T EATRU DIN MANUSCRISE

1

I OSIF V ULCAN T EATRU DIN MANUSCRISE

I OSIF V ULCAN
2

Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a României VULCAN, IOSIF Teatru din manuscrise / Iosif Vulcan ; ed. îngrijitã ºi cuvânt lãmuritor de Florian Chelu. - Oradea : Biblioteca Revistei Familia, 2006 ISBN (10)973-9401-59-7 ; ISBN (13) 978-973-9401-59-3 I. Chelu, Florian (ed.) 821.135.1-2

© Fundaþia Rock Filarmonica Oradea
www.rockfilarmonica.ro

Tipar: METROPOLIS S.R.L. Oradea, str. Nicolae Jiga 31 Tel/fax: 0259 472640 Tel: 0788 845160 metropolis@rdslink.ro

Lucrare apãrutã cu sprijinul Consiliului Judeþean Bihor

T EATRU DIN MANUSCRISE
3

IOSIF VULCAN

TEATRU DIN MANUSCRISE

Biblioteca Revistei Familia Oradea, 2006

I OSIF V ULCAN
4

“Dacã Dumnezeu m-ar întreba ce-i doresc eu neamului meu, eu i-aº rãspunde: dã-ne, Doamne, cât mai mulþi oameni de caracter.”

Iosif Vulcan

LOGOIMAGOFONIE:
Iosif Vulcan George Enescu Florian Chelu Madeva Marius V. Pop Adrian Buzaº Gabriel Bãruþa Dan Bureþia Alexandrina Chelu Ioan Moldovan Marin Chelu

T EATRU DIN MANUSCRISE
5

Cuvânt lãmuritor

Publicarea în premierã absolutã a acestor piese de teatru ale lui Iosif Vulcan, aflate în manuscrise pânã azi la Biblioteca Astra din Sibiu, se vrea a fi o avanpremierã la centenarul sãu din 2007 dar totodatã, ca orice realizare culturalã, este o provocare, un îndemn, un semnal date, pe de o parte omului de culturã, spre a nu abandona dând vina pe vremile acestea atât de a ºi anti culturale - calea culturalã adevãratã dar ºi, cu atât mai mult, pe de altã parte, instituþiilor guvernamentale sau nonguvernamentale care dau vina pe fondurile insuficiente, ele apãrând din senin atunci când interesele de o altã naturã decât cea real culturalã o cer. Sã începem însã prin a pomeni câte ceva din întâmplãrile ce au dat naºtere cãrþii de faþã, o micã odisee, conexiune necesarã s-ar putea nuanþa, mãrturisind cu o cugetare nicasianã, izvoditã prin ªãineanu, cã dacã ceva nu poate fi povestit, riscã sã nu fie adevãrat. În 1997, autorul rândurilor de faþã a fost solicitat de cãtre Dl. Crãciun Parasca, truditor în ale culturii ºi reprezentant al Ministerului Culturii din România pentru

I OSIF V ULCAN
6

judeþul Bihor, sã compunã douã melodii pe versurile lui Iosif Vulcan cu ocazia împlinirii a 90 de ani de la trecerea sa în eternitate. Dacã te respecþi ca artist ºi nu te laºi purtat de instincte femiosice când eºti pus în faþa unei asemenea situaþii, atunci încearcã sã abordezi, pe cât e posibil, întregul creaþiei autorului la care te raportezi, spre a te îmbiba tocmai de-al sãu duh, de spiritul operei sale ºi, în felul acesta, sã faci posibil cu un pas mai aproape de existenþã ºansa culturii tale în civilizaþia lumii. Dincolo de faptul cã cele douã cântece au fost realizate ºi apoi prezentate la invitaþia preotului Alexandru Igna în Biserica din Holod, surprizele au fost, ºi sunt, atât întâlnirea mirabilã cu una din cele mai puternice conºtiinþe ale culturii noastre, cât ºi lecþia pe care o dau viaþa ºi activitatea ctitorului ºi fondatorului revistei Familia, cum cã “vremurile vitrege” de care pomeneam mai sus pot sã fie biruite, cã esenþial este sã cauþi cãile de a supravieþui cultural în orice sistem dat, spre a ne exprima cu Noica. Astfel, prin amabilitatea directorului Muzeului Þãrii Criºurilor din Oradea, Prof. în Ist. Dr. Aurel Chiriac, în Septembrie 1997 a avut loc în sala de onoare un prim recital al Rock Filarmonicii Oradea , pentru ca la 28 Mai 1998 sã fie aduse la cunoºtinþã publicã, în Amfiteatrul Parc al aceleiaºi instituþii, opera muzicalã Cel mire ‘ncântãtor (vezi Anexa, foto 1) iar douã zile mai târziu, o variantã teatralã prescurtatã a piesei Fanfaronii (vezi Anexa, foto 2), text pus la dispoziþie de cãtre Dl. Ioan Mariº, director al Bibliotecii Astra din Sibiu, este prezentatã în premierã absolutã pe scena Teatrului de Stat Oradea în interpretarea unor elevi ai Liceului Iosif Vulcan îndrumaþi de actriþa Ileana Iurciuc ºi D-na prof. Angela Chiorean, respectiv în anul 2001, cu finanþarea Consiliului local al Primãriei Municipiului Oradea, sprijin sporit mai ales prin insistenþa dir. ec. Emilian Sala, la 160 ani de la naºterea marelui nostru animator cultural, opera Cel mire ‘ncântãtor (vezi Anexa, foto 3) este definitivatã ºi

T EATRU DIN MANUSCRISE
7

înregistratã la O.R.D.A., compact disc pe care este interpretat, în premierã fonograficã absolutã, orchestratã de Florian Chelu Madeva ºi sub baghetele dirijorilor Romeo Rîmbu (orchestrã) ºi Avram Geoldeº (cor), lied-ul Dedicat lui Iosif Vulcan de George Enescu, lucrare scrisã în 1904 ºi trimisã de la Paris de marele compozitor român pentru sãrbãtorirea împlinirii a 40 de ani de la întemeierea revistei Familia, precum ºi a întemeietorului ei ºi, întru un final, în anul 2005, ca un gest de „supãrare româneascã” ºi chiar „en rebour”, vede pentru prima datã lumina tiparului în Biblioteca Revistei Familia piesa de teatru Fanfaronii (vezi Anexa, foto 4), editatã de Fundaþia Rock filarmonica Oradea sub îngrijirea lui Florian ºi Marin Chelu ºi „cu o consistentã prefaþã iscãlitã de cel de-al doilea”, cum consemneazã criticul Mircea Morariu în revista Familia nr. 10, Oct. 2005, pag. 86 (vezi Anexa, „Pre-cuvântare”). S-ar cuveni aici sã consemnãm douã condeie care s-au aplecat în mod special asupra acestei opere: Doru Ionescu ºi Ioan Moldovan. Primul, redactor al TVR, a fãcut cunoscute compoziþiile imprimate pe CD-ul semnat de muzicienii George Enescu, Gabriel Bãruþa ºi Florian Chelu Madeva, atât la Radio cât ºi la TVR; al doilea, redactor ºef al revistei Familia, a scris Omagiu muzical lui Iosif Vulcan, în cotidianul Criºana din 8 Martie 2001, articol din care redãm un mic pasaj: „Florian Chelu este cel dintâi care înþelege sã-l sãrbãtoreascã pe cãrturarul bihorean, ºi o face într-o manierã care converteºte entuziasmul sincer, patosul admirativ, chiar idealismul eforturilor într-un rezultat care multora le va fi pe plac, pe alþii îi va nedumeri, iar altora le va trezi apetitul critic” – consemnare necesarã, pe de o parte, pentru cã în pofida faptului cã TV România, Radio România, TV Szeged (pe canalul 1 al TV Maghiare), Uniunea culturalã a românilor din Ungaria, Nemzeti és etnikai kisebbségi hivatal (prin directorul ªtefan Frãtean) sau Biserica din Holod, respectiv presa localã ºi centralã (Panoramic

I OSIF V ULCAN
8

Magazin Radio-TV, Curentul, Magazin Internaþional, Formula AS, Foaia noastrã – din Gyula, Ungaria), au luat constant în atenþie aceste demersuri insolite ale Fundaþiei Rock Filarmonica Oradea, nici acum opera Cel mire ‘ncântãtor, de pildã, nu are parte de un tiraj pe mãsurã sã ajungã în biblioteci, la publicul larg, aºa cum alte CD-uri ale Fundaþiei Rock Filarmonica Oradea sunt prezente ºi, pe de altã parte, pentru cã ºi dupã aceºti 10 ani de eforturi situaþia nu s-a schimbat în bine, cãci în continuare eforturile acestea nu au parte de preþuirea binemeritatã. Ei, dar „nu mor caii când vor câinii”, spune un cunoscut proverb, aºa cã anul 2006 a fost atacat în forþã: în Martie s-a primit o adresã de la Biblioteca Astra din Sibiu, prin care d-l dir. Onuc Vintilã Nemeº rãspundea pozitiv solicitãrii fundaþiei noastre de a fotocopia manuscrisele de teatru vulcanian iar în Mai Episcopia Greco-Catolicã , prin bunãvoinþa Preasfinþiei Sale, Episcop dr. Virgil Bercea ºi cu concursul juristului Jula Florin, Fundaþia Rock Filarmonica Oradea este finanþatã pentru începerea editãrii acestui volum, lucru care ne-a reamintit ºi demonstrat cã una din semnificaþiile verbului öé ëÝéí (a iubi) este „a rãspunde apelului cuiva”. În sfârºit, în luna Iunie, în cadrul ºedinþei de evaluare a proiectelor depuse spre finanþare la Consiliul Judeþean Bihor, este aprobatã suma de 5.000 lei pentru apariþia integralei teatrului vulcanian din manuscrise – evident cã, suma fiind insuficientã, ne-am adresat ca de obicei prietenilor care ne ajutã în mod constant de ani de zile (vezi Anexa, „Mulþãmire”). Pentru a face mai subtil acest „Cuvânt lãmuritor”, sã preluãm un gand scris pe coperta interioarã a CD-ului Cel mire ’ncântãtor, rânduri ce sperãm sã trezeascã ºi un anume „apetit critic” (vezi Anexa, „Imagine...”). Dar, cu vorba unui cântec de azi, „The Show Must Go On” ºi luând act de faptul cã „neobiºnuit este ca omul sã-ºi aparþinã”, pentru „Centenarul Iosif Vulcan

T EATRU DIN MANUSCRISE
9

2007”, având ºi ferma convingere cã Societatea Civilã prin formele ei de administrare nu va rãmâne insensibilã, Fundaþia Rock Filarmonica Oradea îºi propune publicarea integralã a teatrului vulcanian, realizarea unui tiraj la CD-ul Cel mire ’ncântãtor ºi a unor clipuri DVD, efort care se vrea cândva un film documentarartistic ºi la care Prof. Daniel Bureþia trudeºte de peste trei ani. Chelu Florian Madeva, Oradea 2006

Cei interesaþi în sprijinirea unor asemenea demersuri culturale pot scrie la rock_filarmonica@yahoo.com sau pot depune fonduri în conturile: IBAN RO78BTRL00501205742840XX la Banca Transilvania IBAN RO75BRDE050SV07105190500 la Banca BRD

I OSIF V ULCAN
10

T EATRU DIN MANUSCRISE
11

FANFARONII
Comedie în 3 acte

I OSIF V ULCAN
12

PERSONAJELE: ION VÂRCIOROVEANU, proprietar MARGHIOALA, a doua femeie a lui IANCU, fiul ei SEVASTIÞA, pupila lor IORGU CHITILEANU, deputat SULTANIÞA, consoarta lui NAE CHILIPIR, avocat SMARANDIÞA, consoarta lui MITICÃ CRÂMPEI, profesor ULISE BIRBIDON, istoric CEZAR POPONEÞ, cãpitan în retragere Dr. DIAMANTICESCU, medic COSTACHI TRANDAFIRACHI, mare patriot ALECU TÂNDÃLESCU, amploiat Br. NORDENBLÜH FÃNICÃ CRINIªOR, locotenent de roºiori TURTURILÃ, scriitor de ode BARBU BÂRLÃDAN, comerciant NICU, servitor la Vârcioroveanu VETA, servitoare tot acolo UN BIRJAR

p. 2

Actele I ºi III se petrec la Bucureºti, iar actul II, la þarã, la Vârcioroveanu. Timpul prezent.

T EATRU DIN MANUSCRISE
13

ACTUL – I (salon de primire; uºi în stânga, în dreapta ºi-n fund.) SCENA I (Nicu ºi Veta) VETA: (Înaintea unei oglinzi mari, dregându-ºi rochia.) S-o mai prind aici cu-n ac... Aºa?!... Ei, îþi place? (κi aratã îmbrãcãmintea.) NICU: Mai e vorbã!... ºarmantã, foarte ºarmantã... Vorba cãpitanului care vine la cucoana. VETA: Pasã-mi-te iar㺠ai ghidiliu la limbã. NICU: Pãi! Mi-oi cãlca pe limbã ºi n-oi mai durãi ca º-o moarã stricatã... (Privind-o galeº.) Ce bine te prinde rochia asta... Eºti mai nostimã decât stãpâna ta. VETA: Zãu. NICU: De multe ori o-mbracã ºi ea... Atunci, totdeauna ºtiam cã are sã vie cãpitanul... Bag samã ºi ãluia îi era dragã rochia. VETA: Dai unde dai ºi iar te întorci aici...Ce te priveºte!?... Numai sã cãpãtãm bacºiºuri... Datoria noastrã este sã tãcem. NICU: Ai dreptate... În sfârºit, treaba boierului... N-am intrat la el în slujbã ca sã-i pãzesc nevasta de fite-cine... Ce sã-i fac eu, dacã el n-aude, n-a vede, n-a greul pãmântului?!... Vorba ãluia: ce ºtie satul, nu ºtie bãrbatul.

p. 3

I OSIF V ULCAN
14

p. 4

VETA: Ci, taci din gurã, omule, ºi nu-mi înºira moºi pe groºi... Ascultã-mã, sã-þi spun o veste bunã... Boierii se duc la bãi. NICU: ªi noi o sã rãmânem singuri acasã!... Auleo, ce bucurie!... Abia mã þine pãmântul... ’om trãi lume albã. VETA: Trai, zãu... ’om îmbrãca hainele lor, ’om da sindrofii, ’om pune caii la trãsurã º’om ieºi la plimbare. NICU: Prin Tirghileºti, sã ne vadã pãrinþii ºi rudele... ªtiu c’or cãsca gura! VETA: Ai mei nu prea... Tatãl meu e comerciant. NICU: Da, da. Bãcan. VETA: Tot mai mult decât al tãu. NICU: Al meu e antreprenor. VETA: Sacagiu. (Supãratã.) Sã nu-þi dea-n gând a te pune-n cumpãnã cu mine, mitocanule! NICU: Cum focul sã cutez? Cine te vede, gândeºte cã eºti te miri ce cuconiþã. VETA – (Împãcatã.) Nici de tine n-ar zice nimeni cã nu eºti boier get-beget. NICU – Mai ºtiu eu!... O sã vezi, dacã n-or pleca boierii, ce mai boier o sã ºtiu sã fiu!... Deocamdatã, haidem sã punem masa, cãci musafirii au sã soseascã-ncurând. (Ies pe uºa din stânga.) SCENA II (Chitileanu ºi Sultaniþa intrã pe uºa din fund.) SULTANIÞA: ( Privind prin odaie. ) Încã n-a venit nimeni? Þi-am spus sã nu ne grãbim aºa tare. CHITILEANU: Timpul parcã a trecut de mult. SULTANIÞA: ªtii bine cã lumea noastrã pretutindeni vine târziu... Aicea noi sã fim cei dintâi. CHITILEANU: Cineva trebue sã fie ºi cel dintâi. SULTANIÞA: Fie altul. Eu nu vreau... Bine cã nu ne-a vãzut nimeni; astfel mai putem sã-ndreptãm

T EATRU DIN MANUSCRISE
15

greºala... Ne-om întoarce neobservaþi º-om veni mai târziu. CHITILEANU: Dar... SULTANIÞA: Haid’... Aºa cere eticheta... Iute, iute. (Îl târãºte iute afarã prin uºa din fund.) SCENA III (Sevastiþa, apoi Iancu.) SEVASTIÞA: (Intrând pe uºa din dreapta.) Parc-am auzit pe cineva venind... Ce bine-mi pare cã m-am înºelat!... Aº dori sã nu vie nimeni. Mi-i groazã de ziua de azi. IANCU: (Intrând pe aceeaºi uºã.) M-ai poftit. Cu ce pot sã te servesc? SEVASTIÞA: Te rog sã dejunezi astãzi cu noi. IANCU: De ce? SEVASTIÞA: De ce? Iacã, numa’aºa. Ba da, ºtiu de ce... de mult n-ai dejunat acasã. IANCU: Nu te cred, ºireato... Trebuie sã fie altceva la mijloc... Pân’acuma niciodatã nu mi-ai exprimat dorinþa asta... De ce chiar tocmai astãzi? SEVASTIÞA: Pentru cã... aº vrea sã fii aproape de mine. IANCU: Pentru ce? SEVASTIÞA: Am nevoie de ajutorul tãu. Mã aflu în faþa unei primejdii mari... care m-a fãcut sã plâng. IANCU: Nu mã speria! Spune iute, ce primejdie? SEVASTIÞA: Mãmica vrea sã mã mãrite. IANCU: (Râzând.) Asta-i primejdia cea mare? Dar bine, drãguþa mea, destinaþiunea fetelor este sã se mãrite... ªi, la dreptul vorbind, eu încã n-am vãzut nici una sã se fi speriat de mãritiº! SEVASTIÞA: Nici eu nu m-aº teme aºa tare, însã... IANCU: Iubeºti pe altul. SEVASTIÞA: Cu tot focul inimii mele.

p. 5

p. 6

I OSIF V ULCAN
16

p. 7

IANCU: Numele fericitului ales? SEVASTIÞA: Fãnicã Criniºor. IANCU: Un bãiat cumsecade. SEVASTIÞA: Însã mama nu-l vrea. Ea mã bate sã-mi dea mâna Baronului Nordenblüch. IANCU: Zi-i, mai bine Baronul Vânturilã... Nu te teme, ticãlosul acesta n-are sã-þi fie bãrbat. SEVASTIÞA: Mi-e teamã grozav, cãci primejdia e foarte aproape. Dejunul de astãzi e menit a pune-n scenã intriga. E poftit ºi dânsul. De aceea te-am rugat sã rãmâi. Mi-ar plãcea sã fii alãturea de mine, sã-mi dai curaj. IANCU: Cu plãcere dragã... Întâi, însã, mã duc sã vorbesc cu pãrinþii... Nu te teme... Aibi curaj! Vei fi la adãpostul meu. (Iese prin dreapta.) SCENA IV (Sevastiþa singurã.) SEVASTIÞA: Ce bun e Iancu!... Ce-aº face de n-ar fi el?... Acum mai prind curaj. (Iese la stânga.) SCENA V (Vârciorovean intrã din dreapta.) VÂRCIOROVEANU: ªaizeci la sutã!... Curatã hoþie. Ticãlosul de ovreu n-a mai vrut sã-mi dea parale; am fost silit sã-i dau dobânzi grozav de mari... Nu fãceam dacã n-aveam nevoie grabnicã... însã am dat de belea. Nevasta mea, toatã iarna sãnãtoasã ºi zdravãnã, de-odatã s-a pomenit bolnavã ºi slabã... Curios! Pe unii îi vindecã sosirea primãverii, iar femeile tocmai atunci se bolnãvesc... În sfârºit, trebuie s-o trimit la vreo baie din strãinãtate. Ea departe, eu acasã trãgând câte un chef cu prietenii, n-ar fi rãu! Dar ia parale dacã ai de unde! Din punct de vedere economic,

T EATRU DIN MANUSCRISE
17

i-am propus deci o baie din þarã, iar ea mi-a probat c-acestea sunt mai scumpe. Nevasta mea ºtie sã facã economii...O femeie de model. SCENA VI (Vârciorovean ºi Iancu.) IANCU: (Intrând din dreapta.) Am o vorbã cu Dta. VÂRCIOROVEANU: Vrei poate vreo discuþie nouã asupra ordinei noastre sociale? Sunt sãtul pânã peste cap. Degeaba stai cu nasul tot în carte ºi ne combaþi... pe urechea ceea ºi catã de te deprinde obiceiurile þãrii. IANCU: Cum te-aud vorbind aºa, mi se face pãrul mãciucã... Obiceiuri?... Dar acestea sunt niºte boale pe care trebuie sã le stingem... Apropo, zece ani am stat la studii în strãinãtate ; cu bucurie am venit acasã, dar ceea ce gãsii aicea mã-ntristeazã, mã supãrã, mã revoltã. VÂRCIOROVEANU: Vâlvâtaia focului tãu e mare, dar se va frânge, n-am teamã. IANCU: Ba nu, odatã cu capul, cât timp voi vedea rãsfãþându-se superficialitatea, vorbele umflate, fanfaronada. VÂRCIOROVEANU: Las’ sã se rãsfeþe, cã la urmã se va alege neghina de grâu. IANCU: A venit vremea ca s-o alegem. Sã-ncepem îndatã în casa D-tale. ªtii ce s-a pus aici în lucrare? VÂRCIOROVEANU: (Cu bãtaie de joc.) Un ºopron pentru lemne. IANCU: Un fapt care atacã sentimentul moral ºi al demnitãþii naþionale. VÂRCIOROVEANU: Vorbeºte, puiule, sã te înþeleg ºi eu. IANCU: Voiþi sã mãritaþi pe Sevastiþa cu de-a sila dupã un strãin. VÂRCIOROVEANU: Nu mai spune?! IANCU: ªtii Dta cine este acel om?

p. 8

p. 9

I OSIF V ULCAN
18

VÂRCIOROVEANU: Ba. Nici nu vreau. Nu ºtiu nimica de toatã treaba asta. Poate cã mamã-ta plãsmuieºte ceva, fãrã ºtirea mea... Te asigur însã cã fãrã consimþãmântul meu n’are sã izbuteascã. Sunt stãpân în casa mea. Am sã probez aceasta IANCU: Prea bine, ajutã-mã dar sã zãdãrnicim cãsãtoria aceasta. VÂRCIOROVEANU: Cu plãcere. SCENA VII (Aceiaºi ºi Marghioala.) MARGHIOALA: (Intrând din stânga.) Încã n-a venit nimenea? IANCU: Nu. ªi e bine, cãci astfel am timp sã lãmuresc cu D-ta un lucru. Mamã, de ce vrei sã mãriþi Dta pe Sevastiþa dupã un om pe care ea nu-l vrea? Dânsa iubeºte pe altul. MARGHIOALA: Un vis care trece. VÂRCIOROVEANU: Nu cam trece... ªi eu am iubit. (Se loveºte peste gurã ºi tace de-ndatã.) MARGHIOALA: ªi tu, berbantule? ªi totuºi cum mi te-ai jurat cã eu þi-s prima dragoste! IANCU: Sevastiþa... MARGHIOALA: Nu ºtie ce face. De aceea sunt datoare sã-i dau poveþe bune când i se oferã o partidã atât de escelentã. IANCU: Partidã escelentã – un om necunoscut! VÂRCIOROVEANU: Nici eu nu ºtiu cine-i! MARGHIOALA: Ce are a face? Îl ºtiu eu. VÂRCIOROVEANU: Marghioala, dragã, ascultã-nã... MARGHIOALA: N-am sã te ascult. La d-alde astea nu se pricep bãrbaþii... Dânsul pretutindeni e bine primit ºi stimat. Baron? VÂRCIOROVEANU: E baron!... IANCU: Ba. MARGHIOALA: Ba da. Baronul Nordenblüh...

p. 10

p. 11

T EATRU DIN MANUSCRISE
19

VÂRCIOROVEANU: Cel sãrbãtorit de societatea bucureºteanã?... El, ginerele nostru?... Minunatã idee!... O primesc ºi eu... Te felicitez. IANCU: (Lui Vârciorovean.) Este cu putinþã? N-au trecut nici cinci minute, de când mi-ai spus cã aceastã cãsãtorie n-are sã se facã... VÂRCIOROVEANU: Fãrã consimþãmântul meu. Însã, vezi, consimt ºi eu. IANCU: Vãd cã vã ameþeºte titlul de baron. MARGHIOALA: Facem numai ceea ce ne dicteazã interesele familiale. Prin legãtura aceasta avem sã-ntrecem pe toþi cei de-o potrivã cu noi. Sultãniþa ar muri de ciudã. IANCU: Ei bine, omul acesta nu-i baron. Este un escroc pe care poliþia din Berlin l-a dat afarã. MARGHIOALA: Mi-a spus, pentru niºte cauze politice. Asta nu-i ruºine. VÂRCIOROVEANU: Un martir politic. IANCU: A minþit. Precum vãd, el a ºi fãcut declaraþie. MARGHIOALA: Încã nu. Însã are sã facã-n curând. Trebuie sã o facã. Am pregãtit totul aºa ca sã nu poatã scãpa. Dejunul de astãzi este cursa cu care vreau sã-l prind. IANCU: Cursa? ªi crezi Dta cã-i lucru cinstit? MARGHIOALA: Cinstit, necinstit, facem ºi noi ca lumea. IANCU: Mamã, pentru Dumnezeu! E grozav sã te-aud vorbind astfel. MARGHIOALA: De ce? VÂRCIOROVEANU: Întreb ºi eu, de ce? IANCU: Pentru cã ni se jigneºte sentimentul onoarei. VÂRCIOROVEANU: Onoarea! Tot onoarea! La tot pasul nãluca asta...Onoarea este o vorbã foarte elasticã. Prietenii o înþeleg într-un fel, iar strãinii în altul. Dacã fãceam vreo ºtrengãrie, cei ce nu ne cunosc, ne criticã, iar prietenii ne felicitã ºi ne zic c-am fost nostimi. Prietenii noºtri

p. 12

I OSIF V ULCAN
20

p. 13

p. 14

desigur au sã aplaudeze pe mamã-ta. IANCU: Nu vor avea ocaziunea, cãci de astã-datã n-are sã izbuteascã. VÂRCIOROVEANU: Mamã-ta totdeauna izbuteºte. Asta o ºtiu eu mai bine. IANCU: De astã datã nu va putea, cãci omul acesta cautã numai zestre. MARGHIOALA: I-am fãgãduit marea cu sarea. Aºa se mãritã fetele. IANCU: Aºa?... Înmãrmuresc de ruºine... O astfel de minciunã... ºi înºelãciune!... VÂRCIOROVEANU: O pãcãlealã ºi nimic mai mult. Ce te miri atâta?... Uitã-te-n jur ºi ai sã vezi cã lumea se împarte în douã categorii: pãcãlitori ºi pãcãliþi. Tot e mai bine sã fii între cei dintâi, decât în categoria din urmã, deºi aceasta e mai mare decât cea dintâi. IANCU: În cele din urmã însã tot ar afla ºi dânsul c-a fost amãgit. MARGHIOALA: Atunci va fi târziu. Sevastiþa va fi deja nevasta lui. IANCU: Nefericitã... Nu, nu va fi. Sufletul meu nu-mi dã pace... Trebuie sã-mpiedic aceasta. Mã duc sã vorbesc lui, sã-i spun tot. (Pleacã.) MARGHIOALA: (Oprindu-l.) Te rog rãmâi locului! IANCU: Nu pot, mamã. MARGHIOALA: Te conjur, îþi ordon, nu strica planul meu! IANCU: Scuzã-mã, iubitã mamã, sunt dator sã fac aceasta. (Iese iute pe uºa din fund.) SCENA VIII (Vârciorovean ºi Marghioala.) MARGHIOALA: Idealistul! O sã-mi strice tot proiectul atât de bine plãnuit. Du-te, fugi dupã el, opreºte-l sã nu poatã vorbi cu baronul.

T EATRU DIN MANUSCRISE
21

VÂRCIOROVEANU: Mã duc, dragã, mã duc. (κi pune pãlãria-n cap ºi cautã zãpãcit prin odaie.) Dar unde mi-i pãlãria? (Fuge-n toate pãrþile cãutând-o.) MARGHIOALA: Nu vezi cã þi-e în cap? VÂRCIOROVEANU: M-am zãpãcit... Nu ºtiu unde mi-i capul... Dã-mi bastonul. (Îl cautã.) MARGHIOALA: (Dându-i-l.) Iatã-l. ªi-acum nu pierde vremea. Una, douã! ªtii cã-i iute? (Îl împinge de spate ºi el iese pe uºa din fund.) SCENA IX (Marghioala, apoi Veta.) MARGHIOALA: Leit poleit, ca tat-so, fie iertat. ª-acela mã tot certa dacã vroiam sã fac vreun ºiretlic. Parcã pe dânsul nu tot astfel mi l-ai fi fãcut... O!... Bãrbaþi, bãrbaþi, voi vã credeþi oameni cu minte mare ºi nu vedeþi cã chiar ºi cea mai simplã femeie vã poate învârti dupã plac... Nici eu n-am sã mã tem de Iancu. În cele din urmã, ce poate sã-mi strice el? Cã va vorbi cu baronul? Dar acela n-are sã-l creazã ºi dacã l-ar crede un moment cã Sevastiþa e fatã sãracã, în curând se va convinge de contrarul. Am întocmit lucrurile astfel, încât succesul trebuie sã fie sigur. Scrisoarea din Bârleºti ºi tovarãºul meu d-acolo, care va sosi încã înainte de dejun, are sã fie bomba care va decide lupta... Acuma însã mai trebuie sã vorbesc Sevastiþei. (Sunã.) VETA: (Intrând din stânga.) Cuconiþã! MARGHIOALA: Spune coniþei sã pofteascã aci. (Veta iese.) Trebuie sã-i scot gãrgãunii din cap.

p. 15

I OSIF V ULCAN
22

SCENA X (Marghioala ºi Vârciorovean.) MARGHIOALA: Te-ai întors? VÂRCIOROVEANU: (Intrând pe uºa din fund.) Am grãbit sã-þi spun... MARGHIOALA: Ce? VÂRCIOROVEANU: Cã nu l-am putut întâlni... MARGHIOALA: ªtiam din capul locului cã n-ai sã faci nici o ispravã. VÂRCIOROVEANU: De astã pãrere am fost ºi eu, de aceea m-am ºi reîntors. SCENA XI (Aceiaºi ºi Sevastiþa.) SEVASTIÞA: (Intrând din stânga.) Iatã-mã, mamicã. Am fost niþel prin bucãtãrie. MARGHIOALA: Tot acolo þi-i gândul? N-ai adus cumva vr’un miros? SEVASTIÞA: Eu sunt o fatã sãracã. MARGHIOALA: Ce vorbeºti tot de sãrãcie? O fatã mare trebuie sã cumpãneascã bine ce zice. VÂRCIOROVEANU: Da, da. MARGHIOALA: ªi mai ales astãzi, bagã de seamã cum te porþi, cãci acum o sã-þi hotãrãºti viitorul. Fii afabilã ºi amabilã cu baronul! VÂRCIOROVEANU: Da, da. SEVASTIÞA: Nu mã siliþi, cãci n-am ochi sã-l vãd. Nu-l vreau. MARGHIOALA: Nu-l vrei? De ce? SEVASTIÞA: Pentru cã nu-l iubesc. MARGHIOALA: Parcã la cãsãtorie neapãrat s-ar cere ºi dragostea. Nici eu n-am prea fost exaltatã pentru mirele meu, cu toate acestea suntem fericiþi. Nu-i aºa, dragã? VÂRCIOROVEANU: Fericiþi?... ( Zãpãcit .) Da, da.

p. 16

p. 17

T EATRU DIN MANUSCRISE
23

(Suspinând.) Foarte fericiþi. SEVASTIÞA: Însã eu, mãmicã... MARGHIOALA: ªtiu ce vrei sã zici, cã iubeºti pe altul. Însã care fatã n-a avut un vis de amor înainte d-a se mãrita?! Fii cu minte! Strânge-þi fantezia copilãreascã ºi vei ajunge baroneasã. VÂRCIOROVEANU: Auzi, baroneasã! SCENA XII (Aceiaºi ºi Criniºor.) CRINIªOR: (Intrând pe uºa din fund, cu bucurie .) Complimentele mele!... Sunt cel dintâi. VÂRCIOROVEANU: Precis ca soldatul. CRINIªOR: (Încet Sevastiþei.) ªi ca inamoratul. MARGHIOALA: E frumos c-ai venit, cãci am uitat sã te poftesc. (Aparte.) Oare înþelege-va cã nu l-am dorit? CRINIªOR: Dl. Vârciorovean mi-a fãcut onoarea sã mã invite. MARGHIOALA: (Aparte.) Neghiobul. SCENA XIII (Aceiaºi ºi Turturilã.) TURTURILÃ: (Intrând repede pe uºa din fund.) Te salut Cerc plãcut! Am grãbit ª-am venit La dejun Cu vin bun ªi bucate Delicate!... Vã salut în poezie, Ca Dumnezeu sã vã þie! VÂRCIOROVEANU: Unde-ai întârziat, frate Turturilã? TURTURILÃ: Un afurisit de editor m-a zãpãcit... Mi-a fãgãduit

p. 18

I OSIF V ULCAN
24

cã-mi editeazã odele cele mai noi... M-a tot purtat cu vorba... În cele din urmã astãzi la zece ceasuri aveam sã fixãm onorariul... ªi n-a venit, mojicul.
p. 19

SCENA XIV (Aceiaºi ºi Chitileanu cu Sultãniþa, intrând pe uºa din fund.) SULTANIÞA: (Oprindu-se-n prag.) Încã nici o familie! MARGHIOALA: (Întâmpinând-o.) Se vede cã voi ne iubiþi mai mult. SULTANIÞA: (Încet, lui Chitileanu.) Nu þi-am spus sã nu ne grãbim aºa tare? CHITILEANU: Era p-aci sã-ntârziem, cãci ministerul, aflând cã mâine am sã fac o interpelaþiune zdrobitoare, a trimis la mine pe un membru al cabinetului, prieten din copilãrie, sã stãruie ca sã nu iau cuvântul; i-am rãspuns cã de hatârul lui aº împlini bucuros cererea guvernului, dar din consideraþii de partid e peste poate... El m-a ameþit cu vorba. Însã degeaba... Am sã vorbesc, am sã rãstorn guvernul. TURTURILÃ: M-oi duce ºi eu sã te ascult, cãci pân-acuma niciodatã n-ai vorbit. SULTANIÞA: ( Marghioalei .) Vii la balul corpului diplomatic? Pe mine m-a chemat [comisara] Dandokff. MARGHIOALA: Eu nu vreau, dar bãrbatul meu stãruie sã mã duc. VÂRCIOROVEANU: (Mirat.) Eu?...Fireºte... (Aparte.) Bine cã ºtiu. SCENA XV (Aceiaºi ºi Chilipir cu Smaranda, tot pe uºa din fund.) CHILIPIR: (Întorcându-se din prag, vorbeºte în afarã.) Îmi pare rãu domnilor cã sunt silit sã vã refuz,

p. 20

T EATRU DIN MANUSCRISE
25

n-am timp. (Intrând, cãtre cei dinlãuntru.) N-am un moment liber de atâta clientelã ce mã nãpãdeºte necontenit. TURTURILÃ: (Fuge pe uºa pe care a intrat. Chilipir cu nevastã-sa, o deschide ºi priveºte în afarã, apoi se-ntoarce spre Chilipir.) Cu cine ai vorbit, ilustre membru al baroului român? Eu nu vãd un suflet de om. CHILIPIR: S-o fi dus... Ducã-se-n pustii, cã nu-mi mai dau pace. Sunt obosit. Am nevoie de odihnã. TURTURILÃ: De aceea ai stat ieri toatã ziua în cafenea. Trebuie sã fii de multe ori obosit, cãci te vãd mereu acolo. VÂRCIOROVEANU: Îmi pare rãu cã eºti atât de ocupat, cãci voiam sã-þi dau un proces. CHITILEANU: ªi eu aveam sã-þi încredinþez unul – cu statul. CHILIPIR: Pentru hatârul vostru, le primesc. Numai pentru voi, cãci sunt foarte ocupat. TURTURILÃ: (La parte.) Fiecãruia îi zice tot asta. MARGHIOALA: (Smarandei.) ªi tu eºti atât de ocupatã? SULTANIÞA: Poate ajutã bãrbatului. SMARANDA: Eu mã ocup cu pictura. TURTURILÃ: Se vede... (Aparte.) pe obraji. SCENA XVI (Aceiaºi ºi Birbidon.) BIRBIDON: (Intrând pe uºa din fund, cu foc mare.) Aplaudaþi, aplaudaþi! MARGHIOALA: La ce? BIRBIDON: Am fãcut o descoperire istoricã, foarte importantã. VÂRCIOROVEANU: Iarãºi? CHILIPIR: Mai în fiecare sãptãmânã faci câte una. BIRBIDON: Am sã scriu un volum. Am sã pun lumea-n uimire.

p. 21

I OSIF V ULCAN
26

p. 22

TURTURILÃ: Dar mai întîi ai sã ceri parale pentru o misiune ºtiinþificã, nu-i aºa? CHITILEANU: Eu îþi ofer înrâurirea mea la guvern. Am un prieten ministru. SCENA XVII (Aceiaºi, Crâmpei, Tândãlescu ºi Poponeþ, intrã prin fund.) VÂRCIOROVEANU: Vã salut vrednici reprezentanþi a trei profesiuni. CHILIPIR: Foarte vrednici. VÂRCIOROVEANU: (Arãtând spre Tândãlescu.) Un amploiat... TURTURILÃ: Pe care nu-l vezi pe la birou. TÂNDÃLESCU: Eu tot atunci mã duc, când nu-i nimeni pe-acolo, ca sã pot lucra mai în tihnã. VÂRCIOROVEANU: ( Arãtând pe Poponeþ .) Un voinic... TURTURILÃ: Care n-a fost încã nici într-o bãtãlie. POPONEÞ: (Lui Turturilã.) Te-i convinge, când te-oi bate o datã bine. VÂRCIOROVEANU: ( Arãtând spre Crâmpei .) În sfârºit, un profesor... TURTURILÃ: Fãrã catedrã ºi fãrã ºcolari. CRÂMPEI: Multa licent stultis – atque poetis. Bãiete, prea mult îþi toacã limba. Dã-mi voie sã-þi spun cã nu este nãrav mai urât decât a vorbi mult. Oamenii guralivi sunt o plagã a societãþii în care trãiesc. Ei sunt mai rãi decât tâlharii, cãci aceia îþi furã numai paralele, care se pot redobândi, aceºtia însã sfetericesc timpul, care nu se mai poate restitui. Mi-e groazã de ei ºi fug de toþi, cãci dacã te prind, nu-i chip sã scapi din ghearele lor, trebuie s-asculþi cum îþi îndrugã moºi pe groºi, începând de la Adam, încât stai sã încãrunþeºti pânã ce sfârºesc... Ce-am pãþit

p. 23

T EATRU DIN MANUSCRISE
27

ºi-acuma! Venind aicea, m-a apucat pe stradã un palavragiu ºi-atâta mi-a tot hodorogit cã, iatã, am întârziat... Când apoi am vãzut cã nu mai sfârºeºte, mi-am zis: Las cã te pãcãlesc eu! I-am tãiat vorba ºi i-am fãcut eu un pomelnic fãrã sfârºit, care i-a amuþit limba ºi-a rãmas cu gura cãscatã. TURTURILÃ: Întocmai ca noi. Bine, Domnule! Dacã þi-i atât de urât de palavragii, de ce ne þii atâta de vorbã? CRÂMPEI: Eu am vorbit mult? Fac apel la toþi membrii societãþii sã-mi spunã dacã este justã aceastã imputare? Eu vorbesc totdeauna scurt ºi cuprinzãtor, de aceea mã iubesc ºi ºcolarii. Când încep a vorbi... TURTURILÃ: Rogu-te nu mai începe, cã n-ai sã sfârºeºti. CHITILEANU: Nu întrerupe oratorul! CRÂMPEI: Respecteazã libertatea cuvântului! TURTURILÃ: Aici nu suntem în parlament, ca sã vorbim de câte toate. SULTANIÞA: Daþi-mi voie sã vã propun eu un subiect de discuþie. Zilele trecute a fost la noi o societate mare. Oare cine a pus întrebarea, cã ce clasã are mai mult drept la bugetul statului? S-a vorbit mult, dar chestia a rãmas nerezolvatã. Ei bine, care vã este pãrerea? CHITILEANU: Desigur, noi legislatorii venim în rândul prim. Noi purtãm greutãþile ocârmuirii. POPONEÞ: Ba, soldaþii, avem drept mai mult! Noi am fãcut independenþa la Plevna. TUTURILÃ: Vorbeºti în numele acelora care au fost acolo? CHILIPIR: Noi, avocaþii, apãrãm dreptatea. TURTURILÃ: Întortochind adevãrul. CRÂMPEI: Noi, profesorii, creºtem generaþia viitoare. TURTURILÃ: Þinându-vã supleanþi la catedre.

p. 24

p. 25

I OSIF V ULCAN
28

TÂNDÃLESCU: Noi amploiaþii lucrãm din greu. TURTURILÃ: În cinci ºase posturi deodatã... MARGHIOALA: ªi tu, Ioane, n-ai pretenþie la buget? VÂRCIOROVEANU: Degeaba aº vrea, cãci unde sunt atâþia aspiranþi, nu mai rãmâne nimica de pãpat. SULTANIÞA: Care va sã zicã, nici d-voastrã nu puteþi constata care are mai mult drept la bugetul statului... TURTURILÃ: Ba da. Bugetul statului? Acela este al nostru, al tuturora. O vacã de muls pentru toþi. SCENA XVIII (Aceiaºi ºi Trandafirachi intrând prin fund.) VÂRCIOROVEANU: (Lui Trandafirachi.) Aºa târziu? TRANDAFIRACHI: (Cu emfazã.) Toate pentru þarã ºi nimica pentru noi!... Pânã când mã reclamã interesele þãrii, nu mi-i permis sã mã gândesc la neînsemnata mea persoanã. TURTURILÃ: Ce om neinteresat!... Tocmai se-ntemeiazã o întreprindere cu posturi strãlucite... TOÞI: (Alergând la el.) Posturi strãlucite? TURTURILÃ: Strãlucite prin poziþia ce le va asigura în viaþa socialã, cãci vor fi gratuite. TOÞI: (Dezamãgiþi.) Gratuite! (Toþi se retrag iute.) TURTURILÃ: Ce mai oameni! Când aþi auzit de posturi strãlucite, toþi aþi alergat la mine, dar aflând cã au sã fie gratuite, fugiþi ca dracul de tãmâie. Bine cã eºti aici, Dle Trandafirachi, om care jertfeºte toate pentru þarã; ia-n fã-i de ruºine! TRANDAFIRACHI: Îmi pare rãu cã nu pot sã primesc din acele posturi. Am prea multe pe cap. SCENA XIX (Aceiaºi ºi dr. Diamanticescu) DIAMANTICESCU: (Intrând pe uºa din fund.) Vin tocmai de la prinþul Gogulean, care mi-a propus sã

p. 26

T EATRU DIN MANUSCRISE
29

reprezint România la congresul internaþional pentru numãrarea firelor de pãr pe cap. VÂRCIOROVEANU: Fireºte, te duci. DIAMANTICESCU: Nu-mi pot lãsa pacienþii. TURTURILÃ: Dute-n pace. Muri-vor aceia ºi fãrã tine. SCENA XX (Aceiaºi ºi br. Nordenblüh, apoi Iancu.) Br. NORDENBLÜH: (Intrând pe uºa din fund, face complimente în toate pãrþile ºi merge drept la Marghioala, cãreia îi sãrutã mâna .) Complimentele mele , doamnelor ºi domnilor! MARGHIOALA: ( Întâmpinându-l foarte afabil .) Bonjour, domnule baron! VÂRCIOROVEANU: ( Strângându-i mâna .) Bine ai venit, domnule baron! Br. NORDENBLÜH: (Aparte.) Ce de gogomani! Las’cã vã trag eu pe sfoarã. IANCU: ( Intrând pe uºa din fund, baronului Nordenblüh.) Te-am cãutat la hotel, domnule... Br. NORDENBLÜH: Vreo afacere grabnicã? (Fixându-l) Cu cine am onoarea? MARGHIOALA: Fiul meu Iancu , un savant... IANCU: Lasã, mamã, ne cunoaºtem. Br. NORDENBLÜH: Da, da... De unde, mã rog?... Am ºi uitat. VÂRCIOROVEANU: A studiat ºi el la Berlin. Br. NORDENBLÜH: (Tresãrind.) La Berlin! IANCU: Da, domnule... aº avea sã-þi spun o vorbã... MARGHIOALA: (Tãindu-i cuvintele.) Lasã, dragã, pe altã datã... Dã-mi voie, domnule baron, sã te prezint societãþii: Dl Nordenblüh, de la Berlin... Acum voi avea onoarea a-þi prezenta domnii. (Luându-l de braþ, îl conduce pe rând la fiecare.) Dl Iorgu Chitilean, mare proprietar... TURTURILÃ: (Aparte.) In lunã. MARGHIOALA: ªi orator vestit la camerã.
p. 27

p. 28

I OSIF V ULCAN
30

p. 29

TURTURILÃ: (Aparte.) În bufet. Br. NORDENBLÜH: Am sã vin odatã sã te ascult ºi eu. CHITILEAN: Pofteºte mâine. Am sã dezvolt o interpelaþiune zdrobitoare. TURTURILÃ: (La o parte.) Atâta ne-o tot spune cã în cele din urmã va crede ºi el. MARGHIOALA: (Continuând prezentãrile.) Dl Nicu Chilipir, o celebritate a baroului român. TURTURILÃ: Îmi pare bine. Chiar am trebuinþã de un avocat. CHILIPIR: Sunt foarte ocupat. Nu mai primesc procese. Pentru dumneavoastrã însã fac ºi jertfa aceasta. MARGHIOALA: Dl. Miticã Crâmpei, profesor la facultatea... TURTURILÃ: (La parte.) De moftologie. Br. NORDENBLÜH: Am ºi eu un prieten profesor celebru la Universitatea din Leipzig. CRÂMPEI: Nu-mi place sã vorbesc mult, dle Baron... TURTURILÃ: (Aparte.) Iar începe. MARGHIOALA: Dl Ulise Birbidon, autoritate consumatã în ale istoriei. BIRBIDON: Aþi auzit desigur despre descoperirile mele. Br. NORDENBLÜH: Da, da. (La parte.) Ce obraznic. MARGHIOALA: Dl. Cezar Poponeþ, general în retragere. TURTURILÃ: (Aparte.) Pe la neveste frumoase. POPONEÞ: Eu am condus atacul Griviþei. Atunci mi-am frânt piciorul. TURTURILÃ: (Aparte.) Sãrind de pe-o fereastrã, când pe neaºteptate a sosit bãrbatul. MARGHIOALA: Dl. Tândãlescu, ministru aº putea sã zic, deºi poartã numai titlul de prefect al poliþiei. Br. NORDENBLÜH: (Tresãrind, aparte.) Mi-e groazã de poliþie. MARGHIOALA: Dl. Costachi Trandafirachi, mare patriot, care a jertfit tot avutul sãu pentru þarã.

T EATRU DIN MANUSCRISE
31

TRANDAFIRACHI: Deviza mea este: toate pentru þarã ºi nimica pentru noi. Br. NORDENBLÜH: (Aparte.) Un caracter antic. TURTURILÃ: (Aparte.) Cu apucãturi foarte moderne. MARGHIOALA: Dl dr. Diamanticescu, un specialist cu renume în tot Orientul. TURTURILÃ: (Aparte.) Afarã de România. Br. NORDENBLÜH: Ne cunoaºtem, nu-i aºa, de undeva? TURTURILÃ: (Aparte.) De unde ºi-a înþãrcat dracul copiii. MARGHIOALA: Dl. Petrilã Turturilã. Poet nemuritor. TURTURILÃ: Care însã întâi voi avea onoarea sã pier de foame. Br. NORDENBLÜH: Cunosc vorba asta. Aºa se plâng toþi poeþii de astãzi. (Aratã pe Fãnicã Criniºor care stã la o parte, conversând cu Sevastiþa.) Domnul? ... CRINIªOR: Eu sunt soldat ce viteaz cu arma-n mânã [sã-mi rãzbun de toþi cei ce] ar cuteza sã-ºi râdã de þara mea. Br. NORDENBLÜH: (Întorcându-se de la dânsul, cãtre Marghioala.) Precum vãd, toþi domnii sunt niºte bãrbaþi de frunte. MARGHIOALA: Da, da. În saloanele noastre tot astfel de societate se-ntruneºte. IANCU: Mamã, dã-mi voie sã-þi fac cu tot respectul observaþiunea cã de astã datã... MARGHIOALA: (Tãindu-i vorba.) Mai târziu, dragã, mai târziu... Acuma, Dle Baron , sã te conduc la dame. (Îl conduce în stânga unde ºed damele ºi el începe a conversa cu ele; într-aceste intrã Nicu, aducând o tavã cu Liqueururi; toþi se-adunã-n jurul lui în planul al doilea; în planul prim rãmâne numai Vârciorovean cu Iancu; dupã ce au bãut toþi, Nicu iese; Iancu pare uimit de surprindere ºi de indignaþiune.)

p. 30

p. 31

I OSIF V ULCAN
32

p. 32

p. 33

VÂRCIOROVEANU: Ce þi-i, iarãºi? IANCU: Mã-ntrebi, parcã n-ai fi vãzut ce s-a petrecut tocmai acuma înaintea noastrã. VÂRCIOROVEANU: Ce? IANCU: Un scandal. VÂRCIOROVEANU: Nu te înþeleg. IANCU: Cu neputinþã. Aþi adunat aicea niºte fanfaroni din oraº... VÂRCIOROVEANU: Fanfaroni? Pentru cã nu-ºi dau un aer posomorât ºi nu þin veºnic lecþii plictisitoare de moralã? IANCU: Pentru cã n-au nimica serios. Nu fac nimica ºi se tot laudã. Îmi arde faþa de scârbã vãzînd cã mama îi prezenta drept oameni cu greutate. VÂRCIOROVEANU: Ce mai lucru mare! Asta se face ºi-n alte locuri. Baronul nu cunoaºte pe domnii aceºtia: de ce n-ar fi putut dar mamã-ta exagera niþel poziþia lor socialã, spre a mai ridica prestigiul casei noastre? O apucãturã nevinovatã. IANCU: Nu-i cunoaºte? Dar se cunosc ei unii pe alþii. Ce vor fi gândind aceºtia despre casa noastrã, despre mama, de Dta ºi chiar despre mine, dupã felul cum au fost prezentaþi? Cu tot dreptul ºi-au putut face concluziunea cã ºi noi suntem niºte fanfaroni care ne fãlim cu ceea ce n-avem. Mi-e ruºine de ei. VÂRCIOROVEANU: Ce-þi pasã de judecata lor? N-ai spus-o chiar adineaori cã-i þini [de] niºte fanfaroni? IANCU: Cu atât mai mare-i indignaþiunea mea, cãci mã vãd umilit în faþa lor. Cu secãturi ca aceste nici de vorbã n-ar trebui sã staþi, necum sã-i poftiþi în casã ºi sã-i arãtaþi ca pe niºte prieteni ai familiei. VÂRCIOROVEANU: Toþi sunt oameni cu reputaþie bunã. Numele lor se pot ceti adeseori prin ziare [cu laude].

T EATRU DIN MANUSCRISE
33

IANCU: Pe care poate tocmai ei le scriu... ªi-acest excroc care se vârã aici cu titlul de baron!... Uf! mã nãduº în aerul acesta infectat! NICU: ( Intrând pe uºa din fund, se apropie de Vârcioroveanu.) O scrisoare. (I-o predã ºi iese.) MARGHIOALA: (Aparte.) A sosit tocmai la timp. TURTURILÃ: Da, da. Doamnelor ºi domnilor. Aºa-i cum v-am spus. Durerea cea mare ºi ne’nvinsã care ne predominã, este [dorinþa de-a face figurã în lume]. Voim sã ne distingem în viaþa publicã, stãruim sã ne alegem deputaþi ºi senatori, pronunþãm discursuri patriotice, pentru a deveni populari... Deschidem cu risipã ruinãtoare saloanele noastre pentru lume, dãm serate somptuoase, þinem cai grozavi de scumpi ºi trãsuri strãlucite, pentru ca oamenii sã vorbeascã de noi... Acasã mulþi o ducem cu chiu cu vai, dar dumineca ieºim cu trãsura la ºosea, pentru ca sã se vadã cã suntem acolo... Avem lojã la operã, asistãm la niºte conferinþe literare plictisitoare, dar aplaudãm, pentru cã aºa fac ºi alþii... Aranjãm baluri ºi tombole filantropice, adunãm ofrande pe seama sãracilor, pentru ca ziarele sã ne laude... Îmbrãcãm costumul naþional, dar în el conversãm franþuzeºte, cãci este de bon ton... În sfârºit, ne ducem la biserici, ne închinãm la icoane ºi facem mãtãnii sã ne arãtãm þoalele noi... VÂRCIOROVEANU: ( Dupã ce a citit scrisoarea .) Ascultaþi ºi vã miraþi! TOÞI: Ce-i? VÂRCIOROVEANU: Un oarecine din Bârleºti, a cãrui iscãliturã e indescifrabilã, ne prevesteºte cã murind acolo ºeful firmei comerciale Bârlãdan, care zice c-a fost unchiul Sevastiþei noastre, i-a lãsat un milion de franci! TOÞI: Un milion!

p. 34

I OSIF V ULCAN
34

p. 35

p. 36

BIRBIDON: Ce descoperire! TURTURILÃ: Un milion! N-ar mai trebui sã bat câmpii dupã editor. CHILIPIR: Ioane, glumeºti ori este adevãrat? VÂRCIOROVEANU: Na ºi citeºte. Iatã ºi timbrul poºtal (I-o predã.) CHITILEANU: (Aparte.) Pãcat cã sunt însurat. TÂNDÃLESCU: (Aparte.) Ce bine ne-am potrivi! CHILIPIR: (Dupã ce a citit-o.) Da, da. Este adevãrat. Cunosc ºi iscãlitura. E un prieten al meu, un avocat de frunte din Bârleºti. Dacã suntem ocupaþi cu afaceri ºi n-avem timp sã facem niºte trãsãturi caligrafice. Foarte obiºnuit cu iscãlitura lui, eu o citesc desluºit. (O aratã lui Vârcioroveanu) Iatã, nu-i aici numele Arionescu? VÂRCIOROVEANU: Eu am citit Nicodemide. Ia-n vedeþi ºi voi dacã n-am dreptate. (Mai mulþi înºi se-apropie de el ca sã examineze iscãlitura.) TURTURILÃ: (Apucând hârtia.) Eu citesc Georgian. BIRBIDON: Nu pricepeþi voi. Eu am descifrat ºi hieroglife. Haid s-o vãd. (Turturilã i-o dã.) Aicea se poate citi lãmurit. Dimitroff. VÂRCIOROVEANU: Care va sã zicã ne-ai lãmurit. TURTURILÃ: Aºa lãmureºte el ºi textele istorice. VÂRCIOROVEANU: În astfel de circumstanþe trebuie s-admitem explicaþiunea lui Chilipir. El cunoaºte iscãlitura. CHILIPIR: Fireºte c-o cunosc. Suntem colegi. Avem multe daraveri împreunã. (Aparte.) Hotãrât! Mã despart de nevastã. ( Tare .) Doamnelor ºi domnilor, constatând aceasta, daþi-mi voie sã fiu eu interpretul sentimentelor de bucurie a Dv. ºi sã felicitez eu în numele tuturora pe dºoara Sevastiþa. CHITILEANU: Protestez! Eu n-am obiceiul sã însãrcinez pe nimeni a mã reprezenta. TURTURILÃ: Cu gura.

T EATRU DIN MANUSCRISE
35

CHITILEANU: Eu mã duc în persoanã. (Se duce la Sevastiþa, ceilalþi îl urmeazã ºi feliciteazã pe Sevastiþa.) Br. NORDENBLÜH: (Apropiindu-se de Sevastiþa.) Daþi-mi voie sã viu ºi eu cu tributul felicitãrii mele! SEVASTIÞA: (Semnificativ.) Sunt convinsã dle baron de sinceritatea Dstrã ºi vã mulþumesc la toþi pentru bunele urãri. Eu, [însã], nu pot sã mã bucur. Sãracã, eram fericitã, dar acum mi-i teamã, cã norocul acesta neaºteptat are sã-mi tulbure liniºtea de adineaori ºi sã-mi aducã neplãceri ºi chiar nenorocire. MARGHIOALA: Ce vorbe! IANCU: Sevastiþa, desigur, gândeºte cã pân-acuma a fost apreciatã numai pentru ea însãºi, de acuma înainte însã are sã fie consideratã din interese materiale. Br. NORDENBLÜH: O închipuire. CHILIPIR: Desigur, prea exageratã. CRINIªOR: O sã vedem în curând. IANCU: Una însã nu pricep nici eu. ªi anume: cã cum a tãcut pân-acuma uncheºul acela din Bârleºti? Dacã Sevastiþa i-a fost atât de dragã, încât i-a lãsat un milion, cum a putut sta pânacuma în ascuns, fãrã sã-i fi trimis din când în când câte ceva ºi cel puþin fãrã sã-i fi scris vreodatã? VÂRCIOROVEANU: Ai dreptate. Asta nici eu nu pot pricepe. MARGHIOALA: O fi avut vreo cauzã. SULTÃNIÞA: Poate c-o fi fost mai mult decât unchi... dar a avut femeie ºi n-a putut destãinui pãcatul tinereþelor... (Semnificativ.) Nu zic bine, dragã Marghioala? MARGHIOALA: De unde sã ºtiu eu! N-am obiceiul a mã amesteca în trebile familiale ale altora. TURTURILÃ: În sfârºit, nu acuma se-ntâmplã întâia oarã,

p. 37

I OSIF V ULCAN
36

p. 38

cã astfel de uncheºi numai atuncea dau semne de viaþã, dacã au murit. VÂRCIOROVEANU: A fost ce-a fost. Dumnezeu sã-l ierte! TOÞI: Dumnezeu sã-l ierte! NICU: (Intrând pe uºa din fund.) Dl Barbu Bârlãdan de la Bârleºti. TOÞI: Bârlãdan! MARGHIOALA: (Aparte.) Ce surprindere! Minunat am nãscocit-o! TURTURILÃ: Ce? Mortul a ºi-nviat? VÂRCIOROVEANU: ( Lui Nicu .) Nu se poate, mã. Poate n-ai auzit bine. Bârlãdan de la Bârleºti a murit. IANCU: Haide, sã vedem! O fi vr-un escroc ºi-acesta. (Lui Nicu.) Spune-i sã pofteascã. VÂRCIOROVEANU: Evident cã-i un excroc. La ce sã-l lãsãm aicea? IANCU: Ca sã-l demascãm de cu bun timp, spre a nu mai putea abuza de buna credinþã a oamenilor ca ºi alþii... MARGHIOALA: Vie, nu-mi pasã, deºi nu-mi plac astfel de scene. (Nicu deschide uºa ºi iese.) SCENA XXI (Aceiaºi ºi Bârlãdan.)

p. 39

BÂRLÃDAN: Pardon! Sunt Barrbu Bârrlãdan de la Bârrleºti. TURTURILÃ: Mort sau viu? Cãci noi tocmai acum þi-am cântat veºnica pomenire. TOÞI: Da, da. BÂRLÃDAN: Aþi fost seduºi în erroare. Barrbu Bârrlãdan de la Bârrleºti sunt eu. VÂRCIOROVEANU: Se poate, domnule? BÂRLÃDAN: Parrol! Iatã ºi carrtea mea. (O dã lui Vârcioroveanu.) Toþi bârrlãdeºtenii mã cunosc. Am comptoarrul cel mai marre. (La parte.) Gata sã dau faliment.

T EATRU DIN MANUSCRISE
37

CHILIPIR: Cunosc ºi eu firma aceea, am prezentat-o în multe procese mari. BÂRLÃDAN: La Dta am venit ºi-acuma. Te-am cãutat acasã, acolo mi s-a spus cã eºti aicea. CHILIPIR: Urgent? Mi-ar pãrea rãu foarte sã fiu silit a refuza. TURTURILÃ: (Lui Chilipir.) Primeºte, rogu-te, ºtii, numai de hatârul dsale. CHILIPIR: O sã vedem. VÂRCIOROVEANU: (Lui Bârlãdan.) Ei bine, dacã dta eºti Bârlãdan, atunci scrisoarea aceasta trebuie sã fie o plastografie. TURTURILÃ: Am vãzut adineaori cât de bine ai descifrat iscãlitura. BIRBIDON: Dã-mi-o s-o examinez. Eu mã ocup mult cu documente vechi ºi noi, numai decât cunosc plastografia. MARGHIOALA: Eu cred cã cel mai competent s-o desluºeascã este dl Bârlãdan. Daþi-i scrisoarea s-o vadã. VÂRCIOROVEANU: (Dându-i-o.) Poftim. (Bârlãdan citeºte iute scrisoarea.) IANCU: În sfârºit, vreau ºi eu sã se facã luminã. BÂRLÃDAN: (Dupã ce a citit scrisoarea.) Scrrisoarea conþine adevãrr. TURTURILÃ: Prin urmare, Dta cine eºti? Poate fantoma mortului. IANCU: Spune cine eºti? BÂRLÃDAN: Frratele morrtului. Rãposatul a fost Iorrgu Bârrlãdean, eu sunt Barrbu Bârrlãdean de la Bârrleºti. Amândoi am avut o negustorie împrreunã. Firma noastrã a fost „Iorrgu Bârrlãdan et COMP.” Acum firrma are sã se schimbe pe numele meu. Pentrru schimbarrea aceasta am venit sã cerr serrviciul d-lui avocat Chilipirr. IANCU: Dar testamentul? BÂRLÃDAN: Este aºa întocmai prrecum spune scrrisoarea aceasta. Sãrrmanul meu frrate a murrit pe neaºteptate. A încerrcat un rrevolver care s-a

p. 40

p. 41

I OSIF V ULCAN
38

p. 42

slobozit ºi l-a ucis. (Aparte.) Numai eu ºtiu cã s-a sinucis, vãzând cã falimentul este inevitabil. MARGHIOALA: Testamentul, fireºte, e-n regulã? BÂRLÃDAN: Da, da. (Aparte.) Nici n-a lãsat testament ( Tare .) Un comerrciant solid trrebuie s-aibã totdeauna în rregulã bilanþul ºi testamentul. Br. NORDENBLÜH: Serios? BÂRLÃDAN: Un comerrciant rreal nu vorrbeºte decât serrios. VÂRCIOROVEANU: Prin urmare d-ta ai venit... BÂRLÃDAN: (Aparte.) Sã fac împãciuirre cu creditorii. (Tare.) Ai ghicit, domnule. Am venit sã executez cu prromptitudine voinþa cea din urrmã a neuitatului meu frrate. (Înduioºat.) Sãrrmanul! M-a rrugat cu limbã de moarrte sã nu întârrziu nici un moment. Am grrãbit dar sã vã anunþ cã suma testamentarrã vã stã la dispoziþie. MARGHIOALA: Ce om precis! BÂRLÃDAN: Un comerrciant correct arre sã fie totdeauna prrecis. Deci, vã rrog, spuneþi-mi unde ºi când vrreþi parralele? Poftiþi la Bârrlãdeºti orri sã vã dau un mandat la [vrreo] bancã de-aici? MARGHIOALA: Promptitudinea dtale ne îndatoreºte mult. Scuzaþi însã cã la moment nu putem... VÂRCIOROVEANU: Ba putem... MARGHIOALA: Dã-mi voie, Ioane, sã sfârºesc. (Întorcându-se spre Bârlãdan.) Zic, nu putem sã-þi rãspundem la moment. Scrisoarea ce anunþã testamentul, ne-a sosit aºa pe neaºteptate, încât este peste poate sã ºtim numaidecât unde sã aºezãm capitalul. Rãmâie deocamdatã la dta. Br. NORDENBLÜH: Eu ºtiu o mare intreprindere în strãinãtate, unde s-ar putea plasa cu dobândã. VÂRCIOROVEANU: Rãmânem la noi în þarã. Voi ºti sã-l administrez ºi eu. (Aparte.) Mai întâi mi-aº plãti datoriile. MARGHIOALA: (Trecând înaintea lui Vârcioroveanu,

T EATRU DIN MANUSCRISE
39

încet acestuia.) Ce te arãþi atât de lacom? VÂRCIOROVEANU: Pentru moment, nevasta mea are dreptate. TURTURILÃ: Nu pentru moment, ci totdeauna. Eu sunt de pãrerea ca din dobânzile capitalului sã se dea un sprijin literaturei. ªtiu un tânãr poet care are un volum de ode... IANCU: Cred cã o sã se afle ºi alþi concurenþi... Acum numai o întrebare: Dle Bârlãdan, ia-n spune-mi dta cã de ce a tãinuit rãposatul frate al dtale, cã a fost unchiul Sevastiþei? BÂRLÃDAN: De ce, de ce? (Aparte.) Oare ce sã mint? MARGHIOALA: Poate c-o fi fost însurat. BÂRLÃDAN: Ba nu, ba da. MARGHIOALA: Sevastiþa de bunã seamã l-a temut grozav, încât el n-a cutezat sã spunã nimãnuia cã are ºi o nepoatã. BÂRLÃDAN: Da, da. S-a temut grrozav. VÂRCIOROVEANU: Mãi, mãi, ce mai om fricos o fi fost. Nici în casa lui n-a avut curaj. TURTURILÃ: Mai sunt d-aceia ºi alþii. NICU: (Intrând din stânga.) Poftiþi la masã. (Încep a ieºi toþi pe uºa din stânga; în urmã, în planul prim rãmân Marghioala ºi Bârlãdan.) MARGHIOALA: Îþi mulþumesc, domnule. BÂRLÃDAN: Erra p-aci sã mã încurrc. Sunt Barrbu Bârrlãdan de la Bârrleºti. Am umblat þarrã ºi lume; dar aºa ceva ba sã mai vezi! (Îi oferã braþul.) (Cortina.) Finele actului I

p. 43

p. 44

I OSIF V ULCAN
40

ACTUL II (Salon cu o uºã în stânga ºi cu douã uºi mari deschise spre grãdinã, de unde la început se-aude muzicã. Prin aceste uºi se vãd perechi trecând.) SCENA I (Bârlãdan singur, intrând prin grãdinã.) BÂRLÃDAN: Ce lume... Danseazã ºi chefuiesc, Parrcã sunt niºte boierri mulþumiþi cu trraiul vieþii... ªi nu-s decât o adunãturrã de fanfarroni, carri trrãiesc cu vai nevoie... Acuma li s-a ivit o rrazã de sperranþã; zestrrea Sevastiþei, aceasta îi încãlzeºte... Toþi sperrã s-o dobândeascã ºi toþi mi-au cerrut sprijinul; l-am ºi prromis tuturrorra, fiecãrruia în parrticularr, aºa fac ºi miniºtrrii... Currios! Eu am ºterrs-o de-acasã de grroaza crreditorilor, carri au început sã mã nãpãdeascã ºi-aicea îmi dã mâna sã împarrt la favorrurri... Mã joc cu milioanele, ca bãieþii cu bobii, pe când n-am, pãcatele mele, o leþcaie frrântã... Cocoana Marrghioala mi-a fãgãduit, cã dacã va izbuti sã mãrrite fata dupã barronul, mã va rrãsplãti! Cucoana Marrghiola este o femeie ºi jumãtate... Cu plãcerre îi intrru-n voie... ºi-mi joc rrolul... Ce-i drrept, e cam greu ºi plictisitorr... Oamenii aceºtia nu-mi dau rrãgaz, mã omoarrã cu omenia, ºi-atâta mã tot

p. 45

T EATRU DIN MANUSCRISE
41

întrreabã, cã de multe ori mã-ncurrcã ºi nu ºtiu ce sã le rrãspund... Iatã cã vin iarrãºi... Acum însã am sã-i pãcãlesc. SCENA II (Bârlãdan, apoi Chitileanu, Chilipir, Birbidon, Crâmpei, Tândãlescu, Poponeþ, Diamanticescu, Trandafirachi ºi Turturilã intrã unul câte unul ºi câte doi pe uºile dinspre grãdinã.) CHITILEANU: Unde te-ai ascuns, nene Bârlãdene? Toatã societatea te cautã. BÂRLÃDAN: Barrbu Bârrlãdan de la Bârrleºti este un om modest. Nu-ºi vârrã nasul unde nu-i fierrbe oala. CHILIPIR: Aºa este ºi firea mea. BIRBIDON: Un caracter istoric antic. POPONEÞ: Aºa se retrag ºi [marii generali] când fac planul viitoarei învingeri. Unde te iveºti dta, desigur învingi. TÂNDÃLESCU: Ai calitãþi admirabile. Eu te stimez drept ideal al filantropismului. Am auzit tocmai acuma, cã ai adãugat ºi dta la zestrea Sevastiþei. BÂRLÃDAN: Bagatel. O sutã de mii de frranci. DIAMANTICESCU: ªi nici nu ne spui asta? BÂRLÃDAN: N-am obiceiul sã mã laud. Prrincipiul meu este: ce face stânga, [nu] ºtie dreapta. CRÂMPEI: Nu-mi place sã vorbesc mult. Þi-o spun dar scurt. ºi cuprinzãtor... TURTURILÃ: ªi scurt ºi cuprinzãtor! Asta ar fi minunea minunilor! CRÂMPEI: (Lui Bârlãdan.) Eºti un model de om cinstit. TURTURILÃ: Dã-mi voie sã-þi pot dedica un volum de ode. BÂRLÃDAN: Parrdon, dlor! Sunt cam frrânt de obosealã. DIAMANTICESCU: Nu se vede. Dã-mi braþul sã te conduc înapoi la societate!

p. 46

I OSIF V ULCAN
42

p. 47

p. 48

CHILIPIR: Ba, eu te-oi conduce. CHITILEANU: Te rog fã-mi mie onoarea. BIRBIDON: Ba mie. TRANDAFIRACHI: Aceasta mi-i cea mai plãcutã datorie patrioticã. CRÂMPEI: Eu nu vorbesc mult... iatã braþul meu. TURTURILÃ: Nu vã las ... Eu fiind cel mai tânãr. BÂRLÃDAN: Parrdon! Nu sunt damã. Barrbu Bârrlãdan de la Bârrleºti n-arre nevoie de ajutorrul nimãnuia. Mã duc singurr. Iaca. ( Porneºte, face doi paºi, apoi ºovãie,, pune mâna iute pe inimã ºi vrea sã cadã; cei din jurul lui îl sprijinã ºi îl culcã pe divan.) DIAMANTICESCU: Nu te pricepi tu. Ceea ce þi se pare palpitarea inimei, nu e decât posthuma vibraþiune convulsivã a nervilor. O descoperire nouã, de mine fãcutã. A murit de apoplexie. TÂNDÃLESCU: Pãcat cãci a fost un om foarte darnic. CHILIPIR: Ce folos de dãrnicia lui! Numai a fãgãduit, însã n-a dat nimica. Acuma nici tu fãgãduialã, nici sutã de mii [de franci]. CRÂMPEI: Parc-ar fi ºtiut cã va muri îndatã ºi cã n-are sã plãteascã niciodatã. BIRBIDON: ªugubeaþã întâmplare, sã mori d-a-n picioarelea. TURTURILÃ: ªi fãrã sã plãteºti întâi la ce te-ai îndatorat. CHILIPIR: Dacã cel puþin lãsa un înscris, putea sã-ºi dea pielea popii... CRÂMPEI: Mie din capul locului nu mi-a intrat în inimã omul acesta, dar am tãcut, cãci nu-mi place sã-ntind vorba. TRANDAFIRACHI: Patriot bun nu putea fi, cãci prea arunca paralele. TURTURILÃ: Cu gura. CHILIPIR: Un fanfaron.

T EATRU DIN MANUSCRISE
43

BIRBIDON: Tãceþi, cã poate sã învie. Iatã cum zgâieºte ºi-acuma ochii la noi. DIAMANTICESCU: Nu vã temeþi. Doar v-am spus c-a murit. Iatã, îi închid ºi ochii. (Îi contrage pupilele.) TURTURILÃ: În veci pomenirea lui! (Se apropie de Bârlãdan.) Adio, mare filantrop! Cocoºat de bãtrâneþe, cu nasul cocârjat, cu fãlcile scofãlcite, ai dat multe târcoale, pânã ce-ai ajuns sã ne-mbeþi ºi pe noi cu apã rece. Eu totuºi vin la capul tãu dârdâind de durere, cã te-am pierdut, cãci erai ºmecher la vorbã ºi mi-ai aprins în suflet scânteia nãdejdei... (Pune mâna pe cap, cãtre ceilalþi) Pustia de bãtrâneþe, îºi cãnia pãrul. (Vrea sã smulgã din pãr, în momentul acela Bãrlãdan îl loveºte peste mânã ºi sare-n picioare. Toþi fug iute afarã; Turturilã în fugã se-mpiedicã într-un scaun ºi cade-n genunchi.) SCENA III (Bârlãdan ºi Turturilã.) TURTURILÃ: Maicã Paraschivã ºi toþi sfinþii ucenici, veniþi în ajutor... Mortul a înviat! BÂRLÃDAN: Barrbu Bârrlãdean de la Bârrleºti nu moarre aºa iute. M-am prrefãcut numai, sã vãd ce fel de oameni sunteþi. ªi-am vãzut. Da iute v-aþi schimbat, brre! TURTURILÃ: ( Sculându-s-în picioare .) Totul a fost numai o glumã. BÂRLÃDAN: Am vãzut ºi auzit. ªi tu, pârrlitule, þi-ai bãtut joc de mine! Te-ai fãcut popã ºi mi-ai cântat prrohodul. TURTURILÃ: Þ-am spus c-am glumit. BÂRLÃDAN: Toate þi le-aº ierrta, darr una nu pot, cãci mã usturrã palma grrozav. Ai zis, pârrlitule, cã-mi cãnesc pãrrul. Minþi! Barrbu Bârrlãdean de la Bârrleºti nu-ºi cãneºte pãrrul.

p. 49

p. 50

I OSIF V ULCAN
44

TURTURILÃ: Insã am vãzut. BÂRLÃDAN: ( Rãstit .) Vãzut! ( Domolindu-se la moment ºi uitându-se-mprejur încet.) Atunci nu spune nimãnuia... Haide sã bem o ºampanie. ( Ies amândoi spre grãdinã.) SCENA IV (Vârciorovean ºi Marghioala intrã prin stânga.) VÂRCIOROVEANU: Mi-a pleznit ceva prin cap. MARGHIOALA: Cu neputinþã. VÂRCIOROVEANU: Ascultã-mã. ªtii cã nimica nu-mi scapã din vedere: am observat dar ºi-acea cã Iancu iubeºte pe Sevastiþa. MARGHIOALA: Nu mai spune. VÂRCIOROVEANU: Da, da. Dânsul numai de aceea combate pe baronul, cãci însuºi vrea mâna ei. Acuma vine ideea mea. MARGHIOALA: Iute, cã n-am timp. VÂRCIOROVEANU: Uite ce e: Sã nu silim legãtura cu baronul, ci sã mãritãm fata dupã Iancu. Lucrul s-ar putea isprãvi mai uºor ºi n-am da zestrea unui strãin. MARGHIOALA: Se vede cã eºti din neam de burtãverde... Te rog nu te amesteca. Lasã numai pe mine, ºtiu eu ce fac. Nu degeaba îmi zice lumea cã sunt o femeie model. SCENA V (Aceiaºi ºi Iancu.) MARGHIOALA: (Lui Iancu.) Ce umbli tot aºa brumat, pe când noi suntem veseli? VÂRCIOROVEANU: Da, veseli, (Oftând.) foarte veseli. IANCU: Tocmai aceea mã-ntristeazã, cã vã aflu veselindu-vã, stãruind la sãvârºirea unui act pe care ar trebui sã-l respingeþi cu dispreþ... Eu

p. 51

T EATRU DIN MANUSCRISE
45

însã tot mai am speranþa cã, dupã desluºirile primite, veþi renunþa. Am venit sã vi le dau. VÂRCIOROVEANU: (Semnificativ.) Le ºtiu. (Aparte.) Vrea sã spunã cã-i place fata. IANCU: Aºadar, dã-mi voie sã cred cã mã vei sprijini. VÂRCIOROVEANU: Sunt cu totul pentru tine, însã mamã-ta vrea pe baronul . MARGHIOALA: Interesele familiei cer aceasta. IANCU: Cum? VÂRCIOROVEANU: E cam greu de înþeles. Nici eu nu pricep cum îl poate prefera faþã de tine. IANCU: Cum faþã cu mine? Cum vin eu pus în cumpãnã cu el? VÂRCIOROVEANU: Mãi, nu þi-am spus din capul locului cã ºtiu ce ai sã ne spui?! IANCU: Ce ? VÂRCIOROVEANU: Secretul tãu. IANCU: N-am nici unul. VÂRCIOROVEANU: Degeaba vrei s-ascunzi. Ceea ce þi-am spus, ºtiu sigur, n-am obiceiul sã vorbesc numai iac’aºa’n vânt. Nimica nu-mi scapã din vedere º-am bãgat de seamã demult cã-þi place fata. IANCU: Care? VÂRCIOROVEANU: Sevastiþa. IANCU: Se-nþelege, a crescut doar în casa noastrã, o iubesc parcã mi-ar fi sorã. VÂRCIOROVEANU: Sã-mi dai voie a-þi rãspunde, cã nu cu ochi de frate te uiþi la ea, eºti înamorat de dânsa, puiule; ºi numai de aceea vorbeºti de rãu pe baronul, ca sã-l depãrtezi ºi fata sã fie a ta. IANCU: Serios? VÂRCIOROVEANU: Da. IANCU: Îmi vine sã pufnesc de râs. VÂRCIOROVEANU: Nu te mai preface, puiule, cã nu-þi ºade bine. Vorba ãluia: degeaba ascunzi

p. 52

p. 53

I OSIF V ULCAN
46

p. 54

p. 55

pisica-n sac, cã i se vãd ghearele. Þi-am spus cã nimica nu-mi scapã din vedere. Ce-am vãzut, am vãzut. ªi nu mã mir deloc. Fata e nostimã iar zestrea ºi mai ademenitoare. MARGHIOALA: Ion are dreptate. VÂRCIOROVEANU: (Aparte.) Graþie cerului c-am ºi eu odatã dreptate. IANCU: Pân-acuma am gândit cã-i glumã; dar asta mã supãrã. VÂRCIOROVEANU: De ce? Þi-am spus cã ºi eu sunt pentru tine. Mai bine tu sã capeþi paralele decât strãinul acela. IANCU: Parale ºi iar parale! Mã crezi doar un netrebnic care fac totul pentru parale? VÂRCIOROVEANU: Dacã toþi aceia ar fi netrebnici cari fac totul pentru parale, nu i-ar mai încape lumea. (Aparte.) Eu aº fi cel dintâi. MARGHIOALA: Da, da. Ion are dreptate. VÂRCIOROVEAN – (Aparte.) Iarãºi? Da norocos mai sunt astãzi! IANCU: Ei bine, fiindcã-mi imputaþi o intenþie de care numai serios nu se poate vorbi, vã declar hotãrât cã nu aspir la mâna Sevastiþei ºi cã n-am alt scop decât s-o scap de pretinsul baron, ca sã poatã fi a aceluia de care-i e drag. MARGHIOALA: Ai venit întârziat. Baronul i-a cerut mâna ºi astãzi vom serba logodna, vezi cã oaspeþii au ºi început sã soseascã. Du-te între ei ºi amuzã-i niþel. Eu nu le-am spus la ce i-am poftit; totul are sã fie o mare surprindere. VÂRCIOROVEANU: Vezi ce genialã e mamã-ta! Multe surprinderi îmi face ea ºi mie. IANCU: Dacã vã plac surprinderile, lasã cã vã fac ºi eu una. Când toþi invitaþii vor fi împreunã, voi lua cuvântul ºi voi demasca pe baronul dvoastrã. Am sã spun c-a falsificat poliþe. VÂRCIOROVEANU: I-o fi trebuit grabnic parale ºi-a

T EATRU DIN MANUSCRISE
47

iscãlit numele cutãrui prieten. E numai o chestie de încredere. ( Aparte. De care eu fac uz de multe ori. ( Tare .) Vine timpul scadenþei ºi plãteºti. De multe ori prietenul nici nu ºtie de toatã treaba. MARGHIOALA: Da, da. IANCU: ªi dta vorbeºti aºa, mamã? Un om cinstit nu iscãleºte numele altuia. El a facut mai mult: na plãtit, a fãgãduit ºi-n cele din urmã a fost condamnat la temniþã, dar a fugit aicea, unde este bine primit pretutindenea, cãci s-a prefãcut cu titlul de baron fãrã a-l avea. Murim dupã titluri ºi decoraþii. Cine nu are astãzi la noi cel puþin o medalie? Iar dacã trecem graniþa ne înscriem prinþ în lista cãlãtorilor... E timpul sã ne trezim din beþia aceasta. Iatã prilejul cel mai bun: arãtaþi uºa acestui om, care vine sã vã [înºele]. MARGHIOALA: Îl insulþi fãrã temei. VÂRCIOROVEANU: Îþi faci de cap. Eºti un idealist. IANCU: Pentru cã þin la moralitate? Nu vreþi s-ascultaþi de mine. Ei bine, am sã spun în curând ºi mai late. (Iese pe-o uºã spre grãdinã.) SCENA VI (Vârciorovean ºi Marghioala.) MARGHIOALA: Iatã ce-au fãcut ºcolile strãine. Tu eºti de vinã, tu ai stãruit sã-l trimitem acolo. VÂRCIOROVEAN: Se-nþelege cã tot eu vinovat de câte ori avem o neplãcere; succesul însã totdeauna e meritul tãu. MARGHIOALA: Acum Iancu are sã facã un scandal. Mor de ruºine. Du-te ºi gãseºte-l sã nu poatã vorbi cu baronul. VÂRCIOROVEANU: ªtii cã nu mã pricep la d-alde astea. Iatã fratele Turturilã.

p. 56

I OSIF V ULCAN
48

SCENA VII (Aceiaºi ºi Turturilã intrând dinspre grãdinã.) MARGHIOALA: (Mergând înaintea lui.) Rogu-te fã-mi un mic serviciu. Du-te în grãdinã ºi þine de Iancu sã nu poatã vorbi cu baronul. TURTURILÃ: Cu plãcere.Vã rog însã acordaþi-mi un moment de ascultare. (Aparte.) Am gândit sã vorbesc iute cu pãrinþii. MARGHIOALA: Mai târziu, dragã. Aºa cam pe la ºase. Acum n-avem timp. Du-te ºi fã ce te-am rugat. TURTURILÃ: Mã duc. Dacã-i numai sã-l þin de vorbã, grija mea. (Iese spre grãdinã.) SCENA VIII (Vârciorovean, Marghioala ºi Damanticescu.) VÂRCIOROVEANU: Poþi fi liniºtitã, draga mea, gura acestuia nu este de aþã, ca sã-l scape uºor. DIAMANTICESCU: (Intrând dinspre grãdinã.) Am sã mã-ntorc la un bolnav pe care astãzi l-am scãpat din gura morþii. Vorbã scurtã: cer mâna Dºoarei Sevastiþa. MARGHIOALA: Foarte onoraþi, la moment nu putem sã-þi dãm rãspuns. Pofteºte aici la 6 ore. Pân-atunci, te rog fã-mi un mic serviiciu: þine de vorbã pe baronul sã nu se poatã întâlni cu Iancu. DIAMANTICESCU: Cu plãcere. (Iese spre grãdinã.) MARGHIOALA: Iar trebui ºi lui zestrea. Dar se va pãcãli grozav vãzând logodna cu baronul. Sã râdem odatã ºi de el cã de mulþi ºi-a râs ºi el. SCENA IX (Vârcioroveanu, Marghioala ºi Smaranda.) SMARANDA: (Intrând din stânga.) Marghioalã dragã. ajutã-mã.

p. 57

T EATRU DIN MANUSCRISE
49

MARGHIOALA: Ce-i? SMARANDA: Bãrbatul meu, cãruia i-am jertfit un odor de tinereþe, mã trãdeazã. VÂRCIOROVEANU: (Aparte.) Nu mã mir. MARGHIOALA: Berbantul! Sã-nºele el o femeie atât de frumoasã ºi bunã, lasã cã-l dãscãlesc eu! SMARANDA: ªtiu c-a venit aicea, am grãbit dar ºi eu dupã el. (Plângând .) M-a pãrãsit, vrea sã se divorþeze ºi sã se însoare din nou! VÂRCIOROVEANU: (Aparte.) Om cu curaj. SMARANDA: (Tot plângând.) Vrea sã ia pe Sevastiþa. MARGHIOALA: Lasã cã-i dau eu nevastã. SCENA X (Aceiaºi ºi Chilipir intrând dinspre grãdinã.) VÂRCIOROVEANU: (Lui Chilipir.) Lupus in fabula... Adicã: ursul în cuºcã. CHILIPIR: (Aparte.) Nevastã-mea aici! Curioasã situaþie pentru rolul meu de peþitor. ( Tare. ) A-a-am venit... MARGHIOALA: ªtiu de ce. CHILIPIR: (Aparte.) I-o fi spus Smaranda. (Tare.) Veþi gãsi desigur curioasã situaþia în care mã aflu... MARGHIOALA: Nicidecât, domnule. VÂRCIOROVEANU: (Încet lui Chilipir.) În locul tãu ºi eu fãceam aºa. CHILIPIR: (Confuz.) Situaþia în care mã aflu... Nu gãsesc cuvinte... (Aparte.) Cum dracu sã gãsesc când nevastã-mea are ochii þintã la mine. MARGHIOALA: Sã te ajut, darã, eu. CHILIPIR: Merci. MARGHIOALA: Dta ai venit sã-þi oferi serviciile spre a redacta foaia de zestre a Sevastiþei care se va logodi astãzi la ºase ore. CHILIPIR: Cu... cu... cu cine? MARGHIOALA: Vei afla mai târziu. Lasã numelui loc gol.

p. 58

p. 59

I OSIF V ULCAN
50

VÂRCIOROVEANU: (Lui Chilipir, încet.) În sfârºit, te-ai pãcãlit ºi tu odatã. CHILIPIR: Cu plãcere, doamnã. ªi-acum mã duc sã redactez hârtiile. SMARANDA: (Privindu-l galeº.) Mã laºi aicea? CHILIPIR: (Privind-o asemenea.) Ba nu. (Îi oferã braþul ºi pleacã amândoi spre grãdinã. Aparte. ) Trebuie sã aflu cine-i logodnicul. N-are sã scape nejupuit. (Ies.) SCENA XI (Vârcioroveanu, Marghioala ºi Crâmpei.)
p. 60

MARGHIOALA: Acesta a pãþit-o ºi mai rãu. Nici n-a putut sã spunã ce vrea. VÂRCIOROVEANU: ªi pe deasupra a trebuit sã-ºi ducã acasã nevasta, de care se credea scãpat. CRÂMPEI: (Intrând dinspre grãdinã.) Daþi-mi voie sã fiu scurt ºi cuprinzãtor ca totdeauna. VÂRCIOROVEANU: Ceri... MARGHIOALA: ...mâna... CRÂMPEI: ...dºoarei Sevastiþa. MARGHIOALA: Te rugãm ºi noi, pe scurt, sã ne dai rãgaz pânã la 6 ore... Atunci þi-om spune hotãrârea... VÂRCIOROVEANU: ...voastrã. CRÂMPEI: (Scoþând un notes, înseamnã.) La 6 ore... Însemn sã nu uit cumva... Cãci cursurile mele mã zãpãcesc grozav. (Iese spre grãdinã.) SCENA XII (Marghioala, Vârcioroveanu apoi Turturilã.) MARGHIOALA: (Lui Turturilã care intrã repede.) Ei, ce-i? TURTURILÃ: Bine, foarte bine. MARGHIOALA: Zãu!

T EATRU DIN MANUSCRISE
51

TURTURILÃ: Am fãcut mai mult decât ce-ai putut s-aºtepþi. Nu numai l-am þinut cu vorba dar l-am ºi dus de-aici ca sã nu mai poatã vedea pe baronul. MARGHIOALA: Unde? TURTURILÃ: La garã. I-am spus cã astãzi are sã treacã p-aci un fost profesor al sãu din Berlin. Cum a auzit, nici una, nici douã, ci haid’ la garã. Ca sã fiu sigur, l-am petrecut ºi eu. Acolo apoi am aflat cã trenul v-a sosi cu-ntârziere de-un ceas. El a spus cã-l aºteaptã ºi a rãmas acolo, iarã eu am grãbit s-aduc aceastã veste bunã. MARGHIOALA: O! dragã Turturilã, ce om isteþ eºti! Îmi vine sã te sãrut. TURTURILÃ: Dã-mi, mai bine, un franc, sã-mi plãtesc birjarul, cã n-am nici un gologan. VÂRCIOROVEANU: Iatã. (Dã lui Turturilã un frac, acela iese.) Când este de plãtit, vine ºi rândul meu de vorbit. SCENA XIII (Vârcioroveanu ºi Marghioala.) MARGHIOALA: Acum însã haidem în grãdinã, sã nu lãsãm oaspeþii atâta vreme singuri. VÂRCIOROVEANU: Nu s-or supãra aceia, pânã ce-or avea de mâncat ºi de bãut (Ies amândoi.) SCENA XIV (Sevastiþa intrând din stânga.) SEVASTIÞA: Alte fete prin bogãþie se fericesc, iar pe mine tocmai moºtenirea are sã mã nenoroceascã.... Dar mai bine mor decât sã nu fiu a lui Fãnicã... ( Uitându-se spre grãdinã.) Ah, baronul! I-oi spune verde cã nu-l vreau.

p. 61

p. 62

I OSIF V ULCAN
52

SCENA XV (Sevastiþa ºi Chilipir.) CHILIPIR: ( Intrând de cãtre grãdinã, Aparte. ) Aici miroase a chilipir. SEVASTIÞA: Te rog ajutã-mã, dacã poþi. CHILIPIR: Eu pot toate. Cu ce vrei sã te servesc? SEVASTIÞA: Scapã-mã de baronul Nordenblüh, cu care mama vrea sã mã logodeascã cu de-a sila. CHILIPIR: ( Aparte..) Baronul e darã logodnicul. Cu atât mai bine (Tare.) N-avea teamã. Þi-l mãtur eu din cale. ( Privind spre grãdinã. ) Iatã, tocmai vine. Lasã-mã sã isprãvesc eu cu el. SEVASTIÞA: Te rog, te conjur. (Iese în stânga) SCENA XVI (Chilipir ºi baronul Nordenblüh.) CHILIPIR: Sã-i isprãvesc tot – în cinste!... [N-am mâncat apa cioarei...] Am sã fac târg cu baronul... Br. NORDENBLÜH: ( Intrând din grãdinã .) Ah, Domnul!... CHILIPIR: Avocat Chilipir. Gata sã-þi fac un serviciu. Br. NORDENBLÜH: Ce? CHILIPIR: Sã-þi câºtig mâna dºoarei Sevastiþa, o mânã, precum ºtii, foarte graþioasã. Br. NORDENBLÜH: Cu ce titlu vii sã-mi propui aceasta? CHILIPIR: Cu titlul cã sunt avocatul ei, cu însãrcinarea sã zãdãrnicesc cãsãtoria cu dta. Br. NORDENBLÜH: ªi gândeºti cã ai sã izbuteºri? CHILIPIR: De-nþelege. Merg la sigur. Br. NORDENBLÜH: Ce rãu þi-am fãcut eu dtale? CHILIPIR: Nici un rãu ºi – nici un bine. Br. NORDENBLÜH: Îþi ofer zece mii de lei. CHILIPIR: Unde-s?

p. 63

T EATRU DIN MANUSCRISE
53

Br. NORDENBLÜH: Dupã cununie. CHILIPIR: Ceva avans? Br. NORDENBLÜH: Înainte nu dau nimica. E contra obiceiului meu. CHILIPIR: Eu am obiceiul tocmai opus. Nu lucrez nimica fãrã avans. Br. NORDENBLÜH: Iatã scrisoarea asta. (Rupe din portofel o foaie, scrie pe ea º-o dã lui Chilipir.) CHILIPIR: Fiþuica asta! Br. NORDENBLÜH: Þi-o rãscumpãr eu dupã cununie. Acum te las singur. Te rog, isprãveºte iute. (Iese spre grãdinã.) SCENA XVII (Chilipir singur.) CHILIPIR: Dupã cununie!... Mie-mi trebuie îndatã, cã n-am cu ce plãti chiria... Apoi, vorba ãluia: ce-i în mânã, nu-i minciunã... Mã duc la coana Marghioala s-o speriu... ea va plãti bucuros, numai sã nu scape pe baronul. ( Pleacã .) SCENA XVIII (Chilipir ºi Sevastiþa.) SEVASTIÞA: (Alergând spre el.) Ce-i? CHILIPIR: (Oprindu-se.) Grãbeam sã-þi aduc vestea bunã. SEVASTIÞA: Baronul? CHILIPIR: L-am speriat ºi a tulit-o. SEVASTIÞA: Cum sã-þi mulþumesc? ªi pânã când voi fi-n poziþia sã-þi dau onorariul cuviincios considerã-mã datoraºã! CHILIPIR: Consideraþie - prea mãgulitoare. (Aparte.) Însã nu pot plãti chiria cu ea. (Tare.) Mã duc la cucoana. (Iese.)

p. 64

I OSIF V ULCAN
54

SCENA XIX (Sevastiþa apoi Veta.)
p. 65

SEVASTIÞA: Graþie cerului c-am scãpat ... Acum mã duc sã-i spun ºi lui Fãnicã. (Pleacã.) VETA: (Intrând din grãdinã.) Cucoana vã roagã sã poftiþi în grãdinã. (Sevastiþa iese.) SCENA XX (Veta ºi Nicu.) VETA: (Cãzând într-un fotoliu.) Uf! Obositã-s. Ce de musafiri! ªi nici unul n-are obiceiul sã de-a bacºiº. NICU: (Intrând din grãdinã.) Nu þi-i destul cã unul ºi altul te mângâie de bãrbie?! VETA: Ce te priveºte? Nu þi-s nevastã. ªi chiar sã fiu... NICU: ªerpoaicã! VETA: Tacã-þi gura, frate, cã dacã mã superi nu mã mai þiu de vorbã. NICU: Zãu? VETA: În sfârºit, poþi sã te pomeneºti ºi tu într-o zi cu vre-un unchieº de la Bârleºti cã mi-a lãsat toatã averea º-atinci poþi sã te ºtergi pe gurã de dorul meu. NICU: Care va sã zicã, bogatã nu m-ai lua! VETA: Cum, focu, sã te iau, când aº putea s-aleg printre boieri?! NICU: Asta-i dragostea ta! Sã vezi, eu oricât de bogat aº fi, tot pe tine te-aº alege. VETA: Gura zice, gura minte. Parcã mi-ai fi ºi tu ca ceilalþi: c-un ochi la fãinã ºi cu altul la slãninã... Pânã când coniþa era orfanã ºi sãracã, numai conu Fãnicã venea pe la dnia sa; acum însã nu mai avem rãgaz de peþitori... Iatã iarãºi unul!

p. 66

T EATRU DIN MANUSCRISE
55

SCENA XXI (Ei ºi Tândãlescu.) TÂNDÃLESCU: (Intrã pe uºa din dreapta cu un buchet în mânã.) Pentru domniºoara... VETA: E-n grãdinã. TÂNDÃLESCU: Te rog sã i-l predai. (Iese spre grãdinã.) VETA: Mojicul! κi ridicã ochii la mireasã bogatã ºi n-are un ban sã dea bacºiº. SCENA XXII (Ei ºi Birbidon.) BIRBIDON: (Intrând din dreapta.) Cucoanele ... VETA: Sunt în grãdinã. BIRBIDON: Mã duc acolo. (Cautã prin buzunare .) N-am parale mãrunte. Pe altã datã. (Iese spre grãdinã.) VETA: Acesta cel puþin mi-a fãgãduit ceva... de dat însã nici el nu mi-a dat nimica... Iatã, º-al treilea. SCENA XXIII (Ei ºi Trandafirachi.) TRANDAFIRACHI: (Intrând din stânga.) Nu este aici dºoara? VETA: E-n grãdinã. TRANDAFIRACHI: Îþi mulþumesc. (Iese.) VETA: Mare patriot... dar n-are obiceiul sã dea bacºiº... (Se aude un clopoþel.) Mã cheamã coana. (Iese.) NICU: (Singur.) Drãcoaica, mã poartã de nas... Face te miri ce cu mine, cã m-a scos cu totul din þâþâni... Ce sã faci? Are o privire de vinã-ncoace, care merge drept la inimã ºi te unge la piept... ªi-i drãgãlaºã, maica mea, s-o sorbi într-o lingurã... ªi-i bunã – s-o pui la ranã. (Iese spre grãdinã.)

p. 67

I OSIF V ULCAN
56

SCENA XXIV (Turturilã singur intrã din grãdinã.) TURTURILÃ: Am o sumedenie de rivali, însã nu mi-i teamã de ei. Învingãtorul voi fi eu. Am venit la sigur. Sevastiþa are sã fie a mea. Un om de geniu nu poate fi întrecut de niºte muritori de obºte. Avantajul este pe partea mea chiar ºi-n vorbire: ei îndrugã o prozã searbãdã, eu cânt în limba armonicã. În versuri am sã cer mâna ei. Am ºi compus o odã. S-o citesc înc-odatã, ca s-o ºtiu recita bine. (Scoate din buzunar o hârtie pe care o descoperã foarte lung ºi-apoi începe a declama.) Scumpã copilã, Blândã pupilã, Dalbã zambilã, Zânã subtilã! Ca ºi-o camilã, Bunã, sevilã, Ce-aºteaptã-n silã Valea fertilã, Te rog ai milã De Turturilã! Nu-s Sãrsãilã, Glumã plesnilã N-am nici o filã: Ci sunt Petrilã ªi Mihailã De Turturilã De la Brãilã; Biet Flãmânzilã ªi Zgriburilã Pentru-o idilã Mult juvenilã! Scumpã copilã, Blândã pupilã,

p. 68

p. 69

T EATRU DIN MANUSCRISE
57

Dalbã zambilã, Zânã subtilã! De-ai fi Ludmilã, Fire-ai cu milã, Fi-mi-ai Sorilã, Sã-þi fiu Frãþilã: Dar eºti Sevasta, Fi-mi dar nevasta! Ce inspiraþie! Sublim! Divin! Acum haide la Sevastiþa sã i-o declamez. Îmi închipui succesul. (Împãturã hârtia ºi pleacã.) Ticãlos de editor, am sã te pãcãlesc... Nu mai am nevoie de tine. (Iese spre grãdinã.) SCENA XXV (Marghioala apoi Poponeþ.) MARGHIOALA: (Intrând pe cealaltã uºã din grãdinã.) Afurisitul de Chilipir era p-aci sã-mi strice logodna. A trebuit sã-l cumpãr numai sã nu-mi punã beþe-n roatã. (Lui Poponeþ, care intrã din grãdinã.) Vorbit-ai cu baronul? POPONEÞ: Ce te frãmânþi atâta pentru omul acela? Ducã-se-n pustii. Este aicea ºi altul ca el. MARGHIOALA: Cum înþelegi asta ? POPONEÞ: Am onoarea a mã prezenta ca peþitor al Sevastiþei. MARGHIOALA: Dta? Dar bãgat-ai bine de seamã ce zici? ªi nu te sfieºti? POPONEÞ: De ce? Sunt prea bãtrân? Dar nu vezi cã se fac cãsãtorii cu diferenþã de 40 de ani? MARGHIOALA: Nu de asta e vorba. Se vede c-ai uitat relaþia dintre noi. POPONEÞ: Ah! Cum s-o uit ? Sunt favoritul d-tale. MARGHIOALA: Lumea ºtie mai mult. N-a trecut luna de când s-a ºoptit din gurã-n gurã un scandal între mine ºi bãrbatul meu din pricina Dtale.

p. 70

I OSIF V ULCAN
58

p. 71

POPONEÞ: Ei bine, cãsãtoria asta ar fi prilejul cel mai bun sã convingem lumea cã nu pentru dta, ci pentru fatã umblam în casã. MARGHIOALA: Mi-aº pãta ºi mai mult reputaþia... Sã-mi mãrit fata - cu amantul meu!... Un scandal! POPONEÞ: N-ar fi cel dintâi caz. MARGHIOALA: Mi-e greaþã de-atâta cinism. POPONEÞ: (Sarcastic.) Nu degeaba zici totdeauna cã eºti o femeie de moral. MARGHIOALA: Te urãsc. POPONEÞ: Þi-am stârnit poate gelozia? MARGHIOALA: Te dispreþuiesc. ( Iese cu mânie în stânga.) SCENA XXVI (Poponeþ singur.) POPONEÞ: La asta nu m-am aºteptat... La naiba! Cine-ar fi gândit sã devie atât de virtuoasã ºi sã se-aprindã astfel... În loc sã dobândesc fata cu zestre, am pierdut ºi mama... Acuma ce sã fac? SCENA XXVII (Poponeþ ºi Sultaniþa, apoi Birbidon.) SULTANIÞA: (Intrând din grãdinã.) Am o vorbã cu dta. POPONEÞ: Stau la dispoziþie. SULTANIÞA: Cer sprijinul dtale în favoarea vãrului meu, Vasile, care doreºte sã capete mâna Sevastiþei. POPONEÞ: Sprijinul meu? De unde ºi pânã unde înrâurirea asta mare? SULTANIÞA: Pentru ca eºti pãrintele fetei. POPONEÞ: (Mirat.) Ce spui doamnã? SULTANIÞA: Adevãrul gol. Te miri, nu-i aºa? POPONEÞ: Se înþelege.

p. 72

T EATRU DIN MANUSCRISE
59

SULTANIÞA: Sã te lãmuresc darã. Zilele trecute o þãrancã a vãzut la cameriera mea poza d-tale, care nu ºtiu cum a ajuns la ea. POPONEÞ: O fi cumpãrat-o de când cu rãzboiul de la Plevna. SULTANIÞA: Cum a vãzut-o ne-a spus cã înainte cu 17 ani Domnul acela a dus la dânsa o fetiþã ca s-o þinã. La 2-3 ani a venit o doamnã ºi a dus micuþa. Doamna aceea, spune þãranca, este Marghioala; prin urmare fetiþa e Sevastiþa, care de atunci a crescut fatã mare, fãrã sã ºtie cine i-au fost pãrinþii. POPONEÞ: Dta îmi spui o poveste. Pe vremea aceea eu luptam la Plevna. SULTANIÞA: Poveste? Îþi aduc þãranca. E la poartã. POPONEÞ: Fereºte, Doamne! Astfel de scenã mi-ar ºtirbi reputaþia. Ca sã evit ºi cea mai micã neplãcere, recunosc cã bãrbatul acela am fost eu. SULTANIÞA: Vezi! Vezi! POPONEÞ: Am fãcut acel serviciu unui prieten care a trebuit sã rãmâie necunoscut. SULTANIÞA: Cred, cred. POPONEÞ: Pe onoare! Þi-aº putea spune ºi numele lui, dacã sentimentul de cavaler nu mi-ar impune tãcere... Tot ce pot sã afirm este cã mama fetiþei n-a fost Marghioala... Precum vezi, povestirea þãrancei nu ne poate atinge, cu toate acestea ea ar arunca o patã asupra noastrã, cãci lumea e rea ºi unii ar crede-o. SULTANIÞA: Toþi. POPONEÞ: Te rog dar nu o divulga, nu spune nimãnuia. Te conjur. BIRBIDON: (Care a apãrut în pragul de cãtre grãdinã ºi-a ascultat de acolo cele din urmã cuvinte. Mirat, aparte.) Ce descoperire! Mã duc sã spun bãrbatului. POPONEÞ: Îmi fãgãduieºti, nu-i aºa?

p. 73

I OSIF V ULCAN
60

SULTANIÞA: Dacã nu te poate atinge, de ce te temi? POPONEÞ: Nu pentru mine, ci pentru ea. Închipuieºte-þi dta, dacã s-ar auzi, ce-ar zice lumea? SULTANIÞA: Ei bine, voi tãcea, însã cu condiþia sã faci ceea ce te rugasem. POPONEÞ: Fac, fac... SULTANIÞA: La rândul meu, te asigur darã cã nu va afla nimeni. ( Poponeþ aplecându-se îi sãrutã mâna.) SCENA XXVIII (Aceiaºi ºi Chitileanu.)
p. 74

CHITILEANU: (Auzind cuvintele din urmã din pragul grãdinei.) Nu va afla nimeni? Dar am ºi aflat. SULTANIÞA: Ce? CHITILEANU: Aceastã întrevedere misterioasã. SULTANIÞA: Aiurezi, frate? Este pãcat a sta de vorbã cu dl Poponeþ? POPONEÞ: Cu un erou care la Plevna ºi-a vãrsat sângele pentru independenþã ºi ºi-a câºtigat titlul la nemurire! CHITILEANU: Cu un berbant care seduce nevestele altora. SULTANIÞA: Îmi faci insultã. POPONEÞ: Cer satisfacþie! CHITILEANU: Nu eºti vrednic de arma mea. Mi-oi rãzbuna altfel. Am sã spun prietenului meu ministru de rãzboi sã-þi taie pensia... Încât pentru dta doamnã, te previn cã numaidecât voi începe divorþul. (Aparte.) ªi voi candida la mâna Sevastiþei. ( Tare .) ªi-acum, doamnã, dã- mi braþul, sã te conduc la societate. (Sultãniþa, dupã o luptã vizibilã, îi dã braþul ºi ies amândoi spre grãdinã.)

T EATRU DIN MANUSCRISE
61

SCENA XXIX (Poponeþ, apoi Veta.) POPONEÞ: Taci cã-i bine... Marghioala s-a supãrat foc... Sevastiþa n-are sã fie a mea... iar deputatul acesta vrea sã-mi taie pensia... Sunt încurcat grozav... De unde sã-ncep ca sã scap de belea?... Da, da! Mai întâi am sã vorbesc Marghioalei ºi sã-i spun cã secretul ei cel mare s-a descoperit. (Sunã.) VETA: (Intrând din dreapta, Aparte.) Iarãºi un peþitor! (Tare.) Poftiþi! POPONEÞ: Anunþã-mã la stãpâna ta. VETA: Nu pot, s-a dus în iatacul d-neaei ºi mi-a dat ordin sã nu te mai las acolo. POPONEÞ: Aºa darã i-oi scrie. (Se pune la masã ºi scrie.) VETA: (Aparte.) O peþeºte prin scrisoare. POPONEÞ: (Terminând scrisul, lipeºte plicul, scrie adresa ºi dã scrisoarea Vetei.) Te rog du-te ºi dã scrisoarea aceasta doamnei. Dar bagã de seamã sã nu te vadã nime... ªtii... Eºti fatã cu minte. (Iese în grãdinã.) VETA: Fatã cu minte... Dar bacºiº nu dã. ( Iese în stânga.) SCENA XXX (Sultaniþa singurã.) SULTANIÞA: ( Revenind din grãdinã.) M-am întors, cãci n-am încredere în eroul de la Plevna. Mi-a fãgãduit, ce-i dreptul, însã vorba lui... ªi-apoi chiar sã-ºi þinã cuvântul, succesul nu-i sigur. Trebuie sã fac singurã, dacã nu vrea sã primejduiesc scopul. Am sã-i vorbesc eu Marghioalei... Mi-i jale de ea, însã n-am încotro.
p. 75

p. 76

I OSIF V ULCAN
62

SCENA XXXI (Sultãniþa ºi Marghioala.) MARGHIOALA: (Intrãnd din grãdinã.) Te-am vãzut venind aici. SULTANIÞA: Am dorit sã-þi exprim ºi între patru ochi felicitãrile mele. MARGHIOALA: Iþi mulþumesc. (O sãrutã.) Totdeauna ai fost bunã. (Ocupã loc amândouã.) SULTANIÞA: Eu pricep bucuria ta, cãci sunt mamã. MARGHIOALA: Nu asemenea, cãci Sevastiþa, mi-i numai pupilã. SULTANIÞA: Aºa crede lumea. Eu ºtiu cã þi-i fatã. MARGHIOALA: (Sãrind în picioare.) Cum cutezi a-mi spune aceasta. SULTANIÞA: (Sculându-se.) Cãci am toate probele. MARGHIOALA: Nu cred. Sunt o femeie de moral. SULTANIÞA: Cu gura. MARGHIOALA: Sultãniþo, nu mã insulta, cãci am sã uit cã eºti în casa mea. SULTANIÞA: Ai face rãu, cãci drept rãspuns m-aº duce sã spun tuturora secretul mare pe care pân-acuma numai eu îl ºtiu. MARGHIOALA: N-am nici secret. Trecutul meu este o oglindã fãrã patã. SULTANIÞA: Numai odatã s-a mânjit. E mult d-atunci, au trecut ºaptesprezece ani; nu-i mirare c-ai uitat. Atunci erai vãduvã ºi cerul – de bunã seamã ca sã te mângâie – þi-a dat o copilã. ªi cum bucuria îþi era prea mare, te cuprinse grija ca nu cumva s-o vadã cineva, sã þi-o pizmuiascã ºi sã þi-o rãpeascã. Prin un prieten ai ascuns-o la o þãrancã. Nici acolo n-ai crezut-o însã în siguranþã, ci o aduseºi acasã, spunând lumei credule cã ai gãsit-o pe drumuri, orfanã, pãrãsitã ºi o [crescuºi] în casã drept pupilã. Vorbã scurtã: copila aceea, fiica-þi proprie, este Sevastiþa.

p. 77

T EATRU DIN MANUSCRISE
63

MARGHIOALA: Nu-i adevãrat. SULTANIÞA: Am adus þãranca ºi ea te va convinge. MARGHIOALA: Vrei sã mã compromiþi? SULTANIÞA: Ba, dragã, cãci þi-s prietenã sincerã – ºi ca sã te convingi îþi fac o propunere... MARGHIOALA: Ce? SULTANIÞA: Sã mãriþi pe Sevastiþa dupã vãrul meu Vasile. MARGHIOALA: Nu pot. Ea are mire ºi-ndatã vom serba logodna. SULTANIÞA: Prin urmare nu mai insist. Te las în pace ºi mã duc. MARGHIOALA: Unde? SULTANIÞA: Pe la prietene sã le povestesc a cui e Sevastiþa ºi cât de norocoasã eºti cu mãritiºul ei. MARGHIOALA: Sultãniþo, te rog. SULTANIÞA: Degeaba. Am ghidiliu la limbã. Astfel de istorie picantã de mult nu s-a povestit în societate. Va fi cu haz. MARGHIOALA: Te rog, te conjur, taci! SULTANIÞA: Eu þi-am propus preþul tãcerii; tu l-ai refuzat. Sunt ofensatã, mã voi rãzbuna. Voi descoperi tuturora secretul; îl va afla ºi bãrbatul tãu ºi te va alunga cu dispreþ. MARGHIOALA: O! facã-þi-se milã de mine ºi nu mã blama. SULTANIÞA: Dai pe Sevastiþa dupã Vasile? MARGHIOALA: Eºti mai grozavã decât un bandit. SULTANIÞA: Dezonoare sau viaþã cu tihnealã: alege! MARGHIOALA: (Dupã o ezitare.) Dau. SULTANIÞA: (Îi sare la gât.) Vezi, aºa, scumpa mea! Acuma se vede cã eºti o femeie cumsecade. Jertfeºti visul tãu cel mai frumos, numai ca sã nu pãtezi onoarea bãrbatului. Adevãratã femeie de moral!... Fii sigurã, draga mea, cã voi tãcea... Ah! cum te iubesc. (O sãrutã.) Mã duc

p. 78

I OSIF V ULCAN
64

p. 79

sã trimit pe Vasile. Adio! La revedere, scumpa mea! (Iese în dreapta.) SCENA XXXII (Marghioala singurã.) MARGHIOALA: Grozav!... Pe când mã credeam la culmea victoriei, deodatã fui doborâtã jos!... Sunt nimicitã cu desãvârºire... Steaua visului meu frumos s-a stins ºi deodatã am rãmas în întunericul disperaþiunii... Secretul cel mare al vieþii mele s-a descoperit ºi tot proiectul meu s-a prãbuºit în vânt!... Acum ce sã zic baronului?... Cum sã explic bãrbatului meu schimbarea? SCENA XXXIII (Marghioal, Vârciorovean ºi br. Nordenblüh.) Br. NORDENBLÜH: Doamnã, timpul fixat pentru logodnã a sosit. MARGHIOALA: Dle baron, cu pãrere de rãu sunt silitã a-þi spune cã trebuie s-o amânãm. Br. NORDENBLÜH: De ce,mã rog? (Aparte.) De bunã seamã ticãlosul de Chilipir m-o fi stricat. MARGHIOALA: S-a ivit o problemã gingaºã, foarte gingaºã... ( Aparte. ) Ce sã spun? ( Dupã o rãzgândire, tare.) Se opune bãrbatul meu. VÂRCIOROVEANU: (Mirat.) Eu?... Da,da... Mã opun grozav ºi te asigurez cã fãrã voinþa mea nu se va face, cãci sunt stãpân în casa mea. Br. NORDENBLÜH: Bine, dar dta adineaori m-ai felicitat. VÂRCIOROVEANU: Atunci a fost încã - atunci; dar acum – e acum. Eu îmi schimb iute hotãrârile. Br. NORDENBLÜH: De ce, mã rog?

p. 80

T EATRU DIN MANUSCRISE
65

VÂRCIOROVEANU: De ce?... ( Confuz .) De ce? (Apropiindu-se de Marghioala.) Ia-n spune, rogu-te, de ce mã opun? MARGHIOALA: Cauza e delicatã, dle baron. Sper însã cã se va putea complana în curând. VÂRCIOROVEANU: Eu nu sper – afarã de cazul dacã nu cumva mi-oi schimba vederile. Br. NORDENBLÜH: Ei bine, dã-mi voie a crede cã schimbarea aceasta va urma negreºit. Acum mã retrag. (Iese spre grãdinã.) SCENA XXXIV (Vârciorovean ºi Marghioala.) VÂRCIOROVEANU: ªtii cã eºti curioasã! Pân’acuma tu ai stãruit dinadins sã câºtigi pe baronul: iar acuma, dupã ce l-ai prins, vrei sã-i dai drumul. ªi încã mã-ncurci ºi pe mine; zici cã mã opun eu, care habar n-am de toatã întorsãtura. Cel puþin sã-mi fi spus înainte, pentru ce? Sã fi ºtiut ce rãspunde. MARGHIOALA: Pentru cã Sevastiþa nu-l vrea odatã cu capul. VÂRCIOROVEANU: Nu þi-am spus sã nu silim legãtura aceasta? Vezi, cuminte ce eºti, tot vii tu la ale mele! Eu ºi-acuma zic sã revenim la proiectul meu cu Iancu. Degeaba neagã el, tot îi place fata. Nimica nu-mi scapã din vedere. MARGHIOALA: ( Aparte. ) Frate cu sorã! Grozav! (Tare.) Eu tot mai sper sã putem îndupleca fata. Du-te ºi-i mai vorbeºte. Vin ºi eu îndatã. VÂRCIOROVEANU: Mã duc, dar sã nu-þi schimbi hotãrârea pe când m-oi întoarce, cãci mi s-a urât ºi mie cu atâtea schimbãri. ( Iese spre grãdinã.) MARGHIOALA: (Singurã.) Sã iau de ginare pe Vasile, un fiu de ispravnic, pe când puteam sã am un baron! (Iese spre grãdinã.)

p. 81

I OSIF V ULCAN
66

SCENA XXXV (Veta singurã intrând din stânga.) VETA: Nu gãsesc pe cucoana sã-i dau rãvaºul acesta. Nici aicea nu-i... (Ceasornicul bate 6.) ªase ore. Timpul logodnei. Iatã ºi vin muºtile la miere. Fiecare sperã ºi nici nu viseazã ce pãcãlealã are sã le tragã cucoana. Aºa le trebuie. (Iese în dreapta.) SCENA XXXVI (Bârlãdan, Tândãlescu, Crâmpei, Birbidon, Diamanticescu, Trandafirachi ºi Turturilã intrã câte unul pe uºile de cãtre grãdinã; Bârlãdan e condus de braþ.) DIAMANTICESCU: (Intrând, îºi scoate ceasornicul.) ªase! BIRBIDON: Acu-i acu. TURTURILÃ: Momentul decisiv a sosit! Ah!, cum îmi zboteºte inima! Avea-voi sau ba nevoie de editor? – asta e chestia. BÂRLÃDAN: (Condus de braþ de Tândãlescu ºi de Trandafirachi.) Vã rrog domnilorr, nu vã osteniþi. Grraþia cerrului, Barrbu Bârrlãdan de la Bârrleºti e destoinic sã umble pe picioarrele sale. TURTURILÃ: Mai e vorbã! Picioare mai straºnice n-are nici podul de la Feteºti. CRÂMPEI: Ce tot mesteci în vorba altuia?! Tu palavragiu! S-auzim pe dl Bârlãdan! BÂRLÃDAN: Eu, domnilorr, sunt foarrte încântat de trratarea cu carre mã întâmpinaþi. Sunt îndatorrat ºi la rrândul meu am sã mã achitez de aceastã datorrie, cãci n-am nãrravul sã rrãmân datorr nimãnuia. Darr spuneþi-mi de ce aþi insistat sã vin aici? TURTURILÃ: Ca sã fii martor la o scenã ce are s-aducã unuia bucurie, celorlalþi câte un nas lung.

p. 82

T EATRU DIN MANUSCRISE
67

BÂRLÃDAN: Ce scenã? TÂNDÃLESCU: Eu nu ºtiu. TURTURILÃ: Suntem concurenþi la zestrea Sevastiþei ºi-acum are sã se pronunþe sentinþa. TRANDAFIRACHI: Protestez! Toate pentru þarã ºi nimica pentru noi! Pe mine m-a atras un gând patriotic. TURTURILÃ: Sã-mbogãþeºti pe un mare patriot care se numeºte Costachi Trandafirachi. TRANDAFIRACHI: Obraznic! DIAMANTICESCU: Obraznicul mâncã praznicul. TURTURILÃ: Da bine ºtii, doctore!... ªi-apoi flãmândul strigã mai întâi, nu-i aºa? BIRBIDON: Studiile mele istorice nu-mi lasã timp nici sã mã gândesc la cãsãtorie. CRÂMPEI: Mi-e groazã de femei, cãci vorbesc mult. TURTURILÃ: Atât mai bine pentru mine... Dar atunci faceþi-mi plãcere ºi vã cãraþi de-aici! SCENA XXXVII (Aceiaºi ºi Iancu cu Sevastiþa, intrând din grãdinã.) TURTURILÃ: (Lui Iancu.) A sosit profesorul? IANCU: Trenul întârzie douã ceasuri. Ar fi fost o plictisealã prea grea s-aºtept atâta ºi-am venit sã stau pân-atuncea cu dvoastrã. CRÂMPEI: De ce fel de profesor e vorba? IANCU: De unul din Germania pe care l-am ascultat ºi eu ºi de la care am profitat mult. SEVASTIÞA: Iancu are stimã multã pentru profesorii sãi. IANCU: Sunt vrednici de stimã toþi aceia care îºi împlinesc chemarea serios. BÂRLÃDAN: Ai drreptate, domnule. Tocmai de aceea prreþuiesc ºi eu atât de mult pe-aceºti domni. TURTURILÃ: Noi toþi ne facem datoria cum se cade. IANCU: Bine. Dta ce faci? SEVASTIÞA: Versuri. TURTURILÃ: ªi pentru þarã mor – de foame.

p. 83

p. 84

I OSIF V ULCAN
68

p. 85

TRANDAFIRACHI: Eu trãiesc pentru þarã. Toate pentru þarã ºi nimica pentru noi. IANCU: Bine. Ce-ai fãcut? TRANDAFIRACHI: Modestia nu mã lasã sã spun. TURTURILÃ: Mã rog, noi toþi suntem foarte modeºti. Nu ne lãudãm cu toate cã lucrãm din greu. Iatã, dl Tândãlescu, singur are cinci posturi. IANCU: A! Un cumulard. TÂNDÃLESCU: Mã jertfesc, domnule. IANCU: ªi toþi îndeplinim toate? TURTURILÃ: N-ai citit raporturile strãlucite? IANCU: Nu mai citesc raporturi de când m-a pãcãlit unul cu frazele sale umflate. L-am citit cu plãcere ºi cu entuziasm, când colo, dupã cum vãzui mai apoi, în realitate nu era nimic, numai pe hârtie, numai cu gura... CRÂMPEI: Aºa-i... Tot cu gura ºi numai cu gura. E un obicei rãu la noi, cã oamenii tot vorbesc, vorbesc ºi numai vorbesc. SCENA XXXVIII (Aceiaºi ºi Br. Nordenblüh.) Br. NORDENBLÜH: Dºoarã, nu poftiþi în grãdinã? SEVASTIÞA: Mulþumesc. Sunt obositã niþel. IANCU: Nu e mirare... Br. NORDENBLÜH: Pardon! Nu te-am vãzut. IANCU: Eu de mult te petrec cu luare aminte ºi mã mir de curajul dtale. Br. NORDENBLÜH: Nu te înþeleg. IANCU: Sã-þi lãmuresc? Vrei aici îndatã? Br. NORDENBLÜH: O chestie personalã? Aceea nu priveºte pe domnii aceºtia. IANCU: Ba da. Trebuie sã ºtie ºi ei. Br. NORDENBLÜH: Te opresc sã vorbeºti. Sunt oaspe. IANCU: Te pui la adãpostul acestui cuvânt? Bine. Însã nu abuza mult de el.

p. 86

T EATRU DIN MANUSCRISE
69

Br. NORDENBLÜH: Dle, tonul acesta? IANCU: E numai preludiul. SCENA XXXIX (Aceiaºi ºi Criniºor.) CRINIªOR: ( Intrând repede din grãdinã.) Parcã vã certaþi? TURTURILÃ: Ba nu. Dniile lor se lãmuresc. IANCU: Eu sunt lãmurit de mult. ªtiu ce fel de om este baronul acesta. Îl cunosc încã de la Berlin. Br. NORDENBLÜH: (Tresãrind.) De la Berlin! CRINIªOR: (Lui Nordenblüh.) Ai tresãrit, parc-ai simþit rãcoare. Br. NORDENBLÜH: Am tresãrit de lipsa cuviinþei cu care sunt tratat. Manierele acestea nu le cunosc de loc. În cercurile unde am trãit eu... IANCU: Erai întâmpinat cu mai multã cãldurã. La Berlin te iubeau atât de mult, cã nu voiau sã te lase, te opreau chiar cu sila... ºi totuºi ai venit... CRINIªOR: Zi mai bine, fugit. Br. NORDENBLÜH: Vãd cã v-aþi propus sã mã insultaþi. Scuzaþi, dºoarã, vã rog, pentru aceste momente neplãcute. Nu eu sunt cauza. Mâine, domnilor, ne rãfuim, cãci n-am obiceiul sã rãmân dator. (Pleacã.) SCENA XL (Aceiaºi ºi un birjar.) BIRJARUL: Dle baron, nu fugi. Plãteºte-mi întâi taxa. Br. NORDENBLÜH: De ce nu aºtepþi afarã, neruºinatule? BIRJARUL: Mi-a fost teamã sã nu pãþesc ºi eu ca prietenul Iordache, pe care l-ai pãcãlit ieri, zicându-i sã te aºtepte jos, pe când dta ai ieºit pe poarta din dos.

p. 87

I OSIF V ULCAN
70

TURTURILÃ: Genialã apucãturã. Br. NORDENBLÜH: Iatã paralele. (Cautã prin toate buzunarele, însã nu gãseºte nimic .) N-am mãrunþiº. Þi-oi schimba jos. Haide! ( Iese cu birjarul în dreapta.) TURTURILÃ: Oare n-ar fi bine sã deschidem o colectã pentru birjarul baronului? SCENA XLI (Aceiaºi, fãrã br. Nordenblüh ºi birjarul.) SEVASTIÞA: (Speriatã.) Duel! IANCU: N-avea teamã, dragã! Omul acesta n-are sã iasã la teren. Cunosc bine felul acesta de oameni. Ei sunt niºte, niºte fanfaroni internaþionali, cari vin la noi în þarã crezând c-aicea este o barbarie unde pot sã-ºi joace mendrele... Însã dacã vãd cã sunt demascaþi, nu-ºi mai aratã mutra. SCENA XLII (Aceiaºi ºi Marghioala, apoi Chilipir.) MARGHIOALA: (Intrând din stânga. Aparte.) Sunt toþi aicea... Dar în loc sã-i pãcãlesc, am rãmas de ruºine. (Tare.) N-aþi vãzut pe bãrbatul meu? Veto, dragã, du-te ºi-l cheamã aicia. (Sevastiþa ºi Criniºor ies.) CHILIPIR: (Intrând din stânga.) Poftim foaia de zestre! MARGHIOALA: (Aparte.) Foaie de zestre – fãrã mire! (Tare.) Du-o-n camera mea. (Chilipir iese.) IANCU: Mã duc ºi eu c-aºtept pe-un prieten la garã. (Aparte.) ªi sã vãd dacã baronul s-a dus ori ba. (Iese.) SCENA XLIII (Cei rãmaºi apoi Vârcioroveanu, Poponeþ ºi Veta.) MARGHIOALA: (Aparte. prefãcându-se.) Ce sã mã fac? VÂRCIOROVEANU: M-ai poftit. (Aparte.) Acu-i acu.

p. 88

T EATRU DIN MANUSCRISE
71

MARGHIOALA: Situaþia în care ne aflãm e foarte delicatã. VÂRCIOROVEANU: Da, da. POPONEÞ: ( Aparte. ) Oare, primit-a Marghioala scrisoarea mea? MARGHIOALA: (Lui Vârcioroveanu.) Te rog spune dlor hotãrârea noastrã. VÂRCIOROVEANU: (Mirat.) Hotãrârea noastrã?... Da, da... domnilor... Hotãrârea noastrã... este... sã... nu hotãrâm încã acuma. TURTURILÃ: În loc de un nas lung – toate. VETA: (Intrând din grãdinã.) Cucoanã... (Se-apropie de Marghioala sã-i predeie o scisoare în ascuns, dar vãzând pe Vârciorovanu se sperie.) POPONEÞ: ( Speriat, aparte. ) Auleo, Doamne, e scrisoarea! VÂRCIOROVEANU: (Observând spaima Vetei.) Ce fel de scrisoare e aceea? VETA: (Speriatã.) M-am topit. POPONEÞ: O fiþuicã fãrã valoare... Vre’o invitaþie la cutare conferinþã literarã. ( Vrea sã ieie scrisoarea de la Veta.) VÂRCIOROVEANU: (Împiedicându-l.) De unde ºtii? ªi-n cele din urmã, ce te priveºte? POPONEÞ: Eu mã mir numai cã eºti aºa curios. MARGHIOALA: Da, da. Cãci în sfârºit scrisoarea e destinatã mie. Veto, dã-mi-o! VÂRCIOROVEANU: Trebuie sã fie ceva la mijloc cã vã temeþi. Haid sã vãd. (Apucã scrisoarea din mâna Vetei º-o citeºte.) ”Scumpã Marghioala. Tocmai în momentul acesta aflai cã secretul cel mai mare s-a descoperit. Se ºtie cã eºti mama Sevastiþei.’’ Cezar. (Scapã scrisoarea din mânã.) Ah, perfido! BIRBIDON: Ce descoperire! TURTURILÃ: Ba un subiect de comedie-dramã. VÂRCIOROVEANU: Acuma înþeleg pentru ce n-ai voit

p. 89

p. 90

I OSIF V ULCAN
72

sã mãriþi pe Sevastiþa dupã Iancu... Era o fãrde-lege nemaipomenitã sã se ia frate cu sorã... Eºti mama amândorura. MARGHIOALA: Graþie! VÂRCIOROVEANU: Nu!... De-acum nu mai putem trãi împreunã... Numai decât voi începe divorþul ºi voi lua de soþie pe Sevastiþa. MARGHIOALA: Hoh! (Leºinã în braþele lui Poponeþ.) TURTURILÃ: (Aparte.) De unde nu ne-am aºteptat de loc, tocmai de acolo a sãrit iepurele. (Cortina.)
p. 91

Finele actului II

T EATRU DIN MANUSCRISE
73

ACTUL III (Salon bãrbãtesc cu uºi în trei pãrþi.) SCENA I (Br. Nordenblüh singur, intrând.) Br. NORDENBLÜH: M-au aruncat pe-o uºã ºi am intrat pe alta. Nu scap eu aºa uºor ocaziunea din mânã... Înainte de-a porni de la moºie am vorbit cu coana Marghioala ºi mi-a spus sã fiu la îndemânã cã ea tot mai sperã. Am venit dar la Bucureºti... Însã timpul trece ºi eu nu mai isprãvesc nimica. Cine ar fi crezut cã mojicii aceºtia sã-mi dea atâta de lucru... Câþi oameni am nebunit eu ºi tocmai acuma sã nu izbutesc? Auzi acolo! Mitocanul acesta sã stea prea pe gânduri, ba chiar sã se opunã, când poate sã capete un ginere baron! Cãci ei cred cã în adevãr sunt baron!... Ci mult nu mai pot zãbovi aºa; ori pun mâna pe zestre, ori o iau la sãnãtoasa, cãci creditorii prea mã strâng. SCENA II (Br. Nordenblü, ºi Bârlãdan.) Br. NORDENBLÜH: Bine ai venit, domnule! Chiar mã gândeam la dta. Vii din Bârleºti? BÂRLÃDAN: Ba. (Aparte.) Cum sã cutez a-mi arrãta mutrra acolo? (Tare.) Am dat fuga la Parris ºi la Lyon sã fac câteva comande ºi m-am oprrit aici

p. 92

I OSIF V ULCAN
74

sã vãd ce mai face prrietenul Vârciorroveanu ºi familia? Ei bine, ai izbutit? Br. NORDENBLÜH: Se-nþelege, însã mai sunt oareºcari formalitãþi de înlãturat. Închipuieºte-þi, Vârcioroveanu face opoziþie. Rogu-te pune o vorbã la el în favorul meu. În caz de succes îþi dau zece percente din zestre. BÂRLÃDAN: Domnule barron! Uiþi cu cine vorrbeºti. Sunt Barrbu Bârrlãdan de la Bârrleºti. Astfel de prropunerre mã dezonorreazã. (Aparte.) Pentru cã nu-i de unde sã-mi scot perrcentele. Br. NORDENBLÜH: Te rog scuzã-mã... BÂRLÃDAN: Sunt un comerrciant cu rreputaþie. Nu pot sã sufãrr vorrbe de-acestea. Br. NORDENBLÜH: Dã-mi voie dar a-þi cere sprijinul fãrã nici o remuneraþie. BÂRLÃDAN: Aºa,da. Cu plãcerre. Iatã mâna. Un om correct nu face pe platã astfel de lucrru. SCENA III (Aceiaºi ºi Tândãlescu, Diamanticescu ºi Crâmpei.)
p. 93

TÂNDÃLESCU: Te-am vãzut intrând aicea, domnule Bârlãdan º-am grãbit sã venim, c-aveam o vorbã cu Dta. BÂRLÃDAN: Poftiþi! DIAMANTESCU: A mea este de naturã foarte discretã, de aceea scuzã-mã sã þi-o spun între patru ochi. (Bârlãdan ºi Diamanticescu se duc la o parte.) Ai avut extrema bunãvoinþã de-a-mi promite sprijinul spre a dobândi mâna Sevastiþei. BÂRLÃDAN: (Încet.) Barrbu Bârrlãdan de la Bârrleºti îºi þine cuvântul. TÂNDÃLESCU: (Trãgând pe Bârlãdan în celãlalt colþ.) Sã nu uiþi ceea ce mi-ai fãgãduit! BÂRLÃDAN: (Încet.) Fii sigurr, voi face tot ca Sevastiþa sã fie a dtale.

T EATRU DIN MANUSCRISE
75

CRÂMPEI: (Trãgând pe Bâelãdan în altã parte.) Dle, nu-mi place sã vorbesc mult, cãci nu mi-i mai urât decât omul care tot vorbeºte ºi nu zice nimica. Þii darã minte... BÂRLÃDAN: (Încet.) Cã te-am asigurrat la obþinerrea Sevastiþei? N-am uitat. Vei fi bãrrbatul ei. Br. NORDENBLÜH: Precum vãd, vã sunt peste mânã. Deci mã retrag. (Pleacã.) BÂRLÃDAN: Mã duc ºi eu cu dta. (Aparte.) Sã mai scap de oamenii aceºtia. (Ies amândoi.) SCENA IV (Tândãlescu, Diamanticescu ºi Crâmpei.) TÂNDÃLESCU: Baronul acesta nu mi se-mpare. Dupã cele petrecute la moþie, nu m-am aºteptat sã-l mai vãd aici. DIAMANTICESCU: Stãruitor ºi pace! CRÂMPEI: Ba, zi-i mai bine neruºinat. Altuia i-ar arde obrazul sã se mai arate între noi. SCENA V (Aceiaºi ºi br. Nordenblüh.) CRÂMPEI: A! Domnul baron! Ne pare bine. Ne pare bine. Br. NORDENBLÜH: Am o vorbã cu dl Vârciorovean. Mi-a spus sã-l aºtept aici. DIAMANTICESCU: Aºadarã, noi ne retragem. (Ies.) SCENA VI (Br. Nordenblüh singur.) Br. NORDENBLÜH: În aºtept aici, cãci lucrul trebuie sã se decidã în curând. Or zestrea, ori fuga-n altã parte...

p. 94

I OSIF V ULCAN
76

SCENA VII (Br. Nordenblüh ºi Vârcioroveanu.)
p. 95

p. 96

Br. NORDENBLÜH: Te-am aºteptat. VÂRCIOROVEANU: (Posomorât.) Cu ce te pot servi? Te rog, spune iute, cãci n-am timp de pierdut. Br. NORDENBLÜH: ( Aparte. ) Întâmpinarea nu-i chiar afabilã. (tare) Ai uitat, mã rog... VÂRCIOROVEANU: Ce-am uitat? Vorbeºte lãmurit, cãci, þi-am spus, n-am timp. Br. NORDENBLÜH: ( Aparte. ) Oare ce are acesta? (tare) Poate þii minte cã am cerut mâna domniþei Sevastiþa? VÂRCIOROVEANU: ªi-apoi? Br. NORDENBLÜH: Dna soþie mi-a dat consimþãmântul. VÂRCIOROVEANU: Ce are a face? Br. NORDENBLÜH: Care va sã zicã... VÂRCIOROVEANU: Eu sunt stãpân în casã. Br. NORDENBLÜH: ªtiu. Tocmai de aceea mã-ntorc cãtre dta. Adineaori aveai niºte nedomiriri; dã-mi voia sã te întreb, dacã acele mai existã? VÂRCIOROVEANU: Vorbã scurtã: pune-þi pofta-n cui. Br. NORDENBLÜH: Mã refuzi? VÂRCIOROVEANU: Da. Br. NORDENBLÜH: Îmi dai voie sã te întreb: de ce? VÂRCIOROVEANU: Nu sunt dator a-þi motiva hotãrârea mea. Fac ce vreau. Sunt stãpân în casa mea. Br. NORDENBLÜH: Ai dreptate, însã... VÂRCIOROVEANU: Dacã fãgãduieºti aºa de mult, s-o spunem verde: Nu þi-o dau, cãci voi lua-o eu. Br. NORDENBLÜH: ( Surprins .) Dta?

T EATRU DIN MANUSCRISE
77

VÂRCIOROVEANU: Da, eu. Te miri, nu-i aºa? Br. NORDENBLÜH: Desigur, eºti însurat. VÂRCIOROVEAN: Am fost. Nu mai sunt. Mã divorþez. Înþelegi acum? Br. NORDENBLÜH: De înþeles înþeleg, dar nu pricep cum se poate. VÂRCIOROVEAN: N-am vreme sã-þi dau acum lãmuriri. Br. NORDENBLÜH: Aºadar, nu-mi rãmâne decât a te ruga sã-mi primeºti felicitãrile... ( Ieºind, aparte.) Mã duc la cucoana Marghiala sã vãd ce-i. (Iese.) SCENA VIII (Vârciorovean singur) VÂRCIOROVEANU: Unde întârzie Chilipir? I-am trimis vorbã sã se grãbeascã ºi nu mai vine. SCENA IX (Vârciorovean ºi Chilipir dicutã pe uºa din fund.) CHILIPIR: Scuzã-mã c-am întârziat. Sunt peste mãsurã ocupat. Cu ce te pot servi? VÂRCIOROVEANU: Am sã-þi încredinþez un proces. CHILIPIR: Grabnic? VÂRCIOROVEANU: Foarte. Divorþeazã-mã de nevastã. Primeºti? CHILIPIR: Ce n-aº face pentru tine! Voi lãsa sã stea baltã toate procesele mele ºi mã voi ocupa numai de-acesta. Insã treaba se face cu cheltuialã... VÂRCIOROVEANU: Iþi trebuie avans? Iatã. ( Îi dã câteva note .) ª-acum du-te ºi-ncepe numaidecât! CHILIPIR: Fii sigur de rezultat. (Ieºind, Aparte.) Mã duc sã mã-nþeleg ºi cu Marghioala. (Iese.)
p. 95

I OSIF V ULCAN
78

SCENA X (Vârciorovean apoi Nicu.) VÂRCIOROVEANU: ªi-acum sã mã gat, ca sã pot pãrãsi cât mai curând acest cuib de pãcate. (Sunã.) NICU: (Intrând din stânga.) Porunceºte. VÂRCIOROVEANU: Sã-mi aduci toate geamantanele. NICU: Numaidecât. (Iese în stânga.) VÂRCIOROVEANU: La ce-am ajuns! Sã fiu silit a fugi din casa mea! NICU: ( Reîntorcându-se cu o mulþime de geamantane.) Iatã-le. Am venit iute, nu-i aºa? Le-am fost coborât din pod mai demult, ºtiind c-aveþi sã plecaþi. VÂRCIOROVEANU: ªtii darã ºi tu? NICU: Mi-a spus Veta. VÂRCIOROVEANU: ªi nu-þi pare rãu? NICU: Pare ºi nu prea. Ba, la dreptul vorbind de ce sã-mi parã? Vã duceþi doar la bãi, la veselii, la chef. VÂRCIOROVEANU: Eu nu acolo mã duc. Dar ce-þi pasã? Haide, împacheteazã-mi uneltele. NICU: (Începând sã aºeze unele lucruri în geamantane.) Dta nu mergi la bãi? Numai boereasa singurã? VÂRCIOROVEANU: Nu ºtiu. E treaba ei. NICU: Nu ºtii? Dnia ei ºi-a gãtit zece rochii noi. VÂRCIOROVEANU: ªtiu. (suspinând, aparte .) Eu le-am plãtit. NICU: Dta unde pleci? VÂRCIOROVEANU: La moºie. NICU: Mã duci ºi pe mine? VÂRCIOROVEANU: Da. NICU: (Aparte.) M-am topit. VÂRCIOROVEANU: Grãbeºte, cã n-am timp. NICU: Grãbesc, cucoane. Dar de ce mã sileºti atâta? Numai acela fuge de-acasã, care umblã ca moartea sã nu-l afle.

p. 98

p. 99

T EATRU DIN MANUSCRISE
79

VÂRCIOROVEANU: Taci din gurã ºi fã ce þi-am spus. NICU: Tac, tac. O sã stãm mult acolo? VÂRCIOROVEANU: O lunã, douã sau trei, un an sau oare ºi mai mult. NICU: (Scãpând obiectul ce-l avea-n mânã.) ªi mai mult! (Aparte.) O sã mã usuc de dorul Vetei. VÂRCIOROVEANU: Poate nu-þi place? N-am sã te întreb. NICU: Te rog nu te supãra ºi nu-mi arunca vorba aceea c-aº fi trãgând focul la oala mea. Eu sunt bine ºi aici ºi acolo, cãci dta eºti mai bun decât pâinea caldã; nu ne þini ca pe niºte câini ai nimãnuia, cum îºi þine slugile boierul din Valea-arsã, care s-a despãrþit de nevastã. Poate cã tocmai de aceea s-a schimbat aºa de rãu din bun ce-a fost odatã. Cã nu-i bine unde nu este femeie-n casã. Vorba aceea: e rãu cu rãu, dar fãrã el e ºi mai rãu. VÂRCIOROVEANU: Ce tot flecãreºti! (Aparte.) El nu ºtie cã vorbeºte de funie în casa spânzuratului. NICU: Eºti posomorât. ªtiu cã n-are sã-mi fie moale acolo la moºie. Pentru ce nu vine ºi cucoana? VÂRCIOROVEANU: Ce te priveºte? p. 100 NICU: Îmi place sã vã vãd împreunã. Sã fiu ciupit de vãrsat de-aº lãasa-o acasã... (Aparte.) singurã cu cãpitanul. VÂRCIOROVEANU: Taci în sfârºit! NICU: Sã mã ierþi cucoane, eu n-am ascunzãtori în suflet. Ce-am pe inimã, am ºi pe limbã. Mie mi se pare c-a izbit zâzania în casã, v-aþi învrãjbit cu cucoana ºi de aceea pleci aºa de grabã de-acasã. VÂRCIOROVEANU: Ce îndrãznealã! NICU: Vã plac pe amândoi, cãci vã slujesc de mult. Pentru dvoastrã aº face pe dracul în patru. Aº vrea sã vã vãd trãind în bine. Dar atunci trebuie sã vã cam iertaþi unul pe altul, cãci gura lumii numai pãmântul o astupã.

I OSIF V ULCAN
80

VÂRCIOROVEANU: Isprãveºte iute ºi ieºi. NICU: Am isprãvit. Sunt din aceia, oameni fãrã carte, cum bine apucase vremea. Nu mã pricep la linguºiri, cãci nu-s din cei ce-s drepþi ca funia-n straiþã. (Iese la stânga.) SCENA XI (Vârcioroveanu singur.) VÂRCIOROVEANU: Ce ruºine!... Sluga sã-mi de-a sfaturi!... Sã mã-mpac? S-o iert?... Nu este cu putinþã... SCENA XII (Vârcioroveanu, Marghioala ºi Veta.)
p. 101

VETA: M-a trimis cucoana sã-þi spun cã vrea sã vorbeascã cu dta. VÂRCIOROVEANU: Nu se poate. N-am timp. VETA: Numai cinci minute! VÂRCIOROVEANU: Nici o clipã. Nu mai vreau s-o vãd. Mã despart. VETA: Bine. Întâi trebuie sã vã lãmuriþi. Sã vedeþi ce ºi cum ºi numai în cele din urmã sã vã despãrþiþi. Nici nu v-aþi lãmurit, nici nu v-aþi certat ºi totuºi vreþi sã vã despãrþiþi. Cine a mai vãzut astfel de lucru!? Haid, cel puþin certaþi-vã niþel, poate sã iasã bine la capãt; dacã-þi verºi mânia, te mai uºurezi. Eu de câte ori mã cert cu Nicu, în urmã totdeauna mã-mpac cu el. Haid, certaþi-vã! Mã duc sã chem pe cucoana. (Merge la uºa din dreapta ºi-o deschide .) Poftim, cucoanã! (Marghioala intrã abãtutã ºi merge la Vârciorovean în planul prim; Veta rãmâne în fund.) VÂRCIOROVEANU: Dupã cele întâmplate, nu m-am mai aºteptat la aceastã întrevedere.

T EATRU DIN MANUSCRISE
81

VETA: (Aparte.) Oare ce sã-i rãspundã? MARGHIOALA: Am venit sã vorbesc cu tine, crezând cã þi s-a potolit aprinderea; vãd însã cã º-acuma eºti nedrept faþã de mine. Judeci fãrã sã mã asculþi. VETA: (Aparte.) Începe bine. Minte de femeie. VÂRCIOROVEANU: Ce-mi trebuie sã te-ascult? Am proba la mânã. p. 102 VETA: (Aparte.) Ãsta-i dracu. MARGHIOALA: O simplã scrisoare? Ce are a face? Oricare femeie pizmuitã poate sã primeascã de la vre-un rãuvoitor astfel de fiþuicã. Cred cã þiam dat probe destule, cã sunt o femeie cinstitã, o consoartã de model. VETA: (Aparte.) Vorba ãluia: c-o minciunã boiereascã, treci în þara ungureascã. VÂRCIOROVEANU: Fleac. Am fost orb ºi n-am vãzut; am fost prost ºi te-am crezut. Dar acuma ochii ºi mintea mi s-au luminat, ºtiu totul, nu te mai cred. VETA: (Pãºind înainte.) Atunci darã sã mã crezi pe mine. VÂRCIOROVEANU: Cum îndrãzneºti sã te apropii? VETA: Iute te-ai schimbat, cucoane. Adineaori dta te apropiai de mine ºi-acum te superi cã eu îþi vin aproape. VÂRCIOROVEANU: Taci. MARGHIOALA: Vorbeºte. VETA: Tainele stãpânilor le ºtiu mai bine slugile. Eu vã cunosc pe amândoi de-o potrivã, poate cã mai bine decât cum vã cunoaºteþi dv. unul pe altul. ªi fiincã ºtiu ce-i ºi cum, zic cã n-aveþi ce vã supãra unul pe altul. VÂRCIOROVEANU: O aperi. Da, da. Cioarã la cioarã nu scoate ochii. VETA: Acuma sunt cioarã, adineaori îmi ziceai porumbiþã; cu deosebirea c-atunci nu te auzea p. 103 cucoana, eram numai noi doi.

I OSIF V ULCAN
82

MARGHIOALA: Aºa? VÂRCIOROVEANU: (Confuz.) Nu þin minte. VETA: ªtii, atunci, când stãruiai cu-atâta foc: sã-þi dau o sãrutare. MARGHIOALA: O sãrutare! Scandal. VÂRCIOROVEANU: (Confuz.) Poate c-am glumit. VETA: Nu mi s-a pãrut cã glumeºti, cãci mã strângeai cu braþele-ncleºtate. ºi – dupã stãruiala zadarnicã – m-ai înjurat straºnic. VÂRCIOROVEANU: Nu-i adevãrat. VETA: Nu? ªtii atuncea când þi-am adus scrisoarea de la cucoana din vale. (Vârcioroveanu îi face semn sã tacã.) Degeaba faci semn, nu tac. M-ai rugat º-atuncea sã nu te spun cocoanei; mi-ai fãgãduit ºi bacºiº, dar nu mi-ai dat: eu totuºi am tãcut molcom, cãci n-am vrut sã bag zâzanie-n casã, acum însã când te vãd învinuind cu atâta nedreptate pe cucoana – cautã sã izbucnesc. MARGHIOALA: (Lui Vârciorovean.) Aºa!? Tu dar ai întreþinut corespondenþã cu o femeie!? VETA: Nu numai cu una, ci cu mai multe încât mi s-a p. 104 urât sã port scrisorile. VÂRCIOROVEANU: Minþi, neruºinat-o. VETA: Ba nu mint. MARGHIOALA: ( Lui Vârcioroveanu .) ªi încã tu ai curagiul sã mã înfrunþi!? VETA: Aºa mi-am zis ºi eu. (Lui Vârcioroveanu.) Cucoana stã veºnic acasã, pãzind cinstea casei ºi dacã din întãmplare îi vine o scrisoare de la cine ºtie ce persoanã rãutãcioasã, ieºi din sãrite, te faci foc ºi pârjol, dar uiþi cã pân-atuncea dta faci ce te taie capul ºi culegi mierea unde o afli. Este asta cu drept cuviincios ºi frumos. VÂRCIOROVEANU: Impertinentã ce eºti, de unde-þi iei curagiul sã-mi dai lecþii? MARGHIOALA: Din cunoaºterea faptelor ce-ai sãvârºit. Asta a fost rãsplata pentru credinþa

T EATRU DIN MANUSCRISE
83

mea? Te-am iubit ºi m-ai necinstit, m-ai nenorocit! (plângând.) Acuma eu voi începe divorþul. Haide, Veto! VETA: (Aparte.) Aºa te pune-n luptã, cucoane, cu douã limbi de femei! (Ies împreunã.) SCENA XIII (Vârcioroveanu singur.) VÂRCIOROVEANU: Ticãloasa de Veta m-a dat de gol. Aºa sã te-ncrezi în slugi. Atât mai bine! Cel puþin p. 105 se va sãvârºi mai iute divorþul. SCENA XIV (Vârciorovean ºi Sevastiþa.) SEVASTIÞA: (Intrând din dreapta.) Nicu mi-a spus cã eºti supãrat Ce s-a întâmplat? VÂRCIOROVEANU: (Aparte.) Ea nu ºtie încã. (Tare.) Vei afla-n curând. SEVASTIÞA: Spune-mi, tatã. VÂRCIOROVEANU: Tatã?! (Se opreºte înaintea ei ºi urmeazã dezmierdãtor.) Nu þi-s tatã. SEVASTIÞA: ªtiu. Eu þi-s numai pupilã.Cu toate acestea meriþi acest nume, cãci mi-ai fost un pãrinte bun ca ºi un tatã dulce. VÂRCIOROVEANU: Nu-mi mai eºti nici pupilã. SEVASTIÞA: Pentru Dumnezeu! Mã respingi? Am greºit ceva? Mã iartã! De-acuma înainte am sã fiu mai bunã. Fac tot ce vrei; numai una nu pretinde: ca sã iau pe baronul, cã mai bine mor. VÂRCIOROVEANU: Nu te teme. Totdeauna ai fost bunã. N-ai fãcut nici o greºealã. Te iubesc ºi acuma, ba încã mai fierbinte decât pânã astãzi. SEVASTIÞA: Mai fierbinte? De ce? VÂRCIOROVEANU: Pentru cã de-acum un sentiment nou încãlzeºte inima mea. p. 106

I OSIF V ULCAN
84

SEVASTIÞA: Ce zici? Nu te-nþeleg! VÂRCIOROVEANU: Sevastiþo, te iubesc!... Dar nu cu dragostea unui pãrinte, ci cu pasiunea adevãratã a unui înamorat... De multã vreme mã mistuie sentimentul acesta, însã proastele convenþii sociale m-au silit sã-l înnãduº; în sfârºit a izbucnit, sunt liber ºi pot sã-þi descopãr amorul meu. SEVASTIÞA: Dar, tatã, mã sperii. VÂRCIOROVEANU: N-avea teamã, Sevastiþo, îþi ofer numele, averea ºi viaþa mea. Vrei sã-mi fii consoartã? SEVASTIÞA: (Speriatã.) Pentru Dumnezeu, cum vorbeºti astfel?! Eºti bolnav? Tremur de fricã. Ajutor! VÂRCIOROVEANU: (Închizându-i gura.) Nu striga... Nu sunt bolnav. Am toate minþile. ªtiu ce vorbesc. Te iubesc, te ador ºi vreau sã-mi fii nevastã. SEVASTIÞA: (Aparte. Sãrmanul tatã a înnebunit. (Tare.) Tatã... VÂRCIOROVEANU: Þi-am spus cã nu-þi sunt tatã. Am încetat sã fiu bãrbatul Marghioalei. Mã despart, cãci m-a trãdat. SEVASTIÞA: ( Aparte. ) Nu mai încape îndoialã. A înnebunit sãrmanul. Mi-i groazã. Trebuie sã fug p. 107 de-aici. (Vrea sã iasã.) VÂRCIOROVEANU: (Sãrind înaintea ei.) Nu te las. (O opreºte.) SEVASTIÞA: Ajutor! ajutor! VÂRCIOROVEANU: (Îmbrãþiºând-o.) Cu sãrutãri fierbinþi þi-oi astupa gura. (O sãrutã lacom.) SEVASTIÞA: (Stãruind sã scape.) Lasã-mã! Lasã-mã! Lasã-mã! E pãcat ce faci. SCENA XV (Vârciorovean ºi Criniºor.) CRINIªOR: (Apare pe uºa din fund la vorbele din urmã ºi sare la Vârcioroveanu eliberând pe Sevastiþa

T EATRU DIN MANUSCRISE
85

care fuge-ndatã afarã .) Pãcat, zãu, om fãrã ruºine ce eºti. VÂRCIOROVEANU: Cum ai cutezat sã pui mâna pe mine? CRINIªOR: ªi încã mai ai curagiul sã mã întrebi! VÂRCIOROVEANU: Ba, te voi ºi da afarã îndatã. CRINIªOR: Precât eºti de imoral, pe atâta ºi neruºinat. VÂRCIOROVEANU: Neruºinat eu? Tu eºti. SCENA XVI (Aceiaºi ºi Iancu.) IANCU: ( Intrând repede pe uºa din fund ) Auzii zgomot. Ce s-a întâmplat aici? VÂRCIOROVEANU: Copilaºul acesta mã insultã îna casa mea. CRINIªOR: (Lui Vârcioroveanu.) Dta vei da seamã secundanþilor mei de vorbele-þi necãlite. Iar tu Iancu, aflã ce s-a petrecut aici. Intrai tocmai în momentul acela în care omul acesta declara p. 108 amor Sevastiþei ºi sãrutând-o cu lãcomie nebunã, o strângea voluptos pe când dânsa se sbãtea sã scape... Acum ºtii tot. Eu nu mai am ce cãuta aici. (Iese.) SCENA XVII (Vârcioroveanu ºi Iancu.) IANCU: Este adevãrat? VÂRCIOROVEANU: Da. IANCU: ªi nu te sfieºti a recunoaºte asta, dta pe care te-am crezut un om cinstit? VÂRCIOROVEANU: Nu. Dar cu ce drept vii sã-mi þii lecþii de moralã? IANCU: Cu dreptul cã eºti bãrbatul mamei mele, cãreia i-ai jurat credinþã; cu dreptul c-ai insultat pe Sevastiþa, pe care o iubesc ca pe sora mea;

I OSIF V ULCAN
86

în sfârºit, cu dreptul unui om onest, care trebuie sã stigmatizeze orice imoralitate. VÂRCIOROVEANU: Drepturile acestea nu mai au temeiu. Am încetat a fi bãrbatul mamei dtale ºi prin urmare Sevastiþa nu mai e pupila mea. IANCU: Aiurezi? VÂRCIOROVEANU: Ba, durere, sunt foarte treaz. ªi îþi recomand, ca în loc de-ami îndruga mie p. 109 aceste vorbe mari de onestitate, du-te la mama Dtale º-o învaþã pe ea moralitate; ea are nevoie ºi nu eu. IANCU: Explicã-te la moment! VÂRCIOROVEANU: Mama dtale m-a înºelat. IANCU: Minþi. VÂRCIOROVEANU: Eºti prea violent. Dar nu mã mir, cã eºti fiul ei. Cu toate acestea, deprinde-te cu ruºinosul adevãr! Eu n-am fost în stare ºi am cerut divorþul. Iatã dar cã nu mai am nici un de obligãmânt faþã de mama dtale; prin urmare, lecþia ce mi-ai dat, cel puþin a fost de prisos. IANCU: Probeazã sau te voi prãpãdi în clipa aceasta. VÂRCIOROVEANU: Sevastiþa nu-i e numai pupilã, ci chiar fiicã dulce; ai dar tot dreptul s-o iubeºti ca pe o sorã. IANCU: Cu ce poþi proba aceasta? VÂRCIOROVEANU: Du-te ºi-o întreabã! IANCU: Nu cred. VÂRCIOROVEANU: Crezi ori ba, e treaba dtale. IANCU: Dar eu nu voi suferi ca cineva sã-mi insulteze mama. Onoarea ei pretinde satisfacþie. VÂRCIOROVEANU: Satisfacþie pentru o femeie dezonoratã?! Hahaha! IANCU: Mama mea dezonoratã?! Cum îndrãzneºti?! Desfrânat ticãlos ce eºti; tu cutezi sã ataci p. 110 onoarea mamei mele? VÂRCIOROVEANU: Eu. IANCU: Unde te vor gãsi martorii mei?

T EATRU DIN MANUSCRISE
87

VÂRCIOROVEANU: Mâine dimineaþã la 9 în “Otelul Naþional”, cãci încã azi mã mut din acest cuib de desfrânãrii. (Iese.) SCENA XVIII (Iancu singur.) IANCU: Mama mea o femeie dezonoratã! Dumnezeule, ce vorbe înfricoºate!... De-ar fi adevãrat, ºi-aº mai trãi un moment femeia pe care atât de mult am cinstit-o, mama mea pe care am adorat-o, sã fie o pãcãtoasã!?... Nu. Nu se poate!... ªi totuºi! Omul acesta a vorbit cu atâta siguranþã! Hah! simt pãmântul cã se clatinã sub mine. Nesiguranþa aceasta mã omoarã!... Trebuie sã vorbesc cu dânsa. ( pleacã [ în momentul când intrã Poponeþ.]) SCENA XIX (Iancu ºi Poponeþ.) POPONEÞ: (Aparte.) Nicãieri nu gãsesc pe Marghioala. IANCU: Bine cã te întâlnesc. POPONEÞ: (Aparte.) Am dat de dracu. De bunã seamã a aflat cã eu am compromis pe mama sa. (Tare.) De ce? IANCU: Am nevoie de martori pe teren; te rog sã-mi fii unul. POPONEÞ: (Aparte.) Se vede cã încã nu ºtie. (Tare.) Ce s-a întâmplat? IANCU: Sunt ofensat. Un ticãlos a calomniat infam pe mama. POPONEÞ: Cine? IANCU: Bãrbatul ei. A zis cã dânsa l-a înºelat. Auzi vorbã! Mama mea dezonoratã! Sângele-mi fierbe prin vene ºi indignarea mea revoltatã pretinde p. 111 rãzbunare... În sfârºit, mâine ne batem. Primeºti?

I OSIF V ULCAN
88

POPONEÞ: (Aparte.) Atâta-mi trebuie, sã fiu martor la un duel iscat din pricina mea. IANCU: Ei, primeºti? POPONEÞ: Cu plãcere. Însã, nu s-ar putea amâna? Aº avea sã plec mâine la þarã în o afacere grabnicã. IANCU: Ni se poate. Orice minut petrecut sub povara aceastei infamii îmi pare o veºnicie. POPONEÞ: Se-nþelege. (Aparte.) De va afla, are sã mã prãpãdeascã. IANCU: Acum mã duc la mama s-o rog, s-o conjur sã-mi spunã tot adevãrul. POPONEÞ: E de prisos. Mama Dtale nu poate fi vinovatã. Totdeauna a fost cunoscutã ca o femeie de moral. Ar fi ofensã sã o întrebi. Te rog, nu-i spune nimica. (Aparte.) Trebuie sã-l împiedic, cãci ea m-ar da de gol ºi-atunci vai de pielea mea. IANCU: Nu, nu. Trebuie sã-i vorbesc. ªi dacã cumva... Atunci vai de cel ce a blamat-o. POPONEÞ: (Aparte.) Brr! IANCU: Ticãlosul. POPONEÞ: (Aparte.) Mulþumesc Dtale. IANCU: Înfamul, trebuie sã piarã. POPONEÞ: (Aparte.) ªi acestea mi le spune tocmai mie? IANCU: Un astfel de om nu-i vrednic sã mai trãiascã între oameni de omenie. Am sã-l omor ca pe un câine. POPONEÞ: (Aparte.) Eu, eroul de la Plevna, sã mor ca un câine! (Tare.) Eu sunt de altã pãrere. Nu p. 112 mi-aº murdãri mâna cu el. IANCU: Ba nu!... Trebuie sã-ºi ia rãsplata. Io-i zdrobi capul mizerabil ori i-oi slobozi un glonþ în inima-i netrebnicã... Acum mã duc sã-mi iau informaþiuni... ªi-apoi am sã fac o nefãcutã. (Aparte.)

T EATRU DIN MANUSCRISE
89

SCENA XX (Poponeþ singur se preumblã precipitat.) POPONEÞ: Sunt vrednic dat de-a roata... Am blamat pe Marghioala, Sevastiþa nu poate fi a mea iar Iancu are sã mã taie bucãþele... Ce sã fac? Ce sã fac?... mai bine-ar fi sã mã înþeleg cu Vârciorovean. Pare-mi-se, el încã se bucurã c-a scãpat de nevastã-sa... Or sã iau de soþie pe Marghioala... Brr! Nu, nu... Ce sã fac? Mai bine-ar fi sã fug de-aci. (Pleacã, [intrã Chilipir.]) SCENA XXI (Poponeþ ºi Chilipir.) POPONEÞ: Bine ai venit! CHILIPIR: Dã-mi voie, dã-mi voie... N-am timp sã stau mult la poveºti. Am venit sã dau informaþiuni lui Vârcioroveanu în divorþul sãu cu care m-a însãrcinat. POPONEÞ: Eºti avocatul lui? CHILIPIR: Nu mã ocup cu asemenea lucruri mici, dar de hatârul lui am primit. POPONEÞ: Pãcat, cãci aveam sã te angajez tot în procesul acesta împotriva lui. Eu am interesul ca neînþelegerea lor conjugalã sã se complaneze cât mai curând. CHILIPIR: Regret cã nu mã pot însãrcina. Însã am un prieten care desigur va primi. Vorba e dacã ai parale, cãci dânsul e om sãrac ºi trebuie sã-i dai avans. Ei, ai parale? POPONEÞ: Iatã portofoiul meu. (I-l dã.) CHILIPIR: ( Deºertã pe masã punga ºi numãrã paralele.) 75 de bani!... Vrei sã-þi baþi joc de baroul român? POPONEÞ: N-am la mine alte parale. Þi-oi da mai târziu. CHILIPIR: Bine. Pân-atuncia, suplinesc eu. Acum

I OSIF V ULCAN
90

p. 113

mã duc sã caut de treabã. (Aparte.) ªi sã-mi plãtesc datoria la franzelarul. ( Iese prin uºa din fund .) SCENA XXII (Poponeþ singur.) POPONEÞ: Ce om bun! Primeºte parale de la ambele pãrþi. ªi desigur n-are sã lucreze nimica nici pentru una. Atât mai bine. ([Intrã Sulataniþa din lateral.]) SCENA XXIII (Poponeþ ºi Sultaniþa.) SULTANIÞA: Am venit sã te rog sã mã scoþi din încurcãtura în care m-ai târât. POPONEÞ: Însumi nu ºtiu cum sã scap din a mea, în care m-ai târât dta. SULTANIÞA: Fac apel la sentimentul de cavaler al dtale. POPONEÞ: Poþi. ªtii cã sunt un viteaz de la Plevna. SULTANIÞA: De când bârbatul m-a gãsit convorbind atât de intim, i-au intrat gãrgãunii în cap, s-a supãrat foc, nu mai stã de vorbã cu mine, vrea sã-i despartã ºi-apo sã se împuºte. POPONEÞ: (Aparte.) ªi-acesta! SULTANIÞA: Cã vrea sã se-mpuºte, e treaba Dsale; dar sã se despartã de mine, tocmai acum când avea sã-mi comandeze o toaletã pentru balul corpului diplomatic, e grozav. POPONEÞ: Grozav... Insã ce sã fac? SULTANIÞA: Du-te ºi-i probeazã cã sunt nevinovatã. POPONEÞ: Asta-i tot? Mã duc sã-l desluºesc. Vorba unuia viteaz de la Plevna. SULTANIÞA: Cu fleacuri n-ai sã-l convingi. Spune-i ceva de crezut.

T EATRU DIN MANUSCRISE
91

POPONEÞ: Las’ pe mine. În schimb iute te rog sã împaci pe Vârcioroveanu cu nevastã-sa. p. 114 SULTANIÞA: Serviciu neegal. Un ce aproape cu neputinþã. POPONEÞ: Ai ºi datoria, cãci prin dta a izbucnit catastrofa. SULTANIÞA: Bine. (Aparte.) Darã mai bine voi putea izbuti cu Vasile. POPONEÞ – Vorba aia: o mânã spalã pe alta. SULTANIÞA: Te rog, grãbeºte. (Iese prin uºa din fund.) SCENA XXIV (Poponeþ singur.) POPONEÞ: Îmi luceºte capul de-atâta-ncurcãturã... Aicea nu mai pot sã rãmân, cãci dacã s-ar reîntoarce Iancu de la mamã-sa, n-are sã-mi mai cânte cucul... Facã cucoana Sultãniþa ce-a pofti, eu o iau la picior... ( Pleacã, apoi se opreºte .) Aud paºi!... De-i Iancu, sunt prãpãdit... Pe unde sã scap? (Fuge de la o uºã la alta.) Nu-i mântuialã... Nu mai pot sã ies... Trebuie sã m-ascund aicea... Dar unde? (Deschide un dulap.) E gol!... Aici,aici! (Intrã iute ºi trage uºa dupã sine.) SCENA XXV (Br. Nordenblüh intrã agitat, din fund.) Br. NORDENBLÜH: Mã tem c-am sã turbez, nu alta... „Cucoana a ieºit” – iatã vorba cu care m-a întâmpinat Veta’n antiºambrã... Timpul trece, creditorii nu mai vor sã-aºtepte... ªi nu-mi pot regula treaba... Curioasã schimbare! La început amândoi m-au primit cu alaiu, acuma el mã refuzã hotãrât, pe când îl credeam în mânã?... Nu, nu!... p. 115

I OSIF V ULCAN
92

SCENA XXVI (Br. Nordenblüh, Bârlãdan, Turturilã, Diamanticescu, Tândãlescu.) TURTURILÃ: Dl. baron e încã tot aici? Noi am fãcut o plimbare prin grãdinã, credeam cã pânã atunci veþi isprãvi. Br. NORDENBLÜH: Vre-am sã mã duc, însã Dl. Vârcioroveanu a stãruit sã-l aºtept aicea. BÂRLÃDAN: Eu am sã vorrbesc cucoanei. Vrreau sã rregulez escontul zestrei, cãci nu mai pot sta atâta vrreme aici. (Aparte.) Ci trrebuie sã iau lumea în cap. SCENA XXVII (Aceiaºi ºi Iancu.) IANCU: (Intrând agitat din stânga.) Mama nu-i acasã. (Zãrind pe br. Nordenblüh.) Iarãºi eºti aicea? Br. NORDENBLÜH: Sunt baronul Nordenblüh. IANCU: Un escroc ºi nu baron. Br. NORDENBLÜH: Domnule... IANCU: Dacã ai fi un om cumsecade, dupã cele întâmplate adineaori, n-ai fi avut obrazul sã te mai întorci aici. Te provoc dar sã pãrãseºti la moment casa aceasta, cãci dacã nu mergi de bunã voie, am sã te dau afarã. Br. NORDENBLÜH: Insultã grosolanã! IANCU: Insultã pentru alþii, dar pentru dta este un ce obiºnuit. p. 116 Br. NORDENBLÜH: Mã mir cum îndrãzneºti... IANCU: Nici un cuvânt mai mult!... Te-am cruþat pânã acuma, cãci am vrut sã evit scandalul, crezând cã te vei retrage de bunã voie: vãzând însã cã stãruieºti în neruºinare, mi-am pierdut rãbdarea ºi sunt silit a-þi deschide eu uºa. Dar înainte de plecare, îþi dau o învãþãturã. Þara noastrã e mamã

T EATRU DIN MANUSCRISE
93

bunã ºi priitoare pentru toþi strãinii cinstiþi, cari vin sã-ºi agoniseascã aici pâinea de toate zilele. Mulþi au abuzat însã de aceastã dragoste. ªi, pe câtã vreme ea hrãnea pe toþi flãmânzii ºi îmbobãþea pe mulþi din ei: aceºtia prin strãinãtate, ba chiar ºi-acasã la noi, ãºi bãteau joc de vatra care le-a oferit adãpost ºi de pãmântul care le-a dat un codru de pâine ºi chiar bogãþie. În sfârºit, ochii noºtri s-au deschis ºi indignaþi de ingratitudinea uimitoare, o spune în faþa lumei, cã nu vom mai suferi sã se creascã ºerpi în sânul nostru; nu vom mai lãsa ca þara noastrã sã fie consideratã drept Canaan, unde toate lepãdãturile cred sã-ºi poatã râde de noi... ªi-acum, uºa þi-i deschisã. POPONEÞ: (Scoþându-ºi capul din dulap.) Bravo! bravo! (Se retrage iute.) p. 117 IANCU: (Privind în jur.) Cine vorbeºte? TURTURILÃ: O fi zbierat vreun mãgar! Br. NORDENBLÜH: (Lui Iancu.) Dta greºeºti grozav. Eu sunt un om de omenie. SCENA XXVIII (Aceiaºi ºi Nicu.) NICU: (Intrând pe uºa din fund.) A venit un sergent de poliþie. Br. NORDENBLÜH: (Speriat.) Un sergent. BÂRLÃDAN: (Aparte.) Vai de mine! NICU: Îl cautã pe dl baron. BÂRLÃDAN: Graþie cerului! Br. NORDENBLÜH: Eu nu sunt sudit român. IANCU: (Lui Nicu.) Sã vedem ce vrea. Spune-i sã vie. Br. NORDENBLÜH: Ba. Vreau sã vorbesc eu cu el (Iese.) BÂRLÃDAN: (Aparte.) Mã duc ºi eu de pe-aici. (Iese.) IANCU: Haide sã vedem ºi noi ce-i? (Ies toþi.) NICU: (Singur.) Lucru dracului la casa nãnaºului. (Iese.)

I OSIF V ULCAN
94

SCENA XXIX (Poponeþ singur, ieºind din dulap.) POPONEÞ: Uf! Era p-aci sã mã nãduºesc. Afurisitul de dulap e atât de-ngust, încât abia mã-ncape... Da, bine a vorbit Iancu! M-a încãlzit grozav. Cât pe-aci era sã mã trãdez... Acum însã am sã-mi iau tãlpãºiþa. ( Pleacã, privind spre fereastrã în afarã.) Auleo! Iarãºi vine Iancu. Iute înapoi! (Se ascunde iarãºi în dulap, trãgând iute p. 118 uºa dupã sine.) SCENA XXX (Iancu singur, intrând pe uºa din fund.) IANCU: În sfârºit ºi baronul ãsta a cãzut pe copcã. Sergentul l-a poftit la poliþie. Nu cred sã-l mai vedem. Îl las în plata Domnului... Dar unde e mama? Veta îmi spunea tremurând c-a ieºit. Oare de ce a tremurat fata? Poate ºtie ºi ea ceva? Da, da. Trebuie sã ºtie tot. Fãrã ºtirea slugilor nimica nu se poate petrece-n casã... Am s-o întreb, s-o ispitesc. ªi dacã nu mi-a spune cu buna, am s-o silesc... (Oprindu-se.) Ba nu. N-am sã-i zic nimica. Mama mea nu poate fi vinovatã. Nu-s în stare sã cred asta. De-aº grãi Vetei, aº compromite-o... Trebuie sã vorbesc întâiu mamei ºi numai dacã dânsa mi-ar stârni niºte bãnuieli, m-oi întoarce la slugi. ( Se duce la fereastrã ºi stã gânditor privind afarã .) SCENA XXXI (Iancu ºi Turturilã.) TURTURILÃ: (Intrã pe uºa din fund cu un teanc de scrisori, fãrã sã zãreascã pe Iancu.) Un volum

T EATRU DIN MANUSCRISE
95

de ode, rod al multor nopþi de insomnii. Dar unde sã gãsesc un editor? (Zãreºte pe Iancu, aparte .) Ah! Poate domnul acesta? ( Tare .) Domnule! p. 119 IANCU: ( Întorcându-se .) Poftim! TURTURILÃ: Am sã-þi comunic ceva important ºi delicat. IANCU: ( Tresãrind, aparte .) Poate cã ºtie ceva. (Tare.) Un secret? TURTURILÃ: Încã nu-l ºtie nimeni. IANCU: Îmi place a crede cã nici nu-l vei divulga. TURTURILÃ: Dacã vrei, bucuros. IANCU: Se-nþelege cã vreau. Un om cinstit nu bate toba. TURTURILÃ: Se vede cã eºti cavaler ºi nu faci abuz de-ncrederea altuia. IANCU: De ce-nºiri moºi pe groºi? Spune, ce ºtii? TURTURILÃ: Domnule, iatã un volum de ode. IANCU: Ode? Ce mã privesc pe mine odele Dtale? TURTURILÃ: Acestea au sã fie florile Parnasului român. IANCU: De mine, fie. TURTURILÃ: Însã nu pot sã fie, cãci nu-mi gãsesc un editor care sã le tipãreascã. Publicul nostru citeºte mai cu seamã franþuzeºte, de aceea editorii nu cuteazã a-ºi risca paralele în întreprinderi literare româneºti... Te rog primeºte dedicaþia ºi editeazã-le Dta. IANCU: Gândeºti cã nu pot sã-mi gãsesc alt lucru decât sã-þi editez odele?!... Te-am ascultat, cãci ai început sã-mi vorbeºti tainic despre o afacere misterioasã... Gândeam cã ai sã-mi descoperi un secret; când colo, mã þii cu vorba despre editarea odelor dtale... Fugi de-aici cu fleacurile-þi cu tot... Zãu, mai bine, mã duc eu, sã nici nu te mai vãd. (Iese indignat în dreapta.) p. 120

I OSIF V ULCAN
96

SCENA XXXII (Turturilã ºi Poponeþ.) TURTURILÃ: Ce om groaznic! N-are nici un sentiment pentru poezie... A! cât de mulþi sunt de-aceºtia la noi în þarã!... De aceea nu înfloresc artele frumoase. POPONEÞ: (Scoþându-ºi capul din dulap.) Eºti singur? TURTURILÃ: Dar tu ce cauþi acolo? POPONEÞ: (Ieºind, priveºte cu fricã-n jur de sine.) Mi-a venit o idee curioasã. Am vrut sã-ncerc dacã-ncap în dulapul acesta? ªi tocmai când eram sã ies, sosi Iancu. Înþelegi cã eu, eroul de la Plevna, nu puteam sã fiu vãzut în situaþia aceasta ridicolã ºi m-am retras. TURTURILÃ: Înþeleg. Te-ai speriat de Iancu, care va fi auzit cã ai blamat pe mumã-sa ºi te-ai ascuns. POPONEÞ: Ce gândeºti? Eu care la Plevna... TURTURILÃ: N-ai fost niciodatã. POPONEÞ: Vrei sã mã ofensezi? Þara toatã mã ºtie viteaz. TURTURILÃ: Cum nu? Însuþi o spui tuturora. (Privind spre fereastrã.) Oare ce vrea Iancu? Parcã ceartã pe cineva. POPONEÞ: (Speriat.) Iancu? TURTURILÃ: ªi ce grozav e, Doamne! POPONEÞ: Grozav! TURTURILÃ: Vine-ncoace... POPONEÞ: Încoace?... (Aparte.) De ce m-am temut p. 121 n-am sã scap. (Tare.) Nu mi-e teamã de nimeni, dar tu înþelegi cã întâlnirea noastrã aici ar putea produce un scandal, ceea ce un cavaler de talia mea trebuie sã eviteze... Acuma ce mã fac?... Unde sã mã retrag? TURTURILÃ: Du-te napoi în dulap! POPONEÞ: Un viteaz de la Plevna ãn dulap?! TURTURILÃ: Nu trãncãni mult, cã te prinde Iancu ºi-atunci vai de pielea ta. ( Deschide uºa dulapului.) Una, douã... Haid’ în lãuntru!

T EATRU DIN MANUSCRISE
97

POPONEÞ: Bine, însã nu crede cã de fricã fac aceasta! (Intrã în dulap.) TURTURILÃ – Nu, nu. (Încuie uºa ºi pune cheia-n buzunar.) Ha ha ha! Iatã leul în cuºcã... Cum s-a speriat, mãcar cã nici mãcar nu am vãzut pe Iancu! SCENA XXXIII (Turturilã ºi Sultaniþa, intrând din fund.) SULTANIÞA: N-ai vãzut pe cãpitanul? TURTURILÃ: Pe care? Pe acela care vorbeºte tot de Plevna, mãcar cã nici n-a vãzut-o. (Aparte.) Þio-i da eu acuma gãluºca, cãpitane. SULTANIÞA: Da, da. TURTURILÃ: Se va fi preumblând undeva la târg, cã nu-i place-n loc închis... Ce vrei cu el? Te asigurez cã acuma nu poate sã facã nimica. E cuprins de tot... Mã ofer eu în locul lui. Chiar m-am gândit la dta. (Aparte.) Oare nu mi-ar p. 122 edita dânsa odele? (Tare.) Þi-am scris o odã! SULTANIÞA: Odã, mie? TURTURILÃ: (Aparte) De acestea totdeauna am eu câte una în rezervã. N-am decât sã-i pun titlul. SULTANIÞA: Citeºte-mi-o. TURTURILÃ: Dã-mi voie sã þi-o prezint în fruntea unui volum dedicat dtale. SULTANIÞA: (Cu entuziasm.) Un volum dedicat mie? TURTURILÃ: Da, doamnã. De mult ai fi meritat distincþiunea asta; mã simt fericit cã pot sã reparez greºeala colegilor mei poeþi. SULTANIÞA: Îþi mulþumesc. TURTURILÃ: Cheltuielile tiparului... Fireºte, aparþin dedicaþiei... Nici o luminã fãrã umbrã. SULTANIÞA: Le primesc. TURTURILÃ: Se vede cã eºti o damã cultã. ªtii sã apreciezi talentul poetic. SULTANIÞA: Am ºi eu o cerere.

I OSIF V ULCAN
98

TURTURILÃ: Þi-o împlinesc. Promit din capul locului. SULTANIÞA: ªtii ce zâzanie a produs o scrisoare în familia Vârciorovean. Te rog aflã vreun mijloc sã-i împaci. TURTURILÃ: Asta-i tot? Am ºi gãsit. SULTANIÞA: Eºti un om de geniu. TURTURILÃ: Dacã e vorba sã nãscocesc vreo minciunã, eu sunt meºter. SULTANIÞA: Acum mã duc ºi te rog începe numaidecât. (Iese.) POPONEÞ: (Bate uºa dulapului.) Deschide, ticãlosule! TURTURILÃ: Leul meu începe a fi nerãbdãtor. (Mergând la uºa dulapului.) Fii pe pace dragul meu viteaz; iatã, deschid. (Deschide ºi Poponeþ iese.) Dar acum ºterge-o iute, cãci Iancu poate sã se p. 123 reîntoarcã. POPONEÞ: (Fugind.) Nu mã tem de nimeni! (Iese.) SCENA XXXIV (Turturilã singur.) TURTURILÃ: Zâna cea mare mi-a rãsãrit ºi mie! Nu mai trebuie sã alerg într-una cãutându-mi editor. Va apare în sfârºit ºi volumul meu... Numele meu în fruntea unei cãrþi!... Þara o sã vorbeascã numai de mine!... Ce fericire!... Însã visul meu atârnã, mi se pare, de condiþiunea dacã voi putea împãca pe Vârciorovean cu nevastã-sa... Greu de tot!... (Zãrind pe masa de scris o hârtie.) Iatã scrisoarea fatalã!... Ah! Am ºi gãsit ideea împãcãtoare. (Aruncã hârtia jos ºi-ncepe sã caute prin odaie.) SCENA XXXV (Turturilã ºi Vârcioroveanu.) VÂRCIOROVEANU: Ce cauþi? TURTURILÃ: Am pierdut o foaie din drama la care lucrez. (Privind hârtia.) Iatã-o. (O ridicã.)

T EATRU DIN MANUSCRISE
99

VÂRCIOROVEANU: (Zãrind hârtia.) Aceea-i a mea. Eu am uitat-o aicea pe masã. (O smuceºte din mâna lui Turturilã.) ªi-am venit s-o iau cu mine drept corpus delicti în divorþul ce-am intentat. TURTURILÃ: Te înºeli, dragã. Asta e o scrisoare pe care o primeºte eroina piesei mele. VÂRCIOROVEANU: Minþi. Scrisoarea aceasta a fost adresatã nevestei mele. TURTURILÃ: Ce închipuire! O femeie de moral! p. 124 VÂRCIOROVEANU: Veta i-a adus-o. TURTURILÃ: O fi vreo greºealã la mijloc. Eu sunt de pãrere cã Veta a gãsit scrisoarea asta undeva ºi crezând cã e destinatã stãpânei sale, a gândit sã i-o predea. Dacã nu crezi, haide, cheamã fata! VÂRCIOROVEANU: Ca sã mintã, dupã cum aþi învãþat-o. Degeaba ai nãscocit povestea aceasta, n-am sã te cred. Am toate probele la mânã. Numele se potrivesc de minune. TURTURILÃ: Iatã cum s-a întâmplat asta. Eu am obiceiul a lua numele din cercul cunoscuþilor mei. Astfel, eroina dramei mele se numeºte Marghioala. O femeie de moral, crescutã într-un pension de cãlugãriþe din strãinãtate. (Aparte.) Sã m-audã cucoana Marghioala, ar zice cã mint – de pupat. VÂRCIOROVEANU: ªi Sevastiþa? TURTURILÃ: E fiica ei de la bãrbatul prim, pe care a trebuit s-o creascã în secret, cãci mãritându-se din nou, a spus bãrbatului cã n-are copii. VÂRCIOROVEANU: ªi Cezar? TURTURILÃ: E duhovnicul Marghioalei, care ºtie secretul ei... Un cãlugãr evlavios, retras la mãnãstire. VÂRCIOROVEANU: Cãlugãr cu numele de Cezar? TURTURILÃ: Aºa se scrie el în glumã, în corespondenþã intimã, spre a-ºi face însuºi o satirã vieþii sale pustnice de ascet.

I OSIF V ULCAN
100

p. 125 VÂRCIOROVEANU: Mãi, mãi; tu-þi baþi joc de mine. TURTURILÃ: Parol! VÂRCIOROVEANU: Sã te cred? TURTURILÃ: Dacã nu mã crezi, am sã-þi povestesc sujetul piesei mele. E o dramã în 5 acte ºi 8 tablouri. Trateazã o chestie care agitã mult viaþa noastrã socialã. Actul prim... VÂRCIOROVEANU: Prefer a te crede, decât sã te ascult. TURTURILÃ: Regret cã nu vrei sã-mi dai onoarea a mã asculta. Aceasta are sã fie o dramã, cum nu s-a mai scris în literatura românã. VÂRCIOROVEANU: Tu zici dar cã scrisoarea aceasta e un fragment din drama ta? TURTURILÃ: Sã fiu... orice, dacã mint! VÂRCIOROVEANU: De ce n-ai spus aceasta îndatã atunci când a ajuns în mâna mea ºi am citit-o în auzul tuturora? TURTURILÃ: Cu graba ºi-n iritaþiunea mare, nici nam bãgat de seamnã ce-ai citit. (Aparte.) ªi mai ales pentru cã atuncia nici eu n-am ºtiut cã scriu ºi drame. VÂRCIOROVEANU: Pãcat, cãci atunci puteai delãtura toatã încurcãtura. TURTURILÃ: Tot e mai bine ºi târziu, decât niciodatã. VÂRCIOROVEANU: Ai dreptate. O! scumpe Turturilã! Pentru literaturã o fi un mare câºtig, pentru mine însã e o nespusã norocire, cã tu scrii drame. Eºti un autor de merit! Ce fericit mã faci prin descoperirea ta!... Aºa darã, nevastã-mea e o nevinovatã, am ofensat-o cu nedreptul, am greºit grozav... Am fãcut un p. 126 scandal. TURTURILÃ: Îþi poate fi ruºine... Acum nu mai o scuzã grabnicã poate sã repare ce-ai stricat. Haide, fii bãrbat ºi ai curajul a-þi recunoaºte greºeala. Eu mã duc sã chem pe toþi. (Iese.)

T EATRU DIN MANUSCRISE
101

SCENA XXXVI (Vârcioroveanu singur.) VÂRCIOROVEANU: Ruºine ca asta!... Am ofensat pe toþi, m-am certat cu toþi... Ce-o sã zicã Marghioala, Sevastiþa, Iancu ºi Fãnicã? SCENA XXXVII (Vârcioroveanu, Marghioala, Sultãniþa ºi Turturilã.) VÂRCIOROVEANU: (Alergând înaintea Marghioalei.) Scumpã Marghioala, te rog, scuzã-mã pentru ofensa ce þi-am fãcut! Am greºit grozav. SULTÃNIÞA: Iartã-l dragã. TURTURILÃ: Eu sunt cauza, doamnã. Prin nebãgare de seamã, am pierdut din drama mea o paginã, care conþinea o scrisoare a lui Cezar cãtre Marghioala. Veta a gãsit-o ºi s-a crezut datoarea sã þi-o predea. Dacã nu mã puneau pãcatele sã scriu drama, ºi dacã o pãzeam mai bine, nu se întâmpla nici o neînþelegere între dvoastrã. MARGHIOALA: (Încet, lui Turturilã.) Îþi mulþumesc. Þi-oi edita odele. (Tare, lui Vârcioroveanu.) Vezi ce face judecata pripitã! SULTÃNIÞA: Sã blamezi astfel o femeie de moral? MARGHIOALA: Acum te iert, Ioane. Dar cu condiþia: sã nu mai fii gelos. p. 127 VÂRCIOROVEANU: Niciodatã. (Îi sãrutã mâna.) SCENA XXXVIII (Aceiaºi ºi Iancu, Sevastiþa ºi Criniºor.) VÂRCIOROVEANU: (Lui Iancu.) Mama ta e nevinovatã. Ea m-a iertat, cer ºi scuzele tale. IANCU: Cu plãcere. VÂRCIOROVEANU: Sevastiþã ºi Fãnicã, v-am ofensat ºi pe voi. CRINIªOR: A fost numai o neînþelegere.

I OSIF V ULCAN
102

SCENA XXXIX (Aceiaºi, Chitileanu, Chilipir, Smaranda, apoi Nicu.) CHITILEANU: N-aþi vãzut pe Poponeþ? TURTURILÃ: M-a însãrcinat pe mine sã vã dau deslucirile. (Ei se retrag convorbind.) SMARANDA: (Marghioalei.) Mi-a spus bãrbatul ºi-am plâns mult. CHILIPIR: (Lui Vârcioroveanu.) Divorþul s-a început. VÂRCIOROVEANU: Sisteazã-l. Ne-am împãcat. MARGHIOALA: (Lui Chilipir.) Ei bine, eu ºtiam cã erai avocatul meu! SULTANIÞA: Ba al meu! CHITILEANU: ªi al meu! SEVASTIÞA: ªi al meu! p. 128 CHILIPIR: Al tuturora, ºi-al nimãnuia. (Aparte.) Cãci n-am lucrat pentru nimeni nimica. (Tare.) Eu nu mã ocup de asemenea daraveri mici, ci le dau unor prieteni cu talent, însã fãrã clientelã... Aºadarã, v-aþi împãcat! CHITILEANU: (Apropiindu-se de Sultãniþa, îi întinde mâna.) ªi noi. SULTÃNIÞA: Pacea fiind încheiatã pe toatã linia, urmeazã sã serbãm logodna Sevastiþei. IANCU: Bine. MARGHIOALA: (Încet, Sultãniþei.) Însã nu cu vãrul tãu, cãci acuma nu mai am teamã de tine. NICU: ( Nicu, intrând .) O scrisoare. ( O dã lui Vârcioroveanu ºi iese.) VÂRCIOROVEANU: Baronul Nordenblüh îmi scrie din temniþã cã este închis din greºealã, iute va ieºi, în curând curat ca aurul. SULTANIÞA: (Încet, Marghioalei.) Va fi cam mult sã aºtepþi pân-atuncea. TURTURILÃ: (Deschizând uºa.) Poftiþi domnilor!

T EATRU DIN MANUSCRISE
103

SCENA XL (Aceiaºi ºi Birbidon, Crâmpei, dr. Diamanticescu, Trandafirachi ºi Tândãlescu.) BIRBIDON: (Þinând în mânã un ziar.) Ce descoperire! Iatã ce spune la „ªtirile ultime”: casa comerciantã Bârlãdan din Bârleºti a dat faliment. TOÞI: Ah! VÂRCIOROVEANU: Bine. Dar zestrea Sevastiþei? MARGHIOALA: Zestrea ºi testamentul au fost numai o cursã în care am voit sã prind pe însurãþei. Gluma a reuºit bine, cãci v-am vãzut pe toþi zvârcolindu-vã în mreaja zestrei. TURTURILÃ: ªi Barrbu Bârrladan de la Bârrleºti? IANCU: A fost un fanfaron. TURTURILÃ: Nu v-am spus cã-ºi cãnea pãrul? CRINIªOR: Prin urmare, dºoara Sevastiþa iarãºi e sãracã. MARGHIOALA: Da, da. CRINIªOR: Acum, cã ceilalþi tac, mi-a venit rândul sã pot vorbi ºi eu. Am iubit pe dºoara ºi-atunci când n-avea sã moºteneascã milionul; o iubesc ºi-acum. Cer, dar, mâna ei. MARGHIOALA: Eu nu mã-mpotrivesc. VÂRCIOROVEANU: Fiþi fericiþi! TURTURILÃ: Eu am sã le fac o odã. (Cortina.) Fine

p. 129

p. 130

I OSIF V ULCAN
104

T EATRU DIN MANUSCRISE
105

MORALIªTII
Piesã în 3 acte

I OSIF V ULCAN
106

Persoanele ºi distribuþia DUMBESCU, maior în retragere ... Dl. I. Petrescu IANCU NEGOILÃ, proprietar ... Dl. Frunzã SEVASTIÞA, nevasta lui, ... Dna Ar. Romanescu AGLAIA, sora acestuia, ... Dna Ionaºcu GRIGORE MILCOVAN, avocat, ... Dl. C. Notara Dna MURGILESCU, vãduvã, ... Dna. Hasnaº MIRANDA, ... Dna. Ciucurescu MARIN PERIªAN, absolvent in litere, ... Dl. Sorean TULIU STELESCU, student in litere, ... Dl. Toneanu MARIA, camerierã Un portar (Acþiunea se petrece la Sinaia. Timpul prezent.)

T EATRU DIN MANUSCRISE
107

ACTUL - I (Salon elegant. Douã uºi în fund, una la dreapta. La stânga o fereastrã mare deschisã.) SCENA I (Sevastiþa singurã.) SEVASTIÞA: (Lungitã, într-un chaise-longue, þine în mânã o carte din care citeºte. Citind. ) „Caracterul ni se ficseazã deodatã cu naºterea noastrã, prin moºtenire de sânge. Mediul social îi poate da altã direcþiune, însã numai pe un timp oarecare, apoi iarãºi va apuca drumul destinului sãu. În zadar ne impunem sã schimbãm trãsãturile fundamentale ale fiinþei noastre, ele se menþin ºi ies la ivealã în toate pornirile ºi faptele. Nu suntem stãpâni pe noi!” (Pune cartea pe mãsuþã. Apoi se scoalã ºi se razemã de un fotoliu. Vorbind.) Are dreptate autorul. Nu suntem stãpâni pe noi... Au trecut ani de zile de când mã silesc sã-mi suprim sentimentul care a d’aurit anii cei mai frumoºi ai vieþii mele, de când vreau sã sting ºi cele din urmã scîntei ale primului ºi singurului meu amor: însã nu pot. Caracterul meu nu este aºa creat. În orele singurãtãþii, întocmai ca-n mijlocul veseliei, totdeauna ºi pretutindeni, îmi apare figura palidã ºi blândã a lui Grigore... Ne-am iubit cu tot focul inimei. Însã voinþa

p. 7

I OSIF V ULCAN
108

p. 8

p. 9

pãrinteascã a pus stavilã fericirii noastre. Ne-am despãrþit. De doi ani nu ne-am vãzut. Poate nici n-avem sã ne mai întâlnim. Eu nu doresc. Revanºa mi-ar spinteca rana închegatã, mi-ar tulbura liniºtea vieþii conjugale. Am un bãrbat bun, cãruia i-am jurat credinþã, pe care m-am deprins a-l stima, pe care trebuie sã-l iubesc... Numai pe el, Iancu al meu... ( Se plimbã. ), urâciosul, de-ar vedea cum îi duc dorul, nar sta atâta timp la Bucureºti, lãsându-mã singurã aici... Sã nu ºtiu ce om cinstit este, laº bãnui cã mã-nºealã ºi de aceea vine atât de rar. ( O fluierãturã de locomotivã. ) O fi trenul de la Bucureºti. ( κi priveºte ceasornicul. ) Da, da. ( Se duce la fereastra deschisã.) Poate cã vine ºi el. Dar atunci miar fi depeºat ca de obicei. Cu ce plãcere aº fi ieºit sã-l aºtept!... Trenul a sosit. Sã vãd cine a venit!... (Se uitã pe fereastrã afarã. Pauzã.) Iatã prima trãsurã. O damã tânãrã ºi un domn bãtrân. Ea stã asemenea singurã aici, dar îºi petrece lumea albã; el vine rar, însã trimite paralele regulat... Altã trãsurã! Douã femei. Nu mã intereseazã... A treia trãsurã. Dumnezeule, bine vãd oare? Grigore! Ce cautã el aici? Mã retrag sã nu mã vadã. ( Se retrage în odaie.) De-ar veni ºi Iancu sã nu fiu singurã! (Privind iar㺠pe fereastrã.) A! Iatã ºi Iancu! (Scoate însã batista ºi o fluturã în afarã.) Bine ai venit, Iancule dragã!... (Vorbind sieºi) Cine ºede lângã el? O femeie tânãrã. Are vãl pe faþã ºi n-o pot cunoaºte. O fi vreo rudã? Mã duc sã-i întâmpin pe scarã. (Se duce la oglindã ºi-ºi drege toaleta.) Aºa!... Cine-i femeia aceea?... Acum haide. (Pleacã spre uºa din dreapta în fund, dar acolo se-ntâlneºte cu Iancu ºi cu Aglaia.)

T EATRU DIN MANUSCRISE
109

SCENA II (Sevastiþa, Iancu ºi Aglaia.) SEVASTIÞA: (Lui Iancu.) Bine ai venit Iancule! (ªi întinde mâna pe care Iancu o sãrutã. Aglaei.) Tu eºti, Aglaia dragã. Nu te-am cunoscut. (Se sãrutã.) AGLAIA: Am lãsat vãlul pe faþã sã-þi fac surprindere. SEVASTIÞA: (Aglaei.) Ce bine-mi pare cã-ai venit! (Lui Iancu.) De ce nu mi-ai telegrafiat? IANCU: Scuze, dragã. Afaceri grabnice. SEVASTIÞA: Tot vorba veche. În sfârºit, bine cã sunteþi aici. (Aglaei.) Cât de mare ai crescut în trei ani de când nu ne-am vãzut. IANCU: ªi cât de încântãtoare s-a fãcut! AGLAIA: Galant cumnat! ªi pe drum îmi fãcea tot complimente! IANCU: Asa sunt eu. Ce-i frumos îmi place! AGLAIA: Îmi închipuiesc ce viaþã fericitã duceþi. Am sã mã bucur ºi eu de traiul vostru, cãci am venit cu gândul sã petrecem câteva sãptãmâni delicioase împreunã. SEVASTIÞA: Ne pare bine. Ce face bunica? AGLAIA: Am lãsat-o supãratã foc, c-am venit. Ar vrea sã fiu tot cu ea. Între noi sã rãmâie vorba, mã tem grozav. IANCU: Nu mã mir. SEVASTIÞA: De ce n-aþi adus-o ºi pe ea? AGLAIA: Doamne fereºte! Destul mã cârmuieºte acasã. Auziþi, tiranic: sã nu-mi dea voie nici sã stau la fereastrã... Las’ sã am ºi eu o datã vacanþã! SEVASTIÞA: O duci rãu cu bunica. AGLAIA: Îmi dau toatã silinþa sã-i intru în voie, însã nu pot. Zice cã sunt prea zglobie ºi mã tot ceartã. Mi s-a urât ºi mie de atâta dojanã. Nu mai pot ºi pace. IANCU: Ai dreptate. Eºti fatã mare.
p. 10

p. 11

p. 12

I OSIF V ULCAN
110

p. 13

AGLAIA: Bine c-am scãpat, n-am sã mã întorc, pânã ce mã mãrit. Mã gãzduiþi? IANCU: Cu plãcere, cumnãþicã încântãtoare. AGLAIA: Iar㺠un compliment, Sevastiþo dragã, pãzeºte-þi bãrbatul, nu cumva sã þi-l cuceresc. SEVASTIÞA: Nu sunt geloasã. AGLAIA: Dragoste fãrã gelozie! Cine a mai auzit ºi asta! SEVASTIÞA: Eu am deplinã încredere în soþul meu. AGLAIA: În bãrbaþi niciodatã nu te poþi încrede. IANCU: Mulþumesc, în numele sexului meu. Iute ai fãcut experienþa asta. AGLAIA: Am avut destule ocazii sã mã conving. Petrecând cu bunica doi ani de zile în strãinãtate, am fãcut multe cunoºtinþe. Am sã vã povestesc istorii hazlii. IANCU: Le voi asculta cu plãcere. Acum vã las sã vã gãtiþi de masã. Apoi am sã mã-ntorc sã vã iau. Adio! (Iese.) SCENA III (Sevastiþa ºi Aglaia.) AGLAIA: Ce bãrbat gentil ai tu! Aºa mi-l închipuiesc ºi eu pe al meu. Altfel nu-l ieu. SEVASTIÞA: Care va sã zicã, ai început sã te gândeºti serios la mãritiº. AGLAIA: Încã din pension. Când n-aveam ce face – ºi de multe ori n-aveam – ne adunam prietenele ºi ne spuneam cum are sã fie idealul. ªi râdeam, râdeam, cât ne lua gura. SEVASTIÞA: ªi dupã ce ai ieºit din pension, n-ai vãzut niciodatã ivindu-se în realitate idealul visat? AGLAIA: Ba da, de multe ori. Însã cum au apãrut, repede au ºi dispãrut. I-am regretat o zi douã, apoi i-am dat uitãrii. Bãrbaþii nu sunt vrednici sã-i plângi.

p. 14

T EATRU DIN MANUSCRISE
111

SEVASTIÞA: La ce i-ai ºi plânge? Mai ai vreme. AGLAIA: Nu prea. Mi s-a urât cu viaþa de fatã mare. Ani întregi sã nu vezi în giurul tãu decât niºte figuri lustruite ºi sã n-auzi decât aceleaºi fraze convenþionale! M-am scârbit de pãpuºele acestea fãrã viaþã. Vreau un adevãrat bãrbat, care sã aibã propria voinþã, care sã simtã ceea ce spune, pe care sã-l pot iubi. SEVASTIÞA: ªi n-ai întâlnit încã nici unul? AGLAIA: Ba da. SEVASTIÞA: Felicitãrile mele! Cu drag aºteptam momentul sã-i pot face ºi eu cunoºtinþã. AGLAIA: Ai sã-l vezi în curând, cãci a venit ºi el deodatã cu noi. ªtiu cã are sã-þi placã ºi þie. SEVASTIÞA: Nalt, chipeº, elegant... AGLAIA: (Întrerupând.) Amabil fãrã seamãn... SEVASTIÞA: Unde l-ai întâlnit? AGLAIA: La Nissa. Am stat acolo cu bunica douã luni ºi am dansat mult cu el. SEVASTIÞA: ªi-n vârtejul unui dans þi-a declarat amor. AGLAIA: Ba. N-a fost nevoie. ªi fãrã declaraþie am ºtiut ce simte. SEVASTIÞA: N-o fi fost vreo închipuire? AGLAIA: Nu. M-a convins marea admiraþie cu care mã-mpresura la tot momentul. SEVASTIÞA: Atâta tot? AGLAIA: Cãldura cu care îmi vorbea, timbrul vocii ºi privirea ochilor îmi destãinuiau lãmurit sentimentul de care se inspira. SEVASTIÞA: Sã nu fie vreo decepþie la mijloc! AGLAIA: Ai sã te convingi cã nu exagerez, cãci el de sigur a venit sã-mi cearã mâna. SEVASTIÞA: O sã vedem! AGLAIA: Sunt sigurã de ceea ce spun. Te rog primeºte-l amabil. El mi-a spus cã vã cunoaºteþi ºi cã aþi petrecut mult împreunã. SEVASTIÞA: Cum îl cheamã?

p. 15

p. 16

p. 17

I OSIF V ULCAN
112

p. 18

AGLAIA: Ghici! Unul din cei ce þi-au fãcut curte. Mi-a vorbit mult de tine. ªi cu ce îngrijire mã-ntreabã dacã eºti bine ºi fericitã. Mi se pare cã prea l-ai sãgetat. SEVASTIÞA: Nu cumva sã fii geloasã. AGLAIA: De n-aº ºti cum vã iubiþi cu Iancu, nu cred cã n-aº fi. SEVASTIÞA: Bine, dar nu vrei sã-mi spui numele lui? AGLAIA: Numele lui? (Privind pe fereastrã.) Iatã-l colo ºi recunoaºte-l. Tocmai urcã sus la mãnãstire. SEVASTIÞA: (Privind într-acolo. La parte.) Grigore! (Tare.) Acela þi-i idealul? AGLAIA: Da. Nu-i aºa c-am dat de bine? Am eu gust. SEVASTIÞA: (Zãpãcitã.) Da, da. Mi-aduc aminte de el, din baluri. ( De-odatã prinzându-ºi capul cu mâinile.) Nu ºtiu ce durere de cap m-a cuprins de-odatã. Nu mai pot sã mã uit. Mi se-ntunecã ochii. AGLAIA: Aºa din senin! Adineaori n-aveai nimic... Am eu o doctorie bunã. Mã duc sã þi-o scot din geamantan. (Iese.) SCENA IV (Sevastiþa singurã.) SEVASTIÞA: Grigore aici!... Oare de ce a venit? În adevãr iubeºte el pe Aglaia? Sau vroieºte sã re’nvie momentele trecutului, pe care eu m-am silit sã-l uit?... Ar fi grozav. Mi-ar pricinui o crâncenã zguduire sufleteascã. De o parte mi s-ar aprinde iar㺠toate ale unui nenorocit amor; de alta, mi s-ar pune-n cale drept stavilã credinþa ce datoresc bãrbatului meu, care trãieºte numai ca sã mã fericeascã... O situaþie înspãimântãtoare, încât mintea mi se întunecã... Avea-voi tãria sã mã pot stãpâni?... Mã tem cã nu. Numai revederea lui mi-a dãrâmat toatã fermitatea, cãci mi-a deºteptat amorul pe care vroiam sã-l cred mort.

p. 19

T EATRU DIN MANUSCRISE
113

SCENA V (Sevastiþa ºi Aglaia.) AGLAIA: (Întorcându-se veselã cu un flacon în mânã.) Mã iartã c-am întârziat. N-am gãsit îndatã flaconul. Iatã-l. (I-l dã.) De sigur are sã-þi facã bine. SEVASTIÞA: Mulþumesc. Mi-a trecut. (Pune flaconul pe masã.) AGLAIA: Fãrã sã-l întrebuinþezi? Atât mai bine. Acum cã þi-a trecut durerea de cap, dã-mi voie sã te-ntreb de Milcovan. Ce pãrere ai despre el? SEVASTIÞA: A fost un excelent valsor. Iatã tot ce ºtiu. AGLAIA: Serios? Numai atâta? Grabnica ta durere de cap parcã trãdeazã mai mult. O cunoºtinþã mai de aproape. Te rog spune-mi adevãrul, adevãrul adevãr. Mi-l poþi spune. Suntem surori. În sfârºit, ce-a fost a trecut. N-am nici sã te acuz, nici sã te trãdez. Spune-mi, te rog. SEVASTIÞA: N-am ce sã-þi spun. AGLAIA: Nu vrei, e bine. Am sã-ntreb pe Iancu. De sigur va fi ºtiind ºi el. SEVASTIÞA: Te opresc sã vorbeºti cu Iancu despre Milcovan! AGLAIA: Oprirea aceasta te trãdeazã. Þi-i fricã. Dacã n-ai avut cu Milcovan nici o cunoºtinþã mai intimã, nu m-ai opri sã-ntreb pe Iancu. SEVASTIÞA: Nu eu te opresc, ci buna cuviinþã. AGLAIA: E bine, dacã nu vrei sã cer informaþii de la Iancu, am sã-l întreb pe Milcovan. (Privind pe fereastrã.) Iatã tocmai vine. SEVASTIÞA: La noi? AGLAIA: De sigur! (Privind afarã.) A intrat pe poarta grãdinei. SEVASTIÞA: Nu vreau sã-l vãd. AGLAIA: De ce? SEVASTIÞA: Îl urãsc.

p. 20

p. 21

p. 22

I OSIF V ULCAN
114

AGLAIA: Ce þi-a fãcut? SEVASTIÞA: Nu vroiam sã ºtii ºi tu. AGLAIA: Vã-mpac eu. Trebuie sã uiþi totul, pentru mine. SEVASTIÞA: Sã uit totul?... Tu nu ºtii ce-mi ceri... Eu mã duc. Primeºte-l tu ºi mã scuzã cã mã doare capul. (Pleacã.) AGLAIA: (Oprind-o.) Rãmâi, te rog. SCENA VI (Aceleaºi ºi Iancu cu Milcovan.) IANCU: (Intrând cu Milcovan.) Vã aduc un musafir plãcut. MILCOVAN: Am sosit adineaori ºi m-am grãbit sã vã salut. SEVASTIÞA: (Zãpãcitã, face semn sã ºadã. Toþi ºed.) Sora mea Aglaia. MILCOVAN: Am avut plãcerea sã-i fac cunoºtinþã la Nissa. AGLAIA: Ai venit de mult de acolo? MILCOVAN: Da. M-a cuprins dorul de þarã. IANCU: N-o fi fost vreun dor romantic? MILCOVAN: Nu mã mai ocup de romanuri. IANCU: Pãcat, cãci eºti meºter în d-alde aste. MILCOVAN: Viaþa realã, decepþiunea mi-a dat altã direcþiune. IANCU: Ce ton lugubru. Doar n-ai de gând sã îmbraci rasa cãlugãreascã. AGLAIA: Ce frumos te-ar prinde. MILCOVAN: Regret, domniºoarã, cã nu pot sã-þi fac plãcerea asta. IANCU: Cred ºi eu. Un favorit atât de destins al damelor nu poate sã renunþe atât de iute la succesele sale din trecut. MILCOVAN: Îmi faci elogii nemeritate. IANCU: Mie-mi spui? Doar cã n-am avut privilegiul sã te cunosc.

p. 23

p. 24

T EATRU DIN MANUSCRISE
115

SEVASTIÞA: Iancule! IANCU: (Continuând.) Ai fost doar unul din adoratorii nevestei mele când am luat-o. AGLAIA: (Miratã.) Adorator! SEVASTIÞA: Ce vorbeºti, Iancule! Un bun cunoscut. Un prieten, dacã vrei. Nimic mai mult. IANCU: Ba mai mult, dragã. În sfârºit, ori ce-a fost, s-a isprãvit. De ce sã nu putem spune acuma adevãrul? Am apãrut eu pe scenã ºi romanul vostru s-a stins. Tu ai devenit a mea, iar prietenul nostru a plecat în strãinãtate. AGLAIA: (Înspãimântatã.) Adevãrat? SEVASTIÞA: Eu nu ºtiu, Iancule, pentru ce vii sã re’nnoieºti toate acestea? Ai învins, ajungã-þi atâta! Nu se mai cãdea sã arunci ºi laurii victoriei în faþa protivnicului tãu. IANCU: Te-am ofensat, Grigore? Scuzã, te rog. N-am voit. MILCOVAN: Deloc. Suntem doar prieteni. ªi n-ai spus decât adevãrul. AGLAIA: Interesant adevãr. SEVASTIÞA: Mai interesantã e interesarea ta. AGLAIA: Te surprinde? SEVASTIÞA: Numai felul cum o manifestezi... ( Lui Milcovan.) Vei sta mult la Sinaia? MILCOVAN: Depinde de scopul pentru care am venit. IANCU: Va sã zicã, tot ai un scop. Succes bun! Sper cã vei veni sã ne mai vezi ºi pe noi. AGLAIA: (La parte.) Da proºti mai sunt ºi bãrbaþii câteodatã. MILCOVAN: Cu cea mai mare plãcere, dacã-mi dau voie ºi damele. AGLAIA: (Priveºte spre Sevastiþa.) SEVASTIÞA: (Dupã ezitare.) Pofteºte! MILCOVAN: Acum cã v-am gãsit bine, vã salut. (Pleacã.) IANCU: Vii sã iei masa cu noi?

p. 25

p. 26

I OSIF V ULCAN
116

p. 27

MILCOVAN: (Privind la dame.) Îmi face plãcere. SEVASTIÞA: Pe mine mã cam doare capul ºi dacã n-aº putea veni, te rog scuzã-mã. (Pleacã.) AGLAIA: Mã duc ºi eu. MILCOVAN: La revedere! AGLAIA: ( Ieºind, la parte. ) I-a fost adorator! ( Iese împreunã cu Sevastiþa.) MILCOVAN: Adio. (Iese.) SCENA VII (Iancu ºi Miranda.) IANCU: Ce cautã omul acesta aici? Nu-mi vine sã-l vãd ºi totuºi trebuie sã-l primesc amabil, ca sã nu mã trãdez cã sunt gelos. Curios! Eu îmi înºel nevasta ºi cu toate acestea sunt gelos. Când o vãd aºa de bunã, simt o remuºcare ºi-mi propun sã mã îndreptez. (Zãrind pe Miranda care a intrat repede.) Dta aici? MIRANDA: Am venit sã-þi vorbesc. IANCU: Ce nebunie! Poate sã ne vadã nevasta. MIRANDA: Acum sau mai târziu, tot are sã afle ºi ea. IANCU: Eu nu vreau sã ºtie niciodatã. MIRANDA: Niciodatã? Nu aºa ne-a fost vorba. Ai uitat ce mi-ai promis când mi-ai jurat amor. E bine, dacã nu vrei sã-i spui, am s-o informez eu. IANCU: Te opresc. MIRANDA: Mã opreºti! ªtii cã are haz ceea ce spui! Parcã mi-ai putea închide gura. IANCU: Te voi da afarã. MIRANDA: Atunci voi striga pe uliþã, s-audã toþi trecãtorii cine eºti. Cã acasã joci rol de consorte fidel, pe când afarã juri dragoste alteia. IANCU: N-ai sã faci asta, cã te-ai compromite. MIRANDA: Doar cã lumea nu ºtie cã þi-s amantã. Mi s-a urât cu rolul acesta. Am venit sã pretind ceea ce mi-ai promis de atâtea ori: sã te desparþi de nevastã ºi sã mã iei pe mine.

p. 28

p. 29

T EATRU DIN MANUSCRISE
117

IANCU: Aº! MIRANDA: Aº vorbeºti acuma!... Am bãnuit cã vrei sã mã-nºeli, cãci de zece zile n-ai mai dat pe la mine. Am venit dar sã ne lãmurim. Restituie-mi onoarea, sau mã duc la nevastã-ta ºi te dau de gol. IANCU: Þi-ai pierdut minþile! MIRANDA: Ba numai rãbdarea. IANCU: Înþelege-mã cã nu se poate. MIRANDA: Nu se poate ºi totuºi mi-ai jurat. IANCU: Jurãminte de-aceste! MIRANDA: Sunt numai vorbe goale, nu-i aºa? Ele nu obligã, cãci se pronunþã numai de hatârul unor momente de plãcere. Ce vã pasã vouã de onoarea unei femei, numai sã vã faceþi cheful! IANCU: Mirando! MIRANDA: Mi te-ai plâns cã eºti nenorocit în cãsãtorie, cãci nevasta-þi iubeºte pe altul! Mi te-ai jurat cã numai eu pot sã-þi redau fericirea pierdutã, cã mã iubeºti la nebunie, cã vei risipi toate stavilele ca sã pot fi a ta. ªi eu, nenorocita, te-am crezut! IANCU: Ei, ce sã-þi fac? MIRANDA: Mi-ai distrus cãsnicia. Mi-am înºelat bãrbatul, care s-a ºi divorþat. M-ai dat pe gura lumii. ªi acum, când reclam drepturile mele, întemeiate pe jurãminte: nu te sfieºti a-mi rãspunde cã nu se poate, cã vorba datã, cã jurãmintele fãcute nu obligã la nimic. IANCU: Te rog, fii cuminte ºi te liniºteºte! Nu ne putem noi iubi ca pân-acuma? La ce trebuie sã ne ºi cununãm? Cununia nu-i decât o formalitate. Esenþa e dragostea ce ne leagã. MIRANDA: Ce om de omenie! Ce bãrbat cinstit! Nu, domnule. Vreau sã te am numai eu. Sã pot ieºi în lume la braþ cu tine. Þi-am jertfit tot, urmeazã sã-þi faci datoria.

p. 30

p. 31

I OSIF V ULCAN
118

p. 32

IANCU: Regret cã nu-mi dã mâna sã-þi îndeplinesc voinþa. MIRANDA: Nu? Va sã zicã m-ai înºelat. Eºti doar un mincinos, un nemernic. IANCU: Destul! Ieºi! MIRANDA: Nu ies. Intru la nevastã-ta sã-i spun tot. (Pleacã.) IANCU: (Oprind-o.) Acolo n-ai sã intri. (Bãtaie la uºa din dreapta.) Ieºi! (o împinge spre uºa din stânga. Bãtaia la uºa din dreapta se repetã.) Iute, iute! MIRANDA: Nu ies. IANCU: (O îmbrânceºte ºi îi deschide uºa stângã.) Afarã! MIRANDA: (Opunându-se.) Eºti mai tare... Dar am sã mã rãzbun. (Iese împinsã de Iancu.) SCENA VIII (Iancu ºi Dumbescu.) IANCU: (Zãvorind repede uºa.) Neruºinata, o sã-mi facã belea. (Cãtre uºa din dreapta.) Intrã! DUMBESCU: (Intrã în haine de drum.) Bunã ziua, Iancule! IANCU: Bine ai venit, dragã socrule! (κi strâng mâna. Iancu îi ajutã sã-ºi scoatã pardesiul.) DUMBESCU: Da greu se mai intrã la tine. Am bãtut de douã ori. IANCU: Scuzã. N-am bãgat de seamã. DUMBESCU: S’auzea de-afarã o conversaþie foarte animatã. IANCU: (Speriat.) S’auzea? Ai înþeles poate ºi ce vorbeam. DUMBESCU: Nu. IANCU: Mã certam cu o nenorocitã care se crede neîndreptãþitã prin întreprinderea mea de pãcurã. DUMBESCU: Trebuie sã fie foarte agitatã, cãci ieºind te-njura grozav... Unde-i Sevastiþa? IANCU: În odaia ei. ªi Aglaia este aici. Mã duc sã le chem. (Iese.)

p. 33

T EATRU DIN MANUSCRISE
119

SCENA IX (Dumbescu, Iancu, Sevastiþa ºi Aglaia.) DUMBESCU: (Singur.) Curios! Femeia aceea nu vorbea de pãcurã. IANCU: (Intrând cu Sevastiþa ºi cu Aglaia.) Iartã-le! Erau în a treia odaie. DUMBESCU: Bunã ziua, dragile mele. (Le sãrutã pe frunte.) Vã miraþi, nu-i aºa, de venirea mea? N-am avut timp sã vã prevestesc. Ce mai faceþi? Sunteþi bine? IANCU: Nu se poate mai bine. SEVASTIÞA: ªi dta? DUMBESCU: Slavã Domnului, sunt sãnãtos. (Aglaei.) Dar tu, puiul tatei, de ce aºa de abãtutã? AGLAIA: Nu sunt, tãtucã dragã. ªi chiar de-aº fi, vãzându-te pe dta, mi-ar trece numai decât. DUMBESCU: Nici nu fi: O fatã tânãrã trebuie sã fie totdeauna veselã... ªi tocmai la Sinaia sã nu fii? Aici parcã ºi eu aº întineri, dar afacerile nu-mi dau rãgaz sã pot veni. IANCU: Cu atât mai mare plãcere ne faci acuma. DUMBESCU: Am fost ales într-un juriu de onoare care se întruneºte aici. Când e vorba de repararea onoarei, nu pot sã refuz concursul meu. SCENA X (Aceiaºi ºi Maria, apoi Periºan.) MARIA: (Intrând.) Un coconaº cere sã intre. (Predã lui Iancu o carte de vizitã.) IANCU: (Citind numele.) Marin Periºan... Nu-l cunosc. DUMBESCU: E fiul unul bun prieten. Dânsul are afacerea de onoare pentru care am venit. (Mariei.) Spune-i sã pofteascã. (Maria iese.) Tatã-sãu este un om foarte cumsecade; desigur ºi fiul. PERIªAN: (Intrând.) Marin Periºan, absolvent în litere.

p. 34

p. 35

p. 36

I OSIF V ULCAN
120

p. 37

p. 38

DUMBESCU: (Întinzându-i mâna.) Îmi pare bine. (Îi oferã un scaun.) E gravã chestiunea în care am fost poftit aici? PERIªAN: Secundanþii mei contestã protivnicului dreptul de-a cere satisfacþie, cãci are o afacere neterminatã. DUMBESCU: Dta eºti însã hotãrât a te bate? PERIªAN: Mânuiesc deopotrivã de bine sabia ºi pistolul. N-am nici un motiv sã mã tem. DUMBESCU: Vrednic fiu al tatãlui! PERIªAN: Însã tocmai siguranþa aceasta mã neliniºteºte. DUMBESCU: Cum? PERIªAN: Mi-i teamã ca nu cumva sã nenorocesc pe protivnicul meu. DUMBESCU: Ce-þi pasã de el! PERIªAN: Nu mi-ar pãsa deloc, dacã el ar fi un om de rând. Dânsul însã e poetul Stelescu. Un tânãr cu mare viitor. Ar fi pãcat, dacã talentul sãu mult apreciat s-ar eclipsa tocmai pe calea [duelului]. Istoria literaturii noastre m-ar stigmatiza drept bãrbat. Vã rog dar în interesul tinerei noastre literaturi, sã vã puneþi în cumpãnã toatã autoritatea, ca sã nu fim siliþi a ne bate ºi astfel literatura sã scape de-un eventual dezastru. DUMBESCU: Înþeleg, suflet mãrinimos ce eºti! De ºtiam asta mai-nainte, rãmâneam acasã; cunoscând pe tatãl dtale, gândeam cã-i lucru fericit. PERIªAN: Foarte serios. DUMBESCU: Atunci nu te ruga pentru protivnicul dtale. PERIªAN: Am vrut numai sã-mi liniºtesc conºtiinþa. (Complimenteazã ºi iese.) SCENA XI (Sevastiþa, Aglaia, Dumbescu, Iancu, apoi Maria ºi Stelescu.) AGLAIA: Te rog ºi eu, tãtucã, împiedicã duelul acesta! Ar fi grozav sã moarã un poet ca Stelescu.

T EATRU DIN MANUSCRISE
121

DUMBESCU: Nu te teme. Acesta n-are sã-l omoare. MARIA: (Intrând.) Iar㺠un coconaº. (Predã o carte de vizitã lui Iancu.) IANCU: (Citind.) Tuliu Stelescu. AGLAIA: Poetul. DUMBESCU: Protivnicul temut. (Mariei.) Spune-i sã pofteascã. (Maria iese.) AGLAIA: Ce bine-mi pare cã am sã-l cunosc. STELESCU: (Intrând.) Tuliu Stelescu. Student în litere. (Adresându-se lui Dumbescu.) Ca om cinstit, m-am crezut dator sã vã pun în cunoºtinþã despre inegalitatea dintre mine ºi protivnicul meu. Eu sunt un bãiat sãrac, orfan, fãrã poziþie socialã; pãrerea mea micã nu s-ar simþi. Dânsul e din o familie destinsã, având menirea sã joace un rol de frunte în istoria þãrii, moartea lui ar doborî în jale pe mulþi ºi ar fi o pagubã mare pentru binele obºtesc. ªansele duelului sunt foarte întâmplãtoare. Toatã viaþa mea aº fi nemângâiat, de cumva eu i-aº pricinui moartea... În interesul unui scop mai nalt, umanitar ºi în acelaºi timp patriotic, vã rog doar sã uzaþi de autoritatea dvoastrã ca mica noastrã neînþelegere sã se reguleze pe cale paºnicã ºi sã nu fim siliþi a ieºi pe teren. DUMBESCU: Scurtã vorbã, þi-i fricã... STELESCU: Doamne fereºte! Numai interesul patriotic m-a îndemnat sã te rog. Ai sã vezi în curând. (Face un compliment ºi iese.) SCENA XII (Sevastiþa, Aglaia, Dumbescu ºi Iancu.) DUMBESCU: Pentru aceºtia am pãrãsit eu liniºtea mea de-acasã? Astfel de oameni trateazã chestii de onoare? E bine, dacã m-au poftit aici, am sã le trag o lecþie sã le treacã pofta de duel. (Aglaei.) Tot îþi mai place poetul?

p. 39

p. 40

I OSIF V ULCAN
122

p. 41

AGLAIA: Scrie aºa de frumoase poezii. DUMBESCU: De sigur nu eroice... ( Sevastiþei. ) E timpul mesei... Mâncãm acasã sau la restaurant? SEVASTIÞA: La restaurant. DUMBESCU: Aºa darã mã duc sã-mi schimb hainele. Vino, Iancule, aratã-mi odaia. (Iese împreunã cu Iancu.) SCENA XIII (Sevastiþa si Aglaia.) AGLAIA: De ce n-ai fost sincerã? Te-am rugat sã-mi spui adevãrat ce cunoºtinþã ai avut cu Grigore. ªi nu mi-ai spus. Ai zis cã el þi-a fost numai un dansator, pe când în realitate aþi avut o legãturã mai intimã. El aspira la mâna ta, cãci te îmbia; de sigur îl îmbiai ºi tu. SEVASTIÞA: ª-apoi? Ce drept ai tu sã-mi ceri socotealã? AGLAIA: Nici un drept, pentru trecut. Dar mã tem cã-l iubeºti ºi acuma. Dragostea cea dintâia nu se stinge niciodatã, aºa am citit deunãzi în o carte. Asta m-ar face nefericitã. M-ar nebuni. (Apropiindu-se de ea, cu cãldurã.) Spune-mi dragã, drãguþicã, îl mai iubeºti ºi acuma? SEVASTIÞA: Ba. AGLAIA: Pe onoarea ta? SEVASTIÞA: Da. AGLAIA: Îþi mulþumesc. (O sãrutã.) Acum sunt de nou fericitã... ªi totuºi parcã îndoiala îmi înþeapã inima... Sevastiþã, dacã mã înºeli, vai de tine... Am sã te spun lui Iancu...Zãu nu glumesc... Acum mã duc sã mã pregãtesc de masã... Nu vii ºi tu? SEVASTIÞA: Eu sunt gata. AGLAIA: (Dulce.) La revedere, drãguþã... (Foarte serios.) Teme-te de rãzbunarea mea... (Surâzând.) Scumpã ce-mi eºti... Adio! (Iese.)

p. 42

p. 43

T EATRU DIN MANUSCRISE
123

SCENA XIV (Sevastiþa singurã.) SEVASTIÞA: Nu, nu! Eu nu mai iubesc pe Grigore. Nu vreau sã-l mai iubesc... ªi totuºi, când l-am revãzut, un fior de bucurie m-a cutremurat. Mi-am impus sã rãmân rece; dar inima-mi bãtea mai fierbinte. Doamne fereºte, mã tem cã degrabã mã forþez, degrabã vreau sã-l ºterg din inimã: eu ºi acuma îl iubesc. SCENA XV (Sevastiþa ºi Milcovan, apoi Maria.) MILCOVAN: M-am grãbit sã mã reîntorc a vã felicita de mulþumirea ºi fericirea care vã-mpresoarã. SEVASTIÞA: Mulþumesc. Dta cum ai petrecut de când nu ne-am vãzut? MILCOVAN: Rãu. SEVASTIÞA: Mã mir. Sorã-mea îmi spune cã la Nissa aþi dus o viaþã veselã. MILCOVAN: La Nissa? (Nepãsãtor.) A, da. SEVASTIÞA: Cel puþin dânsa a rãmas încântatã. MILCOVAN: De rândul meu asemenea. SEVASTIÞA: Amândoi predominaþi de aceeaºi simþire? MILCOVAN: Cum sã nu fi fost încântat? Dºoara Aglaia este atât de gentilã ºi graþioasã. E doar sora dtale. Îþi seamãnã atât de mult în toate. Când o vedeam, îmi pãrea cã eºti dta, când îmi vorbea, îmi suna-n urechi vocea dtale; când dansam împreunã, mi-aduceam aminte delicioasele valsuri ce le-am jucat cu dta. Fiinþa ei mi te prezenta totdeauna ºi resimþeam cu atâta duioºie fericirea mea pierdutã. SEVASTIÞA: Eu gândeam cã m-ai uitat de mult. MILCOVAN: Mi-am dat toatã silinþa, dar în zadar. Când pãrintele dtale te-a silit sã te mãriþi dupã Iancu, am luat lumea-n cap, sã-mi sting amorul. Doi ani de zile m-am aruncat în vârtejul lumii

p. 44

p. 45

I OSIF V ULCAN
124

p. 46

p. 47

vesele; plãcerile ei însã nu mi te-au ºters din suflet, ba mi te-au înãlþat tot mai sus în dragostea mea. ªi când þi-am vãzut sora, care mi-a înviat ochilor figura dtale, pãstratã cu atâta evlavie în suflet: nu m-am mai putut stãpâni, a trebuit sã plec acasã, sã te vãd, sã te admir, sã mã-nchin dtale. SEVASTIÞA: Domnule... MILCOVAN: O! Lasã-mã sã-þi spun tot ce am pe suflet... Dã-mi voie sã-þi jur pe tot ce am mai sfânt cã ºi acuma te iubesc, te ador, cã fãrã dta nu pot sã trãiesc. SEVASTIÞA: ( Trecând de dincolo. ) Taci, pentru Dumnezeu! Nu pot, nu vreau sã te ascult! MILCOVAN: (Mergând dupã ea.) Ascultã-mã, te rog, cãci nu mai pot tãcea. Izvorul suferinþelor mele rupe orice stavilã ºi nu-i chip a-l opri! Amorul meu e mai puternic de cum a fost. Mii de dureri l-au întãrit. SEVASTIÞA: Dta vorbeºti de parcã n-ai ºti ce s-a-ntâmplat. MILCOVAN: Ba ºtiu. Ne-am iubit cu cãldurã. Dar visul nostru a fost distrus în mod revoltator. SEVASTIÞA: Oricât de revoltator mi s-a pãrut atunci, visul s-a stins. Astãzi nu mai ai dreptul sã-mi vorbeºti astfel. Sunt mãritatã. MILCOVAN: Atârnã doar de dta ca legãtura forþatã sã se frângã ºi sã devii a mea. SEVASTIÞA: Sã divorþez? MILCOVAN: Da. SEVASTIÞA: Nu se poate. MILCOVAN: Parcã altele nu divorþeazã. SEVASTIÞA: Acele vor fi având cauzã. MILCOVAN: ªi dta n-ai? SEVASTIÞA: Nu, domnule. Bãrbatul mã adoarã, eu îl iubesc de-asemenea. MILCOVAN: Îl iubeºti?

T EATRU DIN MANUSCRISE
125

SEVASTIÞA: La-nceput nu-l iubeam. Mã credeam foarte nefericitã. Însã Iancu în toate zilele mãmpresora cu atâta atenþiune delicatã, cu atâta amabilitate caldã: cã încetul cu încetul lacrimile-mi secarã ºi fruntea mi se-nseninã... Atunci învãþai a înþelege cã fericirea vieþii nu se poate întemeia numai pe acele svãpãiate declaraþii de amor, cãci izbucnesc ca niºte orbitoare focuri de artificii, apoi se sting lãsând înãuntrul lor un întuneric adânc; ci ea se compune din acele multe ºi nesfârºite mici gingãºii, care ne întâmpinã moment de moment, la tot pasul, stãruind sã ne facã viaþa plãcutã... În clipele acelea vedeam cã am un bãrbat bun, care mã iubeºte din tot sufletul ºi care trãieºte numai pentru mine. În acelaºi timp începeam a simþi cã ºi eu am o datorie de împlinit, accea de-a rãspunde cu bunãtate la dragostea lui, de-a stãrui sã-i fac traiul mulþumit, fericit. De atunci aveam ºi eu o þintã a vieþii, cea mai frumoasã din toate: accea de-a face pe cineva fericit. Dorul de-a atinge þinta aceasta mã stãpânea cu desãvârºire. Nu mai aveam alt gând, decât dorinþa de-a izbuti cât mai deplin. ªi cum amândoi cãutam sã ne facem tot plãceri ºi bucurii: gândurile noastre se-ntâlneau, inimile ni se apropiarã ºi-n cele din urmã aflai cã ºi eu iubesc pe bãrbatu-meu, cã ne iubim amândoi. MILCOVAN: (Cu sarcasm.) Prin urmare nu mai am decât sã vã rog a primi expresiunea admiraþiunii mele la aceastã schimbare surprinzãtoare. SEVASTIÞA: Surprinzãtoare, nicidecum! Eu am fãcut numai ce mi se impunea, ceea ce trebuie sã facã o femeie cinstitã. Acum e rândul dtale, ca asemenea sã-þi împlineºti datoria. Ai sã pãrãseºti pentru totdeauna lumea în care trãiesc eu, spre

p. 48

p. 49

p. 50

I OSIF V ULCAN
126

p. 51

p. 52

a nu stârni nici o bãnuialã care ar putea sã jigneascã buna mea reputaþie. MILCOVAN: Fii liniºtitã, doamnã. N-am sã-þi tulbur fericirea. Am sã mã-ntorc în lume de unde am venit. ªi am sã fac ca dta, uitând vorbe calde, promisiuni dulci ºi jurãminte sfinte. Îþi mulþumesc cã mi-ai arãtat calea ºi m-ai învãþat ce am sã fac. Adio! (Pleacã.) SEVASTIÞA: Eºti prea nedrept. MILCOVAN: (Întorcându-se.) De-ai ºti cu ce emoþiune þi-am trecut pragul, la ce mare bucurie mã aºteptam: te-ai mira cã decepþiunea mea nu-mi inspirã cuvinte mai grele. SEVASTIÞA: Nu înþeleg ce speranþe puteai sã ai, ºtiind cã sunt femeie cinstitã. MILCOVAN: Credeam cã mai þii la mine, cã nu-l iubeºti, cã eºti nefericitã ºi cã eu sunt menit a-þi aduce fericirea pierdutã. SEVASTIÞA: Ar fi pãcat sã nu-l iubesc. MARIA: (Întrând.) O scrisoare. (O predã Sevastiþei ºi iese.) SEVASTIÞA: ( Dupã ce a citit-o din ce în ce mai emoþionatã.) Dumnezeule, este cu putinþã!? MILCOVAN: Ce-i? SEVASTIÞA: Citeºte. (Predã scrisoarea.) MILCOVAN (Citeºte.) „Doamnã, fiindcã bãrbatul dtale nu-mi dã voie sã pot vorbi cu dta, te prevestesc cã dânsul te înºealã; mi-a jurat amor mie, apoi m-a înºelat ºi pe mine, poate pentru cã ºi-a gãsit alta... Miranda.” SEVASTIÞA: Sã mã-nºele, Iancu, care totdeauna mã-mpresora cu dragoste nemãrginitã? Atâta perfidie e peste putinþã. Atunci ar trebui sã cred cã nu mai este sinceritate ºi onoare, cã vorba de iubire este o minciunã, jurãmântul o derâdere a lui Dumnezeu... Nu cred, nu pot, nu vreau sã cred.

T EATRU DIN MANUSCRISE
127

MILCOVAN: Dacã nu vrei sã crezi, ce-þi pasã de scrisoarea asta? Mai puternicã-i voinþa dtale decât orice învinovãþire. Dta nu vrei sã crezi ºi pace. SEVASTIÞA: Iancu este un om cinstit, incapabil de miºelia cu care-l inculpã scrisoarea. MILCOVAN: ªi de cumva totuºi te-ai înºela!... SEVASTIÞA: Cu neputinþã. MILCOVAN: Bine, doamnã. Dacã dragostea dtale este atât de mare, cã nu admite nici mãcar o bãnuialã, n-am decât sã te felicitez... Având cea mai complectã încredere în bãrbatul dtale, eºti una din cele mai fericite femei. Eu mã cred dator a mã retrage, ca sã nu stau în calea acestei fericiri mari. (Face un compliment ºi vrea sã plece.) SEVASTIÞA: Eºti prea sever. Nu þii seama de agitaþia care mã munceºte. Sã pierd într-un moment tot ce mi-am clãdit încetul cu încetul ani de zile. MILCOVAN: ªi fulgerul trãzneºte grozav, dar furtuna curãþeºte aerul. Acum situaþia dtale e lãmuritã: dacã el te-a înºelat, este peste putinþã sã-l mai iubeºti. SEVASTIÞA: Da, da. MILCOVAN: Ceea ce priveºte viitorul, þi se ofer douã soluþiuni: sau îl trãdezi ºi dta sau divorþezi. Formula primã e cea mai obiºnuitã în societate; dta însã, femeie cinstitã, o respingi cu dispreþ. SEVASTIÞA: Se-nþelege. MILCOVAN: Prin urmare nu-þi rãmâne decât a doua: divorþul. SEVASTIÞA: Târâtã în faþa judecãtoriei? Silitã a rãspunde la fel de fel de întrebãri ce-þi urcã sângele-n faþã? Sã aºtepþi tremurând sentinþa care-þi striveºte fericirea conjugalã? Datã pe gura lumii? Mai bine mor. MILCOVAN: Ar fi pãcat pentru un astfel de om.

p. 53

p. 54

I OSIF V ULCAN
128

p. 55

SEVASTIÞA: Îl pãrãsesc ºi mã-ntorc acasã la taicã-meu. MILCOVAN: Ar fi un pas foarte greºit. Lumea ar cãuta motivele ºi dacã nu le-ar gãsi, ar nãscoci niºte amãnunte scandaloase, care þi-ar amãrî zilele. SEVASTIÞA: Ce sã mã fac? MILCOVAN: Þi-am spus. Numai astfel poþi fi iarãºi fericitã. SEVASTIÞA: Eu fericitã? Niciodatã. MILCOVAN: ªi dacã atunci aº veni ºi þi-aº cere mâna? SEVASTIÞA: Cu decepþiunea în suflet, nu m-aº mai mãrita. MILCOVAN: Va sã zicã nu mã mai iubeºti deloc. Bine, n-am sã-þi cerºesc amorul. Regret cã am putut sã te iubesc. Adio, doamnã! (Pleacã.) SEVASTIÞA: Grigore! MILCOVAN: (Întorcându-se.) Oh, cât aº vrea sã te urãsc, dar nu pot. SCENA XVI (Aceiaºi ºi Iancu, care apare la cele din urmã cuvinte ºi se opreºte la uºa din dreapta în fund.) MILCOVAN: (Apropiindu-se de ea.) Te iubesc atât de mult... (Îi apucã mâna ºi-o sãrutã cu foc.) Oh, lasã-mã sã-þi sãrut mãcar fruntea!... Sunt atât de nenorocit... (Sevastiþa îºi înclinã fruntea, pe care Milcovan o sãrutã lung.) ª-acum adio, pentru totdeauna! (Pleacã.) IANCU: (Vine grãbit înaintea lui Milcovan ºi-l opreºte.) Stai, nemernic ce eºti, cã te sugrum. MILCOVAN: (Mãsurându-l.) O sã-mi dai socotealã de cuvântul acesta. (Face un compliment Sevastiþei ºi iese.) SCENA XVII (Sevastiþa ºi Iancu.)

p. 56

p. 57

IANCU: În sfârºit þ-a cãzut masca. Þi-ai dat arama pe faþã. Acum vãd ºi eu cã tot ce mi-ai zis ºi

T EATRU DIN MANUSCRISE
129

fãcut a fost o prefãcãtorie, o minciunã. M-ai înºelat. SEVASTIÞA: Ba. IANCU: Tãgãduieºti parcã n-aº fi vãzut ºi auzit tot. Ce crudã decepþiune! Te-am crezut o sfântã ºi mi-ar fi pãrut un sacrificiu a gândi mãcar cã eºti capabilã de nelegiuire. SEVASTIÞA: Jur pe Dumnezeu cã mi-am fãcut datoria ºi þi-am fost soþie credincioasã. Un singur moment de slãbiciune mi-a ameþit cazul sub impresiunea duioaselor amintiri. Am lãsat sã-mi sãrute fruntea. Atâta tot... Dar tu, care þii atât de mult la credinþa soþiei tale ºi care te crezi în drept a mã osândi cu rigoarea unui moralist neprihãnit: n-ai nici un pãcat pe suflet? Fostu-mi-ai tu soþ credincios? IANCU: Da. SEVASTIÞA: Aºa am gândit ºi eu, cãci te-am crezut om cinstit. Dar tocmai acum avui durerea a mã convinge cã m-am înºelat. Ai o amantã. IANCU: Nu-i adevãrat. SEVASTIÞA: Iatã dovada cea mai zdrobitoare, scrisoarea ei. (Îi predã scrisoarea Mirandei.) IANCU: ( Dupã ce a citit repede scrisoarea. ) Neruºinata. (Aruncã scrisoarea.) SEVASTIÞA: (Ridicând scrisoarea.) Vezi cã n-ai dreptul sã mã condamni, cãci eºti mult mai vinovat decât mine. IANCU: Scrisoarea aceasta încã nu probeazã ceea ce susþine. Am vorbit cu femeia aceea de câteva ori; poate ºi-o fi închipuind cine ºtie ce declaraþii. În sfârºit, bãrbatul este mult mai liber decât nevasta. SEVASTIÞA: Sunt doar douã feluri de morale: una pentru femei, care le condamnã cu rigoare pentru cea mai micã greºealã, - alta pentru bãrbaþi, care le permite orice infamie? Nu,

p. 58

p. 59

I OSIF V ULCAN
130

p. 60

domnule! Morala este una ºi aceeaºi pentru oricine. Ceea ce este imoral pentru femeie trebuie sã fie asemenea ºi pentru bãrbat. Temelia vieþii conjugale e cinstea, pe care ambele pãrþi deopotrivã au s-o pãzeascã. Partea care uitã asta îºi pierde dreptul conjugal la stimã ºi dragoste. IANCU: Înþeleg, doamnã. Nici nu mã mai stimezi, nici nu mã mai iubeºti? SEVASTIÞA: Dta m-ai silit. Þi-ai permis a mã insulta. Þi-ai luat amantã. IANCU: Dta nu þi-ai luat amant, cãci îl aveai de mult. SEVASTIÞA: De-ai ºti cum te urãsc. IANCU: Îþi mulþumesc, doamnã, cã-n cele din urmã eºti sincerã. Acum putem sã cãdem de acord amândoi cã divorþul se impune. Chiar astãzi am sã însãrcinez pe un advocat sã-l intereseze. SCENA XVIII (Aceiaºi ºi Dumbescu.) DUMBESCU: (Intrând vesel.) Iatã-mã-s gata, dragii mei. Am întârziat mult, nu-i aºa? Când vii de la sate, trebuie sã te-mbraci mai îngrijit. Da ºtiu cã nici voi nu v-aþi plictisit. IANCU: (Serios.) Ia-þi, domnule, fata cu care m-ai nefericit ºi þi-o du acasã, cã nu mai putem trãi împreunã. DUMBESCU: (Foarte mirat.) Ce vorbeºti, Iancule? Þi-ai pierdut minþile sau faci glumã? IANCU: Cu mintea deplinã, vorbesc foarte serios. DUMBESCU: Ce s-a întâmplat? Vã credeam fericiþi. IANCU: Aºa credeam ºi eu pânã astãzi. SEVASTIÞA: ªi eu. IANCU: Astãzi însã a apãrut Milcovan. Vechiul amor nestins al nevestei mele a luat flãcãri ºi ea m-a trãdat. DUMBESCU: (Sevastiþei.) Adevãrat?

p. 61

T EATRU DIN MANUSCRISE
131

SEVASTIÞA: Ba. Adevãrul e cã bãrbatu-meu are amantã, ceea ce numai astãzi am aflat. DUMBESCU: (Lui Iancu.) E cu putinþã? IANCU: N-am sã-þi rãspund acum ca un ºcolar. DUMBESCU: Bine. Ai sã-mi dai socotealã mai apoi. ( Sevastiþei. ) Vino, fiica mea. ( Dumbescu ºi Sevastiþa ies.) SCENA XIX (Iancu ºi Aglaia.) AGLAIA: (Vârându-ºi capul prin uºa întredeschisã.) Nu mai plecãm la masã? (Cortina.) Finea actului I

p. 62

p. 63

I OSIF V ULCAN
132

p. 65 p. 66

ACTUL - II (Camerã de hotel, cu uºã în fund ºi la stânga.) SCENA I (Aglaia singurã.) AGLAE: (Stã la fereastrã ºi strigã afarã-n jos.) Iancule, Iancule! ( Vorbind. ) Nu m-aude. ( Strigã mai tare.) Iancule, te rog vino sus! (Pauzã.) Nu poþi? De ce? (Pauzã.) Cã n-ai ce cãuta aici? Ce vorbe sunt astea? Eu te rog, Aglaia cea rãsfãþatã. (Pauzã.) Ce spui? Cã totul s-a sfârºit între noi. Nu te înþeleg ce vorbeºti. Vino sus pentru-n moment ºi mã [desluºeºte]. M-ai speriat. Mã tem ºi sunt singurã. ( Pauzã. ) Nu crezi cã sunt singurã? Îþi jur! Vii? ( Pauzã. ) Îþi mulþumesc. (Venind de la fereastrã.) În sfârºit am sã ºtiu ce s-a întâmplat la noi. SCENA II (Aglaia ºi Iancu.)

p. 67

IANCU: (Intrând priveºte-n jur de sine.) În adevãr eºti singurã? AGLAIA: Þi-am jurat. IANCU: Aº! AGLAIA: De ce vrei sã fiu singurã? Spune-mi ce s-a întâmplat. IANCU: Nu pot.

T EATRU DIN MANUSCRISE
133

AGLAIA: Mã sperii. Stau sã plâng. IANCU: De ce sã plângi? AGLAIA: Bine zici. Mai bine râd, cãci starea mea în adevãr este vrednicã de râs. Am venit veselã, nãdãjduind a petrece bine. Ce iluziuni frumoase mi-am fãcut. Cum m-au invidiat prietenele! ªi iatã-mã-s la ce-am ajuns. Stau aice singuricã singurea, ca º-o cãlugãriþã. IANCU: Regret, domniºoarã. AGLAIA: De ce-mi zici domniºoarã? IANCU: Pentru cã n-am dreptul sã-þi spun ca pân-acuma. Nu-þi mai sunt cumnat. AGLAIA: Þine-mã, te rog, sã nu cad. Nu-mi mai eºti cumnat. Cum? De ce? IANCU: Pentru cã sora dtale... Dar nu pot sã-þi spun. AGLAIA: Eu cam bãnuiesc ceva. De unãzi am citit într-un roman un caz analog. Spune-mi, te rog, cãci nici tata, nici Sevastiþa nu vor sã-mi destãiunuiascã nimic. IANCU: Nu se cade. AGLAIA: Dar cã n-aº fi auzit istorii de acestea. Ce gândiþi voi cã-n timpul de-acuma cresc fetele ca-n vremile bãtrâne, fãrã sã cunoascã viaþa! Spune-mi fãrã sfialã. IANCU: La ce sã te amãresc? AGLAIA: Mai amãrâtã nu pot sã fiu decât acuma. Tata mânios foc, nu-mi grãieºte nici un cuvânt, Sevastiþa plânge-ntruna. IANCU: Plânge? AGLAIA: Toatã noaptea n-am dormit. IANCU: Nici Sevastiþa? AGLAIA: Nici ea. V-aþi certat, nu-i aºa? IANCU: De-ar fi fost numai o ceartã. AGLAIA: Mai mult? IANCU: Cu mult. AGLAIA: ªi nu-i chip sã vã-mpãcaþi? IANCU: Nu. Trebuie sã divorþãm.

p. 68

p. 69

I OSIF V ULCAN
134

p. 70

AGLAIA: Da nu spune nimicuri, dragã cumnãþele. Cear fi de lume dacã toþi cãsãtoriþii certaþi ar divorþa? Lasã cã vã-mpac eu. ªi cât o sã râdem în urmã. IANCU: Îþi mulþumesc de bunãvoinþã, dar n-ai sã reuºeºti. Sora dtale m-a trãdat. AGLAIA: Trãdat? Cum? IANCU: Iubeºte pe altul. AGLAIA: Pe cine? IANCU: Pe Milcovan. AGLAIA: Eºti sigur? IANCU: L-am vãzut sãrutând-o. AGLAIA: Scandal! IANCU: Prin urmare vezi cã totul s-a sfârºit între noi... Acum cã ºtii, dã-mi voie sã plec, cãci n-aº vrea sã mã-ntâlnesc cu fosta mea nevastã. Adio, poate pentru totdeauna... Daca te vei mãrita, iubeºte-þi bãrbatul sincer ºi adevãrat... Adio. (Iese.) SCENA III (Aglaia singurã.) AGLAIE: Sãrmanul Iancu! Cu ce duioºie mi-a zis: „Dacã te vei mãrita, iubeºte-þi bãrbatul sincer ºi adevãrat!” Mi-e milã de el. (ªterge o lacrimã.) Iatã cã ºi plâng. Eu, care am voit sã-l încurajez. (Luându-ºi un aer serios.) O! femei, femei, de ce vã-nºelaþi bãrbaþii?! Sã am eu unul, l-aº iubi grozav, toatã viaþa... (Râzând.) pânã când ar fi vrednic. Cã zãu bãrbaþii nu prea sunt statornici! (Serios.) Bietul Iancu, ce om bun ºi cinstit. ªi totuºi ce a trebuit sã afle. (Surâzând.) În cele din urmã câteodatã tot aflã ºi bãrbaþii cã poartã coarne. (Mânioasã.) Dar tu, Sevastiþo, ai sã mã pomeneºti. N-ai fost sincerã. M-ai minþit. M-ai înºelat ºi pe mine. (Cu mânie crescândã.) Dacã te revãd, am sã-þi scot ochii... (Bãtaie la uºã.)... amândoi... sã

p. 71

T EATRU DIN MANUSCRISE
135

nu mã vadã...sã nu mai poþi înºela pe nimeni... îþi scot ochii... SCENA IV (Aglaia ºi Stelescu.) STELESCU: (Intrând pe când Aglaia pronunþã cele din urmã cuvinte.) Bravo, bravisimo, domniºoarã! (Aplaudeazã.) Daþi-mi voie sã vã felicitez. Desigur studiaþi vreun rol pentru o reprezentaþie de binefacere. AGLAIA: (Zãpãcitã.) Da, da. STELESCU: O sã aveþi mare succes. Atâta simþire, atâta foc, atâta forþã! Dar cã în adevãr aþi simþi ceea ce ziceþi. Îndeosebi admirabil pronunþaþi cuvintele: „îþi scot ochii”. O stofã de mare artistã... Regret cã v-am deranjat, însã am o afacere importantã cu domnul Dumbescu. AGLAIA: Tata a ieºit. STELESCU: Unde i-aº putea vorbi? AGLAIA: Nu ºtiu. N-are obiceiul sã-mi spunã unde se duce. STELESCU: Dacã-mi daþi voie, vã rog sã-i spuneþi cã duelul nostru s-a amânat. AGLAIA: Am cam dat cu socoteala. STELESCU: Considerând primejdia la care se expunea protivnicul, i-am dat rãgaz – sã repareze. AGLAIA: Ce gentil. STELESCU: Mi-am fãcut doar datoria de om cinstit... Scuzaþi-mã cã v-am deranjat. Am sã vin sã vã aplauzez la reprezentaþie. (Iese.) SCENA V (Aglaia singurã.) AGLAIE: Ce mai duel! Doi papã-lapte. Dac-ar fi sã se batã odatã pentru mine, eu aº vrea un duel serios.

p. 72

p. 73

I OSIF V ULCAN
136

p. 74

Ce mândrã aº fi! Cã zãu e frumos sã ºtii cã doi înºi îºi pun în cumpãnã viaþa pentru tine. Câte am citit eu d-aceste prin romanuri! Se vede însã cã vremile acelea au trecut. S-au cuminþit ºi bãrbaþii. Bine fac. Cã nici nu meritã sã-ºi primejduiascã viaþa pentru nici una. Iatã sora mea. Pãrea un înger ºi ce-a fãcut! Dar am sã mã rãzbun! Nu cu pistol, nici cu sabie. La aceste nu mã pricep... Am eu zece unghii. SCENA VI (Aglaia ºi Sevastiþa) AGLAIA: Bine cã vii, onorabilã. SEVASTIÞA: Ce vrei iarãº? AGLAIA: Sã-þi spun cã ai minþit. Mi-ai zis cã nu þii la Grigore, dar în realitate îl iubeºti ºi acuma. SEVASTIÞA: De unde ºtii? AGLAIA: Mi-a spus Iancu. SEVASTIÞA: A cutezat sã vinã aici? AGLAIA: Eu l-am rugat asigurându-l cã sunt singurã. SEVASTIÞA: E bine, ce þi-a spus? AGLAIA: Totul. Cã v-a prins sãrutându-te. SEVASTIÞA: ªi nu te-ai sfiit s-asculþi astfel de vorbe? Mie mi-ar fi ruºine sã mã mestec în lucruri care nu mã privesc. AGLAIE: Auzi colo, nu mã privesc! SEVASTIÞA: Ceea ce s-a petrecut între mine ºi Iancu e treaba noastrã. AGLAIE: De s-ar fi petrecut numai între voi doi, ai avea dreptate; dar a fost în joc ºi a treia persoanã, Grigore. SEVASTIÞA: ª-apoi? AGLAIE: Poþi sã-þi înºeli bãrbatul... SEVASTIÞA: Te opresc sã vorbeºti astfel. AGLAIE: Dar nu-þi dau voie sã-mi seduci pe Grigore... Dacã nu renunþi la el, îþi scot ochii.

p. 75

T EATRU DIN MANUSCRISE
137

Þi-am spus ieri sã te temi de mânia mea. Auzi, îþi scot ochii. SEVASTIÞA: Nebunã ce eºti. AGLAIE: Tu m-ai scos din minþi. Mi-ai jefuit altarul vieþii. SEVASTIÞA: Nu mã simt vinovatã. AGLAIE: Mai poþi tãgãdui? Pentru ce te-a gonit din casã bãrbatul? SEVASTIÞA: Pentru cã este un smintit. Mã condamna fãrã sã mã cerceteze. AGLAIE: A vãzut sãrutarea. Mai e nevoie de altã dovadã? SEVASTIÞA: De vinã sunt eu, cã Grigore – fãrã sã ºtiu ce face – mi-a sãrutat fruntea? AGLAIE: Mie-mi spui! Parcã el ar fi putut face asta, dacã nu-l lãsai. SEVASTIÞA: Îþi jur cã nu sunt vinovatã. AGLAIE: Sã te cred oare? Aº vrea cu dragã inimã. Dar sãrutarea... curajul lui... Pe mine nici un tânãr nu m-a sãrutat. SEVASTIÞA: Treaba ta. Alte griji mã frãmântã acum. Iancu ºi Grigore au ieºit pe teren sã se batã. AGLAIE: Duel pentru tine! Vezi ce-ai fãcut. I-ai pus sã se omoare. Cãci acesta e duel serios. SEVASTIÞA: Aºa cred ºi eu. AGLAIE: Haide sã-i împiedicãm. S-anunþãm poliþia. Unde se bat? SEVASTIÞA: Nu ºtiu. AGLAIE: Poate cã s-a ºi sfârºit. Unul o fi murit. ªi nu-i nimenea sã ne aducã veste. SEVASTIÞA: Cine sã vinã? AGLAIE: Grozav. Mã iau fiori. Haide sã ne rugãm lui Dumnezeu sã ni scape teferi pe amândoi! Haide! (Îngenuncheazã repede ºi trage jos lângã sine ºi pe Sevastiþa, care asemenea îngenuncheazã.) Doamne Dumnezeule, a Tot-puternice pãrinte... (Sevastiþa tace.) Zi ºi tu dupã mine. (Rugându-se.)

p. 76

p. 77

I OSIF V ULCAN
138

p. 78

p. 79

Doamne, a Totputernice Dumnezeu, aibi milã de noi, sãrmanele tale fete... Mântuieºte... ( Oprindu-se de odatã, Sevastiþei .) Tu pentru care te rogi? SEVASTIÞA: Eu pentru amândoi. AGLAIE: Oare? (Ameninþând-o glumeþ cu degetul.) Bagã de seamã sã nu te prind iarã cu minciuna. (Serios.) Eu doresc din inimã sã scape amândoi. ( Mormâind rugãciunea evlavios .) Doamne Dumnezeule, Pãrinte ceresc, ajutã-mã! Tatãl nostru! (Vorbind.) ªtii tu Tatãl nostru? Eu îl ºtiu numai franþuzeºte. (Urmând rugãciunea.) Tatãl nostru care eºti... ( Bãtaie la uºã. Vorbind mânios.) Cine ne deranjeazã tocmai acuma!... (Urmând rugãciunea.) ...în ceruri. Sfinþeascã-se numele tãu! (Vorbind Sevastiþei.) Cum e mai departe? Nici tu nu ºtii? Parcã-mi aduc aminte. ( Urmând rugãciunea .) Sfinþeascã-se... ( Iarãºi bãtaie la uºã. Vorbind mânios.) Im pertinent ce eºti, da nu ne poþi da pace? ( Urmând rugãciunea.) ...numele tãu... Numele tãu... Vie împãrãþia ta, fie... (Iarãºi bãtaie la uºã. Vorbind mânios. ) Câtã stãruinþã pune neruºinatul... (Urmând rugãciunea.) ...fie voia ta. (Strigã în afarã.) Nu-i nimeni acasã. (Vorbind mai încet.) Poate ne-aduce vre-o ºtire. ( Se scoalã amândouã.) Intrã! SCENA VII (Aceleaºi ºi Periºan.) AGLAIE: Bine ai venit! SEVASTIÞA: Aduci vreo ºtire bunã? PERIªAN: Da. AGLAIE: Spune-ni-o repede. PERIªAN: Nu-i nici o primejdie. Totul e bine. SEVASTIÞA: Rãnit?

T EATRU DIN MANUSCRISE
139

PERIªAN: Nici unul. AGLAIE: Adevãrat? PERIªAN: Pe onoarea mea. SEVASTIÞA: Graþie þie, Doamne! Îþi mulþumesc cã mi-ai adus vestea bunã. AGLAIE: Spune-ne cum s-a petrecut duelul? PERIªAN: N-a fost de loc. S-a amânat ºi probabil nici nu va fi. SEVASTIÞA: Cu putinþã? PERIªAN: Protivnicul meu a cerut amânare ºi eu nu i-am putut refuza. AGLAIE: Noi gândeam... PERIªAN: Cã ne-on bate? Nu, domniºoarã. Când interesele patriotice ne impun calmul, trebuie sã ne supunem... Am venit sã anunþ pe dl Dumbescu cã deocamdatã nu cerem întrunirea juriului... Mã duc sã-l întâlnesc la casino. (Iese.) SCENA VIII (Sevastiþa ºi Aglaia.) AGLAIE: Cum ne-a pãcãlit, ticãlosul. SEVASTIÞA: Parcã de fleacul lui de duel ne arde pe noi. AGLAIE: Se vede cã nu ºtie nimica de afacerea lui Iancu cu Grigore. Haide’ în parc. Poate vom auzi vreo ºtire. SEVASTIÞA: Bine. AGLAIE: Pune-þi pãlãria, iute... (κi pun pãlãriile ºi pornesc amândouã.) SCENA IX (Aceleaºi ºi Dumbescu.) DUMBESCU: (Serios.) Unde vã duceþi? AGLAIE: În parc. DUMBESCU: Mã mir cã vã trece prin gând sã ieºiþi în lume.

p. 80

p. 81

I OSIF V ULCAN
140

p. 82

p. 83

AGLAIE: La drept vorbind, sunt foarte agitatã din cauza duelului dintre Iancu ºi Milcoveanu ºi am dorit sã aflãm informaþii. DUMBESCU: Oricât de agitatã ai fi, trebuie sã te calmezi ºi sã stai acasã. (Sevastiþei.) Tu, ca mai mare, i-ai fi putut spune cã nu se cade sã vã faceþi apariþia tocmai acuma printre oameni. AGLAIE: Parcã eu aº fi de vinã. DUMBESCU: O fatã bine crescutã trebuie sã se fereascã ºi de umbra scandalului. AGLAIE: (Abãtutã.) Tot mã ocãrãºti. DUMBESCU: Nu fi tristã. Tot îmi eºti dragã. AGLAIE: (Înveselindu-se.) Adevãrat? Þi-s dragã? (Sare la el ºi-l îmbrãþiºeazã.) DUMBESCU: ( Sãrutându-i fruntea .) Da, da. Acum însã, du-te de-aici, c-am o vorbã cu soru-ta. AGLAIE: Mã duc, dar sã nu mã þini mult singurã, cã mor de urât. (Iese râzând.) SCENA X (Dumbescu ºi Sevastiþa.) DUMBESCU: Vin de la casino. Toatã lumea vorbeºte numai despre scandalul de la noi... În momentul când intrai, conversaþia era foarte animatã ºi veselã... În mijlocul hohotelor auzeam pronunþându-se numele vostru. Apoi, vãzândumã, de odatã s-a fãcut tãcere. Numai câþiva inºi mai continuau lin, mai mult ºoptind decât vorbind. Toatã sala se uita la mine ºi pãrea a mã scruta. Îmi ardea obrazul de ruºine. Voiam sã sar între ei, sã le cer socotealã, cã de ce tãcurã deodatã la intrarea mea? De ce convorbesc atât de misterios? Însã ce eram sã câºtig? De sigur mi se rãspundea cã cu ce drept mã mestec în felul conversaþiei lor? Cã ce mã priveºte dacã ei râd sau ba? ªi-n cele din urmã mã luai în râs...

p. 84

T EATRU DIN MANUSCRISE
141

Prietenii mã-ntrebarã intim cã cum s-a petrecut totul? ªi când le rãspunsei cã nu-i decât o nenþelegere la mijloc, pe toate feþele vedeam ivindu-se o umbrã de îndoialã ºi de compãtimire. Auzi, ce-am ajuns la bãtrâneþe! Sã mã compãtimeascã oamenii. Mai bine mor, decât sã îndur înjosirea asta. SEVASTIÞA: Calmeazã-te, iubite tatã, cãci mi se sfâºie inima. DUMBESCU: Am venit cu bucurie, sã-mi fac câteva zile fericite. Ce iluziuni frumoase mi-am creat! Cum m-au felicitat toþi prietenii cã mã duc la fiica mea.ªi iatã ce crud ai dãrâmat tot ce-am clãdit pe tot drumul de acasã ºi pân-aici. Nenorocit pãrinte. SEVASTIÞA: Nu eu sunt de vinã. DUMBESCU: Nu tu? De aceea mi te-a zvârlit napoi cu atâta dispreþ bãrbatu-tãu? Dacã n-avea probe incontestabile, el nu fãcea asta, cãci te îmbia afarã din cale... Ai fost o fatã sãracã. În lipsa mamei, care mi-a pãtat cãminul conjugal, te-am crescut, jerfind tot ce-am avut, pentru ca sã poþi lua un loc în societate ºi astfel sã am mângâiere în nefericirea cãsniciei mele. ªi s-a ivit un tânãr cinstit, cult ºi cu dare de mânã, fãrã sã aspire la zestre, fãrã alte dorinþe, decât sã-l iubeascã. L-ai primit, promiþându-i asta. El te-a luat fericit; însã tu nu þ-ai þinut cuvântul. Întocmai ca mamã-ta, þai cãlcat jurãmântul, ai devenit sperjurã. SEVASTIÞA: (Cu enervare.) Nu. DUMBESCU: Ai uzat, precum mi-a spus Iancu, de primul moment al revederii lui Milcovan, pentru ca sã-þi trãdezi bãrbatul legiuit, care þ-a dat nume, dragoste ºi trai tihnit. Revoltat în legitima sa indignaþiune, el nu te-a mai putut suferi lângã sine. Iatã ce ruºine mi-ai fãcut la bãtrâneþe. SEVASTIÞA: Dar tatã...

p. 85

p. 86

I OSIF V ULCAN
142

p. 87

p. 88

DUMBESCU: Nu-þi mai sunt tatã; poate nici n-am fost, cãci n-ai nimic din caracterul meu. SEVASTIÞA: Iubeºte-mã, omoarã-mã, dacã vrei, dar te rog, facã-þi-se milã de memoria nenorocitei mele mame. Aceea e sfântã pentru mine, cãci m-a iubit, m-a adorat. ªi dacã a greºit, poate nu din vina ei, prin sinuciderea-i º-a ispãºit pãcatul. A defãima pe cineva ºi dincolo de mormânt nu este creºtinesc. DUMBESCU: ªi încã tu vii sã-mi þini lecþii de moralã! Tu, care ai pãtat pãrul meu alb! Pieri din faþa mea! SEVASTIÞA: Ascultã-mã, te rog. DUMBESCU: Sã-mi vii cu niºte scuze mincinoase? SEVASTIÞA: Îþi jur cã-þi spun adevãrul. DUMBESCU: (În dispreþ.) Jurãmântul tãu SEVASTIÞA: Cât de crud ºi nedrept eºti faþã de mine! DUMBESCU: Nedrept? Nu eu te-am judecat, ci bãrbatul tãu. SEVASTIÞA: Iute la fire, el m-a osândit pripit ºi fãrã temei, uitând cã dânsul e mult mai culpabil. Te rog, ascultã-mã sã-þi spun tot º-apoi mã condamnã dacã crezi cã merit. DUMBESCU: E târziu. Lumea º-a pronunþat verdictul osânditor SEVASTIÞA: Lumea! Dar ea este judecãtoarea cea mai nedreaptã. DUMBESCU: Cu toate acestea, sentinþa ei se respectã de toþi. SEVASTIÞA: Ei bine, în contra sentinþei lumii, fac apel la inima dtale. Ascultã-mã. Nu vei fi doar atât de parþial, sã mã judeci fãrã asculþi apãrarea mea. DUMBESCU: Vorbeºte! SEVASTIÞA: ªtii bine cã numai forþatã m-am mãritat dupã Iancu. Dta ai voit ºi eu te-am ascultat. Am stins amorul meu pentru Grigore, care nu-þi convenea,

T EATRU DIN MANUSCRISE
143

cãci era mai sãrac ºi-am devenit soþia aceluia pe care mi l-ai impus. Cu inimã sfâºiatã am fãcut aceasta, dar m-am supus, cãci te iubeam din tot sufletul ºi te ºtiam ca pe un sfânt cãruia nu-i puteam refuza nimic... Cînd am venit de la bisericã, unde preotul ne-a binecuvântat legãtura, ºi când primiam felicitãrile, tremuram de deznãdejde. Eram atât de slabã, cã abia puteam sta-n picioare. Vederea-mi s-a întunecat. Abia mai ºtiam de mine... Tot ce simþeam era un dezgust de viaþã, care nu-mi promitea nici o plãcere, caremi oferea o nesfârºitã nefericire... În momentul acela nu-mi doream decât sã mor cât mai curând, ca sã scap de toate suferinþele... Dar între cei de faþã te-ai ivit ºi dta, venind spre mine, primind felicitãrile, cu faþa nevinovatã ºi strãlucindã de bucurie... Mi-am adunat toate forþele ºi te-am întâmpinat cu surâs pe buze, cãci îmi pãrea un sacrilegiu sã tulbur mãcar o clipã seninul fericit al dtale. DUMBESCU: Vãd cã ºtii bine sã vorbeºti. Zi mai departe. SEVASTIÞA: ªi dupã ce s-a dus lumea, toþi aceia care mã îmbiau sau cel puþin spuneau cã mã iubesc, când m-am vãzut singurã cu el, care mi-a venit în calea fericirii ºi a aþinut-o; când buzele-i însetate voiau rãpeascã primul sãrut: îmi venea sã-mi încleºtez degetele în gâtul lui, sã-l sugrum ca pe cãlãul visului meu... ª-apoi sã-mi sting ºi viaþa mea... Însã ºi în clipa aceea mi s-a nãlucit în ochi figura-þi blândã ºi plinã de bunãtate. Vedeam parcã ridicându-þi-se mâna sã mã opreascã, câtã vreme buzele-þi tremurânde mã dojeneau sã nu pãcãtuiesc, sã nu-þi fac ruºine. ªi numai decât uitai durerea mea, îmi ºtersei lacrimile ºi mi-am zis cã trebuie sã trãiesc – pentru dta.

p. 89

p. 90

I OSIF V ULCAN
144

p. 82

p. 92

p. 93

DUMBESCU: Pãcat cã nu þ-ai ºi þinut cuvântul. SEVASTIÞA: ªi am suferit în tãcere. Niciodatã nu m-am plâns dtale. Nici un moment nu te-am acuzat cã dta eºti cauza nefericirii mele. Ca sã nici nu bãnuieºti cã sunt nefericitã, de câte ori te vedeam te întâmpinam cu faþã veselã... O! de-ai fi ºtiut în momentele acelea ce se petrece în sufletul meu; de-ai fi aflat nenorocirea care m-a copleºit: desigur te-ar fi prins remuºcarea, cã m-ai oprit sã iau pe acela pentru care îmi bãtea inima ºi m-ai silit sã mã mãrit dupã altul, pe care-l uram. Atunci ai fi recunoscut ºi dta cã nu bogãþia e fericirea, ci mulþumirea sufleteascã, dragostea adevãratã, ce nu se poate cumpãra pe bani. Dar nu þ-am zis nimic, sã nu te întristezi. Mi-am înecat durerea-n lacrimi. DUMBESCU: Mai bine vorbeai atuncea, decât sã faci acum aºa. SEVASTIÞA: Am tãcut cãci mã temeam ºi de gura lumii, care-n asemenea cazuri condamnã tot femeia. Într-aceea, încetul cu încetul m-am deprins cu starea mea. Iancu mã împresura cu atâtea atenþiuni gingaºe, cã mi-a dezarmat ura. Îl priveam cu ochi mai blânzi ºi-n cele din urmã l-am iubit ºi i-am devenit o soþie credincioasã. Niciodatã nu i-am dat cuvânt sã se îndoiascã de credinþa mea. Am fost o femeie cinstitã ºi am rãmas aceeaºi. DUMBESCU: Pânã ce a venit Milcovan, care þ-a aprins vechiul amor. SEVASTIÞA: Nu, tatã. Rentoarcerea lui, ce-i dreptul, mi-a zdruncinat liniºtea de pân-acuma. Mi-a renviat deliciile unor vise nerealizate ºi parcã o sãgeatã mi-ar fi strivit inima. Cu toate aceste nu mi-am uitat datoria faþã de bãrbatu-meu ºi l-am refuzat când mi-a propus divorþul. DUMBESCU: A cutezat?

T EATRU DIN MANUSCRISE
145

SEVASTIÞA: Ce nu cuteazã cel ce iubeºte!... ªi când în urma refuzului meu, voia sã plece: atâta duioºie l-a copleºit, cã m-a cuprins o milã º-o durere de care n-am mai simþit. Ameþitã de acestã impresiune, fãrã sã ºtiu ce fac, mi-am inclinat capul pe pieptul lui ºi am simþit în acelaºi timp focul unei sãrutãri pe fruntea mea... Iancu a intrat tocmai în momentul acela ºi a vãzut. Iatã tot pãcatul meu. DUMBESCU: ªi tu crezi cã o femeie care lasã s-o sãrute un strãin, nu-ºi calcã datoria faþã de bãrbatul sãu? SEVASTIÞA: În clipa aceea mã simþeam liberã de orice îndatorire, cãci tocmai atuncea aflasem cã Iancu mã înºalã, cã are amantã la Bucureºti. DUMBESCU: Am vorbit cu Iancu. El zice cã nu-i adevãrat. SEVASTIÞA: Minte. DUMBESCU: El este un om cinstit. SEVASTIÞA: Cinstit? Iatã, citeºte ºi te convinge. (Îi dã scrisoarea Mirandei.) DUMBESCU: (Dupã ce a citit-o.) ªi totuºi, nu-mi vine sã cred. Va fi vr-o intrigã. De sigur manopera lui Milcovan. ( Aruncã scrisoarea pe masã. Sevastiþa o ia la sine.) SEVASTIÞA: Te înºeli. Am ºi vorbit cu femeia aceea. Ea m-a convins. DUMBESCU: În sfârºit o sã vedem. Am sã vorbesc de nou cu Iancu ºi dacã-i adevãrat, am sã-i trag o lecþie straºnicã. Va cere scuze ºi totul se va îndrepta. ªi alþi bãrbaþi au asemenea pãcate ºi totuºi nu urmeazã numai decât divorþul. SEVASTIÞA: Înmãrmuresc de mirare auzindu-te vorbind astfel pe dta, moralistul riguros, care þine atât de mult la onoare. DUMBESCU: Condamn faptul. Însã ce sã faci? În viaþa conjugalã bãrbaþii au mai multã libertate decât

p. 94

p. 95

I OSIF V ULCAN
146

p. 96

p. 97

femeile. Un privilegiul [ca] acesta [este] sancþionat de lume. SEVASTIÞA: Care va sã zicã: bãrbatul e liber sã fie cât de pãcãtos; numai femeia are datoria sã fie cinstitã. DUMBESCU: Nu chiar aºa. SEVASTIÞA: Nici de cum. Bãrbatul ºi femeia au aceleaºi îndatoriri morale. DUMBESCU: De acord. Lumea însã nu judecã cu atâta rigoare pe bãrbaþi ca pe femei. SEVASTIÞA: Arunce asupra mea piatra osândei toate câte au curajul s-afirme cã n-ar fi fãcut tot aºa! DUMBESCU: ªi totuºi lumea te condamnã. SEVASTIÞA: Lumea? Cunosc aceastã neprihãnitã judecãtorie. De multe ori chiar cei mai ticãloºi, care n-au la activul lor decât miºelii, pozeazã ca moraliºti, ca paznici ai virtuþii ºi ca judecãtori ai onoarei. Ce-mi pasã de judecata acestei lumi! DUMBESCU: Te condamn ºi eu. SEVASTIÞA: ªi dta? E peste putinþã. Toatã lumea mã poate osândi, numai dta n-ai dreptul acesta. Întâi pentru cã îmi eºti pãrinte ºi chiar fiarele sãlbatice îºi apãrã puii în primejdie. Al doilea, pentru cã tocmai dta eºti autorul situaþiei nenorocite în care am alunecat, dta ai forþat aceastã cãsãtorie nepotrivitã, dta eºti de vinã ºi nu eu. DUMBESCU: Taci ºi nu mã învinui! SEVASTIÞA: O! lasã-mã sã vorbesc. Destul am tãcut. Ani de zile mi-am ascuns durerea ºi nefericirea. Mii de suferinþe s-au închegat în sufletul meu. Lasã-mã sã-þi spun tot. DUMBESCU: Fãcându-mi imputãri nedrepte? SEVASTIÞA: Ba. Când mi-ai comunicat teribila hotãrâre cã am sã mã mãrit dupã acela pe care îl uram, eram sã-mi pierd minþile. Am cãzut în genunchi ºi te-am rugat podiditã de lacrimi sã

T EATRU DIN MANUSCRISE
147

þi se facã milã de mine, sã nu mã jertfeºti, sã nu mã forþezi a încheia o legãturã care nu putea sã fie fericitã. Dta însã ai rãmas rece, mi-ai zis sã nu fiu proastã, cã ºtii mai bine ce faci... Acum, iatã rezultatul! DUMBESCU: Nu eu sunt pricina cã s-a sfârºit astfel. SEVASTIÞA: Ba da. Se putea vedea din capul locului cã numai aºa trebuia sã urmeze... ªi cu toate acestea, dacã nu mã condamnai, dacã sãreai întru apãrarea mea, eu tãceam ca pân-acuma. Dar, când te vãd cã-n loc sã-mi þini parte, mã osândeºti: rãbdarea mi se sfârºeºte, sângele mi se revoltã. ªi în culmea deznãdejdei, cu cea din urmã sforþare a puterilor mele sufleteºti, vin a striga cã ceea ce faci nu e bine, e nedrept, e imoral. DUMBESCU: Nenorocito, de-ai ºti ce vorbeºti! Te ridici dar ºi în contra pãrintelui tãu? ªi nu te temi de Dumnezeu? SEVASTIÞA: Nu, cãci Dumnezeu e bun ºi drept? DUMBESCU: ªi eu nu-s? SEVASTIÞA: Nu. DUMBESCU: Ingratã ce eºti, teme-te de mânia mea. SEVASTIÞA: Eu nu mã mai tem de nimica. DUMBESCU: Nu mã face sã-mi pierd rãbdarea... SEVASTIÞA: Striveºte-mã, dacã pofteºti, nu-mi pasã. DUMBESCU: (Se apropie furios.) Nu mã scoate din minþi. (Bãtaie la uºã. Dumbescu se opreºte. Apoi strigã afarã.) Intrã. SCENA XI (Aceiaºi ºi un portar.) PORTARUL: Dl Grigore Milcovan întreabã dacã-l primiþi? DUMBESCU: Spune-i cã nu. SEVASTIÞA: Ba da.

p. 98

p. 99

I OSIF V ULCAN
148

PORTARUL: Bine, mã rog, ce sã-i spun? Da sau ba? p. 100 SEVASTIÞA: Sã pofteascã. (Portarul iese.) DUMBESCU: El sã vinã aici! Ce neruºinare! SEVASTIÞA: Dacã dta vrei sã mã striveºti, dânsul a sosit tocmai în momentul cel mai potrivit ca sã mã apere. SCENA XII (Aceiaºi ºi Milcovan.) MILCOVAN: (Salutând.) Dupã cele întâmplate, am crezut de datoria mea, stimabile domnule, sã mã prezint spre a primi rãspunderea situaþiunii. DUMBESCU: Rãspunderea? Da, aceea e toatã a dtale, autorul scandalului petrecut în familia noastrã. MILCOVAN: Nu chiar toatã, cãci dta i-ai pus fundamentul prin forþarea unei legãturi conjugale care a produs acest sfârºit. DUMBESCU: Pentru cã te-ai întors aici, unde nu mai p. 101 era permis sã vii, te-ai vârât într-o cãsnicie, care se-nchegase ºi ai distrus-o. Dacã dta þini atât de mult la fiica mea Sevastiþa, ºtiind-o mãritatã ºi femeie cinstitã, trebuia sã rãmâi departe ºi sã nu vii a-i tulbura liniºtea ºi a o compromite în faþa lumii. MILCOVAN: Am venit, cãci n-am putu-o crede fericitã. Am venit s-o vãd, s-o întreb ºi sã mã conving. Am venit sã-i ofer braþul apãrãtor, s-o conduc la fericire. Am venit sã-mi fac datoria. DUMBESCU: De unde dreptul acesta de amestec în sanctuarul unei cãsnicii strãine? MILCOVAN: Din cea mai nemãrginitã ºi cea mai sfântã dragoste ºi stimã, ce m-a legat de fiica dtale. Din jurãmintele ce ne-am jurat sã ne iubim de-a pururi. DUMBESCU: O vâlvâtaie tinereascã, pre care p. 102 mãritiºul ei ar fi trebuit sã þ-o stingã.

T EATRU DIN MANUSCRISE
149

MILCOVAN: Dar nu mi-a stins-o. Am venit pentru cã fãrã ea nu pot sã trãiesc. Am venit sã-mi reclam dreptul, cãci în faþa lui Dumnezeu ea a fost logodnica mea. Am venit sã mi-o iau, sã o rãpesc cu forþa, dacã de bunã voie n-ar vrea sã vinã. DUMBESCU: Egoismul a fost dar motivul, care te-a adus aice. Ce-þi pasã cã prin pasu-þi nesocotit ai pãtat onoarea unei familii! Egoismul þi-i satisfãcut. Te poþi desfãta în opera dtale. MILCOVAN: Dac-am stricat ceva, sunt aici ca sã reparez. DUMBESCU: Cu arma? Bine. Dar crezi cã astfel poþi sã dregi ceea ce ai distrus? Striveºti o cãsnicie, sârneºti un scandal, – º-acuma gândeºti cã cu câteva picãturi de sânge poþi sã speli ruºinea p. 103 ce ne-a nãpãdit? Sãvârºeºti un fapt imoral ºi sub greutatea criminalitãþii, voind a-þi ispãºi pãcatul, te prezinþi a da satisfacþie pe teren. Cunosc acest cavalerism de contrabandã. Ce vã pasã cã aþi nefericit o familie, cã aþi ucis viaþa moralã a doi-trei oameni! Societatea în care trãieºti pentru aceasta nu vã condamnã: numai sã daþi satisfacþie cu arma. Pentru un trai zdruncinat, pentru o fericire distrusã: ajunge un glonþ tras în aer sau cel mult o micã sperieturã cu sabia. Onoarea vi-i salvatã ºi lumea voastrã vã aplaudeazã ca pe niºte cavaleri ºi oameni cinstiþi. MILCOVAN: Eu nu astfel de reparare înþeleg. Dupã cele întâmplate, din vina sau fãrã vina mea, cãsnicia între Iancu ºi dna soþie nu se mai poate p. 104 restabili. SEVASTIÞA: Pentru cã nu mai avem legãtura moralã care sã ne uneascã. Amândoi am rupt-o. Amândoi am greºit. Eu mai puþin, el mai mult, însã la cumpãnã greºala femeii trage mai mult.

I OSIF V ULCAN
150

El n-ar mai avea încredere în mine, eu nu l-aº mai putea iubi. MILCOVAN: Prin urmare eu, care port rãspunderea pentru toate, vin a-mi trage consecvenþele ºi cer mâna dnei. DUMBESCU: Cutezi? MILCOVAN: Datoria de om cinstit ºi amorul meu nemãrginit îmi ordonã sã fac asta. p. 105 DUMBESCU: ªi crezi cã astfel ai restabilit onoarea fiicei mele? Te înºeli. Toatã lumea ar zice cã ea a fost vinovatã, cã º-a înºelat bãrbatul, cãci s-a mãritat dupã amantu-sãu. MILCOVAN: Zicã lumea ce-a zice, numai noi sã fim fericiþi. DUMBESCU: Eu nu vreau sã-mi vãd fiica criticatã de lume. SEVASTIÞA: Conºtiinþa mea e liniºtitã. DUMBESCU: Fie. La rândul meu niciodatã nu-mi voi da consimþãmântul sã iei pe omul acesta. SEVASTIÞA: ªi dacã totuºi l-aº lua? DUMBESCU: Ai spus dar pe faþã gându-þi tãinuit. Dragostea pentru acest om e dar stavila împãcãrii tale cu Iancu. E bine, dacã contra voinþei mele te-ai mãrita dupã dânsul, n-aº mai trece pragul vostru. p. 106 SEVASTIÞA: Te pui dar a doua oarã în calea fericirii mele! Nu ºtiu însã dacã de astã-datã dacã am sã mã supun, cu toatã ameninþarea ce-mi faci. DUMBESCU: Vãd cã ai ºi hotãrât. SEVASTIÞA: Încã nu, dar dta mã sileºti sã iau în curând ºi eu o hotãrâre. Dacã bãrbatul mã înºalã ºi mã insultã; dacã toþi mã condamnaþi: trebuie sãmi caut ºi eu un adãpost. DUMBESCU: În braþele amantului. Iatã morala ta. MILCOVAN: Te rog, domnule, conteneºte, cã nu-þi mai dau voie sã insultezi pe doamna. DUMBESCU: (Ironic.) Zãu!

T EATRU DIN MANUSCRISE
151

MILCOVAN: Am venit sã-mi fac datoria de om cinstit, dta însã mi te pui în cale ºi nu mã laºi. Pentru p. 107 ce? Pentru ca sã nu ajungi pe gura lumii. Frica aceasta te predomneºte, nu liniºtea conºtiinþei sã-þi vezi fiica fericitã. Nu-þi pasã de nenorocirea ei, numai numele sã-þi rãmânã neatins, numai orgoliul sã nu þi se ºtirbeascã. Zici cã onoarea reclamã aceasta; nu, domnule, ci vanitatea. DUMBESCU: Taci, nenorocitule, cã te sfãrâm... (Pãºeºte spre el furios, apoi de odatã se opreºte.) De-ai ºti cine eºti, n-ai cuteza sã vii în faþa mea! MILCOVAN: Cine sunt? Spune ce rãu ºtii despre mine? SEVASTIÞA: Tatã dragã, calmeazã-te. DUMBESCU: Nu ºtii ce-mi ceri. Când vãd pe omul acesta parcã îmi pierd minþile, cãci îmi renvie p. 108 tot dezastrul vieþii mele. L-am îndepãrtat odatã, refuzându-i mâna ta, - ºi mã credeam fericit cã n-am sã-l mai vãd. N-am descoperit atunci motivul adevãrat al opunerii mele ºi nimeni în lume nu l-a ºtiut. Dar acum când el se prezintã mai pretenþios, când îºi permite a mã insulta: nu mã mai cred dator sã ascund adevãrul pentru care l-am refuzat atunci, pentru care trebuie sã-l resping acuma. MILCOVAN: Pofteºte! DUMBESCU: Nu pentru consideraþii materiale am pretins pe Iancu atuncia; nu frica de gura lumii, nu orgoliul ºi vanitatea pun stavilã între mine ºi dta acuma: ci cuvinte de ordin moral superior. Eºti fiul aceluia care mi-a distrus fericirea p. 109 cãsniciei, fiul aceluia pe care eu l-am omorât în duel. MILCOVAN: Ai omorât pe tatãl meu! SEVASTIÞA: Grozav. MILCOVAN: Nimeni nu mi-a spus asta. Eu ºtiam cã el însuºi ºi-a stins viaþa!

I OSIF V ULCAN
152

DUMBESCU: Secundanþii au convenit sã ascundã adevãrul spre a nu divulga scandalul. MILCOVAN: ªi-acuma simþi remuºcare? DUMBESCU: Ba. Urã nedumeritã. MILCOVAN: ªi dincolo de mormânt? Nu þi-a fost destulã rãzbunare moartea lui? DUMBESCU: Dezastrul meu nu s-a încheiat cu actul acela. Întorcându-mã din locul duelului, îmi gãsii consoarta moartã, cãci de ruºine ºi-a curmat viaþa. p. 110 SEVASTIÞA: Sãrmana mea mamã. DUMBESCU: În clipa aceea, când am vãzut cã am pierdut tot ce aveam scump în viaþã, voiam sã mã sinucid. Însã mi-am adus aminte, cã am douã fete, deci am renunþat la voinþa mea. ªi mi-am târât traiul, cu sufletul mistuit de focul unei uri neastâmpãrate, blestemând în toate zilele memoria celui care mi-a amãrât viaþa. Astfel au trecut ani de zile, lungi ºi posomorâte, în care singurele scântei de mângâiere ºi de bucurie erau momentele când vedeam fetiþele mele crescând ºi dezvoltându-se din ce în ce mai frumos. Într-una din zile, când mi se pãrea cã memoria trecutului s-a mai înþelenit, ai apãrut dta ºi din momentul acela liniºtea mea a dispãrut, cãci ai înviat înaintea mea figura p. 111 pãrintelui mort. Cum te-am vãzut, m-am îngrozit, temându-mã sã nu te-ndrãgeºti de fiica mea, ceea ce nu puteam aproba odatã cu capul, ca un ce imoral ºi revoltator. MILCOVAN: De ce? Sunt eu de vinã de ceea ce a fãcut pãrintele meu? DUMBESCU: Ba. Însã vederea-þi îmi revoacã în memorie pe tatãl dtale. ªi când mã gândesc la el, sângele mi se tulburã ºi ochii-mi se întunecã, parcã nu mai ºtiu de mine. MILCOVAN: Nu vezi cã parcã cerul m-a trimis sã reparez ceea ce el a pãcãtuit?

T EATRU DIN MANUSCRISE
153

DUMBESCU: Sã reparezi! Dar poþi sã-mi învii o moartã? Poþi sã înnoieºti o viaþã pierdutã? MILCOVAN: Iubirea poate totul. DUMBESCU: Dar poþi sã mã iubeºti dta, care þi-am omorât pe tatãl? Ori câtã silinþã þi-ai da, totuºi p. 112 ar rãmâne în adâncul inimii o pãrere de rãu, o durere ascunsã, ca jarul în cenuºã, care þi-ar înnora toate bucuriile ºi nu te-ar lãsa sã mã iubeºti deplin. Oricât aº voi eu sã te iubesc, sentimentul moral mi s-ar revolta ºi mi-ar ordona cã nu pot sã iubesc pe acela al cãrui tatã a strivit întreaga mea fericire. Între noi este ºi va rãmâne o veºnicã stavilã, care niciodatã nu ne va lãsa sã ne iubim, aceasta e figura tatãlui dtale. Oricât am dori noi sã uitãm trecutul, ori cu câtã cãldurã am vrea sã ne dãm mâna: el va ieºi din ascunzãtoarele inimilor noastre ºi va protesta cã ceea ce tindem sã facem e imoral. p. 113 MILCOVAN: Se vede cã nu vrei, de aceea exagerezi. În sfârºit, vorba decizãtoare o are fiica dtale. DUMBESCU: Nu, domnule. Fãrã învoirea mea, ea n-are sã decidã. SEVASTIÞA: Sunt majorã. Am dreptul sã-mi zic cuvântul. ªi-l voi zice, când va veni vremea. DUMBESCU: Poþi sã zici ce-þi place. Nu vei lua însã niciodatã de bãrbat pe acela al cãrui tatã a sedus pe mamã-ta. SEVASTIÞA: Te rog ºi de astã-datã, nu arunca noroi în memoria mamei. Nu te-ai examinat niciodatã dacã n-ai fost ºi dta de vinã? Cine ºtie cât a suferit sãrmana! DUMBESCU: Nu pot sã mã stãpânesc. Mã-nfiorez la cugetul cã poate amândoi aþi avut acelaºi tatã. p. 114 SEVASTIÞA: Te-am respectat pân-acuma ca pe tatãl meu. Însã dacã te lepezi de mine ºi aduci mamei o astfel de blasfemie: nu mai ai dreptul sã-mi ceri nici dragoste, nici stimã, nici

I OSIF V ULCAN
154

supunere. Voi face cum mã povãþuieºte sufletul, fãrã sã te mai întreb. DUMBESCU: O sã vedem. SEVASTIÞA: Degeaba mã ameninþi. Nu mai am fricã. Ah! Cât de curajoasã am devenit deodatã! Cu fruntea ridicatã stau în faþa lui Dumnezeu ºi a oamenilor. Nimeni nu mã poate condamna. Nu-mi mai pasã de nimeni, nu mi-i teamã de nimeni. Nu mã mai tem de dta. Nu-mi mai eºti tatã! (Cortina.)
p. 115

Finea actului II

T EATRU DIN MANUSCRISE
155

Actul - III (Acelaºi decor.) SCENA I (Aglaia singurã, în negligée. Scoate haine femeieºti dintr-un dulap ºi le împacheteazã într-un cufãr mare.)

p. 117 p. 118

AGLAIA: Uf, maico. Da iute se mai schimbã p-aici evenimentele. Alaltãieri am sosit veselã, ieri am plâns într-una ºi astãzi haide la drum. Tata mia ordonat sã împachetez tot ce am, cã desearã plecãm. Ne duce p-amândouã la bunica. Auzi, sã mã ducã la bunica! Sã mã-nchidã iarãºi între patru pereþi. Sã nu alerg la fereastrã nici când aud pe stradã trecând muzica militarã. Curat o termitã... (Luând din dulap o rochie.) Te plâng de milã, dragã rochie. Cu ce bucurie te-am împachetat la plecare! Câte iluzii încântãtoare îmi fãceam despre strãlucirea ta prin serate ºi p. 119 baluri! Dar cum vedeam tinerii cum te-mpresoarã ca niºte fluturi. ªi parcã auzeam complimentele lor ameþitoare. A fost un vis frumos, pe care abia îl prind din zbor. Hai în cufãr! (O împãturã frumos ºi o aºeazã în cufãr. Ia din dulap o bluzã.) ªi tu, bluzã drãguþã. Gingaºã ºi frumoasã ca o poezie. Câte zile vesele þi-am proorocit aici. Îþi vorbeam de [indescifrabil] tenis, de

I OSIF V ULCAN
156

p. 120

excursiuni prin munþi, de petreceri delicioase. Toate s-au risipit. Hai cu toate-n cufãr. (Pune bluza în cufãr.)... Mai mare jale mi-i de tine, mantlet nou-nouþ. Ziua noaptea a lucrat modista sã te poatã gãta la timp! Tu aveai sã fii culmea ambiþiunii mele la plimbãrile dinaintea casinului. ªi nici nu te-am îmbrãcat. Hai sã te-ngrop în cufãr! (Îl pune în cufãr.) La drept vorbind, ceea ce fac eu acuma nu-i decât o îngropãciune. Îmi îngrop visele... ªi când mã gândesc cã pentru ce a trebuit sã se întâmple toate acestea, îmi vine sã mor de ciudã. Aºa nu s-a mai pãcãlit nimeni în lume ca mine. (Aruncând miratã câteva haine-n cufãr.) Am sã te pomenesc, Sinaia... ªi-acum sã-mi fac toaleta. (Bãtaie la uºã.) Nu se poate. (Uºa se deschide ºi intrã Stelescu. Aglaia se ascunde [pe] dupã un paravan.) SCENA II (Aglaia ºi Stelescu.)

STELESCU: Complimente... (Priveºte în toate pãrþile.) Nu-i nimeni. ªi cu toate acestea, parcã auzeam p. 121 adineaori un glas femeiesc! Haide, sã vedem. (Cautã în toate pãrþile ºi-n cele din urmã ajunge la paravan.) Poate cã aici s-a ascuns proprietara vocii. AGLAIA: ( De dupã paravan.) Nu-þi dau voie sã te apropii. STELESCU: (Sieºi.) Vocea coniþei Aglaia. (Tare.) Sãrut mâinile. AGLAIA: (De dupã paravan.) Þ-am strigat cã nu se poate; cum ai îndrãznit sã intri? STELESCU: N-am auzit, coniþã. Pe sufletul meu. AGLAIA: Nu sunt îmbrãcatã aºa ca sã primesc pe cineva.

T EATRU DIN MANUSCRISE
157

STELESCU: În sfârºit, dacã am intrat, te rog nu mã da afarã. Putem sã conversãm ºi aºa. AGLAIA: (Scoþându-ºi capul peste paravan.) Nu-i nevoie. ªtiu ce vrei sã spui. Iarãºi duelul dtale cu viteazul p. 122 celalalt. Vã rog, sfârºiþi odatã ºi ne daþi pace. STELESCU: Nu-i vorbã de duel. AGLAIA: (Ca mai sus, pânã-n fine.) Ce-i darã? STELESCU: Un lucru mai important. Te priveºte pe dta. De aceea îmi pare bine cã eºti singurã ºi pot sã þi-l comunic. AGLAIA: Sunt curioasã sã ºtiu. ªi n-am timp mult de aºteptat. STELESCU: Am sã fiu scurt domniºoarã. ; de când te-am vãzut, sufletul meu s-a tulburat, nu mai; ziua, noaptea stau cu gãndul tot la dta ºi-mi vãrs dorul în sonete dedicate dtale; mi-ai cucerit toatã fiinþa, te iubesc. AGLAIA: (Bãtându-ºi joc.) Sã te cred? p. 123 STELESCU: Îþi jur. AGLAIA: ªi-mi faci ºi versuri? STELESCU: Un volum. AGLAIA: Sunt foarte încântatã de onoarea aceasta. Am sã rog pe tata sã-þi dea parale, ca sã-þi scoþi volumul. STELESCU: Eu cer mai mult, mâna dtale. AGLAIA: Îmi vine sã ameþesc de cinstea ce-mi faci. STELESCU: Eu nu pot sã trãiesc fãrã dta. Mai bine mor. AGLAIA: Ar fi pãcat. STELESCU: ªi nu mã duc d-aice pânã ce nu-mi dai un rãspuns. AGLAIA: Cel puþin acordã-mi timp de cugetare. Pe cât este de mare onoarea, pe atâta mã ºi surprinde. STELESCU: Scuzã, nu pot sã aºtept nici un minut. Sau fericit sau mort. Am adus ºi un revolver. ( Îl p. 124 scoate ºi-l aratã.) AGLAIA: Aoleu, Doamne! (La parte.) Cum sã scap de nebunul acesta?

I OSIF V ULCAN
158

STELESCU: N-avea fricã. Numai o vorbã te costã ºi vezi-mã târât la picioarele dtale. (Îngenuncheazã.) AGLAIA: Bine, dacã mã ameninþi aºa de grozav, cum pot sã mã pronunþ în liniºte? STELESCU: Ca sã n-ai nici o fricã, iatã revolverul. (Se scoalã ºi i-l dã.) AGLAIA: (Luând revolverul.) Aºa? Acum, la rândul meu îþi rãspund, cã dacã nu te cari d-aicea, te împuºc. STELESCU: (Punându-ºi pieptul þintã.) Poftim, trage. AGLAIA: Du-te, cã nu glumesc. STELESCU: Nu mã miºc pânã ce nu-þi aud rãspunsul. AGLAIA: (Þinteºte revolverul spre el.) Una, douã... Nu p. 125 te temi? STELESCU: Nu. La ce mi-i viaþa, dacã nu vrei sã mã iubeºti? AGLAIA: Bagã de seamã cã trag. STELESCU: Poftim. Ar fi o plãcere pentru mine sã mor de mâna dtale. AGLAIA: Una, douã... Trag. STELESCU: (Râzând.) Nu-i umplut. AGLAIA: Mã miram de unde atâta curaj. STELESCU: (Râde.) A fost o glumã. Am voit sã te speriu. AGLAIA: Ce gentil. Regret cã n-am timp de glumit. Avem sã plecãm ºi sunt foarte ocupatã cu împachetarea. Te rog, ajutã-mã. Spune portarului sã ne mai dea o ladã. STELESCU: Cu plãcere. AGLAIA: (Sare iute afarã de dupã paravan ºi încuie uºa.) p. 126 Acum am scãpat. SCENA III (Aglaia singurã.) AGLAIA: De unde nici n-am visat, de acolo îmi vine ºi mie norocul. Un poet! ªi sã nu fiu mândrã! (Bãtaie la uºã.) Desigur, s-a întors adoratorul. STELESCU: (Din afarã.) Am adus lada. Deschide uºa.

T EATRU DIN MANUSCRISE
159

AGLAIA: Puneþi-o jos. Nu pot deschide acuma. STELESCU: Dacã-mi daþi voie, am sã vin mai târziu. AGLAIA: N-am sã fiu acasã. ( Se duce la uºã ºi ascultã .) S-a dus. Slavã Domnului. ( Venind la mijloc .) ª-acum sã-mi fac toaleta. (Pãºeºte spre oglindã.) Oare unde zãboveºte Sevastiþa? Sã vãd, nu vine? (Se duce la fereastrã ºi se uitã afarã.) Milcovan vine încoace. Desigur, la noi. p. 127 ªi eu nu sunt îmbrãcatã de primire. Iute, iute! (Fuge de dupã paravan.) Aºa cred cã va fi bine. Încã asta. Mai niþicã pudrã ºi totul e gata. (Vine afarã.) Acum descui uºa. Sã pofteascã domnia lui. (Descuie uºa.) În sfârºit am sã pot vorbi cu el între patru ochi. Acuma n-are sã scape nespovedit. ªi-n cele din urmã, dacã voi vedea cã sunt pãcãlitã, am sã-i trag o lecþie sã mã pomeneascã. Voi face uz de revolverul poetului rãmas aici. Am sã fac o scenã de mare senzaþie. ª-apoi leºin în braþele lui. ªtiu cã are sã se sperie. Cu un [fiitor] cumnat pot sã-mi permit farsa asta. (Bãtaie la uºã.) Iatã vine. (Tare.) Intrã! SCENA IV (Aglaia ºi Milcovan.) MILCOVAN: Complimente, domniºoarã. Singurã? AGLAIA: Ba. Eram doi enºi: eu ºi urâtul! MILCOVAN: Urâtul la Sinaia? AGLAIA: Vrei sã zici, mi-i cu neputinþã, nu-i aºa? MILCOVAN: Lumea asta veselã. Sumedenia de cavaleri. AGLAIA: Ce folos dacã nici n-am putut ieºi din casã. MILCOVAN: De ce? AGLAIA: Ne-a fost ruºine. MILCOVAN: Ruºine! AGLAIA: Cum focu sã nu ne fie, dupã cele întâmplate!? Tata spune cã lumea vorbeºte numai de scandalul de la noi.
p. 128

I OSIF V ULCAN
160

MILCOVAN: Ce vã pasã? p. 129 AGLAIA: Nu suntem obiºnuite. Dta se vede cã eºti mai deprins. MILCOVAN: Cunosc mai bine lumea. AGLAIA: ªi, desigur, ai mai avut asemenea rol, de aceea îl joci cu atâta nepãsare faþã de cei ce te privesc ºi te criticã. MILCOVAN: Ce rol? AGLAIA: De prim amorez. MILCOVAN: Dacã nu-mi pasã de lume, e cã dragostea mea e mai tare decât toate gurile rele. AGLAIA: Nu mai spune. MILCOVAN: Ai sã te convingi în curând, când sora dtale va fi nevasta mea. AGLAIA: Va sã zicã nu-i glumã. O iubeºti. MILCOVAN: Cu tot focul inimei mele. AGLAIA: De când? p. 130 MILCOVAN: De mult. De când o cunosc. AGLAIA: ªi cu toate acestea la Nissa îmi fãceai curte. MILCOVAN: Sunt eu de vinã cã eºti atât de amabilã? AGLAIA: Era p-aci sã-mi declari amor. MILCOVAN: Mirare cã n-am ºi fãcut asta. AGLAIA: Sã-þi spun adevãrul, mã ºi aºteptam. Degeaba îmi spunea bunica sã nu cred toate, cã bãrbaþii sunt niºte mincinoºi. MILCOVAN: Rea pãrere are bunica despre bãrbaþi. AGLAIA: Se vede cã îi cunoaºte bine. N-a avut dreptate? Când ne-am întâlnit aici, te-ai prosternat la picioarele sorei mele. MILCOVAN: Adevãrat. p. 131 AGLAIA: Dar când îmi fãceai curte, nu o mai iubeai? MILCOVAN: Ba da. AGLAIA: ªi totuºi îmi vorbeai cu atâta cãldurã, parcã te topeai. Bunica þ-ar zice acum cã ai fost fãþarnic. MILCOVAN: Nu tocmai. AGLAIA: ªtiai bine cã nici un cuvânt nu-i adevãrat din câte-mi spui, totuºi mã-mpresorai cu

T EATRU DIN MANUSCRISE
161

galanteria dtale. Vorba bunicii, mincinos ca toþi bãrbaþii. MILCOVAN: Pardoneazã... AGLAIA: Te rog, nu mã întrerupe, sã-mi fac socotealã cu dta. Þi-s datoare, am sã-þi plãtesc. Tot ce mi-ai declarat n-a fost dar decât o prefãcãtorie, numai sã-þi treacã de urât. Þ-ai bãtut joc de mine, m-ai insultat. p. 132 MILCOVAN: Doamne, fereºte! AGLAIA: Aflã însã cã cu mine nu te poþi juca astfel. Am sã mã rãsbun! (Ridicã revolverul de pe masã.) Vezi revolverul acesta? Are ºase focuri. D-aicea n-ai sã ieºi viu. Vom muri-mpreunã. (Îndreaptã revolverul spre el.) MILCOVAN: (Sare sã ia revolverul.) Domniºoarã, pentru Dumnezeu... (Prinde revolverul, ea nu-l lasã ºi se smâncesc.) AGLAIA: Dacã ai avut curajul sã-þi râzi de-o fatã tânãrã ºi nevinovatã, n-avea fricã nici de moarte... Lasã-mã sã trag. MILCOVAN: Este o nebunie ceea ce vrei sã faci... AGLAIA: Lasã-mã... (Dumbescu apare în prag.) Tata!... (Se preface cã leºinã ºi cade în braþele lui Milcovan, p. 133 scãpând revolverul jos.) SCENA V (Aceiaºi ºi Dumbescu.) DUMBESCU: Ticãlos ce eºti, nu þ-a fost de ajuns cã mi-ai nenorocit o fiicã, acum vrei sã seduci ºi pe a doua? AGLAIA: ( Deºteptându-se .) Unde sunt? Cine-mi vorbeºte? DUMBESCU: Eu sunt, dragã. AGLAIA: (Ridicându-se-n picioare.) Dta? Ce bine c-ai venit. Eram sã mor fãrã sã te vãd. DUMBESCU: Sã mori? (Lui Milcovan.) Ce-ai fãcut iarãºi?

I OSIF V ULCAN
162

MILCOVAN: Nimica. Sunt cu totul nevinovat. Spune, domniºoarã... AGLAIA: De vinã sunt numai eu, care am crezut tot ce mi-ai spus. DUMBESCU: (Lui Milcovan.) Iarãºi vii dar sã tulburi p. 134 fericirea noastrã familialã! E bine, ceasul rãfuielii a sosit... Aglaio, lasã-ne singuri. AGLAIA: Te rog, te conjur, tatã, sã fii cu sânge rece. DUMBESCU: Haide iute. ªtiu eu ce am sã fac. AGLAIA: ( Ieºind, sarcastic .) Adio, dar, Domnule Milcovan. (Iese.) SCENA VI (Dumbescu ºi Milcovan.) DUMBESCU: ª-acum, domnule, sã isprãvim repede. MILCOVAN: Aºa doresc ºi eu, cãci situaþia este penibilã. DUMBESCU: Dupã cele petrecute chiar în momentele acestea, n-am decât sã te dau afarã. MILCOVAN: Domnule... DUMBESCU: În faþa dovezilor, nu-þi mai dau voie sã p. 135 vorbeºti. MILCOVAN: ªi cu toate acestea, sunt nevinovat. DUMBESCU: Veºnic nevinovat. Dacã þ-ai permis sã sãvârºeºti infamia, cel puþin aibi curajul s-o ºi recunoºti. MILCOVAN: N-am ce recunoaºte. DUMBESCU: Ce laº! MILCOVAN: Te rog sã conteneºti, cãci respectul vârstei nu-mi mai poate impune sã-þi sufãr insultele. DUMBESCU: Insultele? Strici o cãsnicie pe motivul cã iubeºti femeia aceea; dar abia ai sãvârºit fãrãdelegea asta, faci declaraþii unei fete. Este acesta lucru cinstit? MILCOVAN: N-am fãcut nici o declaraþie.

T EATRU DIN MANUSCRISE
163

DUMBESCU: Mie-mi spui? Parcã n-am auzit chiar în momentul acesta regretul Aglaei cã a crezut ce p. 136 i-ai spus. ªi laº ºi mincinos. MILCOVAN: Destul! Te-am respectat pân-acuma, cãci eºti tatãl Sevastiþei. Dar îndelunga mea rãbdare are sfârºit. Te opresc sã mai mã dezonorezi. DUMBESCU: Iarã eu la rândul meu îþi zic, ieºi! Sã nu te mai vãd în faþa mea. Haide, pleacã repede, pânã ce nu te zvârl pe uºã afarã. MILCOVAN: Poftim, apropie-te dacã ai curaj! DUMBESCU: (Furios.) Dacã am curaj! (Se apropie de el. Zãreºte jos revolverul, îl ridicã repede ºi-l þine spre Milcovan.) Te împuºc ca pe un câine. MILCOVAN: Tragi într-un om nearmat ºi te pretinzi a fi numit cavaler? Nu, domnule! Eºti un ucigaº. p. 137 DUMBESCU: (Ca scos din minþi.) Eu ucigaº!... Sã fiu darã. (Þinteºte revolverul spre Milcovan ºi trage cocoºul dar nu ia foc. Milcovan se refugiazã spre uºã. Dumbescu trage al doilea cocoº, nici acela nu ia foc. Al treilea, asemenea.) La draci! (Întoarce revolverul sã loveascã pe Milcovan.) Te strivesc, miºelule. MILCOVAN: ( Din uºã .) La revedere, când vom fi amândoi armaþi. (Iese repede.) DUMBESCU: Bine cã s-a dus, cã-l zdrobeam. Mi-i ruºine de mine însumi ce eram sã fac. M-a scos din minþi. Sã-mi zicã mie „ucigaº”. (Se plimbã foarte agitat.) SCENA VII (Dumbescu ºi Stelescu cu Periºan.) DUMBESCU: (Zãrindu-i.) Tocmai de voi îmi ardea. p. 138 STELESCU: Scuzaþi cã vã deranjãm. DUMBESCU: Iarã secãtura aceea de duel, de care vi-i fricã l-amândoi? PERIªAN: Nu, domnule, ne-am împãcat.

I OSIF V ULCAN
164

STELESCU: Suntem membri într-un juriu de onoare care v-a ales preºedinte ºi am venit a vã ruga sã primiþi. DUMBESCU: Voi, membri într-un juriu de onoare! ªi eu, preºedintele vostru! ªtiþi cã are haz? STELESCU: De ce? DUMBESCU: Bãieþi, cãraþi-vã d-aicea, pânã nu-i târziu, cã ºi am poftã de glumit. Haide, iute. Luaþi-vã tãlpãºiþa repede, repede, afarã. ( Se avântã spre ei. Aceia ies grabnic.) Respectabili p. 139 judecãtori de onoare. ( Venind la mijloc .) Nemernicii! Eu sunt cauza c-am venit aici ºi astfel am asistat la aceastã catastrofã familialã... Acum n-am altã dorinþã decât sã plec cât mai curând. Mã duc sã dau cele din urmã dispoziþii. (Iese prin uºa din fund.) SCENA VIII (Aglaia apoi Sevastiþa.) AGLAIA: (Vârându-ºi capul pe uºa din stânga.) Pot sã intru? (Priveºte-n toate pãrþile.) Nu-i nimeni. (Intrã.) I-am tras o straºnicã lecþie [fiitorului] cumnat. Oare ce i-o fi zis tata? Mã iau fiori. Dar nu-mi pasã. M-am rãzbunat. Acum mã simt uºuratã. SEVASTIÞA: ( Intrând pe uºa din fund .) Am fost în prãvãlie sã revoc niºte comande. Eºti gata? p. 140 AGLAIA: În toatã privinþa. ªi cu împachetatul ºi cu aventura de dragoste. Ai avut dreptate, n-a fost decât o închipuire. Grigore te iubeºte pe tine. Mi-a spus-o chiar acuma. Eu darã renunþ. Dar sã nu crezi cã-mi pare rãu. Vorba mea: bãrbaþii nu sunt vrednici sã te ofileºti pentru ei. SEVASTIÞA: (Cu nepãsare.) Tata e acasã? AGLAIA: L-am lãsat aici cu Grigore în momentul când d-a izbucnit scena violentã. La re’ntoarcere nu i-am mai vãzut.

T EATRU DIN MANUSCRISE
165

SEVASTIÞA: (Speriatã.) Ce s-a întâmplat? AGLAIA: Nu ºtiu. Nici nu mã priveºte. Tu mi-ai spus sã nu mã mestec în lucruri ce nu se þin de mine. Am eu destule gânduri ale mele. Mi-a fãcut p. 141 bunica atâtea toalete, º-acuma la ce mi-s bune? Sãrmana, de-ar ºti ce-am pãþit, s-ar necãji grozav. SEVASTIÞA: Poate cã ºi ºtie. Vestea rea se rãspândeºte repede. AGLAIA: Doamne fereºte sã afle ºi ea, c-atunci numai decât ar alerga aici. ªi ar fi pace de vacanþele mele. (Se aude o zuruiturã de trãsurã. Se duce la fereastrã ºi priveºte afarã.) N-am spus? Iatã, bunica. A ºi venit. Vai de mine. Numai ea a mai lipsit ca sã-mi pierd minþile. SEVASTIÞA: Bunica! ªi tu nu te bucuri? AGLAIA: Cum sã mã bucur , cã ºtiu la ce am sã mã aºtept. Mã ºi duc sã-mi schimb îmbrãcãmintea, cã dacã m-ar vedea astfel, numai decât mi-ar p. 142 trage o lecþie de mi-ar trece de ºagã. (Iese prin uºa din stânga.) SCENA IX (Sevastiþa ºi dna Murgilescu.) Dna. MURGILESCU: (Intrând pe uºa din fund.) Nu m-ai aºteptat, nu-i aºa? (Sevastiþa îi sãrutã mâna, dna Murgilescu o sãrutã.) SEVASTIÞA: Cu atât mai plãcutã e surprinderea. Dna. MURGILESCU: O prietenã mi-a adus asearã veste de ceea ce s-a întâmplat la voi ºi m-am grãbit sã-þi vin întru ajutor. SEVASTIÞA: Aºa darã, nu mã condamni? Dna. MURGILESCU: Nu. Te cunosc bine ºi sunt convinsã cã eºti nevinovatã. p. 143 SEVASTIÞA: Îþi mulþumesc. Cu toate acestea tata mã mustrã grozav.

I OSIF V ULCAN
166

Dna. MURGILESCU: Am ºtiut asta din capul locului. El totdeauna a fost aºa. Tot numai femeia de vinã. Fie iertatã mamã-ta a suferit mult din cauza asta. SEVASTIÞA: A suferit, sãrmana? ªi totuºi dânsul o vorbeºte de rãu. Dna. MURGILESCU: Are curajul? SEVASTIÞA: Dar cum! Roºesc sã-þi spun. Dna. MURGILESCU: El! Care are pe suflet atâtea pãcate! SEVASTIÞA: Pãcate! Ce spui? Dna. MURGILESCU: Cã tatãl tãu, care defaimã pe mama ta, e singur vinovatul. SEVASTIÞA: Se poate? p. 144 Dna. MURGILESCU: Mamã ta a fost o femeie bunã, iubitoare ºi credincioasã. El însã º-a uitat de datorie. A neglijat-o, a fãcut curte la altele ºi a dus o viaþã necuviincioasã. SEVASTIÞA: Tata, care þine atât de mult la onoare. Dna. MURGILESCU: Aºa sunt unii bãrbaþi. Ei pretind respectarea onoarei conjugale, însã numai din partea femeii, iarã dânºii se cred liberi sã facã ce îi taie capul... Cu toate cã el trãia astfel, era foarte gelos, se supãra foc dacã biata mamã-ta conversa cu vr-un strãin. Gelozia aceasta a produs ºi un duel, care a stârnit scandal în societate. Mamã-ta de ruºine s-a otrãvit. SEVASTIÞA: Grozav. p. 145 Dna. MURGILESCU: N-ai ºtiut asta pân-acuma, cãci pe vremea aceea erai în pensionat în strãinãtate. Nu þ-am spus-o niciodatã, cãci n-am voit sã te înstrãinez de tatãl tãu, dar dacã el îþi insultã mama, nu mai pot sã tac, trebuie sã apãr memoria nenorocitei mele fiice. SEVASTIÞA: Îþi mulþumesc. Aºa darã, mama a fost nevinovatã! Cât de fericitã mã face simþirea aceasta!

T EATRU DIN MANUSCRISE
167

Dna. MURGILESCU: Nevinovatã ºi nefericitã. Nu pot lãsa ca ºi tu sã ai soarta ei. Dacã bãrbatul tãu s-a fãcut nevrednic de tine, ai sã te desparþi de el. SEVASTIÞA: Însã tata nu vrea. Dna. MURGILESCU: Ce are a face? Destul sã voieºti p. 146 tu. Am sã vorbesc eu cu el. Unde-i? SEVASTIÞA: A ieºit, dar vine numai decât. Dna. MURGILESCU: Dar Aglaia? SEVASTIÞA: Tocmai se îmbracã. SCENA X (Aceleaºi ºi Dumbescu.) DUMBESCU: (Intrând pe uºa din fund, zãreºte pe dna Murgilescu. La parte, speriat .) Soacra mea? ( Tare. ) Sãrut mâna, mamã dragã. ( Îi sãrutã mâna.) Dna MURGILESCU: Te-ai speriat, nu-i aºa, cã mã vezi? DUMBESCU: (Zãpãcit.) Eu?... Ba nu. Mã bucur foarte. Dna MURGILESCU: Auzind ceea ce s-a întâmplat la voi, m-am grãbit sã vã fiu de ajutor. DUMBESCU: Mulþumesc. p. 147 SEVASTIÞA: Bunica e atât de bunã. Dna MURGILESCU: Asupra unui lucru, cred cã suntem toþi de acord, anume cã dupã cele întâmplate cãsnicia între Sevastiþa ºi bãrbatu-so nu se mai poate restabili. SEVASTIÞA: Nu. DUMBESCU: De ce nu? Pentru cã se opune sentimentul moral. E peste putinþã ca o femeie cinstitã sã trãiascã cu acela care o înºalã. SEVASTIÞA: Aºa-i! DUMBESCU: Mulþi bãrbaþi îºi înºalã nevestele, cu toate acestea nu se despart numai decât. Cel ce greºeºte, se pocãieºte; iarã femeia iubitoare iartã. Dna MURGILESCU: Tot vechea ta moralã. Voi bãrbaþii vã jucaþi mândrele ºi biata nevastã n-are decât

I OSIF V ULCAN
168

sã vã ierte. Dar pe ce temeiu reclamaþi pretenþiunea aceasta? DUMBESCU: Pe temeiul onoarei conjugale. Dna MURGILESCU: Pe care aþi pângãri-o? Dacã nu mai existã temeiul, cum puteþi sã-l invocaþi drept motiv? DUMBESCU: Existã, cãci scutitotarea onoarei conjugale este femeia. Dna MURGILESCU: Va sã zicã, dânsa e datoare s-o pãzeascã, iar voi nu. Frumoasã moralã, nu-i vorbã. Eºti tot cel vechi. SEVASTIÞA: Cum tot cel vechi? DUMBESCU: (Încet, doamnei Murgilescu.) Te rog nu mã compromite. Dna MURGILESCU: (Încet, lui Dumbescu.) Atunci, nu mi te opune. p. 149 SEVASTIÞA: Tata þine mult la onoare. Dna MURGILESCU: Prin urmare, sunt convinsã cã nu poate sã stãruiascã a susþine o legãturã conjugalã în care onoarea a fost ultragiatã. DUMBESCU: Nu-i vorbã, Iancu a fãcut o mare greºalã. O recunoaºte ºi el, dar mi-a spus cã voieºte s-o coreagã, cerând scuze ºi jurând sã se-ndrepteze cu desãvârºire. SEVASTIÞA: N-am sã-l primesc. DUMBESCU: De ce nu? Eu i-am ºi promis. Dna MURGILESCU: Tu, care þini atât de mult la onoare, sprijineºti pe un om care a compromis onoarea familiei tale! DUMBESCU: La dreptul vorbind, a avut ºi el o oareºcare dreptate. Dna MURGILESCU: Fireºte, dupã tine, tot bãrbatul are p. 150 dreptate. Nu þ-am spus-o cã eºti tot cel vechi? Vrei o lãmurire mai amãnunþitã? DUMBESCU: Doamne, fereºte! Dna MURGILESCU: Atunci dar nu mã sili sã vorbesc. DUMBESCU: Eu voi tot ce vrei dta, cu deosebirea cã aº dori sã se facã mãcar o încercare de împãcare.
p. 148

T EATRU DIN MANUSCRISE
169

SEVASTIÞA: De ce, dacã aceasta e imposibilã? Îl urãsc. DUMBESCU: Acuma da. ªi nu mã mir. Însã ura ta are sã treacã. SEVASTIÞA: Nici odatã. Dna MURGILESCU: Dacã-l urãºte, pentru ce forþezi împãcarea? Vrei s-o nefericeºti? Te opresc. DUMBESCU: Mã opreºti? Bine, mamã; cine-i stãpân aici în casã: eu sau dta? Dna MURGILESCU: Asupra voinþei tale, nici eu, nici p. 151 tu, ci numai ea. Voinþa ei este sã nu mai vrea pe acela care º-a bãtut joc de credinþa dânsei. Iarã eu, la rândul meu, îþi zic: sã nu-þi nefericeºti fiica, cum þ-ai nefericit nevasta. DUMBESCU: Eu am nefericit-o? Dna MURGILESCU: ªtii bine ce mã întrebi? Era mai bine dacã fãcea ºi ea ce voieºte acuma Sevastiþa. Dacã m-asculta, poate cã ºi astãzi ar trãi. DUMBESCU: Mãritându-se dupã amantul sãu, întocmai cum vrea sã facã ºi Sevastiþa. Dna MURGILESCU: Amantul sãu? Cutezi sã spui asta în faþa mea, despre ea care a fost credincioasã, tu care þ-ai þinut amante! SEVASTIÞA: Tata!? p. 152 DUMBESCU: Nu-i adevãrat. Dna MURGILESCU: Dacã scuzi imoralitatea lui Iancu, este pentru cã însuþi ai sãvârºit astfel de pãcat. DUMBESCU: Eu nu o scuz. Dna MURGILESCU: Un om care þine la demnitatea lui nu-ºi va sili fiica sã stea într-o astfel de cãsnicie. DUMBESCU: Eu nu o silesc. Tot ce doresc este sã asculte încã odatã pe Iancu. SEVASTIÞA: Niciodatã. DUMBESCU: Iatã tocmai vine.

I OSIF V ULCAN
170

SCENA XI (Aceiaºi ºi Iancu.) IANCU: Vã miraþi, nu-i aºa, cã mã vedeþi aici? Dna MURGILESCU: Eu nu mã mai mir de nimica. p. 153 IANCU: M-am crezut dator a veni sã cer scuze. SEVASTIÞA: Trezit din amorþeala geloziei, care þ-a orbit judecata sãnãtoasã, crezi acum cã poþi îndrepta totul, recunoscându-þi greºala ºi cerând scuze? IANCU: Eram foarte agitat. De când am revãzut pe Milcovan m-a cuprins o nervozitate fãrã stâmpãr. Îmi pierdusem parcã minþile. Nu mai ºtiam ce fac. SEVASTIÞA: Ai ºi dat probe. IANCU: Când am auzit declaraþia lui de dragoste ºi când am vãzut cã nevasta mea nu-l respinge, gelozia mea º-a rupt frânele. DUMBESCU: Natural. În locul tãu oricare bãrbat s-ar fi aprins. Dna MURGILESCU: Numai acela are dreptul acesta p. 154 care însuºi e nevinovat. IANCU: Parcã cerul s-ar fi cutropit spre mine. O durere sfâºietoare m-a izbit de-odatã. Trãdat, îmi vedeam stinse toate visele mele de fericire. SEVASTIÞA: ªi nu þ-ai adus aminte cã dta ai sãvârºit un pãcat mult mai mare, cã adevãratul trãdãtor eºti dta. DUMBESCU: Te rog, dragã, nu exagera! IANCU: Am greºit. Am fost prea violent... Nemãrginitul meu amor e cauza. DUMBESCU: Fireºte. SEVASTIÞA: Amorul dtale? Care? Cel de-acasã sau cel de afarã din casã? DUMBESCU: (Sevastiþei.) La ce-i tot arunci aceastã acuzã înþepãtoare? Pune în cumpãnã faptul cã ºi tu ai greºit ºi fii mai iertãtoare.

T EATRU DIN MANUSCRISE
171

IANCU: Te rog. DUMBESCU: Ascultã-l, dragã, ºi vã împãcaþi, ca sã p. 155 mã pot întoarce vesel acasã IANCU: Îþi jur cã n-am sã te mai supãr nici odatã. SEVASTIÞA: (Lui Iancu.) Nu þ-am fost bunã ieri, prin ce am devenit astãzi? IANCU: Prin revenirea mea la o judecatã mai calmã. Acum ºtiu cã am fost pripit, te-am condamnat fãrã motiv bine cumpãnit. SEVASTIÞA: Târzie pocãinþã. Între noi s-a deschis o prãpastie. Nu ne mai putem da mâna. Adio! (Pleacã.) IANCU: Te rog, iartã-mã! SEVASTIÞA: (Întorcându-se.) Sã te iert? Mã crezi dar capabilã sã uit dezonoarea ce mi-ai fãcut? Nu, domnule. Sentimentul demnitãþii mã opreºte sã-þi împlinesc dorinþa. Mi-ar fi ruºine de lume, de mine însãmi. (Iese cu demnitate.) p. 156 SCENA XII (Dna Murgilescu, Dumbescu ºi Iancu.) Dna MURGILESCU: Voi bãrbaþii gândiþi cã e destul sã spuneþi unei femei c-o iubiþi; nu vã credeþi datori a ºi proba aceasta prin fapte. IANCU: Ba da. Dna MURGILESCU: Mulþi, dupã ce aþi zburat din floare-n floare, vã însuraþi, numai ca sã duceþi un trai mai cu tihnã. Dacã sunteþi sãraci, aranjaþi o vânãtoare de zestre ca sã vã plãtiþi datoriile; dacã sunteþi bogaþi, credeþi cã cu parale puteþi câºtiga ºi inima. Vã însuraþi, pentru cã aºa e obiceiul; aºa cer interesele familiale, ambiþiile personale sau convenþiile sociale. Încheiaþi o legãturã de speculã, în care stima ºi dragostea n-au nici un rol. p. 157 Sentimentele acestea le trataþi drept mofturi,

I OSIF V ULCAN
172

cari în timpul de acuma numai între mitocani mai au trecere. DUMBESCU: Asprã criticã ne mai tragi. IANCU: Eu m-am însurat din dragoste. DUMBESCU: ªi eu. Dna MURGILESCU: Numai vi s-a pãrut... Dupã ce vã însuraþi, vã faceþi apariþia la operã, la concertele simfonice, la serate ºi în balurile de la curte: pentru cã asta vã flateazã vanitatea ºi a doua zi vi se publicã numele prin ziare. Vã umflaþi în pene, dacã derbedeii trotoarelor vã admirã frumuseþea nevestelor ºi dacã prietenele lor le pizmuiesc bijuteriile... Dar abia la anul, acasã cãscaþi de urât ºi vã p. 158 refugiaþi la club sã jucaþi cãrþi; pentru cã nu simþiþ nici un farmec care sã vã opreascã acasã, pentru cã nu iubiþi, pentru cã sufletul vostru e gol. ªi când dimineaþa vã’ntoarceþi cu trupul istovit, cu sufletul lâncezit, cu ochii pãingenaþi, - nu vedeþi lacrimile ce varsã nevasta voastrã. Adurmiþi buimãciþi ºi numai atuncea vã treziþi din toropeala aceasta când bate la uºã divorþul. DUMBESCU: Sunt, nu zic ba, ºi de-aceºtia... Dna MURGILESCU: ªi tu ai fost aºa. IANCU: Eu nu. Dna MURGILESCU: Amândoi... Atunci ieºiþi în lume ºi vã bateþi pe piept, cã ce bãrbaþi buni aþi fost ºi cum v-a înºelat nevesta. Apoi trageþi o lecþie moralã despre decenþa sexului femeiesc, care p. 159 nu mai respectã datoria cãsniciei, care otrãveºte societatea, încât un om cinstit numai de fricã se însoarã. ªi lumea, vestita gura lumii, numai decât condamnã femeia; iar bãrbaþii trec înainte, cinstiþi ca niºte moraliºti, spre a începe o nouã viaþã, spre a încheia în curând o altã legãturã, spre a neferici o altã femeie.

T EATRU DIN MANUSCRISE
173

DUMBESCU: Sunt ºi femei pãcãtoase. Dna MURGILESCU: Însã bãrbaþi, nu. Ei sunt veºnic curaþi ca aurul. ªi cu toate acestea ce viaþã scandaloasã duceþi!... Aveþi neveste bune, credincioase, cinstite. Nu sunteþi obiºnuiþi cu caracterul lor. Vã par monotoane ºi cãutaþi distracþie aiurea. Cochetãria vã atrage, vã p. 160 petreceþi timpul în societatea femeilor stricate; þineþi amante cu care vã tocaþi paralele, de multe ori zestrea nevestei ºi totdeauna restul onoareai. ªi câtã vreme bateþi câmpii desfrâului, pretindeþi ca soþiile voastre sã vã iubeascã, sã vã stimeze. ªi le condam[naþi] fãrã remuºcare, dacã setea de viaþã le seduce sã sãvârºeascã o greaºalã sau chiar un pãcat. Voi, cei mai stricaþi, vã daþi aerul de moraliºti ºi umpleþi lumea cu destrãbãlarea femeilor voastre. Uitaþi adevãrul, cã dacã femeia greºeºte, bãrbatul e de vinã; cã nici o femeie nu º-ar uita de datorie, dacã toþi bãrbaþii ar fi oameni cinstiþi. DUMBESCU: Bine. Însã tot astfel este adevãrat cã p. 161 nici bãrbaþii nu s-ar strica atât de repede dacã n-ar fi femei care sã-i seducã. Prin urmare, greºesc ºi bãrbaþii ºi femeile. A greºit Iancu, dar a greºit ºi Sevastiþa! Deci ar trebui sã se ierte reciproc. Dna MURGILESCU: Sevastiþa º-a pronunþat cuvântul din urmã. IANCU: Cuvânt nedrept, cãci nu sunt atât de vinovat. DUMBESCU: Nu. Dna MURGILESCU: Nu þ-ai înºelat nevasta? IANCU: Nu.

I OSIF V ULCAN
174

SCENA XIII (Aceiaºi ºi Miranda.) MIRANDA: (Intrã furioasã, repezindu-se spre Iancu.) În sfârºit, momentul demascãrii a sosit. Þ-ai înºelat p. 162 nevasta, m-ai înºelat pe mine ºi cu toate acestea vrei sã treci de om cinstit! Jos masca! IANCU: Nu te cunosc. MIRANDA: Nu mã cunoºti? Sunt femeia a cãrei dragoste a-i cerºit-o cu atâta stãruinþã, în genunchi, cu lacrimi în ochi. Sunt femeia pe care a-i nenorocit-o, cãci þ-am crezut jurãmintele. IANCU: Nici nu te-am vãzut. MIRANDA: Probã cã minþi sunt cerceii aceºtia. (Îi aratã.) Au fost ai soþiei tale, care chiar în clipa asta i-a recunoscut. I-am cerut drept gaj al dragostei ºi mi i-ai adus. Dna MURGILESCU: (Privind cerceii.) Îi cunosc. Eu i-am cumpãrat nepoatei. MIRANDA: Dar scrisorile acestea? (Scoate din buzunar p. 163 un teanc de scrisori.) Toate pline de amorul cel mai fierbinte. (Dându-le lui Dumbescu.) Poftim, citeºte, domnule socru! DUMBESCU: (Privindu-le repede.) Scriitura ta. MIRANDA: (Lui Iancu.) Acum eºti prins. N-ai sã mai scapi. M-ai nenorocit, te omor. IANCU: Se vede cã eºti o prostituatã. MIRANDA: (Ca scoasã din minþi.) Eu prostituatã!? (Scoate iute din buzunar un revolver ºi-l þinteºte spre Iancu, care se retrage repede; Miranda îl urmãreºte ºi ies amânoi.) SCENA XIV (Dna Murgilã ºi Dumbescu.)
p. 164

Dna MURGILÃ: (Lui Dumbescu.) E bine, mai stãruieºti sã se facã împãcarea?

T EATRU DIN MANUSCRISE
175

DUMBESCU: Ba. Dar nici Milcovan n-are sã-mi fie ginere. Dna MURGILÃ: Vorba e dacã-l vrea Sevastiþa, cãci în sfârºit tot ea are sã decidã. (Deschide uºa odãii vecine ºi strigã.) Sevastiþo, dragã, vino! SCENA XV (Aceiaºi ºi Sevastiþa, apoi Portarul.) Dna MURGILÃ: Divorþul tãu e aprobat. Acum te întreb: vrei sã te mãriþi apoi dupã Milcovan? DUMBESCU: Eu nu vreau. SEVASTIÞA: Eu vreau. PORTARUL: ( Intrând. ) O scrisoare domnului Dumbescu. (O predã ºi iese.) DUMBESCU: (Rupând plicul.) Nu o citesc. E de la p. 165 Milcovan. (Aruncã scrisoarea pe masã.) Dna MURGILÃ: ( Luând scrisoarea .) S-o citesc eu. (Începe a citi.) „Domnule Dumbescu! Printre hârtiile reposatului meu pãrinte am gãsit alãturata scrisoare, pe care vi-o trimit, fiind adresatã dtale. Grigore Milcovan.” (Vorbind.) Iatã ºi scrisoarea aceea. ( Rupe plicul ºi citeºte .) „Iubite Dumbescule! Mâine noi ne vom bate. Mâine poate unul din noi va înceta din viaþã. În faþa morþii, mã vãd dator a-þi adresa aceste ultime cuvinte ºi a mã jura pe numele Atotºtiutorului Dumnezeu, cã soþia ta e nevinovatã; nici un moment nu º-a uitat datoria faþã de tine. Caracterul sãu nepãtat mi-a inspirat stima cu care am împresurat-o totdeauna ºi pe care, din nenorocire, ai înþeles-o fals. Al tãu – Dl. Milcovan.” p. 166 (Vorbind.) Vezi acuma cât de nedrept ai fost. DUMBESCU: Vãd, cã celui ce vorbeºte cu limbã de moarte, trebuie sã-i cred. ªi fiind cã am fost nedrept sunt dator a îndrepta greºala mea.

I OSIF V ULCAN
176

Am sã rog pe Milcovan sã mã ierte. ª-apoi vã dau binecuvântarea. SCENA XVI (Aceiaºi ºi Aglaia.) AGLAIA: (Intrând repede.) Sãrut mâna, bunicã dragã. Dna MURGILÃ: Am venit sã vã aduc pe amândouã la mine. AGLAIA: La bunica! (La parte.) Brr. (Tare.) Ce plãcere. (Cortina.)
p. 167

Fine

T EATRU DIN MANUSCRISE
177

BIBLIOTECARUL CASINEI
Comedie în 3 acte

I OSIF V ULCAN
178

Persoanele: Valer Gildan, advocat Aurora, nevastã-sa Miron [Niculiþã Aurora Bradu Elena Lucia Trifãnescu Troscoþel Dascãlul Primul, Al doilea, Al treilea, Servitorul casinei] Acþiunea se petrece în Transilvania. Timpul prezent.

T EATRU DIN MANUSCRISE
179

ACTUL I (Odaie bãrbãteascã, mobilatã cu gust modern.) SCENA I (Valer ºi Niculiþã.) VALER: (Stând înaintea mesei de scris, deschide ºi citeºte niºte scrieri.) A venit cineva în lipsa mea? NICULIÞÃ: Numai o doamnã grasã cu un cãþeluº. Când i-am spus cã nu sunteþi acasã a fãcut o gurã c-a trebuit s-o dau afarã. VALER: Cum ai cutezat? NICULIÞÃ: V-a înjurat. Spunea cã-n veci nu te gãseºte acasã, cã nu-i lucraþi nimicã ºi-i mâncaþi paralele. ªi când o rugam sã mai conteneascã se-nverzi ºi mai rãu; apucã sã strige de se-auzea pe uliþã. Vãzând cã cu frumosul n-am sã izbutesc, o apucai de ceafã ºi paci þi-i drumul. În clipa aceea cãþeluºul sãri la mine sã mã muºte, dar îl prinsei d-un picior ºi-l zvârlii dupã stãpânã-sa. VALER: Dobitocule, cine te-a pus paznic peste clienþii mei? NICULIÞÃ: Am fost doar cãtanã, ºtiu ce-i datoria. La cãtane aºa-i regula, cã cine nu se poartã cuviincios capãtã o sfântã palmã de-i scânteiazã ochii. VALER: Aicea nu eºti la cãtane. Dacã nu-þi schimbi nãravul, îþi dau drumul. Ai înþeles? NICULIÞÃ: Da. Dar calul bãtrân anevoie învaþã la ham.

I OSIF V ULCAN
180

p. 1

p. 2

VALER: Fã numai ce-þi poruncesc. Încolo, vorba ceea: nu-þi mesteca lingura unde nu-þi fierbe oala. Croitorul adusu-mi-au hainele? NICULIÞÃ: Ba. VALER: Sã mergi la el ºi sã-i spui sã mi le-aducã numaidecât, cã mâine îmi trebuiesc... Alte scrisori nu mi-au venit? NICULIÞÃ: Au fost ºi câteva cãrþi poºtale ilustrate. Niºte fleacuri. Le-am aruncat în foc. VALER: (Mânios) Asta-i culmea obrãzniciei. NICULIÞÃ: Cãpitanul la care slujisem nu se supãra de loc dacã-i ardeam ilustratele, ba râdea când îi spuneam, cã primea cu ridicata ºi i se urâse sã le citeascã. VALER: Mai bine rãmâneai la cãpitanul. NICULIÞÃ: Rãmas-aº fi bucuros, dar a murit. Ce moarte nepraznicã! S-a culcat teafãr ºi s-a trezit mort... (Scoþând din buzunar o hârtie.) Iatã, aveþi ºi o telegramã. (I-o dã.) VALER: Uituc ce eºti, am o telegramã ºi-n loc sã mi-o dai repede îndrugi la verzi ºi uscate. (O citeºte în fugã.) NICULIÞÃ: Cãpitanului nu-i plãceau telegramele, cã veneau toate de la creditori. VALER: Fugi, adã-mi iute o trãsurã sã ies la garã, cã-mi vine un prieten. (Niculiþã iese.) Mã tem c-am ºi întârziat. ( Scoate orologiul. ) N-am spus? Sunt tocmai zece ºi trenul soseºte la 9 ºi 3 pãtrate. Ce-o fi zis prietenul nevãzându-mã la garã? S-o fi supãrat ºi s-o fi dus cine ºtie unde! Afuris[it] de servitor, ce belea mi-ai fãcut. ªi nu mai vine cu trãsura. (Se aude o rurãiturã de trãsurã .) În sfârºit, iatã birja. Haide iute, poate c-o fi întârziat trenul, cã niciodatã nu soseºte la vreme. ( κi îmbracã repede pardesiul, ia cilindrul ºi bastonul ºi pleacã .)

T EATRU DIN MANUSCRISE
181

SCENA II (Valer ºi Miron, Niculiþã.) MIRON: (Intrând repede.) Bunã ziua, amice! N-ai primit depeºa mea? VALER: Numai în clipa aceasta mi s-a înmânat, cãci n-am fost acasã. NICULIÞÃ: (Intrând repede.) Am adus birja. VALER: Dã-i drumul, cã nu-mi mai trebuie. Apoi adã bagajul domnului ºi-l aºeazã în odaia oaspeþilor. În urmã fugi la croitorul sã-mi aducã hainele comandate. (Niculiþã iese.) MIRON: N-am sã fiu incomod? VALER: Mai e vorbã! Un prieten atât de bun ºi vechi totdeauna e bine venit. ªi nevastã-mea doreºte sã-þi facã cunoºtinþã, cãci i-am vorbit mult de tine. MIRON: Atunci primesc cu mulþumire. Nu v-aº fi deranjat, dar în hoteluri nu mai este nici o odaie liberã. VALER: Aºa se vede cã Asociaþiunea va avea mâine o adunare strãlucitã. MIRON: Dacã la adunare sala nu va fi înþesatã, la concert ºi la bal, desigur are sã fie lume multã. La lucruri serioase ºi unde mai cautã sã ºi dãm din pungi, nu ne prea îmbulzim; dar unde-i vorba de petrecere, bãrbaþii sã tragem câte-un chef, doamnele [sã] arate toaletele, fetele sã-ºi gãseascã pe alesul inimei, ne ducem bucuros. VALER: Tot scepticul de odinioarã. MIRON: N-am dreptate? Nu concertele ºi balurile atrag lumea la adunãrile noastre culturale? VALER: Eu sunt idealist! MIRON: ªi crezi poate cã oamenii cheltuiesc parale, timp ºi sãnãtate venind unii din mari depãrtãri, numai ca s-asculte niºte rapoarte ºi disertaþii? VALER: Vin pentru cã întrunindu-se în o mare societate sã ne afirmãm pe terenul cultural.

p. 3

I OSIF V ULCAN
182

p. 4

MIRON: Afirmarea aceasta însã nu cam reuºeºte. Nu prea facem ispravã multã. Folosul cel mai mare îl au birtaºii. VALER: ªi totuºi ai venit. MIRON: Pentru cã mi s-a urât acasã în monotonia ce mã-mpresoarã. Mi-a fost dor de oameni, de prieteni, de tine ºi de alþii. Sã ne mai vedem. Sã ne facem o zi bunã ca odinioarã, când eram la universitate. VALER: Ce frumoase timpuri au fost acelea! Cu drag mi-aduc aminte totdeauna. Acuma duc o viaþã foarte retrasã. Nici un chef, nici o ºtrengãrie. Tot acasã. Numai doi inºi, cu nevasta. MIRON: Poate fi ceva mai plãcut? VALER: Nu-i vorbã. Mi-i drag de nevastã-mea. Câte odatã însã izbucneºte din mine nãravul de holtei. ªi atunci aº da mult sã pot merge cu prietenii sã ne facem o searã bunã. Însã nu-i chip sã scap. MIRON: Sânge bun. VALER: Norocul însã nu m-a ajutat sã-mi pot face vânt. Într-una din sãptãmânile trecute, inteliginþa noastrã a þinut o conferinþã în care s-a luat cu mare entuziasm concluzia sã înfiinþãm ºi noi o casinã românã. MIRON: Ca sã jucaþi cãrþi. VALER: Rãutãcios! Scopuri mai înalte ne-au povãþuit: sprijinirea literaturei naþionale ºi închegarea vieþii sociale române. MIRON: ªi ce-aþi fãcut pentru realizarea scopurilor voastre? VALER: Entuziasmul a fost atât de mare, cã numai decât s-a improvizat un banchet pentru sãrbãtorirea momentului. MIRON: ªi aþi pronunþat o mulþime de toasturi. Unul despre misiunea descendenþilor (indescifrabil) lui Traian, care în realitate îºi cãutã numai de

T EATRU DIN MANUSCRISE
183

trebºoarele lor; altul pentru femeia românã, care la rândul ei sprijineºte literaturile strãine; al treilea pentru popor, talpa þãrii, la care însã numai atuncea ne gândim când îl putem exploata. VALER: Pesimism. MIRON: Când aud toasturi de acestea, mi se face pãrul mãciucã. Vorbe multe ºi nici un fond real. VALER: Banchetul fãrã toasturi ar fi ca nunta fãrã lãutari. MIRON: ªi n-am avea prilejul sã paradãm în talentul nostru oratoric. Atâta facem ºi noi. Pronunþãm toasturi sforãitoare, apoi ne culcãm pe cea ureche. VALER: Exagerezi. MIRON: E bine, dupã banchet ce-aþi fãcut? VALER: Ne-am pus pe lucru. Am lansat un apel la toþi redactorii, autorii ºi editorii de cãrþi ºi ziare româneºti, rugându-i ca în considerarea greutãþilor înfiinþãrii sã ne dea deocamdatã gratuit ediþiunile lor. MIRON: V-aþi constituit în casinã ca sã daþi ajutor literaturei româneºti ºi cereþi toate gratuit. Ciudat sprijin. Multã îmbrãþiºare de aceasta ºi literatura noastrã o sã ia un avânt. Vã felicit. VALER: Ce puteam sã facem? Câte parale aveam a trebuit sã le trimitem la ziarele strãine, cãci acolo nu se dau pe aºteptare ºi ele nu nu pot sã lipseascã din casinã. MIRON: Pentru cã atunci n-aþi fi casinã românã. ªi ce-aþi mai fãcut? VALER: Ne-am constituit biroul. Alegerea preºedintelui a fost o problemã grea, cãci aveam doi protopopi, unul greco-oriental, altul greco-catolic. Nici unul nu-i vrednic, cu toate acestea nu-i putem înlãtura, cãci au neamuri multe ºi preoþimea stã la spatele lor. Însã pe care sã-l preferãm? Ori pe care l-am alege, partidul celuilalt s-ar ºterge din casinã. În situaþia aceasta criticã ne-a trãznit prin minte sã-i

p. 5

I OSIF V ULCAN
184

p. 6

p. 7

alegem pe amândoi. ªi i-am ales. Avem dar doi preºedinþi. MIRON: ªi astfel aþi întrecut toate casinele noastre. VALER: Îþi baþi joc. Se vede cã nu cunoºti viaþa publicã româneascã... Pe ceilalþi funcþionari i-am ales mai uºor. Eu am primit sã fiu bibliotecar. MIRON: Care va sã zicã, aveþi bibliotecar, dar bibliotecã nu-i ca-n palmã. Ce minunat caracterizeazã aceasta tot mersul nostru cultural. Bibliotecar fãrã bibliotecã! Hahaha! Vei fi având mult de lucru. VALER: Tocmai de aceea mi-am ales postul acesta, cã n-am nimica de fãcut. Îmi oferã însã un pretext foarte bun ca sã pot ieºi din casã. De câte ori îmi vine pofta sã petrec un ceas douã cu prietenii, spun nevestei cã am sã mã duc la casinã sã aranjez biblioteca ºi plec. MIRON: Iatã cã sunt bune la ceva ºi casinele noastre. VALER: La început mã duceam mai rar, dar pofta vine mâncând, apoi începui sã ies mai adeseori ºi în cele din urmã în toate zilele. MIRON: ªtrengarule! ªi nevasta te crede? VALER: Poveste. Ea este un înger. MIRON: ªi totuºi, o înºeli? VALER: (Zãpãcit.) Cine þi-a spus asta? Eu îmi iubesc nevasta. ªi dacã fac câte o ºtrengãrie, asta însã nu însemneazã cã o înºel. Te rog nu cumva sã-i faci vreo aluziune, cãci e foarte geloasã. MIRON: Nu te teme. Contrar, am sã te scuz ºi sã te laud. Lucrezi ºi tu pentru binele de obºte ca mulþi care încaseazã laude. NICULIÞÃ: (Intrând.) Am fost la croitorul. Nu poate sã gate hainele pe mâine, cã are un lucru foarte grabnic. Face un discurs pentru întrunirea meseriaºilor. MIRON: În care, desigur, se va plânge cã nu sprijinim industriaºii români.

T EATRU DIN MANUSCRISE
185

VALER: Le-am comandat înainte cu o lunã. Acum ce sã fac? Hainele îmi trebuiesc mâine. NICULIÞÃ: Daþi-l pe mâna mea, cã-l învãþ eu regulã. VALER: Du-te la magazinul vienez, sã-mi trimitã de-acolo. NICULIÞÃ: (Ieºind, la parte.) Mã duc ºi la croitorul. Am sã-i fac eu discursul. (Iese.) MIRON: Acum îmi dai voie sã mã retrag niþel în odaia mea sã mã curãþ de praf ºi apoi te voi ruga sã mã prezinþi la nevastã-ta. La revedere! VALER: Cât mai curând. (Miron iese.) Criticã (pe) toatã lumea. Nimica nu(-i) place cum se face, dar el nu face nimica. Încolo, bun bãiat. SCENA III (Valer ºi Aurora.) VALER: (Grãbind înaintea nevestei sale.) O noutate plãcutã. A sosit amicul (Miron) despre care þi-am vorbit atât de mult. AURORA: (Intrând cu o scrisoare în mânã.) ªi eu îþi aduc o veste bunã. Mama ne scrie cã vine ºi ea cu tata la adunarea Asociaþiunii. VALER: (Atins neplãcut.) ªi mama! (Cu veselie forþatã.) Mã bucur. AURORA: Pronunþi bucuria ta cu atâta displãcere, parcã te-ar ameninþa o primejdie. VALER: Întocmai. AURORA: ªtii cã asta mã supãrã? VALER: Mã iartã, dragã. ªi nu te mira cã mã speriu când aud cã vine mama, ºtii cã mã tot dojeneºte. AURORA: Asta aratã numai cât de mult þine la tine. VALER: Dacã gradul de iubire a ei se manifesteazã prin dojeni trebuie sã mã aibã grozav drag. AURORA: Eu ºtiu cã te iubeºte mult. VALER: Halal de astã dragoste. Orice fac, nimica nu-i place. N-are o vorbã bunã pentru mine.

p. 8

I OSIF V ULCAN
186

p. 9

AURORA: Numai þi se pare. Nu fi nici tu aºa de simþitor. VALER: Bine. Am sã încerc. Sper sã izbutesc mai bine decât pân-acum, cãci noul meu oficiu nu-mi dã rãgaz sã fiu mult pe-acasã. AURORA: Nu voi doarã ºi-acuma tot dus de acasã. VALER: Oficiul porunceºte. AURORA: Ce mai oficiu! Bibliotecar al casinei române! Lucru mult ºi platã nimica. Mã mir cã l-ai primit. VALER: Pentru binele de obºte, toþi trebuie sã ne jertfim. Sub raportul acesta, recompensa materialã dispare. Este mult mai preþioasã simþirea cã neam împlinit datoria. AURORA: Frumos. Însã ceea ce faci tu, e prea mult. Îþi risipeºti tot timpul liber. Stai veºnic la casinã ºi munceºti cât zece. VALER: Exagerezi, scumpa mea. Lucrez, nu-i vorbã, mult, cãci aranjarea sistematicã a bibliotecii reclamã muncã stãruitoare. Dar fac aceasta cu plãcere, ºtiind cã o bunã bibliotecã publicã este un focar al culturei. Este o simþire prea delicioasã aceea care îþi spune cã lucrezi pentru binele de obºte. AURORA: Ce suflet nobil! De-ar fi toþi ca tine, cultura neamului românesc ar lua un avânt. VALER: Prea mare laudã. Muncesc ºi eu cât pot. Alþii fac mai mult. ( Se aude o trãsurã. Valer fuge la fereastrã. La parte.) Soacra! P-aci þi-i drumul, bãiete! (Tare.) Scuzã, dragã, am ceva grabnic la bibliotecã. (Iese repede prin stânga.) SCENA IV (Aurora, Bradu, Elena ºi Niculiþã. Elena, apoi Bradu, în urma lor Niculiþã aducând o mulþime de cutii ºi o colivie pentru pasãre.) AURORA: (Alergând înaintea lor sãrutã mâna mamei ºi a tatãlui.) Bine aþi venit. ELENA: Da frumos ne-ai aºteptat la garã.

T EATRU DIN MANUSCRISE
187

AURORA: N-am ºtiut cu care tren veniþi. ELENA: Þi-am trimis o carte poºtalã ilustratã. AURORA: N-am primit-o. ELENA: O fi perit pe poºtã. NICULIÞÃ: (La parte.) I-am dat foc sã nu supãr pe stãpânul. ELENA: Am sã fac o reclamaþie la direcþia poºtei. BRADU: Te rog nu schimonosi limba: ºi reclamaþiune ºi direcþiune, cã doar nu zicem rogaþie, ci rugãciune. ELENA: Tu tot cu acea telegramã. Vorba e cã ilustrata n-a sosit, prin urmare a pierit pe poºtã. BRADU: Eu nu cred, poate numai a rãtãcit. Cã toate pot sã piarã pe poºtã, numai versurile rele ºi ilustratele nu pier niciodatã. Te rog nu reclama! În sfârºit, poºta nu e rãspunzãtoare, cãci n-ai trimis-o recomandatã. ELENA: Sã nu reclamez? Sã fiu ºi eu un papã-lapte ca tine? Am mai multã ambiþie. BRADU: Tu ai ambiþie, eu ambiþiune. Iatã ce ne deosebeºte. ELENA: ªi încã multe alte. ( Aurorei .) Dar Valer ºi Eugenia nu-s acasã? AURORA: Eugenia e în grãdinã sã-þi facã un buchet. Valer e dus la casinã. ELENA: La casinã pe vremea aceasta? AURORA: El este bibliotecarul casinei ºi aranjeazã biblioteca, pentru cã oaspeþii care vin la adunarea Asociaþiunii s-o gãseascã în ordine. ELENA: Parcã de bibliotecã îi arde p-aceia. BRADU: El este bibliotecarul casinei! Prea bine. Asta probeazã cã dânsul se ocupã cu lucruri serioase. ELENA: Tu, fost profesor, gândeºti cã nu este ocupaþie... BRADU: Ocupaþiune. ELENA: ...mai frumoasã decât sã stai veºnic cu nasul în cãrþi.

p. 10

I OSIF V ULCAN
188

p. 11

p. 12

BRADU: Cetitul îþi înalþã sufletul. ELENA: Dupã pãrerea mea, ocupaþia cea mai frumoasã este aceea care aduce mai mult folos. M-aº prinde cã dânsul are o retribuþie foarte modestã. Ce platã are? BRADU: Platã e cuvântul ales. Zi româneºte, leafã. ELENA: E bine, ce leafã are? AURORA: Nimica. El lucreazã gratuit. ELENA: (Miratã.) Gratuit? ªi totuºi pierde timpul acolo? BRADU: Asta nu-i pierdere de timp. A lucra pentru bine de obºte este o muncã cât se poate de bine. Este un idealist. Fãrã idealiºti nu se ridicã o naþiune. ELENA: ªi stã mult la biblioteca aceea? AURORA: Foarte mult. De când s-a infiinþat casina e tot acolo. Are grozav mult de lucru! Ce gândeºti, a aranja o bibliotecã nouã, nu-i glumã. BRADU: Bravo, bãiete. Asta îmi place. ELENA: Mie însã nu. Eu nu pot înþelege cum s-a schimbat de odatã ginerele meu. Pân-acuma nu lua în mânã nici o carte, îi era urâtã ori ce fel de lecturã: º-acum iatã-l un mare bibliofil. BRADU: Ei, º-apoi n-ai sã te bucuri de asta? ELENA: Nu. Schimbarea aceasta nenaturalã îmi pare suspectã. Nu se schimã nimeni fãrã vre-o pricinã. BRADU: Br! Ce cuvânt urât. Zi, cauzã. ELENA: Aici trebuie sã fie ceva la mijloc, care a îndemnat pe ginere meu, realistul de pân-acuma sã devinã deodatã atât de ideealist. BRADU: Veºnic bãnuitoare. Câte scene ai fãcut ºi cu mine. AURORA: Trebuie sã-l apãr pe Valer. Sã-l auzi, mamã dragã, cu ce entuziasm vorbeºte poetul tãu benevol! ELENA: Atât mai suspect. Bãrbaþii atuncea mint mai slugarnic, când declameazã mai înfocat.

