DEZVOLTAREA INTELIGENŢEI EMOŢIONALE premisă a adaptării eficiente la situaţii tensionale şi de risc crescut

1. Inteligenţa emoţională – delimitări conceptuale În dorinţa de a găsi cei mai relevanţi predictori ai performanţelor superioare în activitate, indiferent de tipul acesteia, deci de a identifica aptitudini generale ale individului uman, cercetătorii au luat în considerare atât latura cognitivă a vieţii psihice, cât şi pe cea motivaţională, emoţională, volitivă şi relaţională. Astfel, alături de inteligenţa – ca aptitudine generală care reflectă funcţionalitatea intelectului – este tot mai frecvent plasată “inteligenţa emoţională”. Şi aceasta pentru că numai gândirea, memoria, imaginaţia, limbajul şi atenţia – chiar sub formele lor superioare – nu ne asigură obţinerea de performanţe crescute sau adaptarea la diferite situaţii, fiind necesare şi suportul energetic (motivaţional – afectiv), efortul volitiv şi abilităţile de factură psihosocială, la acestea referindu-se "inteligenţa emoţională". O primă accepţiune a conceptului de “inteligenţa emoţională” se referă la următoarele 5 aspecte: abilitatea de a-ţi identifica propriile emoţii, capacitatea de a-ţi dirija sentimentele, perseverenţa şi optimismul în ciuda obstacolelor, empatia şi abilităţile sociale. Înţelegerea propriilor sentimente, sensibilitatea pentru trăirile altora (empatia) şi dirijarea emoţiilor pentru înfrumuseţarea vieţii sunt calităţi importante atât pentru viaţa personală cât şi pentru cea profesională. Acest aspect, al conştiinţei de sine şi al descifrării sentimentelor şi emoţiilor a constituit probabil piatra unghiulară a importanţei inteligenţei emoţionale. În interiorul inteligenţei emoţionale se pot distinge două mari componente: o inteligenţă intrapersonală, vizând aspectele de conştientizare şi dirijare a propriilor trăiri şi o inteligenţa interpersonală, constituită din abilităţile sociale. Patru abilităţi au fost considerate componente ale inteligenţei interpersonale şi anume: 1) organizarea grupurilor – presupune iniţierea şi coordonarea eforturilor unui grup; 2) negocierea soluţiilor – talentul de mediator în prevenirea conflictelor sau rezolvarea acelora care apar, abilitate deosebită în argumentare; 3) stabilirea relaţiilor – facilitează intrarea în comunităţi, recunoaşterea şi răspunsul adecvat la sentimentele şi preocupările altora, “arta relaţionării”; 4) analiza sociala – capacitatea de a detecta şi conştientiza sentimentele, motivaţiile, preocupările celorlalţi. Luate împreună, aceste “unelte” sunt apanajul succesului interpersonal, ingrediente necesare ale şarmului, succesului social, chiar ale carismei (după Daniel Goleman). Cei care ştiu să-şi dirijeze emoţiile şi să creeze întotdeauna o bună impresie dobândesc o popularitate şi un halo de succes social (Mark Snyder). Într-o accepţiune mai largă, inteligenţa emoţionala desemnează capacitatea de a recunoaşte emoţiile proprii şi ale celorlalţi, de a şti ce înseamnă să te simţi bine, să fii fericit şi vesel, ce înseamnă să fii trist, supărat; în plus, presupune că ştii cum să treci de la emoţii negative la emoţii pozitive. O definiţie mai academică ar fi următoarea : inteligenţa emoţională se referă la conştienţa emoţională şi abilităţile de control emoţional care asigură un echilibru între planul afectiv şi cel raţional, capabil să furnizeze o stare de confort psihic de lungă durată.

Pe modelul coeficientului de inteligenţă (IQ), se utilizează frecvent termenul de “coeficient emoţional” (EQ) , considerat adesea ca sinonim cu cel de inteligenţa emoţională (EI). Introdus în 1990 de către Peter Salovey – Yale şi John Mayer – Universitatea New Hampshire, conceptul a devenit popular în SUA şi în lume datorită lucrării de largă circulaţie a lui Daniel Goleman, “Inteligenţa emoţională” (1995) . Numeroase studii de specialitate au demonstrat ulterior existenţa incontestabilă a unei legături între emoţii, structura creierului, confortul psihic, sănătate şi succesul general în viaţă. Importanţa planului emoţional este clară dacă ne gândim ca trăirile afective sau emoţiile noastre sunt informaţii de la propriul corp în legătură cu ceea ce i-ar putea asigura starea de bine, de optim funcţional. Trăirile interne de factură afectivă s-au structurat în cursul a milioane de ani de evoluţie şi rafinare, pentru a ne ajuta să supravieţuim şi să ne adaptăm. Fără să ţinem cont de mesajele pe care emoţiile ni le transmit nu vom reuşi să fim fericiţi, riscând chiar să avem o sănătate şubredă şi o moarte prematură, este de părere realizatorul unei sinteze asupra EQ. În plus, emoţiile comunică mesaje şi celorlalţi. De exemplu, când furia de pe chipul nostru pare să spună “stai departe !” ceilalţi se conformează, de obicei când zâmbim, sugerăm că celalalt se poate apropia, ne poate aborda. Cercetările asupra inteligenţei emoţionale au arătat : • Persoanele cu EQ înalt sunt mai fericite, mai sănătoase şi mai eficiente în relaţiile pe care le stabilesc. • Cei cu EQ înalt prezintă un echilibru între emoţie şi raţiune, îşi conştientizează clar propriile emoţii, manifestă empatie şi compasiune pentru alţii şi un nivel ridicat de auto-stimă. • Spre deosebire de IQ, EQ poate fi crescut în mare măsură; modul în care acţionăm, ne exprimăm şi ne folosim de emoţii putând fi semnificativ modificat. • Dezvoltarea emoţională sănătoasă a copiilor este esenţială atât pentru capacitatea lor de învăţare, în prima parte vieţii, cât şi pentru succes şi fericire la viaţa adultă. • Consecinţele practice ale nivelului EQ se concretizează în starea psihică generală. Astfel, gradul înalt de dezvoltare a EI se traduce într-o stare stenică, de fericire, manifestată prin : motivare, concentrare, linişte interioară, echilibru, libertate, satisfacţie, socializare, prietenie, împlinire, conştientă, autocontrol, autonomie, apreciere, dorinţa. Nivelul scăzut al EI se asociază cu: singurătate, frustrare, gol interior, depresie, letargie, obligaţie, supărare, victimizare, teamă, vinovăţie, amărăciune, instabilitate, dezamăgire, resentiment, dependenţă, eşec. După Goleman, inteligenţa emoţională este un fel de inteligenţă socială, care implică abilitatea de a controla emoţiile personale şi ale altora, de a înţelege aceste emoţii şi de a folosi informaţia provenită de la ele în modul de gândire şi acţiune. Inteligenţa emoţională ar avea, astfel, următoarele componente : • Conştiinţa propriilor emoţii: să fii capabil să le recunoşti şi să le denumeşti; să înţelegi cauza lor ; • Dirijarea (managementul) emoţiilor: să fii în stare să-ţi stăpâneşti mânia şi să tolerezi frustrările; să-ţi poţi exprima furia natural, adecvat, fără agresivitate; să poţi manipula stresul etc; • Motivarea personală (utilizarea productivă a emoţiilor): să fii mai reprobabil; să fii capabil să te concentrezi pe sarcina şi să îţi menţii atenţia asupra ei; să fii mai puţin impulsiv şi mai mult autocontrolat; • Empatia: să fii în stare să priveşti din perspectiva celuilalt; să înveţi să-i asculţi pe ceilalţi; să-ţi îmbunătăţeşti receptivitatea (senzitivitatea) la sentimentele celorlalţi; • Dirijarea (conducerea) relaţiilor interpersonal : dezvoltarea abilităţilor de a analiza şi înţelege relaţiile interpersonale; capacitatea de negocia neînţelegerile şi de a rezolva

conflictele; soluţionarea problemelor din planul interpersonal; deschidere (spirit pozitiv) şi uşurinţa în comunicare; să te implici cu tact (delicat, atent, politicos) ; să fii prosocial şi armonios în grup; să fii cooperant, participativ, serviabil, de nădejde, îndatoritor; să fii democratic în raporturile oficiale, în modul de a-i trata pe ceilalţi . Dintre toate aceste 5 laturi sau trăsături ale inteligenţei emoţionale, Goleman considera că aspectul cel mai important îl reprezintă conştientizarea propriilor emoţii. Reven Bar-On (1992) adaugă încă două componente inteligenţei emoţionale şi anume controlul stresului – care cuprinde toleranţa la stres (abilitatea de a te împotrivi evenimentelor şi situaţiilor stresante fără a te împiedica de ele sau de a face faţă activ şi pozitiv stresului) şi controlul impulsurilor (abilitatea de a rezista, de a amâna manifestarea impulsivităţii şi a goni tentaţia care te îndeamnă spre acţiune) şi dispoziţia generală, având ca sub-dimensiuni fericirea (abilitatea de a te simţi satisfăcut de propria viaţa, de a te distra singur şi cu alţii, de a te simţi bine) şi optimismul (abilitatea de a vedea partea strălucitoare a vieţii şi de a menţine o atitudine pozitivă în faţă adversităţilor). Având în vedere toate aceste aspecte, persoana cu inteligenţa emoţională ridicată ar prezenta o toleranta crescută la frustrare, capacitatea de a amâna satisfacerea dorinţelor şi obţinerea recompenselor, abilitate de autoreglare a dispoziţiilor şi o atitudine optimistă, plină de speranţe. Cu alte cuvinte, un nivel crescut al EI conferă individului un deosebit autocontrol (asupra emoţiilor, dispoziţiilor şi sentimentelor, dar şi asupra gândurilor şi acţiunilor), o imagine de sine pozitivă, împletită cu mulţumirea de propria persoană indiferent de variabilele externe, capacitatea de a face faţă stresului şi de a se adapta schimbărilor, capacitatea empatică şi de relaţionare eficientă cu ceilalţi, priceperea de a-şi stabili scopuri realiste şi de a se motiva pentru atingerea acestora. 2. Emoţie şi acţiune O viziune asupra naturii umane care ignoră puterea emoţiilor este desigur limitativă. Însăşi denumirea “homo sapiens” (specia gânditoare) conduce la umbrirea noii aprecieri şi viziuni asupra locului emoţiilor în viaţa noastră. Spre exemplu, în luarea deciziilor şi trecerea la acţiune, trăirile emoţionale contează la fel de mult şi adesea chiar mai mult decât gândurile, astfel încât supremaţia raţiunii – măsurate prin IQ – pierde teren. Inteligenţa poate să nu ducă la nimic atunci când emoţiile te stăpânesc. În ciuda constrângerilor sociale, pasiunile copleşesc de multe ori raţiunea. Acest dat al naturii umane rezultă din arhitectonica de baza a vieţii psihice: ne naştem cu ceea ce a funcţionat maximal pentru ultimele 50.000 de generaţii umane. Toate emoţiile sunt, în esenţă, impulsuri către acţiune, planuri instantanee de confruntare cu viaţa, pe care evoluţia ni le pune la dispoziţie. Fiecare emoţie pregăteşte organismul pentru un anumit tip de răspuns. Mai mult, funcţiile raţionale şi emoţionale ale creierului se află într-o stare de interdependenţă. Cercetările au demonstrat că, din punct de vedere evoluţionist, componenta emoţională a existat în creierul uman cu mult înaintea dezvoltării raţiunii, respectiv a neocortexului. Înainte de a fi preluate de cortex, mesajele preluate mai întâi în acea zona a creierului în care este localizata memoria emoţională – nucleul amigdalian. Astfel, unele reacţii emoţionale şi amintiri de factura emoţională se pot forma fără nici un fel de participare conştientă, cognitivă. În primele milisecunde ale percepţiei noastre, nu numai că înţelegem – inconştient – ceea ce este, dar şi decidem daca ne place sau nu. Inteligenţa emoţională influenţează de fapt gândirea raţională. De aceea, din punct de vedere psihologic, atunci când centrii emoţiei sunt afectaţi, inteligenţa ne este scurtcircuitata. Trăirile emoţionale sunt indispensabile deciziilor raţionale; ele ne dirijează în direcţia corectă.

IQ şi EQ sunt incompleţi şi ineficienţi unul fără celalalt. Dacă IQ te ajută să discerni, sa calculezi, sa apreciezi corect o situaţie problematică, EQ este responsabil pentru gradul de autoapreciere şi autocunoaştere, pentru sensibilitatea şi adaptabilitatea socială. Cuvântul “emoţie” îşi are rădăcina în latinescul matere, care se traduce prin “a mişca”. Emoţiile ne scot din starea de paralizie, dându-ne motivaţia acţiunii. Este mult mai sănătos să ne acceptăm şi să ne exteriorizăm emoţiile intense decât să le ignorăm sau să le considerăm periculoase. Asemenea durerii fizice, durerea emoţională este un avertisment care trebuie luat în considerare. Mai mult, autocontrolul nu vine din reprimarea sentimentelor ci din trăirea lor conştientă. J. Segal (1997) apreciază ca “sănătos pentru minte, trup, inimă şi spirit este să lăsăm emoţiile să se manifeste. Conştientizarea activă a stărilor afective – exteriorizarea şi trăirea din plin a emoţiilor de zi cu zi – şi împletirea lor cu abilităţile cognitive ar reprezenta, după Segal, o dovadă de mare sensibilitate. Conştientizarea şi acceptarea simţămintelor proprii deschide calea spre empatie pentru că doar celor cărora le pasă de ei înşişi le pasă şi de semenii lor.” Goleman acordă o deosebită atenţie atât empatiei cât şi abilităţii de a dirija, conduce şi mânui relaţiile interpersonale, subsumate conceptului de ,,putere interpersonală’’. Empatia este văzută ca o capacitate de transpunere imaginativ-ideativă, dar şi emoţională, cu funcţii de cunoaştere, anticipare, comunicare, contagiune afectivă şi performanţiale. Puterea interpersonală se traduce într-un autocontrol sporit, în abilitatea de a depăşi anxietatea şi stresul. În orice comunicare între participanţi au loc permanent schimburi emoţionale, cele mai multe realizându-se la niveluri imperceptibile, (este vorba despre ,,emoţiile subliminale”). Inteligenţa emoţională presupune cunoaşterea şi dirijarea acestor schimburi imperceptibile şi subtile. Persoanele ,,abile emoţional” au capacitatea de a imita inconştient emoţiile văzute la alţii, adoptă aceeaşi mimică, gesturile, tonul vocii şi alte aspecte nonverbale. Este vorba despre o recunoaştere la nivelul propriu a dispoziţiilor celeilalte persoane. Când două persoane interacţionează, dispoziţia afectivă se transferă de la persoana mai puternică în exprimarea sentimentelor la cea care este mai pasivă. Raporturile emoţionale foarte puternice duc la apariţia ,,sincronicităţii sentimentale’’ Contagiunea afectivă, respectiv puterea de a se sincroniza afectiv se întâlneşte la anumiţi lideri, permiţându-le să organizeze grupul, să negocieze soluţii, să stabilească conexiuni personale multiple, să determine cauza sentimentelor negative şi a grijilor personale. A fi empatic nu înseamnă a trăi aceeaşi emoţie, stare, a te lăsa copleşit de sentimentele sau de dispoziţia celuilalt. Din contră, este natural şi chiar necesar să continui să te simţi bine (mai ales dacă asta simţi) în timp ce percepi durerea celuilalt. Empatia ne face mai puternici adică mai categorici şi mai conştienţi graţie informaţiilor pe care ni le oferă despre alţii şi despre relaţiile noastre cu ei. A şti ce simt ceilalţi ne ajută să cunoaştem valoarea propriei noastre individualităţi, ne motivează în ceea ce facem şi ne îndeamnă să acţionăm, îmbogăţindu-ne, astfel, pe plan personal şi social. Oamenii au nevoie de înţelegere, nu neapărat de ajutor. Participarea sufletească, atenţia şi înţelegerea îi fac ca să se simtă protejaţi şi îi încurajează să înveţe din senzaţiile pe care le trăiesc şi să-şi rezolve singuri problemele. Aşadar, este suficient să ascultăm cu întregul corp, fără să ne implicăm raţional. Empatia ne ,,vindecă’’ de mania separării oamenilor în persoane care au dreptate şi persoane care nu au dreptate, dar ne şi dezvaţă de tendinţa de a contrazice şi ne ajută să putem fi în dezacord cu cineva, fără însă, a deveni dezagreabili. Empatia este contagioasă, are puterea de a deschide inimile celorlalţi. Ea garantează doar capacitatea de interpretare a semnelor, de la cele lingvistice până la gestică, expresii faciale şi limbajul trupului şi nu intuirea sentimentelor unei persoane total necomunicative. În timp, semnele pe care ajungi să le descifrezi vor contribui la desăvârşirea înţelepciunii proprii.

Aşadar, înţelegerea celorlalţi urmează înţelegerii propriei persoane. Conştientizarea diverselor senzaţii - fie ele fizice, fie de factură emoţională - creează textura sensibilităţii emoţionale. Adevărata EI presupune ,,acordarea’’ sensibilităţii noastre la lungimile de undă ale semnalelor recepţionate de întregul corp. Conştientizarea trăirilor proprii se dezvoltă ca un fel de ,,al şaselea simţ’’ anticipat de exploatarea, de solicitarea intensă a celorlalte simţuri. Sesizarea trăirilor emoţionale şi gestionarea lor nu înseamnă nici mascare, nici reprimare, ci, dimpotrivă, manifestarea lor, detensionarea şi energizarea organismului. Un exemplu în acest sens îl reprezintă comportamentul copiilor, capabili să alerge şi să se joace imediat după ce au plâns zgomotos; ei nu desconsideră senzaţiile, ci se lasă purtaţi de ele, demonstrând că sănătatea mentală şi fizică depinde de folosirea supapei emoţionale. Un studiu realizat într-o universitate europeană susţine că, pentru a-şi controla comportamentul agresiv, copiii de vârstă şcolară ar trebui învăţaţi să-şi monitorizeze trăirile. Conştientizând senzaţii fizice – de exemplu, împurpurarea obrajilor sau încordarea anumitor părţi ale corpului – din momentele din care îşi ies din fire, ei ar putea să-şi înfrâneze agresivitatea. Chiar şi atunci când ne-am format anumite automatisme, putem să ne dezvăţăm de comportamentele respective luând în considerare senzaţiile din acele momente. Capacitatea de a ne simţi emoţiile atrage după sine puterea de a ne induce şi de a menţine o stare de fluiditate a conştiinţei care permite trecerea spre acţiune direct din interior, fără filtrul raţiunii. Este aşa-numita ,,stare de graţie’’ sau de ,,revărsare’’ în care a excela vine de la sine, fără efort, pe un fond de relaxare, de uitare de sine. Intrarea în această stare reprezintă inteligenţa emoţională la cei mai înalţi parametri; starea de revărsare reprezintă probabil culmea exploatării emoţiilor în serviciul performantei şi învăţării; în această stare emoţiile sunt pozitive, stenice şi rezonante cu sarcinile de îndeplinit. Trăirea este plăcută, atenţia acordată sarcinii este maximă, conştiinţa fuzionând cu acţiunea. Deşi legătura cu timpul şi spaţiul se pierde, persoana demonstrează un control optimal al activităţii desfăşurate. Se spune că oamenii se concentrează cel mai bine când cerinţele faţă de ei sunt mai mari decât în mod obişnuit şi sunt capabili sa dea mai mult. Dacă li se cere prea puţin, oamenii se plictisesc. Dacă este prea mult pentru ca ei să se descurce, devin anxioşi. Revărsarea se instalează în acesta zona delicată, între plictiseală şi anxietate. În revărsare, creierul este într-o stare de calm; când persoana este angajată în activităţi care îi captează atenţia fără efort, creierul ei “se linişteşte”, în sensul că se înregistrează o scădere a excitaţiei corticale, simultană creşterii eficienţei. Astfel, chiar şi o muncă foarte solicitantă poate părea înviorătoare sau de împrospătare a forţelor, mai degrabă decât epuizantă. 3. Specificul psihologic al situaţiilor tensionale şi de risc crescut Situaţia tensională este descrisă de existenţa unor factori contextuali cu caracter neobişnuit, neaşteptat, care ameninţă integritatea organismului sau pun sub semnul întrebării reuşita acţiunilor ulterioare. Conceptul de “risc” caracterizează comportamentul decizional desfăşurat într-o situaţie ce poate implica primejdie şi nereuşită, deoarece există insuficiente informaţii şi, de asemenea, probabilitatea de a întâmpina obstacole, finalul nefiind sigur. Situaţia de risc este împrejurarea în care individul trebuie să aleagă între cel puţin două alternative care diferă între ele atât prin valoare cât şi prin probabilităţile de câştig asociate astfel încât unei utilităţi mari i se asociază o probabilitate de reuşită scăzută şi invers. Caracterul tensional şi cu risc crescut al situaţiilor de luptă rezultă din multitudinea solicitărilor neobişnuite la care sunt supuşi indivizii şi colectivul, din condiţiile dăunătoare, exprimate

în privaţiuni, incertitudini, presiuni, ameninţări care asaltează organismul. Caracterul ameninţător al unor asemenea situaţii constituie o particularitate esenţială a stărilor tensionale. Orice efort prelungit, intens depus pentru a rezolva o problemă pune persoana într-o stare de tensiune ce se exprimă prin disconfort, prin senzaţii neplăcute, emoţii negative, astenice. Procesele emoţionale alcătuiesc fondul şi latura energetică a vieţii psihice şi a comportamentului, îndeplinind un rol important în declanşarea şi susţinerea dinamică a activităţii adaptative şi de luare în stăpânire a ambianţei. Durata şi intensitatea lor sunt strâns legate de activitatea nemijlocită, de structura psihică a persoanei, de formaţia lui intelectuală şi morală. Factorii situaţionali care provoacă o anumită trăire afectivă, pozitivă sau negativă condiţionează succesul sau, dimpotrivă, eşecul. Pe fondul unei situaţii tensionale sau de risc crescut apar o serie de emoţii – nelinişte, teamă, frică – care exprimă starea afectivă a individului în raport cu modificările mediului, ale factorilor situaţionali. Apariţia reacţiilor emoţionale negative are loc în situaţii cum ar fi: 1. atunci când persoana trebuie să răspundă la solicitări pentru care nu este pregătit, nu şi-a elaborat modalităţi adecvate de acţiune; 2. când se găseşte în faţa necunoscutului, într-un mediu care comportă riscuri ; 3. când întâmpină dificultăţi de adaptare; 4. când consecinţele eşecului, ale incapacităţii de a răspunde solicitărilor sunt negative pentru individ, în raport cu poziţia sa în cadrul grupului, cu prestigiul câştigat în faţa superiorilor şi a colectivului. Intensitatea stării tensionale depinde de semnificaţia pe care o atribuie persoana în cazul consecinţelor eşecului, de locul ocupat de ea în cadrul acţiunii, de posibilităţile de a răspunde eficient la solicitări. Cercetările au demonstrat că stări tensionale pot precede acţiunile cu un grad ridicat de complexitate, cu un grad mai mare sau mai mic de risc. Dacă are intensitate moderată, emoţia are un efect energizant, mobilizator, iar comportamentul este unul adaptiv, normal. Este cazul luptătorului antrenat, stăpân pe sine, autocontrolat. Din contră, emoţiile intense pot conduce la dezorganizarea conduitei, la derută sau la paralizarea disponibilităţilor acţionale. Tensiunea psihică moderat-crescută, în limitele activităţii fiziologice normale, se traduce printr-o vigilenţă eficientă, printr-o mobilizare a instrumentelor de lucru disponibile, printr-o susţinere motivaţional-emoţională optimă. O astfel de alăturare de condiţii psiho-funcţionale poate fi asimilată stării de “revărsare “ – expresie a unui nivel de inteligenţă emoţională excepţional. Aşadar, înzestrarea cu o inteligenţă emoţională crescută îi asigură individului obţinerea facilă, fără efort susţinut a unor rezultate superioare în acţiunile întreprinse, în special o dată cu instalarea aşa-numitei “stări de revărsare”- stare de detensionare a activităţii psiho-fiziologice în ciuda păstrării parametrilor energo-dinamici eficienţi. Afirmaţia rămâne valabilă atât în cazul sarcinilor individuale, cât şi al celor de grup sau care vizează interacţiunea individ-colectivitate. Pornind de la cele prezentate, putem spune că o persoană conştientă de trăirile sale, care este capabilă să-şi dirijeze emoţiile astfel încât reacţiile sale emoţionale la diferite situaţii să constituie un suport stenic, pozitiv, va putea să înţeleagă reacţiile celorlalţi şi să intre în relaţii cu aceştia, sa-i ajute să-şi stăpânească, să-şi reprime la rândul lor, manifestările dezadaptative. Este de aşteptat ca astfel de persoane să reprezinte liderii grupurilor din care fac parte, chiar dacă nu au fost investite cu această autoritate, ascendentul şi puterea lor de influenţare asupra celorlalţi decurgând din claritatea cu care îşi expun punctul de vedere şi aşteptările faţă de acţiunile grupului şi de aportul fiecărui membru, din fermitatea poziţiei adoptate. În dobândirea autorităţii, un rol deosebit joacă empatia şi abilităţile interpersonale, dar şi participarea la schimburi de mesaje emoţionale, de multe ori la niveluri imperceptibile (subliminale) – cu o putere de contagiune şi influenţare sporită, până la “sincronicitatea sentimentelor”. Această contagiune afectivă permite

organizarea grupurilor, negocierea soluţiilor, stabilirea de conexiuni personale multiple, determinarea cauzelor sentimentelor negative şi a grijilor personale, motivarea proprie şi a celorlalţi etc. Persoanele “abile emoţional” au capacitatea de a imita inconştient emoţiile văzute la alţii (adoptă aceeaşi mimica, gesturile, tonul vocii şi alte aspecte nonverbale), chiar de a-şi reconstrui la nivelul lor dispoziţiile celeilalte persoane, lucru care îi oferă posibilitatea să intre “pe aceeaşi lungime de undă ” cu interlocutorul, să-l abordeze într-o manieră empatică. În plus, când două persoane interacţionează, dispoziţia afectivă se transferă de la persoana mai puternică în exprimarea sentimentelor la cea care e mai pasivă. Pentru a spera ca influenţa personală să fie una stenică, benefică şi constructivă, individul trebuie să fie el însuşi stăpân pe sine, cu autocontrol puternic. Persoanele cu EQ crescut ştiu să detecteze semnalele de anxietate, să determine stimulii care declanşează neliniştea (până la senzaţii somatice) şi să-i direcţioneze pe ceilalţi spre dobândirea unei dispoziţii optimiste şi entuziaste, care să faciliteze rezolvarea cu maxim de energie a diferitelor probleme dificile. În ceea ce priveşte furia – ca emoţie care dezorganizează conduita – ea trebuie acceptată la fel ca şi liniştea; sublimarea sau catharsis-ul furiei nu duce la înlăturarea acesteia, ci la prelungirea sa. Benefică este conştientizarea furiei, acceptarea ei, pentru că nimic nu se poate depăşi prin negare sau refulare, dar găsirea unor modalităţi de contracarare a ei, de stăpânire a răbufnirilor impulsive sau canalizarea energiei într-o direcţie constructivă. EQ furnizează capacitatea de autoliniştire, de scădere şi înlăturare treptată a anxietăţii şi îngrijorării. Comentariile pe marginea conceptului de “inteligenţă emoţională” şi definirea situaţiilor tensionale sau cu risc crescut sugerează modalităţi comportamentale eficiente asemănătoare celor de care depinde reuşita acţiunilor întreprinse în aplicarea măsurilor pentru restabilirea ordinii şi liniştii publice ; iată cum se poate realiza o corespondenţă între elemente ale inteligenţei emoţionale şi aceste condiţii de conduită: - păstrarea stăpânirii de sine pentru a nu se lăsa dominat sau acaparat da emoţii (autocontrol); - manifestarea consecvenţei în aplicarea şi susţinerea măsurilor specifice (fermitate, autoritate); - solicitudine, ascultarea cu răbdare şi atenţie a tuturor persoanelor implicate (abilităţi psihosociale); - respectarea fără discriminare a demnităţii tuturor persoanelor, inclusiv a celor turbulente (autoritate); - evitarea afirmaţiilor bazate pe incertitudini sau lipsite de temei legal (autoritate); - păstrarea permanentă a controlului şi autocontrolului asupra ţinutei, gesticii şi mimicii (autocontrol); - tratarea cu tact a persoanelor bolnave psihic, a minorilor, a tinerilor, a femeilor, a persoanelor în stare de ebrietate (abilităţi psiho-sociale); - ignorarea intenţionată a observaţiilor ironice, dacă acestea nu afectează buna-cuviinţă, nu ajung la ultraj sau calomnii grave, sau nu tulbură ordinea sau liniştea publică ( abilităţi psiho-sociale ). 4. Inteligenţa emoţională şi pregătirea psihologică pentru misiuni Se cunosc şi se accentuează chiar implicaţiile psihice ale procesului de pregătire a forţelor de ordine pentru lupta de intervenţie. Menţionăm aici cele trei direcţii în care este orientat, în principal, procesul de instrucţie, sub aspectul modelării psihice a efectivelor:

1. păstrarea şi perfecţionarea unor calităţi deja formate, care favorizează achiziţionarea „ zestrei ” specifice luptătorului; 2. transformarea şi reorientarea unor procese şi produse psihice în raport cu necesitatea satisfacerii obligaţiilor profesionale specifice; 3. antrenarea întregului sistem psihic pentru ca luptătorul să-şi adapteze rapid conduita la specificul vieţii militare, a tipului de activitate şi să obţină performanţe mereu mai ridicate în pregătirea pentru luptă şi în îndeplinirea misiunilor. Printre principiile metodice ale procesului de instruire a militarilor se regăseşte şi cel privind „cultivarea spiritului de înţelegere şi respect reciproc, a solidarităţii şi camaraderiei”. Acesta face referire exact la abilităţile relaţionale / interpersonale cuprinse în inteligenţa emoţională şi la capacităţile empatice şi, implicit, la conştientizarea emoţională: doar atenţia acordată propriilor trăiri şi reacţii îţi dă disponibilitatea de a te opri asupra emoţiilor şi sentimentelor celorlalţi astfel încât să-ţi propui să le înţelegi comportamentul şi să le respecţi personalitatea, solidaritatea apărând ca efect al apropierii şi atenţiei dintre indivizi, a interesului pentru reuşita fiecăruia. Dacă dintre implicaţiile psihice ale procesului de pregătire pentru luptă detaşăm dezvoltarea capacităţilor perceptive şi de reprezentare, educarea atenţiei şi voinţei, modelarea atitudinilor şi, implicit, a caracterului şi le completăm cu ideea de implicare a militarului în propria „călire psihică” – prin conştientizarea necesităţii pregătirii continue, a perfecţionării permanente, prin creşterea rezistenţei la factorii stresanţi, la frustrare, prin motivare intrinsecă şi autodeterminare – conturăm din nou rolul inteligenţei emoţionale în procesul adaptativ. Pregătirea psihologică a militarilor pentru misiuni este o activitate complexă care constă în primul rând în acţiuni de orientare, anticipare şi angrenare-modelare. Orientarea reprezintă de fapt “montarea”, mobilizarea pozitivă, constructivă, în vederea îndeplinirii unei misiuni, ca urmare a unui proces de înţelegere a atribuţiilor ce revin fiecărui individ şi de formare a motivaţiei în raport cu acestea. Între factorii care condiţionează procesul de orientare, alături de motivare şi automotivare, deosebit de importantă este imaginea de sine şi nivelul autoaprecierii – încrederea realistă în forţele proprii. Anticiparea reprezintă pregătirea acţiunii prin trăirea pe plan mental a misiunii la care militarul va participa. Anticiparea participării la o misiune sau alta reprezintă un proces activ în care evenimentele sunt percepute cu aproximaţie şi în funcţie de gradul de pregătire a acţiunilor proprii. Sunt anticipate atât acţiunile tactice, cât şi atitudini şi comportamente legate de diferite persoane implicate în misiune sau aflate în zona de desfăşurare a misiunii. Această proiecţie constituie un fel de anticipare “dramatică”, proprie fiecărui individ, menită să creeze anumite impresii, să canalizeze modul de gândire şi acţiune în funcţie de evoluţia posibililor adversari. Proiecţia poate să ia forma unui experiment mental în care sunt formulate ipoteze şi sunt coroborate modurile de acţiune învăţate şi exersate cu datele informative de care subiectul dispune. Stările de preparaţie, la un nivel superior de pregătire şi antrenament psihologic, nu rămân numai la nivel ideatic- abstract, ci capătă forme concrete, menite să pregătească acţiunile ulterioare. Angrenarea este o stare specifică de preparaţie care antrenează atât sfera intelectuală, cât şi pe cea afectivă şi motorie. La nivel intelectual, angrenarea se manifestă prin orientarea gândirii în raport cu sarcinile concrete, individuale sau cu misiunea în ansamblu, printr-o atitudine perceptivă adecvată care permite sesizarea situaţiilor critice şi adoptarea celor mai bune decizii. Sunt evitate astfel reacţiile negative de coloratură afectivă la evenimentele neaşteptate. Modelarea îmbracă forma unui antrenament ideomotor în care sunt trăite anticipat atât acţiunile şi mişcările din componenţa acestora cât şi emoţiile declanşate de o situaţie concretă.

Această anticipare constituie de fapt o pregătire pentru confruntarea cu diferite tipuri de evenimente, componenta afectivă având o importanţă deosebită pentru adaptarea ulterioară. Prin accentuarea pregătirii emoţionale se poate uşor depăşi capcana realizării unor modelări parţiale, cum ar fi: ale orei, locului de desfăşurare a misiuni, ale unor condiţii exterioare legate pe de o parte de tehnică, echipament şi materiale, iar pe de altă parte de reacţia publicului (ostilă, prietenoasă sau indiferentă) sau a unor adversari cu manieră de acţiune cunoscută. Chiar cele mai simple încercări de modelare a viitoarei misiuni au efecte pozitive, benefice, începând cu formarea unui stil de viaţă adecvat (odihnă, alimentaţie, consum de substanţe cu acţiune stimulativă sau sedativă) şi terminând cu formarea obişnuinţei de a acţiona în situaţii specifice. Bine pregătit din această perspectivă, subiectul îşi va începe misiunea cu atitudine pozitivă şi cu un plan tactic foarte apropriat de solicitările reale. Aceste etape ale pregătirii psihologice pentru misiune accentuează importanţa pentru reuşita acţiunilor întreprinse a următoarelor dimensiuni: - crearea unei atitudini dinamice, active în vederea îndeplinirii misiunii; - formarea şi întărirea încrederii în forţele proprii şi ale celorlalţi participanţi la misiune (grupă, detaşament ş.a.); - diminuarea sau chiar înlăturarea emoţiilor şi trăirilor negative, crearea şi menţinerea unor stări emoţionale pozitive; - pregătirea în vederea unui efort fizic şi psihic crescut şi educarea capacităţii de mobilizare a mecanismelor volitive. Considerăm în final că în procesul de pregătire pentru misiuni care comportă risc şi acţiune în situaţii tensionale este necesar să se realizeze antrenamente ideomotorii şi emoţionale, în care anticiparea şi executarea pe plan mental a mişcărilor şi acţiunilor trebuie să fie însoţită de proiectarea trăirilor afective declanşate de diferiţi stimuli. Anticiparea acestor stări, emoţii, sentimente, reacţii afective nu se poate realiza fără parcurgerea anterioară a etapelor de conştientizare a senzaţiilor şi trăirilor şi de acceptare a acestora. Proiectarea în diferite situaţii presupune şi estimarea comportamentului celorlalte persoane implicate, lucru dificil în absenţa sensibilităţii faţă de trăirile altei persoane, a atenţiei pentru aceasta şi înţelegerii poziţiei sale, aspecte care aduc în prim plan empatia. Desigur că o atitudine empatică garantează adoptarea unei modalităţi corespunzătoare de interacţiune psiho-socială, stabilirea unor relaţii eficiente şi productive, cu alte cuvinte, a unui comportament bazat pe aptitudini sau abilităţi interpersonale. Motivaţia ocupă în toate aceste aspecte un loc deosebit de important, dat fiind faptul ca lipsa sa îngreunează, dacă nu face chiar imposibilă orice acţiune umană.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE: A.Andreescu, T. Andreescu, C. Zaharia – Aspecte privind adunările publice în România, Ed. Transilvania Expres, 1998 D. Goleman – Emotional Intelligence, New York, 1996; M.Mirea (coord.) – Psihologia şi metodica educaţiei militare, Ed. Militară, Bucureşti, 1997; J. Segal – Raising Your Emotional Intelligence, New York, 1997.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful