You are on page 1of 319

FĂNUŞ NEAGU

ÎNGERUL A STRIGAT

I În marginea Dunării se legănau ancorate douăsprezece luntri. Pe botul lor se uscau ave, prostovoale şi plase ude. Un băiat cu şapcă ponosită, cu flaneaua veche înverzită în coate avea obiceiul să se târască prin ierburi după ouă de pasăre şi cu pantalonii suflecaţi pe fluierul piciorului, întinsese o scândură ca un podeţ pe marginea a două luntri şi se lungise cu faţa la soare, ţinând sub braţ două păpuşi de lut, coapte în foc, pietrificate, ca nişte mici monştri. De dincolo de Dunăre, din baltă, unde se bălăceau turme de porci, luptându-se să găsească rizomul stufului în apele murdare, vântul aducea miros de nămol. Băiatul părea adormit, dar nemişcarea lui era ca a sălbăticiunilor ieşite la pradă; toate simţurile-i şedeau la pândă. Deasupra peretelui de piatră, în faţa casei lemnarului, taică-su şi încă vreo douăzeci de oameni se certau, strigau să fie lăsaţi să intre într-o remiză de căruţe vechi. Când gălăgia creştea, acoperind plescăitul valurilor, băiatul se ridica, se frângea de trunchi, scotea din luntrea de la picioare, vârându-i două degete în urechi, un peşte şi-l arunca fulgerător în luntrea lui taică-su. Patru crapi cu burţi aurii, lungi ca pe picior, atârnau cu gurile prinse într-un covrig de sârmă din vârful catargului de la prora bărcii din care fura băiatul. Atent, cu mişcări iuţi, el desfăcu briceagul de la curea, încălecă sprinten catargul alunecos, trase fierul peste gura unui crap şi, cu el în braţe, străbătu scândura de-a-ndăratelea, cu ochii aţintiţi
1

spre mal, intră în luntrea lui taică-su şi-l ascunse în tureatca unei cizme de cauciuc. Peste ani, povestindu-şi viaţa învăţătorului Eugen Fulga, băiatul avea să spună: — Faţa mea are culoarea albă, nesănătoasă. Semăn cu tata. Nenorocirea lui tata s-a tras, oricât v-ar părea de ciudat, de la culoarea feţei. Nenorocirile mele n-au rădăcini. Unchiu Petrea Dună, care-l ura pe tata, spunea că asta e culoarea feţei înecaţilor. Erau cumnaţi. Mătăhălos, ştirb, cu icneala şi respiraţia greoaie, şuierătoare, ca şi cum i-ar fi scârţâit în piept o scândură udă, unchiul Petrea Dună, care era lemnar, ar fi dat orice să-l lungească pe tata pe gard şi să-l bată în cuie. — Aş face un lucru de toată frumuseţea, zicea. Doar tot unu din branşa mea l-a ţintuit pe cruce pe Domnu nostru lisus Christos. Motivul duşmăniei dintre ei era mama. Tata trăise cu ea trei ani şi o gonise de la el pentru că o prinsese tăvălindu-se aproape goală, la soare, pe un covor de pâslă de pe vasul unui grec din Brăila, care venea şi cumpăra pepeni de la noi din Plătărăşti. Alungată, mama s-a dus la Brăila, s-a încurcat cu un hamal din Atârnaţi, bătăuş şi beţiv, care îndoia şi fiare la circ; într-o seară au intrat amândoi în Dunăre să se scalde şi n-au mai ieşit niciodată. Unchiu Petrea Dună, care ţinuse mult la sor-sa, o visa des. Şi mereu în acelaşi fel. Se făcea, cum spunea el, că mama stă undeva pe un pat de brădiş, clădit pe fundul apelor, iar tata coboară la ea şi fac dragoste. Visu îl îngreţoşa. La început, în primul an, se scula furios şi azvârlea cu bolovani în Dunăre. Dar cu timpul, începu să creadă că ceea ce vede în somn se petrece şi în fapt, mai ales că, după moartea mamei, tata slăbise şi căpătase culoarea aia nesănătoasă a feţei. — E alb, zicea unchiu Petrea Dună, e alb fiindcă se tăvăleşte pe fundul apelor cu sor-mea. Acolo unde se văd ei,
2

apa e rece ca gheaţa, e apa înecaţilor, intri în ea şi te faci alb cum e caşul, cum sunt înecaţii. În scrânteala lui, unchiu Petrea Dună a prezis, de altfel, moartea tatei... Deocamdată, însă, băiatul avea zece ani, ţinea în podul palmei un melc cu corniţe vâscoase şi ardea de nerăbdare să plece la Dobrogea cu alţi treizeci şi nouă de oameni din Plătărăşti. În primăvara aia, trei evenimente mai de seamă s-au petrecut în câmpia Brăilei: hoţul de cai Costică Gurafoii din judeţul Ialomiţa a furat armăsarul senatorului Horia Lupescu şi l-a vândut grajdului de curse Marghiloman; pretorul plăşii Movila Miresei a fugit în Austria, pe un şlep care transporta grâne, cu o învăţătoare de sat, devenită peste câtva timp cântăreaţă într-un local de noapte celebru, iar prinţul Alexandru Şuţu, poreclit Buric, construi lângă conacul lui din Plătărăşti un aerodrom. Fuga pretorului dădu naştere la o serie de procese între moştenitori, iar furtul săvârşit de Costică Gurafoii, pe teritoriul de acţiune al altui hoţ vestit, Tulea Fălcosu, cu care încheiase un acord verbal de neîncălcare, marcă începutul unei bătălii surde, cu vânzări jandarmilor, între hoţii din cele două judeţe: Ialomiţa şi Brăila. Tulea şi o ceată de opt inşi pătrunseră noaptea în satele de dincolo de apa Călmăţuiului şi spintecară cu cuţitul burţile mânjilor pe care Costică Gurafoii îi aştepta să împlinească doi ani ca să le arunce arcanul pe după gât. Armăsarul lui Lupescu fusese, pesemne, o mândreţe de cal, care lua foc sub picioarele călăreţului, pentru că Tulea Fălcosu împinse răzbunarea mai departe: dădu pe faţă vadurile de la Dunăre prin care Costică Gurafoii trecea hergheliile în bălţi, să le ascundă. Ca să-l împace, Costică Gurafoii veni la Brăila, apărat de doi oameni de încredere, aducând-o cu el şi pe sor-sa, o
3

fată de optsprezece ani, cu părul negru de turcoaică şi pielea ca laptele în care-ai vărsat câteva picături de vin roşu. Îl găsiră pe Tulea în curtea hanului ţinut de fraţii Şoroagă, pe Dorobanţi, la capătul dinspre strada Galaţi. Era joi, în săptămâna dinaintea Paştelui, mirosea a ciorbă de peşte şi a ştevie prăjită. Tulea se spăla la cişmeaua din curte. Tânăr, voinic, tuns scurt, cu pieptul păros, îşi îndoia ceafa groasă şi un argat îi turna apă cu găleata pe grumaji. El se scutura, sunând zgomotos pe nări. O ghiulea de plumb, mare cât să încapă în pumn, îi atârna de curea pe şold. Hoţii se priviră scurt; Costică era mic şi vânjos, cu mustaţă neagră ca o lipitoare sătulă şi bătură palma. — Ce-i cu voi, râse Tulea, aţi venit să daţi cu nasul prin beciurile Brăilei? Nu-i de trăit acolo, râgâie broaştele de te bagă-n răcori. — Am venit cu sor-mea să îngenunchem diseară la ale douăşpe evanghelii. Tulea se întoarse spre sora hoţului din Ialomiţa si ochii i se aprinseră în fundul capului. Fetei îi plăcu hoţul din Brăila, luă apă în pumn şi i-o aruncă în faţă. Tulea, focos, o ridică de subsuori, o aşeză în găleata smulsă din mâinile argatului şi o purtă pe sus în prăvălie, unde se întinseră la băutură. Înainte de asfinţitul soarelui, la ceasul când în om coboară liniştea amestecată cu spaimă clopotele de la toate bisericile băteau încins peste oraş Costică Gurafoii se duse cu Tulea la biserica din spatele Pieţei Sărace, şi-l puse să jure la icoana Sfinţilor Arhangheli ca va face cununie cu sor-sa. Întorcându-se la cârciumă, s-au întins pe spate, într-o cameră ferită, cu gurile sub canea, şi au dat gata câte un butoiaş de bere. Tulea s-a făcut topor de oase. Costică Gurafoii şi oamenii lui l-au suit în pat, cu fata, au ieşit în curte, au scos trei cai din grajduri şi până în zori au fost înapoi la malul Ialomiţei.
4

În Valea Plopului, din coasta târgului Urziceni, hoţii s-au oprit să-şi mai spele gâtul cu câte-o oală de vin şi au cântat un cântec despre trei cai legaţi în cheutorile de fier din peretele cârciumii: Trei cai murgi, cu frâul lat, Doamne, ca nu i-am furat... Şi ca refren, un crâmpei dintr-un cântec ascultat într-o grădină cu mititei şi ţuică galbenă de pe Calea Griviţei din Bucureşti: Hai, cântaţi, cântaţi splendid, Voi ghitare din Madrid. Caar-meen! Caar-meen! În jur, câmpia mirosea a primăvară şi un vânt călduţ cioplea ridicăturile de pământ de pe întinderea ei nesfârşită. A treia întâmplare îşi are începutul într-o staţiune de iarnă din Elveţia, unde, de Anul Nou 1934, Alexandru Şuţu (Buric), din spiţa domnitorilor fanarioţi, se logodi cu o prinţesă Ştirbei, Ana, de şaisprezece ani, la rugămintea căreia comandă, pentru nuntă, unei uzine din Anglia, două avioane. În martie, prinţul plecă cu logodnica la Londra să ia lecţii de pilotaj şi telegrafie în ţară să-i construiască un aerodrom la conacul moşiei din Plătărăşti. Îl vroia lângă aripa nouă a conacului, cu vedere spre Dunăre. Inginerul sosit din Bucureşti să efectueze măsurătorile şi să indice unghiul de înclinare al pistei, dispuse să se taie păduricea din plopi canadieni de pe terasa din stânga curţii, unde se mai aflau şi două mori de vânt pentru înfrumuseţarea decorului. Dar Marin Doancă, administratorul de la Plătărăşti, nu vru să bage toporul în ea. Plopii îi aminteau de o vâlcea din Argeş, locul lui de naştere. Încolţit de inginer, care ameninţa şi înjura, Doancă avu o idee salvatoare: se gândi să pună mâna pe pământul ţăranilor din hotar cu curtea prinţului. Erau treisprezece familii care stăpâneau acolo vreo patruzeci de
5

pogoane, rămăşiţe de la împroprietărirea de după Primul Război Mondial. Logofeţii îi strânseră pe ţărani la primărie. Doancă veni cu docarul. Era un om de cincizeci de ani, gras, cu faţa stacojie, parcă veşnic tăiată de crivăţ. Avea pieptul lat, pătrat şi o bărbuţă de culoarea nisipului îi împodobea obrazul fleşcăit în care ochii mici sticleau vesel. Pe ţărani, de când apăruse Terente hoţul, împărat peste bălţile Brăilei, îi numea „cumetrii lui Terente”. Mirosea în permanenţă a usturoi, din care pricină femeile se trăgeau în lături din calea lui. Taică su slujise ca împărţitor de cărţi la masa de joc a prinţului bătrân. Marin Doancă îi moştenise toate tertipurile de măsluitor, se spunea că în cafenelele Brăilei trişori renumiţi ieşiseră cu buzunarele scuturate de la întâlnirile cu el. Ţăranii se temeau de el. — Prinţul tunde oaia, spuneau ei, Marin Doancă o jupoaie. Intra des în cârciuma lui Panică Măxineanu, bea cu cine nimerea, iar de Ignat îi plăcea să înjunghie porci, atât la el acasă, cât şi la alţi oameni din sat. Mânca din pomana porcului şi primea bucuros cele câteva kilograme de carne cu care e plătit măcelarul. Cei treisprezece ţărani îi întâmpinară pe treptele primăriei. — V-aţi adunat, cumetrii lui Terente? întrebă el râzând. De când cu hoţul din Carcaliu vă cântă toate păsările. Prinţul vrea să vă cumpere pământul, anunţă el coborând. Prinţul... — Unde e prinţul? întrebă Barbu Căpălău. — În Anglia. — Sănătos? — Slavă Domnului, nea Barbule, n-are nimic! Cine se scoală de la masă cu firimitura-n barbă nu se leagă boala de el. Eu zic să nu vindeţi. Fără pământ, ţăranul e fără mâini şi fără picioare.
6

Aici aveţi câte trei. — Douăşpe pogoane. Actul e la notar. semnaţi-l şi să fie într-un ceas bun. zise Căpălău. Adică. vinde. face schimb şi cu casa. — Şi dacă n-o fi? se îndoi Şorici. parcă se stârnise anume să-ţi fure minţile. Cine vrea. E o treabă. ăla care vrea. nea Barbule. mă. nici Titi Şorici. — Gratis? întrebă Şorici. neliniştiţi. — Dar cu casele? — M-am gândit şi la asta. plecarea. dă patru pogoane în Dobrogea. — Oi fi având noroc. — Să zicem că daţi şi voi acolo două oi. dar totodată ameţiţi de mirajul pământului care-i aştepta. îl costă ceva pe Dumnezeu? Se urcă în docar şi plecă. parcă m-a secerat de la genunchi. în păr. Vântul îţi intra în haine. frământându-se în ei. la doi paşi de sat. — Vă dau una de la curte. să nu vindeţi. Să faceţi schimb. Semnăm actul la notar şi în cinci zile. dracu să-l ia. Pentru un pogon aici. înfricoşaţi. — Aşa-i. Veniţi la rotărie şi alegeţi una din alea vechi. nu? Şi aveţi şi marea. O să mă pomeniţi în neam pentru binele ăsta. Măicuţă Doamne! Ispita li se strecura în suflet cu atât mai mult cu cât pe uliţe se răsucea un pui de vânt cu miros de pelin abia răsărit. — De ce să nu fie. spuse Barbu 7 . Nici eu. mă. peşte. în nări. da n-am căruţă. Prinţul are o moşie şi în Dobrogea.— Păi dacă vindem şi pogoanele alea. Ţăranii îl priviră din urmă. îi scoatem şi intraţi voi în ele. căcălău. — Măi. Zi că n-ai noroc. E ca şi gratis. unul cu faţa ca de înecat. Avem la Aguleşti case pentru zilieri. acolo o să aveţi câte douăşpe pogoane. cumătru lui Terente?! îl scutură el de umăr pe Neculai Mohreanu. la Aguleşti. putem să ne băgăm cu gâtu-n laţ.

în Bărăgan (Foţi Tomescu avea cincisprezece hectare de vie. mânjită pe faţă cu funingine. care se întinde de-a lungul satelor din marginea fluviului şi e acoperită tot anul cu apă din revărsările Dunării se auzi un bocet prelung şi pe uliţă năvăli. urlând. cerşind. trăgea cu un băţ pe scândura din garduri. bătând cu pumnii şi ciomegele în porţi. Se apropiau în cârd. într-o casă la câţiva metri deasupra Noianului. dărâmaţi de chef. Marin Doancă. Muierea cea înaltă. Dinspre coada Noimanului o groapă cu câteva mii de hectare. mai mult ca o demonstraţie de forţă. veniţi să petreacă Paştele la Foţi Tomescu din Lacovişte. ca să privească cerşetorii cum înaintau. aceiaşi milogi mai străbătuseră o dată Plătărăştii şi ţăranii aflaseră uimiţi că nu erau milogi. dimineaţa îi îmbrăca în haine luate de la argaţi. o ceată de milogi în zdrenţe. fără să se fi vorbit dinainte. În amurg. ridicând toţi câinii în picioare. Din vălmăşagul milogilor. ţigancă sadea de neamul ei. iar ăştia. spre partea de jos a satului. cu şalul fleandură şi rochia ruptă pe şold. despletită. iar în urma lor se târa o altă ceată. o parte din Noian şi băcănie). Nevasta îi murise. de ţărani. îi urca. se strânseră cu toţii acasă la Costache Andrei. Gicu Catâru. Iar boierii. înfiorându-ţi carnea. Cu două zile în urmă. Cei treisprezece uitară de pământul de la Dobrogea şi se amestecară şi ei în grupurile ieşite la porţi. băgă tăvăluguri de piatră pe pământul celor treisprezece ţărani. iar în ceata ţăranilor. ci boieri din Bucureşti. 8 . Che Andrei cum îl strigau oamenii pe scurt trăia singur. nevastă de negustor pricopsit. femeile îşi făceau cruce. Ceilalţi n-avură timp să mai zică nimic. în docare şi-i ducea să se joace de-a schilozii prin satele de la Dunăre.Căpălău. ca într-o chemare voluptoasă spre prăbuşire. scălâmbându-se şi răcnind. care se îngroşa mereu. o muiere înaltă. să fie miluiţi. cale de 50 km. Se jelea cu voce ascuţită. treceau dintr-un sat în altul.

factor poştal. striga în cârciuma lui Fănică Măxineanu: — Ori eu la Ierusalim. o dată zicea de turcoaică. dându-i să înghită o zeamă de buruieni descântate (încurca lucrurile. îi anunţă el pe ţăranii strânşi în tinda casei lui. apoi la poştă. o bentiţă de postav negru. în Războiul Balcanic. el îşi făcuse socoteala să vândă alea douăşpe pogoane. a rămas doi ani la rând repetent. Che Andrei purta tot timpul. Fie şi singur. în tinereţea lui băuse rachiu cu vadra. — Oameni buni. Mărunţel. care-i ascundea golul ochiului drept. lucra la Brăila. el îl poreclise Catâru. pe Gicu. care mirosea puternic a fum de tizic. În captivitate mâncase carne numai de două ori. dar nu se considera hagiu din pricină că fusese dus acolo cu forţa. lângă Ierusalim. Pe băiat. petrecută pe după cap. în amintirea celor două animale care-l hrăniseră pe săturate. eu mă mut. Cunosc Dobrogea. Îl retrase pe băiat de la Normală şi-l băgă la o prăvălie. parcă spre a-şi întări porecla.singurul lui copil. ori Gicu al meu la Şcoala Normală. Ideea lui Marin Doancă îl câştigase pe Che Andrei din primul moment. lovit de o schijă de obuz. ca un cerc de cofă. în Brăila. să lucreze. care se îmbăta acum numai cu vin. am făcut armata de recrut la Medgidia. A ţinut mult să-l facă învăţător şi l-a dat la Şcoala Normală din Galaţi. altă dată de unul. unde a prins doi măgari lăsaţi la păşune şi i-a jugănit. Stan Vrăjitoru). tot mă mut. trăise doi ani în Anatolia se jura că în Asia nu creşte altceva decât alior şi ajunsese până la mormântul Domnului. Spre deosebire de toţi ăilalţi. Luat prizonier. Dar Gicu. imediat ce ajunge în Dobrogea. şi Che Andrei. şi să deschidă o cârciumă. îl lecuise de această patimă. Ochiul i se scursese. Juma de an am cântat în 9 . la Ierusalim. cu faţa ca un bot de vulpe. pe care o înjura şi în somn. mâncând boaşe de măgar. o turcoaică.

fierari ai văzut p-acolo? — Era unul la Medgidia. ca să scap de corvezi. care-i pe la vreo patruzeci de kilometri de Constanţa. Jinga a fost şi el prin Dobrogea. Avea un talan de muiere. tu. scuipând între picioare. la plug. lângă Obor. a prins într-o iarnă optşpe dropii. spuse Mohreanu. bătea nevastă-sa. domnule. Dobrogea asta e ţară românească şi nu este. Un camarad de pluton din comuna Pantelimonu-de-Jos. O făceam pe dascălu. var adevărat. măi. În Dobrogea. cruce. Da. dacă ai devlă. Dintr-un pumn te lungea în şanţ. — Che Andrei. a mâncat numai carne de pasăre. du-i la Constanţa. nu mai zboară. caporalul Vasilescu T. — Se poate. de două ori cât a ta. când i se prinde poleiul de aripi. te faci om într-un an. se adresă el numai lui Barbu Căpălău. 10 . când tai o oaie şi o pui în tigaie. aprobă Barbu Căpălău. colea-n toiul verii. când îi crapă buza orăşeanului de sete si când forfotesc boierii la băi ca viermii şi să-l bagi în mă-sa pe cine te minte dacă nu umpli o saltea cu bani. pute a seu de te dă cu cracii în sus. lângă altar. cum înghiţiţi voi toate prostiile! — Eu v-am spus ce zicea ăla. Şi de ce n-a adus el încoace o căruţă de var să-l vândă? Ce crezi. În Dobrogea. — Zău?! se strâmbă Che Andrei. oaia nu pute. Până-n martie. pentru că creşte o iarbă specială acolo. se interesă Ouleaţă-ţiganul. aşa cum suntem noi faţă de Brăila. nea Barbule. îmi spunea că pe la ei geme pământul de dropii. Peste tot. fraţilor. dropia e pasăre grea.biserica mare a târgului. da avea o mână de gumă. Dumitru. cică în Dobrogea pământul e var. pune dumneata două pogoane cu pepeni. camaradul de care zic. Nu bătea el cu barosu. Şuţu-Buric ţine în Dobrogea o moşie care-i numai var? Măi. — Am stat de vorbă cu Gheorghe Jinga. că eu n-am de unde să ştiu ce-i în Dobrogea.

te priveşte. sleieşti o pereche de cai buni numai să tragi o brazdă de plug de jur-împrejuru lor. îl repezi Barbu Căpălău. Ia gândeşte-te. nu vrei nu mergi. Douăşpe pogoane. Singurii săraci din neamul Căpălău. nu te-amesteca. altfel nu se poate. Tu poate că vrei să zaci într-o plapumă de nămol. nea Barbule. Dobrogea asta de care zici dumneata. Alexandru şi Dumitru. e altă Dobroge. — Dacă locul e un bolovan de var. Neculai. Ieşi în pragul casei şi uită-te în Munţii Măcinului. Aia e Dobrogea. mergem cu toţii. aşezat pe vine între cei doi feciori ai lui. — Te bag în mă-ta. — N-am zis chior. se întoarse Căpălău către feciorii lui. — Poate să fie cum zice Jinga. — Neculai Mohreanu. se aprinse Che Andrei. şi dincolo de ei. — I-am văzut. ce mai tura-vura. — De pomană. merg şi eu. taică. amândoi băieţi de însurat. voi aţi fost în Măcin anul trecut. Spuneţi. Dobrogea aia e mult mai departe. Che Andrei. Aşa vine vorba. Da zic că trebuia să trimitem întâi un om acolo să vadă ce si cum.— Dacă nu ştii. degeaba. te-nfundă şi te scoate cu nămol în gură. dar sunt douăşpe pogoane. da eu nu vreau. este var acolo? Este sau nu este? Cei doi fraţi Căpălău. zise Barbu Căpălău. care se întinde pe două uliţe. camarade. Şi în Munţii Măcinilor. Nu-i Dobrogea aia unde trebuie să ne ducem noi. vrei mergi. — De mers. cei doi 11 . — Dobrogea e Dobrogea peste tot. nea Barbule. spuse Titi Şorici. tenfundă el Marin Doancă într-o bulboană. zise Che Andrei. îndreptându-şi bentiţa pe frunte. Dobrogea e dincolo de Dunăre. că eşti dumneata chior. opt cu a brânzei nouă. că nu-s chior. scuturară din capetele mari şi somnoroase: nu este. Eu ştiu ce-i lumea şi cine-i stăpânul ei.

Cârciumarul nu mai găsi covrigi în raft. Ne-a căzut mană cerească şi noi stăm şi facem fiţe ca muierea paciaură. de Crăciun şi de Bobotează îi înfăşura labele în cârpe. în Măcin. cu actul de schimb în faţă. Ca de Sâmbăta Morţilor. Şeful de post. pentru că ei îl hrăneau. Apoi. Bătrânul Căpălău se temea de ei. Gheorghe Jinga e prost.trăiseră mult în baltă. — Păi sigur. Dumitru. Plecăm. Se sculă. vârât pe mâneca flanelei. însă. ca paznici de vite. ce vă latru eu aici de-un ceas?! spuse Che Andrei. un râs de om fricos şi beat. trase şi covrigii se rostogoliră pe duşumea. mai târziu îl ciomăgiseră ei. ţipă Măxineanu. îţi trec totul în 12 . cu gura spuzită de bube dulci.. făcu numărătoarea semnăturilor: treisprezece. Şi începu să cânte: Treceţi batalioane române Carpaţii. cumpărase de la nişte ţigani şătrari un urs. tremurând. Băieţii purtau. înnebunind lumea. mătăhălos. Notarul râse. câte un ciomag din lemn de frasin fiert. — Nu e niciun fel de var. Sprijini ţeava pistolului de braţul stâng. zise el. Seara târziu. vorbi Dumitru. care se instalase încă de la prânz în cârciumă la Fănică Măxineanu. i-o luă înainte. subţire. îngenunche şi începu să tragă cu mâinile bucăţile de covrigi. mai avea. îl înhăma la sanie si se plimba prin sat cu Alexandru. şi rămâne satul gol. Cel mai tânăr. şi ceru să i se umple din nou cinzeaca. şi se obişnuiseră să vorbească puţin. — Pune şi doi covrigi de gâtu ei. domnule. Cât fuseseră mici îi ciomăgise fără milă. Deschise uşa spre curte şi strigă să i se aducă scara. dom‟ Măxineanu. — Domnule Dudescu. — Încă o nebunie ca asta.. care bea cu un sublocotenent de la legiunea de jandarmi. notarul Toto Dudescu. un şir agăţat într-un cârlig al tavanului. coada batalului atârnă singură patru ocale. ochi.

în cârciumă intră Che Andrei. e ceva extraordinar cum înghite. oprit în patru labe. nu vă uitaţi că n-are decât cinzeci. Trei luni le-am şters cu cârpa în fiecare dimineaţă. cu Ouleaţă-ţiganul. Domnule. Şi către jandarmi: — Domnule sublocotenent. zise sublocotenentul. să ştii. Oiţele mele strămutate. — Unde? — În Turcia. — Două mii una sută douăzeci şi trei. mănâncă. notarule. cu o jumătate de covrig în dinţi. — Da. am onoarea: Che Andrei. aburite. Dudescu. ca-n cimitir. întări plutonierul către sublocotenentul care se zbârlise. Fănică Măxineanu apăru cu vadra de vin din beci. de nemţi. Che Andrei. patru chile de la beci. Pe alea care se spărseseră le lipiseră cu ceară roşie. se-ntoarse el spre cârciumar.cont. scoate plaivazul şi scrie. — Dudescule. Cică erau două mii. îşi vărsă cinzeaca în creştetul chel şi începu să strige: — Mieii! Iuda le-a tăiat gâtu. fost prizonier în Anatolia. cu Titi Şorici şi Neculai Mohreanu. os gol. Ne-am vândut casele lui Pavel Berechet. la un muzeu. — Lasă-l în pace. e veteran de război. spune-i lui domn sublocotenent Eugen Bulinaru cum ştergeai căpăţânile alea de praf. Hai. de toate neamurile. parcă se bat căpcăunii la gura lui! În acest timp. De turci. Erau numai os. Fă acte şi pe urmă te-nvăţ eu cum se boceşte. Che Andrei întrerupse povestirea şi strigă vesel: 13 . îl corectă Che Andrei. Che Andrei îl apucă de subsuori şi-l ridică pe un scaun. Erau două mii una sută douăzeci şi trei de căpăţâni înşirate pe rafturi. Măxineanu Panică.

în Dobrogea numai tătarii rezistă. Cumpără urs când n-au vacă. din Moldova. acum zece ani. Iar de jur-împrejur. clopotele bang-bang. Peste tot. Popii băteau cădelniţa. vânturând din mâini: — Vino să smulgi un smoc de păr de urs. în Dobrogea. bohotit de beţie. atunci pleacă la Gura Humorului. cineva dădu de veste că ursul Căpălăilor a fost găsit mort în oborul de gloabă al primăriei. Neculai. Dacă vrei să pleci undeva. Dădu cu ochii de Neculai Mohreanu şi strigă. tot satul află. muieri. în Bucovina. să-ţi descânţi de sperietură la Dobrogea. am fost la hramul mănăstirii din Gura Humorului. Mohreanule. Muieri. De Sfântu Ilie. ursul ieşise să se tăvălească pe bătătură. şi taurii îi sfâşiaseră burta cu coarnele. Ştii tu ce-i Dobrogea? Dobrogea e o muiere cheală. uimit. de hotărârea celor treisprezece familii de a se strămuta la Dobrogea. că grâul ia foc singur şi se mistuie-n cenuşă. Dar o întâmplare petrecută cu Toto Dudescu le tăie tuturor pofta de a se amesteca în treburi care nu-i priveau. din Muscel. iar acum pleacă în Dobrogea. Peste noapte. Dudescu. o mie.— Camarazi. sau poate două mii. Veniseră din Maramureş. de aici pătrunsese în oborul de gloabă unde sunt închişi taurii. să-ţi iei nevastă. Îşi fac casele sub pământ şi de sărbătorile lor necreştineşti mănâncă tizic şi beau pişălău de mânz. umflaţi marmida! În zori. Iată ce-a fost: Dimineaţa. şi ele în 14 . sta pe trepte. care nu erau de faţă: — Neam de tâmpiţi. acolo. soarele arde atât de rău. Şase popi cădelniţau şi unul trăgea clopotele. din toată ţara. câtă apă pe Dunăre. ameţit de mirosul sălciu al primăverii. frecându-şi gâlmele de pe gât cu o bucăţică de gheaţă desprinsă cu călcâiul din şanţ şi-i înjura pe Căpălăi. S-au adunat cu mic cu mare să vadă cum târăsc gardiştii cu căngile ursul mort.

dar pământ numai la Dobrogea e pentru toată lumea. domnu Dudescu. prin deschizătura zidului. rânjind. De trei ori s-au învârtit. după ei. Se opresc clopotele şi popii. zanga-zanga. îşi înfundă palmele în mâzga cleioasă şi aruncă în el. cu tunica descheiată. care-i era cumnat. Plutonierul îl apucă de gât. Ţi se ridica părul măciucă. Când plutonierul se apropie să-l scoată. De jos. Dudescu ţâşni pe lângă cumnatu-su si sări în şanţul plin de noroi şi bălegar. Iar muierile. Sălta încet şi cădea.genunchi. în jurul mănăstirii. Dudescu îl privi dintr-o parte. Acolo să te duci să-ţi alegi o muiere. apoi trecu drumul. clătinându-se. — Mă duc în Dobrogea. Mergeau în genunchi şi se izbeau cu capul de pietre. Dudescu buşi cu gheata în căpăţâna ursului mort şi se apropie de Mohreanu. Bătaia clopotelor acoperi ca un val tot satul. 15 . Somat să dea drumul funiilor. oamenii îi vedeau trupul bălăbănindu-se ciudat între funii. cu patrafirele alea cât un polog fiecare. Răcni la ţărani să se împrăştie şi sui să-l scoată pe notar din clopotniţă. ca să le dea Dumnezeu bărbat. Dudescu bătea ca de moarte. Dudescu îl izbi cu picioarele în burtă. Şeful de post îl cără prin spatele bisericii până în ograda morii şi-l azvârli pe rampa unde se descarcă sacii pentru cântărit. încep cu cădelniţa. iar clopotele sunau mereu. Şeful postului de jandarmi. Adunându-şi puterile. apăru în fugă. Mohreanu rămase neclintit. — Eşti un dobitoc. straniu şi prelung. Muieri găseşti oriunde. Dudescu ţipa şi lovea cu pumnii. îl aruncă mototol pe umăr şi coborî cu el în curtea bisericii. urcă în clopotniţa bisericii şi se agăţă cu mâinile de funiile clopotelor.

Aproape de Plătărăşti. îmi aduceţi cozile lor. treceţi în baltă şi ologiţi cu parul scroafele lui Dudescu. mărginit de şanţuri largi Doancă trecu pe capră. coşul docarului se frânse de zidul morii şi o roată zbură din osie. căptuşit cu pluş albastru. caii graşi făcură un salt şi scoaseră docarul. le daţi brânci în apă. Trăia cu nevasta lui Dudescu şi-şi închipui că Dudescu aţâţa satul ca să se răzbune. băgă docarul în şanţ şi mână mai departe prin noroiul gros care atingea butucul roţii. Argaţii dispărură. fiind pe câmp. altul spre moara lui Alecu Branga. mă târâţi în şanţ! şi trăgea să le rupă gura cu zăbalele. Apucându-i de dârlogi. Apoi. unde drumul se desface în două braţe unul spre şoseaua naţională. Opri doi argaţi tineri. — Dumnezeii voştri. Marin Doancă auzi isprava lui Dudescu. Doancă suci hăţurile. Furios că Dudescu îi scăpase. din ţinutul lui. aduşi de la Argeş. După ce le ologiţi. Ca să ştiu dacă aţi făcut treabă. Bălăceşte-te ca porcii şi plecă. în ograda morii. o făcu ciosvârte pe boturile lor. îi lovi cu picioarele în burtă. lângă conac. cu noroiul curgând de pe el. El sări pe pământ şi începu să-i izbească în cap cu codiriştea biciului. unde supraveghea lucrul argaţilor care bătătoreau pământul strămutaţilor la Dobrogea cu opt perechi de cai înhămaţi la tăvăluguri de piatră. a?! 16 . Doancă se urcă în docar şi goni spre sat. — Luaţi bacul. se târî pe mal în coate şi o rupse la fugă. punând mâna pe o stinghie.— Idiot! scrâşni plutonierul. De frică se trezi. mă? Treci prin el şi pute ca o privată. Ce se întâmplă dacă o dată cade un om beat în şanţ? Se îneacă în pişălău. Doancă se opri dintr-odată şi se întoarse spre Alecu Branga: — Tu de ce nu cureţi şanţul. luă hăţurile. Înnebuniţi. Dudescu îl văzu când era la o sută de metri şi spaima îi încleşta fălcile. caii se trăgeau îndărăt.

încrucişându-şi braţul. Hotărâţi să pună repede convoiul în mişcare. tot ce n-avea rost să fie îngrămădit în căruţele pe care aşezaseră drugii ce se pun numai la căratul snopilor. cu al lui Dudescu. dulapi. Neamurile se înghesuiau să dea o mână de ajutor.După asta. Barbu Căpălău. Fraţii Căpălău. Şi porniră pe rând să-şi încheie toate socotelile care-i mai legau de baştină strămoşească. că fundul sor-sii trebuie să fie mai frumos chiar decât galonul de plutonier. Opri pentru el un pui sperios. ceea ce-l făcu pe şeful de post să-i spună nevestei. fără să ţină cu dinţii de preţ. garduri. seara în pat. cei treisprezece fură lăsaţi să viseze în linişte la pământul care îi aştepta la Dobrogea. salcâmi. strămutaţii care făcuseră schimb şi cu casele. doi inşi se bătură cu pumnii şi picioarele pentru un colac de fântână. măritară. Che Andrei şi Neculai Mohreanu făcură pomeni. pentru că lucrurile pe care puneau mâna dispăreau fără urmă. cu mustăţile pleoştite şi cu buza ruptă. gândind că va obţine un dulău iute de picior. mâncă şi glumi şi bău vin. Marin Doancă veni la mesele lor. 17 . grinzi. începură să desfacă pereţii coşarelor şi să taie salcâmii. dezvăluiră vânătorilor locurile în care foiesc puii de vulpe. Vroia să-l împreuneze cu o căţeluşă motoloagă. pe care-l hrănea cu lapte şi-i cânta din fluier. mulţi se încăierară. de teamă să nu le rămână nearate pământurile de la Dobrogea. A treia zi. frăţeşte. nimeni nu trecuse în învoială grajdurile şi salcâmii din jurul curţii. care-i cel mai frumos din armata română. cunoscători ai ascunzătorilor bălţii. Într-o curte. Alexandru puse capcane pentru iepuri şi le dădu copiilor când ieşeau de la şcoală. Din lăcomie. Titi Şorici dărui o claie de paie de orz unuia din marginea Noianului. dar mai mult să şterpelească. pentru odihna morţilor. care nu mai avea niciun fir de nutreţ şi-şi hrănea caii cu nuiele de salcie. citite de preot.

Nu-i angaja nimeni. Doamne. În forfota aia. că dă să se urce pe celălalt ca pe o scară. nea Barbule şi nea Costache?! Oameni bătrâni şi v-aţi pierdut minţile. lung şi noduros. semănând a refugiu din faţa unei armate invadatoare. îşi făcură apariţia şi doi marinari de pe o şalupă acostată la pontonul cel mare al Plătărăştilor. care venea la doi paşi în urmă. iar Che Andrei. — Unde ne ducem. La Dobrogea noastră. Bun! Ia dă să rup o felie. începu Şoava să-l blesteme pe Ouleaţă. În curtea lui Ouleaţă se opriră. Doamne. iar slujnica popii prinse puii de curcă ai lui Ouleaţăţiganul şi fugi cu ei în poală să-i amestece în cârdul stăpânei. Căpălău. să mute gardul din stânga livezii cu doi metri peste hotarul din bătrâni. părea. în schimbul unei piei de capră. care repara căruţa Căpălăilor. — Arde cămaşa pe mine. cum m-a scos din cuibul meu să mă ducă prin străini. pământul aşteaptă ca să băgăm plugul în el si tu urli ca nebuna. trecură de pe o uliţă pe alta. până la Hârşova.Fraţii Căpălău. zise Che Andrei. spunând că sunt gata să transporte cu hârbul lor. mirosind în jur cu nările umflate. cu mersul lui nervos. — Te tăvăleşti prin cenuşă ca o găină proastă. că n18 . nevasta lui Ouleaţă. — Aţi copt pâine pentru drum. Barbu Căpălău şi Che Andrei. îl lăsară pe Gheorghe Jinga. începu să bocească. scuipară şi plecară înjurând. silindu-i pe oameni să împacheteze mai repede. Dumnezeule. cu care nu vorbeau de cinci ani. Şoava. mergea în faţă. vezi-l. femeile şi copiii sau sacii cu grâu şi porumb. smucind mereu de bentiţa neagră. şi duşmanul nu mă aude. oameni buni. Căpălău se înfurie. care se desemnaseră singuri în şefi ai convoiului.

lemnarul. atent. Izbiră cu picioarele în roţi. săriră gardul şi deschiseră poarta. Vorbele i se înecau în respiraţia şuierătoare de astmatic. o înjură Ouleaţă. Dună n-avu încotro. — Mori şi te-ngrop cu şaişpe lăutari. Acolo le luară la cercetat. Ei se strecurară printre câteva rânduri de docare şi săltară cu umerii patru căruţe pe care le aduseră pe arie. cu neobosită răbdare. şi el mă duce în lumea rea. mânca-l-ar viermii ăi neadormiţi! — Anafura mă-tii. sau să se arunce cu capu-n puţ. care fuseseră pe baltă. — Din stâlpul ăla m-am jurat să-ţi fac cruce. se trântiră cu fundul pe osii. nu vroi să-i lase înăuntru. că eu o duc la bine şi ea se dă cu noada de pământ. ca să facă rost de peşte pentru tot convoiul. să se bage cu dosul în jarul ăla din cuptor. trecu să-i ducă la remiză. sprijinindu-se în ele. Taci odată. Mohreanu şi Ouleaţă. aleseră o căruţă uşoară. în cele din urmă. Văzându-l şi pe Mohreanu în grup. scoaseră bucşele să vadă dacă nu-s roase şi. că m-ai luzit. Fraţii Căpălău scoaseră ciomegele şi. Petrea Dună. mă nene. traseră de şinele de fier. În Vadul lui Topciu se întâlniră cu Şorici şi Mohreanu şi Ouleaţă. care urmau să facă drumul împreună. Petrea Dună veni lângă Mohreanu şi-i arătă un stâlp de manej. Căpălău şi Che Andrei strânseră ceata şi porniră la curte să aleagă o căruţă pentru Şorici. 19 . Lăsaţi-o şi voi.am avut minte şi i-am dat act pe locul de casă. Spre seară. — Am să mă lungesc să mor aici. cu o luntre împrumutată de la Gheorghe Jinga. cu doi porumbei zugrăviţi pe fondatoarea dindărăt. turna catran peste nişte bărci cu chila în sus. Fraţii Căpâlău scoaseră două găleţi de apă din fântână şi le aruncară pe roţi.

o să vezi. începu să se hâţâne înainte şi înapoi şi să strige: — Mortu! Împreunaţi-i palmele pe piept. da tu eşti mai prost şi decât porumbeii care se spurcă numai pe acoperişuri. cu capul gol. din două bătăi de vâslă. ceilalţi plecară pe drum. Petreo. repetă lemnarul. sub coama nescărmănată. — Ferească Dumnezeu! spuse Barbu Căpălău. Tu nu vezi că-i curge untura pe nări? — Îţi fac cruce şi scriu pe ea cu un cui: Mort ca prostu. sunt păsările lui Dumnezeu. strigă Dumitru Căpălău de la fântână. vine că-i gras. apoi Şorici. pe stinghia de la pupa. — Vine. E prost ăsta dacă nu ţi-o arunca la noapte o oală cu jar în stuful casei. o să-ţi fierb un ceaun de colivă şi aduc trei căţele fătate să le mulg colastra. — Mă. Mohreanu. Lui 20 . Lui Ouleaţă i se vedeau pe ceafă. Barbu Căpălău se supără: — Şi dacă moare. Mohreanule. lăsând-o să plutească încet la vale. Erau semnele ventuzelor pe care le pusese cu o zi în urmă. două cercuri vinete. să-i zici lui taica ziua bună pe lumea ailaltă. ce. aşezat turceşte în muchia malului. împingând de căruţă. camarade. alături de Ouleaţă. se zice că nebunii. moare. ce-ai zice să-l jugănim ca pe măgarii ăia de la Ierusalim? Lemnarul înjură şi se întoarse iar spre Mohreanu: — N-ajungi la Dobrogea.— Nu te ţine cureaua ca să vii cu el în spinare până în Dobrogea. Smulseră priponul. împărăteşti tu lumea?! — Moare. spuse Che Andrei. Stă scris în cartea ta că o să mori pe drum. scoase luntrea în sfoara curentului. Mohreanu. — Nu-l fereşte. făcu Barbu Căpălău. Mă. Petrea Dună. spuse Ouleaţă. Ieşiră pe mal. — Du-te-n mă-ta. în groapa asta. — Che Andrei. fuma. mă. Şorici şi Ouleaţă coborâră la Dunăre.

Gândindu-se că pleacă pentru totdeauna din aceste locuri. la fel de tăcuţi. vâslea bărbăteşte. Singur. cu guşile albastre. se întindea satul. scuturându-şi creştetul. de dincolo de căsuţa lui Che Andrei. pe mal. furau. copilul fluiera după cucuvelile ieşite din scorburile malurilor. ţinând coama Dunării. Grotele despre care se ştia că servesc ca adăpost hoţilor de cai vărsau suluri de aburi. sora lui Gheorghe Jinga. se strângeau oamenii la vorbă. Ouleaţă şi Şorici îi vânduseră casele. un vapor de pasageri trecea spre Brăila. în faţa luntrii care înainta încet spre vadul din stânga Noianului. căruia Mohreanu. Che Andrei. Trecură de o insulă îngustă. şi intrară. lângă plopul cu frunză plângătoare. i se păru că semnele alea seamănă cu două capace de cremă şi-i veni să întindă mâna să râcâie cu unghia pielea pe care el o credea arsă. Două raţe. pământul se aşternea întunecat spre fundul câmpiei. ca date cu ulei. îndărăt. flăcăii veneau călări şi furau curcile care se urcau să doarmă în crăcile lui. cele două mori de vânt aţipiseră. lungind gâtul. Neculai Mohreanu se simţea colindat de o tristeţe apăsătoare. domol ca o gârlă de câmpie. dar pentru că bătea vântul din 21 . Duminica şi de alte sărbători. câte o gură de aer şi se cufundau.Ion. Acolo s-a îmbrăţişat Mohreanu prima oară cu Vetina. Noaptea. Vetina venea cu luntrea cu lemne pe Noian. pe un braţ al fluviului. Tăceau. năpădită de stuf şi papură. Un stol de porumbei se rotea în umbra pădurii de plopi canadieni. Dincolo de Noian. mirosea a plop şi a salcie. în asfinţit se rupeau felii de foc. în parcul conacului. Grasă. măritată pentru avere cu Pavel Berechet. Dunărea era tulbure. Pe fundul lor gâlgâiau izvoare. cu pulpele lucioase. ca să apară din nou. cerul sclipea înfăşurat într-un abur de negură. băiatul lui Mohreanu. Soarele atârna deasupra lui ca o căpăţână de zahăr cuprinsă de flăcări.

vorbi şi copilul. nevasta lui Jinga. În clipa când luntrea se opri la debarcaderul făcut din scânduri bătute pe ţăruşi. o văzură pe Diculeasa. Băiatul lui Mohreanu o văzu pe Diculeasa cum apucă cizmele de gumă să le scuture şi încremeni. Cică e aer acolo. — Mă. la Dobrogea joacă păpuşi de turtă dulce pe toate drumurile. că te uzi la fundătoare. Prostule. să te muţi de-aici! La noi. aşezaţi pe crucile căruţelor cu coviltir. — Sus. ia-mă cu binişorul! Era seara. zise Ouleaţă. — Se ştie. ea a ieşit pe mal şi s-au iubit pe iarba rară dintre tufele a doi scoruşi. apoi se urcă în luntre să vadă dacă alde Mohreanu n-au ascuns ceva. — Sigur. ca şi acum. Neculai. — Mie-mi place la Dobrogea. când vine primăvara. e strâmt la mine. plecăm mâine la Dobrogea? — O să plecăm. doar cioturile alea de vâslă din mâna lui Şorici mi-nfloresc. — Ei şi ce? Crezi c-o să vin pe cuptoru tău să mă usuc? — Păi nu-ncapi. Vetina i-a aruncat frânghia priponului. Ioane neică. luntrea da mereu să ia apă. vere. Toţi Căpălăii. Pentru că n-a-ncăput. dacă vrei să te capeţi cu ceva. sus. Lipovenii cumpărau peşte de la Jinga şi-l vindeau în satele câmpiei. la tine n-a-ncăput nici muierea cu cununie.coastă. şi doi lipoveni. Crapul furat din 22 . Ouleaţă şi Şorici scoaseră pe mal trei coşuri cu peşte. Nea Dumitru Căpălău zice că la Dobrogea nu pute a peşte ca la noi. el a târât luntrea până-n vadul din dreptul plopului. Diculeasa făcu împărţeala. sunt nişte capsomani. zise Ouleaţă. — Tată. s-a dus pe vaporul grecului. Vetina. Gheorghe Jinga avea vad în fundul livezii. parcă-i păcat. i-a strigat Mohreanu. Între timp sosise şi Barbu Căpălău. Mohreanu.

— O zic şi p-a mai rea. îţi mai dau două. Gheorghe Jinga. vere! Iote. Băiatul îşi înghiţi lacrimile şi o porni spre uliţă. partea lor. Poate că ăsta al tău. strigă Ouleaţă vesel. O chem? — Stai cuminte. cum ţi-a dat dracu în gând să-l bagi în cizmă? Aoleu. Era trăsnit. strigă. — Mohreanule. Ţiganul se jură pe viaţa lui şi pe sufletul copiilor că nu ştie nimic. spre curtea vecină. se întoarse el spre copil.luntrea cu catarg înalt se rostogoli în nămol. 23 . strigă Ouleaţă la Diculeasa. Mă. să mă facă Dumnezeu bucă de drac dacă ştiu ceva. să-l spintece şi să-l săreze. — Fă. vere. îl împinse pe Şorici cu cotul în burtă. unde sor-sa Vetina îi măsura nişte lapte fetei din curtea popii. şi-i făcu semn cu capul. na. fiind de-un leat cu cei trei aveau în jur de treizeci de ani le umplu bărdaca până-n buze. Gheorghe al meu vă dă luntrea să vă serviţi de ea şi voi aveţi obrazul ăla să ne furaţi?! Mohreanu şi Şorici se uitară spre Ouleaţă. aplecat asupra păpuşilor lui de lut. Un lipovean îl ridică şi-l aruncă pe cântar: — Bine. mă! Cheam-o aici şi înghesui-o colo. mă. între şoproane. şi dacă guiţi. mai rău ca Terente. fugi. zbătându-se. vă dă. fugi. avea chef de glume. Băiatul îşi frecă nasul jupuit de vânt. ne dă ăla al tău nişte ţuică? — Dacă plătiţi. să mor. cu dosul mare. Tuleşte-o! Mohreanu îl prinse pe băiat de ceafă şi-i cârpi două palme de-i scăpărară fălcile. într-un sac şi-l dădură lui Barbu Căpălău. se scandaliză Diculeasa. Vărsară peştele. că te răcoreşte tac-tu. de ce nu-i faci tu felu ăsteia. — Na. o fată dolofană. Ia uite la el. — El l-a furat.

— Tiţa. dacă-mi dai cuibul ăla de barză din salcâmul tău.. se întristă. Mohreanu desprinse roata de căruţă pe care berzele clădiseră cuibul şi coborî cu ea. zise băiatul. cum e oul de vrabie. De sus se vedeau tot satul. — Rupe din partea pentru căpestre. Titi. noroc. Nouă. — Hai sictir..— De ce? — Uite-aşa. Tiţa. Gheorghe Jinga apucă de o spiţă a roţii şi ieşiră în uliţă. spărgea cu călcâiul băşicile scoase din burta peştilor. Cică vrea să vadă cum vin berzele la ei. Faţa lui mică. banii ne trebuie. Gheorghe. — Ce dracu să faci cu el? — Vreau să am berze în bătătură. primăvara. Mai dă-ne o bărdacă. — Lasă că nu sărăceşti. Luară scara şi plecară. Îţi pare rău? 24 . fetiţa lui nenea Gheorghe. Noi plecăm. Jos. — I-am dat cuibul ăsta lui nenea Gheorghe. — Gratis nu dau. ne cărăm la mare. Ia scara mare şi adă-l. — Bine. călcând cu spatele la scară. Noianul şi Dunărea până la cotul spre Brăila. Cuibul era umed. Ouleaţă! Acolo. La poartă îi întâmpină. Mohreanu fixă scara pe trunchiul salcâmului şi se urcă la cuib. Ion. la Aguleşti. tăcut. Îl zărise pe taică-su căţărat în vârful salcâmului şi dăduse fuga să vadă ce se întâmplă. Hei. Eu trebuie să-mi cumpăr cai la Constanţa. vino cu mine. plină de pistrui. Cinstea ta. Băiatul lui Mohreanu era la Căpălăi. mama mă-sii. Era lac de sudoare şi-l dureau braţele. — Îţi dau. ca să se mire proştii. spuse Mohreanu. o să ne facem şi noi câte o gospodărie ca a lui Jinga. zise taică-su. — Da. Noroc.

Nu-i era nimănui sete. Încolo nu mai avea decât hainele de pe el şi banii pe care-i cususe dedesubtul cămăşii. să mai privească o dată satul. spuse taică-su. întrucât Ouleaţă îşi pusese de gând să deschidă fierărie iar Che Andrei. iar când ieşiră în drumul Brăilei opriră cu toţii caii. omul din fruntea convoiului. — La Dobrogea o să facem alt cuib. Merindele şi rogojina pentru dormit le pusese în căruţa Căpălăilor. Băiatul şedea în poartă şi-i privea tăcut. — Du-te la Căpălăi. dimineaţa. totuşi bărbaţii scoaseră o găleată cu apă din fântâna săpată la răspântie şi băură. dădu gură la 25 . tăcut. răspunse băiatul. Nae Caramet. hotărât cum era să-şi vândă cele douăsprezece pogoane. Convoiul părăsi satul. Dar băiatul nu se clinti. Mort de beat să fiu şi tot îl simt. Nu vroia să vadă salcâmul cel mare fără cuibul de barză. care-i lăsase lui Gicu Catâru toate lucrurile şi jumătate din banii de casă. — Ce prostie e asta? — Nu vin pentru că n-au şerpi pe care să-i mănânce. Ceva i se zvârcolea în inimă şi-i venea să plângă. întoarse capul. — La Dobrogea nu vin berzele. şi o porni cu Jinga. Bând. viu mai târziu să te iau de-acolo. Se îmbrăţişară cu toate rudele. Şorici. spuse Mohreanu. Pe urmă se întoarseră la căruţe. o să vezi. muierile bociră. După vreo zece paşi. îngrămădiţi în nouă căruţe. câţiva se închinară ca lipovenii. trebuie să mă dezbrace la piele.Băiatul clătină din cap. — Găsesc ele. făcea drumul la Dobrogea pe jos. Opt din cele treisprezece familii aveau fiecare căruţa ei. — În caz că se gândeşte vreunul să mă prade. Ouleaţă şi Mohreanu se înghesuiseră în una singură la Aguleşti urmau să se folosească de ea doar Şorici şi Mohreanu. Erau patruzeci de inşi cu copii cu tot. care ţin la credinţa veche.

Cărăuşii însă nu vrură s-o asculte. şi scârţâitul osiilor se uni cu scrâşnetul pietrişului. Mirosea a frunze putrede. a pământ şi a pelin. format din şase care încărcate cu orz. Cu un ceas înaintea zorilor. — Să vezi iar chelălăială pe muieri. Vetina şi căruţaşii ei se apropiară. La popasul de prânz. cu tropotul învălmăşit al copitelor. Descoperindu-şi consătenii. şi în 26 . pe care Vetina. Gătită pentru oraş. spunând că are obiceiul să şterpelească lucruri din casă şi să le mărite pe te miri ce. sub motiv că după ce cumpăraseră casele strămutaţilor rămăseseră fără bani. pornise tot pe acelaşi drum spre Brăila. ţinându-i pe loc până în clipa când convoiul strămutaţilor se arătă în zare. şi daţi-i bătaie. sus. Vetina se amestecă între muieri. să n-o înşele negustorii. Sosiră. cu ciucuri lungi. Învârtise treburile ca să meargă ea să vândă. Vetina le dădu cărăuşilor două sticle de rachiu. cojocel cu găitane şi broboadă de lânicii. Potriviră mai bine păturile pe cai şi şezură să-i aştepte pe strămutaţi. rămase din anul trecut. un alt convoi. îl luase ajutor pe frate-su mai mic. îl pusese să destupe groapa cu orz şi să trimită la vânzare în oborul Brăilei şaizeci de saci. sufla rece vântul de la începutul lui martie. un flăcăiandru care trăia pe lângă masa ei şi pe care Gheorghe Jinga îl alungase de la el.cai. pantofi negri. Hai. — Mi se pare că ăia-s dobrogenii noştri. să cureţe pomii din livadă. împletiţi cu bob de mărgean. Îl luase să-i facă socoteala la bani. diseară trebuie să fim în oboru Brăilei. gălăgioasă. mama lor! Strămutaţii opriră să îmbuce din merindele îndesate în traiste. clătinând buruienile uscate. spuse ea atunci. rochie tic barchet. exact cum gândise ea. iar bărbatu-su să rămână acasă. Le tocmise cu chirie Pavel Berechet. De pe întinderea câmpiei. Che Andrei începu să-njure.

le scutură de umeri pe nevestele lui Şorici şi Ouleaţă..cele din urmă se opri. Cântă-l p-ăla cu.. mă! oftă ea şi în ochi i se sparse o lacrimă. cine are fată mare. Unit. convoiul porni iarăşi pe drumul măturat de vântul câmpiei. larg şi aspru. zău! Zi ceva. Neicule. Vetina se sărută cu toată lumea. Să ştiţi că rămâne satul urât fără voi. scoate damigeana aia din coş şi ad-o-ncoa. Şi când ajunse să-şi ia rămas bun şi de la Mohreanu. clătinând capul amarnic. privind pe sub sprâncenele dese spre Mohreanu. o să-mi fie dor de voi! Să vă amintiţi de mine. după ce trase câteva înghiţituri zdravene. Asculta şi se usca inima în ea. Ouleaţă. strămutaţii cotiră la stânga. se rezemă de scoarţa căruţei. ferindu-se s-o 27 . Mare supărare are. Vinul îi învioră pe bărbaţi. muierilor. ca din întâmplare. — Mă. pe unde se trece cu podul în Dobrogea. pătrunzători. călător pe două beţe. Faţa lui albă. Vetina se rezemase uşor de Mohreanu. pe un drum de ţară. Cântecul lui Ouleaţă. îl întrebă. cu privirea întunecată se legănau în ochii Vetinei. Înaintea serii. tuşi şi începu să cânte. Neculai. ca de înecat. lângă căruţa lui Şorici. — Măi. ţăţică. ochii ascuţiţi. cu braţul pe după braţul lui. că de-acum n-am să te mai văd. Cine are fată mare. mirosind tulburător a fiinţă iubită. Ouleaţă. strigă ea la frate-su. să iasă în şoseaua ce duce la Făurei şi mai departe la Feteşti şi la Vadul Oii. îi scoase lui Mohreanu un geamăt înăbuşit. Mohreanu îi simţi trupul greoi.. ca în nopţile când era flăcău: Hai. spre mijlocul convoiului. răvăşindu-ţi sufletul şi trezindu-ţi gânduri de sălbăticie. vechi ca adâncul lumii. Damigeana de două vedre fu răsturnată în cofe şi în oale. când erau la vreo zece kilometri de Brăila..

Vetina luase o odaie care da cu geamul. o îngrămădire de acoperişuri de zinc. cu căruţa. — Se poate. spre interiorul prăvăliei. pe strada Dorobanţi. Muierea lui Tulea m-a pus aseară să-i împletesc cozile. pentru tine mi-am făcut cale la Brăila. mic cât un pod de palmă. săltând pe genunchi o puiculiţă oacheşă. se furişă în drum cu ciomagul subsuoară şi se trânti în şanţ. În prăvălie foiau geambaşi. şi să-l aştepţi pe frate-miu Neicu. fraţii Şoroagă. lângă o piatră kilometrică strâmbă. plătind câţiva lei de căruţă. alături de Neicu. tulburaţi de vraja oraşului în care nu pătrunseseră niciodată şi pe lângă care treceau acum într-o atingere ireală şi fantastică. sunt gazde de hoţi. îi spuse Vetina lui Mohreanu. Oraşul se vedea în dreapta. Neculai? El dădu numele unui sat. Când auzi bătaia căruţei lui Berechet. coşuri de fabrici şi turnuri de biserici. un amestec haotic peste care trona tejghetarul cu ceafă îndesată. şi peste două ceasuri se întâlni cu Vetina la hanul fraţilor Şoroagă. cu cupolele lucind ca poleite cu aur. Odaia lor e alături de a noastră. care bea bere. în centrul Brăilei. Nevastă-sa e tot din neam de hoţi. fură primiţi în curtea unei cârciumi. hoţu de cai. ţărani. şi un bărbat de vreo treizeci de ani. — Ăla e Tulea Fălcosu. Era nor şi aşternură rogojinile sub un şopron. La popasul de noapte. — Tu să stai treaz. lipoveni beţi. un val de căldură îi inundă trupul.audă cineva: — În noaptea asta unde înnoptezi. hoţi. zise Vetina. Mohreanu îşi dădu copilul în grija nevestei lui Ouleaţă. Copiii se ridicară în picioare în căruţe. Cântecele lăutarilor pătrundeau desluşit până la ei. — Înseamnă că ăştia. vagabonzi. A venit la mine şi cică: „Împleteşte-mi cozile 28 . frumos şi bine legat. Eu. Urcă pe leagăn. la marginea satului.

— Du-te. Pe cărăuşii ei i-am văzut aseară în obor şi-i cunosc. La căderea nopţii se întâlniră din nou la o cârciumă de ţară. — Minţi! îl întrerupse Tulea. tot la distanţă de două sate. Vetina îşi aruncă un şal pe umeri şi-l scoase pe Mohreanu în curte. Omul simţi că muierea îl dorea cu aprindere nedomolită. — Dacă vrei să le-ajungi repede. Aproape de zori. Da astea trei zile nu vreau să mă gândesc că există pe lume. unde mânau şi nişte găzari. — Tăţică. Altfel te prinde ziua pe drum. duceţi-vă. Hoţu Tulea o mănâncă din ochi de dragă ce-i e. spuse Tulea.. unde Neicu aştepta cu caii pregătiţi. Căruţele lor sunt încolo. Neicu şuieră scurt şi caii porniră în trap. După ce dau orzul. râse Tulea şi-l întrebă pe Mohreanu cine e. Pe urmă o să mă-ntorc la Berechet. dădică”. Mohreanu înţelese că primise preţ bun pe orz. şi diseară ne găsim iar. ei se 29 . — Cărăuş. Vetina strălucea ca un ou de Paşti. da. spre Făurei.. — E dintr-un convoi care pleacă la Dobrogea. ia-o pe ceair. — Da. or să vină oamenii.astea. le lipeşte pe uşă şi uşa sare singură din ţâţâni. În prag se izbiră de Tulea Fălcosu. Era cu un picior în cizmă şi cu altul desculţ. zise Neicu. Neculai. — Şi ăla de acasă? întrebă Mohreanu. Vetina luă palma lui Mohreanu şi o lipi de ţâţele ei care ardeau. — E scurt somnul ibovnicilor. Cică hoţu are iarba-fiarelor şi două deşte de mort descântate. — Trei zile pot să fac tot ce-mi pofteşte rânza. O să mă ţiu după voi. mă sui cu Neicu în căruţă şi vă iau urma. lângă cai. zise Vetina. cineva râcâi uşor cu unghia în tăblia uşii. La poarta hanului. am venit să-ţi spun. Pe Neicu îl puseră să doarmă în grajd.

Inima-mi zice să merg. Un plop uriaş. ca viermele în untură. şopti ea. ce l-aş da dracului pe Berechet! Ai. şi fiindcă vântul se înăsprise. Departe de Dunăre. Mohreanu 30 . A fost ultima oară când s-au văzut. tare aş merge şi eu cu tine la Dobrogea! Of. A fluierat si nu i-a răspuns nimeni. Neculai. cu botul în vânt. Sub gardul de nuiele. da tot ea mă trage îndărăt. semănând cu ăla de lângă căsuţa lui Che Andrei. mergând să-l ia pe Mohreanu la locul dinainte hotărât. ce zici. ea îi umplu buzunarele cu poame şi roşcove. Atunci a pişcat armăsarul din dreapta cu biciul într-un loc anume şi armăsarul a nechezat prelung. Neculai opri calul. De data asta Neicu nu mai înhămase. El îi simţi răsuflarea fierbinte şi orice gând îi pieri din cap. Necuiai? — Zic să mergi. două baniţi de orez si un butoiaş de ulei de măsline. în Bărăgan. Neicu. — Neculai. Călări aveau să străbată drumul de două ori mai repede şi o privi pe Vetina. Cumpărase de la Brăila o baniţă de roşcove. albastre şi mici. A treia seară. să le dea copilului. mă întorc la averea mea. Azvârli roşcova şi-şi înlănţui braţele pe după gâtul lui. primăvara era de-abia la început şi era friguroasă. că-i schilav şi mă târăsc ca o căţea după tine. Mirosea a păcură de la căruţele găzarilor. Ea îmbrăcase paltonul cu blană al lui Berechet şi sta cu bărbia pe loitra căruţei. şi omul se înfioră. cu capul pe pernă moale. La despărţire. da de mers n-o să merg.culcară în coşul căruţei. Vetina privea în cerul negru şi ronţăia roşcove. printre nori se zăreau stelele. Necuiai. Cântau cocoşii. a scos din paner două tulpane pe care le cumpărase la Brăila şi i le-a înfăşurat la gât. Mi-e silă de Berechet. — Nu pot. M-am învăţat la trai bun. se clătina în întuneric. mestecând leneş o bucăţică de covrig. nu la mai găsit.

şi se răsuci spre cai. „Săraca inima ei!”. paralel cu albia unui râu. cu privirile rătăcindu-i fără sens pe peretele odăii străine în care se afla.nu apăru nici de data asta. de milă şi amărăciune. când se întoarse spre ea. să-i pună căluş în gură şi s-o ducă cu forţa acasă. „Târfă şi dezmăţată!” o înjură el în gând. Neicu sta pe leagăn. Totuşi. că-şi descheiase bluza la piept şi ploaia măruntă cădea pe ţâţele ei goale. Cât mâncă Neicu. muierile se plângeau de dureri de şale. ca să nu ţipe. Mergem acasă la noi. cu bărbia în piept. un fel de negură care se topea. Afară începuse să plouă. Neicu suci căruţa şi se-ntoarse la sor-sa. bărbaţii fumau pe lângă căruţe. Băiatul văzu lacrimi în ochii ei şi-i păru rău că la Brăila îi trecuse prin cap s-o lege. Vetina îşi înfundă capătul broboadei în gură. iar Vetina în coşul căruţei. Vetina tăcea. înspăimântat. când Neicu. un sentiment nedesluşit. tulbure şi necăcioasă. Întunericul îl făcea pe băiat să-i fie frică si vorbea cu caii. ţăţică. se sculă de pe pat. Era mai mult o bură. în adâncul sufletului. şi nici pe tine nu te las. ca să-şi ferească faţa de bătaia ploii. Odată. Când băiatul îi spuse că Mohreanu nu venise la întâlnire. tăcută. undeva. ea şezu într-un colţ. — Eu de convoiul lor nu mă apropii. — Taci. s-o întrebe dacă a adormit. 31 . S-a terminat. Vremea se închisese de ploaie. sătul. îşi spuse băiatul. — Mergem. spuse ea. pe râu curgeau sloiuri. Vineri ziua când Neculai Mohreanu trebuia să se vadă pentru ultima oară cu Vetina convoiul se târî toată dimineaţa pe drum păcătos. De-acuma sunt iar nevasta lui Pavel Berechet. o văzu. ca să se liniştească. îl făcu s-o căineze.

gură spuzită ăla. Frate-tu. să te învăţ cum să-ţi tatuezi braţu. Apucă ciomagul şi-l azvârli după Che Andrei. îi răspunse Dumitru. — Alexandre. spre hazul celorlalţi. au trebuit s-o abată spre o îngrăditură de sârmă ghimpată de la nişte vii. Otânjeşte-l! Alexandru scoase oglinda pentru bărbierit. — Arată-mi-o pe-a ta. să tragă un pui de somn. Vaca lui Titi Şorici. ai dormit şi pesemne c-ai visat urât. Avea tatuat pe umăr un chip de femeie. 32 . Dându-şi seama că porecla se lipea de el pentru veşnicie. scăpă din funie şi alergară după ea vreun kilometru. scoală. rămas la căruţă. Ca s-o prindă. — Duceţi-vă dracului! zise Alexandru şi vru să se culce din nou. Trei colţi ruginiţi i-au sfâşiat carnea pe piept. Te-a mânjit ăla pe obraz şi tu stai ca fleţu să discuţi cu el. Che Andrei îşi dezbrăcă haina şi arătă braţul stâng. încuviinţă Alexandru. frate-miu? întrebă Alexandru. legată de vergeaua de la spatele căruţei. Pe când aţipise. Aţi înnebunit? — Nu-i nimic. deasupra căreia scria: eu urăsc trădători.După ora zece. aşa cum a fătat-o mă-sa. — Mă prostule! strigă Barbu Căpălău. cu un pumnal înfipt în inimă. Îmi dai o sticlă de ţuică în ziua când ajungem la Constanţa şi-ţi fac pe braţ o porumbiţă goală. s-a lungit alături de Neculai Mohreanu. frate-su Dumitru împreună cu Che Andrei îi boiră faţa cu nişte vopsea roşie. — Vreau. ceru Alexandru. făcură un popas pe negândite. — Nu te-am mânjit eu. sculându-se. trăgând de vaca lui Şorici s-o bage în convoi. În timpul acestui popas. — Ce-i asta. măi băiete. îl zgâlţâi Che Andrei. se privi în ea şi se înfurie. a avut ideea. Alexandru Căpălău. înclinând faţa năclăită de vopsea. Oamenii se strânseră în jurul lor să râdă.

suciră în loc şi puseră caii. Soldaţii descălecară. La cotul drumului. roşcovan. făcu semn cu biciuşca. doi călăreţi ieşiră din rând şi porniră în galop spre coada convoiului. În faţa primăriei trebuiră să oprească. puseră caii de-a curmezişul şi convoiul se opri. urmat de vreo douăzeci de oi mânate cu băţul de copilul lui Mohreanu şi de un flăcăiandru cocoşat. Înăuntru dădură peste un civil în haine de dimie. Poalele mantăilor fluturau în vânt. ce ne priveşte pe noi?! Jandarmii veneau la trap. călcând anevoie. zăngăneau. oamenii se adunară în grup lângă gardul dat cu var. În dreptul flăcăiandrului cocoşat. care leorpăia ciorbă. începu să ţipe. Când fură în apropiere de satul Mircea-Vodă. Intrară în Mircea-Vodă încadraţi de jandarmi. Şorici. aşezat turceşte în fundul căruţei. izbindu-se de tocul cizmelor. cu un neg păros pe buza de sus si peste ofiţerul care ordonase percheziţia. bărbaţii primiră ordin să coboare. să fie. Cu bicele pe braţ. apoi convoiul se puse iarăşi în mişcare. ceaunul şi coşul cu primeneli. scund. Pe ofiţer. cu eghileţi. Cu greu izbutiră să-l potolească. cu botul pe scoarţa ultimei căruţe din convoi. din gura cărora atârnau fire de bale trandafirii. Un soldat o atinse cu palma peste buci. — Nu fă pe proasta. Bărbaţii fură chemaţi în primărie. nichelate. că dai de dracu. zări în faţă patru militari călări şi strigă spre Căpălăi: — Jandarmii. împinseră muierile în drum şi începură să răvăşească prin lucruri. Se deschise o fereastră şi un sublocotenent în capul gol porunci călăreţilor să controleze în căruţe.Dumitru sări să-l pocnească pe Che Andrei la mir. mă! — Mă-sa pe gheaţă. Che Andrei îl recunoscu imediat: era 33 . Şoava lui Ouleaţă. săbiile lungi. Un plutonier. văzând cum îi aruncă plutonierul copaia.

şi se întoarse spre Dumitru Căpălău.. tu! ţipă Bulinaru..sublocotenentul pe care îl întâlnise în cârciuma lui Fănică Măxineanu. la Cuca? Dumitru se trase îndărăt înspăimântat. unde ai dormit? — În han la Cuca. — Tot la Cuca ai dormit? urmă Bulinaru. scârţâindu-şi cizmele. prin urmare.. cel mai tânăr din grup şi. aşa. întări roşcovanul. Spune. — Toată lumea afară. vorbi Şorici. — Cum dovedeşti? — Aşa. Privea încruntat. — Ce să zic? Tu nu vezi că ne ia ca pe hoţi? — S-au spart trei prăvălii azi-noapte. l-ai văzut pe ăsta. în drumul pe care aţi venit voi. — Aşa-i de felu lui.. Bulinaru privea grupul cu ochi mici. Bulinaru făcu doi paşi spre el.. ăsta cu faţa boţită! — Neculai Mohreanu. îl întrerupse Bulinaru. pe Mohreanu. zise roşcovanul. — Ai o faţă de iscoadă. ştiţi dumneavoastră. îşi spuse omul numele. să vă spună şi ei. 34 . nea Barbule. cu ochii la Mohreanu. faţă de om nedormit. azi-noapte. Cumnatu-su Petrea Dună din Plătărăşti zice că are faţa ca de om înecat. Che Andrei? — Cu oamenii. diagonala îi strîngea ca un arc mijlocul firav. cel mai uşor de înfricoşat: zi. bubosul. Strămutaţii încremeniră.. — Unde ai dormit azi-noapte. când făcuseră actele pentru vânzarea caselor. Suntem strămutaţi. — Scurt. fost prizonier la Ierusalim. Probele! — Păi.. — Dom‟ sublocotenent Eugen Bulinaru! exclamă el bucuros. porunci Bulinaru. Să trăiţi! Che Andrei. — Da. Rămâne aici Mohreanu şi ăsta. Şi toate trei. E om sărac.. — Tu. — Eu.

Dacă vă găsesc tot aici când mă întorc. — Are copil. lângă căruţe şi aşteptau. 35 . zise Bulinaru. Mohreanu fu reţinut. ieşiră să meargă la masă. domnu sublocotenent. am fost la o ibovnică. Avem pământ la Dobrogea. nu să-ngrijesc de copii. trebuie să ajungem cu toţii. — Dom‟ sublocotenent. zise Barbu Căpălău. are bube dulci. Dar nimeni nu se mişca din loc. Che Andrei. însoţit de plutonier si de roşcovanul în haine de dimie. Şedeau în uliţă. e să-i dau în gât pe hoţi. zise Che Andrei. o luă şi o mută la Şorici. am plecat cu toţii. După un ceas. — Hai. Strămutaţii îl priviră îngroziţi. căraţi-vă. — Costache! îl strigă Barbu Căpălău.— E fecioru-meu. Strămutaţii se apropiară cu capetele descoperite. dar Che Andrei scuipă cu scârbă. cu ură. — Ţi-l vindec eu. continuă bătrânul. se supără roşcovanul. vă amendez pentru baligile din faţa primăriei. îşi potrivi chipiul cu calotă înaltă şi-i sfătui să-şi vadă de drum. Nu sunt hoţ. domnule. care avea rogojina în căruţa lui. — Dar de ăia cu prăvăliile jefuite nu-i păcat?! — Băiatu meu nu ştie nimic. — Neculai! scrâşni bătrânul. La bătrânul Căpălău se uitau duşmănos. — E păcat de Dumnezeu. recunoscu Mohreanu. Bulinaru îi privi pe sub sprâncenele spălăcite. E tânăr şi necopt. Bulinaru. Ce se face băieţaşul ăla fără tată? — Meseria mea. — N-am fost. Vă spun eu: Mohreanu n-a fost la Cuca. Două nopţi la rând m-am întâlnit cu ea. ceilalţi se întoarseră la convoi.

— Camarade. vrură să afle unde dispăruse Mohreanu în ultimele nopţi. muierile. Muierile din convoi. Ordin. cineva îi pomeni pe Căpălăi cu înjurături. colo. îşi dădură seama. Pân‟ la torcătoarea dracilor să nu vă mai opriţi. dar se temeau să aprindă focuri.După plecarea lui Bulinaru. începură să-şi blesteme viaţa. Cât lipsiră oamenii.. 36 . Bulinaru. Santinelele. Umezeala îi pătrundea la os. strămutaţii încercară să se apropie de fereastra camerei unde era închis Mohreanu. ţăcănind închizătoarele. Abia la auzul acestei veşti strămutaţii înţeleseră că nenorocirea se abătuse cu adevărat peste ei. mama mă-sii! — La noapte îl transportă la Brăila. Sleite de aşteptare.. Căruţele oprite în drum păreau înecate în fum. întârzia la cârciumă. am făcut războiul. nici Şorici. Pierdeţi timpul de pomană. Şoava lui Ouleaţă o plesni pe fetiţa cea mare pentru că intrase cu picioarele goale într-o băltoacă. priveau fără nădejde cerul acoperit de nori cenuşii. nu ştiau să spună ceva precis. Plini de îngrijorare. ocupate să-şi hrănească ţâncii. — Nu e voie. — Duceţi-vă! spuse Şoava. — Atunci stăm aici până-i daţi drumul. se apropie seara şi începu să burniţeze. că se rupseseră de cârd şi-şi continuau singuri drumul la Dobrogea. Strămutaţii. pentru că Mohreanu îşi tăinuise plecările. încercă Che Andrei să-l îmbuneze pe-un soldat. trecu. Barbu Căpălău şi feciorii înhămară caii si plecară. îi somară să se depărteze. abia când îi văzură cotind spre şosea. ici. înghesuiţi pe sub corlăţi. Ptiu! Putrezi-v-ar oasele la ocnă! Veni amiaza. nici Ouleaţă. care refuzase să-i primească. Se strânseră cu toţii şi porniră spre cârciumă după Bulinaru. dar niciunul din ei.

se gândi. că în faţa primăriei mai rămăseseră doar Şorici cu Ouleaţă şi copilul lui. unde intraseră cu nevestele şi copiii. potrivi hăţurile în capul cailor. Privind. dacă le spun o târăsc aici şi pe ea şi pe Neicu. omul din fruntea convoiului.” Când ploaia începu să se îndesească şi-i auzi răpăitul în burlane. ca într-un joc straniu. se uita înfricoşat cum strămutaţii îl părăsesc unul câte unul. auzi zdruncinătură de căruţă.apoi Nae Caramet. În strunga făcută din trei rogojini. legă cuşca cu păsări la spatele căruţei. La acuzaţiile jandarmilor nu se gândea. Dar Mohreanu încercă să se arunce peste gard.” Se gândea la oameni.” Deodată. apoi se apropie de geam. cutremurat. aproape de peretele odăii şi avu credinţa că e căruţa lui şi a lui Şorici. Se gândi. „Şi Vetina m-aşteaptă. Încă patru căruţe se înşirară în urma lui. Acum. oamenii mai aruncau o privire spre fereastra camerei unde era închis Mohreanu. află Pavel Berechet şi face moarte de om. îl văzu şi pe Che Andrei plecând pe sub geam şi depărtându-se spre şoseaua naţională. horcăind. îl văzu şi-i strigă să stea. Şorici. intră sub rogojină şi mână spre şosea. şoptea cu buzele uscate numele fiecăruia. Dând colţul primăriei. „Ei n-au să plece fără mine. 37 . trebuie să se aranjeze. care se trăsese după colţ să se apere de ploaie. peste drum de primărie. Soldatul. În clipa următoare răsună o împuşcătură şi omul se rostogoli la pământ. îşi spunea că lucrurile se vor aranja singure. Neicu a pornit cu căruţa şi peste un ceas o să fie lângă troiţa aia cu streaşină de şindrilă. încălecă pervazul şi sări în grădină. „De Vetina nu pot să le spun nimic. din mers. fusese doar să se întâlnească cu Vetina. într-un morman de frunze putrede. Ascultă atent. cu pieptul lipit de pervaz. el nu furase nimic. desprinse uşor cercevelele şi se uită după santinelă. N-o zări. îi părea rău că întreg convoiul se destrămase din pricina lui. Acesta.

atins de jordia. sări cu picioarele pe parapet.. mai la vale de Feteşti. având la unul din capete un inel cu care s-o poţi agăţa de curea. un ţăran din satul Merişoru. În aceeaşi noapte strămutaţii se regăsiră la podul umblător de la Vadul Oii. patru gheme de sfoară de Manila şi o ghiulea de plumb mare cât să încapă în pumn. la doi stânjeni. Între liniile cu vii. în oraş. după 38 . La şapteşpe ani. Ion fugise. îşi încleştă mâna în braţul lui Ouleaţă. Pe băiat îl chema Ion Mohreanu. din căruţa lui Şorici şi Ouleaţă şi se ducea la Brăila. de pe şoseaua Brăila-Făurei. când oi fi mare. Duminică. s-o topeşti şi să faci din ea greutăţi pentru undiţă. în şanţ. Mai încolo. Pierzându-l pe taică-su. noaptea. Apele l-au scos în zorii zilei într-un petic de prund. l-a împuşcat. — Ia-o. Barbu Căpălău se feri şi alunecă în Dunăre. la două zile după moartea lui Mohreanu. — Ce e aia? întrebă băiatul arătând înspre ghiuleaua de plumb. Omul luă lucrurile găsite şi se întoarse în sat să le arate jandarmilor. O vrei tu? Băiatul întinse mâna. găsi într-o râpă un val de stambă. în ploaie. se ridica malul şi începea ţinutul Dobrogei. înfăşurat într-o scurtă largă. Un cal. La prima trecere pe pod încăpeau numai patru căruţe.. unde nu mai fusese niciodată.auzind împuşcătura. — Santinela. Aproape de prund. II Tata a murit aşa cum îl blestemase să moară lemnarul Petrea Dună: printre străini. Amândoi se repeziră afară. — Dracu ştie! O jucărie. întâlni un copil de vreo zece ani. ducându-se să scoată pământ de lipit. nu se ştie de cine.

Începuse războiul şi Pasalac se simţea obligat să ajute măcar în felul ăsta armata română iar copiii. porneau într-o călătorie de vis. o iapă cu mânz în burtă. la fiecare popas sufla dureros într-o trompetă. Semăna foarte mult cu o înghiţitoare de săbii care. nevasta lui Pasalac. ca ale marchidanilor. cocoţaţi în şeile alea de lemn. două talere de alamă. băteau din pinteni. fugise cu încasările circului pe o lună şi Pasalac. când o vedea. Când ameţeau. înhăţă puşca şi-o împroşcă cu gloanţe. o namilă de om care ridica în spinare. toată viaţa e iubită”. Prin sate. sau când porneam prin sate. caii goneau încet. Mireasa de tinichea se afla în grija lui Pasalac. Lucram pe vremea aia la un circ prăpădit patru căruţe cu coviltire de zinc. mireasa apărea. spre uimirea ţăranilor. îi schimbam cu alţii odihniţi. Îi adăpam. Parcă mă văd: stam pe o scândură bătută în cuie la mijlocul stănoagei. Pasalac. un iepure care strângea la piept un smoc de lăptuci bătrâne şi un stol de porumbei. undeva prin Moldova. îi înhămam la stănoaga podului cu căluşei de lemn şi-i mânam în cerc ceasuri în şir. smuceau de frâiele de sfoară. scârţâind. o roată cu căluşei şi „alaiul miresii” proprietatea lui Enache Pasalac din mahalaua Crângu Mieilor din Râmnicu Sărat. Pe poalele ei sta scris cu var: „mireasa neprihănită. Legată la cap cu o broboadă de borangic adevărată. însă. strigau. nu mă înlocuia nimeni. îi scăldam la râu şi-i purtam la păşune. subţirică. pe sub o boltă de frunze de viţă. podul luneca. Pasalac se iubea cu ea în ţărână. izbindu-le între ele. silindu-se să iuţească mersul cailor mei. însoţită de o căprioară. am aflat că vinovat de moartea lui era hoţul de cai Tulea Fălcosu din Brăila. ofticoasă. niciodată.ce umblasem aproape prin toată ţara. iar în zilele de târg. Din curvă şi căţea 39 . trasă de sfori. în jurul bulumacului pe care fâlfâia un steag tricolor. mă angajase să îngrijesc de cai. sau bătea. Pe mine. i se schimonosea gura de furie.

între perdelele de stambă. mă gândeam. Pasalac. În câmpie. care nu dormea. se aliniau clăi de grâu. Aia e crucea lemnarului. dacă-ţi dai drumul udului pe sfânta cruce. să ştii. cu strămutaţii din Plătărăşti.spartă-n dos n-o scotea. Mânam tăcut şi umbra lui tata parcă se ţinea pe lângă căruţă. dar o unitate germană. Am intrat pe uliţa mare. Răpusă de gloanţele care n-ar fi putut străpunge nici măcar coada unei vrăbii. pe care nu-mi mai aminteam unde le pierdusem. M-am aplecat. mireasa cădea. a strigat întărâtat: — Mă păgânule. Pasalac răcnea: — Domnişoara mireasă. o trimitea la toţi dracii şi-i băga încă un glonţ în coaste. În pământul ăsta zace taica. văruită. Era noapte. 40 . după ce-l înjură cumplit pe Dumnezeu. spre fundul zării. te snopesc. ne opri să coborâm la podul umblător. amintindu-şi de banii duşi pe apa sâmbetei. afară! Băiatul care mânuia sforile o aducea din nou pe sub bolta de viţă şi Pasalac. văzându-mă lângă cruce. tremurând. Porumbul foşnea întunecat. Întoarserăm în loc. demult. Aproape de satu Mircea-Vodă am coborât şi-am luat-o pe lângă cai. o cruce de piatră. apucarăm drumul pe care-l mai străbătusem o dată. Pasalac socotise să trecem Dunărea pe la Ghecet. care făcea manevre de luptă pe fluviu. de demult. Pasalac. pe locul unde fusese împuşcat tata. Cotolanii semănau cu păpuşile mele de lut. zăngănind. de Sfântă Măria Mare. La primărie. Miriştile dogoreau. Cârduri de grauri se scăldau în praful drumului. lucea. unde. Cu două săptămâni înainte de Sfântă Măria Mare. Vară bogată. se ţinea cel mai mare târg al anului: Târgu de-o săptămână. în gura vadului. vrând să mă închin. ceva mai jos de Brăila. se învârti de o autorizaţie pentru Dobrogea şi pornirăm spre Pădurea de tei din drumul Tulcei. trăsnetul a făcut zob una din căruţele cu coviltir ale circului. Înfierbântat. că se joacă cu inima şi răbdarea lui.

poate. că mi se pare că erau fraţi. şi a ieşit cu ea la barieră. Cu tat-tu. îl aştepta unu chior. — Oho! făcu Pasalac uimit. venea la el prin vis o femeie şi-i spunea: „Du-te. Se şi vedea pe faţa lui. Che Andrei îi zicea. cică. el era drept în cugetul lui şi nebuni de legat suntem noi. că numai „broscarii” ştiu să facă cruci ca lumea. — Nu-i mai ţin minte numele. la Mircea-Vodă. frate zicea. sus şi haida caii! Lemnarului. iar dimineaţa. dacă 41 . sau aşa ceva. îi era frică. lemnaru găsea în tindă şi pe prispă nişte dâre de rouă. „Asta-i. Amândoi au înfipt crucea. gata. poate că se ţineau într-un fel de tipare. îi rugase moartea. Dumnezeu să-l ierte! Lemnaru ăla era şi el neam cu mortul. a comandat o cruce unui italian mâncător de broaşte din Brăila. Aici. da nu curgeau. fără zgomot. cine ştie?! — Unde-i crucea aia a fost omorât tata. săracul sau. şi-i ridică o cruce duşmanului tău”. dar acum era ca o scândură de coşciug. urmă Pasalac. Cam ţicnit. după ce murise tat-tu. zice. Când n-a putut să mai rabde. pe urmă ea se ridica şi-şi întindea braţele în formă de cruce. Erau de apă. Muierea venea cu picioare de apă şi pleca tot cu picioare de apă. zicea el. dar aşa trebuie că-i zicea. — Dacă-i zice Petrea Dună. era. discutau. N-avea bani.— Care lemnar? — Unul de la Dunăre. Noaptea. picioarele ei erau de apă. dracu ştie. mi-a reparat roata cu căluşei. Şedeau amândoi. Lu ăsta-i ştiu numele. tat-tu murise şi el nu mai avea somn. pentru că femeia n-avea picioare de om. Stau si mă gândesc. eu i-am cărat crucea până aici. scoală şi du-te cu crucea!‟ Da el nu putea să se scoale. fusese duşman. Spunea că fusese om cu şalele largi. Ştii ce-i ăla sac cu oase? Aşa era când l-am găsit în drum cu crucea. Te-ai închinat. unde l-am găsit eu şi l-am luat pentru că avea şi ferăstrău pe umăr.

se bâlbâia tătarul deasupra tobei. să te fac mii de fărâme. stârpitura dracului! îl înjură. stâlpi cu căpăţâni de lemn pentru încercarea puterii. Iar printre ele. căruţe. şi-l scutură să-i sară dinţii din gură. Zău c-am glumit. În vreme ce încercam roata. dar tot nu scap de visele astea tâmpite. A doua zi. Din prima clipă.. înălţate la repezeală. oricâtă gălăgie făcu. dune de nisip. ne-am dat seama că sosisem târziu. eu. Unul din ei. oameni. Poate că n-oi fi furat de-ajuns. două cete de călăreţi beţi. rămânând mai în urmă. din mijlocul târgului. mai ştii?!. cu gloaba ta cu tot. o bisericuţă de pânză. barăci. mormane de mărfuri acoperite cu poloage. cu pereţii încărcaţi cu icoane sfinţite şi scoase la vânzare. Dacă ar fi fost să trecem Dunărea pe la Ghecet. ridicându-l de două palme în şa. dar foarte plăcută ochiului. În apropiere. grămezi de pepeni. tătari din stepă. patru cupole de circ. umbrare.. tătarul încerca cu vârful piciorului să prindă scara de lemn. stive de saci. Înspăimântat. cu feţele turtite şi cu tobele atârnate pe după gât. — Gâgâlice. zi. mereu visez că fur oi. corturi. Zi o vorbă. — Am glumit. căpătă o palmă de pământ la intrarea în târg.a ridicat crucea. Am furat. la vreo treizeci de paşi. îl înşfacă de cureaua de la brâu. care şi aşa era destul de furios. trecură de-a latul dunelor. am fi scurtat drumul cu o zi şi că locurile bune. s-o fi liniştit lemnaru? Uite. cai. am ajuns la Pădurea de tei şi pân‟ la miezul nopţii am instalat roata cu căluşei şi „alaiul miresii”. bre stăpâne. cu becuri colorate la intrare şi pe catarge. unu. struguri. ca nişte valuri încremenite. Te pisez ca pe-un căţel de usturoi şi 42 . O învălmăşeală greu de închipuit. care i se bălăbănea pe piept. — Păi şi eu glumesc. la trap. sclipeau sub lună. Pe câmpul luminat de lună şi de focuri se vedeau. vite. bărci pescăreşti. pocni din bici peste capetele cailor noştri şi Pasalac. îl înhăţaseră proprietarii de circ cu mai multă osânză. Pasalac.

înfundă-ţi barba în ţărână şi dormi mai departe. tătarul chiui sălbatic. Ioane. sculându-mă. rotundă şi încinsă ca un fund de copil opărit. În zori. Ia o funie. care strângea la piept o cutie a milelor închisă cu lacăt. popo. — Da. fraţii călugări. Ne-au scos în zăpadă şi ne-au aşezat în genunchi. cum nu! O să le cadă părul de la bidinele. vrăjmaşii Domnului au venit şi-au prădat schitul de la Rădeşti. că mâine-i zi de tăvăleală. nu dormea aproape deloc. mai bine zis. Pe hoţ nu-l răzbeşti decât cu bătaia.. am văzut mirat că tabăra târgului se 43 . Mântuitorul. — Ascultă. Astă-iarnă. se întoarse el spre mine. trei la număr..zic c-am glumit. între storiştea călugărilor şi „alaiul miresii”. răcnind ca turbaţii că au năvălit hoţii. noaptea. Temându-se să nu-l înhaţe din nou. intră pe uşa bisericuţei de pânză şi ieşi prin peretele din fund. de frică să n-o secere moartea pe neştiute apoi am luat o pătură şi m-am lungit pe ea. blegilor. Cine crezi că are nevoie de zugrăvelile voastre? — Răii care vor pieirea sfintei biserici. Îi dădu drumul fără să-l piseze. ca lupii. sfâşiindu-l de sus până jos. cu faţa la luna din cerul Dobrogei. Am pus caii sub paza nevestei lui Pasalac femeia avea somnu uşor. — Şi voi. Frământaţi în copite. — Nu. eu merg să văd ce coace în târgul ăsta puturos. nu. se supără Pasalac pe cel mai bătrân. — Du-te şi te culcă şi lasă-mă-n pace cu Mântuitorul tău. calul lui mic şi iute se năpusti înainte. să le rupeţi beregata cu dinţii. nici n-aţi crâcnit. aşa-i? Trebuia să le fi sărit în gât. cu mâinile împreunate pe creştet. val-vârtej. mama lor! — I-am pus la blesteme în trei mănăstiri. se repeziră afară. leagă caii de căruţa în care s-a suit nevastă-mea şi culcă-te. blestemul îi ajunge pe tâlhari.

se trimitea fabricilor care lucrau pentru front şi numai căpăţânile se aruncau pe piaţa liberă iar în marginea podului cu căluşei. L-am întâlnit acolo. Două din oile furate sunt ale bătrânului de care-ţi spuneam că-l aştepta pe lemnaru Petrea Dună să vină cu crucea la Mircea-Vodă. Pasalac. I-am spus de tine şi când s-o lumina de ziuă vine să te caute. trupul. unde e unul care vinde coşciuge. Azi-noapte s-au furat din târg patru perechi de cai şi opt oi. din ultima trecere prin Brăila. având în căruţe butoaie cu capete de scrumbii la saramură ştiam. cu faţa încreţită de nesomn. domol şi înfundat. De mult nu m-am mai închinat. un armean gălbejit fes. între dunele de nisip. târlici. puştile de tir din rastelul de la „alaiul miresii”. Lângă noi. şalvari învoit cu Enache Pasalac. unde băiatu tocmit să tragă de sfori şi să poarte mireasa pe sub bolta de viţă întinsese o fâşie de pânză albă pe care era scris cu cerneală: „Ezerseazâ ochi şi mâna pentru patria română”. mi-am făcut 44 . — Te-ai sculat? întrebă Pasalac. Unde e? Vreau să-l văd. spre lac. palidă. că peşti întregi nu se mai vindeau nicăieri. la toate punctele de vânat peştele se descăpăţâna sub supravegherea împuterniciţilor armatei. unde lumea vine să se distreze. partea bună de conservat. dejugaseră patru negustori. ci la vreo două sute de metri mai în adânc. Zeci de căruţe uruitul lor pe drumurile din stepă. — Era singur? — Nu ştiu. da când lam văzut p-ăla c-a adus paişpe sicrie în târg. — Che Andrei! am strigat bucuros. să cumpere şi să vândă. trezit înaintea mea. topea untură pentru copt gogoşi în două cazane uriaşe. curăţa împreună cu nevastă-sa.lărgise mult. Circul nostru nu se mai afla la intrare. — Stai liniştit. îmi tulburase somnul şi-l simţeam încă stăruindu-mi trudnic în oase şi-n creier se îngrămădiseră roată lângă roată pe întinderea dintre Pădurea de tei şi Lacul lui Bădel.

Cică: „Măcar lucruşoarele rămase de la el să le îngrop creştineşte”. Che Andrei sosi târziu. ai să te faci cât plopul! Voi. Urcă-te. cât costă să mă sui în spinarea unui cal de-ăla? — Pentru tine e pe gratis. Am pregătit în grabă caii pe care urma să-i înham întâi la roată. sub icoana Sfântului Gheorghe omorând balaurul. apoi mi-am schimbat cămaşa şi pantofii. timpul parcă lunecase pe lângă el fără să-l atingă şi se purta cu mine ca şi cum ne-am fi despărţit cu o zi înainte. gândind să apar în faţa lui Che Andrei îmbrăcat de zile mari. creşteţi al dracului de înalţi. mă bătu pe umăr. mă cuprinse dorul după toţi strămutaţii de la Plătărăşti. înotând în sutanele lor negre. Da de 45 . a dat un coşciug cât am stat eu acolea. la două ceasuri după răsăritul soarelui. fixându-mă cu singurul lui ochi teafăr. — Eşti galanton. nu mă crezi. Multă. înseamnă că macină moara. Îmi zise: — Te-ai lungit. crede omul că sunteţi înnădiţi! Da şi tu ai faţa de înecat. clătinând capul cât o tărtăcuţă. frate miu! Auzind că Che Andrei e în târg. Dă lumea. — Plină. mă. că şi voi îi daţi mereu cu fleanca: „Pace-n ceruri şi pre pământ bună-nvoire între oameni”. Ca tattu. din neamul alde Mohreanu. Da oamenii cheală pe gârlă şi boii pe gheaţă se bat în război ca orbeţii. L-a luat o muiere. multă zăpăceală a intrat în omenirea asta. poate.cruce. mă. cususeră cu fir de tort peretele sfâşiat de calul tătarului şi ciocăni cu degetul îndoit în cutia milelor atârnată la intrare. Era neschimbat. Dă. dă! făcu el. iar ăi de-acasă îţi fură oaia-n târg! A lui Mohreanu. care a primit înştiinţare că bărbat-su s-a prăpădit pe front. Văzu bisericuţa de pânză călugării. mă strigă. îi spuse Pasalac. Da.

Iar marea urlă şi ea mereu uuu! uuuu! cere suflet de om. — Poate vrei să tragi asupra miresii. a văzut corăbiile. peste o săptămână la Dunăre şi invers. Secătura de Marin Doancă ne-a înşelat. Da era mare pramatie! Înfuleca un picior de porc la o mâncare şi bea cât un gonitor în luna iulie.urcat nu mă urc. în noaptea de Sfântă Măria Mică. Pluteau pe lângă ţărm. părintele. pe Zigu şi George. Nae Caramet îl ştii tu. Ce mă supără pe mine în Dobrogea asta e că latră câinii mai rău ca la turci în Anatolia. camarade! Dacă te roade la buci. şi Che Andrei mi-a spus istoria strămutaţilor la Dobrogea. că şi socru-meu tot popă a fost. Pe un cal viu. e o gaură de vulpe în care se vâră şerpii colac să ierneze. e altceva. — Nu. Noaptea. Cum venea. se apără Che Andrei. la umbră. ăla care mergea în fruntea convoiului. de la un bal. trec la părintele bătrân. ies din adâncurile mării toate corăbiile scufundate. să trecem la ale noastre! Dobrogea. una lângă alta. ne-am lungit amândoi sub căruţă. Află. Patrujpatru de zile a făcut până acolo şi tot timpul a jucat şeptic cu cheferiştii deasupra coşciugului. ia aminte de la mine. asta-i socoteala. auzi tu. să dea Dumnezeu să li se usuce picioarele la amândoi. şi 46 . Venea de la Stăvărăşti. când am plecat din Plătărăşti astă-toamnă era pe mal când corăbiile au ieşit şi-au început să caute om viu. să căutăm în altar vreo sticluţă cu vin de împărtăşanie. Toamna. La prânz. Da scurt. Nu-mi place Dobrogea si de-aia sunt mereu pe drumuri: azi la Aguleşti. vreau să zic că se bătuse acolo şi fugise să nu-l taie ăia cu cuţitele. să le retezi gâtul cu coasa. morţii trec la cârmă. — Ne-am lăsat duşi în ispită. ca să nu pună laba pe ele nemţii. acum şase ani. În războiul ălălalt l-au pus să care moaştele unui sfânt din Suceava la Paris. măcar goneşte drept. Mă ia ameţeala. îţi vine să sari din pat. Are doi băieţi. le pun pe linia de plutire şi năvălesc ca smintiţii peste pescarii care n-au avut vreme să se tragă la uscat. sau să-i beleşti de vii. domnule.

camarade. nenorocirile. Da nu era nimeni pe apă. atât şi nimic mai mult. mama mă-sii de Dobroge. şi de la turc. că atunci când izbutesc să înşele pe careva. valul vine de te trage în adânc şi de Sfântă Măria Mică din anul următor eşti şi tu unul din ăia care stau pe corabie. Despre mare. cu care nici să te spânzuri nu poţi. morţii aruncă pe uscat un galben şi-l găseşte unul din neamul înecatului. lui Caramet. Nu vorbeau. măi. Norocu lui c-a fost treaz. haramu bătrân. şi de la rus. n-are nici a mia parte din ce era acolo! Cred şi eu că n-are. da eu nu cred. şi la sfârşit primeşti un căpeţel de funie. pentru că morţii iau totul înapoi pe corăbii. beţi şi voi să vă treacă obida. altfel se ducea pe copcă. corăbiile n-au nicio putere dacă eşti pe uscat. îmi spunea a doua zi: Ce de bogăţii. pierzi un om pe drum. care se îneacă în Dunăre. morţii au început să arunce spre mal lucruri scumpe. E prea de tot. după o halcă de carne macră.căutau om viu. Dacă-ţi înmoi un deşt măcar. ca să amăgească si pe alţii la anul. Chestia e să nu te-apropii de apă. un schelet adică. E un fel de răsplată: am luat un suflet. îi sticleau ochii. Pleci. de bucurie. se ţin lipca de om şi pe uscat. Da-n Dobrogea. că nu trăsese la măsea. poftim banii. Atunci. Che Andrei! Nici prinţul Şuţu. aruncau. Se zice. împuşcat pe tat-tu mai pierzi şi pe Barbu Căpălău. Lui ăsta. pietre preţioase ca să intre Caramet să le ia. da deştept. că eu presimţeam că Dobrogea este o înşelăciune murdară 47 . acum ţi-ai făcut idee: o putoare şi-o dezmăţată. Mohreanule. Ştii ce pământ am primit noi la Aguleşti? Douăşpe pogoane de sărătură. După aia. Marea Neagră înghite averi de când e lumea lume şi de la român. nu s-a băgat să le ia. Da numa-n noaptea de Sfântă Măria Mică le arată. nu găseşti nimic. Că. S-a luptat Caramet cu ispita până-n zori. ştii. poţi să umbli cu capul la fund până crapă splina-n tine. şi de la bulgar. eşti pierdut. cât e el de prinţ.

că n-o iei pentru tine? — Ha-ha. însă. dacă ţii tu minte da n-ai de unde. Caramet strânge dările pentru stat şi se coţopeneşte cu damigeana pe uliţi. Era la mitralieră şi cică în ziua aia cânta sub ploaia de gloanţe: Şapte văi şi-o vale adâncă. când l-a fătat mă-sa. Ăi care au făcut schimb şi cu casele. să dea peste-o ursitoare sanchie! Dumitru n-a scris nimic. din piatră. Ăi mai mulţi. la fel ca la Plătărăşti. Pe Titi Şorici l-au reformat. priveşte semnu puterii! şi-i bagă lui ăla sub nas bastonul perceptorului. Ouleaţă-ţiganu. râde Caramet. Ouleaţă. — Zvârliţi tot ce vreţi.. Aici Iuţii mă mânâncă.. că erai mic am strigat la plecare: Ne ducem la Dobrogea. Norocul lui. — Cutare. întreabă cutare. au nimerit-o măcar cu casele: sunt trainice. Doamne. care-a ajuns gardian la primărie şi omul perceptorului. are două vine înnodate. Alexandru Căpălău şi încă mulţi alţii. na ştiut până acum cu concentrările. E limpede? Trage cepu! Şi ăla-l trage. toţi care sunt în stare să poarte o puşcă pe umăr. să scăpăm de colcăiala aia puturoasă! Ce mai. au fost târâţi la război: Dumitru Căpălău. da Dobrogea aia e cu botul plin de zoaie. Vorbesc de ăia care-au rămas în sat şi s-au învârtit să nu plece pe front. toţi ai noştri muncesc în dijmă pe moşia prinţului. Dobrogea e un butuc de cretă şio căldare de sare. cu măciulie de argint. toamna. a murit la Ţiganca. da măcar aprindeţi un foc mare. din pământ nu poţi să scoţi un pumn de grăunţe. zice. neam de cutre. 48 . m-a trimis domnul perceptor să-i umpli damigeana asta cu vin. — De unde ştiu eu.şi am strigat. Daolică. În schimb. s-o fi gândind că n-are cui. În partea care mi-a căzut mie la împărţeală arunca tot satul gunoaiele şi leşurile de vite. cum e Nae Caramet de-o pildă. călduroase şi ploşniţa nu se prăseşte în ele. săracu.

Sta cu spinarea lipită de-un dâmb de pământ. Eram în grădină. la patruj de zile. dintr-odată. m-am apropiat de gardul de mărăcini şi am văzut-o cum. soarele ăsta din Dobrogea care te frige de-ţi seacă măduva ardea încet deasupra ei. Noaptea. Cântecele erau tot ce-i mai rămăsese de la Ouleaţă şi le îngâna încet. sau un blestem de căţea care-şi găseşte căţeii cu ţestele strivite sub bolovani. şi-a luat 49 . nenică. da ea nu se mişca. Nu vorbea şi n-auzea. fa. nu-i păsa. După Ouleaţă. la umbră.. Da ăsta. o săptămână întreagă Şoava a stat lungită la pământ şi a bocit. a început să cânte. Ochii: supţi. Eu taman atunci venisem de la Plătărăşti fusesem să mai văd Noianu şi via pe care n-am vândut-o şi băusem trei zile în şir cu Fănică Măxineanu. uscaţi. aici căpiezi. ai speriat copiii. lângă dâmbu l ăla în care bătea luna. cu jale. mai mult verde decât vânătă. da când i se rup zăgazurile şi se prăbuşeşte. i-a venit rândul lui Alexandru Căpălău. Şoava a tăcut şi apoi. când se ridică vântul de pe Marea Neagră. răi. parcă eu nu-nţeleg? Da vino în casă. se înfricoşează şi el de-atâta durere. Omul e făcut să rabde multe. greu pământului. cu o voce răguşită. N-a vrut şi n-am putut s-o luăm de-acolo. cântecele pe care de-atâtea ori Ouleaţă le cântase numai pentru ea.. Când a aflat că Ouleaţă s-a stins. E greu.Ce glas avea. scosesem salteaua între tulpinile de floarea-soarelui. Patru şiruri de mărgele Să mă port la gât cu ele. — Şoavo. se încreţea carnea pe tine când îi vedeai faţa: umflată şi vânătă. trist. zicea. bocea nu ştiu cum să zic un fel de chelălăit lung şi spurcat. de data asta în picioare. îţi rupea inima când se pornea să -i zică una! Acum satură viermii pământului. care a damblagit şi stă toată ziulica într-un cărucior pe rotile eram dărâmat de drum şi o auzeam cum stă în stepă şi plânge. hai. Şoava lui gătea la bucătărie. Dacă te-apropiai de ea. bleg şi gogoman.

Alexandru îi apuca mâinile înroşite de ger şi le freca între palmele lui. a pus ochii pe fata a mare a Şoavei. Unii zic c-a făcut-o de prost ce era. lua două javre cu el în odaie. aşa cât jumătate vatră de casă. Ca să vezi că nu era tocmai prostul proştilor. Nu cunosc ce bani primea. Măsoară ei câte-o halcă.zilele singur. se descurca. că parcă îngrămădise Dumnezeu în el oasele pe care s-ar cădea să le aşeze în patru oameni. dormea cu cracii pe pereţi. pe un jgheab de lemn. după Bobotează. ţiganca mâna un cal. Aia se strâmba de durere şi râdea. la bătut porumbul. s-avem ce vinde la vară ălora din Constanţa. Pe iarnă. într-un cuvânt. Lui îi plăcea. pentru că el era ăla care hrănea haita de câini de la curte şi-i lăsa seara nemâncaţi ca să latre toată noaptea. la tăiatul viei. Pe mine mă scotea din minţi şi-l băgăm în măsa ori de câte ori îl vedeam. acum trei ani. o desprind. Muncea dei plesneau ochii din cap: pe secerătoare. 50 . Pas de -l scoală să-l trimiţi undeva. fiindcă nu se da în lături de la muncă. o desfac în fâşii lungi şi înguste cât foile de tablă pentru învelit casele şi cu căngile împing bucăţile pe un canal spre mal. puţeau a blană de câine de-ţi era scârbă să te freci de ele. De câte ori ea da să se aplece ca să înfigă cârligul într-un sloi. Ţiganca. când se ducea la culcare. în rând cu slugile ale mai de vază. Noaptea. La Aguleşti. Toţi din curte. şi ea cu lipici. cu topoarele. Din buza malului. Vine ordin de la administrator: — Tăiaţi gheaţa de pe iaz şi umpleţi gheţăria. dacă-ţi dă mâna! Păzit de câini. iar pe altele două le lăsa în prag. Alexandru a intrat argat la curtea lui Şuţu Buric. eu ştiu mai bine ce s-a întâmplat: i-a fost frică. doar trăise atâta vreme în baltă cu vitele şi cu câinii. Lăboaiele lui. era îmbrăcat cum se cuvine. Alexandru lucra cu cangea. cale de o sută de metri. jos la iaz. gheaţa e târâtă cu caii până în gura hrubei. Avea tain şi odaie la arman.

a strâns-o la piept ca pe-un mănunchi de tufănică. Cântecul. Alexandru e chemat la armată şi. S-au luat. Dimineaţa. Seara. nea Alexandre. s-a gândit Alexandru. se ştie. primeşte ordin să încarce calabalâcul şi să mi se care pe front. eu nu-l ştiu pe de rost. mamă. trei lacrimi de sânge lasă să se vadă că băiatu-tău. o să-ţi fac un om de zăpadă. niciodată.— Ai. zic. El un haidău. şi-ţi pare rău c-ai trăit pe lume. Sau mai bine te vâr într-un troian şi te zidesc cu zăpadă de jur-împrejur. Ei. omul nare pereche de tâmpit pe lume. plec şi pentru mine nu mai e întoarcere. cu tichii. regimentul ăla. intră ăi dintâi în luptă. Alexandru era în garda steagului şi ăştia. c-ai supt lapte de la o mamă şi că înaintea ta nu mai e nimic. ea un chiţibuş de muiere. în pragul odăii. lângă prispa ţigăncii. şi aşa mai departe. Eşti tu şi nu mai eşti tu. zicea el. După două luni. tot cu vorbe alese. În el. Gândul morţii. tristeţea amară îţi pune gheara în gât şi te frige jalea în inimă. în ajunul plecării. ea s-a dus la culcare şi el a rămas în curte. încă n-am pornit şi moartea a şi intrat în noi! 51 . că-n primul an de-nsurătoare. a explodat un focos de grenadă care a sfâşiat burta unui cal. la tocat. — Secera. n-o să-l mai auzi intrând în şopron să înjuge boii. — Măiculiţă. tot la o săptămână. a început. Mohreanule. ce oase tari şi boante! — Eşti mică. şi-acum vine grozăvia a mare! Începe războiul şi regimentu ăla din Buzău în care era Alexandru. şi-a amintit Alexandru de un cântec de pe la noi. uită-te-n colţul năframei. patru oameni de zăpadă. scrisoare: „Scumpa mea soţie. se face şi nu se face că ţi-e milă de tine şi de toţi oamenii ăilalţi. Seara. cu cărbuni în loc de ochi şi cu câte-un morcov ţuguiat deasupra gurii. îl omoară pe soldat înainte de vreme. mi-e dor de tine”.

când trăgea să moară şi tare îi mai părea rău că moare! că ţiganca. Alexandru a stat numa-n pat. Se rup rânduri-rânduri de piele şi se lărgeşte groapa. avea sub pernă. El scotea dopu din capul furtunului şi le dădea voie la oameni să miroasă. Zicea el. îmi spunea mai pe urmă că plecase fără niciun gând. Adevărat. ale lui Alexandru parcă erau presărate cu levănţică. Îl hrăneau pe un căpeţel de furtun înfipt în burtă. lângă cazanul în care spălătoresele fierbeau sodă amestecată cu pelin şi grăsime. să facă săpun. Mai încolo. e grav bolnav. da spitalele gem de răniţi şi Alexandru Căpălău zace din vina lui. Scuipa şi gemea. către sfârşit. Dura mult până să verse în el tot sosul din strachină. îi lua capu l în palme şi-l dezmierda legănându-l: — Omul meu. la îndemână. Venea lumea şi se minuna. Alexandru a topit un bulgăre de sodă într-o cutie de conserve plină cu apă şi a dat băutura pe gât. — Simt. înfăşură hăţurile pe urechea căruţei. Ideea i s-a înfipt în cap acolo. pe drumul de la Buzău la Aguleşti. Nevastă-sa fierbea bine mâncarea. lăsând caii în voia lor. patru la întoarcere şi a venit cu bărbatu. ţiganca tânără primeşte veste să meargă să-şi ia bărbatu din spital de la Buzău. Che Andrei. Soda îi arsese gâtul. şi el îi făcuse patru oameni de zăpadă lângă prispă. o să-l primească. când popa de la Aguleşti încheia cititul pentru pomenirea lui Ouleaţă. dar acum trebuie ridicat numaidecât. un ştergar în care scuipa de o sută sau de o mie de ori pe zi.S-a îmbrăcat şi s-a dus la magazie. Ascultă. cum mi se lărgeşte întruna gâtul. la fundatoare. să ştii. Aproape fără să-şi dea seama. omul meu de zăpadă! Îi era drag şi se gândea la noaptea aia când tăiaseră gheaţă. maţele omului miros frumos. Muierea a plecat cu căruţa patru zile la dus. cobora doar să-şi facă nevoile. îmi zicea. o strecura şi i-o turna cu lingura în pâlnia pusă în gura furtunului. Peste două luni. Acasă. iar în timpul 52 . când o fi vreun pat liber.

Asta. Un strop n-a dat pe-alături. — Che Andrei.ăsta el plescăia din limbă sau mesteca din fălci. i-am dat să se ducă şi el cădea mereu în fund. un pahar el. mă întreabă Alexandru. zice Alexandru. — Tâmpitul! Parcă strigă: prune. Strigă şi preţul. beam aşa cum se bea. că poate m-oi fi scos la vânzare şi eu nu ştiu. mă Caramet. tun. am uscat damigeana. Eu beam ca tine. să am în burtă toată băutura pe care am supt-o şi tu m-ai apăsa cu pumnul pe buric. cu gura închisă. — S-a înecat prinţul. ca ăla. hai să bem. îl văd că face un semn muierii şi ea scoate o damigeană cu vin. când stam lângă patul lui şi mă gândeam că are să moară. Alexandru. prunişoare uscate. dom‟le. Într-o zi. — Atunci. izbindu-se cu creştetul de butucul roţii şi răcni înfuriat: — Ce vrei. din obişnuinţă.. odată m-am îmbătat şi c-un iepuroi. de ce urli. Un pahar eu. Che Andrei! Ăl care striga repeta numele bătrânului cu îndârjire. ăsta bea fără să bage în gură şi-i mai chiaun ca mine?!” Asta n-am s-o uit niciodată: eu am băut cu cine s-a nimerit. Ne-am pilit amândoi. măi Alexandre. anunţă Caramet în 53 . Da una nu-mi ieşea din cap: „Cum dracu. cât ai băut dumneata în viaţă? — Mult. — Che Andrei! Costache Andrei din Aguleşti.. Che Andrei. ca un apucat. Dacă ar fi. mai va să-mi spui tu mie că se vede pe toate drumurile!. însă. că doar nu simţea gustul mâncării. direct în burtă. şi cu om şi cu cal. aş îneca juma din Dobrogea asta nenorocită. Ar merge lumea până la genunchi prin vin şi ţuică. Che Andrei se supără. Che Andrei. Che Andrei. Ieşi de sub căruţă. da ce-a fost cu Alexandru Căpălău. nerodule? Mă vezi că sunt aici şi strigi întruna ca animalul: Che Andrei. vărsăm vinu-n gură şi-l dam pe gât.

s-a liberat. Scăpăm de Dobrogea. Era un om înalt. A intrat să se scalde în Lacul lui Bădel. Che Andrei. ca să dea îndărăt. Administratorul spune că Şuţu-Buric dă un premiu de-o sută de mii ăluia de-i găseşte. Ce să-i faci. Dai dracului târgu ăsta răpănos şi mergi cu noi! Auzi. domnule. De pe frunte şi de sub tâmple i se scurgeau pe gât. îmi spune mie inima că noi trei o să punem laba pe părăluţe. l-am auzit cu urechile mele: o sută de mii. treaba lui. Lacul e plin de brădiş. îl luăm şi pe băiat măi. că nu ştiam de ăsta a lui Mohreanu. ceva de speriat! Neam de greci. iar primăvara tot s-alegea cu două-trei deşte degerate. Asta era ieri dimineaţă şi apa nu i-a scos nici astăzi. Acum. Prinţul.şoaptă. învelindu-i-le în foi de varză acră. spuse Caramet. Barca e în căruţa lui Titi Şorici. Ardea o pădure pe iarnă ca să se încălzească. I le vindeca Şoava-ţiganca. — Ce dracu. Era rău de frig. de-acum n-o să se mai plângă de ger. şi după ei! Trebuie să ajungem acolo înainte de a se întinde vorba în tot târgul. Ioane. că-l cunoaştem de la Plătărăşti. Pe lac. bine construit. Am cumpărat o barcă. noi singuri avem dreptu să-l găsim pe prinţ. — Nu mai suntem trei. — Precis? se aprinse Che Andrei. în pieptu păros. camarade. zici că s-a spart nuca. dâre de sudoare. Adică numai după matale. suntem patru. — Care prinţ? întrebă Che Andrei. — Mergi cu noi. 54 . Caramet. împreună cu nevastă-sa şi i-a tras dracu de picior la fund. — Dă-mi o băncuţă de nichel să-mi frec cucuiu cu ea. Vorbeşte desluşit: Buric sau guzganu ăl bătrân? — Bătrânul. o să ne îmbătăm la pomană! — Trebuie să-i scoatem noi pe înecaţi. El m-a trimis după voi. e a lui Neculai Mohreanu. cu faţa strălucind de bucurie. îmi zise Che Andrei.

vântura oiştea prin apă într-o jumătate de cerc largă cât aria şi toca prosteşte din gură. o să-l punem să calce apa. 55 . sau colacii de salvare cu care porniseră în larg şi se spărseseră dracu ştie cum. când am pus luntrea pe apă. os tânăr! — Te iau. îmi zise Caramet. Am plecat fără să-i spun o vorbă lui Pasalac. dintr-o opintire. Eu. trecui la prova. prin roatele de lintiţă şi brădiş să descopăr o urmă de-a înecaţilor: vreo fâşie din costumele lor de baie. măi. să luaţi căngi! Smulse oiştea căruţei. ţipă Che Andrei. aţi trăit o viaţă lângă Dunăre şi lângă Noian. mama mă-sii. Şorici mâna încordat. Peste ani. Che Andrei. — Nepricopsiţilor. nu primeşti parte egală. cântărindu-mă din ochi. şi el voia să strige: — Măi Neculai. Ne-am atârnat de loitre şi el a dat bici cailor. şi nici atâta lucru nu v-a dat prin cap.— Lasă. Goneşte de parcă vrea să ne piardă. Şorici şi Caramet apucară vâslele. să fărâmăm toate bărcile ăluia din târg. lepădând hainele. Titi Şorici mi-a spus că i se păruse atunci că în căruţa lui nu urcasem eu. Iscodeam împrejur. Jos la lac. da. trebuia. o propti în mal şi. Titi Şorici aştepta cu caii înhămaţi. care se smuciră în galop. Şi el. am băgat de seamă că n-aveam căngi. cu bentiţa neagră înnodată la ceafă în formă de fundă. şi oasele spinării jucau sub pielea lor ca nişte mosorele. În marginea ailaltă a târgului. nu vrea să împartă banii în patru grămezi. ci tata. mă gândeam. La spatele nostru. De trei ori întoarse capul şi mă privi cruciş peste umăr. stând în genunchi în barca legată de coşul căruţei. ca şi Caramet. cu ochi de uliu. Goneau. să ştii. că-i nenorocire câte au să năvălească pe lac când s-o afla de păţania prinţului şi de premiu. zvârli luntrea la vreo zece metri pe apă. e bun băiatul.

tăind -o peste mirişti. ameninţând cu oiştea în vânt. camarade. se apropiau de lac. într-o rostogolire drăcească. Vin ăia din târg. lepădătură din fundu Dobrogei! O să te dumic momeală la cosacii. noii 56 . dar eu am băgat capital în luntre. îl scoate. ne lasă calici. — Şorici! urlă deodată Che Andrei. Reluarăm căutatul cu înfrigurare. — Hai. se împotrivi Caramet. Vrei să înhaţi premiu. însă. săbioarele şi băloşii din lacul ăsta! — E dreptul lor. Din stepă. carele eşti în ceruri. în cete sau singuri. dacă nu se despică pământul sub ei să-i înghită. — Nu-i aşa. În timpul ăsta. p-ăla care are curajul s-o facă. căci începu să murmure în barbă: — Tatăl nostru. — Uşor îţi vine ţie s-o faci pe deşteptu. oameni pe jos. Zi Tatăl nostru. — Haită de lepre! strigă Che Andrei. vă găbjim noi. au aflat cu toţii şi vin potop să ne sufle bănişorii. să-l împrăştie cu coarnele. prinţişorilor. P-ala care s-apropie întâi. Dacă nu se întâmplă ceva. dacă vrei să ne-ajute cineva. apucă vâsla. călăreţi care se întreceau să şi-o ia înainte unul altuia. îl pocnesc la moacă în numele Tatălui. nicio grijă. pe noi ne-a oropsit cel mai mult Buric şi noi trebuie să-l scoatem pe tat-su. slobozită în târg să-l întoarcă cu dosu-n sus. Nu mai zi dracu. — Hei! se supără Şorici. cu toţii parcă împinşi de la spate de-o cireadă de boi turbaţi. zise Şorici. continuă Che Andrei fără să-l audă pe Şorici. Aşteptaţi liniştiţi şi vă scoatem noi cu burta la soare. sfinţească-se numele Tău. Cine-o avea noroc.cum fac copiii când umblă să găsească un lucru pierdut: — Scoate drace ce-ai furat. să-l răvăşească. zeci de căruţe. Şorici şi Caramet îngheţară la vâsle. n-ai cum să-i opreşti. că te duc la spânzurat. Caramet. — Feţi-logofeţi. luă de bună povaţa lui Şorici...

lacul forfotea de oameni. Mulţi dintre ăia care n-aveau nici bărci. — Uite că nu vrem. de spectacol. îi mânau cu chiote şi cu lovituri către mijlocul lacului. şi patru hârdaie uriaşe pentru spălatul rufelor. să mă ţineţi minte toată viaţa. Să se ducă dracului. iar în vremea asta cercetau cu picioarele. dimineaţa. eşti un iritic. încălecase o buturugă şi vâslea cu braţele. în costume strălucitoare. Un flăcău.. Nae. Nici aşa nu merge. mânuind o jordie lungă de-un stânjen. gălăgioşi. Ăştia au bani destui.. pe o întindere de aproape doi kilometri. — Artişti care fac lumea să râdă. orbeşte. Spălaţi putina până nu vă fac eu o scamatorie. Che Andrei lungi oiştea spre bărcile albastre şi făcu lucru ăsta cu atâta însufleţire. Eşti un. Ioane?! Îşi curmă sirul înjurăturilor. — Popo. 57 . pezevenghiule! Dă îndărăt. năvălind din târg. i se răspunse. încât fu cât pe-aci să se prăvale în apă. Che Andrei îşi ieşi din minţi. gol puşcă. În câteva minute. se avântară în larg. sicriele despre care-mi vorbise Enache Pasalac. Ce sunt ăia. Strigătele şi bălăceala se amestecau cu înjurăturile. în covorul de brădiş forfotind de lipitori. răcni Titi Şorici. Într-unul din sicrie. Zărindu-l. — Strigă la ei să-şi ia tălpăşiţa. smulseră podelele căruţelor şi făcură plute din ele. — Te fac eu să vrei. împinse pe apă. şi cu măşti deşucheate lipite pe faţă. nici cai. Ăi care napucaseră bărci. agăţaţi de cozile lor.veniţi aruncară pe apă douăzeci şi trei de luntri. înotând voiniceşte. — Măi scamatorilor! mi-o luă înainte Nae Caramet. urcase starostele călugărilor de la bisericuţa de pânză. spre uimirea tuturor. Tătarii intraseră cu caii. Al doilea val. Eşti de două ori mai mare secătură decât socru-meu. holbându-se mirat spre două bărcuţe albastre în care se legănau. nişte măscărici de circ.

Stai că ţi-i spintec eu! Înfricoşaţi. ieşiră din apă. Dacă nu-i găsim în noaptea asta. timp în care trecurăm de două ori prin răcorile groazei: prima dată. mergem iar să nenmuiem călcâiele în apă. mâine nu mai avem loc aici. — Îmbucă cu nădejde. camarade. Mâncând. bate contra. Când mai creşte niţel cocoaşa lunii. opt călăreţi porniră în galop după căruţă. văzându-mă că mestec în silă bucăţile de pastramă tăiate mărunt cu cuţitu. Căutarea se dovedise zadarnică şi multă lume luă calea târgului îndărăt. pentru că sărisem de zeci de ori în apă şi dădusem ascultare lui Che Andrei. şi repetă rar: trebuie. spuse el. clănţănind de frig. ne înapoiarăm la mal. care-mi spusese să umblu pe fundul lacului cu ochii deschişi. am adormit. să mâncăm şi să ne mai încercăm o dată norocul. când flăcăul cu buturuga scoase din ape un ciolan de cal. Din coş se vărsară în praful drumului patru maldăre de stuf. O prinseră din urmă şi o răsturnară cu burta în sus. cei de la circ suciră luntrile spre mal. Eram sleit. undeva la un colţ al malului. plasa. pe lună. un paner cu peşti si trei guri de ham şterpelite din târg. îmi zise Titi Şorici. Aşa! Netrebnicii ăştia îţi falsifică hârtia de-o sută cât te ştergi la ochi şi vin să-şi bage mutra şi-aici. mii de ace îmi împungeau ochii. Seara. strigă Caramet. L-au pescuit pe prinţ şi fug! Asmuţiţi de strigătele lui Caramet. răcnind: „Am dat de ei. am simţit mâna cuiva îndesându-mi la căpătâi o buleandră făcută sul.Şorici. sunt aici” şi toată lumea se năpusti într-acolo ca să se arunce cu capul în nămolul de pe fundul lacului: a doua oară. Am stat pe lac patru ceasuri încheiate. Noi rămaserăm pe loc. Trebuie să-i găsim. c-au să aducă pescari de la mare cu scule speciale. Prin somn. frânţi de oboseală. când patru inşi. — Pe ei. târând o plasă pe care o urcară mototol în căruţă şi porniră în trapul cailor. pe care-l vântură deasupra capului. Când m-am 58 .

cu voce scăzută. Nu dormisem nici o jumătate de ceas. zise Caramet. mai iute. se năpusti să-l pocnească pe Caramet. Titi Şorici. Şorici era slăbănog. La spatele căruţei. din pricina lunii care-l lumina de la spate. pe jumătate chel şi avea dinţi rari şi laţi. Tăcut. deşirat. şi. zăceau în stuf. Şorici îşi ridică ochii îngropaţi în orbite adânci. — Asta-i pungăşie.sculat. du-ne-acolo. — Daa? făcu Che Andrei din gât. Şorici se întoarse încet spre Caramet şi continuă sec: — O să fie cum vrei tu. Schimbau vorbe aspre. — Mai întâi să-mi garanteze şi ăştilalţi. — I-am găsit pe prinţi. pune domnule. îi prinse braţu şi i-l răsuci la spate. — Eu i-am găsit. îţi înfund gura cu iarbă. se repezea Che Andrei. în vecii vecilor nu vă duc la locul unde zac alde Şuţu. Am 59 . Şi mi se cuvine jumate din suta de mii. la vreo cincizeci de metri de mal. nu pupaţi nimic. şi să vezi cum îţi zbor măselele din gură. Hai. că se strânge lumea. — Bine. O să spui tu şi păcatele mă-tii. Înecaţii. sări Caramet. sub un cocioc.. îmi ajunge vorba ta. Luaţi păturile cailor şi veniţi. Caramet dăduse peste ei întâmplător. Nu vreţi aşa. — Încearcă. şi eu nu dau voie să fiu prădat ca la drumu mare.. Dacă nu taci.. ameninţător. şi.. grea de ură. să-l trântim pe golan pe roata căruţei şi să-l legăm burduf. şi-ale bunică-tii. Caramet se certa cu Che Andrei. luna crescuse doar de un deşt. — Ce au? l-am întrebat pe Titi Şorici. Eu singur. nu voi. Strângând pumnii. şi privirea lui pătrunse în Caramet ascuţită. — Fără tărăboi. se-nvoi Caramet. răspunse Şorici. cu obrazul cenuşiu ca ardezia. mâna. Da Titi Şorici.

După râsetele şi gălăgia pe care o făceau. Ştiindu-i pe toţi setoşi de câştig. şi iar bogăţie pe capul lor: trei îngropăciuni în câteva zile. se dezmetici din starea aia neghioabă. într-o secundă. Che Andrei rămăsese în drum. ne era peste putinţă: cel dintâi pas în apă ne-ar fi trădat. Uşuraţi cât de cât de povara spaimei. cu felinare şi cu bărci de cauciuc. Ieri i-au îngropat apele. pândea să nu se apropie cineva. şi bătrânul prinţ Şuţu. Şi tropăiturile. În deal. la vreo zece paşi de noi. Aceeaşi cale o urmă. Călcând de-a latul dârei lăsate de păturile în care cărasem morţii. la fel cum eram şi noi. Uite. suta de mii oferită de Şuţu-Buric aprinsese toate minţile. răsunau acum la vreo sută de metri. întărâtaţi de şoaptele ce se ţes noaptea în stepă sau de hârciogi. Tremuram. Nae Caramet. se căsca gura unei gropi de lut. Au dat ortu popii. complet lipsiţi de vlagă. prima ţigare din viaţa mea. primu l. astă-noapte noi şi poimâine Buric. când trăiau. dinspre târg. alde Şuţu. Să ducem morţii înapoi. unu din 60 . Luaseră cu ei şi doi câini care mârâiau şi lătrau fără încetare. neputincioşi. — Asta zic şi eu moarte boierească. Prinţu-i prinţ şi când e viu. Caramet luă moarta în braţe şi-i făcu vânt în hrubă. auzirăm înaintând către noi. rânji Che Andrei şi vorbele astea întoarseră liniştea în noi. în stuf. ne întoarserăm la mal şi aprinserăm ţigări. Apa ne udă pantalonii până la genunchi i-am înfăşurat în pături şi i-am târât la mal printrun vad al năvoadelor. Erau soldaţi. Doamne-Dumnezeule. se auzeau din ce în ce mai desluşit. ne gândirăm că au să ne smulgă morţii din braţe şi teama c-am pierdut totul ne făcea să înţepenim în drum. un grup de oameni. ăştia. şi când e stârv. ne -am dat seama că în grup sunt cel puţin zece inşi.intrat la ei îmbrăcaţi. da-n momentul când suirăm pe mal. nu se întâmplă nimic. au avut de toate cu vârf şi îndesat. Grupul ajunse în dreptul nostru şi trecu mai departe. îndată după colţul malului acoperit cu tufe de mărăcini. Cât umblaserăm prin apă.

se înclină adânc către oameni. ne urcarăm si noi deasupra. După a doua vadră. în scobitura bărcii. si pornirăm. cu ţambalele. s-o rup şi să le înfăşor picioarele în ele. plecă în stepă prin curtea din dos a cârciumii si. pe Lacul lui Bădel jucau prin noapte. La podul de la Vadu Oii l-au însoţit. departe de orice primejdie. de faţă cu tot satul. pe vadu ăl mai apropiat. în aceeaşi zi.câini se smuci şi începu să schiaune şi să latre. îngrijitoare de păsări la arman. javra era cât pe-aci să ne lase lefteri. Titi Şorici aduse căruţa lângă groapă. Numărătoarea se făcu la cârciumă. doi cumetri pe care şi-i făcuse în Dobrogea. Se mişcau în lunecări încete şi focu lor în scădere. Noroc de răcan. apucând-o pieptiş. suta de mii. şi cincizeci de mii ne dădu nouă. lungirăm morţii în coş. Titi Şorici opri caii şi aruncă în căruţă un purcoi de orz. Sus în stepă. Împărţirăm la oameni cinci kile de rachiu şi zece pulane de salam. Soldatul care-l purta de zgardă trase scurt şi grăbi pasul să-şi ajungă din urmă tovarăşii. vorbea de speranţa înălţătoare şi cruntă din inimile celor intraţi în apă să găsească morţii şi. În urmă. spuse Che Andrei. plecă înapoi la Dunăre să-şi răscumpere căsuţa şi trei pogoane. — Ai văzut. Frica nu-mi trecuse cu totul. rupt de ploi. Titi îşi înnodă banii în pestelcă. Înghiţi. că-i prost ca o piftie. lumini mohorâte. ca să-l apere de hoţi. Mi se părea că potcoavele cailor ţăcănesc asurzitor şi-mi venea să scot cămaşa. odată cu ei. ici şi colo. ţinând pe după gât o băbuţă din munte. Patru lăutari. norocul. Când umbrele soldaţilor se şterseră cu totul în noapte. tremurat. i-a numărat. Casierul de la Aguleşti al lui Alexandru Şuţu-Buric îi înmână banii lui Caramet chiar a doua zi. o 61 . Che Andrei şi cu mine băurăm până în zori. făcând mare haz. El îşi opri cincizeci de mii. Che Andrei juca desculţ pe podele. cântau să ridice cârciuma în sus.

plecară să-l scoată din aşternut pe popă. — Hoţu Tulea Fălcosu e vinovatul. se înduioşa el. mare ticălos mai eşti. Du-te şi caută-l pe Neicu. Da cum să-l dezgropi când laşu trăieşte?! Trăieşte şi nu mai e la Brăila. răzbunarea e armă dreaptă.hârtie de cinci sute şi striga morfolind hârtia: „Uiu. Liber şi să fie-n pace Al naturii. În zori. Caramet mă scoase afară şi-mi spuse: — Ai o datorie mare pe lume. ia-o la picior. am râs eu. trebuie să-l dezgropi. „Hoţule. Iar tu du-te la Neicu. Singur Neicu ştie unde e. Duminică o peţesc pe fata lui Foţi Tomescu din Lacovişte. O dădu în cântec: Românaşului îi place Sus la munte. Da popa de la Aguleşti nu veni să-l cunune. Mă mut la munte. După obicei.. unii inşi. — Mare. Du-te şi caută-l pe Neicu Jinga. să-i spui. E chemarea ta să-l răzbuni pe tat-tu. turtiţi de rachiu.. îmi spuse. — Du-te dracului. şi eu bani ca Buric” iar la urmă ceru să fie cununat numaidecât cu baba Clănţoaia. Eram beat şi i-am dat banii. Tulea. Neicu ştie unde dai de Tulea. să-i ungi oasele cu vin şi untdelemn şi să-i mai citească popa o dată pentru odihna oaselor. Mi-am oprit numai două mii. camarade. Vreau să înghit toată roata. ţipa Che Andrei. du-te. sunt fecioru lui Neculai Mohreanu şi-am venit pentru o socoteală 62 .. Ca să-i facă cheful. căci. mă trimiţi la ocnă! şi l-am sărutat.. când eram făcut praf. Ştia cu cine are de-a face. Dă-mi banii care ţi-au mai rămas si-ţi spun cine-i vinovat de moartea lui tat-tu. La primăvară se împlinesc şapte ani de la moartea lui. mâine-o să mă c. trebuie. sus la munte la izvor. al naturii domnitor... da vreau să mă însor. — Nu-ţi luam banii. Hai. — Ai datoria să-l răzbuni pe tat-tu. Vreau să mă întind la caşcaval.

. şarlatanul. sunt o scârnăvie. din mai. Nu se poate să nu ştie ei culcuşu Iu Neicu. urmă el mai potolit. Hai s-o încheiem. vreau să ştiu? Balta asta e largă cât o ţară. Uită-te la el. (iheorghe l-ar vinde şi pe Dumnezeu. iar eu. — Unde-ai să-l găseşti. să-i fărâmăm coastele. la care trase Mohreanu. cu ochii la luceafărul de ziuă. Ion Mohreanu ajunse la Plătărăşti. şi pe Uita Vetina. crăpată şi îngălbenită de tutun. Du-te şi ţine drumul tot înainte. cât îs ei de jandarmi. camarade! Bei. — Trebuia să-i suceşti gura la ceafă.. — Caramet! strigă Che Andrei din uşa cârciumii. moartea se plăteşte cu moarte. mori.veche cu taica. — Nu mă mişc de-aici până nu-l găsesc pe Neicu. Străluceşte ca guşa porumbelului.” La Dunăre. gura la canea. 7. Să bem. nu bei. Trăgea rar cu unghia de la degetu mare. bombată. tot mori. subsemnatul Nae Caramet. întors invalid de pe front — trei deşte de la mână tăiate — Neicu îi făcuse de petrecanie unui neamţ de la spitalul veterinar instalat în curtea şcolii şi fugise în baltă. III Unsprezece zile mai târziu.ăcătoarea fiarelor şi raiu hoţilor. Titi Şorici se scarpină în barbă. Uite. Titi Şorici. barem să ştim de ce-am crăpat!. şi-o să-l găseşti tu! Cum? — O să-l pândesc pe-alde frate-su. se învineţi de furie auzind că acesta se lăsase jecmănit de Caramet. Jandarmii. pe nea Gheorghe Jinga. dar Neicu Jinga nu mai era în sat. la luceafăr. nu-s în stare să-i ia urma. darmite pe frate-su Neicu! L-ar da pe un mertic de orz sau numai pe63 . pun caii la căruţă şi mergem după el. — Gheorghe nu-i de pus la socoteală.

ai fi înţeles. Morţii se uită. s-o ştii şi p-ailaltă. M-a învăţat o fată de la circ. la gonită morţii. când eram la Aguleşti.. c-ai fost prost. sunt cu frica-n sân mereu. — Te-a învăţat prost. — Ia aminte la soldaţii de sub comanda Iu Gheorghe şi-a Iu Berechet. Mi-a spus Che Andrei. ca să nu-i clintească pe ei din loc. vezi tu! Mai ales când e vorba de muieri. Şi la pândă în calea Vetinei. — Nu ştiu ce e de înţeles în asta. — Ştiu cum e cu femeile.un pumn de coacăze. Ce-ţi zici tu? Vetina s-a ţinut cu tata şi-o să mi-l dea în palmă pe Neicu. că acum-acum vin ăi mari belea pe capu lor: ni-l daţi pe Neicu. Sau cu a treia. mama voastră. Atâta vreme cât Neicu e liber. fac armata acasă. că i-a văzut petrecând împreună la Brăila. — Ai avut bani să-i mănânci cu lingura şi acum. în curte. sunt şefi peste grădina de zarzavat a Regimentului 3 artilerie l „Vanţa şi l-ar da pe Neicu c-o tavă de colivă pe deasupra. — De bani nu-mi pare rău. — Dacă erai umblat la femei. înţelegi ce vreau să zic? — Nu. Băiatul se întinse cu picioarele spre sobiţa de tuci în care duduia focul.. în stuf. O să înţelegi când o să faci dragoste cu a doua femeie.. 64 . iacă. măcinând cărămida de pe dinăuntru. pe front. cu tata. De mâine. (îheorghe şi cu Pavel Berechet. noaptea. spuse băiatul. ziua. Şi. şi o să pricepi totu. Şi prin somn le ţâţâie târtiţa şi le vuieşte capu de groază. sa ţinut şi cu Tulea Fălcosu. După tat-tu. — Mă tocmesc argat la Berechet. sau de nu. — O ştii acum. Hornul. la lucru. — Nici n-are de ce. şi zâmbi. bărbatu Vetinei. — N-am ştiut până azi că ea. care fusese curăţat de curând întors de la Dobrogea. la ei şi la muierile lor. Am şi vorbit. argat! se încruntă din nou Şorici. viu sau mort..

îngânându-se cu scârţâitul obloanelor în legăturile de fier. 65 . Spuma aceea dogoritoare semăna cu părul fetei de la circ. In curtea şcolii. coborât în cărarea înecată de mâl.Titi Şorici se canonise jumătate de zi.orilor ploaia începea să se reverse pe arii. ţinând cu mâna de poalele fustei. — Nu. De peste Dunăre se ridicau. — Culcă-te. răscolit de-un şuier rece. şi sui pe mal în fundul livezii. — Dacă vrei. zise Şorici şi ieşi. Apele Noianului. umflate de vânt. grămezi de nori cenuşii fulgere ţâşneau prin ei ca firele de bale împrăştiate deasupra ieslei de sforăiturile unui cal căruia i-ai dat să mănânce pleavă şi în spartul /. răsunară la intervale scurte trei bătăi într-o toacă de lemn. Era ora cinci după-amiază. ascunse luntrea în stuful jilav. în noaptea asta. eu merg s-arunc vârşele în Noian. răzbăteau în afară nişte codiţe aurii. şi acolo. la spitalul veterinar nemţesc. se spărgeau cu zgomot înfundat de malul nisipos. Era la sfârşitul lunii august şi vremea se răcise pe neaşteptate. Ploua. îţi ţin tovărăşie. Duşumeaua spăiată în trei ape lucea ca un covor de spice. noaptea. Ploua şi parcă-n acelaşi timp bâzâiau deasupra satului sute de cimpoaie. flăcările urcau jucăuşe până în coşul burlanului. Vetina. să dărâme cuibul de cioară clădit la opt palme mai jos de buza peste care se prelinge fumul. prevestind desfrunzirea timpurie a pădurilor de sălcii. cu capul înfăşurat în ştergarul de vase. care fusese după ciuperci pe insuliţa din mijlocul Noianului. spuse Titi Şorici. noaptea. pentru că tabla se îmbucase prost. şi să răzuie funinginea depusă în straturi trăgea bine. cu uruitul de vânturătoare al vântului. sub lună.

se apucă să răzuie noroiul de pe bocanci. întârzie o clipă şi dispăru. căută ea să se stăpânească.. ocolind livada prin lanul de trifoi. „Unde e. clisos. îşi dădu scama că nu putea să fie Neculai omul murise de şapte ani „e Ion. după care dispăruse complet şi nu mai era niciun semn care să-ţi arate încotro o pornise. că doar adineauri şedea aici?!” Şi simţind cum o cuprinde din nou spaima. ciorapul de pe stângul se deşira. Băiatu o fi venit să rupă iarbă pentru porci? Ridică şorţul cu ciuperci şi porni spre casă. trebuie să se ducă de-aici”. mari cât căpşunile. o frigeau tâmplele. dând să-şi menţină echilibrul. de pe fâşia de pământ care desparte curtea lui Berechet de-a lui Titi Şorici. îşi spuse Vetina şi. totuşi tremura ca o nuia.. e mort şi duhul lui. trăgând cu tălpile prin iarba udă. pe care ea îl strânsese la piept în nopţile lor de dragoste. „E o prostie. 66 . Deodată. Trifoiul cu flori viorii. clipea vesel prin smocurile de ceaţă. e mort Neculai. Urmele dădeau impresia stranie că omul căzuse de pe o cracă a prunului din răzor. înroşită de frig. apoi mai făcuse un salt. Un fir desprins din ciorapii ei de lână se agăţase de tulpina unui scaiete şi pe măsură ce se depărta de locul unde o pândise năluca lui Neculai Mohreanu. iar buzele groase aia de jos. cea de deasupra plină şi azvârlită un pic la colţuri i se mişcau fără să închege un sunet... ca şi cum l-ar fi înghiţit pământul. îşi spuse Vetina. cu ochii lărgiţi de spaimă: printr-o spărtură din îngrăditura livezii o privea Neculai Mohreanu. fecior-su. uşor răsfrântă. urme de paşi: două şi încă două şi pe urmă nimic.. cu picioarele lipite. Unde i se păruse că s-a arătat capul lui Neculai Mohreanu văzu în pământul negru. de când a venit la noi am mereu vedenia ăluilalt..„Se împarte cafeaua”. punând jos legătura cu ciuperci. Doamne. dezvelindu-i pulpa groasă. Capul ca de înecat al lui Neculai. o apucă fuga la deal. Vetina încremeni.

în odaia alăturată vorbea Pavel Berechet. cu ochii închişi. — Dumnezeule.. ochii mari cu pleoape groase. Apoi. simţi o uscăciune în gât. atârnate în cui. Scoase dintr-o cutie un baton de vanilie şi muşcă din el. şezând în jurul mesei. amintindu-i de sărbătorile patimilor lui Christos. Vetina şi-l mângâie cu vârful degetelor.. ai milă!. şi aroma aceea. de comarnicul cu vase.. 67 . bogat. văzându-i tălpile bocancilor uscate. „Să stea ploaia. îi învălui întreg corpul. Trase încet de perdeaua de stambă de pe geamul uşii şi-i văzu dincolo pe Berechet.eci de oameni sub comanda mea. îl auzi de-alături pe bărbat-su. cu două rânduri de ţinte strălucitoare. Gura i se umplu cu salivă dulce-amăruie. şi mă duc la părintele Oancea: dezleagămă. murmură ea. înghiţi. Ion sc aşezase cu spatele la uşă. Se frecă cu vanilie si pe umeri şi la subţiori. pe Titi Şorici şi Ion Mohreanu. — Noroc. bucuroasă. frecându-şi mâinile pe învelitoarea batonului. cu umărul. cântărindu-şi cu plăcere frumuseţea trupului ars de soarele verii. Mirosul venea de la centura şi uniforma lui Berechet. ridicând braţele în faţa oglinzii. Cu vinovăţie necugetată. cobora cald şi moale spre şoldurile rotunde. Am trei/.Intră în casă. umerii groşi. sub ceasul de perete. izbindu-se în treacăt. îşi ţinea picioarele sub scaun şi Vetina. odihninduse într-un fel de aşteptare leneşă sub rochia verde. închis ca într-un sicriu în ramă neagră de lemn. o tabără. lângă o oală cu rachiu şi un castron cu pepenaşi muraţi. sfinte părinte. făcu un pas de-a-ndăratelea şi se lungi pe pat. şi le trecu prin părul negru. Pântecele. milostiveştete!” în odaie mirosea a unsoare de hamuri şi a efecte ostăşeşti pătrunse de transpiraţie. Se opri. Titi Şorici.. Lepădă flaneaua şi fusta şi îmbrăcă o rochie verde. se gândi.

. zic ofiţerii. ţie pot să ţi-o spun pe şleau: tabăra s-a născut din tertipurile domnilor ofiţeri. Eu şi cumnatu am primit ordin de concentrare la două luni după ce s-a deschis frontu. pătură. de-alde tine. să te ia dracu!” îl blestemă ea şi-şi astupă urechile cu perna. bem aldămaşu a doua oară. au moşii întinse. O. şi ne-am ars rău de tot. <l. Domnii ofiţeri.i boieru ştie că trebuie să te duci şi la el să lucrezi în dijmă. ia foc: 68 . cultivatorii de bureţi de baie şi de ricin sunt scutiţi de front. sac pentru ovăz. Pac! zice stătu. — Tabăra din ograda mea?. Pe urmă mai sunt reformaţii. cu creştetul chel mai chel ca al lui Şorici cojit în obraji de pecingeni. stai aici. Granguri.. ca mine şi cumnatu Gheorghe. adică tacâmu complet al călăraşilor cu schimbu de pe vremuri. Ca să se liniştească. răsăriseră şiruri de cruci mohorâte şi ţepene. asculţi. Ne-am ars. şi învârtiţii.„Iar îşi dă drumu! se îngrozi Vetina. facem război. m-am gândit. întinse ceafa sub şuvoiul de apă care se scurgea de la streaşină. căldare de adăpat. ţi-ai răscumpărat casa. Cumnatu Gheorghe. şa. Facem. Deşteaptă chestie: vine că munceşti la tine. dacă trebuie să facem. Tu.. pentru stat. dacă vrei să te saturi. toţi.. slujisem într-o unitate de geniu. l‟rica gonea prin ea ca un cârd de şoareci izgoniţi de un val de kim ardeiat. Titi Şorici. Vetina sări în picioare. când citeşte. patru chingi de rezervă. măi băiete. Pavel Berechet plimbă printre măsele o sămânţă de pepene şi o scuipă în palmă. Cultivatorii de tutun. ca martorii de pământ pe care săpătorii de şosele îi lasă în picioare. smuci de ivăr şi ieşi în ploaie.. tu plăteşti.. Din întuneric. semn de măsurătoare a muncii prestate. Scund. în ordine însă scria că suntem obligaţi să ne prezentăm cu cal. slăbănog. Noi. hamuri. sc ştie. n-ai tras cu dinţii de bani nici când ţi-am fixat preţu răscumpărării. da să fii ca peretele ăla: o vorbă să n-o duci mai departe. de recruţi. dar facem şi legea „mobilizării pe loc”.

să te porţi cinstit în lipsa mea. — Măi cumnate. am băut. Douăjpatru de ore. E destul că intru eu în fierbătoare. Cumnatu Gheorghe mă anunţase de la prânz c-o să călătorim cu vaporu de pasageri. în agoniseala mea să facă bine să nu-şi bage botu. — Vetina. vin aici şi te înec. am pus-o pe cumnata Diculeasa s-o observe. domnii ofiţeri?! Ei bine. Armata e stăpână pe capu meu. Larma ălora care plecau le smulgea suspine şi smiorcăituri. mai mult din disperare. le apuca o silă şi o greaţă de la lingurică. Vine a doua noapte. în ascuns. Că. iar când venea timpu să se întoarcă în aşternuturile goale. fir-ai al dracului. era şi mai vesel. cântă. închinând cu oala pe la toate neamurile şi ne-am mângâiat muierile. Noaptea. Da toate astea. rup o zi. care o ţineau tot într-o petrecere. El râde: — Berechet. ca să fiu sigur. cal nu dau nici dacă-i vorba să-l pupe sub coadă toţi generalii. o să mergem călări pe coada măturii. chiuie. stai! Nişte plocoane şi ceva bănuţi tot trebuie să ducem. forfăie gărgăunii cu miile în căpăţâna ta! îi ungem. — Gata. Una: nu ne scutura oasele. numa coamă. de la o vreme. măi! strigă cumnatu. timpu plecării. întrucât. ce să facă omu când se desparte de meleagurile dragi şi se duce la moarte? Bea. fără veselie. cât ne mai era îngăduit să rămânem în sat. punţile şi burţile vaselor gemeau de concentraţi. Să nu-mi pătezi obrazu! Aflu ceva. la trecerea cursei. se-nţelege c-o să ungem osia. muierile tinere se furişau până la marginea Noianului şi priveau ca nebunele la vapoarele în drum spre Brăila şi Galaţi. apărând în prag. Era 69 .— Vor caii noştri. a doua. Pentru osteneală am plătit-o cu patru saci de puf şi zece legături de păr de porc. i-am spus nevesti-mi.

sunt obosiţi. — Hai. Da Vetina. şi se ascunde acum în baltă. doi cai şi câte zece mii de căciulă. 70 . decât de ăia patru s. de colo. nenică. bani gheaţă. Ăl care mi i-a adus i-a scos tocma din bălţile de lângă lacu Şerbanu. Titi Şorici. în zăcătoarea Ilarelor cum zici tu. — Dare de mită. vreau să ştiu? Găini. — De ce vrei să ştii? râse Vetina. bătuţi pe muchie şi să mor pe perna mea. Intră în livadă şi caută sub poala nucului. zice cumnatu Neicu. tu o să zici. Să nu-i goniţi.i scârnă de pisică a înhăţat găinile legate perechi. Titi Şorici. — De furat? întrebă cumnatu. — Zău? Şi de unde sa iau cal? Eu n-am hrănit caii pentru armată. La Brăila am lăsat caii în seama rândaşului de la hanu alde Soroagă unde trag toţi ai noştri din Plătărăşti când merg în oraş şi-am plecat să ducem două cobiliţi cu păsări maiorului Leca. Şi ce-am dat. mă dau la mâna ta. Nu-mi pare rău de nimic. e vremea. pac! — Lasă vaporu. Vreau să trăiesc 0 sută de ani. Am plătit ca să nu mă curăţ. Am dat o mie de lei pe ei. — îţi dau. Eu ştiu c-am dat cu o mână şi am luat cu trei. aşa cum cere ordinu. locţiitor de comandant la Cercu Teritorial. Dă-mi tu unu de la tine. Somnoroasă mirosea a sudoare. O să mergeţi călări. le-a cercetat sub coadă p-ale ouătoare uite-aşa depăna din deşte şi le-a aruncat în ţarcu din fundu curţii. Pentru asta mai dau dacă e nevoie. maioru e pe front acum. a bătut clopotu la debarcader. îţi spun numele.îmbrăcat cu tot ce găsise mai rupciugos. ia-l la rost dacă mai poţi! Ne-a deschis bucătăreasa.ici de puf şi de păru de porc pe care scroafa de cumnata Diculeasa. care s-a luat în beţe cu stătu şi cu nemţii. da mai mult . că sunt prost. Nu mă dau. Zică ce-o vrea. dacă eşti atât de deşteaptă.

Era în zori şi el iese în cămaşă de noapte. 71 . atacă. gata. Fiindcă el ne trimisese ordinele. da beţivani mai sunteţi. vă duhneşte gura ca altă aia. — Cum sunt: globani. Ca pe apă le ştiu.? — Lei-paralei. neatinse. Voi mergeţi la Cerc. şi dobânzile.. — Gleznele? — De căpriori. e otravă curată. tu. frate. spun eu. n-a vrut să mi le dea îndărăt. zise Gheorghe. cu munca şi instrucţia. a şi ajuns la creier şi. sau. pe gimnastică. — A. Să beţi vin..1 u toate că m-am întors acasă în aceeaşi zi. vă luaţi efecte şi arme. Chişiţa săltată. O să trec în dimineaţa asta să-i văd. Titi Şorici. la gâlceava. Jinga. cu socotelile. focurile vii. Lujer de floare. smirna. Cu dinţii. gimnastică şi mânuirea armei.. Da baza.. Pac! te capăt eu cu una la mână. Berechet şi Jinga! şi ne strânse mâna. Noi doi. s-a văzut numaidecât când a ieşit în curte. — Să trăiţi. vă prezentaţi la magazie. domn maior. La început. nările rupte. — Ţuica e mai iute de picior. Sunteţi şefi peste grădina de zarzavat a Iu 3 artilerie Franţa. cu cruciuliţe. Mă. Berechet. am fi păţit-o cu Leca. sergent Berechet. Da fără mintea Vctinei. — îi luaţi şi-i duceţi în grajdu meu de la hipodrom. şi înapoi la Plătărăşti. Armată la cataramă.. — La Şoroagă.. Poţi să mă scoli din somn la miezu nopţii şi ţi le spun dintr-o suflare. — Ţuica. frăţie! — Unde-s caii? mi-o reteză maioru. Nici n-ai apucat s-o dai bine pe gât şi. domnule maior. dacă trebuie. Ţine cărţulia asta şi să-nveţi pe de rost toate figurile. Pavel Berechet ştie să-şi ia şi capetele. Ce-aţi băut? — Ţuică.

. Soldatu român. stăpânu. Neicu sa întors de pe front şi râdea: — Ce tabără. Am hrănit un criminal. „broascajurământului”. Titi Şorici. Titi Şorici. Un pic neruşinată. Citeşte cartea de istorie. că-i e frate. Titi Şorici. Cântăm. da face s-o ştii. rap-rap-rap pe scările magaziei. şi el! Eh. Dă-i ordin şi-ţi umflă lumea de piept şi ţi-o dă cu capu de toţi pereţii. Ţi-o umflă şi pac! îi curăţă măselele din gură. fuga marş!” şi trupa. mai bine zis. tineretu de azi n-are recunoştinţă. şi vezi. „salamalâcu Iu Osman-paşa în faţa colonelului Cerchez”. „Drepţi! La săritură. adevărat. E război şi soldatu trebuie să fie destoinic. Plus. îşi zdrobeşte inamicu cu pumIHI. „trotineta şcolii superioare de război”. l-a pus pe goană şi eu l-am cules şi l-am crescut. ca şi când porneşti la o treabă serioasă şi îţi iese. Cumnatu Neicu şi-a ucis aliatu. Pe urmă. Pentru Vetina am făcut-o. pac! „Cruceaofiţerului tânăr”.” Soldatul se apropie de marginea rampei şi sare cu călcâiele lipite. în rând câte unu. popa Oancea. Ca să păzim un scump pământ. noi am (ost altfel: mai plecaţi în suflet. opt în brânză. cumnate Neicule. Asta-i armata lui Baboi. Cumnatu Gheorghe. Şi n -am dat cu călcâiu în ugeru vacii când ne-am făcut mari. da untu de sub unghia mea l-am scos. Titi Şorici.pentru dezmorţirea oaselor. Sau. în cale. eram nenica Pavel. „Drepţi! Pe scări. Asta i mizilicu. opt în foi! Faceţi instrucţie cu o singură armă adevărată şi doujşase cioplite din buştean de plop si cântaţi ca tâmpiţii: Am înarmat a noastră mână. căci puterea soldatului român n-o face arma. pe salteaua cu paie aşternută pe pământ. Berechet? înainte. mă. Neicu n-a 72 .. „săritura lui domnu maior Leca”. nu se uita la Neicu nici cu dosu. mai ascultători. da. piază-rea. Chestia aparte e că trebuie să ţină braţu întins în lături. iar palma stângă apăsată la îmbucătura picioarelor. aplecări în faţă şi pe spate.

Ştia să cânte frumos şi-i dam să bea ouă crude. Mă gândesc că frontu l-a stricat. Toamna. dă semne de mic. Neicu era tare şi în chestii de-astea. Insă mai zic una: totdeauna a avut în el ceva întunecat. Aşa am apucat de la tata: băltăganu să crească gâşte. Era primăvara şi el se da huţa pe portiţa de la sală: huţa-huţa. ştii şi tu asta. da numa c-un praf de zahăr presărat deasupra. asta e. şi tu. foarfecă de vie şi taie-l pe burtă pe neamţu Kurt. N-am avut copii şi mă gândeam la el de parcă era al meu. cincizeci sau o sută de perechi. Era la doi ani după însurătoarea mea cu Vetina. da sunt semne. Mărunte cât lindina. Am spus-o şi jandarmilor. E şi greu. noaptea: — O să crească mare cumnatu ăsta micu şi o să aibă grijă de noi l.ştiut să s-aranjeze-n viaţă. mireasa care nu ştie să joace spune că-s lăutarii proşti. Ii ziceam Vetinei. măi. Noi toţi avem un microb în noi şi eu. baba Uţa. copiii. şi Neicu avea şapte ani. mă Titi Şorici.i bătrâneţe. Eu ascuţeam araci în curte şi-l 73 . Bea. Eu ţin gâşte multe. Cine e croit să fie rău. şi ăsta a Iu Neculai Mohreanu că un microb vine şi se bagă-n fiecare om. e chestie spusă şi de doctori. Numa că eu nu le-am luat în seamă. cu trăznăile lor înveselesc casa. De ce-o făcea? Avea microbu crimei în el. mai ales că ăştia micii. bea ouăle gâştelor şi da şi la câini să linchească. spurcat de mine la dulce. măi Neicule. Da a ieşit pe dos: s-a iscat din el un ucigaş. Iaca o întâmplare. da el a avut microbu ăla care ia zis: — Ia. Şi el bea. Şi. poţi să pui câte un sac cu porumb între aripile lor şi /boară cu el pan‟ la moară la Branga. că ai trei. a venit să-mi dea băncuţa. vreau să zic. ca-n vorba din bătrâni. Neicu. când le scot la vânzare. atât îs de grase. Nu mă ascund: l-am iubit pe Neicu şi l-am corcolit când era mic. că asta ţine glasu bun.

şi-am intrat şi eu în joc. caii sforăiau. Vacile rupseseră funiile. găinile cârâiau. în baltă. Când tace. ziua mea. — Îi ştiu. fuga-n curte cu Vetina şi cu Neicu. Vorbea aşa de-ţi venea să-i bei apă din gură. am văzut că pornise strâmb din naştere. să miroasă cepu. au început să latre lupii. un chiloman nemaipomenit.ascultam. La cutremuru din „40 s-a dat el pe faţă. să -l ducem niţel la butoi în cramă. să se încălzească. Mama mă-sii. parcă dăduse turbarea-n ei! Imediat după câini. — Aoleu! sare Vetina. mă opresc din cioplit şi. Titi Şorici şi Mohreanule nu ştiu cum a fost la voi în Dobrogea cu cutremuru. vecinii strigau. In curte. că era noapte. ţăţică. mă! întâi şi-ntâi s-au pornit să urle câinii. Lu tata îi plăcea vinul. zic. Da Neicu. Aide. sencreţeşte carnea pe mine de frică! Uite-aşa săltau casele. am scos o oală şiam cinstit pentru pomenirea alde socru-miu. ieşi afară să-i priveşti pe alde socru-miu unde i-a pus Neicu. ce faci acolo. mă copile? Vetina. Am dat gaură cu coarba. Vetinei i s-a-nmuiat inima. — Neicule. 74 . — Să nu mai faci asta. ce să vezi? El scosese din cui portretele lui tat-su şi-al mă-sii şi le pusese pe sală. Când mă gândesc ce huială şi clătinare. când Neicu s-a făcut mai mare. De groază. îl păstram să-l desfac de Sfinţii Petru şi Pavel. în soare. ţăţică. Vrei să se strice pozele şi să nu-i mai vezi pe alde taica? Tu nici măcar nu ştii cum erau de-adevăratelea. dezbrăcaţi. Şi dam cu toporişca cioc-cioc după cântecu lui. şi mai rău. Te pomeneşti c-a scos scoicile din rame cubriceagu?! Şi pac! să-l ia în unghii. strângAndu-se unu-n altu. da aici a fost prăpădu lui Dumnezeu. soarele şterge fotografiile. Abia mai încoace. blând: — I-am scos la soare. In casă e umbră. Butoiu ne-nceput. Am luat fotografiile şi le-am cărat la butoi.

fără apă. Neică Pavele. să te fereşti de Dunăre. — Nu. lângă ei. — Mă Neicule şi Vetină. te strigau pe matale: Berechet. geamurile trosnesc. lungit în prag. — Da.— Huş. Vagoane de peşte. Berechet. şi-şi sticlea cercelu din ureche. care cântăreşte două ocale şi seamănă c-o ancoră de vapor. şi deodată. Era lună şi în clipa aia am văzut fundu Dunării gol. auzi? Ai supt din ea toate şi n-ai dat la nimeni nimic. şi deodată văz că Dunărea se apleacă şi se varsă în Noian. mă Berechet. cc-am văzut! Dacă venea peste noi atâta peşte. Tartoru crapilor s-a ridicat în coadă şi l-a chemat: Berechet. să ocoleşti Dunărea. nu ştiu de ce-mi căşunase tocmai pe ele. simt cum pământu începe să ducă pietroaie cu chirie la Brăila. Vetină! strig. Pac! cade perdeaua de la ocolu oilor. iaca. ne mânca de vii. Peştii n-au grai. A doua zi s-a întins vorba în tot satul: pe Pavel Berechet l-au strigat azi-noapte peştii. Cad în brânci. salcâmii se scutură. — Cutremur. zice Neicu. Da Dunărea. Eu mă feresc de apă. nu ma strigat pe mine. A omorât un neamţ şi sa dus să se ascundă în duhorile ei. se zbăteau într-o forfăială de moarte. peştii te caută. vino la Dunăre. ca vulpea scrie şi-n Cartea Sfântă că omu de apă să se 75 . le spun când s-a liniştit pământu. pe burtă. mă. — Culcă-te! ţipă Vetină. Ai furat un şlep de cartofi. Era o spinare uriaşă de pământ sau de piatră de pe care se scurgeau şuvoaie de nămol spre Noian. taman ca o albie cu zoaie pe care-o apeşi într-o margine cu picioru. Pe el l-a strigat. c-ai furat-o. Pavele! Vino la Dunăre! — Ţi s-a năzărit. i-am văzut şi eu. Neicu geme. Erau mulţi şi toţi te strigau: Pavel Berechet. dracului! apuc să strig la găini. aşa ai făcut avere. muierea boceşte. unu peste altu.

Titi Şotiei. Titi Şorici! Scoal‟. Cu alţii să bagi de seamă. Spune lămurit. şi strigă adunarea! Baza. nas drept. lat în spate. ca jăratecul sub spuză. Dau cât ceri. cât mai ales cauza înfăptuirii omorului. Oacheş. şi ţi s-a urcat la cap. Neicu Jinga începu să trăiască ferit de lume.. Împrejurările. Nu-i rău. beau şi mi se ridică sângele la cap. Da nu scapă: ai ridicat sabia. cumnate Neicule. ca la cazarmă. — Ce vrei să afli? întrebă Neicu. Neicu spintecă un neamţ şi Berechet plăteşte. da vezi. îi zise Berechet. care ascute mereu cuţite.. ai fi zis. când are chef să petreacă. toate muierile tinere îi tăiau calea şi el. scăpau pătrunderii lui Berechet. căpraru Mihăilă! Adunarea!. Avea douăzeci şi trei de ani. Aş dormi liniştit. Pilaf îi fac.. îndesat. parcă i-ar fi fost lene să le înhaţe de subţiori. musculos. hai la Pavel Berechet şi la Gheorghe Jinga. le privea cu nepăsare. o altă fiinţă. nu m-ar mai freca jandarmii pe deşte. rău de tot sau. fumu scoate gândurile din vizuină unul câte unul. Barem de l-ar prinde mai repede. să mă răcoresc şi eu. cu nările răscroite adânc. mama voastră. de sabie vei pieri. iar Berechet şi Gheorghe Jinga se uită cum se topesc bucatele de pe masă si îndură fără să crâcnească. ciung de trei degete. Prinde-l. Mohreanule.teamă şi de foc el zace-n smârcuri şi se hrăneşte numai cu peşte ca vidrele. Nu-i drept deloc. Vorbesc. Se învăluia deseori într-un fel de abur ameninţător. Ca pe vulpoi. Neicu face omor ca tâmpitu ca vrut Kurt ăla să-i desfacă crăcii unei muieruşti şi Berechet trage ponosu. mă. — Cum e acolo? Rău. tot ies mai ieftin. îndărătul figurii lui era. 76 . nimic? Mie poţi sămi spui tot. Toată legiunea. — Eşti erou nostru. ştiindu-se dorit. Ies să iau trupa la muştruluială. Drepţi! Culcat! Pe burtă. faţa rotundă. iată-le: Venit de pe front. Chestia e să nu le dai pe toate pe faţă.. purta părul tuns scurt. Titi Şorici şi-ţi dau un premiu.

al lui Şuţu-Buric. Nu pricepuse. nici ţipenie. care potrivi carnea ruptă de pumn şi o cusu. Apăsându-şi gura cu poalele cămăşii. şi pe Boml. Bomfaier îşi ţinea instrumentul într-un cui din bordei. Neicu se duse la Vetina sĂ-l oblojească. lângă ceaunul de borş. că nu crapă primăria!” Neicu smulse un miel şi-l aruncă pe bac.— Şi rău. Ea. gândind să scapere şi-un chibrit. Erau două poduri: unul purtat de vâslaşi. te lua ameţeala pe tine privindu-l. pe Schelete. linguşitor. văzându-l plin de sânge. Se întunecase. Intr-o seară. Bomfaier vărsă un bidon de gaz pe spinarea a cinci miei. Repezindu-se. mai mic cu doi ani decât Neicu şi 77 . în vad. tipul clasic al ţiganului. Berechet fugi la Gheorghe Jinga şi se întoarse însoţit de Kurt. având în subordine doi băieţi din ţigănie. 3 artilerie Franţa plăteşte cinstit. unul din ciobani îl lovi peste gură şi-i rupse buza. O să caut altceva. Schelete aruncă cu o piuliţă în capul măgarului din mijlocul turmei. zicea „bun”. Ciobanii nu vrură să plătească „lasă. cu motor. — Să te iei de lucru. de altfel. c clălalt. la ultima trecere. dar nu mai ajunse să dea foc. slab. — Sunt sătul de militari. balta avea ascunzişuri multe. Totul la bordei mirosea a peşte şi a nămol. Vino la grădină. dincolo. nici să întrebe. ciobanii erau patru şi mai tari. rupt la gură şi bun viorist. Nu ştia. bun. de cincisprezece ani. pentru că Neicu puse motorul în mişcare. şi nimic. Kurt era tânăr. începu să plângă. — Aşa. cărară în baltă un cârd de oi. Intră cârmaci pe acesta din urmă. mai mare cu un an ca Schelete. al primăriei. ca s-o termine. (.iier. Se angaja cârmaci pe bacul care face trecerea din Plătărăşti în baltă.

zise Kurt. 78 . Trebuie să (ic teribil de captivant. Oricum. Simţise că Neicu n-avea poftă de şut. — Doamne fereşte. Oprit 1. Bate vântul. Mirosul de bălegar şi de creolină e dezgustător. Vreau să-mi fac o casă din furci de spânzurătoare. în timpul liber bombarda peretele şcolii cu mingea şi în discuţiile despre război arunca. Visul lui era să se ducă pe front. — Pe urmă sunt spânzurătorile. Ştiu nişte fete care nu s-ar da în lături să vină acolo. socotind-o de mare efect. — De ce? N-ai dreptate să te sperii. domnu Kurt! se închină Vetina. felcer veterinar. e lucrul cel mai odihnitor. Câmpul de bătaie e cel mai straşnic întăritor pentru nervi. îi era silă că fusese aruncat în satul ăsta de la Dunăre. mulţumesc. — Să-i visez eu pe toţi morţii ăia! se îngrozi Vetina. Ai văzut multe? — Se vorbea de daraveri de-astea. dar eu n-am văzut. Am mâncat bine. e altceva decât să-ţi înfunzi toată / i u a mâna până la umăr în burdihanul calului să -l destupi. Lecţie germană. O casă din stâlpi de spânzurătoare. sau să-i cureţi rănile colcăind de puroi. toţi veţi fi siliţi s-o învăţaţi. se îmbată cu ţuică şi se porni să-şi căineze soarta. soldatul trebuie să aibă poftă de şut. anunţă Kurt. — Ai stat puţin. Ispită la ispită dă un rezultat formidabil. heil Hitler! Kurt fusese jucător de fotbal. Să ştii că e o ispită căreia cu greu îi rezistă o fată de-a noastră. teritoriile ocupate. eu aş îngheţa de frică. — Visele sunt sub controlul meu. în ochi a culesului. — Femeile cu carte sunt altfel.vorbea destul de bine româneşte. îi zise lui Neicu. o expresie împrumutată din vocabularul sportivilor: poftă de şut. Şi apoi. într-un loc liniştit. şi încă una pe care nu face s-o spunem aici. Cele de frasin sunt foarte trainice.. lemnul scârţâie. — în orice femeie dorm trei ispite: în genunchi a plecării. Fac casa şi dau o petrecere.1 masă. O noapte cu duhurile morţilor te căleşte..

Te mai lungeşti pe muşuroaiele alea de furnici? Kurt se culca dezbrăcat pe muşuroaie şi lăsa furnicile să-i urce pe la subsuori. să bea cafea din bidonul învelit în postav cenuşiu. spunea. cum se lasă să-l sugă lighioanele!”. Neicu se posomora. vere. Da de ce să mă gâdile ele?! Când apărea Kurt. Cum se cheamă amestecul ăsta din esenţă de oţet şi usturoi prin care tăvăliţi peştele fiert? — Ţi-am spus şi ieri: sarmuzac. un soldat german ar fi cerut să se întoarcă înapoi în prima linie. are gradul x de invaliditate. vorbind despre orice-i cădea sub ochi. spunând că i-a lăsat vorbă i ineva plecat în baltă să-l 79 . zicea şi Bomfaier. — Bună ciorbă. îşi zicea mai departe. ce-a păţit el e un accident stupid.” începu să-l caute pe Neicu.„Invaliditatea l-a modificat. zic. Venea la Dunăre. se supără Schelete. în golful scobit cu cazmaua pentru priponirea bacului. Nu se poate. da celor doi băieţi. E un cuvânt care face să-mi scârţâie limba. care se minuna sincer de fiecare dată că: „iote la el. pe piept şi pe spinare. — Nu ţin minte. Dacă avea muşterii. susţinea Kurt. trecea la cârmă şi ambala motorul. e leacul cel mai potrivit în prevenirea şi combaterea reumatismului. se gândea. pornea cu podul spre malul celălalt. hotărât să dezgroape din el impulsurile războinice. Sarmuzac e pe limba lipovenilor. strivind dârele de furnici a căror unsoare. făcea baie şi se prăjea la soare. tocite. — Să mă gâdile alea pe mine? întreba Bomfaier. Ei şi la vâslaşi zic altfel: polupainici. apăsă cu palma. Bomfaier. In caz că nu era nimeni în vad. roase de şedere şi de frica morţii. — Păi bagă la cap. — încerci şi tu? îl ispitea Kurt. lui Bomfaier şi Schelete. gustând cu lingura din ciorba pescărească.

— Mă ocoleşti. Mă-njură lumea.. făcând un ocol larg şi suci spre debarcader. Bacul tocmai pornea.. Kurt întrebă: — Ce-o să faceţi cu butoiul? îl duceţi la postul de jandarmi? Pot să tac dacă-mi ceri să tac.şi-l pescuiţi. Când Bomfaier şi Schelete erau la vreo patruzeci de metri de mal. nea Neicule. a cărui privire bătea departe. Avea pielea înroşită de soare. Apoi cârmi. alături de cabina în care sta Neicu. — De ce te ţii de mine? întrebă Neicu. Dăm îndărăt. — Nici nu vreau s-aud ce spui. — Un remorcher cu şlepuri. — E un butoi. te urci în luntre cu Schelete . plină de pistrui cafenii. zise Kurt. Bomfaier. zise Neicu. şlepul e legat lung. dar mi pare că s-a rupt geamandura. anunţă Bomfaier. Ţi se pare. m-ai înţeles greşit. zise Neicu. Neicu deschise sirena. îi spuse Kurt odată. Kurt sări în el şi se lungi pe parapet. ţiganii. 80 . — Lăutari. Geamandura stă la locu ei.aştepte acolo peste jumătate de ceas. Un şlep s-a desprins din convoi şi vine drept spre noi. — Ai putea să mă laşi în pace. cum îi cheamă? — Ce e cu ei? — Ei doi sunt mai prietenoşi. lăutaru învaţă să fie vesel. — Dă-idrumu! — Nu aşa. să nu vă vadă ăia. Kurt se ridicase în picioare. — Ăştia doi. De ce? — Am treabă. Daţi pe după insulă. — Nu s-a desprins nimic. vreau să vorbim mai des. înainte de-a-nvăţa să cânte. — Vreau să vorbim. eu vreau altceva.

da e cu ulei de măsline. Era mic. Rom. zic ăia. ne-aşteaptă cu raportu. — E plin cu rom. „Mai pune pe unu. „Tragem la pace”. într-o noapte am plecat în cercetare. Acum nu plec.” „O clipă. — Arde-l cu ţinta să iasă-n vileag. cu încă unu. Sunt lefter. îţi spun ceva şi pe urmă să mă laşi în pace. îl rostogoliră în iarbă. Pe conserve. îl înghionti Schelete 81 . salut. — Ei. pentru că nu sunt şi nu pentru ce crezi tu. Bomfaier veni cu o ţintă să-i dea cep. şi pe linie ne-am întâlnit cu trei de-ai voştri. Aveau lanterne. Du-te şi nu mai mă căuta. zise Kurt. Eu nu-s invalid. datoria!‟ — Ştiu. „Hai so-ntindem. Hai să bem coniac şi să jucăm cărţi. repetă Neicu. spune unu de la voi. nu. e târziu. — Ti-am spus tot. zise Bomfaier. asta nu. Trei degete lipsă e o nimica. S-a dat ordin să nu se mai joace pe asta. se obişnuieşte. — Şi eu zic că nu eşti. continuă Neicu. — Te-ai bătut alături de-ai noştri pe front. — Niciun fel de ulei. Salut. Aveam şi nişte bani. zice camaradu meu. Schelete fugi să spele ceaunul. pentru că vin băieţii cu butoiul. — Nu sunt. de vreo cinci vedre. râse Kurt. „Nu mai am nimic pe ce să pun. Am pierdut tot. da e plăcut. — Pleci după ce vin. solda. Se spune că se joacă mult acum pe prizonieri. am băut şi-am jucat. — Vrei matale să fie rom. s-a dus şi solda. spuse Kurt. — Suntem singuri. zise Kurt. zise Kurt. spune ăla care ne-ncurcase. ne-am vârât într-o tranşee.” „Pune un deşt.— Şi pe urmă nici mie nu-mi place să am de-a face cu voi.” Pierd şi deştu.” Şi am pierdut de trei ori. Butoiaşul pescuit cu cangea de către Schelete şi Bomfaier avea preduful retezat. da nu ne-am dus mai departe.

mărşăluiau pe maidan. O rupse. îl pun eu cu dinţii pe gard. anunţă Kurt. spre desfătarea lui Berechet. lui Kurt o faţă de copil. îi spuse Neicu lui Bomfaier. zise Neicu. care de dimineaţă udaseră ceapa în grădina iui 3 artilerie Franţa.pe Bomfaier. — Sunt dator să vi-l confisc. Ziua următoare plouă şi bacul nu lucră. — Umple ceaunu. râzând. fără să privească la Kurt. Kurt râse şi bătu darabana pe butoi. Schelete şi Bomfaier priviră spre Neicu. Sau de nu. — Gata. V-ajunge. arcuindu-se. de azi înainte îl daţi dracului. Parcă se uşura un copil îndopat cu miez de pepene. O şuviţă de rom ţîşni în lumină. în formaţie de defilare şi cântau. Bomfaier puse ceaunul la îndemână şi îngropa ţinta în doagă. Se apropie şi îndesă o ţincuşă de lemn în gaura făcută cu ţinta. Acuş să mai vii să mă pui să omor furnicile alea! — Marş! porunci Kurt. — Tu-l în Hicler pe mă-sa de neamţu dracului. Se legăna. — Să ştii că nu sade frumos. Uniforma îi cădea lipită pe trup. şi gestul care precede uşurarea după ce ţi-ai umplut burta cu pepene. Mirosul de rom îl făcu să plescăie din limbă şi-i arătă. cei trei băură romul care mai rămăsese în ceaun şi 82 . veselă. Acesta apucă de toarta ceaunului şi urcă pe bac. la care •idăugă fără ruşine. vă dau eu pe voi. Pe obraz avea pete cafenii. Adăpostiţi în bordei. zise Bomfaier. echipându-se. trăgând cu paftaua centurii pe doagă şi se aşeză cu spatele la butoi. izbind c-un pietroi. Militarii români. înjură Bomfaier. — Stop! zise Kurt. Acest gând trecu şi prin capul lui Bomfaier. Şi eu am zis că trebuie să fie de pileală. Purta mânecile bluzei suflecate. şi începu să împingă butoiul de-a dura la deal.

A strigat-o ăla. — Greu. Ploaia foşnea în stuful acoperişului şi în salcâmii pletoşi din marginea ariei. se alese cu o cartuşieră în care Neicu ţinea râme pentru undit şi cu patru căpestre de piele pe care Schelete. spuse o femeie. vorbeau de front. ca o stafie. Un‟ te-ai dus. frate-miu. se fierbea săpun în douăsprezece cazane urcate pe pirostrii. Greu tare pentru aviatori! Să stai tu în aer. Seara.. Neicu aruncă în spinare o pânză de sac şi trecu în curtea lui frate-su Gheorghe. le furase de la spitalul veterinar german. e că plouă cu ceaţă. fata lui nea Gheorghe. în val gros. târându-se pe burtă. Neicule? zise soldatul de mai înainte. Neicu plecă acasă. M-a răzbit la piele. Soldaţii. a grăsime râncedă şi a fum. „Or să putrezească”. — A. Şi eu fug de ceaţă. Mirosea a sodă. venite să muncească în grădina lui 3 artilerie Franţa.. şi să nu ştii de unde vine inamicu peste tine! — Noroc. se gândi şi vru să deschidă uşa cramei. hârâi ca o râşniţă. L-am adus pentru Tiţa. să pună acolo cuibul de raţă şi să plece. strânşi pe lângă focuri. Trei neveste. care s-a spart în baterie şi m-a intopsicat. alături de bărbaţii lor. Tiţa. Pe frânghia de rufe atârnau. plin de noroc. fă? — A trecut dincolo. strigă ea. Ce ţii în mână? — Un cuib de raţă sălbatică. De când cu tubu ăla de fosgen. zise Neicu. La Berechet. Ce-i mai păcătos. — Era p-aici. Auzi înăuntru un 83 . Neicu intră sub şopron. Luminile stinse. tocmai când unul dintre soldaţi îi căina pe aviatori. sub şopron. Bomfaier. nişte vârşe. Nu se mai termină ploaia asta. scoţând capul în ploaie. tu eşti. răspunse un glas hodorogit dinspre fundul şopronului. la ei. neamţu Kurt.jucară ţintar. mestecau cu nişte lopăţele în cazane.

în noaptea de Sfânta Domnica. grenade şterpelite de la soldatul german pus să patruleze prin dreptul conoveţelor de pe malul Dunării şi care adormise. şi-n clipa următoare Kurt simţi o lovitură surdă în stomac şi i se păru că albia se scufundă în dedesubtul pământului. şi încremeni în prag. împingând cu piciorul. da eu am s-o găsesc. mângâia grenadele pe care avea să le arunce în Tulea. şi-o aştept la privalu unde vine ea şi se-ntâlneşte cu toate neamurile de păsări. — De gâscă aia zicea şi prinţu Şuţu-bătrânu. A venit la el. sub plopul din faţa casei lui Che Andrei planul depindea însă în întregime de Neicu Jinga. că trebuie să-l omoare pe hoţul de cai Tulea Fălcosu. strecurată printr-o fereastră tăiată sus. ghemuit în culcuşul lui de paie. degetele lui se lipiră. Lumea nu ştie. pe foarfecele de tăiat via. căci prin lumina tulbure. şi se opri. pentru că atunci nu ţi-e frică. mă duc în baltă. Şi după aceea nu mai ştiu nimic. Zic că stau pan‟ la şaişpe ani. i-a-nghiţit tot auru din ladă şi s-a dus în baltă.. ajunse să-i acopere toate gândurile. îl văzu pe Kurt stând gol într-o albie şi pe Tiţa aşezată pe pat şi bătând cu piciorul marginea albiei. Neicu întinse mâna spre tejgheaua cu scule de lemnărie. IV Ideea nebunească sădită în el de Nae Caramet. că eu cunosc un semn al ei.scârţâit de podele si glasul Ţiţei. Alcătuise un plan de acţiune amănunţit în nopţile dărăpănate de ploi. fata vorbea şi-şi freca umerii subţiri. spunea fata. „Povestea asta eu i-am spus-o!” zâmbi Neicu şi deschise uşa. ude.. Legănându-l. noaptea.. eu am treişpe ani şi când oi fi de paişpe. după o baie în Noian.. ascuţiţi. singurul om din lume care ştia de urma lui 84 . Anume nu ţi-l spun.

după Neicu. deci se pregătesc să-l întâlnească” şi nu se depărta de lângă casă nici o clipă. cu carnea tremurând pe ea. Caporalul Mihăilă şi nevestele soldaţilor Bocu. lângă poarta livezii. Dunărea liniştită. seara. de ţi se tăia răsuflarea. că nu mai poate aştepta o întrevedere a lui Neicu cu soru-sa Vetina la drept vorbind. sub horn. de noroiul întins si pe prag şi pe preşuri. Se învoi cu Şorici să-l treacă Dunărea cu luntrea. la noroc. Neliniştit. scârbiţi de vântul care pocnea obloanele. ascultând-o aranjară în curte. o femeie tânără. chibzuia Ion. Când se lăsa întunericul. zece cazane pentru fiert bulionul şi o masă lungă la care să toace varza cu satârele de lemn. când simţea că-şi pierde răbdarea. cu faţa lătăreaţă. pentru că nu se dădea prins cu niciun chip. o chisoaică de muiere. Răbda. ar fi atras asupra ţinutului de la Dunăre nesfârşitele ruperi de nori. Ion înţelese că Neicu fusese dat uitării şi-i spuse lui Titi Şorici că-i dă dracului şi pe Berechet şi pe Vetina şi pe Gheorghe Jinga. se ascundea în tindă. îndesată.Tulea. ţinându-l pe după gât pe Bomfaier şi pe Schelete. scrâşnind. plopi de ceară şi Berechet îl anunţă pe Ion c-or să iasă la culesul porumbului împreună cu opt soldaţi şi şase ţigani pe care-i arvunise din vară. Berechet şi Gheorghe Jinga se răzbunau. Intr-o marţi se aşeză din nou vremea frumoasă cer şlefuit. pe la miezul nopţii. dar o vorbă de-a 85 . ca să alunge orice bănuială. când Şorici pornea să pescuiască în Noian. Năuciţi de ploaie. ca şi cum fugarul. prea puţin probabilă lepăda pantalonii şi se bătea peste pulpe cu o nuia de salcie până-i ţâşnea sângele prin piele. dădu foc unui muşuroi de frunze uscate şi cântă. însă foarte atent la tot ce făceau sau spuneau Berechet şi Vetina. pomenindu-l pe Neicu cu înjurături murdare. şi. şi trei-patru zile după aceea umbla zgâlţâit de friguri. „îl înjură. şi pleacă în baltă. şi-şi continua pânda.

de-a lungul vremii. îi spuse Vetina lui Berechet. Doi soldaţi. scoatem porcii din baltă. cu vorbele: îndoapă-te cu tot bunu pământului. Fruntea grâului se dă vierului bătrân. unul lui „ţine-oală”. o brăţară de aramă. — Poimâine. Prinderea şi aducerea porcilor din baltă se desfăşoară conform unui amestec de datini păgâne şi religioase peste care. Şi chiar în aceeaşi seară. unul moaşei. omului care toarnă băutură la nunţi şi botezuri 86 . Tot la zece capete. ei le atârnaseră cercei de fier în urechi şi-i fixaseră vierului bătrân. împreună cu Bomfaier şi Schelete ţiganii fuseseră chemaţi în ajutor. când godacilor li se dăduse drumul în baltă. Trebuie să-i ducem la vânzare până nu năvăleşte toată suflarea din susu Dunării. la Berechet începură pregătirile pentru primirea turmei. punând deasupra un strat gros de paie şi grămădiră în troacele scobite din trunchiuri de ulm roşcove sălbatice ţinute la saramură şi tăvălite prin tarate opărite şi stropite cu lapte proaspăt. care-a legat buricul copiilor din casă. ca să spună rugăciunea belşugului. înjghebară din câţiva lanţi de salcâm un ţarc nou. „A. pentru că în primăvară. se gândi Ion. poimâine ai vedere cu frate-tu Neicu!” şi rămase pe loc. ca să nu-ţi pară rău de nimic în ceasu cuţitului. Zice părintele Oancea că din zi în zi urcă preţu porcilor în oboru Brăilei.Vetinei îl făcu să-şi schimbe hotărârea. Berechet şi Ion. la gât. la cină. al purceilor ce se dau de pomană. presărară nisip cernut. s-au suprapus obiceiuri noi. adaosuri ale fanteziei şi exaltării mistice două trăsături caracteristice lumii acesteia care-şi macină viaţa în vecinătatea permanentă a apelor. aşezaţi roată în jurul turmei. luminând locul cu un felinar. încheiată cu lacăt desfăcură cocinile. stăpânul dă de pomană un godinac unul părintelui. Vetina aţâţă focul în vatră şi puse să fiarbă o căldare cu grâu pe care urmau să-l mănânce îndulcit cu zahăr şi cu scorţişoară.

zburlit ca un guguştiuc. Ion Mohreanu se sculă mai târziu ca de obicei şi. chisoaica din munţii Râmnicului. ca să-i dea lui Berechet la mână şomoioagele de lucerna şi copitele de porc descărnate pe care acesta le atârna în parii de la poartă. C-acolo-i şoriciu tare. coborând din culcuşul lui. unde şezu o clipă s-o privească pe Vetina care. zvârliră în fântână câte doi bani de nichel: — Vamă sfintelor izvoare şi crăişorului de sub pragu casei. de forma unei căpăţâni de porc. legat pe sub fălci cu o basma roşie. care lovea îndrăcit o tobă cu un şir de clopoţei pe margine. cu mânecile suflecate. mai bine să te sară moartea” iar ce rămâne. Bocu. împrăştiau stiuleţi de porumb în drumul turmei. aţâţat de Bomfaier. La sfârşit.şi care strigă mesenilor: „Decât să te sară rându la pahar. nu-i mai era de folos: „Mâine o să-l văd pe Neicu”. cu mâinile în şolduri şi legănându-şi bustul. mânate de Vetina. se minunau de toate obiceiurile şi se înghesuiau bucuroşi. mânjit pe faţă cu tăciune. Lângă Bomfaier. şi căprarul Mihăilă. Dimineaţa. Şi. ţopăi în jurul ei. chiuia scurt. stând de o parte şi de alta a ghizdelor de lemn. cu toate că mulţi erau deşeiaţi de oboseală. Soldaţii din grădina de zarzavat a lui 3 artilerie Franţa. hohotit si cânta: Ia sticla cu apă tare Şi dă-i-o printre picioare. frumos cioplită. La intrarea în cocine înfipseră în vârful unui ţăruş o bilă de lemn. Nevestele lor. pulpele şi o frânse pe genunchi. în câteva rânduri. rudelor scăpătate sau vreunui linge-blide. Se închinară şi merseră la culcare. amesteca sare în 87 . Vetina şi Berechet. aflaţi pentru prima oară la Dunăre. ieşi în prag. trase de sub cosoroabă nuiaua de salcie cu care-şi zdrobise. Practic.

grămada de varză tocată de pe masa lungă, frământând vârtos cu palmele. Avea braţe groase, albe şi se opintea, plină de putere, să răscolească până la fundul grămezii. Ea şi femeile din rând cu ea păreau c-au ieşit să-şi scalde pruncii la un uluc în mijlocul curţii. Frecau întărâtate, cu degete aspre şi, privindu-le fix, cu ochii somnoroşi, ca ai lui Ion Mohreanu, te-ai fi aşteptat să auzi şi planşetele celor mici, necăjiţi de săpunul care le ustură ochii. — Te-ai trezit, înălţate împărate? strigă Vetina. Adă piua şi fărâmă-ne bolovanii ăştia de sare. — Ce poamă-mi eşti! zise şi chisoaica din munţii Râmnicului. Curge carnea de pe tine de puturos ce eşti! — Dacă-ţi dau una, îngheaţă păduchii pe spinarea ta! ameninţă Ion. Tăcu. În curte, ocolind băltoacele de la poartă, intrase un jandarm, înainta, legănându-se şi ştergându-şi faţa transpirată cu dosul capelei. Se opri lângă Gheorghe Jinga care, bărbierit proaspăt, cu tunica descheiată, cu mustaţa răsucită în sus, ungureşte, pisa struguri într-o putină: făcea must pentru petrecerea de a doua zi seara, după aducerea porcilor din baltă. Jandarmul ciuguli câteva bobite de struguri, apoi ceru să-i fie aduse toate fotografiile cu Neicu. — Eu, personal, se scuză Jinga, n-am niciuna. Ştiţi, eu nu mă împăcăm cu frate-miu. El şedea aici, la cumnatu Pavel. Eu locuiesc alături. Soră Vetina, adă-i pozele! Încălecând un scaun şubred, pe marginea căruia se afla un ciur cu gutui culese de Vetina pentru două din nevestele soldaţilor gravide în luna a patra, jandarmul, grad de plutonier, cercetă fotografiile cu luare-aminte, trecându-şi vârful limbii peste buzele uscate. Când isprăvi, scoase şi el una din buzunar, format carte poştală, şi i-o întinse Vetinei, după ce mai întâi o cântări din ochi şi înclină capul, chibzuind, pesemne, dacă bucile femeii, parcă .mume făcute
88

să le baţi cu palma într-atât erau de sănătoase si ispititoare! ar încăpea, fără să se reverse, în gura unuia din butoaiele pentru varză înşirate lângă peretele şopronului. Fotografia îl înfăţişa pe Neicu în faţa unei cârciumi, între doi bărbaţi: unul, înalt, frumos Vetina îl recunoscu, uimită, pe Tulea Fălcosu — celălalt, mic, costeliv, numai vână şi os, acesta din urmă era Costică Gurafoii, hoţul de pe Ialomiţa, dar Vetina nu-l văzuse niciodată. — Are cinci puncte de ieşire frate-tu, ca orbeţii, zise plutonierul, săptămâna asta ne cade-n capcană. — Poate să aibă cinci, poate să aibă şi-o mie. Eu nu ştiu niciunu, şi nici voi nu ştiţi. — Zău! se miră el. Cade, ţi-o spun eu. Şi ţin să fiu eu ăla care pune laba pe el. Ştii povestea cu păianjenu? Maica Domnului teşea pânză de cămăşi. Vine un păianjen şi-i zice: „Eu ţes pânză mai frumoasă decât tine”. Şi sfâr, sfâr, şi raşca, raşca! începu să ţeasă. Asta l-a supărat urât de tot pe Dumnezeu. Ţi-arăt eu ţie, putoarea dracului! Te blestem să mori stâlcit sub pingea şi ăluia care te-o ucide îi iert şapte păcate... — Atâtea ai pe suflet? — Da. Şapte în cap. Vorbind, desprinse vergeaua de la armă, înţepă un cotor de varză, îl aruncă, plictisit, în pereţii porumbarului şi plecă. A doua zi, ziua sorocită prinderii porcilor, plutonierul îşi făcu apariţia chiar în răsăritul soarelui. Răsucea în mâini un frâu bătut cu argint, din acelea după care li se scurg ochii hoţilor de cai şi, salutându-l pe Berechet, îi arse, râzând, cu dârlogii peste picioare pe Bomfaier şi Schelete, care mâncau nişte tocană. Strânşi în ceată, soldaţii şi muierile lor priviră chiorâş spre jandarm.
89

— Tiganu sătul nu-i bun de hăituiala, îi spuse plutonierul lui Berechet, şi apucă o prăjină de lângă masa de tocat var/ă, pe care-o îndoi pe genunchi. Prăjina era strâmbă, scurtă, cioplită la capete în formă de cârlig. Băltăganii, legând-o de mijloc cu un odgon, o aruncă de la distanţă între picioarele porcilor pe jumătate sălbăticiţi şi-i dau peste cap. — E prea moale, reluă plutonierul, şi n-o să vă folosească. Mie-mi zice Zatâc, se întoarse el spre Vetina, şi ştiu tot ce mişcă în capu vostru... Vă trage aţa peste Dunăre. Matale zici că te duci s,i prinzi porcii, da eu ştiu ce ştiu. Eşti taman ca călugăriţa aia mititică pe care-am întâlnit-o azi-dimineaţă în port la Brăila. Kra borţoasă şi marinarii... — Minţi! îl repezi Vetina. Azi-noapte ai dormit în casa pe care-am cumpărat-o de la Che Andrei. — Ia, răcni Berechet la nevastă-sa, leagă fleanca! Luaţi o gustărică, dom‟ plutonier Zatâc? — Dacă se găseşte ceva de sezon, altfel nu. — Da, aprobă Berechet, mâncarea de sezon întăreşte sângele, îl schimbă, cum se spune. Ioane, îi strigă lui Mohreanu, taie nişte pastrama, dă jos şi nişte nuci, rupe un coltuc de pâine proaspătă, curăţă şi nişte napi. Ion dispăru să-i împlinească porunca, iar Diculeasa, care jumulea, cu Tiţa, o găină pentru prânz, dădu fuga acasă şi aduse o moşoaică cu ţuică. — Asta-i fata care l-a adus în ispită pe neamţu Kurt! arătă „/atac spre Tiţa. Tiţa se trase îndărăt, la spatele Diculesii. — Zi, insistă Zatâc, tu eşti aia? — Nu vreau să vorbesc cu tine, răspunse Tiţa. — Osana întru cei de sus! strigă Zatâc. Da, n-avea gusturi proaste neamţu. Adevărat că şedea cu fundu gol în copaia pentru aluat?
90

— Noi facem pâine-ntr-un lighean mare, roşu. Aia era albia de rufe. — Ce idee pe voi să vă tăvăliţi în albie! şi o ciupi pe Tiţa de braţ. — Hei, se răsti Vetina, ţine-ţi laba acasă, că te frigi! — Bine zici, e fierbinte mucoasa, răspunse Zatâc şi dădu pe gât coată ţuica din oală. Se scutură, ca să-i piară greaţa, îi făcu cu ochiul Ţiţei, îşi aranja ţinuta şi, aruncând asupra grupului de soldaţi şi muieri o privire scurtă şi leneşă, de om sătul, ieşi din curte, apucând-o prin lanul de trifoi, care despărţea casa lui Berechet de a lui Titi Şorici. Muierile scuipară pe urma lui, scârbite, Berechet înjură cu năduf, iar Bomfaier şi Schelete aruncară două roşii putrede care se striviră pe gardul înverzit de ploi. Ion care, chiar de la prima apariţie a lui Zatâc, intuise că planul său de a-l vedea pe Neicu Jinga poate fi dat peste cap şi nu mai încăpea nicio îndoială că primejdia, de care în adâncul lui se temea cel mai mult, sosise dădu colţul şopronului să cunoască încotro se îndreaptă jandarmul. Zatâc, fără să se uite o clipă înapoi şi auzise doar ocările şi înjurăturile cu care-l blagosloviseră din belşug alde Berechet străbătu cărarea pustie până în răzorul cu pruni al livezii. Avea mersul clătinat, al omului pe care lau ros o viaţă întreagă bocancii, în locul unde livada cobora brusc spre Noian, Zatâc se opri, ca şi cum ar fi dat de-un şanţ cu apă, legă între ele, trainic, vârfurile a patru tufe de măturică, apoi întinse mâna spre o grindă a grajdului, ieşită mult în afară, şi se săltă în podul cu fân, printr-o spărtura făcută de vite. Lucrase cu repeziciune nebănuită, solid, fără zgomot. Uimit, Ion ascultă cum Zatâc înoată prin mormanele de iarbă spre peretele care răspundea în curte şi era făcut din
91

şipci bătute cam la două lăţimi de deget una de alta. Pe urmă se uşura pe gard şi se înapoie în bătătură. Intră în casă şi din prag o strigă pe Vetina: — Ţaţă Vetino, vino aici să vezi dandana. A căzut ceasu din cui. Vetina năvăli îngrozită în tindă. — N-a căzut nimic, îi spuse Ion în şoaptă. Vreau să -ţi spun că Zatâc ăla n-a plecat. E în podu cu fân, s-a ascuns acolo şi pândeşte. Vetina aruncă o privire în curte prin ochiul de geam, tăiat în dreapta uşii. — înainte de-a se urca în pod a legat tufele de măturică de la colţu grădinii, îşi bate joc, nemernicu, le-a legat cu panglică roşie! — Ai văzut tu c-a legat măturicile? — Ce dracu, bre, doar m-am ţinut după el! Vetina răsuflă adânc, îşi şterse obrajii şi râse uşor sâsâit. Un fir de salivă, subţire, îi sări printre dinţii albi, deşi, puţin bombaţi şi i se lipi de bărbie. Pe neaşteptate, se aplecă şi-l sărută pe Ion, apăsat, pe frunte. — Ioane, ţăţică, ţii la noi, eşti băiat de treabă! Las‟ că văz eu ce-i cu porcu ăla! Tu, ţăţică, să-ţi pui pantofii ăia frumoşi şi să te duci la părintele Oancea să-i dai din partea mea patru ştergare pentru sfânta biserică. Şi-ţi dau şi-un butoiaş cu miere, coana preoteasa nu mai are dinţi, săraca! Să-i zici: „Ţi le-a trimis ţaţa Vetina, să-i pomeneşti numele-n rugăciuni păcătosului care-a făcut moarte de om!” Mă, Ionică, spuse ea, privindu-l în albul ochilor, cum mai semeni tu cu Neculai! Bucăţică ruptă, nu altceva. Eu şi-acuma-l visez câteodată. Parcă se face că mă strigă şi-mi zice: „Vetina, Vetina, rece şi amar e pe lumea ailaltă!” Hai, încalţăte şi du-te. In biserică şi-n casa părintelui nu se intră desculţ. Să luăm exemplu Iu domnu nostru lisus Christos
92

care mergea tot timpu în sandale. — Acuma sunt gata. Da cum facem astăzi, o iscodi băiatul, mai mergem sau nu în baltă? — Nu ştiu. Adică nu, nu mai mergem. Amânăm. îi înmâna popii darul Vetinei. Şi ca să scurteze calea popa Oancea locuia în marginea ailaltă a satului la întoarcere, tăie prin maidanul plin cu bozii din dreapta cârciumii lui Fănică Măxineanu. De la Dunăre, patru furgoane, trase de cai belgieni, încărcate cu saci de ovăz, se târau pe uliţa care sfârşeşte în Noian. Cărăuşii, prizonieri de război ruşi, în haine din pânză de sac, loveau în cai cu centiroanele. Erau plini de nămol, unul sugea o teacă de roşcovă sălbatică, muşca, mesteca şi scuipa resturile cu precizie numai între urechile lăturaşului. Pe maidan, vreo cincisprezece nemţi înfipseră pe un petic de pământ zvântat piroane nr. 20, fără floare, şi goneau cu bicicletele printre ele. Pariaseră, cine sparge într-un sfert de oră, plăteşte berea şi pân-acum trecuseră vreo zece minute de când arbitrul ordonase plecarea spărsese unul singur: un tip îndesat, vânjos, cu obrajii raşi până la sânge, cumplit de nervos, care fuma trabuc şi privea pe sub sprâncenele spălăcite la lipoveanca bătrână venită cu două hârdaie de castraveţi acri să-i desfacă la masa de prânz. Ion luă dintr-un hârdău o măciulie de mărar ca să-şi frece palma zgâriată într-un cui de la portiţa popii şi-l întrebă pe neamţ dacă n-are de vânzare nişte ciorapi de lână. — Valea! răspunse ăla răstit. — Să nu-ţi mut eu fălcile mai la deal de unde sunt! senfurie Ion. Te-ntreb frumos şi tu o faci pe deşteptu! — Ia un castravete, măicuţă, îl îmbie pe Ion lipoveanca, fricoasă. De ce-l sâcâi, o fi şi el supărat. — Vere Ionică, se auzi Ion strigat. Verişorule!
93

Se întoarse şi dădu cu ochii de Gică Dună, văr bun după mamă. Nu-l mai văzuse de când plecase, în 1934, spre Dobrogea, dar îl recunoscu imediat, fiindcă semăna leit cu lemnarul Petrea Dună. Ca şi taică-su, Gică era înalt, gros în şale, cu umerii ca două aripi de vâslă. Sta în uşa cârciumii şi-i făcea semne, vesel aici se deosebea de lemnar bătând cu talpa în muchia pragului, probabil ca să-şi ritmeze gesturile. Era îmbrăcat îngrijit, cu pantaloni de stofă subţire, pantofi negri împletiţi şi cămaşă albă de atică. Pe cămaşă, pete de vin roşu, înşirate de la burtă spre umărul drept, pesemne că ferise paharul de mâna lacomă a vreunuia din meseni. — Ce faci, vere Ionică?! zise, scuturându-şi braţul. Te cerţi cu ies şi cu fix?! Te-am văzut pe geam, c-am venit să-mi schimb sifoanele, aştept să-mi pice cumătru-n vizită, sunt cumătru cu prinţu Şuţu, mi-a botezat o fetiţă, o bomboană de copil. Vilică, adu-mi lada, mă! Când era domnu Măxineanu teafăr se mişcau ăştia... spirt, nu altceva. Acum atârnă lenea ciucure pe ei, ca raia pe capră. Vere Ionică, pune mâna pe marginea aia a lăzii, mergi la mine şi rupem pământu, auzi?! Te privesc şi parcă-l văd pe unchiu, să ştii. Şi el era scandalagiu, când se uita chiorâş la tine, începeau să-ţi tremure picioarele, ziceai că ai în oase numa corzi de ţambal. Chiscănene! îl strigă pe omul ieşit în poarta casei de lângă maidan, să vadă cum fac nemţii opturi cu bicicletele, ţi-aduci aminte când ţi-a azvârlit Neculai Mohreanu o vadră de lapte-n cap?! O săptămână te-a bâzâit musca la gură. — Şi ce te priveşte pe tine?! Ai nărav prost, Gică, te-atârni de om cum atârni bolovanu de coada vacii nărăvaşe când o mulgi. — îl vezi, vere Ionică? îl cheamă Chiscăneanu, da -i zicem electricu, că-i plin de curent. Frumos spune prinţu Şuţu, Chiscănene! Spune: ştiuculiţa e vo-ra-ce, vrea să spună că ştiuca e mai gustoasă decât şalău, eu sunt ştiuculiţa (îi plăceau nespus diminutivele, se îngraşă rostindu-le) da te
94

fărâm numa c-o plesnitură din coadă. Dă-i drumu, vere Ionică, te-ai întors în sătuleţu natal, cum se zice, şi eu aşteptam să vii întâi pe la mine, da venit ai fost, că nu veneai dacă nu te găseam în drum. Pe mine să mă cauţi mereu, iar de-alde Chiscăneanu să te fereşti. E strajă de hoţi, îi păzeşte pe hoţi la furat. Ţinutu nostru e recunoscut ca ţara hoţilor de cai, nu degeaba se spune că-n Brăila trebuie să intri cu buzunările cusute. Chiscăneanu crezi ca ieşit în drum să se uite? Să-i spuie el asta Iu ta-su pe care-l lasă să zacă flămând. Ii coace ochiu în cap, dacă vede un lucru şi nu-l face la stânga. E iute de mână, că-i încărcat de curent. Ţi-am spus? Astă-vară l-a lovit trăsnetu, pe el şi pe alde soru-sa, şase muieruşti. Erau la praşilă, dă o ploicică şi, bum! praf le-a făcut sapele. Pe ei nu i-a atins, adică i-a atins niţel, i-a încărcat numa cu curent. Ştii cum săreau? Să mor, făceau salturi de cinci metri, parcă se aruncau cu prăjinile. N-a murit niciunu şi şi-au umplut casele cu candele. Şi sarea o mănâncă din candelă. Au pus sfintele păhărele şi pe pereţi afară, lângă cuiburile de rândunică, dac-ai fost atent. Eu l-am pierdut pe tăticu, adică nu l-am pierdut de tot, o să-ţi spun eu cum l-am pierdut, mai întâi vreau să-ţi spun că am un cântec: Cocoşel cu două creste, Gicâ cu două neveste. — Chiar ai două neveste?! se miră Ion. Neveste adevărate sau... ibovnice? — Neveste-neveste, vere Ionică. O să le vezi acum. Uite, asta-i casa mea. Intrară în curtea largă, cu patru rânduri de peri altoiţi, cotiră după chioşcul acoperit cu viţă un stol de mierle, făcând să se înfoaie şi să plesnească aerul ca o pânză sfâşiată brutal, îşi luă zborul peste Dunăre de pe ciorchinii cu boabele scurse şi pătrunseră într-o odaie mare lângă prag, un viţel cu
95

părul de culoarea talaşului de fag lingea mălai dintr-o căldare unde o femeie de douăzeci şi cinci de ani, înaltă, cu părul blond, strâns într-o coadă lungă, adusă pe piept, răsucea canură, învârtind fusul pe pulpă. — Asta-i văru Ionică, spuse Gică, împingându-l în faţă pe Ion, care-şi ştergea picioarele pe preşul de zdrenţe. Femeia zâmbi şi culese o scamă de lână prinsă de bărbie. — Ea e nevestica mea a doua, Măria. Vorba vine: a doua, şi Măria, şi Anica sunt nevestele mele şi sunt de-un rang, deun nivel. Dincolo, în odaia de-alături, unde doarme copilaşu... aţi uns şuruburile leagănului să nu mai scârţâie? V-am spus să daţi c-o pană de gâscă muiată-n grăsime. — Am dat, zise Măria, şi-am văcsuit şi haina ta de piele. — Bravo. Dincolo, vere Ionică, ţi-am zis, e Anica. Casa, a ei a fost, şi copilu tot cu ea l-am făcut. Nu-i nimica, o mângâie el pe Măria, ciupind-o de obraz, până-n primăvară vine şi ălălalt, e pe drum: cioc-cioc-cioc la poarta vieţii, să sugem lapte din ţâţică! Măria a moşit-o pe Anica, acum vine rându Anicuţii să dea ajutor. Du-te, Mărie, ia-o pe Anica, şi puneţi masa. Eu, într-un cap al mesei, văru Ionică în capu ălălalt, iar voi la stânga şi la dreapta mea. Eu, vere Ionică, legal sunt însurat numai cu Anica, Măria a fost lucrătoare cu ziua în grădina mea de zarzavat, că am grădină la fel de întinsă ca 3 artilerie Franţa, ne-am iubit şi am adus-o în casă. Drept, nu? La început, Anica, rău, că pleacă, că -şi face seama, ocăra, înjura. Burta pe duşumele şi dă-i bătaie. Şi dă-i şi ăleilalte. Greşea una, le băteam pe amândouă. Egal. Anicuţa a prins de veste că dacă dau în una, dau şi în ailaltă. Şi-a început să strice, să fărâme, să ologească o vită, totu ca să le iau de păr. Vezi, socotea ea, îndur eu, da mă răcoresc din partea care mă arde, că Gică pune toroipanu şi pe Măria. Pân-am prins fasoanele. Acum nu mai e niciun fel de râcă. S-a liniştit treaba. Ei, da nu mai vin odată? Gică se ridică şi căscă uşa. Femeile erau în tindă.
96

— Acuş-acuş. Suntem gata, zise Măria care-ntârziase să-şi schimbe fusta, pusese una verde, strânsă bine pe talie şi intră, aducând o pâine şi o tingire cu trandafiri de porc prăjiţi. Anica, cealaltă nevastă, aducea vin şi sifoane. Era palidă, cu gura mare, buzele vinete, cu ochii negri, sperioşi, durdulie, cu picioarele groase. Apăsă pe cârligul sifonului, ca să-i încerce presiunea şi împroşcă podelele cu apă gazoasă. — Ce-i cu tine? o-ntrebă Gică, privind-o lung. Eşti schimbată, .i/,i-dimineaţă aveai râgâieli, ai mâncat ridichi aseară, ţi-am spus cu să te-astâmperi. — Mă ia cu baldoseli de la burtă. — îţi face Măria o frecţie. Iei oţet, Mărio, şi-o freci bine la tâmple şi pe mâini. Un păhărel de anason, Anicuţă? — Mi-e gura coclită, îl vărs. — Să mi-o faci bine, Mărie, auzi? Să nu i se strice laptele, Doamae-păzeşte! Eu am de vorbit cu văru Ionică, duceţi-vă. — Dacă e nevoie de ceva, mă strigi, zise Măria şi ieşiră. Ion Moli reanu încremenise pe pat, uimit, dar totodată înveselit de harababura din casa lui văr-su Gică. Ochii verzi îi străluceau umezi, împrumutând mobilitate şi căldură feţei lui ca de înecat. „Al dracului, văru Gică, cu ce le-o fi furat mintea la amândouă?” Nu i se părea nimic absurd în felul cum îşi aranjase Gică viaţa, situaţia acestuia, nemaiîntâlnită, îi stârnea o umbră de invidie, şiatât. — Ce zici, vere Ionică, nu-i aşa că se ţine norocu după mine? lui nu umblu cu bale la gură după el. Aştept şi vine singur. Hai, gustă vinişoru. E bun, ţine-l întâi pe limbă, plimbă-l prin gură, parcă ai furnici în gură, nu? Şi-s dulcidulcişoare! Eram lefter, pui golaş, tăticu ce să-mi dea? Cel mult una cu rândeaua în cap. M-am însurat cu Anica,
97

tare-i proastă femeia asta a mea, mănâncă ridichi cu sare de-ţi face şi ţie poftă! Se dă-n vânt după ridichi. Măria, nu, Măriei să-i dai o covată de scovergi şi toată lumea-i a ei. Fiecare om cu tipicu lui, şi cum îţi spuneam, Anica mi-a adus cinci pogoane, am pus cartofi pe toate cinci şi-am dat lovitura, că era pământ nisipos, bun pentru cartofi şi pepeni. Un tren am vândut. Bietu tăticu se uita şi nu-i venea să creadă, îl urăşti de moarte pe tăticu, aşa-i? — Ti ti Şorici şi Che Andrei zic că s-a purtat urât de tot cu tata. I-a rugat moartea. — A greşit, da şi ispăşeşte. Tăticu e acuma la Săpoca, în Munţii Buzăului. La Să-po-ca, unde se adună toţi copilaşii lui Dumnezeu. — Săpoca e casă de nebuni. — Foarte frumos spus, aşa e. Eu am zis: copilaşii Iu Dumnezeu, pentru că nebunii sunt copilaşii Iu Dumnezeu. E acolo cu Toto Dudescu, notaru de la noi. îl ştii pe Dudescu? Ăsta da, ăsta ştie să vorbească. Ii curgeau vorbuliţele din gură, pufoase, ca mălaiu la moară. Tu n-ai apucat-o pe Dudeasca-bătrâna. Ei, să-ţi fi povestit el! Erau opt copilaşi să-i iei în cârcă şi să fugi cu ei, şi ei să te gâdile pe la subsuori n-aveau tată şi Dudeasca era manca morţilor, aia care spală morţii, îi tunde, le taie unghiile şi-i îmbracă cu hainele de ducă. Satu, c-aşa-i pe la noi, când se trag clopotele de moarte, se opreşte şi se-nchină. S-a dus un suflet, înţelegi? A zburat un sufleţel de om. Dacă-i curat, se face un norişor şi trece vara peste Dunăre, dintr-o parte în alta şi-şi vede neamurile ieşite la coasă. E murdar, împovărat de păcate? Se duce şi se tot duce. Bătea clopotu, rar, într-o dungă, veste neagră, alde Dudescu o sculau pe bătrână: scoală, măiculiţă, şi-i apuca jalea, zău, le venea şi lor să plângă. Vasăzică, moartea când vine nu bucură pe nimeni, nici pe ăi care trăiesc de pe urma ei. — Eu vreau să omor un om. Şi o să mă bucur, zise Ion.
98

minunea lui Dumnezeu! La schitu de peste Dunăre. i-am omorât!” Prostii. după ea: „Ioană. că era lună. sora lui Chiscăneanu. Şi dedesubt dormeau încolăciţi patru şerpi. se scălda. — Din cauza Ioanei Iu Şarpe. şi tăticu.” Cum a ajuns unchiu Petrea la Săpoca? întrebă el ca să schimbe vorba. visează. neicuţă Petrea. vine la tăticu şi zice: „Du-l. că şerpii i se înfăşuraseră pe braţ. întări Ion. tare eşti prost! Pardon. am chemat un bătrân de lângă lacu Şerbanu. verişorule. când i-a simţit. l-a zvârlit pe tăticu cu coatele şi fugi! Goală cum a făcut-o mă-sa gonea spre sat şi urla. greţoase la început. şi legănă capul. ce vrei! vădanii sunt nişte nenorociţi. goală şi udă. L-au străpuns cu limbile pe tăticu pe piept şi pe gât si pe labe. — O să omor. da tăticu. toca pentru rugăciunile de noapte. unu care 99 . neamu nostru e ursit să i se tragă belelele de la Dunăre. sunt ca untişoru. Aia. unde miresele Iu Christos dorm în aşternuturi de păr de capră. şi în noaptea aia. Femeile. le cunosc bine. şi hai cu ea pe o claie de iarbă. a Iu electricu. du-I la Săpoca. care trăieşte cu domnu Doancă. ăsta începe să trăncănească. numai muieri desfrânate a trântit-o în iarba aia cosită şi n-a aşternut măcar o flanca dedesubt. dar imediat se gândi că nu trebuia să vorbească. A. Te plătesc atât. să mă ierţi. om în putere. în Dobrogea. să moară. maică-ta a murit înecată în Dunăre şi tăticu tot de-aici a scrântit-o. A fost un tămbălău în Plătărăşti! Şi şerpii erau veninoşi.Gică Dună holbă ochii.” Tăticu: „II duc”. „Când s-o auzi de Tulea. Ioana. da nu ştii ce spui. nu ţi-am spus-o! Dudescu a-nnebunit de beţie şi nu vorbea decât de chestia aia cu manca morţilor. fă. Madam Dudescu. Tăticu a înhăţat şerpii şi. păgân şi hulpav vădan. păcătoşii. Apoi râse: — Verişorule. iese pe malul Dunării. da pe urmă. în apă. a luat-o în braţe. opreşte-te.

dacă ştii table sau ghiulbahar. să-i spună că nu mai trage pompa. alde ta-su mare au stăpânit ţara. ca să mă scald acolo cu nevestele. prinţu. prin iulie era aci la mine. şi Doancă a venit să-mi atragă atenţia că prinţu zice că pe prund suntem singuri şi că n-are rost să poarte muierile 100 . am crezut c-o să se spânzure în noaptea aia. argaţii. Prinţu Şuţu râde pânâ-l apucă sughiţu şi face: „brrr. Anicuţa şi cu Măria intrau în apă cu caşmiru atârnat de brâu. se fereau una de alta. tăticu a plecat cu Dudescu. Ii place mult vânătoarea. el are treizeci de mii de pogoane. de ruşine sau de nebun. pot să-ţi zic că i-a ordonat Iu domnu Doancă. venise s-o vadă pe Măria. „Pastele mă-sii! zice. că înjură la fel ca noi. Mai greu a fost cu Ioana. că are două. sub cizmă o ţineau şi-o croiau cu biciu. să aibă lupii de mâncare. Cu avionu i-a cărat. i-am plătit cât a cerut. dragă Gică!”. unu pentru el. să m-aştepţi să mai vorbim. cum fusese vorba şi. proastele. Tu. şi el a pus gura pe muşcături şi a supt tot veninul.adună buruieni de leac. am băut o enfuzie dintr-o sticlă cu căpăcel în formă de pahar. adică nu credea nici el că am două neveste. unu pentru nevastă. suiţi pompa aia în avion să plec cu ea la Ploieşti. ca să se distreze. nu s-a mai întors în sat. în zori. să nu plece după pradă la dracu-n farfurie. L-a făcut marţ un şarpe. Om greu. vere Ionică şi a pus hartanele în pădurea Crestată. când îi spun ce ţi-am spus ţie. poartă pălărie cu cordică de aur şi când vine la mine stă pe scaunu ăla de lângă tine. Gică. i-a tăiat cu toporu pe toţi până la unu nu el.” Ţine mult la mine. a cumpărat trandafiri din Japonia şi a făcut aici un parc mai frumos ca a Iu Marghiloman din Buzău. şi hop! mecanicu de la orezărie. că pe ea o înţepaseră la buci şi nu voia să dezvelească partea moale. în juma de oră sunt îndărăt. îmi zice. Astă -iarnă a cumpărat o herghelie de cai. numai piei de urs în conacu lui şi. sămi dea prundu de gârlă din dreptu conacului. administratoru de pe moşie.

noaptea. când petrece lumea şi vin golanii să te semene cu grâu. din când în când. Fiecare sărută mâna mortului. boierii îşi freacă mâinile de cocoaşa ăluia şi coboară într-un beci cu pereţii şi cu mesele acoperite cu catifea roşie. ca să joc cărţi la cafeneaua pe care-o ţine Bijulică Bagdad şi unde-şi face veacu Mişu Atu. ia banii cu lopăţica. Mişu Atu. pierde. gu! Vere Ionică. Zigu e mai serios. zice el. Câştigă. De sfârşit de an. el ne privea prin binoclu din cerdacu conacului. galben şi cu cearcăne. cum ne giugiuleam. s-o spargi cu limba de frumoasă. face semn şi un băiat al lui aduce banii pe o tavă de argint. iar Parisu. gu. câte una pentru fiecare musafir. băiatu unuia care-a fost prizonier cu Che Andrei în Anatolia. cică. La uşă. sănătate şi strălucire. Mâna asta o ţine Stan-Vrăjitoru. sărută mâna cucoanelor şi turuie mereu: „La mulţi ani. şi mă tratează cu băuturi scumpe l-alde fi-su George şi Zigu le dă numa sirop. Mişu ia un pachet de cărţi noi. care mă ia acolo cu el. Cunoşti Brăila. tuciuriu ca ţiganii şi sanchiu la suflet Brăila. Ciocnesc. da? Bun. Vezi tu. mai ales de Anu Nou. sunt om norocos. cel mai mare şnapan de măsluitor. da eu am sărutat mână de mort misterioasa. George e o puşlama. e picior de Paris. iar în timpu ăsta Bijulică Bagdad desfundă sticle şi toarnă. Bijulică Bagdad ţine pe unu cu gheb în spinare. imediat cum începe anu ălălalt. Brăila. nu altceva. Jocu se cheamă copeica. după ora douăşpe. dau buzna la Bijulică toţi boierii ca să -şi încerce norocu la Mişu Atu. noi. domnule prefect. le dă la tăiat unei cucoane şi le împarte în grămezi mici. 101 . e la liceu. şi-am plătit cu două perechi de cai. Eu mă duc la Brăila. gu. e picioru Iu Dumnezeu. le bate.cârpele alea. domnule primar”. de patru ori şi-a vândut plapoma. spune domnu Doancă. dacă-i moare mă-sa sau ta-su. Şi ştii de ce? Fiindcă-am sărutat mână de mort. ăla pe care leagănă curvele. Mişu Atu ţine banca.

Am hotărât să plec din Plătărăşti. Vetina se întoarse la masa lungă unde tocau varză nevestele soldaţilor din grădina lui 3 artilerie Franţa. Eu vroiam să te iau om în curte. La mine n-aveai de ce să te plângi. poate n-am să omor.ii băgat frica-n mine. Mâna mortului. n-am pierdut o para chioară. — Iţi răceşti gura degeaba. puse mâna pe cuţitoaie. chisoaica cu nume de băiat din Munţii Râmnicului. Eşti tânăr. să ştii. nu merită să stai. Am ştiut ce sărut. — A. vere Ionică. cu pielea pergamentoasă întinsă să plesnească pe oasele feţei. înţeleg. — Poate-am să omor. e secret. plătesc bani număraţi. Plecaţi. şi veniţi diseară! Pavel Berechet înclină capul lui de stârpitură. Trei ani. cu toate că mai bine te-mpaci cu străinii decât cu neamurile. — Da. Dar pe cine vrei să omori? Că ziceai c-o să omori pe cineva. De câte ori mi-a întors Mişu cartea pe faţă: as de inimă neagră. să baţi cu coatele sau cu genunchii. o bem şi p-asta şi Măria o să ne cânte. Vreau să zic că să cauţi să ai braţele pline cu plocoane când te duci la unu şi la altu de la care poţi să capeţi ceva. da . diseară pun la bătaie patru oca de rachiu drese cu zahăr. O să ne cânte: Vremea s-a-nchis şi-afară ninge. bătu îndelung în stinghia cu care Bocu. vere Ionică. semn că ţiganii s-au şters pe bot dinspre 102 . muierilor. verişorule.Luxu de pe pământ. de când joc. nu mai mergem în baltă. fluieră în podul palmei. Acum mai aduc o sticlă. vere Ionică. mesteca în cazanele de bulion şi spuse: — Fă. pute ca un dihor. — Plec şi de la Berechet. Se întoarse spre Bomfaier şi Schelete: — Să veniţi şi voi să vă dedulciţi. — Voia ta. Şi eu o să plâng. şi vreau să-ţi dau un sfat: când baţi la uşa cuiva mare. veselă şi îmbujorată. Eu.

D-aia le-au chemat aici. bătu-l-ar Dumnezeu şi mama Ana. dovadă primele vorbe rostite la sosirea în Plătărăşti: — Am venit să slujesc cot la cot cu bărbăţelul şi să-i frec nasturii de la manta cu cenuşă. la drept vorbind. moale. Veştile. apucă un coş din surcele şi o chemă pe Bocu să adune merele din livadă scuturate de vânt. că mi-a scris că-mi 103 . îi spusese Neicu înainte de a fugi în baltă. Strângeţi coatele şi alinierea pe maidanu de lângă Titi Şorici.partea câştigului. săi îngrijească. da nu e voie să prinză soldatu rapăn pe burtă. mă? se răsti la bărbatu-su. s-a copt terasa şi fură ăia din marginea satului de se smintesc. Ce-ţi veni. o spânzurase de mult. să-i spele. să-l descoasă ce şi cum. Vetina era astăzi largă la inimă şi bună cu toată lumea. Şi omul ăsta al lui Neicu se afla în podul cu fân era Zatâc iar Vetinei îi era frică. leţilor. nu găsea curajul să urce până la el. Bocu nu se îngăduia cu nevestele celorlalţi soldaţi. când o să găseşti tufele de măturică din colţu livezii legate între ele c-o panglică sau c-o sfoară” că Neicu. — Lasă că-i spală nevestele. Tare-ţi mai place să comanzi! Mai bine du-te de dă o roată pe la vie. hai la instrucţie. şi-o apropiase tocmai datorită firii ei deschise şi nepăsătoare şi priceperii cu care-l topea în osânza lui pe oricine încerca s-o ironizeze. sări Vetina. încă nu le primise. fiindcă primise veşti de la Neicu. — Staţi la locu vostru. dar i se dăduse de ştire printr-un semn „Să m-aştepţi. e prin apropiere. In cele din urmă. făcu Berechet. — Te-amesteci în treburi de armată. sub cazane: — E timpu să facem niţică instrucţie. Bocu nu cunoştea ce-i aia sfială. privind roată la soldaţii care hrăneau focurile. sau un om de-al lui. Lasă oamenii-n pace. Slobodă la gură şi petrecăreaţă. şi zise. însă. Ei fură si tu. pedeapsa şi naguta. Vetina.

tufele ajungeau să semene cu nişte sălcii şi rămâneau în picioare până în martie. Nu folosea la nimic. dac-o vrea” trăgea c-un vreasc în jurul piciorului desculţ. N-o interesa ce se petrece sus în pod „îmi spune ea ţăţica Vetina. ca să însemne în ţărână tiparul labei. ameţită de miresmele livezii răvăşite de toamnă. şi asculta cum s-ascute vântul în tufele de măturică. iar de la cincizeci încolo umblă cu mortu după ele. cu picioarele îngropate într-un maldăr de frunze brumării. fără s o semene altcineva decât vântul. urmată de Bocu. ai casei măturau bătătura cu târnuri ţepoase din crengi de gherghin. Bocu culese de sub meri fructele căzute peste noapte mai toate erau viermănoase şi. pentru că viscolul trecea pe deasupra lor fără să le atingă. an de an. spuse ea căscând şi făcându-şi cruce deasupra gurii. le scăpa de la prăpăd pâslă de salcâmi şi pruni din răzor. 104 .suceşte gura la ceafă dacă mai rămân o singura clipă printre mocanii de la Râmnic care umblă morţi după muieri până la cincizeci de ani. La pârleazul care da în curte. Când Vetina coborî din podul cu fân întârziase cu Zatâc un ceas şi mai bine Bocu picotea. — Era să mă fure somnul ca pe măgarul lui Hogea. se opri. soarele bolnav scânteia în părul ei împletit în şase codiţe cât degetul. Vetina se strecură în podul cu fân şi Bocu rămase să pândească lângă tufele de măturică. bărbăteşte. îngălbenite şi uscate. cum Vetina întârzia. când putrezeau de ploaie. Toamna. Măturică creştea în colţul ăsta al ogrăzii. şi porni. rupse o pală de mohor şi se aşeză pe pământ lângă o răsunătoare făcută de dihori sau de nevăstuici. dar apucaseră s-o ştie acolo de când lumea şi o lăsau să se salte în voie şi să se înfoaie. Tulpanul îi căzuse pe umeri. Vetina săltă coşul cu mere pe umăr. cu obligaţia să dea gură daca-i trăsneşte prin minte vreunuia din curte să intre în grajd.

pentru că Vetina. da o să mă-nghită nemestecată muierile ălorlalţi. şi te muţi. cu pete cafenii. intopsicat cu gaze de fosgen. îi zise căprarului bătrân. dar pe faţa ei iată. — Ce-s mortăciunile alea? făcu Vetina scârbită. „A suit în pod veselă ca o turturică. chiar azi o să te instalezi acolo. cu toate că chisoaica nu scosese un cuvânt. Bocule. căinând-o parcă: — Dormi prost în coliba de la grădină. Nea Mihăilă. săraca. să nu sporeşti la vorbă în faţa mea. — Aşa. Să te muţi cu bărbatu-tu în căsuţa pe care-am luat-o de la Che Andrei.” în curte. cum se văd la copiii ce cresc anormal de lungi. o privi pe Bocu cum scutură firele de păianjen prinse de fustă. şi-i spuse. străpunse de alice. matale ai suflet bun. coborând din podul cu fân. se gândea Bocu. aruncă-le în closet că mi se întorc maţele pe dos. părea că lăsase sus toată buna dispoziţie şi voioşia febrilă de care fusese cuprinsă mai înainte. Da. şi s-a dat jos cloşcă bătrână”. zăceau pe un colţ al mesei de tocat varză. îşi zise Bocu. — Nu-mi trebuie nimic. i-o întoarse Vetina şi Bocu tăcu. da când zic că dracu e bălan. care adusese de la văr-su Gică Dună două becaţine împuşcate. — Ştiu eu mai bine ce-ţi trebuie şi ce nu-ţi trebuie. Sunt eu bună. nu desluşeai decât supunere bleaga.veştede. nevestele soldaţilor lăsaseră din mâini satârele de lemn şi făcuseră cerc în jurul lui Ion Mohreanu. Păsările. ţăţica Vetina. bălan rămâne! „E necăjită. răbufni Vetina. Lepădase acolo chiar şi îngăduinţa taxată de Berechet drept nesocotinţă şi izvor de risipă ce-o avea pentru prietena ei mai tânără venită din munte. tot o stârpitură de bărbat ţine. Scuturi bine după masă şi diseară îl chem pe părintele Oancea să facem sfeştanie. 105 . că-i la fel ca mine.

de-o persoană. căsuţa strălucea ca un pahar. iar caracuda i se îndeasă în încălţări. un fel de pirogi în care pescarul e nevoit să stea adunat deasupra genunchilor. legate în pripoane. răzuise pragurile. Pe buzăielele prin care apa ploii se scurgea în Noian şi în fluviu piroteau luntri mici. căzută oarecum în paragină Berechet cam aruncase banii în vânt când o cumpărase de la Che Andrei era aşezată deasupra Noianului. în faţa prispei năruite. plopul cel mare. până la înălţimea unui om. aşezându-se să răsufle. îl luă la rost pe Ion. cu trunchiul plin de însemnări şi inimi străpunse de săgeata amorului. scoşi din Dunăre cu un stârv de găină omorâtă de vreun puştan întreprinzător se deschidea o pajişte în formă de arc. Bocu şi Ion trudiră pe brânci câteva ceasuri bune. cu cleştii lăbărţaţi. parcă te-aş fi mânat s-o scoţi pe bâta din groapă.Ai stat la părintele un veac. Bocule. Şi în amurg. Tufe de scoruş mărgineau cărarea întortocheată ce se ivea din rotocoalele de stuf din care se ridicau dâre de fum. cu urme de copită în câteva scobituri se uscau nişte raci. cu iarba tocită. în apropiere de conoveţele spitalului veterinar german. diseară să nu văz un pai nelalocul lui! Căsuţa de bârne şi lut. purtând bidineaua cu osârdie. scobiţi grosolan cu barda şi toporul. în mijlocul căreia îşi foşnea frunza plângătoare un plop canadian. fetiţo. uluce date cu catran şi jgheaburi croite din buşteni groşi. — Bocule. curăţase praful şi scamele de pe pereţi. Chisoaica spălase geamurile. lovind înverşunat cu o legătură de nuiele de salcie. scoţând c-un cuţit de lemn gândacii cuibăriţi în crăpături. Ion greblase gunoaiele muşuroaie de bălegar fumegau pe malul Dunării întărise galeria din care se mai păstrau două înflorituri făcute cu ferăstrăul şi spoise. zise băiatul. Ştii ce-aş vrea eu în clipa 106 . iar afară. acum o să te instalezi caimacam aici. Strânge-ţi catrafusele şi du-te cu Bocu.

soldaţii din grădina de zarzavat a Regimentului 3 artilerie Franţa. 107 . în mulţimea îngrămădită în faţa uşii. c-a venit Chiscăneanu. Pietros. ţâşnit parcă din creieri. cu bărbuţa roşcată frântă pe piept deasupra firului de galon ţesut de jurîmprejurul patrafirului. pe electricii. de-ai fi /As că îngrămădiseră carnea pe el bătândo cu maiul. se porni să citească din carte. Popa. începu slujba. în timp ce dascălul. Ei. Spune. în pajişte apăruse Vetina. Tăcură. mă. Chiscăneanu privea tot timpul spre acoperişul casei. şi-i şopti Vetinei: — Ţaţică Vetină. stropea pereţii cu două fire de busuioc înmuiate în căldăruşa atârnându-i la îndoitura braţului. cu braţele înfăşurate în vreascuri. în odăjdii. înconjuraţi de un cârd de copii. noaptea. să ferim buzunarele. Ion îşi aminti despre ce-i spusese vărsu Gică Dună. că-i afumată! Am băgat de seamă că-l bei din ochi pe Bomfaier. complet cheală. Bomfaier şi Schelete purtau pe un suport o cruce mare. că Chiscăneanu n-are somn în oase. din lemn negeluit.asta? -Ce? — Să mă fac de-un bandit nemilos şi să profit de fizicu tău. cu părintele Oancea şi cu dascălul. o să-ţi pară rău? — O să mă dau de ceasu morţii. dacă n-a ciordit ceva peste zi. cum îl poreclise Gică Dună. Enache Pasalac i-o repeta deseori fetei cu care Ion se iubise o noapte. dacă n-ai pic de abur în tine?! — Plec în bălţi. un bătrânel cu ţeasta ascuţită. cu glas ascuţit. cu nevestele şi lume din sat. da ţie-ţi place numai carnea de ţigan. In urma lor. Ion îl zări pe Chiscăneanu. — Păi ce să-ţi fac. parc-ar fi venit să fixeze preţul maldărelor de stuf întinse pe căpriori. Fraza o ştia de pe când lucra la circ. nu-nchide ochii o clipă. Bocule.

— Piei din faţa mea. înhăţând capetele stacheţilor. într-adevăr. sticlindu-şi dinţii. Popa Oancea bătu cu cădelniţa si strigă cu glasu-i subţire ce-i curgea. au venit şi nemţii să tragă cu ochiu! Pe globu meu de aur! Aşa se zice. când te juri să-ţi saie lumânările ochilor. izbind cu picioarele în ţurloaiele copiilor. căruia Ion îi promisese să-i mute fălcile „mai la deal”. Printre ei. că-ţi rup urechile. Ionică. Ţiganii. vere. Ion aprinse un chibrit şi plimbă flacăra plăpândă pe sub vreascuri. zise Schelete. simbolul răstignirii. — Ei îs păgâni. scapără şi dă foc la crucea de-o ţin Bomfaier şi Schelete. se îngrămădeau vreo zece soldaţi germani. Popa ieşi pe prispă. înecatule? întrebă Bomfaier. dădu el explicaţii. — Păi Bocu s-ar bărbieri-n cap de bucurie dac-ar fi să-l scoată pe bărbat-su de-aici cu picioarele înainte. şi ăla cu obrajii raşi. Derbedeule! Strâmbându-se plictisit. n-au biserici. — Crucea! răsunară strigăte în mulţime. ca să-şi facă loc. Aprindeţi crucea! Bomfaier şi Schelete scuipară în mâini şi ridicară. că n-au. sub plopul cel mare.— Eşti plin de coacăze! îi răspunse ea dispreţuitoare. smiorcăit şi 108 . ca să nu intre boleşniţa în casă. Ion îşi făcu loc până la Bomfaier şi Schelete. înaintară până la un metru de prag. — Ce faci. mă. paza de la conoveţe. Ardem crucea lângă prag. sugând dintr-un muc de ţigară. Ce să fure de la tine? Ii întinse o cutie de chibriturir — la-le şi când iese părintele afară. că toată ziua stă ca un batal. cum fac ei şi cum dreg cu popa Oancea. până la sânge. Iote. Ce-o fi-n capul lor acum? Iote românii. toţi în haine verzi. aşa-i? — Iote ţiganu ce diliu e! făcu Bomfaier. ţapu-bătrân. De unde să aibă? De-aia cască gura la noi. vere. care-ar trebui jugănit.

trosnind şi împroşcând scântei. Făcu vreo douăzeci de paşi şi se opri. Ion îl zări pe Chiscăneanu schimbând un semn din cap cu Vetina şi dispărând grăbit între tufişurile de scoruş. urmat de ţiganii cu crucea. trăgând cu talpa peste dârele de foc ce săreau în pajişte. în clipa aia. Mulţimea se urni şi ea greoaie în urma rugului femeile se închinau şi sporovăiau fără încetare. crucea se mistuia. mai mult pe nări decât pe gură: — Crucea pătimirii Domnului nostru lisus Christos să ne izbăvească pre noi de boli şi duhuri necurate. — Dadă Vetina. smucind cu dreapta de pantalonii lunecaţi pe şolduri. în şoaptă. cu arma în cumpănire. încinsă de flăcări. Ieşi din rând şi se furişă după ei. Ion se apropie de Vetina. Aveau să ocolească de trei ori şi la urmă să stingă jarul în apa sfinţită din căldăruşa ce o purta dascălul. cădelniţând leneş bătea abia de la înălţimea genunchilor porni să dea roată casei. Seara. Chiscăneanu îi strigă ceva. Strigaţi de bucurie către Domnu toţi locuitorii pământului. bărbaţii călcau ţepeni. colţuros şi rece. mare. şi amândoi dispărură în trap spre conoveţele spitalului veterinar german. Pre noi şi această casă creştinească.înalt. — Doamne miluieşte! îngână dascălul. aidoma chelălăitului unui pui de vulpe. Din umbra unei parcele de stuf se ivise în cărare Zatâc. căutând fiecare să ajungă cât mai în faţă iar nemţii. se încolonară şi ei procesiunii. Popa Oancea coborî în poiană şi. încât îţi venea să strângi din umeri de frică să nu-ţi facă gaură în spinare. copiii schimbau pumni şi înjurături. zise Ion. dornici să urmărească tot spectacolul. Pe cer răsărise luceafărul. şi ea tresări îngrozită de la 109 .

Ştiu că Zatâc nu era Zatâc. El ştie de urma omului pe care-l caut eu pentru o răfuială. o stropitoare spartă. Ionică. bâjbâind cu degetele pe zid. care-şi holba ochii de sticlă spre fereastră. Dacă vrei. el şi cu Chiscăneanu au furat ăia unşpe cai de la nemţi. un ghiveci răsturnat cu buza în ţărână. Zatâc le-a aranjat. mă jur. da numa la Bobotează îi dă drumu Zatâc. dar nu-i văzu faţa. — Cât? îngăimă Vetina şi Ion înţelese că-i cerea să-şi fixeze singur preţul tăcerii. dadă Vetina. sau. dezvelind nişte beţe uscate de iarbă dulce. cu gâtul strâmbat. Şi nici nu te-aş fi strâns cu uşa. că nici din ochi nu ştiu să-l mai fac. aşa-i? Erau în grădina din faţa casei. încercând parcă să desluşească poziţia minutarelor pe cadranul ceasului îngropat într-un toc de lemn şi prins în două cuie pe peretele dinspre curte al odăii. Şi eu aş vrea mult să-l văd. Sfeştania şi povestea cu crucea arzând. da nu e jandarm. poate că-l cheamă aşa cum zice. I -am văzut şi te-am văzut şi pe matale când i-ai făcut semn lui Chiscăneanu c-a venit momentu s-o ia la picior. răzbătând din casă. Sleită. Dâra de lumină.primul cuvânt. Ionică. Când Ion sfârşi. poţi să fii liniştită. da am nevoie de Neicu. — Nu vreau să te storc de parale. — Altă cale nu-i. Fă-mi legătura cu Neicu. vântul de peste Dunăre zornăia în salcâmii de la uliţă si Vetina ieşise să închidă obloanele. în neştire. — Nu. Vetina se rezemă de perete. e mult pân-atunci. şi iepurele din fier masiv. pentru că băiatul se oprise în întuneric şi dâra gălbuie pe care-o arunca lampa prin geam îi lumina doar piciorul drept îndoit înainte. asta vreau eu. îl ţine Zatâc şi frate-su mai 110 . Trebuie s-aştepţi până la Bobotează. cumpărat de Berechet la Brăila. se întoarse spre el. se înfigea ca o sabie tocmai în colţul dinspre fântână al grădinii. Se înnoptase. — Acum nu se poate. cine ştie. ştiu tot.

îl vindea de mult frate-miu ăl mic. pentru că ninsese îndesat o zi şi o noapte. El văruieşte caii. să le păzească în baltă caii de furat. înainte de a trece Dunărea pe gheaţă. aşa cum spusese Zatâc Vetinei. scăpărând într-un albastru trist pe toată întinderea bălţii prin curţile şi uliţele satului. model german. seara. S-a dat pe mâna lor. mai odihnitoare. fără oprire. cică. trăieşte bine la ei adicătelea. căptuşită cu iască începuse să chelească şi-şi ferea de frig bănuţul golaş din creştet cu ce găsise mai bun în pădurile de sălcii şi plop îi acoperea fruntea şi ochii de Crivăţ. zăpada avea culoarea mai caldă. Da la Bobotează au să-i dea drumu să plece. că nu de rău şi de hain te-am oprit şi ţi-am zis ce-am văzut aseară. Să nu fii supărată pe mine. mi-a zis. îi sufli-n borş. ăla micu. iar şapca cu clape. în ajun de Bobotează. Zăpada. ai supt lapte de la o mamă şi ştii ce-i durerea de mamă. şi o să slujesc mai departe cu credinţă. Neicu Jinga sosi în Plătărăşti. aşezată întrun strat gros de-o jumătate de metru. ţăţică. cel puţin aşa gândea Neicu. din miazănoaptea vânăt-cenuşie se dezlănţuise viscolul. eu i-am fost Iu Neicu mai mult decât o mamă. Iţi zic: „săru‟mâna”. şi-alde Zatâc îl ţin strâns în gheare. si-acum intră-n casă. se 111 .mic. căzând. care-şi spunea că în sat zăpada. în două zile eşti în cătuşe. Şi avea haita de vânt ce să răscolească. sta-i-ar tâmpla lângă bietu tat-tu. lasă-l să plece şi nu-l vinde. ferec eu obloanele. Săracu frate-miu. dadă Vetina. Zatâc zicea că-i rujat în obraji şi rotofei. Purta o şubă de postav jerpelită. bine măcar că-i teafăr. Mam rugat de Zatâc cu ceru şi cu pământu: „Domnule Zatâc. le schimbă păru de nu-i mai cunoaşte în vecii vecilor stăpânu. că-l caută pentru crimă de omor”.” E colţos tare. dacă n-avea crimă la activ. — Atunci o s-aştept. s-a zis cu tine. privită de dincolo clc Dunăre. pe la orele şapte. „Hei.

băiete?” să-i răspunzi. să te bagi în apă. să tragă cu urechea şi să cerceteze dacă nu s-arată vreun musafir nedorit. Vetina. îl primi împreună cu Ion Mohreanu. I-am dat cearşafuri să vă înfăşuraţi în ele şi ulei să vă-mbâcsiţi pielea bine. — Pe tine n-au să te ierte. cu plăcinte cu varză de Bobotează. Dacă ai norocu s-o scoţi. ţi-o dă ţie să ieşi tu cu ea. care acum se încrucişau prin aer îngroşând mult valul tulbure al înserării. înainte de 112 . ca să-ţi şteargă Dumnezeu păcatu. se îndârji Vetina. fericită că-l vede zdravăn şi sănătos. Dac-o găseşte. Acolo îl îndopă cu carne săţioasă de porc. Ion încheiase de dimineaţă socotelile cu Berechet şi cu jumătate din banii primiţi cumpărase un cojocel şi o căciulă neagră din blană de pisică ieşea din timp în timp afară. — Nu. I -am plătit Iu Chiscăneanu să caute el şi pentru tine. se rup în bucăţi fără milă. pe săturate. Nu ştii cât e de greu să stai departe de oameni. — Poate că nici n-am să mă bag în apă. întreg ţinutul Dunării dinspre vărsare miroase a plăcintă cu varză cu vin negru şi plânse din nou. ţăţică. ţăţică. Oamenii sunt răi. — Poţi să m-ajuţi s-ajung mai repede la Brăila? o întrebă Neicu pe soră-sa. Da tu trebuie s-o scoţi. când te-o întreba prefectu: „Tu pentru ce eşti osândit. Mâine-i ziua iertării hoţilor şi vreau săncerc să scot crucea pe care-o aruncă episcopu. fără să-ţi spui numele: „Nu sunt osândit de oameni. zise Neicu. plângându-i pe umăr şi-l duse în căsuţa unde trăia Bocu bărbatul Chisoaicei zăcea lat cu Berechet. Te sălbăticeşti. pentru asta am ieşit.împachetează cu cârceii de fum prelinşi din atâtea boturi de horn săltase dintr-odată pe lângă el în vârtejuri largi. El şi aşa se bagă. osânda mea e de la Dumnezeu şi o port năpastă în cugetu meu”. Vreau să văd lume. lângă debarcaderul de la Noian. care-l îmbătase tun pe Berechet. ca s-o facă pe măscăriciu şi să-i azvârle boierii bani. îl îmbrăţişa.

zise Ion. Unde-l găsesc? — Tulea? zise Neicu şi râse. Aici. Alde Zatâc spune că Tulea vine la aruncarea crucii chiar dacă ar fi la capătu pământului. — Ţaţică. Bocu ieşi în tindă şi-i făcu semn din ochi Vetinei să vină cu ea. Ai înţeles? — Să fiu lângă el şi pe urmă nu mă mai dezlipesc de umbra lui. e nea Chiscăneanu. târând-o de oişte.a vă arunca în copcă. se opri. înainte de a-ţi spune totu. privea insistent.. Vetina o scrută prin întunericul palid. la care Bocu. Se uită la Vetina. cineva tropăi pe prispă şi bătu cu pumnul în geam. — Pentru ce? îl întrebă Neicu pe Ion. cel puţin. Da mâine. Da mâine n-aveţi cum să vă-ngăibăraţi. apoi ridicând din nou capul spre Ion. Faţa lui. apoi îşi înfăşură capul în broboadă.. avu o tresărire.. — Mâine o să fie la Brăila. Aştept până poimâine. S-a căpătuit.. să ştii ţinea mâna pe zăvor şi-l zdroncănea. e băiatu Iu Neculai Mohreanu.. p-acolo n-a avut pe nimeni. ca să înhame la ea doi cai din grajdul lui Berechet. nervoasă dacă el vrea. Bocule. Are grajd de curse. cu trăsături frumoase. răspunse: — La Bucureşti. arătă spre Ion. Eu am plecat. spunemi şi tu mie: îl duşmăneşti de moarte? — Da. E oprit prin legea pământului. Ăsta. ia-mi locu la pândă. Era Chiscăneanu. regulate. care venise cu sania. — Nu vă speriaţi. sau până când s-o putea. Umblă de juma de an după tine.. recunoscu Ion. 113 . legând capetele strâns la spate şi smuci de uşă. Către ora zece. E petrecerea care-i place cel mai mult. retrasă într-un colţ. — îl caut pe Tulea Fălcosu. Ia stai. la Brăila.

Dar douăzeci şi patru de ore. cetele de haidamaci care îi clădiseră cu lovituri învârtite de cuţit faimă şi glorie solida în lumea borfaşilor. şi se izbi de peretele din fund pe care atârnau crătiţi. Primii trei inşi care apăruseră în centru. MEZINGHER. arunca prima. „doi băieţi din Brăiliţa”. marele port de la Dunăre clocotea de petreceri. suind dinspre Dunăre. Până şi borna kilometrică. a doua zi. vestind ora zero. pe o arie de câteva sute de metri pătraţi. la căderea serii. anunţa o mărşăluire triumfală ce avea să se stingă şi să moară. era capitala barbutului. se numeau: Mezingher. în Brăiliţa. Stan-Vrăjitoru şi îngerul.O dâră de zăpadă zbură. adică începutul Bobotezei. un ştergar de borangic şi un smoc de leuştean uscat. mă/mi-au furat hoţii căruţa “. Pus sub urmărire 114 . cel mai insalubru cartier al oraşului. să nu-i orbească spasmele Crivăţului întreaga natură căzuse parcă într-un acces de epilepsie păreau nişte năluci. Acolo. care la data când se petrec lucrurile povestite aici era. închegat din vibraţiile bronzului. situată nu prea departe de centrul Brăilei. din marginea terasamentului de cale ferată. mai nenorocit şi mai părăginit chiar decât Comorofca lui Panait Istrati. pe urmă din nou hăituiala. hoţii dorii. Brăiliţa. de o parte şi de alta a podului zbierat în cântece de lăutarii din cele o jumătate de mie de cârciumi: „Şi lapodu Brăiliţa. lângă statuia împăratului Traian. tingiri. Cartierele vărsau în străzile principale toată suflarea gălăgioasă a celor fără căpătâi şi fără Dumnezeu. fâlfâind. trăgeau clopotele. în timp ce sania pornită din Plătărăşti gonea prin viscol. Douăzeci şi patru de ore e stăpână iertarea. cu glugi trase peste cap. De profesie măcelar. era punctată ca un zar. ziua când hoţii pot ieşi în plină stradă şi poliţia şi jandarmii n-au voie să-i înhaţe de guler. Sunetul grav. indiscutabil. şi caii. spre centru. urcaţi în turnul cât o chilie al bisericii din spatele Pieţei sărace.

de seară. Reclamat poliţiei prin scrisoare neiscălită. gândindu-se pesemne să dea buzna înăuntru şi să strige cu glas tunător: „Bine v-am găsit! Hai. unde-l găsi pe cumnat-su. îmbrăcat în haine negre. puşlamaua dracului. contracostul cărnii şi probabil şi al unor produse derivate. după cum declară o vecină care le-a cumpărat gustări şi vin. puişor. luminată puternic de două becuri ascunse între plăcile de lemn negru întinse pe pereţi. Emil Mezingher a fost văzut plimbându-se în stare de ebrietate prin fundătura Cosminului unde. Mezingher s-a descălţat de bocanci. In centru. şi-a înfăşurat picioarele în hârtii de cinci sute şi şi-a pus din nou bocancii. etc. putred de bogat. cumnat după nevastă. Nu i-a lovit ca să-i alunge. Ţiitoarea nu l-a primit ca de obicei. printre altele.pentru vânzarea pe sub mână a cincizeci de butoaie cu carne sărată. Ajutat să dispară fără urmă de Bijulică Bagdad. şi-am să te îmbrac în aur. a azvârlit cât-colo ciorapii şi obielele. martori oculari povestesc că râdea şi striga: mai încet.” etc. şi numitul Mezingher striga din drum: deschide. S-a rotit aşa pe trotuar un ceas. proprietarul cafenelei tapisate cu pluş roşu. Privi un moment scările de marmură care coborau în tripou. fără să mai strângă şireturile. nu i se răspunde. în raportul către şeful Parchetului: „a doua zi după încasarea sumei.. pe cap cu o 115 . Denotă. Văzând că oricât bate cu pumnii în poartă. Mezingher îl salută fără vorbe pe înger si pe StanVrăjitoru si intră în cafenea la Bijulică Bagdad. are o ţiitoare în vârstă de 20 de ani.. după informaţiile culese urmăreşte să se căsătorească cu un individ bătrân din Galaţi. poate un ceas şi jumătate şi copiii vagabonzi se repezeau să smulgă hârtiile din bocancii lui. la numărul 3 bis. nu mă gâdila cu unghia. Subcomisarul care ceruse emiterea unui mandat de arestare împotriva lui notase. dar scutură din cap şi pătrunse în odaia dealături. turnaţi-mi un coniac!”.

Ciocanu. răspunse Bijulică. n-o să degeri. eu?! Da ce. silindu-l să bea ca să se încălzească.” Eroare. spre a-i lua ochii lui 116 . se îndoi Mezingher. -Te aşteptam. am aranjat eu totul. un fes turcesc ţesut cu fir roşu şi albastru. ţinea cu mâinile ridicate în dreptul tâmplelor două potcoave subţiri.. Faţa lui cât pumnul. puţin aduşi de umeri. o frumuseţe. — E bine. Faci ce ţi-am spus. am una tânără acum. cu atât mai mult cu cât le mişca uşor tremurat.tichie. Când şi-o întoarse din nou spre Mezingher. Mâine intri în apă să scoţi crucea. amândoi având ochii bulbucaţi şi nasuri ascuţite. descriindu-i înfăţişarea lucru ce nu se cerea neapărat înşirat în raport spusese despre el că „e un individ care trezeşte bănuieli numai prin felul groaznic de a se mişca. tot eşti aranjat. poate zici că e bine ca să te grăbeşti să-ţi faci damblaua. O să vezi mâine. — E a-ran-jaat! silabisi Bijulică apăsat. aia deo aveam anu trecut a murit. — Atunci sunt gata.. decât la apă. Subcomisarul. — In apă. m-au găsit dracii?! — Mai bine în apă. O scoţi sau n-o scoţi. dispăru în deschizătura casei de bani. călca cu pas lin. în ciuda staturii. — Ce s-aude pe la mine? întrebă Mezingher. Acum hai să mergem. pentru că Mezingher. Acum chiar o să potcovim măgăriţa. — Tu. că ţi-am pregătit costum special. Erau acolo şi cei doi feciori ai lui Bijulică. caielele şi potcoavele! — Anunţaţi lumea să poftească la grajduri! spuse Bijulică şi feciorii zburară pe uşă. zise Bijulică. care păreau. cu două pete albe în frunte. Bijulică strălucea de bucurie. turnate din aur. vătuit. Ştii. Era gros şi mai lung cu două capete decât Bijulică Bagdad. zici că tot caută să rupă ceva în pumnii lui de parlagiu. căptuşită pe sub falei cu zbârcituri mărunte. asemeni croitorilor.

cot la cot cu caraliii” torn doi pumni de mărunţiş în tinichelele alea pe care le poartă călugării atârnate de furca gâtului ca pe trăiştile de ovăz bine o mai întoarce 117 . ceea ce vrea să-nsemne. O dată pe an. de Bobotează. profanator de morminte. frate-miu. Colo. Escroc sadea. mi-a purtat harabaua cu ciorbă de burtă din mahalaua unde stăm până la docuri. că nu cântă până i-o da sângele pe nări! şi mănânc. ziua când m-am instalat aici. Despărţindu-se de Mezingher şi de înger. rosti el celor vreo cincisprezece clienţi ai cafenelei. se adăposti în hruba unui gang şi socoti ce avea de făcut. — Domnilor. să stric o vorbă cu băieţii „hai să trăieşti. Aşa mi-am strâns capitalu. măgăreaţa pe care o vedeţi că-i curăţă copitele cumnatu-meu e izvoru averii mele. nu cu vadra. în limbajul hoţilor brăileni. am jurat s-o potcovesc cu potcoave de aur. îşi zise. sau mai bine zis una tot ca ea. un puişor de somn. maxim juma de ceas. cunoscut şi sub numele de învierea. şi beau vin cărat din beci cu paharu. spre dimineaţă. mă afund într-o odaie de han şi să dea mama dracului să văz eu ţigan care face pauză. întâi şi întâi. din bănuţii hamalilor care se îngrămădeau cu castronu. şi mănânc. tule-o la Dunăre. îmi strâng familia şi-mi împlinesc jurământu. da care s-a prăpădit de mult. azi ne merge şi nouă. strânşi într-o încăpere a grajdului. Intrase în oraş fără alt scop decât să caşte gura la scoaterea crucii şi să se îndoape cu mezeluri. STAN VRĂJITORII. ivite de sub basmaua unei fete.cumnatu-su două bucle de păr blond. mititei şi fudulii la grătar. Ea. batem doaga străzii. şi să fie bruma de-un deşt pe buza paharului. şi după aia. cu miros de paie vechi şi bălegar. Şi când am cumpărat cafeneaua. Şi m-am ţinut de cuvânt. Timp de opt ani am cărat ciorbă de burtă.

şi neumblate în copaci şi pe deasupra caselor ziceau de moarte toate cucuvăile viscolului şi-l urcară. cu culoare cotite şi ferestre înalte. cugetă Stan. învierea îşi ia tălpăşiţa la gară. îndărăt. mă.” — Ce-i. celălalt în şubă îmblănită. îl purtară prin câteva străzi înguste. fleoarţe câte vrei în cârciumile alea din port. dar nu si făcut. cu şubă. Ţara Românească-i mare şi puf. — E prima oară când îmi înfund mânuţele în buzunar străin silit de alţii şi nu din voia mea. înhaţă-i laba şi bag-o-n buzunar la tine. făcu el pe omul bine dispus. să ştii.proverbu ăla. Cât oi fi tu de vrăjitor. — Os. Pe scara de lemn şubredă. întunecoase. unul în palton de piele. să-i iei. — Asta rămâne de văzut. — Sergent! ordonă cel în palton de piele. 118 . să-i iei tot. cernând-o. hai? zise Stan. că omului să-i dai de milă da‟ când îi iei. scot din tine oscior cu oscior. ţi-l aruncă-n faţă şi rămâi pocit pe tot restu vieţii. — Mergi pian. şi cu binişoru şi cu de-a sila şi pe urmă. la etajul întâi al unei clădiri cenuşii. Chiar că sunt os dc-atâta frig. şi să nu ţi treacă prin cap să-ncaleci coada măturii. aţi degerat şi vă îngrămădiţi în mine să vă încălziţi? Căutaţi mai bine o muiere. spală putina. se pomeni încadrat de doi vlăjgani. pe la încheieturile cărora vântul băga zăpadă înăuntru. puf! trenu te duce unde vrea rânza ta. răsfrânt până aproape de şale. fără să-i slobozească braţele. pentru că în momentul când părăsi gangul. să ne punem din nou burdihanu la cale. Ţine-l strâns. cu guler larg. Iar când or mai fi patru ceasuri până începe sorocu şi începe balamucu. poate să aibă un şip cu vitriol. răspunse cel din stânga. să te văz cum le pui sare pe călcâie. „Acum e-acum. Scârţâie vântu ăsta şi mă ustură de parcă-mi trage cu mărăcini pe spinare. Zis. — Şi tot pentru prima oară când o să le scoţi goale.

nervos: „Intră!” şi peste o clipă învierea pătrunse într-o apă de lumină. ca de spital. zise învierea. bravo! A strigat. Puteţi să mă ţineţi aici. Şi peste toate astea.alunecoasă şi prost luminată. — Liberi. şezi. Uite ce zdreanţă ţine-n buzunar. mirosea stătut a umezeală şi aşa cel puţin i se păru lui Stan a slănină fiartă în zeamă de murături. — Ia loc pe scaunul din colţ. astăzi. da mâine-n zori am întâlnire cu nişte băieţi de ispravă. -Şi?! — Şi se strică convenţia. îşi zise el. sergentul ciocăni. — Bine. dând să-şi şteargă faţa. Stan. s-a zbătut? — Nimic. dacă nu vrei să te văz. cu mâna pavăză la ochi. Barem să mă odihnesc niţel. că ştiam că n-aveţi putere peste mine. sergentu şi-a uitat batista la mine. era altceva. întind ăia limba în tot târgu. — Crezi? — Păi cum?! se miră Stan. I-e lene secăturii s-o spele! Pot să vorbesc cum vreau. — Mulţumesc. „M-or fi cărat la un chiolhan. Strânse pleoapele. sting o lampă. Or să vă dea hoţii de lucru 119 . cineva din încăpere rosti scurt. Dacă mă luaţi în arcan înainte să bată ăia din Brăiliţa clopotu. Lipsesc. până dai ordin să mă facă ăia cocoloş. — Stinge lumina şi pune-ţi mască. se miră el. murdară de ţi-e scârbă s-o atingi. orbit. tot lângă uşă. — L-aţi prins. Ia. nu? Doar astăzi e Bobotează şi n-aveţi cum să mă ţineţi aici. Cei doi ieşiră. Sau cel puţin fă-o mai slabă. dă Doamne!” Se opriră în dreptul unei uşi albe. că nu m-ai ţinut bădărău în picioare. D-aia n-am făcut tămbălău pe drum.

fiindcă suge rachiu ca o căpuşă”. Gata. pe româneşte şi pe turceşte. Stanică. 120 . — Pentru asta nu. l-am pus să săvârşească păcatu copilăriei. cum îi zici tu. — Ba nu zău. sau aşa îmi zice lumea. scot diavolu din femeile sterpe. c-a fost prizonier. o înmuie el. numa după nume poţi să -ţi dai seama câtă minte-n glava Iu fi-su! Chioru s-a rugat de mine: „Arde-l cu buruieni pe maţe. Ce-am făcut? I-am dat să bea o litră de ţuică îndoită cu zeamă de balegă şi cu cinci drame de argint viu. Mă refer tot la o poveste cu mercur sau cu argint viu. şi iar i-am dat să bea. într-o săptămână ţi se taie capu. în Anatolia şi-a rămas cu scrânteala să zică orice zice şi pe limba de-acasă şi p-aia de-acolo. Da la lună cică sa luat iar de supt. tai rachiu la beţivani. iam spus. Descânt. nu? capul meu o să stea mult şi bine unde e. Da tu n-ai să mai ştii. De ce-ai încremenit pe scaun? Te-ai speriat? Te gândeşti acum şi mă-njuri. am plătit. cârna de soacră-mea tot s-o mai uita-n oglindă. cine ştie! Da chiar dacă eşti gâdea. masca aia de dinapoia mesei. Ce să-i fac dacă tâmpitu de fisu e tâmpit! Gicu Catâru. A umblat Chioru să mă taie şi mă înjura în două limbi. Sunt vrăjitor. i-am adunat bărbăţia tot în sticla aia. — Ei nouă şi noi lor. c-oi fi matale gâdea al României?! Sau oi fi. A. ştiu cine m-a pârât! Chiorul de Che Andrei. pe soare nerăsărit. Pentru asta naveţi ce-mi face. da‟ ce fac eu contra legii? Nimic-nimicuţa. am mai pus cinci drame de argint şi ţuică. A doua zi. am suferit nouă condamnări. de ce să-mi tăiaţi tărtăcuţa? Am deschis morminte. careşi suge deştele prin Dobrogea. da tu cât îi veacu n-ai să te mai uiţi la rachiu. dar pentru vrăjitoria ailaltă o să te trimitem la Consiliu de Război şi-o să te alegi cu un glonte în ceafă. am sărit peste limita de vârstă.pentru doi ani. că nici pe front în linia întâi nu poţi să mă trimiţi. cu tata.

ai lucrat la Buzău şi la Tecuci şi poimâine. Da. în picioare! Stan sări de pe scaun şi luă poziţie cu călcâiele lipite. să-l pună la raze. — Ştiţi. — îl ştii pe înger? — Adineauri am trecut Dunărea cu el pe gheaţă. zi. ştiu sau nu ce e cu tine? Răspunde. — Ştii asta: „Şaptepopi la Ţarigrad / Cântă aleluia”? N-o ştii. şi-mi pare bine. Cine te-a învăţat. — Ştim totul. panairul mă-tii de bandit. Uite în mâna asta o palmă subţire. Ţi-e frică? 121 . în fiare. — Ne-am întâlnit din întâmplare. cu degetele lungi. Pentru ce-ai venit în Brăila? — Să văz cum s-aruncă crucea. Una fără alta nu se poate. Era într-un sumănaş de ciocoi. Vocea se îmblânzi puţin. După ce-l freci bine. în patru. m-a dibuit. că semnele pe care le lasă mercurul pe spinare dau impresia în aparatul Rontgen de caverne ale plămânului? Ei. sau şase locuri alese cu grijă. Douăzeci. cu kilogramul! şi. începem să ne înţelegem. Ai scos clin oastea ţării douăzeci de luptători. Mi le-aţi numărat cum numeri teancu de bani când dai cu împrumut. îi dai să bea un pahar cu spută de la un tuberculos cumpătai scuipat de la spitalul T. gălbui. se întinse în lumină am cheia dosarului care să te ducă la zid. — Trebuia să-mi închipui: învierea şi îngerul. albe şi acoperite cu peri fini. de unde s-o ştii? Tu ştii numai să-l freci pe răcan pe spinare cu argint viu. mă.C. vezi că respect Bobotează şi respect dacă vrei şi sărbătoarea Sfântului Ion. cinci. se bâlbâi Stan. — Recunoşti. Zicea că mâine vrea să scoată crucea. fuga la doctor.B. — Mâine intri şi tu în Dunăre. te trimit la Bucureşti. breşă spre inima ţării. aşa este.gură de mort ăla.

pentru că se simţea ruşinat de faptul că stă gol în faţa lor. ar fi vrut ea să-i spună. — Intri în Dunăre. după un an de zăcere prin spitale. ca înfăţişare. Dar să pleci cât mai departe şi să nu te mai amesteci în prostii. nu-şi putea desprinde ochii de la el. întinde-ţi neamul. comisia de triere a forţelor de regrupare. ameţită. Era atât de frumos. întoarce-te acasă. ai doar destui bani ca să trăieşti liniştit. în malul Dunării. când şi 122 . îşi aminti cum înaintea primăverii. n-am putere să-l trimit din nou în iad. el însuşi avea să-şi spună că trăise inexplicabile ceasuri de chin mai precis până când simţi în nări mirosul de nămol. flotila 3 informaţii. dar cei din comisie n-au înţeles ce spunea. prezidată de soţia unui subsecretar de stat. în loc să se bucure că e liber să plece unde vrea. Numele adevărat: Costică Banaurs.— Fac cum ordonaţi. poate de mulţumire. care putea fi un simptom de reafirmare a bolii. valurile fluviului niciodată albastru. îngere tot înger aveau să-l numească apoi femeile din Brăila despre care merge vorba că sunt. însemnat pe piept cu cărbune. atât. şi starea aceasta. uscate. trecută bine de patruzeci de ani. lemnoase parcă. căzuse cu avionul în apropiere de Sevastopol şi. iubeşte. ÎNGERUL. fostul mecanic de aviaţie vorbea încet. indiferent că manualele şcolare susţin contrariul muşcând din ţărm. îl declarase inapt pentru cadrele armate. — Nu. fără pereche în România tu. Şi mâine seară poţi să pleci cu ăilalţi ai voştri. fascinată. încerca un sentiment apăsător de dezamăgire şi umilinţă crâncenă. El a îndrugat câteva vorbe. surescitarea îi dispăru. Mecanic de bord în flota aeriană. nu-l părăsi până la întoarcerea în Brăila mai târziu. rugină şi gudroane al portului. încât doctoriţa. aşternură în el o linişte copilărească. intru şi sub pământ. îngere. Aici. Tu. încins încă de febră. cuvintele i se rostogoleau din gură seci. ce să mai stăm să discutăm?! Dacă dumneavoastră vă înduraţi de mine. fă copii. uleiuri.

uşor înclinaţi spre colţuri. pentru că ceea ce se pare că punea în stare de alarmă inima oricărei femei erau ochii lui negri. băieţii din toată flotila. Vântul ăsta înfoaie corniţele mugurilor de salcie îngerul îi cunoştea bine răsucirile. încălcând prevederile regulamentului. cu haina făcută sul la spate. trecea c-un avion de luptă şi arunca bombe ca să spargă sloiurile. zvârleau capelele. unde pielea pleoapelor se îngroşa ca să se continue apoi netedă pe fălci. mari. Sunt unii care susţin că frumuseţea lui Costică Banaurs nu te mâna neapărat către asocieri serafice. Operaţia aceasta era anunţată din timp şi pe mal se îngrămădeau în cerc fetele şi puştanii de liceu. când capra se nimerea să fie grad superior scoate oamenii din casă şi câinii din paie. de peretele unei cârciumi vestite 123 . când sosea vremea să se umfle austrul în pungile sacilor înălţaţi în colţurile pistei de aterizare. năvăleau afară. — Cele mai lungi şi mai catifelate gene. La Brăila. lângă halele de peşte. aşa îmi închipui că arată ochii fumătorilor de opium. totdeauna dispuşi să tragă la fit în ajun de a se porni austrul. Era în ei ceva halucinant. obrazul lung.plaja şi cheiurile şi cabana pescarilor din insulă dorm încremenite sub gheţuri. a fost văzut devale în port. se angaja cu leafă bună la un atelier particular care repara în aer liber mai pe şleau. pietros. Se povesteşte că prin octombrie. spunea o doamnă prietenei ei. Dar toţi se încurcă atunci când vine vorba să-i descrie ochii. aprinşi. Sta rezemat. reţinea atenţia mai degrabă datorită unei apăsări drăceşti ce-i fierbea în sânge. săltau ca mânjii şi săreau capra. smead. Se uită la tine şi parcă-ţi dă cu un pumn de nisip în ochi. draga mea. bătând pinten dublu pe şezutul caprei. asprit întrucâtva ca al muntenilor. la faţa locului ambarcaţiunile de tonaj mic. cu două săptămâni înainte de a fi fost nevoit să părăsească oraşul.

să ceară şi să primească iertarea. se apropiau să intre în vorbă. amestecându-se cu viscolul. Adevărul e că se ducea din când în când şi pe la cârciuma aia de obicei îşi omora timpul la Bijulică Bagdad. chiar în dreptul casei lor. în cazul că a existat aievea un asemenea motan. Condamnat în lipsă la doi ani închisoare. De altfel. roşcovana este aia care-a întins vorba că l-a văzut intrând între sălciile din insulă. procesul îngerului „seducerea unei persoane minore” fusese înscris pe rol. şlepurile toate veneau încărcate numai cu baloţi de lână. se opreau să-l privească. ţinând în braţe un pisoi negru. Trase la o brutărie pe Rahovei. sau ca s-o întărâte pe fata cârciumarului.printre marinari. cu toate că pe urmă a schimbat-o. scăpară lopeţile din mâini. Cei trei din Plătărăşti traseră la hanul fraţilor Şoroagă de 124 . iar eu spintecam un maimuţoi de crap să fac plachie”. trecând după cumpărături. între lume aleasă ca să asiste la partidele de bras defer dintre marinari. cu coada bătând în verde-prăzuliu o ciudăţenie desigur. iar în perioada de care ne ocupăm. văzându-l trecând pragul. spunând că: „N-aş putea zice că el a fost. Brutarul şi cele patru ajutoare ale sale. Binecuvântatul miros al pâinii curgea în stradă prin uşa larg deschisă. îngerul se înapoia în noaptea de Bobotează la Brăila ca să-şi încerce norocul: să scoată crucea. o roşcovană care mirosea a lână nespăiată. la ceasul când se scot jimblele din cuptor. şi femeile. fiindcă dormea cu plăcere pe şlepurile ancorate în port. iar unele. mai îndrăzneţe. dar el n-a stricat o privire pe niciuna. de mână cu fata prim-chestorului. Dar când a schimbat-o era prea târziu. — îngere\ Măi băiete! strigă brutarul şi se repezi să-l îmbrăţişeze. n-am cum. se prăjea nepăsător la soare. era după ploaie şi plutea un fum gros de credeai c-afumă ăia din bălţi să scoată vulpile din vizuini.

aprinzând felinarul. Peste trupurile cotropite de somn plutea o duhoare de veşminte ude. Chiscăneanu arăta ca şi cum ar fi coborât atunci din pat de lângă nevastă. cucerindu-i definitiv. Şi drept este. — Ia te uită cum dârdâiţi! râse el. de sudoare. nu izbuti să scoată o vorbă de la ei. rebegiţi de frig. Chiscăneanu trecea de la om la om. pe toţi cei care dormeau. vârându-le felinarul în obraz. Spre deosebire de ei. îţi garantau că. îmbucă din ele grăbit şi se apucă să-i cerceteze pe rând. căutând să dea de mutra vreunui prieten. de cal şi de fum. Plictisit. Neobosit. câte viscole de şase ori mai prăpăstioase ca ăsta m-au tăbăcit pe mine! Desfăcu merindele. de slănină prăjită uşiţa sobei arăta la fel de slinoasă ca gura copiilor de ţăran în ziua de Ignat — de vin. având legături cu tot spurcul hoţilor. cu picioarele spre tabla de cărbuni. stinse felinarul şi intră în cârciumă să afle noutăţi. Fraţii Şoroagă.pe Dorobanţi. înhaţă tabachera unuia şi-o băgă la brâu. bagaje în oricare ungher al curţii. la plecare tot acolo o să le găseşti. Ion şi Neicu Jinga se întinseră lângă sobă. Era cunoscut pe-aici i se spunea măscăriciul Bobotezei aşa că-şi găsi repede loc la o masă de cheflii care răsturnau paharele pe gât de-ai fi zis că au var în burtă şi vor să-l stingă. unse cu scuipat într-o parte şi aprinse din 125 . ăia râdeau să moară. bice. Lângă intrare chiar dibui doi cumetri. beţi fleaşcă. Hei. cu douăzeci de beţe de chibrit aranjate în formă de pari pe capacul cutiei şi care. pentru că oricât îi înghionti. nu-i dispăruse niciodată nimănui măcar o cureluşă. Vărsară o baniţă de grăunţe în ieslea cailor şi se duseră liniştiţi în sala mare dormitorul aşternută cu rogojini şi cu saci umpluţi cu paie. şi-i dădu gata. poţi să laşi hamuri. fiind la ei. Le spuse câteva glume veştede. cu fălcile înţepenite.

nu mai pluteşte. — Ce crezi. să respectăm o tradiţie. întâi şi întâi. ca să-ţi linişteşti cugetu. Mai spuse că. nu bicisnicii de-aici. şi să ţi se spele de păcat mâna cu care-ai înfipt foarfecă de vie în burta neamţului Kurt” ->„] crucea nu mai e de lemn. mânjind. pământul scos din tranşee. cică poliţia la început s-a ridicat că „nu” şi „nu”. nici c-un fir de păr! Mulţi gologani trebuie să lase hoţii de ziua asta în pungile negustorimii. care se duc cu ea după pomană. pe cine trebuia. Ion şi Neicu aţipiseră. vorba românului. ce de miişoare o să umfle! Ba nu zău. pleosc! cu ea în fuiorul apei şi se duce la fund. Slujba avea s-o ţină protopopul. nu glumă. avea să se alinieze. da pe barba noastră o facem. Asta nici nu mai e cruce. negustorimea a trimis una specială bătută în argint. mamă. e lucru dracului. Pan‟ la urmă s-au înmuiat: o facem. greu în ţară şi se supără mareşalu. când şi-ntoarce faţa către unu. nu poate să vie. pe-aici să ţi se scurgă untu şi 126 . de s-au dat ăştia peste cap să câştige bătălia! C-a fost bătălie. că-i vreme de război. Iarba bună numa-n mărăcini creşte.trei în trei. dimineaţa. iar crucea „musai s-o înhăţăm noi. pe la casele mari şi prin restaurante. şi că gropanul în care se aruncă crucea o să fie de cincizeci pe douăzeci de metri. rablagit. cât o să încaseze protopopu pentru slujbă? îl întrebă Chiscăneanu pe Neicu. Neicule. repetă Chiscăneanu. zice. — Auziţi voi. armată. — Aţi văzut? strigau ăia. mulţimea. se strâmbau şi se alcătuiau într-un cuvânt ce nuşi merită locul pe hârtie. Civilii. îi face dâră-n barbă: uite. Când se-întoarse în sală. Dumnezeu. episcopul Dunării de Jos. ca-n alte daţi. Noi şi numai noi. ca hoţii să nu fie supăraţi nici cu un fir de păr în ziua de Bobotează. cu sediul la Galaţi. la Dunăre. grosul. rămân la distanţă pe o platformă de pământ. Mamă. Ii zgâlţâi şi le servi veştile. e bătrân. Sfatul negustorilor din oraş căzuse la învoială cu poliţia. bineînţeles.

S-a prezentat de ieri. Adică. o fi având taica Şoroagă niscai bostani păstraţi în pleavă? Să-i fac întrebarea. spuse Neicu.. e aici. ţine grajd de curse-n Bucureşti.. Erau treizeci şi trei care urmau să se arunce să caute crucea unul pentru fiecare an al lui Christos şi se înghesuiră într-o baracă de scânduri folosită vara ca vestiar de către funcţionarii portului. Milică 127 . strigând răspicat numele înotătorilor înşirate pe o listă. -•ZentL. „Maică. Coşcogea ciocoiu. tot s-aruncă-n Dunăre. desemnat de spitalul comunal.mierea. de felul celor întâlnite la băile de abur din mahalale. ce ziceţi? — Aşteaptă să se lumineze. îl trecuse sub numele de Ghiţă Baroncea. citind. un sanitar. Un pietroi cât o buturugă. să vezi. are actele-n formă. împărţea halate. tot să-i priveşti şi să te minunezi!” părea să spună obrazul lui spân. Aş mânca o bucăţică de bostan copt. nu mai fură. să stai şi să mănânci şi ce-ţi scapă printre dinţi. figura număru unu din această adunătură. Doamne. A tras direct la Bijulică Bagdad. — Stan-Vrăjitoru zis învierea săteanului. unde se bate biliardu. Da dimineaţă.. ţuguia buzele de mirare. tot în blidu tău să cadă.. punctat în stânga nasului butucănos cu două aluniţe cât ghinda. măi băieţi. zgâlţâiţi de foalele viscolului. golani sadea. oase de in şi sanitarul lat în şolduri ca o femeie. — De Tulea Fălcosu aţi aflat ceva? întrebă Ion. Cei mai mulţi se înscriseseră cu poreclele pe Neicu Jinga. — Da. cu picioarele descleiate. e o simigerie în colţ. miroseau a mucegai. sprijinea o masă şubredă. — Tichie de câlţi. Chiscăneanu. care nu era cunoscut şi participa pentru prima oară la asemenea competiţie. Pereţii. ce de lepădături. pe spătarele băncilor vedeai semnături lăbărţate făcute cu săpun sau cu vârful briceagului.

sanitare. în sat la Mircea-Vodă. Domnul Tulea Fălcosu. noi avem aici o treabă de făcut şi intră peste noi toţi nepricopsiţii... pe Chiscăneanu. trecând în rafale. învineţite de ger ca scrumbiile. de lângă uşă. tropăiau de mama focului. şi-ţi mut dinţii la ceafă! Ce-i asta. Dar numaidecât puse braţele în şolduri şi rosti ameninţător. Sute de oameni.. tremurau în jurul scenei pe care se cocoţase şi slujea protopopul. Avem măscărici. cu arma la picior. n-avea nicio vina. să ne toarne bazaconii. iar cele opt companii de soldaţi. — A. tocul unei cizme. călcând într-o scoabă rătăcită pe-acolo. Tulea smuci halatul negru. — Sunt băiatu Iu Neculai Mohreanu pe care l-au împuşcat acum şapte ani. suite pe 128 . ca un patinator încercat. Se strecurase în baracă ajutat de Chiscăneanu. Tulea scuipă ascuţit printre dinţi şi se răsuci pe călcâie.Mezingher. în buza Dunării. Nu se înţelegea nimic din ce spunea. ajutat de patru diaconi. guriţă? se încruntă Tulea. crăcănând picioarele: — Mai zi o dată. spuse Ion. nişte puşlamale. dracu ştie cum. — Cu mine vorbeşti. Didi. se strâmbă.. p-ăstălalt ia-l şi dă-l cu botu-n zăpadă! — Plec singur. da să ştii că sunt pe-aproape. aliniate. îi spărgea vorbele şi-i spuzea gura cu băşici. Tulea tresări.. Căpitanul cu comanda. cutie de flegmă. ca să nu se observe că pierduse. din pricina ta. aruncând scârbit spre sanitar: — Echipament de morgă. lua-v-ar dracu! Sanitarul se scuză. albi ca bâtlanii de-atâta zăpadă câtă le arunca vântul în spinare. pentru că vântul. No să te pierd din ochi. tu eşti Tulea! zise îon Mohreanu. împărţise vreo sută de zile de corvoadă şi se retrăsese în stânga scenei. cu miros de naftalină şi de formol şi îmbrăcându-l. îngerul.. în pelerină de foaie de cort. se-nfurie el. Ieşi.

Gestul ei. ţinându-se de mâini. uite-i! Din baraca aşezată în vale. se sălta în mâini şi. salută cu palma dusă la şezut. când trecu prin dreptul primei companii. — îngerul! Apariţia îngerului călca rar. O curmă protopopul care. iar mânecile halatului pus într-o doară pe umeri. Şi o ploaie de cocoloaşe albe se abătu asupra celor treizeci şi trei. nechezau şi mihohăiau. iar căpitanul o zbughi pe linia companiilor. se zbăteau pe lângă el ca nişte aripi negre smulse un uuuu! prelung din pieptul mulţimii.mormanul de sloiuri desprinse din fluviu în gropanul pentru aruncarea crucii. — Ce-ai spus? întrebă doamna. Se da peste cap. strigând din răsputeri: — Hai noroc şi sănătate! — Mocofani din Brăiliţa! îi înjură prefectul. Strigătele se învălmăşeau: — Silifonca. îl imitară cete întregi. Ies ăia. de parcă ar fi ieşit din casă pentru o clipă. sprijinit din părţi de doi 129 . comisarii de ordine făcură lanţ viu în calea ei. — Nimic. lipsit de orice pornire duşmănoasă. iar cei din jur le urlau. dracu bâlţat. Mulţimea se precipită în faţă. uite-l. stăpân pe sine. valurile se clătinau înspumate pretextând un guturai. a turnat pe el o vadră de ulei! — învierea! — Măscăriciul Chiscăneanu ieşise de-a buşilea şi făcea tumbe. apărură pe mal înotătorii. la vreo douăzeci de paşi de unde se isprăvea şirul soldaţilor. cu ochii în pământ. aplecânduse spre soţie. O femeie adună zăpadă în pumn şi aruncă bulgărele ţintindu-i capul. să cerceteze starea vremii. Halatele negre fluturau pe ei ca steagurile de înmormântare.

încarcă armele şi la porunca: „A-ten-ţiune. Chiscăneanu. coborî crucea dăruită de negustorii Brăilei până la malul Dunării. foc!” uriată în crescendo. şi. în vreme ce soldaţii reveneau în front.. fără să se acrească vreodată. în clipa următoare.. Chiscăneanu se repezi pe gheaţă cu o sanie pusă din vreme sub mal sutele de oameni biciuiţi de viscol. nimerit în mijlocul unei cete de ţărănci femeile discutau despre a Iu cutare care „s-a însurat. înfiorând-o pe nevasta prefectului care avea dantura măcinată de carii. nici nu i s-a uscat buricu.. cuprinşi de o totală beţie a simţurilor şi se rostogoli în apă. Chiuind. — Fraţilor!. e cu buricu verde” îl văzuse pe Neicu Jinga că. urlau. alţii cu sângele înţepat de vinul care fierbe. bătând caraghios din braţe. săriră ceilalţi treizeci şi doi de inşi. numai în vinele îndrăzneţilor sau disperaţilor. în buza gropanului uitase de banii primiţi de la Vetina îşi clătea gura cu apă. ca să ucidă diavolul. la cinşpe ani. cu braţele adunate deasupra burţii. trase o salvă în gropan.. Muştruluită de căpitan..diaconi. trimise crucea cu podoabe de argint departe în valuri. capul bisericii brăilene invocă duhul sfânt să coboare în „largă această apă. Da nu-mi scapă!” Cei treizeci şi trei se scufundau şi se ridicau. când deodată. unii. scoase un răcnet neomenesc. cei mai mulţi. a trăit cu sor-ta şi-l înveţi cum să se ferească de mine. „Eşti o secătură. arătând spre mal şi-l înjură furios. compania din flancul drept se desfăcu în patru şiruri. şi dispăru în adânc. iar apele îi trecură trupul 130 . Ion Mohreanu.. înotând acolo unde era înghesuiala mai mare. ca odinioară în matca Iordanului”. Costică Banaurs. lovind apăsat pragul din bârne solid îmbucate. strangulaţi de spaimă. Tâlharii!. împingânduse şi îmbrâncindu-se. înainte de a se avânta în Dunăre. ca să -şi încerce norocul. vorbise ceva cu Tulea. sforţându-se. mugeau. fă. domnule Neicu. Iar pe deasupra lui.

avea să povestească Ion Mohreanu învăţătorului Eugen Fulga. neştiind când şi pe unde avea să iasă Tulea nu mă îndoiam c-aveau să-i dea drumu am plecat la Bucureşti. mai târziu. iar Tulea. ca nişte metereze. în primul moment n-am înţeles că acolo jos se petrecuse o nenorocire. am crezut că ţipătu deznădăjduit al îngerului face parte din regulile jocului de altfel preocuparea mea era să-l observ pe Tulea Fălcosu şi numai când am băgat de seamă că înotătorii se îmbulzesc spre scările împinse în apă pentru ei. — Eu. Freia. Adică în fum şi uitare. cursă rezervată proprietarilor de grajduri i-am auzit numele strigat în megafoane şi l-am văzut ieşind la promincă. vai de sufletu lor. la hipodromu Băneasa se alerga pentru premiu Negro Ponte. Şi peste patru zile. să-l aştept acolo. şapcă albă şi jambiere albastre. considerată favoritu numărul doi. care. când intrasem rândaş am stat acolo două luni mă plăteau cu băutură să le vând aranjamentele. ci cu săniuţele. că erau cincizeci şi cu hainele de pe ei deabia dac-ai fi putut îmbrăca un om ca lumea — ningea închis şi nu se alerga cu sulky. fiindcă poliţiştii înconjurară numaidecât gropanu poliţiştii şi muştele sunt cele dintâi vietăţi care dau buzna în locu unde a secerat moartea. purtând jachetă galbenă. Ningea gros la poala troienelor. înţelegerile pe sub mână dintre 131 . de tutun mestecat. şi mi-a fost frică pentru mine că-l pierd pe Tulea. am simţit în gură un gust amar. nesăbuiţii şi credulii jucători de curse. şi pentru Neicu Jinga. invalizii de război înjghebaseră o tarabă la care vindeau ţigări Naţionale. într-o miercuri. cel puţin aşa ziceau pariorii.înjunghiat sub podul de gheaţă al Dunării. Toţi câţi se aruncaseră după cruce fură opriţi pentru cercetări şi. conducea o iapă roaibă. Sau în legendă. antrenamentu ăla scurt şi ultim pe care-l încearcă jocheii înaintea luării startului.

şi mă gândeam la mine şi la Tulea şi-mi spuneam. doream cu aprindere să bată el cursa. Stăm lângă taraba invalizilor. în glumă. pocni din pistol şi opt cai. indiferent că tata se prăpădise din pricina lui. cu cotu. bine strânşi în hăţuri de proprietarii lor.antrenori. când are obiceiu să-şi viziteze grajdurile. care se târau prin zăpadă. apucând-o pe poteca dinăuntru. şi cei ce mizaseră pe ea îngheţară. slăbi pasul şi se întoarse în loc. şi-mi plăcea că Tulea e înaintea tuturor. „Gata. trecu linia de sosire cu avans de două lungimi. Freia galopă şi se ridică pe picioarele dindărăt. ziua răfuielii noastre e aproape. Văzându-l pe Tulea. Şi acuma ştiu precis că el era. da la cotitură. conform regulamentului. Freia lui îşi ţăcănea picioarele din ce în ce mai înteţit. La câţiva metri de potou. arbitru. Tulea sta nemişcat. Doctorii au stabilit că atacul de cord avusese loc înainte de încheierea cursei şi Freia. Mâine sau poimâine îl aştept pe strada îngustă de lângă hipodrom. seara. în ninsoare. Tulea se răsturnă în partea cealaltă. prosteşte poate. ţeapăn. asemeni cailor sloboziţi în bălţile Brăilei. Jocheu clasat al doilea trase lângă el şi-l împinse. Un tip burtos. peste care atârnă tufe de lemn câinesc. fu descalificată. da iapa se linişti. sau poate tocmai de aia. netunse şi îngroşate de zăpadă. Murise. un vârtej alburiu clocotea legat de genunchii ei. în locu numit turnanta nepricopsiţilor. iar jucătorii începură să se frământe şi să strige. că el era ăla care câştigase. neliniştea din mine s-a desfăcut. şi se va alege. nechezând sălbatic. spre turnu judecătorilor.” Se dădu comanda pentru încetarea jocurilor şi săniuţele se aliniară în partea opusă tribunelor. se dezlănţuiră în trap. pentru că eu 132 . doi inşi căzură din sănii cât pe ce să fie pisaţi în copitele cailor ălora care sileau din urmă şi Tulea trecu în faţă. Secundarele metronomului băteau scurt şi Tulea se apropia vijelios. Plutonu trecu nefărâmiţat prin dreptul grilajului de fier. Scăpase biciu şi hăţurile. în sanie. cu capu pe umăr.

soldatul Vasile Predescu.n-am câştigat niciodată. — Aşa poate să zică oricine. unde încărcaseră cu cartofi de vară un şlep de la Cernavodă. Trebuie să strigaţi: Trăiască regina-mamă. c-o iubesc de la distanţă. Seamănă cu regina-mamă. am dreptu să comand. cu gura uşor întredeschisă şi palma dreaptă apăsată pe ţâţele dezvelite. îi suia umbra în pod tăcut. Că pe spinarea mea beţi. cu toate că nu scrie nicăieri că ea va veni neapărat. întorşi de la Dunăre. Şi a fost întâia strigare. Scurt. şi-ai să vezi cum dai de dracu! — De ce? Regina e iubita mea. — Ea ştie? râse muierea cu covrigi. da poate că nu e departe ziua aia când o să zic: „Gata. Că toţi suntem datori să ne iubim regina şi să ne dăm viaţa pentru ea 133 . dacă i-am dat. v Seară vânătă. chisoaica din Munţii Râmnicului. legănându-se. Ăsta. — Eu am dat cărbunii. îi luă apărarea o muiere care ronţăia covrigi. nu? Eu o aştept şi-o să mă bucur. Strigaţi. — Nu. A fost în ţigănie la Bomfaier şi o pisică a zgâriat-o pe spinare. care dormea în paie cu picioarele învelite într-o faţă de masă.” Doar fiecare om trebuie să aibă o zi a lui. beau ţuică cumpărată de la Gheorghe Jinga pe doi saci de cărbuni măritaţi de soldatul însărcinat cu paza şlepului. mângâind ceaşca împodobită cu flori de smalţ albastru şi privea la Bocu. sta rezemat pe peretele şopronului felinarul cu plasă de sârmă. Vreau să bea cu mine. — Tocmai asta-i frumuseţea. soldat. Reformaţii din grădina de zarzavat a Regimentului 3 artilerie Franţa. — Zgâlţâiţi-o să se trezească. las-o. — Poate te gineşte careva că-ţi baţi joc. Şi. cu ţânţari. azi am învins eu.

uite-aşa. când om mai ieşi odată la atac. să desfund o cutie de conserve. Şi ne îngheţa apa între deşte. Hai. Da l-am iertat. am scăpat de la moarte. să ne spălăm pe picioare cu apă rece un bordei. pastele mă-sii! Şi o răzuiam cu cuţitu. am avut un vis. patru găleţi. mi s-aşază pe genunchi. când am 134 . — Degeaba. Puteam să-l vâr până la os în carne. de când umblu după tine şi tu un cuvânt nu-mi zici. cât e iarna aia rusească de-a dracului. şi-mi venea să mă scuip între ochi. Şi aveam un căpitan la companie. scapără cu cizmele în zăpadă. prin zăpadă. Eram pe front şi mă mâncau păduchii. Eu am învăţat ceva carte şi ştiu c-aşa este. dacă vroiam să n-o pierd. şi dădu ţuica pe gât. scutură Predescu din cap. se făcea că regina venise la mine. îmi bagă mâna la piept şi mă mângâie pe păr sunt păros ca un urs mă mângâie. Mă aşezam. şi ăsta-i adevăru. ne punea. Dar a doua zi. şi păduchii mă târau încolo ca pe rotile. Pentru că o iubesc. în dreptu geamului tropăiasantinela. parcă şedea şi se gândea la nevastă. a adormit în zăpadă şi n-am putut să-l mai dezdoim. l-am îngropat stând în cur. o să-i înfig căpitanului un glonţ în ceafă. fiindcă în noaptea după ce a murit prietenul ăla din Craiova. seara. Aveam un prieten din Craiova Dumnezeu să-l ierte. eu am avut întâi ideea. Predescule. fiindcă numai un bou poate să viseze ce-am visat eu. de ce nu mi-ai scris?!” M-am trezit. Aleluia. c-aşa îl chema. mă freacă şi cu tocu pantofului. şi vreau să-l văd p-ăla care vine să mă ia de piept. zi-mi un cuvânt!‟ Da eu nu puteam să descleştez fălcile. o fiară! Astă-iarnă. la culcare. afară. Trebuia să-mi ţin arma atârnată de gât. nu simţeam. a murit. aşa l-am băgat în pământ. Dragostea face minuni. Trăiască regina-mamă! urlă el.dacă ne-o cere. spune o vorbă. „Zi. Da ce păduchi! Mergeai călare pe ei. mă loveşte peste moletieră şi-mi zice: „Predescule. sau îşi asculta caii păscând iarbă mă lonescule. şi-am înjurat.

da nici din ochi nu te mai poci face. ca să văz deştele tale cum se plimbă ele cu tocu pe hârtie şi scriu mărunţel numele meu. Mi-era tare dor de tine de când ne-am despărţit şi-am plecat în bătălie. Şi. — Exact. ce mă gândesc eu? Hai să-i scriu reginei. Scrie-mi mult şi vorbeşte-mi mult de tine de când nu te-am mai văzut. că erai cu mine şi nu mai simţeam greu. te cuprind şi te sărut. literă cu literă. Colonelu Grigoriu era unu mic. departe unu de altu. află despre mine că sunt bine sănătos. şi să ştii că azinoapte te-am visat frumos. Iar în încheiere îţi scriu aici cea mai frumoasă amintire pe care s-o înveţi şi tu: Multe uită omun lume / multe am uitat si eu / dar a te uita pe tine / e un lucru enorm de greu. Eu am ieşit teafăr din toate luptele pe care le-am dat cu vitejie cu inamicu din faţă. că te legau! — Şi unde să mă ducă?! Să mă ia şi să mă scoată din linia-întâi? Asta voiam şi eu. da să nu-mi mai scrii bătut la maşină. leprele! Secături care lingcleiu de pe plicuri. Ai ticluit-o. soldatu Predescu.” — Şi ai trimis-o? întrebă bătrânul Mihăilă. ceea ce îţi doresc ca scrisoarea mea să te găsească în momentele cele mai fericite. — I-o dăduseră ăia de la cenzură. la sfârşit. Să-i scriu? Să nu-i scriu? îi scriu! Şi dă-i: „Scumpa mea majestate regală. mă duc. aşa că roagă-te la bunu Dumnezeu să mă păstreze neatins ca să ne vedem cu bine şi să ne povestim cum ne-a fost nouă în vremurile astea grele. Iar acuma. aprobă Predescu.primit plicuri să scriu în ţară. Am trimis-o. fiindcă s-a scurs un an şi-am pierdut fotografia pe care mi-ai trimis-o. cu fruntea largă şi 135 . da cum s-o trimiţi. Primesc ordin. vânjos. al tău care te doreşte cu mult dor şi drag. scrie-mi de mână. peste două zile soseşte ordin să mă prezint la colonelu Grigoriu. hop. să zică ăia că eşti soldat prost.

Coarnele lor. aşezată lângă patu de campanie. cum să spun. Soldat Predescu. doi iezi. Intru şi mă prezint. — Erau frumoase? — Unele. El şedea cu spatele.. — Bun. Suntem trei fraţi şi toţi suntem pe front. — Iubeşti o femeie. văd numai frumoasele femei ale trecutului. Bine zis. avea păru uns. o lădiţă cu pământ semănat cu orz. da toate aparţin trecutului. Nu mă pricep să povestesc. Spune-mi ceva despre femeile pe care le-ai cunoscut. — înainte şi se opri înainte. Bărbaţii mor şi uitarea-i astupă de o mie de ori. în altă lădiţă. ca nişte muguri. li se vedeau numai capetele. lipit de ţeastă şi mesteca o felie de pâine cu margarina. da. eram acasă şi aşteptam să vină primăvara. — Ce să vă spun?! Erau femei. miroase tot timpu anului a cherestea. domnule colonel. cald. — Frumos oraş. de-abia începea să i se înfierbânte sângele şi se uita la perete peste capu meu. domnule colonel. eu.albă. cu ochi holbaţi. Frumoasele femei care au zăpăcit lumea. In bordei la el. femei ca toate femeile. când mă gândesc câteodată la trecut. parcă nu mai eram pe front. verzi. ordonanţa îi învelise cu o pătură. Vorbea răspicat. erau. orzu răsărise des. Colonelu se întoarse şi mă întrebă rar: — Locu naşterii? — Câmpulung-Muscel. şi-mi venea să mă întorc să văd ce se întâmplă atât de interesant acolo în spate.. Acolo ai familia? — Nu mai am pe nimeni. ai iubit alte femei? — Da. ardea godinu şi mirosea a brad. 136 . verde. şi unu avea fruntea bălţată şi cercei pe care-i scutura prin somn. Lângă geam.. — Femeile trecutului..

Ceva necunoscut. să frigă. Pe la miezul nopţii. Da nu vreau una de-aia din cartea de religie. a luat lămpaşu şi i-a zis omului care 137 . el a rămas cu un om al lui să păzească galeriile. Patru clase. lumea îngenunchează. Spune-mi o poveste cu lisus Christos. să usture. da şi aia prea târzie: atunci când se întâmplă să murim acasă. dracu să-i ia. rândunelele de sub streaşină fug şi-şi fac cuibul în altă parte. în Săptămâna Patimilor. Acum au stricat totu. însă. Ai auzit ceva despre balurile pe care le dădeau ăştia. să domolească. în tinereţe am trăit la ţară şi mă pricep la chestii din astea. sus în biserici. pentru că se continuă în fetele frumoase cărora le dau naştere. se păstrează tot timpu în noi.Femeile frumoase. parc-aş avea tenie. Stai jos. domnule colonel? — După câte ştiu eu. extrăgea cărbune. Minţeam. ţi-ar fi prins bine. Femeile frumoase nu dispar. ţi-am spus. trebuia să-l cunoşti. da mai mult căuta aur. Şi una de seminar. numai noi suntem trecători şi avem o singură mângâiere. în noaptea de Vinerea Mare. avea mină în Munţii Apuseni. Ce şcoală ai? — Arte şi meserii. — Când moare o femeie. să frământe. iar s-a pornit viscolu. să usuce. domnule colonel. nu fug. Ceea ce n-a putut face femeia de demult va face în mod sigur femeia care vine. — Numa p-alea cunoscute de toată lumea le ştiu. Carnea femeii care vine are de îndeplinit exact ceea ce carnea femeii care a murit n-a apucat să facă. Stai jos şi-am să-ţi spun eu una. înainte de revoluţie? Frumos. Bunicu meu dinspre tată era miner. Uite. — Interesant. Drept-credincios. când lumea se ducea să cânte Prohodu. când. Ele nu dispar niciodată definitiv. alea nu-mi trebuie. nu. Viscolu îmi dă dureri de burtă. ruşii. — Nu.

am o treabă pe pământ. — Precis c-a avut. ăla după el. — Dă-l în mă-sa de ordinar p-ăla. a vorbit Mesia. Când e să ţi se arate Christos. pe ce să mă sprijin? — Pe urmele mele. Au mers mult. pe taleru din stânga. şi bagă-te-n paie şi dormi. Auzi? Trei zăvoare grele atârnau pe ea. Predescule. să fii mâine în locu cutare. da acuma înţelegeau că bunicu are o menire. Binele. — Avusese vreun semn? întrebă femeia care ronţăia la covrigi. Rău. Bunicu. — Da e numa aer în jur. întins pe o cruce care plutea înfiptă-în aer. şi cum a zis. şi eu am talpa iată. când termin. ţinea în mână o balanţă: pe taleru din dreapta. cu toate că ei. — Nu ştiu. — Moş Grigoriule. — Nicio grijă. da a uitat să-ţi spună. Imediat poarta s-a desfăcut în două scoarţe şi l-au văzut pe Mesia. se târau pe burtă. nu mi-a spus de semn. că purtam sandale de 138 . In zori au ajuns la poartă. port număr mare la bocanci. perete de spinări. a zis bunicu. să caute poarta unde se termină pământu şi unde începe lumea nevăzută. Mirosea a flori de măr şi a fum de ţigară bună. pe unde era locu strâmt... în aer s-au şi întipărit urmele paşilor lui. Petrache Lupu de la Maglavit. pieptănat. au plecat cu lămpaşu. las-o pe toantă. îmbrăcat frumos. — Doamne. şi şobolanii sub pământ mişună şobolanii cu milioanele se strângeau unu lângă altu. Predescule. şi nici nu mişcau. tu nu vezi că trăncăneşti aşa ca să te afli-n treabă?! — Da. ţi s-arată întâi un înger care-ţi spune. Du-te. fă. uiteaşa şi pe dincolo. şezi în locu meu şi ţine balanţa. mă întorc. când sunt flămânzi. în faţă.rămăsese cu el: — Mă cheamă Mesia la El. Bunicu a îngenuncheat şi le-a sărutat. Vino cu mine şi-ai să te întorci cu Mesia. zice colonelu. spălat. se bagă în om.

Ea are o sanie de trestie. — O iubeşti! Mai zi o dată vorbele astea şi să vezi ce urmează. crimele. domnule colonel.. tempuşc. De când îi scrii reginei? — O iubesc sincer. — Vine că eu am oamenii mei şi în cer şi pe pământ. înţelegi cum vine asta.. falsurile celebre. cu mâna mea tempuşc şi te trimit împachetat în gheaţă la morga din Bucureşti. Am semănat orz. o regină are tot ce doreşte. Predescule? — Nu. Ş i. sade la uşa minei şi-l aşteaptă pe Mesia ca să-i arate drumu la întoarcere. Pe cel din mijloc. i-a dat bocancii ăluia de venise cu el şi s-a dus de s-a urcat pe cruce. dacă nu te dai în lături din calea mea. iar pe scrisoarea ta mă cac. — Nu-ţi permit nimic. Morga din Bucureşti e cea mai bine înzestrată din întreaga Europă. i-am cules dintrun loc cuiburi de auşel. iezii ăştia doi şi-a smuls pătura de pe ei i-am găsit într-un grajd şi iam luat pentru ea. sunt ca mănuşile de pâslă. domnule colonel. — Vă rog să-mi permiteţi. Uite.sfoară. domnule colonel. — Trimiteţi-mă în ţară. dacă mai îndrăzneşti să-i scrii un rând. îi trimit iezii şi cuiburile. iar omu lui na murit. E tot acolo. escrocheriile. soldat Predescu. să-i hrănesc cu orz. Femeile iubesc căţeii şi iezii. la Sinaia e frig. şi vă jur că mă voi înfrâna. care proptise piciorul pe roata de căruţă 139 . Gardul de mărăcini dinspre livadă trosni apăsat de trupurile a trei inşi care pătrunseră pe arie şi se opriră în gura şopronului. Bunicu s-a descălţat. Eu o iubesc. eu singur şi nu dau voie la nimeni să-i scrie. Dacă nu renunţi. Erau trei nemţi de la spitalul veterinar. Toate anomaliile sunt prezente acolo: sinuciderile.

era tălmaciul grupului german. Şi nicio mişcare! Reformaţii. — I-auzi drăcie! făcu Mihăilă şi privi la ai lui. îl cunoşteau. neaMihăilă. Şedea în poziţie de drepţi. suntem inamici. îl întrebă pe bătrânul căprar. încremeniră. Dacă s-a întâmplat ce s-a întâmplat. o repezi Mihăilă. în serile liniştite pescuia în Dunăre. Armele! — Păi. stând într-o barcă de cauciuc. dar lumea-l chema cu numele meseriei pe care-o exercita: Tălmaciu.. îndreptară pistoalele automate spre gura şopronului. buimac.răsturnată în cărare. Paul Stedner. camarade? — Trebuie să predaţi armele. România s-a aliat cu Rusia şi a declarat război Germaniei. strânşi în jurul ceaunului cu ţuică. — O să plătiţi scump chestia asta. c-au venit cu pistoalele şi tu dormi în nesimţire. avea o mutră plângăreaţă de om care suspină mereu. Nemţii ceilalţi. mă.. nu mai suntem camarazi. aşteptându-se parcă să fie contrazis. Muierea care ronţăia covrigi se aplecă şi o smuci pe Bocu de umăr. trăgând piciorul de pe roata veche. încercă Mihăilă. îndreptă o şuviţă de pe ochi şi căscă. — Taci din gură. ochi gogonaţi ca nişte boabe gata să se spargă. — Ce e. şi reparase ştampila primarului lucrând-o cu un briceag cât o lăcustă. — Toată lumea rămâne pe loc! spuse el. — Isprăveşte cu tâmpeniile! îl repezi Predescu. v -a venit să vă jucaţi cu puştile noaptea?! Jucaţi-vă dracului în bălării şi lăsaţi oamenii să doarmă. Bocu se ridică într-un cot. Apoi către Tălmaciu: — Ce vreţi. — ScoaF fă. camarade. „Camarade” în sus „camarade” în jos. ţinând ceaşca împodobită cu 140 . Număra în jur de patruzeci de ani. proasto. la câţiva paşi mai în dreapta felinarului.

Cartofii îi strivi sub cizmă. şi ieşi pe uşă astupând cu spatele lumina felinarului. le îngrămădi şi pe femei la un loc cu bărbaţii. ele nu-s în armată. Noaptea se făcu dintr-odată mai deasă şi se auzi vântul curgând cu valuri de ţânţari. — Nu cărăm pe nimeni. Bocu o lovi cu cotul să se liniştească. unul din reformaţi icni şi începu să vomite. Desfăcu smucit închizătorul singurei puşti în stare de funcţionare. nicăieri. în chenarul de tablă fixat cu scoabe pe peretele şopronului atârna o puşcă veche şi ciopliturile din lemn de plop în formă de arme. Trecând pe lângă closet. sau poate fiindcă băuse prea mult. Trebuie s-ajungem cu toţi caii sănătoşi în Ungaria. pieziş şi trecu la rastel. Tălmaciu le pipăia atent buzunarele şi la sfârşit îi împingea pe arie. acru şi rău: — Pe femei nu aveţi voie să le căraţi cu noi. care tot nu se îndura să se smulgă din culcuşul cald. iar căprarul Mihăilă îi spuse lui Tălmaciu. După asta. Vă luăm ca să goliţi şlepul de cartofi. păşi peste Bocu. Tălmaciu deschise uşa şi aruncă închizătorul capturat prin deschizătura tronului rotunjit cu fierăstrăul 141 . Iar cine se opune va primi un glonţ în burtă. Tălmaciu îl privi scurt. Găsi asupra lui Mihăilescu doi cartofi copţi şi o gutuie. Daţi-i drumu. — Treci în faţă! îi porunci Tălmaciu lui Mihăilă. Una începu să plângă. Din pricina fricii. Grupul se urni spre fundul livezii. speriind curcile urcate în salcâm. cu care Pavel Berechet îi freca la instrucţie pe reformaţi în zilele când nu era de lucru în grădina de zarzavat.flori de smalţ albastru lipită de vipuşcă. care înainta şi se lăsă percheziţionat fără să scoată o vorbă. După Mihăilă veniră la rând ceilalţi. Muierea lui îi prinse fruntea în palme şi-l întoarse cu faţa spre perete. gutuia o aruncă în gardul de mărăcini.

pâraie de cartofi începură să curgă în Dunăre. Bocu ţipă în pumni: — Doamne. şi-i scotea din nou la suprafaţă. a tutun cazon. neîncrezători. Mirosea a fum de tutun. Un reflector. şi omul rămase în genunchi. am avut un copil bolnav de scarlatină. prostească. instalat între tufişuri. şi a măsline (de unde?). — Auzi.. barba dată cu ulei mătură capacul unui chepeng pus lângă cabina paznicului însoţitor. cuprinşi de-o nerăbdare febrilă. le făcu semn să-l urmeze. In cer ţâşneau benzi de foc. bolborosind rugăciuni. Dar vorbele i se topiră pe buze. ai fi zis că noaptea râde isteric şi i se văd dinţii înspumaţi. într-acolo unde se întind vărsăturile lalomiţei. strigă santinelelor să urce pe şlep. Bărbaţii călcau tăcuţi. îi spuse lui Mihăilă. Lângă el apăruse 142 . Un bătrân care lucra între căprarul Mihăilă şi Bocu se împiedică. Tălmaciu. Când ajunseră pe malul Dunării. lumina la intervale egale pereţii de fier ai şlepului. Apa tulbure îi înghiţea cu gâlgâituri sufocate.. de pe şlep. — Puntea e strâmbă. îi porunci Tălmaciu. în fază slabă. arcuind umerii. peste câmpie. remarcă Predescu. ţinând în mâini un cartof pe care-l cojea cu unghia în neştire. speriate. ţâşniră flăcări violente şi o bubuitură îi făcu pe toţi să încetinească pasul. femeile.de către Pavel Berechet în formă de inimă. se închinau. şi oamenii îl urmară. departe. ai milă! Dar nimeni n-o luă în seamă. De sus. debarcaderul păzit de santinele înarmate şi un grup de ţărani ghemuiţi sub salcâmi. ferindu-şi ochii cu palma de lumina reflectorului proiectată asupra punţii făcută din dulapi. fără să se oprească. apoi se întoarse spre cârdul reformaţilor şi. — îndreapt-o.

Numai Dumnezeu o şterge de praf şi n-are niciun interes să-i dea gaură cu burghiu. Luna e un vas. In plasa de iederă şi trandafiri galbeni. înşirate ordonat. înăuntru sunt adunate lacrimile cu care Măria Magdalena l-a plâns pe lisus Christos. Noaptea sunt de sânge. Tălmaciu îi întoarse spatele şi se îndreptă spre celălalt capăt al şlepului. de ce să mă holbez la ea? Luna e roşie.Tălmaciu. echipaţi de front. — Nu. bucuria iertării. Din marmură şi din sticlă. un tip negricios. Era comandantul spitalului. înţelegi? Iar ziua sunt de rouă. Apoi. neînţelegând. ca pe scala unui aparat de radio. căruia îi plăcea să mănânce biscuiţi şi să bea vermut dintr-o sticlă cu etichetă verde având înscrise pe ea semne de localităţi străine. — Cum ai zis? făcu Tălmaciu. se deschisese o fereastră şi o umbră nedesluşită sta aplecată peste pervaz. adică lacrimi de căinţă. corcitură de italian sau de grec. făcută din discuri de scândură vopsite fistichiu. vine bătălia. Erau 143 . Cei de pe şlep se întoarseră şi văzură cum cincisprezece soldaţi germani. scoteau caii de la conoveţele din fundul parcului şi-i îngrămădeau pe aleea pardosită cu dale de piatră ce duce de la scările clădirii până la morile de vânt unde e o barieră. da nu ţine de cald. — Ce e? Priveşti luna? şi arătă luna pe sub care treceau nori negri ca nişte stafii de scrum. scurt: Vine. Caii fornăiau. care acoperă peretele castelului până la streaşină. — Şi nu curge? — Luna?! Păi e un vas sfânt. — Luna e un vas cu lacrimi. nu-i aşa? întrebă el. Nu credeam asta. nechezau scuturat. în poiana deschisă spre castelul prinţului Şuţu răsunară deodată nechezaturi.

parcă-ar fi scuturat scrumul ţigării peste o balustradă. deznădăjduit şi parcă omenesc şi. Caii se clătinată. se aruncară în gardul de lemn câinesc. călcând peste căpiţele de hoituri. încurcându-se în coamele lor.dintre cei răniţi şi vântul nopţii. Câinii se ţineau în urma lui. noaptea. — Porcilor! spuse tare cineva pe şlep. şi doar nechezatul unui singur cal ajunse în punctul de intensitate maximă şi se frânse acolo. jos se aşternu o linişte fricoasă. Venea încet. parca-ar fi întâlnit o haită de lupi. şi în clipa aia două mitraliere deschiseră foc asupra cailor. zbătându-se scurt. la fereastră. când pieri. Căzură toţi. mişcă o mână. se izbeau de ţestele sângerânde şi făceau să ţâşnească fâsâituri din intestinele îndopate cu fân şi grăunţe. aflaţi în unghi mort faţă de poziţia mitralierelor. striveau aşchii de os. comandantul. înjură şi coborî pe mal. Soldaţii le smulseră căpestrele umblau tăcuţi. strânse în cizme înalte. păroase ale cailor. mirosind a sânge gras şi a puroi. dar neîndrăznind să se atingă de ceva. atârnat în înalt. împrăştiau duhoare de iod şi de creolină. îi seceră fulgerător. schelălăind pofticioşi cu limbile scoase. se porniră să latre îndârjiţi. dar nu încercă să-l descopere. Picioarele-i subţiri. se cunoştea asta după ţăcănitul sec al cataramelor lovite între ele şi din atingerea bocancilor cu piatra şi trecură în umbra plopilor canadieni. cu sforăituri şi gâfâieli. se înfundau până la genunchi în burţile moi. Lângă debarcader. pe divane joase. şi se apropia de debarcader. dar repede. Tălmaciu îl auzi. cu mişcări nervoase. parcă sora mai mică a celorlalte. 144 . înfăşurat în pelerină. urmat de cei opt câini de vânătoare pe care-i culca. izbindu-se între ei şi izbind piatra cu copitele. care ieşea din castel. dar o a treia mitralieră. Trupurile greoaie se prăbuşiră înfundat. Când isprăviră. să-l întâmpine pe comandant. urlet îngheţat în gura unui clopot. turtindu-l. în aceeaşi odaie cu el. Doi noateni. pe treapta de sus a groazei.

Tălmaciu răcni la ei să-i potolească. dar când veni la ţărm şi văzu câtă încărcătură trebuie să târască.. unde pontonierii întindeau plase de mine. îl scuipă şi strigă spre Bocu. Bocule. Şi s-a dus să moară unde nu-l ştia nimeni. Acum o să-ncerc la regina nemţilor. cu toţi reformaţii din grădina lui 3 artilerie Franţa: — Hei. şi spre munţi! Soldatul român Vasile Predescu fu declarat prizonier şi pus să lege şufele. un tânăr smintit. scăldaţi într-o lumină ireală. mi se făcuse dor de 145 . cu un muc de ţigară atârnându-i între buzele groase. drept. cum avea să spună Ion. rămâi sănătoasă. de peste Dunăre cineva striga lung: „Panaite!”. încremenită pe mal. Când şlepul se desprinse de lângă debarcader. ca să culeagă două sute de butuci de vie. o pasăre ţipă ascuţit în smârcuri în clipa aceea. spre gurile Dunării. Trecea spre mare o vedetă rapidă a armatei germane şi-n drumul ei. luminile din castel se stinseră (administratorul Marin Doancă? servitorii?) în cer. — Mie. acceptă să ancoreze şlepul. bătea cu tunurile ca să ridice la luptă toate unităţile dispersate pe malurile fluviului. Che Andrei şi Ion Mohreanu porneau din Urziceni. pe doi cai de furat. către satul lor de la Dunăre. Noi doi ne-am fi înţeles bine. se sparse un obuz. el sta pe punte. Căpitanul vasului. In noaptea în care nemţii părăseau Plătărăştii. — Ceilalţi puneţi mâna pe căruţe şi vă încolonaţi. scânci şi pe zare se aprinse stuful şi se văzură Munţii Măcinului. Comandantul spitalului veterinar şi patru soldaţi suiră într-o şalupă şi-i ieşiră înainte în dreptul insulei din mijlocul Noianului. calcaroşi. amăgit de cine ştie ce promisiuni.. se răzgândi şi nu vru să ia decât jumătate din efectiv. proprietatea lui Che Andrei. foarte aproape. bătrânul care vedea luna ca pe un vas de lacrimi.

sămânţă neagră de furtună şi de ploaie.. cu lăutari. aspru. l-am pierdut. ştii vorba mea. răspunse Che Andrei. cu obrazul vânăt.. călugăriţă adică. — Las-o-n pace. Vetină. Acum o să aibă să numere şi pe lumea ailaltă. Bătea un pui de vânt. se opri. zăceau lângă prag. când plânge. şi-n zori am fost la Plătărăşti. a legat caii sub şopron şi s-a rotit mult pe lângă şargu călărit de Che Andrei. şi chiar făcu câţiva paşi spre pajiştea de lucerna în care se amestecau petice de negură. în faptu zilei? Titi Şorici.. — S-a îndopat cu bani de hârtie şi horcăie acum fără speranţă. — De unde până unde?! se miră Che Andrei. De ce zbiară muierea aia. neică. El s-a aruncat în genunchi. s-a târât şi la urmă a făcut banii sul şi i-a înghiţit. care nu mai au nicio valoare. departe de drumurile umblate.Noian. deşirat şi noduros. înşira pe o rogojină crapi mari cu boturile pline de aţe băloase. iar cizmele de cauciuc. Nemţii i-au rechiziţionat patru căruţe şi i-au aruncat ca piată bani de-ai lor. Am mers numa printre porumburi. da degeaba. strigă el spre curtea Iu Pavel Berechet. 146 . că un om deştept doarme într-o juma de ceas cât un prost în trei zile? Tot aşa şi muierea. spuse Titi. şi e nedată la armăsar. Titi Şorici.. Pantalonii cu care intrase în apă şi o flanca murdară atârnau într-un par. zise Che Andrei. Acum stă să dea ochii peste cap. dacă nu-l ascundem. camarade?. Ia!. Azi-noapte l-au frecat cu făcăleţu pe burtă. întors de la pescuit. — Te-te! se strâmbă Che Andrei. de ce urli. I s-a încuiat stomacu. găurite şi pline de nămol.. Pavel trage să moară. — Cal de arhanghel. băiatule. — Iapă.. la Titi Şorici. — Totdeauna i-au plăcut banii. a strigat. cum să se îndoape cu bani? — Uite că s-a îndopat. şi Titi Şorici. iar bătrânului de o băutură de trei zile.

şi a scăpat. Cine vrea să -l vadă. acolo topesc ăia gheaţa cu două fire de curent electric sfâr. că o să crape. Titi Şorici. n-am pe altu la care să deschid gura aş fi vrut să văd când îi scoate maţele. Gicu al meu a avut norocul pe care-l merită. sfâr! şi sloiu se face apă caldă. Mă mângâi cu gându că i-or fi trântit vreo douăzeci de cizme-n cur. rămâne să umple şi raniţa cu şomoioage. Fiindcă e de văzut. Am zis eu o vorbă despre căruţe? Pentru mine o căruţă nu valorează nici cât un petic de izmana. Umple sacu de merinde. că Gicu al meu a făcut exact ca Pavel Berechet? — I-au luat şi lui căruţele? — Domnule. c-o să dai de dracu”. Eu. Când l-a otrăvit. ăilalţi trag de el: „Mişcă. parexemplu. Ca să vezi că nimic nu e fără pereche pe lume. Era pe lângă o linie de cale ferată şi. — N-am timp. pe domnu 147 . să te bălăceşti în ea de dimineaţa până seara da Alaska nu mai e a ruşilor. Era mai bună Alaska. da văz că te-ai prostit de când te-ai întors. Da nu erau hârtii. şi trupa fugea să se regrupeze. la Berechet. camarade. să plătească. că lau luat ruşii ca din oală. şi-un tren nemţesc e făcut pilaf şi dintr-un vagon sar în aer vrafuri de hârtii. buf! o bombă. când o muri. dacă vrei. Ştii. tu ai fost deştept când ai plecat din Dobrogea. Păcat că eu trebuie să mă duc la vie o să-mi dai tocitoarea ta. fiecare se aranjează cum îi convine. nu-mi fac eu griji dinspre partea asta. Titi Şorici. S-a rupt frontu. ştii tu cine. trebuie să pună Vetina taxă de intrare. că erau bani. mă. La ăsta. cred c-o să mor într-o zi la trei după-amiază. da el nimic. şi Gicu Catâru se opreşte să adune. Gicu Catâru e prizonier la ruşi şi-or să-i putrezească oasele în Siberia. Şi-a luat de pe jos. spuse Che Andrei. au vândut-o americanilor. auzi tu.— Du-te şi-l vezi. Şi n-o să apuc să-l mai văd pe Gicu Catâru. Mi-a spus un om care-a fost la faţa locului.

ai lor sunt eroi. patru puştani mulgeau sfoara unui zmeu.. spre Vadu Iu Topciu. unu semăna cu un porc despicat şi fugea să se înfigă în turla bisericii. — Parcă se mişcă unii prin porumburi. Sus. deasupra Noianului. — Vezi ceva? mă întrebă Che Andrei. Ai noştri sunt eroi. armată! Soldatu. Vreau să zic că în ultimii doujcinci şi ceva de ani am văzut numa maţe de porc şi de peşte. Orice treanţă de soldat ajunge de devine erou. săpau cu un fier strâmb o groapă în care să aşeze o păpuşă de lut. La picioarele prepeleacului învelit în stuf. Chiar şi eu. de jos. în toate cărţile scrie că sunt eroi. Iarba atârna de rouă. în fuste de stambă decolorată. — Păi de ce să-i scoată maţele? am întrebat eu. două fetiţe. în prepeleac. şi noi n-o să fim aci când l-o tăia cu fierăstrău. în bătălie. ta. Da sunt erou viu. N-am mai văzut maţe de om din războiu ălălalt. şi deodată începură să ţăcănească nişte mitraliere: ta. sau nişte haimanale? — Armată. fiindcă cei mai buni eroi sunt eroii morţi. Apoi se făcu dimineaţă. dacă vrei să ştii. Şi către copii: 148 . eram la Brăila. Pe cer.Panică Măxineanu. ta! — Se bat. domnule. şi n-am văzut. — Armată reguiată. Dincolo de şiru de pruni care mărgineşte via era o bostană. — Eroi. şi tu. care nu cer de mâncare. şi se ridică în picioare. se alungau norii. pas să mai înţeleagă ceva bietu copil când se duce la şcoală. M-am suit lângă ei. mohorâtă şi noi intrarăm în vie. sunt erou. ca într-o frigare. zise Che Andrei. -l le scoate. Dă-te jos şi hai să ne vedem de treabă. este un erou. ascultă la mine. hodoronc-tronc. un fel de scuipat adică. nu armată. fiindcă aşa se obişnuieşte. o dimineaţă grea..

Ascultă aici. Apropierea frontului nu-l neliniştea. când ne-am întors în vie. eu numai cu ţigănci mi-am cules mereu fâşia asta de vie. Che Andrei împărţi fiecăruia câte două bucăţi mici. Când îmbătrânesc. — Ţi-e frică. Ştii ce vin e ăsta? Negru. în formă de melci. Ioane? mă întrebă Che Andrei. se-ngraşă. Ciocolata o luasem dintr-un camion german. Parcă s-a mai apropiat. le-am smuls limbile şi i le-am dat ei să le mănânce. Veniţi încoa să vă dau nişte ciocoiată. N-aţi mâncat de când sunteţi. rotunde. Mitralierele continuau să tragă îndesat. Eu. Da-s frumoase numa la tinereţe. N-are de ce. — Acum duceţi-vă acasă. iar împrejur. le spuse el. Ele nu ţin de nicio religie. noi culegem via. neică. şi copiii o înfulecară pe loc şi cu foiţele de staniol îşi îmbrăcară dinţii. ca sângele de ţigancă. era linişte molâie. camarade. eu vreau să-mi culeg via şi să-mi beau vinu. Ţigăncile ştiu să se dezbrace frumos şi au pielea ca strugurii. nu mai sunt bune de nimic. Când o să ai via ta. şi s-auzea acum şi uruit de şenile smulgând pământu amestecat cu piatra de pe şosea. — Huş! Cel mai bun lipici e ceara din urechi. numai pe ţigănci să le chemi să calce strugurii. atunci îţi seacă minţile. Dacă vrei să mă crezi. e dulce. Mi-a cerut limbi de mierlă. parexemplu. părăsit în câmpie. am prins pentru una douj de mierle.— Cu ce-aţi lipit. să nu vă nimerească vreun glonţ tras de vreun prost. şi nu le e ruşine de nimic. i-am adus. stinghiile zmeului? — Cu clei de prun. — Pastele mă-sii de război. culesu viei fără ţigănci n-are niciun haz. aproape. sau mă-nşel eu? Nu 149 . soldaţii se bat. Tropăie pe sac şi cântă de-ţi vine să le mănânci. se fac nişte balabuste nenorocite care fumează de te-apucă două mii de draci când le vezi cum aruncă fumu pe nări.

vreau să mor astăzi. 150 . Hai. Dumitru se feri. Se aplecă. mă! De unde-ai apărut. prelungi onjurătură. începu să zdrobească strugurii cu un par de salcâm. Se oprise între pruni. ţipă răguşit: — Mişcă-n pas alergător când te chem! Che Andrei. se duse la tocitoare şi. Poate gustaţi şi o cană de must. — Veniţi voi. şi-n timp ce-i scutura tresele cu fir de aur fixate deasupra cocărzii. voi de colo. că tot nu umblaţi pe picioarele voastre. Da în clipa următoare desfăcu braţele şi strigă la mine: — Uite-l pe Dumitru Căpălău. pomana îngraşă. să ştii. daţi-vă mai aproape. ai scăpat teafăr. o ridică uşor cu biciuşca. Ciorchinii goi îi azvârlea în peticul de mohor din marginea Noianului. Locotenentul smuci din cap şi bereta îi căzu în iarbă. gură-spuzită. întinse laba grea. un sergent în capu gol mânca mure cu lingura dintr-o gamelă pe care-o ţinea în îndoitura braţului. Lângă el. le răspunse Che Andrei. veniţi şi luaţi. Era o patrulă de cinci călăreţi români. Al dracului. cu obrajii palizi şi o gâlmă cât o nucă sub tâmpla stângă. îl apucă pe Che Andrei de umăr şi-l întoarse spre locotenent. şi gâlma de sub tâmplă îi tresări nervos. fugi printre butuci şi luă poziţie de drepţi. — Ce e cu copiii ăia din şanţ? întrebă locotenentu. n-am mai luat anafură-n gură de la Paşte şi poţi să ştii ce-i pe dincolo? Trase adânc în piept aeru uscat de vânt. Zgomot de crăci frânte. Comandantul patrulei. a? îmi pare bine că te văd. Dumitre! şi se repezi la Dumitru şi-l bătu cu pumnu pe pulpă. un locotenent subţirel. mânjit de must până la coate. — Serviţi şi dumneavoastră? întrebă sergentu. răzuit de coajă. cocoţat pe o grămadă de lemne aşezate în trepte. şi o chemare: — Alo.

— Sunt din satul nostru. Doi dintre ei rupseră câte-un fir de bozie şi se apărau de muşte. daţi-mi voie să raportez. Ca să-i piară pofta de glume idioate. ticălos bătrân. treci şi arde-l! Dumitru îşi desfăcu centura. — Şi d-aia ţi-ai bătut joc de ei? -Eu? Dând pinteni. în bostană. Măăă! — Pentru că tu. — Se caca. stând pe vine. eşti nebun? — Dă-te-n lături. — Dumitre. îi smulse pantalonii şi se sui cu şezutu pe ceafa lui. sergentu. îl prinse în braţe si-l trânti cu faţa în ţărână. să nu te trăsnesc şi pe tine! Era roşu la faţă. în loc să-i iei şi să-i duci la adăpost. se uşurau gemând. — Hai. răspunse Che Andrei. — Sergent. locotenentu îl luă în pieptu calului şi-l trecu dincolo de pruni. Che Andrei vru să fugă. şi douăj de trăgători. Căpălău. pantalonii jos. l-am strigat. strânse paftaua în pumn. călcând apăsat. ordonă el. Şi dacă frontu se lăsa-ncoace? Nu-i strivea. Frontu e la doi paşi şi tu te joci. îngustând ochii şi boţindu-şi faţa. în marginea şanţului. Plătărăşti. de unde să ştiu că sunt buline care te scot afară? Locotenentu îşi strânse bereta în pumn şi o îndesă sub cureaua diagonalei. Sergentu atârnă gamela într-o cracă de prun şi sări din şa. făcu Che Andrei. Băieţii şi cele două fetiţe. ca pe-un sac. nedormit şi transpirat. le-ai dat koprol. Che Andrei se zvârcolea neputincios. da sergentu. şi-l croi pe Che Andrei peste şale. tu-i îndopi cu koprol. cămaşa 151 . eu am zis că-i ciocoiată adevărată. Am văzut foiţele de staniol. mânjit de mure pe bot. nu-i făcea una cu pământu? — Domnule locotenent. opreşte-te. mă.

intră în bordeiu săpat în marginea Noianului şi trase zăvoru pe uşă. îşi încheie centura. ca să-l înşface din nou. şi porni în galop ca să ajungă restu patrulei care gonea pe drumul mărginit de tufe de sânger către linia frontului din cotu ce-l face Dunărea înainte de a se arunca spre Plătărăşti. lăsând să-i curgă afară lănţişoru de care era legată plăcuţa matricolă. ştergându-şi deştele de pantaloni. L-am strigat. fără să spună un cuvânt. Ziua întreagă. ai lui. şi s-a făcut şi seară. împiedicând -o să facă joncţiunea cu ariergarda a două divizii motorizate ce sileau să se instaleze pe Munţii Buzăului. mama lor de eroi! Şi. Che Andrei a ieşit. mi-a zis. Titi Şorici ne dădu să mâncăm raci tăvăliţi prin usturoi. — Hai în sat. aproape de uşă.scorţoasă i se descheiase la piept. luă gamela uitată de sergent în prun. îşi făcu vânt şi lovi din nou. răsucită de vânt. După a şaptea lovitură se săltă. cu ultimele puteri. Atunci m-am dus de-am acoperit tocitoarea şi mam întors şi m-am aşezat pe-un butuc. Dumitru îşi muşca buza şi-şi lingea cu vârful limbii mustaţa aspră tunsă scurt. iar Che Andrei avea zvâcneli pipernicite. apoi în gura Brăilei. când lătratu mitralierelor şi sughiţu tunurilor de câmp s-au potolit. Cureaua vâjâia prin aer şi pocnea scurt în trupu lui Che Andrei. şi am aşteptat. adică nevastă-sa Mitana. De fiecare dată. n-a vrut să-mi răspundă şi nici să-mi deschidă. o ploaie cleioasă. Ăsta se ridică repede. Hei. Che Andrei mă privi lung. schimbând tonu: Am tras un puişor de somn. Târziu. da locotenentu îl opri şi-i făcu semn să încalece. o femeie 152 . Se frecă la gură. Dumitru îşi suflă nasu. de animal bolnav şi trudit. cu faţa slută şi rea şi. între timp începuse să plouă. Mai târziu am ştiut că acolo s-a bătut un regiment de roşiori Cu o coloană germană. şi-l dădu peste cap pe sergent. Şi nu-i nevoie să-i spui Iu Titi Şorici cum m-au bumbăcit ăia. cum scrie la carte.

Vetina a îngenuncheat şi ea. cu păru legat cu o fundă. iar el pescuise raci şi strânsese baligi uscate pentru foc. aţipise sub horn. a sărit şi fuga în odaie. A ieşit afară şi a strigat la Gheorghe Jinga care. când a început ploaia. ca aproape toţi oamenii din Plătărăşti. Ca să vezi că omu nu-i nimica! Berechet murise după-amiază. şi ăi doi băieţi gemeni născuţi în Dobrogea. s-a aplecat şi i-a lipit pleoapele. ploaia-i uda obrazu. cana întoarsă cu fundu-n sus şi baioneta Iu Berechet răsturnată pe podele. nimeni. gătită şi ea cu cercei de sticlă. Era pe gunoi. mari. unde e Pavel? Jinga. cu ochii negri. s-a dus după salcâmii de lângă gard. cu faţa în sus. — S-a stins ca o feştilă. Vetina nu l-a simţit. L-a buşit. la Aguleşti. sub şopron. şezuseră ascunşi în tranşeea din fundu grădinii. Titi Şorici ne spuse că Pavel Berechet murise. a băut o cană cu rachiu de izmă şi a ieşit afară. nici el nu-l simţise pe Berechet. l-a scuturat şi când şi-a dat seama că e mort. Jinga a dat fuga înaintea Vetinei să-l zgâlţâie pe Berechet. călca gâlcile Ţiţei cu un beţişor înfăşurat în scame de bumbac înmuiate în gaz: — Nenică Gheorghe. s-a întors şi a dărâmat sticla cu gaz. târându-se în patru labe. Acolo. In timp ce Mitana aşeza masa. După ora două. şi i-a desfăcut pumnu drept din care a scos fluiera cu care Berechet îi strângea pe reformaţi la instrucţie. fata de cinci ani. s-a aşezat cu pieptu pe scândurile ude şi-a 153 . în urechi cu cercei ca nişte ciorchini. pe un maldăr de frunze de hrean rupte ca să învelească pâinea în ele înainte de-a o băga în cuptor. Când s-a trezit din somn. bucăţică ruptă din mă-sa. plini de mirare şi de scântei vesele. Auzind-o pe Vetina.mărunţică şi foarte frumoasă. Pe urmă. Trăgând cu bocancii peste cioburi. da el nu se mişca. ca o bezmetică. Şi atunci l-a văzut pe Pavel.

presate sub geam. nenică Gheorghe? Nu-i lăsaţi sufletu la gunoi!. din icoană. apucându-se să înfulece. arătând spre Dumnezeul bătrân.aşteptat să zică cineva ceva. află că s-a dus jos. Pentru de-alde el nu există iertare. că dacă eu muream şi el trăia îi dădea lui 154 . — Nenea Pavel s-a urcat la Domnu-Dumnezeu nostru. la stânga. îi va spune Arhanghelului Mihail: „Scoate sabia. — Dacă nen-tu Pavel s-a dus undeva. cu moartea pre moarte călcând. sauzea numa Dunărea. zise Che Andrei. ăia care au suferit în lume: Che Andrei. cu barbă de argint. ofiţere. — Buni raci. vrând să scape de mânia judecăţii cereşti. Berechet. Ion Mohreanu. smulgându-şi broboada. dacă-am fi deştepţi. jos de tot. cu patru frunze de sulfină. căci i-a mers prea bine în viaţă. şi se răsti la cei doi gemeni: Mai încet. la ocnă. du-te de bea bere Bragadiru. — De ce vorbeşti aşa? zise Mitana.. Icoana era veche cu boabe roşii în colţurile de jos. da nimeni nu zicea nimic. Şi atunci. fixat cu un cui de centura unui soldat roman ce se ţâra pe spate. Pavel Berechet a fost hoţuhoţilor şi. ca să te-ngraşi. acolo de unde se scoate păcura. spuse Che Andrei. nu umbla cu fofârlica. taică. — Tu. să nu vă înghiţiţi deştele. şi dă-l cu crăcii în sus pe Berechet! Nu te milogi. Când va veni Mântuitoru. a început să ţipe: — De ce latră câinii la sufletu lui. şi pe urmă să mă-nveţi pe mine ce să fac. cu un pol de aur găurit. luminat de patruzeci de lămpi lucioase ca gheaţa în care ard căpăţâni de zahăr cu mirodenii. la dreapta cu tine. i-am smulge braţu drept din umăr şi am desfereca toate lacătele cu el. Titi Şorici”. c-ai fost o putoare şi o pramatie.. tunurile şi nişte câini care lătrau ca turbaţi. De morţi trebuie să-ţi fie milă. zise fata. Milă! De ce să-mi fie milă? Ce crezi tu.

Şi toţi îs în civil. dacă poţi. şi toţi se miră ca tâmpiţii: cum a murit el. de ce l-a luat dracu?” Ştiu cine-a fost şi nu mă duc cu lumânare. şi-l mai am pe Gicu Catâru. Că moartea. Asta să-mi spui.sângele pe nas de mila mea? Nici n-ar fi stat să întrebe: „Ce-a avut ăla. astea nu mă interesează. — E multă lume acolo? îl întrebă Che Andrei pe Titi Şorici. şi fiecare femeie. ca o bălăceală făcută de un cârd de pui de raţă prin nămol. care înghite cuie de lemn. de pildă. Fiecare om. care trăieşte în munţi cu şapte copii. şi pe fratele vitreg Magaie. mică şi rotundă ca o ţâţă de femeie. — Da. maţele nu cer altceva decât să fie îndopate ştiu un cizmar din Brăila. cu toate că mi-ar face plăcere să văz cum îi stă cu mâinile pe piept. să ascultăm. Mitana a strâns blidele în tăcere. ce am înăuntru? Băutură. în afară de căzu când îţi dă una cu paru-n cap. — Prezenţi toţi reformaţii Iu 3 artilerie Franţa. Pui 155 . Am ieşit şi noi în prag. şi-a aruncat un şal pe umeri şi Titi Şorici a ieşit s-o ducă la priveghi. parcă-s nişte sperietori. are o cutie secretă. eu cu Che Andrei. maţele primesc orice dar eu vreau să ştiu ce e acolo în întuneric. vine numa dinăuntru. înăuntru sunt maţele. jalnic. poate-o să înghită şi un calapod. ce e omu pe dinăuntru. Eu. părerea mea. Că omu iubeşte stânjeneii şi bou mănâncă iarbă. Acolo e sufletu şi moartea. Ploaia fugise dincolo de Dunăre şi peste şoproanele lui Berechet sclipea luna. pe prispa casei lui Berechet se tânguiau viorile Iui Bomfaier şi Schelete. camarade. lămureşte-mă. domnule? Da eu. când se întoarse pe cărarea bătătorită în lanu de lucerna. camarade. Titi Şorici. numai zdrenţe. mă. am o întrebare mai grea decât asta: spune-mi. un cântec tulbure. în ascunzişu care-l deosebeşte pe om de bou. De vreo jumătate de ceas.

— Poate ne alegem cu niscaiva mantăi. Mergem numai noi trei. care-s făcuţi din foiţă de carne. să pun pe masă.mereu pe fundu casetei sau între pereţii ei. m-am apropiat eu cu luntrea. fiindcă n-au avut timp să se strice. cineva-l strigă pe nume pe Che Andrei. Se duse sub salcâmi. zic. care sugea un muc de ţigară. — Fii. să înşir toate porcăriile. tu nu eşti curios? — întâi să vorbesc cu Mitana. Astea nu-s treburi să le ştie o muiere. — Să despuiem morţii? se scutură Şorici. da am auzit nişte nemţi vorbind. da le vine rându şi lor. — Nu. domnule. nu-ţi dă mâna să scoţi. Eu am vrut să văd ce e înăuntru. lunecos şi cu un cap de uriaş. cu căruţa. şi-o să avem grijă şi de 156 . erau ascunşi în stuf şi m-am întors. fapt cu fapt. un ins cu trupu subţire. — Cine eşti? întrebă el. se supără Che Andrei. — Trenu Anghelina. dacă o iei aşa. să dăm o ochire p-acolo. rămâi pe loc. zise Che Andrei. — Unde să mergem? întrebă Titi. De cu seară. stând cu spatele lipit de gard. ia să scot eu. schimbă nişte vorbe cu Trenu Anghelina. arătând spre Trenu Anghelina. — Unde-a fost frontu. şi pe urmă strigă să ne apropiem şi noi. dând cu bocancu peste crustele racilor aruncate pe bătătură. făcu Che Andrei. să scuip pe ele şi să torn în locu lor lapte dulce. şi nu scoţi. serios. — Zice să mergem cu el. — Şi de ce te-ai oprit în gara aia scârboasă? Pute-a mort acolo. Fiinţa omului e cea mai prefăcută şi e un prost ăla care zice că se uită-n ochii tăi şi-ţi spune cu cine are de-a face. nimeni n-a zis asta! Mergem să vedem. săltându-şi în mers bentiţa neagră de pe ochiu scurs. pentru că ţi-e frică să dai la iveală. Numa copiii sunt curaţi. De sub salcâmii din hotar cu Berechet. Nu s-a putut.

lungeşte pasu. Spaimă şi încordare urcau din pământul pătruns uşor de ploaie. Haida.tine. dar în ei nu era frică. căci în afară de casa lui Pavel Berechet. în ţinutul Măcinului. caii se mişcau legănat şi era o binecuvântare că plouase. Şi se răsuci spre el: — Ţi-e frică? Ne-am schimbat în corbi şi ţi-e frică. se înălţa un perete de beznă. se pedepseşte. totul părea mort. Şi luăm numa ce-i de prisos. 157 . roţile unse din belşug cu păcură nu se-auzeau. nicăieri nu se zărea o lumină. — Che Andrei. Trenu Anghelina. în şoaptă. Dincolo de Dunărea vânătă. pe lângă castelul lui Alexandru Şuţu-Buric. sub cerul ăla întins să plesnească. ceru Ion. răsucindu-şi mereu faţa ca de înecat. şi au ieşit în câmpia frământată de umbre. la fel ca în sat. Trenu Anghelina şi Che Andrei. Pentru astea nu-i nicio supărare. ne ducem noi.. ia rupe-mi tu un măr din măru ăla. ci numai o lăcomie neliniştită. cufundat în tăcere şi în apele lunii. unde. nori compacţi prin care fulgerele aruncau gâlgâiri de foc. da. tropotul ar fi răsunat ca în tuci. Au plecat cu căruţa drumul cu luntrea. Ion Mohreanu încerca să intercepteze în zgomotele câmpiei semnele nevăzute ale fricii care se aşezase în el. întoarce-te-n casă să stai cu copiii. Strânge din dinţi şi o să-ţi treacă. mantaua. Asta. Da să nu sufli o vorbă. furau şi ei cu ochiul întinderea clătinată de beznă. în susul Dunării. le-ar fi luat trei sau patru ceasuri au ocolit prin marginea satului. taică. pătura.. dă-mi o ţigară... de ce să putrezească degeaba? Chestia-i să nu te apuci să tai deştu mortului ca să-i tragi inelu afară. Stând în genunchi în coşul căruţei. intensă si dură. Bătrânul i-o dădu aprinsă. că-mi pute gura a usturoi. Ioane. care-şi freca mereu spatele învineţit de lovituri. pentru că pe loc uscat.

împrejur. nedecis. Mirosea a fier ÎNGERUL A STRIGAT 163 îmbâcsit de fum şi a iarbă arsă. Cu biciul în mână. călcând stăpânit. şi se opri. formau un luminiş. iar Che Andrei ridică o puşcă şi-i clănţăni închizătorul. drumu se desface în două şi trebuie să ne hotărâm. soldatu ticălos. îi frecă pe ochi şi pe bot. speriaţi. Che Andrei şi Ion Mohreanu. Opt schelete de camion. cu cap buhos. alungită. — Ce dracu faci. E nouă. bre? se supără Ion. zăceau răsturnate într-un petic de mirişte. o pădure de plopi tineri acoperea malul. înjurând şi coborând. Trenu Anghelina ascultă atent glasul plopilor şi al porumbului. a aruncat-o şi şi-a luat tălpăşiţa. O roată săltă peste un morman de cartuşe. Se opri acolo unde plopii. se duse vreo sută de paşi pe lângă şirul de plopi. Fă loc s-o pun în căruţă. lărgi picioarele şi începu să se pişe. liniştită. pe urmă trecu în luminiş. lăzi sparte şi puşti aruncate în neorânduială. distruse de foc. le potrivi căpiţelele. care rămăseseră lângă căruţă. resturi de haine arse. se profila ca o cruce în marginea câmpiei semănate cu morţi apoi se aplecă şi dispăru. încercară s-o ia la trap. spre malu Dunării. rupându-se. Un cal sforăi. hai. Suciră în loc. nu mai sta ca o mireasă. atât cât să treacă două perechi de boi. Şi caută-mi nişte cartuşe bune. Zgomotul fierului lovit de fier i se spărgea în cap. tocmai în marginea pădurii. Eu zic s-o luăm la stânga. Dunărea era în vale. şi umbra lui tremură. Ion puse piciorul pe pământ. pentru că acolo a fost înghesuiala mai mare. căruţa scârţâi. Trecu în (aţa cailor. ceru Anghelina. — Verific arma.— Taci. Dintre 158 . ca şi cum şi-ar fi trosnit oasele şi trupul lui subţire. întinse braţele în lături. Ion tresări. Dunărea bătea în maluri. şi caii. Trenu Anghelina strânse hăţurile. şi el. îl priveau încordaţi. înfrigurat.

Trei nemţi şi doi de-ai noştri. — Numa la ai noştri. acoperită cu morţi: sute de 159 . sunt cinci morţi. fiindcă mi-a venit în cap Dumitru. Urcaţi-vă-n căruţă. cu pereţi netezi. osiile frângeau buruienile crescute pe muşchiul dintre făgaşe. nimic altceva decât arme. Pe umăr îi atârna un sac de merinde. Ţie nu ţi-a venit în minte Dumitru? îl întrebă pe Ion. căşti. — Colo pe mal. tinicheaua lunii sta să se topească. parcă fiecare soldat lovit de glonţ s-ar fi retras să moară nevăzut de nimeni. declară Anghelina. — Te-ai uitat la feţele lor? întrebă Che Andrei.plopi. Străbătură la pas vreo cinci sute de metri. atât. ţinându-se cu o mână de loitră. se apropia Trenu Anghelina. — De unde dracu să fie Dumitru?! se miră Anghelina. în porumburi se căznea să urce un pui de vânt. afeturi de mitralieră. zise el. Dunărea avea un foşnet calm. Drumul era îngust. tuburi de cartuşe. mergem mai între porumburi. un oblon de fereastră. frânt în două. care nu vroise să urce şi mergea în dreapta căruţei. e un fel de terci. — Astea-s tâmpenii. scânduri rupte. Toate acestea păreau mai degrabă semnele unei fugi disperate decât ale unei bătălii. Uimitor e faptul că nu întâlneau morţi. Unu nu mai are faţă. Parcă zici că s-au strâns să-şi spună deacasă. lângă un salcâm. şi Che Andrei. undeva. ălălalt zici că doarme. vopsit în albastru de unde? şi o raniţă desfăcută. Are-o gaură-n sprânceană. — Poţi să ştii?! Am zis Dumitru. în faţa lor se deschise o vale îngustă. lăzi goale. Dar în clipa când pădurea de plopi se isprăvi brusc şi se sfârşiră în dreapta şi porumburile. se împiedica în brazde. alături de care zăcea o pereche de ciorapi de lână. — N-o fi cumva Dumitru Căpălău? încercă Che Andrei. târând în braţe o manta şi nişte centuri.

care icnea. — Ce vorbeşti. şi cei trei porniţi după pradă fură scuturaţi de un acces de febră. înfipte în parbriz.cadavre întinse printre maşini răsturnate. în cabină. propuse Trenu. pe canapeaua de muşama. înţepându-se în perii suri iar Ion Mohreanu se întoarse cu spatele şi-şi apăsă palmele pe pântece. ce v-aţi mai tocat unii pe alţii! Bine v-aţi mai aranjat între voi! — Hai să ne-ntoarcem. să strivească agitaţia. o fată. strâns într-o centură iată. strânşi unul lângă altul. — E-hei.Anghelina. 160 . scuipă câţiva stropi i se opriră în barbă şi el îşi şterse barba îndârjit. Pistolul cu care-şi retezase viaţa căzuse lângă un bidon cu cafea. Fata avea mijlocul subţire. Priveliştea aceasta. Porniră tustrei. peste mormane de muniţie. colcăiala din stomac. învăluit într-o linişte neagră. Nu-mi trebuie mantăile lor. cu părul galben împletit întro coadă lungă. zăcea cu capul răsturnat pe spate. Che Andrei îl luă şi-l băgă în buzunar. domnule?! ripostă Che Andrei. una o stâncă de mare pe care se prăjea o femeie goală. S-o crezi tu c-am bătut atâta drum pan-aici numai ca să văz cum arată nişte nemţi morţi! Şi se răsti la Ion. atârnându-se de mânerul rece. înfăţişând. ailaltă un ofiţer tânăr. scăzut. brutal. pe neaşteptate. ţinând în braţe un câine. trântind o înjurătură: „Dumnezeu mă-sii de poveste!” şi plesni un cal cu nuiaua. prin gropile făcute de pâraie. două fotografii. nervos. Che Andrei îşi reveni primul. Fusta ridicată de vreo două palme mai sus de genunchi dezvelea două pulpe pline de zgârieturi. cu braţele spânzurându-i. Trenu Anghelina reacţiona cel mai firesc. Che Andrei. şi Che Andrei smulse uşa. Un şal cu desene turceşti îi acoperea gâtul înalt. de cimitir la suprafaţă. cu gâtul lungit pe scoarţa căruţei: Şterge-ţi botu şi vino să ne uităm în camionu ăla de lângă tufa de păducel. li se dezvălui dintr-odată.

Caută şi pentru noi câte unu. mărci germane. aruncându-se în salturi mici. zise Che Andrei. conchise Che Andrei. legate într-o panglică roşie. asupra morţilor nu se aplecau. spaima le ascuţise şi mişcările şi auzul. o duse la căruţă. vorbeau puţin şi în şoaptă. numărară şapte morţi. de maimuţă. Sub un dâmb înalt de vreo doi metri. apoi Che Andrei închise uşa cabinei. strânse una în alta. Mai luară o pereche de mănuşi cu un singur deget şi două lanterne în formă de tub. şi nişte hârtii ştampilate pe care le aruncară. şi ceasulbrăţară îi scânteia la încheietura mâinii stângi. la poalele căruia. găsiră sticluţe cu parfum. vântul nopţii se ţâra uşor. — Căutaţi-vă singuri. Nu era urâtă.— Asta-i una din rusoaicele alea care trăiau cu ofiţerii nemţi. — Unsprezece şi un sfert. culegeau ceea ce căzuse din camioane şi de pe oameni. în malul rupt se zbătea un mănunchi de iarbă. citi el pe cadran. ocolind un colac de sârmă ghimpată. tăbărâră pe un morman de cămăşi. pătrată. şi. amândouă în stare de funcţionare. Se mişcau iute şi ferit. în ultimele clipe. ca şi cum i-ar fi fost teamă să n-o trezească pe fata adormită între fotografiile ei dragi. un pieptene. curva! De unde mă-sa s-o fi agăţat de ei? De lângă Moscova. — Te-ai pricopsit cu ceas. şi trupurile lor sărind chircit de ici-colo păreau nişte pete purtate de ţâşniturile vântului. înnebunit. douăzeci de roţi de cauciuc formau un zid de apărare. unul din soldaţi îşi împreunase mâinile în creştetul capului. ca acelea pe care le poartă doctorii. încet. Trenu Anghelina săltă legătura de cămăşi în spinare şi. Trenu Anghelina desfăcu brăţara şi duse ceasul la ureche: mergea. 161 . de lângă Leningrad? într-o geantă de piele. Pe vale.

Le pipăia grăbit şi fără să le privească atent o bâjbâiala oarbă. Che Andrei şi Ion Mohreanu. şi fluieră la cai. Zvâcni în picioare şi rosti strangulat: — Nu pot. luneca greoi şi se aşeză lung în iarba tocită..— Noi doi n-am pus mâna pe mort. scoase pistolul şi trase un foc. şi plecăm.. Şi dacă te-ai spurcat. ameţit. că noi suntem de vină. — Păi da. şi între ei doi un soldat neamţ. — A plecat! spuse Ion. Ne-a văzut împreună cu ăsta. Anghelina îngenunche şi luă la cercetat braţele moarte. Ne-a lăsat şi fuge. Căruţa suna să se fărâme. ca o turtă de venin. Aşa-mi trebuie.. în momentul când bătrânul se depărta un pas. în brânci. Neamţul. Smulge-i mantaua. Trenu Anghelina simţi că neamţul îl ia la ochi şi că va trage. II rostogoli într-o groapă şi o gamelă scrâşni pe un pumn de pietriş. — Mama mă-sii de pezevenghi! înjură bătrânul. dar el nu şezu să vadă. fricoasă.. dacă stau 162 . lemnoase. undeva. deasupra maldărului de cămăşi. ascuţit. că l-a pus dracu să moară în picioare şi pe noi să ne-aşezăm lângă el. care -l umplu de repulsie şi deodată avu senzaţia cutremurătoare că braţele morţilor se împotriveau cercetării lui furnicate. Nu. iar caii porniră în galop spre malul Dunării. cu cască. se opriseră sub un salcâm şi fumau. desprinzându-se de lângă trunchiul salcâmului. cu mantaua pe umeri desfăcută. se aruncă pe burtă în căruţă. Sub luna verde. scâncit. şi se întoarse fulgerător şi o rupse la fugă. o să smulg şi eu una. — Ne-a lăsat. Trenu Anghelina îşi propti umerii în zidul de roţi şi împinse cu amândouă picioarele trupul unui subofiţer căzut peste trei soldaţi. dincolo de porumburi. — Anghelina! strigă Che Andrei. spre căruţă. nu mai fa pe deşteptu. îngheţă. ca nişte braţe vii. şi-a crezut că ăsta-i viu. repetă Ion. scuipând ţigara şi. Numa tu te-ai spurcat.

care mai frigea încă. şi arătă cu braţul turta verde de venin a lunii. urcară înghesuiţi în el şi se lăsară la vale. a intrat în norii ăia groşi. înfăşuraţi în mantăi verzi. Am stat să privim o clipă. Ştia pe aici nişte vaduri ascunse şi la un debarcader din două scânduri putrede întinse pe pari înfipţi în nămol găsiră un uluc vechi. strecurându-se în peretele negru de deasupra Munţilor Măcinului. în Dobrogea. pe firul curentului. — în câmp. e peste Dunăre. luna. cu gardă din şnur împletit. compactă. jos. — Poate e luna. intrarăm în curtea castelului. cu gura plină de sânge. Pe prispă. Noaptea era o vânătaie uriaşă. şi o cotiră spre sat. jucau. Che Andrei tăcu şi făcu la dreapta spre fluviu. scormonea cenuşa de pe locul unde fuseseră magaziile şi scutura o tufă de soc carbonizată. avea să povestească seara târziu Ion. Undeva. zise Ion. — Arde. o ţigancă bătrână. în curtea întunecată de plopi. lumină. lângă prag. vârfuri de flăcări. rupându-se şi închegându-se din nou. — Vânt răcoros. îl aruncă în buruieni. spuse Ion. Bătrânul ţinea pe genunchi o sabie. Sus. acolo unde lăsasem ulucu. în faţa lor. Uşa de la pivniţă. — Nu. spartă cu toporu. saramura se strânse într-o băltoacă. cu centuri şi pistoale. ieşiră în drum. eu nu văd. uite-o. — în câmp sau în baltă? întrebă Che Andrei.să mă-nhăitez cu proştii. o haită de câini se bătea pe jumătate din scheletu unei vite. la ferestre. Che Andrei ridică în vârfu săbiei un bocanc cu talpa arsă. şi traversând fâşia de pământ. cu un clopot de 163 . Vreau să ştiu lămurit. pe lângă camionul în care zăcea. la odăile slugilor. poate cade luna. o fată cu pulpe zgâriate. patru butoaie de caş desfăcute.

răsturnau sertarele de la dulapuri. răcni Che Andrei. ţine-ţi laba acasă! i-o reteză un bărbat. zise ţiganca. trăgeau cu cleştele cuiele ce ţineau covoru mare din mijloc lipit de podele.berbec în poală. plângea. vin.. n-au lăsat nimica. prinse de cămaşă. iar Bomfaier şi Schelete s-au scăldat goi în cada cu vin. pe mine să mă alegeţi bucătar. smulgeau perdelele. Suirăm în castel pe scara din stânga. se ofileau pe un jug rupt. pereţii odăilor tremurau sub paşii a doi inşi care se fugăreau prin întuneric. lasă-mă să mă uit la el. în cărarea pietruită un galoş sfâşiat şi un cap de căprioară împăiat. cineva de la un balcon ne azvârli în cap o pernă. îmbrăcat nemţeşte. Cred că era beată. împrejur totu mirosea acru a. râzând în hohote şi pătrunserăm în salonu mare. Fă!. şi când o fi la puşcărie. — Nu-l atinge. iar opt inşi. jupuiau tapetu de pe pereţi. şi care strângea un ciomag în pumn. — Luaţi tot. Eu n-am fost niciodată la munte. Te pocnesc la mir cât ai clipi! şi fugi cu femeile.. un bătrân se fandosea cu nişte decoraţii lucioase. ca şi noi. îndesând în traiste şi în coşuri tot ce găseau. umblând în genunchi. înveselit. — Jafu de pe lume. Au luat tot. — Che Andrei. răzuiau cu cuţitele. se rugă ţiganca. Che Andrei vru să-l ridice. a? făcu Che Andrei. să le apere pe drum. smulse cu rădăcini. — V-aţi prădat stăpânu. — Că tare-mi mai trebuie mie cârpele voastre! zise Che 164 . ca să curăţim intrarea. un copil fugea cu un sfeşnic în care mai ardea încă o lumânare. Douj de oameni. strigă el spre două muieri care-apărură dintr-o odaie cu braţele pline de rufărie. sau poate mai mulţi. şase tufe de trandafiri. lângă care ne împiedicarăm de o aripă de moară şi de un morman de cărţi rupte în timp ce înlăturam cărţile.

suspină scurt şi desfăcu braţele. îl împinse înapoi. camarade? Marin Doancă se ridică în coate. lângă tabachere. strigă Che Andrei. se învârteau în juru lui. vasăzică. căznindu-se să despice curcanu.Andrei şi. clătină capu şi bărbuţa ca nisipu. — Ia te uită. de-a buşilea şi-şi înfunda căpăţâna în cea mai apropiată de el se lipi de perete. când ne văzu cu arme. Ioane! spuse Che Andrei. L-a umflat Titi Şorici în pumni şi zace pe burtă. ţinând sabia strâns între picioare şi bău cu înghiţituri largi. sta lungit pe un divan de piele şi trei slujnice. îşi netezi bentiţa neagră de pe ochiu scurs şi întrebă de administratoru Marin Doancă. plânse. izbind cu fundu. mai înainte ca fetele să 165 . cu fruntea înfăşurată în ştergare ude. — Cârteşti. Che Andrei îi luă trusa şi o vârî la brâu. din când în când. La sfârşit. Divanu prevăzut cu patru rotile scârţâi şi alunecă spre cada de faianţă. care învârtea în mână o trusă de foarfeci. — Salut. şi gemu. Una. Un bătrân. nu credea că Che Andrei vrea cu adevărat să se aşeze în locu lui. iar Marin Doancă. Vreau să vin-aici! — Urli de pomană. înhăţând una din găleţile cu vin erau cel puţin zece şi fiecare din cei care smulgeau cuiele venea. — Vreau să-l văd. să stai pe un pat cu rotile şi fetele să te plimbe prin casă. pui de lepră! Che Andrei scoase pistolu şi. se şterse cu mâneca. Marin Doancă strâmbă buzele groase. Jos de-acolo. fiindcă vreau să mă distrez eu. In baie — pereţi îmbrăcaţi în oglinzi cojite pe alocuri de aburu fierbinte patru unchiaşi jumuleau curcani. tu ce eşti. aruncând fulgii la întâmplare. şi-i schimbau compresele. încântat. Du-te de-l caută în baie. cu şorţuri şi bonete albe. Eu sunt neamţ. Ion e neamţ. acolo dai de el. Păi aşa cred că ţi-ar place şi ţie să fii bolnav. domnu Doancă. Marin Doancă.

unde nu mai erau acum decât opt inşi. Aşa-mi place.aibă timp să ţipe. 166 . pe care-o lăsase lângă uşă. Cine are cinste şi onoare. ai pistol şi comanzi. — Harnaşament complet. Cinci fetişcane. poţi să mă chinui. Şi le şfichiuiam uşor. mă? — Che Andrei are cinste si onoare. dă-mi mie sabia. Doancă se descinse şi i-o dădu. bău. dacă ai şi revolver. plesneam din bici şi ele fugeau cu mine pe stradă. plăteşti. Spintec curcanu şi pe urmă mă încing cu ea. — Dă-i-o p-a ta. Marin Doancă sta lipit de perete şi tremura: — Vezi că ştii de frică! — Che Andrei. îmi ceru găleata cu vin. turceşte. — Păzea! strigă Che Andrei. numa cu vârful biciului: „Di. — Urra! răcniră ăilalţi. o puse lângă el şi porunci să fie purtat în salon. Vreau să petrec cu voi ca la „Felinaru verde” din Brăila. Marin Doancă şi slujnicele apucară de ele şi-l scoaseră în coridor. îi porunci Che Andrei Iu Doancă. toate cu cizme. în clipa următoare. cu picioarele adunate sub el. eu stăm în sanie. — Brava. zise Che Andrei şi se sui în mijlocu divanului. da să nu-ţi pară rău mai târziu. Divanu avea la un capăt patru cureluşe cu mânere de alamă. se rugă unu din bătrâni. iar de acolo în salo nu mare. în iarna când m-am întors din Anatolia. că vreau să petrec. căluţ cu două picioare!” Marin Doancă. apăsă pe trăgaci şi ochiu de geam de la colţ sări în ţăndări. tu ştii să fii cal? Ştii sau nu ştii? — Che Andrei. am umflat toţi banii de-acasă şi m-am dus la ele şi le-am înhămat la sanie. şi ele te poartă în braţe. făcu Che Andrei. Acolo e un local cu fete. Păzea. — Curea ai? — N-am. rămaşi să taie covoru în părţi egale.

Exe-cu-ta-rea! Rotilele începură să huruie pe podele. Che Andrei”. şi asta mă ameţea şi-mi da draci. îngrozite. Ioane. bun. şi Che Andrei. Toată lumea în picioarele goale. fericit. întinse braţu drept peste stângu arcuit în formă de cange toţi de faţă. Vreau să mă ţineţi minte cum v-am tăiat eu unghiile în noaptea 167 . Paşi îndesaţi şi roţi. Şi atunci mă amestecai şi eu. — Şi acum. Prin geamurile sparte sufla vântu nopţii. Fetele. am început să le plesnesc peste fund. ca să sperie şi să iuţească fetele. îndesat. rămăseseră în picioare între stâlpii de marmură din capu scărilor. ţine pistolu. Goneau în cerc. Nu s-aude? întrebă. îşi duseră palmele la ochi. treci la uşă şi p-ăl de n-ascultă îl găureşti. sângele se aprinsese în mine. răsturnat pe divan. Culegând un ştergar căzut de pe fruntea lui Marin Doancă. ameninţător. Făcusem vreo douj de ocoluri şi mai vream. în afară de mine. de aici înainte fetele or să ne cânte un cântec frumos şi eu o să vă tai unghiile de la picioare cu foarfecă. — în hamuri! strigă Che Andrei. râdeau şi strigau: „Trap! Dă-i în trap. încordaţi. mesteca din picioare. şi doi dintre ei porniră în urma divanului. chiuia şi striga. silindu-i pe cei patru să se oprească. năuci. Cei opt cu covoru făcuseră şir lângă perete. are glonţ pe ţeava. aruncasem ştergaru şi le loveam pe fete cu palma. şi se repezi să înhaţe unu din mânerele de alamă. năduşiţi. scoase pistolu. şi oamenii lăsară braţele în j os. bocănind cât puteau mai tare. intrând în rând cu fetele. Aşa. zdrăngănea toarta găleţii. holbându-şi ochiu zdravăn. — Nuuu! se bâlbâi Doancă. Ştergaru ud pocnea pe pulpele lor. da Che Andrei propti dintr-odată călcâiele în podele.— Te opui? întrebă Che Andrei. l-am răsucit sul şi. descălţarea! strigă el. luându-şi în gând adio de la viaţă şi trase două focuri la rând.

. Uite ce cornişoară. Cele trei fete lungiră gâtu. mama mă-sii! — M-a călcat un cal şi mi l-a lăţit. Jurai că sunt coarne de vită. Che Andrei apucă laba noduroasă şi-o sui pe genunchiu lui. Da e şi partea cea mai bezmetică. lăboaie la ăsta! De hoţ! şi potrivi foarfecă. — Nu te zgâlţâi. în grădină.. tari ca gresia. că mă încurci. vîntu îndesa negură între tufişuri. După ce mori. ca să ştii.. am fost ordonanţă la un general. dispărură în baie. Rotunjise unghiile la şase persoane. p-ăla cu. spărgând ferestrele. Avea nişte unghii de fier. cor. preluară cântecu. Da nu umblam cu foarfecă. mă. Mişu lanculescu. se întoarse spre fete. Să-l ziceţi. mai mare dragu să tai. nu-şi dă seama că nu-ţi mai pasă de ea. Dacă le-aş fi strâns. Parcă tai în piatră. ne dădurăm drumu pe o scară de fier.. hai: O călugăriţă.. Noaptea se scutura. când în curte răsunară împuşcături împrăştiate şi ţiganca de pe prispa de la odăi ţipă lung „Ruşii. iar Che Andrei îl chemă din grupu bătrânilor cu curcanii p-ăla căruia-i dăruise sabia şi cureaua Iu Marin Doancă. nu! Cu cleştele. te gâdilă? Când eram de recrut. iar noi doi. — Uite. te înţep şi urli. adunându-şi încălţările. cei cu covoru săriră pe balcon. Astea nu -s unghii. de amor mămbolnăvi!”Da toate într-un glas. cu poalele mantăilor în mâini. făcându-l subţire şi auriu. Treci la rând. şi începu el să cânte: „ O călugăriţă mica. vin ruşii!” Fetele se opriră din cântec şi se repeziră împreună cu Doancă pe scara ce urca în pod. puteam să le vând pe parale bune la ţiganii care fac piepteni. Picioarele albe. Bătrânii. acolo m-am deprins. şi ieşirăm în spatele castelului. te ţine muierea curat. răsucită. e o apărătoare pentru om. se ridicase să-şi trosnească şalele şi să mai bea vin. camarade! Unghia.asta mare. Bătrânu întinse picioru drept. ea continuă să trăiască.. ca la armată. 168 . se scuză bătrânu.

— Doamne. Ne despărţea de ieşire un gard de sârmă împletită.Gâfâiam. între stâlpii groşi ai porţilor. Che Andrei se vârâse adânc în ea. nemţii se încurcară şi-o luară la dreapta. tropot învălmăşit. clătinându-se. trecurăm în fugă. douăşpe împuşcături. bâjbâind. Da eşti numa bolnav. să-mi pui otravă-n mâncare. mânând din urmă doişpe nemţi. Dincolo de zid. şi fu ultima lor noapte. să fiu nebun de legat dacă nu socoteam că eşti mort! îi zise Gică. o căpiţă de fân. apărură doi călăreţi ruşi. asfinţitul se întindea larg şi plin de dor. VI La trei ani după război. Ion Mohreanu veni din nou la Plătărăşti. urcând. cineva răsucea un felinar. în curte. Che Andrei îi spune lui Ion Mohreanu: — Cu Dunărea am terminat-o pentru totdeauna. din curte se apropia. şi se făcu mic după colţul zidului. şi trase la Gică Dună. Peste trei zile. Mi-am făcut vânt şi-am trecut gardu aproape fără să-l ating. îi culcară lângă zidu castelului. se ţâra spre ferestre cotrobăind după vreo spărtură. Che Andrei. Dac-o să mă mai auzi zicând vreodată că vreau să mă întorc la Dunăre. pe sub cuştile pentru porumbei şi ajunserăm la poartă. şi peste câteva clipe. uşor. iarba era lipicioasă. cu armele culcate pe gâtul cailor. trase în şir. în timpul secetei. când Dunărea urcă malul în curţi. M-am cuibărit lângă el. se săltă în mâini şi sări dincolo. Strigăte răguşite şi paşi. Era seara. Opriră. Mai târziu aveam să aflăm că ţiganca bătrână îi ţinuse ascunşi o zi şi o noapte în podu grajdurilor. cocârjaţi. vântul lingea ferestrele. primăvara. spre stânga. Che Andrei. Mă strigă. Frunzele plopilor şuierau. Nu vorbeam. unde era un şanţ. într-un fel de groapă caldă şi înăbuşitoare. verişorule. în cătunul Aguleşti de la ţărmul Mării Negre. Nu-mi mai trebuie. 169 .

e ca şi cum ar trece o fată pe lângă noi şi eu i-aş tăia picioru. patru lumânări. întoarce-te la Brăila. la colţuri apăsa umbra. acoperind lumânările şi geamul. cu două băncuţe găurite mă cântăresc de două ori la cântaru de persoane din piaţă. aş pune toporul pe ei. da coaja de pe vişin e o pieliţă. ţi se pare. şi hop că vii tu! Şi vii după ce-a fost aici unu de la Brăila. şi du-te la unu din prietenii ăia ai dumitale. S-a supărat: ăsta nu-i preţ. te-ai lungit. na-ţi-o. vere Ionică? Spune cinstit. Da ascultă. Eu taman mă gândeam să chem copilaşii. parcă eşti înşirat pe-o funie. Fă doi paşi. dă-ţi cu păcură la genunchi! — Nu mă doare nimic. Peretele se lumină în mijloc. şi el zice. domnule Dună. Gică Dună întinse mâna şi luă de pe sobă o farfurie cu 170 . Eşti flămând. aud cum îţi sună oasele. să-i învăţ ce-i frumos. şi tu zici. pot s-apară mână-n mână şi tăticu şi mămica şi nu mă mir. da tot nimic nu faci cu două băncuţe. cu băncuţa aia de cinci găurită. care mie-mi vorbeşte. şi dacă nu-ţi convine. ba pardon. şi Gică strigă: — Scârţâi tot. la un canton de cale ferată. — Ai crescut. şi un pumn de muguri de plop. care i-a rămas netocat dintro moştenire. tu ştii mai bine. şi zi-i: dă-mi mie băncuţa ta. — Ăsta-i preţu. — Poate să fie şi-aşa. dacă trăieşti tu. vine primăvara le-am adus de la Dunăre muguri de plop să li-i dau pe la năsuc. repetă Ion. răspunse Ion. care şi ei n-au mai mult de-o băncuţă de cinci. să-i legăn pe genunchi şi să le cânt: vine. Se mişcă la stânga şi la dreapta. şi Ion se supuse. Ion scapără chibritul şi aprinse lumânările. — în trei zile am ros doar un ciolan de iepure. şi când mergi. Pe prichici.— N-am nimic. îi ceru Gică. înfipte în tuburi de cartuş. vere Ionică. zise Gică. un răzor. ca să-mi vânză şapteşpe vişini. cu mucuri negre. şi dacă nu mi-ar fi milă.

când vine vremea! umblă prin Dolj. Anicuţa şi Măria. cât e de vânăt? Acum trei săptămâni. s-o mănânce. s-a lipit de mine o fată din Covurlui. Unde mănânc eu. ia aminte de la mine. am strigat. vere Ionică. cu maică-ta. să te uiţi atent. cu Măria şi cu doi copilaşi parcă-s de turtă dulce. ştiu eu! Bomfaier şi Schelete. şi cine-i mare şi le vede pe toate o să mă noteze c-o faptă bună. nici pielea de pe ele n-am putut s-o jupoi. verişorule. Au găsit-o. Ei. S-aude că prin Oltenia ar fi belşug. erai mic şi tu porţi în tine numai ce ţi-a spus unchiu Neculai. — Ia de ici şi mănâncă. s-a însurat pe drum de nouă ori. Şi pe deasupra. pe paie-n şopron. pe mine m-a bătut Dumnezeu de-am pierdut şase vaci. Didina. cică. domnule. dacă se poate e un colţişor şi pentru Didina. să torni pe ea o cană de apă si să râzi când dă cu palma să se şteargă. dimineaţa. seamănă cu tanti. „Fiţi cuminţi. care-a făcut celulă de partid comunist în sat o să-l spânzurăm noi. măsurate.două felii de pâine unse cu icre de ştiucă. da unchiu 171 . aleargă ăia de tâmpiţi. ş-am să fac optuşpe sau douăzeci. şi Bomfaier. la-nceputu Iu martie. că-i hoaţă. Când ai s-o vezi. cu ţiganii să nai de-a face decât o dată în viaţă. cu trenurile. rău la ea. mor mâncaţi de păduchi şi n-aduc nimic. Să nu te superi. Pleci şi-ţi vine-ndărăt numa numele. da astăzi trebuie să mâncăm porţii mici. Pe dracu. Am oprit-o aici. Mai rău ca-n război. s-o cunoşti şi tu şi să vezi dacă face impresia. la nuntă! au plecat în judeţu Timiş-Toronţăi. s-aducă aici cartofi pentru toate familiile înfometate. nici pe-acolo nu poate să fie. moldovenii. Titi Şorici. S-au rătăcit de cireada şi s-au înecat în nămol. Le-ameţeşte pe proaste cu vioara. cu Anicuţa. Las‟ să stea. că şedea întinsă pe covoru de pâslă şi grecu se uita la ea că e goală. E puţin. cu care erai tu prieten verişorule. care s-a înecat în Dunăre. altfel cine să se uite la el. Tu n-o ştii pe tanti. păi aşa merge?” Faţă de copil nevinovat.

ăl de i-a înghiţit apa doi copii da eu cred că i-a înghiţit un somn uriaş. trec pragu şi s-aşează pe vine lângă perete. parcă suntem blestemaţi. Didino. vere Ionică? — In politică nu mă pricep. verişorule. şi. de ce strigaţi voi mă. săptămâna trecută. Cuprian. Stai deoparte şi toţi or să-ţi dea un pahar de vin. şi vin la mine morţii care-mi sunt neamuri. hai s-o dăm pe gât şi pe urmă să ne rugăm de-o ploaie mare. Mi se păruse mie că văd un nor în fundu cerului. Singur unchiu Neculai nu vrea să intre. într-o seară. poate-am să mă bag mai târziu. pentru că o femeie nu pleacă de la bărbatu ei fără motive: o bate sau. tot neruşinată? Dă-i brânci să plece. da era din alte primăveri şi era numa-n mintea mea. „Titi! i-am zis Iu Titi şi la ăilalţi douăzeci care-s cu el. că poţi să vezi cum se mişcă racii pe fundu ei. ziua eliberării României? Dacă voi vă ţineţi că sunteţi cei mai cinstiţi. atunci fiţi corecţi şi strigaţi cum a fost. mă. să trăiască 23 August. aia tot cu fesele goale este. şi e atât de limpede. hai. mă. unu pe care la văzut tăticu plutind cu vreo douăzeci de ancore înfipte în 172 . Dunărea s-a suit în grădini şi s-a retras. am scos din beci ultima damigeana şi. mort. cred că-i cheamă aeru putred. Ti-aş da şi eu. care-i viu. ai s-adormi şi-o să-ţi bea sufletu” El. i-aud vorba de-afară: „Gică. da păcat că nu mai am. care-a fost ziua eliberării de sub fascism. vorbeşte ca Titi Şorici. se tulbura în fiecare seară tot ceru şi tot pământu. strigaţi: să trăiască noaptea de 23 spre 24 August.Neculai poate că merita să-i facă tanti toate figurile. vâjâia furtuna.” Pretinzi că sunt greşit. Acuma. zise Ion. unchiu Neculai era acum în celulă la Titi. Politica-i cu prăsilă rea. dimpotrivă. De când cu seceta am un fel de ameţeli. în luna Iu martie. Dacă nu-l împuşca santinela-n şanţ la Mircea-Vodă. — Niciodată. tocma că n-o bate şi ea vrea ca el s-o bată. în anii buni. urlau plopii şi vuia Dunărea de ţi se făcea frică de-atâta negureală de ploaie. nevestelor.

cu capetele spre podele. Străbătură tinda. şi n-ai fi ghicit că e plină de oglinzi. în cămăruţa specială. Ia două cartuşe de-alea. poate te doare capu dacă stai aici. un tablou. măi Didina. sus la mine. cu pereţii căptuşiţi cu oglinzi. spăiată şi răzuită cu cuţitu şi pătrunseră într-o odaie. trăgând o brazdă din Câmpia Ardealului. nea Gică. se mişcau spre fundul unei nopţi de nefiinţă la geamul mic. Vrei s-o vezi? Vino. da mie-mi place. Aici am urcat cu damigeana şi cu toate trei nevestele că şi Didina e nevasta mea şi-am băut şi Didina s-a pilit şi-a început să cânte. Le-am luat de la Alexandru Şuţu-Buric. având în fiecare colţ un bulb de ceapă şi o piersică aşezată pe o crenguţă de tuia. să legi caii de ele zice că nici spirtu nu-i atât de limpede cum e Dunărea în primăvara asta. cel dintâi plugar al României. ţăţică Anicuţă şi 173 . iar în baltă s-a aprins stufu din soare. să vedem cum eşti în oglindă!” „Nu pot.spinare. rochia jos. am cămaşă cu poale de cânepă. pâlpâind în cartuşele îngroşate de ceară picurată. Tu. rezemat de oglindă. Sălciile nu înfrunzesc şi umbra spânzură la două deşte de crăci. urcară o scară de lemn. iar în centru figura Me Se Regelui Minai. Foarte mult. în faţa oglinzii. Bătut. fixată sus în tavanul îngust. de unde se zărea un colţ din Dunăre. Asta-i cămăruţa mea specială. într-o oglindă rotundă. bătea vântul şi alte patru lumânări ardeau întoarse. în stânga faţă de gura podului.” „Dă şi cămăşuţa!” „S-o dau. iau şi eu două. Am luat damigeana şi. groase. şi fii atent să nu se stingă lumânările. vere Ionică. — Ce zici? întrebă Gică Dună. Didina închide ochii da eu pot să stau cu ei holbaţi şi o jumătate de zi. şi ce-mi vine mie? „Ia dă. în ramă de lemn poleit cu bronz. poate căpiezi. Unde-i cântec e şi joc. Şiruri nesfârşite de lumânări. Pe o măsuţă pitică. Stau singur şi mă uit.

de ce-ntrebi tu pe cine nu trebuie? Tu discuţi cu mine. vere Ionică. M-a chemat şi pe mine la petrecere. prost şi cu doi câini după el. mi-e urât singură. Ţi-am spus asta. ăla mic. garda. I-a intrat în suflet. o să încerc la ţaţa Vetina. şi-o să ajungă să întinză mâna să ceară. fă”. vere Ionică. încearcă la Gheorghe Jinga. şi. faceţi asta pentru mine. şui. în octombrie. nu altceva: „E cheală. Anicuţă şi Măria. şi-a vrut să plece şi Bocu. e cheală peste tot”. a zis Măria. Didina a venit aici tunsă-n cap. pentru că-i dădusem petromaxu cu împrumut. era tunsă şi jos.ţăţică Mărie?” „Păi. eu zic c-a avut tifos şi nu vrea să spună. bagă de seamă. şi-atunci a scos tot. să se topească de râs. a tăiat cinci gâşte şi patru găini. — Dacă tu nu poţi să mă ţii. mai rămâneţi. da am uitat să-ţi spun. a desfăcut un butoi de vin şi a adus lăutari. şi când o fi şi-oţi pleca. Adevăru-i că e numa tunsă şi e plină de aluniţe pe şolduri.” Neicu a venit peste două luni. cu toate că nu trecuseră patruj de zile de la moartea Iu Berechet. vere Ionică. staţi până apare Neicu. teşea la război un 174 . fă. şi altele se sting. omu ei. cu bărbia pârlită de foc şi cu dinţii furaţi parcă dintr-o pânză de fierăstrău. Pentru că în curtea Vetinei e mare şi tare Bocu. şi mereu îi răsar altele. a dat jos rochia de doliu. pâş-pâş. Viermele de mătase vine de face borangic si tu fată care eşti umbli cu cămaşă de cânepă?! Am să pun pe tine mătase scumpă!‟ „Scoate. Anicuţa n-a vrut. da singură şi-a facut-o. curvulicea aia din munte. o carne aurie bătută cu boabe mici de strugure. Vetina e astăzi pe planu doi. Ăsta precis are nevoie de oameni. pentru că pricep că tu ai venit să te bagi argat la mine şi eu nu pot să te iau. reformaţii şi-au luat tălpăşiţa pe la casele lor. şi pe urmă i s-a suit în cap. îl ştii tu. Vetina. şi m-am dus cu Măria. n-o să plecaţi cu mâinile goale. gras. Ea ţine comanda-n averea Vetinei. După moartea Iu Pavel Berechet. — Vrei să spui la Bocu. da Vetina s-a atârnat de ei: „Mai staţi. bucuroasă. cu Râmniceanu.

n-are nevoie de despărţituri” îi era frică de Neicu. da-i era frică să seapropie de ei. Titi Şorici a jucat îmbrăcat într-un capot de-al Vetinei şi cu o funie de ceapă după gât. ţăţică. Gheorghe Jinga a dărâmat gardu dintre curţi. pentru mine. pune-i-aş lumânarea-n mână! Mâine plec. că te-aude lumea. şi bine-am făcut că m-am dus. Râmniceanu mergea numa-n genunchi şi a rupt cu dinţii ăia ascuţiţi gura unui cal căruia i-am pus eu dinainte o căldare de vin. cu spinările late de două palme. pentru că mai demult anunţase un premiu cui l-o prinde şi l-o da nemţilor. întărâtată de nebunia aia a femeii care le face să nu le mai fie ruşine de nimic şi-a-ndesat botu-n urechea Vetinei Măria sta lângă ea şi-a auzit totu şi mi-a spus a sărutat-o şi-a-nceput să se roage de ea: „Tăţică Vetina. puteai să ne dai de-a dura ca pe bile. 175 . După miezu nopţii. Bocu. vând cu burta. şi dacă nu eram acolo. şi câinii. strigând: „Familia noastră este una şi aceeaşi. se duuce Bocu. vreau să mai fiu o dată cu el. rămâneam cu buza umfiată. şi-acum se schimbaseră lucrurile iar Bocu a înhămat câinii Iu Neicu de picioarele mesei şi i-a zis lui Neicu: „Fluieră-i să facă o cursă”. s-au repezit în funii şi-au dărâmat masa şi-au târât-o prin toată bătătura. vere Ionică. care mi-a spus căntr-un arcuş de vioară intră până la două sute cincizeci de fire de păr de cal. plăteşti şi bei cât te ţin balamalele şi-n seara aia. fă!” „Lumea?! O dau dracului. şi-l vreau. a fost frumos. de credeai că sunt lei din Africa. „Sst. zicea că-i tunde. S-ajung să mănânc muşte uscate dacă nu trăgeau ca nişte cai. măcar un ceas”. pot să zic. Noi ăştia de la Dunăre ştim să petrecem la Brăila sunt cel puţin zece cârciumi care nu vând vin cu chilu sau cu vadra. devenisem rotunzi de-atâta băutură.peritar în care stau două cămile cu cocoaşele umflate. se duuce. am aflat pe urmă că Bomfaier se jurase să-mi fure-n noaptea aia petromaxu. Bomfaier.

rămâneţi şi vă trec două pogoane de pământ cu acte”. la mine e loc larg. eu mă stricasem. şi voi avere n-aveţi. şi nu se poate să nu ştie el ceva de ascunzătoare. Jinga l-a dus şi cu căruţa la gară. bisericii. închide-mă în odaie cu Neicu şi-ţi sărut tălpile”. şase sute de cuţite de argint. şi Vetina i-a zis: „Plecaţi. Râmnicene. Iţi zic să te duci la Gheorghe Jinga. stinse una din cele patru lumânări. După război au intrat alde Titi Şorici şi toată sărăcimea cu plugu în moşia prinţului şi l-au pus pe goană pe Doancă. Doancă. ea hotărăşte. n-are cine să latre. Şi eu m-am învăţat cu voi. lustruind cu palma fluturii galbeni imprimaţi în muşamaua întinsă pe masă. Vetina l-a sculat pe Râmniceanu care adormise pe butoi. i-a turnat o ceaşcă de ţuică. copii n-aveţi. şi-o să ne fie bine la amândoi. a ascuns pe undeva toată argintăria prinţişorului. Marin Doancă a fugit de-aici. toate câte-au fost. în căzu ăsta pot să-ţi spun totu. le-a dăruit Şuţu-Buric. în persoană. Am în capu meu să cultiv plante 176 . şase sute de linguri. Pândeşte-l sau intră-i sub piele şi află. apăsându-i flacăra între degete şi-l întrebă: — Ai venit singur. „Vorbeşte cu nevastămea. să-i tai în felii pe care să le pun pe frunte!‟ Ion asculta. sau cu Che Andrei? — Singur. de nu s-a văzut. — Bun. Gică Dună se opri.Eu nu ţi-am ieşit nici atâtica din cuvânt. şi vreo douăj de tăvi mari. Iar dimineaţa pe la opt. mai deştept ca ei. Candelele. bătută cu scorţişoară. mă lăsaţi. iar mie să-mi dai doi cartofi. Ştiu precis că erau în dulapuri şase sute de furculiţe. când nu mai eram în picioare decât eu cu Titi Şorici. ăla a băut-o fără ca să se scuture. ştia ce-l aşteaptă. că l-am prins dând târcoale Măriei şi i-am trântit două picioare-n noadă. Rămâneţi aici de tot. zise Gică. pentru că el era prieten bun cu Marin Doancă.

177 . iar cele de la pantaloni. transformată de Diculeasa şi vopsită în zeamă de coji de nucă. Eu am avut încredere.. Azi pâinea-i rară sau nu e deloc. îi zise Ion lui Jinga. căci lumea vrea să-mprăştie putoarea-n care-a zăcut ani de zile. Jinga îl trimise în baltă. postavul rămăsese în continuare kaki. Lucrau greu. ardeau mormane de baligi uscate ca să alunge ţânţarii.. ca să cureţe şi să îndrepte şanţurile din orezăria de douăzeci de pogoane. şi ţi-am spus. vere Ionică. Buzunările vestonului fuseseră smulse. îndopaţi cu carne din stârvurile ce pătau nisipurile din marginea Dunării. şi dacă-ţi dau să mănânci. păi să nu-mi stai cu mâinile-n buzunări. odată te pomeneşti că vine guvernu şi pune gheara pe el şi-l face monopolu statului. Mâncau peşte sărat şi păsat de mei. pământul argilos. strâmba buza sapelor după două izbituri. împreună cu o ceată de rudari. trebuie să ai şi tu încredere în mine când o fi să miroşi ceva de la Jinga. — Puteaţi să le tencuiţi. — Că n-oi fi având unde s-atârni stilou! îi răspunse Jinga. cusute. săgetat de crăpături adânci. da mai bine-ar fi să ne asigurăm de averea pe carea ascuns-o Marin Doancă. o căldură să scoţi pui. când se adunau în strungile de stuf afumat în care dorm pescarii. îngroşat cu doi bulgări de untură de porc. se poate da o lovitură. Jinga îl angaja pe Ion numai pe mâncare şi îmbrăcăminte şi-i aruncă din magazie uniforma lui de sergent în Regimentul 3 artilerie Franţa. vânt negru şuiera ascuţit în buruieni şi pe sus treceau doar stoluri de vulturi cenuşii.tehnice din care să fac parfumuri. iarna. între mlaştinile puturoase. Noaptea. Era mai trainic. pe locul lor vopseaua se prinsese prost. Căci cu parfumu. în aceeaşi zi chiar. graşi. despuiaţi până la brâu.

Umblând la mânerele din care se lărgeşte sau se îngustează brazda. Vreau o cârpă cu gaz. strâmbându-se de durere. neieşite la spălat. şi se întorceau în zori şi ceru primeneli curate. zise Ion. curgând din gâtul căprioarei. alergă în casă să ia o cârpă să lege rana. cu raniţele în spinare. se ridicase în picioare. împodobită cu plăci de sidef vioriu tot la două săptămâni. şi-l puse să ungă cu o pană de gâscă muiată-n ulei patru pluguri înşirate lângă peretele grajdului. o broşa în formă de căprioară încheia şirul. Ion se întoarse la Plătărăşti cu luntrea lui Vilică Măxineanu. fixată în cuiul unde stă de obicei lampa. atârna o nuia de salcie în care scânteiau roşcat douăzeci sau poate treizeci de rânduri de cercei. Vilică aţinea calea unui vapor urcând dinspre Marea Neagră şi cumpăra mărfuri de contrabandă. Ion se retrase spre uşă. sâmbăta. şi toate boabele alea sclipind de-a lungul nuielei păreau picături de sânge viu şi tremurător. Sus. mă? De ce nu ciocăneşti? Jinga. cu nasturi mari ca de pijama.Sâmbătă. Jinga-i dădu o pereche de izmene pline de ştampile militare.. în ungherul de lângă blidar. aranjaţi ca frunzele. zise Jinga. acoperind cu palmele un morman de verighete de aur. şi o cămaşă albastră. neputând să-şi ia ochii de la creanga din perete. deasupra mesei. pe care le desfăcea în satele din câmpie prin doi oameni care goneau călări. — Mi-am julit deştu. la capătul săptămânii. 178 . — Caută-n bucătărie. Când deschise uşa de la tindă intra pentru prima oară în casa de piatră a lui Jinga Diculeasa sări de la masa de lângă perete pe care ardea ca-n toiul nopţii lampa cu fitil numărul 11 şi se repezi k el: — Ce vrei. Pe perete. în special stambă şi zahăr. dar cu ochii tot la creanga cu cercei de aur.. Ion îşi zdreli un deget şi.

mă duc să-i prăjesc pe o tablă şi-o chem. — Nu-i mănânci? se miră Ion. în restu săptămânii sunt cu Neicu. ieşi afară. Haida. „Ia te uită. Ion se întoarse în curte. Furaţi cai. zâmbind. perechea de cercei. îi strâng pentru Bocu. Râmniceanu spărgea seminţe de floarea-soarelui. răspunse Râmniceanu. Cămaşa albastră. — Nu. — îţi spun eu. — Am dat opt saci de porumb pe ei: baniţa de porumb. îl sfătui Râmniceanu. Pe rampa magaziei. Ion îi întoarse spatele. iar miejii îi vâra la păstrare într-un săculeţ care atârna pe burtă ca un caltaboş umplut numai pe jumătate. ridicând din umeri. — Asta-i toată treaba ta aici? — Numa sâmbăta şi duminica. ca un roi de muşte albe. da n-are răbdare să spargă. — Ce faceţi? — Nu te interesează. tu l-ai legănat pe neamţu Kurt în copaie şi eu nici nu mai ştiam că exişti pe lume!” 179 . Ion îl privi pieziş. nea Gheorghe! Poţi să le bei întro lingură de argint. Desfăcu gulerul cu stânga şi vru să se aplece să ridice cutia cu ulei si atunci o văzu şi pe Tiţa. îl strângea la gât. mirosind a naftalină. părea să spună gestul lui. multe-i atârnau la colţurile gurii şi în bărbie. îi mănâncă cu pumnu. Când se umple săculeţu. Scuipa cojile leneş. Neicu a deprins patima în baltă. Se opri. şi-n clipa aia descoperi în agudul uriaş dintre casă şi bucătărie roata veche de căruţă pe care taică-su i-o vânduse lui Gheorghe Jinga. aşezat turceşte. zise el.— Ce boabe frumoase. şi ea-mi dă o litră de ţuică. la o fereastră mică tăiată aproape sub acoperişul casei şi prevăzută cu oblon în două rame şi o salută. — Nu te băga.

floarea-soarelui ucraineană. — N-are porţie. se uita în fumul vânăt care cobora cu asfinţitul pe Dunăre. castaniu. răspunse Râmniceanu. îi acoperea braţele. Sta cu nasul lipit de geam şi privea spre movilele de boştină din spatele odăii de lut în care era instalat cazanul de ţuică. cine n-a dat probă de tuşit din gros n-a fost înscris. iar părul. şi până azi n-am văzut-o niciodată. fără mâneci. şi pantaloni albi. A fugit de la liceu şi-o ţin sub cheie ca pe-o haină de moarte. când fug de unde-i treaba lor. Purta o bluză roşie. — Sunt aici de opt zile. zise Ion spre Râmniceanu. — Tiţa. — Astea.. Era înaltă şi slabă. ochii mari îi pluteau în două scoici cenuşii. urmă Ion. avea obrazul lung şi buzele subţiri şi vinete. Lângă perete. Dac-o simte Diculeasa. arzând acum în două lame gălbui. să distrugă mucegaiul din ea. ţopăiau gălăgioase câteva vrăbii ciufulite. când s-au făcut listele. cu voce scăzută. cu mâinile ascunse la spinare. 180 . se apucă şi de fumat. pe rampă. Tiţa părăsise locul de la fereastră şi era acum în prag. Tiţa desfăcuse braţele şi îndoise un picior şi primea razele soarelui drept în faţă. — Nu-i dau voie să iasă. parcă ar fi fugit de la şcoală şi s-ar fi închis în casă numai ca să şi le muşte necontenit. mă mai cunoşti? Roata aia cu cuibar pentru berze a fost a mea. Şi Ia primărie. sau poate la rogojina întinsă-n patru cuie pe peretele magaziei.Tiţa nu luă în seamă salutul sau nu vru să răspundă. Ia stai! Uite-o c-a ieşit. îşi scutură cojile cu palma de pe genunchi şi potrivi între dinţii ascuţiţi o sămânţă lungă cât o lăcustă.. Ea nu răspunse. Ca să capeţi ţigări trebuie să ai cartelă. mătură bătătura cu ea. ca şi cum ar fi vrut să se ducă spre ea. apoi se opri şi-o privi atent. Pe rogojină. Ion făcu un pas. o chemă Ion. Râmniceanu. pentru ca soarele. Rezemată de uscior.

care. adunând braţele. ştiind de el. asta trece. şi mai simplu. — Nu vreau. Martie. ca să nu se spună că venise degeaba. bucuros. înfiorată de liniştea care precede amurgul şi-l pedepsise pentru că-i stricase starea aia de plăcută amorţeala? Orice-ar fi fost. două sute. singură cu gândurile ei. ci în capul nepotului atârnat de picioarele lui în aşteptarea unui cornet cu bomboane. se duse 181 . să stea la soare. — Toţi? întrebă Tiţa. umflat de bere şi salam. răspunse Ion. faptul că alţii. intră în casă. turtit de soare şi istovit de vânturi uscate care scuturau păstâile vechi ale salcâmilor şi ridicau vârtejuri de pulbere cenuşie peste arături. începu să-l urască pe Râmniceanu. zise ea şi. nu în ginere. se şterge. dar nu pentru nechezatul ăla caraghios. îl paralizase. te zdruncină doar difuzarea lui. piată pentru alungarea fiică-sii.— Ascultă. Râmniceanu necheză scurt şi răguşit ca un cal castrat. neaşteptat. oricâţi aveţi. urmă Ion. la fel cum îl năuciseră în copilărie pumnii bunicului. O sută. vrei să vezi cum fac porumbeii să vină pe umărul meu? Ii fluier cu meşteşug şi ei vin grămadă. E regulă că nu eşecul în sine înspăimântă. Ion n-o mai văzu apoi multe zile. fără să închidă braţele. răspunsul Ţiţei. se uită. pornit să-i strige lui Neculai Mohreanu în faţă: „porcule!” şi să-i cârpească două perechi de palme. îşi bătuse joc de el sau fusese numai plictisită sau. brutal şi dispreţuitor. Pe rampa magaziei. îşi tocise mânia pe drum şi ajuns la Plătărăşti lovise cu pumnii. şi nu înţelegea nimic. ci pentru că fusese de faţă când ea îi întorsese spatele. bătrânul croitor din Brăila. — Toţi. Şi pentru că împotriva Ţiţei nu putea să facă nimic. vrusese poate. pot să-l ţină viu şi neîncărunţit. fără ploi.

Ea umplu casa cu strigăte de mirare şi nu dădu voie să fie scoşi afară. strânşi grămadă într-un ciur şase din ei muriră şi-i aruncă în mărăcinii din fundul livezii. şi chiar i-a vândut. fiindcă moartea înseamnă frică. Jinga îi spuse lui Ion să scoată din grajduri mânjii aduşi din baltă se pregătea să-i vândă. Bocu spoi casa. îi vârî în cuptorul de pâine. îngrădi cu stinghii cotlonul de la sobă şi-i ţinu în odaie două nopţi. începu acea forfotă strălucitoare. care ţine de-un chin şi de-o frumuseţe străveche. gardul. Oricât pândea. nu-i auzea vorba. fântâna şi iepurele de fier din grădină. a Iu Jinga şi a Vetinei. să-i scalde. dar asta a fost mai târziu şi să-i ducă la Dunăre. olog. dar în locul pantalonilor îmbrăcase o fustă. fără să-l observe nimeni. cea mai groaznică frică şi în cele două curţi. Până în Joia Mare. după un model bucovinean. în odaia Ţiţei. unde mişunau dihorii — apoi îi răsturnă într-o căciulă şi-i strecură. când lumea se pregăteşte pentru cele douăsprezece îngenuncheri. Ion trecu la colţul casei. Joi. încheiată 182 . mai adâncă frica decât bucuria. Neicu lucră o toacă de lemn. Dar Ion nu ştia nimic din ceea ce făcea Tiţa înăuntru. bucurie şi frică. să faci curat. iar Ion prinse douăzeci de pui de cloşcă.şi veni aprilie. o băteau cu ciocănelele. tot de culoare albă. îi dădu şi funii ca să-i lege cinci câte cinci şi plecă în sat. să-l strige pe Râmniceanu să-l ajute. nu-i simţea paşii. Bocu şi Vetina se închinau cu evlavie şi se priveau fericite Diculeasa adună ramuri de liliac de pe insula din mijlocul Noianului. nouă. Purta aceeaşi bluză roşie fără mâneci. Cu funiile în braţe. să pui lumină pe pereţi şi să tragi brâie de sineală. pentru că Moartea şi învierea lui lisus despică în om patimi învălmăşite. îi stropi cu vopsele de la Râmniceanu. cu învârteala aia din ajunul Paştilor. Şi atunci se ivi Tiţa. Râmniceanu zugrăvi ouă. umblând pe două cotonoage. şi o dărui părintelui Oancea când paracliserul sau copilul lui.

fremătând din toţi muşchii. răspunse el. apoi încă un rând de cinci. râse ea. trăgându-l de coama pieptănată în stânga. unul negru. Tiţa ajunsese şi sălbăticiunea crescută în bălţi suci capul brusc. trebuie să te pregăteşti din timp. râzând. alergă să vadă dacă mânzul nu şi-a spintecat burta. Şi trăgând biciul de la cosoroaba grajdului. cu cozile de-un cot. — Tu ai vopsit puii ăia! zise Tiţa şi Ion o măsură c-o privire scurtă şi se gândi că ea are şaptesprezece ani şi el douăzeci şi trei. — Ştiu. şi înţelese că ea era femeie şi trebuia să se uite la el. care nu suferea funia. speriată. intră în grajd şi trimise afară două rânduri de câte cinci. — Te duci la Dunăre? întrebă ea. strigă Ion. cel mai nărăvaş dintre toţi. Merg şi eu.într-o cataramă iată. câinele din cuşcă începu să latre şi Tiţa. ticălosul scânci Tiţa. Da or să moară toţi. frecându-şi umărul învineţit şi smulse biciul din mâna lui Ion şi croi mânzul peste 183 . lăcuită. Da ca să dai iertarea. de piele neagră. îl scoase. şi unul de patru nouăsprezece cai mici. — Atunci mă duc să scot mânjii. trebuie să faci repetiţie. muşcă şi ţâşni în picioare. Aşa e obiceiu. — Ah. cu şănţuleţ pe spinare. cu gura plină încă de gustul laptelui şi de moliciunea ugerului — iar pe al douăzecilea. dar fu prea târziu. întreabă întâi. — Mă lasă. De Paşti trebuie să ne iertăm unii pe alţii. Negrul crezu. cai de circ ai fi zis dacă n-ai fi ştiut că sunt în creştere. se precipită Ion. că e împins să fie înhămat şi. Lemnele trosniră. ţinând între dinţi o fâşie din bluza roşie. făcu un salt. — Eu. şi-l împinse. dacă te lasă alde ta-tu. se încorda arcuind gâtul şi se trânti cu toată puterea peste hulube. mici şi iuţi. probabil. — Lasă-l. luni. — Mergi. — Iertarea se dă abia după a doua înviere. sforăind. spre căruţa cu hulube din mijlocul curţii.

care-o muşcase pe Tiţa şi venea în urmă. la balamuc cu tine! îi strigă Bocu din uşa closetului. că te-apuca râsul când îi vedeai de departe. cotind pe după casa lui Titi Şorici. fluturând un spic de 184 . ăilalţi nouăsprezece. Negrul. fulgerat. apa era încă rece şi stând pe vine şi răsucindu-se după soare. întoarse spatele şi se repezi orbeşte în perete. Se opriră. intră în albia unui şanţ căptuşit cu uscături şi ieşi pe un platou cu pietriş. El o ameninţă cu pumnul n-avea să-i rămână dator şi. ca să mă îmbrac. Prin mijlocul fluviului plutea un convoi de şlepuri şi cineva. dă-le dracului!”. striga într-o trompetă: „Dă-le dracului. Trecură în galop peste gunoaie. retrăgându-se în Dunăre. Ion dezlegă calul pentru şaretă. răspunse Tiţa. înjurând. trecură prin gardul livezii. îngroziţi de şuierul curelelor umplute cu boabe de plumb. s-apropiau. agitându-se între punţi. în locul unde Noianul se gâtuia. gonind paralel cu linia debarcaderelor înguste. După ce scaldă vreo zece. deodată o zări pe Tiţa. de ce şi pe cine. — Dă-o dracului de treabă. încalecă şi porni prin curtea Vetinei ca să le taie calea. Sta pe marginea unei scânduri de la debarcader. răvăşindu-le. ca şi cum ar fi avut un dulap în spinare şi se străduia să scape de el. şi ăla negru.ochi. nu înţelegea. gâfâind. aruncând lăbărţat picioarele de dindărăt. cu spatele la el. ciuliră urechile şi o rupseră la goană. şi Ion desprinse un roib din funie şi-l împinse în apă. — Nu te-am văzut gol. pline de noroi jilav. ieşi pe mal să se încălzească oricât ardea soarele. şi încremeni. auzi. strivind în copite un şarpe ieşit la soare şi dispărură spre Dunăre. şi Ion se pomeni strigând la Tiţa cu vorbele ăluia. şi atunci. Toţi caii ăia pitici. auzi?! Puteai să m-anunţi de departe. Tiţa îl ajunse şi îl lovi din nou. — Mă nebunule.

lungi botul. nu contau. dărâmând spicul de stuf de la Tiţa. în urmă cu trei ani nu era acolo privi chipul femeii cioplit în lemnul crucii. Convoiul de şlepuri şi silueta ăluia cu trompeta. nu ştia. se întoarse şi-o apucă spre livadă. — Şi dacă mă află nea Gheorghe?! — Vreau să-l baţi! ceru Tiţa. ci numai scăzu un pic pasul. parcă vinovată. la o palmă mai sus de rădăcina îngroşată de o droaie de ciuperci cu tulpini subţiri şi pălării pistruiate. ameţit. care-şi freca nodurile degetelor. dar nu de tot. pline de spumă. Cu stânga. şi se duse spre mânzul ăla negru. Mergea încet. Se sculase şi venise sub pâlcul de sălcii din malul care urcă-n curtea lui Titi Şorici. Să-mi spui când pot să mă întorc spre tine. se trase îndărăt şi se izbi cu dosul în cruce. privi scurt. oscilând pe fundalul bălţilor. înşelat. fluierând uşor şi ţinând dreapta întinsă. cu nările trandafirii. şi pe fusta albă se vedeau două picături de sânge. — Vreau să-l baţi p-ăla negru. şi ea se opri. îl aşeză pe crucea făcută dintr-un butuc de frasin. Capul acoperit cu păr lucios. Tiţa se uita la mânz. Să nu ieşi în uliţă. Ion se uită în jur şi se asigură că în afară de ei nu mai era nimeni. răpusă de-o oboseală neaşteptată sau de silă. îi atârna neputincios. — Ascultă! o strigă Ion. Mânzul. Ăilalţi nouăsprezece nu încercară nicio mişcare. Ion îi cuprinse gâtul şi cu dreapta îl lovi puternic în frunte. trăgându-şi grăbit pantalonii. — Ce vrei? o-ntrebă el. înfiptă între două brazde de pietriş cine-o ridicase. Să intri-n 185 . Să-i dai una-n moalele capului să rămână lat. Tiţa aştepta. gata să plângă. I se păru că auzise osul pârâind şi-i dădu drumul. Negrul. ca să se creadă că are în ea grăunţe. Ion luă din mâna ei spicul pufos.trestie. şi spre Ion. M-am apropiat privind în pământ şi m-am oprit aici.

— De-aia. Şi cu toate că n-o mai vedea. pentru că ţi-e cald. mirosea a bale de cal amestecate cu iarbă.casă şi să dai jos fusta. fiul cel mare al 186 . Tiţa se strecură în odaia unde era cazanul de ţuică şi se iubi cu Ion pe rogojina cu miros de mucegai care şezuse întinsă la soare pe peretele magaziei. cu părul şi cu faţa năclăite de praf. o auzi icnind. brusc. şi se repezi pe urmele ei. sub salcâmul de la colţul livezii. ci de-o bucurie ascuţită. râzând. şi de vreo zece elevi cu şnur la chipiu. ziua a doua. când toţi dormeau. Noaptea. ştia că ea merge acum ca o căţea. Băieţii. Sfintele Paşti. aprinşi de şpriţurile servite de Vilică Măxineanu. împărţită numai în familie şi cu vecinii Ion se trezi după răsăritul soarelui. un fel de turbare veselă care-i gata să urle. Se tăvăliră pe un morman de frunze moarte şi gura ei dogora. Ion gemu. student la Bucureşti. Luni. îl aştepta. Apoi. semnul distinctiv al cursului superior instalat stângaci între acordeonist şi orbul din ţigănie. fiul părintelui Oancea. c-o frig coastele şi-o înţeapă carnea. ceva vâjâi prin aer şi până să -şi dea seama ce se întâmplă. înţelege şi tu! Şi se întoarse. Până la miezul nopţii şezuse la salonul de dans al lui Panică Măxineanu Tiţa fusese invitată acolo la un jur dat de Luca. hotărât să caute o momeală cu care s-o aducă jos în curte pe Tiţa. şi când el ajunse la doi paşi i-o aruncă în ochi. pe la subţioară. — De ce? întrebă Tiţa leneş. ţinând în pumni ţărână. dar nu înecat de durere. iar tot trupul ei avea ceva de căţea. când se dă iertarea o iertare mică. un bolovan îi zdreli tâmpla. prezent cu ochii lui copţi la fiecare petrecere. Tu nu simţi cald? Ce trebuie să-ţi spun mai mult. o cuprinse în braţe şi Tiţa nu se împotrivi. unde muşcase mânzul ăla negru. zise Ion. fără să înţeleagă sau fără să vrea să înţeleagă. Tiţa. şi Ion.

va veni să-l strige să se întoarcă sau să-i spună s-o aştepte în odaia de lut unde intra şi-şi arunca rochia peste ţevile cazanului şi se întindea goală pe rogojină. un licean bubos. străvezie s-o ciupeşti cu unghia şi s-o destrami. nu indica timpul (luna) ci ca să le dovedească orbul ălora că el poate să meargă în mâini pe balustrada ce înconjoară salonul pe trei părţi. fără să atingă o singură dată peretele cu piciorul sau cu şoldul. Ion.. e ora să joace un gaj şi îngrămădi în şapcă o batistă. Soarele ardea nemilos peste o oră avea să-ţi fiarbă creierii şi sub agudul uriaş dintre casă şi bucătărie. cu stropitoarea de doi litri. ferindu-se să nu-l atingă pânza de apă pe care-o împrăştia pe podele. La colţul casei. ieşi numai orbul. pe o tavă de bronz cu mânere groase. nu-şi putea da seama precis. şi fetele. un creion. săltau pe duşumelele scâlciate. ceasul de mână şi un briceag cu plasele pictate.. şi el ieşise.cârciumarului. luna era subţire. şi acordeonistul urla: Pe podişul mexican. „Cea mai bună momeală c aia să-i cer muzicuţa de gură cu butoni lui Titi Şorici şi să-ncep să cânt sub geamuri”. 187 . can. bătea tactul cu pumnii pe genunchii orbului şi nu-i păsa că ăia se înghesuiau s-o îmbrăţişeze pe Tiţa. şi nu ca să-l strige de altfel. nădăjduind că Tiţa. Mexicanii stau la. sau poate mai mult. Şi el. lovind cu uşa o curcă. cu părul plin de confetti lucrate cu maşina de capsat a primăriei. ei nu puteau s-o atingă altfel decât cu palmele lor năduşite. pândă. când unul strigă că trebuie. se oprise. Tiţa venise lângă el şi-i spuse să plece: „Du-te. Dar la miezul nopţii. Să vâneze un curcan. cuprinsă de remuşcări. îşi zise Ion şi trecu pragul. asta s-a întâmplat după vreun ceas de aşteptare. apoi Luca şi încă trei inşi. Dar Tiţa nu veni. can. pline de noduri. în şanţ. largă cât un pat. nu vreau să te uiţi ca lupu când m-or săruta”. Tiţa era a lui. un ruj.

Gică. Ion şezu o clipă în cumpănă: pe unde s-o ia spre Titi? Alese uliţa şi. în partea aialaltă a mesei. nouă. încercase şi el şi i se desfăcuse cusătura hainei la subţioara stângă. dacă ai o sută de uşi la casă. nu ştiai dacă e bătrână sau tânără. sta cu picioarele crăcănate şi cu coatele proptite pe masă. — Alege. ieşi la poartă şi aici dădu peste Gică Dună. subţire. duhnind a nămol şi a peşte. cu pălărie de pai. cu faţa ascunsă în părul lung. şi cu un ciucure de liliac prins de cămaşă. la cinci metri. se înghesuiau rudarii angajaţi în orezărie. cu un ac de cravată.Gheorghe Jinga bea ţuică cu Luca Jinga încinsese brâu alb. dar care dispunea probabil la veselie. cu canafi umflaţi. mustaţa roşcovană. tăcuţi. le deschizi larg să intre toată lumea. verişorule. Azi. să ciocnim. fiindcă Jinga îşi încreţise faţa a râs şi ochii lui semănând cu două bucăţele de schijă sclipeau plini de bucurie şi bărbia îi moţăia în aprobări scurte. şedeau strânşi unii în alţii. cu bărbile pline de păsat de mei sau împletite cu aţe colorate. vreo paişpe inşi cu femei cu tot. şi iartă-mă de ţi-am greşit. în care se concentrau razele soarelui şi Jinga părea că nu ştie de ei. Rupciugoşi. răsucea cu disperare stăpânită un ghioc alb cu dâre negre. cu părul lins pe tâmple. cum spune cântecu. plină. ceva din care rudarii nu desluşeau nimic. trecând peste movilele de boştină. cu piciorul drept proptit pe gura unui primus. nu-i vede şi nu-l interesează că ei aşteaptă să fie plătiţi. 188 . şi Luca. şi te iert şi eu. îi cădea acum ca o potcoavă peste colţurile gurii. venise cu două ouă roşii. la piept. descheiat la haină şi la vestă după ce orbul mersese pe balustradă şi nu căzuse. n-o mai răsucise în sus. şi prin crăpătura largă de câteva degete se vedea un colţ de pânză spunea ceva cu voce sugrumată. răbdători singură o ţigancă despletită. Luca purta tot hainele de-aseară şi-n preajma lor.

cu Tiţa. să mor. Se întorcea din târg de la Slobozia şi. da toţi au pus mâna pe ălălalt. alese la întâmplare şi Gică Dună îl învinse. îmi pare rău că n-am adus două ouşoare normale.Ion. răspunse Ion. se abătuse prin Plătărăşti. — Tot e ziua iertării şi ce-am zis? Hai să mă iert cu Titi Şorici. eşti deştept. Ion Mohreanu. — Pe mine mă ierţi. treci s-o vezi pe Didina. şi era cu ţâţele goale. — Tu. şi chiar începe să nu-mi mai placă brodeala asta. Ai prins vreun fir din chestia aia? — încă nu. vere. dacă nu poţi altfel. zise Titi. pe la colţuri. grăbit. o spălai pe picioare şi ea râdea. pe cuvântu meu. pune-ţi lipitori pe burtă. Noroc de Mitana. în fiii poporului. La Titi Şorici. că ăsta mă dădea afară. Şi mai treci pe la mine. care-şi văcsuia bocancii cu funingine de pe fundul ceaunului. tu ai 189 . verişorule. bărbos. scoate-ţi gărgăunii din cap şi fereşte-te de Gheorghe Jinga. comuniştii. L-am scos cinstit în faţă. nu-l slăbi. da l-am găsit plin de draci. — Nicio discuţie. — Ţine-aproape. şi când o să ne cauţi tu. E o figură. unde se însurase cu fata lui Foţi Tomescu. nea Titi? întrebă Ion. şi îndreaptă-ţi ochii la clasa muncitoare. merita să ciocnim altfel noi doi. Ascultă ce-ţi spun. îmi zicea Mitana că te-a văzut în stuf cu aia a lui. c-ai spălat-o pe tălpi când trăgea cu arma. Tu ai auzit căl-au omorât pe secretaru judeţenei într-un hambar din portul Brăilei şi lau acoperit cu gozuri? — Măi Titi. noi. o să luăm toată puterea în ţară. vino să-ţi dau broşuri să citeşti. în drum spre Lacovişte. poate că no să mai vrem noi să stăm de vorbă cu tine şi-o să-ţi zicem: du-te înapoi la burghezia trădătoare. zise Caramet. Nae Caramet înalt. cu ochii inflamaţi. eşti al optulea care nu-şi dă seama că ou meu e de lemn.

roasă de dinţii copiilor lui Titi. scoase din dulap o sticlă. privi ramele pe care funinginea nu prinsese. — îmi dai muzicuţa aia? repetă Ion. te-ai angajat să cânţi la logodnă? — Care logodnă? — A Ţiţei. îndoindu-şi trupul şi. bucură-te c-ai fost înaintea ăstuia cu inelu. şi mi-a zis cum a venit Tiţa cu Luca azi-noapte şi i-a sculat p-alde Gheorghe Jinga. Dând din mână muzicuţa zbârnâi scurt. Azi-noapte.prins mişcarea şi-o să te urci într-un scaun înalt. Mai vrei muzicuţa? — Da. — Bucură-te cu ce-ai luat. luând muzicuţa cu butoane. Dormi ca un bolovan. Şi. — Dar ce. Titi Sorici încălţă bocancii scorţoşi. dacă nu i-ai simţit. Luca a Iu părintele i-a dat inelu. Intră pe fâşia de lucerna dintre casa lui Sorici şi-a Vetinei. întrebă Mitana. a celor doi gemeni şi a fetiţei cu cercei de sticlă. spuse Ion. Se simţea pătruns de-o tristeţe uşoară şi 190 . cu cei doi câini ai lui Neicu. zise Ion. Ion clătină capul. şi trecu în bătătura Vetinei. Era cu tămâie la cimitir. Ion îi zâmbi. mulţumit. ieşi în curte. mai bine zis pe ceea ce fusese în anii buni o fâşie de lucerna şi era acum un petic de pământ sterp. privi şi la călcâie. Bocu făcu bâzz! şi se opri lângă movila de gunoi pe care murise Berechet şi privi îndelung casa acoperită cu tablă. Vetina şi-a sucit un picior şi merge ţinându-se de pereţi. — Mi-a spus Bocu. plin de rădăcini înţelenite. Nu credea. Bocu. se ducea la Gheorghe Jinga. sau dacă nai fost întâiu. şi poţi să te cocoţi unde-ţi place. — îrnprumută-mi muzicuţa de gură. spunându-şi: „Vasăzică de-aia m-ai trimis acasă”. că tu ai fost întâiu. — Să luăm câte-un păhărel. zise Titi Sorici. — Nu există! se împotrivi Ion.

parcă neadevărată. poate dormea sau poate era în tindă. o tristeţe adunată în el prea repede ca să-l şi doară. se întoarse Bocu. fibre de aramă de forma firelor de tutun. Uite-aşa rămâi. şi intră. Tiţa primise inelul de la Luca. şi Ion înţelese pe deplin că da. Bocu apăru din nou în faţa lui. tot la cinci metri. Jinga şi Luca. ţinând piciorul ţeapăn. de data asta fără câini. şi nici atunci nu simţi durerea. vorbeşti singur? O să prinzi muşte. se zice că vrei să vinzi moara. se zbătură prelung şi sunetele 191 . Se opri lângă căruţa cu hulube. şi chiar pot să le forţeze. „Aici stau. şi eu îmi mărit fata cu băiatu părintelui şi vreau să i-o dau dotă. unde se pieptăna şi căuta o pereche de cercei potriviţi pentru ziua asta. zise Ion. dădică. dar Tiţa nu se vedea. doar imaginea lui Gheorghe Jinga. tot la masă. mă. în curtea lui Jinga. — Tu. pân-o să vină”. în rochie de sărbătoare. că te tragi îndărăt la Sibiu. mă.. între timp ieşise şi Diculeasa. apucându-se cu mâna de şoldul drept. nu aşa cum îl lăsase adineauri. du-te să te ierte bărbatu-tu! Du-te cu Neicu de mână şi zi-i: lartă-ne. prostule. şi rudarii. fără nicio explicaţie. se lumina în el. — Nu macină moara aia! rosti Ion tare. ci intrând în ograda morii lui Alecu Branga şi auzi şi vorbele: — Alecule. să le grăbească. Poate că vrei să dai de dracu?! — Dracu? Eu sunt dracu şi dacă-ţi dau una rămâi şoldie pe tot restu vieţii. cu paşi iuţi şi cu înfăţişarea aia pe care o iau femeile în preajama unor evenimente cruciale pe care sunt convinse că pot. — Ce e. îşi zise Ion.. şi scoase muzicuţa şi suflă în ea şi clapele instrumentului ăla copilăresc. — Poate că nu ţi-a sucit nimeni gâtu prin somn.

care zici că-i dată cu piatră acră. Ioane! Faceţi. hai. în pantaloni albi. infectat de trădarea Ţiţei şi de veselia lui Jinga deasupra agudului patru perechi de porumbei tăiau cu bătăi ondulate înălţimile albe în care fierbea apa morţilor şi la doi paşi de masă se opri. — Eu şi cu Neculai Mohreanu şi cu Ouleaţă l-am cunoscut pe Terente. lângă perete.se închegară într-un cântec. astupând cu trupul 192 . iar la un moment dat întinse piciorul şi petrecu laba pe sub toarta oalei. şi-atunci mai făcu un pas şi se aşeză pe scaunul de lângă Luca. mă. Cu Terente nu mai e de trai I-a scris carte Iu Brătianu Că-i confisc-aeroplanu Când l-or prinde prin regatu lui. Era din Carcaliu. de parcă asta era ceea ce aşteptaseră cu toţii. Ionică. Pe el l-am pus mai mare peste voi. privirea lui lunecă pe piciorul lui Luca. Jinga. Toţi ţin de credinţa veche şi-şi strâng păru-n coc ca femeile. parcă-ar fi fost legaţi într-o funie. dar fără să se destrame. domnule Luca? Hai. Zicea mereu cântecul lui Jinga şi Jinga bătea tactul pe masă cu buricele degetelor. şi cu lipoveni cu plete. alături de care mai era şi-o oală de pământ pentru zoaie. şi el pricepu că era de mult acolo. la orezărie şi trebuie să-i purtaţi respectu. un sat dincolo de Macin. venind încet. fiindcă are turlele albastre. Luca şi rudarii întoarseră capul ca la comandă. şi pun şi pieptene-n coc. sprijinit în gura unui primus. şi Jinga strigă peste ceata rudarilor: — Bravo. Dă-te mai aproape. Tiţa trecuse prin golul uşii de la tindă. trecu prin aerul infectat de jegul şi duhoarea rudarilor. loc. Diculeasa. mi-ai ghicit cântecul II ştii. se răsti la rudari. cu centură şi cu bluză de mătase verde. că poate nici nu se culcase. întreg grupul rudarilor se mişcă spre peretele bucătăriei. Din golul uşii. cu biserică mare. şi Ion.

Şi în secunda aia. dacă mai rămâne aici. secundă a ruşinii şi a începutului de dezastru. spre casa lui Titi Şorici. — Mai întâi să cercetăm dacă-i dogită. fugi. împingând-o cu genunchii pe ţiganca ghicitoare în ghioc. Detunătura se amestecă cu ţipătul Ţiţei. luă arma şi o rezemă de agud. încruntată. un rudar bătrân. Trebuie să probăm. răsturnat în scaun şi. luându-şi avânt. lungi o armă de vânătoare veche. — Azvârle-o dracului! se răsti Jinga. s-alege moarte de om. şi faraoancele băteau ca un 193 . zise Ion. în coşu căruţei. Ce-ai să găseşti tu e o băşică de bou spartă. Şi-n aceeaşi zi am plecat cu Caramet. si toată lumea avea să ştie că el trăsese. în tindă. apucând-o prin curtea Vetinei. care se repezise să-l oblojească pe Luca. izbi oala în capul lui Luca Oancea. VII — îl iei la tine. domnule Luca. Dar mai repede decât el. să n-o dărâme.aceeaşi porţiune de zid pe care-o astupase Tiţa în ziua când Ion vrusese să-i arate cum ştie el să cheme porumbeii. se desprinse din mijlocul grupului. stăm lungit pe paie. ca şi cum ar fi vrut să toarne în pahare. cu care dobora lişiţe în bălţi. care nu găsi timp să se ferească. Ion sări peste trupul lui Luca. îl observă şi-i făcu semne. domnule Luca? Şi. singurul în drept să tragă. şi purtă oala murdară pe deasupra mesei. şi se risipi în văzduhul alburiu. trebuie s-o duci în bălării. îi spuse Titi Şorici lui Caramet. nu. Eu am fost întâiu la Tiţa. ştirb. şi trase. fără să scoată o vorbă. vârând muzicuţa în mâneca vestonului şi ridicând oala. Iar Jinga. Ţin minte. Rudarul ştirb se şterse la ochi şi împinse puşca spre Jinga. să lase oala. pentru că peste el se abătuse ruşinea. Păi dacă nu vrei. — Nu vrei să se vadă? întrebă Ion.

mare cât fundu unui butoi cu bere cât crescuse luna-n două nopţi! şi-n lumina ei de argint văzui caii care sforăiau cu nările înfundate într-o grămadă de pleavă. porumbaru. zgâlţâit de oboseală. doi copaci doborâţi de furtună.cântec din altă lume. crama. îi da un aer de întunecime. Cine-a auzit faraoancele în Bărăgan nu le uită. Intr-un târziu. ding-ding. însoţit de mârâiturile câinelui. ocolu de vite şi râpa din fundu ogrăzii unde se aruncă gunoaiele. formau o balustradă naturală. „Vasăzică. Ieşise luna. c-atâta-i de mers. ruginit de lună. E mult de mers. Mirosea a camfor şi a umezeală. Am ridicat pe umăr hamurile de piele trântite pe oişte şi am pornit-o spre casă. că-ţi auzi gândurile. cum numai la plopi se vede. In uşă se ivi Caramet. la cer. Păru lung. Caramet întindea pe perete un tablou care înfăţişa o cârciumă veche. casa de piatră clădită între salcâmi pletoşi. situată pe malul unei ape. crescut până în colţurile frunţii. am agăţat hamurile într-un cui de lemn. Semăna leit cu bodega „La Piatra de moară” din Brăila. Vroiam s-o strig. De la rădăcina copacilor ţâşnea firu unui izvor care se vărsa în apa 194 . Mam trezit în faptu serii şi-am văzut că eram într-o curte. Tinda îngustă şi înaltă era luminată de-o lampă. curgea ca o gârlă. lângă fântâna cu scripete. — Te-ai sculat. cailor. şi Tiţa umbla prin apă. în marginea dinspre apă. şi-am coborât pe arie. mi-am dat c-un pumn de apă pe ochi şi am intrat în casă. da se cufunda şi apărea mai departe şi nu se uita niciodată în jos. Mă simţi câinele şi începu să latre. că nu se ştie dacă vom ajunge vreodată la marginea câmpiei!” Şi e o linişte în jur. şi copitele cailor ţăcăneau sec în prafu drumului. ehe! Nu vă omorâţi. Mă uitam în sus. cu crăcile crescute în sus. aici stă Caramet”. mă? Bagă hamurile-n hambar şi vino înăuntru. am adormit şi n-am mai ştiut nimic. „Ding-ding. cu grădină şi lăutari.

Te dă gata. Mă frecă cu oţet la tâmple şi-mi revenii. na! Cică: Mie-mi spune-o păsărică. fălcile umflate. cinci bărci marinăreşti pline de beţivi care cântau din chitare şi din gură. închisei ochii şi mă rezemai de perete. — Te-a turtit soarele. mă zgâlţâi Caramet. cărnoasă. Pune-o-n lădiţa aia din colţ. — Du-te şi spune-i lui Ghica Dirivici să-şi vază de treburile lui. El mă privea atent. Umezeala şi mirosu de camfor veneau de dedesubt. ce-i cu tine? Mă apucă şi mă întinse pe duşumele. gura iată. se apropie curioasă de 195 . — Vino s-asculţi ce poezie ţi-a făcut Ghica. — Hei. — Ce e? întrebă Caramet. când se uita la tine parcă te plesnea o dogoare peste faţă. — Ai aiurat prin somn. Se dădu înapoi şi privi tablou-ăla. dacă vrea ea! Uşa ce da în interioru casei se deschise şi-n tindă apăru o femeie oacheşă. Femeia nu plecă. Fieru dracului. — Trebuie să-ţi storc şoldu ăla. „Mă-ta pe gheaţă!” îl înjurai în gând. c-altfel e nenorocire. Ii vedeam fruntea mâhnită. Un licăr vesel îi scânteia în pupile. din beci. trebuia să ridici mâna ca să te fereşti.aia albastră printr-o ţâţână de ulcior. ca la guşteri. şi mă gândeam c-o să-mi iau repede tălpăşiţa de la el. Avea faţa băşicată de arşiţă. în şold mă seca o durere surdă. Era durdulie. buzele crăpate şi bărbia retezată. Iată ce poate să facă o femeie dintr-un om. să mor. te-mpinge la crimă. cine-adună nu mănâncă. — Iţi place? mă întrebă Caramet şi-mi întinse tesla cu care bătuse cuiele. femeia. purtând un capot înflorat. Trebuia să te zgâlţâi şi să te pui să stai cu nasu-n vânt. plin de mulţumire. Sub coarda izvorului. şi-avea nişte ochi ca ai Ţiţei. tânără.

Brrr! ce frică-mi e! strigă ea spre bucuria lui Caramet. Bişcă. Auzi. femeile frumoase rotunjesc ochii. Bişca îl cunoaşte pe Costică şi tu-i spui că te-ai bătut cu el. prefăcându-se grozav de înspăimântată.mine. măi! continuă să necheze Caramet. Alea care se ştiu frumoase din cale-afară mai mult s-alintă. Zău că m-a crezut. Vii din Moldova? — E hoţ. — Tu?! se minună femeia. mi-a venit mie aşa o idee: ia s-o speriem noi pe Bişca. Apoi izbucni veselă: L-ai atins tu cu un deşt pe Costică Gurafoii?! Fugi de-aici. răspunse Caramet. că femeii îi place s-asculte. Ştii tu ce face Costică ăla cu unu din ceata lui care-i 196 . da după aia ne-am bătut pe ei şi el şi-a descărcat puşca în mine. — Să mor dacă nu m-aţi băgat în boale. A fost bună. de uimire. Când le cuprinde frica. ştiam eu că nu te crede. că mă faci să ieşin! Eu amuţisem. sări bucuros Caramet. şiatunci simţi că inima-ţi dă brânci să le joci niţel. Spune drept dacă n-ai crezut? Ai zis c-o să-i descântăm de sperietură. O să dau în gălbinare de-atâta frică. spre mirarea mea.. — Cine eşti? mă întrebă. A furat doi cai.. I-am scos dintr-un arman cu Costică Gurafoii. Mă uit la nevastă-sa. — Măi. şi ăsta a crezut că te dăm gata. — Vezi. şi ieşi din tindă. Am răspuns: — Da. carnea le tremură aţâţător şi pleoapele li se zbat ca nişte aripioare de gâze. vezi pe chipul lor că le e şi nu le e frică. era al dracului de frumoasă şi-mi făcea bine s-o văd că se sperie. trecu peste faţa ei. sau. O umbră de spaimă subţire. am furat doi cai. Vroiam să vorbesc de unde dracu mă bănuia ăla de hoţie? da Caramet îmi făcu semn cu capu de la spatele nevesti-sii s-o ţin înainte aşa cum mă prezentase el. să ştii. poate.

Amin. — Vrei să te-nchini? -Da. îmi făcură bine. „Nea Caramet. mă. jumătate în serios: Da fii cu grijă. înseamnă că n-o să ne stricăm la ceafă. mă. şi mămăliga dumicată în ea. să vedem rana. jumătate în glumă. mă creştinilor.. Aveţi de la mine asta şi asta!‟ Hai să mâncăm. ai plantaţia aia de salcâmi. azi-noapte a murit bâtu. Ia faceţi-i voi vânt în ţara turcească. sus cămaşa. Scoase dintr-un dulap o oală cu ciorbă care mirosea puternic a leuştean şi o răstoarnă în două străchini. — Ce zici. şi să fie înaintea lui Dumnezeu!‟ Hai. sau sor-mea. îmi scoase alicele.suflă-n borş? îl leagă de spinarea calului şi-l trece Dunărea la bulgari sau la sârbi: „lo-te. întrebă Caramet la sfârşit. neamurile mortului vin la mine după lemne de cruce. eşti mai aproape de Dumnezeu. pe unu care vrea să spargă nuci în măsele. Şi adăugă. îmi spuse Caramet. acum. Sus. 197 . Sunt păcătos de bun. se închide. cu steluţe de grăsime. Chestia e să fii ascultător şi să nu mă furi. să nu te duci cu totu la El. — Nu-s multe de făcut aici. că n-am mai râs de mult ca astăzi. Zeama acrişoară. Asta poţi să n-o mai zici. — N-am năravu să pun mâna. acolo. Să tragem alicele afară şi-n două zile pielea se strânge la loc.. după cum sentâmplă. — Bun. Când moare cineva în sat. să-i dea ăia să spargă sâmburi de măsline. sau copilu ăla. rămâi argat la mine? — Dacă vrei.” „Luaţi. — Zi-i după mine: în numele Tatălui. — O să dormi în podu cu fân. Că eu sunt om bun. şi-al Sfântului Duh. şi-al Fiului. Mămăliga e de orz.

aşa. ascuns sub gard. speriată. un batic alb îi atârna desfăcut pe braţ. că alea cred c-a azvârlit. A întins mâna şi eu am aruncat al doilea bulgăr. Femeile s-au oprit. „Ei. Se făcea că eram tot argat în curtea Iu Jinga. — Trece repede. Eu. — Trece. „Să ştii. şi că fugisem de la orezărie s-o întâlnesc pe Tiţa. ai pus vreodată limba pe clanţa uşii albită de ger? — O.înainte de miezu nopţii am avut un vis. Tiţa. şi-am înhăţat un bulgăre pe care l-am aruncat cu putere în putina din colţul bucătăriei. ce m-a usturat! — Ce-ţi fac acuma. Era seara şio spoitoreasă. zic. aşezată lângă scara bucătăriei. Deodată. fricoasă. cu genunchii traşi sub fustă. în joacă. trecea un ac prin flacăra lămpii ca s-o înţepe pe Tiţa în sfârcul urechilor. chemată de Diculeasa. — Cum o să te doară. Putina a bubuit ca o tobă. E ca o-nţepătură de purice. şi pe urmă punem doi cercei de aur. gheboşată. râdeam: „I-auzi ce proastă e. Nu m-am ascuns. moarte. lumina lămpii le împiedica să mă vadă. fi-ţe-ar mâna a dracului!” am înjurat-o pe spoitoreasa. să-i facă găuri pentru cercei. Era bătrână. drăgăstoasă. când ai fost mică. Tiţa sta pe un scăunel. n-o să te usture nici pe sfert. De data asta Diculeasa începu să ţipe şi să ocărască. vreun om care trecea pe drum. — Mă doare. că nici n-am împuns?! Ia spune. luă lampa şi o ascunse după stâlpu din dreapta uşii. şi-ncerca să-i dea curaj. să-i fie frică pentru că-i găureşte urechile!” Da îmi era mai dragă aşa. spoitoreasa a împuns cu acu şi Tiţa a ţipat. 198 . încerca şi spoitoreasa s-o liniştească. Braţele lungi îi rămaseră o clipă în aer. tremura şi Diculeasa-i legăna capu între palme. Frige niţel şi trece. Doamne iartă-mă. Ţipătul ei s-a scurs în inima mea.” Spoitoreasa a întins iar acu spre flacără. Sub gardu livezii m-am oprit.

Tu nu ştii că e dus în baltă să mi-l aducă pe Ion? — Târfă! strigă Diculeasa. am început să scutur cracile. — S-a dus. mă simţeam ca şi cum aş fi intrat cu capu-ntr-un maldăr de lână nespăiată. Prin laţu spânzurătorii se strecura încet-încet. m-am înfuriat pe Diculeasa. Tiţa fugi în casă. „Stai. Gheorghee! Jinga nu răspundea. Intră-n casă. aşa cum le scutură vântu din zori. lângă biata mama. sus. duce-l-aş colo-n deal. mi-am zis 199 . Dau duşmanii cu bolovani în bătătură să ne omoare şi el umblă ca nebun. colindaţi pe dedesubt de şoareci. am văzut-o pe Tiţa plângând. gâtu unui cocor. târându-mă. că-mi înfig mâinile în pletele tale şi ţi le smulg. ca să foşnească frunzele. Eram leoarcă de transpiraţie. Iar pietrele din sânu meu se făcură clopoţei. intră după ea. să-i fure gândurile rele Ţiţei. între pereţii de şipcă ai podului. M-am târât pe scară şi. eram încins cu o chingă de clopoţei. când m-am uitat prin fereastră. sta-i-ar numele scris la cimitir! — De ce-l blestemi pe tata? întrebă Tiţa. să-i alunge durerea. uşor. urmată de spoitoreasa. îngroşaţi de scame.— Gheorgheeeee! se opri să-l strige Diculeasa pe Jinga. fumuriu. Te stropesc cu gaz şi-ţi dau foc. „O să moară”. că-ţi bat eu tabla acoperişului cu pietre până o să surzeşti!” Şi cu sânu plin de pietre m-am căţărat în agudu de lângă bucătărie. Şi-n loc să m-apuc să bat tabla cu pietre. — Apă. s-o bucure. daţi-mi să beau! Şi-n clipa aia m-am trezit cu gâtleju uscat de sete. iar Diculeasa. scuturam umăru şi clopoţeii cântau. Da acolo. Am încremenit. blestemând să -şi răcorească sufletu. am văzut luna: atârna între cracile unui salcâm bătrân ca un ochi de spânzurătoare. ceru Tiţa.

în vale. pe un petic de mlaştină secată. sunând uscat. casa Iu Caramet. galbene. fără tremurări. duhoarea lor putredă. lumină albă. vicleană. scăpărându -şi ochii verzi. Vântu. linişte rea. Jos. la un loc cu chinu câmpiei. Am băut apă şi mi-am descins uşor bandaju de pe rană. Căţeaua mică. Apoi m-am dus să mă tăvălesc în muchia râpei. Şerpii sticleau şiruri-şiruri. Mă cuprinse greaţa. cocoru dispăruse. sub nişte pruni cu coaja jupuită. 200 . o pisică sălbatică pândea lângă un muşuroi de cârtiţă. Râpa. La brâu. Deodată obloanele de la fereastră. De toartele căldăruşei atârnau două legături de şerpi morţi. făcând să trosnească tulpinile de cucută. în curte. alt şarpe. neagră scheuna jalnic. încremenise şi stăruia în aer parcă pentru vecie. răsturnată în potecă. Clătinându-mă. Sub mal.îngrozit. se înălţa scheletu unei sperietori având în loc de cap o căldăruşă de botez. Vântu aducea miros de praf. stelele semănau cu nişte noduri de stejar care luminau fumegând. „Dac-aş avea o buturugă să-i dau drumu peste ei!” I-am împrăştiat bătându-i cu cioburi de sticlă. luneca peste ele. în mijlocul unui morman de cenuşă. deşeiată. în jur. întunecată. se rostogolea o haită de câini înfierbântaţi. Puţin mai spre dreapta. sticleau împrăştiate sute de cioburi şi capace de tinichea. am pornit-o printre căpiţele de paie şi grămezile de viţă uscată spre culcuşu meu din pod. în formă de curea. părea construită anume ca să ţină tovărăşie râpei. ustura ochii şi pustia sufletu. frica mi s-a risipit. Sus. căznindu-se să învârtă roata unei roabe de fier. în câmpie. Sub razele ei moarte. sălcie suia spre ceru nopţii secetoase şi împânzea depărtările. dese că n-ai fi putut băga un băţ între ele. apăsătoare. cu arşiţa care urca în valuri din măruntaiele ţărânii. şi mi-am dat drumu să lunec pe scară. Sufeream după răcoarea de la Dunăre. Gunoaiele îngrămădite în vale fermentau. O lumină albă. diformă. i/bucnită din lună ca un viscol. îmi dădeau ameţeli.

ca de miel. Era un mototol de carne care se frământa dureros. Caramet. pielea-i lucea şi tremura. se muncea să le iuţească mişcările. zise Bişca. păru i se lipise de braţe. picioarele subţiri îi alunecau pe pământu ud. uşa se căscă larg şi Bişca ieşi în curte. — Parcă ţâţe ca ale tale n-am mai văzut eu! Bişca luă cofa de pe laviţă şi răsturnă apa în capu fetei. ţâţe rotunde neîmplinite. Bişca se rotea în juru ei. Dă-i drumu! — Zi-i să nu se uite. între şurile de paie de unde puteam privi în voie. suflând mereu într-un fluier de tinichea în care se zbătea bolborosit o bucăţică de plumb. fata aştepta neclintită.râcâite de ploi ca de unghii. Trosnea din deşte şi parcă-i trosneau oasele. se desfăcură. aplecat peste pervaz. şi-n golu pervazului apăru capu lui Caramet. fata fugi 201 . Era în cămaşă şi izmene şi încins cu cureaua. însoţită de o fată în pielea goală. — E greu. — Parcă eşti o broască. Era slabă. Cocâlcită de foame. mi-am dat drumu pe malu râpei şi m-am furişat din nou. se rugă fata de Bişca. se mişca anevoie. împinse dinăuntru. îşi trase capu din fereastră şi veni în curte. Cânta un cântec de paparude şi juca. bătând cu pumnu în pervaz. Scuturându-se aţâţată. câteva tulpini de bozii prinse de o sfoară petrecută în jurul şoldurilor îi dădeau o înfăţişare stranie. fata se lăsă pe vine şi bătu pământu cu palmele. strigă el. Caramet înjură. Intre timp. Parcă-ţi iei măsura pentru coşciug. — Atinge-o cu nuiaua peste vine şi să vezi cum zboară. nea Caramet. Prăjită de lună. Speriată. — Haida. Tăcut. fără să fiu văzut. avea capu mic. stropind-o. strigă Caramet. agăţându-mă de nişte rădăcini. Cu cofa în mâini. nemulţumit. răvăşite. Nu-i de distracţie. boziile săltau în jur.

Caramel se lăsă în patru labe. Da Caramet continuă să salte. şi eu m-am tras mai adânc între căpiţe. şi când dădea zădufu. răsuflarea morţii. înnebunit. le făceam pe răcoare. şi începu el să joace. dar n-o închisese. râdea şi rotea un deşt. — Uite-aşa! Hop. şin clipa aia descoperii. stând cu coatele pe cutia cu mărunţiş. cu faţa la ea. trist şi tâmpit. dintre care cea mai păcătoasă era aia să mulg oile. fără să ţină seama de cântec. în partea din faţă a casei. ameţită. că la picioarele mele zăcea mort cocoru pe care-l văzusem strecurându-şi gâtu în ochiu ca de spânzurătoare al lunii.lângă perete. Mătăhălos. cu fundu spre lună. Spre sfârşitu Iu mai mă vindecasem. alicele scoase din şoldu meu le ţineam înnodate într-o cârpă. şi maioru da aproape numa gherle. care curăţase casa de bani a regimentului şi făcuse închisoare. pe tejgheaua de zinc neridicată sunau zarurile. greoi. Mihai 202 . Veneau acolo notaru Ghica Dirivici. uneori câte zece la rând. şi fata reluă. toate treburile. Fata se apropie. Jucau table sau pocher. şi-mi era bine la Caramet. şi începu din nou să se rostogolească pe arie. nebunu. cu obrajii spălăciţi şi păru galben. — Cântă! îi spuse. sar în râpă.” Da se opri şi se întoarse spre Bişca şi spre fata cu căpăţână de miel. di-di-di! Hop-hop! Striga şi se arunca. şi Bişca. da Bişca o opri. Cămaşa îi plesnise la spate. tropăia ca un cal de furat. cureaua îl strângea. spre sforile din grindă care ţinuseră altădată căpăţâni de zahăr învelite în hârtie. aşa cum fac soldaţii la closet. o săruta şi ea-şi ţuguia buzele şi ridica ochii. cântecu ăla al ei. Se descinse şi atârnă cureaua de gât. înalt. „Când o fi sub salcâm. cu gându să-i ţină pereche. care fusese băcănie cinşpe-douăj de ani şi pe care Caramet o lichidase. fiindcă cu fiecare salt se apropia tot mai mult de mine. doi învăţători şi maioru lonescu. adică ce nebunie! iar Ghica Dirivici. cu nasu coroiat. intram la umbră.

însă. da ce frumos se trăia înainte de război în România! — Lasă guiţatu. însă. singur ţi-ai facut-o. domnule. propti coatele în table 203 . un alb coclit. învăţătoru cu păr alb se amestecă din nou în vorbă. piere sau se întoarce ca zece mii de ani îndărăt. a scos zarurile şi de la prima mână a dat şase-şase ăl mai în vârstă avea o vorba: „Nu te obligă nimeni”.Miroslav. vorbeşti prostii şi jumuleşti o găină moartă. sau cel puţin aşa părea. alţii au ştiut. ori de câte ori deschidea gura. îl repezea maioru lonescu. ai trăit c-o oaie de gât pe care-o pupai sub coadă şi-ai făcut gheb în spinare! Declar răspicat că dacă omenirea nu înfiinţează urgent tribunale să condamne prostia. când lua foc pământu de-atâta căldură şi beam apă amestecată cu gheaţă şi maioru pierdea şi-şi blestema ghinionu nenorocit. căci iubea prea mult pocheru ca să poată să mai aibă înţelegere şi pentru alte păcate. într-o după-masă. — Nu te obligă nimeni să continui să joci. Dacă toată viaţa ta a fost o gherlă. a vărsat în el două coşuri de carne şi unu de oase. pentru el un joc nesuferit. — Nu te obligă nimeni să fii măgar. — Da nici să te suport pe tine la nesfârşit nu sunt obligat! învăţătoru ăla grasu. neomenesc şi pielea încreţită pe ceafă despre ălălalt puteai să spui că Dumnezeu a luat un sac. fiindcă avea păru alb şi lins. şi maioru vru să-i dea în cap cu cutia de table. dacă vezi că nu iese nimic. să şi trăiască! — Nu mai spune! Dumneata. şi o repeta cu înverşunare. şi sacu s-a dus drept spre cutia cu table. l-a legat la gură şi l-a pus să meargă. învăţătoru mai în vârstă. norocu lumii că o deschidea rar şi numa atunci când ăilalţi jucau table. — Nu te obligă nimeni să-ţi aduci aminte.

. şi p-ăia patru de i-a omorât i-a trântit lângă stiva de lupi şi râdea: „De ce nu mai lătraţi. Seara a fost cearta. şi-a început să cârâie. — Astâmpără-te. domnule Miroslav. mă ţineau picioarele. ducând caii de căpestre şi un 204 . bucureştenii şi cucoana aia care fusese ţigancă s-au îmbrăcat în cerşetori şi s-au dus prin sate. sigur că da. şi asta i-a ieşit. Eu n-am băgat mâna pan‟ la cot în casa cu bani. şi-atunci a schimbat-o în cârâit. îţi spun! Domnu Miroslav e-n casa mea şi poate să vorbească ce vrea. eu am condus hăitaşii. nu se mai ştia cine ce lup împuşcase şi tatăl dumitale a pus etichete: „împuşcat de cutare” şi-a ieşit în drum şi-a tras cu arma să împrăştie dârâhoaia de câini. Bişca râdea şi-a zis: „Staţi să vedeţi cum e cu ciorile”. Şi cu vânătoarea aia.. Ţi-aduci aminte. şiacum aş putea să fac marş forţat. îl plesni peste mâini. când s-au împuşcat şaişpe lupi şi tata i-a pus grămadă pe galerie şi toţi câinii din sat se strânseseră în uliţă şi lătrau? — Nu mă obligă. da să-mi dai vin dulce la fiecare etapă. da nu putea să strige: pac! In gâtu lui era un fel de clăbuceală. mă?” Iar a doua zi.şi maioru nu putu să-l mişte şi se repezi s-arunce cu cutia de mărunţiş. şi. ca dracu. Bişca. a răspuns maioru. de vânătoarea aia. — Vrei să ne-apucăm cu toţii să cârâim ca ciorile? a zis Bişca. crunt. să s-asigure. Caramet taman atunci trecea prin dreptul geamului. însă fără să se uite întâi pe fereastră. — Crunt. însă. da n-a putut s-arate. Ghica Dirivici a prins-o în braţe şi-a sărutat-o. Croncănea ca un corb şi bătea din mâini ca din aripi şi învăţătoru ăla grasu s-a ridicat şi întindea labele alea ca nişte butuci şi se făcea că-l ocheşte. nu poate să mă oblige nimeni să tac. crunt! a râs maioru. — Da.

Sângele a ţâşnit gros. ţipete. Şi întorcându-se spre mine. e prost de prăsilă. şi el o porni înaintea mea într-acolo. şi atunci înţelesei. Opintindu-ne. L-am închinat. A trântit snopu lângă măru bătrân care nu mai da rod de doi ani şi-a strigat la mine şi la Bişca să ieşim afară. am luat o scurtătură si i-am repezit-o în cap. i-a prins picioarele sub genunchi şi i-a înfipt lama în beregată. şi nu m-am întors. mi-a spus să scot berbecu de sub şopron şi să-l duc sub prunii din malu râpei. şi205 . mâine vei fi în rai! Caramet mi-a dat brânci. parcă era turbat. şi o clipă n-am ştiut ce să fac. El s-a înapoiat în casă. apoi a trântit berbecu la pământ. şi pe urmă răzbătură în aeru pustiu. oprindu-se câtva timp la fântână ca să ascută briceagu de gura tubului de piatră. — Adevăr zic ţie. îmi zise când am venit cu berbecu. — Un sac întreg. năucitor de cald. Din râpă s-au adunat roiuri de muşte verzi. a vârât într-una o ţeava de stuf şi mapus să suflu. Nae. Caramet a făcut crestături la câteşipatru pulpele. — Ce-i cu tine. avea limba roşie. — Ziceai că vrei să-l faci batal. şi ţipetele se amestecau acum cu şuierături repezi. — Nu-l mai fac. Un câine dădea târcoale locului unde înjunghiase Caramet berbecu. am atârnat berbecu cu picioarele de dinapoi în cinghelele fixate pe craca cea mai groasă a unui pom.snop de nuiele pe umăr. umbli desculţ prin bălegar şi bălegaru dă tetanos! Vrei sa mori în dureri mari? — Avem sare pisată? o întrerupse Caramet. — O să tai berbecu ăla fumuriu. negru şi s -a întins într-o bolboacă. zise Bişca. — Fă-i sfânta cruce. şi după un timp am auzit uşa. trăgând de jos în sus. mirată.

se linişti. greoi. Sub şopron. Pe urmă se aşeză la căpătâiu Bişcăi. da Caramet le zvârli într-un coş lângă ciubăr şi mă trimise să scot două găleţi de apă pe care s-o pun la încălzit. care-i scăpaseră Bişcăi din picioare. între vânturători. Bişca s-a târât pe prispa casei şi s-a trântit acolo să zacă. Un zâmbet silnic îi strâmba gura cu buzele groase şi vinete aflate într-un continuu clefait. când şi când. Prin rupturi se vedea carnea zdrobită. Cât pregătii eu focu pe vatra din bucătărie. spre nevastă-sa. lovea repede şi din rochia de stambă săreau petice fulguroase. Bişca-şi pusese palmele la ochi. Caramet a închis uşa de la faţă a prăvăliei. şi s-a înapoiat la treburi. Era în privirea aia şi duşmănie. el scoase albia din magazie şi o duse în tindă. pe la spate. a tras obloanele. cu flori. zdruncinată. şi tristeţe. Lângă perete. 206 . zdroncănind drugii de fier ţigănesc. Mai rămâneau măruntaiele să fie curăţate de seu şi spălate. arunca o privire. Se mişca tăcut. până târziu. îndesarăm carnea hăcuită într-un ciubăr şi o duserăm în gheţărie. ca să-i spună o vorbă dadei Bişca. zgâlţâită de friguri. răsuci o ţigară şi şezu neclintit pe prispă. şi Caramet icnea: — Dezveleşte faţa. şi el nu mă azvârli. să sărăm carnea! Cotonogită ca vai de ea. trecându-şi palma noduroasă şi muncită prin păru negru şi năduşit al femeii. să-şi apere obrajii.atunci m-am năpustit spre şopron şi-a fost cât p-aci să vin în gât din pricina unei buturugi răsturnate în gura gheţăriei. între timp intră în curte un copil. pe furiş. totuşi. târfă! L-am cuprins în braţe. Caramet o bătea pe Bişca îndesat cu nuiaua. scuipă. când dădu apa în clocot. papucii moi. morocănos. la frig. fluturând o nuieluşă de salcie desfrunzită. du-te şi ia căldarea de aramă. După vreo jumătate de ceas de lucru cu satârele. numa vârci. parcă mă aştepta de mult să-l opresc. rupse nuiaua şi-mi spuse: — Gata.

— Ce vorbă? îl repezi Caramet. spre uliţă. pe care-l simţi în 207 . da l-a luat cineva din firidă. Stăm în picioare la spatele ei. şi cămaşa. O să-ţi ung bucile cu seu rânced şi-o să-ţi treacă durerea. O să-ţi dau eu una de-o să ţi se înnegrească ceru gurii ca la măgari.. Caramet se trase câţiva paşi în lături.. Caramet vărsă o găleată de apă caldă în albie şi trânti înăuntru o rămurică de pelin uscat. săltând ca un mânz. spre uimirea mea. băieţelu se lăsă pe vine la urechea Bişcăi şi spuse ceva. — Ar trebui şi o mlădiţă de ienupăr. Bişca. sus. vinde gazu la pachet! — Dumnezeii mă-ţii! îl înjură Caramet. parcă şi-ar fi cerut iertare: — Hai să te scalzi. Eu pusei pe duşumele a doua găleată cu apă şi vrui să plec.. După asta se întoarse spre Bişca şi-i spuse cu glas stins. Lumina se strecura prin geamlâcu de deasupra uşii. închise uşa ca să se facă întuneric. mişcodanco. O apucă de subsuori şi Bişca se sculă. în tindă. La poartă se opri şi strigă batjocoritor: — Caramet. gemând. Da Caramet. Hai. Uite. uşor neguroasă. l-am văzut acolo si-acum nu mai e. fir-ar al dracului de ienupăr! Ieri. apoi o rupse la fugă. zise el. — Păi. tulbure.. Blestemu mamii. se fâstâci copilu. vin singur şi-ţi zic că sunt un ticălos şi o secătură. trase peste cap. şi intră în albie sâsâind de plăcere. lepădă rochia. ameţit de mirosu ăla crud de lapte şi ierburi. a zis mama să i-o zic când nu eşti tu acolea. sus. Spune-o şi şterge-o la joacă. Caramet. cernută parcă printr-o ţesătură de păianjen şi învăluia trupu Bişcăi gol. întremată parcă numa la gându unei băi. fără pic de sfială. mă opri să-i torn Bişcăi apă pe spinare cu bărdaca. carnea ei moale şi albă. învineţită de lovituri.

ca spuma în gura unui butoi cu must. se brodi ca şi Caramet să mă trimită pe câmpie. Am luat căldarea şi pachetu cu carne şi-am coborât prin râpă în câmpie. înainte de culcare. diseară m-aşteaptă Ghica Dirivici devale. să ne peticească o căldare de aramă. iar ei. — Gata. Caramet apucă o cofă de pe laviţă şi dădu fuga la fântână. Femeia chicotea de plăcere şi bătea cu tălpile clăbucu care se umfla mereu. plină. îngenuncheat lângă albie. Simţeam în buricele deştelor o arsură ca şi cum mi-aş fi trecut palmele cu deştele tremurânde peste şoldurile alea dogoritoare. luând apă cu pumnul. acum. cărnoşi. bate-mă puţin pe spate cu rămurica asta de pelin. că mă supăr! Hai. Seara. Spune-i să nu mai vie pe la prăvălie până nu-i spun eu. în schimb. Bişca izbucni în râs şi-si răsturnă capu pe spate. O clipă. i-o aruncă Bişcăi pe gât. şi priveam cu ochi de apucat umerii rotunzi. E frumoasă Bişca mea? Hai. s-o înveleşti frumos în muşamaua ascunsă în dulapu din bucătărie şi să i-o duci acolo. spune s-audă si ea. spuse ea într-un târziu. — Ioane! mă strigă Caramet. zâmbi mulţumit şi. îmi şopti Bişca. să le duc ţiganilor tăbărâţi cu corturile sub poala unei movile măruntaiele berbecului. pe sânii cu sfârcurile boboţoase şi pe pântece. Simţii în tot trupu o fierbinţeală şi răspunsei cu voce uscată: — Frumoasă.preajma femeilor tinere şi sănătoase. sub râpă. Caramet. Şi să fie cuminte. făcute numai pentru mângâieri. e frumoasă? Auzindu-l. privirile ni se întâlniră. într-un 208 . — Ascultă-mă. cu mânecile suflecate. auzi. spinarea lucioasă. Să iei nişte carne. Aduceţi-mi apă rece să mă limpezesc. ca o dâră trasă cu deştu şi se pierdea cu totu în dreptu şoldurilor mari. şănţuleţu care pornea dintre omoplaţi. Gunoaiele putrede duhneau şi fumegau.

— Cum se simte? mă întrebă. Ţiganii. se vedeau catârii ţiganilor păscând împiedicaţi. cu dinţii sclipitori şi burţile scobite de foame. Simţindu-mă aproape. o moartă întinsă pe un pod de căruţă. O lumânare groasă. fumând pe muşchiu unui răzor. iar pe câmpie. — Mai târziu o să te ia la goană. Pălămida scânteia întunecat sub o pală de vânt.smârc ţipau ascuţit nişte nagâţi. ne înconjurară şi începură să se milogească să le dăm bani ca să ne cânte. ţigăncile privegheau. despletite. O să-mi cadă el odată în labă şi. Stai că merg şi eu. A desfigurat-o Caramet. ne zăriră de departe şi o droaie de puradei despuiaţi. se ridică în picioare. se repeziră înaintea noastră. obrazu zbârcit. strânşi lângă focuri. — Bună seara. să joace pentru noi tananica. să-mi zică cuţu! Ce simbrie îţi dă? se interesă el. Trebuie să le controlez actele. Mai târziu om vedea ce-o fi. zisei şi-i întinsei pachetu cu carne. între corturile ţuguiate şi afumate. E de la Bişca. învelită până sub bărbie cu pânză de sac. Am pornit-o alături prin câmpie. o bufniţă le răspundea din salcâmu ăl mare al Iu Caramet. înjură Dirivici. Boleşte? — Mde! făcui eu. — Nu-mi dă. semnu împăcării senine 209 . cu bărbia căzută. Strigau şi se îmbrânceau. — Te duci la ţigani? mă întrebă. în văpaia lunii. înfiptă într-o oală cu nisip. şi-o să rămâi cu buzele umflate. păru cenuşiu. dacă nu i-o place ce i-oi face. pâlpâind. azi banii n-au nicio valoare. Zice să nu mai vii pe la ei şi să fii cuminte. iar cei mai răsăriţi încercau să ne câştige. îi lumina. încâlcit şi fruntea iată şi netedă. Ghica Dirivici aştepta. Am dat să plec. orbitele înfundate cu doi bănuţi de argint. sau tutun. — Ticălosu. Şi nici nu m-aţin să-mi dea. rostind măscări şi făcând mişcări deşucheate. îi vânturi cu lopata ca pe gozuri.

tălmăci bulibaşa. — Cică-i gata. Creştetu umbrei ei cădea între noi. Dă-mi o baniţă de mălai şi-o iei pentru la noapte. hotărî el. cu burta strânsă într-un brâu roşu.care se statorniceşte între bătrâneţe şi moarte. cu păru răsfirat peste obraz. cu şalvari de catifea şi cizme de iuft încreţit pe pulpă. o ţigancă tânără. Ghica se opri să-şi aprindă o ţigară. plecată la mijloc. subţire. — Cinste pe cinste. Spune-i să vină după mine. — îţi place. zâmbind încurcat se temea c-o să-l spun Bişcăi. şi ţiganca înclină capu. In tot timpu ăsta. parcă bătea spre mine şi eu mă feream. nervos. scoase de sub şeile trântite lângă uşa cortului o sticlă cu rachiu de coacăze şi ne turnă câte un păhărel. mişcându-si buza. Să se ţină aproape. ţiganca se opri si ea privindu-ne dintr-o parte. zău că-ţi place! E a mai frumoasă din toată şatra. smucind uşor din umeri ca să-şi sune salba 210 . tăcută. îşi trecu mâna prin păru galben. călcând cu picioarele ei goale prin ierburile roase şi uscate. — Cine e? o arătă Ghica Dirivici. îmi luară căldarea şi măruntaiele berbecului. şi se întoarse spre mine. ne privea stând rezemată de scoarţele vopsite în verde ale unei căruţe. O simţeam cum vine. — Bine. la-o înainte. râzând. fără grabă. Bulibaşa strigă câteva vorbe în graiul lor repezit şi rupt. La urmă. Bulibaşa. înaltă. îţi dau. Ghica fârnâi pe nasu coroiat. Râse şi ea. Ţiganca se desprinse încet de lângă căruţă şi se luă după noi. îi prezentă lui Dirivici spre cercetare hârtiile. — Cum te cheamă? o întrebă Ghica. repetă Ghica şi o pornirăm spre sat. cu braţele încrucişate la înălţimea umerilor. Da să fie cinste pe cinste. zise bulibaşa. cu palmele pavăză în dreptul ochilor. răvăşindu-l. pâcâind din lulele umplute cu iarbă uscată sau cu balegă. Ţiganii.

Duhu sărăciei. Soarele se învăluia într-o pulbere galbencenuşie ca rugina. rosti Caramet. se spune. se porni să bată vântu de la miazăzi. Balta Veche. La vestea că se apropie Calicu. le petrecu căpestrele pe după urechi şi se uită pe cer pe deasupra salcâmilor. se scursese în pământ.din bănuţi de tinichea. Caramet îi scoase din piedici. Dă fuga şi spune-i Bişcăi să astupe geamurile. greu. Ţiganca şezu o clipă nemişcată. stârnind nisipurile dintre Lacovişte şi ferma regală. spre marginea ailaltă a Lacoviştei. Aeru devenise înţepător. Ceru. se află două biserici şi în noaptea Paştilor clopotele lor prind să bată sub apă laudă Iu lisus. situată la depărtare de 8 km. Când veni vremea secerişului. unde ardea. nu-l cunoşti! urmă el cu voce sumbră. Văzând-o cum se zbate să preîntâmpine o primejdie pe care n-o cunoşteam. urcară înainte de prânz în curte. Trânti zăvoru pe uşa prăvăliei şi se repezi să tragă storurile şi să îndese cârpe în crăpăturile obloanelor. pe urmă o coti după Ghica Dirivici. întâi îl simţiră caii. Ehe. în goana mare. apăsător. B isca se înspăimântă şi ea. — Hai. privindu-mă fix şi răsucind un fir de mohor. 211 . încremenită sub lună. Lăsaţi în câmpie. zdroncănind piedicile de fier. ca să trag clapele de lemn peste ghizduri. îmi amintii de fântână şi mă înapoiai în curte. Am stat mult şi i-am privit cum se depărtau prin pâcla albăstrie. Speriaţi. zise Ghica. — Vine Calicu. între timp. apa morţilor nu mai flutura pe coline. mă cuprinse şi pe mine frica. făcându-i semn cu capu şi o luă peste câmp. la păşune. Pe fundu bălţii. prin râpă. nechezau tremurat şi se îndesau cu boturile în şopron ca pe vreme de vifor. O să-l vezi acum. şi deodată mi se păru că aud urcând din străfunduri glas dogit de clopote.

cu măru lui Adam noduros. Apoi totu s-a încurcat. Sub seară. se înşurubau în cer. Cocoşii de tinichea înfipţi în creasta porumbarului se umflau în aripi furioşi şi se izbeau cu pliscurile de fier. Trâmbe cenuşii. în timp ce nisipu clocotea pe arie. Furtuna creştea ameninţător. cu mâna pe clanţă. necăcioase. Bişca. Bătrânu îl mângâie în treacăt pe ceafa roasă de lanţ şi se apropie. A fost valu dintâi. pe urmă sări înaintea lui gudurându-se şi fluturând coada bearcă. ca să se reverse după aceea într-o clipă pe pământu încremenit de uscăciune. să-mi spăl gâtu. Suna mărunt. Mai bine dă mi o cană de apă. drăguţu. goneau alungate de vânt. fierbând. ferecată cu tablă la colţuri. că i se rupe inima de grija stăpânilor. când vijelia se potoli un pic. o pânză de nisip. Nisipu. lălăind un cântec ciudat. de prispa unde ieşisem să-l întâmpin: Bişca. Ii făcui semn să intre în tindă şi el se scutură. Bate-o cu nuiaua.. a? Argat! Ţi se varsă fierea când îl vezi. Te duceai să mă pârăşti. De dincolo de zări. tropăind. mă. Vântu. — Cine-a venit acolo. din necunoscut. apărând în prag. asta-i vreme de 212 . ridicat în vârtejuri. o zvârli peste noi şi în urmă se scutură o pulbere fină. rânji el spre musafir. Ioane? strigă Caramet din odaie. — He! strigă bătrânu şi mă oprii. Ce.se întunecase. pătrundea şuierând în horn şi-n burlane. îndoia cu trosnet salcâmii şi se strecura cu vaiere ascuţite pe lângă pereţi şi pe sub uşi. gâtuind între ele câmpia. Zările se îngustaseră. ca din sită. Mă gândii că e nebun şi crăpai uşa să-l chem pe Caramet. aluneca zornăind pe acoperişu de tablă al casei şi prin stufu de la perdeaua oilor. tananaua. Câinele îl latră răguşit. intră în curte un bătrânel mic de statură. suia în arc înalt. ca măzărichea. Ducea cu el o lădiţă făţuită. opintindu-se. Soarele nu se mai vedea. zvârcolinduse. ca să dea jos prafu de pe el..

întâi te umfli 213 . să-l văd la faţă. — Zece băniţi?! se holbă Magaie. uită-te. Magaie! Mai trăieşti. şi e frate vitreg pe deasupra. zise Magaie. drăcie! se miră încă o dată şi se apropie. nici să-si facă prepeliţa cuib în el. -l-l dau. na. că n-ai venit degeaba. să vezi în ce hal am ajuns! Cu o mână îşi strânse cămaşa sul sub bărbie. că m-a ajuns cuţitu la os. Ai mei. — Dă-i-l şi tu! Sau ţi-e frică? Dă-i-l. ceru Caramet. mă! — Invers. Ioane. în munţii Râmnicului. înghiţi o gură de aer şi burta i se umflă. şi nu-mi mai omoram picioarele din munte până aici. cu mâna întinsă. Caramet se încruntă. mă. Ei. ca de molimă. — Uită-te. — Lasă. M-am rebegit de foame ca o oaie bolnavă şi de râie. cu ailaltă îşi trase nădragii în jos. zise Caramet. cu glas moale. S-a potrivit bine. moare lumea pe capete. răspunse Magaie. mă. Am venit ca să i-l dau. Păi asta-i aur curat şi tu eşti frate cu dracu. Da tu puteai să-mi trimiţi vorbă că orzu tău nu-i bun de nimica. zise Magaie. află că acolo s-a făcut grâu. parcă l-ar fi zgâriat pe gât nisipu. formând o boşoalcă în partea dreaptă. toţi şapte. o să-ţi spun eu ce face. sunt bolnavi de pelagră. Fiindc-am mâncat ciorbă de ştir cu vadra. dacă te ţine cureaua. — Fă lumină. el e frate cu mine. E în munte. Tu ştii locu meu de sub pădure? Ei. Magaie Ciutu! Frate cu Che Andrei. — Asta de la ştir mi se trage. I-ai dat sufletu să-l canonească pe lumea ailaltă şi el face s-o duci aici tot într-un huzur. căcărează?! Mă gândeam că te-ai prăpădit şi n-am venit cu lumânarea. un ghem diform pe care pielea sta gata să-i plesnească.colindat prin sat? Ia te uită! se cruci apoi. mă. A dat o ploicică prin primăvară şi s-a făcut. explică. La noi. şi de gălbează. O să scot cam nouă-zece băniţi la pogon.

— Bate vântu. se usucă pe picioare. şi la o săptămână crapă cercurile şi sar doagele carencotro. la Mărăşeşti. frate Magaie”. l-au lăsat cu ţeasta goală. Dacă-l mai las. Alţii. culcă-te. acceptă Caramet. Tu. că nu mai avea lapte în ţâţe şi trecea prin el ca prin bobocii de raţă. pe bete şi în pacu de tutun pus într-o despărţitură făcută dintr-o curea pe jumătate 214 . La Râmnic. comuniştii l-au prădat. Vai de mama care l-a făcut! Şi. Aşa-i Calicu. dimpotrivă. îl prăpădeşte tot furtuna. noaptea amorţeşte şi dimineaţa o ia din nou cu duşmănie. Adică să-l jugănesc. — întinde-te pe duşumele. vai de lumea lui Dumnezeu! în gară. — Trenu ăla. l-am sfătuit. nicovala. Era numa piele şi ciolan. iar la căpătâi aşeză lădiţa şi o deschise ca să presare levănţică pe cămaşa de schimb. adie răcoare de dedesubt. aici te coace zădufu ca pe-o prescură. bătrânu a înjghebat un pat din patru scânduri. spuse Caramet. ca să se îngraşe. de ce?! protestă Magaie. cum dracu să coseşti pe vânt?! — Lasă. — Nu. — M-aş culca pe undeva pe-afară. hoţii au prădat un tren cu porumb. Magaie. Venea la mine şi se ruga: „Jugăneşte-mă. E greu. O femeie şia gâtuit copilu.de nu-ţi mai încapi în piele. Cât am adus eu coasele şi le-am bătut. în piaţa din spatele închisorii. mă. aşternu pe el o pătură veche. L-au prădat cu toţii. Hai. te umfli. te faci cât un butoi. parcă au pământ în obraji. că la noapte mergem să dăm grâu ăla jos. am zis eu. Peste tot e rău. Du-te-n magazie şi adă coasele. s-a îndopat cu scoarţă de copac până şi-a pierdut minţile. te umfli. ciocanu şi gresia. Paraschiv Deleanu. e tare greu! — Da. Te uiţi la ei şi te-apucă groaza. ăl de-a venit cu mine acum cinci ani. muierile i-au smuls păru unui negustor de ciuperci. răspunse Caramet. treci dincolo să mănânci şi să te odihneşti puţin.

Deodată auzirăm 215 . iar după ele răzuiau miriştea. în pădure. Magaie vorbea fără întrerupere. fir-ar ea de trei ori afurisită. când vântu s-a liniştit. Lucrând. Ajunşi în capu locului văzurăm că ieşiseră la lucru şi ceilalţi oameni care stăpâneau pământ sub pădure. era năpădit de neghină.putredă unde ţinea şi briciu. Pe pogoanele vecine. setea ardea măruntaiele. năuciţi. ameţiţi. scheunatu vulpilor. de stuf şi de tăciune. Foţi Tomescu. Răsărise luna. spinteca un viţeluş şi mergea treaba strună! Când ai burta plină intri-n pleavă până-n gât şi nu-ţi pasă dacă-ţi astupă nările. copiii. eram nevoiţi să facem singuri toată treaba. Noi trei. în trei ceasuri am culcat un pogon. Grâu mic. Târziu. mână strânsă şi cu nevastă la locu ei. la vremea secerişului. femeile veneau în urma bărbaţilor şi legau mănunchiurile în snopi. abia atingând genunchii. pe jos. nu ca Bişca. Carne au? Altădată. om de condiţie. ne întorceam şi adunam grâu cu furcile în purcoaie peste care aruncam câteva cazmale de pământ ca să nu le împrăştie vântu. Aeru îmbâcsit de praf te sufoca. parc-am fi ieşit la furat. ridicam bota şi beam cu înghiţituri largi. cu grebla. c-o apucă năbădăile dragostei când cu gându nu te-aştepţi! Mai mare scârba când o vezi câte fasoane face! — Ce haleală au ăştia p-aici? vru să ştie la urmă. fie-i ţărâna uşoară. răsuflarea dogorea pe buzele crăpate de atâta osteneală si încordare. cu spinările frânte. îmi spuse că bătea drumu din munţii Râmnicului în câmpie de pe vremea când era stăpân aici Foţi Tomescu. departe. opinteala gâfâită a bărbaţilor şi. Chipu ei plutea în ceţuri roşcate. s-auzea doar iureşu iute al coaselor. cum beau caii. înaintau anevoie sub lumina uscată a lunii. Nu vorbea nimeni. nisipu rămas în aer îi înăbuşea strălucirea. apoi iar o luam de la capăt. iar cosaşii. După ce scoteam o postată la capăt. însă. Caramet ne-a sculat şiam plecat în câmpie.

— Măiculiţă. vântu căzu pe pământ. până nu cântă 216 . îmi vuiau tâmplele. Apa i se scurgea jirloaie pe gât. cădeau în goluri. te fac frate cu dracu. Caramet îi vârî braţu sub cap şi-i vorbi din nou. Calicu. ţi-i face teferi. Doamne! scânci Magaie. — Scoală. — Calicu. scoală-te. zburând peste creştetu nostru. Izgonit din înălţimi. Sângele-i năvăli pe buze. Dacă isprăvim. că-ţi crap capu. Câmpia se rotea. Dindărăt. ridică-te. Venea din sat sau se ducea într-acolo. Se lăsă mătăhălos pe vine şi-l ridică pe bătrân în picioare. cu picioarele moi. apăsându-şi burta cu palmele. Primu val de nisip şuieră pe deasupra noastră. O să te îmbogăţească. plângea cu sughiţuri un copil. — Dracu! Dă-mi-l acum. Dă-mi-l. Şi Iu Ion. am strigat eu înfricoşat. pe un maldăr de grâu. Măă! şi-l pocni cu pumnii în mutră. Caramet aruncă furca şi se repezi la el. înhaţă bota şi-i turnă apă în creştet. şi se trânti pe brazdă. — Taci. altele fulgerau pământu. zvârcolindu-se. Ai doi copii ologi. răcni Caramet la Magaie. puiule. Pe lângă noi trecu o căruţă. la-o. secat la lingurică. durerea îl paralizase. Magaie căzu încet. Magaie se propti în mâini şi scuipă o şuviţă de sânge. făcea să vuiască pământu. ca un sac plin. Mă întorsei cu spatele la el. — Haide. săltându-l cu umăru. n-aveam putere să-l mai aud. taci! s-auzea glasu stins al mamei. Osiile neunse scârţâiau. — Ia coasa! strigă. Omu de pe capră mâna dormind. rugător.înaintând iarăşi spre noi bubuitu înfundat al vântului. cuprinsă în vârtej. Magaie gemea neîntrerupt. Vine! — Uh! gemu Magaie. Ce bâigui?! Da Magaie nu se mişcă. nu ştiu. In ceru jos şi întunecat se răsturnau stelele.

orbindu-ne. trecea. într-o zbatere cumplită. ciocnindu-se. — Oooo.. părăseau satu şi veneau pe drumu de sub pădure. — Să semene picioarele mele cu ale tale. fii stăpânu lor. holbându-şi ochii sub vânt. ca să întărim jurământu de credinţă cu dracu. Părea că în noaptea aprinsă de lună. bufnituri. închiriată de la ferma regală. nădăjduind că vor fi chemaţi să dea o mână de ajutor sau că vor putea să fure un braţ de spice. ne privea şi râdea. Am secerat cu încordare sălbatică trei nopţi la rând şiam treierat tot pe câmp. în nămolu puturos. stând pe mal. gemea Magaie. se rugă Magaie. cu o batoză purtată de tractor. trenuri venind din toate marginile lumii se întâlneau acolo în câmp. Dă-le avere şi ei îşi vor spăla picioarele. peste noi.cocoşu! Iaca. Iar prin aceste trosnete. în preajma noastră. zise Caramet. păziţi în permanenţă de şase inşi înarmaţi cu pari ăştia. Nu aşa! — Izbăveşte-mă de sărăcie. după asfinţit. râd de Dumnezeu şi-i dau sufletu spurcăciunii. 217 . în flecare seară. patrulau pe mirişte. Ne bălăceam în duhoarea ca de pucioasă şi Magaie era fericit. împăratule negru. — îi închin. dracu o să ne facă bogaţi! Caramet. Ameţiţi. — închină-i un suflet lui Satan. ne-am târât până la marginea Bălţii Vechi şi acolo ne-am trântit jos. şi tot noaptea. — Satan. Şi i-l închină şi Ion.. după cum eşti şi stăpânu meu. Nisipu era cenuşă şi curgea în toate părţile prin câmpie. schimbând înjurături cu toţi ăia care. în timp ce Calicu. — Ce ştii tu?! strigă Caramet. Mie îmi era numai frică şi frig. santinelele foamei. mugete se răspândea un miros acru de cenuşă. Plăteşte-le cu avere şi te vor sluji pe pământ. cu minţile rătăcite. într-un lighean cu gândaci. stăpâne. striga Magaie.

— în ultima vreme. mă Nae. — El îşi plăteşte viaţa. — Che Andrei. El nu crede-n nimic. două. — El zice că nu trebuie să te gândeşti la ce-i de făcut. cât avea prinţu poftă. de a vedea viaţa cum e. mă. Cic-aşa s-a ales Foţi cu porţia aia din Noian. Venea Foţi Tomescu cu sacu plin cu pepeni şi mâncăm de ne plesnea burta. îşi ducea singur nevasta la prinţu Şuţu şi el aştepta în odaia logofătului. — Şi-i pare rău beţivanului că nu şi-a pus ochii prinţu pe nevasta lui! Ca să vezi ce lepră de om e chioru! De-aia l-a pocit Dumnezeu. bătrâneşte. o noapte. Ţineam merindea înfăşurată întâi în ştergare. asta-i. lângă roata căruţei. Magaie ofta adânc. făcu Caramet. Mai înainte făcea numai cruci. Noi toţi la un loc nu putem trăi ca el. când era tânăr. ca să rezistăm. auzi. — Nu. Pe noi. 218 . — Păi ce viaţă duce el?! întrebă Caramet. — Află că n-ai de ce. scormoneşte-n toţi. pe toţi făcea două coaie. când ne strângeam la masă. moare. La toţi le era frică de vânt. ce era aici în vremurile bune. apoi în păturile cailor. Nae. zise Magaie. zise Magaie. — Mare nenorocire. Caramet ne hrănea pe săturate cu ciorbă de berbec şi cu turte coapte pe plită. să n-ai tu un pepene să-l spargi în marginea ariei! Eh. care-mi e frate şi cunoaşte orice mişcare din câmpia asta. în viaţa lui n-a zis vorbă de bine despre cineva. să nu dea în ea nisip şi. în locu ciorbei înotând în seu i-ar fi prins mai bine un pepene ţinut în fântână sau o oală cu lapte care spală gâtu de praf şi te răcoreşte. El are daru ăla de a trăi râzând. Când o zice-o. ţineţi minte ce spun. îmi pare rău că nu-s ca el. şi ce dă? — Nu poţi trăi ca el. zice că Foţi Tomescu. că toţi erau zgâriaţi? — Ştiu eu? Cred că n-avea somn.Numa vântu îi clintea din drum când se scula şi lua în copite dunele de nisip. de ce însemna el pepenii cu unghia.

Asta. pe piscu ăl mai înalt”. ba chiar ăi mai de demult. Spărgea magazine. — Şi pe urmă? întrebă Caramet. Nu se poate să-i stârpească altfel. două zile sau trei. — Care unu? Eu ştiu de doi.. — Unu. trebuiau s-o facă ăi dinaintea noastră.. Seara s-au uitat oamenii din sat cu ocheanele şi el era acolo... cică: „Mă sui în vârf la Racoviţeni. de învăţătură de minte: „Cine face ca el. batjocoritor. şi în curtea din jos a schitului. seara am să ies acolo. zice. Din război. puteam chiar să dormim.. când l-a împuşcat pe stradă brigada fulger. ai doi copii şi acolo în Bucureşti.. înainte de a muri a vândut partea lui de Noian şi i-a dat banii Caterinci: ţine-i... — Unu. când or fi mari. da ca să te crească. pentru că ăl mic a încheiat socotelile. nu se dau prinşi. Ei doi. care-i ciuruieşte pe hoţi. maioru lonescu zice că întâi tragi şi pe urmă somezi. A stat la mine în munte o săptămână şi pe urmă. dacă vrei să stârpeşti. întâi trebuie să-i creşti tu. — Spunea socru-tu că atunci când l-au dezonorat pe 219 . Am ziaru cu poza lui. Acum sunt mulţi. — Poţi să-i zici şi aşa. ca el o să păţească”. toţi au venit cu ocheane şi se holbau la el. — Pe urmă poţi să-mi spui pentru cine strângi tu. cică sunt două sute de arici. dacă eşti atât de deştept? se înfurie Magaie. Foţi Tomescu a adunat pentru Bişca şi pentru sor-sa Caterina. — Unu. — Bandit? întrebă Magaie. şi trag şi hoţii. — Ei trebuie să te crească. Sunt două stâni în partea ailaltă a muntelui şi un schit.. Asta era la ultima masă pe care-o luam în câmpie şi puteam să vorbim. nu-i curent electric în oraş decât un ceas sau două şi hoţii ies la pradă. Brigada aia fulger îi curăţă şi-i lasă în stradă.‟. nu ridică mâinile şi poate nici nu-i mai somează să le ridice.

— Da. L -au împuşcat în Piaţa Mare şi o zi a stat cu faţa descoperită. nu se cunoşteau.. — Uite c-ai venit de-acasă! L-a luat ca să-l plângă. şi vezi cât e de frumoasă. uită-te la Bişca.. şi l-am plâns. nici dacă-i din oraş. ţiganca a venit să-şi ia şorţu şi l-a luat şi pe mort. zise Caramet. tat-su s-a suit într-o găleată şi şi-a dat drumu în puţ şi a murit cu şira spinării ruptă. făcu Caramet.. Era frumos. — Nu mai vorbeşte nimeni în sat. zise Caramet. au întrebat-o mai pe urmă. pe străzile alea mici şi-ntunecate. l-a băgat într-o baracă. o ţigancă de vinde flori i-a aruncat şorţu pe ochi. Adică ai nepotu 220 . că l-au şters de pe lista ofiţerilor. se făcuse întuneric şi tot nu mai putea să-l vadă lumea!‟ Noaptea. care dau spre Dâmboviţa. şi pe urmă să se strice. Să ne mişcăm. — Inhămăm imediat. nu ştia nici cum îl cheamă. „De ce l-ai învelit?”. Şi mort era frumos! Şi ştiu şi eu că era frumos. şi toţi ai lor sunt ca ea. — A fost înainte de război. şi cine trecea putea să-l vadă şi unii dădeau c-o măturică salunge musca.. zice. n-am mai văzut niciunu aşa de frumos ca el. când sa auzit în sat că i-au rupt galoanele şi că nu mai e maior.maior. Nu pentru că avuseseră ceva. nu eram aici. L-a spălat şi l-a uns cu untdelemn şi l-a îmbrăcat şi l-a bocit. zise Magaie. şi mi s-a făcut milă şi am vrut să mai fie o zi frumos. — Te-aştept până mâine şi nu poţi să-mi spui de ce l-a luat. l-a furat pentru că. când i-au rupt galoanele şi l-au băgat la beci. „Era întuneric. le-a zis când au prins-o. — Dacă era femeie.. — Ca să ceară bani de la familie. Seara. morţii cu morţii.. Acum nu mai e nicio grabă. toţi din neamu lor sunt frumoşi. dacă cunoşti pe-acolo. — Da pentru cine strângi? repetă Magaie. — Da poate că ţi-au spus. era frumos.

lângă hârdău cu carne. pe arie te zăpăcea căldura. nu vru să bea. zise Caramet şi se sculă şi-ncărcarăm grâu. Căpitanu avea hemoroizi. şi plecarăm.. Tu ce vrei să-ţi dea el mai întâi şi mai întâi? 221 . Dă sticla! Bând. Nisipu. cernut parcă printr-un ciorap de femeie. sărea-n sus când bea. — Noroc! zise. — Jos laba! Am muncit şi vreau să beau. care făcuse războiu la. cinzeci de băniţi. oricare cizmar ţi-ar fi putut lua măsura pentru încălţăminte fără să greşească. Se pilise. i-a pus ardei şi-n căldarea cu jăratic. şi urla: Ce-ai pus în ţuică. de două ori pe săptămână se aşeza cu fundu pe o căldare cu jăratic în care ardea pucioasă şi slănină. copiii desenau cu deştu în nisip urme de iepure şi de lup. deveni din nou blând. Caii. Ne-am cuibărit în paie. frânt de oboseală. — Beai şi te frigea pe beregată. şinele căruţei lăsau şănţuleţe adânci şi lungi. scuturându-se. — Nu mă doare pe mine de ăla. Tiparu tălpilor se alcătuia precis. jigodie? şi harşt cu centura peste ochi. şi pe unde trecuse un şarpe sau numai o râmă se vedea o dâră subţire. Caramet îl plăti pe Magaie cu trei băniţi de grăunţe şi ne dădu pe deasupra la amândoi o sticlă de ţuică. De azi înainte pentru noi doi o să plouă cu lapte dulce. El o să ne dea de toate. iar în sat. El. al dracului. şi Magaie. Fugea căpitanu cu pantalonii-n vine.ălălaltu. stârneau nori de praf cenuşiu. numa după urmele paşilor. iar noi doi ne duserăm la gheţărie.pe se> după primele înghiţituri începu o poveste cu un căprar care avea misiunea să împartă trupei raţiile de rachiu şi amesteca băutura cu ardei iute. se întindea ca o pânză subţire peste câmpie. intră în casă să doarmă. n-avea cum să plece în ziua aia spre munte şiam vrut să-i iau sticla.. I-a spart capu cu catarama şi căpraru.

Toţi câţi sunt băgaţi la el. n-au voie să se ajute. — Uite că iar zic: zău! — Fii cuminte. Cu ele trebuie să cadă la învoială. da n-are putere să le poruncească. Dumnezeu. singură Bişca îl privea chiorâş. fiindcă singuri am vrut să fim cu el. întreabă-l şi pe Caramet. — Pe noi. în noaptea aia ne-nnebunise vântu. apoi cu încă una şi credeam că Nae Caramet o să-l gonească. nu. — Canonesc păcătoşii. Numa într-o noapte ca aia poţi să faci legământ cu el. El poate să se răzbune. Una pe care i-o spun eu. de ce nu-şi împarte averea cu noi? — Nu-i voie. când la pedepsit. adică. — Femeile sunt toate ale lui. — Să nu mai zici vorba zău. Peste zi 222 . De-acuma nu mai ai dreptu. Magaie se scula devreme dimineaţa. crestezi pământu şi pui sare.— Prostii. Dacă-l ai pe el. nu. arunca gozuri la păsări şi stropea duşumelele prăvăliei. El nu suferă vorba zău. Magaie-şi amână plecarea cu o zi. porumb sau pom. se ştie. şi asta fiindcă la masă strângea mămăliga în pumn şi molfăia zgârciurile de berbec în gingii. Lupu de unde aleargă de-acolo mănâncă. da. — Pe noi. — Ne ţicnisem. şi iese ce vrei tu: grâu. Pe ăilalţi. nici să stea. nu-i spuse nimic. ciudat. nici să plece. zău că ne ţicnisem. Pe noi o să ne aibă în vedere. Noi ne-am dus de bunăvoie la el. — Nu. — Caramet? Acum suntem la acelaşi stăpân toţi trei. Ca s-o îmbuneze. i-a dat şi putere: du-te şi amăgeşte-l pe om şi ispiteşte-l cu toată puterea! — Ce fac dracii pe lumea ailaltă? La sfârşitu sfârşitului. — Vreau să-mi aducă o femeie. — Şi ne face bogaţi? — Ne face.

totu era alb. însă. Magaie veni din câmpie cu patru pui de prepeliţă ascunşi în pălăria cu boruri înguste.cobora de câteva ori prin râpă în câmpie. îmi zise. dac-o atingi cu fieru. o să răsturnăm bănetu cu lopata”. Nu se sluji de cuţit. unde şezură aproape un ceas. iscoditori. un pustiu ars de soare. nu îndrăznea să se apropie ălorlalţi trei le rupse gâtu. în a treia zi. un timp pentru jelanie. Ieşiră când era masa gata. oameni buni. trăgând cu două deşte. în două săptămâni ne tăvălim cu bucile pe perne de puf. — Gata. îşi dă drumu îndărăt udului din târtiţă şi impute carnea. în liniştea moartă a amiezii. şi de câte ori ne încrucişam. fiindcă totu părea mort şi parcă plângea în cer o femeie care n-avea lacrimi să plângă. în curând o să ne dea de furcă. P-ăl mic îl dărui Bişcăi să-l ţină pe tejghea maioru lonescu şi cei doi învăţători apăruseră din nou la table. spre depărtări. de unde se întorcea cu buzunarele înfundate cu floace de lână. fii fără grijă. în timp ce adunam capetele moarte de pe bătătură. Ghica Dirivici. susţinea că pasărea sălbatică. lălăind tot timpu un cântec de neînţeles. nu vrură să stea. culese din scaieţii crescuţi în drumu turmelor. se vaită şi-şi spunea ei însăşi durerea şi frica din ea şi-n jur nu erau decât pământu şi vorbele ei: „Tare mai sunt nenorocită. şi nu puteam să-mi închipui ce istorie scornise Magaie ca să-l scoată pe Caramet în câmpie. de muntean. având aeru că-mi spune: „El ne-ajută. Mă lasă şi intră în casă cu Caramet. să m-ameţească cimbru şi să fie vânt şi iarbă înaltă!” 223 . clipea cu tâlc din ochii mici. m-aş culca colo pe dealu cu cimbru. când între salcâmii cu frunza arsă nu se simţea nici cea mai mică zbatere şi. înhămară caii şi se pierdură într-un nor de praf pe drumu cu fântâni care duce spre Balta Veche. Umbla mult.

224 . Stai treaz şi zi: „Dormiţi voi ăilalţi. să scoatem butoaiele goale din beci.. Am scos butoaiele: două cu doage de lemn. se găseşte? îl întrebă pe Caramet. mâncase şi se întinsese la umbră şi-şi descheiase cămaşa şi se gâdila la buric cu o crenguţă uscată. când se-mbăta. care miroseau a oţet de vin. Bolborosesc şi se veselesc şi pe urmă se aşează cuminţi. ca să le spălăm. nu dormi. — Depinde de ăia din munte. mai ai nevoie de două sute de sifoane. c-am prins trenu. ca să-l atingi. — Nu dormi. îmi spuse Magaie.— Haida. cât ne spetisem noi. două de tinichea. Magaie. ochii ţi se închid singuri. — Nu mi-ar strica nici trei sute. şi se înfurie pe Caramet care. chiar trei sute cinzeci. mă gâdil ca să râgâi. da Magaie trecu peste mine. Buricu. Patru blăni de lemn. Ieri nu m-aş fi supărat dacă te vedeam dormind. Un pumn de pucioasă. îţi garantez că n-ai s-o uiţi. îşi punea la buric o ceapă tocată. zise Magaie. ca nişte purceluşi. — întoarce-te cu faţa la perete când îţi scarpini burdihanu ăla cât o copaie de cocă. frate! strigă Magaie. da azi ştiu pentru ce strângi. are legătură cu maţele. curios. — Vrei să-mi spui şi mie? Pot să ştiu şi eu? am zis. o ţinea acolo un ceas şi-i pierea greaţa. şi maţele ţi se înfoaie de plăcere. murdare de ulei. ridicând butoaiele. Gâdili buricu. — Când ai un scop mare şi vrei să-l atingi. — Nu depinde decât de noi.. Mi se-nmoaie mâinile numa când te văd. zise Caramet. fălos. la întoarcere. zise Magaie. e şi nişte sodă acolo. — Ce scop? am întrebat eu. tropăind. care n-aveţi scopu meu”. — Când ai un scop frumos şi ai numa o sută şaizeci de sifoane şi. — O să vezi. — E într-un sac de hârtie. Socru-miu. — Nu mă scarpin. E zi mare azi. Da aveţi grijă.

fără să mai socotim şi România. — Şi acolo stai şi socoteşti bănişorii. sau la austrieci. Ai încremenit! zise el. Da asta-i numa o parte din scop. Şi 225 . — Un vapor care merge pe Dunăre şi cară marfă şi oameni? — Pe toată Dunărea.— Face o fabrică de sifoane. Ungaria. zise Caramet. — La sârbi. Iugoslavia. Austria. aprobând. Fix când merge unsă. Şi toamna. O afacere o pui întâi pe picioare. Magaie înclină capu. Când te-am luat cu căruţa de la Titi Şorici. în noiembrie. n-aveai cum să-nţelegi. da aiurai. la adăpost. — Asta-i tot? — Nu. — Un vapor. — Sau la unguri. — N-am să sting niciodată luminile. Lărgi vorba din urmă şi se uită la Magaie. Alegi. la ăsta! A încremenit. ăsta-i al doilea sfert. zise Magaie. o ţine un an şi pe urmă o vinde. spuse Caramet. Ia uite. zise Caramet. Magaie zice că pot să mai pun mâna pe trei sute de sifoane. De la Marea Neagră până la Viena. Cehoslovacia. Atunci o vând şi vând şi tot pământu pe care l-am cumpărat de când cu seceta şi vând şi via de la socrumiu şi cumpăr. zise Magaie. — Un sfert. sau la bulgari. — Face fabrica.. la Viena descarci şi nazat la Marea Neagră. trei sute cincizeci poate. o vinzi. aveam un sac cu o sută şaizeci de capete de sifon. stăm cu picioarele pe el şi-am vrut să-ţi spun.. — Şi treci prin cinci ţări. Magaie. — Nu crede. Bulgaria. îmi răspunse Magaie.. zise Caramet. Fabrica aia pot s-o ţin şi doi ani. zise Magaie. când se închide navigaţia.. făcu Magaie. că ai de unde. urmă Caramet. te tragi într-un port. pe urmă te dai peste cap ca să meargă totu ceas şi când zbârnâie.

Nae îmi dă porumb. îmi place să am de toate culorile. pentru osteneală. urlă vântu. nici nu poţi trece 226 . Să zică ăia de pe mal: vaporu ăla. Ţine minte vorba asta. — Ai zis lac. şi Bişca o să aibă numa şaluri moi şi eu o şubă cum n-aţi văzut niciodată şi. mai pun două sute de becuri şi. e a Iu Nae Caramet. gheaţa! şi pe urmă să aprind iar becurile şi să aştept să se tragă cu tunu care vesteşte că începe alt an. vă chem pe toţi şi bem vin. căutând apă dulce. da mecanicii să fie treji. — Dacă nu ne leagă pe toţi chiar de la primu drum! Seceta a secat izvoarele bălţii. hai să zicem la al treilea. şi când se stinge anu si începe alt an. că vreau să strig w»! şi săpornească motoarele. Din Balta Veche. la miezu nopţii. la el e lumină ca-n poveşti. chem pe oricine vrea să vadă. şi cu ţuica el cumpără sifoane din Râmnic. — Grozavă socoteală! l-am întrerupt. ninge. Pentru ca din lac ne-a sărit norocu. i-a plăcut să fie ăl mai tare de pe Dunăre. să mergem douăj de metri sau cincizeci de metri. cumpără tuburile pentru acid. şi-am să pun două sute. — Pentru ce? — Ai zis la tanc vorba care trebuie. Da pentru asta trebuie să învieze prinţu ăl bătrân. La noapte. unu verde.vreau s-amestec becurile: unu roşu. vine spre margine. să învieze şi să se mai înece o dată în Lacu Iu Bădel din Dobrogea şi să-ţi lase cu testament moşia pe care i-au luat-o. peştele e bolnav. şi moare. dacă sunt la Brăila. Şi la al doilea transport. mergem în munte şi-l vindem pe ţuică. marinarii pot să se dea cu curu pe gheaţă. apa a scăzut. îngropat în biserica de la Plătărăşti. mie. si toţi să se sperie: mă Caramet. unu albastru. — Zide-adreptu! — Iaca. care-i tot numai o lumină. scoatem patru butoaie de peşte. noi trei dăm cu plasa în Balta Veche. sări Magaie. zic. nu contează cheltuiala.

cu carnea fragedă. Da un sfert şi cu un sfert fac o jumătate. întrebase: „Ce?” şi maioru spusese: „Nu 227 . — Şi cu cinci prafuri putem să dăm de dracu! — Vezi. să i-o tai c-un fir de păr. altu te apără.pe acolo. şi maioru spusese: „Nae Caramet are mutra că ne pregăteşte o surpriză”. Treceţi şi spălaţi butoaiele.223 Seara am ieşit pe baltă. am zis. Unu pentru primărie. Asta vreau să zic. — Unu te-njură. — Bine. Căzu meu. sau mai târziu chiar. Eu mă duc să scot plasa. Să fi fost Che Andrei acolo nu pe baltă. şi învăţătoru ăla gras. Un monument în oraş poate să-mi ducă numele până peste o sută cincizeci de ani. acum se face seară. Şi caută-mi şi-o cârpă în care să-nfăşor mâna. atunci când Magaie se răstise la Caramet că nu trebuie să doarmă.. Care-i jumătatea ailaltă? — E că vreau să ridic două monumente în Brăila. zise Magaie. când spălam butoaiele şi venise maioru lonescu cu cei doi învăţători şi se instalaseră pe prispă. Când ai copii. cum o vrea ea. copiii îţi duc numele încă cincizeci. Şi-l spintecăm şil sărăm. Te pomenesc. şaizeci de ani. dacă găseşti piatră bună.. — Ajunge. se întoarse Magaie spre Caramet. pentru că pucioasa atacă. Două. Ioane. Şi închise: Fă rost de-un şomoiog aspru. — Şi mai mult. ca să mă lase să-l ridic pe-al doilea în care să fiu eu şi cu Bişca. — Vreau să spun că nu l-aţi câştigat. ne opri Caramet. — Sau te-njură că n-ai fost în stare să le laşi nimic. Şi nu văd ce legătură e aici. de-alde ăştia pierd războaiele! — Da n-am pierdut războiu. ci în curte. trei prafuri de sare. într-un fel. da Bişca nu poate să facă. zise Magaie. atât de tare pute! — Intrăm şi dăm cu plasa mai în larg. cu tablele.

răsturnă trei butuci lângă căruţă şi pe trei scăunele cu picioare scurte. nici Cuprian. spintecam burţile şi zvârleam măruntaiele. şi adăugase: „Iar dublă. domnule? Nici la puşcărie nu vezi asta!” să fi fost Che Andrei atunci. luam nişte cuţitoaie lungi. şi am intrat în baltă Caramet cu plasa sul pe umăr. depărtarăm caii şi dădurăm o toană largă cum nu văzuse. lapţi. începurăm să descăpăţânăm peştele. Magaie.pot să-mi dau seama. Lângă o râpă cu marginile goale. numa noroi amestecat cu apă şi pe urmă-l lua şi turna peste el pumni de sare grunjoasă. şi copilu-i aprindea ţigara. îndesată. şi Magaie. luna atârnase în cer ca un castravete galben. vânturând apa cu un băţ lângă râpă era o fântână. am dat jos plasa şi am înhămat caii la cele două capete. 228 . Da cred că nici el n-ar fi salvat nimic. şi urcasem şi eu lângă el. eu şi Magaie purtând caii de căpestre şi la patru sute de metri în larg. aruncând peştele într-un uluc. maţe şi fiere le îngrămădeam pe un polog şi. şi adunaserăm la mal poate cincizeci de tărgi de peşte. iar în cei mari izbeam de două sau de trei ori. sticla de rachiu şi tutun. trăgând firu de chibrit pe o bucată de pingea unsă cu catran. poate. acum se făcuse rotundă şi mare. vaporu ăla luminos al lui Caramet pornise şi Magaie şedea pe punte. şi se scălda în balta aia putredă. pentru că ştia că în râpe se zbat liliecii de noapte. sucăleşte la o plasă”. când apa ne veni până la brâu şi la piept. cu flaneaua înfăşurată în juru capului. capetele le aruncam cu picioru. şi eram numai solzi şi sânge până la genunchi. cel mai bun pescar din Plătărăşti. după ce descăpăţânăm. şi la sfârşit nu mai era apă. care avea o luntre uriaşă şi vâslea stând în picioare şi-ntre mânerele vâslelor avea un leagăn de sfoară în care ţinea mereu alt copil. poate că toate s-ar fi întors. mânuind câte-un toporaş ascuţit în ziua aia la fierar. trupurile colcăind de icre. Retezam capetele băloase c-o lovitură seacă. îl spăla. am scos în noaptea aia poate cincizeci de găleţi. Peste zi.

maioru lonescu. noaptea să-i pui să doarmă cu cătuşele la mâini. Da ştie două limbi străine şi-o să-l iau cu mine. cu păr ca gălbenuşu. tot cu spinarea îndoită. când zic Nae Caramet. cu mâinile în poală. Ghica Dirivici. Poate c-ar fi trebuit să-l întindem pe sfoară. ce putoare răspândeşti. am aruncat o grămadă de gunoi peste mormanu de capete. Maioru lonescu. şi trecând prin fumu de balegă si de peşte. sau peste trei ani. într-o continuă mişcare. şi când zic asta. şi Magaie zise: — Chiar două rânduri de galoane. săltând puţin faţa cu vinişoarele toate ieşite în piele. Magaie i-a dat foc. Pe prispă. domnule Nae! Du-te şi te spală-n patru ape. Trebuie să-i iei pe amândoi. — Ah. verzi şi albastre. — Nu merge nicăieri fără ăla grasu. şi-l aşeza în butoaie. — Peste doi. în ziua când banii o să aibă iar valoare. domnule. Bişca. ne-am întors acasă şi încă din drum am auzit bătaia zarurilor în pereţii lucioşi ai cutiei de table. — Chiar trei. pe un scaun. cu două sute de becuri. Am intrat în curte. După miezu nopţii. zic: Băcănie 229 . învăţătoru ăla grasu. îi zise Iu Caramet.. ridică Nae Caramet. să-l lăsăm două zile sase zbicească. cu spinarea îndoită. fără să mai socotim România. pentru că eu. da vaporu ăla al Iu Caramet pornise pe Dunăre. da mai întâi să cumperi două perechi de cătuşe. se vor deschide şi vor înjura. şi tot le-ar fi pierdut. nu când trecurăm cu căruţa pe lângă prispă s-o ducem lângă gheţărie şi când toţi credeam că buzele lui groase. ci atunci când Caramet porni spre cramă ca să-i aducă lui Magaie o sticlă de ţuică. şi în locu învăţătorului cu păr alb. în lumina spălăcită a lămpii. şi se uitau la el cinci ţări. zise Magaie. la vânt. zic Foţi Tomescu.fărâmată cu drugu şi cu tăvălugu pentru treierat orzu. să se încingă gunoaiele şi să ardă odată cu ele şi capetele alea. — Atunci când o să pleci din Lacovişte..

Coloniale Delicatese, toate cu literă mare. — Peste doi ani ai să zici altfel, îi răspunse Caramet. Fac rămăşag. — Pe un bolovan de aur. — Nu, mă amestecai eu, pe o cracă cu cercei de aur, plus şase sute de furculiţe, şase sute de linguri şi şase sute de cuţite de argint. — Dă-mi adresa locului unde găsesc toate chestiile astea şi merg în genunchi până acolo. — Gheorghe Jinga, comuna Plătărăşti, patruzeci de kilometri! — Ascultă! se supără maioru lonescu. Te sfătuiesc să nuntinzi coarda. — Gheorghe Jinga, comuna Plătărăşti! am repetat. Maioru aruncă zarurile. — Şase-şase, dublă regală, citi el. Pe Dumnezeu meu, asta-i noaptea nebunilor! — în noaptea asta, eu am aprins două sute de lumini, spuse Caramet. Şi-o să se uite la ele juma de Europă. Ţine minte asta. Da vaporu ăla pluti numai până-n dimineaţă, în zori, când ne scularăm, Magaie era mort. Băuse toată sticla de ţuică şi, ars pe dinăuntru, intrase în gheţărie şi pusese tâmpla pe lespedea unui sloi, ca să se răcorească, şi vântu greu al iernii, adormit în bucăţile alea de gheaţă vânătă, îl trase în jos. Murise, visând la iarna din munţi, căci nu se zbătuse, paiele din jur erau nerăscolite. Ca să-i desprindem falca, a trebuit să izbim cu toporu. L-am scos cu Caramet şi l-am întins pe prispă. Maioru lonescu, care nu plecase acasă, i-a închis ochii. Pe frânghie, patru cămăşi spălate, atârnând în jos, cu mânecile goale, se chinuiau sub o pală de vânt. Una era a Iu Magaie şi parcă bâjbâia în căutarea braţelor, înfricoşată că nu le găseşte. — Ăl care face să se scufunde vapoarele, am zis.
230

Maioru lonescu, plin de greaţă, îşi plimba pe sub nas un degetar cu piper. Mă privi lung. — Ăl care face să se scufunde vapoarele, am reluat, şi le scufundă, uneori, mai înainte ca vapoarele alea să fi fost construite. — A fost bun cu el, îmi răspunse maioru, convins. I -a dat moarte uşoară. „Nu vreau să am moartea lui. Când o fi să mor, mă rog să mă doară, să ştiu, să simt. — Păcat că pe urmă nu mai poţi să mai spui nimănui nimic! zise maioru. Da poate nici nu trebuie spus, pentru ca tuturor să le fie odată sete de moarte. Omului, dacă i-ar fi fost dat să trăiască mereu, ar fi născocit el ceva ca să moară, să cunoască şi durerea aia ultimă. — Am pierdut! rosti Caramet. — Mai e o şansă, răspunde maioru. — Niciuna, zise Caramet. — Ba da, una singură. Da cere curaj. — Dă-i drumu. Maioru lonescu privi peste râpă, în câmpie o dungă de fum, trasă sub marginea zării, patru călăreţi gonind înşiraţi şi lumină albă aşternându-se în ierburi şi anunţă scurt: — Gheorghe Jinga, comuna Plătărăşti. Iar eu am înţeles că nici nu clipise când deşertase casa de bani a regimentului. — Ştiam, râse Caramet, un râs întunecat, care-i pârjolea faţa. Ştiam că te roade, domnule maior. Fiindcă niciodată n-ai mai rămas să dormi aici. — N-am dormit. Am făcut socoteli. Se strânge cercu, înţelegi, şi numa proştii nu-şi dau seama că nu va mai fi nimic în România cum a fost înainte. — El merge, spuse Caramet, arătând spre mine. Jinga la ciuruit cu alice.
231

— Ah, făcu maioru, atunci nu mai avem nevoie decât de-o noapte potrivită. — Noaptea care vine, am zis eu. Şi-am adăugat: Da nimic în afară de argintărie. Jinga mai are şi-o cracă cu cercei de aur şi un morman de verighete. Da p-astea le-a cumpărat, sunt ale lui, pe când argintăria a fost a prinţului Şuţu, prinţu a fugit şi... — Ăsta s-a iubit cu fata lui Jinga, lămuri Caramet. — Şi nu i-a trecut. O iubeşte şi-acum, zise maioru. VIII Spusesem „noaptea care vine”, şi noaptea venise. In hârdău ei de păcură ţipau bufniţele ieşite la vânătoare şi noi înghiţeam primu dumicat din planu chibzuit de maior. Caramet era singur în drum spre Plătărăşti, cu căruţa, maioru era la Brăila şi mă aştepta a doua zi dimineaţa la depozitele din port plecase cu cursa de pasageri iar eu tremuram sub coviltiru de rogojini al căruţei care transporta coşciugu Iu Magaie în satu lui din munte şi se legăna în mine un vânt de nebunie... da, ăsta e cuvântu pentru ameţeala aia bolnavă care ţi se aşterne dintr-odată în sânge şi te mână întins într-acolo unde n-ar trebui să mergi şi-ţi spune că îndărăt nu mai există nimic, nicio putere, toate sau scufundat, s-au rupt, au pierit. Poate că-mi era şi frică. Da sub gându fricii sau în centru lui, o pană de foc, dorinţa de a rnerge până la capăt. Ăi doi căruţaşi, rechiziţionaţi de Ghica Dirivici la ordinu procurorului, îngrămădiseră peste coşciug un morman de iarbă şi un coş cu purcei de vânzare. Ar fi trebuit să facă cu schimbu, da unu era beat cocă şi dormi cu tâmpla pe coşciug, toată noaptea la răstimpuri, trăgând în nări vreun fir de pleavă, strănuta, da din mâini şi clătina purceii care guiţau subţire şi cred că i-ar fi fost indiferent dacă l-am fi culcat cu tâmpla lângă tâmpla Iu Magaie. Alălalt, cocoţat pe-o scândură, cu picioarele pe crucea căruţei, cânta fără întrerupere prohodu, amestecând
232

vorbele sfinte cu înjurături scurte, aruncate cailor, şi cu cântece învăţate în armată. Prin văgăună se târăsc soldaţii, Şontâc-şontâc, şontâcşontâc! — Să nu-ţi închipui că erau răniţi. Nuu! Aveau, săracii, bocanci cu talpă de lemn. Stătu nu vrea să dea bocanc cu pingea de viţel. Face război, da nu vrea să plătească. — Noaptea asta neagră ar fi foarte bună mâine noapte! i-am răspuns, şi el a crezut, probabil, că adormisem şi că bolborosesc prin somn, şi şi-a îndreptat spinarea. Şoseaua intrase între două rânduri de plopi, aeru se înviorase, în răcoarea suflând dinspre Dunăre frunza trăia cu adevărat şi asta era o minune. Omul mă lovi uşor cu codirişca în coaste şi-mi zise: — Ce crezi? Dumnezeu e viclean? Sau apa-i mai puternică decât el? Dimineaţa, la Brăila, aproape de statuia împăratului Traian, sub care păzea o santinelă păzea statuia? coroana de trandafiri aşternută pe trepte? sau ţinea calea hoţilor? am strâns de hăţuri şi-am coborât. Capu-mi vuia de hodorogeala roţilor pe pietrele nefărâmate. Cât am coborât, patru trăsuri date cu lac negru, căptuşite cu pluş, înşirate sub nişte salcâmi altoiţi cu dafini, se mişcară repede spre noi şi opt inşi care şezuseră ascunşi în ele se năpustiră şi-şi înfipseră braţele în mormanu de iarbă de sub coviltir. — Hei, e un om mort acolo, se împotrivi ăla cu prohodu. Numai purceluşii sunt de vânzare. — E deştept, să fiu al dracului, se bucură unu. Hai, trage iute după colţ şi bagă-n prima curte pe dreapta. I-am lăsat şi-am intrat pe o stradă în pantă care duce spre port, strânsă între două rânduri de cârciumi mărunte din care răzbătea miros de ciorbă de burtă şi de dovleac copt. Şi-a fost spre norocu meu, pentru că după vreo sută
233

de metri, în dreptu unei uşi fără geamuri sus, la etaj, un uluc cu petunii din care picura apă, şi legături de ardei puse pe sfoară am auzit vocea maiorului lonescu: — Mâneca stângă, patru milioane! Am împins uşa. De după tejgheaua cu tablă ruptă, unu cu bot de câine mă împinse în piept cu o vergea de fier. Mesteca o bucată de turtă dulce. — Ce vrei? — Trebuie să-l iau pe maior. Vergeaua se plimba pe nasturii cămăşii mele. M-am înfuriat: — Trage-ţi mâna acasă şi şterge-ţi jumările de la ochi. Şi-am rupt nişte hârtie creponată de pe perete şi i-am întins-o. El a strâns-o mototol în pumn şi cu capu ăla de câine, mai mult cu umăru, mi-a făcut semn să înaintez către o uşă de placaj, în timp ce dincolo se zbătea un clopoţel de alarmă. O cheie a clănţănit în broască, uşa de placaj s-a căscat fără zgomot, şi-am pătruns într-o odaie luminată de două sfeşnice înfipte în butuci de lemn. Zece sau doişpe inşi, adunaţi în juru unei mese de biliard, mă întâmpinară tăcuţi, cu tacurile în mâini, şi ceva duşmănos, poate răsuflările lor gâfâite, scârţâi în aeru îmbâcsit de fum. — Ah, zise maioru, tu erai?! Omu meu, domnilor, încă un minut, îmi zise, ultima rundă, şi plecăm. Toţi rezemară tacurile de perete, iar maioru scoase dintr-o firidă un pahar cu capac de piele pe care-l scutură, făcând să sune zarurile ascunse în el. — Nu te amesteca, îmi strigă un glas de femeie în clipa când vrui să mă apropii de masă. Vino aici. Vorbea din colţu unde nu ajungea lumina din sfeşnice, şi mă mişcai într-acolo. O mână moale, pufoasă, se prelinse pe creştetu meu şi deştele calde se opriră pe urechea dreaptă şi o înţepătură îmi săgeta carnea. — Mă doare.
234

— Trece. Continuând să-mi strângă urechea, femeia mă împinse de la spate până la o scară cu trei trepte, pusă între cele două sfeşnice, şi acolo o văzui. Avea optusprezece sau douăj de ani, nici o zi mai mult. Scundă, cu trupu subţire şi cu nişte ochi vineţi şi mari, atât de mari şi adânci încât păreau să n-aibă loc în faţa aia mică, de vulpe. Fruntea, obrazu, adică întreg capu fetei, trăiau numai datorită ochilor ăia care le dădeau viaţă. Pur şi simplu numa din bunăvoinţa şi din lumina lor. — M-ai speriat. -De ce? — Păi tu nu vezi? râse ea şi-şi foşni rochia. Frica, dacă-i fusese într-adevăr frică, da cred că vorbea aşa ca să nu mă uit la jocu pe care-l încinseseră ăia cu zarurile, frica-i venea de la îmbrăcăminte. Pentru că fata purta o rochie făcută din hârtii de câte un milion de lei: cele din primu rând, guleru adică, erau prinse cu bolduri de două batiste făcute sul şi înfăşurate în juru umerilor, apoi hârtiile atârnau una de alta, prinse tot cu ace, în faţă, până mai jos la buric, lăsând gol mototolu ăla de păr neruşinat, la spate, până la îndoitura genunchilor, pe braţe, până mai jos de coate. Printre hârtii, petice de piele negricioasă. — N-ai mai văzut aşa ceva pân-acuma? — Nu. Ridică mâna şi mă mângâie din nou şi la spatele meu şuierară zarurile pe postavu verde, cineva înjură, bătând cu pumnu în marginea mesei, pe urmă o matahală crăcănată, probabil fratele ăluia cu bot de câine de după tejghea, căci semănau, da ăsta avea şi bărbia zdrelită, fapt care te ducea cu mintea că se aşezase în patru labe si se bătuse cu câinii pe maidan, de la înălţimea lor, strânse banii de pe masa de biliard şi, cu gura plină de ace, şi bocănind îndesat cu tocurile, veni şi începu să potrivească
235

el ne spuse să ne aruncăm pe saci şi dezlegă parâmele. Daco ţii goală. Plâteşte-mi şi-ţi spun ce-i viaţa. ţopăind în cârje. şi ăla nu încerca deloc să se apere. Fata. parcă era de lemn. cu pereţii încălecaţi 236 . Ne depărtarăm încet de mal şi o cratiţă în care era un pumn de vişine înverzite de muşiţă zdrăngănea deasupra cabinei. — Da. — Te-aşteapt să te-ntorci. e timpu. Un cârd de şoareci mecanici. şi curând intrarăm pe mijlocu Dunării şi lăsarăm în dreapta Brăila. Sub vadu de piatră prin care e târât peştele în hale.hârtiile la poala rochiei. spuse fata. făcându-mi cu ochiu: Sunt mică. depozitele fără bob de grâu în ele şi o droaie de case îngălbenite de soare. Maioru îl salută. In cabină. o şalupă de şase metri. aşezaţi pe o tavă alături. îmbrăcat cu pantaloni scurţi. — Pleci? întrebă printre dinţi ăla cu gura plină de ace. cântă.ina de draci. un marinar costeliv. petice de lut acoperite de bălării lungi de culoarea nisipului. maioru mă duse printre depozite şi magazii până la halele de peşte. silozurile jegoase unele încă inundate de armata germană în retragere o moară arsă. — Inveleşte-i pută! strigă un invalid. jucând numa din umeri. Ocolind portu. izbindu-l cu dosu palmei numa peste gură. plină cu saci umflaţi. — Da n-ai pierdut nimic. — Ah. bătea un ţigan. zvâcnea din cozile de sârmă. ne cureţi pe toţi.pj. un bătrân cu şapcă cu cocardă fuma liniştit. în drum. apucându-mă de umăr. pe o colivie cu găini. într-o noapte am să-ţi înfig în ţâţe toate acele alea de pe tine. lângă un canal mirosind a zoaie. din care nu vedeam decât partea dinspre fluviu. ce mai pui de târfuliţă! zice maioru. cu două posturi de observaţie pentru mitraliori. prinsă în două clenciuri de tinichea. da. — Peste două zile.

— Şi?! Cine n-are păduchi în ziua de azi? — De unde mama mă-sii ai luat atâta păr? — De la Carcaliu. rufe spălate. se strâmbau şi nu le venea să creadă că tot ei erau ăia de mai înainte. încasez ce mi se cuvine şi-mi văd de treabă. — Şi dacă e plin de păduchi?! făcu maioru scârbit. strivind totu. un mal spart. ne înfundasem în ei până la gât şi miroseau a gaz. iar dedesubtu ei. Şi pe urmă mai cereau o sticlă de spirt verde pe care-l strecoară printr-un cocoloş de lut şi-l sug până numeri la trei. — Dar ce face cu el? — Nu pot să ştiu. se răsuceau şi se pipăiau. patru frizeri tundeau şi bărbiereau. de la lipoveni. şi când îi dădeau gata.de valuri de iederă. Acum bărbile alea sunt în saci şi lipovenii sunt cu obrajii goi. — Umple saltele? — Poate să facă şi asta. plin de rădăcini putrede. 237 . Vreau să zic că fără barbă şi fără chică nu se mai cunoşteau între ei. îl car pentru unu din Cernavodă. Se luau unu pe altul de ceafă. — Şi la ce-ţi trebuie clăile astea de păr? — Mie nu-mi trebuie. răspunse mecanicu. pustie. Ăla a mai tuns până acum patru sate de pe lângă Feteşti. Eu nu-ntreb. toţi aveau bărbi şi plete. că de prost nu ia marfa asta. Dacă vă e de păduchi. Da o fi având o industrie. în mijloc. Sacii erau moi. turlele năruite de la cazarma marinarilor. lipovenii se uitau în oglindă. mai mult smulgeau adică. Maioru lonescu se târî de-a buşilea spre bordu şalupei şi întrebă răstit: — Ce dracu cari în sacii ăia puturoşi?! — Păr. Până ieri. Am stat două zile acolo. — Ce fel? — De om. Balcoane scorojite. Sunt şi muieri care şi-au vândut păru. Mie-mi plăteşte să i-l car.

Nu trebuie să fie frumoasă. doar ne-am înţeles o dată! — Aia n-avea cearcăne? — Eşti idiot. — Vrei să joci? -Pe ce? — Pe o lingură. — Sau Turnu Severin. — Pentru ea te-au scos din armată? — Avea cearcăne ascunse si mirosea a lăstun. leagă fleanca. trebuie să aibă cearcăne. Şi astea-s ăl mai rău soi din lume. — Ah. Câştig. domnule maior.dezbrăcaţi-vă şi puneţi hainele sus pe cabină.. — Vreau să desfac un sac. o femeie nu contează decât atunci când are cearcăne.. Pentru că ţinta mea. care e o ţintă mai mare. acolo-i pieirea. iau în plus la împărţeală. Mai era una la Turnu Severin.. Da fii atent. Avea cearcăne ascunse. pe o furculiţă şi pe un cuţit. O femeie cu cearcăne poate să mă ducă şi-n iad. — Niciodată nu m-am uitat atent la păru femeilor. Unu cu păr de femeie. îl răsfiră în şuviţe şi-l flutură şi zâmbi: — Să cumperi păr de om! Asta nu-mi trecea prin cap. plătesc cinstit. — Ţinta mea e Turcia. Mi-au spus ăia de-azi-noapte că pentru fata aia îmbrăcată-n milioane. Adânci. — Odată am izbit-o cu capu de pereţi şi-am dărâmat un cuib de lăstuni de la streaşină. 238 . Şi din primu sac pe care-l dezlegă. înfăşură păru pe braţ şi-şi lipi obrazu pe el. sunt în mână bună şi s-ar putea să-ajung cu două părţi din captură la Istanbul. pierd. — Poate că erai beat? Scoase cornetu cu zaruri şi-l scutură în palmă. în cearcăne.. scoase un snop de păr blond. — Sau pironu. unu din Brăila a aruncat doi pumni de aur în Dunăre. zise maioru numa către mine. Pentru mine. Vreau să stau cu picioarele pe păr de muiere. — Numa argintăria.

Da ea mi-a zis: dai în mine fiindcă ai simţit că nu sunt aici. Tata a izgonit-o.— Spărseseşi casa de bani şi te gândeai c-au să te prindă. se aduna toată într-un singur gând şi se ducea în vis la ăla. Desfăcu de pe braţ şuviţele de păr blond şi le vârî în buzunar. — înseamnă că era o femeie bună. Am verificat. S-a înecat în Dunăre. — N-ai înţeles nimic. Asta e. se supără el. Oricum. da e mai serios decât ţi-nchipui. ea s-a încurcat cu un hamal din Brăila şi s-au înecat în Dunăre. — Cu cadouri? — Cu de toate. — Pentru că n-ai cunoscut-o. sigur. aşa. vino cu mine în vis la un om. spuse el.. era în casă.. când eram mic. Apoi se întoarse cu spatele la mine şi tăcu. Pentru asta ai bătut-o. nu? — Era. Da. — Cred că era o femeie cu cearcăne. — Nu. — Ce-ţi veni?! se miră el. — Aştepţi să-ţi vină în vis femeia aia? l-am întrebat. ăia la care se ducea o visau. tu trebuie să ştii mai bine decât mine. — îmi pare rău. era o femeie cu cearcăne. Se ducea în vis la oameni. — Mama o fi avut cearcăne? mă pomenii întrebând. da era mai mult în altă parte. înţelegi? Vine ca un joc. eu n-am cunoscut-o. — De altfel n-am mai vorbit despre ea de ani de zile. de ce nu vrei să taci?! Culcă-te si 239 . — Păi. — Cu tacâmuri de argint? — Mă. de ce?! Eu vreau să mă duc la ea. din senin. Mi-a zis: uită că eşti aici. — Mi-a venit s-o plesnesc. — Nici eu n-am cunoscut-o. — Ştii. eu niciodată n-am vorbit de bine despre mama. Era o femeie cu cearcăne. Spuneau că vine la ei cu ceea ce le trebuia şi nu aveau.

spuse maioru. şi Caramet cu căruţa. pe creastă. să nu bată la ochi. Doar e acolo jos şi trebuie să te audă. şi pe urmă să plece. la prietenul vostru. — Singur l-ai chibzuit! Singur ai hotărât ca noi doi să mergem pe Dunăre. sub coama malului şi. Şi-acolo am văzut caii Iu Nae Caramet. Da o fi înţeles că trebuie să ţină căruţa în fundu curţii? — E lacom. şi el să mai stea o jumătate de zi. Pe urmă ne-am strecurat în foltanu de stuf din stânga debarcaderului Iu Jinga. înfundat. să ia parte la frământarea lui Jinga.uită-te la Dunăre. că nu pot să joc eu toate rolurile. — La Titi Şorici. azi e prea târziu. Dacă vroiai să strici învoiala. — Da. unde în nopţile liniştite se văd arzând vărăriile din Munţii Măcinului. — Planu are o parte rea. trebuia s-o faci ieri. foşnind. care se apropia împins de vântu cu miros de nămol şi de ape. şi să ne aştepte acolo şi noi să băgăm argintăria în căruţa lui şi să dispărem. 240 .. Câre-i partea rea? — Aia. legaţi în pripon. şi noru. şi-mi arătă cu mâna un nor greoi. adică si p -al tău şi p-al Iu Caramet. da cu atenţie. Caramet e de-acuma la ăla. sus. Salcâmii şi prunii din livadă se mişcară.. de neîndreptat. Ultimele două ceasuri ale zilei le-am petrecut ascunşi în crângu de arini din dreptu castelului Şuţu. acolo. Şi-ncearcă să vorbeşti cu maică-ta. căruţa cu scoarţele vopsite în verde. ridicat dinspre coada lacului Şerbanu. e destul de lacom ca să nu s-abată nici c-o linie de la plan. — Şi ce să-i spun? C-am plecat cu maioru lonescu la furat? — Isprăveşte sau te dau dracului! strigă el. — Ah. mâine seară o să mâncăm ciorba cu linguri de argint.

Stăpâne erau culoarea roşie şi neagră. — Fac rău? — Dacă nu eşti prevăzător.ajuns deasupra Dunării. — Fluturi cap-de-mort. Era ca a doua ploaie. şi-i desfăcu încărcătura. la grădina de zarzavat a regimentului. se sparse şi revărsă peste noi un potop de apă. peste o jumătate de ceas înserează. râse maioru. ale înserării sau ale pământului. Şi apoi trecurăm din stuf pe iarbă. apăru soarele şi. Caii Iu Caramet. A fost sergent în Regimentu 3 artilerie Franţa. Da ştiu ceva care se potriveşte mai bine. după un sfert de ceas. la tine mam gândit şi ţi-am adus aceasta amintire. nechezară şi se aruncară unu spre altu să se rupă cu gura. şi scoase din buzunar un pistol mic. Caii Iu Caramet se liniştiseră trebuie că se mirau în ei de pornirea aia sălbatică ce-i cuprinsese mai înainte şuviţe de fum. mobilizat pe loc. — N-are. Hei. foarte bun. îmi răspunse maioru. legănătoare. îşi trecea deştele prin păr şi sfornăia. Uite că se stinge şi soarele. alături. Noru trecu aşa cum venise. — E o rugăciune? — Nu. Mi-am scos cămaşa. — Bun. la Romafusei. Jinga are rude la Brăila? Spune-mi ceva despre ele. colorată. izbucni o vâlvoare de fluturi. trebuie să-mi fac intrarea fără să trezesc bănuieli. din alea pe care le pierzi în palmă. Maioru. ameţiţi de mirosu ăla nemaipomenit de pământ răvăşit de ploaie. dă-l dracului! — Ţi-e teamă? E bun la împărţeală. tot războiu l-a făcut aici. — Pune-l pe foc. — Ce-i asta? m-am mirat. şi băşicile ploii mi se spărgeau pe spinare. din contră. veselă. ieşite din noaptea lui adâncă. şi iarba udă râdea. da. pluteau pe sub coroana pomilor fără rod ai Iu 241 .

mă mai cunoşti? Jinga. Mirosea a piersici sau poate era numa frunza de nuc care se pune pe rana plină de puroi. un snop de nuiele de salcie şi nişte târnuri de mărăcini. sub agud. — La cinci minute după ce-i bag în casă. numa din auzite. Dunărea. Subţiindu-se. apăruseră Jinga şi Diculeasa. de la majuri. la o sută de stânjeni. magazia unsă cu catran lucea întunecată lângă o stivă de buşteni de plop pe care zăceau două coase vechi. — Sunt locotenent-colonelu Crişan. maioru mă strânse de braţ. răspunse Jinga. se izbea între pereţii ei de lut. — Bună seara. respectuos.Jinga. numa în cămaşă şi-n izmene. încărcaţi cu perne şi cu aşternuturi. în ţepii lui viguroşi. Deodată. Ce vă povesteau despre mine? Că beau vin dintr-un burduf? Nişte tâmpiţi. împinsă de luna în creştere. Din vedere nu vă ştiu. trupa. sergent Jinga. — Să trăiţi. i-am zis maiorului. — Noi. toţi credeau că-i cimpoi. — Adică. In curte. te furişezi pe galerie. sub ferestre. Aia ne-ar fi adăpostit. Un scaiete cu patru măciulii groase împrăştia aromă dulceagă. Da poftiţi înăuntru. înainta câţiva paşi. cercetându-l atent. şi-aprinde lampa! 242 . cineva înfipsese o minge făcută din cocoloaşe de păr de vacă. Noi primim ordinele şi le executăm. şi mirosea şi a găinaţ. pătrunzi în tindă. Dacă va fi nevoie. — El este. ajutoru comandantului de regiment de la 3 artilerie Franţa. îi zise Diculesii. Dă fuga. — Nu e noaptea de ieri. asta ne vinde. nu vorbim de superiori. îl auzii. maioru se strecură în drum printr-o spărtură a gardului şi peste câteva clipe intră în bătătură pe poarta care se deschide pe o roată de tuci. în vale.

cu întârziere de aproape trei luni. Pe galerie era un cazan de tinichea. sub o oglindă pătată. Din salcâmi venea mireasmă de floare. şi un pumn de bile de lut. ca să-mi astâmpăr teama. cu spatele la uşă în colţii înfipţi pe partea de sus a uşii atârnau o cămaşă naţională. Frunza fâşâia. Valuri de iederă. Jinga avea cămaşa ruptă pe burtă şi cu deştu mare îşi pipăia buricu. Am căscat poarta de rogoz din gardu grădinii. Diculeasa clănţănea din dinţi şi un fir de scuipat. O gheară de găină râcâia în ea. îngrămădiţi în peretele ălălalt. şi-am priceput că odată cu ploaia aia mică. pe sub streaşină odăii unde-i cazanu de ţuică. am trecut în partea din faţă a casei şi m-am săltat pe galerie. cădeau de la cosoroabă. şi peste movilele de boştină. am deşurubat piuliţa în care se îmbucă drugii oblonului. urmată de invazia fluturilor. păpuşă mică. care le arăta capetele şi umerii. cu ţeava scurtă. 243 . ticsite de muşte.„Bivolu. alături de singura fereastră luminată şi. — încă două minute. se holbau îngroziţi la mâna maiorului. nici eu nu ştiu bine. Mută-ţi gându. maioru lonescu. M-am apropiat uşor de perete. un rând de bete şi căciula în care ascunsesem puii pe care-i vopsisem de Paşti pentru Tita rotea în mână un pistol mic. îl auzii pe maior. — Asta-i. parcă mesteca ceară. călcând încet. pentru porci. bătuse. n-am chef să stau aici până mi-o creşte ţăcălie ca la capre. proptit zdravăn pe picioare. plin cu napi sălbatici. şi ora înfloririi salcâmilor. îi curgea pe bărbie. pe care nu îndrăznea să şi-l şteargă. sergent Jinga. sau numa ca să stric. şi arătă spre ceasu de masă de pe brâu sobei. şi m-am îndesat cu nasu în geam. nu ştie că se duce să se-nfunde-n noroi!” Luna tremura. Sper că nu-ţi trece prin cap c-o să-ţi acord o prelungire. In odaie. iar Jinga şi Diculeasa. Maioru îşi mişca fălcile larg.

merge? — Defect.. Faţa maiorului se lumină. poţi să te consideri cu ceafa culcată pe un brici. Zise: — Gata. aşa-i? Spinarea îndoită.. vorbi Jinga.. Am bătut cu pumnu în crucea de lemn. răspunse maioru. Deasupra e un strat de răpită. Unde. răsunând greoi. Hei. Cuţucuţu. din secunda asta. Maioru apăsă cu stânga căpăcelu şi sunetele se stinseră. picioarele zbârnâind. — în magazie. A fost viu şi-a împietrit la vânătoare. hâţânaţi niţel cerceveaua. curaj! îl îndemnă. voi ăia deafară. Şi ridică pistolu. Se repară. pe şnuru cu 244 . arătă în colţu dinspre drum al odăii unde nu puteam vedea: două suluri de covoare. da-n clipa aia zbârnâi. Toată argintăria e pusă în trei lăzi care-au fost de muniţie. — Păi şi voi furaţi. Uite colo. Grivei! Parcă zici că stă să te muşte. urechile ciulite. Ascunzătoarea cea mai sigură e aia la vedere..— Cereţi-mi bani. — Zău! se strâmbă maioru. — Te cred. parc-ar fi-mproşcat cu boabe de măzăriche. Jinga s-a scuturat şi şi-a muşcat buzele. îmi place. se rugă Jinga. să ştiţi. O şubă de oaie. patru mantăi şi câinele ăla de marmură. Cheia! Jinga smulse cheia pe care-o purta la gât. în magazie? — In butoiu de lângă uşă. ceasu de masă. — Frumos cuvânt. — Aşa. — O să te bată Âl-de-Sus! scânci ea. Diculeasa a închis ochii şi a dat drumu unui sughiţ lung. plină de ură. Mă crezi aşa de prost ca să plec de-aici cu buzunarele doldora de gunoi. şoldurile atinse de pete negre şi de zgârieturi. aparatu ăla de radio. vrui să strig. de unde-l ai? „De la prinţu Şuţu. erau doi în salonu ăl mare”.

Da nu trebuia s-o trimit. i-o aruncă. răspunse Caramel. în plasele de sârmă. de cuţite şi de furculiţe. trasă pe buza malului. Am desfăcut clapele fiecăreia şi-am dat de linguri. aşa cum ne înţelesesem. hai să-i băgăm în mă-sa. mângâiată de flăcări. se izbea. fără să vreau. am dat în brânci ca să ajung neobservat de nimeni în ograda Iu Titi Şorici. în raza de lună strecurată prin răsunătoarea de deasupra uşii. — Mai stăm un pic. tiptil. M-am târât spre căruţa Iu Caramet. pentru că puţin a lipsit ca să dau peste Titi Şorici şi Nae Caramet. e sfinţită! Am alergat şi propria mea călcătură îmi bubuia în urechi şi-am deschis magazia. — îmi pare rău c-am lăsat-o.. Şi Mitana mea stă acolo într-un colţ.cruciuliţă. Am îngrămădit totu întrun sac şi. Peste cinci minute. ca să-mi mai ud o dată tălpile pe locu ăla care-mi fusese drag. maioru o prinse din zbor şi.. care fumau sub gardu Vetinei. Ăia Vetina. Apoi. Neicu şi Râmniceanu mai mult ca sigur că stau acum la masă în salonaşu care desparte casa-n două şi n-o să se scoale până nu-şi umplu burdihanele. croită mai lung. 245 . — Dacă-i aşa. şi de fiecare dată te aşteptai să vezi sărind o dâră de scântei. se împotrivi Titi. maioru urma să iasă şi să ne întâlnim în stuf. argintăria strălucea în ape subţiri. zicând: — la-o. O prostie. şi-am ascuns prada. îl auzii pe Titi Şorici. tăind-o prin fundu livezii. unde pregătisem o luntre. pârâind. ascultând cum sună morisca de trestii fixată de Râmniceanu deasupra cuştilor cu porumbei. Şuiera ascuţit sub vântu răcoros de pe Dunăre şi una din aripi. Jinga nu minţise: lăzile erau în butoi. am ocolit prin fâşia de lucerna. — Poate stă chiar cu ei la masă. deschizând fereastra. Bocu. am luat-o îndărăt şi. mi-o trecu mie.

n-avea cum s-o impută. şi zice pardon. Bocu le mănâncă şi crude. aşa-i. că te-am înşelat!‟ Ştiu. dădică!” îndrăzneşte Mitana mea şi Vetina o-ntreabă: „Titi ştie? El e cu partidu comuniştilor. voi sunteţi mai ai dracului. iar dedesubt stă scris cu litere de bronz: „Şi când veţi fi ca sămânţa. şi râgâie. să-mi dau lucrurile pe porumb. Neicule. Răstoarnă-i Mitanei două sau trei ciurele de făină şi spune-i Iu Neicu să s-astâmpere. şi nu se răscoală maţele-n tine?!” „Sunt cu usturoi”. ce i-ai spune Iu lisus dacă lisus s-ar coborî din icoană să-ţi dea 246 . să nu mai miroasă faţa de masă în care a târât nevastă-mea câinele ăla. că plec în Oltenia. A luat şi frate-tu Gheorghe un câine deăsta. că ce ştie mârlanu ce-i şofranu? da. da acum te atârni de preţ. eu. nu mă-mpac cu ele. du-te-n mă-ta. şi n-am o coajă de pâine să iau la drunii Şi nu te mai mira ca proasta. e numai un lămâi. voi furaţi mereu şi vă legaţi de alţii. ce vrei să aibă?! în dovleacu tău ăla prostu şi plin de slănină oi fi crezând că are burta plină cu mâncare! Şi nu mai zbârci din nas. ca şi tine. Mitana.— Nu. dacă sunteţi graşi. le soarbe când mişcă şi se răsteşte la mine. adun osu lor. vrei să iei câinele ăla pe nimic. da toată lumea a luat câte ceva în noaptea aia. cochilia. stă în colţ şi se uită la icoana de carton îngălbenit care-l arată pe lisus Christos cu crucea pe Muntele Măslinilor. răspunde Neicu. în fiecare zi te-nchini în faţa lui. Da voi.” lisus urcă pe munte cu durerea lumii. şi lămâile parcă-s legate cu aţă de crăcile lui. şase luni în pământ. Mitana. e de furat. că eu am trimis-o. că ce-o fi având câinele în burtă de-i aşa de greu? Piatră. Neicule. „Cum mănânci tu scoici. domnule Neicu. să nu zică mâine că te-am momit. şi pe muntele de icoana nu-i niciun măslin. „Nu vrei să guşti. şi-aţi pus mâna pe cât pământ aţi putut mai mult. cum se zice şi fluier orice cântec!‟ „Vreau să vând câinele ăsta. şase luni afară”. Ştiu. Neicu are-n farfurie scoici şi Mitanei îi vine să verse când le vede. o întreabă Râmniceanu.

care era acum mai tânăr. înfricoşat de luna care mişca năluci pe ape şi printre sălciile vechi.. Şi nici luntrea pe care o pregătisem amândoi pentru fugă. şi ăla cu ideea lui nebună a agăţat portretele între fotografia lui şi-a nevestei. Ăia doi au desenat întâi chipul băiatului. Şi copiii erau acum mai bătrâni ca părinţii. unu ca tine sau ca Jinga sau ca Neicu le-a zis: „Mă. zise Caramet. — Adică tu. Ei. Domnule!.. Pân-o să-ţi dea una cu măciuca la mir. îi făceau portretul pe hârtie cu creionu şi se rugau să le plătească ăla ce-o vrea el. cu ceas la buzunar şi cu beteală la piept. unde mă duc eu. — Te roade? zise Titi Şorici. şi ăla s-a supărat: „Nu sunt copiii mei!” Stăpânu bătrân. Ai. când era el ginerică. — Lasă că ştiu ce zic. Jos la Dunăre nu l-am găsit pe maior. aproape atingând cu mâinile pământu ăla mişunând de foşnete. Pe lângă Calafat. Sunteţi de aceeaşi teapă. Tu vrei să-l pui cu tălpile în sus şi să-l scobeşti în talpă.. am întâlnit anu trecut doi zugravi de biserici. m-apucă dracii. da o să fie şi cine o să ţi-i scoată. Se sculă şi-n clipa aia se auzi răcnetul lui Gheorghe Jinga: — Oameni buni. mama mă-sii. îngroşate de ierburi mucegăite. de ce stă muierea aia atâta acolo? Nu vor.. şi-a chemat câinii: asta a fost plata.peste labă. câţi ghimpi am şi eu în talpă. Nu-i lua nimeni şi prindeau câte-un copil. mie să-mi faceţi copiii aşa cum vor fi ei peste patruj de ani. Frânt de şale. la revedere. în curtea Vetinei. săriţi! Titi Şorici şi Nae Caramet se repeziră peste gard. I-ai spune: E-hei. pe urmă pe-al fetei. iar eu spre Dunăre. Vă place să chinuiţi omu sărac. Intr-o zi. — Vorbeşti prostii. Vreau să ştiu cum or să arate ei când or fi oameni mari şi eu oi fi mort”. şi nevastă-sa mireasă. am 247 .

— Hei. Potlogari de lemn. oamenii de lemn veniră spre mine şi când ajunseră la botu ulucului.alergat spre debarcaderu lui Titi Şorici. unse cu fosfor. — Capete de lemn! am continuat batjocoritor. barcagii care murmurau un cântec tulbure. am traversat Noianu. pe lângă o plantaţie de nuci. cu picioarele lor ţepene. nicio undă de vânt nu mă atingea. m-am aruncat în el şi. la dreapta. La stânga trecură picioarele şi mâinile stângi. Aia din frunte avea la pupa două aripi de moară. învelite parcă în piele de somn. în discu ăla galben. lovind îndârjit cu vâslele. ruginit. se clătinau şi azvârleau în Dunăre oamenii de lemn pe care-i împroşcasem cu ocări. la distanţă de-o clipă una de alta. uscate. în care se strigau păsări de noapte şi duhoarea mlaştinilor verzi din cuprinsu bălţilor se subţia. am ocolit insula cu plopi negri din mijlocu lui şi-am intrat în matca puternică a Dunării. Umăr lângă umăr. sclipitoare. şi se mistuiră. sub ceru adânc şi larg. ulucu meu plutea liniştit. săltară toate pe creasta unui val înspumat şi din coama lui clocotitoare se aruncară pe rând. iar cele din urmă duceau oameni de lemn. am smuls din ţăruş un uluc. pătruns de spaimă şi de mânie. răscolite de-o furtună bâlbâită pentru că totul se petrecea numai acolo. fiecare se desfăcu din încheieturi. Bărcile lungi. pe sfoara curentului. picioarele şi 248 . M-am dus la vale kilometri întregi şi-un clopot mi se spărgea în cap poate că băteau clopotele în Plătărăşti şi când am dat cotu spre Brăila. am întâlnit o flotilă de bărci patruzeci sau cincizeci aliniate în lungu foltanului de stuf. găurit de stele. Mai înainte ca bărcile să piară. călcând tăcuţi pe spinarea Dunării. Roţile de moară prinseră deodată să se învârtească o floareasoarelui uriaşă în care petalele erau cozi de flacără jucând neîntrerupt şi apele se învolburară. cine sunteţi? am strigat la ei. la Brăila am să vă stropesc cu gaz şi-o să vă dau foc. Niciun răspuns.

iar în faţă înotau capetele. Numai o singură dată a avut răbdare: când l-au înştiinţat că va fi degradat în faţa frontului. ca să nu mai aibă ofiţeru de serviciu ce să rupă. au răspuns din apă picioarele şi mâinile de lemn. Adică nu-i omoară cu mâinile. Ne-am dat la mâna lui ca orbeţii. înşirate în linie dreaptă. Omoară numai cai. după obiceiul lui nenorocit. — în Jinga nu. şi toate căpăţânile s-au întors cu faţa la mine şi n-aveau ochi. a trecut în faţa cailor şi m-a întrebat: „Alege. s-a hotărât el. aşa desperecheate. Pentru că. sprijinit în coate de rafturile goale. scoate sacu cu lăzile şi pune-l jos!” El scotea calu ălălalt din ham. — Sper că n-a tras. — Nu trebuia să-l credem. Caramet!” Avea deştele încărcate cu 249 . şi nu ştiam ce vrea să facă. pe care? stânga sau dreapta?” „Cum ai ajuns aici? m-am răstit. — Ducă-se dracului! Eu mă gândeam la oamenii de lemn. şi calu a murit dintr -odată.mâinile drepte şi. eu ştiam că-şi pierde iute răbdarea. — Cel puţin eu nu trebuia să-l cred. şi aveau ceafa pătată cu fosfor. — Noi suntem. Pentru că el nu omoară oameni. Pe urmă: „Caramet. Şi iar: „îndepărtează-te la cincizeci de metri. şi toate erau chele. Şi unde-i Ion?” „Dreapta”. Mi-a ieşit în faţă dintr-un şanţ. Pe tejgheaua de zinc fumega o lumânare. îmi zise. spre deosebire de tine. — Da unde sunt oamenii? am ţipat. răspunse Caramet. A tras în frunte. Atunci a stat şi şi-a descusut în linişte galoanele şi petliţele de la uniformă. Caramet îşi mesteca buzele. Caramet. M-am trezit când eram în Lacovişte. Dincolo de ea. prinseră să bată apa cadenţat. între ochi. eu tocma mă gândeam că voi sunteţi la Brăila.

populaţiei înfometate printr-o mişcare. două zile poţi să mai rămâi. trebuie să plec. — Şi calu ălălalt? — S-a suit pe el cu argintăria şi s-a dus nebun spre Dunăre. Vreau să nu spui că te-am înşelat. Nu trebuia să mergem acolo. — Vreau să uit de vaporu ăla. — Ţi-am spus. Atunci era ca şi cum aş fi avut mâinile degerate şi trebuia să le bag între ţâţele Bişcăi. când se răcoreşte noaptea. îi atârna din buzunar. poţi să mai rămâi. Şi se opri. iniţial. — Plec mai încolo. — îmi pare rău că am înecat ulucu Iu Titi Şorici. în Dobrogea? — Aia a fost altceva. — Deci. adică numai un capăt al ei. — Plec în noaptea asta. L-am privit zâmbind. 250 . — Limpede. având patru cai în primire. — Când mi-a împuşcat calu. Da. destinate. obişnuită în România. adevărat. — Nu vorbi! Băteai din pinteni s-o pornim cât mai repede. două. dreptu tău. ştiam că nu mai are în el niciun strop de răbdare. grăjdar. n-am zis deschis să ne întoarcem. când se aşază zăpezile. îndepărtând lumânarea dintre noi. ca să le încălzesc. — Nici atunci. — O zi. jumătate din stocul furnizat de Crucea Roşie internaţională trecuse în magaziile Domeniilor Coroanei -. în decembrie. dormea într-o odaie măturată cu pelin şi.inele de aur şi craca aia cu cercei. IX Intră la o fermă regală. Ca să-l încalece s-a suit întâi pe butucu roţii. Se hrănea cu conserve suedeze. — Pe şalupă am avut o strângere de inimă. — Auzi? îmi spuse el. Am mârâit numa printre dinţi. — Atunci să-ţi dau banii.

Eu te aştept cu multă nerăbdare şi să ştii că la primăvară merg să pun o oală cu jar în streaşină Case i lui Caramet unde a muritfratirniu Magaiepentru că îmi spune inima că huiduma de Caramet la dus la. făcu o copie după scrisoarea cu creion chimic şi i-o dădu administratorului. Scrisoarea mea so rupi si dacă vii fără cal degeaba vii au încercat şi alţii pe care nu iam primit. fixându-l în ochi. laba pe tine.primi o scrisoare de la Che Andrei: Furai iute te regele de trei cai buni şi vino cu ei la Plaiuri în Ţinutu Râmnicului la via statului undei director tovarăşu Amuzian om bun. factorul poştal. Pe seu. Grajdurile de-aici sunt 251 . mă sui călare. Beau vin cu vadra şi torn ţuică în opaiţ. Om sigur mia spus că acolo unde eşti sunt cei mai prima cai. moarte. Ăsta îl cinsti pe Ion la biroul cu pereţii acoperiţi cu hărţi şi-n timp ce-şi smulgea cu o pensetă perii roşcaţi din nările largi. Am zăcut trei luni la călugăriţe la schit toate au dinţii căzuţi din lipsă de mâncare bună sunt bătrâne si se joacă cu aricii. Pe drumul dintre Lacovişte şi fermă. Ai să bei vin ce nai văzut tu niciodată vino urgent cu cai. stăpânindu-şi iritarea produsă de sunetul propriei voci. Zici ca are dureri de burtă şi te duci săi plimbi şi dus ai fost. Cai navem deloc şi mie dor de un calpe bou nu tot sa. Ion. îl soma să-i vorbească despre legăturile pe care le avea cu hoţii de cai. care citea toate hârtiile. administratorul îşi sprijini palmele pe masă şi. spre a se ţine la curent cu ordinele Bucureştiului. A Iu Mohreanu să aduci neapărat un cal da ai grijă când pleci sa fii deştept să nu puie ăia. Nu mă iscălesc miroşi tu cineţi scrie. rosti scurt. negă c-ar fi furat vreodată fie numai şi un căpăstru. speriat. cărnoase. care-i vuia dogit sub ţeastă din pricina dopului de vată înmuiată în spirt şi înfundat în nara dreaptă: -Vă propun să lucrăm împreună.

declară Ion. Daţi ordin şi înhămăm la sanie doi. al doilea o pătură. Totu cu uşile încuiate. o cravaşa cu mâner de ivoriu. al patrulea. o şapcă cu clape. de ştire idiotului ăluia să renunţe la mania de a scrie bilete. două perne. Dă-i. — Ce să mai vorbim?! răspunse unul dintre grăjdari. sau numai pe şef. Cheamă -ţi ceata. legănându-se pe tocuri şi fluturând şapca cu clape. După o săptămână. din faţa voastră. — Mutu de la manutanţă! Toţi spun aşa. să purtaţi sănătoşi. trei cai. să-i spui. Mă şi mir că nu v-aţi rupt gâtu pân-acum! Sunteţi mână-n mână cu jandarmeria. smucind de-o mânecă a scurtei. o piele de urs cu căpăţâna împăiată. Mihai I de Hohenzollern fu silit să renunţe la tronul României şi Comisia judeţeană de inventarierea bunurilor provenite din Domeniile Coroanei. Asta se întâmpla în preajma Crăciunului. ce v-am dat. rochie şi chiloţi pentru nevastă-sa. căptuşită cu pâslă. O singură dată. iar al cincilea. nu doi. un costum de haine. Cei cinci grăjdari ajunseră în faţa Comisiei în zori şi primiră. condusă de un scafandru din Brăila. cravată şi bocanci. Ion Mohreanu. Cât vă ia? — Am furat numai la nevoie.cele mai sigure ascunzători. — Bun. Da acum vin c-o întrebare: noi. Zi-i să vie încoa în noaptea de Anu Nou. 252 . însă. al treilea. o cămaşă şi o scurtă cu guler de miel astrahan care se încheia în trei rânduri de curele împletite. o pereche de pantaloni. un pulover de schi şi un drot pentru încreţit părul şi mustăţile. cizme. ăştia. — Mulţumiţi? întrebă scafandrul. o saltea şi un coş cu gheme de lână. — Vin roşu. căpeteniile hoţilor din trei judeţe. se aruncă Ion. îl puse pe administrator sub stare de arest şi făcu daruri tuturor servitorilor. în noaptea de 30 Decembrie. Se strâng aici. mândru de dărnicia lui. noi ce bem? Că mă arde pe gât de sete. după cum urmează: primul.

Ion şuieră prelung şi sania porni în goană. Păi. sus. grăbiţi-vă. dincolo de Râmnic. şi ele ferfeniţite şi. toate păstrând imprimat în medalie chipul de ascet al generalului care avusese via şi fugise peste graniţă. sub turla în formă de bulb. fu trasă la scară şi aşezară în ea cincizeci de kilograme de carne de porc. sări pe podeaua acoperită cu covoare rupte. luară şi doi câini. după aprinsul lămpilor. Sub directa supraveghere a scafandrului. în caz de primejdie. două băniţi de fasole uscată. un tip scund.şi ne ducem la Plaiuri. scârţâia o roată de fântână. râscovi. de spiţele căreia atârnau în lanţuri bărdace de porţelan. hribi. se legăna într-un hamac făcut dintr-o varsă în trei foi. pe o ninsoare turbată. Vineţi de frig. de groaza comuniştilor. slăbănog. târând sacii cu provizii. clipind trufaş din singurul ochi teafăr. care dregea nişte 253 . paiele şi snopul de nuiele îngrămădite în spatele lor. purtată de trei cai în hamuri noi. aşternut cu două cergi mocăneşti şi având la un capăt un bot de luntre plin cu borcănaşe cu ciuperci murate. în cămaşă şi în pantaloni de lână tricotată. seara. pâinişoare. sania. strigă directorului Amuzian. Grăjdarii. Două felinare vechi. Ajunseră la Plaiuri. Che Andrei. luminau faţada conacului şi. topoare şi o canistră de petrol cu care să aprindă. zise Ion. şi v-aducem un butoi cu vin. temându-se de lupi. ghebi. fraţilor! — Da nu se poate cu mâna goală. pierzându-se în bălţile de întuneric din câmpia înzăpezită. cu labe ca de crab şi obrajii îmbâcsiţi de pistrui negri ca pieliţa caiselor bolnave. în ţinutu Râmnicului. două de grâu si unsprezece crapi pescuiţi la copcă în iazul din pădure. în plan cu tavanul. năvăliră în casă. Zărindu-l pe Ion. în stâlpul de fier. — Vin rubiniu care sfârâie în pahare! plescăi din limbă scafandrul. cârpite cu blănuri de animale. la sfârşitul războiului.

Cei din Lacovişte se încălziră repede — ăla care căpătase o pereche de bocanci şi-l strângeau dădu jos bocancii şi întinse obielele umede şi împuţite pe pragul de faianţă al vetrei şi când Amuzian răsturnă carnea friptă într-un castron. — Avem. dacă nu te aşteptam în seara asta! îi spuse lui Ion. spuse un grăjdar. încins peste şale cu o broboadă turcească. Vreau să le pipăi cu gheara mea. — Vă î-ne-căm în vin. vin alb. De toate. Che Andrei. Staţi! urlă.saboţi în faţa căminului: — A sosit! Ţi-am spus că vine. Mirosul slăninii. Să fiu măgar. apropiindu-se. camarade. plini de grăsime până la coate. eu mâine dimineaţă mă gândeam să -mi fierb cureaua şi uite ce ne-au adus! A Iu Mohreanu. îmbrăţişându-l. descoperind bunătăţile pe care grăjdarii le trăgeau din saci. îl sărută pe bot şi-l purtă până la foc. înfipse în ele câte-o halcă de carne şi le aruncă pe jarul din vatră. ridică un crap îngheţat. învăluit în pâclă albastră şi acoperit de tufe de gherghini. Carne! Peşte! Fasole! Ca la popota generalilor! — Vrem băuturică in schimb. Nu există să-i trimit vorbă şi să nu i s-aprindă călcâiele. un izvor desenat cu sineală Amuzian. rupând cu mâinile şi cu dinţii. scoase nişte ţepuşi de fier. ţinându-i coada între dinţi. Ionică. Vin roşu. înflorată. şi oasele le adunară la colţul mesei şi Ion le luă în poala scurtei şi le duse câinilor. se repeziră ca lupii asupra ei. ţuică. tropăind în jurul lor. cu burta arămie. declară Che Andrei. Păi. saltă damigeana din colţ şi dă-le leţilor să bea. învălui plăcut întreaga încăpere. zise Amuzian. iar cu acest prilej dezlegă 254 . lihnit de foame. în timp ce grăjdarii din Lacovişte se luptau cu damigeana pântecoasă vinul auriu le curgea pe bărbie şi pe piept şi ei râdeau. se împingeau să apuce rând şi unul arăta cu degetul peretele de la miazănoapte pe care şerpuia. topindu-se. înfulecau lacomi.

îl îndemnă Amuzian si dintr-odată se întărâtă. La întoarcere găsi pe masă o găleată cu vin roşu din care adia parfum subţire de trandafiri. Ne-aţi năucit şi v-am năucit. Vinovat! a zis judecătoru cel mare şi-a arătat cu deştu fiarele sălbatice. camarade. Raci de lumină sticloasă atârnau de felinarele de la intrare. când se urniră să urce butoiul în sanie.. o să tragem liberi cu puşca în toate raţele sălbatice.calul mărginaş şi-l mută din grajd în remiza de unelte. Le urăşte. Le dărâmăm. se rostogoleau prin curte şi 255 . îl întrerupse Amuzian. — Vinovat! răcni deodată Che Andrei. ultimele din cireşul urcând cu crengile până sub acoperişul de draniţă al casei. zvârli în sus braţul stâng. Vreau să zic că tovarăşu Amuzian le sfârşeşte unde le prinde. cu capcanele. — Şi e plin de ură pentru vulpi. ningea cu măzăriche aspră. — Regimu nou. Nuu! Pur şi simplu mă înduioşez de soarta lor mizerabilă. Cu puşca. cu arcanu. pentru că. — La dracul. Să le dispreţuieşti precum le dispreţuiesc eu şi să le aţii calea.. pocni Che Andrei cu pumnul în masă şi înălţând fruntea tăiată de bentiţa neagră care-i da un aer de corsar. La dracu!. frunze ca de bronz. are un cap ca de găină. dă dreptu fiecăruia să se urce în căruţă şi să plece să vâneze dropii. camarade. — I-auzi! se miră pentru toţi grăjdarul desculţ. la capu lui. cu pumnul închis. zise Che Andrei. cu laţu şi cu arsenalu de la Bucureşti. când se ridică ele cu miile şi pornesc spre ţările calde. da nu-i ocrotesc. şi strigă: Jos regele! Jos boierii! Las‟ să mai fim şi noi la cârmă. mormăi altul.. Mie milă. — Numa de iepuri mi-e milă. le jumulim şi le frigem. Spre miezul nopţii. uită-te. Să vânăm şi noi cerbi şi porci mistreţi. De-acuma. — Bea..

vara. zise Ion. Hei. Câinii se aruncară bucuroşi în braţul de paie de dindărătul butoiului. spuse ăla cu şapcă cu clape ca nişte galene radio. — Eşti omu care-mi trebuie. groasă de câteva palme. — Da n-auzi ce spune muierea?! Spune c-a trecut un lup. şi fluieră câinii. Dimineaţa. îi spuse Amuzian lui Ion. încleiaţi de băutură. tresări el deodată. Şi nu mai urla la mine. ăla cu hăţurile trânti o-njurătură. — Vrei să mă dezbraci. Nevasta unuia din paznici descoperise urme de lup în platoul unde-i casa pe care. zise Ion. mişcaţi-vă odată! se întoarse răstit spre grăjdarii din Lacovişte. — In regulă. — Nu merg. mahmur. Bate palma şi să mă-njuri pe mine dacă ţi-o fi rău aici. care se roteau în jurul săniei. o locuiesc zilierii şi Amuzian vroia să le cerceteze repede. râcâind cu unghiile pe scurta lui. Sunt director! Zăpada albă. da-ţi dă-n loc cămaşa vinului. — Şi ce dacă ţi-o ia? Ţi-o ia. mi-ai umflat scurta! Am zis eu că d-aia mă opreşti. se atârnă Amuzian.roata cu bărdace de porţelan scârţâia pe osia de lemn. — Tu nu pleci. domnule. — Rămâi. Amuzian se umplu de draci până să izbutească să-l scoale pe Ion. — Ţi-o plătesc. Tu rămâi la mine. — Pune-o să-şi descânte de sperietură. ăilalţi chiuiră şi sania prinse să lunece prin iarna plină de taină dintre dealurile cu podgorii spre iarna înaltă şi îndrăzneaţă din câmpie. se-nfurie Che Andrei. Hai. şi aerul filtrat de păduri îl înviorară pe Ion imediat ce ieşi afară. Tot timpu te-ai holbat la scurta mea. — O să-mi ia scurta. molfăind în gură o ciupercă murată. al dracului ce eşti! zise Ion. ăia din Lacovişte nu-şi dădeau seama că ceea ce căutau ei era un cal. Suflă nasul şi-şi 256 .

calu-i numa pentru mine.aprinse o ţigară. dar Amuzian îl opri. mâine şi poimâine. giruete pentru a indica direcţia vântului. sub pleoapele închise vinete. De mâine. Ion. să se plimbe cât vrea. şi pe-o altă alee. ridică intrigat faţa punctată de pistrui negri. Eu l-am adus şi tot eu l-am ascuns în remiză. Iar eu am dormit tun. — Spune. în picioare. „Aici ţi-e dor de femei!” se gândi el. declară. Şi taci din gură! ceru Amuzian. — In viaţa mea n-am tras cu puşca în ceva care se mişcă. Pe tăpşanul plantat cu meri având trunchiurile înfăşurate în cârpe şi-n papură. sau mai 257 . acum încremenite. azi. şi în parii cei mai înalţi. călărea fălos Che Andrei. Pe stâlpii lor. şi-l curăţăm la sigur. două şiruri de platani bătrâni înaintau prin mijlocul viei către munţii din zare. Trebuie să stăm aici de cum se înserează. ciori rătăcite. ca o reţea de corzi încâlcite de zăpadă. facem pândă? îl întrebă Amuzian. cu crestele poleite în galben sticlos. Ion vru să-l strige. şi a trecut în zori. — Lasă-l. Tutunul avea un gust de brad şi de fericire neînţeleasă. imenşi. — Vino. îngenunche şi suflă peste urmele de lup. vreji de iederă. mărginită de troiţe de lemn. că noi avea timp să dorm în ţărână două mii de ani! începu să se blesteme. zise el. croncănind. cu mânecile scurtei suflecate. lucru cât se poate de limpede. Se spulberau. privea foişoarele din vie peste care se roteau. ascultând zgomotul unui tren depărtându-se printre coline. fiindcă-i veneau prea lungi. Amuzian. — Puiandru fără greutate. O pasăre cu penaj colorat ţopăia pe o buturugă. — Cum aşa?! se miră Ion. tot în genunchi. Colţul stâng al gurii i se strâmbase ca ataca t de un bob de otravă.

Atunci de unde mi s-a-nfipt mie în cap ideea că eşti vânător? M-ai minţit. „Chior bezmetic!” îi aruncă Ion în gând şi. Mohreanu! Ion lungi gâtul. nu ştii. — Nu ţi-am spus nimic de vânătoare. pătruns de ger. un paznic întindea clei de prun pe pari şi pe scândurile acoperişului.. La poartă se opri şi strigă ascuţit: — Ascultă. agitând un băţ. însângerate nesănătos. grec. Se răsuci şi porni repede către poarta din capătul aleii.. Călca săltat şi două rânduri de gropi asimetrice se căscau pe zăpadă în urma lui. să uităm cuvântu domnule. — Crezi că-s tâmpit ca un gândac? Nu sunt! Ion scuipă şi făcu stânga-mprejur prin vie. ca să nu-l supărăm pe tovarăşu Amuzian. sau. tovarăşe. îi strigă lui Ion. să-şi potolească iritarea. gonea acum calul dincolo de gardul de sârmă ghimpată. Crezi c-ai 258 . să ştii! Rupse o nuia dintr-o tufă de coacăze. — M-ai oprit ca să-mi înhaţi scurta. armean sau român de-al nostru?! să le facem ciulama. Da. enervat. e căzu stai să presarăm nişte fărămituri de mămăligă. Eu nu ţi-am zis nimic de vânătoare. domnule. parcă încercând să se retragă în cap şi în trup. pleoapele lui Amuzian stârneau greaţă. căci aminteau perfect pielea gelatinoasă a puilor de rândunică abia ieşiţi din ou ochii i se mişcau încet.. Che Andrei. Trebuia să-mi spui adevărul şi nu te mai opream. — M-ai minţit şi-o să fie rău de tine. ce-o fi el. — N-o să înghit toana asta. grăbi pasul. douăj de vrăbiuţe şi să le fac. şi-o vârî pe spinare şi o purtă de două ori în sus şi-n jos. — N-ai tras niciodată?! făcu el şi se ridică. — Da mie-mi trebuia un vânător! răspunse Amuzian. — Vreau să prind. într-unul din foişoare.bine zis. Un junghi ascuţit îl seca sub omoplaţi..

duminica. întâi: calu nu-i al tău. sătul. Prin urmare. Pot să jur că avea o nevastă cu ţâmburuş şi. trebuie să le ştii pe de rost: să fii supus şi să iubeşti broaştele-ţestoase. ceea ce înseamnă că sunt ca uleiu bun. Ioane. eu zic că-şi bătea joc. s-o întâlnesc pe Oii. însă. da nu se văd decât o dată pe an iar tu o să te muţi în camera aia de lângă pridvor cu de şapte ori portretu generalului pe un perete şi şapte boturi de cal pe peretele de vizavi. zice: să-i ţii înalţi cât cedrii Libanului şi pune-le lor sămânţă în spice. Două lucruri. iau foc când mă încingi cu braţele. te văd. N-am plecat. mi-a zis Che Andrei. fără să se sinchisească. — Vreau să-ţi spun o lecţie. desena cai şi lângă ei chipu lui. măi băiete? — Nu ştiu. ca să se ducă. într-o ladă. — Du-te dracului! făcu Ion. Doi: supărarea e mălaiu proştilor: Trei: pleci. hotărât să-şi ceară scurta cu guler de miel astrahan şi calul şi să plece. da din altă parte pot să te înhaţe uşor la armată. la cununie. Vara mănâncă lăptuci. Generalii se ţicnesc numa când văd civili. ca să n-o împuşte. 259 . — Să fim înţeieşi. Nu stă în picioare. Eu îl iubesc din toată fiinţa pe tovarăşii Amuzian. Poţi să bei până-ţi dă sângele pe nas. la soru-sa care s-a închis singură la schit mai are un frate. Amuzian zice că generalu era nebun. Avem zece. Sunt foarte econoame. pilot de avion. Trântorite.nimerit bine. răspunse Ion. şi se depărta. şi ăsta. Deci: calu o să fie a Iu Amuzian. Astăzi ştiu că m-a ţinut în loc şi pedeapsa scrisă în mine. te văd! In podgorie e o viaţă de trăit. iar ăsta nu vedea pe nimeni. — Popa. ci de la Olivia. iarna dorm ca pietroaiele. vecin cu Maica Domnului. vasăzică. numele nu-mi vine de la Olga. Ca şi urşii.

plugurile şi m-am rostogolit pe trepte până în mijlocu salonului. prefăcându-se că pândeşte ţipătu sitarilor. cu puşca alături. iar Oii a sosit în martie. fiindcă Che Andrei anunţase: eu ies din front şi Oii înţelese din prima clipă că o aşteptasem cu înfrigurare: Amuzian. parc-ar fi bătut-o în ceafă un val de apă. a luat o ţeava de trestie şi s-a dus în pivniţă. lungit pe un pat de vergele. Şi. şi n-am spus o vorbă. gâtu caută funie. când zăpada începe să se stingă şi noaptea scapără în cercevele un vânt desfrânat. în martie. cu o raniţă cu lucrurile ei la picioare. cu capu aplecat. cu de şapte ori chipu generalului la cap şi şapte boturi de cal la picioare. lungit pe covor. Am fost ăl dintâi care a văzut-o venind era seară. o nelinişte ciudată se clădeşte ameninţătoare şi fâlfâie prin aer doru de cuţit şi de muieri şi trebuie să bei vin negru sau vin alb. orice. când s-anunţă primăvara. cotigele. soarele-si rupea coroana în vârfu munţilor şi ea se apropia pe lângă remiza în care se ţin stropitorile. speri să te aleagă? Nechează trepăduşii. stând ascuns în cameră. cum vrei să-mi fie?” 260 . tremura. bătea un vânt rece. a băut stând călare pe butoi şi s a întors în pridvor unde a lovit cu ţeava bărdacele de porţelan. Se împlinea o lună de când simţeam că nu mai puteam trăi singuri zic de mine şi de Amuzian. când a ieşit. am aprins o ţigară şi-am azvârlit patru rotocoale de fum. pentru că în nopţile alea viermănoase. culmea! Oii era înăuntru când intrase? aşezată pe un scaun. Amuzian i-a strigat prin uşă: — Comunică-rni gândurile.întâi l-au chemat pe Amuzian la Râmnic şi i-au spus de ea. Asta a fost în februarie. eu. Şi când el ne-a înştiinţat cine e. I-am strâns mâna. a răspuns bătrânu şi-a rămas în camera aia fără foc până s-a uscat bentiţa şi. cred că dacă i-aş fi zis ceva. mi-ar fi răspuns: „Tulbure. ascuitându-le cum vorbesc între ele. iar Che Andrei a zis: „Regină cu catifea roşie!” şi-n ziua aia şi-a spălat bentiţa neagră.

Am trecut pe sub hamacu lui Che Andrei. îi strânserăm într-o albie căptuşită cu zinc. — Vreau! şi a întins palmele. Era înaltă. se ciocneau în mers. Da. — Dacă aveţi şi-un pumn de faină. Mă sui cu Ion. necrăpată. azi s-a nimerit să nu fie nimic în cămară. ca pe sub Christos în Vinerea Patimilor. întări Oii. a intervenit Amuzian. mă. 261 . despicată de-o palmă. tolănit în hamacu lui. numa cu o dâră de suc. cic-a mers c-un autobuz în care erau numa oameni şchiopi. largi. — Zaci? vru să ştie Oii situaţia lui Che Andrei. ca dracu. sute de ciorchini de struguri. Călca uşor. atârnând de corzi sau înşiraţi pe rogojini. trup de douăj cinci de ani. în salon. recunoscu Amuzian. — Stafide şi vin. zise Amuzian. iar deasupra jartierelor carnea se umflase în două inele vinete. i-a răspuns el. înţepător. P-ăi cu boaba uscată. înveliţi într-o pojghiţă de ceară prăfuită îi adunarăm în două coşuri. — Nimic. — Sunt în podu casei. ce găsea? întrebă Che Andrei. — Şi dacă venea ieri. pietros. pe scară m-am aranjat să fiu în urma ei. nimic altceva. se rotunjea să-i crape pe fundu mare. fusta de stofă lucioasă. — Ce se vede? — Hora. — De sus se vede mai bine. în pod. fac o plăcintă cu cinci mii de ochi.— Auzi. Jos. mirosind a ceva necunoscut. lacom. — Pe cuvântu meu. ţinându-se dreaptă şi brăţările de la mâini. P-ăi cu boaba încă plină. — Avem stafide. scoţând un sunet ascuţit. şi Oii a mers cu noi. — Trebuie să-ţi dăm să guşti ceva. îmi spuse Amuzian. poate a sare de mare. Pulpelei umpleau cizmele murdare de noroi. Purta ciorapi strânşi în jartiere de cauciuc. alb.

după desfiinţarea bordelurilor şezuse în lagăr. sau ălălalt. Da Oii căuta ce nu mai avusese şi eu n-am înţeles că ceea ce voia ea era un joc care să fie plata. Amuzian s-a spălat pe picioare şi s-a suit pe sacu plin cu boabe şi-a început să ţopăie pe el. pentru că Oii fusese în bordel. Che Andrei. zise el. de sus: — Ai mâncat coadă de scrumbie la Râmnic? — Da. Tânăr. pândeam mâna când se va întinde şi va alege: tu. le-am cărat cu spinarea. să se rotunjească. înălţă capul şi neruşinarea stăruia ca un abur de ceaţă pe buzele ei groase şi noi nu ne săturam respirându-l.crănţănind stafide. Must în martie! M-am uitat năuc la Amuzian. Amuzian călca. mă aşteptam. Lucrurile erau în cramă. Zicând. lustra cu cupele pline de scame ne amesteca umbrele. Şi acum călcam eu sacu. Oii zise: — Băieţi. ţinându -mă 262 . aducem imediat un uluc. care poate să te dezguste după ce l-ai dorit cu aprindere şi l-ai făptuit. în aer. când vorbea. norişori de pudră. prost şi năclăit de spaime. Vântu lătra sub geam. — Bine. ci culmea lui cea mai de sus. şi mânia sau patima sălbatică pentru Oii deschise în mine o toamnă lungă. un sac de vie şi un ciubăr. Oii. fiindcă ştiam unde fusese. prietenele ei deveniseră coafeze sau ţesătoare. bun să care căldări cu apă şi să lovească îndesat cu sataru. — Ce staţi? întrebă poruncitoare si. Râvnisem păcatu şi păcatu era aici. ţinând o mână pe umăru lui Oii şi alta pe hamac. şi primise repartiţie să gătească pentru lucrătorii din via Plaiuri. Nu păcatu obişnuit. lângă gura ei. ca să înveţe să muncească. vreau să bem must. şi Amuzian mi-o luă dintr-odată cu zece paşi înainte. avea trup plin şi puternic. şi mă arde sărătura pe piept şi vreau must. ea alesese bucătăria.

dincolo de mormintele oamenilor. Şi de la un timp n-am mai avut tălpi. unde sunt stelele. înveselită. Vreau să mi-l dea mie. zece sau douăşpe mii pe seară. plin de năduf. — îl vreau eu. şi deodată începu să bată cu pumnii în pervaz: Uitaţi-vă! uitaţi-vă! Minunea care-i dezlegase bucuria din voce era un pui de brad în braţele paznicului de noapte. Ieşi. — Ssst! o linişti Amuzian. Atârnat de nuc. loveam cu ele jgheabu de piatră şi din izbitură curgea vin gros. aveam copite. încercând să-şi vâre capu între drugii de fier pe care se împleteau două firişoare de nalbă. Nu trebuie să faci gălăgie. răsărit din aleea străjuită de platani. — Nu-i adevărat. spre a vedea mai de aproape zbuciumu ninsorii răsuciiidu-se smintit în petecii de curte luminat de felinarele în stâlpi de fier. vijelie de scrâşnete îngheţate şi valuri de vânt. Veniţi să vedeţi învălmăşeală de fulgi! Dincolo de geam. am străbătut lumea roată şi poate că m-am dus şi spre centru pământului. Oii. — Ninge! mă trezi glasu Iu Che Andrei. — Curată porcărie! făcu Che Andrei. număram în gând paşii pe care-i făceam. smulgând scurta din cuier şi îmbrăcând-o din 263 . vin bun. atât cât să sui munţii şi să cobori în partea ailaltă şi s-apuci iar drumu întors şi să te opreşti pe vârfuri. îl contrazise Oii. rupeam pânza lor. Şi pe când zdrobeam lumina fumegoasă din struguri şi pielea si carnea mea furau culoarea aia vânătă care nu se curăţă luni întregi. de la fereastră. tropăia bucuroasă. S-a întors scârba de iarnă. ceru Oii. Fii cuminte şi ţi-l aduc îndată. păianjeni mi se aşezau pe ochi. trăgând cu deştele si vedeam luna roşie în care aş fi putut s-ajung dac-aş fi întins braţu.cu mâinile de craca unui nuc.

sprijini bradu pe un fotoliu. — Da trebuie. beţi şi cântaţi. — Dacă e musai. că-i mai lung şi nu dă cu coarnele. — Nu fi rău. — Ca să mă taie pântecăraia?! se strâmbă Che Andrei. — Aş vrea un bou adevărat. să schimbe direcţia şi. venind spre Amuzian. se trase doi paşi îndărăt şi. — Mergem noi la grajduri. Amuzian. zise Oii. vrei?! — Nuuu pot! se apără Amuzian. mă aşez eu în patru labe si suflu şi fac: muu! Sau Ion. Oii i-l smulse din mâini. după câteva minute. şi eu o să fac o iesle în care să-l punem pe copilu lisus. Amuzian pătrunse pe uşă. El o bătu uşor pe şold. triumfător.mers. îl sili pe paznic să se întoarcă din drum. încheie tura în colţu unde sfârşeşte pârâu albastru. cu bradu ăla în care scăpărau puzderie de ace de gheaţă. Saltă damigeana. Ciubăru cu must rămâne aici. zise Oii. — Fac ieslea şi tu o s-aduci un bou ca să-l încălzească pe lisus. Şi cu ocazia. dansând. şi cu cântec înainte marş! — Aşa. Hai. pe care fulgii de zăpadă nu se topiseră. Şi-o să bem tot mustu. Mă iubeşti? se apropie ea. Vocea lui. nu-nţelegi? scânci Oii. E mai simplu. apoi se lungi şi sărută ramura din vârf. Cum crezi că poate să urce un bou treptele alea de la uşă?! îşi dezbină picioarele şi iese o dandana cât toate zilele Crăciunului. tristă. Noi bem vin acru. Crăciunu meu e în noaptea asta. strigă Che Andrei. râse Che Andrei. îl ridică deasupra capului şi făcu ocolu salonului. zău. propuse Amuzian. plecându-se. asta ducem îndărăt şi ulucu şi sacu de vie. camarade. tinichea izbită de pereţi şi luată de vânt. parexemplu. dă nasu-ndărăt. se rugă Oii. Ioane. ne spuse că e pomu ei de Crăciun. — Barba popii pe coada caprei. cu gherghini. 264 . curgând pe peretele de la miazănoapte.

Atunci. Iar când am fost la grajd. de la Olivia. eu sunt aia. l-am găsit pe Che Andrei. în picioare. — Lasă.. Amuzian spuse: — întâi eu. ne scoase în viscol şi se tăvăli prin zăpadă.. Şi apăsând clanţa. pâş-pâş. după mine. — Ştiam că n-ai să ţii pasu. Oii intrase după Amuzian şi zăvora uşa. lada cu broaşte ţestoase. cu bradu în braţe. ca şi cum m-aş duce să sug la o vacă. se schimba în flacără. întorcându-mă în casă. Ca să fiţi fix trei crai de la răsărit. zise Che Andrei. nu-i asta. Destele-i ardeau şi cred că vântu ăla îngheţat. pe urmă Oii. Săptămâni de dragoste voluptuoasă pentru Amuzian şi Oii. Hai la staul. Oii se apropie si-mi trecu mie bradu şi vârând palma printre ramuri. — Nu. Nu-ţi dau voie. mag şi curvă.. întâi Tiţa. mai înainte de a rosti şi numele meu. sărutând vântu şi întunericu nopţii ei de Crăciun. E tot ce poate să-l scoată din minţi. duhnind a vite şi a bălegar cald. zise Oii. desfăcută.. Atunci el apucă damigeana cu vin şi-o împinse spre mine.— Ciubăru şi cu mine. „Cunosc ce-i asta!” am vrut să strig. şi apoi se instala vara. Cred că n-ai fost în joc de la început. şi de nădejdi gâtuite pentru Ion. se înfundă în căsoaia oarbă. Alături. 265 . zise el. da nu mai găsii vreme s-o fac. — Bagă de seamă! se răsti Amuzian. pătrunzând în plămânii ei. Şi unu din voi se va mântui la uger de curvă. şi Oii. în mijlocu salonului. Magii. Oii. dacă-ţi face bine. ia o broască sau două sau trei si omoară-le. Dacă vrei. Şi Oii. şi nu mă necăjesc. — Faţa mea ca de înecat. mă mângâie pe obraji. — Nu.

le arunca în foc una câte una şi pe când boabele se umflau şi pocneau şi laptele lor ars. apoi se chircea şi se transforma în cenuşă. ameţită de miresme şi de foşnetul miilor de insecte pe care se simţea ispitită să le culeagă şi să le vâre în gură. dimineaţa. ghemuită dinaintea vetrei. Era fericită. ridicate din adânca noapte minerală. umbrită de valuri de izmă. când cerealele iau culoarea osului de piersică. se face moale şi lichidă. nu 266 . ajută-mă! se ruga. avea în minte via întinsă între troiţe. nucii bătuţi cu prăjina şi pe deasupra tuturor ochii lui Ion pândind-o din foişoare. ca în copilăria dusă. — Doamne. îndărătul pleoapelor ei se mişca numai chipul lui şi. în hotar cu terasa plantată cu meri. mereu uimită că munţii sunt tot la locurile lor. speriată. în somnul lui Oii năvăli nechezând hoarda celor şapte boturi de cal mânată de Ion.numai ea. şi-n mijlocul acestei măcinări. se lăţea. Trăia în înfrăţire cu iarba şi pământul. când se scula să pună la foc cazanul cu ceai şi să ungă cu magiun feliile de mămăligă coapte pe plită pentru lucrătorii din vie. pătrunzându-ţi sângele ca o invazie de furnici albe. ca să le asculte mai de aproape tainele şi cântecul. picăturile ei cele mai curate închizându-se în struguri. intră în logodna lui iunie cu soarele ca într-o gârlă translucidă. Oii întindea un joc cu numele lui Amuzian şi Ion. mirosind a cafea. în iulie. Culesul! îşi mai zise Oii. clipa însângerată sosiseră. intra până la subsuori în lanul îngust de orz. Amuzian trezise în ea nevoia bruscă de dragoste şi-l iubea. aduna câte un pumn de boabe şi. iar speranţa rea. şi cu umbrele lor războindu-se pentru ea. sufletul ei. acoperiţi de chemări tulburătoare. când lumina se schimbă. în august. şi nu mai încercă să se revolte. încleştat în dorinţa mereu mai scăzută de: „nu. Zicând: „culesul”. Ploi scurte începură să rupă cu dinţi mărunţi frunzişul toamnei. fugea cu picioarele goale la geam.

pe subţioara ei. semnul abandonării. La un moment.acum!”. tu eşti lada mea de zestre. Oii ridică braţele să şi-l aranjeze. mai mult o împungea cu oasele ascuţite. leneş. Ea avut senzaţia unei ventuze aplicate pe piele când nu se aştepta. vin ăia. strecurându-şi capul spre pântecele ei. — Mai încet. deasupra lor. vlăguite de văduvie întinsă. Asta e. amintire de la un negustor de cherestea. era o căldare plină cu gheaţă. Che Andrei cu Ion şi-or să creadă că ne certăm. Amuzian. — Când a vărsat cheaguri de venin. înregistra cu precizie dureroasă semnul înfrângerii. o legăna. ridicându-se de pe genunchii lui. şi Amuzian. căptuşit cu perne pline cu iarbă. aruncă Oii. şi strigă tăios: — Lasă-te de năravuri proaste! — Te-am gâdilat? râse el. înălţând gâtul. Oh. fetiţo dragă! — Cu colţare de argint. c-o răutate neostenită. Ăia cinşpe ani în care te-ai îmbolnăvit ori de câte ori zăcea ea?! Amuzian şi ştia că nare dreptul -. fiindcă ştiai că 267 . Luna. cocul ei în care scânteia un pieptene de fildeş. îi ceru Amuzian. poate nu găsea curaju. robust. Era plăpândă. sub cireş. în munţi fulgera. se desfăcu. Uite. Amuzian. îmbucătură de animal tânăr. chinuindu-şi trupul mic. Ce-ai vrea s-ascunzi în mine? continuă ea. în seara răzvrătirii sau a izbucnirii ei deschise. nu m-am mai îmbolnăvit nici eu. — Puţin îmi pasă. — O dată trebuia să încerce. suit într-un fotoliu de răchită. Oii şedea pe genunchii lui Amuzian. ea de ce nu s-a îmbolnăvit niciodată când zăceai tu? — Cine ştie! vru s-o scuze Amuzian pe aceea care nu se îmbolnăvise odată cu el. Dar el n-o luă în seamă. — Pentru că ştiai că moare. îşi lipi buzele aspre. zise Oii. Sau măcar să se prefacă.

alungaţi de ploşniţe şi Che Andrei. îl fixă Amuzian. — Nu aşa. înşirate apăsat. zise el. când stai la masa Domnului. — O să pleci uşurel. femeia trebuie să fie zâna-zorilor şi leoaică. — Eşti obraznic.moare. trebuie să baţi frumos din aripioare. se întoarse spre Amuzian. Şi-n toamna asta o să te dau afară. se amestecă Ion. să-şi primească raţia de mâncare în mai. te-am iertat. trebuie să te rupi în patru ca viermele şi fiecare părticică să se facă o maimuţă. Amuzian îi mutase în casa pentru zilieri. Ne-ai scos din casă şi ne-ai trimis în peştera aia. — Când mi-o suna scândura. nu poţi să mănânci pui fript pe ţiglă când se uită căpcăunii la tine. înfăţişarea lui arogant-ridicolă. că omu e dator să fie om. zic. tremurai nestăpânit al feţei întăriră în Oii credinţa măgulitoare că din pricina ei ţinea să facă scandal cu orice 268 . zise Che Andrei. pocnind din călcâie. hai. să strigi: marş! şi eu s-o rup la fugă. care nu mai pusese strop de vin pe limbă de cinci zile. da tu eşti o coţofană dacă-i dai voie să se răstească la noi doi. Ca să ne dovedeşti pe noi. Che Andrei şi Ion se apropiau cu gamelele în mână. luă foc: — Bagă câinele îndărăt în cuşcă. zise Amuzian. Oii. Oii. Oii? — Potrivit. tăticule. lasă-l să se bucure. Am semnat înţelegere pe hârtie pentru doi ani şi doi ani rămânem! Ion bătea toba cu degetele pe fundul gamelei potrivite pe cotul stâng şi rânjea. în iunie ei se urcaseră cu tot calabalâcul într-unul din foişoare. Da nici să vii tu. mama mă-sii. La aceste vorbe. Să nu-l asmuţi împotriva cui te slujeşte cu sârg. dădu bună seara. Che Andrei uită că trebuia să fie precaut. iar bou să aibă coarne. că de-aia-ţi umple farfuria cu urdă. Şi-o întrebă pe Oii: — Cum merge. Fă-ţi limba inel.

în pat. clocotind de ură. — Mâine. Ştii. Spune! — E altceva la mijloc. se întoarse spre femeie şi Oii opri în aer mâna în care ţinea pieptenele de fildeş scos din coc ştii că nu mai vânează de multă vreme ceea ce spune el că vânează? Ştii pe ce-şi prăpădeşte cartuşele? — Nu. mai scăzute. Dar Amuzian era pentru lichidarea conturilor. „Ce-o fi zicând de mine când mă aşteaptă să intru în vie şi vede că mereu amân?!” — Isprăviţi. — Haide. luă puşca şi ieşi. ea nu răspunse şi. Amuzian se îmbrăcă. dar nu zări nimic. V-aţi înfierbântat de pomană. răspunse bătrânul. se furişă la geam. — Aci îi zvârli afară. Pe la miezul nopţii. îi pofti. împiedicânduse în poalele cămăşii. Amuzian. dracu să-i ia! Şi Oii înţelese că Che Andrei răscolise într-o zonă de spaimă. crengile cireşului 269 . ameninţă Amuzian.preţ. răspunse Oii. zise Oii. Mult mai urât decât spune el. aci îi umfli de vin! Cum să te respecte?! El simţi învăluirea şi se răsti mânios: — N-ai ce fierbe?! Dormi şi lasă-mă! Şi ea nu mai spuse nimic. învălmăşinduse cu altele. Seara. Oii. şi veniţi să vă dau mâncarea. o să mă plâng de voi la sindicatu agricol din Râmnic şi după aia vă dau papucii. târziu. dornică să-i smulgă mărturii lui Amuzian. şi-i împinse pe cei doi spre bucătărie. prăbuşit în fotoliu. lăsaţi. Oii ascultă paşii lui pe dalele de piatră dimprejurul casei „calcă de parcă ar bate cuie!”-pe urmă-i auzi glasul. suci greoi capul şi strigă: — Dă-le şi nişte vin. crezând-o adânc cufundată în somn. ea se îmbufna împotriva lui pentru că nu păstra o linie fermă în purtarea faţă de Che Andrei şi Ion. — Care poate să te coste şi ochiu ălălalt. Amuzian o strigă încet de câteva ori la rând. îl anunţă pe Che Andrei. — N-o să ai timp.

nu de glasul. până şi-ar fi pierdut minţile. numai în cămaşă. O ridică. Oii. Pe hamacul în care trândăvise luni întregi Che Andrei atârnau izmenele şi pantalonii lui Amuzian. căzută pe podele. vărsând seminţele. slabe. Soarele livid era o bubă spartă în geam. năucită. iar platanii erau mormane de ceaţă. ţepi de brad şi fire de iarbă. trăisem împreună Crăciunu Iu Oii. se rugă el. Dacă în loc de tălpi aş fi avut la capătu picioarelor doi peşti. cu gura deschisă. cu 270 . In pungile genunchilor. ci de plânsul lui. şi-o zvârli cu toată puterea în peretele de la miazănoapte pe care curgea un pârâu albastru acoperit cu tufe de gherghini. sărind din pat. un fir de bale i se prelingea pe pernă pe la colţul buzelor. Poate trebuia plesnit. urlă la ea că-i idioată şi.răzuiau acoperişul de draniţă. smocuri de păr de cal. Aţipi tocmai în zori şi se trezi arsă în ceafa de răsuflarea lui. fără să-i pese că oamenii ieşiseră la treburi în curte. fiindcă plânsul bărbaţilor. El horcăia. aş fi lunecat în juru lui. îl privi îndelung. grijulie să nu rupă florile de nalbă. râzând. bocancii plini de noroi şi o piatră netedă şi lucioasă ca un ou de gâscă. fiindcă eu ştiam ce vânează. şi atârnă cartuşiera pentru turturelele care se umflau în guşă pe creasta magaziei. spre deosebire de al femeilor. spre a-i ocroti somnul lui Amuzian. dar cu toate astea el o simţi şi. — Nu m-atinge. După uşă. smulse cartuşiera. Şi apoi. In stofa lor sclipeau aşchii de piatră. Nu m-atinge. Umblase încet. Oii ridică din umeri nu înţelegea nimic intră în cămară şi îndopă jumătate din găurile cartuşierei cu seminţe de cânepă. şi Oii se îngrozi. După asta căzu cu capul pe marginea patului şi izbucni în plâns. da-mi era silă. Coborî încet şi Iovi cu piciorul cartuşiera goală. îngenunche lângă el şi-l bătu cu palma peste bucile goale. Apoi se cocoţă pe pervaz. se aruncă la geam. Frâul calului furat de Ion de la fosta fermă regală zăcea pe sobă. spune de rostogoliri şi ruinări.

am început să strig la Che Andrei: — Mi-ai furat un an. apucând 271 . camarade. în neamu vostru. — Abia din clipa aia n-o să mai meargă cu tine. — Uite. că-l bărbierea mă-sa. pe urmă: eşti oprit. — Singur m-ai învăţat că omului nu trebuie să-i fie frică decât de prima ploaie de după moarte. am chef să golesc toate butoaiele umăr la umăr cu tine. e ăl mai murdar târg pe care putea să-l facă. Văz că n-am făcut bine şi iaca. Amuzian va ieşi din nou ca să se ducă în munţi. M-ai jefuit. — Crezi? — Da. Pentru că nu există scăpare. pe urmă ţi-am zis: nu e nevoie să pleci acum. — Lasă-mă să-i spun ce vânează ăla şi-o să presare cenuşă pe el. am întins mâna spre conac. — Aşa este. lung şi uscat ca tine. Când ne-am întors în foişor.ninsoare multă. — Şi te-a fript cu fieru roşu! mă luă el peste picior. mi-a zis. chiar în noaptea asta. va ieşi. nu te las. Ascultă. Da tu eşti mai prost decât ăla. Ca să nu intri la saramură. au stins lumina. — Opt luni. El adună cu lingura ultimele dâre de sos din gamelă. împinse gamela pe mormanu de bulendre şi. — Vreau să plec cu Oii. m-ai prădat. atât de prost. eu am văzut mulţi proşti la viaţa mea. care răzbuna toate Crăciunurile seci. domnule! Unu. dacă vrei să bagi sub prapur bisericesc o muiere cu păr de drac pe spinare. Dan noaptea asta n-o să fie nimic între ei doi. Ţine minte. Da atunci n-avusesem de-a face cu Oii. Se opri şi-mi zise: — A lui Mohreanu. îţi zic: cară-te cât mai repede. Dacă te ţin balamalele. întâi ţi-am spus: rămâi. era prostu proştilor. toţi v-aţi canonit din pricina muierilor.

Ceata înainta în trap. şi unu din stânga lui. Asta-i. şi Amuzian îşi potrivise arma pe piept. şi-ar fi băgat ţeava puştii în gură şi-ar fi apăsat pe trăgaci. parcă speriat de sulurile de ceaţă azvârlite de munţi. butucii întinşi pe spaliere. şi ascuţind urechea am desprins zvon de copite. Carnea ei puturoasă. în podgorie. nu pe spinare. cu o pătură adunată colac în juru burţii. mă gândii. Luna. se îndârji Che Andrei. un fag tânăr îşi tremura lumina albă. îi poleia creştetu cu păr rar şi urechile puţin blegite. cu bărbia la nivelul podului pe care stăm lungit. îmi răspunse.scara. Che Andrei mă izbi cu cotu şi-mi zise: „Atenţie!”. Trecură la distanţă de douăj de metri de noi. avea braţu scurt şi-l 272 . — Ii e milă de capu lui ca de găină. ne loveau umerii şi aeru de toamnă. Oii n-are niciun amestec. Amuzian. mirosind a struguri ananasul. urcând să se ascundă într-un buzunar al munţilor. — Fără Oii ar fi îndrăznit. şi ne-am culcat în şanţu de dincolo de teascuri. înfiorat. cu sfori de mohor. Astăzi nu mai poate. cu miros ciudat de piatră arsă. ne umfla nările. — Oii l-a împins la vânătoarea asta. tăcuţi. se ţâra o potârniche cu aripa frântă. tămâioasa. pe o movilă de curpeni. Opt inşi. Se opri pe treapta cea mai de jos. pe calu furat de mine de la fosta fermă regală. se chinuia să prindă capătu desfăcut al unei moletiere şi nu izbutea. — Nu-i adevărat. prin miriştea îngustă. şi când vrui să scot o ţigare. şi între ei. şiam văzut stelele în cer răsturnate şi pe urmă scânteile aprinse în piatră de bătaia copitelor. în dreapta. şi-am aşteptat. parcă stropiţi din cap până-n picioare cu o soluţie vânătă. „Au pornit”. gros ca terciu. — Fără Oii. razachia şi ierburile. care v-a rătăcit minţile! Vii cu mine? Ne-am dus prin vie. începu să coboare. încadrat în golu dintre două crânguri întunecate. Primejdia pentru ălălalt s-a iscat atunci când n-a vrut Amuzian să ţi-o lase ţie pe Oii.

trăgându-mă de mânecă. Iar voi să faceţi bine să nu vă băgaţi nasu unde nu-i treaba voastră. — Azi-noapte. zise Che Andrei. Oii. răspunse Oii. Oii! Ea sta în pridvor. Cu două inimi. hei. pe lisus Christos. — Mâine. i-am spus. Intrară în grup în pădure. am avut o soră. Tu eşti altfel? — Haide. în faţa lui Oii: — Bună dimineaţa. El doarme. încordaţi peste gâtu cailor. înghiţiţi de ceaţă şi necunoscut. ştergea cu cârpa mutra generalului. vrea să-l răstignească el. şi nu răspunse. ca să se convingă că lisus a trecut prin lume cu adevărat. De-acum înainte. dimineaţa. După ce dispărură. — S-a supus legii. — Vorbiţi mai încet. el e o căzătură împuţită care nu se mai dă în lături de la nimic. Auzi ce-ţi zic? Fiecare nătărău. Che Andrei se sculă şi-mi spuse: — în noaptea asta n-o să-i mai mintă. Ca să vezi ce cutră! — Porc chior! îl înjură Oii. şi pieriră într-o scobitură a muntelui. Ştiai c-a fost însurat cu sor-mea? Da. — Vezi ce dimineaţă? continuă Che Andrei. apoi îi văzurăm apărând pe o culme golaşă. — Hei.împiedica pătura aia aranjată prosteşte şi pistolu automat atârnat de gât. ceru Oii. domnule. tu! strigă Che Andrei. Trebuie să ştie şi Oii. i-am răspuns. sub roata cu bărdace de porţelan. El: — Nimeni nu vrea să-nveţe de la ăi dinaintea lui. Scurt: a sosit vremea s-o-ntinzi. In noaptea asta va merge până la capăt. Ţi-am spus asta? La nuntă l-am pocnit între ochi cu icoana cu care se dă binecuvântarea. Păla care-a fost pilot de avion şi-a fugit în munţi ca să nu-l aresteze pentru propagandă împotriva comuniştilor. cu mâinile lui. Vreau să zic că şi Luna. Doarme pe stârvu Iu frate-su şi-i iei apărarea. şi Soarele sunt prezente pe cer. Şi din nou. Ai 273 . înecându-se. l-a vândut pe frate-su.

Iar deasupra ei. X Cu toate că ştiam că minte: „Oii chiar de va ajunge să -l urască pe Amuzian. Eram marinar pe un vas prăpădit. pe batice. Şi când Oii a început să moară în mine. stambă. când umbra ei s-a făcut plumb şi s-a 274 . iar tu? Tu ce poţi să-i dai? Două fire de iarbă să-şi facă brăţară la mână! Du-te. mă jur să vin cu ea la tine. răsunară ascuţit. Pâinea noastră cea de toate zilele. Pentru că n-o puteam primi cu „două fire de iarbă”. învaţă să te fereşti.avut ce-ai vrut. Un pas.. N-a plecat departe. Pentru care de-atâtea ori ne terfelim sufletu. — Amuzian! l-am strigat. totuşi. tot nu va veni la mine!‟ Vorbe rele. las-o să se liniştească. doi. risipeam banii în bazaru din Piaţa săracă. am aşteptat-o. M-am înhăitat c-o muiere şolduroasă.. Che Andrei m-a împins spre magazie. Şi. S-a oprit peste drum. — Da fără Oii sunt rece ca peştele. întoarce-te la Brăila. şi pe treptele casei. când nu l-o mai ierta.. la întoarcerea din fiecare cursă. învăluite în carapacele lor fără luciu. Şi deodată. M-am întors după el. Eşti un ucigaş. zăceau aliniate şapte broaşte-ţestoase. arţăgos. Nu-nţelegi că nu poţi nimic acum?! El îi dă tot. parfum şi broşe. M-am oprit. în tihna dimineţii de toamnă. la un brutar. îmi cumpărasem o cingătoare cu ghinturi de aramă şlefuită şi. I-am pus în braţe toate darurile pentru Oii şi-am alungat-o. bărdacele de porţelan. şi când o-ncepe să gândească la fel ca noi. — Ia ascultă! s-a repezit el. răscolitor. Oii învârtea roata. Si l-am ascultat.. Amuzian se holba la soare. pe pervazu camerei în care dormisem o primăvară. răscolindu-mi inima ca o gheară de pasăre. Aşteptarea împleteşte în suflet tristeţe şi duşmănie. tălpile mi se înfundau în păişu din bătătură. — Pleacă.

Râmniceanu i-a lăsat. pentru că nu mai era aşteptat. Lupoaică! Toată iarna s-au tăvălit sub hamacu meu. de cine vrei tu. — Neicu Jinga! am zis eu. — Ce ştii? Restu scris pentru tine. poate. i-am zis. — Oamenii se împart în două: unii care s-au născut mai devreme decât trebuia. Scuip pe ăla care s-a născut la vremea potrivită. nici nu s-a terminat. Treci în curtea ailaltă. închis! Şi Bijulică. domnule. a plecat în munte. roşii. spune-mi de Tiţa. Che Andrei. Da ce-a rămas în urmă şi nu s-a terminat decât acum două luni şi. — Bine. Atunci când crezi tu că s-a măritat n-a mai vrut Luca. Oamenii. fără ruşine. Dacă-î ţine Dumnezeu să îmbrace cu ţărână pe câţi a dezbrăcat de haine când avea cârciumă.scufundat ca şi vaporu ăla al lui Caramet două sute de lumini verzi. Te uită dacă nu treci prin el în fiecare săptămână. — E mult de-atunci? — Două luni. — S-a măritat. Neicu trăieşte cu Bocu. — Restul îl ştim bine. cum ţi-a spus ţie Titi Şorici şi. cică-i gropar la cimitiru Sfântu Constantin. pentru că omu e o vită. alţii care s-au născut mai târziu. supărat că nu fusese el întâiu. albastre... — Nu mă zăpăci. şi-am zis la întâmplare. acolo a pocnit o puşcă şi. Am dat pe la Bijulică Bagdad. camarade. Şi încă din stradă strigă: — Al Iu Mohreanu. secătura cea mai mare din lume e oraşu Brăila. întreabă-mă din Plătărăşti. — Treci în curtea ailaltă.. Spune-mi de Oii.. să iau o ţuică şi să-mi cânte ţiganii. n-are nicio importanţă. când a văzut că nu este nicăieri 275 .. cu cazmaua pe umăr. şi de Anu Nou încă două sute apăru. s-a dus de la Gheorghe Jinga. Şi nu măntreba de Oii. învierea de apoi îl va găsi în picioare..

întâiu. pe Luca l-au ridicat de-acasă. opt inşi. e ăla cu care te duci în moarte şi nu-l mai ştii pe primu. e pentru totdeauna. hop. că totdeauna am vrut eu să umplu o oală cu lacrimi de preoteasă. pentru că o nuntă începe marţi sau miercuri. gaie mare. cu Europa-n nasturi şi cu naşu-n firfirici”. a zis vreau. că dacă baba avea o roată sub fund era căruţă! Da nu. ştii că e nevoie să-ţi ţii gura. s-a întors şi a vrut iar ceea ce avusese demult şi n-a vrut să ia. patru sute de pâini albe. cozonacii cu nucă. şi naşu adus de la Bucureşti. ba şi mai mult decât a ăluia. ce crezi că-mi striga? „Hai noroc. eu i-am dat să bea o sticlă de agheazmă. fiindcă moartea e mai mare decât începutu. şi adă-l îndărăt dacă poţi! De unde şi cu ce? Şi din nuntă dă-o-n plâns. că nu mai e ginerică. ridica paharu şi-mi striga. asta o făcuse el la Bucureşti. N-a tăcut şi l-au luat. îţi comanzi o botniţă. şi au fixat nunta. ceea ce auzisem eu demult. da acum nu mai era nici al doilea. şi ca s-o duci. şi-am văzut-o şi p-asta. la ziuă albă. Când ai de gând să duci o treabă la capăt. ziceau ăia. mezelu tăiat subţire şi aranjat porţii pe farfurii. da află de la mine că era un tâmpit şi. pentru că e definitiv. vine unu c-o idee: 276 . ştergarele de împărţit la stolnici. şi-i laşi pe alţii să latre. şi. Şi sâmbătă. pe poliţă. nici al treilea. cu batista pe ochi. şi să nu te j oci cu ţara-n bumbi. da abia acuma îl găsiseră. ultimu are puterea primului. Preoteasa urla. Şi. S-a întors şi a zis: vreau! şi a băgat actele cu Tiţa. Cheltuială multă. pentru că lucrase cu vorba şi fapta împotriva regimului nou. Tiţa. poate. iar Jinga şi părintele Oancea: „Ce facem?” La o chestie ca asta spargi tămbălău. da credeam că nu se poate. şi cinci vedre de vin şi una de rachiu naşului. ce tot mai întrebi. pe la cinci dimineaţa. numa lăutarii. un morman de parale. l-au costat o avere pe Jinga. căci asta e ceva. şi la Jinga fierbeau căldările cu sarmale. şi era numa unu la rând. înaintea duminicii când să se cunune la biserică. nu ultimu. şi ăsta-i singuru lucru de râs.

chiar şi Gicu al meu mi-a scris: „însoară-mă. că ştii şi tu cum fac azi pe la tribunale: na şi ţie cinci ani. în loc să se rărească. sau cinci” şi asta o zicea drept. fata aia cu care sunt în vorbă şi s-a jurat să mă aştepte. da buzna grămadă ca să belească ochii la ce n-a mai văzut. şi-au început să caute un ginerică fals. vă duceţi la cutare şi spuneţi-i că vreau să-mi fie nevastă şi dacă-şi ţine vorba pe care-o am cu ea. Vine aşa. banditu care mi-a jupuit pielea de pe spinare cu douăj cinci de trăgători. nu ţi-a intrat în cap. da care-i nebuna aia să vie-aşa pe neve?! Cu Gicu al meu ar fi fost greu şi pe văzutelea! Şi pe urmă. un băiat am şi să-i fac nuntă în lipsă?” Da Jinga. pretindea să caut eu una. Dumitru Căpălău. care ar fi trebuit să se retragă. că asta nu mai era nuntă. când primiţi această c.„Domnule. a zis Tiţa. şi lumea. în timpu războiului s-au făcut mii de nunţi fără ginerică”.” Da el nu fusese cu nimeni în vorbă. gură-spuzită. că soldaţii erau pe front. poate să zboare cu unu care se duce şi-o încântă. la toţi le era frică să se bage-n borşu ăla care putea să iasă cu pumni în cap şi cocoaşă în spinare. şi pe nevastă so mutaţi la voi şi s-o păziţi ca pe ochii din cap”. că pe el l-aş fi luat cavaler de onoare. dacă l-au înşfăcat. S-au făcut multe nunţi de-astea. şi ce se gândeau ei? Mă. Să fie băiatu lui Alion Popescu. Şi-atunci scriau acasă: „Tată şi mamă care m-aţi făcut. care cheltuise atâta. că erai mic. s-a repezit în el. de ce să dau eu de mâncare uneia care abia aşteaptă să se facă noapte. că la noi în companie toţi sunt cu neveste. şi 277 . na şi ţie şapte ani. na şi ţie nouă! vine ăla cu ideea şi zice: „Domnule. Asta. da Alion n-a vrut. tată. pot să-l ţină un an acolo. Singuru care-a zis da. Şi nişte boi de beţivi s-au pus pe chiuit. faceţi într-o seară o fărâmă de nuntă şi frate-miu mai mic sau văru ăla să fie ginerică fals. ca să se ducă-n bozii la Dunăre? „Cum? sare părintele Oancea.p. ţie. Şi a urmat nunta.

picioarele catârilor vechi mureau. zice. stăm la geamu casei Iu Titi Şorici. şi alea vechi s-au pierdut. o putere care umblă noaptea şi ridică oamenii şi nu mă-ntreabă. 278 . Alaltăieri.trage-i petrecere. asta nu-i adevărat. Da nu ştie nimic. care nu-ţi dă voie să pui întrebări şi de care-i e frică şi lui. întâi numa capu şi urechile lungi. Acum opt zile i-au ridicat şi pe văr-tu Gică Dună. Sorocu meu e-aproape. se făceau mai graşi şi din piept le ieşea câte-un catâr mai mic. din ginerică fals l-a făcut bărbatu ei! Totu e pe dos în Plătărăşti. din ce fugeau. pe Vetina şi pe Gheorghe Jinga. ştiu. Şi noaptea. zice. S-a socotit că sunt împotriva colectivizării agriculturii. care să se desfacă şi să moară şi să dea altă viaţă. mă duc să mor unde nu mă ştie nimeni. şi pe urmă picioarele de dinainte. am un singur ochi. goneau şi scoteau scântei pe drum şi. — Cine-a socotit! Titi Şorici? — M-am dus să-l înjur. zic. şi când picioarele astea atingeau pământu. Haide. Pentru că ăi plecaţi trebuie să sentoarcă. da eu nu vreau să mor aici. viaţă din viaţă. zic. catâri bătrâni şi catâri tineri. şi ăia bătrâni au murit. adică nu s-a mai văzut nimic din ei. Catâr din catâr. Tiţa a fugit cu Dumitru Căpălău. şi deodată văz doi catâri. iaca. O putere. vine cucuveaua. O pereche năştea altă pereche. E dincolo de mine. Auzi. Voi toţi o să credeţi că sunt viu şi-o să mă întorc. şi cine-a avut avere nu mai e nimic. eu o să mor. şi ce să caute în satu ăsta de hoţi de cai doi catâri? Da catârii erau acolo. şi pe urmă şi piepturile lor s-au despicat şi-au ieşit din ele alte două capete cu urechi şi alte picioare. Şi ăia tineri au ieşit cu tot trupu. trist. da într-o zi o să se-ntoarcă pe negândite. urmă el. şi goneau mereu. Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat! Ştiu. Ioane. E greu sa răzui cu limba o tigaie încinsă. numa pe mort nu-l aşteaptă nimeni. toţi care m-au cunoscut să zică: Che Andrei a plecat din nou de nebun.

şeful de echipaj. şi nu-şi da seama că stând în acest refugiu absurd pe rana lui umblau muştele. peste două zile. Cărăm deţinuţi în Deltă. unde se găsesc o peluză de lucerna. se adună tot în aşteptarea acelei clipe. ochii lui se fixară asupra treptelor pe care urma să le coboare judecătorul după citirea sentinţei. 1954 XI împrejur era câmpia lut negru şi nori desprinşi parcă de pe biserici părăsite. „Drace! parcă stoarce ciorapi cu gura!” se strâmbă şeful de echipaj. EPILOG. erau numai această câmpie scitică şi şaizeci şi patru de case a lor era în latura dinspre apus a coloniei. acolo se va poticni!” şi nu mai ascultă. nişte tufe de măturică. Şi a fost a doua strigare. când îl împinseră în boxă acuzat de-a fi înlesnit evadarea a zece deţinuţi şi judecătorul Zigu Doancă.. două tufe de mei tătăresc. în serile curate. Mohrene. A treia treaptă are muchia ruptă. cu frunzele acaju şi de unde. Şi râsul acela se lipi iarăşi de faţa lui Ion. iar mai demult fusese şi grâul şi fusese şi Eva. dar tăcu. îi spuse: — Ne-au trecut la transporturi speciale. „Din tată împuşcat şi mamă înecată. fiul administratorului de la Şuţu-Buric. luna se vede plutind cu o ureche în sus şi mai erau şi buruienile jupuite de vânt şi turmele vinete de porci care se roteau scurmând pe marginea orizontului. întrunit în şedinţă. unul cu obrazul brăzdat de-o cicatrice stacojie. Ion avu un râs morfolit. Acum. 279 .. citi cu voce tare: — Inculpatul Ion Mohreanu. născut. vru să strige Ion.Seara. preşedinte al tribunalului de urgenţă. când se prezentă la lucru. în septembrie. patru pruni şi un fag tânăr.

trecuse o singură maşină. ţine o lămâie la nas. şeriful plângen ţumni. însoţit de tropote de cai: Cowboy-ul vine şi dispare. că mă înfurii.” restul literelor nu se desluşeau din pricina dârelor de noroi şi şase biciclişti în tricouri pestriţe. Vă rog să mă credeţi. — Ioane! — A. în ultimele două ceasuri. Azinoapte m-am sculat ameţit. de pe o placă de patefon. Numele meu e ca o gaură în talpa cizmei.. Două lucruri nu pricep: unu. care e în poziţie. Uneori. cu cipilici aiurite şi pantaloni de trening. un cântec idiot. domnule învăţător? — Vreau să-ţi spun c-or să ne mănânce porcii.. şi simt. — Arizona e un pustiu în America. mi-a spus că seara. unde ar fi trebuit să stea agăţată firma. un deşert. Să-mi spuneţi cum îmi spunea domnu Nino. pe cuvânt de onoare. Sufăr. — Şi noi trăim aici într-un deşert. umedă. Pe şosea. Chiar nu vreţi nimic de 280 . de unde ia lămâi? doi. — Arizona? — Exact.. greţoasă curgea în valuri spre baraca înconjurată de lăzi cu sticle goale. pusă pe marginea şoselei naţionale Brăila Feteşti Constanţa. Muream.Duhoarea lor multă. — Mai ales femeile nu suportă. că-ţi vine să-ţi iei lumea în cap.. Una. purtând pe ea o pancardă: „cultivatorii de mac ben. domnu învăţător Fulga! O vodcă cu sirop. de ce continuaţi să-mi spuneţi Ioane? Mai bine mi-aţi zice: Gândace! — Pentru că te îmbraci mereu în negru? — Sunteţi rău. cred. şi nu mai vreau să-l aud. sufăr fără să-mi dau seama chiar. o colivie goală răzbătea afară. când mă strigaţi aşa. Până la urmă a trebuit să aprind şi două ramuri de brad. E atâta putoare în câmpie. am închis obloanele şi am îndesat cârpe în crăpăturile cercevelelor. Prin uşa deschisă deasupra. când se culcă.

281 . tăiat în poale. stinşi. spuse Fulga. purta cizme de gumă răsfrânte şi cojoc negru. pentru că am avut mâncare de post. I-a venit ziua. şi se întoarse la tejghea. Trecu în uşă. — Ce ziceţi. Ieri a fost miercuri. Avea ochii verzi. Şi joia nu vine poşta. să mă adresez Monitorului oficial pentru schimbarea numelui? „Subsemnam Ion Mohreanu vreau să mă numesc Arizona‟‟ Ar face ăia o mutră! Nu primi răspuns. obişnuiţi să vadă şi să nu se mai mire. azi e joi. s-au prăsit şobolanii în ea. îşi luă avânt. împingând cu piciorul găleata cu gheaţă şi privi şoseaua la stânga şi la dreapta. domnule învăţător. Se opri cu coatele pe tabla de zinc. călcând îndesat pe picioarele lungi. — Azi n-avem poştă. domnule învăţător. Ridică diafragma patefonului cu un deget ca să-şi urmărească gândurile în voie.băut? — Parcă s-aude o maşină. Vor s-o dărâme. Trebuie s-apară maşina poştei. Ion îşi îndreptă şorţul de muşama pe burtă. — Parcă ieri a fost joi. o ştiu foarte bine. faţa lui rămăsese albă şi suptă. răstimp în care calul. adus din spate împlinise treizeci de ani purta mustaţă subţire. Trage nişte cabluri legate de magazia veche. In ciuda vârstei. — Nu. zise Fulga. ale cărui copite s-auzeau ţăcănind pe un drum de piatră munte? pământ secetos? -. azi e joi. Azi e joi. Trebuia să-mi dau seama de la început. Din aproape în aproape. dar o scăpă din nou pe placă şi cântecul ăla stupid nu se întrerupse decât o clipă. — E ora unsprezece. astăzi o să curăţ şi aparatu de bere. înalt. înfundaţi sub pleoape bolnave pe care şi le ştergea mereu cu dosul palmei. — E un tractor.

cu baruri cochete. într-o totală aiureală a simţurilor. însă. într-o mişcare ciudată. dacă te luai după explicaţii. se tăvăleau pe canapele largi. fiindcă ăştia de jos se apără unu pe altu. Tractoriştii şi lucrătorii permanenţi de la gospodăria de stat şi deportaţii din Banat. înseamnă c-au renunţat la ziua liberă şi-or să vină şi la noi. către tubul de alamă al aparatului de bere. să întrebaţi. şi pe acoperişul barăcii. ridicându-se. — Nu. întâi cu capul. că suntem o aşezare specială. apoi cu mâinile. Scrieţi într-o zi. era ca o colcăială de viermi. râdeau. cu oglinzi în rame bogate. apoi cu trunchiul. Plouă! spuse el. „Pentru ce. în apartamente cu mobilă confortabilă. făcut din scânduri date cu ulei de in. care locuiau în cele şaizeci şi patru de case. surprinşi în momente de lucru. spuse Ion convins. primind în faţă primii fulgi de zăpadă. mângâiau căţei lăţoşi. privea cu ochi mari fotografiile rupte din reviste ilustrate şi întinse pe peretele din dreapta intrării. seara. în rochii rnoi. înfăţişau actori de film. să mănânce heringi păstraţi 282 . ce-i cuprindea cu greu trupul gros. ar trebui să ne plângem. că n-avem nici biserică. pe bucăţi. să bea vodcă. — Dumneavoastră puteţi. — Dac-ai auzit că pe celelalte linii circulă. pe alelalte linii poşta circulă şi joia. Ploua. pe-aici n-or să vină.— De. când se adunau în baracă. gustau şampanie din cupe de cristal şi se sărutau cu bărbaţi înalţi. zis Arizona. vine barza!” ameninţare ce părea implacabilă. şi se aplecă. pe platou. într-o manta cenuşie. zise Fulga. Femei frumoase. cu cretă: „vine ea. schiţau figuri de dans. scrisese sus. Ion Mohreanu. Da sus. o colonie a duşmanilor de clasă.. sau acasă. iar pe noi ne ocoleşte?” Nu trebuie spus. majoritatea străini. se aplecau pe fereastră să admire copaci înfloriţi. şi sugrumaţi în talie. Fulga.. cu sânii pe jumătate dezveliţi. ducând genunchiul îndoit până aproape de bărbie. sus de tot. largi în umeri.

spuse Fulga ursuz. de ierburi ce se lipesc de cizme... — Aia a fost demult. apoi cu o sârguinţă care se schimba treptat în ură. arătând peretele. de miros greu de ceapă şi heringi. — Am deschis gura pentru nişte plăci cu muzică italiană care se cere foarte mult. se răsteau. aceasta-i viaţa lui... când faci cuiva un bine. — Dumneavoastră însă. necunoscută şi plină de plăceri: — Vouă ce vă pasă?! Aveţi bani şi putere şi curve pe aleselea! Intre ei şi lumea aia depărtată şi ameţitoare pe care n-aveau s-o ajungă niciodată. întâi prefăcut. Mi-a fost drag. de votcă şi bere trezită.P. — Acum patru zile. se strânse în boţuri mărunte. şi pielea de pe faţa lui iată. zise Fulga. Vă fac rău pozele şi am să le rup. ca să reteze discuţia şi se răsuci în scaunul vechi. da n-au vrut să ne doteze. domnule învăţător. că fiecare vine şi se holbează. Cowboy-ul vine si se duce. Nino nu era în colecţie. — Nimic nu se uită. se întindea o zonă acoperită de ploi. — Da! zise Fulga. a zis tovarăşu Sabie de la T. Ion sări de sub tejghea. în afară de chestia aia. cu faţa tot la perete 283 . O să se supere clientela. placa aia infectă.în saiată de ceapă şi să spună glume grosolane. te rog. Cică: lasă-i p-ăştia. de turme de porci vineţi şi de înjurături mototolite şi murdare.A. trebuie să uitaţi. că ăştia au atacat Abisinia şi-au făcut fascism negru. cu nasul uşor coroiat. Era cel mai cumsecade din toată echipa aia. — L-am găsit într-un ziar. la bărbaţii tineri şi viguroşi ce trăiau într-o lume străină..L. insinua Ion. — Nu poţi să-ţi dai seama despre un om cum e sau cum nu e în câteva zile. — Schimbă.

jos. Nino. se împarte în două: înainte de cutremur şi după cutremur. mă. ca o umbră de nebunie atârnând fărâmiţată pe cerul roşu. desfăşurate sub orizont. s-au înghesuit în jurul mesei şi beau bere în cinstea Evei. în şanţ. nisipoasă. se gândi Fulga. pictorul scenograf Filip. domnule Nino. cu hăţurile petrecute de după gât. înainte să veniţi aici. obraz plin. vulgară. mi s-a părut că acum se dă jos din fotografie şi mă ciupeşte de obraz şi mă întreabă: „Care-i viaţa ta. îi spui că domnu Nino învaţă să intre în pământ. puiule. care astăzi a filmat: o fugă prin lanul de grâu. punemi o masă. în şanţ. s-apropie seara sau un duh de moarte. rară şi încâlcită din pricina transpiraţiei. Nino. transpirat. Tulgheş. E pace stinsă peste întinderi. printre patruzeci de secerători figuraţie 284 . punctată cu aluniţe păroase. dacă vine o inspecţie?!” „Dacă vine. Fulga. Asta. lângă o troiţă îngroşată de viscol şi priveşte. am văzut întâiul semn al despărţirii”. Şanţul adânc de doi metri desparte baraca de şoseaua naţională şi pe fundul lui. cu bărbia rotundă cât o potcoavă.” „Bravo. şi pe faţa lui osoasă. miop. şi văzu în seara de iulie. de mâncău care-ţi stârneşte sila. un băiat de douăzeci şi opt de ani. zăpezile albastre. stă întro sanie oprită în câmp. Poartă şubă cu guler răsfrânt şi pare că aşteaptă încordat să se producă ceva în momentul misterios şi ascultă vântul şuierând pe fundul râpelor. — Domnu Nino se lipeşte repede de om. spuse Ion. cu tâmpla stângă julită în loitrea unei căruţe. Şase inşi: Eva. adie un fir de vânt şi tufele de cimbru respiră răcoare. e singuru mod de a te obişnui cu moartea. şi regizorul Răscanu. Hai. numai inele.şi-l scrută pe Nino. pluteşte spaima. eşti deştept. o să te chem să facem deniile împreună. directorul gostatului. domnu Nino. cu barbă galbenă. nu se ştie de unde. că turbez de căldură!‟ „N-am voie.” „Cred că acolo. Arizona?” „Viaţa mea.

n-a ştiut niciodată bine şi nici acum nu înţelege precis ce înseamnă să joci într-un film. pe jumătate întors către Eva o iubeşte şi a citit într-un roman franţuzesc că o fată. cu muşchii ascuţiţi.specială. cu tristeţea nedisimuiată: — Prepeliţa e o pasăre poligamă. soarbe băutura printre dinţi şi ascultă cearta maşiniştilor care beau pe mal. Nino bea lacom şi. pe sub cămaşă. studenta care fusese distribuită în rol prin concurs. şi Răşcanu. fericită şi fricoasă. înrămată în cozile ei. Mursa. i-a trimis fotografia pe care el i-o dăruise. gesturile ei se petrec încâlcit. Eva a intrat într-o lume de miraj. între tulpinile de floarea-soarelui. lipsită de convenienţe şi prejudecăţi. 50 de lei ziua de filmare o oprire gâfâită în faţa lui Nino şi o replică rostită încet. a nimerit în echipă din întâmplare. 285 . ticăloasa. în colonia de şaizeci şi patru de case. Pictorul scenograf. Eva e nevasta lui Fulga. peste capul căruia atârnă un măceş cu frunze prăfuite. şi. întărit în lungi plimbări prin câmpie. presat de timp. şi e uimită. a subliniat fraza şi i-a dat cartea Evei -. îndrăgostindu-se de un ofiţer. bea la rând cu bărbaţii şi se forţează să nu se strâmbe. are un surâs scăzut pe faţa tuciurie ca de ţigan. îşi şterge subţiorile. are o tresărire de vinovăţie. cu un prosop înmuiat în găleata cu gheaţă. s-a îmbolnăvit de hepatită chiar în ziua sosirii. ochii ei mari. S-a pierdut sau s-a furat cuiva un briceag şi cameramanul îl acuză pe şoferul de la grupul electrogen. Lângă ea. şi el o înţelege. aşa i se pare lui Fulga. şi ea se strânge zgribulită în umărul lui şi sub bluza roşie trupul ei subţire. Tulgheş. după fiecare pahar pe care-l răstoarnă pe gât. râde. Şi Eva. a chemat-o în locul ei pe Eva. Nino o ţine pe după umeri. învăţătoare ca şi el. ca să-şi ascundă şi să-şi domolească această stare confuză. scuturându-şi părul negru. umezi au o strălucire de copil.

iar o s-o faci de oaie. Eu n-aş da voie. aici se poate turba. tremurând. gol-puşcă în faţa împăraţilor David şi Solomon. — Filip. se scuză Filip. te rog să pleci. — Matei! strigă Eva. — Să-i punem gheaţă pe frunte.. nu de oaie. sau. şi pe mal se face linişte. interveni regizorul. Să se ducă la toţi dracii! — Şi dacă pun eu să te lege? întreabă Tulgheş. suntem ultimii nomazi ai lumii. E o idee stupidă să creşti porci negri. Domnule director. şi prinde mâna lui Tulgheş. ridicându-se în picioare.— Mai duceţi-vă dracului! strigă pictorul. — Greşeşti. Eu am mai avut de-a face cu bandiţi. Şi toţi proştii roiesc în jurul nostru. Căldura de azi m-a năucit. te-aş pune să intri noaptea în mijlocul turmei de porci când guiţă de foame. ci de porc. Pentru dumneata. Pentru prima oară vreau s-o fac de porc. Spune-mi. E ca şi cum eu aş zugrăvi o biserică şi aş umbla gol prin ea. domnule director. zise Răşcanu. Imediat. Zâmbeşti? Te acuz. — Pentru prima oară. 286 . — Ajunge! se revoltă regizorul. Eşti idiot. sunt turmele alea de porci pe care le scoateţi pe mirişte. toţi nenorociţii ăştia peste care te-am pus şef mare sunt bandiţi. — Ştiam c-o să-mi răspunzi aşa. sare Nino. trebuie să ştii.. Să se care de-aici cu porcii lui! şi bate cu pumnul în masă. schimbă el vorba. Eşti nebun. — Dobitocule! strigă Filip. n-a rămas nicio fată borţoasă de atâta căldură? Şi ce e mai îngrozitor. care-ţi dai pe faţă sufletul negru ca şi turmele dumitale. propune Nino. dac-aş fi cineva în ţara asta. Mă înţelegeţi? — Du-te şi te culcă. Doamnă Eva. domnule director Tulgheş. Eva-mi spunea că astă-primăvară porcii dumitale au blocat calea-ferată spre aeroport şi un avocat a ieşit pe scară să dea cu piciorul şi i-au rupt laba. Târâm cu noi ispitele şi dorul.

îl întâmpinară tăcuţi. pe sub cerul jos. Filip îşi scutură pantalonii de doc. Sus. răsturnând scaunul. Se smuci. acoperind tot asfaltul şi târând după ea un nor de negură. izbind cu toată puterea. învălmăşită de salturile furioase şi de guiţatul mascurului rămas cu fierul împlântat adânc în carne. acolo jos. se apropia. Desluşeai. Doi plopi tineri. pe feţele lor. Dar scuip pe el ca pe o tinichea. avea un sfârşit interesant. o turmă de porci. — Plec. Filip traversă puntea şi se opri în marginea şoselei. învăluită în miros de rapăn şi de iod. domnule. cu miros nesuferit de cârpă arsă. turma de porci se rostogoli spre dreapta. posacă. Se clătina. spoiţi cu var. însă. Filip. Filip smulse mâna din buzunarul hainei. Pe şosea. fumegau peste buruieni. se trase brusc spre stânga şi înfipse adânc briceagul. maşiniştii şi Ion. pătaţi de vopsele. Cred că a făcut o insolaţie. Un şuvoi de sânge vâscos îi stropi faţa şi pieptul. înţelege. străpuns de şuviţele trandafirii de forme incredibile. izbucnit pe neaşteptate. se ivi lângă el. a lucrat toată ziua cu capul gol. vă rog să staţi liniştit. strânşi în grup sub umbrar. iată că ziua aia. îi înviorase. strigând îngrozit la Tulgheş: „Tovarăşe 287 . întâlnite numai pe cerul câmpiei. îşi şterse fruntea congestionată şi făcu câţiva paşi spre puntea de scândură aruncată peste şanţ în dreptul barăcii. greoaie. d-aia plec! Miroşi exact ca turmele dumitale. şi pleacă.şi mâine te trimit la Bucureşti. care se topea în uleiul încins al asfinţitului. înalt şi subţire. Scandalul. că nădăjduiau în mai mult. şi când turma. Mi-e scârbă. şi urcă taluzul sprijinindu-se în genunchi şi agăţându-se cu mâinile de-o tufă de măceş care-i însângera palmele. Tovarăşe director. în şanţ. în spinarea un ui mascur. cu pălăria dată spre ceafă. mânată cu strigăte şi cu lovituri de bici. Ion se smulse de lângă stâlpul umbrarului.

cu degetul îndoit. Sigur. pe cărarea bătătorită în mirişte. anunţă cineva. Uite. Sfătuiţi-l să nu vină să-mi ceară socoteală. Fulga auzi vorbele cu întârziere — parcă veneau până la el prin apă se întoarse şi-l văzu pe şofer. aşa-i? — Da. — Au zburat păsărelele. dincolo de şosea. Şi opriţi-l pe dobitocul ăla să vină la mine. în trecere spre Brăila. Cred că da. spuse Ion. la voi. totu se face 288 . ieşind de după tejghea. văzând-o că înaintează. n-avea grijă. briceagul ăla era al meu. să nu-mi spargeţi ochelarii!” şi ei îl întinseră pe o saltea. zise Filip. aşa trebuie. El nu se zbătu. Filip se ridică în genunchi şi se târî până în uşa maşinii. întoarce-te! — O maşină. claxona lung. Un butoi de carne. cu şapca murdară de motorină. nu! ţipă el. trecându-şi o mână prin părul ţepos. şoferul se oprise în uşa barăcii şi. paznicii urlau. un camion plin cu tuburi de piatră. Camion de patru tone. Eva. să-l înjunghie. spuse doar atât: „Atenţie. De-acuma. Nu vreau să mă bocească nimeni. puneţi o bandă cu muzică. — Domnule Filip. în mâini cu ţeava aparatului de bere pe care o sprijini de găleata cu gheaţă. spuse cameramanul. Nu. în câmpie. întoarce-te. au prins porcul. iar maşiniştii se repeziră buluc la Filip. Du-te acolo. porcii grohăiau. sur. L-am găsit la locul de filmare.director! tovarăşe director!”. îţi cumpăr altui. îi vârâtă haina făcută sul sub cap şi cineva îi şterse sângele de pe obraji. — Deschideţi magnetofonul. Hai. De ce să se piardă? Domnul Fulga te aşteaptă. îi răsuciră braţele şi-l purtară în goană spre maşina de sunet. o netezea cu palmele. Bluza îi scăpase de sub cingătoare. — Eva! strigă Filip. pune-mi muzică şi nu mai lăsa pe nimeni să intre aici! — Vine doamna Eva. am vrut să ţi-l dau. Eva se apropia încet. bătea în uşa coliviei de sticleţi. boţită. înalt. nu mai suport s-aud porcii.

— Marea-i ca oglinda. Se holbează la ce nu are şi nu poate să aibă. tot ca oglinda. răspunse şoferul. 289 . Străinii aruncă gologanii fără să se uite. Pentru muieruşca asta. Şi când ai. îl sfătui Ion. cu lumini multe. strângând în palmele năduşite o hârtie de zece. ar veni încoace. Poţi să scrii cu săpun pe oglindă: vino. se apropie de el. îl dai gata cu o vorbă bine potrivită. Descoperi peretele cu fotografii şi.urât. — Te supără? făcu omul. drace! merită să trăieşti. ar veni să-şi spele pleava din gât cu un pahar de băutură. Ei. poţi să zici că-ţi trăieşti viaţa. cu oameni necunoscuţi şi femeile astea de hârtie pe care nici Ion şi nici nimeni de aici n-o să le frământe vreodată într-un colţ de grajd. chiar dacă are inima plină de bale. — Pune batista la nas. soare. noroc! zise. învăţase că pe client. aşa cum fac cu muierile lor. da mie mi se întorc maţele pe dos. Azi-dimineaţă se prăjea lumea la soare. numa lupu ar putea să stea mai mult de-un ceas. — Timpu pe-acolo? vru să ştie Ion. — De unde eşti? întrebă Ion. puteţi să mă credeţi. e nemaipomenită. că pe lup nu-l dezgustă mirosu de porc. Aici. fiindcă undeva le aşteaptă oraşul. dacă ai. să înghită heringi în sos de ceapă şi să vadă lume maşinile care gonesc cu o sută pe oră şi nu opresc. seara. gândi Fulga. îndatoritor. dând băutura pe gât. — Constanţa. ceru. Sezon gras. înaintând. De-ar fi aici. „E ca şi ăştia de-aici. Ce-ai bun în rafturi? Nişte lichior de vanilie. e o şmecherie! Bei ţuică şi te dai în leagăn. zâmbind. De la kilometrul şaptejdoi am simţit că se atârnă de mine mirosu ăsta puturos. — Ei. Au. întuneric ca-n coşciug şi miroase a porci. Voi poate nu mai simţiţi mirosu. la voi. asta da. şi el tot n-o să vină.

spuse şoferul.— Când bate vântu dinspre Dunăre e frumos şi nu se simte nimic. Dac-o să fii aici peste o săptămână. unde sunteţi voi. Gestul era de împotrivire.. trebuie să fiu undeva diseară. au luat-o să facă film. — Dar am numa trei plăci. N-am timp. niciodată nam fost mai fericita. zise Fulga. Pe sub braţele lui. Şi nu se ştie de ce. Şi către Fulga: — într-o lună şi douăzeci şi şase de zile aţi primit o singură vedere. şi nu s-a mai întors. — Aşteaptă maşina de poştă. — Astăzi m-am întâlnit cu Marea. Eşti sătul de lume. si-am blestemat lacu Caţernaum. — Te-am înţeles. explică Ion. zise Fulga. măruntă şi cleioasă. — O să fii singur? întrebă Ion. — Poate când te întorci. Fulga scutură mâna.. Intr-o lună şi douăzeci şi şase de zile. Fulga vedea două petice de câmpie pe care ploaia ursuză. trei plăci sunt trei lumi. le bătea pieziş. spuse Ion. Era în uşă şi ţinea braţele ridicate. — Trebuia să pui patefonul să cânte. recită Ion. Aici. spuse Ion. altfel aş sta şi le-aş asculta.. pentru cinci zile. i-a scris o singură vedere. să nu le fărâmi până atunci. — Ai patefon? se interesă şoferul. Să umbli cu grijă. n-am să opresc. — Peste o săptămână. şi eu nu vreau. Capernaum 290 . — Asta înseamnă că trei lucruri le cunoşti bine. spuse şoferul. lui Fulga îi păru că tot ce se afla împrejurul lui începuse să miroasă a păr de la subţioară. Către şofer: — I-a plecat soţia la mare. — Face socoteli pentru mine. arătând spre Ion. Pot să spun ce scria? Fulga avu un gest de lehamite.

se opri să-şi scuture noroiul de pe bocanci. da sunt mici. — Femeia e norocu omului. zise Fulga. tot cu gât de liliac alb şi cu trup ca o cutie. cum să spun?! pasărea asta la care mă gândesc eu are numai gât de pasăre. am trei plăci. peste o săptămână. spuse şoferul. Cum s-ar zice.e un lac în Biblie. te gândeşti la ce vrei. Sunt vechi? întrebă. sau la ce-ai vrea să fie. Când nu s-aud vorbele. îşi spuse. cu milogi. S-a aranjat? îl întrebă pe şofer. — Sigur că da. adus de vânt.. şi porni spre maşină. Astăzi e în opt. Dacă-i pui piedică la timp. cu aripile adunate. 291 . Eu o s-o ascult şi-o să mă gândesc că pe deasupra barăcii trece o pasăre. înainte de a sui în cabină. — Una e veche de tot. i se adresă şoferului. nu se mai desluşesc cuvintele. Sigur. Cu ocazia asta o să vedeţi şi Marea Neagră. — Peste o săptămână.. deci pe data de şaijpe o luaţi din loc. — Mie să mi-o păstrezi p-aia pe care n-o vrea nimeni. asta o spun de la mine. mi-a spus de plăcile alea şi mă gândeam să le ascult la întoarcere. să-l iei şi pe domnu învăţător la Constanţa. Situaţia mea mă priveşte numai pe mine.. domnule Fulga. în şaijpe. iar trupul ei e o cutie de avion. spuse şoferul. — O să fiu aici dimineaţa. nu mai e scris acolo. cade şi lasă pe jos tot ce-avea prin buzunare. lung şi făcut din flori de liliac alb. Aşa mă gândesc mereu când sunt trist. Trebuie. da numai două sunt de ascultat. aprobă şoferul. — Astea sunt tâmpenii. trebuie să vă lămuriţi. când te întorci. că pe deasupra mea e o pasăre. şi pe-acolo pe unde avionul scuipă flacără şi fum ies pui de pasăre. „Trebuie să dau bătaie să ies din zona asta”. Eu nu mă amestec în nimic. Mirosul de porci venea în valuri..

e vreo scăpare? Pe urmă nu m-am mai gândit. îl înjura mereu. scârbit. vecin cu mine. se mişcau greoi pe lângă o căruţă cu scoarţele rupte în care zăcea răsturnat un bivol negru. parcă horcăiam şi muşcam un bolovan de bronz. — Mulţumesc că mi-aţi învăţat numele care-mi place. aşternută ploii. bezmetic.încreţindu-şi obrazul. — Vorbeşti mult. îl miră chiar pe sergentu Paxaman. ca prin somn. cu glugile trase pe ochi. zise Ion. prinsă cu scoabe de fier pe patru butuci de ciment. croncănind. pe un drum gâtuit de tufe de mărăcini. eram la început şi noaptea mă gândeam ce fac. ca şi ăilalţi. — Ce-i cu baraca aia? — Era din carton presat. cădeam într-un somn mort. cu limba scoasă. cred că-i răsturna vântu şi cred că era ora unu. Buza de jos. îngropase o ţepuşă de lemn în burta păroasă şi legase în vârful ei un şomoiog de paie. şi el m-a lovit 292 . norii păreau altare de jertfă dintr-un rit străvechi. Şi-n patru luni de zile n-am avut niciun vis. nu dormeam. Alături de şosea. sforăia îngrozitor. şi i-am barat drumu. Arizona! aruncă Fulga. şi asta era ceva. care era de noapte. Căruţaşul. fiindcă lucram la ridicarea digului în zăpadă. Capul animalului atârna într-o parte. Eu am întins picioarele. căzută mult. Grupul înainta tăcut către un tunel de trecere în gura căruia se roteau. tot aşa. şi pe urmă am avut unu. Şi erau treijşopt de paturi suprapuse şi deţinutul 412. şi 412 încetă să mai sforăie. patru oameni. într-o noapte. înfăşuraţi în mantăi de muşama. Numa eu auzeam. — Eu am avut parte numai de barăci proaste. marea se spărgea în vagoanele alea de piatră de la picioarele digului mai devreme se trăsese un foc de armă şi s-auzeau urlând nişte lupi. care intră printre paturi. Murise lovit de tren şi-l duceau să-l jupoaie. două ciori şi peste câmpia scitică. şi sergentul Paxaman. dezvelea două şiruri de dinţi laţi înfipţi în gingii vinete.

cu muchia palmei peste genunchi. cum îi ziceam. răspunse sergentu. M-a înhăţat de urechi şi m-a ridicat în picioare. se curăţă fulgerător.. spuse Hoţu. — Nu e rându meu. când m-a ridicat. — Echiparea! răspunse Paxaman. Mohreanule? zise Paxaman.. — Pe cine să mai scol? am întrebat. s-a sculat şi 363. Flaneaua ruptă îi cădea pe spinare cu două palme mai lungă decât în faţă. tremur. şi-atunci i-am dat un călcâi în burtă. Mişcaţi şi zgâlţâiţi-l pe 412. parc-ar fi zis: deschide. când îmbătrâneşte. când îţi controlează reflexele. Ăsta era o natură sănătoasă şi doctorii spun că ăştia. am pielea subţire. Eu eram numărul 362 şi. 293 . Ne-am dus să-l scuturăm pe 412. şi spune-mi ce e cu tine! — A sforăit pan-adineauri. O să ţi-l scot pe nări. luă pătura de pe mort şi-o puse-n pat la el. totuşi începu. — Poftiţi încoace. ca şi mine. Şi Hoţu zise: -Adio! — Nu se poate. omu. Smulse îmbrăcămintea de pe pernă şio înfăşură în jurul gâtului. Vorbea greu. explică Hoţu. să se îmbrace. — Permiteţi să dorm sub două pături până la ziuă? se rugă de sergent. Dinţii de jos se sileau s-atingă gingia goală de deasupra. — Ai mult curaj. Paxaman se apropie şi ciocăni cu deştu în fruntea mortului. naturile sănătoase. mă. ca la infirmerie. când naiba a murit? — Unii mor repede. — Da nu-i rându meu! spuse iar Hoţu. Era rece. domnule sergent. Lui nu-i mai foloseşte. — 364 şi 365. — Loveşti. La prima ocazie o să fie rău de tine. Hoţu. întinse mâna.

îmbogăţită cu guler moale. o să rămâi acolo cu 412. şi iar îl dărâmă. căzurăm cu el în zăpadă. sergentu aprinsese lanterna. subţiri ca fusele şi capu alungit. — Da. spuse Hoţu. Sub lumina reflectorului din turnu principal. măsura un stânjen. sirenele şuierau. zicea Hoţu. „Cap în formă de obuz. Ţaranu avea picioarele strâmbe. — înainte marş! Şi dacă mai scoţi o vorbă. doar burta fiecărui ţăran e o magazie de grâu. să vedeţi. avea o culoare galbenă. şi uite. greoaie şi furioasă. 412 fusese cineva la viaţa lui. de-aici şi numele. Singuru lucru cuminte. — Lăsaţi-l pe Căciulă de Iepure. umfiată de vânt. Şi iar îl ridicăm. îi smulse un fir de păr şi apoi intrarăm pe o cărare strânsă între două rânduri de sârmă ghimpată. zăpada. în timp ce ne târâm prin zăpadă. un glonţ. Ţaranu oftă adânc.Adică Ţaranu şi Căciulă de Iepure. vara. Paxaman luă pătura pe care Hoţu o îngrămădise în patu lui şi ne-o dădu să înfăşurăm mortu. ar fi tocmai cum trebuie. de oaie. spuse Hoţu. şi când ieşirăm. trecurăm lângă magazia de unelte. în 294 . Căci digu îl ridicăm. într-o zi. n-apucase să smulgă de pe mort decât un crac de pantalon. de-abia se ţine. şi-l dărâmă armata. — Stooop! Stop! — Mi-a promis să mă împuşte. nu?” 365 era cel mai bătrân din baracă. ne descurcăm şi fără el. unu dintr-o patrulă de câini dezveli obrazu mortului. într-o manta lungă. — La gropile vechi! porunci Paxaman şi ne ridicarăm. fusese adus numa de două zile şi-avea o căciulă de iepure. Mai important decât digu. Marea vuia undeva în faţă. zice Hoţu. capu o să lunece în măruntaiele Ţăranului. la manevre. Vreau să se ţină de cuvânt. Singuru lucru făcut cum trebuie. o să explodeze şi-o să ne înece în valuri de grâu. Urmaţi de sergent.

între magazii. sfinţeascâ-se numele Tău. 363 şi 364. Asta or s-o facă ei. — 365. Era înalt. răspunse Căciulă de Iepure şi. Se răsuci pe călcâie vântu mirosea afum şi spuse: — 362. şi împiedica vântu să intre. Erau în cameră la Tulgheş. — îl aruncăm? întrebă Ţaranu. cu lanterna vârâtă în mânecă. răspunse Căciulă de Iepure. cu marginile îngroşate de zăpadă. trecând la căpătâiul mortului. Cânta trudnic. dă-i drumu! — Nu pot singur. grohăiau porcii. şi pricepurăm că e popă şi că slujeşte. şi sergentu Paxaman se lăsă în genunchi. zbiru.. înţelegi de ce te-am adus? — Da. se juca cu nişte mărgele. Am izbit în el şi-am simţit că-mi trosnesc şalele. veni şi încercă marginea gropii cu botu cizmei. Vasăzică el. domnule sergent. Sergentu. şi noi dinăuntru îl văzurăm pe bătrân.dunga de lumină coclită descoperirăm gropile. avea un dram de omenie. mutându-şi braţu degerat de la frunte spre burtă. spuse el. Căciulă de Iepure încremenise în viscol. în gheretă! Intrarăm toţi trei şi ne lipirăm pe pereţii de scândură. Hoţu ridică o lopată şi un târnăcop aşezate între pereţii unei gherete de santinelă. domnule sergent. şi o femeie care aduna fuduliile 295 . veterinarul scosese o sută de bucăţi la castrat. pe marginea gropii. carele eşti în ceruri. cu capu aplecat. ne lumină feţele.. cu umerii atingea partea de sus a uşii. pipăia boabele şi le răsucea între degete afară. Erau rupte. se retrase cu spatele şi se aşeză în prag. — N-am zis să-l îngropi. mirosea a sânge. Ţi-am citit fişa. Sergentu veni în uşă. şi îngenunchiarăm şi noi şi sergentu se mişcă să ne facă loc. în cămaşă. cu spinarea îndoită. începu să cânte: Tatăl nostru. Pământu era îngheţat.

într-o căldare striga măscări şi porcarii nechezau iar alături de el, cu coatele pe masă, Fulga citea, mişcând uşor buzele groase, scrisoarea pe care maică-sa i-o trimisese lui Tulgheş. La început, când Tulgheş îi dăduse plicul, refuzase: „Nu mă interesează!”, dar în seara asta venise singur, spunând: — Dă scrisoarea. Vreau să văd ce efect poate să aibă asupra mea. 2 septembrie 1954. Dragă domnule Tulgheş, zicea bătrâna, da, ştiu că te va mira scrisoarea asta, dar o să mă ierţi. Eşti prietenul lui Eugen, aşa mi-a spus el, şi-am văzut şi eu şi simt c-aşa este, de când aţi fost amândoi în casa noastră, în primăvară, si vam dat două ouă fierte la masă şi le spărgeaţi, ciocnindulefiecare în fruntea celuilal t. Omul tânăr poate să facă orice, îi stă frumos, numai noi, bătrânii, ne smiorcăim, ne plângem păcatele şi ne dorim mormântul. Vă scriu cu inima frântă si vă rog să-mi spuneţi ce se întâmplă cu Eugen şi cu Eva? S-au certat? S-au bătut? De ce nu se mai întoarce ea de la mare? Si de ce s-a dus să joace în filmul ăla? Eugen a suferit destul, nu vreau să se mai chinuiască. Nouă, Eva ne -afost dragă, am iubit-o de parcă era din carnea noastră, dar acum ce să mai credem? Nu ştiu dacă ei ţi-au spus vreodată, Eva a venit la noi în 1946, în vremea secetei, pe când Eugen era prizonier si nu mai ştiam nimic despre el de trei ani. Ne-am pomenit cu ea într-o zi subţire, străvezie, ieşinată de foame, s-a oprit la poartă si cu ochii mari, tremurând, ne-a spus: Sunt Eva Ispas, sunt din laşi şi sunt nevasta lui Eugen, v-a scris Eugen? Nu ne scrisese nimic, nici când s-a însurat si nici mai târziu. S-au unit într-o noapte din iarna lui „43, pe ascuns de lume, singuri în f aţa lui Dumnezeu, fiecare cu o lumânărică în pumn, şi după două zile pe Eugen l-au dus pe front. Altfel am fi vrut noi să fie nunta băiatului nostru, dar nu ne -am supărat, cum crezuse el că e bine, aşa trebuia să rămână. Şi-am oprit-o pe Eva lângă noi, si ne-am zbătut de i-am obţinut post la şcoala
296

din sat, alături de mine şi de bărbatu-meu. Trei ani am stat împreună, si ea ne-a zis marnă şi tată, cum se cuvine, şi l-a aşteptat pe Eugen cu cinste. Nu venea nicio scrisoare şi ea răbda, nu -şi urla disperarea şi nu ne-a lăsat să-l socotim mort şi sâ-i purtăm pomenile la biserică. Trăieşte şi o să vină, spunea mereu, în gară la Focşani, unde prizonierii întorşi din lagăre sunt ţinuţi în carantină, în fiecare zi apare unul sau altul care a fost dat mort, o să vină şi Eugen, nu se toate. Plângeam şi-o ocroteam, şi când a venit Eugen i-am sărutat Evei mâinile şi i-am spus că numai credinţa, ei l-a adus. Şi-acum, când după atâtea nenorociri se înseninase si casa noastră, Eva a plecat‟.Domnule Tulgheş, dacă poţi, împacă-i, adună-i din nou. Si scrie-mi şi mie. Eu, altceva decât să mă rog bunului Dumnezeu să fie totul bine nu pot să fac. Mă rog în fiecare zi si aştept să mai treceţi pe la noi. Acum o să culegem via si o să înfundăm un butoiaş cu vin bun pe care să-l beţi sănătoşi si eu să mă bucur că sunteţi fericiţi. Măria Fulga — Da! zise Fulga isprăvind şi punând scrisoarea pe masă. — Ce înseamnă: da? întrebă Tulgheş, înălţând fruntea pe care părul negru, inelat, ca de ţigan, o acoperea în dezordine. — Mama are în mâini punctul de pornire, plecarea, atât. Jarul trosni în sobă, scântei albastre săriră în cenuşar. Fulga îngustă ochii faţa rotundă, cărnoasă, i se umflă şi-o privi pe Eva în tabloul lucrat de Filip, atârnat deasupra geamului împărţit în opt ochiuri, cu trei frunze de fag prinse într-un colţ al ramei. Tânără, înaltă, frumoasă — totdeauna mirosea a lucerna — Eva sta într-un leagăn făcut din două frânghii prinse pe un scripete, cu braţele ridicate leneş pe funii, cu capul aplecat pe umăr, cu tălpile
297

goale întinse în iarbă parcă-şi freca tălpile în iarbă şi iarba trosnea mărunt, plină de o nelinişte fragedă şi un dor de demult, o umbră de chin desprinsă din dragostea flămândă a celei dintâi Eve, trecut, lege a durerii, din neam în neam, până la ea, şi mai departe de ea, în pragul veşniciei, pune o pată de durere pe faţa ei galben-cafenie. — Eu şi Eva am trăit toată povestea, reluă Fulga. Plecarea e mincinoasă. Tu, dac-o iubeşti pe Eva... — N-o iubesc, zise Tulgheş, aşezând mărgelele pe genunchi. Ce ţi-a venit? — Ba da, întări Fulga. Amândoi ştiam c-o iubeşti. Era ca într-un joc şi ne bucuram. Eva spunea ca suferi, „îi place să fie puţin nefericit!‟ Sunt oameni care trag să se nenorocească cu tot dinadinsul, tu, însă, eşti departe de asta, pentru că ştii să te înfrânezi. — Arizona e un tâmpit vesel. Te umfli de votcă în baraca lui şi-ncepi să vorbeşti aiurea. Ăla, Filip, simula nebunia. Tu eşti nebun de-a binelea. — Astăzi n-am mai aşteptat maşina poştei. Am început să mă stăpânesc. Poţi să-i scrii mamei. — N-o să-i scriu nimic. — E bine. Pentru că nu ştii nimic, Tulgheş. M-am întors din prizonierat în 1948. Ai văzut casa noastră? Zici că stă să cadă în râu, nu? Toată vara miroase a ierburi. Doarme între ierburi şi o leagănă vântul. Când am coborât în gară ia Focşani, era la sfârşitul lui august, şi vara murea. M-am gândit că trebuie s-ajung la ai mei până nu încep ploile. Vroiam să găsesc casa pătrunsă de mirosul ierburilor. Fusesem ofiţer în rezervă şi mai aveam puţină trecere. Am obţinut să nu rămân în carantină decât trei zile. M-au tuns şi m-au fotografiat şi mi-au dat drumul. A trebuit să mă fotografiez mai pe urmă şi cu un individ cherchelit care ţinea o oaie în braţe. — Am cumpărat-o la Paşti, era miel, dar mi-a fost milă s-o
298

tai. Şi-acuma se ţine după mine ca un câine, pricepe c-am fost bun cu ea. Nu mi-a trimis niciodată fotografia... S-a potrivit s-ajung acasă după-masă. Ardea un soare somnoros. Casa noastră, pusă pe grind, cu lemnăria veche, strălucea, şi iarba se clătina pe mal, o coamă de mohor cu spice cafenii. M-am descălţat şi am trecut râul. Cu bocancii pe umăr, am suit prin vad în grădină. Nu ştiu de ce, mă aşteptam să-l întâlnesc întâi pe tata, dar sub nucul de lângă gard am văzut o fată. Citea. Nu mă simţise. M -am aşezat de partea cealaltă a mesei şi-am ridicat capacul de pe o cratiţă. A tresărit speriată. Eu am zâmbit, şi ea s-a lipit de trunchiul nucului. Purtam haine militare, fără epoleţi, fără grade, dar oricum militare, şi după asta şi-a dat seama că sunt Eugen Fulga. — Domnul Fulga! a murmurat şi s-a oprit. Apoi, stins: V-aţi întors? — Cine eşti? am întrebat-o. Am lipsit mult şi nu mai cunosc lumea. — Nu vă mai amintiţi de mine? Ne-am cunoscut la Iaşi, sora sublocotenentului Ispas, ne-am plimbat într-o zi cu sania la Copou. — Nu, nu-mi aduc aminte... Şi ăsta era adevărul, Tulgheş, nu-mi aduceam aminte. Mai târziu, mult mai târziu, într-o noapte, iarna, când Eva mi-a spus că în copilărie îi era frică de nişte papuci primiţi în dar de la o mătuşă, fiindcă i se spusese că papucii ăia sunt vrăjiţi, că, în clipa când va spune o minciună, papucii îi vor încălţa picioarele singuri, cu de la ei putere, şi vor fugi cu ea prin zăpadă, prin gropi, mi-am adus aminte de sublocotenentul Ispas şi de sora lui care ţinea hăţurile şi lovea cu biciul caii gonind prin ninsoarea bogată. Eva, atunci, era în ultima clasă de normală, avea un şal alb şi o scurtă de piele şi râdea, fericită, şi fulgii
299

mari i se împleteau în funia părului dar acolo, sub nuc, în capul meu zăpezile se amestecau urâte şi vrăjmaşe; cinci ani şezusem numai între zăpezi, în Siberia, şi uneori fusesem la un pas de nebunie din pricina lor. Am privit-o lung pe Eva şi am întrebat-o de ce plecase din Iaşi şi de ce era la noi, şi am râs când ea mi-a spus: — Sunt soţia dumneavoastră! — A mea? Cum asta? — Ascultaţi-mă încă puţin şi pe urmă o să plec... părinţii dumneavoastră sunt în sat şi o să se întoarcă... — Dacă eşti soţia mea, pleci când vreau eu, am zis. — Bine, o să plec când ziceţi, când credeţi că trebuie să plec, dar acum trebuie să vă vorbesc, să vă spun... — Ce să spună? întrebă Tulgheş. Nu mai ocoli, nu mai tăvăli vorbele. „ — Să-mi spună că fusese secetă şi că murea de foame... Muream. Dumneavoastră trebuie să ştiţi ce e foamea, lipsa cumplită, şi într-o noapte, nu mai ştiu cum, mi-am adus aminte că mi-aţi spus cât de bogat e satul părinţilor, mi-am adus aminte şi cum îi spune, şi mi-am adus aminte că fratemeu vă citise pe lista ofiţerilor daţi dispăruţi pe front, şi am plecat încoace, şapte zile pe tren, şi le-am spus bătrânilor că sunt soţia lui Eugen. — Dar în 1948 trecuse seceta. Ar fi putut să plece, ar fi putut să dispară. — Da, la fel i-am spus şi eu: „Puteai să pleci, trebuia să pleci.” „Nu, mi-a răspuns ea, trebuia să rămân şi să plătesc!‟ — E o prostie. Război şi foamete. Nimeni nu s-a gândit vreodată să plătească pentru chestiile astea. Nu intră în nicio socoteală. — Era altceva, Tulgheş. Erau bătrânii. Ei o primiseră ca pe o noră şi aşteptarea Evei le dăduse nădejde. Bătrânii ştiu să aştepte, de la un timp încolo viaţa omului nu e decât o aşteptare lungă, dar când e lângă tine şi cineva care are
300

douăzeci şi doi şi aşteaptă, şi împlineşte douăzeci şi trei şi se încleştează în aşteptare, aşteptarea nu ţi se mai pare neagră şi lipsită de speranţe, începi să crezi că moartea na avut atâta putere să-l răpună şi pe fiul tău. — Eva credea în întoarcerea ta? — Nu, nu credea, dar important era că aştepta. Ea avea timpul înainte, putea să se joace cu el. încă puţin şi bătrânii aveau să-i spună singuri: du-te, Eva, ai aşteptat destul, du-te şi aranjează-ţi viaţa cât mai eşti încă tânără. Mama mi-a spus c-ar fi trimis-o. E firesc. — Până aici, acceptă Tulgheş, dar mai departe? — Seara, mama ne-a aşternut patul în odaia mare şi am făcut-o pe Eva nevasta mea. — Ah! făcu Tulgheş şi reluă jocul cu mărgelele. — Te gândeşti c-am silit-o! zise Fulga şi se enervă, ochii lui avură o căutătură piezişă. Amândoi am vrut-o. N-am considerat că e ultimul preţ pe care trebuia să-l dea pentru anii ăia nenorociţi. S-a dezbrăcat şi s-a suit lângă mine şi mi-a pus mâna pe frunte. Şi eu i-am sărutat mâna, şi dincolo de perete, mama plângea şi tata bea vin cu vecinii, pe drum cineva lălăia un cântec. Şi Eva mi-a spus: „Dacă o să vrei, rămân aici.” Peste o lună, ne-am dus la oraş, singuri, am ales o biserică unde nu vine lume şi ne-am cununat. Am stat amândoi în genunchi, cu câteo lumânare în mână şi preotul ne-a slujit. Asta a fost nunta noastră, o nuntă ascunsă, aşa cum spusese Eva şi cum credeau ai mei că făcuserăm de mult, la Iaşi. Ne-am sărutat, i-am plătit părintelui şi am ieşit pe stradă. Se făcuse noapte, bătea vânt rece, lumina ardea, am pătruns într-un gang mucegăit, ca să tăiem spre Strada mare. Eva s-a împiedicat de o ladă, pesemne că era un depozit de lăzi acolo, căci lada izbită de Eva, dărâmându-se, a tras după ea încă vreo douăzeci de cutii de lemn care s-au prăvălit pe ciment, hodorogind, şi-n
301

— Da. umede de salivă. şapte deportaţi s-au strâns să sărbătoreasca „sâmbăta morilor de apă “. singur la masa de unde poţi privi în voie peretele acoperit cu poze rupte din reviste ilustrate. cineva a strigat: „Poliţia! “ La strigătul ăsta s-au deschis toate geamurile şi de sus au început să cadă peste noi coji de cartofi. Eugen Fulga! Dar eşti măgar. Subţire. ar fi trebuit nişte ciocoiată. călăuză sau hoţ de graniţă. zise Tulgheş.clipa aia. — Grozav. Ii spunea Destelnicu. pus sub tejghea. şi cred că de scârba lor a plecat şi nu se mai întoarce. gunoaie şi ligheane de lături. Fulga. Eva îi ura. grozav eşti tu. Şi se pândesc între ei. — îţi fierbe sângele după Eva. De fapt. desface cu tii cu heringi. de la un balcon. un prieten sau un cunoscut care a fost hoţ adevărat şi pe care ei l-au ascuns sau nu l-au denunţat. dar bine legat. Arizona. spune Arizona. — Pentru ziua asta. fumează şi ascultă vântul care se zbate la colţurile barăcii. Javre nemernice! Pe întuneric se simţeau tari. cântă încet melodia americană în care tropăie un cal şi câmpia e tristă. Seara. să ştii! mestecă Tulgheş între dinţi. Ştii foarte bine că niciunul n-a fost. ţi-e milă de ei şi în ascuns îi compătimeşti. — Ei singuri se batjocoresc şi se aţâţă. şi de aia îi înjuri. încins cu şorţul. iar ziua dau în brânci să-ţi execute poruncile. n-ai dreptul să-l batjocoreşti. şi patefonul. — Pe omul căzut în mizerie. — Opreşte placa! îl pofti un flăcău din grupul coloniştilor. dar fiecare a avut o rudă. în baraca lui Arizona. mirosind a rachiu şi a bere. hoţ de graniţă n-o fi fost niciunul. îi tremurau şi pe fruntea iată i se îngroşau vinele. Exact ca şi porcarii pe care -i comanzi: noaptea iscodesc şi mârâie. purta mustaţa 302 . de sus. cum se spune. Colţurile gurii largi. erau în stare să bată şi să lovească.

noi ne învârtim într-un cerc din care nu avem voie să ieşim. nu vă învăţaţi minte. să vorbeşti chestii de-astea. asta are haz? — Şi domnu învăţător Fulga. — Vorbeşte. 303 . deaicipână-n malu ei sunt şapte kilometri. Se închină şi bău. tot de nevoie. in afară de director si tractorişti. — Dunărea? repetă Toma. decât în închisoare. după tine? Tu. Cum o fi aici. se încăpăţâna Toma.. spune Toma. asta. Dunărea. Toma îl privi. nu ştiu de ce să se agate. Fusese contabil. Vedeţi. Nu e permis. nemulţumit.. Ascultaţi la mine. si noi toţi. dacă ai o căsuţă să te adăposteşti si o barcă. „Sâmbăta morilor de apă!”N-are haz. Toma. n-am văzut-o. zâmbind. — La noi e tristă. Chiar si sărbătoarea asta a voastră e o aiureală. dar cum poate să fie când răsuflă pe malul ei turmele de porci?! — Schimbă vorba. zise Arizona. răsucită cu fierul. La noi. Si la fel făcură ceilalţi.. cu barbă tunsă scurt si pomădată. îl sfătui Arizona.blondă.. şi vorbea aspru.. e mai bine de-o mie de ori să trăieşti deportat în colonia asta. un bărbat de patruzeci de ani. ştii bine. e tot ce-ţi trebuie. aranjând bucăţile de peşte pe o farfurie de tablă. -De ce?făcu Arizona. Tristă. unde pâinea e mai dulce si se frânge singură pe masă. am venit aici aduşi de la spate. Dar ce are haz. Turnă în pahare şi se întoarse spre Toma. n-are haz sărbătoarea noastră.^ nu ştiu. Să ne întoarcem cu toţii sănătoşi în Banat la noi acasă. împreună mâinile pe pahar si răspunse doar atât: — încă un ani Să dea Dumnezeu să fie ultimul p e care lpetrecem aici. e cu voi. uite. Aşa. — De acord. — Cum e Dunărea acolo‟? întrebă Arizona. repezit. si cercul nu atinge Dunărea. aici era pontator.

Tu. te priveşte ce-i cu tine. neprietenoasă. însă. spre deosebire de domnu învăţător Fulga. pot să trăiesc numa cu 304 . Asta e bine. strâng în două căruţe saci şi pornesc undeva. cu o ladă pentru făină şi o sobă. Ai dreptate. — Aţi fost bogaţi. nu glumă. şi povestesc ceva despre o hardughie în care huruie valţuri si se freacă. fără râuri. Da noi? Ce e cu noi? Ne-am mutat în case străine. asta n-are haz. as tăia por ci. trebuie să fie unul ca mine. Carnea de porc e cea mai gustoasă. Asa-i. Totul e pe dos. Ai făcut şi închisoare. Doamne. rupţi de oboseala ţărânii. as umple şanţu cu sânge roşu si as pune o muiere să facă tobă si să umple un kilometru de cârnaţi. vine şi peste bogat. Dac-asavea eu gologani. acolo. de ce să mă îndop cu cartofii — Dă. sumbră. spuse Arizona. Tu. patru inşi. si peste sărac. Mie. Eu sunt de-aici. căci ceea ce ne distruge e ţărâna asta neagră. Şi banu face totu. Nenorocirea. fărâmicioasă. Dintr-o coamă de-aia poţi să f aci o funie care să-ţi ajungă să legi un raion întreg. De doi ani măcinăm la o moară de aburi. prin rotaţie.— Acolo unde sunt copii. execuţi ce ţi s-a spus. oameni scăpătaţi. cu pocnete. zise Toma. zise Destelnicu. sigur. mai încolo. roţi de piatră. din Baltă. ne vinzi băutură şi alimente. n-alege. când vine iarna. — Vorbeam despre ce are haz şi ce n-are haz. dar de gândit tot la morile noastre de apă ne gândim. să ne întoarcem mai repede acasă! între ai noştri. dar acolo am trăit noi. în fiecare lună. spuse un bătrân. îmi plac şi porcii. si noi ne păstrăm obiceiurile de acolo. aş face un şanţ de ciment. In septembrie. şi n -ai leafă. lipsesc o noapte si se întorc înapoi albiţi de faină. de faţă. Arizona. ce înghesuială ol — Caii noştri au coamă. unde Dunărea e tristă. cu un pat în fiecare odaie. Si nu ne tragi pe sfoară. fără păduri. cu lut pe jos. E f ară haz. de humă. acum. se vede.

— Am ajuns într-un sat.”M-am suit în maşină. zise Arizona. interveni Arizona. zise bătrânu.” — Da. să-mi luaţi oasele acolo. nu scap de mâncărime. Cu două luni înainte de a ne porni încoace. Cu plase speciale. Lacul. Care-or avea norocu. Era şef de trei luni si de două luni se însurase. zise Arizona. Dar era soare. albastre şi neclintite. Mara. Eu am daru de-o simt cu două zile înainte. în bărci. m-am dus la el. din uşă. pustii. Sus. şi atunci 305 . — Păi cine-i prost să iasă din gaură când pică inspecţia? întrebă Arizona. — Ce e cu Mestecăneanu ăsta? întrebă Arizona. şi dă-i bătaie. să-mi prindeţi un pescăruş”. Oricât mă scarpin. muierile au trăsneli de -astea. în marginea şoselei. şi lacuri multe. începe să mă mănânce pielea. Mestecăneanu n-a mai găsit pe niciunul din oamenii de care avea nevoie. Ştiu una de-aici care se scoală noaptea şi-i zice Iu bărbat-su: „ Povesteşte-mi ce-ai visat”. Nevastă-sa. — Nu s-a putut. Mestecăneanu îi cheamă pe cei de la primărie: „Mă băieţi. o să vă întoarceţi cu toţii la casele voastre. Şi-am mers. Satele. n-am văzut niciodată. — Nicio grijă! O să te duc acolo. Trei ceasuri în şir. şi nu s-a putut. dacă vrei să vorbim. lumină albă care te orbea. zice. am plecat. — Să am una ca asta. — E primul secretar al raionului. pot să trag cu grebla pe spinare. „Hai cu mine. Cei care-or trăi. i-as mutafălcile.mămăligă şi cu ceapă. — Trebuia lucrat cu laţuri. si ne-am dat jos. către el: „Astăzi te duci la lacuri f‟ Adu-mi un pescăruş. vara. Hai. nu-mipasâ. — Dac-o să mor. la văru-meu Mestecăneanu. — Odată şi-odată. zi-op-aia cu Mestecăneanu. continuă Toma. Că te-ai chinuit fără nicio vină. Tocmai pleca pe teren. Să nu mă lăsaţi singur aici. pe care le arunci de la distanţă.

m-am aprins. Tulgheş. mari cât curcile? N-ai văzut. aş fi stat şi aş fi băut cu ei. Trebuie autorizaţie. — In al şaptelea sat. pentru tine. domnule Fulga? Mestecăneanu e acolo. Sunt pe lac. ei se irită şi-şi fac singuri viaţa imposibilă. — Vezi. — Poate că într-o noapte o să mă duc până acolo. Cu biciul. „Na. oricum. si nu mai vine în seara aia. să n-aud că nu ştii unde sunt” „Ştiu. dropia nu mai e de mult acolo. Şi. şi-am ascultat cum fluierau două mierle.”înţelegi. poate. da altfel. când o capeţi. da n-avem cum să mergem acolo. — Prostule! zise si Arizona. Şi jos. Tu. spuse Arizona. moale. Dropii multe se văd în partea asta. cu douăzeci de inşi. Destelnicule. zise Arizona. zise Fulga. şi altă cursă nu mai aveam decât seara şi. cum să nu?! zise omul. să moară în câmpie. Dac-ar fi vorbit numai despre păsări. ai văzut vreodată dropii? Păsările alea strălucitoare. 306 . — Prostule! îl repezi bătrânul care nu vroia. ne aştepta vaporul. Umbli cu turmele de por ci si precis porcii le sperie. Pe-a lor şi pe-a celor din jurul lor. vroiam să fiu cât mai departe de locurile alea unde eram.ştiu ca trebuie să pice cineva. s-au dus să prindă un pescăruş. De ce? Euziccă el ar trebui adus aici. Fiecare ştim câte o poveste cu păsări. — Ai dreptate. După ce vezi dropia. eu am stat o zi întreagă sub un salcâm. şi scurmă p amantul si îngrijeşte porcii!” Dumneata cum zici? — Zic c-arfi bine să vorbiţi despre altceva. L-a chemat pe omul de serviciu si-a început să urle: „Unde-s şefii? Să mi-i aduci aici. îl întrebă pe flăcăul cu mustaţă blondă. a trecut. Mestecăneanu s -a supărat. stai aşa nemişcat si nu te gândeşti la nimic rău si-fi vine să cânţi uşor. Dar despre ce să vorbesc? — Tot despre păsări. Arizona? înţelegeţi. în vale. zise Destelnicu. Sunt mai sperioase decât sitarii. spre Bărăgan.

E un lac între Urziceni şi Slobozia. după ce ţi-ai făcut-o nevastă. N-am vorbit niciodată împotriva colectivizării. — Te cred. la distanţă unul de 307 . — Şi-acum n-o mai aştepţi? — Ba da. Ştii vederea pe care mi-a trimis-o de la Mare. nu poate să se mai întoarcă în duhoarea asta. Dar trebuie să-i crezi şi pe alţii. îl duşmăneau pe tata şi l-au lovit. şi pe urmă m-a aşteptat iar un an. — De cine? — De tot ce-a lăsat îndărăt. nu trebuia s-o laşi să se ducă. dar şi eu aş putea. După ce-a stat la mare. te-ai dat peste cap să mai dispari un an. Şi ştiu că-i e frică. răspunse Tulgheş. cu izmenele suflecate până la genunchi. eu l-am botezat Capernaum. Ziceam s-o aştept şi eu cinci zile şi să-i spun: te-am aşteptat şi m-am gândit numai la tine. Şi în primul rând să crezi în Eva. Ea m-a aşteptat trei ani.— Te pricepi să acuzi. Bătrânii. îi zice Fundata. — Am vrut s-o aştept şi eu o dată. plin de nămol şi brădiş. intraţi în datorii până în gât din pricina mea pe tata îl destituiseră între timp n-au avut să-mi dea bani ca să plecăm în altă parte. scrie. Lucrul ăsta l-am descoperit în serile goale de când stau singur. Tulgheş. pe margine cu corturi făcute de ţărani din preşuri şi zdrenţe. mai mult nu eram. E un lac de câmpie. Şi-aş mai putea să-ţi spun că. dacă n-aş şti că veniseşi de unde veniseşi şi că nu mai cunoscuseşi o femeie de şase ani. spuse Tulgheş. Dacă bănuiai ceva. sărat. — Dar m-au arestat pe nedrept! se revoltă Fulga. Se fac crime cu duiumul. După ieşirea din închisoare. poţi să-ţi închipui: bătrâni reumatici. să te acuz că ai tăvălit-o pe Eva în pat ca pe o târfă. dar n-o să vină. Ce lume vine acolo. când eram şi nu eram. care se prăjesc la soare. ţii minte: „Şi-am blestemat lacul Capernaum”. m-am dus cu Eva acolo. lovind în mine.

înalt. nu se poate întâmpla nimic.altul. Ion văzu turmele de porci. In prag se ivi Ion Mohreanu. având ca vecini două fete. şi câţiva liceeni de prin satele din împrejurimi agaţă fete. se ridicase şi ieşise şi luna. Tulgheş opri jocul cu mărgelele. spuse Tulgheş. se zbuciumau în zarea scăldată într-o lumină ceţoasă. Şi săracii din oraşe. adus din spate. Te asigur. în clipa aceea răsunară în uşă ciocănituri înăbuşite. peste noapte. care peste zi bolborosise numai în buruieni. întinse mâinile spre sobă gestul firesc al ţăranilor când ajung lângă foc şi spuse. în picioare. fumegă oale şi crătiţi. şi n-am mai putut să stăm acolo. vântul. fiindcă le e ruşine să se cunoască. Pentru ce-a vorbit azinoapte în baracă. Fulga se sculă şi deschise. clătinând palmele lungi: — Au venit şi l-au ridicat pe Toma. surori gemene. pe când Ion ieşea. înţelegi de ce-i e frică? — Dar cât sunt eu aici. 308 . Şi Tulgheş avu dintr-odată înţelegerea gestului lui Filip când împlântase briceagul în spinarea mascurului. Lasă-ne! Şi. ţigănci vând pepeni şi porumb fiert. murdăria s-a umflat şi s-a scurs în ape. într-o manta de cauciuc. gonind în două şiruri spre adâncul nopţii. Afară. Fulga. zâmbi. In mal. Tulgheş se scutură şi păli. Sunt consultat în toate. părea ieşit din viscol. — Du-te! îi spuse lui Ion. pe plite îngropate în pământ. — Vezi! rosti el spre Tulgheş. ăştia au pus bolovani de drojdie de bere în closetele săpate de noi. într-o zvâcnire de triumf jalnic. Eu şi Eva dormeam sub un umbrar de foaie de cort. cu gluga scoasă şi vârâtă mototol sub centură. cu ochii la tabloul în care Eva mângâia iarba cu tălpile. nimic nu se mişcă fără ştirea mea. Plopii din marginea şoselei. într-o seară s-au certat cu băieţii şi. se prăbuşi cu coatele pe masă şi tăcu mult.

plin cu pahare murdare. înşurubată prost. lângă care şuşotea singurul fag din colonie. Şi mirosul lor dezgustător. cai sfâşiaţi şi femei înecate. intră în baraca lui cu băuturi şi puse o placă de patefon. picături de spumă aciduiată. sticlele.. Mestecând o bomboană cleioasă. — Arizona! El ridică fruntea.. Ion o simţi între ochi. cădeau în ligheanul de zinc. şi se uni cu Neculai Mohreanu — unire numai îndărăt în pământ. — Am stat în şanţ şi te-am aşteptat. Vorbeşti aiurea. Din ţeava aparatului de bere. Ion străbătu cărarea îngustă. vărsat prin mii de râuri negre. şi apoi pământ curgând în Dunăre. tu l-ai vândut pe Toma! — Fii cuminte! tresări Ion. 309 .Veneau încet. se aşeza între case. năucitoare. leneş. mort lângă mort. cu oase sfărâmate. în rafturi. şerifulplânge-npumni.. — Numai tu puteai să-l vinzi. plimbând degetul peste conturul unei scrumbii cu burta storcosită şi închisă într-un borcan cu ulei vâscos în care pluteau şi boabe de piper şi două crestături stelate de morcov. unire tragică. cele atinse de raza lămpii. O flacără scapără scurt. şi căzu cu braţele peste calul galopând în munţi necunoscuţi sau în câmpie stearpă. ocoli o casă în care ţipa un copil. nuclee fosforescente. — Du-te dracului de neghiob! Eu. şi pleoapele bolnave i se zbătură.. Ion asculta cântecul şi ţăcănitul copitelor în stâncă şi foşnetul pulberii de nisip. — Ţi-e sete? întrebă Ion şi văzu că ăla şezuse întradevăr în şanţ. fierbinte. răscolind pământul. — Arizona. arătau sâmburi de văpaie. Cowboy-ulvinesi dispare. în ierburi şi în haine. avea frunze şi iarbă pe haine. ochi de pisică.

lut negru şi nori desprinşi parcă de pe biserici părăsite. Şi a fost atunci a treia strigare.L. a zis Eugen Fulga. bucurie şi suferinţă. Mogoşoaia. plasată pe orbita Orientului de aventurierii zdrenţăroşi. a repetat Fulga. 196l-l968 Cum am scris Îngerul a strigat E mult de atunci. La fel ca şi I. — Nu pricep. din amintirile părinţilor şi ale bătrânilor satului meu.pământ şi ape în vânt. Brăila veche şi mai cu seamă legenda ei suprapopuiată de hoţi romantici.) Materia încorporată în roman se afla la loc sigur. Che Andrei. Uşa a scârţâit toată noaptea în trupul barăcii şi împrejur n-a fost decât noapte şi câmpie scitică. (Anton Pavlovici Cehov n-a suferit de boala asta şi totuşi va fi prezent în veacul veacurilor pe noptiera cititorilor. Sinaia. pe care l-a purtat multă vreme în buzunar). doldora de vise şi robiţi de gândul pătrunderii în Eldorado. oprit lângă peretele cu fotografii de actori. om vesel. împotmolită în corăbii suple şi azvârlită de către Panait 310 . a răspuns Tulgheş. călare pe spinarea durerii. la ziuă. vestind naşterea. în inima şi sufletul meu. îndatoritor. — Al care face să se scufunde vapoarele. iar eroul principal. şi le scufundă. locuia gard în gard cu noi (a murit la vreo zece ani după apariţia romanului meu. primită gratis de la viaţă. năucită de aur vechi. — Ăl care scufundă vapoarele. Uneori mi se pare că Dumnezeu încă mai ciopleşte chipul zilelor care s-au dus şi din care păstrez în minte. Brăila. mai înainte ca vapoarele alea să fi fost construite. curgere nemiloasă în uitare. uneori. deopotrivă. Publicasem două sau trei volume de povestiri şi ardea carnea pe mine de a intra în rândul romancierilor. Caragiale.

ca aceea obţinută din nesfârşita tulburare a fantasmelor. pe care Ştefan cel Mare l-a incendiat de şapte ori. cea pomenită în scrierile lor de Alecsandri şi Odobescu. Şi ştiu că prinţul s-a conformat. zicându-i: Aşteaptă-mă. Prinţul cel bătrân. Mulţi înşelaţi de timp trecut mureau neîmpărtăşiţi. s-a rugat tata. Brăila va fi mereu în vâltoarea visului. vă daţi seama că nu vom pieri în veci. sub blestem şi nenoroc. Zuruiau în amintiri şi-n pereţii caselor venite din alt veac averi fabuloase şi pierdute pe apa Sâmbetei. Apoi erau. poveştile despre prinţii Şuţu. Pe unii îi cunoscusem de la distanţă.Istrati pe altarul Mediteranei. plus felii de umbra lui Allah. Ţuică. mă întorc peste trei ceasuri. şi ţi-aduc o sticlă de lichior. Dacă n-a izbutit nici el să ne risipească. se află comuna Şuteşti. Am mâna zdravănă şi o ureche bună. întinde mâna. acum plec la Ploieşti să-mi repar avionul. unde Şeherezada mănâncă struguri. care. Un prinţ între două vârste (parcă Grigore era numele lui de botez) i-a cerut tatei odată cu împrumut o teslă şi o rindea. adică umblau vii şi alintate de purpura închipuirilor mele. speranţe. Nicio cunoaştere nu e mai adevărată. Am ascultat-o şi-am colindat-o în ungherele ei bătrâne. cu ochii copilului vrăjit de măririle lumii. La cinci kilometri de Grădiştea mea natală. In biserica din centrul ei dorm somn de veci şapte vlăstare de domnitori fanarioţi. lăutari nebuni (de la Petrea Creţu Şolcanu la Gheorghe Afioarei) şi Dumnezei ai ortodoxismului de toate nuanţele. în realitate s-a înecat în Balta Albă-. zgâlţâie-i somnul şi ascultă-i vorbele. nedestrămată şi numai învăluită în fumul jertfelor. năluciri. în cartea mea. plutea în ancoră. la malul cel mai dulce al Dunării. Ce oraş nemaipomenit! Suflet împovărat de crime. istorii cu Chira Chiralina. Mai 311 . pentru scriitor. cel cu faţa de tătar sau de turc. prea puţin schimbată. se îneacă în lacul lui Bădel.

Ion Ralea. Printre ei. Eu n-am vrut să fiu conte. am cumpărat un titlu de conte pentru Ion Băieşu. Urma să trec să -l iau mai pe seară. într-o tabaccheria. pustiitor şi fecund. (Peste câteva zeci de ani.erau la conacul din Şuţu. la conacul înconjurat cu trandafiri negri (sau poate au fost numai în mintea mea) şi trei prinţese tinere. şi-am rămas fără titlu nobiliar. la Roma. Şi mai era pe-acolo multora le-a rămas doar numele neamul dur al ţăranilor mei cătrăniţi de arşiţă. Primele zece pagini ale romanului le-am scris în odaia din 312 . închinând cu statuile dacilor care-o străjuiesc. Spre bătrâneţe l-am învăţat să se iscălească. avea trei neveste care îmi dăruiau păpuşi de turtă dulce şi nici una nu mârâia împotriva celeilalte. dar m-am îmbătat la o osteria din Piazza del Popolo. Tatăl meu îl socotea a fi singurul câştigător al celui de-al doilea război mondial. umblam de-a buşilea după prigorii şi potârnichi. în roman apare sub numele Măxineanu. nea Ion Ralea. mă vroiam duce. a angajat echipa de lemnari condusă de taică-meu şi a construit trei case cât trei palate pe care a vrut. veşnic norocos. zis Ţâru. mă îngânam cu măcăleandrii. pândeam în răzoarele cu sipică apariţia dropiilor şi silueta lui Che Andrei muiată în vinuri roşii. iluminaţi de viscole şi ologiri de muncă. şi mai ales Noianul cel bogat în peşte (a dispărut.) Dunărea ca personaj năvalnic. l-au redat agriculturii şi-n Bărăgan rămân anual sute de hectare nelucrate!) împrejmuiau cu porfiruri şi pereţi de lună zănatică ţinutul fără margini al câmpiei nebune care suie spre piemontul Râmnicului. dar vânzătorul n-avea la-ndemână certificate în alb şi pentru duci. iar el. care ţinea o imensă grădină de zarzavat şi-şi trăia viaţa cu supramăsură. Cea mai frumoasă era mută şi a fost câştigată la cărţi de un conte italian. când eram mic. să le lege între ele cu pod la nivelul acoperişurilor. cu pălării suflate în aur. dar n-a mai apucat. Pe la mijlocul drumului ăstuia. drept mulţumire.

unde Panait Istrati a avut prima încercare de suicid. am scris o pagină de 42 de ori. am dormit. angajat la restaurantul Lotca unde miam instalat fundul pe un butoi plin cu măsline şi-am tot stat ca să învăţ pe dinafară un cântec bănăţean din care mi-au rămas în cap două versuri: O. şi pe la miezul nopţii. sub influenţa celebrului roman al lui Gustav Meyrink. deznădăjduiţi şi veşnic pe prag de petrecere sau de moarte. înmuiam creionul în luna care-l umplea cu aur şi mă apucam să scriu pagini răzleţe de roman. în podul casei lui Kir Leonida. plecaţi pretimpuriu în lumea umbrelor. Cornel Fulger se numea. dar niciodată înfrânţi cu adevărat.Austru a casei în care m-am născut. frumoşi în înfrângere. lângă ochiul spart al ferestrei din pod. (Nu vă mint. am simţit nevoia s-aud în urechi mugetul Dunării în zătoane şi am plecat la Brăila. 313 . violonist excelent.) In zori. După aceea. unde m-am instalat în Casa de creaţie de la Pelişor. Timp de şapte nopţi la rând. s-aude-un ţingălâu. La Brăila mi-am găsit un coleg de la Şcoala Normală din Galaţi. Strădania noastră se transforma zilnic în bolovani şi atunci am părăsit podul lăsând acolo doar funia şi laţul ei promiţător de înălţări. Fixasem o frânghie pentru spânzuraţi. Acolo am scris şi povestirea Ningea în Bărăgan. cu alţi doi prieteni de suflet. Pe bimbocu bade-al meu. Lam căutat pe Fulger. apoi în sălbăticia nemuritoare a bălţilor. ducând cu mine duhul ierburilor şi zâmbetul ironic al lui Che Andrei care era şi-a rămas pentru mine simbolul visătorilor mereu în drum spre Nicăieri. care m-au iubit totdeauna şi mi-au purtat noroc. când neapucau dracii că trebuie să ne trezim. i-am cântat Pe bimbocu bade-âl meu şi-am plecat la Sinaia. unul dintre noi dădea fuga şi aducea o găleată de lut din care eram hotărâţi să închegăm un Golem. dar am plasat-o în curtea bunicilor mei dinspre mamă.

tocmai din Cotroceni. fostul şef al Brigăzii fulger. Alimănescu îmi zicea mereu: Mă băiete. domnule prim-ministru. mă întorceam la roman şi migăleam până-n zori. sub pretextul: Nu pot. mai ales noaptea. portar. pe generalul Markos. şi le-am strecurat umbrele în fiinţa cărţii. Cum. am plecat la Mogoşoaia şi am continuat sporadic lucrul la roman. mi-a explicat nea Grecu. nu prea luam nimic din viaţa de zi cu zi. Aparţineam palatelor regale şi princiare şi-mi dădea mâna. La întoarcere îl însoţeam în tramvaiul 14 şi de la Universitate până în Cotroceni îmi zicea de două-trei ori: Atenţie la China. Stranie previziune pe care n-o luam deloc în serios. In acea perioadă. generalul sârb Caragheorghevici. Eram în castelul Marthei Bibescu şi-mi crăpa obrazul de ruşine ca să fiu prea leneş. după primul război mondial. La ei venea pe jos. De la Sinaia. Regele Ferdinand zăcea pe o manta în pajiştea Pelişorului şi de câte ori treceam pe lângă el mă ameninţa cu deştul.Mirosea curat a cetină de brad şi a regi cu coada pe spinare. care în 194648 îi executa pe hoţii din Bucureşti şi-i lăsa expuşi publicului în Piaţa de flori de pe cheiul Dâmboviţei. refuzase propunerea primului-ministru al Ungariei de a deveni călău la Budapesta. îi ardeam încă o labă nevesti-mii”. şi pe Eugen Alimănescu. „E surdă. In ultimul an de viaţă. ca să cumpere cinci ţigări. de altfel. i-am cunoscut. tot de atâtea ori. comandantul oştirii comuniste greceşti în războiul civil. Amândoi pierduseră partida şi erau vânzători de ţigări în tutungeria de peste drum de catedrala Sfântul losif. de când am prins-o înşelându-mă cu regele Ferdinand şi i-am ars un pumn în tâmplă de-a zăcut pe podele o zi şi-o noapte. Trăiam pentru literatură şi mă comportam ca un 314 . Câteodată. nevastă-mea e surdă şi nu poate să-nveţe limba. Iar eu. M-am împrietenit acolo cu domnul Grecu. care avea 98 de ani şi fusese instructorul militar al lui Mao Te Dun. care. fumezi prea mult şi-o să te coste.

în Turcia.. După cinci zile. tu nu simţi? Du-l pe Che Andrei în munţi. de unde n-am ieşit două zile şi două nopţi. În cinci ani a dat Dumnezeu şi-am terminat cartea. Dorul meu de Orient. având drept imn cântecul: Viaţa. El avea o strângere de inimă. — Nu-nţeleg. un drum tot aş face eu. m-am mirat eu în gând. — Mergi cu mine în munţi? — Trebuie să fiu nebun. (Mă 315 .. maldăre. dar. mi-ai mâncat viaţa şi vacanţa.. Băieşu pe unul de ardei iuţi şi bietul Pituţ pe un morman de roşii pentru bulion. — Camarade. La întoarcere. niciodată spulberat de întâmplările vieţii. nu-i decât o frunză Ce pluteşte pe un lac. dar m-am împotmolit în viile de la Greabănu. la restaurantul Cireşica. îţi aduc eu câţi vrei. Şi noaptea m-am cărăbănit din stepa Dobrogei. Am vrut să urc odată până la Bisoca. însoţit de bunii mei prieteni Ion Băieşu şi Gheorghe Pituţ. Eu ştiu c-am dormit pe doi saci de ardei graşi. Acolo cresc cei mai frumoşi trandafiri. am salutat Dunărea la podul lui Saligny şi m-am prezentat a doua zi pe la amiază în faţa lui Che Andrei. Simt că lipseşte un capitol. Viaţa ca viaţa. prietenul Cornel Popescu se prezintă la Casa scriitorilor de la Neptun ca să m-anunţe că editura e de acord să publice cartea..ameţit. dar de ce şi vacanţele?!. — Păi eşti nebun de când ai dat în pământ. nevastă-mea m-a întâmpinat cu o fraza pe care am notat-o ca să n-o uit niciodată: Nemernicule. Am predat-o la Editura pentru literatură (redactor de carte Cornel Popescu) şi am plecat cu nevastă-mea la mare. Vine vântulşi-o suceşte Si-o-nvârteşte după plac. Aranjează-mi să merg la Erzerum. M-am retras peste drum. din grădinile de la noi — La Erzerum mă laşi să-mi fac de cap o noapte şi găsesc eu un pui de turc care să mă treacă în Rusia.

conform Păcii de la Paris. Prin Râmnicu-Sărat am trecut cu ochii închişi. într-un apartament săpat la cinci metri în pământ. Fănică Trifan Reuşiţi. E om bun. om al plaiurilor libere. m-am pomenit fără de voia mea civil şi împins de viaţă să dau examen de capacitate la Râmnicu-Sărat. avânt la lettre. a refuzat şi el să mă-nsoţească-n munţi. dar fără loc. mi-a zis. dar mi-a dat adresa unui general. 316 . mă. Dacă ţi-a venit pofta să mergi în munţi. se ţin în groapă. când. Se însurase şi se mutase la vie. Cu o mută. România a fost obligată să desfiinţeze liceele militare. Prin urmare. dar nu s-a însurat. şi de-atunci blestemul meu pluteşte asupra acestui oraş penibil. du-te mai încolo. Ăsta a fost în munţi. Toată lumea reuşită. (In şoaptă:) E urât foc.holbam la el să-mi iasă ochii din cap. cu noua nevastă. i-am furat o sabie şi-am băut-o. iubitor de broaşte ţestoase şi de lustre de cristal cu cinci braţe. se spune că a furat un zimbru şi că l-a prăjit la focurile vii de la Nereju Vrancei. Le-am văzut: 6 la matematică. numai două tinere vlăstare cu lacrimi pe obraz: 1) Labă Dumitru 2) Neagu V. Am urlat. Merci Beco. la streaşină casei lui clocotesc rândunicile (In şoaptă:) Mi-e ruşine. la fostul liceu „Regele Ferdinand”. Ştii. la-o la picior spre Râmnic şi-apoi la Focşani şi te descurci tu. Am avut ambiţia neghioabă să cer să văd notele. Vreau să mă privesc în fântâna Blanduziei călare pe un cal de furat.) Când ajung la Rostov. mi-a zis el. cumpăr sau fur un cal şi trec în Crimeea. Neicu Chircan Pătraşcu. Cele mai dragi fiinţe. am trecut cu ochii închişi prin Râmnic şi m-am oprit la Plaineşti. şi el şi-a făcut casă sub pământ. m-am însurat. la via lui neicu Chircan. e un slut. camarade. Am eu ce am cu oraşul ăsta. 4 la limba română. — Comorile. Pentru că în 1948. împreună cu soţia mea. trecut atunci de 70 de ani.

— Nea Ioane. Bogaţi! Mai bogaţi ca agatârşii. Bănuiala mamei e că dezbrăcase un mort. ţinea în spinare statuia lui Carol I. Du-mă la cabana Sârba. Cei doi bravi şi viteji războinici ajunseseră până pe strada Aksai nr. care făcuse războiul cu tata. Povăţuit de comisarul Alimănescu. întorşi împovăraţi de succese. Era ocupată de un general comandant de armată. de unde s-au întors tot pe jos.. la nr. ca să cântăm „Omul. cu ţigara-n gură. de la Stalingrad la Buzău. în faţa Palatului Regal din Bucureşti (celebra statuie a croatului Ivan Mestrovici). du-mă în munţi într-un loc plăcut. care a fost construită pentru Carol al II-lea şi Lupeasca. regele naturii”. însoţit de Nicolae Velea şi de un prinţ degenerat care adormise. unde cel rnai mult îi impresionase o cămilă care rumega în vecini. ca să schiţez o umbră de salut spre generalul Suvorov. Şi am ajuns la Focşani. ei care erau mândri că slujesc la o flotilă de aviaţie. pe jos. 18. Ion Chipăilă. beat.în podgorii. până în 1947. Aveam. cal care. însoţit 317 . Tata s-a prezentat acasă cu o manta rusească găurită de glonţ în spate. înlesnind astfel trecerea în cenuşă a două covoare grele şi a unui divan pictat. 16 din Stalingrad (strict autentic). — Ai antecedente. unde m-am prezentat la tovarăşul secretar al Comitetului judeţean de partid. Am urcat seara târziu cu maşina până la cabana Sârba. Mai fusesem acolo într-o noapte. lovit brusc de inspiraţie. Prada lui Chipăilă trebuie să fi fost la fel de consistentă. au fost trimişi împreună să lupte împotriva nemţilor şi s-au luptat până-n Tatra. hunii lui Attila şi alte neamuri de cuceritori. cu o jucărie reprezentând un avion de lemn şi cu o duzină de chibrituri.. — Sunt singur şi m-am lăsat de fumat. turnat în bronz şi suit în spinarea unui cal uriaş. i-am zis.

înseamnă că ştiam să culeg ce e frumos în oameni şi etern în viaţa Dunării. a oameni din mahalale şi cârciumi şi deopotrivă a întâmplări regale şi princiare. a avansat următoarea frază: — Tovarăşul Chipăilă. şi a Panait Istrati. Largi cât o chilie. — Îi pun un bec de 200. (Mi-aduc aminte. La întoarcerea înspre Mare. şi am scris capitolul cu Amuzian şi Oii. Vedeţi. Pe la Feteşti. Generalul şi aghiotanţii săi au părăsit cabana a doua zi pe la prânz. constat astăzi cu uimire. cartea mea miroase a ţărani. un pat de campanie. un pahar şi mi-a urat succes. se rezolvă problema. I-am răspuns: Trag a rege. se mai păstrează cuştile pentru câini? Lui Carol îi plăcea mult să se joace cu ei chiar în cuşcă. am purtat manuscrisul în sân. Aşa socotesc unii. dar secretarul rămâne şi poate oricând să-i scoată sufletul. în Portugalia. sortită să învingă timpul. Carol al II -lea a construit patru cuşti pentru câini. unde mă aştepta Cornel Popescu. domnule. I-am povestit c-am fost la Sârba şi prima întrebare pe care mi-a pus-o amanta lui Carol al II-lea a fost: Spune-mi. în casa lui Nathan Şain. la Estoril. mi-a adus o pâine cu slănină. de teamă să n adorm şi să mi-l fure cineva. că peste ani şi ani. am cunoscut-o pe doamna Lupescu. pe care-l consider unul din cele mai frumoase. Administratorul. mă simţeam câine regal. altele mai roşii.de şapte aghiotanţi şi nu ştiu câte vivandiere. întâmplător îl chema tot Fănică. şi a câini dezlegaţi din lanţ. am observat că pe 318 . Miroase şi a Dunăre. care ne-a trântit uşa-n nas.) Cartea mea e. câteva sticle albe. ştiind că generalul pleacă în două-trei zile. doamnă. Eu am rămas în cuşcă încă două zile. eu am fost chiar câinele. o frumuseţe. mare miliardar. dar tovarăşul Fănuş a venit aici să lucreze. — Bine. Mi-a pus un bec de 100 într-una din cuştilor dulăilor regali.

fără stăpân. care m-a privit chiorâş şi-a mârâit: „Crezi că e frumos ce-ai făcut?” „Da. Fănuş NEAGU.bancheta de alături se lăfăia un pepene. O privelişte fabuloasă se deschidea pe Dunăre spre Brăila. singur. părinte. Când să gust din prima felie. 2009 319 . spunând în gând „Romanul se va numi îngerul a strigat”. pe uşă intră stăpânul. tocmai am botezat o carte. L-am înhăţat şi l-am despicat cu briceagul. i-am răspuns. Un preot în sutană. Eram pe podul lui Saligny şi răsărea soarele. măsurând vreo doi metri. Nu vreţi să-mi daţi binecuvântarea?” Preotul a zâmbit şi a făcut semnul crucii.