T EATRU DIN MANUSCRISE
189

BRADU: Þi-am declamat eu vreodatã? ELENA: Eu dau cu socoteala, cã fleacul acesta de bibliotecã nu-i decât un pretext pentru ca sã poatã ieºi sã-ºi continue viaþa ºtrengãreascã ce a dus ca flãcãu. AURORA: Mamã dragã, te înºeli. BRADU: Ãsta-i obiceiul mamei. Dã cu bota-n baltã. ELENA: Judecata mea nu tândãleºte, ci se pronunþã repede, cãci cunosc oamenii. Eu sunt convinsã cã bãrbatul tãu te înºalã. AURORA: Ah! mamã, bagã de seamã ce vorbeºti. Îmi înghimpi inima. Valer e atât de bun. ELENA: Nu cunoºti tu încã ºiretenia bãrbaþilor. Ai sã vezi cã nu m-am înºelat. Nu m-oi întoarce de aici acasã, pânã ce nu voi face luminã în misterul acesta. BRADU: Va sã zicã ne aºteptãm la fulgere ºi tunete. ELENA: N-am sã mã speriu de nimica, numai sã izbutesc. AURORA: Eu mã tem. Te rog nu fã nimica. Noi trãim atât de bine. ELENA: ªi cu toate acestea, eu îþi zic cã el te înºalã. Sunt convinsã. Lasã cã þi-l descos eu. În genunchi are sã-þi cearã iertare. BRADU: Vai de el ºi de zilele lui. De-ar ºti ce-l aºteaptã, mai bine ar lua lumea-n cap. ELENA: Tu tot cu ale tale, în loc sã-mi mulþumeºti cã ºi din tine am fãcut om. BRADU: Din mine? Parcã tu ai fi fost profesor timp de treizeci de ani ºi nu eu! ELENA: Ce mai lucru mare! Aceleaºi lecþii repetate treizeci de ani de-a rândul. Câtã vreme eu am muncit din greu la gospodãrie. BRADU: Iarãºi un cuvânt pocit! Când îl aud mi se face pãrul mãciucã. Gospodi pomilui! ELENA: Zi-i, cum îþi place. Adevãrul este cã umerii mei duc greutatea casei.

p. 13

I OSIF V ULCAN
190

BRADU: Ce mai greutate! Ai de toate. Eu conduc afacerile. ELENA: Tu! Hahaha. AURORA: Vã-mpac eu. Tata conduce casa, dar pe tata îl conduce mama! SCENA V (Aceiaºi ºi Lucia.) LUCIA: ( Intrând repede cu un buchet [ în ] mânã, aleargã la mamã-sa.) Sãrut mâna, mamã dragã. (Îi sãrutã mâna.) Cu ce dor te-am aºteptat! Iatã, þi-am legat un buchet. (Il predã.) (Cãtre tatã sãu.) Bine ai vinit, tãtucã. (Îi sare de gât.) ELENA: Am venit sã te ducem acasã, cã prea ne lipseºti. BRADU: Vezi cum te iubeºte mama. ELENA: Lucru mult ºi eu numai singurã. BRADU: Lucru mult? De când Lucia nu e acasã nu mai vine nimeni ºi mi-i casa pustie. Te-ai pus pe cetit de romanuri ºi citeºti chiar ºi româneºte. AURORA: Cu atât mai mult vin la noi, de când Lucia e aicea. Tinerii cei mai fercheºi. ªi-au dat ºi vre-o douã serenade. LUCIA: Eu nu sunt de vinã. ELENA: Serenadele nu-mi plac. Cã mai totdeauna niºte flusturaþi le aranjeazã ºi de regulã socrii le plãtesc. LUCIA: Eu m-am ºi supãrat. Am spus lui Turdan sã nu mai facã de aceste. AURORA: ªi drept probã de ascultare, a treia noapte a dat altã serenadã. ELENA: Turdan? Ce-i omul acesta? AURORA: Un teolog. ELENA: Un teolog! Punã-ºi pofta-n cui. AURORA: Un tânãr foarte distins. LUCIA: Bun dansator.

p. 14

T EATRU DIN MANUSCRISE
191

BRADU: M-aº prinde cã nu ºtie glasurile. ELENA: Rãmânã la molisefnic ºi nu-ºi ridice ochii la fete cari nu-s crescute sã fie preotese. Cred cã mâine ºi poi-mâine avem sã vedem la adunare ºi tineri mai de seamã. Iatã cauza pentru care îndeosebi am venit ºi eu. Dar Valer nu mai vine. AURORA: Se vede cã astãzi are mult de lucru. BRADU: Mã duc eu la casinã sã-l surprind. ELENA: Vrei sã mergi numai ca sã ai pretext a te pune la un pãhar de bere. ªezi, vine el ºi fãrã tine! AURORA: (Privind pe fereastrã.) Iatã cã ºi vine. SCENA VI (Aceiaºi ºi Valer cu Miron.) VALER: (Intrând, soacrei.) Bine aþi venit, mamã dragã. (Îi sãrutã mâna, apoi dã mâna cu socru sãu.) Îmi daþi voie sã vã prezint pe amicul meu Miron Seliºtean, care asemenea este oaspetele nostru, venit la adunarea de mâine a Asociaþiunii. Soacrã mea, nevastã mea, socrul meu ºi cumnãþica Lucia. MIRON: O surprindere pe cât de neaºteptatã, pe atât de plãcutã. Eu pândeam cã amicul meu Valer e singur cu doamna ºi iatã ce societate mare gãsesc. ELENA: Am venit cu bãrbatul meu pe neaºteptate, cãci tocmai acum este mai mult lucru la moºie. Dar în cele din urmã mi-am zis cã nu se cade sã lipsim de la o adunare culturalã atât de importantã. MIRON: Mai ales cã aveþi aici ºi copii. O distracþie cât se poate de plãcutã. Mâine era sã fie ºi un bal. D-ºoara, desigur, îl aºteaptã cu dvs. LUCIA: Da, da. Mã tem însã cã nu vor fi dansatori destui. MIRON: Cu atât mai plãcut are sã fie pentru noi cei ce suntem aici. LUCIA: Eºti pasionat dansator?

p. 15

I OSIF V ULCAN
192

p. 16

MIRON: Mã nebunesc când aud muzica. ELENA: (Lui Valer.) Tu nu mai dansezi? VALER: Nu mai am timp. SCENA VII (Aceiaºi ºi Niculiþã.) NICULIÞÃ: Un þãran bãtrân cautã pe dl profesor sã meargã a spovedi pe nevastã-sa care trage de moarte. VALER: Spune-i sã mai aºtepte, cã dl protopop tocmai are ºedinþã la bancã. NICULIÞÃ: Dar dacã moare biata muiere pân-atunci? VALER: Spune ce þi-am spus ºi cautã-þi de trabã. NICULIÞÃ: Eu gândesc cã protopopul are datoria sã meargã întâi sã spovedeascã, apoi sã contureze cambii la bancã. VALER: Da obraznic mai eºti astãzi. (Niculiþã iese.) ELENA: Am auzit ce post frumos ai! Bibliotecarul casinei. BRADU: Felicitãrile mele! AURORA: Eu nu mã bucur deloc. Stau tot singurã. VALER: Nu te supãra, dragã. Trebuie sã muncim ºi pentru binele de obºte. ELENA: ªi nu þi s-a urât încã? VALER: Din contra. Din ce în ce îmi place mai mult. ELENA: Curios! Mai demult îþi era urât de cãrþi ºi-acum îþi fac plãcere. BRADU: Se înþelege. Ce este mai plãcut decât a ceti o carte bunã!? VALER: Nimic în lume. ELENA: Va sã zicã, nu numai aranjezi, ci ºi citeºti. VALER: Da, da. Este un deliciu. BRADU: Ce anume îþi place mai mult? VALER: (Încurcat.) Filosofia. Teoriile cele mai noi mã farmecã. BRADU: Anume cari? Eu nu aprob toate.

p. 17

T EATRU DIN MANUSCRISE
193

MIRON: Nu sunteþi de pãrere cã discuþia aceasta nu intereseazã pe dame. BRADU: Aveþi dreptate. Mai bine m-oi duce pe la bibliotecã ºi voi consulta pe autori acolo. VALER: (Spãriat.) Vrei sã vii la bibliotecã? Este de prisos. Spune-mi ce cãrþi îþi trebuiesc ºi eu þi le voi aduce. ELENA: Eºti prea gelos de biblioteca ta, dragã ginere, de nu vrei s-o arãþi ºi altuia. VALER: Numai modestia mã opreºte. Biblioteca noastrã nu este astfel instalatã ca sã ducem acolo ºi oaspeþi. ELENA: Modestia ta desigur este exageratã. Unde tu lucrezi de atâta timp cu un zel neobosit, acolo trebuie sã fie ceva vrednic de vãzut. VALER: ªi cu toate acestea, nu este. Un mic început, atâta tot. MIRON: Eu înþeleg pe fratele Valer. Niciodatã nu i-a plãcut sã se laude. Când va termina aranjarea, va veni el însuºi sã vã anunþe; pân’atuncea sã nu-l deranjãm. VALER: Numai v-aþi pierde iluziile. BRADU: Pe mine nu mã vei desmânta, oricât faci pe modestul. Ce-mi pasã mie, oricum e fãcutã instalaþiunea; numai cartea cãutatã sã nu lipseascã. Când pot sã vin? VALER: Astãzi nu, nici mâine. BRADU: Aºadarã poi-mâine. VALER: Nici atunci. Pânã mai târziu. M-aº simþi prea jignit în ambiþiunea mea sã vedeþi un lucru neisprãvit. MIRON: Valer are dreptate. El vrea sã ne arate ceva perfect. Sã-i dãm timp. ELENA: Dar noi nu putem face multe aici. Doresc ºi eu sã vãd biblioteca aceea. Astã noapte am visat rãu ºi aº dori sã citesc tâlcuirea visurilor. VALER: N-avem cartea aceea.

p. 18

I OSIF V ULCAN
194

p. 19

ELENA: O sã gãsesc eu aºa ceva acolo. Am sã vin desigur. VALER: (La parte.) Asta ar mai lipsi. (Tare.) Vã fac atentã, cã bãiatul sevitorului casinei zace de difteritis. Nu e consult sã vizitaþi acolo. SCENA VIII (Aceiaºi ºi Trifãnescu.) TRIFÃNESCU: Pardon! Sunt învãþãtorul Trifãnescu. ( Lui Valer .) Domnul profesor nu-i aici? Îl aºteptãm la examen. Tot publicul e adunat, numai domnia lui mai lipseºte. VALER: Dl profesor este la bancã. TRIFÃNESCU: Mã duc dar acolo sã-l poftesc. VALER: Degeaba te duci, cãci are ºedinþã ºi nu poate sã lipseascã. TRIFÃNESCU: Aºadar vom þine examenul fãrã dânsul. (Iese.) MIRON: Aºa-i [indescifrabil] Când ar trebui sã fie la bisericã sau la ºcoalã, e la bancã. În loc de predicã, face bilanþuri, în loc sã meargã sã vadã de ºcoalã, umblã sã facã câte un gheºeft nou. Casa lui e veºnic plinã, însã nu de credincioºi, ci de oameni cu daraveri, cari stãruiesc sã capete câte-un împrumut. Cele douã slujbe ce poartã, protopopiatul ºi directoratul de bancã, îl ºi încurcã de multe ori. Deunãzi, dupã liturghie, când a voit sã pomeneascã niºte bolnavi, a scos din buzunar lista unor valori de la bancã. ªi numai dupã ce a citit câteva nume, a bãgat de seamã cã a greºit. BRADU: În adevãr, unii din popii noºtri au prea alunecat pe panta materialismului. Idealismul de odinioarã dispare din ce în ce mai mult. Îi vezi la tot felul de întreprinderi de câºtig, numai pe amvon nu se urcã deloc.

p. 20

T EATRU DIN MANUSCRISE
195

MIRON: Cui sã þinã predici? Inteligenþa nu vine la bisericã, pentru cã n-are timp. Damele numai atuncea se aratã când au toalete noi ºi fiindcã nu le dã mâna sã-ºi facã adeseori, stau acasã. Tinerii nu se prezintã, pentru cã fetele nu vin. Poporul petrece la cârciumã. VALER: Pesimism. MIRON: Nu pesimism, ci real. În situaþia aceasta ar fi bine, cã în teologie sã se propunã ºi contabilitatea duplã. Pentru aceasta au unii mai multã atracþiune, decât pentru patrafir... Dar am alunecat prea departe. Eu am sã fac niºte vizite. Scuzaþi cã mã retrag. VALER: Ne vedem la seara de cunoºtinþã. MIRON: Se’nþelege. (Iese.) VALER: Nu poftiþi sã vã retrageþi, ca sã vã pregãtiþi pentru searã[?] ELENA: Da, da. BRADU: Eu mã duc întâi la librãrie sã-mi cumpãr gramatica cea nouã. Desigur, o adunãturã de verzi ºi uscate. (Ies toþi, afarã de Valer /ºi Miron/.) SCENA IX (Valer ºi Miron) VALER: M-am topit. Soacrã mea ºi-a pus în gând sã vinã. ªi ce ºi-a vârât ea o datã în cap, nu-i chip sã scoþi. De va merge, va ieºi la luminã minciuna. ªi-apoi, Dumnezeu sã mã fereascã. Ce sã mã fac? MIRON: Þi-aº recomanda un mijloc foarte simplu: dã foc casinei. VALER: Tu râzi de mine. Se vede cã nu ºtii în ce mare primejdie mã aflu. MIRON: Adevãrat e cã eu nu vãd aºa mare primejdie. Va ieºi la luminã cã ai petrecut undeva. Soacrã-ta va cãuta unde ºi tu vei arãta cã ai fost în societatea prietenilor tãi.

p. 21

I OSIF V ULCAN
196

p. 22

VALER: Fost-am, adevãrat, ºi acolo. Dar mai mult am pas aiurea. MIRON: Unde? VALER: Nu mã ispiti, cã nu pot sã-þi spun. MIRON: Nici mie, amicului din copilãrie? VALER: Mai cu seamã þie nu. MIRON: De ce? VALER: Eºti prea riguros în judecãþile tale ºi m-ai condamna. MIRON: Va sã zicã e ceva grav. VALER: Foarte. MIRON: Cred cã n-ai fãcut ceva necinstit. Caracterul tãu te-ar fi oprit. VALER: Când inima te predomneºte, vocea raþiunii amuþeºte. MIRON: Vre-un amor oprit? VALER: Da. MIRON: Îþi înºeli nevasta? Abia te-ai însurat ºi te seduce un amor nou. VALER: Nu e nou. E vechi. Primul meu amor. MIRON: E bine, dacã þi-a fost primul amor, de ce nu l-ai încheiat înaintea altarului? VALER: N-am putut. Ea a fost o fatã sãracã ºi eu n-aveam decât datorii. Creditorii mã strâmtorau grozav ºi-mi trebuiau parale chiar ºi din fundul pãmântului. Am luat dar pe nevastã-mea ai cãrei pãrinþi mi-au plãtit toate datoriile. MIRON: ªi tu drept recunoºtinþã, îþi înºeli nevasta, ingratule. VALER: Mi-am dat toatã silinþa sã-mi înec primul amor. Însã pãrea cã am ºi reuºit. ªi când ea s-a mãritat, m-am crezut oareº-cum uºurat. Mã simþeam parcã fericit cu nevastã-mea, care este un suflet bun. Abia la doi ani însã, bãrbatul celeilalte a murit ºi a venit iarãºi acasã la pãrinþi. De atunci ºi pacea mea a zburat. Nu mã mai aflam bine acasã, îmi venea sã tot ies, s-o întâlnesc ºi sã-i

T EATRU DIN MANUSCRISE
197

spun cã ºi acuma o iubesc, cã fãrã de ea nu pot sã trãiesc. MIRON: ªi i-ai spus. VALER: Da. Însã ea m-a refuzat ºi mi-a tras o lecþie moralã pe care n-am s-o uit niciodatã. Asta m-a scos ºi mai mult din fire. De atunci sunt ºi mai nefericit. Acum ºtii totul. Condamnã-mã, dar te rog scoate-mã din încurcãtura aceasta. MIRON: Fireºte cã te condamn. Dar nu acuma e timpul a pronunþa judecata. Faptul care se impune este sã te ajut, ca sã ieºi din încurcãtura aceasta. Fii sigur, voi face tot. Acum, adio. (Iese.) SCENA X (Valer ºi Troscoþel.) TROSCOÞEL: Am auzit cã a sosit soacra dtale. VALER: Ce te priveºte? TROSCOÞEL: Am sã-i fac o comunicaþie foarte importantã, cã-þi înºeli nevasta ºi faci declaraþii de amor unei dame strãine. VALER: Mizerabil ce eºti, n-ai sã poþi face asta, cã te sfãrâm. TROSCOÞEL: Nu mã tem. VALER: Ai dreptate. Nu-mi pot mânji mâna cu un astfel de om. Voi chema servitorul sã te dea afarã. (Sunã.) TROSCOÞEL: Atunci am sã scriu doamnei o scrisoare. NICULIÞÃ: (Apare.) Ce poftiþi? VALER: Dã pãlãria ºi bastonul domnului, cã vrea sã plece. NICULIÞÃ: (Le dã ºi deschide uºa.) Poftiþi... TROSCOÞEL: Nu plec. VALER: Niculiþã, umflã-l! NICULIÞÃ: (Se repede sã-l prindã pe Troscoþel, dar acela sare repede în cea parte a odãii.) Dle, pleacã de bunã voie, cã dacã nu, ai sã mã pomeneºti.

p. 23

I OSIF V ULCAN
198

p. 24

p. 25

TROSCOÞEL: (Bate la uºã.) Dacã nu-mi daþi pace, am sã intru. VALER: (Lui Niculiþã.) Dã-l dracului ºi ieºi. NICULIÞÃ: Ce rãu îmi pare cã-l umflam eu. (Iese.) VALER: Ce te priveºte cã eu fac curte acelei dame? TROSCOÞEL: Pentru cã o iubesc ºi eu ºi vreau s-o iau de nevastã. VALER: Ia-o, dacã poþi. TROSCOÞEL: Asta atârnã de la alegerea mea de notar. VALER: N-ai sã fii ales. TROSCOÞEL: ªtiu cã dta mã combaþi cu toatã puterea. Am venit dar sã te rog sã nu mi te opui. Nu cer sã mã sprijineºti, numai sã taci. VALER: N-am sã tac. Am sã te combat straºnic. Pentru cã nu te þin vrednic de postul acela. Postul de notar comunal este un post frumos. Dimpreunã cu preotul ºi învãþãtorul, ei sunt lumina satului. Unde aceºtia sunt oameni cinstiþi, comuna înfloreºte; unde ei sunt miºei, comuna se prãpãdeºte. Iatã pentru ce trebuie sã te combat. TROSCOÞEL: Mã judeci prea riguros. VALER: Se vede cã þi-ai uitat trecutul, cã ai falsificat cambii ºi ai fost închis în temniþã. Cum sã pun eu în fruntea comunei pe un fost puºcãriaº! TROSCOÞEL: Pãcatele tinereþelor. Am suferit pentru ele. Le-am ispãºit. Nu pot sã fiu ponegrit toatã viaþa. VALER: Asemenea fapte îºi aruncã umbra asupra vieþii întregi. TROSCOÞEL: Lumea nu judecã astfel. Priveºte-n jurul dtale ºi vei vedea ºi alþi foºti puºcãriaºi ocupând posturi de onoare ºi pe unii þinând lecþii de moralã oamenilor cinstiþi. VALER: Asta probeazã la ce grad a scãzut corupþiunea astãzi. TROSCOÞEL: Scurtã vorbã, nu vrei sã mã sprijineºti? VALER: Nu. Mi s-ar revolta bunul simþ dacã aº face asta.

T EATRU DIN MANUSCRISE
199

TROSCOÞEL: Bine. Atunci mã duc la soacra dtale ºi te dau de gol. VALER: Miºel? TROSCOÞEL: Eu, pentru cã cu mintea necoaptã, împins de sãrãcie, am sãvârºit o faptã punibilã, sunt un miºel. Dta care cu mintea toatã, îmbuibat de belºugul produs de zestrea nevestei, o înºeli, eºti un om cinstit! VALER: Taci cã te sfãrâm. TROSCOÞEL: Þi-am spus preþul tãcerii mele. VALER: Un adevãrat bandit. TROSCOÞEL: Contrar! O mânã a justiþiei care vine sã declareze pe un om, care acasã vrea sã treacã drept un bãrbat de model, dar afarã din casã face curte unei doamne, îi jurã amor! VALER: Chem servitorul. TROSCOÞEL: (Sãrind la uºã, pune mâna pe zãvor.) Înainte de a intra el mã duc la soacra dtale. VALER: (Sare la el ºi-l opreºte.) Stai, ticãlosule! TROSCOÞEL: Mã combaþi sau ba? VALER: (Îl apucã de umeri.) Te omor. TROSCOÞEL: (Deschizând uºa.) Dta ai voit aºa. Fie! SCENA XI (Valer, Troscoþel, Elena, Aurora.) ELENA: (Intrând.) Am auzit o conversaþie zgomotoasã. Ce s-a întâmplat? Vã certaþi? VALER: Am vorbit numai cu ton mai nalt. Aºa mi-i obiceiul. ELENA: Curios obicei. TROSCOÞEL: Am auzit c-aþi venit ºi am grãbit sã vã prezint omagele. VALER: (Stând înapoia doamnelor, face semn cu mâna lui Troscoþel sã tacã.) Dl Troscoþel este un mare stimãtor al dvoastrã. ELENA: Mulþumesc.

p. 26

I OSIF V ULCAN
200

p. 27

VALER: Atenþiunea dlui Troscoþel este cu atât mai preþioasã, cãci are foarte mult de lucru ºi este grãbit. TROSCOÞEL: (La parte.) Ar vrea sã mã duc, dar nu mã miºc. (Tare.) Astãzi, din întâmplare, n-am nici un lucru urgent. VALER: (La parte.) Ticãlosul, vrea sã mã necãjeascã. AURORA: Ne pare bine. TROSCOÞEL: Totodatã v-aduc salutãri de la Dna Buciuman. AURORA: Una din prietenele mele cele mai bune. ELENA: Dna Buimucean. A! Mi-aduc aminte. VALER: (La parte.) Începe viscolul. ELENA: Biata vãduvã, s-a mai consolat? TROSCOÞEL: O vãduvã tânãrã ºi frumoasã se consoleazã uºor. VALER: Se-nþelege. TROSCOÞEL: Numaidecât se gãseºte un suflet bun, care sub impresiunea farmecului, îºi dã toatã silinþa sã-i alunge norii întristãrii. ELENA: Mai cu seamã dacã îl îndeamnã vre-un foc vechi ºi poate nepotolit. AURORA: Foc vechi! ELENA: Eu zic numai aºa. Valer va fi ºtiind mai bine. VALER: De unde sã ºtiu? (Face semn lui Troscoþel sã-l apere.) TROSCOÞEL: (Încet lui Valer.) Mã sprijineºti sau te dau de gol. (Tare.) Dl Gildan... (Se uitã la el aºteptând sã zicã o vorbã de sprijin. Gildan tace.) Dl Gildan... ELENA: Ei, bine, ce-i cu el? VALER: Dl Troscoþel e modest. Nu vrea sã se laude cã învingãtorul este el. AURORA: Zãu! ELENA: Atunci, felicitãrile mele. TROSCOÞEL: Mulþumesc, dar nu pot sã primesc încã. VALER: Primeºte!

T EATRU DIN MANUSCRISE
201

TROSCOÞEL: Mai e o pedecã de învins. ELENA: Ai vre-un rival? TROSCOÞEL: Da. Însã am sã-l dobor. Pân-acuma l-am cruþat, dar ºi rãbdarea mea e pe sfârºite. Ori se va retrage, ori îl dau de gol ºi atunci vai de capul lui. VALER: (Încet.) Ticãlosul, cum îmi pune pistolul la piept! ELENA: Bine faci. Este poate vorba de un om însurat, care-ºi înºalã nevasta. TROSCOÞEL: Da. ªi ruºinea lui are sã fie cu atât mai mare, cã nu de mult s-a însurat ºi acasã trece de un bãrbat credincios. ELENA: Nu mai spune. TROSCOÞEL: O sã fie mare scandal în societate. (Încet lui Valer.) Nici acum nu vrei sã vorbeºti? VALER: (Încet.) Bandit! ELENA: (Lui Valer.) Tu nu ºtii cine-i bãrbatul acela? VALER: N-am nici idee. TROSCOÞEL: Sã te ajut eu a-þi împrospãtezi memoria? AURORA: ªtii dar ºi tu? ªi niciodatã nu mi-ai spus. TROSCOÞEL: Suflet bun, n-a voit sã vã tulbure seninul nevinovãþiei. ELENA: Ce bãrbat bun. AURORA: Valer al meu mã fereºte ºi de umbra neplãcerii. VALER: Un consorte cinstit nu povesteºte soþiei astfel de lucruri. TROSCOÞEL: În adevãr, mare ticãloºie. ªtiu cã v-aþi mira ºi dvoastrã dacã v-aº spune numele lui. ELENA: Spune-l! TROSCOÞEL: (Privind semnificativ spre Valer.) Mi-i greu, nu se cade. VALER: Nu e lucru cinstit. ELENA: Ba da. Las’ sã-l cunoascã lumea. Un om care-ºi înºalã nevasta nu poate sã-ºi reclame cinstea. Spune numele lui. TROSOCÞEL: Numele lui...

p. 28

p. 29

I OSIF V ULCAN
202

p. 30

VALER: Te opresc. ELENA: Pentru ce te opui cu atâta forþã? VALER: Este un prieten al meu. ELENA: ( Semnificativ .) Poate cel mai bun. Numai pentru acela ne înfocãm atât de tare. TROSCOÞEL: N-am ce face. Nu pot rezista dorinþei doamnei. Numele lui... VALER: (Sare la el ºi îi astupã gura.) Te sugrum... ELENA: Atunci trebuie sã presupun cã bãrbatul acela eºti chiar tu. AURORA: Valer! VALER: Spunã Dl Troscoþel dacã sunt eu. (Strângându-i gâtul.) Spune dacã ai curaj! ELENA: Lasã-l sã vorbeascã. TROSCOÞEL: (Lui Valer.) Sã spun? VALER: Nu este cinstit sã-þi compromiþi rivalul. Ajunge-þi cã ai învins ºi eºti în ajunul de a te cununa cu doamna aceea. AURORA: Da, da. VALER: Ceea ce Dl Troscoþel n-a voit sã spunã, am sã spun eu. Dsa are sã se aleagã notar, cãci îl sprijinim toþi ºi eu îi dau sprijinul. Dupã alegere va fi nunta. TROSCOÞEL: Mã sprijineºti? VALER: Iatã mâna. TROSCOÞEL: Mulþumesc. Mã duc sã spun ºi miresei mele. (Salutã ºi iese.) SCENA XII (Elena, Aurora, Valer.) VALER: Ce nebun! ELENA: Era p-aci sã scape o vorbã. AURORA: Care m-a pus pe gânduri. VALER: Atâta mai lipsea. ELENA: O sã vedem mai târziu. Am sã cercetez. VALER: Sunt liniºtit.

T EATRU DIN MANUSCRISE
203

SCENA XIII (Aceiaºi, Bradu, apoi Lucia ºi Miron.) BRADU: Am fãcut o micã plimbare prin oraº. Am fost ºi la casina românã. VALER: (Înfricat.) Ai intrat? BRADU: N-am putut, cãci a fost încuiatã ºi n-am vãzut p-acolo un suflet de om. ELENA: La casinã mi-i dor ºi mie sã mã duc. O sã mergem în oarecare zi cu toþii sã vedem biblioteca. VALER: Vai de mine, n-am sã scap. LUCIA: Poftiþi la masã. MIRON: Am sosit în timpul cel mai bun. (Pleacã toþi.) CORTINA Finea actului I
p. 31

I OSIF V ULCAN
204

ACTUL II (Odaie mare. Mai multe mese. Pe una o grãmadã de ziare aruncate de-a valma, din cari un tânãr slab îmbrãcat alege câte unul ºi citeºte. La altã masã ºed mai mulþi inºi ºi joacã cãrþi. Când cortina se ridicã jocul urmeazã.) SCENA I (Mai mulþi jucãtori ºi dascãlul.) PRIMUL: (Unul dintre cei ce joacã.) Quint, as, bela. Cassã. (Începe jocul izbind masa cu pumnul.) Mai jucaþi încã? AL DOILEA: Da, da. (Dau mai departe.) AL TREILEA: Renons. PRIMUL: De ce? AL TREILEA: N-ai dat culoare pe culoare. PRIMUL: Minþi. AL TREILEA: Ba minþi tu. Iatã ºi te convinge. (Ridicã iute loviturile ºi cãutându-le repede, zice.) Iatã, aici ai dat ghindã în loc de dubã. PRIMUL: Nu eu am dat, ci Traian. AL DOILEA: Da, da. Am greºit. PRIMUL: Vezi, mãgarule, cã n-ai avut dreptate. Ai fi vrednic sã-þi trag o palmã. AL TREILEA: Cuteazã dacã ai curaj. PRIMUL: (Terminând jocul.) Cu astfel de om nu mai joc. (Numãrã cãrþile ºi trage cassa.)

T EATRU DIN MANUSCRISE
205

AL DOILEA: Nu fi ºi tu aºa pripit. Ce mai lucru mare. O greºealã ºi nimic mai mult. Sã vã povestesc ce-am vãzut deunãzi în casina ungureascã. Un domn a zis: „Quint as bela. Cassã.” Era o prostie foarte interesantã, cãci în cassã se adunaserã vre-o douã sute de coroane. DASCÃLUL: (De la masa de ziare.) Tocmai câtã-i plata mea pe trei luni. AL DOILEA: Toatã societatea s-a adunat împrejurul mesei de cãrþi. ªi jocul începu în mijlocul interesãrii generale. Una, douã, trei lovituri ºi jucãtorul nu duce nici una. Publicul privitor stã uimit ºi pãrerea generalã este cã dânsul are sã piardã partida. AL TREILEA: ª-apoi? AL DOILEA: Iatã ce s-a întâmplat. N-a dus nici o loviturã. Terminându-se parti[d]a, societatea a izbucnit în râs. El a rãmas rece ºi a zis: „Quint as bela, face 120. Cât aveþi voi?” Partenerul care a dus mai mult, numãrã: „Nouã zeci ºi cinci.” La rândul sãu, jucãtorul surâde ºi constatã: „Aºadarã, am câºtigat!” ªi trage cassa în mijlocul unui râset general, din care se auzirã numai cuvintele lui: „Plãtiþi!” Iatã cum poate dobândi cineva cassa, fãrã sã ducã o singurã loviturã. SERVITORUL CASINEI: (Intrând.) Popicele sunt gata, dacã poftiþi. PRIMUL: Haidam. (Toþi îºi iau pãlãriile sã plece.) DASCÃLUL: (Þinând în mânã un ziar.) Nu citiþi ziarele proaspete? AL TREILEA: Citeºte-le dta ºi ne spune ce-i mai interesant. DASCÃLUL: Eu le-am citit. Este un eveniment interesant. TOÞI: Ce? DASCÃLUL: A apãrut o carte de unul din scriitorii noºtri de valoare.

p. 32

p. 33

I OSIF V ULCAN
206

p. 34

PRIMUL: Atâta tot! M-aºteptam la ceva mai important. DASCÃLUL: O carte bunã nu-i un eveniment destul de important? AL DOILEA: Ba da. PRIMUL: Dl Învãþãtor are dreptate. O carte bunã este o mare noutate. Eu sunt de pãrerea ca în numele casinei sã trimitem autorului o telegramã de felicitare. TOÞI: Prea bine. PRIMUL: Aceastã manifestaþie are sã ridice mult prestigiul casinei noastre, cãci lumea va vedea cã noi petrecem cu luare aminte progresul literaturei naþionale. ªi nu ne va costa decât ºase zeci de fileri. DASCÃLUL: Bine, domnilor, n-ar fi bine ca întâi sã cetim lucrarea aceea, apoi sã felicitãm pe autor. PRIMUL: Este de prisos. Numele autorului ne e garanþã de ajuns, cã ºi lucrarea aceasta a lui e bunã. TOÞI: Nu cetim! DASCÃLUL: Sã-mi daþi voie a propune ca cel puþin ulterior sã ne comandãm cartea pentru bibliotecã. AL DOILEA: Nu se poate. N-am nici un ban în cassã. Am trimis azi chitanþa pentru taxa de membru pe la toþi ºi nimeni n-a achitat-o. PRIMUL: În situaþiunea aceasta propun sã ne adresãm la autor, ca considerând sãrãcia casinei noastre, sã ne dea pentru bibliotecã un exemplar gratuit. TOÞI: Primim.

T EATRU DIN MANUSCRISE
207

A DOUA MOARTE
Dramã în 3 acte

I OSIF V ULCAN
208

PERSOANELE: OLGA PLOIEªTEAN, vãduvã, de 50 ani. DIMITRIE, fiul ei, de 30 ani. MARIA GÃLÃÞEAN, vãduvã, de 40 ani. ZOE, fiica ei adoptivã, de 20 ani. PETRE CARAIMAN, proprietar, de 55 ani, SMARANDA, soþia lui, de 45 ani. ADRIANA, PENELOPA, CORALIA, fiicele lor. DINU PRUTESCU, amploiat, de 45 ani. AGLAIE, soþia lui, de 35 ani. ION BÃNESCU, bancher, de 40 ani. MIRCEA DUMBRÃVEAN, advocat, de 30 ani. NICU, NAE, IORGU, tineri din societate. ANNA, fiica lui Dimitrie, de 6 ani. GHIÞÃ, servitor bãtrân la Dimitrie. Acþiunea se petrece la Bucureºti, în timpul prezent.

T EATRU DIN MANUSCRISE
209

ACTUL I (Un salon mobilat elegant; uºi în fund ºi-n ambele pãrþi.) SCENA I (Nicu, Nae ºi Iorgu.) NICU: Suntem cei dintâi!... Care va sã zicã, am izbutit... A fost o idee bunã sã n-aºteptãm sfârºitul cununiei, ci sã grãbim aici, ca sã întâmpinãm mirele ºi mireasa. NAE: Am crezut cã le vom face plãcere... Cu toate acestea, între noi sã rãmânã vorba, nu prea simt mare bucurie. Nu ºtiu ce, însã parcã ceva mã furnicã-n suflet. Nu sunt liniºtit. IORG: Nici eu. NICU: Pentru cã aþi asistat la o cununie ciudatã, de care n-aþi mai vãzut. IORG: Ai dreptate. NAE: O nuntã în asemenea condiþiuni! NICU: Mai auzit-aþi sã se mãrite o femeie al cãrei bãrbat se aflã în casa nebunilor!? IORG: Grozav! NICU: Un bãrbat care a ridicat-o din noroi, cãci – precum ºtiþi – originea dânsei e foarte întunecatã. NAE: Da, da. NAE: Sãracul Dimitrie, cam idealist, dar a fost bun bãiat! Pãcat c-a avut un sfârºit atât de tragic!

p. 1

I OSIF V ULCAN
210

p. 2

NICU: A fost peste poate sã fi putut avea alt sfârºit... Pentru însurãciunea lui, pãrãsit de lume ºi de familie, desconsideraþiunea ºi pãrãsirea aceasta îl jignea grozav ºi-l fãcea iritabil afarã din cale. IORG: Aºa! NICU: Cu toate acestea el niciodatã n-arãta nevestei sale vre-o pãrere de rãu, cãci o iubea, o adora. El faþã de lume manifesta un dispreþ ce-l exprima prin dragostea ostentativã cu care-ºi prezenta soþia pretutindenea. O-mprejura deun lux orbitor ºi – precum ºtiþi – nu lãsa sã treacã nici un prilej fãrã de-a stârni admirarea bãrbaþilor ºi invidia femeilor. IORG: Da, da. NICU: Rolul acesta plãcu Zoei, care se credea-n culmea fericirii sale vanitoase ºi-l juca cu multã plãcere. Necumpãtul nebun însã încetul cu încetul slei avutul lui Dimitrie ºi-n cele din urmã dânsul se pomeni rãtãcit cu totul. NAE: Pentru ea. NICU: Era ca nebun, dar îºi întãrâtã liniºtea ºi se puse pe lucru, ca sã câºtige pâinea de toate zilele. Lucra neobosit numai ca nevastã-sa sã nu simtã vre-o lipsã ºi era nespus de fericit dacã-i putea face vre-o plãcere. Dar venitul lui nu mulþumea pretenþiunile exagerate ale soþiei sale îmbãtatã prin risipa de mai nainte; ea se credea nefericitã ºi-ncepu sã i se plângã, mai apoi îi fãcea imputãri. La auzul acestora inima lui se cutremurã de-o nespusã durere, cãci se vedea ofensat din partea aceleia pentru care a jertfit tot ce-a avut în viaþã. IORG: Urât! NICU: Iluziunile-i se stânserã la moment. Urmã searbãda realitate cu scenele sale din ce în ce mai violente, cari îl convinserã cã º-a închinat viaþa unei nevrednice. Vãzând cã º-a greºit

T EATRU DIN MANUSCRISE
211

scopul vieþii, o ceaþã neagrã i se puse pe frunte, facultatea cugetãrii i se clãtinã ºi-n urma urmei îºi pierdu minþile. NAE: ªi nevastã-sa în loc de a-l îngriji în nenorocita-i boalã, în loc de-a aºtepta cu credinþã vindecarea ori moartea lui: uitã jurãmântul ei, uitã datoria sfântã, uitã tot ce-i creºtinesc ºi-l pãrãseºte... se mãritã cu altul... NICU: Ea face cum a mai fãcut. κi alege un bãrbat mai bogat. ªtiþi cã ºi când l-a luat pe Dimitrie, era logoditã cu Mircea; dar acesta fiind mai sãrac, l-a pãrãsit. IORG: Pururea consecventã. NAE: Atunci mai putea... dar acum... e grozav!... IORG: Infamie! NAE: ªi sãrmanul nenorocit, colo între pereþii mormântului sãu viu, nu ºtie de asta nimica... Dar mai bine sã nu ºtie, ar nebuni din nou. SCENA II (Aceiaºi ºi Ghiþã.) GHIÞÃ: ( Intrând .) Domnilor, vine perechea nouã. (Toþi trei se scoalã repede.) NICU: Haidem darã iute s-o întâmpinãm. NAE: ªi s-o felicitãm... (Cu sarcasm.) Cã doarã d-aceea venirãm aici... (Ies iute toþi, afarã de Ghiþã.) SCENA III (Ghiþã singur.) GHIÞÃ: Trebuie sã mã duc ºi eu sã mãresc alaiul veseliei... Dar obrazul meu se potriveºte acolo tocmai ca nuca-n perete... Nu ºtiu s-ascund minciuna-n sac, ca domnii aceºtia... Slujesc de mult în casa asta, am þinut pe Dimitrie în braþe;

p. 3

I OSIF V ULCAN
212

a fost bun, m-a iubit... Cum sã mã bucur dar acuma, când se batjocoreºte numele lui!?... (Preumblându-se.) Umblu cruciº ºi curmeziº ca cel ce º-a pierdut sãrita... Dar aud cã ospetorii urcã scara... Haid’ sã nu le stric cheful... p’aci þi-i drumul. (Iese iute.) SCENA IV (Zoe ºi Bãnescu de braþ, Maria ºi Nicu de braþ, apoi Nae ºi Iorg conducând de braþ câte o damã, dupã ei doamne ºi bãrbaþi, în toalete de bal. Sosind în mijlocul sãlii, Bãnescu ºi Zoe se-ntorc în faþa Mariei. Ceilalþi formeazã un semicerc lângã ei.) BÃNESCU: ( Mariei .) Iubitã soacrã ºi mamã! Din momentul acesta sunt cel mai fericit om în lume, cãci am comoara cea mai scumpã. (Se-nchinã Zoei.) Îþi fãgãduiesc cã-mi [vei] fi totdeauna scumpã ca lumina ochilor. MARIA: Sã fiþi fericiþi, dragii mei!... Dar nu aºteptaþi ca eu prin vorbe frumoase ºi alese sã vã exprim ceea ce simt în momentul acesta! ZOE: Mamã, totdeauna ai fost atât de bunã! (Maria sãrutã pe amândoi, cari întâi îi sãrutã mâna. Apoi ocupã toþi loc. Maria ºi Zoe pe o canapea în stânga, lângã Zoe pe un scaun Bãnescu; ceilalþi pe divanul vis-a-vis ºi pe fotoluri.) NICU: ( Mergând în faþa mirilor .) Pereche tânãrã, bãtrânã sã vã fie fericirea. (Strânge mâna cu ei, apoi se retrage.) NAE: (Înaintea perechii noi.) Eu zic din contra: ºi perechea bãtrânã tot tânãrã sã vã rãmâie bucuria de acuma. (Face un compliment ºi se duce la ceilalþi oaspeþi.) IORG: (Grãbind în locul lui Nae.) Iar eu împreun ambele aceste forme ºi vã urez... vã urez... vã urez... (Confuz.) sã trãiþi!

p. 4

T EATRU DIN MANUSCRISE
213

BÃNESCU: Scurt dar cuprinzãtor... Noi vã urãm, ca în curând sã vã putem face asemenea urãri! (Ceilalþi se duc asemenea ºi feliciteazã perechea nouã.) SCENA V (Aceiaºi ºi Prutescu cu Aglae.) PRUTESCU: (Mirilor.) Nevasta mea ºi eu grãbim sã îndeplinim o datorie plãcutã, urându-vã trai fericit! BÃNESCU: Vã mulþumim. AGLAE: ªi eu în deosebi vã felicitez, dragã Zoe. ZOE: Sunt convinsã de sinceritatea ta... De aceea îmi faci ºi mai mare plãcere... (Le oferã loc.) SCENA VI (Aceiaºi ºi Caraiman cu Smaranda ºi Penelope, Adriana ºi Coralia.) CARAIMAN: (Mirilor.) Muntele Caraiman ºi ai sãi nu poate sã lipseascã din sãrbãtoarea Peleºului... ªi precum Peleºul izvorãºte din sânul Caraimanului, astfel porneºte ºi din inima mea un izvor de urãri sincere l-aceastã serbare fericitã! BÃNESCU: ªi precum Peleºul îngânã cu dragoste florile ce-i oferã Caraimanul: astfel ºi noi primim cu bucurie sentimentele calde ale Dvoastrã. SCENA VII (Aceiaºi ºi Anna, apoi Ghiþã.) ANNA: ( Intrând în mijlocul scenei face un compliment mirilor ºi celorlalþi, apoi reciteazã.) Eu orfanã pãrãsitã, Cãrei tata i-a murit, Vin acum, mamã iubitã, Sã-þi urez trai fericit!

p. 5

I OSIF V ULCAN
214

Mulþumesc cã mi-ai dat mie Iarãºi tatã iubitor, Carele cu bucurie Ne va creºte-n viitor. Tatã bun ºi mamã bunã, Nu mai sunt orfanã eu... În iubire dimpreunã Sã vã þinã Dumnezeu. TOÞI: Bravo! BÃNESCU: (Aleargã la ea º-o apucã-n braþe .) Tatã bun!... Þ-oi fi, dragã... Tatã dulce! ZOE: (O ia de la Bãnescu º-o sãrutã.) Cine te-a învãþat versul acesta frumos? ANNA: Madame... Mai ºtiu ºi altele... Vreþi sã le zic? MARIA: Lasã, dragã, de altã datã! GHIÞÃ: (Intrând.) Poftiþi la masã!... (Ies toþi, afarã de Ghiþã.) SCENA VIII (Ghiþã singur.) GHIÞÃ: Ce veselie!... Pas cã norocul tocmai în casa noastrã a desjugat ºi º-a fãcut culcuºul aici... Bine, bine... Sã nu pãþim o nepãþitã ºi sã-ºi întoarcã cojocul!... De când dãduse ºi peste doamna noastrã pãcatul mãritiºului, eu unul mã cam tem... Dar, la masã... (Pleacã.) SCENA IX (Ghiþã ºi Mircea.) MIRCEA: (Intrând.) Ghiþã! GHIÞÃ: ( Fãrã sã se-ntoarcã .) Hai! Mã cheamã cineva?... N-am vreme. MIRCEA: Ghiþã, sunt eu!

p. 6

T EATRU DIN MANUSCRISE
215

GHIÞÃ: (Întorcându-se.) A! Dle Mircea... De mult nu te-am vãzut... Dar spune însã ce vrei fãrã doar ºi poate... Sunt foarte zãpãcit... ªtii cã la noi e nuntã... Ne veselim grozav. MIRCEA: ªtiu... ªi eu am venit la nuntã. GHIÞÃ: Aºadar pofteºte-n balcon... MIRCEA: Nu mã duc, dar te rog cheamã pe doamna Maria aici. Zi cã o aºteaptã un domn aici, dar sã nu-i spui însã cã acela sunt eu. GHIÞÃ: Bine, dle. (Iese.) SCENA X (Mircea singur.) MIRCEA: A! Voi darã þineþi minte ºi vã veseliþi! Las cã voi tocmi eu îndatã apã rece pe focul bucuriei voastre!... Sã-am ºi eu partea mea de plãcere!... SCENA XI (Maria ºi Mircea.) MARIA: (Miratã.) Dta aici! MIRCEA: Te miri, nu-i aºa, doamnã, cã mã vezi la dv., unde n-am fost de ani încoace!?... MARIA: În adevãr... MIRCEA: ªi n-ai de ce... Vechi amic al dvoastrã, m-am crezut dator sã vin ºi eu în ziua de astãzi sã v-aduc felicitarea mea. ªi dacã n-am venit mai degrabã, cauza este cã am fost în strãinãtate º-am sosit tocmai acum. MARIA: (Tare.) Frumos din partea dtale. MIRCEA: Îmi fac numai datoria... O datorie veche... Dta mi-ai fãcut odinioarã mare surprindere... Eram logodit cu Zoe, pe care o iubeam din tot sufletul ºi numai trei zile mai lipseau pânã la cununie, când fãcurãþi cunoºtinþa lui Dimitrie tocmai atunci rentors din Germania, el se-

p. 7

I OSIF V ULCAN
216

p. 8

namorã de Zoe, îi ceru mâna ºi dta o siliºi sã se mãrite cu el, fiind mai bogat ºi din familie mai mare... Eram sã nebunesc ºi luai lumea-n cap sã-mi uit durerea ºi cu gândul sã-þi rãsplãtesc odatã ºi eu aceastã faptã... E bine, momentul acela a sosit... Am venit dar sã-mi rãfuiesc datoria... ªi-þi fac, la rândul meu, ºi eu o surprindere... MARIA: Dta m-ameninþi! MIRCEA: Nu, doamnã... Þ-am adus un cadou de nuntã... Cadoul meu este o noutate: Dimitrie s-a vindecat. MARIA: Ce spui dta? MIRCEA: Adevãrul gol. MARIA: Dar medicii au declarat cã dânsul este incurabil... MIRCEA: Cu toate acestea, el a ºi venit acasã... Eu l-am adus... Fii liniºtitã! El nu ºtie de fel ce s-a petrecut la dvoastrã... MARIA: Dar unde? MIRCEA: La mine. Nu l-am lãsat sã vie de-a dreptul aici, spunându-i cã înfãþiºarea lui neaºteptatã ar putea sã producã o bucurie prea zguduitoare; ci i-am zis cã întâi voi veni eu sã vã pregãtesc l-aceastã fericire naltã. MARIA: Aici sã nu-l aduci! MIRCEA: Ce fel! Parcã nu te bucuri!... Dar vei avea de-odatã doi gineri ºi-þi vei putea alege pe cel mai bogat... Acesta-i obiceiul dtale. MARIA: Dimitrie nu mai are ce cãuta aici, fata mea s-a despãrþit de el ºi s-a mãritat cu altul. MIRCEA: Apoi cel puþin va juca ºi el la nuntã... Atâta mângâiere doarã veþi face ºi lui, care a crezut cã va gãsi o soþie credincioasã... MARIA: Dta eºti un barbar! MIRCEA: Dacã sunt, e meritul dtale. Dta mi-ai înþelenit sufletul, dta mi-ai tocit simþirea... ª-acuma,

T EATRU DIN MANUSCRISE
217

dupã ce þ-am spus noutatea aceasta, n-am decât sã mã retrag... Dimitrie are sã vie curând... Te rog însã, pregãteºte cu bãgare de seamã pe doamna Zoe la revederea ce va urma, ca bucuria cea mare nu cumva sã-i facã rãu... (Face un compliment ºi iese.) SCENA XII (Maria singurã.) MARIA: Dimitrie vindecat ºi rentors!... Mã iau fiori de cele ce au sã urmeze acuma... Zoe l-a iubit ºi numai la stãruinþa mea a consimþit sã se mãrite de nou... când medicii au declarat cã dânsul nu se mai poate vindeca... Dacã dânsa va afla ce s-a întâmplat... dacã va revedea pe Dimitrie... o sã izbucneascã o catastrofã înfricoºatã... Trebuie sã-mpedec aceasta... SCENA XIII (Maria ºi Zoe, apoi Ghiþã.) ZOE: (Intrând repede.) Mamã, este adevãrat? MARIA: Ce? ZOE: Cã Dimitrie s-a rentors vindecat! MARIA: Aº!... Cine þ-a spus? GHIÞÃ: (Intrând pe uºa rãmasã deschisã.) Eu. MARIA: Dobitoc!... Cum ai cutezat sã-i spui aºa minciunã! GIHIÞÃ: Sã fie cu iertare, dacã-i minciunã, nu eu am nãscocit-o, ci dl Mircea; ieºind d-aice adineaori, dsa mi-a spus sã ºoptesc aceasta dnei Zoe. ZOE: Mircea a fost la noi!... Acuma cred totul... Înainte cu ºapte ani, când l-am vãzut mai pe urmã, el mi-a spus cã nu se va mai re’ntoarce decât atunci când va putea sãvârºi rãzbunarea sa...

p. 9

I OSIF V ULCAN
218

p. 10

Momentul acela se vede cã a sosit... Nu mai ascunde dar, mamã, adevãrul... Spune-mi-l!... Cãci nesiguranþa asta e mai grozavã! MARIA: Ai dreptate... Aflã dar adevãrul grozav!... Dimitrie nu mai e nebun. ZOE: (ªovãind se sprijinã de un fotoliu.) GHIÞÃ: (La parte.) Mã duc sã bag de seamã, nu cumva sã intre cineva aici. (Iese.) ZOE: (Dezmeticitã.) ªi tu te-ngrozeºti, în loc sã te bucuri?! MARIA: Dar, nenorocito, vorbeºti parcã n-ai ºti ce s-a întâmplat astãzi. Uiþi cã moartea ar fi fost o binefacere atât pentru el cât ºi pentru noi. ZOE: Ba ºtiu ºi mã prind fiori de gândesc la momentul revederii... Mi-i milã de nefericitul meu soþ de odinioarã; mi se sfâºie inima, cãci a fost bun ºi m-a iubit din tot sufletul... ªi totuºi, simt o bucurie nespusã ºtiind cã-i sãnãtos... Dar acuma ce sã facem? De va veni aici, o sã urmeze un scandal... Ghiþã, Ghiþã. (Ghiþã, de dupã uºã, reapare.) Pleacã însã-n calea lui, opreºte-l! Spune-i sã nu vinã aici, cãci are sã-l întâmpine întristare ºi durere!... Spune-i c-am murit. GHIÞÃ: Dar atunci va grãbi ºi mai mult ºi putere omeneascã nu va fi în stare sã-l abatã din cale... Va veni sã-þi vazã mormântul, sã-ngenuncheze acolo, sã-þi sãrute crucea ºi sã plângã nemângâiat, cãci ºtii cum te-a iubit! ZOE: O! Nu-mi vorbi astfel, cãci fiecare cuvânt este o sãgeatã otrãvitã ce-mi pãtrunde-n adâncul sufletului. MARIA: (Lui Ghiþã.) Lipseºte de-aici, neghiobule! (Ghiþã iese.) ZOE: Mare Dumnezeu, ce am fãcut!... MARIA: Ceea ce ar fi fãcut ºi altele în locul tãu... ZOE: Inima-mi spune cã n-ar fi fãcut nici una...

T EATRU DIN MANUSCRISE
219

MARIA: Dar n-ai fost tu silitã sã te mãriþi a doua oarã? Nu lipsa de-a condus la pasul acesta? ZOE: Puteam sã mai aºtept pânã când, bietul Dimitrie, cel mai mare binefãcãtor al meu ar fi expirat. MARIA: Cã n-ai aºteptat moartea lui? Dar n-au declarat medicii cã dânsul este incurabil? Deci nu se putea considera el mort? N-a decretat aceasta ºi legea? ZOE: ªtiu totul... ªi totuº... MARIA: Îþi faci imputãri... Dar cine poate pretinde sã murim de foame numai ca sã salvãm un închipuit principiu de onoare? ZOE: Conºtiinþa!... Durerea cea mai mare-n lume, care singurã pronunþã sentinþe drepte. Pot oamenii sã ne condamne sau sã ne-nalþe: judecata lor numai atunci produce efect dacã are aprobarea conºtiinþei noastre. E lucru mare aceastã aprobare; am luptat ºi eu mult s-o dobândesc; mi-am invocat întru ajutor toate scuzele: dar în zadar. Un glas tainic nencetat mã acuza cã am fãcut un pãcat mare, ce nu se poate ierta! MARIA: Ce pãcat? ZOE: Prin purtarea mea am împins în prãpastia disperaþiunii pe un bãrbat care º-a propus de scop al vieþii fericirea mea, ºi – ca ingratitudinea mea sã fie ºi mai mare – în starea lui nenorocitã l-am pãrãsit, l-am trãdat... Þ-am spus atunci cã-i un sacrilegiu, dar m-ai silit... Iatã pedeapsa a ºi urmat... E grozavã... Nu voi fi capabilã s-o suport. MARIA: Fii liniºtitã. ZOE: Dar nu sunt în stare... Îmi pierd simþirile... Voi muri de ruºine dacã voi da faþã cu Dimitrie. MARIA: Nu vei da... Dupã dejun o sã plecaþi în strãinãtate. ZOE: Cãlãtorie nupþialã... cu sãgeata remuºcãrii în suflet!... O fugã de fricã... ascunzându-ne de lume

p. 11

p. 12

I OSIF V ULCAN
220

ca cel ce a sãvârºit o crimã... gândind cã-n depãrtare vom gãsi liniºtea voitã, cãci acolo nimenea nu ºtie ce-am fãcut ºi nimenea nu ne poate acuza!... Dar nu ne aducem aminte cã acuzatorul cel mai nempãcat, graiul sufletului nostru, se aflã pretutindeni în noi ºi-aceasta nu ne lasã un minut liniºtit... Sã fug de acela care a grãbit la mine cu iubire ºi pe care eu atât de crud l-am rãnit!?... Sã mai mãresc ºi cu fapta aceasta crima mea!? MARIA: Dar trebuie sã fugi, cãci momentul revederii are sã fie zdrobitor. ZOE: ªtiu ºi mi-i groazã de el... I-aº prefera moartea... ªi totuºi nu pot sã fug. Dar parcã ceva îmi ºopteºte sã-l doresc, cãci cel puþin voi avea privilejul sã-mi uºurez sufletul... SCENA XIV (Aceiaºi ºi Bãnescu.) BÃNESCU: Am venit sã vãd ce faceþi atâta timp aici?... Oaspeþii sunt neliniºtiþi ºi au început sã ºopteascã. MARIA: S-a întâmplat o nenorocire mare. Dimitrie s-a vindecat. BÃNESCU: (Cutremurându-se cu liniºte forþatã.) Asta numeºti dta nenorocire?... Dacã s-a vindecat, trãiascã sãnãtos! MARIA: Dar el s-a ºi rentors la Bucureºti ºi-n curând are sã vie BÃNESCU: (La parte.) Dar atunci el ne va da de gol ºi m-ar închide. (Tare.) Va îndrãzni? El nu mai are nici un drept... Zoe este despãrþitã conform legii... MARIA: În sfârºit casa are sã fie a lui... Eu mã tem cã revederea are sã fie primejdioasã pentru Zoe. Sunt darã de pãrerea cã dupã dejun numai decât sã plecaþi în strãinãtate.

p. 13

T EATRU DIN MANUSCRISE
221

BÃNESCU: Prea bine. ZOE: Dar eu nu vreau. BÃNESCU: Pentru ce? ZOE: Trebuie sã am întâi iertarea lui. BÃNESCU: Ce iertare? Pentru cã te-ai mãritat?... Dar eºti nevinovatã... Legea þ-a dat dreptul acesta... În sfârºit eºti a mea ºi eu nu te pot lãsa sã te mai întâlneºti cu Dimitrie. ZOE: ªi dacã nu m-aº supune? BÃNESCU: (Rece.) Doamnã, înainte cu un ceas mi-ai jurat credinþã... Te rog gatã-te dar, cãci dupã dejun vom porni îndatã... Iar acum veniþi în salon, sã nu stea oaspeþii atâta timp singuri. (Iese.) SCENA XV (Maria ºi Zoe, [apoi Ghiþã].) MARIA: Ai auzit? ZOE: Care va sã zicã, el îmi porunceºte!... Frumoasã manierã ºi tocmai în ziua cununiei!... Nu aºa m-a tratat Dimitrie... MARIA: Bãnescu are dreptate... ZOE: Ce fel! Sã nefericesc pe Dimitrie ºi sã nu-mi fie permis nici mãcar a-i cere iertarea?!... Sã sãvârºesc o faptã atât de urâtã ºi sã nu mi se dea voie cel puþin a-mi expia fãrã-de-legea?... MARIA: Nebuno!... ZOE: Nu mã insulta, ca sã nu uit respectul datoriei... ªtii bine cã dta eºti autoarea nenorocirii mele... Nu mã ofwnsa dar în acest moment de grea cumpãnã... GHIÞÃ: (Intrând.) Dl Bãnescu vã roagã sã poftiþi în salon. MARIA: Haidem! ZOE: Mã duc... Mã duc... (Iese cu Maria.)

p. 14

I OSIF V ULCAN
222

SCENA XVI (Ghiþã singur.) GHIÞÃ: Iatã cã norocul º-a ºi luat ale trei fuioare din casa asta!... Parcã fulgerul m-ar fi trãznit... Nu ºtiu, sã mã bucur, or sã mã-ngrozesc!?... Mã bucur gândind cã domnul meu de odinioarã s-a vindecat, cãci îl credeam pierdut pe vecie ºi era bun... Unde punea el mâna, punea ºi Dumnezeu mila... Dar mã iau fiori, când îmi închipuiesc ce are sã-l întâmpine în casa asta! Mã tem cã iar îºi va pierde minþile, dar atunci – pentru totdeauna... (Pauzã.) Ar fi doarã bine sã mã duc sã-l rog sã nu vie aici. Dar cum voi avea curajul sã-i spun ce sa întâmplat? De unde voi lua tãria sufleteascã sã pot privi durerea lui zdrobitoare?... Nu ºtiu ce sã mã fac! Ar fi mai bine sã fug din casa asta, sã nu vãd cele ce se vor petrece... dar nu pot... Sufletul nu mã lasã ca sã pãrãsesc pe bunul meu domn de odinioarã în aceastã mare nenorocire!... Dar acum, du-te, Ghiþã, în salon ºi serveºte pe cei ce se veselesc! (Iese.) SCENA XVII (Aglae ºi Smaranda, intrând) AGLAE: Ce cãldurã e în salon... Nu mai pot sta acolo... E bine, ce zici, la ospãþul acesta? SMARANDA: Este cam ciudat. AGLAE: Ospãþ ca º-acesta ba sã mai vezi... Parcã toþi º-au pierdut sãrita...? Mirele e posomorât, mireasa fuge dintre oaspeþi, soacra aleargã agitatã, ba nici Ghiþã nu-i în apele lui! SMARANDA: Ai dreptate... Aici s-a petrecut un ce misterios... AGLAE: Mi se pare cã mirele a aflat ceva ce l-a supãrat... SMARANDA: N-a fost greu sã afle...

p. 15

T EATRU DIN MANUSCRISE
223

SCENA XVIII (Aceiaºi ºi Caraiman [ºi] Prutescu.) CARAIMAN: (Damelor.) Vã cãutam în toate odãile... Doarã vi s-a fãcut rãu? AGLAE: N-ar fi mirare în astfel de petrecere... Dar, fii liniºtit, am venit numai la aer mai curat... PRUTESCU: ªi sã faceþi niþicã criticã, nu-i aºa? SMARANDA: ªi, doarã, n-am putea? SCENA XIX (Aceiaºi ºi Maria.) MARIA: (Femeilor.) Poftiþi în salon, cãci dansul începe! AGLAE: Mulþumesc, eu nu dansez... SMARANDA: Te felicitez, Maria, cã-n cele din urmã ai sã vezi pe Zoe fericitã... MARIA: ªi eu sper asta... SCENA XX (Aceiaºi ºi Nicu.) NICU: (Apropiindu-se de Aglae.) Daþi-mi voie sã cer quadrillul ce urmeazã. MARIA: (Aglaei.) Danseazã, dragã... AGLAE: (Lui Nicu.) Îþi mulþumesc... ( Nicu îi oferã braþul, Aglae îl primeºte ºi vor sã plece.) SCENA XXI (Aceiaºi ºi Nae de braþ cu Penelopa.) PENELOPA: ( Smarandei .) Mamã, nu este la tine evantaiul meu? SMARANDA: Ba da... Iatã-l! NAE: (Lui Nicu.) Vis-a-vis? NICU: Cu plãcere...
p. 16

I OSIF V ULCAN
224

SCENA XXII (Aceiaºi ºi Iorgu de braþ cu o damã.) IORGU: Dansul începe... NICU: Poftiþi!... MARIA: (Smarandei.) Sã mergem ºi noi... (Pornesc toþi ºi ies, afarã de Caraiman ºi Prutescu.) SCENA XXIII (Caraiman ºi Prutescu.) CARAIMAN: Las’ sã danseze... Noi sã rãmânem aici... PRUTESCU: Nu-mi pasã... cã-mi fierbe capul de atâta zgomot... Mai bine nu veneam... Toatã istoria mi-a fãcut o impresiune rea... CARAIMAN: Tot naiv ai sã rãmâi. PRUTESCU: Dar poþi sã nu te revoltezi vãzând ceea ce se petrece?!... Atâta ingratitudine!... Zoe ar merita o pedeapsã mare... ªtii ce ar putea fi acuma pedeapsa ei cea mai grozavã?... Ca Dimitrie sã se vindece ºi sã se reîntoarcã acasã. CARAIMAN: Din nenorocire pentru ea, asta nu se poate întâmpla... medicii au declarat... PRUTESCU: Dar când þ-o spun niºte autoritãþi consumate! CARAIMAN: Eu nu cred orbeºte... Ce grozav ar fi dacã acuma s-ar deschide uºa ºi ar intra Dimitrie! PRUTESCU: Asta ar fi o justiþie poeticã; dar în realitate nu se prea întâmplã. (Din afarã se aude zurãitul unei trãsuri.) CARAIMAN: (Privind pe fereastrã, se cutremurã.) Nu? Ian priveºte afarã. PRUTESCU: ( Privind pe fereastrã uimit .) Doamne sfinte!... Este el! CARAIMAN: Da, el... Dimitrie, care se dã jos din trãsurã. PRUTESCU: Este cu putinþã?

p. 17

T EATRU DIN MANUSCRISE
225

CARAIMAN: Precum vezi!... De astã datã autoritãþile medicale ne-au pãcãlit. PRUTESCU: Grozav!... Ce are sã urmeze acuma?! CARAIMAN: Justiþia poeticã se va traduce-n realitate... PRUTESCU: Ar trebui s-o împiedicãm... Ba... Aºa de mare ni se face dreptate pe pãmânt, încât ar fi un sacrilegiu sã-i punem stavilã acuma... CARAIMAN: Dar o sã producã o catastrofã grozavã... PRUTESCU: Fie ce-o fi!... CARAIMAN: Un scandal! PRUTESCU: Cel puþin alþii vor avea un exemplu îngrozitor. CARAIMAN: Ai dreptate... Mi-ar plãcea sã-mpiedic catastrofa, dar n-am curagiul a mã pune-n cale... PRUTESCU: Aºadar, haidem d-aici, cãci Dimitrie are sã intre la moment. (Ies iute.) SCENA XXIV (Dimitrie singur, intrând.) DIMITRIE: Graþie cerului; în urmã am sosit!... Ah! cu ce neastâmpãr doream sã vin!... Am cãlãtorit ziua-noaptea, ca sã sosesc mai degrabã... Trenul zbura ºi totuºi fiecare moment îmi pãrea un an!... Dar în cele din urmã iatã-mã-s acasã!... Fost-a oare om în lume care sã fi simþit fericirea mea de-acuma?!... Stãpâneºte-te, inima mea, ºi [nu] bate aºa înfocat! Ai îndurat loviturile cele mai crude ale sorþii, sã nu te rupi acuma sub greutatea plãcerii cereºti!... Tremur de impresiune... suveniri dulci mã întâmpinã din toate pãrþile... Aceasta a fost odaia mea, unde cu atâta plãcere am lucrat zile ºi nopþi pentru mica mea familie... colo-n dreapta se afla odaia copilei, care mi-a aurit viaþa; de atunci o fi crescut mare ºi o fi frumoasã... Colo-n stânga

p. 18

I OSIF V ULCAN
226

p. 19

era salonul Zoei... scumba ºi buna mea consoartã... Sãrmana, frumoasã ºi încântãtoare atunci, o fi veºtejind de durere... Doarã plânge ºi acuma purtând vãlul vãduviei, nemângâiatã... A fost atât de bunã ºi m-a iubit atât de mult!... Multe zile fericite îi datorez! Dar cum nici cerul nu e totdeauna senin, fericirea noastrã asemenea s-a înnorat în urmã... Nu ea a fost însã de vinã, ci eu... firea mea nervoasã ºi iritabilã a produs ne’nþelegerile... Dar voi zice: „Aruncã-þi vãlul, înger de femeie, cãci soþul vieþii tale s-a re’ntors de acolo, de unde nu prea este re’ntoarcere!... N-am mai putut sta acolo a trebuit sã vin iarãºi la tine, cãci am simþit cã sunt dator a-þi cere iertare pentru greºelile ce þ-am fãcut ºi a te face fericitã cum n-a mai fost femeie pe pãmânt!”... Dânsa e bunã, credincioasã ºi iertãtoare ºi noi iarãºi vom fi fericiþi, mai fericiþi decât în trecut, cãci de-acuma nici un nor nu va mai întuneca cerul vieþii noastre... Mã tem numai de momentul prim al revederii... Mi-i teamã cã bucuria mare ºi neaºteptatã îi va face o zguduire primejdioasã... Însã amicul meu, Mircea, mi-a fãgãduit cã o va pregãti... sper darã cã nu-i nici un pericol... ª-acum voi intra la ea... (Pleacã spre uºa din stânga, pune mâna pe zãvor.) (Cortina cade iute.)

p. 20

Finele actului I.

T EATRU DIN MANUSCRISE
227

ACTUL II (Alt salon, mobilat frumos.) SCENA I (Dimitrie intrând.) DIMITRIE: Nime!... O, de-ar fi ºtiut Zoe c-am sã vin, cu ce bucurie ar fi alergat sã mã-ntâmpine! Dar ea nici nu viseazã cã sunt atât de aproape de dânsa... ªi totuºi parcã aud ceva... (Ascultã.) ...zgomot... sunete de muzicã... ce-i? SCENA II (Dimitrie ºi Ghiþã.) GHIÞÃ: (Intrând, la parte.) Am vãzut pe Dl Dimitrie... Trebuie sã-l opresc nu cumva sã intre acuma în salon, unde se dãnþuieºte un quadrill la care toþi iau parte ( Vrea sã intre în dreapta, dar zãreºte pe Dimitrie, se cutremurã, apoi fuge spre el ºi cade-n genunchi înaintea lui.) Dumnezeu sfântul te-a adus acasã!... Fie binecuvântat numele lui!... O, lasã-mã sã-þi sãrut mâna! DIMITRIE: (Îl ridicã.) Scoalã-te, credinciosul ºi vechiul meu amic!... Nu la picioare, ci pe pieptul meu este locul tãu... (Îl îmbrãþiºeazã.) GHIÞÃ: O, domnul meu, cât sunt de fericit în momentul acesta!

I OSIF V ULCAN
228

p. 21

DIMITRIE: Dar eu!... Limba omeneascã n-are cuvinte destul de expresive, pentru ca sã-þi pot spune ce simþesc acuma... Parcã numai astãzi m-am nãscut... Da, iubite Ghiþã, sunt renãscut!... De-acum am sã-ncep o viaþã nouã... Dumnnezeu sfântul mi-a dat acest favor. Fie lãudat numele Lui! GHIÞÃ: Fie! DIMITRIE: ª-acuma, nainte d-a mã-ntâlni cu soþia mea, te rog informeazã-mã despre starea voastrã. GHIÞÃ: (La parte.) Sã-l informez!... Parcã asta ar fi aºa uºor... DIMITRIE: Cum vã aflaþi? GHIÞÃ: (Confuz.) Noi?... bine... prea bine... Ca ºi cioara prinsã-n par. DIMITRIE: Vorbeºte-mi de soþia mea!... ªtiu c-a plâns mult când m-a lovit nenorocirea. GHIÞÃ: Plâns... (La parte.) dar mai mult o sã plângã de-acuma. DIMITRIE: Aºa a fost ea totdeauna... bunã, simþitoare... un mãrgãritar... GHIÞÃ: (La parte.) Dar un mãrgãritar fals. DIMITRIE: Dar acuma este ea bine? GHIÞÃ: Bine... prea bine!... (La parte.) Cum n-ar fi, când tocmai acuma îºi þine nunta!? DIMITRIE: Îmi închipuiesc bucuria ei când m-a vedea... GHIÞÃ: (La parte.) ªi eu. DIMITRIE: O sã fie o scenã plinã de emoþiune. GHIÞÃ: (La parte.) Mã iau fiori de ea. DIMITRIE: Impresiunea bucuriei mari îi va amuþi limba... Cât de fericit am sã fiu eu în momentul acela. GHIÞÃ: (La parte.) Mi se sfâºie inima... DIMITRIE: Dar copiliþa noastrã... Anicuþa, drãgãlaºa... crescut-a mult de-atunci! Devenit-a mai frumoasã?... GHIÞÃ: E mãriºoarã... ºi frumoasã...

T EATRU DIN MANUSCRISE
229

DIMITRIE: Mai aduce-ºi aminte de mine? GHIÞÃ: Atunci era abia de trei ani... cu toate acestea... Dar iatã cã tocmai vine... (La parte.) Cel puþin mã scapã de încurcãturã. SCENA III (Aceiaºi ºi Anna.) ANNA: (Fugind în odaie, fãrã sã vadã pe Dimitrie.) Ghiþã, adusu-mi-ai hârtia?... Vreau sã scriu pãrintelui meu versul de felicitare. DIMITRIE: (Tresãrind de bucurie a parte.) Iatã cã ºi acuma gândeºte la mine! GHIÞÃ: Adus... Am pus-o pe mãsuþa dtale... ANNA: Mã duc dar acolo. (Vrea sã iasã.) DIMITRIE: (O opreºte.) Nu-i nevoie sã-i scrii... Poþi spune ºi cu gura, cãci iatã am sosit! ANNA: (Surprinsã se supãrã ºi vrea sã iasã din braþele lui Dimitrie.) Cine eºti dta? DIMITRIE: (Mirat.) Dar nu mã cunoºti? GHIÞÃ: (De la spatele lui Dimitrie, fãcând Annei semn afirmativ.) Cum sã nu!? ANNA: Nu þin minte sã te fi vãzut cândva... GHIÞÃ: Dar gândeºte-te niþel!... Domnul este acela pe care l-ai iubit atât de mult... pe care l-ai amintit aºa des... ºtii... la... ANNA: Tanasie, care totdeauna mi-aducea bomboane!... GHIÞÃ: Nu acela... Ta – t... DIMITRIE: Acela cãruia ai vrut sã-i scrii acuma un vers de felicitare. ANNA: Aº!... Dta glumeºti... acela e tata. DIMITRIE: Acela þi-s eu... Am fost bolnav timp îndelung, aproape trei ani de zile, cãutându-mi sãnãtatea în strãinãtate... Când m-am dus erai micã, de aceea nu mã recunoºti... Graþie cerului, iatã, mã vindecai... Tocmai acuma sosii... La-nsãnãtãºoarea

p. 22

I OSIF V ULCAN
230

p. 23

mea aveai sã mã felicitezi... Dºoarã, þ-a spus cineva... vezi cã ºtiu!... ANNA: Vrei sã mã-nºeli... dar nu mã poþi pãcãli... Tatãl meu, care a fost bolnav în strãinãtate, a murit de mult... DIMITRIE: Cine þi-a spus asta? ANNA: Mama ºi bunica... L-am ºi plâns cât m-au durut ochii... Durerea mea a fost ºi mai mare, cãci eu nici nu l-am cunoscut... Dar acuma am alt tatã. DIMITRIE: (Mirat.) Alt tatã? GHIÞÃ: (Fãcând semn Annei sã tacã.) Bagã de seamã ce vorbeºti. ANNA: (Lui Ghiþã.) Dar ºtii bine cã-i aºa. DIMITRIE: (Uimit, lui Ghiþã.) Ce vorbeºte fetiþa asta? GHIÞÃ: Nici eu nu ºtiu. ANNA: (Supãratã.) Ba ºtiu... Cum sã nu ºtiu?!... Astãzi s-a þinut cununia... Am fost ºi eu de faþã... Iar acum e ospãþul... DIMITRIE: (Indignat.) Cine s-a cununat astãzi?! GHIÞÃ: (Face semn Annei sã tacã.) Anicuþã!... ANNA: (Mânioasã, lui Ghiþã.) În zadar îmi faci semn sã tac, cã eu sunt fatã mare, ºtiu ce vorbesc. DIMITRIE: (Înmãrmurit de spaimã.) Vorbeºte, dragã!... Spune tot ce ºtii... Cine s-a cununat astãzi? (Ghiþã disperat începe sã se preumble, frângându-ºi mâinile ºi aruncând ochii spre Anna.) ANNA: (Încurajatã prin vorbele lui Dimitrie, fãrã a privi pe Ghiþã.) Þ-am spus-o... Mama cu tata... Ce te miri aºa?... Mama, rãmânând vãduvã, s-a mãritat din nou. DIMITRIE: (Lasã fetiþa din braþe ºi sare-n picioare.) S-a mãritat din nou?... Zoe, scumpa mea consoartã, a fost capabilã sã facã asta?!... Ghiþã, rãspundemi hotãrât: este adevãrat ce spune fetiþa asta?... (Ghiþã tace.) Hah! Tu taci!... Care va sã zicã este adevãrat!... O! cer cotropeascã-te ºingropã-mã supt ruinele tale!

T EATRU DIN MANUSCRISE
231

GHIÞÃ: Stãpâneºte-te, bunul meu domn!... Stãpâneºte-te! DIMITRIE: Dumnezeule, la ce m-ai ajutat sã vin acasã?... Pentru ca sã-mi pierd minþile º-a doua oarã?... Duceþi-mã îndatã acolo de unde m-am rentors! Acolo mi-a fost mai bine, cãci toþi mau întâmpinat cu dragoste ºi mi-au inspirat speranþa fericirii viitoare... Duceþi-mã iar acolo! GHIÞÃ: Liniºteºte-te, domnule!... Liniºteºte-te! DIMITRIE: Dar este cu putinþã?... Sã mã liniºtesc acuma, când toatã picãtura de sânge din mine s-a prefãcut câte o scânteie de foc, ce mã arde-nfricoºat?!... Sã fiu liniºtit atunci când mã întâmpinã trãdarea mai infamã?!... O! iubite Ghiþã, nu-mi cere asta!... Dar este-n lume fiinþã care sã nu te revolteze l’anunþul acestei blasfemii?!... O, femeia, pe care am iubit-o mai mult decât viaþa mea; pentru care am jertfit stare ºi nume, trecut ºi viitor; care mi-a jurat credinþã pânã la moarte: sã-ºi uite astfel datoria!... GHIÞÃ: Te rog, fii bãrbat! DIMITRIE: Sclavul, care geme în fundul temniþelor, este mai fericit decât mine, cãci ºi prin întunericul nopþilor îi licãre scânteia speranþei: dar speranþa mea s-a stins pe veci... eu nu mai pot sã fiu fericit niciodatã... niciodatã... niciodatã... (Lacrimele-l podidesc ºi cade-n braþele lui Ghiþã.) ANNA: (La parte.) Sãracul, cum plânge... mã duc la mama sã-i spun. (Iese.) SCENA IV (Dimitrie ºi Ghiþã.) DIMITRIE: (Ridicându-se.) Dar acum, spune-mi cum s-a putut întâmpla faptul acesta? GHIÞÃ: (La parte.) Acum, acum!... De ce m-am temut, n-am scãpat. (Tare.) Ascultã-mã dar cu sânge

p. 21

p. 21

I OSIF V ULCAN
232

p. 26

rece!... Când te-a izbit boala-nfricoºatã ºi te-ai depãrtat, sãrãcia cãlca pragul nostru, lipsele ni se-nmulþeau ca frunza ºi iarba ºi-n cele din urmã nu mai aveam nici pâinea de toate zilele... În starea aceasta nenorocitã numai un om þinu la noi, Dl. Bãnescu... DIMITRIE: Bancherul!... A! Înþeleg... el, om bogat, voia sã exploateze situaþiunea... Prieten ticãlos! GHIÞÃ: Nu, domnule... el se purta cumsecade... ºi... ceru mâna doamnei... DIMITRIE: Pe când eu încã trãiam... ºi nici nu eram despãrþit!... GHIÞÃ: Doamna îl respinse... dar... DIMITRIE: Dar? GHIÞÃ: În sfârºit, sãrãcia înspãimântãtoare o sili sã primeascã... Vezi darã cã doamna nu este vinovatã... lipsa a silit-o. DIMITRIE: Nu este vinovatã!... Hahaha!... dar dacã lipsa poate servi drept scuzã, atunci nici hoþul acela nu-i vinovat, care neavând ce mânca se pune la pândã ºi ucide pe cel dintâi om ce-i vine-n cale!... GHIÞÃ: O judeci fãrã milã. DIMITRIE: Existã-n toþi oamenii un hotar fixat de sentimentul onestitãþii, ce nu este iertat a-l trece niciodatã, nici în cele mai grele situaþiuni... Cine-l trece nu mai poate aspira la milã ºi respect... Nevasta mea a trecut hotarul acesta... dar dacã ea º-a uitat într-atâta de conºtiinþa demnitãþii sale femeieºti, cum a fost cu putinþã ca biserica ºi legea þãrii sã-i dea voie a-ºi îndeplini aceastã intenþiune mârºavã? GHIÞÃ: Dl. Bãnescu a adus un atestat de la medicii balamucului, cã eºti incurabil... În virtutea aceluia doamna º-a fãcut proces de despãrþenie...

T EATRU DIN MANUSCRISE
233

DIMITRIE: Proces mie!... cãruia îi datoreazã toate fericirile trecutului sãu... care eram nevinovat... ºi care nici nu mã puteam apãra!? GHIÞÃ: Dar cererea de despãrþenie fu respinsã. DIMITRIE: Fireºte!... Legea noastrã nu îngãduie asemenea imoralitate. GHIÞÃ: Atunci doamna îºi schimbã religiunea... DIMITRIE: Ce fel!... Într-atâta a cãzut oare!?... Nu s-a sfiit sã-ºi punã-n vânzare pânã chiar ºi simþul religios, aceastã podoabã a inimei omeneºti? GHIÞÃ: Mamã-sa a stârnit sã facã asta. DIMITRIE: O mamã care, în loc sã dea poveþe bune fiicei sale, o târãºte îndat’ în noroiul desfrânãrii. GHIÞÃ: Biserica în care a intrat a despãrþit-o de dta ºi i-a dat voie sã se mãrite din nou. DIMITRIE: ªi ea a grãbit sã uzeze de dreptul sãu... A grãmãdit atâtea crime pentru ca în urmã sã poatã sãvârºi o fãrã-de-lege ne mai pomenitã!... ª-acum îºi serbeazã nunta, nu-i aºa? GHIÞÃ: Da. DIMITRIE: Am vinit dar la timpul cel mai potrivit... Parcã Dumnezeu anume m-a trimis sã fiu mâna lui pedepsitoare... Unde se petrece acest act criminal?... Aud muzicã... Darã tocmai în casa asta... moºtenirea mea pãrinteascã!... Mã duc acolo... voi intra în salã... ºi-n mijlocul banchetului nupþial voi smulge din cap cununa miresei... ºi-oi cãlca-o-n picioare... (Pleacã.) GHIÞÃ: ( Oprindu-l .) Te rog, domnule, nu te du acolo... Þ-ai produce numai dureri puternice... DIMITRIE: Ai dreptate... acuma e târziu... Mi-aº atrage numai râsul celor prezenþi... dar cu Zoe, oricum, trebuie sã-mi trag socotelile... GHIÞÃ: Iatã, tocmai vine. (La parte.) De bunã seamã Anicuþa a trimis-o. (Tare.) Te rog, adunã-þi toate puterile sã rãmâi cu sânge rece!... Nu dânsa e de vinã, cã mai mult mamã-sa... Ea simte grozav

p. 27

I OSIF V ULCAN
234

remuºcarea conºtiinþei... Vorbeºte-i cu blândeþe... Fii îndurãtor! DIMITRIE: Fii pe pace!... Sunt mai mândru decât sã-i arãt o pãrere de rãu... De-a fost capabilã sã mã trãdeze, nu meritã decât dispreþul meu... GHIÞÃ: (La parte.) Iar eu voi încuia uºile, sã nu poatã intra nimenea... ba însumi mi-oi lua halabalâcul de-aici. (Începe sã-ncuie uºile.) SCENA V (Aceiaºi ºi Zoe.) ZOE: (Vãzând pe Dimitrie, scoate un þipãt, aleargã spre el ºi se prosterne la picioarele lui.) Iertare, Dimitrie, iertare! (Ghiþã încuind ºi uºa pe care a intrat Zoe, iese, încuind din afarã ºi uºa aceea.) [Indicaþie neclarã] DIMITRIE: ( Ridicând-o, rece .) Doamnã, numai Dumnezeu este iertãtor! ZOE: Sunt nevinovatã. DIMITRIE: ( Cu sarcasm .) ªtiu!... Eu sunt de vinã, pentru cã m-am re’ntors... Te rog, sã mã ierþi darã, cã mi-am luat voia a mã vindeca º-a veni iar acasã... Fii convinsã, doamnã, cã dacã ºtiam cã te voi deranja astfel, îþi fãceam plãcerea sã rãmân în strãinãtate. ZOE: O! Izbeºte-mi vorbele cele mai grele, dar nu mã chinui cu sarcasmul acesta-nfricoºat, cã mã arde, de stau sã-nebunesc. DIMITRIE: Ar fi pãcat sã faci aºa durere mare bãrbatului al doilea... Sãrmanul ar fi silit sã te mângâie, dupã exemplul dtale, prin o cãsãtorie nouã. ZOE: Ascultã-mã, te rog, º-apoi mã condamnã. DIMITRIE: Este de prisos sã te ascult... ªtiu totul... M-ai iubit mult, mult, pânã la nebunie... Cu deosebirea însã cã nu dta, ci eu mi-am pierdut minþile.

p. 28

T EATRU DIN MANUSCRISE
235

ZOE: Dimitrie! DIMITRIE: Nu-mi zice aºa!... Te-ar putea auzi bãrbatul de acuma ºi te-ai compromite. ZOE: Aibi îndurare! DIMITRIE: (Dureros.) Dar dta avut-ai milã de mine?!... Nu þi s-a stâns din suflet ºi cea din urmã scânteie a simþirii omeneºti?!... O! doamnã, chinurile iadului nu pot fi atât de grozave ca durerea ce m-a izbit când am aflat trãdarea dtale... ZOE: Nu te-am trãdat! DIMITRIE: Plin de farmecul vieþii plecai acasã. Credeam c-aci m-or întâmpina braþele iubitei calde ºi credinþa nepãtatã mã va conduce’n cãminul fericirii conjugale... Dar dezamãgirea mi-a zguduit creierii... ZOE: Ascultã-mã! DIMITRIE: Dta ai uitat totul: datorie, moralã ºi onoare... Nu þi-ai mai adus aminte cã în depãrtare suferã un nenorocit mort-viu, care þ-a jertfit cea mai bunã parte a sufletului, cãruia i-ai datorit credinþã pânã la moarte ºi îngrijire în boala lui grozavã... Nu te-ai jertfit mai adânc decât fiarele sãlbatice, cãci ºi acelea dau piept ºi cu moartea pentru perechea lor: iar dta þi-ai frânt jurãmântul, ai aruncat în noroi vãlul vãduviei º-ai pãtat cuibul nostru familial. ZOE: În numele lui Dumnezeu, te rog, ascultã-mã! DIMITRIE: Am vinit bogat de iluziuni ºi iatã cã sunt sãrac... M-ai jefuit!... Ai profanat sanctuarul inimei mele... ZOE: Omoarã-mã, dar întâi lasã-mã sã vorbesc! DIMITRIE: Poþi sã vorbeºti!... Dar sufletul meu e surd pentru toate cuvintele dtale... Inima mea e-mpresuratã de scutul nesimþirii... Nu poþi pãtrunde la ea... Sunt mort, mort a doua oarã... Dar vai! aceastã moarte e mult mai grozavã ca cea dintâia... Poþi sã vorbeºti!

p. 29

I OSIF V ULCAN
236

p. 30

ZOE: Dar de unde sã-ncep, Doamne!?... Cum sã-þi dezvinovãþesc fapta pentru care m-ai ºi osândit fãrã sã mã asculþi!?... Nu sunt capabilã sã-þi descriu starea mea, începând din momentul în care te-a izbit catastrofa înfricoºatã... Eram ca scoasã din minþi ºi voiam sã mã ucid, cãci ºtii cât de mult te iubeam... ªi era mai bine sã fi murit atunci, decât sã resimt acuma-n fiecare moment de nou toate suferinþele morþii... Însã Dumnezeu m-a lãsat sã-mi îndeplinesc aceastã hotãrâre a desperaþiunii; mi-a cruþat viaþa, ca sã mã expunã la ispite, sã mã poticnesc ºi sã-mi iau în urmã rãsplata meritatã. DIMITRIE: Durere însã, cã cel iubit sunt totuºi eu! ZOE: Zile triste ºi ani jalnici am petrecut având, purtând în suflet suvenirea sfântã a imaginei tale ºi udând cu lacrimi nopþi îndelungate perna mea de vãduvie... În acest întuneric al unei vieþi fãrã de bucurii, numai o slabã luminã îmi licãrea, întãrind sufletul meu amorþit: speranþa cã darã încã nu eºti cu totul pierdut, cã te vei vindeca ºi te vei rentoarce la cãminul tãu, ca sã-ncepem o viaþã nouã... ªi am fãcut votul cã, dacã Dumnezeu îmi va acorda fericirea sã te vãd rentors, am sã fiu mai bunã decât în trecut, cãutând numai sã-þi fac plãcere ºi îndeplinind tot gândul tãu. DIMITRIE: Frumos þi-ai relizat gândul. ZOE: Însã speranþa luminãtoare slãbea din ce în ce mai mult. Informaþiunile ce primeam deveneau tot mai deprimãtoare ºi-n cele din urmã mi se anunþã hotãrât cã boala-þi este incurabilã ºi cã în curând moartea are sã facã sfârºit vieþii tale zdruncinate... Pân-atunci purtai cu resignaþiune lovitura sorþii nemiloase, cãci nu mã credeam încã cu totul singurã: din momentul acela însã mã simþeam atât de orfanã, atât de pãrãsitã, ca

T EATRU DIN MANUSCRISE
237

nimenea în lume... ºi-o desperaþiune neconsolabilã izbi sufletul meu. DIMITRIE: ªi ca sã-þi afli mângâiere, ai grãbit sã te mãriþi a doua oarã, fãrã sã te convingi dacã informaþiunile acele sunt exacte, fãrã sã aºtepþi ca nenorocitul acela din depãrtare sã-ºi expire sufletul... O! Zoe, sublimul ideal al visurilor mele de odinioarã, cum ai putut fi atât de crudã? Cum ai fost capabilã sã ºtergi aºa iute din inima ta imaginea sufletului meu?... Amuþit-a oare cu totul vocea conºtiinþei tale, care trebuia sã-þi spunã cã ceea ce faci e necuviinþã, ingratitudine, pãcat?!... Nici un colþuºor al inimei tale nu s-a opus acestei hotãrâri neumane?!... Sã pãrãseºti pe bãrbatul tãu, care atât de mult te-a iubit, care nu þ-a greºit nimica ºi sã-l pãrãseºti tocmai în nenorocirea lui cea mai mare, aproape-n agonia morþii sale?!... Grozãvie!... Nu þi s-a revoltat virtutea ºi demnitatea femeiascã atunci când slãbiciunea momentului a ºoptit minþii tale ameþite aceastã insultã a memoriei mele?!... O! doamnã, prea te-ai grãbit! ZOE: Dumnezeu îmi e martorul cã n-am grãbit!... În anii dintâi aº fi întâmpinat cu dispreþul cel mai adânc pe acela care º-ar fi luat voia sã-mi propuie vr-un mãrãtiº... Dar apoi... DIMITRIE: Þi s-a urât în singurãtate... ai voit sã strãluceºti iarãºi... Vanitatea þ-a ºters din memorie fãrã milã amintirea mea... Iubirea de lux þ-a fost mai mare decât amorul ce mi-ai jurat de-atâtea ori... ºi m-ai trãdat. ZOE: Nu urâtul singurãtãþii, nu dorul de lux a fost motivul ce m-au scos din minþi... Ne mai putând spera vindecarea ta, fiind sigurã cã n-ai sã te re’ntorci ºi vedeam cu desperaþiune cum stãricica rãmasã dupã tine se subþiazã cu zi...

p. 31

p. 32

I OSIF V ULCAN
238

p. 33

DIMITRIE: ªi când a trecut tot ce þ-am lãsat, þ-ai cãutat alt bãrbat... Amorul tãu darã a þinut numai pânã ce a existat motivul material... Crudã dezamãgire pentru mine, care te-am crezut curatã ca roua dimineþii... Rouã ai fost, dar ai cãzut în noroi! ZOE: Nendurãtor, care nici nu vrei sã m-asculþi! DIMITRIE: (Rece.) Vorbeºte!... Þ-am spus cã poþi sã vorbeºti... ZOE: Începui sã duc lipsã, mizeria era-n uºã ºi-n viitor n-aveam nici o perspectivã mai bunã... De eram singurã, înduram în pace zbiciul nenorocirii, dar când îmi vedeam fiica noastrã, inima mi se strângea de durere, cãci vedeam cã nu sunt în stare sã-i dau o creºtere cuviincioasã... În astfel de momente eram gata sã jertfesc pentru ea orice, chiar ºi viaþa mea, numai sã-i pot da o culturã vrednicã de numele tãu. DIMITRIE: Puteai s-o duci la Azil. ZOE: Am încercat dar n-am izbutit... Am alergat în toate pãrþile sã-mi gãsesc un sprijin, dar în zadar... Prietenii de mai nainte mã-ntâmpinau cu rãcealã, ba unii îºi permiteau ºi câte o insultã... Nu mai aveam pe nimenea în lume, eram singurã, pãrãsitã de toþi, lãsatã-n voia întâmplãrii... Desperatã, nu mai ºtiam ce sã fac?... Atunci veni un bãrbat ºi-mi oferi mâna ºi starea sa, un bãrbat care promise cã va îngriji de viitorul fiicei noastre ºi va realiza astfel unica ºi cea mai sfântã dorinþã a mea. DIMITRIE: ªi tu ai primit! ZOE: Ameþitã prin farmecul ce-mi stârnea viitorul frumos al Annei, într-un moment de slãbiciune, primii... DIMITRIE: ªi rupseºi, astfel, firele cele din urmã, care ne mai þineau [cusuþi] pe toatã viaþa... Dãrâmaºi altarul trecutului nostru... Dar n-ai ºtiut cã

T EATRU DIN MANUSCRISE
239

sãvârºeºti un sacrilegiu!?... Ce fel! Dar nici un moment al vieþii noastre petrecutã împreunã, nici o suvenire dulce a trecutului frumos nu s-a stârnit în tine ca sã protesteze ºi sã-þi spunã cã pãcãtuieºti? ZOE: Nu mã credeam pãcãtoasã, cãci nu persoana mea era motivul pentru care primii, ci fiica mea... ªtiam numai cã fac o jertfã, dar eram liniºtitã, cãci credeam a-mi îndeplini datoria de mamã. DIMITRIE: Ai uitat însã cã dorind sã-þi faci datoria de mamã, þ-ai pãtat onoarea de consoartã... Mi-i milã de tine º-aº vrea sã te scuz... dar în zadar!... nu pot... nu pot!... ZOE: Osândeºte-mã dar, dacã eºti convins cã sunt pãcãtoasã!... Eu nu voi mai rosti nici o vorbã pentru apãrarea mea... Lacrimile îmi îneacã graiul... Nu mai ºtiu nimica de mine, dar simþesc cã sunt femeia cea mai nefericitã pe pãmânt. (Lacrimile o podidesc ºi cade în braþele lui Dimitrie.) SCENA VI (Ei ºi Bãnescu, Ghiþã, Maria.) BÃNESCU: ( Deschizând uºa cu violenþã, intrã de odatã cu Ghiþã, care vrea sã-l opreascã dar nu poate; vãzând pe Dimitrie tresare ºi sãrind la Zoe o smulge vehement din braþele lui Dimitrie.) Domnule, ce cutezare! GHIÞÃ: (La parte.) A fost mai tare ºi-a deschis uºa cu sila. MARIA: (Intrând, la parte.) Catastrofa a uzbucnit? DIMITRIE: Intri în casa mea ca un hoþ; când sunt departe îmi jefuieºti comoara cea mai scumpã, nevasta: ºi totuºi încã tu ai curajul sã-mi faci imputare!?

p. 34

I OSIF V ULCAN
240

p. 35

BÃNESCU: Eu n-am jefuit-o... MARIA: De bunã voie s-a mãritat. DIMITRIE: (Mariei.) Nimeni nu este atât de competent sã zicã asta ca dta... care ai silit-o sã facã pasul acesta. BÃNESCU: Legea mi-a dat-o... Sunt dar în dreptul meu. DIMITRIE: Dreptul meu!... Hahaha!... Vei fi având poate hârtiile în regulã... Cred cã ai dreptul ceþi dã legea condusã de mâna omeneascã... Dar ai tu dreptul acela, ce-þi inspirã sentimentul onestitãþii, ce-þi dã liniºtea conºtiinþei?!... BÃNESCU: Sunt liniºtit. DIMITRIE: Nu pronunþa aºa curând cuvântul acesta!... Nu uita cã este un judecãtor deasupra celora de pe pãmântul nostru, este un Dumnezeu în ceruri, care judecã pe toþi de o potrivã ºi cu dreptate!... Ai tu curajul sã stai cu fruntea înãlþatã înaintea acelui judecãtor!? BÃNESCU: Da. DIMITRIE: Te-am iubit ca pe-un frate. Aº fi fost gata sã jertfesc pentru tine orice, cãci te credeam un prieten adevãrat... ªi tu ce-ai fãcut! Cum ai rãsplãtit iubirea mea!... În loc d-a îngriji de cãutarea sãnãtãþii mele, te-ai servit de nenorocita mea boalã ºi mi-ai profanat cãmi nul conjugal. MARIA: Vino, Zoe, d-aci... BÃNESCU: (Zoei.) Du-te, dragã, ºi n-asculta aceste vorbe umflate. GHIÞÃ: (La parte.) Umfla-þ-aº eu spatele... sã pot... ZOE: O! Lãsaþi-mã-n pace!... DIMITRIE: Vorbe umflate! Când faptul sãvârºit e atât de grozav!... BÃNESCU: Primesc cu conºtiinþã liniºtitã rãspunderea pentru ceea ce am fãcut. DIMITRIE: Conºtiinþa ta!...

T EATRU DIN MANUSCRISE
241

BÃNESCU: Dar tu, care ai ºtiut ce s-a întâmplat aici în lipsa ta, care a trebuit sã fii convins cã faptul acesta nu se mai poate combate pe cale legalã, care ai putut sã prevezi, cã rentâlnirea-þi neaºteptatã va zgudui fericirea unei familii ºi va produce scandal în societate: de ce te-ai rentors aici? SCENA VII (Aceiaºi ºi Prutescu, Caraiman.) CARAIMAN: (Lui Prutescu.) Aici trebuie sã fie dânsul. PRUTESCU: (Lui Caraiman.) Iatã-l! (Aratã spre Dimitrie.) Doarã vom putea ajuta ceva. DIMITRIE: (Lui Caraiman ºi Pruteanu.) Auziþi, amici! Omul acesta, care în absenþa mea s-a vârât în aceastã casã, mã-ntreabã ºi-mi imputã cã de ce m-am rentors? BÃNESCU: Da. CARAIMAN: (Lui Dimitrie.) Te salut cu bucurie! PRUTESCU: (Lui Dimitrie.) Bine-ai vinit! (Dimitrie le strânge mâna.) BÃNESCU: Dupã cele întâmplate, datoria ta era sã rãmâi departe, sã nici nu ºtim cã trãieºti, ca astfel sã nu amãrãºti viaþa femeii pe care zici c-ai iubit-o... Asta era datoria ta! DIMITRIE: ªtiu care era datoria mea... ªi fii sigur cã dacã ºtiam ce s-a petrecut aici în lipsa mea, preferam s-o împlinesc cu resignaþie, decât sã vin a suferi fulgerele unei dureri neaºteptate... ºi atât mai cumplite... SCENA VIII (Aceiaºi ºi Mircea.) BÃNESCU: Nu ºtiai!... Cine sã creadã asta? MIRCEA: (La parte.) Sosii tocmai la timpul potrivit... (Tare, lui Bãnescu.) ªtiam cã nu vei crede...

p. 36

I OSIF V ULCAN
242

p. 37

BÃNESCU: Ce cauþi aici? MIRCEA: Venii sã sprijinesc pe colegul meu în pãþeli, Dimitrie... Ceea ce i se întâmplã lui acuma, mi s-a întâmplat ºi mie o datã... Iatã pentru ce suntem colegi... (Mariei.) Nu-i aºa, doamnã? MARIA: Impertinent! MIRCEA: Mânia dtale mã mirã... Eu credeam a-þi face o plãcere... De multe ori mi-ai spus cã þ-ar plãcea sã vezi un trifoliu... iatã acuma ai înaintea dtale unul... fiecare fir este câte un ginere... toþi ai dtale... cu deosebirea cã unul þi-i acuma, altul îþi era ºi-al treilea – numai era sã fie. MARIA: Ce glumã proastã! MIRCEA: Autorii nu prea întreabã publicul, ci fac cum ºtiu... Nici dta nu m-ai întrebat odinioarã. BÃNESCU: În sfârºit, ce vrei? MIRCEA: Þ-am spus: sã apãr pe colegul Dimitrie. ªtiam cã va fi nevoie de mine, pentru-acea vinii... El are dreptate... Am sosit astãzi cu dânsul din strãinãtate ºi ºtiu cã, înainte d-a intra în casa asta, nu cunoºtea de fel ce s-a petrecut aici în absenþa lui... Spusei asta adineaori ºi dnei soacre a dtale. DIMITRIE: (Lui Mircea.) Tu ai ºtiut ºi nu mi-ai spus! MIRCEA: În privirea asta te-am iniþiat pe tine... ªi tu ai ºtiut odinioarã cã iubesc pe Zoe, cu toate acestea nu mi-ai grãit nici o vorbã cã vrei s-o iei de nevastã ºi ai luat-o... ZOE: (Lui Mircea.) Putea, cãci nu te-am iubit niciodatã. MIRCEA: Nu?... Dar... DIMITRIE: (Lui Mircea.) Te opresc sã vorbeºti!... MIRCEA: Dar nu mai ai dreptul, frãþioare... a trecut la altul... l-a moºtenit dnia lui. (Aratã spre Bãnescu.) BÃNESCU: ( Lui Dimitrie ºi Mircea .) În virtutea dreptului meu, vã provoc dar lipsiþi de-aici! DIMITRIE: Ce fel!... Sã ies din casa mea?!... Auzi acolo obrãznicie!

T EATRU DIN MANUSCRISE
243

SCENA IX (Aceiaºi, Smaranda ºi Aglae.) AGLAE: (Intrând, Smarandei.) Sã vedem ce se petrece-n odaia asta, cã toþi vin aici. SMARANDA: (La parte.) A! iatã surprindere! (Ambele rãmân uimite.) BÃNESCU: (Lui Dimitrie.) Vãd cã eºti furios... Dar n-am ce-þi face... Ai vinit târziu... DIMITRIE: Nici odatã nu poate fi târziu pentru ca sã-þi spun, c-ai fãcut o infamie! BÃNESCU: Vei da seama de-acestã vorbã! SCENA X (Aceiaºi ºi Nicu, Nae, Iorgu aducând de braþ pe Penelopa, Adriana ºi Coralia, apoi alþi tineri cu dame.) NICU: (Înainte d-a intra, strigã.) Cadrilul al doilea începe... Poftiþi... (Întrând, rãmân toþi uimiþi.) DIMITRIE: (Lui Bãnescu.) Aºtept cu dor momentul sã ne batem... Noi nu putem trãi amândoi... Unul trebuie sã moarã! ZOE: Grozav! BÃNESCU: Aºa vreau ºi eu. (La parte.) Numai aºa pot sã scap de-nchisoare. DIMITRIE: La luptã dar!... Iatã, aici avem ºi secundanþi! ZOE: (Se repede între Dimitrie ºi Bãnescu.) În numele lui Dumnezeu vã rog, facã-vi-se milã de mine!... Nu vã bateþi, nu vãrsaþi sânge, cãci fiecare picãturã mi-ar fi otravã!... Eu sunt culpabila... eu sunt cauza acestei situaþiuni nenorocite... Numai eu sunt darã vrednicã de pedeapsã... Mai bine stingã-se viaþa mea, decât sã cazã jertfã cel ce nu-i vinovat! DIMITRIE: Te-nºeli, doamnã... nu eºti singurã de vinã... Lasã-ne dar în pace... Asta trebuie sã se-ntâmple!

p. 38

I OSIF V ULCAN
244

p. 39

MIRCEA: E târziu, doamnã... Tocmai acum auzii asta... Ni-o spune cel de pe urmã bãrbat al dtale. BÃNESCU: Sã mergem!... (Ies toþi bãrbaþii afarã de Ghiþã.) SCENA XI (Aceleaºi ºi Ghiþã.) ZOE: Dumnezeule, ce-am fãcut! (Leºinã-n mijlocul salonului.) MARIA: (Aleargã s-o ridice.) Întãreºte-te, fiica mea! GHIÞÃ: (Venind în planul I.) ª-acum ce va urma?! (Cortina cade.)

p. 40

Finele actului II

T EATRU DIN MANUSCRISE
245

ACTUL III (Acelaºi salon.) SCENA I (Ghiþã singur.) GHIÞÃ: Treaba merge strunã... întocmai cum miam închipuit eu... Cã domnul Dimitrie nu-i din aceia cari se trag de colea pânã colea ºi nu sunt nici prea prea, nici foarte foarte... el se duce þintã... Dar oare ce s-a întâmplat? Cã este de mult de când domnii s-au dus pe câmpul luptei... Doarã s-a ºi sfârºit... Îmi þiue ureche... Mã tem c-am s-aud o veste rea... Sãracul Dimitrie, doarã ºi de astã datã are sã fie nenorocos!... L-aº plânge toatã viaþa, c-a fost bun ºi m-a iubit... (κi ºterge ochii.)... Însã oare n-ar fi mai bine aºa!?... La ce are sã se aºtepte-ºi dacã va învinge?... O viaþã nefericitã are sã-i fie partea... ªi totuºi, dacã ar muri, nu m-aº mai însenina cât aº trãi!... (Se pune într-un fotoliu ºi-ºi ºterge lacrimile. ) SCENA II (Ghiþã ºi Anna.) ANNA: (Venind încet la fotoliul în care ºede Ghiþã, pune mâna pe umãrul lui.) Pentru ce plângi, Ghiþã?... S-a întâmplat vre-o nenorocire?

I OSIF V ULCAN
246

p. 41

GHIÞÃ: (Încercând a surâde. La parte. ) Ea nu ºtie nimica. (Tare.) Eu plâng?... Numai þi se pare... Cum sã plâng!... Dar vezi cã râd!... Hahaha!... Vezi cã sunt vesel... foarte vesel... Vino-n braþele mele sã te leagãn niþel ºi sã-þi spun o poveste frumoasã!... (O ia în braþe ºi începe a o legãna pe genunchi .) Nani, nani... puiºor!... ANNA: Spune-mi, Ghiþã, pentru ce e tristã mama?... Tot plânge... GHIÞÃ: Plânge? ANNA: Amar!... Am întrebat-o... dar nu-mi spune. GHIÞÃ: De!... ªtiu eu!... doarã plânge de bucurie... Aºa pãþesc ºi eu câte odatã... Vezi, º-acuma!... Nu mã pot conteni... ( Plângând .) trebuie sã plâng... de bucurie... (κi ºterge lacrimile.) ANNA: Dar ce bucurie mare ai? GHIÞÃ: Ce?... dar... mi-am vãzut bunica... ANNA: ªi eu îmi vãd bunica, dar pentr-aceea nu simt aºa mare bucurie... Ba, câteodatã sunt chiar mânioasã... Cã mã tot cârteºte... Ba ºi pe mama o trateazã rãu de multe ori GHIÞÃ: Bunica mea nu mã cârteºte... (La parte.) A murit de mult... ANNA: ª-acuma i-a spus niºte vorbe... eu nu le-am înþeles... dar trebuie c-au fost grele. GHIÞÃ: Ce-a zis bunica? ANNA: A zis s-aibã minte ºi sã nu plângã în zadar... cã ori care va muri, totuºi i-a rãmâne bãrbat. GHIÞÃ: ªi mama? ANNA: S-a supãrat foarte ºi i-a rãspuns niºte vorbe mânioase... GHIÞÃ: ª-apoi? ANNA: A început sã plângã iarãºi... Eu m-am dus s-o mângâi... dar bunica m-a prins de mânã ºi m-a scos afarã. GHIÞÃ: Taci, cãci iatã tocmai vine bunica!

T EATRU DIN MANUSCRISE
247

SCENA IV (Aceiaºi ºi Maria.) MARIA: Ghiþã, nu-i nici o veste? GHIÞÃ: Ba, este una... Secagiul mi-a spus cã nu ne-a mai cara apã, pânã ce nu i-om plãti datoria de pân-acum. MARIA: Prostule, nu veste de asta întrebam eu. GHIÞÃ: (La parte.) ªtiu eu ce fel de veste þ-ar trebui dtale... (Tare.) Batã-mã pãrdalnicul de ºtiu alta! MARIA: N-a venit cineva de la Bãneasa? GHIÞÃ: Vinit ieri... MARIA: Cum mã necãjeºti... GHIÞÃ: (La parte.) Aºa vreau ºi eu. MARIA: Nu ieri, ci astãzi... Bãnescu ºi Dimitrie se bat acolo pe viaþã ºi pe moarte... Aº vrea sã ºtiu cel mai în grabã care a învins? GHIÞÃ: (La parte.) Ca sã se poatã pregãti – la primire. MARIA: Urcã-te dar în o birjã ºi ieºi pe Calea Victoriei de vezi care se rentoarce din ei º-apoi sã-mi aduci veste-ndatã. GHIÞÃ: ªi dacã s-ar rentoarce d-odatã amândoi! MARIA: Nu este cu putinþã. GHIÞÃ: Cum nu!?... Eu aºa ºtiu cã din cele mai multe dueluri amândouã pãrþile se rentorc teferi ºi fãrã nici o primejdie urmãtoare. MARIA: Dar acesta este un duel serios... Unul din ei are sã cadã mort. GHIÞÃ: Astfel de duel încã n-am auzit. MARIA: E bine, pleacã iute! GHIÞÃ: Ce veste sã-þi aduc?... Pe care sã þi-l prevestesc ca învingãtor?... Fie dar între noi, de care te-ai bucura mai mult? MARIA: Ce cutezare! GHIÞÃ: Te-ntreb, pentru cã ai din ce alege... De-odatã doi gineri! Zãu, nu-i întâmplare de toate zilele!...

p. 42

p. 43

I OSIF V ULCAN
248

MARIA: Dar ieºi odatã ºi nu fi impertinent! GHIÞÃ: Mã duc... ( La parte .) Dar de va fi cãzut Dimitrie, n-am sã mã mai rentorc. (Iese.) SCENA V (Maria singurã.) MARIA: De care m-aº bucura mai mult!?... Bãnescu trage bine... Cred cã va avea noroc ºi de astã datã... Astfel s-or evita ºi neplãcerile urmãtoare... Dar dacã va-nvinge Dimitrie!!... E bine, Zoe-l iubeºte º-acuma... El are inima moale, va ierta... ªi totul va fi bine. SCENA VI (Maria ºi Aglae, Smaranda.) AGLAE: N-am mai putut sta acasã... Suntem foarte nerãbdãtoare... Ce s-a întâmplat? MARIA: Încã nu ºtiu nimic. SMARANDA: Eu am spus bãrbatului meu ca, îndatã ce s-a sfârºi duelul, sã vie a ne înºtiinþa... Mã mir cã n-a venit încã. MARIA: O astfel de luptã nu se terminã aºa curând... Sunt multe formalitãþi de fãcut. AGLAE: Dar Zoe? MARIA: Boceºte ca scoasã din minþi... SCENA VII (Aceleaºi ºi Ghiþã.) MARIA: (Zãrindu-l, cu foc.) S-a sfârºit? GHIÞÃ: Aºa se vede... cãci am vãzut pe domnii Caraiman ºi Prutescu venind... MARIA: ªi nu le-ai vorbit? GHIÞÃ: O sã vorbeascã dniile lor îndatã... Iatã c-au ºi sosit.

T EATRU DIN MANUSCRISE
249

SCENA VIII (Aceiaºi ºi Caraiman, Prutescu.) MARIA: ( Fuge spre ei foarte agitatã .) Ce s-a întâmplat? CARAIMAN: Duelul s-a sfârºit. MARIA: Dar cum?... Bãnescu... CARAIMAN:E rãnit grav. MARIA: Ah! (Cade într-un fotoliu.) Doar a ºi murit! CARAIMAN: Când plecarãm noi încã trãia; dar medicii nu aveau nici o speranþã. AGLAE: ªi dvoastrã l-aþi pãrãsit!? CARAIMAN: Nu, doamnã... N-am voit sã-l aducem aici, ca sã facã vreo impresiune înspãimântãtoare; ºi-l transportarãm la domiciliul sãu, lãsându-l în grija medicilor... MARIA: Vai, cum voi putea mângâia pe Zoe!?... SMARANDA: Te vom ajuta ºi noi... AGLAE: Haidem la Zoe!... (Femeile ies toate.) SCENA IX (Prutescu, Caraiman ºi Ghiþã.) CARAIMAN: N-ai cutezat sã-i spui c-a ºi murit. PRUTESCU: Nici tu. GHIÞÃ: A murit!... Dl Bãnescu? CARAIMAN: Da. GHIÞÃ: Fie-i þãrâna uºoarã... Mã duc sã spun dnei Zoe... (Iese iute.) SCENA X (Caraiman ºi Prutescu.) CARAIMAN: Aºadar, actul cel mare s-a desãvârºit. PRUTESCU: Încã nu cu totul... Scena finalã are sã urmeze de acuma.

p. 44

I OSIF V ULCAN
250

SCENA XI (Aceiaºi ºi Dimitrie, Mircea ºi Nicu.) DIMITRIE: ( Lui Mircea ºi Nicu .) Vã mulþumesc, fraþilor, pentru acest serviciu! NICU: Ne-am fãcut datorie. MIRCEA: ªi-am fãcut-o cu plãcere. DIMITRIE: (Zãrind pe Caraiman ºi pe Prutescu.) A! ºi voi sunteþi aici!... CARAIMAN: Am venit sã-nºtiinþãm doamnele despre rezultat. DIMITRIE: Zoe ºtie darã! PRUTESCU: Noi n-am întâlnit-o încã... Dar Ghiþã a mers sã-i spuie... DIMITRIE: Este o cruzime ce-am sãvârºit... Dar am fost silit s-o fac... O mare greutate apãsa sufletul meu, încât nu o mai puteam suporta... Acum m-am uºurat... Sunt mai liniºtit. MIRCEA: (La parte.) Un pas spre rãzbunarea mea... Iatã, tocmai vine. DIMITRIE: Acum dar am sã sfârºesc cu ea... Vã rog însã, fraþilor, depãrtaþi-vã... Nu vreau s-o umilesc în prezenþa voastrã... Ori cum... dar mi-a fost nevastã... NICU: (La parte.) Ce inimã nobilã!... Cum o cruþã ºi acuma! (Ies toþi, afarã de Dimitrie.) SCENA XII (Dimitrie singur.) DIMITRIE: Momentul hotãrâtor a sosit!... Dumnezeule, dã-mi tãrie sufleteascã! SCENA XIII (Dimitrie ºi Zoe.) ZOE: (Grãbind spre el, vrea sã-l îmbrãþiºeze.) Graþie cerului!... trãieºti, scumpul meu Dimitrie!

p. 45

T EATRU DIN MANUSCRISE
251

DIMITRIE: (Dimitrie, respingând-o, rece.) Doamnã, bãrbatul dtale e mort! ZOE: Mort! DIMITRIE: Da, Norocul luptei a fost de partea mea... ( Cu sarcasm. ) Acum te poþi mãrita º-a treia oarã... Eºti liberã... ZOE: Pe tot ce ai sfânt te rog, nu-þi mai bate joc de mine ºi acuma! DIMITRIE: Care va sã zicã, nu mai vrei sã te mãriþi!... Pãcat!... Poþi sã faci aceasta acuma în condiþiuni mult mai cuviincioase, decât în rândul din urmã... Bãrbatul al doilea þ-a murit; pe când atunci cel dintâiu încã trãia bolind. ZOE: O! facã-þi-se o datã milã de suferinþele mele!... Omoarã-mã ºi pe mine, dar te rog nu mã chinui!... Moartea nu poate fi atât de grozavã ca aceste torturi necontenite! DIMITRIE: Dar, doamnã, n-am zece vieþi ºi în toate zilele sã nu fac altceva decât sã dau expresiune nemãrginitei mele dureri: totuºi n-ar fi de ajuns pentru ca sã þ-o exprim! ZOE: ªtiu bine c-am greºit; dar viaþa e lungã ºi mã jur cã nu voi avea alt scop mai sfânt decât sã [expir] fapta mea. DIMITRIE: În zadar. ZOE: Dã-mi ocaziunea ºi-þi voi proba, cã nu va fi-n zadar. Fã-mi sã-mi licureze numai o slabã luminã a iertãrii tale, ºi-þi fãgãduiesc cã toatã nãzuinþa din restul vieþii mele va fi consacratã spre a-þi dobândi stima ºi iubirea pierdutã. DIMITRIE: Nu se mai poate. ZOE: O! lasã-mi cel puþin speranþa. DIMITRIE: Dar nu te mai pot iubi... Te urãsc! ZOE: Mã urãºti!... O! de-ai ºti cât de cumplit mã izbeºte cuvântul acesta!... Mã urãºti?... Mã dispreþuieºti!... Atunci la ce sã mai trãiesc?!...

p. 46

I OSIF V ULCAN
252

p. 47

p. 48

Mã urãºti!... Acum ai pronunþat sentinþa mea de moarte... (Plânge.) DIMITRIE: Nu mai sunt capabil a iubi, cãci mi-ai ucis sentimentul acesta!... M-ai ucis pe mine însumi... Sunt mort... mort a doua oarã. ZOE: Dimitrie!... Dacã nu mã poþi ierta acuma, nu mã osândi pe vecie!... Lasã-mã sã sperez cã într-un târziu oarecând, dar totuºi poate sã vie un timp, când uitarea va-nmuia ura ta... Lasã-mã sã pot crede cã voi avea ºi eu o zi de-nviere, când voi putea zice cã m-ai iertat ºi mã iubeºti iarã! DIMITRIE: Ar trebui sã mint dacã þ-aº stârni astfel de credinþã... Aº sãvârºi un act de umilire în contra demnitãþii mele de bãrbat... ZOE: Vai! DIMITRIE: În momentul acesta ne vom despãrþi pe vecie... Doarã nici nu ne vom mai vedea... Soarta nu ne-a creat pentr-olaltã... O sã ne supunem în tãcere voinþei lui Dumnezeu! ZOE: Sã nu te mai vãd?! DIMITRIE: ªi dacã nu ne-am mai vedea totuºi nu ne-om uita... Departe unul de altul, ne va mai rãmâne ºi atunci un centru de întâlnire al gândurilor noastre tãinuite: copila noastrã... În ea vom gãsi bucurii comune, numai în ea vom mai putea trãi împreunã. ZOE: Anna va rãmâne la mine. DIMITRIE: Nu þ-o dau... Numai dânsa mi-a mai rãmas drept suvenire a fericirii pierdute. ZOE: Dar mai bine mor, decât sã mã despãrþesc de fiica mea! DIMITRIE: Vei putea-o vedea din când în când. ZOE: Dimitrie!... Dacã nu mã mai poþi iubi, dacã mã urãºti: pedepseºte-mã ori cât de sever... umileºte-mã-n faþa lumei... dar nu-mi lua copila!... Lasã-mi cel puþin mângâierea s-o

T EATRU DIN MANUSCRISE
253

pot vedea în toate zilele, cum creºte, cum devine tot mai frumoasã ºi cum încântã pe toþi... sã simt ºi eu acea bucurie cereascã ce numai o mamã poatã sã simtã... S-am ºi eu un gând pentru care sã doresc a trãi! DIMITRIE: (Foarte emoþionat .) Mi se rupe inima... aº vrea sã te iert... dar sufletul mi se revolteazã... Nu pot!... Nu pot! (La cuvintele din urmã, lacrimile îi inundã faþa; îºi acoperã fruntea cu palmele ºi cade într-un fotoliu.) ZOE: (Îngenunchind înaintea lui, îi apucã mâna º-o sãrutã cu foc .) Iatã aici în genunchi, te rog! Te conjur! Iartã-mã! DIMITRIE: (Se scoalã repede.) Nu!... Nu! Niciodatã! (Fuge afarã.) SCENA XIV (Zoe singurã .) ZOE: Niciodatã!... ªi eu sã trãiesc pãrãsitã ºi dispreþuitã!?... Sã n-am acasã bucuria vieþii ºi sã-mi fie ruºine a ieºi-n lume?!... Dar nu e mai plãcutã moartea, decât o astfel de viaþã?... Fãrã iertarea ta, Dimitrie, eu nu pot sã trãiesc!... (Iese pe uºa din dreapta.) SCENA XV (Dimitrie singur intrã pe uºa din stânga.) DIMITRIE: S-a dus Zoe!... Eram sã-i vorbesc!... În zadar!... În zadar o acuz º-o osândesc... În zadar vreau s-o urãsc... Mi s-a fãcut milã de ea... Simt cã o iubesc ºi acuma... O! nefericit amor al meu câtã nefericire mi-ai produs!... ªi totuºi nu pot sã te stâng!... Nu pot!... Nu pot!... ( Pauzã .) Sã uit dar trãdarea ei?... Sã iert?... Sã-i spun c-o iubesc din nou?... Un

p. 49

I OSIF V ULCAN
254

chin înfricoºat îmi apasã sufletul... îmi închide gura... nu sunt capabil sã vorbesc. SCENA XVI (Dimitrie ºi Ghiþã.) GHIÞÃ: (Alergând la Dimitrie.) Am auzit cu bucurie º-am alergat sã te vãd. DIMITRIE: Vino, bunul meu prieten ºi mã ajutã!... Sunt atât de slab... dã-mi braþul sã mã reazãm... Sunt aproape sã cad. ( Ghiþã se-apropie ºi Dimitrie se sprijinã de el.) GHIÞÃ: Te rog, ºezi în fotoliu... Ai trebuinþã de odihnã... DIMITRIE: Odihnã?... Dar unde voi gãsi?!... capul îmi fierbe... mintea mi se tulburã... ºi mintea mi se strânge... Sunt atât de nefericit º-atât de singur! SCENA XVII (Aceiaºi ºi Olga, Mircea.) OLGA: (Care a apãrut în prag pe când Dimitrie rostea cuvintele din urmã, grãbeºte naintea lui.) Nu eºti singur, fiul meu!... Ai mamã, care þ-a venit întru ajutor! DIMITRIE: ( Ridicându-se iute .) Mamã! OLGA: Am auzit tocmai în momentul acesta c-ai sosit sãnãtos... Am grãbit dar sã te vãd. DIMITRIE: Îþi mulþumesc!... ( Îi sãrutã mâna .) Mamã!... Ce dulce e cuvântul acesta!... Iarãºi am mamã! OLGA: Mircea m-a înºtiinþat... DIMITRIE: (Lui Mircea.) Replãteºti cu bine durerea ce þ-am fãcut odinioarã... MIRCEA: (Stând tot în fund.) Mi-am fãcut datoria... (La parte.) ªi pentru ca sã pun o stavilã sigurã între tine ºi Zoe.

p. 50

T EATRU DIN MANUSCRISE
255

SCENA XVIII (Aceiaºi ºi Zoe cu Anna.) ZOE: (Foarte palidã ºi ºovãindã, conduce pe Anna de mânã, zãrind pe Olga tresare ºi se opreºte înaintea lui Dimitrie ºi începe cu voce tremurândã.) Dimitrie... Îþi fac pe voie... Iatã, þ-am adus pe Anna. DIMITRIE: (Agitat.) Îþi mulþumesc. ZOE: Iubeºte-o ºi mai mult decât pân-acuma... Iubeºte-o ºi-n locul meu... cãci din momentul acesta ea nu va mai avea mamã... eu mã duc dintre voi... tu ai voit aºa... eu mã supun... DIMITRIE: Zoe!... ZOE: Nu te escuza!... Ai dreptate... Eu am pãcãtuit... m-am fãcut nevrednicã de tine... trebuie sã-mi iau pedeapsa... Vai!... ( ªovãind se reazãmã de-un fotoliu .) ªi voi suferi-o liniºtitã... dar înainte d-a vã pãrãsi, vã rog pe toþi sã mã iertaþi! ( Slãbitã, leºinã-n fotoliu .) DIMITRIE: ( La parte .) Nu mai pot... Mi se sfâºie inima... (Sare la ea, foarte agitat.) Zoe, sufletul meu, revinã-þi în simþiri... Te iert!... ZOE: ( Deºteptându-se, cu bucurie .) Mã ierþi!... Îþi mulþumesc! DIMITRIE: (Îngenunchind, îi apucã mâna º-o sãrutã cu foc.) Te iubesc din nou! ZOE: ( Cu fericire nespusã .) Mã iubeºti!... ( Îi cuprinde gâtul cu braþul ºi-i sãrutã fruntea.) Mã iubeºti!... Ah! Dumnezeule ce fericire simt în clipita aceasta!... Mã iubeºti!... Acuma stângã-se viaþa mea!... Nu-mi pasã!... DIMITRIE: Dar nu se va stânge... Amorul meu îþi va da tãrie... ZOE: E târziu... Nu te mai pot iubi... Otrava ce bãui mã omoarã... (Cade-n braþele lui Dimitrie .)

p. 51

I OSIF V ULCAN
256

p. 52

DIMITRIE: (Îngrijorat.) Zoe!... Zoe!... Deºteaptã-te!... (O aºazã-n fotoliu º-o pipãie.) Dumnezeule!... a murit!... (Se ridicã încet.) ANNA: ( Speriatã fuge la Zoe, prinzându-i mâna, exclamã.) Mamã bunã, trezeºte-te! OLGA: (Ridicând pe Anna .) Mama ta s-a mutat la ceruri; dar de acuma înainte voi fi eu mama ta. GHIÞÃ: ( La parte .) Mã duc la domna Maria s-o înºtiinþez. (Iese.) DIMITRIE: Ce soartã! MIRCEA: ( La parte .) Mai crudã decât cum mi-am gândit. OLGA: (Lui Dimitrie.) ª-acum, fiul meu, fii bãrbat!... Multe dureri ai îndurat în viaþã, dar ºirul lor s-a încheiat... de-acuma þi se deschide o viaþã nouã. DIMITRIE: Sã trãiesc?... Dar sunt mort... mort a doua oarã... pentru totdeauna... OLGA: Nu uita cã ai o misiune, un scop în viaþã... o datorie: creºterea fiicei tale. DIMITRIE: ( Cu bucurie.) Fiica mea! OLGA: Ea va da farmec vieþii tale, inspirânduþi puteri ºi bucurii... Ea va fi scopul care te va-ndemna sã trãieºti ºi sã lucrezi... Ea va fi izvorul fericirii tale, izvor ce nu va seca niciodatã, ci zi cu zi va deveni mai mare... DIMITRIE: Vorbeºte, mamã vorbeºte! OLGA: ªi într-o zi te vei pomeni cã ai fatã de mãritat... frumoasã ºi cultã, încât toþi tinerii sã-i ducã dorul ºi vei vedea cum cei mai distinºi vor veni sã-i cearã mâna... ºi vom mãrita-o... ºi atunci te vei crede mândru ºi fericit... DIMITRIE: Da, da... O! cât de frumos vorbeºti... O simþire dulce mã cuprinde... Vreau sã trãiesc!

T EATRU DIN MANUSCRISE
257

SCENA XIX (Aceiaºi, Maria, Aglae, Smaranda, Caraiman, Prutescu, Nicu ºi Giþã intrã iute.) MARIA: (Se precipitã spre cadavrul Zoei ºi cade jos lângã ea.) Fiica mea!... OLGA: Dumnezeu sã-i ierte pãcatele! (Cortina cade.) Fine
p. 53

I OSIF V ULCAN
258

T EATRU DIN MANUSCRISE
259

BOIERUL DE LA TUªNAD
Comedie într-un act

I OSIF V ULCAN
260

PERSOANELE: NICOLAE BRUSTUR, proprietar. ANICA, nevasta lui. AURORA, fiica lor. TRAIAN MINDA, advocat tânãr. ISAC MONTARGINTAN, negustor. REBECA, nevasta lui. ªAPTEBANI, proprietar de villã. FLUTUR, bãrbier. UN DOMN din Ploieºti. UN TÂNÃR. Scena se petrece la Bãile Tuºnad pe promenada de brazi. Timpul prezent.

T EATRU DIN MANUSCRISE
261

SCENA I (Brustur ºi Anica ºed pe bancã. Aurora citeºte un afiº lipit d’un brad.) AURORA: (Citind.) Astãzi, sâmbãtã dupã miazãzi la orele 7, mare tombolã la chioºcul din pãdure. Seara la orele 9 petrecere cu luntre ºi muzicã pe lacul de la Olt, iluminat cu lampioane. (Vorbind.) Ce frumos! (Întorcându-se cãtre tatã sãu.) Ne duci, tãtucã dragã? ANICA: Se-nþelege. Doar n-am venit aici sã ne ferim de lume. BRUSTUR: Parcã n-am fi tot acolo. Eu am venit sã mã odihnesc ºi iatã cã n-am rãgaz un moment. Mã obosesc mai rãu decât acasã. ANICA: ªi cu toate aceste, îþi face bine. BRUSTUR: Bine? Mã dor toate oasele. Abia-mi mai ridic picioarele. Atâtea plimbãri, jos la vale, sus la deal. ANICA: Dacã ai fatã mare, cautã s-o duci în societate. BRUSTUR: Un ceas douã, haida de! Dar noi cât îi ziua de lungã nu facem altceva. AURORA: Sãracu tata. BRUSTUR: De dimineaþa pânã la miazãzi, o muncã. Dupã masã, abia mã furã somnul o clipã douã, hai la muzicã, mã mir cã nu vi s-a urât s-auziþi tot aceleaºi piese. AURORA: Aº! Cine le ascultã!

I OSIF V ULCAN
262

p. 1

p. 2

BRUSTUR: Atunci ce cãutãm acolo? ANICA: Ce cautã ºi alþii. Vedem lumea. BRUSTUR: ª-apoi plicticoasele acele de tombolã, la cari îþi stricã ochii ºi nu câºtigi nimica. AURORA: Însã petrecerea la lac e foarte interesantã. Ce delicios e sã luneci seara cu luntrea pe luciul apei, la lumina lampioanelor, ascultând muzica ºi desfãtându-ne în tabloul care ne împresoarã. Iar murmurul Oltului ºi sus umbra pãdurilor de brazi, îþi fac o impresiune misticã, ademenitoare. BRUSTUR: Eu mai bine dorm. ANICA: N-am venit sã dormim, ci sã petrecem, fãcând cunoºtinþe. BRUSTUR: Cunoºtinþele de la bãi sunt foarte trecãtoare. ANICA: Cine ºtie dacã nu tocmai aceste cunoºtinþe vor aduce norocul fetei noastre. AURORA: Mama se tot teme cã nu mã va putea mãrita. ANICA: Nu mã tem, dar acasã la noi nu prea vãd nici un tânãr de seamã. Aici aud cã vin mulþi boieri din România. AURORA: Adevãrat! Grozav mi-ar plãcea sã vãd ºi eu unul, cã tot am auzit lãudându-i ce galanþi sunt. BRUSTUR: Va sã zicã visul nostru este un boier. Numai sã nu vã pãcãliþi. ANICA: De ce sã nu putem avea ºi noi astfel de vis? Aurora noastrã e frumoasã ºi cultã... AURORA: Mamã dragã, prea mã lauzi în faþã. BRUSTUR: Eu sunt român de la roatã ºi nu-mi vine sã mã vâr între niºte necunoscuþi. Sunt ºi la noi tineri. ANICA: Spune-mi numai unul. BRUSTUR: Iatã ºi Minda. Drept vã spun, mie-mi place tânãrul acesta. Este un om cum secade.

T EATRU DIN MANUSCRISE
263

ANICA: Dar sãrac. BRUSTUR: Are viitor. ANICA: Viitorul e departe. Eu vreau ca fiica mea sã se poatã bucura ºi de prezent. BRUSTUR: Minda poate sã-i facã fericit ºi prezentul. Abia ºi-a deschis cancelaria advocaþialã, º-a ºi câºtigat o clientelã mare. AURORA: Adevãrat? ANICA: Eu vreau o parte mai bunã. Un om bogat, care îºi poate duce nevasta în lume. Vara bãi ºi cãlãtorii, iarna serate ºi baluri. Asta e viaþã. BRUSTUR: Vrei un fecior de bani gata, care papã ce i-au lãsat pãrinþii. Eu prefer pe unul care singur º-a agonisit tot ce are, cãci acesta ºtie sã aprecieze mai bine avutul sãu ºi n-are sã-l risipeascã. ANICA: Scurtã vorbã, º-ai pus ochii pe Minda. BRUSTUR: Ar fi pãcat sã-l înlãturãm, cãci are toate calitãþile bune ºi mi se pare cã se intereseazã de Aurora. AURORA: Ai observat ºi dta? În adevãr e foarte complesant. ANICA: Mai e vreme. Nu trebuie sã ne grãbim aºa de tare. Eu am aspiraþie mai naltã. SCENA II (Aceiaºi ºi ªaptebani.) ªAPTEBANI: (Apropiindu-se de ei.) Îmi daþi voie sã vã întreb dacã aveþi locuinþã bunã? De n-aþi avea, mi-aº permite sã vã ofer una. Douã odãi cu balcon spre Olt. Foarte ieftin. BRUSTUR: Mulþumim. Avem. ANICA: Cu balcon? ªAPTEBANI: Spre Olt, doamnã. O priveliºte minunatã. Poftim ºi vedeþi.

p. 3

I OSIF V ULCAN
264

p. 4

BRUSTUR: Þi-am spus cã nu ne trebuie. ªAPTEBANI: Cãutarea nu deobligã. Numai sã vedeþi cã n-am minþit. AURORA: Haide, tãtucã. ªAPTEBANI: Poftim. E goalã. O puteþi vedea numaidecât. Peste o orã poate cã va fi târziu. Tocmai acuma primirãm avizul, cã vin niºte boieri din România. Aceia plãtesc bine ºi nu mã-ndoiesc cã numaidecât o vor închiria. Poftiþi pânã ce nu vin boierii. ANICA: Vin boieri? ªAPTEBANI: Da, doamnã. Aveþi sã vedeþi ce oameni galanþi sunt aceia. Mai cu seamã tinerii. Desigur are sã vã facã cunoºtinþa. Ce frumos va fi sã-i primiþi în o locuinþã elegantã. ªtiþi, asta impune. AURORA: Haide, tatã, sã vedem. Numai din curiozitate. BRUSTUR: Eu nu sunt curios. ANICA: Nu fi aºa îndãrãtnic. Ce mai lucru mare dacã ne ºi uitãm. Haide! ªAPTEBANI: Eu mã duc înainte sã deschid fereºtile. Poftiþi dupã mine. (Pleacã.) AURORA: Haidam, tãtucã. (Anica ºi Aurora iau pe Brustur de braþ ºi ies toþi.) SCENA III (Flutur singur.) FLUTUR: În sfârºit, am sosit. Bunã fugã, pentru un biet bãrbier, de la Ploieºti ºi pân-aici, pe nemâncate. Cã-ntre noi sã rãmânã vorba, nam nici o para oarbã. ªi ce foame-mi era! Curios cã tocmai atunci þi-i mai foame, când buzunarul þi-i gol. Iatã pentru ce mi-i foame aproape totdeauna. Dar aicea n-am sã mai flãmânzesc, cãci desigur am sã-mi fac parale berechet. Aici e lume multã. Acasã nu mai era

T EATRU DIN MANUSCRISE
265

nimeni, toþi au plecat la bãi. Aºa e obiceiul la noi, dacã vine vara, toþi trebuie sã treacã graniþa. Nu mai aveam muºterii de ras ºi frezat. Am gândit dar sã vin ºi eu de-acasã ºi sã mã stabilesc pe timpul verii la una din bãile Transilvaniei, deschizând un atelier de bãrbierie. Deasupra intrãrii am sã pun inscripþia: „La briciul lui Mihai Viteazul”. Asta prinde. Toatã lumea româneascã are sã curgã la mine ºi-n curând voi putea trimite parale nevestei sã nu moarã de foame cu copiii. (Se duce în stânga, citind inscripþia de pe brazi.) SCENA IV (Flutur ºi Montargintan cu Rebeca.) MONTARGINTAN: (Venind din dreapta cu Rebeca.) Þi-am spus de multe ori sã vorbeºti tot româneºte. Nu trebuie sã ºtie lumea ce suntem. REBECA: Nu m-a auzit nimeni. MONTARGINTAN: Când suntem noi de noi, putem sã vorbim ºi-n limba noastrã, dar când ne-aud ºi alþii sã ne dãm aerul de puri români. Aºa avem trecere. Ai auzit cã kelnerul mi-a zis: boierule. REBECA: ªi mie boiereasã. MONTARGINTAN: O lunã de zile, atâta þine ºi boieria noastrã. Acasã la Fãlticeni muncim din greu, ca sã ne putem face aici câteva zile bune. Haid’ la cafetãrie sã-þi comandez o îngheþatã micã. REBECA: ªi tu? MONTARGINTAN: Nu-mi face bine. REBECA: Ia o bere. MONTARGINTAN: Am sã cer un pahar cu apã. Haide! FLUTUR: (Sieºi.) Oare cine-s aceºtia? N-ar strica sã le fac cunoºtinþã. REBECA: (Lui Montargintan.) Oare ce vrea tânãrul acela, de se uitã aºa la noi? MONTARGINTAN: Tot la tineri þii ochii.
p. 5

I OSIF V ULCAN
266

p. 6

REBECA: Wie heiszt! Poate eºti gelos? Nu vezi cã el se uitã la noi ºi nu eu la el. MONTARGINTAN: O fi vre-un ºtrengar. REBECA: Dar e distins, elegant. MONTARGINTAN: Însã te-a ºi cucerit. Haidem la cafetãrie. (Pleacã amândoi.) FLUTUR: (Salutându-i.) Îmi daþi voie sã vã rog... MONTARGINTAN: Scuzaþi, domnule! Suntem foarte grãbiþi. Am primit o depeºã de-acasã. (κi ia nevasta de braþ ºi o conduce grabnic de acolo.) SCENA V (Flutur singur.) FLUTUR: Ce înfumuraþi. Se vede cã-s niºte bocotani cari dispreþuiesc pe omul sãrac. Dar las’ cã-l rad eu, de-a vedea tot stele verzi, numai sã vinã-n atelierul meu... Acum însã ar fi bine sã mãnânc ceva, cã mi-i foame grozav. Dar ia parale dacã ai de unde? ( κi scoate buzunarele.) Nici un ban. SCENA VI (Flutur ºi ªaptebani.) ªAPTEBANI: ( Oprindu-se locului, la parte .) Iatã boierul! (κi scoate pãlãria ºi salutã reverenþios.) Respectele mele, boierule. FLUTUR: (Se-ntoarce ºi priveºte-napoia sa dacã este cineva acolo, apoi îºi scoate ºi el pãlãria.) Poate mã luaþi drept cineva? ªAPTEBANI: Ba nu. Chiar sã nu-mi fi spus un prieten tocmai acuma aº fi ghicit ºi eu numaidecât cã sunteþi un boier din România. FLUTUR: (Mirat.) Boier? ªAPTEBANI: Un oaspe foarte plãcut la bãile noastre. FLUTUR: Dar domnule...

T EATRU DIN MANUSCRISE
267

ªAPTEBANI: Degeaba voiþi sã fiþi modest, degeaba protestaþi, exteriorul vã trãdeazã. Aceastã înfãþiºare elegantã... FLUTUR: Eu elegant? ªAPTEBANI: Adevãrata eleganþã nu se prezintã prin îmbrãcãminte. Sunteþi în haine de drum, cam prã[f]os încã; dar manierele distinse ºi astfel vã imprimã timbrul nobleþei. FLUTUR: (La parte.) Oare ce vrea omul acesta? ªAPTEBANI: Poate aþi voit sã petreceþi aici incognito. FLUTUR: Ba nu. Eu am venit cu gândul ca numaidecât sã mã fac cunoscut. ªAPTEBANI: M-aº fi mirat sã nu fi avut intenþiunea aceasta, cãci toþi boierii câþi vin aici n-au alt gând decât sã se facã cât mai cunoscuþi. Sunt oameni de viaþã; ºtiu sã-ºi petreacã. Îi ºi iubim grozav. FLUTUR: Bine, domnule. Trebuie însã sã-þi spun cã, încât pentru persoana mea, te înºeli, eu nu sunt boier. ªAPTEBANI: Mie-mi spui! Parcã pe mine mã poþi pãcãli. Cu mult mai bine cunosc eu lumea ºi oamenii. O privire mi-i destul ca sã ºtiu numaidecât cu cine am a face. FLUTUR: Prin urmare... ªAPTEBANI: Dv sunteþi din o familie distinsã. FLUTUR: Ai ghicit. (La parte.) Tata casap, mama fatã de cârciumar. ªAPTEBANI: Vedeþi cã n-am greºit. Descendenþa are trãsãturile sale marcante, care se aratã în atitudinea fiecãruia ºi se cunosc la moment. Acesta este un studiu special al meu, la care mã pricep de minune. FLUTUR: Vãd. ªAPTEBANI: Înaintea mea dar’ în zadar voiþi sã ascundeþi ce sunteþi. FLUTUR: Nici nu voiesc. (La parte.) Oare de ce vrea sã mã facã cu sila boier?

p. 7

p. 8

I OSIF V ULCAN
268

p. 9

ªAPTEBANI: Prea bine, boierule. Acuma ne cunoaºtem. Un singur punct vã deosebeºte de alþi musafiri din România: toþi vreau sã treacã la noi de boieri, desigur pentru cã acasã nu sunt aceia – dta însã nu vrei, de bunã seamã pentru cã nu-þi place sã te mândreºti cu firea ce ai. FLUTUR: Ai dreptate. Eu nu mã mândresc cu firea mea. (La parte.) Sã nu fac toatã viaþa decât sã rad ºi sã frizez. ªAPTEBANI: Un adevãrat democrat. FLUTUR: Democrat sadea, domnule! Sã fie dupã mine aº ºterge toate boieriile din lume. ªAPTEBANI: N-ar fi dreptate, boierule. FLUTUR: Dar aºa e dreptate? Dta boier sã te tolãneºti cât îi ziua de lungã la umbrã, eu frizer... (La parte.) vai de mine, m-a luat gura pe dinainte... (Tare.) Voiam sã zic, dacã aº fi frizer, ar trebui sã alerg toate uliþele pe la muºterii... ªAPTEBANI: Ce-þi pasã de frizeri! Eºti boier ºi pace! FLUTUR: Haid’ sã fiu darã boier, cum zici. (La parte.) Sã vedem ce-o sã iasã din treaba asta. ªAPTEBANI: Îmi daþi voie sã vã întreb, dacã v-aþi închiriat deja locuinþã? FLUTUR: Încã nu. ªAPTEBANI: Eu pot sã vã recomand una. Douã camere frumoase. Una cu balcon spre Olt. O vedere minunatã. FLUTUR: Mulþumesc. Pentru mine va fi mare. ªAPTEBANI: Cum sã fie? Trebuie sã aveþi localuri spaþioase, unde sã primiþi oaspeþii. FLUTUR: Ce-i dreptul, eu am trebuinþã de-un local spaþios. ªAPTEBANI: Nu v-am spus? Local mai potrivit decât acesta n-aveþi sã gãsiþi nicãieri. Douã camere mari, cu balcon spre Olt. O vedere superbã. FLUTUR: Însã eu n-am trebuinþã de balcon. ªAPTEBANI: Ba da. Starea dtale reclamã aceasta.

T EATRU DIN MANUSCRISE
269

FLUTUR: Starea mea nu-mi dã rãgaz sã petrec timpul pe balcon. ªAPTEBANI: Faceþi curã? Acolo aveþi aerul cel mai sãnãtos. Anul trecut a fost acolo un prinþ din Germania ºi a fost foarte mulþumit. FLUTUR: Durere, eu nu sunt prinþ. ªAPTEBANI: Eºti mai mult, domnule: eºti boier. Un boier cheltuieºte mai mult decât un prinþ din Germania. Bine faceþi. Viaþa e scurtã. Sã ne folosim de toate plãcerile ei... Poftiþi cu mine sã vã arãt camerile. FLUTUR: Eu vreau sã stau în partere. ªAPTEBANI: Am ºi jos o locuinþã. Dar ºtiu cã cea de sus va fi mai potrivitã. Douã camere cu balcon spre Olt. O vedere superbã. FLUTUR: Mã duc. Dar cautã sã vã spun cã încã nu mi-au sosit paralele. ªAPTEBANI: Vã împrumut eu cu plãcere. FLUTUR: Mulþumesc. (La parte.) Sãracu nu ºtie cã am sã-l trag pe sfoarã. (Tare.) Haide. ªAPTEBANI: (La parte.) În sfârºit mi-am gãsit ºi eu un boier pe care sã-l jupoi de parale. (Ies amândoi.) SCENA VII (Montargintan ºi Rebeca.) MONTARGINTAN: Mizerabilã cafetãrie. Sã nu capeþi un pahar cu apã! De trei ori am sunat chelnerului sã-mi aducã ºi nu mi-a adus. REBECA: Pentru cã n-ai luat nimica. MONTARGINTAN: Þi-am plãtit þie o îngheþatã. Treizeci de griþari. Curatã hoþie. Dar l-am pãcãlit, cãci doi inºi am mâncat trei prãjituri ºi nu i-am plãtit decât douã. REBECA: Ai putea sã te laºi de obiceiul acesta, cel puþin aicea. MONTARGINTAN: Wie heiszt? Sã mã las? Trebuie sã ºi economisim ceva. De trei zile, de când

p. 10

p. 11

I OSIF V ULCAN
270

suntem aici, n-am câºtigat nimic. Nici un geºeft. Aºa nu merge bine. REBECA: Sã jucãm ºi noi la tombolã. Poate o sã câºtigãm ceva. MONTARGINTAN: Ce-i hazard nu-mi convine. Eu mã duc la sigur. Haid’ sã ne cumpãrãm ceva de mâncare, sã ne putem plimba de searã sãtui la muzicã. REBECA: Tot mojic. Mai bine rãmâneai acasã. MONTARGINTAN: ªtiu cã þ-ar fi mai plãcut sã vii singurã. Nu-i vorbã, îþi petreceai mai bine, cãci sunt mulþi tineri galanþi. Iatã ºi colo unul. Nu te uita aºa þintã la el, parcã i-ai spune „Vinoncoaci!” Iatã cã ºi vine. SCENA VIII (Aceiaºi ºi Minda.) MINDA: (Salutând.) Scuzaþi, vã rog sã vã întreb unde-i vila Belvedere? Am sosit tocmai acuma ºi n-am mai fost aicea. MONTARGINTAN: (La parte.) Pretext, numai ca sã poatã intra în vorbã cu balabusta. REBECA: (Arãtând înainte.) P-aici în sus. ªi noi ne ducem într-acolo. MONTARGINTAN: Eu nu pot face nici un pas. Mã junghie piciorul grozav. MINDA: Nu ºtiþi, vã rog, familia Brustur e acasã? REBECA: Da, da. I-am vãzut adineaori. Domniºoara, un bujor de frumuseþe. MINDA: Mulþumesc. ( Apropiindu-se. ) Sunt Traian Minda, advocat. MONTARGINTAN: Solomon Montargintan. Mare comerciant din Bucureºti. Nevasta mea Rebeca. În tot anul facem bãi la Vichy sau aiurea la mare, anul acesta însã afacerile mele multe nu-mi dau rãgaz sã pot lipsi îndelung din þarã. Aºa am venit

p. 12

T EATRU DIN MANUSCRISE
271

aici. Ce sã faci? Când ai o întreprindere atât de mare, nu mai eºti stãpân, ci rob. REBECA: Aveþi sã staþi mult la Tuºnad? MINDA: Atârnã de la împrejurãri. MONTARGINTAN: Noi n-avem sã petrecem multã vreme aici. O plictisealã grozavã. Adio, domnule. Vino, Rebeca! (κi ia nevasta ºi pleacã.) SCENA IX (Minda ºi ªaptebani.) MINDA: Ciudatã lume pe aici. Întocmai cum îi place dnei Brustur. Parcã toþi ar fi niºte comedianþi, cari joacã rolurile studiate. Dar ce-mi pasã! Nu pentru ei am venit. Dragostea m-a atras. ªi n-am sã mã-ntorc de-aici pânã ce nu mi se va decide soarta. Am sã vorbesc cu Aurora ºi voi cere un rãspuns hotãrât. ( Pleacã .) ªAPTEBANI: ( Apropiindu-se repede .) Scuzaþi, domnule. Aveþi deja locuinþã? Eu v-aº putea oferi una: douã camere cu balcon spre Olt! O vedere superbã. MINDA: Mulþumesc. Eu am deja. ªAPTEBANI: Familia Brustur tocmai acuma a vãzut-o. MINDA: Cunoºti dta familia Brustur? ªAPTEBANI: Foarte bine. Domnul e cam îndãrãtnic, dar doamna e o damã foarte cultã. I-a plãcut mult locuinþa. Iatã tocmai vin. SCENA X (Aceiaºi ºi Brustur, Anica ºi Aurora.) MINDA: ( Grãbind înaintea lor .) Complimente! Vã aflaþi bine? BRUSTUR: Foarte bine. Dar sunt cam obosit. Dta când ai venit?

p. 13

I OSIF V ULCAN
272

p. 14

p. 15

MINDA: În clipa aceasta ºi am grãbit sã vã vãd. Doamna e bine? ANICA: Da. MINDA: ªi Domniºoara? AURORA: ªi eu. MINDA: ªi cum petreceþi. ANICA: Cam monoton. Nu prea e lume. Tot niºte oameni ordinari, cu cari nu-þi vine sã faci cunoºtinþã. AURORA: O plictisealã. BRUSTUR: De acord. Cred cã asta ne va îndemna sã plecãm cât mai curând acasã. ªAPTEBANI: Ar fi pãcat, cãci de acuma înainte are sã se întoarcã totul. Tocmai acuma a sosit un boier tânãr din România. ANICA: Un boier[?] AURORA: Un boier! ªAPTEBANI: Din cei mai galanþi. ªi-a ºi închiriat locuinþã în vila mea. Nici nu s-a târguit, ci mia dat cât am cerut. Acesta cred cã are sã aducã viaþã în monotonia de pân-acuma. ANICA: E bogat? ªAPTEBANI: Se-nþelege. AURORA: Bun dansator? ªAPTEBANI: Desigur. O sã-l cunoaºteþi în curând, cãci e foarte dornic de cunoºtinþã. M-a întrebat cine sunt la bãi? ANICA: ªi ne-ai spus ºi pe noi? ªAPTEBANI: În locul prim. Tot nu v-aþi decis sã luaþi locuinþa ce v-am arãtat[?] ANICA: Ba da. O închiriem ºi încã astãzi ne mutãm într-însa. Bãrbatul meu îmi spune cã îi place grozav. BRUSTUR: (Mirat.) Eu – da. MINDA: Când pot sã vã fac vizitã? Dupã miazãzi sunteþi acasã? BRUSTUR: Da, da.

T EATRU DIN MANUSCRISE
273

ANICA: Nu, dragã. Astãzi avem sã facem o excursiune cu o societate. BRUSTUR: Lasã focului excursiunile acelea, cã nu mai pot de obosealã. AURORA: Nu se poate. ªtii, am dat vorba baronesei. MINDA: Atunci regret cã nu vã pot vedea, cãci eu mâine plec acasã. AURORA: Aºa repede? MINDA: Am venit numai sã vã vãd. V-am vãzut ºi fiindcã sunteþi foarte ocupate nu voiesc sã vã deranjez. ANICA: Te-ai supãrat. Nu fi nici dta aºa iute la mânie. MINDA: Nu sunt, dar nu-mi place sã stau acolo unde sunt de prisos. BRUSTUR: Acum vãd ºi eu cã eºti supãrat. Te rog nu explica aºa sinistru. Rãmâi. AURORA: Pentru ce ai grãbi aºa de tare[?] Vino ºi dta cu noi seara la Olt. ANICA: Dacã nu la Olt, apoi mâine poimâine aiurea. MINDA: Mulþumesc. Am termen acasã. Eu nu sunt boier, trebuie sã muncesc ca sã trãiesc. Sãrut mâinile. Adio. BRUSTUR: Lasã gluma la o parte ºi nu te du. MINDA: Nu pot. Am termen acasã. (Salutã ºi iese.) SCENA XI (Brustur, Anica ºi Aurora.) BRUSTUR: Iatã ce-aþi fãcut. Boierul acela v-a scos din minþi. Aþi ofensat pe Minda, care a venit numai pentru noi. ªi a plecat. ANICA: Ducã-se cu Dumnezeu, dacã-ºi poartã nasul aºa de sus. Cã doar nu stã lumea din el. AURORA: Eu nu l-am ofensat. L-am ºi chemat pe searã la Olt, dar mama... BRUSTUR: Tot mamã-ta face lucruri aºa de înþelepte. ANICA: Pentru cã eu ºtiu ce-i ambiþia. Tatã-meu a fost protopop.

p. 16

I OSIF V ULCAN
274

p. 17

BRUSTUR: Al meu a fost un biet þãran, dar a ºtiut bunacuviinþã. ANICA: E ºi ce am fãcut? Cã nu m-am arãtat veselã la vederea lui Minda? Parcã nu l-am mai vãzut. ªi l-om mai vedea. Atunci poate vom vorbi cu el mai cald. Astãzi însã... BRUSTUR: Când în orizont s-a ivit un boier... îl dai la o parte. ANICA: Ba. Ci numai îl þin în rezervã. BRUSTUR: Bagã de seamã sã nu te pãcãleºti. ANICA: Nu te teme. Am eu minte. SCENA XII (Aceiaºi ºi ªaptebani, apoi Flutur.) ªAPTEBANI: Boierul despre care v-am vorbit doreºte sã vã facã cunoºtinþã. Îl primiþi? ANICA: Cu plãcere. ªAPTEBANI: Iatã tocmai vine. Îmi daþi voie sã vã prezint pe dl Flutur, care de astã-datã singur reprezintã la noi boierimea din România. FLUTUR: Dl ªaptebani exagereazã. Vor mai fi ºi alþi boieri p-aici. ªAPTEBANI: Nici unul, boierule, nici unul. ANICA: Veþi sta mult aici? FLUTUR: Atârnã de la societate. Dacã vor fi amuzamente, am sã stau. Cred însã cã în societatea dv. timpul are sã treacã repede. ANICA: Ne faceþi multã onoare. FLUTUR: Se dau aici multe baluri? Domniºoara e pasionatã dansatoare? AURORA: Da. FLUTUR: Atunci voi avea fericirea sã dansãm împreunã. Eu mã nebunesc dupã un vals. Se joacã p-aici bostonul? ªAPTEBANI: Bostonul? Adicã cu baston? Nu. FLUTUR: Am sã-l introduc eu.

T EATRU DIN MANUSCRISE
275

ªAPTEBANI: Ce bine cã aþi venit la noi. BRUSTUR: Cu ce vã mai ocupaþi afarã de dans? FLUTUR: Deocamdatã cu nimica. Am venit numai sã-mi petrec. BRUSTUR: Dar acasã? FLUTUR: Acasã? ( Zãpãcit .) Acasã... Nu cam stau acasã. Cãlãtoresc la Paris, la Italia... BRUSTUR: Faci studii. FLUTUR: Ba nu. Le-am terminat de mult. BRUSTUR: Unde? FLUTUR: Eu am studiat în multe pãrþi.. Însã prea plictisim damele cu conversaþia noastrã. ANICA: Ba nu. BRUSTUR: Mie-mi place sã mã dau în vorbã cu fraþi de dincolo. Ce aþi studiat? FLUTUR: Ce? Multe de toate. ªAPTEBANI: Ce-l descoºi atâta? ANICA: Da, da. ªAPTEBANI: Ce trebuie sã studieze un boier? (Încet lui Flutur.) Trage-i o sãpunealã! FLUTUR: ( Zãpãcit, încet .) Sãpunealã? ( La parte .) Omul acesta ºtie cã sunt boier. ªAPTEBANI: (Încet lui Flutur.) ªi mi-l rade. FLUTUR: (Încet lui ªaptebani, zãpãcit.) Sã-l rad? (La parte.) N-am spus? Ticãlosul acesta ºtie cã sunt. (Tare.) Eu mã ocup cu o ºtiinþã modernã. (La parte.) ªtiinþã vã trebuie. (Tare.) Transmisiunea sângelui animalic în transfiguraþia transcendentalã a transvalului transatlantic ºi transcarpatic. BRUSTUR: Nu pricep. ªAPTEBANI: Nici eu. Trebuie sã fie o ºtiinþã frumoasã. FLUTUR: Minunatã. Te transpune în regiuni transaeriene. ANICA: Cine ar fi crezut cã aºa om tânãr se ocupã de ºtiinþe atât de înalte. FLUTUR: Aºa sunt eu. Aici am venit numai sã mã odihnesc, sã-mi petrec, sã dansez.

p. 18

p. 19

I OSIF V ULCAN
276

ANICA: E bine, ce faceþi în seara de azi? Noi ne ducem la Olt sã facem o plimbare cu luntrea. Nu pofteºti ºi dta? FLUTUR: Ba da, cu plãcere. Acum, scuzaþi cã trebuie sã mã depãrtez. ANICA: La revedere! (Flutur[an iese]) SCENA XIII (Brustur, Anica ºi Aurora.) ANICA: (Lui Brustur.) E, cum îþi place? BRUSTUR: Om ca alþii. ANICA: Ba nu. E superior tuturor tinerilor de la noi. Elegant, plãcut, cu spirit, un adevãrat boier. AURORA: Eu nu pot crede sã fie un adevãrat boier, cãci am auzit cã boierii vorbesc franþuzeºte. BRUSTUR: Nici eu, cãci a zis cã se ocupã cu ºtiinþa. ANICA: Tocmai aceste însuºiri îl ridicã deasupra tuturora. Trebuie sã fie din o familie bogatã. I s-a dat o educaþie minunatã. Pe mine m-a încântat. BRUSTUR: Pe mine nu. ANICA: De ce? BRUSTUR: Pentru cã a vorbit atâtea verzi ºi uscate. ANICA: A spus cã se ocupã ºi cu ºtiinþa. BRUSTUR: Ce ºtiinþã? Un fleac transparent. ANICA: ªi tu, Aurora, ce zici? AURORA: A zis cã-i un valsor pasionat. O sã vedem. ANICA: Bagã de seamã, fiica mea, cum te porþi cu el. Un boier! Cine ºtie ce poate sã urmeze din cunoºtinþa asta! Ce frumos ar fi sã te vedem boiereasã! SCENA XIV (Aceiaºi ºi Montargintan cu Rebeca.) MONTARGINTAN: Nu poftiþi la plimbare? ANICA: Ba da. ªtiþi noutatea mare? A sosit un boier. Tânãrul cu care ne-aþi vãzut vorbind adineaori. Îl cunoºti[?]

p. 20

T EATRU DIN MANUSCRISE
277

MONTARGINTAN: Fireºte cã-l cunosc. Eu sunt prieten cu toþi boierii. BRUSTUR: Ce fel de om este? MONTARGINTAN: Ce fel de om? Cum vrei sã fie? BRUSTUR: Nu cum vreau eu, ci cum este? REBECA: E foarte gentil. ANICA: E bogat? MONTARGINTAN: Grozav. Are atâtea parale cã nu ºtie ce sã facã cu ele. ANICA: Moºie? MONTARGINTAN: Patru sau cinci. ANICA: ªi nu e însurat? MONTARGINTAN: Nu. ANICA: Cum se poate? MONTARGINTAN: Urãºte femeile. BRUSTUR: O fi pãþit ceva. ANICA: Aºa de tânãr? MONTARGINTAN: Noi începem sã trãim de timpuriu. O fi având ºi dânsul romanul sãu. BRUSTUR: Se-nþelege. REBECA: Eu n-am auzit. MONTARGINTAN: Poate ai uitat. ªtii ce s-a ºoptit în balul de curte unde am fost poftiþi ºi noi. REBECA: ªi noi?... Da, da. (La parte.) Da’ minte grozav Iþic al meu... MONTARGINTAN: A avut ºi un duel din pricina asta. AURORA: Romantic! MONTARGINTAN: Atunci el a zis cã nu mai stã de vorbã cu nici o femeie... ANICA: Ce galant. BRUSTUR: Se vede cã nu º-a þinut vorba. MONTARGINTAN: Ba da. El a înþeles femeia din România. Are oroare de toate. ªi a jurat cã, dacã are sã se însoare, n-are sã ia decât una din Transilvania. ANICA: Aºa a zis? MONTARGINTAN: Am auzit eu, nu o datã. Între noi sã rãmânã vorba tocmai pentru asta a venit

p. 21

I OSIF V ULCAN
278

p. 22

ºi aici. Poate o sã-ºi gãseascã o transilvãneancã. BRUSTUR: Parcã noi am da fetele noastre numai iac-aºa, oricui, numai pentru cã este boier. ANICA: Iatã vine dl ªaptebani. SCENA XV (Aceiaºi ºi ªaptebani.) ªAPTEBANI: (Apropiindu-se de dna Anica.) Locuinþa e gata. Vã puteþi muta în tot momentul. ANICA: Ne ºi mutãm numaidecât. BRUSTUR: Ce facem cu locuinþa veche? E plãtitã pe tot sezonul. ANICA: O lãsãm în plata Domnului. ªtiu cã e umedã. BRUSTUR: N-am bãgat de seamã. Va sã zicã vom plãti douã locuinþe. ªAPTEBANI: Anul trecut un boier a plãtit trei locuinþe, cã tot se muta din casã în altã casã unde ºtia cã este o femeie frumoasã. MONTARGINTAN: Da eu, la Vichy anul trecut mi-am schimbat de cinci ori locuinþa. ªAPTEBANI: Boierul despre care v-am vorbit tocmai acuma a ocupat camerele de jos. ANICA: Mai ne mutãm ºi noi. ªAPTEBANI: Duminicã va fi un mare bal, sub protecþiunea boierului. BRUSTUR: Aºa de repede? ªAPTEBANI: Renumele se rãspândeºte repede. Tinerimea, aflând cã a sosit la bãi un boier tânãr ºi galant, s-a crezut datoare a-i oferi patronajul. ANICA: ªi el a primit? ªAPTEBANI: Încã n-a avut ocaziunea sã se pronunþe, cãci numai de acum i se va prezenta delegaþiunea tinerimii care are sã-i cearã sprijinul! ANICA: Va sã zicã va fi un bal splendid. ªAPTEBANI: Cum n-a mai fost.

p. 23

T EATRU DIN MANUSCRISE
279

ANICA: ªi noi nu ne-am adus toalete. BRUSTUR: Numai trei cufere mari. ANICA: Tot simple ºi nimica potrivit pentru un bal atât de splendid. MONTARGINTAN: A sosit tocmai acuma un modist din Viena, i-am vãzut magazinul, are niºte toalete superbe. Vã pot conduce acolo, dacã poftiþi. (La parte.) Astfel pot sã-mi câºtig ºi eu niºte parale. ANICA: Vã mulþumesc. Desigur ne vom duce. ªi eu ºi fiica mea trebuie sã ne aprovizionãm. (La parte.) Percente la douã îmbrãcãminte. BRUSTUR: Asta mai lipsea, ca sã vã faceþi ºi rochii. ANICA: În sfârºit, trebuie sã ducem acasã ºi ceva suvenire. Ce ar zice lumea dacã ne-am întoarce acasã fãrã sã fi cumpãrat ceva. Eu ºtiu ce trebuie sã facem. BRUSTUR: Acasã mi-ai spus cã avem sã ducem o viaþã foarte modestã. ANICA: E bine, putem sã trãim mai modest? Dar nu ne putem retrage de la toate. Ce trebuie, trebuie ºi pace! Haide, dle Montargintan. ªAPTEBANI: Iatã tocmai vine boierul. SCENA XVI (Aceiaºi ºi Flutur.) FLUTUR: Te cãutam, dle ªaptebani. ªAPTEBANI: Iatã-mã-s la dispoziþie. FLUTUR: (Încet lui ªaptebani.) Dã-mi parale. ªAPTEBANI: Am fost la poºtã, de v-am scos un mandat. Iatã paralele. (Îi predã.) FLUTUR: Mulþumesc. (Fãrã sã se uite, bagã bancnotele în buzunar.) ªAPTEBANI: Nici nu numeri? FLUTUR: La ce? Ai numãrat dta. A face de douã ori acelaºi lucru este de prisos. Nu-mi place sã numãr parale.

p. 24

I OSIF V ULCAN
280

p. 25

BRUSTUR: Se vede cã ai prea multe. Noi le cam numãrãm ºi de douã ori. MONTARGINTAN: Nici mie nu-mi plac paralele, decât sã le cheltuiesc. Vã suntem recunoscãtori, dle Flutur, pentru ocaziunea ce ne faci de-a ne cheltui paralele. FLUTUR: Ce ocaziune? (La parte.) O fi mirosind ceva ticãlosul. MONTARGINTAN: Balul ce vei aranja duminecã. FLUTUR: Eu? ANICA: Am auzit ºi noi ºi ne grãbim a-þi mulþumi pentru plãcerea ce faci oaspeþilor de la bãi. FLUTUR: Nu sunt vrednic. ANICA: Eºti prea modest. FLUTUR: Nu sunt. Eu nu aranjez nici un bal. ªAPTEBANI: Ai dreptate. Nu dta îl aranjezi, ci tinerimea. Dta eºti însã protectorul balului. FLUTUR: Eu protectorul balului? (La parte.) Dar pe mine cine mã protejeazã? ANICA: Da, da. Aºa ne-a spus dl ªaptebani. FLUTUR: Dacã dl ªaptebani a spus cã e aºa, trebuie sã fie aºa. Dar eu nu ºtiu nimica. ªAPTEBANI: Pentru cã încã n-am avut timp sã-þi comunic hotãrârea tinerimei de-a te ruga sã primeºti patronajul balului. În momentul acesta am aflat-o ºi eu. FLUTUR: Eu patronul balului? (La parte.) ªi n-am nici ce sã-mbrac! ªAPTEBANI: Cine ar putea fi mai potrivit pentru rolul acesta? Culturã, stare socialã, avere, – toate împreunã îþi dau dreptul acesta. Te rog, nu cumva sã refuzi. ANICA: Nu, nu. FLUTUR: E bine, am sã vãd, deocamdatã nu pot spune nimica. Nu mi-au sosit nici geamantanele. ªAPTEBANI: N-aveþi nici o grijã. Delegaþia are sã vinã în curând. Unde o primeºti?

T EATRU DIN MANUSCRISE
281

FLUTUR: Aici. ªAPTEBANI: Locul cel mai potrivit, cãci este neutral. Eu mã duc sã spun tinerimei. (Iese.) BRUSTUR: Sã mergem ºi noi cã sunt obosit. ANICA: Dle Montargintan, ne vei conduce la modista aceea? MONTARGINTAN: Cu plãcere. ( Ies toþi, afarã de Flutur.) SCENA XVII (Flutur singur.) FLUTUR: Care va sã zicã, sunt boier ºi pace! Oamenii aceºtia vor cu sila sã mã facã boier. Fie dar voia lor. Am sã trag un chef de care nu s-a mai pomenit! Mã instaleazã, mã-mbracã, îmi fac haine ºi-mi dau ºi parale! Ei mi le ofer, nu eu le-am cerut. N-ar fi o prostie sã nu le primesc. Haid’ sã trãiesc ºi eu odatã bine! Nu ºtiu ce scop au cu mine, pentru ce fac toate aceste; dar ce-mi pasã!? Am sã cheltuiesc, sã risipesc, ca un boier. Ce viaþã minunatã! Numai de nu s-ar ivi p-aici un ploieºtean, care mã cunoaºte, ca sã mã dea de gol. C-apoi vai de pielea mea! SCENA XVII (Flutur ºi un tânãr.) TÂNÃRUL: Domnule Flutur, îmi daþi voie sã mã prezint. Sunt delegat din partea tinerimei de la bãi, ca sã vã rog sã primiþi patronajul balului ce voim sã aranjãm în duminica viitoare. FLUTUR: Mulþumesc pentru aceastã mare onoare. ªi îndatã ce va sosi secretarul meu, îi voi spune sã redacteze o scrisoare cãtre toþi prietenii mei din þarã, rugându-i sã

p. 26

p. 27

I OSIF V ULCAN
282

sprijineascã ºi dânºii întreprinderea Dv. Este un bal filantropic, nu-i aºa? TÂNÃRUL: Da, da. FLUTUR: Mã înscriu ºi eu cu 200 de coroane. Secretarul meu va plãti. TÂNÃRUL: Mulþumesc. Am sã duc vestea aceasta cu bucurie la toþi prietenii mei. Însã iatã vin ºi ei. SCENA XIX (Aceiaºi, mai mulþi tineri, apoi lume multã, ªaptebani.) TÂNÃRUL: Fraþilor, am sã vã dau o ºtire bunã, dl Flutur a primit patronajul. TOÞI: Trãiascã! FLUTUR: Unde este la mijloc un scop filantropic, nu pot sã-mi refuz sprijinul. TÂNÃRUL: Încã un favor. Vã rugãm sã deschideþi Dv. balul. FLUTUR: Cu plãcere. Mã bucur cã pot participa la o festivitate atât de splendidã. ªAPTEBANI: (Venind repede.) A sosit un domn de la Ploieºti. FLUTUR: (Înspãimântat.) De la Ploieºti. (La parte.) M-am topit. ( Se apucã de cap .) Scuzaþi! Deodatã mi s-a fãcut rãu. Trebuie sã mã retrag. (ªaptebani sare la el ºi-l sprijinã. Flutur vrea sã fugã, dar ªaptebani nu-l lasã.) Lasã-mã. ªAPTEBANI: (Þinându-l.) Stai niþel sã vinã lumea ºi trebuie sã te proclamãm preºedinte cu alai. FLUTUR: Nu vreau. Nu pot. SCENA XX (Aceiaºi ºi Brustur cu nevasta ºi fata, Montargintan cu nevasta ºi un Domn din Ploieºti.) TÂNÃRUL: Onorabil public! Vã cestesc, cu bucurie, cã dl Flutur, tânãrul boier din România, a primit

p. 28

T EATRU DIN MANUSCRISE
283

protectoratul balului din duminica viitoare. TOÞI: Trãiascã! UN DOMN DIN PLOIEªTI: ( Fãcându-ºi loc prin mulþime, vine înainte ºi strigã cãtre Flutur.) Bunã ziua, Fluture! Te-ai lãsat de meºteºug ºi te-ai fãcut boier. FLUTUR: Nu ºtiu cine eºti. Nu te cunosc. UN DOMN DIN PLOIEªTI: Da’ nu te preface, nene! Cã doar ne cunoaºtem bine. Umblu regulat la dta acasã la Ploieºti. Þi-s [muºteriu] vechi. TOÞI: Ce muºteriu? UN DOMN DIN PLOIEªTI: Vechi [muºteriu], dlor, pentru cã þin la dsa care este [indescifrabil] bãrbier. TOÞI: Bãrbier! ªAPTEBANI: (Prinzând pe Flutur de guler.) Adevãrat? TOÞI: Adevãrat? FLUTUR: (Resemnat.) Da. ªAPTEBANI: Cum ai putut sã ne înºeli aºa? FLUTUR: Spus-am eu cã sunt boier? Nu dta cu sila m-ai fãcut acela? Am vãzut cã ai mare plãcere ºi m-am supus. BRUSTUR: Hahaha! Dar dta Montargintan, care ai zis cã-l cunoºti ce boier de frunte este, ce zici acuma? MONTARGINTAN: M-am înºelat. Seamãnã grozav cu un prieten boier. BRUSTUR: (Nevestei sale.) E, cum îþi place? ANICA: Mergem acasã. BRUSTUR: ªi facem logodna cu Minda. Iatã, tocmai vine. ANICA: (Lui Minda.) Stai cã plecãm ºi noi acasã. AURORA: (Întinde mâna lui Minda.) Vii cu noi? MINDA: Cu plãcere ?! ªAPTEBANI: (Lui Flutur.) Plãteºte-mi banii. FLUTUR: N-am o leþcaie frântã. (Vine în mijloc ºi cântã.)

p. 29

I OSIF V ULCAN
284

Nu sunt boier Din Bucureºti, Ci-s bãrbier De la Ploieºti! (Cortina.)
p. 30

9 Mai 1903, Iosif Vulcan

T EATRU DIN MANUSCRISE
285

ANNIBAL
Tragedie în 5 acte

I OSIF V ULCAN
286

ACTUL I (Scena înfãþiºeazã vestibulul din templul zeului soarelui în Cartagina; în fund, o perdea mare, care ascunde însuºi templul.) SCENA I (Popor cartaginez, bãrbaþi ºi femei; oºteni mercenari, slujbaºi de-ai templului ºi servitori.) UN SLUJBAª: Degeaba vã-mbulziþi aicea, cã dacã vine alaiul, vã dau pe toþi afarã. Haide, iute, cãraþi-vã! UNUL DIN POPOR: De ce, mãi? Norodul numai sã tragã din greu ºi sã n-aibã voie nici mãcar a privi când cei mari îºi fac chef!? MAI MULÞI DIN POPOR: Da, da. UN ALTUL DIN POPOR: Ce ar face cei mari dacã nam fi noi? Noi suntem umerii cari îi ridicarã sus. ªi tot noi cei ce ne închinãm lor ca la niºte idoli. UN MERCENAR: Cu braþele noastre înving. Ne jertfim viaþa ºi nici mãcar nu ne plãtesc. Eu nu mi-am cãpãtat plata din iarna trecutã. I-am ºi lãsat acolo cu toþi prietenii mei. AL DOILEA SLUJBAª: Ce mai oºteni, pe platã. ALT MERCENAR: Dar tu, cã slujeºti în cinste aici în templu. PRIMUL SLUJBAª: Noi împlinim porunca celor mari. O FEMEIE: Lasã-ne mãcar pe noi, femeile.

T EATRU DIN MANUSCRISE
287

ALTÃ FEMEIE: Adevãrat cã Annibal îi aºa frumos[?] Mor de dor sã-l vãd. UNUL DIN POPOR: ªtim de mult cã muriþi dupã oºteni. ALTUL DIN POPOR: Nu ºtiu dacã-i frumos, dar am auzit cã-i un viteaz mare. De aceea l-au ales oºtirile cap al lor, dupã moartea lui Asdrubal, care i-a fost cumnat. În sfârºit avem ºi noi un duce, care sã dea piept cu Roma ºi sã spele ruºinea ce ne-a mâncat. UN OªTEAN: Sã-l fi vãzut în focul bãtãliei! Veºnic în fruntea oºtenilor, el pãrea un zeu al rãzbunãrii. Privirea lui fulgera, glasul lui tuna ºi braþul sãu izbea înfricoºat.

p. 1

p. 2

I OSIF V ULCAN
288

T EATRU DIN MANUSCRISE
289

ANEXÃ

I OSIF V ULCAN
290

PRECUVÂNTARE
Iubite cetitoriule, Orice român cu o brumã de învãþãturã, atunci când e întrebat dacã ºtie oarece despre Iosif Vulcan, îþi va rãspunde printr-un dicteu automat: Mihai Eminescu, „Luceafãrul” poeziei româneºti, a debutat în Revista Familia din Oradea. Aºadar, e vorba de un cliºeu fixat pe retina memoriei ºcolãreºti, exclusiv la capitolul Eminescu. Fãrã aceastã beneficã întâlnire, Iosif Vulcan ºi „familia” sa nu existã în programele învãþãmântului preuniversitar! Chiar ºi aºa, puþini ºtiu cã debutul eminescian din 1866 s-a petrecut nu la Oradea, ci la (Buda) Pesta, unde Familia a apãrut între anii 1865-1880; plus cã îi poþi numãra pe degete pe cei ce ºtiu cã ultimele sale poezii coerente Eminescu tot în Familia le-a publicat, între 1883-1884. Aici ºi acum se impun mai multe întrebãri. Nu e ciudat cã destinul a ales ca tânãrul gimnazist din Cernãuþi (din Bucovina imperialaustriacã) sã-ºi trimitã primele încercãri lirice la o revistã în limba românã ce apãrea în capitala regatului ungar? Adicã, înainte cu un an de naºterea cu forcepsul a hibridului ºi efemerului imperiu bicefal. De ce la Familia, care nici nu înþãrcase, ºi nu la revista culturalã Aurora Românã a lui Ioanichie Nicolescu, ce apãrea tot

T EATRU DIN MANUSCRISE
291

la Buda-Pesta, încã din 1863? De ce nu în alte periodice ale vremii, cu o solidã reputaþie de bastioane puternice ale culturii în limba românã, precum Gazeta Transilvaniei, Telegraful Român, Foaie pentru minte, inimã ºi literaturã etc., la care colabora pe atunci însuºi Vulcan? A simþit precocele Eminovici cã ele încã nu „meritã” mãsura talentului sãu? De ce n-a mai „rãbdat” un andoi, cãci în 1867 a apãrut la Iaºi revista Convorbiri literare, iar în 1868 revista Transilvania , la Braºov? Sã fie telepatie? Premoniþie? Pornire atavicã? Timpul n-a mai avut rãbdare? Sunt întrebãri la care, probabil, nu ºtim când vom afla rãspunsuri. ªi, totuºi, de ce Eminescu, într-un interval de patru ani (1865-1869) a publicat numai în Familia? Cum se face cã exact un numãr de 12 poezii (cu excepþia cunoscutã)? Oricum, toþi eminescologii sunt unanimi în a recunoaºte cã aceastã primã perioadã familistã a fost creuzetul „big-bang”-ului liric din Convorbiri literare, când poetul „explodeazã”, în Aprilie 1870, cu Venerã ºi Madonã, Mortua est! ºi Epigonii. Sã esenþializãm: de ce în primãvara lui 1883 (tot premonitoriu? – cãci în Iunie acelaºi an survine nãpraznica primã surpare mintalã a „omului deplin al culturii româneºti”) Eminescu îi încredinþeazã personal lui Vulcan, în exclusivitate pentru Familia ultimele sale ºapte (!) poeme? Pentru care va primi primul ºi singurul onorariu, ca scriitor! Se încheia un ciclu? Oricum, de la Oradea pentru Eminescu începea veºnicia... Nu insistãm, nu acesta este, pe fond, subiectul principal al acestei pre-cuvântãri. Cititorul are la dispoziþie, de altfel, o bibliografie imensã pe temã ºi nare decât s-o consulte. Pentru cele douã episoade „familiste”, îi recomandãm, totuºi, o foarte bunã lucrare recentã: Mihai Eminescu, Poezii în Familia , ediþie îngrijitã, note ºi postfaþã de Miron Blaga, prefaþã de Mihai Drãgan, Casa de Presã ºi Editurã „Anotimp”, Oradea, 1992. Am dezvoltat acest preambul pentru a încerca sã demonstrãm cã în Univers nimic nu e întâmplãtor. Orice am zice, evidenþa aratã cã pentru Eminescu revista Familia este „ spaþiul tipografic al ieºirii în lume ”, iar

I OSIF V ULCAN
292

Vulcan naºul sãu literar ºi onomastic, împreunã fiind „chiar ierbile magice cu care geniul românilor a deschis porþile Eternitãþii” (M. Blaga). La fel de indiscutabil este ºi faptul cã în acest fel pentru Iosif Vulcan Familia a fost „biletul de intrare al lui (...) în istoria literaturii noastre” (Oct. Goga). Dar ºi fãrã providenþiala, fericita întâlnire literarã dintre cei doi tineri (Vulcan de-abia va împlini 25 de ani, el însuºi debutând tot cu poezie la ceva mai mult de 18 ani), Familia ºi pãrintele sãu tot ar fi rãmas la temelia culturii ºi literaturii de limbã românã din Transilvania (ºi nu numai), cel puþin în a doua jumãtate a veacului 19. Sã nu uitãm cã revista a apãrut neîntrerupt pânã în ianuarie 1907, adicã aproape 42 de ani. Revenind, sã notãm cã Eminescu a debutat, cu poezia De-aº avea, în Familia nr. 6, din 28 Faur/9 Martie 1866, datã la care revista, cum spuneam mai sus, încã nu înþãrcase (n-avea încã zece luni de la facere). Deci, cum se explicã faptul cã Aron Pumnul, iubitul dascãl de românã de la Cernãuþi (el însuºi sensibil literat ºi important lider paºoptist), i-a recomandat junelui Eminovici tocmai copila Familie ? Recomandarea dascãlului vine ca o concluzie logicã, deºi nu existã documente, iar corespondenþa Eminescu-Vulcan din perioada 1886-1870, singura posibilã mãrturie, nu s-a pãstrat. Aceasta deoarece, cu siguranþã, Aron Pumnul a înþeles din start cã Familia e prima publicaþie în limba românã cu program naþional pe termen lung ºi nu numai pe palier cultural. Aºadar, pe lângã întâmplare, fler, intuiþie, premoniþie, putem adãuga câteva elemente esenþiale: (re)cunoaºtere, raþiune ºi destin. Iar cea mai importantã explicaþie ar suna aproape ritos, astfel: se întâlneau program cu program . Nu e nici o exagerare aici, cãci istoria literarã consemneazã (din fericire, data s-a pãstrat!) clar: debutul Eminescu în Familia nu e deloc întâmplãtor. Deºi poezia de debut De-aº avea , cât ºi scrisoarea ataºatã, nu s-au pãstrat în original, ci doar într-o copie a poetului, într-un caiet din 1870. ªi e datatã de însuºi Eminescu: „sept. 1865” (!). Probabil ºi celelalte poezii trimise tot atunci poartã aceastã datã. Împreunã,

T EATRU DIN MANUSCRISE
293

ele au fost expediate la începutul lunii Februarie 1866. Pe urmele aceleeaºi logici, primul debut al adolescentului Eminovici în culegerea omagialã Lãcrãmioarele învãþãceilor gimnaziºti din Cernãuþi la mormântul prea iubitului lor profesor Aron Pumnul (numãr unic, din ianuarie 1866, consecinþã a decesului preþuitului dascãl în 12.01.1866) nu mai e deloc un accident, chiar dacã oda sa funebrã e, fireºte, conjunctural-ocazionalã. Poate cã fãrã nefericitul eveniment, Debutul Absolut era Programat pentru proaspãta revistã Familia, aproape cu siguranþã la îndemnul (cel puþin sugestia) respectatului dascãl. ªi nu numai prin toate elementele amintite, cãci reiterãm: Eminescu a colaborat timp de patru ani numai la Familia (la cele 12 poezii adãugãm ºi traducerea nuvelei Lanþul de Aur a scriitorului suedez Onkel Adam, respectiv articolului programatic Repertoriul nostru teatral, asupra cãruia ceva mai jos vom reveni în mod necesar). În concluzie: fiind o colaborare constantã, ea nu puteau avea decât o componentã majorã – voinþã raþionalã. Adicã Program. Sã nu zâmbim. Reamintim doar atât: puºtiul de 10 ani, care tocmai se înscrisese la Ober – Gimnasium din Cernãuþi, a scris în condica liceului, la rubrica „ce vrei sã devii”, urmãtoarele: DICHTER. Adicã, POET! La rece vorbind, Familia înseamnã pentru minþile înguste doar certificatul de naºtere al celui mai mare poet pe care l-a dat pânã acum limba ºi literatura românã. ªi cam atât. Cãci, sub genericul „ Cu bucurie deschidem paginile revistei noastre ”, Iosif Vulcan ºi-a desfãcut larg aripile de cloºcã cu extremã generozitate pentru numeroºi debutanþi, iar rândurile de întâmpinare din notele redacþionale se cam repetau, cu mici variaþiuni. Da, Familia rãmâne în cultura româneascã un reper fundamental, cel puþin pentru cã în paginile ei a debutat Eminescu. Spunem „cel puþin”, deoarece Familia înseamnã cu mult mai mult decât un debut, fie el chiar ºi atât de important. Fie ºi numai pentru faptul cã a fost gazda mai mult decât ospitalierã a unor mari scriitori, de diferite vârste ºi orientãri. Sã-i amintim pe moment pe câþiva dintre cei români, azi nume esenþiale

I OSIF V ULCAN
294

pentru istoria literarã de la noi. Dintre numele consacrate, în finalul veacului cu numãrul 19, credem cã e îndeajuns sã-i enumerãm pe (ordinea e aleatorie): Alecsandri, Bolintineanu ºi Heliade, urmaþi de Haºdeu, Duiliu Zamfirescu, Macedonski, Coºbuc ori Vlahuþã. Iar dintre cei afirmaþi la începutul secolului 20, ªt. O. Iosif, Goga ºi Emil Isac. Nici mãcar aceste nume sonore, giranþi mai mult decât „solvabili”, nu înseamnã în întregime Familia. Cãci revista, în perioada directoratului lui Iosif Vulcan, a fost mai mult decât o „oarecare” revistã de culturã. Familia a fost o INSTITUÞIE! Una dintre cele conduse de marele vizionar ºi apostol Iosif Vulcan, aºa cum vom arãta în continuare. Încã de la primul numãr al Familiei Iosif Vulcan subtitreazã faptul cã revista va fi o Foaie enciclopedicã ºi beletristicã cu iluctraþiuni, deci cu un conþinut declarat eterogen. Din dorinþa de a-ºi atrage o „ sferã largã de penetraþie” (L. Drimba), cu variate categorii de cititori, El nu s-a sfiit sã se adreseze direct vieþii de familie, cu accent pe educaþia femeii în triplã calitate: soþie, mamã ºi gospodinã, motiv pentru care a creat rubrici speciale. De ce aceastã destinaþie prioritarã? Vulcan o spune clar: pentru a le oferi cunoºtinþe specifice din cele mai diverse domenii, sã le facã ºi educaþie literarã, socialã ºi naþionalã, în condiþiile în care pe atunci femeile nu aveau acces la instrucþie în ºcoli româneºti, cãci nu existau ºi pentru fete. De aceea, pe lângã literaturã ºi artã (coloana vertebralã a revistei, celebrã fiind – cum ºtim – rubrica destinatã debutanþilor Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre ), gãsim rubrici, precum: Salon, Ce e nou? Veºti teatrale, Jurnalul Hymen, ªtiri despre morþi, Muzicã, Instituþii ºi asociaþii, Poºta porumbeilor, Consignaþia, ªah-rebus º.a. În cererea adresatã Prefecturii poliþiei din Pesta (05.04.1865) Vulcan precizeazã cã în programul revistei, pe lângã „cunoºtinþe generale ºi culturã ”, revista „ va publica (ºi) portretele personalitãþilor mai importante interne ºi externe (...), imagini cu caracter istoric, regional ºi de ºtiinþele naturii cu descrierea lor; apoi poesii originale sau traduceri,

T EATRU DIN MANUSCRISE
295

nuvele, articole lingvistice, istorice ºi estetice º.a.m.d., cu excluderea completã a politicii”. Aceastã precizare finalã era absolut necesarã pe atunci, de aceea n-o mai comentãm. Sigur, la început, publicul-þintã a fost familia ºi femeia dar programul era gândit cu bãtaie lungã ºi sar putea sintetiza azi cam aºa: educaþie multilateralã sau culturã de masã, „ îndeosebi pãturii de mijloc a societãþii româneºti, micii burghezii de la oraºe ºi sate, care se înmulþeºte sensibil dupã 1848 ºi simte nevoia de a citi” (L. Drimba, Iosif Vulcan, Ed. Minerva, 1974.). Pe scurt, Vulcan, „a publicat în revista sa tot ceea ce credea cã ar putea sã intereseze la aceea datã familia de condiþie mijlocie” (idem). Nu numai familia româneascã, dovadã impactul pozitiv în rândul intelectualitãþii maghiare. Vulcan definea astfel programul sãu: sã fie „o oglindã fidelã a evoluþiei noastre intelectuale”; „dezvoltarea, luminarea ºi înaintarea naþiunii noastre”; ea „nu va înceta d-a inspira mângâiere, credinþã ºi speranþã într-un viitor mai frumos”. În revistã, fiecare trebuie „sã gãseascã rubrica sa de citit”; ea trebuie sã fie „cronicarul fidel a tot ce se petrece relativ la miºcarea culturei noastre”; „organ al miºcãmintelor vieþii sociale româneºti”. Nu mai facem trimiteri, fiindcã sunt lucruri reiterate consecvent timp de 42 de ani. Revista avea menirea ºi obligaþia clare de a ajuta la dezvoltarea ºi progresul vieþii sociale, sub douã aspecte: culturã ºi stare materialã, fãrã de care „nici o naþiune nu poate propãºi”, deoarece „poporul e temelia unei naþiuni”, ridicarea lui însemnând însãºi „ridicarea naþiunii, a neamului”. Pentru aceasta, în conformitate cu programul iniþial, Familia ºi-a diversificat permanent rubricile, în timp, pe lângã cele înºirate mai sus apãrând ºi note de cãlãtorie, romane, piese de teatru, articole literare ºi etnografice, folclor, recenzii ºi cronici din cele mai variate domenii (mai ales despre ºcoalã ºi bisericã), conversaþii uºoare cu cititoarele, reþete culinare, sfaturi practice, modã, variate ºtiri din lumea largã, umor, caleidoscop (felurite) etc. Un lucru este la fel de cert. Cel puþin în zona limbii, literarului ºi artisticului, Familia a fost, de fapt, o revistã a tuturor românilor, în toatã activitatea sa Vulcan fiind

I OSIF V ULCAN
296

pânã la sfârºit un neobosit, tenace ºi încãpãþânat luptãtor pentru unitatea prin culturã a tuturor românilor. Am fãcut sublinierea deoarece este clar cã a dorit ºi unitatea politicã a lor, dar s-a exprimat rar în acest sens ºi, fireºte, strãveziu, cu un teribil „simþ de orientare” pentru acele vremuri, în care „ stã unul din secretele, meritele ºi succesele gazetãreºti a lui Vulcan” (L. Drimba). A ºtiut sã stea în expectativã, iar dacã era cazul se orienta cât ºi când era momentul, chiar ºi cãtre puternicii de azi sau de mâine. Pânã ºi pe Eminescu l-a tratat la fel (subl. n.) ca pe alþi scriitori, talentaþi sau nu, pânã s-a convins cã „neîndurãtorul” Maiorescu îl þinea la mare cinste, pentru ca mai apoi sã-ºi facã un titlu de glorie, fãrã îndoialã realã, pentru el ºi revistã, din sprijinirea materialã ºi moralã a marelui nostru poet. La fel a procedat ºi în cazul lui Bolintineanu, Slavici, Coºbuc sau Goga º.a., pe care i-a apreciat la valoarea lor realã numai dupã ce alte voci, pe care le ºtia mai competente, i-au consacrat. „ Numai faþã de Alexandri a avut o consideraþie constantã, fãrã reveniri, ºi numai cu adãugiri ºi nuanþãri ale admiraþiei ºi preþuirii sale ”. Tot Lucian Drimba mai afirmã: Vulcan „era conºtient cã nu are simþul critic atât de dezvoltat, încât poate emite judecãþi de valoare, bine justificate ºi greu vulnerabile”. Aºadar, cine a fost totuºi Iosif Vulcan? O spune, extrem de sintetic, acelaºi Octavian Goga, la aniversarea din 1904: „E, poate, cea mai reprezentativã figurã culturalã din jumãtatea a doua a veacului trecut la noi ”. La fel de bine l-a înþeles ºi Iacob Negruzzi, care, ºi el, (în umbra zeilor tutelari ai Junimii), a depus o activitate utilã ºi laborioasã, „ascunsã în anonimatul trudei zilnice” (Radu Enescu), pe cât de discretã, pe atât de fertilã. Propunându-ºi conºtient un apostolat de duratã în culturalizarea românilor de dincoace de Carpaþi ºi din Ungaria pânã la Viena, Vulcan a sacrificat deliberat o posibilã carierã profesionalã de avocat, pentru a urmãri tenace ºi cu „ dezinteresare de benedictin ”, cu vizionarism, dar ºi cu modestie, niºte nobile idealuri. Vulcan a fost ºi este o permanenþã ºi o prezenþã: ctitor,

T EATRU DIN MANUSCRISE
297

precursor, avangardist, animator al „lucrãrii culturale, al operei spirituale”. Acelaºi eseist, îl aºeazã în vecinãtatea lui Gh. Asachi ºi Heliade, fãrã sã aibã „grandilocvenþa romanticã ” a primului, nici „ mesianismul ardent ºi speculativ” al celui de-al doilea: „Vulcan era un vizionar, fãrã sã fie un Don Quijote, era un descendent de þãrani ardeleni, înzestrat cu spirit realist, cu perseverenþã tacticã, metodic ºi chibzuit. De aceea, poate nu a avut mãreþie, dar a posedat în cel mai înalt grad simþul mãsurii. De aceea n-a þintit spre inaccesibile înãlþimi, dar, în schimb, opera sa a rodit durabil în adâncuri. De ceea n-a rãtãcit febril dupã himere, ci a urmãrit, sfios ºi tenace, obiective realizabile. ªi astfel a trãit, parþial, ºi bucuria împlinirilor! Structural, Iosif Vulcan era un maiorescian ºi junimist. El ºtia cã faptele grandioase se realizeazã prin cumularea micilor rezultate (...) Cu bunul sãu simþ funciar, a evitat formele lipsite de organicitate ºi a vizat mereu esenþialul, fondul, a zidit fundamentele viitoarelor rampe de lansare spiritualã. În aceastã privinþã, trecerea lui în tabãra junimistã, dupã o oportunã stãruinþã pe poziþii latiniste, a fost un act firesc ºi consecvent” (Familia, nr. 6/1971). Citatul concentreazã unul dintre cele mai exacte portrete spirituale care i s-au fãcut ctitorului cultural Iosif Vulcan. În prodigioasa sa activitate de animator, Familia a fost pentru Vulcan, fãrã îndoialã, nucleul ei. Nici pe departe însã un turn de fildeº. La fel de importante (Familia rãmânând ºi în aceste cazuri agenþie de ºtiri ºi comentarii) sunt ºi contribuþiile sale consistente ca membru ori conducãtor (direct sau onorific) a numeroase societãþi culturale importante ale vremii, dintre care acum ne intereseazã în mod deosebit Societatea pentru teatru român din Transilvania. Pânã la a dezvolta acest subiect, sã amintim ºi activitatea de literat a lui Vulcan (cum vom vedea, un preambul necesar), la care trebuie adãugatã neapãrat lupta pentru acurateþea limbii române prin debarasarea de poziþiile latiniste, ca ºi prin ironizarea „cirilicelor”, a tuturor „rãtãcirilor lingvistice”. Sã menþionãm, pentru început, cã Iosif Vulcan a fost un autor extrem de prolific, dupã unii chiar grafoman,

I OSIF V ULCAN
298

el încercându-ºi pana în cam toate genurile ºi speciile literare, principale ºi periferice: poezie liricã ºi epicã, schiþe, povestiri, nuvele ºi romane, teatru (de la sceneta satiricã la vodevil ºi dramã istoricã), traduceri, adaptãri, note de cãlãtorie, precum ºi „cãruþe întregi” de publicisticã. Aºa zisa lui „grafomanie” trebuie însã înþeleasã în context: literatura de limbã românã din Transilvania ºi Ungaria era în acea vreme atât de sãracã ºi diletantã, încât cineva trebuia sã umple golurile, fie ºi în detrimentul valorii estetice, risc asumat de Vulcan cu luciditate. Conºtiinþa valorii creºte însã dupã repetate cãlãtorii la Bucureºti, Muntenia ºi Moldova (pânã la Paris), când intrã în contact cu o serie de mari scriitori, mai ales în perioada 1880-1890. Istoria literarã îl considerã în domeniul literelor culte drept un autor minor, iar G. Cãlinescu chiar l-a neglijat, socotindu-l un soi de „cultural ardelean” (de altfel, „divinul critic” nu era la prima sa injustiþie axiologicã). Desigur, Vulcan a scris atât de mult, încât era inevitabil sã fie inegal, ºi chiar a publicat multã literaturã mediocrã. Însã el a fost un scriitor mai mult decât onorabil pentru epoca sa. Azi, antologabilã, o bunã parte din creaþia sa rezistã în istoria literarã cum, expeditiv, vom încerca sã demonstrãm. În calitatea sa de animator, Iosif Vulcan s-a ghidat permanent pe douã direcþii principale: educaþie ºi culturã de masã, Familia fiind ecoul lor, insistent repetat. Educaþie prin ºcoalã ºi bisericã, iar culturalizare, în primul rând, prin teatru. Cãci toate presupun colectivitãþi mai mult sau mai puþin largi. De pildã, ce poate fi mai potrivit pentru satirizarea unor nãravuri ºi tare sociale, ori pentru preamãrirea unor idealuri naþionale, decât entuziasmul unei sãli pline cu spectatori? Oricum am lua-o, el era convins cã lectura unei reviste sau a unei cãrþi rãmâne pânã la urmã un act individual. De aceea, în risipita sa creaþie liricã, când a adunat-o în volume, a operat un act lucid ºi sever de selecþie. O singurã dovadã. Iatã ce-i rãspunde Alecsandri, în 1882, la primirea volumului de versuri Lira mea, ce cuprindea 66 de creaþii exclusiv originale, lirice ºi epice (poeme, ode, elegii,

T EATRU DIN MANUSCRISE
299

cântece satirice, erotice, patriotice etc.): „ Stimabile confrate. Am primit astãzi volumul elegant al Poesiilor D-voastre care a ºi luat loc în partea cea mai aleasã a bibliotecii mele. Cetirea lor mi-a procurat o plãcere cu atât mai vie, cã ele sunt inspirate de geniul poesiei poporale ºi al sfintei iubiri de patrie. Stilul lor e corect, versurile armonioase, simþãmintele adevãrate ºi imaginile încântãtoare (...)”. Sã observãm cã, pe lângã curtoazia de circustanþã ºi mãrturisirea, mãgulitoare pentru ardelean, volumul a fost citit imediat, ºi miezul scrisorii cuprinde efectiv judecãþi de valoare, pe fond ºi pe formã. Acum sã ne oprim la teatru. Acest gen literar a fost ºi va rãmâne tot timpul pentru Iosif Vulcan marea lui pasiune, „ steaua conducãtoare a vieþii mele ”, iar Familia, încã de la înfiinþare, organ permanent în plan media al noii Societãþi pentru crearea unui fond de teatru român (S.T.R.), a cãrei datã de naºtere e consemnatã în 4-5 Oct. 1870, la Deva, în care el a avut mereu funcþii de conducere. S.T.R. venea sã se adauge altor societãþi, în frunte cu Astra, ca un stindard al afirmãrii naþionale prin culturã moralã ºi patrioticã. Teatrul era în concepþia fondatorilor, în frunte cu Vulcan, „ o eficace ºcoalã în care se lumina mintea, se îmbogãþeau cunoºtinþele, se cultuvau sentimentele naþionale ºi umanitare, se formau caractere” (L. Drimba). Dar naºterea S.T.R. a fost moºitã cu mult timp înainte, iar statutul ei ar putea fi liniºtit comprimat într-un articol-manifest publicat în Familia , sub titlul Sã fondãm teatrul naþional! (nr. 29-30/Iul.-Aug., 1869) din care vom relua câteva idei memorabile, valabile ºi azi: teatrul trebuie sã fie „nu numai un loc de petrecere ºi distracþiune, ci un institut pentru cultivarea limbei noastre ºi pentru înãlþarea ei (...), pentru deºteptarea, dezvoltarea ºi cultivarea simþului ºi spiritului naþional (...), un templu al moralitãþii, al luminei ºi al ºtiinþei ”, deoarece „ o scenã ridicatã la înãlþimea sa este oglinda demnitãþii ºi moralitãþii unei naþiuni”. Primul ecou a venit chiar de la Eminescu, el însuºi muncit de aceleaºi idei ºi cunoscând intim (inclusiv

I OSIF V ULCAN
300

din culise) fenomenul teatral ºi uriaºul sãu impact la mase. Chiar cu Iosif Vulcan junele poet a purtat discuþii aprinse pe temã, încã de la prima lor întâlnile (Arad, August 1868), când Eminescu era în turneu cu trupa lui Mihai Pascaly. Ulterior reacþia sa a venit prin publicarea articolului Repertoriul nostru teatral (Familia nr. 3/18,30 Ian. 1870), poate cea mai lucidã analizã criticã din epocã asupra „averii noastre dramatice” ºi baza viitoarei sale activitãþi de cronicar dramatic. In nuce, Eminescu e de pãrere cã trebuie sã ne îngrijim de partea spiritualã a teatrului, de piese ºi de actori. În ce priveºte piesa, ea trebuie sã aibã înainte de toate o valoare eticã incontestabilã, dacã „cea artisticã nu se poate satisface pe deplin”, cãci autorii dramatici trebuie sã scrie pentru publicul pe care îl au ºi pe care trebuie sã-l educe, „teatrul fiind o instituþie tot atât de folositoare cât ºi de frumoasã”. Aceleaºi idei le împãrtãºea pe deplin ºi naºul sãu literar, care era conºtient cã teatrul-instituþie în acea fazã era mult mai important decât teatrul-local, acesta presupunând fonduri materiale copleºitoare. Ca dramaturg Vulcan a scris de asemenea enorm: cântece, vodeviluri ºi monologuri satirice (destinate scenei), comedii într-un act sau mai multe, cel mai adesea dupã modelul Alecsandri, ºi drama istoricã ªtefan Vodã cel tânãr, scrisã cu 30 de ani înaintea subiectului similar (Viforul, a lui Delavrancea, dar la fel de rezistentã în timp); de asemenea, dupã moda timpului, nenumãrate adaptãri ºi traduceri. Drama istoricã amintitã, într-o distribuþie de zile mari a fost jucatã în premierã la Teatrul Naþional din Bucureºti (T.N.B.), pe 25 Oct. 1892, ulterior de douã ori la Oradea (1893 în limba românã ºi 1903 în limba maghiarã, aceasta cu douã reprezentaþii primite cu ovaþii ºi elogii, atât din partea publicului, cât ºi a presei). Nu e singura piesã care a înfruntat „ forþa de eroziune a timpului ºi procurând o satisfacþie esteticã ºi astãzi ” (Mihai Drãgan). Tot la T.N.B. s-a jucat, în premierã, comedia într-un act Gãrgãunii dragostei (27 Martie 1897, iar la Oradea în 1889). Cronologic, debutul bucureºtean a fost cu comedia Alb sau roºu?, în 1872.

T EATRU DIN MANUSCRISE
301

Sunt trei din cele zece texte dramaturgice propuse de Iosif Vulcan spre a fi jucate la Bucureºti. Din celelalte ºapte, cinci s-au pãstrat în manuscris în Arhiva Vulcan a Bibliotecii Astra din Sibiu, dintre care comedia în trei acte Fanfaronii a fost recuperatã de acolo de cãtre Florian Chelu Madeva în 1997 ºi jucatã în premierã absolutã (versiune prescurtatã) la 30 Mai 1998, cu elevi ai Liceului Pedagogic „Iosif Vulcan”, pe scena Teatrului de Stat din Oradea. În paginile ce urmeazã vã prezentãm prima formã tipãritã ºi integralã a piesei. Este un prim gest de recuperare, deocamdatã, a teatrului în manuscris a operei vulcaniene, în încercarea de alcãtuire a unui viitor corpus editorial, pentru întâmpinarea aniversãrii a 165 de ani de la naºtere (31 Martie 2006), respectiv comemorarea a 100 de ani de la trecerea în eternitate (8 Sept.2007). Corpus pe care Iosif Vulcan ºi contemporanii de azi îl meritã cu deplinã prisosinþã. Din acest motiv, deocamdatã, încã nu ne vom referi în detaliu la dramaturgia lui Iosif Vulcan, lucru care sperãm sã-l facem pânã în Septembrie 2007. Acum încheiem cu sugestia de a citi textul pe care îl aveþi în faþã, pentru cã el demonstreazã, în termenii clasici ai categoriei estetice a comicului, cã el nu e cu nimic mai prejos decât amicul sãu Alecsandri, cel puþin la capitolele comic de situaþie ºi cel de caracter. Cum intrãm deja în zona unor probleme de istorie, analize ºi sinteze literare, respectiv teatralspectaculare, sperãm sã revenim, cum spuneam mai sus. Nu punem punct însã fãrã a preciza un lucru important: se pare cã piesa era programatã spre a fi jucatã la T.N.B., dovada sigurã fiind aceea cã pe pagina de gardã a manuscrisului, chiar autorul propune în dreptul câtorva personaje pe cei mai potriviþi actori bucureºteni. Cum se vede, numai nume „grele” ale vremilor, care cu siguranþã îi erau cunoscute de visu lui Iosif Vulcan. Marin Chelu

I OSIF V ULCAN
302

T EATRU DIN MANUSCRISE
303

I OSIF V ULCAN
304

T EATRU DIN MANUSCRISE
305

I OSIF V ULCAN
306

„Imagine
there’s” Închipuiþi-vã... cã dupã fiecare sãrbãtoare Iosif Vulcan (nu doar la Holod , Leta Mare sau Oradea), toatã dihania româneascã s-ar apuca sã(-ºi) integreze (ºi) creaþia întemeietorului revistei Familia, cã s-ar publica ºi „Caiete critice Iosif Vulcan”, sau cã ar apãrea editorul operei omnia „Iosif Holodanul”! Închipuiþi-vã... cã un adolescent, un dezaxat (spre a fi la ordinea zilei cu atâtea filme ºi emisiuni „educative” cu care ne blagoslovesc televiziunile publice sau private (libere, democratice), ºi-ar da foc sau ar da foc ºcolii „Iosif Vulcan”, supãrat cã elevii (ºi nu numai) nu cunosc nici mãcar data naºterii naºului lui Eminescu, „Iosif Bihoreanul”. Închipuiþi-vã... cã un actor de excepþie, sã spunem Radu Beligan, ar interpreta articolul (eseul, bijuteria) „Suveniri de la Academie”, ºi nu oriunde, ci la posturile întâi sau doi ale televiziuni publice din România, la TVR Internaþional!... Ar avea ceva din mãreþia unei scenete cehoviene ce ar putea fi semnatã „Iosif Europeanul”! Închipuiþi-vã... cã s-ar merge în pelerinaj la Holod, cã Iosif Vulcan ar fi sanctificat (nu doar curvele ºi criminalii) ºi, spre a ne exprima cu marele cãrturar Varlaam, astfel „nu scriem pe icoanã chipul dumnezãirei, ci scriem chipul omeniei”, chipul lui „Iosif Valahul”. Închipuiþi-vã... cã întru vraja (logofonia) lui Iosif Vulcan, cu vorba lui de duh „în muzicã putem arãta mai mult”, este posibilã apariþia unui Chelu Lennon Florian, a cãrui semnãturã ar putea fi versurile vulcaniene: „Domnul când voieºte sã facã ceva bine,/ atunci el doneazã naþiunei un poet”.

T EATRU DIN MANUSCRISE
307 Cu aleasã preþuire un La mulþi ani, din latinescul Multi anni irre care a dat la noi Mulþãmire, celor care au sprijinit moral ºi material editarea acestei opere:

Fam. Apostol Toader ºi Constanþa Av. Pascu Balaci Ovidiu Bârgãu P.S Episcop Greco - Catolic Dr. Virgil Bercea Maria Birãu Nicolae Birãu Fam Botici Horia ºi Rodica Emil Bradea Prof. Univ. Dr. Aurel Chiriac Traian Ciobanu Gabriel Ciordaº Adrian Cocoº Leontin Vasile Coroiu Fam. Dogaru Neculai ºi Maria Dr. Sonia Draghici Fam. Gherga Gheorghe ºi Cornelia Fam. Grecu Octavian ºi Emilia Florin Jula Kiss Alexandru König Peter Ioan Lucian Doru Marta ªerban Marta Zaharia Milas Ligia Antonia Miriºan Dr. Adriana Moldovan Adrian Ochiº Crãciun Parasca Fam. Pernea Victor si Maria Pr. Nicolae Pop Munteanu Voichiþa Popa Fam. Petrescu Mirela ºi Cristian Fam. Ruff Ladislau ºi Doina Cornel Sabãu Szabó Ödön Fam. Þârlea Bogdan ºi Roxana Varga Alexandru

I OSIF V ULCAN
308

CUPRINS
Cuvânt lãmuritor ................................................ 5 Fanfaronii ......................................................... 11 Moraliºtii ........................................................ 105 Bibliotecarul Casinei ..................................... 177 A doua moarte ................................................ 207 Boierul de la Tuºnad ....................................... 259 Annibal ........................................................... 285 Anexã ............................................................. 289

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful