You are on page 1of 4

:: “Mizantropul” de Moliere în ochii lui Gabor Tompa

::

Printre provocările cu adevărat aşteptate în lumea teatrală, se numără şi nenumăratele încercări de a plasa o prestigiosă piesă de teatru în diferite viziuni ipostazice ale regizorilor, de a le extrage fiorul de noutate, de genialitate care defineşte valoarea spectacolul teatral. Aşa s-a întâmplat şi cu spectacolul de teatru “Mizantropul” de Moliere, ce s-a bucurat de o mediatizare largă în rândul publicul ieşean, fiind în regia lui Gabor Tompa, în prezent directorul de program al Facultăţii de Regie al Universitaţii din California. Mulţumită echipei ce s-a întemeiat în jurul lui Gabor Tompa, spectacolul a reuşit să fie pus „pe roate”. Prin urmare, printre membrii care au compus această echipă, se identifică Andrei Both (nominalizat la Irish ESB Award pentru cea mai bună scenografie a anului 1999 in Irlanda), Judith Dolan (premiul Tony pentru cel mai bun designer de costume in 1997), actorul Sorin Leoveanu, din cadrul Teatrului Naţional din Craiova şi actori ai Naţionalului ieşean: Constantin Puşcaşu, Horia Veriveş, Doru Aftanasiu, cunoscuţi prin interpretări destul de reuşite în stagiuni anterioare „Mizantropului”. Am tentaţia să-mi încep analiza asupra viziunii pe care a impus-o Gabor Tompa în „Mizantropul”, prin dorinţa de a sublinia întâi riscul la care se expune un regizor contemporan, care este nevoit să depăşească într-o oarecare măsură ideile epocii în care trăieşte, dimensiunea ontologică actuală , capabil de a transcede „ceva” pentru a înţelege ce este dincolo de acel „ceva”. Probabil aceasta reprezintă un ingredient definitoriu pentru a colabora cu un text, de calibrul lui Moliere. Se poate totuşi ca riscul asumat să devină o provocare continuă, inepuizabilă, o cheie de înţelegere, de unde, fiecare viziune regizorală extrasă din esenţa unei singure operă, poate aduce cu sine fragmente de înţelesuri ce asamblează într-un fel mesajul întregit exprimat de însuşi Moliere. Pe de altă parte, pentru a-i da o formă rotundă acestei idei, cred de cuviinţă că opera lui Moliere nu este de sine stătătorare, limitată, ci dimpotrivă, o continuă şi nemăsurată devenire. „Mizantropul” lui Gabor Tompa cuprinde decupaje din spiritul epocii clasiciste franceze în care a fost realizat, şi înlocuite cu imagini moderne, astfel observându-se două pespective ce relaţionează continuu. Raţiunea regizorului

căci fiecare poate fi o varietate de Alcest şi impresia aceasta a fost asimilată cu succes şi graţie . Mesajul lui Moliere devine un mesaj plin de emoţie. Deci. Aşadar. pare să fie întemeiată pe motivul că protagonistul. şi totuşi acest contrast nu irită. O primă inadvertenţă cred că este sugerată de specificul versurilor în epoca lui Moliere. iar esenţa operei este. spectacolul „ Mizantropul” este construit pe îmbinarea unor trăsături ce aparţin epocii în care textul a fost conceput cu cele ce ţin de actualitate. pot fi dramele şi tălmăcirea lăuntrică resimţite de la începuturile umanităţii. a constituit cea mai potrivită alegere pentru a configura un personaj credibil. încărcate. care nu conving de fiecare dată reuşirea adaptării. Alcest precum şi celelalte personaje nu sunt pur şi simplu ipostaze vetuste ale umanităţii. Acestea sunt în propria-mi opinie.ce l-a determinat să-şi pună astfel în scenă adaptarea. fapt ce a condus spre o înţelegere mai pătrunzătoare şi mai puţin ezitantă. Vestimentaţia modernă. pe bună dreptate. precum prezenţa candelabrul. ca în secvenţa în care unul dintre amanţii lui Celimene se afişează cu un prosop pe care este imprimat steagul Americii. îmbinare ce crează o divergenţă. caracterizat prin fraze lungi. una care depăşeşte dimensiunea temporală şi spaţială şi care atinge un universalism al întregii umanităţi. Toate obiectele de epocă. ci chiar ajută la formarea esenţialului. pe Alcest îl găsim în fiecare din noi. a provocat un soi de solidaritate cu publicul receptor. şi aplicabilitatea lor într-un mediu ce se vrea mai mult modern decît epocal. cât mai aproape de receptarea publicului. dar şi în cel al interpretării. o impresie de superficialitate în interpretare. însă exagerarea acestui paradox este forţată şi ridicolă pe alocuri. fotoliul sau pianul intră într-o relaţie de incompatibilitate cu elemente moderne ostentative. paradoxul decorului este cât se poate de evident. căci dramele ce se desfăşoară în interiorul protagonistului. punctele mai puţin forte. lipsită de fluiditate. În tot acest peisaj. personaj destul de bine realizat şi în planul vestimentaţiei. Pe alocuri această încercare inovativă s-a dovedit a fi una stângace. ci din contră. simplistă. pline de emfază. De altfel. autenticitate. Întradevăr. neîndoielnic exclusiv pe Alcest. putem afirma faptul că ajustarea acestui spectacol la un nivel modern. fiecare din noi poate întruchipa un Alcest. focalizarea cade. dulapul. cum este vestimentaţia sumară a Celimenei sau chiar apariţia ei cu bustul gol în spatele unui văl semitransparet.

neclintit în faţa perfidiei.”) Dintre toate personajele de pe scenă. identificat în acest caz cu Celimena. dar şi una de constrângere. spre un colţ de pământ cât mai izolat. bine punctată în viziunea lui Gabor Tompa. sugerează iluzia de ciclicitate. Alcest: „Mai tare iubesc. drept pentru care cei doi se contopesc de fapt. Prin imaginea obsesivă. de a se împăca cu restul lumii. Examinându-l pe Alcest./ Ce să-ţi ascund?! Mă chinui să smulg din mine pirul. Elianta. fapt punctat admirabil în viziunea regizorală a lui Tompa. restul personajelor./Şi grelele păcate mămping de te iubesc. fapt ce îi conferă un aspect de echilibru al acţiunilor sale. de repetativitate. . a lui Hyronymus Bosch. într-o unitate. trimite la ideea de dualitate permanentă a fiinţei umane. rugăminte respinsă categoric de Celimena. contopindu-se în simbolul ying-yangului. ca expresie a împăcării cu sine. (Actul III. doar o atragere morbidă spre moarte. Spre deosebire de aceste două personaje . scena 1./ Strădaniile toate-n zadar. motiv pentru care această sete de adevăr îl transformă într-o monstruozitate. interpretat admirabil de Sorin Leoveanu. recunoştem în acesta un caracter imuabil. Putem aduce în prim plan faptul că există o confruntare de natură ontologică. între Alcest şi Celimena. O analiză mai pătrunzătoare a ipostazei lui Alcest în relaţie cu Celimena. organică probabil singura ce reuşeşte să poarte o mască în societate. idealist. nu biruiesc. de unde şi provine propria-i dramă alimentată de dihotomia între dorinţa de a rămâne un caracter ferm şi ireproşabil şi pasiunea vulnerabilă pentru a sa Celimena. ce vede în această chemare. în care cei doi să îşi poată desfăşura iubirea în linişte. în comparaţie cu o imagine greşită indusă de o presupusă vestimentaţie pretenţioasă de epocă. Celimene este cea mai umană. Găsim aşadar un efort sisific a lui Alceste. mai nebuneşte!/ Dar sufletul cu mâna să-l iau napoi. individualizate în tuşe groase ca într-un celebru tablou „Drumul crucii”. Alcest şi Celimena. două personaje puternic portretizate. să pot/ Pe această fericire aş da drăguţă. tot. între o simţirea idealistică şi una realistică. un fel de Ianus. ambivalenţă. în care Alcest se învârte încontinuu într-un cerc. precum Oronte./ Şi el mă cotropeşte şi-şi tot îngroaşă firul. între inadaptabil şi adaptabil. Momentul de maximă intensitate este remarcat atunci când Alcest aflat într-o dramă sfâşietoare o roagă disperat pe Celimena să părăsească împreună întreaga lume. Alcest fiind supus a gravita în jurul centrului. prototipul omului în stare să răstoarne o lume întreaga pentru adevăr. în care chipul smerit a lui Iisus iese din anonimitatea celorlalte chipuri ce îl înconjoară.vestimentaţiei.

căci perspectiva regizorală a fost sortită succesului de a reuşii ca fiecare spectator să devină simbolic. Alături de traiectoria personajelor. lipsite de perenitate. ce capătă în optica lui Gabor Tompa o latură misterioasă. Dacă imaginea iniţială îl are pe Alcest aflat într-o parte a scenei. Însă. sub greutatea păcatelor lumii. aşadar personaj ce nu atinge o extremitate sau alta. ajustat după viziunea regizorală a lui Gabor Tompa. un personaj ce nu se încadrează în cuplul Alcest – Celimena. Alcest pare că a devenit o supradimensionare a lui însuşi. . Încordarea sau pasivitatea unor personaje. deseori cu un rol de echilibrare sau de atenuare a unor tensiuni acumulate în interiorul personajelor. încă nedefinită. în fond o reuşită întâlnire cu sinele. inteligentă. Toate aceste trăsături de ansamblu vor conduce la o perspectivă mozaic a personalităţii umane. motiv pentru care Filint apare constant în decursul actelor. fiind mai degrabă o fiinţă cu un statut tranzitoriu. contemplativ. În aceste condiţii “Mizatropul” de Moliere. dar mai ales în interiorul neliniştit al lui Alcest. stăpână pe sine. ce a echivalalat în finalul scenetei cu o pulverizarea a esenţei sale. fiecare din personajele aflate pe scena ieşeană. simbolic la periferia societăţii. simţite ca momente de aprofundare ori meditare asupra imaginilor vizionate. iată că în secvenţa finală. de solidaritate subtilă între caracterele distincte interpretate de actori. menite să menţină atmosfera scenei. Cu alte cuvinte. el este cel care se află deasupra personajelor secundare dar dedesubtul fulgeroasei relaţii dintre Alcest şi iubita sa. viziunea regizorală capătă o arhitectură dinamică prin tonalităţile grave ale viorii alternând cu ritmurile de pian. jucat de Andreea Boboc în rolul Eliantei. aşa cum Silvia Helena Schmidt în rolul Celimenei îşi expune partea frivolă. nici în restul personajelor. pasionantă. este reprezentat de Filint. se pierde sugestiv odată cu ruperea înfiorătoare a scenei. prietenul lui Alcest. în raport cu celălalt personaj feminin. în care elementul spaţial. atrofiat în el însuşi. par fade. Asamblarea personajele dobândeşte în viziunea lu Gabor Tompa un soi de fluiditate. tendinţa de a-şi dezvălui multiple faţete ale personajului. a fost ca o punte de legătură între universului umanităţii din epoca lui Moliere şi epoca actuală.Arsinoe etc.