You are on page 1of 17

UNIVERSITATEA “1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ALBA IULIA Catedra de Patrologie şi Literatură Patristică

Viaţa, activitatea şi opera teologică a Sfântului Niceta de Remesiana în contextul ecumenicităţii patristice a secolelor IV-V
- lucrare de seminar Coordonator: ALIN ALBU Susţinător: Cristian Florea,
secţia Teologieanul II

asist. univ. drd.

Pastorală,

1

1.ASPECTE PRELIMINARE
• LITERATURA DACO-ROMANĂ. DELIMITĂRI ISTORICE ŞI CONCEPTUALE: O examinare a originilor literaturii române ce porneşte de la substratul getic şi se continuă cu adaosurile ocupaţiei romane, face dovada unui fond autohton în care spiritualitatea patristică se dezvoltă într-un moment de maxima importanţă pentru apariţia şi dezvoltarea întregului ansamblu de valori al culturii române perene1. În mod evident, cultura primelor secole creştine, impulsionată de contribuţia Bizanţului, găseşte la Dunărea de Jos o lume întărită în vechi reprezentări despre univers, pregătită pentru a primi învăţăturile apostolice, rezumându-se în a se dezvolta într-un fel de sinteză naturală şi inerentă în esenţa ei, oricâte incoerenţe de suprafaţă s-ar fi produs2. Astfel, combinaţia de „getism“, romanitate şi credinţă creştinortodoxă nu este atît de şocantă. De altfel, Zalmoxis era socotit de nu puţini dintre Părinţii creştini drept un povăţuitor acceptabil, fapt pentru care intoleranţa ce însoţeşte de obicei modificările de credinţă nu îi atinge pe geţi. Prin urmare, se pune întrebarea dacă încreştinarea românilor reprezintă o creştere organică de zalmoxism originar ce se completează şi se lămureşte prin învăţătura Evangheliei. Indiferent cum va fi fost „războiul confesional“, pare în afară de îndoială că
1

ALBA IULIA 2007

ALEXE, ŞTEFAN, ASIST., Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică din secolele al IV-lea şi al Vlea, în rev. „Studii Teologice”, seria a II-a, anul XXI, nr. 7-8, septembrie-octombrie, 1969, p. 61. 2 PR. IOAN G. COMAN, Scriitori bisericeşti din epoca străromână, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1979, p. 21.

2

doctrina culturală predominantă se menţine şi, deci, evoluţia se produce într-un fel mai degrabă conservator. Totuşi, vechimea acţiunii apostolice este evidentă, la rândul ei. Sigură înainte de autonomia aureliană a Daciei, căci aceasta va fi însemnat retragerea administraţiei dincolo de Dunăre, penetraţia creştină era, în anul 271, multiseculară, întrucât începuse cu misiunea Sfântului Apostol Andrei în „Sciţia” şi la traci, în vremurile de dinainte de împăratul Traian. Indistinct între cultele Daciei imperiale, creştinismul rămâne, în epoca post-provincială, o formă de identitate etnică, de vreme ce potrivirea lui cu doctrina lui Zalmoxis pare a fi fost atât de impunătoare. Astfel încît, a gândi patristic însemna aici, către anul 300 d. Hr., a resuscita un fond ireductibil şi, totodată, a fi latin. Acesta este un paradox, de fapt paradoxul romanităţii fără imperiu, cum trebuie să fie socotit sensul autohtonităţii de după Aurelian, detectabil din Evul Mediu până târziu. Dar mai mult chiar, un astfel de proces se îngăduie şi chiar se însoţeşte cu „barbarizarea” produsă prin „întoarcerea Dacilor liberi”. Renaşte ritualul păgân şi chiar dacă menţionat decât prea sumar în dovada scrisă, aceasta nu înseamnă decât o altfel de evoluţie, căci Romaniile orientale sunt în esenţă ţărăneşti, iar din punct de vedere cultural, se exprimă cu precădere oral3. Astfel, se poate spune, fără a greşi, că în spaţiul lui Burebista literatura e încă determinată de spiritul getic, muzical şi oral. Totuşi, o creaţie cultă există mai presus decât genurile populare; ea ajunge la o formă canonică, documentând scriitori şi chiar „şcoli“ dacă nu chiar o schiţă de curent literar proto-român, având drept trăsături o romanitate în termen danubian şi carpatic şi o prelungire locală, înfăptuită prin dezvoltare de substanţă autohtonă ce se produce, în unele spaţii, doar prin creştinism. Astfel, literatura română începe prin a fi şi creaţie de limbă latină alături de tainica literatură vorbită, ce urma şirul indistinct al vorbelor ce s-au risipit4.

3 4

Ibidem, p. 36. Ibidem, p. 36-37.

3

2.CUPRINSUL LUCRĂRII
1. SFÂNTUL NICETA DE REMESIANA, EXPONENT AL ECUMENICITĂŢII PATRISTICE DIN TIMPUL SĂU: Desfăşurându-şi activitatea în a doua jumătate a secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea, într-un ţinut aşezat la punctul de întretăiere a două culturi, greacă şi latină, Sfântul Niceta de Remesiana, prin aşezarea scaunului său episcopal, prin cultura sa, prin entuziasmul său misionar şi prin grija deosebită faţă de păstoriţii săi, de a-i întări în credinţa cea adevărată şi de a-i apăra de ideile eretice şi de practicile păgâne, se încadrează între figurile de seamă ale promovării ecumenicităţii în Biserica din vremea sa5. Scrierile sale îl înfăţişează nu numai ca pe un erudit, dar şi ca pe un adevărat păstor, cu dragoste caldă faţă de fiii săi sufleteşti. Prin opera sa, de largă întindere, el face legătura atât cu Orientul creştin, cât şi cu Occidentul. Operele sale, cu profil catehetic, se inspiră din Sfântul Chiril al Ierusalimului, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Grigorie Taumaturgul şi Sfântul Ciprian al Cartaginei. La rândul său, Sfântul Niceta l-a inspirat pe Martin de Braccara († 580), panonian de origine, a cărui activitate episcopală s-a desfăşurat în extremităţile Occidentului, în nordul Portugaliei. În predica sa, Sfântul Niceta se adresează „oricărui om, atât celui liber, cât şi sclavului, atât bărbatului, cât şi femeii, bogatului şi săracului,

5

ASIST. ŞTEFAN ALEXE, op. cit., p. 459.

4

romanului şi celui de alt neam”, silindu-se, îndeosebi, ca şi „minţile simple să poată lua aminte şi să reţină”6. El vorbeşte nu „ex proprio ingenio”, ci culegându-şi învăţătura „din învăţătura Sfintei Scripturi”. Sfânta Scriptură este pentru Sfântul Niceta, la fel ca şi pentru toţi Părinţii contemporani lui, izvorul proaspăt al învăţăturii de credinţă şi autoritatea fundamentală în materie de dogmă. Al doilea izvor al credinţei sale, pe care se sprijină în argumentarea teologică, îl reprezintă Sfânta Tradiţie, adică autoritatea Sinodului Ecumenic de la Niceea şi autoritatea Părinţilor Bisericii care au formulat doctrina ceea adevărată, întemeiaţi fiind pe Sfânta Scriptură. Sfântul Niceta de Remesiana se înscrie printre cei mai destoinici apărători ai Bisericii Ortodoxe împotriva arianismului, macedonianismului şi superstiţiei păgâne, infiltrate uneori în credinţa creştină. El insistă asupra dogmei Sfintei Treimi, făcând din ea „regulă a credinţei”, pe care Sfinţii Apostoli au primit-o de la Domnul şi pe care au predat-o urmaşilor ca pe o singură „credinţă în Treime”7. Tratatul „Despre Sfântul Duh”, alcătuit „pentru luminarea minţii”, pentru cei care erau amăgiţi de macedonieni sau de partizanii acestora, este o contribuţie însemnată la efortul comun al Părinţilor de a lămuri masele de credincioşi de toate categoriile, asupra Persoanei a treia a Dumnezeirii şi a rolului său proniator în Biserică. Duhul Sfânt eliberează şi sfinţeşte, creează şi dă viaţă, cunoaşte toate din veci şi descoperă, este pretutindeni şi umple toată lumea, este mângâietorul tuturor, este bun şi drept, iartă păcatele şi dă viaţă veşnică, adunându-i pe creştinii de pretutindeni într-o singură adorare. Duhul Sfânt îmbrăţişează cu aceeaşi dragoste dumnezeiască toată lumea, spune Sfântul Niceta, îndreptând-o spre iubirea lui Dumnezeu şi spre libertatea harică. El a fost prezent la crearea lumii, a grăit prin profeţi, a sfinţit trupul în care S-a întrupat Cuvântul, din plinătatea Lui au primit Apostolii „har peste har” (Ioan 1, 16); este prezent în lume ca duh al înfierii, ca izvor al sfinţeniei, ca lumină a sufletului, ca împărţitor al darurilor, ca unul care înnoieşte firea cea zidită de Dumnezeu, lucrează veşnicia prin Taina Botezului. Aşadar, prin prezenţa Sa în
6 7

Ibidem, p. 471-474. Ibidem, p. 479.

5

Biserică, Duhul Sfânt împlineşte un rol ecumenic, aducându-i pe toţi creştinii într-o singură închinare a Treimii8.

2. VIAŢA ŞI ACTIVITATEA SFÂNTULUI NICETA DE REMESIANA: Sfântul Niceta de Remesiana a trăit în a doua jumătate a secolului al IVlea şi primul sfert al secolului al V-lea, într-o regiune de legătură între lumea răsăriteană şi lumea apuseană. Daco-roman de neam, el a folosit în opera sa misionară şi literară, limba latină. Cele două călătorii în Italia, prietenia cu Sfântul Paulin de Nola, activitatea misionară, dublată de o activitate culturală la mai multe neamuri din bazinul dunărean, sfinţenia vieţii sale, sunt câteva din elementele care îl poziţionează pe Sfântul Niceta printre marile figuri bisericeşti ale epocii sale, cunoscute pentru activitatea lor ecumenică9. a. Cadrul istorico-geografic: Oraşul Remesiana se afla pe marele drum militar care traversa centrul Illiricului, legând Europa apuseană cu Constantinopolul. Se pare că oraşul a fost întemeiat de împăratul Traian (98-117), numele pe care la primit atunci fiind Respublica Ulpianorum. În prezent, pe vatra vechii cetăţi romane se află satul sârbesc Bela Palanka (cunoscut şi sub numele grecesc de Mustafa Paşa Palanca). Cetatea Remesiana era aşezată la aproximativ 30 km. est de oraşul Naissus (Niş), la o altitudine de circa 630 m., în apropiere de râul Nişava10. Din punct de vedere administrativ, Remesiana făcea parte din Dacia Mediterranea sau Inferioară, între Dacia Ripensis şi Dardania, iar din punct de vedere bisericesc, în vremea Sfântului Niceta, ţinea de Mitropolia de Tesalonic. Nu se cunoaşte nimic despre începuturile Episcopiei de Remesiana şi poate că ar fi rămas pierdută în uitare dacă
Ibidem. PR. IOAN G. COMAN, Introducere la teza de doctorat Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică din secolele al IV-lea şi al V-lea (Ştefan Alexe), în rev. „Studii Teologice”, seria a II-a, anul XXI, nr. 7-8, septembrie-octombrie, 1969, p. 455. 10 ASIST. ŞTEFAN ALEXE, op. cit., p. 463.
8

9

6

nu ar fi fost ilustrată de Sfântul Niceta şi dacă nu ar exista dovada că un alt episcop al acestei eparhii, Diogenianus, a luat parte la Sinodul de la Efes (449), ţinut în legătură cu problema monofizită. b. Numele Sfântului Niceta: Numele de Niceta derivă din substantivul grecesc νικητης, după cum termenul „patriarcha” derivă din πατριάρχης. Manuscrisele au păstrat acest nume sub formele Nicaeas, Niceas, Nicetas, Nicetus şi Nicetius, fiind adesea confundat cu numele lui Nicetas de Aquileea sau cu cel al lui Nicetius de Trier. Dezbaterile în jurul numelui şi operelor Sfântului Niceta au fost rezumate de cercetătorul A. E. Burn, care a publicat, în anul 1905, pe baza manuscriselor cunoscute până la el şi pe baza discuţiilor purtate asupra unora dintre aceste manuscrise, un studiu cuprinzător, sub formă de Introducere la prima ediţie completă a operelor episcopului din Remesiana11. c. Biografia propriu-zisă: Informaţiile despre viaţa şi activitatea Sfântului Niceta de Remesiana sunt destul de reduse ca număr. În acest sens, Ghenadie de Marsilia († 492 ~ 505) şi Cassiodor († cca. 583), vorbesc despre opera literară a Sfântului Niceta de Remesiana, iar episcopul Romei, papa Inocenţiu I († 417) şi episcopul Germinius de Sirmium îi menţionează numai numele. Singurul care oferă o serie de detalii preţioase la profilul moral şi activitatea Sfântului Niceta este Sfântul Paulin de Nola. Aceste coordonate au permis conturarea personalităţii Sfântului Niceta de Remesiana, desprinderea coordonatelor gândirii şi acţiunilor sale şi relevarea rolului său în istoria Ortodoxiei ecumenice. Astfel, după cum arată şi mărturiile contemporane, între episcopii misionari care au dezvoltat o activitate mai intensă, mai rodnică şi mai îndelungată asupra elementului romanic din regiunile dunărene, a fost, fără îndoială, Sfântul Niceta, episcopul Remesianei (367-414), personalitatea cea mai distinsă a acelor regiuni în a doua jumătate a veacului al IV-lea şi la începutul celui de-al V-lea12.
Ibidem. PR. PROF. DR. MIRCEA PĂCURARIU, Sfinţi daco-romani şi români, Iaşi, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, p. 91.
11 12

7

Acest mare episcop misionar a muncit la încreştinarea elementelor daco-besse, prin scris şi viu grai, vreme de peste patruzeci de ani de rodnică păstorire. El a ţinut o strânsă legătură cu viaţa culturală latină a Apusului, spaţiu în care a făcut mai multe călătorii, după cum dovedesc scrierile prietenului său, Paulin de Nola, episcop, poet şi scriitor binecunoscut al acelor timpuri. Astfel, după mărturia lui Paulin, pe Niceta îl găsim la Roma în jurul anilor 367, 398 şi 40213. Sfântul Niceta de Remesiana va păstori într-un moment istoric în care se derulau importante chestiuni de ordin bisericesc şi misionar în regiunea balcano-dunăreană Astfel, în anul 379, Graţian, împăratul Apusului, cedează două dieceze civile ale Illiricului, Dacia şi Macedonia, colegului său din Răsărit, Teodosie I. Conform mentalităţii ce începea să domnească atunci în Orient, această schimbare administrativă a trebuit să aducă cu sine şi anexarea bisericească a provinciilor cedate la scaunul Bizanţului. Astfel, pentru a-şi menţine jurisdicţia bisericească asupra acestor provincii şi pentru a stăvili oarecum tendinţele expansioniste ale episcopului Bizanţului, pe care al II-lea Sinod Ecumenic (381) îl ridică la rangul de prim-episcop al Răsăritului, Papa Damasus înfiinţează Vicariatul Apostolic de Thessalonic, dând largi puteri jurisdicţionale titularului acestui scaun peste mitropoliţii şi episcopii provinciilor anexate, care de acum înainte vor purta numele de Iliricul Oriental14. Referitor la acest context, o serie de istorici români de confesiune greco-catolică susţin presupunerea că în asemenea chestiuni a venit Niceta de Remesiana la Roma, pentru a-l consulta pe Papa şi pentru a lua dispoziţii de la acesta cu privire la situaţia episcopilor latini din acele provincii. În acest context istoric, invazia barbarilor goţi şi huni era în plină desfăşurare. Oraşele aşezate de-a lungul Dunării au fost devastate şi în parte distruse. Episcopii lor se refugiază în interiorul imperiului. Episcopul din Sirmium se refugiază la Thessalonic, unde s-a aşezat şi Prefectura Pretoriului Iliricului. Pe episcopul din Aquae îl găsim mai târziu la Meridianum, în Tracia. E just să presupunem că Sfântul Niceta, mai curajos decât confraţii săi în păstorire şi stimat şi venerat chiar de invadatorii goţi şi
13 14

Ibidem, p. 93. Ibidem.

8

huni, a ţinut să obţină o delegaţie specială pentru a putea păstori şi pe credincioşii provinciilor abandonate, ca să nu calce dispoziţia canonului 3 al Sinodului II Ecumenic, ţinut de curând la Constantinopol, canon care oprea ca un episcop să-şi extindă jurisdicţia asupra eparhiilor care nu-i aparţin de drept15. Mare confuzie a produs în provinciile dunărene şi erezia lui Arie, îmbrăţişată de mulţi episcopi din acele părţi. Astfel, Niceta, ca episcop ortodox, a trebuit să ia atitudine faţă de episcopii trădători ai adevăratei Ortodoxii. Cu ocazia vizitelor sale la Roma, Niceta a trecut întotdeauna şi pe la prietenul său, Paulin de Nola, personaj în legătură cu toate personalităţile mari ale Apusului de atunci: Sulpiciu Sever, Melania Romana, Sfântul Hieronim, Fericitul Augustin etc. Prin Paulin cunoaşte Niceta produsele literare ale Apusului latin, între altele Viaţa Sfântului Martin de Tours, apostolul Galiei, scrisă de Sulpiciu Sever, poet şi literat de seamă16. La Nola, Niceta vizitează minunatele clădiri, bazilici şi ospicii pentru săraci, ridicate de Paulin din averea sa, în cinstea Sfântului Felix, preot martir, încreştinătorul Nolei. În cele două poezii, scrise de Paulin în onoarea prietenului său Niceta (Carmen XVII şi XXVII), e descris amănunţit cu cât interes Niceta cerceta picturile care împodobeau cele trei bazilici ridicate de Paulin. Călătoria de întoarcere în Dacia, Niceta n-o face pe la Ancona, punctul cel mai apropiat de Peninsula Balcanică, ci trece prin Apulia, pe la Bari, Brindisi, Lecce, Otranto, unde ia legătură cu numeroase cete de monahi, cu care cântă împreună imne de preamărire lui Dumnezeu. Numele Sfântului Niceta de Remesiana este legat de istoria Bisericii noastre strămoşeşti, îndeosebi pentru contribuţia sa la răspândirea creştinismului pe teritoriul de formare al poporului român. De asemenea, prin scrierile sale întocmite în limba latină, care au apărut şi în traducere românească, s-a îmbogăţit patrimoniul spiritual al teologiei ortodoxe româneşti17.
15

PR. IOAN G. COMAN, Scriitori bisericeşti din epoca străromână, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1979, p. 79.
16
17

EPIFANIE NOROCEL, Pagini din istoria veche a creştinismului la români, Buzău, p. 61. Ibidem, p. 68.

9

Totodată, numele Sfântului Niceta de Remesiana este strâns legat de cetatea în care acesta a păstorit, fiind păstorul acestei cetăţi între anii 366-414. d. Sfântul Niceta de Remesiana - Portretul Ierarhului şi al Sfântului: Admiraţia faţă de lucrarea misionară a Sfântului Niceta este una dintre liniile dominante ale prieteniei Sfântului Paulin, însă el este mişcat mai ales de efortul acestuia spre desăvârşire, de a se apropia de Dumnezeu. Numeroasele citări din Sfânta Scriptură denotă că cei doi prieteni au dezbătut îndelung pe această temă. Paulin de Nola precizează faptul că Sfântul Niceta petrecea o viaţă de adevărat monah, „fugind de lume către bolta cerească”, urcând pe treptele desăvârşirii. El este numit pe bună dreptate „biruitor al trupului”, întrucât se străduia, prin necontenite exerciţii spirituale, să privească pe Hristos Dumnezeu, prin lumina unei credinţe puternice. Sfinţenia vieţii şi caracterul său integru se impun prietenului nolanez. Nu se cunoaşte nimic despre sfârşitul Sfântului Niceta. În orice caz, în anul 414 era încă în viaţă, fiind amintit de episcopul Romei, Inocenţiu I, într-una din Scrisorile sale. Martirologiile romane îl sărbătoresc la 7 ianuarie. În Mineiul ortodox este trecut la data de 15 septembrie, sub numele de Nichita Romanul. În Peninsula Balcanică, Sfântul Niceta a fost cinstit ca sfânt şi după aşezarea sârbilor în fosta sa eparhie. O mănăstire cu hramul Sfântului Niceta era restaurată şi înzestrată cu un cătun de vlahi, în anul 1308, de către regele Ştefan Uroş al II-lea Milutin (1282-1321)18. 3. OPERELE SFÂNTULUI NICETA DE REMESIANA CONŢINUTUL LOR DOCTRINAR ŞI PRACTIC: ŞI

Dacă documentele externe cu privire la activitatea misionară a Sfântului Niceta sunt puţine la număr şi destul de controversate, în schimb informaţia privind producţia sa literară pare să fie relativ abundentă. Desigur că pe lângă predica vorbită, Sfântul Niceta s-a slujit în activitatea sa pastorală îndelungată şi de opere scrise. Unele dintre aceste opere s-au pierdut, din altele s-au păstrat numai câteva fragmente, iar altele s-au păstrat în întregime. Moştenirea
18

Ibidem, p. 81.

10

literară a Sfântului Niceta, ajunsă până la noi, îl înfăţişează pe autor ca pe un erudit al timpului, astfel că aprecierea pe care Sfântul Paulin de Nola o face pritenului său, numindu-l „foarte învăţat – doctissimus”, nu era gratuită, sau o simplă figură de stil19. Opera Sfântului Niceta de Remesiana, care i-a adus celebritatea, este un catehism, alcătuit pentru cei ce se pregăteau să primească Taina Botezului, intitulat Libelii instructionis („Cărticele de învăţătură”) sau Instructio ad competentes („Învăţături pentru candidaţii la Botez”)20. Totodată, cercetătorii au atribuit paternitatea literară a Sfântului Niceta de Remesiana şi pentru lucrările: De diversis appellationibus („Despre diferitele numiri ale Domnului”), De vigillis servorum („Despre privegherea robilor lui Dumnezeu”), De psalmodiae bono („Despre folosul cântării de psalmi”) şi celebrul imn Te Deum laudamus („Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm”). După conţinutul şi după scopul cu care şi-a elaborat Sfântul Niceta operele sale, ele pot fi împărţite în două categorii: unele, catehetice, prin care autorul a făcut cunoscută doctrina creştină, catehumenilor săi, sau a întărit în credinţa creştină pe fiii săi sufleteşti, apărându-i de rătăcirile ereticilor şi de influenţele superstiţiilor păgâne; altele, practice, referitoare la viaţa liturgică a comunităţii, participarea la slujbe, atitudinea în biserică, cântarea în comun sau ţinuta vestimentară. Din prima categorie fac parte: a. De diversis appellationibus: Lucrarea este un tratat dogmatic, cu ţinută de predică asupra numirilor date Mântuitorului Iisus Hristos în Sfânta Scriptură. Având o nuanţă polemică împotriva arienilor, este o predică dogmatică cu aplicaţii morale; nu lipseşte elementul practic, dar raportarea continuă la Hristos nu e îmbinată cu sfaturi sau indicaţii pozitive, care să traducă mai efectiv în viaţă diferitele însuşiri imitabile ale lui Hristos. Predica e simplă, clară, metodică. Cele trei părţi: numele lui Hristos, semnificaţia acestor nume şi aplicarea în viaţă sunt bine închegate şi formează un tot unitar. b. De ratione fidei şi De Spiritus sancti potentia sunt două tratate dogmatice care făceau iniţial parte din catehismul De fide.
ASIST. ŞTEFAN ALEXE, op. cit., p. 480. PR. IOAN G. COMAN, Operele literare ale Sfântului Niceta de Remesiana , în rev. „Studii Teologice”, seria a II-a, anul IX, nr. 3-4, martie-aprilie, 1957, p. 484.
19

20

11

d. De Symbolo: Lucrarea reprezintă una dintre cele mai vechi tâlcuiri ale Simbolului de credinţă şi un monument de măiestrie catehetică. e. De agni paschalis victima; Lucrarea încearcă să motiveze data sărbătoririi Paştilor, propunând ca aceasta să nu se prăznuiască înainte de ziua a IX-a a calendelor lui aprilie (22 martie) şi nici după ziua a XI-a a calendelor lui mai (21 aprilie)21. Dintre scrierile cu caracter practic, amintim: a. De lapsu virginis: Lucrarea este adresată unei călugăriţe, pe nume Susana, care a păcătuit cu un citeţ, călcând astfel votul castitităţii. Autorul deplânge situaţia acesteia şi îi aminteşte de vrednicia de la care a căzut şi gravitatea păcatului care a exclus-o din societatea celor aleşi. b. De psalmiodiae bono şi De vigiliis servorum Dei oferă sfaturi şi idei ce cuprind atât cercurile monahale, cât şi pe toţi credincioşii creştini care preamăresc pe Dumnezeu prin taina imnelor. În acelaşi timp, ele constituie două piese importante privind cultul creştin şi rânduiala liturgică de la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea, fiind şi o sursă de inspiraţie pentru ţinuta creştinilor în Biserică. c. Imnul Te Deum laudamus („Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm”), este un vestit imn de preamărire a lui Dumnezeu, scris în limba latină, care a împodobit veacuri de-a rândul slujbele bisericeşti şi a cărui origine a dat şi continuă să dea naştere la numeroase şi interesante discuţii. Operele Sfântului Niceta de Remesiana au fost creaţia activităţii sale pastorale, slujind ţelurilor sale practice, şi nu producţiei literare scrise cu alte scopuri. Activitatea sa literară a ţintit răspândirea şi întărirea credinţei creştine şi a evlaviei în inimile candidaţilor săi la botez şi a credincioşilor săi, predicarea învăţăturii creştine în faţa păgânismului şi a ereziei, ca şi adevăratul cult creştin faţă de părerile false şi practicile liturgice depărtate de tradiţia Bisericii Ortodoxe. Sfântul Niceta este un scriitor pentru împrejurări anume. Ca misionar şi catehet, el a tratat problemele strâns legate de activitatea sa pastorală. Operele sale reflectă o informare întinsă şi variată, o observaţie atentă a vieţii, cunoaşterea ideilor îndrăzneţe şi primejdioase ale
21

Ibidem, p. 488.

12

ereticilor pe care îi combate cu competenţă şi perseverenţă, ca şi pătrunderea obiceiurilor şi practicilor păgâneşti care ameninţau să se strecoare în patrimoniul creştinismului sub forma cultului unor virtuţi, precum bunătatea sau tăria. Scrierile Sfântului Niceta de Remesiana sunt scurte şi clare, aşa cum cerea activitatea sa catehetică. Subiectele tratate sunt susţinute cu o bogată argumentare. El întrebuinţează imagini plastice, comparaţii adecvate şi sugestive, figuri de stil, uneori strecurate cu grijă în frază, pentru a nu da impresia de ostentaţie. Simbolul de credinţă este adunat din întreaga Sfântă Scriptură, după cum spune Sfântul Niceta, precum pietrele preţioase montate într-o singură coroană22. Limba de care se slujeşte Sfântul Niceta este latina creştină întrebuinţată în vremea sa, în bazinul dunărean. El alege termenii cei mai potriviţi pentru a se face înţeles de catehumenii şi credincioşii săi, utilizând atunci când era cazul şi termeni populari şi familiari, cunoscuţi de ascultători. Desigur că Sfântul Niceta nu atinge înălţimile unor clasici creştini latini, precum Lactanţiu, Sfântul Ilarie de Pictavium, Fericitul Ieronim sau Fericitul Augustin. Totuşi, operele cunoscute până acum, moştenite de Biserică de la neobositul misionar şi strălucitul catehet, constituie pentru posteritate un bogat izvor de inspiraţie în ceea ce priveşte tehnica predicatorială, cât şi conţinutul lor ortodox23.

22

NESTOR VORNICESCU, Primele scrieri patristice în literatura noastră. Secolele IV-XVI, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1984, p. 121. 23 Ibidem, p. 129.

13

3.ASPECTE FINALE
Activitatea misionară a vrednicului ierarh Niceta, care a depus un susţinut efort de evanghelizare şi educare a popoarelor din Dacia Ripensis şi Dacia Mediteraneea, îmblânzind inimile barbarilor, învăţându-i să trăiască în pace şi în dreptate, cântând şi slăvind pe Hristos, a fost una remarcabilă. În activitatea sa misionară şi pastorală, el s-a folosit şi de opere scrise, moştenirea literară ajunsă până la noi arătându-l pe autor ca un erudit teolog al timpului, care priveghea cu străşnicie la apărarea dreptei-credinţe24. Pe baza unor manuscrise, Sfântului Niceta i se atribuie următoarele scrieri: Despre diferitele denumiri ale Domnului nostru Iisus Hristos, Despre privegherea robilor lui Dumnezeu, Despre folosul cântării de psalmi, precum şi o lucrare care l-a făcut foarte cunoscut pe neobositul apostol, un Catehism pentru cei ce se pregătesc pentru Botez, care ulterior a fost intitulat Cărticele de învăţătură . Sfântul Niceta de Remesiana este cunoscut şi pentru calităţile sale de protopsalt, printre imnele bisericeşti compuse de el fiind aşezată la loc de cinste cunoscuta cântare Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm, sau pe scurt, Te-Deum. Uşor de reţinut, cuprinzând pe scurt învăţături esenţiale mântuirii, de o curăţie cristalină a credinţei, imnul Sfântului Niceta a fost învăţat cu uşurinţă de străbunii noştri, care l-au lăsat moştenire din neam în neam, ajungând până la noi. În activitatea de misionar, episcopul Niceta a acordat o atenţie deosebitã cântãrilor creştine, el fiind atât un cântãreţ de prestigiu şi autor de imnuri religioase, cât şi un teoretician în domeniul muzicii, calitate atestatã de lucrarea sa, Despre binele cântãrii de psalmi.
24

Ibidem, p. 131.

14

Înţeleapta activitate cateheticã, predica şi cântarea omofonã i-au încântat pe concetãţenii sãi, dacii creştini, fiind transmise pânã astãzi prin opera sa Mici tratate de învãţãturã. A predicat Evanghelia la traciibesi şi la geţii de pe ambele maluri ale Dunãrii pânã în Moesia Inferior şi Scytia Minor. Dac prin origine, creştin cu sufletul, cu o erudiţie deosebitã, episcopul Niceta reprezintã specificul etnic şi spiritul românesc în datele sale fundamentale şi permanente25. Prin urmare, Sfântul Niceta de Remasiana este o personalitate remarcabilă a Bisericii Ortodoxe, distingându-se prin rodnica sa lucrare misionară, prin viaţa sa plină de sfinţenie, prin scrierile şi imnele sale. Predicând şi scriind într-o latină clară şi simplă, el a fost un factor de romanizare, de unitate şi continuitate a populaţiei daco-romane de pe malurile Dunării şi din Dacia Mediteraneea. Deşi nu a fost cel care a propovăduit pentru prima oara Evanghelia în ţinuturile daco-romane26, Sfântul Niceta a devenit unul dintre stâlpii mântuirii neamului nostru, credincioşii ortodocşi români de astăzi cinstindu-l ca o măreaţă podoabă a străbunilor noştri. La temelia învăţăturii teologice şi a activităţii misionare şi pedagogice a Sfântului Niceta de Remesiana a stat dragostea sa neţărmurită faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. El a promovat ideile de pace şi de iubire ca elemente indispensabile ale ecumenicităţii Bisericii. Teologia Sfântului Niceta este o contribuţie de seamă la consolidarea ecumenicităţii Bisericii în secolele IV-V, alături de contribuţia episcopilor şi scriitorilor bisericeşti din aceeaşi perioadă din Scythia Minor. Personalitatea deosebită a Sfântului Niceta de Remesiana, numele său de prestigiu printre misionarii secolelor al IV-lea şi al V-lea, operele rămase de la el, râvna sa deosebită în predicarea Evangheliei, smerenia sa, erudiţia şi talentul său catehetic, teologia sa dogmatică şi îndrumările liturgice oferite îl impun cercetătorilor creştinismului din cele două secole amintite. Numele său a pătruns în deceniile trecute din ce în ce mai mult în teologia ortodoxă română, fiind studiat cu sentimentul că făcându-i-se
ASIST. ŞTEFAN ALEXE, op. cit., p. 512. Aşa cum susţin o serie de teze pronunţate de către o serie de istorici, printre care şi Vasile Pârvan, urmând fidel concepţia Bisericii Greco-Catolice cu privire la încreştinarea poporului roman, care nu ar fi fost demarată de către Sfântul Apostol Andrei, ci de către Sfântul Niceta de Remesiana.
25 26

15

cunoscută viaţa şi opera, se împlineşte o datorie faţă de un părinte sufletesc al poporului român27.

4.BIBLIOGRAFIA LUCRĂRII
1. ALEXE, ŞTEFAN,

Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică din secolele al IV-lea şi al V-lea, în rev. „Studii Teologice”, seria a II-a, anul XXI, nr. 7-8, septembrie-octombrie, 1969. 2. COMAN, IOAN G., PR., Introducere la teza de doctorat Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică din secolele al IV-lea şi al Vlea (Ştefan Alexe), în rev. „Studii Teologice”, seria a II-a, anul XXI, nr. 7-8, septembrie-octombrie, 1969. 3. COMAN, IOAN G., PR., Operele literare ale Sfântului Niceta de Remesiana, în rev. „Studii Teologice”, seria a II-a, anul IX, nr. 3-4, martie-aprilie, 1957. 4. COMAN, IOAN G., PR., Scriitori bisericeşti din epoca străromână, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1979. 5. CORNEANU, NICOLAE, Studii patristice, Timişoara, Editura Arhidiecezană, 1984. 6. NICETA DE REMESIANA, SFÂNTUL, Despre difertele numiri ale Domnului, traducere de Pr. Prof. Dr. Ştefan Alexe, în rev. „Mitropolia Olteniei”, anul XXV, 1973, nr. 7-8. 7. NICETA DE REMESIANA, SFÂNTUL, Despre folosul cântării de psalmi, traducere de Pr. Prof. Dr. Ştefan Alexe, în rev. „Mitropolia Olteniei”, 1974, nr. 7-8. 8. NICETA DE REMESIANA, SFÂNTUL, Despre priveghere, traducere de Pr. Prof. Dr. Ştefan Alexe, în rev. „Mitropolia Olteniei”, 1974, nr. 3-4. 9. NICETA DE REMESIANA, SFÂNTUL, Despre puterea Duhului Sfânt, traducere de Pr. Prof. Dr. Ştefan Alexe, în rev. „Mitropolia Olteniei”, anul XXV, 1973, nr. 11 – 12. 10. NICETA DE REMESIANA, SFÂNTUL, Despre raţiunea credinţei, traducere de Pr. Prof. Dr. Ştefan Alexe, în rev. „Mitropolia Olteniei”, anul XXI, 1973, nr. 9-10.
27

ASIST.,

Ibidem, p. 563-564.

16

11. NICETA

REMESIANA, SFÂNTUL, Despre Simbolul de credinţă, traducere de Pr. Prof. Dr. Ştefan Alexe, în rev. „Mitropolia Olteniei”, anul XXVI, 1974, nr. 1-2. 12. NOROCEL, EPIFANIE, Pagini din istoria veche a creştinismului la români, Buzău. 13. PĂCURARIU, MIRCEA, PR. PROF. DR., Sfinţi daco-romani şi români”, Iaşi, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994. 14. VORNICESCU, NESTOR, Primele scrieri patristice în literatura noastră. Secolele IV-XVI, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1984.
DE

17