You are on page 1of 30

ALERGĂRILE DE VITEZĂ

În aceste alergări, tendinţa principală a alergătorului este aceea de a parcurge distanţa de cursă într-un timp cât mai scurt. Se poate afirma că tehnica bună în alergarea de viteză se remarcă prin :  corectitudinea mişcărilor,  uşurinţa deplasării,  succesiunea perfect reglată a contracţiilor musculare şi a relaxărilor care urmează, evitându-se astfel o stare generală de încordare excesivă, care poate afecta fluenţa mişcărilor. Faptul că alergarea de viteză este un exerciţiu ciclic, executat cu intensitate maximă, reiese şi din valorile vitezei de deplasare (9-12m/sec.). Viteza maximă (sau cel puţin 9095%, adică 10-11m/sec., din valoarea ei) se atinge după 20-30m după plecare ; menţinerea ei se face oscilant (2-4 momente de vârf), până în jurul distanţei de 80-90 m , după care are tendinţa de scădere. Timpul total, obţinut într-o alergare de viteză, depinde de:  -viteza de deplasare (raportul dintre frecvenţa păşirii şi lungimea paşilor),  viteză pe care alergătorul o poate dezvolta de-a lungul distanţei de alergare;  -calitatea lansării de la start, în sensul atingerii cât mai de timpuriu a vitezei maxime;  -posibilităţile alergătorului de a menţine viteza maximă cât mai mult posibil;  -capacitatea alergătorului de a reacţiona rapid la pocnetul pistolului.

1

Startul. Începutul alergării are un rol extrem de important în cazul alergărilor de
viteză. Dată fiind necesitatea obţinerii vitezei maxime în titmpul cel mai scurt (deci pe o distanţă cât mai scurtă), alergătorii iau o poziţie mai joasă, grupată, care ajută la dezvoltarea unui efort de accelerare considerabil. Această poziţie s-a concretizat în ceea ce se numeşte startul de jos. Poziţia joasă permite obţinerea în momentul plecării a unor unghiuri favorabile între segmentele picioarelor care participă la împingere, marindu-se, astfel, reacţiunea tangenţială a forţei de împingere. La start distingem două faze:  -prima, cuprinzând pregătirea pentru începerea alergării (poziţiile successive determinate de comenzile starterului) şi inceperea alergării;  -şi cea de a doua, cuprinzând lansarea de la start. La realizarea unui start corect se impune însă şi o pregătire atentă a locului de plecare, care se referă la instalarea blocurilor de start, care servesc pentru obţinerea unui sprijin rigid pentru picioare. S-a generalizat astăzi întrebuinţarea blocurilor de plecare, a căror construcţie este foarte variată, dar care dau posibilitatea de a potrivi astfel înclinarea peretelui pe care se sprijină picioarele, la unghiurile cele mai favorabile. Înclinarea mai mare a peretelui blocului din faţă (40-45 grade), faţă de cea a peretelui blocului din spate (60-85 grade), corespunde poziţiei picioarelor, care sunt flexate atunci când sprinterul este aşezat în blocuri. Intervalul dintre axele blocurilor, paralele cu liniile culoarului de alergare este curpins între 10cm şi 15 cm, faţă de linia de plecare. Blocurile se fixează pe mijlocul culoarului (excepţie fac plecările din turnantă). Distanţa dintre cele două blocuri, considerată în direcţia alergării, este variabilă şi determină variantele startului de jos. Distingem trei variante ale startului de jos şi anume: startul clasic, startul apropiat şi startul depărtat.

2

 În startul clasic, blocul din faţă se plasează la 1,5-2 lungimi de talpă faţă de linia de plecare, adică la 30-50 cm, iar cel în spate la ceva mai puţin de o lungime de gambă în raport cu blocul din faţă, în aşa fel ca genunchiul piciorului din spate să se găsească puţin înapoia vârfului piciorului din faţă.  Pentru realizarea pozitiei blocurilor în startul apropiat, se apropie blocul din spate la o distanţă de 15-20 cm de primul.  În cazul startului depărtat, faţă de blocul din spate fixat ca în startul clasic, apropiem blocul din faţă până la o distanţă de 15-20 cm. În adoptarea unei poziţii sau alteia, se va ţine seama de faptul că:  -timpul de împingere în blocuri se măreşte proporţional cu crestereaa distanţei dintre blocuri;  -timpul de împingere se măreşte dacă bazinul are o poziţie joasă, faţă de o poziţie mai înaltă a acestuia;  -poziţia bazinului (joasă sau înaltă) condiţionează direcţia forţei de impulsie (împingere).

Poziţiile succesive ale alergătorului la start. În prima fază a startului de
jos semnalăm următoarele: A. Poziţia corespunzătoare comenzii "pe locuri” se caracterizează prin aşezarea mâinilor înapoia şi lângă linia de plecare, degetele mari fiind depărtate de celalalte degete, care sunt lipite;  -braţele sunt întinse, verticale şi paralele, sau uşor depărtate, ori înclinate uşor înainte; proiecţia articulaţiei umerilor cade în baza de susţinere dată de mâini sau uşor înaintea ei;  -tălpile picioarelor sunt în contact cu blocurile de plecare, vârfurile atingând solul;

3

 -genunchiul piciorului din spate atinge solul;  -trunchiul nu este flexat şi nici în extensie; el se află într-o poziţie obişnuită, cu gâtul în prelungirea trunchiului, privirea fiind îndreptată spre un punct situat la 1-1,5 m de pistă. B. Poziţia corespunzătoare comenzii "gata” se caracterizează prin realizarea unei stări de încordare maximă, favorabilă unei ţâşniri rapide, de mare intensitate, necesară pentru accelerarea mişcării, la care se adaugă o concentrare nervoasă deplină. Mişcările şi momentele mai importante ale mişcării "gata” sunt:  -bazinul se ridică uşor, datorită întinderii picioarelor, astfel că genunchiul piciorului din spate părăseşte solul;  -trunchiul se deplasează uşor spre linia de plecare, printr-o mişcare de basculă, iar braţele preiau o mare parte din greutatea corpului; ele se menţin în poziţia avută mai înainte, sau pot fi uşor înclinate în faţă; ridicarea bazinului şi trecerea uşoară a greutăţii corpului înainte pe braţe se fac simultan;  -spatele este drept, iar bazinul ridicat la acelaşi nivel cu umerii sau ceva mai sus; în această poziţie proiecţia normală a centrului general de greutate cade foarte aproape de linia de plecare şi, în consecinţă, scoaterea corpului din poziţia lui de echilibru este înlesnită şi nu necesită decât un timp minim;  -poziţia "gata”, esenţială pentru eficacitatea startului de jos, se mai caracterizează prin unghiurile favorabile pe care le prezintă segmentele corpului : picioarele formează, în articulaţiile genunchilor, un unghi de 90-100 de grade pentru piciorul din faţă, de 100-140 pentru cel din spate şi 55-60 de grade între coapsă piciorului

4

din faţă şi trunchi. Aceste unghiuri sunt mai favorabile pentru un lucru motor care să ducă în minimum de timp la o mişcare de mare amplitudine, încheiată prin ajungerea acestor segmente în extensie; pe de altă parte, tensiunea muşchilor piciorului aflat în faţă este foarte ridicată, contracţia rezistentă a acestora (contracţie care se opune greutăţii corpului) favorizând contracţia lor motoare.

Lansarea de la start. În poziţia "gata”, prin ridicarea mâinilor de pe sol, corpul
este dezechilibrat şi are tendinţa de a cădea în faţă. Invingerea forţei de inerţie este deci mult înlesnită în startul de jos. Rolul primului pas de la plecare este dublu: să schimbe direcţia iniţială a mişcării (căderea în faţă) şi să proiecteze corpul înainte. În legătură cu aceste considerente , remarcăm că adoptarea unei poziţii în care greutatea corpului este prea mult deplasat înainte , pe braţe, constituie un factor negativ, deoarece braţele fiind prea incărcate, ar fi necesară o mai mare mobilizare de forţe pentru a le “smulge” de sub această presiune (pierderea de timp în acest caz este de ordinul a 0.1 sec.). În darea semnalului de plecare, principala acţiune a alergătorului constă in tragerea piciorului din spate, simultană cu lucrul impulsor al piciorului din faţa. Mişcările sunt ajutate de lucrul rapid al braţelor. Atât lucrul braţelor cât şi cel al piciorului din spate dezvoltă forţe de pendulare importante, care măresc reacţia reazemului, dată de forţa de impulsie a piciorului din faţă. Forţa totală folosită in startul de jos depăşeşte repede greutatea corpului alergătorului. În momentul "tâşnirii”, lucrul principal revine piciorului din faţă, durata lucrului impulsor fiind de 0.4-0.5 sec. Forţa impulsoare dezvoltată de acest picior este mult înclinată înainte (orientare dată de poziţia întregului corp), şi , din acest motiv, componenţa tangenţială este mărită în contul componenţei normale. Aceasta constituie , de altfel, marele avantaj dinamic al startului de jos.

5

Lansarea propriu-zisă se face prin intermediul unor paşi de accelerare, în cursul cărora:  -trunchiul se apropie treptat de verticală;  -paşii se alungesc în mod progresiv, iar urmele lor, la început uşor depărtate de axa alergării (din cauza vitezei reduse care provoacă instabilitatea alergătorului şi a contactului rapid cu solul, iar în ultima instanţă oscilaţii laterale cu valori mari), se apropie de această axă, pe care se suprapun după 10-15 m;  -contactul cu solul se face cu gamba din ce în ce mai puţin flexata pe coapsă, iar braţele ajung la oscilaţii normale;  -viteza de deplasare creşte treptat, atingând valori aproape de cele maxime după 25-30m, creşteri mici înregistrându-se până la 50-60m.;  -primii 2-3 paşi de la start sunt lipsiţi de faza de amortizare, ceea ce înseamnă eliminarea efectului ei frenator.

Alergarea pe parcurs. Caracteristicile alergării pe parcurs este pasul lansat de
viteză. De mare însemnătate pentru alergarea pe parcurs este lungimea egală a paşilor şi viteza relativ constantă. Contactul cu solul se face exclusiv pe pingea, după care tocul se apropie de pistă pentru a se putea efectua o derulare completă. Contactul cu solul se face într-un punct foarte apropiat de acela în care proiecţia centrului de greutate cade pe pistă, în scopul reducerii reacţiunii tangenţiale a fazei de amortizare. O derulare completă şi rapiditatea extensiei în articulaţia gleznei este apanjaul sprinterilor de valoare. În realizarea acestui lucru, o importanţă deosebită o are acţiunea muşchilor extensori ai labei piciorului şi, de aceea, atenţia se va îndrepta spre obţinerea unei contracţii maxime la acest nivel (al gleznei). În acest sens, laba piciorului se pune pe pistă în flexie dorsală, suplu, pe pingea şi uşor în partea externă a plantei. Derularea se

6

face în jurul extremităţii regiunii metatarsiene, a cărei ultimă împingere are o mare influenţă asupra vitezei de înaintare; punând labele picioarelor paralele şi apropiate de axul cursei, alergătorul are un sprijin mai eficace şi câştigă centimetri apreciabili. Genunchiul piciorului oscilant este dus înainte şi în sus, apoi gamba (care se află flexata pe coapsă) începe să se întindă. La un moment dat, gamba nu mai continuă mişcarea de pendulare înainte, ci coboară activ cu laba în flexie dorsală pronunţată, scurtând, în felul acesta, faza de amortizare şi atenuând şocul produs la aterizarea pe pistă; acest lucru permite şi o trecere uşoară şi rapidă la faza de impulsie. Genunchiul piciorului pendulant, tras înainte, antrenează în această mişcare şi bazinul, astfel că, la terminarea impulsiei, corpul are o poziţie uşor arcuită. Acest lucru face ca trunchiul să adopte o poziţie verticală, gâtul şi capul se găsesc în prelungirea trunchiului, iar privirea este îndreptată înainte şi peste linia de sosire. Mişcarea braţelor, dependentă de cea a picioarelor, se desfăşoară cu amplitudine mare. Unghiul în articulaţia coatelor este de circa 90 de grade când braţul se află înainte şi de circa 140 de grade când se află înapoi.

Sosirea. Prin regulament se precizează că o alergare se termină atunci când
alergătorul atinge cu o parte oarecare a pieptului (şi nu gâtul, capul, mâinile sau picioarele), planul vertical dus prin linia de sosire. Acest lucru a dus la adoptarea unei tehnici de sosire care nu stinghereşte alergarea. La sosire alergătorul va adopta o poziţie cu trunchiul mult aplecat înainte, astfel că pieptul străbate primul linia de sosire; aplecarea se face pe ultimul sau cel mult pe ultimii doi paşi de alergare.

PARTICULARITĂŢI TEHNICE ALE ALERGĂRII DE M ŞI 400 M PLAT.

200

7

Alergarea în turnantă necesită o cheltuială suplimentară de energie pentru învingerea forţei şi pentru rotarea progresivă a trunchiului, astfel că planul umerilor şi bazinului alergătorului să rămână perpendiculare pe tangenta dusă la traiectoria alergării (tangenta arcului de cerc al turnantei). Pentru a ramane în turnantă, alergătorul se înclină spre interior, opunându-se astfel forţei centrifuge şi, în acelaşi timp, îşi intensifică acţiunea de împingere în piciorul drept (exterior). Mărimea forţei centrifuge este direct proporţională cu pătratul vitezei şi invers proporţională cu raza de curbură a turnantei. În alergările de sprint (200 m), forţa centrifugă aplicată alergătorului poate atinge 20 kg; maximum de forţă centrifugă compatibilă cu o alergare aproape normală este de ordinul a 30 kg, ceea ce corespunde unei turnante cu raza de construcţie în jur de 24m; amintim că pistele normale au turnante cu o rază de construcţie de 36,50m. Pentru a evita incovenientele produse de forţa centrifugă la inceputul alergării, sprinterul îşi plasează blocurile de start pe partea externă a culoarului, în acest fel lansarea de la start va avea loc în linie dreaptă,pe o distanţă cât mai lungă (în acest caz direcţia lansării de la start va fi tangentă la linia internă a culoarului de alergare).

PARTICULARITĂŢI TEHNICE ALE ALERGĂRILOR DE SEMIFOND, FOND ŞI MARE FOND
Rolul tehnicii, în cadrul acestor alergări, constă în a permite alergătorului să realizeze o eficacitate şi o economie cât mai mare în mişcările executate, ceea ce duce la parcurgerea distanţei respective inr-o viteză de regim cât mai ridicată.

8

În alergările de rezistentă, cerinţele fiziologice îşi pun pecetea pe tehnică, fapt care impune adaptarea ei (a tehnicii) la durata efortului. În activitatea de perfecţionare a tehnicii se tinde spre obţinerea unui pas de alergare suplu, relaxat, caracterizat prin cât mai puţine mişcări inutile. Startul şi lansarea de la start. În mod obişnuit, plecarea în alergările de rezistenţă se face prin intermediul startului din picioare. Mişcările efectuate până la începerea alergării sunt condiţionate de comenzile starterului. La comanda "pe locuri” atletul aflat în spatele liniei de plecare se apropie de aceasta, ocupându-şi locul corespunzător, după care îşi aşează piciorul cel mai puternic lângă linia de plecare. Celălalt picior se află la o distanţă de 1,5-2 tălpi înapoi şi uşor lateral. Trunchiul este aplecat înainte, iar greutatea corpului este trecută pe piciorul din faţă; braţele sunt îndoite din articulaţia cotului, braţul opus piciorului din faţă este dus înainte, celălalt înapoi; capul se găseşte în prelungirea trunchiului, iar privirea este îndreptată înainte şi în jos, dincolo de linia de plecare. În această poziţie alergătorul aşteaptă nemişcat pocnetul pistolului. Alergarea începe printr-o împingere energică în piciorul din faţă, simultan cu ducerea rapidă a celuilalt picior înainte. Mişcările energice efectuate de membrele inferioare sunt însoţite de cele ale braţelor. Lansarea de la start se face printr-o alergare accelerată, pe o distanţă care variază in principal funcţie de lungimea cursei, de numarul participanţilor, precum şi de valoarea lor. Astfel, în cazul alergărilor de semifond, lansarea de la start poate fi efectuată pe 100120 m , iar în cazul curselor de fond pe 30-50m., deoarece startul în alergările de semifond şi fond se dă in linie dreaptă (1.500m), în turnantă pe culoare (800m), în turnantă in bloc (5.000m, 10.000m, 3.000m obstacole), se impun unele precizări. La plecarea în proba de 800m se recomandă ca alergătorul să se aşeze spre exteriorul culoarului (cât mai aproape de linia externă a lui); în ceea ce priveşte startul în turnantă
9

pentru celălalte probe, acesta nu ridică probleme deosebite, deoarece accelerarea vitezei este redusă. Alergarea pe parcurs. Pe parcursul probelor de semifond şi fond alergătorul foloseşte pasul lansat, care, în functie de viteza de deplasare, suferă o serie de modificări de la o probă la alta. Principalele caracteristici ale pasului alergător folosit în alergările de rezistentă sunt: -aşezarea piciorului pe sol se face într-o manieră care să satisfacă cerintele unei amortizări corecte, în functie de viteza de deplasare; -contactul tălpii piciorului cu solul cat mai aproape de proiectia normală a centrului general de greutate al corpului, pentru reducerea componentei tangentiale a fazei de amortizare; -pentru fiecare alergător în parte există o lungime optimă a pasului alergător. Pasul lansat, folosit în alergările de semifond, fond şi mare fond, prezintă o serie de caracteristici particulare: -alergarea de semifond, dar mai ales aceea de fond si mare fond, prezintă pe parcursul lor uniformitate şi fluentă; acest lucru presupune o folosire mai economică a energiei necesare parcurgerii distantei într-un timp cat mai scurt; -frecventa si lungimea paşilor în alergările de semifond şi fond au valori care variaza în limite destul de largi; lungimea pasului alergător variază între 135-215 cm , în functie de caracteristicile somatice şi functionale ale alergătorului şi lungimea distantei de concurs. In alergările de fond şi mare fond, frecventa paşilor capătă o importantă deosebită, din cauza duratei mari a efortului. In alergarea cu paşi mai scurti, impulsia şi pendularea se fac mai putin energic decat în alergarea cu paşi lungi, şi, ca urmare, efortul va fi mai redus şi consumul de energie mai scazut.

10

O alta caracteristică se refera la viteza de deplasare: pe măsura ce creşte distanta, va scadea proportional, frecventa rămanand aceeaşi, sau, în unele cazuri, crescand uşor. In alergările de semifond, contactul cu solul permite executarea unui pas suficient de lung, iar la aterizare alergătorul nu suportă un şoc prea puternic. Unii semifondişti, ca şi unii fondişti, aterizează dintr-o dată pe marginea externă a labei piciorului, după care derularea are loc în conditii obişnuite, adică pe toată talpa. In mod obişnuit, la alergarea de fond, contactul cu solul se ia mai intai cu tocul, laba piciorului fiind în acest moment flexată pe gambă. Avand în vedere viteza redusa a alergării, şocul la aterizare nu atinge o valoare ridicată. La maraton, contactul cu solul prin intermediul tocului este o regulă generală aplicată. Pendularea piciorului se execută cu o cheltuială energetică minimă. In faza pasului posterior, flexia gambei pe coapsă este mai redusă decat în alergarea de viteză. In pendulare piciorul este tras inainte, coapsa anticipand mişcarea gambei, care se deplasează aproape numai sub propria ei greutate. Intr-o pendulare corectă se deplasează înainte nu numai piciorul ci şi şoldul corespunzator. Trunchiul în timpul alergării de semifond este avantat uşor inainte, fapt care creeaza conditii favorabile ducerii înainte a piciorului oscilant. La alergarea de fond şi mare fond, trunchiul este de obicei vertical, umerii sunt relaxati şi putin “cazuti”, iar bratele au mai mult un rol de echilibrare, fiind îndoite din coate sub un unghi de aproximativ 90 de grade. In timpul alergării capul rămane permanent în prelungirea trunchiului; abaterile de la această pozitie pot stanjeni alergarea, îngreunand in acelaşi timp respiratia. In alergările de rezistentă , accentul trebuie pus pe o respiratie profundă şi, în mod special, pe o expiratie cat mai completă, inspiratia fiind asigurată în mod automat. Finisul si sosirea. In functie de gradul de pregatire şi de posibilitatile de a sustine un sprint prelungit, alergătorii încep finişul de la diferite distante; se recomandă totuşi ca
11

acesta sa înceapă de la 200-250 m înainte de sosire. In multe curse de fond, această alergare finală poate începe de la 300 m şi chiar mai mult înainte de sosire.

PARTICULARITĂŢI TEHNICE ALE ALERGĂRILOR PE TEREN VARIAT
Obtinerea unor rezultate bune în concursurile de cros este strans legată de corectitudinea alergării pe tot parcursul întrecerii. Tehnica alergării pe teren variat este asemănătoare cu cea de la alergarea de fond. Startul şi lansarea de la start. La alergarea de cros plecarea se face cu ajutorul startului din picioare. Lansarea de la start se caracterizeaza printr-o accelerare pe o distantă care variază în functie de numărul participantilor şi de valoarea lor. Alergarea pe parcurs. Se caracterizează prin necesitatea de a adapta tehnica de alergare pe plat la conditiile variabile de sol, de relief şi de acoperire a terenului. Această adaptare se referă la: -echilibru general al corpului; -modificarile uşoare sau foarte evidente ale pasului alergator de fond; -trecerea obstacolelor de pe parcursul alergării. La urcuş pasul este mai scurt, impulsia este adeseori incompletă, trunchiul mult înclinat înainte (o uşoară “frangere” de mijloc), în scopul eliminării fazei de amortizare; contactul cu solul se face exclusiv pe pingea, urmarea fiind o derulare incompletă a tălpii.

12

La coborare, contactul cu solul se ia prin toc; pe pante aspre pasul este scurtat, iar pe pante line se lungeşte; alergătorul; se lasă “purtat” de viteza (de componenta orizontală a fortei de greutate care se adaugă componentei orizontale a fortei de impulsie). La trecerea obstacolelor se vor respecta: -mentinerea tempoului general al alergării, pentru a se evita aparitia prematură a oboselii, introducandu-se o accelerare uşoară doar inaintea obstacolelor inalte; -economia în efort, fără pierderea apreciabilă de timp, adică folosirea unei tehnici rationale de trecere a obstacolelor; -evitarea accidentelor care pot fi provocate de treceri nechibzuite ale obstacolelor. Finişul şi sosirea. Indiferent de neregularitătile terenului şi de conditiile în care s-a alergat pe parcurs, finişul poate incepe cu 150-200 m, sau chiar mai mult inaintea sosirii.

CARACTERISTICI TEHNICE ALE ALERGĂRILOR DE GARDURI
Alergarea de garduri este o alergare de viteză, în care succesiunea normală a paşilor este intreruptă dupa un număr precizat de cicluri, prin introducerea unui pas caracteristic, pasul peste gard. Esential pentru tehnica alegării este păstrarea vitezei, în acest scop trebuind sa fie respectate următoarele conditii: -atacul sa aibă loc fără pierdere de viteză; -timpul de zbor peste gard sa fie redus cat mai mult cu putintă, printr-o ridicare minimă a bazinului;

13

-aterizarea după gard sa se facă într-o pozitie favorabilă reluării alergării. 1. Startul şi lansarea de la start sunt capitale pentru întreaga desfăşurare ulterioară a cursei. In alergarea de la start pană la primul gard, contactul cu solul se face pe pingea , impulsia pe piciorul de sprijin este completă şi viguroasă, dar directia ei este determinată de un unghi mai deschis decat lansarea de la start în alergările pe plat. Precizia şi corectitudinea startului şi lansării de la start conditionează trecerea primului gard în plină viteza şi fara a-l lovi. Lungimea paşilor pană la primul gard creşte progresiv, cu exceptia ultimului pas care este mai scurt. Această scurtare a ultimului pas este o conditie fără de care nu se poate realiza o trecere eficientă a gardului. Se realizează, prin această scurtare, o faza de amortizare cu o durată mai redusă, datorită căreia se obtine: -un şoc de amortizare mai redus (la care contribuie şi luarea contactului pe pingea); - în ultimă instantă, o franare mai mică a vitezei orizontale, datorită micşorării reactiei tangentiale; -trecerea primului gard în plină viteză şi fără ezitări. Prin obtinerea acestei faze de amortizare, efectuată sub un unghi de contact mai mare, proiectia normală a centrului de greutate al corpului cade foarte putin inapoia bazei de sustinere şi, în acelasi timp, centrul general de greutate se află într-o pozitie relativ înaltă, lucru care va contribui la mărirea eficacitătii actiunii de începere a pasului peste gard. Centrul general de greutate al corpului aflandu-se mai jos, pe penultimul pas (care este mai lung) el urca evident, pe o directie care nu va fi alta decat aceea a rezultantei impulsiei. 2. Actiunea de trecere a gardului prezintă, în cadrul general al probei, veriga tehnică de bază, conditionand într-o măsură apreciabilă rezultatul final al alergării.
14

Pierderile de viteză cauzate de o trecere greşită a gardului pot fi evitate, dacă în timpul trecerii înăltarea centrului general de greutate al corpului va fi minimă deasupra gardului. Pasul peste gard poate fi asemuit cu un pas sărit, modificat în aşa fel încat executarea lui sa aiba drept consecintă o pierdere cat mai redusă de timp, prin scurtarea la minimum a duratei zborului. Reies, din această formulare, premisele rationale ale tehnicii pasului peste gard, si anume: -un atac efectuat cu o pierdere minimă de viteză orizontală; -un zbor limitat (minim), printr-o înăltare minimă a centrului general de greutate al corpului; -o aterizare într-o pozitie favorabilă. Timpul de zbor limitat este dat de o lungime a pasului peste gard de o mărime potrivită, care reiese din raportul corect dintre lungimea distantei la atac şi cea de la aterizare. In cadrul pasului peste gard (de o lungime variind intre 3,40 si 3,60 m ), distanta de la care va fi atacat gardul reprezintă aproximativ 60% din lungimea totală a pasului peste gard, rămanand deci 40 % pentru distanta de aterizare. Un raport corect între lungimea distantei de atac şi lungimea distantei de aterizare va avea, drept consecintă, o axare corectă a gardului sub varful traiectoriei de zbor a centrului general de greutate al corpului, în ciuda faptului ca distanta de atac este mai mare decat cea de la aterizare. Realizarea unui bun echilibru general al corpului în tot timpul pasului peste gard este, de asemenea , o cerintă a unei tehnici corecte. Acest echilibru provine din pozitiile succesive ale diferitelor segmente ale corpului(trunchi, brate, picioare) şi ale corpului în întregime şi din miscările efectuate de alergător. Aceste pozitii ale diferitelor segmente ale corpului, ca şi pozitia generală a acestuia, se schimbă tot timpul cat durează pasul peste gard. Toate pozitiile relative ale segmentelor şi miscările efectuate de catre atlet în timpul zborului poartă numele de rotatii compesatorii. In cadrul acestor rotatii de
15

compensare intră, evident, şi tragerea laterala şi dezaxată a piciorului de bataie (remorcat), în scopul evitării lovirii gardului. Această tragere a piciorului de remorcă este compensată de înclinarea trunchiului lateral spre piciorul de bataie şi de ridicarea bratului opus; este singura modalitate de a pastra echilibrul corect al întregului corp. Coborarea dincolo de gard (ramura descendentă a traiectoriei centrului general de greutate a corpului), trebuind sa se faca în mod activ, tragerea în continuare a piciorului de bataie, rămas remorcat, este rapidă şi precisă, coincizand cu începerea coborarii piciorului de atac. Această coborare a piciorului de atac se execută în contul ridicării piciorului de bataie, dar şi al indreptării trunchiului. Datorită acestor mişcări, corpul alergătorului se deschide ca un “briceag” (continuu pe ramura descendentă a traiectoriei centrului general de greutate), obtinandu-se la aterizare o pozitie inaltă, favorabilă reluării alergării după gard. In ciuda unitătii mişcărilor efectuate de către alergător în pasul peste gard, o considerare separată a anumitor faze evidente este necesară. a) Atacul gardului. In cadrul acestei faze se observă o prelungire a timpului de sprijin pe piciorul de impulsie, astfel încat, întinderea energică a acestuia începe abia cand intregul corp a atins o înclinare accentuată înainte spre gard, ceea ce va contribui la fixarea unei traiectorii de zbor mai razantă, mai întins. In aceasta pozitie, proiectia normală a centrului de greutate al corpului cade înaintea bazei de sustinere. Unghiul de impulsie este mai mare decat în alergarea pe plat, provocand ulterior o înaltare evidentă a centrului general de greutate a corpului. Directia rezultantei impulsiei este şi ea mai înaltată decat in alergarea pe plat, iar intensitatea ei este mai mare. Această creştere a intensitătii impulsiei se face în contul unei contractii musculare puternice şi rapide, la care se adauga miscările de avantare ale piciorului de atac şi ale bratului opus al acestuia. Pentru a nu întrerupe mişcările normale din timpul alergării, se adoptă, în general, atacul cu un singur brat. Bratul opus piciorului oscilant (de atac) este dus obligatoriu
16

înainte şi uşor in afară, cu palma in jos (în nici un caz spre varful piciorului de atac), în timp ce bratul celălalt rămane îndoit din cot, langa corp; cel putin la inceput, mişcările bratelor seamănă cu cele din alergarea pe plat. In momentul începerii atacului, trunchiul este înclinat înainte, în prelungirea piciorului de impulsie, încat putem afirma că în acest moment el este avantat aproape pe directia rezultantei impulsiei, care trece prin centrul general de greutate al corpului. Piciorul liber, în această pozitie de incepere a atacului, este îndoit din genunchi. Prin cresterea vitezei de rotatie a coapsei, genunchiul va putea fi avantat înainte şi în sus, rapid, pe directia cea mai bună. Un atac cu piciorul semiîntins, ar avea ca rezultat o ridicare prea mare a centrului general de greutate al corpului (o saritură), deoarece ar creşte prea mult viteza ascensională pe o directie nepotrivită; evident, atacul cu piciorul întins este precedat obligatoriu de o franare prea mare a vitezei orizontale. La terminarea fazei de impulsie, coincizând cu părăsirea solului de către alergător, genunchiul piciorului de atac a atins înălţimea maximă, trunchiul se află pe aceeaşi linie cu piciorul de sprijin (ceea ce ne dă dreptul să afirmăm că impulsia a fost centrată), iar braţul opus este întins înainte. Imediat după desprindere, piciorul de atac se întinde rapid cu laba în flexie dorsală, iar trunchiul îşi măreşte înclinarea peste piciorul de atac. Piciorul remorcat atârnă înapoi relaxat, înregistrându-se un "timp mort" în tragerea lui spre gard, lucru esenţial pentru trecerea rapidă a gardului şi a evitării unei planări inutile. În momentul în care laba piciorului de atac atinge planul vertical al gardului, se termină atacul, iar alergătorul intră în faza numită trecerea gardului. b) Trecerea gardului. Important în această fază este faptul că trunchiul se apleacă accentuat deasupra piciorului de atac, mişcare compensatorie necesară, în condiţiile în care membrele inferioare sunt ridicate mult în sus. Trunchiul ajunge aproape la
17

orizontală, culcat deasupra piciorului de atac întins; De asemenea, trebuie luată în considerare interdependenţa dintre mişcările efectuate de cele două membre inferioare, care hotărăşte, într-o măsură largă, aspectul calitativ, eficient al trecerii peste gard. c) Aterizarea. Este faza în care alergătorul ia contact cu solul, dincolo de gard. Şocul la aterizare este diminuat (amortizat) prin jocul suplu al articulaţiei gleznei în special şi, într-o măsură mică, a articulaţiei genunchiului. În momentul luării contactului cu solul, proiecţia normală a centrului general de greutate al corpului trebuie să cadă în baza de sustentaţie sau uşor înapoia ei, creându-se condiţii favorabile de reluare fără întârziere a alergării. Între trunchi şi piciorul de sprijin există un unghi obtuz deschis înainte, iar piciorul remorcat este orientat cu coapsa înainte, gamba atârnând în jos şi puţin în afară, cu laba în flexie dorsală. Aterizarea este o consecinţă a atacului, aşa că greşelile efectuate în această fază trebuie, în majoritatea lor, căutate într-un atac efectuat defectuos. Şi în aceatsa fază luăm în considerare raportul dintre cele două distanţe, cea de atac şi cea de aterizare, raport care permite o axare cât mai bună a gardului sub vârful traiectoriei de zbor. Dacă distanţa la aterizare este prea mică, aceasta indică un atac efectuat la o distanţă prea mare; dacă dimpotrivă, distanţa este prea mare, acest lucru arată, de cele mai mult ori, deficienţe în sincronizarea mişcărilor de trecere a gardului, ca urmare a unei trageri premature a piciorului remorcat. Tragerea prematură a piciorului remorcat face ca, pe partea descendentă a traiectoriei centrului general de greutate a corpului, alergătorul să devină "prizonier" al spaţiului, aşteptând pasiv reluarea contactului cu solul. În cazul când proiecţia normală a centrului general de greutate al corpului cade fie în spatele bazei de susţinere (cel mai frecvent), fie înaintea ei, se produc o serie de perturbări cu implicaţii neplăcute pentru continuarea alergării. În primul caz, urmarea
18

este scăderea vitezei orizontale, datorită apariţiei unei reacţii tangenţiale de o intensitate mare şi a unui şoc la aterizare crescut. Acest lucru aduce cu sine o punere în mişcare grea, respectiv o nouă accelerare după gard. În aceste condiţii, primul pas de alergare după gard va fi mai mic decât în cazuri normale şi , ca atare, va creşte distanţa dintre garduri. Alergarea, în aceste cazuri, apare observatorului întreruptă tot la trei paşi, de o săritură evidentă peste gard şi de accelerări repetate, după fiecare gard. În al doilea caz, urmările pot fi mult mai grave, deoarece o asemnea poziţie se datorează nu numai unei impulsii necentrate, care are ca rezultat o rotaţie reală a corpului (putând duce la căderi) ci şi necompensării satisfăcătoare din punct de vedere cantitativ a coborârii active a piciorului de atac. d) Traiectoria de zbor a centrului general de greutate al corpului este stabilită în mod precis în momentul desprinderii. Lungimea şi înălţimea traiectoriei sunt date de mărimea forţei de desprindere şi de unghiul de desprindere. Viteza orizontală, necesară efectuării zborului, căpătată de alergător până la bătaie, se reduce, prin bătaie se opreşte o parte a corpului (pingeaua) şi acest fapt dă o pierdere foarte mică de viteză. La aceasta se mai adaugă pierderi datorate oscilaţiilor verticale ale centrului general de greutate al corpului. Viteza orizontala menţinută in limite ridicate permite alergătorului o trecere mai rapidă, iar din punct de vedere al energiei cinetice, o aterizare favorabilă reluării alergării. Pentru o săritură înaltă, unghiul de desprindere va fi mai mare, atrăgând după sine o scădere a vitezei orizontale; pe de altă parte, o săritură scurtă, pentru o înălţare identica a centrului general de greutate al corpului înseamnă, de asemenea, pierdere de teren, deci de timp şi nevoia unei raţii suplimentare de accelerare după gard.

19

Trecerea cea mai bună presupune o ridicare minimă a centrului general de greutate al corpului, iar centrele de greutate ale principalelor segmente ale corpului trebuie sa aibă o curbă lină. 3. Alergarea între garduri. Distanţa între două garduri este parcursă, datorită faptului că ea este aceeaşi, într-un număr de paşi precizat. Indiferent de proba pe care luăm în considerare, un lucru rămâne specific şi anume ritmul paşilor alergători, materializat în lungimea diferită a lor. În raportul dintre lungimea paşilor de alergare dintre garduri se poate constata: -primul pas efectuat după aterizare este cel mai scurt; -pasul al doilea este cel mai lung; -pasul al treilea, care precede bătaia, este mai scurt decât al doilea şi mai lung decât primul. Acesta este cazul în probele de 110 mg şi 100 mg ; scurtarea ulimului pas faţă de precedentul o întâlnim însă şi în alte probe de garduri ( 400 mg şi 200 mg ), deoarace, aşa cum spuneam, acest lucru este specific şi obligatoriu, condiţionând un pas peste gard executat fără pierderi prea mari de viteză orizontală şi o ridicare minimă a centrului general de greutate al corpului. Această structură a paşilor dintre garduri reflectă pregătirea alergătorului pentru bătaie şi se aseamănă cu cea efectuată de un săritor în lungime; de altfel, forma pasului peste gard, de pas sărit modificat, cere un asemenea ritm. Scurtarea ultimului pas permite, de asemenea, o impulsie eficientă de o mare intensitate si executarea ei cu mare viteză. Această scurtare am întâlnit-o şi la lansarea de la start, înainte de abordarea primului gard, şi de aceea, toate consideraţiile făcute acolo sunt valabile şi in cazul alergării între garduri. Ritmul acesta specific, raportul de lungime între cei trei paşi, are implicaţii şi asupra drumului centrului general de greutate al corpului; dacă pe primul pas, care este în general egal cu distanţa de la gard la locul de aterizare, centrul de greutate se menţine
20

cam la aceeaşi înălţime; pe cel de-al doilea pas mai lung, el coboară, ca să urce din nou, datorită scurtării ultimului pas. Acest lucru produce oscilaţii verticale destul de însemnate ale centrului general dee greutate al corpului; oscilaţiile vor fi compensate însă (efectele lor negative) de obţinerea acelei poziţii fvorabile pentru începerea unui nou pas peste gard. Ritmul specific celor trei paşi de alergare între garduri poate fi pus în evidenţă şi sub formă grafică. Între garduri lungimea paşilor este reglată perfect, abaterile de la valorile medii individuale trebuie să fie minime pentru oricare dintre intervalele dintre garduri. Încercand să particularizăm o serie dintre problemele expuse până acum, o vom putea face numai referindu-ne la probele oficiale de garduri (100 mg, 110mg , 400 mg). Aceste particularizări reies dacă vom lua în consideraţie o serie de prevederi regulamentare ale probelor citate mai sus, precum şi particularităţile morfologice şi funcţionale ale alergătorilor şi alergătoarelor de garduri. Aşadar, o serie de accente specifice sunt provocate mai alesde înalţimea gardurilor, dar şi de numarul lor, de distanţa dintre ele. De asemenea, abaterile de la tehnica expusă până acum vor fi mai reduse in cazul alergătoarelor şi alergătorilor înalţi, decât în cazul celor scunzi; mai reduse, de asemnea, în cazul celor care dispun de mobilitate şi supleţe bine dezvoltate, faţă de cei rigizi etc. Particularităţile alergării de 110 mg şi 100 mg. Startul şi lansarea de la start reprezintă o serie de deosebiri, faţă de aceleaşi faze de la alergarea pe plat: -în poziţia gata, bazinul este ceva mai ridicat, pentru a uşura îndreptarea trunchiului dea lungul unei distanţe extrem de scurte; -o îndreptare prematură, voită a trunchiului, pentru obţinerea unei poziţii favorabile de trecere a gardului.

21

Numărul de paşi până la primul gard este, in majoritatea cazurilor, de opt; anumite particularităţi morfologice ale unor alergători determină, uneori, ca această distanţă sa fie parcură în şapte paşi. Blocurile de plecare sunt aşezate în funcţie de numărul de paşi executat până la primul gard. În cazul obişnuit (8 paşi lalansare), piciorul de bătaie va ocupa blocul din faţă; în cazul parcurgerii distanţei cu un număr impar de paşi (7 sau 9), atunci blocul din spate va fi ocupat de piciorul de bătaie. Lungimea pasului peste gard variază în limite relativ largi: 340 cm-360 cm pentru bărbaţi şi 303cm-325 cm pentru femei; din aceste distanţe totale, circa 60% adică (210220cm pentru bărbaţi şi 180-200cm pentru femei) reprezintă distanţa de atac (situată înaintea gardului) şi 40% reprezintă distanţa de aterizare. Alergarea între garduri prezintă un ritm cu totul specific.

Particularităţile alergării de 400 m garduri.
Distanţa până la primul gard (45m) este parcursă în mod obişnuit în 22 de paşi, dar nu este exclus şi ritmul de 21 ori 23 de paşi. Dacă numărul de paşi este par, atunci piciorul de bataie se aşează pe blocul din faţă.lungimea paşilor până la primul gard variază pentru fiecare alergător în parte; pentru acelaşi alergător ea se va păstra în limite cât mai precise, deoarece chiar abateri mici pe o distanţă relativ mare duce la modificarea „brutală” a lungimii ultimilor paşi şi, de aici, dificultăţi în nimerirea locului de bătaie. La femei, numărul de paşi până la primul gard variază în limite mia largi, 22-25, dar observaţiile făcute pentru bărbaţi rămân valabile şi în acest caz. Tehnica pasului peste gard este intermediară tehnicilor expuse în cazul alergării de 110mg şi, respectiv, 100mg. În general, mişcările executate nu au aceeaşi amplitudine, trunchiul nu se apleacă exagerat. Distanţa pana la gard, la atac este de 200-220 cm la bărbaţi, iar la femei 170-190 cm, în timp ce distanţa de aterizare este cuprinsă la bărbaţi între 130-150cm, iar la femei îintre 120-140 cm.
22

Alergarea între garduri cere respectarea unui ritm constant pe o distanţă mare (35m). Această uniformitate se referă atât la viteza alergării cât şi la numarul fix de paşi. Acesta în cazul bărbaţilor este de 13, 14, 15 paşi (uneori se întâlnesc schimbări ale numărului de paşi în cadrul aceleiaşi curse (cazuri foarte dese); la femei numărul de paşi între garduri este de 17-19, cu tendinţa de a se trece chiar la 15 paşi.

CARACTERISTICI TEHNICE ALE ALERGĂRILOR DE OBSTACOLE
Există două probe standard de obstacole: 2.000m pentru juniori şi 3.000m pentru seniori. Alergătorul trebuie să treacă în decursul alergării de 3.000m de 28 de ori (respectiv de 18 ori) peste 4 obstacole mobile, aşezate pe pistă la intervale de 82 m, având înălţimea de o,914 cm şi de 7 ori (respectiv de 5 ori), peste groapa cu apă, obstacol fix, având înălţimea de 0,914 cm şi lungimea de 3,66m.  Alergarea între obstacole, din punct de vedere tehnic, este asemănătoare cu cea a alergării de fond. Elementul tehnic caracteristic este găsirea celui mai potrivit loc pentru efectuarea bătăii înaintea obstacolului; este vorba de o potrivire a pasului, de o calculare a distanţei din ochi, care, cu timpul, devine instructivă.  Trecerea obstacolelor prin pasire. În linii mari, este asemănătoare cu pasul peste gardul de 91,4 cm. Deosebirea cea mai evidentă se referă la viteza de trecere, mult mai scăzută, care va modifica poziţiile diferitelor segmente ale corpului şi lungimea zborului. Astfel, distanţa la atac se situează între 120-170 cm, trunchiul

23

este aproape vertical, mişcările efectuate având amplitudini mai reduse; distanţa de aterizare este cuprinsă între 100-120 cm. a) Trecera obstacolelor prin călcare. Tehnica este mai simplă decât în primul caz. Distanţa la atac este de 100-130 cm, iar la aterizare 180-200 cm. Poziţia alergătorului pe obstacol este grupată pe piciorul de atac, îndoit suficient, pentru ca centrul de greutate să nu se ridice prea sus. b) Trecerea gropii cu apa. Caracteristicile principale ale tehnicii sunt: o crestere a vitezei cu 10-15 m înaintea obstacolului, punerea piciorului de bătaie la o distanţă optimă pentru efectuarea desprinderii (120-140 cm), o atitudine avântată a întregului meu corp înspre obstacol, împingerea energică în obstacol, pentru a se executa aterizarea cât mai aproape de capătul opus al gropii. ALERGĂRILE DE ŞTAFETĂ Alergările de ştafetă sunt singurele probe de atletism care se desfăşoară pe echipe constituite, de obicei, din patru alergători. Cei patru componenţi ai echipei aleargă fiecare cu câte o distanţă parţială, precizată prin regulamentul probei, transmiţându-şi de la unul la altul un băţ de schimb. Probele clasice de ştafetă sunt cele de 4x100 m si 4x400m atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei. Există şi alte probe de ştafetă, tot cu distanţe parţiale egale, ca: 4x200 m pentru bărbaţi şi femei, 4x800 m şi 4x1.500 m pentru bărbaţi, precum şi ştafeta de 3x800 m pentru femei. De asemenea, probe de ştafetă cu distanţe parţial neegale: 400+300+200+100 m, 800+400+200+200 m, 800+400+200+100 m etc. Juniorii,

24

junioarele şi copii aleargă în ştafete cu distanţe parţiale egale, dar mai ales scurte: 4x80 m, 4x60 m, 4x50 m. Privind o serie de reguli de desfăşurare a ştafetelor, reamintim pe cele mai importante: -în ştafetele de 4x100 m si 4x200 m, alergătorii nr.2, 3 şi 4 pot începe alergarea cu maximum 10 m înaintea începerii zonei de schimb, zonă care are o lungime de 20m; pentru celălalte ştafete începerea alergării va avea loc chiar în zona de schimb; -în proba de 4x100m, toţi componenţii echipei vor alerga pe culoare; în cea de 4x200 m numai primii doi alergători ai echipei vor alerga pe culoare, iar cel de al doilea tot pe culoare, dar numai până la ieşirea din prima turnantă; -componenţii pot face semne pe pistă în limita culoarului propiu, cu ajutorul unor materiale adecvate, care, în general, sunt puse la dispoziţie de către organizatorii concursului; -băţul de lungime (28-30 cm lungime, 120-130 mm circumferinţa, peste 50 grame greutate) trebuie purtat în mână tot timpul alergării şi schimbat numai în zona de schimb; dupa predarea băţului de schimb, aducătorul trebuie să rămână pe culoarul său până când pista este degajată. Caracteristicile alergării de ştafetă este eliminarea aproape completă a timpului pe care trei din cei patru alergători l-ar fi pierdut cu ocazia startului individual. Dificultăţile transmiterii băţului de schimb sunt proporţionale cu viteza de deplasare în spaţiul de schimb. Un schimb bun din punct de vedere tehnic se caracterizează prin fluenţa alergării şi siguranţa trasmiterii băţului. El trebuie sa respecte următoarele condiţii: -viteza aducătorului să fie egală cu viteza sa maximă; -viteza aducătorului şi cea a aducătorului să fie egale; -între primitor şi aducător să existe un interval de cca 1 m. Importanţa schimbului scade odată cu mărire distanţelor parţiale, în aceste cazuri rezultatul final este realizat aproape total din valorile individuale ale ştafetei.
25

În practică se întâlnesc două moduri de schimb, în raport cu poziţiile celor doi coechipieri pe culoarul de alergare : schimbul de aceeaşi parte şi schimbul alternant. Schimbul de aceeaşi parte prezintă următarele caracteristici: -transferul băţului de schimb se face din mâna stângă a aducătorului în mâna dreaptă a primitorului, care îl trece apoi, imediat, în mâna sa stângă, pentru a-l putea preda în continuare următorului alergător, tot în mâna dreaptă; -alergătorii 1 şi 3 se deplasează pe marginea internă a culoarului (aflat pe turnantă), dar, spre sfârşitul distanţei, trec spre exteriorul culoarului, astfel ca la intratrea în zona de schimb să se afle în dreapta primitorului; -alergătorul 2, după primirea băţului, traversează oblic culoarul său, îndreptându-se astfel pe marginea externă a acestuia; -alergătorul 4 se menţine tot timpul pe marginea internă culoarului său; -sunt scutiţi de trecerea băţului din mâna dreaptă în mâna stângă alergătorii nr. 1 şi 4. Schimbul alternat ( sau alternativ) prezintă următoarele caracteristici: -alergătorii 1 şi 3 (care se deplaseză pe turnantă) se menţin tot timpul lângă linia internă a culoarului propiu, iar alergătorii 2 şi 4 (care se deplasează în linie dreaptă) se menţin pe exteriorul culoarului lor; -alergătorii 1şi 3 ţin băţul de schimb in mâna dreaptă şi îl predau în mâna stângă a primitorului; ca atare, alergătorii 2 şi 4 poart băţul de schimb în mâna stângă; -alergătorii nr. 2 şi 4 aşteaptă totdeuna pe partea externă a culoarului; alergătorul nr. 3 poate aştepta fie pe partea internă (neeconomic), fie pe partea externă, în care caz traiectoria sa este intersectată de cea a aducătorului. O serie de avantaje fac, din acest schimb, modul preferat al multor echipe de ştafetă, dar prezintăşi următorul neajuns: -lipsa trecerii băţului de schimb dintr-o mână în alta creează inconvenientul că băţul se „scurtează” (de unde remediul ca transferul propiu-zis să se facă foarte „strâns”, mână lângă mână); acest dezavantaj poate fi evitat şi prin adoptarea unei poziţii în care palma
26

primitorului se răsuceşte suficient demult in pronaţie, caz în care predarea se va face de sus în jos. O serie de considerente de ordin tehnic se pot formula şi cu privire la poziţia de aşteptare şi mişcările primitorului în zona de schimb. Acesta poate adopta o poziţie înaltă (asemănătoare cu startul din picioare), sau una joasă, cu sprijin pe o mână (poziţie asemănătoare cu startul de jos). Acesta din urmă este mai eficientă, având următoarele caracteristici: flexia pronunţată în articulaţiile genunchilor,menţinerea greutăţii corpului exclusiv pe piciorul din faţă şi, respectiv, posibilităţi de accelerare deosebite. În poziţia de aşteptare, corespunzătoare startului din picioare, în cazul în care primitorul este plasat în exteriorul culoarului, piciorul drept va fi sprijinit va fi sprijinit în faţă, iar capul şi trunchiul vor fi întoarse spre dreapta, iar piciorul stâng sprijinit în faţă dacă aşteptarea are loc pe interiorul culoarului; în acest din urmă caz, poziţia este mai incomodă, deoarece posibilităţile observării aducătorului sunt mai reduse, mai ales pentru schimburile 2 şi 4. Indiferent de poziţia adoptată, aceasta trebuie să permită primitorului să urmărească deplasarea aducătorului şi ajungerea acestuia pe semnul de control, marcând astfel momentul lansării primitorului. Distanţa de la linia de plecare a primitorului la semnul de control este variabilă, depinzând de viteza de sosire a aducătorului şi de capacitatea de accelerare a primitorului. (În cazul unei viteze mari a aducătorului şi o lansare mai lentă a primitorului, această distanţă trebuie mărită; dacă, dimpotrivă, primitorul are o bună capacitate de accelerare, iar aducătorul este mai lent, atunci distanţa până la semnul de control va fi micşorată în mod corespunzător). Această distanţă variaza între 18 şi 24 lungimi de talpă, evident mai scurtă la femei decât la bărbaţi. Distanţa se stabileşte astfel, încât saă permită zonei de schimb şi când între cei doi coechipieri intervalul este de 80-130 cm.

27

Transferul băţului de schimb se produce fie la un semnal sonor, lansat de aducător („hop”), fie fără semnal. Mişcarea de ducere a braţului înapoi trebuie să corespundă cu ducerea înainte a braţului aducătorului şi va trebui să se petreacă pe o distanţă scurtă de 1-2 paşi de alergare, condiţie esenţială pentru a nu se încetini viteza de deplasare a celor doi coechipieri. Transferul băţului de schimb (predarea-primirea) se efectuează prin două modalităţi principale: -primirea cu antebraţul întins inapoi, mâna în pronaţie, degetul mare separat de celălalte, care sunt alăturate; predarea se efectuează printr-o mişcare de jos în sus şi dinapoi înainte precum şi alte variante ale acestui procedeu; -primirea cu antebraţul întins înapoi, mâna în supinaţie, palma orientată oblic în sus, trunchiul răsucit spre dreapta; preadarea se face printr-o mişcare de sus în jos; se întrebuinţează mai ales în ştafetele cu porţiuni lungi. În cazul ştafetelor de viteză (4x100m), distribuirea alergătorilor, de-a lungul celor 4 porţiuni, are o importanţă deosebită. În această distribuire se va ţine seama pe de o parte de capacitatea de accelerare a lor cât şi de capacitatea de rezistenţă în finalul porţiunilo. Acest lucru este cu atât mai necesar, dacă se iau în considerare distanţele efective de alergare, care, se poate constata uşor, nu sunt la fel de lungi, în cazul când lansarea se face cu 10 m înaintea zonei de chimb, astfel: -alergătorul nr. 1 parcurge 105-110 m; - alergătorul nr. 2 si nr. 3 parcurg 125-130 m; - alergătorul nr. 4 parcurge 120 m. Se impune, deci, ca pe posturile 2 şi 3 să fie distribuiţi alergătorii cu cea mai bună capacitate de rezistenţă (dintre cei 4), precum şi posesori ai unei îndemânări bune, ei având de efectuat atât predarea cât şi primirea băţului de schimb; alergătorul care începe
28

proba, numărul 1, trebuie să aibă un start rapid şi mai ales sigur; cel de al treilea alergător trebuie să aibă o bună capacitate de accelerare şi o tehnică avansată de alergare în turnantă; alergătorul nr.4 este în general cel mai bun alergător dintre cei patru, el putând reface, adeseori, terenul pierdut de ceilalţi coechipieri.

TEHNICA MARŞULUI Deşi marşul este cel mai răspândit mijloc de deplasare a omului, el se deosebşte net de marşul sportiv, prin faptul că acesta din urmă este strict reglementat de regulamentul probelor de atletism, în modul următor: „Marşul este un mod de deplasare executat pas cu pas, în aşa fel, încât contactul cu solul să fie menţinut fără întrerupere; piciorul care se duce înainte trebuie să ia contact cu solul înainte ca celălalt picior să părăsească solul; la fiecare pas, în timp ce talpa este pe sol, piciorul trebuie să fie întins (neîndoit din genunchi), timp decel puţin un moment şi în special piciorul de sprijin, atunci când se află în momentul verticalei.” Tehnica corectă a marşului se caracterizează prin următoarele elemente: a) pasul cel mult mai lung decât la mersul obişnuit, atingând valori între 100-120 cm; b) tempoul deplasării este mult mai ridicat decât la mers, atingând, de exemplu, 1:55.2/400 m pentru o performanţă de 4 ore în proba de 50 km; c) piciorul pendulant ia contact cu solul pe călcâi, cu cea mai mare supleţe posibilă, iar derularea tălpii este completă şi constituie un element esenţial; d) când se stabileşte contactul cu solul, piciorul este întins şi va rămâne întins până în momentul impulsiei; în acelaşi timp, trebuie să existe un sprijin dublu, foarte scurt.

29

e) Coapsa piciorului pendulant nu trebuie să se ridice prea mult, deoarece acest lucru va duce la un marş „sărit” şi, de aici, la descalificarea mărşăluitorului; f) Din mişcarea caracateristică a bazinului, mai ales în faza de impulsie, rezultă un pas mai lung; g) Trunchiul este drept, iar capul se afla în prelungirea lui; h) Braţele au un rol deosebit în susţinerea frecvenţei ridicate a paşilor, şi, ca atare, au o poziţie flexată (în poziţia cea mai joasă mâna se află în dreptul centurii pelviene, iar în poziţie înaltă se afla la nivelul celei scapulare).

30