Luceafărul Comentariu

1.

Incipitul
Începutul poemului se află sub semnul basmului. Formula „A fost odată ca-n poveşti / A fost ca niciodată” atrage atenţia cititorului asupra sensului alegoric al poemului. Luceafărul este o alegorie pe tema geniului, dar în acelaşi timp pune problema depăşirii condiţiei umane. În concordanţă cu sursa de inspiraţie, basmul Fata în grădina de aur, poemul păstrează şi ideea de indeterminare. Timpul este unul mitic, anistoric, un timp magic în care îşi face apariţia fata de împărat. Portretul ei, realizat de asemenea după modelul popular, este sintetizat de epitetul „o prea frumoasă fată”. La început, ea reprezintă ipostaza angelică a femeii din lirica eminesciană, punându-se accentul pe unicitate şi puritate: „Şi era una la părinţi / Şi mândră-n toate cele, / Cum e Fecioara între sfinţi / Şi luna între stele.”

2.

Primul tabloul
Primul tablou descrie povestea de iubire dintre fiinţa superioară şi fata de împărat, autorul realizând o sinteză între elementele mitologiei populare (mitul Zburătorului) şi elemente de imaginar romantic. Cadrul în care ia naştere iubirea este unul romantic, întunecat, nocturn, având în centru imaginea „negrului castel”. Un alt motiv romantic prezent în această parte a poemului este visul, povestea de iubire petrecându-se în acest spaţiu compensativ: „Cum ea pe coate-şi răzima / Visând ale ei tâmple”, „Ea îl privea cu un surâs, / El tremura-n oglindă, Căci o urma adânc în vis / De suflet să se prindă.” Atât fata pământeană, cât şi fiinţa superioară, aspiră la o împlinire prin intermediul acestei iubiri ideale: ea doreşte să -şi depăşească starea de muritoare, el doreşte să-şi desăvârşească cunoaşterea prin intermediul iubirii. Iubirea fetei are un accent de cotidian: „Îl vede azi, îl vede mâni, / Astfel dorinţa-i gata”, spre deosebire de iubirea Luceafărului care are nevoie de un lung proces de cristalizare: „El iar, privind de săptămâni, / Îi cade dragă fata.” Pentru a se putea împlini această iubire, chiar dacă ea are loc în tărâmul visului, fata de împărat îi adresează Luceafărului prima chemare: „- O, dulce-al nopţii mele domn, / De ce nu vii tu? Vină!” Prima metamorfoză a fiinţei nemuritoare se realizează din cer şi din mare şi conţine atât elemente preluate din mitul Zburătorului, cât şi imagini specifice imaginarului romantic care alcătuiesc o imagine angelică a acestuia: „Părea un tânăr voievod / Cu păr de aur moale (epitet metaforic) / Un vânt giulgi se-ncheie nod / Pe umerele goale.” Se pune accentul pe paloarea feţei şi pe strălucirea ochilor, elemente redate cu ajutorul imaginilor artistice, a epitetelor şi a comparaţiei: „umbra feţei străvezii / E albă ca de ceară - / Un mort frumos cu ochii vii.” Un element de simetrie al poemului îl constă repetarea chemării fetei de împărat, urmată de o nouă întrupare, din soare şi din noapte. În antiteză cu imaginea angelică a primei întrupări, aceasta este circumscrisă demonicului, aşa cum o percepe şi fata de împărat: „- O, eşti frumos

” Pentru a-l convinge să nu renunţe la nemurire. a fiinţei superioare. tu eşti mort. puterea muzicii care schimbă cursul lumii:„Vrei să dau glas acelei guri. fata de împărat le consideră atribute ale morţii şi respinge iubirea Luceafărului. inversiune) /El vine trist şi gânditor / Şi palid e la faţă. se pune accentul pe paloarea feţei şi. şi tot el este cel care acceptă sacrificiul suprem. Descrierea geniului. Demiurgul îi propune trei ipostaze ale geniului: ipostaza cuvântului. În schimb. ipostaza orfică. „Mă dor de crudul tău amor / A pieptului meu coarde. Luceafărul este descris astfel: „Pe negre viţele-i de păr(epitet. fiind descris prin metafora „fulger nentrerupt”. Al doilea tablou A doua parte a poemului descrie iubirea pământeană dintre Cătălin şi Cătălina. Portretul lui Cătălin se realizează în antiteză cu cel al Luceafărului. ca-n ziua cea dentâi. inversiune) „Băiat din flori şi de pripas. / Vedea. aceea de a dori absolutul. / Jur împrejur de sine. de care Luceafărul vrea să se elibereze pentru „o oră de iubire. anulând noţiunile de timp şi spaţiu: „Şi din a chaosului văi. care exprimau inteligenţa şi apartenenţa la o lume diferită şi superioară. dar de a nu-şi putea depăşi condiţia. a înţeleptului: „Cere-mi cuvântul meu dentâi . 4. Se pune din nou accentul pe superioritatea acestuia. „al nemuririi nimb”. 3. / Şi ochiul tău mă îngheaţă. a celui care stăpâneşte lumea: „Ţi-aş da pământul în bucăţi / să-l faci împărăţie. „focul din privire”. .(epitet. fata de împărat aspiră încă la iubirea ideală pentru Luceafăr: „O.” Luceafărul este cel care subliniază diferenţa dintre ei: „Cum că eu sunt nemuritor. „Căci unde ajunge nu-i hotar. / Căci eu sunt vie. ţi-aş arăta / din bob în bob amorul”.” Datorită setei de iubire nemurirea este percepută ca „greul negrei vecinicii”. / Privirea ta mă arde. / Şi tu eşti muritoare?”. terestre: „Viclean copil de casă”. / Dar îndrăzneţ cu ochii. Al treilea tablou Cea de-a treia parte descrie călătoria interstelară pe care o realizează Luceafărul spre Demiurg. Fiinţă pământeană şi inferioară. acela de a renunţa la nemurire. // Cu obrăjei ca doi bujori”. / Şi vremea-ncearcă în zadar / din goluri a se naşte. spre strălucirea ochilor. / Când ţi-oi întinde braţul stâng / Să mă cuprinzi cu braţul.Dacă nu ştii.”. de luceafărul din cer / M-a prins un dor de moarte. / Şi nu cunoaştem moarte.” Cele trei oferte ale divinităţii presupun noi modalităţi de a cunoaşte universalul şi absolutul. // Dar ochii mari şi minunaţi (epitete) / Lucesc adânc himeric. / Nici ochi spre a cunoaşte. Cum izvorau lumine. (comparaţie) Iubirea pământeană este prezentată ca un joc în care Cătălin îşi atrage iubita şi în ale cărui reguli o iniţiază: „. / Luceşti fără de viaţă. inversiune) Coroana-i arde pare / Venea plutind în adevăr / Scăldat în foc de soare(metaforă) // Din negru giulgi se desfăşor (epitet cromatic)/ Marmoreele braţe. ca un alt element de simetrie. Este o altă ipostază a iubirii. simbol pentru inteligenţa superioară. îi este refuzată. Cătălin este descris cu ajutorul limbajului popular. mitice. opusă celei ideale. datorită incapacităţii de a-l înţelege: „Străin la vorbă şi la port. Tot cu ajutorul antitezeise subliniază diferenţa dintre oamenii comuni şi fiinţele superioare: „Ei au doar stele cu noroc / Şi prigoniri de soarte..cum numa-n vis / Un demon se arată”. / Noi nu avem nici timp.” (prima ipostază). = cel care merge deasupra). / Ca dup-a ei cântare / Să se ia munţii cu păduri / Şi insulele-n mare?” şi ipostaza împăratului.” Chiar dacă îşi acceptă condiţia de muritor şi este atrasă de jocul iubirii propuse de Cătălin. punea accentul pe elemente abstracte. dar şi prin numele pe care îl primeşte. nici loc. Hyperion (gr. mai ales. punându-se astfel în evidenţă trăsăturile sale umane.”. dar nemurirea şi prin urmare împlinirea prin iubire.” În ambele ipostaze. / Şi ochii mari şi grei mă dor../ Să-ţi dau înţelepciune?” care echivalează cu putere de creaţie divină. „Cum vânătoru-ntinde-n crâng / La păsărele laţul. (epitet.” Această aspiraţie ilustrează condiţia umană duală. Călătoria sa reia procesul de creaţie a lumii.

/ Pe creştetele-a doi copii / Cu plete lungi. o dulce ploaie. (personificare) // Şi împle cu-ale ei scântei / Cărările din crânguri. 6. elemente care oferă o altă perspectivă asupra iubirii dintre cei doi. „visul meu din urmă”. Dragostea lor devine o posibilitate de a găsi fericirea absolută. Al patrulea tablou Acest ultim tablou este construit în relaţie de simetrie cu primul deoarece se reia interferenţa dintre cele două planuri.” Apar motive specifice poeziei lui Eminescu: luna. teiul. cel uman şi cel terestru. / Pătrunde-n codru şi în gând. / Răsare luna liniştit / Şi tremurând din apă.” 5.Argumentul care schimbă decizia lui Hyperion este dovada superiorităţii sale chiar şi în iubire: „Şi pentru cine vrei să mori? / Întoarce-te. se adresează Cătălinei cu ajutorul metaforelor: „noaptea mea de patimi”.” Descrierea este specifică idilelor eminesciene şi imaginarului romantic: „Căci este sara-n asfinţit / Şi noaptea o să-nceapă. codrul. punându-se accentul pe unicitatea ei. deoarece ele exprimă dramatismul omului de geniu care constată că împlinirea prin iubire este imposibilă . bălaie. Iubirea nu mai este văzută ca un joc. eternitatea. Finalul Strofele finale se află în strânsă legătură cu incipitul poemului. te-ndreaptă / Sre-acel pământ rătăcitor / Şi vezi ce te aşteaptă. În opoziţie cu imaginea din al doilea tablou. / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece.” . / Alunecând pe-o rază. Omul comun este incapabil să şi depăşească limitele. ci iubirea absolută. luceafăr blând. / Sub şirul lung de mândri tei. este descrisă o altă ipostază a iubirii pământene. „iubirea mea dentâi”. Fata de împărat îi adresează o ultimă chemare. Norocu-mi luminează!” Prin refuzul geniului se pune încă o dată în evidenţă antiteza dintre fiinţele superioare şi cele inferioare: Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece. iar omul de geniu manifestă dispreţ faţă de această limitare. ci ca o posibilitate de împlinire a fericirii şi de refacere a cuplului adamic: „Miroase florile-argintii / Şi cad. Discursul lui se schimbă. nu îi mai propune iubitei un joc al dragostei. Cătălin apare şi el schimbat. aceea de a-i binecuvânta iubirea pământeană: „ – Cobori în jos. fiinde nevoit la rândul lui să-şi accepte condiţia şi să-şi asume destinul.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful