Partea I

DREPTUL ŞI STATUL ÎN SISTEMUL PUTERII
Capitolul I NOŢIUNI GENERALE DESPRE DREPT § 1. Originea noţiunii de drept Omul nu poate trăi decât în societate, iar societatea pretinde omului, ca pe o lege imanentă a existenţei sale, respectarea anumitor principii. Tocmai necesitatea acestor principii constituie izvorul dreptului şi raţiunea sa de a exista. Istoria culturii şi civilizaţiei dezvăluie preocupările din totdeauna ale omului de a ajunge la o definiţie clară a noţiunii de drept care să dobândească valoare generală. Reflecţii socio-juridice sugestive, cu privire la valoarea pe care o reprezintă pentru individ şi societate dreptul şi, în general ideea de justiţie, au existat încă din antichitate. Socrate, de exemplu, considera că legile sunt expresia unei înţelepciuni supreme, ele având drept scop să asigure ordinea în cetate, adică binele şi fericirea tuturor. Platon, la rândul său, vedea în justiţie o „armonie a părţilor înlăuntrul totului”. După Aristotel, cetatea, respectiv statul şi dreptul, se află într-o legătură organică. Dreptul are în vedere binele general, el asigură mersul natural al tuturor în cadrul cetăţii. Omul, arată Aristotel, prin natura sa, este destinat să trăiască în societate, însă dacă întreprinde acţiuni contrare ordinii normale el trebuie să fie pedepsit. În concepţia lui Aristotel justiţia „se află la baza societăţii, iar actul judiciar constituie ordinul societăţii, aplicarea a ceea ce este just”.

5

Încă de la început, juriştii care au încercat să dea o definiţie noţiunii de drept, s-au lovit de o dificultate deosebită, datorită diversităţii domeniilor dreptului care făcea imposibilă precizarea unui sens unic care să conducă la o definiţie şi care să domine şi să cuprindă toate ideile ce se desprind din acest termen. Ca urmare o definiţie clară a noţiunii de drept depinde de particularităţile reglementării juridice a relaţiilor sociale, diferite de la un sistem juridic naţional la altul, precum şi de multitudinea ramurilor juridice aflate într-un proces de diversificare şi autonomizare, mai ales în etapa actuală. Deşi renumiţi în tehnica transpunerii celor mai variate şi cuprinzătoare noţiuni, nici juriştii romani nu au reuşit să creeze o definiţie unică a dreptului. Marele jurist roman Ulpian lega de noţiunea cuvântului „drept” trei idei diferite: justiţia, jurisprudenţa, dreptul. Primele două noţiuni de „justiţie” şi „jurisprudenţă” a reuşit să le definească, însă, pentru noţiunea a treia, dreptul propriu-zis, întrebuinţează o expresie a lui Celsus: „nam ut eleganter Celsus definit jus est ars boni et aequi” – dreptul este arta binelui şi echităţii. Din aceste încercări un fapt s-a desprins în mod constant şi anume acela că juriştii nu au putut să cuprindă într-o singură definiţie diferitele sensuri ale acestui cuvânt. Dacă în ceea ce priveşte definiţia dreptului, pretenţiile doctrinarilor s-au limitat la acceptarea maximelor latine, în ceea ce priveşte funcţionarea şi utilitatea dreptului este unanim acceptat că acestea constau în ordonarea acelor relaţii care prezintă o importanţă considerabilă în realizarea armoniei sociale. În ambianţa socială, omul intră într-o multitudine de relaţii sociale cu semenii săi, unele devenind raporturi juridice, şi anume acelea care fac obiectul reglementării lor prin norme juridice. Cu alte cuvinte, sunt reglementate obligatoriu acele relaţii sociale care au ca scop să asigure înfăptuirea intereselor generale ale societăţii dar şi a intereselor individuale. Din acest punct de vedere, într-un prim înţeles, dreptul înseamnă totalitatea normelor juridice existente în societate şi care sunt indispensabile vieţii sociale. Într-un al doilea înţeles, dreptul înseamnă posibilitatea recunoscută prin lege
6

unei persoane de a face sau de a nu face ceva sau de a pretinde alteia să facă sau să nu facă ceva, precum şi posibilitatea conferită anumitor autorităţi publice de a sancţiona nerespectarea unei reguli de drept sau încălcarea ei de către orice altă persoană. Sub această înfăţişare dreptul este o „putere a individului” şi el este cunoscut sub numele de drept subiectiv, reprezentând sfera de drepturi personale de care poate face uz individul şi a căror origine se găseşte în dreptul obiectiv. § 2. Definiţia dreptului Conceptul de drept cuprinde un domeniu extrem de vast şi foarte greu de definit datorită multiplelor sensuri şi nuanţe atribuite acestui termen de diferite popoare şi în diferite epoci istorice în raport cu dezvoltarea societăţii şi cu gradul ei de civilizaţie. Dincolo de nuanţe şi conotaţii, noţiunea de drept este întrebuinţată în două înţelesuri deosebite: ca normă juridică care reglementează raporturi sociale concrete şi ca posibilitate recunoscută sau garantată de stat unei persoane de a cere altei persoane un anumit comportament juridic stabilit expres de lege. Normele juridice delimitează activitatea noastră exterioară prin care venim în contact cu ceilalţi semeni, stabilind sancţiuni de constrângere pentru cei care le-ar încălca. Într-o primă accepţiune dreptul este definit ca fiind ansamblul normelor juridice edictate sau sancţionate de stat, prin care sunt stabilite drepturile şi obligaţiile indivizilor, modul de organizare şi funcţionare a puterilor statului, precum şi raporturile între ele şi prin care sunt instituite şi apărate ordinea şi stabilitatea socială. Într-o altă accepţiune, dreptul este definit ca fiind ansamblul regulilor de conduită umană edictate şi sancţionate de către autoritatea statală şi destinată să asigure „domnia” ordinii şi libertăţii în relaţiile sociale. În literatura noastră juridică mai veche s-a considerat că dreptul nu este decât un ansamblu de reguli de conduită impuse de puterea publică, menite să asigure ordinea în societate sau ca un sistem de norme de acţiune socială, raţional armonizate şi impuse de societate. Profesorii Ioan Ceterchi şi Momcilo Luburici au definit dreptul ca sistem al normelor stabilite sau recunoscute de stat, a căror respectare obligatorie este garantată de forţa coercitivă a statului. Profesorul Ioan Muraru, defineşte dreptul ca fiind totalitatea regulilor
7

„Despre legi”.e. după Grotius. El considera că înclinarea socială a omului se află la baza genezei normelor de drept şi a legilor. Dreptul natural şi dreptul pozitiv Oamenii au conceput în toate timpurile existenţa unui drept natural. adică a unui drept care derivă din natura lucrurilor şi din raţiunea omenească.n. în ultimă instanţă. „Despre îndatoriri” îşi exprimă ideile despre drept şi despre legi. norma juridică fiind expresia concretă a acestei voinţe şi că la nevoie respectarea normei este asigurată prin forţa de constrângere a statului. gânditor de seamă din sec. b) respectarea angajamentelor. instituite sau sancţionate de stat. Răspunzând nevoii omului de a trăi în societate. Dacă legiuitorul se depărtează de dânsul. § 3. demnitate etc. c) repararea pagubelor pricinuite altora. viaţă. În formarea noţiunii de drept natural un loc important îl ocupă Cicero (106-43 î. a căror aplicare este realizată de bunăvoie şi. Thomas Hobbes.. Se poate conchide că în esenţa sa. Acelaşi imbold de a medita asupra unui sistem de drept întemeiat pe natura raţională a omului întâlnim la juristul şi istoricul olandez Hugo Grotius. face o lege nedreaptă sau rea”. reguli ce exprimă voinţa poporului ridicată la rangul de lege. d) pedepsirea echitabilă a celor 8 . principiile dreptului natural. prin forţa coercitivă a statului. reguli a căror aplicare este realizată la nevoie prin forţa de constrângere a statului. care în lucrări ca „Despre Republică”. Dreptul natural are la bază anumite precepte fundamentale de respectarea cărora devine posibilă convieţuirea normală a oamenilor în societate. nici idealul legii. el este regula supremă a legislaţiei. Aceste precepte sunt: a) respectarea a tot ce e al altuia: bunuri. sunt dictate de raţiune. al XVII-lea îşi expune concepţia asupra societăţii şi dreptului natural. fiind opera acesteia.de conduită. „Dreptul natural nu-i nici legea. dreptul este definit ca totalitatea regulilor de conduită care exprimă voinţa poporului ridicată la rang de lege. în lucrarea „Leviathan”. Într-o explicaţie simplă se poate reţine că edictarea dreptului are la bază voinţa generală a unei colectivităţi de reglementare normativă a relaţiilor sociale.). El face deosebire între „dreptul natural” şi „legea naturală”.

egal cu al altora. evoluţia juridică şi socială a popoarelor. reguli care pot fi recunoscute de toată lumea şi care sunt posibile de adus la îndeplinire prin constrângere. Prin intermediul unei norme aparţinând dreptului pozitiv. adică în dreptul pozitiv. Programul economic. marile cuceriri în domeniul libertăţilor. Deci totalitatea actelor normative capabile de a pune în mişcare forţa pentru a le face respectate formează dreptul pozitiv. Ulterior. printr-o normă a dreptului pozitiv care pedepseşte omuciderea (o normă de drept penal). 9 . oricât ar tăgădui existenţa unui drept natural. Pentru a fi opozabile terţilor normele dreptului natural trebuie să fie transpuse în norme de convieţuire socială. pentru ca acesta să fie conform cu nevoile şi cu tendinţele societăţii. toate înfăţişările care să-i dea caracterul unei civilizaţii. El poartă denumirea de pozitiv. din care raţional legiuitorul trebuie să se inspire în elaborarea dreptului pozitiv. Dreptul pozitiv este totalitatea normelor juridice în vigoare. norma de drept natural care se referă la interdicţia de a ucide este transpusă în viaţa socială ca o prescripţie care interzice omorul. Aşa de exemplu. dreptul natural îşi asigură funcţia sa de ocrotire a fiinţei umane faţă de abuzurile guvernanţilor. pentru că este înscris în reguli pozitive. umanitatea a cucerit rând pe rând. căci aceştia au avut mai ales nevoie să apeleze la principiile lui. ea se vede obligată să-i recunoască existenţa şi să-i lărgească hotarele. Sediul adevărat al materiei dreptului natural trebuie căutat însă în doctrinele publiciştilor. existente la un moment dat într-un anumit stat.care calcă aceste principii. toate acestea îşi datorează izvorul lor de inspiraţie dreptului natural. Între dreptul natural şi cel pozitiv există o strânsă legătură. crearea unui drept social. Pentru că şcoala pozitivistă. acestora li s-au adăugat alte comandamente reprezentând principii fundamentale izvorâte din practica socială şi din nevoia de a asigura individului un anumit statut social. Prin urmare. Esenţa dreptului natural. Dreptul natural are doar valoare morală. dreptul natural ar cuprinde un ansamblu de reguli sau idei directoare.

dreptul comercial etc. în raporturile de drept public întotdeauna unul dintre subiecte este statul. dreptul internaţional. pe când în raporturile de drept privat pot fi şi doi indivizi. Dreptul public şi dreptul privat Împărţirea dreptului în public şi privat a fost făcută de juriştii romani.). Dreptul public cuprinde mai multe ramuri de drept şi anume: dreptul constituţional. dreptul financiar. puterile publice şi indivizi. fiecare parte urmăreşte un interes personal (contractul de muncă. contractul de închiriere a unei locuinţe etc. dreptul muncii. semnarea sau ratificarea unui tratat etc. 10 . quod ad singulorum utilitatem pertinet”. dreptul penal. În raportul juridic de drept privat. Ulpian (228 – 170 î. Alţi autori arată că dreptul privat generează raporturile dintre particulari. În doctrina contemporană majoritatea autorilor se pronunţă pentru distincţia dintre dreptul public şi privat. Dreptul public este dominat de interesul general şi are două caracteristici importante care îl disting de dreptul privat. Distincţia dintre dreptul public şi privat se caracterizează prin principiile diferite care guvernează dreptul aplicabil statului de cele ale dreptului aplicabil particularilor. privatum. desemnarea şefului statului. dreptul privat cuprinde reguli care reglementează raporturile dintre particulari.).e. adoptarea unei legi. În timp ce dreptul public însumează acele reguli care au ca obiect reglementarea raporturilor dintre guvernanţi şi dintre aceştia şi guvernaţi. est quod ad statum rei romanae spectat. numirea guvernului. contractul de asigurare a vieţii. iar dreptul privat cuprinde dreptul civil. În raportul juridic aparţinând dreptului public se urmăreşte interesul general al societăţii (alegerea parlamentului. Unii autori susţin că baza împărţirii în cele două ramuri o formează nu atât interesul general sau individual. ci modul în care se asigură apărarea drepturilor subiective.) preciza astfel această diferenţiere: „Publicum jus.n. pe când dreptul public relaţiile dintre stat.§4. Astfel. dreptul administrativ. dreptul familiei.

Termenul de drept constituţional s-a răspândit în restul Europei o dată cu elaborarea diferitelor constituţii scrise. ramura dreptului constituţional se formează la sfârşitul secolului al XVIII-lea după ce curentul revoluţionar dezlănţuit în 1789 a dus la elaborarea primelor constituţii scrise pe continentul european. în urma loviturii de stat a lui Ludovic Napoleon.Capitolul II DREPTUL CONSTITUŢIONAL CA DISCIPLINĂ ŞTIINŢIFICĂ §1. Contribuţia Franţei în această privinţă constă în faptul că a pregătit terenul. Titulatura de „drept constituţional” s-a menţinut până la începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului nostru când a fost înlocuită cu cea de „drept constituţional şi instituţii politice”. în cadrul aşa-numitului „drept public”. Catedra de drept constituţional creată la Paris în 1834 a funcţionat sub această titulatură până în 1852. Austria şi Rusia termenul de drept constituţional a fost înlocuit cu cel de „drept de stat”. iar cercetarea ştiinţifică a constituţiei s-a făcut împreună cu dreptul administrativ. dar conceptul clasic de „drept constituţional” este de origine italiană. când. Apariţia disciplinei dreptului constituţional În procesul apariţiei şi dezvoltării dreptului. Împrejurarea că prima catedră de „drept constituţional” a fost creată în Italia se datorează faptului că iniţiativele luate de juriştii francezi nu au fost urmate de măsuri practice. Prima catedră de drept constituţional apare în Italia la Ferrara în 1796. a fost desfiinţată. pentru ca noţiunea de drept constituţional să se poată naşte în această ţară. iar apoi în Franţa în 1834. ca urmare a ocupării armate a Italiei şi a răspândirii ideilor revoluţionare. Pentru prima dată instituirea unor catedre universitare având ca obiect studiul constituţiei a fost preconizată în Franţa în anul 1791. 11 . În unele state precum Germania. dar a fost reînfiinţată după instaurarea celei de-a treia republici.

ca şi în Franţa. iar în 1881. Rarincescu. 1927. Bucureşti. permiţând cercetarea lor nu numai prin prisma prevederilor acesteia. Curs de drept constituţional. C. Astfel. S-a considerat că denumirea de „drept de stat” prezintă un cadru mai potrivit de expunere a problemelor legate de constituţie. Denumirea disciplinei „drept de stat” nu încorporează în sfera ei de cercetare toate normele juridice privitoare la raporturile sociale 12 . 1945-1946 şi 1947. Suliotis. îşi publică cursul intitulat „Elemente de drept constituţional”. Bucureşti. Curs de drept constituţional român. ci şi a celor cuprinse în alte izvoare de drept. la Brăila. Simion Bărnuţiu a predat „Dreptul public al Românilor”. noţiunea de drept constituţional a fost părăsită un timp şi înlocuită cu denumirea de „drept de stat”. de francezul G. După instaurarea dictaturii comuniste în ţara noastră. 1930-1937. Primul curs de drept public a fost ţinut în limba franceză la Academia Mihăileană din Iaşi. Drept constituţional. Curs de drept constituţional. Alexianu au publicat în 1942 un „Tratat de drept public” în două volume. Astfel. Curs de drept constituţional. Profesorii P. după înfiinţarea Universităţii din Iaşi. vol. Bucureşti. Mai târziu. 1926. sub denumirea de drept public. Bucureşti. Bucureşti. G. Bucureşti. Christ I.§2. Alexianu. în 1834. Alexianu. G. elemente de drept constituţional şi elemente de drept administrativ reunite. Maisonnabe. Încetăţenirea conceptului de drept constituţional se consideră însă o dată cu predarea şi publicarea la Facultatea de drept din Iaşi a cursului de Drept constituţional al profesorului Constantin Stere (1903) şi la Facultatea de drept din Bucureşti a cursului de Drept constituţional al profesorului Constantin Dissescu (1915). Negulescu şi G. A Codrescu publica un curs sub denumirea de „Drept constituţional”. Vântu. Principii de drept constituţional. 19391940. Curs de drept constituţional. I-III. 1940. Apariţia şi dezvoltarea disciplinei de drept constituţional în România În ţările române s-au predat. disciplina dreptului constituţional a fost definitiv consacrată în facultatea de drept din ţara noastră. Negulescu. Gruia. 1945-1946 şi 1947. G. Alexianu. I. Noţiunea de drept constituţional apare foarte curând. I. Între cele două războaie mondiale. au fost publicate cursuri valoroase a unor redutabili profesori printre care se numără: G. în 1864. P.

a instanţelor judecătoreşti şi a parchetului. După 22 decembrie 1989 denumirea dată acestei discipline în programele facultăţilor de drept din România este de „Drept constituţional şi instituţii politice”. dreptul penal. în subsidiar. Ramura principală a dreptului românesc este dreptul constituţional care prin normele sale consacră şi ocroteşte cele mai importante valori economice. dreptul civil.ce se nasc în procesul organizării şi funcţionării organelor administraţiei publice. legate între ele prin obiectul lor comun de reglementare şi. Constituţia. precum dreptul constituţional. Ca ramură de drept. prin unitatea de metodă folosită în reglementarea relaţiilor sociale respective. sociale şi politice. Normele cuprinse în Constituţie abrogă ori modifică implicit normele cuprinse în celelalte acte normative. dacă şi în măsura în care acestea contravin dispoziţiilor legii fundamentale. dreptul constituţional reprezintă o totalitate a normelor şi instituţiilor juridice care au ca obiect reglementarea raporturilor sociale care iau naştere în procesul instaurării. aflându-se la vârful sistemului actelor juridice. cuprinzând mai multe ramuri de drept. Cerinţa conformităţii tuturor normelor ce alcătuiesc toate celelalte ramuri ale dreptului cu normele dreptului constituţional nu vizează numai conţinutul celorlalte acte normative. Dreptul constituţional se constituie ca factor structurant al întregului sistem de drept. menţinerii şi exercitării puterii. considerându-se mai potrivită. implică stricta şi necondiţionata conformitate a tuturor normelor ce alcătuiesc toate celelalte ramuri ale dreptului cu normele dreptului constituţional. §3. deoarece izvorul formal principal al dreptului constituţional este Constituţia. După câţiva ani s-a revenit la denumirea de „drept constituţional”. Dreptul constituţional ca ramură a sistemului de drept Sistemul dreptului românesc se prezintă ca un ansamblu de norme juridice. dreptul administrativ etc. ci şi activitatea de aplicare a normelor Constituţiei prin acte individuale şi măsuri 13 . dreptul constituţional guvernează şi orientează reglementarea juridică din celelalte ramuri ale dreptului. act politic şi juridic fundamental al ţării. Ramurile de drept reprezintă o grupare de norme juridice. Ca factor structurant în sistemul dreptului.

ca „parte” a „întregului”. În acest caz Parlamentul este obligat să emită o lege prin care să fie reglementate modalităţile şi condiţiile de dobândire şi pierdere a cetăţeniei române. reprezintă la rândul său un sistem de norme şi instituţii juridice.concrete. limitele puterilor 14 . în raport cu sistemul dreptului. Sunt numeroase împrejurări când emiterea unor acte individuale ori stabilirea unor măsuri concrete poate fi făcută pe baza şi în legătură directă cu o anumită dispoziţie a Constituţiei. de asemenea. ca ramură a sistemului de drept. fără de care nu ar fi posibilă aplicarea integrală a normei constituţionale. Aşa. 23 al Constituţiei stabileşte că nici o persoană nu poate fi reţinută mai mult de 24 de ore. implică adoptarea unei legi organice în care să fie stabilite modalităţile şi condiţiile de dobândire sau de pierdere a cetăţeniei române. care. trebuie să fie conforme cu dispoziţiile legii fundamentale. §4. 5 al Constituţiei potrivit căruia cetăţenia română se dobândeşte sau se pierde în condiţiile prevăzute de legea organică. În definirea dreptului constituţional ca ramură a dreptului unitar existent într-un stat sunt exprimate în literatura juridică mai multe păreri. apare ca subsistem al acestuia. funcţionarea şi raporturile dintre puterile publice. Definiţia dreptului constituţional. obiectul dreptului constituţional După cum am arătat mai sus. bunăoară. Unii autori definesc dreptul constituţional ca fiind alcătuit din norme juridice care reglementează forma statului. Aşa de exemplu. fiecare având principii proprii. care. Dreptul constituţional. sistemul dreptului este format din mai multe ramuri de drept. iar arestarea poate fi făcută în temeiul unui mandat emis de magistrat şi pentru o durată de cel mult 30 de zile. limitate la o anumită sferă de relaţii sociale. specifice obiectului ei de reglementare juridică. art. Sunt însă şi cazuri când aplicarea unei dispoziţii constituţionale implică o explicitare printr-un act normativ inferior. dispoziţiile art. organizarea.

instanţe judecătoreşti şi a raporturilor dintre acestea. drept financiar ş. Dreptul constituţional se ocupă de organizarea întregii vieţi a statului. În acest context. Ceea ce trebuie reţinut însă este faptul că nu toate relaţiile sociale reglementate prin norme constituţionale sunt 15 . reglementate prin normele dreptului constituţional o formează acelea care stabilesc competenţa materială a diferitelor organe create prin lege.a. organizează şi proteguieşte viaţa individuală. alţi autori susţin că relaţiile sociale reglementate de dreptul constituţional sunt cele care apar în înfăptuirea puterii. Normele care reglementează aceste relaţii sociale consacră structura de stat şi organizarea administrativă a teritoriului. menţinere şi exercitare a puterii. În unele definiţii sunt incluse drepturile şi libertăţile omului şi cetăţeanului. guvern. reglementate prin normele dreptului constituţional.publice. Sunt autori care consideră că dreptul constituţional reglementează relaţiile sociale care apar în procesul organizării şi exercitării puterii şi în sfârşit. În sfera de competenţă a dreptului constituţional intră toate normele care reglementează relaţiile sociale ce se nasc în procesul complex de instaurare.) vom constata că şi aceste norme reglementează unele relaţii sociale din domeniul exercitării puterii. le fixează cadrul de dezvoltare. Ceea ce deosebeşte însă normele de drept constituţional de celelalte norme ale altor ramuri ale dreptului public. executivă şi judecătorească – alcătuiesc prima categorie de relaţii sociale. Analizând normele juridice aparţinând altor ramuri ale dreptului public (drept administrativ. precum şi a drepturilor şi îndatoririlor acestuia. a raporturilor între stat şi cetăţean. influenţează toate celelalte ramuri ale dreptului. definirea dreptului constituţional necesită o conturare mai exactă a noţiunilor de „organizare” şi „înfăptuire” a puterilor în stat. puterea executivă şi puterea judecătorească. Relaţiile sociale dintre cele trei puteri ale statului – legislativă. este faptul că relaţiile sociale reglementate de normele dreptului constituţional sunt relaţii sociale din domeniul consacrării fundamentale a formelor politice şi juridice de organizare şi înfăptuire a puterilor statului şi anume: puterea legislativă. el determină structura statului. obiectul dreptului constituţional constă în reglementarea organizării şi funcţionării statului şi ale organelor sale şi anume: parlament. organizarea politică a statului etc. Cu alte cuvinte. O altă categorie de relaţii sociale.

spre exemplu. menţinerii şi exercitării statale a puterii. Aşa de exemplu. prin unul sau mai multe organe legiuitoare. 16 . şi anume relaţii specifice de drept constituţional. vom observa că. dreptul administrativ nu este altceva decât punerea în aplicare a principiilor trasate de dreptul constituţional. a devenit principiu constituţional. prin normele sale. 2) relaţii specifice de drept constituţional care formează obiectul de reglementare numai pentru normele de drept constituţional. sunt raporturi de drept constituţional raporturile care se nasc în legătură cu organizarea administrativ-teritorială. pentru că ele se nasc în exercitarea puterii. trebuie observat că aceste relaţii se nasc în procesul de instaurare. menţinere şi exercitare a puterii şi privesc conţinutul şi organizarea puterii statale. regim determinat de Constituţie va avea o influenţă hotărâtoare asupra dreptului civil al unui stat. adică sunt reglementate în acelaşi timp şi de alte ramuri de drept. Referindu-ne la prima categorie de relaţii sociale. Şi raporturile privitoare la cetăţenie şi statutul juridic al cetăţeanului sunt raporturi de drept constituţional. devenind astfel şi raporturi de drept constituţional. relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării. În ceea ce priveşte a doua categorie de relaţii. pentru că principiul nulla poena sine lege. deoarece principiile organizării proprietăţii şi garanţiile ei se găsesc înscrise în Constituţie. Prin urmare în obiectul dreptului constituţional vor fi cuprinse două categorii de relaţii şi anume: 1) relaţii care fiind reglementate şi de alte ramuri de drept sunt reglementate în acelaşi timp şi de către constituţie. unele dintre ele au o dublă natură juridică.relaţii exclusive de drept constituţional. relaţiile care se nasc în legătură cu structura de stat sunt relaţii de drept constituţional pentru că în funcţie de structura statului se exercită şi puterea de stat. Pe baza celor expuse putem defini dreptul constituţional ca ramură principală a dreptului românesc care reglementează. Spre exemplu. de asemenea. dreptul penal este în strânsă legătură cu dreptul constituţional. Regimul politic al unei ţări.

legile ca acte normative ale Parlamentului. Criteriile în măsură să ajute la identificarea izvoarelor formale ale dreptului sunt: autoritatea publică emitentă şi conţinutul normativ al actului. explicate de teoria juridică contemporană. aceste acte normative trebuie să reglementeze relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării. Vom observa însă că nu toate legile sunt izvoare ale dreptului constituţional. Aşa de exemplu. Regulamentele Parlamentului. sunt izvoare de drept constituţional. Din ansamblul izvoarelor dreptului trebuie să identificăm care sunt izvoarele formale (juridice) ale dreptului constituţional. Sunt astfel izvoare ale dreptului constituţional actele care reglementează relaţiile sociale fundamentale privind instaurarea. codul penal este izvor de drept pentru dreptul penal. trebuie să observăm că sunt izvoare ale dreptului constituţional român numai actele normative adoptate de autorităţile publice direct reprezentative. menţinerii şi exercitării puterii. menţinerea şi exercitarea puterilor în stat: Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei. În raport de aceste evoluţii ale istoriei formele de exprimare ale prescripţiilor juridice au fost cuprinse în anumite acte juridice. sunt principalele izvoare ale dreptului constituţional.§5. exprimate în actele normative ale organelor legiuitoare. pentru că ele reglementează toate problemele fundamentale care. ca acte normative ale Parlamentului. În al doilea rând. Aceste acte juridice constituie ansamblul izvoarelor de drept. aparţin dreptului constituţional. prin obiectul lor specific. 17 . tratatele internaţionale. Prin conţinutul şi importanţa relaţiilor sociale pe care le reglementează legile. Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei sunt principalele izvoare ale dreptului constituţional. Teoria juridică contemporană recunoaşte calitatea de izvoare ale dreptului constituţional formelor dreptului scris. ordonanţele Guvernului. Izvoarele formale ale dreptului constituţional Istoria ne arată că umanitatea a trecut prin diferite faze de civilizaţie şi că formele vieţii de stat au evoluat de la o epocă la alta. În primul rând. Unele dintre ele sunt izvoare ale altor ramuri de drept. Legea ca act normativ al Parlamentului ocupă al doilea loc în sistemul izvoarelor dreptului nostru. Trebuie să arătăm de la început că nu toate izvoarele dreptului.

întrucât ele sunt acte normative prin care sunt reglementate relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării. În sistemul nostru parlamentar sunt trei categorii de regulamente: Regulamentul Camerei Deputaţilor. 18 .codul civil pentru dreptul civil. menţinerii şi exercitării puterii. cu pactele şi celelalte tratate. să fie ratificat de către Parlament şi să privească reglementarea unor relaţii sociale specifice dreptului constituţional. Constituţia României acordă tratatelor internaţionale o atenţie sporită. Tratatul internaţional este un alt izvor de drept constituţional. d) prioritatea reglementărilor internaţionale în cazul unor neconcordanţe între acestea şi reglementările interne privitoare la drepturile fundamentale ale omului. legea cetăţeniei etc. 20) rezultă patru reguli şi anume: a) tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern. Regulamentele de organizare şi funcţionare ale Parlamentului sunt şi ele izvor de drept constituţional. tratatul internaţional trebuie să fie de aplicaţie directă. Din examinarea dispoziţiilor constituţionale (art. Sunt izvoare ale dreptului constituţional. b) obligaţia statului de a le respecta întocmai şi cu bună credinţă. codul muncii pentru dreptul muncii etc. menţinerea şi exercitarea puterii. menţinerii şi exercitării puterii. Regulamentul Senatului şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. c) interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Ceea ce trebuie să reţinem este aceea că legile sunt izvoare de drept constituţional în măsura în care reglementează relaţii fundamentale din domeniul instaurării. Domeniul reglementării va fi însă stabilit prin legea de abilitare a Guvernului. Pentru a fi izvor de drept constituţional. nemijlocită. pot fi izvoare ale dreptului constituţional dacă îndeplinesc condiţia de a reglementa relaţii sociale fundamentale privind instaurarea. Ordonanţele Guvernului. printre altele. legile electorale.

participă ca titulari de drepturi şi obligaţii ce apar în cadrul activităţii de instaurare. Raporturile şi normele de drept constituţional Raporturile de drept constituţional. ci alte norme juridice care emană de la alte organe ale puterii şi în condiţiile altor proceduri. să modifice sau să stingă raporturi juridice şi. în al doilea rând. Prin urmare. fie individual. menţinere şi exercitare statală a puterii. în legătură cu sursele normative ale raporturilor de drept constituţional. ci numai acele activităţi care se referă la principalele aspecte ale vieţii social-politice şi exercitării statale a puterii. trebuie precizat că există şi raporturi de drept constituţional al căror temei nu îl constituie o normă constituţională. fie organizaţi. obiectul lor îl formează activitatea oamenilor. dacă ne referim la criteriul hotărâtor de delimitare a raporturilor de drept constituţional de celelalte raporturi juridice. menţinere şi exercitare statală a puterii. celelalte norme nu sunt susceptibile a se realiza prin raporturi de drept constituţional decât dacă reglementează raporturi sociale ce au calitatea de a fi elemente constitutive ale unei anumite activităţi fundamentale ce se desfăşoară în stat şi anume activitatea de instaurare. este necesară o distincţie şi anume: în timp ce normele constituţionale au întotdeauna vocaţia de a crea. raporturile de drept constituţional pot fi definite ca fiind acele raporturi sociale reglementate sau sancţionate de o normă juridică în care oamenii. Pornind de la această constatare. a colectivelor şi a organelor. Nu orice activitate socială poate forma însă obiectul raporturilor de drept constituţional. fiind raporturi sociale. stinge sau modifica un raport de drept constituţional. dacă normele de drept constituţional au întotdeauna ca obiect de reglementare raporturi sociale ce aparţin dreptului constituţional.§6. 19 . Ceea ce caracterizează raporturile de drept constituţional faţă de alte raporturi juridice este faptul că acestea sunt raporturi sociale ce intră sub incidenţa unei norme juridice constituţionale. Cu toate că majoritatea raporturilor de drept constituţional sunt purtătoare a acestui atribut. Problema care se pune este aceea de a şti dacă toate normele de drept constituţional sunt susceptibile să dea naştere.

Or. Este adevărat că asemenea dispoziţii au şi caracter de consacrare. dar sunt în acelaşi timp şi raporturi juridice ce aparţin altor ramuri ale dreptului cum ar fi: dreptul administrativ. dreptul de proprietate altele decât cele politice. Trebuie reţinut. În ceea ce priveşte al doilea aspect al problemei. se stabilesc totodată şi anumite reguli. organizarea şi funcţionarea organelor din administraţia publică devin. în legătură cu primul aspect al acestei probleme. nu fac parte din dreptul constituţional deoarece relaţiile reglementate sunt relaţii specifice altor ramuri de drept. în totalitatea lor. că legea fundamentală constituie. Astfel. iar normele dreptului 20 . care devin astfel relaţii juridice. raporturi sociale care aparţin acelei forme fundamentale de activitate a statului care este instaurarea. Deci afirmaţia potrivit căreia dispoziţiile constituţionale privitoare la baza socială nu ar avea ca obiect reglementarea unor relaţii sociale nu apare întemeiată. se afirmă că normele cuprinse în Constituţie ce au ca obiect organizarea administrativă. raporturile sociale născute în legătură cu unele din drepturile fundamentale ale cetăţenilor. prin reglementarea lor. unele din ele fiind. dreptul civil. după părerea noastră. o alcătuire unitară de norme juridice. Chiar dacă prin asemenea dispoziţii sunt consacrate unele realităţi social-economice şi politice. în primul rând. în acelaşi timp. cu cât s-a afirmat de către unii autori că normele constituţionale nu fac parte. menţinerea şi exercitarea statală a puterii. aşa cum am arătat. Este adevărat că. ca act normativ. dreptul familiei etc. Este evident faptul că reglementarea unor astfel de raporturi sociale se face. dreptul muncii. în sensul că toate normele constituţionale reglementează raporturi de drept constituţional.Luarea în discuţie a acestei probleme este cu atât mai necesară. drepturile şi libertăţile cetăţenilor. răspunsul nu poate fi. prin Constituţie. şi raporturi specifice altor ramuri ale dreptului. din dreptul constituţional. dar acest caracter nu este de natură să estompeze natura de norme juridice a dispoziţiilor respective. Astfel. decât afirmativ. raporturi de drept constituţional. nu toate raporturile sociale reglementate prin norme constituţionale sunt raporturi exclusive de drept constituţional. după cum se ştie normele juridice reglementează relaţiile sociale.

Trebuie reţinut faptul că stabilirea domeniului de reglementare al dreptului constituţional poartă amprenta amplitudinii şi complexităţii transformărilor sociale. reguli de funcţionare şi acţionează pentru realizarea anumitor nevoi sociale. În această situaţie vom constata procesul de constituţionalizare a unor ramuri ale dreptului. §7.administrativ. Modelul tipic de organizaţie este statul. acesta reglementează raporturile sociale fundamentale din domeniul cercetării exercitării puterii politice. a susţinut că noţiunea generală de instituţie se defineşte prin două elemente: un element structural şi un element de credinţă. repetate şi tipizate potrivit normelor juridice stabilite pe domenii de activitate şi oglindind caracterul istoric al orânduirii societăţii respective. În funcţie de aceste transformări sociale domeniul dreptului constituţional poate fi mai restrâns sau poate penetra în domenii rezervate altor ramuri de drept. dreptul constituţional stabileşte modul de organizare şi funcţionare. se înţelege forma de organizare a raporturilor sociale. În limbajul comun noţiunea de instituţie desemnează organizaţiile care au un statut. deoarece ca ramură a sistemului de drept. fundamentale. doar denumirea procesului în sine este nouă. În sociologie termenul de instituţie 21 . ci. Este cunoscut faptul că toate ramurile dreptului îşi au izvorul în principiile constituţionale. dreptul civil sau altor ramuri de drept nu fac altceva decât să dezvolte aceste reglementări de principiu. în general. rezultat din extinderea reglementării constituţionale a unor relaţii sociale rezervate prin tradiţie altor ramuri de drept. Cunoscutul politolog şi jurist francez Maurice Duverger. În legătură cu definirea instituţiei politice s-au purtat şi încă se poartă discuţii. Cu alte cuvinte. atribuţiile instituţiilor prin intermediul cărora se exercită puterea politică. a caracteristicilor vieţii socialpolitice. Acest proces de constituţionalizare a altor ramuri de drept nu este de dată recentă. politologie şi ştiinţa dreptului. Conceptul de instituţie are accepţii particulare în sociologie. Noţiunea de instituţie politică Prin instituţie. Folosirea noţiunii de „instituţie politică” în cursurile de drept constituţional este pe deplin îndreptăţită.

spre deosebire de cele cu caracter cultural. Dreptul constituţional limitează instituţia socială la autorităţile instituite prin textele constituţionale. de funcţionare şi la interferenţa lor în procesul de exercitare a puterii politice.desemnează regulile de influenţare şi control social al comportamentelor individuale. guvernul. În limbajul curent noţiunea de instituţie este folosită ca o formă organizaţională creată de oameni potrivit unor reguli sociale. se impun câteva precizări. religios etc. În legătură cu aserţiunea potrivit căreia „instituţiile politice sunt în acelaşi timp organe etatice şi reguli care le reglementează”. cu participarea la putere. respectiv ştiinţa convieţuirii şi relaţiilor dintre oameni. modelele specifice şi stabile de organizare şi desfăşurare a interacţiunilor între indivizi şi grupuri sociale orientate spre satisfacerea unor nevoi de bază. sunt create în scopuri ce au legătură cu instaurarea sau exercitarea statală a puterii. pentru atingerea unor scopuri. sociologia este considerată drept ştiinţa societăţii. sunt instituţii politice parlamentul. termenul de instituţie este circumscris organismelor investite cu autoritatea de a exercita puterea politică. în opinia noastră instituţiile politice pot fi definite ca fiind acele organisme investite cu autoritatea de a exercita puterea politică.. Pornind de la definiţia noţiunii de instituţie. în general. În limbajul juridic noţiunea de instituţie este utilizată în sensul de ansamblu de norme care reglementează un grup unitar de relaţii sociale. la conducerea societăţii. În politologie. partidele politice. la modul lor de organizare. 22 . valori şi interese cu importanţă esenţială pentru menţinerea colectivităţilor politice. Aşa de exemplu. Instituţiile politice. În mod obişnuit.

Pentru a putea vorbi de o ştiinţă a dreptului constituţional este necesar să se învedereze totodată şi faptul că cercetarea unei categorii de fenomene nu se face la întâmplare şi empiric. are un obiect propriu de cercetare şi anume fenomenele fizice (căldura. prin această expresie nu se înţelege un ansamblu de norme având un obiect specific. Ştiinţa dreptului constituţional caută să determine categoriile ce-i sunt proprii şi să stabilească legităţile obiective care stau la baza dezvoltării fenomenelor juridice ce-i sunt specifice. atunci când în planul de studii se utilizează termenul: „dreptul constituţional”.Capitolul III DREPTUL CONSTITUŢIONAL CA DISCIPLINĂ ŞTIINŢIFICĂ Dreptul constituţional. Pe această cale 23 . nu se poate mărgini la descrierea. nu studiază numai anumite norme juridice. tot aşa ştiinţa dreptului constituţional are şi ea un domeniu propriu de fenomene pe care-l studiază. Astfel fiind. ştiinţa dreptului constituţional din ţara noastră consideră că o cercetare ştiinţifică. Aşa. civil etc. constituite într-o ramură distinctă a dreptului. prin obiectul lor specific. În definiţia pe care am dat-o dreptului constituţional al României. ci prin aplicarea unei metode ştiinţifice. ci disciplina care cercetează din punct de vedere ştiinţific normele dreptului constituţional. de exemplu. Într-o primă etapă va fi necesar să se cerceteze esenţa fenomenelor juridice şi legile lor de dezvoltare. pentru a fi cu adevărat substanţială. Acest domeniu îl constituie regulile dreptului constituţional şi fenomenele juridice născute în procesul aplicării acestor reguli.). ci şi raporturile juridice ce se nasc în procesul de aplicare a acestor norme. sunetul etc. bunăoară. această noţiune de drept constituţional a fost utilizată pentru a desemna un ansamblu de norme juridice care se deosebesc de cele care aparţin altor ramuri ale dreptului (cum este dreptul administrativ. Pornind de la acest punct de vedere. clasificarea şi integrarea într-un sistem a fenomenelor juridice. Noţiunea de drept constituţional poate fi utilizată pentru a desemna o anumită disciplină ştiinţifică.). După cum fizica. ca ramură a sistemului de drept. cercetarea ştiinţifică a fenomenelor juridice va trebui să parcurgă două etape.

De aceea. V. De asemenea.vor putea fi descoperite cauzele care determină naşterea şi evoluţia fenomenelor juridice. cercetarea nu se va limita să scoată în evidenţă criteriile formale care le caracterizează. acestea vor fi examinate atât fiecare în parte. Ştiinţa noastră juridică nu poate nesocoti elementele exterioare ale fenomenelor. format din diverse instituţii. Laband. Preocupările teoretice din această perioadă sunt caracterizate prin mixtura categoriilor de drept privat cu cele de drept public (cum i s-a spus uneori dreptului constituţional). Dicey. Orlando. ci va putea să le explice pe baza legilor lor interne de dezvoltare. L. precum şi folosirea sistemului instituţional. Apariţia şi dezvoltarea ştiinţei dreptului constituţional În unele state europene. Levin. procedeul va fi invers.a. ea va insista asupra faptului că el este constituit dintrun ansamblu de norme prin care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării. recurgând la analogia cu dreptul privat. Într-o a doua etapă. Folosirea sistemului instituţional este caracteristică în special dogmatismului german din secolul al XVII-lea. În secolul al XVII-lea au fost jurişti care au criticat asemenea construcţii dogmatice.D. În secolul al XIX-lea şi la începutul secolului XX apar şi se dezvoltă elementele definitorii ale ştiinţei dreptului constituţional. Hauriou ş. care prin lucrările lor au contribuit la dezvoltarea unei 24 . J. Au apărut numeroase şcoli şi doctrine cu reprezentanţi de seamă ca P. Duguit. M. cât şi transformările pe care le parcurg. arătând că multe probleme ale dreptului public trebuie scoase din clasificarea trihotomică a instituţiilor. A. A. în împrejurări social-istorice diferite. Odată lămurită esenţa şi precizate cauzele care au dat naştere diferitelor instituţii juridice. în definiţia pe care o dă dreptul constituţional. încep să apară în secolul al XVII-lea germenii ştiinţei dreptului constituţional. menţinerii şi exercitării statale a puterii. Această cercetare nu va avea însă ca rezultat un tablou haotic. Esmein. §1. ci ea va apare ca un tot coordonat şi unitar. care a încercat să construiască dreptul constituţional ca „instituţie de drept public”.

În angrenajul extrem de complex privind 25 . În cea de a doua parte a secolului XX. în care s-au cristalizat mai repede principiile unui regim parlamentar şi apoi ale unui regim democratic. că alegerea nu este un mijloc necesar pentru transmiterea mandatului şi că procedura electorală trebuie concepută şi organizată în aşa fel încât această „ordine a lucrurilor” să nu poată fi pusă în discuţie în fiecare zi de corpul electoral. În unele ţări. caracteristice democraţiei. care reprezintă un pas înainte. Hauriou se referă la reprezentare. domnia dreptului etc. M. incluzând elemente sociologice şi politice în ştiinţa dreptului constituţional. Hauriou. Metodologia ştiinţei dreptului constituţional a rămas tributară aceleiaşi grave insuficienţe şi anume ruptura între realitatea şi noţiunea juridică. supremaţia parlamentului. criza legalităţii a determinat o slăbire a şcolii juridice şi intensificarea căutărilor spre o nouă metodologie. Un alt reprezentant al şcolii sociologice. ci el rămâne „un drept obiectiv al guvernării care nu condamnă”. operând cu noţiuni şi categorii juridice. dreptul nu se întemeiază pe ideea suveranităţii unice şi indivizibile. în concordanţă cu principii ca: suveranitatea populară sau naţională. a fost repudiat pentru a se ajunge la pozitivismul juridic. la guvernarea reprezentativă şi recunoaşterea regimului juridic. Potrivit doctrinei sale statul nu este un instrument al dominaţiei. reprezintă primatul factorului economic asupra celui politic şi juridic.democraţii relative. dreptul natural. Un reprezentant de seamă al acestei şcoli a fost L. El consideră că reprezentantul nu este negreşit un mandatar. ci al „serviciului social”. O secvenţă din teoria lui M. Orientările actuale ale ştiinţei dreptului constituţional sunt îndreptate spre conservarea formelor organizării de stat „clasice”. Duguit care afirma că voinţa poporului ar fi o idee arbitrară. analiza juridică a fost combinată cu aprecierea „metajuridică”. nedovedită şi nedemonstrabilă. Dreptul divin al monarhiilor. În acest context se constituie şcoala sociologică a dreptului constituţional. afirmă că „proprietatea reprezintă forma naturală şi definitivă a libertăţii individuale”. Pozitivismul juridic era chemat să construiască o teorie juridică „pură” având ca obiect de studiu materialul juridic pozitiv şi utiliza numai metode pur juridice.

Aşa de exemplu. b) aceste subiecte acţionează într-un raport juridic apărut în activitatea de instaurare. adică a posibilităţii de a fi titular de drepturi şi obligaţii şi de a le exercita nemijlocit. organul legiuitor) în care a fost ales sau cu alegătorii din circumscripţia electorală în care a fost ales. fie deţinătorul puterii.organizarea de stat fără a afecta principiul fundamental caracteristic unui stat de drept şi anume separaţia puterilor. oamenii pot apărea sub diverse forme (popor. menţinere şi exercitare a puterii. stat. ca în oricare raport juridic. Ca subiecte de drept individuale ale raporturilor de drept constituţional. fie ca persoană ce îndeplineşte anumite funcţii în cadrul unui colectiv sau al unui partid (deputatul în raport cu parlamentul. fie că ne întristează. §2. fie un organ reprezentativ (legiuitor). al raporturilor de drept electoral etc. Subiectele raporturilor de drept constituţional Atribuirea calităţii de subiect de drept în anumite raporturi juridice presupune recunoaşterea de către stat a capacităţii juridice. părţile participante pot fi numai oamenii care se prezintă fie ca subiecte de drept individuale. fie ca subiecte de drept colective. organe ale statului etc. Ca subiecte colective de drept constituţional. Duverger. El recunoaşte că puterea politică şi constrângerea economică sunt profund legate între ele. altele nu-şi găsesc locul în aceste texte. oamenii pot apărea fie ca persoană fizică care intră în diferite relaţii reglementate de normele dreptului constituţional (în cadrul raporturilor de cetăţenie.). Trebuie să subliniem încă de la început două trăsături specifice cu privire la subiectele raporturilor de drept constituţional şi anume: a) unul din subiecte este totdeauna fie statul. În raporturile de drept constituţional.). Fie că această constatare ne bucură. nu trebuie dizolvate unele puncte de vedere realiste. G. Semnificative pentru orientarea contemporană a ştiinţei dreptului constituţional. Unele dintre ele sunt denaturate cu textele juridice. sistemele juridice contemporane sunt legate indisolubil de politică”. Sfera subiectelor de drept constituţional este 26 . Burdeau recunoştea că „construcţia juridică a instituţiilor politice este departe de a corespunde realităţii lor. ni se par declaraţiile lui M.

2) că suveranitatea naţională aparţine poporului român. asociaţiile de orice fel. de religie. Unii autori susţin că poporul nu poate avea calitatea de subiect al raporturilor juridice pe considerentul că poporul şi naţiunea sunt categorii politice şi nu juridice. După opinia noastră subiectele de drept constituţional trebuie să cuprindă: poporul. fără deosebire de rasă. deci în procesul de instaurare. de sex. El este sursa principală a tuturor drepturilor şi obligaţiilor. Acesta este sensul celor exprimate în Constituţie (art. direct şi liber exprimat. Între popor şi statul de drept. Este evident faptul că poporul român concentrează în mâinile sale întreaga putere şi are dreptul să decidă asupra sorţii sale. se arată în articolul 2(2) al Constituţiei. a structurii de 27 . Constituţia consacră faptul (art. cetăţenii şi alte persoane fizice. menţinere şi exercitare a puterii. în legătură cu delimitarea acestei sfere şi cu clasificarea subiectelor de drept constituţional. nu-şi pot atribui exercitarea suveranităţii în nume propriu. partidele politice. Nici un grup şi nici o persoană. de origine etnică. democratic şi social român există o legătură inseparabilă. statul având ca fundament unitatea poporului pe care o exercită. egal. de opinie şi de apartenenţă politică.2 alin. statul ca întreg. organele statului. Poporul ca subiect al raporturilor de drept constituţional este constituit din totalitatea cetăţenilor statului român.1). Aceiaşi autori sunt dispuşi să recunoască poporului calitatea de subiect de drept numai în dreptul internaţional. de limbă. de avere sau de origine socială. în literatura juridică de specialitate au fost emise mai multe opinii. care încredinţează exerciţiul ei unor organe alese prin vot universal. În multe probleme. În condiţiile statului democratic român. De aici rezultă că poporul este deţinătorul întregii puteri în stat. Poporul este deţinătorul suveranităţii naţionale. patria comună şi indivizibilă a cetăţenilor săi.foarte largă. că poporul îşi exercită puterea prin organele sale reprezentative şi prin referendum. dreptul este expresia intereselor şi a voinţei poporului. cum ar fi: stabilirea formei de guvernământ. Termenul de popor apare în articolele 2 şi 4 ale Constituţiei care arată că suveranitatea naţională aparţine poporului şi că statul are ca fundament unitatea poporului român. De aceea. sindicatele.

dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate. În literatura noastră juridică de specialitate unii autori au susţinut că în cadrul statului unitar unităţile administrativ-teritoriale (părţi ale teritoriului statului) pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional. Într-o opinie se consideră că unităţile administrativ . libera dezvoltare a personalităţii umane. 1(3) al Constituţiei se arată că România este stat de drept. Aşa de exemplu. atunci când se procedează la organizarea administrativ-teritorială. Statul apare ca subiect al raporturilor de drept constituţional în calitatea sa de purtător al suveranităţii poporului. la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii etnice. culturale.stat. în cadrul raporturilor ce se stabilesc între federaţii şi statele membre. O asemenea opinie nu este întemeiată. lingvistice şi religioase. statul este un subiect de drept constituţional în raportul de cetăţenie. drepturile şi libertăţile cetăţenilor. în care demnitatea omului.teritoriale sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional. iar în articolul 6(1) se arată că statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea. deoarece în nici un raport juridic nu apare ca participant teritoriul sau unitatea administrativ-teritorială. iar celelalte subiecte sunt statele părţi componente ale federaţiei. Într-o altă opinie se ajunge la concluzia că unităţile administrativ-teritoriale pot apare şi ca subiecte în raporturile de drept constituţional dacă prin noţiunea de unităţi administrativ-teritoriale se înţelege colectivul de oameni care populează o anumită porţiune a 28 . se arată că şi unităţile administrativ-teritoriale apar ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional. Susţinându-se că şi părţile componente ale statului sunt subiecte de drept constituţional. ci numai organele de conducere ale acestor unităţi. unul din subiecte este statul federal (în întregime). Şi părţile componente ale statului pot fi subiecte ale raportului de drept constituţional. poporul apare direct ca subiect al raporturilor de drept constituţional. Spre exemplu. În art. în statele federale. democratic şi social. În vederea realizării acestor ţeluri se stabilesc raporturi de drept în care statul apare direct ca unul din subiectele de drept constituţional.

este suficient pentru a ajunge la concluzia că într-un raport juridic nu pot avea calitatea de participanţi decât oamenii. culturale şi în toate celelalte domenii ale vieţii publice. economice. statul sau organele legiuitoare şi dacă raportul se naşte în procesul instaurării. politice. patria comună şi indivizibilă a cetăţenilor săi (art. Dacă ne limităm să subliniem că raportul juridic este o relaţie socială. menţinerii şi exercitării puterii. cu condiţia ca raportul juridic la care participă să fie de drept constituţional. consideraţi individual sau colectiv.4). Organele statului (autorităţile publice) pot fi subiecte ale raportului de drept constituţional în toate cazurile în care relaţia la care participă este reglementată de o normă a dreptului constituţional. celălalt subiect fiind un alt organ al puterii. Cetăţenii apar ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional fie în calitate de persoană fizică. Desigur în cele mai multe raporturi de drept constituţional apar ca subiecte de drept organele puterii. Aşa de exemplu. În prima ipostază. Organele puterii pot constitui ambele subiecte ale raporturilor de drept constituţional sau pot apărea numai ca unul din subiectele raporturilor respective.teritoriului ţării. membru al societăţii noastre care participă la instaurarea. judecătoreşti) pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional numai dacă participă la un raport juridic în care celălalt subiect este poporul. cu condiţia de a li se recunoaşte prin lege anumite drepturi şi obligaţii în cadrul unor raporturi de drept constituţional. În cea de-a doua ipostază sunt numeroase raporturi de drept constituţional în care cetăţenii pot fi subiecte de drept dacă sunt 29 . o organizaţie politică sau o persoană fizică. După părerea noastră o asemenea susţinere nu este întemeiată deoarece potrivit prevederilor constituţionale statul are ca fundament unitatea poporului român. cetăţenii apar ca subiecte ale raportului de drept constituţional în numeroase cazuri în legătură cu exercitarea drepturilor sociale. integritatea teritorială. Şi celelalte autorităţi ale statului (executive. menţinerea sau exercitarea puterii de stat. nu şi unităţile administrative. organele legiuitoare apar întotdeauna ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional. fie în calitate de persoană investită cu anumite funcţii într-un partid politic sau organ de stat sau organizaţi pe circumscripţii electorale.

Constituţia (art. Aceeaşi situaţie se poate întâlni şi în cazul cererii de azil politic în ţara noastră a unui cetăţean străin. integritatea teritorială. a drepturilor şi libertăţilor constituţionale. Partidele politice ocupă un loc important în sistemul democraţiei din societatea românească. străinul care solicită acordarea cetăţeniei române se află într-un raport de drept constituţional până la aprobarea cererii sale. Subiectele de drept menţionate au un atribut indispensabil. democratic. Ele contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor. ce le conferă calitatea de a fi participante la un raport de drept constituţional. Grija statului pentru respectarea ordinii constituţionale. 30 .investite cu o anumită calitate care rezultă din o funcţie pe care o deţin într-un organ al puterii (deputat. rolul partidelor politice în viaţa publică. În condiţiile dezvoltării democraţiei statului nostru.8) stabileşte că partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile prevăzute de lege. În ultima ipostază cetăţenii apar ca subiecte ale raportului de drept constituţional cu ocazia alegerilor parlamentare sau prezidenţiale organizate pe circumscripţii electorale. a drepturilor şi a libertăţilor cetăţeanului imprimă acestor raporturi. un caracter real. De exemplu. Definind esenţa activităţii lor. Şi străinii ca şi persoanele fără cetăţenie pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional. ca de altfel tuturor raporturilor de drept constituţional. respectând suveranitatea naţională. menţinere şi exercitare a puterii. acela că ele participă în relaţii sociale specifice unei anumite forme fundamentale de activitate a statului şi anume la activitatea de instaurare. ordinea de drept şi principiile democraţiei. senator) sau al unui partid politic. în definirea şi exprimarea voinţei cetăţenilor se amplifică şi ele apar ca subiecte de drept constituţional într-un număr tot mai mare de raporturi de drept constituţional.

cum sunt. vom constata că în fruntea ierarhiei normelor juridice în vigoare se află Constituţia. ca de altfel în toate sistemele de drept din statele democratice. Locul pe care îl ocupă normele constituţionale în ierarhia normelor juridice determină poziţia dreptului constituţional în cadrul sistemului general al dreptului nostru. este firesc ca această ramură de drept să determine conţinutul normelor celorlalte ramuri de drept. codul muncii pentru dreptul muncii etc. Aceasta nu înseamnă că toate normele juridice aplicabile pe teritoriul României au aceeaşi forţă juridică. Aceasta are forţa juridică cea mai mare. poziţia sa conducătoare în cadrul sistemului de 31 . cât şi unui număr de organe cum sunt: Guvernul României. în ierarhia normelor juridice.Capitolul IV LOCUL DREPTULUI CONSTITUŢIONAL ÎN SISTEMUL DE DREPT În sistemul dreptului nostru. legea fundamentală a României. celelalte organe centrale şi locale. aceste norme sunt obligatorii pentru subiectele raporturilor juridice pe care le reglementează. deoarece dispoziţiile tuturor celorlalte acte normative trebuie să i se conformeze. rezultă că ramura de drept care le cuprinde va fi determinată de dreptul constituţional. competenţa de a stabili norme juridice aparţine atât parlamentului. al căror izvor de drept îl constituie diferite legi ordinare. de pildă. Întrucât aceste legi ordinare trebuie să fie conforme Constituţiei. deci au o forţă juridică inferioară acestora din urmă. urmează imediat legile ordinare şi ordonanţele guvernului emise în baza delegării legislative. anumite norme juridice trebuie să fie conforme cu alte norme juridice. Pentru că Constituţia constituie în acelaşi timp şi izvorul principal de drept constituţional. În această ordine descrescândă urmează actele celorlalte organe centrale şi locale. codul penal pentru dreptul penal. După Constituţie. miniştri. Potrivit Constituţiei noastre. Cu alte cuvinte dreptul constituţional este ramura fundamentală a dreptului român. Indiferent care ar fi organul de la care emană. codul civil pentru dreptul civil. Pornind de la acest considerent.

În normele dreptului constituţional îşi găsesc fundamentarea toate ramurile de drept. poate fi acceptată afirmaţia că toate celelalte ramuri ale dreptului sunt. ci şi activitatea şi măsurile concrete. În numeroase împrejurări. o continuare a ramurii dreptului constituţional. În alte cazuri. dar şi acestea sunt tot norme juridice. Prin urmare. Necesitatea conformităţii duce la o consecinţă edificatoare pentru stabilirea locului dreptului constituţional şi anume că o modificare intervenită în dreptul constituţional impune modificări corespunzătoare ale normelor din celelalte ramuri de drept care conţin reglementări ale aceloraşi relaţii sociale. într-un fel. urmând acelaşi tratament ca oricare alte norme ale legii fundamentale. valoarea unor principii.drept al României fiind determinată de obiectul şi conţinutul normelor sale. printr-un act normativ inferior. dacă şi în măsura în care acestea contravin dispoziţiilor Constituţiei. fără a mai fi nevoie de intervenţia altei norme interpusă între dispoziţia constituţională şi actul individual. dreptul constituţional constituie baza tuturor reglementărilor juridice în statul nostru. Toate normele cuprinse în Constituţie abrogă ori modifică implicit normele cuprinse în celelalte acte normative. de importanţa relaţiilor sociale pe care acestea le reglementează. a modului în care prevederea din actul fundamental urmează a fi aplicată. 32 . Unele dispoziţii ale Constituţiei au. Reglementând relaţiile sociale fundamentale care apar în procesul instaurării. de asemenea nu pot fi decât conforme cu dispoziţiile legii fundamentale. menţinerii şi exercitării puterii în stat. aplicarea unei dispoziţii constituţionale implică o detaliere şi explicitare. fără îndoială. dreptul constituţional apare ca factor de structură al întregului sistem de drept prin aceea că normele ce alcătuiesc celelalte ramuri ale dreptului trebuie să fie conforme cu normele cuprinse în Constituţie. emiterea unor acte individuale ori promovarea unor măsuri concrete poate fi făcută şi în legătură nemijlocită cu o anumită dispoziţie a Constituţiei. Cerinţa conformă cu dispoziţiile Constituţiei nu vizează numai conţinutul celorlalte acte normative. care. În acest sens.

în sensul că statul ocroteşte căsătoria şi familia şi apără interesele mamei şi copilului este reglementată în amănunt de Codul familiei în vederea transpunerii ei în practică. legile şi celelalte acte normative subordonate lor trebuie să fie conforme Constituţiei şi de aici consecinţa că de câte ori organele competente emit norme juridice. pe cale de lege ordinară sau alte acte normative subordonate legilor. În unele cazuri. pentru a putea fi aplicate cazurilor concrete. Aşa. Rezultă deci că normele constituţionale se impun ca norme obligatorii cu ocazia elaborării legilor şi a celorlalte acte normative elaborate de organele puterii competente. Astfel. organele chemate să le aplice sunt în situaţia de a face acte individuale sau de a lua măsuri concrete pe baza acestor norme. prin acte individuale şi măsuri concrete a actelor normative. conţinutul acestora urmează să fie stabilit cu respectarea dispoziţiilor constituţionale. presupun o prealabilă reglementare. pe calea unei legi ordinare (sau hotărâre a guvernului conţinând norme cu putere de lege). este vorba de reguli constituţionale cu aplicaţie nemijlocită. În acest context. normele constituţionale. În aceste situaţii. Nu numai activitatea normativă a organelor puterii trebuie să se desfăşoare în conformitate cu principiile Constituţiei. normele dreptului constituţional pot fi divizate în norme cu aplicaţie mijlocită şi norme cu aplicaţie nemijlocită. de exemplu. normele constituţionale sunt formulate în termeni foarte generali şi. pentru a putea obliga organele respective să ia măsuri concrete.Modalităţi de realizare a normelor dreptului constituţional În sistemul nostru de drept. Între regulile constituţionale cu aplicaţie nemijlocită şi cele de aplicaţie mijlocită nu există nici o deosebire din punctul de vedere al obligaţiilor pe care le stabilesc în sarcina organelor de stat în vederea 33 . norma cuprinsă în Constituţie. ci şi activitatea de aplicare. este vorba de reguli constituţionale cu aplicaţie mijlocită. În situaţia în care. în toate cazurile în care punerea în aplicare presupune o reglementare în amănunt. principiile constituţionale nu au neapărată nevoie de a fi precizate printr-o lege ordinară (sau o hotărâre a guvernului cu putere de lege). a unor condiţii de amănunt în vederea transpunerii lor în practică. din acest motiv.

Ambele categorii de reguli constituţionale stabilesc directive obligatorii pentru activitatea normativă a organelor de stat. 34 . ele trebuie considerate abrogate din chiar momentul punerii în aplicare a Constituţiei. Faptul că ea este principalul izvor al dreptului constituţional influenţează asupra poziţiei pe care această ramură de drept o are în cadrul general al sistemului nostru de drept. De aceea.activităţii lor normative. Constituţia este un act normativ deosebit de important atât din punct de vedere politic cât şi juridic. În concluzie. Parlamentul elaborând o asemenea lege. este dator să reglementeze respectivele raporturi sociale în conformitate cu normele constituţionale. rezultă că. În cazul în care legile sau alte acte normative sunt depăşite. dacă o lege ordinară de punere în aplicare nu există încă. iar regulile celorlalte ramuri de drept trebuie să fie conforme cu principiile şi normele dreptului constituţional. Aceeaşi situaţie este şi în cazul activităţii normative a Guvernului României.