Asistenta psihopedagogica a persoanelor cu deficiente senzoriale B.

Tiflologie note de curs-

I. Introducere n specificul disciplinei Tiflologia, ca ramura a psihopedagogiei speciale, face parte, alaturi de celelalte ramuri si discipline psihopedagogice din sistemul stiintelor pedagogice. Obiectul de cercetare al psihopedagogiei speciale l constitue deci persoana cu deficienta. Prin deficienta se ntelege tulburarea relatiilor normale ale individului cu mediul nconjurator, mai ales cu cel social, intervenita pe baza unei leziuni organice sau neurologice. Tiflologia (din grecescul tiflos=orb si logos=stiinta) este ramura psihopedagogiei speciale care studiaza problemele speciale de ordin pedagogic, psihologic, sociologic, medical, n legatura cu fenomenul deficientei vizuale (cecitate si ambliopie). Evolutia diferentiata a psihopedagogiei, care a fost amintita se refera si la tiflologie, n sensul ca preocuparile initial pedagogice s-au specializat treptat, cuprinznd ulterior n mod analitic aspecte psihologice, sociologice, metodice si de alta natura. Astfel, se poate considera ca tiflopsihologia s-a desprins din din tiflologie, iar n cadrul tiflopsihologiei si tiflopedagogiei se remarca o dezvoltare dupa modelul anumitor ramuri ale psihologiei si pedagogiei normale. Tiflologia foloseste n mod creator datele oferite de alte stiinte care pot fi considerate drept stiinte ajutatoare ale tiflologiei (discipline pedagogice si psihologice, sociologia, unele discipline medicale n special oftalmologia etc). Problemele medicale (de igiena scolara si oftalmologie) care intereseaza n mod deosebit tiflologia sunt cele referitoare la igiena vederii (protectia vizuala a ambliopilor) si cele legate de etiologia deficientei vizuale (elemente de patologie oculara). Astfel, de exemplu, psihopedagogul special trebuie sa fie familiarizat cu cauzele cecitatii si ambliopiei, sa cunoasca efectele de ordin psihologic ale acestora, precum si principalele indicatii si contraindicatii n cazul unei afectiuni. Numai n felul acesta va fi n masura sa faca fata sarcinilor ce-i revin n legatura cu menajarea si dezvoltarea functiei vizuale restante a elevilor. Tiflopsihologia: ramura a psihopedagogiei speciale care se ocupa cu studiul particularitatilor si legitatilor specifice dezvoltarii psihice a persoanelor cu deficiente de

vedere, precum si cu aspectele psihologice ale procesului de compensare si educare a acestora. Tiflopedagogia: ramura pedagogiei speciale care urmareste problematica specifica a educarii si instruirii deficientilor de vedere, metodele si mijloacele specifice de transmitere a informatiilor, precum si adaptarea permanenta a continutului diferitelor discipline la specificul activitatii cu aceste categorii de deficienti. Obiective dupa Ghergut (2000): Recuperatorii si compensatorii: - ocrotirea vederii restante; - folosirea eficienta a posibilitatilor vizuale in scopul perceperii active si sistematice a realitatii - utilizarea la maximum a celorlalte aferente senzoriale pentru a completa sau inlocui vederea; - dezvoltarea unor abilitati ale proceselor psihice care intervin in procesul compensatiei; - prevenirea, remedierea si inlaturarea unor posibile tulburari in planul dezvoltarii psihomotrice; - educarea psihomotrica in scopul asigurarii independentei si sigurantei in miscare; - corectarea reprezentarilor vizuale, completarea si imbogatirea acestora prin noi experiente. Educationale: - accesul la toate gradele si formele de invatamant; - pregatirea stiintifica, tehnica si culturala; - orientarea scolara si profesionala; - desfasurarea de activitati didactice care sa consolideze si sa perfectioneze mecanismele compensatorii; operationalizarea continuturilor educationale prin metode si mijloace accesibile. Din punct de vedere tiflopedagogic sunt considerati orbi si admisi n scolile speciale elevii care sunt complet lipsiti de resturi de vedere, sau care dispun de resturi de vedere ce nu depasesc insa acuitatea centrala vizuala de 0,05. Cu avizul medicului oftalmolog se admit si elevi cu acuitate vizuala mai mare, daca prezinta o scadere progresiva a vederii sau o nsemnata ngustare a cmpului vizual.

Din acelasi punct de vedere sunt considerati ambliopi (din grecescul ops=vedere si amblus=slabit), elevii care prezinta o diminuare a acuitatii vizuale centrale cuprinsa ntre 0,05 si 0,2. Se ia n considerare acuitatea vizuala obtinuta prin corectie cu ochelari la ochiul cu vederea mai buna. Tiflometodica se ocupa de particularitatile metodice ale predarii diferitelor obiecte de nvatamant n scolile speciale pentru deficienti de vedere. Aceste particularitati rezulta din faptul ca acele elemente care sunt predate n nvatamntul de masa, cu preponderenta, prin solicitarea analizatorului vizual trebuie transpuse n alte modalitati receptive. Sarcinile specifice ale tiflometodicii: compensarea deficientei, formarea sistematica areprezentarilor si notiunilor adecvate despre realitate pe baza datelor concret-senzoriale, exersarea orientarii n spatiu, combaterea si prevenirea defectelor secundare, exersarea mnuirii auxiliarelor tiflotehnice etc. Tiflotehnica se ocupa cu problemele teoretice si practice ale creerii si utilizarii materialelor didactice, aparatelor si dispozitivelor pentru deficientii vizuali, care se aplica n procesul de nvatamnt, n orientarea spatiala, n activitatea profesionala, etc. Unii autori includ n notiunea de tiflotehnica si probleme de tiflografie, adica: teoria construirii desenelor n relief si sistemele de scriere si notatie pentru orbi, precum si mijloacele si auxiliarele cu ajutorul carora nevazatorii nvata scris-cititul. nvatamntul deficientilor vizuali, activitatea n cmpul muncii a acestora depind ntr-o masura nsemnata de existenta si utilizarea adecvata a unor mijloace tehnice.

II. Indicii functionali si eficienta vederii Foarte multi specialisti, indeosebi oftalmologi si psihologi definesc si clasifica ambliopia, respectiv cecitatea prin raportare la indicii functionali ai vederii, prin acesti parametri ai functiei vizuale care pot reda caracteristicile fiziopatologice ale ochiului. 1. Acuitatea vizuala (AV): principalul indicator, reprezinta puterea de vedere a ochiului, care se refera la marimea obiectelor si distanta la care ochiul le poate percepe distinct. Dupa Zamfirescu, AV reprezinta posibilitatea ochiului de a aprecia configuratia, forma, conturul si detaliile obiectelor si imaginilor, capacitatea lui de a percepe cea mai mica distanta dintre 2 puncte (pe retina 4 micrometri, diametrul maxim al unui con) ce corespunde unei dimensiuni de 1,4 mm situata la distanta de 5 m.

Trebuie specificat ca se considera AV la fiecare ochi, inainte si dupa corectie. Se mentioneaza daca este eficienta corectia sau nu, daca aceasta nu amelioreaza AV, se mentioneaza nu corecteaza. Corectia ineficienta scade foarte mult capacitatea de adaptare vizuala. Acuitatea vizuala se considera fiziologica atunci cand este egala cu 5/5 (1) la fiecare ochi. Se determina AV kinetica (pentru obiecte in miscare) , ca test dinamic de exploatare functionala oftalmologica si pentru evolutia unor boli neurologice sau neuro-chirurgicale cu implicatii oftalmologice, precum si AV profesionala care reprezinta AV minima necesara exercitarii unei profesiuni intr-un anumit loc de munca fara oboseala oculara. AV de pana la (0,75) este compatibila cu majoritatea profesiilor. Examinarea AV se face cu ajutorul unor tabele (optotipi) cuprinzand litere, cifre sau diverse semne. Orbirea profesionala este scaderea AV sub 0,05 (1/20). De asemenea se tine cont si de acomodarea la vederea de aproape, respectiv la distanta de 5 metri unde ochiul nu necesita acomodare. 2. Campul vizual (CV) sau vederea periferica reprezinta spatiul pe care-l poate percepe ochiul care priveste un obiect fix. Se poate determina CV monocular si CV binocular cu perimetru sau campimetru optic. Limitele fiziologice pentru CV sunt orizontal 180 grade si vertical aproximativ 130 grade. In starile patologice apar scaderi ale CV: usoare cu 10-20 grade, medii cu 20-30 si grave cu 30-40. Scotoamele sunt absente ale imaginii in CV pe zone limitate. Exista si un scotom fiziologic, temporal la nivelul papilei nervului optic si scotoame patologice care corespund unei alterari a corioretinei, a cailor optice sau ale scoartei cerebrale. Hemianopsia reprezinta lipsa a doua jumatati simetrice din CV. Este foarte important de apreciat si vederea spatiala a celor lipsiti de vedere binoculara (monoftalmii) si mai ales vederea binoculara sau simtul profunzimii (capacitatea ochiului de a vedea obiectele inconjuratoare intr-o singura imagine, cu toate ca le privesc in acelasi timp cu ambii ochi). Datorita vederii binoculare este posibila aprecierea reliefului si localizarea obiectelor in spatiu. 3. Sensibilitatea luminoasa (simtul luminos) este capacitatea de a diferentia intensitatile luminii. Se determina cu adaptometrul sau fotometrul. Ea reprezinta forma elementara a functiei vizuale, capacitatea ochiului de a sesiza lumina si de a se adapta variatiei luminoase din mediul inconjurator. Se determina sensibilitatea luminoasa absoluta, proprietatea retinii de a percepe un minim de lumina-minimum vizibil, si sensibilitatea luminoasa diferentiala, corespunde perceperii de catre retina a unei diferente de lumina intre 2 zone-minimum separabile. Hemeralopia este incapacitatea ochiului de a se adapta la intuneric (in retinopatia pigmentara si carenta de vit.A).

4. Sensibilitatea de contrast reprezinta capacitatea de a distinge deosebirile de intensitate luminoasa dintre excitantii prezentati concomitent (distingerea obiectului de fond). 5. Sensibilitatea cromatica (simtul culorilor) este capacitatea ochiului de a distinge culorile, de a realiza o vedere colorata in principal a culorilor rosu, verde, albastru. Deficientele poarta numele de discromatopsii. Deuteranopia pentru verde, daltonismul pentru rosu si tritanopia pentru albastru. Eficienta vizuala reala nu este rezultatul simplei insumari a indicilor functionali, ci al activarii lor in raport cu diferiti factori intelectuali, motivationali, etc. Potentialul analizatorului vizual in ansamblul sau reprezinta capacitatea vizuala potentiala, iar cea care se exercita in activitate este capacitatea vizuala manifestata.

III. Clasificarea tipurilor de deficienta vizuala 1. Clasificarea dupa gradul deficitului de vedere prezent Acuitatea vizuala (AV) constitue facultatea regiunii maculare a retinei de a percepe obiecte de mici dimensiuni. Limita inferioara la care un obiect poate fi perceput constitue minimum perceptibil si corespunde unei imagini retiniene de diametrul unui con. Capacitatea de separare a doua imagini izolate pe retina constitue minimum separabile. Obiectele care le determina formeaza un unghi de aproximativ 1, care este considerat unghiul minim statistic sub care obiectele pot fi percepute de ochiul nostru. Determinarea acuitatii vizuale se face cu ajutorul optotipilor (tabele optometrice). Tabelele optometrice sunt formate din randuri de litere, cifre sau imagini de marime descrescanda, verificate statistic. Langa fiecare rand este specificata distanta de la care dimensiunile respective pot fi percepute de un ochi emetrop. Examinarea se face de la o distanta fixa (5m), separat pentru fiecare ochi. Rezultatul, AV, se calculeaza dupa formula AV=d/D, in care d este egal cu distanta examinarii (5m), iar D reprezinta distanta citirii randului respectiv de catre un ochi emetrop. De exemplu, daca subiectul reuseste sa diferentieze randul care trebuie citit la 5m, are AV de 5/5=1,00=100%. Cu cat va scadea distanta de la care poate fi perceput randul cu atat va scadea si AV. De exemplu la 1m avem 1/5=0,2=20%.Clasificarea deficientei de vedere dupa AV este cea prezentata anterior de Zamfirescu: a) ambliopie usoara cu AV cuprinsa intre 0,5-0,3

b) ambliopie medie cu AV intre 0,2-0,1 c) ambliopie forte sau accentuata cu AV su 0.1 (1/10) si respectiv d) cecitate absoluta fara perceperea luminii ; e) cecitate relativa, se percep miscarile mainii, lumina. Astfel deficienta vizuala prezinta de la pierderea totala a capacitatii vizuale si pana la ambliopie in diferite grade, astfel incat intre cecitate absoluta si ambliopie mai exista si o cecitate relativa. Valorile prezentate mai sus sunt valabile pentru ochiul mai bun si corijat din punct de vedere optic cu ochelari. Baremele existente pentru scolarizarea copiilor cu deficiente de vedere difera destul de mult de la o tara la alta. Diferentele apar mai cu seama in proportiile AV care stabilesc limitele intre scoala de orbi si scoala de ambliopi. Astfel in tara noastra sunt cuprinsi in scolile de orbi copiii a caror acuitate vizual nu depaseste 5%. De asemenea trebuie precizat ca in determinarea gradului defectului vizual nu se ia in considerare exclusiv acuitatea vizuala ci si alte elemente ale capacitatii vizuale. Astfel, se considera echivalenta cecitatii deficienta vizuala care rezulta dintr-o reducere a campului vizual binocular la mai putin de 20 grade, chiar daca AV centrala este nemodificata (vederea tip teava de luneta). In afara de AV si campul vizual, se mai iau in considerare , in ceea ce priveste aprecierea gradului deficientei si alte defecte ale aparatului vizual ce diminueaza capacitatea vizuala, ca de exemplu strabismul, nistagmusul etc. De asemenea la definirea gradului deficientei vizuale mai sunt implicati si alti factori optici si extraoptici, care concura la posibilitatile de valorificare practica a restului de vedere. In acest sens se vorbeste de Eficienta Vizuala sau Dinamica Capacitatii Vizuale. Daca AV este prin excelenta o entitate fiziologica, ce poate fi determinata cantitativ, Eficienta Vizuala trebuie conceputa mai larg, cuprinzand o serie de factori psihologici de natura extraoculara. De fapt Eficienta Vizuala este educabila si perfectionabila in mod semnificativ pentru elevii ambliopi si pentru copiii cu resturi de vedere.

2. Clasificarea deficientilor vizuali dupa momentul instalarii deficientei In functie de criteriul temporal al instalarii deficientei vizuale, deosebim deficiente congenitale, deficiente dobandite (in copilaria timpurie, la varsta anteprescolara, prescolara, scolara) si deficiente tardive. Persoanele cu cecitate congenitala sunt complet lipsite de reprezentari vizuale, iar cele cu deficienta vizuala survenita (tinandu-se cont de timpul care a

trecut de la aparitia deficientei pana la varsta actuala ) pot pastra o serie de imagini vizuale care pot avea o influenta insemnata asupra particularitatilor psihologice ale dezvoltarii. Studiile de specialitate remarca importanta tiflopsihologica a reprezentarilor vizuale ale elevilor cu cecitate, recomandand mentinerea acestor imagini pe o perioada cat mai indelungata dupa instalarea deficientei precum si valorificarea lor in procesul de invatamant. Astfel Heller, deosebeste in functie de participarea experientei optice la definirea profilului psihologic al deficientului vizual, urmatoarele grupe de persoane deficiente vizual: persoane cu cecitate congenitala si cei care au orbit in primul an de viata ; acesti subiecti sunt lipsiti de orice experienta optica , viata lor psihica nefiind influentata de reprezentari vizuale; persoane la care deficienta a survenit la varsta de 2-4 ani; la acestia se remarca in perioada imediat urmatoare instalarii cecitatii, o interventie a reprezentarilor vizuale ce participa la interpretarea datelor tactil-kinestezice, fiind vorba de o stransa interdependenta a modalitatilor tactil-vizuale. Reprezentarile vizuale se sting treptat. persoane care au orbit dupa varsta de 4 ani; acestia dispun de un bagaj insemnat de reprezentari vizuale si date tactil-kinestezice si auditive ce evoca intodeauna imaginile vizuale anterioare (proces denumit vizualizare) copii cu resturi de vedere. Chiar daca acestea sunt minime si permit numai perceperea luminozitatii si a unor raporturi spatiale vagi (marimea obiectelor si distanta aproximativa), se recurge de asemenea la vizualizare , imaginile vizuale interpretand pe cele tactilkinestezice. O tratare mai putin analitica a problemei o intalnim la Steinberg, care distinge numai cecitatea timpurie si tardiva. In prima grupa include orbii congenitali si cei care au orbit la varsta de 1-3 ani, specificand insa ca de fapt toti cei care au orbit pana la varsta pubertatii trebuie considerati ca facand parte din aceasta grupa. In categoria orbilor tardivi clasifica clasifica persoanele care au orbit dupa varsta pubertatii. Dupa cum s-a vazut exista in literatura tiflopsihologica numeroase clasificari ale deficientilor vizuali dupa momentul instalarii deficientei. Ceea ce au ele in comun insa este faptul ca nu au fost elaborate experimental, ci deductiv , deseori empiric prin aplicarea la aceasta problematizare a unor periodizari de varsta din psihologia copilului. Ca un fapt pozitiv se impune totusi constatarea ca clasificarile orbilor dupa momentul instalarii deficientei scot in evidenta importanta deosebita a reprezentarilor vizuale pentru viata psihica a copilului cu cecitate.

Astfel, problema duratei si stabilitatii imaginilor optice dupa pierderea vederii este tratata mai ales pe baza auto-observatiei. Astfel, se citeaza de exemplu relatarile unor nevazatori, care si-au pierdut vederea in diferite perioade de varsta si de la orbirea carora au trecut intervale diferite de timp. Se considera ca ultimul refugiu al imaginilor vizuale il constitue visul, iar in visele orbilor apar inca mult timp imagini vizuale, chiar dupa ce acestea au fost de mult inlocuite , acoperite de imagini de alta natura (tactil-kinestezica, auditiva) si nu mai pot fi reproduse in stare de veghe. In ceea ce priveste stingerea reprezentarilor vizuale, se considera ca n general si pierd semnificatia mai intai reprezentarile culorilor, iar abia mai tarziu reprezentarile vizuale ale formei, care au un echivalent si un suport in reprezentarile tactil-kinestezice ale formei si, n consecinta se mentin un timp mai indelungat. Voss s-a ocupat de problema evocarii reprezentarilor la orbii tardivi. In functie de modalitatea receptiva care poate duce la evocarea acestor imagini vizuale, distinge o serie de tipuri: - tipul acustic ce isi evoca imaginile vizuale prin perceptii auditive; - tipul tactil-motor unde evocarea imaginilor vizuale are loc in procesul operarii tactile cu obiectele; - tipul intelectual ce vizualizeaza sub influenta unui efort de gandire deosebit; etc. Studiul obiectiv al reprezentarilor vizuale la persoanele cu cecitate a fost abordat printre altii si de Zemtova, care a cercetat mai ales implicatiile kinestezice (oculomotorii) si reproducerea imaginilor vizuale. Autoarea a folosit inregistrari concomitente a curentilor de actiune a degetelor mainii drepte care palpau un obiect in concordanta cu oculograme rezultate in aceiasi activitate. S-au pus astfel in evidenta legaturile vizual kinestezice la orbii tardivi, aratand ca acestea constitue baza pentru reprezentarile lor vizuale. Acelasi cercetator a utilizat electroencefalografia asupra unui lot de 40 de persoane cu diferite grade de deficienta vizuala. Nu s-au putut observa diferente semnificative intre intre datele inregistrate pentru persoanele cu cecitate tardiva si congenitala pe de o parte si cele cu resturi de vedere. La toate categoriile de subiecti s-a pus in evidenta insa inhibarea ritmului alfa. Aceasta clasificare dupa momentul instalarii deficientei este importanta avand in atentie reprezentarile vizuale si mentinerea lor in procesul educativ si de reabilitare. Este stiut faptul ca o perceperea tactila atenta a unui obiect de catre copilul cu cecitate necongenitala, nu duce intodeauna in mod spontan la reproducerea imaginii vizuale a acestuia. In special pe masura distantarii in timp de momentul orbirii, vizualizarea se produce numai ca rezultat al unei solicitari speciale, reproducerea avand loc atunci cand intervine un efort sustinut. De aici

decurg o serie de sarcini de ordin tiflopedagogic. Specialistul va incerca sa puna in evidenta bagajul si semnificatia reprezentarilor vizuale ale elevilor cu cecitate sau ambliopi, pentru ca un copil care a orbit la 6 ani prezinta alte caracteristici decat unul care a orbit la 10 ani. In acest scop se pot folosi o serie de probe: probe de identificare a unor obiecte. Se pot oferi copiiilor obiecte considerate a fi cunoscute de ei tactilo-kinestezic, urmarindu-se reactiile de investigatie, criteriile de cunoastere, reactiile verbale. In decursul verbalizarii pot apare anumite elemente vizuale ce constitue rezultatul evocarii experientei lor optice; probe grafice si tiflografice ce servesc la punerea in evidenta a imaginilor vizuale. Probele constau in desenarea unor obiecte sau situatii, folosind creion sau mijloace tiflografice (desen in relief). Analiza lor ne pot furniza indicii relevante, ca de pilda aparitia perspectivei (3D) ce constitue un indicator al unor reprezentari vizuale; probe de confectionare a unor obiecte. Copii sunt pusi sa modeleze din plastilina anumite obiecte, fara a avea la indemna modelul; probe verbale ce urmaresc determinarea experientei optice reflectata in sfera limbajului. Dupa determinarea bagajului de reprezentari vizuale ale fiecarui elev, specialistul va trebui sa manifeste o serie de preocupari in legatura cu mentinerea acestora in cadrul diferitelor activitati. Important este ca solicitarea si mobilizarea acestor reprezentari sa constitue o preocupare continua. IV. Importanta cunosterii cauzelor tulburarilor de vedere. Pentru a interveni eficace in procesul educatiei, psihopedagogul trebuie sa aiba notiuni despre structura si functia analizatorului vizual, si sa posede de asemenea principalele notiuni de oftalmologie pentru a fi in masura sa inteleaga fenomenul deficientei de vedere. Munca in echipa interdisciplinara este esentiala, alaturi de un specialist oftalmolog. Cunostiintele despre afectiunile oculare sunt necesare pentru a putea respecta in procesul de invatamant indicatiile si contraindicatiile medicale in legatura cu bolile de ochi de care sufera elevii. Mai cu seama acei copiii care prezinta afectiuni cu tendinta progresiva (miopie maligna, glaucom infantil), trebuie sa se bucure de unele masuri speciale in cadrul regimului zilnic (munca si odihna, solicitare optica si repaus vizual, efort fizic si intelectual), fiind totodata indrumati in utilizarea adecvata a auxiliarelor optice. Cunoasterea si intelegerea cauzei si naturii deficientei vizuale a elevilor , alaturi de aspectele psiho-pedagogice, intregeste specialistului tabloul specific al personalitatii fiecarui copil cu aceasta dizabilitate.

Nu se poate concepe o caracterizare psihopedagogica a unui elev cu cecitate sau ambliopie , fara a tine cont de etiologia deficientei vizuale. Diagnosticul oftalmologic furnizeaza informatii pretioase care depasesc in multe cazuri sfera analizatorului vizual. De exemplu in cazurile de cataracta congenitala, se pot banui si unele afectiuni asociate ( deficiente mintale, de auz, de vorbire, epilepsie). Intr-un alt exemplu daca vom lucra cu persoane care si-au pierdut vederea in urma unui accident, putem verifica posibila existanta a simptomelor sindromului de stress posttraumatic.

V. Principalele cauze ale deficientelor vizuale In functie de modificarile indicilor functionali ai vederii, se pot inatlni in oftalmologie: 1. Afectiuni care evolueaza cu scaderea acuitatii vizuale 2. Afectiuni care evolueaza cu alterari ale campului vizual, si cele mai frecvente sunt: scotoame patologice, caracterizate prin absenta imaginii in CV pe zone limitate hemianopsia, lipsa a doua jumatati simetrice din campul vizual 3. Afectiuni care evolueaza cu tulburari ale vederii binoculare (strabismul) 4. Afectiuni care evolueaza cu tulburari de adaptare la intuneric si lumina (hemeralopia= incapacitatea ochiului de a se adapta la obscuritate) 5. Afectiuni care evolueaza cu alterari ale sensibilitatii cromatice : discromatopsiile (totale sau partiale) constitue dificultati de diferite grade in recunoasterea culorilor sau lipsa de perceptie pentru culori: daltonismul pt. culoarea rosie, tritanopia pentru albastru Dupa Roth, se prezinta principalele elemente de patologie oculara avand in vedere criteriul anatomic, in functie de localizarea diferitelor afectiuni in formatiunile analizatorului vizuala si a anexelor sale: a. Tulburari de refractie (ametropiile) Formarea corecta a imaginii optice pe retina (ochiul emetrop) poate fi impiedicata de existenta unor tulburari ale capacitatii de refractie a ochiului, numite in general ametropii. Ametropiile sunt cauzate de modificari ale refringentei mediilor optice, fie de modificari ale axului anteroposterior al globului ocular. Sunt cunoscute patru tipuri de ametropii: - Miopia. Miopia reprezinta un exces de refractie, care tulbura perceptia la distanta (nu vede bine la distanta). Imaginea optica a obiectului se formeaza nu pe ecranul retinian, ci inaintea lui, fiind neclara. Miopul tinde sa se apropie de obiect sau sa apropie obiectul de ochi ca sa-1 poata vedea mai clar. Cu cat obiectul este mai departat de ochiul miop, cu atat imaginea este

10

mai

difuza.

in

schimb,

obiectele

apropiate

sunt

corect

percepute.

Corectia optica a acestui defect de refractie (cazul miopiei benigne) se face cu lentile divergente (-), menite sa readuca imaginea inapoi pe retina. Copilul cu aceasta deficienta de vedere nu are nevoie de scolarizare speciala, ci doar de respectarea unor conditii de igiena stricte. Doar in cazul miopiei maligne (de obicei de natura congenitala) este necesara scolarizarea speciala, pentru ca evolutia acestei tulburari este rapida si grava. - Hipermetropia. Cauzele acestei tulburari sunt dimensiunea redusa a axului anteroposterior al globului ocular, capacitatea refringenta scazuta a cristalinului sau alti factori care scad puterea de refractie. Este vorba deci de o refractie insuficienta, drept urmare imaginea obiectului este neclara si se formeaza in spatele retinei. Subiectul, asadar, are dificultati in a percepe obiectele din apropiere si pentru a le depasi tinde sa le indeparteze de ochi. Corectia optica se face cu lentile convergente (+) si prin exercitii vizuale sistematice. Hipermetropia nu trebuie confundata cu presbitia, manifestare fiziologica legata de varsta de 45-50 ani. - Astigmatismul. Acest viciu de refractie consta intr-o diferenta de refringenta a meridianelor dioptrului ocular, care duce la focalizarea imaginii optice, nu intr-un singur focar retinian, ci in doua sau mai multe focare. Astigmatismul are de obicei la baza o structura deficitara a corneei si se asociaza cu o ambliopie innascuta. Drept urmare se produce o imagine vizuala difuza, estompata, vederea fiind scazuta atat la apropiere, cat si la distanta. Astigmatismul poate fi corectat cu lentile cilindrice, care trebuie purtate cat mai de timpuriu, dupa 18 ani corectia fiind greu de suportat. - Anizometropia. Anizometropia consta intr-o diferenta de refractie intre cei doi ochi. Ea se produce atunci cand un ochi este emetrop iar celalalt sufera un viciu de refractie dintre cele mentionate mai sus. De asemenea, vorbim de anizometropie cand cei doi ochi sunt ametropi, dar de tipuri si grade diferite ale tulburarii refractiei. De obicei, aceasta anomalie este ereditara. Corectarea se face cu lentile diferite pentru fiecare ochi, in functie de gradul si de tipul de tulburare a fiecaruia. b. Opacifierile mediilor refringente. O a doua categorie de cauze care pot impiedica subfunctia de formare a imaginii optice o constituie opacitatile aparute pe parcursul razelor de lumina in drumul lor spre retina. - Opacifierile corneei. Se refera la lipsa totala sau partiala de transparenta a corneei, ce poate fi provocata de diverse tipuri de afectiuni congenitale sau dobandite. - Keratitele. Sunt leziuni inflamatorii ale corneei. Cauzele keratitelor sunt exogene (traumatisme, stari patologice generale, sifilis, herpes, subnutritie etc.) si endogene (procese

11

corneene degenerative si distrofice). Keratitele sunt insotite de simptome specifice: iritatie, lacrimare, pierderea luciului corneean, vascularizatie, modificari de forma ale corneei, durere etc. - Leucomul corneean. Leucomul este o cicatrice de culoare cenusie saturata sau intens alba (popular numita "albeata") care reduce complet transparenta corneei in campul sau. Poate fi partial sau total, in leucomul total cecitatea fiind completa. - Opacifierile cristalinului. Tulburarile partiale sau totale ale transparentei cristalinului sau ale capsulei sale se numesc cataracte. In general, cataractele cu care vin elevii deficienti vizual la cabinet sunt congenitale; dar ele pot fi si dobandite (traumatisme sau boli ale copilariei).0 alta cauza a deficientei vizuale este lipsa cristalinului - afachia. Ea poate fi compensata, sub aspectul refractiei, prin ochelari cu lentile convergente (+), care pot ajunge la 16-18 dioptrii. - Deplasarile cristalinului. Aceste afectiuni pot fi congenitale sau dobandite. Dintre cele congenitale trebuie amintit sindromul Marfan, care produce miopie si astigmatism, iar dintre cele dobandite, luxatiile si subluxatiile produse de obicei prin traumatisme fizice. - Afectiuni vasculare ale retinei. Deficienta vizuala este provocata de periflebite retiniene, care se manifesta sub forma hemoragiilor recidivate in vitros, putand duce la dezlipirea de retina si la compromiterea definitiva a vederii. - Emboliile. Acestea sunt provocate de obstructii ale arterelor retiniene. Retina neirigata sufera in cateva minute leziuni ireversibile, care fac sa dispara sensibilitatea retiniana si vederea in zona respectiva. - Afectiunile degenerative ale retinei. Dintre acestea enumeram: 1) retinita pigmentara este o degenerescenta pigmentara a retinei, ce avanseaza de la periferie spre centru, avand astfel loc o stramtare concentrica a campului vizual, ducand la o vedere tubulara (copilul vede numai drept inainte); 2) boala Tay-Sachs (idiotie amaurotica) si boala Spielmayer sunt afectiuni degenerative ale retinei asociate cu epilepsie, paralizie, idiotie; 3) tumorile maligne ale retinei sau gliomul, care apar mai frecvent intre 2 si 4 ani; 4) albinismul este o depigmentare generala de natura ereditara; 5) dezlipirea de retina consta in separarea celor doua foite embrionare ale retinei, intre care se poate infiltra lichid intraocular. Tulburari ale subfunctiei de transmitere a excitatiei nervoase

Fibrele nervoase ale retinei se inmanuncheaza in polul posterior al ochiului, in papila. De aici

12

porneste nervul optic, care are functia de a transporta spre scoarta cerebrala (lobul occipital) impulsul nervos purtator de informatie, din care urmeaza a se construi senzatia vizuala. Parcurgerea acestui traseu este insa impiedicata, in cazul deficientelor vizuale, de afectiunile care lezeaza nervul optic. Unele afectiuni care provoaca deficienta vizuala sunt localizate chiar la nivelul papilei: a) nevritele optice (papilitele) sunt inflamatii ale nervului optic de natura degenerativa, vasculara sau traumatica, cel mai adesea produse de boli infectioase, care au drept efect scaderea vederii centrale, alterarea simtului luminos si a sensibilitatii cromatice; b) staza papilara este un edem al papilei care la inceput nu afecteaza prea mult vederea, dar, in timp, poate duce la o ingustare a campului vizual pana la cecitate; c) atrofiile optice sunt afectiuni degenerative dintre cele mai grave care, in majoritatea cazurilor, duc la cecitate, dupa o scadere treptata, dar ireversibila a capacitatii vizuale; d) colobomul nervului optic este o malformatie de natura ereditara a nervului optic, cu un deficit irecuperabil al acuitatii vizuale; e) hemianopsiile, manifestate prin lipsa unei jumatati din campul vizual la fiecare dintre cei doi ochi. Cauza este cel mai adesea de natura vasculara inflamatorie sau tumorala, dar poate fi si traumatica. Tulburari ale subfunctiei de fuziune binoculara In aceasta categorie includem doua tipuri de cauze: I. Cauze senzoriale Caile de natura senzoriala sunt cele care impiedica fuziunea, prin faptul ca produc o inegalitate optica a imaginilor vizuale formate si receptate in cei doi ochi. Este vorba despre afectiunile care duc la o refractie inegala. Am mentionat mai sus anizometropia. Acum constatam ca ea insasi devine un factor cauzal. Dar afectiunile nervului optic si leziunile retiniene sau afectiunile oculare cu efecte inegale in cei doi ochi pot impiedica realizarea legaturii functionale prin care se manifesta reflexul de fuziune. In toate aceste cazuri, corespondenta retiniana (stimularea punctelor retiniene corespondente) nu se mai desfasoara normal si imaginile nu mai fuzioneaza corect. Imaginea mai slaba o tulbura pe cea mai clara, efectul fiind o percepere confuza, neclara sau chiar o dublare a imaginii (diplopie). Drept urmare se produce fenomenul de adaptare cunoscut sub numele de neutralizare, care are loc la nivelul scoartei occipitale, printr-un proces de inhibitie. Ochiul nefolosit ajunge la o situatie de ambliopie din ce in ce mai grava, adica pierde capacitatea de a vedea. Ambliopia lui organica initial este agravata acum de o ambliopie

13

suplimentara functionala, adica este cauzata de nefunctionare si de inhibitie. Recuperarea vederii binoculare devine din ce in ce mai putin posibila in acest caz. II. Cauze motorii Cauzele motorii ale disfunctiilor vederii binoculare sunt legate de diferite tipuri de dereglari ale motilitatii oculare, de afectiuni ale muschilor care asigura motilitatea globilor oculari. Pot fi implicati si nervii oculomotori, care inerveaza acesti muschi. Tulburarile motilitatii oculare sunt cauzate de anomalii in lungimea muschilor si tendoanelor lor, in capacitatea lor functionala de a efectua miscarile oculare, in conjugarea actiunii muschilor celor doi ochi. Tot de natura motorie este asa-numitul strabism paralitic, cauzat de paralizia partiala sau totala a unui muschi ocular. Amintim aici si nistagmusul, o tulburare a motilitatii oculare caracterizata prin miscari oscilatorii involuntare ale ochiului, care sunt fie pendulare, fie ritmice. Ele dovedesc adesea o lipsa a capacitatii de fixatie normala. in cazul in care se pot restabili vederea binoculara si localizarea spatiala dispare si nistagmusul. Disfunctii ale mecanismelor corticale ale vederii Functia vizuala poate fi tulburata si de afectiuni de la nivel cortical. Exista o mare varietate de afectiuni cerebrale care pot deveni cauze ale unor deficiente vizuale. Ele pot afecta propagarea impulsului nervos in nucleul central al analizatorului vizual si in alte zone cerebrale; pot afecta de asemenea reglarea receptorului prin nervii muschilor oculari si prin fibrele aferente care se gasesc in structura nervilor optici. Unele cercetari de psihopatologie au incercat sa stabileasca anumite relatii - insuficient demonstrate insa - intre aparitia strabismului si starile psihice de anxietate, frustrare, gelozie, sentimente de culpabilitate ale ndividului etc. Encefalopatiile pot duce la paralizia psihica a vederii, in care este afectat reflexul de fixatie. Tumorile cerebrale duc adesea la slabirea vederii, uneori si la false perceptii, greseli de identificare, reflectare denaturata a dimensiunilor si a distantelor. Consecinte grave asupra functiei vizuale au adesea afectiunile vasculare si hemoragiile cerebrale, atrofiile cerebrale sau traumatismele cranio-cerebrale. Toate acestea pot fi cauze ale orbirii sau ale ambliopiei. Afectiuni organice generale care determina deficienta vizuala 1. Factori de natura ereditara. Factorii ereditari, constitutionali pot fi considerati raspunzatori de multe dintre afectiunile oculare. Uneori ei actioneaza direct si implacabil, alteori insa au doar caracterul unor factori predispozanti sau ai unor factori de risc. De natura ereditara sunt diferitele anomalii si malformatii ale aparatului ocular cum ar fi: anoftalmia, micrqfialmia,

14

lipsa cristalinului sau a irisului, distrofia corneei, anomalia pozitiei globilor oculari, pupile asezate excentric. Albinismul este ereditar, iar glaucomul are si el factori-cauza ereditari. Unele tumori maligne, atrofii optice ale retinei, ale coroidei, ale nervului optic au si ele in mare parte o origine ereditara. Sunt ereditare si diferitele defecte de conformatie cu care se naste copilul: muschii globului ocular prea lungi sau prea scurti, anomaliile ligamentelor lor etc. 2. Afectiuni contractate in perioada intrauterina (factori cauzali prenatali) Printre factorii congenitali se afla adesea afectiunile transmise de mama fatului in timpul sarcinii, mai ales in etapele ei timpurii. Este vorba mai ales de bolile infectioase de care sufera mama in timpul sarcinii si ale caror toxine trec prin placenta la embrion, actionand si asupra tesutului ocular al acestuia. Astfel, rubeola, care pentru mama nu este daunatoare, ascunde un risc mare pentru fat. Subliniem mai ales pericolul pe care-1 ascund bolile sexuale ale gravidei. Conjunctivita blenoragica a nou-nascutului are urmari directe asupra dezvoltarii functiei vizuale a fatului. Sifilisul, al carui microb traverseaza placenta si se transmite fatului, reprezinta cauza multor cazuri de glaucom, atrofie optica, keratita, iridociclita etc. Nu putem neglija nici efectele nocive ale alcoolismului parintilor. Unele cazuri de nevrita retrobulbara si-au gasit explicatia in intoxicatia alcoolica. Factorii stresanti si oboseala excesiva a mamei isi joaca, de asemenea, rolul lor negativ. 3. Factori perinatali. Aici se pune mai ales problema traumatismelor obstetricale care pot cauza leziuni sau anomalii de dezvoltare anatomo-fiziologica a analizatorului vizual. 4. Factori patologici postnatali. Numeroase boli generale contractate in copilarie, in special in primii 3 ani de viata, pot avea urmari dramatice asupra functiei vizuale. Din nou se amintesc bolile infectioase (gripa, variola, rujeola, scarlatina, tusea convulsiva, herpesul etc), care explica afectiunile corneei, congestia conjuctivelor oculare, leziunile retinei. Cazurile de difterie pot duce la paralizia acomodatiei. Dintre urmarile negative pe care le pot avea bolile reumatice amintim: tumefierea pleoapelor, congestia conjunctivelor, keratite, inflamatii ale irisului, cataracte. Exoftalmia se poate datora unei tulburari in functia glandei tiroide (boala Basedow). in general, afectiunile endocrine ascund riscul unor repercusiuni pe plan vizual. De asemenea, bolile cardiovasculare aparute in ontogeneza timpurie actioneaza negativ asupra tensiunii intraoculare si pot duce la tromboze ale vaselor oculare si la dezlipiri de retina. Complicatii oculare apar si in unele boli digestive si in avitaminoza. Mai multe afectiuni oculare ne indica prin chiar numele lor ca sunt provocate de diabet: retinopatie diabetica, cataracta diabetica irita diabetica. Nefritele si retinopatiile se asociaza in

15

unele cazuri cu boli reumatice. Deficiente vizuale din ce in ce mai grave sunt provocate de meningite, encefalite si de trombo-flebite cerebrale. 5. Traumatismele oculare. Afectiunile oculare care produc deficienta vizuala pot fi provocate si de traumatisme oculare. Despre traumatismele oculare putem spune nu numai ca sunt statistic cauzele cele mai frecvente ale orbirii, dar si cauzele care ar putea fi de cele mai multe ori evitate. Suntem interesati in mod special de accidentele oculare ale copiilor. Aceste accidente se petrec cel mai adesea in timpul jocurilor si, intr-o oarecare masura, in activitatea scolara si in viata de familie, unde copiii pot ramane nesupravegheati. - Contuziile se produc prin lovirea globului ocular, dar fara o perforare a acestuia. O contuzie poate produce dezlipirea de retina imediat dupa accident. in zilele urmatoare contuziei, chiar daca durerea s-a potolit, poate avea loc un proces de opacifiere a corneei sau a cristalinului (cataracta traumatica). - Plagile perforate sunt produse de obiecte ascutite si taioase care ranesc ochiul, provocand de obicei o infectie. Jocurile cu pocnitori si artificii pot produce o explozie care sa raneasca ochii. Varful ascutit care patrunde in ochi poate distruge unele organe intraoculare care sunt foarte sensibile. Cu atat mai grava este situatia cand o parte din obiectul care a produs leziunea ramane in globul ocular. Aceste plagi penetrante devin o cauza a deficientei vizuale prin faptul ca distrug corneea, de la care infectia se intinde in tot globul ocular, lezeaza uneori irisul si cristalinul, produc hemoragii in vitros etc. - Arsurile oculare sunt produse mai rar de agenti fizici (flacari, lichide fierbinti, raze ultraviolete), dar foarte frecvent de agenti chimici (var, soda caustica, amoniacul, apa oxigenata, creionul chimic). Sunt lezate mai intai pleoapa si conjuctiva, iar corneea se opacifiaza din primele minute. Apar complicatii ca iridociclita toxica sau chiar glaucomul. Afectiuni grave se pot produce si prin actiunea unor medicamente oculare aplicate la o concentratie mai mare decat cea prevazuta prin prescriptie medicala. Toate aceste cauze pot fi prevenite in mare masura, atat prin inlaturarea unor conditii negative de actiune patologica, cat si prin unele interventii medicale sau de ordin psihologic, corectiv-recuperative, de formare a atitudinilor de igienizare. VI. Particularitatile perceptiei vizuale a copiilor ambliopi Se stie ca numarul persoanelor cu cecitate totala este mult mai redus decat al celor cu ambliopie. Astfel de la pastrarea sensibilitatii luminoase care nu permite indicarea locului de incidenta a luminii (localizare neprecisa), la sensibilitatea la lumina cu localizare precisa, si la

16

resturi vizuale caracterizate prin operarea cu perceptii vizuale, se pot depista o intreaga gama de resturi de vedere. Daca vederea reziduala cu grad mai redus isi mentine rolul sau insemnat in orientarea spatiala, perceptia vizuala a ambliopilor propriu-zisi are o arie cu mult mai larga de aplicare, fiind solicitata atat in activitatile cotidiene cat si in cadrul procesului educativ. Daca ne referim la la resturile functiei optice, putem evidentia unele caracteristici generale ale perceptiei, particularitati care depind desigur de gradul si formele specifice ale ambliopiei, de etiologia si dinamica ei. Dintre aceste aspecte tipice vom incerca sa le evidentiem pe cele mai importante: Imaginea care se poate forma de obicei la distante mai mici decat cele obisnuite (distanta ochi-obiect) este imprecisa, cetoasa, fragmentara, fiind comparabila intr-un anumit sens cu imaginea vizuala a persoanelor normale in conditii de vizibilitate redusa. La copilul cu vedere normala, functia optica se maturizeaza in procesul activitatii practice perceptive pe la varsta de 5-6 ani, obtinand un anumit grad de automatizare care-l elibereaza pe copil de efortul constant in directia perceptiei vizuale. Perceptia vizuala a copilului cu vedere slaba, dimpotriva este lipsita de acest caracter instantaneu si de automatizare, fiind necesare eforturi de interpretare si constientizare a imaginii. Copilul ambliop trebuie sa faca apel la un efort suplimentar de concentrare, mobilizare a experientei sale optice anterioare pentru a fi in masura sa opereze cu imaginea vizuala. Lipsa automatismelor vizuale duce deseori la identificari eronate, chiar daca este vorba de fenomene si obiecte relativ simple, toate aceste desfasurandu-se cu eforturi sustinute, eforturi ce pot avea drept rezultat scaderea capacitatii de concentrare pentru activitatile in curs de desfasurare in care este implicat copilul. De aici rezulta tendinta copilului ambliop de a-si completa in mai mare masura decat cei cu vederea normala, datele perceptiei vizuale cu experienta sa anterioara (reprezentari, gandire, imaginatie) . O alta caracteristica a perceptiei vizuale a persoanelor cu ambliopie consta in nivelul mai scazut al analizei si sintezei optice, in insuficienta dezvoltare a procesului analiticosintetic vizual. Punctele de sprijin, semnalmentele sau reperele care servesc la recunoasterea vizuala a obiectelor la copiii slab vazatori, sunt deseori reduse ca numar si totodata intamplatoare, nefiind cele mai semnificative pentru obiectul respectiv.Lipsa mai ales a sintezei primare, globale pe fondul careia sa se desfasoare in continuare activitatea analiticosintetica fina, se repercuteaza profund asupra calitatii si continutului imaginilor vizuale. De asemenea deficiena vizual are influen asupra relaiilor sociale i a unor aspecte morfofuncionale ale organismului. Astfel din cauza lipsei funciei expresive a ochilor are loc modificarea mimicii. Copiii orbi se prezint la coal cu o dezvoltare fizic ntrziat de circa

17

2 ani. Lipsa controlului vizual asupra corpului duce la atitudini deficiente i defecte fizice accentuate de sedentarism. ntre cele mai frecvente deficiene fizice enumerm: capul i gtul aplecate nainte sau lateral; umerii czui, adui sau ridicai; torace ngust, membre superioare i inferioare subiri; spate plan, cifotic sau rotund; coloana vertebral cu deviaie; micri limitate la strictul necesar; lipsa simetriei membrelor ntr-o micare comun sau dificulti de coordonare (mers de barz); mersul este rigid, nesigur ( dup Avramescu, 2006). Din cauza motricitii reduse i a deficienelor de dezvoltare somatic, nevztorii au tulburri de respiraie i de circulaie i manifestri motorii negative cum ar fi: manierismele, ticurile i altele. Acestea se fixeaz n copilrie i se corecteaz foarte greu. Amintim mai jos cele mai frecvente ticuri: a) copiii orbi care au resturi de vedere de tipul sensibilitii luminoase manifest un joc cu aceste resturi (de ex. apsarea cu degetul pe globul ocular, micri de legnare n faa unei surse luminoase, micri rapide cu degetele n faa ochilor). b) la nivelul mimicii feei apar grimase, ncreirea frunii i a buzelor sau micri stereotipe ale capului, c) la alte nivele putem avea stereotipii motorii cum ar fi pendularea capului, legnarea braelor i picioarelor, nvrtirea sau srirea pe loc, ntinderea corpului spre o surs sonor, frecatul minilor, lovirea genunchilor. Dezvoltarea fizic mult ntrziat la nevztori este cuplat cu o dezvoltare psihic specific. Astfel percepia are un registru mult mai restrns care determin mari dificulti n structurarea experienei de cunoatere.Analizatorii restani pot s asigure numai informaii incomplete la nivelul scoarei cerebrale. Lipsa percepiei spaiale, tridimensionale i a obiectelor mari, determin dificulti insurmontabile n formarea reprezentrilor i altor procese psihice. n privina sistematizrii i organizrii memoriei constatm c ele se pot dezvolta la un nivel remarcabil prin contribuia spiritului de observaie, a unui limbaj bine structurat i a unei atenii voluntare care cunoate la nevztori un nivel mai ridicat de acionare . n funcie de momentul apariiei cecitii i de gradul de afectare a analizatorului vizual, psihomotricitatea prezint o evoluie i o organizare specific. Schema corporal se realizeaz mai trziu i mai greu la nevztori. Deasemenea, orientarea spaial este strns legat de experiena individual de orientare, de nivelul de reprezentri. Foarte important la nevztori este necesitatea aezrii i pstrrii obiectelor n locuri bine delimitate pentru a putea fi uor gsite. n general deficienii de vedere sunt disciplinai i manifest un

18

autocontrol fa de propriile comportamente pentru a realiza o relaie ct mai bun cu cei din jur. Un alt aspect deosebit de important al practicii tiflopedagogice, consta in caracteristica perceptie vizuale deficitare de a fi antrenabila si perfectibila daca se asigura conditii instructiv-educative adecvate. In felul acesta perceperea vizuala a realitatii inconjuratoare de catre persoanele slab-vazatoare, chiar si de cele cu o pierdere mare a acestei functii, nu trebuie substituita total prin alte modalitati senzoriale, ci constitue prin ea insasi un obiect important al actiunilor organizate de compensare. Exercitiile de imbunatatire a capacitatii vizuale au luat o deosebita aploare in domeniul militar pentru cresterea eficientei vizuale , de unde au migrat si spre domeniul tiflologic. VII. Orientarea n spatiu Vederea reprezint una din cele mai complexe funcii. Ochiul este cel mai complex analizator la distan, care permite organizarea specific a mesajelor informaionale de la ali analizatori.Vederea ocup un loc central n reflectarea realitii, n analiza obiectelor n micare, a lumii, culorilor, spaiului tridimensional. La nevztori integrarea imaginii se poate face numai prin analizatorii prezeni, existeni. Sub aspect psihologic vederea este ajutat de tact i pipit, ca forme de reflectare nemijlocit a realitii. Se apreciaz c 80-85% din informaiile prelucrate de creierul uman sunt date de analizatorul vizual. Faptul care face ca lipsa vederii la nevztori s-i apropie de vztori sub aspectul cunoaterii const n antrenarea nc din ontogenez a celorlali analizatori care s suplineasc lipsa vederii. Encefalograma la nevztori se caracterizeaz prin dispariia ritmului alfa i deplasarea focarului activitii electrice maxime din zona occipital n zona central unde se afl percepia tactil kinestezic. Acest fapt reflect compensarea intrasistemic. La nivelul activitii nervoase superioare au loc modificri care reflect infirmitatea vizual i modul n care deficientul vizual se adapteaz la situaia ca atare. n orientarea spaio-temporal un rol important l au experiena i dezvoltarea psihic. Nevztorii cu dezvoltare psihic superioar, dac nu se afl n stadiul de regresie i formeaz o serie de abiliti pentru orientarea ntr-un anumit timp. experiena proprie este fundamental, nvarea din experiena altora se realizeaz doar parial. Restructurrile funcionale prin stabilirea unei dominante tactile, motorii sau auditiv-motorii dau o not specific orientrii spaiale n funcie de o serie de factori ce nu au semnificaie prea mare pentru vztori:

19

nevztorul i dezvolt o sensibilitate fa de unii stimuli (micarea aerului n spaii largi, intersecii sau spaii nchise) la intersecii sau n locuri virane percep cu faa sau cu dosul minii diferenele curenilor de aer fa de alte spaii;

sensibilitatea fa de percepia zgomotelor; mirosuri n apropierea obstacolelor; obstacolul este perceput cu ajutorul bastonului acesta face un zgomot diferit cnd este aproape de un obstacol fa de atunci cnd este departe; zgomotul fcut de pai la apropierea obstacolului; cini dresai exist unele controverse, unii specialiti susin c nevztorul nu-i mai antreneaz celelalte mecanisme compensatorii.

Libertatea de deplasare fiind redus nevztorul trebuie s-i fixeze un sistem de repere pe care trebuie s-l asocieze cu unele relaii cauzale i cu semnificaia acordat evenimentelor. Pentru orientarea n timp este important desfurarea ritmic a activitii sau anumite semnale periodice (mirosuri) sau ceasuri fr geam. A. Notiunea de orientare spatiala Dintre multiplele consecinte ale deficientei vizuale, una din cele mai grave consta fara ndoiala n dereglarea orientarii spatiale. Daca deficienta vizuala, pe de o parte duce la grave tulburari n orientarea spatiala, pe de o parte, pe de alta parte mobilizeaza n prezenta unor conditii educative adecvate, capacitati compensatorii n aceasta directie. Cu alte cuvinte nu se manifesta numai o dereglare ci si importante fenomene de restructurare a mecanismelor orientarii n spatiu. Aceasta restructurare nu poate nsa egala niciodata orientarea spatiala normala. Restarngerea capacitatiilor de orientare spatiala constitue n conditiile cecitatii una din limitarile impuse de deficienta, avnd un caracter de permanenta. Dupa Al. Rosca, prin orientare n spatiu se ntelege capacitatea omului de a-si cunoaste si determina pe baza perceptiei pozitia sa n raport cu obiectele nconjuratoare sau a acestor obiecte n raport cu sine, de a localiza si proiecta situatia obiectelor percepute n raport cu sine si unele fata de altele, si de a-si orienta mersul si miscarile fata de aceste obiecte. Orientarea spatiala este determinarea de catre om a pozitiei (situatiei) sale fata de unele obiecte alese de el, si pozitia acestor obiecte fata de sine. Definind orientarea spatiala, D. Katz evidentiaza trei aspecte distincte care concura la realizarea ei.

20

1. Astfel orientarea in spatiu inseamna in primul rand capacitatea pastrarii unei anumite pozitii in spatiu si revenirea la aceasta in cazul schimbarii sau perturbarii ei. Este vorba de diferentierea personala a spatiului dupa coordonatele sus-jos, inainte-inapoi, dreapta-stanga precum si directiile intermediare. Acest aspect al orientarii spatiale cuprinde si pastrarea echilibrului precum si acea stare specifica de spatialitate care este inseparabila de schema corporala fiind provocata de totalitatea senzatiilor interne si externe. In virtutea caracterului tridimensional al spatiului orice corp se poate deplasa in 3 directii diferite . Intr-o acceptiune larga , orientarea spatiala consta in orientarea corpului tridimensional in realitatea inconjuratoare tot tridimensionala. 2. In al doilea rand autorul citat include in notiunea de orientare spatiala, orientarea in apropiere. Este vorba de deplasari intr-un spatiu relativ restrans , iar persoana utilizeaza puncte de orientare prezente in campul perceptiv dat. In aceasta situatie valorifica date senzoriale (vizuale, acustice, olfactive etc.) care apar in urma actiunii stimulilor concreti din spatiul respectiv asupra analizatorilor, semanlele care servesc la orientare fiind prezente. De exemplu persoana aude usa si traversand camera se indreapta spre acest reper. 3. Katz prezinta si o a treia forma a orientarii spatiale, respectiv orientarea la distante mari. In acest tip se include orientarea care consta in directivarea individului spre repere necunoscute si indepartate, care nu pot fi percepute direct. Si in cazul orientarii la distante mari intervine insa ca mijlocitor orientarea de aproape, in sensul ca sunt valorificate succesiv o serie de puncte de orientare perceptibile. Studiul orientarii in spatiu nu poate fi separat nici de problematica perceptiei spatiului si a reprezentarilor spatiale, dupa cum perceptia insusirilor spatiale ale obiectelor se formeaza prin acumularea cunostiintelor senzoriale despre obiectele lumii inconjuratoare, ci este strans legata de perceptia si reprezentarea spatiala a obiectelor. De la perceptia si reprezentarea obiectelor la perceptia si reprezentarea spatiului si orientarea spatiala exista o trecere continua aproape nesesizabila. Acumularea de reprezentari spatiale duce treptat la posibilitatea perceperii generalizate a spatiului si creaza premisele orientarii spatiale. Orientarea spatiala este expresia practica a reprezentarilor spatiale; ea poate si trebuie sa serveasca drept criteriu de apreciere a gradului de exactitate a reprezentarilor spatiale la persoanele cu deficiente de vedere. Daca tinem seama de toate criteriile prezentate mai sus putem incerca o definitei larga a orientarii spatiale.

21

Prin orientare spatiala se intelege capacitatea omului de a percepe insusirile spatiale ale obiectelor, dispunerea lor in spatiu si pozitia proprie fata de ele. Orientarea in spatiu consta de asemenea in capacitatea pastrarii si restabilirii unei pozitii in spatiu precum si in directivarea miscarilor de deplasare apropiate sau indepartate. La persoanele cu alterarea functiei vizuale, elementele care realizeaza orientarea spatiala sunt puternic afectate din cauza pierderii controlului optic. Cunoasterea insusirii spatiale ale obiectelor are loc prin intermediul perceptiei tactile care constitue rezultatul interactiunii dintre senzatiile dermice si motorii. Cat priveste determinarea pozitiei proprii in raport cu obiectele sau a acestora unele fata de altele, depinde de situatia concreta (distanta, natura obiectelor). Capacitatea pastrarii si restabilirii unei anumite pozitii in spatiu care se bazeaza in primul rand pe senzatiile labirintice si kinestezice nu este afectata la persoanele cu deficiente de vedere. In schimb orientarea la distante mari , bazata in mod normal pe informatii optice, cunoaste o dereglare si restructurare profunda. Cunoasterea spatiului este posibila cu conditia acumularii unui fond bogat de reprezentari spatiale si asigurarii elementeleor instructive necesare (formarea deprinderilor de masurare si construire, studiul geometriei, etc.) B. Orientarea spatiala a persoanelor cu deficienta vizuala in functie de marimea spatiului si analizatorii implicati. Dupa marimea spatiului se pot deosebi urmatoarele tipuri de orientare care poarta denumiri conventionale: orientarea in spatiul caracteristic cunoasterii obiectelor, orientarea in spatiul de lucru si orientarea in spatiul mare. 1. Spatiul caracteristic cunoasterii obiectelor poate fi extrem de restrans, asa incat devine imposibila angajarea senzatiilor cutanate. Un exemplu in acest sens il putem oferi la o lectie de stiinte ale naturii, examinarea a tulpinii si petalelor unei flori naturale. Aceste elemente sunt prea fragile pentru a cunoaste dispunerea lor exclusiv pe baza palparii. Daca copilul insa urmareste cu un betisor sau sarma subtire asezarea si contururile elementelor, mana lui fiind eventual condusa de un profesor, prin intermediul kinesteziilor isi poate forma o reprezentare adecvata si se poate orienta in acest spatiu foarte limitat. Prin urmare in spatiul foarte mic rolul conducator in orientare ii revine senzatiei proprioceptive. In spatiul caracteristic cunoasterii obiectelor are loc si orientarea in dimensiuni spatiale ce nu depasesc suprafata tactila a unui deget (asezarea combinatiilor de puncte in grupul fundamental Braille) sau a unui grup de degete, respectiv zona de cuprindere a palmelor celor

22

2 maini. In spatiul de ordinul acestei marimi se face examinarea tactil kinestezica a celor mai multe obiecte oferite spre palpare. 2. Spatiul de lucru este denumirea conventionala a dimensiunilor incepand cu zona de cuprindere a celor 2 maini, continuand cu spatiul delimitat de bratele complet desfacute si cuprinzand in sfarsit si spatiul care implica interventia unei deplasari a corpului in intregime, de regula in limitele a cativa pasi. Aceasta situatie de orientare se creaza atunci cand persoana cu cecitate examineaza un obiect foarte mare, cand executa o activitate practica sau lucreaza la o aparatura de mari dimensiuni. Dupa cum este firesc in timpul orientarii in acest spatiu actioneaza modalitatile tactil-kinestezice, iar in afara de kinestezia mainilor si bratelor participa si proprioceptia capului, trunchiului si mai ales a picioarelor. Receptia auditiva are un rol destul de limitat in aceste situatii. 3. Orientarea in spatiul mare are loc in dimensiunile caracteristice unei camere, sali de clasa, atelier sau un spatiu deschis limitat (teren de sport). In aceasta situiatie de orientare pe langa celelalte simturi este antrenat in mod deosebit si auzul. Dupa criteriul modalitatilor perceptive la care recurg persoanele cu deficienta vizuala in cadrul orientarii spatiale avem orientarea in spatiu cu ajutorul vederii reziduale, orientarea pe baza auzului, olfactiei, simtului static si echilibrului. Cunoasterea insusirilor spatiale ale obiectelor se realizeaza la persoanele cu cecitate in primul rand prin perceptia tactil kinestezica. Aceasta furnizeaza premise importante pentru realizarea orientarii spatiale. Orientarea in spatiu propriu-zisa, asa cum se manifesta pe deplasari pe un anumit itinerar, se bazeaza pe mecanismele altor analizatori. Suportul senzorial al deplasarii spatiale are un caracter de sistem si se formeaza prin interactiunea diferitilor analizatori (exteroceptori si interoceptori). Totodata orientarea spatiala a persoanelor cu cecitate , chiar fiind dependenta de dimensiunile spatiale, de natura obiectelor fata de care se orienteaza si de analizatorii implicati, nu se incadreaza perfect in anumite scheme. Orientarea este un act viu si complex de interactiune a organismului luat ca intreg cu mediul. Resturile de vedere au un aport extraordinar la orientarea in spatiu, chiar daca este vorba de resturi ale functie optice ce nu depasesc posibilitatea distingerii luminii de intuneric cu pastrarea localizarii corecte a directiei de unde vine lumina. Persoanele cu acest tip de resturi de vedere reusesc sa determine pe baza diferentelor de luminozitate o serie de elemente din spatiul inconjurator, valorificandu-le in orientare. O conditie pentru utilizarea adecvata a acestor resturi de vedere in orientarea spatiala rezida in posibilitatea interpretarii rapide si cu acuratete a impresiilor optice vagi. Numai in cazul acesta informatiile optice

23

dobandesc o semnificatie si pot fi incluse in rezolvarea unor probleme puse de orientarea spatiala. Deseori interpretarea semnalelor de lumina-intuneric este posibila numai in colaborare cu alta modalitate senzoriala. Numai n cazul acesta informatiile optice doabndesc o semnificatie si pot fi incluse in rezolvarea unor probleme puse de orientarea spatiala. Deseori n interpretarea semnalelor de lumina-ntuneric este posibila numai n colaborare cu alta modalitate senzoriala. Persoanele considerate cu cecitate, care prezinta nsa resturi de vedere de ordinul perceptiei vizuale, sunt mai avantajate fata de cele cu cecitate totala. De exemplu perceperea mirosului de benzina duce la recunoasterea acestui obstacol (masina) si ocolirea lui. Este cu totul gresita parerea ca orbii isi pot desfasura activitatea n ntuneric. n astfel de conditii, persoana cu deficienta vizuala este lipsita si de acele semnale optice auxiliare care ii pot usura orientarea n ambianta sa cotidiana. Orientarea pe baza restului de vedere prezinta numeroase particularitati individuale, determinate de diferiti factori. Astfel, de exemplu, natura afectiunii vizuale poate afecta profund orientarea. Un scotom central duce la pierderea totala a acuitatii vizuale, ramnnd nealterata vederea periferica. Dimpotriva, retinita pigmentara cauzeaza ngustarea centripeta a cmpului vizual (cmp vizual de tip teava de pusca), cu alterarea profunda a vederii periferice si implicit a orientarii spatiale pe baze optice. Rolul simtului olfactiv n orientarea spatiala este n mod normal destul de redus, manifestndu-se numai n unele situatii exceptionale. Cinele se orienteaza n mod esential dupa miros si n acest fapt rezida una din cele mai mari dificultati n dresarea cinilor conducatori pentru orbi, deoarece este necesara o restructurare a dominatei senzoriale. Ei vor trebui sa aprecieze vizual si nu olfactiv o situatie spatiala pentru a face fata cerintelor orientarii persoanei conduse. Pentru persoanele lipsite de vedere, si mai cu seama pentru cei cu surdo-cecitate, olfactia dobndeste o semnificatie deosebita, furniznd de la distanta o serie de informatii pretioase pentru orientare.Astfel se stie ca persoanele cu cecitate care se deplaseaza ntr-o localitate gasesc sprijin senzorial n unele repere caracteristice pentru traseul respectiv. Desigur, toate indiciile olfactive trebuie sa actioneze n strnsa legatura cu informatiile provenite pe calea altor tipuri de sensibilitate, pentru a fi mai exacte si mai eficiente din punct de vedere practic. n orientarea la distanta sunt implicati si receptorii termici ai analizatorului cutanat, mai ales termoreceptorii pentru caldura. Intensitatea caldurii radiante si directia dinspre care

24

se percepe poate furniza informatii n legatura cu distanta si directia unor repere n orientarea spatiala. Chiar si n cazul cecitatii totale, pozitia soarelui poate fi determinata pe baza senzatiilor de temperatura, iar localizarea unor obiecte/aparate ce degaja caldura sunt tot attea elemente ce concura la usurarea orientarii ntr-un spatiu necunoscut. Printre modalitatile orientarii spatiale care au constituit obiectul unor cercetari recente se numara mecanismele vestibulare. Beritov a efectuat experimente comparative, subiectii fiind copii normali de vrsta prescolara si de vrsta scolara mica, copii surzi cu functia vestibulara intacta sau nu, precum si copii cu cecitate. Probele experimentale care au fost efectuate de catre toti subiectii, legati la ochi, au constat n parcurgerea activa si pasiva a unor itinerarii. n prima situatie participantii au fost condusi de experimentator, executnd singuri miscarile necesare deplasarii, iar n a doua situatie stateau nemiscati, fiind transportati cu un scaun portabil. Ulterior erau pusi sa repete singuri tot drumul sau o portiune din traseu, respectiv sa gaseasca dintr-un punct al itinerarului punctul de plecare, binenteles tot cu ochii legati. Traseele au constat n anumite figuri geometrice si alte configuratii (triunghi, dreptunghi, cerc, semicerc, elipsa, etc). care au fost desenate pe dusumea, astejel nct ulterior s-au putut calcula precis toate abaterile. Rezultatele obtinute au demonstrat ca att scolarii ct si prescolarii din nvatamntul de masa sunt n masura sa repete fara greutati itinerarul, indiferent daca l-au parcurs n prealabil activ ( cu participarea senzatiilor kinestezice ale membrelor) sau pasiv (bazati numai pe proiectie labirintica). De asemenea ntr-o alta varianta elevii au vazut n prealabil traseul care trebuia parcurs cu ochii nchisi si n acest caz, performantele sunt mult imbunatatite fata de rezultatele obtinute dupa cunoasterea traseului doar pe baza informatiilor vestibulare, de unde reiese ca proiectia optica a acestor raporturi spatiale este mai precisa dect cea labirintica. Copiii surzi din categoria subiectilor cu functie vestibulara intacta s-au comportat n experiment ca si cei auzitori. n schimb cei cu surditate lipsiti de functia labirintica nu au putut face fata , nereusind sa reproduca traseul. Abia dupa un numar mare de repetari ncepe sa se manifeste orientarea corecta, nsa n aceste cazuri este vorba de interventia altor receptori si a nvatarii sociale. Ct priveste rezultatele elevilor cu cecitate, acestea au fost n toate variantele mai bune dect cele obtinute de copiii vazatori, remarcndu-se o mai mare fidelitate n mentinerea directiei si respectarea distantelor care trebuiau reproduse n experiment.

25

Dupa cum este stiut senzatiile auditive se caracterizeaza prin localizare partiala. Sunetele sunt localizate n functie de complexitatea si intensitatea lor la o distanta mai apropiata sau mai indepartata, iar diferenta de timp n receptia sunetelor cu urechea dreapta sau stnga (efectul binaural), precum si intensitatea si complexitatea sunetelor sunt semnale ale directiei sursei sonore. In aceasta privinta sunt posibile si determinari gresite. De fapt localizarea spatiala nu este conditionata numai de efectul binaural, ci si de ntreg complexul de date perceptive care servesc ntr-o situatie concreta la orientarea spatiala. Pentru exemplificarea acestei teze, Rubiunstein, relateaza datele unor observatii facute n cadrul unei conferinte care a avut loc ntr-o sala foarte mare, cuvntarile fiind transmise prin difuzoare instalate n stnga si n dreapata de-a lungul peretilor. O persoana cu cecitate prezenta la conferinta a stat tot timpul pe jumatate ntors, orientndu-se spre difuzor. Ghidndu-se excluisiv dupa informatiile auditive, a localizat si masa prezidiului n directia boxelor si a luat aceasta pozitie gresita. Autorul citat face remarca interesanta ca localizarea vocii vorbitorului era dependenta de perceperea figurii acestuia si nu de reprezentarea locului unde se afla. Era deci necesar sa-l vada si nu numai sa stie unde se afla pentru a avea localizarea exacta a acelei persoane. Cu alte cuvinte, cunoasterea abstracta nu influenteaza de la sine localizarea spatiala nemijlocita a sunetului. Dupa aproximativ doua ore, datorita unor eforturi cognitive, persoana cu cecitate a reusit sa determine singura localizarea vorbitorului printr-o concentrare pe plan mintal asupra situatiei spatiale date. Prin intermediul auzului, persoanele cu cecitate pot sa identifice unele surse sonore, iar dupa determinarea directiei si distantei acestora, ele devin repere n orientarea spatiala. Tot prin intermediul auzului pot fi localizate nsa si alte repere (obstacole), care nu sunt ele nsele surse sonore, dar de care se reflecta nsa undele sonore emise de anumite surse naturale sau artificiale. n virtutea acestui fapt, sunetul poate actiona ca o sonda, unda sonora ntorcndu-se modificata dupa reflectarea ei de catre obstacol (efectul radar). Dupa cum rezulta din cercetarile tiflopsihologice, n ceea ce priveste capacitatea de localizarea a sunetelor, nu exista deosebiri semnificative ntre persoane cu cecitate si persoane cu vederea nealterata. Valorificarea superioara n orientarea spatiala a informatiilor auditive de catre orbi trebuie pusa pe seama altor factori ca : atentie marita, acordarea unei semnificatii speciale informatiilor sonore, etc. Persoana cu cecitate apreciaza realitatea nconjuratoare ca un ascultator, asa cum omul normal o cunoaste prin excelenta ca un spectator. Dupa timbrul sunetelor, nevazatorul poate determina daca a intrat ntr-o ncapere care este mare asu mica, nalta sau joasa, plina sau goala etc.

26

C. Natura acustica a senzatiei de obstacol n legatura cu problema orientarii n spatiu a nevazatorilor, care a fost studiata din multiple puncte de vedere, asa-zisa senzatie de obstacol a trezit de multa vreme un interes teoretic deosebit. Ipotezele si teoriile cu privire la simtul obstacolului emise de diversi tiflopsihologi, au oscilat ntre negarea totala a existentei unei astfel de senzatii, pna la exagerarea extrema a rolului ei ( al saselea simt). Divergentele n explicarea mecanismului producerii senzatie de obstacol deriva din observatia justa ca manifestarea ei din punct de vedere subiectiv este deosebit de variata. Astfel senzatia de obstacol este descrisa de multe persoane nevazatoare ca fiind asemanatoare cu niste umbre sesizate n fata lor sau alaturi de ei; altii sutin ca percep atingeri usoare pe pielea fetei, ca isi dau seama de diferente in presiunea aerului, etc. Cert este ca acesta senzatie difuza este localizata subiectiv n regiunea fetei, tmplelor, ochilor si fruntii si semnaleaza la o distanta mai mare sau mai mica prezenta unor obiecte (obstacole). Senzatia de obstacol spre deosebire de modalitatile receptive bine distincte, este de intensitate slaba si furnizeaza informatii vagi, nepermitnd determinari precise n ceea ce priveste marimea si forma obiectului sesizat, nici n privinta distantei exacte la care se afla, avnd deci o valoare cognitiva redusa. n orientarea spatiala dobndeste un rol nsemnat, permitnd surprinderea de la distanta a prezentei unor obstacole, urmata de reactii adecvate (oprire, ocolire). Teoriile care ncearca sa explice natura senzatiei de obstacol se pot clasifica n urmatoarele grupe: teorii care considera senzatia de obstacol ca fiind o manifestare a senzatiilor cutanate. Pornind de la constatarea ca ea se localizeaza n regiunea faciala, adeptii acestei teorii sustin ca ar avea la baza senzatii de temperatura, mai ales de rece (sesizarea temperaturii obstacolelor) sau de atingere-respingere (aerul avnd rol de mediator ntre obiect si subiect); teorii care sustin natura acustica a senzatiei de obstacol, explicnd perceperea la distanta a obstacolelor prin receptionarea sunetelor reflectate teorii eclectice. In acceptiunea acestor teorii, fenomenul este interpretat ca fiind dat de un complex de senzatii de natura diferita, participnd cu prioritate senzatii cutanate si auditive, dar si senzatii vibratile, olfactive, etc.

27

Pentru a verifica aceste ipoteze s-au efectuat urmatoarele experimente n mai multe variante (Supa & Cotzin): I. n prima varianta subiectii nevazatori si vazatori (acestia din urma erau legati la ochi) s-au deplasat de la distante variabile n directia unui paravan, cu indicatia sa mearga spre acest obstacol pna ce vor simti prezenta lui, semnaliznd acest moment imediat prin ridicarea minii. Apoi trebuiau sa nainteze n continuare, asa ca sa ajunga ct mai aproape de paravan, evitnd nsa atingerea lui sau o eventuala coliziune. Subiectii cu vedere normala dupa cteva exercitii preliminare au sesizat obstacolul de la distanta de circa 1 metru si s-au apropiat de el pna la 30 cm. Nevazatorii au obtinut rezultate mai bune. II. ntr-o a doua varianta a experimentului a fost exclusa receptia cutanata din regiunea fetei, gtului si minilor prin nfasurarea acestor regiuni dermice. Totusi subiectii si-au pastrat capacitatea perceperii obstacolului, ceea ce dovedeste ca n cazul senzatiei de obstacol, nu este vorba de senzatii dermice. III. n schimb ntr-o a treia varianta, cnd au fost estompate zgomotele pasilor (subiectii paseau desculti pe un covor), rezultatele au fost cu mult mai slabe. Senzatia de obstacol a disparut complet cnd s-a procedat la excluderea auzului (astuparea urechilor) sau la mascarea zgomotului pasilor prin alte sunete transmise la urechile subiectilor printr-un microfon. De aici s-a tras concluzia ca senzatia de obstacol este de natura acustica, iar stimularea aurala constitue conditia necesara si suficienta pentru producerea ei. Deosebit de interesante sunt rezultatele unui experiment de control, efectuat de aceiasi autori, n cadrul caruia experimentatorul se apropia cu un microfon de obstacol, iar subiectul izolat ntr-o cabina urmarea auditiv sunetele transmise prin casti. Si n aceste conditii s-a putut determina momentul apropierii de obstacol. Din aceste date rezulta ca pentru persoanele cu cecitate semnalele obstacolului sunt constituite de diverse sunete reflectate si receptate auditiv, chiar daca aceasta stare de fapt nu poate fi constientizata mereu. Se pare ca la persoanele cu surdo-cecitate senzatia de obstacol are o eficienta mai redusa, iar manifestarea ei se explica prin senzatiile vibratile care compenseaza partial auzul. D. Mobilitatea n orientarea spatiala Problema mobilitatii si a antrenamentului mobilitatii a fost abordata mai ales din punct de vedere practic, incluzndu-se n toate programele de reabilitare a nevazatorilor, exercitii de mobilitate. Antrenamentul mobilitatii este organizat n functie de vrsta

28

persoanei, de momentul instalarii cecitatii, etc. Se urmareste treptat extinderea deplasarilor independente , binenteles cu respectarea conditiilor de securitate personala n deplasare. Pentru a se putea deplasa sunt folosite diferite mijloace cum ar fi bastonul alb mobil sau cini conducatori. Antrenamentul mobilitatii nu vizeaza numai aspecte practice si tehnice, ci urmareste totodata stimularea dorintei de miscare si de depasirea a obstacolelor, de dezvoltarea a autonomiei personale. E. Compensarea deficienei vizuale Este nainte de toate un proces de adaptare, fenomen curent i n absena deficienelor n general. Este fenomenul care apare ca rspuns la condiiile externe. n condiiile deficienei pentru adaptare sau readaptare sunt mobilizate disponibiliti care ar fi rmas neutilizate. Compensarea exprim capacitatea sistemului biologic de a rezista la perturbaii; fenomen de structurare sau restructurare a schemelor funcionale, de mobilizare a surselor energetice ale organismului n lupta mpotriva deficienelor congenitale sau dobndite. Compensarea se realizeaz prin mijloace naturale ale organismului, dar i prin mijloace tehnice (ochelari, lupe, aparate opto-electronice care i ajut pe cei cu cecitate nocturn, ochelari cu celule fotosensibile ce transform sursa de lumin n sunete pentru a facilita orientarea). La nevztori consecinele orbirii se manifest ntr-o manier comun, dar i difereniat ntre cei congenitali i cei ce-au dobndit cecitatea: la congenitali lipsa total a reprezentrilor vizuale face ca de la natere s se structureze o schem funcional fr participarea vederii, o echilibrare la nivelul analizatorilor valizi care s compenseze absena analizatorului vizual. se stabilete de la nceput o dominan tactilo-motorie i auditiv-motorie, dei procesul de instrucie este mai dificil la cei congenitali, unii specialiti spun c se lucreaz mai uor cu acetia pentru c apar dezechilibre la nivelul personalitii; la nevztori n elaborarea mecanismelor compensatorii gsim aceleai procese nervoase ce stau la baza organismului normal, dar ele apar din alte relaii mbinnduse n mod original, apar altfel organizate; restructurrile ce au loc nu atrag crearea de substituiri morfologice, ci doar crearea de funcii adaptative noi prin includerea dominant a analizatorului tactil-auditiv i formarea de imagini mentale pe baza acestora;

29

n cecitatea survenit reprezentrile fiind pstrate ele particip la structurarea i ntregirea imaginilor senzoriale; este vorba de o restructurare a schemei funcionale realizndu-se cu participarea reprezentrilor vizuale pe care le au;

deosebirea este n plan psihologic ntre cei la care cecitatea survine brusc i cei la care survine dup o evoluie lent; n cea care survine brusc dezechilibrul cuprinde stereotipiile cunoaterii i orientarea n modalitatea optic, consecinele sunt mai grave; la ceilali funciile vederii pot fi transferate treptat analizatorilor valizi ntmpinnd momentul critic;

n procesul compensrii n afara analizatorilor particip i memoria, atenia i gndirea (prin operaiile lor fundamentale i prin analiza i sinteza datelor percepute). La ambliopi compensarea se realizeaz prin exerciii polisenzoriale, dar acestea trebuie s se subordoneze activitii vizuale i nu s nlocuiasc analizatorul vizual, trebuie nvai s-i foloseasc potenialul vizual existent. VIII Alfabetul Braille
-

Nevazatorii folosesc un sistem de scriere si citire special, in care functia dominanta o are analizatorul tactil-kinestezic. Au fost mai multe preocupari de a crea un sistem de scriere accesibil orbilor. Cel mai cunoscut si mai eficient a fost realizat in 1809 de Louis Braille, nevazator in urma unui accident, inspirndu-se din scrierea secreta a unui capitan din armata franceza. El a realizat un alfabet format din 76 de semne diferite, fiecare semn fiind alcatuit din 1-6 puncte. Ulterior a perfecionat sistemul i a realizat 64 de combinaii prin combinarea celor 6 puncte

Sunt implicati analizatorii: a. Auditiv realizeaz discriminarea fonematic i nvarea corect a sunetului b. tactil realizeaz descompunerea cuvntului n foneme i nelegerea lui ca unitate semantic c. kinestezic
d.

verbo-kinestezic, ambii analizatori sunt implicai n transpunerea n scris i citit

n plan funcional Braille ofer acleai posibiliti de exprimare grafic ca i alfabetul exist posibilitatea ca imaginea tactilo-grafic s permit o legtur nemijlocit ntre

30

cuvnt i imaginea concret a obiectului, sistemul de reprezentare este unitar fapt ce faciliteaz conceptualizarea n sistemul Braille se folosesc csue/celule, fiecare celul este alctuit din 6 puncte dispuse cte 3 n 2 coloane paralele
4 5 6 1 2 3

este alctuit pe principiul decadelor i vom avea: Decada I: a,b,c,d,e,f,g,h,i,j, ele se realizeaz din combinarea punctelor 1,2,4,5, dup cum urmeaz: a=1; b=1+2; c=1+4; d=1+4+5; e=1+5; f=1+2+4; g=1+2+4+5; h=1+2+5; i=2+4; j=2+4+5; Decada II: k,l,m,n,o,p,q,r,s,t, ele se formeaz din punctele decadei I la care se adaug 3; k=a+3etc Decada III: pentru romn u,v,x,y,z, ele se obin din 3+6 la decada I; u=a+3+6 etc Decada IV: ,,,,,w, se formeaz cu +6 la semnele din decada 1, =a+6

marcarea majusculelor se face printr-un semn particular din 4+6 care preced litera pentru cifre se folosesc semne decadei I la care se adaug n fa un semn particular format de punctele 3,4,5,6 Scrierea se realizeaz n relief prin schimbarea poziiei a 6 puncte existnd 64 de

combinri posibile. Aceste litere (1mm i 2,5 distan ntre ele corespunztor pragului maxim al sensibilitii tactile) se fac pe o foaie special (mai groas i mai consistent). n scrierea Braille, litera scrisa nu este similara cu litera citita, ultima fiind opusul imaginii celei dinti. Scrierea se face de la dreapta la stnga, citirea se face invers. Se foloseste o placuta cu casute in care se pot intepa, cu punctatorul. Din cauza deficientei lor, aceste persoane simt nevoia unei ordini depline, a asezarii si pastrarii obiectelor in locuri bine delimitate, bine stiute, pentru a fi usor gasite. Ei sunt disciplinati si manifesta autocontrol fata de comportamentele proprii, pentru a se adapta si corela mai bine cu cei din jur. Pentru a citi nevztorii trebuie s-i formeze o imagine tactil a literei, iar n scris trebuie s-i formeze o schem motorie (mai greu ntruct pentru imaginea motorie contactul direct lipsete). Din cauza efortului depus pentru nepare i pentru trecerea de la o csu la alta viteza scrierii este mai redus dect cea n alb negru. n scriere analizatorul motor i cel

31

kinestezic au rolul cel mai important, dar i cel auditiv are rol de control, auxiliar (ritmicitatea zgomotelor la nepare, poate sesiza unele modificri) IX.Recuperarea deficienilor de vedere Daca in deceniile trecute a fost sustinut aproape exclusiv principiul protectie optice, acum punctul de vedere s-a schimbat. Bangerter sustine ca ambliopia duce la o subdezvoltare functionala optica , atat la nivelul receptorului cat si la nivel cortical (inhibitie centrala). Trebuie urmarita imbunatatirea conditiilor de receptie prin dezvoltarea interpretarii informatiilor vizuale. Astfel ca si disciplina de specialitate apare educatia vizuala care consta in utilizarea sistematica a vederii reziduale. Educatia se poate realiza in cadrul activitatilor zilnice la diferite discipline pe de o parte si pe de alta parte prin activitati speciale efectuate de specialisti de cel putin 2-3 ori pe saptamana. Exercitiile care sunt individualizate si progresive vizeaza dezvoltarea perceptiei vizuale a formei, pozitiilor, reliefului, culorii si distantei. Capacitatea valorificarii optime a restului de vedere nu apare spontan ci se dezvolta pe baza exercitiului sistematic si organizat. In timp ce copilul normal parcurge etapele normale ale formarii capacitatii vizuale in copilaria timpurie, cel cu deficiente de vedere trebuie sa recupereze unele din aceste etape mult mai tarziu in perioada scolaritatii. Exercitiile pentru dezvoltarea perceptiei vizuale cuprind o gama bogata de metode si procedee, dintre care unele presupun aplicarea unei aparaturi speciale, iar altele sunt mai simple, deosebindu-se putin de o activitate de joc. Prin aceste exercitii se urmareste antrenarea si reeducarea legaturii functionale dintre datele perceptiei vizuale si cele furnizate de alte modalitati receptive, in primul rand cu cea tactil-kinestezica, pastrndu-se insa tot timpul rolul dominant al informatiei vizuale. n cazul ambliopilor se acioneaz n primul rnd pentru ocrotirea vederii restante, prin limitarea activitii vizuale i evitarea condiiilor de munc ce ar putea duna vederii. Se urmrete: - conservarea vederii, folosirea ei n condiii optime, nvarea elevilor s-i foloseasc posibilitile vizuale i dezvoltarea capacitii de percepere activ i sistematic. - dezvoltarea ncrederii n sine i a unui nivel de aspiraie potrivit cu posibilitile lui, - nlturarea sentimentelor de inferioritate, - dezvoltarea funciilor vizuale superioare prin sporirea ateniei vizuale, a memoriei vizuale, a gndirii, imaginaiei.

32

- trebuie evitate att suprasoliciatarea ct i supraprotecia vizual. n cazul nevztorilor recuperarea urmrete: formarea i dezvoltarea deprinderilor de autongrijire, de percepere a mediului ambiant, de orientare n spaiu i timp( prin stimularea i dezvoltarea simurilor existente i prin folosirea de repere i mijloace auxiliare cum ar fi: numrul de pai, vibraii, baston alb, ritm biologic), nvarea scris-cititului n Braille i formarea unor capaciti de munc n vederea integrrii socio-profesionale. Recuperarea se individualizeaza in functie de caz pentru a stabili un echilibru rational al mecanismelor compensatorii, facand ca anumite mecanisme sa devina dominante si franand actiunea altora inutile sau daunatoare. Recuperarea nu se poate desavarsi numai prin exercitarea ei in procesul de invatamant, ci ea trebuie facuta permanent in functie de gradul de handicap al fiecarui copil. Deci, educatia trebuie facuta individual.

33