You are on page 1of 115

1.

NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Obiectivele cursului constă în trecerea în revistă a unor noţiuni
de bază din domeniul ingineriei electronice. Scopul urmărit pe
parcursul acestui curs este acela de a furniza studenţilor noţiunile
fundamentale şi esenţiale din domeniul foarte vast al ingineriei
electronice, fără a intra în detalii greu de înţeles şi greu de reţinut.
1.1. O clasificare a mărimilor electrice
a) După modul de obţinere al energiei de măsurare:
Mărimi active: sunt acele mărimi care au asociată o energie, din
care o parte poate fi utilizată în procesul de măsurare. Raportul între
energia totală, pe care o posedă mărimea respectivă şi energia
folosită pentru măsurare trebuie să fie cât mai mare, astfel încât să
nu se afecteze valoarea mărimii măsurate. Exemplu de mărimi
active: temperatura, tensiunea electrică, intensitatea curentului
electric.
Mărimi pasive: sunt acele mărimi care nu posedă o energie
proprie liberabilă. Pentru măsurarea lor este necesar să se recurgă
la o sursă de energie auxiliară. Exemple de mărimi pasive: masa,
rezistenţa, capacitatea, inductivitatea.
b) După aspectul dimensional-spaţial:
Mărimi scalare: complet determinate printr-un singur număr.
Mărimi vectoriale: caracterizate prin: modul(intensitate), direcţie
şi sens.
Mărimi tensoriale: Tensorul este o mărime ataşată unui punct
din spaţiu şi care este alcătuită dintr-un ansamblu ordonat de
componente scalare. Exemplu: tensorul eforturilor ce apar într-un
corp solid deformat.
c) După modul de variaţie în timp:
1

Mărimea
electrică
Constantă Variabilă
Deterministă Aleatoare
Neperiodică Periodică
Sinusoidală
(Aperiodică)
Alternativă
Pulsatorie
Fig.1.1. Clasificarea mărimilor electrice după modul de variaţie în
timp
Mărimea constantă : este acea mărime care nu îşi modifică
valoarea în timp, având doar doi parametrii, amplitudine şi polaritate.
Mărimea deterministă: este acea mărime a cărei evoluţie în
timp este previzibilă, putând fi descrisă printr-o funcţie matematică şi
la care imprevizibilul intervine într-o mică măsură.
Mărimea aleatoare: prezintă variaţii neprevizibile, valorile pe
care le ia în diverse momente de timp fiind întâmplătoare. Aceste
mărimi nu pot fi caracterizate decât în sens probabilistic cu ajutorul
metodelor statistice.
Valoarea medie (componenta continuă) a unei mărimi
aleatoare, într-un anumit interval de timp t
1
-t
2
este dată de relaţia
(1.2), iar valoarea efectivă de relaţia (1.3).
2
x(t)dt
) t t (
1
=
X
t
t
med


2
1
1 2
(1.2)
(t)dt
2
1
1 2
x
) t t (
1
=
X
2
t
t
ef


(1.3)
unde t
2
-t
1
reprezintă timpul de integrare sau timpul de măsură.
x(t)
t
X
med
Fig.1.2. Mărime aleatoare
Mărimea periodică: are proprietatea că valorile pe care le ia la
anumite momente, se repetă după intervale egale de timp. Astfel
pentru o mărime periodică, valoarea sa instantanee (momentană),
x(t),satisface relaţia:
( ) ( ) T t x t x t ·
(1.4)
x(t)=x(t+kT) (1.1)
unde T este perioada şi f=1/T este frecvenţa
Valoarea medie a unei mărimi periodice este:
3
x(t)dt
T
1
=
X
T + t
t
med
0

0
(1.5)
Un alt parametru utilizat pentru caracterizarea mărimilor
periodice este valoarea efectivă:
(t)dt
0
x
T
1
=
X
2
T t
t
ef
0

+
(1.6)
Aplicaţia 1.1.
Să se determine valoarea medie şi valoarea efectivă a
semnalului periodic din Fig.1.3.
t
A
x(t)
τT

Fig.1.3. Semnal dreptunghiular
Mărimea alternativă: este acea mărime periodică a cărei
valoare medie pe perioadă este nulă.
Cele mai întâlnite mărimi alternative în domeniul electric sunt
prezentate în Fig.1.4.
4
b) Undă dreptunghiulară
a) Undă sinusoidală
c) Undă triunghiulară
d) Undă în dinţi de fierăstrău
arii egale arii egale
arii egale
arii egale
Fig.1.4. Principalele forme de undă alternative
Faţă de tensiunea şi de curentul continuu, ale căror valori în
timp sunt în general stabile, tensiunea alternativă alternează în
polaritate (Fig.1.4), iar curentul alternativ alternează în direcţie
(Fig.1.5).

a) b)
Fig.1.5. Curent continuu (a) şi curent alternativ (b)
O modalitate de a exprima intensitatea sau amplitudinea unei
mărimi alternative constă în măsurarea valorii de vârf sau a valorii
vârf la vârf (Fig.1.6).
5
Xmax

XVV= 2Xmax

Timp

Fig.1.6. Valoarea maximă şi valoarea vârf la vârf a unei mărimi
alternative
Din păcate fiecare dintre aceste valori ne pot înşela dacă
comparăm două tipuri diferite de undă. Astfel, o tensiune
dreptunghiulară cu valoarea de vârf de 10V este clar o valoare mai
mare în timp decât valoarea de vârf de 10V a unei tensiuni
triunghiulare, efectul acestor două tensiuni ce alimentează aceiaşi
sarcină fiind diferit (Fig.1.7).
O altă valoare importantă, ce oferă informaţii referitoare la
puterea electrică, a unei mărimi electrice este valoarea efectivă sau
valoare RMS (Root Mean Square). Valoarea efectivă a unei tensiuni
electrice alternative este egală cu valoarea tensiunii continue care
determină pe o aceiaşi sarcină, aceiaşi putere electrică. În cele două
circuite din Fig.1.8, cele două surse de tensiune, una alternativă şi
una continuă, determină un anumit curent prin sarcina de 2Ω.
Reglăm din sursa de curent continuu până se obţine aceiaşi putere
disipată, sub formă de căldură, ca şi pe rezistenţa alimentată în
curent alternativ. Dacă valoarea tensiunii continuee este de 10V,
atunci valoarea efectivă a tensiunii alternative este tot de 10V,
respectiv valoarea efectivă a curentului I
ef
=10V/2Ω=5A.
6

Vmax=10V
Vmax=10V
R
R
Energie (putere)
termică disipată
mare
Energie (putere)
termică disipată
mai mică
Fig.1.7. Efectul alimentării aceleiaşi sarcini cu două tensiuni diferite,
dar având aceiaşi valoare maximă
Raportul dintre valoarea de vârf (maximă) şi valoarea efectivă a
unei mărimi (semnal) electrice se numeşte factor de vârf:
K
v
=X
max
/X
ef
(1.7)
7

50W putere
disipată
50W putere
disipată
Fig.1.8. Analogie între valorile efective şi valorile continui ale
tensiunii şi curentului electric
Mărimea pulsatorie: este acea mărime periodică a cărei valoare
instantanee nu-şi schimbă semnul (Fig.1.9).

x(t)
t
T
t
T
x(t)
Fig.1.9 Mărimi pulsatorii
Mărimea neperiodică (aperiodică): nu mai este caracterizată de
relaţia (1.4). Această mărime evoluează în timp după legi
predeterminate, dar valorile pe care le ia nu au un caracter periodic.
Exemplu de astfel de mărimi: parabole, hiperbole, exponenţiale e.t.c.
8
Mărimea sinusoidală
Este o mărime alternativă dată de relaţia:
x(t)=X
m
sin(
ω
t+ϕ) (1.8)
unde: x(t) – valoarea momentană (instantanee);
X
m
– valoarea maximă (de vârf);
ωt – faza;
ϕ - faza iniţială;
ω=2πf – pulsaţia;
f = 1/T – frecvenţa;
T = 2π/ω - perioada.

x(t)
t
t=T=2π/ω
a)
-ϕ/ω
X
m
-X
m
x(t)
ωt
ωt=T=2π
b)

X
m
-X
m
Fig. 1.10. Reprezentarea în timp (a) şi respectiv în fază (b), a unei
mărimi sinusoidale
Deci practic o mărime alternativă sinusoidală este definită prin 3
parametrii: amplitudine, frecvenţă şi fază.
Se observă că valoarea medie pe o perioadă (componenta
continuă) a mărimii sinusoidale este nulă, iar valoarea efectivă este
dată de relaţia:
X
ef
=
2
m
X
(1.8)
9
În tabelul 1.1 sunt prezentate principalele mărimi (semnale)
electrice şi parametrii acestora.
Tabelul 1.1
Semnal Formă Valoare
efectivă
Factor
de
vârf
Valoare
medie
Continuu

X
t
X 1 X
Sinusoidal

X
max
t
X
max
/
2 2
0
Sinusoidal
redresat

X
max
t
X
max
/
2 2
max
2
X
π
Dreptunghiular
alternativ

X
max
t
X
max
1 0
Dreptunghiular
unipolar

X
max
t
X
max
/
2 2
X
max
/2
Impulsional

X
max
t
T

θ

X
max
T
θ
θ
T
max
X
T
θ
1.3. Conceptul de sarcină
Sistemele electrice şi electronice sunt alcătuite din mai multe
circuite interconectate. Sarcina unui astfel de circuit este circuitul
conectat la ieşirea sa. Pentru descrierea conceptului de sarcină, să
considerăm că ieşirea uni circuit în gol este o tensiune V
x
, pentru o
anumită variabilă de intrare x. prin circuit în gol se înţelege acel
circuit care nu are conectat nimic la ieşire. Prin conectarea unei
sarcini (o rezistenţă, o bobină, un alt circuit, e.t.c.) la ieşirea acestui
circuit, tensiunea de ieşire a acestuia va scădea la valoarea V
y
<V
x
.
Teorema lui Thevenin spune că ieşirea oricărui element sau circuit
poate fi definită ca o sursă de tensiune în serie cu o impedanţă de
ieşire. Considerăm pentru simplitate că această impedanţă este o
10
rezistenţă (Fig.1.11). Această figură arată cum un element (circuit)
poate fi modelat ca o tensiune V
x
în serie cu o rezistenţă R
x
.
Considerăm că o sarcină R
L
este conectată la ieşirea elementului.
Această sarcină poate fi de exemplu, rezistenţa de intrare a unui
amplificator. Prin circuitul astfel creat va circula un curent şi astfel
tensiunea la ieşire devine:
x
L x
L
y
V
R R
R
V
+
·
<V
x
(1.9)
Pentru ca tensiunea V
y
să fie cât mai apropiată de V
x
este
necesar ca R
L
>>R
x
.

I

R
L
R
x
x

V
x
V
y
Fig.1.11. Circuitul echivalent Thevenin al unui element oarecare
Următorul exemplu arată cum efectul sarcinii poate compromite
rezultatul unei măsurări.
Aplicaţia 1.2
Ieşirea unui termocuplu este o tensiune proporţională cu
temperatura, având funcţia de transfer de 20 mV/°C. Termocuplul
are rezistenţa de ieşire de 5 kΩ. La ieşirea termocuplului este
conectat un amplificator de tensiune, cu rezistenţa de intrare 10 kΩ
şi factorul de amplificare A =10. Să se determine tensiunea la ieşirea
amplificatorului, dacă temperatura măsurată de termocuplu este 50
°C.
11
Soluţie:
Soluţia naivă este prezentată în Fig.1.12.a. Ieşirea în gol a
termocuplului este simplu V
T
= (20 mV/°C)50°C = 1.0 V. Deoarece
câştigul (amplificarea) amplificatorului este 10, atunci tensiunea la
ieşirea sa este V
out
= 10V
in
= (10)1.0 V = 10 V.
G
G=10
Fig.1.12. Analiza fără sarcină (a) şi respectiv cu sarcină (b)
Dar acest rezultat este greşit, întrucât nu s-a ţinut seama de
efectul sarcinii. Fig.1.12.b prezintă analiza corectă. Tensiunea la
intrarea amplificatorului este dată de relaţia (1.9):
V 67 0 V 1
5
10
V
k 5 k 10
k 10
V
T in
, · ·
+
·
Astfel tensiunea la ieşirea amplificatorului este: V
out
=10(0.67 V)
= 6.7 V.
4. COMPONENTE ACTIVE DE CIRCUIT ELECTRONIC
12
4.1. Noţiunea de semiconductor. Joncţiunea p-n
Din punct de vedere al conductibilităţii materiale se împart în
conductoare, semiconductoare şi izolatoare. Asemănarea
fundamentală între cele trei categorii constă în faptul că toate au
structura internă bazată pe atomi, constituiţi la rândul lor din nucleu
şi electroni. Cu cât orbitele electronilor sunt mai departe de nucleu,
forţele de legătură cu acesta sunt mai slabe şi astfel electronii pot fi
îndepărtaţi mai uşor prin aplicarea unei energii exterioare. Electronii
de pe ultimul strat (orbită) se numesc electroni de valenţă. În Fig.4.1.
sunt prezentate diagramele energetice ale celor trei categorii de
materiale.
BC
BC
BC
BI
BV BV BV
BI
a) b) c)
Fig.4.1. Diagrama energetică a materialelor: conductoare (a);
semiconductoare (b); izolatoare (c)
Prin aplicarea unei energii exterioare un număr de electroni din
banda de valenţă (BV) pot fi smulşi devenind electroni liberi. Sub
acţiunea unui câmp electric exterior care îi dirijează ei formează
curentul electric, trecând în banda de conducţie (BC). Dacă energia
exterioară aplicată unui semiconductor este mai mică decât pragul
necesar trecerii în BC, electronii de valenţă trec în aşa numita bandă
interzisă (BI) după care ei revin înapoi în BV.
13
Semiconductoarele sunt materiale care stau la baza realizării
componentelor active (ex: diode, tranzistoare, etc.). La acestea, spre
deosebire de conductoare şi izolatoare, conductibilitatea depinde
foarte mult de temperatură, iluminare sau de impurificarea cu
materiale sau cu atomi străini.
Materialele semiconductoare uzuale sunt germaniu şi siliciu,
ambele făcând parte din grupa a VI-a, având deci 4 electroni de
valenţă pe ultima orbită.
Semiconductorul pur, la rece, se comportă ca un izolator.
Electronii de valenţă fiind bine fixaţi asigurând legăturile dintre atomi.
Ca urmare nu există purtători de sarcină (electroni au goluri) liberi.

Ge
Ge
Ge
Ge
Ge
Fig.4.2. Semiconductor pur
Semiconductorul de tip N constă dintr-un semiconductor pur în
a cărui reţea cristalină s-au introdus atomi cu 5 electroni de valenţă
din grupa a V-a (ex: Arseniu As). Patru legături de valenţă ai
arseniului asigură legăturile cu atomii vecini ai semiconductorului iar
cel de-al 5-lea rămânând slab legat de atomul său devine disponibil
(liber) şi chiar la temperaturi obişnuite poate căpăta o mişcare liberă.
Aceşti atomi capabili să producă electroni liberi se numesc donori.
14

As
Ge
Ge
Ge
Ge
Ir
Si
Si
Si
Si
Gol
Electron liber
a)
b)
Fig.4.3. Semiconductoare extrinseci: de tip N (a); de tip P (b)
Semiconductorul de tip P se obţine prin dotarea
semiconductorului pur cu atomi din grupa a III-a , cu 3 electroni de
valenţă (ex: Iridiu Ir). În acest caz una din legăturile reţelei rămâne
nesatisfăcută, astfel încât dacă un electron dintr-o legătură vecină
primeşte o cantitate foarte mică de energie (prin agitare termică) el
poate completa legătura lipsă lăsând în urma sa un gol. Golul format
15
poate fi completat la rândul său de un electron vecin care îşi
părăseşte propria legătură lăsând un alt loc gol. Cu alte cuvinte, un
atom bivalent a dat naştere unui gol mobil în semiconductor. Aceşti
atomi care pot capta electroni se numesc atomi acceptori.
Concluzionând, semiconductorul de tip N conţine sarcini negative în
exces (electroni), iar semiconductorul de tip P sarcini pozitive în
exces (goluri) care se pot deplasa prin reţeaua cristalină a
semiconductorului sub influenţa unor cauze energetice aplicate din
exterior (căldură, lumină, forţă electromotoare, etc).
Dotarea semiconductoarelor pure se poate face prin diverse
procedee tehnologice ca: alierea, difuzia, implantarea ionică etc.
Dacă într-un cristal semiconductor se creează prin dotare
(impurificare) două zone vecine, una de tip P şi alta de tip N se
spune că s-a obţinut o joncţiune P-N. Această joncţiune nu se poate
obţine printr-o simplă alipire a două regiuni impurificate de tip P şi
respectiv N, deoarece metodele tehnologice actuale de alipire fac ca
distanţa dintre cele două regiuni să fie foarte mare (distanţa
interatomică la Si şi Ge are ordinul de mărime 10
-10
m). În aceste
condiţii fenomenele de trecere dintr-o zonă în alta a purtătorilor de
sarcină ar fi împiedicat, cele două regiuni rămânând astfel izolate. În
situaţia când joncţiunii P-N nu i se aplică nici o tensiune, golurile din
zona P vor difuza în zona N, iar electronii din zona N difuzează în
zona P (Fig.4.4). Golurile care trec în zona N se vor combina cu o
parte a electronilor majoritari din această zonă, iar electronii care
trec în zona P se recombină cu o parte a golurilor care sunt purtători
majoritari în această zonă. Datorită plecării golurilor din zona P
rămân atomi acceptori necompensaţi care sunt încărcaţi negativ iar
prin plecarea electronilor din zona N, rămân atomi donori
necompensaţi care sunt încărcaţi pozitiv. Între zona N şi zona P ia
naştere un câmp electric îndreptat de la zona pozitivă din N spre
16
zona negativă din P. Acest câmp acţionează ca o barieră asupra
purtătorilor majoritari împiedicându-i să mai înainteze. Acest strat se
mai numeşte şi strat de barieră (zonă de barieră). Valoarea diferenţei
de potenţial dintre cele două zone ale stratului de barieră este de
(0,2 →0,3) V pentru germaniu şi de (0,55 →0,7) V pentru siliciu. În
consecinţă în cazul joncţiunii P-N libere (nepolarizat) după o mişcare
iniţială de purtători majoritari se realizează un echilibru electric, în
care joncţiunea prezintă 2 zone (de tip P şi de tip N) separate printr-o
zonă (strat) de barieră situată de o parte şi de alta a suprafeţei de
separaţie, caracterizată printr-un anumit potenţial de barieră specific
tipului de semiconductor folosit.
B P
P N
N
Fig.4.4. Joncţiunea P-N nepolarizată
Dacă la extremităţile joncţiunii P-N se aplică o sursă exterioară
de tensiune, cu borna negativă pe regiunea P şi cu borna pozitivă pe
17
regiunea N atunci electronii sunt atraşi de borna pozitivă iar golurile
de borna negativă a barierei.
B
P
P N
N
I
inv
I
dir
I
inv
I
dir
a)
b)
Fig.4.5. Joncţiunea P-N polarizată: invers (a); direct (b)
Stratul de barieră se lărgeşte şi joncţiunea este blocată. Se
spune că joncţiunea P-N este polarizată invers. Cu toate că
joncţiunea P-N este polarizată invers apare totuşi un curent de
valoare foarte mică I
inv
datorat deplasării golurilor din regiunea N spre
regiunea P, respectiv electronilor din P spre N. Acest curent se
18
numeşte curent invers. Dacă la extremităţile joncţiunii P-N se aplică
o sursă exterioară de tensiune, cu borna pozitivă pe regiunea P şi cu
cea negativă pe regiunea N se spune că joncţiunea P-N este
polarizată direct. Câmpul electric datorat sursei fiind de sens contrar
potenţialului de barieră, golurile din zona P vor migra spre borna
negativă iar electroni din zona N spre cea pozitivă astfel că prin
circuitul exterior se va închide un curent I
dir
numit curent direct.
Stratul de barieră al joncţiunii P-N, lipsit de purtători de sarcină
mobili, se comportă ca un izolator perfect ceea ce permite definirea
unei capacităţii electrice, numită capacitate de barieră (C
b
):
B
b
d
S
C
ε
·
(4.1)
unde: ε-permitivitatea electrică a materialului semiconductorului; S -
suprafaţa joncţiunii;
B
d
- grosimea stratului de barieră.
4.2. Diode semiconductoare
Sunt alcătuite dintr-o joncţiune PN la care s-au ataşat 2
contacte. Din motive de protecţie faţă de mediul exterior, joncţiunea
este introdusă într-o capsulă metalică (din sticlă sau plastic).
Regiunea P se numeşte anodul diodei iar regiunea N catodul diodei.
A
K
P N
K
A
Fig.4.6. Simbolul unei diode semiconductoare
Comportarea joncţiunii pn polarizate poate fi descrisă matematic
printr-o relaţie I
D
=f(U
D
), care aproximează destul de bine funcţionarea
ei atât în polarizare directă dar şi inversă.

,
_

¸
¸
− · 1 e I I
T
D
U
U
S D (4.2)
19
Regimul ales pentru polarizarea diodei este cel continuu (sau cu
variaţii lente ale tensiunii U
D
). In relaţia de mai sus numită “ecuaţia
diodei ideale” semnificaţia termenilor este următoarea:
- I
D
– curentul prin diodă
- U
D
– tensiunea anod-catod la borne
- I
S
– curent de saturaţie sau “curent invers”
- U
T
=KT/q – “tensiunea termică”
- K- constanta lui Boltzman
- T – temperatura joncţiunii în
o
K
- q – sarcina electronului
În zona de polarizare directă curentul creşte rapid cu creşterea
tensiunii U
D
. În această zonă relaţia se poate aproxima în felul
următor:

,
_

¸
¸
·
T
D
U
U
S D
e I I
pentru U
D
>>0
Caracteritica diodei ideale este puternic dependentă de temperatură.
Dependenţa de temperatură a curentului de saturaţie este dată de
relaţia:
C 10
C 25 T
C 25
S T S S
O
O
O 2 I I I

· ·
) (
Relaţia de mai sus arată că pentru o joncţiune de germaniu I
S
se
dublează faţă de valoarea sa la temperatura de 25
o
C pentru fiecare
creştere cu 10
o
C. La siliciu I
S
se dublează pentru fiecare 6,5
o
C. Se
poate observa că pentru aceeaşi valoare a curentului I
D
, căderea de
tensiune se reduce odată cu creşterea temperaturii. Se defineşte
astfel:
T
U
K
D
U


· când I
D
=ct
K
U
se numeşte coeficient de temperatură la polarizare directă, care
pentru germaniu este K
U
= -2,2mV/
o
C iar pentru siliciu K
U
= -1,8mV/
o
C.
20
Dacă aplicăm diodei, o tensiune continuă U
D
cu plusul pe
anod şi minusul pe catod, după depăşirea unei anumite valori U
D0
(tensiune de prag), dioda începe să se deschidă şi prin ea va circula
un curent I
d
(curent direct), curent care creşte parabolic cu creşterea
tensiunii U
D
. Aplicând o tensiune continuă cu minusul pe anod şi cu
plusul pe catod, dioda este blocată sau este polarizată inversă,
curentul prin diodă având o valoare mică. Dacă tensiunea inversă
depăşeşte o anumită valoare U
str
, numită tensiune de străpungere,
curentul prin diodă creşte brusc ducând la distrugerea diodei prin
efect termic.
T
2
>T
1
T
1
U
D
U
D01
U
D02
U
D
U
str
I
s
a) b)
Fig.4.7. Caracteristica curent – tensiune a unei diode
semiconductoare: ideale (a); reale (b)
Forma caracteristicii reale determinată prin măsurări
experimentale diferă de cea ideală. La polarizarea directă dioda
începe să conducă numai de la o anumită tensiune U
D0
numită
tensiune de deschidere. Valoarea tensiunii de deschidere este
diferită pentru diferite materiale de semiconductor. Astfel la siliciu
U
D0
=0,55V iar la germaniu U
D0
=0,2V- 0,3V. La polarizarea inversă
21
prin diodă trece un curent de valoare extrem de mică (I
S
de ordinul
µA pentru germaniu şi de ordinul nA pentru siliciu).
Aplicaţia 4.1.
Considerăm circuitul din
Fig.4.8, alcătuit dintr-o diodă cu catodul
la masă şi anodul legat printr-o
rezistenţă de 1kΩ la o sursă de
tensiune continuă de 10V. Să se
determine curentul prin diodă, dacă
tensiunea pe aceasta este U
D
=0,62V
(măsurată în punctul B).
După utilizarea lor practică diodele semiconductoare se împart
în mai multe categorii: diode redresoare, diode stabilizatoare
(Zener), diode electroluminiscente (LED), diode de comutaţie,
fotodiode, e.t.c.
4.3. Circuite de redresare
Diodele redresoare sunt proiectate şi fabricare special pentru
redresarea semnalelor alternative. Acestea prezintă o rezistenţă
mică la trecerea curentului direct (polarizare directă) şi o rezistenţă
foarte mare la polarizarea inversă a joncţiunii.
Un circuit de readresare este compus în general din trei părţi:
transformator, redresor şi filtru. Rolul circutelor de redresare este de
a obţine un curent de un singur sens prin sarcină. Acest curent este,
în lipsa filtrului, pulsatoriu. Filtrul are rolul de a separa componenta
continuă de componentele alternative ale curentului redresat.
Redresoarele monofazate se utilizează pentru puteri mai mici de
1KW.
22
Fig.4.8. Circuitul analizat
4.3.1. Schemă de redresare monofazată, monoalternanţă, cu
sarcină rezistivă
u
1
(t)
u
2
(t)
Tr
R
s
u
r
(t)
i
r
(t)
Fig.4.9. Schemă de redresare monofazată, monoalternanţă
u
r
,i
r
U
0
u
2
(t)
2 U
2
ωt
ωt
2 U
2
T/2 T
u
r
i
r
Fig.4.10.Graficele tensiunii şi a curentului prin sarcină
În semialternanţă pozitivă a lui u
2
(t) (u
2
(t) > 0), dioda D este
polarizată direct ca urmare ea conduce, u
r
(t)=u
2
(t); i
r
(t)=
s
R
) t ( u
2
. În
semialternanţă negativă a lui u
2
(t) (u
2
(t) < 0), dioda D este polarizată
23
invers, ca urmare ea este blocată, u
r
(t)=0; i
r
(t)=0. Ca urmare graficele
tensiunii şi a curentului prin sarcină sunt prezentate în Fig.4.10.
Tensiunea redresată u
r
(t) la bornele rezistenţei de sarcină este
alcătuită dintr-o componentă continuă U
0
, egală cu valoarea medie a
tensiunii redresate u
r
(t) şi una alternativă u
~
(t).
u
r
(t) = U
0
+ u
~
(t) (4.8)
Raportul dintre tensiunea continuă U
0
şi valoarea efectivă a
tensiunii din secundarul transformatorului U
2
, se numeşte coeficient
de redresare.
2
0
r
U
U
k ·
(4.9)
Valoarea componentei continue se determină cu relaţia:
dt t ω sin U dt ) t ( u
T
U
T
T
r 2
2
0 0
0
2
1
∫ ∫
· ·
(4.10)
( )
π π
ω
ω
2
1 1
2
2
2 2
0
2
2
0
U U
cos
T
U
U
/ T
· + · · t
2

(4.11)
rezultă:
45 0
2
k
r
. ·
π
·
(4.12)
Ponderea componentei alternative în tensiunea redresată, se
poate evalua prin factorul de formă F şi prin factorul de ondulaţie γ.
Factorul de formă reprezintă raportul dintre valoarea efectivă a
tensiunii redresate
0
r
U
U
F ·
(4.13)
( )
2
2
2 1
2
1
2
1 1
2
2
0
2
2
2
0
2 2
2
0
2
U t cos
U
T
t sin U
T
dt t u
T
U
/ T
/ T T
r r
·

·
· · ·

∫ ∫
dt
dt
ω
ω
(4.14)
24
Ţinând seama şi de relaţia (4.11) rezultă valoarea factorului de
formă pentru redresarea monoalternanţă: F=1,57. Cu cât acesta este
mai apropiat de unitate, cu atât ponderea componentei alternative în
tensiunea redresată este mai mică.
Factorul de ondulaţie se defineşte ca raportul dintre valoarea
efectivă a componentei alternative U
~
şi componenta continuă U
0
:
γ
0
U
~ U
·
(4.15)
Puterea utilă (puterea de curent continuu) este:
P
2
=U
0
*I
0
s
2
0
s
0
0
R
U
R
U
U · · * (4.16)
Puterea absorbită de la reţea:
s
T
s
T
r
T T
R
U
dt ) t sin
R
U
)( t sin U (
T
dt ) t ( i ) t ( u
T
dt ) t ( i ) t ( u
T
dt ) t ( p
T
P
2
2
2
1
1 1 1
2
2
2
0
2
2
0
2
0
1 1
0
1 1
· ·
· ≈ · ·

∫ ∫ ∫
ω ω
(4.17)
%
.
U
R
*
R
U
P
P
s
s
40
4 0
4 2
2
2
2 2
2
2
2
1
2

≈ · · ·
η
π
η
(4.18)
Randamentul slab explică, de ce această schemă de redresare
nu se utilizează în cazul unor puteri mari. Pentru îmbunătăţirea
randamentului se utilizează schemele de redresare bialternanţă.
Aplicaţia 4.4.
Un redresor monofazat, monoalternanţă care alimentează
o sarcină de 20KΩ, are un transformator la intrare cu raportul
de transformare n
2
/n
1
=100/440. Considerând transformatorul şi
dioda ideală şi U
1ef
= 200V, se cer următoarele:
25
a. valoarea de vârf a tensiunii pe sarcină
b. valoarea medie a tensiunii pe sarcină
c. valoarea de vârf a curentului prin sarcină
d. valoarea medie a curentului prin sarcină
mA .
*
.
R
U
I . d
mA .
*
R
U
I . c
V .
U
tdt sin U
T
U . b
V * U U
V * U
n
n
U . a
Rmed
Rmed
max R
max R
max R
T
max R Rmed
ef max R
ef ef
11 1
10 20
3 22
5 3
10 20
70
3 22
1
70 50 2 2
50 220
440
100
3
3
2
0
2
1
1
2
2
· · ·
· · ·
· · ·
· · ·
· · ·

π
ω
4.3.2. Scheme de redresare monofazate, bialternanţă, cu sarcină
rezistivă
Există două scheme de redresare bialternanţă:
- scheme de redresare cu punct median;
- scheme de redresare în punte.
Deoarece cele două secţiuni ale înfăşurării secundare sunt
identice (Fig.4.11.a) cele două tensiuni u
11
şi u
12
vor fi în
opoziţie de fază (defazate cu 180
0
). Diodele D
1
şi D
2
conduc
alternativ, fiecare câte o semialternanţă, astfel încât tensiunea
redresată şi curentul redresat are forma din Fig.4.12.
26
u
1
u
11
u
12
u
r
R
s
i
r
a)

u
1
u
r
R
s
i
r
b)

D
1
D
3
D
4
D
2
Fig.4.11. Schemă de redresare cu punct median (a),
şi respectiv în punte (b)

u
r
,i
r
U
0
u
2
(t)
2 U
2

ωt
ωt
2 U
2

T/2

T

u
r
i
r
Fig.4.12. Formele de undă ale tensiunilor şi curentului prin
sarcină pentru redresarea bialternanţă
27
Referitor la redresorul în punte, în timpul semialternanţei
pozitive a tensiunii u
2
conduc diodele D
1
şi D
3
, D
2
şi D
4
fiind
blocate. În semialternanţă negativă conduc D
2
şi D
4
, D
1
şi D
3
fiind blocate. Ca şi în cazul redresoarelor monoalternanţă şi în
cazul redresoarelor bialternanţă, tensiunea şi curentul prin
sarcină au două componente: o componentă continuă (U
0
respectiv I
0
) şi o componentă alternativă.
Temă
Să se determine coeficientul de redresare, factorul de formă şi
randamentul schemelor de redresare bialternanţă.
4.3.3. Filtrarea tensiunii redresate
La toate schemele de redresare studiate a rezultat că
tensiunea redresată care se aplică sarcinii nu este ideal
continuă. Obţinerea la bornele rezistenţei de sarcină a unei
tensiuni cât mai continue (cu factor de ondulaţie mic) necesită
diminuarea componentei alternative din tensiunea redresată,
operaţie ce se realizează cu ajutorul filtrelor. Funcţionarea
filtrelor se bazează pe proprietatea bobinelor conectate în serie
cu R
s
de a avea o rezistenţă neglijabilă pentru componenta
continuă a curentului şi o reactanţă mare pentru componena
alternativă din curentul redresat, respectiv pe proprietatea
capacităţilor mari, conectate în paralel cu sarcina de a şunta
componenta alternativă.
Filtrele utilizate frecvent la redresoarele de mică putere au
schemele din Fig.4.13.
28
1
2
C
1
1
2
1
2 1
2
L
1
2
C
1
2
L
C
1
2
C
1
2
R
C
a. capacitiv
b. inductiv
d. tip π CLC
e. tip π CRC
Fig.4.13. Tipuri de filtre

Schema unui redresor monofazat monoalternanţă cu filtru
capacitiv este prezentată în Fig.4.14.
Fig.4.14. Redresor monofazat monoalternanţă cu filtru capacitiv
Tensiunea la bornele condensatorului u
C
este în acelaşi
timp tensiunea la bornele rezistenţei de sarcină şi tensiunea
după elementul redresor.
29
u
C
(t), u
2
(t)
2 U
2
t
u
2
(t) u
C
(t)
t
1
t
2
t
3
U
0
Fig.4.15. Graficul tensiunilor u
2
şi u
C
Tensiunea pe diodă este u
d
= u
2
- u
C
. Considerăm
tensiunea u
2
sinusoidală de forma t sin U 2 u
2 2
ω · şi
condensatorul este iniţial descărcat.
În intervalul de timp 0..t
1
, u
2
>u
C
şi deci u
D
>0. Ca urmare
dioda D conduce şi condensatorul se încarcă prin secundarul
transformatorului şi diodă. Rezistenţa de încărcare R
i
este
foarte mică: R
i
=r
D
+r
Tr
.
r
D
– rezistenţa în conducţie directă a diodei
r
Tr
– rezistenţa înfăşurării secundare a transformatorului
Constanta de timp de încărcare a condensatorului T
i
=R
i
*C,
rezultă foarte mică, deci condensatorul se încarcă rapid.
După intervalul de timp t
1
, tensiunea u
2
scade, astfel că
u
d
=u
2
-u
c
este negativă şi deci dioda se blochează, iar
condensatorul începe să se descarce prin rezistenţa de sarcină
R
s
. Constanta de timp de descărcare a condensatorului
T
d
=R
s
*C >>T
i
şi deci tensiunea u
C
scade lent până în momentul
t
2
, când dioda se deschide iar şi condensatorul se încarcă
iarăşi până în momentul t
3
. Tensiunea pe condensator are mici
oscilaţii în jurul valorii U
0
, care reprezintă componenta continuă
a tensiunii la bornele sarcinii. Valoarea tensiunii continue U
0
precum şi amplitudinea componentei alternative depind mult de
30
valoarea rezistenţei de sarcină R
s
. Odată cu micşorarea lui R
s
,
scade U
0
, iar componenta alternativă creşte.
4.4. Diode stabilizatoare (Zener)
Sunt fabricate special pentru funcţionarea în zona de
străpungere nedistructivă (cu polarizare inversă), zonă în care
tensiunea pe diodă rămâne practic constantă pentru un interval
larg de variaţie al curentului prin diodă.
U
zM
U
zN
U
zm
I
zm
I
zN
I
zM
U
dir
U
z
I
dir
0
I
z
K A
(+
)
(-
)
a) b)
Fig.4.16. Caracteristica curent – tensiune (a) şi simbolul (b)
diodei Zener
Se observă că pentru un interval mare de variaţie a
curentului din diodă cuprins între I
zm
şi I
zM
, tensiunea pe diodă
variază într-un interval foarte mic cuprins între U
zm
şi U
zM
putând fi considerată că rămâne practic constantă.
Principalul parametru a unei diode Zener sunt tensiunea
nominală U
zN,
curentul nominal I
zN
, tensiune minim U
zm,
tensiune
maximă U
zM,
curent minim I
zm,
curent maxim I
zM,
puterea disipată
maximă P
zM
= U
zM
* I
zM
şi rezistenţă dinamică.
31
zm zM
zm zM
z
z
z
I I
U U
I
U
r


·


·
(4.19)
Diodele Zener sunt utilizate
pentru menţinerea constantă
a tensiunii pe o anumită
sarcină de curent continuu.
În Fig.4.17 este prezentată o
schemă de principiu a unui
stabilizator derivaţie. Din
caracteristica diodei Zener (Fig.4.16) se observă că la variaţii mari
ale curentului prin diodă ΔI
z
, datorate unor variaţii mari ale tensiunii
de intrare ΔU
in
se obţine o variaţie mică a tensiunii la bornele diodei
şi deci şi la bornele sarcinii ΔU
z
= ΔU
s
=constant.
Aceste stabilizatoare se folosesc pentru a stabiliza tensiuni de
ordinul 4-50V, pentru curenţi de sarcină de 10-500mA. Pentru a
obţine tensiuni stabilizate mai mari se pot conecta mai multe diode
Zener în serie. Rolul rezistenţei R este de a limita curentul prin dioda
Zener la valori cuprinse între I
zm
şi I
zM
.
4.5. Tranzistoare bipolare
Se numesc bipolare întrucât la conducţia curentului electric
participă atât purtătorii ambele tipuri de purtători: goluri şi electroni.
Un tranzistor bipolar este constituit din trei zone alternante ca dotare,
PNP sau NPN, realizate pe acelaşi monocristal de Si sau Ge. Zona
centrală este foarte subţire comparativ cu cele extreme şi se
numeşte bază (B). Zonele extreme se numesc emitor (E) şi respectiv
colector (C). Există două tipuri de tranzistoare : NPN şi PNP.
Săgeata din simbolul tranzistorului indică sensul de
trecere al curentului principal între colector şi emitor.
32

U
z
=U
s
R
s
I
s I
z
I
in
U
in
R

D
z
Fig.4.17. Stabilizator derivaţie
Datorită modului de realizare, apar două joncţiuni PN:
joncţiunea E-B (joncţiunea emitorului) şi joncţiunea B-C (joncţiunea
colectorului).
n
p
n
B
C
E
n
p
n
B
C
E
b) a)
Fig.4.18. Tranzistor NPN (a) şi PNP (b)
În funcţie de tensiunile aplicate unui tranzistor bipolar se
deosebesc 4 regiuni (zone de funcţionare):
1 – regiunea activă normală, în care joncţiunea emitorului este
polarizată direct iar joncţiunea colectorului este polarizată invers;
2 – regiunea de blocare, în care ambele joncţiuni sunt
polarizate invers
3 – regiunea de saturaţie în care ambele joncţiuni sunt
polarizate direct
4 – regiunea activă inversă în care colectorul ia locul emitorului
şi invers, deci joncţiunea colectorului este polarizată direct în timp ce
joncţiunea emitorului este polarizată invers.
Efectul de tranzistor apare în regiunea activă normală.
Pentru a studia acest efect vom considera funcţionarea unui
tranzistor PNP, în regiunea activă normală.
33
I
nB
I
pE
I
pC
I
CB0
I
pB
P P N
I
B
I
E
I
C
E
E
E
C
Fig.4.19. Curenţii care apar într-un tranzistor PNP, în regiunea activă
normală
Polarizările celor 2 joncţiuni se fac cu circuite de polarizare
exterioare tranzistorului. Datorită polarizării directe a joncţiunii
emitorului, purtătorii majoritari ai acestuia (golurile) vor difuza masiv
în volumul bazei formând curentul I
pE
, iar electronii din bază vor
difuza în emitor formând curentul I
nB
. Deoarece baza este foarte
subţire şi slab impurificată cea mai mare parte a golurilor din emitor
vor ajunge în joncţiunea colectorului. Această joncţiune fiind
polarizată invers cu tensiunea E
C,
apare un câmp electric care
accelerează deplasarea golurilor spre borna minus a sursei E
C
Doar
o mică parte din golurile injectate în bază nu trec în colector,
recombinându-se cu electronii din bază şi formând curentul I
pB
.
Curentul I
CBO
este curentul purtătorilor minoritari din colector
(electroni) care difuzează în bază datorită polarizării inverse a
joncţiunii colectorului.
De menţionat că sensul convenţional al curenţilor de electroni
I
nB
şi I
CB0
este invers sensului deplasării electronilor.
34
I
E
= I
pE
+ I
nB
I
C
= I
pC
+ I
CBO
(4.20)
I
B
= I
pB
+ I
nB
- I
CBO
rezultă
I
C
+I
B
= I
pC
+ I
pB
+ I
nB
= I
pE
+ I
nB
= I
E
(4.21)
Ca urmare se obţine prima relaţia fundamentală a unui
tranzistor:
I
E
= I
C
+ I
B
(4.22)
Factorul α = I
pC
/I
pE
se numeşte factor de transport şi are valori
cuprinse între 0,98…0,998.
Neglijând I
nB
în raport cu I
pE
obţinem:
I
C
= α I
pE
+ I
CBO
(4.23)
I
C
= α (I
C
+I
B
) +I
CBO
(4.24)
I
C
(1- α )= α I
B
+ I
CBO
(4.25)
I
C
=
CBO B
I
1
1
I
1 α −
+
α −
α
(4.26)
Notăm: ;
α −
α
· β
1


(4.27)
− β
factor de amplificare în curent fiind cuprins între 10 – 1000
β + ·
α −
α
+
α −
α −
·
α −
1
1 1
1
1
1
(4.28)
I
C
=
CBO B
I 1 I ) ( β + + β
(4.29)
Relaţia (4.29) reprezintă a doua relaţie fundamentală a unui
tranzistor.
În multe calcule practice, întrucât I
CBO
este foarte mic ultimul
termen al relaţiei se neglijează astfel încât:
I
C
=
B
I β (4.30)
35
Această relaţie evidenţiază că, curentul de colector nu depinde
de elementele circuitului exterior ci doar de curentul de bază. De
aceea tranzistorul este folosit ca element de amplificare.
Caracteristicile statice ale unui tranzistor exprimă dependenţa
grafică dintre curenţii continui prin tranzistor şi tensiunile continue
aplicate (Fig.4.20)
U
CB
U
BE
U
CE
I
E
I
B
I
C
Fig.4.20. Curenţii şi tensiunile unui tranzistor
36
5. AMPLIFICATOARE ŞI CIRCUITE INTEGRATE
Dintre circuitele electronice liniare (sunt acele circuite la care
semnalul de ieşire este proporţional cu semnalul de intrare), cele mai
folosite sunt amplificatoarele.
Un amplificator este un cuadripol activ, care are două borne de
intrare şi două borne de ieşire, având rolul de a dezvolta în circuitul
de ieşire o putere mai mare decât cea aplicată la intrare, fără a se
modifica forma semnalului amplificat. Câştigul de putere rezultă pe
seama consumului de energie de la o sursă de alimentare.
În funcţie de natura mărimilor de intrare şi de ieşire se disting
patru tipuri de amplificatoare:
- amplificatorul de tensiune, la care mărimile de intrare şi de
ieşire sunt tensiuni electrice;
- amplificatorul de curent, la care mărimile de intrare şi de ieşire
sunt curenţi electrici;
- amplificatorul de transconductanţă, la care mărimea de intrare
este tensiune, iar cea de ieşire este curent;
- amplificatorul de transimpedanţă, la care mărimea de intrare
este curent, iar cea de ieşire este tensiune.
Principalii parametrii ai unui amplificator sunt:
- amplificările în putere, tensiune şi în curent;
- impedanţele de intrare şi de ieşire;
- puterea nominală;
- raportul semnal/zgomot.
37
În Fig.5.1 este prezentată schema echivalentă Thevenin pentru
un lanţ de amplificare în tensiune, ce cuprinde sursa de semnal U
s
cu rezistenţa internă R
s
şi amplificatorul, care are la intrare tensiunea
U
i
şi rezistenţa R
i
şi furnizează la ieşire tensiunea U
0
pe sarcina
rezistivă R
L
.
U
s
U
i
AU
i
R
s
R
0
U
0 R
L
SURSA AMPLIFICATOR SARCINA
R
i
Fig.5.1. Sistem de amplificare în tensiune
S-a considerat că circuitul de intrare al amplificatorului nu
conţine alte surse de curent sau de tensiune şi este pur rezistiv.
Circuitul echivalent de ieşire al amplificatorului conţine o sursă de
tensiune de valoare AU
i
şi o rezistenţă de ieşire R
0
. Amplificarea în
tensiune a lanţului este:
A
R R
R
R R
R
U
U
0 L
L
s i
i
s
0

+

+
·
(5.1)
Această relaţie arată că amplificarea globală este independentă
de sursa de semnal şi de sarcină doar dacă R
i
=∞ şi R
0
=0, caz în
care amplificarea lanţului de amplificare devine egală cu amplificarea
A a amplificatorului. Un astfel de lanţ de amplificare este ideal.
Caracteristicile de frecvenţă ale amplificatorului reprezintă
dependenţele: amplificare-frecvenţă şi defazaj-frecvenţă.
Dependenţa amplificare-frecvenţă A=A(f), poartă denumirea uzuală
de caracteristică de frecvenţă. Amplificatoarele pot avea forme
38
variate ale caracteristici de frecvenţă (Fig.5.2), în care f
j
este
frecvenţa joasă de tăiere, iar f
j
este frecvenţa înaltă de tăiere.
În practică interesează domeniul de frecvenţă în care
amplificarea este aproximativ constantă. Acest domeniu (interval) se
numeşte bandă de trecere (de frecvenţă) a amplificatorului şi se
defineşte ca fiind intervalul pe axa frecvenţelor, în care amplificarea
nu variază cu 3 dB faţă de amplificarea de la frecvenţa medie a
benzii. Scăderea cu 3 dB a amplificării, la extremităţile benzii de
trecere, este echivalentă cu scăderea amplificării la valoarea
0 0
707 0
2
1
A , A ·
, unde A
0
este amplificarea la frecvenţa medie a
benzii şi corespunde micşorării la jumătate a puterii la ieşirea
amplificatorului.
A
[dB]
A
[dB]
f
3dB
A
0
0,707A
0
f
j
f
î
f
3dB
A
0
f
j
=0 f
î
0
a) b)
0,707A
0
Fig.5.2. Caracteristica de frecvenţă a unui amplificator,
pentru f
j
≠0 (a) şi f
j
=0 (b)
Astăzi, majoritatea amplificatoarelor sunt realizate sub formă
integrată monolitică, cele mai reprezentative fiind amplificatoarele
operaţionale.
În practică, este deseori utilă exprimarea amplificării în decibeli.
Astfel, se defineşte amplificarea de putere, în decibeli (dB):
39
] dB [
P
P
lg A
i
P
0
10 ·
(5.2)
unde P
i
şi P
0
sunt puterile la intrarea, respectiv ieşirea
amplificatorului.
Aplicaţia 5.1
Să se determine amplificarea de putere ca raport şi amplificarea de
putere în decibeli pentru circuitul de mai jos.
Fig.5.3. Sistem audio studiat
Prin definiţie, un bel este un raport de putere:
Bel=
r
P
P
lg
(5.3)
unde P este puterea iar P
r
este puterea de referinţă.
Decibel (dB)=10
r
P
P
lg
sau 10
i
o
P
P
lg
(5.4)
unde P
0
este puterea la ieşire, iar P
i
este puterea la intrare.
Se mai definesc decibelul în miliwatt (dBm) când P
r
=1mW şi
decibelul în watt (dBW) când P
r
=1W.
Se defineşte şi amplificarea de tensiune în decibeli:
↑ ↑ ↑
+ ·
+ · ·
0
0 0
0
2 0
2
0
2
0 0
10 20 10
10 10 10 10
R
R
lg
U
U
lg
P
P
lg
R
R
lg )
U
U
lg(
R / U
R / U
lg
P
P
lg
i
i
i
i
i
i i
i
(5.5)
Amplificarea
de puterea
= Amplificarea
de tensiunea
+ Raportul
rezistenţelor
40
în (db) în (db) în (db)
Pentru R
0
=R
i
obţinem că amplificarea de putere este egală cu
cea de tensiune:
i
i U
U
lg
P
P
lg
0 0
20 10 ·
(5.6)
Deci amplificarea de tensiune în dB este:
A
U
=
i
U
U
lg
0
20
sau
r
U
U
lg 20
(5.7)
Se observă că dacă U
0
> U
i
(la amplificatoare), atunci A
U
> 0 iar
dacă U
0
< U
i
(la atenuatoare), atunci A
U
< 0.
Scăderea amplificării în tensiune cu 3dB reprezintă o atenuare
de –3dB. Astfel, valoarea atenuării de – 3dB corespunde unui raport
a tensiunilor de 1/
2
:
20
3
0 0
10 20 3

· ⇒ · −
i i
U
U
U
U
lg =0,707=1/
2
Analog cu decibelii pentru putere, decibelul în volt (dBV) implică
că tensiunea de referinţă U
r
este 1 volt, decibelul în milivolt (dBmV)
implică că tensiunea de referinţă U
r
este 1 milivolt şi decibelul în
microvolt (dBμV) implică că tensiunea de referinţă U
r
este 1
microvolt.
Se defineşte şi amplificarea de curent în decibeli:
↑ ↑ ↑
+ ·
+ · ·
i
i
i
i i
i i
i
R
R
lg
I
I
lg
P
P
lg
R
R
lg )
I
I
lg(
R I
R I
lg
P
P
lg
0 0 0
0 2 0
2
0
2
0 0
10 20 10
10 10 10 10
(5.8)
Amplificarea
de puterea
în (db)
= Amplificarea
de curent în
(db)
+ Raportul
rezistenţelor
în (db)
Pentru R
0
=R
i
obţinem că amplificarea de putere este egală cu
cea de curent:
41
i
i I
I
lg
P
P
lg
0 0
20 10 ·
(5.9)
Deci amplificarea de curent în dB este:
A
I
=
i
I
I
lg
0
20
sau
r
I
I
lg 20
(5.10)
Se observă că dacă rezistenţa de sarcină de la ieşirea
amplificatorului este egală cu rezistenţa de intrare a amplificatorului
(R
0
= R
i
=R), amplificarea de tensiune şi cea de curent sunt duble
faţă de amplificarea de putere. Totuşi, amplificarea în decibeli poate
fi exprimată şi pentru R
i
≠R
0
, situaţie aproape generală la
amplificatoare când R
i
>> R
0
.
Aplicaţia 5.2
Să se determine amplificarea de tensiune, de curent şi de putere, în
decibeli pentru un amplificator de tip repetor, cunoscând rezistenţa
de intrare R
i
= 1MΩ şi cea de sarcină R
0
= 1KΩ.
Amplificatorul fiind repetor, U
0
=U
i
şi deci:
] dB [ lg
R / U
R / U
lg
P
P
lg A
] dB [ lg
R / U
R / U
lg
I
I
lg A
] dB [ lg
U
U
lg A
i i
i
P
i i i
I
i
U
40
1
10
10 10 10
80
1
10
20 20 20
0 1 20 20
4
2
0
2
0 0
4
0 0 0
0
· · · ·
· · · ·
· · ·
Se observă că doar A
I
= 2A
P
.
Aplicaţia 5.3
Un amplificator are rezistenţa de intrare de 1kΩ şi rezistenţa de
sarcină de 100Ω. Cunoscând amplificarea de tensiune că este 20dB,
să se determine amplificarea de putere şi de curent în decibeli.
42
dB dB dB lg dB
R
R
lg A A
i
U P
30 10 20
10
10
10 20 10
2
3
0
· + · + · + ·
A
I
=A
P
-10lg(R
0
/R
i
)=30dB-10lg(10
-1
)=40dB
Aplicaţia 5.4
Să se determine amplificarea de putere, amplificarea de tensiune şi
amplificarea de curent, în decibeli, pentru cele două circuite din
figură.
a)
b)
Fig.5.4. Amplificatoare cu rezistenţe de intrare şi de ieşire egale (a),
respectiv diferite (b)
În telecomunicaţii se utilizează mult o mărime relativă,
adimensională numită nivel de transmisie q, care de regulă se
exprimă în dB (numită adesea şi decibel relativ). Această mărime a
apărut ca urmare a necesităţii alegerii unei referinţe (termenul de la
43
numitor), la exprimarea în dB a nivelului de transmisie şi a nivelului
sonor. Astfel, luând ca referinţă P
i
= P
r
şi U
i
= U
r
şi notând P
0
= P şi
U
0
= U, nivelul de transmisie (în dB) se defineşte prin:
] dB [
U
U
lg q şi ] dB [
P
P
lg q
r
U
r
P
20 10 · ·
(5.11)
ce reprezintă nivelul de putere (q
P
) şi nivelul de tensiune (q
U
).
În telefonie (deci în audio frecvenţă AF) s-a generalizat ca
referinţă puterea P
r
= 1mW disipată printr-un rezistor de 600Ω, ceea
ce prescurtat se scrie 1mW/600Ω, căreia îi corespunde o tensiune
de referinţă de
. V , U
r
775 0 600 10
3
· ⋅ ·

În radiocomunicaţii (RF) referinţa este de 1mW/50Ω, adică U
r
=
0,224V.
Utilizarea puterilor de referinţă (1mW) în asociere cu
impedanţele standard (600Ω în AF şi 50Ω în RF), prezintă marele
avantaj că măsurarea unei puteri se reduce la măsurarea unei
tensiuni (sau curent), operaţie mult mai simplă şi mai comodă.
Aceste valori ale impedanţelor (600Ω în AF şi 50Ω în RF), corespund
valorilor standard ale impedanţelor caracteristice ale cuadripolilor
utilizaţi în AF şi respectiv RF. Voltmetrele de pe panoul
generatoarelor de AF au de regulă şi o scară gradată în dB, însă
pentru evitarea confuziilor, pe cadran se menţionează şi referinţa (de
exemplu 1mW/600Ω sau 1mW/50Ω).
În acustică se utilizează mărimea numită nivel sonor (q
s
),
adimensională, care se exprimă în dB (relativi) prin relaţia:
] dB [
Y
Y
lg q
r
s
10 ·
(5.12)
unde Y
r
reprezintă intensitatea sonoră de refetinţă (egală cu 10
-16
W/cm
2
, care corespunde pragului de audibilitate al urechii umane în
banda de sensibilitate maximă de 1,5Hz...2,5kHz). Decibelul definit
în
44
referinţa Y
r
= 10
-16
W/cm
2
se mai numeşte şi fon.
Exemple de nivele sonore:
- vorbirea obişnuită 40dB;
- ciocane pneumatice 70-80dB;
- strada circulată din marile oraşe 60-80dB;
- avion turbopropulsor, la 2-3m distanţă 90-100dB.
5.1. Amplificatoare operaţionale (AO). Generalităţi
Reprezintă categoria cea mai răspândită de amplificatoare
integrate, caracterizate prin amplificare mare în tensiune,
impedanţă mare de intrare, impedanţă mică de ieşire,
stabilitate bună cu temperatura şi cu tensiunea de alimentare.
Denumirea de “operaţionale” are doar o justificare istorică,
primele astfel de amplificatoare fiind utilizate pentru realizarea
unor operaţii matematice: adunare, integrare, derivare, e.t.c.
Un AO este constituit din mai multe etaje de amplificare
conectate în cascadă. Deoarece AO este un circuit integrat,
pentru a putea fi utilizat trebuie să ştim ce se află în interiorul
circuitului. Cu toate acestea, caracteristicile AO pot fi înţelese
suficient de bine având doar câteva idei despre ce se află în
interiorul circuitului integrat.
45
Intrarea
neinversoare
Amplificator
diferenţial
Amplificator
de tensiune
Amplificator
de ieşire
-
+
Intrarea
inversoare
+V
-V
Ieşirea
Fig.5.3. Structura unui AO tipic
În Fig.5.3 este prezentată schema bloc a unui AO tipic. Etajul
de intrare, alcătuit dintr-un amplificator diferenţial, prezintă avantajele
unei rejecţii de mod comun mari, unei intrări diferenţiale şi unei
impedanţe mari de intrare (de ordinul megohmmilor). Al doilea etaj
este un amplificator de tensiune cu amplificare (câştig) mare,
compus din mai multe tranzistoare care sunt adesea conectate în
perechi Darlington. Amplificarea în tensiune realizată de acest etaj
depăşeşte 200.000, în c.c. Etajul de ieşire este de regulă un repetor
pe emitor, care determină o impedanţă mică de ieşire pentru AO.
În Fig.5.4 este prezentată schema echivalentă a unui
amplificator operaţional, care are două intrări, intrarea inversoare “−“
şi intrarea neinversoare “+”, o ieşire şi un punct de masă. Alte borne
servesc la alimentarea amplificatorului (cu potenţiale simetrice +V şi
–V ), la echilibrarea tensiunii de decalaj (offset), la compensarea
46
(modificarea) caracteristicii de frecvenţă a AO (prin circuite
exterioare constând din capacităţi şi rezistenţe).
R
d
+
-
R
0
A
0
U
d
u
d
u
0
u
p
u
n
i
p
i
n
Fig.5.4. Modelul practic pentru amplificatorul operaţional
În Fig.5.5 este arătat aspectul general şi modulul în care un AO
se reprezintă în schemele electronice, iar în Fig.5.6 este prezentată
caracteristica de transfer în tensiune (tensiunea de ieşire u
0
, în
funcţie de tensiunea diferenţială de intrare u
d
) a unui AO.
i
p
i
n
-
+
u
n
u
p
AO
+V
-V
u
0
b) a)
Fig.5.5. Aspectul general (a) şi reprezentarea în schemele
electronice a unui AO
47
-V
U
0L
Regiune
liniară
U
0H
+V
U
0H
u
d
[mV]
u
0
[V]
Saturaţie
pozitivă
Saturaţie
negativă
α
Fig.5.6. Caracteristica de transfer în tensiune a unui AO
Relaţia de funcţionare a unui AO este:
u
0
= A
0
(u
p
-u
n
) = A
0
u
d
(5.7)
Tensiunea u
d
se numeşte tensiune diferenţială de intrare şi se
regăseşte pe rezistenţa diferenţială de intrare R
d
, iar A
0
este
amplificarea în buclă deschisă a AO. Amplificarea este o funcţie de
frecvenţă, A
0
=A
0
(f), şi are valoarea maximă la f = 0 (A
0
(0)=10
3
÷10
6
).
În regiunea centrală funcţionarea AO este liniară (tensiunea de
ieşire este proporţională cu tensiunea diferenţială de intrare) iar
panta caracteristicii este amplificarea în tensiune A
0
.
0
d
0
A
u
u
tg ·


· α
(5.8)
Pentru ca funcţionarea AO să fie liniară, acesta trebuie să
lucreze numai în regiunea liniară a caracteristicii lui. Dacă tensiunea
diferenţială de intrare u
d
creşte astfel încât tensiunea de ieşire se
apropie până la 1-2 V de tensiunea de alimentare +V ultimul etaj al
AO se saturează. Ca urmare, la creşterea în continuare a tensiunii
48
u
d
, tensiunea de ieşire rămâne constantă (u
o
= U
OH
). Acelaşi lucru se
întâmplă dacă tensiunea de ieşire scade apropiindu-se până la 1-2 V
de tensiunea –V. Limita superioară a tensiunii de ieşire se numeşte
tensiune de saturaţie pozitivă (U
OH
) iar cea inferioară, tensiune de
saturaţie negativă (U
OL
).
În Fig.5.7 este arătat modul practic de alimentare a unui AO.
-
+
AO
+15V
-15V
-
+
AO
+
-
+
-
15V
15V
Fig.5.7. Alimentarea unui AO.
Aplicaţia 5.2
Să se determine valoarea tensiunii de la ieşirea AO din Fig.5.8, în
două situaţii:
a) u
d
=0,09mV
b) u
d
=0,5mV
-V
i
p
i
n
Regiune
liniară
11V
+V
U
0H
u
d
[mV]
u
0
[V]
Saturaţie
pozitivă
Saturaţie
negativă
-
+
u
n
u
p
AO
+V
-V
u
0
b) a)
α
-11V
0,1mV
u
d
49
Fig.5.8. Schema şi caracteristica de transfer a AO
Parametrii esenţiali ai unui AO ideal sunt:
• amplificarea în buclă deschisă infinită.
∞ · ·

·
d
0
n p
0
0
u
u
u u
u
A
(5.9)
Rezultă u
p
= u
n
sau u
d
= 0
• impedanţă de intrare infinită Z
i
= ∞ ;
• impedanţă de ieşire nulă Z
e
= 0 ;
• tensiune de decalaj (de offset) nulă V
off
= 0.
S-a constatat că atunci când ambele intrări sunt scurtcircuitate la
masă (u
d
=0), tensiunea de ieşire este diferită de zero (u
0
≠ 0).
Se numeşte tensiune de decalaj (de offset), tensiunea care
trebuie aplicată la intrare astfel încât la ieşire, tensiunea să fie nulă.
Tensiunea de decalaj are valori cuprinse între 1mV şi 10mV la AO
de uz general şi sub 1 mV, la cele de precizie.
• curenţii de decalaj şi de polarizare de la intrare sunt nuli.
- Curentul de decalaj (offset): I
off
= i
n
-

i
p
= 0


- Curentul de polarizare: I
pol
=1/2(i
n
+i
p
)=0
Din cele două relaţii rezultă : i
n
= i
p
= 0
• factorul (raportul) de rejecţie de mod comun infinit
RRMC = ∞;
În cazul ideal, tensiunea de ieşire este dată de relaţia:
u
0
=A
0
(u
P
- u
n
) = A
0
*u
d
(5.10)
50
u
d
u
mc
u
0
AO
Fig.5.9. Comportarea reală a AO
Comportarea reală a AO diferă, tensiunea de ieşire
cuprinzând două componente, conform schemei de modelare a
unui AO prezentată în Fig.5.9.
u
0
= A
d
*u
d
+A
mc
*u
c
(5.11)
)
RRMC
u
(u A )
/A A
u
(u A u
c
d d
mc d
c
d d 0
+ · + ·
(5.12)
unde:
A
d
– amplificarea diferenţială (utilă);
A
mc
– amplificarea de mod comun;
u
mc
– tensiune de mod comun.
Factorul de rejecţie de mod comun este deci raportul dintre
amplificarea diferenţială şi amplificarea pe modul comun.
[dB]
A
A
20lg RRMC sau
A
A
RRMC
mc
d
mc
d
· ·
(5.13)
În realitate astfel de parametrii ideali nu pot fi realizaţi, existând
diferite tipuri de AO care au anumiţi parametrii ce tind către valorile
ideale.
În Fig.5.10 este arătată schema echivalentă pentru un AO ideal.
51
+
-
A
0
U
d
u
d
u
0
u
p
u
n
Fig.5.10 Modelul ideal pentru AO.
În buclă deschisă AO sunt puţin utilizate deoarece parametrii lor
nu sunt stabili, depinzând de mărimea semnalului de intrare, de
temperatură, de tensiunea de alimentare etc. Prin utilizarea unei
reacţii se pot modifica proprietăţile AO obţinându-se o amplificare
constantă, a cărei valoare este determinată în special de parametrii
elementelor din reacţie.
5.2. Aplicaţii ale AO
Întrucât amplificatoarele operaţionale sunt amplificatoare de
tensiune, aplicaţiile directe ale acestora sunt ca amplificatoare de
tensiune. Modificând mai mult sau mai puţin conexiunile de bază, se
obţin alte circuite cu o mare diversitate de aplicaţii. În scopul
determinării relaţiior de funcţionare pentru diferitele tipuri de
configuraţii de AO, vom considera amplificatoarele operaţionale
ideale. Relaţiile în cazul real diferă puţin de cazul ideal, dar sunt mult
mai greu de obţinut.
5.2.1. Amplificator inversor
52

Fig.5.11. Amplificator inversor
Amplificarea în tensiune a acestui amplificator este :
1
2
i
e
R
R
V
V
A − · ·
(5.15)
Se observă că amplificarea este negativă, conexiunea inversoare
inversând semnul tensiunii de ieşire faţă de semnul tensiunii de
intrare. Impedanţa de intrare:
1
R
i
V
i
V
Z
1
i
i
i
i
· · ·
(5.16)
Rolul rezistenţei R este de a asigura rezistenţe egale faţă de
masă pentru cele două intrări ale amplificatorului. Astfel, valoarea
acesteia va fi egală cu valoarea în paralel a lui R
1
cu R
2
.
2 1
2 1
R R
R R
R
+
·
(5.17)
Aplicaţia 5.3
Să se traseze graficul în timp al tensiunii la ieşirea unui amplificator
inversor, în două situaţii:
a) v
i
(t)=0,1cosωt; R
1
=1kΩ; R
2
=10kΩ; tV = t15V.
b) v
i
(t)=2cosωt; R
1
=1kΩ; R
2
=10kΩ; tV = t15V.
53
V
i
= R
1
* i
1
V
e
= -R
2
* i
2
(1.14)
i
1
= i
2
V
e
= - R
2
/R
1
*V
i
5.2.2. Amplificator neinversor
Fig.5.12. Amplificator
neinversor
Amplificarea în tensiune:
1
2
i
e
R
R
1
V
V
A + · ·
(5.19)
este pozitivă, conexiunea neinversoare nu inversează semnul
tensiunii.
Impedanţa de intrare:
∞ · · ·
+
0
V
i
V
Z
i i
i
(5.20)
Rezistenţa R are acelaşi rol ca şi în cazul anterior
5.2.3. Circuit repetor de tensiune
54
V
i
= R
1
* i
1

V
e
= R
2
* i
2
+ R
1
* i
1

i
1
= i
2
(1.18)
V
e
= (1+
1
2
R
R
) * V
i

Fig.5.13. Repetor de tensiune
Repetorul de tensiune este adesea utilizat pentru eliminarea
efectului de “sarcină”. El se foloseşte ca etaj tampon între sursa de
tensiune şi sarcină atunci când este necesar ca sursa de tensiune să
nu simtă încărcarea produsă de sarcină.
Aplicaţia 5.4
Să se determine tensiunea pe rezistenţa de sarcină în cazul celor
două divizoare de tensiune prezentate în Fig.5.14. Dar dacă
valoarea rezistenţei de sarcină scade la 2k.
10k
10k R
s
= 5k
12V
10k
10k
R
s
= 5k
12V
+
-
i=0
V
a V
a
a) b)
Fig.5.14. Divizoare de tensiune fără (a) şi cu (b) AO
5.2.4. Amplificatorul diferenţial
55
V
e
= -V
i
(1.21)
∞ · · ·
0
i
i
i
i
V
i
V
Z
(1.22)
Fig.5.15. Amplificator diferenţial
V
e
= V
i1
− i
1
(R
1
+R
2
) (5.23)
V
i2
= i
2
(R
3
+R
4
) (5.24)
V
i2
– V
i1
= i
2
R
3
– i
1
R
1
(5.25)
Din relaţia (5.24) rezultă:
(5.26)
Înlocuind (5.26) în (5.25) rezultă:
(5.27)
Înlocuind pe i
1
din (5.27) în (5.23) rezultă:
(5.28)
Condiţia de funcţionare ideală a amplificatorului diferenţial se obţine
prin egalarea coeficienţilor tensiunilor de intrare:
3
4
1
2
1
2
1
2 1
4 3
4
R
R
R
R
sau
R
R
R
R R
*
R R
R
· ·
+
+
(5.29)
Pentru a asigura curenţi de decalaj şi tensiuni de decalaj minime,
intrările amplificatorului operaţional trebuie să fie conectate prin
rezistenţe egale faţă de masă.
4 3
4 3
2 1
2 1
R R
R R
R R
R R
+
·
+
(5.30)
Din relaţiile (5.29) şi (5.30) rezultă condiţia ca circuitul să fie un
amplificator diferenţial:
R
1
= R
3
şi R
2
= R
4
(5.31)

56
i1
1
2
i2
1
2 1
4 3
4
e
V *
R
R
V *
R
R R
*
R R
R
V −
+
+
·
4 3
i2
2
R R
V
i
+
·
1
i * R V V *
R R
R
1 i1 i2
4 3
4
− · −
+

(1.28)
Rezultă tensiunea de ieşire a amplificatorului diferenţial:
) V (V
R
R
V
i1 i2
1
2
e
− · (5.32)
unde A
d
= R
2
/R
1
este amplificare diferenţială.
5.2.5. Circuit sumator
Fig.5.16. Circuit sumator
V
e
= −R*i = −R
∑ ∑
· ·
− ·
n
k
k
ik
n
1 k
k
R
V
R i
1
(5.33)
5.2.6. Circuit integrator
Fig.5.17. Circuit integrator
5.2.7. Circuit derivator
57

− · − ·
t
0
2 c e
(t)dt i
C
1
U V
i
2
= i
1
=
R
V
i

(1.34)

− ·
t
0
i e
(t)dt V
RC
1
V

Fig.5.18. Circuit derivator
5.2.8. Comparatoare
Sunt circuite de comutaţie a căror tensiune de ieşire ia una sau
alta dintre două valori, mult diferite, după cum diferenţa celor două
tensiuni de intrare este pozitivă sau negativă.
Când V
2
>V
1
, V
d
>0 şi V
out
= +V
cc
Când V
2
<V
1
, V
d
<0 şi V
out
= -V
cc
În general una din cele două tensiuni de intrare este fixă şi este
numită tensiune de prag întrucât cu ea se compară tensiunea de
intrare.
58
1 2 e
i * R i * R V − · − ·
dt
dV
C
dt
dU
C i
i c
1
· ·
(1.35)
dt
dV
RC V
i
e
− ·
Fig.5.19. Schema şi caracteristica de transfer a unui circuit
comparator
Dacă tensiunea de intrare (de comparat) se aplică la intrarea
inversoare comparatorul este inversor, iar dacă se aplică la intrarea
neinversoare comparatorul este neinversor. În Fig. 5.20 este
prezentată schema şi caracteristica de transfer ale unui comparator
inversor, care se mai numeşte şi trigger Schmitt.
+
-
V
0
V
i
R
1
R
2
V
p
V
0
V
0H
V
0L
V
i
V
PH
V
PL
a) b)
+V
-V
Fig. 5.20.Trigger Schmitt inversor realizat cu AO
a) schema electrică; b) caracteristica de transfer
Se observă că tensiunea de prag V
P
provine din tensiunea de
ieşire prin divizorul de tensiune format din rezistenţele R
1
şi R
2
.
0
2 1
1
V
R R
R
V
P
+
·
(5.36)
59
Deoarece tensiunea de ieşire poate lua doar două valori distincte,
V
0H
≈+V şi V
0L
≈-V, vor rezulta două valori ale tensiunii de prag, V
PH
şi
V
PL
şi anume:
L PL
H PH
V
R R
R
V
V
R R
R
V
0
2 1
1
0
2 1
1
+
·
+
·
(5.37)
Caracteristica de transfer arată că se formează un ciclu de
histerezis parcurs în sens orar. Diferenţa dintre cele două tensiuni de
prag se numeşte tensiune de histerezis:
V
H
= V
PH
- V
PL
(5.38)
În Fig.5.21 este prezentat un comparator cu histerezis
neinversor.
+
-
V
0
V
i
R
1
R
2
V
p
V
0
V
0H
V
0L
V
i
V
PH
V
PL
a) b)
+V
-V
Fig.5.21. Trigger Schmitt neinversor realizat cu AO
a) schema electrică; b) caracteristica de transfer
Aplicând principiul superpoziţiei se obţine pentru tensiunea de
prag expresia:
0
2 1
1
2 1
2
V
R R
R
V
R R
R
V
i P
+
+
+
·
(5.39)
Presupunem că V
P
> 0 şi deci V
0
=V
0H
. Ca urmare tensiunea de prag
devine:
60
H i P
V
R R
R
V
R R
R
V
0
2 1
1
2 1
2
+
+
+
·
(5.40)
În momentul în care tensiunea de intrare scade atingând tensiunea
de prag:
H PL
V
R
R
V
0
2
1
− ·
(5.41)
se observă că V
P
devine egală cu zero şi o scădere în continuare a
tensiunii de intrare sub această valoare va face ca V
P
<0 şi deci
V
0
=V
0L
. În acest moment tensiunea de prag V
P
devine:
L i P
V
R R
R
V
R R
R
V
0
2 1
1
2 1
2
+
+
+
·
(5.42)
La creşterea tensiunii de intrare până la valoarea:
L PH
V
R
R
V
0
2
1
− ·
(5.43)
se observă că V
P
devine egală cu zero şi o creştere în continuare a
tensiunii de intrare peste această valoare va face ca V
P
>0 şi deci
V
0
=V
0H
. Ciclul de histerezis se parcurge în sens antiorar.
Aplicaţia 5.5
Circuitul din Fig.5.22 reprezintă o alarmă de temperatură. Acest
circuit este configurat ca un comparator. Rezistenţele R1 şi R2
furnizează o tensiune de referinţă fixă pentru intrarea neinversoare.
V
R R
R
V
p
24
2 1
2
+
·
(5.44)
Tensiunea intrării inversoare este fixată de potenţiometrul P şi de
termorezistenţă (a cărei rezistenţă depinde de temperatura
controlată). La creşterea temperaturii, rezistenţa termorezistenţei va
creşte şi ea astfel încât şi tensiunea aplicată intrării inversoare
creşte, fiind dată de relaţia:
61
V
R R
R
V
T P
T
n
24
+
·
(5.45)
În momentul în care V
n
> V
p
tensiunea la ieşirea comparatorului este
–12V şi astfel buzerul este alimentat cu o tensiune de 24V.
Termo-
rezistenţă
P
Buzer
24V
+12V
-12V
R2
R1
V
n
V
p
Fig.5.22. Alarmă de temperatură
Aplicaţia 5.6
Descrieţi funcţionarea circuitului din Fig.5.23.
R
C
Buzer
24V
+12V
-12V
R2
R1
Fig.5.23. Circuitul analizat
62
5.2.9. Convertoare tensiune-curent
Există o serie de situaţii în care este necesar ca tensiunea
pe o sarcină sau curentul printr-o sarcină să nu depindă de
valoarea sarcinii. Obţinerea unei tensiuni care să fie
independentă de valoarea sarcinii pe care se aplică nu pune
probleme, deoarece sursele uzuale (surse de alimentare
stabilizate, surse de referinţă) au în general această
proprietate: comportarea lor se apropie de comportarea unei
surse ideale de tensiune. De asemenea, configuraţiile de AO
cu reacţie negativă se comportă şi ele, la ieşirea AO, ca surse
ideale de tensiune.
Pentru obţinerea unui curent care să fie independent de
valoarea sarcinii este nevoie să convertim tensiunea într-un
curent. Circuitele care fac această conversie se numesc
convertoare tensiune-curent sau surse de curent comandate în
tensiune.
În Fig.5.24 sunt prezentate două convertoare tensiune
curent pentru sarcină flotantă, în conexiune inversoare (a) şi
respectiv neinversoare (b), când rezistenţa de sarcină R
s
este
legată nu între ieşirea AO şi masă ci introdusă în reacţie.
+
-
R
s
V
0
V
i I
i
I
s
+
-
R
s
V
0
V
i
I
s
R
R
I
0
I
0
a)
b)
Fig.5.24. Convertoare tensiune-curent pentru sarcină flotantă:
63
a) conexiune inversoare; b) conexiune neinversoare
Neajunsul important pentru ambele convertoare este că
rezistenţa de sarcină este flotantă, adică nu are nici o bornă la
masă.
Considerând că sensul pozitiv arbitrar al curentului prin
sarcină este orientat în ambele scheme, de la ieşirea AO spre
intrarea lui, expresiile curentului prin sarcină pentru convertorul
inversor respectiv neinversor sunt:
i s
i s
V
R
I
V
R
I
1
1
·
− ·
(5.46)
Pentru tensiuni de intrare pozitive, în convertorul inversor,
curentul de sarcină trece de la intrarea inversoare spre ieşirea
AO, iar în cel neinversor de la ieşirea AO spre intrarea
inversoare. Pentru tensiuni de intrare negative se inversează
sensul curenţilor.
Pentru evitarea distrugerii circuitului integrat, la un AO de
uz general curentul de ieşire I
0
este limitat la t10 mA.
Deoarece I
0
=I
s
pentru ambele convertoare, rezultă că şi
curentul de sarcină este limitat la t10 mA.
De asemenea, tensiunea la ieşirea AO nu poate depăşii
tensiunea de alimentare a acestuia întrucât AO intră în
saturaţie. Ca urmare şi tensiunea pe sarcină este limitată
întrucât ea depinde de tensiunea de ieşire. Astfel, pentru
convertorul inversor tensiunea pe sarcină V
s
este egală cu V
0
,
iar pentru convertorul neinversor V
S
=V
0
-V
I
.
Dacă înlocuim rezistenţa de sarcină din schema
convertorului tensiune curent neinversor cu un miliampermetru,
64
obţinem un instrument pentru măsurarea tensiunii de intrare
adică, un voltmetru de c.c (Fig.5.25).
+
-
mA
V
0
V
x
I
R
I
0
b)
Fig.5.25. Convertor tensiune-curent neinversor utilizat ca
voltmetru de c.c.
Se observă că:
x
V
R
I
1
· (5.47)
şi astfel miliampermetru poate fi gradat direct în volţi.
Întrucât tensiunea de măsurat se aplică intrării
neinversoare a AO, rezistenţa de intrare a voltmetrului este
foarte mare. Pe lângă acest avantaj se observă că valoarea
curentului prin instrument nu este influenţată de modificarea
rezistenţei interne a acestuia.
Proiectarea voltmetrului se rezumă la calculul rezistenţei R
astfel încât pentru tensiunea de măsurat maximă V
x max
, prin
instrument să treacă curentul nominal (maxim), la capătul scării
I
max
. Deci:
R=V
x max
/I
max
(5.48)
De exemplu, dispunând de un miliampermetru cu curentul
nominal I
max
=1mA se poate realiza un voltmetru cu tensiunea
nominală V
x max
=5V, introducând o rezistenţă R=5kΩ.
65
Convertoarele tensiune curent pot fi utilizate pentru
verificarea mai multor diode, măsurând căderea de tensiune la
bornele fiecăruia, pentru un curent fix pentru fiecare diodă
(Fig.5.26).
+
-
V
e
=-V
D
V
i
I
i
I
D
R
V
D
Fig.5.26. Convertor tensiune-curent inversor pentru verificarea
diodelor
Se observă că:
I
D
=I
i
=V
i
/R=constant (5.49)
Măsurând tensiunea la ieşirea AO vom afla şi căderea de
tensiune pe diodă.
Convertoarele tensiune-curent pentru sarcină flotantă nu
pot fi folosite în cazul în care sarcina trebuie să aibe unul din
terminale la masă. În Fig. 5.27. sunt prezentate două astfel de
convertoare, unul inversor şi unul neinversor.
+
-
R
s
V
e
V
i
I
I
R
a)
R
R
R
R
I
I
s
I+I
s
+
-
R
s
V
e
V
i
I
I
R
b)
R
R
R
R
I
I
s
I
s
- I
66
Fig.5.27. Convertoare tensiune curent pentru sarcină cu
terminal la masă: a) inversor; b) neinversor
Se observă că pentru convertorul inversor:
R
V
I
i
s
− · (5.50)
iar pentru cel neinversor:
R
V
I
i
s
· (5.51)
Uneori este necesară obţinerea unui curent prin sarcină
mai mare decât valoarea maximă a curentului de ieşire pe care
îl poate furniza AO de care se dispune. O soluţie constă în
legarea la ieşirea AO a unui tranzistor bipolar cu rol de
amplificator de curent. Deoarece tranzistorul poate conduce
curent într-un singur sens (impus de tipul npn sau pnp)
înseamnă că şi curentul prin sarcină poate avea un singur
sens. Rezultă că şi tensiunea de intrare trebuie să aibe
polaritate fixată astfel încât să fie asigurat sensul corect al
curentului prin sarcină.
În Fig.5.28 sunt prezentate două astfel de convertoare
inversoare iar în Fig.5.29 două convertoare neinversoare.
+
-
R
s
V
i
<0
I
s
= -V
i
/R
R
I
0
=I
s

a)
V
cc
= +15V
+
-
R
s
V
i
>0
I
s
= V
i
/R
R
I
0
=I
s

b)
V
cc
= -15V
67
Fig.5.28. Convertoare tensiune-curent inversoare pentru
curenţi mari şi sarcină flotantă: a) pentru V
i
<0; b) pentru V
i
>0
Se observă că la toate cele patru convertoare curentul prin
sarcină este de β ori mai mare decât curentul de ieşire al AO ( β
este factorul de amplificare în curent al tranzistorului).
+
-
R
s
V
i
>0
I
s
= V
i
/R
R
I
0
=I
s

a)
V
cc
= +15V
+
-
R
s
V
i
<0
I
s
= -V
i
/R
R
I
0
=I
s

b)
V
cc
= -15V
Fig.5.29. Convertoare tensiune-curent neinversoare pentru
curenţi mari şi sarcină flotantă: a) pentru V
i
>0; b) pentru V
i
<0
Aplicaţia 5.7
68
Să se verifice strălucirea unei serie de diode electroluminiscente prin
trecerea prin acestea a unui curent constant I
D
=20mA.
În acest scop vom folosii un convertor neinversor pentru curent
mare şi sarcină flotantă, realizat cu un AO tip βA741
alimentat la t15V,al cărui curent maxim de ieşire este
10mA şi un tranzistor pnp cu factorul de amplificare în
curent β=100.
+
-
+
-
V
i
= -2V
I
D
= 20mA
R
0,2mA
100Ω
-15V
+15V
D
β=100
≈20mA
Fig.5.30. Convertor tensiune-curent neinversor folosit la verificarea
diodelor electroluminiscente
Diodele electroluminiscente vor fi montate în locul rezistenţei de
sarcină orientate astfel încât să fie polarizate direct
(Fig.5.30).
Indiferent de căderea de tensiune pe dioda verificată
curentul prin ea este:
I
D
= -V
i
/R = -(-2V)/100Ω = 20mA (5.52)
iar curentul de ieşire al AO (curentul de bază al tranzistorului):
I
0
= I
D
/β = 20/100 = 0,2mA (5.53)
Convertorul poate furniza un curent maxim:
I
Dmax
= βI
0max
= 100⋅10mA = 1A (5.54)
5.2.10.Convertoare curent-tensiune
69
Adesea, ieşirea multor traductoare este mai degrabă un
curent electric decât o tensiune electrică. Un astfel de senzor
este fotodioda care determină la ieşire un curent proporţional
cu valoarea iluminării. Rolul circuitului de condiţionare ataşat
fotodiodei este de a converti curentul de la ieşirea senzorului
într-o tensiune proporţională cu acesta, care să poată fi apoi
aplicată convertorului analog-numeric, care are cel mai adesea
intrări de tensiune electrică.

Fig.5.31. Celulă fotoelectrică conectată la un amplificator de
curent
Pentru convertirea unui curent într-o tensiune, de cele mai
multe ori se utilizează configuraţia de amplificator inversor,
întrucât amplificatorul neinversor permite la intrare doar un
foarte mic curent. În Fig.5.31 este prezentat un astfel de
amplificator de curent conectat la o fotodiodă.
La creşterea intensităţii luminoase, curentul I
s
prin
fotodiodă creşte, crescând şi tensiunea la ieşire V
0
.
V
0
=I
s
R (5.55)
5.2.11. Convertor rezistenţă-tensiune
Mulţi senzori prezintă drept mărime de ieşire o variaţie a
rezistenţei electrice ca răspuns la mărimea fizică care se
doreşte a se măsura. De exemplu, rezistoarele sensibile la
forţe, a căror rezistenţă scade cu creşterea forţei aplicate,
70
termistoarele care-şi modifică rezistenţa cu temperatura sau
microfoanele cu cărbune care-şi modifică rezistenţa ca răspuns
la modificarea presiunii acustice. În toate aceste cazuri, este
necesară convertirea rezistenţa senzorului într-o tensiune utilă
care să poată fi aplicată convertoarelor analog-numerice ale
sistemului de măsurare.
Cea mai simplă metodă de conversie rezistenţă-tensiune
constă în aplicarea unei tensiuni de referinţă divizorului rezistiv
format dintr-un rezistor de referinţă şi senzorul respectiv
(Fig.5.32).

Vout
la CAN

Fig.5.32. Convertor rezistenţă-tensiune
Tensiunea culeasă de pe R
M
(sau de pe senzor) este apoi
trecută printr-un repetor, care are rol de buffer, eventual
amplificată, iar de aici trimisă convertorului analog-numeric.
Tensiune de ieşire este:
f
M F
M
out
V
R R
R
V
Re
+
·
(5.56)
Principala problemă a acestei metode de măsurare a
rezistenţei este că amplificatorul conectat la ieşire amplifică
toată tensiunea culeasă de pe senzor (sau de pe rezistorul de
referinţă). Mult mai indicat este amplificarea numai a variaţiei
71
de tensiune datorată variaţiei rezistenţei senzorului. Acest lucru
poate fi realizat utilizând o punte (Fig.5.33).
Fig.5.33. Conectarea unei punţi rezistive la un amplificator
Tensiune la ieşirea amplificatorului instrumental IA este
dată de relaţia:
ref
V
R R
R
R R
R
A V V A V
1
]
1

¸

+

+ +
+
· − ·
1 1
2 1 0
) 1 (
) 1 (
) (
δ
δ
(5.57)
sau
) 1 )( / ( 1
1 1
0
δ
δ
+ + +
·
R R
V
R R
R
A V
ref
(5.58)
Alegând R
1
=R şi considerând δ<<2, tensiunea la ieşire devine:
4
0
δ
ref
AV
V · (5.59)
unde A este amplificarea amplificatorului de instrumentaţie, iar
δ este variaţia rezistenţei senzorului corespunzătoare acţiunii
fizice.
Se observă în ecuaţia (5.54) că amplificarea A poate fi
aleasă suficient de mare deoarece numai variaţia de tensiune
cauzată de variaţia rezistenţei senzorului este amplificată.
5.2.12. Convertoare curent-curent
72
Bucla de curent reprezintă circuitul standard pentru
transmiterea semnalelor în cadrul proceselor de control
industrial. Faţă de tensiunea electrică, curentul este mult
mai puţin sensibil la zgomote şi nu este afectat de erorile
impedanţei de linie. Convertorul curent-curent transformă
unul sau mai mulţi curenţi de intrare într-un alt curent de
ieşire mult mai convenabil sistemului de măsurare.
• Convertoare curent-curent inversoare
În Fig.5.34 este prezentată schema de principiu a unui astfel de
convertor.
Fig.5.34. Convertor curent-curent inversor
Considerînd AO ideal, întregul curent de intrare trece prin
rezistenţa R
2
, rezultînd o cădere de tensiune pe această rezistenţă
egală cu I
IN
R
2
. Deoarece tensiunea diferenţială la intrarea AO este
nulă rezultă:
I
IN
R
2
= - I
OUT
R
1
(5.60)
I
OUT
= -
IN
1
2
I
R
R
(5.61)
Semnul minus înseamnă că curentul de ieşire este de sens
contrar sensului din figură (convertor inversor).
Aplicaţia 5.8
73
Să se determine curentul de ieşire funcţie de curentul de intrare
pentru convertoarele sumator inversor din Fig.5.35 şi Fig.5.36.
Fig.5.35. Convertor curent-curent sumator inversor
Fig.5.36. Convertor curent-curent sumator inversor
• Convertoare curent-curent neinversoare
În Fig.5.37 este prezentată schema de principiu a unui astfel de
convertor.
I
R1
74
Fig.5.37. Convertor curent-curent neinversor
Întreg curentul de intrare trece prin rezistenţa R
2
astfel încît pe
aceasta apare tensiunea I
IN
R
2
. Amplificatorul operaţional fiind
conectat ca un bufer repetor, forţează aceiaşi cădere de tensiune pe
rezistenţa R
1
ca şi pe rezistenţa R
2
.Curentul de ieşire este suma
curenţilor prin cele două rezistenţe.
IN IN IN R IN OUT
I )
R
R
( I
R
R
I I I I
1
2
1
2
1
1+ · + · + ·
(5.62)
Aplicaţia 5.9
Să se determine curentul de ieşire funcţie de curentul de intrare
pentru convertoarele sumator neinversor din Fig.5.38 şi Fig.5.39.
Fig.5.38. Convertor curent-curent sumator neinversor
75
Fig.5.39. Convertor curent-curent sumator neinversor
• Convertor curent-curent sumator inversor şi neinversor
U
R1B
Fig.5.40. Convertor curent-curent sumator inversor şi neinversor
Tensiunea pe rezistenţa R
1B
este:
∑ ∑
· ·
+ − ·
N
K
KB B
N
K
KA A B R
I R I R U
1
2
1
2 1
(5.63)
∑ ∑
∑ ∑ ∑ ∑
· ·
· · · ·
− +
· − + · + ·
N
K
KA
B
A
N
K
KB
B
B
N
K
N
K
KA
B
A
N
K
KB
B
B
N
K
KB
B
B R
KB OUT
I
R
R
I )
R
R
(
I
R
R
I
R
R
I
R
U
I I
1
1
2
1
1
2
1 1
1
2
1
1
2
1
1
1
1
(5.64)
• Convertor 4-20mA la 0-20mA
În Fig.5.41 este prezentată schema unui astfel de convertor.
76


I
OUT
I
2
Fig.5.41. Convertor 4-20mA la 0-20mA
I
OUT
= I
1
(1 + R
2
/R
1
) – I
2
(R
3
/R
1
) (5.65)
în care:
I
1
= 4-20mA este curentul de intrare;
I
2
=100µA este curentul de referinţă pentru realizarea offsetului.
Se pot scrie două ecuaţii: una pentru I
OUT
=0mA cu I
1
=4mA, iar alta
pentru I
OUT
=20mA cu I
1
=20mA. Deoarece avem 3 necunoscute (R
1
,
R
2
, şi R
3
) şi doar două ecuaţii, este necesară impunerea unei valori
pentru una din rezistenţe. Fie aceasta R
2
=100Ω. Va rezulta:
¹
¹
¹
'
¹
+ ·
+ ·
) /R (R 10 * 100 - ) /R 100 (1 10 * 20 10 * 20
) /R (R 10 * 100 - ) /R 100 (1 10 * 4 0
1 3
6 -
1
3 - 3 -
1 3
-6
1
-3
(5.66)
77
Rezolvând acest sistem, se va obţine:
R
1
=400Ω şi R
3
=20KΩ.
5.3. Amplificatoare instrumentale (AI)
Pentru amplificarea unor tensiuni mici în prezenţa unor tensiuni
de mod comun mari, furnizate de punţi de măsură, termocuple sau
alte traductoare, montate la distanţă faţă de punctul de citire şi
prelucrarea datelor, în tehnica măsurării se utilizează aşa numitele
amplificatoare instrumentale (sau de măsură). Acestea sunt
amplificatoare diferenţiale, concepute şi realizate să funcţioneze în
circuit închis, elementele de reacţie necesare fiind incluse în
structura circuitului integrat. În exteriorul circuitului integrat se
conectează numai o rezistenţă (sau o pereche de rezistenţe) prin
care se obţine factorul de amplificare dorit, fără a influenţa alţi
parametrii, cum ar fi impedanţa de intrare sau factorul de rejecţie de
mod comun. Pe de altă parte, AI permit realizarea de performanţe
superioare AO, referitor la impedanţa de intrare, tensiunea de
decalaj şi deriva termică, liniaritatea, stabilitatea şi precizia factorului
de amplificare.
Schema cea mai răspândită de amplificator instrumental
conţine trei AO şi este prezentată în Fig.5.42. Amplificatoarele
operaţionale A
1
şi A
2
formează un prim etaj de amplificare. Acesta
realizează impedanţe mari de intrare pentru sursele de semnal u
i1
şi
u
i2
, deoarece atât A
1
cât şi A
2
sunt în montaj neinversor. Cel de-al
doilea etaj, realizat cu A
3
, este un amplificator diferenţial.
78
A
1
A
3
A
2
R
2
R
3
R
3
R
2
R
1
R
1
R
G
u
i1
u
i2
u
0
u
d
Fig.5.42. Amplificator instrumental
Considerând cele trei AO ideale, relaţiile de funcţionare ale AI
din Fig.5.42 sunt:
u
d
= i(2R
1
+R
G
) (5.67)
u
i2
– u
i1
= iR
G
(5.68)
) u u )(
R
R 2
1 ( u
1 i 2 i
G
1
d
− + ·
(5.69)
) u u (
R
R
)
R
R 2
1 ( u
R
R
u
1 i 2 i
2
3
G
1
d
2
3
0
− + · ·
(5.70)
Amplificarea totală este deci:
2
3 1
)
2
1 (
R
R
R
R
A
G
+ ·
(5.71)
Aplicaţia 5.10
Să se determine tensiunea la ieşirea celor două AI din Fig.5.43.
79
V
Fig.5.43. AI cu două AO
În Fig.5.44 este prezentat un amplificator instrumental de
transconductanţă ce furnizează la ieşire un curent I
0
proporţional cu
tensiunea diferenţială de intrare.
Se pot scrie următoarele relaţii:
I = (U
1
– U
2
)/R (5.72)
U
D
= - I(2R
3
+R) (5.73)
Din cele două relaţii rezultă:
) U U )(
R
R
( U
D 1 2
3
2 1 − + · (5.74)
De asemenea:
U
D
= I
2
R
1
– I
1
R
1
= R
1
(I
2
– I
1
) (5.75)
I
1
R
2
+ I
3
R
2
= 0 ⇒ I
3
= - I
1
(5.76)
I
0
= I
2
+ I
3
= I
2
– I
1
(5.77)
Din relaţiile 5.48 şi 5.50 rezultă:
80
I
0
= U
D
/R
1
(5.78)
şi ţinând seama de relaţia 5.47 rezultă expresia curentului de ieşire:
) U U )(
R
R
(
R
I
1 2
3
1
0
2 1
1
− + ·
(5.79)

A
1
A
2
R
3
U
1
U
2
A
1
R

R
3
R
1
R
1
R
2
R
2
I

I

I
1
I
1
U
D
I
2
I
0
Z
s
I
3
Fig.5.44. Amplificator instrumental de transconductanţă
5.4. Amplificatoare cu modulare – demodulare (AMD)
Pentru măsurarea unor tensiuni sau curenţi continui de valori
foarte mici (µV respectiv pA), amplificatoarele de c.c. cu cuplaj direct,
datorită tensiunii de decalaj şi datorită derivei cu temperatura, nu pot
asigura precizia necesară. În astfel de situaţii se recurge la folosirea
AMD, care prin transformarea semnalului continuu în alternativ şi
amplificarea în această formă elimină erorile menţionate.
Schema de principiu şi formele de undă ale tensiunilor pentru
un AMD cu “chopper” sunt prezentate în Fig.5.45 respectiv Fig.5.46.
Tensiunea continuă U
i
este modulată în impulsuri dreptunghiulare de
frecvenţă f
e
, cu ajutorul comutatorului k
1
acţionat de oscilator.
81
ACA
Oscilator
U
i
R
1
k
1
C
i
1 2 3 4
C
1
C
e
C
2
R
2
U
0
k
2
Fig.5.45. AMD cu “chopper”
U
i
U
t
1
U
t
2
U/2
t
2
1
U/2
t
= +
3
AU/2
t
=
4
AU/2
t
4
1
AU/4
t
+
U
0
AU/4
t
Fig.5.46. Formele de undă ale tensiunilor pentru un AMD
82
Condensatorul C
e
rejectează eventuala componentă continuă
introdusă de amplificator. Semnalul amplificat 3 este demodulat cu
ajutorul lui k
2
, comandat sincron cu k
1
de la acelaşi oscilator. R
2
C
2
alcătuieşte un filtru trece jos care lasă să treacă numai semnalul
continuu de amplitudine A*(U/4), blocând semnalul 4
1
. R
1
C
1
alcătuieşte tot un filtru trece jos pentru reducerea zgomotelor
parazite.
Din punct de vedere constructiv k
1
şi k
2
pot fi mecanice sau
electronice. În prima categorie intră releele care au avantajul unor
caracteristici foarte bune la semnale mici (R
î
=0 şi R
d
=∞) dar fiabilitate
şi frecvenţă de comutare scăzută. Comutatoarele electronice sunt de
diverse tipuri: cu tranzistoare bipolare, cu TEC sau MOS.
Comutatoarele electronice asigură frecvenţe de comutare mult mai
mari decât cele mecanice dar R
î
şi R
d
se abat sensibil de la valorile
ideale.
5.5. Amplificatoare de izolare
Sunt amplificatoare de măsurare care pe lângă avantajele
obişnuite ale amplificatoarelor instrumentale, prezintă în plus şi o
izolare galvanică între intrare, ieşire şi sursa de alimentare. Izolarea
galvanică asigură protecţia componentelor sistemului de măsurare şi
a personalului de exploatare faţă de tensiunile ridicate ce pot să
apară în cadrul procesului de măsurare şi de asemenea, permite
întreruperea buclelor de masă cu consecinţa reducerii perturbaţiilor.
În Fig.5.47, izolarea galvanică între intrare, ieşire şi sursa de
alimentare este pusă în evidenţă prin utilizarea de simboluri de
conectare la masă diferite pentru cele trei componente ale unui
amplificator de izolare.
83
AMPLIFIC.
DE
INTRARE
AMPLIFIC.
IEŞIRE
IZOLARE
GALVANICĂ
IEŞIRE
SURSA DE
ALIMENTARE
INTRARE
Fig.5.47. Schema de principiu a unui amplificator de izolare
Transferul semnalului de la amplificatorul de intrare la cel de
ieşire se poate realiza prin cuplaj inductiv sau optic. Cuplajul inductiv
se realizează cu ajutorul unor transformatoare miniaturale ce
lucrează la frecvenţe de 10
2
–10
6
Hz şi cu izolarea înfăşurărilor pentru
tensiuni de 1–5 kV. Pentru cuplajul optic se utilizează ansambluri de
diode electroluminiscente cu fotodiode sau cu fototranzistoare, cu
tensiuni de izolare de 1–2,5 kV. Prin intercalarea unui cablu optic
între cele două elemente ale fotocuplorului se pot obţine tensiuni de
izolare de ordinul 10
2
–10
3
kV. De asemenea, cuplajul optic prezintă o
bandă de frecvenţă de lucru mai mare decât cuplajul inductiv, în timp
ce cuplajul inductiv permite obţinerea unor amplificatoare cu
liniaritate mai bună decât cel optic.
În Fig.5.48 este prezentată o schemă de principiu a unui
amplificator de izolare cu cuplaj optic, ce cuprinde două fotocuploare
FC
1
şi FC
2
. Fiecare circuit fotocuplor este constituit dintr-o diodă
electroluminiscentă şi un fototranzistor.
84
AMPLIFIC.
INTRARE
÷
+
u
i
AMPLIFIC.
IEŞIRE
÷
+
R
1
R
2
I
1
I
2
1
1
I
2
1
I
E
1
3
2
I
E
2
u
0
4
2
I
R
4
FC
2
R
3
FC
1
Fig.5.48. Amplificator de izolare cu cuplaj optic
Curenţii de colector corespunzători celor două fototranzistoare
sunt daţi de relaţiile:
3
2
4
0
2
2
1
1
1
R
E
R
u
I
R
E
R
u
I
i
+ ·
+ ·
(5.80)
Deoarece cele două LED-uri sunt conectate în serie, rezultă I
1
= I
2
şi
ca urmare funcţia de transfer a amplificatorului de izolare este:
)
R
E
R
E
( R u
R
R
u
i
3
2
2
1
4
1
4
0
− + ·
(5.81)
85
6. APARATE ELECTRONICE PENTRU MĂSURAREA TENSIUNII
ŞI CURENTULUI
Sunt alcătuite din circuite electronice asociate cu aparate
indicatoare magnetoelectrice. Totodată, o mare parte dintre circuitele
electronice din componenţa acestor aparate intră şi în construcţia
multimetrelor numerice.
Avantajele acestor aparate faţă de aparatele indicatoare simple
sunt:
-reducerea consumului de putere preluată de la mărimea de
măsurat, prin folosirea de surse de energie auxiliară şi prin
realizarea unor impedanţe de intrare foarte mari reducându-se
erorile sistematice ;
-extinderea intervalelor de măsurare, mai ales în ceea ce
priveşte valoarea minimă, prin realizarea de amplificări mari ;
-efectuarea de operaţii multiple de măsurare, prin simpla
comutare a unor circuite electronice. Cu acelaşi aparat se pot
măsura: tensiuni, curenţi, în alternativ sau continuu, valori medii,
valori efective, valori de vârf, rezistenţe, etc;
-ameliorarea scărilor aparatelor indicatoare prin: liniarizări,
dilatări, comprimări;
-atenuarea sau rejecţia zgomotelor, compensarea influenţei
perturbaţiilor determinate de factorii de mediu;
-extinderea domeniului de frecvenţă;
Există o mare diversitate de circuite electronice, ce intră în
componenţa aparatelor electronice, cele mai importante fiind:
amplificatoarele, atenuatoarele, filtrele active, circuitele de calcul
(sumatoare, multiplicatoare, integratoare etc.), circuite de protecţie,
de separare, e.t.c.
86
6.1. Voltmetre electronice de c.c.
Acestea, pot fi folosite şi pentru măsurări de curenţi continui,
prin simpla convertire a curenţilor în tensiuni. Voltmetrele electronice
de c.c. se întâlnesc fie ca aparate de laborator destinate în special
pentru măsurarea tensiunilor mici, fie ca blocuri componente ale
multimetrelor electronice.
Un voltmetru electronic de c.c. conţine, în esenţă:
- un atenuator de tensiune, care să reducă tensiunea de măsurat
într-un raport cunoscut, astfel încât tensiunea aplicată la intrarea
amplificatorului să poată fi suportată de acesta;
- un amplificator, pentru amplificarea tensiunilor mici de măsurat şi
pentru realizarea unei rezistenţe mari de intrare;
- un filtru trece-jos (FTJ), pentru eliminarea eventualelor
componente alternative (zgomote) suprapuse peste tensiunea de
măsurat.
I
v
V
e
R
a
AO
AME
V
i
R
iv
I
v
V
e
R
a
AO
AME
V
i
R
iv
R
1 R
2
a) b)
Fig.6.1. Voltmetre electronice: a) cu circuit repetor; b) cu
amplificatorr neinversor.
În Fig. 6.1 sunt prezentate două scheme de principiu (doar
partea de amplificare) ale unui voltmetru electronic pentru măsurarea
87
tensiunilor faţă de masă, iar în Fig.6.2 o schemă pentru măsurarea
tensiunilor flotante.
I
v
R
a
AME
V
i
R
iv
AO
AO
V
e
Fig.6.2. Voltmetru electronic pentru măsurarea tensiunilor flotante
Voltmetrul din Fig.6.1.a are o impedanţă mare de intrare,
datorită circuitului repetor de la intrare. Pentru mărirea sensibilităţii,
AO se conectează într-un circuit amplificator (Fig.6.1.b).
Aplicaţia 6.1
Să se determine domeniul de măsurare al voltmetrelor de c.c. din
Fig.6.1 cunoscând că curentul nominal al AME este 50µA,
R
iv
+R
a
=2kΩ şi R
1
=1k, R
2
=9k.
Există şi scheme de ampermetre electronice pentru măsurarea
unor curenţi continui de valori mici (Fig.6.6). Curentul de măsurat I
i
este convertit într-o tensiune, cu ajutorul şunturilor R
s1
,R
s2
,…,R
sn
ce
pot fi alese după necesitate cu ajutorul comutatorului K
U
i
= R
sj
I
i
(6.6)
Diodele D
1
,D
2
asigură protecţia schemei împotriva unor tensiuni
U
I
prea mari.
Considerând rezistenţa internă a miliampemetrului R
i
, mult mai
mică decât (R
2
+R
1
) se poate scrie:
88
i
sj
i e
I * R *
R
R
U *
R
R
U

,
_

¸
¸
+ ·

,
_

¸
¸
+ ·
1
2
1
2
1 1
(6.7)
mA
D
1
D
2
R
s2
R
sn
R
s1
I
2
AO
I
i
R
1
R
2
R
i
I
e
R
3
I
3 K
U
e
Fig.6.6. Schema de principiu a unui ampermetru electronic de c.c.

Alegând R
3
<<(R
2
+R
1
) va rezulta I
e
≈I
3
. Ca urmare curentul prin
miliampemetru este:
i i
sj
e
e
I * A I
R
R
R
R
R
U
I I ·

,
_

¸
¸
+ · · ≈
3 1
2
3
3
1
(6.8)
6.2. Voltmetre electronice de c.a.
Schema bloc, funcţională a unui astfel de voltmetru este
prezentată în Fig.6.8.
∼ ∼
= =

AT ACA
A
C
F+ACC VME
u
i
(t)
Fig.6.8. Schema bloc a unui voltmetru electronic de c.a.
AT- alternator de intrare; ACA- amplificator de c.a.
A/C- convertor c.a.-c.c.; F+ACC- filtru + amplificator de c.c.
VME- voltmetru magnetoelectric
89
( ) 9 . 2
( ) 7 . 2
După caracterul conversiei c.a.-c.c. se deosebesc trei tipuri de
voltmetre electronice: de valori medii, de valori de vârf şi de valori
efective
6.2.1. Convertoare de valori medii (redresoare de precizii)
Constau din combinaţii de AO cu circuite de redresare
monoalternanţă sau bialternanţă. Asocierea AO, având factor de
amplificare mare în buclă deschisă, cu diode redresoare elimină
unele neajusuri ale schemelor de redresare simple cum ar fi:
neliniaritatea diodelor la semnale mici şi dependenţa caracteristici
diodei de temperatură.
Schema unui redresor de precizie monoalternanţă este
prezentată în Fig.6.9.
i
1
AO
R
1
R
2
i
2
i
3
D
1
D
2
u
i
(t)
u
e
(t)
u’
e
(t)
Fig.6.9. Convertor de valori medii monoalternanţă
Considerăm că la intrarea convertorului se aplică tensiunea
sinusoidală:
u
i
(t)=U
im
sin ωt (6.10)
În semialternanţa pozitivă a tensiunii de intrare :
u
i
(t) > 0; u’
e
(t) < 0; D
1
-conduce ; D
2
-blocată;
u
e
(t) = 0
În semialternanţă negativă a tensiunii de intrare:
90
u
i
(t) < 0; u’
e
(t) > 0; D
1
-blocată ; D
2
-conduce;
(3.3)
u
e
(t) = -R
2
/R
1
*u
i
(t) (6.11)
(3.4)
Ca urmare expresia generală a tensiunii de ieşire, în funcţie de
tensiunea de intrare este:
¹
¹
¹
'
¹
< −
>
·
0
0 0
1
2
) t ( u pentru ) t ( u
R
R
) t ( u pentru
) t ( u
i i
i
e
(6.12)
Formele de unde ale tensiunilor de la intrarea şi de la ieşirea
convertorului sunt prezentate în Fig.6.10.
u
e
(t)
U
emed
(R
2
/R
1
)U
im
u
i
(t)
U
im
t
t
Fig.6.10. Formele de unde ale tensiunilor de intrare şi de ieşire
91
A
R
i
1
A
1
R
i
2
i
D
1 D
2
u
i
(t)
u
e
(t) u’
e
(t)
R
R/2
A
2
R
Fig.6.11. Convertor de valori medii bialternanţă
Schema unui redresor de precizie bialternanţă şi formele de
unde ale tensiunilor de la intrarea şi de la ieşirea convertorului sunt
prezentate în Fig.6.11 şi respectiv Fig.6.12.
În semialternanţa pozitivă a tensiunii de intrare u
i
(t) > 0;
u
e
(t)<0; D
1
- blocată; D
2
– conduce şi u
A
(t) = -R/R*u
i
(t) = -
u
i
(t)
Tensiunea de ieşire este:
[ ] ) t ( u ) t ( u ) t ( u R
/ R
) t ( u
R
) t ( u
R ) i i ( R * i ) t ( u
i i i
A i
e
· − − ·
1
]
1

¸

+ −
· + − · − ·
2
2
2 1
(6.14)
În semialtrnanţa negativă a tensiunii de intrare:
u
i
(t)<0; u
e
(t)>0; D
1
- conduce; D
2
– blocată şi u
A
(t)=0; i
2
=0;
Tensiunea la ieşire devine :
u
e
(t)=-iR=-i
1
R=-u
i
(t)/R*R=-u
i
(t) (6.15)
92
u
e
(t)
U
emed
U
im
u
i
(t)
U
im
t
t
Fig.6.12. Formele de unde ale tensiunilor de intrare şi de ieşire
6.2.2. Convertoare de valori de vârf
Schemele de principiu ale unor astfel de convertoare sunt
prezentate în Fig.6.13. Aceste convertoare au la intrare un circuit
format dintr-o diodă şi un condensator numit detector de vârf .
D
+
-
ACC
u
c u
e
VME
C
u
i
D
ACC
u
d u
e
VME
C
u
i
a) b)
Fig.6.13. Convertoare de valori de vârf
Considerăm că la intrare se aplică o tensiune sinusoidală:
u
i
(t) = U
im
sinωt (6.16)
Considerând schema din Fig.6.13.a, în timpul semialternanţei
pozitive a tensiunii de intrare, dioda D conduce şi capacitatea C se
încarcă rapid cu polaritatea din figură. Constanta de timp la
încărcare τ
î
= R
D
C, este determinată de rezistenţa în conducţie a
diodei R
D
. În semialternanţa negativă dioda D este blocată şi
93
capacitatea C se descarcă lent pe rezistenţa de intrare R
i
a
amplificatorului de curent continuu ACC. Constanta de timp la
descărcare este τ
d
= R
I
C >> τ
î
, deoarece R
i
>>R
D
. Tensiunea u
c
(t)
care se aplică la intrarea ACC variază ca în Fig.6.14.
u
i
(t)
3T/2 T T/2
U
im
u
c
(t)
-U
im
t
Fig.6.14. Graficul tensiunilor de la intrarea şi respectiv ieşirea
convertorului
Pentru τ
î
=R
D
C<<T=2π/ω, încărcarea capacităţii C la valoarea
maximă a tensiunii de intrare +U
im
se poate face chiar în prima
perioadă. La frecvenţe mai înalte ale tensiunii de intrare încărcarea
capacităţii la valoarea +U
im
, poate dura mai multe perioade. Dacă
τ
d
=R
i
C>>T, descărcarea capacităţii este foarte redusă şi practic
tensiunea u
c
(t) rămâne egală cu +U
im
.
Schema din Fig.6.13.b, funcţionează asemănător, având
avantajul că asigură blocarea eventualei componente continue care
ar putea fi suprapusă peste tensiunea alternativă. Din acest motiv
este mai frecvent utilizată. Întrucât la intrarea amplificatorului de cc
se aplică atât componenta alternativă cât şi componenta continuă a
tensiunii de intrare, acest convertor mai trebuie prevăzut cu un filtru
trece-jos montat înaintea amplificatorului.
Grupul de detecţie alcătuit din diode D şi capacitate C sunt
plasate într-o sondă şi pot fi aplicate direct la punctul de măsură,
scurtându-se legăturile în curent alternativ. Se obţine avantajul,
94
reduceri capacităţii parazite a firelor de legătură, putându-se efectua
măsurări până la frecvenţe foarte înalte (zeci şi sute de MHz).
Principalele dezavantaje ale convertoarelor de valori de vârf
prezentate sunt:
- apar erori în cazul măsurării unor tensiuni mici datorită
neliniarităţii caracteristicii diodei;
- apar erori în cazul măsurării unor tensiuni nesinusoidale, datorită
faptului că gradarea scării aparatelor indicatoare se face în valori
efective ţinându-se seama de relaţia:
U
2 =
U
ef im
, relaţie valabilă
numai în regim sinusoidal;
- apar indicaţii diferite ale aparatelor indicatoare la inversarea
conexiunilor, dacă tensiunea de măsurat are o formă de undă
nesimetrică; Pentru înlăturarea acestui neajuns se folosesc
detectoare vârf la vârf care permit măsurarea diferenţei dintre
valoarea maximă pozitivă şi valoarea maximă negativă.
+
(-)
+
-
D
2
(+)
C
2
− +
+ ·
im im e
U U u
C
1
u
i
D
1
-
(-)
(+)
Fig.6.15. Detector vârf la vârf
În semialternanţa negativă a tensiunii de intrare, dioda D
1

conduce şi C
1
se încarcă cu polaritatea din figură, la valoarea

·
im 1 c
U u . În semialternanţa pozitivă, dioda D
1
este blocată iar
dioda D
2
conduce, la bornele condensatorului C
2
aplicându-se
tensiunea de pe C
1
plus tensiunea de intrare în această
semialternanţă, adică:
t sin U U u u
im im e 2 c
ω + · ·
+ −
(6.17)
95
După un anumit timp, determinat de constantele de timp de
încărcare ale condensatoarelor, tensiunea de ieşire devine:
− +
+ ·
im im e
U U u =U
vv
(6.18)
Pe lângă avantajul eliminării erorilor în cazul formelor de undă
nesimetrice, acest detector mai prezintă şi avantajul unei creşteri a
sensibilităţii faţă de detecţia simplă (dublarea sensibilităţii, întrucât
U
vv
= 2U
m
).
6.2.3. Convertoare de valori efective
Valoarea cea mai reprezentativă pentru un semnal
alternativ este valoarea efectivă care conţine şi informaţie
referitoare la puterea asociată semnalului respectiv.
Numai pentru semnalele la care sunt cunoscuţi factorul
de formă K
f
şi factorul de vârf K
v
(cum sunt semnalele
sinusoidale K
f
=U
ef
/U
med
, K
v
=U
max
/U
ef
), se pot stabili relaţii între
valoarea efectivă şi valoarea medie respectiv valoarea de vârf.
Valoarea efectivă a unei tensiuni periodice este dată de
relaţia:

·
T
ef
dt ) t ( u
T
U
0
2
1
(6.19)
unde u(t) este valoarea momentană (instantanee) iar T este
perioada. Rezultă că operaţiile de calcul pe care trebuie să le
efectueze circuitele electronice ale convertorului constau dintr-
o ridicare la pătrat, o mediere şi apoi o extragere de radical.
Principial, aceste operaţii pot fi implementate prin
schema din Fig.6.16. Elementul principal al unui astfel de
convertor îl constituie multiplicatorul electronic X
1
şi X
2
.
96
u
i
(t)
X
1
A
1
i
1
+
-
2
i 1
u k R
1 C
1
R
1
u
A
(t)
R
2
i
2
R
2
X
2
i
2
-
+
A
2
2
e
u
u
e
(t)
i
1
Fig.6.16. Convertor de valori efective cu circuite de calcul
analogice
Multiplicatorul X
1
din Fig.6.16 realizează ridicarea la pătrat
a tensiunii de intrare. Amplificatorul A
1
împreună cu elementele
din reacţie formează un filtru trece-jos ce mediază tensiunea
aplicată la intrare. Astfel pentru:
1 1 1
1
2
1
1
C R T sau R
fC
X
C
〈 〈 〈 〈
π
·
(6.22)
rezultă:
dt ) t ( u
C R
k
dt i
C
) t ( u
T
i
T
A
∫ ∫
− · − ·
0
2
1 1
1
0
1
1
1
(6.23)

) t ( u k dt ) t ( u
T
k ) t ( u
i
T
i A
2
2
0
2
2
1
− · − ·

(6.24)
unde k
2
=(T/R
1
C
1
)k
1
97
Amplificatorul A
2
având în reacţie multiplicatorul X
2
realizează funcţia de extractor de radical:
ief
T
i i e
i
A
e
U k dt ) t ( u
T
k ) t ( u k ) t ( u
) t ( u k R
R
) t ( u
R i ) t ( u
3
0
2
2
2
2
2
2 2
2
2 2
2
1
· · ·
· − · − ·

(6.25)
Alte tipuri de convertoare de valori efective sunt cele cu
dispozitive electrotermice.
6.3. Osciloscopul analogic de uz general
Este un aparat care permite vizualizarea într-un sistem de
coordonate X,Y a unui grafic luminos reprezentând dependenţa a
două tensiuni electrice variabile u
x
(t) şi u
y
(t) ale căror valori
instantanee corespund absciselor şi respectiv ordonatelor diverselor
puncte ale graficului. Dacă tensiunea u
x
care determină deplasările
pe axa orizontală OX variază liniar, imaginea obţinută exprimă
dependenţa de timp a tensiunii u
y
generatoare a deplasărilor pe axa
verticală OY. Rezultă astfel posibilitatea de a analiza evoluţia în timp
a mărimii u
y
şi prin calibrarea celor două axe pot fi măsuraţi
parametrii ce caracterizează această evoluţie. Transformarea
tensiunilor u
x
(t) şi u
y
(t) într-un semnal optic se realizează pe ecranul
luminescent al unui tub catodic prin bombardarea acestuia de către
un fascicul de electroni poziţionat prin intermediul unor câmpuri
electrostatice sau electromagnetice, în funcţie de valorile instantanee
ale acestor tensiuni.
6.3.1. Schema bloc şi principiul de funcţionare al osciloscopului
98
Fig.6.1. Schema bloc a osciloscopului catodic
TC - tubul catodic: un tub electronic cu vid înaintat pe ecranul
căruia se formează imaginea.
C - catodul: emite electroni.
G - grila de control a intensităţii luminoase.
S F C
A , A , A
- anozi de accelerare, focalizare, corectare a
astigmatismului.
PA - anodul de postaccelerare.
99
În scopul obţinerii unei intensităţi şi a unei grosimi convenabile
a imaginii, electrozii
S F
A , A , G
, sunt prevăzuţi cu dispozitivele de
reglaj: LUMINOZITATE, FOCALIZARE şi ASTIGMATISM. În
exteriorul tubului se află bobina RT, care prin deflexie
electromagnetică corectează abateri de la orizontalitate ale deflexiei
XX. Aceste corectări se fac folosind potenţiometrul de reglaj:
ROTIRE TRASĂ. La partea frontală a TC se află ecranul E pe care
se formează imaginea. Pentru efectuarea de măsurări pe ecranul E
se află trasat un caroiaj cuprinzând 10 diviziuni pe orizontală şi 6 pe
verticală.
K
1
- comutatorul de intrare pe canalul Y, prin intermediul căruia
se aplica tensiunea de vizualizat u
y
(t). Poziţia “a” se foloseşte pentru
conectarea de tensiuni continue (sau alternative având şi
componentă continuă), poziţia “b” se foloseşte pentru tensiuni
alternative, iar poziţia ”c” se foloseşte pentru punerea la masă a
intrării în vederea poziţionării.
y
AT
- atenuatorul în trepte prin care tensiunea
) t ( u
y se
aduce în gama corespunzătoare deflexiei admise pe verticală,
asigurându-se totodată o impedanţă de intrare mare. Diversele
trepte de atenuare se obţin cu ajutorul unui comutator gradat V/DIV,
ale cărui poziţii determină valorile coeficienţilor de deviaţie pe
verticală.
PAy
- preamplificatorul de pe canalul Y cu o impedanţă de
intrare ridicată (adaptată cu cea a atenuatorului), care pe lângă o
primă amplificare permite şi deplasarea spotului pe verticală,
dispunând pentru aceasta de un potenţiometru POZ. Y. Pentru
efectuarea de corecţii ale factorului de amplificare al canalului, astfel
încât să se respecte valoarea afişată de comutatorul V/DIV,
preamplificatorul este prevăzut si un potenţiometru de etalonare
ET.Y.
100
Y
AD
- amplificatorul diferenţial de deviaţie pe verticală, care
amplifică semnalul de vizualizat la nivelul necesar plăcilor de deflexie
pe verticală YY’.
Comutatorul
2
K
permite alegerea modului de sincronizare:
sincronizare cu semnalul de vizualizat (pe poz. INT), cu un semnal
extern (EXT) sau cu reţeaua (RETEA).
Circuitul de sincronizare CS este alcătuit dintr-un amplificator,
un circuit formator, un circuit poartă şi un circuit de reţinere, prin
intermediul cărora se comandă pornirea şi oprirea bazei de timp.
Generatorul tensiunii liniar variabile, GTLV, constituie baza de
timp a osciloscopului, prin intermediul căruia se obţine imaginea
desfăşurată a tensiunii
) t ( u
y . Viteza de deplasare a spotului pe
orizontală poate fi modificată în trepte cu comutatorul TIMP/DIV.
Valorile indicate de acest comutator exprimă inversul vitezei de
deplasare a fascicolului de electroni pe orizontală şi care se numesc
coeficienţi de baleiaj.
Amplificatorul de deflexie pe orizontală
X
AD
, îndeplineşte
aceleaşi funcţiuni ca
Y
AD
, fiind prevăzut cu potenţiometrul POZ. X
cu ajutorul căruia se poate deplasa imaginea pe orizontală (poziţia
iniţială a deplasării). Poziţionând comutatorul
3
K
pe poziţia 1, la
intrarea
X
AD
se aplică tensiunea liniar variabilă (proporţională cu
timpul) de la baza de timp, caz în care se vizualizează
) t ( f u
y
·
.
Cu comutatorul
3
K
pe poziţia 2, la intrarea
X
AD
se poate aplica
o tensiune
x
u , caz în care pe ecranul osciloscopului se obţine
graficul
) u ( f u
x y
·
.
Blocul de calibrare internă BCI, constă dintr-un circuit astabil
care generează o tensiune dreptunghiulară cu amplitudine şi
frecvenţă riguros constante. Acest bloc serveşte pentru verificarea şi
eventual corectarea etalonării deviaţiei pe verticală (cu
101
potenţiometrul ET.Y) şi respectiv a deviaţiei pe orizontală (cu
potenţiometrul ET. BT.).
Blocul de alimentare BA constă dintr-un transformator de reţea,
un bloc de redresare, un bloc de stabilizare şi un bloc convertor de
tensiuni continue, prin intermediul căruia se obţin diverse tensiuni
continue pentru alimentarea circuitelor electronice (inclusiv tensiunile
înalte pentru electrozii tubului catodic).
Considerăm că la intrarea canalului Y al O.C. se aplică o
tensiune sinusoidală:
t sin U ) t ( u
m y
ω ·
(6.1)
iar osciloscopul funcţionează cu sincronizare internă. Tensiunea
) t ( u
y , după atenuarea şi amplificarea necesară, este transmisă
plăcilor de deflexie pe verticală YY

, care deviază fascicolul de
electroni astfel încât poziţia sa pe ecran corespunde valorilor
instantanee ale tensiunii aplicate conform relaţiei:
) t ( u S ) t ( Y
y Y
·
(6.2)
Y
S
- sensibilitatea deflexiei pe verticală, măsurată în [DIV/VOLT].
Sensibilitatea
Y
S
este determinată de poziţia comutatorului V/DIV al
atenuatorului y
AT
, indicaţiile acestuia reprezentând inversul
sensibilităţii de deflexie, respectiv coeficienţii de deviaţie pe verticală
Y
C
Y
Y
S
C
1
·
[VOLT/DIV] (6.3)
Totodată cu deflexia pe verticală, la plăcile de deflexie pe
orizontală XX

, GTLV prin
X
AD
aplică o tensiune în dinţi de
fierăstrău
) t ( u
x
care determină deflexia pe orizontală.
102
Fig.6.2. Tensiunea bazei de timp
Modul de obţinere a imaginii pe ecranul osciloscopului este
prezentat în Fig.6.3.


Fig.6.3. Obţinerea imaginii pe ecranul osciloscopului
103
Tensiunea
) t ( u
x
determină deviaţia spotului în direcţie
orizontală. Intervalul de timp
d
t
corespunde cursei directe (active) a
spotului de la stânga la dreapta ecranului, interval în care are loc
formarea imaginii. Timpul
d i
t t 〈 〈
reprezintă timpul foarte scurt în care
spotul este readus în poziţia iniţială din stânga ecranului. Pe această
durată fasciculul de electroni este blocat prin CSS pentru a nu
apărea pe ecran traiectorii perturbatoare suprapuse peste imaginea
utilă. Valorile
max x min x
U , U
sunt astfel calibrate încât asigură
baleierea completă a ecranului de la extrema stângă la cea dreaptă.
Variaţia liniară a tensiunii
) t ( u
x
pe intervalul
d
t
este cea care
asigură caracterul de bază de timp. Periodizarea bazei de timp este
corelată cu aceea a semnalului de vizualizat
) t ( u
y de către
blocurile canalului de sincronizare (AS,CF,CP,CR). În regim
declanşat, GTLV nu reia ciclul imediat după revenirea la
min x
U
, ci
aşteaptă ca
) t ( u
y să ajungă la valoarea pentru care au fost fixate
condiţiile de sincronizare. Apare astfel intervalul de pauză
p
t
în
care spotul staţionează în stânga ecranului.
B p i d
T t t t · + +
(6.4)
unde T
B
este perioada bazei de timp (BT).
Se defineşte o sensibilitate a deflexiei pe orizontală
x
S similară
cu cea pe verticală:
) t ( u S ) t ( X
x x
·
(6.5)
respectiv un coeficient de deviaţie :
x
x
S
C
1
·
[V/DIV] (6.6)
Pentru BT interesează însă, nu deplasarea spotului, ci viteza de
deplasare a acestuia, care este dată de relaţia:
104
B
u x
x
x
x
v S
t
u
u
X
t
X
v ·




·


·
(6.7)
unde
B
u
v
este viteza de variaţie a tensiunii
x
u exprimată în
[V/TIMP]. Pe o porţiune liniar variabilă (
d
t
) viteza
B
u
v
este
constantă si egală cu panta :
d
min x max x
t
U U
tg

· α
(6.8)
Comutatorul GTLV afişează valori ce reprezintă inversul vitezei
x
v :
x
vx
v
C
1
·
(6.9)
acesta fiind coeficientul de baleiaj care se exprimă în [TIMP/DIV] şi
care reprezintă timpul necesar pentru parcurgerea unei diviziuni a
ecranului. Rezultă că în cadrul cursei active, fascicolul de electroni
este deplasat orizontal proporţional cu timpul (viteza este constantă)
şi concomitent este deviat pe verticală proporţional cu valorile
instantanee ale tensiunii
) t ( u
y . Imaginea obţinută reprezintă
graficul variaţiei în timp al tensiunii de vizualizat. În raport de modul
în care viteza reală de variaţie a tensiunii
) t ( u
y , respectiv perioada
sa, sunt corelate cu baza de timp, imaginea care apare poate fi mai
comprimată sau mai dilatată. Aceasta se reflectă în apariţia pe ecran
a unui număr mai mare sau mai mic de perioade întregi sau chiar a
unei fracţiuni de perioadă. Cu comutatorul TIMP/DIV se poate
selecta viteza care să conducă la o imagine convenabilă.
Caracterul periodic al tensiunii
) t ( u
y şi funcţionarea
sincronizată a bazei de timp au drept efect suprapunerea într-o
succesiune rapidă a traiectoriilor identice descrise de spot,
determinând o imagine stabilă pe ecran.
105
Aplicaţia 6.1
Aplicând o tensiunea alternativă sinusoidală cu valoarea efectivă U
ef
= 2
2
V unui osciloscop catodic, se obţine o figură cu înălţimea de
1,6 div. Ce valoare are sensibilitatea şi coeficientul de deflexie pe
verticală
6.3.2. Tubul catodic
Din punctul de vedere funcţional, subansamblurile tubului
catodic realizează următoarele funcţii:
- tunul electronic emite, focalizează şi accelerează fasciculul de
electroni;
- sistemul de deflexie comandă deviaţia (deplasarea)
fasciculului de electroni corespunzător semnalelor de studiat;
- ecranul luminescent converteşte energia cinetica a fasciculului
de electroni în energie luminoasă (printr-un spot luminos).
Tuburile catodice se pot clasifica după mai multe considerente:
• După numărul de fascicule de electroni independente (spoturi)
a - tuburi cu un singur fascicul
b - tuburi cu două sau mai multe
• După modul în care se efectuează deplasarea fascicolului de
electroni
a - tuburi cu deflexie electrostatică
b - tuburi cu deflexie electromagnetică
• După absenta sau prezenta unei accelerări suplimentare a
electronilor în zona dintre plăcile de deflexie şi ecran
a - tuburi monoaccelerator
b - tuburi postaccelerator
• După modalitatea de stingere a spotului pe durata cursei inverse
a - tuburi cu blocare prin negativarea grilei
b - tuburi prin deviere cu un sistem de deflexie special
106
• După caroiajul care formează diviziunile pe ecran
a - tuburi cu reţea în interiorul tubului
b - tuburi cu reţea în exteriorul tubului
Prezentăm schema unui tub catodic cu deflexie electrostatică,
cu un singur spot şi prevăzut cu anod de post accelerare (Fig.6.4).
TS - tub sticlă; E - ecran; S - soclu; F - fişe;
Fig.6.4. Schema de principiu a unui tub catodic
Tubul catodic este ecranat electric şi magnetic împotriva
câmpurilor electrice şi magnetice exterioare care pot perturba
fasciculul de electroni, cu un înveliş din tablă de oţel magnetic (sau
107
chiar din permalloy) cu grosimea de 0,3…1,5 mm. În plus, acest
ecran serveşte şi la protecţia mecanică a tubului, precum şi la fixarea
acestuia pe saşiul osciloscopului.
a) Zona generării fascicolului de electroni
Este formată din catodul C, grila G şi anodul de accelerare Ac.
Catodul emite electroni prin efect termoionic. Grila G (cilindru
Wehnelt) prin potenţialul său
G
U
controlează intensitatea
fascicolului emis. Anodul Ac aflat la un potenţial
AC
U
de valoare
ridicată fata de catod, determină un câmp electric sub acţiunea
căruia electronii sunt atraşi din regiunea catodului şi acceleraţi astfel
încât la ieşirea din această zonă cu o energie cinetică însemnată (la
tuburile monoaccelerator această energie trebuie să fie însemnată
astfel încât să lumineze ecranul).
Semnificaţia potenţiometrului LUMINOZITATE este acum
evidentă în sensul că prin el se reglează U
G
astfel încât să se obţină
intensitatea dorită a spotului pe ecran. Stingerea spotului se face tot
în această zonă prin aplicarea pe grila G a unei tensiuni
suplimentare (de la CSS) puternic negativă, care nu mai permite
anodului A
c
extragerea electronilor emişi de catod.
În cazul tuburilor cu stingere prin deviere, anodul Ac
coprinde două orificii succesive între care se află un sistem de plăci
de deflexie. La comanda de stingere, se aplică o tensiune pe plăcile
de deflexie care deviază spotul, astfel încât nu mai poate trece prin
cel de-al doilea orificiu. Deşi complică construcţia tubului, acest
procedeu are avantajul că stingerea spotului este netă, eliminându-
se influenta unei stabilizări insuficiente a surselor de alimentare, care
poate fi resimţită la stingerea prin comandă pe grilă.
b) Zona de focalizare şi corectare a astigmatismului
Cuprinde anozii A
F
şi A
S
care alcătuiesc împreună un sistem de
lentile electrostatice cu rolul de a converge fascicolul pe ecran,
108
rezultând la locul de incidenţă o imagine de forma unui punct rotund
de dimensiuni minime. Anodul
F
A
este cel care asigură
convergenta iar
S
A
forma rotundă a punctului, atât în centru cât si
la periferia ecranului.
c) Zona de deflexie electrostatică
Este acea parte a tubului în care informaţia corespunzătoare
semnalului analizat este transmisă fascicolului de electroni prin
intermediul câmpurilor electrostatice produse de plăcile de deflexie
YY

şi XX

. O serie de parametri importanţi, cum sunt valorile
coeficienţilor de deviaţie C
y
şi C
x
, liniaritatea (menţinerea la valorile
fixate a acestor coeficienţi în centrul sau la marginea ecranului),
depind de modul în care sunt realizate şi situate plăcile de deflexie.
Tuburile cu deflexie electromagnetică (cu bobine exterioare),
deşi sunt mai ieftine, mai simple, au dimensiuni reduse, suprafaţa
mai mare a ecranului şi permit obţinerea unui spot mai fin, au
dezavantajul că sunt limitate la frecvente relativ joase (<20 kHz)
datorită întârzierilor pe care le introduc inductivităţile bobinelor şi au
un consum de energie însemnat. Folosind deflexia electrostatică,
banda de frecventă este mai extinsă. Deflexia electromagnetică este
utilizată în cazul tuburilor cinescopice ale monitoarelor şi
receptoarelor TV. În tabelul 6.1 se prezintă o comparaţie între cele
două sisteme de deflexie.
Tabelul 6.1
Parametrul
calitativ
Deflexia
electromagnetică
Deflexia
electrostatică
Energia consumată Mare Foarte mică
Focalizarea Excelentă Mediocră
Viteza de deflexie Mică Foarte mare
Strălucirea Excelentă Slabă
Echipamente Compexe Simple
109
electronice asociate
d) Zona de postaccelerare
Este specifică osciloscoapelor de frecvenţă mai mare de 10
MHz, deoarece viteza sporită cu care fascicolul de electroni baleiază
ecranul, reclamă, pentru obţinerea unei iluminări satisfăcătoare o
energie cinetică ridicată. De aceea, spre deosebire de tuburile
monoaccelerator care se rezumă numai la anodul de accelerare Ac
(utilizate la f<10MHz) se prevede anodul de postaccelerare PA situat
după zona de deflexie şi căruia i se aplică o tensiune pozitivă
ridicată. Unul dintre procedeele de realizare a anodului de
postaccelerare constă în formarea prin metalizare pe suprafaţa
interioară a tubului (în partea tronconică) a unui electrod sub formă
de spirală rezistivă. Se obţine astfel un câmp electric paralel cu axa
Y, care accelerează electronii în direcţia ecranului. Dirijarea
câmpului în lungul axei Y exercită o influenţă care tinde să curbeze
traiectoria fascicolului către axă, ceea ce are ca efect reducerea
sensibilităţilor de deflexie. De aceea se introduce o reţea (grilă) GS
plasată după plăci, care dă o formă radială liniilor de câmp, astfel
încât accelerarea se produce fără a perturba direcţia pe care a fost
deviat spotul.
e) Zona ecranului
Cuprinde stratul luminescent P depus pe faţa interioară, care
transferă energie luminoasă şi calorică. Fosforul reprezintă
elementul de bază pentru realizarea stratului luminescent. La
bombardarea fosforului cu electroni de energie cinetică ridicată,
apare fenomenul de emisie luminoasă denumit fluorescenţă.
Radiaţia luminoasă persistă şi la încetarea excitaţiei, fenomenul
respectiv fiind cel de fosforescenţă. Intervalul de timp din durata
110
fenomenelor de fosforescenţă în care luminozitatea scade de la 90%
la 10% din cea iniţială, defineşte persistenţa imaginii.
Fig.6.5. Modul de obţinere al luminozităţii
pe ecranul osciloscopului
Energia cinetică a spotului la impactul cu stratul P este
convertită atât în energie luminoasă cât si termică. Dacă accelerarea
electronilor este mare (prin poziţionarea potenţiometrului
LUMINOZITATE către limita superioară a tensiunii) si spotul este
menţinut un timp îndelungat într-un anumit punct al ecranului, acesta
poate duce la deteriorarea fosforului (prin efect termic). De ceea se
depune o peliculă de Al pe suprafaţa interioară a stratului de fosfor,
având rolul de radiator termic. Tot prin aluminizare se obţine o
creştere a eficientei luminoase în sensul că radiaţia emisă către
interiorul tubului este reflectată către ecran adăugându-se celei
directe. Pe ecran apare si un caroiaj care tine seama de coeficienţii
YX Y
C şi C
. Se pune problema coincidentei axelor X,Y ale celor
două perechi de plăci cu axele caroiajului. Pentru caroiajele
exterioare, aceasta se face prin rotire, în regim cu baza de timp
relaxată, până când linia continuă care apare la baleierea spotului pe
ecran coincide cu axa orizontală a caroiajului. În cazul caroiajului
interior, este prevăzută bobina RT care fiind străbătută de un curent
t
c
- timp de creştere
p
t
- timp de persistentă
1
t - timp de fluorescentă
2
t - timp de
fosforescentă
t
1
+t
2
- timp de luminozitate
111
ce poate fi variat prin potenţiometrul ROT.TRASA produce prin
deflexie electromagnetică rotirea cu
0 5 ÷ °
a deflexiei orizontale.
6.3.3. Măsurarea tensiunilor cu osciloscopul
Tensiunea continuă de măsurat se aplica canalului Y al
osciloscopului, având comutatorul de intrare pe poziţia C.C.
Valoarea tensiunii continue va fi:
E=C
y
Y (6.43)
unde Y este distanta de la linia mediana a ecranului până la trasa de
pe ecran (div). C
y
este coeficientul de deflexie pe verticala (V/div).
Daca trasa se va deplasa în sus faţă de linia mediana, polaritatea
tensiuni este pozitiva, iar daca se va deplasa in jos polaritatea
tensiunii este negativa.
Fie ( ) t sin U t u ⋅ ω ⋅ ⋅ · 2 , tensiunea de măsurat cu
comutatorul de intrare in poziţia C.A, pe ecran va apărea o imagine
de forma din Fig.6.18. Valoarea vârf la vârf este:
U
vv
=C
y
Y (6.44)
Valoarea maximă:
U
max
=U
vv
/2=1/2C
y
Y (6.45)
Valoarea efectiva:
Y C
U
U
y
max
⋅ ⋅ · ·
2 2
1
2
(6.46)
Perioada semnalului:
T = C
vx
X (6.47)
unde C
vx
sunt coeficienti de baleiaj (s/div) iar X este distanţa în
diviziuni pe orizontală a perioadei.
Frecvenţa semnalului:
f = 1/T = 1/ C
vx
X (6.48)
112
Fig.6.18. Imaginea tensiunii alternative sinusoidale pe ecranul O.C.
6.3.4. Măsurarea frecvenţei cu osciloscopul
Măsurarea frecvenţei unei tensiuni cu ajutorul osciloscopului se
reduce practic la măsurarea perioadei semnalului şi apoi calculând
frecvenţa cu relaţia bine cunoscută f=1/T. Pentru măsurarea
perioadei, se reglează din coeficientul de baleiaj astfel încât
imaginea pe ecran să conţină cel puţin două perioade ale
semnalului. Se măsoară pe ecran în centimetri perioada semnalului
şi se înmulţeşte cu valoarea coeficientului de baleiaj, obţinându-se
perioada semnalului. Măsurări mai precise ale frecvenţei se pot
obţine folosind unele metode de comparaţie, cum ar fi metoda
figurilor lui Lissajous.
Această metodă se aplică numai în cazul semnalelor
sinusoidale. Semnalul sinusoidal de frecventa necunoscuta este
aplicat plăcilor de deflexie orizontală, deconectând baza de timp
proprie, iar pe plăcile de deflexie verticale se aplică semnalul de
frecvenţă etalon. Dacă cele două semnale au ecuaţiile parametrice
113
x(t)=Xsinω
x
t: y(t)=Ysinω
y
t, pe ecran va apărea o curba loc geometric
f(x,y), obţinută prin eliminarea timpului între cele doua relaţii. Se
demonstrează că dacă raportul ω
x

y
este un număr raţional, curba
obţinută este închisă ea numindu-se figură Lissajous. Forma figuri
depinde de raportul frecvenţelor semnalelor şi de valoarea
defazajului dintre cele două semnale astfel încât frecvenţa
necunoscută este dată de relaţia:
y
x
y
x
f
N
N
f ⋅ ·
(6.49)
unde N
x
şi N
y
reprezintă numărul punctelor de tangenţă ale figurii
Lissajous cu o dreapta orizontală respectiv verticală.
Fig.6.19. Diferite figuri Lissajous
Pentru ca determinarea raportului dintre frecvenţe să fie
corectă, trebuie ca imaginea obţinută pe ecran să fie formată dintr-o
114
curba închisă. Cu ajutorul figurilor Lissajous se pot determina
frecvenţe al căror raport este mai mic decât 10.
115