Povestea mǎgǎruşului din Ierusalim

Autor: DANIELA ARITON

Povestea mǎgǎruşului din Ierusalim

B

unǎ! Eu sunt Timotei, un mǎgǎruş din oraşul Ierusalim. Mai bine zis

dintr-un sǎtuc de la marginea oraşului. Dar ce conteazǎ. Am venit pe lume într-un loc sfânt şi vizitat de mulţi iudei. Dacǎ mǎ caţǎr pe movila din spatele curţii, pot sǎ vǎd cetatea cea mare a Ierusalimului. Are în mijloc un templu la care tot poporul Israel vine sǎ se închine. Anul trecut de Paşte, aveam numai câteva luni. N-am vǎzut în viaţa mea aşa puhoi de oameni câţi au venit în oraş: femei, bǎrbaţi, copii, bǎtrâni… de peste tot din ţarǎ. Vin la templu sǎ se roage şi sǎ aducǎ jertfe lui Dumnezeu. Curtea şi casa noastrǎ au fost pline de musafiri. Nu prea înţeleg eu ce e cu credinţa asta. Sunt doar un mǎgǎruş neînsemnat. Ea este mama mea, mǎgǎriţa Rut. E foarte harnicǎ şi stǎpânul meu o iubeşte mult. El este un om credincios. Împreunǎ cu familia lui, merge des la sinagogǎ. Nu ştiu ce face acolo pentru cǎ eu nu am putut intra niciodatǎ. Mǎgǎruşii nu au voie peste tot. Treaba unui mǎgar este sǎ stea în grajd şi sǎ care greutǎţi. Sǎ-şi ajute stǎpânul adicǎ. Doar de aceea primeşte mâncare. - “Cine nu munceşte sǎ nu mǎnânce” , mi-a spus într-o zi Beniamin, baiatul mai mic al stǎpânului. Asta ne-a învǎţat azi la sinagogǎ. Cred cǎ eşti destul de mare ca sǎ mǎ ajuţi sǎ duc mâncarea pe câmp la muncitori. De atunci îl duc pe bǎiat în fiecare zi cu mâncare şi bǎuturǎ la oamenii angajaţi de stǎpân la culesul recoltelor. Adicǎ nu chiar în fiecare zi: stǎpânii mei şi toţi locuitorii Ierusalimului respectǎ cu sfinţenie Sabatul, ziua Domnului, aşa cum o numesc ei. Atunci nu se lucreazǎ şi pot şi eu sǎ mǎ odihnesc.

Iarna este mai greu. E frig şi prin adǎpostul nostru suflǎ vântul. Pǎrul meu nu-i deajuns de mare ca sǎ mǎ apere de frig. Stau strâns bǎgat în paie lângǎ mama. Nimeni n-ar trebui sǎ stea afarǎ pe o astfel de vreme. Dar am auzit de curând o povestire. Se apropie iar Paştele şi nişte rude din Betleem ale stǎpânului au venit la templu. Ei sunt ciobani şi rar pot lǎsa turmele ca sǎ vinǎ la Ierusalim. Nu mai era loc în casǎ şi câţiva au dormit pe paie curate, la noi în grajd. Nu m-am supǎrat cǎ nu era aşa de frig afarǎ. Au stat de vorbǎ cu stǎpânul pânǎ tarziu. Unul dintre ei, cu o mustǎciorǎ brumǎrie, a început discuţia cu o întrebare: - Te vǎd om credincios şi drept, vere. Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Stǎpânul i-a privit încurcat şi s-a aşezat lângǎ iesle: - Cred şi eu, ca tot iudeul, ca o sǎ vinǎ la împlinirea vremii. Dar nu ştiu când şi unde. Ciobanii s-au uitat unul la altul. Eu eram numai urechi (ştiţi doar ce urechi lungi au mǎgarii). - Hai cǎ iţi povestim şi ţie. Am mai fost în Ierusalim dar n-am avut timp sǎ te vizitǎm şi sǎ stǎm de vorba ca între neamuri. În urmǎ cu treizeci şi ceva de ani, când eram abia nişte bǎietani, îl ajutam pe tata la stânǎ. Pǎzeam cu rândul noptea turmele de hoţi şi de animale sǎlbatice. Fǎceam focul şi aşteptam dimineaţa spunând glume şi poveşti. Iuda, cel mai mare dintre noi, ne învǎţa din Scripturi. El mergea des la sinagogǎ şi ştia sǎ le citeascǎ şi sǎ povesteascǎ despre ele. Aşa stǎteam şi în seara aceea şi ascultam învǎţǎturile lui. Dar era ceva diderit de alte seri. Undeva la rǎsǎrit, deasupra, strǎlucea o stea mare, cum n-am mai vǎzut niciodatǎ. Ne bucuram cǎ eram departe de zarva oraşului, cǎci veniserǎ oameni de peste tot sǎ se înscrie, dupa porunca Cezarului. Pentru cǎ era frig, am aprins un foc mare şi ne-am strâns langǎ el. Deodatǎ s-a luminat tot câmpul. Lumina nu venea însǎ de la foc ci de sus, din cer. Un înger de luminǎ a coborat la noi şi ne-a spus cǎ s-a nǎscut “în cetatea lui David un Mântuitor, care este Hristos Domnul”!

- Ne-a trimis sǎ-L vedem, culcat într-o iesle, la marginea Betleemului. Cete îngereşti au cântat cântece de slavǎ peste câmpurile noastre înfrigurate. Îţi dai seama, vere? Un rege se nǎştea într-un grajd ca acesta şi îngerii cântau în faţa unor ciobani neînsemnaţi ca noi! Ciobanul a tǎcut ştergându-şi lacrimile cu mâneca. - Şi, chiar aţi fost acolo? îndrǎzni stǎpânul meu sǎ rupǎ tǎcerea. Eu mi-am lungit şi mai mult urechile ca sǎ nu pierd nimic din povestire. - Am fost şi, aşa cum îngerul spusese, am gǎsit un prunc şi pe pǎrinţii sǎi. Ne-am închinat Lui şi nici o clipa din viaţa noastrǎ nu am uitat acea noapte minunatǎ. - Şi ce s-a mai întâmplat, a întrebat curios Beniamin. - Ce sǎ se întâmple. Pruncul şi parinţii Lui au plecat într-o dimineaţǎ din oraş şi nu s-a mai ştiut nimic de ei. Irod a omorât sute de copii, de teamǎ cǎ Mesia, Cel nǎscut la Betleem, i-ar putea lua tronul. Eram siguri ca Hristos este protejat de Tatal Sǎu ceresc şi cǎ o sǎ scape. Ciobanul a tǎcut iaraşi, povestea pǎrea cǎ s-a terminat. Era o linişte mare în jur ca şi cum iezii, viţeluşul, pânǎ şi gǎinile îi ascultau vrǎjiţi. - L-aţi mai vǎzut de atunci? întrebǎ stǎpânul. - De vǎzut nu, rǎspunse un alt cioban mai învârstǎ. Dar am auzit acum câţiva ani cǎ un tânǎr din Nazaret umblǎ predicând şi fǎcând minuni. Orbii îşi capǎtǎ vederea, paraliticii se ridicǎ, pânǎ şi morţii înviazǎ. Noi credem cǎ El este Mesia cel nǎscut în Betleemul Iudeii şi am venit sǎ-L vedem când va sosi în Ierusalim. Dupǎ poveste musafirii s-au culcat. Erau obosiţi de pe drum. Doar stǎpânul meu şi Beniamin au stat pe prispǎ toatǎ noaptea şoşotind ceva. Nu-mi ajungea funia ca sǎ pot merge mai aproape şi sǎ-i aud. Poate doar se rugau. Poate şi pe ei îi impresionase povestea ciobanilor, aşa cum mǎ ţinea şi pe mine treaz. “Auzi, un fiu de Dumnezeu sǎ se nascǎ într-un grajd ca acesta, în frig…” am oftat şi ochii mi s-au închis uşor. Bunǎ dimineaţa. Mai sunt doar câteva zile pânǎ la Paşte. Vin din ce în ce mai mulţi oameni, cu mic cu mare. Cred cǎ urechile mele s-au fǎcut şi mai lungi în ultimele zile. Oamenii se opresc la

noi la poartǎ obosiţi şi stǎpânul le dǎ apǎ şi stǎ mult de vorbǎ cu ei. Mulţi povestesc cǎ L-au întâlnit pe acel tânǎr care face minuni şi cǎ viaţa lor s-a schimbat. Eu ascult totul din spatele gardului pentru cǎ muncitorii nu mai lucreazǎ; se pregǎtesc şi ei de sǎrbǎtoarea Paştelui. Sunt şi oameni rǎi care nu cred cǎ Acela era Hristosul şi care spuneau cǎ ar merita sǎ moarǎ, pentru cǎ le stricǎ legile. Eu nu înţeleg cum e cu legile acelea. Sunt doar un mǎgǎruş. Dar vǎd cǎ stǎpânul şi verii lui se supǎrǎ când aud pe cineva vorbind impotriva omului minunat numit Isus din Nazaret. Cum sǎ nu se supere? De ce sǎ-L omoare pe Cel care a înviat fiul unei vǎduve, a scos dracii dintr-un copil, a vindecat leproşi şi oameni cu tot felul de boli, a vorbit blând şi a scǎpat din pǎcat femei desfrânate, vameşi şi tâlhari? Nu mǎ mai satur ascultând, eu şi mama mea, poveştirile cǎlǎtorilor. Dar poveştile nu ţin de foame şi se pare cǎ stǎpânul şi fii lui au uitat de noi. Se apropie seara, paiele de ieri s-au terminat şi nu am mai primit nimic. M-am culcat nemâncat, pentru prima datǎ în viaţa mea.

- Hei, Timotei, mǎgǎruşule, am auzit prin somn. Iartǎ-mǎ cǎ am uitat de tine. O mânǎ îmi mângâia blǎniţa şi alta îmi flutura un smoc de iarbǎ pe sub nas. M-am trezit şi am început buimac sǎ mǎnânc. Stǎpanul mi-a spus pe nume şi chiar m-a alintat. Şi-a cerut iertare cǎ m-a lǎsat flǎmând. Eu credeam ca doar Beniamin îmi ştie numele şi trebuie sǎ mǎ îngrijeascǎ. Ce se întâmplase cu omul acela? Avea o privire blândǎ, ochii umezi, glasul tremurând de emoţie şi de dragoste. A luat în mânǎ o perie şi a început sǎ mǎ cureţe cu grijǎ. - Ştii, mi-a spus el, eu îi cred pe verii mei şi pe oamenii care povestesc despre Isus. Eu cred cǎ El este Hristosul. De ce ar spune toate acestea unui mǎgǎruş ca mine? Am ramas mut de uimire, neîndrǎznind nici sǎ-mi mai ronţǎi fânul. - De când am aflat despre El, m-am rugat mult, povesti stǎpânul în continuare. Şi eu şi Beniamin am spus întregii familii cǎ am gǎsit pe Hristos cel mult aşteptat de tot neamul nostru. Cǎ am vrea sǎ-L vedem şi noi când va veni în

Ierusalim, la praznic. Oamenii spun cǎ e pe drum şi cǎ o sǎ aparǎ. Dar ne este şi teamǎ. Preoţilor nu le este deloc pe plac. Plǎnuiesc sǎ-L prindǎ şi sǎ-l omoare. Eu mǎ uitam la el cu ochi catifelaţi de mǎgar. Aş fi spus cǎ stǎpânul meu s-a ţicnit dacǎ nu ar fi fost atât de liniştit şi bucuros. - Cred ca iţi închipui cǎ am înnebunit, ghici el. Nu e dimineaţǎ încǎ, familia şi musafirii dorm, iar eu stau la taclale în curte cu un mǎgar. E o zi mare mâine, nu mai pot sǎ dorm. E mare şi pentru mine şi pentru tine. Ştiţi vorba accea cǎ ‘te uiţi ca mǎgarul la portǎ nouǎ”? Aşa mǎ uitam eu atunci la stǎpân. Iar el a râs de mine cu poftǎ şi apoi mi-a povestit de ce-l apucase brusc dragostea de mine: - Asearǎ, dupǎ ce m-am rugat, am cǎutat iar în scrierile proorocilor care au vestit venirea Mantuitorului. Am gǎsit de cǎtre Mica scris cǎ El va veni în Ierusalim ca sǎ-l izbaveascǎ. “Saltǎ de veselie, fiica Sionului! Strigǎ de bucurie, fiica Ierusalimului! Iatǎ cǎ Imparatul tǎu vine la tine.” intonǎ stǎpânul serios. Dar nu oricum vine, mǎgǎruşule drag, ci “smerit şi cǎlare pe un magar, pe un mânz, pe mânzul unei mǎgǎriţe”. Tu eşti mǎgǎruşul pe care va intra Hristos în cetate! Sunt sigur! Am ştiut asta din clipǎ în care am citit. Trebuie sǎ te fac curat şi gata de acesta misiune de cinste. Ce sǎ cred eu, un biet mǎgar buimac de somn? Când stǎpânul îţi spune ceva, trebuie sǎ-l crezi. Dar în Ierusalim sunt sute şi mii de mǎgǎruşi. Mi-ar plǎcea sǎ-i slujesc omului minunat din povestirile oamenilor, dar cum sǎ fiu tocmai eu acela? Nu eram cu nimic mai puternic sau mai frumos. Am adormit pânǎ la urmǎ în psalmii şi cântecele de bucurie cântate în şoaptǎ de stǎpânul meu care nu mai termina cu ţesǎlatul. Bunǎ dimineaţa iar. Pe uliţe e o zarvǎ de nedescris. Parcǎ a luat foc Ierusalimul. Ce se întâmplǎ oare? Urechile mi se pot lungi pânǎ peste gard dar nu şi gâtul ca sǎ pot vedea. Se pare cǎ azi stǎpânul n-a mai uitat de mine şi mi-a adus iarbǎ proaspatǎ sǎ mǎnânc. “Ce-o fi fost cu el azinoapte?” m-am întrebat mâncând cu poftǎ.

- Timotei, hai la tata, mǎgǎruşule, am auzit dupǎ un timp vocea blâdǎ a stǎpânului, strigându-mǎ. Era spǎlat şi gǎtit în hainele lui cele mai bune. A venit un om sǎ te ia, aşa cum ţi-am zis. Domnul are astazi nevoie de tine. Scriptura s-a împlinit.

Mǎgarii nu ştiu multe despre proorocii şi împliniri. Dar eu eram cel mai mândru mǎgǎruş din Ierusalim atunci când oamenii puneau pe mine haine şi apoi când a încǎlecat El. Nu-L vedeam bine cum arǎta, cǎci eram foarte atent la drum. Femei, bǎrbaţi şi copii aşterneau în calea Lui haine, ramuri verzi de finic şi îi aduceau osanale, întocmai ca în faţa unui mare împǎrat. Eram emoţionat şi gata oricând sǎ mǎ prǎbuşesc. Nu cǎ Isus Nazariteanul ar fi fost mai greu ca Beniamin, ci pentru cǎ simţeam o povarǎ imensǎ de dragoste, grijǎ, pace, înţelepciune… Îmi purtam Creatorul pe spate şi nu era uşor pentru un mǎgǎruş ca mine. Dar am ajuns cu bine. Oamenii s-au împrǎştiat pe la casele lor iar El a rǎmas doar cu ucenicii. M-au dat înapoi stǎpânului, dupǎ ce i-au mulţumit. Trageam în urmǎ, pentru prima datǎ încǎpǎţânat. Aş fi vrut sǎ-I slujesc mereu, sǎ nu plec niciodatǎ de lângǎ Isus, picioarele Lui sǎ nu mai atingǎ strǎzile prǎfuite ale Ierusalimului. Stǎpânul m-a tras spre el cu blândeţe. Era bucuros cum nu l-am mai vǎzut nicicând şi ochii lui strǎluceau de luminǎ. N-am vrut sǎ-l supǎr şi l-am urmat printre mulţimile care tot curgeau spre oraşul nostru. De atunci au mai trecut câteva zile. Stǎpânul nu mi-a mai dat nici o atenţie. Îmi punea mâncare şi dispǎrea toatǎ ziua de acasǎ şi el şi familia şi verii lui. Cred cǎ se duceau dupǎ Isus sǎ-L asculte, sǎ-L vadǎ. Puteam sǎ înţeleg asta. Pânǎ şi eu, un mǎgar ordinar, simţisem cǎ nu aş mai pleca de lângǎ El. Ieri însǎ s-au întors toţi târziu şi abǎtuţi. - “prins”… “trǎdat”… “preoţii vor” …”judecatǎ”…, frânturi din vorbele lor rǎzbǎteau pânǎ la mine.

Nu înţelegeam ce spun dar m-a îngrijorat tristeţea lor. M-am zvârcolit în paie toatǎ noaptea. Peste Ierusalim domnea o tǎcere apǎsǎtoare.

Bunǎ dimineaţa din nou. De fapt nu-i prea bunǎ, n-am prea dormit nici eu şi nimeni din casǎ. Au stat în rugǎciune toatǎ noaptea. În zori au plecat grǎbiţi spre oraş. În toţi anii sǎrbǎtoreau Paştele acasǎ, cu familia şi prietenii. Acum ziua Paştelui a trecut pe nesimţite. Stǎteam toate animalele din curte mohorâte şi fǎrǎ poftǎ de mâncare. Dupǎ prânz zarva din oraş a crescut. Nu mai era zarva de bucurie ca la intrarea lui Hristos în Ierusalim ci un amestec de ţipete, duşmǎnie, urǎ, durere. Ceva rǎu se petrecea iar eu m-am foit în funie pânǎ mi-am fǎcut rǎni. Gǎinile zburau speriate în toate pǎrţile, câinii urlau ascunşi dupǎ casǎ. “Ce vor sǎ-I facǎ? I-ha! I-haaaa! Despre El este vorba? Cu ce a greşit?” mǎ zbǎteam neputincios întrebând dar neprimind nici un rǎspuns de nicǎieri. Pe la ceasul al şaselea un întuneric gros a acoperit oraşul. Nu ştiu cât a durat dar nu erau nori de noapte, nici de ploaie. Groaza animalelor se mǎrea. Pǎmântul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat. Parcǎ se sfârşea lumea. M-am prǎbuşit pe paie, prea slǎbit ca sǎ mǎ mai zbat. Rǎnile datorate funiei îmi sângerau. Ştiam cǎ şi fiinţa aceea blândǎ şi umilǎ pe care am purtat-o pe spate sângera undeva şi …nu era drept. Mintea mea de mǎgar nu mai putea sǎ priceapǎ nimic… Bunǎ dimineaţa! Chiar cǎ e bunǎ astǎzi. Au trecut zilele de coşmar şi de durere. Douǎ zile am zǎcut în grajd, aproape muribund. Stǎpânul, şi el abǎtut de vestea rǎstignirii pe cruce a lui Isus, venea la mine şi mǎ mângâia cu drag. Nu-mi mai vorbea, lacrima doar, mai trist decât l-am vǎzut vreodatǎ. Nu mai cânta psalmi de mulţumire. Parcǎ îmbǎtrânise cu zece ani. Soţia şi baieţii nu îndrǎzneau sǎ-l supere cu nimic, fǎceau treabǎ în linişte şi oftau.

Eu nu mai mâncam, rǎnile mi se infectaserǎ. Crezând cǎ am sǎ mor, stǎpânul mi-a dezlegat funia. Am adormit adânc şi m-am trezit în zori plin de putere şi bucurie. Era ziua întâia a sǎptǎmânii, la 3 zile de la îngroparea lui Isus. Am ţopǎit la gard ca şi cum mǎ aşteptam sǎ-L vǎd apǎrând de dupǎ colţ. Prin oraşul încǎ adormit un mǎgǎruş alerga timid şi Il cǎuta. Într-o gradinǎ se auzeau voci şi strǎlucea o lumina blândǎ. Nişte femei pǎşeau vesele spre ieşire: - A înviat! Mormântul era gol! Îngerul a spus sǎ nu-L cǎutam între morţi pe Cel viu! Vorbeau despre Isus, despre Stǎpânul şi Creatorul meu pe care Il purtasem spre Ierusalim! Ştiam asta! Era Dumnezeu şi nu putea sǎ rǎmânǎ în lumea morţii! Piatra era data la o parte de pe mormântul gol, soldaţii care îl pǎzeau dormeau un somn greu. Am plecat ţopǎind de bucurie spre casǎ, bocǎnind în garduri, în uşi, gonind gǎinile din cale. Aşa am mǎrturisit despre Învierea Domnului, eu, un mǎgǎruş simplu din Ierusalim.

Dragǎ copile care ai citit aceastǎ povestire, Eu, mǎgǎruşul din Ierusalim, am fost doar atins în treacǎt de fiinţa minunatǎ: Isus. L-am purtat numai câteva minute pe spate. Oamenii L-au primit cu urale în oraş, ca mai apoi sǎ-L rǎstignească. Deşi El nu a greşit cu nimic. Dar ştiu cǎ şi-a dat viaţa pentru stǎpanul meu, familia lui, pentru mulţi oameni din lume şi pentru tine. Ca toţi sǎ fie mântuiţi şi sǎ ajungǎ în cer. Nu-ţi cere nimic în schimb decât credinţǎ şi dragoste. Iubeşte-L, primeşte-L în viaţa ta, lasǎ-L sǎ te cǎlǎuzeascǎ aşa cum mǎ conduce pe mine Beniamin sǎ ducem mâncarea muncitorilor. În fond eu nu sunt decât un mǎgar şi treaba mǎgarilor este sǎ care greutǎţi.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful