Theodor Constantin DOAMNA CU VOALETĂ DIN BALT ORIENT EXPRES
roman

Editura Militară

2

1 IMPOSIBILA DISPARIŢIE DIN EXPRES Locotenentul major Picioruş era treaz! În cuşeta lui, culcat pe spate, încerca să doarmă. Putea să fure două ore bune de somn, fiindcă până la Cluj, unde urma să coboare „doamna cu voaletă‖, mai erau exact două ore şi treizeci de minute. Aşa a poreclit-o încă din prima clipă când a văzut-o la Episcopia Bihorului. Balt Orient Expresul intrase în gară la orele douăzeci şi trei şi cincizeci şi şapte de minute, şi la ora aceea, în marea lor majoritate, călătorii veniţi de peste graniţă dormeau duşi; mai ales cei din vagoanele de dormit. Lui Picioruş i se rezervase cupeul de lângă cabina însoţitorului de vagon. Acela în care se afla doamna cu voaletă era al patrulea. Asta însemna că-i despărţea doar un singur cupeu, ocupat de o pereche de nemţi, amândoi foarte tineri şi foarte guralivi, mai ales femeia, care avea o voce puternică şi care pronunţa cuvintele într-un mod ciudat, de parcă ar fi fost profesoară de dicţiune. Sporovăiseră până mai adineauri, dar acum se potoliseră. Cât timp trenul fusese oprit la punctul de frontieră, pentru controlul documentelor de călătorie şi al bagajelor, vagonul se trezise. Călătorii, toţi în pijamale, cu ochii cârpiţi de somn, prezentaseră paşapoartele sau răspunseseră vameşilor care, amabili, îi crezuseră pe cuvânt, fără să controleze vreun bagaj. Picioruş, care se ţinuse aproape de vameş, putuse arunca măcar o privire în fiecare cupeu; aşa că se convinsese personal că toţi călătorii se aflaseră în pijama, şi abia treziţi din somn. Toţi? Toţi, cu excepţia ei, a doamnei cu voaletă. La ora aceea târzie, doar cu trei minute înainte de miezul nopţii, doamna cu voaletă încă nu chemase însoţitorul de vagon să-i pregătească patul pentru noapte. Cupeul ei avea aşternutul strâns şi îngrămădit în cuşeta de deasupra – liberă – în timp ce aceea de jos era transformată în canapea, o canapea cu pluş albastru, inegal decolorat. Călătoarea din acel cupeu stătea picior peste picior şi fuma. A răspuns la întrebările vameşuluicu amabilitate, a schiţat un zâmbet fermecător, când acesta s-a înclinat la plecare, pe urmă a întors capul cu nepăsare să privească bezna de afară, străpunsă, ici-colo de luminile anemice ale felinarelor din gară. Atunci i-a spus Picioruş pentru prima dată „doamna cu voaletă‖, fiindcă femeia din cupeul acela, spre deosebire de călătorii din celelalte cupee – de altfel ca şi cei dincupeele altor vagoane de dormit, care în clipa când trenul oprise în gară dormeau sau se pregăteau să se culce – părea că se şi pregătise să coboare, deşi până la staţia terminus, din punctul ei de vedere staţie terminus, – Cluj – mai erau încă două ore şi patruzeci şi 3

opt de minute. Era îmbrăcată într-o rochie de mătase de culoare bleumarin, şi pe cap purta o pălărie excentrică, un fel de tocă -tricorn, acoperită cu o voaletă azvârlită pe deasupra, parcă din întâmplare, dar care, în realitate, era aranjată în mai multe falduri măiestrit prinse. O margine a voaletei atârna peste frunte şi faţă, până aproape de buza inferioară. Din cauza voaletei, Picioruş nu putea să vadă decât gura cu buze roşii şi foarte umede, precum şi bărbia voluntară. În schimb avusese timp să admire bustul superb ca al Raquelei Welsh, şi coapsele prelungi ca ale regretatei Marilyn Monroe. Picioruş stătea culcat pe spate, voia să doarmă, dar nu izbutea. Descoperindu-se cu mâinile la piept şi culcat pe spate, asemenea unui mort pe catafalc, se răsuci pe partea dreaptă, convins că acum va putea adormi. Nu suferea să doarmă pe spate şi dacă, involuntar, în timpul somnului, îşi lua această poziţie visa de fiecare dată ceva urât şi se trezea. Îi era neplăcut să doarmă aşa, acum îi era neplăcut, dar în copilărie îi fusese groază, fiindcă de fiecare dată când se descoperea culcat pe spate şi cu mâinile cruce la piept, îşi amintea de moşul său Vanghele, mai exact de năpasta care se abătuse peste răposatul moş Vanghele. Era prima noapte de priveghi. Moş Vanghele murise în timp ce se întorcea, înspre ziuă, acasă cu trăsura, fiindcă era birjar. În tot oraşul nu mai exista alt birjar, aşa cum nu mai existau nici lampagiii şi nici vânzătorii ambulanţi de pistil de caise şi lucum. Moş Vanghele era singurul reprezentant al breslei birjarilor, toţi ceilalţi, numeroşi până de curând, se reprofilaseră, întrucât meseria devenise, din cauza concurenţei automobilului, nerentabilă. Numai moş Vanghele se încăpăţâna să nu renunţe la trăsura lui cu arcuri plesnite, la căluţii lui costelivi, cu ochii atât de trişti, încât domnul Metaxa, patronul tipografiei „Litera‖ spunea: „Când văd cât de trişti sunt caii lui Vanghele, mi se face lehamite de mine. Ei suferă pentru condiţia lor de animale, pe când eu, nesimţitul, nu sufăr pentru condiţia mea omenească, deşi ar trebui ca lucrurile să se petreacă exact invers, fie şi numai pentru faptul că eu ştiu precis că într-o zi voi muri, pe când gloabele lui Vanghele habar nu au―. Faptul că Vanghele încă supravieţuia concurenţei se datora, în primul rână, domnului Papatrehas, proprietarul marelui magazin de coloniale en-gros „Papatrehas-Fiu‖, care obişnuia să se îmbete de două ori pe lună, la cincisprezece şi la treizeci – între orele doisprezece şi nouăsprezece – şi care de fiecare dată când se întâmpla aşa, se urca în trăsura lui moş Vanghele şi se ducea la cimitir să aprindă o luminare, mare aproape cât un lampadar, la un anumit mormânt, străjuit de o 4

simplă cruce de piatră, fără nicio inscripţie pe ea. După aceea se întorcea acasă, tot cu trăsura lui moş Vanghele, şi se culca. Bacşişurile pe care moş Vanghele le primea la fiecare cincisprezece şi treizeci ale lunii erau atât de substanţiale, încât îi dădeau posibilitatea să supravieţuiască concurenţei. Şi a supravieţuit până în dimineaţa când a murit subit pe capra trăsurii, în timp ce se întorcea acasă, în mahalaua Băligoşi. Şi dacă a murit, a scăpat hăţurile din mână, dar n-a căzut din trăsură, ci numai sa rostogolit de pe capră în spate, acolo unde stăteau clienţii. Caii, poate fiindcă au simţit că stăpânul lor nu mai este, sau poate fiindcă or fi simţit moartea luând pe capră locul lui moş Vanghele, s-au speriat şi au rupt-o la fugă, ca înnebuniţi. Au fugit şi au tot fugit, au năvălit în goană în grădina publică şi nu s-au oprit decât la buza râpei pe unde coborau copiii jos, în port. S-au oprit, însă prea brusc… Trăsura a venit peste ei şi s-au prăbuşit jos, în râpă, cu trăsură cu tot. De acolo, cei care s-au întâmplat să fiemartori la accident, doi elevatorişti ce lucrau în docuri, l-au pus pe moş Vanghele într-o foaie de cort şi l-au adus acasă. Mătuşă-sa Anica, a spălat cu mâna ei mortul, l-a îmbrăcat în hainele de duminică şi l-a culcat intr-un sicriu ieftin de brad. La priveghi, au venit câteva femei din mahala. Dar după miezul nopţii au plecat toate, una câte una. Au rămas doar el şi mătuşă-sa Anica. Dar şi pe ea, istovită de oboseală şi emoţie, a furat-o somnul. Şi a rămas doar el treaz, să aibă grijă să nu se strâmbe vreo lumânare şi să ia foc hainele mortului. La început nu i-a fost frică. Moş Vanghele părea că doarme, şi doar nu pentru prima dată se întâmpla să-l vadă dormind. Cât fusese în viaţă, moş Vanghele avusese un somn adânc, şi mătuşă-sa nu o dată îi spusese, că „Vanghele are somn greu ca al morţilor, de te cuprinde spaima, când îl priveşti‖. Şi acum, tot privindu-l cum doarme un somn nu ca al morţilor, ci somnul adânc al morţii, deodată l -a cuprins frica, una atât de iraţională, încât a început să ţipe, de a sărit mătuşă -sa ca arsă din somn. Degeaba, nu putea adormi. Trenul gonea prin noapte, parca înnebunit şi el de spasmele nopţii, ca pe vremuri caii lui moş Vanghele. Dacă tot nu putea dormi, încercă să-şi aducă aminte cum arătase pe vremuri moş Vanghele, dar nu izbuti. În schimb o văzu pe doamna cu voaletă foarte de aproape, ca şi când, printr-o minune, ea izbutise să vină în cupeul lui. O vedea aşa cum îi apăruse în momentul cândvameşul deschisese uşa cupeului şi când el, Picioruş, fără un motiv special, simţise nevoia să înghită de două ori la rând saliva, devenită dintr-o dată foarte abundentă: stând picior peste picior pe canapea, întoarsă cu faţa spre uşa deschisă a cupeului, şi privind la vameşul politicos cu ochi pe care ei nu-i puteau 5

Presupun că. care nu ştia cine este ea în realitate. pregătindu-se să se retragă fără să arunce măcar o singură privire celor două valize din piele fină şi galbenă. Un cuvânt aproape inofensiv. asemenea unei ţărănci nu prea umblată cu trenul. tovarăşe maior? întrebase el. vor avea grijă de ea cei de la judeţeană. îşi spuse Picioruş. din felul cum rostise cuvântul. Din gară. poate cu adevărat frumoasă pentru altcineva. era gata pregătită să coboare cu aproape trei ore înainte de a sosi la destinaţie. Şeful său. fiindcă ofiţerul grănicer. neutral. în sinenu fusese de loc dificilă. n-o vedea.vedea din cauza voaletei. chiar aşa spusese maiorul Radu Mănăilă: o vei „conduce‖. cât de frumoasă era. Iarăşi se răsuci. după părerea sa. Doamna din cupeul patru continua să-l privească de sub voaleta ei albastră şi să-i surâdă. Fără îndoială. acum când închipuirea i-o proiecta atât de aproape. De altfel. privise atent fotografia. Da. va trebui s-o conduci aici. după vreo zi-două. n-ar fi trebuit să fie. vameşul dorise să vadă cum arăta la faţă călătoarea ciudatăcare. Picioruş. deoarece vameşul avea ordin să nu i le controleze – în timp ce pe măsuţa de lângă fereastră sacoşa de voiaj părea un animal straniu şi decapitat. ordinele mele. câteva clipe. furios că somnul refuză să-l adoarmă. Acum. — Şi cum o voi recunoaşte. care strânsese paşapoartele pentru a le viza. dar. ca două guri căscate de aligatori. erau pregătite pentru control. descătărămate şi întredeschise – trudă inutilă. Ştia. Deşi n-o văzuse la faţă. Dumneata ai să aştepţi acolo. misiunea. mai ales din privirea gravă în care îl învăluise doar o clipă. Picioruş înţelesese că misiunea ce-i fusese încredinţată era deosebit de importantă. care aşteptau întredeschise. Picioruş însă nu manifestase o asemenea curiozitate. Fotografia unei femei aproape frumoasă pentru el. cum nu-şi puteau da seama nici dacă era frumoasă sau. 6 . aşa cum probabil surâsese vameşului când acesta o salutase. i-l prezentase pe acela al doamnei cu voaletă şi. îi spusese la plecare: — O iei în primire la frontieră şi o conduci până la Cluj. Totuşi. la fel ca în fotografie. ştia cum arată. că era un pic emoţionat. recunoscând. la sediu. două valize. fiindcă nu-i exclus ca popasul la Cluj să fie doar un fel de haltă de ajustare. Toate bagajele. „Parcă aş fi un boboc‖. fără să-i facă mare plăcere. Primise însărcinări mult mai grele decât aceasta şi se descurcase destul de bine. Şi. mai degrabă. maiorul Radu Mănăilă. când se chinuia să doarmă şi nu izbutea. la Bucureşti. şi probabil fusese decepţionat că ea nu-şi ridica voaleta. ci cu voaleta acoperindu-i faţa şi simţea–ciudat! – aceeaşi curiozitate pe care sigur o simţise şi vameşul.

Picioruş stătuse de vorbă pe culoar cu însoţitorul vagonului. ele sunt. în biroul grănicerilor. Ciudat doar dacă nu era o fiinţă excentrică. un metru şi şaizeci şi opt înălţime. De la Episcopia Bihorului până la Oradea. pentru ca excentricităţile călătorilor. fiindcă nu cinase şi i se făcuse foame. să constituie o excepţie. vroise să se convingă personal. doamna cu voaletă îl anunţase că va întrerupe călătoria la Cluj şi îl rugase s-o anunţe cu un sfert de oră mai înainte de a intra trenul în staţie. După datele înscrise în el. în general. fără să explice motivul. Şi tocmai fiindcă atât de mult călătorise. în clipa în care locomotiva intrase în staţie. fără să se simtă părăsită. şi paşaportul doamnei cu voaletă. doamna cu voaletă se numea Matilde Healy. părea ciudat că se pregătise să coboare cu aproape trei ore mai înainte de Cluj. ca o coadă de mătură uitată după uşă. Picioruş aflase că doamna cu voaletă se urcase la Budapesta. îi făcuse semn că persoana pe care o căuta se afla în cupeul patru. tovarăşe. culoarea ochilor căprui. femei mai în vârstă. în special ale călătoarelor. nu mai devreme. în ciuda celor treizeci de ani ai săi. De la însoţitorul de vagon. etc. în orice caz. La Budapesta. Precizase: cu un sfert de oră. Abia după aceea. când se urcase în tren.. dar nu era de loc exclus ca doamna cu voaletă. biletul ei de călătorie fusese emis acolo. Balt Orient Expresul sosise fără întârziere şi. nasul şi bărbia potrivite etc. Urcase în vagon împreună cu unofiţer grănicer. acela care strânsese paşapoartele. să mă mai mire‖. aşa cum sunt de obicei persoanele ce călătoresc fără companie. avea treizeci de ani. La rândul său. dar că venea de la Viena sau. Cu toate acestea. Băuse o „Pepsi‖ şi mâncase nişte biscuiţi. Va să zică şeful său avusese dreptate când prepusese – presupusese sau deţinea informaţia? – că pentru doamna cu voaletă Clujul nu reprezenta decât o „haltă de ajustare‖. „Dar. prin Europa şi peste Ocean. Un alt ofiţer. răsfoise. era blondă. iar de la Oradea până la Episcopia Bihorului cu o maşină. ceea ce dovedea că doamna cu voaletă călătorise foarte mult. De la Bucureşti până la Oradea călătorise cu avionul. coborând în staţie. pe ruta: Viena – Budapesta – Episcopia Bihorului – Bucureşti. — Asta-i tot? — Tot.— După pălăria cu voaletă albastră. Paşaportul purta stigmatele a o mulţime de vize. E drept. Picioruş răsuflase uşurat. nici Picioruş nu fusese de loc surprins auzindu -l pe însoţitorul de vagon făcând remarca de mai sus. Chiar de la primele cuvinte îşi dăduse seama că avea de-a face cu un tip deştept şi un bun 7 . nu eram la primul meu voiaj peste graniţă. şi să-i placă să călătorească de una singură. Picioruş.

— Nu! Mulţumesc! Sunt obosit şi sigur am să adorm imediat ce am să pun capul pe perină. vă dau altul. Dacă vreţi. Ori tocmai aceasta îl deranjase pe Picioruş. însoţitorul bănuise adevărul. de la distanţă. E cam pe osie. amintindu-şi toată conversaţia. — Mergeţi numai până la Cluj. fie vameş. Desigur. socotindu-i pe toţi ceilalţi mult mai proşti decât ei. Picioruş. Însoţitorul de vagon avea o privire şmecheră. biletul dumneavoastră. La Cluj coboară şi călătoarea de la cupeul patru. — Da? 8 . un seif. Se foi din nou în aşternut. faptul că el. cinci cu al dumneavoastră.cunoscător de oameni. se urca în tren chiar de la punctul de frontieră fusese pentru însoţitor un indiciu că avea de a face nu cu un fiecine. Se uită o clipă la bilet cu ochii lui de şperaclu. Însoţitorul de vagon fusese dotat de natură cu acel fel de deşteptăciune care îi împinge pe unii oameni cu o moralitate dubioasă ca. Picioruş simţise pentru interlocutorul său un pic de antipatie. adică exact cât îi trebuise expresului să ajungă de la Episcopia Bihorului la Oradea: — „Pepsi‖ ai? — Cum să nu. în niciun caz nu avea vreun motiv să creadă că prezenţa sa în tren se datora faptului că îl interesa în mod deosebit o anumită persoană aflată într-unul din cupeele vagonului. Dă-mi şi nişte biscuiţi. Şi cu toate acestea. Doriţi? — Da. Dar însoţitorul a putut presupune că era un „ştab‖ – expresie des utilizată – fie grănicer în civil. — Numai. Adică. la capătul conversaţiei. — Cum doriţi. — Cupeul dumneavoastră nu-i cel mai bun. Nu sunt ocupate decât patru cupeuri. — Poftim. din care motiv. că vagonul e aproape gol. — O beţi aici sau la dumneavoastră? — Aici! — V-o torn în pahar. să deschidă cu ea. venit în control. să caute să profite de pe urma prostiei lor. care durase şaisprezece minate. Îl găsise chiar prea deştept. — Mulţumesc. de altfel scurtă. şi acesta fusese motivul care îl făcuse să ajungă la concluzia că însoţitorul de vagon era mai deştept decât ar fi trebuit să fie. — Vă rog.

aşa cum va arăta când va avea şaizeci şi cinci de ani. — Dar ce limbă vorbeau? întrebase cu un aer indiferent. — Cam puţin pentru un însoţitor de vagon al unui tren internaţional. ca un ghid din Veneţia în exerciţiul funcţiunii. Nemţeşte o rup eu binişor. Habar nu avea dacă era sau nu adevărat. — Când ajungem la Oradea? — La zero şi treisprezece. — Am zis şi eu aşa. după o clipă: Dacă vreţi să schimbaţi cupeul. — E o lipsă. — De ce să-l schimb? Ţi-am spus că nu sufăr de insomnii. — Bine. — N-aţi văzut-o pe doamna din cupeul patru? Poarta o pălărie cu voaletă. i-a spus pe nemţeşte: „gnädige Frau 9 . Adică. — Pe cine? Ochii-şperaclu îl cercetaseră o clipă. însoţitorul de vagon îl privise aproape admirativ. — E o modă? întrebase el naiv. Ce ziceţi de moda asta? — Ce modă? — Moda pălăriilor cu voaletă. — Nu ştiam! Apoi. — Cum a fost călătoria? întrebase cu ton indiferent. — De unde ştii? — La un moment dat. În englezeşte nu ştiu ce înseamnă decât O. şi probabil se simţea nenorocit că n-o însoţeşte în călătorie. impresionat de cunoştinţele sale. Domnul purta melon. recunoscuse. după o scurtă pauză: În gară la Budapesta a condus-o un domn. E o modă care nu cade niciodată. Nu vorbeau nemţeşte.— S-a urcat Ia Budapesta. Mult mai în vârstă. dar i-o spusese sentenţios. cel din dreapta ei e liber. dar n-am înţeles ce vorbeau. Semăna cu Peter Sellers.K. în vreo cinci minute. Iarăşi. — O fi fost bărbatul ei. Am tras cu urechea. ca să nu rămână însoţitorul de vagon cu impresia că îl interesează în mod deosebit călătoarea din cupeul patru. arăta foarte nenorocit. Totdeauna soţii mai în vârstă… — Nu-i era soţ. pălăriile cu voaletă s-au purtat totdeauna. parcă ipocrit. — În voiaj. Presupun că e modă. Biletul e de la Viena. — Englezeşte. Vine din Austria. Poate de aceea. La Berlin a plouat toată ziua. Cu alt ton: Când domnul cu melon a coborât. vag ironici. pe urmă: — Pe doamna de la patru.

ca să se amuze‖. — I-a dat un buchet de flori. În cupeul alăturat. fiindcă Picioruş încă nu se hotărâse să intre la el în cupeu. Doriţi cumva un păhărel? îl invitase însoţitorul de vagon. — Nu! A zâmbit. trecuse o oră şi el încă nu izbutise să aţipească.a. — Da. Aşa că domnul a observat. — Probabil că după aceea a arătat şi mai nenorocit.Matilde…‖1 — Atunci sigur nu-i era soţ. Bărbatul povestea ceva cu multă însufleţire. — Cel puţin n-a aşteptat să iasă trenul din gară? — N-a aşteptat. Aş zice. „Pe semne a visat ceva caraghios şi-i povesteşte şi ei. Deci tot fără întârziere. mulţumesc. Şi întrucât până la Cluj expresul nu mai oprea nicăieri. — Nu. însoţitorul de vagon ieşise din cupeul ei cu paharul gol în mânastângă şi cu o sticlă de whisky în mâna dreaptă. Câteva minute mai târziu. foarte mulţumit că doamna aruncase florile. Însoţitorul îi adusese ceaiul când trenul încă nu apucase să plece din Oradea. îl văzuse pe însoţitorul de vagon umplând cu whisky cam până la jumătate un pahar pântecos şi sorbind apoi lichidul galben-maroniu. Exact peste unsprezece minute. Dar iată că am ajuns la Oradea. Părea foarte.) 10 . Asta se întâmplase la ora zero şi cinci minute. ca să fure câteva ore de somn. Când trenul se oprise în staţie. l-a aruncat pe fereastra. Dar iată. perechea se trezise. dar nu ştiţi ce a făcut doamna cu buchetul… — Ce? — Cum am pornit. chiar fericit. Soţii nu au asemenea atenţii faţă de soţiile lor. — Un argument în plus. doamna cu voaletă îl sunase pe însoţitorul de vagon şi îi ceruse să-i facă un ceai din nişte plante medicinale. Picioruş se decisese să intre în cupeul său. iar femeia izbucnea din când în când în râs. aproape pe jumătate consumată. 1 Stimată doamnă (n. Doamna cu voaletă îi mulţumise şi-i ceruse să revină peste zece minute să ia paharul. — Mi-a făcut cadou whisky-ul. tacticos şi plescăind din limbă după fiecare înghiţitură. Plantele le păstra într-o cutie din plastic.

presimţirea unei catastrofe. încât. Era. atâta vreme cât nu va izbuti s-o alunge de sub pleoape.Pe urmă. că nu avea niciun motiv să fie neliniştit. Totuşi. dar dezordonate. şi că. vagonul se legăna în tangaj. pentru prima dată. Zadarnic îşi spuse că e o prostie. Străbătu întreg vagonul. Încuiatul uşilor vagonului de dormit în timpul nopţii era doar una dintre sarcinile elementare ale însoţitorului. Somnul adânc de om trudit şi sănătos avu darul să-l liniştească într-o oarecare măsură. Se ridică în capul oaselor şi. Dar oare de ce naiba nu izbutea? Şi abia acum înţelese că era neliniştit. Uşile tuturor cupeurilor erau închise şi. culoarul pustiu îi apăru straniu. în cupeul de alături se făcu linişte. în lumea de sub pleoape o văzu din nou pe doamna cu voaletă. fiindcă o făcu brusc. ca o barcă de salvare în hulă. trebui să se sprijine cu palmele de pereţii laterali. Oare ce se petrecea cu el? Temerea sa era absurdă. cu gura întredeschisă. Când termină. avu senzaţia că se află într-un carusel care se învârte cu o viteză ameţitoare. cu şapca lui de ceferist căzută undeva pe jos. somnul îl va ocoli. Din cauza vitezei mari. se aşteptase să fie aşa. Picioruş închise ochii. în realitate. s-o împiedice. de data asta privind pe fereastră bezna de afară. Era conştient că. nu exista niciun motiv de nelinişte. tocmai din cauza nerăbdării. Dar cum îi închise. Se lovi atât de tare. după prima noapte dormită în cazarmă. aproape macabru. cu lumină puţină. neapărat. ieşi pe culoarul pustiu. De altfel. Nu era nici măcar ora două. se lovi cu moalele capului de somiera cuşetei suspendată deasupra sa. neliniştea lui nu însemna. de parcă s-ar fi aflat într-un tren mortuar. O găsi şi pe aceasta încuiată. Uşa cabinei era deschisă. Şi acum? Acum când – verificase doar – totul era în 11 . nici el nu-şi putea da seama de ce. Cu toate acestea continua să fie. Însoţitorul de vagon dormea pe jumătate culcat. de dormit în niciun caz nu-i maiardea. Totuşi. deşi călătorise în nenumărate rânduri într-un vagon de dormit. Se uita la ceas. se duse să încerce dacă uşa de trecere spre celălalt vagon era încuiată. Dar imediat ştiu că încerca doar să se mistifice. încât fără voie căuta cu privirea semnalul de alarmă. câteva minute. Era neliniştit de parcă sta să se întâmple o nenorocire. Porni spre cabina însoţitorului de vagon şi. O clipă îi trecu prin minte că neliniştea tulbure care îl invadase ar putea să însemne un fel de presentiment al unei iminente catastrofe feroviare şi în aşa măsură gândul îl înspăimântă. pe care el ar fi trebuit s-o preîntâmpine. ca să-şi menţină echilibrul. Locomotiva gonea ca o bezmetică. Se îmbrăcă cu gesturi grăbite. totul era în perfectă ordine. aşa cum i se întâmplase cu ani în urmă când făcuse armata. Dormea şi sforăia cumplit. ca să verifice şi cealaltă uşă. brusc.

Picioruş. o văzuse. Ea se afla în tren. şi numai un singur om viu. şi exista. cu lumină puţină. dacă doamna cu voaleta se afla în tren. fiindcă până la Cluj trenul nu mai oprea nicăieri. devreme ce până şi însoţitorul de vagon dormea şi sforăia zgomotos ca un actor prost într-o comedie bufă. ca o remuşcare. da. la punctul de frontieră. acum. Picioruş. în ultimă instanţă. probabil. Doamna cu voaletă se afla singură în cupeu şi. deşi era perfect conştient că numai în închipuire era însoţitorul de vagon al unui tren mortuar. calmante. însemna că până la Cluj nu trebuia să-şi facă niciun fel de probleme. într-o goanăbezmetică şi. supraveghind culoarul pustiu. Categoric. Câteva clipe. ci întreg trenul era un tren almorţii. venind de undeva. devreme ce călătorii dormeau în cupeurile lor. ducându-se altundeva. să alunge imaginea macabră din închipuire. însărcinarea lui lua sfârşit. Iar din momentul când doamna cu voaletă avea să pună piciorul pe peron. dacă era neliniştit din cauza ei. ce? Ei da. care gonea prin noapte. Raţional găsea şi alte argumente ca să se convingă că neliniştea ce stăruia în el. ce motiv avea să fie neliniştit? Niciunul! Se rezemă cu spatele de uşă. niciuna! Ar fi fost normal să fie neliniştit numai dacă ar exista vreun motiv să se teamă că nu îşi va putea îndeplini misiunea: Adică. dacă ar fiexistat pericolul să n-o poată „conduce‖ până la Cluj pe doamna cu voaletă. afurisita de nelinişte? Categoric. când el se neliniştea atâta. în fiecare cupeu unul sau doi morţi. din nou avu senzaţia că nu numai vagonul acela. ca un câine când iese din apă. devreme ce uşile erau încuiate. dacă nu cumva dormea dusă. ce anume cauză ar putea avea neliniştea. categoric. era absurda: Deci. numai morţi. el. Îl cuprinse frica. în definitiv. în cupeul al patrulea. exista acel vagon al expresului. dar numai câteva clipe.ordine? Acum. un tren care transportacadavre. Ori un asemenea pericol nu exista. ea. unde trenul se oprise. La Oradea. niciun motiv de nelinişte. Cât de caraghios fusese! Trenul morţii nu exista. exista el. Altul sau alţii aveau datoria să se ocupe de ea. în clipa asta. Clipi mărunt şi se scutură involuntar. lucid. simţi un fel de uşurare. Culoarul pustiu. sub efectul ceaiului din buruieni. ţinuse în mână şi cercetase paşaportul ei. doamna cu voaletă. morţi. aţipise. în cupeul numărul patru. ia să se gândească. şi chiar 12 . fără nicio destinaţie. Izbuti. Absurd!… Fără îndoială că neliniştea lui era absurdă. supraveghease atent ieşirile. devreme ce totul era în ordine. de la primul până la ultimul vagon. Şi abia acum ştiu că era neliniştit numai din cauza ei. cu ochii lui. mai mult din obişnuinţă decât din teama că doamna cu voaletă ar putea să se eclipseze. din nou i se păru nefiresc de lung. unicul însoţitor al acestui tren al morţii.

Hm! Ce somn. Dinăuntru nu-i răspunse nimeni. fiindcă. fără însă să se grăbească. În cele cinci sau poate şase secunde i se îmbrobonise fruntea de transpiraţie. Bătu în uşă cu cheia. bâiguind: — M-a furat somnul!… Thii. Mai bătu încă o dată. incomodă cum remarcă abia acum. Pe urmă. de data asta ceva mai tare. trezeşte-te! N-auzi? Trezeşte-te! Însoţitorul de vagon deschise ochii. dezmeticindu-se de-a binelea. i se uscase cerul gurii şi tâmplele îi zvâcneau ca ale unui scufundător de adâncime. de două ori. trezeşte-te! Acuşi ajungem la Cluj. timp de supliciu. constatase că vocea îi tremura. şi uitându-se la ceas: Oare cât mai avem până la Cluj? — Ajungem în paisprezece minute. ar fi atins o sursă de curent electric. Deschide! Însoţitorul avu o scurtă ezitare. Trebuie s-o trezeşti pe doamna din cupeul patru. mirându-se. — Grăbeşte-te! se răsti la el Picioruş. Picioruş îi cârpi o palmă. o dată. îi închise la loc. domnule. ca şi când. cum naiba s-a întâmplat! Pe urmă. Înghiţi în sec. încă una. aşa cum i-a cerut ea‖. dar. până la urma. Bănuiala o simţi fizic. şi ieşi din cabină. Dar însoţitorul de vagon nici nu se clinti. Omul dormea în aceeaşi poziţie. Picioruş avu certitudinea a ceea ce 13 . îl strigă: — Şefule. în sfârşit. pe care o simţi mai curând ca un presentiment. uşa fu deschisă. îl privi buimac.începu să se bucure că apele tulburi din el porniseră să se limpezească. Ezitarea nu dură mai mult de şase secunde. Se apropie de cupeul numărul patru. şi încă una. neputânduse smulge din mrejele somnului. urmat îndeaproape de Picioruş. brusc. dar. de mai multe ori. se supuse. aproape îl gâtui. Însoţitorul de vagon îşi încheie tunica. Lui Picioruş i se păru un timp infinit de lung. Din prag. Când. Omul se dezmetici şi sări în picioare. Şi deodată se trezi vorbind tare: „Şi pe însoţitorul ăsta de vagon ce naiba l-a găsit de doarme atâta? Peste două minute trebuie s-o trezească. Străbătu din nou culoarul până la celălalt capăt al vagonului. — Gnädige Frau. ce somn! În viaţa mea nu mi s-a mai întâmplat să dorm aşa de greu. Se uită la ceas: mai erau şaptesprezece minute până când expresul urma să intre în gara Cluj. bitte… — Deschide! ţipă la el Picioruş. — Aveţi dreptate! Uitasem. din nebăgare de seamă. Îl apucă de umeri şi începu să-l zgâlţâie. — Hei. neliniştea. ascultându-se vorbind.

Atât. Dispăruse pe distanţa dintre Oradea şi Cluj. se răsucea pe o parte şi pe alta în aşternut. În scrumieră. Cum. Însoţitorul de vagon se frecă la ochi. le găsise încuiate. enigma care se învăluise în absurd şi incredibil. dacă se mai afla în tren – chiar dacă nu se afla. În schimb. O performanţă imposibil de atins de o femeie. absurdul nu l-ar fi invadat chiar din prima clipă. în timp ce el. când observă. şeful lui. iar valizele fuseseră şterpelite de ucigaş. ca o indiană în sari-ul ei. Aceasta era explicaţia raţională! Era? Nu. Dispăruse din tren. începea să capete un contur ceva mai raţional: Doamna cu voaletă fusese omorâtă. cum de fusese posibil? Absurdul situaţiei îl împiedica să gândească. Literalmente se frecă la ochi. fiindcă cele două uşi de trecere ale vagoanelor fuseseră încuiate de însoţitor. Se aplecă să le cerceteze şi imediat nu mai avu nicio îndoială că erau picături de sânge. ca un copil abia trezit din somn. Şi nu era. mult mai plauzibilă decât de a accepta ipoteza că doamna cu voaletă nu se mai afla în tren. dacă raţional lucrul acesta nu era posibil. Avea pe semne îndoieli serioase că era treaz şi că doar în vis călătoarea din cupeul patru dispăruse. pe care sigur că le-ar fi remarcat încă de la început dacă incredibilul. în timp ce locomotiva înghiţea. câteva picături. Picioruş ştia că nu visa. într-adevăr. Atunci? Atunci ce se întâmplase cu ea? Maiorul Radu Mănăilă. îl învăţase să nu accepte decât acele ipoteze care se susţineau din punct de vedere raţional. Dintr-un anumit motiv. el tot trebuia să se convingă – nu-i rămânea altceva de făcut decât să pornească în căutarea ei. mai înainte de a-l fura somnul? Da. cu o înverşunare caraghioasă. apele. însemna că ea încă se mai afla în tren. în orice caz. Dar dacă atunci nu fuseseră? Dacă însoţitorul le încuiase ceva mai târziu. aceasta era o explicaţie. numai de ea cunoscut. Fereastra era închisă. o femeie! De necrezut. Dispăruseră cele două valize. pădurile. Ipoteza că doamna cu voaletă sărise din tren în timp ce acesta gonea cu o viteză atât de mare nu se susţinea raţional. care apoi dispăruse fără să fi fost observat de însoţitor. câteva chiştoace de ţigări murdărite de ruj. 14 .de mai bine de o oră fusese doar presimţire: Cupeul era gol. puţin probabilă ce-i drept. munţii. să-l ajungă din urmă pe Făt Frumos. împreună cu cele două valize şi cu sacoşa. pe jos. Ea. chemând somnul. Doamna cu voaletă dispăruse. Doamna cu voaletă dispăruse dintr-un tren care gonea cu o viteză de nouăzeci de kilometri pe oră. Tocmai se pregătea să iasă. ca zmeoaica din poveste hăurile. dacă nu şi mai mult. Picioruş. dar. În sfârşit. Verificase doar şi. nu era. Deci. ea îşi luase bagajele şi se mutase într-un alt vagon. cadavrul ei aruncat peste fereastră. sacoşa. Ei bine.

asasinul. Intra în gară. — Verzeihen Sie. şi pe bună dreptate.) 15 . Picioruş îşi regăsi stăpânirea de sine. energia care îl caracterizau. — Cum? — Bate-le în uşă şi întreabă-i ceva. nu avea cum să -l oprească. trebuie să cobor şi eu în staţie. fiindcă nu-l cunoştea. — Dă-mi cheia! — După regulament. Însoţitorul de vagon se execută. îmi iau eu 2 — Aveţi nevoie de ceva? — Nu! Lăsaţi-ne să dormim! — Iertaţi-mă! (n. unul după altul. — De data asta n-ai să cobori. — Vezi dacă sunt înăuntru. Cupeurile fură deschise pe rând.Acum. aşa cum şarpele îşi paralizează victima. — Cum? Să dau buzna peste ei? se opuse însoţitorul de vagon. pe cele libere.2 Trenul încetini. Era un gând absurd: că. — Deschide celelalte cupeuri libere! — Pe cele libere? — Da. Mâna îi tremura. Senzaţionalul absurd al întâmplării îi paralizase iniţiativa. Să nu mă nenorociţi. când exista o explicaţie raţională. Dacă asasinul se mai afla în tren şi cobora la Cluj? Dacă aşa se va întâmpla. — Perechea de nemţi unde coboară? — La Bucureşti. Însoţitorul devagon avea dreptate să se mire. Însoţitorul de vagon bătu în uşă: — Bënotigen Sie irgend etwas? — Nein! Lassen sie uns schlafen. tovarăşe şef! se rugă de Picioruş. îi transportase cadavrul într-un alt cupeu. speriat. din motive necunoscute. după ce doamna cu voaletă fusese omorâtă. Dacă ai să ai neplăceri. Era palid. poate. — Închide cupeul. Dar lui Picioruş îi trecuse un gând prin minte şi voia să verifice. — Tovarăşe şef – era formula pe care o auzise în nenumărate rânduri şi în diverse împrejurări – eu n-am nicio vină.a. — Verifică dacă sunt înăuntru.

urcă în vagon. De altfel. ca să mai prindă un pic de curaj. să poată fi identificaţi puţinii călători ce coborâseră. coborâse pe peron. în timp ce el. el să se decidă a coborî abia în ultima secundă. Cum de nu-şi dăduse seama de la început! Mai adineaori. tovarăşe căpitan. Îl găsiră pe însoţitor dormind pe un scaun. — Am să vă explic. pe care îl cunoştea dinainte. credeţi că vom avea nevoie de însoţitorul de vagon? întrebă Picioruş. spre marea surprindere a lui Picioruş. aş propune să-l mai lăsăm să 16 . — Uite că ăstuia tot îi mai arde de somn! se supără el. luate măsuri ca. Fură luate măsuri de supraveghere a garniturii până în clipa plecării. Sunteţi singur? — Nu! — Dacă oamenii sunt pe aproape. din prudenţă. — N-a venit? îl întrebă căpitanul. Mai rămăseseră. ca la vreo două degete. ieşi pe platformă şi încuie înapoia sa. Picioruş se afla pe peron. însoţit de căpitanul Patrichi. descuie uşa. era aproape sigur că nu avea să-şi continue călătoria până la Bucureşti decât numai în cazul când exista un motiv puternic să rămână la Cluj. Dumneata rămâi să păzeşti aici. Un ofiţer al securităţii locale trecu prin tren între linii să supravegheze dacă nu cumva asasinul încearcă să se furişeze pe acolo. coborâră doar câteva persoane. Expresul avea o oprire de opt minute. Îl întâmpină căpitanul Patrichi de la judeţeană. — Poate că da. Între timp. Îl izbi în faţă un damf de whisky şi se dumiri. Însoţitorul băuse din el şi adormise. o luă. — Pe toţi? — Pe toţi. Când trenul încă nu se oprise de tot. din nou băuse. Picioruş. fiindcă nu era exclus ca.toată răspunderea. — Tovarăşe căpitan. pe fund. la nevoie. Vasăzică asta era. chemaţi-i şi spuneţi-le că trebuie să fie cu ochii pe cei ce coboară din tren. De asemenea. însoţitorul de vagon. Când trenul se opri. — Dacă nu aveţi imediat nevoie de el. nu fără o oarecare ezitare. Picioruş. Whisky-ul pe care i-l dăruise doamna cu voaletă conţinea un narcotic. Însoţitorul de vagon îi dădu cheia. Căută cu privirea sticla şi o găsi. aplecându sesă-l scuture ca să se trezească. Picioruş. fură. Deocamdată trebuie să fim atenţi la cei care coboară.

Dar. e doar o presupunere de-a mea. Poate că şi vagonul acesta n-ar trebui să meargă mai departe. puternic fără îndoială.cum se dovedeşte adesea. — Mda! Explicaţia dumitale. enigma devine şi mai de nepătruns. Dacă. fiindcă urmărea un anumit plan al ei. — Bine. Deci. Iată de ce spuneam că enigma devine şi mai de nepătruns. Ceea ce este întrutotul absurd. doi dintre oamenii pe care îi aveţi la dispoziţie să 17 . Dar asta înseamnă să întârziem trenul. cercetările trebuie începute de aici. Deci trebuie să rămân. Doamna cu voaletă a dispărut între Oradea şi Cluj. Independent însă de aceasta.doarmă. Până la proba contrară. — Tovarăşe căpitan. — Vă gândiţi la petele de sânge? — Petele de sânge dovedesc sau par a dovedi căMatilde Healy a fost asasinată. A băut nişte whisky în care se afla un narcotic. Cum. Se uită la ceas: în două minute Expresul va pleca. am să-l dau la analiză. l-a adormit pe însoţitor. Din gară n-o pot face. asasinul a avut planul său. din partea Matildei Healy? — Din partea ei. Un pretext plauzibil? Poate. De altfel. fără complicaţii? În toată povestea asta ceva e de neînţeles. ca să-i dea posibilitate asasinului s-o ucidă mai uşor. somnul provocat al însoţitorului de vagon i -a folosit nu Matildei Healy. Ori. Şi. ca săl oprim pe loc. e una raţională. De aceea. ar trebui să transportăm pasagerii în alt vagon sub pretextul că acesta s-a defectat. Nu-l putem întârzia. ar exista o explicaţie. asasinul s-a strecurat în vagon şi a omorât-o. având în vedere caracterul ultraconfidenţial al convorbirii noastre. aş propune: în primul rând. în timpul când el dormea. dacă ţinem seama cât de profund este somnul acestui om. datorită întâmplării. Aceasta pe de oparte. înseamnă că ea a avut interes să-l ştie adormit. Pe de alta. Un cadou din partea… doamnei cu voaletă. Dumneata ce faci? Pleci mai departe? — Nu pot pleca înainte de a raporta tovarăşului maior Mănăilă. V-aş ruga să daţi la analiză conţinutul acestei sticle. — Vrei să spui. dacă n-o fi chiar cea adevărată. ci asasinului. — Care? — Doamna cu voaletăa ţinut să-l ştie adormit pe însoţitorul de vagon. Altfel ar trebui să acceptăm ipoteza că Matilde Healy a creat ea însăşi condiţiile cele mai favorabile ca să fie ucisă. nu trebuie să ignorăm faptul că ea a fost aceea care a dat însoţitorului de vagon sticla de whisky în care turnase întâi un narcotic. dacă îmi permiteţi. însă presupunerea dumitale se confirmă. Cred însă că nu mă înşel.

întrucât de somnorosul ăsta sigur vom avea nevoie. când şi ultima echipă reveni în oraş. conţinutul acestor rapoarte era identic: „Nimic deosebit de semnalat‖. mă duc să-i spun şefului de gară să întârzie totuşi trenul cu un minut. Alte echipe controlau şoseaua. nimic! Eşec pe toată linia. cu misiunea de a repera eventualele autovehicule suspecte. adică pe o distanţă de circa o sută şi cincizeci şi trei d e kilometri. E o treabă destul de neplăcută. raportând stadiul cercetărilor. dintre care cea mai importantă era următoarea: Echipe speciale fuseseră trimise să controleze terenul. Asta pentru orice eventualitate. nimic suspect. una câte una. dar nu avem încotro. Nici cel mai neînsemnat indiciu care să constituie. Pe urmă. Între timp.însoţească garnitura până la Bucureşti. cred că ar fi bine să daţi dumneavoastră un „însoţitor de vagon‖. Până una alta. de-a lungul căii ferate. întoarce-te împreună cu Picioruş. care venise de Ia Bucureşti. — Până vă întoarceţi cu noul însoţitor de vagon. Ce se aude cu însoţitorul de vagon? L-ai cercetat? — Bineînţeles. — Se poate. Până aproape de ora prânzului. colonelul Teodoreanu de la judeţeană luase unele măsuri prealabile. — Bătrâne. raporta telefonic maiorului Radu Mănăilă. telefonic sau prin radio. lucrătorii operativi comunicau cu judeţeană. cu împuternicirea specială de-a prelua şi conduce personal cercetările. Nu cred că ar putea să ne intereseze. — Analiza a confirmat prezenţa narcoticului în whisky? — Da! Şi dacă Picioruş nu s-ar fi arătat atât de zelos să-l trezească. Operaţiunea se soldă cu un eşec total. eu am să mă străduiesc să-l trezesc pe ăsta. 18 . echipele începură să raporteze că îşi terminaseră misiunea şi să ceară instrucţiuni. Din halte şi gări. un punct de reper. — Întorceţi-vă la sediu! fu răspunsul pe care îl primiră. căpitanul Bogdan. — Dacă în următoarele douăzeci şi patru de ore nu descoperi vreun fir de care să tragi. cât de cât. 2 CE S-A ÎNTÂMPLAT CU MATILDE HEALY? Căpitanul Bogdan Tudoraşcu sosi la Cluj cu un elicopter. Picioruş aplică pe obrajii rotofei ai însoţitorului câteva palme. La orele patrusprezece. Pe traseu. între Oradea şi Cluj. Şi fără prea multe menajamente. eşecul. După aceea.

neîntors. din proprie iniţiativă. întrebaţi-l ce l-a determinat să-mi vorbească tocmai de Matilde Healy fără să i-o cer? îi propuse Picioruş. semăna cu un student întârziat. seamănă cu un student întârziat. o săptămână. venit în control. cine se urcă la clasa întâi.Vasile Chiscanu ar fi dormit. fiindcă nu mai era la vârsta studenţiei. Bogdan îl descususe cu abilitate pe Chiscanu. Dumnealui nu arată a vameş. — Aşa! Şi. Vasile Chiscanu? — Păi. dar miam zis că vameşii nu arată aşa ca dumnealui. Însoţitorul de vagon replica hotărât şi. din punctul lui de vedere. — De acord. ţine-mă la curent. dacă nu un oficial? La început. chiar cu bursă republicană. Comparaţia nu era deplasată. Pe de alta. dar nu arată ca dumnealui. — Aşa îlcheamă pe însoţitorul de vagon? — Aşa! — Bine! Dacă afli ceva. mă rog. (Întârziat. Bogdan care avea simţul umorului şi era capabil să guste o glumă reuşită. De la frontieră. — Atunci cum arată un vameş? — Nu ştiu. nu se putu stăpâni să nu zâmbească. cu aerul său de intelectual distins. — Tovarăşe căpitan. dar nuarată a vameş. şi încă într-un vagon de dormit. 19 . prezent la această primă cercetare. crezi că un student. — De ce. cu sfiiciunea sa adorabilă care plăcea aşa de mult femeilor – cel puţin unei anumite categorii de femei pe care aş numi-o categoria femeilor cu instinctul matern refulat din diverse motive – cu bujorii care îi înfloreau des în obraji. Dar atunci a ce arată? — De unde vreţi să ştiu eu a ce arată? Dar dacă doriţi numaidecât să i găsesc o asemănare. nu se urcă decât oficialii? Asta pe de o parte. dar nu putuse afla nimic mai mult decât îi declarase lui Picioruş.) — Să zicem că seamănă cu un student întârziat. cum de ţi-ai dat seama? — Nu era cine ştie ce greutate. după afirmaţia dumitale. Dar ai văzut mulţi „studenţi întârziaţi‖urcându-se într-un tren chiar de la punctul de frontieră unde. Picioruş. domnule Chiscanu. — Dumnealui cum arată? — Nu ştiu. am crezut că-i vreun ştab de la vama din Bucureşti. mi-am dat seama că dumnealui este cineva. răspunsurile nu erau lipsite de logică.

— Că doar nu puteam să-i spun: „Dacă nu mă înşel. mi -am amintit de cele ce am văzut în gară la Budapesta. deşi avea un anume fel de a judeca. nu fiindcă l-am ghicit doar uitându-mă la el. — Este. — În afară de cele ce ai povestit dumnealui maiai altceva de adăugat? — Nu! Nimic altceva nu mai am a adăuga. — Numai fiindcă s-a urcat în tren de la Episcopia Bihorului? — Nu numai din acest motiv. în general. Bogdan fu chemat la telefon de către maiorul Mănăilă. în exclusivitate. ocupând. un cupeu în vagonul de dormit? — Să fim înţeleşi. da! fu de acord Bogdan. Când vameşul a deschis uşa cupeului în care se aflau nemţii aproape că nici nu s-a uitat la ei. şi v-am spus.şi-ar fi permis luxul să călătorească în clasa întâi. tovarăşe. — De la Budapesta până la Episcopia Bihorului nu s-a întâmplat nimic deosebit? — Nimic! Bogdan suspendă audierea. Cum i-am vorbit. are să-l intereseze pe dumnealui chestia cu buchetul şi cu domnul cu melon. bătrâne? 20 . În cazul acesta ce-ai dedus că este? — Am dedus că e de la securitate. Nu am afirmat însă că şi este. Şi peurmă. care nu prea mi-a plăcut…‖ Însoţitorul de vagon dădea răspunsuri logice. Şi probabil că Bogdan nu s-ar fi gândit la o asemenea soluţie. băiete. dacă logica omului nu l -ar fi şocat prin anumite particularităţi. Dumneavoastră mi-aţi cerut să vă spun cu cine seamănă dumnealui. — Ceva nou. — Şi de ce ai ales modul acesta de a-l informa? voi să ştie Bogdan. dacă am văzut că se interesează de cucoana aceea.Aflaţi că s-a întâmplat ceva în gara Budapesta. Asta nu însemna însă că nu prezenta interes. — Bogdane. E o diferenţă. tovarăşe. predă cazul căpitanului Patrichi şi întoarce-te acasă. Poate – dacă şi şeful său avea să aprobe – câtva timp trebuia pus sub observaţie. Ce este în realitate am dedus numai fiindcă s-a urcat la punctul de frontieră. imediat. Am băgat de seamă că nu l -a interesat decât călătoarea din cupeul patru. O oră mai târziu. Omul. şi i-am povestit dumnealui. M-am gândit că dacă ea a mâncat cumva „usturoi‖. se potriveşte cu proverbul: bate şaua să priceapă iapa. părea sincer. sunteţi de la securitate şi vă interesează cucoana din cupeul patru.

până la urmă. am mare chef să joc un pocheraş cu cacialmagioaica asta de Matilde Healy. (Picioruş deosebit de scrupulos – exagerat de scrupulos – devenea necruţător cu sine însuşi în situaţiile în care era obligat să judece propriile sale fapte). de pe covor? Sau. Totuşi. — Bate în lemn. Picioruş. Nu el era vinovat că nu-şi putuse îndeplini misiunea. fiindcă. se prezentă maiorului Ducu Mănăilă. — Bătrâne. Acesta. ci cerneală roşie? — Nu. poţi să fii sigur că n-ai să şomezi. înainte de a încheia. Ia-l şi pe Picioruş. m-ai dat gata!… Deci o cacialma din partea doamnei cu voaletă? — Numeşte-o cacialma dacă îţi place. dar cel care vorbi tot timpul fu interlocutorul de la celălalt capăt al firului. mi -e teamă că ai să fii nevoit să joci. Aşteptase cu nerăbdare clipa. e sânge. dar şeful îi făcu semn să se apropie.— Se pare că în Balt Orient Expresul de azi noapte nu s -a întâmplat nicio crimă. Convorbirea telefonică fu destul de lungă. — Sângele din cupeu este sânge conservat. — Atunci înseamnă că i-a curs sânge din nas. Abia la sfârşit. cu gândul în altă parte. îi zâmbi lui Picioruş absent. — Şi ce am să fac până se va ivi ocazia? — Deocamdată vino acasă. indicându-i cu mâna fotoliul în care îl invita să ia loc. — Ducule. de parcă locul ei 21 . În orice caz. deşi nu avea ce să -şi reproşeze. voi să se retragă. maiorul mărginindu-se doar să asculte. băiete. Ducu vorbea la telefon. simţea nevoia ca părerea aceasta a sa să fie confirmată sau infirmată. poate nu-i sânge. din cauza celor întâmplate. văzând că este ocupat. — Deci Matilde Healy n-a fost omorâtă? — Nu! — Şi sângele de pe banchetă. spuse: — „Vă mulţumesc!… Şi vă salut!‖ Depuse neglijent receptorul în furcă. Stăruia în e1 un sentiment de amărăciune. privind grav cascheta de pe cuier. S-a constatat la analiza de laborator. în speranţa că discuţia cu şeful său îl va ajuta să se clarifice. când Picioruş se ivi în prag. fără a mai trece pe acasă.

— Atâta vreme cât am presupus că a fost asasinată. iar complicele lui l-a făcut să dispară. — Am nevoie de câteva precizări. de fapt. — Ce? — Nu ştiu. Instinctul dădea alarma. probabil transportându-l în altă parte. — Însoţitorul de vagon a declarat că Matilde Healy. ai văzut-o la 22 . Dacă nu l-aş fi ignorat şi aş fi ieşit imediat pe culoar. până la ora zero şi treizeci de minute. Am mai rămas pe culoar încă cincisprezece-douăzeci de minute. tovarăşe maior. — Când ai intrat în cupeul dumitale? — La ora zero şi cinci minute am ajuns în gara Oradea. — Asta în niciun caz. de data asta cu adevărat lui. îi zâmbi. după ce a omorât -o. din motivele pe care vi le-am comunicat şi telefonic. ca şi când abia acum lua cunoştinţă că nu era singur în birou. Întrucât trenul nu mai oprea decât la Cluj… — Te-ai gândit să aţipeşti puţin? îl întrerupse maiorul. Dar dacă Matilde Healy n-a fost omorâtă… — Nu. — Eşti sigur că între Episcopia Bihorului şi Oradea ai stat tot timpul pe culoar? — Da. pe urmă. Am stat. exista o explicaţie în legătură cu dispariţia ei: Criminalul. Am plecat la şi treisprezece. tovarăşe maior. nu pot să vă raportez că mi-am putut îndeplini misiunea. Picioruş. răspunse Picioruş. imediat: Mă gândesc însă că doamna n-a zburat din tren. dar am avut tot timpul în câmpul meu de observaţie culoarul. — Am încercat. — Te-ai întors! — M-am întors. n-a fost omorâtă. pentru prima dată. dar n-am izbutit. într-un anumit punct. dar eu nu i-am acordat importanţă. Abia după aceea am intrat la mine în cupeu. — În cazul acesta totul devine de neînţeles. tovarăşe maior! Din păcate. în pragul cabinei însoţitorului de vagon. Apoi. înroşindu-se ca un şcolar la un examen. de când s-a urcat în tren la Budapesta şi până la Episcopia Bihorului nu şi -a scos de pe cap pălărioara cu voalată: Dumneata. Eram neliniştit. poate fiindcă avea sentimentul că într-adevăr dă un examen în faţa şefului său. Picioruş. ia aruncat cadavrul pe fereastră.ar fi fost în cu totul altă parte şi prezenţa ei acolo jignea simţul său de ordine. tovarăşe maior. — Întrebaţi-mă. dinainte stabilit. redescoperindu-l pe Picioruş. poate că aş fi observat ceva. Adică.

fiindcă. care îi acoperă faţa aproape în întregime. În cupeu era cald? — Relativ. În ciuda faptului că nu mai erau până la miezul nopţii decât doar câteva minute. nu ţi-am dat alte semnalmente. da! În primul rând. tovarăşe maior. — Ia să numărăm câte sunt la număr ciudăţeniile pe care ţi le-am 23 . Picioruş. La orele douăzeci şi trei şi cincizeci şi şapte de minute încă o mai purta. — Ei bine. Deci timp de cinci ore şi douăsprezece minute n-a scos-o de pe cap? Ciudat. tovarăşe maior. tovarăşe maior. tovarăşe maior. adică pe la orele optsprezece şi patruzeci şi cinci de minute.frontieră: Purta sau nu purta pălăria? — O purta. — Va să zică: La orele optsprezece şi patruzeci şi cinci de minute când trenul a plecat din Budapesta. nu ridică măcar voaleta. am avut impresia că încă mai stăruia călduraacumulată în timpul zilei. Picioruş. atunci când m-am urcat în tren. nişte ciudăţenii. sau măcar să stea lungită în cele cinci ore şi treizeci de minute cât urma să dureze călătoria. ci într-unul de dormit? Iată a doua ciudăţenie. Dar şi în legătură cu pălărioara apar. de ce n-a făcut drumul într-un vagon de clasă. că până la destinaţie – Clujul – tot nu avea de gând să se culce. nu? — Sunt! — Pălărioara Matildei Healy era frumoasă. — Nu greşiţi. Picioruş? — O pălărioară şic. într-adevăr. Nu-i ciudat. e ciudat că timp de cinci ore nu şi -a scos-ode pe cap. — … Şi avea voaletă. Eşti de acord. putem trage concluzia. da? — Avea. Altfel. Picioruş? — Ba da. nu? — Da. tovarăşe maior. Matilden-a cerut însoţitorului de vagon să-i facă patul. — Apar? — Apar. cum aş fi avut siguranţa că este persoana care ne interesează? — N-ai fi ştiut. dacă nu cumva greşesc ora când Balt Orient Expresul pleacă din Budapesta. cu toate acestea Matilde Healy nu-şi scoase pălăria. Matilde Healy purta pălăria. În cazul acesta o întrebare se impune cu necesitate: De vreme ce nu avea de gând să doarmă nicio clipă. — Să mergem mai departe. fără să greşim. — Atunci închipuieşte-ţi cât de cald a fost când s-a urcat Matilde Healy. totuşi. Dacă ţinem seama că la Oradea trenul a sosit la miezul nopţii şi că nici acolo nu i -a cerut. mai mult. Până la frontieră.

după toate probabilităţile. a reproş. şi de la Cluj mai departe. — Am uitat? — Da. într-o anume măsură. probabil până aici. — Numeşte-o. patru ciudăţenii. măi băiete. dumneata ţi -ai dat seama de aceste ciudăţenii. fiindcă. după părerea mea. Semn de recunoaştere: doamna de care ne interesăm va purta o pălărioară cu voaletă de culoare albastră‖. Nu înţeleg unde vrei să ajungi. Aţi uitat şi. în Bucureşti îşi va stabili „cartierul general‖. — L-ai reprodus întocmai Picioruş. nu ţi-au dat de gândit? Picioruş se posomori. — Şi asta ţi se pare ciudat? — Foarte ciudat. Bogdan. Şeful vorbise calm. întrucât nu suferea ca cei pe care îi avea în subordine să-şi pună cenuşă pe cap numai fiindcă el. de răspunsul lui Picioruş? Nu ţi se pare că observaţia lui este plină de tâlc?‖ Bogdan înclină aprobativ din cap. tovarăşe maior. Reacţia lui fu aceea pe care toţi i-o cunoşteau. care se furişase în birou abia de două minute. deşi înţelegea că tânărul său colaborator. inclusiv şeful său. care încuraja asemenea atitudini. avansat de 24 . Îmi aduc aminte cum a sunat ordinul pe care mi l-aţi dat: „Într-unul din vagoanele de dormit ale Balt Orient Expresului. Tovarăşii de acolo au primit instrucţiuni precise ce anume au de făcut în cazul când străina va rămâne în localitate. — Tovarăşe maior. Deci. şi care. te vei urca în tren la Episcopia Bihorului şi a vei însoţi până la destinaţie. fără îndoială. pentru care ochii maiorului deveneau de multe ori mai elocvenţi chiar decât cuvintele. indiferent dacă ea era sau nu adevărată. Reproşul i se păru nedrept. Ei bine.semnalat. aţi uitat să enumeraţi toate ciudăţeniile. şi anume în vagonul nouă. care vine în ţară cu anumite însărcinări. în capitală. pe cea mai… ciudată dintre toate. o auzise. formulase o opinie. tovarăşe maior. Aşa a sunat ordinul pe care mi l-aţi dat. înţelese imediat întrebarea pupilelor brune: „Ce părere ai. şeful. Întrucât intenţiile ei ne interesează în mod deosebit. Remarca lui Picioruş îl făcu pe maior să privească la Bogdan. Sarcina dumitale este s-o însoţeşti cât timp va călători cu trenul: până la Cluj. sesiza că întrebarea sunase. mâine noapte se va afla o doamnă. adăugă maiorul. Picioruş! — Că semnuldupă care urma s-o cunoaştem era tocmai pălărioara cu voaletă. dar Picioruş. pe urmă ciuli urechile să audă ce va răspunde maiorul. Primul popas îl va face la Cluj.

te-ai descurcat destul de bine – abia după ce instinctul dumitale ţi-a atras atenţia că ceva nu este în regulă? — Tovarăşe maior. 25 . întrucât doamna cu voaletă putea fi „însoţită‖ în mai multe feluri. cu anticipaţie. Te-ai conformat întocmai. — Exact. a devenit semnul de recunoaştere esenţial. Nu ştiu cum de a fost posibil. nesemnificativ. nu înţelege să-şi pună. ne-a făcut cunoscut şi numele ei: Matilde Healy. obiectiv vorbind. cenuşă pe cap. în ce fel trebuie să interpretez recomandarea dumneavoastră: „a o însoţi‖. Mai mult. Picioruş. dar aşa s-a întâmplat. tovarăşe maior.puţină vreme la gradul de locotenent-major. trebuie să recunoaşteţi că nu era nevoie. Nu vezi însă că eşecul misiunii dumitale se datoreşte tocmai faptului că ai executat „întocmai‖ordinul pe care îl primiseşi? Că nu te-ai adaptat situaţiei noi create? Sau. — Pălărioara cu voaletă n-a fost însă singurul semn de recunoaştere. — V-am întrebat atunci. Cu alte cuvinte. De ce a fost nevoie de precizarea că Matilde Healy va purta o pălărioară cu voaletă? Tovarăşe maior. ne-a transmis nu numai cu care tren va veni. i-am dat o importantă mai mare decât se cuvenea. Cel care ne-a furnizat informaţia. Dumneavoastră mi-aţi precizat că va trebui s-o „însoţesc‖ fără ca ea să-şi dea seama. M-am conformat întocmai. nu era neapărat nevoie. că ai încercat să faci faţă unei noi situaţii – recunosc. — La un moment dat – nu ştiu pe ce cale. — Evident. că respectiva doamnă va călători cu Balt Orient Expresul şi că va purta o pălărioară cu voaletă de culoare albastră. — Asta şi doresc. aşa cum îl văd eu. să vă întreb dacă nu aşa s-au petrecut lucrările? — Da. dar şi în care anume vagon se va afla. cu toţii. dacă vrei. tovarăşe maior. dar acum nici nu interesează – aflăm că o persoană va intra în ţară pe data de douăzeci şi opt iulie pe la punctul de frontieră Episcopia Bihorului. Vă rog să -mi permiteţi să analizez cazul. Picioruş. noi am avut la îndemână o mulţime de date ca s-o putem identifica. — Căruia noi. Permiteţi-mi. De aceea. A fost un amănunt în plus. Amănuntul acesta. tovarăşe maior. mă întreb: De ce mai era nevoie să mi se precizeze că va purta o pălărioară cu voaletă? Numai simpla indicare a numelui înscris pe paşaportul respectivei doamne ar fi fost suficient ca s-o identific şi s-o„însoţesc‖. totul porneşte de la semnul de recunoaştere: pălărioara cu voaletă.

bătrâne. Un amănunt neesenţial îi „orbise‖. iar în al doilea. Da. Şi din nou se uită la Bogdan. Maiorul rosti ultimele cuvinte vorbind repede. da. să-l expediezi aşa. încâtrestul n-a mai avut importanţă. dacă este realmente cea adevărată. Aş vrea să mai adaug. Nu le-am observat. vinovatul sunt eu. şi întrebă: — Ce-ţi veni. asupra pălărioarei cu voaletă. Fiindcă. Dacă vrei. deşi n-a fost în stare să meargă până la capăt. Ducule! — Am impresia că ai sesizat şi tu că băiatul a intuit adevărata explicaţie a miopiei noastre. Acum. înţelegând că întrevederea luase sfârşit. eu am fost acela care am acordat o importanţă exagerată pălărioarei cu voaletă. parcă dintr-odată şi inexplicabil obosit. Picioruş se înroşi ca un adolescent. Bogdan aşteptă până când Picioruş dispăru pe uşă. înaintea dumitale. că te-ai descurcat destul de bine. şi că apreciez misiunea dumitale ca îndeplinită. Am putea spune că… că te-am sugestionat. — Tovarăşe maior. Picioruş. — Picioruş a exprimat un punct de vedere deosebit de interesant. în mod exagerat. să ştii. Picioruş avea dreptate. mai adineauri. pe urmă o readuse la locul ei. în încheiere. Din cauza pălărioarei cu voaletă nu dăduseră importanţă celorlalte semne de recunoaştere. — Continuă. fiindcă pălărioara cu voaletă în aşa măsură mi-a „luat ochii‖. acordând o importanţă exagerată unui amănunt nesemnificativ. — Să ne dea al naibii de mult de gândit. sunt deplin conştient că. se retrase. — Tocmai de aceea. evitând să se uite la Picioruş. greşise. cum de n-am observat unele ciudăţenii. când şeful recunoscuse că el. acesta era termenul cel mai potrivit.Maiorul mută scrumiera mai înspre dreapta. Picioruş. mai întâi. Picioruş a întrezărit o posibilă explicaţie care. m-aţi întrebat. într-un mod semnificativ. patru la număr. Dacă nu mă înşel. Am sentimentul că nu ţi-ai exprimat gândul până la capăt. dintr-o dată! Ceea cespunea mi s-a părut deosebit de important. fiindcă îi era ruşine că reticenţele sale avuseseră drept cauză dorinţa sa de a -l menaja. fiindcă şeful „ghicise‖ că nu-şi exprimase gândul până la capăt. 26 . — E clar. ţin să te informez. Picioruş! Cum ţi-am mai spus. deoarece eu am fost acela care ţi-am atras atenţia. Bogdan! — Nu înţeleg. trebuie să ne dea de gândit. îi era mai uşor să -şi exprime gândurile. cel dintâi. nimic nu justifică reticenţele dumitale.

reveni. le-am făcut jocul. prin care voia să dea de înţeles interlocutorului său că sesizase motivul adevărat pentru care ambasadorul nu voia să stea de vorbă cu el. Fu introdus la primul secretar. — În ce privinţă doriţi să-l vedeţi pe domnul ambasador? fu întrebat. acceptă. Era un bărbat în jurul vârstei de treizeci de ani. elegant îmbrăcat. care vorbea româneşte cu un uşor accent străin.— Nu ştiu la ce anume miopie te referi. de către primul secretar. Străinul nu se grăbi. dar părerea mea este. Nu prea era încântat. măcar vag natura problemei. funcţionarul ambasadei care îl primise. din foarte multe puncte de vedere. v-aş sugera să indicaţi. — Asta-i. bineînţeles. la ambasada noastră dintr-o anume ţară se prezentă un individ. — Probleme de o importanţă deosebită sunt foarte multe. care solicită o întrevedere cu ambasadorul. De aceea. Ba aş zice că aceea pe care cucoana din tren i-a servit-o lui Picioruş n-a fost decât continuarea cacialmalei reuşite pusă la cale de către informatorul nostru. înalt. — Este vorba de o problemă în legătură cu securitatea statului dumneavoastră. de la cine deţinem informaţia? În urmă cu circa o săptămână. Peste câteva minute. întrucât un ambasador. Străinul se gândi înainte de a răspunde. măi băiete. — Bine! Dacă domnul ambasador este ocupat… Şi schiţă un zâmbet vag ironic. nu este accesibil absolut pentru fiecare individ care îi solicită o audienţă. asta-i! Picioruş a gândit bine. parcă spre a se 27 . dar n-a mers până la capăt. bine legat. În schimb. acordând o atenţie exagerată pălărioarei cu voaleta. domnul ambasador este foarte ocupat. dar. domnule! fu invitat să vorbească. — Mă rog! Vă ascult. Adică nu şi-a dat seama că noi. că nu numai doamna cu voaletă i-a tras lui o cacialma. — Aşa cum v-am informat. ci că probabil şi informatorul ne -a tras nouă una. În prealabil îl cântări din ochi. — Vă rog să aşteptaţi câteva minute. mergând mai departe decât a mers Picioruş. — Într-o problemă de o importanţă deosebită. vă poate primi primul secretar dacă. domnule…? — Nu are importanţă numele meu. până la urmă. acceptaţi să staţi de vorbă cu el. — Care este scopul vizitei dumneavoastră. — Bătrâne.

nu vreau să vă pun într-o situaţie neplăcută. consider că prezenţa acestei 28 .convinge dacă primul secretar de ambasadă merită sau nu încrederea sa. Din acest motiv. străinul se hotărî să vorbească: — Presupun. — Domnule prim-secretar. Mă refer. că aveţi cunoştinţă de existenţa unui trust de spionaj. am onoarea de a mă număra printre agenţii permanenţi ai acestui Trust şi – departe de mine gândul de a mă lăuda – vă rog să credeţi că sunt apreciat într-un mod deosebit de către cei din conducerea tehnică. nici devizele nu vă dau afară din casă ca să puteţi să mă plătiţi aşa cum aş merita. datorită serviciilor reale pe care le-am adus. — Până atunci. — Am auzit că ar exista un asemenea trust. domnule prim-secretar. dacă aţi venit să ne oferiţi serviciile dumneavoastră. Pânăla urmă. bineînţeles. — Bineînţeles! — Domnule prim-secretar. Dacă eventual vă interesaţi acolo unde trebuie. realmente. că Trustul se bucură de o faimă mondială. Acesta din urmă observă că străinul avea nişte ochi ce străluceau ciudat şi se întrebă dacă nu cumva băuse peste măsură. nu pretind niciun fel de remuneraţie. mă grăbesc să v-o spun. mă refer la faima de care se bucură în cercurile de specialitate. pe nume „Nebel‖. Totodată ţin să subliniez că n-amexagerat cu nimic afirmând. — Puteţi fi sigur că există. de la încăput. este una din cele mai mari agente din puţinele – cu adevărat mari – câte există. Nu ca să vă ofer serviciile mele mă aflu aici. ţin să vă atrag atenţia. la dumneavoastră. la cele profesioniste. de aceea ţin să vă asigur că nu am venit să vă ofer serviciile mele. acord deplin credit celor afirmate de dumneavoastră în legătură cu activitatea şi prestigiul de care se bucură Trustul. Sunteţi o ţară prea mică şi. că nu ne interesează. ci fiindcă. colega mea este una dintre cele mai bine remunerate agente din câte există în lume. — Faceţi foarte bine. Domnule prim-secretar. datorită succeselor răsunătoare pe care le-a înregistrat în procurarea unor secrete de foarte mare importanţă. Şi când spun aceasta. care îşi fac meseria în egală măsură atât pentru amorul artei. — Domnule. mulţumit de rezultatul examenului. desigur. Şi vă rog să mă credeţi că nu din motive subiective. ci ca să vă furnizez doar o informaţie pentru care. cât şi pentru bani. veţi afla că Trustul se bucură de o faimă mondială. Pot să continui? — Puteţi! — Trustul urmează să trimită în România o… colegă. mai adineaori.

de care mi-aţi vorbit cu atâta entuziasm. dar în acelaşi timp.femei în România. vreau să precizez că greşiţi profund – greşind să nu acordaţi importanţa cuvenită informaţiei pe care v-o dau – închipuindu-vă că am vorbit despre ea. — … Şi de ce agenta aceasta. la un moment dat. În ceea ce priveşte însă întrebarea ce mi-aţi pus-o. se întreba dacă omul din faţa sa era cu adevărat sincer. după părerea mea. cu Wiener Walzer. reţinea totul. nu fără o oarecare uimire. la orele zece şi cincisprezece minute. Ştiu doar atât: că este vorba de o misiune deosebit de importantă. şi cum va putea fi identificată. pentru dumneavoastră ar fi fost ideal dacă v-aş fi putut preciza cu ce anume intenţie urmează să plece în România. Pusă sub observaţie. la orele optsprezece şi patruzeci şi cinci de minute. debitându-i povestea cu acea Matilde Healy. înainte de a vă răspunde la întrebare. o primejdie reală. încă din clipa când va trece graniţa. Desigur. Pe data de douăzeci şi şase va sosi la Viena. Important este faptul că veţi şti: Când soseşte în ţară. — Aşa se cheamă? — Matilde Healy va fi numele înscris în paşaportul ei. că omul care venise s -o 29 . îl privea şi. Din păcate n-am putut afla. adică pe data de douăzeci şi opt iulie. Primul secretar de ambasadă îl asculta. — Înseamnă că Matilde Healy nu-i numele adevărat? — Nu ştiu la ce v-ar folosi să cunoaşteţi adevăratul ei nume. sub aspectul securităţii statului. forul suprem de conducere tehnică a Trustului. dacă nu cumva era nebun sau. constată. Dintre cei ce o cunosc. eventual. nu acesta este lucrul cel mai important. cu Balt Orient Expres. sunt singurul care nu vrea şi care nu poate să manifeste entuziasm faţă de aptitudinile ei. se va duce în România? — Domnule prim-secretar. Dar. trebuie să fiu sincer cu dumneavoastră şi să vă spun că nu cunosc scopul pentru care este trimisă. Îl asculta. va constitui. — Continuaţi. va pleca din Budapesta spre Bucureşti. Ceea ce aţi luat drept entuziasm nu este altceva decât o apreciere realistă – şi nu în măsura în care ar trebui – a calităţilor ei de agentă secretă. dacă nu urmărea cu totul altceva. hotărârea fiind luată în consiliul celor cinci. Poate că afirmaţia mea vă pare cumva exagerată. venind de la Paris. organele dumneavoastră de securitate îşi vor putea uşor da seama ce anume obiectiv sau obiective urmăreşte Matilde. iar vineri. dar nu este. În ziua următoare va pleca la Budapesta. lăsându-mă târât de entuziasm. vă rog! — Astăzi suntem în douăzeci şi două iulie.

gest ce trăda efortul interior. întrebă grav. privi. Informaţiile atât de precise i se părură în aşa măsură de incredibile. nu izbuti. printr un efort de voinţă de care fu foarte mândru. De altfel. când. 30 . din nou fu ziuă şi. bărbie. Înregistră ultimele cuvinte pe care tocmai le rostise străinul: — … va pleca din Budapesta spre Bucureşti. înfrumuseţând-o sau urâţind-o. în ciuda eforturilor repetate. ochi aidoma cu atâţia alţii. izbutea să-şi reamintească. Iar dacă. chiar şi în cazul când posesorul ei nu-i decât un om de rând. privi iarăşi chipul care nu se lăsa reprodus prin amintire. pe care nici nu-i bagi în seamă sau dacă. la orele optsprezece şi patruzeci şi cinci de minute. telefonic. aproape imposibil de reţinut. şi pentru totdeauna. neliniştit. fiindcă nu ştia sau fiindcă nu era crezut – pe urmă. vă voi telegrafia. va trebui să părăsesc oraşul. Ea va purta o pălărioară cu voaletă albastră. gură şi aşa mai departe. numărul vagonului şi cupeul. Chipul prea banal se refuza memoriei. măcar cât de cât. nu voi izbuti să aflu vagonul. cu alte cuvinte. nu mai mult de o clipă. am să vă comunic. neputând rezista îndoielii ce se cuibării în el. nici mai mari şi nici mai mici decât ai majorităţii oamenilor. prin voinţă. îndeletnicirile mele profesionale chemându-mă în altă parte. eventual. dar poimâine. prin absurd. al memoriei. spuse: — Deocamdată nu vă pot spune. ale cărui semnalmente se puteau caracteriza printr-un singur cuvânt:„potrivit sau potrivită‖. refuza să se trădeze pe sine însuşi. cu ironie: — Probabil că-mi puteţi spune şi în ce vagon va călători? Străinul oftă a părere de rău – şi primul secretar nu ştiu dacă îi părea rău.vândă pe Matilde Healy avea o figură ştearsă. fiindcă va călători singură într-un vagon de dormit. Până şi de către un copil ar putea fi recunoscută. într-altfel. cu Balt Orient Expres. dar imediat se lăsă să cadă în fotoliu. Încercă. pentru ca apoi să-i uiţi imediat. încercând să verifice dacă acum. încât. dar. ca din întâmplare. Fără voia sa se încruntă puţin. banală. cel mai târziu. Străinul se ridică. chipul străinului. Chemă în pupile din nou lumina. în intenţie. de a reţine chipul. dar se nelinişti. statornici pentru o clipă întuneric dinaintea ochilor. comună. Matilde Healy va putea fi recunoscută uşor. îi închise cu închipuirea. adăugat după: frunte. Până şi ochii erau greu de definit: bruni ca ochii celor mai mulţi indivizi. nas. Se încruntă fără voie. domnule prim-secretar. chiar dacă. din întâmplare. de vreme ce memoria este unealta artistului şi prin ea omul adaugă un spor realităţii. ţinea ochii închişi. fiindcă. în direcţia ferestrei şi. fiindcă aducerea aminte a unei figuri nu este identică niciodată cu originalul. îi remarci.

„Dacă mi s-ar cere să-l descriu. E tot pe atât de şireată pe cât este de periculoasă. Anume. îmi permit să vă pun o întrebare. Totuşi.— Poate aveţi să-mi puneţi vreo întrebare? Am fost suficient de clar? Străinul îi căută privirea şi primul secretar al ambasadei constată că strălucirea din ochii acestuia dispăruse. că nu pretindeţi niciun fel de plată. schiţând un zâmbet absolut neutral. portretul. pe urmă se întoarse şi. — Da! — Altceva? Mai aveţi să-mi puneţi vreo întrebare? — Niciuna. nu aş fi în stare. Comunicând în ţară cele aflate de la mine. s-ar putea să n-o mai regăsească sau. De obicei. — Vă ascult. şi că acum nici măcar prin acest amănunt nu se mai deosebea de atâţia şi atâţia alţi ochi pe care sigur îi mai văzuse. parcă l -ar fi interesat în mod deosebit culoarea în care era vopsită uşa. fără să-şi mai aducă aminte de ei. abia atunci când inevitabilul se va fi produs. domnule prim-secretar. Dumneavoastră m-aţi avertizat. ar induce în eroare. Îmi permit să vă fac această recomandare. E foarte. Adică da. Dacă nu pentru bani atunci pentru ce o faceţi? Străinul se uită la primul secretar mai întâi uimit. care va sosi la Episcopia Bihorului în noaptea de 28/29 iulie. Dimpotrivă. domnule! — Eu aş mai avea ceva de adăugat. — Aş vrea să vă fac o recomandare. pronunţând 31 . dar. reconstituit pe baza indicaţiilor mele. foarte şireată. domnule primsecretar. în fine. de la început. În concluzie. Bineînţeles dacă îmi îngăduiţi să vă mai răpesc doar câteva minute. că dacă are să le scape de sub supraveghere. asemenea informaţii se cer plătite. Străinul se ridică. — Aţi fost suficient de dar. grijă mare. În prag se opri. nu care cumva s-o scăpaţi din vedere pe doamna cu voaletă din Balt Orient Expresul. domnule. ca ai unui beţiv‖. Sper că răspunsul meu vă satisface. ca autorităţile din ţara dumneavoastră să fie atente să nu le scape. ochii îi strălucesc într-un mod ciudat. în cel mai bun caz. Singura indicaţie precisă pe care aş putea-o da ar fi aceasta: în anumite momente. preţioasă. fiindcă o cunosc foarte bine pe colega mea. în niciun caz nu va semăna cu omul acesta. nu uitaţi să le atrageţi atenţia. Ne-aţi furnizat o informaţie. aş fi în stare. salută ceremonios printr-o înclinare aproape graţioasă a capului. întunecându-se brusc: — O fac din motive de rivalitate profesională. domnule prim-secretar. fiind nevoit să folosesc de nenumărate ori cuvântul „potrivit‖. pe urmă amuzat şi. recunosc. spuse. şi porni demn spre uşă.

— Da?… Şi ce concluzie tragi? — După mine. în prealabil. pentru a-l însoţi până la ieşire. pe adresa primului secretar al ambasadei sosea o telegramă cu următorul conţinut: „Doamna cu voaletă va ocupa cupeul patru.cuvintele răspicat. Dar probabil că presupunerea mea necesită unele explicaţii? — Oarecum. — Ei? — Mda! Fără doar şi poate ai avut dreptate. — Adică? — Mă întreb dacă importanţa exagerată acordată pălărioarei este întâmplătoare… — Ar putea fi şi altfel? — Mda!… Cuoarecare ezitare: Ar putea fi sugerată. dar a fost. de la cine deţinem informaţia? — De la o ambasadă. aşa cum bine ai remarcat. informatorul nu şi-a spus măcar numele. de vreme ce pe data de douăzeci şi opt iulie. cacealmaua ne-a tras-o denunţătorul. — Atunci ascultă! Dar. furnizându-ne o 32 . De aceea vorbesc atâta. Şi dacă mă gândesc bine. doamna cu voaletă a ocupat cupeul patru din vagonul de dormit cu numărul doisprezece? Totuşi o cacealma tot a fost. vreau să văd în ce măsură ai avut dreptate adineaori când ai afirmat că noi am acordat o importanţă exagerată pălărioarei cu voaletă. din care motiv ele sunară ca un fel de ameninţare: — Păziţi-vă de doamna cu voaletă! După aceea părăsi încăperea. fiindcă. ajung la concluzia că tocmai în aceasta constă ceea ce am numit eu cacealma. încerc să merg mai departe decât a mers Picioruş. În anticameră îl aştepta funcţionalul care îl condusese la primul secretar. — Şi nu vrei să încerci să te clarifici? — Asta şi fac.bătrâne. Două zile mai târziu. din vagonul de dormit numărul doisprezece‖. — Am presupus că nu este vorba de cineva în care putem avea deplină încredere. — Bătrâne. aş vrea să-ţi puno întrebare: Cel care a transmis „pontul‖ ambasadei este o persoană în care se poate avea încredere? — După câte ştiu eu. Dar de ce întrebi? Te gândeşti că a fost inexactă? — Cum aş putea pretinde aşa ceva. Adică. Telegrama era semnată cu numele convenţional de „Max‖. vorbind. Nu mi-e foarte clar în ce a constat.

etc. a 33 . Pentru noi doi. Cu alte cuvinte. măi băiete! se eschivă maiorul. ci la pas. ci după pălărioara cu voaletă. Bani a pretins? — Nu! — Nu? Atunci ce l-a îndemnat s-o vândă pe Matilde Healy? — Rivalitate profesională. la data cutare. dă-i bătaie. data şi trenul cu care urma să vină. nu ţi-am spus nimic nou. în realitate. Dar ce ziceam? Da: că precizarea cu pălărioara era inutilă. Fie-ţi milă. în mod obiectiv inutil. asemenea mersului unei mârţoage. o doamnă cu o pălărioară cu voaletă. s-ar putea să fie adevărat. Pentru Picioruş la fel. de ce denunţătorul a considerat-o necesară? Fără nicio intenţie? Numai fiindcă este un guraliv. cel puţin până acum. Şi chiar aşa s-a întâmplat. Bun psiholog. dar sunt sigur că. Reţine: o doamnă cu voaletă! Sau. El a recunoscut -o.. dar pornind de la acelaşi fapt –precizarea că agenta Trustului va purta o pălărioară cu voaletă – amândoi se pregăteau să tragă aceeaşi concluzie. — Cum. fiindcă nu mai sunt tânăr şi nu sunt în stare să gândesc în galop. — Haide. — N-o mai făcea cu mine pe vizitiul grăbit. dar tot aşa de bine s-ar putea să nu fie. nici măcar în trap. nu pentru a o trăda ci în interesul Matildei Healy informatorul a anunţat ambasada noastră. un împrăştiat? Nu.anumită informaţie lipsită de importanţă. crezi că Matilde Healy a avut interesul ca noi să luăm cunoştinţă că va veni în ţară? — A avut interesul să luăm cunoştinţă că o doamnă cu voaletă – agentă a trustului „Nebel – urmează să sosească în ţară. un truc. A făcut-o în mod deliberat. Cel puţin aceasta a fost explicaţia pe care el a dat-o. avea să devină semnalmentul de recunoaştere hotărâtor pentru toţi cei care vor lua contact cu agenta Trustului. bătrâne – Picioruş avea dreptate – că această precizare – obiectiv vorbind – era inutilă? De vreme ce ni se indica numele înscris pe paşaport. — Adică? — S-ar putea ca „vânzarea‖ să fie. — Mersi că vrei să fii drăguţ cu mine. bătrâne. de la început. etc. mai exact. — Mă rog. Totuşi. Îţi dai seama. Sau: Agenta urma să fie recunoscută nu după datele din paşaport. a ştiut că acest amănunt. ce mai era nevoie să ni se mai spună că va purta o pălărioară cu voaletă? Nu ţi se pare amănuntul absolut inutil? — Ba da! Sunt curios să văd ce interpretare vei da acestui fapt. Cu alte argumente. Matilde Healy a devenit „doamna care va purta voaletă‖.

primul. care are meritul de-a fi intuit. nu şi-a dat seama de regia proastă! Nu l-a şocat că la ora când expresul a ajuns la frontieră. cu toţii n-am văzut pădurea nu din cauza copacilor. Pentru ofiţerul grănicer însărcinat cu controlul documentelor de călătorie. — Da. La început însă. bătrâne. Cu alte cuvinte. ci doar a unui singur copac: blestemata aceea de pălărioară cu voaletă. ne sare în ochi înscenarea. toată lumea s-a lăsat păcălită. Da. convinşi că aceea care o poartă este Matilde Healy. numai şi numai din cauza pălărioarei. şi abia pe urmă verificând paşaportul. a înghiţit ca pe o găluşcă apetisantă cacialmaua cu voaleta. avem toate motivele să credem că informatorul a insistat asupra voaletei pentru ca cei însărcinaţi la frontieră cu controlul. a călcat mai grosolan Picioruş – bietul băiat! – a călcat grănicerul care a controlat documentele de călătorie. încunoştiinţat în prealabil că o agentă va intra în ţară. atât Picioruş cât şi grănicerul. fiindcă trebuiau să constate că prima rundă a partidei fusese câştigată de către Matilde Healy sau de către aceea care se ascundea sub acest nume. călătoarea reală este aceeaşi cu persoana pe care o indica fotografia. nu cu patul nefăcut.identificat-o după voaletă. nu cu pălărioara pe cap şi cu voaleta lăsată peste faţă ca o feregea de cadână. voaleta a fost de asemenea semnalmentul de recunoaştere hotărâtor. asta-i greşeala. din păcate. Dar mai puternică decât amărăciunea era îngrijorarea. Am sau n-am dreptate. În aşa măsură s -a lăsat influenţat de voaletă. dacă nu adormită. încât nu ia mai cerut să şi -o ridice spre a se convinge dacă. Ceea ce a fost o greşeală. adevărul. într-adevăr. noi am călcat în străchini. dar dacă ne gândim bine. în mod normal Matilde Healy ar fi trebuit să fie. Nefirescul situaţiei nu l-a şocat. Într-un fel. ci şi din partea lui Picioruş. să nu-i mai ceară să-şi mai descopere faţa. cel puţin culcată. toată lumea a acordat o importanţă exagerată voaletei. bătrâne!… Asta-i!… Nu ştim. Concluzia la care ajunseseră avu darul să le provoace o oarecare amărăciune. recunoscând-o pe agentă după afurisita de pălărioară. Acum. au renunţat să mai verifice – aş zice că nici nu le-a mai dat prin minte – dacă doamna cu voaletă este una sau aceeaşi persoană cu aceea din fotografia de pe paşaportul pe care îl aveau în mână. bătrâne? — Ai! Şi mai-mai că sunt gata să-mi scot pălăria pentru justeţea argumentaţiei tale. nu îmbrăcată. şi nu numai din partea ofiţerului grănicer. Orbiţi de ea. dar. privind retrospectiv întâmplarea. ai dreptate că. — Asta-i. I-a sărit în ochi şi lui Picioruş. 34 . „orbiţi‖ de voaleta albastră a pălărioarei. abia după consumarea faptului.

îşi aminti că diplomatul nu neglijase să reproducă ultimele cuvinte ale informatorului: „Păziţi-vă de doamna cu voaletă‖! Poate că recomandarea era intenţionat exagerată. a admite aşa ceva mi se pare absurd. până aici lucrurile par clare. liberă şi vie. cel care a turnat-o a fost de bună credinţă. că amândoi se gândeau la acelaşi lucru. Te contrazici. Mă 35 . şi înţeleseră. dacă nu cumva deja începuse să acţioneze. atunci nu mai pot fi de acord că acela care ne-a furnizat informaţii a fost sincer. Dacă însă încerc să merg mai departe. dacă vrei să ştii. după tine. intenţia lui adevărată fiind alta: O ultimă încercare de a sugera primului secretar de ambasadă. mă împotmolesc. bătrâne. crezi că Matilde Healy a avut interes să atragă atenţia noastră asupra ei? — Măi băiete. Dar dacă admit că ni s-a servit cacealmaua cu voaleta. nu fusese asasinată în tren. Trebuie să-mi dai un răspuns şi. va putea acţiona. înseamnă că te contrazici. Din puţinele date pe care le deţinem. Maiorul. fixaţie. ochii lor se întâlniră. aşa cum încercase ea să-i ducă de nas. fără să şi-o spună. de ce ne-a vândut ceea ce tu ai numit cacealmaua cu voaleta? — De ce.Matilde Healy. dacă acesta este motivul. Căci dacă a fost de bună credinţă. fiindcă la cea de a doua întrebare a mea eşti obligat să răspunzi prin „da‖ sau „nu‖. toată teoria ta cu fixaţia cade în baltă… — Nu-i şi teoria ta? — Este. ca să devină obsesie. — Nu ştiu! — Păi dacă „nu ştii‖. numai dacă îmi vei răspunde negativ va însemna că nu te contrazici. care citise raportul confidenţial trimis de primul secretar al ambasadei. De fapt. S-o toarne pe Matilde din motive de rivalitate profesională? La o primă vedere aşa pare. poate că nu fusese decât un pretext. pătând canapeaua şi carpetadin cupeu cu sânge conservat. — Nici nu-i de mirare. Întâmplător. măi băiete. ştii… vorba aceea: pisica cu clopoţei… — Deci. să analizez comportamentul acestui domn. adânc şi perfid apelativul „doamna cu voaletă‖. că amândoi erau îngrijoraţi din aceeaşi pricină: Matilde. având o identitate perfect camuflată. „dispărută‖ pe distanţa dintre Oradea şi Cluj. numai pentru a nu fi curioşi să vedem cum arată la faţă Matilde Healy. ne este foarte greu să deducem ce a urmărit acesta.Dar. bătrâne? — Ţi-am mai spus: nu ştiu! Tu însă ai pretins că mă contrazic. — Ducule.

În definitiv. ar fi trebuit să întrebi nu ce s-a întâmplat. 36 . Scoate din buzunar o monedă de un leu şi arunc-o în sus. bătrâne? — A dispărut! O ştii foarte bine. Eu îţi declar. dispariţia Matildei constituie al doilea semn de întrebare. prin cupeul în care s-a aflat Matilde Healy sângele conservat? — Ţii neapărat să capeţi un răspuns? — Da! — În cazul acesta. pe toate feţele. — În definitiv.contrazic. — Nu mă pricep. — Şi nu-i singurul. atunci sigur că farsa este opera aceluia care a răpit-o. a căuta răspuns la această întrebare acum. înseamnă că Matilde Healy a simulat crima. un semn de întrebare. — De întrebat. acum. mi se pare o pretenţie exagerată. ci în ce împrejurare a dispărut Matilde. Dar. nu-l întrevăd şi nici nu mă grăbesc să-l caut. n-am analizat dispariţia Matildei Healy. De aceea. Problema este dacă te pricepi să găseşti răspunsul adevărat. uite ce-ţi propun. într-adevăr.măi băiete. şi poate că hazardul te va ajuta să obţii răspunsul cel adevărat. Dacă pică stema. sau. ar trebui să ne întrebăm dacă Matilde a dispărut din proprie iniţiativă. fie. fără zgârcenie. — Care? — Cine a simulat crima? Cine a împrăştiat. când suntem încă la început. care să ne determine mai târziu să acţionăm într-o direcţie cu totul greşită. Ducule. dacă nu cumva dispariţia ei a fost provocată de altcineva. categoric. denunţul. Dacă vrei. decât să mă grăbesc şi să trag o concluzie eronată. mai important decât primul. totuşi. şi când am pierdut prima rundă. ce s-a întâmplat cu ea. dar prefer să ştiu că mă contrazic. bătrâne. — … Şi sunt multe? — Destule. să ai un răspuns. fă ceea ce ţi -am propus: dă cu banul. aceea la care tu vrei musai unrăspuns: A dispărut de bunăvoie Matilde Healy sau a fost silită să dispară? Din păcate. cea mai a naibii. Bogdane băiete. poate găsim răspuns măcar la o singură întrebare. De fapt. — Deci. — Cum. crezi că a fost răpită? — Să zicem altfel: opera aceluia care a silit-o să-l urmeze. după părerea mea cea mai afurisită. măi băiete. mai exact. Fiindcă întrebarea cheie este. iar dacă pică banul. noi ce-am făcut până acum? Am analizat. destule! — Totuşi eu aş zice să încercăm. în problema cheie. nimeni nu-ţi interzice să te întrebi. bătrâne. mă mărginesc să însemn pe hârtie toate întrebările rămase deocamdată fără răspuns. În schimb.

paisprezece la număr. se relata că. cu pensule lichide. un plic pe care. ciuruit de gloanţe. — Ce s-a întâmplat. prin poştă. care. fusese găsit cadavrul unui necunoscut. o dată cu întunericul. le vopsise în culorile curcubeului. Deşi nu-l văzuse niciodată. pe undeva pe aproape. măi băieţaş. Presupun că bănuieşti a cui era. uită de totul. văzu un cadavru întins pe o masă de disecţie. Totul dură doar câteva clipe. de-mi vine să-mi plâng de milă. o satisfacţie cuminte. E mort! — Mort? — Mort! Ambasada noastră a primit ieri. Asta e tot. pe fruntea maiorului trecu un nor de îngrijorare. apunând. nu se poate să nu fi fost şi frumos. Îşi aprinseră câte o ţigară şi începură să fumeze în tăcere. începu să pătrundă o boare de răcoare plăcută. primară. nu fi chiar atât de milos cu tine însuţi. cel care întrebă 37 . o fântână arteziană se amuza să deseneze în aer. ridicând receptorul. bătrâne? — Era şeful! A primit. Chipul său de bărbat frumos oglindi un fel de bucurie molcomă. bătrâne. Câteva minute mai târziu. abandonându-se plăcerii aceleia. Primul secretar al ambasadei a recunoscut în individul din fotografie pe acela care îi furnizase informaţiile în legătură cu Matilde Healy. Trăia şi se bucura fizic de boarea de răcoare ca de fântână arteziană. fiindcă în clipa aceea telefonul începuse să sune. Pe urmă. Bogdan îşi desfăcu gulerul de la cămaşă şi inspiră adânc aerul în plămâni. ciuruit de gloanţe. Câteva minute nu-şi vorbiră. de parcă. Bogdan era convins că arătase şi în realitate aşa cum îl vedea el acum. Pe dosul fotografiei era lipită o tăietură dintr-un ziar în care. pe masa de disecţie de la morgă. de care trupul său avea atâta nevoie după o zi întreagă de caniculă. a găsit în el o fotografie. recent. arabescuri. Convorbirea dură trei minute. pe care soarele. cât timp fusese al vieţii. Iarăşi nu-şi mai vorbiră.— Nu ştiu cum faci tu. Când termină. glumi maiorul. Era cadavrul denunţătorului Matildei Healy. — Bătrâne. Pe fereastra larg deschisă. dar ai un talent de a mă dezumfla. pe una din străzile oraşului. — Ei haide. deschizându-l. un trup alb. la rubrica fapte diverse. o notă confidenţială de la Externe în legătură cu denunţătorul Matildei Healy. — A individului care a turnat-o pe Matilde Healy? — Exact! Fotografia îl înfăţişa mort. şi câteva clipe uită de Matilde Healy. ne-au trimis fotografia aceea? — Da! O vom primi curând.

Nu-şi puteau explica de ce. fie ea cea mai „selectă‖ din Capitală. din acest punct de vedere. când se apropiau de Erna să ia comanda se simţeau emoţionate. Fiindcă Erna venea des la cofetăria „Scoruşul‖. iar dacă se întâmpla să le şi surâdă. ai un 38 . nimeni nu trecea pe lângă ea fără s -o bage în seamă. indiferent cine era acesta. — Ce serveşti. femeile invidiind-o. te rog o casată‖… „Mimi. dar un destin neapărat nefericit. Bărbaţii. Murmurul însemna: „A venit Erna‖ pentru cei care o cunoşteau – bărbaţi şi femei – . când la ministere se lăsa lucrul. din motive diferite. deoarece tocmai trecea pe stradă un convoi de maşini. între trei şi cinci. tot pe atât de fericite cum s-ar fi simţit dacă în locul Ernei ar fi trecut pragul bărbatul pe care îl plăceau. acum răspunsul mi se pare şi mai greu. lor. „Lenuţa. nişte biete vânzătoare într-o cofetărie. evidentă şi din vaga îmbujorare a obrajilor. Când apăru în prag. La ora aceea. Fetele care serveau se vestiră imediat una pe alta. Era. dar unul inaccesibil. capriciul o împingea. implacabilă şi atunci când voia. inundate brusc de o ciudată şi inexplicabilă bucurie. Căci Erna nu putea trece neobservată aşa cum nu te poţi sustrage propriului tău destin. pe Calea Victoriei era lume multă. Bărbaţii râvnind-o. fără excepţie. care însă nu se auzi. dar toate. 3 DOUĂ SINUCIDERI APROAPE ROMANTICE Erna parcă „Opel-Rekordul‖ ei personal pe o stradă din apropiere şi porni pe jos înspre cofetăria „Scoruşul‖. Dacă nu chiar în fiecare zi. eventual. Bogdane. persoanele aflate în local semnalară imediat prezenţa ei şi un murmur se propagă prin sală. le-ar fi făcut favoarea să le zâmbească. femeile întorceau capul s-o privească. nu crezi că acum am putea găsi răspuns la întrebarea cea mai a naibii din câte avem a răspunde? — Nu! Dimpotrivă. de-a dreptul fericite. putea deveni pentru un bărbat realmente asemenea destinului implacabil. Erna le cunoştea pe toate. iar aceea dintre ele în al cărei raion se afla măsuţa la care se aşezase Erna se grăbi să-i ia comanda. Avea masa ei preferată şi fetele foloseau diferite şiretlicuri ca să i-o rezerve.în dreapta. chiar lângă vitrină. Intrând în cofetărie. după nume. Deşi. dacă. iar pentru cei care o vedeau pentru prima dată: „Cine o fi fata asta superbă?‖. de obicei.din nou fu Bogdan: — Ducule. Erna? Întrebarea trăda emoţia. dar la două zile venea sigur. Erna se aşeză la o măsuţă.

39 . admirată. Abia într-o asemenea împrejurare ar fi fost capabilă să înregistreze. ai s-o recunoşti fără să ţi-o arătăm noi. din dorinţa de a inova cu orice preţ. Să mi-o arătaţi voi. Erna se supăra. prin absurd. dorindu-se neapărat creatori. copii fiind. Cât timp rămâneau în local. şi jucându-se. Şi într-adevăr. însă totdeauna frumoasă. Dacă vreuna i se adresa cu „domnişoară‖. să nu care cumva să -i spui domnişoară. ar fi tresărit uimită şi i-ar fi fost necesare minute în şir până să-şi dea seama ce s-a întâmplat. niciodată însă aceeaşi. nu vreau decât o cafea‖… Fetele trebuiau să-i spună pe nume. numai rareori trecută de patruzeci de ani. O femeie de obicei tânără sau foarte tânără. chiar aşa se întâmpla. obiectele din preajma ei. dar Erna părea că nu vede pe nimeni. Erna se asemăna cu acei regizori care. cele vechi aveau grijă s-o pună în gardă: — Fii atentă. dar n-o cunosc. ci simpla: Erna! — Bine. Din acest punct de vedere. Dacă. acceptând convenţia: „Să zicem că tu eşti lupul şi eu bunicuţa‖. până la o aparentă dispariţie. Pentru Erna asta era ceva de la sine înţeles. Atunci însă când îşi dădea întâlnire cu cineva. cum firesc i se părea ca lumina să lumineze ziua. prezenţa oamenilor. persoana care venea să se aşeze la masa ei era de fiecare dată o femeie. Când Erna apărea în cofetărie. Erna era singură. Prea era obişnuită să simtă aţintite asupra ei privirile celor din jur. noua venită exclama: „Asta trebuie că e Erna‖. părea a fi o trăsătură comună sau poate mai curând o caracteristică a mediuluiînconjurător. De aceea. când. convinşi că în felul acesta ei se realizează. imposibil de confundat. efectiv. oamenii de pe stradă. Şi era ea cu adevărat. Erna? — O îngheţată de alune. spuneau foarte serioşi. Altfel. de fiecare dată când era angajată o nouă vânzătoare. cerând spectatorilor să se întoarcă în epoca de aur a vârstei lor. iar întunericul să estompeze. dar lipsindule harul.flanc bun?‖…„Georgeta. fiindcă Erna era un unicat. De cele mai multe ori când venea la „Scoruşul‖. Niciuna nu se înşelase până atunci. — Chiar dacă n-o cunoşti. într o bună zi oamenii din jurul ei ar fi încetat s-o mai bage în seamă. fac harcea-parcea piesa unui autor. râvnită. Toată lumea din cofetărie se uită la ea. — Ce serveşti. Marieta. renunţă la decor. când ai s-o serveşti pe Erna. din localuri sau din sălile de spectacol reprezentau pentru ea doar un decor ce exista ca atare şi pe care ea îl ignora cu desăvârşire. acei regizori care. Erna se întreţinea amical cu invitata ei – folosesc termenul de „invitată‖. I se părea tot atât de firesc să se ştie privită.

mai ales ale femeilor sunt în general indiscrete –. curiozitatea lor de a şti despre ce anume se discută la masa Ernei era de natură specială. amândoi având aceleaşi tabieturi. Cineva de la o masă. de fapt. carnală. care ar putea să devină. Erna şi prietena ei nu auzeau însă pălăvrăgeala libidinoasă a celor doi bătrâni. totuşi Erna şi invitata ei. ca şi când Erna ar fi fost singură la masă. Nici consumatorii de la mesele vecine. urechile oamenilor. atât de negru. Toate ţineau la ea. căruia îi mai trebuie să îngroape cel puţin zece generaţii ca să devină cu adevărat oraş. adoptau tonul cel mai potrivit. încât atunci când îl lumina niţeluş soarele căpăta reflexe albăstrii. aşa cum obişnuiesc femeile. Erna. încât dorinţa lor de-a o auzi pe Erna vorbind echivala cu dorinţa. cu un zâmbet sfios de fetiţă care visează cu ochii deschişi o întâmplare pe care şi-ar dori-o aievea.deşi mesele cofetăriei erau destul de apropiate. aproape tot atât de înaltă ca Erna. În ceea ce priveşte însă fetele care serveau. apocaliptic: — Domnule Mateescu. asemenea unei căprioare. în contrast cu Erna care avea părul negru. asemenea unui dictator sângeros. În ziua aceea. din pricina cărora se întâlneau zilnic la „Scoruşul‖ – după o siestă de o oră acasă la ei. în apartamentele de la etaje diferite. în timp ce frumuseţea Ernei era dură. nici fetele care serveau. ca să depene întâmplări dintr-un început de veac. Erna? întrebă chelneriţa. frumoase cum sunt. înaltă. la numai zece minute după ce Erna luă loc la măsuţa ei favorită. ca şi când dinaintea ei nu s -ar fi aflat cupa în care 40 . Ele stăteau de vorbă. şopti vecinului său. de departe. parşivă. pe care o simte un discipol de a-şi auzi maestrul cuvântând. izvorâtă din admiraţie. Vorbea. sălbatică şi egoistă. uită-te la Erna şi la prietena ei! Dacă le-ar da prin minte. — Cu ce te servesc. din păcate. sau vecinele de la celelalte mese să nu poată lua cunoştinţă de conţinutul conversaţiei lor. blondă. pe toţi bărbaţii din acest târg. îşi făcu apariţia în cofetărie o fată tânără. pensionar şi el. păreau că pălăvrăgesc. zâmbind din când în când. ar putea să vadă la picioarele lor. chiar foarte apropiate în cazul unor urechi indiscrete – şi. în timp ce prietena ei o asculta cu un fel de veneraţie. şi în aşa măsură o admirau. dar din acelaşi bloc – fără o prealabilă înţelegere. sub douăzeci de ani. frumoasă. Dar în ce consta pălăvrăgeala nimeni nu era în stare să spună. îngenuncheaţi. înainte de a expira. un bărbat în vârstă. cu o gingăşie sperioasă în priviri. ca vecini.fiindcă totdeauna consumaţia o plătea Erna – şi. povestea ceva cu o însufleţire numai vag trădată. în mod automat parcă.

dar nici măcar nu sesiză că totul se întâmplase altfel decât ar fi fost normal. Erna. — De Dragu nu ţi-a fost milă. — Îţi aduc imediat. O asculta pe Erna care povestea ceva. Era atât de mare curiozitatea fetelor de la cofetărie de a şti ce se discută la masa Emei. da! Şi n-am să mi-l calc. deşi întrebarea ar fi trebuit adresată prietenei ei. — Te ascult. ai depus un jurământ. — Marina. Erna. revărsându-se peste craterul de alpaca. deşi toate erau conştiente de acest lucru. Marina? — E atât de drăguţ!… Mi-e… mi-e milă de el!… Zău. picată în cofetărie mai târziu. Marina? 41 . zău că te ascult! — La ce te gândeşti. Georgeta. acolo unde clienţii cofetăriei nu puteau vedea ce se petrece. Dar fetele ce serveau simţeau pentru pri etenele Ernei un fel de antipatie ciudată. pe care nici nu încercau să şi -o explice. De zece minute se afla prăjitura în faţa Marinei. măcar una dintre ele din cauza acelei curiozităţi căpăta febra. Erna! — Mulţumesc. — Marina. Adu-i. din când în când. — Marinei îi plac grozav flancurile cu portocale. dincolo de peretele despărţitor. că o ignorase cu desăvârşire. şi îi reproşă: — Dar Marina. dar aceasta încă nu se atinsese de ea. Dar şi mai ciudat. nu? — Am depus. se uită mustrător la Marina. tu ce serveşti? o întrebă Erna pe prietena sa. spre marele ei regret. deşi femeile între ele au nişte antene speciale cu care captează antipatiile. ura şi gelozia de care sunt stăpânite în diverse împrejurări. Georgeta! Marina nu se miră că fata se adresase Ernei. după ce Erna făcuse comanda. Marina nu sesiză ostilitatea chelneriţei.se topea îngheţata de şocolată. Dar asta nu mă împiedică sămi fie milă de el. — Ce vrei tu. ochii ei o implorau. discuţia conteni brusc. mirosind a cacao. că mi-e milă de el. Când Georgeta se apropie de masa Ernei. Dar nu numai că nu se miră. cu un fel de supunere evlavioasă şi. blonda. vâscoasă ca o lavă inofensivă. Ostilitatea fetei care în prezenţa Marinei se manifestase printr-o totală ignorare a ei. un flanc cu portocale. Erna conteni. La un moment dat. încât de fiecare dată când se întâmpla ca Erna să întârzie la o şuetă cu vreo prietenă mai mult decât de obicei. văd că nici nu mă asculţi. se manifestă într-un mod care ar fi surprins-o până şi pe Erna.

În cofetărie intră o cântăreaţă de muzică uşoară. — La ce oră te întâlneşti cu el? — La patru şi jumătate. chipuri de femei care o admirau. El era mai bărbat. altul pe stradă. aspră şi ameninţătoare. te vei regăsi. fiindcă îşi oxigenau părul şi bărbile. Erna! Ţi-am spus că nu-mi voi călca jurământul. fără să-i pese că în cofetărie mai erau oameni. printr-un miracol. Erna! Te rog! Mi-e tare frică de Ea. Erna!… Nici eu nu ştiu de ce nu pot. Marina. N-ai dreptul să-ţi fie milă. însoţită de un fost campion de popice. Erna îşi aprinse o ţigară. ca al baiaderelor şi. — N-am să te spun. cântăreaţa apărea des în diverse emisiuni ale televiziunii şi radioului. obişnuiesc să mă ţin de promisiune. mai matur. ar fi izbucnit în plâns şi. un gest sfios. care exista – era conştientă că exista – dar pe care ea îl ignora cu desăvârşire. aşa-i? — Nu te supăra. feroce. în scurt timp. Totuşi o văzuîndepărtându-se cu mersul ei un pic legănat. Marina se ridică. şi era solistă a unei formaţii de muzică pop ai cărei instrumentişti erau cu toţii blonzi. — Dacă te-ar auzi Ea! — Să nu mă spui. Dar de ce nu mănânci flancul? — Nu pot. se încruntă mânioasă. altul la restaurant. că trădezi. Şi eu. ca să-i ceară s-o ierte. decor mereu schimbat – altul la cofetărie. privind oamenii fără să -i vadă. pentru câteva clipe. altul la „bazinul Lido‖ – pretutindeni tot alt decor viu. Sarandi pare un copil şi… — Şi simţi nevoia să-l ocroteşti. Marina. Să nu-ti fie milă. şi trădarea… — Erna. Sper că treci printr-o criză şi că. Marina ar fi putut surprinde privirea Ernei. pe urmă plecă. încă o dată te rog: Ea să nu afle! — Ţi-am promis că n-are să afle.— Cu Dragu a fost altceva. străbătând cu privirile prin acest decor viu. Dacă. Fumă gânditoare. Înclină capul în chip de rămas bun. Lansată cu multă discreţie de un gazetar cu relaţii numeroase – discreţia era justificată de talentul ei aproximativ –. înseamnă. — Atunci trebuie să te grăbeşti. iar privirile deveniră. chiar şi atunci când o invidiau. Erna nu privi în urma ei. urmărită de privirile uimite şi totodată admirative ale consumatorilor din local. dacă vrei să nu întârzii. să ştii. aproape umil. chipuri de bărbaţi care o râvneau. urmărind-o doar în închipuire. Dacă ţi-e milă. Cântăreaţa care o cunoştea pe Erna – îi fusese odată prezentată – o 42 . ar fi alergat să îngenunche la pici oarele ei.

Destinul ei părea copiat după al unei eroine dintr-un roman foileton de pe vremuri. Devenise aproape peste noapte cea mai populară cântăreaţa de muzică uşoară. fiindcă. Aşa-i? Mioara râse cam acru de ironia Ernei. de la prima până la ultima fascicolă. cu melodramă. se apropiase de masa ei. pentru restul vieţii ei celebră. Ascensiunea Ernei fusese fulgerătoare. ca şi când ar fi spus: Sunt regina Angliei. O văzu depărtându-se. nici n-o observă. şi zâmbi. şi bănuind că dacă ar încerca ea să se invite ori ar refuza-o. ori le-ar ceda lor masa.salută. Erna. deşi ştia foarte bine cu cine vorbeşte. adresându-se însoţitorului ei. da! Nişte beţe pe care trebuie să le dărâmi cu o minge mare de lemn. ce mai faci? Noua venită. ca un burete. La nouăsprezece ani fusese vedetă. cu un ac de siguranţă. de care fusese prins. dar aceasta nu-i răspunse. Tăchiţă. pronunţându-şi numele cu un fel de măreţie. pe celebra Erna. Fostul campion naţional de popice se înclină şi murmură ceva imposibil de înţeles. pe care scria: „Fetiţa se numeşte Erna. Mioara! — Ţi-l prezint pe Tache Gonciu. care o vedea acum pentru prima dată pe Erna. Ea. fostului campion de popice. ţi-am uitat numele. cea mai bine remunerată. integrând-o decorului. se grăbi să adauge: — Să mergem. fiindcă îşi dădu seama că Erna nu are de gând să -o invite la masa ei. Erna. deşi trecuseră doi ani de când renunţase la cariera ei de cântăreaţă de muzică uşoară. târând după ea şi pe fostul campion de popice: — Bonjur… bonjur… Iartă-mă. Erna privi după ea. — Bonjur. calificând-o drept o glumă reuşită. A 43 . un cartonaş. minţi Erna. strălucită carieră. mândră că fusese recunoscută de cei din local. da! Eşti Mioara! Ce mai faci. cât şi peste hotare. atât în ţară. gândindu-se că nu avea decât de câştigat dacă va fi văzută în compania Ernei. fost campion naţional de popice. — Săraca. — A. îmbibat. că suntem aşteptaţi. În urmă cu vreo câţiva ani fusese şi ea ca Mioara. cea mai solicitată. Acum avea douăzeci şi patru de ani. ErnaCaroţi. — Mioara! Sunt Mioara! O lămuri solista. pe urmă. — De popice? Ce sunt acelea popice? A. Fusese lepădată pe stradă în scutece fine. Era numele ei. e mioapă! o căină fals cântăreaţa.

Curios cum nu-şi amintea nimic din primii unsprezece ani de viaţă. A chemat-o numai pe ea în cancelarie. directorul. Acum vocea era parcă mai groasă. dar arzând pe dinăuntru de o febră mistuitoare. fiindcă nu le purta decât la ocazii deosebite. Poate fuseseră prea urâţi. chemând-o în biroul lui. — M-aţi chemat. de pildă fiindcă în urmă cu doi ani îi murise soţia pe care o iubise mult. de fapt. din care cauză se demodaseră. Erna. Erna se oprise lângă uşă şi aştepta ca directorul să-i explice de ce o chemase. ea crescuse mult. când a luat premiul întâi şi când a sărutat -o primul bărbat. poate şi din alte motive. a temerilor. Fie-vă milă de ea‖! Nu i-a fost milă nimănui. Aşteptând. că la cei unsprezece ani ai ei arăta ca o domnişoară – cât de neliniştiţi îi erau ochii. cât de bolnav era. deşi îl terorizase cu blândeţea ei angelică. după-amiaza. în toţi anii. când tot personalul era plecat în oraş. tremurătoare. voce voalată. îl privea şi se mira cât de mărunt putea fi directorul – nu era conştientă că. care arăta mai bătrân decât vârsta pe care o avea. în după-amiaza aceea: ochi întunecaţi. în „clinici de boli nervoase‖ când cei internaţi sunt. de fapt. prin învăţătură. poate fiindcă suferea de stomac. Amintirile începeau cu o serbare de sfârşit de an. Dar în anul când ea împlinise unsprezece ani nu i-a mai adunat pe premianţi în sala de mese. noi aproape. când bolnavii sunt săraci. abdicarea de la obligaţiile ei de soţie.fost botezată. aceea a obsesiilor. când nu mai era nimeni. cu excepţia bucătăresei. mai ales pantalonii. după ce a felicitat-o pentru premiul obţinut. te-am chemat! Vocea directorului nu era aceea pe care i-o cunoştea. o voce vag tremurată. bogaţi. ei sau rudele lor. aproape caraghios de largi. ca să se refugieze într -o lume ireală. Era îmbrăcat cu hainele lui cele mai bune. fiindcă era sâmbătă. dar directorul n-a felicitat-o. — Da. aşa că a ajuns la „Casa copilului‖. Mai luase acelaşi premiu şi în alţi ani. fiindcă la vârsta ei încă nu ştia că există un motiv pentru care bărbaţii pot să arate ca şi când ar fi bolna vi. statul care vă hrăneşte. Întocmai ca directorul. cu alte cuvinte. vă îndrumă şi se îngrijeşte să vă faceţi un rost în viaţă‖. buze 44 . îi aduna pe toţi premianţii în sala de mese: „Bravo băieţilor! Bravo fetelor! Voi aţi înţeles că trebuie să răsplătiţi. tovarăşe director? Directorul era un omuleţ de cincizeci de ani. Când a intrat în cancelarie. mai gravă. mască sub care căuta să ascundă desprinderea ei treptată din realitatea imediată. el o aştepta lângă uşă. ezitantă. De obicei. motiv pentru care mulţi oameni sunt siliţi să-şi petreacă restul zilelor în „ospicii‖.

— Erna. fete. te-am chemat să te felicit pentru premiu. În locul lui a fost numită o directoare. înnebunită de frică şi de scârbă. — Mulţumesc. numai că de data aceasta cutremurul era de scârbă. pătrunzând-o din creştet până în tălpi şi. cu o intensitate mai mare sau mai mică. încercă să şi-o retragă – uşurel ca să nu-l jignească – dar directorul i-o ţinea strâns. Te rog să nu spui la nimeni. cu situaţie de invidiat sau cu posibilităţi modeste. Mâna directorului era fierbinte. dar acum lăsaţi-mă să plec. Şi ea n-a spus la nimeni ce i se întâmplase. consecutiv. Înclipa următoare a urmat ceva la care nu s-a aşteptat. Şi fiindcă mâna fierbinte şi umedă îi producea scârbă. te rog să nu spui la nimeni! — Bine. într-un loc plin de primejdii pentru ea. ca de bolnav. ca o descărcare electrică. în marea lor 45 . buzele îi erau fierbinţi şi lipicioase. ci parcă o strângeau cleştii unui crustaceu uriaş. De întâmplarea din cancelarie a uitat. se răspândi vestea. tovarăşe director! Şi. Gura directorului mirosea a tutun. în clipa în care mâna ei s-a lăsat strânsă de aceea a directorului. a avut puterea să se smulgă din îmbrăţişarea lui. când obţii premiul întâi. în speranţa că se va putea salva. a simţit ceea ce simţise odată când se curentase la o priză electrică: un fel de cutremur interior. n-o mai simţi fierbinte şi umedă ca a unui om pe punctul de a se îneca. îmi dai voie să te sărut? Şi fără să mai aştepte încuviinţarea. Din nou Erna încercă să şi-o desprindă.zvâcnind. a cuprins-o în braţe şi a sărutat-o pe buze. ca într-un delir brusc de malarie. şi fiindcă nici de data asta nu izbuti. pe care zadarnic a încercat administraţia azilului s-o tăinuiască fată de ei. umedă de transpiraţie. Dar el ajunse acolo înaintea ei. De la „Casa copilului‖ mereu plecau băieţi. n-am să spun la nimeni. A fost o nebunie. înotândde andăratelea. strânsoare de parcă sărmanul om era pe punctul de a fi înghiţit de o viitură şi se agăţase de biata ei mână. — Erna. la o săptămână. A lăsat-o să plece. Să se smulgă şi să fugă înspre uşă. — Erna. spânzurându-se. nu voia sau nu putea să slăbească strânsoarea disperată. de orfani: directorul îşi pusese capăt zilelor. care. trăia aceeaşi senzaţie descurtcircuit. tot ca de bolnav. Îşi amintea brusc de fiecare dată când un bărbat dădea mâna cu ea şi. simţea. o târa după el. Este al patrulea an. Pe urmă. înfiaţi de acei cărora natura le refuzase bucuria de a avea copii proprii: tineri sau mai în vârstă. Anii au trecut. te rog. Iarăşi a simţit curentul acela de scârbă. trupul lipit de al ei tremura.

începu să se exerseze în arta de a cere şi a obţine totul. desigur. începând prin a da şi nicidecum prin a cere. în ultimă instanţă. alţii decât aceia care le dăduseră viaţă. Erna se obişnuise la „Casa copilului‖ şi.) Nu-i era foarte clar cum s-ar putea ca frumuseţea să-i dăuneze ei însăşi. că ea. invariabil. De altfel. în definitiv. Răspunsul directoarei o surprinse: „Erna eşti destul de mare acum şi cred că ai să înţelegi. de care cele mai multe femei iau cunoştinţă prin instinct. Se mai gândeau. Şi fiindcă natura oînzestrase nu numai cu o frumuseţe din cele mai strălucitoare. aşa cum în trecut simplul accident de a te naşte nobil îţi dădea dreptul să fii beneficiarul tuturor avantajelor pe care ţi le conferea apartenenţa la acea clasă. ci şi cu alte calităţi. nu fiindcă i-ar fi părut rău sau fiindcă era invidioasă pe fetele şi băieţii ce părăseau „Casa copilului‖. Erna a întrebat-o pe directoare de ce nicio familie nu se hotăra s-o înfieze. Descoperind pe cale raţională acest elementar adevăr ce stă la temelia relaţiilor dintre sexe. cum ar fi dat crezare directoarei. dar nu găsi de cuviinţă să întrebe. poate fiindcă presimţea că nu va fi în stare să -şi iubească părinţii adoptivi. aşa cum tot destinul biologic îl obligă pe bărbat să i le depună la picioare. dar arăta ca o fată de şaptesprezece ani. ori optau pentru o altă fată. dar numai că după aceea ori renunţau la intenţia lor de a mai înfia pe cineva. ca să primească un alt nume şi să dobândească un tată şi o mamă. Nu se pot hotărî să te înfieze. Întrebă din simplă curiozitate. îi asigură succesul. Dar după ce le era prezentată. din convingere. conştientă că frumuseţea îi dă dreptul să pretindă orice de la bărbaţi. trebuia să dobândească priceperea de a pretinde de la bărbaţi privilegiile la care avea dreptul prin frumuseţe. (Erna avea cincisprezece ani. chiar dacă pentru asta trebuie să plătească preţul cel mai scump: propria lui viaţă. Într-o zi. Şi. nu şi pentru tine‖. aceleaşi cuvinte reveneau. când începuse să înveţe că într-o societate condusă de bărbaţi. ştiau să se facă iubiţi. În nenumărate rânduri directoarea o recomandase călduros. Să dea Dumnezeu. Şi începuse Erna să mai înveţe ceva: că frumoasă fiind.majoritate oameni care. fiindcă Erna continua să fie cea mai bună elevă şi cea mai cuminte dintre fete. Erna. pe buzele tuturora: „Să ne mai gândim. frumuseţea. dorind să fie iubiţi. era convinsă că directoarea exagerează şi că aşa ceva nu este posibil. tovarăşă directoare‖. Erna. frumuseţea este însuşirea cea mai de preţ a unei femei. nu dorea să-şi schimbe soarta. ca frumuseţea ta să fie primejdioasă numai pentru alţii. în scurtă vreme ajunse să se convingă 46 . adică dreptul de a se bucura de toate privilegiile. fiindcă eşti prea frumoasă. privilegiile ce i le conferea destinul ei biologic de femeie.

cu bărbaţii se înţeleg mult mai uşor. Dacă Erna. într-un fel de admiraţie cu totul dezinteresată. Dar fetele? Neamul omenesc ar dispărea cu un ceas mai devreme de pe pământ. în ultimă instanţă. dacă un cataclism ar ucide toţi bărbaţii. marele. Întrebat de ce i-a dat acest nume. fetele.că era suficient să vrea. Ambiţiile ei la cincisprezece ani erau încă modeste. bărbaţi fiind. ori altcineva. redactori de la televiziune. Desigur. de la radio şi ziarişti. printre ei erau şi mulţi sceptici – acei care nu voiau să ignore că proverbul: la pomul lăudat să nu te duci cu sacul conţine mult adevăr. nici cel puţin ea însăşi. s-au bucurat sincer de succesul ei. dar a fost suficient ca Erna să apară pe scenă pentru ca 47 . deveneau sfruntate minciuni scornite de spiritul pesimist al vreunei misogin. subjuga bărbaţii. cu media cea mai mare. critici mu zicali. Casa de cultură a studenţilor gemea de lume. au îmbrăţişat-o. Apoi iarna. deşi tot timpul îi fusese teamă să nu se găsească vreun profesor. în forul lor intim. a răspuns. raportate la Erna. Erau prezenţi compozitori de muzică uşoară. vocea ei a constituit o adevărată revelaţie. dar nu fiindcă specia nu s -ar mai putea reproduce. şi pe bărbaţi Erna îi subjuga prin frumuseţea ei. grav şi tulburat: „Fiindcă numai din pricina unei femei frumoase ca Erna a putut fi dezlănţuit un război atât de sângeros ca acela despre care vorbeşte Homer‖. În seara spectacolului. Băieţii erau bărbaţi. bucurându-se sincer de succesul ei. în aşa măsură aprecierile ditirambice premerseseră confruntării directe într-un spectacol propriuzis. aşa cum încercase fostul director. prin frumuseţea ei. să fie cea mai bună elevă. răsunătorul ei succes: se pregătea un spectacol la Casa de cultură a studenţilor. băieţii. transformând aceste meschine sentimente. ca să obţină tot ceea ce îşi doreşte. pe care nici măcar ea nu şi-o putea explica. izbutea să neutralizeze invidia. prin tulburătoarea ei feminitate. condamnate de moralişti. Capriciu? Ambiţie? Era conştientă de talentul ei? Nimeni n-ar fi putut spune. A vrut să reuşească la facultate şi a reuşit la engleză. răutatea şi ura celorlalte femei. La prima repetiţie. Cele mai înverşunate feministe. printr -o altă însuşire. gata să jure cu mâna pe inimă că nu nutresc decât ură şi dispreţ faţă de bărbaţi. Un coleg i-a spus atunci „Elena din Troia―. ci fiindcă femeile s-ar sfâşia ele între ele. sincer convins. recunosc. că femeile sunt „nesuferite‖ şi că. pe neaşteptate veni succesul. S -a oferit să se producă la acel spectacol cu două melodii de muzică uşoară. care să vrea s-o felicite în mod particular. pentru cei puţini aflaţi în sală. Aceste mici adevăruri. Voi să strălucească la şcoală. nu din această cauză. Băieţii da. Entuziasmul a fost unanim: au felicitat-o. în primul ei an de studenţie.

renunţă definitiv la cariera de cântăreaţă. Erna acceptă. a câştigat şi iarăşi a pierdut sume mari de bani. deoarece chiar de a doua zi ofertele au început să curgă. Când a coborât din avion o aşteptau foştii ei colegi şi colege. o aşteptau câţiva reporteri. între care şi aceea a unei case de filme din America Latină de a accepta rolul principal într -un film muzical. mai înainte ca acesta să expire. în Spania. numele ei să fie înscris în programele de radio. unul adevărat şi categoric. refuzând diferite oferte foarte avantajoase. di n nou în Germania Federală şi în două ţări din America Latină. anunţând pe solicitanţi că. venit în ţară pentru a angaja o orchestră de cameră. cea de la aeroportul Bănoasa i s-a părut meschină. Se bucură de succes şi în turneu. singura vedetă de anvergură cunoscută la noi în tară. Danemarca şi Suedia.A. de fapt. fiindcă o femeie frumoasă care vrea să joace la ruletă o poate face fără să -şi rişte proprii săi bani. prin A. pe afişele teatrelor de estradă. auzind-o cântând. Le-ar fi dorit de altă natură – nici ea nu ştia ce anume îşi dorea – dar când au venit „limpezirile‖ – aşa le-a numit ea. care nu erau ale ei.R. care avusese parte de primiri mult mai spectaculoase. şi-a prelungit cu încă un an şederea în străinătate. iar după primul cântec să expire total şi să se alăture şi ei entuziasmului sălii întregi. la Roma şi la Monte Carlo. un contract pe şase luni pentru un turneu prin Germania Federală. s-a temut s-o recunoască faţă de ea însăşi. Ea. şi succesele să se ţină lanţ. mai ales la Monte Carlo unde a pierdut.I. Şi fiindcă râvnea ceea ce nu -şi îngăduia să recunoască deschis. urmat de altele. un impresar de turnee din occident. care refuzase angajamente avantajoase. La numai şase luni după debutul ei. plătite în valută forte. În scurt timp. o aşteptau diferite oferte. A fost un succes de consacrare pe plan internaţional. Prima apariţie în public a Ernei a echivalat cu un triumf. de televiziune. Prevedea acum concerte în Austria. dar şi de limpeziri. (Ceea 48 . Satisfacţiile. ca la spectatorii sub douăzeci sau peste douăzeci de ani. deşi avea câteodată îndoieli că sunt şi în realitate – şi a ştiut ce anume satisfacţii şi-ar dori. Cel de-al doilea an departe de ţară l-a petrecut la Paris. au scârbit-o de ele. dar mai ales s -a întors cu o casetă ticsită de bijuterii. De aceea impresarul reînnoi angajamentul pe încă şase luni. prea multe.. S-a întors în tară cu valize şi cufere pline. ci prin aplauze sincere şi decente. Ea. refuză ofertele de a apare la televiziune sau în concerte la Sala Palatului. din motive de sănătate. îi oferi. manifestat desigur nu în forme insolite şi paroxistice.luciditatea celor mai exigenţi şi mai competenţi critici să sucombe pe jumătate. Erna deveni o adevărată vedetă. un an de mari satisfacţii.

Ea mulţumi şi. Ema! Se strecură printre mese. în primul rând fiindcă „vechiturile‖ expuse spre vânzare depăşeau posibilităţile ei materiale. — Cât am de plată. îndreptându-se spre ieşire şi. Liftul o urcă până la etajul cinci.ce nu era adevărat. şi acesta era motivul principal. Marina locuia într-o garsonieră dintr-un bloc din apropiere de Piaţa Romană. În ziua aceea intraseră amândoi la Consignaţia nu cu gândul să cumpere ceva. trecu strada aproape alergând. fără însă să şi le dorească. începu să plângă încetişor. dezmeticindu-se ca dintr-un vis. Erna îi făcu semn să se apropie. Îl privi însă atât de năucă. goală. mărginindu-se doar s-o „prelucreze‖. şi care. furios. fata care o servise. pentru câteva minute. *** Stopul era pe roşu. Erna. atât de-pe-altă-lume. — Mersi. Plânse până auzi bătând pendula. Un Mercedes era s-o calce şi şoferul. de departe. rafinament ce nu se dobândeşte decât 49 . Cofetăria începuse să se populeze. se trânti în pat. Marina îi întinse buletinul. deoarece era lipsită de rafinamentul necesar pentru a putea preţui un asemenea gen de frumos. Georgeta? — Cincisprezece lei. Erna. Dragu. O cumpărase de la Consignaţie. Ascunzându-şi capul în perne. fiindcă acum stopul era din nou pe verde. Georgeta. — Opreşte tot. frumos sculptată. dar ea nu observă. Erna îi puse în mână o hârtie de douăzeci şi cinci de lei. Căută cu privirea pe Georgeta. o apostrofă: „Idioato!― Un miliţian apăru ca din pământ şi-i ceru să se legitimeze. O pendulă cu carcasa din lemn de nuc. iar în al doilea. Când ajunse la ea se dezbrăcă din mers şi. i -o făcuse cadou. Două doamne bătrâne. închipuindu-şi că e bolnavă. ce avuseseră neruşinarea să se aşeze tocmai la masa Ernei.) Trecuse de ora cinci. decorul din cofetărie se însufleţi şi pentru ea. când încă mai trăia. care n-o cunoşteau. Georgeta! — Ceao. ci numai fiindcă pe ea o amuza să privească obiectele frumoase şi vechi. ca şi când i-ar fi fost teamă să n-o audă careva. privea indignată la cele două bătrâne. încât miliţianul. o întrebară dacă le dă voie să se aşeze la masa ei. renunţă s-o mai amendeze. Acceptă. — Ceao. Mai exact.

fiindcă de mică se obişnuise să plângă aşa. Tic-tacul ei îi dădea sentimentul că nu e singură. de fapt. deşi pendula continua să i se pară comică. Dragu. zâmbea cu un fel de înţelegere complice. Mai târziu. care auzea tic-tac-ul pendulei până şi în somn. crezând că ea încerca doar să disimuleze dorinţa de -a o avea. deşi plângea molcom. crispată într-o aşteptare dureroasă. acum nu-l mai auzea. era discret somptuoasă. O minţise şi Erna o crezuse. Plângea. care presimţea că avea să se întâmple. fiinţa aceea mecanică. atât de nenorocită. ca să n-o simtă taică-su şi s-o ia la bătaie – tare mai semăna cu un căpcăun – el care ignora faptul că în casa lor plânsetele nu se auzeau decât numai când venea beat. O dată. visa imediat după aceea că se află într -un oraş vechi. începu să -i placă. Pendula era în realitate frumoasă. la un moment dat. ca să nu întârzie la întâlnire. şi că aude sub ferestrele ei pasul cadenţat al paznicului cetăţii care cu o voce sonoră şi melodioasă îndeamnă pe cetăţenii burgului să doarmă fără de grijă. Marina o auzea fără să se trezească. conteni să plângă. fiecare având interes să accepte compromisul. încât ea. pendula pe care i -o făcuse cadou Draga. şi iarăşi 50 . cu faţa în pernă. îndemnând-o să plece. ceva mai târziu. de două ori… de cinci ori. aşa cel puţin pretindea ea. fiindcă ştia că bătrânul paznic al cetăţii cu halebardă şi voce melodioasă era. I se părea că nu este un obiect. că în timp ce ea doarme. În realitatea. de a se suporta reciproc. pendula începu să bată. duioasă şi curtenitoare este trează şi îi păzeşte somnul. se simţea nenorocită.cu timpul şi eventual prin ereditate. Asculta copleşită de emoţie. Noaptea. în niciun fel. de parcă s-ar fi temut de cineva. Dar. dar. bărbatul care o iubise atât de mult şi pe care ea îl „distrusese‖. în realitate. dimpotrivă. o atârnă de perete. îi devenise necesară. Marina auzea acum numai tic-tacul. că nu aştepta nimic că. plonjând şi mai adânc în somn. deşi nuşi putea explica. Ştiu. Marina îşi aminti ce-i spusese Ernei: că la orele patru şi jumătate urma să -l întâlnească pe Sarandi. întrucât liniştea lor este asigurată. Se stinsese şi ultima bătaie a pendulei. dorea să nu se întâmple acel ceva terifiant. ce aştepta să se întâmple. auzea prin somn bătăile şi simţea un fel de ciudată beatitudine că nu era singură. Şi de fiecare dată când o auzea prin somn. într-un fel vie. La un moment dat. adică mai în fiecare seară. Acum era ora cinci. Visa visul acesta şi de fiecare dată. „Ce comică pendulă‖! exclamase ea atunci. când dormea şi când pendula anunţa orele cu un băngănit melodios. ci o fiinţă mecanică. şi că între ele două se stabilise o înţelegere tacită. Ca să-i facă plăcere. Marina nu mai plânse. Auzi tic-tacul pensulei şi. emoţionată. o cumpără şi i-o aduse a doua zi acasă. complice.

trebuia să acţioneze în vreun fel. alergă la telefon ş i ridică receptorul. şi ea trebuia. ci fiindcă se făcea 51 . Sunt un prieten de-al lui. Nu. Chemă liftul. din cauza neliniştei. privi pendula ca şi când numai ea. tot aşa îl căina pe taică-su. fiinţa mecanică. a vechii lor prietenii. la capătul celălalt al firului. nu trebuia să-şi spună numele. când venea beat acasă şi se prăbuşea ca un buştean pe pat: „Bietul Dragomir!… Bietul Dragomir…‖Îl căina nu atât de milă că-şi bea minţile. Bătu în furcă o dată. să se culce în pat şi să se gândească. în niciun caz nu era un prieten al lui Sarandi. cel puţin zece pachete de ţigări. Începu să se îmbrace. Categoric. Mergea grăbită. Numai că. Aşteptă să vină tonul. Sarandi? — Nu. Zadarnic! Telefonul mărise. Dar cine întreabă? Prieten? În niciun caz nu putea fi un prieten. Uşurel. şi că Sarandi avea grijă să completeze permanent stocul. răsucindu-se în pat. de nenumărate ori. nutrind speranţa că poate se înşelase că. dar auzea cuvintele. — Alo? Parcă nu era vocea lui Sarandi. După al doilea apel.crisparea dureroasă a aşteptării. Totuşi. îngrozită de ceea ce presupunea că se întâmplase. ca rezervă. de două ori. — Alo? Cine întreabă de Sarandi? insistă vocea de la celălalt capăt al firului? Marina simţi primejdia. Sarandi a coborât până jos să-şi ia ţigări. mama ei. Sigur nu era vocea lui. Dar în clipa aceea. Formă numărul lui Sarandi. dar o presimţea adâncă. coborî în stradă şi alergă până la primul colţ unde. într-un gang se afla un telefon public. întrebă. — Tu eşti. În niciun caz nu era în obiceiul lui s ă lase un prieten singur în casă. Spaima din ea o rostogolea ca pe un tobogan către o prăpastie pe care n-o vedea. fusese vocea lui. Dumnezeule. dar tonul nu venea. Înţelese că era defect. se străduia să nu plângă şi-l căina în gând: „Bietul Sarandi!… Bietul Sarandi!― îl căina în gând. Ce avea să se întâmple? „Cum avea să se întâmple‖? se întrebă şi. ca şi când le-ar fi rostit altcineva – ea în niciun caz –. în stradă. să încerca să înţeleagă ceea ce se întâmplase. îi putea răspunde. ca şi când le-ar fi rostit…Cine? Ca şi când le-ar fi rostit mamă-sa. gemând din când în când fără voie. ca şi când o mână nedibace şi grosolană i-ar fi palpat inima. se auzi sirena unei maşini a miliţiei. fiindcă şi ea. Marina sări din pat. în virtutea vechii lor complicităţi. totuşi. depuse receptorul în furcă şi plecă grăbită. Vroia să se întoarcă acasă. Un prieten ar fi trebuit să ştie că într-un sertar al bibliotecii existau totdeauna. Trebuia… trebuia… trebuia. fu ridicat receptorul. jos. porni în direcţia inversă.

de ruşine în „cartier‖, el coşcogeamite institutor şi fost director de scoală, în realitate învăţător, de sat. Dar de când comuna lor devenise„suburbană‖, pendinte de unul din sectoarele oraşului, oamenii se considerau bucureşteni şi le plăcea să creadă că locuiesc în Capitala. Iar mai târziu, când taică-su nu şi-a băut minţile, aşa cum crezuse mamă-sa că avea să se întâmple, ci şi-a ars ficatul, puţin câte puţin, cu alcoolul ce-l băgase în el cu nemiluita, ea, femeia lui, mai întâi l-a căinat că s-a prăpădit încă tânăr fiind, abia la patruzeci de ani, pentru ca pe urmă să simtă uşurare, într-un fel o uşurare: „Iacă, l-a luat Dumnezeu şi de acum încolo nu are să se mai facă de ruşine în ochii oamenilor din cartier‖! Marina mergea pe stradă, îl căina pe Sarandi cu vocea mamei ei, şi se mira cum de era posibil aşa ceva, fiindcă atunci când taică -su se prăpădise, maică-sa nu avusese nicio vină, pe când acum, dacă întradevăr i se întâmplase ceva lui Sarandi, numai ea era de vină. Numai ea îl distrusese, aşa cum îl distrusese şi pe Dragu… Bietul Sarandi!… Bietul Sarandi!… Îi era atâta milă de el. Milă, numai milă îi era de el. Nu-l iubea – ferească Dumnezeu. Nu-l iubea! – dar Erna nici să-i fie milă de el nu-i dădea voie, nici măcar să-i fie milă de el!… Merse zece, douăzeci de minute, şi abia după aceea îşi dădu seama, că pornise într-o direcţie greşită. Se întoarse. Era cald. Îi era atât de cald, încât avea senzaţia că cineva toarnă pe ea lavă fierbinte. Şi cu toate acestea, din când în când, îşi simţea trupul cutremurându -i-se de frisoane. La un moment dat crezu că va leşina. Ajunse acasă. Când păşi în holul scării, răcoarea o simţi ca un fel de mângâiere pe tot trupul şi, asemenea unui copil râzgâiat, izbucni în plâns. Luă liftul şi, în timp ce urce, avea senzaţia inversă că, vertiginos, cobora spre un adânc care, atunci când va ajunge, va însemna sfârşitul, sfârşitul ei definitiv, de neînlăturat. Sfârşitul acela o îngrozea, dar, în acelaşi timp o afundase într-o durere voluptuoasă, fiindcă avea să însemne moartea şi, moartea, dacă se gândea bine, era preferabilă unei existenţe ca aceea pe care o ducea de un an de zile. Liftul cobora, cobora şi, la un moment dat, se opri, zgâlţâind cabina de câteva ori, ca apoi să încremenească, asemenea unui animal decapitat, care moare, brusc, după o agonie scurtă şi cumplită. Marina se dezmetici, înţelese că ajunsese la etajul ei şi ieşi din lift. Era înspăimântată, inima îi bătea inegal – era convinsă că-i aude bătăile –, gura şi-o simţea uscată şi avea senzaţia că limba i se umflase, că şi pe mai departe i se umfla, alarmant de repede, că era în primejdie de a nu mai fi în stare să vorbească, să rostească măcar un singur cuvânt şi, mai 52

grav încă, să nu mai poată striga după ajutor. „Dumnezeule, de ce să strig după ajutor? N-am niciun motiv!… Nu mă ameninţă nicio primejdie! Sunt acasă la mine!… Am ajuns acasă la mine!― Scoase cheia din poşetă şi mâna în care o ţinea tremura ca a unui beţiv. Şi tot ca un beţiv nu nimerea broasca. Abia după încercări repetate izbuti. Când intră în vestibul, un miros de tutun îi izbi nările. Ea nu fuma. Ş doar, mai devreme, când se întorsese acasă, în vestibul nu mirosise a tutun. „Poate a venit miros de pe sală‖? Dar ştia că nu este adevărat. Ştia că scornise explicaţia neadevărată numai din dorinţa de a se linişti, de a nu-i mai fi atât de frică. Uşa ce da în încăperea propriu zisă era închisă, şi doar ea o lăsase deschisă. Era cineva înăuntru, acela care fuma. Sau care fumase. De emoţie, de teamă de spaimă, de groază, de toate la un loc, simţi cum i se înmoaie picioarele şi, pe deasupra voinţei ei, se lăsă să alunece în genunchi. Acum, când stătea cu spatele rezemată de uşa de la intrare, cu genunchii la gură, îmbrăţişându -şi picioarele goale, parcă se simţea mai bine. Era măcar în stare să asculte ce se întâmplă de partea cealaltă a uşii, să asculte ca o fiară hăituită, care încearcă să înţeleagă ce se petrece afară, la gura vizuinei, unde ar pute să fie vânătorul şi câinii lui sau numaicâinii. Dar de dincolo, din cameră, nu răzbea niciun zgomot, era linişte, mai multă linişte decât dincoace, în vestibul, unde tăcerea era tulburată de zgomotul bătăilor inimii ei, de răsuflarea ei zgomotoasă, sacadată, de parcă urcase cele cinci etaje pe scară şi în goană. Dincolo era linişte ca într-o încăpere nelocuită, de mulţi ani nelocuită, unde totul putrezeşte şi moare, mobilaşi parchetul, perdelele şi draperiile, şoarecii şi păianjenii, şi unde până şi timpul devine inutil, devreme ce nimeni dintre cei care ar putea să ia cunoştinţă că el există nu se mai află în viaţă. Şi totuşi, dincolo era cineva. Cineva care o auzise intrând şi care, acum, cu răsuflarea oprită, aştepta să vadă ce are să se întâmple. Nu, nu asta aştepta. Aştepta ca ea să deschidă uşaşi atunci… atunci… Dumnezeule, ce avea să se întâmple când va deschide uşa şi va păşi dincolo de prag? Atunci… atunci se va întâmpla inevitabilul. Avea să moară, categoric avea să moară. În definitiv, oare este chiar atât de rău să mori? Şi apoi, nu-şi dorise, mai adineauri, când urca cu liftul, să moară? Iată, îţi dorise moartea, iar acum ea devenise o certitudine. Şi poate, fiindcă devenise o certitudine, nu mai dorea să moară. Dar acum era prea târziu. Va muri, sigur. Şi în clipele imediat următoare fu preocupată să treacă în revistă toate modalităţile de a sfârşi cu viaţa, ca să descopere pe cea mai puţin dureroasă. Nu găsi niciuna pe placul ei, 53

devreme ce toate dureau în egală măsură. Şi dureau în egală măsură, deoarece ei nu-i era teamă de durerea fizică, aceea nu avea importanţă sau avea o importanţă minoră, ci de cealaltă durere, a spiritului, ca intensitate mereu aceeaşi, indiferent de felul morţii: certitudinea că moartea ei este inevitabilă şi că se va întâmpla în clipa când va deschide uşa. Şi abia acum îşi dădu seama că deja începuse să simtă acea altfel de durere cumplită, şi că cealaltă durere, cea fizică, nu va mai avea vreo importanţă, poate că nici nu va fi în stare s-o simtă, fiindcă nu pot exista două dureri de intensitate egală, durerile, nuanţele durerii anulându-se unele pe altele în raport cu intensitatea lor, aşa cum o mare ambiţie subordonează sau anulează pe celelalte mai mici. Simţea durerea morţii, înnebunitoare durere, şi ca să scape de ea, ca să nu se mai chinuie, exista doar osingură soluţie: să iasă în întâmpinarea morţii. Da, asta era soluţia! Trebuia să moară cât mai repede, dacă voia să scape de durerea morţii. Se hotărî. Cu eforturi, se ridică de jos şi, aproape împleticindu-se, se apropie de uşă. Dintr-o dată simţi în spate un fel de raniţă, pe care cineva, habar nu avea cine, o burduşise cu cuburi de gheaţă, a căror răceală porii, după ce o percepeau, după ce scânceau de frig, o lăsau să pătrundă mai adânc în carne, în artere, în oase, ca un curent cu circuit închis ce gonea pretutindeni în el, din tălpi şi până în creştet. Tremurând de frig, ajunse în dreptul uşii, apăsă pe clanţă, o împinse, apoi păşi pragul cu ochii închişi. Făcu un pas şi se opri, așteptând să se întâmple. Dar nu se întâmpla nimic. Încă mai trăia, încă o mai chinuia durerea morţii posibile, şi atât de cumplit, încât începu să geamă pentru ca imediat după aceea să izbucnească în plâns, unul deznădăjduit: că nu i-a fost dat să moară ca să scape de durerea sufletului, care, în ultimă instanţă, nu era decât presentimentul morţii.Îndrăzni să deschidă ochii şi, chiar din prima secundă, îl văzu. Întors cu spatele, el se instalase în fotoliul de unde ea, cu picioarele adunate sub o cuvertură, urmărea, în serile când rămânea acasă, programul de la televiziune. Părea că adormise, aşteptând-o. Fără îndoială că-l furase somnul, un somn greu de animal trudit, devreme ce n-o auzise deschizând uşa, devreme ce continua să doarmă în fotoliul în care câteodată ea aţipea. Era el, şi fiindcă îşi simţi sufletul invadat de o negrăită fericire, din nou ochii i se umeziră de lacrimi, de altfel de lacrimi decât cele dinainte, lacrimi ce-i făceau bine, lacrimi pe care şi le dorise de fiecare dală când se simţise nefericită. — Sarandi, îl strigă, dar numai atât de tare cât era necesar ca să nu -l trezească. 54

Dar Sarandi continua să doarmă.„Dragul de el. Tare mai este trudit!! Mai făcu un pas, încă unul şi,când ajunse în spatele fotoliului, din nou îl strigă: — Sarandi! Îl strigă şi, întinzând mina, îşi trecu palma peste părul lui, apoi peste obraz. Când îi atinse obrazul care era rece, la fel de rece pe cât fusese mai înainte raniţa din spate burduşită cu cuburi de gheaţă, îşi retrase mâna şi, cu toate că nu mai avea nicio îndoială, dădu ocol fotoliului, ca să-l poată privi din faţă. Ochii ei întâlniră pe ai lui din care viața fugise. Ochii lui Sarandi o priveau cu nemişcarea lor, cu strălucirea lor încremenită, o priveau parcă ironic, parcă îşi băteau joc de ea, de durerea ei, de disperarea ei, de frica şi de spaimele ei. — Sarandi!… Dragul meu Sarandi! Nu avea niciun rost să se mistifice. Sarandi era mort. Se împuşcase stând în fotoliu. Revolverul îi căzuse din mână şi acum zăcea pe genunchi, ca o gânganie uriaşă şi adormită. Marina recunoscu revolverul. Era „Walther―-ul, care fusese al celuilalt Sarandi, tatăl amantului ei, era acelaşi „Walther― cu care se împuşcase şi bătrânul, cu douăzeci şi şase de ani în urmă, din motive misterioase, cel puţin pentru Sarandi cel tânăr, pe atunci un copil, dar care n-au mai fost, mai târziu, când s-a făcut mare şi când, investigând în dreapta şi în stânga, discret, cu perseverenţă şi cu o curiozitate aproape bolnăvicioasă, a izbutit, puţin câte puţin, să destrame misterul morţii tatălui său, tragică moarte, fiindcă Sarandi tatăl îşi pusese capăt zilelor din demnitate, una absurdă, fiindcă, prea cinstit şi dezarmat în faţa calomniei, a ales calea extremă, făcând apel la „Walther―-ul cu care fusese înzestrat – contra cost – în ziua când îl mobilizaseră cu gradul de locotenent în rezervă, cu „Walther‖-ul pe care l-a purtat în tocul de piele, peşoldul stâng, din prima şi până în ultima zi a războiului, fără să-l folosească o singură dată, fiindcă la atac, în loc de revolver sau vreo altă armă, pornea în mână cu un „Alpenstock― din lemn de corn, cumpărat în Elveţia, în urmă cu trei ani; „Walther‖-ul pe care niciodată nu l-a scos din tocul de piele în cei patru ani de război, ca să împuşte vreun „inamic‖, iar atunci când, pentru prima şi ultima dată a fost nevoit să-l scoală curând după ce n-a mai fost moarte, sânge, murdărie şi păduchi, a făcut-o ca să-iîncerce eficacitatea asupra sa însuşi. Şi iată că, acum, după atâţia ani, Sarandi-fiul la rândul său a scos din tocul de piele bătrânul„Walther―, demodatul „Walther‖, şi pentru a doua oară anacronicul revolver şi-a dovedit eficacitatea: Sarandi-fiul era mort! Era mort, venise să moară acasă la ea, de ce neapărat acasă la ea 55

numai Dumnezeu ştia! Sarandi se împuşcase în inimă, şi moartea fusese, pesemne, fulgerătoare, devreme ce chipul frumos oglindea atâta seninătate, atâta împăcare cu ideea morţii. Dar zâmbetul, mai curând părerea aceea de zâmbet, nu trăda semnificaţia ascunsă a morţii, alta decât aceea presupusă de ea, Marina. — De ce, Sarandi, de ce? Şoptise cuvintele, dar ele îi răsunară în urechi de parcă le-ar fi ţipat o voce, care în niciun caz nu era a ei. După aceea, câteva clipe, avu senzaţia că-i ţiuie urechile, aşa cum îi ţiuiseră în ziua când cauciucul unui camion explodase în imediata ei apropiere. Dar, preocupată să descifreze semnificaţia adevărată a zâmbetului, nu acordă nicio atenţie ţiuitului pe care, în alte împrejurări l-ar fi exagerat, deoarece de fiecare dată când se întâmple aşa, i se părea că ungreiere i s-a aciuat în ureche. În clipa aceea pendula începu să sune cu bătăi grave solemne. Marina tresări aproape îngrozită. Ascultă bătăile, primele două, apoi pe celelalte patru şi ei i se părură asemenea unui clopot tras în dungă, ca pentru înmormântare. Şi când ultima bătaie se stinse, ea continuă să audă clopotul, care de data asta nu se mai afla în căsuţa pendulei, ci înăuntrul ei, poate acolo unde era inima, sau poate sub frunte, în locul creierilor, un clopot care bătea asurzitor, de nesuportat, în aşa măsură de nesuportat încât, deşi îşi astupă urechile cu palmele, continuă să -l audă. La un moment dat parcă ea însăşi se afla sub un clopot, sub unul uriaş pe care, la intervale regulate, cineva îl bătea în dungă, ca pentru mort. Înnebunită, se aruncă pe pat, acoperindu-şi capul cu pernele, cu aşternutul, scâncind isteric, hohotind ca o isterică. La un moment dat clopotul obosi să mai bată. Se opri. Vibraţia lui, care trecu în trupul ei, dăinui încă secunde în şir, pe urmă se stinse ca un ecou prelung. Îşi scoase capul de sub perne şi pături, căutând cu privirea cadavrul lui Sarandi. Dar, mai înainte, privirea descoperi hârtia şi recunoscu, de departe, scrisul lui Sarandi, mare, lăbărţat, nervos. Ca să n-o ia vântul, Sarandi pusese deasupra paharul din care băuse şi în care mai rămăsese puţin whisky. Sări din pat şi se apropie de măsuţă. Luă hârtia şi citi: „Eşti o ticăloasă, Marina. Nu ştiu de ce ai făcut-o. Adică ştiu. Te-am iubit, dar eu pentru tine n-am fost decât un instrument. Sunt urmărit, fiindcă s-a aflat. Am fost căutat la birou, acasă. Mă caută pretutindeni. Până la urmă vor afla despre tine şi vor veni să mă caute aici. Vor veni însă prea târziu. Dacă te-aş fi găsit acasă, cred că mai întâi te-aş fi omorât pe tine şi abia apoi aş fi încheiat socotelile cu mine însumi. Hazardul ţi-a oferit şansa de a fi plecată. (Să mulţumeşti destinului, în 56

Marina. până la urmă vei şti să te descurci. Pe urmă. doar cu un singur regret. ei sunt deja pe urmele mele. Ar fi vrut să continue. — Ai dreptate. ca adulţii alfabetizaţi la o vârstă înaintată. ieşi din această stare ca dintr-o crisalidă. deşi îl trădase. dintr-un anumit punct de vedere. fiindcă i se păru că încă de la primele cuvintezâmbetul se accentua pe buzele lui Sarandi şi. O ştia. ci doar în gând. Era în aşa măsură de disperată.‖ Sarandi Când termină de citit scrisoarea. Cum însă tu eşti o fată deşteaptă. Sarandi nu găsise altceva mai bun de făcut decât să-şi pună capăt zilelor la ea acasă. Şi ei care erau pe urmele lui! 57 . deşi îl distrusese. fără să ai neplăceri personale. Mă despart de viaţă. Totul amorţise în ea. Mai citi încă o dată scrisoarea. să-i explice. pe urmă îşi trase un fotoliu în faţa celui în care zăcea cadavrul lui Sarandi. Singura mea răzbunare este să mor în casa ta. Aş putea să mă răzbun. Dar şi ea nu mai era decât o jucărie sfărâmată. Ţinea încă în mână scrisoarea lui Sarandi. deoarece mi-e milă de tine. tocmai pe tine te-am iubit. acum. din întâmplare citi tocmai aceste rânduri: „Poate. Erau singurele lacrimi de care n-ar fi trebuit să-i fie ruşine. să justifice. Că eşti o atât de mare ticăloasă şi că. se întrebă dacă era mort cu adevărat. N-o fac. era asemenea lui Sarandi. Marina avea lacrimi în ochi. poate. Era. aici. da! Fusese singurul bărbat pe careîl iubise. disperată. merita puţină milă. Moartea mea. o clipă.când el nu mai era. Era. când îţi scriu. se va solda pentru tine cu o oarecare bătaie de cap. o descoperea abia acum. dar. o ticăloasă. încât nici măcar gânduri nu mai avea. deşi trăia. Dar pe tine te-am iubit. dar nu îndrăzni. în garsoniera asta în care am fost de câteva ori fericit. Cred că i-ar interesa mult ceea ce aş fi în măsură să le povestesc. încât. să-l blestemi. Acum nu mai plângea. Timpul încetase să mai existe pentru ea. în schimb. Sarandi. dacă nu cumva se preface. încât nu mai simţea niciun fel de durere. Aruncându-şi încă o dată ochii pe ea. fără niciun efort. Trăia minute în şir de îndobitocire. din câte femei există în acest oraş. sunt deja pe urmele mele…‖ Citi şi o cuprinse frica. de uitare de sine. mişcând buzele. fiindcă ajunsese o jucărie stricată. dar nu îndrăznea. În caz contrar. De aceea nu îndrăzni să-i mai vorbească tare. Poate că acum.) Nu am timp să te aştept. când o privea cu ochii din care viaţa fugise. Îl iubise. ochi pe care ar fi vrut să -i închidă. sunt o ticăloasă. da. când îţi scriu.cazul când ţii mult să trăieşti. ea însăşi nu mai era conştientă că există. şi în aşa măsură.

Iar dacă ţi se va întâmpla ceva. De altfel. Făcea eforturi disperate să-şi regăsească energia. Aşa i se spusese. Sarandi. satisfăcut – abia acum descoperea că era unul de satisfacţie – îi confirmă bănuiala. în definitiv. minune – poate că nici nu fusese deranjat – tonul veni. asta înseamnă că ei puteau veni dintr-o clipă în alta. Sarandi plănuise o răzbunare mult mai perfidă. Uitând că telefonul era defect. Dar oare ştiau numai despre Sarandi? Din nou îşi aminti cuvintele din scrisoare: „Poale. Sarandi nu s-ar fi grăbit să opteze pentru soluţia extremă: sinucidere. Ajungând la această concluzie. care în niciun caz n-o putea auzi. în tot ceea ce era ea.Dintr-o clipă în alta soneria putea să sune. Şi iată că. Altfel. Auzi apelul şi se 58 . şi să nu ţi-l aminteşti decât numai în caz de mare primejdie. Acum se afla în mare primejdie. îl ridică totuşi. ei sunt deja pe urmele mele…‖ Acest poate suna mai curând a certitudine. Se uită cu ură la cadavru. Sarandi venise s-o pedepsească. stârnită doar de gândul – „Ce-ar fi dacă ei ar afla că eu l-am distrus?‖ – pe când acum frica era cuibărită în toate mădularele ei. venise să moară acasă la ea. Ascultă propriile-i cuvinte şi se miră că vorbea unui mort. „Ce să fac acum. pe urmă. — Am fost o ticăloasă. Da. recunosc. „Numărul acesta trebuie să-l uiţi. ce ştiau ei despre Sarandi? Ştiau! Probabil ştiau totul. că erau mincinoase cuvintele: „Nu am timp să te aştept‖. se repezi să telefoneze. Ştiindu-se pierdut – pierdut din vina ei – ca să se răzbune se hotărâse s-o piardă şi pe ea. denunţând-o. mai bine să mori decât să-l divulgi‖. Până la urmă izbuti. Fără îndoială că acesta îi fusese planul. de data asta în gând. frângându-şi mâinile deznădăjduită. ce să fac?‖ se întrebă. Marina. O sudoare rece îi umezi fruntea: că Sarandi nu fusese sincer în scrisoare. Totuşi nu aşteptase ca ea să se reîntoarcă acasă. dar şi tu n -ai fost mai breaz dacă te-ai gândit să te răzbuni în felul acesta pe mine. frica o potopi în şi mai mare măsură. chiar o spunea în scrisoare: „Nu am timp să te aştept‖. Şi pentru ca denunţul său să aibă o şi mai mare greutate. Gemu deznădăjduită. De ce? Pur şi simplu. şi i se păru că zâmbetul ironic.acum. da. deci avea tot dreptul să ceară ajutor. când îţi scriu.cum va explica? Ce le va spune? Şi. Şi atunci? Atunci. Ea avusese grijă să-i informeze. fiindcă îi fusese teamă că ar putea fi prins înainte de-a apuca să se răzbune. Îşi aminti abia în clipa când puse mâna pe receptor. sperând într-un miracol. Nici măcar o clipă Sarandi nu se gândise s -o omoare. trecătoare ca un frison. Atunci însă frica fusese periferică. imediat după ce îl„distrusese‖ pe Dragu. Formă un număr. acea altfel de frică pe care n-o mai simţise decât o singură dată.

bucură. Ea o va învăţa ce să spună când ei vor veni. Nu era un copil, îşi dădea seama că exista şi celălalt pericol: să fie acuzată că l -a omorât pe Sarandi. Cum ar putea dovedi că nu este adevărat? Nu avea niciun alibi, iar aparenţele, toate, o acuzau. Auzea apelul care se repeta în van. Fiindcă nimeni nu venea să ridice receptorul, şi pe măsură ce telefonul suna straniu – parcă fiecare apel era un strigăt de ajutor – frica punea şi mai mult stăpânire pe ea. Frica şi ura, într-o înverşunare incestuoasă, o robeau, frică de ceea ce sta să i se întâmple, ură cumplită împotriva persoanei ce trebuia să ridice receptorul şi nu-l ridica, ură împotriva lui Sarandi, care nu găsise altceva mai bun de făcut decât să se omoare în casa ei. „Sunt pierdută!… Sunt pierdută!‖.Închise şi formă numărul Ernei. Din nou minute de apel inutil. Trânti receptorul în furcă. „Şi acum, acum ce trebuie sa fac?‖ Nu avu timp să-şi răspundă. Auzi soneria. De trei ori. Cel care suna era grăbit. Spaima o făcu să se clatine pe picioare şi numai puţin a lipsit să nu leşine. Dar tot spaima, frica nebună o ajutară să-şi revină, să-şi redobândească luciditatea. „Poate că nu sunt ei… Poate că-mi fac inutil griji…‖ Acum, într-adevăr, era lucidă, stăpână pe bine. Se descălţă şi, în vârful picioarelor, ţinându-şi respiraţia, ieşi în vestibul şi privi prin „vasistdas‖. De partea cealaltă a uşii erau doi inşi. A fost suficienta o singură privire, ca să-şi dea seama că nu trebuia să-şi mai facă vreo iluzie: ei erau! Cei doi de afară o simţiră iar unul i se adresă cu voce imperativă şi aspră: — Deschideţi! — Cine sunteţi? — Deschideţi şi veţi afla! — Numai un moment să pun ceva pe mine. Sunt goală. Reveni în cameră. Se opri, mai întâi, la fereastră şi privi jos. O maşină, un „Mercedes‖ aştepta puţin mai departe de intrarea în bloc. Acum nu mai avea niciun fel de îndoială că era pierdută. Se apropie hotărâtă de cadavrul lui Sarandi. Luă „Walther―-ul. Pentru prima dată ţinea în mână un revolver. Dar, în definitiv, mare lucru nu avea de făcut. Lipi ţeava în partea stângă a pieptului, în locul unde, dedesubt, auzea inima zbuciumându-se de frică, şi apăsă pe trăgaci.

59

4 UN CÂINE, O PAPAGALIŢĂ ŞI O OARECARE DOMNIŞOARĂ ADELAIDA Cu patruzeci şi şase de ore înainte de a se întâmpla evenimentele povestite în capitolul anterior, colonelul Rareş îl sunase pe maiorul Ducu Mănăilă. — Îl trimit pe Bogdan cu un plic la dumneata. Analizaţi împreună problemaşi apoi veniţi la mine. — Am înţeles, tovarăşe colonel. Un minut mai târziu, Bogdan intra ca o furtună în birou: — Bătrâne, din nou veşti de la…„concurenţă‖. Şi chiar din prag, cu o dexteritate de jongler, aruncă pe birou plicul, unul mare. Albastru. Ducu recunoscu imediat scrisul. De altfel şi adresa era aceeaşi: ONOR CONSILIU AL SECURITĂŢII STATULUI LOCO Pe verso, acelaşi expeditor: Mânăstirea Suzana. Adresa era scrisă cu litere ronde şi cel care o aşternuse pe hârtie dovedea un real talent de caligraf. Plicul fusese deschis în prealabil de către colonelul Rareş, aşa că maiorul nu avu altceva de făcut decât să scoată dinăuntru ceea ce conţinea: câteva documente care purtau menţiunea „secret‖ şi scrisoarea care le însoţea. Fără să-şi arunce ochii asupra documentelor, maiorul despături scrisoarea, ca s-o citească. Acelaşi scris. Mai exact aceeaşi scriere rondă, iar conţinutul aproape la fel cu al misivelor anterioare: Domnilor, Am plăcerea de a vă restitui alăturat, în original, un număr de 6 (şase) documente secrete aparţinând întreprinderii de aparataj pentru mecanică fină „18 decembrie‖. Documentelene-au fost puse la dispoziţie de către inginerul Sarandi Torcin, căruia i-am înmânatsuma de 20.000 (douăzeci de mii) lei. Documentele nu ne mai fac trebuinţă, întrucât ele au fost fotografiate. Aceasta spre ştiinţa dumneavoastră. Maiorul citise cu glas tare scrisoarea, iar Bogdan ascultase încruntat. — … Şi documentele? întrebă Bogdan. Importante? — Planul de dezvoltare a laboratoarelor; planul de perspectivă; 60

planul de colaborare pe următorii cinci ani cu alte întreprinderi; necesarul în utilaje din import; planul de investiţii; ofertele unor societăţi străine. Toate documentele poartă pe ele menţiunea „secret‖. — Joacă tare „concurenţa‖, bătrâne!… Şi ne sfidează. — Ştiu eu? Poate că nu ne sfidează. Sau poate urmăreşte alt scop? Bogdan se uită la prietenul său mustrător. — Iarăşi începi să despici firul în patru! — Măi băiete, dacă ai fi tu în locul lor,şi dacă ţi -ai vârî în cap să ne… sfidezi, aşa ai proceda? — Mă rog, dădu din colţ în colţ Bogdan. Dacă aş proceda aşa, n-ar însemna că sunt foarte inspirat. — Şi, în definitiv, de ce să ne sfideze? Doar dacă în fruntea reţelei, în cazul când avem de a face cu o reţea, se află un nebun, numai în acest caz ar cuteza să se măsoare cu noi. Fiindcă a ne sfida înseamnă a se măsura cu noi. De când lucrăm noi împreună am lămurit multe cazuri. Niciunul însă ca acesta. — Într-adevăr, nu s-a mai pomenit ca o reţea, sau ce naiba o fi, să intre în posesia unor documente secrete şi pe urmă să ni le restituie, denunţând totodată pe acela prin intermediul căruia le-a obţinut. Câteva momente nu-şi mai vorbiră. Fiecare se gândea la cele întâmplate în decurs de numai o lună. Primul caz se petrecuse în urmă cu treizeci de zile. Atunci le-a parvenit primul plic. Aceeaşi mărime, aceeaşi culoare, aceeaşi caligrafie, rondă, şi, în fine, o scrisoare aproape cu acelaşi conţinut. Plicul – fusese cel mai voluminos din câte primiseră – conţinea documente aparţinând sectorului geologic. „Documentele sunt cele originale şi vi le restituim întrucât am păstra t fotocopii. Le-am obţinut de la geologul Apostol Glodaru pentru suma de cincizeci de mii lei‖. Cercetarea documentelor le cauzase adevărate emoţii deoarece, pe de o parte, ele conţineau date extremde importante în legătură cu unele prospecţiuni geologice de perspectivă – toate având caracter „secret‖ şi „strict secret‖ – iar pe de alta, fiindcă procedeul folosit de individul care trimisese scrisoarea era cu totul ieşit din comun. Din acea primă scrisoare nu reieşea dacă era vorba de un spion care lucra pe cont propriu sau de cineva care vorbea în numele unei reţele, aşa că mult timp, adică până la primirea celei de a doua scrisori, înclinaseră să creadă că nu poate fi vorba decât de un original, eventual de un dezechilibrat. (Istoria spionajului – cel puţin cea cunoscută – încă nu a înregistrat un caz similar, când un spion, după ce a riscat să obţină unele documente secrete, le restituie, dat fiind faptul că asemenea informaţii 61

îşi păstrează valoarea – dacă nu devin chiar mai valoroase – în măsura în care cei ce le posedă nu prinde de veste că, datorită trădării, conţinutul lor secret a devenit cunoscut în afara graniţelor ţârii.) Ţinând seama de insolitul cazului, pentru a nu pune la socoteala gravitatea lui – documentele sustrase fiind de o importanţă deosebită –, cazul fu repartizat maiorului Radu Mănăilă, unul dintre cei mai vechi ofiţeri de la contraspionaj, şi cu state de serviciu excelente. La rândul său, maiorul, obligat să ţină seama de aspectele neobişnuite ale cazului ce-l avea de rezolvat, ajunse la concluzia că va trebui să acţioneze altfel decât în mod obişnuit. Întreel şi prietenul şi colaboratorul său cel mai apropiat – căpitanul Bogdan Tudoraşcu – avusese atunci loc următoarea discuţie: — Măi băiete, poţi să-mi spui care sunt punctele noastre de reper? îl întrebase maiorul pe Bogdan. — Puncte de reper? Pe naiba, bătrâne, puncte de reper! — Faptul că ne-a restituit documentele nu-i un punct de reper? — Pentru mine nu-i. Pentru mine e, mai curând, un „procedeu de bălmăjeală‖. Spionul ăsta excentric ne-a restituit documentele secrete parcă dinadins ca să ne „bălmăjească de cap―. (Bogdan avea deseori formulări care nu voiau să ţină seama de o exprimare riguros gramaticală.) — Mă rog, de acord cu tine. Dar asta n-ar putea fi un punct de reper? — Dacă pui aşa problema, da. Adică restituirea documentelor înseamnă o încercare din partea„excentricului‖ de a ne manevra pe o pistă greşită. — Eu aş fi mai puţin precis, şi aş zice: „ar putea să însemne‖. — Şi un alt punct de reper, bătrâne? — Denunţarea celui care i-a furnizat documentele. — Când s-a mai pomenit aşa ceva, Ducule? — S-a mai pomenit ca o reţea să-şi sacrifice un agent, dar numai în cazuri cu totul excepţionale, de pildă, când respectivul agent nu mai poate furniza informaţii care să intereseze reţeaua, când trădează sau când este sacrificat, în mod deliberat, pentru a acoperi pealtcineva. Oare inginerul Apostol Glodaru intră în vreuna din aceste categorii? — Păi să le luăm la rând: Mai putea el furniza informaţii care să intereseze pe „Excentric‖? — Văd că ţi l-ai făcut şi pe ăsta fin, mai băiete. — Cum altfel i-aş putea spune? Căci dacă acţionează ca şi când, mâncându-l urechea stângă, se scarpină cu mâna dreaptă, nu-mi vine săl identific sau să-l confund cu o reţea de spionaj propriu-zisă. Deci, 62

revenind la întrebare: Mai putea inginerul Glodaru furniza informaţii„Excentricului‖? Eu zic: Ba bine că nu! Documentele pe care le avem în faţă reprezintă doar un mizilic faţă de cantitatea de informaţii cu caracter secret, pe care Glodaru ar mai fi putut-o furniza. Noi ştim că, în general, spioni, nu se mulţumesc numai cu mizilicuri, ci,pofticioşi ca şi veritabilii gurmanzi, vor să se îmbuibe. Asta îi şi pierde. „Excentricul‖ în schimb e cumpătat, ca şi când s-ar afla la regim. Pesemne a fost operat de ulcer, are acum stomacul mic şi informaţiile pe care le-a obţinut de la Glodaru îi sunt suficiente pentru un timp mai îndelungat. Deci, la prima întrebare răspunsul nu mai poate fi decât negativ. Să vedem cum stăm cu a doua. Adică, a trădat cumva Glodaru şi, devenind indezirabil, a fost sacrificat? După părerea mea, pare puţin probabil. — De ce puţin? Nu pare de loc. În ce fel ar fi putut trăda Glodaru? În două feluri: ori denunţând reţeaua, cu alte cuvinte, acceptândsălucreze pentru noi – ceea ce nu este cazul –, ori sugând ca mielul blând la două oi. Adică, plasa informaţiile obţinute nu numai„Excentricului‖, cum l -ai numit tu, ci şi altcuiva, să zicem, concurenţei. Ţinând însă seama că Glodaru reprezintă un izvor de informaţii foarte preţios, într -un sector a cărui importanţă nu mai este nevoie s-o precizez, pare puţin probabil că l-a sacrificat numai pentru atâta lucru. — În regulă, bătrâne. Deci şi la a doua întrebare răspunsul este tot negativ. Mai rămâne ultima. A fost Glodaru sacrificat, în mod deliberat, pentru a acoperi pe altcineva? Ei bine, presupunerea aceasta este şi mai puţin probabilă. În primul rând, pentru că de când am lămurit cazul „Mătrăgunei― şi al „Monseniorului‖ şomăm, iar în al doilea, fiindcă inginerul Glodaru nu ne-a trezit niciun fel de suspiciuni. Iată, dar, că nici această presupunere nu se susţine. Şi în acest caz, am sau n-am motiv să-l numesc pe… „binefăcătorul‖ nostru:„Excentricul‖? — Bine, numeşte-l cum vrei. Nu cred că există pe lume naş care să aibă ca tine atâţia fini, Bogdane, băiete. Numai că finii tăi se află prin închisori. Dar, lăsând gluma la o parte, să vedem ce alte puncte de reper avem. Individul ne scrie scrisori, e drept laconice, de mână. Ceea ce iarăşi constituie o curiozitate. Procedeul nu este de loc uzitat. Toţi cei care „corespondează‖ cu noi, şi au motive să păstreze anonimatul, folosesc litere decupate din vreun ziar sau vreo revistă. Din precauţie se feresc să-şi scrie misivele până şi la maşină. În schimb „Excentricul‖, sfidându-ne, ori ignorând orice măsură de prudenţă, ne scrie cu mâna lui proprie, oferindu-ne prilejul să-i admirăm frumoasa-i caligrafie. — Scriitura caligrafului nostru excentric merită nota zece. 63

pistele. Cazul iese cu totul din comun. părând a nu băga de seamă întreruperea lui Bogdan. un scris foarte frumos. adică. sper că eşti şi tu de acord. pornind de la unul ca de-alde Glodaru. corespondentul. În fine. de fapt. În cele mai multe din cazurile rezolvate. mai exact pretinsa adresă a expeditorului: Mânăstirea Suzana. în niciun caz nu l-am putea găsi pe corespondentul nostru. sigur. Suzana este o mânăstire de maici şi.— Şi aceasta ar putea constitui un punct de reper. caligraful este un excentric? Ce mă împiedică pe mine să presupun că o face pe excentricul. ele. Adresa expeditorului. pornind de la şef să ajungem să depistăm pe toţi de-alde Glodaru. devreme ce adresa este fictivă nu avem vreun motiv serios să credem că persoana care ne interesează este femeie şi nu bărbat. În fine. căutându-l. indiferent de la care din ele am porni – eventual de la amândouă deodată – sigur ne vom împotmoli foarte curând. a doua. continuă maiorul. pecare urmează să-l elucidăm. s-a întâmplat şi invers. aşa cum.Chiar dacă am presupune că „MânăstireaSuzana‖ reprezintă un simbol şi că. Deocamdată însă. toate. după ştiinţa mea. Acolo. Bineînţeles este una fictivă. măi băiete. Dar dacă „Excentricul‖ face parte dintre ei. Şi constatările sunt acestea pe care le am trecut până acum în revistă. am ajuns la şef. bătrâne. ai observat. fără doar şi poate. ar mai fi un punct de reper. nici măcar în acest caz n -am avansa cu 64 . fiindcă. să pornim de la adresa expeditorului? Nicio nădejde. Glodaru. cum naiba să dăm de urma caligrafului? Ar exista eventual o speranţă: să-l căutăm printre graficieni. De unde să pornim? De la acest plic? Există în comerţ cu sutele şi cu miile. Dar în cazul acesta concret. De la eventualele amprente. Desigur. Mai ales dacă am investiga pista la capătul căruia ar trebui să dăm peste „Excentric‖. — Şi? Ne ajută la ceva faptul că dumnealui. se caracterizează prin insolitul lor. totuşi. Să pocnim de la scriitură? E drept. teoretic. exista numai în aparentă. câteva puncte de reper care. ca să ne inducă în eroare? — Nimeni nu te împiedică. este vorba de o oarecare Suzana. există tot numai aceste două piste. dar că. Iată. sigur că nu ne-ar fi trimiso scrisoare olografă. nu fiecare ins are un asemenea talent. noi trebuie să pornim de la nişte constatări. Una. dar. Poate mai exact ar fi să spun că. — Ba bine că nu! — Avem două piste. — Ne vom împotmoli. în cazul când ele există pe plic sau pe scrisoare? Delicvenţii de drept comun nu se ocupă cu spionajul şi sigur nu vom avea norocul să descoperim în fişierul dactiloscopic al miliţiei amprentele „Excentricului‖.

un inginer Glodaru? — Am avut. se înfundă şi ea. Glodaru însă nu este decât unealta. e drept. La „şef‖însă nu vom putea ajunge prin Glodaru. Du te pe la întreprindere şi informează-te. cel puţin deocamdată. în cazul când „Excentricul‖locuieşte în vreun alt oraş. — Aveţi. cât mai discret posibil. Bineînţeles că lui Glodaru va trebui să-i punem o „coadă‖. Dacă. pentru a nu pune la socoteală pe cele din provincie. Bogdan se afla la întreprinderea unde lucra inginerul Glodaru şi luă legătura cu omul cu care putea sta de vorbă fără teamă că. Îţi recomand să-ţi vâri nasul şi să verifici în ce fel sunt păstrate acolo documentele secrete. bătrâne. înseamnă nu neapărat lipsă elementară de prudenţă. ce fel de om este. poţi fi sigur că s-ar fi mulţumit cu succesul de a fi obţinut documente importante privind prospecţiunile geologice de perspectivă şi nu ar fi suflat niciun cuvânt despre inginer. într-adevăr. Un oarecare câştig. Ci pentru acela care l-a plătit cu cincizeci de mii de lei. Glodaru. deşi. Categoric. tot deocamdată. Pe de altă parte. divulgându-ne numele lui Glodaru. nu trebuie să afle că documentele furate de el se află acum în posesia noastră. mai mult ca sigur. Deocamdată cam atâta. Documentele nu le-a furat pentru el. aici.un pas. cu orice preţ. şi toate celelalte. Dar faptul că a procedat aşa cum ştim că a procedat. după aceea. ci convingerea „Excentricului‖ că. vom avea. E de neconceput cum de a putut Glodaru să sustragă atâtea documente secrete fără ca cei ce răspund de securitatea lor să observe. tot nu vom izbuti să punem mina pe el. chiar dacă îl vom aresta pe Glodaru. să ne dovedească excentricitatea sa. îl întrerupse interlocutorul. că pista aceasta nu ne va duce departe. îl vom putea descoperi. Cât priveşte pista Glodaru… — Aşa cum ţi-am mai spus. nu consider că e cazul să-l reţinem pe Glodaru. se va feri să ia legătura cu „Excentricul‖ tău. Gândeşte-te câte Suzane or fi existând numai în Capitală. Nu crezi? — Ba da! De aceea. ne-ar fi înapoiat documentele fără să ne divulge prin cine le-a obţinut. O jumătate de oră mai târziu. — Altă pistă întrevezi. Glodaru a procurat documentele – şi nu văd de ce„Excentricul‖ tău ne-ar fi minţit – mai devreme sau mai târziu îl vom aresta şi îşi va primi pedeapsa. în niciun caz. — Nu mai lucrează la voi? 65 . cele discutate vor transpira în afară. Dacă „Excentricul‖ tău ar fi avut cel mai mic dubiu că. bătrâne? — Nu! — Atunci tot pe pista Glodaru trebuie să pornim. Sau dacă ar fi ţinut.

mai curând. — Aţi folosit termenul „dereglare‖. Ne-a informat că vrea să se mute în provincie. Nu ştiu însă dacă are să aibă timp să vă primească. în niciun caz. conducerea tot i -ar fi aprobat demisia. nu sunt de părere că e vorba de un dezechilibru? — Ba da! Dar nu de unul psihic. Trebuie să ştiţi însă că.psihic. — Ceilalţi. — Fără niciun motiv? Atunci de ce i-a fost acceptată? Aveţi chiar atât de multe cadre. conducerea. — Şi-a dat demisia! se miră Bogdan. am fi fost obligaţi să ne dispensăm de serviciile lui. era apreciat ca un element foarte capabil. — Doar credeţi? — Vreau să spun că aceasta este părerea mea. — Bine. — Nu l-a sfătuit nimeni să consulte un specialist? — Nu ştiu! Eu. n-am făcut-o. În ultimul timp devenise un om dificil. Vreau să spun că pe urmă a survenit dereglarea. o lună şi jumătate. încât vă mai şi prisosesc? — Un motiv formal a avut Glodaru. aş spune. — De ce? Nu corespundea din punct de vedere profesional? Era incapabil? — Până în urmă cu o lună. — Are vreun prieten printre ceilalţi salariaţi? Sau. Nu ştiţi unde s-a angajat? — Şi-a dat demisia.— Nu! De patru zile şi-a dat demisia. — În ce relaţii vă aflaţi? — Colegiale. Pe urmă… Şi nu mai continuă. — Pe urmă s-a schimbat. Înţelegeţi prin aceasta un dezechilibru mintal? — Cred că. un element de bază. Dar de ce şi-a dat demisia? A avut ceva conflicte cu conducerea? — Nu! Pur şi simplu şi-a dat demisia. — Pe urmă? insistă Bogdan. absent. 66 . cel puţin. a avut cândva? — Prieten? Nu ştiu… Nu cred!… — Aş vrea să vorbesc şi cu directorul. pur şi simplu a început să încurce lucrurile. dar nu s-a mai angajat în altă parte. E ocupat şi… foarte necăjit. Cred că dacă nu şi -ar fi dat singur demisia. A devenit distrat. dădea dispoziţii contradictorii. Este în întreprindere? — Probabil. oricum.

În luarea acestei hotărâri fusese influenţat şi de faptul că mulţi salariaţi ai întreprinderii exprimaseră părerea că.— De ce? — Cred că nu comit o indiscreţie dacă vă spun că au dispărut nişte documente secrete. Peste pijama purta un halat de mătase bleumarin. foarte frumos. probabil că Bogdan nu s-ar fi decis să-i facă o vizită acasă. Cu alte cuvinte.D. În vestibul îl puse să se descalţe. oferindu-i o pereche de papuci. aceea cu numărul cinci. dacă inginerul nu juca doar rolul unui dezechilibrat mintal. Străduţa era formată numai din nouă case. atunci când coincidea cu aceea a zâmbetului fin. din două şi un hol. care nu ştiau a privi – avea s-o descopere ceva mai târziu – decât ori foarte prietenoşi. eventual. Sunt de la A. pe dumneavoastră vă caut. Inginerul Apostol Glodaru locuia pe„Aleea Sabinelor‖. într-adevăr. Era în pijama.D. în ultimul timp. intră în casă. pentru cazul când ar primi deodată vizita a patru persoane. — Pe cine căutaţi? îl întrebă inginerul cu amabilitate.A. Bogdan voia să se convingă dacă. cu nişte ochi calzi. prin comportamentul său. una din cele patru perechi aliniate lângă perete. — Când s-a constatat dispariţia lor? — Abia azi dimineaţă. Dacă n-ar fi aflat că inginerul Glodaru îşi dăduse demisia. Deoarece în legătură cu Glodaru deţinea informaţii despre care cei de la întreprindere habar nu aveau. lăsase impresia unui oarecare dezechilibru. Patru pe un trotuar. închizând o latură.aproape intimida. Glodaru era un bărbat ca la treizeci de ani. Apartamentul de la parter era format din trei camere. Bogdan se aştepta să-l primească un interior foarte 67 . Îi deschise chiar Glodaru. ori foarte ironici. frumos. — Dacă sunteţi inginerul Glodaru. Trecând din vestibul în holul care avea mobilă de sufragerie. pentru a se pune la adăpost în cazul când se descoperea că el sfeterisise documentele. tip vilă.A. inginerul. ocupat de inginerul Glodaru. Sună la uşa apartamentului la o oră când avea toate şansele să -l găsească acasă. iar cel de la etaj. Fiecare apartament era proprietatea personală a celui care îl locuia. strada avea forma unei potcoave. dezechilibrul era real sau.S. Explicaţia păru că-l amuză. se compunea din două apartamente. Casa cu numărul cinci. dacă ai venit. de statură potrivită. o ironie care.S. patru pe celălalt şi una.? Mă rog. — De la A. la numărul cinci.

de unde nu-l mai slăbi din ochi. Închipuiţi-vă. Soacra. Caligula este nebun! — Câinele? — Da. mai ales suprafeţele plane. se întinse. — Caligula e singurul câine nebun din câţi există. cu un fel de agresivitate deghizată. — Frumos câine. pe când dormeam. Dar de ce i-aţi pus un nume aşa de caraghios. un papagal se legăna pe un balansoar. — Pentru prima dată aud că există câini nebuni. era prăfuită. dintr-o clipă în alta. — Caligula nebun!… Caligula nebun!… Caligula nebun!… Câinele se uită furios la pasăre. 68 . parchetul avea o strălucire dubioasă. puternic. domnule. nu se pierdu cu firea. pe urmă sări de pe canapea şi veni să-l miroasă. Cască bine ochii la el. aproape înfricoşător. de parcă ar fi certat -o.D. mi-a sărit pe piept. fără să renunţe la agresivitatea lui disimulată. gata să-şi înfigă colţii în beregata mea. — Caligula nebun!… Caligula nebun!… Caligula nebun! începu să ţipe şi să se agite în colivia sa papagalul. Când Bogdan apăru în prag. pe care o trăda părul de pe şira spinării. câinele! — Vreţi să spuneţi că este turbat? — Nu-i turbat. se aşeză pe un scaun. punând pe masă servieta. într-o noapte. — Caligula. trebuiau să intre prin ferestrele larg deschise. de altfel ca şi adevăratul Caligula. cu vădită neîncredere. gata să intervină la momentul oportun. — … Şi cum se manifestă nebunia la el? — Câteodată nu se poate controla.curat. — V-a dat răspunsul Soacra. iar mobila. Caligula îi dădu ocol de câteva ori. care făcuse armata la grăniceri şi se pricepea la câini lupi. Bogdan. La drept vorbind. iar într-o colivie foarte mare. speriatătăcu şi începu să-şi smulgă cu ciocul penele. — Va să zică e periculos Caligula.S. dumnealui e de la A. E pe jumătate nebun. nu e chiar nebun. Spre surprinderea sa. Bogdan. ceea ce dovedea că de mult timp nu mai fusese lustruit. câinele deschise ochii. devine capricios şi irascibil. De aceea i-am şi dat numele acesta. pe covor firimiturile îţi făceau impresia că fuseseră presărate dinadins pentru nişte păsărele ce. pe urmă se urcă din nou pe canapea. fiindcă nu în fiecare zi avem ocazia să primim aici un reprezentant al asigurărilor de stat. Este nebun. Pe o canapea dormea un câine lup alsacian. pe urmă lătra scurt de trei ori.A. în mod reflex zbârlit. fără să mai aştepte invitaţia.

domnule. domnule inginer. ce bine ar fi dacă oamenii ar concepe răul precum Caligula? Ei bine. bineînţeles numai din acest punct de vedere? Bogdan încă nu-şi putea da seama dacă inginerul era convins de ceea ce spunea sau numai juca teatru. răul pe care eventual mi l-aţi face nu s-ar putea manifesta decât sub forma agresivităţii. se potoli. sau că astăzi îşi fac mai puţin rău decât atunci când recurgeau la sabie sau la pistol. urmărea să -i atragă atenţia că îl bănuia a nu fi ceea ce vroia să pară. Şi dacă aşa s-arîntâmpla. când la dumneavoastră. în ciuda faptului că e câteodată nebun. Cu alte cuvinte. încercau să-i extermine fizic. domnule. vedeţi. Dar. Pe de altă parte. agresivitatea pot fi stăvilite de legi. — Dacă v-aş spune că nu. Îi este teamă că aţi putea să mi faceţi vreun rău. Nu are încredere în dumneavoastră. Caligula însă. cu tot riscul. Dacă îmi 69 . Mă iubeşte. Papagaliţa. prin teoria lui în legătură cu agresivitatea. Vă daţi seama ce s-ar întâmpla dacă indivizii n-ar putea să-şi facă rău unii altora decât devenind agresivi. cum se uită. Câteodată mi-e frică. de exemplu. Vreau să spun că e un câine. de ciudă. se întreba dacă nu cumva. are despre răul pe care mi l-aţi putea face o părere foarte limitată. Sări înapoi pe balansoar închise ochii şi începu să se legene. — Nu m-au preocupat niciodată ademenea probleme. înfruntând orice pericol. Caligula ţine şi el la mine. adică într-o formă sesizabilă de societate? Fiindcă violenţa. Acum. în mentalitatea sa câinească. ca să se scape de duşmanii personali. îl păstrez în preajma mea. şi arsenalul pe care îl folosesc este uriaş în comparaţie cu cel de pe urma căruia. Acum ea. nu ştiu de ce. când la mine. E un naiv Caligula ăsta. Dovadă că oamenii încearcă din ce în ce mai puţin să-şi rezolve diferendele încăierându-se. astăzi ei se dau peste cap să-i extermine moral. Înainte. În momentele lui de luciditate.— Este! Aţi văzut cum a speriat-o pe Soacra. Ceea ce spuneţi mi se pare însă foarte interesant. îşi smulge penele. cineva nu mi-ar putea face rău decât atacândumă. Remarcaţi. încercând să mă omoare. oamenii. astăzi ei se dau peste cap nu ca să-i extermine fizic. şi de aceea. cineva se putea alege cu moartea fizică. se află în deplinătatea facultăţilor sale mintale. parcă înţelegând mustrarea. ar sări imediat să mă apere. cum credeţi că am putea redeveni asemenea câinilor. Apoi către pasăre: Mai astâmpără-te dracului că acuşiacuşi ai să rămâi pleşuvă. după părerea lui Caligula. Pentru Caligula. Asta nu înseamnă că astăzi oamenii se înţeleg mai bine între ei. Ţin. ţin la Caligula. chipurile ca să-şi spele onoarea. — Şi dumneavoastră nu vă e frică să ţineţi în casă un câine nebun? întrebă Bogdan. pe vremuri. ar însemna să vă mint. Vă daţi seama.

— Ciudata meserie mai aveţi! Să ştiţi. De fapt. s-ar putea ca tot el să te omoare. într-o zi. probabil sub un alt nume. În anii cât a stat la Paris a cunoscut un călugăr franciscan care l -a influenţat în aşa măsurăîncât puţin a lipsit să treacă la catolicism. Doctor în teologie la Sorbona. Inginerul începu să râdă. există şi o voluptate a riscului. a cioclilor. am ţine mult să vă numărăm printre asiguraţii noştri.A. în timp ce ratele sun t foarte mici. Cred că ar trebui să vă scăpaţi de Caligula. Ca inginer aveţi totuşi un salariu frumos. am avut un prieten popă. eu sunt singur. fiindcă nu ar avea cine să încaseze asigurarea. Pe urmă. trebuie şi dumneavoastră să vă câştigaţi existenţa. — E teribilă Soacra! E teribilă! Vedeţi. Închipuiţi-vă.? — Da! Am venit să vă propun… — O asigurare. dispusă să te apere şi să-şi dea viaţa pentru tine. Când s -a întors în ţară. Nu credeţi? — Nu ştiu dacă se poate numi voluptate. — Primul. cred că nu stă în picioare. să zicem. Al doilea. a popilor şi atuturor aceloracare.S. invitându-l indirect să se explice. — Serios? — Cinică precum a groparilor. De altfel. — Caligula nebun!… Caligula nebun!… Caligula nebun! se porni papagaliţa să strige din nou. Ştiu! Aţi fost însă prost inspirat. datorită lui socru-su. v-aş da un sfat. a antreprenorilor de pompe funebre. m-aş asigura şi mi s-ar întâmpla vreun accident. cum v-am mai spus. Ştiţi. nu am nicio rudă în viaţă sau poate încă n-am luat eu cunoştinţă că ea există. S ar putea ca într-o zi s-o păţiţi. Că acest câine. meseria dumneavoastră e cinică. banii v-ar rămâne tot dumneavoastră. s-a însurat cu o fată bogată şi. adică m-aş curăţa. De aceea e plăcut să ai lângă tine o fiinţă care te iubeşte. Dar. au legătură cu moartea. Era ceva mai în vârstă decât mine. Vedeţi. — Credeţi că nu-mi dau scana de pericol? Dar. — În ceea ce priveşte prima obiecţie. chiar dacă este vorba de un câine. fiindcă nu am cu ce să plătesc ratele de asigurare. Iertaţi-mă că v-o spun. nu pot renunţa la câine.D. Domnule inginer. dacă. sub o formă sau alta. Din două motive. nu se lasă. dar ceva există. când vadeveni nebun. Şi tăcu. imediat. — Două? întrebă Bogdan. ăsta e un eufemism. în fond. asta este altceva.îngăduiţi. a obţinut o 70 . ca şi când abia acum şi-ar fi adus aminte: Spuneţi că sunteţi de la A.

de pildă să se instituie un premiu care să fie atribuit unor tineri poeţi. scurt timp după ce deveni paroh. care. încât îi capitaliza într-un cont separat. lumea începu să vină la biserică în zilele de sărbătoare cu aceeaşi curiozitate cu care se ducea la teatru să vadă o piesă mult lăudată. pe lângă credinţă. În altă ordine de idei. Sunt un consumator de literatură mediocru. dar sunt mult mai bine informat în ceea ce priveşte fenomenul literar de la noi. dumneavoastră nici nu v-a trecut până acum prin minte că dacă poeţii vor continua să se prolifereze şi pe viitor în acelaşi ritm. sau marea lor majoritate. şi încă în aşa măsură. de bariton. Popa Toma – aşa se numea – care avea un glas excepţional. Bineînţeles că dumneavoastră nu puteţi ţine o asemenea contabilitate. prin testament. Anual. Hotărâţi. nu mi-aţi răspuns la cea de a doua obiecţiune a mea: ce se întâmpla cu prima de asigurare încazul în care eu m-aş curăţa? — Imitaţi exemplul popii Toma de care mi-aţi vorbit. Dumneavoastră mi -aţi propus ca prima de asigurare s-o destinez. ar trebui să mă blesteme urmaşii. curiozitatea mea este variată şi capricioasă. banii pe care îi primea din îndeplinirea sarcinilor legate de cultul morţilor – numai pe aceştia – nu-i putea suferi. de-ar fi putut ajunge cântăreţ de operă. cea mai râvnită parohie din cauza veniturilor pe care le realiza. în următorii zece ani vom avea aproape tot atât de mulţi poeţi câţi există în lumea întreagă! 71 .parohie în Bucureşti. sunt nişte poliţe în contul morţii. se pricepu să împletească atât de bine aceste două deziderate. în ciuda credinţei sale sincere. ca asigurarea să fie vărsată unui spital sau. — Consumator. spre marea satisfacţie a popii Toma. Dumneavoastră nu ştiţi ce-mi propuneţi! Permiteţimi să vă întreb dacăsunteţicreator sau numai consumator de literatură. banii dobândiţi de pe urma înmormântărilor. un magistru al acestuia trebuie să aibă. domnule. parastaselor. Uniunii Scriitorilor. deoarece absolut toate poliţele de asigurare. pentru slava lui Dumnezeu. şi care învăţase de la călugărul franciscan că. — Dumnezeule. În ciuda acestei slăbiciuni. încă necunoscuţi. sunt sigur. instituirii unui premiu cu care să fie încurajaţi tinerii poeţi. prin testament. încât. nu se putuse lepăda de păcatul arghirofiliei. Rezultatul a fost că veniturile parohiei atinseră o sumă record. eventual. Dacă aş face aşa ceva. — Ştiţi. un talent remarcabil de actor. maslurilor şi a pomenilor erau donaţi unei maternităţi. Îmi place să fiu bine informat în diverse domenii. Pesemne că dumneata nu ştii că la ora actuală avem cam tot atâţi de mulţi poeţi câţi există în toate ţările de veche tradiţie luate la un loc? Şi. cu o destinaţie precisă.

în ciuda aparenţelor. mai ales că ea se află închisă înapoia unor zăbrele? Iertaţi-mă. dacă bineînţeles nu aţi glumit şi cifrele amintite de dumneavoastră nu sunt exagerate? Ce e rău în asta? — Nu am glumit. Da. domnule. aberantă. De aceea. puteţi să mă credeţi. ar fi trebuit să-l convingă definitiv pe Bogdan că inginerul nu era în toate minţile. Cum ar putea o fărâmiţă de pasăre să ucidă un coşcogeamite câine. Şi totuşi! Dacă juca teatru? — Nu glumesc de loc. Parcă bucurându-se: Iată o asigurare care cred că nu mi-ar displace. în cazul în care Soacra îl omoară pe Caligula. care bănui că inginerul se gândeşte la nişte condiţii neobişnuite. Există un alt popor care să-şi atribuie o asemenea nobilă virtute şi pe care realitatea s-o confirme. Diamantele ar înceta să mai fie diamante. vă fac inapt pentru slujba pe care o ocupaţi şi. aveţi perfectă dreptate. domnule. şi că înmulţirea lor ar putea avea aceleaşi consecinţe nefaste pe care le-ar avea dacă s-ar întâmpla ca pietricelele pe care călcăm să se transforme într -o zi în diamante. — În ce condiţii? întrebă Bogdan. eu vă răspund că într -o societate poeţii trebuie să fie rari ca diamantele. domnule inginer. tot de cincizeci de mii de lei. O primă asigurare de cincizeci de mii de lei în cazul în care Caligula o ucide pe Soacra. o papagaliţă. dăruindu-mi banii în scopul depistării talentelor încă nedescoperite. Sunt acestea două defecte foarte importante. domnule. — Sunt curios să… Dar Glodaru nu-l lăsă să-şi spună gândul până la capăt: 72 . dacă e bine sau rău să avem mai mulţi poeţi decât toate celelalte neamuri luate la un loc. obiectiv vorbind. domnule inginer? Se spune doar că românul se naşte poet. Dumneavoastră nu vă vine să credeţi că Soacra ar putea ucide pe Caligula. Iubesc prea mult poezia ca să contribui. Soacra l-ar putea ucide pe Caligula. domnule. În ceea ce priveşte întrebarea dumneavoastră.— De ce vă miră. bazată pe forţă. dar părerea mea este că nu sunteţi foarte perspicace şi nici în suficientă măsură de suspicios. Privită problemadin acest punct de vedere. nu mă voi asigura. — Condiţii. imediat. cu mâna mea. v-aţi fi dat imediat seama că. v-aş concedia imediat. dacă ar depinde de mine. să omoare un câine lup alsacian? Glumiţi. v-aş concedia imediat. recunosc. Pe urmă. fiindcă vă gândiţi la o moarte violentă. Dacă aţi avea cu adevărat stofă pentru meseria pe care o practicaţi. a doua. inspirat: în schimb aş fi dispus să -i asigur pe Caligula şi pe Soacra. — Cum. speciale. care. domnule. la degradarea ei. Soacra. Propunerea lui Glodaru.

domnule. Pe de altă parte. Dacă n-ar şti-o apărată de gratii. Soacra însă nu este decât o pasăre proastă. are un temperament coleric. Da. — Este părerea dumneavoastră. afirmând aceasta. domnule.dacă aţi avea chemare pentru meseria pe care o faceţi. Dar. O crimă în genul aceleia pe care o va comite Soacra asupra lui Caligula. Un coleric înseamnă un irascibil. Caligula e un temperament coleric. Fiindcă.— Veţi afla imediat. şi dumneavoastră. — O auziţi. a fost crimă. nu cred că aveţi de gând să constataţi că. ar trebui să înţelegeţi că. aşa se va întâmpla. nimic nu este mai nefast decât cicăleala. Pentru coleric. tot enervându-se de mai multe ori pe zi… — Caligula este nebun Caligula este nebun!… Caligula este nebun!… — … Adică. domnule. gratiile coliviei părându-i-se bietului Caligula la fel de inexpugnabile ca şi zidurile Romei pentru barbari. Soacra este o soacră. ca să-l determine să continue. din care motiv nu este de loc exclus ca învinsul în acest altfel de conflict să nu fie Soacra. Fiindcă. Dar eu vă garantez că aţi achitat. în realitate. nu exagerez de fel. o pasăre fără minte. Nu o face în mod deliberat. lui Caligula i se urcă sângele la cap. Dar el nu-şi dă seama de lucrul acesta. suindu-i-se sângele la cap de mai multe ori pe zi. Gratiile închisorii ei îl sperie. Pe viitor să fiţi foarte atent când contractaţi asigurările pe viaţă. da! Caligula. Omul mai poate trăi 73 . permiteţi-mi să vă dau un sfat. susţinu Bogdan. şi care. Crima Soacrei. Priviţi l acum pe Caligula. L-aţi supus unui examen medical minuţios şi medicul sau medicii au avizat favorabil. Crimă nedescoperită. ci Caligula. şi încă de mai multe ori. De furie i s-au înroşit ochii. domnule? Şi asta se întâmplă de zeci de ori pe zi. O cicălitoare cum nici că poate să existe o alta mai mare. hai să-i spunem de cincizeci de mii de lei. din senin. Ea nu şi-a pus în gând să-l omoare pe Caligula. domnule. deşi nu este decât un „câine‖. s-ar repezi şi ar sfâşia-o. Neputinţa de a-i veni de hac îl înfurie şi mai tare. suma asigurată în urma unui deces pe care l-aţi considerat natural. Soacra ar muri de frică. dar crimă. nu-şi dă seama că numai dacă s-ar repezi asupra coliviei. să-l ocărască papagaliţa. Caligula va căpăta o congestie cerebrală şi se va curăţa. dacă Caligula va avea un atac de apoplexie.fiindcă n-o aveţi. — Caligula este nebun!… Caligula este nebun!… Caligula este nebun! începu. — Suntem. Aceasta pe de o parte. Dar ia închipuiţi-vă următorul caz: Un oarecare Popescu încheie cu dumneavoastră o asigurare pe viaţă pentru suma. Se crede neputincios în faţa stârpiturii de pasăre. Şi aflaţi că de fiecare dată când Soacra începe să-l cicăle.asta nu se va numi crimă. Da.

moarte. După aceea îl încuia în casă şi pleca. — Mulţumesc pentru sfat. — Nu mi-aţi spus dacă acceptaţi să încheiaţi cu mine cele două asigurări pe care vi le-am propus. care să nu se fi întâmplat şi în realitate. paralizie. ca şi când voia să înlăture orice îndoială – în cazul când mai exista vreuna – că nu este în toate minţile. În schimb o ştie nevasta lui Popescu. aceasta este sau nu o crimă. timp de jumătate de oră. şi încă una premeditată? — Cunoaşteţi un asemenea caz. realitatea e mult mai elucubrantă decât cea mai bolnăvicioasă închipuire. Un om care. În zilele următoare. — Nici fantezia cea mai fecundă nu poate concepe fapte. dimpotrivă. Aşa că va trebui să-i consult pe superiorii mei. Cu mare nerăbdare. ar trebui să reflectaţi asupra cazului pe care vi l -am dat ca exemplu. îl va ucide câte puţin. Câinele părea nebun de bucurie şi se uita la stăpânul său cu o recunoştinţă aproape omenească. Ar vrea să scape cât mai repede de el ca să intre în posesiaasigurării. — Domnule inginer. oricât de absurde şi neverosimile ar părea ele. Dumneavoastră. ieşea să-l plimbe pe Caligula. Era edificat. — Înseamnă că aveţi o fantezie foarte bogată. se va strădui să-l scoată din sărite. Ei bine. Un taxi îl ducea până la capătul străzii Cavalului. şi cu nu mai puţină mare curiozitate. Ei bine. programul unei zile fu următorul: dimineaţa. Dar medicii care l-au consultat nu ştiu că Popescu are un temperament coleric. dar altfel. Îl ştie nervos. Să-l omoare însă nu îndrăzneşte. Timp de o săptămână. Nu mai avea niciun rost să piardă timpul. inginerul Glodaru se manifestăîntr-un mod bizar. dacă până acum l-a menajat. o stradă. ascultând elucubraţiile adevărate sau prefăcute ale lui Glodaru. — Să ştiţi că am să vă aştept cu nerăbdare. Femeia se gândeşte. Zilele acestea însă vă promit să vă mai deranjez. în alte condiţii. domnule inginer? — Nu! Mi l-am închipuit. ca agent de asigurări. O congestie cerebrală. fără să folosească otravă. Credeţi-mă. domnule agent de asigurări. ar fi trăit încă treizeci de ani. Bogdan se ridică. ştie că din nimic îi sare ţandăra. asemenea asigurări n-am mai încheiat încă niciodată. pentru a vă comunica rezultatul. Îl va ucide. moare numai după cinci. Ea este mult mai tânără şi nici nu-l iubeşte. se gândeşte şi iată că-i încolţeşte în cap un plan. aşa cum vă veţi fi numind. cu 74 .cel puţin încă treizeci de ani. pe viitor.

Până la orele 12 investigă în patru case. îşi continuă investigaţiile la casa următoare.) Sună la uşa primului apartament de la parter. trei şi cinci în zilele anterioare începerii filajului. Când părăsi strada. probabil îşi făcea siesta. Acelaşi răspuns. pe urmă la numărul unsprezece. Amândouă se numeau Cuibuşor. După ce sună la toate apartamentele. sau se uita la stăpânul său nedumerit. bătea cu coada pământul parcă de nerăbdare. Când oprea un tramvai sau un autobuz.excepţia a câtorva case-vagon. avea o figură îndurerată. întrebaţi. din tramvai sau din autobuz. tresărea. Un taxi îi duse până la capătul dinspre nord al străzii Cavalului. Şi femeia îi închise uşa în nas. cu excepţia lui Glodaru şi a lui Caligula 75 . acesta trecu prin fata caselor cu numerele unu. un bloculeţ cochet cu numai două etaje. formată din vile şi blocuri mici. care devenea şi el neliniştit. În ziua când a început filarea lui Glodaru. trei şi cinci şi intră în holul celei cu numărul şapte. se îndepărtau. după care se întoarse acasă. — Dacă nu-i cunoaşteţi numele de familie… în orice caz. în staţie nu mai rămânea nimeni. Aici coborau. nu cumva ştiţi dacă locuieşte în această casă o domnişoară cu numele Adelaida? — Nu ştiu!… Nu cred!… Adelaida şi mai cum? — Ştiu doar că o cheamă Adelaida. Dar curând cei care coborâseră din autobuz sau tramvai. Acolo era o staţie de tramvai şi una de autobuze. Din nou o oră de plimbare. Câinele adulmeca de departe fiecare femeie. Un sfert de oră mai târziu reapăru pe stradă împreună cu Caligula. bărbaţi şi femei. Şi de fiecare dată: — Nu avem pe nimeni în familie cu numele acesta. fără să se grăbească. ridică din umeri şi sună la apartamentul următor. (Ulterior maiorul Mănăilă avea să afle că inginerul vizitase blocurile unu. — Iertaţi-mă. întreba la celelalte apartamente. Între orele paisprezece şi cincisprezece. înghiţea în sec şi arunca o privire rugătoare lui Caligula. de maximum trei etaje. Luă masa la un restaurant. toţi acei care locuiau pe strada Cavalului. — Nu? — Nu! Aţi fost probabil greşit informat. O femeie în vârstă veni să-i deschidă. Glodaru nu se descuraja. La orele cincisprezece iarăşi coborî însoţit de Caligula. — Ce doriţi? — Domnişoara Adelaida este acasă? — Nu locuieşte nimeni aici cu acest nume. Glodaru ofta. Între orele cincisprezece şi şaptesprezece Glodaru aşteptă răbdător în staţie.

timp 76 . Timp de şase zile. Primind rapoartele filajului. alias Bogdan. chiar din prima zi. maiorul se nelinişti. fiindcă ţinea seama de puţinele date de care dispuneau. Şi când ceasul din staţie arătă orele şaptesprezece. Zece zile în care timp. că stă în casă? — Nu ştiu. la ora obişnuită. ca să -şi plimbe câinele. absolut toate pistele înfundându-se. Bătrâne. O jumătate de oră mai târziu Bogdan descoperea că inginerul Glodaru se otrăvise. cât şi prin propunerile făcute. La prima „Alimentară‖ cumpăra o sticlă de coniac.) În cea de a şaptea zi. măi băiete. atât pentru maiorul Mănăilă. apoi pe al treilea şi aşa mai departe. 5 ŞI DRAGU DAMIANOPTEAZĂ PENTRU MOARTE Trecuseră zece zile de la sinuciderea inginerului Apostol Glodaru. că mecanismul său de gândire suferise o dereglare. — De ce crezi. era inacceptabilă. cât şi pentru căpitanul Bogdan Tudoraşcu. de unde nu mai ieşea decât a doua zi dimineaţa ca să-şi plimbe câinele. Fuseseră audiate numeroase persoane. dimineaţa. Diversele ipoteze pe care le făcură se dovediseră false. fără să dea de urma misterioasei domnişoare Adelaida. în mod invariabil. cu toate strădaniile depuse. ancheta nu avansase nici cu un singur pas. Singura ipoteză care părea verosimilă. În cea de a şasea zi termină de investigat la toate casele de pe strada Cavalului. Pe urmă. cu care prilej inginerul parcă se străduise să dovedească atât prin insolitul părerilor sale. acesta fu programul lui Glodaru. (Subordonaţii maiorului Radu Mănăilă aflaseră. fuseseră întreprinse investigaţii pentru descoperirea misterioasei Adelaide. că pe strada aceea nu locuia nicio persoana cu acest nume. — În cazul acesta îmi iau picioarele la spinare şi am plecat. Glodaru se hotăra să plece spre casă. — Ce-ar fi să-i faci o vizită şi să discuţi cu el în legătură cu asigurarea? Spune-i că încă n-ai primit răspuns de la şef. dar mie nu-mi miroase a bine. inginerul nu mai arătă pe stradă.hotărâţi să aştepte al doilea transport. dar nimic. Nu se arătă nici în restul zilei. ce trebuia gândit despre un om care. Aceea că inginerul Glodaru fusese nebun! În susţinerea acestei ipoteze pledau mai multe fapte: Discuţia dintre Glodaru şi presupusul agent de asigurare. după aceea opri un taxi care îi lăsa în faţa casei. dar că ai trecut ca să-l întrebi dacă între timp nu s-a răzgândit.

întrebând la fiecare apartament. explicaţia. fiindcă nici nu se uita la cei ce coborau din tramvai sau din autobuz. aceasta era singura explicaţie logică a comportamentului ilogic ai inginerului. cele ce declara diplomatul – 77 . nu putea fi decât una singură: că pe strada Cavalului nu locuia nicio Adelaida – cum. aceiaşi e xpeditor – Mânăstirea Suzana – o scrisoare cu un conţinut foarte puţin schimbat şi. prim secretar de ambasadă. Acelaşi format de plic. caută în toate casele de pe o întreagă stradă. nu-l cunoştea. în loc de documente secrete. vă veţi convinge ascultând banda. de la vreo întreprindere sau instituţie. parcă se abandona instinctului acestuia. aceeaşi culoare. Glodaru. în ce fel trebuie interpretată pânda lui Glodaru la staţia de tramvai de la capul străzii? Timp de şase zile. în fine. doar câinele. Am plăcerea de a vă pune la dispoziţie banda de magnetofon pe care au fost înregistrate unele indiscreţii comise de către Dragu Damian. Asta ce putea să însemne? Nimic altceva decât că inginerul aştepta ca animalul să recunoască pe acela pe care el. aşa şi era – dar că exista în schimb în închipuirea bolnavă a lui Glodaru. aşa cum. Îl implora parcă. aflat în prezent în concediu. Dar pe cine aşteptase? Pe cineva cunoscut? Eventual pe Adelaida? Nu. Glodaru aşteptase în staţie. ştia că locuieşte pe strada Cavalului. era informat sau poate numai bănuia că autobuzul sau tramvaiul îl aducea acasă după orele de program. de altfel. era în stare să descopere persoana pe care dorea s-o întâlnească. Atunci? Ei bine. dar. explicaţia logică. Din clipa în care tramvaiul sau autobuzul oprea în staţie. Nu-şi mai lua ochii de la el. în schimb. de fapt. pentru Glodaru nu mai exista decât câinele. Şi iată că cele întâmplate în cea de a unsprezecea zi de la sinuciderea lui Glodaru îi convinseră că refuzul lor de a accepta această singură ipoteză fusese întru totul justificată. Banda fu ascultată şi.de o săptămână. într-adevăr. Da. Dar pe cine trebuia să depisteze Caligula? Poate că totuşi pe Adelaida? Cum. cu instinctul său. ştia că o cheamă Adelaida. Şi totuşi… Era o ipoteză pe care cei doi o respinseră de plano. că absolut toate indiscreţiile diplomatului au un caracter secret. după cum numai în închipuirea lui bolnavă. dacă nu „strictsecret‖. dar nu avea cunoştinţă cum arată la faţă? Logic nu era posibil. între orele cincisprezece şi şaptesprezece. de o femeie cu numele Adelaida care n-a locuit niciodată acolo? Şi. Este de prisos să mai adaug. o bandă de magnetofon: Domnilor.

încât. la început. nu ajungeam securist. — Dacă rechemarea asta urgentă îi va da de bănuit? Vreau să spun. După o oră. Pe scurt. — Talleyrand n-a fost un bărbat frumos. înzestrat cu toate calităţile necesare pentru o lungă carieră diplomatică. — Şi? Ducu scoase din buzunar o fotografie şi i-o întinse peste birou. că. La Mangalia-Nord. în ţară? — Da. dacă prinde firul? — Ţi-e teamă că se dă la fund? Chiar dacă se dă. E plecat la mare. are ochii omului care ştie ce vrea şi care calcă bine cu picioarele pe pământ. inteligent. — Zi mersi. — Cine-i tipul? Dragu Damian? — El! — Măi!… Măi!… Frumos bărbat Talleyrand. — Dacă mai întârziai puţin. — Bătrâne. Dacă natura m-ar fi făcut pe mine atât de frumos. Chemă Ministerul de Externe şi ceru să fie primit de urgenţă. — Vorba vine. totdeauna numai cuvinte de laudă. talentat. — Până mai îmi trag eu sufletul. În aşa măsură au fost surprinşi. când se înapoia de acolo. Dimpotrivă. vorba vine! Pricepi ceva? Maiorul nu-i răspunse. cineva s-a îndoit că vocea înregistrată pe bandă este a lui Dragu Damian. — Dacă tu numeşti asta glumă! îl certă Ducu. un tânăr de viitor. tot îl descoperim 78 . bătrâne. glumi Bogdan. Mda! frumos! Pe urmă. măi băiete! — Dar Talleyrand ăsta este. în ansamblu. Ce părere au cei de la Externe despre Talleyrand? — O părere excelentă. întorcându-mă la timpţi-am economisit nişte bani. în ciuda faptului că „indiscreţiile― nu puteau fi cunoscute decât numai de cineva care funcţionează la ambasada respectivă. admiră fotografia asta. mi se pare că gluma se îngroaşe. — Acum omul se află. omul nu prezintă încredere. dădeam fuga să cumpăr rişte cărţi de joc. nu pare de loc un om prost… N-aş putea spune că aşa. care s-a dovedit util în cei doi ani de când se afla în exterior. Din partea ambasadorului său. măi băiete. L-au chemat urgent. ca să fac pasienţe. bătrâne. M-ar fi compromis femeile încă de la douăzeci de ani. În concediu. După frunte. întradevăr. Îl consideră un element tânăr.indiscreţiile cum le numise expeditorul – aveau un caracter „strict secret‖. însemnările din carneţelul său înnegriseră câteva pagini. cult.

sau la o complice. Categoric. poate stabileşte unele legături‖. tot nu cred că e bine. Ne-am zis. ceea ce de altfel era foarte normal: „Să-l lăsăm deocamdată liber. Aşa am gândit deşi am avut îndoieli serioase că se vor petrece lucrurile astfel. Nu vreau să păţim şi de data asta ceva asemănător. — Chiar dacă îl vei lua tu la întrebări. nu cred că ne va face surpriza pe care ne-a făcut-o Glodaru. nu crezi că e mai prudent să începem prin a-l audia? Poate că. — Cu Glodaru am crezut şi eu că e prematur. şi ai văzut ce s -a întâmplat. numai foarte puţini turişti se dăruiau la ora 79 . Ei bine. ce se va întâmpla? Vor discuta cu el cei de la Externe? întrebă Bogdan vădit nemulţumit. bătrâne. Am mai ascultat încă o dată banda şi mi-am întărit această convingere. sigur nu vom ajunge filându-l pe Dragu Damian. A murit fără să stăm de vorbă cu el. Dar în hotelurile. E prematur. Glodaru nu a mai luat legătură cu nimeni şi. *** Era miezul nopţii. Părerea mea este că la persoana faţă de care a pălăvrăgit vom… — La „Excentric‖? — La el. mai rău decât atât. la un complice. — Şi când se va înapoia. — Nu de asta mi-e teamă. da. să i se facă subit dor de grădinile Elizee? N-aş crede. nu care cumva să facă vreo prostie. — Adică? — Nu crezi că e prea devreme să discute eu el? — Nu ei. — Dar de ce? — Dacă bănuieşte de ce este chemat la Bucureşti şi face ce -a făcut Glodaru? — Adică. Aşa batem pasul pe loc şi riscăm să păţim ce -am păţit cu Glodaru. Ori el n-a comis decât nişte „indiscreţii‖ faţă de o persoană în care are deplină încredere. ci eu voi discuta.noi. până la urmă îl vom convinge să ne spună faţă de cine a pălăvrăgit. În orice caz. Am impresia că totuşi te-ai cam pripit. Asta e părerea mea. Dacă ar fi „măritat‖ nişte documente. am dat un telefon la Constanţa să aibă ei grijă de el. vilele şi campingurile înşirate de la Eforie şi până la Mangalia. bătrâne. aflăm ceva? — Dar dacă Talleyrand îl ia pe „nu‖ în braţe? — Dacă! Măi băiete. Să nu încurce lucrurile. totuşi. s-a sinucis.

cu ochii închişi. Mulţi întârziau pe faleză numai în speranţa că va ploua. din care motiv au rămas mult mai aproape de natură. marea noastră. Când mai erau numai puţine minute până la miezul nopţii.aceea somnului. nisipul nostru – l-a descoperit răzleţit undeva mult mai departe decât pe plaja pe care. atât de asemănători cu stropii ce-ţi plouă pe faţă şi pe trupul gol când stai pe o stâncă. de către Dragu Damian. încă din ajun. care te face să reflectezi. telefonic. se plimbau pe faleză. aşa cum priveşte un gurmand o farfurie cu stridii. care nu-şi puteau permite luxul să treacă pragul unui local de noapte. Blonda care îl însoţea. calzi. aşa că toate se uitară la Dragu cu acea privire proprie numai femeilor. cu excepţia uneia. La barul de noapte din staţiune toate mesele erau ocupate. aproape tot atât de înaltă ca şi el. aspirând adânc în plămâni briza mării. şi de atunci erau nedespărţiţi. asemenea unor monştri marini – un bărbat singuratic sub o umbrelă multicoloră. după treizeci de zile petrecute pe litoral. dar constatarea nu constitui un motiv de inhibare pentru ele. intuind tâlcul privirilor celorlalte femei. păreau – când valurile se aciuau. şi aşa. Se cunoscuseră pe plajă. visează timp de trei sute treizeci de zile soarele nostru. 80 . când nisipul era încă umed şi când numai puţini turişti se înduraseră să coboare pe plajă ca să prindă ultravioletele – acei puţini sunt deobicei turiştii din ţările nordice care. undeva într-un loc unde marea încă nu izbutise să răşluiască de tot stâncile care. că civilizaţia le-a influenţat în mai mică măsură decât pe bărbaţi. asemenea unui zeu al mării. care mirosea ca şi marea a alge şi a scoici. unde anevoie găseau o masă liberă. Cei mai mulţi petreceau în localuri de noapte. cu mâinile desfăcute în lături. căci nu există o plăcere mai mare decât să te afli pe faleză. iniţiativa fusese a ei. zilnic. De fapt. cu capul aplecat spre umărul stâng. o ploaie cu stropi mari. Se numea Crenguţa Soroceanu şi era studentă în anul patru. tânguitoarele şi misterioasele valuri vin să se spargă de meterezul de bazalt pe care te-ai refugiat. pandant de frumuseţe feminină la frumuseţea lui virilă. să te prindă ploaia. şi când valurile neobositele. Ea fusese reţinută. noaptea. în imediata apropiere a apei. însoţit de o fată blondă. abia acoperite de apă. fără a manifesta un optimism exagerat. îşi făcu şi el apariţia în local. avu un sentiment de mândrie că bărbatul pe care ele îl priveau. la Facultatea de Comerţ Exterior. în urmă cu şase zile. asemenea unui avanpost. ca din senin. sau întârziau prin restaurante. este al ei şi. nu fără o oarecare melancolie. Celelalte femei remarcară imediat acest amănunt. culcat pe spate. trăgea nădejdea să fie şi pe viitor. Acei cu bugete mai modeste. care aromea a alge şi-a apa amară. Într -o dimineaţă. se prăjeau şi se suportau reciproc sute şi mii de oameni.

într-un loc unde nu era nicio barcă a „Salvamarului‖ să-i supravegheze. ci a pământului. De la început. aşa cum îşi dorea ea atâtea lucruri pe care cu foarte multă uşurinţă ş i le apropia. Numele sugera un alt gen de fată. Pe urmă se corectă imediat. Îl privea şi o durea sufletul că pe chipul zeului mării tristeţea era ca un zăbranic. bărbatul a deschis ochii şi a descoperit-o. în timp ce ochii parcă o întrebau: „Tu de unde ai mai apărut?‖ Şi abia în clipa aceea iluzia s -a risipit şi ea a ştiut cu adevărat că nu-i o făptură a mării. dar parcă n-o vedea. el. cu atâta uşurinţă. fiindcă se ştia suficient de frumoasă ca să se teamă că nu-l va putea obţine. sub un pretext oarecare. la fel voi să fie al ei. parcă şi acum continua să audă ceea ce ascultase când stătuse cu urechea lipită de nisip.poposit pe ţărm ca să guste extazul nemişcării pământului. încât la vârsta ei – douăzeci şi unude ani – avea un plan de viitor precis conturat şi atât de îndrăzneţ. care fusese cândva viaţă născută în pântecele misterios al mării. nu-l poate înţelege. bărbatul îi zâmbi. S-a apropiat. dar şi cu un univers psihic. bucuroasă că el ţine ochii închişi şi n-o vede. n-ar fi trebuit să se numească. Crenguţa? În niciun caz un nume potrivit pentru o fată ca ea în stare să 81 . cu alura ei de sportivă. fiindcă îl îndurerase tânguirea numai de el auzită a nisipului Când. Rămase să-l privească. de parcă s-ar fi cunoscut de când lumea. Ea era o fată realistă. Nu şoapta pământului ascultase. şi a rămas apoi sub umbrela lui. Când i-a spus că se numeşte Crenguţa. Şi dacă şi l-a dorit. Crenguţa. O fată înaltă. poate fiindcă s-a simţit privit. încă nu lua cunoştinţă de existenţa ei. deşi o priveşte. bucuroasă că l-a descoperit şi fericită că nu mai e prin apropiere vreo altă femeie cu care să fie nevoită să şi -l dispute. în poşetă. O privea. în sfârşit. încât nicio altă fată asemenea ei nu s-ar fi încumetat măcar să-l viseze. Nu. minunându-se de frumuseţea lui. s-a putut smulge extazului şi durerii iscată de tânguirea nisipului. pe care şi-l putea cumpăra având banii necesari. Un alt gen nu numai fiziceşte. de altfel atât de odihnitor în comparaţie cu pururea legănare a valurilor. cucerită de farmecul frust şi insolit al acestui bărbat care părea mai mult al mării decât al pământului A rămas să-l privească minute în şir. „Oare ce i-a spus pământul?― se întrebă ea. „De ce râzi?‖„Fiindcă numele nu ţi se potriveşte de loc‖. chiar dacă are glas. Parcă nu izbutea să se smulgă extazului de mai înainte. care ştia foarte bine ce vroia şi care se pricepea să manevreze în aşa fel încât să -şi atingă scopurile. ci tânguirea nisipului care fusese cândva scoici. i s-a părut că. aşa cum şi-ar fi dorit un gablonţ. La un moment dat. el a râs amuzat. pământul. pentru ca numai după jumătate de oră să se simtă tot atât de apropiaţi unul faţă de altul. iar mai târziu au înotat împreună. şi l-a dorit. în niciun caz.omul marii.

condiţie de loc greu de realizat. ci fiindcă ştia că media mare de la sfârşit. preocupată să guste plăcerea pe care prin ei şi-o putea oferi. hotărâtă să nu-l cedeze alteia. Pe urmă. nici nu îndrăznise vreodată să-şi exprime dorinţele. dacă avea ambiţia să fie printrecele mai bune studente din anul ei. bărbatul pe care abia îl cunoscuse. poate Lucia sau Mioara. fără îndoială. Se întâmplă însă ceva la care nici nu visase că s-ar putea întâmpla: începu să-l iubească. Roma sau vreuna dintre capitalele Americii Latine. Crenguţa şi-l dori cum doreşti un pepene rece când eşti însetat. care călca pe pământcu toată talpa piciorului. Măria. Ioana. Londra. afectiv.determine pe alţii să se zbată pentru interesele ei. – „săracu‖―! – ştiindu-se oprimat de simţuri. care îşi închipuie că bărbaţii există doar pentru a le potoli simţurile – prea era realistă şi lucidă – îl iubea în sensul că începuse a-l simţi necesar şi după ce el îi potolea răzmeriţa din sânge. şi se întrebă. 82 . cum se întâmplă de cele mai multe ori femeilor cu un temperament ca al ei. ignora cu desăvârşire că mai are şi un suflet care. permiţându-i să unească plăcerea cu utilul. Aflând că bărbatul pe care ea îl luase drept un om al mării este diplomat. dar nu cu o dragoste pasională şi catastrofală. Fură gândurile lui. când află că lucrează la Ministerul de Externe şi că nu este însurat – o minţise – binecuvântă întâmplarea. hotărâtă să-l facă să se îndrăgostească de ea. imediat se gândi la folosul pe care îl putea avea de pe urma acestei cunoştinţe întâmplătoare. aceasta nu se datora unui apetit deosebit pentru învăţătură sau ambiţiei de a străluci ca studentă. foarte plăcut – avea momente când se simţea mândră că-i în stare de un asemenea sentiment – dar nu de puţine ori îi era ciudă şi. Îl iubea. deoarece gurmandă în ceea ce priveşte bărbaţii. regretând disponibilitatea sufletească pierdută. dar şi foarte calculat. imediat după aceea. ovor proiecta mult mai uşor spre ţelul pe care îl urmărea: Paris. precum şi relaţiile pe care se străduia să şi le câştige. Toate acestea fură gândurile lui când îi află numele. fără ca aceştia să-şi dea seama că n-o fac din proprie iniţiativă. fiindcă ea. dar în acelaşi timp hotărâtă să rămână sufleteşte disponibilă. dacă ar fi izbutit să-şi dea seama de toate acestea în cazul când nu s-ar fi numit Crenguţa. o va ajuta să atingă acest obiectiv. era de preferat să faci parte din cadrele din afară ale Ministerului de Externe şi. La început. era prea deşteaptă ca să nu-şi dea seama că hazardul îi venise în ajutor. Acesta fu motivul imediat. şi încă unul necăsătorit. Alesese facultatea de Comerţ Exterior pentru perspectiva de a trăi în străinătate şi. care o determină să se agaţe de Dragu. Era acesta un sentiment frust. ci: Ana. dacă va şti cum să -l manevreze. nemărturisite. Decât la o agenţie comercială.

i se păru că abia acum înţelege de ce i se păruse tot timpul atât de altfel decât ceilalţi bărbaţi. se trezise că îl iubeşte. ca şi când voia să scape de el însuşi sau de ceva care îl făcea să sufere. nu se datora unei alte cauze. făcea parcă din el un om cu o dublă existenţă.se întreba cum de fusese posibil să se întâmple aşa. care se pricepea să menţină o conversaţie agreabilă. fusese suficient ca ea să vrea. nu ar fi avut alte repercusiuni decât un vag regret că o vacanţă începută frumos nu avea să se termine la fel. poate o ascunsă teamă? Oare. cauza adevărată: Dragu era un om ciudat. în cazul în care ea ar fi dispărut subit din viaţa lui. o ascunsă frământare. dar începea să şi-o piardă – care. iar ea din ce în ce mai slabă. începu să se întrebe dacă nu cumva disponibilitatea lui datorită căreia el devenea din ce în ce mai puternic. fără ca propriu-zis să se schimbe. Disponibilitatea lui sufletească îi conferea o independenţă – fusese şi a ei. sau. de fapt. ca de nişte bolovani la fiecare pas pe o petecă de munte. ochii începuseră să-i strălucească altfel de când primise comunicarea să -şi 83 . dacă iubea o altă femeie? Dar numai după câteva zile explicaţia n-o mai mulţumi. după cum. precum muştele de opânză de păianjen. Aceasta a fost impresia din primele zile. în sfârşit. fiindcă totul era foarte confuz. dar una destul de confuză: Până a nu-l cunoaşte. sau ceea ce numea ea disponibilitate. care putea fi un amant plăcut. care înota frumos ca un campion. desfăşurată pe verticală: viaţa lui interioară. iarăşi. De data asta – şi tocmai când ea dorea poate mai mult ca oricând – se întâmplă altfel. ceea ce permitea el să fie cunoscut din fiinţa sa. şi bărbaţii să se prindă. I se păru cu descoperă. fără putinţă de eliberare. De multe ori avea impresia că ceea ce ea cunoaşte. în clipele imediat următoare. O existenţă desfăşurată pe orizontală – omul care se sorea ore întregi pe nisipul fierbinte. Şi fiindcă nu-l putea înţelege. în sensul că disponibilitatea. nu de puţine ori credea că de fiecare dată când el devenea tandru şi parcă mai pământesc o făcea dintr-un fel de disperare. nu era decât aparenţă. în care era el. care putea fi tandru exact în clipa când ea avea nevoie de puţină tandreţe – şi o altă existenţă. De la început Dragu nu văzu în ea decât o cunoştinţă întâmplătoare de vacanţă. În cele din urmă găsi o explicaţie. Nu cumva ceea ce luase ea drept o intensă trăire interioară era. Şi. cel adevărat. când îl văzu atât de schimbat. Dragu primi telefonul care îl chema la Bucureşti. fiindcă se împiedica de prea mulţi poate. mai curând. La numai câteva zile după aceea. cu care era dispus să petreacă şi să se amuze pe tot timpul cât avea să dureze concediul. Pe urmă.într-adevăr. De pildă. în cea mai mare măsură.

elastic. Dar la numai câteva minute „umbra‖ sări după el. fără niciun fel de ezitare se aruncă în mare. Curând după aceea orchestra conteni şi reveniră la masa lor. încât nu observă că este urmărit – foarte de aproape de când păşise pe dig – mai de departe chiar din clipa când ieşise de la bar. ca un fel de seism. Dansau. Dacă. de data asta nu izbutea. neliniştea lui o simţea propagându-se şi în ea.întrerupă concediul şi să se „repeadă‖ la minister sau. Tonul dezminţea ceea ce rostiseră buzele. — Am impresia că nu te amuzi prea mult. De aceea. Îl simţea absent. Era invadat de nori. Când ajunse la digul ce înainta mult în mare. — Nu ştiu! — Vei mai reveni? — Bineînţeles. va trebui să renunţ. Şi fiindcă masa de la bar tot fusese reţinută. în mod obişnuit suplu. în măsura în care poate fi ea calmă. care. Totuşi nu ploua şi probabil că nici nu avea de gând. Nu renunţ la concediul meu. cât mâţele de mari. porni hotărât înspre bastion. speriaţi. i se părea ei? — De ce te cheamă? se hazardase ea să întrebe. — De ce să plecăm? Mă simt foarte bine. hotărârea pe care se părea că o luase îl absorbea în aşa măsură. şi cu ocazia asta o să te revăd. fugeau să se ascundă. îl descoperi imediat şi. am să revin după maşină. de obicei. Dragule! Şi în gând: „Ce se întâmplă cu el?‖ Dragu Damian părăsi localul. era foarte dibace a întreţine una. Merse de-a lungul cheiului. şi ea. — Nu! — Numai câteva minute. Înotând. formând un fel de bastion. pur şi simplu. De altfel. Dar ea nu mai insistă. îl depăşi. Şobolani. Băură. — N-ai să te superi dacă am să te las singură câteva minute? întrebă el la un moment dat. dar el nu-i vedea. totuşi. poate neliniştit. 84 . Vrei să plecăm? îi propuse ea. ci cu trenul. oricât de stupidă ar fi fost împrejurarea. nu renunţară să -şi petreacă acolo ultima noapte. — Du-te. Şi fiindcă începuse să-l iubească. În clipa următoare porni grăbit să coboarepe una dintre aleile ce duceau spre lac. Marea era calmă. nici nu plec cu maşina. ca o ţară neutră de oşti teutone. Conversaţia lâncezea. mers ca de lunatic. era acum rigid. Când ajunse acolo unde se termină digul. lungind mereu pasul. Mersul său. Se opri să privească cerul.

de te-ai supărat pe ea? Văd că eşti destul de tânăr. De altfel. Dacă ţi s-a urât cu viaţa. — Adică… Vreţi să insinuaţi că am încercat să mă sinucid? — Ascultă. Vă rog să mă credeţi. Pe urmă îşi pipăi hainele ude şi se miră. Fiind însă un om practic şi cu experienţă de zece ani în meserie. aşa că numi place ca alţii să facă din mine duhovnic. pesemne. întrebă salvatorul care nu avea niciun interes să -şi dezvăluie adevărata identitate. deci nu-ţi cer socoteală pentru ceea ce ai făcut. salvatorul său. era treaba şefilor să descopere de ce omul ţinea să se creadă că totul fusese doar un accident stupid. Câteva minute mai târziu. înjurând. domnule! Nu-s de la miliţie. cu o lovitură aplicată în ceafă. nu am avut de gând să-mi pun capăt zilelor şi nici nu am. îl culca pe nisipul de pe plajă. N-are însă rost să mă prosteşti. Ceea ce s-a întâmplat se datoreşte unui accident stupid. Salvatorul său era obosit. îşi spuse că în nici un caz nu putea face abstracţie de ceea ce văzuse cu ochii săi. aproape istovit de eforturile pe care le făcuse. Dragu Damian încă nu-şi revenise. — Mă rog. îl făcu inofensiv. treaba dumitale. pur şi simplu. Nu cumva vroia să-şi bată joc de el? Omul era însă cum nu se poate mai serios. — Dar dumneavoastră cum de v-aţi aflat prin apropiere? întrebă Dragu. eu nu m-am spovedit niciodată. care. nu era în stare să înţeleagă ce se întâmplase cu el. fiindcă nu-mi dau seama cum de s-a putut întâmpla. — Nu m-am aflai prin apropiere. te priveşte personal: Ştii. nu era chiar uşă de biserică. — Ce ţi-a făcut viaţa. care mai era cald.Eram chiar în spatele dumitale şi am văzut bine. Noaptea era destul de răcoroasă şi omul începu să cam dârdâie de frig. Ţi-am mai spus că mă găseam chiar 85 . fără să mai stai o clipă pe gânduri. îl numesc stupid. îşi spuse.fiindcă Dragu Damian se zbătea să scape. Ţigările se udaseră. refuzând să fie salvat. Salvatorul se uită la el bănuitor. bâldâbâc în mare. „Dacă ăsta nu-şi revine mai repede. Îl aruncă. Dar. chiar dacă n -a fost. îi trebuiră câteva minute să-şi dea seama unde se găseşte. am să capăt o pneumonie‖. dacă zici că a fost un accident. ca să dea crezare „diplomatului―. Cum ai ajuns la bastion. de vreme ce primise ordin să-l fileze. tinere. Dar tocmai în clipa aceea Dragu Damian deschise ochii. vag bănuitor. — Probabil că am alunecat. în definitiv. Căută pachetul de ţigări. După aceea se uită întrebător la salvatorul său care înţelese că Dragu.

vă va telefona la hotel. De altfel. — Aşa!… — Da! Dar nu eşti de părere că dacă rămânem aici până se usucă hainele pe noi. riscăm să căpătăm pneumonie? — Cred că aveţi dreptate. domnule. de data asta – în cazul când n-ar fi supravegheat – cu şanse sigure de reuşită. de vreme ce a încercat să mă prostească în faţă‖. dar ce are? întrebă ea. îi întinse mâna. atunci să duc treaba până la capăt. privindu-l bănuitoare. în continuare. cel puţin spuneţi-mi numele dumneavoastră… — Mă numesc Popescu. — Bine. Şi se ridică. — Dacă am făcut.în urma dumitale. rosti salvatorul primul nume care îi veni în minte. Trebuie să ştii că în fiecare noapte. Găsi un compartiment absolut gol. pentru a doua oară. Când îl văzu urcând scara. Se despărţiră. Sper însă ca poimâine să fiu înapoi. — Te conduc. Îi era teamă ca nu cumva diplomatul să încerce. cu cinci minute înainte de plecarea acceleratului 822. fac o mică plimbare pe dig până la bastion. dădu un telefon. de la Mangalia Nord. ca să nu-l jignească. M-a rugat să vă transmit că mâine dimineaţă înainte de a pleca la Bucureşti. Mâine plec şi eu acasă. Mia dat bani ca să achit eu consumaţia. numai puţine 86 . Popescu Adrian. Un sfert de oră mai târziu. paza. înainte de culcare. Nu prea stă bine cu inima. Dragu Damian sosi la Mangalia. salvatorul murmură doar pentru sine: „Trebuie că e mare secătură. — Inima. Unde sunteţi cazat? — Lăsaţi! Aţi făcut şi aşa prea mult pentru mine.un tânăr simpatic luă loc la masa la care se afla Crenguţa. Când ajunse la vila unde era cazat. în vagonul acela de clasa întâi. S-a simţit dintr-o dată foarte rău şi a trebuit să se ducă acasă. Îmi pare rău că mâine dimineaţă trebuie să plec la Bucureşti. intrigată de absenţa îndelungată a lui Dragu. Amănuntul acesta o convinse. — Domnişoara. mi-aţi salvat viaţa şi vă sunt profund recunoscător. fără excepţie. După aceea. se oferi salvatorul. — Domnule. strângându-şi mâinile. Aş ţine mult să ne vedem atunci şi să luăm masa împreună — Nu va mai fi posibil.să-şi pună capăt zilelor. Dragu acceptă. domnul Damian te roagă să-l ierţi că nu mai poate reveni. — Atunci. cerând să fie asigurată.

Încercă.locuri erau ocupate. Era obosit. În aşa măsură fusese obsedat de aventura prin care trecuse. nu voia să accepte o asemenea explicaţie. pe de o parte pentru că o părăsise fără s-o anunţe. nu în măsura în care îi era teamă de ceea ce avea să i se întâmple când se va prezenta la minister. iar pe de alta pentru că. Da. un act de voinţă. „În fond. Categoric nu avusese intenţia să termine cu viaţa. Sau. Chiar fusese? Nu! Din nou se mistifica. dar. Era un imperativ căruia nu i se putea opune. Dar el nu-şi amintea nimic… nimic. nu odată. ca să se convingă dacă începuse ploaia sau nu. Cum s-a întâmplat. Dar nici măcar acum. omul îl salvase de la înec. pentru câteva clipe. (Nu avea de unde să ştie că fata nu -l aşteptase la infinit şi că nu ea plătise consumaţia). nimi c? Ba da! Ceva îşi amintea. fiindcă teama cealaltă fusese mai puternică. Dumnezeule cum se mistifica! Nu era adevărat că moartea îl îngrozea. Fusese. Desigur. Şi pe urmă? Pe urmă s-a ridicat. Ori el. Dar ce îşi amintea? Chiar nimic. ce s-a întâmplat cu mine?― Era gândul care îl chinuia fără încetare. fiindcă i se părea nefirească. fiindcă prefera să fie singur. dacă îl îngrozea. Da. să iasă afară. probabil că avea şi puţină temperatură. de vreme ce moartea îl îngrozea. fiindcă nu şi-o putea explica. capul îl durea. Îl văzuse şi stătuse de vorbă cu salvatorul său care. Dragu. Toată noaptea – mai exact. Totul era învăluit într-o beznă care îl înspăimânta. de neexplicat. în noapte. în ciuda faptului că tot timpul nu se gândise la nimic altceva. încât. Optă pentru acel compartiment. Că cineva îl pescuise din apă asta era cert. în tren. cu un taxi comandat în ajun. ci de zeci de ori. întradevăr. un act de voinţă deliberat. asta îşi amintea. plecând la Mangalia. restul de noapte. De necrezut că nu putea să-şi reamintească.Dacă ar fi fost. nu izbuti. Dar ceva. îl determinase să se convingă personal. dimineaţa. respectiv de la orele trei până la patru şi un sfert – nu izbutise nici măcar să aţipească. ca să-i ceară scuze. dar deliberat. a anunţat-o că va lipsi câteva minute – oare de ce a minţit-o că are de dat un telefon? – şi 87 . zadarnic. Hotărât. Acel Popescu Adrian era o realitate. Biruise teama morţii. pe deasupra. acesta era adevărul. preocupat să înţeleagă ceea ce se întâmplase cu el în timpul nopţii. îl conduse până la vilă. nici nu-i dăduse prin minte s-o caute la telefon pe Crenguţa. nu o fantasmagorie. fusese ea obligată să achite nota de plată. Îşi amintea că la un moment dat a simţit dorinţa acută să părăsească localul şi. ar fi putut afla întrebând un chelner. da. ar fi trebuit să-şi aducă aminte cum s-a hotărât. din cauza lui. nu ajunse la o concluzie definitivă. Cum ajunsese însă în mare? Salvatorul său avusese convingerea – şi nu izbutise să i-o schimbe – că baia în mare fusese din partea lui un act disperat.

Trebuie să-mi amintesc. o fată deschise uşa compartimentului. încât şi -a închipuit că abia ieşise din bar să se convingă dacă plouă sau nu. nu se bronzase de loc. Afară a privit cerul. Cum. Fata. Totuşi semăna cu cineva. domnişoară. Se adânci din nou în gânduri. Asta aşteaptă. Şi? Ce dacă se uită. nu avea optsprezece ani să se îmbete doar dintr-atâta. care se întorcea de la mare şi care. Stă cu mâinile în poală. era închis. Stăteau faţă în faţă. ar trebui să intru în vorbă cu ea. în aşa măsură acelaşi. ce bine că nu s-a mai urcat nimeni în compartiment! De ce e mai bine? Nu. Aceasta fu prima constatare pe care o făcu. probabil din leşin. Dar mie puţin îmi pasă de ea! Eu am problemele mele. n-o mai văzuse.a plecat. Atunci? Nu ştiu. dar în diagonală. Şi pe urmă?… Nimic!… Nu -şi mai amintea nimic. eventual o femeie. nu pot să mă gândesc. Nu cumva fusese beat. Locul pe care el şi-l alesese era lângă fereastră. absolut nimic. — Vreţi să mă ajutaţi să ridic valiza? Valiza nu era de loc grea. fata asta… n-o mai văzuse niciodată în viaţa lui? Nu! Categoric. Poate îmi aminteşte de o altă fată care obişnuia să stea la fel cu mâinile în poală? Nu-i nici asta. Ce păcat că nu-mi pot aminti. pe urmă… Pe urmă?… Dintr-odată a avut intuiţia că atunci când se va prezenta la minister va fi pierdut. În clipa aceea. Dar e o prostie!Atitudinea ei! Doar fata nu face nimic. Poate mai aproape de adevăr ar fi dacă… dacă… dacă aş spune că ceva din atitudinea ei seamănă cu ceva din atitudinea unei alte persoane. Dar parcă îmi face ceva? Nimic! Se uită la mine. semăna cu ceva. într-un asemenea hal de beat? Imposibil. am trecut de Constanta? Am trecut. Fata îl preferă pe cel de lângă uşă. parcă ar fi fost goală. s-a mirat că încă nu ploua. până în clipa în care s-a trezit. sau nu 88 . Dar fiindcă se uită. De ce se uită aşa? Desigur. Pe urmă nu-i mai acordă nicio atenţie. Dacă s-ar fi urcat încă cineva. domnule! — Mi-a făcut plăcere să vă fiu de folos. e mai rău. asta doreşte. nu-i aşa? — Bineînţeles. atât de uşoară i se păru lui. şi se miră că apelase la el. Se uită la mine. Ce dumnezeu. neapărat. Cu cine naiba semăna? Absurd! Nu semăna cu cineva. Ceva mi-e foarte familiar. — Mulţumesc. chinuit de aceeaşi întrebare şi furios pe sine că nu este în stare să -şi aducă aminte ce se întâmplase cu el după ce părăsise barul. curios. — E liber. O fată frumoasă. ce s-a întâmplat cu mine după ce am părăsit localul. între ele s-ar fi înfiripat o conversaţie şi fata asta frumoasă m-ar fi lăsat în pace să mă gândesc. Dragu abia acum se uită la ea. şi a recunoscut cerul.

faptul că se uita mereu la el nu era oare o dovadă că se cunoscuseră? Parcă ochii ei spuneau ceva. aş zice că. mă găsesc în situaţia în care m-am mai găsit şi altădată―… Locomotiva răcni prelung. cu toate îngrijirile pe care le primi. deschise uşa şi se aruncă în gol. — Dacă mai are de trăit câteva ore. Mişunau şi şuierau. Gândurile fetei mişunau în jurul lui. Când ajunse la locul accidentului. a cărui misiune fusese să -l supravegheze discret pe Dragu socotind că era mult mai bine ca cei din tren să nu afle că Dragu se aruncase de buna voie sub roţile trenului. îi spunea ceva în gând. În apropiere.mai înainte de a-mi aminti acel ceva care mi-e foarte familiar în atitudinea acestei fete. un cuib de şerpi. — În ce stare se află? — Foarte gravă! Trebuie transportat la cel mai apropiat spital. îl dezminţi cel care trăsese semnalul de alarmă. într -o magazie cu gunoi de grajd. Dragu. că doar nu-i un copil. care stătuse tot timpul la căpătâiul lui. un călător fuma şi privea afară pe fereastră peisajul dezolant. încă mai era în viaţă. insul de pe culoar se repezi în compartimentul din spatele său şi trase semnalul de alarmă. După ce trenul opri. tovarăşe doctor? întrebă insul care trăsese semnalul de alarmă. de-a lungul şinelor. — A fost un accident. pot fi înţelese. hotărât. o oră mai târziu. Dar. de parcă ar fi înjunghiat-o cineva. În realitate un ofiţer operativ. în clipele acestea. Dragu Damian muri. Se ridică şi ieşi pe culoar. Îi spunea… Văzuse odată. sărind din traversă în traversă. O ambulanţă îl transportă la spital la Constanţa. În clipa următoare. Dar. Curios! Dacă n-ai fi absurd. Poate că totuşi o cunoscuse cândva şi nu-şi amintea? Ce-ar fi s-o întrebe? În definitiv. Un medic aflat în tren îi dădu primele îngrijiri. aşternându-se pe goană. ca un cal de curse spre potou. Porni spre celălalt capăt al vagonului. Mulţi. — Dumneavoastră aţi tras semnalul de alarmă? — Eu! — Înseamnă că vă aflaţi în acelaşi vagon? — Da! — Şi totuşi n-aţi putut interveni la timp? — Am crezut că se duce la toaletă. Ochii? Numai ochii? Ciudat! Fata asta îi vorbea în gând. Ofiţerul operativ. Oare de ce şi -a făcut-o cu mâna lui? Accident nu a fost. Aşa cum mişunau şi şuierau şerpii în cuibul acela. totuşi. Dacă ar putea înţelege gândurile ei! Ar fi foarte interesant dacă le-ar putea înţelege. sări din vagon şi o porni în goană. — Chiar foarte gravă. îl auzi şoptind 89 . Când ajunse acolo. O prostie! Gândurile nu pot fi auzite.

că a aiurat? — Asta e mai puţin important. de câteva ori. Mă întreb dacă nu cumva dorea ca. în ultimele lui clipe. şi ofiţerului i se păru de fiecare dată că era concluzia la care muribundul ajunsese după un lung monolog interior. care declară. ceru părerea şefului său. tovarăşe: râia şi şcoala. — Şi asta ce poate să însemne? Că trebuie să investigăm acum printre prea cuvioasele maici? — Nu cred. că este negustor. la intervale mari.de câteva ori: „Călugăriţa!― Cuvântul fu repetat de trei ori. ci adus de un „comisionar‖. a deschis ochii şi m-a privit într-un anumit fel. pur şi simplu. când îşi scrise raportul. — Şi cam te cheamă? — Ţugui! — Ţugui. Cel puţin deocamdată nu cred că este cazul. de parcă aştepta de la mine să-i confirm nu ştiu ce. muribundul a pronunţat. după ce Bogdan luă cunoştinţă de conţinutul raportului. măi băiete. Cu toate acestea. cuvântul „călugăriţa‖ şi de fiecare dată. care apucase să-l citească mai dinainte: — Nu crezi. mă. de câte ori îl auzi. Aşa sunt trecut în catalog. Comisionarul era un ţigănuş de vreo doisprezece ani. nu uită să adauge. murmură doar pentru sine: „Aiurează. să fie de faţă o anume călugăriţă. bătrâne. cu mândrie. şi mai cum? — Ţugui. Dar n-ar fi exclus ca să fi aiurat. Ţugui? — Păi. 90 . — Ce clasă eşti. — Cum. Adică Ţugui Gheorghe Ţugui. 6 PERISTENA SE ÎMBRACĂ ÎN NEGRU Cel de-al treilea plic l-au primit douăzeci de zile mai târziu. — Ce fel de negustor? — Vând pietre ponce. A doua zi. a treia. după aceea. la doisprezece ani abia în clasa a treia? — Abia! Că mie două lucruri nu-mi plac. săracu!‖ Totuşi. mai târziu. De data asta n-a mai sosit prin poştă. în încheiere: „Cu câteva minute înainte de a-şi da sfârşitul. Ţugui. Important este că ultimul cuvânt pe care l-a rostit a fost „călugăriţa‖.

„Du plicul asta. indiferent de motiv. „Călugăriţa‖. nici foarte-foarte. Că eu acolo am prăvălia. „Cioclul‖ – toate acestea erau 91 . Dacă o să am nevoie de tine. parcă eu m-am uitat? Ştiu că era înţolit — Vrei să spui că avea haine noi? — Era bine îmbrăcat. — Pe tine unde te-a găsit? — Pe stradă. şi explicaţiile nu puteau fi decât două: expeditorul ori aflase că securitatea luase măsuri de depistarea lui. — Unde vă aflaţi? — Colea. unde te găsesc? — Pe pod. — Ce să mai spun? Asta-i tot. Că acolo-i prăvălia mea. Şi la ţoale era barosan. — Şi de unde ştii tu că era un barosan? — Păi dacă a picat cu o sută de lei. boierule?‖„Vezi clădirea aceea?‖ m-a întrebat. Mi-a dat plicul şi eu am dat fuga încoace. Să mor eu că nu mint! Zicea că nu are bani schimbaţi. Îl duci?‖„Îl duc!‖ — Chiar aşa ţi-a spus? — Să-mi sară ochii dacă mint! — Spune mai departe. „Mă. „Suzana‖. Nu-i aşa? — Ţi-a dat o sută de lei ca să aduci scrisoarea? — Mi-a dat. mă zgâiam la ea mai mult. — Cum arăta la faţă? — Ce. la Podul Mihai Vodă. bine. La barosan însă nu m-am prea uitat. Ocupat cu negustoria. „Văd‖! i-am răspuns. Ponce. — Tânăr? — Nici prea-prea. Faptul că de data asta plicul le parvenise printr-un comisionar era semnificativ. înseamnă că era barosan. vrei să câştigi un ban?‖ Zic: „Care nu vrea. Vine barosanul la mine. ori. — Înalt? — Poate că era înalt. — Bine. Toată prăvălia-i cât încape prin buzunare. Dacă era o barosană. mă. Dar. bănuind că de vor fi luate din prudenţă. — Spun. se folosise de data asta de un comisionar de ocazie.— Da’ plicul ăsta cine ţi l-a dat? — Un barosan. — Spune cum s-a întâmplat. — La faţă cum arăta? — Ce ştiu eu! V-am mai spus. Aiurea. un fapt era cert: Pentru a treia oară „Excentricul‖. Să nu uiţi nimic.

foarte cunoscut. — Bătrâne. fiindcă informaţia pe care o verificase. — Torcin este electronist şi a inventat un aparat de goniometrie mult perfecţionat. pe urmă. — Dacă nu-l găsesc la institut? — Caută-l. — Asta are mai puţină importanţă. să nu-l pască şi pe el soarta celorlalţi doi. din toate câte există. — Şi!… Invită-l la o plimbare. un pic spion. Acasă. Ce s-o fi gândit? O prea strictă specializare poate duce la plafonare. şi care ar fi trebuit să ducă la o eventuală depistare a locului unde se ascundea „doamna cu voaletă‖.. abia sosit de pe teren. Mai târziu vom vedea ce este de făcut. Dă fuga până la institutul unde lucrează. ca să audă şi Bogdan. până dai de el. Conţinutul scrisorii era următorul: Domnilor. De unde cunoaştem noi numele Sarandi Torcin? — Chiar nu-ţi aminteşti. eu zic să nu mai pierdem timpul. ce este cel mai important? — Important este să acţionăm imediat. aducându-vă la cunoştinţă fapta reprobabilă. pretutindeni. măi băiete? — Nu! Numele mi-e însă foarte. îmi amintesc.poreclele pe care i le dase Bogdan – izbutise să-şi păstreze anonimatul. se pare cel mai bun le ora actuală. obosit şi necăjit. profund antipatriotică a cercetătorului ştiinţific Sarandi Torcin. transpirat. Cât de importante sunt documentele vă veţi putea convinge cercetând microfilmul pe care îl alătur prezentei scrisori. la care ai participat şi tu. da. Mi-e teamă.. Da. — Şi?. întrucât nu-mi mai face trebuinţă. Bogdan se plesni cu palma peste frunte. trebuie să-i dăm de urmă. Trebuie. Câte puţin din fiecare. Uită-te. De aceea. 92 . După tine. Altfel riscăm să ajungem prea târziu. vino cu el aici. Maiorul citi tare scrisoarea. Este a treia oară când am plăcerea de a vă face un micserviciu. se dovedise falsă. măi băiete. până nu este prea târziu. Tare sunt curios să ştiu ce anume documente a vândut în schimbul blidului de linte. domnule! Un pic inovator. — I s-a pomenit numele într-o şedinţă restrânsă la şeful cel mare. — Şi. Pentru suma de patruzeci de mii de lei a fotografiatunele documente secrete din Institutul unde lucrează.

— Astăzi n-a dat pe la institut. Înalt. cu umărul drept ceva mai căzut decât cel stâng. atunci când ar fi trebuit. — Poate că este bolnav? sugeră Bogdan. dar în privinţa disciplinei niciodată nu ne-a dat prilejul să fim nemulţumiţi. o posibilă sursă de informaţie în ceea ce priveşte pe inventator. verzi – un verde de culoarea plantelor acvatice – cu gene spălăcite şi cu pleoape mai tot 93 . Din cauza mărului lui Adam. Sarandi Torcin nu se afla acolo. Bunică-mea zicea că atunci când o pisică neagră îţi întretaie drumul înseamnă că ai să ai ghinion în ziua respectivă. deşirat. existenţa unui prieten constituia un atu în mâinile lor. pe care directorul institutului îl calificase drept un original. Bine că de data asta exista un prieten. Bogdan ajungea la institut. Indiferent de ceea ce eventual avea să se întâmple cu Sarandi. fiindcă este prietenul tovarăşului Torcin. Zece minute mai târziu. Presupun că el ar putea şti. — Cine-i tovarăşul Caloianu? — Tot un cercetător al institutului nostru. Gâtul acela sprijinea un cap de dolicocefal. cred că a fost informat tovarăşul Caloianu. — Aş vrea să stau de vorbă cu tovarăşul Caloianu. Bogdan nu era superstiţios. E chiar de mirare că absentează fără să anunţe. Cinci minute mai târziu. Dar dacă este. într-adevăr. Chestia cu pisica era inventată ad hoc şi urmărise de fapt să-i atragă atenţia că era cum nu se poate mai sceptic în ceea ce priveşte reuşita misiunii sale. Caloianu nu practicase niciun fel de sport. — Foarte posibil.— Bine. — Ştiţi de ce lipseşte? — Nu! Nu a anunţat. profesorul Carabogdan. un savant cu o reputaţie europeană. îşi exprimă dorinţa Bogdan. bătrâne! Nu-mi iese din minte pisica neagră… — Care? — Aia care mi-a trecut prin faţă când am ieşit azi dimineaţă din casă. un pic adus de spate. gâtul părea mult prea lung. Tovarăşul Torcin e un original. chiar de la prima vedere. cercetătorul Sandu Caloianu intra în biroul directorului institutului. Interlocutorul lui Bogdan era directorul institutului. Şi nici ieri. proeminent. bolnav. palidă şi lucioasă. ochi de batracian. Bogdan răsuflă oarecum uşurat. cu o frunte pistruiată precum oul de bibilică. că. căruia i-ai fi surla o asemenea explicaţie. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat. se cunoştea. ceea ce nu înseamnă că era chiar atâta cât ar fi trebuit să fie.

spre a se convinge că nu-l vede nimeni. îşi dădu profesorul acordul. Era atât de agitat. pe urmă întrebă: — Vă interesează pe dumneavoastră personal. — Dacă îmi permiteţi. se afla un telefon alb. Caloianu era agitat. Aveţi cumva cunoştinţă de ce n -a mai dat pe la institut? Explicaţia lui Bogdan se părea că. — S-ar putea să fie bolnav. se eschivă Bogdan. într-o oarecare măsură. bineînţeles. şi ajunse la concluzia că nu avea motiv să-l refuze. Caloianu îl cercetă pe Bogdan cu vădită neîncredere. lângă un birou mare. muzicale. avu darul să-l liniştească pe Caloianu.timpul roşii din cauza unei blefarite incurabile. v-aş însoţi. poate că mai afla câte ceva despre Sarandi. vocii sale plăcute. negru. Pe drum. Caloianu se întunecă brusc la faţă. încât nodul lui Adam nu-şi mai găsea astâmpăr. — Am să-l deranjez acasă. — Vă rog să vă grăbiţi! Ieşind din biroul directorului. tovarăşe director? — Pe mine. cercetând coridorul în dreapta şi în stânga. — Eu n-am nimic împotrivă. — Tovarăşe Caloianu. poate datorită felului deschis de a te privi. am uitat să fac prezentările. Pe o măsuţă. Tovarăşul lucrează la Consiliul Securităţii. apăsă pe clanţaunei uşi. — Şi pe dumnealui. şi dacă tovarăşul director îngăduie. Era atât de emoţionat. în primul rând pe mine. aveţi cunoştinţă de ce prietenul dumneavoastră Sarandi Torcin absentează de două zile? întrebă directorul institutului. atâta numai cât să-mi pun haina. Caloianu se apropie şi formă un număr. fiindcă aproape se însenină la faţă. Caloianu îţi devenea simpatie. În ciuda aspectului de loc agreabil. — Ce a făcut Sarandi? — Vroiam să-i cer unele informaţii în legătură cu o anumită persoană. încât mâna în care ţinea receptorul îi tremura. Îşi dezbrăcă din mers halatul. Bogdan se întrebă dacă trebuie să accepte sau nu propunerea. calde. Pe fruntea înaltă broboane mari de transpiraţie 94 . după aceea. — În cazul acesta vă rog să mă iertaţi numai câteva minute. — Da! — Cine este tovarăşul? — Scuza-mă.

numărul 12. Este aici. transpiraţia de pe frunte deveni şi mai abundentă. avea o faţă de gutuie care s-a copt la fereastră. în drum spre locuinţa lui Sarandi. îl intriga şi Caloianu. vino cu el aici. la capătul celălalt al firului. Pe urmă. Avea presentimentul că nici acolo nu-l va găsi pe Sarandi. — Mulţumesc. dar. În sfârşit. iar după alte două minute se afla în maşină alături de Bogdan. Sandule! Îţi mulţumesc foarte mult. Sandule. cineva de la securitate. Mereu zorea şoferul să se grăbească. Auzind apelul şi aşteptând să i se răspundă. — Se pare că nu-i acasă! trebui Bogdan să accepte realitatea. — Nu pentru asta mă caută. Ajunseră după aproape un sfert de oră. Dacă nu. Am vrut să te anunţ. Dar asta numai în cazul că nu mă găseşti acasă. Aşteptând. — Cine stă la adresa unde speraţi că 1 vom putea găsi? 95 . apoi încă o dată. Caloianu părăsea biroul.dădeau iluzia că insul nu se afla într-o încăpere. Un minut mai târziu. telefonic. Ce vrea de la mine? Nu ţi-a spus? — Să-ţi pună unele întrebări în legătură cu o anumită persoană. Bogdan sună prelung. Altfel nu-i spui nimic. aşa se pare! — Nu aveţi idee unde ar putea fi găsit. la etajul cinci. care îl urâţea. Caloianu îşi ştergea într-una fruntea transpirată. atunci aşteaptă-l şi răspunde la întrebările pe care vrea să ţi le pună. Bogdan se întrebă dacă în mod obişnuit cercetătorul transpira atât de abundent sau avea acum un motiv special. cineva ridică receptorul. Din nou în maşină. spune-i să mă caute pe strada I. — Sarandi tu eşti? — Eu. Sarandi. cercetătorul făcea impresia că se îmbolnăvise subit. fără să fie văzut de cineva. Bogdan era întunecat. în schimb. Caloianu îl auzi pe Sarandi râzând sarcastic. Dacă nu mă găseşti. tovarăşe Caloianu? — Ba da! Şi îi dădu adresa pe care i-o comunicase. — Am înţeles. — Aici Sandu. Sarandi. Într-un sfert de oră voi fi acolo cu el. bagă de seamă. Ochii lui priveau drept înainte cu un fel de disperare mută. Cătălin. cu o batistă care mirosea puternic a lavandă ambrată. Văzând că nimeni nu vine săi deschidă. numai în cazul că nu mă găseşti. Dacă ai vreun motiv şi nu vrei să dai ochii cu el. Nu mai transpira. în garsoniera ocupată de Marina Vazara. De când se urcaseră pentru a doua oară în maşină. Ascultă. pleacă de acasă. ci că umbla prin ploaie. Sarandi. Bogdan mai sună o data. iar pe tine te rog să uiţi şi adresa şi numărul. — Da. la institut.

deşi ar fi dat orice să izbutească. în speranţa că va putea împiedica să se întâmple inevitabilul. dinăuntru. dureroasă ca o despărţire. că nu-l lasă să se gândească. Dar mai puternică decât orice era acea sfâşiere sufletească. Nimic nu înţelegea. Dar. mai exact. bineînţeles. Nerăbdător. în gând. Auzind paşii îndepărtându-se. Caloianu o lua înaintea lui Bogdan şi apăsă pe butonul soneriei. îl blestemăpe ofiţer că pune întrebări. Urcară cu liftul până la etajul cinci. şi să bată în uşă cu pumnii. şi avea iluzia că o aude sunând. 96 . chinuit de acea sfâşiere sufletească. Parcă un fel de milă profundă faţă de Sarandi. care nu se putea hotărî dacă trebuia să deschidă sau nu. totul i se părea încâlcit. — O cunoaşteţi? — N-am văzut-o în viaţa mea. de existenţa căreia aflase abia de puţină vreme. De ce îl căuta Securitatea pe Sarandi. Caloianu nu mai avu nicio îndoială că urma să se întâmple ceva cumplit şi ireparabil. chiar de la Sarandi. cu picioarele. Nimic. — Când v-a spus? — Mai de mult! minţi şi. deşi făcea eforturi disperate. — Nu! — Şi ce vă face să credeţi că-l vom găsi acolo? Caloianu căută cu disperare un răspuns plauzibil şi. şi abia acum înţelesese şi el că cineva se afla de partea cealaltă a uşii. nu i-ar fi dat adresa acelei Marina Vazara. şi ce motiv avea Sarandi să se teamă de ea? Dar oare se temea cu adevărat? Dacă într-adevăr s-ar fi temut. Şi. — Deschideţi şi veţi afla! răspunse ofiţerul. misterioasa Marina. — Nu? întrebă Bogdan cu neîncredere. ca un ghem de lână după ce s-a jucat cu el o pisică. nici el nu ştia de ce. Cineva care nu ştia. îl găsi: — Sarandi mi-a spus să-l caut la adresa aceea. Inima îi bătea să se spargă. Totul i se părea ca un coşmar. din cauza stopurilor. absurd ca un coşmar. dacă vreodată se va întâmpla să am nevoie urgentă de el şi să nu fie de găsit acasă. ca o tobă dogită: bum!… bum!… bum!… Îi venea să plângă. nimic nu înţelegea. până la vamă. — Cine sunteţi? întrebă o voce de femeie şi Caloianu înţelese că aceea care întrebase era Marina. abia după aproape douăzeci de minute.Caloianu se aruncă furios cu umărul în uşă. chinuit de acest gând. — Deschideţi! îl auzi somând pe ofiţerul securist. În schimb. Ajunseră. uşa nu cedă.— Marina Vazara. puţin păsându-i ce părere îşi va face securistul despre el.

dintr-odată nu mai este îngrijorat de soarta prietenului său Sarandi. — L-ai văzut. va găsi două cadavre: al lui Sarandi şi al Marinei. cercetătorul ştiinţific era căutat la institutul unde lucra şi pretutindeni. fiindcă cercetările trebuiau acum îndreptate 97 . Caloianu. spartă şi când el putu pătrunde în apartament. băgă de seamă că se află numai cu portarul. Să vină şi cu ceva instrumente ca să putem sparge uşa. care spera că totul nu era încă pierdut şi că victima putea fi salvată. Izbucni în plâns. cu ochii dumitale. numai lucru curat nu putea fi cu Sandu Caloianu. Câteva minute mai târziu. implorând să i se deschidă. Categoric. — Repede. pentru a treia oară prea târziu. Portarul veni singur. Cazul se complicase. în sfârşit. cobora scările asemenea unui om beat. duceţi-vă! Caloianu plecă după portar. fără însă să poată fi descoperit. Nici prin minte nu-i dădea că. un ciocan şi o rangă de fier. şi maiorului Mănăilă îi era teamă că. Şi abia când se convinse că ajunsese prea târzi u. plecând? — Dacă vă spun! — E nebun! murmură pentru sine Bogdan. sprijinindu-se cu amândouă mâinile de balustradă. singura plauzibilă. tovarăşe. când uşa fu. — Unde-i tovarăşul care te-a anunţat? — A plecat. Nebun? În niciun caz! Atunci? Dar dacă fugise? Da. nu-lvor mai găsi în viaţă. Bogdan sună la apartamentul vecin. — Pot să telefonez de la telefonul dumneavoastră? S-a întâmplat ceva în apartamentul douăzeci. într-un mod neaşteptat. dar în clipa următoare avu îndoieli serioase că aceasta ar putea fi adevărata explicaţie. începu să strige: — Sarandi!… Sarandi!… Sarandi!… Bogdan îi readuse la realitate: — Duceţi-vă după portar sau după administrator. şi trebuie să anunţ… miliţia. parcă. care izbucnise în plâns în clipa în care auzise împuşcătura. dispare. pentru a evita să i se pună unele întrebări la care nu era în interesul său să răspundă? Nu cumva era implicat şi Caloianu? Era o explicaţie.răzbi până la ei zgomotul unei împuşcături. trimis după portar nu se mai întoarce. Dispăruse. ca o muiere proastă şi. atunci când aveau să -i dea de urmă. în primul rând. Aducea cu el o daltă. două minute mai târziu. dintr-odată nu-i mai interesează ce se întâmplase în garsonieră. el. repede! îl îndemnă Bogdan. Caloianu. care bătuse cu pumnii în uşă. bătând cu pumnii în uşă. dintr -odată.Îi deschise o bătrână. dacă fugise intenţionat. El. Haide.

mă veţi întreba ce legătură există între acest împărat şi răposatul nostru coleg Sarandi Torcin… 98 . Ulterior. o afirmau toţi acei care îl cunoscuseră. adică de „excentricul‖ expeditor al celor trei plicuri aducătoare de moarte – ci în cunoaşterea nu mai puţin ciudatului ins care fusese Sarandi Torcin. considerând-o intuiţie. pretindeau că se născuse într-o zodie favorabilă şi că succesul şi faima pe care izbutise să şi le câştige se datorau unei şans e extraordinare. alţii. cea de a treia pistă era Sandu Caloianu. În fine. fata în garsoniera căreia fusese descoperit. şi o transcrisese în carnetul său de lucru. Iată părerea unuia dintre colegi: — Se spunea că împăratul bizantin Constantin Copronimul a fost foarte norocos cât timp a împărăţit. Fata aceea era o foarte bună electronistă – aceasta era părerea celor care conduceau institutul – dar cam neajutorată în ceea ce priveşte domeniul psihologiei. de sinucidere. cercetările de laborator infirmară ipoteza. aproape tot atât de importantă. îşi pusese şi ea capăt zilelor. Dar şi aici se impune o anumită precizare. Una. Dar dacă faptele chiar aşa se întâmplaseră. ceea ce făcea ca misterul să devină şi mai de nepătruns). mai curând. A doua. pista Marina Vazara. şi nici măcar moartea violentă nu fusese în stare să urâţească acel chip frumos. după expresia lui Bogdan „ca o muiere isterică‖. ci. pista Sarandi Torcin. Rezultatele pozitive nu constau în puncte de reper. mort. Sarandi. explorate mai multe piste. Totuşi maiorul Mihăilă reţinuse observaţia cercetătoarei. Unii îl considerau un geniu. nu aveau nicio dovadă. Desigur. Maiorul încercase să afle de la ea de ce considera tragică frumuseţea lui Sarandi. Cercetările desfăşurate în toate cele trei direcţii se soldară cu rezultate vrednice de luat în seamă numai în ceea ce priveşte pista Sarandi. prietenul lui Sarandi. după părerea unei colege de la institut de o „tragică frumuseţe‖. Sarandi Torcin fusese un bărbat frumos. dispărut la numai câteva minute după ce acesta din urmă se manifestase într-un mod ciudat. mai exact.în mai multe direcţii. În niciun caz nu poate fi vorba de o crimă. şi cea mai importantă. fără a-i contesta anumite însuşiri puţin obişnuite. dar nu izbuti. o demonstrau toate fotografiile. se emisese ipoteza crimei: Sarandi fusese omorât de Marina. (După primele cercetări. Părerile celor care lucraseră cu Sarandi erau împărţite. care să grăbească elucidarea cazului – respectiv care să-i apropie de „marele mister‖. subliniind-o cu două linii groase. care după aceea.

aveau totuşi destulă prestanţă ca să impresioneze trecătorii matinali. celebru. Deşi scrisă la un înalt nivel ştiinţific. doi ani mai târziu făcu să apară o lucrare. tras de doi cai roibi care. şi care nici măcar nu visase că se va mai ivi ocazia să -şi dovedească îndemânarea. în ceea ce îl priveşte pe Sarandi. Sarandi realiză o fantezie a sa. pe la începutul lunii septembrie. — Bineînţeles. ale cărei concluzii erau cum nu se poate mai pesimiste în ceea ce priveşte viitorul omenirii. Contemporanii lui Constantin Copronimul erau convinşi că norocul împăratului se datora faptului că. n-aţi avea această curiozitate? întrebă Bogdan. despre poluarea aerului. obligându-se să-i procure materiale necesare. Împreună cu cei doi fii ai săi. Bătrânul care pe vremuri ucenicise la un caretaş. contribuţia lui personală fiind esenţială. Ei bine. Unii nu se sfiiseră să declare că ar fi meritat premiul în întregime. Sarandi cumpărase doi cai de la o fermă de stat. drept un „original plin de fantezie‖: Descoperi un caretaş de pe vremuri – un bătrân de şaptezeci de ani – căruia îi comandă.— Dumneavoastră dacă aţi fi în locul meu. a spurcat apa sfinţită. în cazul în care nu aveau să fie luate măsuri de profilaxie pe plan internaţional. şi tocmise ca vizitiu un ţigan bătrân. în timp ce era scufundat în cristelniţă pentru a primi botezul. acceptă propunerea cu entuziasm. deoarece el era acela cu care cercetătorul stătea de vorbă. Între timp. în şase luni.). fost căruţaş pe un camion ce transporta lemne de la un depozit de combustibil acasă la clienţi. Cu suma pe care o primi ca drept de autor. De aici şi porecla de copronimul3. riguros ştiinţifică. cel puţin într-o anumită lume. cupeul. spurcase apa sfinţită. fecale în limba greacă (n. 3 Copros. (La vârsta de douăzeci şi şase de ani făcuse parte din colectivul care primea premiul de stat pentru o lucrare de specialitate. Şi iată că într-o dimineaţă. când a fost botezat. scăpându-se pe el.) Deşi nu avea nicio legătură cu specialitatea sa. lucrarea avu un mare succes de librărie fapt care obligă editura să publice trei ediţii consecutive.a. îşi făcu apariţia pe străzile din centrul Capitalei un cupeu de toată frumuseţea. construiră. chiar dacă nu erau dintre cei mai de soi. eu cred că şansa pe care a avut-o în viaţă se datoreşte faptului că şi el. 99 . Prin „şansă extraordinară‖ invidiosul său coleg de la institut înţelegea succesele pe care Sarandi le repurtase în ultimii zece ani. care avu darul să -l consacre. un cupeu. tâmplari de mobilă fină la o cooperativă. nou nouţ. De aceea mă grăbesc să vă explic.

prefăcându-se că nu observă privirile celorlalţi clienţi. care încă nu începuseră lucrul. iar altele vag ironice. atât de neobişnuit pe străzile din inima Capitalei – Sarandi avusese grijă să smulgă autorizaţia respectivă – produse în aşa măsură senzaţie. să-l plimbe pe şoseaua Kiseleff. uneori până la aeroport. care ţinea mult la profesor. avea să ruleze pe unul dintre ecranele Capitalei. ci numai înainte. se afla ţiganul Iordache. ci din motive de „igienă socială‖. Capriciul acesta îi consolida faima de original. la ora când soarele nu mai dogoreşte. într-un frumos caftan de catifea albastră. şi care era cel mai în măsură să-şi dea seama de consecinţele catastrofale pe care le poate avea otrăvirea în continuare a atmosferei. pe care acesta le ascultă respectuos şi cu şapca în mână. într-unele după-amieze. care îi reproşă că excentricităţile de asemenea natură nu cadrează cu un om de ştiinţă. Sarandi. Timp de aproape doi ani de zile. mai devreme sau mai târziu. maro. pentru prima dată. dar totodată provocă nemulţumirea conducătorului institutului. Nu mai puţinăsenzaţie făcu anacronicul vehicul şi atunci când. Explicaţia nu-l mulţumi pe profesor. care scrisese o carte despre poluarea aerului. Sarandi cobora. mândri parcă de hamurile lor noi. înaintând în trapul mărunt al celor doi roibi. cupeul continuă să-l ducă la institut. dar de mătase. mai exact după-amiezile. În zilele următoare. cupeul era văzut pe şoseaua Kiseleff. pe urmă se întorceau acasă. încercă să-i explice că nu-şi procurase cupeul pentru a fi cu orice preţ original.îl văzură pe Sarandi coborând. până 100 . Iordache îl opri în faţa institutului şi când ceilalţi cercetători. strălucind ca cizmele unui sublocotenent de cavalerie de pe vremuri. bea o sticlă de bere. altele intrigate.Pe capră. atât de mândru şi atât de ţeapăn. se simţea obligat să fie consecvent cu propriile sale păreri şi să nu cumpere un automobil. Cupeul oprea la „Bufet‖. întru totul asemănătoare cu ale muscalilor de pe vremuri. totuşi dumneata eşti un om de ştiinţă şi nu ai dreptul să priveşti înapoi. încins la mijloc cu o eşarfă din aceeaşi culoare. Vehiculul acesta. El. convinşi fiind că asistau la turnarea unui cadru dintr-un film care. să-l aducă acasă şi. încât trecătorii se opreau în loc căutând cu privirea operatorul. care vrea să creeze în domeniul respectiv. se urca din nou în cupeu. Mustrarea profesorului nu-l făcu să renunţe la cupeu. unele foarte surprinse. de copitele lor date cu catran. care îi replicase cu un ton atât de glacial încât Sarandi se întristă: — Tovarăşe Torcin. încât aproape că nimeni nu-i observă destul de pronunţata gârboveală a umerilor. Iordache îl ducea pâ nă la „Casa Scânteii‖. Dând instrucţiuni vizitiului. După ce golea sticla de bere.

fuseseră cele mai frumoase zile din viaţa sa. în fine. atunci când i-a cerut să i-l dăruiască ei. pe baza planurilor sale proprii. elevul. aprecie realizarea ca remarcabilă şi fu de-a dreptul măgulit când Sarandi îi mărturisi că noua sa invenţie era răspunsul pe care el. cupeul nu mai fu văzut pe străzile Capitalei. era primul automobil construit în ţară care nu folosea un motor cu explozie. până la vârsta de treizeci şi şase de am. Sarandi refuză. şi când în străinătate continuau să se facă diverse încercări. ca să-şi facă din el un halat de casă. o mare uzină de automobile se oferi să-i cumpere brevetul. Caroseria fusese a unui „Topolino―. Fu vândut studioului de filme. „Tovarăşe profesor. pe străzile Bucureştiului începuse să circule un miniautomobil silenţios. că cele optsprezece luni cât slujise ca vizitiu al „lui domnu’ Sarandi‖. Sarandi avea brevetate şapte invenţii şi publicase câteva lucrări ştiinţifice valoroase. maşinuţa mea este replica anacronicului cupeu‖. iar caii unui camionagiu. Pe urmă.apreciate favorabil în cercurile ştiinţifice din străinătate. presăra altă levănţică şi. ceva mai mare decât o broască ţestoasă.la „Casa Scânteii‖ sau până la aeroport. Iordache primi în dar caftanul şi şapca. îl scutura. când încă nu aveam în ţară o uzină de automobile.) Aceste succese îl determinaseră pe invidiosul său coleg de institut să insinueze că ele se datorau unor şanse extraordinare. până când moartea avea să-ladune de pe pământ. cu o convingere deplină. îl încuia din nou în ladă. în fiecare primăvară şi toamnă îl scotea de acolo. Şi de fiecare dată când oficia acest ceremonial – aşa simţea el – îşi spunea. şi numai puţin a lipsit ca nora ţiganului să primească o chelfăneală zdravănă. dat la fier vechi şi recuperat de acolo. Maşinuţa. Motorul era însă nou. construirea unei staţii pilot unde să se experimenteze un motor pentru un automobil electric perfecţionat. din acest punct de vedere. Care avea să producă o senzaţie şi mai mare decât ceremoniosul cupeu. foarte bine pus la punct. îl peria. mai exact prototipul unui automobil electric. Profesorul îl felicită. asemuindu-l. Într-o vreme. într-o zi. propunând forurilor de stat interesate. Sarandi a apărut pe străzile Capitalei cu o maşina. ci unul electric. la scurtă vreme după aceea. Pe 101 . inventat în întregime de Sarandi. mai exact. (De altfel. presărase peste el levănţică – şi câţiva ani după aceea. îl dădea profesorului la mustrarea pe care i o făcuse: că un om de ştiinţă nu trebuie să privească decât înainte. cu împăratul bizantin Constantin Copronimul. La scurtă vreme după ce n-a mai avut cupeul. Iordache păstră caftanul într-o ladă – ca să nu-l mănânce moliile. Sarandi îşi brevetă invenţia şi.

Cam aceleaşi întrebări fuseseră puse şi colegilor lui Sarandi. cu toţii încheiau cam aşa:„Dacă vreţi să aflaţi ceva mai mult despre Sarandi Torcin. înăuntrul lui. solicitat să-şi dea părerea despre subalternul său. Deşi îşi desfăşoară activitatea în institutul nostru de zece ani deci am putea spune că această îi e specialitatea – aflaţi că din cele şapte invenţii numai două sunt din domeniul în care. acea curiozitate ce-l face să se depăşească. întrebaţi-l pe colegul Caloianu. — Incontestabil. — Dar despre omul Torcin ce-mi puteţi spune. Un original. caută mereu. nu trebuie să ignoraţi faptul că sunt directorul unui institut ştiinţific şi că toţi colaboratorii mei sunt. Lucrările lui teoretice sunt din domenii variate. ca un făcut. nu am avut nici timp să mă intereseze. Cred că răspunsul nu vă mulţumeşte. Pe el îl interesează prea multe lucruri deodată. s-a specializat. pentru toată lumea. convinşi fiind că îl cunosc foarte bine. Restul nu m-a mai interesat. — Cum. colegul lor. El a fost 102 . niciunul dintre ei n-a fost în stare să furnizeze informaţii mulţumitoare. Poate mai exact spus. neastâmpărul nu e o însuşire a omului de ştiinţă? vru să ştie maiorul Mănăilă. să nu-i fie suficiente succesele obţinute la un moment dat. Dar ce fel era în realitate. cu toţii savanţi. Cei mai mulţi păreau chiar sincer uimiţi că nu -şi puseseră până atunci o asemenea întrebare Pur şi simplu nu le dăduse prin minte. l-am apreciat ca un colaborator valoros. că nu ştiau nimic despre el. după ce scotea halatul de pe el şi ieşea pe poarta institutului. din punct de vedere profesional. Numai că un adevărat om de ştiinţă optează pentru un anumit domeniu şi. cu alte cuvinte. dacă îmi este îngăduit să folosesc acest termen. declarase următoarele: — Torcin? O minte iscoditoare şi cu intuiţii extraordinare.de altă parte. directorul institutului. nu i-am considerat decât… „flotant‖. Neastâmpărul lui Torcin la care mă refeream este de altă natură. tovarăşe profesor? — Foarte puţin! Viaţa lui particulară îmi este necunoscută. dar aceasta este realitatea. E însă prea neastâmpărat pentru a deveni un veritabil om de ştiinţă. Din păcate. încă nu s-a fixat. descopereau abia acum. de asemenea şi invenţiile sale. Sarandi? Da. în ciuda vechimii. un om de ştiinţă se caracterizează şi printr -un fel de neastâmpăr care. oameni de ştiinţă care năzuiesc să devină. care purta discuţia cu profesorul. pentru o anumită specialitate. în ultimă instanţă înseamnă curiozitate. nimeni nu avea habar. şi numai datorită întrebării ofiţerului. iar în ceea ce priveşte comportamentul său în cadrul institutului nu am mare lucru a vă spune. la rândul lor. Vă pot însă informa că. Din acest motiv. Şi. De altfel. da.

Testamentul mai preciza că Alexandru Caloianu moştenea şi plicurile însemnate cu literele A. un motiv serios de suspiciune. în prezenţa unui notar. scris de mâna lui Sarandi şi autentificat de către un notariat de stat. punând şi răspunzându-ţi singur. mă băiete. testamentul fu desfăcut şi supus lecturii. nu fac decât să aplic metoda ta de a pune problema. Ducule! De fapt. Nu fi deci intolerant. Sandu Caloianu devenea totodată beneficiarul tuturor sumelor ce ar rezulta ca drept de autor în eventualitatea unor ediţii viitoare a lucrărilor apărute. crezi că Sandu Caloianu a suferit un şoc? — Ce-ţi veni. Dar surpriza deveni şi mai mare când. Totuşi Sandu Caloianu în loc să se grăbească să intre în posesia moştenirii. N -o abordezi niciodată direct şi frontal. sau cerându-mi să răspund la toate întrebările posibile.C. să formulezi pe aceea care ţi se pare ţie cea mai adevărată. plicuri de format mare. Între timp. după ce le-ai trecut în revistă. Sarandi lăsa ca legatar universal. Trecuseră patruzeci şi opt de ore fără ca oamenii maiorului Mănăilă să-i dea de urmă. de la început. — Adică? — Păi. pe „unicul şi nepreţuitul meu prieten Alexandru Caloianu‖. Dar Caloianu nu era de găsit. precum şi a oricăror alte onorarii. în prezenţa a doi martori. Surpriză. Mă gândesc. — Bătrâne. desigur. Se va deschide numai de către Sandu Caloianu‖. ca un bărbat să-şi facă testamentul la vârsta de treizeci şi şase de ani. — Dă-i drumul! Te ascult — Va să zică nu crezi că a suferit un şoc? — Şi de ce ar fi suferit? — Din cauza împuşcăturii pe care a auzit-o în timp ce aşteptam la uşa Marinei să ni se deschidă. da! Tu eşti adeptul tacticii de învăluire a problemei. deoarece nu se prea obişnuieşte. se dăduse la fund. pentru ca.prieten cu Sarandi. şi chiar prieten bun‖. O iei pe departe. Surpriza n -a fost de loc mică atunci când se descoperi un testament. să pui o asemenea întrebare? se supără pe el maiorul Mănăilă. sigilate cu ceară roşie şi purtând menţiunea: „Confidenţial. iar după ce luă cunoştinţă de conţinutul testamentului deveni şi mai suspicios. Pentru căpitanul Bogdan Tudoraşcu. îi fusese percheziţionată locuinţa. dispariţia lui Caloianu constituise. — Nu te aprinde. B şi C.E. dispăruse de douăzeci şi patru de ore. şi lasă-mă şi pe mine să procedez la fel. poate că atunci când a auzit 103 . indiferent de natura şi provenienţa lor. Moştenirea consta în suma de o sută de mii de lei depusă la C.

n-ar putea fi aceasta o explicaţie? — Ar putea fi. a procedat exact pe dos. măi băiete. Te-ai mărginit să faci o simplă afirmaţie. Drepturile de autor şi invenţiile sale justifică depunerea a o sută de mii 104 . de ce a bătut cu pumnii în uşă. ce i se întâmplase prietenului său. Pe noi ne interesează Sarandi. — Atunci. fericitul moştenitor. Caloianu. Faptul că el. ca în sfârşit să se convingă dacă prietenul său mai trăieşte.împuşcătura şi-a închipuit că Marina şi-a ucis prietenul. dacă nu-i asta. ne interesează în continuare. — Caut-o! — Aş înclina să cred că dinadins a întins-o… — De ce? — Fiindcă în povestea asta e vârât până peste urechi. cât timp a fost în viaţă. deşi la ora actuală dă bineţe lui Dumnezeu. Altfel. ca o posibilă ipoteză. — Aşa!? — Nu prea eşti convins. aşa. preciză maiorul. ar fi trebuit să revină împreună cu portarul. — Tu ar fi trebuit să mă convingi. măi băiete. — Mai departe: Contul la C. categorie. dacă era atât de nerăbdător să vadă ce se întâmplase în locuinţa fetei aceleia… — Ce i se întâmplase prietenului său. fuge. Avem vreun motiv să punem la îndoială afirmaţia lor? — Nu! — Ei bine. care. ar putea să însemne că împuşcătura aceea i-a produs un şoc şi. şi încă bun prieten. inclusiv aceea de spionaj? — Desigur. în loc să alerge sus. să căutăm altă explicaţie. a făcut. pleacă.E. chiar suntem obligaţi s-o facem. şi-a pus şi ea capăt zilelor? Nu! Asta e treabamiliţiei. că dumnealui. de ce a izbucnit imediat în plâns. — Exact. Ce zici. dar n-ai făcut-o. — Nu se subînţelege de loc. al lui Sarandi nu este exagerat. implorând-o să-i deschidă? În mod normal.C. era la curent cu toate preocupările bunului său prieten. şi oleacă de spionaj. printre picături. Şi nu-i suficient. dar nu este. — Păi eu credeam că demonstraţia se subînţelege. Caloianu i-a fost prieten. ca ipoteză. că singurul prieten al lui Sarandi a fost Caloianu. la scurtă vreme după aceea. nu? — I-a fost! — Toţi colegii lui Sarandi au declarat. dacă i-a fost prieten. fiindcă răposatul. — Pe noi de ce ne interesează Sarandi? Fiindcă s-a sinucis în garsoniera unei fâţe. Ea se ocupă de asemenea drame sentimentale. de ce n-am accepta. bătrâne.

Ce a făcut atunci cu atâţia bani? Nu cumva i-a dat altcuiva.C. Trădarea lui Sarandi este de dată recentă. înseamnă că şi suma de patruzeci de mii de lei a intrat de puţină vreme în buzunarul lui Sarandi. pentru microfilmul unor documente secrete. Asta pe de o parte. că Sarandi a primit ca plată. Din acest punct de vedere. Totuşi. sunt tare ispitit să cred că aşa s-au petrecut lucrurile. Ori dacă aşa se prezintă lucrurile. Totuşi. să zicem aceluia care l-a ajutat să fotografieze documentele secrete ale institutului? — Adică lui Caloianu? — Şi de ce nu? Nu crezi că o asemenea ipoteză ar explica dispariţia lui Caloianu? Maiorul ridică din umeri. noi ştim. Asta este părerea mea.de lei în decurs de zece ani. când ai invenţii şi cărţi care îţi aduc alte venituri. înseamnă că a încasat patruzeci de mii de lei. ai în sertar şi alte proiecte. — Şi că prietenia dintre ei n-a fost decât un pretext. vreau-nu-vreau trebuie să mă întreb: Ce a făcut Sarandi cu banii? Ultima depunere la C. Problema este: Când i-a primit? Acum un an? În urmă cu şase luni? Sau foarte recent? — Mai curând ar trebui să te întrebi când a trădat? — Exact! Când a trădat? Recent sau mai de mult? A trădat mai demult. nici la locuinţa lui şi nici la Marina. Ducule. datorită voitei indiscreţii a „Excentricului‖. — Îmi pare bine că punctele noastre de vedere coincid. iar Sherlock Holmes-ul nostru excentric abia în urmă cu trei zile s-a hotărât să ne pună la curent cu trădarea lui Sarandi? — Mai greu de presupus. când. – zece mii – a fost înregistrată în urmă cu şase luni. suma de patruzeci de mii de lei. ca preţ al trădării sale. mi-e greu să cred că cineva începe să practice o asemenea meserie periculoasă din nevoia de bani. dacă trădarea este de dată recentă. Deci. după tine. — Atunci de ce? De amorul artei? — Nu ştiu. relaţiile adevărate fiind cele de complicitate? — Bătrâne. ezitând să se pronunţe. Pe de alta.E. cei patruzeci de mii de lei nu s-au găsit nici asupra sa. măi băiete. Dar în cazul acesta. — Va să zică. nimic suspect. în fine. nu ştiu! Logic vorbind. nu pot accepta ideea că Sarandi a început să facă spionaj din nevoia de bani.C.E. o întrebare se impune cu necesitate: Ce l-a determinat pe Sarandi să facă spionaj?Nevoia de bani? Când ai o sută de mii de lei la C. 105 . dat fiind faptul că în aceşti ani veniturile sale au fost mult mai mari. cei doi au lucrat mână în mână? — Aşa cred.. dacă dăm crezare „Excentricului‖.

Înţelegi? În niciun caz! — Atunci de ce a dispărut? — Nu ştiu! Vom vedea. dar. şi acum aştepta să i se deschidă. Veni să-i deschidă Peristena Caloianu. Chiar dacă numai cu atâta s-ar fi soldat întrevederea şi tot ar fi însemnat un câştig. Cum însă problema era mult mai complicată. — Atunci. după părerea lui. Dumneavoastră cine sunteţi? Peristena constitui pentru el o surpriză. O locuinţă trădează.— În cazul acosta cum îţi explici moştenirea? Bogdan făcu ochii mari. vor izbuti oamenii noştri să dea de urma lui. fiindcă au lucrat mână în mână. L-a lăsat pe el legatar universal. şi nici nu-i laşi o moştenire de o sută de mii de lei. mi-e greu să accept ipoteza complicităţii. în special a stăpânei casei. căci. dacă vrei. chiar şi sub această formă. o să apară el sau. — Eu sunt. până la urmă. De acelea întrebă: — Aici locuieşte familia Caloianu? — Da. Caloianu nu ne dezvăluia pista Marina. — Păi bine. cele trei plicuri asta conţin. plus planurile unor invenţii. se hotărâse să se ducă el la ea. Nu-şi făcea iluzii că va afla de la ea locul unde eventual se ascundea Sandu Caloianu. până la urmă. E. Dacă mai trăieşte. Ducule. după toate probabilităţile. — Un complice e un complice. fiindcă e greu de presupus că e chiar singur pe lume. în cel mai rău caz. care eventual l-ar putea ajuta să-şi facă o idee mai exactă despre adevăratele relaţii dintre Sandu Caloianu şi Sarandi Torcin. din proprie iniţiativă sau în urma manevrelor lui. În primele clipe. Maiorul Radu Mănăilă sunase de două ori lasonerie. tocmai aceasta dovedeşte că am dreptate. Dacă ar fi fost aşa. Şi-ar fi găsit o rudă. Iniţial voise s-o convoace la sediu. în primul rând. rectific: înseamnă că între ei au existat. Ori el tocmai cu soţia lui Caloianu vroia să stea de vorbă. aici. Nu trebui să aştepte mult. psihologia locatarilor. într-un fel. Cu cine doriţi să vorbiţi? — Cu doamna Caloianu. Nu faci un testament în favoarea unui complice. un tovarăş de drum. şi abia în al doilea rând de complicitate. spera că Peristena Caloianu va comite unele indiscreţii. relaţii de prietenie. — Măi băiete. (Mai târziu avea să spună că 106 . maiorul crezu că greşise apartamentul. nu venea decât să întărească ipoteza sa. Nu-i venea să creadă că maiorul consideră contraargument un fapt care.

dar mai ales a pieptănăturii: linsă. şi cu toate acestea Peristena purta o rochie neagră. nervoase. ca de ftizică. Era abia luna septembrie. — Nu presupun nimic rău. cu cărare la mijloc. şi maiorul se miră încă o dată cât de muzicală îi era vocea. — Vai. negre. pe deasupra. Maiorul Mănăilă se prezentă. domnule! îl invită Peristena să vorbească. de mistică. iar în al doilea. contrastând discordant cu mobila. o măsuţă şi două scaune în formă de X. Nas subţire. şi nici pe acasă. De trei zile. parcă un pic prea îngustă din cauza părului tot atât de negru. respectiv în camera de lucru a soţului ei. de un roşu aproape vânăt. — V-am deranjat în legătură cu soţul dumneavoastră. ca ale unei gazele. de schivnică. ea păru întrucâtva surprinsă. În primul rând. mai ales el. Presupuneţi cumva că i s -a putut întâmpla doctorului ceva asemănător? Maiorul nu răspunse imediat. Sprâncene stufoase. feciorelnici. buze subţiri. soţul dumneavoastră n-a mai dat pe la institut. Biroul şi biblioteca florentine. nu mai exista nimic altceva. adânci. e drept fără mâneci. cu lustra şi aplicele de asemenea în stil florentin — Vă ascult.a constituit o decepţie. când. pe urmă îl invită în casă. frumos arcuite. trupul. bărbia ca a Sfintei Paraschiva dintr-o icoană adusă de la muntele Athos. Şi nu răspunse din două motive. Slabă şi palidă.între timp aţi primit ceva veşti de la el. conchise că Peristena avea un mod original de a se exprima. De icoană bizantină. fiindcă era surprins auzind pe Peristena că îl numeşte pe soţul ei doctorul – după titlul său universitar: doctor în ştiinţe matematice –. te gândeşti imediat că insul respectiv a fost omorât.picturi pe pereţi. şi care era şi acum în măsura în care un trup ce se doreşte spiritualizat mai poate fi frumos. de femeie exaltată. Şi fiindcă. afară încă foarte cald. de parcă se încăpăţânau să amintească frumuseţea care fusese cândva a întregului trup. Trupul slab. Dar ce fel de frumuseţe!… De schivnică. M -am gândit că.) În niciun caz nu era urâtă. şi lungă numai până la genunchi. Ochi imenşi. poate. mai exact de treizeci şi şase de ore. poate. cum puteţi folosi un termen atât de oribil? Dispărut e un cuvânt macabru. cu nări fine. după ştiinţa sa. Când afli că cineva a dispărut. A dispărut de câteva zile. Sau. foarte moderne. ca o fecioară ce-şi mortifică trupul. contrastând izbitor cu albul frunţii. ca să se întrebe ce anume „asemănător― cu moartea ar putea să existe. excepţie făcând sânii. mai este îmbrăcat şi în negru. noi am fost informaţi greşit? 107 . obraji supţi.

niciun pic de nelinişte în voce. — Nu ştiu unde se află. Şi părea sinceră. Din punctul lui de vedere. — Înseamnă că nu pentru prima dată se întâmplă ca soţul dumneavoastră să absenteze de acasă mai multe zile. bineînţeles. ironia era evidentă.— Nu! N-aţi fost informaţi greşit. observă maiorul cu seriozitate. Aş putea să cunosc şi eu motivul? — Doctorul s-a retras pe undeva să se reculeagă. — Sunteţi surprins! Zău că nu înţeleg de ce. parcă nevenindu-i să creadă că a auzit bine. se deranjase numai pentru atâta lucru. doamnă. trebuie să fiţi de acord că atunci când îţi moare un prieten simţi nevoia unei reculegeri. poate mai curând nedumerire. Şi ce-i cu asta? Vorbea degajat. domnule maior. — Ştiţi. — Dacă înţeleg bine. Doctorul a primit o grea lovitură. Ochii exprimau parcă uimire. Doctorul n-a mai dat pe acasă de trei zile. — Dacă lucrul acesta vă miră. Înţelegeţi? Un prieten adevărat! Apoi. — Greşiţi! — V-a anunţat în prealabil? — Nu! — Şi totuşi nu sunteţi neliniştită? — Nu! — În cazul acesta înseamnă că ştiţi unde se află. deşi. — Importă mai puţin dacă s-a sinucis sau a fost omorât. Cel mai bun prieten al lui. — Să se reculeagă? repetă maiorul. şi că acolo nu i se poate întâmpla nimic neplăcut. doamnă. era calmă. de fapt singurul lui prieten. Nu-i aşa? — Înseamnă că lovitura a fost foarte puternică pentru soţul dumneavoastră devreme ce nici după trei zile nu şi -a putut reveni. revenind la doctor. maiorul. a fost omorât… — S-a sinucis. că el. Desigur că pe dumneavoastră vă interesează în mod deosebit cauza adevărată a morţii prietenului Sarandi. Dar. dar ştiu pentru ce lipseşte. fără niciun fol de tranziţie: Spuneţi că Sarandi s-a sinucis? — Da! 108 . înseamnă că nu aveţi un prieten adevărat. ca intenţie cel puţin. Pentru dumneavoastră e cu totul altceva. trebuie să trag concluzia că nu sunteţi de loc neliniştită… — Nu sunt.

— La ce fel de consecinţe vă referiţi? — Bine. anumite interese. — Dacă numai anumite sinucideri vă interesează. nu vă va spune nimic. situate mai presus decât prietenia. domnule maior! Părerea dumneavoastră. nu cred că aveţi dovezi împotriva lui Sarandi. Trageţi nădejdea căcele ce veţi afla de la el să confirme. De aceea v-am spus mai adineauri că sunt sceptică. cu toată convingerea. doamnă. ca să putem înţelege ce anume l-a determinat pe Sarandi Torcin să-şi pună capăt zilelor. fiindcă altfel n -aţi fi atât de nerăbdător să staţi de vorbă cu doctorul. cel puţin după ştiinţa mea. — Sceptică? Nu văd legătura. Sunt însă sigură că el. există. Poate că aţi ajuns la concluzia că tocmai din acest motiv s-a sinucis. dacă o să-mi permit să observ că.— Şi vreţi să staţi de vorbă cu doctorul în legătură cu această sinucidere? — M-am gândit că soţul dumneavoastră ne-ar putea da o mână de ajutor. ipoteza vinovăţiei lui Sarandi. că acesta a călcat alăturea cu drumul. cele de stat. doctorul are un simţ al datoriei foarte dezvoltat. că doctorul nu-şi va trăda prietenul. Sper că va izbuti să-şi înfrângă durerea. — Cred că o să vă supăraţi. măcar în atâta măsură ca să-şi dea seama că o absenţă îndelungată ar putea avea consecinţe neplăcute pentru el. sau eventual aveţi dovezi. — Doamnă. securitatea nu se ocupă de sinucideri. Sunt convins că soţul dumneavoastră nu le va ignora. În orice caz. Primeşte un salariu şi este obligat să presteze o anumită muncă. — Şi când credeţi că ar putea reveni acasă soţul dumneavoastră? — Zilele acestea. 109 . Să ştiţi. — Am înţeles. habar nu am dacă eventual doctorul are cunoştinţă. pentru prima dată de când începuseră dialogul. chiar dacă are certitudinea că Sarandi s-a făcut vinovat de ceva urât. i se păru maiorului că vocea atât de melodioasă a Peristenei trădează un accent vag d e ironie. Îl cunosc bine şi pot să vă afirm. şi devreme ce sinuciderea lui Sarandi nu vă lasă indiferenţi înseamnă că presupuneţi. eventual. În ceea ce mă priveşte. Şi sunt sceptică. ne interesează şi sinuciderile. Şi. totuşi. dar doctorul este angajatul institutului. De asemeni. — În anumite cazuri. doamnă. —E părerea dumneavoastră. habar nu am dacă Sarandi s-a făcut sau nu vinovat de ceva care intră în competenţa dumneavoastră.

Se afla într-un impas din care nu izbutea să iasă. Se întrebă dacă Peristena este sinceră şi dacă obiceiul de a se îmbrăca numai în negru nu era cumva de dată recentă. fiindcă Marina nu fusese niciodată dresoare de lei. dar abia acum descoperea că ochii aveau un fel ciudat de a privi. În ce consta acel straniu era aproape imposibil de precizat. clipind mărunt din pleoape. deocamdată. ca să-i raporteze eşecul. dar imediat după aceea o văzu aşa cum arătase în clipa când pătrunsese 110 . Era plictisit. găsi următoarea explicaţie: „Dacă numai cinci la sută din câte femei există ar fi frumoase după stasul ăsteia. trei pătrimi din numărul total al bărbaţilor s-ar afla înapoia gratiilor‖. 7 CINE ESTE ÎN REALITATE PERISTENA? Căpitanul Bogdan Tudoraşcu aştepta să se întoarcă maiorul. aşa cum obişnuia de fiecare dată când se întâmpla să „vadă‖ cu închipuirea. mai ales. silind nişte lei să se supună voinţei ei. Până la urmă izbuti. mai curând mecanic. şi pe care în atâtea rânduri o scosese din buzunar. Peurmă. Privea fotografia. deşi ştia foarte bine că. Aprecierea aceasta o rosti cu voce tare. mai exact deşi încercase să valorifice întreaga experienţă dobândită în cei aproape cincisprezece ani de când lucra la contraspionaj. privind în direcţia biroului şefului său. dar îi plăcea să le ştie acolo – o privi îndelung. într-o mână cu un bici şi în cealaltă cu un ciomag. încât să scoată în evidenţă tocmai straniul frumuseţii ei. deoarece natura îl înzestrase cu multă imaginaţie. încât cineva neavizat ar fi putut crede că era îndrăgostit de fiinţa din poză.Maiorul nu-i răspunse imediat. ca şi când ar fi vrut să-i cunoască părerea. cu toate că el căută s-o alunge. al cărui merit consta în aceea că meşterul sau artistul – în cazul în care fotografia poate trece în rândul artelor – se pricepuse şi utilizase aparatul în aşa fel. pe care în atâtea rânduri o mai privise. scoase din buzunar fotografia Marinei Vazara şi. Imaginea aceasta era absurdă. era necăjit. căruia îi plăcea să se exprime plastic şi în termeni nu totdeauna foarte aleşi. totuşi ea persista. o văzu dintr -o dată în arena unui circ. O fotografie reuşită. dar. şi se întrebă dacă nu cumva din cauza lor frumuseţea Marinei părea atât de stranie. ca s-o arate altor persoane. fără nicio legătură directă cu ceea ce îl preocupa. Cu un gest. sprijinind-o de un văsuţ în care păstra creioane colorate – nu le folosea niciodată. Deşi încercase în fel şi chip. Bogdan. contemplând-o parcă. era singur şi că îl aştepta să se înapoieze.

şi încă din cele plătite foarte prost. în contrast izbitor cu trăsăturile chipului. nu-i aşa? — Da. care pe deasupra a fost şi frumoasă. pe ea ar fi trebuit repede s-o excludă din motive de incompetentă. Ducule. O mahăriţă de reclame. Lor parcă li se spune „mahări‖. În mod normal. Dar. ci a şefului ei. frumoasă fiind. dacă îţi dă cumva prin minte să le plângi de milă. mai ales că n-o 111 . — Greşeşti. Cum s-o pună pe liber. pur şi simplu. Ia. că aceasta s-a datorat incompetenţei ei? — Dimpotrivă. Vreau să spun că n -o interesa. măi băiete. — Exact! — Şi ea cu ce se ocupa? Cu achiziţionarea de abonamente? — Nu! De reclame. În clipa aceea intră pe uşă maiorul. dă-i drumul! Te ascult. Câştigă bine. sunt sigur că Marina ar fi putut fi o mahăriţă de mâna întâi. abţine-te. — Atunci de ce au ţinut-o? — Fiindcă era frumoasă. află că dacă ar exista un sindicat al mahărilor. câteva chestii mărunte. Închipuieşte-ţi. ca pe o armă. nu ştii ce sunt mahării? — Achizitorii de reclame. O văzu prăbuşită la picioarele lui Sarandi. Ducule. ar fi trebuit să -i taie până şi pe cei mai ai naibii mahări. cu ochii încremeniţi parcă de uimire. colo. măi băiete! — Bună. — Şi eşti sigur. urmat de portar. într-o poziţie de necrezut. nu se omora cu firea. — Ai ghicit. Unde a lucrat? — A fost mahăriţă. bătrâne! — Dacă ai picat în extaz în faţa fotografiei Marinei. dar până la un anumit plafon. să nu le fie de deochi! — Înseamnă că Marina. nu achiziţiona pe lună decât vreo douătrei reclame.în garsoniera ei. care ţinea în mână. drugul cu care deschisese uşa. De altfel. — Mahării ăştia merg la procente. cu bărbia sprijinită în piept. nu este părerea mea. să mori de ciudă nu alta! — Haide. de abonamente. făcea treabă bună. înseamnă că ai venit cu sacul gol. ciudată: cu spatele rezemat de genunchii acestuia. ca să nu vin cu el complet gol. Abia am găsit ce să arunc pe fundul lui. Ei bine. contractate şi înăsprite de suferinţă. la procente. — Ce? — Ma-hă-ri-ţă! Ce Dumnezeu. În orice caz. — Bună.

transpirând cum n-am transpirat niciodată. — De ce „altă sursă‖? Sarandi avea destui bani ca să-şi permită luxul să devină „ocrotitorul‖ Marinei. sau mai mulţi. ori că ei n-au existat în realitate. miloşi. fiindcă altfel ar fi trebuit să afle cucoanele acelea bătrâne. cu mâna pe inimă. — Vrei să spui în ziua când s-a împuşcat? — Da! — Şi? — Şi! Păi de ce a venit? Ca să se sinucidă? S-au înţeles. Dacă Sarandi ar fi avut obiceiul s-o viziteze des pe Marina ar fi fost imposibil ca ele să nu fi prins de veste. „binefăcătorul‖ ei. fie-i ţărâna uşoară… Şi nu mai continuă. după părerea ta. în prealabil.. să zicem că aşa stau lucrurile. miai da dreptate. ai putea obiecta că relaţiile dintre ei dăinuiau mai de multă vreme… — Şi aş greşi? — În blocul în care a locuit Marina sunt câteva bătrâne care ştiu absolut tot ce se petrece în fiecare apartament. că Sarandi n-a vizitat-o de multe ori pe Marina acasă la ea. convinşi fiind că o femeie frumoasă găseşte totdeauna un bărbat. zgripţuroaicele! — Atunci. N-o vizita. — În cazul acesta. Sarandi nu era. Mobila. deşi m-am străduit. încât aş putea jura. — Ce-i cu ea? — Nu cred că s-a lăsat „ocrotită‖ de Sarandi. Ducule. Dacă le-ai cunoaşte. să-şi pună împreună capăt zilelor? Crezi tu asta. care au fost relaţiile dintre Marina şi Sarandi? — Tocmai aici e buba. care s-o „ocrotească‖. şi că veniturile realizate de ea – nu chiar modeste. ai dat de urma vreunuia dintre ocrotitorii ei? — Nu. garderoba ei bogată nu sunt de dată recentă. Am arătat fiecăreia fotografia lui Sarandi şi toate mi-au declarat că nu l-au văzut niciodată. — Totuşi. Ducule? 112 . Desigur. dacă ţinem seama de mobilier şi de garderobă – proveneau dintr-o altă sursă. De unde trebuie să tragem concluzia că ori ocrotitorii ei sunt nişte persoane care întruchipează discreţia. Ba aş înclina să cred că mai mult de o dată n-a fost pe la ea. domnişoara „Mister‖ asta.plăteau decât în raport cu totalul sumei reclamelor achiziţionate? Băieţii. — Zgripţuroaicele. Ducule. şi-au dat seama că ea numai formal avea nevoie de o ocupaţie şi au sprijinit-o. — Bine. Care au fost? Eu am atâta încredere în ochii cerberoaicelor acelora bătrâne.

încât orice fel de ipoteză pare posibilă. măi băiete. oarecum. iar trei mi-au confirmat că au auzit. Atunci i-am întrebat dacă nu cumva au auzit şi mai înainte un „rateu‖. aşa-i? — Dacă s-ar fi înţeles în prealabil. aş fi crezut că s -a înşelat. — Întrebarea este. măi băiete. 113 . Romeo vine la Julieta. dar cu cel puţin o jumătate de oră mai devreme. ca un făcut. dacă Marina şi-ar fi pus capăt zilelor în cazul în care tu nu te-ai fi găsit să suni tocmai atunci la sonerie. tragedia adolescenţilor din Verona? — Mă rog! În definitiv. se împuşcă. ci viaţă fără de sfârşit. se grăbeşte să-i imite gestul. disperată. După circa o jumătate de oră Julieta se întoarce acasă.— N-ar fi imposibil. Reţine însă că au fost trei. Aşa că mi-e foarte greu să cred că toate s-au înşelat. am sau nu dreptate să presupun că în garsoniera Marinei s-a reeditat. Ducule! — Care? — Pentru versiunea Romeo şi Julieta. desigur! Dar mi se pare mult mai puţin credibil că Marina a aşteptat ca mai întâi Sarandi că-şi zboare creierii. Dacă un asemenea răspuns l-aş fi primit doar de la o singură persoană. — Nu-i. nici suspin. acolo unde nu-i întristare. — Deci. mă rog. Cu câte persoane crezi că am stat de vorbă? Cu cinci. de obicei el îşi omoară partenera şi abia apoi îşi face sieşi de petrecanie. adică atunci când un bărbat şi o femeie îşi vâră în cap să termine cu viaţa. Şi în cazul acesta. — Ce vorbeşti? Dar. ultimul care să folosească revolverul ar fi trebuit să fie Sarandi. Ei bine. Toţi mi-au răspuns afirmativ. constată că Romeo e mort şi atunci. două mi -au răspuns că nu-şi amintesc să mai fi auzit o altă împuşcătură. cu toţii au fost convinşi că zgomotul provenise de la un rateu de motocicletă. să vedem cum argumentezi. Nu-i aşa. orbecăim atâta. şi pe urmă abia s-a grăbit să-l urmeze în lumea cealaltă. Bogdane. bătrâne. — Exact! În chestii de-astea. în lipsa acesteia şi. vorbă să fie! — În fond. — Imediat după ce Marina s-a împuşcat. am întrebat locatarii din apartamentele vecine dacă au auzit împuşcătura. tu pentru care dintre aceste două ipoteze opinezi. Totuşi… — Totuşi nu ţine. bătrâne? — Mda! În general cam aşa se întâmplă. băiete? — Pentru o a treia. dintr-un motiv pe care nu-l cunoaştem. cu acelaşi revolver. dar. Dar nu-i o regulă.

— Crezi? — Sigur! Dar până atunci mai va… Deocamdată constat că înregistrăm numai eşecuri. Mi se pare o coincidenţă cam prea melodramatică. spune-mi. după ce obţine informaţii de la anumiţi agenţi. eşec în ceea ce priveşte pista Caloianu şi. argumentaţia ta. — Ni-i oferă. ţine! — Se susţine. în ultimă instanţă. numai fiindcă ştie că noi nu vom pune mâna pe ei cât timp sunt în viaţă. Asemenea hotărâri necugetate se iau. ai pus punctul pe i. ar fi unul de melc. şi cu spor evident. Să presupunem că lucrurile chiar aşa s-au întâmplat. de obicei. care. a terminat -o cu viaţa fiindcă. adică Marina. Am avansa efectiv. în timpul şocului. adică atunci 114 . „ţine‖. se susţine. e acelaşi lucru. şi nu după aceea. ca noi să fi picat când ea abia apucase să descopere cadavrul lui Sarandi. ni-i divulgă. măi băiete! Dacă noi am putea răspunde la această ultimă întrebare ar însemna că am rezolvat cazul. eşec în ceea ce priveşte pista Marina. pierzându-l pe Romeo. bătrâne. băiete. din punct de vedere logic. Ducule. Prima: Ce rol a jucat Marina în viaţa lui Sarandi? A doua: Ce legătură a existat – în cazul în care a existat – între Marina şi persoana care ne trimite scrisorile? — Mai este una. am face un pas. numai dacă am fi în stare să răspundem la două întrebări. bătrâne. ca ipoteză de lucru. n-a mai putut supravieţui. — Care? — Ce semnificaţie are faptul că toate cele trei scrisori au ca expeditor „Mânăstirea Suzana―? — Nu te repezi. Dar dacă acceptăm presupunerea ta. În două cuvinte: au fost complici! — Bogdane. ţinu să rectifice maiorul. E limpede ca lumina zilei că între cei doi au existat altfel sau şi altfel de relaţii decât cele care se stabilesc în mod obişnuit între un bărbat şi o femeie. — Ni-i oferă pe tavă. eşec total în cazul excentricului spion.— Bătrâne. totuşi. crezi că am avansa cu un pas? — Cum aş putea să susţin aşa ceva? Sigur că nu. ar fi o prostie să credem că Julieta. ci abia după ce şi-au curmat-o singuri. Eşec în ceea ce priveşte pista Sarandi. — Sau dacă. De ce s-a sinucis Marina? Din disperare sau fiindcă i-a fost frică? — Şi care-i părerea ta? — Că în niciun caz din disperare. — Ţine. mă rog. după mine cheie. Cu alte cuvinte.

de parcă el era vinovat că lucrurile se întâmplaseră astfel. Îi telefonase doar şi. îl întrerupse Caloianu. Bogdan oftă. Nimeni nu-l reperase. la sediu. — Îmi pare rău. adăugă:Vă rog să consideraţi invitaţia ca oficială. Sunteţi de acord să ne întâlnim. I se raportă că încă nu se înapoiase. strivi ţigara în scrumieră. tovarăşe maior.ca să luăm masa împreună? Ar fi un prilej nimerit să putem sta de vorbă pe îndelete. la noi. După ce îi dădu adresa. Cele câteva ore care îl despărţeau de clipa aceea i se părură foarte 115 . — Nu mai spuneţi! Aproape că am început să am emoţii. pe la orele şase. păcătosul ăla de Caloianu de ce se ascunde? Lua-l-ar naiba. — Vă vorbeşte Sandu Caloianu. Caloianu se afla în oraş. — Tovarăşul maior Radu Mănăilă? — Da. La şase jumătate vă rog să veniţi aici. la prânz. Voi putea fi liber abia după-amiază. Cel puţin în toate cele trei cazuri pe care le cunoaştem aşa s-a întâmplat. ceru să obţină legătura cu cei care supravegheau casa lui Caloianu. Tonul dezminţea cuvintele şi maiorul avu impresia că omul de la celălalt capăt al firului îşi cam bate joc de el. Răspunsul fu şi de data aceasta negativ. eu sunt. cu toate acestea. A doua zi. Numai că aşteptă zadarnic. Vă salut. v-am căutat. de bună voie. sună telefonul. peste o jumătate de oră la Capşa. când maiorul se pregătea să se ducă la masa. Şi. fiind reţinut de alte treburi. Intrigat.când nu mai pot vorbi. fiindcă nu primi o asemenea comunicare. îi ajunge de când se tot… reculege. — Bună ziua! spuse răspicat şi închise. dacă între timp nu se răzgândea. dar nu pot da curs invitaţiei dumneavoastră. — Îndefinitiv. Mi-a spus soţia că m-aţi căutat. să zicem. pe urmă se uită furios la maior. Aş dori să discut cu dumneavoastră anumite probleme… — Foarte bine. Nu credeţi? Caloianu vorbea degajat. la orele şase şi jumătate avea să se prezinte. Se interesă atunci dacă nu cumva echipa operativă care îl căuta pe Caloianu îi dăduse de urmă. cu o voce de om foarte bine dispus. După aceea aşteptă ca filajul să confirme că Sandu Caloianu se înapoiase acasă. — Da.

(În realitate. — Desigur. negru ca abanosul. pe care maiorul avu prilejul să i-o admire ceva mai târziu. Sandu Caloianu îl saluta din prag. ai fi putut jura că omul îşi pierduse toţi dinţii şi că neglijase să -i înlocuiască prin proteze. voiai să spui fericitul moştenitor. În sfârşit. acceptă maiorul. descoperindu-i gura suptă. — Mă rog! Staţi unde doriţi. indicându-i scaunul pe care să stea. întregul său fel de a se purta părea spontan. şi cu toate acestea urâţenia nu ţi-l făcea antipatic.lungi. băiete. Era un om urât în accepţia adevărată a cuvântului. coboară şi adu-l aici. şi asta în cazul cel mai fericit. auzi telefonul sunând şi când ridică receptorul ofiţerul de serviciu îl încunoştinţă că venise „tovarăşul‖ pe care îl aştepta. Privindu-l. obiectiv vorbind urât. De asemenea. gura părea mică. De aceea când maiorul descoperi această caracteristică a urâţeniei lui Caloianu. Părul. datorită restului de păr. A sosit Caloianu. avea deasupra frunţii o şuviţă albă. Cinci minute mai târziu. o şuviţă groasă. tovarăşe maior! — Bună ziua! răspunse Ducu. nu părea că îl încearcă vreo oarecare emoţie. care. motivă Caloianu. Avea maxilare puternice. aproape ca la negri de creţ. proeminente. dar mai ales pe fruntea înaltă. Caloianu era un tip de om pe care poate nu-l întâlneşti decât o singură dată în viaţă. avea o dantură foarte frumoasă. oblică. De altfel. privind la Bogdan şi zâmbindu-i familiar. iar nasul era mic şi cârn. nu se mai miră că o femeie frumoasă ca Peristena. de loc afectat sau reţinut. Pentru scopul pe care îl urmărea. până a nu-l vedea râzând. Ochii semănau teribil cu ai unei broaşte. care nu dorea să imprime discuţiei un caracter oficial. — Dacă nu aveţi nimic împotrivă. stăpânindu-şi cu greu tresărirea de uimire. iar buzele subţiri. Alerg să-i urez bun venit. dacă nu chiar foarte frumoasă. — Luaţi loc! îl invită maiorul. aşa cum urâţenia unui buldog nu te împiedică să te ataşezi de el. 116 . Totul era la el anapoda. ci doar ca să nu stau cu spatele la dumnealui. când Caloianu râse pentru un motiv oarecare. Din această cauză. Sandu Caloianu era un om urât. părea mai curând un fuior de lână ţigaie nespălată.) Categoric. maiorul îşi spuse că era pentru prima dată în viaţa sa când vedea un om cu o frunte atât de pătată de pistrui. acceptase să-l ia de bărbat. aceasta i se părea metoda cea mai potrivită. teşită înspre occipital. — Bogdane. Nu din alt motiv. Avea pistrui pe faţa rubicondă. care se terminau printr-o bărbie ascuţită şi încovoiată ca la unele femei foarte bătrâne şi foarte slabe. aş prefera să mă aşez pe scaunul celălalt. Până a nu vorbi. — Respectele mele.

— Mulţumesc. Răspunsul venise prompt. în ce loc v-aţi refugiat ca să vă „reculegeţi‖? — La Cheia. Poate şi altele. — Şi dumneavoastră n-aţi încercat să-l împiedicaţi? — Aş fi făcut-o. — Trebuie să înţeleg că Sarandi Torcin se afla într-o situaţie fără ieşire. Apoi. tovarăşe maior. înseamnă că n-a avut încotro. Nu era un răspuns. — Este exact. Şi cuvintele sunară. — De unde aţi ştiut? — Am ştiut. M-a informat. — Suntem informaţi că Sarandi Torcin a fost cel mai bun prieten al dumneavoastră. inhibat numai de privirea pe care i-o aruncase în treacăt maiorul. de aceea maiorul insistă: — Cine v-a informat? — Sarandi mi-a dat să înţeleg că se va sinucide. de parcă le făcea o favoare că stă de vorbă cu ei. Am şi acum o părere excelentă despre el. acest Caloianu îşi lua libertatea să-şi bată joc de ei? Cum putea să afirme că tot timpul ţinuse legătura cu Peristena. Am păstrat tot timpul legătura. după o clipă. — La ce anume consecinţe vă referiţi? — Lipsurile nemotivate de la institut. dacă nu i-aş fi fost un prieten devotat. dar Bogdan nu-şi putu stăpâni o tresărire. aşa că nici nu-mi trece prin minte că a putut face altceva decât ceea ce era absolut necesar. ignorând eventualele consecinţe. rece şi numai din vârful buzelor. Amştiut că aşa se va întâmpla. — Şi în ce a constat situaţia disperată? — N-o cunosc. — Atunci cum puteţi afirma că se afla într-o situaţie fără ieşire? — Dacă Sarandi a făcut pasul acesta. — Moartea lui v-a afectat în vreun fel? — Enorm! Acesta a fost motivul pentru care m-am dat la fund. l-am pierdut. Bogdan se stăpânea cu greu. Maiorul rămase impasibil. vă stau la dispoziţie. tovarăşe maior. Din păcate. din care motiv nu-i rămânea altceva mai bun de făcut decât să se sinucidă? — Exact. — Aceasta este explicaţia pe care ne-a dat-o şi soţia dumneavoastră. — Ştiu. 117 . care fusese tot timpul filată? — Domnule Caloianu. A trebuit să -mi revin. Maiorul îl privi sever. surâzând cu un aer de îngăduinţă: Domnilor. Cum.

ci altcineva o făcuse. — Pe ce cale v-a informat? repetă maiorul întrebarea. Extraordinară din două puncte de vedere: pe de o parte. Şi Caloianu râse din nou. vă rog. Eu şi Peristena – adică nevastă-mea– dacă nu suntem chiar unicele exemplare. un fel de rigiditate nefirească. de parcă ar fi ajuns la capătul unui efort care îl solicitase în mod deosebit. Vreau să spun că fiecare dintre noi este un aparat de emisie şi recepţie perfect. prin intermediul căruia putem comunica. ca om de ştiinţă. îngăduiţi câteva clipe… Caloianu tăcu. darul acesta cu care m-a înzestrat natura constituie o şansă extraordinară. dacă într-adevăr fusese tot timpul ţinut la curent cu ceea ce se întâmplase. deoarece chipul său stropit cu pistrui se lumină a zâmbet. dar nu mai mult de un minut. dintre cele mai rare. şi rămase clipe în şir. punctul 118 . Pentru mine. nicio înşelătorie. După aceea. Ştiţi. Răspunsul lui Caloianu era cinic. Era oare o simplă coincidenţă? — Soţia dumneavoastră v-a vizitat la Cheia. deşi sunt aproape convins că nu mă veţi crede. — Atunci pe ce cale v-a informat? — Am impresia că nu mă credeţi. ca să vă ţină la curent cu tot ceea ce se întâmpla în lipsa dumneavoastră? Caloianu probabil găsea întrebarea de-a dreptul caraghioasă. brusc redeveni cel dinainte. ori de câte ori simţim nevoia. între mine şi soţia mea există o sincronizare desăvârşită. în orice caz. E drept că asemenea materiale de studiu nu sunt uşor de găsit. desigur că dumneavoastră aţi fi aflat. şi n-ar mai fi fost nevoie să aşteptaţi telefonul meu. acest fenomen nu a fost studiat în suficientă măsură. indiferent de distanţa la oare ne aflăm unul faţă de celălalt. iar pe de alta am posibilitatea să extind cercetările şi asupra soţiei mele. dar simpatic. convins fiind că omul minţea sau. E nevoie să mai adaug că ceea ce vehiculăm cu aceste aparate naturale sunt gândurile? Presupun că dumneavoastră nu aveţi niciun fel de dubiu că telepatia nu este nicio gogoriţă. suntem. imposibil de sesizat de către maior sau Bogdan. La Cheia! La o azvârlitură de băţ de Cheia se află mănăstirea Suzana. pot să devin propriul meu cobai. ca să-mi puteţi pune întrebările la care vă gândiţi acum. — Am să vă spun. pe urmă îşi concentră privirea asupra unui punct. — Dacă Peristena ar fi venit după mine la Cheia.Din fericire Caloianu nu observă. nu Peristena. într-un fel de imobilitate care conferea trupului şi mai ales chipului urât. Pe urmă izbucni în râs. respectiv indivizii înzestraţi de natură cu o astfel de însuşire extraordinară. arătându-şi dinţii frumoşi. dar maiorul se păstră calm. Din păcate. răsuflă adânc. Dar.

Ce vreau să spun? Că îmi lipseşte geniul. Poate nu dintre cei mai proşti. ca să întrevadă o… o posibilitate extraordinară. Dar am învăţat de la prietenul meu Sarandi că pentru un om de ştiinţă cercetarea şi într-un alt domeniu decât acela în care s-a specializat este necesară. Şi afost suficient să cerceteze datele obţinute de mine. — Spuneţi că aţi studiat fenomenul acesta al telepatiei atât asupra dumneavoastră cât şi asupra soţiei. cel puţin ca divertisment. Era evidentă intenţia lui Caloianu de a fi din nou ironic. e realizabil aşa ceva? voi să ştie maiorul. — Adică? — Adică a unei maşini prin intermediul căreia să poţi transmite. schiţă un zâmbet vesel. pe baza unui studiu amănunţit şi detaliat. să le capteze. specialitatea dumneavoastră este… — Electronica. Vă rog să mă iertaţi. tovarăşe maior. un pas înainte. tovarăşe maior. la distanţă. dar maiorul nu marşă de fel. — Da? Şi ce i-aţi transmis? — Că nu are motiv să fie neliniştită. întrucât discuţia se desfăşoară în condiţii cum nu se poate mai urbane. eu nu sunt decât un cercetător ştiinţific. Un salt însă niciodată. — Practic. de pildă. Lui Sarandi în schimb nu i-a lipsit. dacă îmi este îngăduit să spun aşa. tovarăşe maior. la rândul lui. Asta nu înseamnă cu mai puţină pasiune. tot prin intermediul unei maşini. tovarăşe maior. — La ce anume vă referiţi? — Sarandi a întrevăzut posibilitatea unei telepatii artificiale. Ştiţi. Eu pot. să fac. dacă vreţi un material interesant. Am adunat date interesante. — N-aţi consemnat rezultatele în vreun studiu tipărit? După ştiinţa mea. dar a trebuit să informez pe soţia mea de felul cum decurge întrevederea cu dumneavoastră. — Bineînţeles. Dacă Sarandi ar mai fi trăit. 119 . Aşa că am studiat fenomenul telepatiei numai în acest scop. sesizabilă numai de un geniu cael. — Foarte exact. tovarăşe maior. şi se adresă maiorului: — Ei. Sunt absolut sigur. acum putem continua.acela nevăzut încetă să-l mai intereseze. gândurile către un anumit destinatar care. la un moment dat. Atât! N-am fost în stare să văd dincolo de acest material. sunt sigur că ar fi realizat o asemenea maşină. — Şi cu ce rezultate? — Mediocre! Şi nu mi-e ruşine s-o spun.

De aceea. — Domnule Caloianu. Câteva minute tăcerea se aşternu între ei. dar şi un om de acţiune. Mi-a repetat-o de mai multe ori. credeţi că am putea continua ceea ce el a început şi să realizaţi dumneavoastră maşina? — Tovarăşe maior. şi unde probabil că oamenii se află la un grad de civilizaţie mult mai avansat decât noi. nimic nu mă împiedică să accept. fapt care m-a făcut să trag concluzia că optimismul său se baza pe rezultatul cercetărilor întreprinse. fiindcă nu am inventat încă maşina în stare să-l capteze‖. al cărui desen începuse brusc să-l intereseze. la întrebarea dumneavoastră vă răspund categoric: nu! Ca să pot. prin intermediul unei maşini care să transmită gândurile. pământenii. trebuie să-şi cunoască propriile limite. mi le cunosc pe ale mele. — Vă ţinea la curent cu cercetările sale? — Nu prea. Ca să vă puteţi da seama ce pierdere ireparabilă pentru ştiinţă înseamnă sinuciderea lui Sarandi. măcar un om de ştiinţă dacă nu fiecare individ. nimic nu mă împiedică să cred că în clipa aceasta. afirmaţiile lui par utopie curată. Din păcate. ar trebui să am geniu. ca posibil. Desigur. Sarandi argumenta în felul acesta:„Aşa cum mie mi -a venit ideea să iau legătură cu fiinţe aflate pe o altă planetă. va putea lua legătura cu oamenii de pe o planetă din afara sistemului nostru solar. nu-l putem recepţiona. adică din galaxia noastră. că pe o altă planetă îndepărtată un savant a avut mai demult aceeaşi idee şi că. după care îşi fixă privirea asupra covorului. la ora actuală. aflându-se la un grad de civilizaţie mult mai avansat decât noi. când noi stăm de vorbă. Sarandi era convins că prin intermediul aparatului său.— Prietenul dumneavoastră a avut numai ideea unei asemenea maşini sau a trecut şi la executarea ei? — Sarandi a fost nu numai un vizionar. scheme sau mai ştiu eu ce. Când i-a venit ideea construirii maşinii a şi pornit la realizarea ei. şi nu în mod întâmplător.a şi construit-o. Îşi înăbuşi parcă un oftat . bineînţeles perfecţionat. şi nu-l am. a murit mai înainte ca cercetările sale să depăşească faza de laborator. Eu. Da. Dar vă asigur că nu ar mai fi fost astfel considerate în ziua în care ar fi izbutit să pună la punct maşina de care v-am vorbit. Rosti cuvintele cu un oarecare patetism. în orice caz. un om de ştiinţă. maşina aceea ne transmite un anumit mesaj telepatic pe care noi. presupunând că cercetările prietenului dumneavoastră s-au concretizat în calcule. vreau să vă dau un singur exemplu. Îmi spunea numai că este optimist şi că ideea sa este perfect realizabilă. unde viaţa sa putut naşte în aceleaşi condiţii ca pe Pământ. Maiorul se întreba dacă ceea ce aflase de la Caloianu 120 .

când se potoli: — Tovarăşe maior. dar mai ales ca om de ştiinţă aveaţi datoria să-l împiedicaţi să ia o asemenea hotărâre. — Şi nu numai pentru ştiinţa românească. — În cazul acesta atitudinea dumneavoastră pare şi mai de neînţeles. dar cum a putut să-mi facă mie una ca asta? se răsti revoltat la maior. dacă nu cumva acesta fabulase cu intenţia de a muta discuţia pe un alt făgaş. viitoarele onorarii de autor şi inventator. colaborator şi coleg. Aţi fi putut împiedica nenorocirea. Ca prieten. — Faptul că. Caloianu începu să râdă. — Şi de unde ştiţi în ce măsură mi -a fost el prieten? întrebă. plus câteva plicuri sigilate. Sunt prea naive. — Cu alte cuvinte. — Mi se pare că trebuie să vă cred. — Nu cred că aş fi izbutit. în speranţa că va evita astfel să i se pună întrebări stânjenitoare.E. Apoi. dar indiferent de scopul pe care îl urmăriţi. — Nu! — De ce? — V-am explicat. prin testament.era adevărat. Şi. — Dar nici n-aţi încercat. v-a desemnat legatar universal cred că vorbeşte de la sine. — Desigur! — Bine.. de parcă ar fi auzit cea mai reuşită glumă posibilă. fiindcă o asemenea presupunere era posibilă. sumă depusă la C. — Explicaţia nu satisface. — Şi. tovarăşe maior. totuşi n-aţi făcut-o. să ştiţi că de mult n-am mai râs cu atâta poftă. în care presupun că se află documentaţiile unor invenţii. totuşi adevărul acesta este: Sarandi Torcin v-a lăsat prin testament toată averea sa. maiorul orientă discuţia către obiectivul pe care şi-l fixase. cu asemenea capcane – cred că acesta e termenul potrivit – nu mă veţi putea pune în încurcătură nici chiar dacă aş avea ceva a-mi reproşa. Şi credeţi-mă că nu am de loc intenţia să vă jignesc. avere formată din:o sumă de bani în valoare de o sută de mii de lei. — Vreţi să spuneţi că pe dumneavoastră nu vă satisface. şi maiorului i se păru că distinge în vocea lui Caloianu o notă de iritare. Iertaţi-mă că v-o spun.C. — Vreau să spun că în mod obiectiv nu satisface. Dacă nu aţi făcut -o înseamnă că nu i-aţi fost prieten în măsura în care v-a fost el. sinuciderea prietenului dumneavoastră înseamnă o mare pierdere pentru ştiinţa românească. ca şi când el era de vină că Sarandi îl lăsase moştenitorul său 121 . Râse cu mare poftă.

Şi maiorul fu convins că. de parcă voia să spună: „Ce crezi. altfel. o insinuare. oare insistând în această direcţie nu cumva îl va determina să destăinuie ceea ce. era mai bine să exploreze o altă pistă. prin testament. cred că m-ar ajuta să-l înţeleg pe Sarandi ceva mai bine. mărginindu-se să facă din când în când însemnări într-un carneţel. chiar mai mult decât pe Sarandi Torcin. în cazul în care Caloianu se 122 . atunci ce alt motiv a avut? — Pesemne că a existat unul! — Îl cunoaşteţi? — Şi ce-ar fi dacă l-aş cunoaşte? — V-aş ruga să mi-l comunicaţi şi mie. — E o dovadă că a ţinut mult la dumneavoastră. — Aveţi motive speciale? Era curiozitate? Ironie? Pură naivitate în tonul cu care întreba? Maiorului i se păru că oricare dintre aceste presupuneri putea fi cea adevărată. Ca şi când n-ar fi auzit întrebarea. pe care Caloianu desigur o sesiză. Revolta părea sinceră şi maiorul îşi spuse că. la ce v-ar folosi? — Mi-e greu să vă spun la ce anume mi -ar putea folosi. — Şi. mă rog.unic. — Pe dracu’ dovadă! Bogdan. dacă nu foarte bine. dacă. refuz moştenirea. Cuvintele ascundeau. riscă: — Ca să fiu sincer. Voi să rişte o anumită întrebare. Dacă nu simula. în clipa de faţă mă interesează să vă cunosc pe dumneavoastră bine. personal. în mod deliberat. şi care tot timpul nici nu deschisese gura. totuşi. Mie. banii venit la stat Auzi de a fost în stare! De necrezut! — După câte ştiu. — Dacă nu a făcut-o ca să vă dovedească prietenia lui. Sarandi Torcin nu are rude în viaţă. gestul lui mi se pare firesc şi constituie cea mai elocventă dovadă că a ţinut mult la dumneavoastră. Caloianu era furios că Sarandi îl lăsase. într-adevăr. se uită la maior cu o privire întrebătoare. În orice caz. bătrâne? Umblă cu iordane sau nu?‖ — Nu-i? — Tovarăşe maior. Treceţi. vă rog. în ultima clipă. dar. dacă eventual nu era. — Putea să mă slăbească dumnealui cu o asemenea dovadă. Şi nici alţi prieteni în afară de dumneavoastră. ar refuza? În orice caz nu strica să încerce. se răzgândi. Poate că. care stătuse de o parte. moştenitor unic. pe care numai dumneavoastră o consideraţi ca atare. atunci sigur că se găsea în faţa unui mare actor.

la un moment dat. din motive pe care nu le cunoaştem – vreau să spun. o confuzie de ordin cronologic şi aşa mai departe. domnule doctor. dacă într-adevăr plicurile conţin proiecte de invenţii.simţea vinovat cu ceva. eu am avut impresia că vă socotiţi jignit. — Prietenul acesta. Sunteţi un original. ironie. Sunteţi. domnule Caloianu. considerând gestul prietenului. deveniţi furios. sunteţi pe punctul de a comite o eroare? Caloianu atacase la rândul său şi maiorul Mănăilă era obligat să fandeze. se uita la maior vag bănuitor. ca cineva să se simtă jignit fiindcă un prieten îi lasă o moştenire care. atunci când cel învinuit pe drept cuvânt începe să se apere. cel puţin. în loc să fiţi mulţumit că vă pică din senin – iertaţi-mi expresia! – o asemenea pleaşcă. Dacă aşa avea să se întâmple. abătându-vă de la obiectivul principal. adică dând răspunsuri care să înlăture eventualele suspiciuni. dumneavoastră sunteţi un om deosebit de interesant. dumneavoastră. — Cum puteţi crede că aş comite o gravă eroare. Ei bine. — Nu mai spuneţi! Era evident că remarca sceptică ascundea. sângele rece şi. reprezintă o 123 . Dar. de loc de lepădat. cel puţin. pe urmă întrebă: — Nu credeţi că. întrucât Caloianu nu părea dispus să-i răspundă. de fapt. Ei bine. Sau. dar în speranţa că nu poate fi verificată. — Chiar aş fi curios. fiindcă sarcina unui anchetator este în mare măsură uşurată. În faţa primejdiei iminente îşi pierde luciditatea. drept o jignire. amintindu-şi că până în clipa aceea ignorase să i se adreseze cu titlul universitar de care probabil era foarte mândru. am dreptul să vă consider un… un original. o informaţie dată în necunoştinţă de cauză. comite greşeala fatală: o contrazicere în aparenţă lipsită de importanţă. dar nu mai înainte de a face un testament prin care vă lasă legatar unive rsal. al unicului prieten. din motive pe care eu nu le cunosc – se sinucide. adăugă: Nu-i firesc. — Aţi declarat că Sarandi Torcin v-a fost cel mai bun prieten. fiindcă doresc să vă cunosc foarte bine? Dar. situaţia îi convenea. Vă menţineţi declaraţia? — Bineînţeles. Trebuia să-i dea iluzia că bănuiala lui era neîntemeiată. un original. domnule doctor? conchise maiorul. domnule Caloianu. va reacţiona în felul în care oamenii reacţionează în atari împrejurări. — V-o pot dovedi. Caloianu sesiză insinuarea.

dar aş fi gata să pun rămăşag că nu aveţi motive să vă simţiţi jignit. n-au divorţat. în realitate. cândva. poate. lăsându-mă moştenitorul său. Nu înţelegea. înseamnă că a vrut să se revanşeze pentru un serviciu pe care. dar curând avea să se lămurească. maiorul se simţi aproape emoţionat. este soţia lui Sarandi Torcin? — Da! — Presupun că au divorţat şi dumneavoastră. adică pentru suma de patruzeci de mii de Ici. parcă hotărându-se brusc: — Ştiţi că Peristena este soţia lui Sarandi? — Cum? Soţia dumneavoastră. iar astăzi este văduva lui. şi nu avea nici cea mai vagă bănuială despre ce anume serviciu putea fi vorba. aveţi un dar deosebit de a dibui cuvintele cele mai potrivite. — De ce? Punând întrebarea. dar întrezărea că nu era unul obişnuit. peste nedumerirea lui Bogdan. pe urmă. Nici măcar la institut nu se cunoaşte adevărul.. care nu ducea lipsă de bani. — Tovarăşe maior. — Eu mă simt jignit. ci să-l lase pe Caloianu să continue începutul de destăinuire. Maiorul Mănăilă presimţea că se află pe drumul cel bun. devreme ce Caloianu..adevărată mină de aur. Nimeni însă nu ştie lucrul acesta. de fapt. Şi m-a jignit. de ce acest mister? întrebă maiorul ceva mai târziu. reacţionase în felul acesta. Deocamdată nu înţelegea. Din punct de vedere legal. Liniştea se aşternu ca o plapumă peste nedumerirea maiorului. era un început de spovedanie. Caloianu se uită lung la el. fiindcă. — Categoric sunteţi un original! Daţi noţiunilor înţelesuri exact contrare celor acceptate unanim. se vânduse pentru un blid de linte. într-un mod enigmatic. În mod deliberat eu şi Sarandi am făcut din aceasta un 124 . Înseamnă că nu mi-a fost prieten. i l-am făcut. Şi încă profund jignit. aflând că fusese declarat moştenitor unic. — Nu ştiu ce anume serviciu i-aţi făcut lui Sarandi Torcin. — Fiindcă înseamnă că. ea a fost tot timpul soţia lui. Înţelegeţi? Să-şi plătească o veche datorie. într-adevăr. să nu forţeze nota. sigur că după aceea avea să-l vadă pe Sarandi Torcin în lumea sa adevărată sau. — Nu. Câteva minute tăcerea birui cuvintele. — Dumneavoastră nu puteţi înţelege. — Şi. Într-adevăr„mister‖ este cuvântul care se potriveşte cel mai bine situaţiei. Profund. va putea înţelege de ce un om ca el. Ceea ce se cerea acum din partea lui era să aibă tact. Va voi să răspundă Caloianu? Dacă da. nu mi-a fost prieten. Sarandi.

misterul a încetat să mai fie mister doar ca înveliş exterior. Înapoia cuvântului „mister‖ se ascunde o dramă. parcă rugându-se:„Cadă asupra mea pedeapsa lui Dumnezeu dacă vreodată voi înceta să te iubesc. Era o întrebare care îi trezea amintiri neplăcute. Oricât de greu v -ar fi. Fără să-şi dea seama. maiorul exprimase ceea ce dorea. ci şi în profunzimea lui. dacă vreţi. niciodată! Ingrid! Trecuseră de atunci mai bine de trei decenii. ştia bine. Tovarăşe maior. în împărăţia apei din Balta Brăilei. fără voia sa. Dar dintr-un motiv atât de stupid. cu un fel de adoraţie profană. Un geniu poate depăşi destinul său biologic. dar nu se poate desprinde de el. v-au iubit? Maiorul. ca şi când totul s -ar fi întâmplat ieri. atât de lipsit de semnificaţie. folosind un ton care suna mai curând a rugăminte. nu mi-e deloc suficientă.mister. nu poate deveni autonom. rostit 125 . Recunoaşterea aceasta din partea mea ar trebui să fie suficientă şi s-o consideraţi ca singura explicaţie posibilă. dacă privim lucrurile din punctul de vedere al geniului! Nu însă şi din cel omenesc. dumneavoastră aţi cunoscut multe femei? — Nu prea multe. alcătuit din carne. De vreme ce am putut întrezări sau. fiindcă îşi aminti de jurământul ei. care făcea să sângereze o rană ce. niciodată nu avea să se cicatrizeze. din dorinţi. din sânge. Problema nu m-a preocupat. Ducule!― Şi fiindcă îşi aminti de Ingrid de atunci. dar fără o prealabilă înţelegere între noi. dar el o văzu. avea douăzeci şi cinci de ani. puţine câte aţi cunoscut. — Şi multe. — Există părerea că toate geniile sunt nefericite. v-am spus că Sarandi a fost un geniu? — Mi-aţi spus! — Dar nu v-am spus că a fost profund nefericit. lăsaţi-mă să-l înţeleg nu numai ca semnificaţie literală. şoptindu-i. Geniul e şi el un om. ca şi când era din nou adolescentul romantic de atunci. o văzu la prova bărcuţei. — Domnule doctor. — Sarandi a fost în mod sigur un geniu nefericit. nu însă şi în ceea ce priveşte fondul. — Tovarăşe maior. Dumneavoastră ce părere aveţi? — Nu ştiu! se eschivă maiorul. prin ceea ce creează. Dar eu vă spun lucruri atât de banale! Dumnezeule. atât de banale! — Vă rog să continuaţi! — Când Sarandi a cunoscut-o pe Peristena. bănui drama. — Nu! Asta nu mi-aţi spus. nu poate să rupă cătuşele determinismului său biologic. se întunecă la faţă.

Sau. Nu. singura femeie pe care am iubit-o şi amintirii căreia i-am rămas credincios. totuşi. care prin actul creaţiei transcende biologicul. speranţa se reaprindea. ca într-o catedrală. Totuşi el nu putea fi un partener ideal pentru ancestrala hămeseală de dragoste a femeii. decât un om de geniu care. — Domnule doctor. aş numi-o transcendentală. Sarandi totdeauna preocupat de ideile cele mai insolite. cel puţin. dar care. în împărăţia dintre sălcii. V-am spus că a iubit toate femeile pe care le-a cunoscut înaintea Peristenei. nu despre dumneavoastră. Toate l-au părăsit. Sarandi a murit la treizeci şi şase de ani. fu ispitit să-i răspundă lui Caloianu: „Nu. Poate. indirect. să fie legat. acorda dragostei fizice o importanţă mult prea minoră în 126 . şi care să fie. Înainte de-a o întâlni pe Peristena. Cum să vă explic? Nu putea fi din cauza prea marii sale disponibilităţi. nu sunteţi de părerea mea. Le iubise cu disperarea omului care poate iubi până la dăruire. cu lanţuri imposibil de sfărâmat. Le iubise pe toate. nu despre mine este vorba. Cineva. Le-a iubit cu disperare şi a sperat reciprocitate. de proiecte şi planuri. Dar nu l-a iubit niciuna. Să nu credeţi că Sarandi era impotent. poate. fiindcă n-a putut să-şi depăşească destinul. care ne impune prin personalitatea sa.acolo. o speranţă că aveţi sensibilitatea necesară ca să puteţi înţelege drama lui Sarandi şi. într-un anumit fel. Spre marea lui deznădejde. nu m-a iubit‖. Ori eu vin şi vă declar că mi se pare stupid ca un om de geniu. care sunt şi mai ancorate în destinul lor biologic. de găsirea unor soluţii dificile. nu găseau la el ceea ce o femeie aşteaptă în ultimă instanţă. iremediabil legat de acesta? — (!) — Nu-mi răspundeţi! De altfel. există oare ceva mai stupid. De fiecare dată când cunoştea o altă femeie. în sinea dumneavoastră. nu e uşor de dai un asemenea răspuns. doreşte să fie iubit. nu era. — Aveţi dreptate. şi drama mea. dar în acelaşi timp mai tragic. la rândul său. Poate că această femeie îl va iubi? Dar se întâmpla la fel: îl părăsea şi ea. de destinul său biologic. Sau. domnule doctor. S-a prăbuşit. a afirmat doar că nimic din ceea ce ţine de omenesc nu-i este străin. Sarandi cunoscuse mai multe femei. Fu însă numai o ispită. pe care o alungă imediat. prin faptul de creaţie poate transcende biologicul. de la un bărbat. Refuzul dumneavoastră. — Şi de ce se întâmpla aşa? — Fiindcă femeile. mă condamnaţi pentru că pun astfel problema. fiindcă nu putea să înţeleagă de ce se întâmpla aşa. Suferinţa lui era cumplită. Spuneţi-mi. de a-mi răspunde este totuşi un răspuns.

îl părăseau. Pentru o clipă. căsătorindu-se cu ea în speranţa că o va lega de el. povestind. mai târziu. (Când spun natură. Să nu-l judecaţi! Era atât de nefericit. odată ce-ai contractat-o. o cută de suferinţă. A lui. natura care devine intolerantă – ca cel mai ticălos dictator – atunci când îşi vede primejduite ţelurile. De fapt. cuvintele conteniră. inclusiv de aceea a căsniciei pe care. vroia femeia. Bietul Sarandi! Pentru o clipă. vă rog să subînţelegeţi specia. reproducându-ne la infinit. Era sătul de femei. pentru ca în cele din urmă s-o ia din nou de la început. Sarandi era incapabil să priceapă de ce îl părăsesc femeile. din partea lor. Peristena nu va avea curajul să rupă lanţul invizibil al căsniciei. două. două. atunci ea şi ca mentalitate. El. Cel grăbit a fost Sarandi.) Cum vă spuneam. recunoscu maiorul. Ei bine. Mi-a mărturisit de ce: de teamă să nu-l părăsească şi ea ca toate celelalte. — Când l-am întâlnit pe Sarandi. şi în care scop ne utilizează. 127 .comparaţie cu ceea ce natura îngăduie. — Sarandi a crezut că dacă frumuseţea Peristenei este anacronică. Şi-a închipuit că. se asemăna cu o cameră de hotel în care vin şi pleacă mereu alţi pasageri. Trecuseră prin patul lui multe femei. dar niciuna nu rămăsese. Vreau să spun. Se vroia al ei. abia schiţat. Nu şi -a făcut iluzia că şi ea îl iubeşte. Suferea că nu este iubit. ochii lui Caloianu se umeziră. nu trebuie să renunţi la ea decât în condiţii cu totul şi cu totul excepţionale. Vedeţi. Din acest motiv toate femeile îl părăseau. să aştepte. în ceea ce avea mai omenesc. omul din faţa lui suferea. din raţiuni care o privesc direct. Dacă vreţi. abia acum înţelese că. Au venit şi au plecat. Şi maiorul înţelese. De fapt poate că termenul nu-i cel mai potrivit. determinismul fiinţei lor nu-l putea tolera. fiindcă natura este intolerantă. Nu-i iertau disponibilitatea. Să nu vă mire că am folosit cuvântul „prejudecată‖. măcar într-o oarecare măsură. Privirea îi era tristă şi în colţul stâng al gurii apăruse. Prin viaţa lui au trecut foarte multe. Dar a sperat că. să spere. era însurat cu Peristena de două săptămâni şi numai la douăzeci de zile după ce se cunoscuseră. De aceea v-am spus că nu trebuie să-l judecaţi dacă n-a fost cinstit cu Peristena. îl va putea iubi. este la fel. Nu-i puteau ierta prea marea lui disponibilitate. mai subjugată de prejudecăţi. Aţi cunoscut-o pe Peristena. Într-un fel a vrut să şi-o aservească. din prejudecată. dar nu ca urmare a unui act de voinţă deliberat. mirându-se în sinea sa de câtă dreptate avea Caloianu. Suferea că trebuia mereu să caute. nu v-a făcut impresia că frumuseţea ei este puţin anacronică? — Mda! Este altfel frumoasă decât femeile din zilele noastre.

nu aş fi gândit aşa – oricât de lucizi ne pretindem şi oricât de emancipaţi ne considerăm. dumneavoastră aţi 128 . Dacă aş fi ştiut. O curiozitate frustă care nu obosea niciodată. când îi redeschidea. La numai jumătate de oră după ce ne-am cunoscut îl admiram teribil şi deja începusem să ţin la el. mai devreme sau mai târziu. mi-am dat seama că vom deveni prieteni. ca pe o raniţă burduşită şi grea. fiecare poartă în spate. de o sută de ori te privea. Mi-am dat seama că mă aflam în faţa uni om excepţional. privirile lui trădau o suferinţă disperată şi discretă. Caloianu făcu o pauză. M-a cucerit de la început personalitatea lui. Sarandi era singur. Pentru suferinţa aceea. Vă rog să-mi spuneţi dacă este ea femeia de care să te îndrăgosteşti fulgerător? — Nu înţeleg! După dumneavoastră cineva se poate îndrăgost i fulgerător numai de un anumit tip? — Nu? — După părerea mea. Atunci nu ştiam că este însurat. toate îl părăsesc. chipul său căpăta brusc ceva din tragismul unei măşti de ceremonial. că. Cum l-am cunoscut. fiindcă imediat după aceea închidea ochii. Dacă numesc motivele acelea „imponderabile‖. o curiozitate asemenea celei a lui Aladin când s-a trezit în subteranele cu comori. — Nu şi-a putut explica nici până la urmă? — Ba da! Veţi afla imediat în ce împrejurare. în ciuda faptului că avea o soţie. de care el habar nu are şi care scapă înţelegerii. mi -a fost drag şi mi-am zis că trebuie să-i devin prieten. ca şi când ar fi ascultat doar cu o ureche explicaţia pe care i-o dăduse maiorul. de ce v-am pus întrebarea? Acum. De o sută de ori dacă se uita la tine. De adevărul acesta m-am convins când mi-a prezentat-o. pentru că pe urmă. pe Peristena. — Îndefinitiv. apoi întrebă: Tovarăşe maior. şi sunt sigur că de fiecare dată descoperea la tine ceva ce nu fusese în stare să vadă până atunci. că faţă de el eram ca un discipol. Caloianu ridică din umeri. dar nu era în stare să-şi explice cauza. o mulţime de prejudecăţi – şi aş fi greşit fiindcă. devreme ce în singurătatea lui nu avea nici măcar un câine. nu cred că aş greşi prea mult. aţi cunoscut-o pe Peristena.Sarandi constatase că femeile nu-l iubesc. un bărbat se poate îndrăgosti fulgerător de o femeie nu fiindcă este într-un anumit fel frumoasă. şi încă dintre cei mai proşti. pe care ochii numai câteodată o trădau. ci din cu totul alte motive. de parcă te vedea atunci pentru întâia oară. fiindcă e singur şi fiindcă are nevoie de mine ca prieten. dar numai pentru câteva clipe. ei să nu exprime nimic altceva decât ceea ce exprimau în mod obişnuit: curiozitatea. Îmi era drag printre altele şi pentru faptul că l-am simţit nefericit Din când în când.

„Dintotdeauna. Caloianu conteni şi. Să nu-mi spuneţi că am fost egoist. nevenindu-i parcă să creadă. întrebă: — Nu înţeleg. — Am luat-o. Parcă nu-i venea să creadă că ofiţerul acela care tăcuse tot timpul este capabil de 129 . cu o uluitoare uimire.putea crede că m-am îndrăgostit de Peristena în mod fulgerător. al lui Sarandi. nu înţeleg de ce aţi afirmat că. Şi Sarandi? Ei bine. Dar atunci s-a mai întâmplat şi altceva: la numai câteva minute după ce mi -a prezentat-o. Sarandi mi -a dat ceea ce era al meu. Şi din ziua aceea. Bogdan însă. totuşi. aproape admirativ. Dar a ştiut şi ea că eu sunt bărbatul de care avea trebuinţă. geneticienii le vor descoperi într-o zi. În aşa măsură şi-a dat el seama că suntem predestinaţi unul altuia. Sarandi!‖ Sarandi şi-a plecat urechea spre umărul drept. de fapt. nu m-a urât. al ei. Când am văzut-o. Sarandi s-a uitat la noi uluit. am ştiut că ea este femeia care mi -a fost „predestinată‖. Ei bine. probabil nu în suficientă măsură edificat. consideraţi un serviciu faptul că i-aţi luat nevasta? Caloianu se uită o clipă la Bogdan. soţia lui după registrul de la Oficiul Stării Civile. Ce naiba. decât să accepte invitabilul. pe urmă. S-a întâmplat cu totul altceva. să se supună unei voinţe care îl depăşea. a devenit totuşi femeia mea. care a pecetluit destinul nostru: al meu. din felul cum răsuflă uşurat. pe care. că dincolo de cuvinte ne putem înţelege cu gândurile. că peste şi dincolo de voinţa noastră eu şi Peristena ne aparţineam. dar care era unul de resemnare. şi ne-a întrebat cu o uimire în ton. mi-a spus: „Ia-ţi-o!― — Şi dumneavoastră ce aţi făcut? întrebă Bogdan cu o voce în care majorului i se păru că descoperă o umbră de neîncredere. de fapt. dându-mi-o pe Peristena. Pe de altă parte. Şi imediat a urmat cealaltă ciudată descoperire: mi-am dat seama. poate. Aşa au trecut anii. Peristena. aflaţi că nu s-a întâmplat aşa. punându -mi mâna pe umăr. într-un gest proteguitor. încât altceva nu i-a mai rămas de făcut decât să se resemneze. parcă voia să prindă ecoul cuvintelor ce se mai auzea parcă foarte departe. n-a intenţionat decât să se revanşeze pentru un serviciu pe care i l-aţi făcut. nu mi-a purtat pică. i-a dat ei posibilitatea să opteze pentru bărbatul care îi aparţinea în virtutea unor legi încă obscure. părea că spusese tot ceea ce considera el că trebuie să afle cei doi ofiţeri. aproape dureroasă: „Voi de când vă cunoaşteţi?‖ Şi atunci a picat răspunsul Peristenei. şi care ne depăşea şi pe noi doi: pe mine şi pe Peristena. trebuie să reţineţi şi să înţelegeţi că Sarandi. de ce aţi fost atât de furios când aţi aflat că Sarandi Torcin v-a făcut moştenitorul lui. acceptând ca Peristena să mă urmeze. lăsându-vă moştenirea.

Ea era pentru mine amanta ideală. Înţelegeţi acum că. noi care ne potriveam perfect. că aşa s-ar fi întâmplat. la rândul său. fiindcă l-ar fi părăsit şi ar fi revenit la mine. pe care noi n-am putut niciodată s-o ignorăm. înţelegând abia acum de ce îl părăsise Peristena. ceea ce nu găsise la Sarandi. într-o zi. — Faceţi o asemenea afirmaţie sau. dacă eu şi Peristena ne-am fi cunoscut independent de Sarandi. Aţi fi putut renunţa la ea? — Îmi era şi îmi este necesară. chiar înainte de a ne fi cunoscut. conştient. judecaţi astfel lucrurile. ca să ne dăm seama că ne aparţineam unul altuia. iubit în forma aceasta deviată. Sarandi era însă soţul ei. auzind aceasta. obţinând ceea ce îi lipsise. Peristena tot a mea ar fi fost. Dar aceasta nu înseamnă că nu puteam să i-o restitui. să fiu acela care pierde mereu? — Dacă. de fapt. În schimb Peristena. în numele prieteniei ce i-o purtăm. Sarandi s-a interpus între noi. ce-aţi fi putut face? Întrebarea o punea de data asta maiorul. fiindcă nu ştiţi ce s-a întâmplat după aceea. simţindu-se. iar eu pentru ea amantul ideal. în sfârşit. e drept dulcea plăcere a cărnii. mai exact. n-aţi mai fi acceptat să fiţi omul care pierde mereu. n-a încetat o clipă s-o adore. 130 . ca să devină. incompletă. Despre perioada imediat următoare nu intenţionam să vorbesc. să continue să-l iubească. — Dumneavoastră? El a acceptat o situaţie intolerabilă. soţia mea. — Serviciul ar consta în aceea că am acceptat situaţia. care însă nu era totul. eu şi Peristena. devreme ce tânjeam şi după altceva. satisfacţiile cărnii. numai Dumnezeu ştie ce o fi însemnând ea în realitate. N -am putut să ne iubim. în fapt. Sarandi însă a rămas o prezenţă reală. Iar Sarandi. dumneavoastră v-aţi şi format convingerea că ne-am îndrăgostit fulgerător unul de celălalt. Desigur. dar măsiliţi s -o fac prin întrebarea pe care mi-aţi pus-o. Prezenţa lui a ucis din faşă iubirea noastră. Cred. Eu îi ofeream Peristenei ceea ce nu-i putuse oferi Sarandi ca să rămână la el. — Ce? I-aş fi restituit-o pe Peristena. şi Peristena l-a părăsit ca să mă urmeze. — Spuneaţi că Peristena este femeia care v-a fost… predestinată. a putut să-l iubească.un atât de lucid discernământ. cel care a avut cel mai mult de pierdut eu am fost? Înţelegeţi de ce consider că moştenirea înseamnă preţul cu care a vrut să se revanşeze pentru serviciul pe care i l-am făcut: de a accepta. după dragoste. adică sunt convins. în schimb. V-am spus că a fost suficient să ne descoperim. ea nu -mi putea oferi decât plăcerea cărnii.

Mi-a cedat-o. Sarandi Torcin a ştiut că Peristena îl iubeşte. există o femeie care ţine la el? — A ştiut! Şi era fericit. bineînţeles. eu am ajuns să-i fiu doar necesar. cum v-am mai spus. În cazul acesta putea considera audierea lui Caloianu un punct câştigat. Sarandi. încât să-l determine să comită nişte fapte. E o diferenţă fundamentală. Maiorul îşi dădu seama că era în suficientă măsură edificat. Peristena. insolit. dar numai din acest punct de vedere. — Credeţi că o femeie de care el s-a apropiat numai din necesităţi pur fiziologice. în schimb. cedându-vă pe Peristena. Conştiinţa că este iubit de Peristena a fost asemenea unei oaze de fericire într-un pustiu de disperată nefericire. Trebuia să continue audierea şi. cele relatate de Caloianu erau adevărate. iar în al doilea. să joace cu cărţile pe faţă. acum când se ştia degajat de orice fel de obligaţii. — Şi în tot acest timp n-a mai intervenit în viaţa lui vreo altă femeie? — Nu ştiu!… Poate că da. în sfârşit. toţi trei nişte oameni ciudaţi. în primul rând pentru că n-a fost nevoită să-l părăsească din proprie iniţiativă. a continuat s-o iubească. Iubindu-l. cumva. ci el mi-a cedat-o. dar numai din necesităţi pur fiziologice. spuneaţi că Sarandi Torcin. trei destine într -unul singur. de acum înainte. şi Peristena i-a fost recunoscătoare. hai să le spunem infamante? — Nu ştiu!… Nu cred!… Aveţi bănuiala că el a comis asemenea fapte? — Dovada. Avem dovada. — Domnule Caloianu. — Pot să ştiu la ce anume fapte infamante vă referiţi? — Spionaj! 131 .— L-ar fi părăsit aşa cum o mai făcuse odată. întrucâtva monstruos şi. domnule doctor. — A iubit-o chiar mai mult decât înainte. Caloianu. că. în cazul în care Caloianu era şi el amestecat. legaţi prin fire invizibile cât timp fuseseră toţi trei în viaţă. Ştia acum despre Sarandi lucruri pe care nici nu le-ar fi putut bănui. întrucâtva tragic. Şi astfel recunoştinţa ei s-a metamorfozat în iubire. fiindcă s-a arătat mărinimos faţă de noi. ar fi putut avea asupra lui o asemenea influenţă. fără îndoială. părea a fi singura şansă de a avansa dacă. dacă. Dar erau? Instinctul îi spunea maiorului că da. — Nu-i adevărat! Nu ea l-a părăsit. observă maiorul. Dar în ce măsură ceea ce aflase ajuta la elucidarea cazului? Maiorul era convins că răspunsul nu putea fi decât unul negativ. — Aţi mai afirmat că şi ea l-a iubit. aşa cum v-aţi exprimat. Caloianu nu ar avea niciun fel de amestec. Însemna un risc. tovarăşe maior.

Nici surplusul de investigaţii pe care îl ordonase maiorul cu scopul de a destrăma misterul ce învăluia existenţa Marinei. nu ştiau nimic despre ea. se treziră mirându-se că niciodată nu le dăduse prin minte să se întrebe: cine era în fond Marina. Dar despre această dovadă ştiţi ce părere am? Că ori e una măsluită. pista aceasta nu poate fi abandonată. doar datorită „amabilităţii‖ misteriosului şi excentricului informator. Făcând această tardivă constatare. înseamnă că Sarandi. în realitate. avusese grijă să-şi învăluie existenţa într-un fel de văl de discreţiune. Dar persoanele solicitate să dea referinţe despre ea declaraseră că Marina însemnase pentruele o simplă cunoştinţă întâmplătoare. numai celor care au ceva de ascuns le place să treacă prin viaţă cât mai neobservaţi. şi astfel să ne pună pe direcţie.— Tovarăşe maior. grăitoare totuşi dacă se avea în vedere că. nu dusese la vreun rezultat. Şi iată că tocmai această pistă se înfundase mult prea repede. tovarăşe maior! 8 ÎNCĂ O SINUCIDERE? Maiorul Radu Mănăilă asculta distrat raportullui Picioruş care şi de data asta consemna un bilanţ negativ. Marina? – şi că. întâlnită prin anumite localuri – Ceao. dacă este adevărată. în primul rând trebuia explorată pista Marina. Marina nu avusese prietene. în nouăzeci şi nouă de cazuri dintr-o sută. Mai caută. Ce fusese ea. şi ce hram poartă? — Picioruş. Asta nu însemna că era complet necunoscută. 132 . atunci când s-a hotărât să facă un asemenea pas nesăbuit nu se mai afla în deplinătatea facultăţilor sale mintale. o dovedea şi faptul că fata. el însuşi spion. că aveţi „o dovadă‖ vă cred. şi altceva decât o foarte proastă achizitoare de reclame? Maiorul intuia că în elucidarea celor trei cazuri de spionaj despre care ei luaseră cunoştinţă. în ciuda eşecurilor. de fapt. ori. Că Marina reprezenta o pistă ce nu trebuia în niciun caz abandonată. prieteni. ca o potecă într-o pădure puţin umblată. — Asta-i părerea dumneavoastră? — Da! — V-a vorbit vreodată Sarandi Torcin de Marina? — Nu am ştiut decât că există. Până la urmă nu se poate să nu găsim pe cineva care s-o fi cunoscut bine. cât timp fusese în viaţă. atâta vreme cât fusese în viaţă. Marina! Ce mai faci.

când Bogdan îi atrase atenţia: — Ce faci. fir-ar al naibii să fie! Maiorul Mănăilă apropie hârtia la distanţa convenabilă şi începu să citească. nu-l lăsă Bogdan să-şi termine gândul. Vasile Chiscanu este… — Însoţitorul vagonului în care s-a aflat „doamna cu voaletă‖. fluturând o hârtie pe care o depuse pe masa de lucru a şefului său. Iată însă că maiorul se hotărâse brusc să ceară şefului aprobarea ca să se ocupe de amândouă cazurile. el! Maiorul luă hârtia. aveau de rezolvat nu două. după o temeinică analiză. Hârtia era un raport al miliţiei care. important 133 . Numele lui era Vasile Chiscanu. care se afla în ţară şi care. tovarăşe maior. Doar el se ocupă acum de cucoana aceea. într-un fel sau altul. omul murise înecat. de fapt. Şi află că am să cer şefului sămi dea înapoi „cazul‖.— Am înţeles. Nu aveau nici cel mai mic indiciu că ar putea exista vreo legătură între „doamna cu voaletă‖ şi plicurile „excentricului‖. angajat al căilor ferate. hotărâse ca maiorul Mănăilă să s e ocupe numai de cazurile de spionaj denunţate de „excentric‖. — Măi băiete. Picioruş părăsi biroul maiorului. măi băiete. — N-ai auzit ce-a păţit ăla de-a fugit după doi iepuri? Ce. relata împrejurarea în care fusese pescuit în lacul Herăstrău cadavrul unui necunoscut. Ducule! Hârtia trebuia s-o restituim colonelului Racoviţă. bătrâne. citeşte şi ai să vezi că şi în chestia asta suntem în pom. şi să predea colonelului Racoviţă celalalt caz: descoperirea „doamnei cu voaletă‖. ţi se pare că urechiatul după care fugim noi nu ne este de ajuns? — Dar dacă în realitate nu-i vorba de doi iepuri? Bogdan nu răspunse. În realitate. La început. — Hârtia rămâne la mine. Victima fusese mai întâi înjunghiată şi apoi aruncată în apă de către asasin. De ce? Fiindcă ajunsese la convingerea că. bătrâne. Dovada că nu exista o constituia şi faptul că „şeful cel mare‖. în stil propriu şi cu o terminologie specifică. — Citeşte. El. care probabil îşi închipuise că numai era în viaţă. dar în clipa următoare Bogdan dădu buzna înăuntru. folosit ca însoţitor de vagon la trenurile internaţionale. ci o singură problemă? De unde şi până unde o asemenea concluzie? Numai pentru că însoţitorul de vagon fusese asasinat? Faptul acesta. Identitatea celui asasinat fusese repede stabilită. o vârî într-un dosar şi tocmai se pregătea să încuie dosarul. prea slăbit ca să se salveze. dar autopsia infirmă această ipoteza. chiar şi de ar fi ştiut să înoate. nu stătea cu braţele încrucişate. s-a crezut că este vorba de o sinucidere.

dar care se explica prin faptul că. trei săptămâni de când „doamna cu voaletă‖ dispăruse. maiorul Mănăilă. de fapt. însoţitorul este înjunghiat şi aruncat în lac. poate că afli ceva de laea‖’. dispuse să fie sistată. Lucra însă de prea mult timp cu maiorul Mănăilă. Casa era doar puţin mai răsărită decât celelalte. era încuiată. 134 . Familia Chiscanu locuia departe. dar fără niciun rezultat. Asta însemna că atât el. Până la urmă. Trecuseră trei săptămâni de la cele întâmplate în Balt Orient Expres. Poarta nouă. Picioruş primi însărcinarea să stea de vorbă cu soţia acestuia. cât timp se ocupase de acest caz. care preluase cazul. Iată însă că numai câteva zile mai târziu. nu constituia o dovadă. amănunt pe care Picioruş îl înregistră nu fără o oarecare mirare. pe strada Funiilor. mai demult. omul nu suscită niciun fel de bănuială. În primele optsprezece zile. ne vom ocupa şi de cucoana aceea. că în orice caz nu fusese străin de ceea ce se întâmplase atunci în tren. cu marchiză. deşi nu era nevoie. să vedem cât e de frumoasă. o casă vagon. fiindcă nu o singură dată Picioruş dovedise că se pricepea la o asemenea treabă. ziua în amiaza mare. se lăsaseră păcăliţi de Chiscanu. Se mulţumi să ridice din umeri. solidă. în consecinţă. oricât de extravagante păreau ele la început. Deşi audiat în mai multe rânduri. îl încurajase Bogdan. Totuşi. după aceea. După optsprezece zile. trei săptămâni de cercetări. o vom dibui şi-i vom smulge voaleta. cu o grădiniţă de flori şi cu o bucătărioară de vară acoperită cu carton asfaltat. A doua zi după înmormântarea lui Chiscanu. să ofteze şi să conchidă: — În regulă. bătrâne! Dacă şeful aprobă. fu supus unei supravegheri discrete. colonelul Racoviţă. era doar o intuiţie. Însemna că însoţitorul jucase un anumit rol. De asemenea era hazardată orice speculaţie în legătură cu motivul adevărat pentru care fusese omorât Chiscanu. pentru ca Bogdan să nu aibă încredere deplină în intuiţiile şefului său. însoţitorul de vagon fusese ţinut sub observaţie. aprecie că filarea în continuare a lui Chiscanu nu se mai justifică în niciun fel şi. însemna că. şi din care motiv trebui să facă apel la sonerie. Totuşi maiorul ajunsese la această concluzie. „Dacă te vei pricepe cum s-o iei. Dar ce anume se întâmplase? Orice presupunere – şi se puteau face multe – era hazardată. în cartierul Rahova. cât şi colonelul Racoviţă. Nefiind însă o concluzie riguros logică. funcţionase acolo o făbricuţă de frânghii. stradă cu nume ciudat. întrucât era singurul martor al celor întâmplate în tren – cu excepţia lui Picioruş – din prudenţă.fără îndoială.

Minţea! Cu douăzeci de mii ar fi cumpărat doar jumătate din piesele garniturii. îşi vorbi din nou în gând. ne-am sfătuit şi am hotărât să-i investim în ceva de valoare. ştiţi cum se duce banul. dar n-o fac din curiozitate şi nici din plăcere. — Dumneavoastră pe cine căutaţi? — Pe doamna Niculina Chiscanu.hotărându-se: — Douăzeci de mii. domnule. — Dacă el e mort. Niculina Chiscanu păru că se codeşte înainte de a-i deschide. dovadă că plânsese mult. ca la şcolăriţe. Cu acest prilej constată că scaunul era din lemn masiv şi că speteaza înaltă ca la un jilţ era sculptată. Înseamnă că aţi dat peste un mare chilipir. Datoria mă obligă să vă pun câteva întrebări. — Scuzaţi-mă. dacă într-adevăr numai atâta v-a costat. apoi în sufragerie. excepţional de bine păstrată. până la urmă. de foarte bună calitate. „Uită-te. Mobila sufrageriei era florentină. Dar dumneata cine eşti? — Sunt de la securitate. dar acum era neagră.vorbind răstit. Şi câte parale aţi dat pe ea? Câteva clipe de ezitare. — Am cumpărat-o de ocazie. proaspăt vopsită. mai întâiîntr-un hol. vă puteţi felicita. iniţial. Avea ochii roşii. îmbrăcată într-o rochie care. Părul era prins cu o panglică tot neagră. Răposatul – Dumnezeu să-l ierte şi să-i fie ţărâna uşoară! – a câştigat la „Loz în plic‖ şi. — Aţi făcut o bună investiţie şi. Aş vrea să stau de vorbă cu dumneavoastră câteva minute. ca să nu cheltuim banii pe nimicuri. — Foarte bine aţi făcut. intrară. se hotărî. se miră în gând Picioruş. — V-aţi găsit şi dumneavoastră momentul! îl mustră ea.Veni să-i deschidă o femeie între două vârste. — Eu sunt. luaţi loc. — Vă rog sa mă iertaţi. Sigur că-i costase pe puţin treizeci de mii. pe urmă. „Mobila asta trebuie să fi costat o groază de bani‖. — Frumoasă mobilă! îşi manifestă admiraţia Picioruş. Şi iată prima surpriză. avusese altă culoare.ce mai aveţi nevoie? Înapoi tot nu mi -l puteţi da… Poftiţi în casă! Din marchiză. — Mulţumesc! Picioruş trase un scaun şi se aşeză. domnule. dar ce anume întrebări aveţi a-mi pune? 135 . Dar. cu leafa lui de însoţitor de vagon a putut să-şi cumpere mobilă florentină!― — Poftim.

vocea îi era răstită când întrebă: — Domnule. Ai din ce să trăieşti. da! — E scrisul lui? 136 . că singură n-ai să trăieşti. Vezi. Până a nu primi scrisoarea. şi nici să-mi citească toate slujbele. când ţi-am greşit. m-am hotărât s-o cam termin cu viaţa. ai grijă să nu spui la nimeni. agonisite de mine. — Prin poştă. Niculina se înroşi brusc la faţă şi. după canoane. Bagă numa’ de seamă să-ţi găseşti un bărbat bun. şi eu am crezut că Sile a fost omorât. De aceea. Ştiu că are să-ţi pară rău când ai să afli. nu ştiu de ce tot îi daţi într-una cu crima. Poate ne-aţi putea da o mână de ajutor. ca să nu se creadă că m-am omorât cu mâna mea. că bărbat rău n-am fost pentru tine. — Ce scrisoare? — Scrisoarea lui. N-a fost nicio crimă. Niculină. Mă cam frământă însă gândul că dacă îmi pun capăt zilelor. să-ţi mănânce banii şi să te lipsească de toate lucrurile din casă. fiindcă se hotărâse să-şi pună capăt zilelor Vreţi poate să v-o arăt? — Dacă o aveţi la îndemână… — O am. Eu însă vreau să fiu prohodit după datină şi mai vreau să mă îngropi la „Sfânta Vineri‖ unde odihneşte alde mama şi alde tata. în ciuda faptului că se păstra calmă. Rămâi sănătoasă şi pe mine iartă-mă pentru tot ce ţi-am greşit. de vreme ce se vedea pe plic ştampila oficiului poştal. şi musai trebuie să închei socotelile cu ea. mai ales nu care cumva să afle popa. lăbărţată. — Când aţi primit scrisoarea? — În ziua când am luat cunoştinţă că l-au pescuit din lac. după ce în prealabil îl scoase dintr-un sertar al bufetului. Da’ aşa mi-a venit mie. Poftim! Şi îi întinse plicul. numi fac griji. chiar dacă Dumnezeu ţi-a hărăzit de două ori mai multe zile decât ai trăit până acuma. aşternută în grabă după cât se părea. ca să dăm de firul acestei crime. În privinţa ta.— În legătură cu moartea soţului dumneavoastră. deşi întrebarea era inutilă. Vasile Picioruş citi şi reciti scrisoarea. doamnă Chiscanu. — Prin poştă? mai întrebă. Scrisoarea era scurtă. În scrisoare Sile îşi ia rămas bun de la mine. Nu pot să spun că mi s-a urât să trăiesc. am să fac în aşa fel. cu o caligrafie mare. şi conţinea următoarele: Eu. şi nu unu rău şi beţiv. parcă nevenindu-i să creadă că totul e adevărat. popa nu are voie să mă îngroape în cimitir.

N-ai arătat la nimeni scrisoarea? — Ce. căci. într-o doară. Apoi. Şi dacă el a lăsat cu limbă de moarte să nu spun. nu chiar dintr-o dată. acum când totul a fost făcut după legea creştinească. — O fi avut! Mie însă nu mi -a spus nimic. Desigur. şi încă fără să mai stea o clipă pe gânduri? — Ce. Era evident că Niculinei Chiscanu nu-i conveneau de loc întrebările lui Picioruş. — Păi e firesc oare ca unui om.— Asta-i bună! Al cui ar putea să fie dacă nu al lui? — Nu ştiu! Am întrebat aşa. Eu nu ştiu decât ceea ce mi-a scris. — Aşa. Sile însă. Dar chiar dacă v-aţi duce. Dumneavoastră pricepeţi cum vine asta? — Adică. — Va să zică sunteţi încredinţată că soţul dumneavoastră n-a fost omorât. ce să pricep? răspunse ea tot printr-o întrebare şi cu o anumită răceală. mai aveţi vreo îndoială şi acum după ce i-aţi citit scrisoarea? întrebă Niculina Chiscanu. parcă luminată: Poate că n-a avut un motiv al lui. — Dumneavoastră însă ce credeţi? Care ar putea fi acel motiv? — Nu ştiu! Nu-mi dă prin minte. Da’ aşa mi-a venit mie. căruia îi este dragă viaţa. în scrisoare mai scrie ceva: „Nupot să spun că mi s-a urât cu viaţa. n-am spus. — Dacă staţi bine să vă gândiţi ce? 137 . răposatu’ – fie-i ţărâna uşoară – era. că taică-su a fost dascăl la biserică. şi musai trebuie să închei socotelile cu ea―. aproape indignată. una. să-i vină dintr-odată pofta să şi-o curme. Poate că i s-o fi zdruncinat mintea. eram proastă? Să ajungă la urechile părintelui Toma că s-a omorât şi să nu mai vrea să-l prohodească? Eu. dumneavoastră aveţi grijă să nu fie călcate legile astea făcute de oameni şi nu cele poruncite de Dumnezeu. Dar n-aveţi să vă duceţi. Dacă stau şi mă gândesc bine… bine. — Nu! Nu mai am! căută s-o împace Picioruş.am zis eu că-i firesc? — Înseamnă că soţul dumneavoastră a avut un motiv serios. Ştiu că nu aveţi să vă duceţi să mă pârâţi părintelui. Dumneavoastră însă vă spun. că i s-a urât cu zilele. Şi nu mai continuă. dacă sunteţi de la Securitate. negru pe alb. Dar. scrie. ci că singur şi-a pus capăt zilelor? — Cum.iată. şi l-a crescut în frica lui Dumnezeu. dintr-odată? — Ei. care nu scăpă neobservată de Picioruş. nu prea sunt bisericoasă. ar fi prea târziu.

să se ajute unul pe altul. Ceva îi ascundea. Ori nul întrebase. îmi aduc aminte că în săptămâna aceea de multe ori mi-am zis că Sile se poartă ca omul abia trezit din somn. Aţi trăit împreună… apropo. Îi vorbeam şi nu mă auzea decât dacă repetam ceea ce spusesem mai înainte. făcându-i să-şi împărtăşească necazurile. Pe urmă: — Cine şi ce să fi avut de împărţit. răspunsul lui fusese altul decât acela pe care ea i-l servise.— Săptămâna dinainte de a muri era. cu el? — Pe mine mă întrebaţi? Asta ar trebui s-o ştiţi dumneavoastră mai bine decât mine. s-au hotărât să se scape de el. la nevoie. când mă gândesc. totuşi soţul dumneavoastră nu s-a sinucis. ar trebui ca eu s-o ştiu? — Pentru că e firesc să fiţi informată în cazul când soţul dumneavoastră a avut legături cu unele persoane care. mă rog. — Şi ce v-a răspuns? — Să-mi văd de treabă. dar parcă nu era el. Ce vreţi să înţelegeţi când spuneţi că era. asta aţi gândit dumneavoastră. — O convieţuire atât de lungă îi apropie pe oameni. — Asta numai în ultima săptămână? — Numai! — Sigur că nu şi mai înainte? — Sigur! — Şi când aţi observat această purtare ciudată la el. dar parcă nu era el? — Parcă era năuc. Asta ar putea să însemne ceva? — Încercaţi să fiţi mai explicită. veni răspunsul cu o oarecare întârziere. când încă n-a apucat să se dezmeticească de-a binelea. — Bine. ci a fost asasinat? Niculina Chiscanu ridică a nepăsare din umeri. ce-aţi gândit? Din nou Picioruş avu sentimentul că pusese o întrebare care nu-i convenea Niculinei Chiscanu.Aţi fost soţi. câţi ani aţi fost căsătoriţi? — Aproape douăzeci. — M-am gândit că poate are unele necazuri la serviciu. ori dacă da. Acum. că nu are necazuri de niciun fel la serviciu. nu l-aţi întrebat? — Ba l-am întrebat. Mi -e greu 138 . — Şi de ce. dar n-aţi simţit nevoia să aflaţi adevărul? Vreau să spun. Picioruş avu intuiţia că Niculina Chiscanu nu spune adevărul. Buimac. dar ce anume? Riscă întrebarea: — Dar dacă. Dumnezeu ştia din ce motiv. la un moment dat.

mi-ar fi spus ceva. ăia care l -au şi omorât. Nici nu s-ar putea să fie altfel. făgăduindu-i marea şi sarea. — Adineaori parcă spuneaţi la „Loz în plic‖ — Aşa am spus? Nu cred! Probabil aţi înţeles dumneavoastră greşit Am câştigat la„Pronoexpres‖ — Ce sumă? — Păi vreo şaptezeci şi cinci de mii. M-am trezit cu mobila acasă. Din scrisoare reiese de altfel. dacă spuneţi că Sile a fost omorât. Dacă nu mi-a spus. Ei. nu va fi deloc uşor să ne lămurim dacă soţul dumneavoastră a fost întradevăr omorât. se îndreptă spre uşă. şi să-l vâre în vreo combinaţie urâtă. — Nu-i cunosc adresa. Pleca peste graniţă. şi de acolo. Ce părere aveţi? — Am părerea că dacă Sile s-ar fi vârât în vreun bucluc. 139 . că doar pentru asta vă plăteşte poporul. până când nu veniţi să-mi spuneţi: „Cucoană.Se ridică. dar mi se pare că m-am cam întins cu vorba. ăsta e individul care l-a omorât pe bărbatul dumitale‖. Sile s-a ocupat de treaba asta. Aşa că. Aşa că… — Aveţi dreptate! îl întrerupse ea. — Vasile Chiscanu a fost însoţitor de vagon la trenurile internaţionale. şi de către cine. — Mă rog!… Mă rog!… Mi-am exprimat şi eu o părere.să cred că soţul a avut secrete faţă de dumneavoastră. — Îmi puteţi da adresa? Poate mai are ceva de vânzare. În trenurile astea călătoresc fel de fel de oameni. dar eu n-am să-mi schimb părerea că răposatul şi-a luat singur zilele. de pildă. Soţul meu n-a avut secrete faţă de mine şi dacă s-ar fi întovărăşit cu anumiţi inşi necinstiţi. — Dumneavoastră care sunteţi de la securitate vă pricepeţi mai bine decât mine în treburi de-astea. s-ar putea ca dumneavoastră să aveţi dreptate. M-ar interesa şi pe mine ceva mobilă de ocazie. Ştiu eu? S-ar putea să mă înşel. mi-ar fi spus şi mie. înseamnă că nici nu-i motiv de bănuială. ca din întâmplare: Spuneţi că aţi câştigat la… — Pronoexpres. — Doamnă. — Şi mobila aceasta frumoasă aţi cumpărat-o cu douăzeci de mii. Unii de treabă. Mă gândesc. Un dormitor florentin.În orice caz. că ţinea la dumneavoastră şi că a fost preocupat să vă asigure viitorul. alţii mai ticăloşi. poate vreunul dintre aceştia o fi izbutit să-l prostească. De la cine? — De la un colonel din vechea armată. ar trebui să vă cred.

ci fusese asasinat – îi cam pusese pe gânduri. Faptul că Niculina Chiscanu refuza să accepte punctul lor de vedere – că Vasile Chiscanu nu se sinucisese. De altfel. ca „şeful‖ să se pronunţe. că nu era cazul să-l zorească. o anumită frază din scrisoarea de adio a lui Chiscanu alimenta îndoiala lor „De aceea. telefonaţi-mi la acest număr. dar. măi băiete. telefonaţi-mi la acelaşi număr. că de data asta papa Gabin s-a cam înşelat — Asta-i. doamnă. şi cu toate acestea nu se grăbea să-şi exprime punctul de vedere. înainte de a pleca. El îl citise mai înainte– De fapt „îl studiase‖ cu creionul în mână – şi îşi făcuse o anume părere. am să fac în aşa fel. fără niciun fel de tocmeală. din experienţa anilor de când lucra cu maiorul. dacă am mai arunca o privire asupra procesului-verbal întocmit de papa Gabin‖. Apoi în poartă. şi acum căpitanul Bogdan Tudoraşcu aştepta cuminte. Maiorul Radu Mănăilă terminase de recitit procesul-verbal cu rezultatele necropsiei efectuate de către medicul legist asupra cadavrului însoţitorului de vagon Vasile Chiscanu. De aceea propunerea lui Bogdan fusele acceptată de către maior: „Ce-ar fi. ca să nu se afle că m-am omorât cu mâna mea‖. Procesul-verbal al necropsiei opinia pentru crimă. însemna că analiza încă argumentele pro şi contra. — Şi noi care ne-am grăbit să ne însuşim concluziile lui… — Nu ca să trag spuza pe turta mea. Se hotărâseră să recitească procesul-verbal abia după ce ascultaseră raportul lui Picioruş. logic vorbind. Şi era foarte important pentru ei să ştie precis dacă aveau de a face cu o crimă sau cu o sinucidere. bătrâne! A feştelit-o.) Trecuseră câteva minute de când maiorul închisese dosarul în care păstra procesul-verbal. dacă între timp vă veţi aminti unele lucruri şi veţi considera că ar putea să ne intereseze sau vă veţi hotărî să spuneţi ceea ce eventual astăzi aţi ascuns. De asemenea.bătrâne. După alte câteva minute. („Papa Gabin― era medicul legist şi fusese poreclit aşafiindcă semăna mult cu popularul actor francez. Dacă într-o zi vă hotărâţi să vindeţi sufrageria.— Păcat! Vă las un număr de telefon. maiorul se hotărî în sfârşit să vorbească: — Tare mi-e teamă. Ştia. Totuşi nu puteau fi ignorate nici scrisoarea lui Vasile Chiscanu şi nici cele declarate de soţia lui. Sunt gata să vă ofer treizeci de mii de lei pe ea. Dacă întârzia să se pronunţe. părea mult 140 . Bogdan avea însă răbdare să aştepte. Bună ziua.

mai probabilă ipoteza crimei decât a sinuciderii. posibilitatea ca. de fapt. sunt trei. am fost la biserica din cartier. Mi-a răspuns că da şi că este singurul dintre drept 141 . tovarăşe căpitan. nişte zgârieturi pe faţă şi pe gât – pe care foarte bine şi le-a putut provoca singur – şi că rana de cuţit sau pumnal a fost superficială. că e vorba de o sinucidere. de fel. L-am întrebat dacă îl cunoaşte pe Chiscanu. ca la fabrică. Scuză-mă că te-am întrerupt. ceea ce nu exclude. ce ne frapează? Că semnele de violenţă sunt. — Ce vorbeşti. Picioruş. — Patru. — Tovarăşe maior. ne este totuşi îngăduit să spunem: „Probabil avem de a face cu o sinucidere. ca să fac dever bătrânei de la uşă. Picioruş? nu se putu abţine Bogdan să nu glumească. — Tovarăşe maior. — Barem ai aprins şi o lumânare. mai exact. Am crezut că există doar unul singur. — Am aprins. pe urmă. în realitate. criminalul l-a aruncat în apă. adaugă propria sa ipoteză: „După ce l-a atacat şi rănit. şi după ce am luat cunoştinţă de scrisoarea lui Chiscanu. Înseamnă că Vasile Chiscanu „şi -a aranjat moartea‖. Ipoteza pare logică. După aceea am stat de vorbă cu unul dintre preoţii parohiei. Picioruş intră în birou aferat şi transpirat. a fost un habotnic? — În acest caz putem afirma. probabil în timp ce victima era leşinată‖. care s -a întâmplat să fie de serviciu la biserică. la trei centimetri deasupra mamelei stângi. măi băiete. De aceea l-am trimis pe Picioruş să culeagă informaţii Până când se reîntoarce. până în prezent. ca să nu se afle că s-a omorât cu mâna lui. şi nu cu o crimă‖. — Spune. Ipoteza aceasta se susţine însă numai în cazul în care Chiscanu a fost un om evlavios. — Deci. Trei ai spus? Atunci să ştii că lucrează. să şi-o fi provocat. Picioruş! se miră Bogdan. Asta ce înseamnă? Înseamnă că ipoteza sinuciderii devine foarte posibilă. — Pe părintele acela îl chemăToma. dar. permiteţi-mi să raportez. Numai că acum. patru sinucideri. — O putem adăuga la cele de până acum? — Ştiu şi eu? Cred că vom fi obligaţi s-o adăugăm. în trei schimburi. după o a doua lectură a procesului-verbal. — Şi dacă informaţiile culese de Picioruş confirmă că dumnealui Chiscanu. aproape fără teamă că am putea greşi. de asemenea. Nu eşti de acord? — Mda! Papa Gabin vorbeşte în raportul său de urme de violenţă descoperite pe corpul victimei şi de o lovitură de cuţit în dre ptul inimii. Şi.

credincioşii parohiei – aşa a spus: drept-credincioşii parohiei – care se spovedea şi se împărtăşea de două ori pe an. Mi-a mai spus că avea o voce foarte frumoasă şi că plăcerea lui cea mai mare era să citească „Apostolul‖. — Altceva? — Asta e tot, tovarăşe maior. Am vrut să mai stau de vorbă şi cu alte persoane, dar mi-am zis că declaraţia preotului este edificatoare. Dacă însă ordonaţi… — E suficientă. Mulţumesc, Picioruş. Acum te poţi duce. Am să te chem mai târziu. Stai puţin. Ştii ce? Interesează-te dacă, într-adevăr, Chiscanu a câştigat la loz în plic suma indicată de văduva lui. — Deci, bătrâne, un punct câştigat: Chiscanu s-a sinucis, nu a fost omorât, conchise Bogdan. — Să mergem mai departe. — Să mergem, da. Ei bine, ce trebuie să credem, despre coana Niculina? — Tu zici că trebuie musai să credem „ceva‖, măi băiete? — Văduva asta neconsolată nu-mi place! — Aşa! Ce anume nu-ţi place la ea? — Nu-mi place, fiindcă ne ascunde ceva. Nu-mi place, fiindcă minte. O să-mi tai mustaţa, bătrâne, dacă au câştigat într-adevăr suma indicată de ea. — Şi eu cam sunt de părere că ne-a minţit. — Dacă ne-a minţit, de unde au avut atâţia bani să cumpere o mobilă aşa de scumpă, başca ce alte obiecte de valoare o mai fi având prin acasă? — Măi băiete, îţi dai seama cum se complică problema dacă avem confirmarea că n-au câştigat banii? — Al naibii se complică, bătrâne. — Dacă se complică, iarăşi are să trebuiască să ne întrebăm dacă nu cumva Chiscanu, în ciuda evidenţei, a fost totuşi omorât. — Asta de unde ai mai scos-o, Ducule? Într-o zi, mania asta a ta de a complica lucrurile, şi aşa al naibii de complicate, are să mă ducă într -un asemenea hal de disperare, încât o să mă arunc pe fereastră. — Nu te aprinde, şi reflectează puţin. Dacă el, Chiscanu, n-a câştigat banii, înseamnă că i-a furat? Nu! Ca însoţitor de vagon nu avea de unde să fure o sumă atât de mare, şi nici obiecte cu o valoare similară. Deci , dacă nu i-a câştigat la „Pronoexpres‖, dacă nu i-a furat, cum a făcut totuşi rost de ei? Trafic de valută? Probabil contrabandă? Nici asta nu -i exclus. Dar nu-i exclus nici să fi făcut rost, măcar de o parte din bani, 142

dând o mână de ajutor „doamnei cu voaletă‖, ca să dispară din tren. În orice caz, mi se pare prematur să facem speculaţii, mai înainte de a şti precis dacă a câştigat sau nu la loterie. Zece minute mai târziu sună telefonul. Era Picioruş. — Tovarăşe maior, raportez că informaţia a fost adevărată. Chiscanu a câştigat la „Pronoexpres―. — Cât? — Exact suma indicată de nevastă-sa: şaptezeci şi cinci de mii — Era Picioruş, da? vru Bogdan să-i confirme maiorul. — El. Niculina Chiscanu n-a minţit. Bogdan nu păru de loc mulţumit. — După părerea ta, bătrâne, Chiscanu a mâncat sau nu usturoi? — Nu înţeleg ce vrei să spui. Explică-te! — Mai adineaori am căzut amândoi de acord că, dacă ni se confirmă că răposatul a câştigat banii, putem accepta ipoteza sinuciderii. Ni s -a confirmat. Deci omul şi-a făcut-o cu mâna lui. Eu, totuşi, am îndoieli că n-a mâncat usturoi. Vreau să spun că, din cele relatate de Picioruş, reiese că Niculina Chiscanu a avut un comportament cam suspect. În vreo două rânduri el a avut impresia că dumneaei nu-i făcea niciun fel de plăcere să discute în legătură cu eventualul sau eventualele motive care l-au determinat pe bărbatu-su să termine cu viaţa. Picioruş ne-a mai informat că Niculina a cam dat din colţ în colţ, când el a luat -o la bani mărunţi în legătură cu felul ciudat în care s-a manifestat Chiscanu în săptămâna dinaintea morţii. Ei bine, bătrâne, chestiile astea mă fac bănuitor. De acord că omul s-a sinucis, de acord că şi-a cumpărat mobila cu banii câştigaţi la „loz în plic‖, dar mi-e greu să cred că usturoi n-a mâncat, cu alte cuvinte, că a fost curat ca lacrima. — Să ne înţelegem, măi băiete. — De acord! Să ne înţelegem. — Că n-a fost curat ca lacrima, cum spui tu, foarte posibil. Foarte posibil, ca, în calitate de însoţitor de vagon, să fi făcut oleacă de contrabandă. Sau oleacă de trafic de valută. Nu avem nicio dovadă, dar nimic nu ne împiedică să presupunem aşa ceva. Problemaînsă nu se pune astfel. Tu trebuie să-mi răspunzi: consideri că Vasile Chiscanu n-a fost în general curat ca lacrima sau doar în legătură cu cazul de care ne ocupăm? — Numai în legătură cu cazul de care ne ocupăm. — Eşti, deci, de părere că a jucat un rol în dispariţia „doamnei cu voaletă‖? — Da! 143

— Când încă nu se hotărâse să termine cu viaţa, vreau să spun imediat după dispariţia „doamnei cu voaletă‖, n-am exclus o asemenea ipoteză, şi chiar mătăluţă ai stat de vorbă cu Vasile Chiscanu, sucindu -l şi învârtindu-l pe toate părţile, fără să scoţi nimic de la el. Ai fost atunci de acord că ipoteza nu „ţine‖, ca să folosesc expresia ta. Acum, fără să ai elemente în plus, cu excepţia atitudinii cam dubioase a Niculinei Chiscanu, începi să te bălăbăni şi să scoţi de la naftalină vechea bănuială, la care între timp ai renunţat. — O scot, Ducule, fiindcă am presentimentul că atunci răposatul Vasilică m-a îmbrobodit. Vreau să spun că ne-a îmbrobodit. — Şi că a ajutat-o pe „doamna cu voaletă‖ să dispară? — N-ai decât să râzi de mine, dar eu aşa cred. Eu zic: Decât să fiu prost douăsprezece ceasuri din zi, tot e un câştig dacă mă hotărăsc să nu mai fiu măcar în ceasul al unsprezecelea. N-am dreptate, bătrâne? — În primul rând, nu râd de tine. În al doilea, dacă pui aşa problema, neapărat trebuie să te întrebi: De ce Vasile Chiscanu şi -a pus capăt zilelor? — Indiferent cum pun problema, întrebarea este necesară. E doar o întrebare cheie, nu-i aşa? — Trebuie pusă desigur, dar ea devine absolut necesară în cazul când Chiscanu a ajutat la dispariţia „doamnei cu voaletă‖. — Mi se pare că am înţeles unde baţi, bătrâne, afirmând că, de fapt, cheia problemei consta în întrebarea: de ce s-a sinucis Chiscanu în cazul în care totuşi a avut vreun amestec în dispariţia „doamnei cu voaletă‖. În realitate încerci să mă determini să pun din nou la îndoială ipoteza sinuciderii lui şi să accept ca posibilă cealaltă ipoteză, anume că pe Chiscanu l-au curăţat aceia pe care el i-a ajutat ca Matilde Healy să ajungă clandestin în ţară. — Vreau să te determin, dar nu neapărat ca o ipoteză care să te oblige să ajungi la această concluzie. — Bătrâne, te rog, nu-ţi mai încifra intenţiile. Spune, deschis, ce anume pretinzi de la mine? — Să te întrebi mai serios: De ce s-a sinucis Chiscanu? — De ce s-a sinucis, sau dacă s-a sinucis cu adevărat? — De ce s-a sinucis. Nu are niciun rost s-o luăm de la capăt. — De ce?… De ce?… Naiba ştie! Pe urmă, cu ezitare, ca şi când s-ar fi ruşinat să emită o asemenea ipoteză: De frică, în cazul în care a ajutat o pe Matilde Healy să dispară. Aflase că devenise stânjenitor pentru cei pe care îi slujise şi se temea să nu-l cureţe. — Şi atunci, temându-se să nu fie curăţat de ei, se curăţă singur, 144

făcându-le lor totodată un serviciu. Măi băiete, nu „ţine―! — Într-adevăr nu prea ţine. Dar altceva nu văd. — Recunoşti că-i o sinucidere ciudată? — Cum aş putea să nu recunosc? — Ciudată, da, mai băiete. Întrebată de Picioruş ce crede în legătură cu sinuciderea omului ei, Niculina Chiscanu a presupus că atunci când a făcut-o, Sile al ei nu era, probabil, în deplinătatea facultăţilor sale mintale şi, ca să argumenteze presupunerea aceasta a ei, i-a mărturisit că în ultima săptămână Chiscanu umbla ca năuc şi că făcea impresia unui om abia trezit din somn, care încă n-a apucat să se dezmeticească. Îţi aminteşti că aşa a raportat Picioruş? — Îmi amintesc. Şi ce-i cu asta? Te pomeneşti că acum începi să susţii că omul coanei Niculina şi-a pus capăt zilelor, fiindcă începuse să prindă muşte? — Nu am să susţin aşa ceva. Mă mir însă că explicaţia aceasta a Niculinei nu-ţi sugerează nimic, nu te determină să te gândeşti la un anume lucru. În clipa aceea, ofiţerul care împărţea corespondenţa intră şi depuse pe biroul maiorului un plic de format mare, aidoma cu cele trei pe care le mai primiseră. Scrisul era acelaşi, de asemenea expeditorul: Mănăstirea Suzana. Când maiorul Mănăilă luă cuţitaşul de tăiat cărţi ca să deschidă plicul, mâna îi tremură uşor, ceea ce nu i se mai întâmplase niciodată,iar Bogdan, de emoţionat ce era, în loc de ţigară duse la gură stiloul. Scrisoarea din plic avea următorul conţinut: Domnilor, Cu o oarecare întârziere regretabilă, dar independentă de voinţa mea, vă restitui, întrucât nu-mi mai face trebuinţă, microfilmul câtorva dintre amplasamentele rachetelor instalate pe teritoriul României. Microfilmul a fost scos din ţară cu concursul interesat al însoţitorului de vagon Vasile Chiscanu. Spre regretul meu, informaţia vă va parveni prea târziu, individul fiind la această oră mort. Mă consolez însă la gândul că şi în celelalte cazuri anterioare, semnalate de mine în timp util, datorită unei anumite inerţii de care aţi dat dovadă, cei vinovaţi s au putut pedepsi singuri Maiorul Mănăilă citi scrisoarea cu glas tare. Când termină, o vârî înapoi în plic, ridicând din umeri, ceea ce echivala cu un veritabil gest de neputinţă. Bogdan îi luă plicul din mână, scoase din nou scrisoarea şi 145

o mai citi încă o dată, tot cu glas tare. — Ticălosul îşi mai permite să fie şi ironic, lua-l-ar naiba! izbucni după ce termină lectura ei. Dar orice rău are şi partea lui bună. Acum ştim, fără niciun dubiu, că, aşa cum eu am bănuit, Chiscanu a mâncat totuşi usturoi Din păcate, asta nu ne ajută la nimic, fiindcă şi acum, când nu mai avem niciun dubiu, tot în pom suntem. — Dacă cel puţin am şti ce urmăreşte. — Am mai discutat, bătrâne, dar tot fără rezultat. — Spun eu altfel? Numai că de data asta scopul pe care îl urmăreşte mi se pare şi mai absurd. De ce ne anunţă? Ca să ne sfideze? Fie, ca să ne sfideze. Pe ce se bazează, riscând? Fiindcă riscă. — Riscă lua-l-ar naiba de „Excentric‖! Exceptând cazul însoţitorului de vagon, în toate celelalte de fiecare dată plicurile ne-au parvenit când cei vinovaţi mai erau în viaţă. Ei bine, de unde a ştiut el că, până când ne vom hotărî să acţionăm, vinovaţii se vor sinucide? — Într-adevăr, de unde această siguranţă? Riscul pe care de fiecare dată şi l-a asumat frizează absurdul, măi băiete. Şi apoi, oare c e trebuie să credem în legătură cu motivele de „forţă majoră‖ care l -au împiedicat să-l denunţe din timp pe Chiscanu? — Poate că n-a avut la îndemână dovada cu care să ne convingă. Respectiv microfilmul. Probabil i-a fost restituit cu întârziere, îşi dădu cu părerea Bogdan. Presupun că microfilmul a călătorit până nu ştiu unde în străinătate, apoi a fost trimis înapoi. Aşa a trecut timpul — În legătură cu aceasta treabă, părerea mea este că nu trebuie să -l credem pe cuvânt. Categoric, minte! De ce era nevoie să expedieze microfilmul în străinătate când, foarte bine, putea să-l copieze aici în ţară, să expedieze originalul cu Vasile Chiscanu, iar copia să ne -o trimită nouă ca să ne dovedească că nu minte? — Hm! Cam ai dreptate. În altă ordine de idei, şi altceva pare nu mai puţin absurd: Patru indivizi care fac spionaj şi care, toţi patru, când sunt pe punctul de a fi demascaţi, cuprinşi de remuşcări, se decid să se pedepsească singuri. Să te doară capul, nu alta, bătrâne. — O adevărată epidemie de sinucideri. Înţelegi? O adevărată epidemie de sinucideri. Bogdan sări brusc în picioare. — Cum ai spus, bătrâne? O adevărată epidemie de sinucideri? întrebă cu o voce care, din cauza emoţiei, devenise gravă. — Da, aşa am spus. Şi adaug: Se întâmplă, pentru a doua oară, măi băiete, să constatăm că ne găsim în faţa unei adevărate epidemii de sinucideri. 146

să se intereseze în ce condiţii am fi dispuşi să-l eliberăm. deşi a trecut un an. Este Marele Balthazar!4 — A trecut aproape un an de când a fost judecat şi condamnat. dar că îşi va lua revanşa. mam aşteptat ca patronii săi. — Îmi amintesc. Bătrâne? Nu cumva vrei să mă faci să cred că se simte bine acolo unde se află? — Măi băiete. Ţinând seama că e „Marele Balthazar‖.cel puţin până în prezent. după ce l-ai ştiut închis. — Bogdane. — Ce aiureală mai este şi asta. Ce. Dacă a căzut. nici măcar n-a încercat. am fi fost anunţaţi. am fi fost informaţi. nici chiar din când în când. parcă numai cu el au procedat aşa? — Ceilalţi n-au fost Balthazar. Bogdane. m-aş întreba dacă nu cumva a evadat Balthazar! — Totuşi te întrebi. Numai că atunci am considerat spusele lui – şi astăzi am aceeaşi părere – drept o lăudăroşenie goală. căci. şi atunci va câştiga el. Şi este de mirare. ci o să mă duc să-i fac o vizită. de la unul ca Balthazar niciodată nu ştii la ce surprize te poţi aştepta. — Eu nu găsesc. aşa-i? — Da. Ducule. — De acord.— Bătrâne. — Eu însă nu. ar trebui să-ţi aminteşti ce mi-a spus când l-am întrebat. A spus că prima rundă am câştigat-o noi. Tu. N-au făcut-o până acum. Numai că. 147 . desigur că-mi amintesc. ce-ar fi dacă am da un telefon directorului închisorii? — Nu o să-i telefonez. Ducule. după umila mea părere. ţi l-ai scos din cap. dacă n-ar fi absurd… Dacă n-ar fi absurd… — Ce dacă n-ar fi absurd? — Dacă n-ar fi absurd. De Balthazar au nevoie. cei de la trustul „Nebel―. Dacă ar fi evadat. Totuşi. măi băiete. Nu pot să spun că este un tip de care îmi place să -mi amintesc. fiindcă unul ca el valorează cât zece spioni obişnuiţi. l-au abandonat. 4 Vezi romanul „Balthazar soseşte luni‖. nu -i aşa? Doar nu-i un oarecare spion. pur şi simplu. de acolo unde se află numai o singură surpriză ne-ar putea oferi: să evadeze! Dar. dacă ar fi făcut-o. măi băiete. nu? — Dar e absurd. — Atunci cum îţi explici că nu intervin pentru el? — Cred că Balthazar nu vrea.

cel mai mare! În orice caz. de Balthazar. Dar dumneavoastră de unde ştiţi? — Aşa îi spun toţi deţinuţii. obrajii păreau scofâlciţi. în situaţia în care se află. înclinată mai curând către îngăduinţă. de vreme ce arăta aşa cum arăta – le răspundea că dacă părea aşa. şi temându-se ca nu cumva firea sa să-i joace vreo festă. — Am venit să mă interesez de unul dintre deţinuţii dumneavoastră. Deoarece era şi foarte slab. se comportă în aşa fel. circula zvonul că este foarte bolnav. Maiorul se nelinişti: — De ce îi spuneţi aşa? Vă dă cumva da lucru? — Da de unde! Dacă ar fi toţi ca el! Dar când mi l -au trimis aici. foarte pronunţate. aceasta se datora postului pe care îl ocupă. (Fiind însă un om al datoriei. dar arăta mult mai bătrân. — A. Starul nostru numărul unu. Balthazar are el alte păcate. Subalternii săi credeau că are ulcer. dar lăudăros. de Balthazar. — Cu ce vă pot fi de folos. nu-l cred. dar. mobilier ca de „percepţie‖ – o încăpere întunecoasă şi friguroasă chiar în toiul verii. toţi deţinuţii au aflat că e cel mai mare spion al secolului… — Ei. 148 . tovarăşe maior? îl întrebă după ce îl văzu instalat într-un fotoliu. unul întru totul contrar firii sale. nu unul de duzină.nu ştiu pe ce căi. după care îl conduse în biroul său. Pavel Leahu abia împlinise vârsta de cincizeci de ani. în realitate. — Şi ei de unde ştiu? — Probabil că el s-a lăudat. ieşi să-l întâmpine şi să-i ureze bun venit. aşa a fost supranumit. urâtă – după părerea maiorului. — „Marele Balthazar‖! — Într-adevăr. poate şi din cauza ridurilor din jurul ochilor. Întâmplător. Dar nu asta are importanţă. — Nu prea îmi vine să cred. încât trecea drept un om aspru şi neînduplecat) Pavel Leahu fusese anunţat prin telefon că urma să-l viziteze maiorul Mănăilă. o încăpere mult prea mare pentru mobila puţină. poate din cauza părului îmbelşugat şi complet alb. era perfect sănătos.atunci când aceştia îşi manifestau îngrijorarea în legătură cu starea sănătăţii sale – fără îndoială proastă.9 BALTHAZAR CÂŞTIGĂ A DOUA RUNDĂ Pe directorul închisorii îl vedea acum pentru prima dată. aşa că atunci când acesta sosi. iar datorită ochilor. Concret. trişti în permanenţă.

mai deprimant decât o închisoare. înţeleg să -mi fac datoria: să nu fiu nedrept. dar. doar ca exprimare e greşit spus. În primul rând. Există o diviziune a munci i extrem de variată. Mi s-a încredinţat această muncă. dar argumentele mele n-au izbutit să-i convingă pe cei care şi-au oprit alegerea asupra mea. Dar ce să fac? Mi se par însă mult mai naivi aceia care îşi închipuie că pot fi altceva decât ceea ce sunt cu adevărat. Dar atâta vreme cât sunt director. pretinzând subordonaţilor mei aceeaşi conduită. deşi auzise foarte bine. după pofta inimii. Desigur. şi am pretins-o şi subordonaţilor mei. fără să mai fie nevoie de a intra în amănunte. chiar dacă toţi cei închişi o merită. am explicat de ce nu pot s-o primesc. Aici nu-i pension. Respectuos.Spuneaţi că nu v-a dat niciodată de lucru? — Nu! E disciplinat. dar oamenii îmbrăţişează una sau alta din aceste activităţi nu datorită hazardului – evident joacă şi acesta un rol – ci în conformitate cu structura lor psihică. Îi corupe e un fel de a spune. Nu-mi place chiar deloc. nu înseamnă că am izbutit s-o şi imprim. de vreme ce nu pot pleca de aici. mă socotiţi un naiv. Ca exprimare. — Staţi că m-am exprimat greşit. atunci când s-au angajat să-i păzească pe cei pe care societatea a hotărât să-i priveze de libertate. n-o ştiu. Nu există un mediu mai trist. Probabil că. cu părere de rău. să nu mi se poată reproşa arbitrariul. trebuie să fii construit într-un anumit fel. aşa cum nu oricine îmbrăţişează meseria de gropar. Ca să conduci o închisoare. într-un fel mă simt şi eu claustrat. Nu oricine acceptă să se angajeze gardian de închisoare. — Cum? întrebă maiorul.sensul… Cum să vă explic? Să încep cu mine. 149 . Poate chiar sunt. şi gardienii nu sunt nişte prea sensibili şi manieraţi pedagogi.aproape sărind de pe scaun. dar nici favoritismul. fiindcă ei sunt altfel structuraţi. În ce fel. Mi-am impus o asemenea conduită. deţinuţii. Egalitate de tratament pentru toată lumea. însă ideea. Am o slujbă care nu-mi place. cred că înţelegeţi. — De ce? — Îi corupe pe gardienii mei. — Şi aţi izbutit? — Mă aşteptam să-mi puneţi o asemenea întrebare. Aşa că a trebuit să accept. Ei. nu -mi place. dar nici îngăduitor. Mie însă. într -un anumit fel. fără niciun fel de excepţii. în sinea dumneavoastră. şi eu nu sunt. şi în speranţa că nu voi ieşi de aici la pensie. Ce vreau să spun prin aceasta? Că subalternii mei. drept să vă spun. erau deja structuraţi. psihic.

simpatia lor? — În niciun fel. în fel şi chip. deoarece ei îşi simt îngrădit. linguşitor. nu însă şi pentru mine. să i-o îndulcească. în mult mai mare măsură decât faţă de oricare alt deţinut. în cazul în care insul respectiv îi inspiră simpatie. Nu este nevoie. cei care se angajează să-i păzească pe cei pe care societatea îi elimină definitiv. ar însemna să creez climatul necesar pentru a se prolifera arbitrarul cel mai cumplit. păstrându-se totuşi. temperat. care pe cineva din afară l-ar face să zâmbească. că nu numai regii sunt foarte sensibili la 150 . preocuparea mea permanentă a fost şi este de a veghea ca regulamentul să fie aplicat cât mai în litera lui. că nu sunt niciodată vindicativi. în fel şi chip. n-aş putea spune că sunt foarte încântaţi pentru faptul că le sunt şef. să facă viaţă amară unui deţinut. Ei bine. Să nu vă închipuiţi cumva că Balthazar se bucură de un regim preferenţial. în cazul că încă nu ştiţi. Am spus în litera şi nu în spiritul lui. ci fiindcă sunt conştient că a lăsa la la titudinea fiecărui gardian să aprecieze unde sfârşeşte litera şi unde începe spiritul regulamentului. influenţa mediului de aici. într-adevăr. gardienii mei au dovedit recidivă în ceea ce priveşte abaterile de la litera regulamentului. deţinuţii nu mă prea agreează. pe lângă faptul că sunt. în limitele regulamentului. în ultimă instanţă. după cum poate.tovarăşe maior. fie în altul. iar în ceea ce priveşte pe subalternii mei. nu în mod întâmplător. Dacă Balthazar s-ar fi manifestat ca un individ slugarnic. sau pe termen limitat din sânul ei. considerându-mă un om aspru. structuraţi într-un anume fel. Ei bine. Conştient de toate acestea. ar exista o explicaţie. dar care pentru un deţinut înseamnă foarte mult. că refuză arbitrarul. şi dintr-o perspectivă general umană – să trecem la Balthazar. Din cauza aceasta. ca să zic aşa oficializat.— Nu. Nu! Dar un paznic de închisoare poate. — Şi cum vă explicaţi îngăduinţa. — Vă spuneam că o închisoare nu este nici pe departe un pension. naivitate dacă mi-aş închipui că ei sunt în mod obiectiv drepţi. Fiindcă trebuie să ştiţi. Ori în asemenea condiţii ar însemna. dacă i s-a căşunat pe el cine ştie din ce motiv. înseamnă o mulţime de mici avantaje. Faţă de Balthazar manifestă cu toţii o anumită îngăduinţă ce. întrucât nu prea se iveşte prilejul să discut cu cineva care să aibă receptivitatea necesară de a privi şi înţelege lucrurile ceva mai larg. După explicaţia aceasta – pentru dumneavoastră desigur prea lungă şi deloc necesară. fără voia lor. această teribilă maladie de care începe să sufere un individ mediocru atunci când se ştie investit cu o părticică din puterea constituită. mai mult sau mai puţin. ei mai suferă. faţă de el. că nu sunt părtinitori fie într-un sens. apetitul pentru arbitrar şi intoleranţă. cum am mai spus.

— Cum vine asta. Cu alte cuvinte. Şi cu toate acestea. o noutate că. există o mulţime de cuvinte cărora prejudecăţile. Pentru aceştia din urmă responsabilul este „şeful! „Şefu’. probabil fiindcă deţinuţii aceştia le creează complexe. tocmai pe aceia dintre deţinuţi care. Aţi observat cum s-a generalizat cuvântul „şef‖? Intraţi într-o Alimentară sau unde veţi voi. tovarăşe director? Balthazar se impune gardienilor prin faima sa de superspion? — N-aş putea afirma că aceasta este explicaţia. înainte de-a ajunge aici. aş zice prin personalitatea sa. cum vă spuneam Balthazar în niciun caz nu poate fi acuzat de servilism. nu se manifestă la fel şi faţă de Balthazar. aş zice. tovarăşe director. atâţia şefi împătimaţi de acest halogen de un fel deosebit! Dar. Mai mult decât atât: Nu vă spun. toţi deţinuţii au aceleaşi drepturi şi aceleaşi datorii. sub raportul disciplinei. nu facem niciun fel de discriminări. sau să ştie că aceştia depind de el. ca imediat să simtă necesitatea de -a fi linguşit. există atât de mulţi şefi dedaţi viciului acesta. În conformitate cu acest regulament. servilismul sau 151 . s-a terminat brânza de douăzeci şi unu‖. lăudat. au fost în viaţă „cineva‖. sau poate mai exact spus comportamentul acesta al gardienilor. Ei ajung nişte împătimiţi. Dumnezeule. Răul acesta e atât de puternic. Îmi permit să vă sugerez să-l priviţi pe „şef‖ ceva mai atent când este astfel apelat de careva din colectivul său. dacă nu m-aş gândi că v-ar putea displace faptul că asociez cuvântul personalitate cu numele unui spion notoriu. ne interzice chiar regulamentul. linguşeala. nu ţinem seama de funcţia sau calificarea pe care un deţinut a avut-o până a nu ajunge aici la noi. — Există şi personalităţi negative. De altfel. tămâierea devenind haşişul lor. ci şi oamenii cei mai mărunţi. Regula aceasta generală. lauda. Este suficient ca cineva să aibă sub ascultare câţiva oameni. şi o să citiţi pe chipul lui câtă plăcere îi face. „Şefu’ a venit marfa‖. admirat.S. adică undeva unde există un responsabil şi câţiva salariaţi. nu numai pozitive. Şefu’ în sus. Nu -i interesează.D-ul lor. Balthazar este singurul dintre toţi deţinuţii faţă de care subalternii mei sunt reverenţioşi. fireşte. marijuana şi L. Balthazar li se impune prin… prin. — Evident!… Evident!… Îmi era însă teamă că dumneavoastră… Ştiţi. Ba aş spune că gardienilor din subordinea mea le face chiar plăcere să-i trateze cât mai în conformitate cu regulamentul. şefu’ în jos. toţi gardienii manifestă faţă de el. o adevărată slăbiciune.linguşeli. încât puţin le pasă dacă asemenea manifestări sunt sau nu realmente sincere. nu numai regii simt nevoia să fie adulaţi.

— Afectaţi? Poate termenul nu e cel mai potrivit? Poate exageraţi puţin? — Nu cred! Afectaţi.ipocrizia le-au îngustat conţinutul… — Înţeleg. trebuie să recunosc. la început. atunci când a fost adus aici. nu mi s-a făcut o asemenea recomandare. mai ales că. fără să se pronunţe categoric. tovarăşe director. când am observat cum stau lucrurile mi-am convocat oamenii şi le-am atras atenţia că regulamentul şi dispoziţiile date de mine sunt obligatorii şi pentru Balthazar. Când s-a îmbolnăvit Balthazar. — Cât timp a fost internat? — Numai patru zile. Aş zice că Balt hazar îi „cucerise‖ pe subalternii mei. m-a lăsat să înţeleg că ar putea fi un cancer al ficatului. toţi cei din administraţia închisorii au fost afectaţi. o adresă confidenţială îmi atrăgea atenţia să fiu cu ochii pe el. Toţi. fiindcă folosiţi nişte cuvinte sărăcite de conţinutul lor iniţial. cu excepţia mea. în consecinţă. inclusiv medicul închisorii. — N-am ignorat recomandarea. — A fost bolnav? De ce n-aţi raportat mai sus? — Nu am considerat necesar. mi s-a părut şi mie că e foarte bolnav. Opină pentru internarea lui la spital în scopul efectuării analizelor necesare. — Şi ce măsuri aţi luat pentru a preîntâmpina o eventuală evadare? — Am detaşat doi gardieni care să stea de pază. Balthazar acuza dureri mari în regiunea vezicii biliare. puteţi să vă exprimaţi aşa cum gândiţi. aşa mi-a fost prezentat cazul. Aşa că am aprobat să fie internat la spitalul orăşenesc. — Atunci înseamnă că era grav bolnav. nu-l lăsă directorul să termine. De lucrul acesta mi -am dat şi mai bine seama când Balthazar s-a îmbolnăvit. Dar. Dar lucrurile au continuat tot aşa. — Ulterior mi-am dat seama că nu. v-a fost teamă că s-ar putea să fiu şi eu robul unor asemenea prejudecăţi. fără teamă că aţi putea jigni auzul meu. Nu sunt şi. Nu ştiu dacă aveţi cunoştinţă de această recomandare. M-am dus să-l văd la infirmerie unde fusese între timp internat şi. şi că nu voi tolera să i se creeze un regim preferenţial. cu rândul. mai întâi calculi. iar apoi. Spuneaţi că Balthazar se impune gardienilor prin… — Prin personalitatea lui. şi tocmai fiindcă n-am ignorat-o. Bineînţeles nu puteam tolera aşa ceva. — Noi am inspirat-o. De altfel. Medicul nostru a diagnosticat. da. — De ce numai atât? S-a făcut bine atât de repede? 152 . la uşa rezervei în care fusese cazat.

Presupun că n-a fost deloc de vreme ce toate analizele au ieşit bune. unde se află Balthazar? — Unde ar putea să se afle dacă nu în celulă? — Aş dori să-l văd. pe urmă. nu înţelegea de ce ţinea să nu fie văzut de spion. necălcaţi de multă vreme. care deveneau de nesuportat la palpare. declarându-se mulţumit. pe care sigur ar fi obţinut -o dacă nu avea ghinionul ca toate analizele să iasă bune. mai ales. cu manşetă largă. luceau pe la genunchi.— Ca să afirm că s-a înapoiat de la spital restabilit ar trebui să fiu convins că a fost bolnav. Balthazar stătea culcat. fus eseră de natură nevralgică. inclusiv pe a medicului nostru. picior peste picior. Ştiu şi eu? Poate că. cu mâinile vârâte sub cap şi fluiera. Vă convine? Maiorul Mănăilă acceptă. V-am dat acest exemplu dinadins. Câteva minute mai târziu privea prin vizor. Anul care trecuse probabil că nu-i zdruncinase moralul. Doctorul Soroceanu terminase tocmai consultaţiile şi se pregătea să plece acasă. — În clipa aceasta. Maiorul îl privi câteva clipe. iar în ceea ce priveşte sănătatea părea înfloritoare. se retrase. Vreţi să staţi de vorbă şi cu el? — Da! — În cazul acesta să trimit după el. gras. Nu înţelegea de ce acesta voia să -l vadă pe Balthazar. de atmosfera de aici. dar. — Mă rog! Cum doriţi. mai curând. ca să vă dovedesc în ce măsură Balthazar a izbutit să câştige simpatia subalternilor mei. Făcea impresia că este bine dispus. Presupun că el scontase pe o spitalizare mai îndelungată. scoţând şi mai mult în 153 . Era un ins aproape mărunt. dar fără ştirea lui. ar trebui să spun: în ce măsură i-a „fermecat‖ Balthazar. Haina atârna largă pe el. — Aş prefera să trecem pe la infirmerie. Este ora de vizite. lucie de transpiraţie. cu faţa spânatică. de parcă slăbise între timp. Directorul se uită lung la maior. Pantalonii care păreau mai curând nişte şalvari. — Puteţi să-l priviţi prin vizor. Personal cred că Balthazar a simulat ca să scape. măcar pentru câtva timp. — După aceea aţi mai discutat cu medicul dumneavoastră? — Da! Mi-a răspuns în chip de scuză că probabil durerile cumplite din regiunea ficatului. — La ora asta oare îl găsim pe medic la infirmerie? — Fără îndoială. — Atunci cum a putut să se înşele medicul închisorii într-o asemenea măsură? — Vedeţi că totuşi s-a înşelat.

Maiorului îi era imposibil să -şi închipuie că altfel de oameni decât nişte deţinuţi şi-ar fi încredinţat viaţa priceperii doctorului Soroceanu. — Mulţumesc pentru informaţii. am apreciat ca just diagnosticul. — A. tovarăşe director? — 2358. cu unghii rotunde. Bolnavul acuza dureri în regiunea respectivă. Un coleg priceput. nu? — Dacă ştiţi. calculi la vezica biliară. Doctorul Soroceanu întinse mâna o mână groasă. În următoarele zile i-am făcut toate analizele. Spre surprinderea mea. ca şi când persoana acestuia. — În ce problemă? întrebă el. — Domnule doctor. Privind în treacăt la maior. un foarte bun diagnostician. — Dumnealui este medicul nostru. total neinteresantă. vă amintiţi că la începutul lunii a fost internat un deţinut care… — Mi-l amintesc. cu degete scurte. Peste o jumătate de oră. pe fişa lui de internare medicul închisorii înscrisese. De altfel. Presupun că bine. — Ca să nu sar de la o idee la alta. Mă gândeam că va trebui operat. totuşi instinctul îl îndemnase să nu neglijeze această pistă. tăiate până la carne. ca diagnostic probabil. toate au ieşit bune. de vreme ce n-a mai dat pe aici. — M-ar interesa să ştiu cum se mai simte deţinutul cu numărul. după examenul preliminar. aproape fără curiozitate. — Ce aţi putea să-mi spuneţi despre boala de care suferea? — Când mi l-au adus aici. domnule doctor. — De curând a fost internat la spital. de ce mă mai întrebaţi? replică medicul cu o voce vag agresivă. în cea de a treia zi 154 . ce număr are. desigur! Eu l-am avut sub observaţie. Ca să fie o legătură cu întrebarea pe care vreau să v-o pun: Aveţi cunoştinţă ce medic s-a ocupat de el cât timp a fost internat? — Doctorul Vizitiu. pe care maiorul o strânse fără niciun fel de plăcere. De altfel. Nu spera să afle de la el cine ştie ce lucruri importante. păroasă. doctorul Soroceanu. Nu-i nicio săptămână. vă referiţi la spion. — La ce dată a fost internat la spital deţinutul? — La începutul lunii. maiorul Mănăilă stătea de vorbă cu doctorul Vizitiu pe care avusese norocul să-l mai găsească la spital. îl plictisea.evidenţă nişte pete vechi de grăsime. Domnul maior de la Consiliul Securităţii a voit să te cunoască. inclusiv o colecistografie.

dacă ai fi cât de cât bolnav. îşi impusese să prânzească. Îmi iau toată răspunderea. în primul rând. fără îndoială că toate localurile vor fi închise. a simulat. când va termina. îmi va face multă plăcere să mă achit de această obligaţie. Când voi ieşi. — De când sunteţi medic vi s-a mai întâmplat să întâlniţi un caz similar? — Nu! — Ce explicaţie îi daţi? — Cred că bolnavul. n-am alterat sensul. mai exact presupusul bolnav. faptului că nu-şi putea imagina în ce fel avea să decurgă întrevederea. Treaba la care urma să se înhame după aceea avea să dureze desigur până noaptea târziu şi. Nu-i era foame mai deloc. încercând să se gândească la cu totul altceva decât la ceea ce plănuise. şi dacă era preocupat – era fără îndoială – aceasta se datora. — Acestea. Pe urmă mi-a spus: „Vă mulţumesc pentru bunele dumneavoastră intenţii. Maiorul Mănăilă parcă maşina în apropierea restaurantului şi intră să mănânce. nu mă simt mai bine decât în închisoare. reprezentând principalele bogăţii ale judeţului respectiv. aşa că mi-aţi face un serviciu dacă m-aţi trimite înapoi‖. din cauza paznicului de la uşa mea. Maiorul mâncă. dar. pesemne că ţi s-a urât la închisoare şi ai venit aici. fără poftă. — Ştiaţi cine este deţinutul care v-a fost adus? — Am aflat ulterior. dacă eventual am omis vreun cuvânt. fiindcă se gândea la 155 . de la colegul meu Soroceanu. cel puţin la ora prânzului. De altfel i-am şi spus-o. — Şi el ce-a răspuns? — Mai întâi a râs. chiar două. M-aţi obligat. De altfel. din spirit de prevedere.bolnavul n-a mai acuzat niciun fel de dureri. care ar fi fost chiar frumoasă dacă o pretinsă pictură murală. şi tocmai pe cel mai mare. Revoltător de sănătos‖. la noi. Era singurul client în sala restaurantului. „Domnule. acum sunt sănătos şi. Aproape nu avea niciun fel de dubiu că intuise exact situaţia. Era cel mai bun şi liniştit restaurant din orăşelul acela. să mai schimbi puţin aerul. să ştiţi. sunt întocmai cuvintele lui. Mă rog. nu ar fi umplut un perete întreg. Dar analizele dovedesc că eşti complet sănătos. că omul are de ispăşit o condamnare pentru activitate de spionaj. nu aş avea nimic împotrivă să te ţin o săptămână. — Ce i-aţi spus? Vă mai amintiţi? — Da. iar în al doilea. domnule doctor? — În orice caz.

— Da. când orice amărât de gardian i se adresa numai în poziţie de drepţi. cu un interes periferic. ca să mă conving. încăperea. eventual să-l cheme pentru cazul când ar avea nevoie de el. Parcă se întreba de unde mai apăruse acest civil ciudat care îl invita să stea pe scaun. aş vrea să stau de vorbă cu Balthazar. — Mă rog. îmi va face plăcere. dau imediat ordin să vi-l aducă gardianul şef. nu din vreun alt motiv. Ştiu de pe acum că lui Balt hazar i se poate spune „marele Balthazar‖. inexplicabile. Este absolut necesar. Înţeleg că interogatoriul pe care vreţi să i-l luaţi are un caracter secret. când ofiţerul îi declarase că este complet edificat. dar mai mult nedumerit. — Dacă doriţi. dacă mi-o vei trimite. — Tovarăşe director. Când reveni la închisoare. fără ca aceasta să însemne o exagerare. Balthazar nu întârziase să dea curs invitaţiei. destul de neglijent. are un caracter secret. — Dumneata eşti Balthazar. — Bineînţeles. După câteva minute. pe urmă începu să examineze. — Dar v-aş ruga să mă lăsaţi singur cu deţinutul. se gândi să-i telefoneze lui Bogdan. Nu înţelegea de ce revenea. Se aşeză pe scaun. directorul îl aştepta puţin plictisit. — Apropie-te şi ia loc pe scaun! îi ceru maiorul. — Marele Balthazar? — Când mă voi retrage din meserie. Balthazar se afla în biroul directorului închisorii. tovarăşe maior. Uitasem că mai sunt şi Balthazar. Dar întrucât cunosc biografia lui Balthazar nu trebuie se aştept până când îşi va publica memoriile. ci doar ca să vă puteţi hotărî dacă merit sau nu apelativul „marele Balthazar‖. foarte elocventă în ochii lui puţin obosiţi. Rămase lângă uşa. până a nu trece pe la închisoare şi apoi la spital. nu-i aşa? — Eu ştiam că sunt deţinutul cu numărul 2353. Lăsaţimi adresa. Mulţumesc că mi-aţi amintit. după care începu să-l examineze pe maior cu multă curiozitate şi cu o vagă ironie. şi vă promit să vă trimit un exemplar cu o dedicaţie. dar până la urmă renunţă. în poziţie regulamentară şi de acolo aruncă o privire indiferentă în direcţia în care se afla maiorul. când totul era foarte clar. Când ajunse la desert. 156 .consecinţele grave ce se manifestaseră încă de pe acum în forme neprevăzute şi. o să-mi scriu memoriile. de parcă simpla invitaţie fusese suficientă ca să se poată elibera de automatismele impuse de disciplină.

Recunoaşte şi numai da din colţ în colţ. foarte urban cu mine. Ai jucat o carte. — Am auzit. în închisoare. ai pierdut. Faptul că dumneata te afli în locul lui aici. dar nu înţeleg. faptul 157 . şi care ai acceptat să -i iei locul. Falsul Balthazar se uită admirativ la maior. desigur! — Cine eşti în realitate. a încercat să ne prostească. nu-i aşa? — Am putut constata. ar trebui să dovedeşti aceeaşi inteligenţă şi. fiindcă eu am condus ancheta. Că te-ai substituit adevăratului Balthazar. Pentru mine însă… Dar. — Serios? După arestarea dumitale. toată admiraţia mea sinceră. — Admiraţie? Cum? — Pentru că vă purtaţi foarte. dovedeşte că n-a fost o vorbă goală. adevăratul Balthazar. domnule pretins Balthazar? — Pardon? — Lasă că ai auzit destul de bine ce te-am întrebat. — E o glumă. să te fereşti de ridicol. după ce l-am arestat. — Extraordinar! Nu cumva vreţi să mă convingeţi că faceţi parte din aparatul de represiune? În cazul acesta. s-a dat bătut. Dumneata. domnule. Sunt foarte curios să ştiu cum de aţi aflat? — Nu are importanţă. Dar când şi-a dat seama că a pierdut. — Felicitările mele.— Îmi permiteţi să vă pun o întrebare? — Pune-o! — Dumneavoastră sunteţi gazetar? — Nu! — Atunci sunteţi scriitor? — Nu sunt scriitor. ofiţerul care te-a anchetat a fost mai puţin urban decât mine? Răspunsul veni după câteva clipe de întârziere: — După câte îmi aduc aminte. Balthazar. cred că da. că adevăratul Balthazar este inteligent şi că are oroare de ridicol. care îi semeni fiziceşte uimitor de mult. — Dacă l-ai vedea pe ofiţerul acela l-ai recunoaşte? — O. — Ce rost are să joci mai departe comedia? Nu-ţi dai seama că ştiu totul? — Ce ştiţi? — Că nu eşti dumneata Balthazar. în fine. avertizându-ne însă că îşi va lua revanşa. — Pentru dumneavoastră. mai ales.

românii. Deci. mi-aţi răpit această plăcere şi. — Bine. dar noaptea dormea de-a binelea. — Era păzit. Cred că cererea mea ar fi fost admisă. domnul maior Radu Mănăilă. nu-i aşa? — Da! — Cum aţi procedat? Balthazar era doar păzit. din cauza aceasta. din păcate pentru dumneata. — Când? — În ziua în care. Substituirea a avut loc la spital. să trecem peste această întrebare. mi am pus în cap o bonetă albă. dacă aveţi şi puţin umor.este acum consumat. Totuşi era grea ca cineva să intre în rezervă sau s-o părăsească. v-aş fi spus: „Domnule maior. îmi pusesem nişte ochelari şi mi lipisem chiar o mustaţă. Voi. din iniţiativa mea. fără ca el să se trezească. peste câteva zile aş fi ieşit la raport şi aş fi cerut să fiu dus în faţa dumneavoastră. mi-am agăţat după gât un stetoscop şi iatămă transformat în medic de gardă. zâmbiţi. domnule maior. Moţăia el ziua. m-aş fi găsit în faţa dumneavoastră. trebuia găsit altceva. Trebuia păcălit. Este adevărat că sunteţi maiorul Radu Mănăilă? — Da. aflând de la mine adevărul. eu sunt! — Domnule maior. mi-aţi luat-o înainte. ea trebuie să continue. Ca să nu fiu recunoscut. Să ştiţi însă că nu aveţi niciun haz. N-am zăbovit în rezervă mai mult de zece 158 . fără nicio dificultate. — Când aţi sosit în ţară? — Nu are importanţă. aveţi nişte nume greu de memorat. aflaţi că eu nu sunt Balthazar şi că adevăratul Balthazar vă trimite salutări de la Monte Carlo. fiindcă sigur figura ar fi arătat foarte caraghioasă. ar fi fost admisă? — Da! — O dată ajuns în faţa dumneavoastră. şi? Gardianul stătea pe un scaun la uşă. Deocamdată.‖ Dacă aveţi puţină imaginaţie. pentru mine întrevederea de acum nu mai are niciun haz. Am îmbrăcat un halat alb. Omul de pază m-a lăsat să intru. — Ce pot să fac altceva decât să mă resemnez? Sunt în puterea dumneavoastră. Fiindcă sunteţi domnul maior… un moment. Adevărat. Şi l-am păcălit. bineînţeles. pretextând că am a declara anumite lucruri importante pe care le-am ascuns în timpul anchetei. Perspicacitatea – sau cum s-o numesc altfel? – de care aţi dat dovadă. închipuiţi-vă ce figură aţi fi făcut auzind aceste cuvinte şi. Din păcate. mi-a răpit mie plăcerea de a mă amuza de perplexitatea în care v-aţi fi găsit. — Nu are niciun haz – ghinionul dumitale – dar.

paznicul nu i-a acordat nicio atenţie. — Trebuie să mă credeţi că n-am avut. M-aţi întrebat cum de am ştiut unde să-l găsesc pe Balthazar? Simplu. Cine? — Nu m-a ajutat nimeni. Mi-am spus că-l voi găsi sigur de partea cealaltă a uşii unde voi vedea păzind un gardian. Se înnoptase. Am pătruns în spital seara. Cu aproape o oră înainte de miezul nopţii. Poate nu mă credeţi. A fost o treabă care pe mine nu ma privit. când acolo nu se mai afla decât personalul de gardă. iar el hainele mele. M-am ascuns într-o sală de consultaţie. — Persoana este aceeaşi cu care ai luat legătura imediat ce ai ajuns în ţară? 159 . A mers mult mai uşor decât ne-am închipuit. — Cum de ai ştiut unde să-l găseşti pe Balthazar? Sigur ai avut un complice. halatul. — Bărbat sau femeie? — Femeie! veni răspunsul. iar el a ieşit pe uşă. dar nu chiar imediat. — Unde te-ai întâlnit cu femeia care te-a instruit cum să procedezi? În orăşelul acesta sau în altă parte? — La Bucureşti. atâta a fost suficient ca eu să îmbrac pijamaua lui Balthazar. ce anume trebuie să fac.minute. Somnoros cum probabil că era. fiindcă te-a ajutat cineva din personalul spitalului. — De la cine? — De la cineva pe care nu-l cunosc. — Dar pe cine? — Nu ştiu. Eu mam culcat în pat. — Numele persoanei care te-a ajutat! insistă maiorul. dar am tras chiar un pui de somn. în locul meu. dar eu nu ştiu. şi le-am îndeplinit întocmai. şi încă foarte simplu. totul se explică. — Să presupunem că aşa s-au întâmplat lucrurile. foarte precise. pe care a trebuit s-o descui cu o cheie potrivită. Eu am primit instrucţiuni. fereastra unui W. După cum vedeţi. — A mers atât de uşor. Dar cu Balthazar cum ai stabilit legătura? Sper că nu ai intenţia să mă convingi că n-a fost nevoie de un complice? — Presupun că da. şi să-şi lipească mustaţa. Acolo nu m-a deranjat nimeni. Nu l-am văzut decât o singură dată şi probabil că n-am să-l mai văd niciodată. M-am furişat în clădire printr-o fereastră deschisă la parter. Şi nu m-am înşelat. De altfel.C. am părăsit ascunzătoarea şi am acţionat. — V-am spus că nu m-a ajutat nimeni. în locul lui.

— Era o voce de bărbat sau de femeie? — De femeie. fiindcă am o memorie foarte bună.— V-am spus că n-am văzut-o decât o singură dată. în niciun fel. V-am răspuns că nimic. Vă mărturisesc. ce îmi poţi spune de persoana cu care ai luat legătura când ai venit în ţară? — Nimic! — Consideri că acesta este un răspuns? — În niciun caz! — Nu crezi că ar fi mult mai rezonabil din partea dumitale dacă nu te-ai încăpăţâna? Să ştii că. Trebuia să spun: „Matilde a sosit de la mare‖. domnule maior. dacă nu v-aţi găsi pe poziţii antagonice. Din păcate. Şi atunci cum ar fi putut fi aceeaşi? — Mă gândeam că poate… ai uitat şi cineva trebuia să-ţi amintească. nu am luat legătură cu o anume persoană. i-ar fi plăcut să vă fie amic. mi s-a dat un număr de telefon şi mi s-a spus că. Am primit instrucţiuni detaliate la hotel. să ştiţi. — Şi? Continuă! — N-a trecut pe la mine. Dimpotrivă. Şi întrucât eu miam îndeplinit misiunea – chit că din motive independente de voinţa mea cu câteva zile mai devreme – aş considera că este nedemn pentru mine să vă fac şicane în mod deliberat. — În cazul acesta. Am spus parola şi mi s-a răspuns: „Când am să mă fac un pic mai bine. cred că aprecierile lui nu erau deloc exagerate. Am telefonat. de neconciliat. — Ştiţi. aş simţi o reală plăcere dacă aş putea să vă dau o mână de ajutor. Ajungând în România. aşa cum ne-am înţeles. mi -a mărturisit că. Credeţi-mă că vă spun adevărul. nu pot să vă fiu de folos. — Prin cine? — Nu ştiu! Cineva mi-a strecurat sub uşă. — Vă mulţumesc pentru intenţie. ca şi dumneavoastră să vă puteţi îndeplini misiunea fără să… să transpiraţi prea mult. în timp ce 160 . domnule maior – între timp n-aţi fost cumva avansat? – că m-aţi cucerit. noaptea. dar n-a fost nevoie. noi izbutim să aflăm tot ceea ce este absolut necesar. până la urmă. să telefonez la acel număr. deşi abia acum v-am cunoscut. Vă considera un om deştept şi perspicace. Ei bine. am să trec s -o văd‖. La plecare. atunci când voi ajunge în Bucureşti. Mai mult chiar. Balthazar mi-a vorbit foarte frumos de dumneavoastră. Mi-aţi cerut să vă spun ce ştiu despre persoana cu care am luat legătura când am aj uns în ţara dumneavoastră.

în ce fel va trebui să acţionez ca să mă pot substitui lui Balthazar. într-un sfert de oră voi şti. un plic. dumneavoastră n-aţi fi procedat la fel? — La ce hotel ai tras? — La „Lido‖. l-am încuiat într-o valiză. şi paşaportul dumitale într-adevăr se află în valiza depusă la „bagaje de mână‖. în amănunt. — Este numele dumitale adevărat? — Nu! — Atunci şi paşaportul e fals. ai distrus plicul cu acele instrucţiuni. ori paşaportul nu are viza de intrare. — Sub ce nume? După o oarecare ezitare: — Sub numele de Rudi Steimetz. În plic mi se explica. dar fantezistă. Şi paşaportul acela presupun că avea viza de intrare prin punctul de frontieră Episcopia Bihorului. Desigur.dormeam. unde se află paşaportul dumitale? — Nu-l puteam păstra asupra mea. domnule maior. — De ce? Dacă n-ai minţit. — În cazul acesta. adăugă: De aceea. Falsul Balthazar îl privi cu surprindere şi cu o umbră de zâmbet ironic în colţul gurii. Făcea impresia că se amuză povestind nişte ghiduşii de adolescent. bineînţeles. — Numele de Matilde Healy îţi spune ceva? 161 . sunteţi şi dumneavoastră de acord. — În prezent. — O presupunere cum nu se poate mai ingenioasă. Ultima alternativă mi se pare cea mai probabilă. — Bineînţeles. nu părea deloc îngrijorat. — Pe ce nume? — Tot pe numele de Rudi Steimetz. Categoric fantezistă. înseamnă că: ori vrei să câştigi timp. — Dacă aţi fi fost în locul meu. — Şi. cum de am putut intra în ţară? — Cu un alt paşaport. Falsul Balthazar vorbea degajat. pe care am depus-o la biroul „bagaje de mână‖ din Gara de Nord. Pe paşaport a fost pusă viza de intrare? — (!) — Dacă refuzi să răspunzi. din motive care nu sunt chiar imposibil de bănuit. nu-i aşa? Şi fiindcă maiorul rămase impasibil. — Pe la ce punct de frontieră ai intrat în ţară? — Este o întrebare la care nu vă pot răspunde.

Când l-am prins. în consecinţă. până în prezent. din care motiv aţi izbutit să înţelegeţi sau eventual să întrevedeţi întreg planul. mă feresc să am iniţiative. adevăratul Balthazar nu ţi-a spus că. ele nu vor fi altele decât cele întrevăzute de el şi acceptate de mine în momentul în care am fost de acord să-i iau locul la închisoare. eu nu sunt Balthazar. încă de pe atunci a elaborat un plan de evadare. când mă aflu în exerciţiul misiunii încredinţate de Balthazar. În ceea ce mă priveşte. regreta că nu te-a adus în România şi pe dumneata. cealaltă dublură a lui? — Mda! L-au împuşcat grănicerii dumneavoastră. — Pesemne că atunci când ai acceptat să scoţi castanele din foc cu mâna dumitale. Falsul Balthazar ridică sceptic din umeri. Balthazar n-a ignorat posibilitatea unei eventuale arestări şi. ştie să ia măsurile cele mai corespunzătoare. Am scăpat de fiecare dată fără niciun fel de neplăceri. până la urmă. cu mâna lui. Balthazar al dumitale a greşit în calculele pe care şi le-a făcut. — Cum a putut să-ţi facă o asemenea propunere de vreme ce se afla închis? — Propunerea mi-a făcut-o înainte de a veni în România. în ceea ce priveşte însă consecinţele. chiar dacă pe undeva a greşit. O singură iniţiativă neinspirată a fost suficientă ca s-o păţească Şi-a făcut-o. El întrevede toate posibilităţile şi. atunci când pune la cale o lovitură. Am o încredere nelimitată în capacitatea sa organizatorică. — Parcă pot să ştiu dacă a greşit cu adevărat! În orice caz. da! Şi rolul meu a fost totdeauna foarte limitat. Îl aud acum pentru prima dată. Nu sunt decât alter-egoul lui. — Balthazar. — Al câtelea? — Nu ştiu! Ceea ce ştiu este că nu sunt singurul. noi aflăm adevărul? — Totdeauna? — Da! — Domnule maior. cum s-ar zice. Să -l dublez pe Balthazar. n -am avut ce să-i reproşez. nu ai reflectat. — Sunt Oreste. — Nu cumva te numeşti Oreste? — Da! De unde ştiţi? — De la Balthazar. cu destulă seriozitate. slavă Domnului.— Absolut nimic. — Ai aflat ce a păţit Bob. 162 . — De data asta ţi s-a înfundat. Şi. Dar nu trebuia să depăşească ordinele primite. la consecinţe.

— Are o denumire acest „conţinut‖? insistă maiorul. — Noi. cascadorii sunt bine plătiţi. de la prima până la ultima secvenţă. Îmi asum riscuri. Ei bine. eu şi alţi câţiva am acceptat. de consecinţe. în scenele tari şi periculoase. aventurile lui Balthazar sunt asemenea unor filme. nici în mânecă. de vreme ce am acceptat riscul. Cu toate acestea. Cel puţin în ceea ce mă priveşte. Dimpotrivă. care variază în raport cu riscurile? — Şi una şi alta. vag. de bună voie. fiindcă după aceea şi-a rupt piciorul şi osul n-a mai vrut să se sudeze. dar credibile. înseamnă că l-am acceptat în deplină cunoştinţă de cauză. să zicem. în orice caz.Oreste schiţă un zâmbet care trăda. făcând-o pe cascadorul. domnule maior. ironia. Vă rog să luaţi notă de această precizare. afir mând că probabil nu am reflectat asupra lor. Greşiţi profund. la fel ca în unele filme. personal. Nu sunt decât cascadorul lui Balthazar. fiindcă îl admir. Poate că n-aş exagera dacă aş afirma că ele par mult mai neverosimile decât poveştile neadevărate. cascadorii lui Balthazar. — Plata compensează. cinci ani de închisoare? — Nu e vorba numai de bani. — Mda! Se numeşte spionaj. — Am luat! Numai că dumneata. bunică-mea. adică Balthazar. cu suficientă seriozitate. Aşa-i? întrebă maiorul cu o falsă naivitate. Eu nu fac spionaj. de fiecare dată când i se povesteau întâmplări ieşite din comun obişnuia să spună: „Aşa ceva numai în filme se întâmplă‖. În rolurile pe care Balthazar le-a jucat nu într-un studio de mucava şi cherestea. al căror erou a fost Balthazar. a fost înlocuit de un cascador. ale aparatului de filmat. — După câte am auzit. n-am nici în clin. Câteodată însă. Îl admir teribil de mult pe Balthazar. Aţi pomenit. să ne riscăm libertatea şi chiar viaţa ca să i le păzim pe ale lui. ignorând eu totul conţinutul isprăvilor lui. în ciuda aparentei lor neverosimilităţi. care n-a fost decât o singură dată la cinematograf. isprăvile. Pe mine însă nu mă interesează. suntem foarte bine plătiţi. — Cât de bine? — Foarte bine! se eschivă Oreste. De aceea nu… nu convertesc totul în bani. — Sunteţi plătiţi cu salariu fix sau primiţi o sumă forfetară. ci în viaţă. s-au petrecut exact „ca în filme‖. — Domnule maior. protagonistul. deoarece cu spionajul. uiţi un 163 . în primul rând. adevărate. tocmai faptul că am acceptat riscul.

Graba cu care Oreste răspunsese îl făcu pe maior suspicios. în niciun caz. aceasta spre informarea dumneavoastră. Sunt o fire optimistă. şi un contencios unde lucrează jurişti eminenţi. nefericit. excelent.singur lucru: Că numerele „tari‖ pe care le execuţi în locul lui Balthazar sunt. — Ştiu. sub o formă sau alta. totuşi. ai putea să-mi spui cum a izbutit să iasă din ţară? Ce truc a folosit? — Nu ştiu! — Nu ştii sau nu vrei să spui? 164 . mă simt fericit că i-am luat locul la închisoare. la ora actuală Balthazar se află în siguranţă şi nu mai are niciun motiv să se teamă că am putea pune din nou mâna pe el? În cazul acesta. în primul rând. Moralul meu e bun. Optimismul care te stăpâneşte. Şi trebuie să ştiţi. şi pe care l -ai calificat drept excelent. la curent cu legislaţia specifică fiecărei ţări sau. nu este vorba propriu-zis de spionaj. A părăsit România şi probabil că la ora actuală se prăjeşte pe plaja de la Cannes. Dar nu mă simt. teamă mi-e că nu mi-ai răspunde. Şi pot să te asigur că vei avea nevoie de speranţă acolo unde te vei întoarce.‖ — Ei. după ştiinţa dumitale. întrebă: — Deci. Dar să mergem mai departe. şi numai datorită dumitale. ci fiindcă îl admir foarte mult. într-un fel se justifică: Balthazar e liber. v-am spus că nu pentru bani. — Bineînţeles. domnule maior. în raport cu obiectul urmărit de el. aproape a fiecărei ţări din lume. Balthazar se mai afla în ţară? Prefăcându-se că l-a crezut. — Ba vă pot răspunde. fiindcă o închisoare nu-i un pension. mai exact. în cel mai bun caz. am devenit cascadorul lui Balthazar. o caracteristică a optimismului este speranţa. Asta în general vorbind. că înainte de a accepta misiunea. De aceea. — Trebuia să mai adaugi: „Şi fiindcă îl admir atât de mult. Maiorul înţelese aluzia. dacă te-aş întreba unde se află el acum. n-aş putea spune că sunt fericit. N-aş spune nici că-mi face plăcere. va fi negociată eliberarea lui.Nu ştiu dacă ai cunoştinţă că legile noastre sunt foarte severe şi în sancţionarea unor asemenea infracţiuni. ci de organizarea unei evadări izbutite. Dacă. Probabil i se făgăduise că va fi ajutat să evadeze sau că. Oreste spera că nu va trebui să-şi ispăşească întreaga pedeapsă. complicitate la o activitate de spionaj. mi s-a adus la cunoştinţă ce anume pedeapsă mă aşteaptă în cazul în care ea eşuează. tot acţiuni de spionaj sau. Trustul are. De altfel. printre altele. Şi. Căci dacă mi-ai divulga locul unde se ascunde ar însemna că te-ai „sacrificat‖ doar pentru a-l trăda. da. probabil că ştiţi. În cazul concret.

— Nu ştiu! — Înorice caz n-a folosit trenul de care te-ai slujit dumneata ca să intri clandestin în ţară. — O spuneţi ca şi când aţi şti cum am intrat. — Bineînţeles că ştiu. Oreste se uită lung la el. Ochii săi exprimau un scepticism total. Bănuia că este doar o manevră a maiorului ca să-l facă să mărturisească.

10 SALUTĂRI DIN MONTE CARLO Bogdan intră în biroul maiorului Radu Mănăilă, cu un aer de înmormântare. — Ce s-a întâmplat, măi băiete? Ţi s-au înecat corăbiile? Bogdan, fără niciun cuvânt, îi întinse ilustrata pe care o avea în mână. Maiorul o luă şi citi următoarele: Salutări din Monte Carlo! Balthazar — Ce zici, bătrâne? Magul s-a ţinut de cuvânt. Maiorul nu răspunse. Bogdan avea dreptate să creadă că Balthazar se ţinuse de cuvânt. Cartea poştală ilustrată era dovada cea mai concludentă. Balthazar îi făgăduise doar că îşi va lua revanşa şi că atunci când va fi liber – înainte de a-şi ispăşi pedeapsa în întregime – îi va trimite o ilustrată de la Monte Carlo cu acest conţinut: „Salutări din Monte Carlo!‖ Balthazar, Marele Balthazar era liber şi foarte curând serviciile de contrainformaţii ale tuturor ţărilor din Europa aveau să fie din nou în alertă. Bogdan, văzând că şeful său nu prea are chef de vorbă, continuă: — Ne-a făcut-o, ce mai! În foi de viţă ne-a lucrat, bătrâne, în foi de viţă de tămâioasă neagră, lua-l-ar naiba de mag! Maiorul nu apucă să răspundă – de altfel nici nu avea de gând – fiindcă, după câteva bătăi în uşă, intră maiorul Pleşoiu de la „Documentare‖. — Noroc, Mănăilă! Te deranjez? — Deloc! — Am găsit într-un ziar elveţian o informaţie care cred că are să te 165

intereseze. Uite, ţi-am adus-o. Şi maiorul Pleşoiu, pe deasupra biroului, îi întinse o foaie de hârtie, pe care erau scrise, la maşină, următoarele: Nu-i aşa că numele de Hippolyte Barras nu vă spune nimic? De altfel, nici nu-i de mirare, deoarece până în prezent acest nume nu a apărut niciodată în paginile ziarului nostru, în ciuda faptului că Hippolyte Barras este un personaj care, în lumea secretă a spionajului, a devenit faimos. Până în anul 1960, colonelul Barras a făcut parte din Biroul 2, înregistrând succese de prestigiu, de care însă marele public n-a putut lua cunoştinţă, din motive uşor de presupus. În 1961, colonelul Barras şi-a dat demisia pentru a se consacra, în exclusivitate, unei misiuni devenită ţelul suprem al vieţii sale: descoperirea şi arestarea celui mai faimos spion al secolului nostru, marele Balthazar. (După opinia specialiştilor). „Marele Balthazar― este singurul spioncare,în trei rânduri fiind pe punctul de a fi arestat de către colonel, a izbutit să-i scape, cum se spune, ca prinminune. Anul trecut, colonel Barras – care m-a onorat cu prietenia lui, prietenie de care am profitat ca să-i smulg făgăduiala că, atunci când îşi va scrie memoriile, va acorda dreptul de publicare, în exclusivitate, ziarului nostru – mi-a mărturisit că se simte nefericit, deoarece, după ştiinţa sa, Balthazar fusese arestat într-o ţară socialistă, pare-se în România. (Era nefericit, fiindcă organele de securitate din acea ţară reuşiseră să-l înhaţe de prima dată, în timp ce el, în trei rânduri, dăduse greş.) Zilele trecute, aflându-mă la Paris ca trimis al ziarului nostru, am folosit prilejul ca să-l vizitez pe marele meu prieten. L-am găsit foarte bine dispus, atât de bine dispus, încât s-a simţit obligat să se explice. Aşa am aflat că Balthazar izbutise să evadeze dintr-o închisoare din România şi că acum se află din nou în Apus. „De data asta nu-mi va mai scăpa!‖ mi-a mărturisit colonelul, plin de optimism. În ceea ce ne priveşte, îi urăm din suflet colonelului Hippolyte Barras succes deplin. Geofroy Ducos — Ei, am făcut bine că ţi-am adus articolaşul? întrebă maiorul Pleşoiu, după ce maiorul Mănăilă termină de citit informaţia. — Ai făcut foarte bine. Îţi mulţumesc! După plecarea ofiţerului de la„Documentare‖, Bogdan izbucni furios: — Ce mai, bătrâne! Magul ne-a făcut de băcănie. — Măi băiete, când ai să te dezbari de obiceiul ăsta de a folosi 166

expresii „şmechereşti‖? — Şi ţie nu ţi s-a urât să-mi tot faci observaţie? Ce vrei? Mai ales când sunt furios, îmi dau în petic. — Şi, mă rog, de ce eşti atât de furios? — Cum, Ducule, articolul ăsta te lasă rece? Că Balthazar a spălat putina este o realitate pe care, vrem nu vrem, n-o putem ignora. A evadat, a izbutit s-o şteargă şi din ţară, iar noi trebuie să ne mulţumim cu Oreste, lua-l-ar naiba de cascador nenorocit! Bine, dar de ce trebuia să se afle şi în străinătate că magul a evadat? — Asta te necăjeşte pe tine? — Pe tine nu? — Măi băiete, nu vezi chiar de loc aţa albă? — Aţă albă? ciuli urechile Bogdan. Bătrâne, unde naiba vezi tu aţă albă? Eu nu văd nici albă, nici neagră, nu văd aţă de niciun fel. — Păcat! Ascultă, câte zile au trecut de când Oreste s-a substituit la spital lui Balthazar? — Astăzi e a zecea zi. — Exact! Ei bine, nu ţi se pare curios că numai în decursul a zece zile s-au întâmplat atâtea lucruri? — Zău, Ducule, că nu înţeleg cum de ai ajuns să-ţi formezi părerea că s-au întâmplat „atâtea‖ lucruri. După mine, nu s-a întâmplat decât unul singur: evadarea lui Balthazar. — Ba s-au întâmplat mai multe: Balthazar a evadat. Balthazar a izbutit să iasă din ţară, fără ca noi să prindem de veste. Balthazar a ajuns la Monte Carlo de unde îmi trimite ilustrata. Abia ajunge „acasă‖, şi duşmanul lui numărul unu, acel Hippolyte Barras, află că a evadat. În fine, Geofroy Ducos, ziaristul, face să apară în ziarul la care lucrează articolaşul acesta. Ei bine, măi băiete, nu ţi se pare că într -un timp atât de scurt s-au întâmplat prea multe evenimente, ca să nu zărim măcar un căpeţel de aţă albă? Bogdan se gândi, dar, la capătul efortului, nu păru deloc mai luminat. — Mă rog, să zicem că văd aţa albă. Dar nu ştiu ce semnificaţie să-i dau. — În definitiv, ce ştim noi precis? Ştim că Balthazar a evadat. În privinţa aceasta nu avem niciun dubiu. Putem însă fi tot atât de sigur că a şi izbutit să fugă din ţară? — Nu? — Ştiu ce gândeşti:„Dar ilustrata? Dar articolaşul? Nu-s astea dovezi că Balthazar a izbutit să ajungă în Apus?‖ Ei bine, eu zic, măi băiete, că nu sunt dovezi concludente. Ilustrata, să zicem, a avut timpul suficient s167

o expedieze, şi să ajungă la mine înăuntrul termenului. Dar cum de a aflat acel colonel Hippolyte Barras, într-un timp atât de scurt, că Balthazar a evadat? Ce, Balthazar n-a avut altceva mai bun de făcut decât să-l anunţe imediat ce a ajuns „acasă‖ că este din nou liber? Sau poate că serviciul de publicitate al Trustului a făcut să apară în ziarele de mare tiraj un anunţ al cărui conţinut a sunat cam aşa: „Trustul de spionaj Nebel anunţă, serviciile de securitate ale ţărilor din Europa, precum şi ale întreprinderilor particulare, că superspionul Balthazar a izbutit să scape dintr-o închisoare din România şi este pe cale să-şi reia activitatea?― — Pe naiba! — Atunci cum de a aflat faimosul colonel, dacă dumnealui o fi existând în realitate? Dar să presupunem că există şi că, nu ştiu pe ce cale, a aflat că Balthazar este liber. Crezi că, obţinând această informaţie, l-ar fi autorizat pe ziarist să publice notiţa în ziar? Dacă da, înseamnă că acel domn colonel nu-i de loc „faimos‖, ci de-a dreptul un ageamiu, dacă a ţinut să avertizeze pe un spion de talia lui Balthazar: „Ştiu că eşti din nou liber, bagă de seamă, domnule, mă pregătesc să încep vânătoarea împotriva dumitale.‖ — În regulă, bătrâne. Acum am înţeles unde baţi. După tine, şi ilustrata, şi notiţa din ziar nu sunt, în realitate, decât praf în ochii noştri. Blestematul de mag vrea să ne facă să credem că a şters-o din ţară. Este, bătrâne? — După părerea mea, asta urmăreşte Balthazar. Bineînţeles că pentru el au lucrat alţii, respectiv oamenii Trustului. Şi aproape sunt gata să pun mâna în foc, băiete, că nu există niciun colonel Hippolyte Barras, iar că Geofroy Ducos, dacă acesta este într-adevăr ziarist, a fost plătit să scrie articolul, în cazul în care nu i s-a oferit un material gata scris. — Bine, dar ce urmăreşte? Ce rost are cacialmaua asta pe care vrea să ne-o tragă? — Presupuneri se pot face mai multe. Una: Au aflat că noi am descoperit adevărata identitate a lui Oreste, mai înainte ca el să ne -o aducă la cunoştinţă din proprie iniţiativă, aşa cum sunau instrucţiunile primite. Îţi aminteşti ce-a declarat Oreste. Că abia peste câteva zile intenţiona să-şi divulge adevărata identitate. De ce nu imediat? Pentru ca Balthazar să aibă timp s-o şteargă din ţară, în cazul când aceasta i-a fost intenţia… — Cum, te mai îndoieşti, bătrâne, că aceasta i-a fost intenţia? — Ai răbdare, măi băiete. Îţi spuneam că Oreste urma să-şi divulge identitatea abia peste câteva zile, pentru a da răgaz lui Balthazar să 168

treacă graniţa. Noi însă l-am demascat înainte de vreme, zădărnicindu-le planul. Nu ştim pe ce cale, Balthazar însă a aflat. Şi atunci, Trustul ca să ne facă să credem că el nu se mai află în ţară, mi -a trimis ilustrata şi a făcut să apară notiţa în ziarul elveţian. Acum o altă presupunere: Nu cred că Oreste avea de gând să se autodenunţe atât de repede, aşa cum ne-a declarat. De ce? După părerea mea o dată evadat, Balthazar nu s -a gândit să fugă din ţară, ci, la adăpostul alibiului permanent pe carei -l asigura Oreste înlocuindu-l în închisoare, să acţioneze. Să acţioneze nu bâjbâind în dreapta şi în stânga, ci să pună în aplicare un plan conceput în zilele şi nopţile petrecute între zidurile celulei. Desigur, rămânerea în ţară n-o putea prelungi la infinit. După realizarea scopului propus, cu ajutorul Trustului, ar fi izbutit să fugă din ţară. Şi abia atunci ar fi trebuit să primesc ilustrata, respectiv dovada că şi-a luat revanşa. Iată, aşa cred eu că ar fi trebuit să se petreacă lucrurile. Care-i părerea ta? — Bătrâne ai emis o ipoteză în conformitate cu firea lui Balthazar. Magul te-a anunţat că-şi va lua revanşa. Şi iată că a izbutit să evadeze. Desigur, aceasta ar putea să însemne revanşa. Dar oare, pentru el, marele Balthazar, evadarea reprezintă cu adevărat o revanşă? Dacă ţin seama de antecedente, dacă nu ignor marea tentaţie pe care pericolul o exercită asupra lui, înclin să cred că simpla evadare nu-l poate satisface în asemenea măsură ca s-o considere propriu-zis o revanşă. Ar considera-o numai dacă ar putea să ne bată măcar la puncte, ca să folosesc un termen din box. De aceea gândesc la fel ca tine: că Balthazar n-a evadat ca să dea bir cu fugiţii, ci ca să rămână în ţară şi să ne înfrunte a doua oară. Faină greşeală! — Că face o greşeală nu încape îndoială. Mai de vreme sau mai târziu i-o vom dovedi-o. În înfruntarea directă el nu are nicio şansă să câştige. — Crezi, bătrâne, că Oreste ştie unde se ascunde Balthazar? — Nu cred! Totuşi cu Oreste vreau să mai stau de vorbă, şi chiar astăzi. Falsul Balthazar – Oreste –îl salută printr-o înclinare foarte demnă, pe urmă luă loc în scaunul pe care i-l indicase maiorul, instalându-se în el cât mai comod, în măsura în careacest lucru era posibil. — Ai avut timp suficient să reflectezi la situaţia dumitale. La ce concluzie ai ajuns? — Poate nu o să mă credeţi, dar nu am considerat că situaţia în care mă găsesc este atât de gravă, încât să merite a-mi pierde timpul reflectând asupra ei. 169

de ce ignoraţi că la Monte Carlo Balthazar e acasă? — La Monte Carlo. deloc! Balthazar e un geniu. de bună voie. Situaţia lui Balthazar să mă îngrijoreze? În definitiv. Desigur. Numai un naiv ar putea spera că ne va 170 . încât să-l aducă în situaţia să dezvăluie. Dacă juca teatru. — Ei bine. domnule Oreste. Lămureşte-mă! Din ce cauză? N-a apucat să plece sau a rămas dinadins? — Balthazar se află acum acasă. care îl admiri în aşa măsură. pe deasupra. — Domnule maior. prin nimic justificat. trebuie să recunoşti că puţin. dacă ţin seama de temperamentul său –. Se află în ţară. ai mare încredere în geniul său… Sau poate e exagerat spus geniu? — Nu. până la urmă noi îl vom prinde. — Mulţumesc. este normal să nu te preocupe soarta dumitale. — Nu cunosc premizele de la care aţi pornit. Ei bine. — M-am aşteptat la un asemenea răspuns din partea dumitale. de ce oare te vei fi încăpăţânând să iei în piept evidenţa. ci a lui Balthazar. practic. Haide. intenţiona să manevreze discuţia în aşa fel. realitatea? Balthazar n-a plecat. situaţia lui te îngrijorează. ca să ajungeţi la o asemenea concluzie. Dar fie că se ascunde. da! Dar în România? În România nu este acasă. Îi cunoaştem „stilul‖. fii sincer şi recunoaşte că soarta lui te îngrijorează. Balthazar se află încă în ţară. — Serios? Chiar v-aţi aşteptat? — Evident! De vreme ce te afli într-o situaţie.Era un răspuns la care maiorul nu se aşteptase. la drept vorbind. domnule maior! — Şi. o juca cu o artă ireproşabilă. dar nici a unuia cu un moral scăzut. Mai curând înclinai să crezi că suportă noua sa situaţie cu un optimism. — Dumneata faci impresia unui om inteligent. măcar puţin. aşteptând cuminte s-o şteargă peste graniţă – ceea ce nu îmi vine să cred. Dar oare fusese un răspuns sincer? În orice caz Oreste nu făcea impresia unui resemnat. cel puţin deocamdată fără ieşire. dumneata. — Iertaţi-mă. dar presupunerea dumneavoastră este fantezistă. ceea ce îl interesa. — Ştii foarte bine că nu e de loc. la Monte Carlo. cu toate că eşti convins de geniul lui. fie că deja acţionează sau se pregăteşte să acţioneze. Oreste se uită amuzat la maior. Bănuind că Oreste ştie mult mai mult decât lăsa să se presupună. şi convins fiind că nu-l va putea determina să vorbească. de ce m-ar îngrijora? — Fiindcă nu se află în siguranţă.

îl cunoaşteţi. ce-mi cereţi? — Nimic decât adevărul. Primeşte multă lume şi. dă o recepţie la care participă. Toate acestea. şi de ce a rămas. Şi totuşi aceasta este realitatea. — Ei bine. În maximum o săptămână noi îl vom captura. Refuzi să spui ceea ce ştii. eu îţi afirm că n-a părăsit România şi că dumneata ştii unde se află acum. sunteţi generos!‖ Dar nu o fac. Dumneavoastră însă vreţi să aflaţi un pretins adevăr. se va ţine seama de atitudinea dumitale în momentul în care va trebui să ţi se fixeze pedeapsa. De aceea. eventual. aproape ridicolă. fiindcă nu vrei să -l trădezi pe 171 . Să facem deocamdată abstracţie de situaţia precară în care se găseşte acum Balthazar şi să discutăm puţin despre situaţia dumitale. Dar nu se ascunde. — Văd că nu eşti om de înţeles. — Adevărul? Adevărul. cu planurile lui. un inspector de poliţie. Împotriva dumitale există nu numai un singur cap de acuzare. că este în interesul dumitale să fii realist. — Nu merită. câţiva detectivi particulari şi un colonel de la Biroul 2. domnule Oreste. ci mai multe. domnule Oreste. Ce anume vreţi să ştiţi? — Unde se ascunde Balthazar? — Rue Rameau. fiindcă vă este greu să admiteţi că eu. — Domnule maior. Or dumneata nu eşti deloc un naiv. fiindcă ştiu că nu generozitatea a fost sentimentul care v-a animat în momentul în care mi-aţi atras atenţia asupra poziţiei pe care trebuie s-o adopt. ştii. Încăpăţânându-te în această atitudine.scăpa. de ce te încăpăţânezi? Balthazar a pierdut. — Va să zică pretinzi că Balthazar nu se mai află în ţară? — Da. 5. domnule maior? — Nu. ci să te conving că trebuie. Maiorul nu era deloc încredinţat că îi va fi chiar atât de uşor să-l aresteze pe Balthazar. le ascunzi. Monte Carlo. cel puţin o dată pe lună. Gândeşte-te. — Ar fi trebuit să vă răspund: „Domnule maior. domnule maior! Zău că nu merită! — Ascultă. din punctul meu de vedere. încă o dată. opt ani! — Încercaţi să mă intimidaţi. nr. domnule Oreste! Dacă devii rezonabil. domnule maior. în realitate cascadorul lui – cunosc atât de puţine lucruri în legăturăcu el. printre alţii. mai exact. şi încă altele care te privesc direct. Toate aceste capete de acuzare îţi asigură o vacanţă forţată de cel puţin opt ani. complicele lui – după părerea dumneavoastră. mă obligi să-ţi înfăţişez situaţia dumitale în adevărata ei lumină. dar îşi spuse că nu strică să exagereze puţin.

172 . măcar în câteva cuvinte. legat de mâini şi de picioare. la care ai refuzat atunci să răspunzi. Văd că o doreşti cu tot dinadinsul. rol de cascador. Prima întrebare. În cazul acesta. domnule. ce paşaport ai folosit? — Un paşaport pe care l-am distrus după aceea. o mare admiraţie. ai prezentat funcţionarului de la recepţie un paşaport pe un alt nume. Care-i adevărul? — (!) — Tăcerea dumitale mă obligă să-ţi pun alte două întrebări: Prima: Ce truc ai folosit ca să intri în ţară? A doua: Cine te-a găzduit după ce ai ajuns la Bucureşti? Începe prin a răspunde la prima întrebare. În registrul hotelului nu figurează niciun pasager cu acest nume. — De acord! L-ai distrus. domnule maior. Şi atunci de ce să vă pierdeţi timpul cu mine. Dar. un modest cascador? — Acest „modest cascador‖ a refuzat să răspundă la unele dintre întrebările care i-au fost puse cu prilejul ultimului interogatoriu. sună aşa: Pe unde ai intrat în ţară? — Sunt gata să vă răspund: Pe la Curtici! — N-ai trecut frontiera pe acolo. şi de jocul cascadorului sau al cascadorilor? Eu în niciun caz. aşa cum ai declarat. Pe ce nume era paşaportul? — V-am mai spus: Pe numele Rudi Steimetz. înţelege că în niciun caz nu ne poate scăpa. autodenunţându-mă. — Căutaţi-l! Găsiţi-l! Asta în cazul în care sunteţi convinşi că se mai află în România. să ne ocupăm în continuare de dumneata. — Bine! Până îi vom da de urmă. ajungând în Bucureşti. — Ai declarat că. Asta ce înseamnă? Din două. — Din modestie. Numai din modestie. faţă de care nutreşti.Balthazar. Deci pe unde ai trecut-o? — Curtici! — Nu cumva pe la Episcopia Bihorului? — Nu! — Pe paşaportul găsit în valiza depusă la biroul „bagaje de mână‖ din Gara de Nord nu a fost aplicată viza de intrare. — Îţi sugerez ca de data aceasta să laşi la o parte modestia. una: Ori n-ai solicitat o cameră la Lido. deoarece nu-l mai puteam utiliza la plecare – când avea ea să se întâmple! – de vreme ce urma să mă ofer dumneavoastră. ori dacă da. te-ai cazat la Hotelul Lido. Aţi citit cândva o cronică a vreunui film în care respectivul critic să se ocupe. — Eu? V-am spus că în toată această treabă rolul meu a fost modest.

— Încă un neadevăr! Pe la niciunul din punctele de frontieră n-a trecut cineva cu acest nume. nu-i aşa? — N-a fost de loc rău. Fără voia lui. după ce voi coborî din tren. De ce? Făcea parte din plan sau a trebuit să-l modifici din motive de forţă majoră? — Făcea parte din plan. recunoscu maiorul. să lepăd identitatea Matildei Healy şi să reintru în propria mea 173 . sub numele de Matilde Healy. De ce? Ştiind că dumneavoastră aţi fost informaţi de sosirea… Matildei Healy. îl privi pe maior aproape admirativ. am călătorit cu un paşaport fals. — Iertaţi-mă. domnule Oreste. dar trebuie – procedura o cere – să am la dosar declaraţia dumitale. dar dacă ştiţi de ce mă… mă agasaţi cu asemenea întrebări? — Ştiu. — De unde ştiţi? Fără să verificaţi? Era clar că Oreste încerca să câştige timp. Willy Grünstein – a trecut unul de femeie? Hai să spunem: Matilde Healy? Ce zici. — Doamna cu voaletă din Balt Orient Expres! — Bine lucrat. care vă cunoaşte bine. Deci. deghizat în veşminte femeieşti. Trustul. din greşeală. întrucât experţii săi au studiat în amănunt metodele dumneavoastră de lucru. chiar nu-ţi dă de loc prin minte de ce nu am nevoie să verific? — Nu! — Fiindcă ştiu cum ai ajuns în ţară. în loc să înscrie un nume de bărbat. felicitările mele. încă o dată. să confirmi ceea ce eu ştiu sau să infirmi în cazul în care doar mi se pare că ştiu. Trebuia să dispar înainte de a ajunge la destinaţie. domnule Oreste?Numele acesta îţi este chiar cu desăvârşire necunoscut? Falsul Balthazar nu-şi putu inhiba o tresărire. – de pildă. Cu alte cuvinte. şi pe un alt nume: Willy Grünstein. — Da. un paşaport fals. pe ce nume ai călătorit? — (!) — Nu cumva cel care a confecţionat paşaportul fals. îmi va fi imposibil. în ultimă instanţă este tot un truc. sunteţi formidabil! Cum de aţi aflat? Desigur nu mi puteţi spune.— Truc? Mă rog! În definitiv.fără ca dumneavoastră să nu prindeţi de veste. Este vorba de paşaportul pe care l-am distrus. În orice caz. Căci m-am folosit de un paşaport fals. — Domnule maior. recunosc. La un moment dat te -ai eclipsat din tren. Ei bine. a apreciat că mă veţi lua în primire chiar de la graniţă şi că.

în spaţiul liber de sub cuşetă. Ai cumva cunoştinţă dacă a păţit ceva… „denunţătorul‖? — Vă referiţi la acela care a informat ambasada dumneavoastră? Ei bine. am izbutit să mă strecor întrun alt vagon şi. încă de pe atunci a elaborat un eventual plan de evadare. Cât de bine a gândit Balthazar toată acţiunea am avut posibilitatea să-mi dau seama din cele ce am aflat ulterior. în urma falsei informaţii care v-a fost servită de Trust. au controlat trenul. — Să revenim la dumneata. V-am mai spus că Balthazar nu se bazează doar pe hazard şi că este un excelent organizator. Am mizat pe factorul psihologic. Şi? — Cum vă spuneam. De altfel. domnule Oreste. De aceea.piele. vreau să spun oamenii dumneavoastră. iar la Cluj toţi pasagerii care au coborât au trebuit să treacă nu sub furcile. oricât de mare ar fi preţul cu care urmează a fi plătit. chiar foarte incomod. — Înainte de a merge mai departe. Adică nu eu. la el banii nu contează. ci acela care a elaborat planul. deci. — Ţi-a dat o mână de ajutor însoţitorul de vagon? — Pentru asta a fost foarte bine recompensat. Ai stat. vă pot asigura că n-a păţit nimic. mai exact. dinadins. N-a fost decât o punere în scenă 174 . Pregătindu-se să vină în România. Balthazar s-a gândit că s-ar putea să dea greş şi să fie arestat. trebuia să cobor. ascuns în cabina însoţitorului de vagon. — Cum ai procedat? Ai sărit din tren în timpul mersului? — Nu! M-am ascuns în cabina însoţitorului de vagon. o refuză. E clar că informaţia pe care am obţinut-o privind sosirea în ţară a Matildei Healy ne-a parvenit prin sursa „Nebel―. Dar acesta este Balthazar. încântat parcă de ultimele sale cuvinte care conţineau. măcar un strop de ironie. O misiune lipsită de riscuri nu-l interesează. ca să fim induşi în eroare. cum m-aţi numit. Dumneavoastră. se afla ascunsă în lada cuşetei din cabina însoţitorului de vagon. după ştiinţa dumneavoastră. Singura şansă ca să-mi pierd urma era să „dispar‖ înainte de a ajunge la Cluj unde. Este foarte bogat. fără îndoială. o dată ajuns în Gara de Nord. Am călătorit destul de incomod. de la însoţitorul de vagon. recunosc. vreau să-ţi pun o întrebare. Balthazar a mizat pe factorul psiholog. ci sub privirile caudine ale securiştilor aflaţi pe peron. Acolo. Foarte. până aproape de Chitila. Nici nu v-a dat prin minte că „doamna cu voaletă‖. Riscul n-a fost mic. să cobor o dată cu ceilalţi călători. — Cine? — Balthazar. Falsul Balthazar conteni. foarte bogat.

Credeţi-mă! Minţea? Spunea adevărul? Greu de presupus că nu ştia absolut nimic mai mult decât ceea ce declarase. Balthazar nu fusese obligat să-l ţină la curent cu planurile sale. ca să rişte atâta. domnule maior. — Dar îl crezi în aşa măsură de imprudent. nu-mi cereţi numere de telefon. nu-i aşa? Oreste privi mulţumit la maior. să organizeze o reţea într-o ţară socialistă?9 — Îl cred pe Balthazar capabil de o asemenea performanţă. nu-mi cereţi adrese. mai ales după ce a cunoscut viaţa din închisoare? — Nu în felul acesta trebuie pusă problema. S-a scontat pe faptul că. ai căpătat o oarecare experienţă. prin faptul că ai participat indirect la asemenea acţiuni în calitate de cascador. domnule maior. Presupun doar că a rămas – în cazul că a rămas dinadins – ca să organizeze o altă reţea în locul aceleia distrusă de dumneavoastră. — Nu ştiu! Vreau să spun că nu ştiu nimic precis. Ce ai făcut după aceea? Cred că a sosit momentul să cunoaştem versiunea cea adevărată. când veţi afla că „denunţătorul‖ a fost executat. — Dar cum? 175 . — Oarecum. era de asemenea greu de presupus că ar putea deţine multe informaţii. Ignorând întrebarea. Totuşi riscă încă o dată întrebarea pusă şi cu prilejul primei audieri: — Balthazar de ce a rămas? Spre surprinderea sa. Acesta însă nu era deloc dispus să-i satisfacă. că eşti „în problemă‖. Absolut tot ceea ce mi s-a întâmplat din clipa în care am pus piciorul în Gara de Nord şi până în clipa în care am fost arestat vă este cunoscut. — E o presupunere personală? — Da! — Deşi ai afirmat că n-ai cu spionajul nici în clin nici în mânecă. În definitiv Oreste. Bine lucrat. Nu-mi cereţi nume. nefiind decât cascadorul lui. fiindcă nu cunosc. Pe de altă parte. de data asta Oreste se dovedi mai maleabil. prosteşte de imprudent. utile cercetărilor. domnule maior. nu veţi mai avea vreo îndoială în ceea ce priveşte autenticitatea informaţiei sale. presupun că. totuşi. măcar cât de cât. dar în acelaşi timp curios să -i cunoască părerea. fără să vrei. dacă nu imposibil. curiozitatea. — Nu crezi că unui străin îi este foarte greu. — Este aceea pe care o cunoaşteţi din depoziţia mea anterioară.în scopul intoxicării dumneavoastră. ulterior. trecu mai departe: — Va să zică ai coborât din tren abia la Bucureşti.

De vreme ce Trustul se pricepuse să organizeze evadarea lui. după ştiinţa lui. prima alternativă părea mult mai probabilă. Fiindcă m-aţi privat de plăcerea de a vă furniza o informaţie. fără îndoială că prevăzuse şi mijlocul de a -l face scăpat peste graniţă. Între a presupune că Balthazar. Deci. pe măsura posibilităţilor sale? — În cazul acesta. — Şi pe asta o ştiţi! Sincer îmi pare rău. ca să zic aşa. iniţial. Din păcate. — Da. i-o tăie maiorul. oricum. şi imposibilitatea de a părăsi România.— Oare este posibil ca un om de geniu ca Balthazar să se hazardeze într-o asemenea acţiune riscantă şi. destul de preţioasă. nu recrutând agenţi noi. dar şi pentru altceva. Trustul nu are în România „agenţi pasivi‖. Din punct de vedere organizatoric. Aceia pe care i-aţi făcut inofensivi au fost cu toţii agenţi activi. cacialmale – cum spunea Bogdan – ca să-i facă să creadă că Balthazar se afla la adăpost. Agenţi activi şi agenţi pasivi. în afara 176 . Obţinuse. Trustul „Nebel― are două feluri de agenţi… — Ştiu. dovadă articolaşul din ziarul elveţian. Balthazar a rămas în ţară pentru a reorganiza reţeaua. după ce s-a văzut din nou liber a rămas în ţară ca să reorganizeze reţeaua. — Toţi sunt arestaţi sau morţi. din două una: ori v -a minţit ori. „agenţii pasivi‖ după nomenclatura Trustului. ci folosind agenţi mai vechi. ci activizând aii îi mai vechi. în ultimă instanţă. fără a risca prea mult. de acest succes al Securităţii Trustul luase cunoştinţă. Amândouă. Ulterior însă se întâmplase ceva: Oreste fusese demascat. numai pentru a vă dovedi că îmi sunteţi deosebit de simpatic. după părerea dumitale. Dovadă ilustrata de la Monte Carlo. — Să revenim la subiect. Dar nu recrutând. după toate probabilităţile. în niciun caz. — Aşa presupun. activizând agenţii pasivi. domnule maior. în locul celeilalte distruse. oameni de pe stradă.Aceasta. am presupus. — Aşa v-a declarat? Ciudat! În cazul acesta. o informaţie. — Nu-i vorba de aceia. de ce nu ţi-ai pus dumneata întrebarea? Fiindcă dumneata ai afirmat că Balthazar a rămas ca să organizeze o reţea. Deci. — Balthazar însă mi-a declarat că. De ce? Oare numai ca să reorganizeze reţeaua? Probabil ca să reorganizeze reţeaua. dacă într-adevăr Trustul nu dispune în România de asemenea agenţi. înseamnă că a rămas fiindcă nu a putut să părăsească România. Balthazar rămăsese în mod deliberat.

Deci. pe o cale sau alta. ori să încerc. — E o simplă presupunere? — Avem motive să credem că a aflat. încredinţat că Securitatea. aş încerca să verific în ce măsură ilustrata şi articolaşul l-au convins pe maiorul Mănăilă că am şters-o din ţară. acţiona Balthazar liniştit. ştiindu-mă încă în ţară. aş vrea să-l văd şi eu pe acela care s-ar putea lăuda că este în stare să prevadă în ce fel ar acţiona Balthazar în cutare sau cutare împrejurare. până când nu este prea târziu. În acest caz. Totuşi. dar constată că răspunsul nu era de loc uşor de dat. dacă nu imposibilă. descopăr că n-am izbutit să-l păcălesc pe maior şi că acesta. — Mda! Îl cunosc relativ bine. Numai că nu am 177 . Este un punct de vedere logic. Desigur o sarcină deosebit de grea. Dar în acest caz se punea întrebarea: Balthazar era acum convins că izbutise să-i păcălească? Cu alte cuvinte. riscând să se întoarcă la închisoare. nu ştia că noi vom afla. pentru care din aceste două soluţii aş opta?‖ Se întrebă. Ei bine. Dar să presupun că. presupun că Balthazar. acţionează în consecinţă. de fapt. falsul Balthazar. De aceea. aşteptând ca lucrurile să se liniştească. se ocupă de reorganizarea reţelei sau pur şi simplu se ascunde? — Domnule maior. Oreste. înainte de data fixată de el. în orice caz eu nu mă simt capabil de o asemenea performanţă. — De cât timp lucrezi cu Balthazar? — De opt ani! — Opt ani! Timp suficient ca să-l cunoşti dacă nu foarte bine. să dau bir cu fugiţii. Cum însă? Căutând să aflu dacă s-au luat sau nu măsuri de urmărire împotriva mea. şi probabil a mai aflat că noi am luat toate măsurile ce se impun în atare împrejurări. dumneata. dacă aş fi Balthazar. între timp a aflat. renunţase să-l mai caute? „Dacă aş fi în locul lui Balthazar. speră că Oreste ar putea răspunde în locul său. ce-mi rămâne de făcut? Nu există decât două soluţii: Ori să mă dau la fund. că cel care i-a luat locul în închisoare este. ce aş face? se întrebă maiorul. a căutat să se pună la adăpost dincolo de graniţă. Ei bine. fiind superspionul Balthazar. presupunând că se ştie urmărit. dându-şi seama cât de mare este riscul. — Ai presupus că Balthazar a rămas să reorganizeze reţeaua. domnule maior. crezându-l scăpat peste graniţă. Dar atunci când a luat această hotărâre. A aflat deci. măcar destul de bine. care îl cunoşti relativ bine. cum crezi că a reacţionat? A ignorat pericolul şi.graniţelor ţării. Dacă aş fi în locul lui.

— Domnule Oreste. îl întrerupse Oreste. domnule maior. fotografia spionului fu din nou multiplicată şi trimisă tuturor punctelor de frontieră. Trustul s-a îngrijit nu numai să-l scoată din închisoare. domnule maior! Iertaţi-mă. se mai află încă în ţară. după toate probabilităţile. Nu cunosc însă în ce fel. ai auzit vorbindu-se sau. nici eu nu văd ce legătură poate să existe‖. fiecare. O legătură probabil exista. maiorul Mănăilă luă o serie de măsuri. atâta vreme cât nu exista vreo dovadă concretă. sinuciderile nu mai puţin misterioase trădau parcă acelaşi „stil‖: Stilul Balthazar! Trădau acelaşi stil. toate vizând arestarea lui Balthazar. Plicurile misterioase.siguranţa că Balthazar optează totdeauna pentru soluţiile cele mai logice. care ai avut un rol hotărâtor în evadarea lui. S-au temut ca nu cumva în ziua când va trebui să mă autodemasc. dar care fusese amestecul lui Balthazar în toate cazurile de sinucidere era imposibil de întrevăzut şi. Ca o primă măsură. o legătură exista. până în cele mai mici amănunte. care se dovediseră însă 178 . eventual. dar nu văd ce legătură ar putea să existe între Balthazar şi o oarecare mânăstire sau între Balthazar şi niscai călugăriţe… „Din păcate. Pe ce cale? Dumneata. — Să presupunem că de data asta ar opta… — A şi optat. dacă vă gândiţi bine. Trecură şase zile de cercetări minuţioase. Desigur. nu se poate să nu fii la curent cu planul lor. Balthazar nu se mai află în ţară. pe bună dreptate. …Şi totuşi. — Ştiu doar că totul a fost pus la punct. toate presupunerile păreau la fel de fanteziste. dar să-i şi faciliteze fuga. l-ai auzit pe Balthazar vorbind de… de o mânăstire Suzana? — Nu! Există o mânăstire cu acest nume? — Atunci poate ai auzit pronunţându-se numele „Suzana‖? — Niciodată! — Nici despre nişte călugăriţe? — Nici. deşi primul plic le parvenise când Balthazar se mai afla încă în închisoare. De asemenea ofiţerii operativi însărcinaţi cu unele investigaţii discrete aveau. sacrificându-te pe dumneata. legitima dumneavoastră curiozitate profesională să nu mă silească să spun şi ceea ce ei consideră că nu este necesar să aflaţi. în buzunar fotografia fotogenicului superspionBalthazar. Au considerat că nu este cazul să mă informeze şi. replică maiorul în gând. În aşteptare. — Chiar dacă a optat.

Misterul rămânea. voind să stabilească identitatea fetei. deşi eşti un bărbat frumos. foarte multe. din punctul meu de vedere. se simţi obligat să anunţe secţia de miliţie. Medicul de serviciu. spre a lua şi el cunoştinţă de conţinutul ei ciudat. ca un zid de cetate inexpugnabilă. vei gândi că mint. care. o dubă a Salvării o transportase la Spitalul de urgenţă.-ul unui bar de noapte. după ce o examinase sumar. atâta cât se pricepuse. vei accepta o situaţie de compromis. încât mi-e teamă că.infructuoase. primind îngrijirile necesare. chemase pe responsabil. după ce o citi. Nu ştiu ce hotărâre vei lua după ce vei citi rândurile mele. deşi ştiu că alte femei ar fi fost fericite să te iubească. laşitatea va predomina. dacă. Câteva minute mai târziu. că vreau se 179 . întrucât nu mi-am putut da seama dacă onestitatea este la tine mai puternică decât laşitatea sau invers. de nepătruns. opinase că fata se otrăvise şi că era absolut nevoie să fie transportată la spital unde. avea şanse să scape cu viaţă. adică mă vei priva de plăcerea de a şti că te-am distrus definitiv. A doua zi. Acesta apelă la un client aflat în local. scrisoarea sinucigaşei parvenea maiorului Mănăilă care. înainte de a o trece lui Bogdan. sau tu prin paturile lor. o citi de câteva ori: Scrisoarea mea are să te decepţioneze dar cred că e mai bine să cunoşti adevărul din sursa cea mai sigură. vei supravieţui. cu Sandu Caloianu sau cu „soţia― sa Peristena. lipsindu-ţi curajul să mori. întrucât numai moartea fizică înseamnă distrugere în accepţia adevărată a cuvântului. Dar văzând că nu izbuteşte. deoarece. cea scontată. îngrijitoarea încercase. cu Dragu Damian sau cu primul sinucigaş Glodaru. citind rândurile de mai sus. Nimic în legătură cu Balthazar. dar îmi va părea foarte rău. Dacă eşti mai mult onest decât laş – acesta a fost motivul pentru care alegerea mea s-a fixat asupra ta – atunci hotărârea ta va fi radicală şi. În timpul. Din cele scrise până acum. şi nici în legătură cu Marina Vazara. Nu. Crezând că fata este beată. Nimic în legătură cu Sarandi Torcin. găsi în poşeta ei o scrisoare pe care. ţi-ai dai desigur seama că nu te-am iubit. deşi ştiu că toată viaţa ta ai fost un răsfăţat al femeilor şi că multe. s-o readucă în simţiri. Dar iată că în cea de a cincea zi se întâmplă ceva care făcu misterul şi mai de nepătruns. au trecut prin patul tău. nopţii fusese adusă la spitalul de urgenţă o tânără descoperită fără cunoştinţă în W. În aşa măsură te-ai obişnuit să ştii că toate femeile sfârşesc prin a se îndrăgosti nebuneşte de tine.C. dimpotrivă. nu te-am iubit nici măcar o clipă. în oricare dintre direcţiile în care îşi îndreptaseră cercetările. medic de meserie.

dar declari că m-ai ales pentru calităţile mele de bărbat. închipuindu-ţi că. (Folosesc acest termen. îmi declarai de fiecare dată că sunt cea mai desăvârşită amantă din toate câte ai avut până la mine. înainte de a deveni amanţi. când nici nu te gândeai. Sunt sigură că îţi vei pune o asemenea întrebare şi că nu vei fi în stare să-ţi răspunzi. Dar. pur şi simplu. adu-ţi aminte că ai încercat în câteva rânduri să mă iei în stăpânire. din nou te vei întreba: „Ce legătură există între frumuseţea mea. De altfel. Dar poate ai să te întrebi: De ce te-am ales tocmai pe tine? Acolo unde lucrezi sunteţi cu toţii cinci.carenouă ne place atâta). dacă n-ai fi contagios 180 . postul pe care îl ocupi la minister. Din păcate. dar. din punctul de vedere al ierarhiei. nici director general. Şi totuşi nu aceasta este realitatea. te-am ales tocmai pe tine? De ce? Fiindcă. nici ministru adjunct. citind rândurile de mai sus. dintre toţi. eu am fost aceea care ţi -am făcut avansuri. ne-am văzut în societate. sunt moartă după tine. tu prostule. aşa cum. iei în stăpânire femeile. într-o zi. fiindcă tu. în realitate. În vanitatea ta de mascul irezistibil – sunt sigură – ai fost satisfăcut. până la urmă am sfârşit prin a capitula. de fiecare dată eram ispitită să te strâng mai degrabă de gât şi nu în braţe cu acea falsă înflăcărare. Nu cumva tot nu mă crezi? Adu-ţi aminte că. la fel ca toate celelalte. Recunoaşte că aşa ai gândit. Nu eşti nici ministru. tu ocupi postul cel mai important din minister. nici măcar director. Or tocmai asta nu înţeleg‖. dar n-ai izbutit nici măcar să-mi trezeşti simţurile. De ce. de mai multe ori. Iată. Dar ai gândit prost. Dintre toţi. Află că ai început să mă „interesezi― abia din clipa când am primit dispoziţii să mă interesez de tine. nu sunt dispusă să te luminez. încât. judecându-te prin prisma intereselor noastre. tu eşti cel mai frumos. Desigur. de altfel. eşti deosebit de inteligent. De câte ori m-am culcat cu tine. numai tu fericeşti aparent şi nefericeşti realmente multe femei. am simţit o repulsie fizică şi. Fiindcă dintre toţi. Pe urmă. mam priceput de minune să te fac să crezi. Nu numai că nu te-am iubit. fiindcă mai ales în clipele acelea te uram cel mai mult. dimpotrivă. Ştiu că nu eşti prost. motivul pentru care ai început să mă interesezi. Şi fiindcă eşti aşa. numai tu te pricepi să iei în stăpânire femeile. mi se interzice. ştiu că. Ştii. (Ceea ce pot să-ţi spun este: Dacă n-ai fi atât de frumos. în niciun caz nu le cucereşti şi nici nu le dai măcar această iluzie. dar. dacă mi-ai fi spus că m-ai ales fiindcă te-a interesat munca mea de la minister. nu este cel mai important. Nu ţi-am dat nicio atenţie şi tu a trebuit să baţi în retragere.bravez şi că. nici secretar general. farmecul meu şi postul pe care îl ocup la minister? Aş înţelege. dar în aşa măsură de bine mimată.

Când spun că mi-a făcut o plăcere deosebită să mă ocup de tine. fiindcă este ceva care aparţine ministerului din care faci parte. Faptul că tu mi l-ai cedat. boţită fiind. Ţie – omul care are geniul de a lua femeile în stăpânire – îţi venise. care. vroia s-o netezească. De ce? Fiindcă erai„fermecătorul―. trebuie să citeşti că mi-a făcut realmente plăcere să te distrug. mi-a făcut realmente plăcere. aparţine statului. Dacă eşti onest. evitau să se privească sau să comenteze conţinutul. că am făcut dintine tot ceea ce am voit. cum se spune. iată în ce constă distrugerea ta. dacă ai fi la fel de şters. de gradul tău de onestitate. în sfârşit. „irezistibilul‖. de mediocru şi de lipsit de farmec personal. măcar din acest motiv. în ultimă instanţă. desăvârşind distrugerea ta morală care este opera mea. Erau amândoi gravi. în ultimă instanţă. O scrisoare adresată unui necunoscut de către o femeie a cărei identitate încănu putuse fi stabilită. deocamdată. 181 . (Ai încetat să mai fi onest în momentul când mi-ai predat ceea ce ţi-am cerut). ar trebui să te distrugi şi fiziceşte. Presupun că înţelegi despre ce fel de distrugere este vorba. asta mă interesează – depinde de tine. distrugerea este una virtuală. Au mai fost şi alţii înaintea ta. Recunoaşte că te-am luat în stăpânire. Numai că. rândul să fii luat în stăpânire. şi constituie un secret. Distrugerea ta fizică– şi pe mine. Ţin însă să-ţi atrag atenţia că… Scrisoarea rămăsese neterminată.pentru femei la fel ca o epidemie. Maiorul Mănăilă fu acela care îşi aminti primul că biroul alăturat aştepta ofiţerul de miliţie cel ce iniţiase primele cercetări. (În poşeta ei nu fusese găsit nici buletinul de identitate şi nici vreun alt act. fiindcă nu-ţi aparţinea.) După ce Bogdan. Vreau să-ţi mărturisesc un secret: Află că nu eşti singurul pe care îl distrug. şi este în funcţie. după care începu să treacă cu palma pe deasupra foii. tot atât de fără menajamente. aşa cum sunt ceilalţi trei colegi ai tăi de la minister. Am obţinut de la tine ceea ce nu aveai dreptul să-mi dai. nu-i de loc sigur că alegerea noastră s-ar fi oprit asupra ta. aşa cum spuneam la început. şi cu care mă laud.) Când mi s-a cerut să mă ocup de tine. la rândul său. Stai. nu te grăbi să tragi vreo concluzie greşită. Dar distrugerea nici unuia nu mi-a dat atâta satisfacţie câtă simt acum când ştiu că te-am distrus. citi de două ori scrisoarea o depuse pe birou. acum când ştii că n-ai fost decât un instrument. naşul. ca şi când. Cu mine ţi-ai găsit. tot atât de arbitrar.

îl întrecea cu un cap pe Bogdan despre care în niciun caz nu se putea spune că e mărunt. — Aţi dispus să fie mutată într-o rezervă? — Am cerut. îi era teamă că nu va avea cu ce să plătească. tovarăşe căpitan. Vom vedea ce se mai poate face. l-a băut destul de repede şi a mai cerut încă unul.‖ Le-a plătit pe toate cinci. — În fine. salonul în care a fost internată nu are decât cinci paturi. bineînţeles. Eu am sugerat tovarăşului comandant ca scrisoarea să vă fie înaintată. un ruj. cheamă-l. după spusa ospătarilor.— Bogdane. i-a spus: „Fă-mi socoteala. Publicul însă de unde să-i iau? — Şi ce spun cei pe care i-aţi audiat? — Toţi declară că fata a venit singură. Medicul de serviciu mi -a spus că starea ei continuă să fie gravă. A luat loc la o masă rămasă liberă. te rog! Ofiţerul de miliţie avea gradul de căpitan. — Trebuia să insistaţi. — Cunoaşteţi conţinutul scrisorii găsite asupra ei? — Bineînţeles. — Tovarăşe căpitan. Am audiat ospătarii. deoarece. care stânjeneşte urmărirea în bune condiţii de vizibilitate a programului. 182 . sesizând motivul ezitării. — Desigur. De altfel. Fata. Era foarte înalt. se află într-o poziţie foarte proastă din cauza unui stâlp de susţinere. o brichetă. — Acum în ce stare se află? Aţi mai trecut pe la spital? — Dimineaţă. dar n-am izbutit să-i conving. exceptând scrisoarea? — O pudrieră. — Am insistat. dar a fost imposibil. dar de băut n-a apucat să bea decât trei. n-aţi putut stabili încă identitatea sinucigaşei? — Încă nu. l-a dat gata şi pe cel de al treilea. Toate sunt ocupate. atât. la bar aţi investigat? — Cu asta am început. Spuneţi-mi. Ospătarul cam ezita. dar nu disperată. — În cazul acesta presupun că aţi lăsat un om de pază la spital. După vreun sfert de oră. Fata a comandat un whisky. Încă nu-şi revenise. — La ce etaj? — La etajul întâi. Poate vă interesează să ştiţi că în poşetă am găsit suma de două mii de lei? — Şi altceva. Opina că în cursul zilei îşi va reveni. dar mai adaugă încă două whisky-uri. pe cei din orchestră. o batistă. întrebă maiorul.

— Unde naiba să-i găsesc. atunci când fata îşi va reveni.— Era o clientă obişnuită a localului? — Ospătarii care au remarcat-o mi-au declarat. Nu-i exclus că a băut atâta ca să prindă curaj şi să poată înghiţi otrava. — Ce. nici el nu ştia de ce. Dacă fata scapă şi vorbeşte. ne vom sprijini reciproc. faptul că într-un sfert de oră a supt trei whisky-uri dovedeşte că ceva nu era la ea în ordine. Ospătarii îi cunosc. n -ar strica dacă între timp ai putea sta de vorbă şi cu vreo câţiva dintre petrecăreţii de azi-noapte de la bar. Nu mi-aţi spus la ce bar s-a întâmplat? — La „Paradis‖. — Tovarăşe. foarte calmă. — Altceva? Ce impresie le-a făcut ospătarilor? Era agitată? Neliniştită? — Dimpotrivă. Nu-i ora cea mai potrivită. Şi nu fiindcă era neînsoţită. Poate ai noroc şi dai de 183 . — Ca să nu se întâmple cumva aşa. ca şi până acum. dar măcar de două trei ori pe săptămână tot se abat ei pe acolo. Chiar dacă nu vin în fiecare seară. Stăpână pe ea. Şi încă ceva: Desigur. căpitan. mă reped la spital. scrisoarea asta ar putea să fie firul după care umblăm cu limba scoasă de atâta timp. bătrâne. tovarăşe maior. Caută şi află numele câtorva. În cazul acesta ai să te duci la noapte la bar în interes de serviciu şi ai să ceri ospătarilor să identifice pe cei care s-au aflat în local în noaptea precedentă. bătrâne? — Barurile astea au şi ele clienţii lor obişnuiţi. categoric. ci fata. Bogdan luă scrisoarea cu gândul s-o citească încă o dată. că aseară venise pentru prima dată. — Nu scrisoarea. Totuşi. totul va începe să se clarifice. numai pentru că era nervos. Însă. — Bătrâne. vom continua. — De ce aţi spus „acei care au remarcat-o?‖ Daţi un anume înţeles cuvintelor? — Da! Au remarcat-o aproape toţi ospătarii. vom afla cine este. să fim în pom. pentru orice eventualitate. După plecarea ofiţerului de miliţie. ci fiindcă este realmente frumoasă. bineînţeles. dacă se curăţă. — Vrei s-o înveţi pe dinafară? se răsti maiorul la el. nu-i ştiu după nume. cazul îl preluăm noi. parcă ospătarii îi ştiu după nume! — Bine. absolut fără motiv. Dar. Tu dă o fugă până la bar. cel puţin în aparenţă. — În schimb. dar poate că îl găseşti acolo pe ospătarul care a servit-o.

În câteva minute ajunse la spital. O soră îl conduse la „salonul 3‖ unde se afla sinucigaşa. al ei sigur era bântuit de coşmare. şi imediat avusese intuiţia exactă a ceea ce se întâmplase. maiorul Mănăilă mai întârzie câteva minute. Când intră în salon. Maiorul sperase că. Îl dădu deoparte şi. un somn adânc. — Mirosul!… Miros de anestezic. la rândul său. Sora care -l însoţea se grăbi să deschidă larg amândouă ferestrele. încât îşi smulsese de sub cap perna care. Dar sora avea auzul fin şi se răsti la el. — A fost asasinată! murmură maiorul mai mult pentru sine. ceva s-a întâmplat! — Oare căreia dintre ele? întrebă maiorul şi vocea îi era puţin răguşită. sceptică: 184 . aşa se părea. tovarăşe maior! — Ce fel de anestezic. certitudinea că sosise prea târziu. deşi nu era ora cea mai potrivită pentru somn. din crisparea trăsăturilor. ca şi celelalte bolnave. Totuşi nu poate încă vorbi. toate bolnavele dormeau. cu o rutină specific profesională. Până să ajungă acolo. se întâmplase ceva. — Se pare că este mult mai bine. dar nu de emoţie. confirmă: — E moartă! Celelalte bolnave continuau să doarmă. ci de un fel de furie neputincioasă. — Ce naiba s-a întâmplat aici?! se miră ea. Un miros înţepător. fără de vise. într-adevăr. Luă una din mâinile fetei şi simţi cutremurătoarea răceală a morţii. îl informă sora care îl conducea. Se părea că doar cu câteva clipe mai înainte coşmarul fusese de-a dreptul cumplit şi că fata se zbuciumase atât de mult să se sustragă tiraniei visului urât. Necunoscuta părea că doarme. Dumnezeule. pe pat. ce anume se întâmplase. zăcea în dreapta ei. Da. Mâna căzu apoi. Fusese suficient ca sora să pronunţe cuvântul „halotan‖. Sora îi arătă patul de lângă fereastră. fata îşi revenise şi că îi va putea pune câteva întrebări. Sora voi să se convingă personal. — Şi de ce credeţi că s-a întâmplat ceva? întrebă maiorul. între timp. iar maiorul înţelese. sediul. absolut necesare. Dar dacă somnul celorlalte paciente părea calm. pe urmă părăsi. deasupra păturii. După plecarea lui Bogdan. acum. maiorul se interesă de starea pacientei. şi că se întâmplase tocmai aceleia căreia n-ar fi trebuit să i se întâmple: sinucigaşei. dulceag şi greţos le gâdilă în mod neplăcut nările. soră! — Halotan. Încă înainte de a avea confirmarea ştia că. inertă. ameţite de vaporii narcoticului.vreunul.

Sora ieşi grăbită. Dar aproape că nu avea nicio îndoială că fata fusese sufocată cu perna. Îţi aminteşti toate persoanele care au intrat în salon după ce ţi ai luat în primire postul? Plutonierul se gândi puţin. tovarăşe maior. — Se trezesc ele şi singure. Cum de fusese oare posibil? — Care e numele dumitale? — Sunt plutonierul Becheru Petrache. Fata murise. Ce frumoasă fusese necunoscuta care. O păzise tot timpul şi cu toate acestea necunoscuta fusese omorâtă. MEREU ALTE IPOTEZE! Presupunerea maiorului se dovedi justă. Dumnezeu ştie ce neplăceri o să am acum! Şi aproape că începu să plângă. Maiorul Mănăilă privi cadavrul. eu răspund de salonul acesta. În ce fel. cât mai repede posibil. — Raportează ce s-a întâmplat de când ai intrat în post şi până în clipa aceasta. în scrisoarea găsită în poşetă. se întâmplase o crimă într-unul din saloanele spitalului. Maiorul privi în direcţia aceea şi îl văzu pe miliţian plimbându-se plictisit prin faţa uşii. în timp ce la uşă făcea de pază un lucrător al miliţiei. lăsând uşa întredeschisă. De faţă era sora şi medicul de salon. Ştiţi.— Ce tot bâiguiţi! Pe urmă. — Nu s-a întâmplat nimic. Poate că aflăm ce s-a întâmplat aici. 185 . soră! Mai bine du-te şi anunţă medicul de salon. — Ai stat tot timpul la uşă? — Da! — Nu ţi-ai părăsit nicio clipă postul? — Nu! — De când eşti în post? — De la orele nouă. — Ba s-a întâmplat. se lăuda că distrusese mulţi bărbaţi! 11 IPOTEZE. dar n-ai prins dumneata de veste. îl contrazise maiorul. lucrul acesta urma să-l stabilească necropsia. tovarăşe maior. Ziua. dându-şi seama că mersese prea departe: Vă rog să mă scuzaţi. — Nu te pierde cu firea. sufocată cu o pernă. Cheamă-l aici! Pacientele au fost narcotizate. tovarăşe maior! — Dar eu vreau să trezim măcar una. tovarăşe maior. în amiaza mare.

îmi aduce ea o carte de citit. — A stat mult? — Nici cinci minute. fiindcă. explică medicul. întreg personalul spitalului era adunat. — Lipseşte cineva? întrebă maiorul pe directorul administrativ al spitalului. Sau poate era o tovarăşă doctor. — Aşa cred că era o soră. Avea în mână o cutie metalică rotundă. pentru a i se aduce la cunoştinţă o dispoziţie. — Tovarăşe plutonier. avea la ea cutia pe care oadusese prima dată. un ziar sau o revistă. — Am făcut vizita. I-am spus că nu. — Mai târziu au plecat împreună. Ea a ridicat din umeri şi mi-a sugerat că timpul ar trece mult mai uşor dacă aş citi ceva. — Aşa este. — Mai uită-te o dată! 186 . într-adevăr. chipurile. tovarăşul doctor. I-am răspuns că n-am voie în timpul serviciului. „N-a fost de loc?‖ a insistat. i-o tăie maiorul. — Nimeni. „Nu!‖„Şi nici altcineva?‖„Nici‖. A revenit după vreun sfert de oră. i-am răspuns. Plutonierul se uită la ceas. De data asta nu mi -a mai spus nimic. Ea din nou a ridicat din umeri. Când a ieşit. — În ce sens schimbată? — Parcă nu se simţea bine.— Când am luat postul în primire tocmai ieşea din salon dumneaei. — Nu v-am cerut părerea. dacă vreau. Au stat cam multişor. nu mai venise nimeni în lipsa ei. tovarăşe maior. Abia după aceea a intrat. într-o şedinţă fulger. — N-ai observat? Când a ieşit din salon avea la ea cutia? — Nu! Iarăşi mi-a zâmbit şi mi-a spus că. Mi-a dat bună ziua şi m-a întrebat dacă nu mă plictisesc. pe linie sindicală. care dintre persoanele de faţă este sora sau doctoriţa de care mi-ai vorbit? — Niciuna. Raportează mai departe. însoţit de dumneaei. ai recunoaşte-o? — Bineînţeles. Bineînţeles că am refuzat-o. confirmă sora. — După vreun sfert de oră a venit dumnealui. A zăbovit tot vreo cinci minute. M-a întrebat: „Sora e înăuntru?‖„Nu!― i-am răspuns. pe urmă continuă: în urmă cu vreo oră a intrat în salon o altă soră. — Dacă ai vedea-o. Îmi vine acum în minte că era puţin schimbată. după care a intrat în salon. — O altă soră!? se mirară într-un glas medicul şi infirmiera. Un sfert de oră mai târziu.

că întreg personalul spitalului se află aici prezent. — Atunci înseamnă că ai uitat tocmai pe acela pe care ar fi trebuit 187 . care şi-a pus capăt zilelor înghiţind o doză puternică de otravă. nimic. câte ministere sunt? — Multe! — Individul căruia îi era adresată scrisoarea lucrează la un minister şi. Crima făcea misterul şi mai de nepătruns. „Antoaneta‖ a încercat şi ea să se sinucidă. să-i dea altcineva o mână de ajutor. — Nu se poate! — De ce nu? Până acum toţi ceilalţi care s-au sinucis – patru la număr – au trăit pe lumea asta singuri singurei. Câteva minute nu-şi mai vorbiră. nici tu cunoştinţe.88. bătrâne. Că n-a izbutit şi a trebuit. care părea preocupat de cu totul altceva. cum naiba să dăm de el? — N-ai citit cu atenţie scrisoarea. asta-i cu totul altceva. Ei bine. Mai rău nici că se poate. Era amândoi nervoşi. — Nu ţin minte să fi văzut recent vreun portret al reginei. — Ducule. — Mda! răspunse maiorul. cu toată răspunderea. regina decapitată. şi spune-mi dacă nu seamănă cu Maria-Antoaneta. sunt rugate să telefoneze la nr.88. neliniştiţi. acum suntem nu numai în pom. în scopul stabilirii identităţii ei. — Declar. — Bătrâne. — De trei ori. — Tovarăşe director. întrebă maiorul. — De ce-i spui „Antoaneta‖? — Ai fotografia în faţă. Mai uită-te o dată la ea. Pot să-ţi reproduc din ea pasaje întregi. cineva cred că totuşi lipseşte.‖ — Şi dacă nu se anunţă nimeni? continuă să întrebe Bogdan. la spital. măi băiete.— Tovarăşe maior. după toate probabilităţile. 88. are sarcina de a asigura securitatea documentelor secrete. — Dacă sunt atâtea ministere. tânăra din fotografie. aşa că numi rămâne decât să te cred pe cuvânt. Citi din nou ştirea apărută la rubrica „Aflăm de la Inspectoratul Miliţiei Capitalei‖: „Azi dimineaţă a încetat din viaţă. ci chiar în vârful lui. Întrucât asupra ei nu s-a găsit niciun fel de act. Aşa-i? Maiorul nu răspunse. nu-i printre dânsele. nici tu prieteni. Nici tu rude. persoanele care au cunoscut-o şi care ar putea da relaţii. ca să ajungă pe lumea cealaltă.

dar nu cinci. în ultimă instanţă. ceva mai departe: „Am obţinut de la tine ceea ce nu aveai dreptul să-mi dai. Ducule. Asta ce înseamnă? Înseamnă că va trebui să căutăm – şi vor începe să ne intereseze – numai salariaţii de la compartimentele speciale în ale căror scheme a fost prevăzut un număr de cinci funcţionari. Dar. Sunteţi cu toţii cinci. nici măcar director. care. mai grea. judecându-te prin prisma intereselor noastre. clar.‖ Iată. bătrâne! În mod obişnuit un birou pentru păstrarea documentelor secrete este încadrat cu un număr mult mai mic de salariaţi. a naibii manie! — Da. la cererea „Marie iAntoaneta‖. Dar. fiindcă este ceva care aparţine ministerului din care faci parte şi constituie un secret. — Îmi fac autocritica. aparţine statului. Fii milostiv şi reaminteştemi-l! — Iată pasajul: „Decete-am ales tocmai pe tine? Acolo unde lucrezi nu eşti singurul. Ce manie. Clar. nici secretar general. nici ministru adjunct. Totuşi… Ia stai puţin. — Sau mult mai grea. dacă aşa se prezintă situaţia. dintr-o dată. Maria-Antoaneta în fraza dinaintea aceleia citată de tine: „Desigur postul pe care îl ocupi nu este cel mai important din punct de vedere al ierarhiei. înseamnă că. Ce post „cel mai important‖ într-un minister. tu ocupi postul cel mai important‖.să-l reţii. fraza aceasta înlătură orice fel de dubiu: individul lucrează la compartimentul special şi. Ori. curând ne vom convinge care dintre noi doi are dreptate. în cazul în care vom constata că niciunul dintre compartimentele speciale nu a fost dotat cu o schemă de cinci salariaţi. domnule. Scrisoarea e cum nu se poate mai clară. Fiindcă iată ce scrie. în fine. bătrâne. Personal cred că pe individul căruia i-a fost adresată scrisoarea nu-l vom găsi lucrând la 188 .‖ — Mda! Un indiciu nu lipsit de importanţă. ca lumina zilei! — Mie nu mi se pare chiar atât de clar. i-a cedat unul sau mai multe documente aflate la el în păstrare. Nu eşti nici ministru. nici director general. sarcina noastră devine mult mai uşoară. fiindcă nu-ţi aparţine. Prea multe ministere cu o asemenea schemă mare nu cred că există. Nu l-am reţinut. Mi-e teamă că iarăşi eşti pe punctul de a complica lucrurile. Mai puţini sau mai mulţi da. — Nu se poate să nu existe. — De ce mai grea? Zău că nu pricep. ea o spune explicit. poate să existe pentru un spion decât de a răspunde de documentele secrete ale departamentului respectiv? De altfel. Acuma ar trebui să-ţi spun eu că n-ai citit cu atenţie scrisoarea.

— Şi izbuteşti? — Am răbdare. bătrâne. dar săracu’ şi de mine. cum nu se poate mai logic. Să nu te apuce durerea de cap. dintre toţi. cu biblioteca un pic deranjată. şi nefericeşti. — Mă rog!… Dar dacă n-o fi nimic de înţeles? — Ce vrei să spui? — Dacă toată chestia e aiurea-n tramvai? Dacă „Maria-Antoaneta‖. — Care? Probabil acesta: „Poate ai să le întrebi: De ce te-am ales tocmai pe tine? Acolo unde lucrezi nu eşti singurul. De la cine? — De unde vrei să ştiu? — Nici eu nu ştiu. a fost ucisă în spital? Cine a omorât-o s-a temut că. fiindcă nici eu nu înţeleg. De aceea. i-a făcut de petrecanie. dacă îşi revine. Şi cine poate fi şeful ei? Nimeni altul decâtşeful unei reţele. tu eşti cel mai frumos. dacă vrei. Păi bine. nu cred că este necesar să mă autocompătimesc. — Este. Ducule. numai tu te pricepi să iei în stăpânire femeile. situaţia se complică şi mai mult. numai tu fericeşti. ca să nu se întâmple aşa ceva. în cazul că nici tu nu înţelegi. la raftul de sus… — Şi fiindcă era aşa cum spui tu. Fiindcă. 189 . Ducule. nu se poate ca. farmecul meu şi postul pe care îl ocup la minister? Aşînţelege dacă mi-ai fi spus că m-ai ales şi pentru calităţile mele de bărbat. măi băiete. Până aici totul pare clar. Şi fiindcă am răbdare. Scrisoarea. dintre toţi. începe să te doară capul. n-avea toate lămpile? — Nebună vrei să spui! — Nu chiar nebună de tot. — Nu înţeleg. Ori tocmai asta nu înţeleg…‖„Săracu‖ de el. să nu înţeleg. Păi de la cine altcineva decât de la şeful ei. măi băiete. realmente. Există însă în scrisoare nişte pasaje care încurcă totul şi care. lua-o-ar naiba! „Maria-Antoaneta‖ a primit ordin să se ocupe de individ. dar încerc.compartimentul special al vreunui minister. Mai sunteţi patru. — În cazul acesta. e cum nu se poate mai enigmatică. Sau. va vorbi şi. pentru mai multă siguranţă. Dar. aşa. Atunci de ce te-am ales tocmai pe tine? De ce? Fiindcă. Eventual şi de tine. Fiindcă. dacă încerci să le înţelegi. dintre toţi. de pilda. multe femei‖… La acest pasaj te-ai referit? — La el. săraca. citind: „Ce legătură există între frumuseţea. până la urmă. dar nu numai la el. Îmi dă prin minte vreun răspuns? Îmi dă. dar mă întreb. bătrâne. sigur nu ar fi înţeles. aparent. — Totul e foarte complicat.

este transportată la spital în timp util şi. după toate probabilităţile. O asemenea domnişoară. primind un asemenea răspuns. ci şi ei însăşi. după câteva clipe de gândire. Un loc nu prea nimerit. în mod normal fata. tocmai datorită faptului că este şi ea amestecată în toate potlogăriile. se va restabili. va vorbi? — Habar n-am! recunoscu Bogdan. de pildă faptul că se îndeletniceşte cu „distrugerea‖ bărbaţilor. că a izbutit să smulgă secrete de stat. Şi atunci. în schimb. complicea lui. instrumentul lui va face mărturisiri care i -ar putea fi fatale? — Nu în mod necesar. i se vor pune întrebări. destăinuiri periculoase pentru el. a doua zi. află că ea a încercat să se sinucidă. cine se teme deo nebună dacă se ştie cu cugetul curat? — Asta cam aşa e. Află că n -a murit şi că.C. dar nu despre asta e vorba. pe care îi sileşte să-i procure secrete de stat. îşi revine. da. Să ne mai închipuim că are de asemenea şi alte lucruri de ascuns. Persoana care i-a dat ordin fetei să se „ocupe‖ de individul despre care este vorba în scrisoare. El ştie că. ce răspuns poate să dea? Că a suferit o decepţie în dragoste. nu numai lui îi face un rău. musai. are el motiv să se teamă că ea. dacă vrea ca prin destăinuirile pe care le face să nu-şi dăuneze şi ei aproape în egală măsură. Cineva o descoperă. Cu alte cuvinte.măi băiete. atunci când fata îşi va reveni. oferindu-le. Asta ce înseamnă? Înseamnă că dacă ea vorbeşte. fiindcă s-au temut că ar putea vorbi. ci numai în cazul în care are certitudinea că fata va face neapărat unele destăinuiri periculoase pentru el. nu are interes să vorbească. care nu ştie nimic din cele ce vrea ea să ascundă. — Acum să privim problemaşi dintr-un alt punct de vedere. nu numai de la acela căruia îi era destinată scrisoarea găsită la ea în poşetă. Ei bine. întrebată de ofiţerul de miliţie de ce a încercat să se sinucidă. el. Sau că este bolnavă de o boală incurabilă. — Ce crezi tu că i-a făcut pe ei să presupună că ea. ofiţerul de miliţie. n-ar crede-o. de ce s -a 190 .-ul unui bar de noapte. Dar el putea avea o asemenea certitudine numai în cazul în care fata nu este implicată direct. — Să presupunem că o fată se satură de viaţă şi se hotărăşte să se sinucidă în W. ci şi de la mulţi alţii. Ei bine. Cu alte cuvinte. — De acord. Bineînţeles că miliţia o întrebă ce a determinat-o să facă acest gest disperat. graţiile ei. Au ucis-o. Ori chiar din scrisoare aflăm că ea a „distrus‖ mai mulţi bărbaţi. Să ne închipuim că ea are motive să ascundă adevărata cauză. Ducule. şi i-ai deveni dintr-o dată suspectă? — În niciun caz.

bătrâne? — Din cauza scrisorii. Ori a răspunde la această întrebare însemni a-l deconspira.. pe deasupra. — Riscul a fost dublu: Pe de o parte. o dată ajunsă în mâna autorităţilor. la uşa salonului. Crima devenise pentru el un imperativ. — A riscat enorm. ca s -o lichideze. putem aborda credit deplin plutonierului? Dacă dumneaei era de faţă. care a ascuns-o şi care i-a indicat momentul cel mai prielnic pentru a acţiona. — Din păcate. ar trebui să conchidem că nu. s-a descoperit în poşeta ei o scrisoare compromiţătoare pentru el. Deci. Oricât de slabă memorie vizuală ar avea plutonierul. Totuşi. însă el n-a fost în stare s-o recunoască? — Greu de presupus. Exclus! — Bine. nu uita că a văzut-o în două rânduri şi că. încât. iar pe de alta a riscat să rateze totul în cazul în care sora sau medicul. pe el şi pe alţii. va stârni senzaţie şi că după ce fata avea să-şi revină. i-a şi vorbit. o ucide. a riscat nebuneşte? — De ce.C. — După părerea ta. în cazul în care este vorba de o reţea propriu -zisă. Dar nici imposibilă. a riscat să fie surprinsă asupra faptului. — Faptul că a riscat atâta dovedeşte ce pericol reprezenta fata în cazul că ea ar fi vorbit. şi scontând pe hazard. Dimpotrivă. afară. Cel care a executat-o la spital sau a dat altcuiva dispoziţie s-o execute a aflat – nu ştiu pe ce cale – că în clipa în care ea a fost găsită. A aflat şi a presupus că scrisoarea. dacă admitem ipoteza că a avut o complice în rândul personalului. 191 . cel care o va ancheta va voi să afle de la cine primise ordin să se „ocupe‖ de indivizii pe care ulterior îi distrusese. care a strecurat-o în spital. mare şi iminent.temut că ea va vorbi. în ciuda faptului că. în W. descopereau cutia cu pansamentele îmbibate cu halotan. instalat temporar. Ducule. a recurs la crimă. şi încă în aşa măsură. dar cum de a putut cineva din afară să se descurce atâta de bine? Să descopere în ce salon se afla fata internată şi când anume şi pe unde să se strecoare fără teamă că ar putea fi descoperită? — Desigur. norocul a fost de partea lor. păzea un plutonier de miliţie. n-a fost o treabă uşoară. fără cunoştinţă. intrând din întâmplare în salon. Unul dintre telefoanele aflate pe biroul maiorului. Ignorând orice fel de prudenţă. pramatia care a omorât-o face sau nu parte din personalul spitalului? Plutonierul n-a putut-o identifica. Şi atunci pentru a evita pericolul.

— Luaţi loc. cu motive naţionale. aşezată comod în fotoliu. căruia nu-i plăcea de fel că femeia-bărbat. se simţea ca la ea acasă. — N-aş putea spune că-mi place în mod deosebit. pe urmă adăugă: — În cel mult douăzeci de minute sunt la dumneavoastră. Purta pantaloni foarte largi. — Dar dumneavoastră? se întoarse ea către Bogdan. Persoana de la celălalt capăt al firului o memoră. Pe urmă. o repezi Bogdan. „cetăţeana‖ ce anunţase că este în măsură să dea relaţii despre victimă fu introdusă în biroul maiorului. care era şi el de faţă. Unde trebuie să mă prezint? Maiorul îi dădu adresa. — Mulţumesc! — Care este numele dumneavoastră. Bogdan. domnişoară? — Erna! Maiorul şi Bogdan aşteptară ca fata să adauge prenumelui numele. imediat. o tunică lungă până aproape de genunchi cu aceleaşi motive şi era tunsă ca tificele. picior peste picior. domnişoară sunt mort după muzica uşoară. feminitatea ei rămânea biruitoare. Erna clătină din cap şi îl privi trist pe maior. domnişoară! o invită maiorul. Pestedouăzeci şi două de minute. — Şi cu toate acestea. de parcă nici prin minte nu-i dădea că celor doi ofiţeri nu le era suficient să ia cunoştinţă că ea este Erna. fu impresionat de frumuseţea ei în aşa măsură.88? — Exact! — Sunt o cetăţeană care vrea să vă dea unele relaţii în legătură cu persoana care s-a sinucis şi a cărei fotografie a apărut în ziarul „Informaţia Bucureştiului‖. — Eu. Când le aud cântând pe laureatele noastre de la Braşov cad pur şi simplu în extaz. dar nu se întâmplă aşa. încât puţin i-a lipsit să nu înceapă a fluiera admirativ. — Erna şi mai cum? insistă maiorul. — Publicul a început să mă uite. În ciuda vestimentaţiei masculinizate. parcă agăţându-se de o speranţă: Probabil că dumneavoastră faceţi parte din categoria oamenilor cărora muzica uşoară le este indiferentă.începu să sune. aşa cum obişnuia el în atari împrejurări. — Numele meu nu vă spune nimic? — Nu! mărturisi acesta. Bogdan. numele Erna nu vă spune nimic! Cuvintele exprimau multă tristeţe. datorită sânilor şi şoldurilor. Acesta ridică receptorul: — 88. care între timp se 192 .88.

Au trecut nişte ani de când n-aţi mai apărut în public. Precizarea fu însoţită de un zâmbet fermecător. Precizez că am autorizaţie şi că plătesc impozite. N-am fost prietene. — Acum ştiu. — Unde locuiţi? — Calea Victoriei 150. Locuiam în acelaşi bloc. Pur şi simplu nu mă interesa. ne întâlneam deseori în lift a făcut ca până la urmă să ne cunoaştem. de toate. Faptul că. — Totuşi care este numele dumneavoastră de familie? insistă maiorul. la început. Dar e explicabil că nu mi-am adus aminte imediat de dumneavoastră.dumirise cine este. Lucra coperte şi ilustraţii pentru edituri. — Ocupaţia dumneavoastră? — Predau lecţii particulare de pian. O foarte talentată graficiană. — Unde lucra? — Nu era încadrată nicăieri. — Mulţumesc. cum vam spus. S-a întâmplat să ne întâlnim de multe ori în lift şi să mergem apoi împreună o parte din drum. ce ştiţi despre persoana a cărei fotografie a apărut în „Informaţia Bucureştiului‖. desigur. — Ce vă interesează să ştiţi? — În primul rând vrem să-i stabilim identitatea. afişe şi reclame pentru „Recom‖. — Da!… Se numeşte Rodica Anghene. — Aţi avut vreun motiv special? — La început nu. I-o cunoaşteţi. Ea ocupa o garsonieră la etajul şase. pentru un sfert de oră. Eu însă am bătut întotdeauna în retragere. Şi acum. n-o preocupa decât propria ei persoană şi de vorbit numai ea vorbea. se înduplecă. ca să împrumut sau să împrumute o carte sau nu-mi mai aduc aminte ce anume. domnule. Rodica era foarte împrăştiată. — Poate cunoaşteţi şi adresa ei? — Bineînţeles. ca să poată trăi fără să depindă de nimeni. Putea să trăncănească o oră întreagă şi în tot acest timp abia să apuci să rosteşti şi 193 . într-o garsonieră de la etajul cinci. Dar. Altă dată să ne invităm reciproc la cofetărie. Ba s-a întâmplat chiar să ne vizităm. aş zice în ciuda faptului că ea dorea mult. — Mă numesc Erna Caroţi. — Şi să deveniţi prietene. — Şi nici nu voi mai apărea. domnule căpitan. Mă rog. Doar cunoştinţe. domnişoară. prietene cu adevărat n-am fost. anticipă intenţionat Bogdan. — Greşiţi. Cum să vă explic? Eram firi complet diferite.

despre ce fel de secret credeţi că era vorba? Închipuiţi-vă. Era altfel ca de obicei. când venea să mă caute. Totuşi n-am izbutit decât numai după ce am acceptat să-mi citească un capitol din „Apocalips‖. pentru că nici nu se duce la biserica. A doua zi m-a chemat la ea să-mi arate icoanele pe care le cumpărase de la „Consignaţia‖. şi nici nu ţine icoane în casă. din care n-am înţeles nimic. că în vis i s-a arătat un înger care a mustrat-o. nu ştiu ce altă aiureală de-a ei. Cu acest prilej mi-a declarat că. V -am spus că o evitam şi că de multe ori. Era schimbată. cu un ton confidenţial. fiindcă aşteptam o prietenă. mărturisesc. Fleacuri. lăsând-o să creadă că nu sunt acasă Dar acumosăptămână. pretindea că luase iniţiativa de a înfiinţa o asociaţie secretă pentru restaurarea religiei adevărate.tu câteva cuvinte. Începuse să aibă idei fixe. — Aţi putea să-mi daţi un exemplu? — De pildă. La început. nu mă duceam să -i deschid. Mai târziu a început să mă cam plictisească. I-am răspuns că auzeam pentru prima dată de existenţa unei asemenea cărţi. am auzit sunând. deoarece la noi nu se întâmplă răpiri ca în Apus. Iam răspuns afirmativ. Atunci ea s-a arătat indignată că sunt în aşa măsură indiferentă faţă de „cele religioase‖ – expresia îi aparţine– şi s-a oferit să mă iniţieze. Pe urmă. — Fiindcă vă plictisea? — Nu de asta. Ascultându-l. cu un ton misterios. închipuiţi-vă. ci Rodica. m-a întrebat dacă am citit vreodată „Apocalipsul‖Sfântului Ioan. într-un timp pretindea că nişte indivizi o urmăresc cu intenţia de-a o răpi. M-a întrebat dacă sunt în stare să păstrez un secret. nerăbdătoare să-mi destăinuie. Altădată mi-a mărturisit. explicându-mi câteva noţiuni elementare de catehism. nu-i deschideam. Dacă nu mă înşel vreo patru la număr. N-am ştiut cum să scap mairepede. Chiar aşa s-a exprimat: O„asociaţie secretă pentru restaurarea religiei 194 . m-a ales tocmai pe mine confidenta ei. pălăvrăgeala ei mă amuza. iar în ultimele luni am fost nevoită chiar s-o evit. În ultimul timp cred că boala i se agravase. aproape solemnă. da. Şi. mi-am zis că literatura absurdă nu este o invenţie a secolului nostru. Şi. dacă ar fi alte timpuri. deşi eram acasă. Pentru prima dată mi se întâmpla să cunosc o asemenea fiinţă. Cred că în ultimele luni nu mai era întru totul normală. câtva timp după ce am cunoscut -o. Ştiam că ea sună. s-ar călugări. Gravă. Nimicuri. Şi să nu vă închipuiţi că spunea lucruri interesante. N-am avut încotro şi am primit-o în casă. am deschis. cred că nu-i mai mult de-o săptămână. Mi-am zis: „Ia să văd ce altă trăsnaie i-a mai dat prin minte!‖ Ei bine. Am încercat s-o conving că e o prostie. dar n-a fost chip. din curiozitate. Nu era prietena. De multe ori.

dacă îmi este permis să folosesc acest termen învechit. întrucât mă simţeam foarte bine şi fără harul lui Dumnezeu. „Ei. te-ai hotărât sau nu?‖ mă întrebă ea în loc de bunăziua. când a trebuit să ies în oraş pentru diverse treburi. Ea. Nu cunosc nimic. mai mult sau mai puţin. A doua zi poşta mi-a adus o scrisoare. Cine ştie cegărgăuni i au mai intrat în cap. Mai ales după ce am primit-o n-am mai avut niciun dubiu că biata Rodica nu mai este în deplinătatea facultăţilor sale mintale. Să ştii că am să te distrug!‖ Şi mi -a întors spatele. Era de la ea. Dacă îmi este permis. dacă îi fac pe plac nebunei– iertaţi-mi expresia! – s-ar putea să se ţină şi mai mult de capul meu. întrucât îşi dă seama că nu-i uşor să iau o asemenea hotărâre plină de primejdii – la ce fel de primejdii se gândea nu mi-a spus – şi îmi dădu un răgaz de patruzeci şi opt de are. aţi cunoscut-o. am găsit -o aşteptându-mă în stradă. mai târziu. — Vasăzică. Dar m-am gândit că. domnişoară. Dumneavoastră care. — O fată atât de frumoasă ca ea niciodată nu se plânge de adoratori. observă Bogdan. Ca să scap de ea. ţinu să precizeze maiorul. nu pot intra în asociaţie. „Te-ai gândit bine?― m-a întrebat. întrucât simt că nu am chemarea necesară. Am lăsat-o să sune şi nu i-am deschis. numai puţin a lipsit să -i spun că eram de acord să intru în asociaţie. Dumneavoastră aţi spus că o fată frumoasă ca 195 . mi -a explicat că nu-mi cere imediat un răspuns. I-am răspuns că. — Chiar foarte frumoasă. — Păcat de ea! — Rodica a fost o fată frumoasă. domnule maior. Dar. furioasă. Am să te distrug. întrucât deja începuse să acţioneze în acest scop. s-a spulberat şi acela în clipa în care am citit în ziar că s-a sinucis. Bineînţeles am declinat onoarea. ţinu să completeze Erna. Mă ameninţa că mă va distruge. Sau. este părerea mea intimă.adevărate‖. Două zile mai târziu a venit la mine. spre regretul meu. M-a informat că era în căutare de prozeliţi şi m-a propus să mă numească locotenentul ei. s-a răstit la mine: „Ai să regreţi. I-am replicat că tocmai răspunsul meu negativ dovedeşte că mă gândisem cum nu se poate mai bine. — Păstraţi scrisoarea? întrebă Bogdan — Nu! Am rupt-o. nu fără o ascunsă ironie. aş întreba cum s -a sinucis? — S-a otrăvit. în cazul când acceptam să intru în asociaţie. Atunci. avertizându-mă totodată că până atunci mult nu va mai dura. după dumneavoastră. chiar dacă am mai avut vreunul. aceasta ar fi cauza sinuciderii? — Domnule maior. ce ne puteţi spune în legătură cu viaţa ei sentimentală? — Mi se pare că în privinţa aceasta am să vă dezamăgesc. calmă.

de cât timp locuiţi la adresa actuală? — De când am revenit din străinătate. realmente. dacă Rodica s-a sinucis fiindcă a suferit o decepţie sentimentală. Cel puţin aceasta este părerea mea. vorbea tot timpul numai despre ea. că n-am văzut măcar unul singur. domnule maior? — Da.ea nu se poate plânge de adoratori. Ei bine – şi vă rog să mă credeţi că nu exagerez deloc – pentru Rodica parcă nici nu existau bărbaţi pe stradă. — Cunoaşteţi pe vreuna dintre prietenele ei? — Nu! — Ştiţi poate ce cercuri frecventa? — Nu! În vreo două rânduri mi-a spus. Altă dată. — Foarte posibil. 196 . În mod normal „adoratorii‖ – cum i-aţi numit dumneavoastră – ar fi trebuit să mişune în jurul ei. care. Vă declar. Dacă nu mă înşel. Rodica. — Domnişoară Erna. femeilor. domnişoara. ar fi existat unul. cu toată răspunderea. ne face plăcere să ştim că bărbaţii ne admiră şi. Erna ridică din umeri şi dintr-odată păru foarte plictisită. Atâta tot. Şi altceva ce ne mai puteţi spune despre Rodica Anghene? — Nu prea ştiu ce ar putea să vă intereseze. nu s-a întâmplat niciodată ca atunci când mă aflam la ea s-o caute vreun prieten la telefon. — Nu ştiţi dacă avea rude în Bucureşti? — Nu! Mi-a spus o dată că mama ei a murit. aşa cum v-am relatat. de fiecare dată când s-a întâmplat să facem o parte dindrum împreună. domnişoară. Mai mult. — O decepţie sentimentală. minţi cu seninătate maiorul. în treacăt. Şi aveţi perfectă dreptate. Nouă. că s-a dus cu o prietenă la un concert. a pomenit şi un nume: Paula. acele dintre noi care izbutim să atragem pe stradă asupra noastră privirile lor suntem fericite. nam întâlnit-o niciodată pe stradă cu un bărbat. am observat că erau destui bărbaţi care se uitau la ea aşa cum obişnuiesc ei să se uite când văd o femeie frumoasă. niciodată nu mi-a destăinuit că ar exista în viaţa ei un bărbat. noi avem motive să credem că Rodica Anghene s-a sinucis din cauza unui bărbat. — Domnişoară Erna. Şi făcând aceste precizări. Aproape jignită. Totdeauna. — Domnule maior. absolut totdeauna am găsit-o singură acasă. atunci „decepţia‖ a existat doar în mintea ei bolnavă. Cam asta-i tot ce vă pot spune în legătură cu ceea ce m-aţi întrebat. domnule maior. într-un fel. Şi puteţi fi sigur ar fi făcut-o dacă. că a fost la nişte ceaiuri. încă n-am spus totul.

probabi1 din cauza grabei. aşa cum reieşea din cele relatate de Erna. de încălţăminte şi de câteva cărţi care. În orice casă găseşti scrisori. Printre ele. În coşul pentru gunoi. Cealaltă obsesie. — Când v-aţi cunoscut? — În urmă cu un an. Da. Adică sunt sigură. de îmbrăcăminte. încă nu descoperiseră nimic. Garsoniera Rodicăi Anghene compusă din două încăperi era recent mobilată. pus între filele unde începea „Apocalipsul‖. Motiv de mirare mai era şi faptul că nu se găsise nici măcar un căpăţel de hârtie scrisă. un indiciu. nu ajuta cu nimic. Din fiecare casă nu lipseşte o agendă cu numere de telefon. Absolut nimic care să constituie. — Mda! Mulţumesc. — Pe atunci era obsedată de probleme religioase? — Nu! Dar la puţină vreme după ce am cunoscut-o a început să se teamă că va fi răpită. frunzărite. Percheziţia dura de două ore. Cenuşa fusese îndepărtată. Bogdan era pe punctul de a considera percheziţia terminată. se apropia de sfârşit şi. de asemenea funinginea. În garsoniera Rodicăi ele nu existau. domnişoară. a pus stăpânire pe ea abia în urmă cu vreo trei luni. cu care prilej au apărut în garsonieră icoanele şi candela. ceea ce pentru Bogdan constitui un motiv de mirare. Da. „Noul Testament‖. un indiciu. Ordinea de asemenea era perfectă. cunoscuţi sau prieteni şi bineînţeles. cu un semn de carte din piele. care însă. pe o porţiune de numai câţiva centimetri pătraţi. Nu exista nici măcar propria ei fotografie. era un indiciu. ilustrate trimise de rude. cel puţin deocamdată. dat fiind faptul că o asemenea însuşire nu caracterizează o neuropată mistică. în ciuda faptului că se efectua după toate regulile artei. cea religioasă. decorat cu motive naţionale. unul dintre lucrătorii ce efectuau percheziţia descoperi puţină funingine. Lipsea însă din garsoniera Rodicăi.— Când v-aţi mutat în bloc. Mai aveţi ceva de adăugat? — Nu! — Dacă noi vom avea a vă pune şi alte întrebări ştim unde să vă găsim. cred că nu e mai mult de un an. şi de o curăţenie ireproşabilă. nu dezvăluiră niciun fel de însemnare. Asta însemna că în cutia aceea cineva arsese hârtii. Dacă Rodica 197 . când observă că icoanele nu fuseseră clintite din locul lor. fotografii. cât de cât. Abia în bucătărie descoperiră ceva care putea însemna cu oarecare indulgenţă. Rodica Anghene locuia acolo? — Presupun că da. mai rămăsese puţină. Nimic în afară de lenjerie. totuşi.

Speranţa fu însă iluzorie. în niciun caz nu-l putea auzi. Vânzătoarea aflând cu cine are de a face. privind-o. Desprinse din nou toate cele patru icoane. bătrâne! se adresă Bogdan şefului său care. fiindcă nu mai aveau unde să scotocească. declară percheziţia terminată. chiar aici în mijloc. Când am primit-o. chiar eu am vrut s-o şterg. înfăşurate în ziar. — De mult? — Alaltăieri! — Când? — Alaltăieri. deveni foarte amabilă. mi-ar plăcea să am un asemenea ten.ascunsese ceva înapoia vreuneia dintre ele? Apropie un scaun de perete şi se cocoţă pe el. — Şi cui le-aţi vândut? Unui bărbat? Unei femei? — Unei femei. Echipa care efectuase percheziţia se înapoie la sediu. le înfăşură într -un ziar şi. Descoperirea era importantă. o porni grăbit spre magazinul din pasaj unde se vând obiecte de artă depuse în consignaţie. într adevăr. în clipa în care de pregătea să agaţe la loc ultima icoană. ca să verifice. Observaţi: cărămida pe care o ţine în mână. aşa cum ar fi trebuit să fie cu absolut toţi cumpărătorii. mi-am zis că. ceva îi atrase atenţia: tapetul pe locul unde stătuse icoana nu era mai curat aşa cum ar fi trebuit să fie. 198 . iar el. are. dar n-am izbutit. — Le recunosc. Ori dacă. şi din care iese pe o parte apă şi pe cealaltă foc. deoarece Erna declarase că icoanele apăruseră în garsoniera Rodicăi în urmă cu trei luni. Nu găsi nimic dedesubt. Şi nu erau! „E o chestie. normal ar fi fost ca suprafeţele de tapet acoperite de acestea să fie mai deschise la culoare. dacă am să trăiesc atâta. Vânzătoarea le etală în faţa ei pe tejghea şi imediat dădu din cap afirmativ. la vârsta ei. nefiind de faţă. Mai ales această icoană a sfântului Spiridon. Îmi amintesc precis că pe toate patru le-am vândut unei singure cliente. la fel. — Mă interesează să aflu dacă aceste icoane au fost cumpărate la dumneavoastră. Dar. o pată ca de creion chimic. Îmi aduc aminte perfect că. cu icoanele sub braţ. Vă asigur că nu mă înşel. Sub celelalte icoane. Să vedem dacă nu iese ceva la iveală‖. ele stătuseră agăţate de perete timp de trei luni. — Poate vă mai amintiţi cum arăta? — Cum să nu! Era o doamnă în vârstă. dar care se păstra foarte bine.

timp de… şapte sute treizeci de zile numai cu cinci mii de lei! Şi a doua bombă? — A doua nu-i nici ea de lepădat. — Înseamnă că doi ani a trăit numai din cinci mii de lei! Să ştii că răposata făcea concurenţă lui Hristos. Prima: Rodica Anghene a câştigat în ultimii doi ani. că icoanele au fost cumpărate de la „Consignaţia‖ abia în urmă eu trei zile. îţi scoţi pălăria? — Trebuie. — Sigur? — Aşa cum sunt sigur că mă cheamă Bogdan. Şi iată. Ducule. Cinci mii lei pe o perioadă de doi ani. Când zicea Erna că au apărut icoanele în garsoniera Rodicăi? — În urmă cu trei luni. să aflu despre Erna ceva mai mult decât a binevoit ea să ne spună. adică patru sute de lei pe lună. — Ei bine. de pe urma meseriei de graficiană. poţi sau nu să vorbeşti ca lumea? — Află. a plătit chiria şi întreţinerea. îmbrăcat. Constatarea pe care o făcea acum era aceea la care se aşteptase. ca drept de autor. pentru care primise. este! Se trânti într-un fotoliu. radios şi bine dispus. pe urmă întrebă: — Ei. bineînţeles ilicită. — Şi cum de ţi-a dat în minte să dai fuga la „Consignaţia‖? Bogdan explică. Rodica Anghene efectuase două coperte şi câteva ilustraţii doar la o singură editură. În clipa aceea. Ducule. El a hrănit cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti. suma de cinci mii de lei. să ştiu mai întâi dacă într-adevăr este cazul să mi-o scot. — Bătrâne. doar cinci mii de lei. În lipsa ta. care a durat tot 199 . — Cine? — Cântăreaţa! Erna.Maiorul Mănăilă aruncă o ultima privire pe hârtia pe care o avea în faţa sa pe birou. am încercat şi eu. — Măi băiete. încălţat. Editurile fuseseră solicitate să răspundă ce anume lucrări de grafică încredinţaseră Rodicăi Anghene în ultimii doi ani. Şi am aflat: S-a întors într-adevăr în ţară în urmă cu doi ani. n-am încotro. A călcat. şi ce sume de bani îi plătiseră. iar sfânta Rodica noastră s-a hrănit. îţi scoţi sau nu pălăria? — Mi-o scot. Bogdan intră în birou. Bravo. — Este. băiete! Dar am şi eu pentru tine două veşti. şi le-a spart pe toate. avea răspunsul în faţă. De un minut primise şi ultimul răspuns. după un turneu în străinătate. află că a călcat în străchini. Era evident că veniturile ei proveneau dintr-o altă sursă. cerând informaţii în dreapta şi în stânga. În ultimii doi ani.

măi băiete. bătrâne. să cedeze necunoscutei din România… — Amărâta sumă de o sută cincizeci de mii de dolari. — Când am s-o întâlnesc. Moştenirea i-a venit din partea unui argentinian care o ceruse în căsătorie în timpul turneului ei şi pe care îl refuzase. respectiv pe Rodica Anghene. — Eu cred că trebuie să pornim de la întrebarea: Ce a urmărit Erna când a răspuns apelului nostru lansat prin presă? — Ţi-a spus: Să ne ajute să identificăm pe sinucigaşă. ţi-am spus – asta nu înseamnă că am încropit o ipoteză? — Bun! S-o auzim. — Atunci de ce. — A naiba baftă! Unchi? Mătuşă? — Niciuna. Asta vreau şi eu. în bani româneşti. de cancer şi. nici mai mult nici mai puţin… — Nu te grăbi. şi-a făcut testamentul. Banca n-a fost de acord să se afle dintr-odată pe piaţă. — Să discutăm. Erna nu s-ar fi obosit să ne viziteze. nici alta. o voi întreba dacă a făcut argentinianului măcar un parastas.doi ani. câte cincisprezece mii de lei. Nefericitul s-a îmbolnăvit ulterior. în contul moştenirii. Erna a refuzat şi a pretins douăzeci de mii. acestea au acceptat mărinimoase. să laşi de o parte gluma şi să discutăm serios. şi în mâna unei singure persoane. N-a încasat dintr-odată toată suma. Întrucât rudelor le-a lăsat milioane. Tu cum vezi problema? — Nu crezi că ar fi mult mai bine dacă ai încerca să elaborezi tu însuţi o ipoteză? — Dacă ţi-am spus că Erna a călcat în străchini – şi. după câte ţin eu minte. dacă nu s-ar fi găsit asupra ei. Până la urmă a acceptat să ridice lunar de la bancă. mai exact. i -o luă înainte Bogdan. în care n-a uitat-o pe Erna. 200 . a primit o moştenire de o sută cincizeci de mii de dolari. i-a propus să-i vireze banii în rate lunare de câte zece mii de lei. înainte de a se sinucide. — Exact! — Şi a încasat dumneaei. — Eu ţi-aş propune. — Aiurea. o sumă de bani atât de mare. Iordane mai ceva ca la Bobotează. Şase luni după ce a revenit. Dacă Rodica Anghene n-ar fi scris scrisoarea aceea. De aceea. Îţi dai seama? — Cum să nu. măi băiete. măi băiete? Ce motive are? Asta-i întrebarea cheie.

Scrisoarea dezvăluie nişte chestii pe care numai câtle citeşti şi imediat începe să te doară capul. dar – săraca! – un picuţ cam bolundă. aşa cum avem noi onoarea să facem. — Panică? — Nu găsesc alt cuvânt mai potrivit. Mie îmi plac laudele şi sarailiile făcute de mătuşa Sabina. biata fată le-a cumpărat de la „Consignaţia‖. — Tot omul cu slăbiciunile lui. cum să procedeze ca să nu ne trezească bănuieli? I-am scos noi din încurcătură. bătrâne? — Bine! Numai că nu înţeleg de ce ţi-o fi plăcând ţie să fii lăudat. Hai să-i facem pe cei de la securitate să creadă că Rodica a începui să prindă muşte. şi tot din cauza scrisorii Erna s-a oferit să ne ajute? — Exact! — Explică-te! — Păi e simplu. Şi fiindcă nu găsesc. Dar să revin la scrisoarea Rodicăi. îl prefer pe acesta. Până aici bine gândit. ce şi-au zis? Hai să bagatelizăm conţinutul scrisorii. Deci Erna ne-a telefonat. Şi cum pentru asemenea dureri de cap nu există antinevralgice. gogoriţa cu icoanele pe care. bătrâne. Rodica? O fată frumoasă. Or. Ernei. la fiecare cinci minute.— Vasăzică din cauza scrisorii Rodica a fost omorâtă. noi am invitat-o aici. — Şi dacă n-ar fi apărut nimic în ziar? — Tot n-ar fi renunţat la planul lor. ei au bănuit că noi nu vom sta cu braţele încrucişate. Bineînţeles dacă faci parte din Consiliul Securităţii Statului. Până la urmă ar fi găsit ei o modalitate. Aflând de existenţa ei şi de faptul că ea a ajuns în mina noastră. a început cu iordanele ei. să adere. Nu-i aşa. Erna şi compania au intrat în panică. Dar să-i dau mai departe bătaie. ne vom face forte să descoperim reţeaua. Problemaera doar. mută Maglavitul în garsoniera din Calea Victoriei. Îi cere ei. Consecinţa? Bietei fete i se năzare să întemeieze „Asociaţia pentru restaurarea bisericii adevărate‖ şi începe să recruteze prozelite. Şi ca să ne convingă dumneaei. Datorită unei întâmplări stupide – scrisoarea – noi aflăm de existenţa organizaţiei. Ea refuză şi atunci „nebuna‖ o ameninţă că ova „distruge‖. ea a venit şi. menajera ta. aşteptând ca durerile să treacă de la sine. fără să se jeneze. luând cunoştinţă de conţinutul scrisorii. Erna ne strecoară aşa. în treacăt. aşa şi pe dincolo. 201 . chipurile. publicând fotografia Rodicăi şi lansând apelul către public. a reţelei sau cum naiba să-i spunem. Ca argument în plus că Rodica şi-a pierdut busola. fiindcă ei au prevăzut că noi. odată instalată în fotoliul acela. cu deosebirea că Rodicăi nu i se arată „Moşu‖ – ca pe vremuri ciobanului gângav – ci un înger care.

am îndoieli serioase că el ar fi funcţionat dacă n-ai fi ştiut. Nu le-a mers însă. Şi fiindcă ai amintit 202 . de vreme ce şi pe Erna a ameninţat-o că o va „distruge‖. fiindcă li s-a părut că. să reiasă. de altfel. servindu-ne asemenea gogoşi. Numai că. discreditează. nu e vorba de una a cărei menire este să culeagă informaţii. Adică o aiureală. — Consideri că planul lor a fost naiv? — Cam aşa ceva. Şi apoi. Nu era absolută nevoie să precizeze timpul când Rodica şi-a împodobit garsoniera cu icoane. bătrâne? — De acord! Iarăşi trebuie să te laud. mai exact conţinutul ei. accepta Bogdan. O greşeală boacănă. posedată de manie religioasă. dacă nu acceptă să-i devină adeptă. să spună că le-a adus în casă doar cu câteva zile înainte de a se sinucide şi atunci descoperirea ta n-ar mai fi valorat nici doi bani. Vrei să recunoşti? — Mda! Cred că ai dreptate. că scrisoarea. ci pe instinct. nu mi-a inspirat încredere. S-au închipuit mult mai deştepţi şi pe noi ne-au subapreciat. Rodica? Reiese. a candelei. Erna şi cei care au trimis-o au urmărit ca din explicaţiile pe care ea ni le va da. reprezintă elucubraţiile unei nevropate. cel mai bine scrisoarea demascatoare a Rodicăi. Dar de ce a ales tocmai povestea asta şi nu alta? — Probabil. chiar dacă am fi avut unele suspiciuni – de altfel le-am şi avut – ar fi trebuit să renunţăm la ele în faţa dovezilor contrare: prezenţa icoanelor. Putea. ci de o asociaţie care are drept scop restaurarea religiei celei adevărate. — Cred că greşeşti. Sau. în realitate. cât mai clar posibil. pe flerul pe care l-ai dobândit în anii de când vânăm împreună spioni. nu! Dar Erna.De acord. nu te împăuna. şi încă pe alţii? Se laudă. — Asta e cu totul altceva. a „Noului Testament‖. Argumentez: Din scrisoare reiese că e vorba de o asociaţie sau de ceva asemănător din care face parte şi ea. În mod obiectiv vorbind. pentru a nu lungi vorba. bătrâne. Gândeşte-te obiectiv. ticluită de la început până la sfârşit? — În mod obiectiv. datorită în mare măsură întâmplării şi a greşelii făcute de Erna. avem noi vreun motiv s-o bănuim că ne îndrugă o poveste. Mai departe: Se laudă în scrisoare Rodica noastră că la „distrus‖ pe corespondentul ei. în timp ce o ascultai debitând baliverne. iar declaraţiile Ernei nu ne-ar fi trezit bănuieli. că Rodica murise asasinată. Categoric. foarte bine. Cu alte cuvinte. chiar din prima clipă când am văzut-o. Neîncrederea ta nu se baza pe argumente raţionale. fiindcă ai descoperit şmecheria cu icoanele. o altă idee fixă a ei.

ca să zic aşa. criminala a scontat că. Numai că tu ai mai afirmat ceva: Ai spus că acela care a pus la cale asasinarea Rodicăi Anghene îşi închipuie că noi habar nu avem că a fostomorâtă. — Ce anume „nu ţine‖. Sau poate nu l-a ignorat. ei îi fac de petrecanie Rodicăi şi tot ei o trimit pe Erna cu iordanele la noi? Vezi. că Erna a venit să ne „ajute‖ numai fiindcă ei au aflat că noi am găsit în poşeta Rodicăi scrisoarea compromiţătoare. deci între specialişti? Asta denotă ignoranţă. Tu afirmi.cauza adevărată a morţii Rodicăi. nu mi se pare suficient de convingătoare. mai este ceva care mă cam nedumereşte. În cazul acesta. că ipoteza mea. eventual a noastră. Ce. măi băiete. atâta cât a riscat asasinul. bătrâne. până la ora mesei. Ea s-a întâmplat după ce a trecut vizita.Atunci te întreb: Nu era mai simplu s-o distrugă decât s-o deconspire pe Erna. Ei bine. cu alte cuvinte. măi băiete? — Cum. Cel care a pus la cale crima a ignorat acest amănunt. nu va mai intra nimeni în salon şi că celelalte bolnave. şi altfel când este sufocat cu o pernă? Cum au putut să-şi facă o asemenea iluzie. Ştii. ca să trimită pe lumea cealaltă o dementă? — Nimeni.în mod obişnuit. pe tavă? Fiindcă ne-au oferit-o. aproape convins: — Aşa cum pui tu problema… — Şi n-o pun bine? — N-aş putea spune că nu. tocmai asta nu ţine. trebuie să 203 .Sunt de acord că pentru reţeaua respectivă suprimarea Rodicăi era necesară. A avut. dar a riscat. cu asta nu sunt de acord. într-o perioadă de timp când. Dar asta presupune că aveau cunoştinţă de conţinutul scrisorii. personalul spitalului nu mai dă prin saloane decât întâmplător sau în caz de urgenţă. fiindcă ei cred că noi n-am descoperit că Rodica a fost asasinată. nu-şi vor da seama că una dintre ele a fost omorâtă. oferindu-ne-o. ei nu ştiu că altfel arată un om când moare otrăvit. mai ales când omorul se petrece într-un spital. înseamnă că o citiseră. nimeni! — Atunci ce rost a avut demersul Ernei? — A avut. Ceva nu ţine. scontând pe o punere în scenă perfectă. — Exact. fiind sub efectul narcoticului. trebuie să-ţi mărturisesc. Deci. Ducule. decât numai dacă fac abstracţie de cauza adevărată a morţii Rodicăi. de ce n-au distrus-o la timpul potrivit? Dacă au trimis-o pe Erna să-i bagatelizeze conţinutul. Cum naiba şi-au putut închipui că noi. Denotă ignoranţă. măi băiete. vom înghiţi minciuna că n -a fost decât o biată nebună? Cine ar fi riscat. ştiind că a fost omorâtă. Adu-ţi aminte în ce fel a fost „lucrată‖ crima. probabil fiindcă nu-i de specialitate. Bogdan ridică din umeri.

Au avut cunoştinţă de conţinutul scrisorii – pe ce cale încă nu ştim. Poate că va avea şansa să-l depisteze. — Care? — În cazul când ei intenţionează să mai obţină de la acel individ şi alte informaţii secrete. Dar asta nu înseamnă neapărat că n-au cunoscut conţinutul ei. dacă individul lucrează la Compartimentul Special al vreunui minister. au acţionat imprudent. Investigaţiile lui Picioruş se soldară cu un eşec. numai în cazul în care acesta ar putea să ne pună pe urmele lor. — Şi un alt obiectiv? — Da! Nu cumva şi pentru a ne împiedica să ajungem la individul pe care Rodica pretinde în scrisoare că l-a „distrus‖? — Crezi? Nu prea văd motivul. într-adevăr. dar asta echivala cu 204 . pentru a anihila efectele ei. A luat. este clar ca au tot interesul ca noi să nu-l arestăm — Asta înseamnă că trebuie să-i dăm de urmă repede. 12 DESTĂINUIRILE OSPĂTARULUI ANGELO FRANŢOCHI Trecu o săptămână. sigur va da de el. — Picioruş când se înhamă la o treabă nu se joacă. dacă aceasta urmăresc. toate ministerele. — Totuşi. ci şi un alt obiectiv.recunoşti. şi nici nu are o foarte mare importanţa. Cu alte cuvinte. Dar probabil că. Sau. Ori. — Picioruş îl caută. În consecinţă. În definitiv. din motive independente de voinţa lor. de ce s-ar teme să ajungem la el? Evident. Compartimentul Special. ţinându-ne ca umbra de cântăreaţă. la rând. dacă vrei. Căci acum. ar exista un motiv. Şi a fost o greşeală. în situaţia în care se aflau. dacă nu cumva au urmărit nu numai bagatelizarea conţinutului scrisorii. Spui că trimiţând-o pe Erna au acţionat imprudent? Obiectiv vorbind. nu lea dat prin minte altceva mai bun. al nici unui minister nu era încadrat cu cinci salariaţi. De aceea. în niciun caz. — Nu e sigur că au citit scrisoarea. totuşi. nu aveau altceva mai bun de făcut. Ori din scrisoare nu reiese. măi băiete. au acţionat prin Erna. au fost obligaţi să acţioneze. asta-i sigur. de teama consecinţelor. sigur vom ajunge şi la cel care conduce. aşa ceva. Asta însemna că necunoscutul căruia îi era destinată scrisoarea găsită în poşeta Rodicăi trebuia căutat în altă parte. cel puţin deocamdată – dar n-au putut-o distruge. fără să-şi dea seame că pică din lac în puţ. Mă întreb.

pe bună dreptare. primind sarcina s-o fileze pe Erna. Ceea ce simţea se asemăna foarte mult cu ceea ce simte un sportiv când se angajează într-o competiţie în care partenerul îi este. fără însă să-i fie foarte clar motivul. eforturile fură concentrate într-o altă direcţie: în exploatarea. deşi ştia foarte bine că şeful său. Erna nu dădea nimănui lecţii.a căuta un ac într-un car cu fân. Raportul enumera ţările şi oraşele străine în care cântase. Picioruş. După câteva zile. mai mult decât decent. Pe biroul maiorului Radu Mănăilă se afla acum un dosar care conţinea biografia ei detaliată. crescut fiind la şcoala maiorului Mănăilă. Dar nici aceasta nu constituia un motiv de suspiciune. Cel care conducea acţiunea de filaj şi care. mai exact după ce constată că Erna duce o viaţă excepţional de liniştită şi de banală. precum şi unele aprecieri în legătură cu viaţa ei particulară. filarea cântăreţei începu să-l pasioneze. începând cu anii copilăriei şi ai şederii ei în „Casa copilului‖. În ceea ce priveşte perioada de după revenirea ei în ţară. Nu era uitat nici argentinianul care o ceruse de soţie şi care îi lăsase moştenire suma de o sută cincizeci de mii de dolari. Erna părea a fi deasupra oricărei suspiciuni. în adâncul fiinţei sale. era. încât şeful său se mândrea că are un astfel de elev. Bineînţeles. dincolo de această satisfacţie. lua cunoştinţă de orice mişcare a Ernei era Picioruş. raportul era categoric în a considera că ducea o viaţă în toate privinţele decentă. din punctul de vedere al securităţii statului. dar. deşi încă foarte tânăr. Dar iată că. pentru prima dată. mai curând. De asemenea. motiv pentru care întrecerea rămâne deschisă oricărui rezultat. toate provenite din surse ceva mai discrete. maiorul Mănăilă. intercala succinte extrase din ziarele vremii. să simtă o plăcere reală. un eufemism. se întâmplă. ţinută în rezervă. întrucât la ora când fusese întocmit raportul. nu chiar de la început. eventual. lui Picioruş o asemenea misiune nu-i făcea plăcere. În privinţa ocupaţiei declarate de ea. genul acesta de muncă nu -i plăcea. egal. întrucât natura îl dotase pe Picioruş cu toate calităţile ce se cer unui 205 . Picioruş era măgulit că „şeful‖ îşi pune nădejdea în el. În general. dobândise multă maturitate şi o asemenea pricepere în munca de contraspionaj. şi pe toate planurile. devreme ce în fiecare lună Erna încasa de la bancă suma de cincisprezece mii lei. a „pistei Erna‖. maiorul ordonă supravegherea ei permanentă. ceea ce însemna că avea în vedere priceperea sa. îl însărcina cu asemenea treburi numai în cazuri excepţionale. de fapt. În următoarele zile. În ciuda acestui curicculum vitae. primul. mai exact. Şi. aceea de „profesoară de muzică‖. la maximum. Evident. De aceea pista trebuia abandonată sau.

până la urmă. ca să ne dea gata pe noi. Uneori se întâmplă însă să fie oprită de vreo cunoştinţă. care se pretind buni psihologi. — Tovarăşe maior. Dar în cazul Ernei e cu totul altceva. Ele se cenzurează cu privirile şi. nici eu nu ştiu cum să vă explic. aşteptarea lor avea să fie încununată de succes. Parcă unicul scop al vieţii lor este să-i fie ei pe plac. — Tovarăşe maior. El era convins că Erna – prudentă la maximum. de asemenea. Femeile se uită la ea cu un fel de admiraţie. Totu1 era să aibă răbdare. dacă este adevărat ce spun unii. să caşte bine ochii. în primul rând. în cazul când. Şi cu toate acestea în viaţa ei nu există niciun bărbat. de când s-a întors în ţară. despre care. realmente. — Sper că v-aţi interesat cine sunt aceste persoane cu care ea se întâlneşte întâmplător. După câteva zile de supraveghere discretă. îşi schimbă atât de des rochiile nu. Faptul că Erna se manifesta. vă rog să mă iertaţi. bărbaţii. — Asta teribil mă intrigă. nu susţin că psihologii aceia se înşală. Impresia aceasta a mea mai este întărită şi de un alt fapt. ci fiindcă le face mare plăcere să simtă că sunt invidiate de suratele lor. Picioruş făcu două constatări pe care crezu de cuviinţă că trebuie să le discute neapărat cu şeful său: — Tovarăşe maior. vreau să vă raportez. nu a existat în viaţa ei măcarun singur bărbat. cum ar fi spus căpitanul Bogdan. el şi oamenii de care răspunde. E un fel de a spune că se întâlneşte. dar cred că m-am exprimat greşit. Erna e frumoasă. nu însemna că şi în realitate era aşa. deşi îşi juca rolul cu multă competenţă. nu vorbesc despre asemenea întâlniri. ea nu se întâlneşte decât cu femei. — Rapoartele dumitale. femeile. este vorba de o întâlnire 206 . tovarăşe maior. şi şireată ca o vulpe –. ca o veritabilă „uşă de biserică‖. Când merge pe stradă doar orbii nu se întorc să privească după ea. tovarăşe maior… — Aşa sunt femeile. — Picioruş. Picioruş. De altfel. Femeile se uită la ea. Am remarcat şi eu cu ce ochi critici se examinează femeile între ele. fiindcă. — Cum adică te intrigă? — Am sentimentul că tocmai această singurătate constituie elementul cel mai important din viaţa ei. cică. îşi va da într-o zi în petec.ofiţer de securitate. tocmai acest comportament ireproşabil alimenta neîncrederea lui Picioruş. pe care le citesc foarte atent. fiindcă nu e vorba propriu-zis de întâlniri. Dimpotrivă.

întrucât suferise o condamnare penală. în ultima clipă. Părinţii ei erau amândoi măcelari la aceeaşi unitate – numai ei doi – responsabilă fiind mamă-sa. fiindcă vânduse carne de calitatea a doua la preţul primei calităţi. nu dură mai mult de un minut. se răzgândeşte. Dar. în decurs de o săptămână avură loc zece asemenea întâlniri întâmplătoare – toate cele zece persoane fiind femei – fără ca vreuna dintre ele să prezinte cât de cât un interes pentruPicioruş. Arăta ceva mai bătrână decât cei douăzeci şi şase de ani pe care -i avea. iată. al doilea motiv: lucrătorul care supraveghea casa observă că. nu avea dreptul să aibă gestiune. într -un bloc mic. Aretia se întoarse brusc. Aretia era foarte bună. Erna nu izbuti să disimuleze o grimasă de nemulţumire. În fine. Şi totuşi… Aretia intră în obiectivul unuia dintre operativii care supravegheau casa în care locuia Erna. Cualte cuvinte. în clipa când cele două prietene se întâlniră. mai ales că Aretia o aşteptase la ora când. Pe scurt. niciun motiv de suspiciune. Se numea Aretia Nisipu şi era vânzătoare într -o drogherie. cu Aretia. de obicei .întâmplătoare? — Bineînţeles! — Şi? — Până în prezent niciuna nu ne-a oferit suficiente elemente. O blondă naturală. ca să presupunem că n-a fost o întâlnire întâmplătoare. Era clar că nu-i făcea nicio plăcere să stea de vorbă. din două motive: primul. dacă nu chiar neliniştită. virtute atât de rară în zilele noastre. frumoasă. urmau investigaţiile discrete de rigoare. Pe de altă parte. foarte corectă şi politicoasă cu clienţii. iar televiziunea să-i ia un interviu pe această temă. dar că. Picioruş deduse că proasta 207 . De altfel. în plină stradă. Aflând despre toate acestea. cele două fete se întâlniră pe stradă la numai câţiva paşi de blocul unde locuia Erna. Nu era măritată şi locuia cu părinţii pe strada Principatele Unite. deoarece taică-su. Erna pleca de acasă. ceea ce putea să însemne că întâlnirea nu fusese deloc întâmplătoare. dar de o frumuseţe obişnuită şi puţin cam vulgară. Profesional. fosta cântăreaţă care îşi luă micul dejun la o cofetărie – de altfel ca în fiecare dimineaţă – păru tot timpul îngândurată. Toate persoanele care veneau în contact cu Erna intrau în obiectivul celor care asigurau filajul fostei cântăreţe. încât ar fi meritat să-i apară portretul în gazetă. Aproape imediat după ce se despărţiră. lăsând impresia că intenţionează să fugă după Erna. cu cea de a unsprezecea persoană cu care se întâlni Erna lucrurile se petrecură altfel. întrevederea fu scurtă.

În aceeaşi zi. acelaşi care o servise în noaptea fatală. pradă unei agitaţii pe care nici nu încerca s-o ascundă. Curând după aceea intră în birou Bogdan. să ştii că este. Picioruş. Şi. şi care niciodată nu-şi exterioriza sentimentele. deocamdată. Am stat de vorbă cu el. bătrâne. — Verigă? La ce anume verigă te referi? — În elaborarea ipotezei noastre de lucru noi am pornit de la presupunerea că Rodica a fost asasinată când se afla la spital. — Exact! Şi? Nu cumva ai de gând să susţii acum că lucrurile nu s au întâmplat chiar aşa? — Închipuie-ţi chiar aşa mi-e intenţia. începu să măsoare încăperea de la un capăt la altul. întrebă: — Ia ascultă. spre marea surprindere a lui Picioruş. dispuse ca Aretia să fie în continuare filată. Picioruş salută şi ieşi. fiindcă anumitor persoane – inclusiv Ernei – le era teamă că medicii o vor salva. Fiţi cu ochii pe Aretia şi pe… cum spuneai că-l cheamă pe ospătar? — Angelo Franţochi. — Ei bine. pe seară. când i se păru că s-a mai calmat. Picioruş. Franţochi ăsta e un tip. Maiorul Mănăilă care. cei care aveau interesul s-o ştie moartă au dat o mână de ajutor să ajungă mai repede pe lumeacealaltă. Cu alte cuvinte. Aretia se întâlni la o staţie de tramvai cu un ospătar de la barul unde Rodica Anghene încercase să se otrăvească. care nu o dată fusese felicitat de maior pentru intuiţiile sale. fiţi tot timpul cu ochii pe Angelo Franţochi. Am impresia. continuând să se plimbe preocupat. dar radios. mai aveţi nevoie de mine? — Nu. că începe să se cam facă lumină. Descoperirea i se păru atât de importantă. era un om calm. 208 . Picioruş întrebă: — Tovarăşe maior.dispoziţie a Ernei se datora întâlnirii „întâmplătoare‖ cu acea prietenă despre care. în general. imediat după dandanaua cu Rodica şi. — L-am întâlnit pe scări pe Picioruş şi mi -a relatat „chestia‖ cu ospătarul. nu cumva ai câştigat o „Dacia‖ la loz în plic? — Îmi lipsea o verigă şi cred că am găsit-o. Văzând că maiorul nu-l ascultă. Rezultatul întrecu speranţele cele mai optimiste. Ducule. dacă îţi spun că e un tip. dar avea să afle mai târziu. de data asta sări de pe scaun şi. văzând că tentativa de sinucidere n-a reuşit. află de la mine. incapabil să înţeleagă de ce vestea pe care i-o adusese îl tulburase pe maior în aşa măsură. de la lucrătorul devenit în ziua aceea trena ei nevăzută. La un moment dat. încât alergă s-o aducă la cunoştinţă „şefului‖. nu ştia nimic.

pe baza celor aflate de la martori noi formulă m următoarea ipoteză: Rodica Anghene vine singură la bar. presupunând că este vorba de ootrăvire.C.Nu de alta. nervoasă. De asemenea pe unii dintre clienţii aflaţi în noaptea precedentă în local. şi încă unul. crima constituie un alt capitol. emite ipoteza sinuciderii şi. într-o noapte este găsită în nesimţire.-ul drept locul cel mai potrivit. Totuşi trebuie să-ţi spun că. Şi tot noi ne răspundem: „Da trei. este transportată la Spitalul de urgenţă. Am acceptat-o. pe nedrept. măsuri care îi dau speranţa că fata va scăpa cu viaţă. am sfârşit prin a accepta ipoteza sinuciderii.‖ La un moment dat se ridică de la masă. Ce Dumnezeu. se putea să nu le complici tu. dacă m-ai pus pe jeratic. Un medic aflat în local. „Trei whisky-uri?‖ ne întrebăm noi. Audiem personalul barului. ca să poată pună în practică hotărârea luată. se duce la W. — Şi acum nu mai pledează. Vrei? — Să reflectăm. ca de obicei? — Nu eu le complic. cu o dubă a Salvării. Şi ar fi scăpat. şi în special pe ospătarul care a servit-o. — Va să zică. Ia gândeşte-te puţin mai adânc.C. dacă ulterior n-ar fi fost asasinată. fiindcă fata voia să se ameţească. diagnosticul este confirmat – caz de otrăvire – şi medicul de gardă ia măsurile ce se impun în atari împrejurări. Pentru discuţia noastră de acum. musai să reflectăm. Şi astfel. Ia loc la o masă. Şi într-adevăr. în W. Nimic suspect. merite. Sau. sinuciderea. Îşi pierde cunoştinţa. haide să reflectăm încă o dată la tentativa de sinucidere a Rodicăi Anghene.înghite pastila şi aşteaptă ca otrava să-şi facă efectul. 209 .C. comandă un whisky. fiindcă totul pleda pentru o ademenea ipoteză. dacă Rodicăi i se făcuse lehamite să trăiască. prea mult nu trebuie să aştepte. faptele vieţii. ci viaţa. voia să prindă curaj. putea să găsească un alt loc mai potrivit. măi băiete. Deci noi am acceptat. şi de aceea propun să facem abstracţie de ea. Dar fiindcă argumentul „un alt loc mai potrivit‖ nu exclude posibilitatea ca Rodica să fi considerat totuşi W. C. altora neliniştită. încă unul. Mi-am mai zis că un W. public nu este locul cel mai potrivit pentru cineva hotărât să se sinucidă. deşi am acceptat ipoteza sinuciderii am simţit că nu ea constituie veriga care să lege între ele întâmplările petrecute înainte de sinucidere cu cele ce s-au mai petrecut după aceea. Relatările lor şi ale ospătarului par să confirme ipoteza sinuciderii. Să rămânem la sinucidere. sigur. Acum. dar ca să nu te aud pe tine că-mi oferi pe farfurie proverbul: „După război mulţi viteji se arată‖. Unora ea le apare distrată. Acolo.-ul unui bar de noapte.. Rodica Anghene. bătrâne? — Nu intenţionez să-mi atribui. Ceea ce a urmat mai departe nu importă. dacă vrei.— Păi. ca unică ipoteză.

otrava să-şi fi făcut efectul şi abia ajunsă acolo Rodica să-şi fi pierdut cunoştinţa? Ţi se pare această ipoteză mai puţin probabilă decât aceea a sinuciderii? — Bătrâne. ulterior. chemându-l aici. vânzătoare la o drogherie. simţindu-se rău. în cursul dimineţii. — Şi acum ce facem? — Cred că a venit momentul să ne mişcăm. şi ca să vedem dacă. Dacă Rodica Anghene ar fi venit la bar cu intenţia să-şi pună capăt zilelor ar fi terminat întâi scrisoarea şi ar fi expediat-o destinatarului. între 210 . cu Erna. ar fi rupt-o şi în niciun caz n-ar fi păstrat-o. între timp. chipurile întâmplător. când s-au alarmat prima dată. să se spele pe faţă în speranţa că îşi va reveni? Ţi se pare imposibil ca. ospătarul? — Da! Ce. se întâlnise. din păcate. nici n-a visat să se sinucidă? Nu cumva altcineva a încercat s-o otrăvească? — Angelo Franţochi. ne vom mişca. C. Aceeaşi Aretia care. Deci. dacă mă pot exprima astfel. — Adică? — Să-l luăm un pic la întrebări pe Angelo Franţochi. — Îmi vine în minte încă un argument. care a servit-o pe Rodica Anghene cu cele trei whisky-uri. — Crezi că e bine? Nu-i alarmăm pe ceilalţi? — Nu mai putem aştepta. Deci. când mă iei de urechi şi mă sileşti să privesc cum trebuie faptele. presupunând că după ce a început-o. mi-am pus întrebarea: nu cumva Rodica Anghene. dar am sentimentul că nu-i a cincea roată la căruţă. a avut o întâlnire „fulger‖ cu Aretia Nisipu. îmi dau seama că am fost amândoi ca orbeţii şi că ipoteza crimei e mult mai probabilă decât cea a sinuciderii. fără ca noi să avem vreo contribuţie… — Din păcate! — Mă rog. la un moment dat. şi închipuindu-şi că se îmbătase. au făcut o mare greşeală. Îi lăsăm două zile la mijloc. revelantă. ţi se pare imposibil ca el să fi picurat otrava în whisky şi. Rodica Anghene. ca să fiarbă în zeama lui. Că ospătarul de la bar. a renunţat s-o continue. Ori dacă n-a rupt-o. înseamnă că avea intenţia s-o continue în ziua următoare. la noi pe domnul Angelo Franţochi. Nu ştiu ce rol joacă ea în toată combinaţia aceasta.— Just! Chestie de optică! Dă-i mai departe bătaie. pentru poimâine. Sau. Ducule! — Iată însă că Picioruş îmi aduce o informaţie. să se fi dus la W. fiindcă ne-au atras atenţia asupra Ernei. O dată intrat în posesia acest ei informaţii. aflată de mai înainte în obiectivul nostru pentru faptul că se oferise să ne ajute în stabilirea identităţii „sinucigaşei‖. Îi vom alarma? Şi ce dacă? Prima dată când ei s-au alarmat. Îl vom convoca. în scris.

fusese obiectul unei anchete penale. Deşi nu el fusese cel vinovat şi cu toate că scăpă fără o zgârietură. în egală măsură. în aşa măsură prinse frică de volan. Dar de câte ori îl încerca un asemenea regret. ci poate chiar. Din păcate pentru el. învinuit fiind de tentativă de contrabandă. era hotărât ca în ziua când va considera că o poate face fără să mai aibă grija zilei de mâine să -şi dea demisia. Tatăl şi bunicul lui fuseseră tot chelneri şi părerea lor – pe care aveau prilejul s-o exprime numai o dată pe an. Din acest motiv. dacă nu devenise un transfug. lucrând noaptea. frecventează doar bufetele. Angelo Franţochi era un bărbat de patruzeci şi trei de ani. De altfel. cu un chip foarte puţin atractiv – semăna mai curând a olandez sau danez –. mai ales acelor care. conform unei vechi tradiţii. ziua era liber. iar barurile de noapte numai din curiozitate. Angelo Franţochi. clienţilor. când. dar locul său de pe „Transilvania‖ a fost ocupat de altcineva. Angelo Franţochi uita în mod deliberat că. Cu economiile licite şi ilicite. ci unei împrejurări care ar fi putut avea pentru el urmări dintre cele mai neplăcute. aceasta se datora nu patriotismului său. Fusese acesta visul lui de tinereţe pe care. Revenit dintr-o croazieră. deşi continuă să fie una dintre cele mai bănoase. membrii familiei se reuneau la masa de prânz. îşi cumpărase o maşină. aproape exagerat de înalt şi aproape nefiresc de slab. mult mai remuneratorie decât aceea de ospătar.timp. dar cu un fel de a se purta care impunea nu numai colegilor săi. Lui Angelo Franţochi îi plăcea să se laude că se trăgea dintr -o dinastie de ospătari. în mod obişnuit. iar numai după vreun an să fie transferat la barul de noapte „Paradis‖. suferi un accident. izbuti să fie angajat la Braseria „Ambasador‖. deşi mai avea încă destui ani până la pensie. în momentele când avea necazuri regreta că fusese „prost‖ şi că nu rămase undeva în Apus. nu va încerca să ia legătura cu cineva. în niciun caz restaurantele de lux. pe care le realizase cât timp fusese ospătar pe vasul „Transilvania‖. Scăpase ca prin urechile acului. Avea astfel posibilitatea să se consacrecelei de a doua meserii. „Accidentul‖ de atunci rămânând fără urmări. ci pentru că. 211 . pe vremea când fusese ospătar pe vasul „Transilvania‖. încât renunţă la maşină. Preferase barul nu pentru că veniturile pe care le realiza aici erau mult mai mari. în sfârşit. o „Skoda‖. la numai câteva luni după primirea carnetului de conducere. totuşi. şi -l realizase. acasă la bunici – era că meseria de chelner este într-o permanentă „decădere‖. de Paşti.

Fără îndoială că îşi punea întrebarea: să recunoască sau nu? Dar cum să recunoască dacă nu avea niciun fel de idee ce anume cunoaşte ofiţerul din faţa sa? Desigur că acesta îi întinsese o cursă. — Domnule Franţochi. una câte una. Maiorul luă dintr-o mapă o foaie de hârtie pe care scrisese: Erna Caroţi. examinând îndelung pe fiecare. 212 . Maiorul intuia impasul în care se găsea ospătarul. — Atunci poate că vreuna dintre fotografiile acestea îţi spune ceva? Franţochi le luă în mână. Împreună cu acesta puse bazele unei mici „asociaţii‖. — La loc. şi i -o puse dinainte.O vându cu un preţ mult mai ridicat decât acela pe care el îl plătise. mecanicul. domnule Franţochi. avea un aer foarte distins şi se purta cum nu se poate mai reverenţios. Căută şi găsi să se asocieze cu un mecanic-auto. Angelo Franţochi citi lista. te rog să te uiţi pe lista aceasta şi să-mi spui care din numele însorise îţi sunt cunoscute. domnule maior. Vocea era cea obişnuită. sper. dar şi ezitarea. — Bănuieşti. Chipul său era impenetrabil. îl invită maiorul. — Domnule maior. Din prudenţă. Fără să se trădeze că nu-l crede. şi acum aştepta ca el să muşte din nadă. mişcând buzele precum copiii – era o tactică spre a câştiga timp – pe urmă i-o restitui. Maiorul se aşteptase la rezistenţă. realizând un câştig substanţial. toate numele îmi sunt absolut necunoscute. Impasul. ca să nu fie acuzat de comerţ ilicit. — Mulţumesc! Vă foarte mulţumesc! Franţochi era elegant îmbrăcat. dar părea şi foarte inteligent. scoase dintr-un sertar câteva fotografii – printre ele şi pe ale Ernei şi Aretiei Nisipu – şi de asemenea i le puse pe dinainte. Despre toate acestea maiorul avea cunoştinţă în clipa în care Angelo Franţochi fu introdus în biroul său. Aşa ajunse să descopere că vânzarea şi cumpărarea de maşini reprezintă o afacere rentabilă. de ce te-am convocat aici la noi? — Deloc. intra cu capitalul. Cumpărau mai pe nimic maşini grav avariate. Aretia Nisipu şi alte trei nume luate la întâmplare. El. Cum ar trebui să reacţioneze ca să nu însemne că a muşcat? Până la urmă se hotărî. Franţochi. Angelo Franţochi nu numai că avea un aer foarte distins. iar ochii ospătarului îl priviră foarte deschis. Franţochi evita să devină în acelaşi timp posesorul a mai mult de o singură maşina. ochii asemenea unor ferestre cu draperiile lăsate. cu munca şi priceperea. asociatul său le repara şi apoi le revindeau.

înghiţise deja otrava? — Ştii. — Păcat! Ştii. fiindcă ai văzut-o la bar? — Foarte probabil. domnule maior. În timp ce victima se afla singură. — Numai ţi se pare? — Stat aproape sigur că am întâlnit-o pe undeva. de provincie. până nu va fi luat prin surprindere. — Presupui că tânăra din fotografie ţi se pare cunoscută. În meseria noastră avem de a face cu atâţia oameni. Şi nu de puţine ori se întâmplă să salut pe câte cineva. la bar. profitând de o clipă de neatenţie din partea Rodicăi– 213 . cândva. aşa cum ai auzit. Otrăvită. pentru ca abia după aceea să-mi aduc aminte că este un client pe care. individa asta din fotografie a venit la masa ei. reprezentând o femeie pe care sigur n-o văzuse în viaţa lui. femei şi bărbaţi. Urmară câteva clipe de linişte. domnule maior. ci a fost omorâtă. când a venit la bar. — Da. domnule maior? Asta înseamnă că victima. domnule Franţochi. sub un pretext oarecare şi. încât de fiecare dată când ies pe stradă am sentimentul că mă afluîntr-un oraş mic. — Nu mai spuneţi! se miră Franţochi cu aerul cel mai firesc din lume.Dădu de o parte una din fotografii. Pe urmă. cum de este posibil ca unei fete atât de tinere să i se urască dintr-o dată cu viaţa. Nu s-a sinucis. Şi zici că persoana pe care o reprezintă această fotografie îţi este complet necunoscută? — Întocmai. — Ce s-a mai întâmplat cu ea? Sper că s-a restabilit. Juca tare ospătarul şi maiorul nu-şi făcu niciun fel de iluzii că. continuăm să anchetăm în legătură cu fata care a încercat să se sinucidă la voi. l-am servit la local. nu va ceda. — Dar cum e posibil. ca şi când i ar fi împărtăşit un secret: — Ştii. Maiorul se prefăcu dezamăgit. — Da de unde! A murit. domnule Franţochi! — Nu înţeleg. ci a fost omorâtă. Pe urmă. Categoric nu înţeleg! — Treaba s-a complicat. în care cunosc pe toată lumea. domnule Franţochi. dar nu-mi amintesc în ce împrejurare. Avem temeiuri serioase să bănuim că fata nu s-a sinucis. luă de pe birou fotografia Aretiei Nisipu şi începu s-o contemple. eu cred că faptele s-au petrecut astfel. noi bănuim că individa din fotografie a otrăvit-o. Vo ia ca Franţochi să creadă că este într-adevăr amărât pentru că nu putea afla de la el ceea ce sperase atunci când îl convocase. — Figura acestei femei mi se pare cunoscută. În orice caz n-o cunosc personal.

Rezistenţa lui era mai mult formală. la fotografia aceasta. dacă nu ea. Dumneata ai afirmat însă că victima a fost tot timpul singură. domnule Franţochi. o teribilă frică. — Totuşi. Exprimau frică. Ţi-am pregătit o mică farsă care. — Te înşeli. exprimau disperare. domnule maior. Franţochi nici măcar acum nu-şi pierdu cumpătul. Rodica Anghene a fost otrăvită în timp ce s-a aflat la bar. – şansă extraordinară. — Uită-te. — Pe Dumnezeul meu. aşa cum presupuneţi. s-a dus la masa fetei şi. iar ochii îşi pierduseră semeţia. sper. fără să observe careva. Afirmaţia aceasta categorică avu ca urmare că. tipa asta s-a apropiat… — Ar fi trebuit să observe altcineva. pentru prima dată. Cum însă nu cred că mă bănuiţi pe mine – ar fi atât de absurd! – înseamnă că asta este vinovata. vreun client. domnule maior. acum îţi dai acuma că nu mai are rost să continui jocul? — (!) 214 . atunci eu am fost acela care i-am turnat otrava în whisky. Şi îi vârî sub nas o altă fotografie în care era surprins stând de vorbă cu Aretia Nisipu în staţia de tramvai. te acuz că ai otrăvit-o pe Rodica Anghene. când este pe punctul de a se îneca. pentru câteva clipe deveni livid. se asemăna cu eforturile pe care continuă să le facă cineva care nu ştia să înoate. Franţochi privi fotografia. în timp ce dumneata serveai la o altă masă. este gluma cea mai reuşită pe care am auzit-o vreodată în viaţa mea! Hotărât. — Poate n-ai observat? Poate că. — Singură.aşa se numea victima – i-a picurat în pahar otrava. de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. de data asta are să te amuze cu adevărat. dar parcă te poţi pune cu întâmplarea? – ori. Angelo Franţochi încă nu se dădea bătut. deşi este convins de inutilitatea lor. după aceea îşi recapătă culoarea naturală. Nu te bănuiesc. Şi arată cu un deget acuzator spre fotografia Aretiei Nisipu. Numai că vocea nu mai avea siguranţa de mai înainte. i-a strecurat otrava în pahar. domnule Franţochi. — Aveţi motive speciale să credeţi că a fost otrăvită în timp ce se afla la bar? — Avem! — În cazul acesta. — Ei. un nor păru că întunecă ochii fără niciun fel de expresie ai lui Franţochi. domnule Franţochi. domnule maior nu pot exista decât două explicaţii: ori femeia din fotografie. vreun coleg.

din nou le trimitea o scrisoare. îi şi faci pe plac? — (!) — Vorbeşte. nu-ţi dai seama că ai pierdut? — Am pierdut? Da! Dar n-am pierdut acum. Angelo Franţochi! Este în avantajul dumitale să nu mă obligi să-ţi scot cuvintele din gură cu cleştele. Numai că de ele nu vor ţine scama judecătorii. — Angelo Franţochi. — Ce fel de circumstanţe atenuante? Angelo Franţochi nu apucă să răspundă. Şi maiorul înţelese abia acum că stăpânirea de sine şi dezinvoltura pe care Angelo Franţochi le afişase până mai adineaori nu fuseseră decât o încercare disperată de a camufla frica teribilă. din când în când. Ce dumnezeu. Crima se pedepseşte aspru. Bogdan intră în birou având în mână un plic pe care maiorul îl recunoscu imediat. parcă numai din obligaţie. — De când? Vorbeşte! — Să vorbesc? Oare să vorbesc?… Trebuie să vorbesc!… Apoi cu alt Ion: Câţi ani credeţi că au să-mi dea? — Pedeapsa pe care o meriţi se va stabili la judecată. Vrei să ne spui cine ţi -a dat ordin s-o otrăveşti? — Nu ştiu!… Nu-l cunosc!… Eu n-o cunosc decât pe ea. cuibărită în el probabil încă din clipa în care primise invitaţia de a se prezenta la Securitate pentru a da relaţii. Aproape că nu mai era de recunoscut. Toată semeţia lui dispăruse. al cărui conţinut era următorul: Domnilor. Pierdut sunt mai de mult… Îşi lăsă bărbia în piept. îmi iau 215 . Sper că nu mi-o veţi lua în nume de rău că. deşi am. dumneata. dacă cineva îţi cere să-i faci cuiva de petrecanie. noi ştim că dumneata ai fost doar executantul şi că principalul vinovat este altcineva.— De ce ai otrăvit-o pe Rodica Anghene? — N-am otrăvit-o! protesta abia auzit şi fără niciun fel de convingere. — Nu. Expeditorul care semna „Mânăstirea Suzana‖. fără să stai mult pe gânduri. Ai ucis! Şi cine are să te apere nu va putea invoca circumstanţe atenuante. umerii i se gârboviră. — Pe Aretia Nisipu?! — Da! — Ea ti-a cerut s-o suprimi pe Rodica Anghene? — Ea! — Va să zică.

răspunse căpitanul. cele arătate mai sus. nr. denunţându-l abia în momentul când el se afla la sediul Securităţii? Se datora aceasta întâmplării sau „excentricul‖ nu avusese cunoştinţă de invitaţia pe care Franţochi o primise? Maiorul îşi propuse ca. drept recompensă i-a dăruit un pachet cu gumă de mestecat‖. Spre informarea dumneavoastră. dacă reuşise să transmită comunicarea prin intermediul unuia dintre clienţii barului. S-a achitat aproape conştiincios de această sarcină. prima pornire a maiorului fu să întrerupă interogatoriul. Angelo Franţochi a primit sarcina s-o lichideze. Pătârlagele. maiorul scrise următoarele: — „Cum a ajuns la noi?― — „Printr-un curier. Şi lucrul acesta nu fusese de loc imposibil. Deci abia în urmă cu maximum un sfert de oră. Toate celelalte denunţuri le parveniseră cu anticipaţie. M -ar fi 216 . în ciuda faptului că toate mişcările îi fuseseră supravegheate. otrăvind-o. precum şi adresa chelnerului: str. — Ce fel de circumstanţe atenuante? repetă maiorul întrebarea. o oarecare Rodica Anghene – numele vă este cunoscut. Citind scrisoarea. — Recent. deoarece v-aţi ocupat de acest caz – devenindu-mi indezirabilă din motive care nu vă privesc. Un băieţaş de şapte ani l-a depus la poartă.permisiunea de a vă aduce la cunoştinţă faptele infamante ale unor indivizi despre care dumneavoastră nu aveţi habar. să nu opteze pentru unul din cele două răspunsuri posibile. Ce concluzie trebuia trasă? În urmă cu patruzeci şi opt de ore Franţochi primise invitaţia scrisă. ulterior le-a transportat peste graniţă. Acest individ se face vinovat de următoarele: — În câteva rânduri. Dar în cazul acesta de ce „excentricul‖ se abătuse de la regula generală. anumite materiale secrete au ajuns în mâna aceluia care. I l-a dat o doamnă care. tot în scris. De data aceasta este vorba de un oarecare Angelo Franţochi. prin mijlocirea lui. 15. Probabil că în interval ul acesta de timp izbutise să vestească pe cine trebuia că primise o asemenea invitaţie. Oare de ce făcuse el de data aceasta o excepţie? Pe o bucăţică de hârtie. Nu se mai întâmplase ca o scrisoare de-a „excentricului‖ să le parvină abia după arestarea persoanei denunţate. „doamna‖ preda plicul copilului. deocamdată. chelner la barul de noapte „Paradis‖. — Dacă nu jucam aşa cum îmi cântau tot aici aş fi ajuns. îndeosebi microfilme.

care să nu se lase devorat de o femeie. am găsit la mine în buzunar un bilet. 217 . mai este şi rea de muscă. Cât am fost pe „Transilvania‖ am văzut atâtea. Adică nu ţin minte unde m-a dus. pe deasupra. Acum. Urcă -te în ea. Conducea o femeie. Parcă la bar nu mi-e dat să văd destule! Femeile fac din noi tot ce vor şi nu există bărbat. dacă ea o vrea. Eu te iubesc de pe acum‖. că dacă există rai şi iad. căreia i s-a urcat mărirea la cap şi. Atunci vocea a adăugat: „Caută şi scapă mai repede. — Lasă consideraţiile şi revino la subiect. în dreptul scuarului. fiindcă persoana care conduce va semnaliza de trei ori cu farurile mici. dă-i drumul. acum chiar că simt nevoia să vorbesc. nu mai au niciun fel de ruşine. Scria în el: „Cum e posibil ca un bărbat bine ca dumneata să fie doar chelner într-un bar nenorocit de noapte? Dacă ai să vrei să mă iubeşti puţin. O voce de femeie mă întrebă dacă am citit biletul. încât am ajuns la convingerea că atunci când femeile sunt în călduri. O „Dacia‖ — Ce număr? — Habar n-am. Cealaltă. Am scăpat mai devreme şi. Ce pierd dacă încerc?‖ Cam cu vreo jumătate de oră înainte de închiderea localului mă cheamă cineva la telefon. — Mai ai scrisoarea? — Nu! Mi-a dispărut în aceeaşi noapte din buzunar. — Cine? Rodica Anghene? — Ea? Nu! Ea a avut doar rolul de curier. Pe Dionisie Lupu. În rai mă duc.denunţat. Mi-e teamă însă că n-o să mă credeţi. întradevăr. cum am ajuns acolo. te aşteaptă o maşină. Într-o noapte. fiindcă tot ce am făcut rău. Ai s-o recunoşti. — Aveţi dreptate. Te aştept cu nerăbdare‖. pe Dionisie Lupu mă aştepta o maşină. I-am răspuns că da. la bar. îţi făgăduiesc să te fac om. Franţochi! Vrei să începi… cu începutul? Franţochi se îndreptă de umeri. fără niciun fel de reticenţe! — Să fie de atunci trei luni. Semna Adina. M-am urcat. De aceea zic eu. Franţochi! — Am făcut aşa cum mi-a cerut. numai din vina femeilor am făcut. celelalte… — Ascultă. — Poţi să fii sigur că n-o să cad într-o asemenea greşeală. când am să mor n -am să am treabă. oricât de deştept. Veţi spune poate că am fost prost. După ce am citit-o. Ce s-a întâmplat după aceea nu ştiu. nu ţin minte. ce mi-am zis? „O îi nevasta vreunui ştab. Dar eu ştiu cum sunt femeile. Aşa că. Sau– cine ştie? – s-ar putea să mă credeţi nebun. tot aşa de misterios cum ajunsese acolo.

Aşa a fost. când cineva îmi va cere să -i aduc ţigări 218 . nu ştiu ce fel de blană era. şi afară. Ce s-a întâmplat după ce am fumat-o nu mai ştiu. Mam culcat să dorm. Femeia cea tânără s-a ridicat. şi mi-a dat să beau. în visul acela. fiindcă era întuneric. — Ce vrei să spui? — Vreau să spun că nu ştiu dacă nu cumva am trăit întâmplările doar în vis. Amândouă erau frumoase. omul nu poate fi în aşa măsură de fericit. Mi -a răspuns că o voi vedea. Pe urmă a plecat. — Aretia Nisipu? — Da. Pe urmă. fiindcă pe pământ. aşa cum n-am văzut decât în filme. în speranţa că voi visa visul. totuşi n-am putut să n-o fumez până la capăt. Acolo am făcut amândoi dragoste. pe o blană albă. decât un văl. a turnat ceva într-un pahar. M-a întrebat dacă vreau s-o revăd pe „doamna‖. deoarece dacă oamenii când fac dragoste ar simţi o plăcere tot atât de mare. cum am băut. iarăşi nu ştiu ce s-a întâmplat. încât mi -am zis că probabil nu mai sunt pe pământ. Am băut şi. m-am simţit foarte fericit. Bătrâna s-a uitat la mine.I-am răspuns că aş vrea să mai visez o dată visul acela. Am rămas cu cea tânără. vag. sigur ar muri de fericire. Avea un gust ciudat. dacă vă mint. ea m-a luat de mâini şi m-a dus pe blana din faţa căminului. spre casă. dar îmi ziceam că aşa vis nu mai visasem niciodată şi căutam să mă conving că era vis. în faţa unui cămin. Două zile mai târziu. nu ştiu unde m-a dus. Nu s -a întâmplat aşa. Să mă trăsnească Dumnezeu. Ce am simţit atunci. Mă simţeam atât de fericit. dacă într-adevăr s-a întâmplat totul cu adevărat. pe stradă. Nu ştiu dacă am mers mult sau puţin. pe la tâmple şi tot timpul m-a privit de parcă i-ar fi fost tare milă de mine. Ce ştiu este că m-am trezit mergând pe stradă. dintr-o sticlă cu o etichetă pe care nu-mi amintesc ce anume scria. cred că s-a întâmplat după ce am ajuns în casa în care m-a dus. Şi de aceea spun că a fost probabil vis. Stătea pe jos.— Aretia? — Nu! O alta. nu se poate descrie. în care nu ardea focul. Aproape că n-o vedeam la faţă. m-a mângâiat pe obraz. Cred că era un cămin fals. m-a ajuns din urmă fata asta din fotografie. — Chiar dacă a fost vis. După aceea. Ceea ce îmi amintesc. Nu avea nimic pe ea. I-am mulţumit şi am aprinso. dacă accept ca seara la bar. M-a tratat cu o ţigară. Era acolo o femeie tânără şi una bătrână. Nu pot să spun că-mi plăcea. şi în maşină. fiindcă numai în vis pot avea loc asemenea întâmplări extraordinare. povesteşte-mi! — Se făcea în vis – dacă a fost vis – că mă aflam într-o încăpere foarte mare şi frumos mobilată.

în drum spre casă. sigur că mi -aş fi pus capăt zilelor. un client m-a chemat şi mi-a cerut să-i aduc ţigări „Snagov‖. Atunci mi-a cerut s-o însoţesc. Dacă n-aş fi trăit cu speranţa că într-o zi vor mai avea nevoie de mine. din nou s-a repetat totul. aş fi acceptat numai ca s-o mai văd o dată pe femeia aceea sau să mai visez o dată visul. Apoi. Ar fi trebuit să-i desfac fâşia de control. au trecut săptămâni. i-am răspuns. m-a dus la galeria „Apollo‖. O ştiţi. ca de prima dată. am aşteptat… am aşteptat. — Continuă! — După ce i-am predat pachetul de „Snagov―. am putut îndura. Atunci ea mi-a spus că este dispusă să mă primească dacă voi accepta o anume propunere. — Cum arăta clientul? Descrie-mi-l! — Era înalt!… Blond!… Credeţi-mă nu mi-l amintesc de loc. din nou invitaţia de a mă urca în maşina care aştepta pe „Dionisie Lupu‖. 219 . Dar au trecut zile. ca de fiecare dată. cu caracter secret. desigur. să-i înmânez pachetul pe care ea mi-l va da.„Snagov‖. din nou telefonul. într-o zi – miercuri au să se împlinească două săptămâni – iarăşi m-a ajuns din urmă Aretia. „Ai grijă – mi-a atras ea atenţia – să nu greşeşti şi să-l dai altcuiva sau să-i dai alt pachet‖. Beat îmi era mai uşor să suport aşteptarea. fiindcă am bănuit că înăuntru se afla un microfilm sau ceva asemănător. La bar. de pe Calea Victoriei. în aşteptarea răsplatei. În cea următoare.i-am răspuns că dacă n-am s-o mai văd. numai s -o văd‖. dacă vreau s-o revăd. pe scurt. M-a întrebat. pe „doamna‖. Eram din nou ca nebun. din nou mam trezit în încăperea frumoasă. din nou femeia bătrână şi frumoasă m-a mângâiat pe obraji şi m-a privit ca şi când m-ar fi compătimit. Am acceptat imediat. — Te-ai uitat să vezi ce conţine pachetul? — Nu am putut. am putut aştepta. am să mă omor. am fost ca nebun. Vreau să spun că din nou am visat visul acela din care m-am trezit iarăşi pe stradă. Am crezut că mă duce acolo. Am început să beau. Vreau să spun că numai aşa. Aşa au trecut zilele. Îmi amintesc doar că mi s-a părut a fi străin. Pe urmă. I l-am dat. Atunci a scos din poşetă un pachet de ţigări şi mi l -a dat. Dar în noaptea aceea nu s-a întâmplat nimic. Dacă Aretia ar fi venit să -mi spună să dau foc oraşului sau să arunc în aer o uzină. din nou mi-a oferit o ţigară. după o pauză: de altfel nici nu era nevoie. adică am putut spera. În realitate. beat de dimineaţă până seara şi de seara până dimineaţa. Nu mai eram om. Am înţeles că lui îi era destinat pachetul pe care îl aveam pregătit în buzunar. „Fac orice. Pe urmă… Pe urmă. pe la miezul nopţii.

i-am răspuns. — Şi „doamna‖ s-a ţinut de cuvânt? întrebă maiorul. Şi mai târziu totul s -a întâmplat după acelaşi tipic. Am înţeles însă despre ce fel de medicament era vorba. fata pe care ai văzut-o la expoziţie va veni la bar. „Orice preţ!‖ i-am răspuns. — Ea. ca s-o ţii minte. iarăşi am început să beau. Trebuia s-o văd. Dumneata îi vei pune în pahar o pilulă pe care am să ţi-o dau. în orice caz. Doream atâta să simt din nou fericirea aceea. „Ai s-o ţii minte?‖„Nicio grijă‖. Am intrat în grădina Ateneului. în cazul când totul n-a fost decât vis.„Mai ai timp să te răzgândeşti. După aproape jumătate de oră a intrat o fată. indiferent de ceea ce avea să mi se întâmple după aceea. Dimineaţa. să sper că va avea din nou nevoie de mine. gin. Aşa am făcut. Am aşteptat şi. dacă refuzi. Nu ştiu ce-ţi va cere să bea. Mi-a dat-o. şi ea mi -a răspuns răstită: „Un medicament‖. Ne-am aşezat pe o bancă. fără ca totuşi să izbutesc a mă îmbăta. Mi-a spus: „Te întreb încă o dată: Eşti în stare să plăteşti orice preţ. îmi va scleroza ficatul. Dar prefă-te că eşti încântat. „Dă-mi pilula!‖ i-am spus. ceva de băut îţi va cere. „Bine! Fata se va aşeza la o masă din raionul dumitale. fiindcă îi place. încât am făcut cee a ce n220 . votcă. ca să treacă timpul. când m-am trezit pe stradă şi în drum spre casă. Rodica a venit la bar. n-ai s-o mai vezi niciodată. Apropo. Dacă e multă lume. Probabil că mă schimbasem şi la faţă. prefă-te că te desprinzi greu din faţa fiecărui tablou. mi-am zis că de acum încolo nu voi mai putea trăi fără ea sau fără visul acela. Îţi va cere ceva de băut. Angelo Franţochi îşi acoperi faţa cu palmele. Şi… şi ce s-a întâmplat după aceea. şi nici pe mine. Aşa am făcut. Şi chiar din dimineaţa aceea am început din nou să aştept. care vor fi mesele dumitale?‖ I-am spus. ştiţi. Dar ţin să te avertizez că. Poate whisky. „În cazul acesta uite ce-ţi cere Ea: Diseară. Bănuiţi cine? — Rodica Anghene. Atunci mi-a şoptit: „Uită-te bine la fata asta. Asta e tot ceea ce ai de făcut. pe urmă îi duci băutura.‖ Am întrebat-o ce fel de pilulă este aceea. poate mâine seară.— Bineînţeles! — Acolo mi-a spus: Desigur că toate acestea nu te interesează. Mi-a făcut semn să plecăm. conştient că dacă voi mai continua aşa. Vei aştepta până se dizolvă. Eram hotărât. Câteva clipe am fost îngrozit. — Da! După a treia noapte a sunat telefonul. ca să te mai primească o dată?‖. să bag în mine coniac. Hotărăşte-te!‖ Nu era nevoie să mă hotărăsc. ca să pot îndura aşteptarea. de toate. fă în aşa fel să n-o ocupe nimeni. dar fără ca ea să observe‖. Parcă dintr-odată îmbătrânise. într -un an de zile alcoolul îmi va arde măruntaiele. în aceeaşi noapte.

M-am dus la biserică. Vedeţi câtă dreptate a avut atunci când m-a sfătuit să nu mai amân ceea ce sigur voi sfârşi prin a face. Aretia Nisipu te-a mai tratat în maşină cu o ţigară? — Da! — Asta înseamnă că de fiecare dată s-a întâmplat la fel. — Da! De fiecare dată. Şi de vreme ce nu-i va mai fi posibil să te vadă. De patru zile nu mai trăiesc. te sfătuieşte să nu amâni de loc şi să-ţi faci cât mai curând seama‖.încât dintr-odată a început să se învârtească strada cu mine. ea ştie că nu vei putea supravieţui fără s-o mai vezi. în acelaşi loc. Mai mult decât atâta. Numai că bucuria a fost zadarnică. De patru zile sunt nebun. Ce credeţi. şi că ar trebui să nu te mai gândeşti la ea‖. Pentru aceste crime ar trebui să fiu executat. Şi abia după ce n-am mai văzut-o. am omorât -o pe Rodica Anghene. neplăcut? 221 . Mi-a spus: „Am venit să-ţi aduc la cunoştinţă că nu o vei mai vedea niciodată. Urmărind-o. Angelo Franţochi: Ultima dată când te-a dus acolo. n-o să mai pot îndura şi o să mă omor. altceva nu-mi rămâne de făcut decât să mă omor‖. Dacă îi urmam sfatul. în dreptul unei staţii de tramvai. domnule maior? Maiorul însă nu găsi de cuviinţă să-i răspundă. n-am s-o mai văd. Pe urmă a plecat. am fost aşa de emoţionat. Asta până acum de curând. ca să nu suferi. Şi fiindcă nu sunt. Ştiţi ce mi-a răspuns? Mi-a spus: „De fapt. mă vor găsi oare atât de vinovat ca să fiu executat? Credeţi că aş putea avea această şansă. Dar nu sunt chiar atât de nebun ca să mă salvez. O crimă monstruoasă pentru care nu am niciun fel de circumstanţe atenuante. am căzut în genunchi şi m-am rugat cu lacrimi ca Ea să aibă din nou nevoie de mine. Dacă. indiferent pentru ce anume faptă. am aprins lumânări. în faţa dumneavoastră. scăpăm definitiv şi nici nu ajungeam aici. — Când ai văzut-o ultima oară? — În urmă cu patru zile. „Dar nu se poate! am exclamat. când Aretia iarăşi m-a ajuns din urmă. Când am văzut-o. într-adevăr. Domnule maior. — Spune-mi. — Aşa ţi-a spus? — Da!… Da!… Chiar aşa mi-a spus.am mai făcut de când eram copil. am mijlocit ca nişte documente secrete să ajungă în mâinile unor oameni care nu ne iubesc ţara. — Ultima dată ţigara pe care ţi-a oferit-o a avut acelaşi gust particular. poate că aş fi aflat unde locuieşte cealaltă. Dar m-am rugat zadarnic. mi-a dat prin minte că ar fi trebuit s-o urmăresc. Zilele treceau şi nu trimitea după mine. de altfel ca de fiecare dată. domnule maior. Ceea ce am făcut înseamnă un act de trădare.

bătrâne. 13 MAIORUL RADU MĂNÂILĂ A MAI MARCAT UN PUNCT Destăinuirile lui Angelo Franţochi. cele două femei. — Şi prima amintire. Şi de fiecare dată te-ai trezit în casa aceea. că l-au sacrificat pe Franţochi? întrebă Bogdan după prima audiere a ospătarului? — Ce întrebare! Pe ceilalţi nu i-au sacrificat? Pe Dragu? Pe Apostol Glodaru? Pe Sarandi Torcin? Pe Vasile Chiscanu? În legătură cu toţi aceştia anonimul denunţător a binevoit să ne „informeze‖. greu se pătruns în adevărata lor semnificaţie. „Excentricul‖ tău probabil a sperat 222 . ca în filme. — Încă o întrebare: Va să zică ai fost acolo de trei ori. mi-a făcut o reală plăcere când am fumat-o.— Nu! Ultima dată. — Sigur că am încercat. În schimb. ai încercat să-ţi reaminteşti tot ceea ce s-a întâmplat cât timp. care nu s-a sinucis. — Bine. ceea ce mi -am putut reaminti am retrăit cu o intensitate de fiecare dată mai mare. Pe urmă. — De ce crezi. a doua oară ţi-ai reamintit mai multe lucruri decât prima dată? — Nu. Cea tânără… Cea bătrână… — Acum te rog să te gândeşti bine. — De fiecare dată. dar toţi aceştia s-au sinucis… — Şi tu nu vrei să-l vâri în aceeaşi oală şi pe Franţochi. erau stranii. ai visat. Şi probabil că de fiecare dată după aceea. hai să zicem. după aceea? — O încăpere frumos mobilată. — Dar a treia oară în comparaţia cu a doua? — Nici a doua oară şi nici a treia oară nu am izbutit să-mi reamintesc mai mult decât prima dată. — Crezi că trebuie să-l vâr musai şi pe el? — Poate că da. mai ales. — Care a fost ultima aducere aminte înainte de a avea conştiinţa că te afli în locuinţa aceea? — Ţigara pe care ofumam. exceptând tenta lor de senzaţional. Denunţându-ni-l. — Ei bine. înainte de a răspunde: Ai fost acolo de trei ori. tenebroase.

Dar. înseamnă că la ospătar coeficientul de laşitate a fost mai mare decât la ceilalţi. — Şi de ce crezi? Argumentează! — Nu am decât un singur argument. băiete. ci fiindcă doreşte sincer să fie executat. aflând că Franţochi nu s-a sinucis. De aceea. ci că se află viu în mâinile noastre. De altfel. cel puţin un membru al reţelei: Pe Aretia Nisipu. Declaraţia lui Franţochi este deosebit de importantă. De ce spun în cel mai rău caz? Fiindcă ei n-au de unde să ştie pe ce ne-am bazat când l-am arestat pe Franţochi. bătrâne? — Desigur. băiete? — Eu înclin să cred că în toate cazurile. — Poziţii? Desigur. pentru câtva timp vor căuta să stea în banca lor. — Asta în cel mai rău caz. Dar asta nu înseamnă că dacă îl mai lăsam liber vreo câteva zile nu se omora. Avemoare motive să credem că Franţochi a fost ultima lor victimă? Cu alte cuvinte. ca să folosesc o terminologie militară. Ce vreau să spun prin aceasta? Că ei măcar nu pot bănui că 223 . nu o cazul să discutăm despre aceasta. mi se pare puţin probabil că de fiecare dată „excentricul‖ tău a folosit alt curier. direct sau indirect. Evident. Din acest motiv. putem crede că reţeaua va trage obloanele şi că pe viitor se vor abţine să culeagă informaţii cu caracter secret? — Pe naiba. de securitate pentru reţea. Iar dacă nu s-a întâmplat aşa. vor renunţa! Dar. Şi poţi să fii sigur că n -a spus-o doar ca să ne impresioneze. numai pentru câtva timp. Să mergem mai departe. fiindcă e vorba doar de o „întrezărire‖. Cunoaştem. Şi deoarece n-o mai poate face – fiindcă nu-i vom da posibilitatea – ai auzit ce m-a întrebat: Dacă infracţiunile comise sunt în suficientă măsură de grave ca să atragă după sine condamnarea sa la moarte.că Franţochi se va sinucide înainte ca noi să-l arestăm. — Tu o întrezăreşti. Nu-i mai puţin sigur că şi Erna are. nu înseamnă că n-am câştigat anumite poziţii. un amestec. de vreme ce nu mai are posibilitatea să-şi pună singur capăt zilelor — Totuşi. e firesc să ne punem acum întrebarea: Aretia Nisipu a servit ca agent de legătură numai în cazul Franţochi sau şi în toate celelalte cazuri? Care-i părerea ta. ne-a şi spus-o. Din motive de conspirativitate. dar el mi se pare destul de solid. — Şi eu gândesc la fel. Să vedem ce elemente pozitive avem. sigur. fiindcă întrezărim metoda folosită de reţea. În primul rând. Despre Aretia Nisipu însă noi ştim ceva deosebit de important: A servit ca agent de legătură între persoana care conduce reţeaua şi Angelo Franţochi.

devreme ce el se află în ţară numai provizoriu. pentru un oarecare timp. se vor da la fund. hai să spunem. adică de Aretia Nisipu. ne-a devenit suspectă. — Totuşi. de fapt. probabil că nu vor mai avea nevoie de un om de legătură. Mă îndoiesc însă. Ori dacă n-au s-o folosească. care ne-a devenit suspectă în ziua când am descoperit că s-a întâlnit „întâmplător‖ cu Erna şi că Erna. nu? — Mai mult: Numai femei! — Şi Balthazar? — Pe el nu trebuie să-l incluzi în reţea. — Dar cine îşi face iluzia că ei vor racola viitoarele victime în acelaşi fel? Dacă ne gândim cum a sfârşit-o Sarandi Torcin. Deci o reţea formată numai din femei. În primul rândfiindcă reţeaua exista încă înainte ca el să evadeze. Franţochi ne va destăinui… — Ce? îl întrerupse maiorul? Ceea ce. Probabil că aceasta este şi explicaţia că acţionează. se vor gândi că. luându-l la întrebări. aşa cum. nu se poate să nu fie şi pe viitor folosită în vreun fel oarecare. bătrâne. supraveghindu-i fiecare mişcare. — Prea multe femei. Ori dacă. iar în al doilea. întradevăr. — Asta spun şi eu. fu nevoit să recunoască şi Bogdan. aşa este.noi am ajuns la Franţochi urmărind-o pe Aretia Nisipu. la rândul ei. Ştim că Aretia Nisipu a fost folosită ca agent de legătură. — Mda! Este imposibil. Până la urmă însă se vor mişca. că atunci când vor începe din nou să acţioneze vor folosi aceeaşi metodă ca şi în cazul Franţochi. tot datorită ei am ajuns la Franţochi. Nu s224 . este imposibil să nu ajungem prin ea la persoana care conduce reţeaua. Cu alte cuvinte. presupunând că lucrurile vor sta chiar aşa. avem totuşi în mână un atu foarte puternic. fiindcă ne-a îndrugat balivernele în legătură cu misticismul Rodicăi Anghene. într-un mod insolit. — Nu-i neapărat o concluzie obligatorie. — Ciudat! Reţeaua aceasta pare a fi de un fel deosebit. respectiv de Aretia. Asta ce înseamnă?Înseamnă că este o persoană de mare încredere. nu-i deloc sigur că vor avea nevoie de un om de legătură. — Se vor mişca. fiindcă Balthazar. chiar dacă are vreo legătură cu reţeaua – şi probabil că are – în niciun caz ea nu este una organizatorică. Dar. am şi aflat? Dar oare numai pe baza a ceea ce am aflat de la Franţochi putem da de urma persoanei care conduce reţeaua? — Pe naiba putem! — Să presupune în totuşi că. ne putem da seama că folosesc cel puţin două procedee. Dar dacă altul va fi clişeul.

în drogherie intră o femeie aproape bătrână îmbrăcată în negru. pe faţa ei anii lăsaseră puţine amprente.a mai întâmplat încă niciodată ca o reţea să-şi sacrifice agenţii. Trecu o săptămână fără ca prezenta Iuliei la drogherie să însemne altceva decât o măsură de precauţie în plus. eu îţi spun: „Bătrâne. — Dacă. — Ce. mă rog. ne vom teme de ele. Tenul era neted şi numai ridurile fine de la ochi şi de la colţurile gurii trădau. Într-un fel ne şi temem. pieptănat cu cărare la mijloc. Pe viitor ne vom teme în sensul că va trebui să fim foarte prudenţi. la drogheria unde lucra Aretia Nisipu fu angajată o nouă vânzătoare. deoarece nu-şi vopsea părul şi nici nu folosea fardul. dar tot aşa de bine s-ar putea să fie o turnătoare. fiindcă până acum ne-au dat destulă bătaie de cap. teme-te de femei chiar şi atunci când îţi fac daruri!‖ — Şi. Clienta părea să fie o femeie care ştie să îmbătrânească decent. nu avea niciun dubiu că noua vânzătoare era. nu cumva ai de gând să mă muţi la altă unitate. relativ. A doua zi. nu care cumva să călcăm în străchini – cum spui tu – tocmai acum când avem în mână un atu cu care putem câştiga partida. se numea Iulia şi se afla în misiune. frumoasă şi foarte distinsă. pe Vasile Chiscanu? — Bine. reţeaua este formată numai din femei. bogat. pe capul meu. De altfel. bătrâne! — Şi dacă oamenii noştri care filează pe Aretia Nisipu şi pe Erna Caroţi vor căsca bine ochii. Responsabilul. ci pentru a primi de la Aretia sau a transmite acesteia vreo comunicare. ce daruri ne-au făcut ele? — Cum ce daruri? Păi nu ele ne-au denunţat pe Glodaru. curând după ora de deschidere. Sarcina ei era să observe dacă nu cumva în timpul orelor de serviciu anumite persoane veneau la drogherie nu pentru a cumpăra. elegantă. dând aceste explicaţii. ochii şi urechile lui? S-ar putea să fie o fată bună. Avea părul alb. mult nu va mai trece până când o vom câştiga. — Cea mai a naibii partidă. eu am angajat-o? E o protejată a directorului. pe Sarandi Torcin. într-adevăr. mai înainte de a stoarce de la ei absolut toate informaţiile pe care aceştia le deţin sau le pot obţine. Crezi că mie îmi face plăcere să ştiu că am aici. — Şefu’. vârsta. de-ai aduso pe fâţa asta? întrebă Aretia pe responsabil. În realitate Clementina era locotenent-major. într-adevăr. Probabil că stigmatele bătrâneţii ar 225 . de baga. strâns la spate într -un coc în care stătea înfipt un pieptene foarte frumos. Dar iată că în cea de a opta zi. pe Dragu Damian. protejata directorului.

v-aţi uitat batista. — Plătiţi. După aceea înmână bătrânei pacheţelul cu ceai. Nu avem decât ceai de mentă.fi fost mai vizibile dacă şi-ar fi lăsat gâtul descoperit. Iar cei care asigurau supravegherea. probabil veche clientă. O ajunse când bătrâna abia apucase să facă doi-trei paşi. convinsă că tonul familiar se explică prin aceea că bătrâna doamnă. Nu-i a 226 . ocupată cu o clientă care intrase în drogherie după bătrână. o confundă cu Aretia. Şi cu toate acestea. încât îşi spuse că trebuia neapărat urmărită. — Aveţi ceai de anghinare? — Nu. — Sigur că acolo veţi găsi! Această ultimă informaţie i-o dădu Aretia. de asemenea erau la curent cu misiunea ei. trebuia să găsească o modalitate. îi răspunse Iulia. drăguţă! — Bună ziua. pe urmă: — Doamna şi-a uitat batista. Până să se întoarcă ea de la casă. de altfel. Ar trezi bănuielile Aretiei. Încercaţi la „Plafar‖. Era atât de convinsă că bătrâna transmisese un anumit mesaj Aretiei. — Dacă tot am venit. Bătrâna intră în drogherie şi. Nici rochia. — Mulţumesc. Trebuia deci să atragă atenţia lucrătorului aflat la post asupra bătrânei. iar responsabilul sigur că n-ar învoi-o pe moment. Şi chiar în clipa aceea Iulia avu intuiţia că bătrâna frumoasă şi cumsecade nu venise să cumpere ceai de anghinare. se uită la ea şi i-o restitui. — Doamnă. Şi Iulia îi întinse bonul. daţi-mi un pachet cu ceai de mentă. după cum şi răspunsul colegei sale avea alt înţeles. Totuşi. Dar cum? În niciun caz nu putea părăsi magazinul fără un motiv. nici încălţămintea. tot ceea ce purta aparţinea trecutului. că întrebarea era adresată Aretiei şi că avea un alt înţeles decât cel formal. la casă. scoase propria ei batistă şi o depuse pe tejghea. doamnă! O lăsă să iasă din magazin. doamnă. Dar bătrâna şi frumoasa doamnă avea o rochie al cărei guler plisat îl ascundea discret şi cu gust. trecând de Aretia. Şi alerga după ea. Iulia găsi soluţia. aşa cum se întâmplă când vezi o femeie bătrână îmbrăcată după moda anilor treizeci sau patruzeci. Fără să observe Aretia. Şi o găsi. Doamnă. Iulia ştia că drogheria este supravegheată. drăguţă! — Bună ziua. Ca şi pieptănătura. nici geanta nu erau modeme. nu-ţi trezea compătimire şi nici nu te făcea să zâmbeşti îngăduitor. — Mi-am uitat-o? O luă în mână. se opri în faţa Iuliei: — Bună ziua.

doamnă. vecinii. argintărie. când se apela la ea. Avea o pensie bunicică. Oare vor înţelege cei ce supravegheau drogheria? Poate că da. drăguţă. care din când în când veneau s -o viziteze. după care sublimase cuvintele. Dar independenţa ei materială era asigurată nu atât de pensie. Pe amândouă. văzând-o pe Iulia stând de vorbă cu o bătrână în faţa drogheriei. O oră mai târziu. însemna că pierdeau ocazia de a descoperi o nouă pistă. bibelouri. bijuterii. Consecinţa fu că bătrâna purtă tot timpul„trena‖ după ea. înţelesese că ea vroia să -i atragă astfel atenţia asupra ei. În orice caz îţi mulţumesc pentru că ai fost atât de amabilă… — Nu face nimic. o minune! — Bine! Să nu întârzii. se dovedea cum nu se poate mai săritoare. covoare. maiorul Mănăilă citea două rapoarte. Primul provenea de la lucrătorul operativ. Şi. unde ocupa un apartament de două camere.mea. dimpotrivă. — Crezi că cine a pierdut-o are să-şi amintească unde a uitat-o! îşi exprimă îndoiala responsabilul. mă învoieşti pentru un sfert de oră? — E musai. Iulia rămase locului câteva clipe. Aretia se pregăti de plecare. că nu se ţinea mândră ci. aproape de ora prânzului. avură despre generăleasă numai aprecieri favorabile. pe o stradă liniştită. conţinutul lor era deosebit de important. „Este o doamnă!‖ Faptul că era cu adevărat o „doamnă‖. „distinse‖. foarte frumoase şi. Locuia în cartierul din imediata apropiere a Parcului Libertăţii. fără să bănuiască măcar o clipă că este urmărită. Mi-a spus o prietenă că au adus nişte „şantung‖. se adresă Iulia Aretiei şi responsabilului. şefu’. Până dau fugă la „Romarta‖. în stânga. Bătrâna se îndepărtă. Trăia singură de când i se prăpădise fiica. Dacă nu. în special nepoate tinere. În aceeaşi zi. Se numea Sevasta Dodu şi era văduva unui general. dacă vreo clientă vine să reclame batista şi eu nu sunt aici. 227 . cineva scrisese cu creionul roşu: „Foarte important‖. Mai ales. într-un bloc de patru etaje. — Nu-i a ei. fără excepţie. dar avea multe rude. ţineţi minte că o găsiţi în acest sertar. care. În orice caz. ci mai ales de multele obiecte de valoare aflate în locuinţa ei: tablouri. — Şefu’. Aretia? — Numai pentru un sfert de oră. Reveni în drogherie. Filajul fu uşor pentru faptul că de la drogherie bătrâna se duse direct acasă. într-adevăr. Chestionaţi.

la un moment dat. După aceea. „Umbra‖ aşteptă câteva minute. şi întrucât era absolut necesar să afle identitatea necunoscutei. Aretia se înapoiase abia după o oră. schiţând un gest care voia să însemne că greşise uşa. vorbi cu cineva. bineînţeles. o trenă. Fiindcă odată ajunsă în dreptul cooperativei de croitorie. După vreo zece minute. Aceea dintre ele care pleca prima. intră la Telefoane şi. deoarece se convinse că fata pe care o urmărise venise să probeze un pardesiu. cu mersul caracteri stic femeilor plecate de acasă fără o destinaţie precisă. lângă vitrina cu prăjituri. Cel care o urmărea nu izbuti să vadă ce număr formase. fără să-i treacă prin minte că târa după sine. Aretia fu de acord. lucrătorul aştepta ca transferul de poşete să aibă efectiv loc. reluând lectura ziarului. Totuşi. lucrătorul operativ se hotărî să devină acum „umbra‖ acesteia. „umbra‖ se înşelă închipuindu-şi că necunoscuta nu mai avea acum altceva mai bun de făcut decât să hoinărească pe străzi. că şi făcu calea întoarsă. Noua venită făcu la fel cu a ei. Mai exact. aşa cum el prevăzuse. ca din greşeală. traversă strada şi intră la „Capşa‖. Trucul era vechi. se mistui înăuntru. se găseau alături două poşete identice. După un sfert de oră de aşteptare. se părea că ignoră cu desăvârşire pe noua venită. „Umbra‖ Aretiei observă că. Şi într adevăr chiar aşa se întâmplă.„Arta Modei‖. Găsi o masă liberă. Ceru voie să ia loc la masa ei şi. deoarece ea se rezumă doar la atâta: — Complimente de la măicuţa! După aceea plecă. dar sesizabil numai de cineva cu multă experienţă. Deoarece era de presupus că după această întâlnire Aretia Nisipu se va înapoia la drogherie. În schimb auzi convorbirea. îşi făcu apariţia în local o fată tânără şi foarte frumoasă. asemenea unei mirese. O porni în direcţia fostului local al Poştei. după care intră şi el. ca din întâmplare. necunoscuta plecă. Pe un scaun Aretia îşi pusese poşeta. Ce va urma nu era greu de prevăzut. se prefăcea că citeşte. La atelierele croitoriei 228 . Învoindu-se pentru un sfert de oră. De fapt este exagerat spus convorbire. luă poşeta noii venite. dintr-o cabină. Se opri lângă uşă. va schimba poşeta. Răbdător. pentru ca în clipa când o descoperi pe Aretia să se îndrepte într -acolo. doar ca să se plimbe. după care deschise un ziar cumpărat în drum şi începu să citească. trecu în revistă lumea aflată la mese. Prima care se ridică să plece fu Aretia. la plecare.Cealaltă informare pornea de la ofiţerul operativ care o urmărise pe Aretia Nisipu. Comandă o cafea şi un coniac mic. Şi. care rămase să termine de băut cafeaua. Ieşind în Calea Victoriei. Dar abia trecu pragul. fiindcă supraveghea discret intrarea. Pe la „Romarta‖ nici nu trecu.

după care luă loc de partea cealaltă a mesei. dar şi pe fiecare în parte. Din păcate. Acum era rândul Iuliei să intre în acţiune. Lucrătorul operativ se grăbi să ajungă pe acolo şi. O deschise şi înăuntru găsi. Aretia arunca neglijentă poşeta pe un scaun. Neapărat Iulia trebuia să afle ce conţinea poşeta schimbată a Aretiei. elegant îmbrăcat. se apropie. îşi dădea seama că luându-l risca să rateze totul. un microfilm. Acolo află. Până la urmă lucrătorul operativ găsi o soluţie ca s-o vestească. Primind această asigurare. De obicei. Prima pornire a Iuliei fu să intre în posesia acestuia. folosind un limbaj convenţional. lăsând pe masă o hârtie de douăzeci şi cinci 229 . împreună. care prelungea în mod voit proba. Zece minute mai târziu. drogheria nu avea telefon. dar fără ordin n-o putea face. O salută reverenţios. ceru ca „filajul‖ să fie preluat de către altcineva. Informată. dar şi de vestiar pentru toţi cei trei salariaţi. Maiorul cunoştea urmarea din raportul verbal al Iuliei. de vreme ce croitoreasa manifestase atâta exigenţă.„Arta Modei‖ se putea intra şi prin pasaj. în timp ce necunoscuta se supunea. maiorul Mănăilă primi şi raportul celor care preluaseră filarea „necunoscutei‖. Luă loc la una din mesele libere – la ora aceea erau destule – şi comandă îngheţată şi pepsi. Nu i se mai întâmplase niciodată ca o probă să dureze atât de mult. Părea nervoasă şi se uita mereu la ceas. camuflat într un baton de ruj. Era totuşi mulţumită. În spatele drogheriei se afla o încăpere care servea nu numai de depozit. O porni înapoi pe jos şi intră într-o cofetărie care avea şi o mică grădină. în stradă supravegherea era preluată de către un alt lucrător operativ. sub un halat vechi al responsabilului pe care de mult nu-l mai purta şi care între timp se prăfuise. De data asta Iulia trebui s-o caute. Aceasta. O descoperi agăţată de un cui. Ceva mai târziu. convinsă fiind că. O porni spre Universitate. docilă. un bărbat de vreo cincizeci de ani. acesta îl asigură că „maestra‖ va prelungi proba ca să dureze cel puţin douăzeci de minute. răsuflă uşurată. după probă. Fu un prilej nimerit ca „umbra‖ să-i fotografieze. pardesiul va ieşi „superb‖. Fără îndoială aştepta pe cineva. ea se conformase indicaţiei primite. după ce stătu de vorbă cu responsabilul atelierului. părăsind croitoria. De altfel. exigenţei maestrei de croitorie. De acolo luă un taxi care o lăsă în faţa bisericii armeneşti. lucrătorul operativ formă un numai şi. Aretia se înapoiase. După mai bine de un sfert de oră. că între timp. cel dinainte înapoindu-se la drogherie. După nici zece minute. aşa cum de altfel prevăzuse.

Acolo coborî necunoscuta care. pe cel rămas în maşină. E un fel de a tăia frunze la câini. După toate aparenţele acolo locuia. Acolo îi aştepta un „Opel -Rekord‖. Ocupaţia? Ei bine. ocupă apartamentul de la etaj din bloculeţul de pe strada Finlandei. cât şi a individului ce locuia pe strada Finlandei. — La Ministerul de Externe? Sigur? — Absolut sigur. — Mai întâi fata. „Rekordul‖ porni mai departe şi după alte douăzeci de minute se oprea în faţa unei foarte frumoase vilişoare de pe strada Finlandei. celălalt. după ce salută. şi cu asta basta. merse de-a lungul cheiului până la Podul Elefterie. Maşina goni pe bulevard până în dreptul străzii Popa Nan. este totdeauna bine îmbrăcată. unde n-a avut altceva de făcut decât să apară aproape dezbrăcată. Căpitanul venise să raporteze cu ce rezultate se soldaseră cercetările întreprinse în scopul aflării identităţii atât a necunoscutei cu domiciliul pe strada Sfântul Constantin. şi lucrează la Ministerul de Externe. câte o plăcuţă de alamă cu numele locatarilor: Apostol Bădin şi Păun Manafu. ca să se spună că eşti în câmpul muncii. bătrâne. Unul dintre aceştia era posesorul „Rekordului‖. E manechin. dispăru în casă. diplomatul… — De ce-i zici aşa? — Ai să afli imediat. iar în dreapta lui necunoscuta. Uitam să adaug că locuieşte singură într-o garsonieră. Domnul se numeştePăun Manafu. Adaugă la aceasta că frumoasa Rica – de frumoasă e frumoasă foc – a fost figurantă în vreo două filme. În dreapta uşii de la intrare se aflau două sonerii şi. pentru a face haltă pe strada Sfântul Constantin. sunt sigur că n-ai să ghiceşti cu ce se ocupă dumneaei. Descuie uşa de la intrare cu o cheie şi se mistui în casă. Care dintre ei era oare omul pe care îl filase? Lucrătorul de la laboratorul foto intră în biroul maiorului Mănăilă la numai câteva minute după ce se înfiinţase acolo şi Bogdan. Se numeşte Rica Diaconu. este simpatizată de toată lumea. bătrâne. bătrâne! 230 . — Şi celălalt? — Da. în dreptul fiecăreia. Îşi plăteşte regulat chiria şi întreţinerea. cei doi se ridicară şi plecară. fluturându-şi degetele. Asta zic şi eu meserie.de lei. Bărbatul se urcă la volan. şi fiindcă e foarte frumoasă şi prietenoasă cu semenele ei din bloc. de unde viră pe Bulevardul Gheorghe Gheorghiu Dej. pe care ea le salută mai întâi şi cărora le zâmbeşte cu un zâmbet fermecător. Merseră pe jos până la cea mai apropiată întretăiere de străzi.

angajat! Sigur că nu lucrează la acel minister. Naiba ştie însă despre ce fel de încurcătură o fi vorba. fotografia încă udă pe care. uluitor! — Să te doară capul. luându-i-le din mână. E o încurcătură la mijloc. nu alta. pe superspionul Balthazar. nu altceva! — Dorobanţu o fi aici? 231 . dar despre Dorobanţu numai nătărău nu se poate spune că este. Bal-tha-zar! Să bolunzeşti. — Există un Păun Manafu. câteva clipe după aceea. întrebă: — Aveţi la minister un salariat cu numele Păun Manafu? — Avem! veni prompt răspunsul. puse dinaintea maiorului. Dar abia aruncă o privire pe cea de deasupra şi că rămase uluit. da? — Am auzit. Balthazar. preciza Bogdan. Fruntea îi era brăzdată de cute. Cine-i nătărăul care te-a informat că… lucrează la Ministerul de Externe? — Locotenentul major Dorobanţu. dar avu mai multă putere de stăpânire. Când îşi mai reveni. măi băiete. dar după toate probabilităţile. Orice. o privise. am adus fotografia cerută de tovarăşul căpitan Tudoraşcu. Maiorul nu fu mai puţin surprins. Asta nu înseamnă că de data asta n-a nimerit ca Ieremia. la serviciul„Cifru‖ şi. Îi privi cu un aer grav pe Bogdan. — Mă rog. — Ai auzit. Bătrâne. Uluitor. fără niciun cuvânt. După ce lucrătorul de la laborator plecă Bogdan izbucni: — E Balthazar. tovarăşe maior.În clipa aceea se auzi o bătaie în uşă şi în prag apăru lucrăto rul de la laboratorul foto. cu câteva clipe mai înainte. — Mulţumesc! Te poţi duce. — Mulţumesc! Maiorul închise. — La„Cifru‖!… Absolut sigur? — Nu poate fi vorba de nicio confuzie. pe birou. bătrâne. după toate probabilităţile el îi găzduieşte pe Balthazar. Lucrează la Ministerul de Externe. — Să trăiţi. Cum se poate ca Balthazar să fie angajat la Ministerul de Externe? Absurd! — Ei. Zău aşa! — Mda! Un Balthazar. Maiorul făcu un număr şi. — Şi unde lucrează? — La „Cifru‖. — Ale diplomatului. tovarăşe Rarău. îmi retrag cuvintele. Ştiu că este un ofiţer capabil.

Zăresc pe biroul dumneavoastră fotografia lui. sunteţi informat greşit. — Şi totuşi n-ai aflat esenţialul. Fotografia este a lui. Spune-mi. dumneaei e foarte comunicativă. Ştiţi. Nu încape nicio îndoială. vila are numai două apartamente. am de spus următoarele: Manafu nu găzduieşte pe nimeni. descuind uşa de la intrare cu o cheie pe care o avea asupra sa. fotografia aceasta este a lui Manafu? Aşa pretinzi dumneata. După plecarea locotenentului major. celălalt de familia Bădin. — Ascultă. Formă din nou numărul de telefon la care vorbise mai înainte. 232 . Mă duc să ţi-l aduc. Ducule. — Tovarăşe căpitan. dar cred că vă înşelaţi. Dorobanţule. cu gravitate. tovarăşe maior. de când lucrează Manafu la voi? — De zece ani. Unul e locuit de Păun Manafu. Manafu e burlac şi locuieşte singur. parchează maşina în faţa casei şi aşa mai departe. vreau să te întreb ceva în legătură cu insul de pe strada Finlandei. pricepi ceva? Cine locuieşte pe strada Finlandei: Balthazar sau Manafu? Maiorul nu răspunse. Dorobanţu? întrebă de data asta Bogdan. Dorobanţu. cum ai aflat că lucrează la Ministerul de Externe? — Tovarăşe maior. — Esenţialul! se miră ofiţerul. cei doi ofiţeri se priviră. — Bine. — Dumneata l-ai văzut vreodată la faţă pe Manafu? — Bineînţeles. Ce ai de spus în legătură cu treaba aceasta? — Tovarăşe maior. câteva clipe. — Eşti sigur. Am stat de vorbă cu soţia doctorului Bădin. doamna Bădin. pe Manafu mi l-a arătat. Mulţumesc.— Cred că da. Te poţi duce. — Cum. Dorobanţu? — Da. — Bătrâne. aşa că n-a constituit nicio problemă să aflu de la ea tot ceea ce mă interesa. — N-ai aflat că Manafu găzduieşte pe Balthazar. — Dorobanţule. Iertaţi-mă. Înţelegi? Pe Bal tha-zar! — Tovarăşe maior. iar maşina roşie îi aparţine. Spune-mi. — Tot eu te deranjez. un „Opel-Rekord‖. Dorobanţu. prin fereastră. Balthazar a fost văzut intrând în apartamentul lui Manafu. Câteva minute mai târziu Bogdan se înapoie cu locotenentul major Dorobanţu. Circulă cu o maşină roşie.

proprietate personală. când nu ştiam. mi se pare că suntem pe punctul de a pescui cu năvodul ăl mare.— Ştii poate unde locuieşte? — O clipă. Strada Finlandei. avem certitudinea că fac parte: Sevasta Dodu. când ştiu că există un astfel de om. Fotografia părea a fi un exemplar retuşat al celei aflate pe birou. într-un mic apartament. Ducule. privind fotografia adusă de Rarău. După cum poţi observa. — Deşi asemănarea nu este perfectă. omul caredoar seamănă cu Balthazar. deşi – cel puţin dintr-un anumit punct de vedere – toţi cei care şi-au pus capăt zilelor 233 . fără îndoială. curierul trimis aducea maiorului Mănăilă fotografia lui Manafu. ţi am spus: „Un Balthazar puţin schimbat. şi nici să pregăteşti tigaia pe focmai înainte de a avea în taşcă vânatul. Ce conţine microfilmul încă nu ştim – aşa cum nu ştim nici cui îi este destinat – dar. S-a întâlnit cu Rica Diaconu la cofetărie. invers. După douăzeci de minute. Erna Caroţi. Dar mai important decât asemănarea este altceva. — Foarte bine. Şi m-am înşelat — În cazul acesta înseamnă că Manafu este un alter. până în prezent n-am putut depista decât femei.ego al lui Balthazar sau. — Ce? — Gândeşte-te! — Păi. Balthazar este un alter-ego al lui Manafu. Balthazar‖. Când îţi trebuie? — Imediat. Mai bine haide să analizăm încă o dată care este situaţia în prezent: Există o reţea de spionaj din care. Dar asta o spun acum. Aretia Nisipu şi Rica Diaconu. — Ducule. Mai adineauri însă. Trimit pe cineva la dumneata. după toate probabilităţile. totuşi cei doi seamănă mult. da! Important este că acest Manafu nu-i nici el uşă de biserică. dar. — De ce n-o incluzi şi pe Rodica Anghene? — În acest caz. măi băiete! E Manafu. Îl aştept. — Pot avea o fotografie de-a lui? — Bineînţeles. aceeaşi Rica Diaconu care i-a pasat Aretiei Nisipu poşeta în care se afla un microfilm. până la ora actuală. adaug-o şi pe Marina care s-a sinucis. nu e cazul încă de pe acum să-ţi freci palmele de satisfacţie. În cel mult zece minute va fi acolo. nu fotocopiile unor inofensive scrisori de dragoste. — Măi băiete. e Balthazar! — Nu vorbi prostii.

— Măi băiete. aşa cum a făcut în toate celelalte cazuri. dar mi -e teamă că. Cum însă nu-i. Nu de alta. foarte posibil! — Şi Balthazar? — Ce-i cu Balthazar? — Păi dacă Păun Manafu nu-i Balthazar. dar nu mă refeream la noi. De săptămâni întregi facem tot ceea ce ne pricepem ca să-l depistăm şi când colo. l-am fi lăsat în plata Domnului. adică. Dacă aceasta este metoda permanentă de lucru a reţelei – şi cele aflate până acum ne îndreptăţeşte să afirmăm că da – atunci înseamnă că – în cazul în care acceptăm că şi Păun Manafu este o sursă de informaţii pentru reţea – mai de vreme sau mai târziu. bătrâne? — Dar tu? — Eu aş fi de părere să-l înhăţăm. trebuie să ne aşteptăm ca într-o zi – care s-ar putea să nu fie prea îndepărtată – să primim un plic – încă unul – în care „Excentricul‖ tău să-l denunţe. mai putem crede că are vreo legătură cu reţeaua? Şi aşa. ce propui. asta e întrebarea-cheie. — Nu. tocmai când ne aşteptam mai puţin – şi numai cu totul întâmplător – dăm de cineva care îi seamănă perfect. vorbeai mai zilele trecute de nişte străchini? — Vorbeam. în cazul când nu vom acţiona cu toată prudenţa. s-a întâmplat şi cu ceilalţi. absurdă. Dar există primejdia să călcăm de acum încolo. la un moment dat. abia suntem obligaţi să nu-l pierdem din vedere. Prea târziu în sensul că nu-l vom mai găsi în viaţă. va fi prea târziu. nici măcar într-un asemenea caz nu ştiu dacă ne-ar fi fost permis să-l ignorăm. Înţelegi? De data asta ceva e altfel ca 234 . reţeaua număra şase agente. prea târziu. măi băiete. acesta va fi şi el sacrificat. de vreme ce îi sacrifică pe aceia de la care obţine informaţii dintre cele mai importante. — Desigur. n-am dat decât numai de nişte cuconiţe nostime. O reţea de spionaj ciudată. aşa cum. într-un fel. atunci când ne vom hotărî s-o facem. Cel puţin în prezent nu am sentimentul că am călcat în vreuna. dacă includem pe Rodica şi pe Marina înseamnă că.trebuie consideraţi victime. — Barem dacă Păun Manafu ăsta ar fi basma curată. de altfel. — Prea târziu? — Da. până în prezent. unică şi. Deci. — Ţinând seama că e vorba de Balthazar. — Concret. — Nu cumva microfilmul pe care Rica Diaconu l-a pasat Aretiei Nisipu l-a obţinut – cu prilejul unei alte întâlniri – de la Manafu? — Foarte posibil.

sunteţi absolut sigur că Manafu a plecat cu 235 . într-o anume ţară. toate sistemele de cifrare pot fi descifrate. — Şi de ce este nevoie de un nou cifru? Aveţi cumva bănuiala că. seara târziu. De aceea nu ne este permis să ne pripim. Un itinerar mai lung. — Unde l-aţi trimis? — L-am trimis la mai multe ambasade. se scuză ministrul. Dumneavoastră pot să vă spun. — E ceva grav? se nelinişti ministrul. ceasul de la mână arăta orele douăzeci şi două fără cinci minute. A plecat astă-seară cu „OrientExpresul‖. dar mi-a fost imposibil. A doua zi. Sau. codurile să fie schimbate. Belgia şi în alte ţări. tovarăşe maior. şi ea ar fi trebuit să aibă loc mai devreme cu două ore dacă prezenţa ministrului nu ar fi fost solicitată în altă parte. V-am explicat însă motivul la telefon. În Elveţia. Va trece pe la toate ambasadele din apus. De data asta ştim ceva mai mult despre reţea. şi care să facă posibilă arestarea întregii reţele. tovarăşe ministru. Franţa. — Despre ce-i vorba. — Aşa se pare. codul după care lucraţi a devenit cunoscut? — Nu. — Îmi pare rău că nu v-am putut primi mai devreme. — În cazul acesta n-ar fi trebuit să plece din ţară… — Ce vreţi să spuneţi? Că aveţi de gând să-l trimiteţi să lucreze în exterior? — A şi plecat. Vă sunt recunoscător că aţi avut amabilitatea să reveniţi la minister la o oră atât de târzie. la un „cocteil‖ de la o ambasadă. de data asta ne aflăm într-o fază când doar puţine fire nu sunt încă în mâna noastră. În clipa când urca treptele spre biroul unuia dintre miniştri adjuncţi cu care avea întâlnire. va trebui să cunoaştem şi părerea şefului. — Nu-i nimic. pentru un scurt instructaj în legătură cu un nou cifru ce urmează a fi introdus la începutul anului viitor. din când în când. mai exact. care conduce serviciul dumneavoastră de „Cifru―. ca să mă primiţi. În orice caz.mai înainte. cel puţin teoretic. un „Mercedes‖ îl lăsa pe maiorul Mănăilă în faţa Ministerului de Externe. tovarăşe maior? — Despre Păun Manafu. nu! Totuşi se recomandă ca. Întrevederea fusese cerută de către maior. În era electronicii. — Tovarăşe ministru. Categoric.

am nevoie de cineva de încredere de la dumneavoastră din minister. dar după câteva clipe i-l întinse maiorului. Ministrul ridică receptorul. din anumite motive neprevăzute. e imposibil. Totul se va lămuri.adevărat? — Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi. Am plecat cu el de mai multe ori. — În două locuri. ştiţi la ce oră pleacă din Gara de Nord „Orient Expresul‖? — Desigur. Nu ştiu dacă trebuie să-l arestăm. Mai exact. — Vedeţi. plecarea a fost contramandată. vă rog. Ministrul se uită la el uluit. tovarăşe maior. nu sunt chiar sigur. pe urmă către maior: Tovarăşe maior. fără ca ei să prindă de veste. — Ducule. este aşa cum v-am spus: Manafu a plecat cu „Orient Expresul‖ — Tovarăşe ministru. Se uită la ceas. — E ora douăzeci şi două şi patruzeci şi patru de minute. până ajunge trenul la frontieră avem timp suficient să luăm o hotărâre. la Naţional. Din nou se uită la ceas. Totuşi. — Nu-i posibil! — Ba da! A şters-o pe sub nasul oamenilor noştri. tocmai în asta constă problema. În orice caz. de vreme ce abia mâine dimineaţă ajunge la frontieră. — Dacă va fi nevoie. — Este pentru dumneavoastră. un moment să dau un telefon. în acelaşi timp. Să-l caute acasă. să-l caute şi în gaură de şarpe! Şi închise. Maiorul nu-i răspunse. Ministrul vorbi cu cineva la telefon. La celălalt capăt al firului era căpitanul Bogdan. — Eşti la sediu? Bine! Vin şi eu acum acolo. Din anumite motive nu ştiu. Vom şti precis dacă a plecat sau dacă. de 236 . Pleacă la orele douăzeci şi zero trei. — Veţi lua măsuri ca să-l arestaţi pe Manafu? întrebă ministrul. nu este posibil să fi fost. pentru cazul când soluţia arestării nu va fi acceptată. Cum dacă a plecat… cu adevărat? Aşteptaţi. ori dacă s-a dus… Dar nu. în timpul primului antract. pe care eu încă nu le cunosc. diplomatul s-a făcut căruţă. Informaţia dumneavoastră este inexactă. — Nu-i! L-au căutat. sună telefonul. tovarăşe maior. Înseamnă că ori nu s-a dus la teatru. „Orient Expresul‖ a plecat de un minut din Braşov. — Cum aveţi de gând să procedaţi? În clipa când maiorul se pregătea să răspundă. — Ciudat! La orele nouăsprezece şi treizeci de minute Păun Manafu se afla la teatru.

şi să se conformeze acestei dispoziţii. De la însoţitor află că omul pe care îl căutau ocupa. — Nicio grijă. Trenul gonea prin noapte ca o arătare apocaliptică. ei tot l-ar fi auzit. În schimb maiorul şi Bogdan. adică acela în care se aflau cuşetele cu numerele 11 şi 12. Dacă între timp va surveni ceva. îmi voi permite să vă mai deranjez la telefon. în consecinţă. din întâmplare liber. dacă Manafu ar fi încercat să fugă. cupeul cu numărul şase. ajunseră la gară cu zece minute înaintea sosirii „Orient Expresului‖. Cred că cel mai nimerit este Paraschivescu.cineva cu un oarecare prestigiu care. Lăsară în schimb uşa întredeschisă. — Oricând. singur. cu o maşină a Judeţenei. Şi schijă gestul de a-l chemala telefon. tovarăşe ministru. — Tovarăşe ministru. La Deva elicopterul ateriză şi. Trebuie să i se explice că măsura a fost luată exclusiv de către conducerea ministerului. Tovarăşul Paraschivescu nu trebuie să cunoască motivul adevărat. La un sfert de oră după miezul nopţii. Se urcară în vagonul de dormit Bucureşti-ParisEst. îşi continuă cursa până la Curtici. preocupat de sarcina care îi fusese încredinţată. La orice oră. printre hârtiile din valiza diplomatică se află una care. dacă îi va spune lui Manafu că. Fumau în întuneric. Lângă pilot luase loc Paraschivescu. Îl anunţ imediat. Sunt convins că veţi găsi o explicaţie care să nu trezească bănuieli nici tovarăşului Paraschivescu şi cu atât mai puţin lui Manafu. Din când în când se auzea sirena locomotivei 237 . deoarece. funcţionar superior în Ministerul de Externe. Trimit imediat maşina după Paraschivescu. nu mai trebuie să plece. să fie convins că într-adevăr a survenit ceva neobişnuit. în urma unei hotărâri de ultim moment. Pe locurile din spate se aflau maiorul Radu Mănăilă şi căpitanul Bogdan Tudoraşcu. Era grav. Ofiţerii se instalară în cel următor. Puteţi să-mi daţi un asemenea om? — Desigur. trebuie să revină la Bucureşti. îmi permit să vă recomand discreţie absolută. V-aş sugera să motivaţi că. Va pleca cu un elicopter. din anumite motive – motivele urmează să le găsiţi dumneavoastră – călătoria se contramandează şi. — Aveţi timp. Sau ceva asemănător. Acum e ora douăzeci şi trei şi patru minute. Era o măsură de precauţieaproape inutilă. tovarăşe maior. care îi aştepta. tovarăşe maior. după ce plec eu. elicopterul decolă de la aeroportul Băneasa. fără să-şi vorbească. după ce ofiţerii coborâră. şi stinseră lumina. Exact peste o oră va trebui să fie la Aeroportul Băneasa.

în şoaptă. dacă am şti precis că cel care se află în cupeul de alături nu este Manafu. — Mă mir că mai ai îndoieli. La un moment dat se linişti şi maiorul înţelese că îl furase somnul. fiindcă e vorba de Balthazar. — Bine. Maiorul îl împinse cu cotul pe Bogdan. Bogdan se foia tot timpul. Mai mult să nu mă întrebi. Îl lăsă să doarmă şi îşi aprinse o nouă ţigară. la urmă. atât de deosebită de fluieratul nostalgic al locomotivei cu aburi de altădată. Sunt aproape convins că ne canonim inutil în noaptea aceasta şi ar fi fost mult mai bine dacă ne -am fi continuat cu elicopterul călătoria până la Curtici. bătrâne. nu ştiu ce să-ţi răspund. — Ascultă. dar nu deplin convins. după toate probabilităţile începu să se îmbrace. pe urmă. În clipa următoare auzi zgomote în cupeul de alături. În cele din urmă Bogdan nu se putu abţine să nu pună. măi băiete. fiindcă nu ştiu ce să-ţi răspund. Stăteau unul lângă altul în cuşeta de jos. negăsindu-şi parcă locul. când vom face bilanţul. chit că. ci suntem obligaţi să căscăm bine ochii. — Trebuie să le avem. înainte de Curtici. Închipuie-ţi. Tare mi-e teamă că l-am deranjat de pomană pe tovarăşul acela de la minister. şi că peste vreo două ore evenimentele îi vor rezerva o maresurpriză.„Diesel‖. — Ce vorbeşti! Unde suntem? 238 . Spune drept. Tuşi de câteva ori. transformată în canapea comodă. întrebarea care îl frământa încă înainte de a se urca în elicopter. — Ce s-a întâmplat. nu ne este permis să greşim. Închipuie-ţi că am dat ascultare unui presentiment. nu crezi că exagerăm? — În ce sens? — Nu ar fi fost mai normal să-l fi înhăţat încă de la Deva? — Da. Peste câteva minute trenul avea să ajungă la Arad. Se uită la ceas. După aceea nu-şi mai vorbiră. bătrâne? — Omul nostru e cum nici că se poate mai matinal. se îmbracă. bătrâne: Ţi-e teamă că omul nostru a… prins mişcarea? — Măi băiete. Dar întrucât sunt aproape. Acesta sări ca ars. Erau orele cinci de dimineaţă. Ducule. Călătorul se trezise. dar tu ce crezi că s-ar putea întâmpla mai înainte ca expresul să ajungă la Curtici? Te cunosc prea bine şi ştiu că în niciun caz nu ne am găsi acum în acest tren dacă ţie nu ţi-ar fi teamă că s-ar putea întâmpla ceva neprevăzut. pe Paraschivescu. vom constata că ne-am ostenit mai mult decât ar fi fost nevoie.

am bănuit că se va întâmpla ceva. în gară. De altfel. cobori şi tu. — S-a făcut! Bogdan părăsi cupeul fără să facă zgomot şi. unul de clasă. nu cumva afurisitul tău fler… — Lasă acum pălăvrăgeala. orientează-te şi tu. — Ce naiba. cealaltă portieră se deschise şi Manafu coborî pe acolo. Dar în clipa imediat următoare. pornind grăbit înspre tren. preocupat de ceva. — Trebuie să vă grăbiţi. Când ajunse. ci altcineva care doar semăna cu el. ce se va mai întâmpla. Din celălalt vagon coborî şi Bogdan. — Bătrâne. — Ştiu! Acela. Închise uşa în urma sa. după ce vom termina toată treaba. În clipa aceea. poticnindu-se parcă. Bogdan însă nu se lăsă păcălit. — Cinci. Stai pe platformă şi fii cu ochii în patru. ocolind clădirea. câteva minute mai târziu. După cincisprezece minute. Du-te şi cere însoţitorului de vagon să-ţi deschidă uşa şi treci în vagonul alăturat. Manafu. nu-l observă. omul din cupeul de alături nu-i cel care a coborât mai adineaori. Bogdan care îl urmărea de departe. întrucât noaptea începea să se destrame. uşa cupeului în care se afla Manafu se deschise şi acesta ieşi pe culoar. nu care cumva să pierdeţi trenul. Îl găsi pe maior privind distrat pe fereastră peisajul fantomatic. după care. doar nu are de gând să coboare la Arad! Bătrâne. expresul opri la punctul de frontieră 239 . ai să ţi-o scoţi la Bucureşti. — Câte minute stă trenul în staţie? îl întrebă el pe ceferist. — Am deci timp să dau un telefon din gară. reveni la tren. Bogdan reţinu numărul maşinii – era un „Renault‖ –. Cel care coborâse nu mai era Manafu. fără să se grăbească. după aceea o porni pe culoar înspre cabina însoţitorului. Trenul îşi micşorase mult viteza şi curând opri. deschise portiera mistuindu-se înăuntru. grăbit fiind să coboare. — Bătrâne. se afla în celălalt vagon. a uitat să-şi pună cravata. Era complet îmbrăcat. fără să aibă aerul că se grăbeşte prea mult şi ieşi în spatele gării. îl văzu îndreptându-se înspre o maşină parcată ceva mai deoparte. iarăşi va trebui să-mi scot pălăria. — Nicio grijă! Însoţitorul deschise uşa vagonului şi Manafu coborî pe peron. Traversă totuşi peronul. Pe urmă. în gară.— Intrăm în Arad. Asta care a urcat o avea la gât. — Lasă. Dacă omul nostru coboară.

îmi aduc aminte că în urmă cu un an. Nu părea deloc afectat că se găsea pentru a doua oară în aceeaşi situaţie. un ofiţer grănicer veni să strângă paşapoartele. stătea culcat şi fuma. Falsul Manafu voi să spună ceva. numai pe jumătate îmbrăcat. paşaportul dumneavoastră nu este în regulă. La sediul punctului vamal. Timpul petrecut în închisoare nu-l schimbase deloc şi Bogdan. s-a primit aici o comunicare din partea ministerului dumneavoastră. dar iată că iarăşi ne revedem. Ofiţerul prelua valiza diplomatică. — A. că aerul de acolo i-a priit‖. se lăudase că îşi va lua revanşa. îmbrăcaţi-vă. dar. din nou i se ceruse să ia loc pe scaunul pe care mai stătuse cu prilejul primei sale arestări. unul dintre ostaşi bagajele. un ofiţer grănicer – însoţit de doi ostaşi – deschidea uşa cupeului în care se afla presupusul Manafu. Acesta. nu alta. poate fiindcă înţelese că totul este pierdut. nu cred că îţi face plăcere. ţinu să-şi mai spună: „Să juri. 14 „MAICA STAREŢĂ” ŞI„CĂLUGĂRIŢELE” EI Balthazar se afla din nou în biroul maiorului Mănăilă. începu să se îmbrace. Câteva minute mai târziu. aştepta să i se comunice în ce vagon se afla Manafu. reprezentantul Ministerului de Externe. — Domnule Balthazar. Dar. — Domnule Balthazar. călătoriseră împreună cu elicopterul. deşi. Aţi mai înscris un punct. în ultima clipă. iar celălalt se ţinu în imediata apropiere a celui arestat. care făcea această remarcă în gând. domnul maior! Felicitările mele. Fu introdus în biroul comandantului pichetului. Dar fu şi mai surprins când îl auzi adresându-i-se: — Tovarăşe Paraschivescu. fu cum nu se poate mai surprins. Sunt autorizat să vă aduc la cunoştinţă că însărcinarea ce v-a fost încredinţată când aţi plecat din Bucureşti – şi din care motiv vă aflaţi acum aici – se contramandează. deoarece îşi aminti că. Când îl văzu pe maior. fără să se grăbească. se răzgândi. Ridică din umeri şi. Încă mai înainte de a ajunge în staţie. în prealabil.Curtici. Vă rog să coborâţi. calm. conform indicaţiilor primite. Acolo aştepta maiorul Radu Mănăilă. cu prilejul primei sale reţineri. — Domnule. când te240 . Paraschivescu. Poate să protesteze. până la Deva. gata să acţioneze în cazul când acesta ar încerca să fugă.

deşi m-ai asigurat de contrariul. nu vrei să fii şi de data asta realist. domnule maior. la fel ca prima dată. nu vă voi face greutăţi. realismul. altcineva va avea de suferit. la pământ. întrucât cei ce te vor judeca vor ţine seama de circumstanţele agravante. pentru început te poftesc să răspunzi la următoarea întrebare: Ce legături au existat între dumneata şi Păun Manafu? — Propriu-zis. Iată. competiţia dintre mine şi dumneavoastră n-o consider încheiată. dând curs invitaţiei dumneavoastră şi devenind „realist‖. de data asta. cum s -ar spune. replică maiorul. Ei bine. Cu prilejul primei arestări am răspuns tuturor întrebărilor. — Niciodată? — Niciodată. îţi urez şanse bune. fără să încerci să negi sau să ne induci în eroare aşa cum. nu-ţi este permis să fii pesimist. domnule maior Trebuie însă să precizez că n-am vorbit niciodată cu el. în măsura în care îmi va fi posibil. constat că. domnule maior. — Domnule maior. Iau notă de… de „angajamentul‖ dumitale şi. în general. Şi acum îţi propun să trecem la ceva mai concret. obişnuiesc să facă toţi acei care ajung să se găsească în situaţia dumitale. A doua oară – te asigur – nu vei ieşi din închisoare decât după ispăşirea pedepsei. Fiindcă trebuie să ştiţi – şi nu mă sfiesc să vă dezvălui acest secret – am mai elaborat încă cinci planuri de evadare. trebuie să fiţi de acord cu mine că atunci când ai în cap cinci posibilităţi de a scăpa din captivitate. Numaică de astă dată situaţia este schimbată.am anchetat. deoarece nu am avut motiv să mă tem că. domnule Balthazar! Iată. De 241 . Vă rog să reţineţi: cinci. dacă îmi permiteţi. — Sunt. O cunoştinţă dedată foarte recentă. Nu-i aşa? — Domnule Balthazar. Sper că şi de data aceasta vei fi la fel de realist. Pentru a doua oară am pierdut şi dumneavoastră aţi punctat în două rânduri. Şi de vreme ce nu sunt la pământ. — Domnule maior. ca să folosesc expresia dumneavoastră. nu m-a părăsit şi. fără să ocoleşti adevărul. dar asta nu înseamnă că sunt. va fi mult mai severă. niciun fel de legături. Vreau să spun prin aceasta că ai răspuns la întrebările pe care ţi le-am pus. — Cât de recentă? — Patruzecişi opt de ore. ai dovedit mult realism. — Eşti un optimist incorigibil. care. — Mă decepţionezi. v-aş da un sfat: Nu fiţi chiar atât de categoric în ceea ce priveşte timpul pe care va trebui să -l petrec la închisoare.

prilej extraordinar de a intra. faptul că am izbutit să ies din închisoare aproape când am vrut constituie o performantă cu care ar trebui să mă mândresc. — Mai precis. în posesia unei valize diplomatice. Balthazar îl privi pe maior aproape admirativ. — Când te-ai văzut ultima dată cu Manafu? — În urmă cu două zile. să denunţ pe cineva. am fost informat că există. — A cui a fost ideea? Iniţiativa? — Vedeţi. Câteva clipe. în care. a eşuat. şi nişte instrucţiuni privind modul de funcţionare a noului cod secret de serviciu al Ministerului dumneavoastră de Externe. Apoi urmă: — Domnule maior. În momentul în care ofiţerul însărcinat cu controlul mi-a declarat că paşaportul meu nu este în regulă şi că trebuie să cobor. domnule Balthazar? — Şi de ce nu m-aţi crede? — Fiindcă dumneata te-ai văzut cu el doar cu cincisprezece minute înainte ca trenul să ajungă la Curtici. — Ştiţi va să zică. fără ştirea dumneavoastră. V-aţi întâlnit în gara Arad. dar dacă fac abstracţie de valoarea excepţională a conţinutului valizei – excepţională din punctul nostru de vedere – aproape nu-mi pare rău că tentativa de a părăsi România. fără niciun efort. deşi ideea nu a fost a mea. am înţeles că-l aveţi în mână pe Manafu. dacă aş fi izbutit să ies din ţară cu această… pradă valoroasă. — Vezi bine că ştim. pe lângă alte hârtii deosebit de importante. tocmai în aceasta constă punctul nevralgic. Nu eu l-am descoperit pe Păun Manafu. ar însemna. ar fi însemnat că v am făcut groggy. m-aş simţi dezonorat. — Că l-aţi arestat. — Chiar vrei să te cred. Dacă aş face aşa ceva. domnule Balthazar.data asta însă a fi realist. în sensul dorit de dumneavoastră. acest om care îmi seamănă destul de mult. De aceea. cel puţin indirect. poate nu o să mă credeţi. adică în urmă cu o jumătate de oră. că l-aţi silit să vorbească şi că numai în felul acesta aţi putut pune mâna şi pe mine. Nu a me a a fost ideea substituţiei. Ei bine. deşi încă n-am apucat să-mi vâr nasul. — Domnule Balthazar la această oră Păun Manafu este arestat… — Nu-mi spuneţi o noutate. Eu însă consider că ar fi fost cu adevărat o performanţă numai dacă aş fi izbutit să trec graniţa folosind o identitate împrumutată şi cu valiza diplomatică la mine. Vreau să spun că în legătură cu această problemă realismul meu devine reticent. Nu-mi 242 .

— V-am spus. de rămânerea lui în libertate. nu mi se va părea că echivalează cu o indiscreţie care ar putea deveni letală pentru altcineva. Un atac de cord. locuia pe strada Mărăcine. trăgând fumul adânc în piept — Domnule Balthazar. nu-i nici activ. răspunzând. între Domenii şi Piaţa Chibrit. nu un infractor de drept comun şi. Lucra noaptea la toaleta străzilor. ajutându-vă. A murit. Nu pot să denunţ pe cineva care mi a făcut un asemenea serviciu. Pe stradă. — Numele lui! — Cu plăcere.cereţi – şi chiar dacă îmi veţi cere sunt hotărât să nu vă răspund – să devin informatorul dumneavoastră. nici pasiv. — Deci. imediat. din agent pasiv individul acela s-a transformat în agent activ. ce ai făcut după ce ai evadat din spital? întrebă maiorul care încerca să adopte acum o altă tactică. domnule maior. A murit! — Şi îţi închipui că am să te cred? — Aveţi tot dreptul să nu mă credeţi. Balthazar îşi alese o ţigară. nu vă puteam spune absolut tot adevărul. domnule maior. delaţiunea îmi repugnă.„Fieful‖ lui era bulevardul l Mai. Vă rog să mă înţelegeţi. Locuieşte. oarecum stânjenit: Sunteţi amabil să-mi daţi o ţigară? Maiorul îi oferi pachetul şi îi puse dinainte bricheta. Ce vreţi. — Un agent al trustului „Nebel‖? — Da! — Activ? — Nu! Un agent pasiv. — În prezent. Eusebiu Cuciureanu. Sunt gata să răspund la orice întrebare care mă priveşte pe mine direct. Nu mai există. mi-ai spus că în România Trustul nu dispune de agenţi pasivi. — Ultima dată când am stat de vorbă. de vreme ce nu mai este în viaţă. — Ocupaţia… Adresa… — Măturător. o stradelă în spatele cimitirului Pătrunjelu. sau la acele întrebări la care. pardon. Pe urma. o aprinse şi începu sa fumeze. mai exact. în consecinţă. dar acesta este adevărul. dar nu era adevărat. domnule maior. — M-am prezentat unei anumite persoane care mi-a făcut rost de îmbrăcăminte şi care mi-a pus la dispoziţie o anumită sumă de bani. Sunt Balthazar. 243 . de vreme ce reuşita planului meu de evadare – planul numărul unu – depindea de acel om.

cămara. Iar în al doilea. pivniţă. — Familie? — Nu! Soţia i-a murit în urmă cu vreo zece ani. dar nu vă pot răspunde la această întrebare. să trec graniţa cât mai repede pasibil. încât i-a stat în putinţă să vă procure îmbrăcăminte – văd că sunteţi elegant îmbrăcat – şi pe deasupra să vă pună la dispoziţie şi bani de buzunar? — În primul rând. erai hotărât sa pleci din ţară. Înainte de război a fost precupeţ de găini „en gros‖. V -am spus. — Atunci înseamnă că Trustul aprecia mult calităţile virtuale ale răposatului Eusebiu Cuciureanu. Mi-a mărturisit că şi-a dat toată silinţa să-şi creeze o asemenea reputaţie. omul primea o subvenţie personală. Oamenii din mahala vedeau chiar în meseria pe care şi -o alesese o dovadă certă a demenţei sale. mai adineaori. La naţionalizare i-au luat un întreg etaj. din doua motive: în primul rând. — Cum te-ai gândit că vei izbuti? — Îmi pare rău. Regret. Când m-aţi arestat prima dată. — Fiindcă nu toată viaţa lui a măturat străzile? — Da. fără să-i ceară nimic în schimb. fără a le cere nimic în schimb. Totuşi ai rămas. ca să nu trezească bănuieli vecinilor. te-ai gândit să pleci imediat din ţară? — Iniţial. că am în cap cinci proiecte de evadare. — Trecuse de şaizeci de ani! — Să mergem mai departe. După ce ai evadai. iniţial. — Vreau să precizez că în legătură cu cheltuielile legate de evadarea mea. — Va să zică. Oamenii din mahala îl credeau nebun. — El te-a adăpostit? — Da! Casa este agreabila. dar iarăşi mi-aţi pus o întrebare la care nu pot răspunde. în prealabil. bucătărie. de vreme ce l-a plătit tot timpul. v-am spus că Trustul are această fantezie de a plăti pe unii dintre agenţii lui pasivi. o anumită sumă de bani. în 244 . dintr-un bloc de pe bulevardul Magheru. Ele sunt completate cu tot atâtea planuri de trecere a frontierei. scontând pe serviciile lor viitoare. ca Oficiul să nu-i bage pe cineva în casă. atunci când a murit nu mai era un om tânăr. De ce? — Fiindcă s-a ivit ocazia ca revanşa mea să fie una extraordinară: să plec din ţara folosind identitatea lui Păun Manafu şi ducând cu mine.— Şi meseria asta este chiar atât de bine remunerată. Două camere. domnule maior. — Va să zică. Eusebiu Cuciureanu primise. mobilată modest şi curată.

corespondenţa diplomatică destinată unor ambasade. adică aseară. — De ce? — Ca să pot corecta. De ce refuzaţi să înţelegeţi că sunt Balthazar şi că nu obişnuiesc să mă clatin după cum suflă vântul? Tonul cu care rosti cuvintele exprima dojana. Manafu s-a urcat în Orient Expres. Mai târziu. se pare că planul meu na fost rău. — Şi ai şters-o de acolo englezeşte. de către persoana despre care v-am vorbit. Totul a fost aranjat şi pus la punct. când în foaier nu mai rămăsese nimeni. renunţam şi aplicam varianta a doua. Şi să-l studiez. persoana aceasta a aranjat ca să-l pot vedea de departe. — Pe urmă te-ai urcat în maşină şi ai plecat imediat la drum. prin machiaj. Tentaţia a fost prea mare ca să-i pot rezista. Hotărât. — Mda! fu nevoit să recunoască maiorul! Apoi cu alt ton: Deci în ziua hotărâtă. M-am dus la teatru doar ca o măsură în plus de precauţie. — Mi-ai spus că ideea a fost a altcuiva: Numele lui. Da? — Exact. nu-şi făcea niciun fel de griji.domnule Balthazar. Balthazar ignora cu desăvârşire că era din nou arestat sau. De altfel cred că v-aţi convins şi dumneavoastră. după începerea actului doi. am părăsit sala şi m-am ascuns între faldurile unei draperii de pluş din foaier. iar dumneata te-ai dus la teatru. E o treabă la care mă pricep bine. Mi am făcut următorul calcul: Dacă eventual sunt filat. în vreo două rânduri. Cum ai procedat? — Cu numai câteva secunde înainte de primul antract. până la cele mai mici amănunte.valiză. — Deocamdată să-l numim pe domnul acela X. nu v-o pot divulga. adică spre Arad. Din cele ce mi-aţi spus. am ieşit de după perdea şi am părăsit teatrul prin uşa rezervată artiştilor. Deci X a fost acela care te-a pus în legătură cu Păun Manafu? — Nu m-am întâlnit niciodată cu Manafu. Acolo a avut loc 245 . dar nu vi-l pot spune. diferenţele de asemănare. — Adică? — Întrucât s-ar putea s-o folosesc într-oaltă împrejurare. urmăritorul meu va presupune că am renunţat să văd partea a doua a spectacolului şi va pleca în urmărirea mea. — Iertaţi-mă. În schimb. Ce scop ai urmărit? Bănuiaţi cumva că eram pe urmele voastre? — Nu! Dacă am fi bănuit.eventual. Am calculat cu ce viteză să merg ca să ajung în gară la Arad cu zece minute înaintea Orient Expresului.

să fie sacrificat sau dacă nu cumva a existat un plan pentru recuperarea sa. măsura aceasta de precauţie n-a folosit la nimic. din experienţă. nu ştiu dacă Manafu a acceptat. într-adevăr. cu bună ştiinţă. in oglinda retrovizoare. nu -i venea din faţă. de care probabil a avut cunoştinţă. Nu-i dădu nicio atenţie. că aproape totdeauna curiozitatea excesivă dăunează scopului propus. o maşină care nu-l scăpa din vedere. când în faţă. Şi. amândoi puţin cam prost dispuşi. de ce a acceptat să joace o asemenea carte periculoasă. nicio altă maşină. fără să se gândească la consecinţe? Mai devreme sau mai târziu ministerul ar fi fost informat că nu s-a prezentat la niciuna dintre ambasade. chiar aşa se întâmplă. Maiorul însă înţelese că Balthazar ştia prea bine. de unde urmărirea avea să fie preluată de către o maşină a Securităţii judeţului Hunedoara. Păun Manafu tot timpul avea. — Manafu este şi el un agent al Trustului? — Nu! — Dar X? — Nu am cunoştinţă. iar Manafu mi-a luat locul în maşină. Dar Manafu?De vreme ce nuface parte din vreo reţea. La ora aceea de dimineaţa şoseaua era încă liberă. Fac această presupunere fiindcă fără o asemenea promisiune nu cred că ar fi fost de acord să inversăm rolurile. fiindcă trebuiseră să plece în misiune la o oră atât de matinală. după ce urmărirea fu preluată de cătr e Securitatea 246 . Trecu munţii pe la Câineni şi. de vreme ce mă aflu din nou în mâinile dumneavoastră.dar refuza să vorbească. — Explicaţia dumitale este valabilă în ceea ce priveşte pe acel domn X. — Atunci de ce a făcut-o? — Vă mărturisesc că nu am avut curiozitatea să-l întreb. camion sau autoturism. Păun Manafu trecu la volan şi o porni înapoi spre Bucureşti. Şi cu toate acestea „Mercedes‖-ul pe el îl urmărea. Ştiu. Ordinul pe care îl primiseră sunase: să escorteze„Renault‖-ul până la graniţa judeţului.substituirea. şi nici nu-l depăşea din urmă. Eu m-am urcat în tren.) În afară de şofer. Din păcate. observă. Presupun că nici el. (Ca urmare a telefonului dat de către Bogdan din gara Arad. care a pus la cale totul. în maşina de urmărire se aflau doi ofiţeri operativi. când în spate. După ce Balthazar îi luă locul în tren. un „Mercedes‖ care mergea în aceeaşi direcţie. — Domnule maior. Abia după ce străbătu aproape douăzeci de kilometri.

şi gingaşa maşinuţă „Renault―. ar fi reclamat. O jumătate de oră mai târziu. Şi întrucât maiorul îl cunoştea bine. care se grăbise să ocupe locul liber. voind să câştige teren. pista care i-ar fi dus până la omul care organizase totul se pierdea în nişte hăţişuri în care nimic nu era mai uşor decât să te rătăceşti. Tractoristul îşi pierdu capul. tamponată şi din faţa şi din spate. La un moment dat. numărul fusese înlocuit cu unul fals. ofiţerii constatară că Păun Manafu. maiorul Mănăilă era informat telefonic de cele întâmplate. observând furtul. ca un făcut. se răsfiră. izbuti să depăşească basculanta din faţă. dar camionul din spate. Şoseaua îngustă şi proastă. va presupune ceva şi mai rău: că 247 . în scurtă vreme X – probabil una şi aceeaşi persoană cu „Excentricul‖ avea să afle sau. Când maşina Securităţii din Vâlcea. Dar tocmai în clipa aceea un tractor îi ieşi brusc în faţa. coloana. acesta refuza în continuate să răspundă la orice fel de întrebare care se referea la misteriosul X. murise. Percheziţia la locuinţa lui Manafu nu dădu rezultatele scontate. fie că fusese sinucidere. Speranţa că descoperirea proprietarului maşinii ar putea să-i ducă pe drumul cel bun se dovedi iluzorie. Deşi luaseră măsuri camoartea lui Manafu să fie ţinută deocamdată secret. care venea din urmă ajunse la faţa locului. descoperind că este urmărit. îl lovi cu putere. aproape că fu transformată în armonică. după ce trecu de localitatea Râul Vadului. se întâmplă accidentul: O coloană de camioane încărcate cu buşteni mergând în aceeaşi direcţie. apăreau din faţă alte camioane. opina că Manafu preferase să se sinucidă decât să cadă viu în mâinile lor. Cu alte cuvinte. provocase intenţionat accidentul. pentru cazul când proprietarul. după ce le puseră cap la cap. Atunci Manafu. dacă nu va afla exact ceea ce se întâmplase. deviind direcţia maşinii conduse de Manafu înspre tractor. un lucru era cert: Manafu o dată mort. accidentat grav.judeţului Vâlcea. Pentru el accidentul era doar o întâmplare stupidă. cei care efectuau percheziţia descoperiră fragmentele unei scrisori pe care. Singurul câştig fu următorul: în coşul de hârtie. nu-şi făcea iluzii că l-ar putea convinge să vorbească. Dar fie că fusese accident. Manafu voi să reintre în coloană. nu însă şi pentru Bogdan care presupunea că Manafu. În ceea ce priveşte pe Balthazar. Maşina fusese furată şi. Ce era de făcut? Orice întârziere putea să aibă consecinţe dintre cele mai grave. Manafu voi s-o depăşească dar. destul de strânsă. la scurtă vreme. aflară din textul astfel reconstituit că Manafu aducea la cunoştinţa unei femei – al cărei nume nu-l amintea – hotărârea sa de a-şi pune capăt zilelor.

dar şi aceasta este o întrebare la care îmi este peste putinţă să dau un răspuns.anchetate. să-l anunţ pur şi simplu. urmat de o nouă sinucidere. domnule maior. cât şi Manafu se aflau acum în mâinile securităţii. Fie şi numai pentru faptul că trebuia evitată primirea unui nou plic. realmente. pe de o parte. Căci dacă nu i se întâmpla accidentul. respectiv persoanei căreia îi era destinat. X şi complicii săi se vor grăbi să se salveze. — Şi pe ce cale i-ai fi transmis comunicarea? — Sunt dezo1at. cel puţin în ceea ce mă priveşte. O oră mai târziu. în România Trustul nu mai are deocamdată o reţea. 248 . Fără îndoială. era acum obligat să se dea la fund. cel care pusese totul la cale. măcar una dintre ele va „vorbi‖. trebuia să-l anunţi pe acel domn X că tentativa a izbutit? — Da! — De vreme ce nu este un agent al Trustului. a Ricăi Diaconu şi a Sevastei Dodu. iar pe de alta. plăcere. Persoana la care mă refer este un pic excentrică aşa că. Persoana respectivă m-a rugat ca. faptul că nu sosea de la Balthazar comunicarea făgăduită constituiau desigur pentru misteriosul X argumente puternice că tentativa de trecere eşuase şi că atât Balthazar. domnule Balthazar. maiorul pusese lui Balthazar următoarea întrebare: — Spune-mi. în caz de reuşită. hotărârea luată era dusă la îndeplinire. şeful.Manafu fusese arestat. Niciuna dintre ele nu era „creierul‖. Deci. dacă izbuteai să ieşi din ţară. domnule maior. de ce era nevoie să -l anunţi? — Domnule maior. fiindcă i-ar face plăcere să primească o asemenea veste. revenind la Bucureşti de la Arad. ce altceva putea să însemne pentru X decât că fusese arestat şi că el. o dată ajuns la această concluzie. cel puţin pentru un anumit timp? Poate că aşa se explica de ce Aretia Nisipu continua să păstreze microfilmul şi să nu-l treacă mai departe. Ce era de făcut? După ce problemafu dezbătută pe toate feţele. Cu prilejul unei noi audieri. în cadrul unei şedinţe operative condusă de colonelul Rareş. dar exista speranţa că. se ajunse la concluzia că era absolut necesar să se treacă la reţinerea Aretiei Nisipu. Dar faptul că Manafu nu dădea niciun fel de semn de viaţă. Manafu ar fi trebuit să ia legătura c u cel care iniţiase transferul de persoane pentru a-i raporta că totul decursese în bune condiţii. ca o asemenea veste să -i facă. dispariţia lui Manafu. cel puţin atâta cât era necesar ca să -i pună pe urmele celui ce conducea reţeaua. găsesc firesc.

îşi asumă această sarcină. lucrurile merseră mult mai uşor decât se aşteptase. din cadrul ministerului… — Vă repet. şi aşa mai departe. da. contrar aşteptării. prefăcându-se că e gata s-o creadă. încă nu-l cunoştea în amănunte – era cea mai fermecătoare femeie în vârstă pe care o văzuse în viaţa lui. că avusese „legături‖ cu Franţochi şi că îi „sugerase‖ acestuia să ootrăvească pe Rodica Anghene. microfilmul îl primise de la Manafu. învinuirile ce i se aduceau. deocamdată. — Reţeaua de spionaj. Nu are rost să te prefaci că nu ştii ce înseamnă o reţea de spionaj. — Şi pretindeţi că eu am făcut parte dintr-o reţea de… spionaj? — Nu? întrebă maiorul. îi veţi permite unei doamne în vârstă să stea jos? Maiorul îi indică scaunul care o aştepta şi pe care luaseră loc şi celelalte două învinuite. în ciuda gradului ei de vinovăţie – pe care. până la un punct. care risca să compromită totul. Noi nu ne ocupăm cu spionajul.Maiorul Radu Mănăilă. aproape senzaţională. Întrebată asupra motivului. Recunoscu. Negă însă cu vehemenţă că avusese intenţia să facă spionaj sau că o interesa în vreun fel spionajul. — Ai cunoştinţă ce conţine microfilmul găsit în locuinţa dumitale? — Da! Dar asta nu înseamnă spionaj. — Dar atunci ce înseamnă? Pe microfilmul acela au fost fotografiate nişte documente cu caracter strict secret. Rodica Diaconu recunoscu şi ea. de asemenea. Încă din prag zâmbi mieros maiorului şi-i spuse pe un ton respectuos: — Domnule maior. de la început. Dar. fără nicio ezitare. Aceasta recunoscu. convinscă cercetarea celor trei femei va fi dificilă. Nici eu şi nici fetele celelalte nu am făcut spionaj şi vă declar că nu am cunoştinţă de existenţa unei reţele de spionaj. că microfilmul îl primise de la Rica Diaconu. Sevasta Dodu se grăbi să se aşeze şi din nou îi zâmbi maiorului care fu nevoit să admită că. Da. Audierea Sevastei Dodu fu revelatoare. nu am făcut spionaj. dar nu în ziua în care se întâlnise cu el la o cofetărie ci mai înainte. — Ce anume să compromită? Reţeaua? — Ce înţelegeţi dumneavoastră prin reţea? vroi ea să ştie. audiate înaintea ei. — Sunteţi stupid. dumneata care nu mai eşti la vârsta Aretiei Nisipu 249 . răspunsese: — O proastă sentimentală. se întâlnise – la Capşa – cu Aretia Nisipu. Începu prin audierea Aretiei Nisipu. da. în poşeta ei exista un microfilm care trebuia să ajungă în mâinile Aretiei. — Doamnă Dodu. procurându-i otrava.

— L-am arestat la frontieră. 250 . — Păcat! Mi-ar fi făcut o reală plăcere să aflu că a reuşit. Ai cunoştinţă cine este acest Balthazar? — Desigur! Un spion de mare clasă. Nu se putea hotărî ce atitudine să adopte. — Bineînţeles. Bătrâna nu răspunse imediat. Suntem informaţi. Pe de o parte Sevasta Dodu se grăbise să recunoască rolul ei de conducătoare – desigur pentru a acoperi pe adevăratul conducător – iar pe de alta negase cu fermitate ca organizaţia ei este o reţea de spionaj. se hotărî să vorbească: — Formal. Maiorul avea multă răbdare. — Nu! N-a izbutit. El m-a ajutat să fac scăpată peste graniţă o anumită persoană. — Şi. nici dumneata. Totuşi. fetele v-au necăjit. — În ce calitate? De conducătoare a reţelei? — Domnule maior. dar ceea ce conduc nu este o reţea de spionaj. bineînţeles. izbucni: — Ţi s-a pus o întrebare. Două. — Da? Numele Păun Manafu îţi spune ceva? — Bineînţeles! Lucra la Ministerul de Externe. Cinci. — Pe Balthazar. nevoind să recunoască învinuirea că sau făcut vinovate de acţiuni cu caracter de spionaj. Dar dacă dumneavoastră sunteţi informat atât de bine înseamnă că n-a izbutit să treacă. a aranjat să plece în locul lui Manafu. Probabil cântărea avantajele şi dezavantajele. Dumneata sau cineva din organizaţie. după alte câteva minute. Ne-a predat un microfilm cuprinzând textul unor documente secrete la care el avea acces prin natura serviciului său. Îl privea într-un fel ciudat pe maior şi acesta înţelese că în ea se dădea o luptă. Eşti desigur la curent cu aceasta. Să ştiţi că au dreptate. probabil persoana care conduce. până la urmă.şi nici a Ricăi Diaconu. de vreme ce eu am pus totul la cale. Bogdan însă mai puţină şi din cauza aceasta. de ce nu răspunzi? Dar bătrâna păru că nici nu-l aude. în ceea ce mă priveşte – dar numai în ceea ce mă priveşte – recunosc învinuirea dumneavoastră justificată. eu conduc. Nu însă dacă am în vedere obiectivul urmărit. ai o idee ceva mai precisă despre ce înseamnă o reţea de spionaj? — Înţeleg – îl întrerupse şi pe buzele ei apăru din nou acel zâmbet fermecător –. Maiorul remarcă abilitatea răspunsului ei. Trecură un minut.

Sevasta Dodu schiţă cu mâna un gest. sfârşesc prin a „decapita‖ bărbaţii cu care fac dragoste. cum leaţi numit. Presupun că aţi înţeles că nu e vorba de o decapitare propriu-zisă. Mă refer la acele gâze care. şi adăugă: — Nu-i vorba de călugăriţele acelea. — Dar e foarte simplu. Maiorul îşi aminti că în scrisoarea găsită în poşeta Rodicăi Anghene. aceasta aducea la cunoştinţa unui bărbat că se apropiase de el în mod deliberat. Sau. Dar. Dacă nu este o reţea de spionaj. declarându-se „mirese ale lui Hristos‖. 251 . nu văd ce legătură există între călugăriţele dumitale şi gâzele acelea. decapitează masculul. în natură există şi altfel de „călugăriţe‖. — Vă dezvăluiam numele unui trădător… — Care făcuse sau încă făcea spionaj pentru dumneata. de rodul activităţii de spionaj a acelor indivizi ai beneficiat dumneata. care voia să fie de dispreţ.— Ai afirmat că ceva – nu ştiu ce – totuşi conduci. Este vorba de o„distrugere‖ morală? De una fizică? — Mai întâi de o distrugere morală. — Dumneavoastrăştiţi ce sunt… călugăriţele? — Nişte biete bigote care. Totuşi. — Să zicem! — Nu mi-ai spus ce legătură există între călugăriţele― dumitale şi mânăstirea „Suzana‖. altfel spus. — În fiecare din aceste scrisori ne dezvăluiai un caz de spionaj. călugăriţele mele. Fiindcă maicile de la mânăstirea aceea n-au niciun amestec. Domnule maior. fiindcă urmărea distrugerea lui. — Atunci lămureşte-mă ce înţelegi prin „distrugere‖. trăiesc într-o anumită comunitate. Asemenea gâzelor. care atrage după si ne pe cea fizică. în c lipa hotărâtoare a zămislirii. Aveţi cunoştinţă că există şi asemenea gâze? — Desigur. pur şi simplu. îi distrug. atunci spune-mi ce este şi cum se numeşte ceea ce conduci? — Eu conduc nişte… călugăriţe! — Dumneata ne-ai trimis scrisorile pe ale căror plicuri figura ca expeditor „Mânăstirea Suzana―? — Eu! Şi din nou maiorul avu sentimentul că Sevasta Dodu îşi atribuise anumite vini numai ca să acopere pe altcineva.

după ştiinţa mea înseamnă moarte. oamenii. mi se pare a lui Louis Bromfield – titlul cărţii nu mi-l aduc aminte – nişte reflecţii care după aceea mi-au dat mult de gândit. — Nu mi se pare că traumatizarea lor justifică nevoia de… distrugere. nu este decât o scuză inventată de mândria lor. Însă au făcut totul ca să-i aducă în situaţia de a se sinucide. un îndrăgostit nu este decât o totalitate de glande. autorul acredita ideea că bărbaţii şi femeile au născocit sentimentul iubirii ca să-şi scape. Prin gura unui personaj – mi se pare o femeie – Bromfield afirma că dragostea este. când eram tânără şi traumatizată ca şi călugăriţele mele. domnule maior. vi se pare ceva monstruos.— În cazul acesta este tot crimă. făcând-o deliberat. — De ce. ca să-şi salveze demnitatea.îl întrerupse din nou Sevasta Dodu. numai în felul acosta poate sili pe respectivul îndrăgostit să procreeze. — Bine. Distrugerea fizică. asta înseamnă că ele i-au distrus. Nu puteţi acuza de crimă nişte fete numai pentru că. aşa cum procedează gâzele denumite „călugăriţe‖. în fond. în ultimă instanţă. domnule maior. — Fapte care nu pot fi sancţionate de lege. Dar parcă noi. În concepţia autorului. domnule maior? Ţin să vă informez că ele. dacă lor s-a datorat distrugerea fizică a amanţilor lor. înseamnă că ele i-au omorât. Ele. — Depinde din ce punct de vedere priveşti lucrurile… — Indiferent din ce punct de vedere. eu le-am 252 . Cel îndrăgostit va idealiza efectul funcţionării anormale a glandelor prin tot felul de artificii sentimentale. în fond. nu suntem supuşi aceluiaşi determinism? Mai de mult.nu au omorât pe nimeni. respectiv viaţa în ultimă instanţa. Cuvântul „crimă‖ nu poate fi ocolit. ceea ce. nişte traumatizate. Dar la „călugăriţele‖ dumitale asemenea pornire este nefireasca. acela al naturii vii. atribuind iubitei o mulţime de însuşiri pe care în realitate nu le are. „călugăriţele‖ mele. Ei.nişte nătărăi şi -au pus capăt zilelor. funcţionând în chip anormal şi aceasta pentru că natura. puţin îi pasă dacă oamenii sunt fericiţi sau nefericiţi. Şi. din cauza lor. Autorul mai afirma că nu-i nici frumos şi nici prea vrednic să te vezi prefăcut într -un instrument lucrând mecanic pentru un anumit ţel. Călugăriţele – nu refer la gâzele acelea – dacă decapitează masculii n-o fac decât fiindcă nu se pot desprind din determinismul firii… — Pe când o fiinţă raţională. deghizând teribilul imbold fizic sub vălul aşa-zis al iubirii. Înţelegeţi? Eu le-am deschis ochii. sunt toate. naturii. am citit într -o carte. o chestie de glande. Or. din punct de vedere sexual. cu mâna lor. Ştiţi. care nu vrea să moară. după ce i-a supus pe toţi ţelurilor ei.

bărbaţii. de vreme ce simt de fiecare dată nevoia să „distrugă‖ bărbatul cu care fac dragoste. — Marina Vazara a fost şi ea o călugăriţă de-a dumitale. — Şi ai izbutit absolut în toate cazurile să le dezbari de sentimentalism? — Da! Răspunsul veni cu oarecareîntârziere şi neconvingător. — V-am spus că ele sunt traumatizate. o chestiune de glande. îl cunoşti. dar nu găsesc răspuns. naşte un antagonism ireconciliabil care a avut ca urmare la elevele mele necesitatea de a-i distruge. infectaţi de toate balivernele sentimentale. în fond. nu-şi dau seama că sunt mânaţi de acel imbold teribil al procreării. întrerupându-l din nou. Şi Rodica Anghene. Poate. fiind nişte biete fiinţe traumatizate. nu -şi pot îndeplini rolul pe care li 1-a conferit firea. Marina… — Ce ştiţi dumneavoastră de Marina? se grăbi să întrebe Sevasta Dodu. — Mda! — La fel. neputincioasă în atingerea ţelului. de chimie. Deşi suntvindecate de toate gogoriţele sentimentale. eu le-am făcut să sfâşie vălul iubirii ţesut din minciuna. — În orice caz. deşi acceptă în mod lucid rolul de instrumente prin care specia există. — A fost. dar îl camuflezi. Nu credeţi că eu sunt mai în măsură să cunosc adevărul? — Desigur. şi sentimentalismul bărbaţilor pe care. da! 253 . din exacerbarea orgoliului bărbatului şi al femeii. nu ţine seama de nimic. îl numesc dragoste. iubire. ciracele dumitale se pare că nu au găsit această mulţumire. — Nu-i adevărat! — Nu? Mă surprinde că puteţi face o asemenea afirmaţie. — Ciudată teorie! Oare te-ai întreba ce s-ar întâmpla dacă toţi oamenii şi-ar însuşi-o? — Probabil vă gândiţi că s-ar prăbuşi civilizaţia. amanţii lor. Pe de alta. că omenirea s-ar întoarce la starea de animalitate. Dar eu vă invit să reflectaţi: cum ar arăta omenirea dacă fiecare om ar găsi mulţumirea într-o lume sterilizată de sentimentalisme. pentru a se realiza. desigur! Dar v-aţi întrebat de ce? — Mă întreb. — Nu. pentru a-şi menaja orgoliul. în stupiditatea lor. totuşi. De pildă.făcut pe călugăriţele mele să vadă că dragostea e. Aceasta pe de o parte. Contrastul acesta între luciditatea lor. Personal nu sunt convinsă. cu o putere imperativă care.

Ce vreţi. Sevasta Dodu? întrebă maiorul cu severitate. Şi atunci când el. sa sinucis. Dacă nu terminam cu ea. Pe urmă. A redevenit la fel de stupidă ca şi acel Sarandi. — Da. Dintrodată i se năzare că ceea ce le ceream să facă este imoral. cea mai lucidă şi cea mai convinsă dintre toate. — Chiar s-a sinucis. — Şi cu Rodica Anghene cum s-a întâmplat? — Şi ea s-a sinucis! Din acelaşi motiv. dar a trebuit sa mă scap de ea. Mi-a părut rău. aproape căinându-se: — Dacă ştiţi… Dacă ele au vorbit. — De ce? S-a îndrăgostit şi ea de omul pe care trebuia să-l „distrugă‖? — Exact nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea. domnule. deoarece era mult mai tânără. la un moment dat. ne-ar fi denunţat. ci şi împotriva celorlalte. mai zeloasă şi cu mult mai multă fantezie decât mine. Era foarte pornită 254 . foarte repede este din nou invadată de vegetaţia luxuriantă.— Ce explicaţie ai dat sinuciderii Marinei Vazara? — Marina a fost o proastă. Şi n-aş fi făcut o alegere proastă. dacă se întâmpla să mor mai curând. disperată. — Şi de ce s-a revoltat împotriva dumitale? — Nu numai împotriva mea. Insul s-a sinucis chiar mai repede decât mă aşteptam. — Ea l-a „distrus‖ pe Dragu Damian? — Da! A lucrat… superb. şi că ar fi o binefacere dacă o divinitate protectoare near descotorosi de ea. S-a îndrăgostit de el. Toată strădania mea s-a dovedit zadarnică. Dar iată că. că a fost cea mai bună. Înţelegeţi? N-am avut încotro. s-o las pe ea în locul meu. proasta. Cu Marina s-a întâmplat în cazul Sarandi ceea ce se întâmplă cu o potecă tăiată în junglă. Chiar mă bătea gândul că. prejudecăţile în legătură cu această problemă sunt foarte puternice şi pline de vitalitate. l-a imitat. da! Am fost chiar mândră de ea. Şi când mă gândesc. şi să mă ameninţe că se va duce la Securitate să mă denunţe. Jungla prejudecăţilor a invadat-o din nou. când a trebuit să „distrugă‖ pe altcineva… — Pe Sarandi Torcin. — Pe ea n-ai izbutit s-o dezbari de sentimentalism? — Pentru un anumit timp. ceva se întâmplă cu ea. de ce mă mai întrebaţi? — Vreau să aflu de la dumneata de ce ai otrăvit-o? — S-a revoltat… M-a înfruntat… M-a ameninţat. Repede.de teama consecinţelor. A uitat că dragostea – aşa cum spunea Napoleon – e o prostie săvârşită în doi. Sevasta Dodu tresări. pe urmă.

să facă spionaj? 255 . Calitatea: să fie frumoşi. Ţelulsuprem şi ultim? — Foarte exact. Este exact? — Foarte exact. hai să le spunem teoretice. mâna în care ţinea bricheta îi tremura abia perceptibil. maiorul reluă: — Reiese din cele afirmate de dumneata. domnule maior. întinse mâna după pachetul de ţigări. Aşa că m-a silit să mă scap de ea. — Prin distrugere trebuie să înţeleg că respectivii trebuiau aduşi în situaţia disperată de a se sinucide? — Da! — Reiese. că ţelul suprem al organizaţiei… — Într-un fel organizaţie domnule maior. dar şi anumite calităţi? — Exact. Şi fără să mai ceară voie. cu mâna mea. — Va să zică „victimele‖ trebuiau să îndeplinească nu numai anumite condiţii. dar ca să distrugeţi bărbaţii n-aţi găsit alta metodă decât să-i împingi. Va să zică dumneata ai recrutat nişte fete tinere – după afirmaţia dumitale toate traumatizate sub aspectul instinctului sexual – şi. Îşi aprinse una. — De ce neapărat frumoşi? — Ca satisfacţia distrugerii să fie cât mai deplină. pentru a mi se face unele analize. şi maiorul se întrebă dacă tremurul se datora vârstei sau faptului că -i era frică. Restul a mers uşor. că ţelul suprem al organizaţiei era „distrugerea‖ bărbaţilor. prin „călugăriţele‖ dumitale. Am fost în legitimă apărare: eu şi „călugăriţele‖ mele. — Bine. am ascultat explicaţiile dumitale. îl întrerupse iarăşi Sevasta Dodu. a doua zi m-am internat şi eu. O calitate şi o condiţie. Fără să-şi piardă răbdarea.şi… şi hotărâtă. — Şi condiţia? — Ca prin funcţia pe care o aveau într-o instituţie de stat să fie deţinătorii unor secrete importante. ci trebuiau să-l accepte pe acela pe care eu îl indicam. „deschizându-le‖ ochii asupra a ce înseamnă în realitate dragostea. din cele afirmate de dumneata. Eu. — Sevasta Dodu. După ce am aflat la ce spital a fost dusă. — Care dintre „călugăriţele‖ dumitale au omorât-o la spital? — Eu am făcut-o. Cu singura precizare că ele nu aveau dreptul să aleagă bărbatul pe care să-l distrugă. le-ai convins că singura lor menire în viaţă este să „distrugă‖ bărbaţii pe caro îi atrag. Doar eufemistic se poate numi organizaţie.

care. amanţii lor. atunci când au fost ameninţaţi că vor fi denunţaţi au sfârşit prin a se sinucide.Sevasta Dodu schiţă un zâmbet de superioritate. Panica respectivului va fi cu atât mai mare cu cât funcţia pe care o ocupă în aparatul de stat este mai importantă.„Călugăriţele‖ mele au avut de fiecare dată un avantaj în plus. din declaraţia lui Franţochi. se îndrăgost eau imediat de ele – trebuie să recunoaşteţi că toate „călugăriţele‖ mele au fost sau sunt foarte frumoase – şi atunci ele. — Sevasta Dodu. considerând dragostea o prostie. încât să recurgă la gestul suprem– sinuciderea – decât să-l ameninţi că-l vei denunţa. Probabil că. Pe când bărbaţii. nu vedeau în bărbaţii respectivi decât viitoarele lor victime.te întreb încă o dată: Absolut în toate cazurile numai bazându-se pe farmecele lor personale? — Da. că nu există o metodă mai eficace dacă vrei să-l faci pe cineva să-şi piardă capul în aşa măsură. datorită orgoliului. Lucide. — Căreia dintre „călugăriţe‖ i-ai dat ordin să-l distrugă pe ospătarul Franţochi? — Adinei! — Cine-i această Adină şi unde poate fi găsită? 256 . dar mie nu mi -au venit în minte. În prostia mea continuu să cred. fiindcă în mod deosebit mă interesează secretele de stat. — Mi s-a părul metoda cea mai eficace. — Asta înseamnă că absolut în toate cazurile „călugăriţele‖ au izbutit să-i determine pe cei pe care ulterior i-au distrus să le procure documente secrete? — În toate cazurile. Nu. — Şi au realizat această performanţă bazându-se exclusiv pe farmecele lor? — Exclusiv pe farmecele lor. Niciunul n-a rezistat. domnule maior! În ciuda acestei afirmaţii categorice. există şi altele. cu alte cuvinte. Dovada cea mai bună este că absolut toţi acei care mi-au furnizat materiale cu caracter secret. învinuindu-l că desfăşoară o activitate de spionaj. obiectiv vorbind. datorită avantajului pe care îl aveau asupra lor – disponibilitatea sufletească – izbuteau să obţină tot ceea ce voiau de la ei. manifestau un apetit pantagruelic faţă de gogoriţele sentimentalismului. aceasta se datoreşte întâmplării sau eventual lipsei mele de fantezie. chiar şi acum după ce mi -aţi atras atenţia. N-am ales-o în mod deliberat. Dacă m-am oprit asupra ei. maiorul ştia că minte. domnule maior. Percheziţia acasă la Sevasta Dodu le rezervase o surpriză care expl ica anumite afirmaţii aparent incredibile.

Ai afirmat că ai obţinut unele informaţii cu caracter secret. Numai eu am luat cunoştinţă de conţinutul documentelor secrete. nu fiindcă ai urmărit în mod expres să le oblii.ai găsit cumva o comoară? — Nu! — Atunci de unde ai avut zecile de mii de lei cu care i-ai plătit pe cei ce ţi-au procurat informaţii? — Nu i-am plătit. Pur şi simplu v-am minţit. Nu am legătură cu niciun serviciu de spionaj de peste graniţă sau cu vreo reţea existentă în ţară. şi nimeni altul. — Sevasta Dodu. iar apoi ameninţându-i cu denunţul. Pe Franţochi l-ai drogat de fiecare dată când s-a întâlnit cu Rica Diaconu. — Te miri că l-am găsit. Sevasta Dodu. se eschivă ea. o colecţie de documente secrete? — Vi le-am restituit după câtva timp. hai să spunem. — Cu cine aţi mai folosit drogul? — Să zicem că şi cu Păun Manafu. domnule maior. s-o otrăvească pe Rodica Anghene. Să presupunem că este adevărat. Pentru Franţochi ea s-a numit Adina. îi vei sili astfel să se sinucidă. obligându -i mai întâi să trădeze. Era evident că întrebarea maiorului nu-i convenea. l-aţi găsit! exclama ea fără voie. 257 . — Ei bine. Sevasta Dodu? — Mda! recunoscu ea. L-am găsit. — În scrisorile care au însoţit materialele respective. Franţochi a acceptat să comită o crimă. V-am minţit. dumneata ştii de ce ţi-am pus întrebarea? — Nu ştiu! replică ea fără convingere. ai scris că ni le restitui după ce le-ai dat destinaţia pentru care le-ai obţinut. — Da? Spune-mi. Cu alte cuvinte. domnule maior. deoarece eram sigur că există. după câteva clipe de ezitare. că informaţiile cu caracter secret nu te-au interesat. — La dumneata acasă s-a găsit a anumită cantitate de haşiş.— Este Rica. numai fiindcă n-a putut rezista farmecelor Ricăi Diaconu? — Bani n-a primit. Sevasta Dodu? Ţi-ai alcătuit. presupun în apartamentul dumitale. ci doar fiindcă ai considerat că. Ce ai făcut după aceea cu ele. — Şi încă pe cine aţi mai drogat? — … Şi pe ceilalţi. — V-am minţit. Este exact. fiindcă îl aveai camuflat într-o ascunzătoare considerată de dumneata sigură. — În legătură cu Manafu vom discuta ceva mai târziu. — Ah. că au ajuns peste graniţă. Totuşi ai intrat în posesia lor. Acesta este adevărul adevărat.

întrucât noi. — Nu-i adevărat că mergeai la sigur. ci îl lăsaţi liber câtva timp în speranţa că. Asta ce înseamnă? Înseamnă. Or. Este adevărat. şeful şi aşa mai departe. pe urmă. în cele mai multe cazuri. nu vă repeziţi să-l înhăţaţi imediat. indirect vă obligam să nu-l arestaţi. că dumneata. Cu alte cuvinte. şi ele erau. Ce te-a făcut. aşteptând ca el să va pună pe urma complicilor lui. Să mergem mai departe. arestându-i. în mod normal. urmărindu-l. ca de fiecare dată să denunţi pe cel ce-ţi furniza informaţii? Dumneata urmăreai doar„distrugerea‖ lor. dar în niciun caz sancţiunea n-ar fi însemnat „distrugerea‖ lui fizică şi morală. Mai mult. mergeam la sigur. De aceea. rupând toate legăturile cu el. când primiţi un denunţ că X sau Y face spionaj. datorită acestor dovezi mai mult decât concludente. În general. nu v-am anunţat cu anticipaţie decât în cazurile când am fost sigură că ei se vor sinucide. fiindcă în prealabil îţi pregăteai victimele să se sinucidă. Prin droguri. Deci.ne vor pune pe urmele voastre? — În primul rând. când cineva este învinuit de spionaj nu este imediat arestat din motivele arătate de dumneata: de pildă. Nu te-ai gândit că s-ar putea să-l arestăm mai devreme ca el să aibă timp să se autosancţioneze? Dacă se întâmpla aşa. depistarea legăturilor. le porunceai să se sinucidă. o arestare imediată nu era de loc exclusă.— Nu vrei să răspunzi. — Nu! Dumneata erai convinsă că nu rişti nimic. creai terenul prielnic. denunţându-i.nu mergeai chiar „la sigur‖ că ei se vor sinucide înainte ca noi să apucăm a-i aresta. şi încă foarte repede. prin sugestie. În al doilea rând. Sevasta Dodu. veţi putea depista legăturile. am presupus că. Şi mergeam la sigur. complicii. Sevasta Dodu avea răspunsuri pregătite pentru toate întrebările. plauzibile. nu ţi -ai fi atins obiectivul propus. Numai că în toate cazurile semnalate de dumneata învinuirea era însoţită de dovezi irefutabile. te întreb încă o dată: Mergeai la risc sau erai sigură că şi în cazul unei arestări imediate nu aveai de ce să te temi? — Am mers la risc.cel puţin la o primă vedere. nu ţi-a fost teamă că. Sevasta Dodu? — Să zicem! — Mai mult: chiar dacă asupra vreunuia dintre bărbaţii ce trebuiau „distruşi‖ nici drogurile şi nici puterea de sugestie a dumitale nu ar fi 258 . denunţul ne-a parvenit înainte ca respectivul să se fi „autodistrus‖. Cum s-ar spune. respectivul ar fi fost judecat şi condamnat la pedeapsă gravă. bazându-te numai pe argumentele pe care mi le-ai înşirat acum. Şi erai convinsă.

— Mi-a fost prezentat de cineva… — De către cine? — De către cineva care nu mai trăieşte. Sevasta Dodu? — Recunosc! — Ce legături au existat între dumneata şi Balthazar? — Niciun fel de legături. A murit de curând. Recunoşti. ţi l-a prezentat pe Balthazar. Va să zică vărul dumitale. — Şi dumneata menţineai legături cu o rudă îndepărtată. cu un măturător de stradă. Suferea de inimă. Să mergem mai departe. dar nici măcar unde locuiesc ele. — De ce tocmai dumneata? Ce. Sevasta Dodu? — N-a fost totdeauna măturător de stradă. Răspunsurile ei veneau cu întârziere şi fără convingere. Atunci cum poţi afirma că n-au existat niciun fel de legături între voi? — Balthazar se află şi el în mâinile dumneavoastră. veni răspunsul cu o oarecare întârziere. domnule maior. câteva zile. în ciuda faptului că răspunsurile sale erau date cu un ton cum nici că se putea mai convingător. Sevasta Dodu minţea. Ceea ce va declara el sunt gata să contrasemnez. 259 . — Cuciureanu a fost măturător de stradă? Informaţia este exactă? — Da! — Cum se face că dumneata aveai relaţii de prietenie cu un măturător de stradă? Dumneata. În ce scop? — Ca să-l găzduiesc la mine. Întrebaţi -l. fiindcă aproape toţi s-au întâlnit cu „iubitele‖ lor în locuinţa dumitale şi numai după o prealabilă drogare a lor. — Bine. aşa. dar asta numai fiindcă Marina s-a îndrăgostit de el. Singurul care a făcut excepţie de la regulă a fost Sarandi Torcin. Totuşi rudă. — Eu pe dumneata te-am întrebat. o femeie de „condiţie‖. Un fel de văr. — Ce fel de rudă? — O rudă. cum se obişnuieşte a se spune? — Eusebiu mi-a fost rudă. aşa cum aţi procedat şi cu Franţochi. la hoteluri nu existau locuri? Sevastei Dodu nu-i conveneau întrebările maiorului. — Totuşi dumneata ai pregătit terenul ca să plece din ţară. Asta înseamnă a ei habar nu aveau nu numai cine sunt în realitate femeile de care se îndrăgostiseră. Eusebiu. în cazul că era arestat tot nu ar fi avut mare lucru de divulgat. mai pe departe.avut efectul scontat. — Numele lui! — Eusebiu Cuciureanu! A murit subit pe stradă.

Se uită la maior. Şi nu mai continuă. am fost surprinsă de asemănarea dintre el şi Păun Manafu. când mi-a mărturisit cine este în realitate şi că trebuie să fugă din ţară. Şi efectul drogului asupra lui a fost cu atât mai teribil cu cât el habar nu avea că este drogat. M-am întrebat: Ce-ar fi dacă în locul lui Manafu. Pe urmă. — Cum de l-aţi putut determina pe Manafu să accepte o situaţie care. — V-am întrebat cum de a acceptat Manafu să împrumute lui Balthazar identitatea sa. Sunteţi un om norocos. Manafu era convins că nu poate trăi fără Rica. că a evadat şi că aşteaptă un prilej favorabil ca să fugă din ţară. — Nu ţi-a spus de ce trebuie să se ascundă? — Până la urmă mi-a spus. trimis de minister.— Mi-a spus că„prietenul‖ său se află într-o situaţie cam neplăcută şi că. Rica l-a dat gata. Mai târziu. ci şi drogurile. bineînţeles indirect. trebuie să stea ascuns. E extraordinară. şi dacă aş fi ştiut că ne vine din partea dumneavoastră. Ştiam că Manafu urmează să plece în Apus. Domnule maior. v-aş fi dat pe mâna Ricăi. ar pleca Balthazar? Când a aflat Balthazar de planul meu. Distrus din punctuldumneavoastră de vedere. în ultimă instanţă. cu alt ton: De altfel. l-a găsit foarte bun şi a acceptat să joace rolul lui Manafu. domnule maior. Din cauza drogului. asupra voinţei lui Manafu a acţionat nu numai farmecul ei. — Şi eu v-am răspuns. Şi dacă aşa s-ar fi întâmplat. parcă încântată pur şi simplu de acel gând. după numai un an. sociologii şi -ar fi spart capul să explice cauzele unei adevărate epidemii de sinucideri. — Şi atunci dumneata te-ai oferit să-l ajuţi? — Mda! — Cum? — Încă din prima clipă în care l-am văzut. domnule maior. însemna compromiterea sa? — Dacă aţi şti ce fel de femeie este Rica! — Nu ştiu! — Din fericire pentru dumneata. pentru un anumit timp. cu paşaportul acestuia. În 260 . repetă maiorul la fel de calm. administrat în doze puternice. mi -a venit în minte că pot să-l ajut. A acceptat. fiindcă pe Manafu l-am dat pe mâna Ricăi. Dacă aş fi avut zece ca ea. un om inofensiv din punctul nostru de vedere. aţi fi fost acum un om distrus. dacă aş fi prins din timp de veste ce pericol ne ameninţă. — Ce? — Că a fost condamnat la mai mulţi ani de închisoare pentru activitate de spionaj. domnule maior.

Ţi-ai recrutat nu oameni care. Şi a acceptat cu atât mai mult cu cât Rica i-a făgăduit ca.trebuie să te anunţ că ţi-am pricepui jocul.realitate. îi era foarte clar că-i îndrugase multe minciuni şi că. cu acea urmă de frumuseţe care impresiona plăcut. nu-i greu de presupus. cu trăsăturile atât de distinse. cum ar fi spus Bogdan. Ca s-o vadă pe Rica – în realitate ca să-şi primească porţia de drog – era în stare să accepte orice condiţie pusă de ea. — Sevasta Dodu. Auzind explicaţia cinică a Sevastei Dodu. Să-l obligăm să se sinucidă. vor putea pleca împreună din ţară. — În realitate. Una dintre aceste condiţii a fost să-l lase pe Balthazarsă plece în locul său în străinătate. în fondnu făcuse altceva decât să ascundă „hramul‖ ei adevărat. Pentru cine lucrezi. preocuparea dumitale permanentă a fost să ascunzi faţă de mine ceea ce. Planul dumitale a fost mult mai subtil. Vă închipuiţi ce fericit s-a simţit Manafu la gândul că timp de două săptămâni va fi lângă Rica. Manafu era. Reţeaua pe care ai organizat-o se deosebeşte fundamental de cele obişnuite. datorită ajutorului „cuiva‖. Femeia bătrână din faţa lui.în primul rând. o clipă măcar. de vreme ce ştim că te-ai făcut forte ca să-l salvezi pe Balthazar. dar. după ce ascultase răspunsurile la întrebările pe care i le pusese. Ai recrutat nişte biete fiinţe 261 . el nu mai putea trăi fără droguri. să -ţi aducă informaţiile de care ai nevoie. pregătit pentru un asemenea sfârşit. că ai izbutit să mă duci de nas. recunoscându-se vinovată pentru anumite fapte. Până în ziua plecării. ei urmau să se ascundă într -un loc indicat de ea. nu-i trezea compătimire – aşa cum se întâmpla de cele mai multe ori când vedea o femeie bătrână–altădată frumoasă – ci repulsie. dar nu avea cum s-o ştie. pe care ai condus-o până în clipa când ai fost arestată. în cel mult două săptămâni. desigur că acum eşti tare dezamăgită. Şi acum. Lucrezi pentru trustul de spionaj„Nebel‖. Sevasta Dodu iarăşi întinse mâna după pachetul de ţigări. în acelaşi timp. mă interesa să aflu de la dumneata: că ai făcut cu bună ştiinţă spionaj. Balthazar are motive să fie invidios pe dumneata sau eventual să te considere o „colegă‖ care merită felicitările lui.Răspunzând la întrebările pe care ţi le-am pus. în ce fel te-ai gândit să te descotoroseşti de el? — Să-l distrugem. în schimbul banilor sau al şantajului. Era nebună sau pur şi simplu monstruoasă? Înclina către ultima alternativă. maiorul se întrebă dacă accidentul pe care îl suferise Manafu fusese într-adevăr accident sau şi-l provocase în mod deliberat. Dacă ţi-aiînchipuit. Manafu a acceptat. ca să zic aşa. că ai organizat o reţea. mult mai monstruos.

în speranţa că va izbuti să ne convingă că fata nu era în toate minţile. Ea însă. na mai vrut să joace rolul pe care o obligaseşi să-l joace. Ele credeau – fiindcă aşa le-ai făcut dumneata să creadă – că informaţiile şi materialele secrete pe care le obţineau de la amanţii lor constituiau arma cu care – folosită la timpul potrivit – îi puteau „distruge‖. Apostol Glodaru. Pentru toate aceste crime va trebui să plăteşti. Vasile Chiscanu. — Erna n-a avut niciun amestec. nu are nicio vină. Sevasta Dodu. probabil că şi pe Marina o aştepta aceeaşi soartă. Este adevărat că v-a îndrugat poveşti. Dacă nu-şi punea singură capăt zilelor. Ai recunoscut că pe Rodica Anghene ai ucis-o. făcându-le să creadă că menirea lor în viaţă este să devină asemenea gâzelor numite „călugăriţe‖. şi implicând indirect în acest asasinat într-o măsură mai mare pe Aretia şi într-o oarecare măsură şi pe Erna. Pe bărbaţii indicaţi de dumneata ele îi„ decapitau‖. Sevasta Dodu. În felul acesta ai izbutit să faci din ele nişte instrumente docile. La ele se adaugă şi celelalte. Două crime. dar au făcut-o fiindcă dumneata şi „călugăriţele‖dumitale le-aţi impus s-o facă. — Asta o vom lămuri mai târziu. menţineai călugăriţelor dumitale iluzia că acesta este scopul final. în ultima instanţă. „distrugerea‖ lor pe dumneata te interesa numai fiindcă. pe care le-ai zăpăcit cu teoria dumitale despre nenorocirea pe care o aduce pe lume dragostea. dar nu înainte de a le smulge anumite secrete. dar numai fiindcă şi eu i-am îndrugat minciuni ca s-o conving că Rodica s-a sinucis. — Vă spun că Erna nu are niciun amestec. În naivitatea lor. În realitate.traumatizate din punct de vedere sexual. Iar în ziua în care una dintre ele. folosind ca unealtă pe Angelo Franţochi. nu te-ai dat înapoi s-o asasinezi. — Ba da! Pe Erna ai trimis-o să ne îndruge braşoave în legătură cu Rodica Anghene. procedând astfel. dezmeticindu-se. vă repet. Fiindcă ar fi încercat să -l apere pe omul pe care îl iubea de „distrugerea‖ ordonată de dumneata. ele habar nu aveau că pentru dumneata asta reprezintă obiectivul principal. Toţi aceştia s-au sinucis. deoarece. şi ele sunt tot crime: Dragu Damian. *** Trei luni mai târziu… La un tribunal se judeca procesul Sevastei 262 . însă cert este că ai făcutdin ele nişte cirace zeloase. Nu ştim exact cum ai izbutit să le convingi – probabil că te-ai bazat pe puterea dumitale de sugestie –. Sarandi Torcin. fiindcă era aproape nebună. Erna nici măcar nu face parte din rândul „călugăriţelor‖.

oftând. aproape că mă bucură achitarea ei. intră în birou Bogdan. Şi. — Exact. mai devreme sau mai târziu.cum a fost? — Bine! Mersi! Nimic neobişnuit. Maiorul se gândi că şi în munca sa se reflectaseră neajunsurile începutului şi ale lipsei de experienţă. bătrâne. Rămânând liberă. Au mers până acolo. Fiecare carneţel cuprindea însemnări privind unul din „cazurile‖ rezolvate în decursul anilor. la un moment dat găsi. iar celelalte au apărat-o cu dinţii. este exclus ca. şi atunci e foarte bine că n -au condamnat-o. să nu-şi dea în petic. Cântăreaţa s-a ţinut tare. — Bună. În timpul procesului. de culoare vernil. Era carnetul în care făcuse diverse însemnări cât timp durase ancheta „călugăriţelor‖. bătrâne. — Înţeleg! Dacă o condamnau şi pe ea. — Şi în ceea ce priveşte pe Erna Caroţi? — Mai ales. — De ce spui „aproape‖? Pe mine pur şi simplu mă bucură. Ei.Dodu şi al „călugăriţelor‖ei. Îl frunzări puţin. rătăcit pe sub nişte dosare. se alegea doar cu o bagatelă de pedeapsă. — Bună. Venea de la tribunalul unde se judecase procesul „călugăriţelor‖. maiorul murmură pentru sine: — Ce mulţi ani au trecut! Încuie fişetul şi. Au achitat-o. Toate cu coperte de culoare vernil. dacă într-adevăr ea a fost şi nu Sevasta Dodu stareţa„Călugăriţelor‖. Fiindcă fondul problemei este acesta: ori n-a avut niciun amestec în afacerea „călugăriţelor‖. Maiorul Radu Mănăilă.contemplând cu un fel de duioşie stiva de carnete. şi abia atunci avea de ce să ne pară rău. un carnet cu scoarţe din plastic.în clipa în care vâra cheia în buzunar. 263 .îl aruncă într-o despărţitură aflata în partea de jos a încăpătorului său fişet. Îl aruncă acolo. care făcea ordine într-unul din sertarele biroului său. pe urmă. Totul a decurs aşa cum ne -am aşteptat. măi băiete. — Şi îţi pare rău? — Dimpotrivă. Cele de la fund aveau filele îngălbenite şi cerneala care le înnegrise se decolorase. deasupra altor asemenea carneţele.ori vinovăţia este cu mult mai mare decât am putut noi dovedi cu probe şi în cazul acesta ar fi fost păcat să se aleagă doar cu un fleac de pedeapsă — E clar. deoarece pe atunci – trecuseră mulţi ani – până şi cerneala fusese de calitate proastă. încât şi-au exagerat propria lor vină numai ca s-o scoată pe ea basma curată.

ca să fiu primul care vă felicită. este. Maiorul ridică receptorul. De aceea v-am telefonat. — Dacă spuneţi aşa. Cine-i? Tovarăşul maior Şerban? — Da. — Mulţumesc. şi la mai mare! — Mulţumesc! — Tudoraşcu e cumva la dumneavoastră? — Da. Încă o dată felicitări. — Alo? — Tovarăşul locotenent-colonel Mănăilă? — Aţi greşit Aici e maiorul Mănăilă. — Anunţaţi-l şi pe el că a fost avansat la gradul de maior. Telefonul sună. Am în faţă decretul. Aţi fost avansat la gradul de locotenent-colonel. eu sunt.— Noi vom sta cu ochii pe ea şi sunt gata să pun rămăşag cu tine că într-o zi chiar aşa se va întâmpla. 264 .înseamnă că încă n-aţi aflat vestea cea bună.

.............................. MEREU ALTE IPOTEZE! ..........................CUPRINS 1 IMPOSIBILA DISPARIŢIE DIN EXPRES ..................................................... 165 11 IPOTEZE.. 90 7 CINE ESTE ÎN REALITATE PERISTENA? ........... 76 6 PERISTENA SE ÎMBRACĂ ÎN NEGRU .............. 240 265 ................................................................................................................. 38 4 UN CÂINE....... 60 5 ŞI DRAGU DAMIANOPTEAZĂ PENTRU MOARTE .. 222 14 „MAICA STAREŢĂ‖ ŞI„CĂLUGĂRIŢELE‖ EI .......... O PAPAGALIŢĂ ŞI O OARECARE DOMNIŞOARĂ ADELAIDA ............................ 3 2 CE S-A ÎNTÂMPLAT CU MATILDE HEALY? ................................... 148 10 SALUTĂRI DIN MONTE CARLO................................................................................................ 132 9 BALTHAZAR CÂŞTIGĂ A DOUA RUNDĂ ................................ 110 8 ÎNCĂ O SINUCIDERE? ............ 185 12 DESTĂINUIRILE OSPĂTARULUI ANGELO FRANŢOCHI .............. 18 3 DOUĂ SINUCIDERI APROAPE ROMANTICE ......... 204 13 MAIORUL RADU MĂNÂILĂ A MAI MARCAT UN PUNCT ...........

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful