You are on page 1of 5

În două procese succesive, primul desfăşurat în 1941, iar al doilea în mai 1946, printre inculpaţi s-a aflat un fost secretar

de stat şi membru de frunte al mişcării legionare, Constantin Papanace, aflat atunci în străinătate unde a şi trăit apoi. El a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, respectiv la moarte. Astăzi despre cel condamnat în acele procese se ştie foarte puţin, şi doar de către cei care au studiat în amănunţime istoria mişcării legionare după 1930 sau de către cei care se ocupă de trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat al aromânilor. Este adevarat că în ultimul deceniu, mai ales prin grija fratelui său mai mic şi executor testamentar, Carol Papanace, au fost tipărite (în tiraje cu totul reduse şi greu accesibile) peste o duzină de volume din scrierile lui Constantin Papanace, axate pe două teme majore: istoricul mişcării legionare în plan doctrinar şi al acţiunii practice şi istoria aromânilor. Dintre acestea cităm: “Evocări. Gând şi faptă legionară”, “Cazul Horia Sima şi mişcarea legionară (ultima discuţie încordată avută cu fostul comandant)”, “Fără căpitan. Conducerea în a doua prigoană”, “Eminescu. Un mare precursor al legionarismului românesc”, “Spre o democraţie social-creştină”, “Mişcarea legionară şi macedoromânii”, “Fermentul aromân (macedo-român) în Sud-Estul european”, “Reflexii asupra destinului istoric şi politic al aromânilor”, “Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-români”, “Justice pour les aromounes (valaques)” ş.a. Componenta legionară a biografiei sale a fost şi este în egală măsură puţin cunoscută şi extrem de controversată datorită evoluţiei raporturilor din conducerea mişcării legionare dintre Horia Sima şi Constantin Papanace, fiecare avâdu-şi, uneori la fel de vehement, partizanii şi detractorii. Nu avem nici documentarea, nici pregătirea, nici apetenţa de a discuta probleme de istorie a mişcării şi doctrinei legionare. Oricum, o adevărată istorie a mişcării legionare, inclusiv a participării la fluxul istoriei româneşti, în special în perioada septembrie 1940-ianuarie 1941, este nescrisă încă. Evident că materialele aflate în bogata arhivă rămasă de la Constantin Papanace şi împrăştiată în fonduri din Bucuresti, Freiburg, Paris, Madrid, trebuie neapărat luate în consideraţie. Pe baza unor astfel de materiale şi a experienţei directe a participării din 1930 şi până spre finele vieţii, C. Papanace a alcătuit o lucrare, în manuscris şi iarăşi împrăştiată în mai multe locuri, de circa 2000 de pagini, despre istoria mişcării legionare, în care a fost mai multe decenii comandant, figură marcantă şi chiar, în câteva rânduri, conducător efectiv. Biografia sa, din multe puncte de vedere, este reprezentativă pentru acea parte a românismului căreia îi aparţinea. A plecat din locurile natale sperând să se realizeze în România. N-a avut acest noroc. A trăit la nordul Dunării, ceva mai mult de un deceniu, din cei peste 80 de ani de viaţă, restul petrecându-i în diverse părti ale Europei. Constantin Papanace s-a născut la 15 septembrie 1904, la Veria, în Macedonia istorică, locuită pe vremuri masiv de aromâni. Bunicul său, preotul Atanasie Papanace, a îndrăznit a face slujba în limba aromânilor, căzând victima bandelor nafionaliste greceşti în anul 1906. Tatăl său, Ioan (Enache) Papanace, animat de puternice sentimente naţionale pe care le-a insuflat şi copiilor săi, pentru activitatea lui din Macedonia în slujba cauzei româneşti, a fost arestat şi deportat, scăpând cu viaţă numai datorită unei energice intervenţii a statului român. În anul 1913, în ţară, a fost voluntar în armata română, întorcându-se apoi o vreme în locurile de baştină, având în final patru fete şi patru băieţi. Constantin Papanace, după terminarea studiilor primare în orăşelul natal, a devenit elev al şcolii comerciale române din Salonic, instituţie de tip liceal, finanţată de statul român. A început studiile în 1916, după care şcoala a fost închisă, astfel că a absolvit cu brio abia în 1925. A fost acolo coleg cu o serie de alţi aromâni, dintre care unii au fost o vreme apoi mult mai cunoscuţi ca el, precum Iancu Caranica (Nicadorul), Grigore Pihu, Sterie Ciumetti etc. La sfârşitul primului război mondial, în condiţii complexe, valuri de aromâni s-au îndreptat spre ceea ce ei considerau atunci a fi “ţara lor”. Pe unul din primele vase care aducea colonişti se afla şi tânărul absolvent al liceului comercial din Salonic. Ulterior, într-o primă emigraţie a aromânilor, în urma deciziei congresului de la Veria, avea să se afle şi familia lui, care s-a stabilit în Cadrilater, pentru ca în 1940 să se deplaseze într-o nouă emigraţie. Tânărul dotat intelectual cu multe calităţi a devenit student al Academiei Comerciale din Bucureşti. Pentru a se întreţine, s-a angajat funcţionar bancar. Calităţile sale au fost remarcate de o serie întreagă de profesori, între care Virgil Madgearu, care şi l-a dorit doctorand. Între 1930 şi 1938,

Papanace a fost nevoit să ia drumul primului exil. i-a marcat apoi întreaga existenţă. . a recuperat însemnate sume cuvenite statului. adăugându-i-se apoi asistentul universitar V. printr-un act legislativ. Papanace a jucat un rol însemnat în viaţa legionarilor. a fost atunci asasinat). nu o dată. aşa cum acesta a şi mărturisit-o în scris. ca exponent şi fruntaş al aşa-zişilor macedoneni. Astfel. Aflat în ilegalitate. ajungând la Berlin. iar o colaborare cu Ion Antonescu nu putea avea durabilitate.Z. Constantin Papanace a început să se implice în diverse acţiuni legate de situaţia aromânilor colonizaţi în ţară şi cărora. marele intelectual Mircea Vulcănescu. opera sa fiind apoi continuată pe aceleaşi coordonate de noul subsecretar de stat. Poziţia sa în cadrul mişcării. În februarie 1939 trecea frontiera. desfăşurată până la capătul vieţii. Există o serie de elemente care vin în sprijinul tezei. a început o nouă pagină a vieţii sale. când C. De altfel. atunci ca şi mai târziu. din anul 1927. A avut circa un an şi jumătate un rol însemnat în nucleul de conducere al legionarilor adăpostiţi de către Hitler.Constantin Papanace a fost funcţionar în administraţia financiară în Bucureşti şi Călăraşi (unde a fost mutat disciplinar în 1934). autorităţile guvernamentale le făceau diverse greutăţi. În anul 1937 a fost ales deputat de Caliacra. ca şi priceperea sa în domeniul financiar-bancar au făcut să fie numit în echipa guvernamentală formată la 17 septembrie 1940 ca ministru subsecretar de stat la departamentul finanţelor. inclusiv în zilele de 21-22 ianuarie 1941. cu care a fost apoi închis în subteranele de la marginea Bucureştiului. el şi-a exprimat constant părerea că mişcarea legionară nu era pregătită să preia puterea. fiind arestat şi închis la Văcăreşti. La plecarea sa din minister a lăsat o rezervă de 5 miliarde franci. inclusiv pentru generalul Ion Antonescu. mereu consultat. C. de altfel. Nu lipseau nici cei care l-au considerat chiar o eminenţă cenuşie. detenţia. După asasinarea lui I. C. în vizitele acestuia la Roma şi Berlin. una dintre cele mai active grupări a mişcării legionare. care i-au împiedicat contactul cu Ion Antonescu şi l-au transferat în Germania începând astfel al doilea exil care a durat până la moarte. foarte repede. iar la sfârşitul anului 1940 a avut responsabilitatea politicoideologică a publicaţiilor legionare “Cuvântul” şi “Buna Vestire”). Trei ani mai târziu. Treptat. cât şi peste hotare (a fost chiar întemeietor al câtorva publicaţii precum “Armatolii”. A devenit membru al Gărzii de Fier. Sterie Ciumetti. Papanace a fost adăpostit de organisme germane. atât în ţară. adevăratul său rol şi pondere în mişcarea legionară. După asasinarea lui C. În plan politic. Ion Antonescu a putut constata înalta preţuire de care se bucura Constantin Papanace în cercurile germane. în noiembrie 1940. a început a fi invitat adesea la şedinţele restrânse ale guvernului. Întâlnirea din dubă. Evenimentele de la începutul lunii septembrie 1940 l-au surprins departe de ţară. a fost din nou arestat şi deţinut la Jilava. că în decembrie 1940-ianuarie 1941 Ion Antonescu se gândea la o înlocuire a lui Horia Sima pe care el însuşi îl numise. În primăvara anului 1938. nereuşind să-şi exercite mandatul datorită instaurării conducerii dictatoriale de către Carol II. în vedere pe Constantin Papanace. L-a însoţit pe şeful guvernului. a cunoscut pentru prima dată. şef al mişcării legionare. În vara anului 1938 a fost conducătorul comandamentului legionar. consecvenţă şi onestitate. mai demult emise. În domeniul strict de care răspundea a dat dovadă de pricepere. pentru convingeri politice naţionaliste. Se pare că Ion Antonescu îl avea atunci. precum şi larga viziune politică şi culturală a celui care a început să-i devină tot mai des interlocutor. În zilele fierbinţi din ianuarie 1941. în 1927. ceea ce de fapt a şi fost nu puţină vreme. timp de aproape un an.G. a devenit un consilier intim. Imediat după venirea în ţară. Doru Belimace şi Iancu Caranica (alt prieten. locul şi rolul lui Constantin Papanace în mişcarea din care făcea parte. A continuat oarecum paradoxal o situatie mai veche. Tot atunci. a stopat risipa. Zelea Codreanu. Codreanu a fost arestat împreună cu mulţi dintre fruntaşii mişcării legionare. Duca de către doi dintre cei mai apropiaţi prieteni şi colaboratori. A instaurat ordinea. Cristescu şi profesorul de liceu Horia Sima. În capitala germană. atunci ca şi mai târziu. împreună cu un grup de tineri studenţi şi intelectuali aromâni. dupa cum o numeşte în memoriile sale. al Căpitanului. Atunci a început şi activitatea sa publicistică din ce în ce mai bogată. Constantin Papanace apărea destul de rar în public şi erau destul de puţini cei care cunoşteau. a fost din nou arestat. C. însă a devenit evident pentru mulţi. În duba care-i ducea la închisoarea Jilava l-a întâlnit prima dată pe Constantin Zelea Codreanu.

Între 1941 şi 1945 C. apoi în volume. Ca militant. în care a publicat şi alţi autori. Se continua cu o secţiune privind realităţile contemporane. A alcătuit o serie de scrieri de doctrină legionară precum “Concepţia de viaţă şi stilul de luptă legionar”. Se începea cu o privire retrospectivă asupra acţiunii de redeşteptare naţională a aromânilor. la Burgenbruck. Mărturisea atunci intenţia sa de a edita o arhivă . când este sub jug greu.Neamul nostru este o comoară nepreţuită. distinctă în spaţiul sud-dunărean. Un mare precursor al legionarismului românesc”. Concluziona: . Buchenwald. Spre sfârşitul anului 1945. datorită implicării sale în activităţi politice pentru care diverse state străine (român. diversele personalităţi şi figuri pe care le-a cunoscut. Papanace a . ca şi în diverse împrejurări de caracter mai mult sau mai puţin intim. Dachau. fie din cele mai evoluate şi bine înzestrate… Într-un moment greu pentru neamul nostru. care urma a cuprinde studii interdisciplinare privind destinul istoric şi politic al aromânilor. Apoi a început să publice o serie de lucrări privind trecutul românesc. Sublinia apoi necesitatea păstrării în spaţiul sud-dunărean a calităţii şi mândriei de a fi aromân. decimat. s-a implicat direct în viaţa mişcării legionare. Conform vocaţiei sale. În exil. după evenimentele de la 23 august 1944. Astfel. dar din ce în ce mai puţin. în propria editură “Armatolii” de la Roma. trecută. fie democratice. hulit chiar de ai săi. invocând acte internaţionale privind drepturile popoarelor şi minorităţilor. asupra trecutului şi perspectivelor ramurii sudice a românismului. Respectiva lucrare (apărută din păcate la multă vreme după moartea autorului) cuprindea trei părţi distincte. îţi dai seama de valoarea ei abia atunci când ai cunoscut alte popoare. precum şi politica desnaţionalizatoare şi asimilatoare promovată de toate guvernele balcanice. la 1 ianuarie 1947. Din ce în ce mai mult însă preocuparea principală a lui Constantin Papanace începea să devină una legată în modul cel mai direct de ramura românismului sud-dunărean din care el însuşi făcea parte. nu poate fi separată de a celorlaltor români. Papanace şi-a găsit adăpost la Salo. situaţie care s-a repetat 11 ani mai târziu. În scopul editării şi difuzării acestor lucrări ale sale. C. Acolo C. Îi îndemna pe aromâni: “Nu uita că eşti la tine acasă în orice parte a Peninsulei Balcanice teai găsi. pe malurile lacului La Garda. Astfel publica de exemplu “Destinu unei generaţii (geneza şi urmările lui 10 decembrie 1922)”. O vreme. ca de exemplu Nae Ionescu. El sublinia că aromânii erau o parte a neamului românesc şi că istoria lor.. C. Spandau. în cele patru decenii pe care le-a mai trăit. cărora le-a rămas apoi fidel. Ion I. “Îndreptar legionar în exil” etc. Partea a treia se constituia în ceea ce Papanace denumea “Jaloane de orientare (îndreptar de luptă pentru aromâni)”. în memoriile şi acţiunile sale publice. A început practic atunci o anume dihotomie în ceea ce mărturisea public în scopuri politice şi ceea ce gândea intim şi a lăsat în manuscrisele sale. a redactat o amplă lucrare pe care o încheia conform cuvântului introductiv la Tagliacozzo. a iniţiat colecţia “Biblioteca verde”. din care s-a considerat toată viaţa sa ca făcând parte. după mai multe peripeţii. încă din ţară. Totodată. comuniste. asuprit. cu limbă de moarte. a devenit din ce în ce mai mult un doctrinar. Constantin Papanace. căci aceasta ţi-a fost leagănul din moşi-strămoşi”. Constantin Papanace a desfăşurat activităţi pe mai multe planuri. grec.Ţara noastră”. Pe de altă parte în scrierile sale cu caracter ştiinţific. Constantin Papanace a militat pentru aromâni ca şi cum ar fi fost o etnie separată. patru decenii la rând. cât si în redactarea unor lucrări ca urmare a unei ample investigaţii de cercetător. noi credem în destinul politic al aromânilor şi în realizarea lui istorică”. Această preocupare s-a materializat atât printr-o acţiune practică în plan politic. Papanace sublinia câteva idei. fie dictatoriale. “Orientări pentru legionari”. Mai înainte.. Papanace s-a aflat în mai multe lagăre şi închisori. unde şi-a petrecut restul vieţii. prezentă şi viitoare. mereu sub ameninţarea expulzării. Se pare ca Papanace se documentase serios. Moţa etc. aşa cum nu întotdeauna le percepea corect autorul. Astfel a început să scrie mai întâi sub formă de scrisori şi broşuri. în ianuarie 1943 a fost numit în conducerea restrânsă a mişcării legionare. iugoslav) au făcut presiuni asupra autorităţilor italiene. în nordul Italiei. chiar la începuturile exilului său italian. Având în vedere dezinteresul complet al autorităţilor de la Bucureşti. după 1945. s-a aflat la Viena unde a refuzat categoric să se implice în activitatea comitetului naţional şi a guvernului condus de Horia Sima. vorbea despre responsabilitatea statului român pentru fraţii rămaşi în afara hotarelor. după care si-a găsit adăpost în Italia. În acelaşi contextse situa şi evocarea poetului naţional: “Eminescu.

minte şi prin bravura lor”. erau publicate cele două contribuţii majore din multe puncte de vedere ale lui C. nu puţini. cu un studiu introductiv asupra aromânilor şi a dialectului lor de Constantin Papanace. privind situaţia aromânilor în întregul complex al realităţilor din spaţiul sud-est european. cel românesc. I s-a răspuns de la New York că organizaţia mondială se va ocupa de această problemă. În acelaşi timp s-a preocupat de investigarea şi popularizarea aspectelor istorice şi contemporane ale fraţilor săi. fără a fi însă urmată de măsuri concrete. În două rânduri. a iniţiat o vastă acţiune pentru aromâni. se adresa regelui Mihai. Propunerea sa privind o anchetă despre situaţia aromânilor din Grecia şi Iugoslavia a fost doar parţial materializată. În cadrul acestei solidarităţi balcanice. iar cel de-al doilea aniversa centenarul înfiinţării primei şcoli naţionale pentru aromâni în spaţiul balcanic. “La persecution des minorites Aroumaines (valaques) dans les pays balcaniques. păstrătoarea limbii şi a datinilor străbune”. Substratul comun elino-traco-ilir care stă la baza tuturor popoarelor balcanice şi evoluţia istorică comună. În acelaşi context s-a adresat printr-un memoriu preşedintelui american H. care s-a materializat între altele în două volume ale “Noului album macedo-român”. respectiv “Fermentul aromân (macedo-român) în Sud-Estul european” (în volumul I) şi “Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-români” (în volumul II). Între acestea ar fi de menţionat: “Pro Balcania. Tragedia acestor români din Pind este cu atât mai dureroasă cu cât se pare că nu este privită cu spirit de justă înţelegere nici măcar de lumea anticomunistă din Grecia. de exemplu. secretar general al Organizaţiei Naţiunilor Unite. “Justice pour . desfăşurate în Anglia. Papanace. răspândit pe întreg cuprinsul peninsulei. ţară faţă de care aceşti români s-au dovedit întotdeauna nu numai cetăţeni leali. Austria. Încă din 1948. Considerations sur 1′union balcanique et la solution des problemes religieux de ce secteur europeen” (Roma 1951). care duc la discordie. dar şi devotaţi sprijinitori prin muncă. şi elementul aromânesc. Truman. în propria editură. Între timp Constantin Papance publicase. a publicat o serie de articole în legătură cu situaţia aromânilor din Grecia. Primul volum a fost consacrat aniversării întemeierii Societăţii de Cultură Macedo-Română. Din acest simţământ de legitimă apărare porneşte gândul nostru de a vă semnala extrema gravitate a situaţiei dezastruoase pentru românii din Munţii Pindului. vorbind chiar despre un adevărat genocid ce era promovat acolo. de renume internaţional. care declara: “Închin această lucrare femeii aromâne. solicitându-i sprijinul în vederea ajutorării ramurii balcanice a românilor. A întreprins acţiuni din cele mai diverse. În 1959. participau prin contribuţii ştiinţifice sau amintiri personalităţi reprezentative din emigraţia românească şi un număr important de specialişti străini. în problematica celor de acelaşi neam. şi-ar vedea mai bine garantate aspiraţiile sale naţionale”. trebuie să dispară şi să fie cultivată numai partea pozitivă care creează climatul înţelegerii. În acelaşi context. în 1949 şi 1951. cu tradiţii milenare. dar nu numai. s-a antrenat în modul cel mai direct în apărarea drepturilor aromânilor din Balcani. şi o serie de alte studii însoţite de anexe documentare. În aceleaşi volume. Arăta astfel: “Crâncena încercare a destinului prin care trec ţara şi poporul român face ca toţi românii. trăiesc aceeaşi tragedie suportând împilarea cumplită a dictatorului comunist Marcos. sunt factori care pot înlesni considerabil procesul deapropiere şi colaborare între aceste popoare. Cu eforturi deosebite. că faţă de marea primejdie euro-asiatică. Constantin Papanace s-a adresat în două rânduri lui Trygve Lie. din păcate în tiraje restrânse. deşi atât de îndepărtaţi de fraţii lor din ţară. Astfel în diverse ziare. oriunde s-ar găsi. Din arhiva sa selectăm doar câteva din intervenţiile sale politice. Germania. Majestate. Este momentul când toate asperităţile din trecut. care. singura salvare nu se poate găsi decât în solidaritatea şi frăţia acestor popoare. Memorandum adresse a 1′ONU” (Roma 1951). La cele două volume.considerat că aromânii reprezintă ramura sudică a unui popor european. manifestată sub forma panslavo-comunistă. sub egida Bibliotecii române din Freiburg. Cu altă ocazie arăta: “Credem. din care şi-a afirmat până la moarte mândria de a face parte. în cadrul Institutului român de la Freiburg. care ameninţă popoarele din Balcani. apărea în anul 1952 “Mica antologie aromânească”. Le probleme macedonien. să-şi strângă rândurile şi să-şi amplifice toate energiile pentru apărarea neamului întreg. Începând din 1954 a participat direct sau cu materiale la congresele FUEV ale minorităţilor europene. în cursul anului 1948.

care şi-a dus existenţa în cea mai mare parte în afara hotarelor statului român. Prea puţin ştiută. “L’origine et la conscience nationale des aroumains. (La terreur grecque en Macedoine)” (Roma 1955). întins între Nistru şi Pind. personalitatea sa poliedrică merită a fi cunoscută de cei prezenţi şi de generaţiile ce vor veni. consideraţi ca parte integrantă a aceluiaşi neam. “Le droit d’asil politique et la probleme des minorites etniques oprimees” (Roma 1956). Constantin Papanace a fost o personalitate complexă în viaţa culturală şi politică a veacului trecut. “Sur la minorite aroumaine (macedo-roumaine) dans les pays balkaniques” etc. . Toate acestea au dus în final la redactarea marilor sinteze despre conştiinţa naţională şi despre destinul istoric mai vechi şi mai nou al aromânilor.les aromounes (valaques)” (Roma 1952).