You are on page 1of 2

Schimbarea climei este anunţată de fenomene meteo deosebite, ce se manifestă în ultimii ani cu amplitudine sporită şi frecvenţă crescută.

În buletinele de ştiri sunt tot mai frecvente reportajele despre secetă sau inundaţii însoţite de alunecări de teren, uragane sau tornade, viscol şi “frig de crapă pietrele” sau căldură de “lichefiază asfaltul”. Savanţii susţin că responsabil de exacerbarea acestor manifestări extreme este fenomenul de încălzire globală. Ozonul se găseşte în partea superioară a atmosferei (stratosferă), la limita spaţiului cosmic, şi acţionează ca un scut, absorbind UVB (radiaţiile ultraviolete de tipul B) din energia venită de la soare. UVB sunt foarte periculoase pentru oameni şi vegetaţie, producând arsuri de piele şi distrugând clorofila plantelor. Problema subţierii acestui strat îşi găseşte o rezolvare prin înlocuirea agentului termic din frigidere şi instalaţii de aer condiţionat, precum şi a gazului sub presiune din tuburile cu aerosoli (spray-uri) cu gaze mai puţin dăunatoare. Substanţele din grupa clorofluorcarbonului (CFC), care se foloseau în acest scop până nu demult (mai cunoscute sub denumirea de freon), sunt responsabile pentru distrugerea stratului de ozon şi au un pronunţat efect de seră, iar folosirea acestora este restricţionată sau interzisă în multe ţări. Din păcate, CFC rămâne în stratosferă mult timp (are durata de existenţă de 50-100 ani), deci refacerea stratului de ozon (a cărui distrugere este deocamdată încetinită) se estimează că se va produce abia spre sfârşitul secolului. Dacă subţierea stratului de ozon este responsabilă pentru o parte a fenomenului de încălzire globală, lăsând mai multă energie solară să ajungă pe Pământ, creşterea cantităţilor de oxid de azot, metan şi dioxid de carbon din atmosferă amplifică acest fenomen prin producerea accelerată a efectului de seră. În esenţă, acest efect are loc astfel: lumina solară (partea vizibila a spectrului) trece nemodificată prin atmosfera transparentă, loveşte Pământul şi este absorbită parţial de acesta, o altă parte fiind reflectată înapoi în spaţiul cosmic. Absorbind lumina solară, Pământul emite la rândul său radiaţie infraroşie, numită şi radiaţie termică. Atmosfera este, în parte, opacă pentru radiaţia infraroşie şi absoarbe un anumit procent, încălzindu-se suficient pentru susţinerea vieţii pe Pământ (fără radiaţia termică, Pământul ar fi cu 30 grade C mai rece, viaţa nemaifiind posibilă). Dar echilibrul este uşor de stricat. Dacă în atmosferă se acumulează cantităţi mari de gaz cu efect de seră, absorbţia de radiaţie infraroşie creşte, iar temperatura aerului creşte proporţional. Acest proces este foarte important, dar totodată şi foarte sensibil, clima planetei putând fi schimbată major printr-o variaţie minoră a compoziţiei atmosferei. Din totalul radiaţiei venite de la Soare, doar 51% este disponibilă la nivelul solului. Această energie este folosită pentru încălzirea suprafeţei Pământului şi a atmosferei înconjurătoare, pentru topirea zăpezii, a gheţii şi evaporarea apei, precum şi pentru procesul de fotosinteză al plantelor. Din restul de 49%, un procent de 4% din energie este direct reflectată înapoi în spaţiu de către suprafaţa Pământului, 26% este reflectată în afara planetei de către nori şi particulele aflate în suspensie în atmosferă, iar 19% este absorbită de gazele din atmosferă şi de către particulele de apă din nori. Din gazele care compun atmosfera, azotul (78.1%) şi oxigenul (21%) nu contribuie la încălzirea globală pentru că nu absorb radiaţia infraroşie, spre deosebire de oxidul de azot (0,00005%), metan (0,000174%) şi dioxidul de carbon (0,035%).

Din anul 1750 (începutul revoluţiei industriale) până în anul 2005 cantitatea de CO2 din atmosferă a crescut de la 280 ppm (părţi la un milion) până la 379 ppm.Efectul de seră produs de aceste trei gaze se măsoară cu ajutorul indicatorului GWP (potenţial de încalzire globală).000-100. iar oxidul de azot. având astfel cel mai important rol în fenomenul de încălzire globală. dar mult mai mare (10. care include atât gradul de interacţiune cu radiaţia infraroşie. de aproximativ 120 de ani. Spre exemplu. CO2 are estimată o durată de existenţă în atmosferă variabilă (în functie de cantitatea eliberată) de 250-400 de ani pentru cantităţi mici. Deşi nu absoarbe la fel de eficient radiaţia infraroşie. Aceste proporţii sunt date de gradul diferit de absorbţie a radiaţiei infraroşii. de 23 pentru metan şi de 1 pentru dioxidul de carbon. metanul – 8-12 ani. ajungând la cel mai ridicat nivel din ultimii 650. potenţialul de încălzire globală pentru o perioadă de 100 de ani şi la aceeaşi cantitate de gaz (de exemplu o tonă) este de 296 pentru oxidul de azot. cantitatea de CO2 prezentă în atmosferă a crescut alarmant. cât şi perioada de staţionare în atmosferă până la disipare.000 de ani) pentru cantităţi semnificative. În schimb. dioxidul de carbon se găseşte în atmosferă în cantităţi de 201 ori mai mari decât metanul şi de 700 de ori mai mari decât oxidul de azot. Numai din 1970 până în 2005 a fost eliberată în atmosferă o cantitate de CO2 egală cu cea eliberată de la începutul erei industriale până în 1970.000 de ani. . În ultimii ani.