Universitatea “Dunărea de Jos”, Galaţi Facultatea de Ştiinţe şi Mediu Specializarea: Chimie, anul II Disciplina: Compuşi macromoleculari

Biomateriale în medicină

Cadru didactic îndrumător Lector Dr. Monica Murărescu

Student Cojocea Alina Ioana Tofan Adriana-Liliana

...................................................................................................................................................................................................................15 ORGANISMUL UMAN.............................................. 2 ......................................................15 Bibliografie....................................................................................................... Ele sunt folosite pentru a ajuta sarcinile ţesutului afectat sau funcţiile afectate ale unui organ bolnav........................2 Clasificarea biomaterialelor................................3 Biomateriale polimerice............................................................................................. sintetice sau compozite aflate în contact cu ţesuturile vii şi cu fluidele lor biologice............................................................................................................................................................................10 BIOCOMPATIBILITATEA MATERIALELOR CU .......................................-2013- Cuprins Introducere...................................................................6 Biomateriale composite....17 Introducere Biomaterialele reprezintă materiale naturale..

oftamologia. Acestea sunt cunoscute pentru rezistenţa mare la uzură. Clasificarea biomaterialelor După origine biomaterialele sunt : 3 . Cel mai des folosite metale pentru realizarea implanturilor sunt oţelurile inoxidabile. filme şi geluri). eliberând în organism ioni metalici ce pot cauza reacţii alergice (Speide şi Uggowitzer. Totuşi în cazul implanturilor folosite la protezarea articulaţiilor aceste materiale se folosesc mai puţin datorită faptului că nu îndeplinesc în totalitatea proprietăţile mecanice ce se necesită în astfel de cazuri. O gamă largă de polimeri se folosesc în aplicaţiile medicale. ceramicele şi compozitele. foarte des întâlnite în aplicaţiile medicale datorită unei biocompatibilităţi bune cu ţesutul gazdă. Autoritatea din Europa ce a dictat etica implanturilor. fabricate. şi nu numai. Ortopedia. direcţiile internaţionale de dezvoltare dar şi condiţiile tehnice ce ţin de obţinerea efectivă a implanturilor sau a dispozitivelor medicale. prevenţie şi terapie. chirurgia estetică. fibre. Principalele dezavantaje al acestor metale sunt rigiditatea ridicată pe care o au în comparaţie cu ţesuturile gazdă. oţelurile inoxidabile şi aliajele de cobalt cu crom sunt predispuse la coroziune. neurologia şi practic toate specialităţile medicale nu numără mai puţin de 400 de produse diferite şi 10% din activităţile medicale necesită utilizarea de biomateriale în scopuri de: diagnosticare. Ceramicele sunt. este Comisia Europeană. aceasta datorîndu-se faptului că aceştia se găsesc sub diferite forme complexe şi compoziţii (solide. Metalele sunt unele dintre cele mai folosite biomateriale în cazul implanturilor ortopedice. precum şi tendinţa acestora de a crea artefacte în cazul procedeelor de diagnosticare avansate (investigarea cu computerul tomografic şi rezonanţă magnetică). o rezistenţă ridicată la compresiune şi coroziune. ductibilitate şi duritate ridicată. de asemenea. Din categoria biomaterialelor folosite pentru realizarea implanturilor şi a dispozitivelor medicale fac parte următoarele materiale: polimerii. cardiologia. metalele. Titanul şi aliajele acestuia sunt folosite cu precădere la realizarea implanturilor ortopedice datorită faptului că proprietăţile mecanice ale acestuia sunt asemănătoare cu cele ale ţesutului osos. aliajele de cobalt-crom-molibden. urologia. titanul şi aliajele de titan. 1998). Ea implică cercetări fundamentale şi dezvoltarea unor tehnologii de obţinere la standardele medicale de siguranţă în exploatare a materialelor. chirurgia maxio-facială. De asemenea.Ştiinţa care se ocupa cu studiul materialelor folosite în medicină se numeşte "BioInginerie".

proteze cardiace. metal/polimer. sonde-diagostic 2. Sunt utilizate în dentistică. rezisten ță mecanică şi rigiditate mare. pielea ). dentistică (implanturi. proteze ortopedice. dextranul. sintetice . nemetal-compozite (fibra de Bor. sunt folosiţi în aplicaţii medicale . sunt foarte ductili. nu se pot prelucra la temperaturi mari. polimeri – au conductibilitate electrică. ductibilitate şi rezistenţă la şocuri. ca primele să se numească biomateriale. polizaharide (bumbac. eşantioane. rigiditate şi rezistenţa la şoc. proteze esofagiene. După compoziţia chimică biomaterialele sunt: 1.polimeri. chirurgie orală şi maxilo-facială. înlocuire de ţesut dur . fibre optice endoscoptice) După gradul de tolerare în organism : 1. unele atele ortopedice. în chirurgia cardiovasculară. etc 4. 2. membrane pentru hemodializă. Nichel. tendoane. în funcţie de formula de obţinere din care sunt formate: compozit metal/metal. material compozit . amilază). coroane) . indicatoare (termometre. rezisten ță la coroziune.au conductibilitate electrică şi termică bună. colagenul. fibrinogene. spre a le deosebi de cele sintetice.fibre de sutură. opto-lentile oculare. naturale . După funcţia de realizat : 1. termică şi rezistenţă mecanică slabă. polimer/polimer. mostre.1. gelatină) . pînză de păianjen.în ortopedie (atele.acestea au proprietăţi diverse. plastici şi rezistenţi la şocuri. păr. fibre proteinice ( mătase. nemetalelor. numite şi materiale biomedicale. materiale ceramice biomedicale – au rezistenţă mare raportată la masă. sunt folosite în ortopedie. piele artificială. temporare . lana.sîrme de sutură şi bypass. polimer/ceramică. 2. celuloza. Kkevlar-ul) şi plastice .de exemplu hidrogelurile sunt structuri polimerice reticulare utilizate pentru lentile de contact. oftalmologie. metale şi oide (Titan. capace). aliaje ale metalelor. materiale ceramice ṣi compozite (fibra de Carbon) Institutul American de Fizică a propus în anul 1996. Magneziu. Zinc).proteine (keratina. metale şi aliaje . 3. permanente . 4 .

utilizate pentru transportul sângelui şi a lichidelor transfuzabile. biomateriale de diagnostic. plămân artificial de oxigenare a sângelui. plămân artificial. membrane de dializă. oftalmologie (ochelari) . După localizare biomaterialele pot fi: 1. containere farmaceutice. sub formă de dispozitive semipermanente sau pentru dispozitive temporare.2.membrane pentru industria farmaceutică. 2. biomateriale cu funcţii specifice. 2. biotolerate .în cardiologie (artere).care nu provoacă răspuns (sau provoacă răspuns minim) din partea gazdei. bioresorbabile . deci nu interacţionează cu ţesutul viu cum ar fi. în contact direct cu osul sau separate de acestea printr-un strat subţire. instrumentaţie. stimulare cardiacă. şi sânge.realizate sub formă de dispozitive complexe de stimulare a proceselor fiziologice (rinichi artificiali pentru dializa sângelui. materiale de împachetare (sterile şi nesterile) După interacţie cu organismul se cunosc materiale: 1. refacerea în zona de contact şi stimularea creşterii de celule endoteliale 3. extracorporale . instrumente chirurgicale.supuse unui proces de dizolvare/ resorbţie după introducere în organism. paracorporale-utilizate la interfaţa cu mediul biologic 3. sunt treptat înlocuite prin avansul ţesutului viu 5. bioinerte . terapie. hibride . tuburi.porţelanul dentar sau unele biosticle.separate de organism printr-o interfaţă suficient de groasă încât nu apar perturbări importante de compatibiliate cu acestea. 3. 4.care presupun asocierea unui material inert cu celule vii. pancreas artificial pentru eliberare de insulina). intracorporale .care presupun interacţiuni fizico-chimice cu ţesutul viu şi dau răspunsuri benefice. seringi. bioactive . înlocuire de ţesut moale . inima artificială. Alegerea polimerilor utilizaţi în domeniul biomedical trebuie să ţină seama de: 5 .

răspunsul la tensiune. şi polimerii consecvenţi tind să aibă proprietăţi termice şi electrice scăzute. lentile intraoculare. polivinil. învelişuri pentru medicamente. grad de cristalinitate. rezisten ță. Tabelul 1 Exemple de aplicaţii medicale ale polimerilor. poliester. polimerii se găsesc în stare amorfă şi sunt folosiţi în cazul încapsulării medicamentelor datorită timpului rapid de degradare. În celălalt caz. implanturi mamare.. fie din combinaţia acestor doi (DL). Polimerii sunt materiale organice. alcătuiţi dintr-un număr mare de macromolecule.criterii biologice: impuse de mediul fiziologic în care vor fi utilizaţi şi implicând interacţiunile (procesele de interfaţă) dintre biomateriale şi sistemul biologic. .criterii fizice.necesitatea sterilizării materialelor de uz clinic (fără alterarea formei sau proprietăţilor şi fără absorbţia agenţilor de sterilizare). etc). chimice şi mecanice: determinate de proprietăţile care le conferă performanţele intrinseci (grad de reticulare. Polilactidele sunt formate fie din monomeri stereo. adezivi şi substituenţi pentru sânge). lentile de contact. elasticitate. sunt poliglicoidele (PGA) şi polilactidele (PLA). valve artificiale ale inimii). aţe chirurgicale. Biomateriale polimerice Polimerii sunt cele mai folosite materiale în cadrul aplicaţiilor medicale. Polilactidele a căror monomeri predominanţi sunt aceia de tip "L" sunt polimeri semicristalini a căror timp de degradare este mai mare de doi ani. propagarea ruperii. Datorită naturii lor covalente a legăturilor intermoleculare. forfecarea. monomerii de tip "D" şi monomerii de tip "L". care de fapt formează legături covalente între atomi. . 6 . Cei mai utilizaţi polimeri. Aplicaţii Implanturi cardiovasculare Polimeri Polietilena. cauciuc siliconal. policlorhidră. Doar polimerii de tip "L" sunt de origine naturală. electronii sunt localizaţi între atomii constituenţi. încă din ani 1960. când monomerii predominanţi sunt de tip "D". Aceste materiale pot fi folosite în realizarea de dispozitive cardiovasculare (grefe vasculare.

menite să îmbunătăţească rezistenţa la alunecare dintre straturi. unul faţă de celălalt. dar scade plasticitatea materialului. se ajunge tot la o mobilitate scăzută între straturi.88 7 . iar cea de-a treia fază constă în eroziunea materialului. Polilactite. De asemenea. Tabelul 2 Cele mai importante proprietăţi mecanice ale biomaterialelor polimerice. Mecanismul de degradare al polimerilor cu o structură semicristalină se împarte în trei mari etape. incluzând compoziţia chimică. Schimbările în structura polimerului. factorul de mărime. politetrafluoritilenă Implanturi ortopedice Farmaceutică (medicamente) Ţesuturi artificiale Acid polilactic. Polimeri Polietilena (PE) Rezistenţa la rupere σ [Mpa] 35 Modulul lui Young E [Gpa] 0. acid poliglicoloc. crescând numărul de macromolecule componente. polimetacrilat. polimetil.polietilenă. Factorii ce accelerează fenomenul de degradare a polimerilor sunt: • • • factorul hidrofilic. Deformaţia plastică îşi face apariţia atunci când forţele de acţiune mecanice cauzează alunecarea staturilor componente. factorul de cristalinitate. precum şi masa atomică a moleculelor. În cea de-a doua fază au loc atacuri ale enzimelor asupra polimerului. policoglicoide Polietilenă. În prima etapă. părţile amorfe sunt dizolvate de apă. Această dizolvare nu afectează rezistenţa mecanică a polimerilor. fac că rezistenţa mecanică a materialului să crească. structura lanţurilor polimerice. policoglicoide Comportamentul mecanic şi termic al polimerilor este influenţat de câţiva factori. polilactidă.

în special cele ale polimerului acrilic (un ciment de oase folosit în general la fixarea implanturilor ortopedice de ţesutul osos: endoproteza de şold.3 0.5 67 59 61 110 7. şi anume compoziţia şi structura lanţurilor macromoleculare precum şi masa atomică a acestora. în timp.85 3. inhibitori. Aceste degradări de material nu sunt binevenite.55 2.008 2. Ca şi în cazul coroziunii materialelor metalice. Proprietăţile mecanice ale materialelor polimerice depind de câţiva factori. într-un mediu fiziologic. 8 .1 2. de genunchi) şi ale polivinilclorhidrelor (polimeri cu elasticitate mare).02 0. şi pot produce reacţii adverse din partea organismului uman. urme de catalizatori. aceste componente chimice ale polimerilor sunt eliberate în organism.5 2.Poliuretan (PU) Politetrafluoretilena (PTFE) Poliacetal (PA) Polimetilmetracrilat (PMMA) Polietilena tereptalat (PET) Polietereterketonă (PEEK) Silicon cauciucat (SR) Polisulfonat (PS) 35 27. Polimer Punctul de topire [°C] PGA LPLA DLPLA 85/15 DLPLG 75/25 DLPLG 65/35 DLPLG 50/50 DLPLG 225-230 173-178 Amorfă Amorfă Amorfă Amorfă Amorfă Alungirea [%] 15-20 5-10 3-10 3-10 3-10 3-10 3-10 Degradare a [luni] 6-12 24 12-16 5-6 4-5 3-4 1-2 Polimerii pot conţine o mare varietate de aditivi.65 Tabelul 3 Proprietăţile fizice ale poliglicoidelor şi polilactidelor. şi alte componente chimice voite pentru sintezele lor.6 75 0.

componente ale inimii artificiale (valve.cunoscută de asemenea şi sub denumirea de teflon are aceasi structură ca şi PE. Nylonul este folosit în special pentru şuturi chirurgicale. dar pierderea lor face ca PVC să-şi piardă flexibilitatea. deoarece rezistă la temperaturile ridicate de sterilizare. Tuburile uzuale sunt cele de transfuzii de sânge. precum şi pe stabilitatea lor fizico-mecanică. a gleznei).este un polimer termoplastic liniar. UHMWPE (Ultra-high-molecular-weight polyethylene) . cunoscută şi sub denumirea de sub formă de polietilenă de înaltă densitate.este utilizată în principal pentru tuburile din aplicaţiile biomedicale. una dintre caracteristicile poliuretanilor este adeziunea bună la ţesuturi. Polietilenă (PE) . În plus. utilizarea bazându-se pe absenta toxicităţii. poliuretanii constituie materialul cu cele mai multe aplicaţii în domeniul medical. cu excepţia faptului că hidrogenul din PE este înlocuit de fluor. Proprietăţile 9 . Este foarte hidrofob şi are o lubricitate e x c e l e n t ă . unic în sensul ca prezintă un schelet central alcătuit din Şiliciu-Oxigen în loc de carbon. Clorura de polivinil (PVC ) . materiale pentru reconstituire dentară. cât şi la execuţia unor componente ale endoprotezelor. cât şi termic şi ca urmare este foarte greu de prelucrat. artere. În forma sa microporoasă (GoreTex) este folosit pentru grefe vasculare. ceea ce îi recomandă ca material pentru: şuturi în chirurgia vasculară. proteze mamare. dar prin adaosul de plastifianţi poate deveni flexibil şi moale.este un polimer extrem de versatil. Astăzi. Aceşti plastifianţi au toxicităţi reduse. Polietilena cu o densitate mare moleculară (UHMWPE) este o excepţie de la această regulă. Materialul prezintă o rigiditate bună şi un cost relativ scăzut. adezivi tisulari. substituen ți ai pielii.Comparaţi cu metalele şi ceramicele. polimerii nu sunt folosiţi în aplicaţiile medicale în care să fie supuşi la solicitări mecanice puternice (articulaţia artificială a şoldului. Nylonul . vene). PVC pur este un material dur şi fragil. ridicată şi ultra-ridicată. În general. peacemakere.r e p r e z i n t ă n u m e l e d a t d e D u P o n t u n e i f a m i l i i d e p o l i a m i d e .e s t e c e a m a i u t i l i z a t ă î n a p l i c a ţ i i l e biomedicale. nutriţie şi dializă. polietilena este de trei tipuri: cu greutate moleculară scăzută. membrane pentru dializă. polimerii au o rezistenţă mecanică mai mică precum şi un modul de elasticitate mai mic. Din punct de vedere comercial. fiind folosită ca material de fricţiune în cazul protezei de şold şoldului şi genunchi. Este folosită atât pentru obţinerea tuburilor de drenaj. Politetraflouretilena (PTFE) . tuburi gastrice şi endotraheale. dar aceştia pot fi deformaţi până la o valoare mai mare înainte de rupere. PVC poate prezenta probleme pentru aplicaţiile pe termen lung deoarece plastifianţii pot fi extraşi de către corp. Polidimetilsiloxanul (PDMS) . PTFE este un polimer foarte stabil atât chimic. Aceasta din urmă. a genunchiului. inerţiei chimice şi biologice.

polimeri sintetici. fier.). Aceste proprietăţi sunt esenţiale pentru protejarea dispozitivelor medicale şi a aparaturii medicale în general. De exemplu. poate fi un component al unor sisteme de grefe vasculare şi poate fi folosit la oxigenatorii cu membraă (datorită faptului că prezintă o valoare ridicată a permeabilităţii la oxigen) Biomateriale composite Compozitele sunt acele materiale care au în componenţă două sau mai multe faze constituente. lină. O primă clasificare a biocompozitelor se poate face după natura elementelor componente. de obicei o matrice polimerică şi o componentă de armare. mătase. argint. Ele trebuie să fie suficient de flexibile (pentru a permite prelucrarea materialului compozit prin procedee diverse) şi să prezinte un raport mare lungime/diametru. PDMS este folosit la execuţia cateterelor. a tuburilor de drenaj şi la izolarea firelor de la peacemakerurile cardiace. De asemenea. elementele componente ale unui material compozit sunt separate între ele prin interfeţe ce pot fi identificate fizic. de funcţionarea căreia depinde siguranţa şi calitatea vieţii pacientului. adică proprietăţile lor mecanice diferă pe toate direcţiile. metale etc. De obicei. capabilă să asigure o ecranare eficientă împotriva radiaţiilor electromagnetice şi evitarea interferenţelor. iar în cazul unei matrice fragilă (de exemplu ceramică) vizează creşterea rezistenţei. celuloză. cu fibre lungi. prin introducerea de astfel de pulberi metalice în masa poliolefinelor se pot obţine materiale cu o bună prelucrabilitate. În general. materialele biocompozite sunt materiale anizotrope. Există trei moduri de rigidizare a materialelor compozite: • • • cu fibre scurte. cu particule de material (pulbere). Din punct de vedere structural. 10 . Fibrele utilizate ca materiale de armare pot fi de natură foarte diversă: bumbac. adăugarea de fibre într-o matrice ductilă (polimerică sau metalică) urmăreşte creşterea rigidităţii materialului compozit. carbon. care să permită preluarea eficientă a solicitării exterioare dinspre matrice spre materialul de armare. zinc etc. recunoscute tradiţional ca avînd proprietăţi izolatorii. Una din clasele de umpluturi sub formă de particule dispersate sunt pulberile metalice (bronz. la o scară mai mare decât cea atomică. datorită temperaturii mai scăzute.sale sunt mai puţin sensibile la temperatura ca proprietăţile altor polimeri de acest tip („cauciucuri”). care au ca principal rol creşterea conductibilităţii termice şi conductivităţii electrice a materialelor polimerice.

2. Obţinerea unui material compozit armat cu proprietăţi izotrope (modulul lui Young sau coeficientul de dilatare termică). interfaţa matrice/fibră este în general rugoasă şi nu perfect plană. 2. este posibilă atunci când se folosesc fibre scurte sau materiale de armare dispersate (particule). Pentru a se îmbunătăţi gradul de udare al fibrelor. O adeziune scăzută între matrice şi fibre duce la apariţia şi propagarea rapidă a fisurilor în interiorul compozitului. 3. Există o gamă largă de materiale compozite cu aplicaţii medicale în care materialul de armare – fibre lungi sau ţesături – sunt orientate în mod controlat pe anumite direcţii privilegiate. Prin definiţie.Biocompozitele pot avea o matrice polimerică. dar şi de aranjamentul spaţial al fibrelor/particulelor în interiorul matricei şi de gradul de adeziune matrice-fibre. către fibrele de armare. dar şi prin legături covalente puternice. Câteva observaţii generale se impun a fi prezentate: 1. pentru a induce anizotropia unora dintre proprietăţile compozitului. Matricea are un dublu rol: să ţină compacte fibrele/particulele utilizate ca sistem de armare şi să realizeze transferul tensiunilor rezultate în cazul solicitărilor externe. Materialele compozite armate cu fibre lungi manifestă o anizotropie a proprietăţilor. în special în ceea ce priveşte rezistenţa mecanică care este condiţionată de felul în care solicitările mecanice se propagă la suprafaţa de separare matrice-fibră. chimice etc. Tipul de interfaţă dintre matrice şi materialele de ranforsare are un rol primordial în stabilirea proprietăţilor materialului compozit. mecanice. se folosesc agenţi de cuplare. În cazul biomaterialelor compozite ce conţin fibre. Câteva observaţii se impun: 1. o parte din proprietăţile materialului variază în funcţie de direcţia sau planul de măsurare. 4. Adeziunea dintre matrice şi materialul de ranforsare poate fi realizată prin legături de tip Van der Walls (adeziune slabă). Cu alte cuvinte. 3. Proprietăţile unui astfel de material compozit vor depinde în acest caz nu numai de caracteristicile intrinseci ale celor două elemente componente. Acest deziderat nu este uşor de transpus în practică. interfaţa reprezintă zona/suprafaţa de separare dintre două regiuni la nivelul căreia au loc discontinuităţi ale unor proprietăţi fizice. Obţinerea unor materiale compozite cu proprietăţi optime. Un bun transfer al tensiunilor de la matrice la fibră presupune o suprafaţă mare de contact şi o foarte bună adeziune. Materialul matricei trebuie să „ude suprafaţa fibrei” (fenomen ce măreşte implicit aria de contact dintre cele două faze). 11 . metalică sau pe bază de materiale ceramice. cu condiţia ca acestea să fie orientate aleatoriu în interiorul matricei.

în cazul implanturilor dentare. aceste materiale au fost predecesorii materialelor biodegradabile. cea generală (matricea) şi cea de rigidizare (particule sau fibre) sunt neabsorbabile. Principalul dezavantaj al acestor biocompozite este modul de coordonare a procesului de degradare a componentelor. produşii rezultaţi în urma degradării nu sunt toxici pentru organism. ambele componente. parţial absorbabile. în cazul endoprotezelor de şold şi genunchi. Acestea sunt în general folosite pentru a asigura proprietăţi mecanice şi clinice care nu pot fi obţinute cu biomaterialele tradiţionale. În general. neabsorbabile. Majoritatea ţesuturilor biologice (ţesutul osos. Cel mai utilizat material compozit absorbabil este grupul de polimeri ai acidul polilactic (PLA). O altă clasificare se poate face în funcţie de modul de biodegradare: • • • absorbabile în întregime. materialele compozite neabsorbabile sont folosite pentru realizarea dispozitivelor de fixare a vertebrelor spinale. Suprafaţa totală de contact dintre matrice şi fibre poate merge pînă la valori de 3000 cm2/cm3. Aceste materiale sunt folosite cu precădere în cazul fixării fracturilor (şuruburi sau tije). În general ţesuturile sunt împărţite pe două categorii: ţesuturi dure şi ţesuturi moi. Ţesutul osos şi ţesutul dinţilor sunt singurele exemple de ţesuturi 12 . dentina. cele mai utilizate compozite parţial absorbabile în aplicaţiile medicale sunt: polimetilmetacrilat (PMMA) şi poli(butilen tereftalat) (PBT) ca matrice neabsorbabile în combinaţie cu hidroxiapatita (HA) sau acidul polilactic (PLA).5. sunt biocompatibili şi sunt uşor metabolizaţi. polihidroxibutirat (PHB) ca matrice neabsorbabilă în combinaţie cu alumina sau carbonatul de calciu ca şi componente biodegradabile. ele fiind absorbite de organism. Astăzi. colagenul. Istoric vorbind. datorită proprietăţilor mecanice stabile pe cale le conferă implantului. fără a fi necesar ca după vindecarea ţesutului osos aceste dispozitive de fixare să fie extrase. din mai multe considerente pozitive: • • materialul este în totalitate biodegradabil cu o rată de absorţie ce poate fi controlată prin modificarea masei moleculare. ambele fiind absorbabile. pielea) sunt considerate materiale compozite. Biocompozitele total absorbabile sunt realizate din fibre şi o matrice generală. Biocompozitele parţial absorbabile sunt realizate din materiale de rigidizare neabsorbabile şi materiale matrice absorbabile. În cazul biocompozitelor neabsorbabile. cartilajul.

Ţesuturi moi Modulul de elasticitate Cartilajul articular Fibrocartilajul Ligamentul E [GPa] 10. (Black şi Hastings. Cu toate acestea.8 0. elastina.3 longitudinală) Ţesut osos transversală) Ţesut osos calcinos Smalţul Dentina de rupere la tracţiune Tabelul 5 Proprietăţile mecanice ale ţesuturilor moi. iar pielea. 1998).5 13 .4 10 39. ţesuturile dure sunt în general mai rigide (cu un modul de elasticitate ridicat) şi mai dure decât ţesuturile moi. Tabelul 4 Proprietăţile mecanice ale ţesuturilor dure. materialele prezentate mai sus sunt compozite naturale cu proprietăţi anizotrope.4 29. vasele de sânge.5 159.3 11 Rezistenţa σ [MPa] 133 52 7. Anizotropia proprietăţilor elastice ale ţesuturilor biologice trebuie să constituie criteriul de bază pentru proiectarea implantelor medicale realizate din materiale compozite.5 10.1 303 Rezistenţa de rupere la tracţiune σ [MPa] 27.dure. Ţesuturi dure Modulul de elasticitate E [GPa] Ţesut osos cortical cortical (direcţie (direcţie 17. După cum se ştie. care depind de rolul şi aranjamentul structural al componentelor ţesuturilor (colagenul.4 84.7 12. hidroxiapatita). (Black şi Hastings. 1998). cartilajele şi ligamentele sunt câteva exemple de ţesuturi moi.

lipsa eliberării ionilor metalici ce sunt foarte dăunători organismului. riscul apariţiilor efectelor negative este foarte mic. Modulul de elasticitate ridicat şi rezistenţa mecanică mare a materialelor polimerice compozite au făcut din acestea unele dintre cele mai folosite materiale în ortopedie. 14 . în timp ce polimerii pot fi folosiţi în cazul ţesuturilor biologice moi. acest fapt poate afecta procesul de vindecare al oaselor şi poate creşte riscul apariţiilor de fracturi. În această privinţă.5 7. Astfel. implanturile fabricate din aceste materiale tind să fie mult mai rigide decât ţesuturile adiacente. materialele metalice şi cele ceramice par să fie cea mai bună alegere pentru aplicaţiile medicale în cazul ţesuturilor biologice dure.Tendonul Pielea Ţesut arterial (direcţie (direcţie 401. ţesutul osos este mai puţin solicitat faţă de implant. Deoarece tensiunea de solicitare este invers proporţională cu rigiditatea elementelor.1 .0. În osteosinteză.5 0. Totuşi. cu cât tensiunile de solicitare sunt mai mici cu atât gradul de remodelare al ţesutului osos se accentuează. folosirea unor materiale (polimeri) cu un modul de elasticitate scăzut pare să fie o soluţie bună. o rezistenţă mai mare la rupere şi o rezistenţă mai mare la oboseală. Dacă echilibrul rigidităţii este atins atât de implant cât şi de ţesutul osos. În ortopedie.6 0. ceea ce duce la o densitate osoasă mai mică ceea ce înseamnă afectarea arhitecturii osoase. această nepotrivire de rigiditate dintre ţesutul osos şi implanturile metalice sau ceramice influenţează distribuţia tensiunilor de solicitare între cele două componente. Modulul de elasticitate al metalelor şi al ceramicelor sunt de 10-20 de ori mai mare decît cel al ţesuturilor dure. s-a demonstrat faptul că materialele compozite au biocompatibilitate structurală mult mai bună decât cea a materialelor monolitice. După spusele lui Wolff.2 - 46.1 1. Un alt avantaj al materialelor compozite ar fi acela că.1 longitudinală) Ţesut arterial transversală) Principala caracteristică a materialelor compozite este aceea că. rezistenţa mică asociată cu un modul de elasticitate scăzut diminuează şansele de utilizare a materialului în scopuri medicale. Din punct de vedere mecanic. De asemenea. fie în zona de legătură os-implant fie în altă zonă. Materialele compozite mai oferă şi alte avantaje în detrimentul materialelor metalice şi ceramice şi anume: absenţa fenomenului de coroziune. variind faza de rigidizare se poate obţine o gamă largă de proprietăţi mecanice şi biologice. variind volumul fracţionar şi cantitatea de materiale de rigidizare se pot obţine proprietăţi ale implantului care să fie tolerate de ţesuturile gazdă.

prin care. Tabelul 9 Factorii determinanţi ai biocompatibilităţii. În ceea ce priveşte biocompatibilitatea extrinsecă. caracteristicile de deformaţie şi transmiterea optimă a solicitărilor la interfaţa dintre implant şi ţesut. Aşadar. care se defineşte ca fiind proprietatea biomaterialelor. Biocompatibilitat e § Intrinsecă § insolubilitate rezistenţă la coroziune la un pH de 6. Prin biocompatibilitatea intrinsecă se înţelege faptul că suprafaţa implantului trebuie să fie compatibilă cu ţesutul gazdă din punct de vedere chimic. biomaterialul trebuie să nu prezinte toxicitate sau să nu producă reacţii inflamatorii. nu produc reacţii adverse şi sunt acceptate de ţesuturile ce le înconjoară. biologic şi fizic (incluzînd morfologia suprafeţei).5 § § § neutralitate electrică rezistenţă mecanică biostabilitate Factori determinanţi 15 .6-7. acesta se referă la proprietăţile mecanice ale materialului. atunci când este introdus în organismul uman ca şi implant.BIOCOMPATIBILITATEA MATERIALELOR CU ORGANISMUL UMAN Clasa biomaterialelor se deosebeşte de celelalte clase de materiale prin criteriul de biocompatibilitate. cum ar fi modulul de elasticitate. Cercetătorii Wintermatel şi Mayer (1999) au extins definiţia biocompatibilităţi şi au ajuns la separarea acesteia în două categorii (tabelul 9): biocompatibilitatea intrinsecă şi biocompatibilitatea extrinsecă (funcţională). în urma implantării lor într-un organism viu. Condiţionarea optimă dintre biomaterial şi ţesutul viu este atinsă atunci cînd compatibilitatea suprafeţei şi cea structurală sunt îndeplinite.

Din punct de vedere fizic. Datorită lipsei electronilor liberi. Aceste procese de coroziune electrochimică prezintă. Materialul Titan Niobiu Tantal Platină Paladiu Radiu Iridiu Aur Potenţial ABE [mV] + 3500 + 1850 + 1650 + 1450 + 1350 + 1150 + 1150 + 1000 Materialul Zirconiu V2A Nichel Inox (17%Cr) Cupru Staniu Cobalt Oţel carbon Potenţial ABE [mV] + 320 + 300 + 200 + 75 .200 . respectiv ciclice.Extrinsecă § § formă macroscopică structură suprafaţă micromorfologică de Biocompatibilitatea unui implant depinde de numeroşi factori ca : starea generală de sănătate a pacientului. Din punct de vedere chimic. În ţesuturile umane. materialele biocompatibile sunt cu atât mai bune cu cât conductivitatea lor termică este mai mică. Tabelul 10 Potenţiale ABE ale unor metale şi aliaje metalice. pentru diferite materiale metalice.480 16 . toxicitatea acestuia).350 . unele materiale sunt supuse solicitărilor mecanice constante. factori imunologici şi caracteristicile implantului (rugozitatea şi porozitatea materialului. materialele biocompatibile trebuie să fie stabile şi să aibă o bună rezistenţă la coroziune. ţesuturile au o conductibilitate termică mică. o importanţă deosebită o prezintă desfăşurarea proceselor de coroziune electrochimică în ser sanguin la temperatura de 37 C. o mare importanţă o are conductivitatea termică. având un caracter de la bazic la acid. vârsta. următorul şir de valori ale potenţialului ABE (Anodic Back Elecromotive Force – forţă electromotoare anodică de reacţie) prezentat în tabelul 10. între implant şi ţesut se poate introduce un izolator termic. are loc şi o coroziune microbiologică. De aceea. imposibil de estimat în condiţii de laborator. Pentru realizarea acestui deziderat.30 . în funcţie de destinaţie. reacţiile chimice. permeabilitatea ţesutului. proprietăţile de coroziune. ceea ce duce la evitarea şocurilor termice. generând coroziunea sub tensiune. • la aliajele dentare apare pregnant fenomenul coroziunii electrochimice. avînd în vedere particularităţile solicitărilor la care sunt supuse în corpul uman: • • compoziţia mediului intern variază continuu. caz în care apare coroziunea la oboseală.

clujulmedical. Astfel. se consideră că limita de biocompatibilitate se situează în jurul unui potenţial ABE de 300 mV.: Biomateriale şi biocompatibilitate. Bibliografie http://www. Din tabelul 10 se poate observa faptul că titanul prezintă proprietăţi favorabile. La celălalt pol se situează metalele cu o acţiune puternic nocivă sub acest aspect. Ed. atât din punct de vedere fizico-chimic. sunt considerate netoxic: titanul.pdf#page=133 http://amtsibiu.ro/Arhiva/2011/Nr4-ro/Dumitru.managementinsanatate. După cum se poate observa din tabelul de mai sus. nichelul. metalele biocompatibile trebuie să îndeplinească şi alte cerinţe.ro/pdf/Revista_nr_1_2010_pdf/ro/5_Nanomedicina_medicina %20viitorului. cercetări citologice asupra unor culturi de celule vii în ceea ce priveşte eventuala toxicitate a materialelor metalice au arătat că. din cele aproximativ 70 de metale ale sistemului periodic al elementelor. cât şi mecanic.1150 Din acest punct de vedere.Crom Vitaliu (Cr-Co-Mo) + 750 + 650 Fier Zinc . tantal şi platină. deoarece şi oxizii sau eventualii produşi de coroziune ai acestor metale sunt netoxici. cuprul. urmat de niobiu.Universităţii “Al. tantalul. 2007 Biomateriale–Biotechnologii-Biocontrol 17 . tantal. fără a avea loc o încetinire a dezvoltării acestora. cum sunt: cobaltul. Astfel. Vitalitatea celulelor se conservă.500 . zirconiul şi limitat nibiolul.pdf DUMITRAŞCU N.umfcluj. doar 5 sunt tolerate de către celule.pdf http://www.ro/archive/1-2008. vanadiul şi stibiul.I. pe lângă un potenţial ABE înalt.Cuza” Iaşi. materialul cu cel mai înalt potenţial ABE este titanul. Dar.

EV Gorduza . lasi. 2002 18 .Cermi. D Suteu. L Tofan.VM Gorduza.