Despre fotografie.

De la Imagine, la Tehnică, la Aparat şi Accesorii - Imaginea (1) Introducere Am decis să discut puţin despre fotografie în general, de la imagine, la tehnică, la aparat. Contextul în care am ajuns aici nu mai este atât de important acum. Abordarea mea va fi puțin diferită, comparativ cu majoritatea scrierilor pe această temă și se adresează rezultatului final,imaginea, prin folosirea corectă a mijloacelor. La început totul va fi privit la modul general, pentru a avea o imagine de ansamblu, iar pe viitor va fi tratat punctual fiecare aspect, dar voi profita de anumite ocazii pentru a relua sau a face diverse conexiuni. De ce pornesc de la imagine şi nu de la clasicul "ce aparat să ne cumpărăm"? Sunt o serie de aspecte la fel de importante. Primul ar fi scopul final, care este imaginea. Cu cât înţelegem mai bine ce imagine dorim să obţinem la final, cu atât va fi mai uşor să alegem restul.

Imagine versus aparat În era calculatorului și a internetului, accesul la informație pare a fi mai facil ca niciodată. Un neajuns major al acestei facilități este volumul mare de date și lipsa unei filtrări după calitate. Când dorim să cumpărăm ceva, inclusiv un aparat foto, de obicei căutăm fotografii făcute cu acel aparat, pentru că o imagine spune cât o mie de cuvinte până la urmă. Sau avem aparatul și comparăm rezultatele noastre cu cele prezente pe internet. Dar cât din ce este prezentat pe internet este realitate? Cum diferenţiem reclama de realitate? Cu greu, uneori fiind imposibil. Dacă reclama induce în eroare în mod intenţionat (fiind scopul ei primar), un posesor oarecare de obicei o face prin omisiune sau prin hiperbolizarea aspectelor pozitive (o manifestare naturală de justificare a alegerii făcute). De cele mai multe ori abia când ai produsul în mână vezi şi bune şi rele. Cu titlu de exemplu: Vezi fotografia următoare şi rămâi impresionat.

Imaginea 1. Observi că a fost făcută cu un Nikon D5000. Dintr-o dată devine un aparat interesant pentru o viitoare achiziţie. De fapt fotografia de mai sus este rezultatul post procesării în Photoshop.

Imaginea 2. Stânga original, dreapta versiunea prelucrată. Au dispărut culorile frumoase și claritatea, iar dacă te gândești puțin nici nu-ţi place. Ai mai cumpăra un Nikon D5000? Probabil nu! Sau după ce o faci şi ai numai astfel de fotografii, te întrebi dacă nu cumva nu eşti tu capabil să-l foloseşti sau îţi spui că e prost obiectivul şi mai dai nişte bani ş.a.m.d. fără nici un rezultat. „Imaginea 3‖ este obținută cu același aparat și obiectiv fără ajutorul Photoshop.

Imaginea 3. Atunci cât de concludente sunt imaginile obținute cu diverse aparate din surse incerte, unde toţi se laudă cu realizările lor? Dar cele din teste oficiale? Aproape cu nimic mai concludente decât cele de mai sus dacă nu înţelegeţi procedeul folosit pentru a ajunge la rezultatul final. Uneori nu se folosește manipularea software. De exemplu „Imaginea 4‖ te-ar determina să cumperi imediat un Canon EOS 400D. Dar în ce condiţii a fost făcută?

Imaginea 4. Sursa "flash at 1/32, autofocus doesn't work on moths flying around at night, manual focus, manual exposure. I took around a thousand of these". (flash setat la 1/32, focalizarea automată nu funcționează în fotografierea moliilor care zboară noaptea, focalizare manuală, expunere manuală. Am făcut cam o mie de imagini). Până acum avem exemplul unei imagini bune (dar la bază un eşec), alta reușită direct din aparat şi ultima, la fel de reușită, dar în urma unui efort considerabil. O mie de poze pentru un singur cadru?! DA! Totuși sunt oameni care nu fac o mie de poze tot anul. Să nu uitați acest aspect, este extrem de important. Pornim de la imagine și pt. că trebuie să stabilim un etalon pe care dorim să-l atingem. Dar trebuie să înţelegem acest etalon. Să nu fie o iluzie sau mijloacele prin care s-a ajuns la el să nu fie altele decât cele pe care le credem noi (în esenţă un „simplu‖ aparat, oricare ar fi el). Doar aparatul nu face minuni. Un anumit aparat în mâinile oricui nu scoate aceleaşi imagini. Orice aparat s-ar putea să nu scoată deloc fotografiile pe care le vedem pe internet, pentru că ele nici nu există real. Nu există acele culori, acel contrast, acel cadru. Bine, bine, atunci ne lovim de un zid, nu? Dacă pozele nu sunt bune, cum pot eu să decid măcar dacă ăla e tipul de imagine pe care mi-l doresc? Asta e simplu, îţi place, ăla e. Nu cum arată imaginea este problema, ci înţelegerea mijloacelor prin care s-a ajuns la el şi a efortului depus dincolo de un simplu „point&shoot‖, adică să pui aparatul la ochi și să declanșezi. În funcţie de efortul pe care eşti dispus să-l faci, selectezi mai târziu o serie de aparate. Pornim de la imagine, fiind produsul final, dar efortul nu se limitează doar la a trage sute de cadre sau la a prelucra ore bune până ajunge să-ţi placă sau să reflecte realitatea. Efortul ţine şi de disponibilitatea de a căra echipament (un DSLR e semnificativ mai greu şi mai incomod decât o cameră compactă), de a gândi de două ori înainte să faci poza, de a studia legătura dintre condiţiile în care faci o fotografie, setările aparatului şi rezultate (dacă nu cumva te bazezi numai pe postprocesare şi atât). Toate astea se reflectă în imaginea finală.

Imaginea 5. Cam 5 zile am urmărit să prind cadrul din „Imaginea 5‖. Imagine direct din aparat, fără „drama‖ din partea mea (adică contrast şi saturaţie), mai mult natural. În concluzie, pe de o parte să nu ne amăgim că doar aparatul face fotografii, pe de alta să înţelegem mijloacele prin care a rezultat acea fotografie care ne place (sau mai multe), să evaluăm efortul depus din spatele ei şi să luăm decizii în consecinţă, dacă suntem dornici să urmăm același drum sau până unde suntem dispuși să mergem. Din nefericire cam toate imaginile de pe net sunt „photoshop‖ în proporţii mai mici sau mai mari, nu mai au legătură cu fotografia din aparat, de multe ori chiar cu fotografia. Sunt frumoase, deosebite, dar departe de realitate, sunt o interpretare a ei, cu alte culori, alt contrast, altă lumină, alte umbre, uneori scoase din context diverse elemente etc. Este o înfrumuseţare artificială a naturalului. Puterea exemplului:

Imaginea 6. Sursa Cam atât legat despre imagine în general, când judecăm sculele cu care s-a realizat. Trebuie să căutăm multiple exemple, să citim toate părerile, să investigăm, să întrebăm. Eventual, pe cât posibil, să vedem personal cum este o imagine direct din aparat, cu ce setări a fost făcută şi în ce context. Voi detalia mai târziu diverse condiţii în care poţi face o fotografie. Fotografie în general sau în special? [momentan s-ar putea să nu vă spună nimic o serie de termeni, ei vor fi explicați în prezentările următoare, dar acum scopul este de a crea o imagine de ansamblu] Este o întrebare determinantă pentru deciziile pe care trebuie să le iei. Stabilind de la bun început ce anume vei fotografia, unde şi când, îţi va permite să faci din prima alegerile corecte. De asemenea este indicat să existe un buget inițial. Și tot de la start trebuie să conştientizăm propria predispoziţie la efort (exemplificat mai sus).

Un interes foarte larg presupune ca aparatul să îndeplinească extrem de multe condiţii.Dacă punem accent pe fotografia de familie sau la ieşirile cu prietenii, atunci în mod sigur multe dintre aceste poze vor fi făcute în interior. Acesta este un spaţiu aparte pentru fotografie din cauza luminii (la fel cum este şi fotografia de seară/noapte) şi a spaţiului. Lumina slabă este „combătută‖ printr-un obiectiv cu deschidere mare a diafragmei (denumit şi „luminos‖ sau „rapid‖), printr-o sensibilitate mare a aparatului (ISO - în mod normal cu cât creşte sensibilitatea, cu atât creşte şi zgomotul prezent într-o imagine) ori prin utilizarea unui blitz (al aparatului de obicei, nu foarte puternic şi care are un impact negativ asupra naturaleţii imaginii sau unul extern, de preferat împreună cu un bouncer ori diffuser).

Imaginea 7. Nikon D5000, 18mm, f/2.8, 1/6, ISO 1600, fotografie în interior din mână. Fotografia de seară/noapte necesită utilizarea unui trepied. De altfel el este necesar peste tot unde expunerile lungi sunt obligatorii (cu foarte puține excepţii).

Imaginea 8. Nikon D5000, 50mm, f/2, 1/30, ISO 200, fotografie de noapte din mână. Spaţiul restrâns face ca să devină importantă capacitatea aparatului de a prinde un cadru cât mai larg, în engleză termenul utilizat este „wide‖ (larg), probabil ați auzit de el în reclamele aparatelor foto. Dacă punem accentul pe fotografia în natură, atunci ne trebuie un aparat care poate determina expunerea cât mai corectă, să nu ne trezim cu zone prea luminate sau zone prea întunecate, în care detaliile să nu mai existe. Nu este important numai aici desigur, dar în acest context ne interesează să avem și cerul vizibil, cu nori bine conturați, dar și zonele mai închise de la nivelul solului cu detaliile clare. De asemenea redarea culorilor este importantă dacă dorim o imagine cât mai naturală. La fel, poate fi o condiţie indiferent ce doreşti să faci cu aparatul. Exemplu:

Imaginea 9.

Și autonomia este un lucru la care trebuie să vă gândiți. Câte poze poţi face dacă eşti 3 zile pe
munte? Ce tip de acumulator este folosit? Unul special sau de tip AA sau AAA (Acumulatorii speciali sunt de obicei mai scumpi și se găsesc numai la magazine de specialitate. Acumulatorii de tip AA se găsesc aproape peste tot, inclusiv la benzinării). Capacitatea maximă a cardului de memorie şi tipul acestuia sunt la fel de importante. Dacă în general o baterie poate ține aprox. 4-500 de poze, are cardul această capacitate de stocare? Este folosit un tip de card proprietar sau nu (de exemplu Sony folosea carduri fabricate numai de ei şi erau disponibile la nişte preţuri mari). Dacă aveţi o afinitate pentru pozat detalii de la distanțe foarte mici, trebuie să alegeți un obiectiv cu reale capacități de close-up sau macro.

Imaginea 10. Muscă - macro. Zoom-ul este necesar şi pentru a fotografia diverse lucruri aflate la distanţă sau pentru un portret, lucruri pe care le descoperim împreună desigur într-o viitoare prezentare. Mai sunt și alte situaţii despre care voi vorbi la timpul potrivit. Despre aparate La început am menționat că o „dotare‖ la care se uită un cumpărător mai puțin avizat este numărul de megapixeli. În contextul actual este aproape inutil să mai discutăm despre megapixeli şi imprimarea pozelor pe hârtie. Majoritatea aparatelor, de orice fel, au deja mai mult decât suficienţi megapixeli (rezoluţii foarte mari). Ce este un pixel? Cel mai simplu este să vă gândiţi la o imagine ca la o aglomerare de puncte. Pixelul este un punct. Teoretic, cu cât mai multe puncte, cu atât mai bine ai fi tentat să crezi. Dar aceşti pixeli se raportează la suprafața unui senzor. Cu cât dimensiunea senzorului este mai mică, cu atât mai mulţi pixeli sunt înghesuiţi şi calitatea imaginii are de suferit.

Imaginea 11. Diverse dimensiuni ale senzorilor. În „Imaginea 11‖ se poate observa destul de ușor disproporția dintre senzorii aparatelor de tip DSLR (APS C - 24x16mm) și al camerelor compacte (8x6mm), deși o cameră compactă poate avea chiar mai mulți megapixeli decât un DSLR. Din experienţa mea doar număr megapixelilor nu mai constituie un criteriu de selecţie. Nu cu foarte mult timp în urmă încă trăgeam la „doar‖ 3Mpx cu un Canon 300D şi era mai mult decât suficient.

Imaginea 12. „Doar‖ 1.75Mpx Numărul mare de megapixeli poate avea un avantaj însă. Pentru că în general imaginile sunt vizionate pe monitoare la o rezoluţie mult mai mică (HD = 0.92 megapixeli, Full HD = 2.07 megapixeli), apare iluzia unei calităţi mari prin aglomerarea punctelor. Pentru a vedea adevărata imagine, trebuie folosită rezoluţia reală. Pentru exemplificare, salvați imaginea de mai jos și vizualizați-o la rezoluția maximă de 5.04 megapixeli.

Din start trebuie să stabiliți exigenţa cu care vor fi judecate pozele, cât contează calitatea imaginii, cât contează că ai putut face o fotografie, slabă sau nu. Cât de mult crezi că poţi compensa prin diverse tehnici neajunsurile camerei (voi prezenta pe larg aceste lucruri, pentru cei cu buget redus). Cât de mult eşti dispus să-ți pui de gât un aparat de 1kg sau ţi-ar plăcea mai mult să ai camera în buzunar. Există 3 categorii principale de camere foto: Point&Shoot, Bridge şi DSLR. Mai sus aveţi diferenţele între senzori. Point&Shoot ar fi trebuit să fie camere de mici dimensiuni (compacte) la care totul se face automat. Compactele au avantajul dimensiunilor reduse şi al uşurinţei în utilizare, precum şi al îmbunătăţirilor constante mult mai rapide decât în cazul DSLR-urilor.

Imaginea 13. Cameră foto compactă. Sursa. Din fericire în ultima vreme chiar şi la aceste camere se oferă tot mai multe setări la îndemâna utilizatorului, intrând încet încet la categoria Bridge, o cameră cu dimensiunile unui DSLR, cu setări asemănătoare, dar fără opţiunea de a schimba obiectivele.

Imaginea 14. Cameră foto bridge. Sursa. Camerele bridge au avantajul unui zoom optic mult mai mare față de camerele compacte (s-a ajuns la valori destul de mari, gen 35x, veți vedea ce înseamnă de fapt când discutăm despre obiective), dar dezavantajul dimensiunilor. N-am adus deloc în discuţie zoom-ul digital pt. că el nu trebuie folosit niciodată. Asigură cea mai proastă calitate posibilă, fiind de fapt o tăiere a unei imagini luate la rezolu ția maximă de către aparat sau o mărire interpolată de slabă calitate. DSLR-urile oferă aproape maximum posibil în fotografie. Permit utilizarea de lentile speciale, permit un control complet, oferă cele mai bune performanţe în cele mai variate condiţii.

Dezavantajele sunt însă la fel de multe. În primul rând presupun costuri ridicate în utilizare, sunt mari, grele și cer un nivel de cunoştinţe avansat pentru a profita de capacităţile oferite.

Imaginea 15. Aparat foto DSLR. Sursa. Tot recent a apărut ideea de a combina avantajele unei camere compacte cu cele ale unui DSLR, concretizându-se prin linia NEX de la Sony, care este de fapt un DSLR compact cu capacitatea de a utiliza lentile interschimbabile (fie special create pentru el, fie printr-un adaptor, cele de la aparatele DSLR normale Sony)

Imaginea 16. Sony NEX. Sursa. Un ultim aspect este cel legat de capacitatea aparatului de a filma (aproape fără excepţie HD sau Full HD). Este o funcţie foarte utilă, atât de utilă că a devenit comună şi printre DSLR-uri. M A S P? Toate aparatele au o rotiţă pt. a selecta între diverse moduri de lucru (de obicei, dar pot avea şi diverse butoane). M A S P este un acronim care provine de la ordinea în care sunt poziționate 4 dintre aceste moduri selectabile. M = Manual A = Aperture S = Shutter P = Program S-ar putea să întâlniți mai des formularea PASM, care înseamnă același lucru.

Imaginea 17. MASP - aparat Nikon. Sursa.

Imaginea 18. MATP - aparat Canon - au adoptat o altă denumire pentru S (S=Tv). Sursa.

Imaginea 19. PASM - aparat Sony. Sursa. Ca începător este important să înţelegi 3 dintre modurile de funcţionare, A-S-P. 1. – P – În principal modul „Program” permite selectarea ISO de către utilizator şi restul îl decide aparatul. Dar ce este ISO? Pe scurt, ISO reprezenta iniţial sensibilitatea filmului la lumină, viteza cu care

putea absorbi lumina. La aparatele cu film, în funcție de lumina în care făceai fotografia, foloseai un anumit tip de film. La DSLR nu mai avem film, dar principiul rămâne acelaşi. Cu cât creşte valoarea, cu atât creşte sensibilitatea, viteza, dar scade calitatea imaginii (apare zgomotul).

Imaginea 20. ISO 100 sus şi ISO 1600 jos, acele mici puncte reprezintă zgomotul. Deci ce setăm la ISO este decis în principal de lumina disponibilă, iar secundar de către aparat (prin calitatea şi dimensiunea senzorului - va fi discutat cu exemple la momentul potrivit) şi de

către obiectiv (prin deschiderea maximă a diafragmei pe care o permite, cu cât se deschide mai mult cu atât trece mai multă lumină). În lumină bună, folosim ISO 100 sau 200 (depinde de aparat, dar cât mai mic). Cu cât scade lumina, cu atât este necesar să creştem valoarea ISO (teoretic). ISO poate varia, de exemplu de la 50 la 12800 (sau chiar mai mult). De-a lungul timpului s-a îmbunătăţit considerabil capacitatea aparatului de a folosi valori ISO mari cu un zgomot cât mai redus prin diverse procesări avansate de eliminare a zgomotului. Ce se întâmplă dacă lăsăm aparatul să decidă setările în lumină slabă şi alegem ISO mic? Va lăsa shutter-ul deschis mai mult timp pentru a pătrude lumină (expunere lungă). Toate bune şi frumoase, doar că efectul poate fi unul nedorit, poză neclară, mişcată. La expunerile lungi orice mişcare a aparatului se traduce printr-o imagine neclară. Neajunsul se poate remedia prin folosirea unui trepied sau sprijinirea aparatului astfel încât să stea absolut nemişcat cât timp shutter-ul este deschis. Aparatele mai noi pot fi setate să permită alegerea automată între anumite valori ISO, după preferinţa utilizatorului, dar în urma măsurătorilor făcute de către aparat. Avantajul ar consta în rapiditatea alegerii valorii ISO potrivite pentru o poză nemişcată (pe cât posibil desigur) la schimbări rapide de luminozitate (aparatul decide când un ISO mai mare va permite o viteză mai mare a shutter-ului). Este soluţia de compromis la început. 2. – S – sau Tv (la Canon) - Shutter Priority Ce este exact shutter-ul nu prezintă interes în acest punct al prezentării. Mă interesează acum "viteza Shutter-ului" (unii numesc asta timpul de expunere sau mai corect spus, durata expunerii). De ce? Dacă apreciem corect durata expunerii, putem folosi asta în avantajul nostru pentru a obține imagini clare sau pentru a avea diverse efecte, totul depinde de lumina disponibilă şi de viteza cu care se deplasează subiectul. În general putem opta de la bulb la 60s ori 30s (depind de aparat) şi apoi în paşi prestabiliţi până la 1/4000 dintr-o secundă (sau 1/8000 de exemplu, dacă aparatul permite).

Imaginea 21. Reprezentare schematică. În Bulb (disponibil cel mai probabil numai în modul M - manual) shutter-ul rămâne deschis cât vrem noi, de la apăsarea completă a butonului cu care facem poza (shutter release button apăsat jumătate, aparatul doar focalizează), până la eliberarea lui. Totuşi, pentru a vă asigura că aparatul nu este mişcat, este indicată declaşarea folosind o telecomandă sau declanşarea întârziată prin temporizator. 3. – A – sau Av (la Canon) - Aperture Priority Face exact opusul la ce am spus mai sus. Setezi deschiderea diafragmei şi aparatul va calcula durata expunerii.

Imaginea 22. Diafragma. Sursa. Şi durata expunerii şi deschiderea diafragmei sunt fracţii, astfel putem interpreta valori şi corela rezultatele pt. a ne da seama cum influenţează setările noastre cantitatea de lumină care ajunge la senzor. Să corelăm puţin cu ce am scris mai sus, un ISO mare ne-ar pemite o viteză de declaşare mai mică, dar preţul plătit va fi o poză de calitate mai proastă. Pentru a fotografia din mână în lumină slabă, s-ar putea să fie compromisul de care avem nevoie. Un obiectiv luminos va ajuta semnificativ la scăderea ISO şi creşterea vitezei de declanşare. În acest mod, în funcţie de durata setată, aparatul va încerca să stabilească valoarea corectă pentru deschiderea diafragmei. Expuneri mari (gen bulb, 30s sau 4s etc) sunt folosite la fotografia de noapte în general, când aparatul este pe un trepied. Expunerile scurte sunt de preferat dacă subiectul se mişcă cu viteză (procedeul va fi prezentat separat).

Despre fotografie ... (2) Cadrul - proportii, distanta focala, unghiul de cuprindere.

De la instantaneu la fotografie. Termenul ―fotografie‖ este unul cu o largă cuprindere. Pentru a înţelege mai uşor unele aspecte, am ales să folosesc această formulare, ―de la instantaneu la fotografie‖. Recunosc că sună mult mai bine în engleză, ―from snapshots to great shots‖. Şi chiar dacă nu este foarte originală, este extrem de sugestivă. În plus, recunosc că nu am citit cărţile care tratează acest subiect, aşa că încercaţi să nu comparaţi abordările, dacă se potrivesc, este poate doar datorită firescului lor. Formularea poate fi interpretată din două perspective (din punctul meu de vedere), una pozitivă şi alta negativă. Cea negativă pune egal între ―snapshot‖ şi redarea banală a realităţii, în opoziţie cu ―great shot‖, surprinderea şi transmiterea trăirilor din spatele unei imagini. Cea pozitivă priveşte ―snapshot‖-ul ca pe un instantaneu care redă cât mai fidel cotidianul, comparativ cu ―great shot‖, care presupune interpretarea şi redarea într-o manieră personală deosebită (aşa de dragul variaţiunii, deşi puteam să vă sugerez să recitiţi vreo două rânduri mai sus). Noi încercăm să facem din ―snapshot‖-ul negativ, unul pozitiv, chiar împins spre ―great shot‖, de ce nu, pornind de la cadru, încadrare, culori, obiective, setări etc. etc., sunt o mulţime de lucruri de spus, dar trebuie luate încet, cu exemple. Eventual dacă-mi vin alte idei pe parcurs, în funcţie de reacţii, aşa cum a fost cazul acum, deşi aveam alt plan, mă adaptez. Atenţie la faptul că majoritatea celor spuse se aplică oricărui aparat de fapt, inclusiv referirile la obiective. Obiectivul Deoarece vorbesc despre „imagine‖, mi se pare natural să încep cu „ochiul‖ apar atului (sau cum veți vedea, o parte a „ochiului‖, dar una extrem de importantă), limitat la ce mă interesează acum. Obiectivul (grupul optic sau în engleză „lens‖) este o componentă esențială a oricărui aparat foto (sau video) deși nu pare la prima vedere. Rar un începător acordă atenție obiectivului deoarece nu-l înțelege. Pune mai mult preț pe datele ale aparatului precum rezoluția (megapixeli), dimensiunea ecranului, mai nou capacitatea de a înregistra filme și altele. Dar obiectivul are un impact major asupra unor multitudini de factori care influențează calitatea produsului final, imaginea. Și pot menționa claritate, culoare, contrast etc.

În „Imaginea 1‖ aveți un exemplu de obiectiv pentru aparatele DSLR, pentru că această categorie de aparate va fi în centrul atenției aici, dar multe dintre lucrurile precizate se aplică tuturor aparatelor foto.

Imaginea 1 Sursa Pe un obiectiv veţi observa scrise o serie de valori. Încerc acum să explic în mare ce reprezintă și de ce sunt importante. 1. (24-105) mm - reprezintă distanţa focală (focal length) Momentan nu intru în detalii, puțin mai jos va fi reluată și prezentată complet. Voi folosi acest prilej pentru a discuta puţin despre senzori, filmul pe 35mm (apropo, denumirea de ―35mm‖ vine de la lăţimea acestuia)

Imaginea 2.

şi DSLR-uri pt. a înţelege de ce se vorbeşte mereu despre ××mm şi echivalentul lor în film pe 35mm, dar despre senzori şi calitatea imaginii voi vorbi mai târziu, momentan nu este necesar. Aparatele SLR (single-lens reflex camera) pe film de 35mm aveau un senzor de 36×24mm.

Imaginea 3. Aparatele DSLR (digital SLR) full frame păstrează această dimensiune a senzorului. DSLR-urile full frame sunt foarte scumpe, nu le voi avea în vedere nici acum, nici mai târziu, dacă ajungi să cumperi un ―full frame‖ deja fotografia mai are puţine necunoscute pentru tine. Dintre DSLR-urile cu senzor mai mic, APS-C (Advanced Photo System type-C) ne interesează pe noi în mod special, fiind cel mai utilizat (ca o scurtă paranteză, ştiu că la modă acum sunt şi micro four thirds, dar personal nu le apreciez şi nu le voi menţiona, prea multe neajunsuri, deşi am văzut şi ideea de micro four thirds DSLR – Lumix G1, G2). Dimensiunile variază între 20.7×13.8mm şi 28.7×19.1mm, influenţând proporţional unghiul de cuprindere (―câmpul vizual‖) cu acelaşi obiectiv la aceeaşi distanţă focală, care este mai mic decât în cazul ―full frame‖-urilor şi este raportat la ―full frame‖ printr-un crop factor de mărimi diferite: – 1.7× — Sigma SD14, Sigma SD10, Sigma SD9, Canon EOS DCS 3* – 1.6× — Canon EOS 7D, 500D (T1i), Canon EOS 550D (T2i), 60D, 50D, 1000D, 40D, 400D, 30D, 450D, 20Da, 350D, 20D*, 300D*, 10D*, D60*, D30* – 1.54× — Pentax K20D, Pentax K-7 – 1.53× — Pentax *istD*, Pentax *istDs*, Pentax *istDs2†, Pentax *istDL*, Pentax *istDL2*, Pentax K100D*, Pentax K100D Super*, Pentax K10D, Pentax K200D – 1.52× — all Nikon DSLR cameras except the full-frame D3, D3s, D3x and D700; all Fuji, Sony (except for the full-frame α 850, α 900), and Konica Minolta DSLR cameras. – 1.3×** — Canon EOS-1D Mark IV, 1D Mark III , 1D Mark II (and Mark II N), EOS-1D?, Kodak DCS 460*, DCS 560*, DCS 660*, DCS 760*, Leica M8, M8.2 Notes: *discontinued ** A 1.3× Focal Length Multiplier is also known as APS-H. Actual multiplier factor is 1.25×, though commonly referred to as 1.3× Sursa

Imaginea 4.

Imaginea 5.

Astfel, la un aparat cu senzor APS-C crop factor 1.5, cu 50mm imaginea va apărea ca fiind mai aproape (dar nu este), cadrul cuprins este mai îngust decât ce vedem noi. De fapt 50mm acum este echivalentul a 75mm pentru aparatele pe film de 35mm. Mai aproape de câmpul vizual al omului ar fi un obiectiv de 30-35mm pe un DSLR APS-C. Valori mai mici, de exemplu 16mm, înseamnă că obiectivul este capabil să cuprindă mai mult decât vedem şi în mod sigur aţi auzit de obiective wide. Cu cât valoarea este mai mică cu atât cadrul va fi mai cuprinzător (perspectiva va fi mai largă, unghiul fiind mai mare). Există şi un neajuns, imaginea tinde să fie deformată la extremităţi. În principiu se poate corecta în postprocesare mai mult sau mai puţin, deşi de multe ori acest lucru reprezintă un avantaj în creativitate.

Pentru a vedea obiecte îndepărtate ca printr-un binoclu, avem nevoie de un obiectiv telesau cu zoom. Un teleobiectiv este de exemplu unul cu distanţa focală de 400mm. Un obiectiv din categoria zoom sau ultra zoom presupune posibilitatea de a te apropia sau a te îndepărta de subiect, distanţă focală variabilă. De ex. 70-200mm sau 120-400mm. În mare, obiectivele se împart 2 tipuri: cele cu distanţă focală fixă, denumite şi prime, care nu pot face zoom între fotograf şi subiect şi cele de tip zoom, care pot ―merge‖ pe distanţe diverse, de la wide la tele, de exemplu 18-250mm.

Imaginea 6. Factorul de mărire la un astfel de obiectiv se află prin împărţirea distanţei maxime la cea minimă. Din 250/18 rezultă că obiectivul are un zoom de 13.8x de la minim la maxim, nu în termeni absoluţi. 400/120 înseamnă că obiectivul măreşte de 3.3x, dar de la distanţa focală corespunzătoare pt. 120mm. Lentilele ―prime‖ oferă o calitate mai bună, fiind mai puţin complexe şi sunt de obicei lentile rapide (o să vedeţi de ce rapide puţin mai târziu), luminoase, cu o deschidere a diafragmei mai mare decât obiective de tip zoom, la o distanţă focală identică. Dezavantajul major este însă distanţa focală fixă, apropierea şi îndepărtarea faţă de subiect se face prin deplasarea fotografului. 2. f-ul, f-stop sau deschiderea diafragmei. De ce este important? De el depinde câtă lumină trece spre senzor, simplist pus. Cu cât este mai mică valoarea, cu atât diafragma este mai deschisă, cu atât va trece mai multă lumină şi

imaginea va fi mai bună în condiţii de lumină slabă corelat cu un ISO mic (discutăm despre ISO puţin mai jos). Obiectivele cu f mic sunt numite şi luminoase.

Imaginea 7. Diafragma

Imaginea 8. Cu fiecare închidere cantitatea de lumină este redusă la jumătate. Dar deschiderea diafragmei mai are o utilitate. Permite modificarea profunzimii de câmp (DOF). DOF-ul este influenţat de mulţi factori, printre care şi dinstanţa focală menţionată mai sus. Un DOF mic (îngust) înseamnă un subiect clar în faţă şi un fundal în ―ceaţă‖ (ba chiar în acelaşi plan, cu un obiectiv care să permită asta, putem avea DOF extrem de îngust, voi exemplifica şi studiem asta separat mai târziu). Dacă dorim să avem 2 obiecte aflate la distanţe diferite (unul ceva mai în faţă şi celălalt un pic mai îndepărtat) clare în imagine, atunci mărim profunzimea prin creşterea f-ului care închide diafragma (aici e puţin de discutat, dacă folosiţi un obiectiv cu focală mare, s-ar putea să fie chiar imposibil să aveţi clare cele 2 obiecte, cel mai bine este să faceţi teste multiple, voi relua discuţia mai târziu prin exemple concrete).

Imaginea 9. De la f/32 la f/5, observaţi cum fundalul devine tot mai puţin clar Fundalul în ceaţă, difuz, menţionat mai devreme şi care se poate observa în imagine, se numeşte bokeh (care în japoneză cred că înseamnă chiar ―ceaţă‖). Voi discuta despre bokeh într-o post special mai târziu. Obiectivele luminoase au f cu valori mici, de ex. 1.4 sau 1.8. Obiectivele de tip zoom pot avea valori diferite pe măsură ce distanţa focală creşte, de ex. un 18-250mm poate avea la 18mm f/3.5, la 50mm f/5, iar la 250mm f/6.3. Obiectivele mai scumpe pot avea aceeaşi valoare pe toată distanţa focală, de ex. 17-50mm poate avea f/2.8 de la 17 la 50mm. 3. Distanţa minimă de focalizare – MACRO 0.45m în poza de mai sus. Ne interesează pentru a determina la ce distanţă minimă faţă de subiect putem focaliza. 4. Diametrul filtrului. Nu era esenţial acum, dar câteva cuvinte sunt bine venite, voi reveni asupra lui cu exemple şi utilizări concrete. Filtrul este în principal de 3 feluri: polarizant circular (PC), UV şi densitate neutră (ND). Lumina polarizată poate fi naturală sau artificială. La anumite ore ale zilei avem pe cale naturală lumină polarizată. Un filtru ne permite să schimbăm contrastul (de ex. dacă pozăm un cer cu nori, efectul este vizibil uşor) sau să eliminăm reflexia luciului de apă (astfel putem poza obiecte din apă cu filtrul montat, altfel s-ar vedea lumina reflectată). Dar atrag atenţia tocmai datorită eliminării acestor reflexii. Sunt multe situaţii în care nu trebuie folosit un filtru polarizant, tocmai pentru a nu elimina anumite reflexii care sunt parte integrantă din ce pozăm, decât dacă dorim asta în mod expres. Filtrul UV înţelege oricine cam ce face şi este cel mai potrivit pt. protecţia lentilelor. În timpul utilizării lentila unui obiectiv este expusă prafului, urmelor accidentale. Un filtru permite protejarea ei, fiind mult mai simplu şi mai ieftin de înlocuit.

Filtrul ND pe scurt reduce cantitatea de lumină (să zicem că e similar cu o pereche de ochelari de soare) ce trece prin obiectiv. Îmi e destul de greu să explic la ce este util în cuvinte, discutăm despre el separat cu exemple. În linii foarte mari, permite să foloseşti o deschidere mare a diafragmei pt. anumite efecte, chiar dacă lumina ar fi în mod normal prea puternica pt. aşa ceva, permite să prinzi într-un cadru şi o zonă puternic luminată care ar fi ieşit ―arsă‖ (ars înseamnă extrem de puternic luminată fără a se mai putea distinge detaliile). Nu este necesar în mod obligatoriu, uneori poate fi ―suplinit‖ prin postprocesare (de ex. spuneam că poţi avea un cadru cu o parte luminata corect şi o parte supraexpusă (prea luminată). Poţi folosi bracketingul pt a face o serie de poze cu expuneri diferite pe care le vei folosi acasă pt. a face o poză cu expunerea corectă. Sau de la caz la caz, poţi focaliza pe anumite zone, poţi spune aparatului din ce loc sau în ce mod să considere luminozitatea etc. Sunt şi cazuri unde este mai util filtrul (desigur, mai târziu vedem care) Fotografia porneşte de la un cadru. Dacă citiţi aici, este foarte probabil să fi auzit despre termeni precum ―rezoluţie‖ şi ―aspectul imaginii‖, măcar de la televizor (acum este o campanie de promovare a formatului 16:9 la TVR de exemplu). Aspectul imaginii este de fapt o proporţie între laturi (lăţime raportat la înălţime). [Mi-a scăpat ceva: în matematică dreptunghiul are lățime (latura mică) și lungime (latura mare). Mi s-a părut mai sugestivă formularea "lat" (wide) raportat la "înalt" (high), dar am vrut să precizez și acest lucru pentru mai mare corectitudine în utilizarea termenilor] Ecranul televizorului vechi avea o proporţie de 4:3 (1.33:1 sau îl mai întâlniţi ca 12:9). Ca să înţelegeţi şi mai bine, lăţimea este de 1.33 ori mai mare decât înălţimea. Noile televizoare folosesc formatul ―wide‖ 16:9 (1.78:1) datorită unor considerente legate de modul în care vedem şi percepem imaginile, nu constituie subiectul discuţiei noastre acum, deşi voi mai face referiri ulterior la modul cum percepem şi interpretăm imaginile. În cinematografie se folosesc formate şi mai largi, de exemplu 1.85:1 (16.65:9), 2.35:1 (21:9 – Philips l-a introdus şi la televizoare în 2010, ba chiar a câştigat şi nişte premii), 2.39:1 etc. De ce ne interesează acest ―aspect‖? Pentru că şi cadrul nostru are unul evident, dar am avut ocazia să punctez nişte lucruri pe care le întâlniţi des şi poate nu erau pe deplin înţelese. Nu cu foarte mult timp în urmă mă întreba un prieten de ce fotografiile mele nu sunt de format ―wide‖ 16:9, pentru că aşa sunt acum monitoarele, aşa e modern şi aşa i se pare firesc. O întrebare foarte bună, mai ales că majoritatea fotografiilor sunt ţinute exclusiv în format digital şi se vizualizează pe un ecran foarte probabil cu format 16:9.

Dacă vă mai aduceţi aminte, am discutat despre senzorul aparatelor foto vechi pe film de 35mm. De la aceste aparate, DSLR-ul a moştenit proporţia 3:2. (proporţia dimensiunii senzorului 36mm x 24mm). Există aparate şi cu alte proporţii ale imaginii, 4:3 sau 16:9, de obicei folosite la camerele compacte. Puţini producători de aparate DSLR au introdus opţiunea de a schimba şi de a alege proporţiile la DSLR-uri. Aş putea aminti aici Sony şi Panasonic care au încercat să atragă clienţi dinspre gama aparatelor foto cu grup optic fix (le voi numi compacte) spre DSLR. Nu mai intru în detalii istorice foarte mult, ca să fie clară plasarea:

Imaginea 10. Sursa

Imaginea 11. 16:9 raportat la cadrul 3:2

Imaginea 12. 4:3 raportat la cadrul 3:2 Observaţi că părţile din afara cadrelor respective reprezintă informaţie pierdută. Ce se întâmplă dacă dorim să îngrămădim un cadru cu raport 3:2 într-un cadru 16:9? Obţinem o astfel de imagine turtită şi distorsionată:

Imaginea 13. 3:2 redimensionat la 16:9 fără păstrarea proporţiilor. Am reluat jos imaginea originală 3:2 pentru a compara mai uşor.

Imaginea14. Voi mai face câteva precizări când discutăm despre imprimarea pozelor pe hârtie, mai ales la dimensiuni mari, ca să nu diluăm foarte mult discuţia aici. Proporţiile cadrului sunt date desigur de către tipul camerei pe care îl folosiţi, mai exact de către senzorul acesteia. [Există şi excepţii dacă luăm în calcul posibilitatea unor aparate de a procesa în cameră imaginea şi de a o redimensiona/tăia la alte proporţii, de exemplu 4:3 sau 16:9, după cum am precizat] Despre tipuri de camere şi senzori am discutat, dau vă mai arăt o imagine pentru a fi puţ in mai clară legătura între dimensiunea senzorului şi a cadrului la aparatele ―full frame‖ versus APSC.

Imaginea 15. Sursa Reiau puţin discuţia despre obiective şi alegerea lor în funcţie de cadrul pe care dorim să-l obţinem. Revin asupra distanţei focale. Distanţa focală (focal length) a unui obiectiv este distanţa de la centrul optic al acestuia (îl vedeţi mai sus, acel punct convergent) până la punctul de focalizare (planul de focalizare, care este senzorul, de asemenea imaginea de mai sus este edificatoare) când este în focus un obiect la infinit.

Ca atare, acum ar fi momentul să fac o mică paranteză şi să explic puţin mai clar de ce se tot menţionează mereu că 50mm pe APS-C (crop factor 1.5×) este echivalent a 75mm pe film. Am în vedere unghiul de cuprindere.

Imaginea 16. Sursa sunt eu. Imaginea nu respectă matematic proporţiile, dar exemplifică exact ce se întâmplă. Unghiul de cuprindere (field of view) – câmpul vizual, este determinat de către distanţa focală şi tipul senzorului (mărime), după cum s-a putut observa şi mai sus. Din punct de vedere al distanţei focale şi implicit al unghiului de cuprindere, împart obiectivele în mai multe categorii. Încerc să nu mă pierd în detalii foarte mult şi clasificarea o voi face ceva mai lejer pentru a avea o imagine de ansamblu, nu în mod necesar limitat la cea din literatura de specialitate (de fapt sunt mai multe puncte de vedere, dar ăsta ne interesează acum), care se opreşte în mare la: 1. (―ultra wide‖) ―wide‖ – sub 28mm (un unghi de cuprindere peste 80° de obicei) – în cadru obiectele par mai mici şi la distanţă mai mare faţă de fotograf; 2. ―standard‖ – 35-85mm (un unghi de cuprindere în jurul a 40-50°) – în cadru obiectele par la o dimensiune şi la o distanţă aproape egală cu cea din realitate; 3. ―tele‖ (―supertele‖) – 100-300mm (supertele este peste 300mm, unghi de cuprindere sub 10°) – în cadru obiectele par mai mari şi mult mai aproape decât în realitate. Deja am complicat inutil folosind şi câteva exemple ale unghiului de cuprindere în grade, ele sunt puse orientativ. Ar putea fi utilă informaţia mai ales când alegeţi un obiectiv ―ultra wide‖ – ―wide‖, pentru a ştii exact unghiul de cuprindere.

Apoi nu am fost pe deplin corect cu precizarea ―dimensiunilor‖ şi a ―distanţei‖ elementelor în cadru în privinţa obiectivelor ―standard‖, dar aşa este mai uşor să vă formaţi o imagine de ansamblu. Voi detalia puţin când discut despre ele, de ce nici nu s-ar putea stabili exact o corelaţie, ci sunt acceptate nişte convenţii. – de tip fisheye, care sunt circular fisheye şi extremely wide – sunt lentile (obiective) cu o cuprindere foarte mare ~180°. Oferă o perspectivă unică asupra imaginii, dar cu o puternică distorsiune.

Imaginea 17. Imagine obţinută cu un obiectiv de tip ―circular fisheye‖

Imaginea 18. Imagine obţinută cu un obiectiv fisheye la distanţa focală 10.5mm. Distanţa focală pentru acest tip de obiectiv este în general între 4-10mm, cu excepţii. Distorsiunile geometrie se pot corecta ulterior prin soluţii software.

Imaginea 19. Nu intru în detalii, dacă va fi nevoie, o voi face în capitolul despre post-procesare. – de tip ultra wide –

Imaginea 20. Imagine obţinută cu un obiectiv Sigma 10-20mm. Distanţa focală pentru acest tip de obiectiv este în general între 10-15mm (nu uitaţi că referirile sunt în special pentru APS-C), cu excepţii (distanţa focală se poate întinde pe o plajă mai largă spre distanţa focală maximă, pe noi ne interesează de fapt unghiul de cuprindere cel mai mare posibil). – de tip wide, cu distanţa focală între 15-35mm.

Unghiul de cuprindere pentru ―ultra wide‖ şi ―wide‖ este de obicei între (+)80°~(+)100°, nu există o delimitare clară bazată doar pe distanţa focală, astfel că este indicat să cautaţi date legate şi de acest aspect când achiziţionaţi un obiectiv în ideea de a avea un grad de cuprindere cât mai mare. – de tip normal (standard), cu distanţa focală între 35-85mm. În mare aceste obiective oferă o perspectivă naturală sau aproape naturală. 50mm ar fi trebuit să fie egal cu câmpul vizual al unui om normal (de fapt este vorba despre un unghi de cuprindere cam de 45-50° sau dacă vreti pt. un 50mm de ~47°) în cazul unui aparat pe film de 35mm. Dacă vă mai aduceţi aminte, ~35mm la APS-C şi 50mm la full frame ofereau un câmp vizual similar cu cel al omului (puţin incorect, dar aşa se consideră în literatura de specialitate, de fapt omul are un câmp periferic mult mai mare, o zonă clară relativ mare şi o zonă de focus mult mai mică şi ca să se complice lucrurile şi mai mult, toate astea diferă în funcţie de vârstă şi chiar de la om la om). Astfel este aproape imposibil să stabilim o corelaţie fixă între câmpul vizual al omului şi un standard. Unii au ajuns la concluzia că 43mm ―full frame‖ (29mm APS-C) ar fi mai aproape de ce percepem noi (aşa a apărut Pentax smc FA 43mm f/1.9 la ―ciudata‖ şi foarte rara distanţă focală de 43mm pentru aparatele de film 35mm de exemplu, care se vinde şi astăzi), altora natural li se pare 40mm etc. Pare interesant, dar până la urmă dacă aprofundăm prea mult, nu iese nimic sigur, iar din punctul meu de vedere toate discuţiile şi dorinţa de a avea în poză numai o perspectivă ―umană‖ nu merită efortul. Mai multe când vom alege obiectivele pentru DSLR-ul fiecăruia, după caz. – de tip tele, cu distanţă focală între 100-300mm, deşi poate mai corect ar fi fost 70-300 (uneori întâlnim ―tele‖ şi de 55-200mm, denumit ―short tele‖). – de tip super tele sau long tele, cu distanţa focală de peste 300mm. Aceste obiective au o utilizare primară de a apropia şi mări în cadru obiecte aflate la depărtare, similar cu un binoclu. Voi mai face şi alte clasificări ale obiectivelor pe viitor, voi detalia şi alte utilizări, din alte puncte de vedere. Cei care nu au un DSLR probabil s-au uitat la ce scrie pe obiectivul aparatului (pe toate scrie ceva) şi nu înţeleg de ce au trecute nişte cifre atât de mici. Voi lua drept exemplu proaspătul lansat Nikon P7000.

Imaginea 21. Observaţi că scrie 6.0-42.6mm 1:2.8-5.6. Pentru a elucida misterul, trebuie să ne aducem aminte de crop factor, despre care am discutat puţin în prezentarea precedentă, dar şi în acesta, deşi nu explicit. Dacă în cazul unui DSLR APS-C, din cauza unui senzor puţin mai mic decât al ―standardului‖ pe film de 35mm sau al aparatelor DSLR ―full-frame‖, ―crop factor‖ nu este foarte mare, de obicei 1.X× (şi am dat exemplu pentru ―crop factor‖ 1.5× mai sus), la camerele cu senzor foarte mic, ―crop factor‖ va fi proporţional foarte mare (de exemplu 4×, 5×, 6× depinde de la caz la caz).

Imaginea 22. Pentru a înţelege ideea de ―crop factor‖

Imaginea 23. Pentru a înţelege diferenţele dintre dimensiunile senzorilor În studiul nostru de caz, 6.0-42.6mm, raportat la dimensiunea senzorului ( 1/1.7″), are echivalent o distanţă focală de 28-200mm şi acum este mai uşor de înţeles care va fi exact unghiul de cuprindere. Dacă tot suntem aici, ―1:2.8-5.6″ este doar o altă formă de a scrie ―f/2.8-5.6″ (deschiderea maximă a diafragmei la cele 2 extreme ale distanţei focale), despre care voi spune mai multe la timpul potrivit. Legat de perspectivă (simplu spus, unghiul din care priveşti cadrul), acum precizez doar atât, prin creşterea distanţei focale nu se schimbă şi perspectiva. Şi să recapitulăm puţin, pentru a vă face exact o idee despre legătura dintre distanţa focală şi unghiul de cuprindere, fără schimbarea perspectivei:

18mm

35mm

50mm

70mm

200mm

Despre fotografie ... (3) Compoziția Introducere

Știu că vă încearcă o întrebare: „De ce acest "curs" nu respectă orânduirea clasică care începe
cu aparatul, setările etc.?‖ În înțelegerea mea, fotografia ține de capacitatea de a vedea, de a înțelege și de a lua decizii. Aparatul este doar un instrument, setările sunt doar mijloace de punere în practică a deciziilor luate. Capacitatea de a vedea se referă la capacitatea de identificare și previzualizare a reproducerii a ceea ce vedem de către aparat. Sună complicat, poate și este, dar dacă se pun în vedere câteva

aspecte mai importante, lucrurile se simplifică. Adevărata artă de a vedea este nativă sau apare ori se îmbunătățește în urma experienței directe, nu citind ceva anume. O fotografie nu începe cu aparatul, ci are următoarea abordare: (1)identificarea subiectului (indiferent că este el om, copac, bloc, stradă etc. etc.); (2)determinarea cadrului (perspectivei) cel mai avantajos pentru acel subiect, ținând cont de plasarea în spațiu, printre lumini și umbre; (3)alegerea setărilor potrivite și folosirea aparatului, în considerarea condițiilor existente sau necesare în funcție de rezultatul final (intermediar) urmărit. Am precizat și intermediar pentru că sunt cazuri în care este necesară o procesare ulterioară a imaginilor pentru a obține ce ne dorim. Identificarea subiectului pare ceva simplu, dar dacă vă gândiți puțin, nu este chiar așa. De fapt este de departe cel mai dificil pas și culmea devine tot mai dificil cu cât experiența crește, deoarece și exigența crește, iar subiectele cu adevărat interesante, aflate în ipostaze interesante ori plasarea lor ca atare este un lucru greu de realizat. Găsirea subiectului presupune efort fizic, căutări, eșecuri, depinde și în mare măsură de natura sa, dar în general un subiect bun trebuie căutat, rar vine el la tine. Deși se spune că o fotografie bună te găsește, cam greu să te găsească chiar acasă. Sunt multe subiecte și prin casă, dar totuși au un caracter finit și oarecum repetitiv.

Imaginea 1. Puțin probabil să surprindeți un astfel de cadru dacă rămâneți acasă. Determinarea cadrului și a încadrării optime țin de creativitate, experiență, scop urmărit uneori, nu se poate standardiza, nu vă pot spune sau nu vreau să vă spun ce să faceți foarte exact, nu vreau reproduceri și imitații. Important este întâi să înțelegeți ce fotografiați și apoi să treceți la compunerea fotografiei. Compoziția nu se poate preda, nu se poate învăța. Aș putea să transmit niște stereotipii și să va spun că astea sunt regulile, trebuie să le aplicați.

Ce vă voi scrie aici sunt niște idei călăuzitoare, niște practici preferabile dacă doriți, vreau să trasez niște linii de ghidare, nu de îngrădire. Vă recomand de la început să fotografiați orice - oameni, animale, clădiri, mașini, flori, copaci, cadre mai largi, mai înguste, care să le combine în cele mai ciudate moduri, absolut orice. Asta vă va ajuta fie să determinați ce anume vă place cel mai mult să fotografiați, fie vă lărgește din start orizontul (foarte mulți inițial se limitează la 2-3 situații). Experimentați! Alegerea aparatului, obiectivelor și setărilor potrivite se poate învăța însă, deși fiecare fotografie are particularitatea ei, există anumite puncte de plecare. De exemplu există o regulă pentru a fotografia în lumina soarelui -„regula f/16‖, sau o regulă pentru a fotografia luna „regula f/11‖, dar personal am văzut că luna iese mai bine cu diafragma închisă la f/13 în anumite situații. Porniți de la "regulă", nu vă limitați să o aplicați mecanic. În fotografie nu sunt reguli. Folosiți „regulile‖ ca puncte de plecare, interpretați-le, inovați-le, combinați-le cât mai creativ posibil. Scopul final este imaginea, care la rândul ei trebuie să transmită ceva sau să aparțină unui gen, nu trebuie să fie mereu o manifestare artistică.

Imaginea 2. Fotografie de vacanță din Barcelona. La nivel de începător este bine să tratăm fotografia din 2 aspecte diferite, care nu se exclud, dimpotrivă: (1) imortalizarea obişnuită a unor locuri sau lucruri pe care le vedeți prin vacanțe mai ales. Unii numesc asta chiar „Point-and-shoot‖, deși termenul desemnează de fapt o cameră foto de mici dimensiuni cu funcții simple de bază, dar se potrivește bine procesului (vezi Imaginea 2); (2) abordarea estetică a fotografiei, pornind de la diverse „reguli‖ ale compoziției (vezi Imaginea 1).

Nu pot totuși exclude și fotografia ca exprimare artistică, dar o voi trata separat. De foarte multe ori cele de mai sus sunt un bun punct de plecare.

Imaginea 3. Vă voi explica la timpul potrivit cum am obținut această imagine doar cu ajutorul aparatului în principal.

Imortalizarea obișnuită este denigrată cu mare avânt de către foarte mulți fotografi, deoarece nu respectă nici una dintre „regulile‖ compoziției decât tangențial și pur întâmplător. Nu mă număr printre ei, dar nici fotograf nu sunt, așa că este de înțeles. „Reguli” privind încadrarea Abordarea estetică a fotografiei prezintă un grad sporit de dificultate. „Estetica‖ vine din filosofie, termenul a fost introdus de către A. G. Baumgarten în 1750 în lucrarea „Aesthetica‖. Conform acestuia „estetica‖ este știința cunoașterii senzoriale. Baumgarten distinge între cunoașterea senzorială și cunoașterea pură (a gândirii) prin contrastul dintre scopul esteticii și a logicii: prima urmărește frumosul, iar a doua adevărul. Sursa Pornind de aici se poate discuta la nesfârșit despre ce este „frumosul‖, „frumosul artistic‖, „frumosul natural‖, contextul în care trebuie privit, cum este influențat de o serie de factori precum societatea, educația, predispozițiile native etc. Prima greşeală pe care o face aproape fiecare începător (și nu numai) este să-şi fie suficient sieşi. Până şi când citeşti sună rău și nu cred că se aplică numai aici. Ce înseamnă asta în cazul nostru particular? Are tendința de a spune că toate fotografiile făcute, trebuie în mod necesar să-i placă numai lui. Pe termen scurt, abordarea îl scuteşte de multe întrebări inutile, pe termen lung îi va limita evoluţia. Am trecut prin aşa ceva și eu. De fapt cam tot ce am scris am şi experimentat, nu ar avea sens să discutăm discuţii. Şi ideea de bază a acestor prezentări este ca în final să experimentaţi pornind de la ceva concret.

Asta nu înseamnă să treceţi automat în extrema cealaltă, așa cum este românul sau omul obișnuit să o facă. Extremele sunt dăunătoare. Nu trebuie să ajungeţi să faceţi fotografii pentru ceilalţi şi să nu vă placă, ce rost ar avea? Singurul caz în care faceţi asta ar fi dacă deveniţi profesionişti şi vă adresaţi unui anumit public, clientelă etc. Poate chiar şi aici un fotograf cu personalitate şi-ar impune stilul într-o măsură mai mică sau mai mare. Până nu de mult gândeam astfel: „E petrecerea mea şi fac ce vreau cu ea‖. Ce a determinat o schimbare? Nevoia de a evolua şi de a ieşi din propria rutină. La început poate veți porni timid, apoi depinde de voi în ce direcţie vă îndreptați, important este ca primul pas să fie cel corect sau cât mai corect. Toți suntem supuși, într-o primă fază, mai mult sau mai puțin unor convenții cu privire la frumos (care se modifică în timp sau care diferă de la o regiune la alta de exemplu), apoi unor limitări native sau predispoziții („limitare‖ sună înjositor totuși), ca abia în final să găsim „frumosul pur‖, universal valabil. O primă convenție care se aplică compoziției este „regula treimilor”. Regula treimilor este destul de simplă, cadrul va fi împărțit în 9 părți egale prin intermediul unor linii imaginare, numite linii de forță, iar punctele în care aceste linii se intersectează fiind puncte de forță. (Imaginea 4)

Imaginea 4 Ar fi suficient că v-am spus ce presupune și că trebuie să o aplicați, dar există un mic neajuns. În mod natural începătorul are tendința de a centra subiectul în cadru și de a apela la simetria geometrică. Consider important să înțelegeți de ce se întâmplă acest lucru și cu ocazia asta mai aflați și alte

informații interesante. În primul rând precizam la început că trebuie să „vedeți‖. Există o diferență majoră între modul cum vede omul și cum vede aparatul. Omul are o vedere binoculară tridimensională, aparatul foto doar monoculară, bidimensionlă (desigur că se fac primii pași serioși spre fotografia 3D, dar mai este până la utilizarea ei pe scară largă - încercăm și noi într-o prezentare viitoare să obținem o imagine 3D). Ochiul se aseamănă cu un aparat foto.

Imaginea 5

Imaginea 6. Reprezentare schematică. Sursă original Corneea este primul mediu de refracție a luminii, echivalent al lentilei la obiectiv. Deoarece poziția și forma ei nu pot fi modificate, omul are distanță focală fixă. Pupila este echivalentul diafragmei, ea se închide sau se deschide (se dilată sau se contractă) pentru a controla cantitatea de lumină care trece.

Sensibilitatea ochiului uman este aproximativ f/2.5 în mod normal, închiderea maximă fiind aproximativ f/8 în lumină puternică. Cristalinul este al doilea mediu de refracție și realizează focalizarea, fiind mobil și elastic. Retina este echivalentul senzorului la aparatul foto. Pleoapa este echivalentul shutterului. Este cea mai simplă modalitate de a înțelege ce este shutter-ul - o pleoapă mereu închisă. Cu cât stă deschisă mai mult, cu atât trece mai multa lumină spre senzor.

Imaginea 7

Imaginea 8

Imaginea 9

Imaginea 10

Imaginea 11 Observați cum de la „Imaginea 7‖ la „Imaginea 11‖, shutter-ul a fost din ce în ce mai mult deschis (a scăzut viteza, a crescut durata expunerii). Prin așezarea ochilor, omul are un câmp vizual de aproximativ 180 de grade, dar numai o porțiune redusă poziționată central este clară, în focus. Astfel este natural ca omul să poziționeze central în câmpul său vizual obiectele asupra cărora își concentrează atenția. Există și o altă explicație. Trebuie să înțelegem la nivel minim cum focalizează un aparat foto și anumite particularități. Dar ce înseamnă focus și a focaliza? Simplu spus, focalizarea este procedeul de reglare a clarității imaginii subiectului vizat, folosind un ansamblu optic.

Imaginea 12. Neclar (out of focus)

Imaginea 13. Clar (in focus) Focalizarea se poate realiza manual (MF) sau automat (AF). Aparatele foto realizează focalizarea automată cu ajutorul unor puncte de focus și prin 2 metode: (1) pe baza detectării diferențelor de contrast pe o anumită distanță prestabilită - contrast detection; (2) pe baza detectării diferențelor de iluminare a unei anumite zone - phase detection - până nu de mult apanajul aparatelor DSLR, dar chiar foarte recent Fujifilm a introdus „TTL phase detection‖ la camerele compacte. Apropo, TTL vine de la „through-the-lens‖, prin obiectiv. Senzorii de focalizare sunt în principal de 2 feluri, de tip linie și de tip cruce (cross type sensor). Cel de tip linie detectează pe o singură direcție, cele de tip cruce (care sunt de fapt 2 senzori de tip linie), detectează pe 2 direcții. Există și un al treilea tip, stea (dual diagonal cross-type sensor), nu intru în detalii, detectează pe toate 4 direcțiile.

În funcție de aparat, ei sunt activați ca linie, cruce sau stea în combinație cu anumite deschideri ale diafragmei. La unele sunt de tip cruce sub f/5.6, altfel devin de tip linie, la altele pot deveni de tip stea sub f/2.8 etc. Numărul punctelor de focalizare diferă în funcție de clasa aparatului, de la 3 la peste 50, pentru DSLR-urile profesionale (exemplu: D300s are 51). Fie că ne uităm pe un ecran sau printr-un vizor când focalizăm, prin punctele de focalizare sau prin ghidaje, atenția ne este îndreptată spre centru:

Imaginea 14. Vizorul (viewfinder). În general cele de tip cruce sunt concentrate central. De exemplu la noul lansat Nikon D7000, deși are 39 de puncte de focalizare, doar 9 sunt de tip cruce și sunt poziționate central. Foarte mulți fotografi profesioniști folosesc numai punctul de focalizare central (dacă nu se impune folosirea tuturor punctelor de focalizare, de exemplu pentru fotografia sportivă), deoarece asigură cea mai bună focalizare, corelat și cu faptul că obiectivele în general au cea mai clară imagine în centrul ansamblului optic (termenul folosit fiind „sharp‖) și mai puțin clară spre margini („soft‖). Cum interpretăm „regula‖ treimilor în acest context atunci? „Regula‖ treimilor a apărut ca o constatare, nu ca o invenție și oricum nu este ceva recent. O serie de studii au relevat faptul că atunci când privim o fotografie, atenția ne este îndreptată în mod natural spre „punctele de forță‖, deoarece asociem o plasare a subiectului (sau a unui punct de interes al subiectului) pe unul dintre punctele de forță cu o dinamică imprimată imaginii, comparativ cu plasarea centrală care dă impresia de static. De asemenea asociem plasarea liniei orizontului de exemplu, pe una dintre liniile de forță și nu pe baza simetriei geometrice, pentru a crea un echilibru estetic și nu matematic. De ce nu se mai aplică concentrarea atenției central? Pentru că fotografia deja se află integral în câmpul nostru vizual clar și atenția ne este influențată de către alți factori. De exemplu se consideră punctul 4 din Imaginea 4 ca fiind punctul cu forța cea mai mare pentru persoanele care citesc de la stânga la dreapta, deoarece vor proceda la fel și cu vizualizarea unei imagini (eu am o sensibilitate spre poziționarea în punctul 1, deși citesc tot de la stânga la dreapta). Știu că este foarte probabil să nu fi simțit personal aceste aspecte până nu le-am precizat aici și

atunci să le disconsiderați. Nu vă pot obliga să le adoptați, depinde de voi care va fi alegerea făcută. Până la urmă scopul este de a pune lucrurile în perspectivă, nu de a le impune. Eu stiam (de la cursul foto al domnului Mircea Albu, art-image.ro) ca fotografia e ca o pagina scrisa. Privitorul o citeste de la stanga la dreapta, astfel privirea "sare" peste punctul 1 (=introducerea,de regula neinteresanta) si "cade" pe punctul 2 (=cel mai important punct), acesta fiind punctul unde privirea "stationeaza" pentru prima data pe acea fotografie. Se trece mai departe la punctul 4, care ar avea o "putere" mai redusa iar 3 ceva mai redusa decat 4. Deci ar fi in ordinea 2,4,3,1. Un argument in plus ar fi ca , in general, exista linii care ghideaza atentia spre subiect. In cazul in care avem o "sageata" ascendenta cu varful spre "2", se transmite ceva pozitiv, optimism,etc. In cazul in care folosim "4", vom avea o linie descendenta, opusa ca sens, deci pesimista, negativa, dramatica,etc. Deoarece "sagetile" de care spuneam ar fi orientate de la stanga la dreapta, ar fi motivul pentru care punctele 2 si 4 ar fi "mai puternice". Se spune ca aceste observatii au fost facute in diverse cercetari ce tin de psihologia omului.... Probabil sunt mai multe teorii dar care, dupa cum spuneai, nu sunt menite sa ingradeasca fotograful ci sa-l ajute sa transmita un mesaj prin ceea ce inregistreaza cu aparatul foto. Mesajul se transmite de multe ori subliminal si de aceea e bine sa intelegem de ce se intmapla sa ne placa enorm o fotografie aparent simpla si banala...in special cele alb-negru (doar liniile si formele conteaza in transmiterea mesajului, culorile sunt de prisos)..... Despre fotografie ... (4) Compoziția II

„Regula treimilor” și merele de aur

Fotografia, așa cum o percepem noi acum, este prezentă de foarte foarte puțin timp. În 1822 a fost prima captură a unei imagini cu mijloace rudimentare și care a avut o durată de viață foarte scurtă, numai câteva ore. În 1826 se consideră că ar fi fost făcută prima fotografie, de către Joseph Niepce, în urma unei expuneri de 8 ore.

Imaginea 1. Prima fotografie.

Joseph Niepce și-a numit procedeul heliograph („a desena cu soarele‖). Spre jumătatea secolului al XIX-lea apare denumirea de fotografie - în limba greacă photos înseamnă lumină și graphé înseamnă a schița sau a desena. Prima fotografie a fost una monocromă, dar într-un timp relativ scurt, în 1861 apare și prima fotografie color, obținută cu ajutorul a 3 camere, fiecare cu un filtru de altă culoare (albastru, verde și roșu). Abia în 1987 apare primul senzor CCD. Primul aparat foto digital apare în 1991, Kodak Professional Digital Camera System, bazat pe un senzor de 1.3 megapixeli CCD (1024x1280 pixeli) și o dimensiune de 20.5 x 16.4mm, când voi discuta despre aparatul foto voi reveni asupra lui.

Imaginea 2. Kodak DCS 100. Dar omul desenează de mii de ani. Primele picturi rupestre sunt datate acum aproximativ 32.000 de ani.

Imaginea 3. Desen vechi de 30.000 de ani. Evoluția a fost una anevoioasă și monotonă sau cel puțin așa considerau criticii de artă. În 2008 s-au descoperit picturi în ulei în Afganistan, fiind o surpriză totală. Acestea au fost datate cu vreo 14 secole în urmă, în condițiile în care se credea că pictura în ulei apăruse pentru prima dată în Europa în secolul al XV-lea. Posibil ca revoluția în artă să fi avut loc mai târziu doar pe bătrânul continent. Ideea de perspectivă în pictură - și ca atare spațialitatea - apare tocmai în secolul al XIII-lea, iar aproximativ 2-3 secole mai târziu, în timpul „Renașterii‖, se teoretizează compoziția pornind de la anumite proporții și despre acestea discutăm acum. Am stabilit deja că „regula treimilor‖ ne ajută să dăm un aspect plăcut imaginii.

Imaginea 4. Regula treimilor. Probabil există mai multe abordări cu privire la importanța „punctelor de forță‖, reiau și explicația dată de către Călin, pe care a primit-o la un curs foto, pentru a avea mai multe puncte de vedere: fotografia e ca o pagina scrisa. Privitorul o citeste de la stanga la dreapta, astfel privirea "sare" peste punctul 1 (=introducerea,de regula neinteresanta) si "cade" pe punctul 2 (=cel mai important punct), acesta fiind punctul unde privirea "stationeaza" pentru prima data pe acea fotografie. Se trece mai departe la punctul 4, care ar avea o "putere" mai redusa iar 3 ceva mai redusa decat 4. Deci ar fi in ordinea 2,4,3,1. Un argument in plus ar fi ca , in general, exista linii care ghideaza atentia spre subiect. In cazul in care avem o "sageata" ascendenta cu varful spre "2", se transmite ceva pozitiv, optimism,etc. In cazul in care folosim "4", vom avea o linie descendenta, opusa ca sens, deci pesimista, negativa, dramatica,etc. Deoarece "sagetile" de care spuneam ar fi orientate de la stanga la dreapta, ar fi motivul pentru care punctele 2 si 4 ar fi "mai puternice". Se spune ca aceste observatii au fost facute in diverse cercetari ce tin de psihologia omului.... Accentul pe punctul 4 pleca de la o aproximare a „proporției de aur‖. De fapt o aplicare a „proporției de aur‖ pentru a ajunge la „dreptunghiul de aur‖ și mai departe la „spirala de aur‖. „Proporția de aur‖ a fost constatată de către Fibonacci (c. 1170 – c. 1250) sau mai corect Leonardo of Pisa. S-a observat existența ei în multe creații naturale și artificiale, în diverse părți ale globului, chiar și înainte de a fi teoretizată. Fibonacci a stabilit o legătură între un șir de numere și o proporție care apare cu regulalitate.

Imaginea 5. Numerele lui Fibonacci. 0 și 1 sunt primele numere din șirul lui Fibonnaci, următoarele fiind suma primelor 2 anterioare: 0, 1, 1 (0+1), 2 (1+1), 3 (2+1), 5 (3+2), 8 (5+3), 13 (8+5) ș.a.m.d. „Proporția de aur‖ (φ = phi) apare dacă:

Imaginea 6.

și are o valoare aproape constantă de 1,6180:

Imaginea 7. „Proporția de aur‖ pare a fi legată mult mai puternic de nivelul primitiv al percepției umane. Din perspectiva imaginii este o interpretare matematică a frumosului, este ordinea desăvâșită în perceperea unor emoții, dar semnificația pare ceva mai profundă, pornind de la formarea galaxiilor la ADN. Unii văd aici science fiction, alții o explicație logică, un teren comun al tuturor lucrurilor. Este mai puțin important pentru noi în cadrul fotografiei, dar privit global se leagă diverse lucruri în măsura în care vrei să se lege. Suntem într-un echilibru fragil între autosugestie și realitate. Și acum presupun că o parte dintre voi își va măsura diverse părți ale corpului, altele decât cele pe care le măsoară în mod obișnuit. În perioada Renașterii, folosirea „proporției de aur‖ și perceperea aplicării ei ca o condiție determinantă a frumosului iau amploare. Cea mai influentă lucrare care propovăduia (asta și pentru legăturile cu biserica) „proporția de aur‖ a fost „De Divina Proportione‖ a lui Luca Pacioli, apărută în 1509 și care a fost ilustrată de către Leonardo da Vinci.

Imaginea 8.

Luca Pacioli a preluat o serie de teorii și le-a dezvoltat. Printre ele se numără și „dreptunghiul de aur‖ din lucrarea „Elementele‖ a matematicianului grec Euclid (c. 325 î.Hr. - 265 î.Hr.). Am exemplificat grafic prin succesiunea de mai jos, cum obținem un „dreptunghi de aur‖:

Imaginea 9. Sursa

Imaginea 10.

Imaginea 11.

Imaginea 12.

Imaginea 13.

Aplicând raționamentul „dreptunghiului de aur‖, se ajunge la „spirala de aur‖ astfel:.

Imaginea 14. „Spirala de aur”. Sursa.

Imaginea 15. Spirala lui Fibonacci. Tendința de a reprezenta spirala cu predilecție din dreapta jos (zona punctului de forță 4), apoi din dreapta sus (zona punctului de forță 2), din partea stângă sus (zona punctului de forță 1) și mai rar din partea stângă jos (zona punctului de forță 3) este considerată o predispoziție nativă, ba există susținători ai ideii că este genetică perceperea acestei proporții ca o abordare estetică de preferat. „Regula treimilor‖ are o altă abordare printre adepții „proporției de aur‖, prin aplicarea „dreptunghiului de aur‖ la întreg cadrul:

Imaginea 16. Uneori veți întâlni această abordare sub denumirea de „dreptunghiul de aur‖, deși este improprie. Punctele de forță sunt de asemenea tot intersecția liniilor care împart cadrul. Altă teorie susține că putem găsi puncte de forță, în orice fel de cadru, astfel: împărțim cadrul în 4 părți egale și apoi trasăm 2 diagonale în fiecare. Punctul de intersecție va fi punctul de

forță.

Imaginea 17.

Ce se întâmplă dacă suprapunem „regula treimilor‖ sau forțăm „spirala de aur‖ în aceste cadre?

Imaginea 18.

Imaginea 19.

Imaginea 20. „Regula treimilor‖ nu se suprapune niciodată peste punctele de forță astfel obținute, dar „spirala de aur‖, indiferent în ce formă o încadrăm, va avea mereu un puct de plecare foarte apropiat.

Și ceva interesant - 4 „drepunghiuri de aur‖ formează un cerc perfect:

Imaginea 21.

De obicei în explicarea acestei reguli nu se fac atât de multe legături și trimiteri. Am recurs la multitudinea de exemple pentru a vă arăta că în nicio abordare, plasarea centrală nu este legată de perceperea estetică a imaginii. Cu toate acestea, nu vă limitați la respectarea abordărilor de mai sus pentru a considera că dintr-o dată orice fotografie devine extrem de plăcută. Există și alte considerente de luat în calcul, le voi menționa punctual mai jos. De voi depinde însă cum le interpretați, cum le combinați, ce prioritate va avea fiecare în compoziția unei fotografii, pentru a avea un rezultat plăcut și o imagine cu impact. Se consideră că o fotografie este reușită dacă produce orice fel de reacție din partea privitorului. Regula treimilor nu se limitează doar la poziționarea subiectului într-un cadru mai larg sau doar la punctele de forță și nu este mereu clară într-o fotografie. De exemplu „imaginea 22‖.

Imaginea 22.

Alte considerate în compunerea unei fotografii. Sunt mici detalii de care este bine să țineți cont și cu care vă puteți juca - se întrepătrund, uneori se susțin sau se elimină reciproc, totul depinde și de viziunea voastră. Nu le dau o ordine anume, pentru că nu au, când veți compune o fotografie, fiecare are rolul ei, de la caz la caz, mai mult sau mai puțin important. 1. Orientarea elementelor din cadru să fie una naturală. Deși nu pare important, este deranjant ca o clădire sau linia orizontului de exemplu să fie strâmbe.

Imaginea 23.

Imaginea 24. În „imaginea 23‖ observați cum linia orizontului este înclinată și fotografia pare strâmbă, nenaturală.

Imaginea 25.

Imaginea 26. În „imaginea 25‖ eu am considerat că nu este necesar paralelismul deoarece reflectă o stare naturală. În „imaginea 26‖ am vrut să dau o altă perspectivă clădirii. Deci regula suportă și interpretări.

2. Obiectele aflate în mișcare au nevoie de un spațiu suplimentar pentru a sublinia caracterul dinamic.

Imaginea 27.

Imaginea 28.

În „imaginea 27‖ pescărușul parcă s-ar lovi de marginea cadrului, întrerupând brusc zborul. În „imaginea 28‖, pescărușul dă impresia că va zbura prin cadru, ideea dinamicii fiind susținută. Cu toate acestea eu am decis să păstrez cadrul nealterat, așa cum am reușit să-l surprind. O compoziție corectă ar fi fost însă cea din „imaginea 28‖. 3. Obiectele înalte au nevoie de spațiu suplimentar deasupra pentru a nu le „turti” partea superioară a cadrului. Dacă dorim să subliniem că un obiect este înalt, nu-l „terminăm‖ brusc cu marginea cadrului. Cu cât este mai mare spațiul lăsat, cu atât percepția este mai puternică.

Imaginea 29.

Imaginea 30.

4. Alegerea corectă Cadrul are 2 orientări: „peisaj‖ și „portret‖.

a

orientării

cadrului.

Imaginea 31. Peisaj.

Imaginea 32. Portret.

Cele 2 denumiri au fost moștenite din pictură, fiind orientările și proporțiile preferate de către pictori pentru peisaje și portrete, probabil nici nu era greu să ghiciți. Fiecare pune în evidență anumite caracteristici și astfel sunt mai potrivite pentru un gen sau altul de fotografie. „Peisajul‖ este folosit pentru cadre în care subiectul are o dezvoltare naturală pe lățime (lungime dacă doriți), iar „portretul‖ evident atunci când dezvoltarea este pe înălțime. De exemplu în „imaginea 30‖, un cadru de tip „portret‖ va accentua și mai mult ideea înălțimii. Centrarea subiectului simetric pe mijloc va avea un aport la rândul ei, în același sens. Astfel am schimbat raportul importanței regulilor în compoziție, am eliminat regulile „aurite‖ și am ales să pun în prim plan subiectul. 5. Este de preferat să nu tăiem din oameni dacă aceștia au sau pot avea un rol în compoziția imaginii. Aici am un exemplu foarte bun de stabilire a priorității regulilor în compoziție pentru a schimba punctul de interes.

Imaginea 33.

Imaginea 34.

6. Nu aglomerați cadrul cu mai multe puncte de interes. Uneori nici nu vă dați seama de acest lucru dacă nu analizați bine fotografia. Vă dau exemplu tot imaginile de mai sus (33 și 34). Poate considerați că ideal ar fi fost o combinație între cele 2 fotografii, dar puteți observa cum în „imaginea 33‖ accentul cade pe piață, iar în „imaginea 34‖, prin aplicarea acelui spațiu, atenția este atrasă către clădire. Este un aspect de luat în calcul atunci când acordați o anumită importanță unei reguli, deoarece poate schimba centrul atenției. 7. Dacă este inevitabilă aglomerarea cadrului, puteți direcționa atenția asupra subiectului prin diverse metode: - focus selectiv:

Imaginea 35. Am focalizat pe paharul din planul îndepărtat.

Imaginea 36. Am focalizat pe paharul din planul apropiat. - adâncime a câmpului vizual (DoF) redusă (porțiunea dintr-o imagine care se vede clar, „in focus‖):

Imaginea 37. Folosind o deschidere mare a diafragmei am redus adâncimea câmpului și astfel am izolat paharul din planul apropiat.

Imaginea 38. Am închis diafragma și astfel am adus în focus și paharul din planul îndepărtat. - izolarea subiectului cu ajutorul luminii și a umbrelor:

Imaginea 39. Am izolat floarea prin limitarea cantității de lumină, folosind o durată de expunere extrem de mică - 1/4000s. 8. Folosirea liniilor. Se discută foarte mult despre folosirea liniilor pentru a ghida privitorul către subiect, dar din punctul meu de vedere liniile au un rol mult mai important și anume de a da perspectivă, de a crea adâncime, de a echilibra. Despre fotografie ... (5) Compoziția III continuare ... Data trecută am rămas la des amintita „regulă‖ a liniilor care ghidează privitorul spre punctul de interes. La cât de des este pomenită, cam atât de rar sunt prezentate și alte aspecte legate de această abordare, care este mai mult un procedeu, decât o regulă. Vă voi arăta câteva exemple de „linii‖ interesante, dar care nu au drept finalitate subiectul, ele fiind elementul forte al cadrului, iar subiectul, dacă există, capătă un rol secundar. Aceste imagini au o altă abordare, o altă „citire‖. Folosirea liniilor ne „plimbă‖ prin cadru și accentuează spațialitatea. Linii care ghidează privirea spre anumite puncte de interes:

Linii care ne plimbă prin cadru:

„Liniile‖ pot fi căi ferate, râuri, poduri, drumuri etc., am încercat mai sus să vă dau exemple cât mai variate. Tot la capitolul „linii‖ aș integra și folosirea formelor geometrice în cadru:

Încălcarea regulilor

Am încercat să vă dau chiar mai sus o serie de exemple cu încălcarea regulilor. Ba chiar aș spune ca atunci când faceți o fotografie să apelați la reguli numai dacă ați epuizat orice altă posibilitate. În felul acesta sper să apelați la stereotipii cât mai puțin sau să dati șansa unui cadru să se dezvolte și altfel. Până la urmă regulile sunt făcute pentru a fi încălcate. De asemenea nu uitați că uneori anumite reguli (abordări, procedee - cum doriți să le spuneți) pot avea o putere mai mare ca altele.

O abordare centrală a creat un efect interesant:

Aici centrat mi s-a părut cadrul ca fiind cel mai echilibrat:

Am tăiat din om pentru a pune accentul mai mult pe bufniță:

Deși nu este natural, unghiul transformă imaginea radical, o scoate din banalitate:

Nerespectarea proporțiilor poate da naștere unei imagini deosebite:

Zona dinamică care trebuie să urmeze unui obiect aflat în mișcare nu este necesară dacă există alte elemente care să sublinieze acest lucru:

Și excepțiile pot continua. Creativitatea este deasupra tuturor regulilor. Mesajul poate și el să pună regulile într-un plan secundar. Încercați mai multe abordări ale aceluiași cadru și alegeți-o acasă pe cea mai potrivită.
Încadrare - focus - reîncadrare Pentru a respecta regula treimilor sau alte procedee, există o tehnică numită „ focus și recompunere‖. Dacă vă mai aduceți aminte din prezentările anterioare, punctele de focalizare sunt concentrare central de obicei, uneori cel mai eficient fiind numai în centru. Pentru a avea un focus cât mai clar și rapid este normal să focalizăm central. Dar astfel suntem foarte limitați în compunerea cadrului (nu numai pentru a respecta regula treimilor). O soluție este să recompuneți cadrul după ce a fost focalizat subiectul, prin mișcarea aparatului. Manevra funcționează doar dacă focalizarea aparatului este setată pentru a se „bloca‖ pe un anumit câmp de focalizare. Cum spuneam, shutter-ul este ca o pleoapă mereu închisă, care se deschide la apăsarea definitivă a unui buton - shutter release button.

Același buton este folosit și la focalizare prin apăsarea la jumătate, dacă aparatul și obiectivul sunt setate pentru focalizare automată (AF). Punctele de focalizare pot fi activate în două moduri principale: să funcționeze toate și aparatul să aleagă automat zona de focalizare din cadru sau să funcționeze numai unul (de obicei cel poziționat central) asupra căruia ai control deplin. Focalizarea automată este de mai multe feluri. Deși poartă diverse denumiri, practic se comportă la fel și voi face referire la denumirile întâlnite la Nikon: AF-C - focalizare automată în mod continuu. Practic aparatul va încerca permanent să focalizeze subiectul sau anumite zone pe care le consideră el a fi vizate (în funcție și de punctele de focalizare activate). Dacă apăsăm butonul pentru shutter la jumătate și mișcăm aparatul, va focaliza permanent. Avantajul acestui mod este că imaginea va fi mereu focalizată, mai ales dacă subiectul se află în mișcare (există și derivate din acest mod, pentru a păstra automat focusul pe un subiect care se mișcă în cadru, de exemplu „3D tracking‖). Neajunsul este că nu există un control foarte bun asupra zonelor focalizate dacă dorim recompunerea sau chiar și când subiectul este în mișcare. Dacă focalizăm un subiect prin ținerea la jumătate a butonului

pentru shutter și mișcăm aparatul, el nu va păstra subiectul respectiv în focus, ci va focaliza pe noi obiecte sau zone, chiar dacă subiectul devine staționar. AF-S - focalizare automată o singură dată. Când ținem apăsat butonul pentru shutter la jumătate, focusul s-a „blocat‖ pe zona aleasă și putem muta aparatul pentru a recompune cadrul. Avantajul este că recompunerea cadrului va păstra subiectul în focus. Dezavantajul apare dacă fotografiem și obiecte aflate în mișcare și staționare, deoarece trebuie să schimbăm mereu modul de focalizare automat. Pentru a elimina neajunsul de mai sus, au fost introduse 2 metode. Prima este un al doilea buton numit „autofocus lock‖ (AF-L) care permite „blocarea‖ focusului pe un anumit subiect atunci când folosim AF-C. A doua metodă este una automată, „autofocus automatic‖ (AF-A), prin care aparatul decide când un subiect este în mișcare sau nu. Mă opresc puțin asupra AF-L. Acest buton, introdus pentru prima dată de către Canon la aparatele pe film SLR în 1989, oferă o serie de avantaje, dar este neglijat foarte des, mai ales de către începători. În fond trebuie să lucreze cu 2 butoane simultan, pe când apăsarea unui singur buton pare mai simplă. AF-L de obicei este asociat și cu AE-L. AE-L înseamnă că va fi „blocată‖ și expunerea împreună cu zona de focus. În principiu se pot separa cele 2 funcții, dacă nu se dorește și blocarea expunerii, dar este un lucru foarte util (din păcate nu este acum momentul pentru abordarea ei). AF-L poate fi folosit și la fotografierea unui subiect care se mișcă. Să presupunem că o mașină va trece printr-un anumit loc. Prefocalizați locul respectiv, apăsați AF-L și când trece mașina declanșați. În funcție de aparat se pot combina diverse setări pentru a obține anumite rezultate. Vă povestesc mai multe la fotografierea lucrurilor în mișcare și cu alte ocazii despre AF ON/OFF, AF-L și AE-L. Pentru recompunerea cadrului trebuie să folosim fie AF-S, fie AF-C+AF-L. Dar cât de bine focalizat mai este un subiect (sau zonă a acestuia) dacă „blocăm‖ focusul și mișcăm aparatul? Pentru a înțelege această zonă de focus, întâi să ne imaginăm fotografia în profunzime, ca pe o succesiune de geamuri transparente, fiecare fiind un plan de focalizare. Apoi fiecare geam în funcție de închiderea diafragmei, are o zonă clară („in focus‖) și una neclară („out of focus‖). Observați în imaginea următoare cum același plan (poziționat în adâncime) a ieșit focalizat.

Pentru ca la recompunere să nu pierdem planul de focus, mișcările trebuie să fie stânga/dreapta și/sau sus/jos, nu înainte/înapoi. O serie de teste au arătat că există mici defocalizări ale subiectului chiar în condițiile de mai sus, dar de obicei sunt neglijabile. Dacă trebuie să vă mișcați o distanță mare de la subiect pentru a recompune cadrul, atunci poate este mai bine să folosi ți un punct de focalizare mai aproape de subiect, dacă nu chiar pe acesta, dar numai dacă în mod normal rezultatul este unul slab. Aceste abordări se bazează pe folosirea focalizării automate. Multe dintre neajunsuri vor fi eliminate prin focalizarea manuală, dar apar altele. De exemplu majoritatea aparatelor nu au un vizor sau un ecran suficient de sensibile pentru a știi exact claritatea imaginii. Apoi nu multe obiective permit reglarea suficient de fină a focalizării. Și nu în ultimul rând (lucru valabil și dacă blocăm focalizarea) este foarte ușor să pierzi câmpul de focus prin mișcări involuntare. De asemenea cu cât diafragma este mai deschisă și DOF-ul este mai mic, cu atât va fi mai puternică defocalizarea și se va realiza la cele mai mici mișcări. La recompunere mai trebuie să aveți în vedere un aspect. L-am mai precizat, dar îl reiau și aici. În general obiectivele au o zonă centrală în care imaginea este mai clară și apoi spre magini devine mai „moale‖ (soft - se pierde din claritatea detaliilor și din puterea culorilor). S-ar putea ca la recompunerea unui cadru, deși nu sunt erori în focalizare, totuși subiectul să nu mai fie foarte clar. Crearea unei fotografii nu este o muncă simplă și poate fi frustrant uneori. Nu renunțați ușor. Răbdarea trebuie să caracterizeze orice fotograf, amator sau profesionist.

Reîncadrarea în post-procesare. Cum putem salva un cadru ratat Reîncadrarea după ce am făcut fotografia portă denumirea de „crop‖ - „tăiere‖. Aproape orice program de gestionare a fotografiilor permite tăierea și resalvarea imaginilor - despre programe mai târziu însă. Mai jos este un cadru care nu pune în valoare subiectul.

Selectez zona pe care vreau să o păstrez și tai.

Rezultă o nouă imagine, pe care o salvez.

De obicei se recurge la această procedură din diverse motive. Nu s-a făcut corect încadrarea, nu era timp, acasă vi se pare mai bună altă abordare etc.

Totuși se impun anumite condiții pentru a fi reușită operația. Să aveți o imagine de mari dimensiuni (mulți megapixeli) și să fie de o calitate măcar bună. Despre fotografie ... (6) Noi perspective Poate vi s-a întâmplat să ascultați o melodie în condiții de fidelitate audio slabe și să vă cuprindă o emoție inexplicabilă. Fie vă plac acordurile, fie vă amintește de ceva deosebit. Este o trăire profundă la un nivel al percepției ceva mai primitiv, dar într-un sens bun, foarte bun. În general toți oamenii sunt capabili de așa ceva. Dar există și o categorie aparte, la care trăirea nu se poate manifesta decât în anumite condiții de calitate și fidelitate audio. Lucrurile nu sunt cu mult diferite în lumea imaginilor și există aceeași incapacitate a celor 2 părți de a se înțelege. Interesant este că de obicei există o legătură între sunet și imagine. Cine preferă un sunet agresiv rezonează cu imagini puternic colorate. Cine preferă sunetul cald, predominat de frecvențele medii, are o predispoziție spre culori calde, imagini soft. (Excepțiile confirmă regula, cunosc prea mulți posesori de sisteme hi-fi și plasme cu afinitate spre culori naturale și calde) Mai sunt multe corelații între muzică și fotografie, înțelegerea ține de o anumită cultură, percepția de o anumită implicare. De exemplu dacă în muzică există iubitorii de muzică cultă, așa există și în fotografie cei care nu acceptă decât anumite subiecte elevate și disconsideră aborbarea naivă. O persoană implicată direct într-o fotografie o va percepe mult deformat, extrem de subiectiv, nu mai trebuie să-i transmită nici un mesaj, este doar un factor declanșator al unor emoții, similar cu melodia auzită sau ascultată poate chiar la un telefon. Problema este că eu mă aflu între aceste două categorii. Cum să le explici ambelor păr ți că lucrurile nu sunt tocmai alb și negru și că există o cale gri, preferabilă, cu ce e mai bun din ambele lumi? Numai la asta m-am gândit pentru prezenta discuție. Nu ai cum să convingi ușor un om supus zilnic unui număr mare de stimuli care-l influențează într-un mod inconștient și în fața cărora nu opune rezistență. Când percepe influența în mod conștient, există o reticență aproape naturală. Discuția despre compoziție și despre tratarea subiectelor în general este poate cea mai delicată, deoarece presupune multă atenție în abordarea fotografiei și un efort în plus. Nu mai este suficient să îndrepți aparatul către ceva, să apeși un buton și gata fotografia. Dar asta se întâmplă tocmai pentru că nu se abordează calea de mijloc, fiind loc pentru ambele situații. Nu te descalifici dacă simți ceva când asculți o melodie la un mp3- player, cum nu te descalifici dacă pur și simplu imortalizezi o scenă de viață care ți s-a părut interesantă sau numai pentru tine. Important este să te raportezi corect față de rezultat. Și nu este cea mai fericită soluție nici abordarea struțului. De ce să nu faci mai mult, dacă se poate, de ce să nu încerci măcar? Mulți se opun fără a încerca, fără un minim de efort pentru a înțelege mecanismul care stă în spatele unei imagini deosebite. Desigur că spun astea nu pentru a forța pe cineva, ci pe fondul unei admirații din partea lor pentru anumite imagini, care sunt la îndemâna oricui. Și asta încerc eu să fac aici, să deschid un drum, printr-o altă abordare, așa cum am văzut-o și am aplicat-o personal. Exemplele personale sunt de obicei greu de generalizat, dar măcar există o alternativă. Poate cel mai important aspect al compoziției este să vizualizați rezultatul, să știți cum va arăta imaginea la final, aplicând fiecare regulă ca pe un filtru sau combinații de filtre. Știu că pare greu, dar este un simplu exercițiu de imaginație. Nu este nici o problemă, la început s-ar putea

să nu fie ușor. Este ceva nou, în care nu aveți experiență, normal să necesite un minim efort, ce-i drept mai mult decât o simplă apăsare de buton și atât. Dacă merită sau nu efortul nu puteți decide fără să încercați. La început este indicat să fotografiați mult. În timp vă va fi tot mai ușor să previzualizați rezultatul și să eliminați cadrele inutile. Voi încerca să vă prezint și cele 2 căi spre o fotografie. Ambele presupun efort. Direct din aparat puteți avea o imagine viu colorată și deosebită dacă vă folosiți de lumina naturală sau artificială. Lumina naturală se vânează. Există așa numitele „ore de aur‖ dimineața și seara. Lumina artificială este folosită de obicei în studiourile fotografice, dar nu de puține ori este mutată din studio oriunde are loc o ședință fotografică. Lumina este esențială, doar vorbim despre desenarea cu lumină, nu? Editarea presupune corecție sau creație, chiar dacă mulți ascund creația sub corecție dintr-un motiv care îmi scapă. Dar nu este vina lor în mod necesar. La diverse concursuri legate de fotografie, la capitolul editare acceptată sunt incluse mai toate operațiile posibile, inclusiv controlul asupra culorilor. Numai din jocul culorilor, al luminozitătii și al contrastului poți avea o imagine absolut nouă. Această abordare va avea multe efecte negative în timp. În trecut exista o delimitare oarecum solidă între fotograf și tehnicianul care developa filmul, dar evoluția tehnologică a dus încet încet la suprapunerea celor doi sau mai corect spus la eliminarea tehnicianului. S-ar putea spune că operațiunea de postprocesare este similară, dar nu în totalitate. Postprocesarea poate presupune și o parte importantă de creație. Din punctul meu de vedere trece dincolo de fotografie spre artă sau kitsch, depinde de „artist‖. Dacă fotograful este acea persoană care la imortalizarea momentului are capacitatea de a vedea rezultatul final, imaginea nu trebuie în mod necesar să fie o redare fidelă a realității. Dar de ce nu o redare fidelă a realității? Se spune că marele Goya a pictat-o pe regina Spaniei (de fapt i-a făcut și mai multe portrete), într-o realizare artistică excelentă și o reproducere fidelă a realității (știm toți totuși că Goya avea tendința de a deforma chipurile care nu-i plăceau prin plasarea apropiată a ochilor mai ales). Regina a suportat să vadă acest tablou doar o singură dată. Ce se întâmplase de fapt? Regina nu-și dorea redarea fidelă și oricât de frumos era executat tabloul, ea tot urâtă rămânea.

Uneori realitatea are nevoie de puțin ajutor. Apoi priviți fotografia nu ca pe un mijloc de păstrare a unor amintiri, ci ca pe o modalitate de exprimare. Este una dintre multiplele fețe ale unei imagini desigur. „Ajutorul‖ nu trebuie dat în mod necesar, așa cum se afirmă tot mai des, ci numai dacă este nevoie, dacă considerați că este nevoie pentru a exprima ceva. De asemenea un cadru poate avea 2-3 interpretări. S-ar putea să placă fiecare altcuiva. Astfel fotografia nu mai este ceva rigid, nu se termină în momentul apăsării butonului de declanșare a shutter-ului. Vedeți, suntem pe un teren de mijloc, fiecare imagine suferă interpretare. Intervenția asupra lor în postprocesare se face cu un scop anume, dar nu presupune nici o obligație, dar nici respingerea ei din start nu este cea mai bună soluție. Pot fi astfel pierdute cadre deosebite. Cred că procesarea a fost prost înțeleasă la început și apoi s-a perpetuat un mit. Se pot face foarte multe din aparat, o imagine deosebită nu presupune obligatoriu procesare. Nu pot pleca de la ideea că este imposibil să ai din aparat o imagine bună, deoarece este falsă. De asta avem control (cei cu aparate care permit asta desigur) asupra unei multitudini de setări. Procesarea de obicei arată ce dorea să vadă fotograful, nu ce a văzut. Asta ar fi poate cea mai corectă justificare. Scopul poate fi o simplă corectare, o manifestare artistică, un experiment etc. Gândindu-mă la acest aspect, am pus într-un context concret finalitatea compoziției, imaginea. Rezultatul a fost unul cel puțin ciudat. Accesul rapid și în număr mare al oamenilor la fotografia digitală a avut inevitabil ca rezultat o avalanșă de imagini, de toate felurile, unele foarte bune, altele departe de orice estetică (chiar și cea a urâtului), dar ele există și sunt greu de ignorat. [Din marea de imagini nereușite, multe ar putea fi corectate prin diverse mijloace, nu știu dacă le voi putea prezenta chiar pe toate, nici nu cred că le cunosc pe toate, dar voi încerca. Dar este o altă discuție pe care o voi dezvolta cu ocazia procesării digitale a imaginilor.] Multitudinea de imagini și abordări a avut însă un efect pervers. I-a împins pe foarte mulți dintre cei care cât de cât se mai pricep (unii cu rezultate deosebite, alții cu „emanații‖ la fel de neînsemnate ca cele pe care le judecă, dar nu contează cât timp au poziții de forță), să disconsidere pe scară largă abordările simple sau ale unor subiecte obișnuite. Evident că atunci când ai milioane de „fotografii‖, șansele ca o „imagine‖ să se repete într-un mod deranjant sunt uriașe. Până la urmă nici creativitateaa nu este infinită și cu atât mai puțin cu cât i se impun anumite „reguli‖ și este judecată dintr-o poziție de superioritate. Nu degeaba de exemplu revine moda periodic. Se pare că și în fotografie există tendințe. Astfel teme simple, mesaje simple, nu mai au impact, publicul s-a imunizat. Ce să mai spui întrun context în care o floare nu mai comunică nimic? Ce subiecte și din ce perspective se mai pot aborda pentru a nu intra în banal? Deși din punctul meu de vedere o floare, mai ales în lumea de betoane care ne înconjoară, numai banal nu poate fi. Ok, când vezi 1.000 de flori, poate nu mai au impact puse împreună, dar cine te obligă să le arunci în aceeași oală și oare nu este mai trist că ai devenit imun la mesaje simple și cauți numai „impact‖? Acest lucru presupun că are cauze mai ample, propabil existând în urma unui cumul de factori perturbatori. Nu contesc că „impactul‖ este o cerință de bază în fotografie, dar 100 de imagini cu forță mare de impact ar avea drept rezultat final imunizarea la „impact‖. Asta și ca o reacție la plângerile constante că nu avem numai fotografii bune. Am făcut aceste precizări deoarece în urma discuțiilor avute cu voi, se impuneau. Chiar dacă aici nu scrie nimeni, nu înseamnă că nu există un feedback solid pe alte canale.

Acum revin la compoziție, cu noi precizări asupra unor lucruri pe care le puteți avea în vedere la realizarea unei imagini deosebite. Vestea bună este că aparatul digital permite nenumărate experimente cu vizualizarea rezultatelor sumar pe ecran aproape în timp real. Avem opțiunea să ștergem și să încercăm un cadru de câte ori dorim (poate să fim temperați doar de faptul că la DSLR shutter-ul este proiectat să funcționeze un anumit număr de cadre, dar până la urmă este un instrument pe care trebuie să-l folosim). Compoziția ține de viziune, de experiență, de scopul urmărit. Nu vă pot învăța compoziție propriu-zis. Ce am prezentat până acum sunt mici trucuri până la urmă, de care este bine să tineți cont în măsura în care vă deservesc interesele. Pentru început încercați simplitatea.

Concentrați-vă atenția asupra subiectului și eliminați din cadru orice element care ar putea distrage atenția.

Mai târziu puteți trece la realizări complexe, precum imaginea de mai jos, din aparat.

Dacă vă plac mai multe lucruri, tratați-le separat. Asta nu exclude combinarea lor, dar nu plecați acasă fără să aveți fiecare subiect abordat separat. Tehnica tăierii (cropping), despre care v-am vorbit, s-ar putea să nu vă ajute de fiecare dată. Uneori combinațiile poti fi foarte interesante. Observați mai jos o asociere sugestivă.

Să nu vă fie frică dacă subiectul umple cadrul.

Este poate mai bine să aveți o fotografie de aproape și nu una în care subiectul să fie extrem de mic. Desigur există și excepții.

Observați care orientare a cadrului este mai potrivită pentru subiectul respectiv, portret sau peisaj, în funcție de direcția pe care se dezvoltă acesta sau alte elemente interesante precum bokeh-ul.

Un cadru pătrat poate păstra ce e mai bun din ambele. Îl obțineți prin cropping, dar trebuie să-l aveți în vedere în momentul realizării fotografiei.

Schimbarea unghiului de vizualizare poate avea un impact pozitiv major asupra subiectului. Renunțați la tendința de a face toate fotografiile de la nivelul ochilor, din picioare. Încercați mai multe unghiuri, de sus, de jos. Atenție, zoom-ul nu schimbă perspectiva. Mai jos aveți un exemplu cu același subiect din diverse perspective. Observați cum se schimbă radical imaginea.

Și fotografia în care subiectul iese mișcat este bună în anumite situații, de exemplu dacă dansează. Va accentua dinamismul și veți avea o imagine mai plăcută decât una clară și
plictisitoare.

Uneori este mai interesant dacă subiectul va fi prezentat ca o reflexie într-o oglindă, geam, apă sau alte suprafețe.

Sau dacă este încadrat într-o „ramă‖ naturală ori artificială.

Folosiți contrastul dintre zonele luminate și cele umbrite.

Folosiți culoarea, dar atenție la semnificație. Există o interpretare a culorilor și pot fi niște instrumente foarte puternice în transmiterea mesajului. Culorile primare sunt cele care nu se obțin prin amestecul altor culori și sunt considerate culori pure roșu, galben, albastru. Culorile secundare se obțin prin amestecul culorilor primare - portocaliu, verde, violet. Semnificații: - Roșu - pasiune, dorință, energie, putere. Face parte dintre culorile primare și dintre culorile calde. Este complementar cu verde, poate fi înlocuit de către portocaliu.

- Albastru - încredere, liniște, armonie. Face parte dintre culorile primare și dintre culorile reci. Este complementar cu portocaliu, poate fi înlocuit cu verde. - Portocaliu - bucurie, atracție, optimism. Face parte dintre culorile secundare și dintre cele calde. - Verde - siguranță, speranță, liniște. Face parte dintre culorile secundare și reci. - Galben - bucurie, prietenie, bogăție. Face parte dintre culorile primare și dintre culorile calde. Este complementar cu violet. - Violet - înțelepciune, spiritualitate, mister, independență. Face parte dintre culorile secundare și reci. - Gri și Maro - culori neutre, care nu contrastează cu nimic. Semnifică monotonie, tristețe. Culorile dominante sunt cele care acoperă cea mai mare suprafață. În funcție de acest raport pot fi nuanțate anumite semnificații. Proporțiile ideale sunt galben - violet 3:1 (imagine cu puternic caracter cald); portocaliu albastru 2:1 (imagine cu un caracter cald); roșu - verde 1:1 (o imagine echilibrată). Nu judecați culorile în termeni absoluți, priviți imaginile ca nuanțe și tonuri predominante. Imaginile monocrome tind să amplifice tensiunea și dramatismul.

Nu neglijați „petele de culoare‖, pot avea un impact foarte puternic.

Perspectiva poate fi creată și printr-un contrast al culorilor, cele calde în față, cele reci neclare în spate, deoarece culorile calde au tendința de a „avansa‖ spre privitor, iar cele reci de a se „îndepărta‖. [Mai multă „culoare‖ în prezentarea despre editare.] Desigur contrastul nu se limitează doar la culoare sau lumină. Puteți avea complex/simplu, mare/mic, înalt/scund, ușor/greu, transparent/opac, soft/sharp etc.

Investiți în filtre pentru obiective. Mai jos am exemplificat în stânga o imagine făcută fără filtru PC și în dreapta una la care am folosit un filtru PC.

Încălcați regulile. S-ar putea să aveți rezultate neprevăzute.

Ieșiți din tipare. Dacă toți fotografiază ceva, încercați să găsiți aspecte originale ale acelui subiect sau ale scenei.

Gândiți creativ.

La început veți analiza fiecare imagine acasă și veți sorta cele mai bune imagini. Dacă vă publicați imaginile pe internet, încercați să puneți și alți prieteni să aleagă dintre cele

pe care le considerați cele mai bune. S-ar putea să fiți prea implicați pentru a lua cele mai bune decizii. În plus vor avea un aport prețios prin observații și preferințe. Cu cât aceste persoane sunt mai variate ca tipologie, cu atât mai bine. Nu uitați că trebuie să vă placă ce faceți. Altfel puteți rămâne la fotografia de familie clasică, care nu prea are altă regulă decât să surprindă un membru al familiei și să fie o mărturie a prezenței. Practic rezultatul final nu presupune nici un efort deosebit. Această abordare este des întâlnită. Arătați că ați fost acolo, este tot ce contează. Devin irelevante calitatea imaginii, compoziția, cromatica sau orice altceva. Cei care se limitează la păstrarea amintirilor nu prea dau atenție compoziției, percep imaginea mult prea subiectiv, ei o asociază cu diverse emoții trătite atunci și nu mai înțeleg nevoia ca imaginea să și exprime ceva, altceva. Cam atât despre compoziție în general. Sper să fi fost suficient de explicit prin abordare și exemple. Data viitoare vedem dacă este mai bine să folosim RAW sau Jpeg.

Despre fotografie ... (7) - RAW vs. Jpeg sau RAW+Jpeg? Am ajuns și la această răscruce importantă în fotografie. Există discuții interminabile despre cele 2 soluții, răspunsul pare simplu, dar nu este. Cu cine votezi? RAW sau Jpeg? De la fotografii serioși, evident vine o singură opțiune: RAW! În teorie argumentele pentru sunt incontestabile. În practică lucrurile sunt nuanțate puțin. Jpegul are partea sa de susținători, mai ales în rândul celor care resping categoric orice alterare a imaginii obținute în aparat. Îmi propun în această prezentare să aduc puțină lumină asupra acestei dispute. De obicei Jpeg-ul este criticat pentru calitatea scăzută (adesea este mai puțin clară, culorile mai șterse) și imposibilitatea de a o modifica ulterior. Adevărul este undeva la mijloc. RAW este asociat cu cel mai înalt nivel de calitate și cu un control generos asupra imaginilor (luminozitate, culoare și altele). Corect, dar posibilitatea de editare nu este exclusă total în cazul fișierelor de tip Jpeg. Jpeg Joint Photographic Experts Group (pe scurt Jpeg) este un tip de fișier pentru stocarea imaginilor în format digital cu pierderi de calitate („lossy‖) în urma folosirii unor formule de comprimare. Este „mp3-ul‖ imaginilor, pentru a avea o înțelegere mai bună asupra lui. Ca atare, până la un punct, în mod normal pierderile de calitate sunt insesizabile. Cu cât comprimarea este mai mare, cu atât dimensiunea va fi mai mică, dar calitatea imaginilor scade. Mai jos am dat un exemplu cu diferențele care apar pe măsură ce mărim comprimarea.

De asemenea, cu fiecare resalvare se pierde din calitate, dar extrem de pu țin. Mai jos observați salvarea succesivă de 5 ori a unui fișier Jpeg. Am ales originalul, a 3-a salvare și a 5-a. Pierderile de calitate pentru un om obișnuit sunt mici. Mai mult, dimensiunea fișierului este aproape identică, dar va continua să crească ușor, deoarece se adună „balast‖ (artefacte). La resalvare am folosit opțiunea de a păstra calitatea fișierului original. Puteam să fac un concurs acum, cine găsește deosebirile.

Atenție, resalvarea nu înseamnă copiere/mutare. Un Jpeg copiat păstrează calitatea fi șierului inițial. Deci aici discutăm despre un mit. Copierea/mutarea nu înseamnă pierderi. Un Jpeg poate fi mutat la infinit. După anumite păreri care circulă pe internet și nu numai, această operațiune ar presupune o degradare a calității în timp. Dimensiunea redusă în raport cu gradul destul de ridicat al calității imaginii și suportul pentru acest format aproape generalizat pe orice platformă software și hardware reprezintă un avantaj major .

Mai sus am pus un alt exemplu de reducere a dimensiunilor fișierului, cu pierderea de calitate aferentă. Calitate 60% - 55.9 KB, calitate 80% - 93.8 KB și calitate 100% - 493 KB. Observați cum reducerea de calitate cu 20% are rezultat un fișier de aproape 5 ori mai mic și nu cu 20% mai mic. RAW Dacă formatul Jpeg poate fi privit într-un mod mai simplu, RAW este în esență extrem de complex. Înțelegerea lui pleacă de la a cunoaște cum funcționează un aparat. Din nefericire acest lucru presupune o abordare puțin mai tehnică, care s-ar putea să nu intereseze prea mult. Dar nu am altă cale spre a ajunge la o concluzie corectă în ceea ce privește „disputa‖ dintre Jpeg și RAW. RAW poate fi tradus prin „neprelucrat‖, „crud‖. RAW este un „recipient‖ care conține „ingredientele‖ pentru a obține o imagine. Ingredientele reprezintă în mare măsură o înșiruire de numere, care sunt interpretate diferit în funcție de programul pe care îl folosim pentru a „extrage‖ o imagine din fișierul RAW. Unul dintre argumentele în favoarea RAW este tocmai faptul că programele au evoluat în timp, oferind o calitatea tot mai mare imaginii obținute. RAW reprezintă echivalentul negativului de la aparatele pe film. El conține date direct de la senzorului aparatului, neaplicate imaginii. Acest lucru prezintă un mare avantaj pentru cei care doresc o prelucrare ulterioară. Dacă folosiți formatul Jpeg, atunci aparatul va decide ce modificări sunt aplicate. Dacă folosiți formatul RAW, puteți interveni mai târziu asupra datelor, de obicei într-un mod semi-automat (adică nu le mai aplică aparatul, ci programul folosit pe calculator, iar voi aveți libertatea de a modifica anumite valori). RAW este o denumire generică. Nu există o standardizare la nivelul tuturor producătorilor și uneori chiar ei fac schimbări asupra formatului, de la o generație la alta, fiind permanent nevoie și de o actualizare a programelor care suportă aceste fișiere. De asemenea producătorii își criptează fișierele RAW pentru a nu putea fi editate de către orice program, parțial sau total. Lumină și culoare Revin la cel mai important lucru din fotografie, lumina. Deja este a treia mențiune despre lumină și importanța ei. Un fotograf care nu înțelege lumina va face multe greșeli, greu de reparat prin editare ulterioară. Importanța luminii este adesea subliniată la nivel profesionist într-un mod indirect,

în cazul scenelor în aer liber, unde este controlată artificial, uneori chiar cu metode rudimentare.

Dar de ce ne tot interesează lumina atât de mult? Tot ceea ce vedem se bazează pe lumină. Lumina este o radiație electromagnetică, iar omul poate percepe doar o mică părticică. Curcubeul arată culorile vizile pentru ochiul uman.

Thomas Young (în 1801) împreună cu Hermann von Helmholz (în 1850), au prezentat o teorie conform căreia omul vede color ca urmare a 3 tipuri de fotoreceptori existenți pe retină, care răspund culorilor roșu, verde și albastru („Young-Helmholz trichromatic theory‖ - fără a demonstra practic existența lor). Cu adevărat niște pionieri, deoarece abia în 1956 Gunnar Svaetichin a arătat acești receptori. Un obiect perceput ca roșu nu emite culoarea roșie, ci absoarbe întreaga frecvență de culoare, mai puțin pe cea percepută ca roșu, pe care o reflectă. Dacă un obiect absoarbe întreaga frecvență, el nu mai reflectă lumina și apare negru. Dacă un obiect nu absoarbe nimic din lumina vizibilă, atunci va părea alb sau incolor. Mai târziu a apărut o teorie (Ewald Hering 1872) care s-a dovedit a fi în completarea celei menționate, conform căreia omul percepe culorile în opoziție, astfel:

Ce se întâmplă? Dacă un obiect absoarbe toate „culorile‖, mai puțin portocaliu, acel obiect va fi portocaliu. Dar dacă vedem tot spectrul, mai puțin culoarea albastru, obiectul va părea tot portocaliu. Culorile „albastru‖ și „portocaliu‖ sunt complementare. Culorile sunt o creație a creierului nostru. Aparatele de fotografiat evident că încearcă să reproducă culorile astfel încât să le vedem și în imagine la fel ca în realitate sau cât mai aproape de realitate. RGB Camerele digitale folosesc matricea Bayer („Bayer matrix‖, inventată în 1975 de către Bryce Bayer, care lucra la Kodak) aproape fără excepție și stabilesc culoarea prin măsurarea valorilor „roșu‖, „verde‖ și „albastru‖ („red, green, blue‖ = RGB). Dacă vă mai aduceti aminte, în esență același procedeu a fost folosit și la obținerea primelor imagini color, fiind folosite niște filtre color. [Scurtă paranteză. În 1730, Jacob Christoph Le Blon a descoperit cum pot fi folosite 3 și ulterior 4 culori pentru a tipări. El a conceput modelul RYB și apoi RYBK („red, yellow, blue, black‖). Din ultimul derivă CMYK - „cyan, magenta, yellow, black‖. Cyan, magenta și galben sunt pigmenți transparenți denumiți și culori de proces. Cyan absoarbe din lumină roșu și reflectă verde și albastru . Magenta absoarbe verde și reflectă roșu și albastru. Galben absoarbe albastru și reflectă roșu și verde. Astfel imaginile tipărite pe hârtie albă vor fi percepute ca RGB. Procesul de tipărire folosind 4 culori se numește policromie. Există și tipărirea în 6 culori - sau mai multe - de exemplu CMYKOG - PANTONE Hexachrome sau tradus la noi cu „hexacromie‖ - CMYK plus „orange‖ și „green‖ - portocaliu și verde. Ca fapt divers, Hexacromia este și o afencțiune în urma căreia o persoană nu poate distinge culoarea indigo dintre violet și albastru. De altfel, bărbații în general au probleme în distingerea multor nuanțe de culoare. Închid aici paranteza, poate voi detalia la partea despre tipărirea imaginilor]. Matricea Bayer reprezintă de fapt un filtru poziționat în fața senzorului și are un anumit tipar construit în jurul unui pătrat. Două căsuțe sunt folosite pentru culoarea verde, o căsuță pentru roșu și una pentru albastru. Din acest motiv s-ar putea să fie găsit și sub acronimul GRGB („green, red, green, blue‖).

Pătratul format de cele patru căsuțe se numește pixel. Dacă toate căsuțele sunt aprinse, rezultă culoarea alb. Dacă este aprinsă doar o căsuță, culoarea va fi dată ce cea a căsuței. Se folosesc 2 căsuțe pentru verde deoarece ochiul uman este mult mai sensibil la această culoare, ea fiind folosită în perceperea formelor geometrice. Dacă nici o căsuță nu este aprinsă, culoarea va fi negru. Poate vă întrebați de ce nu vedeți pătratele și de ce există și alte culori pe lângă roșu, verde, albastru, alb și negru. În primul rând sunt milioane de pixeli care dau impresia de omogenitate. Pentru a înțelege mai bine, am mărit imaginea până la apariția unor mici pătrate, altfel imperceptibile:

În al doilea rând datele sunt interpretate și transpuse în culoare. Informația nu este aplicată direct asupra imaginilor. Procesul în sine nu ne interesează, este complex și înțelegerea lui nu folosește la nimic acum, ci doar faptul că matricea Bayer are multe neajunsuri legate de culoare și claritate și că există alte soluții mai bune. De exemplu Panasonic folosește la camere video câte un senzor pentru fiecare culoare. Faveon a suprapus cele 3 culori precum în imaginea de mai jos, cu rezultate superioare matricei Bayer:

Alții au diverse variante în jurul matricei Bayer. În 2008 Kodak a realizat o nouă matrice care include o căsuță transparentă. În era filmărilor High Definition (HD) era nevoie de o nouă abordare pentru a crește sensibilitatea senzorului la lumină în vederea obținerii unor culori naturale și pregnante. Lumina înseamnă culoare. O versiune a KODAK TRUESENSE Color Filter Pattern este în următorul exemplu (există mai multe variante posibile ale acestei abordări):

Sony în 2003 a introdus în matricea Bayer RGB o nouă culoare, pentru a obține rezultate mai bune în eliminarea erorilor de culoare.

O căsuță verde a fost înlocuită cu „Emerald Green‖, RGB devenind RGBE. Apoi în 2008 a avut o abordare mult mai profundă (chiar dacă ideea nu le aparține în totalitate, ei au făcut-o viabilă). Au regândit structura în jurul senzorului. Este o realizare complexă, dar pentru a vă face o idee:

Prima este abordarea clasică, a doua este senzorul iluminat din spate (Back-Illuminated Image Sensor). Acest procedeu, conform declarațiilor inginerilor de la Sony, a dublat sensibilitatea în lumină slabă. Deja sunt mai mulți producători care și-au anunțat intenția de a folosi BackIlluminated Sensor sau chiar au lansat produse pe piață. Pe lângă Sony pot aminti JVC, Casio și Ricoh. Să revin la oile, pardon, la culorile noastre. Verdele este folosit pentru obținerea culorilor de bază și a ajusta raportul culorilor în producerea griului. Roșul și albastrul sunt folosite pentru a ajusta raportul/balanța culorilor în producerea negrului, griului și albului. Acest raport sau balanță se numește „white balance‖ (WB). De aici încep să apară problemele și neajunsurile în folosirea Jpeg-ului prelucrat în aparat sau a variantei neprelucrate RAW. 1. Calitatea În primul rând matricea Bayer trebuie transpusă (decodată) în culori. Acest proces se numește „Bayer demosaicing‖ (interpolarea culorilor) și este realizat de către procesorul camerei foto dacă optăm pentru Jpeg direct din aparat sau de către calculatorul personal prin intermediul unui program special. Deoarece acest proces se bazează pe o mare putere de calcul, aparatele mai vechi au diferențe uneori majore între calitatea imaginii Jpeg în aparat și cea obținută prin prelucrarea RAW pe un calculator.

Sursa. În imaginea de mai sus este dat exemplu rezultatul unei procesări efectuate de către Canon 20D. De precizat că neatingerea rezultatului ideal este o limitare a matricei Bayer.

Chiar dacă aparatele au evoluat și puterea de procesare în cameră fiind tot mai mare, iar diferența de calitate tot mai mică (unii chiar o ignoră complet), ea nu a dispărut. De exemplu la aparatul meu Nikon D5000, imaginea Jpeg obținută în aparat este ceva mai „soft‖, puțin mai ștearsă. Cât de sesizabilă este această diferență? Pentru comparație am folosit în aparat setarea RAW+Jpeg (la calitate maximă) și 3 programe diferite pentru conversia fișierelor RAW - Adobe Lightroom 3 (LR3), Nikon Capture NX2 (NX2) și Photoshop CS5 cu Abode Camera RAW (CS5). Nu am folosit software de la Canon deoarece nici nu am un aparat Canon pentru a realiza aceeași imagine.

În prima imagine am făcut o comparație la rezoluție maximă, apoi am pus Jpeg-ul rezultat din RAW prin salvarea cu Ligthroom 3 și Jpeg-ul direct din cameră. Există clar diferențe între ele. Deoarece în cameră au fost aplicate anumite corecții, imaginea este mai puțin zgomotoasă, dar s-au pierdut din detalii. RAW îmi oferă detalii mai puternice, eu nu am intervenit cu nimic pentru a sublinia acest lucru. Sunt soluții software pentru a accentua aceste detalii, dar cu rezultate mai proaste decât dacă aș fi făcut asta cu fișierul RAW. Pe de altă parte și eliminarea zgomotului existent în fișierul RAW, după cum veți vedea la partea despre editare, presupune anumite riscuri în pierderea detaliilor. Aici trebuie desființat alt mit. Folosirea RAW nu înseamnă dintr-o dată eliminarea tuturor problemelor. Care este imaginea pe care o preferați? Întreb, deoarece există o tendință de a fotografia numai RAW și apoi de a face o conversie în masă în Jpeg, tocmai pentru a beneficia de aceste detalii (pentru că așa au auzit sau așa li s-a spus, unii nu le vor observa niciodată), dar fără a înțelege exact diferențele și rezultatul. Unor „grămezi‖ de fișiere RAW nu le poți aplica orbește aceleași setări sau nici o setare și doar conversia în Jpeg. Rezultatul final este dependent de program în primul rând și în mod sigur nu este o garanție pentru o fotografie bună. Programele vor interpreta diferit datele dintr-un RAW.

Observați diferențele de nuanțe și de zgomot. Fișierul RAW a fost salvat fără intervenție cu cele 3 programe și apoi comparat cu versiunea Jpeg din cameră (DSC_1900).

Dacă culorile sunt și ceva mai delicat de obținut (roșul fiind cel mai problematic, deoarece aparatele doar aproximează această valoare), diferențele sunt și mai mari. Observați mai jos trei rezultate diferite la o simplă conversie în Jpeg a unui fisier RAW, fără nici o modificare.

Imaginea „văzută‖ de către aparat este „NX2‖, dar versiunea aproape de realitate este „CS5‖. Toate sunt rezultate ale conversiei aceluiași fișier RAW, fără nici o intervenție, repet acest lucru. În concluzie, dacă folosiți fișiere RAW pentru o calitate mai bună, nu recurgeți la conversii în masă, fără să acordați atenția cuvenită fiecărui cadru. Altfel s-ar putea ca ce luați pe mere să pierdeți la pere și practic este o muncă fără folos. Dacă doriți totuși să utilizați numai Jpeg, folosiți aparatul la întreaga capacitate. Nu există imagine neatinsă în aparat, chiar aparatul aduce anumite modificări. Și nu există un punct neutru al setărilor universal valabil. Fiecare aparat are o serie de ajustări făcute de către producător. Deci ideea că „imaginea mea este neatinsă din aparat‖ este falsă până la urmă. Doar beneficiază de niște setări generice, care diferă de la model la model. Folosiți cu încredere și setările din aparat, mai ales dacă RAW nu este atractiv în utilizare. Experimentați! 2. Balanța de alb - White balance (WB) O înțelegere simplistă pentru WB o puteți avea și considerând culoarea alb ca fiind albă pur într-un mediu dat. Pare ciudat, albul nu poate fi decât alb, nu? Pentru ochiul nostru da, deoarece noi ne adaptăm la schimbările subtile de culoare. Lumina are o culoare proprie care influențează direct modul cum sunt percepute culorile obiectelor. Ochiul nostru se adaptează în funcție de lumină și creierul compensează diferențele, astfel încât noi nu percepem atât de mult influența, dar poate vi s-a întâmplat să vedeti acasă o imagine în care culorile să fie mai portocalii sau mai albastre decât erau în realitate. Acest fenomen apare datorită surselor de lumină diferite ca temperatură. Temperatura de culoare se măsoară în grade Kelvin și pornește de la culoare foarte caldă (portocaliu), la culoare foarte rece (albastru). Dar de ce? Cine este acest Kelvin? Kelvin este William Thomson. El a descoperit temperatura Zero absolut sau Zero Kelvin. 0 K = −273,15 °C - temperatură sub care mișcarea atomilor încetează. Pornind de la această temperatură cu un corp negru pe care îl încălzim, el va începe să devină roșu, apoi portocaliu, galben, alb și într-

un final albastru. Astfel temperatura semnifică de fapt ce temperatură ar avea acel corp pentru a emite o anumită culoare.

Câteva exemple de temperaturi: - 1700K reprezintă temperatura de culoare a unui chibrit aprins; - 1850K măsoară flacăra unei lumânări; - 2700K este culoare majorității becurilor, denumită și „alb cald‖ sau „alb foarte cald‖; - 3000K este culoarea lămpilor cu halogen și este denumită „alb cald‖; - 3500K este culoarea soarelui dimineața și seara și este denumită și „alb‖; - 4000K este culoarea soarelui puternic și se mai numește „alb rece‖; - 6000K este culoarea luminii pe timp de zi, denumită și „alb pe timp de zi‖; - 6500K este culoarea luminii în anumite situații pe timp de zi (înnorat) sau a anumitor lămpi și se mai numește „alb rece pe timp de zi‖; - 10000K este culoarea cerului albastru.

Aparatul încearcă să compenseze efectul pe care fiecare sursă de lumină îl are asupra culorilor. Aparatele au o serie de setări legate de WB. Cele mai întâlnite surse de lumină pentru a fi „reparate‖ de către aparat, au fost alese următoarele: - Tungsten sau Incandescent - becurile folosite în casă, lumină caldă - 3000 K - deoarece lumina este foarte caldă (dacă vă reamintiți, am discutat despre culori și percepția de cald - portocaliu și rece -albastru), acest mod va „răci‖ culoarea; - Fluorescent - de exemplu un neon, lumină rece de obicei - 3000-6500 K - aparatul va „încălzi‖ culoarea pentru a compensa lumina rece; - Daylight/Sunny - lumină direct de la soare - 5200 K - aparatul are tendința de a „încălzi‖ puțin imaginea; - Flash - lumină de la un blitz - 5400 K - lumina blitz-ului este rece, în consecință culoarea va fi „încălzită‖; - Daytime/Cloudy - lumină naturală, cer înnorat - 6000 K - „încălzește‖ puțin mai mult decât setarea Daytime/Sunny; - High temp Mercury vapor - surse de lumină folosite la evenimente sportive sau luminat stradal - 7200 k - ; - Daytime/Umbră - lumină naturală, loc umbrit - 8000 K; Pe lânga acestea (care nu sunt în mod obligatoriu prezente la toți producătorii), există și: - WB auto - aparatul, în funcție de măsurătorile făcute ia o decizie asupra WB în mod automat de cele mai multe ori nu este cea mai potrivită; - WB manual - utilizatorul stabilește valoarea sau oferă aparatului o referință corectă asupra culorii alb sau gri. Cu această ocazie înțelegeți și influența perioadei din zi asupra culorilor. Dimineața și seara se consideră că sunt orele de aur ale luminii (desigur nu orice răsărit sau apus, depinde și de

condițiile meteo). Ziua pornește cu strălucirea caldă a soarelui, continuă cu o „răcire‖ în timp ce soarele urcă sus pe cer și se termină cu auriul apususlui. Ochiul omului se poate adapta automat la schimbările de temperatură, după cum spuneam și nu poate sesiza aceste modificări. Aparatul este mult mai rigid în „reacții‖. WB ar trebui să elimine tonalitățile care influențează culorile, cel puțin teoretic. RAW înregistrează toate setările pe care aparatul le-ar putea face pentru a avea culorile reale, deci practic conține datele pentru aplicarea oricărei setări WB. Fișierului Jpeg îi este aplicată „permanent‖ o singură setare.

Se poate observa cum schimbarea setării WB are impact direct asupra culorilor. Pentru RAW acest lucru este simplu de făcut. În LR3 setările sunt trecute astfel:

NX2 are un control mai simplu de înțeles, oferind și opțiuni pentru setări după temperatură:

În cazul unui Jpeg, lucrurile se complică. Chiar dacă setările implicite pe care le-ar aplica aparatul lipsesc, există posibilitatea de a stabili automat sau manual o valoare a temperaturii, însă este mai dificil de apreciat exact temperatura.

Până la urmă folosirea RAW nu este o garanție că vom avea la final culorile reale, dar face munca mai ușoară. Dacă avem o referință de culoare în imagine, lucrurile se simplifică considerabil și în cazul Jpeg-ului. De exemplu:

Deoarece aveam culoarea albă în imagine, am putut aproxima temperatura pentru a obține culorile reale, chiar dacă am aplicat corecțiile unui Jpeg. Deci este fals când se spune că un Jpeg nu mai poate fi modificat ulterior. Dacă nu avem nici o referință, dăm cu presupusul asupra culorilor, ceea ce nu este ok. Desigur dacă aplicăm un WB total greșit unui Jpeg, se repară mai greu. Dar majoritatea care folosesc Jpeg nu schimbă setarea WB auto și cu această setare de obicei nu se îndepărtează foarte mult de realitate și mici corecții sunt posibile. Grey card Nici o setare a aparatului nu este infailibilă în ceea ce privește WB și atunci folosim mici „trucuri‖ . Deși nu mi-am propus să tratez detaliat tema setărilor din aparat, câteva precizări se impun acum. O metodă pentru setarea WB este folosirea unui cartonaș gri - „grey card‖. Dar de ce gri? Aparatul are nevoie de o referință pentru a stabili corect culorile. Din nefericire albul nu este cea mai bună alegere mereu, deoarece prin supraexpunere orice culoare se poate confunda cu alb relativ ușor. Atunci fotografii au ajuns să folosească un cartonaș gri. Dar nu orice fel de gri, ci 18% negru - 18% grey card - este griul mijlociu între alb și negru și la această valoare sunt setate aparatele pentru a măsura corect expunerea. Aici trebuie să fac altă paranteză. Din nefericire nu toți producătorii și-au setat aparatele pentru a măsura expunerea la 18% grey card, chiar dacă declară asta. Unii au 12%, alții 14% etc. De ce nu există un standard îmi este greu să presupun.

Dacă mai sus aveam șervețele albe, la fel se folosește și cartonașul gri, pentru a avea în imagine o referință (în anumite programe nici nu trebuie setată temperatura de culoare, este suficient să-i le „spunem‖ care este griul nostru referință și ele vor regla automat culorile). Există o discuție cu privire la utilitatea grey card. Unii susțin că este bun doar pentru a stabili expunerea și pentru WB trebuie folosit white card (un cartonaș alb - și din fericire de obicei aceste cartonașe au o parte gri și una albă sau vin împreună în cele 2 culori). Dar culoarea altă are o mare problemă - riscul de a o supraexpune și astfel am putea să ne bazăm pe ceva inutilizabil. Griul este o alege mai bună și pentru expunere și pentru WB. „Filtre” Pe vremuri nu exista WB la apăsarea unui buton și se foloseau tot felul de filtre pentru a compensa temperatura. De obicei cei care fotografiau ziua foloseau filtre calde („warm filters‖), mai ales 81A. Ele se găsesc și acum, unii le descoperă întâmplător și sunt uimiți de rezultate fără a înțelege ce fac de fapt. Pe de altă parte există aparate care permit modificarea WB pentru a fi mereu mai caldă sau mai rece, indiferent de lumină. Este aplicat astfel un filtru digital (software). Există și „filtre‖ gen ExpoDisc White Balance, care permit reglarea corectă a WB. ExpoDisc White Balance este o alegere destul de costisitoare totuși, dar multă lume susține că acest „filtru‖ face minuni. Spre deosebire de alte produse similare, ExpoDisc White Balance are fața compusă dintr-o serie de prisme pentru a prinde lumina cât mai corect.

În ultimele variante, au apărut opțiuni care permit păcălirea WB pentru a obține culori mult mai plăcute, în funcție de situație. De exemplu ExpoDisc White Balance Neutru și Portret au rezultate diferite, astfel:

O alternativă mai ieftină este folosirea unor capace de obiective construite pe modelul ColorRight.

Un începător poate considera aceste aspecte cam mult pentru o fotografie. Dar după cum se poate vedea, cu minim de efort, diferențele sunt mari. Sunt multe căi spre o culoare corectă, fiecare cu neajunsurile aferente.

Cum folosim exact albul sau griul, depinde de aparat și de noi. Dacă avem cartonașul, putem face o fotografie precum cea de mai sus pentru a fi referința noastră în lumina respectivă (la prezentarea despre Photoshop vă voi arăta cum se pot face profile personalizate pentru WB pe care le puteți utiliza la nevoie). Sau dacă aparatul permite, putem să facem o fotografie cu acest cartonaș pentru ca el să 0 folosească drept referință în reglarea WB (util celor care folosesc Jpeg). În unele aparate se pot păstra pe cardul de memorie imagini luate în diverse condi ții de lumină și îi putem spune aparatului pe care să o folosească drept referință. Dacă nu avem loc de cartonaș, putem improviza. De exemplu:

Dacă puteți aproxima temperatura, există și aparate care permit introducerea manuală a valorii în grade K. Este mult mai util să aveți WB corect din cameră, dar oricum depinde de voi ce soluție preferați. După cum s-a putut observa, acest neajuns poate fi eliminat aproape în totalitate și puteți folosi Jpeg, dacă doriți. Dacă într-un cadru există mai multe surse de lumină cu temperaturi diferite, corectați zona care vă interesează sau suprapuneți mai multe cadre corectate pentru a obține peste tot culorile dorite. 3. Intervalul de expunere (dynamic range - „interval dinamic” - IE) și nivelul de tonalitate (tonal level) Dynamic range Expunerea (EV - „exposure value‖) rezultă din combinarea a 3 factori: diafragmă (aperture), timp de expunere (shutter speed) și sensibilitate senzorului (ISO). 0 EV = f/1 la 1s la ISO 100. Dacă înjumătățiți cantitatea de lumină care ajunge la senzor (de exemplu prin dublarea vitezei shutter-ului), EV va crește cu 1. Astfel la 5EV lumina este de 2 ori mai puțină ca la 4EV. Deci -1 EV înjumătățește cantitatea de lumină care ajunge la senzor, iar +1 EV o dublează. Este util să știm acest lucru dacă dorim să compensăm manual expunerea de exemplu (va exista o discuție separată despre compensarea expunerii, bracketing și high dynamic range - HDR).

Dynamic range înseamnă intervalul de la luminos (supraexpus) la întunecat (subexpus) pe care camera îl poate surprinde până când imaginea devine complet albă sau neagră. Ochiul nostru poate surprinde un interval de aproximativ 20-24 stops ( EV - printr-o convenție putem considera 1 EV=1 f stop). Aparatul foto alb-negru poate suprinde aproximativ 9-10 stops. Atenție, nu și dacă folosiți un aparat color pentru a face fotografii alb-negru. Trebuie un aparat cu senzor care surprinde imaginile alb-negru nativ. Cu toate acestea de exemplu Kodak susține că soluția lor KODAK TRUESENSE Color Filter Pattern este capabilă de un interval dinamic similar cu cel al aparatelor alb-negru. Fotografia color 5-7 stops, dar se consideră utilizabili doar 3-5 stops. Un alt atuu des amintit în favoarea RAW este posibilitatea de a regla expunerea și nivelul de tonalitate, deoarece imaginii nu i-au fost aplicate încă.

Este corect. Din nefericire dacă supraexpuneți și aveti fișierul Jpeg, detaliile nu se mai pot recupera.

Deși am corectat luminozitatea, detaliile din zone supraexpusă (arsă cum i se mai spune) sunt pierdute. Deasupra, prima imagine este cu expunerea corectă, iar a doua este cea supraexpusă și „reparată. Utilizarea RAW prezintă o toleranță de +/-1 stop, care vă poate salva imaginea în majoritatea cazurilor.

Dar și aici există o setare la unele aparate, Auto Exposure Bracketing - AEB, care permite realizarea a 3 fotografii cu expuneri diferite, dintre care o putem alege pe cea bună sau care ne place mai mult.

În felul acesta și utilizatorii de Jpeg se pot proteja împotriva expunerilor greșite, desigur în măsura în care expunerea nu este complet eronată, dar atunci nici RAW nu mai este de nici un folos. Tonal level Cât privește nivelul de tonalitate, lucrurile stau mult mai rău, la prima vedere. Aparatul salvează Jpeg-ul cu o adâncime de culoare de 8 biți. 2^8 = 256 niveluri de tonalitate. Fișierul RAW conține toate datele de la senzor și de obicei au o adâncime de culoare de 12 biți (sau mai mult, dar și mai puțin, depinde de aparat). 2^12 = 4096. Diferența reprezintă informație pierdută și irecuperabilă pentru un fișier Jpeg. Desigur că în momentul în care am făcut și conversia RAW în Jpeg, am pierdut aceeași informație, dar cât timp avem fișierul RAW, o putem utiliza. Există soluții de a evita pierderea de informație și de a o regăsi într-o cantitate cât mai mare într-o singură imagine, care în general presupun același lucru, folosiea datelor din mai multe imagini prin suprapunere. Pentru a vă face o idee cam cât de mare poate fi diferența:

Prima imagine a fost obținută prin suprapunerea mai multor fișiere Jpeg cu expuneri diferite. A doua reprezintă imaginea cu care ar fi rămas cineva care nu folosea această tehnică, deoarece aparatul nu putea expune corect și cerul și clădirea din cauza sursei de lumină (soarele) care este în spate. Dacă pentru a fotografia o persoană în această situație se folosea blitz-ul, în cazul unei clădiri mi-e teamă că blitz-ul nu va fi suficient. Deci și aici se pot folosi mai multe fișiere Jpeg cu expuneri diferite pentru a obține un astfel de rezultat. Chiar este recomandat să folosim mai multe imagini care să acopere un interval de expunere cât mai are și să nu ne bazăm doar pe cel cuprins într-un singur RAW.

TIFF Un alt format utilizat pentru imagini este Tiff. Nu voi detalia prea mult pentru că nu mă intereseză în mod deosebit. El reprezintă un tip de imagine fără pierderi (lossless), teoretic. Spun teoretic, pentru că permite și comprimarea. Din punctul meu de vedere nu mi se pare util în arhivarea imaginilor și nici în folosirea curentă. Dimensiunile sunt extrem de mari,

diferențele de calitate pot fi vizibile numai în situații deosebite și nu au un suport foarte larg Jpeg este un format care poate fi redat de aproape orice aparat, uneori chiar la tipografii se solicită imagini Jpeg și nu Tiff. Dacă doriți păstrarea imaginilor la calitate cât mai bună, atunci arhivați fișierele RAW plus o copie a lor Jpeg cu setările aplicate. Oricum ca dimensiune vor fi mult sub fișierul Tiff și RAW va permite în continuare revenirea asupra anumitor valori pentru a obține noi imagini. Concluzia Să aveți din aparat valori cât mai aproape de realitate și o calitate cât mai bună, indiferent de formatul ales. Jpeg-ul are de partea sa dimensiunea mai mică, standardizare și suport. Lipsurile ar fi limitare în conținut pentru o singură imagine și compresia. RAW se „laudă‖ cu un volum mare de date pe care le puteți folosi în obținerea imaginii. Neajunsurile sunt legate de dimensiunile mai mari (cu 50-100%, poate și mai mult, depinde de condițiile în care este făcută fotografia), lipsa de standardizare, costurile suplimentare pe care le presupun programele specializate, timpul necesar pentru procesare. Cu cât aparatele devin mai performante, cu atât diferențele pot fi ignorate mai ușor, poate întrun final vor și dispărea. Dar acum, în cifre absolute, RAW este superior Jpeg-ului.

O completare, mai jos aveți fotografia ecranului LCD de la aparatul meu foto.

Ninge în Photoshop Fiind anotimpul potrivit, vă prezint o soluție simplă de a adăuga ninsoare în Photoshop. Durează câteva minute și gradul de dificultate este minim. Deschideți în Photoshop imaginea dorită. Eu voi folosi un cadru tras recent, cel cu pescărușii. Apoi adăugați un nou Fill Layer - Solid Color

Dați OK. Apoi alegeți culoarea alb. Dați OK.

Următorul pas este să dăugați Noise. Filter - Noise - Add Noise. Vă întreabă ceva, dați OK (am ales Fill pentru că era mai simplu, nu afectează cu nimic rezultatul final).

La Amount alegeți 200% (poate fi și mai mult). Ar trebui să vedeți ceva similar cu ce am eu în imaginea de mai jos. Dați OK.

Dacă nu este selectat deja, alegeți Move Tool și bifați Show Transform Controls (sau combinația de taste CTRL+T)

Dați click pe una dintre marginile imaginii pentru a apărea un panou de control nou (nu mai este nevoie dacă ați ales combinatia de taste). Modificați valorile în panou la 300% în ambele căsuțe marcate. Dați click pe Move Tool și Apply. Debifați Show Transform Controls.

Alegeți la Blend mode opțiunea Screen.

Setați Threshold cu o valoare între 200 și 255, în funcție de cantitatea de zăpadă dorită. Eu voi pune 255. Valoarea mai mare înseamnă mai puțină zăpadă.

Adăugăti puțin Gaussian Blur. Maxim 1 pixel. Eu voi pune 0.5 pixels.

Urmează pasul final, Motion Blur.

Alegeți o valoare între 10-15 pixels, puteți schimba direcția după preferințe. Dați OK.

Și am ajuns la final. Puteți salva. Eventual se poate repeta procedura cu un nou Layer și fără Motion Blur, pentru a avea și fulgi de zăpadă static.

Aceasta este o modalitate simplă de a avea ninsoare într-o imagine folosind Photoshop. Desigur există și alte căi de a obține un rezultat similar, așa mi s-a părut cel mai simplu acum.

Din aparat în ... aparat Reiau o problemă spinoasă pentru multă lume, indiferent din ce punct ar privi-o. Și o întrebare care mi se pune des, „este imaginea din aparat?‖ - și da și nu, uneori da, uneori nu - așa ar fi răspunsul corect, deoarece contează cum se raportează fiecare la aparat. Probabil de mult timp sunt două tabere în „fotografie‖. Una este adepta conceptului „din aparat‖, iar cealaltă a îmbunătățirii imaginii prin editare, pe principiu că nu există WB bun, expunere perfectă, focus, culori etc. Prima categorie numește orice alterare adusă fișierului generat de către aparatul foto (de obicei Jpeg), „photoshop‖. Utilizarea termenului este nepotrivită, „photoshop‖ presupune mult mai mult și eu înțeleg o intervenție invazivă serioasă asupra imaginilor. De fapt editarea ar trebui să fie ceva similar cu developarea tradițională a unui film (oricum RAW este considerat negativul digital, dar cum am arătat, nu sunteți chiar „condamnați‖ la RAW, totul depinde de așteptări și înțelegerea rezultatului final). Acest procedeu presupune mai multă muncă și aprofundarea unor aspecte legate de formatul digital și modul în care poate fi el manipulat. Dar dacă setăm aparatul să scoată imaginile așa cum arăta după o „developare‖ digitală? Se poate? În principiu da, fiind totuși dependent de aparat nivelul atins. Prima categorie va respinge ideea, deoarece consideră că nu mai este fotografie când se implică prea mult factorul uman în realizarea imaginii, cea de a doua va respinge ideea deoarece consideră aparatul o unealtă mult prea slabă tehnologic. Deci la unii e prea mult, la alții prea puțin, nimeni nu este mulțumit. În primul rând factorul uman nu poate fi exclus. El nu a fost niciodată exclus din fotografie. Omul ia toate deciziile. Imaginea dintr-un aparat setat să presupunem la un "0" (zero - adică ce văd, aia apare și în imagine) este rezultatul setărilor făcute de către oameni (un rezultat desigur ideal). Ei decid setările aparatelor. Drept urmare, DSLR-uri de la firme diferite au rezultate diferite, din aparat, 100% din aparat, nici o setare schimbată. O întrebare pe care trebuie să și-

o adreseze și căreia să răspundă. De ce să lasați pe alții să decidă ce imagine veți vedea tu, când aveți anumite posibilități pentru a aduce imaginea mai aproape de realitatea voastră? Nu de puține ori cel (sau cei) care setează aceste aparate își pun amprenta asupra imaginii finale. A fost o emisiune la TVR1 unde invitata, Laurie Anderson, artist la NASA (printre altele), spunea că reprezentarea spațiului este viziunea unui om. Noi percepem spațiul cum l-a văzut acel om de fapt și l-a redat. Foarte interesant. Oamenii văd diferit. Au o sensibilitate diferită la lumină, percept astfel intensitatea culorilor diferit, poate chiar și culorile în sine, au un anumit spirit de observație, pot conceptualiza diferit anumite scene etc. Și cum fotografia este o extensie a omului care a făcut-o, dacă nu a reușit să o surprindă cum și-a dorit, o va altera pentru a ajunge la rezultatul urmărit. Nimic rău în asta. Ce înțelegem de aici? Că trebuie sau putem (nu sunt dispus să pun imperativul totuși) să ne „personalizăm‖ imaginile prin aparat sau prin editare ulterioară, pentru a ajunge la rezultatul dorit. Prima dată am început aceste discuții despre fotografie tocmai cu rezultatul. Acela ne interesează. Aproape fără excepție dorința de a cumpăra un aparat foto apare pentru imagine. Probabil puțină lume ia un aparat foto pentru a decora casa. Cei care obțin imagini deosebite din aparatul foto sunt de obicei lăudați. De ce? Pentru că necesită mai multă îndemnare decât utilizarea mijloacelor digitale. Sau nu? Oare poți pune bine o umbră în Photoshop dacă nu știi nimic despre umbre și lumini? Răspunsul este unul negativ. Adevărul și aici este la mijloc. Este indicat să te adaptezi și să folosești în interesul tău toate mijloacele. Înțeleg această abordare. De obicei partea de editare software este o nebuloasă pentru foarte multă lume și de multe ori chiar aparatul este utilizat la o capacitate foarte mică, probabil din același motiv, „mii‖ de setări. Există și aparate la care nu poți schimba nimic, dar cei care leau cumpărat după o anumită perioadă încep să-și pună întrebări și să regrete achiziția. Aparatele nu iau mereu cele mai bune decizii singure, dacă le iau vreodată la acest nivel, unde apeși doar un buton. Fotografia presupune un minim de efort totuși. Despre posibilitățile tehnice ale aparatelor am mai discutat și cu altă ocazie. Vă voi prezenta câteva imagini realizate exclusiv cu aparatul foto. Nu sunt lucrări artistice, doar cu titlu de exemplu. Sepia pentru a accentua atmosfera.

O versiune monocromatică, dar nu alb/negru, deoarece era inexpresiv.

Soft focus.

O schiță

Moșul se uită prin obiectivul meu.

Versiune obținută în aparat din RAW.

Versiunea obținută în calculator prin salvarea din RAW, fără a modifica ceva.

Cu puțină imaginație se poate folosi și aparatul pentru a avea imagini interesante. De obicei limitările sunt la utilizator și nu pentru că nu ar fi capabil, ci pentru că nu a avut niciodată curajul să creadă că este capabil. Primul pas spre o fotografie mai buna Îmi propusesem ca tot omul (rectific, "fotograful" deținător de blog și scriitor de "sfaturi"), să public o scurtă recapitulare sub forma unor idei îndrumătoare pentru mai bune rezultate în imortalizarea timpului. Chiar în timp ce scriu aceste rânduri nu am renunțat la idee, dar ea mi se pare tot mai forțată și lipsită de importanță pentru mine, dar poate fi ața de care se vor agăța cei ce acum aud pentru prima dată "DSLR" și ridică privirea la "fotografie". Unde este problema, poate se întreabă unii dintre voi. Ei bine, problema suntem noi toți. Sau poate nu este nici o problemă, ci doar viață, timp, trecut, prezent, viitor, aspirații, dezamăgiri, neputință, speranță, realism, visare, închipuire, negare, acceptare, renegare și sfârșit sau început. Orice început înseamnă un sfârșit de fapt.

Am pornit anul cu sfârșitul acestui ou. Mi s-a părut potrivită imaginea, așa strâmbă puțin, imperfectă, cum am tras-o atunci. Ar fi fost ușor de corectat, dar pierdeam realitatea ei. Realitate (cea de atunci) versus realitate (faptul că imaginea ar fi trebuit corectată). Dificilă alegere, dar mi se întâmplă des să le las așa cum am apucat să le surprind. În general oamenii refuză tot mai mult să-și pună întrebări, de orice fel, cu atât mai mult dintre cele grele. Și așa viața este greu de suportat și au nevoie de o evadare permanentă, simt o presiune apăsătoare care îi strivește. Soluțiile alese sunt cele mai facile inițial, apoi devenind chiar ele un coșmar. Cluburi, curve și piper tras pe nas. Parcă și fără să am vreo intenție am instinctiv o reținere față de această alternativă. Corect, am uitat alcoolul. Este vina mea, deoarece nu beau și îl "marginalizez" involuntar. Dar nu sunt acestea singurele vicii. Toți avem evadări. Este internetul mai puțin nociv? Pare a fi dependența mea. Deși nu depind de internet ca atare, ci de a face ceva. Creierul trebuie să lucreze ordonat și permanent. Mai sus creierului i se inhibă funcțiile importante, evadarea "supremă". Ce nu simți, nu-ți poate face rău, decuplarea de lumea înconjurătoare este totală. Până când realizezi că "sfârșitul" acestei lumi, este începutul alteia și mai chinuitoare. Doar nu se spune degeaba că de ce fugi, de aia nu scapi. Uneori este mai sănătos chiar să te împiedici pe drum, voluntar.

Ce legătură au toate acestea cu fotografia? Una mai mare decât se întrevede. Mediul în care trăim ne formează, ne definește și imprimă lucrurilor pe care le facem o identitate unică. Invariabil se aplică și în fotografie. Mai ales cea personală. Din această cauză fotografia nu se poate învăța la un curs, la zece cursuri, dintr-o carte sau zeci de cărți. Fotografia nu se învață, ci se dezvoltă împreună cu omul din spatele aparatului. Fotografia este o extensie a gândurilor sale, a percepțiilor sale, a trăirilor sale, o exprimare culturală, o șansă de a se exterioriza cum rar poate avea. Este o exprimare artistică, la fel de puternică și acaparatoare precum a scrie sau a desena/picta. Vorbesc despre fotografie acum, fotografia care rămâne, fracțiunea de secundă din timp care devine veșnică dacă dorim. Cea care ne face un fel de stăpâni ai timpului, cu puteri discreționare. Ne dăm oare seama de acest lucru? Înțelegem ce este fotografia de fapt? Îi vedem măreția? Ne interesează asta? Avem mijloacele, avem capacitatea, mai rămâne să trăim. Fotografia înseamnă să trăiești. Îți dă șansa să trăiești, să simți, să vezi, să primești, să dăruiești. Greu veți spune. Nu ține de foame, nu aduce nici femei, nici mașini, faimă și recunoaștere poate doar în anumite cercuri, care nu se văd în cluburi și la televizor, deci la ce bun ... Cultura, arta, sufletul, nu se dau la Știrile de la ora 5. Asta este vestea cea proastă. Axarea societății pe lucrurile cu impact imediat le-a transformat și în ceva profund și pare inimaginabil să trăim fără ele. Eu nu suport numai aprecierea fotografiilor cu morți, muribunzi, accidente, catastrofe, extrema nenorocirilor. Și nu se opresc aici adepții acestor imagini cu "impact". NU! Ei atacă sistematic orice altceva. Și mulți îi cred și în timp li se pare că așa trebuie să stea lucrurile și se transformă. Inconștient. Nu resping realitatea dură, dar nu o generalizez. În plus acea realitate este o consecin ță tocmai a incapacității de a ne ridica deasupra ei, fiind permanent bombardați cu aceleași imagini până ne scufundăm definitiv, pe un fond prielnic acestei adordări. Și saltul pe o treaptă superioară a înțelegerii și evoluției se va face greu și dureros. Dacă scopul tuturor acțiunilor este să fim fericiți, problema este chiar înțelegerea fericirii. Fericirea nu este o constantă, ea se raportează la ceva. O persoană este fericită cu o ciocolată, alta cu ultimul tip de telefon, pe care oricum îl poartă pe post de bijuterie, fiind un sim bol al statusului social. Această diferențiere veche de când lumea este piedica fericirii tuturor. Chiar puțin ironic. De multe ori este mai fericit cel sărac și nu în mod necesar în duh. Dar doream de fapt să pun fotografia într-un context, pentru a o putea înțelege. Chiar dacă aveți alte ținte - știu și eu, mult râvnitul "stock" pe care-l urăsc prin tehnică și abordare sau eveniment/modă, care vând niște iluzii, fotografia este mult mai mult. Și fotografie nu vă pot învăța. Nici nu-mi propusesem, dar nici nu aș putea, chiar dacă aș vrea și oricât de mult aș vrea. Chiar transmiterea unor chichițe tehnice este anevoioasă din lipsa disponibilității la efort. Motivul achiziționării unui DSLR ar trebui să fie dorința mai mare de implicare și nu de fapt motivul pentru care mulți îl cumpără, de a face singur (și sigur după părerea lor, deoarece ei trăiesc într-o lume unde banii cumpără valoare și calitatea și nu concep să dea mulți bani și să și facă ceva) imaginile pe care le văd pe internet. Am încercat și să creionez câteva idei, abordări, dar mai mult am vrut să plantez o sămânță din care să se dezvolte fiecare. Ideea acestui blog asta a fost și este. Să arăt că se poate, puțin cum se poate și fiecare să clădească singur. Când știi că alții au reușit, parcă nu mai pare imposibil și eventual se nasc dorința și capacitatea. Nici nu știu foarte multe, dacă știu ceva, totul este relativ în acest domeniu vast. Mereu apar noutăți, mereu descopăr, experimentez, greșesc și tot așa. Este un proces fără de sfârșit. Eu nu

pot discuta prea mult despre imaginile mele. Sunt extrase dintr-un context, sunt niște instrumente adaptate de mine și folosite, nu sunt niște aspirații. Mă bucur când sunt apreciate, mă mir că sunt apreciate, mereu mi se pare că se putea mai bine, mereu uit detalii, mereu nu acord atenție postprocesării. Sunt un om normal și tratez imaginea cum m-aș aștepta să o facă oricare dintre voi. Nu bibilesc ore, zile la o fotografie. Dacă îi fac ceva, durează câteva minute maxim. Dacă folosesc LightRoom, pot aplica cu 2 click-uri aceleași setări tuturor imaginilor dintr-o serie, dacă au fost trase în aceleași condiții. Dar nu am făcut niciodată asta pentru mine. Uneori prefer să lucrez direct cu aparatul și în aparat. Nu este profesionist, nu așa veți învăța la orice curs de fotografie, dar este o plăcere. Și până la urmă noi, cei care nu suntem judecați la milimetru, de ce să nu ne bucurăm tocmai de această libertate și să ne îngrădim singuri? Cui îi pasă dacă am sau nu am cea mai clară imagine? SHARP SHARP SHARP tot aud obsesiv. Și SOFT e bine. Așa cum sunt bune și imaginile banale cu flori. Măcar nu vă veți sinucide mai târziu. Am exagerat puțin. Eu nu sunt fotograf. Cel puțin așa mă văd. Nu este greu să spui cum se face o fotografie. Fotografia se caută, se descoperă, uneori se face de la zero. Cercetezi zone interesante, oameni, detalii, momente. Trebuie să te implici. Încadrezi din diverse unghiuri, încercând să obții o imagine echilibrată, care să pună în valoare subiectul. Te întrebi cam ce impact va avea acea fotografie asupra celor care o vor vedea. Va fi ea capabilă să le capteze atenția, să redea atmosfera, momentul? Ce faci însă când tu simți că ai un cadru, de fapt "cadrul!" și ceilalți îl tot critică. Ba ai un colț, ba o lumină, ba ceva e strâmb, ba prea multă culoare, ba prea puțină etc. Nu poti reacționa decât pornind de la felul tău de a fi zilnic. Puțin probabil să suporți bine o critică legată de un alt domeniu și mai rău una legată de fotografie sau invers. Cu cât ai un "bagaj" cultural și informațional mare în spate, cu atât vei identifica problemele mai ușor, vei răspunde provocărilor și vei putea acționa (nu "re-") pentru a întoarce în favoarea ta situațiile neplăcute. Apoi este ușor să spui că există o corelație simplă între deschiderea diafragmei, a duratei expunerii, a sensibilității și a cantității de lumină care ajunge la senzor. Practic modificând cu o treaptă oricare dintre ele, reduci lumina la jumătate sau o dublezi. A - Aperture - Diafragma controlează cantitatea de lumină prin deschidere (mai multă lumină, valori f-stop mici, de exemplu f/1.4) și concomitent adâncimea câmpului vizual (cu cât mai închisă, cu atât câmpul - zona clară, în focus, care la noi se numește punct de clar - este mai mare, de exemplu f/16). S - Shutter - Expunerea controlează de asemenea cantitatea de lumină. Cu cât senzorul este mai mult expus, cu atât va capta mai multă lumină. Cu cât expunerea este mai mică (crește viteza shutter-ului, de exemplu 1/2000s), cu atât mișcarea va fi "înghețată" mai ușor. ISO crește cantitatea de curent ce trece printr-un senzor și astfel va fi mărită sensibilitatea acestuia la cantitatea de lumină disponibilă. Valorile mari duc la o degradare a calitații imaginii prin apariția zgomotului și pierderea detaliilor. Aici trebuie gândit puțin. De exemplu o scădere cu 2 trepte va reduce lumina de 4 ori. Dacă lumina va fi insuficientă, imaginea iese întunecată. Cele 3 setări trebuie corelate pentru un rezultat satisfăcător. Cum se combină ele în diverse situații se poate deduce ușor sau pe bază de experiment. Apare rapid un model aplicabil de la caz la caz, deoarece o setare nu modifică doar lumina, după cum spuneam.

Aici este o partea care ține de îngrijirea calității. Deși nu hainele îl fac pe om, ele pot spune o poveste despre cel care le poartă. De obicei dintr-o serie de fotografii îți poți face o părere despre omul din spatele aparatului. Atenția detaliilor, subiectele abordate, modul spun multe. Înțelegerea luminii și a umbrelor este de asemenea simplă și se bazează pe experiență. Luați o statuie și o lumânare. Schimbați poziția lumânării în jurul subiectului și faceți câte o fotografie pentru fiecare. Aprecierea cantității de lumină este posibilă și ea când ai acumulat suficientă experiență, dar profesioniștii folosesc aparate dedicate acestui scop (exponometru) și nu poți spune că nu ar avea idee. În general profesioniștii nu se hazardează în aprecieri. Aici este teritoriul nostru. Culoare, lumini din surse diferite, omogenizarea rezultatului, toate vin în urma testelor și a experienței. Mai sunt multe de spus, dar pe scurt, aici ar fi baza. Sau nu ... lipsește ceva. Ceva foarte important. Fiecare dintre voi este diferit. Fiecare are o altă personalitate, o altă viziune. Fiecare poate produce rezultate excepționale, fără a fi un xerox. Nu trebuie să vă doriți să fiți un xerox. Citesc des mesaje de genul "eu nu mă pricep", "nu am viziune", "nu mă compar cu" etc. Câți au încercat cu adevărat să înțeleagă măcar abordarea A-S-ISO? Foarte puțini. Câți au încercat să-și schimbe puțin perspectiva? Foarte puțini. Mulți se plâng, puțin fac eforturi. De ce? Tocmai pentru că este un efort. Să gândești în primul rând. Să scapi de "mecanică" și să gândești. Lipsește tot mai mult exercițiul gândirii. Sfaturile sunt bune. Și la modă. Cărțile pentru dezvoltarea personală și care îți spun ce să faci în fiecare moment al zilei sunt la modă. Se pare că 8 din 10 cărți vândute sunt de această natură. Este mai ușor să-ți spună cineva decât să descoperi tu. Te și identifici cu persoane, te și aperi de eventualele neplăceri, păcălești calea naturală de a dobândi cunoștințe. De multe ori sfaturile sunt incomplete sau chiar eronate. Am o veste proastă. În fotografie trebuie să riști. Trebuie să iei aparatul și să riști folosirea lui, cu asumarea eșecului sau succesului, nu contează. Toți întreabă cum să seteze aparatul pentru a avea imaginile pe care le găsesc pe internet făcute cu același aparat. Setări universale pentru o fotografie deosebită nu există. Ele se schimbă de la caz la caz, uneori dacă vă mutați 1m la dreapta sau la stânga este necesar să ajustați setările conform noilor condiții. Important este să stăpâniți noțiunile de bază, să știți ce fac și cum să le combinați eficient și nu numai din teorie, ci și din practică. Compoziția are și ea o serie de repere, dar nu se poate învăța ca atare. Priviți imaginea ca pe un joc de forme, culoare, lumină și umbre. Nimeni nu vă poate învăța asta. Pornește din voi. Până la urmă imaginea este rezultat al imaginației (logic, nu? *zâmbesc*) și tehnica doar permite diversificarea și perfecționarea. Calitatea desăvârșită nu garantează că imaginea este deosebită sau că va rămâne în mintea privitorilor. Imensul avantaj al unui DSLR (sau orice alt aparat digital), este că poți face încercări până te plictisești. În nici un caz nu veți ajunge precum acest mare fotograf, care a lăsat în urmă-i vreo 300.000 de imagini neatinse și alte 2500 de role de film nedevelopate. Asta la doar 56 de ani. Și îmi aduce aminte de o idee - niciodată nu ai fotografiat prea mult. Și dacă am ajuns la el, nici filosofia sa nu este rea: Hot pixels

Există o întreagă nebunie pe internet referitor la Hot Pixels vizibili în fotografii la valori ISO mari. Dar lucrurile nu sunt deloc atât de dramatice precum par. Ce sunt acești pixeli "fierbinți"? La valori ISO mari (sau dacă senzorul este folosit intens, de exemplu expuneri lungi) este normal ca un număr de pixeli să rămână "excitați" și să lumineze mai mult decât trebuie. De obicei toate camerele au un număr mai mare sau mai mic de astfel de pixeli. Dacă nu sunt foarte mulți, nu reprezintă o problemă majoră. Pentru că utilizez Nikon, voi avea în vedere problemele apărute la Nikon, deoarece nu am acces la un fișier RAW de la alte mărci, care să prezinte hot pixels (asta nu înseamnă că există numai la Nikon). Dacă folosiți RAW s-ar putea să nu-i observați niciodată. Sau ... Nikon oferă un software destul de scump (cam 8-900 de lei) pentru procesarea imaginilor RAW (NEF mai exact). Programul se numește Capture NX 2. Este un program util pentru unii, deoarece aplică direct imaginilor setările cu care au fost trase. Principalul "concurent", Abode Camera Raw, folosit în Light Room sau Photoshop, doar interpretează datele din NEF-uri, fără a aplica toate setările. Astfel se pot obține rezultate diferite, în funcție de programul utilizat, mai ales dacă se face doar o simplă conversie. Din păcate Capture NX2 nu rezolvă automat problema acestor pixeli. De ce Nikon nu a implementat funcția, este una dintre multele întrebări cărora producătorul nipon nu le-a răspuns încă. Adobe Camera Raw în schimb îi elimină automat, chiar dacă ei provin de la un aparat care nu este cunoscut cu probleme (de exemplu D5000).

Mai sus am pus un crop dintr-un singur fișier NEF, deschis în stânga cu Adobe Camera Raw și în dreapta Capture NX2. Pe lângă diferențele dintre cele 2 imagini, se poate observa și un pixel roșu. Ei pot fi de diferite culori - alb, verde, roșu. ACR l-a eliminat automat, fără a lăsa nici o urmă, NX2 ne lasă nouă plăcerea de a face acest lucru. Cei care trag exclusiv Jpeg, îi pot elimina manual în diverse programe care permit Clone&Heal sau pot folosi un program precum Pixel Fixer, pentru automatizarea procesului. Problema s-a complicat însă cu apariția posibilității de a filma cu un DSLR. Eliminarea lor nu se face chiar așa de facil, dar nici complicat nu este. Din păcate implică editarea filmului (lucru pe care oricum l-aș fi recomandat).

În primul rând vedeți dacă există pentru programul pe care îl folosiți, un script/plug-in special creat pentru asta. Dacă nu, atunci căutați în program diverse facilități, cum ar fi Wire Removal din After Effects. Wire Removal este o chestie foarte interesantă și utilă. Puteți folosi o sfoară pentru a plimba prin cadru o farfurie zburătoare, eliminați apoi sfoara și gata, aveți propria captură a unui OZN, numai bună de trimis la Realitatea TV. Similar pot fi eliminați și acești pixeli sâcâitori. Pe internet găsiți o metodă (netestată de mine deoarece nu a fost nevoie) prin care în urma procedurii de curățare manuală a senzorului, dispar anumiți pixeli blocați, dar foarte probabil ei vor apărea în viitor. Nu uitați, orice aparat îi are, indiferent cât de scump este. Încadrări Am fost întrebat cum se realizează o încadrare cu borduri negre. Pentru mine cel mai rapid este în CS5. Mai jos voi folosi chiar o imagine pe care o voi publica. Am ales fișierul RAW (NEF în cazul Nikon) și voi lucra direct pe acesta. Deschideți Photoshop și încărcați imaginea dorită. Întâi redimensionăm imaginea după preferințe.

Eu folosesc lățimea (width) de 1920 pixeli. Pentru a nu deforma imaginea, am bifat Scale Styles și Constrain Proportions. Deoarece la redimensionare de obicei se pierde puțin din claritate, puteti alege opțiunea recomandată pentru reducerea dimensiunii. Dați OK.

Selectați imaginea și faceți o copie. Cel mai simplu după selecție dați CTRL+C.

Redimensionați iar imaginea, debifând Constrain Proportions. Eu folosesc un pătrat ca formă finală, dar puteți alege și alte soluții. La mine va fi 1920 x 1920. Dacă doriți marginile mai mici, puteți pune în loc de 1275 o valoare mai mare proporțional cu dimensiunea pe care doriți să o obțineți.

Următorul pas este să lipim peste, copia făcută mai devreme. CTRL+V. Apoi selectați Background.

Acum introduceți un Fill Layer - Solid Color (opțiunea este disponibilă și în meniul Layer).

Alegeți ce culoare doriți. Eu voi folosi negru. Nu trebuie să fie negru absolut.

Puteți de asemenea să delimitați imaginea de margini în meniul Blending Options, pe care îl deschideți din meniul contextual (click dreapta) disponibil pentru Layer.

Eu voi folosi Outer Glow cu dimensiunea de 50 de pixeli, pentru a se observa mai ușor rezultatele.

Asta a fost tot.

Photoshop Actions Dacă tot v-am prezentat cum se face o încadrare simplă, să vă arăt cum puteți automatiza procesul, pentru a nu repeta pașii de fiecare dată, mai ales dacă doriți să lucrați cu un număr mare de imagini. Pentru mine este destul de simplu, dar automatizarea va ușura munca și mai mult. Voi folosi tot CS5 și opțiunea Actions.

Puteți crea întâi un nou set în care să definiți mai multe automatizări.

Lângă butonul pentru un nou set, în dreapta se află Create new action.

Dați un nume automatizării, o puteți pune într-un set și puteți de asemenea să stabiliți o combinație de taste pentru a lansa comanda mai ușor. Apăsati Record.

Acum realizați toate acțiunile care doriți să se aplice automat. Pot fi cele descrise în prezentarea precedentă, unele mai vechi sau unele noi, care să vă aparțină. Se poate merge până la salvarea automată a rezultatului. Când ați terminat toate acțiunile, opriți înregistrarea.

Pe scurt asta este procedura. Se poate detalia, se pot introduce pași intermediari, dar cu o altă ocazie voi scrie și despre ei. Pentru a activa automatizarea de mai sus, deschideți imaginea și folosiți combinația de taste. Dacă nu ați definit una, redeschideți fereastra Actions, alegeți automatizarea dorită și dați Play selection.

Rezultatul final:

Această imagine face parte dintr-un set mai mare, pe care îl găsiți pe Flickr.

Update! Am fost întrebat dacă se poate aplica la mai multe fișiere automat. Răspunsul este unul afirmativ. În Photoshop selectați File>Automate>Batch.

Aici alegeți Setul și apoi Acțiunea pe care doriți să o aplicați, plus alte opțiuni, în funcție de preferințe.

Aparat versus obiectiv Pe măsură ce scriam prezentarea despre obiective (la care tot lucrez încet încet de cam multă vreme) și expunere (la fel), m-am lovit de o problemă pe care o știam, dar nu-i bănuiam amploarea și implicațiile. Un prieten a luat un DSLR și nu era mulțumit de claritatea imaginilor. Nu ar fi fost prima dată când imaginile sunt mai soft (mai puțin clare) decât și-ar dori utilizatorul. În general se acceptă un anumit grad de neclaritatea a imaginilor la echipamente entry-level.

Știam că aparatele sunt făcute cu anumite toleranțe acceptabile. Știam că obiectivele au aceleași toleranțe (perfect normal până la urmă). Am presupus că poate fi o problemă de focalizare. De fapt nu o problemă, ci o "toleranță". Nu m-am gândit niciodată că poate fi atât de mare, atât de des întâlnită și că pune o problemă
serioasă. Mai jos mă voi referi numai la Nikon, dar din căutările mele, rivalul principal Canon nu stă mai bine, mai ales la obiective. Când achiziționezi un DSLR aceste "toleranțe" sunt ultimul lucru la care te gândești. Iei în calcul o mulțime de alte date, dar nu și astea. Și oricum aici nici nu prea ai avea ce face (aproape, spun mai târziu de ce). La cumpărare unui obiectiv se procedează cam la fel, dar există o șansă să minimizezi problema dacă ești conștient de existența ei. Aparatele prezintă multe toleranțe. Din ce am citit eu, ele sunt prezente la toți producătorii și sunt acceptate (acceptabile) pe hârtie. Pentru prețul plătit cam atât se poate face. Există toleranțe la montura obiectivului, amplasarea senzorilor pentru focus și la punctul de clar (zona în care subiectul este în focus).

Mai sus puteți vedea o imagine RAW deschisă în Capture NX2 pentru a determina dacă punctul de clar este bun sau nu. Testul în urma căruia am obținut imaginea este destul de simplu. Scoateți la imprimantă un astfel de grafic (sau chiar orice text), folosiți un trepied pentru a realiza un unghi de 45° între aparat și obiectiv,opriți stabilizarea de imagine, alegeți doar punctul central pentru focalizare și AF-S (în momentul apăsării shutter-ului, focusul rămâne blocat unde era în acel moment), focalizați un rând și vedeti dacă imaginea rezultată este clară pe rândul respectiv. Deși există o mică neconcordanță între locul unde am văzut eu punctul de focus prin vizor la momentul când am făcut testul (pătrățelul alb) și punctul de focalizare pe care îl consideră programul, zona de focalizare este perfectă. Se poate observa chiar textura hârtiei, imperceptibilă pentru ochiul nostru în mod normal. Și nici nu este o imagine la calitatea maximă posibilă, ci un Jpeg obținut printr-o captură a ecranului.

Până aici v-am prezentat o situație ideală. Poate există o mica diferență între poziționarea reală a punctului de focus și ce se vede prin vizor, dar nu are impact negativ. Nu o pot determina foarte exact, o pot presupune. Este cu mult în limitele normale. Toleranțele monturii pentru o aliniere perfectă a obiectivului? Nu se observă extrem de bine, dar imaginea este clară de la stânga la dreapta, ceea ce demonstrează că toleranțele la acest aparat sunt suficient de mici încât să nu producă un efect negativ (care oricum este mai ușor de observat la un obiectiv wide, ceea ce nu este cazul). Din ce vedem, am putea trage concluzia și că punctul de clar este fix unde trebuie, focusul pare perfect și chiar este perfect. Dar nu pentru că punctul de clar ar fi reglat pe aparat exact unde trebuie, ci pentru că toleranțele obiectivului și aparatului s-au anulat reciproc. Ce înseamnă aceste toleranțe? Se acceptă faptul că focusul poate fi puțin în spate (back focus) sau în față (front focus). Acest "puțin" este acceptat și la obiective. Și "puțin"+"puțin" dacă sunt spre aceeași direcție (față spate), poate însemna mult. Cât de mult? Nu se poate preciza, este o chestie care ține de noroc. Exemplu:

Probabil că obiectivul folosit mai sus pe acel aparat are o imagine "un picuț" neclară, iar posesorul va găsi tot felul de vinovați, mai puțin cel real. Acesta este un caz de back focus destul de grav. Grosier se estimează că dintre toate obiectivele care produc imagini neclare, cam 1/5 sunt defecte în mod real. Restul îl reprezintă combinații nefericite. Atât aparatele, cât și obiectivele fiind de fapt în toleranțele admise. În cazul de mai sus, nu este defect nici aparatul, nici obiectivul. Deci avem un aparat aproape nou, un obiectiv la fel (și nu foarte ieftin) și totuși există șanse ca cele două să nu meargă bine împreună. Nu sună prea bine. Pentru mulți va fi chiar de-a dreptul inacceptabil. Cum este posibil? O asemenea problemă este considerată o stare de normalitate. Justificarea ar fi faptul că prețul pe care noi îl plătim este totuși mic (și se aduc în discuție obiectivele pentru camere de filmare profesionale dotate cu obiective de mii și zeci de mii de dolari, calibrate special pe camera pe care vor fi folosite) și că tehnologia nu permite toleranțe mai mici la acest preț. Adevărul este desigur undeva la mijloc. Producătorii caută să maximizeze profitul și atunci au externalizat anumite componente, care are drept rezultat "pozitiv" pentru utilizatorul final aceste probleme și altele, uneori la un preț mai mic (extrem de rar). Care este impactul real asupra imaginilor? O foaie de hârtie nu pare prea convingătoare. În plus unii vor spune că e strâmbă, că unghiul nu a fost bun sau mai știu eu ce. Este simplu:

În loc să am clară bateria portocalie Panasonic, a devenit clară cea verde, care nu mă interesa. Rezultatul trebuia să fie precum cel de mai jos:

Problema este cu atât mai deranjantă, cu cât adâncimea de câmp este mică. Adâncime de câmp înseamnă zona clară dintr-o imagine, obținută de obicei la diafragme mici. În cazul obiectivelor wide, la care adâncimea de câmp pare mai mare, problema este mai puțin deranjantă, uneori insesizabilă. La acestea este evidentă diferența de aliniere a obiectivului față de senzor, deoarece montura poate avea o extrem de mică abatere (în microni), care se concretizează printr-o parte mai puțin clară a imaginii (depinde cum se așează obiectivul). Acest neajuns este aproape nesemnificativ pentru utilizatorul normal care nu studiază imaginile cu lupa să compare claritatea pe toată suprafața lor. Focusul este mult mai important. Ce este de făcut? La achiziționarea obiectivului trebuie să-l testați pe aparat. Căutați unul care se potrivește cât mai bine. La achiziționarea aparatului există o alternativă, dar nu este un ieftină. Anumite aparate din zona de mijloc (așa cum o știm noi desigur, pentru utilizatorul normal și nu cazuri excepționale) permit ajustarea focalizării și global (care va afecta relația cu toate obiectivele) și particular (pentru fiecare obiectiv în parte). Și pot menționa Nikon D300s sau D7000, pentru a vă face o idee. Ajustarea globală se poate face și la restul aparatelor, printr-un "șurub". Dacă aveți câteva obiective care prezintă back focus ori front focus în mod asemănător, este o solu ție pentru a obține o imagine cât mai clară. Dacă obiectivele au toleranțe mult diferite, atunci cade. Trebuie să vindeți obiectivele cu probleme și să căutați unele potrivite. Alți bani, altă distracție!

Și în acest nou context, unde rămâne obiectivul în raport cu aparatul?

Personal, de la început am mers pe un principiu - contează mai mult obiectivele și mai puțin aparatul. Ideea era simplă. Acorzi mai multă atenție obiectivelor, în timp ce aparatul constituie o investiție mai mică și mai puțin importantă (până la un punct desigur). Pe la noi am observat o atitudine diametral opusă, se folosesc cele mai ieftine obiective și se schimbă aparatul imediat ce apare unul nou. Dar asta până la urmă este o altă discuție și

fiecare poate alege ce cale dorește. Eu am plecat pe linia clasică, trasă și urmată de către mulți alții înaintea mea de ani buni: calitatea obiectivului își pune mult mai mult amprenta asupra calității imaginii decât aparatul. Dar, investesc în obiective și totuși un obiectiv poate produce rezultate ușor diferite de la aparat la aparat. Când schimb aparatul, s-ar putea să mă trezesc cu o grămadă de obiective care nu sunt bune. Situația nu e chiar așa de gravă. În primul rând strângeți obiective cu toleranțe similare. În al doilea, încercați să găsiți un aparat care produce rezultate satisfăcătoare cu unul dintre aceste obiective. Nu este chiar greu de verificat, vedeți cum 3 baterii sunt suficiente (poate chiar două, puse una după alta, precum în imagine, doar să vă faceți o idee). Dacă nu este posibil (din diverse motive, de exemplu profitați de o ocazie), măcar aveți toate obiectivele aproape la fel și atunci reglați aparatul corespunzător. Astfel, cei care consideră această "mică" problemă încă un motiv să nu acorde atenția cuvenită obiectivelor bune, nu mai au nici o scuză. Pentru Pentru ce? Pentru o fotografie mai bună! Și pentru ce mai vreți voi. Voi cei mulți, care nu se regăsesc în majoritatea judecăților de valoare despre fotografie. Asist zilnic la un fel de luptă surdă a fotografilor (declarați cel puțin) împotriva celor mulți care produc imagini. Chiar dacă spui că nu te poate afecta această luptă, ideile din spatele ei se transmit, aparent par justificate și apoi te trezești lovit fără să știi cu ce motiv. Pe lângă cei care critică cu o susținere argumentată, au apărut o serie de aplaudaci care doar mențin forma vie. Dacă au sau nu intenții bune, este greu de apreciat. Chiar dacă au, metodele pe care le-au ales pentru a și le pune în practică sunt extrem de păguboase și clar lipsite de rezultat. Citeam recent cum era desființat orice tip de fotografie accesibil unui proaspăt posesor de DSLR. Totul e prea banal, prea repetitiv, prea lipsit de substanță, prea prost executat. Dar un procent extrem de mic dintre fotografi sunt creatori, deschizători de drumuri. Restul, grosul, doar repetă mai bine sau mai rău anumite practici. În plus la început nu cred că au fost altfel decât banali, repetitivi și cu execuții mediocre. Unii nu s-au schimbat, dar au pretenții. Din punctul meu de vedere nu contează ce fotografiezi, dacă încerci să o faci cât mai bine. Cât de creativ poți fi, cât de original, cât de mult te poți cenzura pentru a produce o imagine demnă de apreciere universală? Judecând după numărul mic al celor care o fac, extrem de greu. Și de ce mereu este de vină subiectul? Se tot pune accent împotriva florilor și gâzelor mai ales, deși ele săracele nu au nici o vină că există o multitudine de imagini proaste care le au drept subiect. Nu omori subiectul pentru asta. Nici măcar fotograful. Indiferent la ce nivel ești, nu-l poți ataca direct. Asta îl va pune doar întro poziție natural defensivă și nu are nimeni nimic de câștigat. Decât să ajuți așa, mai bine nu mai ajuți deloc.

Dacă pornim de la bazele unei imagini bune, oricum nu există o legătură imediată cu subiectul, ci cu modul în care este redat. Poate fi orice subiect, dacă este surprins cum trebuie. Simplu, concis, fără elemente care să distragă atenția în cadru sau mai rău, care să schimbe semnificația acestuia. Este unul dintre atributele de bază ale unei fotografii bune - fotograful trebuie să știe să atragă atenția asupra imaginii, nu opusul. Mai există o caracteristică importantă pentru o imagine. Să determine și implicarea privitorului. Acesta trebuie să se regăsească în acea imagine. Mesajul pe care-l transmite trebuie să fie mai puțin orientat către fotograf și mai mult către privitor. Cel puțin teoretic. Practic lucrurile nu pot fi perfecte de la început. Cineva spunea că a început să înțeleagă fotografia când a încetat să-și mai fotografieze nepoții. Aici este poate capcana lucrurilor frumoase, a celor dragi. Implicarea emoțională întunecă percepțiile și ne pune pe o poziție din care nu putem lua deciziile cele mai bune. Pot asemăna fotografia cu o scrisoare de dragoste. Poate conține cele mai frumoase cuvinte și dacă persoana iubită o citește, aproape că "zboară" peste cuvinte, plutește de fericire. Pentru a trezi aceleași emoții într-un alt cititor, numai înșiruirea cuvintelor nu este suficientă. Trebuie să fie scris frumos, îngrijit, cu atenție, cu un punct culminant. Cititorul trebuie atras încet încet până se pierde în ea, până se identifică cu persoana iubită. Și cum o imagine face cât o mie de cuvinte, vă dați seama cam cât de greu se poate compune. Dacă nu mă credeți, scrieți o mie de cuvinte numai. Apoi încercați să le dați un sens. Asta este percepția corectă asupra unei imagini din punctul meu de vedere. Ok, veti spune că textele sunt de nenumărate feluri, specializate, mai mult sau mai pu țin interesante sau frumoase. Perfect adevărat. Și imaginile sunt împărțite pe mai multe categorii. Și publicul țintă la fel. Trebuie să le identificați înainte de a face fotografia. Trebuie să aparțină unei teme și să o reprezinte în mod universal sau unic. Dacă fotografiați o lalea acum, ea trebuie să fie toate lalelele sau laleaua. Nu doar o lalea! [aici trebuie să menționez că apare primul stagiu al cenzurii personale în alegerea și expunerea unei imagini - "care este tema (mesajul) acestei imagini? cât de reprezentativă este?" sunt întrebări pe care trebuie să vi le puneți] Așa cum trebuie să indentificați și categoria din care fac parte cei care exprimă păreri pozitive sau negative. Dacă nu sunt vizați de către imagine, atunci trebuie delimitat un alt context. Nu arăți o poză cu o vioară unui fotbalist și să te aștepți la aprecieri pozitive. Dacă o faci și nu-i place, atunci el nu are nici o vină. Dacă vine și oarecum neîntrebat, își dă cu părerea, atunci trebuie să-i stabilești poziția și să-l ignori. Prea mulți vorbesc împotriva unor lucruri care nu li se adresează și o fac cu o violență greu de înțeles. De ce fac asta? Pentru că în imagine nu se mai află nepoții lor și ei încă nu și-au dat seama. Poate am fost prea subtil. Orice imagine în care ei nu se regăsesc este proastă și trebuie să dispară. Ei nu vor să ajute, ci să condamne. Eventual să-și mai justifice pentru cine sție a câta oară, diverse convingeri. Dacă nu se întâmplă asta des, simt că își pierd din rațiunea de a fi. Drumul până la acea lalea este greu. Progresul are loc în urma eșecurilor mai mult sau mai puțin mari ori mici, dar presupune un drum. Și drumul ăsta înseamnă poate fotografierea a o mie de lalele până să apară imaginea emblematică a acestor flori minunate. Poate la unii zece mii de lalele, dacă se dezvoltă într-un cadru nefavorabil. Dacă atitudinea unora este de contra permanent și brutal, iar a celorlalți caracterizată printr-o defensivă normală, starea actuală se va menține cu siguranță mult timp. Asta desigur dacă cei care pot transmite o serie de cunoștințe și doresc să o facă. În fond, activitatea lor este cea pusă în pericol, oricât de buni ar fi.

Calea de mijloc este întâlnirea undeva la mijloc și asta încerc să fac. Și poate azi a fost făcut un prim pas. Să ne distrăm cu fumul Azi m-am gândit să vă arăt ceva interesant. Voi lucra tot cu Photoshop. Deschideți PS și faceți un document nou. CTRL+N.

Eu am ales 840x640 la 72 DPI. Pe viitor puteți varia dimensiunea pentru a face mai ușoară integrarea în imaginea finală. Eu voi alege un fond negru, dar puteți folosi și alte combinații de culori. Depinde mult de imaginea finală, experimentați.

Alegeți culoarea (1), apoi Paint bucket tool (2) și click pe imagine (3). Faceți un nou Layer din Background. CTRL+J. Urmează să desenăm pe noul layer un V. Eu voi folosi culoarea alb. Pentru grosimea pensulei am ales 10.

Pentru următoarea operație selectăm Smudge tool. Dimensiunea pensulei în general poate fi controlată prin diverse metode. Photoshop are nenumărate funcții ce pot fi activate folosind numai tastele. Dimensiunea pensulei nu face excepție. Apăsați "[" pentru a micșorare și "]" pentru a o mări. Dimensiunea se modifică corespunzător sus în bară. Faceți mișcări ușor circulare pe fiecare linie în parte.

Apoi mișcări mai largi care să includă ambele linii.

Deschideți imaginea în care doriți să aplicați efectul. Eu am folosit

care avea deja un firicel de fum, dar parcă nu suficient. Din imaginea cu fumul, selectăm partea care ne intereseză și o copiem (CTRL+C).

Afișăm imaginea în care dorim să folosim fumul și dăm paste (CTRL+V). Selecția noastră devine un nou layer.

Pentru a suprapune fumul fără fundalul negru, folosim una dintre opțiunile pentru "amestecarea" layerelor. Eu am ales Screen. Se potrivește cel mai bine. Apoi apăsați tasta V și mutați "fumul" în poziția dorită.

Pentru a vedea o imagine la rezoluția reală, apăsați CTRL+1. Pentru a reveni la afișarea imaginii în întregime, apăsați CTRL+0 (zero). Pentru a mișca imaginea fără să folosiți barele de scroll, apăsați H pentru activarea Hand tool. Încă puteți aduce modificări asupra fumului, folosind Smudge tool, pentru a armoniza cât mai bine cele 2 straturi. Dacă fumul pare prea puternic sau prea slab, deschideti fereastra Curves (CTRL+M). Modificați graficul până vă place rezultatul.

Asta a fost o prezentare scurtă despre fumul fără foc. Desigur că întreaga operațiune se putea face pe un layer în imaginea finală, însă am considerat că așa prind mai multe mișcări utile care vor fi utile cu alte ocazii. Dată viitoare lucrăm ceva mai complex. Despre obiective (I) - diafragma și claritatea imaginilor Voi începe o serie de discuții despre obiective, fără pretenția de a epuiza subiectul. În general destul de multe aspecte importante legate de obiective sunt neglijate, fie la achiziționare, fie după, fiind folosite la întâmplare. În această prezentare voi încerca să tratez câteva. Nu vreau să vă plictisesc cu detalii foarte multe, ele se pot aprofunda pe alte site-uri de specialitate dacă doriți. Este multă teorie de scris și nu o consider absolut necesară. Voi creiona o privire de ansamblu, care ar trebui să fie suficientă pentru a porni la drum. Corelația lumină - diafragmă - adâncime de câmp Simplu, un obiectiv este un tub în care sunt introduse o serie de lentile și o diafragmă (care controlează cantitatea de lumină ce poate trece către senzor, printre altele).

Considerați diafragma ca fiind o gaură prin care trece lumină. Cu cât e gaura mai mare cu atât trece mai multă lumină. Gaura mare = "f" mic (exemplu f/1.4).

Acest "f " se schimbă în trepte care se calculează sub forma unor fracții și astfel apar valorile: 0.7, 1, 1.4, 2, 2.8, 4, 5.6, 8, 11, 16, 22, 32, 44, 64. Cu fiecare treaptă, gaura se dublează în diametru și va trece de 2 ori mai multă lumină. Între f/5.6 și f/2.8 diferența va fi de 4 ori mai multă lumină la valoarea mai mică. De unde și numele de "luminos" pentru obiective cu "f " mic. De precizat că în momentul setării în aparat, diafragma nu se închide decât atunci când facem fotografia. Un exemplu de sincronizare între diafragmă și shutter.

În fotografie se folosesc și valori intermediare (jumătate, treime, sfert - de obicei treimea), care fac dificilă aprecierea treptelor întregi, ele par mai multe decât sunt în realitate. Treptele în valoare de 1EV corelate sunt: - pentru diafragmă: f/0.7, f/1, f/1.4, f/2, f/2.8, f/4, f/5.6, f/8, f/11, f/16, f/22, f/32, f/44, f/64. - pentru expunere: 30 s, 15 s, 8 s, 4 s, 2 s, 1 s, 1/2 s, 1/4 s, 1/8 s, 1/15 s, 1/30 s, 1/60 s, 1/125 s, 1/250 s, 1/500 s, 1/1000 s, 1/2000 s, 1/4000 s, 1/8000 s. Cu fiecare treaptă superioară (de la stânga la dreapta ecranului), cantitatea de lumină se înjumătățește în cazul celor 2. - pentru ISO: 25, 50, 100, 200, 400, 800, 1600, 3200, 6400, 12800, 25600, 51200, 102400. Cu fiecare treaptă de la stânga la dreapta, aici cantitatea de lumină se dublează. De fapt crește sensibilitatea la o anumită cantitate de lumină și se consideră ca și cum ar fi crescut cantitatea în sine. De ce ne interesează aceste valori? Pentru a compensa corespunzător modificarea unei valori în vederea obținerii unei expuneri corecte în diverse situații. De exemplu considerăm că aparatul nostru (cu un anumit obiectiv) produce cele mai bune rezultate la f/5.6 (mai jos veți vedea și de ce spun asta), dar aparatul automat calculează următoarele valori: ISO 100, 1/250 s, f/16. Noi nu dorim f/16. Dacă ar trebui să setăm manual aparatul pentru f/5.6, atunci trebuie să compensăm corespunzător. Sensibilitatea (ISO) în mod normal trebuie ținută cât mai jos pentru a avea o calitate a imaginii cât mai mare.

Doar dacă rezultatul urmărit nu este posibil prin modificarea celorlalte setări este indicat să creștem ISO, care înseamnă o pierdere de calitate cu cât este mai mare. Mai jos am stabilit deschiderea diafragmei și valoarea ISO, aparatul a calculat automat durata expunerii. Este un exemplu doar pentru a compara diferențele calitative.

Dacă ISO este o ultimă soluție, trebuie să recuperăm prin timpul de expunere. De la f/16 la f/5.6 sunt 3 trepte. Trebuie să reducem viteza tot cu 3 trepte, de la 1/250 s la 1/15 s. Ok, veți spune că aparatul este capabil să facă asemenea corelații dacă folosim modul A. Adevărat, dar este bine să înțelegeți și logica din spatele setărilor făcute de către aparat. Și desigur nu subestimați puterea setărilor pe modul manual, unde aveti un control deplin. ISO 100, 1/250 s, f/16 = ISO 100, 1/15 s, f/5.6 ca și cantitate de lumină (expunere). Sau poate nu dorim să avem cea mai clară imagine, ci o adâncime de câmp (DOF) mai mare și atunci trebuie să închidem diafragma. Mai jos puteți vedea un exemplu despre cum DOF-ul crește pe măsură ce diafragma este închisă.

Am folosit aparatul pe modul A, deoarece eu am stabilit valoarea diafragmei și aparatul a calculat durata expunerii.

Observați cum pe măsură ce închidem diafragma, crește timpul expunerii pentru a compensa. Claritatea imaginilor O dorință omniprezentă printre posesorii de aparate foto este ca imaginea să fie deosebit de clară - sharp. Să vedem ce putem face pentru a obține cea mai clară imagine cu un anumit obiectiv. Difracția este o limită naturală ce nu poate fi ocolită. La cele mai bune obiective, care au construcții optice extrem de complexe, se minimizează, dar nu poate fi eliminată. Nu întru în detalii tehnice foarte multe pentru că nu ne ajută. Difracția apare la trecerea luminii prin diafragmă. Cu cât undele trec printr-o diafragmă mai închisă, cu atât se împrăștie mai mult, afectând claritatea detaliilor. Pentru a înțelege mai bine, am făcut un experiment. Am folosit un obiectiv Nikkor 105mm VR micro montat pe un trepied, pentru a determina deschirea optimă a diafragmei care să permită obținerea unor imagini cât mai clare. Rezultatele au fost:

Se poate observa că deschiderea optimă este în jurul valorii de f/5.6 și cu cât închid mai mult, cu atât imaginea devine mai puțin clară. Un astfel de test ne permite să cunoaștem limitele obiectivului și să-l exploatăm corespunzător. Mulți cad aici într-o capcană. Ei știu că imaginea devine tot mai clară pe măsură ce diafragma este închisă. În realitate există o limită până la care imaginea păstrează o claritate bună, după care începe sa scadă tot mai mult. Difracția nu este singurul responsabil pentru obținerea unei imagini sharp, dar este unul destul de des ignorat. Alți factori sunt: "Sweet spot" - de obicei obiectivele datorită limitărilor optice, au o zonă mai clară de care puteți ține cont. Fie o identificați siguri prin experimente, fie căutați aceste informații pe siteurile de specialitate. În mod normal ea se află în centru. Uneori termenul se folosește și pentru a determina închiderea optimă a diafragmei. Focalizarea - după cum spuneam într-o prezentare anterioară, este bine să cunoașteți sistemul de focalizare al aparatului. Câte puncte în cruce are, care sunt, când pot fi utilizate. Dacă există un singur punct în cruce amplasat central (cum are Nikon D5000 de exemplu), atunci focalizarea s-ar putea să nu fie mereu perfectă, cu atât mai mult cu cât folosiți alte puncte decât cel cruce. Durata expunerii - pentru a elimina neclaritatea indusă de către mișcarea aparatului, există o regulă cu privire la viteza minimă a shutter-ului - ea trebuie să fie mai mare decât distanța focală. 50mm = 1/60 s, 200mm = 1/250 s etc. În principiu este indicat să nu coborâți sub 1/60s, dar depinde de la om la om cât de ferm poate ține aparatul. Stabilizarea optică - aceasta a fost introdusă pentru a compensa vibrațiile ce apar la viteze mici. Producătorii susțin că poate oferi până la 4 f-stop în plus (teoretic), dar fie este o valoare prea optimistă, fie nu se precizează de multe ori că ea diferă în funcție de distanța față de subiect. De exemplu Canon 100mm F2.8 L IS USM Macro are o valoare normală de 4 f-stops, dar la raportul 1:1 ea este doar de 2 f-stops (teoretic desigur). Ce înseamnă de fapt aceste valori? La obiectivul menționat, pentru 100mm ar trebui să avem minim 1/125 s. 4 f-stops înseamnă că putem folosi o viteză mai mică, pentru a capta mai multă lumină, fară să apară efectul de "tremurat/mișcat". Asta ar presupune că putem folosi aparatul din mână la 1/8 s. Desigur este în teorie. În practică chiar și 2 f-stops (adică 1/30 s) s-ar putea să fie prea puțin. Tot legat de stabilizarea optică precizez că utilizarea unui trepied (sau "imobilizarea" aparatului prin așezarea sa pe o suprafață lipsită de vibrații) presupune oprirea stabilizării.

De asemenea se recomandă ca la viteze mai mari de 1/500 s să fie oprită. Personal nu am testat acest aspect să văd ce impact negativ are utilizarea stabilizării (care în funcție de producător are diverse indicative - VR, IS, VC, WR etc.) la viteze foarte mari. Când vi se spune că un obiectiv este soft, analizați contextul în care se manifestă. Nu puteți avea o claritatea mai mare decât permite obiectivul în sine, dar am explicat aici o situație particulară care poate afecta claritatea unei imagini. Unsharp mask Ce se mai poate face când am obținut claritatea maximă cu un anumit obiectiv și totuși nu este suficient? Des este folosită "claritatea" adăugată în Photoshop prin "unsharp mask". Pentru că o folosește foarte multă lume, vă voi prezenta pe scurt procedeul. Personal nu-l recomand decât în cazul în care imaginea este una extrem de bună, deoarece o modificare aici atrage apoi o alta (eliminarea zgomotului apărut de exemplu) și la final s-ar putea să aveți un rezultat similar sau mai slab decât originalul. Este o ultimă soluție pentru a avea mai mult sharpness. Deschideți Photoshop și încărcați imaginea. Apoi alegeți opțiunea Unsharp Mask:

Nu vă pot da setări standard, deoarece ele diferă de la imagine la imagine. Cel mai bine este să vă jucați cu valorile. NU exagerați!!!

Am crescut mai mult valoarea Radius pentru a observa ușor diferențele.

Atât pentru această prezentare. Vor urma cel mai probabil încă 2 pe aceeași temă despre obiective. Expunere versus ISO Stabilizarea optică a dat naștere unei percepții eronate. Dacă vă mai aduceți aminte, aici am precizat că pentru a elimina neclaritatea indusă de către mișcarea aparatului, există o regulă cu privire la viteza minimă a shutter-ului și anume să fie mai mare decât distanța focală. Dar și că stabilizarea optică a fost introdusă pentru a compensa mișcările ce apar la viteze mici. Însă ce se întâmplă cu înghețarea mișcării subiectului? Mă voi folosi de acest caz pentru a vorbi puțin despre expunere. Vestea proastă este că nici aici nu există o setare universală. Utilizarea unui DSLR nu se poate standardiza. Totul se modifică în concordanță cu o serie de factori: - cât de repede se mișcă subiectul;

- la ce distanță se află subiectul; - cantitatea de lumină disponibilă; - cantitatea de lumină pe care obiectivul o poate lăsa să treacă, dar și adâncimea de câmp dorită; - viteza maximă până la care se poate sincroniza cu blitz-ul, dacă este necesară folosirea lui; - calitatea disponibilă la o anumită valoare ISO. Toți acesti factori se manifestă simultan de obicei și se influențează reciproc. Ochiometric, cantitatea de lumină este greu de estimat. Ochiul se adaptează permanent și noi nu percepem anumite diferențe la fel de mult cum o face aparatul. Singurul instrument disponibil pentru a stabili dacă este sau nu suficientă lumină este tot aparatul sau eventual, dacă vă permiteți, un exponometru. Acesta nu lipsește din trusa unui profesionist, dar din cauza prețului, este rar achiziționat de către un începător. În timp veți aproxima totuși cât mai bine setările pentru anumite situații.

Deasupra aveți un exemplu cu 4 cadre. Toate imaginile sunt decupaje 100% din NEF-uri neprocesate. Am precizat deja că viteza shutter-ului crește (durata expunerii scade) pe următorul model 30 s, 15 s, 8 s, 4 s, 2 s, 1 s, 1/2 s, 1/4 s, 1/8 s, 1/15 s, 1/30 s, 1/60 s, 1/125 s, 1/250 s, 1/500 s, 1/1000 s, 1/2000 s, 1/4000 s, 1/8000 s. Fac o scurtă paranteză. Shutter are un corespondent în limba română, obturator. Iar durata în care el este deschis pentru a permite trecerea luminii către senzor se numește timp de expunere sau durata expunerii. Ca atare este greșită exprimarea "viteza shutter-ului" (care de fapt este constantă) pentru a desemna durata expunerii. Însă așa a fost preluată și pare mai ușor de înțeles de către un începător, deoarece el modifică în aparat shutter speed. Acesta este motivul pentru care nu sunt un mare fan al sintagmei "timp de expunere". Apoi, timpul de expunere scade printr-o creștere (a vitezei shutter-ului), ceea ce poate fi complet derutant.

Nu sunt nici fan al "obturatorului", pentru că el desemna și diafragma. Și atunci s-ar produce alte neînțelegeri. Pe de altă parte nu pot totuși numi diafragma, "apertură", așa cum fac unii. Fiecare cu defectele lui până la urmă. Observați mai jos după momentul în care se ridică oglinda, cum acționează shutter-ul. Teoretic la 1/30s se putea trage din mână, fără nici o problemă, imaginea nu ar fi ieșit mișcată. Însă subiectul se mișcă. Eu am folosit o floare mecanică alimentată cu energie solară, care nu avea o mișcare extrem de rapidă. În teorie s-ar putea determina viteza cu care se deplasează anumite obiecte și s-ar putea corela cu o anumită expunere, dar tot experiența este cel mai bun profesor. Durata expunerii trebuie adaptată la viteza subiectului. Și am tot mărit viteza până am atins un prag impus de către utilizarea blitz-ului extern. Sincronizarea se poate face până la maxim 1/200s în mod automat. Din fericire pare suficient. f/2.8, ISO 200 și 1/200s combinate produc un rezultat satisfăcător. Dacă ar fi fost nevoie de viteze mai mari, se complică puțin utilizarea unui blitz. Voi scrie despre asta cu altă ocazie, este un subiect separat. Am presupus însă că nu este suficientă viteza și că trebuie să o măresc la 1/400s. Cum nu mai pot utiliza nici blitz-ul, voi căuta "resurse" în altă parte pentru a menține luminozitatea cât mai bună. Caut o balanță între luminozitate și calitate. La final vedeți și de ce. Diafragma este deschisă la maxim deja. Ultima soluție rămâne creșterea ISO.

Puteți observa cum partea neclară din imagine, fundalul, a pierdut extrem de mult din calitate. Este mult prea puțină lumină pentru a putea utiliza valori ISO chiar moderate și pentru a obține direct din aparat o imagine bună.

Atenție, modul în care ISO influențează calitatea unei imagini este diferit în funcție de cantitatea de lumină care ajunge la senzor. Astfel, ISO 400 de exemplu nu trebuie asociat în mod automat rezultatului de mai sus.

Am folosit tot ISO 400, dar cantitatea de lumină a fost mărită prin creșterea expunerii. Impactul negativ este nesemnificativ. Însă cu cât va fi o cantitate de lumină mai mică, cu atât atât mai mult ISO va afecta calitatea. Într-o altă serie am presupus că viteza necesară ar trebui să fie 1/800s. Și am avut de făcut o alegere, ISO mare, care teoretic presupune o calitate mai slabă sau ISO mic, dar imagine cu o luminozitate insuficientă. Rezultatul a fost surprinzător.

Deși fundalul este de o calitate mai slabă, calitatea subiectului aflat în focus pare mai bună. Un alt exemplu că nu se pot da niște indicații fixe despre folosirea anumitor setări. Utilizatorului unui DSLR se adaptează. În asta constă superioritatea DSLR-ului. Permite o largă serie de ajustări, fiind multe "butoane" ce pot fi apăsate pentru a obține rezultatul dorit sau unul de o calitate cât mai bună. Un DSLR pus pe Auto, cu tot senzorul lui mai mare și calitatea nativă superioară unei camere compacte, este foarte probabil să nu producă rezultate care să-l mulțumească pe noul posesor. Însă să revin la exemplul dat. De ce m-ar putea interesa o setare care nu oferă o luminozitate bună? Să presupunem că aș avea nevoie de 1/2000s pentru a îngheța mișcarea subiectului. Atunci la ISO 1000 rezultatul va fi unul similar cu 1/800s și ISO 400. Pentru a menține luminozitatea de la 1/800s și ISO 1000 la 1/2000s, ar trebui să dublez ISO. Dacă acum am avut un rezultat interesant, mai departe în mod sigur calitatea se va degrada foarte mult pentru a merge pe aceeași linie. Însă nu este totul pierdut. Vă spuneam cu altă ocazie că folosirea RAW (în cazul Nikon NEF), ne pune la dispoziție și un interval de expunere (dynamic range) pe care îl putem utiliza. Este drept că o imagine subexpusă (întunecată) va prezenta zgomot când dorim să-i creștem luminozitatea, dar s-ar putea să fie mai puțin decât în cazul folosirii unor valori ISO mari. Cu minim efort, se poate obține așa ceva:

Eliminării zgomotului îi voi dedica altă prezentare, dar este indicat să aveți în vedere că există și o asemenea abordare pentru a obține într-un final un rezultat cât mai bun. Fostul cadru subexpus a devenit unul perfect utilizabil și cu minim de zgomot. Cei 12Mpx pe care îi vedeti acum la 100%, vor fi mult mai plăcuți ochiului pe un monitor FHD sau la tipărire până la dimensiuni destul de mari. Pentru a introduce în ecuație și limitările impuse de către obiectiv prin deschiderea maximă a diafragmei, punctul de plecare este tot aici. Am ales să mă folosesc de viteza shutter-ului și ISO pentru simplul motiv că diafragma a fost deschisă la maxim, f/2.8. Dacă aveam un obiectiv mai luminos sau rapid (de exemplu f/2), ar fi însemnat că aș fi putut dubla viteza fără să pierd din luminozitate sau aș fi putut înjumătăți ISO. ISO 400 - f/2.8 - 1/400s = ISO 400 - f/2 - 1/800s = ISO 200 - f/2 - 1/400s Dacă în loc de f/2.8 aș fi avut un minim f/4, atunci: ISO 400 - f/2.8 - 1/400s = ISO 800 - f/4 - 1/400s = ISO 400 - f/4 - 1/200s = ISO 1600 - f/4 1/800s Probabil rezultatele de astăzi par descurajatoare. Practic nu am rezolvat nici o problemă, ci mai repede am creat altele. Înțeleg că oamenii au nevoie de certitudini, însă DSLR-ul este un joc al setărilor. Nu există setarea unică pe care să o puteți folosi în orice situație și trebuie să tot amintesc asta deoarece sunt întrebat des cum poate fi setat aparatul pentru n+1 situații. Există n+2 posibilități de setare. Sper totuși că după ce se cunosc anumite aspecte, se pot lua deciziile ceva mai ușor. Photo pop Denumirea acestui procedeu vine din engleză și are drept scop final scoaterea în evidență a unor părți dintr-o fotografie. "Photo pop" înseamnă că acel element vrea parcă să sară din fotografie. Voi folosi 2 instrumente extrem de simple, cu multiple utilizări de altfel, dar azi veți vedea ce impact pot avea în "photo pop".

Cele 2 sunt "dodge" și "burn".

Simplu, DODGE deschide culoarea, iar BURN o închide. Voi folosi o imagine pe care o știți deja. Cine nu are material de lucru, poate utiliza:

Pentru a păstra mereu o referință, de obicei fac o copie după Background prin combinația de taste CTRL+J.

Voi lucra peste acest Layer 1. Selectați întâi Dodge tool, deschideți meniul contextual pe imagine (click dreapta) și alegeți Soft round (pentru a beneficia de un efect de "pierdut" - fade spre margini) cu o dimensiune corespunzătoare subiectului peste care o veti folosi. Nu uitați că puteți modifica permanent dimensiunea pensulei și prin tastele "[" și "]".

Acum desenați cu pensula peste floare. Se poate observa ușor cum imaginea devine mai luminoasă. Recomand trecerea să se facă fără a elibera butonul mouse-ului, pentru a nu suprapune efectul Dodge de mai multe ori, decât dacă nu cumva asta se și dorește.

Selectați Burn tool și repetați procedeul peste părțile din jurul subiectului (nu uitați de setarea pensulei).

Puteți verifica diferențele ușor, prin ascunderea layer-ului pe care am lucrat.

Și rezultatul final:

Diferența este una semnificativă, iar rezultatul a fost obținut în câteva secunde. În caz că se întreabă cineva, nu, eu nu obțin imaginile astfel, prefer să folosesc direct lumina în momentul fotografierii. Însă este o metodă extrem de simplă și utilă pentru situațiile în care nu este posibil sau pur și simplu pentru a evidenția ceva anume. Voi reveni asupra acestor instrumente extrem de interesante și cu alte ocazii.

Triunghiul expunerii si cum recuperam o imagine subexpusa Subiectul acestei prezentări a venit de la unul dintre cititori. Pe scurt, este nevoit să tragă cu viteză mare în condiții de lumină slabă, fără a beneficia de un echipament care să-i permită o expunere corectă. O soluție de compromis este subexpunerea și recuperarea în post-procesare, deoarece important este ca acțiunea din imagine să fie pe cât posibil înghețată. Până să ajungem acolo, să vedem de ce am fost obligați la subexpunere. Pentru început, este o idee bună să citiți și aici și ce am mai scris cu alte ocazii.

Există o abordare clasică asupra parametrilor care influențează expunerea, denumită "triunghiul expunerii" ("the exposure triangle"). Pentru cei care au citit ce am scris până acum, nu ar trebui să fie o noutate, dar poate este o metodă mai simplă de a în țelege cum schimbarea unei setări influențează luminozitatea dintr-o imagine.

În centru avem imaginea cu luminozitate scăzută și să vedem de aici ce se poate modifica pentru a crește luminozitatea și ce impact are fiecare setare în parte. Dar înainte de asta, eu aș dori să introduc un element în discuție - lumina. Folosiți setările care să mărească luminozitatea numai atunci când efectiv lumina nu poate fi "ajutată". Și veți vedea de ce este foarte important acest aspect și de ce se chinuie profesioniștii cu lumini chiar dacă se află în aer liber, într-o zi cu soare. Primul lucru pe care îl stabilim când facem o fotografie este adâncimea de câmp corelat cu posibilitățile obiectivului. Pentru a face acest lucru, folosim aparatul în modul A sau M.

Și în desenul de mai sus am dat un exemplu. La f/1.4, diafragma este deschisă, imaginea este luminoasă și adâncimea de câmp este mică. Cu cât crește adâncimea de câmp, cu atât imaginea
devine mai întunecată. Mai multe despre diafragmă, aici. Dacă îl folosim în modul A, el va calcula automat durata expunerii pentru ca imaginea să fie corect expusă (din punctul lui de vedere, dar nu intru în detalii acum). Eventual, dacă aparatul permite și setarea automată a ISO și este activată, va crește și sensibilitatea în mod corespunzător. Dacă îl folosim în modul M, atunci noi trebuie să stabilim și durata expunerii. Această abordare ne oferă un control deplin asupra setărilor. Durata expunerii influențează direct modul cum este prinsă acțiunea în mișcare. Și în desen este exemplificat astfel: cu cât durata este mai mare (de exemplu 1s) cu atât imaginea va fi mai luminoasă, dar și acțiunea va fi capturată în mișcare. Cu cât reducem durata (să presupunem 1/250), reducem și luminozitatea, deoarece cantitatea de lumină care ajunge la senzor este mai mică, fiind expus mai puțin și o consecință a acestei expuneri reduse, rapide, este înghețarea acțiunii în imaginea realizată. Deja v-am prezentat o serie de practici pentru a stabili durata expunerii astfel încât imaginea să nu fie mișcată. Dacă ne aflăm în situația în care am împins la maxim setările posibile pentru a avea cea mai luminoasă imagine fără să fie mișcată, însă imaginea tot este subexpusă (spre negru), atunci apelăm la creșterea sensibilității (ISO). Pentru mine ISO este mereu ultima alternativă. Prefer să "adaug" lumină (cel mai simplu exemplu este un blitz sau alegerea unei anumite perioade din timpul zilei) în primul rând. Apoi să stabilesc un compromis între adâncimea de câmp și durata expunerii, iar ca ultimă soluție, să cresc ISO. Alții întâi cresc ISO și mai departe văd ei ce fac. De ce mă feresc de ISO mare? Sensibilitatea crescută duce la apariția zgomotului și pierderea detaliilor. Și cu cât folosești mai mult o sensibilitate mare, cu atât senzorul devine mai cald și cu atât mai mult calitatea scade la cadrele următoare. Oricât de bun ar fi aparatul, de ce să am o problemă pe care o pot evita. Știu că pare mai simplu să crești ISO și apoi să stabilești celelalte 2 setări din triunghi, dar să ne gândim puțin. Profesioniștii, care au cele mai bune aparate și echipamente în general, cu o vastă experiență în editare de cele mai multe ori, s-ar mai chinui cu tot felul de lumini, inclusiv în spațiu deschis? Mulți îi consideră niște fraieri, dar cu siguranță nu sunt. Scopul nostru este de a obține o calitate cât mai bună, indiferent ce fotografiem. Și noi nu avem nici cele mai bune obiective, nici aparate. ISO este cu atât mai mult o problemă delicată, ce trebuie atacată cu grijă. Uneori apare zgomot și la valori ISO minime, ce să mai spun despre folosirea în mod curent a unora foarte mari. Astfel am ajuns la imaginea subexpusă. Prefer uneori o imagine puțin subexpusă, decât să cresc ISO. Oferă o calitate mai bună la final. Totuși voi prezenta un caz extrem de subexpunere. Și am ales o imagine la care, oricât de mult vă veți uita, sigur nu știți ce este. Să vedem ce putem recupera. Precizez că imaginea cu care voi lucra este obținută direct din aparat. Voi folosi Light Room 3 pentru prelucrare, fiind mai rapid, dar orice soft specializat oferă diverse soluții.

Puteți observa și histograma în dreapta sus.

Am schimbat în modul Develop (1), am setat modul de previzualizare pentru a putea compara mai ușor rezultatele (2), am modificat o serie de parametrii (3) și puteți observa rezultatele atât în imagine, cât și pe histogramă (4). Nici o problemă până acum. Din nefericire, când subexpunem și recuperăm acea imagine, apare un efect de granulație. El este cu atât mai puternic cu cât gradul subexpunerii a fost mai mare. Se poate diminua. Rezultatul final după cum spuneam, depinde de imaginea de la care am pornit. Aici fiind un caz mult exagerat, evident că nu vor fi minuni sau ...

Am folosit soluția de reducere a zgomotului direct din program. Nu este cea mai bună, dar este rapidă.

Rezultatul este ușor de observat. Și v-am mai povestit eu ceva. Imaginile făcute cu aceste aparate la rezoluții foarte mari, oferă un avantaj când sunt vizualizate pe un monitor la o rezoluție mai mică. Este aceeași situație ca atunci când faceți o fotografie cu telefonul și pe ecranul acestuia ea pare perfectă. Când o vedeți pe monitor, calitatea ei este una mediocră, dar pe telefon nimic nu trădeaza asta. Cam așa stau lucrurile și aici. Pe monitor va arăta mult mai bine. Folosită pe internet, de exemplu pe un blog, chiar nu se observă.

Aș putea spune acum că am folosit prea mult blitz-ul, deși nu a fost nici un blitz acolo. Desigur nu orice cadru poate fi salvat astfel. Dacă există detalii foarte fine, ele vor fi pierdute. În principiu, subexpunerea este de preferat supraexpunerii, deoarece, dacă dintr-o imagine subexpusă grav, precum cea de mai sus, se poate recupera ceva, dintr-o imagine supraexpusă toate detaliile în general dispar rapid și definitiv. Un caz particular apare când dorim o anumită adâncime de câmp, dar să capturăm și mișcarea (de exemplu o apă curgătoare). Ambele setări vor duce în mod evident la expunerea senzorului unei cantități foarte mari de lumină. Scăderea sensibilității nu este o opțiune viabilă. În astfel de situații folosim filtre. În mod normal filtre ND cu diverse valori (se pot monta suprapuse mai multe dacă nu produc o vignetare accentuată) sau chiar "filtre" împrumutate, gen o bucată de geam folosit la sudură. Sper că acest "triunghi" al expunerii să fi luminat puțin utilizarea unui DSLR. Înțelegerea lui și stabilirea priorităților și a setărilor sunt esențiale în utilizarea unui DSLR. Despre obiective (II) - aberațiile Data trecută am început o discuție despre obiective, desigur în termeni generali, cu ce am considerat eu că este mai important. Acum voi trece rapid peste o serie de neajunsuri de natură optică care sunt prezente, mai mult sau mai puțin, la toate obiectivele.

Nu vreau să vă plictisesc cu detalii foarte tehnice, ele se pot aprofunda pe site-uri de specialitate care tratează în amănunt optica. Voi creiona doar o privire de ansamblu, care ar trebui să fie suficientă pentru a porni la drum. Va fi un fel de struțo-cămilă, dar aprofundarea în detaliu trece în altă sferă decât ce ne interesează direct pe noi la început de drum. Esențial este să vă transformați puțin în detectivi înainte de a cumpăra un obiectiv, dar și să priviți neajunsurile într-un context mult mai larg. Toate vor avea diverse probleme până la urmă și dacă le judecați prea aspru, nu mai cumpărați nimic. După cum spuneam, un obiectiv este un "tub" (simplist văzut) în care sunt introduse o serie de lentile, pe care le puteți observa și în imaginea de mai jos.

De ce sunt așa de multe și așa diferite veți vedea imediat. Lentilele determină difracția luminii în funcție de tipul fiecăreia, astfel:

Acestea sunt principalele tipuri de lentile sferice folosite în optică. Ele se împart în pozitive (coloana din stânga) și negative (coloana din dreapta). Cele pozitive sunt convergente și formează o imagine reală în fața lentilei. Cele negative sunt divergente și formează o imagine virtuală în spatele lentilei. Imaginea ideală ar trebui să întrunească o serie de condiții simultan: toate lungimile de undă ale luminii reflectate de către subiect dintr-un punct să focalizeze într-un singur punct și pe senzor, imaginea unui obiect plan așezat perpendicular pe axa optică să fie tot plană și subiectul să fie identic (sau cât mai mult posibil) în imaginea obținută cu cel din realitate. Pentru noi este important să înțelegem câteva neajunsuri care apar din cauza limitărilor optice aferente oricărui ansamblu care folosește lentile. În realitate, refracția luminii datorată acestor limitări optice pe care le au lentilele produce anumite defecte într-o imagine. Aceste defecte se numesc aberații. Să nu credeti că ele sunt vreo noutate sau că nu se fac eforturi pentru a le diminua influența. În 1856-19857, matetaticianul german Philipp Ludwig von Seidel a delimitat aberațiile monocromatice în 5 categorii care se mențin și în prezent și îi poartă numele: - aberația de sfericitate; - coma;

- astigmatismul; - curbura planului focal; - distorsiunile. Există și aberații heterocromatice, cea mai importantă fiind pentru noi aberația cromatică (și o includ aici și pe cea laterală). Cu cât obiectivul este mai complex (mai ales obiectivele de tip zoom), cu atât ele (abera țiile) sunt mai greu de minimizat. Cu cât distanța focală acoperită este mai mare, șansele să se manifeste vizibil cresc considerabil. De aceea un obiectiv all-around (de exemplu 18-250mm) nu oferă decât versatilitatea unei plaje focale mari, dar calitatea de obicei este restrânsă pe o mică porțiune din aceasta. Corecția acestor aberații începe încă de la fabricarea obiectivelor prin folosirea unor lentile speciale, asferice. Acest tip de lentilă are una dintre suprafețe necircumscrisă unei sfere.

Din nefericire sunt mai scumpe decât cele "normale", dar au multe efecte pozitive care să justifice folosirea lor și a pretului mai mare care trebuie plătit pentru obiectiv. Ele rezolvă în diverse grade distorsiunile, aberația de sfericitate, astigmatismul, curbura planului focal și aberația cromatică laterală. Din ce știu eu, nu există acum obiective fără asemenea lentile. Primele încercări în fabricarea unor lentile asferice îi aparțin lui René Descartes pe la 1620. Totuși problemele nu au fost eliminate complet nici după câteva sute de ani și probabil nici nu vor fi vreodată, fizica are și ea limitele ei. Aberația de sfericitate apare datorită suprafețelor sferice ale lentilelor și astfel lumina nu focalizează într-un singur punct în planul focal, ci este percepută ca o lipsă de claritate.

Obiectivele luminoase sunt adesea predispuse la o asemenea problemă, care se poate reduce considerabil prin închiderea diafragmei.

În prima reprezentare grafică este modul ideal în care ar trebui să focalizeze o lentilă, iar în a doua, ce se întâmplă în realitate. Problema este de obicei rezolvată printr-o combinație de tipuri de lentile, inclusiv folosirea uneia asferice. Într-un mod foarte interesant, ochiul nostru este dotat cu o suprafață asferică. Lumina intră prin cornee, care este în esență o lentilă asferică. Apoi, după cum spuneam și cu altă ocazie, irisul, care este diafragma ochiului, modificând raportul focal, minimizează la rându-i aberația sferică. Și dacă tot am menționat ochiul, acest filmuleț poate face mai ușor de înțeles cum funcționează lentilele în anumite combinații.

Coma Chiar și după rezolvarea aberației de sfericitate, surse punctiforme care se află în afara axei optice, cum ar fi stelele, par a avea o "coadă", fiind similare unei comete.

La un telescop este o problemă des întâlnită la stelele dinspre marginile câmpului vizual.

Teoretic, în cazul aparatelor DSLR, pe măsură ce închidem diafragma, fenomenul ar trebui să se estompeze. Deși mai greu de observat în utilizarea normală, se poate reproduce în laborator pentru a-l delimita clar.

Și aveți un exemplu luat de aici, pentru obiectivul Samyang 35mm f/1.4 AS UMC, la care fenomenul se manifestă mult mai puțin deranjant decât la obiective consacrate de la Nikon sau Canon, mult mai scumpe. Asta pentru a înțelege că pot exista probleme și la unele dintre cele mai reușite obiective. Dacă vă întrebați de ce în cazul aparatelor full frame (FF) problema este mult mai gravă, acest lucru se datorează faptului că pe FF se folosește întreaga suprafață a

lentilei, iar pe aparatele cu senzor mai mic (APS-C) o porțiune redusă, din centru. Ceva în genul:

Astigmatismul este de fapt o abatere de la simetrie. Imaginea ar trebui formată la modul ideal într-un plan în care este înregistrată de către senzor. Senzorul este perfect plat sau aproape perfect. Orice abatere de la acest plan este asociată cu astigmatismul și curbura planului focal și duce la erori de reprezentare spațială între obiect și senzor. Astfel, o parte a imaginii este redată în fața sau în spatele zonei clare și va fi în consecință neclară. Fiecărui punct al unui obiect reprezentat nu-i mai corespunde un punct în imaginea formată (adică opusul unei imagini stigmatice). Denumirea vine din greacă și înseamnă "fără punct". Oricum se consideră că de fapt fiecărui punct îi corespunde o "pată" în imaginea formată, dar în cazul astigmatisumului razele de lumină nu se mai întâlnesc, ci ajung în puncte diferite. Între aceste puncte de intersecție, imaginea este eliptică (reprezentarea unui cerc ca o elipsă) sau circular neclară (defocalizată). Astigmatismul se definește ca separația acestor puncte de intersecție. Fenomenul poate fi redus prin închiderea diafragmei, dar nu eliminat.

Distorsiunile De obicei întâlnim 2 forme de distorsiune: barrel și pincushion, care se și pot combina în aceeași imagine. Distorsiunea de tip barrel:

Distorsiunea

de

tip

pincushion:

La anumite camere foto există corecții automate asupra distorsiunilor menționate, dar nu este exclusă posibilitatea ca ele să se păstreze în forme mai mult sau mai puțin atenuate. Vestea bună este că pot fi corectate și mai tâziu, printr-un software specializat în mod automat (pe baza unor date prestabilite în funcție de aparat și obiectiv) sau manual. În exemplul următor am folosit DxO Optics cu modulul Nikon D5000/Tamron AF 18-270mm f/3.5-6.3, ai cărui parametrii sunt prestabiliți. Dacă în mod normal uneori este greu de observat o asemenea problemă, aici cadrul este de așa natură încât facilitează acest lucru. La 18mm există o mică distorsiune a imaginii.

[Dacă în browserul vostru nu merge animația, încercați să deschideți imaginea într-o nouă fereastră] Nu este singurul program de acest gen, puteți utiliza și Photoshop, Light Room, PTLens și altele. DxO Optics cuprinde în aceste module și alte corecții automate, care pot fi dezactivate după cum dorește fiecare, ceea ce reprezintă un avantaj. Aberația cromatică

Sursa. În exemplul de mai sus, la punctul "a" se poate observa un model de aberație cromatică care este corectat într-o oarecare măsură la punctul "b". Folosirea celor 2 lentile poate duce la unirea a două culori (lungimi de undă diferite) într-un punct, dar cea de a treia va rămâne mereu puțin defocalizată. Problema apare la orice dispozitiv care folosește lentile. Ea a fost observată întâi la telescop sau construcții asimilate lui. Deși teoriile lui Newton despre lumină nu au fost pe deplin corecte, el a reușit să rezolve problema aberațiilor cromatice mărind imaginea prin reflexie și nu prin refracție, folosind o oglindă. Pe când era la Cambridge, cu o serie de materiale simple (niște tuburi de carton și 2 bucăți de metal lustruit), el a revoluționat abordarea privind captarea imaginilor din spațiu, oferind la acea vreme o claritate unică. Chiar și acum se folosește o construcție derivată, bazată tot pe oglinzi. Recent a fost dat în folosință poate cel mai mare observator, cu 2 oglinzi uriașe pentru a capta lumina, dar rolul oglinzii folosite pentru "captarea" imaginii a fost preluat de către camere video de înaltă definiție (o cameră valoarează peste 1 mil. $). Puteți căuta informații despre "Large Binocular Telescope Observatory". Mai jos aveți o schiță cu principiul telescopului construit de către Newton. Nu are legătură foarte mare cu subiectul, dar am profitat de ocazie pentru a-l menționa.

În cazurile în care soluția unei oglinzi (parabolice) nu este posibilă (sau nu este dorită, deoarece rezolvarea acestei probleme da naștere altora), se utilizează lentile cu indici de refracție diferiți pentru a minimiza efectul. Anumite aparate DSLR au încorporate și corecții software pentru a elimina aberațiile cromatice. Există și opțiunea corectării lor în mare măsură în diverse programe. După cum se poate observa, DxO Optics are automatizată și această funcție. În cazuri extreme, corecția se face manual, uneori cu efecte mai puțin pozitive. Există un fenomen asociat aberației cromatice, despre care se spune că nu ar avea drept cauză această problemă - purple fringing. Părerile sunt împărțite.

"Purple fringing" apare de obicei în zonele de contrast puternic corelat cu supraexpunerea. Mai sus puteți observa și o formă severă a acestuia. Teoretic se poate minimiza efectul prin editarea imaginii, dar practic poate fi o sarcină foarte dificilă. Dacă aparatul vostru este

predispus la purple fringing, încercați să limitați folosirea lui în condiții care favorizează apariția. Este o problemă relativ comună printre camerele foto compacte. Am reușit să reproduc puțin diferit problema, pentru a vă arăta că nu orice "margine colorată" este în realitate un defect al obiectivului, ci poate fi un "defect" al utilizatorului sau mai corect spus, un concurs nefericit al mai multor factori - de exemplu lumina are o anumită intensitate, cade cu un anumit unghi pe o anumită suprafață etc. și fenomenul nu poate fi evitat cu nici un obiectiv în acea situație particulară. Priviți 3 crop-uri din cadre succesive, trase cu aceleași setări:

În astfel de situații nu trebuie să judecați obiectivul, ci alți factori care au favorizat rezultat. Este foarte posibil să nu observați decât foarte târziu problema și primul vinovat va fi desigur obiectivul. Încercați să înțelegeți mai bine condițiile în care a fost făcută imaginea. De altfel este valabil pentru toate problemele care apar. S-ar putea ca aparatura să nu fie generatoarea problemelor, cu doar să le înregistreze ca atare. Pe photozone.de (alt site util pentru a vă face o idee despre obiective), la prezentarea lui Samyang 85mm f/1.4 Aspherical, puteți observa o mențiune despre bokeh fringing. Bokeh-ul va face subiectul unei prezentări viitoare, dar acum am dorit să menționez că deși în partea clară a unei imagini s-ar putea să nu fie vizibile aberații cromatice, ele pot exista în partea neclară (denumită bokeh). După cum scrie și pe site, pe măsură ce închidem diafragma, se estompează de obicei.

Ghosting O altă problemă care nu se datorează obiectivului în mod necesar este ghosting-ul. În principiu netratarea suficientă sau deloc a lentilelor folosite în obiectiv poate produce acest efect neplăcut dacă în cadru sunt prinse de obicei surse de lumină în mod direct. Și nu de puține ori cei care-l observă, schimbă obiectivul, fenomenul dispare și concluzia este clară.

Însă umbrele verzi pe care le puteți observa în imagine au drept cauză un filtru UV de proastă calitate. Obiectivul nu are nici o vină. Fără filtru imaginea arată astfel:

Soluția pentru a evita problema este desigur simplu de înțeles, uneori mai greu de corectat, deoarece un filtru bun nu este deloc ieftin și în contextul în care mulți preferă să cumpere cele mai ieftine obiective, puțin probabil să dea aceeași sumă pe un filtru. Totuși, degeaba aveți un obiectiv cu lentile tratate pentru a preveni problema ghosting-ului, dacă folosiți niște filtre proaste. Aceleași filtre pot fi cauza și pentru "flare" accentuat (atenție, faptul că pot nu înseamnă și că sunt mereu). Mai bine renunțați la utilizarea filtrului.

Flare Un exemplu clasic:

Fără a teoretiza problema, este ușor de observat cum se manifestă. Deși mulți îl consideră un defect, personal mereu mi-a plăcut acest fenomen pentru că aduce o notă aparte în imagine. Însă uneori "flare" nu este vizibil ca în imaginea de mai sus, afectând de fapt întreaga imagine. Efectele se vor manifesta printr-o lipsă de contrast și claritate. Pentru a vă face o idee, aveți comparația de mai jos:

În stânga vedeți cum arată imaginea originală, iar în dreapta cum ar fi trebuit să arate. Se întâmplă des ca abia acasă să observați imaginea ratată. De obicei se poate corecta în postprocesare cu rezultate bune. Putem limita apariția lui prin folosirea unui parasolar pentru obiectiv, dacă nu există altă alternativă pentru schimbarea perspectivei.

O metodă mai puțin obișnuită de utilizare a parasolarului, într-o poziție nefericită.

Vignetting Împreună cu folosirea unui filtru sau parasolar ori chiar fără aceste accesorii, poate apărea și vignetarea (vignetting sau light fall-off). Vignetarea înseamnă o scădere a luminozității și a contrastului spre marginile și mai ales spre colțurile cadrului. În mod normal vignetarea este una negativă (de culoare închisă), dar poate fi și pozitivă (de culoare deschisă). Am atașat o animație prin care puteți observa vignetarea negativă, pozitivă și eliminarea ei.

Ar fi mult de scris aici, dar nu ne folosește în acest moment (poate niciodată), deoarece sunt aspecte tehnice. Toate obiectivele prezintă vignetare în diverse grade. Se manifestă mai puternic la cele de tip wide cu deschideri mari ale diafragmei și aproape deloc la obiectivele tele mai puțin luminoase. De asemenea vignetarea va fi mai pronunțată dacă obiectivele sunt utilizate pe aparate FF. Un exemplu:

De obicei este mai puternică când diafragma este deschisă și se estompează pe măsură ce o închidem. Aceasta este vignetarea optică sau artificială (deși din punctul meu de vedere cea artificială ar trebui să fie cea obținută prin editare, pentru a nu apărea confuzii, dar asta se numește "digitală"). O consecință a vignetării este apariția așa numitului "cat's eyes". Practic spre margini "cercul" amintit și mai sus, capătă o formă de elipsă, precum ochiul unei pisici.

[Aici puteți vedea un caz concret de aberații care pot apărea. Sunt de studiat, de comparat, dar cu moderație. Până la urmă important este de înțeles că nu există perfecțiune, cel puțin nu la niște costuri cât de cât acceptabile. De asemenea multe probleme par mai grave când sunt scoase din context, dar s-ar putea nici să nu le observați într-o imagine oarecare dacă nu le căutați în mod particular sau dacă nici nu știți despre existența lor.] Un caz aparte la vignetare este utilizarea unui obiectiv special conceput pentru senzorul APS-C, pe un aparat FF. Vignetarea va fi foarte puternică în această situație pentru că obiectivul nu acoperă întreg cadrul. Obiective special create pentru APS-C sunt la Canon cele cu indicativ EF-S și la Nikon cu DX.

Vignetarea naturală este dependentă de tipul obiectivului și nu de închiderea diafragmei, deoarece are în vedere pierderi de lumină spre colțurile imaginii ce apar datorită construcției. În general este mai proeminentă cu cât distanța focală este mai mică. Vignetarea mecanică apare când lumina este obstrucționată de factori precum marginile parasolarului sau filtrului folosit. Există și o a 4-a formă de vignetare, produsă de către senzor, numită pixel vignetting. În funcție de unghiul la care intră lumina în aparat spre senzor, este posibil ca spre extremități să nu atingă foarte bine celulele fotosensibile. De obicei producătorii rezolvă această problemă încă din faza de proiectare a senzorului printr-o aranjare într-un mod care să permită luminii să ajungă uniform. Vignetarea se poate remedia relativ ușor. Uneori corectarea unui colț cu vignetare negativă (negru) duce la vignetare pozitivă (alb) în altul și atunci fie ne mulțumim cu un compromis general, fie apelăm la corectarea individuală a fiecărei zone afectate . "Defectul" este și utilizat în mod voit pentru a ghida atenția privitorului spre zona centrală din diverse motive.

Recuperarea imaginilor șterse din greșeală Aveam de mult în plan să scriu asta și cum azi mi s-a dat ocazia, de ce să nu profit. Acest tutorial este adresat începătorilor care din greșeală șterg imagini sau diverse fișiere. Programul pe care-l voi folosi se numește RECUVA. În principiu este gratis. Am regizat un scenariu pentru a fi cât mai aproape de o situație reală. Recuperarea poate fi totală sau parțială în funcție de locația pe hard și de activitatea desfășurată. Sunt șanse mai mici să recuperați fișierele de pe partiția sistemului de operare de exemplu, deoarece acolo se scriu permanent noi date. Am creat un folder "test" în care am mutat câteva imagini.

Voi șterge aceste imagini și voi lansa programul RECUVA (la mine este deja instalat).

La următorul par alegem ce tip de fișier dorim să recuperăm. Va face operația ceva mai rapidă. Desigur putem căuta toate fișierele șterse.

Mai departe alegem locația unde se aflau fișierele. Eu știu unde au fost așa că mă duc direct acolo. Și această opțiune va facilita o recuperare mai rapidă, spre deosebire de cazul în care ar fi trebuit să caute întregul hard.

Mai departe am ales și "Deep scan" pentru o mai mare siguranță și am dat Start. Deep scan va mări mult durata căutării, dar este recomandat dacă programul nu a găsit din prima ceea ce căutați. Eu am ales pentru a exemplifica procedeul.

La început vă spuneam că succesul recuperării depinde mult de activitatea care se desfășoară pe hard din momentul ștergerii. Eu nu am oprit restul proceselor. De fapt ce se întâmplă. Când ștergem un fișier, nu-l ștergem în realitate, doar marcăm acel spațiu ca liber. Până nu se vor scrie date noi acolo, fișierul există, fără să fie însă accesibil prin intermediul sistemului de operare. Există 3 direcții în care se poate aborda ștergerea fișierelor în general. Să folosim Recycle Bin-

ul. Să folosim încă un program suplimentar care să amâne cât mai mult timp scrierea fișierelor abia șterse, prin forțarea sistemului de operare să scrie în alt loc. Sau să folosim programe care să șteargă imediat un fișier, prin diverse metode de suprascriere, care vor face orice tentativă de recuperare aproape inutilă. De multe ori însă, chiar dacă nu se pot recupera fișierele, este disponibil un index cu denumirea acelor fișiere. Nu ne interesează pe noi aici, dar cineva ar putea vedea ce fișiere au fost pe disc, chiar dacă au fost șterse și sunt irecuperabile. "Switch to advance mode" vă dă posibilitatea de a vedea starea fișierelor în acel moment. În cazul meu doar 1 fișier din 6 este recuperabil. Nu uitați să scrieți fișierul recuperat pe o altă partiție sau hard.

Tot pentru exemplificare am repetat procesul pe a doua partiție, unde știam că nu există activitate la acel moment. Recuperarea a fost totală.

Pentru recuperările complexe, puteți activa și o serie de opțiuni avansate.

Dacă există posibilitatea ca pe hardul (sau partiția) de unde au fost șterse fișiere să aveți activitate (cu alte cuvinte să se scrie date), este recomandat ca acel hard să fie introdus într -un alt sistem, să fie setat ca slave și să fie accesat de acolo ca și hard secundar. Astfel se minimizează riscul suprascrierii, chiar dacă datele au fost pe partiția sistemului de operare. Ca și program de control am folosit Recover My Files cu aceleași rezultate. Când utilizăm parasolarul Altă prezentare pe care am tot amânat-o, dar pentru că data trecută am menționat câte ceva, a apărut întrebarea dacă parasolarul este util numai când este soarele sus pe cer. Trebuie să spun de la început că mult timp am ignorat și eu acest "accesoriu". Parasolarul limitează riscul ajungerii la senzor a luminii care nu formează imaginea. În special este "vizată" lumina din laterale, dar nu cum ne-am imagina noi "lateralul" ca formând un unghi de 90° cu obiectivul. Acest unghi poate fi și mult mai mic.

Probabil posesorii unor obiective cu tratament Nano Crystal vor spune că pentru ei ghosting-ul și flare-ul nu mai sunt o problemă. Deși tehnologia este revoluționară și le reduce, nu le elimină complet și nici nu face utilizarea unui parasolar inutilă. Parasolarele (denumite în engleză "lens hood") pot fi delimitate în 2 categorii: - pentru obiective cu distanța focală fixă; - pentru obiective cu distanța focală variabilă. Primele sunt de obicei de tip rotund, din plastic, metal sau o combinație a celor două și cauciuc (care permite mai multe poziții - lungimi) și este proiectat pentru fiecare distanță focală în parte, deoarece este foarte important unghiul de cuprindere. Cu cât distanța focală este mai mare, cu atât parasolarul poate fi mai lung și invers până în situația în care nu se poate utiliza unul.

În a doua categorie intră cele de tip "petală", proiectate pentru a permite utilizarea și la distanța focală minimă, unde unghiul de cuprindere este mai mare.

Dacă doriți achiziționarea unui parasolar, căutați unul recomandat pentru obiectivul vostru sau unul care se poate ajusta și nu va produce vignetare în diversele combinații pe care doriți să le faceți. Nu orice parasolar care se potrivește, este și bun.

Utilizarea blitz-ului integrat când aveți montat parasolarul va duce la apariția unei umbre în imagine, creată chiar de către parasolar (și cu cât are obiectivul un unghi de cuprindere mai mare, cu atât va fi mai deranjantă). Remedierea acestui neajuns se face prin scoaterea parasolarului sau utilizarea unui blitz extern. Există și cazuri în care folosirea blitz-ului extern direct pe subiect poate cauza anumite probleme în combinație cu parasolarul, dar sunt foarte rare. De asemenea rezolvarea constă în eliminarea parasolarului sau schimbarea unghiului blitz-ului. Și utilizarea unui filtru polarizant împreună cu parasolarul poate fi dificilă în funcție de tipul parasolarului. Cele petală sau cele de mici dimensiuni permit manipularea filtrului. În situațiile în care razele soarelui cad total nefavorabil pentru un anumit cadru și nu aveți parasolar (sau obiectivul nu poate fi echipat cu unul), nu uitați că puteți improviza un "umbrar" din ce aveți disponibil. Poate fi o revistă, puteți folosi mâna, puteți poziționa o persoană să vă blocheze lumina sau orice altă soluție care să vă permită realizarea unei imagini fără flare. Am precizat și cu altă ocazie, flare-ul (sau ghosting-ul) nu este mereu vizibil în forma lui clasică sau este destul de bine mascat (la fel se întâmplă și cu ghosting-ul în cazul utilizării unor filtre de slabă calitatea, uneori chiar în cazul utilizării unor filtre de bună calitate dar pe obiective foarte bune cu o construcție complexă, alcătuite din multe elemente, pentru că se introduce o nouă suprafață de pe care este mult mai probabil să se poată reflecta lumina). Mai jos se poate observa că este oarecum insesizabil.

Dar oare numai soarele este o sursă de lumină? Evident, nu. Astfel că utilizarea unui parasolar poate fi la fel de benefică chiar la fotografia de noapte de exemplu, dacă sunt surse de lumină care pot cauza probleme. Parasolarul este și un bun protector al elementului frontal al obiectivului și uneori chiar al obiectivului pentru că poate prelua o mare parte din șoc în cazul în care loviți sau scăpați obiectivul (excepție fac cele din cauciuc). Deși multă lume folosește filtre UV simple pentru protecția elementului frontal, parasolarul este o alternativă solidă care are o serie de plusuri pe lângă acest rol. O idee foarte bună este și utilizarea parasolarului pe timp de ploaie. Cum spunea E. Iarovici, va apăra obiectivul de "pocinoagele optice" ale stropilor de apă. Nu uitați că parasolarul nu este invincibil în situațiile menționate anterior, dar ajută și de multe ori va face diferența între un cadru bun și unul complet ratat. De asemenea nu vă feriți foarte mult de fenomenul flare. El poate fi un element interesant în anumite compoziții.

Pentru că tot am menționat vremea rea, dacă nu vă convinge nimic să folosiți un parasolar sau chiar dacă vă convinge, foarte utile sunt și filtrele MRC (Multi Resistant Coating) de la B&W sau Schneider (de fapt B&W este un produs Schneider).

Aceste filtre protejează foarte bine elementul frontal în condiții meteo nefavorabile, mai ales ploaie sau umezeală. Dacă fotografiați des în aceste condiții, merită să investiți în așa ceva. Recapitulând, parasolarul ajută la un mai bun control asupra luminii care formează imaginea (și cum spuneam aici, poate însemna și un contrast mai bun etc.) și protejează elementul frontal al obiectivului de atingeri involuntare, șocuri, stropi sau praf. Cum fotografiem luna Am observat că este o lună destul de frumoasă și se poate imortaliza. Prezentarea nu va fi chiar un tutorial, ci mai mult o expunere de idei. Pentru lună există o regulă clasică denumită "moony eleven". Moony 11 ne spune să folosim aparatul cu următoarele setări: f/11 și 1/ISO (este un derivat din regula Sunny 16, care funcționează pe același model). În principiu această regulă se aplică pentru o lună plină. Există și 2 "subordonate", f/8 pentru jumătate de lună și f/5.6 pentru un sfert de lună. Dacă vă interesează o anumită "lună", puteți urmări fazele ei aici. Eu am plecat de la regulă pentru a stabili o referință și am ales setările f/11-f/13 cu 1/1251/250 în funcție de cât de puternic strălucește luna în cadru. Dacă nu aveți un obiectiv de minim 200mm (care pe APS-C are 300mm echivalent 35mm), este aproape inutil să încercați obținerea unor detalii fine. Chiar și la aparatele cu rezoluții foarte mari (gen 18Mpx), la 50mm luna va fi mult prea mică. Asta nu înseamnă că o expunere corectă nu va contura detaliile mari și nu va crea o imagine mai aproape de realitate, eliminând efectul de "bec" pe care-l obțin foarte mulți - despre acest efect voi menționa ceva spre final. Mai jos aveți un exemplu cu luna pe un senzor APS-C, rezoluția ~12Mpx afișată 100%, la 50mm, 100mm și 270mm (distanța focală maximă la obiectivul meu).

Totuși, de ce am ales această combinație? Pentru că întâmplător sau nu, rezolvă o serie de neajunsuri. Evident luna strălucește cu intensități diferite în funcție de mulți factori. Important este să știm setarea de bază, să o înțelegem și să modificăm cele 3 "pârghii" care influențează expunerea pentru a avea o imagine cât mai bună. Trageți un cadru de probă cu setarea "standard" și de acolo puteți lua cele mai bune decizii.

Majoritatea obiectivelor oferă cea mai bună imagine dacă închidem puțin diafragma. f/11 pare o valoare ideală din multe puncte de vedere. În alte prezentări am menționat că este bine să căutați sau să determinați singuri valorile la care obiectivul, în combinație cu tipul de aparat pe care-l aveți, oferă cea mai bună imagine. Este posibil ca f/5.6 de exemplu să ofere o imagine mult prea ștearsă (soft) pentru a folosi o deschidere atât de mare. Sunt obiective care chiar dacă încep să ofere o calitate bună de la f/8, prestează mai bine dacă închidem mai mult. Desigur este un factor dependent de obiectivul folosit. Pentru acest gen de fotografie voi încerca mereu să am ISO la minim (care la DSLR-uri este în mod uzual 100 ori 200). În cazul în care doresc "luminarea" lunii și nu pot obține acest lucru din diafragmă sau durata expunerii, pot crește valoarea, în funcție de calitatea oferită de către aparat. Durata expunerii este de obicei cea care ne permite să "reglăm" luminozitatea lunii cel mai ușor. Totuși dacă reducem durata expunerii prea mult, s-ar putea să nu mai fie un cadru realizabil din mână (și dacă o mărim și mai mult, s-ar putea să prindem și mișcarea naturală a lunii pe cer). Dacă nu avem trepied (și în mod normal nu este necesar), atunci trebuie să căutăm un echilibru. Deschidem puțin diafragma (de exemplu f/8), mărim sensibilitatea (de exemplu ISO 400), până când durata expunerii ne permite să fotografiem din mână fără probleme. Există o regulă conform căreia durata expunerii trebuie să fie cel puțin 1/distanța focală, dar cu ajutorul stabilizării optice și cu mâini sigure, se poate coborâ sub acest prag, uneori chiar foarte mult. Cum spuneam, nu uitați că luna se deplasează. Expuneri prea lungi, folosind filtre de exemplu pentru a realiza o expunere bună, vor surprinde și această mișcare. Excepție fac cazurile în care folosiți un telescop capabil să compenseze mișcarea lunii, dar deja nu mai discutăm despre cadrul normal al utilizării unui DSLR. Mai jos am un exemplu tras la f/11, 1/15s, ISO 200 în RAW. După editare este o imagine relativ utilizabilă. Poate veți spune, atunci ce rost are să mai ținem minte anumite referințe sau ce rost are să căutăm un echilibru. Pentru că se poate, pentru că sunt situații în care nu vă permiteți luxul editării sau nu prea mai aveți ce edita. Procesarea imaginilor după ce au fost făcute trebuie să fie o ultimă alternativă, nu un mijloc principal spre cadrul final. O imagine cât mai bună din aparat vă va scuti de mult efort ulterior. Modul A, 270mm, f/11, 1/15s, ISO 200 - n-am compensat expunerea pentru că testam obținerea unui cadru utilizabil cu alternativele pe care aparatul le oferă la referința mea. Cuvântul cheie de mai sus era "utilizabil", pentru că nu este o imagine perfect nemișcată.

Pe scurt, pentru a fotografia luna, punctul de plecare este: - modul manual; - f/11; - ISO minim; - 1/ISO s; - în principiu nu este necesar un trepied; - trageți un cadru pentru a evalua vizual expunerea și faceți modificările necesare ținând cont de aspectele menționate mai sus (calitatea oferită de către obiectiv la anumite diafragme, calitatea oferită de către aparat la anumite sensibilități, capacitatea de a menține o imagine nemișcată și la expuneri ceva mai lungi). Face luna pe timp de zi excepție de la regula noastră? Răspunsul este și da și nu, sunt de luat în calcul mai mulți factori, dar cel mai simplu este să testați pornind de la setarea referință. Noi nu percepem luminozitatea așa cum o face aparatul. De exemplu situația următoare, când pentru mine nu era nici o diferență, dar știam că aparatul va reacționa altfel la schimbări. Setările sunt aproape identice, diferențele între imagini se pot observa ușor. Atenție și la diferența de timp dintre cadre.

Dar cum rămâne cu luna în alte situații decât cele de pură reprezentare. Luna este un element foarte puternic într-un cadru. Luna nu trebuie să fie mereu perfect reprezentată și efectul de "bec" nu trebuie privit ca fiind un element negativ. Dacă doriți realizarea unui peisaj nocturn care să includă și luna, cel mai probabil veți folosi o expunere lungă. Asta în mod sigur va duce la supraexpunerea lunii. Există 2 soluții la problemă. Fie trageți 2 cadre cu expuneri diferite pe care să le suprapuneți pentru imaginea finală (practic furați luna dintr-un cadru și o adăugați în celălat), fie folosiți un filtru gradual cu o expunere suficient de scurtă încât luna să nu se miște în cadru. Prima metodă funcționează mai bine. Luna poate fi prezentată și într-un mod mai puțin corect, dar mult mai interesant. De exemplu puteți arăta luna printre crengile unor copaci, între nori sau ca o reflexie pe o apă etc.

Este luna mai mare atunci când se află aproape de linia orizontului? Nu, este doar o iluzie.

Și ceva interesant aici.
Fotografia între "claritatea" mesajului și compoziție

"Claritatea este un concept burghez". Bun citat pentru a susține un altul (îl voi menționa imediat), dacă nu ar fi fost rostite aceste cuvinte cu un cu totul alt sens. De fapt Henri Cartier-Bresson făcea haz de necaz cu amicul său Helmut Newton, la o vârstă la care mâna nu mai era de cam multă vreme un exemplu de fermitate. Ansel Adams însă spunea că nu este nimic mai inutil decât o imagine clară a unui concept neclar. Cei care-și apără imaginile de slabă calitate cu această "maximă" uită câteva aspecte, dar cel mai importat ar fi faptul că Ansel Adams știa când să "focalizeze" și când să "nu focalizeze". Altceva încerca să comunice. Problemele par a fi eterne. Țineți minte ce spunea Titu Maiorescu? ... forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimicește un mijloc puternic de cultură. Și, prin urmare, vom zice: este mai bine să nu facem o școală deloc decât să facem o școală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă deloc decât să o facem lipsită de arta frumoasă ... Cam dur, dar situația cerea o astfel de atitudine. Lucrurile nu s-au schimbat. Aparatul digital a stricat puțin fotografia. A facilitat prea mult accesul la fotografie și a făcut asta prin a se plasa singur în mijlocul întregului proces, când de fapt acolo ar trebui să stea imaginea. Da, probabil prea des se oferă soluții tehnice (deși ele se cer), se vorbește despre cum să faci o fotografie, nu cum să vezi o fotografie. De ce se întâmplă asta, destul de greu de precizat. Voi încerca însă să mai aduc în prim-plan câteva idei de luat în seamă, poate ajută. Ele nu sunt o rețetă, nu garantează fotografii, dar e mai bine decât nimic. Un cadru pornește de la identificarea subiectului, cadrare și abia apoi setarea aparatului pentru a obține imaginea finală astfel cum dorim să o prezentăm celorlalți. Identificarea subiectului nu înseamnă în mod necesar un obiect. Poate fi un concept, o idee. Ne folosim de obiecte doar pentru a le putea exprima. Astfel poți avea în vedere un sentiment și poți căuta un cadru care să-l transmită. O fotografie trebuie să transmită ceva, să "folosească" toate cele 1000 de cuvinte pe care le are la dispoziție. Mesajul trebuie să fie clar și să se poată încadra într-o temă universală. Fotografia trebuie compusă pentru a pune accent pe subiect și pe mesajul transmis. Orice alt element care distrage atenția sau care poate altera mesajul trebuie eliminat. Cele mai puternice compoziții sunt cele simple.

Recapitulând - mesaj clar, bine delimitat și simplu prezentat.

Și atunci când doriți să apăsați declanșatorul, este bine să vă întrebați "care este mesajul, cui îl
adresez, cum se raportează el la subiect, este mesajul clar, este mesajul suficient de simplu pentru a fi înțeles". De multe ori o reacție negativă în fața unei imagini poate fi nu din cauză că privitorului nu-i place pur și simplu, ci din cauză că nu o înțelege din diverse motive. Trebuie să ne întrebăm mai des de ce fotografiem și pentru cine.

Și acum probabil unii dintre voi se întreabă ce tot aberez eu aici cu mesaje, prezentări și alte
alea. Să ne imaginăm un scenariu. Gigel are o floare pe balcon. Gigel mai are și un aparat foto. Acum doar nu vreți ca biata floare să stea liniștită pe balcon, nu? Gigel ia aparatul, îi trage niște fotografii și le pune forum. În cadru intră Ionel. El identifică floarea, puțin cam neclară, vede "fotografia" în ansamblu, sesizează și cerul ars, și roata de la bicicletă în prim plan și nu identifică nimic din mesajul pe care Gigel îl "transmite". Cum este posibil așa ceva? Gigel nu văzuse de fapt fotografia. El știa floarea, a "fotografiat" floarea, o floare frumoasă, că doar el o alesese. Nu mai avea ochi pentru alte detalii "inutile" de care se împiedică al ții. Ce dacă nu e clară. Că vorba lu' nea Adams, claritatea e nașpa. Dacă Ionel face imprudența să-i spună lui Gigel ce conține de fapt "fotografia" sa, va fi mare tragedie. Ionel sigur are ceva cu Gigel, cel mai probabil îl roade invidia pentru că nu poate avea imagini la fel de bune. Dar dacă lucrurile ar sta altfel? Să presupunem că Gigel are un trandafir roșu și o cameră foto. Gigel face o fotografie trandafirului și i-o trimite iubitei sale, Mărioara. Gigel are un mesaj clar, un subiect universal, o culoare potrivită mesajului și dacă nu mai prinde prin cadru și alte elemente inutile (de exemplu bicicleta sau parcarea din fața blocului sau vecina dezbrăcată din blocul de vis-a-vis deși în acest caz sigur nu mai vedea floarea), toate sunt concentrate într-o prezentare simplă pentru a fi ușor de înțeles. Contează și prezentarea. Vă dați seama cam ce ar crede Mărioara dacă Gigel îi dă o fotografie cu vecina dezbrăcată? Ea sigur nu observă nici o floare. Să presupunem că nu există nici o vecină. Dacă Mărioara este "superficială" și vede floarea neclară? Păi așa atenție îi acordă Gigel ei? Revenind la prima situație, pentru ca Gigel să "ofere" tuturor floarea sa, trebuia să-i dea un caracter de universalitate, să o arate simplu, corect și pe cât posibil într-o manieră cât mai personală, originală. Să-i confere un fond.

Elliot Erwitt spunea că tehnica nu poate compensa lipsa abilității de a observa. Dar n-ar trebui să ne surprindă, pentru că tot el spunea că fotografia nu o studiezi (nu o înveți), o faci (celebrul "just do it", dar fără legătură cu Nike de această dată). Corect, dar cele două nici nu se exclud. Mai spre zilele noastre, Tony Hewitt spunea că fotograful trebuie să-și dezvolte capacitatea de a vedea ce majoritatea nu poate și să-și asume rolul de a arăta lumea cum o vede el, prin pricepere, tehnică și echipament. După un anumit nivel, lucrurile pot fi privite și altfel, dar deja este o discuție separată. Tot Henri Cartier-Bresson spunea că nu-l interesează fotografia și că doar vrea să surprindă un interval din realitate. Poate fi o idee bună să privim și astfel lucrurile. Să vedem ce se întâmplă după alegerea subiectului. În momentul cadrării s-au conturat mai multe abordări pentru compunerea imaginii. De fapt nu sunt atât de diferite, doar importanța pașilor este alta. Îi voi prezenta ca 1, 2, 3, însă nu trebuie să fie luați strict în această ordine. În mod cert nu există o rețetă universală pentru orice cadru, orice subiect, orice viziune. Dar când ai o serie de repere, ți se lărgește puțin capacitatea de a găsi o perspectivă favorabilă. Diane Arbus spunea că nu-i place să aranjeze lucrurile și atunci când se află în fața a ceva, nu-l remodelează pentru a corespunde cerințelor ei, se remodelează ea. Într-o oarecare măsură are dreptate. Vedem mai târziu că nu sunt cu totul de acord și de ce. Despre regula treimilor și alte bune practici în compoziție am mai discutat (ce ține de compoziție). Veți vedea acum că uneori mai multe "reguli" duc aproape la același rezultat, se sustin sau se completează. 1. Când te uiți prin vizor cauți să indentifici geometric ceea ce vezi. Ce formă are subiectul, ce formă au elementele ajutătoare, cum se "mișcă" liniile în cadru, ce echilibru se formează. Să analizăm puțin următoarea imagine:

La o primă vedere, pare echilibrată. Poate prea echilibrată. Cum ne dăm seama în ce direcție trebuie "mutată" coloana? Ne-ar putea ajuta liniile din imagine să facem acest lucru? În primul rând trebuie să le identificăm.

Se observă că nu este cea mai bună abordare. O încadrare mai fericită ar fi fost următoarea:

Alt exemplu:

Modul în care cadrul se dezvoltă, crează diverse forme geometrice care vor trasa modul în care elementele cadrului relaționează și modul în care privitorul va urmări acel cadru. Dacă aceste

legături nu există, imaginea devine deseori neinteresantă sau prea complicată pentru a fi urmărită cu usurință. Formele geometrice pot fi alcătuite de către subiect, de către subiect și alte elemente ale cadrului sau doar de către elemente ale cadrului. 2. Al doilea pas în reprezintă identificarea spațiului negativ. Vă mai aduceți aminte de elementele din cadrul lui Gigel? Spațiul negativ este spațiul din jurul subiectului. În pictură există o practică conform căreia subiectul trebuie construit pornind de la spațiul negativ. Practic nu se pictează subiectul, ci spațiul din jurul acestuia. Această abordare ne forțează să ne concentrăm nu numai asupra subiectului, ci și asupra spațiului din jurul său. Astfel, aspecte care de obicei trec neobservate, deoarece în mod natural întreaga atenție este acordată subiectului, sunt mai bine folosite în compunerea cadrului.

Spațiul negativ în imaginea de mai sus este zona neagră. Spațiul negativ trebuie să vină în susținerea subiectului, nu să conțină elemente care ar putea distrage atenția. 3. Al treilea pas îl reprezintă verificarea cromaticii din imagine.

Trebuie să știm ce culori sunt complementare de exemplu. Ce nuanțe se pot combina mai bine și în ce situații pot fi ele valorificate la maxim. Am scris aici următoarele: Culorile primare sunt cele care nu se obțin prin amestecul altor culori și sunt considerate culori pure - roșu, galben, albastru. Culorile secundare se obțin prin amestecul culorilor primare - portocaliu, verde, violet. Semnificații: - Roșu - pasiune, dorință, energie, putere. Face parte dintre culorile primare și dintre culorile calde. Este complementar cu verde, poate fi înlocuit de către portocaliu. - Albastru - încredere, liniște, armonie. Face parte dintre culorile primare și dintre culorile reci. Este complementar cu portocaliu, poate fi înlocuit cu verde. - Portocaliu - bucurie, atracție, optimism. Face parte dintre culorile secundare și dintre cele calde. - Verde - siguranță, speranță, liniște. Face parte dintre culorile secundare și reci. - Galben - bucurie, prietenie, bogăție. Face parte dintre culorile primare și dintre culorile calde. Este complementar cu violet. - Violet - înțelepciune, spiritualitate, mister, independență. Face parte dintre culorile secundare și reci. - Gri și Maro - culori neutre, care nu contrastează cu nimic. Semnifică monotonie, tristețe. Culorile dominante sunt cele care acoperă cea mai mare suprafață. În funcție de acest raport pot fi nuanțate anumite semnificații. Proporțiile ideale sunt galben - violet 3:1 (imagine cu puternic caracter cald); portocaliu albastru 2:1 (imagine cu un caracter cald); roșu - verde 1:1 (o imagine echilibrată). Nu judecați culorile în termeni absoluți, priviți imaginile ca nuanțe și tonuri predominante.

Înțelegerea și aplicarea unei palete cromatice este mult mai complexă, dar orice are un început. Unele asocieri sunt mai plăcute și transmit privitorului un sentiment de liniște, altele pot genera o stare de neliniște.

Nici nu trebuie să ne blocăm în culori. Dar, pe cât posibil, să ținem cont de ele. De fapt nu trebuie să ne blocăm în nici o așa-numită "regulă". Scopul lor este să lărgească abordările, nu să le îngrădească. Îmi pot desființa afirmația cu un alt citat din Ansel Adams dacă vreți, care era impotriva regulilor, el vedea numai fotografii bune, lipsite de reguli. Până să ajungem acolo, ne folosim de ce putem. Roșu fiind complementar cu verde, chiar dacă scopul meu era fotografia macro, am ales să fac altceva. Nu sunt cele mai reușite cadre, dar sunt un bun exemplu.

La fel și aici:

Tendința naturală a unui începător ar fi fost să scoată ochii gâzelor ...

... fără să observe puțin culorile, dezvoltarea cadrului. Probabil nici nu ar mai fi văzut frunzele sau florile.

Din această cauză susțin mereu că sunt utile cât mai multe cadre, dar diferite, cât mai diferite. Mai largi, mai strânse, cu diverse perspective. În alte situații puteți profita de omogenitarea tonurilor, chiar dacă vi se poate reproșa lipsa contrastului:

Sau:

Nu neglijați nici semnificația culorilor. De exemplu doar din culoare se poate sugera cu totul altceva, deși subiectul este același:

N-am acordat o atenție foarte mare editării, dar cred că înțelegeți ideea. În funcție de mesaj puteți alege o culoare sau în funcție de culoare puteți alege mesajul. Nu forțați asocieri

nepotrivite. Dacă doriți să transmiteți un anumit lucru și culoarea sugerează altceva, se poate contura ușor o rețetă a dezastrului. Veți spune că nu se poate controla fundalul pe teren. Că natura nu face cromatica după "regulile" noastre. O mai țineți minte pe Diane Arbus? Ei bine, eu cred că puteți "remodela" puțin natura. De exemplu nu se știe niciodată cum o încadrare schimbă total spațiul negativ din jurul subiectului:

Ce aminteam mai sus? Diverse perspective. Aici vă remodelați voi. Dar imaginați-vă și că aveți la voi câteva cartoane colorate. Cam câte credeți că vă trebuie? Pentru un efect interesant, nu trebuie să fie uniform colorate, ci mai mult ceva de genul:

Astfel puteți utiliza un subiect care se află într-un context nefavorabil, dar el ca subiect este unul extrem de bun. Fotografia este și un joc al manipulării. Însăși ideea de a prezenta ceva anume rupt din context și de a sugera un lucru real sau nu, reprezintă o formă de manipulare. Nu trebuie să vă fie frică să vă jucați.

Știu că pentru un începător este greu să-și pună multe întrebări. În primul rând pentru că are un acces redus la imagini deosebite. Dar dacă nu exersează mult, nu va avea cunoștințele necesare pentru a surprinde acele imagini așa cum trebuie, când le întâlnește. În acest context, încurajez alegerea oricărui subiect, oricât de banal, într-o prezentare considerată clișeu, dacă altfel nu se
poate, dar fotografiat cât mai bine posibil, cu încercarea adăugării de la cadru la cadru a unui element original, a unei noi viziuni. Și până să mai vină cineva să-mi dea noi citate din domnul Adams, știu ce spune. Helmut Newton afirmase cândva că primele 10.000 de fotografii sunt cele mai proaste. Dar asta era pe vremea filmului. În era digitală numărul lor poate crește la 100.000 lejer. Desigur că nu

sunt de total de acord. Nu și dacă încerci să nu fie. Așa cum nu sunt de acord nici nu afirmația lui Ansel Adams că 12 imagini deosebite pe an reprezintă o "recoltă" bună. Cum nu suntem Ansel Adams, ne "mulțumim", nu cu mai puțin, ci cu mai mult. Dar nu cu mult mai mult. Vă recomand să triați foarte mult fotografiile. Să alegeți 2-3 cadre dintr-o serie de câteva sute. Încercați să nu prezentați lucrurile așa cum ele se arată tuturor. Căutați cadrele deosebite. De exemplu nu fotografiați totul de la nivelul ochilor. Foarte probabil ca o astfel de imagine să nu comunice în cel mai bun mod frumusețea acelui lucru. Încercați să descoperiți cadrele "ascunse". Cele pe care nu le observă oricine. DOF și BOKEH Mai devreme sau mai târziu vă veți pune întrebarea cum să faceți în față clar și în spate ceață. Sau cel puțin așa sunt percepute zona clară și neclară dintr-o imagine, la un nivel de bază. Zona clară se numește adâncime de câmp sau profunzime de câmp. În engleză veți întâlni denumirea DOF - depth of field = adâncime de câmp. Zona clară nu se confundă cu planul de focalizare, dar este zona în care, în fața și în spatele planului de focalizare, imaginea are o claritate acceptabilă. "Responsabilă" de această "claritate" este pata de difuzie. Unii îi spun "disc". În engleză se numește "circle of confusion". O explicație scurtă și fără pretenții de aprofundare a acestui "cerc":

Ideal un punct nu poate fi focalizat decât într-un singur loc.

Ochiul nostru nu este atât de "radical" în aprecieri și vede atât în fața, cât și în spatele planului de focalizare, o zonă de o claritate acceptabilă (adâncimea de câmp). Când ochiul nostru nu mai percepe "pata" ca pe un punct, trecem de pata de difuzie (este dimensiunea maximă până la care ochiul percepe pata ca pe un punct) și imaginea nu mai este considerată a fi în clar. Și există o întreagă teorie despre ce dimensiune poate avea această "pată" raportat la dimensiunea senzorului și cum influențează ea DOF-ul. Pentru a desemna partea neclară dintr-o imagine, s-a adoptat termenul bokeh. Bokeh a fost preluat în fotografie relativ recent din japonezul boke = neclar. Și pentru că această preluare s-a făcut în engleză, iar din scrierea originală rezulta o altă pronunție decât în japoneză, cuvântul a fost modificat pentru a se citi la fel. Astfel "boke" a devenit "bokeh". Mă întreb ce termen foloseau înainte de adoptarea acestuia și teoretizarea lui. Probabil că e mai interesant "bokeh" decât "blur" (neclar). Desigur unii vor spune că "bokeh" se referă mai mult la partea estetică a zonei neclare și mai puțin la neclaritate ca atare. Corect! Veți mai întâlni uneori și denumirea de OOF (out of focus), dar în mod eronat. OOF este folosit în mod curent pentru a desemna o focalizare ratată, nu zona neclară dintr-o imagine.

DOF-ul nu se rezumă doar la prim-plan. Iar bokeh-ul poate fi în fața și în spatele zonei clare. Veți vedea mai târziu de ce facem această distincție față/spate.

Cele 2 noțiuni (DOF și Bokeh) sunt interconectate. De obicei când dorim modificarea uneia, există un impact și asupra celeilalte.

La prima vedere, DOF-ul este controlat exclusiv de către diafragmă. Cu cât diafragma este mai deschisă (ex. f/1.4), cu atât este mai mică adâncimea de câmp. Deschiderea diafragmei influențează și zona neclară. Cu cât este mai mare, cu atât bokeh-ul va fi mai "cremos".

Nu uitați de corelația diafragmă și durata expunerii (eventual ISO) pentru a menține expunerea la același nivel în cadru. Când doriți o adâncime de câmp mare și închideți diafragma, la senzor ajunge mai puțină lumină și atunci va trebui să compensați prin creșterea duratei expunerii sau a sensibilității (ISO). De asemenea nu uitați că după o anumită valoare, închiderea diafragmei va duce la difracție, care reduce claritatea imaginii. Efectul "cremos" depinde și de alți factori, care vor fi evidențiați imediat. DOF-ul poate fi controlat și prin distanța la care ne poziționăm față de subiect. Cu cât distanța față de subiect este mai mică, cu atât va fi mai mică și adâncimea de câmp. Atenție, este vorba despre distanța dintre fotograf (aparat/obiectiv) și subiect. Distanța focală a obiectivului se menține constantă, deschiderea diafragmei la fel.

Pentru a le putea compara, am făcut un crop. În prima imagine, distanța față de subiect este mai mică, adâncimea de câmp este mică și de asemenea bokeh-ul este mai puțin clar. Dacă am fi schimbat deschiderea diafragmei, am fi putut anula modificarea distanței:

În prima imagine este un cadru tras la f/9. În a doua imagine este un cadru tras la f/4.8 la aceeași distanță față de subiect. În ultima imagine este un cadru tras la f/4.5 (am 4.8 și 4.5 datorită obiectivului folosit, influența este minimă la această diferență), dar la o distanță de subiect mai mare. Dacă aș fi făcut mai multe încercări, puteam să obțin o adâncime de câmp aproape identică cu cea de la f/9.

Un alt element care influențează DOF-ul este distanța focală. Aici există 2 percepții. Prima și cea mai larg răspândită este cea conform căreia distanța focală mare înseamnă adâncime de câmp mică și invers. A doua susține că de fapt dacă ne-am raporta la aceleași repere, DOF-ul ar fi similar. Oare pot spune că distanța dintre mine și subiect, pe care am modificat-o mai sus prin deplasarea mea, ar fi de fapt același lucru cu schimbarea distanței focale? Dacă la 100mm m-aș afla la 5m față de subiect și la 200m m-aș afla la 10m față de subiect, aș avea același DOF. Distanța focală este anulată prin deplasarea camerei față de subiect. Totul depinde de reperele la care ne raportăm. Până acum DOF-ul și bokeh-ul sunt influențate de către: - deschiderea diafragmei; - distanța aparatului față de subiect; - distanța focală. DOF-ul se poate calcula, dar iar nu ne este ceva util nouă în acest moment. Pentru cine dorește, există diverse calculatoare pe internet. În plus, oricum cu obiectivele din perioada recentă, există tot mai puține date care să permită un calcul facil pe teren. Nu mai intru în detalii. Bokeh-ul este influențat și de către distanța dintre subiect și fundal.

Cu cât distanța va fi mai mare de la subiect la fundal, cu atât va fi mai cremos bokeh-ul. Atunci când nu avem un obiectiv cu o deschidere a diafragmei foarte mare sau când nu dorim o astfel de deschidere din anumite motive (de exemplu dorim un DOF mai mare pentru subiect), obținerea unui fundal cremos este posibilă prin depărtarea subiectului de fundal. Abordarea poate fi extrem de utilă și pentru posesorii camerelor compacte, care adesea doresc o mai bună delimitare a subiectului față de fundal. Cazul camerelor compacte este unul aparte și voi explica imediat de ce.

Ele au o adâncime de câmp mai mare, deși vorbim despre aceeași valoare "f" pentru diafragmă ca în cazul unui DSLR. Există o corelație neștiințifică legată de această valoare. Dacă senzorul compactei este de "n" ori mai mic decât al DSLR-ului cu care dorim să o comparăm, atunci la compactă adâncimea de câmp va corespunde cea a DSLR-ului la "f" x "n". Astfel, dacă senzorul ar fi de 4 ori mai mic, atunci compacta la f/4 are aceeași adâncime de câmp pe care o va avea DSLR-ul la f/16. Știu că nu există o relație directă între ele, dar corelația pare a funcționa. O explicatie ar consta în diferențele ce apar din cauza distanței focale aparent diferite. De fapt este ceva similar cu exemplul meu de mai sus în care am tăiat dintr-o imagine pentru a avea un unghi de cuprindere similar. Senzorul mic trebuie să se "deplaseze" la o distanță mai mare de subiect pentru a cuprinde acelasi cadru. Distanța mare față de subiect înseamnă un DOF mare. La adâncimea de câmp, am sărit "pata de difuzie" ca factor ce influențează dimensiunea acestuia, deoarece există o teorie prea complexă în spate și oricum închiderea diafragmei și distanța focală influențează dimensiunea ei pe senzor. Dimensiunea senzorului are propria influență, dar nu prea o putem controla, deci ne interesează mai puțin acum. Iar cu toate calculele din spatele dimensiunii ei nu cred că are rost să ne încărcăm prea mult. Acest punct luminos va fi tot mai mare pe măsură ce distanța de la planul de focalizare crește. Problema apare din faptul că în fața și în spatele planului, "punctele" se "dezvoltă" în mod diferit.

Imaginea din mijloc este bokeh în spatele planului focal. Nu pare o mare diferență până nu ne apropiem mai mult de planul focal.

Și un crop. Prima imagine este în spatele planului de focalizare:

Observați cum cele 2 imagini nu sunt identice. Cum fiecare este afectată în mod diferit de către aberații. Iar pe măsură ce ne depărtăm, dimensiunea "cercului" crește, devenind tot mai difuz și aberațiile se estompează:

Eu am folosit pentru test obiectivul Nikkor 50mm f/1.4 G, iar rezultatele sunt similare cu ce a fost prezentat și pe Photozone. "Punctele luminoase" din zona neclară a cadrului sunt cele care trădează cel mai mult caracterul bokeh-ului, dar și liniile de exemplu se pot dezvolta diferit. Chiar mai sus există 2 exemple cu astfel de "puncte". Modul cum arată este influențat în primul rând de către obiectiv, dar bokeh nu este o trăsătură a obiectivului, ci a imaginii. Caracteristicile "cercului" sunt: - forma; - dimensiunea; - distribuția luminii în interior. Forma "cercului" este dată de cum se "modelează" diafragma în funcție de tipul ei și de deschidere. Deci "cercul" poate să nu fie cerc. Să luăm de exemplu obiectivul Nikkor 105mm micro VR. Acesta are o diafragmă formață din 9 lamele.

Când este deschisă, diafragma pare aproape rotundă. Dacă închidem, se va putea observa clar cum forma diafragmei dă forma "cercului":

Pentru a produce o "pată" rotundă și cu margimi difuze, Sony oferă obiectivul STF (Smooth Trans Focus). Acest obiectiv are 2 diafragme. Una cu 9 lamele folosită în mod automat și una

circulară cu 10 sau 12 lamele (depinde de model) care dau o formă rotundă, folosită în mod manual.

Dar asta nu este tot. Sony a mai introdus între lentile, un așa numit "apodizing element". Acesta practic schimbă distribuția luminii precum un filtru gradual. În mod normal, distribuția luminii este de 3 feluri și dă naștere la 3 tipuri de bokeh: 1. O distribuție uniformă - bokeh neutru:

2. O distribuție cu marginile difuze și centrul luminos - bokeh plăcut:

Sony forțează prin acel element ca lumina să fie distribuită astfel. Consecința? Un bokeh mai cremos și mai plăcut, comparativ cu se poate obține în mod normal. Desigur că există și neajunsuri în utilizarea obiectivului - un interval mic între care poate fi folosită deschiderea diafragmei, mai puțină lumină este lăsată să ajungă la senzor etc. 3. O distribuție cu marginile luminoase proeminente - boken neplăcut:

Aberațiile cromatice diferă pentru față/spate și apar de forma:

Adesea se spune că un obiectiv are bokeh bun (plăcut) sau rău (neplăcut). Dar bokeh-ul nu este o caracteristică a obiectivului. Cel puțin nu una care să se reflecte neschimbată în toate imaginile care s-ar putea obține cu acel obiectiv. Tot Nikkor 105mm micro VR.

Din această imagine rezultă că pe măsură ce închidem diafragma, marginile devin tot mai pronunțate, deci un bokeh neplăcut. Mai sus diafragma este închisă la f/8. Exemplul dat pe la începutul prezentării, tot cu diafragma închisă la f/8, susține această concluzie. Nu uitați că în funcție de fundal, efectul poate fi diferit, dar aici ambele cazuri par deranjante.

Și totuși același obiectiv, la o închidere a diafragmei și mai mare, f/13, produce acest bokeh. Cum este posibil? Am spus că bokeh-ul este influențat și de distanța dintre subiect și fundal.
Bokeh-ul nu se reduce numai la obiectiv.

Am insistat puțin pentru a nu mai lega în mod automat percepția bokeh-ului de obiectiv. Indiferent ce obiectiv aveți, se pot obține imagini bune dacă luați în considerare anumite aspecte. Obiectiv perfect nu există. Și cele mai bune în anumite situații pot avea rezultate slabe. În plus, de ce nu am folosi un anumit tip de bokeh ca pe ceva artistic? Indiferent de percepția generală, nu strică niciodată să explorați noi abordări. Doar "albul" este noul "negru", nu? Pe care o preferați?

Sau așa:

Îmi place mult mai mult efectul produs astfel, decât dacă ar fi fost imperceptibile. În general obiectivele nu oferă o "prestație" consistentă în ceea ce privește bokeh-ul. Cele care au o distribuție a luminii uniformă și ca atare oferă și în fața și în spatele câmpului de focalizare același tip de bokeh, sunt rare. Majoritatea vor produce bokeh cu margini mai pronunțate în spate și difuze în față sau invers. De exemplu Nikkor 50mm f/1.4 G poate face parte din prima categorie, iar Sigma 50mm f/1.4 din a doua. Aberațiile cromatice sunt cam la fel. Când închidem diafragma cu aproximativ o treaptă, lucrurile încep să se schimbe la Nikkor, dar în principiu Sigma are un efect mai plăcut (marginal, dar există) asupra bokeh-ului la utilizarea în aceleași condiții. Dacă însă nu le aveți în paralel pentru a le compara, Nikon-ul nu deranjează și puțin probabil să-l schimbe cineva din cauza acestui motiv. Nu judecați în termeni absoluți cum poate arăta un bokeh doar după ce vedeți o imagine pe internet.

Toate cadrele au fost făcute cu aceeași setare - ISO 1600, f/1.4, 1/60s - și același obiectiv Nikkor 50mm f/1.4 G. Spre margini se poate observa apariția "ochiului de pisică". Este un efect al vignetării. Nikon are și obiective la care poți schimba bokeh-ul din față cu cel din spate și invers, prin "defocus control" (DC). De exemplu Nikkor AF 135mm f/2 D DC. Tot legat de imaginile pe care le puteți vedea pe internet, aduc în discuție un caz particular. Nisen bokeh înseamnă că o linie se dublează atunci când nu este în zona clară și va forma tipare complexe și deranjante vizual. Acest tip de bokeh nu este mereu din vina obiectivului. Mai jos sunt comparate 2 cadre trase cu același obiectiv. În prima imagine are montat un filtru UV, în a doua este fără filtru. Atenție să nu vă "faultați" singuri obiectivele.

Aici puteți găsi un simulator cu ajutorul căruia vedeți cum se modifică un cadru în funcție de distanța focală și diafragma folosită. Este foarte interesant. Forma diafragmei care influențează bokeh-ul poate fi "păcălită" și obținem așa-numitul "custom bokeh".

Ce ne trebuie:

- anumite obiective - cele mai bune rezultate se obțin cu obiective la care diametrul filtrului nu depășește 62mm și deschiderea diafragmei este de f/2.8 sau mai mare. Ideale sunt prime-urile luminoase de 50mm - pot fi folosite și unele obiective zoom de genul Nikon 70-300mm f/4.5-5.6 cum nu presupune un efort prea mare, puteți încerca; Nu uitați că va fi mereu folosită cea mai mare deschidere posibilă. - o bucată de carton care să acopere obiectivul, linie, creion, foarfecă; Dacă nu puteți desena forma, o puteți scoate la imprimantă pe hârtie și apoi să o copiați pe bucata de carton. Utilizarea unei coli de hârtie pe post de filtru nu este o idee bună decât dacă după decuparea ei o veți colora cu un marker în negru, dar chiar și așa tot poate permite unei cantități oarecare de lumină să treacă și rezultatul final va fi afectat.

- bandă adezivă, deși eu l-am ținut cu mâna - a fost făcut numai pentru teste; Dacă preferați să-l puneti pe obiectiv pentru a avea o libertate de mișcare mai mare, dintr-o altă bucată de carton puteți face o margine, măsurând circumferința obiectivului, pentru a-l prinde pe acesta. Trasați un cerc după dimensiunea acestei margini și decupați cartonul. Apoi pur și simplu lipiți cele 2 piese și se poate pune ca un capac peste obiectiv.

Importantă este dimensiunea pe care o alegeți pentru forma dorită. Știu că există o serie de formule pentru a determina dimensiunea, dar am observat că cea mai bună soluție este să încerci diverse dimensiuni în funcție de formă. De exemplu pentru Nikkor 50mm f/1.4 G, al cărui filtru are un diametru de 58mm, dimensiunea poate varia între 1-2cm. Pentru că acest "filtru" va limita cantitatea de lumină, se obțin rezultate bune pentru expuneri ceva mai lungi, sensibilitate mai mare etc. Experimentați pentru a determina cea mai bună setare în funcție de cadru. Diferența între cu și fără "filtru":

Dacă dimensiunea nu se potrivește cu diametrul obiectivului, poate arăta cam așa:

Dacă totul merge bine, puteți obține efecte de genul acesta. Este un singur cadru, doar bokeh-ul va fi afectat. Modelul nu are limite.

În anumite situații, bokeh-ul se poate simula. Am văzut că a apărut și un nou plug-in pentru Photoshop de la Topaz, chiar cu o mai largă aplicabilitate, dar nu l-am testat. Mai sunt și alte variante similare. Vă prezint și eu o metodă. Ea nu înlocuiește cu succes un bokeh bun, dar pe de o parte poate ajuta la "înmuierea" celui existent, iar pe de alta pentru cei care nu știu prea mult Photoshop, este o ocazie să descopere noi funcții utile și la altceva. Am ales și o cale mai lungă spre acest rezultat, tocmai din acest motiv. Timp de execuție câteva minute, depinde cât de complex este subiectul. Dificultate scăzută. Deschideți Photoshop. Încărcați imaginea. Eu voi folosi (am atașat-o la dimensiunea normală):

Deoarece veți avea nevoie de fundal neatins pentru a efectua un ultim retuș, trebuie să realizați o copie a acestuia. Oricum este o idee bună să faceți mereu o copie a fundalului. Se poate face simplu prin combinația de taste CTRL+J sau precum în imagine. Click dreapta pe Background pentru a deschide meniul contextual și selectați Duplicate Layer. Eu am folosit combinația de taste, dar prefer să amintesc și astfel de posibilități deoarece dau ocazia vizualizării și altor opțiuni.

Pasul următor presupune selectarea subiectului. Dați click pe noul Layer creat și alegeți Polygonal Lasso Tool sau Magnetic Lasso Tool (care vi se pare mai rapid, pentru acest tutorial nu trebuie să fie extrem de precis). Eu am preferat Polygonal Lasso Tool.

După selecție va arăta astfel:

Activați Quick Mask Mode prin tasta Q sau prin buton (stânga jos).

Exteriorul selecției devine roșu.

Pentru a face trecea naturală între subiect și fundal, trebuie puțin blur. Selectați Filter/Blur/Gaussian Blur.

Se poate observa ușor efectul. Valoarea nu trebuie să fie prea mare, 15-20 pixels.

Dați OK. Dezactivați Quick Mask Mode apăsând tasta Q. Va rămâne activă selecția. Această selecție o veți salva, pentru a o folosi la pasul următor. Select/Save Selection (se poate și din meniul contextual din interiorul selecției - click dreapta), dați OK, nu trebuie să scrieți nimic.

Anulați selecția prin combinația de taste CTRL+D. În pasul următor veți aplica Lens Blur folosind selecția salvată. Deschideți Filter/Blur/Lens Blur.

În fereastra deschisă, bifați Preview-More Accurate (va dura mai mult, dar puteți vedea mai bine efectul modificărilor), aleceți la Depth Map Source, canalul Source Alpha 1 (este selecția salvată puțin mai devreme), bifați Invert, alegeți forma dorită și restul setărilor după preferințe.

Dați OK. Deoarece marginile subiectului nu sunt perfect delimitate, cel mai simplu este să folosiți History Brush Tool. Apăsați CTRL+1 pentru a mări imaginea la dimensiunea reală și selectați History Brush Tool (acesta este motivul pentru care am păstrat fundalul).

Eu am ales Soft Round Brush pentru această operație, dar puteți să vă jucați și cu altceva. Soft Brush va face trecerea mai naturală. Pentru a o selecta, deschideți meniul contextual (click dreapta pe imagine).

Pentru a vă fi mai ușor, setați Opacity la 50% și apoi începeți să trasati ușor din interiorul subiectului, marginile pe care doriți să le conturați mai bine.

După ce ați terminat, reveniți la 100% cu vizibilitatea acestui Layer și apăsați CTRL+0 (zero) pentru a vedea imaginea de ansamblu. Eu vi le pun astfel:

În prima imagine este versiunea originală de bokeh. La mijloc este imaginea la care am lucrat și la final ce am obținut (puteți exersa diverse setări pentru Lens blur și va arăta diferit).

Știu că există persoane nemulțumite de rezultatul acestui efect deoarece fundalul nu simulează foarte bine ce se poate obține în realitate. Este doar un efect care ar trebui să accentueze puțin
ceea de există deja, nu să transforme imaginea total. Un model de bokeh foarte complex este greu de simulat. Pentru anumite situații va funcționa extrem de bine, pentru altele, nu. Cine are un calculator performant, poate încerca de exemplu DOF PRO. Aici găsiți o serie de imagini precum cele de mai jos.

Sau:

Atât despre profunzimea de câmp și bokeh. Nu știu dacă am reușit să tratez tot și să simplific suficient, dar am încercat. Eventual voi face modificări pe viitor în funcție de feedback-ul primit. Ca recapitulare: DOF-ul și bokeh-ul sunt influențate de către: - deschiderea diafragmei; - distanța aparatului față de subiect; - distanța focală. Bokeh-ul este influențat și de către distanța dintre subiect și fundal. Tipul fundalului are și el un impact asupra bokeh-ului. Problematic este cazul fundalului în care apar copaci (crengi) și lumina vine din spatele lor. Ori anumite tipare complexe chiar în zona de clar se pot transforma într-un bokeh deranjant. Nu uitați că oamenii percep totuși diferit atât noțiunea de bokeh, cât și calitatea estetică a acestuia. Eu nu susțin noțiunea de bokeh bun sau rău. Iar simulatorul de aici poate fi util în observarea unor diferențe în funcție de obiectivul folosit și vă poate ajuta să alegeți obiectivul care vi se potrivește. ACTUALIZARE

Deoarece site-ul Sony a fost schimbat și informațiile, până la proba contrarie, pierdute (este activ un magazin virtual acum, ce mai contează ceva informație utilă pentru clienți, nu?), puteți încerca și varianta de la Tamron. Nu este la fel de simplă și utilă precum cea de la Sony, dar este o alternativă decentă. Editarea pro și contra - Elemente de editare A fost greu să găsesc un punct de pornire pentru această prezentare. Va avea mai multe subdiviziuni, cel mai probabil 4 sau 5. Pentru început am decis să mă opresc asupra câtorva aspecte legate de poziționări diferite față de editare în general și în particular. Știu că o parte dintre cei care citesc vor fi lezați într-o formă sau alta. Îmi cer scuze, asta este percepția mea. Editarea este privită de către anumite persoane ca pe ceva ce contravine eticii sau moralității. Este percepută ca un fel de "prostituție". Sentimentele lor sunt atât de profunde, încât cu greu poți spune ceva care să-i convingă că lucrurile nu pot fi privite doar în alb și negru. Aparent ei sunt adepții SOOC, dar cu tentă extremistă. Denumirea de SOOC (Straight Out Of the Camera), desemnează o imagine obținută numai cu ajutorul aparatului, fără editări ulterioare. Asta presupune că pot utiliza întregul potențial al aparatului și că pot manipula scena înainte de a realiza imaginea. Din păcate termenul a fost mai mult sau mai puțin denaturat, fiind transformat forțat într-un sinonim pentru lipsa de intervenție la orice nivel. Această idee nu are nici o legătură cu SOOC. Poate fi o filosofie în abordarea fotografică, de ce nu, dar nimic mai mult. Respingerea în mod radical a editării are la bază mai multe motive: - mulți consideră că (numai) aparatul produce un rezultat natural, dar și aici cu o "corectitudine" împinsă la extrem în sensul că nici asupra setărilor aparatului nu prea se acceptă intervenția. Editarea tocmai pentru o reprezentare cât mai aproape de realitate este utilă în majoritatea cazurilor; - apoi partizanii acestei poziții nu înțeleg ce înseamnă "editare" și nu fac diferența între un "machiaj" discret spre natural și unul strident. Pentru ei doar termenul "machiaj" este deja prea mult și dacă cumva recurg la acest instrument, vor abuza când nu este cazul; - în final, o parte utilizează această atitudine pentru a-și justifica realizările mai mult sau mai puțin eșuate. Dar nu fac asta oricum, ci se așează pe o poziție de superioritate față de restul. Radicalizarea poziției înainte să știi ce presupun de fapt alternativele nu este de preferat. Practic cei ce fac asta își neagă accesul la o serie de abordări în exprimare, care poate chiar li se potrivesc și le-ar permite să spună mult mai mult decât o fac prin poziția adoptată. Asta pe de o parte. Pe de alta, nu înțeleg că dezideratul lor cu privire la naturalețe nu poate fi comparat cu exemplul clasic al înfrumusețării artificiale prin operații estetice. Există o graniță între ele. Ceea ce surprinde aparatul nu este și ceea ce vedem sau ceea ce este natural în mod necesar. Aparatul nu poate da un etalon al naturalului, pe care să-l folosim ca referință. Adesea ajungem la natural numai prin editare, iar imaginile prezentate needitate pot fi mai mult sau mai puțin un "machiaj" nereușit. Și acesta este punctul de plecare în abordarea editării.

Fotografia nu este un mediu prielnic pentru extreme, cel puțin nu la început. Un stil se dezvoltă după cât mai multe experiențe, cât mai variate. Excepțiile sunt ... excepții. Astfel, cei care susțin editarea tuturor imaginilor nu au nici ei o poziție mai fericită. Își fundamentează abordarea pe ideea că din aparat este imposibil să scoți fotografia pe care o dorești - nu poți avea WB corect, expunerea corectă, culori etc. Nu este un punct de vedere cu care sunt de acord. Mai mult, mi se pare una dintre cele mai neinspirate sugestii pentru un începător. Nu atât pentru că minimizează importanța setărilor unui aparat foto, dar are un impact negativ asupra întregului proces de realizare a unei fotografii. Un începător nu are suficient de multă experiență pentru a discerne cum trebuie un asemenea îndemn și deschide drumul spre o serie de excese și percepții eronate. Pentru mine, preferabil este să pornim de la ideea că direct din aparat se poate scoate un rezultat bun sau cel puțin o bază solidă. Asta presupune să înțelegi și să știi să folosești atât aparatul, cât și elementele constitutive ale unui cadru. Poate veți spune că cele 2 poziții sunt atât de diferite, încât ori ești cu noi, ori împotriva noastră. Nu există cale de mijloc! Oare? În primul rând, editarea vine și ca un răspuns la o realitate - cei mai mulți dintre noi nu se manifestă într-un mediu controlat, nici măcar la nivel minim. De exemplu, de câte ori ne permitem să avem o instalație de lumini în teren atunci când realizăm o fotografie? Sau de câte ori ne permitem să ne alegem momentul în care realizăm o fotografie? Ori locația ș. a. m. d. Este o realitate de care ne lovim. Prin editare se încearcă repararea acestor neajunsuri. Cât de departe se merge, depinde de fiecare și voi reveni asupra acestui aspect. Este corectă o asemenea abordare? Era să spun că da, cât timp are un scop nobil. Nu cred că poate spune cineva dacă este sau nu. Nu este fair-play? Față de cine? De cei care nu știu să editeze? Dar nimic nu-i împiedică să învețe. Față de cei care se cred superiori pentru că nu poartă machiaj, bijuterii? Probabil "conflictul" transcende dincolo de lumea fotografiei atunci și poate fi o discuție fără final. Eu cred că aici nu este o situație comparabilă. Nici măcar din aparat nu există imagine pură. Ea suferă o serie de modificări, rezultatul final, un Jpeg, este produsul unor "editări".

Și cei care dispun de toată logistica pentru a obține imagini foarte bune (și prin "imagine bună" nu mă refer strict la calitate), tot recurg la mici retușuri ulterioare.
În al doilea rând, editarea ne permite să arătăm ce am văzut noi într-un cadru, nu ce era acolo în mod real. Să nu se înțeleagă că susțin editarea și că deja m-am plasat într-o tabără, dar trebuie să mă adresez și acelor situații în care nu beneficiem de condiții prielnice pentru a fotografia în primul rând și apoi să accept faptul că limitările tehnice nu permit obținerea unui rezultat similar cu realitatea de fiecare dată. În timp, în mod cert veți căuta acele condiții și veți renunța la multe cadre când ele nu se întrunesc. Depinde de exigența și posibilitățile fiecăruia. Este o cu totul altă experiență să așezi lumini, să compui, să cauți, să aștepți. Nu are nici cea mai mică legătură cu click-click în fața unui calculator.

Și am spus "similar", pentru că fotografierea nu înseamnă numai reprezentare. Imaginea finală nu trebuie să fie identică cu cea reală, uneori poate păstra doar anumite aspecte și nimic mai
mult. Este o modalitate de exprimare. Și asta mă duce la următoarea problemă. Cei care pur și simplu fotografiază la început, o fac mai ales pentru a documenta și mai puțin pentru a interpreta ce văd. Neajunsul acestei abordări, chiar dacă nu reprezintă o manifestare artistică, este faptul că totul va fi pur întâmplător. Ce vezi, ce vrei să arăți, s-ar putea să nu mai ajungă la cel ce vizualizează imaginea și astfel să devină un efort inutil. Așa se explică de ce, de multe ori, imaginile începătorilor sunt aspru criticate. Fiecare element care contribuie la construcția unei imagini este important și nu trebuie ignorat. Recapitulând, editarea nu înseamnă în mod necesar o profanare, o introducere a falsului. Trebuie să privim lucrurile în perspectivă și să identificăm când este necesară, de ce și dacă am fi putut face ceva ca să reducem gradul de intervenție asupra imaginii sau nu. Elemente de editare 2 Înainte de a începe editarea, trebuie să aveți în vedere cel puțin două lucruri: - calibrarea monitorului pe care lucrați; - stabilirea destinației finale a imaginii; Calibrarea monitorului este de maximă importanță pentru că va avea o mare influență asupra rezultatului final. Dacă monitorul nu afișează corect, pentru orice modificare există riscul unor rezultate nedorite. Calibrarea poate avea 2 abordări diferite. În prima, calibrarea o realizați voi vizual, pe baza unor repere și a unor aprecieri ce țin de capacitatea fiecăruia, dar și de mediul în care se lucrează. Nu este foarte precisă, dar tot este ceva. A doua metodă presupune eliminarea factorului uman. Se folosește un dispozitiv special, care "citește" informația de pe ecran și care stabilește setările. Unul dintre cele mai cunoscute este acesta.

Stabilirea destinației finale a imaginii are și ea o importantă deosebită pentru că în funcție de acesta alegeți profilul de culoare folosit. Foarte scurt, cele mai uzuale spații de culoare sunt sRGB, Adobe RGB și ProPhoto RGB. Adobe RGB conține o paletă mai variată de culori decât sRGB. Teoretic deci, de la Adobe RGB la sRGB se pierd anumite culori. Alegerea pare simplă, cel mai mare spațiu posibil. Sau nu.

Tradițional, spațiile de culoare mari (precum Adobe RGB sau ProPhoto RGB, care este mai mare decât Adobe RGB) sunt preferabile atunci când scopul final este imprimarea imaginilor. Dar lucrurile nu sunt atât de simple. Nu orice imagine în Adobe RGB are și culori în afara spațiului sRGB. De asemenea pentru a lucra corect cu aceste imagini, vă trebuie un program și un monitor capabile să redea culorile. Multe programe de vizualizare a imaginilor ignoră profilul de culoare. La fel și browserele de internet (doar Firefox afișează corect). Și la final, nu orice imprimantă poate folosi aceste spații. În momentul în care vizualizăm un fișier într-un spațiu de culoare mare, dar fără ca programul folosit să țină cont de el, imaginea se modifică la nivel de culoare și chiar luminozitate. Doar pentru a vă face o idee:

În prima imagine este fișierul original Adobe RGB și în următoarele 2 sunt schimbări ale acestuia în funcție de programul folosit pentru afișare, care nu ține cont de profilul imaginii. Pentru cei care folosesc imaginile pe Internet (și chiar imprimate), cea mai bună opțiune, care îi va scuti de multe dureri de cap, este sRGB.

sRGB este un spațiu de culoare restrâns, dar care totuși va produce un rezultat mai bun în majoritatea cazurilor, dacă ne limităm la acest mediu (Internet), deoarece eliminăm de la început posibile "probleme" ce apar în afișarea imaginilor. Cum puteți vedea în exemplul de mai sus, există riscul ca atunci când utilizați un spațiu de culoare precum Adobe RGB, pentru voi imaginea să fie bună, dar ceilalți să o vadă precum în celelalte imagini din comparație. Dacă editați direct în sRGB, atunci eliminați acest posibil neajuns, pentru că nu toată lumea folosește un browser capabil să interpreteze spațiile de culoare. În aparat este indicat să utilizați sRGB dacă folosiți Jpeg. Veți avea o continuitate pe parcursul întregului drum până la imaginea finală. Dacă folosiți RAW, nu contează setarea din aparat, veți alege profilul în momentul salvării imaginii prelucrate. Recomandarea mea, sRGB sau ProPhoto, în funcție de nevoi. Aici trebuie să fac o precizare pentru Nikon mai ales. Dacă folosiți un anumit profil în aparat (sRGB sau Adobe RGB) în combinație cu RAW și veți edita fișierul în Capture NX sau View NX, atunci aceste 2 programe vor ține cont de profilul folosit în cameră pentru acel fișier RAW, chiar dacă RAW nu are un spațiu de culoare limitat la cele 2 (deci implicit dacă folosiți sRGB, fișierul Jpeg de exemplu, rezultat din RAW va fi salvat în sRGB, dar asta nu înseamă că spațiul nu poate fi schimbat în altceva, fără pierderi evident). Este o particularitate a faptului că programele Nikon sunt capabile să aplice setările ca și cum acest lucru ar fi fost făcut în aparat. Când lucrați cu altceva și nu sRGB, spuneam că este foarte probabil ca voi să vedeți imaginea într-un fel (dacă vă permite monitorul, programul etc.), iar alții să o vadă precum în imaginea 3 prezentată în comparația de mai sus. În acest caz, este indicat să specificați profilul de culoare pentru a evita situațiile neplăcute. Nu prea stă nimeni să-l verifice și în general se presupune că folosiți sRGB. De asemenea, mulți spun că pierd din luminozitate sau saturație când salvează fișierul din Photoshop. În Photoshop folosesc un profil de culoare pe care programele cu care vizualizează imaginile nu-l pot interpreta și astfel apar diferențele. Când este invers, pur și simplu au setat alt profil și văd imaginea prin acel profil. În principiu, eu lucrez exclusiv în sRGB, dar am mereu fișierul RAW. În cazul în care am nevoie de o anumită imagine la cine știe ce standard, am acest fișier RAW (nu TIFF) care are un spațiu de culoare foarte mare. De ce merg pe "RAW+Jpeg" și nu pe RAW+TIFF sau doar TIFF, este destul de simplu. TIFF ocupă foarte mult spațiu, sunt greu de manevrat rapid, nu există garanția că pot fi vizionate la adevărata lor calitate, se pierde o parte din informația disponibilă în RAW. Dacă nu vă cere cineva în mod expres fișiere de tip TIFF, nu văd nici un motiv pentru a ocupa spațiu inutil, chiar și în momentul actual în care se spune mereu că mediile de stocare sunt foarte ieftine. De ce a ș ține un TIFF de 70Mb, în condițiile în care Jpeg-ul are 4Mb, RAW are 9Mb și acesta din urmă conține mai multă informație utilă? Alegerea unui monitor pentru editare foto poate fi și ea un element important. Citeam acum câteva luni despre o departajare a monitoarelor în funcție de spațiul de culoare. Etalonul folosit era Adobe RGB. Cele mai bune depășeau la unele culori acest spațiu, dar la altele era mai restrâns. În general căutați monitoare denumite "wide gamut" (a nu se confunda cu Wide Gamut RGB, un spa țiu de culoare foarte mare) cu o acoperire 92-95% din Adobe RGB.

Apoi erau monitoarele considerate potrivite dacă folosiți sRGB, cu o acoperire de 70-72%, considerate și "Standard Gamut" - sRGB. Însă sunt și monitoare cu 40-60% cel mult, deci foarte departe de limitele Adobe RGB și chiar considerabil sub sRGB. Este bine să căutați date cu privire la aceste aspecte pentru monitorul vostru. Numai pentru editare foto, vă recomand un monitor specializat, cu panel IPS sau altă tehnologie similară. Pentru un echilibru general, se poate dovedi mai util (și mult mai ieftin și cu mai puține posibile probleme cu afișarea imaginilor în general, pentru că nu toate programele transmit corect informația cu privire la spațiile de culoare și în final că puteți trezi în fața unor imagini total nenaturale) unul de +70%. Recapitulând, pentru utilizatorul mediu/normal, sRGB este suficient. Un monitor care să corespundă nu ar trebui să fie nici el prea scump. Programe folosite - nu spun că sunt cele mai bune, ci doar cele pe care le-am preferat eu - voi încerca să menționez și alternative Editări simple: 1. Pentru a vizualiza și gestiona imaginile folosesc FastStone. Este un program cu un potențial destul de bun pentru editare primară, dacă utilizați fișiere Jpeg. Poate afișa și RAW, dar nu le poate interpreta. Ca plusuri, este gratis în primul rând, foarte stabil, poți compara până la 4 imagini într-un grup, recunoaște profile de culoare, are și una dintre cele mai bune implementări pentru crop și multe altele.

Marele minus este faptul că nu poate corecta vignetarea (sau alte "defecte" ale obiectivelor). Dar programul este permanent actualizat și poate în viitor va fi implementată și o asemenea funcție. 2. Picasa. De asemenea oferă funcții de editare primară suficient de bune pentru cine folosește Jpeg. Plusuri - este gratis, are o funcție de recunoaștere a fețelor, poți publica imagini pe internet direct din program etc. Minusuri - pur și simplu nu-mi place modul în care gestionează imaginile și implementarea în general. 3. ACDSee (Pro sau Photo Manager). Avantaje - o gestionare a imaginilor mai bună decât în FastStone, editare la nivel ceva mai avansat (spre Light Room). Dezavantaje, nu este gratis, nu este foarte stabil (ambele testate), mai lent decât FastStone. Editări avansate: 1. Folosesc Photoshop. Cel mai utilizat program, aproape fără limite în ceea ce se poate face în el. În mod sigur prea avansat pentru editările uzuale, dar util pentru anumite operații. Marele neajuns, prețul! Există totuși o soluție pentru a-l putea folosi, fiind disponibil în versiune trial de 30 de zile. Cum această versiune poate rula în orice mediu, vă las pe voi să vă dați seama cum este utilă această informație. 2. GIMP. Alternativa gratis la Photoshop. A evoluat foarte mult, seamănă cu Photoshop. Este poate mai puțin răspândit ca utilizare, dar multe lucruri ce se pot face în Photoshop, se pot realiza și în GIMP. 3. Folosesc Light Room. Alegerea majorității fotografilor utilizatori de Windows pentru a-și edita imaginile. Îl recomand pentru fișierele RAW, dar și Jpeg. Foarte versatil și bine gândit pentru a lucra rapid. Nu este nici foarte scump. 4. Folosesc Capture NX. Pentru că am Nikon, prima mea alegere pentru a edita fișierele RAW (NEF), a fost programul oficial. Este singurul care poate interpreta datele din NEF-uri și le aplică imaginilor. Oferă cea mai bună calitate pentru procesarea fișierelor NEF. Din păcate editarea unui număr mare de fișiere este mult mai greoaie decât în Light Room. Prețul este similar cu cel cerut pentru Light Room. Care este mai bun, greu de spus. Dacă aș avea un număr mare de fișiere, alegerea ar fi Light Room. Pentru cine nu vrea să plătească, există ViewNX, care oferă câteva opțiuni pentru editarea NEF-urilor. Există programe similare și de la alți producători, dar nu le pot testa suficient de mult pentru a face recomandări în cazul tuturor.

5. DxO Optics. Este o alegere interesantă pentru cei care nu doresc să se implice în procesul editării. DxO are o serie de module personalizate pentru tipul aparatului în combinație cu un anumit obiectiv și aplică automat numeroase corecții. Există posibilitatea de a alegere care să fie aplicate și de asemenea se pot aduce modificări înainte de finalizarea aplicării lor. Marea problemă o reprezintă nu faptul că nu este gratuit, ci faptul că este foarte lent. Pentru că aplică nenumărate corecții, procesul poate dura ore bune în cazul mai multor imagini. În materie de viteză, este ca un trabant pe lângă un ferrari, dacă îl compar cu Light Room. Culoare selectivă Un subiect la cerere. O modalitate rapidă de a izola o culoare sau un obiect colorat, păstrând un fundal alb-negru (sau altfel modificat, de ce nu). Procedeul este foarte simplu, voi începe prin izolarea unei culori (sau a mai multor culori după preferințe). Programul folosit va fi Photoshop CS5 (nu uitați că acesta poate rula trial într-un mediu virtual). Imaginea folosită va fi următoarea:

O deschid în CS5 și fac o copie a fundalului prin combinația rapidă de taste CTRL+J:

Apoi folosesc Color range din meniul Select:

Și voi alege culoarea sau culorile pe care doresc să le păstrez. Dacă ele sunt bine delimitate,
există posibilitatea de a opta pentru o culoare predefinită. De exemplu galben:

Dacă nu regăsiți culoarea, nu vă satisface selecția sau doriți mai multe culori, puteți folosi pipeta pentru a alege ce vă doriți. Este mai ușor dacă folosiți la previzualizare modul Quick Mask. Pipeta+ permite să adăugați nuanțe sau chiar alte culori - nu uitați că în orice moment în aceaastă fereastră aveți la dispoziție opțiunile de a da înapoi:

Fuzziness controlează extinderea selecției. Voi crește valoare pentru a cuprinde și alte nuanțe (se poate extinde și spre alte culori apropiate):

Când totul este cum mi-am dorit, dau OK și voi avea o selecție:

Deschid fereastra pentru controlul marginilor selecției prin combinația de taste ALT+CTRL+R. Pentru a vedea mai bine efectul, dacă nu am mărit deja imaginea, în această fereastră poate fi activată funcția Zoom (tasta Z), dați click dreapta pe imagine și alegeți Actual Pixels. Observați cum marginile nu sunt foarte frumos definite.

Puteți interveni asupra marginilor direct aici, dar nu este obligatoriu. Veți vedea mai târziu o alternativă. Să facem cu titlu de exercițiu, Smooth la valoarea 5.

Puteți încerca diverse combinații în funcție de nevoi. La Output voi alege New Layer with Layer Mask:

Dau OK și acum am un Layer nou:

Voi afișa Layer 1 prin click în căsuța unde va apărea un "ochi" și îl voi selecta prin click pe el:

Acest layer îl voi face alb-negru. Există 2 opțiuni - fie Channel Mixer, fie Black & White:

Vă recomand să le încercați pe ambele. Eu am folosit Channel Mixer:

Puteți observa rezultatul pașilor făcuți până acum. Pentru a afișa imaginea integral pe ecran, folosiți combinația de taste CTRL+0 (zero):

Puteți ascunde Layer 1 pentru a compara și a vedea dacă selecția s-a făcut complet. Dacă există vreo greșeală, poate fi reparată. Dați click pe masca din Layer 1 copy (chenarul cu negru). Alternativ puteți selecta masca și puteți inversa procesul (prin combinația de taste CTRL+I) pentru a vedea dacă există zone cu probleme.

Eu am în colțul din stânga jos o frunză care nu s-a selectat integral. Mai departe voi lucra cu masca. Procedeul este foarte simplu. Cu pensula (tasta B) voi folosi culoarea alb pentru a afișa galbenul original. În stânga există un meniu care are în partea de jos 2 pătrate suprapuse, unul negru și unul alb. Pentru a accesa rapid cele 2 culori, folosiți tasta X, care le schimbă alternativ. Am selectat pensula (repet, tasta B) și culoarea alb (folosind tasta X). Folosesc pensula Hard round (puteți ajunge la fereastra cu opțiuni prin meniu contextual în imagine - click dreapta pe imagine):

Și desenez peste floare:

Dacă folosesc pensula pe altă porțiune, aceasta se va colora corespunzător. Dacă folosesc culoarea negru, revin la starea inițială de alb-negru:

Dacă marginile nu se întrepătrund foarte bine cu fundalul, acum am posibilitatea de a folosi Gaussian Blur.

Puteți vedea în timp real ce efect are valoarea aleasă:

Pot păstra imagine la stadiul actual:

Pot inversa selecția făcută prin combinația de taste CTRL+I (nu uitați ca mereu să fie selectată masca) și să repar eventuale probleme pentru a avea rezultatul dorit în acest context:

Ori pot opta pentru a lărgi aria pe care să aplic culoarea selectivă, folosind în mască pensula similar cu procedura deja descrisă. Eu deja am culoarea negru. Nu uitați că dimensiunea pensulei se controlează mai simplu din tastele "[" și "]":

Dacă doriți, puteți lucra direct pe o mască, alternativ cu pensula și cele 2 culori (alb și negru), fără a mai face pasul Color Range. După ce am încărcat imaginea, fac 2 copii pentru fundal prin combinația de taste CTRL+J:

Apoi activez opțiunea Reveal All:

Și am o mască cu care pot lucra:

De aici procedura este aproape similară cu cea de mai sus. Layer 1 devine alb-negru (nu uitați să-l selectați în prealabil), iar cu pensula în mască voi desena peste zona care doresc să rămână colorată. Pentru că în mască nu am lucrat, dacă acel layer (cu masca) va fi vizibil, nu se mai vede modificarea în alb-negru, dar ea există. Deja știți modalități pentru a o afișa. Utilizarea culorilor (pensula cu alb și negru) se menține. La fel și opțiunea pentru Gaussian Blur. Dacă doresc să aplic Gaussian Blur diferit pe anumite zone, este suficient să selectez în prealabil prin orice mijloc cunoscut.

Și să aleg valoarea dorită:

Pentru a anula selecția folosiți combinația de taste CTRL+D. Acesta este un procedeu simplu pentru a avea culoare selectivă într-o imagine. Elemente de editare (3) - Lightroom 4 Pentru a merge cu editarea mai departe voi utiliza o referință din punctul meu de vedere Lightroom.

În momentul de față Lightroom trece printr-o schimbare, n-aș spune majoră, dar oricum de la 3.6 se sare la 4, deci reprezintă suficiente elemente noi, altfel ar fi fost doar un 3.7 la numărătoare. Încă nu și-au făcut "curaj" să prindă în program și unele componente care-i forțează pe majoritatea profesioniștilor să apeleze și la Photoshop, chiar dacă sunt relativ minore. Printre modificări ar fi implementarea în program a unor plug-ins mai vechi și acum avem o secțiune de Geotagging foarte interesată de exemplu. Adobe Camera Raw a fost actualizat și el probabil punctul forte pentru lansare (momentan este disponibil numai ca parte integrantă a Lighroom). S-a extins suportul video și s-au făcut alte mici schimbări. Pentru public s-a lansat versiunea 4 beta. Cum era de așteptat, unele modificări au fost mai bine primite decât altele. Din datele furnizate de către Adobe, și Photoshop va fi schimbat într-un viitor nu foarte îndepărtat. Să nu scriu Lightroom 4 de fiecare dată sau chiar Lightroom în general, voi folosi simplu LR. Similar PS pentru Photoshop și ACR pentru Adobe Camera Raw. Bun, am menționat LR de câteva ori până acum, dar nu am spus ce este. LR este în esență o bază de date accesată printr-un program care poate gestiona, edita și publica în diverse forme fotografii și mai nou filme (într-un mod limitat). Am spus fotografii și nu imagini pentru că LR se adresează în primul rând nenumăratelor formate proprietare RAW (deci implicit fotografilor) și doar câtorva specifice imaginilor. Poate numai două de fapt - Jpeg și Tiff, pentru că DNG este tot un RAW, iar PSD este unul proprietar Adobe (OK, și Tiff-ul este sub control Adobe, dar are totuși un alt regim). LR4 face pasul spre suportul fișierelor video în interiorul programului, dar la un nivel modest (și din ce mi-am dat seama este dependent de codec-uri externe care dacă lipsesc fac imposibilă vizionarea anumitor formate). Este mai mult spre a preîntâmpina nevoile utilizatorilor ocazionali, decât a celor care pun accentul și pe video în mod uzual. Important este că pot fi indexate și gestionate din LR. Oricum LR nu oferă un suport extins nici pentru editarea imaginilor (mulți combină LR cu PS), însă este la un cu totul alt nivel față de editarea video disponibilă acum. Inițial făcusem un melanj între LR3 (doar cu trimiteri la LR4, începusem înainte să apară beta) și elemente de editare generală, dar o eroare în Wordpress (le scriu în Wordpress) și apoi surpriza de a vedea că nu mai este disponibilă nici o salvare draft anterioară (evident am urat cuiva de bine, fără vreo țintă anume), m-au forțat să reiau totul de la zero. Voi aborda altfel acum, ceva mai clasic. Am încercat să fac un pachet de fișiere pe care să-l pun la dispoziția voastră pentru lucru, dar din anumite motive o parte dintre imagini nu am putut să le includ. Vă voi da însă locația lor și de acolo decizia vă aparține. De asemenea voi lucra direct în LR4 beta și unde se impune voi face trimiteri la LR3. Dacă doriți să cumpărați produsul, este bine să așteptați LR4 în versiunea finală pentru că upgrade-

ul de la 3 la 4 costă. V-am sugerat și o alternativă cu altă ocazie, utilizarea într-un mediu virtual a programului în mod trial care ține 30 de zile. Singurul inconvenient ar fi faptul că trebuie să mutați catalogul în mașina virtuală și să refaceți calea către folderul cu fotografii la fiecare 30 de zile (de fapt șmecheria este să nu expire niciodată, astfel că perioada trebuie să fie mai scurtă). Am și o veste proastă, cu LR4 nu cred că va mai fi posibilă rularea sub Windows XP Mode. Cel puțin versiunea beta a cerut minim Windows Vista. Durează mai mult să instala ți Windows 7 în Windows 7 - la mine până să pornesc LR în mașina virtuală a trecut cam o oră. Era mult mai bine cu XP, care ocupa de 4 ori mai puțin spațiu și era mult mai rapid, dar astea sunt condițiile. Găsiți pe net trial pentru Windows 7, Lightroom (versiunea 4 beta va funcționa până la final de martie dacă am reținut corect), Photoshop, Capture NX etc. LR 3.6 poate fi decărcat direct de aici, fără cont. Planul este următorul: - prezentare generală; - import, triere, gestiune, export, back-up; - ajustări la nivel global; - utilizarea pensulei; - editare portret și peisaj; - eliminarea aberațiilor și a distorsiunilor; - șabloane; - editare video; - alte module; - Bridge și alternative. Un total de 10 prezentări dedicate editării în general și Lightroom 4 în special. O parte dintre aspectele pe care le voi menționa nu se rezumă numai la acest program și vor putea fi identificate și utilizate în alte programe. LR4 beta nu poate lucra cu un catalog creat în LR3 (nici invers nu este posibil) și evident fiind un beta, cred că au procedat corect. Imaginile sunt disponibile o parte aici într-o arhivă. Peisajele aici și aici. Restul click, click, click și iar click. Despre ultima grupă voi scrie mai multe la momentul potrivit. Recomand să citiți condițiile în care pot fi utilizate. Consider că pentru uz personal în scop educațional nu sunt probleme. Eu am luat legătura cu fiecare și am precizat despre ce este vorba. Deja le am pe toate într-un folder și sunt gata de lucru. LR lucrează cu un catalog (puteți avea mai multe, dar nu pot fi deschise simultan - nici măcar LR3 și LR4 nu funcționează împreună). Am făcut un catalog nou denumit "TSI4".

Catalogul în sine conține numai datele aplicate fișierelor. LR va realiza și un folder cu previzualizările fișierelor la dimensiuni mai mici de obicei decât cele originale pentru a se lucra mai rapid cu ele.

Opțiunile pentru catalog le găsim în meniul Edit.

În tab-ul General sunt disponibile informații despre catalog și opțiunea pentru back-up. Recomand să păstrați catalogul pe o altă partiție decât cea de sistem.

Am ales back-up la închiderea programului pentru a vă arăta opțiunile. Este o idee bună să aveți un back-up al catalogului pe un disc separat. Eu am păstrat în scop demonstrativ locul unde se va salva automat.

Într-un catalog puteți ajunge la mii de fotografii. Previzualizările acestor imagini vor ocupa spațiu. Pentru a menține un echilibru între calitatea afișată și spațiul ocupat, putem alege dimensiunea și calitatea previzualizărilor. Previzualizarea 1:1 reprezintă afișarea fișierului la rezoluția și calitatea maximă. Există opțiunea ca aceste previzualizări 1:1 să fie șterse automat în anumite condiții. Nu recomand să le păstrați, fiind spațiu ocupat inutil.

Ultimul tab este Metadata.

Particularitatea LR este că nu aplică definitiv modificările făcute în program (cel puțin nu până la Export, echivalentul LR pentru Save as). Puteți edita orice, închideți programul și la următoarea pornire toate modificările sunt disponibile și pot fi reajustate. În tot acest timp fișierul este neatins și alte programe nu pot vedea modificările aduse. LR păstrează modificările în catalog. Dacă acesta a fost șters, ele sunt pierdute. Totuși aceste modificări pot fi atașate imaginilor într-un mod nedestructiv, dar care să ofere posibilitatea altor programe să le afișeze sau chiar să lucreze cu ele (de exemplu Bridge le poate afișa, iar ACR le poate interpreta și schimba). Modificările pot fi scrise în interiorul imaginii (în fișier, nu pe imagine), dacă formatul acesteia permite (și avem mai sus enumerate Jpeg, Tiff și PSD - cu mențiunea că DNG le conține tot în interior) sau într-un alt fișier care va avea același nume cu imaginea și se va afla în același folder, cu extensia "XMP". De obicei pentru orice format proprietar RAW singura opțiune este XMP.

Conținutul unui fișier XMP fără editări: <x:xmpmeta xmlns:x="adobe:ns:meta/" x:xmptk="Adobe XMP Core 5.3-c007 1.136881, 2010/06/10-18:11:35 "> <rdf:RDF xmlns:rdf="http://www.w3.org/1999/02/22-rdf-syntax-ns#"> <rdf:Description rdf:about="" xmlns:tiff="http://ns.adobe.com/tiff/1.0/" xmlns:exif="http://ns.adobe.com/exif/1.0/" xmlns:xmp="http://ns.adobe.com/xap/1.0/" xmlns:aux="http://ns.adobe.com/exif/1.0/aux/" xmlns:photoshop="http://ns.adobe.com/photoshop/1.0/" xmlns:xmpMM="http://ns.adobe.com/xap/1.0/mm/" xmlns:stEvt="http://ns.adobe.com/xap/1.0/sType/ResourceEvent#" xmlns:dc="http://purl.org/dc/elements/1.1/" xmlns:crs="http://ns.adobe.com/camera-raw-settings/1.0/" tiff:Make="NIKON CORPORATION" tiff:Model="NIKON D5000" tiff:Orientation="1" tiff:ImageWidth="4288" tiff:ImageLength="2848" exif:ExifVersion="0221" exif:ExposureTime="6/10" exif:ShutterSpeedValue="736966/1000000" exif:FNumber="56/10" exif:ApertureValue="4970854/1000000" exif:ExposureProgram="1" exif:ExposureBiasValue="0/6"

exif:MaxApertureValue="32/10" exif:MeteringMode="5" exif:LightSource="0" exif:FocalLength="1050/10" exif:SensingMethod="2" exif:FileSource="3" exif:SceneType="1" exif:FocalLengthIn35mmFilm="157" exif:CustomRendered="0" exif:ExposureMode="1" exif:WhiteBalance="0" exif:SceneCaptureType="0" exif:GainControl="0" exif:Contrast="0" exif:Saturation="0" exif:Sharpness="0" exif:SubjectDistanceRange="0" exif:DigitalZoomRatio="1/1" exif:DateTimeOriginal="2012-01-29T11:57:14.00" exif:PixelXDimension="4288" exif:PixelYDimension="2848" xmp:CreatorTool="Ver.1.00" xmp:ModifyDate="2012-01-29T11:57:14.00" xmp:CreateDate="2012-01-29T11:57:14.00" xmp:MetadataDate="2012-01-29T14:09:47+02:00" aux:SerialNumber="6465086" aux:LensInfo="1050/10 1050/10 28/10 28/10" aux:Lens="105.0 mm f/2.8" aux:LensID="138" aux:ImageNumber="47516" aux:ApproximateFocusDistance="75/100" photoshop:DateCreated="2012-01-29T11:57:14.00" xmpMM:DocumentID="B495335A1662145ED8B8ACBBC05B7344" xmpMM:OriginalDocumentID="B495335A1662145ED8B8ACBBC05B7344" xmpMM:InstanceID="xmp.iid:19A2EB22724AE111A7B6E3E673B1D0A3" dc:format="image/x-nikon-nef" crs:RawFileName="_DSC6733.NEF"> <exif:ISOSpeedRatings> <rdf:Seq> <rdf:li>200</rdf:li> </rdf:Seq> </exif:ISOSpeedRatings> <exif:Flash exif:Fired="False" exif:Return="0"

exif:Mode="0" exif:Function="False" exif:RedEyeMode="False"/> <exif:UserComment> <rdf:Alt> <rdf:li xml:lang="x-default">CD2012</rdf:li> </rdf:Alt> </exif:UserComment> <xmpMM:History> <rdf:Seq> <rdf:li stEvt:action="saved" stEvt:instanceID="xmp.iid:19A2EB22724AE111A7B6E3E673B1D0A3" stEvt:when="2012-01-29T14:09:47+02:00" stEvt:softwareAgent="Adobe Photoshop Lightroom 4.0 (Windows)" stEvt:changed="/metadata"/> </rdf:Seq> </xmpMM:History> </rdf:Description> </rdf:RDF> </x:xmpmeta>

Și cu editări:
<x:xmpmeta xmlns:x="adobe:ns:meta/" x:xmptk="Adobe XMP Core 5.3-c007 1.136881, 2010/06/10-18:11:35 "> <rdf:RDF xmlns:rdf="http://www.w3.org/1999/02/22-rdf-syntax-ns#"> <rdf:Description rdf:about="" xmlns:tiff="http://ns.adobe.com/tiff/1.0/" xmlns:exif="http://ns.adobe.com/exif/1.0/" xmlns:xmp="http://ns.adobe.com/xap/1.0/" xmlns:aux="http://ns.adobe.com/exif/1.0/aux/" xmlns:photoshop="http://ns.adobe.com/photoshop/1.0/" xmlns:xmpMM="http://ns.adobe.com/xap/1.0/mm/" xmlns:stEvt="http://ns.adobe.com/xap/1.0/sType/ResourceEvent#" xmlns:dc="http://purl.org/dc/elements/1.1/" xmlns:crs="http://ns.adobe.com/camera-raw-settings/1.0/" tiff:Make="NIKON CORPORATION" tiff:Model="NIKON D5000" tiff:Orientation="1" tiff:ImageWidth="4288" tiff:ImageLength="2848" exif:ExifVersion="0221" exif:ExposureTime="6/10" exif:ShutterSpeedValue="736966/1000000"

exif:FNumber="56/10" exif:ApertureValue="4970854/1000000" exif:ExposureProgram="1" exif:ExposureBiasValue="0/6" exif:MaxApertureValue="32/10" exif:MeteringMode="5" exif:LightSource="0" exif:FocalLength="1050/10" exif:SensingMethod="2" exif:FileSource="3" exif:SceneType="1" exif:FocalLengthIn35mmFilm="157" exif:CustomRendered="0" exif:ExposureMode="1" exif:WhiteBalance="0" exif:SceneCaptureType="0" exif:GainControl="0" exif:Contrast="0" exif:Saturation="0" exif:Sharpness="0" exif:SubjectDistanceRange="0" exif:DigitalZoomRatio="1/1" exif:DateTimeOriginal="2012-01-29T11:57:14.00" exif:PixelXDimension="4288" exif:PixelYDimension="2848" xmp:CreatorTool="Ver.1.00" xmp:ModifyDate="2012-01-29T11:57:14.00" xmp:CreateDate="2012-01-29T11:57:14.00" xmp:MetadataDate="2012-01-29T14:13:22+02:00" aux:SerialNumber="6465086" aux:LensInfo="1050/10 1050/10 28/10 28/10" aux:Lens="105.0 mm f/2.8" aux:LensID="138" aux:ImageNumber="47516" aux:ApproximateFocusDistance="75/100" photoshop:DateCreated="2012-01-29T11:57:14.00" xmpMM:DocumentID="B495335A1662145ED8B8ACBBC05B7344" xmpMM:OriginalDocumentID="B495335A1662145ED8B8ACBBC05B7344" xmpMM:InstanceID="xmp.iid:1AA2EB22724AE111A7B6E3E673B1D0A3" dc:format="image/x-nikon-nef" crs:Version="7.0" crs:ProcessVersion="6.6" crs:WhiteBalance="Auto" crs:Temperature="2850" crs:Tint="0"

crs:Exposure="0.00" crs:Shadows="5" crs:Brightness="+50" crs:Contrast="+25" crs:Saturation="0" crs:Sharpness="25" crs:LuminanceSmoothing="0" crs:ColorNoiseReduction="25" crs:VignetteAmount="0" crs:ShadowTint="0" crs:RedHue="0" crs:RedSaturation="0" crs:GreenHue="0" crs:GreenSaturation="0" crs:BlueHue="0" crs:BlueSaturation="0" crs:FillLight="0" crs:Vibrance="+63" crs:HighlightRecovery="0" crs:Clarity="0" crs:Defringe="0" crs:HueAdjustmentRed="0" crs:HueAdjustmentOrange="0" crs:HueAdjustmentYellow="0" crs:HueAdjustmentGreen="0" crs:HueAdjustmentAqua="0" crs:HueAdjustmentBlue="0" crs:HueAdjustmentPurple="0" crs:HueAdjustmentMagenta="0" crs:SaturationAdjustmentRed="0" crs:SaturationAdjustmentOrange="0" crs:SaturationAdjustmentYellow="0" crs:SaturationAdjustmentGreen="0" crs:SaturationAdjustmentAqua="0" crs:SaturationAdjustmentBlue="0" crs:SaturationAdjustmentPurple="0" crs:SaturationAdjustmentMagenta="0" crs:LuminanceAdjustmentRed="0" crs:LuminanceAdjustmentOrange="0" crs:LuminanceAdjustmentYellow="0" crs:LuminanceAdjustmentGreen="0" crs:LuminanceAdjustmentAqua="0" crs:LuminanceAdjustmentBlue="0" crs:LuminanceAdjustmentPurple="0" crs:LuminanceAdjustmentMagenta="0"

crs:SplitToningShadowHue="0" crs:SplitToningShadowSaturation="0" crs:SplitToningHighlightHue="0" crs:SplitToningHighlightSaturation="0" crs:SplitToningBalance="0" crs:ParametricShadows="0" crs:ParametricDarks="0" crs:ParametricLights="0" crs:ParametricHighlights="0" crs:ParametricShadowSplit="25" crs:ParametricMidtoneSplit="50" crs:ParametricHighlightSplit="75" crs:SharpenRadius="+1.0" crs:SharpenDetail="25" crs:SharpenEdgeMasking="0" crs:PostCropVignetteAmount="0" crs:GrainAmount="0" crs:ColorNoiseReductionDetail="50" crs:LensProfileEnable="0" crs:LensManualDistortionAmount="0" crs:PerspectiveVertical="0" crs:PerspectiveHorizontal="0" crs:PerspectiveRotate="0.0" crs:PerspectiveScale="100" crs:AutoLateralCA="0" crs:Exposure2012="+0.50" crs:Contrast2012="0" crs:Highlights2012="-80" crs:Shadows2012="+17" crs:Whites2012="0" crs:Blacks2012="-34" crs:Clarity2012="+39" crs:ConvertToGrayscale="False" crs:ToneCurveName="Medium Contrast" crs:ToneCurveName2012="Linear" crs:CameraProfile="Adobe Standard" crs:CameraProfileDigest="B7B8C440442EB398B6EDDACCED96AAB3" crs:LensProfileSetup="LensDefaults" crs:HasSettings="True" crs:AlreadyApplied="False" crs:RawFileName="_DSC6733.NEF"> <exif:ISOSpeedRatings> <rdf:Seq> <rdf:li>200</rdf:li> </rdf:Seq>

</exif:ISOSpeedRatings> <exif:Flash exif:Fired="False" exif:Return="0" exif:Mode="0" exif:Function="False" exif:RedEyeMode="False"/> <exif:UserComment> <rdf:Alt> <rdf:li xml:lang="x-default">CD2012</rdf:li> </rdf:Alt> </exif:UserComment> <xmpMM:History> <rdf:Seq> <rdf:li stEvt:action="saved" stEvt:instanceID="xmp.iid:1AA2EB22724AE111A7B6E3E673B1D0A3" stEvt:when="2012-01-29T14:13:22+02:00" stEvt:softwareAgent="Adobe Photoshop Lightroom 4.0 (Windows)" stEvt:changed="/metadata"/> </rdf:Seq> </xmpMM:History> <crs:ToneCurve> <rdf:Seq> <rdf:li>0, 0</rdf:li> <rdf:li>32, 22</rdf:li> <rdf:li>64, 56</rdf:li> <rdf:li>128, 128</rdf:li> <rdf:li>192, 196</rdf:li> <rdf:li>255, 255</rdf:li> </rdf:Seq> </crs:ToneCurve> <crs:ToneCurveRed> <rdf:Seq> <rdf:li>0, 0</rdf:li> <rdf:li>255, 255</rdf:li> </rdf:Seq> </crs:ToneCurveRed> <crs:ToneCurveGreen> <rdf:Seq> <rdf:li>0, 0</rdf:li> <rdf:li>255, 255</rdf:li> </rdf:Seq> </crs:ToneCurveGreen> <crs:ToneCurveBlue>

<rdf:Seq> <rdf:li>0, 0</rdf:li> <rdf:li>255, 255</rdf:li> </rdf:Seq> </crs:ToneCurveBlue> <crs:ToneCurvePV2012> <rdf:Seq> <rdf:li>0, 0</rdf:li> <rdf:li>255, 255</rdf:li> </rdf:Seq> </crs:ToneCurvePV2012> <crs:ToneCurvePV2012Red> <rdf:Seq> <rdf:li>0, 0</rdf:li> <rdf:li>255, 255</rdf:li> </rdf:Seq> </crs:ToneCurvePV2012Red> <crs:ToneCurvePV2012Green> <rdf:Seq> <rdf:li>0, 0</rdf:li> <rdf:li>255, 255</rdf:li> </rdf:Seq> </crs:ToneCurvePV2012Green> <crs:ToneCurvePV2012Blue> <rdf:Seq> <rdf:li>0, 0</rdf:li> <rdf:li>255, 255</rdf:li> </rdf:Seq> </crs:ToneCurvePV2012Blue> </rdf:Description> </rdf:RDF> </x:xmpmeta> Observați mai sus că am scris cu bold CameraProfile = "Adobe Standard". Mulți producători folosesc formate RAW proprietare pe care LR nu le poate decodifica perfect. Și chiar dacă LR ar putea înțelege toate setările din RAW, nu ar fi o garanție că vor fi aplicate la fel cum o poate face de exemplu un program de la Nikon cu propriile NEF-uri. Mai mult, chiar un program Nikon de acum 2 ani poate interpreta diferit același NEF, comparativ cu unul lansat acum, pentru că există mereu o evoluție în domeniu. Problema alegerii unui convertor RAW este foarte complexă și ar putea fi lejer subiectul unei prezentări diferite. În momentul de față aproximarea pe care LR o poate face pentru NEF-uri este destul de bună. La Canon nu prea au fost probleme. Cu alte standarde am lucrat prea puțin sau deloc și nu mă pot pronunța.

LR ne pune la dispoziție mai multe opțiuni pentru profil și putem să-i spunem programului pe care să-l aplice automat. În mod normal el va utiliza Adobe Standard. Folosesc _DSC6733.NEF (modificarea este legată de tipul fișierului RAW) pentru a face asta. Import fișierul în LR prin drag&drop în Library (nu vă faceți griji, voi relua procedura de import în detaliu imediat). Apăsați Import în fereastra nou deschisă.

Selectați imaginea și deschideți modulul Develop. În panoul din dreapta găsiți Camera Calibration unde puteți selecta profilul.

Diferențele se văd imediat.

Dacă ar fi să compar totuși cu un NEF procesat în Capture NX, diferențele ar fi mult mai mari pentru că eu am schimbat doar profilul, care nu presupune aplicarea și altor setări (luminozitate, claritate etc.)

Imaginea din stânga este cu profilul Camera Standard, cea din centru cu Adobe și ultima este procesată în Capture NX. Alt detaliu:

În momentul de față LR nu mai pare o opțiune atât de bună, mulți sunt convinși că așa este și poate au dreptate. Capture NX prezintă particularitatea că aplică toate setările făcute în aparat. LR nu face asta și noi trebuie la fiecare fișier să stabilim, după preferințe, cât să fie claritatea, contrastul, luminozitatea etc. Va fi vreodată exact ca imaginea procesată cu NX? Probabil nu. Nu am susținut vreodată că LR oferă maxim de calitate pentru fișierele NEF. Prefer însă în general LR pentru rapiditate, ergonomie, facilități. Pe lângă acest profil, pot alege ca fiecărui fișier RAW să-i fie aplicate automat și alte setări din Develop, dar oarecum dispare scopul programului. Partea bună este că ele pot fi modificate ulterior fără nici o problemă. După ce am ales profilul și eventual alte modificări pe care le studiem în prezentările următoare, setez să fie aplicate în mod automat. În LR4 ele vor fi automat legate de camera cu care a fost realizat fișierul. Astfel pot exista profile diferite pentru camere diferite.

Dacă nu doriți ca un profil (sau alte modificări, profilul poate fi oricare) să fie asociat cu aparatul, atunci puteți debifa această opțiune.

În prim aprezentarea spuneam că dacă nu cunoști exact cum a fost obținută o imagine, nu poți trage concluzii legate de aparat sau obiectiv. Foarte mulți sunt tentați să spună că aparatura lor are probleme dacă obțin imagini mult diferite de ce văd la alții, chiar în condițiile în care s-a folosit numai aparatul. Poate cea mai interesantă comparație este între Jpeg-ul din NEF și cel

rezultat după procesare (prin "procesare" trebuie înțeles deschis NEF-ul în Capture NX2 și salvat ca Jpeg).

Până să înceapă vreo isterie legată de clarul cel mai clar, să mai facem un test. Care credeți că este imaginea obținută din NEF cu softul Nikon?

Așa este, a doua. Pentru o clipă am simțim o ușoară ezitare din partea voastră.

Depinde de voi în ce măsură puteți controla imaginile. Eu vă prezint opțiunile, fiecare alege ce consideră că i se potrivește mai bine. Unii spun că nu contează calitatea unei imagini, ci mesajul. Corect. Ce mai conteaza dacă toți oamenii din fotografie au hepaptită. Alții sunt atât de concentrați să iasă cât mai clar subiectul încât nu observă restul detaliilor care compun, pardon, descompun cadrul. Nici o extremă nu este bună, nici o soluție nu este universală. Încerc să vă prezint cât mai multe idei, aspecte, pentru a putea voi să alegeți cât mai bine. Aparatul nu are o capacitate venită de undeva din neant de a reda realitatea corect. Tot ce captează el se bazează pe o serie de setări predefinite pe care le putem controla, fie în aparat, fie ulterior. Dacă refuzi să faci asta e ca și cum ai accepta că totul până acum ți-a fost predestinat. Nu există conceptul de imagine neprocesată. Undeva are loc o procesare, altfel nu se poate. Poziția mea este să scoți din aparat ceva cât mai aproape de ce dorești sau poate chiar ce dorești (și asta presupune să utilizezi întreg arsenalul disponibil acolo) și/sau să editezi acel rezultat, dacă se impune, pentru a se potrivi mai bine cu realitatea sau propriile viziuni.

Știu că unora le place să li se spună exact ce să facă pas cu pas pentru rezultatul perfect. Din
păcate nu există un panaceu al fotografiei. Eu vă dau structura, dar este ca la ADN. 2% modificat undeva și în loc de om apare o maimuță în fotografie. Trebuie puțină flexibilitate în abordare și evident experiență, care vine în urma unor încercări, mai mult sau mai puțin reușite, însă trebuie să vă aparțină. Cam atât acum, urmează să aducem imaginile în LR și să descoperim mai bine programul. Elemente de editare (4) - Lightroom 4 - import, triere, gestiune, export, back-up Să vedem cum putem accesa imaginile în Lightroom. De reținut că fișierele originale nu vor fi mutate sau copiate în catalog. Library este browser-ul nostru pentru imaginile din catalog, care ne permite să le gestionăm. O metodă deja am folosit-o, drag&drop în Library. Alternativ putem utiliza funcția Import disponibilă în Library.

Primul lucru pe care trebuie să-l facem este să găsim imaginile și să alegem locul unde vor fi salvate. Dacă lucrați într-o mașină virtuală trebuie să le adăugați manual. Am uitat să vă spun, aplicațiile din mașina virtuală (nu contează dacă este XP sau Windows 7), să le lansați din Start - All Programs - Windows Virtual PC - Applications (pentru fiecare mașină virtuală vor fi diferențiate). Nu are rost să lansați mașina virtuală și apoi să porniți programul de fiecare dată. Eu grupez acești pași pentru a fi mai ușor de înțeles, dar ei nu sunt în mod necesar în această ordine.

În mașina virtuală chiar dacă nu se vede la Destination, folderul este selectat. Programul ține minte și cele mai recente locuri accesate, atât la sursă, cât și la destinație.

Revin în sistemul de operare principal pentru că LR4 beta este instalat și aici și puteți vedea opțiunile mai clar. La destinație pot alege să fie grupate precum în folderele originale (deci vor fi preluate ca atare), după dată sau într-un singur folder. Aici depinde de voi ce sistem preferați. Unii fac foldere personalizate, alții le grupează după dată.

Dacă dau click pe Destination Folders, îmi arată cum vor fi grupate. Pot renunța oricând la o

imagine prin debifare. Dacă selectez mai multe și debifez una, vor fi debifate toate. Pot renunța la un folder printr-un click.

Dimensiunea previzualizărilor aici o pot controla foarte ușor. De asemenea pot să urmăresc imaginile la o dimensiune mai mare, dacă aș vrea o preselecție. Prefer să amân acest pas.

Urmează să decid ce doresc să se întâmple cu fișierele.

Copy as DNG presupune să transform fișierele RAW din formatul lor proprietar în unul de tip deschis. Și în general se recomandă această opțiune pentru că oferă n+1 avantaje. Sunt enumerate avantaje peste avantaje. Din punctul meu de vedere însă, DNG nu reprezintă calea de urmat în condițiile în care prin această transformare pierd ceva esențial. Și chiar dacă poate nu mă interesează mereu, știu că informațiile sunt acolo. Ce anume pierd? În cazul meu particular cu Nikon, pierd tocmai datele pe care programele Nikon le pot interpreta și care uneori sunt importante. Dacă nu sunt importante pentru mine, ele pot fi importante pentru cineva. Sau pot fi în viitor, deoarece programele care procesează RAW sunt mereu într-o evoluție (un exemplu vă voi da chiar cu ocazia parcurgerii LR). Nimic din ce câștig nu compensează ce pierd. Copy înseamnă că voi realiza o copie a fișierelor (inclusiv video, chiar dacă vorbesc mai des despre imagini). Este opțiunea folosită în mod normal când am drept sursă cardul foto. Move va reloca fișierele la noua lor destinație. Add va lăsa fișierele la locul lor. În toate cazurile, fișierele sunt adăugate și în catalog sunt formă de previzualizări, cu setările pe care le-am stabilit data trecută. Pot să aleg mai departe dacă vreau să realizez o copie de siguranță sau nu în acest moment. Alternativ că voi arăta cum se poate seta un sistem ceva mai complex pentru back-up. Observați și faptul că imaginea pe care am adăugat-o deja nu mai poate fi selectată și că am opțiunea ca programul să fie atent cu eventuale fișiere duplicat. Din experiența mea, nu a greșit vreodată și această opțiune poate fi bifată fără grijă. Dacă se importă pe alte căi, nu există mereu această opțiune și cât timp amplasarea fișierelor diferă, într-un catalog puteți avea mai multe imagini cu același nume. Din același loc nu pot importa același fișier de mai multe ori cât timp se află deja în catalog.

Acum pot redenumi fișierele (excepție dacă folosesc Add). Recomand redenumirea fișierelor pentru că în timp camera va reseta numărătoarea. M-am lovit de multe ori de problema asta, să ajung să am multe fișiere cu același nume pe care să vreau să le pun în același folder și să nu pot. Evident trebuia să stau atunci să le redenumesc. Puteți salva mai multe formule pe care să le folosiți, dar în principiu după dată este o alegere solidă sau puteți introduce două câmpuri în care să scrieți ceva sugestiv în funcție de imaginile salvate (Shoot Name și Custom Text). Dacă lucrați cu imagini din mai multe surse și există șansa ca ele să vină deja redenumite generic, atunci este o idee bună să introduceți și un cod particular pentru diferențiere. În mod normal sunt deja niște șabloane cu diverse opțiuni și probabil în versiunea finală vor fi reincluse. Mereu am o previzualizare și pot schimba după preferințe. Recomand o consistență în aplicarea sistemului. Pentru Add această funcție nu este disponbilă, dar puteți redenumi fișierele după Import. Selectați toate imaginile care vor fi redenumite și apăsați tasta F2. Atenție, modificările se aplică fișierelor originale.

La Import mai pot aplica și o serie de șabloane cu modificări sau alte date (informații despre fișiere, despre fotograf, cuvinte cheie etc., le voi detalia ceva mai jos).

Înainte să apăs butonul magic (voi alege Add pentru că nu are sens să mut fișierele în cazul meu, dar voi puteți exersa opțiunile), am posibilitatea de a salva aceste preferințe într-un preset pentru a fi la un click distanță data viitoare. De asemenea pot vedea în colțul din stânga jos, câte fișiere am selectat și ce spațiu vor ocupa.

Dacă sunt multe fișiere durează puțin până vor fi realizate toate previzualizările. În stânga sus va fi afișată o bară cu progresul operațiunii. După import, primul lucru pe care-l observă foarte multă lume este faptul că dispar restul fișierelor din catalog. Sunt doar "ascunse" pentru a facilita lucrul cu noile fișiere.

Există și alte variante pentru importul fișierelor. Prima din păcate nu poate fi folosită într-o mașină virtuală. Este vorba despre importul semiautomat al fișierelor de pe cardul foto la detectarea acestuia. În mod normal LR are activată

opțiunea la instalare. Chiar dacă programul nu este pornit, funcția este activă și la detectarea unui card, se deschide automat programul și este lansat Import. Observați mai jos și o setare pentru Default Catalog. Când se face importul semi-automat de pe card, contează ce opțiuni aveți aici pentru că va determina ce catalog va fi deschis.

A doua modalitate este să stabilim în Windows un folder pe care LR să-l monitorizeze și orice imagine pusă în el să fie automat adăugată în catalog la deschiderea acestuia. Auto Import este interesant, dar l-am folosit numai pentru teste. Opțiunile de aici sunt similare cu cele din fereastra Import, cu mențiunea că fișierele vor fi mutate automat în alt folder imediat după adăugarea lor în catalog.

Putem importa și dintr-un alt catalog.

Dacă deja am imaginile în catalogul actual, pot importa numai modificările făcute și am opțiunea de a păstra o copie cu modificările actuale. După fișierul din catalogul deschis se va realiza o copie virtuală cu setările actuale și apoi fișierului original îi vor fi aplicate modificările importate. Pare complicat, dar nu este.

În LR4 apare și opțiunea Import from application. Presupun că oferă suport pentru importul dintr-un catalog generat de altă aplicație Adobe. Din păcate nu folosesc astfel de aplicații și nu vă pot spune exact despre ce este vorba. Oricum în LR4 beta nu este posibil un astfel de import.

O modalitate aparte de a aduce imagini în LR este Tethered Capture.

Conectați aparatul la calculator printr-un cablu USB și imediat după declanșare imaginea ajunge în LR. Din păcate puține aparate pot fi folosite: Canon (cu unele mențiuni) EOS 5D - nu merge pe Mac OS 10.7 (Lion); pentru Windows trebuie setat PC Connect Mode și are nevoie de un driver de la Canon; numai Windows 32 bit. EOS 5D Mark II EOS 1D Mark II - nu funcționează pe Windows 7. EOS 1Ds Mark II - nu funcționează pe Windows 7. EOS 1D Mark III EOS 1Ds Mark III EOS 1D Mark IV EOS 7D EOS 550D EOS 500D EOS 450D EOS 1000D EOS 350D - nu merge pe Mac OS 10.7 (Lion); pentru Windows trebuie setat PC Connect Mode și are nevoie de un driver de la Canon; numai Windows 32 bit. EOS 400D EOS 20D - nu merge pe Mac OS 10.7 (Lion); pentru Windows trebuie setat PC Connect Mode și are nevoie de un driver de la Canon; numai Windows 32 bit. EOS 30D EOS 40D EOS 50D EOS 60D - necesită un card în aparat. Nikon D3 D3s D3x D90 D300 D300s D700 D5000 D7000 Și Leica S2 - nu și în Windows XP. Astea sunt pe căi oficiale. Neoficial există suport și pentru o serie de camere de la Sony. Despre alte mărci nu am cunoștință.

Există încă 2 metode de import, dar le prezint puțin mai târziu pentru că se potrivesc în alt context. Să ne familiarizăm și cu interfața. Panoul superior ne permite să alegem modulul în care dorim să lucrăm.

O parte a acestuia poate fi personalizată.

În panoul stânga există un control care ne ajută să navigăm între diverse moduri de vizualizare și afișează anumite modificări pentru a putea fi previzualizate fără să le aplicăm.

Revenim la modul de afișare Grid prin tasta G.

Dacă mut cursorul pe o imagine, observați că apar o serie de iconițe. Există 3 modalități de vizualizare în modul Grid și le puteți accesa direct din Library dacă apăsați succesiv tasta J. În

mod normal este folosit Compact aici. Ctrl+J deschide View Options.

Cell. Pot

controla

informațiile

ce

sunt

afișate

Poate fi ales modul de afișare. Pot scoate opțiunea care de arată iconițele când am cursorul deasupra unei imagini (se activează dacă dau click pe ele). Pot alege ce informații să fie afișate (Unsaved Metadata ne avertizează vizual când nu am salvat datele către fișier - în interior sau în XMP). Pot alege ce informații am în Compact Cell și Expanded Cell. Orice modificare se face în timp real și astfel puteți vedea imediat cum arată.

Urmează să triem imaginile. Acum era utilă separarea imaginilor abia importate de restul, dar între timp eu am închis programul și am pierdut această facilitate. Aș putea să le sortez în ordinea adăugării și astfel să am cele mai recente imagini la urmă. Trierea se poate face în 3 moduri. În Grid pot mări imaginile și pot accesa o serie de setări (care de altfel sunt disponibile în toate cele 3 moduri).

În modul de vizualizare mărită avem la dispoziție un control similar. Aici prin tasta I succesiv sunt afișate 2 seturi de informații al căror conținut poate fi modificat în View Options. Au fost introduse și două noi setări pentru video.

Dacă imaginea nu este suficient de mare, pot să măresc spațiu în care este afișată. Panourile laterale se ascund cu Tab. Toate panourile se ascund cu Shift + Tab. Și dacă nici atunci nu este suficient, prin tasta F pot ascunde bara de titlu și apoi pot intra în Full Screen. Comenzile sunt valabile în tot programul. Eventual dacă vreți să fie și mai mult spațiu puteți apăsa tasta T.

vedem

ce

opțiuni

avem

pentru

triere.

În dreapta sunt disponibile mai multe setări în mod rapid pentru a evalua mai bine imaginea. Cum spuneam, este afișat un rezultat aș putea spune neutru, de cele mai multe ori ușor sau chiar subexpus. În partea de jos putem da un calificativ pentru imagine printr-un număr de stele, putem să grupăm imaginile în seturi colorate și putem alege dacă o imagine să fie marcată ca respinsă. La început recomand să nu dați mai mult de 3 stele (numărul poate fi controlat și cu tastele de la 1-5, zero va elimina toate stelele). Pentru steaguri există 2 opțiuni - ales (tasta P) sau respins (tasta X). Pentru a elimina steagurile, tasta U. Vă recomand să folosiți numai steagurile pentru respins. Nu ștergeți acum imaginile.

Tot acum pot alege să introduc sau să modific cuvinte cheie care să-mi permită ulterior o mai bună grupare și gestionare a imaginilor. În timp este utilă realizarea unor seturi de cuvinte pe care să le aplic în funcție de situație.

Metadata este importantă și dacă lucrați oficial cu imaginile pentru că puteți atașa nenumărate date despre condiția imaginii cu privire la autor, drepturile de autor etc.

Când imaginile sunt publicate pe internet, o parte a acestor câmpuri vor fi interpretate în mod automat și informațiile vor fi afișate în funcție de specificul fiecărei situații. De exemplu pe Flickr cuvintele cheie devin tag-uri etc.

Secțiunea Comments va fi activă dacă de exemplu imaginea a fost publicată pe Flickr din interiorul LR și există comentarii. Dacă tot am ajuns la final de panou, observați că există un desen. El poate fi schimbat. Nu mai știu unde să trag o linie între minimul de informație utilă și prezentarea unor chestii care de fapt nu prea contează.

Puteți modifica și fundalul pe care imaginea îl are. De asemenea prin tasta L imaginea poate fi delimitată de eventuale elemente deranjante.

Dacă am adăugat unui fișier anumite date și există alte imagini cărora s-ar potrivi aceleași date, selectez prima dată imaginea de la care doresc să copiez datele, apoi selectez restul imaginilor (alternativ LR are o particularitate care funcționează și în Grid, într-o selecție pot alege acest fișier fără să pierd selecția) și apăs Sync. Nu uitați să bifați ce informații să fie sincronizate. Inclusiv fișierele video primesc date.

Când ajungem la fișierele video, nu mai sunt vizibile o serie de opțiuni, dar ele rămân active și

puteți folosi tastatura pentru a acorda stele etc. Alternativ click dreapta pe film și se deschide un meniu contextual unde opțiunile sunt disponibile.

Eu am parcurs mai multe cadre după modelul prezentat (cu stele, cuvinte cheie ș.a.m.d.). În Grid am o privire de ansamblu asupra schimbărilor care au avut loc. O parte dintre modificări sunt anunțate prin pictograme.

Acum pot realiza o filtrare a imaginilor. Bara cu opțiunile pentru filtrare se poate ascunde folosind tasta \. Fiecare categorie poate fi aleasă prin selecție directă. Prima este trierea după anumiți termeni ce se pot afla printre cuvintele cheie, în denumire, în descriere etc.

A doua este după atribut. În imaginea de mai sus aveam și opțiunea de a fi alese imagini care să nu conțină un anumit cuvânt. Aici observați că deși am o singură stea drept criteriu de selecție, sunt afișate toate imaginile.

A treia categorie o reprezintă Metadata. Voi șterge filtrul "timp" (click pe X) pentru a observa mai bine câmpurile.

Trierea se poate face după toate câmpurile, combinat și pot salva seturi de filtrări personalizate.

Se întâmplă des să avem mai multe cadre similare și să ne fie greu să alegem ce păstrăm și ce nu. Reaplic filtrul "timp" și selectez primele 2 imagini pentru a stabili o imagine etalon și una care devine candidat.

Într-o selecție a mai multor imagini pot alege mereu una, fără să pierd selecția. Imaginea aleasă va fi referința mea.

Vreau să le văd la o dimensiune mai mare.

Chenarul alb ne indică imaginea selecată căreia i se pot aplica setări. Pot crește puțin luminozitatea. Apoi pentru candidat, după ce l-am selectat, pot reduce luminozitatea.

Pot seta candidatul ca imagine respinsă sau îi pot da un alt atribut ori cuvânt cheie și aleg să fie afișată imaginea următoare (săgețile au corespondent și pe tastatură).

Dacă vreau să revin la setările originale pentru imaginea de referință, apăs Reset All.

Dacă găsesc o imagine mai bună, o pot desemna drept referință.

Un caz aparte îl reprezintă imaginile cu încadrări diferite. Am schimbat imaginile pe care doresc să le compar și pentru a le putea rearanja trebuie să dau un click pe lacăt și apoi să le mut individual cu mouse-ul până sunt similare. Apăs lacătul iar pentru a le muta împreună.

Dacă vreau să le readuc la stadiul inițial apăs Sync.

Imaginile marcate ca respinse sunt semi-opace. Acum dacă vreau, le pot șterge pe toate.

Am opțiunea de a elimina imaginile din catalog sau de a le șterge definitiv de pe disc. Am dat Cancel.

Ce se întâmplă însă dacă șterg sau mut o imagine în afara catalogului (a se citi în afara LR)? Pot muta o imagine chiar și cu programul deschis, LR nu blochează accesul. Programul mă anunță imediat.

Dacă dau click pe semnul de întrebare, am posibilitatea de a localiza imaginea. Va fi adăugată în catalog din locul unde se află acum.

Pentru ca LR să nu piardă amplasamentul fișierelor le pot muta din interiorul programului.

Tot

ce

realizez

aici

în

Folders

va

afecta

și

conținutul

real

de

pe

disc.

Să vedem împreună ce putem face. În primul rând LR afișează implicit și imaginile aflate în subfoldere. În cazul meu dacă dau click pe folderul Pictures, văd atât imaginile din Pictures, cât

și imaginile din folderele incluse în Pictures (evident dacă le și am în catalog). Dacă ne deranjează acest mod de afișare, putem debifa opțiunea.

În meniul contextual pentru orice folder avem la dispoziție o multitudine de opțiuni.

Create Folder Inside ne permite să facem un folder în interiorul folderului selectat. Rename va redenumi folderul.

Remove va elimina folderul și imaginile din acel folder, dar nu-l va șterge și de pe disc. Hide This Parent va ascunde folderul în care sunt incluse alte foldere și dacă în acest folder există imagini în catalog, ele vor fi eliminate. Show Parent Folder va afișa folderul în care se află cel selectat. Save Metadata va salva datele pentru toate imaginile din acel folder (inclusiv subfoldere). Synchronize Folder va importa imaginile noi din folder dacă ele nu se află în catalog și poate de asemenea să actualizeze Metadata pentru fișierele din acel folder dacă au fost aduse modificări în alte programe.

Import to this Folder ne permite să importăm niște fișiere în acel folder. Export folder as a Catalog evident va exporta întreg folderul drept un nou catalog. Dacă am mutat sau am șters un folder în Explorer, programul se comportă similar cu imaginile dispărute. În dreptul folderului apare un semn de întrebare care ne permite să-l localizăm. Fișierele le mutăm prin drag&drop sau dacă selectăm mai multe, apare o nouă opțiune.

Chiar dacă nu am selectat folderul în care vreau să le mut (nici nu ar fi posibil pentru că pierd selecția fișierelor), meniul contextual pentru acel folder (click dreapta) - în cazul meu "2010", se va deschide și le pot muta. În LR nu este obligatoriu să adun într-un folder pe hard o serie de imagini pentru a le accesa grupat. Am la dispoziție Collections pentru a face asta. O colecție este parte a unui catalog în care pot grupa după criterii automate sau personale fișiere din foldere diferite.

Când am cursorul deasupra unei imagini, în colțul din dreapta sus apare un cerculeț. Dacă dau click pe el imaginea va fi adăugată la Quick Collection. Alternativ pot selecta imaginea și să apăs tasta B. Dacă am mai multe imagini, vor fi adăugate toate chiar dacă aplic pentru una singură din întreaga selecție. Această colecție provizorie o pot salva ca una permanentă. După salvare imaginile pot fi eliminate din cea provizorie.

Imaginile din Quick Collection dispar și apare colecția "ceas".

Acum dacă vreau pot seta această colecție ca Target Collection. Astfel imaginile care în mod normal ajungeau în Quick Collection, vor fi trimise aici. Pe disc și în foldere nu se produc modificări. Dacă am selectate mai multe imagini le pot adăuga direct în colecție. Și foarte important, pot face din această colecție un nou catalog. Pot crea o colecție și dacă am fișiere deja selectate.

Pot alege ca selecția să fie inclusă în colecție sau nu.

Aveam posibilitatea să pun colecția într-un set. În LR pot grupa și colecțiile pe seturi. În general este bine să realizați setul înaintea colecțiilor, dar ele pot fi mutate prin drag&drop când doriți.

LR ne oferă și un set în care sunt colecții inteligente. În aceste colecții fișierele sunt grupate după criterii predefinite. Le pot modifica sau pot face unele noi, inclusiv în setul meu.

Îi dau un nume sugestiv (în cazul meu este simplu pentru că am aplicat un singur criteriu de departajare), aleg setul din care să facă parte, aleg dacă imaginile să fie sau nu incluse pe baza criteriilor (deci poate fi și o selecție prin excludere), aleg criteriul (sunt extrem de multe), aleg referința față de acest criteriu, dacă trebuie să stabilesc o valoare pentru el, fac asta (aici trei stele). Cu + pot adăuga un nou criteriu.

Colecția poate fi modificată ulterior. Dacă am un algoritm de selecție foarte complex, pot alege să-l salvez și să-l import ulterior în alt catalog pentru a nu reintroduce datele.

Specific colecțiilor inteligente este faptul că imediat ce o imagine va corespunde criteriilor, ea va fi adăugată. Un set de colecții inteligente bine gândit poate fi un instrument foarte util în timp. Când o imagine este în una sau mai multe colecții personale (nu inteligente), pe imagine apare o pictogramă.

O ultimă modalitate de grupare este Stacking. Pot selecta orice fel de fișier, dar are totuși sens dacă sunt unele cu trăsături comune.

Voi vedea acum numai prima imagine din teancul nou creat.

Dacă dau click pe icoiță, teancul se va derula. Dacă vreau ca prima imagine să fie una anume, pot face asta.

Dacă vreau să renunț la teanc, aleg Unstack. Să presupunem că am modificat o imagine și vreau să aduc noi modificări, dar totuși să le păstrez și pe cele deja existente. O modalitate de a face asta este printr-o copie virtuală.

Virtual Copy nu dublează fișierul în sine, ci va realiza un nou set de modificări pe care le va interpreta independent de imaginea originală. Atenție, mutarea sau ștergerea fișierului original va duce și la dispariția copiilor virtuale.

În Grid copia virtuală va face Stacking automat cu originalul, dar se pot separa. Știu care este copia pentru că are un colț întors. Dacă șterg copia virtuală, pierd modificările, însă fișierul original nu va fi afectat.

Dacă vreau să salvez una sau mai multe imagini cu modificările aplicate permanent, folosesc Export.

Există foarte multe opțiuni pentru Export și este o idee bună să aveți salvate șabloane cu diverse combinații. Desigur esența LR este de a păstra fișierele în forma lor originală. Nu vă grăbiți să le salvați imediat ce au fost aplicate modificări. În principiu le salvați numai dacă vă trebuie astfel.

Există și câteva șabloane dintre care puteți alege. Atenție unde se face exportul (Export To). Apoi alegeți locația (știu, poate ar fi momentul ca DEX-ul să fie actualizat și pe filiera asta), unde sunt câteva opțiuni. Imaginea salvată nu este adăugată în catalog. Dacă doriți asta, trebuie să bifați Add to This Catalog. Se poate eventual pune într-un teanc cu originalul. Mai departe pot să redenumesc fișierele. Dacă nu am fișiere video selectate, opțiunile specifice lor sunt dezactivate. Tipul formatului este important. Dacă nu se impune altceva din diverse motive (de exemplu îmi cere cineva un anumit tip de fișier), Jpeg este suficient. Știu că există și adepți ai TIFF-ului în orice împrejurare. Nu are nici un sens salvarea curentă într-un format ce ocupă atât de mult spațiu (în general de 10-15 ori mai mult decât Jpeg și de vreo 5-7 ori mai mare ca un RAW sunt estimări orientative), pentru că am în LR fișierului original RAW, care este superior unui TIFF din multe puncte de vedere. Un TIFF conține mai puține informații, chiar dacă este mai mare. Calitatea Jpeg-ului poate fi și undeva la 80% dacă dimensiunea este o problemă și dacă rezoluția este mică. Nu limitați dimensiunea fișierului. Spațiul de culoare trebuie ales în funcție de destinație. În RAW aveți cel mai mare spațiu de culoare posibil. În mod teoretic, pentru că practic depinde de conținutul fotografiei și în realitate RAW nu are un spațiu de culoare predefinit. Îl stabiliți voi la salvare. Pentru net, sRGB este cea mai bună opțiune. Pentru alte destinații, trebuie să aveți în vedere performanțele echipamentelor.

Pot redimensiona imaginea și am mai multe opțiuni. Uneori o rezoluție mai mică duce la o pierdere de claritate și atunci pot aplica și Sharpening. Pot alege ce date să fie salvate împreună cu fișierul. Pot adăuga un Watermark. Am salvat un fișier redimensionat la 1000 pixeli, fără Sharpening.

Și cu Sharpening Screen High pentru a compara. În mod normal însă este preferabilă o valoare moderată, mai ales dacă se aplică setări pentru claritate și în program.

Putem exporta imagini și ca un catalog nou. Deja am menționat 2 metode, din Folders și Collections. Dacă apăs tasta Alt, Export devine Export Catalog. De altfel tasta Alt modifică și alte opțiuni în LR. De exemplu în Library în mod normal este afișat controlul pentru Clarity și Vibrance.

Dacă apăs Alt, devin Sharpening și Saturation.

La export am opțiunea de a muta în folderul unde va fi amplasat catalogul și o copie a imaginilor selectate (Export negative files).

Desigur pot opta să nu mut doar fișierele selectate, ci toate fișierele pe care le am în fereastră în acel moment. De exemplu în cazul de mai jos, Export Catalog ne oferă posibilitatea de a exporta toate imaginile din această colecție.

Pentru a salva imagini poate fi folosită și funcția de "publicare" pe Hard Drive. Dar pentru că această funcție ne permite să salvăm și în original, este o bună opțiune pentru back-up.

Dacă vreau totuși să salvez automat și fișierele cu modificările aplicate definitiv, pot face asta cu un al doilea serviciu de "publicare".

Opțiunile sunt similare cu cele de la colecții, cu mențiunea că o colecție este virtuală în catalog, pe când un folder creat aici va exista și pe disc în momentul în care am salvat un fișier.

Eu voi face un set și 2 foldere - unul "inteligent" și unul în care pot muta manual fișierele. Vă arăt ce criteriu am ales. Orice imagine care îndeplinește acest criteriu, va fi trimisă în acest folder. Cum deja l-am creat, se poate observa și imaginea.

În folderul "tsi_1" am aceste trei imagini (nu uitați că se aplică regulile de la colecții). Până nu apăs Publish, ele încă nu sunt salvate.

După ce le-am salvat să presupunem că modific una. Am ales DSC 6733. Editarea o pot face chiar din acest loc.

Imaginea modificată va fi marcată pentru republicare. Indiferent dacă salvez în original sau în alt format, sistemul este același. La republicare fișierul va fi rescris cu noile modificări. În cazul celor originale vor fi rescrise datele din XMP sau din interiorul fișierului.

Dacă șterg un folder aici, am opțiunea de a păstra fișierele (Leave on Service) sau de a le șterge și de pe disc împreună cu folderul (Delete).

Dacă șterg un fișier din catalog, am opțiunea de a păstra fișierul salvat sau de a-l elimina din monitorizare (va fi șters de pe disc).

Dacă cumva ați făcut o greșeală, majoritatea operațiunilor suportă Undo. Merită să verificați.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful