You are on page 1of 86
Cuprins Introducere I. PARTEA TEORETICĂ 1. Consideraţii pedagogice interdisciplinare 1.1. Interdisciplinaritatea – delimitări conceptuale 1.2. Modalităţi de organizare interdisciplinară a conţinuturilor 1.3. Avantaje şi limite în organizarea interdisciplinară 1.4. Perspective interdisciplinare în reforma curriculară 2. Poziţii referitoare la raportul religie- ştiinţă 2.1. Conflict, contrast, contact, confirmare? 2.2. Noi argumente 2.3. Antagonism sau complementaritate? 2.4. Poziţia ştiinţei 2.5. Diverse puncte de vedere 2.6. Efectul darwinismului asupra lui... Darwin 2.7. Devastatoarele consecinţe ale evoluţionismului II. PARTEA APLICATIVĂ 1. Pluri- şi interconexiuni 1.1. Religie şi geologie 1.1.1. Pământ vechi- pământ nou 1.1.2. Argumente în favoarea catastrofismului 1.1.3. Realitatea potopului biblic 1.1.4. „Titanicul” potopului pe Ararat? 1.1.5. Tsunami în cartea lui Iov 1.2. Religie şi astronomie 1.2.1. Universul şi omul 1.2.2. Ziua cea lungă a lui Iosua 1.3. Religie şi botanică 1.3.1. Pronie şi botanică 1.3.2. Estetică şi botanică 1.3.3. Busuiocul- floarea Crucii 1.3.4. Semne minunate la Locurile Sfinte: rugul aprins 1.4. Religie şi zoologie 1.4.1. Piţigoii lui Darwin- micro- şi macroevoluţie 1.4.2. Denumirile biblice şi nomenclatura zoologică 1.4.3. Misterul dinozaurilor 1.4.4. „Balaurii” Bibliei- dinozaurii paleontologiei? 1.4.5. Fosile vii şi animale exotice 1.4.6. Liliecii şi ultrasunetele 2 1.4.7. Simţul necunoscut al porumbeilor 1.4.8. „Aşii” anesteziei 1.4.9. Zoorecorduri de viteză 1.4.10. Poveşti pescăreşti cu... balene 1.4.11. Marşul pinguinilor 1.4.12. Întrajutorări în lumea necuvântătoarelor 1.4.13. Au animalele suflet? 1.5. Religie şi genetică 1.5.1. „Mărturia” cromozomilor 1.5.2. S-a căsătorit Cain cu propria soră? 1.5.3. ADN-ul şi megacipul 1.5.4. Detalii cu aminoacizi 1.5.5. Probabilităţi şi viaţă 1.6. Religie, anatomie şi fiziologie 1.6.1. Omul- fiinţă unică 1.6.2. O capodoperă a Creaţiei- corpul uman 1.6.3. Teme medicale în Sfânta Scriptură 1.6.4. Neurobiologia, o provocare a ştiinţei 1.6.5. Finalitatea şi organele rudimentare 1.6.6. De când este permis consumul de carne? 1.6.7. Neputrezirea trupurilor 1.6.8. Stigmatele- dar divin sau autosugestie? 1.7. Mărturia savanţilor: „Dumnezeu există!” 1.7.1. Mărturii 1.7.2. Johannes Kepler 1.7.3. Isaac Newton 1.7.4. Jan Amos Comenius 1.7.5. Carl von Linne 1.7.6. Blaise Pascal 1.7.7. Pariul lui Pascal 1.7.8. Nicolae Paulescu 2. Concluzii 3. Bibliografie 3 Introducere Predarea ştiinţelor, în măsura în care nu conduce la închidere „dogmatică”, este un fapt deosebit de benefic pentru instrucţia şi educaţia religioasă. La ora actuală, însă, disciplinele şcolare nu sunt „acordate” şi focalizate spre un scop unitar, nu sunt fundamentate suficient pe o spiritualitate în consens cu credinţa creştină. Multe discipline nu numai că nu contribuie la facilitarea formării religioase, ci, dimpotrivă, prezintă perspective unilaterale de înţelegere, seamănă confuzie şi adâncesc distanţele. Chiar prin temele prescrise de programe, o parte din aceste discipline de studiu au rămas în continuare „ateizate”, prin reliefarea cu obstinaţie a determinărilor materialiste şi prin ocolirea eventualelor implicaţii spirituale. Spiritul pozitivist precumpăneşte şi este alimentat în maniere multiple. Elevii noştri sunt împinşi spre frânturi explicative izolate. De aceea o cerinţă deontologică o constituie eliminarea rupturilor şi ambiguităţilor existente încă la nivelul conţinuturilor educative. Cerinţa poate fi respectată întrucât, din punct de vedere principial şi constitutiv, nu există incompatibilităţi de netrecut între paradigmele ştiinţifice şi credinţa religioasă. Lucrarea metodico- ştiinţifică „Interdisciplinaritate în abordări teoretice şi aplicative între religie şi ştiinţele naturii” se doreşte o continuare a preocupărilor pe tărâmul fascinant şi complex al relaţiei dintre religie şi ştiinţă. Interesul pentru problematică s-a materializat în 1997 prin susţinerea lucrării de licenţă în cadrul teologiei fundamentale pe tema relaţiei creaţie-evoluţie din perspectiva concepţiei teonome răsăritene, a continuat cu iniţierea, la 16 februarie 2001, a rubricii „Teologie şi ştiinţă” în paginile săptămânalului „Argeşul Ortodox”, susţinută şi astăzi împreună cu bunul prieten Alexandru Brichiuş şi s-a concretizat prin apariţia lucrării „Barca lui Darwin în derivă. Interferenţe religieştiinţă” în colaborare cu acelaşi inimos coleg de tandem la Editura piteşteană Carminis (în decembrie 2004). De aceea, am intenţionat să valorificăm teoretic şi practic rezultatele cercetărilor sistematice în acest areal, pentru ca perfectibila lucrare de faţă să devină o bază a diverselor activităţi aplicative în domeniul interdisciplinar, determinând îmbunătăţirea acestora, extinderea cercetărilor şi a dialogului între profesorii diferitelor discipline, formularea de noi concluzii şi generalizări într-o direcţie transdisciplinară, menite să amelioreze şi să inoveze practica educaţională. Cercetarea nu se doreşte una exhaustivă şi nu reprezintă un punct terminus, ci, sperăm, o deschidere spre noi abordări, perspective, interpretări şi extensii interdisciplinare. 4 I. PARTEA TEORETICĂ 1. Consideraţii pedagogice interdisciplinare 1.1. Interdisciplinaritatea – delimitări conceptuale O constantă a politicii curriculare din ultimele decenii o reprezintă tendinţa de organizare interdisciplinară a conţinuturilor. Deşi nu sunt noi, preocupările pentru promovarea unei viziuni interdisciplinare au fost impuse în ultima vreme de necesitatea firească a cuprinderii integrale a fenomenelor, prin corelarea informaţiilor din domenii diferite şi prin metode specifice de cercetare. De-a lungul istoriei învăţământului, principiul interdisciplinarităţii a fost continuu teoretizat, deşi rareori a fost aplicat în practica şcolară. El a fost susţinut ca principiu de structurare a conţinuturilor de către sofiştii greci prin programul unui învăţământ circular (enkyklios paidea) şi aplicat ca modalitate de organizare a conţinuturilor şcolare în planuri, programe şi manuale la începuturile istoriei şcolii şi a universităţii (universitas scientiarum). Potrivit lui G. Gusdorf, pe măsură ce societatea a evoluat către specializare şi superspecializare, interdisciplinaritatea a fost progresiv limitată. Numeroşi pedagogi au evidenţiat atât insuficienta conceptualizare, cât şi lipsa generalizată a strategiilor didactice interdisciplinare în viaţa şcolii. Chiar dacă se pot regăsi valoroase experienţe interdisciplinare şi în trecut, revitalizarea organizării interdisciplinare a conţinuturilor în contextul concepţiei curriculare reprezintă o incontestabilă contribuţie a pedagogiei contemporane. Conceptul pedagogic de interdisciplinaritate valorifică dubla perspectivă epistemologică (intersectarea teoretico-metodologică a disciplinelor în procesul de cercetare) şi pragmatică (aplicarea soluţiilor elaborate prin valorificarea mai multor ştiinţe la proiectarea unei acţiuni sau la luarea unei decizii), reunindu-le în contextul transpunerii didactice cunoaştere-acţiune. Modalitate de organizare a conţinuturilor învăţării cu implicaţii asupra strategiei de proiectare a curriculum-ului, interdisciplinaritatea oferă o imagine unitară asupra fenomenelor şi proceselor studiate în cadrul disciplinelor de învăţământ şi facilitează aplicarea şi contextualizarea cunoştinţelor şcolare în diversele situaţii ale vieţii. Centrul european al UNESCO pentru învăţământul superior (CEPES) a elaborat o sinteză a conceptelor corelative interdisciplinarităţii (monodisciplinaritatea, multidisciplinaritatea, pluridisciplinaritatea, transdisciplinaritatea) din perspectiva întrepătrunderii disciplinelor şi a metodelor de cercetare. D’Hainaut a extins analiza acestor concepte şi la 5 strategii aferente de organizare a conţinuturilor în contextul învăţării şcolare, reliefând diferite avantaje şi limite: -Monodisciplinaritatea, ca formă tradiţională de organizare a conţinuturilor pe discipline predate relativ independent unele de altele, oferă elevului siguranţa avansării liniare pe un traseu cognitiv bine delimitat. Totuşi, în devotamentul său pentru disciplină, profesorul tinde să considere secundar obiectul prioritar al educaţiei (elevul), traseul parcurs putând conduce la paradoxul enciclopedismului specializat. -Multidisciplinaritatea reprezintă o formă de supraîncărcare a programelor şi a manualelor şcolare şi de pătrundere a redundanţelor. Se realizează de cele mai multe ori prin juxtapunerea cunoştinţelor din mai multe domenii, în scopul reliefării aspectelor comune, fiind o formă mai puţin dezvoltată a transferurilor disciplinare şi o etapă iniţială a abordării sistemice a ştiinţelor. -Pluridisciplinaritatea prezintă avantajul abordării unui fenomen din perspective diferite, având ca punct de plecare în structura conţinuturilor o temă, o situaţie, o problemă vizată de mai multe discipline, cu metode specifice. Nu este recomandată pentru nivelurile de şcolarizare cu un grad mai înalt de specializare. -Transdisciplinaritatea desemnează o nouă abordare a învăţării şcolare, centrată nu pe teme, subiecte sau materii, ci „dincolo” de acestea. Prin întrepătrunderea mai multor discipline şi coordonarea cercetărilor se poate ajunge în timp, prin specializare, la apariţia unui nou areal de cunoaştere. Materiile de studiu nu mai sunt valorificate ca scop în sine, ci ca furnizoare de experienţe de învăţare şi formare, iar transcenderea lor nu înseamnă eludarea conţinutului informaţional al acestora. Conceptul de transdisciplinaritate fundamentează şi favorizează învăţarea pe realitate, viziunea globală şi transferul cunoştinţelor. Introdusă excesiv, prezintă dezavantajul lipsei de rigoare şi de profunzime în cunoaştere, precum şi cel al acumulării de lacune. În interdisciplinaritate, coordonarea este concepută la nivel înalt, fiecare disciplină participând cu propriile scheme conceptuale, iar axiomatica comună unui grup de discipline înrudite este definită la un nivel ierarhic superior. 1.2. Modalităţi de organizare interdisciplinară a conţinuturilor În plan teoretic, interdisciplinaritatea presupune un salt de la învăţământul axat pe disciplinele tradiţionale compartimentate şi învăţarea succesivă a lor, la învăţământul interdisciplinar caracterizat de dobândirea simultană de cunoştinţecapacităţi-atitudini comune mai multor discipline şi bazat pe învăţarea integrată a cunoştinţelor şi capacităţilor ştiinţifice de natură intelectuală, religioasă, morală, estetică, fizică, raportate la experienţa de viaţă a elevului. Pe de altă parte, la nivel practic, interdisciplinaritatea înseamnă abordarea conţinutului instruirii în situaţii didactice concepute în funcţie de corelaţiile existente între diferite discipline didactice ( cf. Sorin Cristea, 1998). 6 După criteriul naturii transferurilor operate între discipline, se pot delimita următoarele modalităţi de organizare a conţinuturilor sub aspect interdisciplinar: -interdisciplinaritatea unor domenii învecinate (de exemplu istoria şi geografia, psihologia şi pedagogia, biologia şi chimia, ca în temele dezvoltate în partea secundă a lucrării noastre). -interdisciplinaritatea problemelor abordate. -transferul de metode sau de strategii de cunoaştere ori de investigaţie ştiinţifică, precum metoda analizei sistemice, metodele de prelucrare statistică a datelor şi metoda analizei istorice. - transferul de concepte prin valorificarea valenţelor unui concept în diferite domenii de cunoaştere. Cercetătorul Emil Păun (1991) ne oferă o modalitate de identificare şi ordonare a conţinuturilor pe următoarele paliere: integrarea ansamblului de cunoştiinţe în jurul unui pol (ştiinţific, practic, personal); integrarea prin lecţie; integrarea în jurul unei activităţi fundamentale; integrarea în jurul unei singure discipline; recombinarea elementelor unor programe distincte. Un alt specialist, A. Beldeanu Iancu (1985) prezintă o clasificare a interdisciplinarităţii în raport cu obiectul studiat şi cu teoria produsă. Astfel, el vorbeşte de interdisciplinaritate internă (dezvoltarea unor teme prin prisma legăturilor dintre domenii şi prin menţinerea disciplinelor de învăţământ, ca în partea aplicativă a lucrării de faţă), interdisciplinaritate instrumentală (aplicarea metodelor specifice mai multor discipline la una singură), interdisciplinaritate critică (aplicarea metodelor specifice unei singure discipline la mai multe materii), interdisciplinaritate prin supradeterminare (încrucişare între discipline, înlănţuite sistemic). În practica şcolară, planul de învăţământ sau programele disciplinelor şi ariilor curriculare sugerează unele demersuri interdisciplinare la nivelul corelaţiilor minimale, obligatorii. Există însă, în afara acestora, demersuri sistematice de interdisciplinaritate ce presupun o analiză epistemologică a disciplinelor predate în vederea identificării conceptelor şi metodelor comune, transferabile sau extrapolabile. Dacă cel întâi tip de demersuri este, de regulă, aplicat de toţi profesorii, celelalte se realizează prin colaborarea mai multor profesori în echipă, aşa cum am propus în opţionalul din partea finală. Pentru proiectarea unor asemenea demersuri sistematice, se cere profesorilor implicaţi un antrenament special, o pregătire iniţială sau postuniversitară adecvată spre o autentică predare interdisciplinară. 1.3. Avantaje şi limite în organizarea interdisciplinară Diferite cercetări realizate în vederea identificării unor modalităţi de organizare a conţinuturilor au evidenţiat atât avantajele, cât şi limitele prezentate de interdisciplinaritate (cf. G. Văideanu, N. Cerchez,1989 a şi b; G. Văideanu, 1976 a şi b; G.Văideanu, 1985). 7 Avantajele organizării interdisciplinare au determinat cercetarea pedagogică să propună interdisciplinaritatea drept principiu de bază în reforma curriculară. Astfel, M. Bocoş (2002) evidenţia dezvoltarea conexiunilor şi transferurilor informaţionale şi metodologice între discipline, precum şi posibilitatea formării şi modelării de competenţe transferabile, din perspectiva conţinuturilor şi metodelor abordate. Pentru profesorii implicaţi în activităţile interdisciplinare se poate dezvolta spiritul de echipă, ce constituie un model de comportament şi cooperare şi pentru elevi, aşa cum opinau G. Văideanu şi N. Cerchez (1989 a). Avantajele pot fi multiple şi pentru elevi: -înlocuieşte gândirea sumativă şi o dezvoltă pe cea integrativă. - permite depăşirea impasului hiperspecializării. - facilitează aplicarea cunoştinţelor, operaţionalizarea şi sistematizarea lor. - poate conduce la îmbunătăţirea capacităţii de comunicare şi la familiarizarea elevilor cu utilizarea conceptelor cu caracter integrativ. -contribuie la dobândirea unei viziuni sistemice asupra cunoaşterii. - favorizează identificarea notelor specifice ale unor discipline conexe. -determină obţinerea unei motivaţii superioare a învăţării. Dintre limitele şi riscurile organizării interdisciplinare cel mai important este „enciclopedismul steril”, adică învăţarea superficială, nesistematică, minimalizarea necesităţii de a stăpâni cunoştinţele de bază. Care sunt limitele unei defectuoase organizări interdisciplinare? Programele şi manualele şcolare, evaluările la examenele şi concursurile naţionale sunt concepute în viziune monodiciplinară, iar lucrările de metodică şi didactică realizate din perspectivă interdisciplinară lipsesc. Persistă dificultăţi în evaluarea performanţelor unui învăţământ interdisciplinar. Deşi amenajarea de cabinete dotate corespunzător este necesară, nu există mijloace didactice concepute în viziune interdisciplinară. Chiar dacă activităţile didactice interdisciplinare presupun lucrul în echipă, efort fizic şi psihic suplimentar şi o investiţie de timp importantă, nu există încă un cadru necesar formării iniţiale a profesorilor în contextul unei specializări multiple şi a unei culturi generale adecvate. Pe de altă parte, conform părerii lui G.Văideanu (1976 b), interdisciplinaritarea nu satisface dorinţa elevilor de a dobândi nu doar o viziune globală şi unitară, ci şi o clasificare a domeniilor care să le permită să se orienteze şi să efectueze operaţiuni. Ea nu poate asigura o calificare pe un domeniu restrâns, în condiţiile în care majoritatea profesiilor contemporane se sprijină, de obicei, pe una sau două discipline de bază. O combinare între interdisciplinaritatea totală şi învăţământul pe materii conceput în maniera tradiţionalistă, în funcţie de exigenţele ştiinţei contemporane, de diversele activităţi sociale şi de exigenţele psihologice ale diferitelor vârste, pare soluţia cea mai realistă şi mai eficace. 8 1.4. Perspective interdisciplinare în reforma curriculară Într-o perioadă excesiv de laicizată şi debusolantă din punct de vedere valoric, când însă se vizează pregnant o reformare a conţinuturilor şcolare, forurile de decizie ar trebui să fie conştiente de necesitatea unor deplasări de accente, de concertare a disciplinelor şcolare înspre spiritualizarea mai pronunţată a omului. Pentru că interdisciplinaritatea implică stabilirea şi exploatarea unor conexiuni între idei, limbaje explicative sau operaţii diverse, este necesară aruncarea unor punţi de legătură între disciplinele de învăţământ, prin realizarea unei fuziuni între mai multe perspective conceptuale şi operatorii. Un conţinut şcolar structurat în chip interdisciplinar este mai adecvat realităţii descrise şi asigură o percepere coerentă, unitară a fenomenologiei existenţiale. Mai mult decât alţi profesori, cel de religie trebuie să cunoască şi valorile stipulate la celelalte discipline, obiective, conţinuturi şi mijloace specifice altor laturi ale educaţiei, pentru a le integra şi valorifica în scopul predării propriei discipline. Pentru învăţământul preuniversitar, G. Văideanu identifica între posibilităţile de insinuare a interdisciplinarităţii trei „puncte de intrare” angajate în realizarea procesului didactic. Primul este rezervat conceptorilor, adică autorilor de planuri, programe şi manuale şcolare, fişe sau teste ale concursurilor şi examenelor naţionale. Urmează punctele de intrare accesibile învăţătorilor şi profesorilor, în cadrul proceselor de predare şi evaluare, situaţie în care programele şcolare rămân neschimbate. Al treilea nivel se realizează prin intermediul activităţilor extraşcolare ( cercuri, vizite, excursii, pelerinaje etc), aşa cum vom prezenta în capitolul „Ecouri interdisciplinare”. Interdisciplinaritatea a fost acceptată atât în elaborarea Noului Curriculum ( planuri, programe şi manuale şcolare), cât şi în conceperea şi desfăşurarea proceselor educaţionale formale şi informale. Ea poate fi regăsită în unele principii care stau la baza elaborării planului de învăţământ, mai ales în principiul descentralizării şi al flexibilizării curriculumului (modurile de îmbinare ale curriculumului-nucleu CN cu CDS, curriculumul la decizia şcolii şi componentele acestuia) şi în principiul selecţiei şi ierarhizării culturale, referitor la interrelaţionarea şi integrarea obiectelor de studiu într-un sistem, precum şi la consacrarea conceptului de arie curriculară (cf. M. Ionescu, I. Radu, coord., 2001). Principiul descentralizării şi al flexibilizării curriculumului poate asigura interdisciplinaritate şi prin intermediul CES ( curriculumul elaborat de şcoală), prin care şcoala propune studierea în mod opţional a unor discipline în viziune interdisciplinară, la nivelul ariei curriculare sau la nivelul mai multor arii curriculare, ca în opţionalul proiectat în această lucrare. În funcţie de resursele umane şi materiale avute la dispoziţie, propunătorul poate elabora o programă şcolară pentru disciplina vizată, în care obiectivele de referinţă/ competenţele 9 specifice se subordonează obiectivelor cadru/ competenţelor generale ale disciplinelor ce alcătuiesc interdisciplina. Pe parcursul temelor dezvoltate în perfectibilul efort interdisciplinar de faţă vom sublinia că perspectiva interdisciplinară constituie o condiţie a realizării educaţiei religioase, multiplele corelaţii disciplinare asigurând credibilitate şi temeinicie adevărurilor de credinţă transmise. Conexiunile cu variatele elemente ale culturii sunt indispensabile pentru clădirea credinţei. Credinţa fără cultură nu poate coborî pe pământ, după cum cultura fără credinţă nu-l poate urca pe om către cer. Este bine să se valorifice elementele convergente, rezonante, întrezărite la nivelul orizonturilor religie-ştiinţă, înainte de a scoate în relief eventualele incompatibilităţi între adevărurile de credinţă şi cele ale ştiinţei. Profesorul de religie trebuie să fie la curent cu datele din domeniile ştiinţei şi culturii contemporane, cu care elevul intră în contact prin intermediul altor ştiinţe, pentru a lua acest fond aperceptiv drept bază şi premisă pentru propriul eşafodaj explicativ, recomanda psihopedagogul Constantin Cucoş. Altfel, după opinia lui S. Reli, dacă învăţământul religios se izolează cu totul de celelalte obiecte de studiu, atunci şi religia poate rămâne o materie cu totul izolată, eterogenă în sufletul elevului. 2. Poziţii referitoare la raportul religie-ştiinţă 2.1. Conflict, contrast, contact sau confirmare? Meditând asupra problemei raportului dintre ştiinţă şi religie, John F. Haught decelează mai multe variante posibile: „1. Unii consideră religia complet opusă ştiinţei sau spun că ştiinţa invalidează religia. Voi numi aceasta poziţia conflictului. 2. Alţii insistă că religia şi ştiinţa diferă atât de mult una de alta încât din punct de vedere logic conflictul dintre ele e imposibil. Religia şi ştiinţa sunt valabile amândouă, dar trebuie separate cu fermitate una de cealaltă. Aceasta este poziţia contrastului. 3. Alţii spun că, deşi religia şi ştiinţa sunt distincte, ştiinţa are întotdeauna implicaţii asupra religiei şi viceversa. Ştiinţa şi religia interacţionează în mod inevitabil şi, prin urmare, religia şi teologia nu trebuie să ignore unele descoperiri ale ştiinţei. Pentru simplificare, voi numi aceasta poziţia contactului”1. Autorul arată că adevăratul conflict nu are loc între religie şi ştiinţă, ci între scientism şi religie. 1 John Haught, Ştiinţă şi religie, pag. 16 10 „Scientismul poate fi definit ca acea credinţă potrivit căreia ştiinţa este singurul ghid trainic către adevăr. Trebuie să subliniem faptul că scientismul nu este identic cu ştiinţa. În vreme ce ştiinţa este o metodă modestă, solidă şi prolifică de înţelegere a unor lucruri importante despre univers, scientismul este singura modalitate adecvată de a ajunge la adevăr” 2 Autorul este convins că, dacă reuşim să distingem corect religia de scientism, putem evita conflictul dintre religie şi ştiinţă. De aceea, în afară de primele trei variante redate mai sus, autorul propune încă una, numită modalitatea confirmării. Conform acesteia, „religia sprijină şi alimentează în profunzime, întreaga activitate ştiinţifică”3. Convingerea profundă a autorului este că „ideea despre un Dumnezeu personal nu numai că nu este opusă ştiinţei, ci chiar o sprijină”4. La baza demersului ştiinţific se află şi credinţa profundă care susţine ideea de univers înţeles ca sistem finit, caracterizat printr-o ierarhizare de structuri raţionale. Dar această credinţă care premerge oricărui demers ştiinţific este hrănită de credinţa omului religios în raţionalitatea creaţiei. În concluzie, John Haught arată că „Metoda confirmării poate fi enunţată după cum urmează: afirmaţia religiei potrivit căreia universul este o totalitate finită, coerentă, raţională şi ordonată, cu originea într-o supremă dragoste şi promisiune, oferă o viziune generală asupra lucrurilor, care alimentează permanent căutarea ştiinţifică a cunoaşterii şi eliberează ştiinţa de asocieri cu ideologii restrictive”. 2.2. Noi argumente în favoarea dialogului dintre ştiinţă şi credinţă Tema dialogului dintre ştiinţă şi religie este dezbătută cu multă fineţe în lucrarea lui Jean-Pierre Lonchamp, inclusă în colecţia intitulată Noua reprezentare a lumii. XXXI: Eonul Dogmatic (Bucureşti, 2003). Autorul nu este de acord cu imaginea scindării antinomice dintre teologie şi ştiinţă, pentru că ambele domenii sunt complementare în cadrul efortului de explorare a tainelor universului. Pe de altă parte, nu se poate realiza o reală fuziune între aceste domenii: „Unii visează o vastă sinteză unificatoare între ştiinţa contemporană şi tradiţiile mistice sau religioase. În loc să ne pierdem într-un concordism sau într-un sincretism plin de confuzii, ar fi mai bine să ajungem la un dialog adevărat între marile tradiţii culturale: ştiinţa, religia…” 5. ibidem, pag. 30 ibidem, pag. 21 4 ibidem, pag. 64 5 Jean- Pierre Lonchamp, Ştiinţă şi credinţă, pag. 9. 2 3 11 Viziunea pretinsei antinomii existente între ştiinţă şi credinţă este relativ recentă. Ştiinţa şi credinţa au fost considerate deseori antinomice; nu a fost dintotdeauna aşa. Dacă privim de-a lungul istoriei constatăm că, încă de la naşterea sa, în Grecia secolului al VI-lea î. Hr., ştiinţa era considerată foarte aproape de metafizică. Abia în secolul al XVII-lea se observă serioase veleităţi, de emancipare a ştiinţei. Autorul combate prejudecata scientistă conform căreia numai ştiinţa ne poate oferi adevărul. În primul rând, domeniul ştiinţei este limitat la problemele investigate şi la coordonatele spaţiu – timp şi materie. Credinţa vizează tocmai realităţile eterne existente dincolo de timp, aşa cum afirma filosoful Ludwig Wittgenstein. Domeniul cunoaşterii ştiinţifice seamănă cu o insulă înconjurată de un imens ocean, constituit din ceea ce ştiinţa cunoaşte, dar tocmai acest ocean mă interesează. De aceea, ştiinţa nu poate da răspuns problemelor globale fundamentale, exprimate prin întrebări precum: ce suntem noi? de unde venim? care este sensul existenţei noastre? De asemenea, ştiinţa nu poate întemeia prin sine un sistem etic, dar marii oameni de ştiinţă au simţit nevoia unei profunde înţelegeri religioase a universului, dincolo de rezultatele cercetării ştiinţifice. În acest sens, Albert Einstein nu a fost de acord cu ideea predominării dezordinii în domeniul cuantic, afirmându-şi credinţa în raţionalitatea (ordinea) fundamentală a lumii. În lucrarea sa Cum văd eu lumea, el afirma că trebuie să recunoaştem la baza oricărei lucrări ştiinţifice de o anumită anvergură, o convingere compatibilă cu sentimentul religios, atâta timp cât ea acceptă o lume fondată pe raţiune, o lume inteligibilă!. Această convingere, legată de un sentiment profund al unei raţiuni superioare, dezvăluindu-se în lumea experienţei, traduce pentru mine ideea de Dumnezeu. Toate aceste idei demonstrează că dialogul dintre ştiinţă şi credinţă se poate realiza chiar în sufletul cercetătorului, confirmând adagiul lui Wittgenstein pe care l-am citat mai sus: „Există încă oameni de ştiinţă convinşi că insula trebuie să se extindă până ce oceanul va dispărea” 6. Dincolo de interogaţiile ştiinţei şi de ideea de Dumnezeu, înţeles în calitate de cauză primă a universului (conceptul filosofic abstract), omul de ştiinţă are însă nevoie de înţelegerea vie a lui Dumnezeu ca Sfântă Treime, izvor al relaţiei interpersonale. De aceea, dialogul dintre ştiinţă şi religie trebuie să se bazeze pe ideea de complementaritate: „Cert, existenţa unei realităţi ultime, cea care se ascunde în spatele lucrurilor, este plauzibilă, dar există abordări diversificate ale acestei realităţi… Pentru ce să le opunem, exaltându-ne pentru una în detrimentul alteia, atâta timp cât ele se completează?” În concluzie, autorul se pronunţă pentru un dialog interdomenial, care va depăşi limitele supărătoare ale raţionalismului scientist şi ale iraţionalismului (astrologie, ocultism etc…). 6 ibidem, pag. 159 12 2.3. Antagonism sau complementaritate? Numeroşi oameni de ştiinţă, de exemplu Jean Kovalevsky, caută să rezolve problema raportului dintre religie şi ştiinţă. Problema se pune astfel: este vorba de antagonism sau de complementaritate între cele două domenii? Se ştie că opinia generală care a dominat multă vreme în acest sens a fost orientată spre antagonism. De exemplu, în lucrarea sa intitulată „Hazard şi necesitate”, J. Monod arată că „ştiinţa se întemeiază pe principiul determinismului (cauză-efect), unele evoluţii fiind consecinţa hazardului”.7 Rezultă că natura este guvernată de legi implacabile, omul fiind rezultatul acţiunii hazardului prezent în mecanismul evolutiv. Conform lui Monod, nu există un sens transcendent implicat în dezvoltarea universală, omul fiind un simplu accident izolat al procesului evolutiv. Pe de altă parte, astăzi se discută din ce în ce mai mult de posibilitatea realizării unui raport de complementaritate între religie şi ştiinţă. Cum arată mitropolitul Daniel Ciobotea, învăţătura şi tradiţia bisericească ortodoxă constituie un puternic fundament pentru dialogul dintre ştiinţă şi religie, un exemplu de sinteză între domenii fiind faimosul „Comentariu la Hexaimeron” al Sfântului Vasile cel Mare. Pe de altă parte mecanica cuantică a non-determinismului şi teoria relativităţii spaţiului şi timpului fac ca descrierea ştiinţifică a universului să fie astăzi o descriere probabilistă, în care este posibilă acţiunea lui Dumnezeu fără prejudicii pentru legitatea ştiinţifică. Tot în această direcţie, fizicianul Basarab Nicolescu propune o abordare transdisciplinară a realităţii, căutând să realizeze un acord cu tradiţia patristică. De fapt, cunoaşterea transdisciplinară se află în acord cu tradiţia patristică şi în particular, cu învăţăturile lui Dionisie Areopagitul şi Grigore de Nyssa, fiindcă ea reprezintă o tentativă de deschidere a dialogului între cunoaşterea catafatică şi cunoaşterea apofatică. Iar cunoaşterea ştiinţifică este una chiar de tip catafatic. Cum exprimă autorul amintit, dialogul inter- şi transdisciplinar este o cale care poate duce la o abordare complementară a raportului ştiinţă – religie. 2.4. Poziţia ştiinţei în raport cu credinţa în realitatea personală a lui Dumnezeu Fizicianul Steven Weinberg arată în una dintre lucrările sale că progresul ştiinţei actuale exclude ideea despre existenţa unui Dumnezeu personal. Ştiinţa are în viziunea sa rolul demistificării lumii: „Cu cât sapă mai mult ştiinţa, cu atât mai impersonal apare universul” 8. Basarab Nicolescu, Ştiinţă şi religie – Antagonism sau complementaritate, Bucureşti, 2002, pag. 127 8 John Haught, op. cit. pag. 44. 7 13 Semnificaţia demistificatoare a ştiinţei determină şi atitudinea specifică dezvrăjirii lumii, proprie filosofiei lumii contemporane. Întrebări de acest fel au fost puse şi de savanţii teişti, precum Blaise Pascal, care constata că infinitatea spaţiului universal umple de angoasă. Giordano Bruno considera de asemenea că, dacă acceptăm premisa existenţei unui univers infinit, atunci Dumnezeu ar trebui să se identifice cu acest univers (panteism). Dar, în acest caz nu se mai poate vorbi de Dumnezeu ca persoană. În contrast cu această abordare, teologia arată că fizica nu este capabilă să ne pună în contact cu realitatea fundamentală a universului. Existenţa lui Dumnezeu personal este o problemă pe care ştiinţa, inclusiv fizica, nu o vor rezolva niciodată. Rezultă că impersonalitatea universului este o simplă credinţă a savanţilor îmbibaţi de modelul scientist care nu poate fi demonstrat apodictic. Pe de altă parte, materialismul ştiinţific nu este nimic altceva decât un sistem de credite sau presupuneri, amestecate fără spirit critic cu o metodă de cunoaştere valabilă şi neutră şi anume ştiinţa. Totuşi, dincolo de ideea contrastului dintre religie şi ştiinţă, este posibil ca fizica să descopere anumite indicii ale lucrării divine, ca de exemplu constantele care stau la baza „funcţionării” universului material, care demonstrează prezenţa raţionalităţii imanenţei lumii. Savantul Albert Einstein a fost întrebat de către Arhiepiscopul de Canterbury care vor fi implicaţiile teoriei relativităţii în raport cu religia? Einstein a negat existenţa unei legături sau implicaţii între cele două domenii, dar există alţi savanţi care nu sunt de acord cu această poziţie. Ei susţin că teologia are întotdeauna în vedere o anumită cosmologie, iar cosmologia schimbă într-adevăr modul în care teologia îl concepe pe Dumnezeu. Pe de altă parte, teologia confirmării afirmă că ideea de Dumnezeu ca Persoană nu este opusă ştiinţei, ci chiar sprijină ştiinţa în investigaţiile sale. Bineînţeles că religia poate confirma întregul efort ştiinţific. Cum afirmă John Haught, „Susţinem ideea că credinţa într-un Dumnezeu Personal are o capacitate unică de a confirma încrederea noastră în inteligibilitatea nesfârşită a realităţii, o încredere fără de care cercetarea ştiinţifică ar fi infirmă pentru totdeauna”9. Credinţa în realitatea Personală a lui Dumnezeu este fondată pe încrederea axată pe sentimentul fidelităţii, care stă la baza aprofundării realităţii. Fără încredere nu poate fi nici un demers ştiinţific serios. În concluzie, credinţa în realitatea Fiinţei Divine Personale este mai mult decât compatibilă cu ştiinţa, fiind şi un puternic sprijin pentru ştiinţă. 9 ibidem, pag. 64. 14 2.5. Diverse puncte de vedere privitoare la raportul dintre religie şi teoria evoluţionistă Teoria evoluţionistă elaborată de Charles Darwin se axează pe trei idei forţă. Astfel se consideră că variaţiile care conduc la diferenţierea speciilor sunt întâmplătoare, apoi selecţia naturală se realizează prin lupta acerbă a indivizilor pentru supravieţuire şi în sfârşit procesul selecţiei datorită căruia numai organismele cele mai bine adaptate supravieţuiesc arată că universul este în esenţă orb şi indiferent faţă de viaţă şi faţă de umanitate. Accentuând aceste premise mulţi filosofi (Marx, Nietzsche, Freud) au considerat că Darwin ar fi unul dintre principalii reprezentanţă ai ateismului ştiinţific. Pentru alţi autori însă, Darwin nu ar fi ateu, ci un agnostic şovăielnic. El nu a renunţat niciodată… la moştenirea religioasă. Dincolo de interpretările date concepţiei filosofice darwiniste, se pune problema compatibilităţii sau a incompatibilităţii dintre evoluţionism şi religie. Pentru cei mai mulţi autori, cele două domenii se află angajate într-un conflict ireconciliabil pentru că dacă echivalăm evoluţia cu concepţia materialistă, atunci aceasta face inutilă existenţa unui creator. Pe de altă parte, adepţii teoriei contrastului arată că evoluţia şi religia sunt două puncte de vedere diferite, care nu pot fi alături, fiind incompatibile. Contradicţiile provin din alăturarea neinspirată a celor două sfere de cunoaştere şi pot fi evitate respectând principiul neamestecului genurilor. Prin urmare, pentru a evita acest tip de combinaţie şi conflictul care rezultă de aici, trebuie să deosebim în mod consecvent şi riguros, ştiinţa de toate sistemele de credinţă. Dar reprezintă această poziţie un mod de soluţionare a conflictului, sau nu? Încercând să se delimiteze de ideea conflictului , adepţii acestei teorii consideră că variaţiile produse de selecţia naturală sunt întâmplătoare doar datorită ignoranţei noastre, având în fond finalitatea lor. Pe de altă parte, argumentele despre lupta şi suferinţa fiinţelor vii nu aduc nimic nou în raport cu problema răului de care liderii religioşi sunt conştienţi. Pe scurt, caracterul impersonal al procesului evolutiv ar fi doar produsul ignoranţei noastre. Alţi gânditori, consideră că se poate realiza un contact între cele două domenii, arătând că întâmplarea nu este iluzorie, ci este rezultatul libertăţii pe care Dumnezeu a lăsat-o fiinţelor vii, sursa acestei libertăţi fiind iubirea divină: Deoarece iubirea creatoare divină are aspectul de a „lăsa lucrurile să fie” – ceea ce nu implică în nici un fel retragere deistă, ci o intimitate modestă, nu ne surprind deloc căile ciudate şi schimbătoare ale evoluţiei. Deşi Darwin a afirmat caracterul haotic al procesului evolutiv, totuşi procesul decurge de la simplu la complex, implicând astfel ordinea şi raţionalitatea. Atât religia, cât şi evoluţia, caută să aibă acces la fondul misterios al creaţiei şi adepţii teoriei conformismului caută să realizeze o teologie evoluţionistă sau o evoluţie teistă. 15 Împotriva acestei încercări se ridică însă autori religioşi cum ar fi Cuviosul ieromonah Serafim Rose, care arată că în oricare dintre variantele ei (fizică, spirituală, teistă), evoluţia nu poate fi pusă în acord cu misterul creaţiei, pentru că nu-l putem subordona pe Dumnezeu procesului evolutiv. 2.6. Devastatoarele consecinţe ale evoluţionismului „Dacă nu există un Dumnezeu Care să răsplătească binele şi să pedepsească răul, totul este permis” (F. M. Dostoievski). În prezent, numeroase persoane „educate” acceptă ca o realitate fundamentală faptul că totul în cosmos a evoluat şi continuă să evolueze prin procese de tip evolutiv. Conceptele teoriei evoluţioniste ar fi valabile şi în cazul instituţiilor sociale şi al artelor. Majoritatea partidelor politice, precum şi şcolile de sociologie, istorie sau arte pun la baza doctrinelor proprii aceste concepte şi le răspândesc. De la religie până la muzica rap, conceptul de dezvoltare progresivă prin erori sau „mutaţii” şi „selecţie naturală” a fost aplicat în aproape toate domeniile. Mulţi contemporani cred că omul a evoluat din maimuţă sau din animale inferioare ei. Mai contează astăzi, în realitate, de unde venim? Mai are vreun impact asupra vieţii cotidiene adevărul despre creaţie sau evoluţie? Impactul teoriei evoluţiei asupra societăţii umane nu trebuie subestimat. Dintr-o perspectivă strict ştiinţifică, accentul pus pe evoluţionism a determinat o serie de false presupuneri legate de biologie, astronomie, paleontologie sau antropologie. Cercetătorii au continuat să caute răspunsuri acolo unde cu greu puteau fi găsite. La nivel personal şi social însă, evoluţionismul se dovedeşte mai distrugător ca o ciupercă nucleară. Să presupunem că oamenii ar fi într-adevăr rezultatul combinaţiilor şi accidentelor naturii. Mai inteligenţi decât celelalte primate, „homo sapiens” ar fi totuşi doar animale, iar valoarea lor intrinsecă nu ar fi mai mare decât a cailor, aricilor sau hamsterilor. Iar, dacă fiinţele umane ar proveni din regnul animal, atunci corectitudinea, demnitatea, cinstea, bunătatea, dreptatea şi credinţa n-ar avea nici o relevanţă. Suntem oare cu toţii animale, descendenţi ai unui vast şir de replicatori apăruţi din impurităţile adunate pe suprafaţa bălţii primordiale, după comentariul lui J. Horgan, publicat în Scientific American (Octombrie 1995)? Dacă omul nu este decât o reorganizare hazardată a materiei, se poate afirma că poate fi tratat ca un animal. Istoria este plină de exemple de guverne şi de indivizi care au îmbrăţişat evoluţionismul, considerându-şi semenii doar „accidente ale naturii” şi, ca atare, tratându-i mai rău decât pe bietele necuvântătoare. Principala cauză a majorităţii problemelor sociale prezente, inclusiv avortul, violenţa domestică, rasismul, jaful sau crima, o constituie deprecierea vieţii umane. Dacă omul nu este decât „un animal vorbitor”, de ce am aştepta mai mult de la el? 16 Gândirea evoluţionistă cuprinde exemple dramatice. Dictatorul german Adolf Hitler a abuzat de ideea evoluţiei biologice, folosind-o ca pe cea mai feroce armă împotriva religiei tradiţionale şi a condamnat repetat creştinismul ca principal contestatar al preceptelor darwiniste. Disciplinatul popor german a fost condus într-o luptă pentru dominaţie şi „supravieţuire a celor mai puternici”. Autorul mediatizatei Mein Kampf (ad litteram „Lupta mea”), şi-a imaginat justificat deciziile de exterminare a milioane de cetăţeni, urmărind să demonstreze că poporul său este realmente cel mai puternic. Încă din copilărie, mintea „caporalului” tirolez a fost captivată de evoluţionism şi nu este un secret că ideile devastatoarei teorii se află la baza a tot ceea ce este mai violent în Mein Kampf: „Cel care trăieşte trebuie să lupte, cel care nu vrea să lupte într-o lume în care lupta permanentă e legea vieţii, nu are dreptul să existe”. Desigur că nu toate relele din timpul regimului hitlerist decurg din ideile evoluţioniste ale exaltatului conducător fascist. Incontestabil dar că deprecierea condiţiei umane este rezultatul pustiitor al gândirii de sorginte evoluţionistă. Ca şi Mussolini, Marx, Engels, Stalin şi Mao, iluştrii persecutori din ultimele secole de pozitivism antiuman, şi Führer-ul Hitler a avut încredere oarbă în „virtuţile” evoluţiei fără Dumnezeu. Rezultatele ne urmăresc şi astăzi… 2.7. Efectul darwinismului asupra lui … Darwin În anii tinereţii Darwin a fost tipul gentlemanului englez, pasionat de vânătoare. Dar a renunţat complet la sportul favorit atunci când a găsit o pasăre care fusese doar schilodită şi nu murise în ziua precedentă. Văzând inutila suferinţă creată de pasiunea vânătorească, a fost suficient de ferm pentru a renunţa definitiv la acest hobby. Într-o perioadă de proteste vehemente împotriva vivisecţiei, Darwin remarca faptul că gentlemenul din insulă este destul de uman atâta vreme cât semenii nul deranjează în practicarea sporturilor preferate. Pe de altă parte, teologul britanic a sprijinit vivisecţia în Anglia pe motivul că suferinţa trebuie îngăduită, dacă are o raţiune în spatele ei, dar că este de neconceput atunci când este inutilă. Tocmai chestiunea imensităţii suferinţei părut inutilă l-a determinat pe Darwin să se ridice împotriva concepţiei unui Planificator, ce susţine lumea vie. Problema suferinţei universale fără sens l-a frământat toată viaţa şi l-a condus, în cele din urmă, la un complet agnosticism. Deşi agnostic până la moarte, Darwin a rămas întreaga viaţă un apropiat al pastorului local, J. Brodie Innes. Lipsa de încredere în problemele religioase a crescut încet, în aparenţă fără a-i provoca vreo întristare, cu o importantă excepţie: soţia lui şi-a păstrat nealterată o autentică convingere religioasă, fiind întristată şi stânjenită de agnosticismul lui Charles. Tânărul sănătos şi voinic din anii petrecuţi pe „Beagle” a trăit ca un semi-invalid după căsătorie, manifestând tendinţe acute de ipohondrie. Unii au diagnosticat boala ca având origine nevrotică şi au pus-o în legătură cu pierderea credinţei în 17 Dumnezeu. Să fi suferit neliniştitul de remuşcarea complexului Oedip, după care, el ar fi „ucis” pe Tatăl ceresc? Alţii au afirmat că simptomele lui Darwin ar fi fost consecinţa unui atac după înţepătura unui gândac negru din pampas, agentul provocator al bolii lui Charles. Indiferent dacă maladia a fost ipohondrie sau boala lui Chagas, Charles Darwin a fost afectat radical de boală… Candidat la funcţia de cleric, tânărul Darwin le citea frecvent din Biblie ofiţerilor de pe vasul Beagle. Mai târziu, însă, scrie baronului Mengden despre incompatibilitatea doctrinei evoluţioniste cu creştinismul, afirmându-şi necredinţa în revelaţia divină. Nu suntem în posesia vreunei dovezi reale că şi-ar fi schimbat părerile înainte de moarte, cu toate că au circulat diferite afirmaţii. Totuşi, Darwin s-a grăbit să adauge că nu trebuie considerat ateu: nu a tăgăduit existenţa lui Dumnezeu, dar s-a îndreptat către agnosticism. Călătoria pe Beagle a pus capăt oricărui argument al scopului Celui ce ar fi creat viaţa. Necredinţa cercetătorului agnostic a crescut treptat. A devenit tot mai convins de valabilitatea teoriei sale cu privire la explicarea planului aparent, fără existenţa unui Planificator. Iar imensa suferinţă din lume nu putea fi atribuită unui Creator binefăcător care să o producă de bună voie. Desigur, dacă dezvoltarea superioară a organismelor vegetale şi animale poate fi explicată prin selecţia naturală, fără să postuleze existenţa divină, de ce să nu postulăm şi originea vieţii însăşi, sau chiar a Universului fără Dumnezeu? Dacă Darwin a ezitat în asemenea chestiuni în declaraţii publice, faţă de prieteni nu s-a sfiit să-şi exprime părerea că nici viaţa nu trebuie concepută ca un rezultat al creaţiei divine. De aici, îndoielnicul Darwin a considerat relatarea Scripturii privitoare la origini ca fiind eronată, ireconciliabilă cu observaţii geologice şi cu nimic mai bună decât cărţile sfinte ale hinduşilor şi budiştilor. Consecinţele convingerilor sale, cea cu privire la funcţia selecţiei naturale asupra variaţiei întâmplătoare producând aparenţa unui scop şi cea cu privire la durerea, luptele şi distrugerile violente relevate de geologie, au fost de aşa natură încât Darwin şi-a pierdut orice credinţă în Sfânta Scriptură ca descoperire dumnezeiască. Şi astfel pentru preacunoscutul Darwin, „Ceasornicarul divin al lui Paley a rămas şomer”, iar părintele darwinismului fără adevărata credinţă… 18 II. PARTEA APLICATIVĂ 1. Pluri- şi interconexiuni 1.1. Religie şi geologie 1.1.1. Pământ vechi – pământ nou „Cum pot creaţioniştii să se aştepte ca oamenii să accepte ideea pământului tânăr, când, prin datarea radiometrică, ştiinţa a dovedit că planeta albastră are miliarde de ani vechime?” Această interogaţie reprezintă gândirea unui mare număr de semeni de azi. Deşi majoritatea oamenilor de ştiinţă acceptă datarea radiometrică, nu există totuşi cu adevărat un motiv ştiinţific care să confirme corectitudinea datării, ci o mulţime de dovezi care arată că ea nu funcţionează. Credinţa că Pământul are o vârstă de miliarde de ani pare a fi o parte integrantă a culturii noastre moderne. Una dintre principalele obiecţii care s-au adus creaţionismului a fost totdeauna scara de timp prea scurtă presupusă de acesta. Însă, înainte de acceptarea uniformismului (postulat de modelul evoluţionist), în prima parte a secolului al XIX-lea majoritatea cercetărilor susţinea o mult mai scurtă scară de timp. Pentru susţinătorii evoluţionismului, nici chiar 30 miliarde de ani n-ar fi de ajuns pentru evoluţia întâmplătoare. Indiciile pentru o vârstă de milioane de ani a Terrei sunt deduse din datările celor mai vechi roci ale pământului. În cele mai multe cazuri, vârsta unei roci nu este deloc „determinată” prin radiometrie, ci prin recurgerea la tabelul cronologic geologic şi la vârsta evaluată a straturilor ce conţin fosile, care au fost fixate pentru modelul evoluţionist înainte de a exista radiometria. Metodele utilizate pentru măsurarea radiometrică în cazul materiei anorganice sunt consacrate: uraniu-toriu-plumb, rubidiu-stronţiu şi potasiu-argon. La toate, un element-mamă se transformă treptat prin furnizare de radiaţii alfa, beta sau gama într-un element-fiică. Timpul în care jumătatea atomilor unui element radioactiv este transformată în atomi-fiică poartă numele de timp de înjumătăţire, iar pe baza relaţiei în care se găsesc elementele mamă şi fiică se deduce vârsta probei, în următoarele condiţii: 1. Sistemul procesului este închis (substanţele esenţiale ale rocii nu s-au evaporat sau infiltrat). Totuşi, asemenea sisteme închise nu există în natură şi nicidecum în perioade de milioane de ani. 19 2. Componentele originare ale sistemului trebuie să fie cunoscute. Dacă o parte a elementului-fiică ar fi deja prezentă în rocă, măsurarea nu mai este relevantă (s-ar deduce o vârstă mult prea mare). 3. Viteza procesului trebuie să fie constantă sau (cel mult) să varieze într-un mod cunoscut. În nici un proces din natură nu este complet independent de vreun alt proces natural, astfel că, dacă variază anumiţi factori, se modifică şi viteza procesului. Practic este imposibil să se evalueze cu exactitate vârsta probelor de rocă. Cea mai evidentă dovadă că metodele amintite necesită reconsiderări o furnizează rezultatele examinărilor efectuate cu ajutorul realităţilor istorice, în cazurile în care radiometria a fost aplicată pe roci apărute de scurtă vreme în erupţii vulcanice. De 200 de ani au apărut rocile din vulcanul Kilauea (Hawai). Prin aplicarea metodei cu potasiu-argon s-a obţinut „vârsta” de 22 milioane de ani! Şi stâncile de la Hualalei datate 1801 au fost „evaluate” prin aceeaşi metodă ca având „venerabila vârstă” de 160 milioane până la 3 miliarde de ani. Pe când era fluidă, lava a preluat argon din aer, modificând condiţiile sistemului. Organismele vii şi atmosfera conţin într-o anumită proporţie carbon radioactiv (C14) şi normal (C12). În organismele moarte raportul C14/C12 scade treptat, C14 prezent descompunându-se în C12 (timp de înjumătăţire – 5730 ani). S-ar putea calcula vârsta unei fosile din raportul menţionat în cazul unui echilibru între formarea şi descompunerea lui C14 în atmosferă. O asemenea proporţionare s-ar realiza după vreo 30.000 de ani de la începerea formării de C14. În măsura în care viteza de formare întrece pe cea de descompunere, se poate calcula că atmosfera actuală nu depăşeşte 10.000 de ani, posibil nici 5.000 de ani (potrivit modelului creaţionist care datează atmosfera de azi după potop). Evoluţionistul laureat al Nobelului pentru descoperirea metodei de datare cu C14, dr. W. Libby, aprecia că, în cele trei decenii de experimentare a metodei, exactitatea valorilor de măsurat peste 8.000 de ani scade puternic, în condiţiile în care există nesiguranţa constanţei radiaţiei cosmice. De aceea, metoda nu este utilizabilă pentru detectarea vârstei de peste 50.000 ani şi destul de exactă numai până la 6.000 î.Hr. În aceeaşi direcţie se înscrie şi mărturia unui alt expert în domeniu, creaţionistul Melvin Cook: „Există multe motive pentru faptul că metoda este utilizabilă numai pentru determinarea de vârste până la 3.000, cel mult 3.500 ani” 10. Încurajator de sincer, evoluţionistul William Stansfield recunoaşte prezumţiile îndoielnice ale geocronometriei, arătând că nu există vreun ceas radiometric absolut sigur pe termen lung. Grosul ansamblului dovezilor ştiinţifice (ritmul actual redus al vulcanismului, heliul din atmosferă, uriaşele presiuni din interiorul zăcămintelor de petrol, magnetismul şi răcirea Pământului, praful meteoritic, statistica populaţiei) favorizează o viziune a unei Terre tinere, mult prea tinere pentru ca viaţa şi omul să fi apărut printr-un proces evolutiv. Datele geocronometrice sugerează -ca şi multe considerente ale ştiinţei - originea tuturor lucrurilor prin creaţie directă. 10 Willem J. J. Glashouwer, Aşa a apărut lumea, pag. 49 20 În actuala ordine a lucrurilor, cea de a doua lege a termodinamicii face imposibilă evoluţia naturală spre forme de complexitate sporită. Oricât de bătrân ar fi Pământul şi Universul, nu a trecut suficient timp ca să se poată produce evoluţia… 1.1.2. Argumente aduse în favoarea catastrofismului Conform teoriei evoluţioniste, fosilele s-ar fi format într-un lung interval de timp, depunându-se în straturi care formează arhiva fosilieră (coloana stratigrafică). Dezvoltarea organismelor s-ar fi realizat în mod uniform şi ierarhizat, de la simplu la complex, de la inferior spre trepte superioare. Această viziune asupra evoluţiei se numeşte uniformism, dar, se pare că devenirea naturii nu este întotdeauna uniformă. Dacă evoluţioniştii urmează adagiul scolastic care afirmă că „natura nu face salturi”, cercetările ştiinţifice, bazate pe date empirice, aduc dovezi în favoarea catastrofismului. Teoria catastrofică, susţinută de creaţionişti, contestă ideea evoluţiei uniforme a naturii, şi arată că arhiva fosilieră este o dovadă certă ce poate fi adusă în sprijinul ideii care confirmă producerea potopului biblic. Iată câteva dovezi invocate de teoria catastrofică: 1. Cimitirele de dinozauri din New Mexico şi Wyoming; trupurile mamuţilor care au îngheţat brusc (Siberia). 2. Rapida formare a straturilor geologice (specifică dezvoltării fulgerătoare proprii catastrofei). Conform teoriei catastrofice, arhiva fosilieră s-a format rapid, nu într-un timp îndelungat, cum afirmă uniformismul evoluţionist. 3. Conform uniformismului, straturile vechi ar trebui să se afle la baza coloanei stratigrafice, iar cele mai noi s-ar afla deasupra, dar s-a constatat că de multe ori straturile noi se află la bază, ceea ce poate indica o perturbaţie provocată de un cataclism11. 4. depozitele metalifere, cărbunele şi petrolul sunt dovezi incontestabile ale catastrofei produse. Astfel metalele s-au format din scurgerile de magmă, provenite din activitatea vulcanică, petrolul s-a format din îngroparea cataclismică a masei vegetale ce s-a incarbonizat12. Pe scurt, aşa cum afirmă geologul Derek Ager de la Universitatea Swansea (Marea Britanie): „…istoria oricărei părţi a pământului, aidoma vieţii unui soldat, constă din lungi perioade de plictiseală şi scurte perioade de teroare”13. 11 Morris-Parker, Introducere în ştiinţa evoluţionistă, pag. 310. 12 13 H.Morris, Creaţionismul ştiinţific, pag. 96. Morris-Parker, op.cit., pag. 331. 21 1.1.3. Dovezi în sprijinul demonstrării realităţii potopului biblic În zilele noastre realitatea potopului nu mai poate fi contestată. La început oamenii de ştiinţă l-au considerat un simplu arhetip prezent în memoria mitică a popoarelor, ca şi legendara Troie. Dar acest mit este răspândit la toate neamurile şi poartă diferite denumiri. La greci, potopul lui Deukalion, la mayaşi cartea „Popol Vuh”, la sumerieni „poemul lui Ghilgameş”, la polinezieni, chinezi etc. Platon aminteşte şi el de potop în dialogurile sale Timaios şi Critias şi leagă acest dezastru natural de îndepărtarea de la credinţă a oamenilor antici. La fel cum, datorită arheologului Heinrich Schliemann, Troia a devenit o realitate palpabilă, şi urmele potopului au fost descoperite de Leonhard Woolley în cadrul săpăturilor efectuate în anticul oraş Ur. Woolley a făcut imediat legătura cu „poemul lui Ghilgameş”, dar a considerat întinderea dezastrului ca fiind limitată la spaţiul cuprins între apele Tigrului şi Eufratului. Totuşi, noi cercetări demonstrează că diluviul a avut o întindere mult mai mare şi în acest sens s-a emis ipoteza schimbării bruşte a polilor magnetici ai Pământului, care de fapt ar fi fost cauza inundaţiilor catastrofale. Dovezi care indică o schimbare bruscă a climei Pământului sunt trupurile mamuţilor din Siberia, care au suferit o bruscă îngheţare, astfel încât mai păstrează şi astăzi hrana nedigerată în stomac. Alte dovezi mai sunt reprezentate prin vegetaţia arborescentă cu înălţimi de peste 24 de metri, cuprinsă între straturile fosiliere ce a fost martoră înspăimântătorului cataclism. Existenţa polistraturilor demonstrează procesele sedimentare care au fost produse de invazia apelor. Toate aceste fapte prezintă zguduitoarea dovadă adusă în sprijinul realităţii acestui eveniment catastrofal. 1.1.4. „Titanicul” potopului Se află arca lui Noe pe muntele Ararat? La graniţa dintre trei ţări – Rusia, Iran şi Turcia – se înalţă golaş şi lipsit de copaci (până la 5.165 metri) Muntele Ararat. Numeroase relatări ale istoriei confirmă că legendara arcă, părăsită de biblicul Noe, de familia lui şi de animalele supravieţuitoare, s-ar găsi în continuare pe vulcanul stins din Podişul Armeniei turceşti… Amintirea unei inundaţii uriaşe prin care lumea patriarhală a fost înghiţităde apă se regăseşte nu numai în memoria Scripturii, ci şi în tradiţiile multor popoare. În epopeea lui Ghilgameş, spre exemplu, arca eroului Utnapiştim (construită ca un cub de 60/60 m) nu ar fi fost utilizabilă şi nu i-ar fi permis miticului personaj să supravieţuiască. În realitate, arca lui Noe era o ladă (tebah) lungă, paralelipipedică, asemănătoare cu celebrul vas „Titanic”, scufundat atât de tragic în 1912: aproximativ aceeaşi lăţime (cca. 20 m), acelaşi deplasament (46.000 tone ale Titanicului faţă de 22 43.000 preconizate ale navei lui Noe), dar transatlanticul eşuat era cam cu o sută de metri mai lung (251 m faţă de 138-180 m). Totuşi Titanicul s-a scufundat când apele erau liniştite, arca însă a rămas nevătămată în timpul diluviului universal… În cursul secolelor au fost întreprinse multe expediţii pe muntele care ar adăposti rămăşiţele giganticei arce. După părerea preotului babilonian Berossos (475 î.Hr.), consemnată de Iosif Flaviu, se puteau găsi resturi ale corabiei noahice pe „muntele Kurzilor” şi, încă de pe vremea lui, armenii posedau părţi din ea. Aspecte asemănătoare sunt relatate şi de Părinţii Bisericii. Cercetări serioase au fost întreprinse în timpul Evului Mediu, dar şi ulterior. În 1670 olandezul Jan Struys a vizitat pe numitul munte un eremit, de la care a primit o cruce confecţionată din lemnul arcei, precum şi o confirmare scrisă a faptului că monahul tăiase personal lemnul din arcă. Din nefericire, în 1840 o mânăstire în care erau păstrate relicve din căutata navă a căzut pradă unui cutremur. Şaisprezece ani mai târziu, trei învăţaţi britanici (declaraţi împotriva concepţiei potopului mondial) au vizitat Araratul, însoţiţi de o călăuză armeană şi de fiul acesteia. Deşi au găsit surprinzătoarea arcă, cercetătorii şi ghidul au depus un jurământ ca să nu dezvăluie nimic despre descoperire. Pe patul morţii însă, călăuza a destăinuit istoria unei persoane, mărturie notată de predicatorul Harold H. Williams. O explicaţie asemănătoare a lăsat înaintea plecării în eternitate unul dintre învăţaţii britanici. Arca pare să fie îngropată sub un gheţar, iar jumătate din ea să se afle într-un lac de sub vârful muntelui. O parte devine vizibilă la sfârşitul unei veri toride. La începutul secolului trecut (1902-1904), un tânăr armean (numit mai târziu George Ucell) împreună cu unchiul său a aflat pe Ararat arca. Există o înregistrare a relatării celui care mai târziu, sub presiunea persecuţiilor împotriva armenilor, a emigrat peste ocean. Una dintre cele mai bine dovedite relatări este cea a expediţiei ruse din 1916, desfăşurată la ordinul ţarului martir Nicolae al IIlea. Potrivit mărturiei unor piloţi, au fost trimişi 150 de bărbaţi care au descoperit arca. Întorşi în Rusia cu toate dovezile (inclusiv fotografii), exploratorii au pierdut materialul în „flăcările” Revoluţiei bolşevice… Mulţi soldaţi fugiţi din ţară au confirmat însă, independent unul de altul, rezultatele acestei campanii. Expediţiile au continuat cu cele ale francezului Navarra. În anii 1952, 1953, 1954 vizitând Araratul el a găsit o bucată mare de lemn aproape negru într-o gaură a banchizei de gheaţă. Remarcabilă descoperire într-o regiune lipsită de copaci! Din cauza situaţiei politice din regiunea vizată, guvernul turc are mari rezerve în acordarea aprobărilor pentru ascensiunea Araratului. Cu toate acestea, în 1972 satelitul ERTS lansat de NASA a surprins imagini detaliate ale zonei. Pe una dintre fotografii, chiar în locul pe care cercetătorii anteriori îl indicaseră drept amplasament al navei, se descoperă un obiect straniu, paralelipipedic, străin de muntele-gazdă. 23 O arcă la altitudinea de 4.000 de metri este o descoperire importantă, care ar dovedi definitiv că potopul a fost mai mult decât o catastrofă locală. Descrierea biblică a diluviului nu permite o altă concluzie decât că acesta a avut proporţii mondiale. Nutrim speranţa că cercetări noi vor aduce dovada „convingătoare”… 1.1.5. Tsunami in cartea lui Iov Poate cea mai veche lucrare a Sfintei Scripturi este cartea lui Iov, deosebită datorită nu numai marii ei valori literare, a profundei înţelepciuni (tratează emoţionanta temă a suferinţei umane), ci şi graţie conţinutului ei meteorologic şi geofizic. Pentru că dreptul Iov a vieţuit în perioada primei mii de ani după Potopul noahic, cartea ne poate oferi mărturii despre puternicele mişcări care au avut loc pe pământ nu mult după diluviu. O ameninţare pentru contemporanii lui Iov (sau pentru generaţia anterioară) a reprezentat-o marea. În zilele noastre, ţara Uţ (situată în deşertul Arabiei, ţinutul în care locuia Iov) se află foarte departe de mare, însă „bărbatul cu inimă de diamant” vorbeşte despre nisipul mării (Iov 6, 3), iar în capitolul 9, 8 despre valurile („înălţimile”) marine. Adaugă apoi despre Creator: „De va opri El apa, se va usca pământul, iar dacă-i dă frâu liber, îl pierde prăbuşindu-l”. Era Iov familiarizat cu asemenea torente care pustiau totul în cale? Să remarcăm menţiunea din capitolul 7, versetul 12: „Sunt eu cumva o mare? Sunt eu cumva balaur (poate un monstru marin ca în Psalmul 73, 14) să pui asupră-mi strajă?” După cât se pare, oamenii din ţinutul Uţ erau obişnuiţi să aşeze străji care să avertizeze din timp pe locuitori asupra undelor de viitură sau a „monştrilor marini” ca marii dinozauri, care şi după Potop s-au aflat pe pământ (Iov 40 –41). Învolburata mare a pustiit de câteva ori pământul cu valurile ei uriaşe. Capitolul 12 descrie exact cum năvăleşte un astfel de val, asemănător cu un tsunami, în înţelesul de astăzi. Mai întâi se retrage apa, se arată tot mai mult plaja. Oamenii sunt avertizaţi de străji şi părăsesc în grabă ţinutul. Deodată se ridică valul şi apele aleargă „nebuneşte” pe plaja uscată şi peste ţinutul învecinat şi locuit. Şi Elifaz din Teman, unul dintre cunoscuţii lui Iov, evocă o amintire privind forţa pustiitoare a valurilor din capitolul 22: „Sau nu vezi tu întunericul şi valurile de apă care te acoperă ? (…) Vrei tu să ţii calea cea veche care au călcat oamenii nelegiuiţi, care au fost smulşi înainte de vreme, a căror temelie a fost dusă de şuvoi?”. Locuitor la mare şi obişnuit cu valurile, Iov îşi aseamănă tovarăşii cu unda de viitură: „Ei intră ca printr-o spărtură, se rostogolesc sub dărâmături.” În Palestina găsim sus, deasupra actualei linii de coastă, plaje care pot fi urmărite până în Liban şi de-a lungul coastei de sud a Turciei. Ele au ajuns aşa de înalte deoarece uscatul s-a ridicat, dar se poate încă recunoaşte clar unde au năvălit valurile şi unde au lovit stâncile submarine de-a lungul întregului ţinut… Adesea este dificil a da de urma aluziilor la aceste evenimente, întrucât traducătorii, mai puţin conştienţi de fundalul catastrofic al cărţii lui Iov, nu s-au 24 preocupat la fel de mult şi de înţelesul literal. Recunoaştem desigur că în acest tablou mai există încă multe aspecte neclare care au nevoie de un studiu aprofundat. Este uimitor să descoperim că poetica lucrare Iov nu este numai cartea unei poezii evlavioase, ci un episod autentic dintr-o perioadă de timp greu de imaginat pentru noi, dar totuşi istorică, o perioadă tulbure, friguroasă, răscolită şi furtunoasă, plină de tensiune în cadrul scoarţei terestre şi în oceane. Comoara vetero-testamentară este, în plus, o mărturie puternică a felului în care ştie Dumnezeu şi în asemenea vremuri (ca şi astăzi) să-i ocrotească pe ai Săi. 1.2. Religie şi astronomie 1.2.1. Universul şi omul ]Universul în care vieţuim cuprinde cel puţin 100 de miliarde de galaxii. Numai în Calea Lactee există 100 de miliarde de stele. Sistemul nostru solar se deplasează prin spaţiu cu viteza de 1 milion de kilometri pe oră, în timp ce pământul se roteşte în jurul axei sale cu 160 km/oră şi în jurul soarelui cu 113.000km/oră! Se poate observa din organizarea planetelor şi a stelelor o complexitate de funcţii? Există dovezi care ar indica planul unui Creator? A fost creat Universul pentru fiinţele umane? Planeta albastră se află la o distanţă de 150 de milioane de km faţă de soare. Dacă ar fi cu 11 milioane de km mai aproape sau mai departe, oamenii fie ar arde instantaneu, fie ar îngheţa! Luna se află la 380.000 km de Terra. Dacă ar fi cu doar 80.000 de km mai aproape de Pământ, fluxul oceanului planetar ar acoperi toată suprafaţa terestră, de două ori pe zi, cu strat de apă înalt de 10-15 metri! O serie de fenomene imprevizibile au loc în cosmos: temperaturi extreme, radiaţii cosmice ucigătoare, asteroizi şi meteoriţi, presiuni şi gaze letale – toate putând fi fatale pentru orice fiinţă. Totuşi, planeta noastră oferă o protecţie remarcabilă. Nu numai că suntem protejaţi, dar avem apă, hrană, resurse materiale, tot ceea ce este necesar pentru a ne dezvolta. Astronomii au descoperit că nicăieri în Univers nu mai există un mediu asemănător celui ideal de pe Pământ. Cu cât înţelegem mai bine elementele complexe ale Universului şi toate „ascunzişurile” sale, cu atât suntem mai uimiţi de planul care stă la baza sa. Nu poţi vedea legile şi ordinea din Univers, fără să ajungi la concluzia că trebuie să fi existat un plan deliberat şi un scop în spatele a tot ceea ce există… Descoperitorul multor legi fizice ale Universului, Isaac Newton remarca splendoarea complexului plan: „Sistemul desăvârşit format din soare, planete şi comete nu a putut lua naştere decât sub îndrumarea şi guvernarea unei Fiinţe inteligente şi puternice”14. Cunoştinţele noastre despre planetele sistemului solar sunt indicaţii despre proprietăţile unice ale Terrei. Există un număr dat de constante sau caracteristici care fac posibilă viaţa, iar cea mai mică modificare a vreuneia dintre ele ar duce 14 N. Geisler, J. K. Anderson, Originea ştiinţei, pag. 122. 25 la imposibilitatea vieţuirii pe Pământ sau altundeva în Univers. Până şi legile fizicii au fost „reglate” cu precizie pentru a facilita menţinerea vieţii Caracteristica de a favoriza existenţa vieţii pentru om este denumită „principiul antropic”. Să fii apărut din întâmplare o asemenea planetă ideală? Sau trebuie să postulăm existenţa unui Arhitect şi Creator în spatele tuturor lucrurilor? Calculele statistice demonstrează că şansele ca planeta ideală să fi apărut întâmplător sunt mai mici de 10 la puterea… o mie! Nici o supoziţie cu o posibilitate de realizare mai redusă de 1 la 10 la 50 nu se poate materializa, indiferent de intervalul de timp alocat, mărturisea un specialist al problemei, dr. Emile Borel. Mulţi oameni de ştiinţă, unii chiar atei, sunt de acord cu teza creaţiei intenţionate ca singură explicaţie rezonabilă pentru ordinea existentă în Univers şi pentru apariţia planetei noastre unice: „Întreg universul a fost creat pentru om” (dr. Bert Thompson); „Universul pare a fi fost creat pe măsura noastră” (renumitul cosmolog dr. John Gribbin); „Principiul antropogen (antropic) este concluzia cea mai teistă (susţinătoare a existenţei unui Dumnezeu) la care a ajuns vreodată ştiinţa” (fondatorul Centrului de Studii Spaţiale NASA, dr. Robert Jastrow). Ca şi în cazul organismelor vii, Universul cel divers dezvăluie o complexitate de funcţii speciale, care poate fi doar rezultatul proiectului deliberat al unui divin Creator în favoarea omului. Universul trebuie să fi ştiut că urmează să venim… 1.2.2. Missing-day sau „Ziua cea lungă a lui Iosua” „N-a mai fost nici o zi ca aceea, nici înainte, nici după” „Eppur si muove!” („Şi totuşi se mişcă!”) striga la puţin timp după condamnarea sa de către tribunalul Inchiziţiei savantul italian Galileo Galilei. Papa Paul al V-lea hotărâse că este fals şi contrar credinţei a afirma că pământul nu se află în centrul universului şi că nu este imobil, după cum susţinea astronomul apărător al sistemului lui Copernic. Contra afirmaţiilor lui Galilei se invoca şi pasajul din Scriptură în care este consemnată oprirea soarelui pe cer la rugăciunea lui Iosua, fiul lui Navi, urmaşul lui Moise: „Şemeş begivon dom veiareah beemec Aialon” („Soarele în Ghibeon a stat şi luna în valea Aialon”) (Iosua 10, 12). Se trăgea concluzia: să se oprească ce este imobil? „Ziua cea lungă a lui Iosua” constituie de altfel una dintre obiecţiile tradiţionale, arma clasică de care se făcea uz împotriva autorităţii Bibliei. Fizicieni şi astronomi de marcă s-au ocupat de acest eveniment neobişnuit pentru a încerca să-l încadreze în legile naturale. Primii s-au referit la un fenomen optic legat de o refracţie neobişnuită a luminii solare care ar fi prelungit ziua într-un mod deosebit. Alţii au căutat originea acestui fapt în cauze pur astronomice, în particular într-o pierdere de timp solar în cursul anilor, evidenţiată în final cu „aproape o zi întreagă” (Iosua 10, 13). S-au făcut chiar calcule pentru a preciza acest „aproape”. Unii l-au omologat la o întârziere de 23 de ore şi 20 minute. În 26 acest caz, nu există oare complementaritate între această minune şi alta de acelaşi ordin care s-a produs sub domnia lui Ezechia, rege al lui Iuda, şi care a constat într-un recul cu 10 grade a umbrei pe cadranul solar al lui Ahaz? Încă o întârziere, adică o prelungire a zilei, de data aceasta de 40 minute şi 15 grade, corespunzând pe cadranele solare unei ore de pe ceasurile noastre (Isaia 38, 7-8; IV Regi 20, 10-11). Ar putea exista oare o pierdere, o defecţiune a unei zile siderale în cursul scurgerii timpului? S-au făcut într-adevăr diferite încercări de calcule pentru a verifica şi a regăsi această zi absentă, „missing-day”, cum spun anglo-saxonii. Trecând peste anumite informaţii apărute în presa anilor ’80, nu încape nici o îndoială, de vreme ce la Centrul Naţional de Aeronautică şi de Cercetări Spaţiale de la Green Belt, Maryland (SUA), nici un ordinator nu trasase vreo cronologie dincolo de epoca babiloniană (aproximativ 4000 de ani). Totuşi, în ultimii ani specialiştii beneficiari ai tehnicii de ultimă oră au reuşit „să se întoarcă în timp”, determinând, nu fără dificultăţi, lipsa unei zile din cronologia mileniului II precreştin ! (cca. 1250 î. Hr.). Cu privire la ziua care i-a permis conducătorului evreu Iosua să câştige bătălia de la Bet-Horon (aproape de Gabaon) se cuvine să mai facem câteva precizări. Când Scriptura aminteşte de „oprirea soarelui”, ea vorbeşte de oprirea concomitentă a lunii în aceeaşi măsură şi având aceeaşi cauză, ceea ce nu şi-ar fi imaginat niciodată o astronomie străină de cunoaşterea mişcării diurne. În plus, s-a remarcat că amănuntele privitoare la poziţia astrelor, redate în pasajul biblic indirect, sunt în acord cu ceea ce ar fi putut să se petreacă în mod real (cf. Maunder, Astronomia Bibliei). În astfel de cazuri, Dumnezeu nu desfiinţează legile astronomiei, astfel încât noaptea şi ziua să fie deplasate temporal (Iov 38, 33; Isaia 40, 26), ceea ce nu înlătură istoricitatea miracolului. Ca şi oamenii care, la scară redusă, nu sunt sclavi ai legilor naturii, ci pot să le devieze într-un sens sau altul, cu atât mai mult Dumnezeu, fără să încalce sau fără să desfiinţeze legile pe care le-a stabilit, poate să le utilizeze şi să le facă să conlucreze la îndeplinirea planurilor Sale. De altfel, s-a observat că ştiinţa de calibru opune din ce în ce mai puţine obiecţii valabile existenţei minunilor, iar concepţia despre mişcarea pământului şi a planetelor (condamnată în 1633 de Sfântul Oficiu) nu este în contradicţie cu ceea ce mărturiseşte de milenii Scriptura. Chiar acuzarea lui Galilei nu dovedeşte nimic contra Bibliei, căreia cutezătorul cercetător al „Paşilor divini” îi aducea următoarea pledoarie: „Scriptura este totdeauna adevărată. Ea are toată autoritatea asupra chestiunilor de credinţă, dar profunzimea ei tainică este adesea de nepătruns pentru slăbiciunea noastră şi se face o mare greşeală căutând în ea lecţii de fizică ce nu se găsesc aici, sau care nu pot fi înţelese. Adevărul se găseşte în Cărţile Sfinte, dar el nu este dat oricui şi de aceea trebuie, pentru a-l descoperi, să ne slujim de inteligenţa şi raţiunea pe care ni le-a dat Dumnezeu… Lucrările lui Dumnezeu nu se contrazic unele pe altele, contradicţiile nefiind decât aparente: trebuie să le împăcăm, pentru că ştiinţa nu poate fi o slăbire a credinţei”. 27 1.3. Religie şi botanică 1.3.1. Pronie şi botanică De ce majoritatea copacilor mari au fructe mici, iar copacii cu roade comestibile nu sunt înalţi? De ce nu se coc toate legumele şi fructele în aceeaşi lună? Există vreo relaţie între frunzele şi fructele unor plante? Ce taină ascund seminţele plantelor? Întâmplare sau Inginerie Cerească? O scurtă privire în minunata împărăţie botanică… Odată, doi călători însetaţi căutau un izvoraş pentru a-şi ostoi teribila sete. În cele din urmă, sub un mândru platan, au descoperit o fântână. S-au răcorit, au gustat câte ceva şi au mai prins putere. Bucurându-se de răcoarea umbrei, unul dintre ei a început să filozofeze: „Priveşte, ce mare este acest platan şi ce fructe mici are! Îmi pare că Dumnezeu nu le-a plăsmuit prea bine. Trebuia ca şi roadele să fie pe măsura copacului. Ar fi fost o oarecare armonie!”. Însă după o vreme, cum prinse a sufla un vânt puternic, fructele platanului începură să cadă peste călători. Celălalt drumeţ răspunse prompt: „Învaţă-te minte! Dumnezeu a creat totul cu multă înţelepciune. Dacă ar fi făcut fructele platanului mari cât un dovleac, aşa cum spuneai, acum ai fi fost mort!”. De atunci, „filosoful” nu a mai cutezat să-L judece pe Creator… În cartea Facerii, autorul sfânt menţionează ordinea creaţiei acceptată şi de ştiinţa contemporană, prin care se evidenţiază înţeleptele conexiuni din lumea vegetală şi animală pentru îmbunătăţirea vieţii umane. Lucrarea sfântă a Proniei a rânduit ca mai toţi copacii mari să aibă fructe mici. S-ar mai fi apropiat de umbra unui stejar, cedru sau mesteacăn vreun călător obosit dacă roadele lor ar fi fost mari precum gutuia sau pepenele? Purtând o asemenea povară, şi crengile copacilor s-ar fi rupt. Iubirea Creatorului faţă de oameni se vădeşte şi prin faptul că acei copaci cu roade utile pentru hrana omului sunt mai mici, tocmai pentru a se putea culege mai lesne fructele. Altfel, am avea nevoie de o scară specială ca să adunăm caise dintr-un cais înalt cât un chiparos, nu ne-am bucura de mere dacă le-am culege dintr-un pom cât un eucalipt şi doar păsările ar gusta pere dintr-un copac de talia stejarului. Ne-am primejdui viaţa şi am avea puţină mulţumire. Când un pom fructifer este înalt (nucul sau castanul), fructele sun acoperite de învelişuri dure, astfel încât atunci când se coc, căzând pe pământ ele nu se strică şi nu se zdrobesc. Şi ceasul coacerii fructelor a fost orânduit în chip desăvârşit. Mai întâi se coc cireşele, căpşunile, apoi caisele, piersicile, după aceea pepenii, iar spre toamnă merele, gutuile, strugurii. La sosirea iernii avem din spaţiile meridionale vitamina C din portocale, mandarine şi kiwi. Situaţia legumelor este identică. Teoretic toate s-ar fi putut coace în aceeaşi lună. Însă, am fi întâmpinat greutăţi 28 la cules şi consum şi conservat, iar în restul anului am fi rămas fără aceste daruri. În realitate, asemenea încurcături nu se petrec. În miezul verii, apar fructele şi legumele ce conţin cea mai mare cantitate de apă (roşii, castraveţi, pepene, pere), tocmai spre a mai alina puţin arşiţa estivală. În lunile de iarnă, Iubirea cea mare a lăsat alte fructe sau legume cu substanţe hrănitoare pentru combaterea răcelii şi înfruntarea frigului. Un semn al „mâinii” dumnezeieşti putem descoperi şi observând relaţiile dintre fructe şi frunze. Fructele moi şi delicate sunt protejate de frunze mari şi groase (dude, smochine), iar fructele tari sau cele protejate de coajă sunt însoţite de frunze subţiri şi mici (părul sălbatic, rodia, pinul). Frunzele portocalului şi ale lămâiului protejează fructele de frig, iar prin cele ale viţei-de-vie trec razele solare ce coc ciorchinii de struguri. Întâmplare? O taină a Proniei Sfinte este de asemenea fenomenul geotropismului întâlnit la seminţele plantelor: oricum ar aruncate miraculoasele boabe, vlăstarul porneşte în sus, iar rădăcina în jos, conform gravitaţiei. Altfel, bieţii agricultori ar fi trebuit să sădească seminţele una câte una, cu partea prin care urma să iasă rădăcina. Deşi pare o banalitate, fenomenul a fost caracterizat drept „o adevărată taină”. „Nimic nu a fost neglijat de către Dumnezeu”, se minuna cercetătorul Hexaimeronului, Sfântul Vasile din Cezareea. Marea Sa iubire este revărsată dea lungul şi de-a latul pământului, deopotrivă în lumea plantelor şi în cea a animalelor, având în centru „cununa creaţiei”, omul. Cine are ochi vede peste toate pecetea Ingineriei divine … 1.3.2. Estetică şi botanică Sunt clipe când roua dimineţii, parfumul unei flori, covorul multicolor al unei livezi, cântul unei păsări zburătoare plonjând într-un lac, o aripă deosebită, spicele vălurite, murmurul unui pârâiaş sau culorile măreţe ale zorilor şi cele ale apusului ne ridică existenţa în sfere mai înalte, în spaţiul unei bucurii şi al unei păci profunde şi negrăite în ţara „bucuriei depline”. Desigur, se poate ca şi unele opere de artă zămislite de om să ne producă emoţii estetice şi să înalţe sufletul. Cu toate acestea, de multe ori, ele sunt mai prejos decât operele de artă ale naturii… „O bucurie desăvârşită stăpâneşte mintea ce se ospătează din cunoaşterea naturii”, se minuna Sfântul Nil. Cine cunoaşte estetica şi canoanele sale va constata că în natură sunt respectate toate regulile esteticii, fiind aplicată întocmai fiecare lege a artei. Spre exemplu, linia dreaptă „creatoarea” formelor care inspiră rigiditate, duritate şi lipsă de graţie, nu este prea agreată din perspectiva estetică. Cu totul altfel stau lucrurile cu „linia frumuseţii”, linia curbă, intrată în compoziţia adevăratelor lucrări artistice. În lumea vegetală, dar şi în cea animală, capodopere de artă, stăpâneşte peste tot linia curbă. Dacă analizăm roadele plantelor, nicăieri nu vom întâlni linia dreaptă. Perele, merele, bananele, castanele, castraveţii, roşiile, fasolea, grâul… 29 peste tot linii curbe. Aceeaşi aşezare se întâlneşte şi la toate organismele animale. În ceea ce priveşte forma fructelor – vişine, cireşe, corcoduşe, boabe de strugure, pepeni verzi sau galbeni şi atâtea altele – este evidentă forma sferică, ce le conferă o vădită graţie estetică. Ce lipsite de farmec ar fi fost dacă erau cubice! Ce-ar fi fost să gustăm pepeni asemănători unor cutii?! Forma circulară caracterizează şi foarte multe flori, cum sunt margaretele, crizantemele sau floarea soarelui. De regulă, petalele florilor sunt dispuse tot în formă circulară. Dacă tăiem o creangă sau trunchiul unui copac, putem surprinde nişte inele ce alcătuiesc cercuri concentrice, din care deducem vârsta copacului. În toate operele creaţiei este frecvent întâlnită simetria. În ce măsură contribuie ea la valoarea estetică a oricărei lucrări, este de la sine înţeles. Închipuiţi-vă cum ar arăta o fiinţă umană cu un ochi mai sus şi unul mai jos! Lipsa simetriei înseamnă, implicit, o imagine nepotrivită, chiar dezgustătoare. Tocmai de aceea, remarcăm cu uşurinţă belşugul de simetrie revărsat asupra celor create de Estetul Suprem. Dacă tăiem un fruct în două – un măr, o gutuie sau o nucă – vom constata îndată simetria celor două părţi. De asemenea, florile prezintă o admirabilă dispunere simetrică a petalelor şi a sepalelor. Impresionantă este simetrica distribuire a aripilor, culorilor şi formelor la păsări şi insecte. De bună seamă, nici minunata simetrie bilaterală a ochilor, sprâncenelor, buzelor, urechilor, dinţilor şi degetelor din alcătuirea corpului uman nu este mai prejos, din moment ce Însuşi Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat… În lucrările artiştilor de vază predomină şi varietatea. Monotonia şi imitaţia produc o artă anostă şi mediocră. Oricât de interesant ar fi un discurs, când e citit monoton, fără intonaţie şi accentuări, devine plicticos. Oricât de sonoră ar fi o piesă muzicală, dacă se repetă în continuu, fără modificări, devine obositoare şi greu de receptat. În cartea creaţiei, orice pagină vom răsfoi, vom rămâne fără grai înaintea nemaiîntâlnitei varietăţi. O foarte bogată diversitate, un ocean de culori, îmbinări şi forme, ce mărturiseşte, în felul său, despre marele Creator al lumii, stăpân al unei inspiraţii unice. Vom arunca întâi, o privire în împărăţia plantelor şi vom observa frunzele feluritelor specii. S-a spus că într-o pădure nu se află două frunze identice. Nici măcar în acelaşi copac. Cercetând frunzele diferitelor plante, ne uimesc bogăţia şi varietatea lor. Frunze în formă de inimă, palmă, fire, linii, ace (precum ale bradului), săbii, suliţe, ţepi, aripi (ca ale ferigii), evantaie sau clopoţei, frunze simple sau compuse din două, trei sau mai multe elemente. Şi la flori, varietatea este nemaiîntâlnită: tot felul de soiuri în sute de mii de forme. Flori în formă de soare, stea, cruce, mărgăritar, ceas, cupă, trâmbiţă sau coroană. În Panama chiar există o floare ce seamănă cu un porumbel, purtând numele „Spirito Santo”, adică Sfântul Duh… 30 O „fabuloasă varietate” surprinde Sfântul Vasile cel Mare şi în împărăţia zoologică. Numai dacă am putea studia o specie de insecte pe zi, pentru a le cerceta pe toate, am avea nevoie de aproape 2 000 de ani. Toate cele descrise dovedesc cât de priceput se arată a fi Creatorul în privinţa originalităţii şi varietăţii operei Sale, nefiind înrobit de copieri anoste şi de repetiţii monotone. După chipul „variatei înţelepciuni” divine, fie la fel de variate şi miresmele laudelor şi ale rugăciunilor noastre, când vom cugeta la toate lucrurile minunate din lumea care ne înconjoară. 1.3.3. Busuiocul – floarea crucii La prepararea pâinii „care întăreşte inima omului”, în afara ingredientelor de bază (făină, apă, sare) nu poate lipsi drojdia. Dând naştere la fermentaţie, ea face ca aluatul să crească în volum. Este procedeul natural de facere a nelipsitului aliment. Este posibil să obţinem zilnica pâine fără intermediul bacteriilor şi fără drojdie? Întrebaţi-le pe creştinele evlavioase. Ele cunosc mai multe moduri religioase care v-ar putea minuna… Le găsim în aer, în apă, în sol, în corpul animalelor, în plante. De multe ori nu se văd nici la microscop căci într-un spaţiu cât un punct pot să încapă 250.000. Microorganisme de natură vegetală, unele bacterii pot fi patogene, dăunătoare pentru om, producând toxine şi provocând ciuma, tifosul, dizenteria, iar altele pot fi utile, cu o importanţă covârşitoare în iconomia naturii. În cea dea doua categorie se situează cele ce transformă materia organică moartă în compuşi anorganici care se descompun şi constituie hrana plantelor cu clorofilă. Foarte folositoare sunt şi bacteriile care secretă un lichid sub formă de pastă, drojdia. Organismele unicelulare responsabile de complexul fenomen chimic cunoscut sub numele de fermentaţie, constituie armata de lucrători care oferă servicii unice, deosebit de valoroase. Feluri preţioase şi necesare hranei ne-ar fi necunoscute dacă ar lipsi fenomenul fermentaţiei. Pâinea, brânza, untul, iaurtul, oţetul, vinul, berea, dar şi glicerina sau streptomicina provin din fermentaţie. La universala pâine, amestecul de drojdie transformă zahărul din cocă în alcool şi dioxid de carbon. Creşterea în volum a aluatului este produsă prin încercarea de eliminare a CO2. Fără nevăzutele organisme, procesul nu s-ar desfăşura… Se pregăteşte făina, apa, sarea, se frământă amestecul, se acoperă, dar nu se adaugă drojdie. Se pune însă deasupra floarea crucii – busuiocul – luată de la biserică la sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci. Se rosteşte o rugăciune, se face semnul crucii asupra lor, iar unele creştine obişnuiesc să citească şi textul apostolic despre aluatul vechi şi nou (I Corinteni 5). Cu credinţă şi evlavie. Lucru misterios şi uimitor: după câteva ore, aluatul a fermentat, s-a umflat şi este gata de a fi depus la cuptor. Povesteşte cu emoţie o bună creştină: „Auzisem de atâţia ani pe altele că aluatul dospeşte altfel şi m-am hotărât să încerc şi eu. 31 Am luat de la preot – în ziua Înălţării Sfintei Cruci, pe 14 septembrie – busuioc. După amiază am încălzit apă şi am pus înăuntru puţin busuioc. După ce s-a încălzit oarecum apa, l-am scos. Cu această apă am pus făina şi am frământat-o un pic, nu mult. S-a făcut ca o mică prescură. Am făcut asupra ei semnul crucii şi am aşezat pe deasupra busuiocul în acelaşi semn de putere. Am acoperit-o şi am aşezat-o pe o masă lângă icoane. M-am rugat. Cuprinsă de o emoţie adâncă mi-am spus în sine: „sunt nevrednică să fac aşa ceva”. Din când în când mă duceam şi mă uitam la cocă. În ziua următoare, dimineaţa am fost năpădită de bucurie, pentru că se umflase şi dădea pe de lături. Era un aluat desăvârşit. Am mai adăugat făină. Şi coca aceasta a dospit. Mai departe am făcut din ea prescuri şi pâine. Păstrez din ea şi totdeauna cu ea îmi pregătesc aluatul”15. În alte locuri în aceeaşi zi de sărbătoare şi de post, unele creştine ţin în mâini un păhărel cu făină amestecată cu apă. În clipa rostirii Apostolului, atente la cuvintele sacre, amestecă puţin în mâini conţinutul şi se obţine o adevărată maia. În toate aceste împrejurări se obişnuieşte ca prima pâine care se prepară să fie prescură pentru Sfânta Liturghie. Cine posedă cunoştinţe despre procesul fermentaţiei, înţelege mai bine ca oricine cât de important este miracolul dospirii fără drojdie. De tămăduitoarea plantă se leagă şi un alt fapt supranatural care dăruieşte bucurie sfântă creştinilor care îl observă. Mănunchiul de busuioc luat de la slujbă este aşezat într-o vază sau într-un pahar cu apă, înainte de a se usca. După câteva ceasuri apar mici rădăcini, care în timp se măresc şi se înmulţesc. Este pus apoi într-un ghiveci pentru a creşte şi a ajunge un busuioc stufos. Faptul minunat se petrece numai cu floarea crucii din ziua praznicului Înălţării Sfintei Cruci. Nu se întâmplă nimic însă dacă se foloseşte busuioc de alt fel… Uimitoarea dospire a aluatului cu minunata floare a crucii este o „piatră” sfântă care aruncă la pământ pe fiecare Goliat modern. Călătorii obosiţi ai planetei care îmbrăţişează puterea credinţei vor simţi aripi sufleteşti ca de vultur. Şi cât de larg se poate deschide în faţa ochilor lor orizontul… 1.3.4. Semne minunate la Locurile Sfinte Taborul, Sinaiul şi Iordanul. Trei locuri biblice demult celebre, trei popasuri pentru arătări dumnezeieşti, de la Moise până la Hristos, de la umbră la deplinătate. Peste ani, teofaniile îşi păstrează pecetea spre contemplare tuturor celor ce vor să vadă… În Galileea neamurilor, la 610 m de la nivelul mării şi 855 m de la cota Tiberiadei cu pescuirile minunate se înalţă singuratic muntele Schimbării la Faţă 15 Arhim. Daniil Gouvalis, Minunea credinţei, pag. 76-77. 32 a lui Hristos, Taborul, rămas pe veci în istoria mântuirii. Pe vârf, un mic podiş străjuieşte câmpia roditoare a Israelului. Cei patru inspiraţi Evanghelişti au surprins clipa în care Apostolul Petru dialoga uimit şi copleşit cu Hristos Cel Schimbat la Faţă: pe vârful muntelui s-a coborât un nor luminos care i-a acoperit pe toţi, profeţi şi Apostoli, iar îndată a răsunat însăşi vocea Tatălui Ceresc. An de an, Taborul este aureolat de un fapt miraculos, impresionant, spre întărirea credinţei celor ce îşi schimbă viaţa după şi prin Sfinţenia lui Hristos. La Sărbătoarea Împărătească din 6 august, în timp ce în biserica ortodoxă a mânăstirii de pe vârful Taborului se săvârşeşte Sfânta Liturghie, la ceasurile dimineţii un nor acoperă pentru câteva ore numai piscul muntelui. De îndată ce se apropie marele praznic, ortodocşii din Ierusalim sau împrejurimi se pregătesc să urce masivul Transfigurării. Ard de dorinţa să zărească mirificul nor care să le readucă în memorie „un nor asemănător luminos ce i-a acoperit pe ei”. Se spune că toţi cei curaţi cu sufletul surprind norul binecuvântat intens în luminozitate şi strălucire. O pecete divină peste sărbătorile creştine. Din Pământul făgăduinţei să ne mutăm privirea spre muntele minunat din Peninsula Arabiei, Sinaiul repetatelor arătări divine către conducătorul din vechime al lui Israel, Sfântul Prooroc Moise (aniversat anual la 4 septembrie). Lectorul fidel al Vechiului Testament reţine episodul teofaniei în chip de rug „aprins şi care nu ardea”. În spatele altarului celebrei mânăstiri sinaitice „Sfânta Ecaterina” se păstrează până astăzi rugul din vechime, care înverzeşte anual. Cu toate că există numeroase plante spinoase în necuprinsul pustiu arab, nu se mai întâlneşte absolut nici un rug! Mai mult, în semn de adeverire a descoperirilor de altădată, Dumnezeu a lăsat motivul rugului întipărit pe stâncile din Sinai, şi la suprafaţă şi în interiorul lor. Fenomenul este uimitor: rugul este impregnat adânc, deşi pe unele porţiuni pare decolorat, pe altele curat, iar în alte zone neatins. După trei milenii, vizitatorii muntelui pe care a „păşit” Dumnezeu, văzând minunatele formaţiuni, nu omit să culeagă câteva pietricele, oferite contracost şi de micii negustori, copii de beduini. Un astfel de fenomen supranatural nu este observat pe nici un alt munte de pe glob. Dacă undeva se vor găsi desene pe alte pietre, cercetătorii vorbesc de o pseudofosilă „arboricolă”, nu şi în cazul Sinaiului. Desenul rugului este prezentat în exclusivitate pe stâncile sinaitice, martore ale milenarei descoperiri dumnezeieşti… Să cercetăm apoi cu mirare râul sfânt unde S-a botezat Hristos şi unde Treimea Sfântă s-a descoperit spre închinare ca şi la Transfigurarea taborică. Aici vieţuiesc cei mai mari peşti de apă dulce, care pot depăşi un metru lungime şi o greutate de 40 de kg.: somnii. Vieţuitoare corpolente, de pradă, cu mustăţi ca nişte antene radio, cu pielea ornată cu desene şi arabescuri ca frunzele toamnei, cu îmbelşugate şi gustoase icre, ei se întâlnesc în diferite lacuri şi râuri, fiind dotaţi cu deosebita capacitate de a presimţi cutremurele. La „seismografele vii” din apele Iordanului se 33 observă însă un element unic, supranatural. Dacă îndepărtăm carnea de pe partea superioară a capului, mai mare de o şchioapă, vom distinge pe os o uimitoare reprezentare: diversele striaţiuni interne şi proeminente formează la mijloc un corp omenesc. După descrierea arhimandritului Daniil Gouvalis, în dreapta şi în stânga se disting aripile întinse ale unor îngeri iar deasupra, clar şi accentuat, se vede un porumbel cu aripile deschise; lângă pasăre, lateral, razele se orientează în jos. O întruchipare limpede a Botezului lui Hristos, aşa cum este înfăţişat şi în iconografia creştină. Elementul neobişnuit este caracteristic numai somnilor din Iordan sau din lacul Ghenizaret (denumirea lucanică a Mării Tiberiadei), format din apele binecuvântatului curs de apă. Dacă se întâmplă ca pescarii israeliteni să prindă şi vreun somn de Iordan sau Ghenizaret, îl aruncă înapoi deoarece are legătură cu Botezul lui Hristos, în care unii dintre urmaşii pescarilor-Apostoli nu cred încă… Cucernicii pelerini de la Locurile Sfinte consideră procurarea unui craniu din unica specie piscicolă drept o mare binecuvântare. Se obişnuieşte să se facă mai intensă surprinzătoarea reprezentare printr-o coloraţie potrivită. Când faptele vorbesc cu putere, cuvintele şi comentariile sunt de prisos. Legile bine păzite ale naturii, rugul şi pietrele de pe Sinai, peştii din apa Iordanului sau norul taboric întăresc pe cei slabi şi îi reînvie pe cei atrofiaţi în credinţă, pentru ca flăcăruia slab pâlpâitoare să se transforme în foc uriaş risipind întunericul îngheţat. 1.4. Religie şi zoologie 1.4.1. Microevoluţie-Macroevoluţie. Piţigoii lui Darwin 27 decembrie 1831. Vasul „Beagle” a părăsit portul Plymouth şi a urmat cursul de-a lungul coastei Braziliei şi Ţării de Foc, trecând apoi pe la capul sudic şi urcând până în Insulele Galapagos. În acelaşi an un student teolog de la Cambridge îşi încheiase studiile. Dar, pentru că un viitor ca duhovnic la ţară îl atrăgea prea puţin şi era în joc marea lui dragoste pentru natură, proaspătul prelat Charles Darwin a acceptat invitaţia care urma să-l ducă timp de cinci ani într-o călătorie în jurul lumii pe „Beagle”. Pe parcursul drumului, el a avut suficiente ocazii să studieze geologia ţinuturilor, diferitele specii de plante şi animale. Au fost descoperite şi rămăşiţe a tot felul de animale dispărute (de exemplu: specii de leoparzi uriaşi). Pe câteva dintre fascinantele insule Galapagos Darwin a făcut o constatare interesantă: a găsit nişte piţigoi care, după cât se părea, au aparţinut la origine unui singur gen, dar care, trăind pe insule despărţite şi neavând contact unul cu altul, ar fi evoluat în alte rase sau chiar specii. Aceste variaţii mici în interiorul unei specii sau al unui gen – apărute probabil sub influenţa împrejurărilor exterioare – au trezit în tânărul slujitor gânduri tulburătoare. Dacă pot surveni asemenea mici schimbări în cadrul unei specii, este oare posibil ca apariţia continuă a unor astfel de variaţii minore să dea naştere în cele din urmă la specii cu totul noi? 34 La întoarcerea în Anglia, Darwin s-a aşezat la masa de lucru, nu în parohia unui sat, ci în camera de studiu a casei sale, mai întâi în Londra şi mai târziu (1843) în Down, comitatul Kent, unde a trăit cu familia până la moarte. Aici şi-a scris celebra lucrare Originea speciilor (1859), carte care l-a făcut renumit peste noapte, nu în ultimul rând prin propaganda energică a agnosticului Thomas H. Huxley. Darwin era de părere că în decursul timpului, într-un mod încă necunoscut, o specie a luat fiinţă din alta. În lupta pentru supravieţuire („Struggle for life”) câştigă cel mai puternic („Survival of the fittest”) ca urmare a selecţiei naturale. La moartea teologului convertit la biologie (1882), noţiunea de „evoluţie” (sau „teoria descendenţei speciilor”) era cunoscută în toată lumea. Potrivit modelului evoluţionist, susţinut de Darwin, fosilele regnurilor animale şi vegetale care se succed în straturile geologice reflectă o evoluţie generală (de la amibă până la om), în care toate organismele superioare au evoluat din cele inferioare şi acestea, la rândul lor, din materie nevie. După concepţia creaţionistă, straturile geologice arată o lume distrusă printr-o catastrofă, iar diferitele forme de viaţă au luat fiinţă independent una de alta, cam în acelaşi timp, sub o „baghetă” comună. La o atentă cercetare, este limpede că nenumăratele „dovezi”, prezentate în mod normal în manuale şi în muzee pentru a sprijini credinţa într-o evoluţie generală, n-au nici o legătură în fond cu problema analizată. Ele se referă numai la exemple de variaţii în cadrul speciilor şi a genurilor (şi cu ele nici creaţioniştii nu au dificultăţi), însă nu dovedesc dacă pot apărea în acest mod familii noi. Unul din cele mai cunoscute exemple este molia „piper şi sare” din Anglia, la care, prin revoluţia industrială şi prin poluarea copacilor, varietatea închisă la culoare a depăşit în 50 de ani cu mult numărul varietăţii deschise la culoare. Coloritul închis pentru protecţie, pe fondul devenit negru-cenuşiu al mestecenilor, a constituit o apărare mult mai bună împotriva păsărilor decât nuanţa deschisă. „Iată evoluţia înaintea noastră!” a strigat Julian Huxley triumfător, deşi adaptarea nu avea nimic de-a face cu evoluţia. Survenise doar o deplasare a raportului numeric dintre moliile închise şi cele deschise la culoare sub influenţa unui factor de mediu. După un timp, când copacii s-au deschis iarăşi la culoare, întregul proces s-a desfăşurat în sens invers. Un alt exemplu renumit îl constituie varietăţile de piţigoi întâlnite de Darwin în timpul expediţiei pe Insulele Galapagos. Din păcate, cel care a căpătat în viaţă exclusiv o diplomă teologică era împovărat, ca urmare a unei instruiri teologice deformate, cu prejudecata că Dumnezeu a creat toate speciile biologice exact aşa cum le cunoaştem astăzi. El nu a înţeles că referirea se face numai la grupe de creaţie, cum ar fi familiile biologice. Astfel, Darwin (educat conform unei anumite extreme) a început să se îndoiască şi să cadă în cealaltă extremă. Când a cercetat pe Insulele Galapagos toate aceste soiuri diferite de piţigoi (deosebiţi prin forma ciocului, prin culoare şi mărime) a început să se întrebe dacă Dumnezeu a creat astfel aici toate aceste rase diferite. Constatând că aceste soiuri de piţigoi coincideau cu cele din Ecuador, a tras concluzia că respectivele păsări emigraseră din America de Sud spre această grupă de insule stabilindu-se 35 aici şi, din cauza barierelor geografice dintre insule, au crescut încet, despărţite unele de altele, ca apoi să dea naştere la multe rase diferite. Pe baza acestor stări de fapt asemănătoare, Darwin a respins învăţătura că Dumnezeu a creat la origine anumite forme de viaţă principale. Răspândita lucrare Originea speciilor nu tratează problematica apariţiei ordinelor, a claselor şi a diviziunilor de bază, ci cea a speciilor şi raselor, prezentând cele mai felurite dovezi despre „microevoluţie”, pentru formarea de noi rase şi varietăţi. Dar tocmai acest studiu a dat impulsul „credinţei” într-o „macroevoluţie”, o evoluţie de la amibă la om, atât lui Darwin, cât şi unei părţi din publicul larg. Faptele adunate de clericul Darwin, cu multă angajare a forţelor, în două decenii, nu constituie pentru modelul creaţionist nici o problemă, dimpotrivă: acest model admite formarea de noi rase şi specii în cadrul limitelor grupelor de creaţie aduse la existenţă de Dumnezeu. Darwin înţelesese corect aceasta: „microevoluţia” a existat de la creaţie. Dacă se izolează geografic câteva exemplare dintr-un soi, ca şi piţigoii lui Darwin, se pot dezvolta foarte uşor noi varietăţi. Totuşi, cercetarea genetică modernă a arătat în fond că „macroevoluţia”, în sens darwinist, este inacceptabilă din punct de vedere ştiinţific. Exprimată mai simplu, un animal creat la origine asemănător câinelui putea într-adevăr să evolueze într-un câine pitic sau într-un bernhardin, dar nu putea niciodată să devină o pisică sau un cal! 1.4.2. Denumirile biblice şi nomenclatura zoologică Biblia, temelia neclintită, baza creştinismului! Ştiinţa, înnoită fără încetare sub ochii noştri, surprinzătoare prin descoperirile ei senzaţionale! Ar putea să existe o măsură comună şi puncte de contact între afirmaţiile Bibliei, aparent depăşite şi demodate şi implicaţiile teoretice şi practice ale întreprinzătoarei ştiinţe, în secolul exploatării atomului şi aştrilor? În cuprinsul ei, Sfânta Scriptură menţionează un anumit număr de animale şi plante imposibil de identificat în mod precis. De aceea, este necesară cercetarea atentă a unor aparente nepotriviri (pe care unora le place să le evidenţieze) între denumirile biblice ale unui animal sau plantă şi actuala nomenclatură zoologică sau botanică. Exemplul iepurelui şi cel al viezurelui, deşi minore, sunt semnificative în această privinţă. Dacă animalul din Levitic 11, 5, tradus în Biblia românească cu „iepure de casă” (Deuteronom 14, 7), „şoarecele de munte” sau „dihor” (Pilde 30, 26), (Psalmul 103, 19) este în realitate un animal asemănător viezurelui, versiunile engleze şi franceze ale Scripturii folosesc un termen deosebit de cel pentru iepure de casă 16. Şi dacă iepurele amintit la Levitic 11, 5 „rumegă”, nu trebuie să ne grăbim considerând afirmaţia antiştiinţifică. aceste detalii pot fi găsite în lucrarea Lumea animalelor de Brehm – Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1964, pag. 754. 16 36 Acum câţiva ani, o revistă ştiinţifică de probitate punea o întrebare, la prima vedere ciudată şi neobişnuită: „Este iepurele de casă un rumegător?”. Tratatul de Zoologie publicat sub conducerea profesorului P. P. Grasse de la Sorbona afirmă, după studii recente confirmând observaţii mai vechi, că iepurele de casă ar avea o dublă digestie, un fel de rumegare specială numită de specialişti „cecotrofie”, a cărei determinism şi semnificaţie nu sunt încă bine cunoscute. În Biblie nu este vorba despre iepurele de casă, ci despre iepurele „arnabet” (termen ebraic) deoarece iepurele de casă nu există nici în Palestina, nici în Peninsula Sinai. În aceste regiuni iepurele este reprezentat de patru specii ale iepurelui de câmp, un amănunt de ordin biogeografic, demonstrând perfecta obiectivitate a Scripturii. Cât despre viezure, animal mic şi fricos, acesta trăieşte în locuri stâncoase în grupuri de 30 până la 60 de indivizi. Ne referim mai ales la specia Procavia (Hyrax) Syriacus. Viezure (în ebraică şafaş) se traduce prin „cel care se ascunde”, în ton cu exactitatea descrierii biblice „viezurii (dihorii şi şoareci de munte), care nu sunt un popor puternic, dar îşi aşează locuinţa în stânci” (Pilde 30, 26) sau „stâncile sunt scăpare pentru viezuri (iepuri)” (Psalmul 103, 19). În pasajele unde este amintit iepurele „arnabet” se vorbeşte şi despre viezure (şafaş) ca despre un animal „care rumegă, dar nu are copita despicată” (Levitic 11, 5, 6; Deuteronom 14, 7). Iată deci două caracteristici care conferă viezurilor o poziţie sistematică deosebită: „Ei nu au copita despicată, contrar rumegătoarelor. Dacă nu rumegă propriu-zis, prezintă o predispoziţie la rumegare prin mişcarea maxilarelor, printr-un tip de molari înrudiţi cu cei ai rumegătoarelor, în sfârşit prin conformaţia anatomică a stomacului lor care, deşi împărţit, este compartimentat totuşi în două regiuni printr-o gâtuire”17. Astfel, din cauza caracterului lor cu totul special, viezurii au fost izolaţi într-un grup distinct, aparţinând în acelaşi timp rumegătoarelor şi rozătoarelor din ordinul Hyracoidelor. De remarcat că Biblia exprimă aceste ezitări zoologice în aşa fel încât relativa contradicţie de la început se rezolvă printr-un acord. 1.4.3. Misterul dinozaurilor: catastrofism sau uniformism? Frecvent, în lumea ştiinţei, ca şi în discuţiile referitoare la învăţătura biblică despre crearea lumii, una dintre cele mai controversate probleme o constituie dispariţia dinozaurilor. Sursele creaţioniste, bazate pe descoperiri confirmate de ştiinţa actuală, ne aduc argumente prea puţin cunoscute pentru a dezlega acest mister. • Fosilele dinozaurilor apar brusc în arhiva fosilieră, asemenea fosilelor altor animale, fără existenţa unor forme intermediare între diferitele feluri de dinozauri sau strămoşi evoluţionişti. 17 Daniel Vernet, Biblia şi ştiinţa, pag. 16. 37 • În întreaga lume există mai multe „cimitire” de dinozauri. Aceste animale „preistorice” sunt găsite în depozitele de fosile în poziţii ce sugerează o îngropare catastrofică. Rămăşiţele descoperite din abundenţă şi păstrarea materialului osos original şi a urmelor de piele dovedesc o dispariţie rapidă, deseori violentă, sub straturile de sedimente. Celebrul creaţionist dr. Henry Morris afirmă în acest sens că „îngroparea unui număr aşa de mare de creaturi atât de uriaşe cere efectiv o formă de acţiune catastrofică”. • Savanţii creaţionişti consideră că principala cauză a dispariţiei mondiale a dinozaurilor o reprezintă drastica schimbare de mediu în lumea de după potopul lui Noe. În schimb, evoluţioniştii nu au dat la iveală o teorie adecvată, deşi au dezbătut îndelung pe această temă. • Dinozaurii nu au putut muri în urmă cu 70 de milioane de ani, după cum pretind evoluţioniştii. În sprijinul acestei afirmaţii, vine o recentă descoperire a unor oase de dinozaur proaspete, nefosilizate şi a unor rămăşiţe osoase de Tyrannosaurus ce indică un conţinut de celule sangvine. • Dovezile din scrierile istorice şi din artă adunate de cercetători creaţionişti arată că dinozaurii au coexistat cu oamenii. Astfel, cea mai importantă referinţă o constituie uimitoarea consemnare lăsată de Iov în cartea sa (cap. 40, 41) despre un dinozaur sauropod cu coada ca un chiparos. De asemenea, Vechiul Testament aminteşte de dinozauri/ dragoni (în ebraică tannim) de 21 de ori. Apărătorii învăţăturii creaţioniste susţin că descrierile „dragonilor” uimitor de asemănătoare cu ale dinozaurilor, existente în vechile culturi ale lumii, se referă la tipurile de dinozauri care au „supravieţuit după Potopul noahic” (termenul de „dinozaur” s-a consacrat după 1841). La celălalt pol, savanţii evoluţionişti nu pot răspunde suficient la aceste argumente. • Deseori s-a vehiculat întrebarea „Cum puteau dinozaurii să încapă în Arca lui Noe?”. În lucrarea Aşa a apărut lumea (CLV Postfach 110135-33661 Bielefeld, pag.150), Willem Glashouwer a răspuns că „pentru a se menţine specia în viaţă, nu era necesar să se ia animale bătrâne la bord. Erau de ajuns reptile (deci şi dinozauri) tinere şi încă mici, dar mature pentru reproducere”. 1.4.4. „Balaurii” din Biblie – dinozaurii paleontologiei? Chiar dacă Scriptura nu menţionează fosilele ca atare, ea conţine referinţe la diverse animale care s-ar părea că nu există în lumea modernă. Cele mai cunoscute sunt balaurul şi inorogul, dar sunt amintite şi alte animale exotice precum leviatanul, satirul, ibisul şi basiliscul. Majoritatea comentariilor liberale 38 le-au considerat drept simple animale legendare, în timp ce tâlcuitorii conservatori le-au prezentat ca descrieri pitoreşti ale unor vietăţi care au existat: balaurul ar fi şacalul, balena sau şarpele, iar inorogul, bivolul sălbatic sau zimbrul leviatanul-crocodilul, satirul – capra sălbatică; ibisul – bufniţa iar basiliscul – vipera. În unele cazuri însă, descrierile biblice ale straniilor animale nu corespund deloc animalelor vii cu care au fost asociate. Să coborâm în adâncurile cercetării… Ştim că multe animale au dispărut în vremurile istorice (inclusiv ibisul egiptean). Milioane de alte vieţuitoare dispărute sunt cunoscute acum după vestigiile fosiliere. Conform viziunii uniformiste (evoluţioniste), întreg tezaurul fosilier antedatează cu mult evoluţia omului, astfel încât autorilor biblici nu le puteau fi familiare animalele reprezentate în fosile. După creaţionişti, aceste fosile reprezintă animale care au pierit în potop, astfel că au fost cunoscute primelor generaţii de oameni. Ele au fost incluse în fauna de pe arca lui Noe, pentru ca ulterior să dispară, la puţină vreme după Diluviu. În consecinţă, pare posibil ca animalele exotice amintite să fie identificabile în registrul fosilier. Balaurii, de exemplu (tannim în ebraică) sunt menţionată de cel puţin 21 de ori în Vechiul Testament. Într-o variantă cuvântul este folosit sinonim cu „Leviatanul, şarpele inelat”, fiind numit „balaurul de lângă mare”(Isaia 27, 1), alteori tannim sunt asimilaţi cu „şacalii din pustie” sau cu „crocodilul mare”. Alte referinţe indică deopotrivă că au existat balauri ai deşerturilor, precum şi balauri acvatici. Sunt consemnate şi atribute fiziologice ale balaurilor: scoteau un fel de bocet, „trăgeau aer” şi, se pare, aveau colţi veninoşi (Deuteronom 32, 33). Uni par să fi fost destul de mici. În timp ce toiagul lui Moise se transformase în şarpe (în ebraică nahash – Ieşire 4, 3 şi 7, 15), toiegele vrăjitorilor egipteni au devenit „tannim”, probabil balauri mici. Mulţi balauri, pe de altă parte, au fost monştrii uriaşi (Facere 1, 21). Versiunea King James traduce aici tannim prin „balene” şi majoritatea celorlalte versiuni utilizează „monştrii marini” sau „făpturi marine”, dar cuvântul este de fapt „balauri”, iar accentul cade pe „balauri mari”. Din nefericire, din cauza ezitării traducătorilor moderni de a extrage din Scriptură învăţătura articulată, în opoziţie cu existenţa pur mitică a vietăţilor cercetate, versiunile moderne traduc îndeobşte tannim prin „şacali” sau „şerpi sau „monştrii marini”, în funcţie de contextul fiecărui pasaj. Dar cum poate acelaşi cuvânt ebraic să fie purtătorul unei atât de mari şi chiar contradictorii diversităţi de sensuri? Ideea prezintă o mărturie frapantă despre raţionalismul unora dintre traducătorii moderni. Supuşi atât de mult punctului de vedere uniformist asupra istoriei pământului, ei pierd din vedere faptul evident că tannim nu erau decât animale dispărute, cunoscute în perioadele de început ale istoriei umane, păstrate astăzi în principal, în arhiva fosilieră. În fond, dacă se traduce „tannim” simplu prin „dinozauri”, fiecare din cele peste 21 de utilizări ale cuvântului devine adecvată şi clară. Tezaurul fosilier dezvăluie atât dinozauri tereştri, cât şi marini, dinozauri mari şi mici, dinozauri 39 cu trăsături diverse vieţuind în medii diferite, unul sau altul încadrându-se perfect în contextul unde este folosit termenul „tannim”. Singura problemă cu o astfel de traducere este ipoteza dispariţiei dinozaurilor cu aproximativ 70 de milioane de ani înaintea apariţiei omului, potrivit cronologiei evoluţioniste standard. Fosilele de dinozauri au fost dezgropate pentru prima oară cu mai puţin de 200 de ani în urmă şi , un contemporan al lui Darwin, Sir Richard Owen, a fost cel care le-a inventat numele (1841), însemnând „reptile grozave”. Chiar dacă cronologia evoluţionistă este incompatibilă cu datele Bibliei, nu există nici un motiv să punem sub semnul întrebării contemporaneitatea oamenilor cu dinozaurii în epocile de început ale istoriei umane. Balaurii din Scriptură pot fi prea bine dinozaurii paleontologiei. Este semnificativ că nu numai în Biblie, ci şi în documentele şi în tradiţiile cele mai vechi ale majorităţii popoarelor lumii abundă poveşti cu balauri. În însemnările sale, Sfântul rus Varsanufie de la Optina (1845-1913) nota: „Poveştile chinezilor şi japonezilor despre existenţa dragonilor nu sunt defel născociri sau fabule, deşi învăţaţii naturalişti europeni, şi ai noştri împreună cu ei, tăgăduiesc existenţa acestor monştrii. Dar, la urma urmei, orice poate fi tăgăduit, prin simplul fapt că întrece putinţa înţelegerii noastre”. Un asemenea fenomen universal trebuie să aibă o explicaţie universală: toate vechile popoare au consemnat experienţe legate de dinozauri. Un studiu detaliat al diverselor „tradiţii” cu balauri a scos în evidenţă că au existat clar multe tipuri diferite de balauri şi că ele corespund, mai mult sau mai puţin, diverselor tipuri cunoscute de dinozauri. Alături de mărturiile biblice şi etnologice, solide dovezi geologice atestă coexistenţa oamenilor şi a dinozaurilor. 1.4.5. Fosile vii şi animale exotice Învăţătura biblică potrivit căreia toate animalele lumii fosilelor, inclusiv dinozaurii, au fost create în săptămâna propriu-zisă a creaţiei, este puternic sprijinită de urmele fosilizate de paşi ale oamenilor şi ale dinozaurilor descoperite laolaltă, în pofida dezacordului dintre evoluţionişti. Mai mult, în anii recenţi s-au publicat numeroase rapoarte ce indică faptul că este posibil ca unii dintre dinozauri, marini şi tereştri, să mai existe încă. Deşi nici unul din respectivele rapoarte nu a fost confirmat, sunt luate în serios chiar de oamenii de ştiinţă evoluţionişti. Dacă existenţa dinozaurilor este o consideraţie viabilă, nu ar trebui să pară neverosimilă acceptarea solidelor dovezi despre contemporaneitatea urmelor de paşi umani şi a celor de dinozauri. Cum rămâne cu existenţa altor animale exotice din Scriptură: ipopotamul, leviatanul, inorogul, saritul sau basiliscul? Între formaţiunea calcaroasă cretacee de lângă Glen Rose (Texas) sunt bine păstrate numeroase urme de paşi ale unor tipuri diverse de dinozauri. În aceleaşi şisturi s-au descoperit urme de paşi umani intersectând urmele traseului unui dinozaur. Deşi evoluţioniştii au respins dovezile, şi în Rusia au fost 40 detectate urme similare cu cele umane în aceleaşi spaţii cu cele de dinozauri. Şi în alte direcţii sunt conservate remarcabile dovezi ignorate sau respinse de adepţii evoluţionismului. În statul american Utah s-au descoperit două schelete omeneşti în aceeaşi formaţie de gresie în care, la câteva mile depărtare, s-a construit „Monumentul Naţional al Dinozaurilor”, ca recunoaştere a numărului uriaş de fosile de dinozauri dezgropate acolo. Pictografii de dinozauri realizate de primii artişti tribali ai fost surprinse în Arizona, Siberia, Zimbabwe. Este descrisă existenţa unei gravuri maya semănând mult cu străvechea pasăre Archaeopteryx, considerată contemporană cu dinozaurii, ceea ce denotă că lângă Vera Cruz (Mexic) mayaşilor le era familiară înaripata care, potrivit evoluţioniştilor, ar fi constituit veriga dintre reptile şi păsări şi care ar fi dispărut cu 130 de milioane de ani în urmă, în epoca dinozaurilor. Deşi nu la fel de spectaculoase ca dinozaurii, să ne amintim că numeroase fosile vii, presupus dispărute din aceeaşi perioadă a dinozaurilor sau chiar de mai înainte (de exemplu peştele coelacanth, reptila cu cap ascuţit tuatara) au fost descoperite în lumea modernă „bine-sănătoase”. Şi alte fosileanomalii au fost raportate în literatura populară, însă rareori sunt luate în serios de corifeii darwinismului, astfel încât ori de câte ori descoperirea unei fosile pare să contrazică succesiunea evoluţionistă standard, ea este îndeobşte fie ignorată, fie etichetată mistificare sau eroare. În capitolele 40-41 din cartea Iov sunt menţionate două animale stranii, leviatanul şi ipopotamul, probabil două soiuri particulare de dinozauri. Deşi comentatorii evrei moderni identifică ipopotamul cu elefantul sau hipopotamul, iar leviatanul cu crocodilul, din descrieri este evident că identificările nu corespund. Este important să reţinem că dreptul Iov a trăit în primele generaţii de după potop şi că neîndoielnic văzuse multe animale care mai târziu au dispărut. Descrierea ipopotamului pare să se potrivească cu ceea ce cunoaştem despre dinozaurul terestru, cum ar fi brontozaurul, de exemplu, iar leviatanul se potriveşte cu ceea ce ştim despre anumiţi dinozauri marini (plesiozaurul sau ihtiozaurul). Să observăm descrierea ipopotamului în Iov 40, 15-24 şi să urmărim cât de imposibil este să aplicăm cuvintele fie elefantului, fie hipopotamului. Acelaşi lucru este valabil pentru leviatan, descris în detaliu în capitolul 41 din Iov. Celelalte referiri scripturistice la leviatan (Ps. 73, 13-14 şi 103, 25-26) sugerează dimensiunea şi ferocitatea extraordinară a acestui monstru marin. „Împăratul celor mai mândre dobitoace” avea solzii foarte apropiaţi şi inima „tare ca piatra”, făcea marea să clocotească şi arunca flăcări pe gură (probabil expira anumiţi vapori gazoşi care se aprindeau brusc în raport cu oxigenul). Nu putem discuta prezenţa altor animale exotice ale Bibliei la fel de amănunţit precum în cazul balaurilor, dar principiul de reţinut este că sunt animale dispărute, şi nu mitologice. Menţionat de 9 ori în Vechiul Testament, inorogul (reem în ebraică) are totuşi o identitate nesigură: majoritatea savanţilor cred că a fost marele zimbru sau bivolul sălbatic, dispărut astăzi, însă binecunoscut în vremurile străvechi. 41 Cuvântul satir (în ebraică sair) înseamnă cel mai des ţap sau ied, dar se poate referi şi la demoni. Satirul (faunul) făptură jumătate om-jumătate ţap, în mitologia greco-romană nu este descris la fel în Vechiul Testament. În anumite situaţii este posibil ca el să se refere la caprele sălbatice posedate de diavol (precum porcii din Gadara) şi astfel la demonii adoraţi sub forma idolilor ţapi. Basiliscul (în ebraică tsepha), amintit de 5 ori în Vechiul Testament (tradus prin năpârcă în versiunea King-James sau prin viperă în celelalte variante biblice) nu era cu siguranţă şarpele mitologic scos din oul de cocoş în spaţiul britanic, ci un gen de şarpe veninos asociat probabil cu balaurii zburători din sălbăticia Sinaiului. Întrucât aceste animale sunt astăzi dispărute şi nu pot fi examinate direct, este o aroganţă să expediezi toate mărturiile ca pur şi simplu mitologice şi imposibile. 1.4.6. Liliecii şi ultrasunetele În secolul al XVIII-lea, unul dintre întemeietorii biologiei experimentale, naturalistul italian Lazzaro Spallanzani a realizat un experiment remarcabil: a întins într-o încăpere o plasă, punând deasupra ei mulţi clopoţei, a acoperit ochii unui liliac şi l-a lăsat apoi să zboare prin încăpere, vrând să vadă dacă se va încurca în plasă. Clopoţeii ar fi sunat de îndată ce plasa ar fi fost atinsă. Cu mare uimire, omul de ştiinţă a constatat că mamiferul insectivor nu a lovit plasa nici măcar o singură dată, ceea ce dovedea existenţa unei modalităţi de orientare necunoscute. Cercetările ulterioare au lămurit misterul … Straniul chiropter se poate mişca uşor şi rapid pe întuneric deşi are privirea foarte slabă. Prinde numeroase insecte noaptea, fără ca vreodată să se împiedice de crengi, sârme, coloane sau ziduri. În peşterile mari, unde trăiesc mii de lilieci, nu se înregistrează ciocniri între cei care se mişcă, zboară, vin şi pleacă. Chiar dacă li s-ar scoate ochii, tot s-ar mişca foarte uşor în mediul nocturn. De ce? S-a dovedit că liliacul dispune de un aparat extrem de complex ce funcţionează ca un radar, folosind în locul undelor electromagnetice ultrasunete. Sistemul este numit detector sonic sau sonar [orientare cu ajutorul sunetelor, de la acronimul expresiei englezeşti So(und) na(vigation) r(anging)]. Cu ajutorul laringelui osos, compact şi dotat cu muşchi puternici, crepuscularul zburător emite sunete ca nişte bătăi, depăşind capacitatea noastră auditivă. În funcţie de specia liliacului emisiunea sunetelor este scurtă şi intermitentă (20-30 de secunde). Aceste ultrasunete sunt emise prin nări (sau prin gură la unele specii), care, uimitor, sunt alcătuite ca un megafon care îndreaptă sunetul spre un anumit punct. Cu „detectorul de lilieci” putem auzi şi noi, fiindcă aparatul „converteşte” sunetele, încetinindu-le. Este impresionant apoi ca, prin intermediul unui spectograf, să vizualizăm plescăitul intermitent. O cortină lasă să se vadă minunatele taine ale Creaţiei. Nu există nici o îndoială că receptorii ultrasunetelor sunt plasaţi în ureche. S-a observat că atunci când îi sunt 42 înfundate urechile, liliacul îşi pierde pe loc simţul orientării. Pentru a nu-şi auzi glasul în timp ce emite sunetele respective, îşi astupă urechile cu o pereche de muşchi auditivi care se contractă. Ei se relaxează după emiterea sunetelor pentru ca mamiferul să poată auzi interesanta „reflectare” a sunetelor. Aşadar din laringe sunt emise ultrasunete care, mai apoi, sunt trimise în exterior prin nas, se reflectă şi sunt receptate de urechi, mergând apoi la creier spre prelucrare, ca într-un desăvârşit radar. Naturaliştii nu au reuşit să descopere toate tainele acestui complex mecanism, cu atât mai mult cu cât are dimensiuni foarte reduse: „Toate acestea presupun un şir de mecanisme (emiterea clicurilor, sistemul de receptare din urechi) ale căror complexitate şi exactitate provoacă admiraţia mai ales în ce priveşte creierul al cărui mecanism de analizare a ultrasunetelor este infinit mai perfecţionat decât cele mai bune radare ale noastre. Semnalele liliacului, de exemplu, mult mai rapide decât ale noastre, străbat 30 de km., în timp ce ale noastre doar 3-4 în acelaşi interval de timp. În plus ne uluiesc – lucru uimitor pentru electronişti şi pentru ciberneticieni – dimensiunile minuscule ale mecanismului analitic ce nu se poate compara cu radarele noastre”18. Şi delfinii sunt „dotaţi” cu un radar asemănător celui al liliecilor, iar molia a luat-o înaintea telegrafului lui Marconi şi a diodei lui Fleming dispunând de un „aparat” de radio. Cu aceste date, cum ar mai putea ateii să susţină că hazardul a născut minunatele mecanisme fără intervenţia Fabricantului divin? Dacă am analiza trei verigi succesive din lanţul împărăţiei zoologice, A, B, C (C- reprezentat de liliac), cum am explica faptul că, deşi C prezintă un excelent mecanism radar, nici B, nici A nu prezintă nici cea mai rudimentară formă a acestui tip de mecanism? De ce nu se observă nici o „evoluţie”? Uimirea ne cuprinde văzând cum, animale şi insecte umile şi neînsemnate, precum liliecii, moliile, mrenele şi delfinii au în „dotare” radio, telegraf şi radar! Argumente în plus care ne amintesc de Mintea Supremă, „Căreia îi sunt descoperite toate comorile înţelepciunii şi ale cunoaşterii”. 1.4.7. Simţul necunoscut al porumbeilor Cutreierând paginile Sfintei Scripturi, întâlnim în istoria lui Noe, psalmii lui David, cântările lui Solomon şi mai ales în evenimentul Botezului de la Iordan o îndrăgită şi binecuvântată pasăre, covârşită de felurite daruri, exemplu de blândeţe redat în cuvintele lui Hristos: „fiţi blânzi precum porumbeii”. Aceste înaripate deţin o capacitate de orientare nemaiîntâlnită la nici o altă vieţuitoare, simţ care le ajută să se poată orienta chiar şi în cele mai dificile Jean Mondorsie în Minunile creaţiei, Arhim. Daniil Gouvalis, Ed. Bunavestire, 2001, pag. 143-144. 18 43 condiţii. Mărturisindu-şi neputinţa de a cerceta uluitorul sistem de zbor, oamenii de ştiinţă se întreabă: ce tainice organe de orientare au cele care au folosit busola înaintea anticilor navigatori chinezi pentru a găsi drumul de întoarcere? Din antichitate, vechii egipteni, asirieni, perşi şi fenicieni trimiteau veşti de pe câmpurile de luptă prin intermediul porumbeilor, iar în vremea lui Iulius Cezar exista un columboserviciu de poştă. Blândele zburătoare au fost folosite destul de frecvent până în perioada războaielor mondiale. Numeroase teorii au încercat să elucideze taina uimitoarei orientări a porumbeilor. Unii specialişti consideră decisivă capacitatea de percepere a sunetelor de frecvenţă foarte joasă de la distanţe mari. Ascultând sunetul specific al vântului sau al unui izvor, porumbeii îşi localizează sonor drumul spre cuib. Ei au şi posibilitatea de a prevesti cutremurele cu săptămâni înainte! Dacă alţi cercetători ai Universităţii toscane din Pisa susţin că precisa orientare s-ar datora mirosului, oamenii de ştiinţă newyorkezi au descoperit de câteva decenii în craniul misterioasei păsări un fragment foarte mic de ţesut bogat în magnetit (oxid natural de fier), ţesut socotit de fel un detector de câmp magnetic. S-a mai observat că porumbeii navigatori în zone cu mici modificări ale câmpului magnetic al Terrei, aveau probleme de orientare, chiar şi când cerul era senin. Surprinzător, simţul orientării era perturbat de plasarea unor magneţi pe cuib şi în condiţii de vreme înnorată. Fără a avea o semnificaţie hotărâtoare, magnetismul joacă un rol special în zborul porumbeilor. Destui susţinători are teoria orientării prin observarea deplasării soarelui din timpul zilei, deşi pare insuficientă, neexplicând toate situaţiile observate. O descoperire interesantă au realizat biologii care au dat drumul unor „subiecţi” zburători din regiuni necunoscute şi îndepărtate: porumbeii nu urmau traseul care ducea direct la cuib ci, în prima fază, alegeau o direcţie greşită. În următoarele zile, ceilalţi înaripaţi eliberaţi corectau treptat greşeala. În a treizecea zi (timpul de rotaţie a Lunii în jurul Pământului) nu mai exista nici o eroare în traseul de zbor. Însă, dacă după aceste treizeci de zile, ar fi fost trimişi porumbei din acelaşi stol, ei ar fi reluat acelaşi traseu în cerc, cu deviaţii corectate mai târziu. Simt păsările câmpul gravitaţional slab al Lunii sau intervine un mecanism hormonal? Au ele un „radar” ceresc? Cugetând la tainicele funcţiuni din înzestrarea porumbeilor, cum să nu admire omul dumnezeiasca Creaţie? Astfel de „busole” vii pot percepe schimbări fine ale presiunii atmosferice, pot sesiza sunete de joasă frecvenţă, pot recepta unde luminoase invizibile ochiului uman, se pot orienta după poziţia soarelui şi a lunii sau pot folosi câmpul magnetic terestru, pot pune în funcţiune atâtea sisteme de orientare… Observarea impresionantelor dotări ale columbelor, ascunse şi celor mai înţelepţi oameni de ştiinţă, ne deschide fereastra prin care putem scruta cerul neîntrecutei lucrări a Necercetatului Creator. 44 1.4.8. Aşii „anesteziei” Cercetările ştiinţifice din ultimele decenii au concluzionat că nu există invenţie umană care să nu fi existat înainte de natură. Analizând cu atenţie organismele nenumăratelor insecte sau animale, vom descoperi „aparate” plăsmuite cu artă şi înţelepciune, care, abia peste mult timp, au fost reconstituite şi de om. Descoperiri legate şi de operaţii şi metode terapeutice există în număr considerabil în regnul vegetal şi în cel animal. Unele insecte şi reptile pot realiza acte care i-ar determina pe medici să se întrebe ce „şcoli” au absolvit aparent neînsemnatele necuvântătoare. Să aruncăm însă o privire în lumea Creaţiei… La mijlocul secolului revoluţiilor paşoptiste, în Franţa un inventiv medic ortoped, Pravaz, descoperea seringa. O realizare însemnată, de vreme ce, de atunci, medicamentele pot fi introduse în organism fără a afecta zona gastrică. Dar întâietatea o deţine natura: deghizarea primordială a celui căzut, şarpele este dotat cu o seringă perfectă, formată dintr-o glandă ce conţine otravă, o „ţeavă”conductoare şi dinţi speciali, goi în interior, terminându-se într-un vârf foarte ascuţit. Când prada este muşcată, muşchii din jurul glandei se contractă, iar otrava pătrunde prin capătul dintelui special în organismul străin. O „injecţie”, de bună seamă nu prea plăcută şi binefăcătoare! Adevăraţii aşi ai anatomiei şi „anesteziei” sunt şi anumite specii de viespi. Ele ştiau să-şi înţepe prada cu acul (o lăcustă spre exemplu) în centrii motori ai măduvei, producându-i paralizie, înainte ca omul să conştientizeze existenţa sistemului nervos şi al celui ganglionar. Pe corpul prăzii, ulterior se depozitează ouăle: îndată ce ies micile viespi, se vor hrăni cu trupul victimei, care a fost doar paralizată. Dacă ar fi fost un organism mort, nu ar fi constituit hrana adecvată… Limaxul, o moluscă gasteropodă lipsită de cochilie, secretă o salivă care se solidifică rapid, devenind foarte dură. Medicii de la laboratorul american din Colombo se gândesc cum să obţină cantităţi mai mari din această substanţă de lipit, ideală pentru închiderea rănilor. Neîntrecut în „intervenţiile” sale este şi agasantul ţânţar, care dispune de „aparatură” chirurgicală performantă. Trompa cu care „aspiră” sângele uman este formată dintr-o pompă de absorbţie şi şapte cuţitaşe în prelungirea bărbiei, ascuţite şi terminate cu dinţişori străpungători. Îndată ce se aşează pe pielea „pacientului”, găureşte, perforează, deschide şi apoi secretă din glandele salivare o picătură de lichid caustic pentru a împiedica o coagulare a sângelui (ca şi carnivorul „liliac vârcolac”) şi pentru a produce iritarea zonei, menite să provoace acumularea unei cantităţi mai mari de sânge în acel punct. Aşa se explică mâncărimea resimţită de cel înţepat. Apoi „anestezistul” ia probe de sânge în cantităţi enorme, comparativ cu dimensiunile sale, iar după ce s-a săturat, se aşează într-un loc spre a se odihni şi a digera hrana… Cine are bunăvoinţă şi minte limpede, observând şi adâncindu-se în uimitoarele „invenţii” ale naturii, va trebui să se transforme în teolog inspirat de nesfârşita înţelepciune a Marelui Inventator. 45 1.4.9. Zoorecorduri de viteză Un număr important de contemporani este marcat prin intermediul imaginilor televizate sau al presei scrise de performanţele unor sportivi care doboară recorduri mondiale sau se încununează cu laurii olimpici. De multe ori performerii adulaţi devin un fel de zeităţi pământene… Dacă am cerceta spaţiul creaţiei necuvântătoare, am înregistra recorduri dintre cele mai diverse, abilităţi şi priceperi fără egal. Iar dacă le-am compara cu realizările umane din domeniile similare, omul ar ieşi biruit. În timp ce masivul elefant poate alerga 45 km/oră, temătorul iepure ajunge la 60 km/oră, putând chiar atinge o viteză superioară în condiţiile unei vegetaţii mai puţin dese. Graţioasa căprioară reuşeşte să-şi devanseze urmăritorii la 70 km/oră. De numeroşii prădători trebuie să se ferească şi rapidele antilope. Din familia lor, gazela excelează la alergat: 90 km/oră. Unanim recunoscut drept campion al vitezei este servalul din familia felinelor, confundat uneori cu leopardul. Vieţuitor al Asiei, dar mai ales al Africii estice, „campionul” are un cap mic, cu o formă aerodinamică, picioare lungi, coadă groasă şi o blană strălucitoare, foarte căutată: galbenă, acoperită cu pete rotunde, mici, de culoare neagră. Regele francilor, Carol cel Mare, guverna având tolănit la picioare un serval, iar împăraţii mongoli şi maharajahii indieni căutau să stăpânească un asemenea rar exemplar. La numai două secunde după start, râvnita felină atinge viteza de 70 km/oră, iar după alte două secunde ajunge la viteza „obişnuită”: 100 km/oră. În situaţii limită nivelul poate spori la 130 km într-o oră, deşi specialiştii amintesc de viteze chiar mai mari. Cu toate că atinge viteze impresionante, servalul nu le poate menţine mai mult de 300-400 metri, obosind uşor şi având nevoie de un repaus considerabil. Animalele vânate au astfel ocazia să se salveze. Minunată înţelepciune a Creatorului: dacă rapidul vânător ar fi fost dăruit şi cu rezistenţă alături de viteză, victimele sale ar fi numeroase… Pe un zoopodium mondial, căprioara ar primi bronzul, antilopa argintul, iar servalul s-ar încununa cu aur. În universul marin străbate adâncurile cu 70 km/oră rechinul albastru. Vestit pentru viteză este şi tonul, care atinge 80 km/oră şi dispune şi de o rezistenţă remarcabilă reuşind să străbată fără oprire o distanţă de 8.000 km. Deşi cântăreşte 100 kg., deosebit de iute este peştele istiofor („velier”), ruda peşteluispadă, din marea Caraibelor. Dotat cu o dorsală uriaşă, asemănătoare cu pânza unei corabii, „velierul” străbate distanţe mari cu 100 km/oră. În lumea înaripatelor, lăstunul, „săgeata zburătoare”, deţine recordul la viteză. În timpul zborului este ca o săgeată cu forma sa aerodinamică ajungând la aproximativ 140 km/oră (mai mult decât performanţele defunctei maşini cu acelaşi nume din perioada ceauşistă). Viteze incredibile poate atinge şoimul, cunoscuta pasăre de pradă. Ţâşnirile sale perpendiculare pot ajunge pentru un răstimp scurt la… 250 km/oră. Pe distanţe mari, însă, nu poate depăşi viteza lăstunului. În zborurile la altitudine excelează 46 condorii, zăganii şi gâştele indiene. Condorii planează deasupra Anzilor (peste 4000 m) în pofida mărimii lor, iar zăganii, „vulturii bărboşi”, au fost surprinşi survolând de la altitudini de peste 6.500 metri. La nivelul Everestului (peste 8.000 m) pot zbura migratoarele gâşte indiene. Admirabil este şi faptul că unele zburătoare pot atinge, ca nişte bolizi, viteze performante chiar dacă bate vântul din faţă. După ce am analizat recordurile „viteziştilor” din lumea animalelor se cuvine să ne smerim în privinţa performanţelor umane din sport, căci destule mamifere, peşti şi păsări ne întrec cu mult. Avem însă îndeajunsă înţelepciune ca să ne canalizăm puterile într-o direcţie dumnezeiască? 1.4.10. Poveşti pescăreşti cu… balene Atunci când studiem doctrina evoluţionistă este important să avem în vedere discrepanţa dintre descoperirile efective şi argumentele prezentate numai de dragul unei demonstraţii „curate”. Schiţele unor „specialişti” care prezintă animale preistorice, sunt adesea concepute doar pe baza câtorva oase, o fracţiune infimă din scheletul complet. Concluziile autorilor se bazează de multe ori pe câteva fapte şi pe multă imaginaţie. Lucrurile stau la fel şi în privinţa teoriei cu privire la evoluţia balenelor. Cetacee ca şi delfinii şi vieţuind sub apă, balenele sunt totuşi mamifere, ceea ce i-a determinat pe evoluţionişti să susţină că ele au evoluat din mamifere terestre (probabil din ramura primitivă de copitate numită Mesonychids). Există dovezi concrete care să confirme ipoteza? Actualele balene constituie rezultatul evoluţiei a patru specii: Mesonychids (care ar fi trăit în urmă cu 55 de milioane de ani, conform datărilor evoluţioniste), Ambulocetus (de 50 de milioane de ani), Rodhocetus (de 45 de milioane de ani) şi Basilosaurus (de numai … 40 de milioane de ani). Prima scădere a ipotezei o reprezintă perioada de timp insuficientă alocată procesului. Estimările genetice demonstrează că la speciile care necesită 20 de ani pentru apariţia unei noi generaţii (în cazul balenelor chiar 50 de ani), s-ar putea produce aproximativ 1700 de mutaţii în 10 milioane de ani. Am explicat în ultima vreme de ce majoritatea mutaţiilor sunt nefolositoare speciei şi au efecte dăunătoare. Chiar dacă toate cele 1700 de mutaţii ar fi favorabile, cantitatea de informaţie genetică nouă nu ar fi nici pe departe suficientă pentru ca un animal de uscat să devină balenă. Scenariul real mai are o breşă: reconstituirea arbitrară a fosilelor care trebuiau să ilustreze transformarea. În cazul celei de-a doua verigi, Ambulocetus natans (cu o lungime presupusă de 2,1 metri), s-au descoperit numai câteva oase. Deoarece nu s-a păstrat centura pelviană, nu există dovezi suficiente pentru a reface legătura între membrele inferioare şi scheletul axial, sublinia biologul evoluţionist Annalisa Berta. Practic este imposibil să se stabilească ce fel de animal era după puţinele fragmente din scheletul de Ambulocetus. Vechimea acestei specii constituie o altă neconcordanţă: testele de datare au precizat că 47 specia Ambulocetus este mai recentă decât unele specimene de balene exact identificate. Nici specia Basilosaurus nu poate fi strămoş al balenelor moderne, după cum recunoaşte Barbara Stahl, ea însăşi paleontolog si teoretician evoluţionist. Mamifer marin asemănător şarpelui, această vietate a trăit doar în apă şi nu prezenta nici o trăsătură intermediară între mamiferele de uscat şi cele marine. Imposibilitatea de a dovedi existenţa formelor de tranziţie pe baza fosilelor a fost confirmată de experţii în balene G.A. Mchedlidze si E.J. Slijper (evoluţionist). În 1938, în largul coastei Madagascarului a fost descoperit peştele (considerat fosil) Coelacanth, o verigă lipsă în evoluţia balenei, dispărut acum 70 de milioane de ani (din „vizorul” evoluţionist) şi înlocuit cu specii mai evoluate. Moment jenant pentru adepţii lui Lamarck şi Darwin... Câteva caracteristici diferenţiază cetaceele de orice altă specie de animale, evidenţiind o perfectă adaptare la viaţa subacvatică. Plămânii mari le permit să reziste în adânc chiar şi 30 de minute, iar nările aşezate în creştetul capului precum şi coada uriaşa coadă puternică le uşurează deplasarea prin apă. Ochii şi urechile perfect adaptate subacvatic sunt capabile să suporte presiunile crescute de la mari adâncimi. Filtrele speciale din cavitatea bucală selectează planctonul, pe când pielea protejată de un strat de grăsime neobişnuită păstrează temperatura corpului. Balenele si delfinii pot localiza obiecte minuscule aflate în apă la o distanţă apreciabilă cu ajutorul sonarului, sistemul lor de orientare, înnăscut, de o uluitoare precizie ştiinţifică. Este clar, cetaceele sunt complet diferite faţă de alte fiinţe vii. Realizarea evoluţiei prin mutaţii accidentale la o astfel de speciefixarea lipidelor potrivite, a filtrului, a sonarului, poziţionarea nărilor, a muşchilor cozii exact la locul corespunzător- este matematic imposibilă, până la punctul de a deveni absurdă. Dezvoltarea treptată a organelor distinctive trebuia să depăşească , în plus un obstacol major: fiecare dintre ele este inutil înainte de a fi complet format: „Pasul evolutiv” (apariţia unui ciot de aripă sau a unei mici depuneri de grăsime în creştetul capului) putea foarte bine să nu fie folositor supravieţuirii. Ce demonstrează toate dovezile si raţionamentele prezentate? Apariţia bruscă şi simultană a tuturor varietăţilor moderne de fiinţe vii, complet dezvoltate. Exact ce ne-am aştepta să descoperim în situaţia în care toate formele de viaţă ar fi fost create în acelaşi timp. De cine? De către un Genial, Atotputernic Proiectant… 1.4.11. Marşul pinguinilor De curând a avut loc cea de-a 78-a ediţie a Galei decernării Premiilor Oscar, considerat de toţi cel mai important eveniment hollywoodian al anului. A fost un an în care patima homosexualităţii a urcat pe scena dezinhibată şi a primit şi câteva statuete aurii. Dintre producţiile cinematografice care s-au aflat în competiţie se remarcă în mod special „March of the Penguins” („La Marche de l’Empereur”) al regizorului francez Luc Jacquet, pelicula care a primit 48 Oscarul pentru cel mai bun film documentar. Filmul adună deja la acest moment laurii succesului de casă în Europa, dar şi în SUA. N-am fi crezut că un documentar poate sensibiliza într-o asemenea măsură. Filmul e o mare Lecţie pentru noi, aceştia care căutăm să ne îndumnezeim, dar nu ne-am umanizat încă. O oră şi douăzeci de minute despre douăsprezece luni din impresionantă vieţuire a pinguinilor imperiali din Antarctica. Un film documentar ce ne arată anevoiosul drum parcurs anual de aceştia, într-un ritm cadenţat, pentru a-şi găsi partenerul în „locurile natale” şi a se împerechea. E anevoie să povesteşti despre minunile lui Dumnezeu din creaţie. Cuvintele sunt neputincioase în a exprima temeinic ce este aşa impresionant, măreţ şi sublim în acest documentar. De aceea vă recomandăm cu căldură una dintre cele mai frumoase poveşti despre creaţia lui Dumnezeu, un film de o rară sensibilitate. Sunt extraordinare mărşăluirile epuizante de peste 100 km. către locul de împerechere, iar mai apoi, în căutarea hranei pentru ei şi pentru puiul ce va să vină pe lume … Este impresionant cum se apără de furtunile necruţătoare din toiul iernii, când, pentru a estompa frigul şi a nu fi înghiţiţi de „marele alb”, se ghemuiesc şi formează o masă mişcătoare unică. Impresionant cum reuşesc să stea cu rândul la margine ca fiecare dintre ei să se încălzească. Deosebit de interesant este modul în care protejează oul, „mica inimă care bate în interiorul cochiliei”, care trebuie ferit de aerul glaciar. E de remarcat răbdarea şi grija deosebită în transferarea oului de la mamă la tată, deasupra propriilor lui gheare, într-un timp foarte scurt, înainte ca mama, înfometată şi slăbită deja, să facă drumul lung înapoi până la mare pentru a se hrăni şi a aduna hrana pentru pui. Filmul reuşeşte să redea şi suferinţa celor doi părinţi când puiul nu reuşeşte să supravieţuiască… Este impresionant, de asemenea, cum contribuie ambii părinţi, în egală măsură, la creşterea puiului. Desenaţi de Dumnezeu parcă special pentru noi, pinguinii imperiali sunt de o rară frumuseţe. Câtă gingăşie, câtă splendoare! Pinguinii imperiali dau dovadă de tandreţe, afecţiune, ataşament, solidaritate, devotament, grijă jertfelnică pentru pui şi nu doar atât. Veţi remarca în „March of the Penguins” un mod aparte de a preţui viaţa, din ce în ce mai rar întâlnit la oameni. Nu se înţelege exact cât este adevăr ştiinţific şi cât este artă imagistică, dar adevărurile surprinse de camerele de luat vederi par a fi de netăgăduit. Toate gesturile pinguinilor imperiali exprimă tandreţe şi afecţiune. Filmat la temperaturi inumane (sub -50 grade Celsius), documentarul ne arata una dintre cele mai graţioase imagini cinematografice din câte ne sunt date să vedem: „sărutul” celor doi pinguini, atingerea delicată, înclinarea elegantă a capetelor. „March of the Penguins” este poate una dintre cele mai frumoase poveşti despre creaţia lui Dumnezeu, un film de o rară sensibilitate, un film foarte călduros, în ciuda gerului implacabil al Antarcticii. 49 1.4.12. Întrajutorări în împărăţia necuvântătoarelor Adesea, cercetând universul creat, ne trezeşte admiraţia modul minunat de întrajutorare a două sau mai multe reprezentante ale lumii animalelor şi plantelor. De secole, contractul care stabileşte cu precizie ce primeşte şi ce oferă fiecare este respectat cu o consecvenţă mai rar întâlnită în ultima vreme, din nefericire, la cei chemaţi să se asemene cu Creatorul, fiinţele umane… În savana africană vederea unui rinocer purtând în spinare unul sau mai mulţi bufagi este un peisaj obişnuit. Un impresionant exemplu de întrajutorare dintre o pasăre şi un animal. Prietenii înaripaţi ai rinocerului, bufagii sunt asemănători cu vrăbiile, trăind în grupuri de şase până la zece vieţuitoare în savane şi zone de şes, în aceeaşi zonă cu animalul gazdă. Pactul nescris este păstrat cu sfinţenie: păsările stau liniştite pe spinarea şi crupa masivului pachiderm şi se hrănesc cu insectele şi cu paraziţii acumulaţi pe trupul rinocerului. În acest fel îl curăţă de „musafirii” nedoriţi şi sâcâietori. Bufagii mai îndeplinesc şi rolul de a-l înştiinţa pe miopul rinocer, lipsit şi de un miros fin, de apropierea şi intenţiile rele ale braconierilor şi ale altor intruşi. Eritroringii, o specie de bufagi, utilizează o metodă eficace pentru a deparazita trupul găzduitorului: îl ciupesc puţin de piele până dă sângele la care dau năvală ţânţari, muşte, căpuşe. Când toate insectele s-au adunat la ospăţ, bufagii le capturează, asigurându-şi hrana… Din antichitate, consacratul istoric grec Herodot descria cu admiraţie frumoasa întrajutorare dintre crocodil şi pluvianul sau porcăraşul egiptean, mai simplu numit „pasărea crocodilului”, rudă cu pescăruşul şi cu un corp nu mai mare de 20 cm. Zburătoarea poate intra liber în gura cumplitului prădător aflând multe bunătăţi: peşti, animale mici, resturi de carne rămase printre dinţii reptilei. Şi, în timp ce crocodilul se însoreşte pe malul unui râu sau lac cu fălcile larg deschise, „dentistul” pluvian îi face toaleta bucală, deposedându-l de resturile de carne. Fără a trebui să vâneze, pasărea îşi rezolvă problema nutriţiei. În schimb, ea îndeplineşte şi rolul de paznic prin ţipetele ascuţite emise la apropierea unui pericol. Crocodilii se aruncă imediat, mai întâi cei mici, apoi cei mari, în apele Nilului salvându-se. Deşi gigantele prădătoare mănâncă şi păsări, aşa cum s-a constatat după genele găsite în stomacul lor, nu se ating niciodată de pluvieni, „colaboratorii lor apropiaţi”. Impresionantă conlucrare. Mai puţin cunoscută în lupta pentru supravieţuire este colaborarea minunată dintre păsările-călăuză şi melifagi. Animale carnivore din Africa, puternice, agresive, dar leneşe, asemănătoare cu bursucul european, melifagii au o mare slăbiciune: mierea. Fiindu-le greu să descopere fagurii îndulcitori, primesc călăuzirea unor păsări mici, care amintesc de ciocănitoare. Călăuzele sunt păsări parazit (îşi aruncă ouăle în cuibul altor păsări) şi le place, mai mult decât gustul insectelor, cel al mierii. Însă nu o pot degusta decât în colaborare cu melifagii. Începe căutarea… 50 Păsările-călăuză semnalizează din zbor la fiecare 20m printr-un ţipăt ascuţit. „Bursucii” africani le urmează. Când înaripatele se opresc, este semn că au descoperit locul unde se află un fagure sălbatic. Intră în acţiune mamiferul: cu labele puternice îndepărtează tufişurile, pietrele, pământul, dacă e nevoie până la o adâncime de 2 m, găseşte fagurele, apoi mănâncă laolaltă miere, ceară şi albine până se satură. Restul va rămâne la dispoziţia păsării-călăuză. O pasăre mică n-ar fi în stare singură să izbândească. Nici animalul fără „călăuza” zburătoare nu ar putea găsi fagurele. Ar fi nevoie să pândească mişcările albinelor ore de-a rândul, efort istovitor şi cu rezultate îndoielnice. Cooperarea pasăre-animal se dovedeşte şi în acest caz profitabilă pentru ambele părţi. În anotimpul învierii ne-ar fi mai lesne să observăm o admirabilă relaţie de conlucrare dintre flori şi insecte. Florile îşi oferă nectarul, iar harnicele insecte contribuie la fertilizarea vegetalelor şi legarea rodului. Fără ele, primăvara polenizarea florilor s-ar face cu mari dificultăţi. Spre exemplu, în timp ce albinele intră în flori căutând nectarul, se freacă de stamine luând polenul, pe care îl vor lăsa pe pistilul altor flori, lucru indispensabil pentru polenizare. În perioada în care se deschid săculeţele cu polen, petalele florilor sunt strălucitoare, iar parfumul lor mai puternic spre a atrage insectele. În toate cazurile se vădeşte Purtarea de grijă specială a Creatorului faţă de fiecare vieţuitoare. Situaţiile minunate de colaborare la nivelul regnurilor animale şi vegetale devin un fel de trâmbiţe care propovăduiesc Cuvântul sprijinului, al întrajutorării şi al convieţuirii armonioase. Avem nevoie de ajutorul aproapelui, după cum semenul se bizuie pe sprijinul nostru. Să dăm în dar şi să ne întărim unul de celălalt. Doar cu liantul iubirii putem dura lăcaşuri trainice în vremea de aici pentru cea a eternităţii. 1.4.13. Au animalele suflet? „Dacă spun că există alte făpturi ale lui Dumnezeu, unele sunt mai puţin minunate decât sufletul, iar altele la fel ca sufletul.Sufletul unui animal, spre exemplu, este mai puţin minunat decât al omului, iar acela al unui înger este la fel de minunat; dar nimic nu este mai bun decât sufletul. Şi dacă într-un anumit moment, nici unul dintre acestea nu este mai bun, acest lucru este urmarea păcatului săvârşit de suflet şi nu ţine de natura sa. Totuşi păcatul nu-l scade pe om atât de mult încât sufletul unui animal să fie preferat acestuia sau chiar asemuit cu acesta.” Cuvintele surprinzătoare ale Fericitului Augustin evidenţiază măreţia sufletului uman în raport cu cel al necuvântătoarelor. Dar, ce fel de suflet au animalele? Răspuns nuanţat: de la Sfinţii Părinţi citire. În celebrul „Hexaimeron”, Marele Vasile al Cezareei nota că pământul nu a scos la iveală sufletele dobitoacelor ascunse în el, ci acestea au fost chemate la existenţă în momentul în care a poruncit Dumnezeu, Cel Care „ţine în mâna Lui viaţa a tot ce trăieşte şi suflarea întregii omeniri” (Iov 12, 10). 51 Nuanţări interesante întâlnim în lucrările Părinţilor filocalici. Sfântul Antonie cel Mare confirmă existenţa sufletului la animale: „Fiindcă anumiţi oameni lipsiţi de cucernicie îndrăznesc să spună că plantele şi legumele au suflet, voi scrie pe scurt despre aceasta pentru călăuzirea celui simplu. Plantele au o viaţă naturală, dar nu au suflet. Omul este numit animal raţional pentru că are raţiune şi poate să dobândească cunoştinţe. Celelalte animale şi păsări pot produce sunete fiindcă au răsuflare şi suflet. Toate lucrurile care sunt supuse creşterii şi descreşterii sunt vii; dar faptul că trăiesc şi cresc nu înseamnă neapărat că toate au suflete”19. În viziunea „Patriarhului călugărilor singuratici” există patru categorii de vietăţi: primele, fiinţele îngereşti, înzestrate cu suflet şi nemuritoare; a doua categorie sunt cele cu raţiune, suflet şi răsuflare – oamenii; din cea de-a treia fac parte animalele, care au răsuflare şi suflet; a patra categorie cuprinde plantele care au numai viaţă, lipsite de suflet, răsuflare, raţiune sau nemurire. Pe de altă parte, aceste patru atribute presupun ideea de posesie a vieţii. Şi Mărturisitorul de vârf al secolului VII, Sfântul Maxim, diferenţia în volumul II al Filocaliei puterile de care se împărtăşesc plantele, animalele şi fiinţele umane. „Sufletul are trei puteri: prima este puterea prin care se hrăneşte şi creşte; a doua, aceea a imaginaţiei şi a instinctelor; a treia, a inteligenţei şi a raţiunii. Plantele se împărtăşesc numai de prima din aceste puteri, animalele de primele două, iar oamenii de toate trei”20. Într-o perspectivă psiho-teologică se situează cele şapte niveluri ale sufletului, parafrazate din lucrarea augustiniană Măreţia sufletului tău. La nivelul primar (întâlnit la om, animale şi plante), sufletul, puterea de viaţă a trupului care îl ţine în unitate şi armonie, susţine hrănirea, creşterea şi reproducerea. La nivelul al doilea (regăsit la om şi animale), sufletul caută orice se potriveşte cu firea trupului, are memorie, amintindu-şi de cele trăite prin simţuri şi ceea ce a învăţat prin obişnuinţă. La nivelul superior, sufletul învaţă şi îşi aminteşte prin observaţie (limbă, citire, scriere etc.) şi nu numai prin obişnuinţă. Este nivelul raţiunii şi al gândirii logice, al muzicii, poeziei şi elocinţei, caracteristic oamenilor. Nivelurile IV-VII corespund treptelor urcuşului duhovnicesc specific uman: purificare, iluminare, îndumnezeire. Şi dacă raţiunea este facultatea logică a omului prin care observarea şi analizarea datelor conduc la concluzii raţionale, animalelor nu li s-a dat această capacitate, fiindcă ele nu au voinţă liberă. În schimb, ele posedă înalte reacţii instinctuale. Creatorul le-a învăţat pe animale anumite lucruri pe care oamenii de abia şi le însuşesc într-o viaţă. El a compensat lipsa de raţiune la animale înzestrându-le cu simţuri superioare. În acelaşi ton glasul aniversatului zilei de 30 martie, Sfântul Ioan Scărarul: „Nimic nu este fără ordine şi scop în împărăţia animalelor, fiecare poartă înţelepciunea Ziditorului şi Îl mărturiseşte. Dumnezeu a dăruit omului şi animalelor multe însuşiri fireşti, cum ar fi mila, iubirea, sensibilitatea … căci până şi dobitoacele necuvântătoare se tânguiesc când pierd 19 20 Filocalia, Vol. I, pag. 61. Filocalia, Vol. II, pag. 88. 52 pe vreunul de-al lor.” Fără insinuări zoolatre, putem compara dragostea şi recunoştinţa unui câine faţă de stăpânul său cu nerecunoştinţa pe care unii oameni o arată Creatorului lor? Celor dintre noi care se conduc instinctual după legea lui Plaut „Homo homini lupus” le adresăm spre meditaţie cuvântul neobositului analist Vasile cel Sfânt: „Nu vă temeţi mai mult de fiarele sălbatice decât de propria voastră lipsă de credinţă”. 1.5. Religie şi genetică 1.5.1. „Mărturia” cromozomilor De-a lungul timpului, problema originii omului a generat discuţii aprinse între evoluţionişti şi creaţionişti. Conform corifeilor darwinişti, „homo sapiens” ar fi provenit dintr-o specie de maimuţă printr-un proces de evoluţie lentă, de câteva milioane de ani, trecând prin mai multe „verigi intermediare”, susţinute de câteva „dovezi” paleontologice. La o analiză mai atentă s-a constatat că fosilele considerate „verigi lipsă” între maimuţă şi om erau ori false (încă în paleontologie persistă falsuri), ori greşit interpretate (cazul omului din Neanderthal, considerat iniţial om-maimuţă, dovedit a fi de fapt tot un „homosapiens”). Deşi mulţi evoluţionişti au acceptat la ora actuală că nu dispunem de fosile autentice ale „oamenilor-maimuţă”, dar speră să fie descoperite în viitor, vom arăta că avem motive întemeiate să nu le împărtăşim speranţa: cercetarea comparativă a numărului de cromozomi la om şi maimuţă contrazice teoria evoluţionistă cu privire la originea fiinţei umane. Din clasele liceale am reţinut că la mamifere, animalele cu reproducere sexuată, numărul cromozomilor este par. Determinările arată că toate speciile de maimuţe au 48 de cromozomi, în timp ce omul are numai 46. Din cauza acestei discontinuităţi nu putea avea loc o evoluţie continuă de la maimuţă la om, deoarece nu poate exista nici o specie de mamifer cu 46,5 cromozomi (sau alt număr neîntreg) şi nici măcar cu 47 de cromozomi. Există şi autori, apărători ai ideilor evoluţioniste, care susţin că transformarea maimuţă-om s-ar fi realizat brusc, prin contopirea unor cromozomi ai maimuţei. Lipsiţi de cunoştinţe solide referitoare la mutaţiile genetice, ei „uită” că la mamifere nu este posibilă apariţia unui individ viabil şi fertil, care să prezinte o mutaţie atât de radicală. Alţi susţinători ai umanizării maimuţei afirmă transformarea lentă (în milioane de ani) a mamiferului în om, concomitent cu transformarea cromozomială bruscă. Să mai risipim cerneala pentru a comenta o asemenea atitudine „ştiinţifică”? Să presupunem totuşi că, printr-o minune, o maimuţă cu 48 de cromozomi ar fi dat naştere unui om cu 46 de cromozomi sau măcar unui semi-om cu 47 de cromozomi. Se ridică întrebarea: cu cine ar fi putut acesta să dea naştere la urmaşi? În nici un caz cu o maimuţă: număr diferit de cromozomi i-ar face incompatibili. Ar fi fost, aşadar, necesară o nouă intervenţie miraculoasă. În acelaşi timp şi loc trebuia să apară un alt individ de sex opus, prezentând aceeaşi 53 mutaţie. Suntem nevoiţi să împingem şirul minunilor cam departe! Şi, întrucât evoluţioniştii susţin că toate speciile de vieţuitoare ar fi evoluat unele din altele, în marea diversitate a lumii vii ar trebui ca astfel de „miracole” să fie destul de frecvente. În ciuda timpului îndelungat de observaţii sistematice în domeniu, până acum nici un caz de acest gen nu s-a descoperit… Să mai căutăm ipoteticele „verigi intermediare”? Ar fi mai înţelept să renunţăm la erorile evoluţioniste. 1.5.2. S-a căsătorit Cain cu propria soră? Teza creaţiei, afirmată de religie şi întărită de ştiinţa cea adevărată, susţine că omenirea, în toată diversitatea ei, provine dintr-un singur om (monogeneză), faţă de evoluţionismul care se bazează pe teoria poligenezei. Dar, se va întreba critic un cititor: dacă Adam este obârşia tuturor (aşa cum postulează Biblia), de unde a provenit soţia lui Cain? Creştinii răspund: dintre fiicele lui Adam. Să urmărim argumentele. Cartea Facerii pomeneşte dintre copiii lui doar pe Cain, Abel şi Set (Sith), deşi aceştia au fost doar cei dintâi, urmându-le încă mulţi alţii. Mai târziu, în Facere 5, 4 se specifică faptul că Adam a trăit şapte sute de ani după naşterea lui Set, timp în care a născut fii şi fiice. Trăind 930 de ani, primul om a primit porunca să crească şi să se înmulţească, deci trebuie să fi avut zeci sau sute de copii. Cronograful (tradus din greceşte de Pătraşco Danovici) aduce o precizare importantă: „Şi i-au rămas pe urmă lui Adam treizeci de feciori şi douăzeci şi şapte de fiate (fete – n.n)”. (volumul I, pag. 13) Aceasta ne conduce la o altă întrebare: cum se face că s-a căsătorit Cain cu propria soră? Nu reprezintă o astfel de unire conjugală incest, condamnat de pravila Bisericii Ortodoxe? Negreşit, evenimentele se petreceau la începutul vremurilor, când oamenii trăiau sute de ani şi după o altă rânduială: „E vădit deci că omenirea era cu totul altfel decât aşa cum o cunoaştem astăzi, chiar şi trupeşte”, sublinia ieromonahul american Serafim Rose continuând explicaţia Sfântului Ioan Gură de Aur din Omilii la Facere (Capitolul 20, versetul 1 - pag. 234): „Era la început şi pentru că trebuia să se înmulţească neamul omenesc, s-a îngăduit să se căsătorească fraţii între ei”. Să dăm, în continuare, cuvântul unui reprezentant al ştiinţei, biologul şi geneticianul american A. E. Wilder-Smith. Cunoscutul autor al lucrării Omulorigine şi destin afirmă că nu a existat nici o dificultate pentru Cain să se căsătorească cu una dintre surorile sale deoarece deteriorarea genetică imediat după creaţie ar fi fost mai puţin dominantă ca în prezent, iar consecinţele endogamiei nu s-ar fi comparat cu cele ale unor astfel de uniri din zilele noastre. Astăzi, în laboratoarele din întreaga lume se practică pe scară largă încrucişarea selectivă de tipul frate-soră pentru producerea de animale de laborator. Atâta vreme cât nu avem de-a face cu gene regresive nedorite, fie de la frate, fie de la soră, nu pot apărea nici un fel de consecinţe nefaste, iar rezultatul acestor încrucişări sunt rasele viguroase obţinute. Se pare că şi anumite case regale 54 egiptene au întrebuinţat acelaşi procedeu şi au produs descendenţi foarte fecunzi pentru dinastiile lor. În perioada contemporană, cu pericolul regresivităţii la oameni, practica ar fi riscantă, putând provoca malformaţii la urmaşi. Dar, pe vremea lui Cain, căsătoria cu una dintre multele sale surori nu ar fi constituit nici o dificultate din punct de vedere genetic, neexistând decât o mică sau chiar nici o deteriorare a zestrei genetice de care să se teamă vreuna dintre părţi. 1.5.3. A.D.N.-ul şi megacipul În şcolile din România continuă să se predea teoria evoluţionistă ca singură alternativă în sistemul educaţional, după mai bine de un deceniu de la căderea regimului comunist ateu. Deşi evoluţionismul se află într-o cumplită nevoie de credibilitate, nu se oferă tinerilor şi varianta ştiinţifică creaţionistă (bazată pe genetică, pe teoria probabilităţilor şi pe teoria informaţiei), lăsându-le astfel decizia de a adera la una sau la alta dintre cele două viziuni fundamentale asupra lumii şi destinului omului… Date fiind descoperirile recente din domeniile A.D.N.-ului şi al teoriei informaţiei, cum s-ar explica ele dacă originile A.D.N.-ului sunt atribuite pur şi simplu vreunui accident primordial (conform corifeilor evoluţionişti)? Extraordinarul nivel de informaţie organizată, întâlnită în codul genetic, putea să apară dintr-o sursă inconştientă, precum „ceasornicarul orb” al savantului neodarwinist Richard Dawkins? Iată un fapt ce continuă să surprindă pe orice om de ştiinţă din acest domeniu. Ajuns pe coperta revistei Time, A.D.N.-ul este faimoasa moleculă a eredităţii. El reprezintă structura macromoleculară complexă, cu rol de a stoca informaţie genetică (cantitatea de informaţie care codifică acele caractere transmise la urmaşi). Dacă totalitatea informaţiei genetice dintr-un organism este cuprinsă în genotip, din interacţiunea acestuia cu mediul rezultă un ansamblu de însuşiri morfologice, fiziologice şi biochimice aparţinând unui individ (fenotip). Cercetările recente au scos în evidenţă faptul că astfel de interacţiuni nu sunt suficiente pentru a explica toate caracterele individuale, deci mai există un stoc de informaţie, care, potrivit unor specialişti, ar putea avea un suport de o altă natură (probabil spirituală). Directorul Procesării Datelor de la Institutul de Fizică şi Tehnologie din Braunschweig (Germania), profesorul Werner Gitt aprecia că cea mai înaltă densitate a informaţiei pe care o cunoaştem este cea a moleculelor A.D.N. Capacitatea de înmagazinare a A.D.N.-ului, transportorul de informaţie al fiinţelor vii, este de 45 de milioane de milioane ori mai eficace decât megacipul. Suma totală a cunoştinţelor depozitate în prezent în bibliotecile lumii este estimată la 10 la puterea 18 biţi. Dacă această informaţie ar putea fi stocată în molecula A.D.N., 1% din volumul unei gămălii ar fi suficient pentru acest scop. Pe de altă parte, dacă această informaţie ar urma să fie încărcată cu ajutorul 55 megacipurilor, am avea nevoie de o baterie mai înaltă decât distanţa dintre Pământ şi Lună… Molecula de A.D.N. este un sistem tridimensional de înmagazinare a informaţiei deosebit de complex, în timp ce megacipul este numai bidimensional. Dar care ar putea fi sursa unei cantităţi negândit de mari de informaţie stocată atât de eficace în molecula A.D.N.? Ramură importantă de investigaţie ştiinţifică, teoria informaţiei (domeniu în care profesorul Gitt este una dintre vocile autorizate) arată într-un mod convingător că informaţia nu apare şi nu poate apărea din vreo stare de non-informaţie, tot aşa cum viaţa nu purcede din ne-viaţă (dilemele evoluţionismului). Mai mult, informaţia a ajuns acum să fie recunoscută ca a Treia Cantitate Fundamentală a universului, care, până în prezent, era gândit a fi constituit numai din două cantităţi fundamentale: materie şi energie. Acestea două nu sunt suficiente pentru ca A.D.N.-ul să funcţioneze. Ceea ce este necesar, cel puţin pentru început, este o infuzie de informaţie, de care nici materia, nici energia nu sunt responsabile şi pe care nici una dintre ele nu o poate suplini. Potrivit fondatorului ciberneticii şi al teoriei informaţiei, Norbert Wiener, informaţia nu poate fi de natură fizică, deşi e transmisă prin mijloace fizice: informaţia nu este nici energie, nici materie, ci informaţie. Nici un materialism care eşuează în a da seama de aceasta, nu mai poate supravieţui. Însă, mai neliniştitor pentru susţinătorii materialismului decât descoperirea recentă a informaţiei ca a Treia Cantitate Fundamentală este lămurirea originii ei: dacă în orice sistem este găsit un cod de bază, se poate conchide că sistemul îşi are originea într-unul mintal şi nu a apărut la întâmplare. Sensurile reprezintă întotdeauna concepte mentale distincte de materie şi energie, avându-şi originea într-o sursă inteligentă. Informaţia poate fi înmagazinată prin mijlocirea limbajului şi transmisă prin transportori fizici. Ea însăşi este în întregime invariantă. Cauza acestei invarianţe sălăşluieşte în natura ei non-materială. S-ar părea că, în vreme ce unii materialişti sunt ocupaţi să caute prin locuri greşite vreun „ceasornicar orb”, lipsit de inteligenţă şi sens, alţi cercetători se deschid către Mintea lui Dumnezeu. Informaţia cere ca sursă a sa inteligenţa, iar inteligenţa cere gândire… 1.5.4. Detalii cu aminoacizi În unele experienţe de laborator, în condiţii total diferite de cele naturale, dar despre care se afirmă că ar fi identice cu cele din atmosfera primară, cercetătorii au reuşit să sintetizeze unele substanţe organice, printre care şi aminoacizi. Deşi în condiţiile actuale materia nevie nu se organizează spontan pentru a da naştere unor organisme vii (în opoziţie cu teoria darwinistă a generaţiei spontanee), evoluţioniştii susţin că atmosfera primitivă şi oceanul primordial ar fi avut o altă compoziţie chimică, mai favorabilă apariţiei vieţii. Prin urmare, afirmă ei, s-ar fi format prin sinteză chimică mai întâi o supă organică în ocean, apoi substanţele supei s-ar fi autoorganizat treptat, de la 56 forme acelulare (viruşi), la cele celulare până la organisme vii. Sinteza unor aminoacizi este, pentru adepţii evoluţionişti, o dovadă a posibilităţii generaţiei spontanee. Totuşi ei omit să precizeze „mici detalii”, contradictorii pentru ipoteza susţinută… Ştiaţi că prin sinteză chimică nu se obţin aminoacizi identici cu cei din organismele vii? Substanţe optic active, aminoacizii se prezintă sub două forme – levogiră şi dextrogiră. Cei obţinuţi prin sinteză chimică reprezintă un amestec de 50% aminoacizi levogiri şi 50% aminoacizi dextrogiri. Exceptând reacţiile enzimatice din organismele vii deja formate, nu există un mecanism natural de separare a acestui amestec. Dacă viaţa ar fi apărut dintr-un amestec compozit, ar trebui ca aminoacizii din organismele vii să fie 50 % levogiri şi 50% dextrogiri. Surpriză pentru evoluţionişti: toţi aminoacizii din organismele vii sunt levogiri. Molecule relativ simple, aminoacizii reprezintă doar „cărămizi de construcţie” pentru molecule mai complexe (proteinele), iar într-un mediu acvatic (precum presupusul ocean primordial), reacţia de polimerizare a aminoacizilor este defavorizată: nu numai că nu au tendinţa de a se autoansambla, ci dimpotrivă, proteinele au tendinţa naturală de a se descompune. Nu putem explica astfel originea moleculelor proteice complexe şi nici apariţia ipoteticei „supe organice”. În organismele vii sinteza proteinelor se realizează prin mecanisme biochimice complexe, cu consum de energie. Denumirea de „forme de viaţă acelulare” este improprie pentru virusuri, deoarece acestea nu posedă metabolism propriu şi nu se autoreproduc. Ele nu puteau să apară înaintea celorlalte vieţuitoare, întrucât multiplicarea lor nu poate avea loc decât într-o celulă gazdă, nu şi într-un mediu abiotic. Chiar şi cele mai simple organisme vii (bacteriile) sunt extrem de complexe, posedând un genom complex şi un set de câteva mii de enzime, fiecare implicată într-o anumită reacţie biochimică. Reacţiile sunt interdependente astfel încât lipsa uneia poate provoca chiar moartea organismului. Rezultă că astfel de sisteme nu puteau să apară pe rând şi trebuia să se ivească direct o celulă gata formată. Calculele de fizică statistică demonstrează că posibilitatea apariţiei vieţii prin legături întâmplătoare, conform teoriei generaţiei spontanee, este neglijabilă chiar dacă am presupune o vârstă a Terrei de sute de miliarde de ani. Să recurgem la o analogie: un ceas are o structură cu mult mai simplă decât o celulă vie. Totuşi, nimeni nu a observat o bucată de metal care să se transforme de la sine într-un ceas, indiferent cât de mult timp s-ar scurge… Desigur că metalul nu se transformă singur într-un orologiu, dar, dacă intervine un ceasornicar, prefacerea devine posibilă. În cazul apariţiei vieţii este nevoie de un „Ceasornicar” mult mai inteligent decât omul (dată fiind complexitatea fiinţelor) şi, în acelaşi timp, capabil să organizeze la nivel molecular sistemele biochimice celulare. Fizicianul Edwin Schrödinger a arătat clar că, din punct de vedere termodinamic, menţinerea vieţii nu ar fi posibilă dacă nu admitem existenţa unui principiu universal ordonator de natură spirituală (deşi, ca în religiile orientale, fizicianul se pronunţă pentru o divinitate impersonală). Modul 57 deosebit de inteligent al organizării lumii sugerează mai degrabă existenţa unui „Ceasornicar”, Dumnezeu personal… 1.5.5. Bio-origini. Probabilităţi şi viaţă Acum mai bine de un secol, Louis Pasteur demonstra experimental că non-viaţa nu poate crea viaţa. De la celebrul bacteriolog încoace, e universal acceptat faptul că un organism viu apare întotdeauna dintr-o formă de viaţă similară. Majoritatea celor mai respectaţi oameni de ştiinţă acceptă adevărul legii biogenezei şi resping categoric teoria generaţiei spontanee. Confruntaţi cu propriile îndoieli, susţinătorii evoluţionişti ai apariţiei accidentale a vieţii mai caută explicaţii raţionale pentru formarea celei mai simple celule, amestec extrem de complex de structuri chimice. Este posibil, statistic, ca astfel de structuri performante să fi apărut pur şi simplu din întâmplare? Dacă aruncăm o monedă în sus, şansa ca ea să se oprească pe o parte sau pe cealaltă este de unu la doi. Probabilitatea de a arunca „şase” cu un zar este de unu la şase, iar cea de a arunca acelaşi zar de nouă ori consecutiv este de unu la un milion. Cine ar îndrăzni să parieze susţinând că este posibil să arunci de 50 de ori la rând numai „şase” (probabilitatea de 1 la 10 la puterea 39) sau să obţii de 100 de ori doar „cap” aruncând în aer o monedă (probabilitate de 1 la 10 la puterea 30)? Prin comparaţie, astronomul britanic Sir Fred Hoyle a calculat probabilitatea apariţiei generaţiei spontanee: „Nu a existat nici un fel de supă primordială, nici pe planeta noastră şi nici pe alta, iar dacă începutul vieţii nu a avut loc accidental, atunci cu siguranţă ea trebuie să fi fost rezultatul unei acţiuni inteligente voluntare.” Probabilitatea apariţiei vieţii din materie însufleţită este de unu la un număr urmat de 40.000 de zerouri. Număr suficient de mare încât să dărâme întreaga teorie evoluţionistă a lui Darwin. Ilustrul cercetător îşi argumentează în continuare poziţia folosind exemplul cubului lui Rubik: „Chiar şi cei mai puţin familiarizaţi cu cubul lui Rubik vor fi de acord că e imposibil ca un nevăzător să găsească o soluţie valabilă mişcând la întâmplare suprafeţele cubului. Imaginaţi-vă acum un număr de 10 la puterea 50 persoane nevăzătoare, fiecare având un cub Rubik şi încercaţi să evaluaţi şansele ca toţi să găsească rezolvarea în mod simultan. Abia atunci veţi şti care sunt şansele ca prin combinaţii aleatorii să descoperiţi măcar unul din seria de polimeri necesari vieţii”. Probabilitatea matematică potrivit căreia cea mai simplă formă de viaţă ar proveni din materie neînsufleţită este de 1 la 10 la puterea două miliarde, după afirmaţia surpriză a celui mai cunoscut gânditor ateu de la sfârşitul secolului al XX-lea, Dr. Carl Sagan. Absurditatea cifrei este dezvăluită de necesitatea a 6.000 de cărţi de câte trei sute de pagini fiecare pentru a scrie respectivul număr! Care este totuşi probabilitatea reală ca un fenomen de acest gen să aibă loc? Cel care a definit legile probabilităţii, Dr. Emile Borel susţine că fenomenele în 58 favoarea cărora şansele sunt mai mici de 1 la 10 la puterea 50 nu au nici o şansă să se producă, indiferent cât de mult timp le acordăm. Să exemplificăm: posibilitatea ca ADN-ul funcţional – nemaivorbind de celula funcţională – să fi apărut accidental, prin puteri proprii este extrem de mică. Lăsaţi la voia întâmplări, aşa cum reclamă teoria evoluţionistă, cei 15000 sau chiar mai mulţi atomi aflaţi în subansamblurile individuale ale unei singure molecule de ADN sar putea combina în numai puţin de 10 la puterea 87 de moduri diferite. Şi totuşi, doar una dintre aceste modalităţi ar putea duce la formarea unei molecule de ADN… Şansele ca măcar o singură moleculă funcţională de ADN să se fi format prin hazard sunt egale cu şansele ca dintr-un miliard de universuri pline cu mingi de tenis, un bebeluş legat la ochi să o găsească pe singura marcată cu un punct roşu, din prima încercare, în timp ce mingea se deplasează prin miliarde de galaxii! A continua să afirmi, şi chiar cu o siguranţă olimpiană, că viaţa a apărut întâmplător şi a evoluat în acelaşi fel, nu este decât o supoziţie nefondată, în evidentă contradicţie cu realitatea. Teoria generaţiei spontanee – a apariţiei accidentale a vieţii din materia neînsufleţită – este, ştiinţific vorbind, lipsită de temei, iar existenţa unei supe primordiale de materie organică, doar un mit. Cu toate acestea, în ciuda probabilităţii reduse şi a vocilor antievoluţioniste, un număr considerabil de profesori şi editori de manuale sunt încă adepţii „mitologiei” darwiniste… 1.6. Religie, anatomie şi fiziologie 1.6.1. Omul – fiinţă unică „A presupune că prima celulă a apărut din întâmplare (după cum susţine evoluţionismul), e ca şi cum am crede că o tornadă care trece printr-o curte plină de piese de avion poate construi un frumos Boeing 747” (astronomul britanic Sir Fred Hoyle). Incredibil de complexă este viaţa. Până şi funcţionarea celor mai mici celule este laborioasă, nemaivorbind de funcţionarea corpului uman. Ştiaţi câte sisteme performante fac posibilă existenţa noastră în trup? Să analizăm câteva date minunate… Ştiaţi că: trupul uman conţine 100 de trilioane de celule, care, aliniate una lângă alta, ar putea înconjura Terra de 200 de ori? O singură celulă conţine o cantitate de informaţie suficientă pentru a umple 10 milioane de cărţi. Ştiaţi că: ADN-ul celulelor umane cuprinde un miliard de etape biochimice? Dacă întreg lanţ ADN din corpul omenesc ar fi pus cap la cap, acesta ar acoperi distanţa Pământ-Soare şi retur de 400 de ori! Ştiaţi că: în corpul nostru cantitatea de informaţie cuprinsă o egalează pe cea conţinută în 20 milioane de cărţi? „Calculatorul” cerebral uman are 100 miliarde 59 circuite şi o memorie inegalabilă 1020 biţi. Un aparat care să poată concura creierului uman în privinţa capacităţii de memorare ar consuma energie electrică de aproximativ un miliard de waţi (jumătate din energia produsă de un baraj mare). Utopicul aparat ar avea dimensiunile celebrului „Empire State Building” şi costuri uriaşe: 10 miliarde de dolari. Ştiaţi că: într-o viaţă de om inima pompează circa 600 mii de tone metrice de sânge şi bate de 40 de milioane de ori pe an? Un singur strop de sânge poate ajunge în orice loc al organismului în aproximativ 20 de secunde, iar dacă venele, arterele şi capilarele ar fi puse cap la cap s-ar întinde pe o distanţă de 130 km. Ştiaţi că: sistemul telefonic al unei metropole deţine tot atâtea circuite câte sunt cuprinse în urechea internă? Ştiaţi că: pe parcursul unei zile, ochiul nostru se mişcă de peste 100.000 de ori, putând transmite simultan 1,5 milioane de mesaje graţie unui număr de 137 de milioane de terminaţii nervoase existente în fiecare dintre cele două „bijuterii” oculare? Ştiaţi că: Darwin, pus în faţa complexităţii ochiului uman a afirmat în Originea speciilor: „Mărturisesc că poate părea o adevărată nebunie să presupui că ochiul, cu sistemele sale complexe pentru ajustarea distanţei şi a intensităţii luminii, pentru corectarea anomaliilor cromatice şi de sfericitate este rezultatul selecţiei naturale”? Ştiaţi că: singura alternativă posibilă evoluţiei speciilor şi selecţiei naturale este creaţionismul? Paradoxal, în şcolile şi universităţile noastre (cu puţine excepţii) continuă să se predea de zeci de ani o teorie darwinistă desfiinţată realmente de cercetările ultimelor decenii în domeniile geneticii şi paleontologiei. Ştiaţi că: într-o bună zi, mitul evoluţionist va fi considerat ca fiind cea mai mare cacealma din istoria ştiinţei? Atunci mulţi se vor întreba: cum de a fost posibil aşa ceva? 1.6.2. O capodoperă a Creaţiei: corpul omenesc De atâta vreme de când se cercetează cu minuţiozitate corpul omenesc, deşi se ştie că tot ce există în el deţine un rost, nu s-a ajuns să se cunoască în fond profunda-i structură. Cu cât se studiază, cu atât se găsesc aspecte noi şi minunate. Şi, deşi se socoteşte ca fiind foarte important ce s-a descoperit, se observă că ceea ce ştim nu este prea mult în comparaţie cu ceea ce rămâne de cercetat. Să ne oprim atenţia la uimitoarea anatomie umană... Totul este rânduit cu o minunată măiestrie în corpul nostru. Mişcarea încheieturilor este pe cât de uşoară, pe atât de neclintită. Abia simţim că ne bate inima, noi care simţim cele mai mici mişcări din afară, oricât de puţin ar ajunge până la noi. Arterele se pun în mişcare, sângele circulă, toate părţile corpului îşi primesc hrana fără a ne tulbura somnul, fără a ne abate gândurile, fără a ne întărâta oricât de puţin simţurile. Rânduială şi măsură, fineţe şi gingăşie a pus Ziditorul în aşa de importante mişcări. 60 Să privim minunata alcătuire trupească: este acoperită în unele locuri cu o piele subţire şi delicată, care face corpul plăcut şi cu un frumos colorit. Dacă pielea ar fi scoasă, trupul ar fi hidos şi ar produce groază, iar dacă ar fi mai puţin strânsă şi densă, faţa ar părea jupuită şi plină de sânge... Acestă „tunică” este pretutindeni străpunsă, ca un ciur, de minuscule găuri. Deşi sudoarea iese prin puţin vizibilii pori, totuşi sângele nu se scurge prin ei ... Dar cine nu va admira construcţia oaselor? Cu toate că sunt tari, ele sunt dotate cu găuri care le fac mai uşoare. Sunt găurite chiar în locurile prin care trec ligamentele, pentru a le lega unele cu altele. Mai mult, extremităţile sunt mai groase decât mijlocul şi formează două capete semirotunde pentru a da posibilitatea unui os să se învârtească mai uşor pe un altul şi pentru ca totul să se poată îndoi fără greutate. Şi nimeni n-a găsit până acum că un singur os ar fi trebuit să fie altfel făcut, nici să fie articulat în altă parte. Întrerupte la cot şi la încheietura mâinii, braţele sunt legate de umeri în aşa fel încât se pot îndoi şi mişca uşor. Au exact lungimea necesară pentru a atinge toate părţile corpului. Au mulţi nervi şi muşchi pentru a fi mereu în legătură şi a susţine marile sarcini. O ţesătură de nervi şi oscioare legate între ele, cu tăria şi mlădierea trebuitoare pentru a pipăi, a apuca, a arunca, a îndepărta, a atrage şi a desface – acestea sunt mâinile. Degetele, ale căror capete sunt prevăzute cu unghii, împlinesc meşteşugurile cele mai minunate. Miracol miniatural, ochiul are cristalinul şi lichidele sale în care lumina se răsfrânge cu mai multă artă decât în sticlele cel mai bine şlefuite, precum şi pupila, mărită şi micşorată pentru a apropia obiectele asemeni lunetelor pentru distanţă. Cei doi ochi sunt egali, aşezaţi aproape de mijlocul feţei pentru a putea veghea cu uşurinţă. Exacta simetrie a aşezării constituie podoaba feţei. Plăsmuitorul lor a aprins în ei o flacără cerească unică în toată natura. Sunt ca două oglinzi în care se zugrăvesc obiectele lumii întregi. Dar, deşi noi vedem printr-un dublu organ, niciodată nu percepem obiectele ca duble: doi nervi deservesc vederea ca două ramuri ale aceleiaşi tulpini. Delicatele organe sunt împodobite cu două sprâncene egale şi, pentru ca să se poată deschide şi închide, sunt acoperite şi apărate de pleoape cu gene fine... Urechea are toba sa în care o piele, pe cât de delicată pe atât de bine întinsă, răsună la lovitura unui ciocănel pe care cel mai mic zgomot îl pune în mişcare. Într-un os foarte tare are rânduite cavităţi pentru a face să se audă sunetele, precum glasul omului răsună printre stânci şi în ecouri. Toate mecanismele auditive sunt simple, mişcarea şi structura lor fiind aşa delicată, încât orice altă maşinărie pare grosolană prin contrast... Fără nasul aşezat în mijlocul chipului, toată faţa ar părea slută şi turtită. Cele două nări servesc împreună la respiraţie şi la miros. Priviţi buzele: culoarea lor vie, frăgezimea şi forma, aşezarea şi potrivirea cu celelalte trăsături înfrumuseţează toată faţa. Maxilarele sunt prevăzute cu un resort pentru a se deschide şi închide, în aşa fel încât dinţii zdrobesc ca o moară alimentele pentru a pregăti digestia. 61 Dar, ca nu cumva bucatele, în drumul lor, să alunece în traiectul respiraţiei, există un fel de supapă, care pe deschizătura traheei se ridică şi se coboară ca o punte, pentru a înlesni trecerea alimentelor, fără a cădea vreo părticică prin orificiu. Foarte mobilă, supapa se poate mişca rapid astfel încât, tremurând deasupra orificiului întredeschis, dă naştere la cele mai dulci modulaţii ale glasului şi celui mai performant instrument muzical. Gingaşele sunete sunt mlădiate ca printr-un arcuş de vioară de către limba ce loveşte dinţii şi cerul gurii. Cu admiraţie, concluzionăm: în principiile care păstrează uimitorul corp uman vreme de atâţia ani se găseşte „ceva” ce face să se nască perpetuu oameni. Acest „ceva” face speţa umană nemuritoare. Ce Arhitect este acela, care, zidind o construcţie aparent sortită pieirii, a pus în ea un principiu, care o face să se ridice mereu din ruinele ei! 1.6.3. Teme medicale în Sfânta Scriptură „Omul nu ar fi cu adevărat un om modern fără achiziţiile ştiinţei, dar ar fi în mod sigur un om incomplet dacă nu ar ţine seama de adevărurile revelate în Biblie” (dr. H. Rohrbach). Tendinţa actuală a ideilor şi concepţiilor ştiinţifice este armonizarea cu Revelaţia biblică într-un grad mult mai ridicat şi mai adecvat decât ideile şi concepţiile care circulau în urmă cu câteva decenii. Dacă există un domeniu al ştiinţei care să intereseze mai mult pe om, acesta este cel al medicinii. În Scriptură apar noţiuni de anatomie şi fiziologie nesistematizate, cu privire la diferite organe şi ţesuturi din constituţia corpului uman. Mai mulţi autori biblici (Iov 10, 8-12; Psalmul 138, 15-16; Iezechiil 37, 6-8) amintesc de dezvoltarea embriologică. Nimic mai uimitor decât acest „film” concis al dezvoltării embrionare pe care îl derulează autorul cărţii Iov: plecând de la o masă protoplasmatică aparent omogenă şi nediferenţiată, comparată cu laptele care curge şi chiar cu cel închegat – o stare fizică ce nu este nici lichidă, nici solidă şi care poate suferi variaţii, ceea ce astăzi numim gel – are loc mai întâi diferenţierea pielii, apoi a cărnii (muşchii) şi, în fine, a ţesuturilor şi organelor mult mai specializate, oase şi sistem nervos (Iov 10, 10-12). Câtă minuţiozitate observăm şi în descrierea simptomelor anumitor boli contagioase! Spre exemplu în Levitic 13 ni se redau indicaţii asupra mecanismului şi agenţilor contagioşi, ca şi asupra principiilor şi măsurilor profilactice cu privire la lepră şi râie (cf. dr. Rene Pache, Note la Levitic). Unele reţete din aceeaşi carte a Vechiului Testament îşi găsesc justificarea în observaţii privitoare la igiena alimentară. Deosebirea dintre animalele curate şi necurate era parţial întemeiată pe considerente „umane” în consonanţă cu Legea mozaică. Anumite animale găzduiesc adesea paraziţi transmisibili omului, altele au anumite obiceiuri respingătoare… Astfel, printre animalele de pradă enumerate în Levitic 11, 13-19, o parte se hrănesc cu stârvuri. Porcul, a cărui carne este 62 indicată ca necurată (Levitic 11, 7), este foarte adesea atins în Orient de trichineloză, mâncând şobolani contaminaţi şi putând să îmbolnăvească omul. Iepurele de casă şi cel de câmp (încadrat între animalele necurate) găzduiesc în stare de larvă viermi paraziţi din grupul teniilor, ale căror forme adulte se găsesc în intestinul câinelui - larva sau cenura Taeniei serialis, spre exemplu. Pe de altă parte, dacă s-ar fi cunoscut pe atunci viroza mortală numită mixomatoză, a cărei victimă este iepurele (diagnosticată la sfârşitul secolului al XX-lea la Antipozi) şi faptul că s-a răspândit din 1952 cu o viteză fulgerătoare în Franţa, ar fi fost un motiv suficient pentru ca Biblia să-l menţioneze printre animalele necurate. Printre alte teme interesante, dr. Mac Millen demonstrează pe bază de cifre în lucrarea Boală sau sănătate după alegere? (1971), că nu la întâmplare indică Biblia cea de a opta zi după naştere pentru practicarea circumciziei. Acesta este momentul precis în care cei doi factori esenţiali coagulării sangvine se regăsesc în sânge în proporţii optime: prima este protrombina fabricată de ficat şi a doua vitamina K, despre care s-a vorbit abia în anii 1925-1934, secretată de diverse bacterii ce trăiesc în simbioză în intestin şi care este necesară pentru elaborarea protrombinei în ficat. Înainte sau după acest moment se pot produce hemoragii grave. Recunoscători cercetărilor care au descoperit şi analizat procesul sanguin de coagulare, trebuie să constatăm că nu dreptul patriarh Avraam a fost cel care a ales ziua a opta (Facere 17, 12), după secole de experienţe şi de eşecuri, ci Însuşi Creatorul vitaminei K. S-a putut demonstra că practicarea circumciziei are ca urmare o frecvenţă mai redusă a anumitor forme de cancer la evrei, faţă de celelalte popoare, constituind astfel profilaxie eficientă împotriva unor astfel de boli. În mai multe rânduri, Sfânta Scriptură aminteşte de existenţa medicilor. Regelui iudeu Asa, care „s-a îmbolnăvit de picioare, aşa încât avea mari dureri” (II Paralipomena 16, 12), nu i s-a reproşat că a consultat medicii, ci că s-a comportat ca un nelegiuit şi nu a căutat mai întâi de toate pe Dumnezeu. Sfântul Evanghelist Luca, „doctorul prea iubit” (Coloseni 4, 14), a continuat să practice medicina şi după ce a devenit ucenicul lui Hristos. Este remarcabil vocabularul medical pe care-l foloseşte în Evanghelia şi în cartea Faptele Apostolilor scrise de el, unde se regăsesc şi descrieri medicale (Fapte 3, 7; 4, 22; 9, 8-9; 19, 1112). Precizia ştiinţifică a doctorului antiohian contrastează cu relatările mai puţin tehnice pe plan medical ale celorlalţi evanghelişti. Au fost evidenţiate, de asemenea, asemănările uimitoare dintre prologul Evangheliei a treia (Luca 1, 14) şi tratatele medicale ale antichităţii. Toate acestea confirmă mărturia medicului Paul Tournier din interferenţa semnificativă Biblia şi medicina: „Prima mea descoperire este bogăţia incomparabilă a Bibliei. Ea este cartea dramei omeneşti, uimindu-ne cu realismul ei. Iar pentru noi medicii, care suntem adânciţi în această dramă, Scriptura este deosebit de interesantă. […] Ea evidenţiază într-un mod deosebit grija personală a lui Dumnezeu pentru fiecare om”. 63 1.6.4. Neurobiologia, o provocare a ştiinţei Neurobiologia e una dintre cele mai tinere ştiinţe, ocupându-se cu studiul creierului şi încercând să răspundă la una dintre cele mai dificile întrebări: dacă emoţiile, gândirea şi conştiinţa sunt fenomene ce se pot reduce la o cauză exclusiv biologică. Desigur, răspunsul afirmativ la această întrebare este radicalizant. După cum la fel de reducţionistă ar fi şi viziunea lui Descartes, care spunea că „pentru a cunoaşte pasiunile sufletului trebuie să distingi funcţiunile sale de cele ale trupului“. Un prim ajutor vine din partea neuropsihologiei, pornindu-se de la observaţiile asupra comportamentului în cazul funcţionării anormale a unei părţi din creier. În acest sens, se aduce de obicei, ca argument, un caz clinic din secolul al XIXlea. Este vorba de Phineas Gage, un lucrător la căile ferate franceze, care a suferit un accident grav: o bară metalică i-a penetrat craniul, distrugând partea frontală a scoarţei cerebrale. Omul a supravieţuit, dar comportamentul său s-a schimbat radical. Dacă înainte era un muncitor conştiincios, vorbea frumos şi era prietenos cu cei din jur, după accident se comporta iresponsabil, înjurând pe oricine. Din acest exemplu s-a tras concluzia că sensul moral îşi are sediul în cortexul cerebral. Azi, servicii spitaliceşti şi de cercetare dispun de tehnici sofisticate, numite şi „neuroimaginaţie“, care permit vizualizarea funcţionării creierului într-un anumit moment. Un calcul mental, admirarea unui tablou sau amintirea unui eveniment nefast fac să semnalizeze o anumită zonă din creier. Aşadar, creierul analizează o situaţie oarecare. Iar sensul moral, gândirea şi socialitatea nu sunt altceva decât funcţiuni ale unei mase de celule nervoase ce se găsesc într-o zonă sau alta a creierului. Concluzia aceasta este însă reductivă, căci nici nu mai am de-a face cu o „persoană“, ci vorbesc de „creier“. Cu alte cuvinte, omul se reduce la trupul său. Este o maşină, un computer sau, cum ziceau unii gânditori din epoca Luminilor, un autonom. Această afirmaţie simplistă reprezintă, din păcate, poziţia multora dintre neurobiologii contemporani. De exemplu Jean-Pierre Changeux, cercetătorul francez cunoscut mai ales pentru descoperirea structurii receptorilor pentru nicotină, iar actualmente preşedintele Comitetului Naţional de Etică, a scris o carte intitulată Omul neuronic, în care afirma că umanitatea noastră poate fi redusă la funcţionalitatea neuronilor. De asemenea, mulţi informaticieni compară creierul uman cu un computer, deci cu o maşină lipsită de libertate, de imaginaţie şi de emoţie. Alţi cercetători, precum John Eccles, fondatorul neurobiologiei (premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină, în 1963), consideră că omul este alcătuit dintr-un trup, dar şi dintr-un suflet. De obicei, reducţionismul celor care cred că omul este doar materie provine de la metodologia ştiinţifică. Aceasta din urmă este reductiv analitică; neputând 64 cunoaşte creierul în întregul său, pentru că e foarte complex, recurge la analiza componentelor sale, la diversele nivele, până când ajunge la atomi. Dar nu mai ştie să facă drumul înapoi. Căci celula nu este suma atomilor şi creierul nu este suma neuronilor. Trecând de la un nivel inferior la unul superior, apar noi calităţi, numite tehnic „proprietăţi emergente“. Neurobiologia operează cu un raţionament metodologic de tip analitic, simplificând. Şi face bine. Căci aceasta este procedura legitimă a ştiinţei. Dar nu poate face un discurs ontologic. De altfel, nici n-ar avea metoda. Numai că ştiinţa (în cazul nostru, neurobiologia) nu-şi recunoaşte propria limită şi pretinde că are drepturi să afirme că există doar ce se vede la microscop. Aici ştiinţa păcătuieşte prin orgoliu. Omul are şi creier, iar neurobiologia ne învaţă din ce este alcătuit şi cum funcţionează. Dar omul este şi altceva: el are şi un suflet. Despre aceasta ne învaţă teologia. Poziţiile nu sunt contradictorii. Ar trebui doar conciliate. 1.6.5. Finalitatea şi organele rudimentare Cine ar putea contesta existenţa ordinii şi armoniei în Univers? Ele domnesc în lumea aştrilor ca şi în a infuzorilor, în lumea organică ca şi în cea anorganică, în ordinea statică a naturii ca şi în cea dinamică a istoriei. Totul este dominat de legi şi dirijat către anumite scopuri. Cine a orânduit aceste legi şi a pus aceste scopuri şi, mai ales cine a aşezat admirabila adaptare a mijloacelor către scopuri-finalitate? Cui s-ar datora ordinea prezentă? Hazardului, răspund materialiştii, impulsului ordonator cu care a fost dotată de la început materia, afirmă evoluţioniştii. Împotriva finalităţii, adepţii perimatului evoluţionism au ripostat cu două contraargumente: existenţa organelor rudimentare şi, respectiv, a celor atavice. Să le cercetăm pe rând consecinţele printr-o analiză mai clară. La toate organismele vii se observă că fiecare parte a sistemului (de la formaţiunile subcelulare, la ţesuturi şi organe) a fost concepută încât să poată îndeplini o funcţie bine definită în cadrul ansamblului şi, mai mult, are exact structura care îi permite să îşi îndeplinească optim funcţia. La un nivel mai mare, se poate observa că inclusiv între speciile diferite de plante şi animale ocupante ale unui anumit teritoriu există un echilibru, o armonie, fiecare din specii contribuind direct sau indirect la menţinerea vieţii celorlalte. Observaţiile menţionate ne conduc la ideea că astfel de sisteme au fost special proiectate pentru a îndeplini funcţia avută de fiecare, ceea ce exclude apariţia lor sub acţiunea unor forţe întâmplătoare. Cel care a evidenţiat argumentul finalităţii în mod deosebit a fost recunoscutul descoperitor al insulinei, savantul român Nicolae Paulescu.. Ce vor să argumenteze, în schimb, evoluţioniştii prin organele rudimentare şi prin cele atavice? Apărute în faza embrionară sau în cea de creştere a organismului, organele rudimentare (cum ar fi timusul sau epifiza) dispar sau degenerează la maturitate. Evoluţioniştii au concluzionat de aici că ele ar fi nefolositoare, iar existenţa nu 65 le-ar putea fi explicată decât dacă presupunem că ar fi rămăşiţe din stadiile anterioare ale evoluţiei speciei în cauză. La o privire mai atentă se constată că organele rudimentare sunt nefolositoare numai în faza adultă, pe când în timpul creşterii deţin un rol important în organism. Faptul că apar numai atunci când sunt necesare, iar apoi dispar, nu face decât să confirme existenţa finalităţii şi să contrazică argumentele evoluţioniste, deoarece dacă rudimentele ar fi rămas de la specii anterioare, atunci nu ar dispărea la maturitate. Spre deosebire de organele rudimentare prezente la toţi indivizii, organele atavice apar sporadic, constituind anomalii sau monstruozităţi. Adepţii evoluţionismului au tras concluzia că omul ar descinde din animale cu structuri sau organe asemănătoare cu malformaţiile apărute la om, şi că, dată fiind inutilitatea acestor organe la fiinţele umane, ele ar reprezenta şi o probă împotriva finalităţii. Se omite a se preciza că între malformaţii există foarte multe care nu prezintă nici o asemănare cu vreo structură prezentă în regnul animal. Mai mult, dintr-o asemănare exterioară a unor organe şi ţesuturi nu rezultă logic descendenţa omului din respectivul necugetător, mai ales că unele devieri se regăsesc la animale pe care nici evoluţioniştii nu le consideră strămoşi ai omului. Organele atavice nu sunt dovezi împotriva finalităţii întrucât reprezintă numai stări patologice. Unii partizani ai defunctei teorii acceptă într-o oarecare măsură evidenţa finalităţii, dar afirmă că „funcţia creează organul”. Afirmaţia nu este logică (cum ar putea exista, de exemplu, funcţia vederii înainte de apariţia ochilor?) şi vine în contradicţie cu observaţiile experimentale care arată că, în timpul dezvoltării unui organism, organele se formează cu mult înainte de a îndeplini vreo funcţie (de pildă, noul născut are deja picioare, dar abia mai târziu învaţă să meargă). Iată că nu funcţia creează organul, ci organul a fost conceput pentru a îndeplini o funcţie precisă, proiectul anticipând funcţia care urmează să fie înfăptuită. Astfel, evoluţionismul nu poate elimina finalitatea din natură şi din istorie, realizare minunată a unui Creator şi Organizator al lumii, Proniator şi Diriguitor al ei. 1.6.6. De când este permis consumul de carne? În dimensiunea alimentară, postul ortodox presupune înfrânarea de la produsele „de dulce” – carne, ouă, lapte cu toate derivatele lui, adică tot ce conţine proteină animală şi predispune, în cantităţi crescute, la agresivitate. Este o chemare spre reîntoarcere la starea edenică, atunci când primii oameni se hrăneau numai cu vegetale. În schimb, catolicilor le este permis consumul de lactate şi ouă, nu şi de proteine din carne. Dar de când a fost îngăduit consumul de carne? „Şi a zis Dumnezeu: Iată am dat vouă toată iarba ce face sămânţă de semănat, care este deasupra a tot pământul, şi tot pomul care are întru sine rod cu sămânţă de semănat va fi vouă mâncare. Şi tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se târăsc pe pământ, care au în sine suflet viu, toată iarba verde de mâncare. Şi s-a făcut aşa” (Facere 1, 29-30). 66 Dintru început, când pământul şi toate făpturile erau încă noi, oamenilor şi chiar animalelor li s-a dat să se hrănească doar cu verdeţuri. Sfântul Vasile cel Mare nuanţează: „Dumnezeu nu a zis V-am dat peştii spre mâncare, v-am dat vitele, târâtoarele şi cele cu patru picioare. Nu pentru aceasta le-a făcut, zice Scriptura. În fapt, întâia legiuire îngăduia folosirea fructelor, că încă eram socotiţi vrednici de Rai. Ţie, ca şi fiarelor sălbatice şi păsărilor, se dau fructe, verdeţuri şi ierburi. Şi totuşi aceste fiinţe, supunându-se legii firii, se hrăneau cu fructe”21. După ucigătorul Potop mondial (greu de comparat cu dezastruoasele inundaţii din aceste luni- mai-iulie 2005), Creatorul a repetat binecuvântarea edenică către înţeleptul Noe, cu câteva amendamente: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi pe el …sub mâinile voastre le-am dat. Şi tot ce se mişcă şi viază va fi vouă de mâncare, ca nişte buruieni de ierburi le-am dat vouă toate” (Facere 9, 1-3). Se înţelege şi de aici că „ab initio”, animalele şi omul erau ierbivore şi frugivore. Ştiinţa actuală, făcând uz de ceea ce se ştie despre materie, despre anatomia şi fiziologia carnivorelor, va protesta. Înainte de căderea omului în păcat, proprietăţile materiei şi legile ei erau diferite, din moment ce o dată cu omul, toată creaţia a cunoscut stricăciunea. Compatibilitatea trupurilor făpturilor cu materia înconjurătoare era alta: îngăduia nu numai asimilarea, dar chiar asimilarea fără resturi, aşa cum va fi în Împărăţie după transfigurarea materiei la Parusia Domnului. Suport al vieţii era atunci şi va fi din nou în viaţa veşnică din Împărăţia Cerurilor harul divin, nu aportul extern de materie pe post de combustibil. Consumul se făcea şi se va face doar ca, prin împlinirea „poftei” sufletului, putere poftitoare dată de Ziditor, să se bucure şi să dea slavă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru toate. După neascultarea protopărinţilor Adam şi Eva „făptura a fost supusă deşertăciunii, nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o” (Romani 8, 20), iar harul sfânt s-a retras treptat. Materia şi-a schimbat proprietăţile, asimilabilitatea deplină a vegetalelor de către orice animal a încetat. Atotştiinţa şi preştiinţa divină au făcut ca El să aşeze din start în raţiunile lor posibilitatea contracarării acestei schimbări. Necuvântătoarele care aveau în ele raţiunea de a fi carnivore, implicit anatomia şi fiziologia adecvate, au trecut la consumul de carne. Aşa se înţelege de ce Dumnezeu nu s-a mai referit la animale în porunca noahică, precum şi afirmaţia că, după alungarea din rai, omul a găsit animalele ostile, după ce mai înainte toate îi erau supuse pentru harul ce era în el. Întăreşte prin cuvânt mesajul postitorul Vasile al Cezareei: „Dar, după Potop, când omul şi-a schimbat felul vieţuirii şi s-a depărtat de hotarul rânduit lui, Domnul, cunoscând că omul este risipitor, i-a îngăduit folosirea tuturor felurilor de hrană. Prin această îngăduinţă, şi celelalte dobitoace au fost slobozite să le mănânce. De-atunci leul este mâncător de cărnuri şi tot de atunci caută vulturii stârvuri” (op. cit., 6-7). 21 Sfântul Vasile cel Mare, Despre obârşia omului- II, pag. 6-7. 67 Aşa cum omul căzut, mai târziu îşi amintea ceva despre rai şi a imaginat tot felul de mituri înainte de a i se redescoperi Dumnezeu, şi carnivorele îşi mai „amintesc” ceva despre vremurile paradisiace în care se hrăneau cu vegetale. Deseori vedem câini sau pisici care caută singure tămăduire mâncând iarbă, ca o „amintire” de la începuturi. Potrivit noilor împrejurări după Potop i s-a îngăduit salvatorului Noe să mănânce carne. Şi cum lui Adam i s-a dat porunca să ţină un post – nemâncarea din pomul cunoştinţei binelui şi răului – la fel şi lui Noe i se dă o poruncă: să nu mănânce sângele. După rânduiala alimentară a iudeilor, sângele scurs dintr-un animal junghiat, iar nu sugrumat, era adus prinos lui Dumnezeu. O lămurire importantă aduce Sfântul Ioan Gură de Aur, care afirmă că porunca privitoare la sânge a fost dată spre a se împotrivi înclinaţiei omului spre ucidere, spre a-l face blând, îngăduindu-i totuşi să mănânce carne. În învăţătura Apostolilor descrisă în „Fapte”, una dintre poruncile date neamurilor convertite la învăţătura lui Hristos, referitoare la regimul alimentar, era aceea de a nu mânca animale sugrumate din care sângele nu se scursese (cf. Fapte 15, 20, 29). Însă consumul de carne era permis pentru slăbiciunea firii (Fapte 10). Astăzi s-a observat că mari consumatori de proteine animale sunt mai predispuşi către agresivitate şi îşi înalţă mai greu rugăciunea către cer. Nu întâmplător, experienţa milenară a monahismului răsăritean demonstrează la ce culmi de rugăciune şi spiritualizare pot ajunge postitorii, renunţând la consumul de carne, dar mai ales la patimile devoratoare. În acest ton încheie marele Vasile: „Astfel era întâia zidire, şi tot astfel va fi reaşezarea ce va să vie. Omul se va întoarce la vechea sa alcătuire, lepădând răutatea, viaţa împovărată de griji, robirea sufletului faţă de nevoile zilnice. După ce va fi lepădat de toate, se va întoarce la viaţa Raiului cea nerobită patimilor cărnii, cea slobodă, viaţa întru apropierea lui Dumnezeu, părtaş vieţii celei îngereşti”. 1.6.7. Neputrezirea trupurilor. Sfintele Moaşte, reîncarnarea şi prima mumie românească Există trupuri care nu putrezesc? Cum se mumifică sau îmbălsămează unele cadavre? De ce nu se dezleagă trupurile celor care, prin păcate covârşitoare, s-au expus blestemului şi anatemei, despărţindu-se de Creator şi fiind împreună moştenitori cu „Tatăl minciunii”? Prin ce diferă calitativ trupurile unor sfinţi de celelalte trupuri întregi? Există compatibilitate între Înviere şi reîncarnare? Răspunsuri actuale între intervenţia omului şi „injecţia” eternă a Duhului Sfânt. În anul 1908, fondatorul Institutului Medico-Legal din Bucureşti, Profesorul Mina Minovici, reuşea mumificarea corpului unui bătrân cerşetor. Vitrina Institutului a găzduit pentru 95 de ani misterioasa mumie. Legendele despre secretele conservării şi existenţa organelor interne au circulat în tot acest timp, 68 până când doctorul Cristian Curcă a dezlegat misterul: după mai multe investigaţii (tomografie, endoscopie, toxicologie) şi o cercetare amănunţită a arhivelor IML, rezultatele au demonstrat prezenţa organelor în interiorul mumiei în poziţia anatomică normală. Eficienţa conservării demonstrează că au fost combinate cu succes două metode: îmbălsămarea şi mumificarea. Metoda de conservare a celebrului Minovici, diferită de cele ale egiptenilor şi peruvienilor din antichitate, părea a se fi pierdut. Dar, „formula magică” se afla chiar în arhiva Institutului: „compoziţia fluidului folosit pentru îmbălsămare (2 litri de formol 40% şi câte 250 ml de glicerină şi alcool etilic de 96 grade) a fost transmisă discipolilor şi publicată încă din 1938”22. Trupuri afurisite Greu mirositoare, deformate, umflate, nedezlegate, pricinuind frică şi cutremur privitorilor. Semne ale neputrezirii trupurilor celor care au murit în păcate mari şi nu s-au spovedit ori au comis nedreptăţi mari sau din cauza legăturii făcute de episcopi sau preoţi. Culoarea diferă în funcţie de păcatele săvârşite: neagră pentru cei afurisiţi de arhiereu, albă pentru afurisiţii de legile dumnezeieşti, verde cu degetele zbârcite la cei anatemizaţi. La cei blestemaţi, trupul se menţine întreg numai în părţile dinainte. Cei excluşi din Biserică pentru nesupunerea faţă de superiori sau pentru călcarea învăţăturii Bisericii din rea voinţă, afurisiţii pe drept de către arhiereu se fac moştenitori ai muncii veşnice, nemaiîntorcându-se să se pocăiască şi să primească iertare de la ierarhul care i-a afurisit. Cei afurisiţi pe drept, cu trupuri nedesfăcute şi întregi, se roagă pentru iertare. Trebuie ca trupul lor să fie mutat în alt mormânt, iar episcopul sau preotul care i-a legat să se roage pentru dezlegare. Dacă slujitorul respectiv a murit, mijloceşte în rugăciune cel care i-a luat locul. „Iar de a făcut nedreptate, rudele sau moştenitorii să repare nedreptatea făcută de cel mort dacă au posibilitatea ori să roage pe cei nedreptăţiţi să-l ierte, dacă nu pot întoarce (repara –n. n.) nedreptatea”23. Abia când trupul a luat iertare şi a fost dezlegat de afurisenie, prin puterea lui Dumnezeu, se izbăveşte şi sufletul din mâinile diavolului. Dar dacă, după citirea rugăciunilor de iertare de către arhiereu, trupul nu s-a desfăcut, înseamnă că răposatul a săvârşit fărădelegi mari şi nu se va desface până nu se va repara nedreptatea. Sfânta Tradiţie grăieşte printre ramurile timpului despre o întâmplare petrecută în vara lui 1854, pe drumul dintre Valea Jiului şi Mânăstirea Lainici. Se întâmplase ca Sfântul Ierarh Calinic, ale cărui Sfinte Moaşte ocrotesc Mânăstirea Cernica, să aibă drum spre Lainici. Pe drum îi scoate Dumnezeu în cale fiii unui om înstărit ce răposase în urmă cu şapte ani. Era o zi de sâmbătă şi fiii pregăteau parastasul de pomenire. Sfântul Calinic tocmai lângă ei se aşeză să-şi tragă sufletul. Rudele celui adormit constataseră cu spaimă la deshumare că 22 23 National Geographic România, martie 2004, pag. 14. Pr. Adrian Simeon, Călăuză canonică, pag 89. 69 trupul mortului nu putrezise. Aflând că bătrânul călugăr care tocmai poposise la biserică are har şi face minuni, copiii bogătaşului au căzut în genunchi şi l-au rugat să-şi prelungească şederea cu încă o zi. Sfântul, înduioşat, acceptă rugămintea. Află de la apropiaţii mortului despre puterile necurate ale celui nedezlegat în urma tuturor slujbelor de desfacere a trupului în cele dintru începuturi, în pofida tuturor rugăciunilor şi slujbelor preoţeşti şi arhiereşti. A doua zi, Sfântul Ierarh Calinic săvârşeşte Liturghia la biserica din sat şi merge întrarmat cu o cruce la mormânt. Mortul fusese dezgropat între timp şi stătea rezemat de peretele bisericii. Trupul intact era îmbrăcat în haine lungi de mătase. Sfântul începu a citi rugăciunile de iertare a păcatelor şi dezlegare de blesteme, în timp ce toţi plângeau, văzând cum trupul răposatului se transforma încet în pulbere începând de la tălpi. Când Sfântul Calinic isprăvi rugăciunile, din cadavru nu mai rămăsese decât o grămăjoară de ţărână amestecată cu oase (pentru mai multe detalii vezi viaţa Sfântului Calinic de la Cernica, † 11 aprilie). O situaţie specială o prezintă trupurile rămase întregi, dar lipsite de păr. Respectivul trup trebuie mutat în mormânt curat, nefolosit. Iar dacă, după trecerea unei perioade îndelungate, trupul s-a desfăcut, cauza a ţinut de calitatea solului mormântului, însă, dacă nu s-a produs desfacerea, înseamnă că decedatul este afurisit şi se roagă pentru iertare. Sfântul necunoscut de la Neamţ Descoperirea din ultimul deceniu a moaştelor întregi ale părintelui Ilie Lăcătuşu (aflate la cimitirul Giuleşti din Capitală) cu respectarea tuturor semnelor doveditoare (nestricăcioase, cu miros frumos, uscate, line, de culoarea mierii, făcătoare de minuni, neinfluenţate de sol salin sau îngheţat) demonstrează că, dacă în cazul mumiilor, intervenţia umană este decisivă pentru o conservare durabilă dar condiţionată (cazul Lenin), păstrarea minunată a Sfintelor Moaşte prin intervenţia Duhului Sfânt indică o anticipare a învierii trupurilor, depăşind orice condiţionare umană. 23 mai 1986. Curtea Mânăstirii Neamţ. „Pe o porţiune de doi metri pavajul care duce de la clopotniţă spre biserica voievodală a început să se ridice în chip minunat. După încă două zile pavajul din lespezi de piatră cu ciment s-a ridicat cu 30 cm”. Cu binecuvântarea Mitropolitului moldovean Teoctist (actualul patriarh), arhimandritul Efrem, stareţul istoricei obşte, a hotărât să se facă săpături. Cu voia divină, la aproape doi metri adâncime, s-au aflat moaştele unui sfânt necunoscut. Sfintele odoare ale cuviosului erau galbene şi binemirositoare, cum se cuvine sfinţilor. După cercetarea de rigoare, părinţii au aşezat comoara într-un sicriu provizoriu şi au depus-o în biserica voievozilor muşatini, în sunetul clopotelor marii lavre, însoţite de obştea mânăstirii şi de peste o mie de închinători cu lumânări aprinse în mâini. După un timp, moaştele necunoscutului (cinstit la 26 Florar) au fost aşezate într-o nouă raclă sculptată şi frumos împodobită. Credincioşii speră ca Descoperitorul acestor odoare să ne dezlege taina: aparţin ele Sfântului Paisie de la Neamţ sau unui cuvios din secolul întemeierii statului Moldova (veacul al XIV-lea)? 70 Sfintele Moaşte şi imposibilitatea reîncarnării Ţara noastră este binecuvântată cu o mulţime de Sfinte Moaşte de martiri şi cuvioşi. Între Sfintele Moaşte tradiţionale care se cinstesc cu evlavie pe tot teritoriul României stau la loc de onoare trupurile nestricăcioase ale Muceniţei Filoteea de la Curtea de Argeş († 7 decembrie), ale Cuvioasei Parascheva de la Iaşi († 14 octombrie), ale Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava († 2 iunie), ale Sfântului Grigorie Decapolitul de la Mânăstirea Bistriţa olteană († 20 noiembrie), ale Ierarhului Sfânt Calinic de la Cernica († 11 aprilie), ale Mitropolitului Iosif cel Nou de la Partoş († 15 septembrie), ale Sfinţilor 4 Martiri de la Niculiţel păstrate la Mânăstirea Cucoş († 4 iunie), ale ocrotitorului Capitalei, Cuviosul Dimitrie cel Nou († 27 octombrie). Lor li se adaugă părticelele din Moaştele cuprinse în picioarele Sfintelor Mese şi în Antimisele altarelor străbune, în catedrale, biserici şi mânăstiri, ale sfinţilor martiri din spaţiul dobrogean, ale canonizaţilor şi necanonizaţilor cuvioşi şi mucenici care s-au nevoit pe aceste meleaguri de-a lungul istoriei, precum şi binecuvântatele oseminte ale miilor de preoţi şi credincioşi pătimitori în Hristos în închisorile comuniste pentru apărarea Ortodoxiei (printre care se află şi preotul de mir cu trupul nestricat, Ilie Lăcătuşu). Aşadar Sfintele Moaşte se menţin fără să se descompună prin energia necreată a harului dumnezeiesc, fiind făcătoare de minuni şi răspândind bună mireasmă. Rezistente de mii de ani (în unele cazuri), ele vorbesc în felul lor de adevărul învierii şi de legătura cu acelaşi suflet. „De aici rezultă imposibilitatea sufletului de a mai fi avut şi alte trupuri pe pământ, căci nestricăciunea Sfintelor Moaşte este lucrarea directă a harului împărtăşit de Mântuitorul Hristos, pentru Care sfântul s-a jertfit şi a murit, şi nu urmarea unor pretinse reîncarnări”24. Cultul Moaştelor se regăseşte numai în Biserica Ortodoxă şi, parţial, în Biserica Romană-Catolică, singurele care au păstrat Sfintele Taine prin care se împărtăşeşte celor ce cred şi împlinesc poruncile divine harul Duhului Sfânt. Cel care doreşte să cerceteze cu sinceritate realitatea spirituală a Sfintelor Moaşte va fi pus în faţa unor fapte uimitoare: nişte cercetători americani au analizat în laborator părţi din Moaşte şi fragmente din mumiile egiptene. Concluziile sunt revelatoare. Sfintele trupuri se menţin ca şi cum de câteva secunde au fost părăsite de suflet, pe când vestitele mumii au carnea degradată, forma trupului menţinându-se doar prin conservarea exterioară cu diferite substanţe utilizate la mumificare. Faptul că moaştele rezistă în timp şi nu pot fi distruse de foc sau de apă reprezintă o altă minune. În anul 1888, moaştele Cuvioasei Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, au rămas nevătămate de focul care a topit aurul şi argintul cu care domnitorul Vasile Lupu ferecase racla sfintei, iar lemnul 24 Pr. V. Sorescu, Sfârşitul lumii în perspectiva profeţiilor biblice, pag. 66. 71 baldachinului a ars numai în partea exterioară. În Rusia stalinistă, nefericitul dictator a aruncat într-un furnal sute de Sfinte Moaşte din Kiev, între care şi cele ale Sfintei Teodora de la Sihla († 7 august). Minune: toate Moaştele au fost scoase din foc întregi. Dumnezeu le-a păzit nevătămate, aşa cum odinioară păzise pe tinerii aruncaţi de regele babilonian Nabucodonosor în cuptorul înroşit… Cu un asemenea „nor de mărturii”, cine s-ar mai îndoi? Teoria reîncarnării şi dogmele creştine Referitor la această teorie contrară dogmelor creştine, Părintele Vasile Sorescu îşi exprimă în mod sistematic punctul de vedere, considerând necesară combaterea reîncarnării pentru a înţelege în deplinătate învăţătura creştină despre sfârşitul vieţii şi al lumiiPotrivit teoriei reîncarnării, după moarte sufletul nu este judecat, ci revine pe pământ şi ocupă un corp nou, fie al unui animal, fie al unui alt om, până ajunge la purificare. Această idee este foarte veche, fiind răspândită încă din antichitate printre popoarele păgâne. Astăzi, răspândirea acestei idei s-a făcut mai ales prin influenţa hinduismului şi budismului. Adepţii teoriei spun că prin ea s-ar explica atât nedreptăţile vieţii pământeşti, cât şi suferinţa oamenilor. Ideea reîncarnării a pătruns adânc în lumea occidentală, unde, prin practica „hipnozei regresive”, se sugerează celor hipnotizaţi tot felul de „pretinse amintiri” dintr-o viaţă anterioară. Dar hipnotizaţii de mare clasă, ca şi unii psihologi, au arătat că în cazul acestor regresii cei hipnotizaţi relatează de fapt întâmplări uitate din copilărie, citite în cărţi sau văzute în filme, precum şi întâmplări sugerate în transă. Relatările făcute de către unele persoane despre locuri şi întâmplări din trecut, care se pot verifica, nu sunt neapărat amintiri dintr-o viaţă anterioară, ci sunt descoperiri demonice, asemenea informaţiilor spiritiste. Chiar ocultiştii arată că „majoritatea întâmplărilor relatate ca oferind evidenţa reîncarnării ar putea fi cazuri de posedări demonice”. Biserica a combătut de la început ideea reîncarnării care pătrunsese în Orient prin ereticii manihei. Apoi, la Sinodul V Ecumenic din anul 553, de la Constantinopol, care a condamnat „teoria pre-existenţei sufletelor” (apropiată de teoria reîncarnării) susţinută de Origen, s-a continuat demersul împotriva acestei idei cu bătaie mai lungă, care urmărea desfiinţarea învierii. În mod deosebit, trei sunt dogmele creştine care resping total posibilitatea reîncarnării: 1. Prima se referă la învăţătura Bisericii despre Înviere. Mântuitorul a înviat cu acelaşi trup cu care a fost răstignit, căci, chiar şi după Înviere, purta urmele piroanelor şi ale suliţei care L-a împuns în coastă. De aceea Domnul a zis lui Toma: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27). Deci şi noi vom învia cu acelaşi trup cu care am trăit pe pământ. Ori dacă ar fi reîncarnare, sufletul cu care trup ar învia? 72 2. A doua dogmă este cea a răscumpărării prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Ca să fim mântuiţi a trebuit să vină Fiul lui Dumnezeu pe pământ, „Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri, S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut Om”. Sfântul Pavel spune: „Vrednic de credinţă şi de toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Timotei 1, 15). Deci nu reîncarnarea succesivă ne mântuieşte, ci Iisus Hristos prin Întruparea, Moartea, Învierea şi Înălţarea Sa. Iar mântuirea subiectivă se realizează prin harul divin, credinţă şi fapte bune, în Biserică. Despre aceasta ne poate încredinţa şi realitatea mântuirii tâlharului de pe crucea din dreapta Mântuitorului. Nu el s-a curăţit de „Karma rea” a păcatelor, ci a fost curăţit de păcate de Mântuitorul prin harul divin. 3. A treia dogmă se referă la învăţătura Bisericii despre Judecată. Sfânta Scriptură zice: „E rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să vină judecata” (Evrei 9, 27). „Noi trebuie să ne înfăţişăm înaintea judecăţii lui Hristos, ne învaţă tot Sfântul Pavel, ca să ia fiecare după cele ce a făcut în trup, ori bine, ori rău” (II Corinteni 5, 10). După judecata particulară din ziua a 40-a după moarte, sufletul este rânduit ori în rai, ori în iad, şi nu mai poate trece dintr-o parte în alta (Luca 16, 26). Faptul că omul este persoană, şi deci nu se poate uita niciodată pe sine, exclude de asemenea posibilitatea reîncarnărilor succesive25. 1.6.8. „Stigmatizarea”, dar divin sau autosugestie? „Stigmatele sunt semne exterioare ale crucificării interioare” (C. Ursi) Stigmatele – cuvânt de origine greacă, folosit la plural, pentru a denumi rănile lui Iisus purtate în suferinţe de unii oameni, ca dar special din partea lui Dumnezeu. În majoritatea cazurilor, stigmatizaţii poartă în mod vizibil rănile sângerânde ale Domnului (mai adesea cele de la palme, picioare şi frunte), dar uneori suferinţele sunt nevăzute (Sfânta Caterina de Siena). Cele mai cunoscute participări fizice la suferinţa lui Iisus: Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Francisc de Assisi, Tereza Neumann şi Padre Pio (cf. Tertulian Langa – Dicţionar teologic creştin din perspectiva ecumenismului catolic, Editura Dacia, 1997). Fenomenul stigmatizării, datorat predilecţiei creştinilor catolici pentru Patimile Domnului şi foarte frecvent în Apus, constă în apariţia pe trup a rănilor lui Iisus, însoţite de suferinţe fizice şi morale şi din care, în anumite perioade (mai ales în Vinerea Mare), curge sânge. Ştiinţa medicală a încercat să vindece stigmatele şi să le explice biologic, iar fiziologii şi biologii atei sau necreştini au afirmat că aceste „răni” pot să apară ca 25 Preot V. Sorescu, op. cit., pag. 71-73. 73 rezultat al autosugestiei sau al sugestiei hipnotice. Medicul creştin Pavel Chirilă şi părintele Mihai Valică au sintetizat magistral în lucrarea Meditaţie la medicina biblică diferenţele dintre adevăratele stigmate (care apar la sfinţii apuseni) şi falsele „răni” (efecte ale autosugestiei sau ale sugestiei prin hipnoză), pe baza cumulării datelor de la Mitropolitul greco-catolic Ioan Suciu şi de la apusenii Fernando da Riese şi Augustin Francois Poulin: Trăsături ale personalităţii. Misticii apuseni sunt smeriţi, devotaţi credinţei în Hristos, echilibraţi, în timp ce purtătorii falselor „răni” sunt persoane labile, isterice, impresionabile şi manipulabile, având dorinţa de a-i impresiona şi pe alţii. Atitudinea faţă de stigmate. Adevăraţii purtători nu doresc aceste semne, nu le cer în rugăciuni, nu le expun (chiar le ascund) şi nu se consideră vrednici să le primească şi să le poarte. În schimb, ceilalţi le doresc şi le cer în invocaţiile lor, fie prin autosugestie, fie prin sugestia altora, le expun şi vor să le păstreze permanent, considerându-se vrednici de a le purta. contemplaţie), şi în cele mai multe situaţii Miercurea, Vinerea, după Sfânta Condiţiile de apariţie. În cazul celor progresaţi duhovniceşte, stigmatele apar în timpul rugăciunii sau al extazului (starea în care sufletul este răpit în Împărtăşanie sau în Vinerea Mare. Falsele semne pot fi primite în orice zi şi perioadă a anului. Descrierea clinică. Rănile celor cu adevărat stigmatizaţi sunt foarte dureroase, apar pe arii corespondente rănilor lui Iisus, traversând palmele şi plantele picioarelor, cu orificii asemănătoare celor penetrate de cuie, degajă un miros plăcut sau nu miros, nu sunt inflamate (în ciuda evoluţiei lungi), secretă un sânge roşu strălucitor, nestricăcios şi în cantităţi inexplicabile, iar rana toracică deseori are formă de cruce. Stigmatele aparente se caracterizează prin răni superficiale, polimorfe, nedureroase, cu o secreţie sangvinolentă, miros neplăcut, iar inflamaţiile se extind şi către ţesuturile învecinate. Evoluţie şi terapie. La trăitorii Apusului, semnele crucificării sângerează sau se deschid în perioadele speciale din anul liturgic sau din viaţa Bisericii (amintite anterior), au o evoluţie lungă (în cazul lui Padre Pio cincizeci de ani) şi nu pot fi închise prin tratament medicamentos, vindecându-se cu puţin timp înainte de moartea purtătorului, spre deosebire de celelalte „semne”, care se pot vindeca spontan. În anii primei conflagraţii mondiale, doctorul ateu Amico Bignami, profesor de Patologie medicală la Universitatea din Cetatea Eternă, a fost desemnat de autorităţile ecclesiastice ale Romei să examineze stigmatele „rănitului” în Hristos Padre Pio. Reprezentantul lui Hipocrate s-a declarat convins că cele cinci răni (din mâini, picioare şi coastă) au apărut ca rezultat al unor „necroze nevrotice multiple ale pielii”, iar simetria lor s-ar datora unui fenomen de sugestie. Sigur pe cunoştinţele sale, profesorul roman prognoza o vindecare certă în cincisprezece zile. Deşi „rănile” au fost curăţite şi bandajate zilnic, cu multă atenţie, de patru persoane autorizate, ele au continuat să 74 sângereze din abundenţă, infirmând predicţia cercetătorului universitar. În acelaşi celebru caz s-a implicat şi medicul Giorgio Festa la 8 octombrie 1919. În urma minuţioaselor observaţii cuprinse într-un raport atent alcătuit, el a conchis asupra veridicităţii stigmatelor la credinciosul apusean respingând posibilitatea autosugestiei sau a existenţei unei maladii psihice. Iată cum îl descrie pe „subiectul” neobişnuitelor cercetări: „Există un perfect echilibru între sistemul său nervos şi facultăţile mintale, o armonie şi o coerenţă în fiecare act sau cuvânt; este dedicat rugăciunii, meditaţiei şi binelui semenilor, iar rănile de pe trup sunt perfect simetrice şi persistente…”. Specialistul italian Giorgio Festa a revăzut aceste stigmate la şapte ani de la apariţie (5 octombrie 1925) cu ocazia unei operaţii de hernie inghinală a purtătorului de cruce al secolului XX. Rănile erau identice cu descrierile anterioare. Cu inima „rănită” de Crucificatul cel Înviat, medicul Festa s-a convertit la deplina ştiinţă: Hristos. Apanaj al spaţiului creştin apusean, „stigmatizarea” nu constituie un criteriu al adevărului Bisericii respective (cum credea Mitropolitul Suciu). Este de subliniat faptul că din peste 300 de cazuri de stigmatizare, înregistrate de istoria Bisericii Catolice, după lista întocmită de dr. Antoine Umbert Gourbeyre, oficialitatea eccleziastică n-a recunoscut ca îndeplinind condiţiile stigmatizării sfinte decât 62 de persoane, cărora le-a şi acordat canonizarea (inclusiv lui Padre Pio), ceea ce dovedeşte că nu toate stigmatizările aparţin domeniului miracolului (a se urmări aceste repere în ecranizarea „Stigmata”), chiar dacă ele nu sunt explicabile pe simplele căi naturale. Concluzia doctorului Giorgio Festa, deşi tainică, este lămuritoare: „Rănile şi sângerarea sunt evenimente pe care ştiinţa pură nu le poate explica… Raţiunea existenţei lor este mult mai înaltă decât ştiinţa umană…”. „O! Mântuitorule Iisuse! Rogu-te, dă-mi, înaintea morţii mele, să resimt, atât cât e cu putinţă în sufletul şi trupul meu, durerea ce ai îndurat-o Tu în ceasul grelei patimi şi fă să am, atât cât e cu putinţă unei făpturi omeneşti, acea dragoste care Te-a făcut pe Tine, Fiul lui Dumnezeu, să suferi din voia Ta, pentru noi, sărmanii păcătoşi, atâtea groaznice chinuri”. În dimineaţa sărbătorii Înălţării Sfintei Cruci (14 septembrie) din anul 1224, Sfântul Francisc de Assisi, care se nevoise toată viaţa să trăiască după pilda Mântuitorului, cerea cu înfocare prin cuvintele de mai sus graţia de a-I urma lui Hristos în patimile şi suferinţele de pe Golgota. În ardoarea rugăciunii, văzu coborându-se din înaltul cerului un serafim cu şase aripi de foc, iar între aripi, se putea vedea chipul unui om crucificat. Apoi simţi flacăra dragostei dumnezeieşti, iar pe trupul său apărură urmele Patimilor Domnului… Miracolul „stigmatelor”, pe care Sfântul Francisc însuşi nu voia să-l destăinuie, păstrându-l ca pe o taină a vieţii sale, îl cunoaştem din relatarea fratelui Leon, însoţitorul de pe muntele Alvernia, singurul care avea voie să-l viziteze pe misticul apusean în chilia sa de retragere şi de contemplare. 75 Relatarea acestui „fenomen” la Sfântul din Assisi ridică dificile probleme, atât pentru domeniul teologic, cât şi pentru ştiinţa medicală. În lucrarea Mistica apuseană, teologul român I.G. Savin îşi punea următoarele întrebări: Dacă „stigmatizarea” este un dar deosebit al harului divin conferit marilor trăitori, de ce nu s-au bucurat şi alţi mari nevoitori cunoscuţi prin viaţa lor de sfinţenie şi având darul extazului? De ce acest semn al graţiei divine s-a arătat atât de târziu? Şi de ce de el se vorbeşte numai între credincioşii Bisericii Apusene şi nu şi între cei ai Bisericii Răsăritene, care a avut în sânul ei pe cei mai aleşi şi mai îmbunătăţiţi dintre trăitori? Istoria creştinismului a înregistrat un număr de 350 de persoane purtătoare ale „stigmatelor”, dintre care 50 de bărbaţi. După o tradiţie apuseană aparţinând Mariei din Agreda, Maica Domnului ar fi fost prima hărăzită cu acest dar. Se pare însă că primul purtător al acestor semne ar fi fost Sfântul Apostol Pavel, care mărturiseşte lămurit „rănile Domnului pe trupul meu port” (Galateni 6, 17) (a se vedea opinia lui Savin sau lucrarea Meditaţie la medicina biblică). În perioada primară a Bisericii, purtarea rănilor divine se manifesta în setea după martiriu care îi însufleţea pe cei devotaţi Domnului. Din expresia evanghelică a purtării Crucii lui Hristos, expresie întrebuinţată atât de des de marii mistici, nu a lipsit uneori şi înţelesul real al purtării stigmatelor pe trupurile asceţilor26. Cum se explică totuşi lipsa acestor „răni” în viaţa contemplativă a Bisericii Orientului, fie în perioada mai veche, fie în cea mai nouă? Creştinismul răsăritean nu pune accentul culminant al iconomiei mântuirii pe actul Răstignirii, ci pe cel al Învierii, nu atât pe cel al tristeţii, născută din jertfa expiatoare a Crucii, cât pe bucuria Învierii lui Hristos, care, împreună cu Înălţarea Sa la Cer şi şederea de-a dreapta Tatălui, reprezintă plinirea actului de răscumpărare al Mântuitorului: „Căci de n-a înviat Hristos… zadarnică este şi credinţa voastră” (I Corinteni 15, 14). În această viziune optimistă a credinciosului ortodox faţă de nota mai pesimistă a apuseanului catolic şi, mai ales, protestant, văd Bulgakov şi Arseniev una dintre notele caracteristice deosebitoare între credinţa răsăriteană şi cea apuseană. De aceea, în Ortodoxie, accentul final al ciclului liturgic cade pe bucuria triumfală a Învierii, „sărbătoarea sărbătorilor”, şi nu pe tristeţea sfâşietoare a Crucificării, care e atât de adânc subliniată în catolicism, încât Învierea apare oarecum în plan în plan secundar. În special unii protestanţi, ducând mai departe concluziile accentului pus de romano-catolici pe actul Crucificării, au căutat să reducă planul divin al mântuirii la actul de la Golgota, episodul Învierii fiind pentru ei complementar şi neesenţial, chiar tăgăduit ca realitate istorică. „Din această deosebire de accent dintre Orient şi occident, bucuria extazului mistic la ortodocşi constă mai degrabă în vederea Mântuitorului în slava Învierii 26 I. G. Savin, op.cit., pag. 78. 76 Sale, anticipată de lumina taborică, decât de contemplaţia suferinţelor Crucii luminate de splendoarea Învierii”27. O dumnezeiască transpunere ne-o redă, în cadrul rânduielilor noastre liturgice, deosebitul moment din slujba „Vinerii Patimilor”, când, după versul de durere „astăzi s-a spânzurat pe lemn Cel Care a spânzurat pământul pe ape”, acelaşi nimb enunţă şi nădejdea Ridicării din morţi: „arată-ne nouă şi slăvită Învierea Ta!”. 1.7. Mărturia savanţilor: „Dumnezeu există!” 1.7.1. Mărturii ale oamenilor de ştiinţă referitoare la raportul dintre religie şi cercetarea ştiinţifică Numeroşi oameni de ştiinţă şi-au exprimat de-a lungul timpului convingerile teiste, infirmând astfel ideea falsă a conflictului dintre domeniul ştiinţific şi cel religios. În acest sens, chimistul Camille Matignon afirma: „În cursul carierei mele, n-am simţit niciodată nici cel mai mic conflict între ştiinţă şi sentimentele mele religioase. Mai mult încă, eu nici nu-mi pot imagina posibilitatea unui astfel de conflict, pentru că ştiinţa şi religia îşi au domeniile lor distincte, separate prin despărţituri bine închise”28. Pentru matematicianul Paul Appel este firesc ca spiritul religios şi cel ştiinţific să coexiste în sufletul cercetătorului: „Nu există nici o ostilitate a ştiinţei contra religiei … Cineva poate avea simultan spirit religios şi spirit ştiinţific, unul neavând nici o raţiune să-l excludă pe altul” 29. Branly afirma: „Ştiinţa este un efort către creaţie, religia un efort către Creator”30. Pe de altă parte, chimistul Fr. Schonbein subliniază că: „Cercetători ai naturii, printre cei mai renumiţi, au fost convinşi întotdeauna de existenţa unui suflet şi a lui Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât au pătruns mai adânc în tainele naturii”31. În sfârşit, lordul Kelvin este convins de existenţa acţiunii divine în lume şi de armonia prezentă în întreaga creaţie: „Probele fizice despre o acţiune inteligentă, despre un plan orânduitor din partea Divinităţii s-au înmulţit atât de mult împrejurul nostru încât, dacă uneori îndoielile metafizice ne depărtează temporar de la aceste dovezi, ele revin cu o forţă irezistibilă. Ele ne arată că natura este supusă unei Voinţe libere şi că toate lucrurile vii depind de un Creator şi de un Stăpân etern al lumii”32. I.G. Savin, op.cit., pag. 81. Pr. Iova Firca, Cosmologia biblică şi teoriile ştiinţifice, , Ed. Anastasia, 1998, pag. 102. 29 Ibidem, pag. 95. 30 Ibidem, pag. 98. 31 Ibidem, pag. 102. 32 Ibidem, pag. 97. 27 28 77 1.7.2. Johannes Kepler (1571-1630) - fondatorul astronomiei fizice A fost descris ca „omul ce a început procesul prin care superstiţia a fost înlocuită cu raţiunea”, datorită marii sale opere şi descoperirilor în domeniul astronomiei – cele trei legi ale mişcării planetare care au pus bazele astronomiei moderne: • Fiecare planetă se mişcă în jurul soarelui pe o orbită în formă de elipsă; • Planetele se deplasează cu o viteză mai mare când se apropie de soare; • Pătratul perioadelor de revoluţie ale oricăror două planete este în acelaşi raport ca şi cubul distanţei medii de la ele până la soare. El şi-a rezumat crezul afirmând: „Sunt creştin”. L-a recunoscut pe Dumnezeu drept „Creatorul plin de bunăvoinţă Care a adus în fiinţă natura din nimic”. Legile sale referitoare la mişcarea planetară au fost rezulatatul credinţei într-un Dumnezeu al ordinii, şi nu al haosului. În cartea sa, Armonia lumilor, publicată în 1619 pentru a prezenta cel de al treilea principiu al mişcării planetare, Kepler scria: „Mare este Dumnezeu, Domnul nostru, mare este puterea Sa şi înţelepciunea Lui nu are sfârşit”. Afirmaţiile lui Kepler de mai târziu reflectă credinţa creştină pe care acest important om de ştiinţă a avut-o: „Cred numai şi numai în slujirea lui Iisus Hristos... În El găsim singurul refugiu, singura mângâiere” şi „intenţionam să devin teolog, dar văd acum că, prin strădaniile mele, Dumnezeu este slăvit şi în astronomie, întrucât cerurile spun slava lui Dumnezeu”. 1.7.3 Isaac Newton (1642-1727) - descoperitorul legii gravitaţiei A fost unul dintre cei mai mari oameni de ştiinţă, autorul a foarte multe descoperiri, printre care legile graviatţiei, legile mişcării şi calculul matematic. Contribuţia sa la progresul ştiinţei acoperă domeniile fizicii, matematicii şi astronomiei. Newton L-a iubit pe Dumnezeu, crezând şi împlinind cuvântul Scripturii. De câte ori pronunţa numele lui Dumnezeu, marele savant îşi descoperea cu mult respect capul. Credinţa sa în Revelaţie, minuni şi profeţii a exprimat-o în comentariile la cartea proorocului Daniel şi Apocalipsă. El afirma: „Am convingerea fundamentală că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu scris de oameni insuflaţi de Dumnezeu. Citesc zilnic Scriptura...” Punctul de vedere, ca om de ştiinţă, a fost afirmat clar atunci când a spus: „Ateismul nu are sens. Când mă uit la sistemul solar, văd pământul aflat la distanţă potrivită de soare pentru a primi cantiatatea corespunzătoare de căldură şi lumină. Aşa ceva nu s-a produs la întâmplare”. Investigând mişcarea planetelor, Newton a văzut „mâna” lui Dumnezeu în creaţie. Iată ce a mărturisit: „Acest sistem extraordinar al soarelui, planetelor şi cometelor poate izvorî doar din sfatul şi stăpânirea unei Fiinţe inteligente (...) Această Fiinţă guvernează toate lucrurile, ca Domn al tuturor”. 78 1.7.4. Comenius - Jan Amos Komensky (1592 - 1670). Părintele pedagogiei moderne Marele pedagog ceh a teoretizat în opera sa centrală „Didactica Magna” (1657) aproape toate principiile didactice, a intuit permanenţa educaţiei şi a anticipat cerinţa integrării cunoştinţelor în numele adevărului divin. El vedea predarea tuturor obiectelor de studiu ca parte integrantă a adevărului total al lui Dumnezeu, făcându-i pe elevi capabili să intuiască unitatea dintre Revelaţia divină şi descoperirea umană personală. Comenius a avut o concepţie deosebit de modernă în legătură cu metodologia şi formele de realizare a învăţării, punând preponderent accentul pe acţiune. În acest sens a scris un manual, „Orbis Sensualium Pictus”, în care s-a folosit de imagini ca mijloace de învăţare, elevul putând combina partea orală cu cea iconografică pentru a ajunge la idei abstracte. Întemeietorul didacticii moderne a visat la o Republică creştină, în care toţi să fie uniţi prin cunoaştere şi credinţă. După el, menirea ultimă a omului este dobândirea fericirii veşnice în comuniune cu Dumnezeu: „După cum e sigur că şederea în pântecele mamei e o pregătire pentru viaţa în corp, tot aşa e sigur că şederea în corp e o pregătire pentru viaţa aceea care va urma pentru eternitate. Fericit e acela care aduce cu sine din pântecele mamei membre bine formate! De o mie de ori e însă mai fericit acela care aduce de aici un suflet bine format …” După aprecierea pedagogului american Frederick Mayer, pedagogul ceh poate fi numit „gânditor întru Dumnezeu; pentru el, Dumnezeu este începutul şi sfârşitul oricărei educaţii.” 1.7.5. Carl von Linne (1707 - 1778). Creatorul istoriei naturale ca ştiinţă Considerat cel mai mare cercetător al naturii din toate timpurile, profesorul universitar de la Uppsala a fost renumit prin sistemul său de clasificare vegetală, ca şi prin nomenclatura binară pentru desemnarea speciilor, care a dat nebănuite posibilităţi de dezvoltare botanicii şi zoologiei. În lucrările sale, naturalistul suedez s-a dovedit un adept al teoriei creaţioniste şi fixiste (conform cărora speciile de plante şi animale au fost create de Dumnezeu şi sunt invariabile în decursul istoriei naturale). Fiu de preot, Linne a rămas întreaga viaţă credincios învăţăturii lui Hristos, urmată de părinţii săi. În lucrarea sa de frunte, „Systema naturae”, el a descris cu acurateţe teologică însuşirile lui Dumnezeu: „Veşnic, Atotştiutor, Atotputernic, Fără margini, Primul Motor, Fiinţa Fiinţelor, Cauza Cauzelor, Suveranul Autor al Lumii (…)”. Dacă îl numeşti Providenţă spui adevărul. Înţelepciunea acestui Dumnezeu conduce lumea.” Plin de evlavie, marele botanist mărturisea că a văzut în natură, ca şi Moise pe muntele Sinai, slava lui Dumnezeu. Creatorul a trecut pe dinaintea sa şi „l-a 79 captivat cu minunatul chip al Lui”, iar când a descoperit planul după care sunt dispuse frunzele, a spus cu bucurie: „am văzut urmele paşilor lui Dumnezeu” … „Şi tu, sufletul meu, laudă pe Domnul, Ziditorul tău. Totul există prin El şi în El! tot ceea ce nu ştim se găseşte ascuns în El, la fel ca şi ştiinţa noastră deşartă. A Lui să fie slava, cinstirea şi lauda în vecii vecilor.” 1.7.6. Blaise Pascal (1623 - 1662) - întemeietorul matematicii moderne Considerat întemeietorul matematicii moderne pentru contribuţiile excepţionale în geometrie (Teorema lui Pascal), algebră, analiză matematică, teoria probabilităţilor, celebrul gânditor francez este şi continuator al experienţelor lui Toricelli în fizică. Realizările sale în hidrostatică (Legea lui Pascal) sunt elocvente în acest sens. Tot el este inventatorul unei maşini de calcul (1642). Pascal este recunoscut şi ca un profund filosof, mistic şi apologet al credinţei, mai ales prin opera sa postumă „Pensees sur la religion et quelques autres sujets” (1670) – „Cugetări” – în care prietenii săi au strâns meditaţiile lui despre creştinism, fixate în scris disparat în momentele când boala de care suferea îl mai slăbea. El asemăna ştiinţa omenească cu o sferă care creşte neîncetat: „Cu cât se umflă şi limitele ei se măresc, cu atât creşte şi numărul punctelor de contact cu necunoscutul; şi cu cât ia omul de ştiinţă contact cu necunoscutul, cu atât îşi dă seama de mărimea şi splendoarea operei divine.” La Pascal, ştiinţa înaltă e unită cu cea mai profundă credinţă; pătrunzând secretele ştiinţei contemporane lui şi contribuind la progresul ei, în loc de a cădea în îndoiala în care ştiinţa deşartă îi aruncă pe mulţi pretinşi înţelepţi, el a văzut în întinsele cunoştinţe o nouă şi neîndoielnică în învăţătura dumnezeieştilor Evanghelii. 1.7.7. Pariul lui Pascal Ateii susţin că ei se conduc după raţiune. Oamenii de ştiinţă atei folosesc „teoria deciziilor” – o ramură a matematicii care studiază procesele decizionale şi riscurile ce apar ca urmare a luării unor decizii. În teoria deciziilor apare următoarea schemă: D1: consider că D2: consider că Dumnezeu Dumnezeu nu există există A1: C11= 0 Dumnezeu există C12 80 A2: C 21= 0 Dumnezeu nu există C22= 0 A1, A2 sunt variante logic posibile ale unei stări. D1, D2 sunt decizii. D1: „starea A1 este cea adevărată”. D2: „starea A2 este cea adevărată”. C11, C12, C21, C22 sunt „costuri”( riscuri ce apar ca urmare a luării deciziilor). Dacă starea A1 e adevărată şi luăm decizia D1, nu apare nici o consecinţă negativă (cost C11=0). Dacă starea A2 e adevărată şi luăm decizia D2, este posibil să apară consecinţe negative ( dar nu obligatoriu). Costurile sunt 0 la C11 şi C22. În funcţie de valorile C12, C21 se alege una din cele două decizii. Dacă ateii ar fi consecvenţi, ar aplica această schemă decizională în problema existenţei lui Dumnezeu. (vezi datele schemei). Raţional, este riscant să considerăm că nu există Dumnezeu. Raţionamentul este cunoscut sub numele de „ pariul lui Pascal”. 1.7.8. Argumentul lui Paulescu sau „Scio Deum esse” Moto: „Vin deci să aduc înţelepciunii infinite prisosul de adoraţie al ştiinţei vieţii.” (N. Paulescu) Au existat şi există oameni de ştiinţă pentru care nu există contradicţie între religie şi ştiinţă. Un reprezentant român este şi savantul antidarwinist Nicolae Paulescu (1869-1931), profesor de fiziologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Paulescu şi-a propus să elaboreze pe baza practicii efectuate în domeniul său un argument pentru demonstrarea existenţei lui Dumnezeu. Prezentăm formularea succintă. În primul rând, savantul se întreabă care este cauza vieţii. La această întrebare el arată că ştiinţa elaborează o cale (metodă) formată din trei etape: observaţia fiinţei vii, emiterea ipotezelor pentru a afla cauza fenomenelor observate şi verificarea experimentală a ipotezei reuşite. Apoi savantul tratează pe rând etapele expuse. Observaţia demonstrează că fiinţele vii prezintă un mecanism intim orientat spre un scop determinat, adică spre creştere şi înmulţire. Cu alte cuvinte, fiinţele vii dovedesc un mecanism finalist interior lor (imanent). Un exemplu izbitor de finalitate (orientare spre scop) este dat de prefigurarea organelor în sistemul fiinţelor vii, care se dezvoltă fără ştirea acestora (finalitatea inconştientă). A doua etapă este aceea în care se emit ipoteze explicative, bazate pe analogie. Una dintre ipoteze este cea materialistă, care compară fiinţele vii cu corpurile brute (formate din materie şi energie). Materialismul susţine că viaţa este rodul întâmplării, ceea ce contrazice finalitatea dovedită experimental. 81 Apoi se bazează pe o falsă analogie între viu şi neviu, neputând explica fenomenul vieţii conştiente, nici faptele vitale morfo-fiziologice. Atunci rezultă că viaţa este efectul unui agent raţional, care acţionează din interiorul fiinţei, nefiind material şi nici sensibil (perceptibil). Acest agent este substratul energiei fizice, este deci sufletul. Dacă sufletul este imanent (interior) şi specific oricărei vieţuitoare, trebuie să existe pe de altă parte şi Cauza lui Primordială, adică Dumnezeu. Concluzia savantului este: „Viaţa este efectul a două cauze imateriale, cauza secundară, sufletul, care este unică pentru fiecare fiinţă, şi cauza primordială, Dumnezeu, unică pentru totalitatea fiinţelor vii”33. Întreaga viaţă, marele savant şi-a dedicat-o acestei devize care este şi concluzia raţionamentului său „Scio Deum esse” (Ştiu că Dumnezeu este). Putem vorbi de două concepţii asupra originii şi structurii vieţii, şi anume concepţia finalistă care consideră că există o raţionalitate imanentă vieţii, punând la baza acesteia creaţionismul şi noţiunea de suflet individual (susţinut şi de savantul Paulescu). Pe de altă parte, există modelul evoluţionist care caută să explice viaţa pornind de la substratul material şi de la hazard, considerând că finalitatea vieţii (orientarea raţională spre scop) este o simplă iluzie. Evoluţia fiinţelor vii s-ar realiza prin selecţie naturală, înfăptuită prin intermediul a trei factori principali, şi anume variabilitatea, ereditatea şi lupta pentru existenţă. Variabilitatea constă în modificări ale structurii fiinţelor vii şi aceste modificări pot fi folositoare pentru evoluţia vieţii sau nu. Prin intermediul eredităţii, aceste modificări se transmit descendenţilor, iar lupta pentru supravieţuire are rolul de a selecta modificările pozitive de cele negative, care sunt eliminate în acest proces. Astfel se formează fiinţe vii, ca structuri din ce în ce mai complexe, fără intervenţia cauzelor finale, ci numai datorită întâmplării. Care sunt contraargumentele aduse de Nicolae Paulescu? În primul rând constatarea intransformabilităţii speciilor. Astfel, lupta pentru existenţă nu duce la transformarea speciilor, ci contribuie la menţinerea identităţii lor în procesul adaptării. Apoi mutaţiile care ar asta la baza transformărilor evoluţioniste sunt nocive, încât duc la apariţia unor indivizi care nu fac faţă luptei pentru existenţă. Conform lui Paulescu, „lupta pentru existenţă constituie cauza fundamentală a fixităţii speciilor”34. Un alt argument puternic adus împotriva evoluţiei structurilor vii prin transformare este şi legea entropiei, care susţine că orice sistem trece de la organizare spre dezorganizare (haos), deci sensul proceselor vii în timp nu este N. Paulescu, Noţiunile de suflet şi Dumnezeu în fiziologie, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999, pag. 115. 34 N. Paulescu, op. cit., pag. 100-101. 33 82 ascendent, ci descendent! Prin infirmarea presupoziţiilor darwinismului, creaţionismul este confirmat. Adevăratul descoperitor al insulinei La 17 iulie 1931 se stingea într-o magnifică seninătate creştină doctorul Nicolae Paulescu, profesor de fiziologie medicală la Universitatea din Bucureşti, savant de renume internaţional şi doctrinar unic al naţionalismului creştin. Altădată tinerii urcau în fiecare an până la cimitirul Bellu să îngenuncheze la mormântul celui pe care l-au admirat în viaţă. Dându-ne seama de imensa valoare a învăţăturii inegalabilului apologet, am căutat să rupem păienjenişul uitării de pe numele lui şi să actualizăm în atenţia tineretului creştin concepţia teistă a profesorului (aparent catolicizantă, dar ortodoxă în rădăcinile ei). „De o probitate exemplară în lucrările lui ştiinţifice, de o corectitudine dusă până la extrem în raporturile lui cu studenţii, profesorul Paulescu a atins uneori Genialitatea”(medicul evreu Aurel Abramovici, întemeietorul publicaţiei „Bucureştiul medical”). „În răspărul pozitivismelor contemporane ştiinţa s-a smerit, cu N. C. Paulescu, dinaintea lui Dumnezeu, fără să înceteze de a fi ştiinţă. Ba chiar s-a înălţat smerindu-se, căci orice întâlnire autentică cu Divinul este fecundă şi înălţătoare, ca una ce face să se răsfrângă în relativ ceva din maiestatea absolutului. Aceasta este marea lecţie pe care ne-a transmis-o savantul Paulescu, dincolo de performanţele lui de laborator.” (Răzvan Codrescu) „Pentru Nicolae Paulescu naturalul şi supranaturalul nu se exclud, ci se completează; Hristos n-a venit să strice natura, ci s-o desăvârşească. Pentru că natura e creaţia lui Dumnezeu, iar creştinismul e revelaţia Aceluiaşi Dumnezeu.” (Nichifor Crainic). „A trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfânt.” (din necrologul „Moartea unui învăţat” rostit de Nicolae Iorga). Răul din lume, îndeosebi răul social, stă în voinţa omului de a călca instinctele şi de a degenera în patimi. Remediul lui este o întoarcere la educaţia voinţei. Sub acest raport Paulescu examinează, în legătură cu instinctele deviate, diferitele sisteme filosofice şi diversele forme de religie din afara creştinismului. Este un studiu absolut obiectiv al problemei răului şi al soluţiilor date acestei probleme de filosofi şi de fondatorii de credinţe religioase. Concluzia comparată a acestui studiu este că singur creştinismul oferă soluţii în concordanţă cu legile divine ale conservării şi desăvârşirii vieţii. Fiecare formulă evanghelică tinde la formarea unui plus de viaţă morală în favoarea insului, a familiei, a naţiunii şi a omenirii. Prin creştinism, instinctul natural se transformă şi se sublimează în conştiinţa morală a perfecţiunii. Naţionalismul biologic se transfigurează în naţionalism creştin, acesta din urmă înnobilând şi sfinţind naţionalismul. Verificate în lumina metodei ştiinţifice, creştinismul şi naţionalismul se unifică în doctrina gânditorului Paulescu asemenea cu două părţi întregitoare, asemenea 83 cu o îndoită putere, biologică şi spirituală, pusă în slujba conservării şi desăvârşirii vieţii naţionale. Mulţi dintre cei care se mărturisesc astăzi naţionalişti, creştini (în ton cu moda vremii) simulează adesea când naţionalismul, când , mai ales, creştinismul, spre dezolarea tinerilor care îşi caută cu frenezie modelul de urmat. N. Paulescu a fost naţionalist şi creştin autentic. A trăit ca un ascet ortodox (cu toate îmbierile catolice) şi a plecat în paradisiacă seninătate sufletească. 84 2. Concluzii Obiectivul major al cercetării noastre l-a constituit analiza conexiunilor interdisciplinare dintre religie şi ştiinţele naturii (în special biologia cu ramurile derivate), iar ca obiective desprinse, tratarea interdisciplinară a unor teme din conţinuturile disciplinelor menţionate şi valorificarea caracterului formativ şi informativ al conţinuturilor cercetate prin organizarea de activităţi didactice interdisciplinare, după cum am încercat să ilustrăm pe tot parcursul studiului. Asigurarea conexiunilor dintre religie şi ştiinţele naturii în abordările interdisciplinare ale multor interesante teme de graniţă determină creşterea gradului de atingere a obiectivelor formative şi informative (ipoteza de bază): înţelegerea într-un grad mai mare a legăturilor dintre disciplinele propuse de către elevii cu o bogată cultură generală, implicarea conştientă şi activă a profesorilor şi elevilor în experiment, care poate conduce la modificări de relaţionare şi comportament, în măsura înţelegerii şi interiorizării noţiunilor religioase studiate (ipotezele de lucru secundare). De aceea am insistat asupra funcţiei constructive a dialogului dintre comunitatea ştiinţifică şi cea religioasă. Abia reînfiripat, dialogul constituie singura şansă reală pentru subminarea forţelor care alimentează conflictul în discuţie şi poate pune în relief adevărata complexitate a raporturilor dintre cele două comunităţi. În continuarea dialogului, şi ca o generalizare a acestuia, este necesară introducerea în programele de învăţământ şcolar şi chiar universitar a unei interdiscipline de ştiinţă şi religie (după modelul perfectibil al opţionalului prezentat), obiect de studiu de natură să permită o educaţie integrală, a sufletului şi a trupului, a lui înăuntru şi a lui înafară. Bine echipaţi istoric şi teoretic, deparazitaţi de ideologiile diverse care hrănesc mentalitatea schizoidă (falsul conflict profesor de religie- profesor de ştiinţe exacte sau naturale), tinerii noştri ar avea şansa de a participa la reclădirea morală a societăţii româneşti. Trebuie să fie limpede că numai informaţia corectă privind competenţele celor două demersuri cognitive poate constitui baza potrivită pentru eradicarea ideilor antagonice. Nu în ultimul rând, realizarea unui progres autentic în această direcţie solicită din partea instituţiilor statului şi din partea nenăscutului mecenat privat un sprijin mai angajat pentru cercetările pluri-, inter- şi transdisciplinare. Modestele abordări interdisciplinare cuprinse în lucrare m-au determinat să fiu permanent impresionat de tainicele corespondenţe dintre religia iubirii şi ştiinţa modernă şi să îmi pun o mulţime de întrebări căutând răspunsuri. Consider întrebările încă fără un răspuns ca un îndemn pentru studii mai aprofundate. În experierea religioasă, ca şi în studiile ştiinţifice, o atitudine constant deschisă spre cercetare este condiţia esenţială pentru o înţelegere mai profundă din partea fiecărui căutător. Nu întâmplător, înţelepţii au accentuat că „cel care nu pune întrebări, nu învaţă”. Dăm slavă bunului Dumnezeu dacă cititorii cercetării de faţă îşi vor pune întrebări esenţiale şi vor afla măcar câteva răspunsuri. 85 3. Bibliografie 1. Biblia, 1988, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R.. 2. Aviezer N., 2001, La începuturi..., Bucureşti, Ed. Doina. 3. Benga, Pr. D., 2003, Metodologia studiului şi cercetării ştiinţifice în teologie, Bucureşti, Ed. Sophia. 4. Brehm J., 1964, Lumea animalelor, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică. 5. Brichiuş Al., Dragoş C., 2004, Barca lui Darwin în derivă, Piteşti, Ed. Carminis. 6. Comninellis N., White J., 2005, Demisia lui Darwin, Cluj-Napoca, Ed. Aqua Forte. 7. Chirilă P., Valică M.,1992, Meditaţie la medicina biblică, Bucureşti, Ed. Christiana. 8. Cucoş C., 1999, Educaţia religioasă, Iaşi, Ed. Polirom. 9. Cucoş C.(coord.), 1998, Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice, Iaşi, Ed. Polirom. 10.Danciu A., 1999, Metodica predării religiei, Bucureşti, Ed. Anastasia. 11.Firca, Pr. Iova, 1998, Cosmogonia biblică şi teoriile ştiinţifice , Bucureşti, Ed.Anastasia. 12.Geisler N., 1993, Apologetică creştină, Wheaton (USA), Societatea Misionară Română 13.Glashouwer,Willem J.J., Aşa a apărut lumea, Postfach 110135, 33661 Bielefeld, CLV. 14.Gouvalis, arhim.D., 2000, Minunile credinţei, Bacău, Ed. Bunavestire. 15.Gouvalis, arhim. D., 2001, Minunile creaţiei, Bacău, Ed. Bunavestire. 16.Haught, John, 2002, Ştiinţă şi religie. De la conflict la dialog, Bucureşti, Eonul dogmatic. 17.D’Hainaut L., 1981, Interdisciplinaritate şi integrare, în „Programe de învăţământ şi educaţie permanentă”, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică. 18.Irineu, episcop de Ekaterinburg şi Irbit, 2002, Educaţia religioasă, învăţături pentru copii şi tineri, Bucureşti, Ed. Sophia. 19.Kovalevski J., 1996, Taina originilor, Bucureşti, Ed. Anastasia. 20.Lemeni A., 2004, Sensul eshatologic al creaţiei, Bucureşti, Ed. ASAB. 21.Lenfant L., 1947, Dumnezeu există, Craiova, Ed. Tiparul Scrisul Românesc. 22.Lonchamp J.P., 2003, Ştiinţă şi credinţă, Bucureşti, Eonul dogmatic. 23.Morris, Dr. Henry M., 1992, Creaţionismul ştiinţific, Ed. Societatea Misionară Română. 24.Morris, H., Parker G., 2000, Introducere în ştiinţa creaţionistă, Bucureşti, Ed. Anastasia. 86 25.Nicolescu B., Stavinschi M., 2002, Ştiinţă şi religie. Antagonism sau complementaritate?, Bucureşti, Eonul dogmatic. 26.Opriş M., Opriş D., Bocoş M., 2004, Cercetarea pedagogică în domeniul educaţiei religioase, Alba-Iulia, Ed. Reîntregirea. 27.Orzetic M.(coord.), 2004, Ghid de proiectare didactică-religie creştinortodoxă, clasele IX-XII, Iaşi, Ed. „Sf. Mina”. 28.Panovschi M.(coord.), 2001, Ghid de evaluare la religie, Bucureşti, Ed. Aramis. 29.Paulescu Nicolae, 1999, Noţiunile de suflet şi Dumnezeu în fiziologie, Ed. Anastasia. 30.Popescu I., Popescu E., Năstase M., 1997, Metodica predării religiei, Bucureşti, Ed. Anastasia. 31.Predescu C.(coord.), 1999, Conexiuni interdisciplinare în studiul ştiinţelor naturii, Cluj-Napoca, Ed. Casei Corpului Didactic. 32.Rose, ieromonah Serafim, 2001, Cartea facerii, Crearea lumii şi omul începuturilor, Bucureşti, Ed. Sophia. 33.Sorescu, Pr. Vasile, 1996, Sfârşitul lumii în perspectiva profeţiilor biblice, Bucureşti, Ed. Saeculum & Vestala. 34.Stanciu, ieromonah Mihail, 2000, Sensul creaţiei, Slobozia, Ed. Aşez. „Sf. Ap. Andrei”. 35.Şebu Pr.dr. S., Opriş M., Opriş D., 2000, Metodica predării religiei, AlbaIulia, Ed. Reîntregirea 36.Timiş V.,2003, Evaluarea, Cluj-Napoca, Ed. Reîntregirea. 37.Timiş V., 2004, Misiunea Bisericii şi educaţia, Cluj-Napoca, Ed. Presa Universitară Clujeană. 38.Văideanu G., Cerchez N., 1989, O modalitate de introducere a interdisciplinarităţii în învăţământul liceal, în „Revista de pedagogie”, nr. 9-10. 39.Vernet D., 1995, Biblia şi ştiinţa, Bucureşti, Ed. Psiho Mass-Media. 40.Vlăducă I., Gherasim F., 2002 Ortodoxia şi eroarea evoluţionistă, Bucureşti, Ed. Scara. 41.Vlăducă I., 1998, Elemente de apologetică ortodoxă, Bucureşti, Ed. Bizantină. 42.Wilder Smith A.E., 1996, Omul-origine şi destin, Bucureşti, Ed. Psiho Mass-Media. 43.# # # Curriculum Naţional. Programe şcolare pentru clasa a IX-a, 1999, vol. 2 şi 5, MEN, Consiliul Naţional pentru Curriculum, Bucureşti. 87