Capitolul IV Studiu de caz Kosovo

4.1. Fundalul istoric al „Problemei Kosovo”. Situaţia de pânã la declararea Independenţei Kosovo era centrul regatului Sârb în Evul Mijociu, loc foarte strâns legat de credinţa Creştinã, în perioada conflictului s-au înregistrat un procent extrem de crescut în ceea ce priveşte emigrarea dar şi o înflorire a terorismului. Din punct de vedere istoric1, problema Kosovo este una din cele mai ample şi mai conflictuale din zona fostei Iugoslavii. Situaţia provinciei Kosovo este destul de complexa, aparutã ca entitate politicã în anul 1945, aparţinând succesiv unui numãr de state2, în anii ’80, albanezii din Kosovo au cerut ca statutul provinciei sã treacã de la cel de “provincie autonomã” la cel de “republicã”, cu dreptul de a se separa de Iugoslavia. La sfârsitul rãzboiului, Iugoslavia este ocupatã de Armata Roşie, care a impus regimul comunist al lui Tito, în urma numeroaselor conflicte din partea albanezilor kosovari, se înregistreazã o masiva emigrare a sârbilor kosovari, în 1986 are loc prima contra-manifestare. Abuzurile comise de albanezi asupra sârbilor intreaga lor istorie. În 1990, confruntãrile au luat amploare şi violentele s-au înmulţit. Aşa cã, în septembrie 1990, Guvernul sârb a modificat Constituţia, şi a redefinit statutul Kosovo drept regiune a Serbiei al cãrei control administrativ şi executiv trecea din mâna
1 3

conduc la o perioadã, pânã la

sfârşitul anilor '80, de conferire a unei mai mari autonomii administrative şi culturale din

Simon Caney, „Justice Beyond Borders, A global political theory”, Editura Oxford, Great Clarendon Street, Oxford OX2 6DP, New York, 2006, pag 607-609 2 Albania, Serbia, Muntenegru, Imperiul Otoman şi Imperiul Bizantin 3 batãi, ameninţãri cu moartea, incendierea caselor, torturi, luãri de prizonieri, asasinate, demolãri de biserici ortodoxe, violuri, etc.

"guvernului regional" în cea a Guvernului de la Belgrad, astfel, în vara lui 1992, albanezii si sarbii din Kosovo se separau total, unii de ceilalti. În plan politic, la alegerile din decembrie 1992, precum şi la urmãtoarele alegeri, albanezii au fost sfãtuiţi sã nu vina la vot, astfel, "Partidul Socialist" al lui Milosevici a castigat alegerile. Apariţia "Armatei de Eliberare din Kosovo4", a agravat situaţia, în zonele urbane creşte nesiguranţa, au loc atacuri din ce în ce mai frecvent, ajungându-se la bombardamente si crime. Armata de Eliberare din Kosovo (UCK) a avansat un program de obţinere a independenţei prin mijloace violente (1992). În urma discuţiilor de la Rambouillet, în Franţa pe 6 februarie 1999, tratativele ce au fost întrerupte în februarie şi în martie 1999, cand fara autorizarea ONU, NATO a început sã bombardeze Iugoslavia, conferinţã la care au participat aliaţii occidentali, cei ai Iugoslaviei, precum şi grupurile de albanezi care solicitau independenţa. Dupã o perioadã de bombardamente, ambele pãrţi semnatare au fãcut unele concesii: Belgradul accepta sã acorde provinciei Kosovo o "autonomie substanţialã", sã-şi retragã din provincie forţele speciale şi pe cele paramilitare, sã permitã reântoarcerea refugiaţilor de orice etnie, şi sa accepte prezenţa în Kosovo a unei forţe militare de supraveghere a înţelegerii, în care NATO avea participarea principalã. Iugoslavia obţinea în schimb, respectarea integritãţii sale teritoriale. Înţelegerea menţiona cã provincia Kosovo este parte a teritoriului sârb. Acordul a primit apoi aprobarea ONU, şi a devenit renumita "Rezoluţie a Consiliului de Securitate ONU 1244/1999". Delegatia Albaniei a fost de acord cu termenii stabiliti acolo. În septembrie-octombrie 2000 este încheiatã conducerea lui Slobodan Milosevic 5, în aprilie fiind arestat şi extrãdat, fiind trimis la tribunalul de la Haga pentru a fi judecat de crime de razboi, genocid şi crime împotriva umanitãţii. În februarie 2003 se schimbã şi denumirea de Yugoslavia în Serbia şi Muntenegru, mai târziu declarându-se fiecare independentã.
4

Armata de Eliberare din Kosovo (UCK) a fost o organizaţie de gherilă formată din albanezi kosovari, având ca scop obţinerea independenţei Kosovo faţă de Iugoslavia. 5 Jacob E. Safra {chairman of the board}, Jorge Aguilar-Cruz {president}, „Encyclopedia Britanica Almanac 2009”, Editura TimeInc. , Chicago-London-New Delhi-Paris-Seoul-Sydney-Taipei-Tokyo, 2009 paginile 377-379

Problema Kosovo în viziune mondialã. urmând sã-şi declare independenţa faţã de Serbia pe 17 februarie 2008.2. Acţiunile NATO au fost motivate atât de principii democratice.T. Great Clarendon Street. 4. „Justice Beyond Borders. Bucuresti. pag. 2005. după ce Miloşevici a acceptat condiţiile. o forţă NATO. Oxford OX2 6DP. La 12 iunie 1999. vol. În iunie 1998 preşedintele Statelor Unite s-a angajat sa apere Kosovo şi sã implice chiar forţele armate americane dacã ar fi fost cazul. a fost pregătită pentru a efectua operaţiuni de luptă. Editura Oxford. trupele KFOR. misiunea sa a fost doar de menţinere a păcii. 6 Simon Caney. „Dictionar Oxford de istorie universala contemporana. Editura ALL. Consiliul Nord-Atlantic din 23 martie 1999 a trecut peste blocajul Consiliului de Securitate ONU şi a ordonat declanşarea campaniei aeriene „Forţa Aliată". Intervenţia NATO 6 şi a ONU7 Atât NATO cât şi Onu. cât şi de interese strategice. De la 1900 pana azi”. Kosovo reprezintã o regiune autonomã. II. 227 7 Jan Palmowski. dar şi OSCE au deţinut roluri exacte în soluţionarea problemei Kosovo. pe 24 martie 1999. New York. dar în cele din urmă. administrata de ONU. A global political theory”.O. N. Planul de a folosi forţele NATO drept instrument de pacificare a beligeranţilor a apãrut drept viabil la jumãtatea anului 1998. Campania de bombardare NATO a durat de pe 24 martie panã pe 11 iunie 1999. pagina 28-29 . În 98 se hotãraşte şi implicarea forţelor NATO în restabilirea pãcii iar în urma unui acord de încetare a focului parţile admit sã fie trimişi de observatori OSCE în zonã pentru a supraveghea aplicarea acestui acord.Din 1999. declanşeazã atacul aerian împotriva Iugoslaviei cerand retragerea completã din Kosovo a tuturor forţelor iugoslave pentru a permite repatrierea refugiaţilor şi a celor dislocaţi. 2006.A.

Deşi adunarea din Kosovo a adoptat uninominal declaraţia de independenţă la 17 februarie 2008. verifica şi asigura demilitarizarea zonei. care. cel de-al doilea al administraţiei civile. o organizaţie pan-europeanã. În timp ce NATO a desfaşurat o forţã de securitate internaţionalã (KFOR). care prevedea pentru provincie o "independenţã supravegheatã". finlandezul Martti Ahtisaari. cel de poliţie şi justiţie.OSCE-ul. cel de-al treilea pilon. Kosovo Force este o forţă condusă de NATO. aceastã misiunea a fost iniţiată pe 10 iunie 1999 prin Rezoluţia 1244 a Consiliului de Securitate. Negocierile internaţionale au început în 2006 pentru a se stabili statutul final pentru Kosovo. Trimisul special ONU şi-a început activitatea în problema Kosovo în februarie 2006. nu a avut niciodatã o pondere atât de mare în aplanarea vreunui conflict internaţional. Consiliul de Securitate al ONU a decis că a venit timpul pentru lansarea unui proces politic destinat determinării viitorului provinciei Kosovo. dintre care cea mai importantã este 1244/1999 a Consiliului de Securitate ONU. fiind 8 Aceasta misiune a fost împărţită în patru secţiuni numite "piloni". rezoluţii în care se stipuleazã cererea ca Iugoslavia sã admitã şi sã nu împiedice activitatea observatorilor internaţionali. instituţia şi-a pãstrat autoritatea şi responsabilitatea administrativã a provinciei. Scopul principal este acela de a monitoriza. primul ce se aflã în domeniul Onu. ONU a renunţat. Misiunea de Administraţie Interimară a ONU în Kosovo 8 reprezintã administraţia civilă interimară în Kosovo. compusă din trupe aliate şi ale altor state. OSCE-ul trebuind sã participe la punerea în aplicare a acordului de sistare a focului între cele douã parţi. sub autoritatea Organizaţiei Naţiunilor Unite. ONU s-a implicat printr-un numar de rezolutii. acţionează pentru asigurarea unui mediu de securitate stabil în Kosovo. la responsabilitãţile administrative ale instituţiilor provizorii. necesitatea respectãrii drepturilor omului. treptat. cel al construcţiei instituţionale de care se ocupa OSCE şi nu în ultimul rând pilonul reconstrucţiei şi dezvoltãrii economice în stricta supraveghere a Uniunii Europene . de care se ocupa tot ONU. Rezoluţia 1244 ONU rămâne încã în vigoare ceea ce înseamnă că responsabilitatea finală de administraţie a provinciei Kosovo încă este condusă de Reprezentantul Special. La şase ani de la conflictul din 1998-1999. s-a prezentat un proiect de statut liderilor de la Belgrad şi Pristina. în virtutea unui mandat ONU definit prin Rezoluţia 1244 a Consiliului de Securitate.

La nivel de actori internaţionali statali. Importanta este. NATO şi-a pus la dispoziţie tehnica militara în scopul impunerii rezoluţiilor Consiliului de Securitate. atât la nivel de sistem internaţional cât şi la nivel subsistemic . din care la ora actuala se afla în teren 800 de observatori. demne de amintit sunt acţiunile Statelor Unite şi ale Rusiei. Lucrul nou pe care îl aduce aceasta criza în "istoria" organizaţiilor este rolul deosebit pe care OSCE-ul îl are în rezolvarea sa. mai ales având în vedere problematica grava a încălcărilor drepturilor omului. Prezenta observatorilor OSCE în Kosovo este datorata acordului între Holbrooke şi Milosevici. care a participat cu un număr mare de observatori aparţinând ţarilor membre. La nivel de sistem este de notat interacţiunea ce a existat între organizaţiile internaţionale. Uniunea Europeana s-a manifestat prin impunerea de sancţiuni Iugoslaviei. are rolul de a sprijini activitãţile UNMIK. caz care aduce foarte bine aminte de intervenţia americanobritanica din Irak (Vulpea Desertului). OSCE-ul. OSCE-ul trebuie să participe la punerea în aplicare a acordului de sistare a focului între cele doua părţi beligerante cu 2000 de oameni. sau de operaţiunea "Furtuna în Desert".3.statal. politică care însă s-a oprit la un anumit punct. de asemenea intervenţia Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Actiuni diplomatice desfasurate pentru evitarea unei confruntari armate in „Dosarul” KOSOVO În istoria acestui conflict au fost implicaţi numeroşi actori. iar ca fundal politic explicaţia cea mai evidenta . 4. al cărei legislativ a recunoscut Kosovo drept stat independent. o organizaţie pan-europeana. inclusiv a transferarii responsabilitãţilor. care în afara de toate statele europene include Statele Unite şi Canada în rândul membrilor săi nu a avut niciodată o pondere atât de mare în aplanarea vreunui conflict internaţional. În soluţionarea conflictului s-a implicat Organizaţia Naţiunilor Unite cu trei rezoluţii ale Consiliului de Securitate criticate de Guvernul de la Belgrad ca fiind amestec în afacerile interne. europene şi mondiale. Chiar şi Consiliul Europei şi-a declarat interesul de a se implica în rezolvarea problemei.responsabilã şi de oferirea de ajutoare umanitare. De asemenea o importanta implicare în conflict o are Albania.

Deşi s-ar putea crede ca implicarea masiva a OSCE-ului ar putea scădea rolul NATO. l-a informat pe Milosevic de posibilitatea unui atac militar al SUA ca urmare a agresiunii sârbilor asupra republicii autoproclamate Kosovo. începând cu posibilitatea acestora de a munci şi continuând cu interzicerea activităţilor culturale tradiţionale. În perioada 1987-1991 Slobodan Milosevic. susţinut puternic de naţionaliştii sârbi a limitat drepturile populaţiei kosovare. Cu toate acestea. în acelaşi timp exista argumentul ca OSCE n-ar avea capacitatea de a face fata singura situaţiei. În acelaşi an. etnicii albanezi din provincia Kosovo l-au ales pe Ibrahim Rugova. Războiul din Bosnia a reprezentat folosirea forţei militare de către NATO pentru prima dată de la înfiinţarea coaliţiei. a cărui preşedinte de la acel moment. în funcţia de preşedinte a republicii nou înfiinţate. Rugova a început formarea unui guvern care să militeze pentru recunoaşterea noii naţiuni. etnicii albanezi din provincia Kosovo au hotărât în secret proclamarea independenţei Republicii Kosovo. În perioada 1993-1996 lumea întreagă s-a concentrat pe situaţia din Bosnia. mai puţin Kosovo. Toate aceste mişcări au avut loc cu aprobarea tacită a statelor europene şi sub ameninţarea SUA. Deşi bombardamentele nu au început până în 24 Martie 1999. În 1992 a început războiul din Bosnia. această perioada de timp nu a marcat o evoluţie semnificată în situaţia din Kosovo. George Bush. Totuşi. aceasta presupunere este falsa: prin implicarea OSCE. Mare parte a Europei şi SUA au recunoscut republicile desprinse din fosta federaţie. odată cu venirea la putere a lui Slobodan Milosevic.este faptul ca Rusia fiind membra îşi trimite proprii observatori în zonă. este de notat ca în numărul total de observatori cea mai mare pondere o au cei americani. NATO dovedeşte ca respecta o coordonata a Conceptului său Strategic – aceea de cooperare cu instituţiile europene în asigurarea păcii în Europa. recunoscut om de ştiinţă. Primele discuţii asupra situaţiei provinciei Kosovo au început încă de la sfârşitul anilor ’80. Aceasta proclamaţie a avut iniţial o slabă susţinere internaţională. conflictul din Kosovo este strâns legat de istoria modernă a Peninsulei Balcanice. După ce în 1991 Republica Federală Iugoslavia s-a “sfărâmat” într-un mod sângeros. întrucât majoritatea acordurilor între cele doua părţi au fost provocate de ameninţarea cu utilizarea forţei de către NATO. .

Christopher Hill. În acelaşi timp.În 1996 s-a înfiinţat Armata de Eliberare din Kosovo (UCK) iar în perioada următoare situaţia a devenit tensionată ca urmare a atacurilor sporadice ale acestei grupări paramilitare. partizană recunoscută a intervenţiei militare. Germania. Pe linia negocierilor. un spectacol în aer asupra graniţelor iugoslave. prietene Serbiei şi statele care sub imperiul propriilor probleme interetnice şi teritoriale nu erau de acord cu declararea independenţei Kosovo ) şi un curent pro . Marea Britanie. Richard Holbrooke (artizanul acordului Dayton)). Aceasta rezoluţie a reprezentat prima măsură coercitivă împotriva Serbiei. trecând de la stadiul discuţiilor la acela al sancţiunilor. armata iugoslavă şi poliţia internă a ministerului sârb început o operaţiune pentru a elimina frontiera UCK. La scurt timp după această întâlnire ONU a emis Rezoluţia nr. Astfel. În acest timp. Serbia a amenajat un referendum cu privire la problema de interferenţă străină în Kosovo. controlând un teritoriu cu sediul în satul Glodjane. fapt care l-a îndemnat pe Milosevic să continue represiunile. Ca răspuns la această rezoluţie Serbia a închis graniţele cu Macedonia şi Albania. acestea au continuat prin intermediari ( Robert Gelbart. Războiul declaraţiilor dintre Serbia şi suporterii Kosovo a luat o nouă turnură odată cu numirea în funcţia de Secretar de stat a SUA a Madelenei Albright. În cadrul acţiunilor diplomatice începeau să se formeze două curente : un curent favorabil Serbiei ( compus din grupul statelor Balcanice. Italia şi Rusia) s-au întâlnit la 9 martie 1998 pentru a purta discuţii pe tema Kosovo. care au încercat să facă cele două parţi să ajungă la un acord. 1160 prin care condamna “ Uzul excesiv de forţă din partea Serbiei”. UCK a cerut o mare parte din zonă şi din jurul Decani. La începutul lunii aprilie. În acelaşi timp guvernul din umbră condus de Rugova îndemna la apărarea împotriva sârbilor din provincie. Statele aşa-numitului “grup de contact” (SUA. impunând sancţiuni economice şi interzicând vânzarea de arme către Serbia. preşedintele iugoslav Milosevici . Alegătorii sârbi au respins decisiv interferenţa străină în această criză. ce cuprindea împrejurimile sale. NATO a răspuns la această ofensivă în mijlocul lunii iunie cu operaţiune "Determined Falcon". Iniţial UCK a fost catalogată ca “un grup terorist” ( Robert Gelbart – 23 februarie 1998). Franţa. pe 31 mai 1998. în problema Kosovo.kosovar.

De fapt singura întâlnire între Milosevic şi Ibrahim Rugova a avut loc la 15 mai. la Belgrad. Holbrooke l-a ameninţat pe Milosevici că dacă nu ascultă. La începutul mijlocul lunii septembrie. simpatizanţii şi a observatorilor UCK. deoarece ţările vestice nu doreau câştigarea alegerilor de către radicalii şi democraţii sârbi. convenind pentru oprirea operaţiunilor ofensive şi pregătirea pentru convorbiri cu albanezii. pentru prima dată. În acest timp mai multe ameninţări au fost făcute de capitalele occidentale. William Cohen. O lună mai târziu. pe 12 iunie1998. Constatând ca rezoluţia ONU nu a “impresionat” guvernul de la Belgrad ministrul apărării SUA. după o excursie la Belgrad. În urma alegerilor. Odată cu negocierile la nivel înalt dintre Milosevic şi emisarii ţărilor din grupul de contact sârbii au continuat represaliile împotriva albanezilor din Kosovo. au fost raportate activităţi UCK în nordul provinciei Kosovo. că SUA s-a decis să susţină UCK şi oprirea asupririi populaţiei albaneze din Kosovo. Publicarea acestor imagini a însemnat pentru suporterii. în încercarea de a obţine sprijinul Rusiei iar armata sârbă şi-a intensificat acţiunile împotriva UCK. survolând teritoriul Albaniei şi Macedoniei. Vizitând zonele de frontieră afectate de luptă la începutul lunii iunie el s-a fost fotografiat cu UCK. două zile după ce Richard Holbrooke a anunţat că va avea loc. În contrapartidă Milosevic s-a întâlnit la Moscova cu Boris Elţin. noi sancţiuni economice împotriva Serbiei. miniştrii de externe din ţările Grupului de contact. având drept scop determinarea albanezilor din provincie să părăsească republica autoproclamată şi să se mute în Albania şi Macedonia. Boris Elţin. de "ceea ce a rămas din ţara sa va exploda”. Totodată. au stabilit la Londra. dar acestea au fost temperate oarecum de alegerile din Bosnia. Ca atare prima întâlnire dintre Rugova şi Milosevic s-a încheiat foarte repede ca urmare a neînţelegerilor dintre cei doi. Aceştia au decis trimiterea unor semnale clare către Milosevic prin demonstraţii de forţă în apropierea graniţelor Serbiei. ameninţările s-au intensificat din . la care s-au adăugat Canada şi Japonia.a ajuns la o înţelegere cu preşedintele Rusiei. a solicitat la întâlnirea miniştrilor apărării din ţările NATO ( 11 iunie 1998) să înceapă planificarea unei potenţiale intervenţii militare împotriva Serbiei. Richard Holbrooke s-a întâlnit la sfârşitul lunii iunie 1998 cu ambele părţi în încercarea de a ajunge la un acord. Urmare la această decizie 85 de aeronave NATO au participat la “ Balkan Air Show” pe 15 iunie1998.

generalul Michael Short. În acelaşi timp. culminând cu emiterea Ordinului de Activare a forţei NATO. Acest lucru. în speranţa de a ajunge la o înţelegere cu Milosevic cu privire la punerea în aplicare a unei prezenţe NATO în Kosovo. atunci când miniştrii de externe ai celor două ţări şi-au făcut publică intenţia de a clarifica situaţia din Kosovo. O încetare a focurilor a fost concretizată. Comandantul Suprem NATO. gen. a condus diplomaţia suveică dintre delegaţia albaneză şi autorităţile iugoslave şi sârbe. Rezoluţia ONU nu a fost respectată de către Serbia şi pe 5 octombrie 1998 Secretarul General ONU. Pe 23 septembrie 1998 Consiliul de Securitate ONU a adoptat Rezoluţia nr. Mai mult decât atât. A fost urmat de Misiunea de Verificare Kosovo (KVM). Misiunea OSCE a fost instaurată în Kosovo în vederea supravegherii aplicării Rezoluţiei 1199. 1199 prin care solicita Serbiei încetarea confruntărilor.nou. Holbrooke a ajuns la un acord cu Serbia în privinţa retragerii trupelor din provincie şi s-a stabilit acceptarea unor monitori neînarmaţi din partea OSCE. contingent neînarmat de monitori OSCE (oficial cunoscuţi ca verificatori) instaurat în . Cu el a venit Comandantul forţei de Reacţie NATO. Rezoluţia anunţa masuri adiţionale drastice dacă Serbia va refuza să respecte aceste cerinţe. Ea a cerut în special ca sârbii să sfârşească ofensivele sale împotriva UCK (fără a menţiona un sfârşit a atacurilor comise de UCK) în timp ce încerca să convingă UCK să scadă interesul pentru independenţă. Koffi Annan. În planul negocierilor. au fost făcute încercări de a-l convinge pe Milosevici să permită trupelor NATO de menţinere a păcii să intre în Kosovo. Christopher Hill. ar permite lui Christopher Hill să continue procesul de pace şi ar duce la un acord de pace. comunitatea internaţională. pe data de 12 octombrie 1998. Pe o perioadă de două săptămâni. a cerut încetarea luptelor. care a ameninţat că va distruge Belgradul. au susţinut ei. începând cu 25 octombrie 1998. Richard Holbrooke a plecat la Belgrad. Discuţiile lungi şi dureroase au dus la Acordul de Verificare cu privire la Kosovo. Ambasadorul SUA în Macedonia. Oficial. ameninţările s-au intensificat. retragerea forţelor sârbe din Kosovo şi revenirea refugiaţilor la casele lor. a anunţat public încălcarea ei de către Serbia. Wesley Clark a stabilit cu responsabilii sârbi reducerea forţelor de securitate sârbe din Kosovo la un număr comparabil cu cel dinainte de martie 1998. Problema Kosovo a fost discutată şi la summitul SUA – Rusia din septembrie 1998.

Incidentul de la Račak la 15 ianuarie 1999 a culminant cu atacurile UCK şi represalii sârbe care au continuat pe tot parcursul iernii dintre 1998-1999. au părăsit scena de la masacru. pe 13 noiembrie 1998. William Walker în timp ce mergeau prin multitudinea de cadavre ale albanezilor. Madeleine Albright a continuat să ceară public acordarea unui ultimatum Serbiei. Aceştia au fost porecliţi "ceasurile portocalii) cu referire la vehiculele lor colorate deschis (în limba engleză. Camerele de televiziune au fost însoţite de Ambasadorul Statelor Unite. Încetarea focului a avut loc timp de câteva săptămâni iar conflictele s-au reluat în decembrie 1998. NATO a decis că acest conflict ar putea fi rezolvat numai prin introducerea unei forţe militare de menţinere a păcii. din nou. Insuficienţa lor a fost evidentă de la început. unde a declarat că a fost martor al crimelor comise de sârbi împotriva civililor. Detaliile cu privire la ceea ce sa întâmplat la Račak au fost relevate la scurt timp după ce forţele paramilitare sârbe. Confruntările care au urmat la graniţa dintre cele două ţări în decembrie 1998. Se presupune că UCK a asasinat primarul din Kosovo Polje. după ce UCK a ocupat câteva mine de cărbuni cu vedere strategică la drumul dintre Priştina şi Podujevo. la scurt timp după ce el a ţinut o conferinţă de presă. avertizând Macedonia asupra acestui aspect. În timp ce aceasta a fost evident. un "ceas portocaliu" semnifică un obiect nefolositor). Masacrul a fost punct de cotitură al războiului. Incidentul a fost imediat (înainte de investigaţie) condamnat ca un masacru de către ţările occidentale şi mai târziu a devenit una din principalele acuzări pentru crimele de război împotriva lui Milosevici şi a principalilor oficiali ai lui. este . cea mai mare ameninţare la adresa guvernului stabilit de Milosevici.Kosovo. Un set de coordonate cu atenţie diplomatică a fost anunţat simultan pe 30 ianuarie 1999: NATO a emis o declaraţie în care anunţă că este pregătit să lanseze lovituri aeriene împotriva obiectivelor Iugoslaviei cu scopul "de a obliga înţelegerea cu cerinţele comunităţii internaţionale şi de a realiza o politică de colonizare". a atras. pentru a forţa stăpânirea celor două comunităţi. Începutul anului 1999 a fost deosebit de tensionat. Serbia s-a simţit ameninţată de o posibilă instaurare a forţelor NATO în apropiere. condamnarea publică din partea SUA iar NATO a început desfăşurarea unei forţe de descurajare în Macedonia. acţiunile diplomatice continuând atât la nivelul negocierilor şi discuţiilor cât şi la cel al ameninţărilor făţişe.

Prima fază a negocierilor a avut succes. În scopul creării unei presiuni şi a forţării reprezentanţilor celor două parţi. Aceştia au declarat că "un cadru politic este acum instalat" dar că mai este nevoie de "continuarea lucrărilor pentru a finaliza punerea în aplicare a capitolelor acordului.inclusă. inclusiv modalităţile de invitare internaţională a prezenţei militare şi civile în Kosovo”. care a constituit un pachet cunoscut sub numele de "Status Quo Plus". la care se adaugă introducerea democraţiei şi supravegherea de către organizaţiile internaţionale. cât şi în străinătate. să ajungă la un acord. Ca efect. a fost stabilită o conferinţă de pace. De asemenea. un mod eficient de restabilire a situaţiei dinaintea anului 1990. în afara Parisului. Discuţiile de la Rambouillet au început la 6 februarie 1999. Lipsa lui Milosevici a fost interpretată ca un semn că adevăratele decizii au fost luate la Belgrad. de asemenea. Pe parcursul lunii . Acest lucru a fost în contrast cu conferinţa Dayton din 1995. preşedintele SUA. Delegaţia sârbă a fost condusă de Milan Milutinovic în timp ce însuşi Milosevici a rămas la Belgrad. unde Milosevici a negociat personal.000 de militari cu rolul de trupe de menţinere a păcii în Kosovo. Bill Clinton a făcut publică disponibilitatea SUA de a trimite 4. precum şi pentru instituirea unui sistem judiciar echitabil. NATO a declarat sârbilor "stabiliţi pacea sau vă bombardăm" şi albanezilor "stabiliţi pacea sau vă abandonăm sârbilor". pentru protecţia drepturilor omului şi a drepturilor de membri ai comunităţilor naţionale. Grupul de Contact a emis un set de "principii non-negociabile". cu Secretarul General al NATO Javier Solana negociind cu ambele părţi. declaraţia co-preşedinţilor Grupului de Contact de pe 23 februarie 1999 că negocierile "au dus la un consens pentru autonomia substanţială a Kosovo. o ameninţare codată asupra albanezilor: orice decizie ar depinde de "poziţia şi acţiunile conducerii albanezilor kosovari şi toate elementele armate de albanezii kosovari în interiorul şi în jurul Kosovo”. inclusiv cu privire la mecanismele necesare alegerii libere şi corecte a instituţiilor democratice pentru guvernarea provinciei Kosovo. prezenţi în Franţa pentru negocieri. care să loc în februarie 1999. care a încheiat războiul din Bosnia. o mişcare care a stârnit critici atât în Serbia. NATO şi-a reafirmat disponibilitatea unui atac. Ca o demonstraţie de forţă. În special. la Château de Rambouillet. în cazul în care părţile refuză dialogul.

pe 22 martie 1999 pentru a adresa Serbiei un ultim ultimatum. inclusiv Kosovo şi imunitatea trupelor NATO asupra legilor iugoslave. Un semnal important în apropierea sfârşitului acţiunilor diplomatice l-a constituit retragerea de către statele Europei de Vest a personalului auxiliar şi a celui care nu era strict necesar în activitatea misiunilor diplomatice. pe care chiar şi ruşii. În cele din urmă. În timp ce acordul nu a satisfăcut pe deplin pe albanezi. Delegaţia albaneză a refuzat semnarea unui astfel de acord revenind în Kosovo. Negociatorii independenţi au continuat să discute cu ambele părţi semnarea acordului. un drept nestingherit de trecere pentru trupele NATO pe teritoriul iugoslav. americanilor şi albanezilor au semnat ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Acordul de la Rambouillet în timp ce delegaţiile sârbilor şi ruşilor au refuzat. Printre multe alte modificări ale versiunii noi propuse. aceasta a eliminat întreg capitolul cu privire la asistenţa umanitară şi de reconstrucţie. au încercat să impună forţat o prezenţă militară. Negocierile au fost reluate la jumătatea lunii martie la Paris şi s-au concretizat prin semnarea de către partea Kosovară a unui statut de autonomie a provinciei. Într-o încercare disperată de a ajunge la un acord. o forţă formată din 30000 trupele NATO să menţină ordinea în Kosovo. spre deosebire de invitaţi. acesta a fost mult prea radical pentru sârbi suveranitatea naţionala a Iugoslaviei să treacă sub supravegherea NATO . aflat sub influenţa lui Rubin şi Albright din partea SUA. care au răspuns în mod drastic prin prezentarea unui text revizuit. Delegaţiile britanice şi americane trebuie să fi cunoscut faptul că noua versiune nu ar fi acceptată de către sârbi sau Grupul de Contact.următoare. Holbrooke a călătorit în Serbia. NATO. la 18 martie 1999 delegaţiile britanicilor. Acesta a încercat să redeschidă statutul politic al provinciei Kosovo şi eliminarea tuturor măsurilor implementate propuse. Acest acord a solicitat administrarea Kosovo de către NATO ca provincie autonomă a Iugoslaviei. Serbia a refuzat semnarea acordului şi a început pregătirile pentru o nouă ofensivă în Kosovo. . Imediat forţele de securitate sârbe au reînceput acţiunile în partea de Nord a provinciei. Chiar şi cuvântul "pace" a fost şters. Pe 20 martie 1999 Misiunea de Verificare a OSCE a părăsit Kosovo. l-au văzut inacceptabil. aliaţi tradiţionali ai sârbilor. a eliminat aproape toate supravegherile internaţionale şi a dispus renunţarea la orice menţionare care implica "voinţa poporului Kosovo" în determinarea statutului final al provinciei. cu toate acestea.

4. Bătălia de la Kosovo . în vederea încetării atacurilor. Croaţia. Conform Constituţiei iugoslave din 1974.din 1389. şi sârbii consideră Kosovo drept leagănul civilizaţiei lor. Începutul sfârşitului este situat însă în 1989. dimpotrivă.Acţiunile diplomatice au eşuat şi pe 24 martie 1999 războiul din Kosovo a început. în urma unor conflicte sângeroase. apărea Armata pentru eliberare din Kosovo. UCK. La începutul anilor 90. care a trecut sub controlul Imperiului Otoman. când sârbii au fost învinşi a reprezentat începutul unei noi ere pentru regiune.4. devenind state independente. atât la Washington cât şi în diverse locaţii din Europa. Situaţia s-a agravat în 1998. iar . Macedonia şi Muntengru s-au desprins de "patria mama". În 1997. rând pe rând. În 1995. Albanezii. Îşi obţine independenţa la 17 februarie 2008 după secole de dominaţie sârbă şi după un război care a ucis peste zece mii de oameni. imediat după acordul de la Dayton care a pus capăt războiului din Bosnia-Herţegovina. În cele cinci secole de ocupaţie otomană. Slovenia. când Miloşevici a revizuit Constituţia Sârbă reducând simţitor autonomia provinciei.Câmpia Mierlei . s-a angajat într-o luptă de gherilă împortiva forţelor sârbe. Regiunea a reprezentat centrul Imperiului Sârb până la mijlocul secolului al XIV-lea. Pe 10 iunie1999 ONU a emis revoluţia 1244 cu privire la încetarea bombardamentelor şi începerea sosirii ajutoarelor umanitare în Kosovo iar pe 20 iunie1999 conflictul din Kosovo a luat sfârşit. statutul regiunii Kosovo era de provincie autonomă. dintre care mulţi erau musulmani. Istoricul si calea spre autonomie Kosovo este provincie majoritar musulmană. În 1946. Pe întreaga perioada a atacurilor asupra Serbiei negocierile au continuat. începând acţiunile de reconstrucţie. pe cale paşnică sau. o parte a albanezilor kosovari a creat Armata de Eliberare din Kosovo. provincia Kosovo a fost integrată în Federatia Iugoslavă a comunistului Iosif Broz Tito. Rusia cooperând şi susţinând cauza Serbiei. Serbia şi-a anunţat disponibilitatea de a accepta condiţiile impuse. Bosnia-Herţegovina. şi slab dezvoltată din punct de vedere economic. profilul etnic al provinciei s-a schimbat. Pe 1 iunie1999 a început ultima întâlnire între Talbott şi Chernomyrdin. dar pro-occidentală. au devenit majoritari.

Slovacia şi Spania. la Rambouillet. Kosovo. s-a aflat sub protecţia forţelor NATO desfăşurate în provincie. Este poziţia exprimată. până pe 11 iunie 1999. În următorul deceniu. La 6 februarie 1999. sau cel puţin nu imediat. Preşedintele Traian Băsescu a subliniat la întâlnirea. La sfârşitul anului 2007. în Franţa. Grecia. în condiţiile în care nu există un consens. În schimb. Recunoaşterea sau nerecunoaşterea independenţei Kosovo nu va fi rezultatul unei decizii comune a Uniunii Europene. Ofensiva a durat 78 de zile. Este vorba de Bulgaria. până acum. comisia de mediere şi-a recunoscut neputinţa de a convinge părţile să accepte planul ONU pentru un Kosovo independent sub supraveghere internaţională. cu Nicolas Sarkozy că nu agreează acţiunea kosovarilor. Toate aceste state au pe teritoriul lor minorităţi etnice şi se tem că secesiunea Kosovo de Serbia va crea un precedent. România. de la începtul lunii. de mai multe ori. care astfel s-ar putea separa de Georgia. Belgradul şi-a retras forţele din Kosovo. Rusia. la 24 martie 1999 a început ofensiva aeriană a Alianţei Nord-Atlantice asupra Serbiei pentru a se pune capăt epurărilor etnice dispuse de regimul lui Miloşevici în Kosovo. Independenţa provinciei Kosovo împarte comunitatea internaţională în două tabere: Proclamarea independenţei Kosovo a împărţit comunitatea internaţională în două tabere: cea pro. Parlamentul român a adoptat în a doua parte a lunii decembrie o poziţie anti-independenţă cu 239 de voturi pentru şi 7 abţineri. Cipru. deşi încă parte componentă a Serbiei. când Serbia a cedat.misiunea OSCE condusă de Richard Holbrooke a dus la o încheierea unui acord de încetare a focului şi retragerea parţială a unor trupe ale armatei federale din Kosovo. alături de Serbia. Germania şi Italia să declare . În urma eşecului negocierilor. este de aşteptat ca ţări precum Statele Unite. condusă de Rusia. Din a doua grupă face parte şi România. de Comisia Europeană. Marea Britanie. au început tratativele între Serbia şi puterile occidentale. Moscova a avertizat căşi va schimba politica faţă de teritoriile separatiste pro-ruse din Osetia de Sud şi Abhazia. ci va aparţine fiecărui stat membru. şi cea contra. Mai mult. trecut sub protecţia ONU şi a celor din NATO. intenţia de a nu recunoaşte declaraţia unilaterală de independenţă a Kosovo. se opune ferm independenţei. Franţa. dar susţine demersul Serbiei de a intra în Uniunea Europeană. Cel puţin şase ţări ale Uniunii şi-au anunţat. condusă de Statele Unite şi mai multe ţări din Uniunea Europeană.

Totodată. • protejarea şi respectarea drepturilor comunităţilor etnice din Kosovo. Secundo. care constă din două etape. Activarea statalităţii Kosovo Pe data de 17 februarie. multi-etnic care respectă principiile nediscriminării şi echitatea în faţa legii a tuturor cetăţenilor acestuia. care a administrat provincia din de la intervenţia militară a NATO. stemei şi steagului de stat. se bazează pe prevederile Planului propus de Martti Ahtisaari. formată din poliţişti. şi Rusia ostilă care ameninţă cu promovarea acestui precedent în cazul altor regiuni separatiste.5 Lansarea Kosovo in sistemul relatiilor internationale Declararea independenţei Kosovo a deschis procesul de constituire a unui nou subiect de drept internaţional. procurori. precum şi recunoaşterea noului stat de către comunitatea internaţională. denumită Eulex. care va fi responsabilă cu supravegherea independenţei provinciei. Primo. Durabilitatea acestuia este testată nu numai de constrângerile dreptului şi principiilor internaţionale. cu care a debutat prima fază a materializării statalităţii kosovare. declararea independenţei Kosovo de către Parlamentul kosovar. Misiunea Uniunii Europene o va înlocui pe cea a Naţiunilor Unite. trimisul special al ONU. Acest act prevede următoarele: • proclamarea independenţei şi suveranităţii provinciei Kosovo faţă de Serbia.imediat că recunosc independenţa Kosovo. ce a fost respins anterior de Consiliul de Securitate a ONU şi nemijlocit de partea sârbă. dar şi de poziţia categorică a unor state ale lumii ce denunţă existenţa acestuia. Documentul Declaraţiei de independenţă. inclusiv Transnistria. 4. din 1999. aprobarea imnului. s-a declanşat procesul de formare a statului Kosovo. are loc o confruntare între Occidentul favorabil independenţei Kosovo. Parlamentul kosovar a adoptat în unanimitate Declaraţia de independenţă a Kosovo. Astfel. adoptarea Constituţiei şi altor acte legislative vitale. ce va intra în vigoare la începutul lunii martie. • crearea unui stat democratic. judecători şi funcţionari vamali. Singurul subiect asupra căruia oficialii europeni sunt de acord a fost trimiterea unei misiuni civile. .

declarându-le nule şi ilegale. la 14 februarie. • perpetuarea valabilităţii Rezoluţiei 1244 (1999) a Consiliului de Securitate a ONU privind Kosovo. În primul rând. guvernarea sârbă a adoptat un set de măsuri cu caracter social. În pofida acestora. Actul dat de independenţă invocă de asemenea dorinţa statului Kosovo de a stabili relaţii bune cu ţările vecine. În acelaşi sens. inclusiv cu Serbia. • prioritizarea orientării euro-atlantice şi europene a Kosovo. sprijinirii şi asigurării statului de drept. Serbia a reuşit cu ajutorul Rusiei să convoace într-o .• garantează prezenţa observatorilor internaţionali ce vor monitoriza implementarea prevederilor Planului Ahtisaari. economic. • acceptarea respectării angajamentelor şi obligaţiilor internaţionale moştenite de Kosovo în calitate de parte descendentă a Republicii Federale Socialiste Iugoslavia. tratatele şi prevederile dreptului internaţional. cu care prima împărtăşeşte trecut istoric. partea kosovară doreşte reconcilierea şi crearea unor relaţii de prietenie şi cooperare între Kosovo şi Serbia. • stipulează implicarea Uniunii Europene în afacerile interne ale Kosovo cu scopul menţinerii. până la atingerea unui nivel de statalitate suficient de către statul kosovar. intenţionându-se crearea unei Europe de Sud-Est stabile şi sigure ce urmează să avanseze în drumul spre UE. altor documente ale OSCE şi cele ce vizează dreptul internaţional. diplomatic pentru a sancţiona şi lichida independenţa Kosovo declarată unilateral. guvernarea sârbă a adoptat o rezoluţie prin care anulează toate actele adoptate în mod unilateral de către autorităţile provinciei Kosovo.4 De asemenea. • garantarea respectării principiilor Cartei Naţiunilor Unite.3 La acelaşi demers a reacţionat Parlamentul sârb (Skupcina) printr-o hotărâre ce a revocat actele şi acţiunile autorităţilor Kosovo şi Metohiei referitoare la proclamarea unilaterală a independenţei. Printre acestea se numără minimizarea raporturilor diplomatice cu ţările care vor recunoaşte independenţa Kosovo. Actului Final de la Helsinki. ce intră în contradicţie cu Constituţia Serbiei. Prin această Declaraţie se confirmă încetarea procesului de disoluţie violentă a Iugoslaviei. raporturi sociale şi comerciale profunde. Belgradul are o poziţie total diferită de cea a Priştinei şi a efectuat un şir de paşi pentru a contracara acţiunile Kosovo în ce priveşte obţinerea independenţei. În plus.

Tadici.reuniune de urgenţă Consiliul de Securitate al ONU. În continuare. Totodată. forţele politice sârbe manifestă din ce în ce mai multă antipatie vizavi de noul stat. a început derularea părţii secunde a planului de constituire a statului Kosovo.) Kosovo are şanse mari să obţină recunoaşterea independenţei sale de către o parte largă a comunităţii internaţionale. a dat asigurări că Serbia va folosi numai mijloace paşnice de reglementare a situaţiei în jurul independenţei Kosovo şi cheamă la calm populaţia sârbă. Letonia. care însă nu a sprijinit demersul Serbiei de a anula independenţa autoproclamată a provinciei Kosovo5 (din cei 5 membri ai Consiliului permanent de Securitate numai Rusia şi China au susţinut cauza Serbiei. La moment. Australia şi Afganistan. Marea Britanie. Norvegia. Serbia va da prioritate instrumentelor diplomatice şi politice în vederea anihilării noului stat Kosovo. Marea Britanie. caracterizată prin elaborarea Constituţiei kosovare şi recunoaşterea independenţei acesteia de către comunitatea internaţională. Franţa.7 Cu toate acestea. Preşedintele sârb. Concluzie: Datorită sprijinului marilor puteri (SUA. celelalte trei părţi luând act de apariţia unui nou stat în Europa). Austria. Între timp. aceasta va fi o dovadă în plus în favoarea independenţei kosovare coordonate de Occident în scopul de a stopa violenţele interetnice din această regiune. . chiar dacă acestea nu sunt destul de productive. Italia. Turcia. Germania. Prin urmare. prin propagarea unui comportament duşmănos în rândul sârbilor faţă de albanezii kosovari şi noul stat Kosovo. De asemenea. adică cu Occidentul. Serbia este forţată să apeleze la instrumente non-violente pentru a nu se discredita în ochii comunităţii internaţionale. Germania etc. independenţa kosovară a fost recunoscută de SUA. ceea va agrava procesul de democratizare şi europenizare a acesteia. Dar dacă Serbia va face uz de forţă pe marginea chestiunii Kosovo. B. Franţa. atunci aceasta ar putea intra în conflict direct cu forţele NATO. În săptămânile ce urmează alte state europene au promis că vor recunoaşte statul Kosovo. Pentru a opri mecanismul de recunoaştere a independenţei Kosovo partea sârbă a iniţiat procedura de rechemare a ambasadorilor săi din statele ce au validat actul de proclamare a statului kosovar.

Carta Naţiunilor Unite.discordia marilor puteri Independenţa provinciei Kosovo a avut urmări nefaste nu numai asupra perspectivelor ulterioare a inviolabilităţii dreptului şi principiilor internaţionale. Astfel. şi în blocarea premedită şi intenţionată a negocierilor pe marginea reglementării statutului Kosovo în detrimentul Serbiei. De asemenea. Rusia le face pe acestea responsabile de răspândirea ideilor secesioniste la scară internaţională şi de activizarea focarelor de separatism existente la moment în lume. După declararea propriu-zisă a independenţei Kosovo.4. principiile Actului Final de la Helsinki. dar şi asupra relaţiilor între actorii internaţionali. Totodată. SUA şi statele NATO sunt incriminate de partea rusă în încurajarea şi facilitarea separatismului kosovar. Moscova de nenumărate ori a chemat reprezentanţele NATO şi ONU în Kosovo să anuleze deciziile unilaterale luate de organele administrative kosovare şi să aplice sancţiuni împotriva acestora. acuzaţiile şi ameninţările Rusiei au început să fie adresate Occidentului. partea rusă ridică problema precedentului Kosovo promovând ideea aplicabilităţii acesteia “în cazul altor regiuni secesioniste din zona de interes vital al Rusiei. precum şi alte angajamente internaţionale. crearea statului Kosovo va duce inevitabil la deteriorarea imaginii ONU şi calităţii acestuia de garant al securităţii şi păcii în lume. în corespundere cu Rezoluţia 1244 a Consiliului de Securitate. Principalul apărător al dreptului internaţional şi al integrităţii Serbiei se declară a fi Rusia. Kosovo. Tot oficialii ruşi au avertizat opinia publică internaţională despre eventualele dezagregări a dreptului internaţional. Rusia optează pentru redeschiderea discuţiilor şi procesului de reglementare politică a problemei Kosovo. În viziunea părţii ruse independenţa Kosovo încalcă suveranitatea Republicii Serbia. discreditări a autorităţii ONU şi apariţii a noilor zone de conflict la nivel internaţional. limitele constituţionale stabilite pentru Kosovo. se pune la îndoială valabilitatea . Pe lângă aceasta. în special pe spaţiul post-sovietic”. care a aplicat diverse modalităţi întru stoparea constituirii statului kosovar. Aceştia afirmă că independenţa Kosovo va duce la perturbarea securităţii în Balcani şi la escaladarea tensiunilor şi violenţelor interetnice în regiune. Totodată. Rezoluţia 1244 al Consiliului de Securitate (CS) al ONU.6.

Prin urmare. Drept argument împotriva UE. pentru atingerea unei decizii de compromis şi pentru a nu transforma Kosovo într-un butoi cu pulbere şi în eventualitate în conflict îngheţat în Balcani. Actul de independenţă a Kosovo este . Totodată. au adoptat o declaraţie (18 februarie) care prevede stabilirea relaţiilor cu Kosovo de către fiecare membru a UE în dependenţă de practicile şi normele legale naţionale. Statul spaniol care este supus în permanenţă provocărilor separatiste interne (Ţara Bascilor. Acţiunile Bruxellului vizavi de independenţa Kosovo sunt considerate de Moscova drept dăunătoare pentru stabilitatea în Balcani şi promotoare a separatismului în lume. precum şi datorită perioadei îndelungate de administrare internaţională a acestui teritoriu sub egida ONU. Adoptarea acestei declaraţii are o semnificaţie majoră pentru UE. chiar dacă nu toate ţările membre sunt în favoarea acesteia. Cipru însăşi suferă de separatism. nu toate statele europene sunt de acord cu independenţa Kosovo. în cadrul declaraţiei respective se menţionează faptul că cazul Kosovo este sui generis datorită conflictului produs în această regiune. Miniştrii de Externe a statelor UE.văzută de acesta drept încălcare a dreptului internaţional. Cea mai dură critică a fost lansată de Rusia la adresa UE. Rusia acuză UE de faptul că a propus membrilor acesteia să se decidă în mod individual asupra independenţei Kosovo. În acest sens. Cu toate acestea. Printre cei mai fermi oponenţi a acestei idei se numără Spania.declaraţiilor unor oficiali ruşi care au afirmat anterior că Kosovo nu va reprezenta un precedent pentru “conflictele îngheţate” din CSI. Rusia aminteşte textul Rezoluţiei 1598 (ianuarie 2008) a Consiliului Europei în care se cere continuarea negocierilor în limitele Rezoluţiei 1244 a CS al ONU. Motiv de iritare reprezintă şi trimiterea Misiunii UE în Kosovo fără a primi acordul Consiliului de Securitate al ONU. de aceea nu va accepta în niciun caz recunoaşterea independenţei Kosovo. România şi Cipru. toate părţile UE au convenit la aceea că cazul Kosovo este unic şi de aceea nu reprezintă o încălcare a principiilor Naţiunilor Unite privitor la integritatea teritorială. Catalonia) nu recunoaşte independenţa unilaterală a Kosovo. În pofida poziţiei negative a Rusiei. UE din start a sprijinit independenţa provinciei Kosovo. În premieră. care a reuşit să ajungă la un punct comun pe marginea unui subiect extrem de contradictoriu şi complex după cel cu privitor la Tratatul de la Lisabona.

judecători. de regulă evitate de lumea bună a establishment-ului internaţional. Nu-mi sunt albanezii kosovari mai . În plus. care va asista şi va asigura autorităţile kosovare cu sprijinul UE pe marginea gestionării procesului politic. De asemenea. pentru a garanta relaţionarea interguvernamentală dintre acestea.20 Dar din cauza poziţiei divergente a unor state europene care la moment se opun independenţei Kosovo. o conferinţă la nivel înalt pentru donatori internaţionali. procurori. Serbia.considerat ilegal de asemenea şi de România. care pe lângă aceasta a dat de înţeles că compararea Kosovo cu România este inadecvată şi lipsită de fundament. care a contribuit cât a putut pentru a crea acest efect Kosovo. vameşi care vor asigura stabilitatea şi statul de drept în noul stat creat.7 Bumerangul Kosovo Bumerangul Kosovo a lovit chiar pe cel care l-a aruncat. Kosovo a obţinut perspective clare de aderare la UE. Dacă partea rusă cataloghează această misiune drept lipsită de acoperire legală. Înainte de toate. promovând coordonarea acţiunilor între UE şi Kosovo. Un alt semn de sprijin din partea UE este decizia de a trimite în Kosovo Misiunea europeană denumită EULEX. La moment. în cazul în care va îndeplini condiţiile necesare. UE intenţionează să acorde circa 1mlrd. atunci diplomaţii europeni opinează că EULEX cade sub incidenţa Rezoluţiei 1244 a CS al ONU şi nu diferă de Misiunea ONU de Administrare Interimară a Kosovo. euro Kosovo pentru următorii patru ani. Pieter Feith. De asemenea. UE este focusată asupra atingerii consensului privind cadrul legal comun al UE în raport cu Kosovo.16 În afară de această misiune. în perioada ce urmează. UE a numit un nou Reprezentant Special pentru Kosovo. 4. adică ceea ce a reprezentat aceasta sub regimul Miloşevici. se presupune că UE va asigura desfăşurarea în Kosovo a Oficiului Civil Internaţional (OCI) şi cea a Oficiului de legătură a Comisiei Europene. organizând în acelaşi sens. etnocidul şi manifestările naţionaliste practicate cu zel de către prietenii lui Miloşevici nu mai au trecere decât prin “case” rare. Independenţa declarată de parlamentul albanezilor kosovari a avut ca una din cauzele esenţiale acţiunile regimului condus de Miloşevici. Aceasta va număra 1800 de poliţişti. va fi dificil de constituit platforma necesară pentru cooperarea dintre Bruxelles şi Priştina.

în frunte cu Miloşevici. Mijloacele diplomatice şi politice ar fi fost mult mai eficiente. şi efortul concertat al statelor occidentale care a vizat în mod special Serbia. au condus la apariţia noului stat. Un caz similar este posibil doar dacă va exista acelaşi concurs de factori ca în cazul Kosovo. Dar aici ar fi de reproşat liderilor naţionalişti că în loc să-şi apere interesele pornind de la prevederile normelor de drept internaţional. în opinia mea. ceea ce este. China etc nu au făcut nici un efort pentru a opri evoluţia care s-a finalizat cu ruperea Kosovo de Serbia. vizată de mişcări secesioniste. deci. însă liderii de la Belgrad au ştiut că Serbia este vizată de acţiunea unor puteri importante şi ar fi trebuit să evite o confruntare cu acestea. În primul rând. Violenţa nu a fost singura cauză. După ce au săvârşit faptele reprobabile. ar trebui ca guvernele statelor confruntate cu problema separatismului să acţioneze la fel de iresponsabil cum a făcut regimul Miloşevici. Reţinem. că lipsa de discernământ a unor lideri sârbi ameţiţi de putere. State ca Spania. puţin probabil. firească în logica ideologiei totalitariste. reprezentanţii regimului cu ambiţii mai mari decât le-a ţinut puterea militară au comis o altă eroare importantă. România. Atitudinea lipsită de raţiune a liderilor sârbi a mobilizat puterile occidentale de partea albanezilor şi a imobilizat pe cei care s-au declarat în mod consecvent împotriva independenţei Kosovo. Grecia. mizând pe susţinerea unei . Ar trebui ca aceste guverne să organizeze câteva masacrări în masă şi să trateze cu aroganţă puterile occidentale. ei au acţionat cu o violenţă ostentativă care a provocat ca reacţie declaraţia de independenţă a albanezilor kosovari. poate ar fi valabilă afirmaţia contrară.simpatici decât sârbii. de fapt. De aici extragem şi argumentele care vin în susţinerea poziţiei celor care afirmă că nu va exista un precedent Kosovo. însă nu fac parte din categoria celor care consideră că e bine să moară nişte albanezi ca să se simtă bine “fraţii ortodocşi” sârbi. obligată la o atitudine consecventă în virtutea declaraţiilor anterioare. Liderii sârbi au compromis cauza nobilă care ar fi încurajat pe aliaţii de conjunctură să se împotrivească curentului favorabil independenţei provinciei separatiste. Recurgerea la forţa militară a dezlegat democraţiile occidentale şi declaraţia de independenţă a devenit din acel moment previzibilă şi aşteptată. sfidând reacţiile comunităţii internaţionale. Este evident că declararea unilaterală a independenţei Kosovo şi recunoaşterea de către mai multe state a provinciei nu are acoperire în dreptul internaţional.

cazul Kosovo a arătat că oricât ar etala Rusia puterea sa renăscută. majoritatea din spaţiul postsovietic. imposibil. Este adevărat că restul regimurilor separatiste. ar fi necesar ca statele care au susţinut pe albanezii din Kosovo să mai fie dispuse la un efort asemănător pentru a acredita o excepţie în rang de principiu. Aşa dar. Rusia nu poate să-şi permită o explozie în Caucaz pentru că va fi şi ea vizată în mod direct de consecinţele ruperii puzzle-ului caucazian. Nu putem vorbi deocamdată de un precedent atât timp cât chiar cei care au susţinut apariţia statului Kosovo nu-l consideră a fi un precedent. beneficiază de susţinerea liderilor politici de la Moscova. afară de domeniul legat nemijlocit de livrările de gaz şi petrol. Chiar şi dacă admitem că Rusia va recunoaşte regimurile separatiste. . Or. Manifestările emoţionale argumentate prin frecvent invocata afinitate creştină şi prietenie tradiţională cu poporul sârb nu au la bază nici o motivaţie.iluzorii axe slave în spaţiul esteuropean. ea va fi singură în demersul său pentru că celelalte state chiar nu au nici o motivaţie pentru a nu fi consecvente în atitudinea lor. SUA reuşind să-şi impună soluţia. ea nu este capabilă să oprească puterile occidentale în atingerea scopurilor pe care acestea şi le fixează şi nici să-şi impună vreun proiect. aceasta va da dovadă de inconsecvenţă dacă o va face. ceea ce este. unu. În al doilea rând. însă aceştia sunt ţinuţi de anumite constrângeri pentru a merge până la recunoaşterea teritoriilor rebele. doi. Zbaterile diplomaţilor ruşi nu au impresionat pe nimeni. Aici aş aminti de apelul la solidaritate slavă adresat de guvernul Miloşevici. de asemenea. dar şi în acest caz într-o măsură limitată. Rusia punctând nesemnificativ la capitolul “prestaţie diplomatică”. preocupate din perspectiva problemei transnistrene. atitudinea nu trebuie să fie alta decât cea care demonstrează consecvenţă şi preocupare pentru interesul naţional. determinată de o înţelegere eronată a propriului interes naţional. Regimurile separatiste nu vor fi recunoscute de către Rusia deoarece. În ceea ce priveşte reacţia din partea autorităţilor oficiale şi a opiniei publice din Moldova. o Rusie lucidă nu-şi poate permite în zonele sale de interes o atitudine similară cu cea a Statelor Unite în Kosovo. iar imediat după declaraţia de independenţă Rusia nu a fost susţinută în Consiliul de Securitate de nici un stat membru. Cu această ocazie constatăm şi cine este liderul în competiţia internaţională. mai ales că problema Kosovo nu este încheiată încă şi. cu aluzie şi la conflictul transnistrean.

Principiul comun oamenilor cu bun simţ care spune că “ce ţie nu-ţi place. iar acum o fac public. Pe mine. chemarea la solidaritate ortodoxă a fost făcută de alţii. nici măcar la nivelul amabilităţilor diplomatice. dar asta s-a întâmplat cam cu o mie de ani în urmă.Kiev . . în care şi Tiraspolului i se atribuia un rol de “surcică” în împletitura frăţească. Ştim despre ţaratul bulgar. Nu vom găsi nici în istorie multe momente de fraternizare între slavii şi latinii est-europeni. De altfel. gândul m-a purtat spre memoria strămoşilor latini care au stat stavilă în faţa marşului “hoardelor stepei” spre inima civilizaţiei europene. sârbii preferând axa slavă şi această opţiune a reprezentat iarăşi o eroare fundamentală. Întotdeauna m-am întrebat. m-a atins în sentimentul de apartenenţă latină. şi presupun că şi pe alţi locuitori ai spaţiului pruto-dunărean. Fără nici un efort. altuia nu-i face” găseşte o aplicare perfectă în acest context.care ar fi trebuit întărită prin crearea axei Belgrad . de unde această clamată prietenie tradiţională cu sârbii? Nu i-am auzit pe aceştia să revendice această prietenie.Minsk – Moscova.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful