STILISTICĂ MUZICALĂ

Conf. univ. dr. MIHAELA MARINESCU

Obiective Cursul îúi propune să introducă studentul în problematica disciplinei Stilistică muzicală, prin cunoaúterea noĠiunii, componentelor úi obiectivelor acesteia, dar mai ales prin analiza úi compararea dimensiunilor constitutive ale stilurilor muzicale, apelând direct la principalele lucrări muzicale ce le ilustrează, conform cronologiei epocilor istorico-stilistice úi a reprezentanĠilor marcanĠi ai acestora. Având în vedere că Facultatea de Muzică are un profil pedagogic, iar studenĠii absolvenĠi vor aplica această disciplină la catedră sau în viaĠa culturală rurală sau urbană, conĠinuturile Ġin seama de cerinĠele programelor curriculum-ului de EducaĠie muzicală pentru învăĠământul preuniversitar, clasele V-XII, pentru care sunt pregătiĠi. Astfel, se va pune bază pe cunoaúterea úi explicarea stilurilor care direcĠionează istoria muzicii universale úi româneúti, insistându-se pe capacitatea studenĠilor de a analiza úi recunoaúte stilurile muzicale după partituri úi audiĠii. 1. Obiectul stilisticii muzicale. Conceptul de stil, calităĠile stilului úi particularizări ale stilului muzical Dezideratul permanent al omenirii este comunicarea. Această comunicare interumană presupune existenĠa unor limbaje specifice. În esenĠa lor, limbajele pot fi generale sau particulare, naturale sau programate. Ele s-au cristalizat în timp úi s-au circumscris spaĠiului, conform unor norme structurale precise ce guvernează formaĠiunile umane. Comunicarea se stabileúte între indivizi, atât de pe poziĠia de emiĠători, cât úi de pe poziĠia de receptori, raportul de comunicare fiind determinat de claritatea mesajului, de modalitatea sa de exprimare.
120

Modalitatea de adecvare úi de exprimare distinctă úi individualizată poartă denumirea de stil. În afara limbajelor comune, stilul are particularităĠi mai puĠin pregnante, dar în sfera creativităĠii se ivesc o multitudine de variaĠii specifice. De la definiĠia lui George Louis Leclerc conte de Buffone (1707-1788), care spunea că „stilul este omul însuúi”, până la definiĠii complexe, implicând corelaĠii în timp úi spaĠiu, termenul de stil se caracterizează printr-o semantică flexibilă úi variate excepĠii, cumulând semnificaĠii a căror sferă de determinare este mai largă sau mai restrânsă în funcĠie de sensul pe care îl manevrează, sau cu care este folosit într-un context sau altul, într-o epocă sau alta. Dacă termenul este folosit în general pentru a desemna modul de viaĠă úi comportamentul uman, el este folosit úi în raport de fiecare unitate umană, este întâlnit desemnând modalităĠile de exprimare a limbajelor particulare, precum în limbajele literare, în artele plastice úi monumentale, desigur în muzică, în cinematografie, în sport etc. În actualitate, este folosit foarte des în vestimentaĠie, coafură, machiaj, viaĠa omului tinzând tot mai mult spre o individualizare úi o persomalizare cât mai accentuată a expresiei umane, pe toate planurile de manifestare. Dată fiind această varietate, o definiĠie complexă úi unanim acceptată a stilului este greu de formulat. Esteticieni úi cercetători ai stilurilor au dat de-a lungul timpurilor numeroase definiĠii, diverse úi venite din domenii de activitate distincte. DicĠionarul limbii române moderne îl defineúte astfel: „Stilul este un mod propriu de exprimare într-un anumit domeniu al activităĠii omeneúti, pentru anumite scopuri de comunicare. Este un fel propriu de a se exprima al unei persoane, dar úi totalitatea mijloacelor lingvistice pe care le foloseúte un scriitor pentru a obĠine anumite efecte de ordin artistic.” De cele mai multe ori, definiĠiile se referă la domeniul literar úi lingvistic, dar ele pot fi translate úi la domeniul muzical, considerat ca un limbaj aparte, un limbaj al sunetelor muzicale. Putem spune că stilul muzical desemnează totalitatea mijloacelor de expresie muzicală folosite de un compozitor. Dar nu numai acestea, ci úi modalitatea de îmbinare a lor pentru a obĠine o exprimare logică úi coerentă, capabilă să transmită gândul muzical úi trăirea formulate de compozitor. Statutul aparte al muzicii printre celelalte arte, materialul sonor fiind cel mai abstract, generează factori specifici în comunicarea
121

muzicală. Între creator (emiĠător) úi public (receptor), de cele mai multe ori intervine un mijlocitor, interpretul, un intermediar cu dublu caracter, de receptor úi emiĠător, în acelaúi timp. Interpretul este un receptor pentru compozitor, dar úi un emiĠător pentru public. De calitatea actului său de recepĠie-emisie depinde transmiterea mai mult sau mai puĠin fidelă a stilului compozitorului. Astfel, în comunicarea muzicală se suprapun două stiluri, cel al compozitorului úi cel al interpretului, care este de dorit a fi cât mai apropiate, dacă nu vor putea fi identice, dată fiind subiectivitatea ce intervine în actul de receptare artistică. În definirea stilului apare adesea componenta spirituală, când autorii se referă la comunicările de ordin literar, artistic sau filosofic. În Orizont úi stil, Lucian Blaga leagă definirea de această componentă: „Stilul, ca atribut în care înfloreúte substanĠa spirituală, e factorul imponderabil prin care se împlineúte unitatea vie, într-o varietate complexă de înĠelesuri úi forme.” ùi tot marele poet úi filosof român îúi completează gândul, în stilul său de a vedea relaĠia omului cu lumea úi divinitatea: „Stilul, mănunchi de stigme úi motive pe jumătate tăinuite, pe jumătate relevate, este coeficientul prin care un produs al spiritului uman dobândeúte demnitatea supremă, la care poate aspira.” Tot o definire în stil propriu, aceea a lui Tudor Vianu, teoretician profund úi elaborator al unor sisteme de gândire filosofice úi estetice fundamentale, ne face o mai precisă trimitere la domeniul de referinĠă al stilului: „Stilul este o manieră de exprimare, un anumit fel de a-Ġi înfăĠiúa ideile, în scris sau în vorbire, în pictură sau sculptură, în arhitectură sau în muzică, este un ansamblu de procedee cu ajutorul cărora un scriitor sau orator, pictor sau dramaturg, arhitect sau compozitor îúi exteriorizează gândirea artistică.” Dar să ne apropiem úi de lumea muzicii, apelând la o definire formulată de Igor Stravinski în Poetica muzicală: „Stilul reprezintă modul special în care un autor îúi ordonează conceptele úi vorbeúte limbajul meúteúugului său.” Poate mai simplu úi mai direct, muzicianul crator nu face diferenĠieri de sens în ceea ce priveúte stilul când se referă la creatori de limbaje artistice, indiferent de domeniul pe care se manifestă, atâta timp cât stăpânesc conceptele úi limbajul „meúteúugului” lor. Stilistica muzicală. ğinând seama de aceste particularităĠi, stilistica muzicală este o disciplină specială, aparĠinând muzicologiei moderne. Având un caracter interdisciplinar, ea îúi propune studierea stilurilor muzicale, în mod útiinĠific úi progresiv, atingând într-o
122

timbru etc. semnificaĠia modelului muzical-artistic. Pentru că în artă este foarte important „cum spui”. ritm. particularităĠile de asamblare a factorilor contextuali (melodie. configuraĠia ei structurală. Opusul unităĠii este eterogenitatea. Originalitatea se referă la spiritul creator. care nu duce neapărat la o manieră. Claritatea este o calitate esenĠială în procesul comunicării. Lipsa coerenĠei duce la dispariĠia expresiei muzicale. ineditul lor. Dar stilul nu defineúte 123 . în care autorul nu-úi poate stăpâni abundenĠa ideilor muzicale). încadrate în propriul stil. perspectiva integrării acestor factori în contextul operei. creaĠiei autorului úi al epocii de definire. confuz. polifonie. detectabile la fiecare compozitor. Dintre calităĠile particulare ale stilului. asigurând înĠelegerea mesajului formulat de autor. dar determină sărăcirea sensurilor). Unitatea are în vedere capacitatea creatorului de a-úi alege un anume „pachet” de mijloace din multitudinea ce îi este oferită de epocă. banalitatea (tot o lipsă de originalitate. puritatea úi coerenĠa. „în maniera…”. relaĠia temporală stabilită de operă (epoca realizării ei artistice). armonie. stilul trebuie să întrunească unele calităĠi de bază. concizia. CalităĠi. CoerenĠa presupune stăpânirea sistemului de înlănĠuire firească a evenimentelor sonore. parodia (copierea unui stil în scopul de a-l satiriza. privită prin determinările exterioare. Se observă în fenomenele devenirii stilurilor úi unele de degenerescenĠă. Puritatea cere autorului respectarea regulilor propuse. Obiectul stilisticii muzicale este opera muzicală. noutatea pe care o introduce autorul úi coerenĠa limbajului de bază.oarecare măsură úi domeniul valorilor estetice. Opusul ei îl constituie obscuritatea. însăúi fenomenologia mecanismelor intime ale creaĠiei úi trăirii estetice. claritatea. Astfel. fineĠea. pastiúa (copierea deliberată a stilului unui alt autor). nonsensul. FuncĠii. stilistica muzicală studiază stilul muzical din toate punctele de vedere prin care acesta se individualizează úi se pune în valoare. Prin opera de artă muzicală ajung la ascultători informaĠii privind structura artistică. echivocul. unitatea. ducând la lipsa originalităĠii úi a naturaleĠii). cu efecte comice).). determinând funcĠia gnoseologică a stilisticii muzicale. complicat. în funcĠie de propria personalitate. între care: manierismul (folosirea mecanică a unor procedee stilistice cunoscute. de experienĠa colectivă. prolixitatea (defineúte un stil încărcat. naturaleĠea. se pot enumera: simplitatea. CalităĠile generale ale stilului sunt originalitatea.

apoi din nou la modal în sensul contemporan al termenului. analizabil prin descompunere úi recompunere. ceea ce conferă stilisticii muzicale úi o funcĠie estetică. numeúte acestea „flux sonor articulat”. caracterizând epocile creatoare. 124 . în diferite epoci creatoare. omofonă. glogală) este prezentă în toate stilurilr muzicale. în volumul său Imagine úi sens. Dimensiunea timbrală aduce úi ea amprenta unor epoci. Dimensiunea armonică este privită úi ea în raport cu dimensiunea melodică. elementele sale constitutive determinându-i configurarea úi profilul final. cu o organizare intimă variabilă. Dimensiunile constitutive. Dimensiunea melodică este primordială în fenomenologia muzicală. o lărgire a acesteia pe verticală. Dimensiunea ritmică. determinată de succesiunea temporală a duratelor a cunoscut în timp. reprezentând o modalitate de tratare a acestora pe verticală (suprapunere de melodii). pornind de la cele folclorice până la cele culte. desfăúurată orizontal. Analiza globală a acestora este practic imposibilă. în stilul diverselor epoci. eterofonă. stabilirea tempoului exact determinând úi încadrarea într-un anumit stil. Dimensiunea dinamică se aplică la dimensiunile anterioare úi strâns legat de acestea. care au investigat úi valorificat din plin posibilităĠile de expresie timbrală. „un ansamblu de procedee pur tehnice” care evidenĠiază stilul muzical respectiv. determinând o interpretare semantică úi fonologică. Au avut úi ele o evoluĠie evidenĠiată în timp. Stilul muzical are o existenĠă complexă. Sincronia sonoră (polifonă. dar úi preferinĠele proprii compozitorilor. urmând un traseu de la modal la tonal úi atonal. diverse sisteme de structurare. referindu-se la nuanĠele care notează în detaliu intenĠiile componistice. caracterizând creaĠia unor compozitori contemporani. stabilind o relaĠie emoĠională între operă úi receptor (publicul auditor). Ea se constituie într-o unitate macrostructurală. Dimensiunile stilistice constitutive. ci îi evidenĠiază úi sensurile expresive.numai creaĠia muzicală. Pascal Bentoiu. Dimensiunea polifonă se manifestă în raport cu primele elemente. Dimensiunea agogică defineúte însuúi caracterul muzicii. Stilurile muzicale evidenĠiază morfologii úi sintaxe aparte într-o gramatică specifică. dar decelarea fiecărei componente/dimensiuni úi stabilirea caracteristicilor structurale ale fiecăreia sunt esenĠiale pentru cunoaúterea úi delimitarea stilurilor muzicale.

• Stilistica analitică sau descriptivă. constituind o Istorie a muzicii universale. precum úi elementele noi care îmbogăĠesc tradiĠia. realizând la unii compozitori contemporani texturi. 125 . dar úi la cele îmbogăĠite sau transformate în procesul creator de către personalitatea compozitorului. Dimensiunea semantică este dimensiunea cea mai complexă úi cea mai greu de stabilit. determinând originalitatea lucrării muzicale. Obiectul stilisticii de faĠă este studierea celei de-a doua categorii. în care compozitorii adoptă exprimări având la bază hazardul úi liberul arbitru.Dimensiunea spaĠială reprezintă densitatea materialului sonor folosit. Dimensiunea arhitecturală se referă la schemele formelor muzicale. Stilurile muzicale se împart în două mari categorii: 1) stiluri naturale (folclorice) úi 2) stiluri cultivate (profesioniste). Dimensiunea semiotică se referă la ansamblul semnelor muzicale folosite de autor pentru a-úi nota în partitură multitudinea de intenĠii de tehnică úi expresie muzicală ale propriei creaĠii. Ea a suferit mai multe transformări de-a lungul epocilor. care are drept obiectiv principal studiul tipologic. suprafeĠe sonore intrate în coliziune. bazată pe studiul faptelor de stil din punct de vedere al conĠinutului expresiv úi al acĠiunii acestora asupra sensibilităĠii ascultătorului. bazat pe criterii diacronice. luând în considerare factorii obiectivi úi subiectivi ai receptării specific muzicale. poate fi: • Stilistica empirică. dar úi ca o artă a unor interpretări complexe prin sinteza reprezentată de fiecare operă muzicală în sine. neîncadrându-se în sistemele compoziĠionale standardizate. Ea urmăreúte opera artistică a fiecărui compozitor. Stilistica muzicală se constituie úi ca o útiinĠă exactă prin analiză. de la rarefiere la aglomerări pe plan vertical úi orizontal. SemnificaĠia operei muzicale este variabilă úi pretabilă la interpretări. în aceeaúi măsură obiectivă úi subiectivă. după modalităĠile de abordare ale cercetării. Stilistica muzicală s-a afirmat ca útiinĠă mai recent úi. în contextul stilistic general în care aceasta se încadrează. cristalizându-se treptat. Dimensiunea aleatoare este apanajul unor muzici contemporane. pe identităĠi de structură úi pe obĠinerea datelor din analiza textului muzical. dat fiind caracterul nenoĠional al muzicii. stilurile cultivate sau profesioniste fiind cele care se succed în evoluĠia creaĠiilor de-a lungul epocilor stilistice. căutându-se coincidenĠa semnului cu sensul (semantica) intenĠiei muzicale. specifice unor epoci.

arhetipurile. relaĠia dintre termeni. pentru că. Aceste scheme iniĠiale au fost cristalizate în epoca primitivă a omenirii úi au fost cizelate. precum vârstele omului. de la un popor la altul. • Stilistica generativ-transformaĠională este una dintre cele mai recente.” CondiĠiile specifice geo-climatice úi socio-istorice diferite. ca elemente de bază ale identităĠii producĠiilor artistice. pe diferite zone terestre. cercetarea făcându-se pe computer. 2. ea dezvoltă în continuare baza de date obĠinută prin metodele tradiĠionale de analiză a fenomenelor de limbaj muzical úi realizează clasificarea lor sistematică prin metode structurale. deosebirile dintre stilul folcloric úi cel cultivat nu erau esenĠiale. Stiluri muzicale ale AntichităĠii Dacă se spune că „stilul este omul”. structurate pe baza unor experienĠe acumulate în timp úi coordonate de registrele superioare ale intelectului uman. Antichitatea. prin muzicologia actuală. produse perfect adaptate unui moment istoric dat úi supuse unor reguli naturale. născute din straturile enigmatice ale spiritului uman ancestral. în epoca primei orânduiri civilizate. care pune accentul pe cercetarea sincronă úi are în vedere explicarea dinamicii părĠilor componente ale operei. Apoi. aplicată începând cu anii ’60 ai secolului XX. cel de-al doilea fiind derivat din primul. vom putea întâlni diverse stiluri în succesiunea timpului. posibilitatea stabilirii unor elemente de echivalenĠă care să determine crearea unei stilistici panlingvistice universale. putem considera că stiluri există de când există omul pe Pământ. ale stilurilor úi ale fiinĠei unui neam. După cum o concepe Dinu Ciocan. cele 126 . Ele datează din faza constituirii primelor formaĠiuni socio-economice ale omului primitiv úi se structurează în schemele iniĠiale ale apartenenĠei. „artele sunt produse temporale ale spiritului uman inteligent. au determinat conturarea diferenĠiată a „familiilor spirituale”.• Stilistica structuralistă. • Stilistica universală studiază. determinate de necesităĠi spirituale. a stilului. Aceste reguli diferă de la o epocă la alta. Iar dacă ne referim la domeniul artelor. neformulate aprioric. de la o etnie la alta úi sunt determinante în particularizarea modului propriu de exprimare artistică individualizată. Într-o primă formă. aúa cum nota Vasile IliuĠ. a culturilor artistice omogene. proprii exclusiv fiinĠelor umane.

doar din descoperirile arheologice. Nu putem úti cum suna muzica în Babilon. Stiluri orientale antice Stilul muzical sumero-babilonian se poate cunoaúte. îmbogăĠindu-se ca fond úi determinând cultivarea trăsăturilor distincte ale fiecărui popor. Genurile muzicale erau. care acompaniau cântecele vocale.două stiluri fundamentale úi-au accentuat tendinĠele de diferenĠiere. instrumentiúti úi dansatori. cromatice úi enarmonice. dar instrumentele folosite erau aceleaúi ca úi în Babilon. figuraĠi acolo. cu coarde – lăuta. în limita unei cvarte sau cvinte (precum flautul folosit la acompaniament). Muzica era foarte preĠuită în Egipul antic. Cântatul coral era practicat în ceremoniile religioase úi în procesiunile funerare. basoreliefuri. iar dintre cele europene. de suflat – flautul arhaic úi oboiul. documente etc. dezvoltător úi schimbător. fragmente de instrumente muzicale. iar din desenele aflate în piramide aflăm de existenĠa multor cântăreĠi. cu ambitus restrâns. Se presupune că melodia egipteană era preponderent diatonică. ceea ce nu se poate spune úi despre liniile melodice. diatonice. Stilul muzical egiptean îl putem reconstitui din documentele aflate în mormintele faraonilor. Arta populară úi-a păstrat mai mult caracterul nealterat. arta cultivată căpătând amploeare úi pornind pe drumul propriu. participând la misterele organizate în cinstea marilor zeităĠi Osiris úi Amon-Ra. cu desfăúurarea lină a înălĠimilor. mai importante sunt cele din Babilon. Lipsa notaĠiei ne împiedică să cunoaútem suportul melodic al muzicii egiptene. cântecele de dragoste úi bocetele – ale căror texte poetice s-au păstrat. În Antichitate se deosebesc două stiluri definitorii. reprezentări ale acestora úi ale unor momente implicând muzicieni úi formaĠii muzicale. vocale: imnurile. de asemenea. unul pentru civilizaĠiile orientale. China úi India. civilizaĠia greacă úi cea romană. ca úi multe alte stiluri. Dintre civilizaĠiile orientale. Exemplul 1 127 . se pot deduce unele scări úi structuri modale alcătuite din tonuri úi semitonuri. Din configuraĠia corzilor lirei. instrumente de percuĠie – tobe. iar celălalt pentru cele europene. imortalizate pe fresce. Egipt. dar útim că instrumentele folosite erau harpa.

unde se notează că natura este cea care naúte muzica. Transpunerea celor cinci moduri pe cele 12 linii ale scării cromatice determina apariĠia a 60 de scări diferite ca expresie úi culoare sonoră. fiind foarte importantă. Fiecare mod alcătuit pe aceste sunete avea o denumire specială. Ritmica era divizionară (binară úi ternară). Un loc important îl aveau muzica de cult úi ritualurile. cu rare momente de eterofonie. modală. Stilul muzical indian s-a format prin secolele IV-II î. este Sâma-Veda. Din mileniul II î. Indochina. datează cristalizarea modului cromatic practicat de chinezi până astăzi. iar omul se conduce după legile cerului.H. sol. 3. născându-se gama pentatonică (do. 3. Mongolia. dispuse în succesiunea: 4. sunetele fiind notate cu literele alfabetului úi dispuse în succesiune ascendentă. De asemenea. Octava era împărĠită în 22 shruti (micro-intervale). Scara heptatonică era cunoscută din secolul IV î. Muzica indiană antică era monodică. pentru a forma sunetele scării heptatonice. o culegere de cântece scrise pe baza textelor de cult ale Rig-Vedei. 4. Sistemul muzical indian avea o structură complexă.). 2. Din datele sumare rămase sunt precizate numai prelungirile sunetelor pe vocale. 2 shruti. Fragmente din povestirile úi legendele din Ramayana úi Mahabharata au fost transpuse pe muzică. cu înălĠime fixă úi o stare neutră de echilibru în raport cu celelalte. Se întrebuinĠa o mare varietate de instrumente. El adăuga scării principale diverse nuanĠe de expresie prin micro-intervale.H. Un sistem propriu numai muzicii indiene este sistemul shruti.H. Imnurile din Sama-Veda erau metrice úi se cântau. re. caracteristice stilului indian antic. derivate din sistemul ritmic divizionar.H. muzica úi dansul fiind considerate pe placul lui Buddha. Coreea. fiecare sunet purtând denumirea de liu. 4. pentru cultura muzicală.. Muzica era diatonică. formând renumitele Raga.Stilul muzical chinez se poate reconstitui din documente ce datează din epoca împăratului Fu-hi (mileniul IV î. la).H. Muzica veche din China a influenĠat muzica statelor vecine: Japonia. Din scara totalului cromatic se extrăgeau anumite sunete pe care se cânta o anumită melodie. ùi aici muzica a ocupat un loc foarte important. preponderent vocală. Cea mai importantă carte. úi se baza pe consonanĠe úi disonanĠe. mi. în acompanierea 128 . mod generat de anumite structuri.). ritmurile erau complexe. deúi statul indian este mult mai vechi (de pe la mijlocul mileniului I î. dar úi instrumentală.

úi din Marea Sudului – Indonezia. au fundamentat úi influenĠat cultura celorlalte Ġări europene. din analiza puĠinelor documente muzicale rezultă că muzica grecilor antici era vocală.H.cântului úi dansului marcându-se timpii într-o structură aparte faĠă de cea a melodiei pe care o acompania. 129 . saranghi.H. sitar. cuprinzând úi un stil recitativ: Exemplul 2 ParticularităĠile stilistice ale muzicii indiene vechi sunt date úi de instrumentele folosite. din secolele V-IV î. cultura antică greacă. melodia. úi stilul muzical antic grec. Indochina. Malaezia. Deúi greu de stabilit cu precizie stilul acestei muzici. 2) istorică clasică (secolele VI-IV î. timpane etc. Muzica indiană a influenĠat muzica Ġărilor din Asia Centrală – Tibet. măsura. Folosirea termenului de armonie se referea la organizarea sunetelor în melodie úi în mod (nu avea accepĠiunea de astăzi a termenului). populară úi cultivată. ravanastrom.). Putem avea o imagine asupra particularităĠilor muzicii antice greceúti urmărind fragmentul Odei I pitică.).).H. instrumentală úi vocal-instrumentală. Nepal. stilurile muzicale profesioniste care au apărut de-a lungul timpului úi au format stilistica muzicii universale (europene). gonguri. Către Apollo. în general. Stiluri europene antice Dintre popoarele europene.) úi istorică elenistică (secolele III-I î. de instrumentele cu coarde (vina. Muzica antică greacă úi stilul său au fost cristalizate pe parcursul a două perioade: 1) preistorică (secolele X-VI î. în special cele de percuĠie (cinele. laică úi religioasă. rabab).H. în care erau folosite ritmul. în alcătuiri monodice. atribuită lui Pindar. Strânsa legătură a muzicii vocale cu acompaniamentul úi cu dansul este o caracteristică de bază a stilului indian. în special. Muzica vocală indiană era de o mare varietate.

sunetul principal aflându-se la mijlocul scării muzicale a modului doristi. genurile de bază fiind imnurile úi marúurile cu caracter declamatoriu. Tot structura versurilor determina úi forma muzicii greceúti antice. un rol important îl avea corul. edificând muzica Evului Mediu. modurile fiind utilizate în funcĠie de ethosul pe care îl produceau. ton. sirinxul. cu un etos bărbătesc. crotalele. însoĠit de dans. frigisti. 130 . erau: 1) stilul ditirambic. sextă). cu ritmul prozodiei. NotaĠia muzicală era bazată pe literele alfabetului. care imprima caracterul (grav – în tragedie. care determina úi ritmurile muzicale. sever. Melopeea greacă era în strînsă lagătură cu versul poetic.Exemplul 3 Melodia are o structură tetracordală. Sistemul modal grecesc (doristi. vesel – în comedie). terĠă. lira. arta antică greacă este înlocuită de cultura bizantină úi de cea romană. cvinta. Ca instrumente de acompaniament se foloseau aulosul. diatonic. octava) úi disonante (semiton diatonic. consonanĠele fiind deduse din tetracorduri. care vor dezvolta în muzica profesionistă coordonatele stilistice ale Greciei antice. timpanonul. Traiectul melodic este lin. Muzica era preponderent vocală. În muzica tragediilor úi comediilor. cu salturi mici de până la cvartă. după cum le teoretiza Aristide Quintilian. După primele secole creútine. iar ritmica trohaică o păstrează pe cea a textului. chitara. cu mers preponderent descendent. Se utilizau intervale consonante (cvarte. Stilurile generice ale compoziĠiior melodice. într-un ambitus restrâns. 2) stilul nomic úi 3) stilul tragic. lidisti) era foarte bine fundamentat.

contemporan. în partea apuseană. ca bază spirituală. Stiluri muzicale în Evul Mediu EvoluĠia stilurilor muzicale cultivate este marcată de trecerea de la Antichitatea târzie.3. teologia. trecând prin stilurile: medieval. stilul roman a fost generatorul unei bogate arte muzicale laice. Bisericile. După căderea Imperiului Bizantin. BizanĠul úi Roma. romantic. mai ales. În timp ce stilul bizantin (ortodox) a păstrat aproape nealterată tradiĠia muzicii religioase. unde înfloreau toate artele: literatura. Muzica era însoĠitoare a ritualului religios úi se practica numai sub forma vocală. renascentist. arhitectura. acompaniind sau în lucrări de sine stătătoare. Creútinarea popoarelor europene de la Mediterana. clasic. dezvoltate în special în partea occidental-europeană. În primele secole după Hristos. a cunoscut o dezvoltare semnificativă. au pătruns úi instrumentele. dezvoltând forme úi genuri muzicale de cea mai mare eficienĠă expresivă în activităĠile religioase. implicit muzica medievală. Acest progres stilistic poate fi urmărit pe parcursul secolelor până astăzi. în special pe cea creútin ortodoxă úi pe cea catolică din Europa. a muzicii culte. corespunzătoare primelor secole creútine. Ierusalim). între anii 395-1453. fără să genereze stiluri laice dezvoltătoare. mânăstirile erau centre de cultură. Apoi. Siria. Egipt. Stilul muzical bizantin Stilul muzical bizantin s-a format úi dezvoltat în Imperiul Bizantin. fiind integrat artei úi culturii bizantine. aflate în Imperiul Roman. stilul muzicii creútine era influenĠat de elemente rituale venite din Orientul Apropiat (Antiohia. Ele au avut o influenĠă hotărâtoare asupra dezvoltării muzicii laice culte ulterioare. Creútinismul a influenĠat culturile laice. EvoluĠia s-a datorat mereu efervescentei confruntări dintre tradiĠionaliúti úi inovatori. formele sale de manifestare au fost 131 . baroc. la orânduirea feudală. catedralele. muzica. ApariĠia creútinismului a determinat o direcĠie nouă de dezvoltare a artelor úi. Stilul bizantin úi stilul roman pot fi considerate primele stiluri veritabile ale muzicii culte europene. a însemnat deplasarea centrului creútinismului spre oraúele europene. Planul artistic a fost mereu în strânsă relaĠie cu cel al credinĠelor religioase. călugări úi preoĠi devenind profesioniúti ai muzicii. Sub egida bisericilor bizantin ortodoxă úi romano-catolică întreaga cultură. în dorinĠa de a îmbogăĠi arta componistică muzicală cu o din ce în ce mai mare expresivitate.

2) cântarea în stil bizantin medio-bizantin.” Studiind stilul muzicii bizantine. Desfăúurarea cântării de acest tip se face printr-o melodie simplă. situate la nordul fostului Imperiu. manifestat între secolele IV-XII. între acestea numărându-se úi ğările Române. iar în mânăstirile úi bisericile devenite úcoli úi focare de cultură. între teritoriile româneúti úi BizanĠ. la care se vor adăuga. au definit caracteristicile melosului bizantin úi etapele de evoluĠie a acestora. Formată în BizanĠ úi pe teritoriile Greciei antice. astfel: 1) cântarea în stil bizantin vechi. între cultura românească úi cultura bizantină. ebraică úi arabo-siriană. alături de scrierile sfinĠilor părinĠi. 1. stilul paleo-bizantin se caracterizează printr-o melodică preluată din practica sinagogilor. nu mult după căderea civilizaĠiei greceúti. baza educaĠiei. Limba greacă s-a impus ca limbă a imperiului. literatura hagiografică. senină. prin psalmodierea poeziei ritmice a cărĠilor sfinte. implicând úi dezvoltarea artelor úi muzicii bizantine pe pământ românesc. arta bizantină o continuă în mare pe cea antică greacă. recitări melodice (b). 132 . au fost preluate lucrările clasicilor greci. 3) cântarea în stil bizantin nou. Victor Giuleanu detectează variaĠiile acestuia în funcĠie de perioadele străbătute. intensificate în secolul al XX-lea.a.preluate úi continuate pe teritoriile popoarelor creútine balcanice úi răsăritene. stilul neo-bizantin. plasată între secolele XIII-XVIII. melodica imnică ú. stilurile muzicii bizantine pot fi definite prin cele trei mari stadii de dezvoltare a mijloacelor de expresie. artei úi gândirii bizantine. muzica populară ocupând un loc important în viaĠa cotidiană úi a ceremoniilor de la curte. În tratatul său despre Melodica bizantină. semicadenĠe (c) úi cadenĠe finale (d). Marele istoric român Nicolae Iorga urmăreúte această translare a tradiĠiilor bizantine în cartea sa BizanĠ după BizanĠ. útiinĠei. La fundamentul culturii ortodoxe creútine stau Sfintele scripturi. Cercetările bizantinologice. formând. cu elemente provenind din amestecul de procedee de origine greco-romană. stilul paleo-bizantin. ca ultim stadiu de dezvoltare în secolele XIX-XX. În perioada paleo-bizantină. enumerând relaĠiile stabilite în timp. în mod firesc. alcătuită din formule de început (a). Păstrându-úi nealterate substanĠa úi formele monodice până în zilele noastre. structuri consistente ale muzicii laice de factură orientală. Cântările eminamente vocale erau interpretate în două feluri: psalmodic úi responsorial. Victor Giuleanu aprecia: „Cântul bizantin prinde forme în ambianĠa cultului creútin de rit ortodox din primele secole ale erei noastre.

solicitând virtuozitatea interpreĠilor. existând mai multe etape de notaĠie. generând o melismatică bizantină cu tente orientale. intonarea microintervalică. Perioada stilului medio-bizantin aduce o dezvoltare stilistică superioară. Interpretarea semnelor este foarte dificilă úi diferă de la o cercetare la alta. reprezentată prin semne de culoare roúie scrise deasupra. pe baza 133 . 2. Prima formulă este aceea a notaĠiei ecfonetice. Stilul melismatic este caracteristic manierei papadice de cântare. cu forĠă emoĠională maximă.Exemplul 4 Cantabilitatea melodică specifică acestei perioade se face printr-un sistem intonaĠional diatonic modal. care a suferit mereu modificări. Aceste caracteristici s-au păstrat în ritul ortodox pe tot parcursul anilor. Melurgii úi maistorii introduc în vechile melodii ale cântecelor multe ornamente. melisme. dedesubtul sau între cuvintele textului. Problema de bază a transcrierilor actuale din manuscrisele vechi este cea a notaĠiei. cu ambitus redus. vocalizarea textului. Exemplul 5 (Ioan Cucuzel) Sistemul de notaĠie realizat de Ioan Cucuzel a adus multe perfecĠionări scrierii muzicale. Se perfecĠionează úi textul muzical propriu-zis. în ideea de a deveni cât mai fidel practicii muzicii de cult. cu ornamentică melodică. pe vocalize ample.

un codice al muzicii sacre. 134 . în cele 8 ehuri autentice úi plagale (protos. fie mai vechi (de provenienĠă ebraică. care a simplificat semiografia bizantină prin eliminarea neumelor orientale. Stilul muzical gregorian La baza stilului gregorian stă tot muzica religioasă creútină a primelor secole. adăugare la melodia iniĠială a unui sunet Ġinut prelung. cât úi în Estul Europei. Stilul melodic bizantin presupune o organizare muzicală plurimodală. care a continuat în secolul al XIX-lea prin armonizarea melodiilor úi prin introducerea practicii corale în biserica ortodoxă. apoi s-au adăugat alte sunete. cristalizat în secolul al XIX-lea. seren. tritos. selectându-le pentru serviciul divin úi adăugându-le textele liturgice latine. unitară la început atât în Vestul. Tot în această perioadă se instituie practica isonului. dar la o mai mare precizie în cânt. reprezentând sunetele principale ale modului respectiv. pe care muzica de cult trebuia să-l aibă. care cuprindea Europa centrală úi de vest. A constituit. tetrartos). cântul stihiraric úi cântul papadic. Pentru biserica apuseană. Reforma s-a numit chrisantică úi a stabilit un număr fix de sunete.isonului. S-a ajuns astfel la prima încercare de „verticalizare” a monodiei bizantine. combinate cu alte semne. intitulat Antiphonarium centonem. cântul irmologic. în care se regăseau toate cântecele de peste an. după modelul guidonian. Papa Grigorie a realizat unificarea stilistică a tuturor melodiilor practicate în biserică.Stilul neo-bizantin. structura modurilor úi formulelor cadenĠiale. stabilind tipul úi caracterul cântecelor uzuale. Papa Grigorie cel Mare a hotărât ca aceste influenĠe să fie eliminate úi să se păstreze puritatea muzicii în cadrul liturgic. este úi ultima perioadă a muzicii bizantine. oligonului úi apostrofului. Ea delimitează reforma făcută de Mitropolitul Chrysant împreună cu psalĠii Hurmuz Hartofilax úi Grigore Levitul. dar úi mai noi (unele melodii compuse chiar de el). La acest fond comun. 3. astfel. ceea ce a dus la o sărăcire a intonaĠiei. deviind uneori de la caracterul auster. s-a renunĠat în general la microtonii úi la grafia acestora. Tot acum se cristalizează úi modalităĠile de cânt bizantin: cântul recitativic. intonat pe vocala a. putându-se nota toate intervalele din ambitusul vocal bărbătesc. muzicile orientale úi-au pus prea mult amprenta. Aceste cântece au format fondul muzical gregorian obligatoriu în întregul imperiu liturgic catolic. deuterus. ariană sau greco-romană).

prin expresia hieratică unică. a fost impusă úi întărită prin edicte bisericeúti úi bule papale. cvasirecitativă.însemnând o cântare silabică. Stilul melodic gregorian se caracteriza prin: 1) strânsă legătură cu ritualul creútin catolic. 4) desfăúurare calmă. 6) modalism reprezentat de cele 8 moduri bisericeúti (4 autentice. sunete egale ca durată. Exemplul 6 Cea care a contribuit foarte mult la evoluĠia artei muzicale a Occidentului a fost notaĠia. Psalmodierea melismatică era caracteristică imnurilor úi aclamaĠiilor Alleluia. conturat prin accentele vorbirii. exclusiv monodică. dar úi unor părĠi ale missei – Kyrie eleison. úi un stil concentus – în care cântarea psalmodică putea fi simplă sau melismatică. inventând notaĠia modernă. salturi rare. 2) vocalitate. cu expresie hieratică úi grandioasă. În psalmodia simplă existau o formă responsorială – rezultată din intercalarea între versetele psalmilor a unui scurt refren interpretat de ansamblu – úi o formă antifonică – rezultată din divizarea ansamblului în două coruri care alternau la interpretarea versetelor psalmilor. EvoluĠia a durat trei secole. În interpretare se practica un stil accentus . dar rezultatul este uimitor de 135 . ritm liber. mers treptat. 5) absenĠa măsurilor. unei silabe corespunzându-i un sunet. O preocupare permanentă a reprezentării cât mai fidele a sunetului muzical pe hârtie a dus la inventarea semnelor ce se folosesc úi astăzi în notaĠia muzicii culte universale. 3) simplitate melodică. determinat de textele liturgice în limba latină.Această ordine stilistică muzicală nouă. fără acompaniament instrumental. prin alcătuirea melodică úi ritmică. pe portativ. extinsă pe teritoriu. Hucbald úi Guido d’Arezzo au perfecĠionat scrierea. ambele caracteristice cântării solo din Alleluia. solemnă. dar diferită de cea bizantină. diatonism. liniútită. Stilul gregorian s-a individualizat prin universalitatea structurală. executare individuală sau corală. într-un ambitus bărbătesc restrâns la limita unei octave. 4 plagale).

Exemplul 7 Această voce a fost mai apoi multidimensionată. 136 . ducând la suprapuneri de mai multe voci úi la sisteme savante de dezvoltare a construcĠiilor polifonice. cu o voce organală. cvartă sau cvintă. datorată cântului colectiv la intervale de octavă. polifonică. Astfel. Era o suprapunere a unei voci principale – o melodie vocală simplă. Stiluri vocale polifonice. semnele desemnând duratele divizionare etc. Polifonia incipientă. Denumirea sunetelor. polifonia. 4. precum Notre Dame din Paris. O altă formă de polifonie primară a fost discantus. muzica gregoriană a deschis drumul dezvoltării muzicii religioase polifonice úi a întregii tehnici laice de compoziĠie. care a constituit muzica profesionistă a Europei pe parcursul mileniului al II-lea. a dat naútere unor forme úi genuri pe care le-au codificat în tratate muzicienii vremii (Hucbald în Musica Enchiriadis. Ars antiqua / Ars nova Monodia latină gregoriană practicată în secolele VII-IX a generat un nou stil. apoi s-a răspândit în toate Ġările vest-europene. răspunzând necesităĠii de sincronizare. în care vocea organală a fost trecută deasupra tenorului úi dezvoltată melodic în ritm liber. Guido d’Arezzo în Micrologus). portativul. sunt câteva dintre elementele de bază ale semioticii inventate de muzicienii occidentali. Primele forme de polifonie au fost cele denumite organum.eficient. mai întâi în catedrale. NotaĠia muzicală a venit úi în sprijinul dezvoltării muzicii pe mai multe voci. organizând materialul muzical pe verticală. prin suprapunerea melodiilor. Leonin a creat primele organum-uri cu melisme. un tip de organum realizat prin mersul contrar al vocilor. Cântul monodic a fost înlocuit de cel polifonic.

precum causula úi motetul – o piesă polifonică la care se ataúase un text ce comenta textul liturgic al unui cantus firmus. conferind organum-ului contur ritmic precis. Exemplul 9 (Viderunt – Perotin) În această perioadă. 137 . sub diverse forme úi genuri. se cultivă noi genuri.Exemplul 8 Perotin este cel care dezvoltă mai mult genul. a Artei vechi. creând organumul triplu úi quadruplu. Pe lângă acestea mai existau conductus úi hoquetus – rezultat din alternanĠa vocilor (când una cântă. monodia a continuat să coexiste cu aceasta. în cântecele gregoriene (imnuri. cealaltă Ġine un sunet). Deúi se născuse polifonia.

cavaleresc. La curĠile seniorilor feudali era cultivată expresia lirică. strofice. foarte rar realizând variaĠii uúoare subordonate vocii. Genul cel mai cultivat de trubaduri era chansonul. sentimentală. În cea mai mare parte. de petrecere. de dans etc. uúor melismatic. Un atu în plus al acestei muzici este că era practicată în limba populară. Formele predilecte de desfăúurare a muzicii erau de dimensiuni reduse. bazată pe consonanĠe perfecte. Melodia acestor cântece se desfăúura simplu. cu o ritmică variată. chitara. cu repetabilitate variabilă. într-un ambitus acceptabil vocii. foarte simple. Ritmul era dedus din cel al versurilor úi urma măsura celor 6 scheme formulate în această epocă.antiene. polifonia a fost simplă. Muzica laică se păstra încă monodică úi era acompaniată uneori de instrumente (viela. pastoral. Schema ritmică aleasă nu se schimba pe tot parcursul cântecului. cu o bogată tematică de dragoste. proze). chitara). instrumentele dublau vocea. truverilor úi minnesangerilor. psalterionul. care atrăgea mult public. flautul. cu o structură diatonică. în muzica laică a trubadurilor. truverilor úi minnesangerilor. Paralel cu stilul muzicii religioase s-a dezvoltat úi stilul muzicii laice a trubadurilor. în muzica dramelor liturgice úi. solicitând o virtuozitate vocală. cu conĠinut moralizator. Forma bar (AAB) este cea mai larg răspândită. harpa. 138 . Exemplul 10 (Per conforter ma pesance – Thibaut de Navarre) Timbrul muzicii laice se limita la vocile bărbăteúti. mai ales. În perioada Ars antiqua. dar insera uneori úi instrumente muzicale precum viela. drept care putea fi înĠeleasă úi accesibilă mulĠimilor. rezultate din sincronia verticală a sunetelor vocilor. de cruciade. în mers treptat.

laiul.. cu tendinĠe de conturare a cadenĠelor. aducându-se în desfăúurare introduceri vocale úi/sau instrumentale. Gloria introduc úi ele momente scrise pe trei voci. precum broderii. Credo. prin alteraĠii frecvente.Stilul muzicii Ars Nova se manifestă în a doua perioadă stilistică medievală. genurile de Kyrie eleison. Philippe de Vitry este cel care elaborează úi un tratat cu acest titlu. În creaĠia lui Machault se găsesc tritonul. Tot lui îi aparĠine úi o teorie a disonanĠei. circumscrisă secolului al XIV-lea. fără salturi. Apar mai multe melisme. note de pasaj etc. subliniind rolul terĠelor úi sextelor (consonanĠe imperfecte) în discursul muzical. ApariĠia acestui stil nou a fost favorizată de perfecĠionarea notaĠiei muzicale úi de extinderea practicii polifonice în creaĠia muzicală laică. Polifonia aduce progrese în plan melodic úi în raportul dintre sunete. Muzica laică aduce forme adaptate scriiturii contrapunctice precum: balada. armonic. ca úi frecventa folosire a două sensibile. O altă contribuĠie importantă a sa este în domeniul muzicii mensurata. arhitectural. În cadrul formelor religioase. caccia etc. motetul. semibrevis. virelaiul. Ritmul capătă o notaĠie precisă a valorilor. Se foloseau cu predilecĠie modurile de do úi de fa. expresive úi frumoase. în care sunt descrise caracteristicile muzicii noi. minima. brevis. consonanĠe perfecte úi imperfecte. conductusul (pe trei voci). dar se îmbogăĠeúte cromatic. Armonia pe care o instituie Ars nova este un fel de anticipare a tonalismului. ritmic. Caracteristicile stilului muzical Ars Nova se conturează astfel: Melodia are structuri clare. precum úi al schimbării măsurilor. Formele muzicale evoluează la stucturi binare. desfăúurându-se cu puĠine melisme. conform normelor de creaĠie stabilite. Sunt introduse în Ġesătura polifonică instrumente care înlocuiesc vocile din alcătuirile polifonice vocale. Mersul melodic este treptat. madrigalul. în notaĠia valorilor de note úi a înălĠimilor. Se întinde pe un ambitus de 2 octave. încadrate úi notate în melodie. Cel care a denumit-o astfel a fost Philippe de Vitry. 139 . longa. tratarea riguroasă sub raport melodic. valori corespunzătoare celor de azi. care duce spre armonia tonală. cu durate bine stabilite prin semne adecvate: maxima. rondoul. La Machault se află úi prima cadenĠă perfectă spre un acord perfect final.

În Ġesătura polifonică pot fi întâlnite úi 140 . Orlando di Lasso ú. folosindu-se cantus firmus-ul cântului gregorian pe valori mari. luate ca etalon.Exemplul 11 (Ma fin est mon commencement – Guillaume de Machault) 5. al creatorilor universaliúti. Johannes Ockeghem. Adrian Willaert. Melodia este construită fie spre simplificare. nordice úi centrale. Plasată între secolele al XV-lea úi al XVI-lea. Acum a atins perfecĠiunea stilul polifoniei vocale. fie prin complicarea. grefat pe sistemul mensurat al duratelor úi integrat savant în dezvoltările polifonice. madrigalul úi liedul polifonic. Clement Janequin. Cercetarea universului. reprezentanĠii săi de seamă provenind din toate Ġările: Guillaume Dufay. Stilul polifonic vocal al Renaúterii Renaúterea a reprezentat o miúcare cultural-artistică modernă. Jakob Obrecht. A fost leagănul „umaniútilor”. Au fost cultivate în continuare genurile muzicii religioase – missa úi motetul. era preocuparea centrală a reprezentanĠilor acestei epoci. plasaĠi sub deviza „Cunoaúte-te pe tine însuĠi”. propunând întoarcerea la filosofia úi arta antice. Creatorii acestei epoci au realizat contrapunctul vocal cel mai înfloritor. extins pe mari suprafeĠe ale Europei vestice. dar s-a extins úi genul muzicii laice. prin tradiĠia cântecului cavaleresc úi a cântecului popular. Genurile predilecte erau chansonul. Renaúterea muzicală reprezintă epoca desăvârúirii artei contrapunctului vocal. cât úi a celui uman. Claude le Jeune. atât a celui ceresc.a. reducându-i-se treptat dimensiunea úi funcĠia. Gilles Binchois. Josquin des Pres. ducând această tehnică de compoziĠie la perfecĠiune. accentuarea importanĠei cântului gregorian.

Armonia renascentistă impune noi raporturi de alternanĠă a consonanĠelor úi disonanĠelor. la Gesualdo úi la Monteverdi. septimile úi octavele nefiind folosite. în raport de diversificarea intervalică úi melodică. impuse de travaliul contrapunctic. Se cristalizează reguli de tratare a disonanĠelor. acestea sunt tratate în mod special. renunĠându-se la sonoritatea goală a cvartelor. úi dezvoltându-se în lungi fraze meandrice. începând cu doimea ca unitate de timp. Dacă apar. întârzieri. Erau însă reguli stricte pentru mersul intervalic (mărimea úi sensul) úi pentru duratele sunetelor. Salturile pregătite úi rezolvate în direcĠii opuse producerii lor se opresc la sextă. În stabilirea ritmicii o mare importanĠă o are textul. neexistând încă funcĠionalitatea tonală. melodia vocală a Renaúterii utilizând mersul treptat. În configuraĠia ritmică mensurata apare alternanĠa duratelor. Desfăúurarea melodică are mai mare supleĠe intervalică úi salturi mai mari de terĠă. astfel. abordări îndrăzneĠe ale cromatismelor aducând un plus de culoare úi o mai mare vitalitate muzicală.alte melodii. Acum se 141 . dar dimensiuni mai reduse. adecvate travaliului contrapunctic. cu reguli stricte. cvintelor úi octavelor. provenite din note de pasaj. neregulată úi asimetrică a valorilor. selectate pe criteriul pregnanĠei tematice. ale unor cântece profane. intervalica variabilă úi abordarea sensibilelor în pregătirea cadenĠelor. rezultată din simetria úi uniformitatea versurilor. în special imitaĠiei. de o anume factură era ritmica polifoniei religioase. în faza târzie a Renaúterii. Succesiunea acordică se face liber. úi alta era factura ritmică a polifoniei laice. valorile mai mici fiind utilizate în interiorul acestora. impunând tratarea silabică úi simultaneitatea duratelor pe verticală. Există úi aici. la fel úi intervalele mărite úi micúorate. Ritmica se diversifică úi ea. urmând textul latin cu organizare liberă. CombinaĠiile ritmice sunt foarte numeroase. Se utilizează frecvent terĠa úi sexta în acord. rezultând o mare varietate a formulelor ritmice. însă. Melodia Ġine seama úi de expresivitatea textului poetic. reguli stricte de folosire a duratelor úi se observă o folosire a duratelor mai mari la începutul úi sfârúitul frazelor melodice. prin intervale de secunde mari úi mici diatonice. ambitusul mai amplu. broderii. Mersul pe orizontală úi construcĠia lineară sunt perfect stăpânite de regulile contrapunctului. Regulile de folosire se referă la valorile de note utilizate în epocă. care erau interzise. Polifonia este eliberată de subordonarea cantusului firmus úi se dezvoltă pe trei sau patru voci úi chiar mai multe (în vestitul Canon „Deo gratia” al lui Ockeghem ajungându-se la 36 de voci).

Goudimel Costeley. la două. Gesualdo.Ockeghem. Le Jeune. impunându-se prin perfecĠiune tehnică úi expresivitate. madrigalul. prin italianul Giovanni Perluigi da Palestrina. bazat pe imitaĠia strictă. iar stilul lui Palestrina este „stilul oficial al bisericii catolice”. marchează cele mai importante momente ale epocii Renaúterii. Formele muzicale predilecte în polifonia vocală a Renaúterii erau cele religioase (missa. Mai mult. motetul) úi cele laice (chansonul. Palestrina etc. liedul polifonic). Forma polifonică specifică perioadei este canonul. Pe un fundal de unitate stilistică. Binchois. se conturează un stil flamand – reprezentat de Dufay. spaniolul Tommaso Lodovico da Vittoria úi englezul William Byrd. flamandul Orlando di Lasso. patru úi chiar mai multe voci. un stil italian – reprezentat de Marenzio.acordă egală importanĠă vocilor. Exemplul 12 (Summer is icumen in – John of Fornsete) În creaĠiile polifoniei vocale renascentiste încep să apară particularităĠi stilistice naĠionale úi individuale. Stilurile individuale. Stilurile lor úi-au pus pecetea pe stilul epocii. realizând o unitate stilistică úi de scriitură până spre sfârúitul perioadei. un stil francez – reprezentat de Janequin. trei. ale polifoniei vocale. autorităĠile de la Vatican au decretat prin Conciliul de le Trento (1545-1563) că „Missa Papei Marcelli este un model de scriitură pentru muzica bisericească”. Des Pres. Exemplul 13 (Missa Papei Marcelli – Palestrina) 142 . Obrecht. Gioseffo Zarlino a formulat regulile contrapunctului „modern” al Renaúterii.

Ritmica păstrează doimea ca unitate de timp. care úi-a luat titlul generic de „stilul palestrinian”. Acest stil a devenit stilul epocii. elementul primordial al muzicii Renaúterii. continuă să folosească monodia gregoriană. Exemplul 14 (O che splendor – Palestrina) 143 . fără a-i aparĠine în exclusivitate lui Palestrina. Stilul palestrinian impune regulile de compoziĠie ale genului coral polifonic. se încadrează în sistemul mensural (binar úi ternar) úi dezvoltă o mare varietate a combinării duratelor. evitând cromatismele úi salturile disonante.Marii compozitori renascentiúti úi-au aliniat creaĠia regulilor impuse úi astfel au rezultat cristalizarea úi cultivarea unui stil general. Se creează tensiuni prin asimetrii ritmice. unitar. în funcĠie de intenĠia compozitorului de a face inteligibil textul. treptate. realizate cu aceeaúi perfecĠiune. sunt pregătite úi rezolvate. în succesiuni diatonice ascendente úi descendente. disonante. Partitura palestriniană poate fi urmărită atât pe dimensiunea melodică orizontală. Din varietatea ritmică a liniilor melodice suprapuse úi din combinaĠiile date de accentele ritmice ale textului poetic iau naútere poliritmii. Din această Ġesătură apar două tipuri de scriitură: sincronă úi asincronă. pe traiectele sale restrictive. desemnând întreaga creaĠie a polifoniei vocale elaborate în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. cât úi pe cea armonică verticală. Salturile simple sau compuse. perfecĠiunea stilului vocal polifonic. Melodia. Polifonia este o Ġesătură de o extraordinară coeziune structurală a lliniilor melodice. El a însemnat atingerea apogeului unei întregi creaĠii renascentiste. plasate în punctele culminante ale melodiilor.

tonalismul. armonice úi polifonice. stilul baroc aduce în muzică o mare varietate. Muzica instrumentală Epoca barocului muzical se plasează între sfârúitul secolului al XVI-lea úi a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. monodia acompaniată. Alături de stilul vocal. Formele practicate de stilul palestrinian rămân motetul. care a impus organizarea tonală. Edificiul polifonic palestrinian se află sub controlul sever al armoniei. odată cu ea. madrigalul. cât úi. Transformarea unor lucrări polifonice vocale. vocal-instrumentale. duce la apariĠia primelor lucrări mixte. în ansamblul coral. se emancipează úi stilul instrumental. a barocului muzical. ca reacĠie la înmulĠirea exagerală a liniilor melodice în polifonie. dar barocul este epoca apariĠiei unor ample genuri 144 . úi. Compozitorii cultivă acum o monodie vocală (melodia cu text. în formele úi genurile muzicale. genurile instrumentale. Apărut mai întâi în arhitectură úi pictură. o luxurianĠă manifestată pe toate planurile. Monodia acompaniată provine din fostul discant. barocul muzical mai este numit úi preclasicism. acompaniată instrumental) úi o monodie instrumentală (instrumente solo sau în ansamblu. ajung în prim plan úi instrumentele muzicale. aúa-numita „muzică pură”). Epocă ce pregăteúte clasicismul. missa. prin înlocuirea unei voci cu un instrument muzical. ceea ce dă posibilitatea obĠinerii unor mai mari efecte coloristice. determinând genuri specifice. Se prefigurează reexpoziĠia. muzică fără text. Odată cu emanciparea monodiei. Stilul muzical baroc. având tendinĠa de a simplifica úi de a scoate în relief o singură melodie. prin revenirea în final a tematismului poetic úi melodic. în desfăúurările ritmice.Armonia reprezintă o sinteză a stilului renascentist. compozitorii dedicându-le forme úi genuri specifice. Madrigalul nu mai este în limba latină. bazată pe principiul funcĠionalităĠii traptelor modurilor majore úi minore. Astfel. mai ales. A apărut astfel discursul muzical omofon. În această perioadă au loc schimbări substanĠiale atât în conceperea melodică. úi ideea de formă tripartită. o nouă trimitere spre cuceririle epocii următoare. după principiul potrivit căruia sunetele se află în raport de consonanĠă perfectă sau de disonanĠă naturală. dar úi un apogeu ce trimite spre tonalismul baroc. 6. tonalismul úi instrumentalismul pur sunt cele trei dimensiuni principale pe care se dezvoltă muzica în epoca barocă. prin gravitaĠia în jurul unui sunet central.

pe un ambitus mare. în cadrul noului stil. Exemplul 15 De asemenea. Dezvoltarea muzicii instrumentale este datorată úi progreselor obĠinute în construcĠia instrumentelor. permiĠând 145 . muzica vocală coexistând cu muzica instrumentală pură. toate bazându-se pe principiul monodiei acompaniate. dar úi a clavecinului bine temperat. dar úi cu formele mixte de muzică vocal-instrumentală. cantata úi oratoriul. Amati úi Guarneri). Melodica ariei este largă úi expresivă. presupunând sincronizarea cântăreĠului cu orchestra. în funcĠie de expresia dorită de compozitor úi inflexiunea vorbirii. a celor cu coarde din familia viorilor (construite de renumiĠii luthieri Stradivarius. Ele aduc în prim plan două modalităĠi de interpretare vocală: recitativul úi aria.vocal-instrumentale. precum opera. sever construit. sau accompagnato (cu acompaniament de orchestră). care are o partitură participativă. creatoare. Tonul inovaĠiilor l-a dat Italia. folosite treptat sau prin salt. Recitativul baroc are o organizare sonoră tonală. Melodia vocală are o mai mare autonomie în cadrul discursului muzical úi câútigă importanĠă odată cu apariĠia marilor genuri vocalinstrumentale – opera. extinsă în registrul acut pentru soprane úi în grav pentru baúi. BogăĠia stilistică a barocului muzical se manifestă pe multiple planuri. Stilul muzicii vocale În procesul continuu de laicizare a muzicii s-a trecut la o abordare mult mai liberă. funcĠională. dând o mai mare libertate de interpretare cântăreĠului. a acelui „piano e forte” capabil să redea contraste de intensitate úi totodată de expresie. recitativul putea să fie secco (acompaniat de clavecin sau orchestră. oratoriul úi cantata. incluzând toate sunetele unei octave. în acorduri placate).

toate concurând la realizarea ariei de bravură. conútientizarea proceselor úi mecanismelor creaĠiei muzicale. Exemplul 16 (Aria Passente spirito din opera Orfeu de Monteverdi) Ritmul este sub semnul libertăĠii totale. Unitatea de măsură o constituie pătrimea. Ea a supravieĠuit totuúi. determinată de tonalism. Termenii de tempo devin o prezenĠă indispensabilă oricărei lucrări úi existenĠa lor imprimă caracterul. stilul baletului. Ei reprezintă un indiciu dat compozitorului pentru orientarea interpretului în spaĠiul creaĠiei. Armonia introduce principiul funcĠionalităĠii tonale. Ea a determinat apariĠia gândirii muzicale abstracte. tremollo-ul. folosită mai ales în muzica instrumentală. Formele muzicale baroce sunt într-o mare efervescenĠă. stilul cantatei. Odată cu noile forme úi genuri create. Termenii de intensitate „piano e forte” introduúi de Giovanni Gabrieli sunt preluaĠi de întreaga muzică barocă úi extinúi la folosirea úi a altor termeni derivaĠi. desigur. întregului. úi toate combinaĠiile de structuri fie omogene (egale sau punctate). aceúti termeni se schimbă pe parcursul lucrării muzicale. trilul. sunetul filat. în special în genul instrumental. Ritmurile tip sunt date de ritmica dansurilor populare. Polifonia are tendinĠa de a dispărea din preocupările generale. succesiunea treptelor incluzând în special tonica. Orice scriitură la mai multe voci are acum suport armonic. muzica instrumentală cultă. subdominanta úi dominanta. cristalizarea úi practicarea 146 . pasajul. cadenĠa. Stilul muzicii instrumentale CreaĠia barocului muzical este. însemnând gradaĠii de nuanĠe.soliútilor să-úi demonstreze tehnica úi calităĠile vocale. stilul operei balet. stilul oratorial. grupetto-ul. apare úi stilul specific fiecăruia: stilul operei úi al dramei lirice. stilul operei comice. dar cu o tentă de subordonare armonică. fie eterogene (egale úi punctate). Tehnica vocală mai este încercată úi de numeroasele formule ornamentice: melisma. cu toate subdiviziunile sale. Uneori. Dinamica úi agogica sunt două dimensiuni care încep să intre în constituirea stilului baroc.

dar se extind ambitusul úi posibilităĠile tehnice de virtuozitate instrumentală. couranta. care determină orice alcătuire melodică simplă sau complexă. sonata. IV.Bach. formule ritmice specifice dansurilor populare se integrează în desfăúurările pieselor instrumentale (allemanda. PerfecĠionarea acestor forme muzicale instrumentale s-a făcut în a treia perioadă a barocului. uvertura. Armonia barocă aduce în prim plan organizarea basului general. fugă.S. Melodia instrumentală se desfăúoară pe aceleaúi principii funcĠionale tonale. úi intervalică mare – diversă. suită úi ajung la sonată. În melodica instrumentală se foloseúte tehnica secvenĠării. suita. V). fuga. concertul etc. fie în dansuri separate. concert. pe acordurile treptelor principale (I.Bach) Caracteristicile melodiei instrumentale sunt: o linie sinuoasă. secvenĠarea motivelor úi a micromotivelor etc. menuetul etc.unor genuri muzicale instrumentale specifice. Discursul muzical se realizează prin secvenĠe.). fie în componenĠa suitelor. Sunt prezente în desfăúurările flexibile ale melodiei instrumentale úi salturi. abundenĠă de ornamente. pornesc de la ricercar. preludiu. Apare ca foarte variată. atât cât o permite tehnica de execuĠie a instrumentului respectiv. De asemenea. Totul se bazează pe funcĠionalitatea treptelor în tonalitate. giga. amplificarea virtuozităĠii. Exemplul 17 (Concertul pentru 2 piane în Do major de J. 147 . Principiul de realizare a fugii a atins apogeul în creaĠia lui J. Genurile instrumentale care au apărut în a doua parte a perioadei baroce sunt: ricercarul. a figuraĠiilor armonice. perfecĠionarea úi desăvârúirea construcĠiei instrumentelor muzicale aflate în uz până atunci. Ritmica este determinată de osatura melodică. aúa cum s-a mai arătat. simfonice. folosind subdiviziunile pătrimii.S. simfonia. úi disonanĠe. ModulaĠiile sunt simple úi se realizează diatonic sau cromatic. Formele muzicii baroce instrumentale. introducerea cadenĠelor.sarabanda. anticipând formele clasice.

în stilistica muzicală. Clasicismul vienez Clasicismul aduce. sobrietăĠii este introdus de stilul clasic. Wolfgang Amadeus Mozart úi Ludwig van Beethoven realizează această formulă stilistică în evoluĠia muzicii universale. replică la triada dialecticii hegeliene teză – antiteză – sinteză. clarităĠii. măiestria. După anul 1750. totul încadrat într-o simetrie pătrată. Pentru clasiciúti. Nimic forĠat. precum în cea mai clară úi raĠională gramatică muzicală. Rameau etc. În exerciĠiul de valorizare a frumosului. un interstiĠiu al calmului. echilibrul. franceză (Couperin. măsura. propoziĠii. bitematismul. în mers treptat ascendent sau descendent. Melodia este primordială în discursul muzical clasic. fraze. compozitorul clasic se retrage. cvartetul. căutând obiectivarea. în cel mai comod ambitus al vocilor úi instrumentelor.). amplificând motive. Johann Stamitz. formele muzicale tripartite.Exemplul 18 (Fuga I din Clavecinul bine temperat caietul I – J. 148 .Bach) CreaĠia instrumentală barocă s-a individualizat prin stilurile specifice úcolilor italiene (Corelli.Vivaldi.S.a. integrate unei gândiri tonale funcĠionale. germană ( Händel. rezultantă a legii contrariilor. Christoph Willibald Gluck. aceste principii sunt demonstrate de compozitori în creaĠia lor. prin care se imprimă unitate. Într-o primă etapă.). Bach). Stilul muzical clasic impune echilibrul formelor. cei trei clasici vienezi – Joseph Haydn. actul creaĠiei este un efort intelectual dominat de raĠiune. iar mai apoi. expresia naturală úi universală. Între opulenĠa úi luxurianĠa barocului úi sentimentalismul exacerbat romantic. edificând marile forme instrumentale: sonata. Carl Philipp Emanuel Bach. expresivitate úi echilibru formal operei de artă muzicală. Sunetele îúi caută succesiunea firească. simfonia úi concertul instrumental. 7. dincolo de timp úi spaĠiu. ordinea. perioade muzicale. Giovanni Battista Sammartini. Stilul muzical clasic. Scarlatti ú.

notele lungi apărând mai rar. mai mult la încheieri úi cadenĠe armonice. ci realizând o unitate perfectă cu materialul tematic al lucrării în întregul ei. nu numai ca exerciĠiu de virtuozitate. Marúurile armonice sunt un procedeu des întâlnit în travaliul componistic clasic. triouri.9 – Mozart) Armonia. Alături de treptele principale sunt intens folosite úi celelalte trepte (în special. realizând o mai mare varietate combinatorie de ritmuri. între care Marea Fugă op 133). Ritmica stilului clasic impune úi dezvoltă simetriile binare úi ternare. precum în sonatele de pian de Beethoven (diviziuni ritmice foarte scurte) sau în lucrări de Mozart (suprapuneri de formule ritmice binare cu cele ternare). broderiile. este cea clasică. dar nu se depăúeúte o limită impusă de principiile clasice. Apare în unele tratări ale muzicii vocale (opera. Exemplul 20 (Sonata pentru pian K. Exemplul 19 (Cvartetul în Si bemol major nr. Predomină pătrimea úi subdiviziunile ei valorice. sau în muzica de cameră. indiscutabil. notele de pasaj.Tehnica instrumentală sporeúte în virtuozitate. Unele inserĠii ritmice anticipează ritmica stilului romantic. 149 . în care cadenĠele devin parte integrantă úi notată minuĠios. recviemul.V. creând relaĠii armonice tensionate. precum úi basul figurat (basul Alberti). la Beethoven). folosind adesea apogiaturile. concertului. chiar la Beethoven – în Missa solemnis.332 – Mozart) Polifonia se află mai puĠin în viziunea compozitorilor clasici. etalându-se în genurile sonatei. Este sporit numărul disonanĠelor úi al modulaĠiilor. oratoriul – la Mozart úi Haydn. tonală. cvartete.

Stilul romantic vine însă cu un val de sensibilitate ce se revarsă în esenĠa muzicală. folosindu-se o mare gamă de termeni. La Beethoven. clarineĠi. Obiectivitatea clasică este înlocuită de subiectivismul romantic. tobe. trioul cvartetul. iar compartimentul percuĠiei. la care se aliază compartimentul suflătorilor de lemn. Tot o idee despre echilibrul timbral este cultivarea cu precădere a cvartetului de coarde. compartimentul alămurilor abia la Beethoven atingând formula de 4 corni. formulă de profunzime úi omogenitate sonoră perfectă. oboi. Ideea de omogenitate. 8. Componenta timbrală a gândirii componistice clasice se referă la aparatul orchestrei simfonice pe care îl stabileúte acum. sonată. folosind nuanĠe progresive. ci germenii noului se află întotdeauna între elementele creaĠiei anterioare. Stilurile individuale exemplare pentru stilul clasic sunt cele ale celor trei mari clasici vienezi. sau poematice. cum remarcă Vasile IliuĠ. a modifica sau a amplifica.Clasicismul aduce o simplificare în planul dinamicii. 3 trompete. la Beethoven se amplifică úi cu trianglu. de la 2-4 contabaúi. 3 tromboni. Echilibrul formelor clasice este spart úi lărgit prin forme variaĠionale. 8-10 viori II. de sunet rotund úi armonios se regăseúte în echilibrul sonor realizat prin proporĠionalitatea compartimentelor orchestrale. Stilul muzical romantic Trăsături ale stilului romantic se pot urmări cu anticipaĠie în creaĠia lui Beethoven. Romanticii pornesc de la edificiile sonore clasice spre a inventa. Formele muzicale sunt cele consacrate de epoca úi stilul clasic: lied. Joseph Haydn. cvintetul. fagoĠi). tema cu variaĠiuni. 10-12 viori I. Formele stabilite în clasicism sunt etalon pentru compozitorii epocilor următoare. chiar. dar un mai mare rafinament în stabilirea exactă a tempourilor. predilecĠia pentru variabilitatea acestora. incluzând numai timpani. simfonia. confirmând teoriile conform cărora trecerile nu se fac niciodată brusc. 1 tubă. în majoritate. Stilul bethovenian este edificator pentru a urmări trecerea spre forma de gândire componistică romantică. concertul instrumental. „tempoul contribuie la sporirea individualităĠii stilistice”. care includ un 150 . Corzile se aliniază cu o fomulă crescând progresiv numărul. 6-8 viole. la 4-6 violoncele. piatti. Wolfgang Amadeus Mozart úi Ludwig van Beethoven. luaĠi câte doi (flauĠi. operând transformări de fond úi de formă. aúa cum am mai punctat anterior.

pe toate dimensiunile constitutive ale stilului clasic anterior. Wagner etc. Grieg. Chopin. amplificând melopeea. migrând spre tonalităĠi extreme. De aceea. Exemplul 21 (Tanhäusser – Wagner) Linia melodică este mereu încărcată de tensiuni. Brahms. Totul pare a se îndrepta spre expresia lirică. Mendelssohn-Bartholdy.35 – Chopin) 151 . Liszt. un sentiment profund úi personal.scenariu literar epic sau liric. Berlioz. cromatismele abundă. Pentru a descrie toate acestea. adesea ieúind din cadrul tonatităĠilor apropiate. mereu pusă să ilustreze o trăire. ambitusul este foarte larg. desigur. îmbogăĠind-o cu sensuri úi culori ce transpar din armonii. spre aducerea în faĠă a individualităĠii. o nostalgie a unor vremi trecute etc. Exemplul 22 (Sonata pentru pian în si bemol minor op. ideatic. mult cromatizate. spre exacerbarea simĠurilor. o imagine din natură care transmite o anume melancolie. pe un fundal de transformări generale. Melodica romantică lărgeúte tiparele pătrate ale clasicismului. Ceaikovski. stilul romantic îúi formulează caracteristicile prin creaĠia fiecărui compozitor în parte: Schubert. Schumann. din modulaĠii ce se deafăúoară la infinit (vezi melodia infinită a lui Wagner). Individualizarea stilistică este mult mai pregnantă decât în epocile anterioare. Minorul este la loc de cinste (vezi piesele pentru pian de Chopin).

prin cromatizări abundente. cu dragostea. dar mai greu de înĠeles pentru un public neavizat. Timbrul orchestral are rolul de a da viaĠă muzicală fiecărei nuanĠe expresive. sensibilă. Generoasele idei romantice îúi află suport în substanĠa melodică atât de măiestrit creată. cu inventivitatea unui joc sclipind de flash-uri. ce solicită fie melopeea poematică. figuraĠii armonice. sau aduce o boare uúoară. îngroaúă. La fel de fascinante sunt ariile wagneriene. inserează lumini úi umbre în naraĠiunea imaginată de compozitorul romantic. mai frumos arcuite úi mai frumos înveúmântate armonic úi orchestral sunt cele ale operelor romantice.Textura melodică instrumentală se constituie adesea într-o pânză sonoră care acoperă imagini úi sentimente. iar traiectul mult prea personalizat ca să suporte tratări polifonice. părĠile îúi măresc dimensiunile. imaginaĠia brodează forme noi. sau transformările produse asupra materialului tematic. Ritmica pusă úi ea în slujba ilustrării acestor trăiri se pliază melodiei. diferită de cea impusă de rigoarea clasică. Armonia are rol de culoare. Armonia se depărtează úi ea de centrul tonal. într-o derulare continuă. ImportanĠa primordială a melodiei. Donizetti. Poate că cele mai melodioase arii. trompetele. Puccini. Bizet fascinează de un secol úi jumătate. în centrul căreia se află omul. Accentuează. Misterul ? Melodia de o nobleĠe úi o fineĠe inegalabile. spre culori noi. adâncind sentimente. cu toată încărcătura sa poetică. tensionată. un zbor peste registre. arpegieri rapide. dense. clarinet bas. Recursul la vechile forme se face din ce în ce mai puĠin. Gounod. Simfonia se distanĠează úi ea de rigurozitatea clasică. De asemenea. în valori de note din ce în ce mai mici. capabile să susĠină naraĠiunea programului propus de autor. se relevă cu atât mai mult în genul operei. corn englez. pe măsura puternicelor sentimente puse în joc. prin treceri modulatorii dint-o tonalitate în alta. Ariile din operele lui Verdi. sau volatile. Bellini. Varietatea ritmică se revarsă dintr-o inepuizabilă sursă de inspiraĠie. Încărcătura lor spiritualizată creează o lume legendară. În schimb. contrafagot. solicitând agilitatea interpretului. cornii. Massenet. spre tente îngroúate până la grotesc. Orchestrei clasice i se adaugă instrumente de suflat de culoare (lemnele se întăresc cu piccolo. aparatul orchestral se amplifică. faĠă în faĠă cu divinitatea. 152 . plină de simboluri. Căldura sufletească se revarsă din muzicalitatea lor úi vibraĠia este susĠinută de dialogul orchestral. iar alămurile se înmulĠesc. cu moartea. oboe d’amore. fie sistemul variaĠional. Armoniile aduc mereu o rezolvare inedită. Rolul melodic este mult prea intens. dând mereu sentimentul timpului fugitiv úi al nostalgiei clipei pierdute.

piatti. ùostakovici). Anatol Vieru etc. 153 . a muzicii electronice úi multe altele. prin adopĠie din artele plastice. 9. pătrunzând úi în úcoala românească de compoziĠie (George Enescu. TendinĠe úi stiluri muzicale ale secolului XX Dacă până în secolul al XIX-lea. propus de Claude Debussy. neoclasicismul s-a manifestat în creaĠia compozitorilor francezi interbelici (membrii grupului „celor 6”– Poulenc. una a spectralismului. s-a raliat atonalismului. se fragmentează. Pe lângă aceste stiluri bine conturate. impresionismul se constituie într-un stil aparte. întorcându-se spre forma. dodecafonismului. Hindemith etc. Cuceririle romantice în domeniul armoniei. focul). propus de un compozitor. Un stil care a venit să contracareze excesele unor avangărzi ale secolului XX. la fel úi cea a lui Berlioz. stilurile se înmulĠesc. Dukas. punctând o direcĠie a aleatorismului. dar úi în creaĠia unor compozitori ruúi (Prokofiev.). capabilă de a ilustra imponderabile. se putea defini stilul privit pe o perioadă întinsă de timp úi chiar pe spaĠii comune. începând cu secolul al XX-lea. apărut ca úi impresionismul. Anton Webern. apoi interesul a scăzut úi alte stiluri îi iau luat locul. A traversat Europa spre Est úi a pătruns în creaĠia unor compozitori români.). se densifică pe unitatea de timp úi spaĠiu. s-au mai manifestat diverse tendinĠe componistice. rigoarea úi serenitatea clasică. Auric. dar a intrat úi el în conul de umbră al uitării. orchestraĠiei se vor dovedi salutare pentru dezvoltarea stilurilor muzicale în secolul XX. a făcut câĠiva adepĠi. Filip Lazăr. Stilul impresionist. apar tubele). substanĠe volatile (aerul. aduce în prim plan o tratare modală a materialului melodic. formelor. Alban Berg. trianglu etc.). Expresionismul. ilustrând imaginea fugitivă. Orchestra wagneriană are un rol anume în economia dramei muzicale. Mihail Jora. Roussel). Igor Stravinski ú. nici percuĠia nu este neglijată (tobe. compozitorul apelând la scări hexatonice úi pentatonice. Honegger. iubitor de sonorităĠi tunătoare. urmat de câĠiva adepĠi (Ravel. percepută doar printr-o impresie. una a muzicii concrete. Zeno Vancea. sub cupola generică a avangărzilor artistice. se triplează. Marcel Mihalovici. apa. Păúind pragul secolului XX. s-a manifestat în creaĠia lui Arnold Schönberg. Claude Debussy.trombonii se dublează.a. serialismului. care aduc un parfum exotic. o transparenĠă sonoră úi o instabilitate tonală. campane.

în care sunt estompate contururile.Exemplul 23 (scări pentatonice. fie înscrierea într-un cerc. Materialul sonor provine dintr-un sector foarte bine teoretizat. Preludii. desfăúurările monopartite sau tripartite sugerează fie pierderea în neantul fără început úi sfârúit. pornit tot din direcĠia picturală. atonalismul. Aparatul orchestral este úi el folosit la potenĠarea expresiei fluide. diferit de cele medieval úi antic. impregnată de o materie grotescă sau morbidă. Exemplul 24 (Dialogul vântului cu marea din Marea de Debussy) Stilul expresionist. al revenirilor continue. Wozzeck. reprezentând totalul scării cromatice (12 sunete). cu tente de culoare úi jocuri de lumini. O altă opĠiune a fost aflarea unui nou modalism. harpa úi flautul conturând imaginile fugitive. au dus la atonalism. dar a celei úocante. contemporan. al dodecafonismului. Pierrot Lunaire de Schönberg. 154 . se manifestă mai mult în unele opere compuse de Arnold Schönberg úi de Alban Berg (Aúteptarea. Imagini. Exemplul 25 (scara dodecafonică – variantă) Experimentele lui Schönberg. SchiĠe simfonice. într-un perpetuum mobile. care s-a depărtat de „banalitatea” tonalităĠii. care. reprezentând una dintre opĠiunile compozitorilor secolului al XX-lea. Lulu de Alban Berg). susĠinând atmosfera picturală. desfiinĠează centrul tonal. hexatonică) Tratările armonice se pliază acestor melopei modale. instituind un nou sistem sonor. Formele muzicale se simplifică úi tind spre a surprinde tablouri. folosit după anume reguli.

5. Dovadă. Editura Academiei de Muzică. ritmurilor. Editura Muzicală. Bucureúti. o modalitate personală de a aborda modalismul contemporan (vezi opera Oedip. Bucureúti. 1977. 1968. Editura Muzicală. Ghid. Muzica simfonică modernă-contemporană. vol. Berger. Editura Muzicală. prin reintegrarea muzicii în forme stabile. 8. Sonata a III-a pentru pian úi vioară „în caracter popular românesc”).2. Melodica palestriniană. Ciortea. Muzica simfonică contemporană. Bucureúti. Breazul. 1971.4. 7. Bucureúti. Wilhelm Georg. timbrurilor. revenind chiar la tonalitate. Bucureúti. sistemul ajungând într-un punct mort. Bibliografie 1. Liviu. DorinĠa era de a restabili echilibrul clasic. vol. Giuleanu. Ghid. vol. Modurile folosite erau moduri create. 1977. Mai mult.3. însuúi Schönberg a renunĠat la el úi s-a îndreptat către neoclasicism. Victor. Cvartetele de Beethoven. Bucureúti. 6. o rigidizare a proiectului componistic. 1967. 3. Editura Muzicală. vol. Editura. Berg úi Webern. Berger.5. 1972. Berger. vol. 1. Ca adept al stilul neoclasic. Stilul neoclasic s-a individualizat prin întoarcerea la gândirea clasică. Berger Wilhelm Georg. tuturor componentelor sonore. George Enescu a introdus intonarea în sferturi de ton. vol. 1996. Bucureúti. dar din unghiul de vedere al contemporaneităĠii. prin supunere la niúte reguli severe de folosire úi tratare a totalului cromatic. Muzica primelor veacuri creútine. sau moduri populare adaptate.Dar Schönberg a optat pentru atonalism. 4. O carte a stilurilor muzicale. a tentat serialismul.1. Editura Muzicală. 155 . Melodica bizantină. IliuĠ. clare. pentru a reda autenticul cântării netemperate.4. George. a seriei aplicate sunetelor. Muzica simfonică barocă-clasică. 2. Muzicală. Muzica simfonică romantică. împreună cu discipolii săi. Wilhelm Georg. Tudor. dar úi prin încadrarea melodismului în structuri modale. Ghid. în: Pagini din istoria muzicii româneúti. Bucureúti. 10. 1977. Vasile. Wilhelm Georg. 1974. Berger. Ghid. Bucureúti. Ghid. Bucureúti. vol. Olivier Messiaen úi Bela Bartok au avut un aport substanĠial în acest demers. Editura Muzicală. Wilhelm Georg. Editura Muzicală. Comes. 9. Muzica simfonică romantică-modernă. 1976. Toate acestea nu au făcut decât să îngrădească imaginaĠia úi libertatea de creaĠie. Editura Muzicală.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful