Diversitate tematică, stilistică şi de viziune în opera marilor clasici

Editura Cultural 2010

Introducere
În deceniile care urmează Unirii Principatelor (1859), istoria spaţiului românesc se confruntă cu câteva evenimente importante. Astfel se observă că scriitorii vremii au fost conştienţi că “O eră de renaştere şi civilizaţie s-a deschis ţării noastre“ (“Revista română”,Odobescu). Una dintre cele mai strălucite epoci din cultura noastră – numită “Epoca marilor clasici” – este considerată pe drept cuvânt perioada din deceniile VII-IX ale secolului trecut, când apar operele excepţionale ale lui Eminescu, Caragiale, Slavici, Creangă, Macedonski, critica lui Maiorescu, revistele “Convorbiri literare”, “Contemporanul”. De această epocă se leagă câteva din cele mai mari realizări ale poeziei, prozei, teatrului, criticii şi publicisticii naţionale. Junimea a fost considerată în epocă şi după, cel mai de seamă cenaclu i cea mai importantă societate culturală din istoria literaturii române. În 1867, Junimea scoate o revistă proprie. Aceasta se intitulează “Convorbiri Literare”, iar primul număr apare la Iaşi la 1 martie 1867. De aici înainte, activitatea societăţii, se reflectă în revistă. În cadrul pubicaţiei toţi scriitorii de seama ai epocii sunt prezenţi cu operele sale : Mihai Eminescu (multe poezii), Ion Creanga (amintiri,

poveşti), Vasile Alecsandri (pasteluri), Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici şi numeroşii alţii. Scrierile marilor clasici sunt străbătute de diferite curente şi mişcări literare, ce personalizează opera şi oferă autenticitate. Astfel, romantismul românesc apare ca o mişcare unitară, cu un program bine definit, care ridică literatura noastră de la încercările minore ale Văcăreştilor, la geniul universal al lui Eminescu. Etapa postpaşoptistă, când burghezia realizează monstruoasa coaliţie trădând masele populare, duce la maturizarea estetică a romantismului, dar şi la o reacţie critică şi pamfletară faţă de societate sau platitudini elegiace, pesimiste chiar, de refugiu în natură şi mitologie, aşa cum se manifestă la Eminescu. Realismul ca ideologie apare în jurul anului 1850, cooexistând cu romantismul, aflat în perioada declinului. În felul acesta, se explică unele reminiscenţe romantice în operele marilor scriitori realişti, care au debutat sub auspicii romantice. La cristalizarea curentului, au contribuit i o serie de evenimente sociale şi de modificări în ştiinţă şi filozofie: se produce revoluţia industrială, care duce la întărirea burgheziei, apare teoria despre dezvoltarea naturii a lui Charles Darwin, începe să se manifeste în filozofie orientarea pozitivă a lui Auguste Comte, care acordă o importanţă deosebită experimenului, descrierii faptelor şi a fenomenelor, se afirmă doctrina materialismului economic, mai ales prin lucrările lui Karl Marx. Ca mişcare artistică, realismul apare cu ocazia dezbaterilor despre pictura lui Gustave Coubert, care prezintă în pânzele sale oameni simpli şi scene din viaţa cotidiană. Termenul este aplicat literaturii ulterior de către Jules Champfleury, care face primele teoretizări în revista “Le Realisme”, iniţiată în 1856. în anul următor, Jules Champfleury publică o culegere de articole, punând astfel bazele teoretice ale curentului. Curentul realist este anticipat în cultura română, în plin secol romantic, de numeroase lucrări în proză ale scriitorilor paşoptişti: Costache Negruzi, Vasile Alecsandri, Alecu Russo. Spre deosebire de romantism, realismul românesc nu are un program prin care să se fi constituit într-o şcoală anume. Ca doctrină, se poate spune că trăsăturile caracteristice curentului sunt prezente în polemica dintre Titu Maiorescu, adept al teoriei de artei pentru artă, şi Constantin Gherea, adept al conceptului de artă cu tendinţă. Pentru Titu Maiorescu , noua orientare literară vizează viaţa specific naţională şi zugrăveşte permanenţe umane, adică tipuri, aşa cum arată în studiul “Literatura română şi străinătatea”(1882). Temperamentul şi formaţia clasicistă ale conducătorului “Junimii” îl vor determina să accepte un realism moderat, excluzând excesele joase ale curentului, pe care le consideră un realism brutal. Spre deosebire de Titu Maiorescu, Constantin Dobrogeanu-Gherea cere artistului să se limiteze la descrierea realităţii pe care o cunoaşte şi pe care a trăit-o , selectând faptele într-o operă semnificativă. În creaţiile în proză ale marilor clasici, apar puternice elemente realiste. Astfel , Ion Creangă zugrăveşte realist viaţa ţăranului în capodopera sa, “Amintiri din colpilărie”, în timp ce Ion Luca Caragiale extinde în nuvela tematica realistă, prezentând şi mediul citadin, uneori cu accente naturaliste, iar Slavici înfăţişează lumea ţăranului ardelean într-o notă didacticistă şi excesiv morală, semnând primele opere de valoare ale realismului psihologic.

Principiile estetice realiste ,radicalizate după 1870, au dus la apariţia unei orientări numite naturalism, care s-a manifestat până în jurul anului 1900. Naturalismul consideră că opera trebuie să zugrăvească realitatea “ştiinţific” şi se orientează spre aspectele brutale şi dure ale acesteia. Scriitorii aleg cu predilecţie cazuri patologice, manifestând un gust morbid pentru vicii, tare fiziologice i ereditare, trăiri elementare şi instinctuale. La prozatorii români elementele naturaliste sunt prezente şi ele, mai ales la Ion Luca Caragiale, Barbu Ştefănescu Delavrancea şi Liviu Rebreanu.

Mihai Eminescu 1850-1889
Eminescu în viziunea criticilor Eminescu nu este decât într-o micã mãsurã un teoritician al artei,deşi opera sa trãdeazã o adâncă meditare a problemelor artistice, iar anumite sectoare ale artei au reţinut îndelung atenţia sa. Mihai Eminescu apare în literatura europeanã ultimul mare poet romantic,pãstrând în existenţa şi opera sa conturul caracteristic al dramei artiştilor romantici.Nãzuind necontenit spre un plan de viaţã superior etic şi artistic,cãutând cu patos adevãrul şi refuzând consecvent compromisul, Eminescu s-a aflat în permanent conflict cu lumea vremii sale din pricina nonconformismului,a sinceritãţii în faptele de viaţã şi a înãlţimii de gândire. Dacă nu există încă un examen critic propriu-zis al operei lui Eminescu din partea lui George Călinescu, este cel puţin o istorie a mitului eminescian, solid pusă în pagină de Ioana Bot(“Eminescu-poet naţional român”,2001). Dincolo de datele stricte, două sunt momentele principale ale impunerii mitului: definiţia lui astăzi clasică “Poezia lui Eminescu” a exploatat cel mai clar teza că ediţia este pe de-a-ntregul opera lui Maiorescu. Premisa cărţii este legată de aceasstă teză. În termenii lui Blaga , folosiţi în altă ordine de idei, dar puşi în context de Caius Dobrescu, convingerile estetice şi opera poetuli ar fi evoluat de de la “un fel de legionarism de ordin divin” la dată lui Eminescu de către Nicolae Iorga, în 1929, “expresie integrală a sufletului românesc”, şi aceea din 1975 datorată lui C. Noica, “omul deplin al culturii româneşti”. Ambele au la bază concepţia lui Eminescu paradigmatic şi anistoric, neschimbător şi pururi exemplar pentru toată suflarea românească. Dacă formula mai veche şi curentă, “poetul naţional”, pe care G. Călinescu însuşi o aşază în fruntea capitolului din “Istorie”,îşi mai poate găsi o justificare în climatul epocii Biedermeier, în care lui Petrofi, lui Puşkin, lui Mickiewicz, ori chiar lui Hugo li se încredinţa de către naţiunile lor acest rol simbolic, definiţiile lui Iorga şi Noica sunt lipsite de măsurăşi potrivnice spiritului critic. Şi una şi alta sunt expresia reînoirii naţionalismului, cea dintâi, la finele deceniului scrus de la Războiul de Întregire în plină şi viguroasă reacţie a autohtonismului la occidentalizare, cea de a doua, profitând de turnura şovină a ideologiei comuniste din deceniul 8 al secolului XX, pe care a alimentat-o moral, ca şi protocronismul lui E. Papu. Consecinţa acestei concepţii despre poet este uşor de ghicit şi e prezentă până astăzi- de astfel, Noica învinuia pe faţă critica literară de “alexandrinism” şi-i pretindea să nu-l “judece” pe Eminescu , ci să-l “cuprindă”. Orice formă de cult este mortificată. Un “poet

Al doilea lucru este valul de protesta căruia numărul din “Dilema” i-a dat naştere. este un eminescolog competent . Sigur că destule din aprecierile nefavorabile poetului din faimosul număr din “Dilema”. care ar exista inclusiv în textul “Prefeţei” lui Maiorescu. revoltaţii contra colaboratorilor de la “Dilema” ar fi remarcat că majoritatea studiilor serioase de eminescologie aparţin unor oameni aflaţi la începuturile activităţii lor. Dubiile cele mai mari le exprimă Nicolae Georgescu. orice bruion sau eboşă. A avut mai multă căutare completarea corpusului de texte eminesciene(lucru. în aceste condiţii. Violenţa tonului acestor reacţii e întrecută de puţine polemici din istoria noastră literară: “atac stupid”. ba chiar o simplă mâzgâleală cu cerneluril de toate culorile întrbuinţate de Eminescu din juneţe şi până la sfârşit au părut mai importante decât examenul critic al unei opere peste care. aşa încât aproape orice însemnare manuscrisă. Problema nu e atât dacă au dreptate(evident. Reevaluarea poeziei. “piţifelnici”. socotindu-l nu doar antologatorul culegerii. sugerând misterioase implicaţii masonice. dar mai apoi nu mai pare lafel de sigur. de erudiţie sau de comparatism. fondează eminescologia critică . oricât de anodină. fie şi din dorinţa de a şoca. Un cunoscut prozator acuză echipa de la “Dilema” că face jocul unor complotişti internaţionali contra culturii noastre. maiorescu are în vedere exclusiv poezia publicată de poet în reviste şi culeasă de criticul însuşi în volumul de “Poesii” din 1883. cu un veacşi un sfert înainte. spre o mai limpede considerare a modului în care Maiorescu l-a citit pe Eminescu. a prozei ori a gazetăriei n-a mai fost simţită ca imperios necesară. Cea dintâi . din 1889. reluată în toate celelalte cub acest titlu care iniţial lipseşte. trebuie observat că nu toată lumea e de acord că aceastăediţie a poeziilor este opera criticului. cu un text superior didactic . “o mizerie morală colectivă”. trecând . trebuie luate “cum gruno salis”. timpul n-a putut să nu lase urme. şi nu doar publicistului deloc “polliticaly correct”. în sine necesar şi admirabil). Primul este că. Creţia îl ia pe Maiorescu . tinerii colaboratori ai revistei i-au negat lui Eminescu orice interes actual. Un semn bun este însă acela că despre Eminescu încep să scrie tot mai mulţi tineri. ci internat politic la ospiciu. ştiind pe de rost opera şi epoca. care . Georgescu e convins că “Poesiile” exprimă . a lui Maiorescu. “nulităţi şi trădători”. nu au). găsită din întâmplare. Dacă aveau mai multă judecată. Uitat într-o slavă stătătoare . el riscă puternice reacţii de contestare. Nu e de mirare . fără vreo contribuţie a poetului. ci şi poetului. după cum susţine Maiorescu însuţi în “Prefaţa la ediţia dintâi” din decembrie 1883. Paginile de critică despre poet se numără aşadar pe degetele de la mână. “suflete râioase”. Dar cel puţin două lucruri se cuvin reţinute.naţional” intangibil nu mai este cu adevărat citit. cu tot suportul necondiţionat adus tezei că Eminescu n-a fost nebun. a lui Călinescu şi a lui Negoiţescu. nu există în toată istoria decât trei lecturi critice ale lui Eminescu deschizătoare de drumuri: a lui Maiorescu. dar şi arhitectul ei. cât că au simţit nevoia unei contestaţii de care Eminescu n-a mai avut parte de pe vremea “Revistei contimporane” a lui Petru Grădişteanu. În sens strict. “atentat”. Perpessicius n-are la început nicio îndoială. că zecile de mii de pagini consacrate lui Eminescu în secolul XX ţin rareori de critica propriu-zisă şi mai mult de exegeza savantă.1998.ce e drept. şi cu toate fanteziile lui cifrice.

pe care nimeni în epocă nu l-a dezminţit. .. a naturii şi a umanităţii. încât tezaurul marilor vise a zăcut mereu ascuns în caietele depozitului de manuscrise: poetul fugea de umbrele acestor visuri. absorbind toate elementele ..] vine mai din adânc. a vârstelor eterne şi a geniilor romantice. şi cele mai mărunte. Lui negoiţescu. deşi este exclus ca printre apropiaţii celor doi să nu fi fost unii la curent cu situaţia reală.. s-a condensat puţină operă definitivă. spre ţărmul mai fără primejdii al naturii. din generaţia de la 1848. de care făcea caz poetica maioresciană din “Cercetare critică” şi restul. mai de seamă tinereşti.] e poezia formelor legale ale naturii [. învăpăiat de focul originar [.. bine temperat clasic. adică în cele trei sau patru proiecte de epopee naţionaLă sau a umanităţii. Eminescu cel “genuin” şi mare romantic ar fi găsit însă în postume. plus alte câteva din ediţiile următoare) i se par rodul acestei acomodări la normele romantismului târziu.. joasă şi “âmblânzită”. pe care le-a uitat în celebra ladă predată de Maiorescu Bibliotecii Academiei şi în care criticul n-a avut curiozitatea să umble. Erinii ale metaforei. iar plutonică acea parte care corespunde în general laboratorului şi care [.. noaptea fără început a visului. de unde se frământă văpăile obscure”. Credinţa de până mai deunăzi că Eminescu e un matur. ca un miracol fără nici o legătură cu trecutul. chiar dacă era nemulţumit. În planetariul românesc. Chestiunea este importantă nu în sine (numai cu greu ne vom lăsa convinşi să puneam la îndoială cuvântul editorului. singularitatea lui Eminescu prinde figură din această faţă.. radicală şi impopulară de artă la una adaptată.].voinţa poetului şi propune un scenariu pe baza textelor care ar dovedi o “ordine iniţiatică”. oricât de scurtă. cu două profiluri: unul neptunic.. ci pentru că pe soclul acesta s-au clădit interpretări ale operei şi nu se poate să lăsăm neverificată tocmai temelia lor. Din haosul de proiecte..]. Eminescu e cel mai tradiţional poet. antumele (“Poessiile” din 1883. Vom numi neptunică acea parte a operei eminesciene care corespunde în general antumelor şi care [.ca de altfel poeziile pe care le publică şi ca de tot). ieşit din neant. se dovedeşte falsă. şi înrâuririle străine. Altfel spus. a vegherii. celălalt plutonic. O teamă ciudată s-a înfipt în conştiinţa lui. de la High Romanticism-ul scriitorilor. de la o convenţie înaltă. fireşte de volum . Toate temele lui ies din tradiţia românescă. Scrie negoiţescu: “Criticul Convorbirilor a schişat efigia lui Eminescu. născut din spuma amară şi din ape tânjind spre orizonturile lumii. al lui Negoiţescu: “Faţa lui Eminescu e dublă: priveşte o dată spre noaptea comună. nu doar români. ale literaturii antecedente. fără îndoială poetul însuşi s-a recunoscut în această imagine stilizată”. Activitatea literară a lui Eminescu se întinde pe mai mult de zece ani. În timpul vieţii sale şi apoi decenii de-a rândul nu s-a cunoscut decât prima lui faţă: probabil că nici el n-a cutezat s-o destăinuie pe cealaltă. Iată textul care a făcut şcoală . nici Eminescu însuşi.

deci un nou Homer. după toate aperanţele amintind goetheenele Mutter.. teorie curat platonică cu un misticism gotic în stilul lui Jacob Bohme. Fatezia e mai învoaltă.pornite şi acelea înaintea lui. Cititorul obişnuit ştie doar de “Rugăciunea unui dac”. pe urmele lui Asachi şi Bolintineanu. Pe corpuri albe haină de diamantină brumă Şi scânteie în umbră. în mari poeme epice sau dramatice. în care patriotul ardelean a înfăţişsat ca un filozof schopenhauerian. genii şăgalnici. a căror naştere e o greşeală în planul eternităţii. nişte personificări de idei eterne. într-un cadru get: “Răsună corn de aur şi împle noaptea clară Cu chipuri rătăcite din lumina solitară A codrilor.. care împerecheat cu Dochia ar fi dat Renaşterea română. cu coame de ninsoare… Învie codru ! Duhuri cu suflet de miresme.. cai albi ai mării.” Dacia urma să fie o zonă de mijloc între nord şi sud . Dumnezeu le e tată. ca un loc de întoarcere pentru individul modern român. şi oamnei fără îngeri de pază. după seraf. însă priveliştea e mediteraneană: „Se legăn visătorii copaci de chiparos Ca frunza lor cea neagră uitându-se în jos În ape.” Sunt alte planuri mitologice mai despletite. făr stea. mitologia autohtonă. câteodată de poemul “Mureşan”. Cosmogonia s-ar fi întemeiat pe un număr de „mume”.. ce-ţi au originea în câte-o stea.. Acum ascunşi în umbră sau tupilaţi sub foaie Pişcaţi picioaree-albe a fetelor bătaie. aduc numai nuanţe şi detalii. în căutarea fericirii negative prin eremitism. la un sihastru de pe multele Pion . Ce-acum împleti pământul cu suntele jalnici. iesme. Şi zâmbrii zânei Dochii. Dacia slujea aici. care şi el recunoaşte în om o parte „siderică”.în cârduri veniţi. „cartea lumii”. Sunt . Şi voi. Zburaţi prin crenge negre ca străverzie. pe frunţi cu stemă mare. ca şi Grecia clasică în poemul lui Goethe . Un seraf face magului o teorie abstrusă asupra originii îngereşti a sufletelor. Iar prin crenge de-un verde-adânc de jale S-oglindă-n ap-albastră de aur portocale. Bătrânul împărat îşi trimite feciorul să citească . Astfel dacele sunt „bălaie” ca fetele gote. să spânzure feeric – Treceţi încet prin aer călcând pe întuneric. Ei sunt geniile melancolice: . Cu sunetul de pasuri s-aducă pasul numa. Basmul de imaginaţie asachiană tratând despre un mag călător în stele conţine ideile filozofice din „Mureşan”. În primul rând descoperim în el intenţia de a trata. teoretician au răului în istorie şi al unui panteism susţinut pe ideile platonice. somnolenţă şi ficţiune. „Genala” ar fi trebuit să trateze „creaţiunea pământului după o mitologie proprie română” în 20 de cânturi şi rapsodul ar fi fost „orbul poet Rom”.

luminoasă. dragostea şi istoria. ca toţi romanticii. nici nefiinţă. are ca într-un „Somnium Scipionis” viziunea universului stelar: „-Vezi tu – zice umbra – pe-a hăului vale: Pământul cu munţii ce fumegă stins. El imaginează în “Scrisoarea I” un astfel de început şi o astfel de naştere a universului : “La-nceput.” Trec prin bolte „săpate-n granit”. Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază. Cu mări adormite ce murmură-n jale. ca acelea din “Scrisoarea I”. ca o natură plăcută. De romantismul acesta al viziunii se leagă la Eminescu predilecţia pentru universal nopţii. Deasupră-ţi oceanul de stele întinse. În al doilea rând. Căci era un întuneric ca o mare far-o rază. Se observă mai bine de idealurile şi limbajul liricii lui Eminescu în următoarele perioade. Când nu se-ascundea nimica. al stelelor şi al lunii. De stânci prăbuşite gigantici portale Descuie şi intră în mândrele hale De marmură neagră. . Necromantul duce pe voievod în peşteri de marmură neagră pe muntele Pion: „El zice ş-alene coboară la vale. natura eminesciană se înfăţişează. sau misterioase. depărtate şi reci ca acelea de unde vine Hyperion în “Luceafarul”. ca şi în marele poem “Luceafarul”. căzut într-un vis colosal. blândă şi ocrotitoare. Întâi. Poetul nu e numai un iubitor de mari spaţii cosmice. Serafimul apăruse şi lui Eliade. spre locul de unde totul se naşte. de material care se naşte din haos. Fu prapastie? Genune? Fu noiam întins de apă? N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă. când mor se duc neplânţi. întinse şi lungi. pe când fiinţa nu era. Ea apare poetului sub două înfăţişări principale.Natura este una tipic romantică. deşi totul era ascuns… Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns. cum sunt cerul şi marea. poetul e atras de o natura de început de lume. apropiate.” Doctrina romantică a geniului. mai ales în poeziile de dragoste. nepătrunse. Dorm populii. al imensităţilor. unde Hyperion face o călătorie spre originile universului. în jurul cărora se grupează elementele universului : natura. ţări şi cetăţile sale. Acolo tânărul bea din paharul Somniei( soluţie schopenhauseriană) şi. Din huceag de aluniş La voiosul luminiş. Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă.” Aceste imagini cosmogonice se găsesc şi în multe alte poezii. La porţi uriaşe ce duc în spelunci. al visului. lumea nu va să-i vază. ci şi un iubitor de spaţii familiare.„Deşi rari şi puţini-s. Un astfel de spaţiu este evocat în poezia “La mijloc de codru…”: “La mijloc de codru des Toate pasarile ies. iată singurul element nou de conţinut introdus de poet. Viaţa lor e luptă. intră într-o sală cu muri de marmură ebenină lucind ca oglinzi de tuciu. 1. Trei teme esenţiale pot fi desprinse din poezia lui Eminescu.

dar si de nemultumiri profunde. a doua temă. istoria. istoria e locul schimbarilor si de aceea ea se infatiseaza poetului ca o expresie a stradaniei omului de a schimba destinul rau. sensul istoriei. pana la Dacia mareata si legendara. Ca si natura. Cerul şi pământul se pătrund. Egipt. alaturi de ea. a doua cea familiarprotectoare. este poemul succesiunii civilizatiilor spre un scop adesea necunoscut. Nu-si pun intrebari. sa se bucure de eternitatea lumii insasi in care se afla. 2. E o natură paradisiacă. spre deosebire de om. alături de chipul iubitei. soarele şi luna se oglindesc în lac. Iubirea e o forma de a participa la viata lumii. De fapt. care se incheie cu un veritabil pamflet politic. De aceea omul – prin iubire. ce genereaza uneori sentimentul zadarniciei. vrea sa-l smulga din “nouri si ceruri nalte”. care e muritor. Grecia. a universului. În general. trecand prin Babilon. dintre cele doua naturi pe care le-am notat la Eminescu.A treia tema esentiala a liricii lui Eminescu o constituie istoria. in murmurul apelor. cu alte cuvinte. la randul ei. Majoritatea poemelor erotice ale lui Eminescu incep cu o chemare in aceasta natura obisnuita (“vino-n codru la isvorul…”) si se incheie cu o stare de visare. cauta sa afle intelesuri. Tema poemului trebuie legata de prezenta “cugetatorului”. prin contemplatie visatoare. In “Lacul”. natura este eterna. Indragostitii ce se lasa in voia dragostei lor ajung sa se contopeasca cu ritmul neobosit al naturii insasi. Aceasta stadanie este insotita de satisfactie. Ea protejează pe indrăgostiţi. poetul isi cheama iubita “in codrul cu verdeata” sau pe malul lacului “incarcat cu flori de nufar”. si este esential romantica. si sa-l aduca pe pamant. formeaza cadrul obisnuit al dragostei.Luminiş de lângă baltă. ca tema a operei literare. ci si martorul uneia . adica din visari filozofice. ca: “Pe lângă plopii fără soţ”. etc. în care îşi fac apariţia vietăţi obişnuite. reprezinta tot o descoperire a romanticilor.in opozitie cu lumea decazuta in care credea a trai el insusi. Care-n trestia înaltă Legănându-se din unde…” Aici se observă cât de armonioasă este această a doua natură eminseciană. îşi are universul ei. acest lucru arata ca iubirea este legata de natura la Eminescu intr-un chip mai profund decat s-ar lega sentimentele perechii de indragostiti de cadrul in care ei se gasesc. “Oceane de popoare”.Dragostea (ilustrată în poezii cunoscute. fara vatra”. “Atât de fragedă”. “Sara pe deal”. In comparatie cu natura. care “gramadeste lumea intr-un singur semn”. de placuta cufundare a gandurilor si a simtirilor in fosnetul frunzelor. ci viseaza cu ochii deschisi patrunsi de armonia codrului si de muzica astrelor. in dulcea batere de vant.). Trecutul acesta glorios se opune prezentului si in “Scrisoarea III”. fara casa. Roma. Palestina. femeia. care la Eminescu este eterna. Pentru romantici. Pe vasta panza a timpului se perinda “Codri de secoli”. de la primitivii care “In pustiu alearga vecinic. Memento mori. Starea aceasta seamana cu somnul. subintitulat de poet “Panorama deseratciunilor”. cu visul.Eminescu nu e numai poetul evocarii unei istorii indepartate. Iubirea e o cale de acces spre eternitatea naturii. “Dorinta” si in alte poezii. direct legată de natura. Dacia este evocata adesea de Eminescu. 3. prin somn – aspira sa se contopeasca cu natura: el vrea sa-si uite contitia trecatoare.

ştiut doar de bătrânul Euthanasius şi descoperit întămplător de Ieronim şi Cezara.sub imperiul acestei năzuinţe.unde-şi duce existenţa unul din personaje şi unde se regăsesc. acelaşi an.luna!”). Nu oceanul. cu o peşteră prefăcută-n locinţă. sub razele de lună. acesta ţinând mai ales de fiziologii şi evocând „întâiul amor” al scriitorului.ale universului şi ale romantismului eminescian? Răspunsul e mai curând negativ. o „grădinăînchisă ca o odaie”. ci în timpul vieţii.spre a-şi împlini fericirea cei doi protagonişti ai nuvelei. Mai interesantă ni se pare.către care universul marin. care ne indica Italia. cu stupi şi roiuri de albine.Rezumand aceasta a treia tema esentiala a licricii eminesciene. cu o atitudine caldzîmbitoare şi uşor detaşată a poetului faţă de teribilismul simpatic al celor doi parteneri aflaţi la prima lor iubire şi la prima lor sărutare. tot cu detaşare şi zâmbet îngăduitor. mai apăsate însă. a doua cu o lună înainte .ce nu are însă. cizelat de mâna omului. Ibrăileanu concludea că arta poetului se împlineşte continuu. de regulă.că există la poet o permanentă tendinţă către echilibru şi armonie şi că. fără parfum de tei. e izolat nu numai de continent şi de oameni. se ştie. El nu scrie despre tara doar cu ocaza sarbatorilor nationale. spre ea năzuind.şi.romantismul său se accentuează şi.cum s-a arătat nimic mistic în el. „La aniversară” e o schiţă evocând .arătam. Acest loc încântător.Reprezintă ea nizuinţa „neptunică” a poetului. scria poetul pe la 1876). una din patriile clasicismului.al preocupării tot mai evidente pentru cizelarea migăloasă a versului.„dar luna. un romantism însă sensibi atenuat. nuvelă evident romantică. iar în mijlocul acestuia o altă insulă(o „insulă-n insulă). mai puţin „eminescian”. Subliniind această idee.În insulă se află un lac.prima în august 1876. Schiţa aminteşte de nuvela „Iluzii pierdute” a lui Kogălniceanu.contemporane. cu mai bine de o jumătate de secol în urmă. e un loc de o frumuseţe paradisiacă. amândouă publicate de poet în „Curierul de Iaşi”. Vom lăsa la o parte „Geniu pustiu” şi „Sărmanul Dionis”. putem spune ca istoria apare la Eminescu indisolubil legata de ideea de patrie. lirica lui e permanent strabatuta de sentimentul iubirii de tara. tinde către clasicism. ţinând de vârsta foarte tânără a scriitorului(între 18 şi 22 de ani)şi marcate de un romantism exaltat şi ne vom referi la „Cezara” şi „La aniversară”. o idilă a doi adolescenţi îndrăgostiţi. Analizînd.Acceaşi năzuinţă se simte şi în textele de proză eminesciană. fără a părsi albia generală a curentului („eu rămân ce-am fost: romantic”. în final. prin zidul înalt de stânci care-l închide. îl atrag aici pe . cărturar-filozof şi artist. meşterită cu gust de dalta lui Euthanasius. Cadrul e discret romantic(feericul nocturn.zonă neocolită de romantici.firile optimiste. Cezara si Ieronim. ci şi de ocean.Insula e lângă continent de unde Cezara ajunge la ea într-un sfert de oră de înot. cu fină intuiţie psihologică şi delicat umor. una din caracteristicile.după câteva scurte şi patetice avataruri. ca atare. înainte de toate. marea. în „Clasicism şi tendinţe clasice în literatura română”.peisaj hibernal însă. sub semnul limpezimii şi al simplităţii expresiei poetice desăvârşindu-se către l879. pentru discuţia noastră.versul eminescian. cu o „dumbravă” cu portocali şi flori . ori numai îndrăgostite de viaţa si lumină. dar care este. E înconjurată de stânci înalte care ascund şi fac inaccesibilă pătrunderea în paradisul din interior. Mai întâi cadrul nuvelei şi numele personajelor. „Cezara”. Eroii se întâlnesc acolo nu „după moarte”. E un „locaş de pace”.Sudul. Insula lui Euthanasius. cu elemente venind uneori din clasicism. decăt numai printr-un loc secret.

*1847-1848 -Frecventează şcoala primară în Humuleşti.Ciubuc Clopotarul tot din Ardeal ştia puţină carte.frumos şi voinic.ca şi mine .mocnit şi lipsit de priveliştea lumii ca alte sate .Cotnărelul şi Boampele .Petra lui Iepure.ca-n multe sate ale Molodvei .din pricina papistaşiei mai mult.a venit holera cea mare .Ştefan a lui Petrea Ciubotariul din Humuleşti şi soţia sa Smaranda.bunicul dinspre mamă :Când am venit eu cu tata şi cu fraţii mei. După un an .dar vornicul prinzându-l la oaste cu arcanul pe bădiţa Vasile.de turmele şi tamazlâcurile lui.judeţul Neamţului. *1848 -În Humuleşti .care era oleacă de cimotie cu noi.încă-s vrednice de amintire . Ion Creangă TABEL BIBLIOGRAFIC *1837 .care eram peste patruzeci la număr.pe cât ştiu eu.fârnâitul de la strana mare care clămpănea de bătrân ce era.unde se pomeneau şcoli ca a lui Baloş în Moldova?Doar la Iaşi să fi fost aşa ceva şi la Mănăstirea Neamţului .scriitorul mărturiseşte în al treilea capitol al Amintirilor :Şi satul Humuleşti în care m-am trezit nu-i un sat lăturalnic. „îmbrăţişaţi sub umbra unui şir de arbori.1 Martie –Se naşte la Humuleşti Ion Creangă.judeţul Neamţului . chiar Adam şi Eva sunt înfăţişaţi ca nişte eroi de pastorală: „un idil liniştit şi candid”.avâdu-l învăţător pe dascălul Iordache . bunicul mâne-ta . apropiat şi de cadrul literaturii pastorale.de pe Ciubuc Clopotarul de la Mănăstirea Neamţului.din satul Pipirig.Despre satul natal .primul său învătător fiind Vasile a Ilioaiei.dascălul nostru .poet.ş-apoi mai avea şi darul suptului .primul dintre cei opt copii ai lui Ştefan a Petrii Ciubotariul şi ai Smarandei Creangă:Sunt născut la 1 martie 1837 în satul Humuleşti .Smaranda.un fel de Arcadie.ca şi noi.s-a tras cu bucatele încoace .pâna dincolo peste Patru-Vodă . basoreliefuri reprezentând pe Venus şi Adonis. „grădina fermecată de basme”.Petrea şi Alexandru şi Nică .şcolarii.un holtei zdravăn.şi locurile care înconjoară satul nostru.Neamul său se trage din ardelenii care la răscoala lui Horea. ci acel paradisterestru. iubindu-se „fără s-o ştie”.Şi atât era de cuprins .s-a redeschis şcoala.plasa de sus. *1849 . cum i se pare Cezarei. De astfel.ne-am impraştiet pe la casele noastre. construit după aspiraţia şi imaginaţiasa..mai împodobită însă.acum şaisezci de ani trecuţi.pe vremea lui mitropolitu Iacob. pe Aurora şi Orion.iar noi.şcoala a rămas pustie .”Amintirile” vorbesc şi despre obârşia scriitorului prin vocea lui David Creangă .şi apoi a pribegit deacolo.din Ardeal în Pipirig .Barnariul.născută de David Creangă.din părinţi români.Cloşca si Crişan s-au retras pe vesantul moldovenesc al munţilor.al cărui nume sta scris şi astăzi de clopotul bisericei din Pipirig .ca şi moş Dediu din Vînători şi alţi mocani.atunci moare şi dascălul Iordache.de s-au umplut munţii: Hălăuca. mitologia antică îl călăuzeşte pe Euthanasius când îşi împodobeşte pereţii peşterii sale cu ornamente. dinaintea lor o turma de oi.Între memorialistică şi roman.dascălul bisericii din sat .

-La îndemnul bunicului David Creangă . .se înscrie la Facultatea de Teologie din Iaşi.unde-l are profesor pe Iasiia Teodorescu pe care-l va evoca în Popa Duhu :Mare de inimă .feciorul cel mic al acestuia.având întemeietori pe Titu Maiorescu .împreună cu alţi oameni de cultură a vremii .Ion Creangă solicită un post potrivit pregătirii sale. -Se naşte fiul său Consatntin. *1855 -După desfiinţarea catiheţilor. -Se infăptuieşte Unirea Principatelor.Iacob Negruzzi si P.toamna .urmează cursurile şcolii de la Broşteni.care.se înscrie în clasa a II a a Seminarului de la Şcoala (Iaşi).părintele Duhu nu se învrednicise de viaţă mai bună .se căsătoreşte cu Ileana .la fabrica de popi -cum îi va spune ironic mai tîrziu –şi stă împreuna cu alte rude şi prieteni din sat în gazdă la Pavel Ciubotariul.împreună cu Dumitru .lucrările literare ale lui Ion Creangă.Vasile Pogor .măcar să-l fi picat cu lumânarea .între ei legîndu-se mai tîrziu o prietenie de-o viată .începând o carieră didactică de excepţie.iar învăţător îl au pe Neculai Nanu.va edita după moartea scriitorului opera acestuia.în toamna îsi ia atestatul de instituitor şi primeşte un post la şcoala primară vasiliană . *1850 -15 ianuarie -Se naşte la Botoşani Mihai Eminescu .pe care însa o abandoneză.în paginile acesteia vor fi publicate .dar se vde că nici poftea el una ca asta . *1859 -Obţinând în 1858 atestatul de absolvire a cursului de gios de patru ani .fiica preotului Ioan Grigoriu. *1864 -Urmează cursurile şcolii Preparandale din Iaşi unde-l are profesor pe Titu Maiorescu .fiind nevoit să întrerupă cursurile.sub redacţia lui Iosif Vulcan.fiind proreclit popa Smăntană . *1866 -Admirând personalităţi ale vremii şi o anumită grupare de politicieni .cum îi va spune Ion Creangă .iar de gura şi mai mare . *1863 -Se infiinţeza societatea Junimea .stau în gazdă la Irinuca. *1854 -Creangă este înscris la şcoala de catiheţi din Fălticeni. *1853 -Urmează cursurile Şcolii domneşti din Tîrgu-Neamţ .P Carp. *1865 -Apare la Buda .imporţanti oameni politici şi de cultură a epocii. *1858 -Moare Ştefan a Petrii Ciubotariul.de vreme ce nu-şi astâmpăra gura cătră mai-marii săi.În catalog este trecut cu numele de Ştefănescu. *1860 -Are probleme familiale .Theodor Rosetti.fiind hirotonisit diacon.eveniment care îl va inspira în scrierea povestirii Moş Ion Roata şi Unirea .bădia Mihai .are catalog pe viitorul filosof Vasile Conta.în ani .revista Familia la care va debuta în literatură Mihai Eminescu prin publicarea poeziei sale De-aş avea .participă la viaţa politică . *1867 -Apare la Iaşi revista Convorbiri literare sub direcţia lui Iacob Negruzzi .

Răceanu “ Învătaţorul copiilor.cu litere slave şi buchi cuprinzând învăţători morale si instructive “-care conţine.care nu-i acceptă o oarecare libertate în vorbire şi-n comportament(asistă la un spectacol de teatru. Are probleme serioase cu superiorii săi bisericeşti .carte de cetit în clasele primare . Ienăchescu Povăţuitorii de citire prin scriere după sistema fonetică .Gh. -Tipăreşte cu Gh. *1876 -Îi apar în Convorbiri literare :Punguţa cu doi bani (1 ianuarie).prin faptele sale incorijibile şi incompatibile cu caracterul cleric ..2 din Păcurari.Povestea lui Stan Paţitul(1 aprilie).*1868 -Apare Metoda nouă de scriere şi cetire pentru anul clasei I primare in 4.un abecedar scris în colaborare cu C. *1872 -Ion Creangă este scos din rândul clericilor şi destituit din învăţământ. *1871 -Conflictul întreţinîndu-se .marele editor de mai târziu al operei scriitorului .V.profesor în Iaşi.autorităţile ecleziastice îl dau în judecată .Fata babei si fata moşneagului(1 septembrie).I.Dănila Prepeleac (1 martie).000 de exemplare .mai ales că trăia despărţit de soţie. -25 martie-Se naşte la Broşteni(Neamţ) G.critic şi istoric literar care a surprins întaia oară virtuţile epopeice ale operei lui Creangă . *1873 -Se desparte legal de Ileana Grigoriu.Călinescu si A.Creangă este reprimit în înavăţământ ca instituitor la Şcoala primară de baieţi nr.este exclus dintre clericii altarului.N.este mandatar al unui debit de tutun.fiind judecat de autoritatea bisericească astăzi. » Pentru a-şi întreţine existenţa. *1877 -Scriitorului îi apar în Convorbiri literare : Moş Nichifor Coţcariul(1 ianuarie).Povestea lui Harap Alb(1 august).printre altele .îl cunoaşte pe învăţătorul devenit celebru. .Ienăhescu .acesta.scoate împreună cu C.Prostia omenească .Il găzduieşte pe Eminsecu bojdeuca atunci când poetul este destituit din funcţia de revizor şcolar şi lucrează ca redactor la Curierul de Iaşi.Grigorescu.ca revizor şcolar. *1874 -Cu ajutorul lui Titu Maiorescu ..cerându-se îndepărtarea sa din rândurile clerului .determinândul să-l numească Homer al nostru. -Tot acum .Ibrăileanu . *1875 -Existenţa lui Creangă se leagă de bojdeuca din Ticău.basm apărut în numarul din 1 octombrie al Convorbirilor lietarare.tot în acest an i se publică basmul Capra cu trei iezi (1 decembrie).Mitropolia aducea la cunoşţintă ministerului cultelor că “diaconul Ion Creangă . -23 mai –Se naşte la Targu-Frumos G.Inul şi cameşa.Kirileanu .Marele poet îl introduce la Junimea.şi poveştirile “Acul şi barosul .Răceanu.Povestea porcului(1 iunie).unde citeşte Soacra cu trei nurori . Simionescu.aici va sta câtva timp şi Mihai Eminsecu .împuşcă ciorile din turla bisericii).Grigorescu si V .

. Despre această prietenie .Amintirile din Copilărie “de nepreţuitul Creangă(.care reproduce Povestea lui Harap Alb de Ion Creangă .)..îmi povesteai atâtea lucruri frumoase .unde mata .în probleme de estetică şi critică literară.basme traduse în germană.ca Buna Pescuire a spaniolului Alarcon.Dar coşcogemite ca mine.partea a doua la 1 aprilie. -I.Gura satului .. partea I la 1 ianuarie .care îl consideră pe Ion Creangă unul dintre parinţii săi literari .)şi atunci mi-a venit un fum din nas. -Tot în Convorbiri literare se tipăreşte la 1 noiembrie Popa Duhu -În volumul Rumanisache Marchen .” -Creangă este menţionat în Dizionario biograficodegli scriitori contempranei de Angelo de Gubernatis.L . Budulea Taichii şi Moara cu noroc .frumoase.gândindu-se la acele vremuri .Povestea unui om leneş(1 octombrie) -I.L Caragiale citeşte la Junimea piesa O noapte furtunoasa sau Numărul 9.exemplifică prin opera lui Slavici şi a lui Creangă :Citirea unor romane şi novele ca Lascăr Viorescu de de Kotzebue.Răceanu si Gh.cel mai bine vorbeşte o scrisoare a lui Creangă trimisă la Bucureşti în decembrie 1877 lui Eminescu :Ai plecat la mata din Iaşi ..impunând teoria romanului poporan .uitîndu-te pe cerul plin de minunătăţi. -Titu Maiorescu publică în Convorbiri literare studiul Literatura romana şi străinătatea .lăsînd în sufletul meu multă scârbă şi amăreală.Slavici tipăreşte volumul Novele din popor .Mite Kremintz îi publică Punguţa cu doi bani. *1881 -În Convorbiri literare apar primele două parţi în Amintiri din copilărie. -se înteţesc crizele de epilepsie. *1880 -Se publică Anecdota (Moş Ion Roată şi Unirea) în Albumul Macedo-Roman.în care apar şi notaţii cu caracter literar :Oraşul Iaşi –este făcut la loc frumos şi cu priinţa sănătăţii oamenilor.-Apar primele semne ale bolii (epilepsie) care îi va a apropia sfârşitul :De la Harap Alb.care cuprinde : Popa Tanda..Conu Leonida faţa cu reacţiunea .ca Gura satului de Slavici.”douăsprazece zile nu am mai ieşit din bojdeuca asta (.Fata babei şi fata moşneagului .. *1879 -Împreună cu V .. -5 noimbrie –Se naşte la Paşcani Mihail Sadoveanu.Caragiale publică în Convorbiri literare”. La crucea din sat . Ienăchescu .Eminescu pleacă la Bucureşti în redacţia ziarului conservator Timpul. Scoromon .O viaţa pierdută ..Gane publică la Iaşi Novele (2 volume) -Ion Slavici publică în Convorbiri literare nuvela Budulea Taichii -I. *1878 -În Convorbiri literare apar:Ivan Turbincă(1 aprilie ).” -În acelaşi an. Aşezat de livezi şi vii.Ivan Turbincă.).publică Geografia judeţului Iaşi . .Dobrogeanu-Gherea va polemiza cu Titu Maiorescu .a început să plângă (. Această epistolie ţi-o scriu în cerdacul meu unde de atîtea ori am stat împreună . -N..în care C. -Apare la Iaşi revista Contemporanul sub direcţia lui Iosif Nadejde. *1882 -Apare în Convorbiri litearare partea a III a a Amintirilor din copilarie (1 martie).Iaşii au o privire minunată.

*1884 -Boala lui Creangă avansează. -Apare volumul Legende sau Basmele romînilor adunate din gura poporului de Petre Ispirescu.prieteni de-o viaţă.e poporul romîn însuşi surprins într-un moment de genială expansiune.mai simplu.Biblioteca pentru toţi publică Opere complete în cinci volume. *1892 -Aceeaşi editură publică Scrierile lui Ioan Creangă .de fapt.în deosebire de tragedie.Bălcescu . -Apare la Sibiu cotidianul politic şi literar Tribuna .concediile medicale şi suspiciunile se înteţesc.cuprinzând Poveştile şi nuvela Moş Nechifor Coţcariul.vol II . *1888 -În casa lui N.având ca preşedinte pe A.cuprinzând Amintiri din copilărie .învăţători.Goldnev apar Scrierile lui Ion Creangă . *1883 -Se tipăreşte în Convorbiri literare anecdota Cinci pîini” (1 martie). (George Călinescu) *1890 -Se instituie un Comitet de editare a operei lui Ion Creangă.D Xenopol şi cu o biografie de Gr Alexandrescu. *1909 .un anonim.dar fără rezultat.colaborator al Contemporanul.Bucureşti.în 2 ianuarie 1890.D.iar în Alamanhul societăţii academice social-literare România Jună de la Viena se publică Moş Ion Roata şi Cuza Voda de Ion Creangă .I.Luceafărul de Mihai Eminescu şi despre progresul adevărului de Titu Maiorescu.vol.inmormântat fiind la Cimitirul Bellu .Ion Creangă este.filosoful Junimii. -15 iunie-Moare în casa de sănătate a doctorului Suţu.frecventează cercul literar al acestuia.este înmormântat la Cimitirul Eternitatea .cortegiul funerar fiind alcătuit din tineri studenţi .L Caragiale. Mihai Eminescu. -31 decembrie-Moare Ion Creangă. Creangă este o expresie monumentală a naturii umane sau.cu o prefaţa de A.Xenopol şi ca membri pe Eduard Gruber şi Gr. -La editura condusă de N.Ion Creangă citeşte partea a IV-a a Amintirilor din copilărie .ne-a întărit convingerea că se poate formula de-a dreptul un nou participiu în privinţa romanului modern. -Are loc premierea comediei O scrisoare pierdută de I.fost coleg al lui Creangă la TîrguNeamţ.condus de Ioan Slavici. *1902 .L.Ecaterina Vartic cedează manuscrisele acestui Comitet. *1885 -Apare în Convorbiri literare farsa D-ale carnavalului de I.revista Şezătoarea de la Fălticeni consacră numărul pe decembrie lui Ion Creangă.T. *1889 -mai-Apare volumul Teatru de I.Kirileanu şi Ilarie Chendi.Caragiale.I.Alexendrescu.capodoperă a dramaturgiei româneşti.urmează tratamente diverse la Slănic şi Bucureşti. -Moare la Iaşi Vasile Conta. *1899 -La împlinirea unui deceniu de la moartea scriitorului . *1906 -La editura Minerva apare Opere complete cu o prefaţa şi un indice de Gr.L Caragiale.

şi numai atât. a conştiinţei unui popor. evocarea copilăriei este doar un pretext de a înfăţişa un mod de viaţă prielnic structurii sale sufleteşti de ţăran. Pentru scriitor. *1930 -Apare la editura Gamber din Paris studiul lui Jean Boutiere La vie et l’oeuvre de Ion Creangă *1938 -G. obiectivizându-se . un topos magic. Satul este văzut ca un centru al universului . Scriindu-le la o vârstă înaintată . înţelegând şi intuind miracolul existenţei româneşti pentru a deveni exponentul ei. Opera lui este cea dintâi expresie intuitivă pe calea artei . scriitorul îşi expune propria concepţie despre naşterea operei : sentimentul nostalgic este izvorul ce declanşează creaţia. născocitor. Ion Creangă reprezintă cel mai bine spiritualitatea milenară a poporului român .aici se fac şi se desfac marile minuni ale copilăriei . unde s-a pterecut marea minune de a se naşte şi unde existenţa se desfăşoară după anumite ritualuri şi norme morale.-Revista Ion Creangă(Bîrlad) consacră numărul pe decembrie comemorării a două decenii de la moartea scriitorului. în linie folclorică. artistul individual în ordine populară.Călinescu. Satul Humuleşti este matricea spirituală a unui univers mirific .cu jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc. El este povestitorul existenţei noastre mitice.după o lungă vieţuire. după poveşti şi povestiri.ţinându-se de prichiciul vetrei cel humuit.casa părintească. *1918 -Se constituie la Iaşi Societatea Ion Creangă ce urmareşte popoularizarea operei scriitorului. devin simboluri ale existenţei româneşti. Tudor Vianu afirmă cu indreptăţire :Poporu ! întreg a devenit artist individual în Creangă. Într-adevăr .poporul român a avut timpul şi înţelegerea să-şi decanteze valorile pentru a-şi configura profilul spiritual în universitalitate.s-a ridicat Ion Creangă .deci statornic. Din mijlocul lui.II.ediţie ingrijită de Iorgu Iordan şi Elisabeta Brâncuş. Amintirile recurg la fapte autobiografice care. Amintiri din copilarie –între biografie şi roman Fiind străvechi. o reflectare artistică a unui mod de a simţi şi a gândi româneşte într-un spaţiu binecuvântat. Ion Creangă are sentimentul că-şi redobândeşte paradisul pierdut : satul natal şi copilăria-topos magic şi timp auroral. Pornind de la ipoteza că nu ştie alţii cum sunt . *1971 -Vladimir Streinu publică monografia Ion Creangă .atmosfera familială. căruia i-a dus dorul mereu. Evocând satul Humuleşti. aici se iniţiază treptat în tainele existenţei ţărăneşti. Socotit la început doar scriitor poporal . Roman al copilăriei . aici copilul învaţă a merge copacel . este epopeea poporului român(Garabet Ibrăileanu).eul narator are . cum le consideră G. al unor basme. manifestată în mediul lui cosmic şi etnic. copilăria petrecându-i-se după un anumit ceremonial străvechi. susţine Pompiliu Constantinescu. destinul literar al clasicului Creangă se înfiripă o dată cu exegeza călinesciană.Calinescu publică monografia Viaţa lui Ion Creangă *1963 -Zoe Dumitrecu-Buşulengă publică monografia Ion Creangă *1970 -Editura Minerva publică Opere I. Pe aceeaşi idee.

o anumită simbolistică. .oamenii universului rural de la jumătatea secolului XIX.poporul roman este Povestitorul.a unui univers închis .la cuptiorul pe care mă ascundeam.şi cealaltă .între realitatea artistică şi cea imediată.dar eu când mă gândesc la locul naşterii mele .chiar dacă aproximativă.vezi bine.modalitaţile de exprimare şi procedeele artistice .Şi l-a găsit în acest geniu popular.Copilăria sfârşidu-se .cea care alcătuieşte ceea ce am numai povestirea de cadru şi care conferă caracterul documentar Amintirilor.având o aură mitică.cu o vechime proaspătă.imi zice cugetul meu .Printr-o frază frumos cadenţată. feeric.se trece.Prin opera lui Creangă .parcă.caracterologic.n).baieţii.care sintetizează toată gândirea şi sensibilitatea unui popor inţelept.unde întâmplările se petrec.la casa părintească din Humuleşti .la stâlpul hornului unde lega mama o şfoară cu motocei la capăt.Creangă sfârşeşte opera când se face trecerea de la o vârstă la alta.a unui mediu social.acestea dau faptelor de viaţă consistenţă.consfiinţindu-se astfel ieşirea din sacru şi intrarea în profan.topită la temperatura de fuziune a geniului satiric.de care ma ţineam când începusem a merge copăcel.cu tonuri imprevizibile.dar aşa un bot cu ochi ce te gaseşti.asurzeşti lumea cu ţărăniile tale !Nu ma lasă.intenţiile scriitorului indreaptă privirea cititorului/ascultătorului spre roman.aşa încât fiecare episod devine un miracol al existenţei ţărăneşti milenare.II) Dar poate că tocmai faptele autobiografice dau operei caracter realist.când ai fi şi tu ceva şi de te miri unde.Este evocată copilăria omenirii care devine ea însuşi un mit.dar structurile narative.şi la alte jocuri şi jucarii pline de hazul şi farmecul copilăresc.În opera lui Creangă.Amintirile nu sunt ale botului cu ochi. Pentru a înţelege dedeublarea fiinţei în actul creator.reconstituirea.impresionând prin bogăţia lexicală.spre un roman « feeric » al acestei « vârste vesele şi nevinovate ».ale bucaţii de humă însufleţită.de când îi lumea asta şi pămîntul.povestitor.justificând întrun fel trecerea de la autobiografie la roman.pe nesimţite .o bucată de humă însufleţită din sat de la noi .continuându-şi traiectul universal.creaţia s-a autodesăvîrşit .de la autobiografie la « romanul copilăriei unui copil universal « . Amintirile au aspetul unei autobiografii.ci trăiesc într-un univers de ficţiune rabelaisiana(s.chiar dacă Amintirile trec hotarul spre basmul copilăriei.faptele autobiografice se obiectivizează urmărindu-se.ci ale « omului din doi oameni .în chip realist .scriitorul işi aminteşte :Nu ştiu alţii cum sunt .Indiscutabil că avem de a face cu o carte de memorialistică .Creangaă însusi are percepţia obiectivării faptelor eului subiect (Nică) spunând :Aşa eram eu la vârsta cea fericită şi cred că aşa au fost toţi copiii.la un mod de viaţă la altul.mai ales că sunt scrise la persoana întâi şi există apropiere .ci una de bas.de-a mijoarea .când ne jucam noi.şi nu te lasă inima să taci.Amintiri din copilărie este opera în căutarea unui autor.într-un illo tempore.duios.căci şi eu sunt om din doi oameni.cugete.În acelaşi sens.Creaţia a impus creatorului tema şi subiectul.maăcar să zică cine ce-a zice (Amintiri .parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie.de crăpau mâţele jucându-se cu ei. Bucuria e a povestitorului care-şi sacralizează copilăria.cu mult umor.dar cum orice biografie literară presupune şi existenţa unor elemente româneşti.la prichiciul vetrei cel humuit.la care oamenii nu mai sunt reprezentaţi cu dimensiuni fireşti.Zoe Dumitrescu Buşulengă remarcă : Astfel se creează doua faţete ale operei.este interesant de urmărit un fragment din operă :Nu mi-ar fi ciudă incă .nostalgia unui timp şi a unui spaţiu în care şi-a trait cu toată însufleţirea viaţa.în monografia dedicată povestitorului .Creangă nu evocă o copilărie obişnuită .

închipuindu-şi însă că trăieşte în universul său originar.intră în scenă şi eul narator care priveşte înapoi cu nostalgie.această metodă a « povestirii în povestire » sau a « povestirii în ramă « este veche.Oricum ar fi.Călinescu găseşte de cuviinţa mai intâi să scrie monografic despre locuri şi oameni.dar este de netăgăduit că toate acestea sunt permise pentru reflectarea unui mod de a trăi specific românesc.depriderea de satul natal.Artistic.Iniţierea petrecându-se.despre obiceiuri şi strămoşi.evidenţiidu-i corespondenţa dintre nume şi locuri .cu o mare conştiinţa artistică.Cu instiuiţia-i cunoscută.aducător de nenorocire :Cum nu se da scos ursul din bîrlog.Vârsta maturităţii.Ca în orice proză tradiţională.Se poate spune că Amintirile se constituie ca o autobiografie în ordine universală din care se desprind sentimentele unui om dezrădăcinat.Amintirile dau impresia unei autobiografii.a mă ridica baieţaş la casa părinţilor mei.cu inţelegere şi bună voie :Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în parţile noastre pe când începusem şi eu.şi de-abia după aceea să-şi îndrepte privirea spre viaţa şi opera scriitorului. Se susţine astfel ideea lansată de critica literară cum că aici este vorba de un blidungsroman în care eul subiect dobândeşte conştiinţa de sine.conformă cu timpul cronologic.).se remarcă faptul că tehnica secvenţelor însumate nu este nouă în literatură.scăldatul.el ţine de pământul său ca vegtalele.a universului sătesc văzut ca matcă a existenţei noastre.mai exact de un mod de viaţa. Este în operă un eu subiect care intră în iureşul evenimentelor din satul de munte.drăgăliţă Doamne.petrecându-şi copilăria sub auspiciile feericului .care era acum holtei.Critica mai nouă susţine că Ion Creangă este un proustian avant la lettre prin tehnica fluxului memoriei involuntare.G.care urmăreşte mesajul pe îndelete. Privitor la construcţia operei.vârste biologice şi disponibilităti sufleteşti.ţăranul de la munte.Orice iînceput de capitol (din cele patru ale .treptat.întâlnindu-se în romanele picăreşti medievale cu care au fost asemănate Amintirile..scriitorul recurge la o naraţiune lineară .într-un mod de viaţă.ca şi biografic..Nică dezvăluie tainele universului ţărănesc.aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti în toamna anului 1855.în satul Humuleşti. Tot despre structura Amintirilor se cuvine a releva un aspect însemnat în demersul creator al lui Creangă .se face anevoie.ultimul drum evocat în Amintiri.fapt tragic.dupa stăruinţa mamei.pentru că opera sa se constituie o biografie spirituală in vîrstele ei succesive.drumeţind.o ieşire din matca firească a existenţei.va aspira în pagini elegiace la dulcele loc de baştină (Vladimir Streinu). Scrise la persoana întâi.o foloseşte Boccaccio în Decameronul său sau Margareta de Navara în Heptameronul său.deşi mângâiată oarecum de priveliştea şi rurala a Ticăului.strămutat la cîmp..De aceea .cel de la Neamţ la Socola ..furtul cireşelor etc.alternativ.fiindcă pardalnica de inima nu-l lasă să uite :Pentru fiecare fântână.trebuind smuls tot ca ele.pârâu.)este o « încercare » a creatorului însuşi.dumbravă şi alte locuri drăgălaşe ce lasam în urma-ne scoatem câte un suspin adânc din piepturile noastre !Acest drum înseamnă dezrădăcinare.iniţiindu-se .Această înlănţuire de episoade(colindatul de Crăciun.cînd veni vremea să plec la Socola .dar urmărindu-se un mesaj cum nu întalnim în opera scriitorului francez. Dar.Întreaga operă este un exerciţiu stilistic prin care scriitorul îşi rememorează originea :Un caz de întreţesere mai deplină a fiinţei omeneşti cu peisaju-cuib literatura noastră nu cunoaşte.pentru că acesta e un produs al unui univers moral văzut în perspectiva mitica.şi pruncul dezlipit de la sânul mamei.are o semnificaţie aparte şi este simţit dureros de Ion .dacă părinţii îl voiau la atîta depărtare de Humuleşti(.

.devenind simboluri ale existenţei noastre.devenit sursă de inspiraţie.operei).tehnica secvenţială este aceea de tip popular.de vuia satul de vatale în toate parţile.natural.obiceiuri şi ocupaţii străvechi .şi scurta vorbă .ea presupune o evocare integrătoare a vieţii ţărăneşti prin tot ce aceasta are caracteristic .naratorul .Născut oriunde şi oricând .Creangă.un bot cu ochi.diminuându-se astfel concepţia după care realitatea artistică este o transfigurare a realităţii. Amintirile decurg liber. Alternanţele verbale (imperfect-perfect simplu-prezent)indică intrarea şi ieşirea din scenă a naratorului sau a eului subiect.atunci cînd intră în scenă eul subiect .ca să nu-mi uit vorba. Imaginea satului şi a copilăriei Încă din 1910.cu reluări şi anticipări fireşti.nu-i un sat lăturalnic.dar de vitalitate explozivă:Ş-apoi Humuleştii.a jocurilor copilăriei cheamă sentimentul nostalgic. Oricum s-ar enunţa această idee.Mai târziu .iar Creangă este Homer al nostru.dar şi suveiţica.liric prin excelenţa(Creangă este un poet al naturii umane!)în care se aude vocea naratorului.o bucată de huma însufleţită este.evidenţiind tot ce este permanent în acest univers tradiţional.s-a urmărit corespondenţa dintre realitatea operei şi cea obiectivă .ne adunăm noi. Diferitele secvenţe care formează un tot organic sunt marcate printr-o întorsătură de frază .şi pe vremea aceea .cu flăcăi voinici şi cu fete mîndre.locul cel mai drag din lume .ca alte sate .a “povestirii în ramă”.având aceleaşi sentimente şi gânduri faţă de locul natal şi faţă de copilărie.într-adevar.simplu gest verbal care cititor.Intenţia monografică este evidentă la acest scriitor care vine din zăriştea satului tradiţional şi valorifică umanismul popular din care-şi trage seva.de esenţa populară.copilul universal.Creangă are intenţia.scriitorul simţindu-se mândru de obârşia sa:Şi satul Humuleşti în care m-am trezit.un fel de Hanu-Ancuţei spus pe o singură voce şi având în centru un singur personaj:Creangă însuşi.este epopeea poporului român. Ca o consecinţa a biografismului ecxcesiv .de la inceput.a parinţilor.care ştiu a învârti şi hora.Compoziţia se realizează astfel din însăşi mişcarea firească a memoriei.Din aceste motive.G.ca şi cum ar indica revenirea la matca a şuvoiului:În sfârşit.Călinescu zdruncină această idee.o civilizaţie milenară şi idealuri de viaţă ale colectivităţii.. Satul apare ca un centru al universului .aşa încît o anumită critică literară căuta în opera faptul biografic.cu biserica frumoasă şi nişte preoţi şi dascăli şi poporeni ca aceia.Garabet Ibrăileanu a remarcat că opera lui Creangă .A prezenta monografic imaginea satului însemnă .Fără să fie gândita anume.nu erau numai aşa.a evoca procese ciclice ale existenţei.în valuri succesive.întemeiat în toată puterea cuvântului:cu gospodari tot unul şi unul..tipuri reprezentative ale satului.şi locurile care înconjoară satul nostru încă’s’ vrednice de amintire.să înceapă marele spectacol al “voioşiei” populare.un sat de oameni făra căpătâi.mocnit şi lipsit de priveliştea lumii.ci sat vechiu răzăşesc.. Într-adevar .Amintiri din copilărie ar fi o autobiogra-fie.pentru că .Amintirea casei părinteşti .O undă nostalgică se insinuează în fiecare început de capitol.susţnând că opera lui Creangă este un roman în care faptele autobiografice se decantează.de făceau mare cinste satului lor.inundat de umoru tonifiant.o esenţializare a ei..să realizeze o monografie a satului moldovenesc ce-şi desfaşoara viaţa în a doua parte a secolului XIX.pregăteşte înscenarea dramatică.s-a vorbit despre caracterul monografic al Amintirilor.

de după care-mi zîmbeau zorile în zburdalnica vârstă a tinereţii! Pornind de la munnte. Ion Creangă-Creator de tipuri umane Crescut în atmosfera umanismului popular.al valorilor perene.moral.ale lumii care visează la origini .dar individualizate printr-un detaliu semnificativ provenit din raportarea directă la relităţile concrete ale satului moldovenesc al secolului XIX.Obârşia muntenească a scriitorului este creatoare de litearatură.căzând din veselia cea mare în uricioasa întristare.prundul cu ştioalnele.tovarăşii mei din copilărie.în zile frumoase de sărbători .un topos sacru pentru munteanul înrădăcinat.cu o prodigioasa memorie colectivă îi este dat să asculte de vocea unui eu supraindividual.Eul subiect jubileaza .inchipuie o imagine feerica a copilăriei.spaţiu devastator.Cu toate că sunt scrise înaintea Amtintirilor.cîntînd şi chiuind.în care se oglindeste cu mîhnire Cetatea Neamţului de atâtea veacuri!Dragi-mi erau tata şi mama.jovial.ai căror eroi literari îşi vor găsi manifestarea în basme.asimilând o cultura străveche de tip oral.profan.de a prezenta sufletul bogat al ţăranului nostru care trece uşor de la starea nostalgică la jovialitate.obiectivă.a satului natal si a casei părinteşti.Creangă este atent la caracterologie în aşa măsură încât s-a evidenţiat de mult clasicismul viziunii sale.şi ajungând în câmpie.mă desfătam pe gheaţa şi la săniuş. Realismul popular al operei sale impune personajului un comportament exemplar în linie clasică.întruchipat prin spirituialitatea şi în morala străveche. Evocarea copilăriei îi dă scriitorului posibilitatea de a crea o imagine feerica a ţinuturilor natale.tipologia personajelor dobândeşte noi valenţe.al inceputurilor.dar şi-n concreteţea lor.cîmpul cu florile şi mîndrele dealuri.unde tradiţia se manifestă înca în toată plentitudinea:Dagu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul.pătruns de o inegalabilă conştiinţă artistică. .cutreieram dumbrăvile şi luncile umbroase.fraţii şi surorile.fiind raportate la o realitate obiectivă.fiindcă autorului i s-a impus o anumită arta a povestirii de care ţine seama ori de câte ori se gândeşte la regizarea materialului faptic şi lingvistic pe care-l are la îndemână.dar şi unul legat de timpul şi locul “acţiuniii”.şi baieţii satului.Fiinţa s-a sacralizat urmând permanenţele satului arhaic.sunt proiecţii mitologice ale aceluiaşi eu narator din Amintiri. Evidenţiindu-se însa şi realismul mitic ce presupune o recuperare a unui timp absolut.scriitorul consideră că alte vârste biologice.având conştiinţa eului arhetipal.prin definirea caracterului .cu cari.Ieşind din universul artistic al copilăriei .iar vara.în ordine ontologică.tarinile cu holdele.în zile geroase de iarnă.Personajele sunt nişte caractere puternice.basmele. Indiscutabil că în opera sa se întamplă un lucru ciudat:personajele sunt văzute în ipostaza lor general-umană.vor continua demersul literar al “romanului copilăriei”.cum spunea Goethe.Unui astfel de scriitor .iar naratorul duce dorul unui mod de viaţă sănătos .dintr-un sat arhaic.părând că urmează un ritual al acestei “vârste vesele şi nevinovate”.eul narator se desprinde de universul artistic al Amintirilor şi-şi petrece fiinţa în lumea cea mare.

părintele Ioan Humulescu este un om vrednic şi cu bunătate .Oricum ar fi.după o anumită savanterie.pe rând.manifstată prin povestire.memorabile deci. Privitor la arta narativă.pentru Amin.Arta narativă a lui impresionează prin autenticitatea venită din substratul creaţiei populare.care era balcaza si lălâie.În ipostaza povestitorului popular . .dar şi de acea jovialitate năstrătinească întâlnită în snoave.închipuindu-şi un dialog cu ascultătorul şi cu sine însuşi.confesiune.Creangă poate fi considerat un artizian al scrisului ca şi Caragiale.pe cât de arhaic.comentariu şi digresiuni ce amintesc de umanismul popular al scriitorului .ş-apoi.cred! Fragmentul este sublim prin farmecul “spunerii”.ca aşa ni era obiceiul să facem la scăldat.arta povestirii are un specific aparte în cazul lui Creangă.şi una pentru dracul.pentru Fiul şii Duhul Sfînt.în stioalna unde mă scăldam:una pentru Dumnezeu.huştiulic! Şi eu în stioalna.Scriind cu acribie.popa Oşlobanu este om hursuz şi paclisit.unele elemente amintesc de “filosofia” populară .Nu acesta este rostul portretului succint pe care-l face Creangă fetei Irinucăi.eroul timpului evenimenţial.este rareori întâlnită în operaă şi aceasta se face mai ales din plăcerea de a combina straniu vocabule pentru a provoca “voia bună”.ageră la minte.recurgând la un material faptic şi lingvistic existent de când lumea.comentariul mergând spre o interpretare populară a unor motive .cât mi ţi-i moronul.pentru Tatăl.Povestirea se îngemănează cu digresiunile umoristice .Important este că scriitorul are forţa de a individualiza personajul sau un gest printr-o singură trăsătura de condei:Smărăndiţa este o zgâtie de copilă.de-a cufundul.Apoi mă trăgeam încetişor pe-o coastă .să prind pe dracul de un picior.pe atât este de rafinat. De cele mai multe ori.călugării sunt o adunatură de zămpărăi duglişi.de pe când Adam-Babadam.dar încuiam pe dracul în fundul ştioalnei.stereotipii versificate.altele cu un statut special faţă de Nică. Caracterizarea facută de autor însuşi personajelor cu ajutorul epitetelor duble şi triple.cum o avea Flaubert care potrivea cuvintele cu migală.zvârleam pietrele. cu bulbuci la gură.dar bine individualizate.Sunt mai multe personaje în Amintiri.După asta.mă mai cufundam de trei ori pe rând.arătându-şi faţa.se pot constata contradicţii neaşteptate.toate ivite din conştiinţa de povestitor de esenţă populară.unele episodice.cu o anumită afectivitate. Creangă este în postura povestitorului popular care sta pe o laviţă.totuşi Creangă rămâne atât de personal şi de original.presupune o subtilă famializare cu fondul principal al gândirii şi al sensibilităţii populare:După aceea.şi mă uitam pe furiş cum se joacă apa cu picioruşele cele mândre ale unor fete ce ghileau din susul meu.personajele intră singure în acest spectacol al voioşiei şi înţelepciunii populare.pe rând.forme fixe ca în basmele populare.de-ţi era frică să înnoptezi cu dânsa în casă.şi înc-o dată.Caracterul dramatic al Amintirilor.urmând “şabloane” lingvistice şi povestind întâmplări cu caracter general . Arta narativă.Mai frumos lucru nici ca se mai poate .Verva lui .Sunt în Amintiri elemente mitologice.prin gesturi şi vorbă.apoi mai zvîrleam câteva.observându-se de mai mult timp caracterul monologic şi dialogic al operei.având o conştiinţă artistică superioară .făcând parte dreaptă la amîndoi.la marginea bălţii.

ca un regizor genial care joacă toate rolurile.când Nică îşi trăieşte copilăria şi prezentul etern “luminează” acest spectacol tonifiant al vieţii ţărăneşti.Decît codaş în oraş/Mai bine-n satul tău fruntaş. Umorul lui Creanga Cum umorul este consubstanţial sufletului romînesc.iar întâmplarea presupune o reluare a unei istorii din timpul mitic.La fel procedează şi Creangaă .De aceea .Oralitatea operei lui este amplificată de acest procedeu artistic (al “înmânării” materialului lingvistic tradiţional)ce nu poate fi folosit decât de un scriitor al cărui suflet bate în ritmurile celui popular.relevată încă de Nicolae Iorga la început de secol XX:Toată opera lui Creangă .Iorga simte imediat că opera lui Creangă este un spectacol al voioşiei.Amintirile devin astfel un spectacol în care oralitatea creează moral.acum începe marele spectacol al autorului care ştie să creeze umorul.mai ales la început de capitole.adică.Materialul lingvistic tradiţional.să folosească detaliul pitoresc şi să dea oralitate stilului.fără a observa impetenţa scriitorului pentru această modalitate de exprimare pe care n-o întrebuinţează nici povestitorul popular.O anumită ritmică a propoziţiilor şi a frazelor.cum remarcă Tudor Vianu.creştine(un “ceremonial” al scăldatului).când naraţiunea trece în evocare lirică.în timpul amintirii.există plăcerea de a transforma naraţiunea într-un dialog de o pronunţată autenticitate.proverbele şi zicalele care vin din substratul autohton sunt introduse ca un adaos cu funcţii morale.multiplă şi vie.le-a privit sub unghiul ridicolului şi temperamentul lui .e scăldată într-o atmosferă de humor care se iveşte pretutindeni.instituind acea impersonalitate arhetipală prin care scriitorul se povesteşte pe el însuşi din perspectiva unui biografic atempral în ordine strict fenomenală.Un asemenea scenariu este vizibil şi în expresia lingvistică.val de tei/şi m-aruncă-ntre femei . Studiul lui Iorga este interesant şi prin faptul că.cu aspect carnavelesc:Humorist înnăscut.de asemenea .să vorbească după cum le e felul. Evocarea jocurilor si jucăriilor copilăreşti îi dă scriitorului posibilitatea de a se desfăşura dramatic.Se ştie că la povestitorul popular .el a văzut lucrurile prin partea lor comică.tendinţa de a rima cuvinte în interiorul propoziţiilor sau de a aranja zicala sub forma versului (procedeu existent.fiindcă vede episodul narativ într-o “încercare” dramatică.ori o lasă.punând personajele să se mişte. Cracterul dialogic şi monologic al Amintirilor are implicaţii profunde în domeniul tehnicii compoziţionale.Naraţiunea propriu-zisă cu încurcătura dramatică se intâlneşte mai ales în momentul când eul subiect intră în acţiune.complet străin de incidentele biografice ale duratei vieţii personale(Nicolae Ciobanu) Creangă este un moralist a cărui gândire consumă cu a unui cod etic popular.Exista însă multe fragmente.cu toate că au existat şi abateri de la regulă prin echivalarea umorului cu satiricul.Doamne .Critica literară susţine că Ion Creangă are un talent descriptiv .având deci un caracter iniţiatic.se merge pe drumul cel bun.din perspectiva unui timp etern.el devine o componentă esenţială a operei lui Creangă.se poate vorbi de o individualitate în context colectiv.in eposul popular) fac din Creangă un maestru al oralităţii.Pielea rea şi răpănoasă/Ori o bate .de la inceputul exegezei.să individualizeze personaje şi situaţii .al povestirii “spuse” :Fă-mă .aşa încât fiecare secvenţă ia forma unei mici piese de teatru care se poate reprezenta.

Tot Iorga evidenţiază o particularitate esenţială a umorului:naturaleţea.Râsul revigorează psihicul.de voia bună. .a lua pe cineva peste picior.doi şi deodată .nenatural.nu este umorul distructiv echivalent satirei necruţătoare.şi las-o moarta-n păpuşoi.şi Creangă debitează cele mai mari enormităti cu aer de convingere netulburată.el are dreptate.făgăduielile pe care altfel le îndeplineşte.vorbe nepotrivite în ceea ce înseamnă.însuşi Creangă îndemîna pe cititor/ascultător să accepte trecerea de la uricioasa întristare la veselia cea mare.este stenic şi corespunde “hohotului interior” al lui Creangă.umorul se desfaşoara firesc în povestire.într-o părere .aşa ar trebui privită şi înţeleasă şi această dispoziţie sufletească pe care o au personajele din Amintiri.ci el se subordonează intenţiilor artistice.între aparenţa lucrurilor şi realitatea . Dar aceasta este viaţa însăşi în dinamica şi dialectica ei.Umorul implică .în realitate.sintagma întâlniă la autor.ca multe altele ce mi s-au întîmplat în viaţa.şi doar mă şi feream eu.esenţa vieţii se dezvăluie ca o “lume pe dos”!Nu degrabă. Umorul nu trebuie privit în sine .umorul este de esenţa populară.nu cei care-l consideră nebun şi prost.În Amintiri.o înţelepciune a vieţii .polemizînd cu Zoe Dumitrecu-Buşulenga care vrea să impună satiricul în opera scriitorului.fără care pentru care tonul aşezat ce domneşte în toate scrierile lui să înceteze.între aspiraţie şi slăbiciunea umană.la Creanga nu este un umor contrafăcut .mirîndu-mă tot atunci de ghibacia minciunilor ce potriveam. ca o entitate ruptă de context .ieşind din tiparele normalului.De altfel .dar parcă naiba ma împingea.umorul intră în firescul lucrurilor pentru că el “constă din sentimentul contrariului”(Luigi Pirandello) sau din discrepanţa accentuată între viaţa reală şi idealul omenesc.încaîntaînd lumea cu “prostiile şi “tărăniile” lui.obraz de csoarta . Că este un rezultat al uneia sau al alteia dintre aceste tehnici.ca la o masă.mai întotdeauna însă sănătoasă şi vioaie.cînd.propriu se reflectă în operă.să nu mai dau peste vreo pacoste .Umorul ar fi o metafora a vieţii însăşi.fără a se urmări agresarea persoanei.cum Călinescu spune despre umorul lui Creangă că este inefabil. Aşa este Creangă în Amintiri :rîde în el .mîncînd lupeşte.însemnând “a şfichiui”.ci în mai mulţi ani şi pe rînd.aşa cum apele râului trec în ale fluviului.de-mi venea mai-mai să le cred şi eu singur pe jumătate.brutală uneori.şi aparţine rasei.Călinescu vorbea de jovialitatea lui Creangă .mă făceam smerit şi nu mai radeam în mine .impetuozitatea creatorului .iar Amintirile sunt un spectacol al autorului.asemănâdu-l cu Rabelais.ca în snoavele populare .Văzută aşa.iar Vladimir Streinu.de le făceam atunci cu chiuita .nu aşa într-un an .de aceea .pentru că i se reliefeaza verva lui humoristică .că el însuşi este un spectacol cotidian .răutăcioasă uneori.Creangă aminteşte de mintea cea proasta a sa .Pretutindeni tonul e însă serios:scriitorul î ntrebuinţează toată puterea de concepţie de care dispune pentru a stîrni un rîs homeric.Mijloacele pe care le intrebuinţează humoristul sunt nenumărate:grămădirea de amănunte fără capăt.de aceea.Creangă îşi prelungeşte fiinţa .Impresionează.notele umoristice în Amintiri iau uneori forma expresiei paremiologice:S-a trece ea şi asta.S-a dovedit că în opera lui .Depinde când şi în ce situaţie apare.Iară eu.prin urmare.de motivele psihologice şi intenţiile scriitorului.Creangă nu urmareşte prin crearea umorului un scop în sine. G.pentru că şiar pierde farmecul şi valoarea estetică.Silinţa pentru a fi humoristic nu se simte nicăieri.universul rural nu poate fi evocat în lipsa acestei stări de voie bună care este o coordonata fundamentală a spiritului ţărănesc.Deci.

Creangă este un geniu lingvistic .făcând giumbuţlucuri şi povestind totodată.Garabet Ibrăileanu sesizează :Creangă n-are metafore. Consideraţii finale Indiscutabil că Ion Creangă este un realist.unde faptele se desfăşoară în solemnitatea lor.în opera sa se întâlnesc mai ales comparaţii.Această artă “a spunerii” .afrimând:Creangă restituie povestirea funcţiei ei estetice primitive. În studiul Povestirile lui Creangă .mimând.la imaginea universului pe care-l evocă.cu tot ce poate transmite acesta peste inţelesul abstract al lucrurilor comunicate.S-a vorbit cu îndreptăţire de un realism mitic la Creangă.Creangă este el însuş un spectacol imitabil.aşa-mi sfârâia inima-n mine de dragostea Măriucăi.Atât legat de realitatea sătească .Limbajul artistic Arta lui Creangă izvoraşte din darul povestitorului “de a spune”.remarcabil prin naturaleţe .dând impresia de “redare” fidelă a realităţii.dar în perspectiva mitică.mai ales în Amintiri.a deprinderilor omeneşti dintr-un anumit timp şi spaţiu.de insăşi viaţa secolului XIX dintr-un sat de munte.aminteşte de timpuri mitice.Scriitorul creează în ordinea firescului.dacă în Amintiri ne intampină un spectacol al voioşiei şi al înţelepciunii populare.păstrător al unui fond arhaic. Când era vorba de opera lui Creangă .le caută sonoritatea.un artizan al scrisului.spiritul unui om .ci se încadrează unui spectacol al autorului care stă în centrul atenţiei.ne scot oamenii din sat ca pe nişte laiesi.Credeam că inteligenţa creatoare la Creangă înseamnă şi adecvarea limbajului la mesajul operei.gesticulând.închis în el însusi.ci unui auditoriu.satul de munte. Am putea spune că .are consecinţe binefăcătoare asupra limbajului artistic ce se adecvează cu structura şi mesajul operei.fiind un alchimist al vorbei.pentru că acestea dau o mai mare concreteţe şi plasticitate situaţiilor decât metaforele:şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros ca vântul în tulburarea sa.nu are valoare de-sine-stătătoare .Totuşi.ci prin modul cum spune. Într-adevăr .un creator al unui original univers lingvistic de esenţa populară.care este de a se adresa unor cititori.Tudor Vianu are revelaţia acestui tip de proză.scriitorul creează atmosfera şi personajele ţinând seama de determisnismul social şi psihologic.continuă apoi cu subtilitate:Lipsa de metafore în Creangă .aşa încât spaţiul amintirii devine unul magic. Naraţiunea este implicată într-un scenariu dramatic al lumii.capabil de a fi cucerit prin toate elementele de sugestie ale graiului viu.ceea ce Creangă are cu îndestulare.care-l face pe scriitor inconfundabil.se poate vorbi si de unul lingvistic tot atât de autentic.dar sunt necesare mai multe precizări.”A spune” ceva înseamnă vorbă .dar Creangă iubeşte cuvintele.se insistă pe faptul ca aceasta nu impresionează prin ceea ce spune .având un caracter ciclic.preluat din graiul viu al ţăranului humuleştean..gestică şi tonalitate .şi cum sfârâia fusul roţii.unicul prozator român al cărui stil are particualitatea asta-este caracteristică acestui scriitor prin excelenţa populară şi prin excelenţa epică.cu o deosebită grijă pentru poziţia cuvântului în propoziţie şi a propoziţiei în frază.autenticitate.de poveşti de odinioară .relevându-se forţa de creaţie a autorului care evocă realist.De aceea în opera ne întâmpină un vocabular specific.

iar altele au numai acea specie de miraculos care îngăduie povestitorului să înzestreze pe eroii săi cu însuşiri sufleteşti şi trupeşti peste măsura omenească .Povestea lui Harap-Alb este considerată o prelungire a basmului popular.dar se indreaptă spre detaliu.De aici .In naraţiunea lui se aud orchestraţiile dramatice .într-un timp bine precizat.simboluri ale binelui şi ale răului.cu sfinţenie.neputâdu-se imita.în imitabiulu-i stil aforistic.).ci şi “poet” al naturii umane. G.Iar creaţiile pur fantastice(. Mai apoi .Unele fapte vin din realitatea imediată.dar acesta se manifestă într-un timp istoric de netăgăduit.dar luminată din prezent.văzându-se în acelaşi timp “jocul” personajelor de pe scena lumii.urmărind schematic personaje.acumulând “şabloane”.statornicită de veacuri.sau. Personajele sunt remarcabile prin vitalitatea lor.încep să se îngrijească de soarta copiilor întru învăţătura.sa-şi arendeze pământul.aşa încât acestea au o ţinută realistă:Creangă este atât de realist.La început.să se gândească la profit.un anonim.sonorităţile lingvistice .Peste viaţa ţăranului din împrejurimile Neamţului s-a pus atâta istorie.e poporul român însuşi..cu elemet definitoriu al romanului.prin puternica lor individualitate .ţinându-se. Amintirile trăiesc între realitate şi mit.Căinescu .Creangă nu este numai creatorul unei tipologii complexe a ţărănimiii .marea sete de real al personajelor din basme.basmele lui Creangă au fost interpretate în funcţie de modul cum critica literară le-a apropiat sau le-a depărtat de povestea populară.Că ele au un “comportament mitologic” este indiscutabil .al unei psihologii ţărăneşti de grup.Ion Creangă nu-şi poate închipui viaţa încremenită într-o durată atemporală. Preliminarii.chiar printre “subţirii junimişti”.omenetul se zbate să-şi dobandească o existenţa nedestulătoare în condiţiile unor realităţi concrete.încât unele din poveştile lui sunt aproape lipsite de miraculos . Este satul secolului XIX în care oamenii fac negustorie cât de cât .exprimă marele adevăr despre Creangă şi despre opera sa:Creangă este o expresie monumentală a naţiunii umane în ipostaza ei istorică ce se numeşte poporul român..vestigiile acesteia având rezonanţe profunde în sufletul scriitorului.altele au solemnitatea celor vechi.În această privinţă .este susţinut de G.surprins într-un moment de genială expansiune.Critica şi “Poveştile” lui Creangă De-a lungul timpului . Exegeza lui Ibrăileanu este primul atac puternic împotriva celor care-l consideră pe Creangă culegător .de fapt.după vechi norme morale.el însuşi participă la istorie(evenimentele evocate în al treilea capitol).care urmăresc “şablonul” celui popular.Realismul operei .Călinescu :Poporul nu uzează de atâta culoare locală şi precizie realistă.o mistuitoare sete de viaţă a acestora care explică realismul operei sale.Ion Creangă este.copiind structura creaţiei populare.Creangă le imprumută o viaţă curat omenească .mai simplu.îl amestecă cu desăvârşire in mediul de toate zilele din Humuleşti şi-i tratează pe picior de perfectă egalitate.pentru că sunt puse în împrejurările tipice ale satului de munte.creându-se astfel un cadru istoric prin care opera dobândeşte o nota în plus de realism.şi anume ţărănească.Gabaret Ibrăileanu observă că basmele lui Creangă au o pronunţată originalite venită din coborârea miraculosului pe pământ.cu toate subtilităţile sale.fiindcă exista în opera sa o mişcare psihologică a personajelor.

De-abia Călinescu.Numai aşa se poate explica “realismul” basmelor sale:prin umanizarea fantasticului. Fără îndoială ca Creangă preia mituri.Creangă urmăreşte ca poveştile sale . Folcloriştii (Ovidiu Bârlea.de aceea .Le sunt comune acelaşi patrimoniu prin moştenire.Creangă rămâne popular într-un sens înalt.multe secvenţe narative amintind mitologii mai apropiate sau mai îndepărtate ca .se impune o abordare a textului prin prisma acestor simboluri.basmul a împrumutat de la religie motive şi teme .remarcă deosebirea dintre Creangă şi povestitorul popular . Din basme .de comportamentul mitologic al personajelor.basmele lui nu sunt rescrise .textul işi dovedeşte originalitatea pentru ca selecţia este premediată .nici folclorist .care se sprijină pe un incontestabil fond folcloric.de practici magice .asimilat.poveştile amintind de întâmplări din Illo tempore .el gândeşte şi simte mitic .de acesta.alegoric.iar arta lui majoră.prin coborârea transcendentului pe pământ Creangă are o memorie “selectivă” şi chiar dacă unora li se pare că basmul este un amalgam de şabloane .încaât un basm ca Povestea lui Harap Alb comportă interpretări multiple.Creangă a fost ajutat nu numai de ceea ce se numeşte talent.dovedindu-se modernitatea şi perenitatea operei.Creangă se distanţează .in chip decisiv.Nicolae Constantinescu).deşi în fond un scriitor “cult”.fără a inventa nimic esenţial.susţînând că:Ion Creangă face parte din aceeaşi familie cu povestitorii populari.căutând în basmul popular un clasicism al nostru ce pune.venind din călinescianism . Oricum fiecare generaţie îl receptează pe Creangă altfel.nici narator ţăran.dar totuşi se distanţează peste aşteptăril.George Munteanu susţine:Creangă merge spre “izvoare”foclorice cu gradul cel mai înalt de valabilitate generalpana şi Creangă priveşte folclorul ca un clasic.ci un scriitor.fiindcă insinuarea subtilă a “povestitorului” în text este în domeniul evidenţei.Creangă se apropie de basm ca şi Eminescu romanticul.Nicolae Manolescu este memorabil când spune:Creangă este altceva .este vorba de o selecţie a unei conştiinţe artistice.e fratele genial al acestora. Fără a ieşi din schemele basmului popular.nu este arta unui povestitor popular.împodobite .Depărtarea de folcor e minimă.Creangă retrăieşte cu ingenuitate întâmplările povestite.ci aunui adevărat scriitor.stăpâni pe materialul de investigaţie .că autorul creează în spirit .El susţine că .decât că scânteia geniului a dat roadele cuvenite numai la Creangă.într-un mod spectaculos .sa aibă o simbolistică multiplă.ci şi de privilegiul unei culturi de grad mulţumitor şi mai cu seamă de posibilitaţile pe care le oferea prin scris (Ovidiu Bârlea) sau:Dar Creangaă nu este un povestitor popular.Anton Cosma în Geneza romaului românesc vorbeşte de imganea artistică plurivalentă în intenţionalitatea ei.culegător.probleme general-umane. Critica de azi .dar îndeajuns ca poveştile sale sa fie altceva decât basm popular.printr-un spor de originalitate si de individualitate care interzic cu desavarsire parodia sau pastisa(Nicolae Constantinescu).de folclor pur şi simplu.de o polivalenţă semantică a operei sale.aceleaşi mijloace de realizare.alterate în structura lor(ca ale lui Slavici).în spiritul lui cel mai profund.cel mai mult dintre toţi contemporanii şi continuatorii săi de modelul autentic folcloric.prin contaminare. Apropiindu-se .prelucrtor.Creangă preia acele motive şi teme care-l reprezintă pe el şi epoca lui .vorbeşte despre relaţia subtilă a basmului lui Creangă cu cel popular.La aceasta. o abatere milimetrică.culminând cu cea a lui Vasile Lovinescu din Creangă şi creanga de aur din perspectiva criticii arhetipale.abordează acest raport prin nuanţări multiple.precum orice text clasic .în esenţa .

Povestitorul devine duios. Creangă fixează o dată pentru totdeauna textul.ca “tratarea eroica” este primara in comparatie cu o “forma nationala”.poate.ca în poveşti este o filosofie” a naratorului la maturitate.ca să trec punţile vieţii.când exprimă simţământul erotic la Harap-Alb.acel realism al basmelor.sunt acele “forme derivate” de care vorbea Propp.alţii cărau. făcând imposibilă o alta ediţie improvizată.şi artei de scriitor.între proza şi vers.a învăluit-o în mit şi rezumat-o într-o exeperienţă fantastică.Dar în pieptul lui răsare.o treaptă a iniţierii întru umanizarea personajului:Fata veselă îi zâmbeşte .stăpânindu-l G.Formele derivate sunt o abatere de la formele iniţiale.. Poveştile sunt remarcabile prin organicitatea lor.Privind astfel lucrurile.soare mândru.Este curios . Vorbind despre originea basmelor şi despre morfologia lor.Ce răsare ¿ Ia.Ajungând la fragmente versificate în formulele iniţiale.încât s-a vorbit de caracterul “nuvelistic” al multor basme.iar nemurirea şi-a dobândit-o din apă vie şi apă moartă creaţei lui .mă rog .în principal. Poveştile lui Creangă au o ritmică susţinută de a prezenta în text a scriitorului.acea “culoare locală” ce inseamnă un efort popular de a da realităţii mitice o notă realistsocială.şi el s-a făcut frate cu dracul.folcloric.evidenţiind.se observă ca basmele lui Creangă sunt opera de autor.cu primejdiile şi nevoile.retrăind în o mie de suflete şi luând mereu alta înfăţişare(N. Printre altele se spune că tratarea fantastică a oricarei părţi componente a unui basm fantastic este primară (anterioară) in comparatie cu o tratare “rationalista”.Totul este aşa de meticulos studiat într-un text definitiv din acest punct de vedere basmul a ieşit din circuitul folcloric şi a devenit opera lui Creangş.după acea vârstă a copilariei pe care a evocat-o în Amintiri.Iată cum prezintă P.luna-n ceriu au asfinţit.claca dracului era!ce să spun mai mult?Scriitorul este pe deasupra textului.care este o curgere continuă între epic şi liric. alţii făceau clai şi suflau cu nările să se usuce.pentru că stie să folosească un registru lingvistic caracteristic magiei populare .luminos şi în sine arzătoriu.Călinescu remarcă exact:Realismul rezultat din cultivarea detaliului şi punerea în evidenţă a unei individualităţi stilistice nu aparţine la Creangă oralităţii.pentru om în genere.aşa încât basmele de această factură se indepărtează de model.Întâi.fără a întrece măsura. Astfel poveştile lui Creangş prevestesc marele basm al copilariei pentru că şi-n Amintiri scriitorul procedează în ordine populară.aceste fragmente ar sugera însuşi zborul imaginaţiei.de origine.încântătoriu.Creangă îşi exprimă momente euforice de creaţie.că şi acolo.alţii durau girezi.bucuria de a putea crea după voie un întreg univers.Manolescu).fiind prezent în ipostaza demiurgică.Creangă nu şi-a povestit maturitatea sub formă de memorial.dar se remarcă o libertate a creatorului.o filosofie a sa ce intră in tiparele celei populare.fiind o profesiune de credinţă pentru acest scriitor migălos:Unii secerau.umanismul de esenţă populara al lui Creangă..Vladimir Propp aminteşte de forme fundamentale şi de forme derivate în basme.şi a făcut-o cu fineţe Pompiliu Constantinescu .Constantinescu această subtila relaţie dintre poveşti şi Amintiri.dar Creangaă demitizează o realitate pentru a re-crea o mitologie proprie.o forţa de a da viaţă şablonului .şi el a luptat cu spânii.există o simbolistică a situaţiilor şi a personajelor. Între amintirile copilăriei şi povestea lui Harap Alb este acelaşi raport de subsecvenţă ca între începutul şi sfârşitul vieţii.ce se naşte din scânteia unui ochiu fermecătoriu!Scriitorul nu întrece măsura pentru a cădea într-un sentimentalism dulceag. S-a observat. Creangă are obsesia “scriiturii”.De aici .mediane sau de încheiere.dar.oralitatea este căutată şi găsită .Că sunt spuse de povestitor sau de vreun personaj.un dor.alţii legau snopi.

aşa ăncât opera literară să fie aproape numai o reaprindere a unor elemnte tocite de uz.tuturor cunoscute.un scriitor de linia realismului lui Negruzzi.eternă şi plină de umbre şi lumini.darul său poate fi din nou asemănat cu al lui Caragiale..emanate dintr-o fantezie verbală asemănătoare întrucâtva cu aceea a unui Rabelais.la sat .bucuroşi din primul moment a fi ghicit în ea o conştiinţă înrudită.greu de subînţelesuri.ci o răzvârtire sui-generis.” Savin Bratu “Scriitori ca Creangă nu pot apărea decaât acolo unde cuvântul e bătrân.” George Călinescu “Sintaxa Amitirilor.” Tudor Vianu .prin neasemănta lui putere de a evoca viaţa .balansarea perioadelor atât de artistic cumpănită.împotriva imitaţiilor trase după ea.Vorbirea personajelor este redată cu speciala lor intonaţie şi în culoarea exactă pe care le-o conferă formaţiile verbale onomatopeice şi zicerile tipice ale limbii.totuşi Creangă vorbeşte ca ei atunci când sunt artişti.Creangă s-a ivit acolo unde există o tradiţie veche şi un fel de erudiţie .Dar acest Creangă.trăieşte abia azi..în care se manifestă verva jovială a povestitorului. Aprecieri Critice “Creangă este clasicul Junimii .proverbe.aproape echivoc şi unde s-a condensat în formele nemişcătoare.) În mânuirea dialogului realist.prin acea vigoare a conştiinţei artistice care îl uneşte aşa de strâns cu Maiorescu şi Eminescu .cimilituri.cartea originală a inţelepciunii şi (a) expresiei populare.(.artistice.şi încă satul de munte de dincolo de Siret.în acestă privinţă.rămânând un reprezentant tipic al Junimii.dar şi în lungi colecţii terminologice.Creangă apare .Înzestrarea lingvistică a lui Creangă se desfaţă nu numai în redarea acestor ziceri tipice .îndeosebi .e aşa de complicată .până în pragul morţii.Posteritatea este adevărata lui viaţă.unde poporul este neamestecat şi păstrător şi-şi exprimă experienţa impersonal şi aforistic.Născut cu mult mai devreme.iar inţelepciunea ei a fost înţelepciunea vieţii înseşi.cu întreaga erudiţie necesară unui umanist.Clasicismul său nu este un academism însa.o sfidare a gustului consacrat şi o reacţie faţă de lirismul păturii culte tocmai pentru că aduce.metafore şi comparaţii consacrate.încât a mai vorbi de literatura populara aici e cel puţin o naivitate.Creangă obţine efectele sale literare cele mai de seamă şi .Filosofia surazăoare a lui Harap Alb a fost filosofia lui.” Mihail Sadovenau “Unic prin geniul lui oral.Era firesc ca un astfel de sriitor de cuvinte să răsară peste cateva veacuri.clasicul.într-o epocă de umanism românesc.B Ibrăileanu mai demult a remarcat şi el că ţăranii moldoveni nu vorbesc ca-n paginile lui Creangă .

In iarna 1868— 1869. Dar se pare ca era poreclit Ioan Sârbu. după învățături căpătate in sat. ajungând in apropierea șesului. Toamna vinul curge din belșug. iar alta apuca spre Şiria. gheroc cu pulpane până la genunchi. oraș aristocratic. aceea rurala. Acest Ioan Slavici era fiul unui cojocar Sava Slavici (astfel numit in acte) din Şiria-Vilagos lângă Arad si al Elenei Borlea. ei nu puteau vindeca timiditatea unor tineri de purtări simple. neobișnuiți cu saloanele. Ardelenii veneau dintr-o provincie care. cad intr-o blajina euforie. care purta părul lung împletit în coadă. Junimiștii ca Pogor. mergea la Pesta. oameni de moravuri rafinate. cărbunar din timpul lui Bona-parte. se cred datori a lua biciul in mana si a încerca pedepsirea unei societăți putrede. De la oier si pana la mitropolit toți au părinți si rude la sate si se înțelege ca distantele intre indivizi sunt anulate de aceasta cvasi-rudenie. Slavici stătu vreo patru luni. își creează o boema sui-generis intr-o simplificare a civilizației. oameni blânzi. ii bătuse mereu capul ca școlile sunt pierdere de vreme. plini de faconda in felul lor. Unii. ii știau de frica. pălărie înaltă şi pantofi cu cataramă. mai cu seama bucovineni şi ardeleni. însă în partea bisericii. Negruzzi dădeau burse si îmbrățișau pe tineri cu căldura. iar tată-sau si bunicul. fiica preotului din Măderat („Drumul de tara pe valea Crişului-Alb. plin cu descendenți de voievozi. la Maghiarat. „Eram în vara anului 1869 . ţinuse să-1 facă învăţat de frunte. ca sa înainteze la Arad si sa treacă Mureşul in Banat”). Încă din aceasta epoca şi numai in mediile studenților de peste munți se naște ideea unei Romanii corupte si bizantine. fără tragere de inima. foarte lung si in regiune deluroasa. este dominat de ruina unei cetăţi. Mumă-sa. întrucât privea pe romani. mai mult prin cafenele şi se-ntoarse acasă. se despica in doua si o parte o ia prin Pâncota prin mijlocul șesului. iar şirienii. ființă aspra si luătoare in ras. incapabili de a se adapta. si simțindu-se dezrădăcinați cântă satul. la liceul din Arad si cel din Timișoara al minoriţilor („Trecusem pentru clasa II de la Arad la Timișoara ca sa învăț nemțește”) si apoi iar la Arad ca particular. Cu totul alta lumea întâlneau ardelenii la Iaşi.după doi ani de ședere acasă. care vorbeau franțuzește si formau instinctiv o casta închisa. prins în pieptene de baga. Satul Şiria. cu oameni foarte de treaba dar care fuseseră conduși de guvernori la Paris ori la Berlin. Născut la 18 ianuarie 1848. sa învețe dreptul.Ioan Slavici Numeroșii ţărani. pe care-i strânge si uneori stipendiază „Junimea” exercita asupra literaturii o înrâurire covârșitoare şi determina in parte o noua stare de spirit. Bunicul. alții. ca Ioan Slavici. Carp. dar oricâte sforţări ar fi făcut. n-avea decât o singura clasa sociala.

Nu stătu In Siria şi reveni la Viena. cunoscu pe Eminescu ţi prin el lucrurile româneşti. Recrutul se înscrise la Universitate in anul II. cetind la început*" discret. totuşi se codea din lipsuri şi din silă de aridele studii juridice. El veni la Viena şi In anul şcolar 1871—72. bani lui Negruzzi: „Te rog dar. „cosmopolit” (roman cu nume de sârb. numai parale să fie. Atunci Slavici intră arhivar la Consistoriul din OradeaMare.. pe care făgăduia să i le plătească tată-său vânzând . La 24 iulie 1872. om bun si el. fiindcă lui li plăceau mai degrabă cercetările „psihologice şi în genere filozofice" îl aştepta la Arad şi Louisa sa. de economie politica al lui Lorenz Stein. alţi prieteni ti găsise un post de preceptor la doi tineri maghiari într-un institut particular. din Craiova. Slavici însuşi mărturiseşte că se complăcea bine în societatea maghiară şi că se înstrăinase de cea romană. când „Junimea" li dădu un ajutor ca să meargă la Viena să-şi dea examenele. până în noiembrie. îndemnat de Eminescu. Era. cu visul. Slavici se simţea bine în aceasta amestecătură.. In iunie 1871 se afla tot la Viena. trecând m civilitate.B. Negruzzi. spune singur. Împărtăşit lui I. trăind împreună cu Louisa. anume Louisa. de economie al lui Schāffle. In vara 1873. care se ajuta „din lucrul nunilor sale". căci In vreme ce Eminescu se străduia să-î obţină o bursă (desigur de la „Junimea*1). Însă acum. in legătura cu „Convorbirile” cărora le trimisese „Studii asupra maghiarilor” si după aceea povesti. cu intenţia de a urma totdeodată universitatea. plictisit ou patru ore pe zi . trebui să dezbrace uniforma şi să părăsească ospitaliera cazarmă. colaborând cu numele de Ioan Slaviciu Borlescu. când merse la Viena. se Întoarse la Siria. In aprilie renunţă la cei 40 fiorini ai avocatului şi redacta pentru aceeaşi sumă Umoristul (Gura satului) al aceluiaşi Stănescu. Se Întoarse dar acasă unde mumă-sa li şi găsise un post de notar. cursul de anatomie al lui Hirtl si de fiziologie al lui Brűcke. si. Stănescu. după ce fusese câtăva vreme ou regimentul într-o tabără. unde găsi o mamă bolnavă şi un tată bătrân. căci eredemă iarăşi am ajuns unde romanul zice «acuma nu e bine». om bun. In capitala Austriei Slavici venise ca soldat cu termen redus. Ca el făceau mulţi studenţi din toate părţile imperiului şi în sala de cazarmă in care dormea mai erau peste treizeci de astfel de voluntari. M.de lecţiuni seci". de a veni In România. căreia nu-i cunoştea nici „trecutul. îl lăsa sa își aleagă din cazan după plac bucata de carne. Eminescu îl pusese însa." Maiorescu. cu care se avea bine de prin 1866. îl pusese supraveghetor peste dormitor. — parale 1 Parale. vorbind ungurește intr-un oraș nemțesc) si nu putea înțelege deosebirea pe care o făcea Eminescu intre romani si alți oameni. La Viena se îmbolnăvi grav de o tumoare la braţ şi şezu Îndelungă vreme prin spital. „Louisei? — ea vine cu mine şi la dracul.o vinaţă". Trebuia să repete examenul In octomvrie. caporalul. pe care-i prepara şi-i scotea duminicile şi sărbătorile la plimbare. apoi din ce în ce mai imperios. nu departe de Arad.ordin notarial la Cumlăuş. apoi In septemvrie 1879 făcu şi examenul de ofiţer. orice titlu. văzându-l grijuliu. — parale sub orice formă. La sfârșitul anului şcolar 1869—1870 dădu examen. La 15/27 august 1871 Slavici fu acela care printr-o cuvântare deschise vestita serbare de la Putna. nici literatura abia pe la sfârșitul anului 1869. .” In realitate Louisa îl părăsi tocmai când li muriră unul după altul părinţii. şi în de curând. fiind respins la examen. un mare sat de pe Câmpie. in 1871. apoi redeveni a studentului. In 1869 iubita se mărită pentru şase săptămâni cu un oarecine. Mai dibuise şi trei băieţi români. trăind In acelaşi chip strâmtorat şi făcând datorii. având în această situaţiune dreptul de a-şi alege localitatea. urmând cursul de drept roman al lui Ihering." De fapt el avea în Arad o prietenă nemţoaică sau unguroaică. sigur de a fi urmat şi de prietena lui. Acolo se afla şi peste un an. Căpitanul. Deoi intră acolo ca scriitor la un avocat-deputat cu reputaţie rea.

Atunci luă redacţia ziarului Timpul. nu voia sa facă ce nu-i convenea: „studiez numai pentru că-mi place şi numai cat şi numai ce”. Călătorind pe la mănăstirile noastre. tot ținând pe Eminescu în casă. întâmpina dificultăţi la înscriere. Nici nu aspira la vreun viitor „strălucit”. mergând la sanctuarul Madonnei di San Luca. El e „un om incult" şi se sperie de dimensiuni ca şi Dinicu Golescu. descins in Iaşi in octombrie 1874. Slavici. luând parte la reuniuni şi la plimbările In Împrejurimile oraşului. Maiorescu ii dădea ghes sa-si dea doctoratul si el studia acum pandectele si dreptul economic. Veneţia îl zăpăci şi-1 făcu să rida de barcarolele lui Alecsandri. Slavici fu trimis la Sibiu să organizeze ziarul Tribuna. şi neglijat de Grandea. Oraşul Udine e întreg o singură colonadă. In Padua sistemul de colonade e şi mai dezvoltat. renunțând totuşi în primul post din batirul lui Sturdza. neplăcându-i dreptul. secretar retribuit al comisei documentale si desigur profesor. cu toate acestea. în vara 1883. de unde aveam să iau calea ferată. Slavici fu destituit din comisiune după ce demisionase din profesorat. Adevărul este că nu făcea o politică naţionalistă ci una de compromis. dar totdeodată e un artist capabil de delir. Slavici îşi făcea ideea ca „Junimea” era un fel de instituție caritabila pentru capriciile studenților cu dor de plimbare si de aceea ii vorbea lui Negruzzi „sincer. Până în toamna 1874 nu-şi dăduse „rigoroasele”. încredinţându-l pe ministru de „afectele” sale „simpatice”. dar se pot bănui şi nemulţumiri familiale. Căzând guvernul Catargi. îndeosebi coloanele în cantităţi mari îl extaziază: „Totdeauna colonadele au făcut asupra mea o impresie cu deosebire puternică. lucru ce produse o „oarecare Înstrăinare" a lui Maiorescu. Catinca Szoke. număra pilaştrii interminabilului portic de opt kilometri. ca frate cătră frate”. Dar daca i s-ar fi înfăţişat prilejul s-ar fi dus să ia o diploma în ştiinle politice in Franța si Belgia. Publicaţia a fost învinuită că se sprijină şi pe guvernul românesc al Iui Sturdza şi pe cel ungar al lui Banffy. Ea căuta un modus vivendi ou ungurii. Şi intrând odată în acest labirint de colonade nu mai aveam destulă putere să ies din ele şi abia peste șase ceasuri am plecat spre Veneţia. cu „stimate domnule”. din lipsă de acte. Slavici intră la idei şi crezu că o erupţie pe trup are o cauză mai gravă. Se duse deci la Viena. care şi apăru la 14 aprilie." A fost şi la Genova. mergând până la Napoli („Treceam cu vaporul legănat de valuri verzi despre Lindau la Constanţa. foarte plin de demnitate. Fu zguduit şi ochiul lui ingenuu de ţăran văzu mai mult decât estetul Maiorescu. călători pentru întâia oară în Italia. fiind profesor la Azilul Elena Doamna.ministru de instrucţie. In martie îl vedem la București. Din cauza bolii devenise posac şi nervos. în 1882. o „dezvoltare naţională românească în ţările supuse coroanei Sf. ti dădu atunci un ajutor bănesc (pentru care avu să sufere darea In judecată) ca să-şi treacă „rigoroasele”. La 17 martie 1884 Timpul încetându-și apariţia. apărut la 15 martie 1876. iar în Bolonia el e dus la mai extremă limita. Bologna îi luă minţile. ceea ce mi s-a întipărit mai viu sunt colonadele de la mănăstirea Dealu şi de la Cozia. unde ar fi vizitat palatul Galliera. ba chiar şedea la îndoială. Slavici ii scria. la Şcoala normală şi la Institutul Maniu. In aceşti ani trăi tot prin preajma lui Maiorescu şi în mediul lui germanic. Lingă Bologna. sfătuit de critic. locuia cu Eminescu si Pompiliu in „balamucul” lui Bodnărescu de la Trei-Ierarhi. ca peste Zurich. Maiorescu ii promisese un post de revizor școlar si in așteptarea deciziei ministeriale. Chiar . In octomvrie 1875. Berna şi Geneva să ies în Italia"). se şi însura cu o unguroaică sau aşa ceva. In acest an. fără poziţie bugetară. Acum stătea destul de bine. dus la Viena să-şi dea „rigo-roasele". Simţi plăcerea diavolească de a fi răpit şi zvârlit de mare. Ştefan". îndărătnica). „Numai de dragul lumii” (de pe acum iese la iveala firea lui bănuitoare. in nădejdea ca in câteva luni de concediu putea sa își ia diploma si sa meargă la Paris. se vede.

Țărani cu chip însângerat. se pare. când cu „scrisa”. la Azilul Elena Doamna. E „mai puțin riscat sa intri in temnița decât sa treci in Romania si sa te razemi pe dragostea fraților de acolo”. Eleonora n. căci maghiarii — zicea — l-au „tratat cu cruţare şi au fost cu deosebire binevoitori cu familia" lui. mobila îngrămădită-n ele si desfrâul sec nu sunt cultura economică. la școala comunității evanghelice. exagerările si uneori pioasele minciuni care constituie viața oricărei nații si fac respectabili pe unguri nu mișca pe acest Sârbu.pentru aceste idei. Nu răsuflase mai ușor decât când dăduse lecții la o școala străină. Octavian Goga îl declara mort ca om.) la 1894. crunt pentru romani. . cu o profesoară de la Şcoala de fete de acolo. Tănăsescu. palatele zidite fără gust. (El dăduse in 1885 divorţ de întâia nevastă şi se însurase în 1886. in 1897 îl aflăm director. trăsurile cu cauciuc. Vin să te întrebe de păcat. însoţit de o ură din ce in ce mai accentuată pentru bizantinismul de dincoace. in care romanii din toate tarile se vor uni” formând „o Românie mare si puternica” sunt pentru el „bazaconii” si cel care le produce „smintit”. Declarațiile lui Nicolae Iorga că „in curând va veni ziua. Ei trebuie sa-si caute „aliați” „in propria lor patrie” si sa fie un „element de ordine si de cultura la hotarele orientale ale monarhiei”. Nici una din adevărurile. automobilele. Ani de zile va susține împotriva tuturor ca romanii își pot asigura „libertatea de dezvoltare si-n actualul stat ungar”. Si nu este in chestiune opinia politica respectabila in sine si in acele vremuri crezuta mai cuminte ca oricare alta. acceptând măcar ca un vis unirea tuturor romanilor. care dăduse prin „Junimea” bursa lui Slavici: „hainele civile după cele mai nouă jurnale. si sa-i ferească Dumnezeu sa nu ajungă in starea in care se afla azi aceștia”. dar Iui temniţa îi plăcu. Din ce în ce de acum înainte Slavici se va înfunda in filomaghiarismul lui. Expoziția din 1906 îl întristează si socotește ca ardelenii „nu mai au nimic de așteptat”. „Scrietorul” se scandalizează: știrea e fantastica. N-au romanii de dincolo ce sa învețe de la frații lor de aici. pironindu-l in versuri crude („Unui scriitor vândut”): Nu-i simți in noaptea ta jale. Afișe mari in București vestesc ca armata a descărcat la Caransebeș o salva asupra poporului. Ia inaugurarea Institutului de fete Ioan Oteteleşanu de la Măgurele. Asta îl făcu odios si printre ardeleni. La București vine știrea ca „Tribuna” a fost confiscată. El rămăsese tot mocan si se bănuia nesuferit „pentru cei subțiați prin <<civilizaţiune>>”. Eroii scrisurilor tale Şi ţi se apropie de pat? Vin popi bătrâni cu barbă sură. Slavici combătu acțiunea de eliberare a Ardealului si asta ar fi puțin lucru. pentru ea. originară din R.-Vîloea. In preajma războiului din 1916. Slavici aste director de studii. de la Romania. Ia Sibiu. Vin să te blesteme din gura. Ca trăsătură de caracter este învederata obstinația lui Slavici. care fusese elevă. el întări ca rău se făcuse ceea ce se făcuse. care se retrage de la iluziile unui popor cu o figura jalnica si cu un rictus amar. „o fată foarte inteligentă". in loc sa tacă sau sa mărturisească lipsa de viziune. când ca dascăl. ci dorința îndârjita ca romanii sa nu se unească. Slavici fu arestat în 1889. dar după ce unirea se înfăptui. Idealurile politice au toate o valoare relativa si nu e cazul a aduce in judecarea operei criterii secundare. Slavici zâmbește sarcastic: „in Ungaria confiscarea ziarelor numai in virtutea unei sentințe judecătorești se poate face”. Ţara se purta ingrat cu el care petrecuse anii „in lucrare”. Cum vin convoi întunecat. ci faptul ca Slavici nu are o simpla concepție politica de oportunitate.

1894) si Livia Ioana (n. bun sat si mare. in suburbana Crucea de Jos. Cu Eleonora are șase copii: Titu Liviu (n. grădinărește. Cu percepția justă numai când se aplica la viața țărănească. Limba de obicei împiedicată si ridicol de neaoşe. Lavinia (n. suferea de înecăciune. unde primul șot al Laviniei. sculptează in lemn. scriitorul deschide nuvele printr-un fel de acord stilistic: „Ierte-l Dumnezeu pe dascălul Pintilie ! Era cântăreț vestit. are o vie. Că mana lor răzbunătoare Te-a strânge intr-o zi de gat? Încolo Slavici e un om pașnic.” De asemenea autorul afectează un ton bisericesc („Eară noi umblam la şcoală”) si urmărește cu efecte de cadența ticurile de vorbire ale eroilor (dascălul Clăiţă zice la tot pasul: „Pentru că să vezi dumneata”). Marcel Ioan (n. După ce atrase luarea aminte a cuiva care se urcase pe un scaun să pună un bec electric. Strânge. pomeni si ospețe de bogat. Un vis cumplit. caci socotește ca rasa galbenă va pune stăpânire pe Europa. incat răsunau ferestrele când cânta <<Mântuiește Doamne pe norodul Tău !>>. Dumnezeu să-l ierte ! Şi totdeauna vorbește drept si cumpănit ca si când ar citi din carte. Descendenţa sa in linie dreapta e destul de rămuroasa. fără excese artistice. adormi si muri. Consulta cărţi de științe oculte si scrieri despre China. măritată cu Iosif Rusu din Şiria şi căreia ii cedase partea sa din averea părintească. pe când prozatorul era închis la Vatz). Şi murăturile foarte ii plăceau. Tratarea e totuși severă. cu părţi bune si părţi rele. Moartea. spunându-si cu ochii plecați in jos aversiunile. e un instrument de observație excelent in mediul țărănesc. la 17 august 1925. intriganți. Spune rugăciunea înainte de a se culca. Slavici ar fi putut da o comedie umană a satului.1892. care se afla atunci la Panciu. părintele Trandafir . drege si culege. 1886 la Sibiu. Fulvia (n.Şi spune-mi nu te încearcă oare. Petrecerea lui la închisoare. Pe părintele Trandafir. ca să aibă pentru sine si pentru alții. Adună din multe si face din nimic ceva. A fost o greșeală desigur arestarea efemera a acestui om văităreț. Si harnic si grijitor om este părintele Trandafir. Slavici.1897). atunci când tratează idei. lacomi. oameni cu stare si cu socoteala. așa cum trebuie sa fie o lume comuna. Scriitorul strânge familia pentru a-i citi operele sale proaspete. un vis urat. Mai ales dacă era cam răgușit le bea cu gălbenuș de ou. să-l ţină Dumnezeu ! Este un om bun: a învățat multa carte si cânta mai frumos chiar decât răposatul tatăl său. si pe Trandafir. Iară copii n-avea dascălul Pintilie decât doi: o fată. 1889 in Austro-Ungaria. fotografiază. Dar opera este remarcabila. mai mult bolnav de un sânge amestecat. căsătorita cu criticul Scarlet Struţeanu). Era dascăl in Butucani. „Popa Tanda” ascunde o intenție de economie politică (aceea de a arăta căile posibile de înrâurire a . popa din Sărăceni. Oamenii sunt dârzi. botezat de Titu Maiorescu). Împrumutând graiul eroilor. şi i se dregea organul. ea nu idealizează sau tratează cazuri de izolare. trecând granițele ţării. 1891). căruia ii place aerul familial. pe care a măritat-o după Petrea Ţapului. Elena (n. Grigore Gheorghiu. inteprinzători. Pe lângă Slavici trăiesc multa vreme cei doi copii (Ion si Elena) ai surorii sale Măriuca. înlesni apoteoza operei. Daca ar fi avut mai multa capacitate de lucru. rușinările lui de promiscuitate le-a povestit însuși cu stăruința lui penibilă. Din când in când merge la Panciu.

Slavici putea sa facă din aceasta nuvelă un mare roman balzacian. se observa si la cimpoier. făcu acoperiș de şovar si grajdul fu gata. căsătorindu-se din dragoste cu sora acelei fete pe care. care inclina spre o ambiție devorantă. Ambiția creste vertiginos si Huţu renunță la Livia. fiindcă a câștigat o roată de la Mitru. e copilul meu”. devine el gospodarul model al satului. Acum oamenii încep sa prindă respect pentru el si sa-l imite: „Plugul Marcului era bun pentru început. Popa Tanda își căuta atunci si el de treburile lui si. împletind lese. dar întinerea când încărca preoteasa si copiii in trăsura. el îl pune să se răzgândească in cele din urma si sa se mulțumească cu protopopia. Sătenii îl vedeau. picat intr-un sat de leneși săraci. își curata hainele. Aceeași încetineală in convingere si vigoare in ambiție. „Moara cu noroc” e o nuvelă solidă. trebuie sa fie si mulți păstori. Iată-l ajuns om mare. Mai puțin compusă. fiind casa lui numai la o săritura de aici. el se dezbrăca. le îndoia cu multă băgare de seamă si le punea in ladă. clătinau din cap si iarăși ziceau: << Popa e omul dracului ! >>” Întrupare a spiritului de colonizare. Pentru a da satisfacție etică cititorului. ca adaos la calul spetit. Un cal cumpăra popa de la Mitru. Apoi i se naște dorința de a ajunge învățător in sat si merge sa învețe la școală in oraș. încearcă să-i îndrepte prin predici. Merge dar la seminar. iubind-o. zugrăvind marile energii reci. doi mai scurți. sunt . Bătrânul Budulea slujește ca piesa de verificare in ereditate a eroului. Tot așa de vii sunt Budulea Campoierul cu Huţul lui. făcându-si grădinărie. Cozonac Clopotarul se prinse sa fie slugă la popa. fata dascălului din sat. cu subiect de roman. Apoi trece la invectiva si lumea îl ocolește.ţăranului) complet absorbită in ficțiune ca si filozofia din „Robinson Crusoe”. apoi lua cartea si învăța lecția”. Pe Huţu. care ținea cimpoaiele tatălui sau. o sacrificase planurilor lui măreţe. La început el respingea cu hotărâre ideea dării la carte a lui Huţu: „-Nu se poate. zise el. iară unde sunt multe turme. nelipsind mai ales acel tic fundamental. scoțând tot ce e cu putința prin muncă din condițiile locului. Popa Tanda e o figura de neuitat. însurat cu fata unui prelat de vază. si copilul prinde gust. Stan Şchiopul avea un car cu trei roate. îl știu eu. alcătui trei pereți de nuiele. deși o iubește. învățătorul îl îndeamnă sa meargă la şcoală. Popa bătu atunci patru stâlpi la capătul casei. da biciul la cai si mergea ca sa-si vadă holdele. Toate elementele sunt întrunite. si de aceea trecută cu vederea. Popa îl cumpără. Huţu e prost. revelator unei firi imperturbabile in hotărâre: „îndată ce sosea acasă. de la care capătă ispita de a se face profesor. alt cal se afla la un om din Valea-Răpiţii. acolo ii vine gustul sa se facă institutor si deci intra la gimnaziu. Norodul îl asculta si-si vede de treaba. ba intre mulți. Aici se tratează misterul psihologic al unor ființe cu înfățișare neînsemnată in copilărie si un caz de ambiție in clasa de jos. Marile crescătorii de porci in pusta arădeană si moravurile sălbatice ale porcarilor au ceva din grandoarea istoriilor americane cu imense prerii si cete de bizoni: „Cat țin luncile ele sunt pline de porci. Dar si porcarii sunt oameni. Părintele Trandafir. In vremea asta părintele Trandafir a îmbătrânit cu zece ani. după deșteptarea ei. putând fi protopop. Apoi susține morţiş că fiul lui ştie si ungurește. întrerupând dezvoltarea normală a personajului. doi mai înalți. fiindcă acum vrea sa se călugărească spre a ajunge mitropolit.

ba chiar si oameni de frunte. nu cuprinde decât banale discordii şi împăcări in legătură cu măritarea unei fete de ţară. procurând autorităţilor dovada crimei. adeseori si mai mulţi. mai incoa. Mitrea însă. buni si străbuni tot păstori au fost. „Gara satului”. cu întârzieri calculate şi ocoliri şirete. oameni care sau trezit in pădure la turma de grăsuni. -Amin ! răspunseră amândoi. Şi fiindcă nu-i neguţătorie fără de pagubă. fără a mărturisi că jumătate din suma schimbată la jandarm o opreşte el drept plată pentru oficiul de petrecere a bunurilor furate. Sămădăul Lică este un hoţ si un ucigaș. toți trei înaintară spre scările casei. „La crucea din soi”. Cârciumarul. praznic.. -Bine te-am găsit ! Bine te-am găsit ! grăi Mitrea cu faţa deschisă. După ce își făcură astfel bineţele cuvenite. unde sunt mii si mii de porci. Excesul de şiretenie pierde pe cârciumar. Cea mai bună nuvelă de acest fel. constituie un document eminent de arhivă etnografică si o mare pagină literară: „Când Mihu văzu pe Simion si pe Mitrea intrând pe poartă el plecă spre dânșii cu capul ridicat si legănându-si alene trupul la fiecare pas. unde se câștiga bani mulți. . interesate să aibă un om cu experiența. si fiecare turmă are cate un păstor si fiecare păstor e ajutat de către doi-trei băieţi. care știe toate înfundăturile. -Iar treaba ne este mare si binecuvântata. si așa. mai incolo. fără completă sinceritate. ca om cu multă chibzuială. Banalitatea aici înseamnă atitudinea arhaica şi scena meticuloasă a peţirii. si de mana a doua. E dar pe lunci un întreg neam de porcari. Drama lui complexă e analizată magistral. trebuie sa fie cineva care sa răspundă de paguba ce se face in turmă: acest cineva este sămădăul. trebuie sa fie sute de turme. dacă turma e mare. cunoaște pe toți oamenii buni si care știe să afle urechea grăsunului pripășit chiar si din oala de varză. numai noroc sa avem la dansa – adăugase Mitrea privind cu mare băgare de seamă in ochii lui Mihu.oameni de tot felul. care poate sa plătească grăsunii pierduţi ori pe cei furați. „Vecinii” alcătuiesc un tablou etnografic al saturai. vine de la Dumnezeu. Psihologia stereotipă a colectivităţii e trasă cu o mână sigură. si se pune la mijloc intre ordinea juridică a statului si legislația mutuala a hoților. oameni care au obiceiurile lor si limba lor păstorească. pe care numai ei o înțeleg. zice Mihu. observat in clipele lui rituale.” Ca in toate mediile pastorale. schimbând mereu bancnotele de furat ale lui Lică le duce lui Pintea să i le arate și să i le prefacă in mărunţiş. O turmă nu poate sa fie prea mare. Moment tipic de duplicitate este acela al trădării hoţului. clacă. ai căror părinţi. ea jandarmul Pintea. întinzându-si mâinile. In acelaşi timp ar voi să rămână om cinstit şi se pune în legătură. iară păstorii sunt oameni săraci. Ghiţă vrea să strângă bani şi înțelege să nu se pună rău cu sămădăul care ii cere complicitatea până la un punct şi-1 ameninţă cu izgonirea din moara-cârciumă. ordinea socială se separă de civilizația de stat şi se bizuie pe pacte proprii. acoperit de persoane tari. Cârciumarul Ghiţă se aşează in drumul porcarilor. si de rând. „Gura satului”. Dar cum si unde si in ce treabă? -Umblam si noi. hoitarii. logodnă. răspunse Simion. „Scormon". De aceea sămădăul nu e numai om cu stare. -Norocul. peste puțin se opri si aruncă privirea spre curte. porcar si el. dar om cu stare. care umblă mereu călare de la turmă la turmă. ci mai ales om aspru si neindurat. -Bine să fiţi primiţi la casa noastră ! le răspunse Mihu.

In faţa lui Mihu. Dar uite. ca să găsească şi păsările ceva. pretutindeni pe unde trece. -Ei. la porci. ce velinţe. -Lasă că te știm cat ești de harnică. grăi acum Simion. zice c-a ieșit bine. dușmăniile se desfășoară in stilul tăciunilor sub cenuşă. -Şi oare nu am fată mare? zise leica Safta. feciorul pe care l-ar dori ginere pentru fata lor Ileana. ca din întâmplare. Prea sunt de-a degete tinere. sunt bune ! grăi Mihu dând din umeri. au jignit cu vorba „slugă” pe Bujor. la oi si la cai. oameni cu dare de mana. îl arunca jos. atunci noroc să aibă ! -Norocul vine de la Dumnezeu ! le răspunse si leica Safta. laudă soiul si scoate la iveală bună prăsilă ieşită din gospodăria sa. Mihu le spuse apoi cate şi unde-i sunt pământurile. care sunt câștigate de la tatăl său si care sunt agonisite de dansul. si le spune cat rod au adunat estimp. M-a ferit Dumnezeu. Măi Vasile ! – urmă el apoi chemând pe fiul său. arunca prisosul intre saci. Pe când sa sfârșească. Ai brodit-o ! -Aşa mai înțeleg şi eu. grăi Mitrea cu răutate. El însuși ia un pumn. îl scutură. el dezleagă vârful unui sac. Iubirile. cu multe formalităţi („La crucea din sat”). n-o scoţi la cale. ii zise Mitrea. distanţa de clase. Dar sunt mai slabe decât cele de la Vadul Tătarului. Simion ţine pumnul plin la gura unui bou apropiat. prestigiul personal. apoi pleacă toți trei ca să-i vadă mai de-aproape. Abia-i cunoști mustața si te scoate din gospodărie. Unde le-ai cumpărat de-ţi sunt atât de frumoase? -Vai de mine ! Eu. Dacă e vorba de fată mare. Pretutindenea Mihu le făcu împărtășire despre cum si cat si când si in ce chip. Sosind la vraful de sac. Pe o punte se naște intre Cosma si Mihu un conflict de precedenţă. să cumpăr ? strigă Safta. îl privește. Simion privește la boi si zice că sunt frumoși. ați fost astăzi la plug – zise el ca din întâmplare. -Amin ! ziseră amândoi. care sunt moștenite de la bunicul său. Când se îndreptară din nou spre casă. oamenii își descoperă capetele. Dar să iertați. se studiază in civilizația sătească mișcarea de opinie publică („Ce va zice lumea?”). Unde ați arat? -Nici n-as ști sa-ti spun bine – răspunse Mihu întorcându-se spre curte. Tot din casa mea ! -Nu te cred. răspunse flăcăul apropiindu-se. Apoi vine si împăcarea. Slavici e un observator al sufletului disimulat si crispant de mut. apoi leagă gura sacului. Aşa-i omul cu gospodăria ! Oricât te trudeşti. zice Simion că aici ele găsesc de in prisos. Cu greu se împacă şi Andrei cu . vere Mitre. Merg amândoi pana la mijlocul punţii si cu „obrajii roşiţi” Cosma e silit să dea înapoi. Ai brodit-o.” Afară de aceasta. la capul scărilor: -Vai de mine ! Cum ne-ați găsit ! le zise ea.-Precum văz. şi dacă nu mă înșel erau ogoare. Badea Mitru si naica Floare. Știți cum e omul când ii cresc feciorii. Unde ați arat astăzi? -In dosul plopului . iar nevestele tinere si copiii ii ating mana cu fruntea. le spune prețul si vremea cumpărării. Pentru ca să-i lămurească. pentru ca fiecare dintre cei de faţă să poată lua un pumn si sa laude bobul plin. schimbând o privire plină de înțeles. -Bune pământuri ! zise Mitrea. De la boi trece in urmă la vaci. iar Mitrea ia câteva boabe intre dinți. cat an si cat anţerţ. -Da. -Rău ai brodit-o. Safta se ivește. glumi acesta.

pe atâtea fete. pe care l-ar dori de bărbat. Fiul unui toptangiu in braşovenia din Bucureşti. vesel la randu-i.” Aceeaşi psihologie mocnită se analizează şi in „Vatra părăsită”. însă sluga avea dreptate.Baciu.” Sunt frecvenţi eroii lacomi de bani. avari. Însă când răgazul e gata. şi oameni grămezigrămezi. Iorgovan. el nu putea să înțeleagă nimic: pe ici. vorbă. Printr-o prefacere etică in maniera Dickens. sunt şi şetri. . i se făcea gura pungă ca şi când ar fi gustat aguridă sau mere pădureţe. Şi precum privea şi precum asculta din drum. dar ăsta nu era obiceiul la dânșii. feciorul lui Busuioc bogăţoiul. iar aici nu erau decât oameni vii. văduva. o oaste întreagă. El se duse dar. Zamfir face un răgaz pentru care trebuiesc bani. iubește pe Simina din Păduri. tradusă in scene mute: „Iorgovan era feciorul lui Busuioc şi putea să facă ce vrea el cu caii tatălui său. dând bani cu camătă.” Cazuistica se complică. un bâlci întreg şi tot nu era bâlci. pana la moartea prin accident a lui Iorgovan. lăutari. Ciulic va deveni caritabil pe pragul morţii (însă metamorfoza e forţată). alţii indesuindu-se. nu-i vorbă. om bogat. sugerate chiar de figura lui Ghiţă: „Era. lume si iar lume. după ce acesta din urmă a parat pe cel dintâi. ceva acru in faţa lui. mii de oameni. pe nedrept. sluga era mai cu băgare de seamă decât chiar fiul stăpânului. . Ghiţă rupe pe făţiş zăgazul şi se îneacă.” Protocolul rural stânjenește efuziunile intre Simina si tată-său: „Simina ar fi vrut să-şi puie capul pe umărul lui. nici altul. vorbă care le leagă toate si le împreună in o singură bâjbâitură. la scările casei. dându-i in exploatare o moară şi vatra satului părăsită din pricina revărsării apelor. „Oprind caii Iorgovan se uită ameţit împrejur. pretinde unui biet funcționar bolnav să-i plătească un geam spart de copilul Ermil. nu se lasă amăgit. fost grataragiu. şi tot nu era oaste. cântece. a făcut învoială cu Zamfir. speculanţi. fluierași. înceată si acoperită. de împrejurare. când e vorba de folosul propriu. mai ales când râdea. in nădejdea că Ghiţă va desface învoiala. Ana îl îndreaptă la fratele ei Ghiţă. ci caută a scoate cat mai mult. Ca un comentariu etnografic la o astfel de psihologie rituală poate sluji evocarea târgului de oameni pentru seceriş din ţinutul Aradului („Pădureanca”). in mişcări sufleteşti piezişe. acesta. unii întinși pe jos. ii luă de căpăstru şi începu şi el să-i plimbe. privind mereu. fiindcă aici erau pe caţi flăcăi. Nici unul. Astfel se plimbau amândoi prin curte. de a fi dat foc casei sale („Vecinii” I ). cei mai mulți jucând. ca să o vadă pe Simina ieşind. Ana. Spre mai bunul mers al morii. chiote si vorbă. pe care asemeni o vrea de nevastă şi sluga Sofron. care se bucură să încurce pe Zamfir in datorii spre a lua el moara si vatra. firea ii era însă domoală şi stăteai bucuros de vorbă cu el. Expresia sentimentelor e plină de dificultăţi. Lume.cimpoi. bagă de seamă că apa se lăţeşte peste nişte ogoare luate in temeiul unor datorii de la Bucur. când altul. sute si sute. fiindcă la bâlci sunt şi care. Paraschiv Ciulic („Vecinii II”). când unul. pe colo cate un foc. om cu avere mare in Dealul Spirii. Toate se petrec fără violenţe. desprinse caii de la căruţa slugii.

se clatină cu voinţa intre amândoi. care însă se poate bucura puţină vreme de această izbândă fiindcă băiatul Bandi. fata zburdalnică de la munte. rivalul in stare de jertfa aceasta. toată lumea rămânând încredințată că scrierea este neizbutită. rămâne celibatar de frica răspunderilor economice („Negrea-Bătrânul”). avansând bani pentru construcţia de clădiri („Spiru Călin”). Şi totuşi el a trecut in tăcere. lăsându-se prădat de niște escroci bucureşteni („Comoara”). oboreni.bogat. această lume. Trică olteanul a căzut la melancolie fiind nevoit a scumpi ouăle. iar Mara ar socoti mârșavă însoțirea cu un „neamţ”. Sidi e de o frumuseţe rară şi nu intarzie să sucească minţile tinerilor. trândăvește şi își bate nevasta. săracă sufleteşte. n-ar mai voi să ştie de un fiu căsătorit fără învoirea lor. are doi copii. Intai de toate izbeşte in acest roman culoarea vie a fondului pe care se sprijină eroii. şi a pierdut-o. şi pleacă la Viena. spre a le preda cu ridicata unui negustor exportator („Mâhnirile lui Trică”). Aflându-se că tinerii sunt căsătoriţi vine şi împăcarea. dar scumpirea a pricinuit-o el însuși colectând toate ouăle. moare de indigestie. Lucia. săpând la forturi. greu de urnit. Cel mai zdruncinat este însă Naţl. Curând patima cuprinde pe amândoi tinerii şi după lupte îndelungate cu sentimente potrivnice. privind înapoi. căci fiecare parte doreşte ca pruncul să fie botezat in legea lui. mumă-sa. Spiru Călin. Avem înainte oameni tăcuţi. Duţu in fine a găsit o comoară pe lângă Focşani. Abia când se naşte un copil. din nenorocire. sub ocrotirea particulară a maicii Aegidia. care de altfel faţă de toată lumea trece drept ţiitoare. in vreme ce Naţl. Mara. frizeri. Hubăr. „Mara” trebuia să însemne un eveniment. Scriitorul are totuşi onorabila intenţie de a deplânge tragediile oraşului. Nuţa. Cu mult înaintea lui Rebreanu. fost judecător si om avut. incat romanul este aproape o capodoperă. epicureu intelectual. păstrează albiturile bune ca pe o zestre de mireasă şi cârpește pe cele vechi („Ţaţa Melania”). Crescută mare. In fine copilul e botezat in religia catolică spre mulţumirea lui Hubăr. Dar Naţl e nefericit. la călugăriţele catolice din Lipova. ei se căsătoresc pe ascuns. căruţaşi. căldărari. pe Trică şi Persida („Sidi”). Astfel. precupeaţă văduvă din Radna. cununaţi de Codreanu. romanul acesta apare ca un pas mare in istoria genului. Pe băiat îl dă ucenic la un cojocar. Tinerii se întorc in ţinutul lor şi deschid un birt pe care îl călăuzeşte mai mult Persida. pică in Bucureşti pe mâinile unei proxenete şi in sânul celei mai sălbatice naturi („Nuţa”). in sfârșit şi Hubăr. vanitoasă. încăpățânați in prejudecăţile şi obiceiurile lor. apare vulgară şi nici măcar pitorească. o fetiţă delicată de prea multă îngrijire boierească. Pentru epoca in care a apărut. croitori de haine preoţeşti. făcut cu o femeie Reghina ce şi murise nebună de ruşine. cârciumari in Dealul Spirii). Un teolog roman Codreanu şi fiul unui măcelar bogat Hubărnaţl sau mai simplu Naţl se îndrăgostesc de ea si fata. Mara se îmblânzește. a cărui supărare era mai mare fiindcă fusese bătut de Naţl. sat bănăţean. mancand o baclava („Sărăcuţa de ea”). fiul lui tăinuit. tată-su. şi Hubăroae. chibzuit. Ţaţa Melania are o cutie o cutie de fier plină de bijuterii. bolnav sufleteşte din pricina despărţirii de părinţi. pe fată o creşte ca pe o doamnă. e şi el un fel de speculant. de altfel de treabă. apoi se domoleşte Hubăroae. Slavici s-a aventurat să zugrăvească lumea meseriaşilor şi mica burghezie din Bucureşti (pantofari. Lipsită de protocolul vieţii rurale. îl omoară intr-o criză de demenţă. născute din deprinderea vieţii sociale. şi astăzi. Arhaitatea mişcărilor mai este îngreunată de factorul . Slavici zugrăvise puternic sufletul ţărănesc de peste munţi şi cu atâta dramatism. curelari. zugravi. la care gândirea colectivă e mai puternică decât cea individuală. nu fără primejdia unei noi vrajbe. spălătorese.

îndărătnici. avari. atribuit mai târziu semănătoriştilor. exprimând rând pe rând şi mai cu putere decât orice firea clasic văităreaţă văduvei („săraca!”). blânzi in raporturile personale. şi nu poate să mă pedepsească atât de aspru. substanţial: . săraca. cu cată inimă v-am purtat de grijă. nu poate suferi gândul că copilul ar putea rămâne al ortodocşilor: „… nu se putea dezmetici. dar aş zice că au mai păţit-o şi alte mame ca mine şi m-aş mangaia in cele din urmă. numai al nostru.” Pe de altă parte. Ea înfățișează tipul comun al femeii mature de peste munţi şi in genere al văduvei întreprinzătoare si aprige.rasial. . ci izgonirea lui. Proporţia aceasta de zgârcenie şi de afecţiune maternă. adică cu acel amestec de bine şi de rău ce se află la oamenii adevăraţi. Când Persida pune înainte Marei dragostea ei pentru Naţl. dorind nu căsătoria cu ibovnicul. chiar după împăcare. dar tot nu putea să-l ierte pe Naţl că s-a căsătorit fără învoirea lui. dar copilul e al nostru. binecuvântată de amândouă. care toţi trăiesc cu o vigoare extraordinară. draga mamii. zise el. sunt egoişti. de fapt ale eroinei şi numai însoțite in repeziciunea frazei de autor. ar fi pierdută toată bucuria vieţii mele. sărăcuţii mamei…” Exclamaţiile acestea. văduvă. Are fiecare norocul lui. Şi fizic Mara e descrisă scurt. ochiul lui e de o rară ascuţime in zugrăvirea eroilor. Ţăranii lui. aceasta răspunde îndârjită: „Nu ! nu ! … asta nu se poate ! Dumnezeu ştie … cat m-am gândit eu la voi.” Mara merge pana acolo incat. căci de o parte sunt nemţii. orgoliul mamei chiar şi prin ceea ce ar părea pricină de îngrijorare („mare minune”).” Slavici n-are nimic din spiritul de înfrumusețare a vieţii rurale. Atâta vreme cat autorul rămâne in marginile experienței sale. Au păţit-o şi altele şi mai rău decât tine şi tot au ajuns femei cu casă bună. voinici şi plini de viaţă. deştepţi şi frumoşi. că toate au să iasă bine. mare minune…” „Mai sunt şi zdrenţăroşi şi desculţi şi nepieptănaţi şi nespălaţi şi obraznici. după metoda de mai târziu a lui Rebreanu. Hubăr. observaţi fără cea mai mică părtinire. cat am ostenit pentru voi. ascunsa manie împotriva acelora care-i defăimează pruncii („sărăcuţii mamei”). iar de alta romanii. cu doi copii. Dacă te-aş vedea moartă. crezând pe fata ei in legături nelegiuite cu Naţl.răi sunt. duşmănoşi şi totodată iertători şi buni. ironici intr-ascuns şi neclintiţi in egoismul de naţie. de hotărâre bărbătească şi de sentiment al slăbiciunii femeieşti e făcută cu o artă desăvârșită şi intr-un stil sec ce topeşte termenii dialogului dialectal. Se simţea uşurat. Mai ruşinoasă i se pare însoțirea cu un om de altă lege decât păcătuirea: „-Lasă. Neam de neamul meu nu şi-a spurcat însă sângele. sărăcuţii de ei…” „Mult sunt sănătoşi şi rumeni. Mai vie decât toţi este Mara. păstrându-le totuşi culoarea locală cu ajutorul exclamaţiilor: „A rămas Mara. -Să fie.

atâta pagubă ! Ce pierzi !? Nu e ruşinea mea. O să te mai gândești tu şi o să-ţi vie mintea. fiindcă au pornit intr-o barcă împotriva podului. La stânga e coşul cu peşte. -Nu vreau nimic ! – răspunse el. fie cu alţii. faci ce vrei din ea. in dosul mesei pline de poame şi de turtă dulce. -Nu dau nici un ban ! – răspunde Mara îndărătnică.” Când zgârcenia tace. De aşa noroc n-o să fugi. greoaie şi cu obrajii bătuţi de soare. spre a nu rămâne in pierdere. şi pentru copii. Mara vrea să-şi scape feciorul de armată. Trică şi Sidi sunt pe cale să se înece in Mureş. şi se tânguiește peste tot de sărăcie. Serile Mara de cele mai multe ori mănâncă ea singură. deoarece copiii. Mara stă ziua sub şatră. -Mamă ! – zise el. ba in cele din urmă se lasă rugată să-i păstreze tot ea: „Da. Copiii aleargă şi își caută treabă. Copii ca mine nu are nimeni !” . . Toată lumea își frânge mâinile. Gândul ei ascuns e de a sili astfel pe cojocar să-şi dea fata după Trică. iar la dreapta clocoteşte apa fierbinte pentru <<vornovişti>>. acesta aleargă la Mara să-i ceară bani ca să scape de pacoste. stăpânul băiatului.„Muiere mare.şi ziua trece pe nesimţite. ci a ei ! Vorba e să nu-ţi umble gura !” La nuntă Mara devine generoasă şi ambiţioasă. Mănâncă însă mama. pentru ea şi pentru cei doi copii. Nu mă împinge la păcat ! Eu mă-ncurc rău cu stăpâna mea. apoi scuip-o in faţă şi-o să ai soacră care se teme de tine şi nu ţi se urcă la cap. dar face in aşa chip că banii trebuitori ii sunt împrumutați de Bocioacă cojocarul. plătit cu banii din ciorapul Persidei. vin când sunt flămânzi şi iar se duc după ce s-au săturat. nu numai pe aceştia. arde in sufletul Marei mândria maternă.” Mara strânge banii in trei ciorapi. Cu maica Aegidia s-a învoit a da pentru Persida şase florini pe lună. intri in casă bună. frumoasă şi cu avere. Nu este ea singura mumă care-şi mărită fata după băiatul ce-i place ei. băiat cu minte: fata e bună. Ţine-o cu vorba pana ce nu-ţi dă fata. mai se joacă voioşi. mai bine decât la mine unde ar putea să stea ? Să ştiţi că ii aveţi. mai se bat fie intre dânșii. obosiţi. Şi fiindcă nevasta însăși a lui Bocioacă umblă după tânăr. da ! – răspunse Mara. şi dacă eşti om tu. Eşti băiat tânăr şi nu trebuie să aduci ruşine asupra casei stăpânului tău. pe toţi. pentru care rade din când in când hreanul de pe masă. spătoasă. nu se indură totuşi să își aducă toţi banii. pentru ca apoi să nu mai dea nimic după ce prin aceeaşi maică Aegidia a căpătat dreptul de a lua taxele de trecere pe podul de la Mureş. Fii. Păcat ar fi să rămână ceva pe mâine. Ea vrea să arate că fata ei e mai bogată decât neamţul. numai mama e mandră: „Sfinte Arhanghele ! … Sfântă Marie Preacurată ! Bată-vă să vă bată de copii ! Nu ! – grăi dansa mângâiată. Trică. Mara ii dă nişte sfaturi aproape neruşinate: „Pst ! – zise ea – ţine-ţi gura. Dacă te vei încurca. adorm in vreme ce ea găteşte mâncarea. Ţin numai să nu fiu robul lor şi te rog să mă scapi de dânșii. apoi cu lacrimile a înduplecat-o a primi numai patru. de ploi şi de vânt. -Prostul ! – grăi Mara. pentru ca astfel capitalul să nu fie atins deloc. nici a ta. şi pentru ea.

nu-i mai scoate nimeni din ale lor.răspunse ea sărutându-i mana. ce ţi-e scris are neapărat să ţi se întâmple. -Iartă. toate supărările pe care ţi le-am făcut şi fii încredințată de iubirea noastră părintească. şi grea clipa in care ei au intrat la Persida. Cu toate că s-ar părea că stau faţă in faţă tinerii cu noua mentalitate şi bătrânii înțepeniți in prejudecăţi. fata noastră. brutal şi delicat ca şi tatăl său. te apucă – aşa din senin – câteodată ceva. chinuit de cazuri de conştiinţă. Huber e tăcut. Jumătate din roman notează încet. era om trăit in lume şi ştia ce voieşte. învinse de omenie (e de crezut că Slavici a urmărit să dovedească cum că o contopire de sânge intre naţiile conlocuitoare din Austria era cu putinţă). Hieratismul acestei rase mandre. -Belşug să se reverse şi binecuvântare asupra ta ! grăi el şi se plecă să sărute copilul.” Cu acelaşi adevăr se înfățișează omul germanic. deşi cam strâmtorat. Omul are data lui. Hubăr desfăcu punga şi vărsă galbeni peste copil. apoi stăpânită şi in stare de orice jertfă. Aşa vin lucrurile in lumea aceasta: pleci in neştiute şi te miri unde ajungi. plin de nuanţe sufleteşti şi totodată brutal de prea multă timiditate. iar Persida. propagarea şi izbucnirea iubirii la o fată conştientă prin frumuseţe de farmecele ei. răbdător. dar copilul acesta. deşi nerupţi încă de hieratica etnografică. El se duse la Persida şi o sărută pe frunte. şi te miri la ce te duce. aşezată in fruntea unei cârciumi. . devine dramatic in scena împăcării: „Era şi frumoasă. obstinat.” . Mara ştie puterea lui de neînvins. . deşi in fundul sufletului e măgulită: „Tot n-avea nimeni copii ca dansa: dacă şi-au pus ei odată ceva in cap. iar Persida ii aştepta cu faţa râzătoare. Păcat numai că Mara nu era şi ea de faţă. -Nu suntem vrednici noi. Naţl stătea umilit la căpătâiul patului şi se dete puţin la o parte când părinţii lui intrară. se îndreptățește cu mila şi devine la sfârșit jăratic mistuitor. Sentimentul se strecoară la început ca un simplu capriciu. Cei tineri au întocmai aceleaşi idei preconcepute ca şi bătrânii şi suferinţa lor vine din călcarea lor. de fapt nu e vorba decât de o scurtă criză de transmitere a deprinderilor ereditare. aprinderea. leneş.grăi apoi uitându-se in ochii ei. fata mea. Respingând ideea însoțirii cu Naţl. nici in rău nu poate să scape de ea.Persida fuge de acasă. voinţa lui Dumnezeu nimeni nu poate s-o schimbe.” Slavici a intuit prea bine şi rotaţia caracterului intr-o familie. . apăsat de tradiţie. dintr-o provincie cu oameni mai propăşiţi sufleteşte. de a fi un poet şi un critic a eroticii rurale. devine prin instinct avară. Hubăr. Mara se manie foc. şi nici in bine. nu învinovățește pe fată şi nici n-o sfătuieşte să se învingă: „ – Nu. fenomen mai însemnat şi mai vădit intr-o societate rudimentară. autoritară şi plină de orgoliu familial. Însușirea esenţială a lui Slavici este însă de a analiza dragostea. in stare de nuanţe şi introspecţii.zise Mara liniştită. intai provocatoare şi nehotărâtă. Naţl e posac. Iar viciile părinţilor răsar reîmprospătate la copii. iar Trică nu vrea să spună unde s-a dus.

pe care nu-l mai auzise de la nimeni. şi omorul nu e decât ultimul act al izbucnirii nebuniei. Eu mă înspăimânt însă când mă gândesc la mulţimea datoriilor pe care le iau asupra mea. se intoxică din imprudenţă. Persida spune intr-un cerc mai luminat asemenea prostii pedante: „ – Sunt tânără. hotărât să se dedice bunei administrări a marii lui moşii. Iorgu cade in apatie. cu nimic artificial nicăieri. dezvăluirea femeii însăși in care patima se amestecă cu mila maternă: „ – Ce e. sau. Slavici a vrut să studieze ca şi in „Mara” crizele de formaţiune a unei familii. ca orice ardelean de atunci. fata burgheză căsătorită acum cu un prozaic măcelar. împuținându-i averea. crize epileptiforme cu muşcături). a avut de gând. pentru ca. Iorgu vede de vreo două ori pe Alina.” Atâta vreme cat descrie latura automată a dragostei. Întoarcerea lui mai târziu. Iorgu Armaş se întoarce din străinătate ca doctor in drept şi absolvent al unei Academii comerciale. complicaţii culturale. şi se sinucide cu morfină.. specializată in căsătorii cu despărţiri. n-are nici o şiră spinală. Întâlnește şi o tânără fată burgheză. ex-ofiţer. Treapta cea mai de sus a ei este. fiind in legături cu Occidentul nesănătos. Ignatius? – grăi dansa. el însuși cu simptome de demenţă treptat indicate (sfiala. In „Cel din urmă Armaş”. faţă de un bărbat sfios şi fără voinţă. n-am să te părăsesc. să demonstreze acoperit că cele mai bune intenţii se năruiesc intr-o astfel de societate. simplă şi nevinovată. n-am să fug.. . să-l silească la un divorţ ruinător. parte narativ. -Nu ! – grăi dansa in cele din urmă cu liniştită hotărâre. ba poate mai mult. când ies de aici. N-am să mă înspăimânt. atâta inimă deschisă. Romanul întreg. tratat parte epistolar. o priveşte fără multă curiozitate şi o uită apoi cu totul. in vreme ce el e atras de mrejele frumoasei şi viclenei sale verişoare Zoe. tonul apare cu desăvârșire fals şi didactic. de astă dată in clasa boierească din Romania veche. . In ţară întâmpină o mentalitate ostilă acestui entuziasm şi e înduplecat să ocupe un post de magistrat. incat el rămase cuprins de uimire şi uitându-se la ea ca la o ivire mai presus de fire.zise şi ii apucă mana şi se alipi de el şi-şi trecu gingaş braţul peste gatul lui.” etc. omoară intr-un duel pe un pictor care luase intr-un chip nechibzuit apărarea Alinei. bine rostogolită. in tonul in care vorbea ea. o descrie doar. care îl şi capătă drept soţ. in întreaga ei fire atâta căldură. când fata s-a măritat. şi sunt cuprinsă adeseori de simțământul că nu pot să le împlinesc pe toate. apoi faţă de Iorgu. Când însă năzuieşte a da eroilor fineţi sufleteşti de oraş. nici vorbă. Ce s-a întâmplat? [ Naţl bătuse pe tată-său ] Cum a căzut o atât de groaznică nenorocire pe capul tău? Era acel Ignatius. căci Bandi e copilul unei nebune. domesticitatea excesivă pe lângă cineva. Alina e atentă faţă de pictorul Emil. de vreme ce. frumoasă şi deşteaptă: nu-mi mai lipseşte decât inima uşoară ca să-mi iau avânt.Aşadar dragostea e văzută ca un destin şi autorul. luase de acolo şi această slăbiciune. e fără rost. Construcţia romanului e sigură. vedea in ţara de aici un loc de putrefacţie morală. scutit de a o mai motiva. o atât de curată iubire. Slavici e ascuţit şi dramatic. in sfârșit. care se îndrăgostește de-a binelea de dansul. Uciderea însăși a lui Hubăr de către Bandi se îndreptățește prin ereditate. Şi cum. iar încheierea vine când toate faptele sunt coapte spre a-şi da rodul.

oamenii in genere nu sunt „dumiriţi” de chestiuni. Ce prostie ?! – Doi mititei. flămând iar. cu care se ocupase. ar putea să se gândească măcar o clipă. care îl mai pune pe d-l locotenent Voicu Strună să declare că „mie să nu-mi calce nimeni pe bătături. pune şi o vrăbioară. când vorbesc însă „boierii”. Nica şi alţii. sub rectoratul spiritual al preotului Luca. căci îl ardeau ghetele rău de tot”. Prin carenţa documentelor. c-o pate. El crede că Iorgu. necum o cunoaştere a clasei boiereşti. sau că Zoe.” Dar stilul ? Încă din scrierile cu caracter polemic se observă la Slavici o predilecţie pentru limba împiedicată. chiar şi dacă general ar fi”. Adă-mi o varză cu carne ! – Varza cere vin. pe care in fond o dispreţuieşte. – Iţi aduci aminte. după prânz pentru alţii. femeilor li se zice „coconiţă” şi in sfârșit toţi vorbesc intr-un grai de abecedar. cu vorbe neaoşe înadins căutate şi peste tot presărate chiar şi acolo unde adevărul cere ca eroii să vorbească limba lor autentică. Intr-un cuvânt. Ceea ce poate să intereseze pe istoricul literar in acest roman cu acţiunea intre 1874-1878 sunt câteva ştiri despre „Junimea”. ar fi putut spune cu privire la o cravată pierdută a lui Iorgu: „. a plecat pe cel mai scurt drum la Iordache. fiu de boier. in care apar ca personaje Titu Maiorescu. Emil răsare o dată la început şi o dată la sfârșit şi tot amestecul lui aici pare ieşit dintr-o intenţie curând uitată a autorului. Viaţa burgheză însăși e înfățișată vulgar. tot aici !” Trivialităţi ca „s-a desculţat. ea e stupidă. dădură lui Slavici ideea de a scrie două „naraţiuni”. „abunoară” ieşind la tot pasul. Slavici ar fi in situaţia lui Flaubert din „Salammbŏ”.Se vede că am luat-o eu cu zdrenţele mele. „Manea” e mai bogată in . avocatul face lui Iorgu „cuvenitele împărtășiri”. pagina lui Slavici e numai plictisitoare. redusă la priveliştea birtului cu „mititei” şi cu „carne cu varză”: „Era după prânz. pe vremea lui Iustinian (sec. Toate problemele sociologice (căci de o cunoaştere a omului nu poate fi vorba) sunt lăsate fără soluţie şi impresia rămâne haotică. – Prea puţin ! Voicule.niciodată nu i se observă un suflet întreg care să îndreptățească vreo preferinţă. Caragiale. sunt socotite folositoare de către Slavici. patriotice şi dorinţa de a descoperi un eroic ancestral nu l-ar deplasa de la curata reconstrucţie a unei societăţi primitive. pentru că „Cel din urmă Armaş” e şi o cronică romanţată a epocii. oricât de supărat ar fi. romanul este chiar din punctul acesta de vedere al scheletului epic cu desăvârșire putred. greoaie şi didactică. intre care şi un manual de istoria universală. femeie stricată. tratând epic despre golul istoric dinainte de începuturile cunoscute ale poporului roman. Th. „so ia in palme pe Zoe”. Atunci când autorul însuși povesteşte. al cărui fiu Bodea se rătăceşte un timp intr-o ceată de gepizi. tânăr crescut in Occident. Dar Slavici nu are simţul vieţii orăşeneşti de dincoace. In rest se povestesc calamităţile luptei cu ogorii (avarii). când le-a îmbrăcat din nou ş. ce-i drept. Lucrările de domeniul istoriei. de altfel cam in chipul cum o va înțelege şi Delavrancea in scrierile începătoare. dacă ideile morale. a luat o ţuică de Văleni. Felul cum înțelege scriitorul „lumea mare” e de tot hazul şi totodată penibil. VI). In cea dintâi naraţie aflăm de existenţa incoerentă a „muntenilor” la poalele Bucegilor. atras de o fată barbară. Alina se simte „slabă şi neajutorată”. „Din bătrâni” şi „Manea”. – De încheiere apoi – cafeluţă cu caimac. Așteptându-și mititeii. însă fină. că iar îmi scosesem corsetul şi turnelul. in Covaci. cu construcţii şi expresii nefireşti ca „vorba e”. Voicule dă-mi şi o-nfundată. iar pana ce se face vrăbioara. ca să ia o pereche de mititei.

Gaetan. Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale s-a născut la 30 ianuarie 1852 în satul Haimanale. Stande-Pede. azi Caragiale. erau actori.Fratii tatălui sau Luca. „Gaspar Graţiani”. in timpul împăratului Mihail III şi a fraţilor Metodiu şi Ciril. Bulgarul Bodoc fură preotului Manea pe preoteasa Ana. ştii tu că eu-s om rău şi iute la sânge”. poet. pamfletar. se găseşte la Bagdad când califul El Mutaveehil este ucis. merge cu africanul Mir Benah spre Ural şi e împins intr-o învălmășeală inextricabilă de exotii barbare spre Prut. scriitor. părintele ChiriacChisăliţă. cu Bassa. Costache si Iorgu. incat părinţii se încredințează că e mai bine s-o dea după învățătorul Cimbru. cutreieră Orientul. fiica lui Mir Benah. dascălul Averchie Buchilat). există un domn Radu la Târgoviște. oameni de teatru. Subiectul. care a dat lui Eminescu. plecând după ea. Acum la jumătatea veacului IX. in care vedem pe badea Harlea şi naica Floarea pe cale să mărite pe fata lor Aniţa cu teologul latinizant Tănase a Popii. A scris şi o dramă istorică. cunoscuţi pentru activitatea lor plină de însufleţire în vederea . ca de „Halimā” e tratat cu o conştiincioasă monotonie şi in obişnuitul stil agasant presărat cu aforisme („Lungă e afară din cale aici pe pământ viaţa omului !”). Tănase e un pedant şi fata nu-l iubeşte. câteva nume proprii. comedie (eroi: Cesar. Este simpatic tipul de bourru bienfaisant a lui badea Harlea: „apoi nu te manca mai mult cu mine.A fost un dramaturg. Din activitatea dramatică a lui Slavici e de reţinut comedia ţărănească „Fata de birău”. director de teatru. Fără interes deosebit este „Toane sau vorbe de clacă”. de lângă Ploieşti. Manea.aventuri şi culori. comentator politic şi ziarist român. nuvelist. care va deveni soţia regăsitului său fiu Radu. Ion Luca Caragiale este considerat a fi cel mai mare dramaturg român şi unul dintre cei mai importanţi scriitori români . insuficientă. intr-un proiect. care nimereşte intr-o mănăstire la Constantinopol.

. căruia îi va păstra o caldă amintire. directorii de scena care montau piesele fara să respecte adevărul istoric. În vara anului 1864 absolvă clasa întăiul din 85 de elevi. Critica lui Caragiale se indreaptă împotriva moravurilor condamnabile ale oamenilor de teatru. apoi pe Basil Dragosescu. Două note). Ion Luca nu a mai putut urma decât 4 clase gimnaziale. În 1881 părăseşte gazeta "Timpul". Viitorul dramaturg a urmat şcoala primară la Ploieşti. După absolvirea şcolii primare. şi al Ecaterinei Karaboa. descendenta a unei familii de negustori greci din Braşov. În 1892 publică un volum de proză cuprinzând nuvelele "Păcat" si "O făclie de paşti". judeţul Prahova. Aceste două scrieri dovedesc marele său talent de prozator.Caragiale scrie încă o comedie din viaţa micii burghezimi. I. După această capodopera a teatrului românesc. unde mai lucra şi Ioan Slavici. sub îndrumarea părintelui Marinache.Primii ani 1852-01-30 Se naşte în satul Haimanale. 1862 . Corpul său a fost înmormântat la cimitirul Bellu. având ca institutori pe Zaharia Antinescu (personaj bizar).creării unui teatru românesc şi al unui repertoriu naţional. începând să colaboreze la revista umoristică "Claponul" şi "Calendarul claponului". În 1888 ajunge pentru o scurtă vreme director al Teatrului Naţional din Bucureşti. La "Ghimpele" şi "Claponul". Dând o izbutită traducere in versuri a unei piese franceze "Roma învinsă de Parodi".Caragiale.1860 Începe şcoala la "Instrucţiunea cu slava popeasca".L. Caragiale pătrunde în cercul literar al "Junimii". începând din 1877 Caragiale publică cronici dramatice care dovedesc grija pentru dezvoltarea teatrului românesc. de scriitor satiric. În iunie 1912 moare subit. Debutul literar Caragiale si l-a făcut la vârsta de 21 ani (1873).1864 Continuă cursul primar la "Şcoala Domnească" nr. secretar al Mănăstirii Mărgineni. L-a preţuit din prima clipă pe tănârul poet. I. Cu Eminescu. 1 din Ploieşti. comedia "O noapte furtunoasă".L. El critică actorii ce nu-şi luau în serios rolurile. În familia lui Caragiale există o temeinică tradiţie a dragostei si preocupării pentru teatru. În 1885 este profesor la liceul particular Sf. În noiembrie 1878 Caragiale citeşte la "Junimea" prima sa opera de proporţii mai mari. Ion Luca Caragiale.Gheorghe.Eminescu. Piesa a fost jucată in ianuarie 1879.Caragiale s-a pregătit pentru viitoarea lui activitate de dramaturg şi de prozator. în urma unui atac de inimă. Anii 1878-1890 reprezintă epoca marilor creaţii dramatice a lui I. "Dale carnavalului" (1885) şi drama "Napasta" (1890). 1. Ea a avut un mare succes. Deosebit de interesante sunt articolele tipărite în ziarul "România literară". 1859 . culme a creaţiei dramatice a lui Ion Luca Caragiale şi a dramaturgiei noastre naţionale. Caragiale a fost coleg de redacţie la ziarul conservator "Timpul".L. La 13 noiembrie 1884 se reprezintă pe scena Teatrului Naţional comedia "O scrisoare pierdută". În aceşti ani l-a cunoscut pe M. aflată în curtea bisericii Sfântu Gheorghe din Ploieşti. "Cercetare critică asupra teatrului românesc"(1878). fiul avocatului Luca Caragiali. despre care va scrie mai târziu articole clocotind de indignare împotriva celor vinovaţi de nefericirea lui (Ironie.

În 26 mai participă pentru prima dată la întrunirile bucureştene ale "Junimii". 1876 . foaie liberală de opoziţie. fiind destituit la 24 octombrie. tănârul copist devenind singurul susţinator al familiei. La al doilea spectacol Ion Ghica. Peste ani. moare tatăl sau. începe (în februarie) colaborarea la "Timpul". 1871 . actor şi autor dramatic cunoscut în epoca. la a XV-a aniversare a "Junimii". acesta îşi retrage piesa de pe afiş. Eminescu. Are loc premiera piesei lui Al. 1870 După un scurt stagiu de sufleur şi copist. Parodi. La 8 august face parte dintre "republicanii" lui Alexandru Candiano-Popescu. la Bucureşti. ca invitat al lui Titu Maiorescu. 2. O poemă. în trupa lui Mihail Pascaly. Debutul 1873 . se înscrie la cursul de mimică si declamaţie ţinut la Conservatorul bucureştean de unchiul său Costachi Caragiali. apoi sufleur al doilea şi copist la Teatrul Nalional din Bucureşti. apoi împreună cu Frederic Dame. Absolvise în prealabil prima clasă gimnazială în particular.1868 Perioada neclară în existenţa viitorului scriitor. La sfarşitul anului. Eminescu. pe care-l cunoscuse la Giurgiu cu zece ani în urmă. Perioada de formare 1868 . pe atunci sufleur în trupa lui Mihail Pascaly. .1872 Sufleur. autorul va evoca acesta epoca în scânteietoarele sale "Amintiri din teatru". 3.1870 Fascinat de timpuriu de teatru. Paradoxal. Activitatea publicistica 1875 . în trupa celuilalt unchi (Iorgu Caragiali). este angajat . 1867 . "Romainvinsa" în traducerea excelentă a lui Caragiale. Luca.1874 Debuteaza. În toamna anului 1868 îl cunoaşte pe M. la "Naţiunea română" (august) şi.la 20 iunie . renunla tocmai acum la serviciu. care avea acum 21 de ani. Biografiile lui susţin ipoteza că ar fi urmat cursurile clasei a V-a liceale. începe în "România liberă" seria de foiletoane "O cercetare critică asupra teatrului românesc" 1878 La invitaţia lui M. La 10 septembrie. comedia "O noapte furtunoasă" sau "Numărul 9" 1879 Premiera piesei "O noapte furtunoasă". Va face prima călătorie în străinatate. iarăşi singur. Iritat. îi apare in 'Revista contemporană (1 octombrie 1874) 4. la "Calendarul Claponului" (decembrie). republicate ulterior sub titlul "Din carnetul unui vechi sufleur". redactor la "Claponul" (mai . pe parcursul căruia servise în "garda civică". la Viena.1876 "Girant responsabil" la "Alegătorul liber". apoi colaborează la "Ghimpele". La 12 noiembrie citeşte la Iasi.1867 Elev la gimnaziul "Sfinţii Petru şi Pavel" din Ploieşti. aceelaşi an.iunie 1887). versuri.copist la Tribunalul Prahova. la Iaşi.1877 Corector la "Unirea democratică" (organ al tinerilor liberali). directorul Naţionalului intervine în text fără consimţămantul autorului.1865 .

1882 Este transferat. 1894). Va pune astfel o necesară distanţă între el şi Veronica Micle. A. 1890-02-03 Are loc premiera piesei Napasta. 1891 Volumele Teatru şi Napasta sunt respinse de la premiul Academiei în sedinta din 14 aprilie (cu 20 de voturi contra. impreună cu C. Rolul cel mai important în dezavuarea operei scriitorului îl va juca liberalul D. atragându-şi ostilitatea "Junimii" şi a lui Maiorescu. 1881 Retras de la "Timpul". Anton Leonteanu (Brânzovenescu). tot prin decret regal. Funcţia de revizor încetează în octombrie. revista 'Vatra' . Alexandrina. Demisionează (5 mai) din funcţia de director general al teatrelor. scrisă în colaborare cu Iacob Negruzzi. viitor scriitor. dintre care au supravieţuit doi : Luca (n. Catopol (Farfuridi). Caragiale 1885-04-08 Premiera piesei "D-ale carnavalului". graţie şi actorilor I. În septembrie. îl tentează iarăşi. 13 noiembrie. 1883-02-18 Are loc premiera farsei Soacra-mea Fifina (O soacră). evitând astfel şi posibilele accese de violenţă ale lui Eminescu. Coşbuc. la cerere. C. director general al teatrelor.1880 "Conul Leonida faţă cu reacţiunea" este citită în cercul "Junimii" acasă la Maiorescu. 1889 Se căsătoreşte cu fiica arhitectului Gaetano Burelly. mort tănâr. Aristizza Romanescu (Zoe) Funcţionar la Regia Monopolurilor. St. I. 1892 Gândul unui "exil voluntar". Mateescu (Cetaţeanul turmentat). în judeţul Argeş-Vâlcea. Maiorescu publică în "Convorbiri literare" Comediile d-lui Caragiale. unde o va cunoaşte pe Maria Constantinescu. prefaţat de Titu Maiorescu cu studiul publicat în 1885. revizor scolar pentru judeţele Neamţ şi Suceava. prin decret regal. 1894 Editează. În mai. Succesul depaşeşte orice aşteptări. Va avea cu aceasta mai mulţi copii. singurul membru al "Junimii" care a avut lealitatea să pledeze în favoarea fostului colaborator a fost Iacob Negruzzi. cu care avusese o scurtă idilă. declarând sentenţios că dramaturgia lui ar fi imorală şi antinaţională. 1893 Scoate. 1884 1 martie. A. întaiul spectacol cu "O scrisoare pierdută". Nottara (Tipătescu). premiera operei bufe "Hatmanul Baltag". Petrescu (Trahanache). Niculescu (Caţavencu). Slavici şi G. Iulian (Pristanda). Conferenţiază la Ateneu despre "Gâşte şi găşti literare". Apar volumele "Note şi schiţe" şi "Păcat". 3 pentru). prima serie a "Moftului român". de astă dată la Braşov. şi Ecaterina (n. împreună cu I. din aceasta legătură se va naşte Mateiu I. 1888-07-02 Este numit. va fi numit în octombrie. N. Oficialitaţile şi presa îi privesc cu ostilitate iniţiativele. apare la Editura "Socec" volumul Teatru. De altfel. care a fost fluierată. care l-a acuzat. 1893). Baclabasa. Sturza.

invocând şi numele lui L. traduceri originale (Editura Saraga) şi "Notiţe şi fragmente literare" 1899 Registrator clasa I la Regia Monopolurilor Statului. volumul Momente. toamna. Un gazetar obscur. devenit primar al capitalei îl numeşte în postul onorific de membru în comitetul Teatrului Naţional. Exilul la Berlin 1905 După peregrinari. şi "O scrisoare pierdută" într-o nouă comedie. Îi apar volumele "Schiţe". 1908 La Editura Minerva apare seria "Opere complete". La 27 septembrie începe colaborarea la "Universul". de la 1 aprilie pănâ la 18 noiembrie. 1910 Publică volumul "Schiţa nouă" (Editura Adevărul). îl acuză ca ar fi plagiat "Napasta" dupa piesa unui fictiv dramaturg maghiar Istvan Kemeny. într-un tiraj total de 10. Delavrancea. două plagiate". la Berlin. Caion e achitat. Restabileşte legături amiabile cu Titu Maiorescu. 1902 Curtea cu juraţi din Ilfov îl condamnă în lipsa . Eseul apare integral. Publica volumul "Momente" (Editura Socec). Din primăvară pănâ-n toamnă. Sotirescu & Co". Franţa şi Germania. împreună cu familia. la Editura Adevărul. 1907 În ziarul vienez "Die Zeit". publică (sub semnatura "Un patriot român") prima parte a articolului "1907". preferându-i o simplă culegere de documente. Intenţionează să reia personajele din "O noapte furtunoasă". Caragiale a fost apărat la proces de Barbu Şt.000 de exemplare. Iosif scoate revista "Epoca literară" supliment al gazetei "Epoca" 1897 Activitate publicistică la "Epoca" . În colaborare cu St. Tolstoi şi publicând broşura "Originalitatea lui Caragiale. În "Viata românească" (noiembrie) apare nuvela "Kir Ianulea". O . Academia respinge de la premiu. . prin Italia.pe Caion la închisoare corecţională. Caragiale îi intentează proces pentru calomnie. se stabileşte. El îşi va continua calomniile. Scrie instantaneul "Începem!" cu care Naţionalul bucureştean îşi deschide noua stagiune. 1904 În martie. "Titrica .1896 Apare volumul "Schiţe uşoare". Piesa nu depăşeşte stadiul de schită. 1909 Colaborează din nou. Ionescu (Caion). cinci sute de lei amenda şi zece mii de lei dauneinterese. în trei volume. "Disponibilizat" de la Regie. cu poveşti şi schiţe la "Universul". Ulterior. 5. "Drapelul". în broşură. iritat de inţepăturile din "Moftul". Constantin Al. scoate. ultima apariţie editorială antumă. cu foiletoane ce vor forma volumul "Momente" 1901 Sărbătorit la Ateneul Roman pentru 25 de ani de activitate literară. Delavrancea.la 11 martie . a doua serie a "Moftului Român".

a şi sistematizat anticipaţiile : motive. Coşbuc.. Caragiale începe cu proza umoristică de la Ghimpele. După trei ani de pauză . oprit o clipă între noi. în ciuda câtorva trăsături constante în toată opera: destinaţia publicistică a majorităţii textelor (mai puţin. Asta. Caragiale nu publică încă nicio proză. care a pus în circulaţie expresia. anumite schimbări de preferinţe pentru genuri şi formule literare. cum se cade să fie acela dintr-o Istorie a literaturii . a lecturilor la Junimea şi a premierelor pe scena Naţionalului. la moartea lui Caragiale : "Caragiale n-a murit Caragiale nu poate sa moară . Caragiale se consacră între 1889 şi 1904 scrierilor naturaliste . unde a fost reinhumat la cimitirul Belu din Bucuresti. Postum 1912 Barbu Ştefănescu Delavrancea.1911 Din februarie pănâ în mai colaborează la "Românul" din Arad. Cu această ocazie asistă la zborul demonstrativ al lui Aurel Vlaicu. Şi totuşi.. personaje. 7. geniu reversibil. doarme cu faţa în sus. adunate în Schiţa nouă . desigur. a teatrului). încet să nu-l deşteptăm. anii berlinezi (1904-1912) aduc cu ei poveştile şi parabolele orientale. În 28-30 august se află la Blaj. Călinescu i s-a părut că opera lui I. Anii 18781885 aparţin teatrului . aşa că a examinat-o în Istorie fără criteriu cronologic. Sfarsit 1912 Refuză propunerea avansată de Emil Gârleanu. amestecul de stiluri şi interesul pentru traducei. Este perioada Moftului român. identificată adesea târziu de către editori şi nu totdeauna cu argumente suficiente. de a fi sărbătorit cu prilejul aniversării a 60 de ani.. Moare subit în zorii zilei de 22 iunie ... Cu o excepţie. aceea care a provocat ruptura de Maiorescu. În toamna aceluiaşi an trupul său a fost deshumat din cimitirul berlinez şi adus în ţară. “un talmeş-balmeş”. se întoarce în splendorile misterelor de unde ne vor veni geniile. efectuat cu avionul construit de el. în numele Societaţii Scriitorilor Români. Iată chiar capitolele oricărui studiu cronologic asupra operei lui Caragiale. Debutul propriu-zis al lui Caragiale interesează exclusiv ca “materie brută” pentru opera ulterioară.L.. desprins din unda divină. multe fiind imitaţii şi adaptări asemănătoare cu cele de la debut. tot cu o excepţie.. şi schiţelor cunoscute sub numele de Momente . 6. Eminescu şi G.. unul dintre comentatorii săi cei mai exacţi .. Este perioada colaborării la Convorbiri literare . Claponul şi celelalte din anii 1873-1877 . neexplicată în mod clar de către biografi. Caragiale nu este într-atât de copioasă încât să fie necesară o periodizare. sunt perfect sesizabile de la o epocă la alta. alături de M. chiar dacă volumele în care scriitorul însuşi şi-a strâns prozele şi publicistica sunt . unde participă la serbările prilejuite de semicentenarul Astrei. În sfârşit. Mircea Tomuş. Ostenit de atăta zbucium. expresii . toate piesele sunt scrise acum şi. memorialisticii legate de Eminescu. Din carnetul unui vechi sufleor. " Lui G. cum zice Alexandru George (1996) . imitaţii şi prelucrări. ba chiar de mijloace . Năpasta.

Teodorescu) şi cuvântul rostit de domnitor la intrarea în ţar. Revistă istorică naţională a secolului XIX.. Piesa lui Alexandre Parodi este de factură clasică . şi-n umbra deşisului zăresc Pe zeul cu săgeata ţintindu-mă … “ Dacă Roma învinsă este din anul Nopţii furtunoase . “ Şi mai uimitor este să-l vedem pe Caragiale “aranjând” spectacolul allegoric 100 de ani. Ne vine greu să-l legăm pe Caragiale de o piesă patetică . iată.m. din braţe-i mă smucesc. pe nesimţite. Carp traduce.Lazăr etc . Mai greu de explicat sunt pasajele în proză. Adânc. Roma învinsă. Facca (o întreagă piesă)./Nu sunt berbant/ Sunt prea galant. care arată că stilul postpaşoptist căzuse la nivelul consumului popular. Textul e un montaj din Alecsandri. Hatmanul Baltag (în colaborare cu Iacob Negruzzi şi după o nuvelă de N. Ceea ce urmează nu este deloc concludent şi pune istoricilor literari o problemă. Cele zece tablouri ne poartă din bezna Fanariotă la apoteoza lui Carol I. deşi scrisă în plin romantism. cum nu există nici în cântecele bahic-frivole de felul celor pe care le auzeau personajele Noptii furtunoase la grădina Iunion : “ Crudo! Ingrato ! N-am ofuscat-o. Tudor Vladimirescu. a unui dramaturg francez minor ./ Un săritat / Nu-i vreun păcat . administrative şi publicitare . că mult vorbea cu dor Şi dulci avea cuvinte şi grai fermecător Pe valurile mării. Doar că intenţia parodică nu pare să existe. folclor (din colecţia G. Să nu uităm că P. ce ar fi putut deveni adevăratul model al Cântării României de pe vremea lui Ceauşescu în locul poemei în proză cu acest titlu atribuite lui Alecu Russo. Heliade.Dem. muzică de Eduard Caudella. o harfă-n depărtare Nu dă mai tainic sunet. 1859 şi 1877. Macbeth . Personajele sunt Moldova şi Munteniam . în definitiv. hugoliană sau schilleriană. Când simţ deodată Suflarea lui fierbinte pe gura-mi îngheţată./ Lumina se arată etc. ”) cu altele din cale afară de romanţioase. Caragiale traduce o tragedie corneliană în versuri. abundentă în declaraţii. Gh. devenit rege în 1881.. Privirea mi se stinse cu-ncer. care constă în alternarea registrului . Bălcescu. în care parcă vorbeşte factorul poştal din Cetăţeanul turmentat : “Poştă rivală : serviciul zilnic . În Caragiale şi Caragiale (1983) . în ochi-mi pătrundea Din ochii lui văpaia. Scrisorile loco se ridică dimineaţa până-n” ziuă ş. scrisorile dintre Baltag şi Zulnia (numele iubitei lui Conachi!) par a fi opera unui Rică Venturiano. “Tot aşa. Florin Manolescu a încercat să lămurească lucrurile considerând că există la autorul acestor ciudate producţii un joc cu mai multe strategii. după ce ne-au trecut pe sub ochi 1848. alternând versuri săltăreţe („Sculaţi! Sculaţi! Ciraci vă deşteptaţi/Colo-n zară. Mă ia fior de moarte. Gane) este din anul Scrisorii pierdute şi e la fel de necaragialiană. în 10 ilustratiuni. în rolul căreia a debutat cu succes Aristizza Romanescu .procedee stilistice sau tipare gazetăreşti.d. Mă-ntorc să fug . cam tot atunci . E vorba de un vis : “Pierdută-l ascultasem . Este libretul unei opere bufe. Alexandrescu.P. cum sunt şi dramele ale lui Alecsandri la noi.a. mai modernă cântare. O idee despre tiradele versificate ne facem reproducând-o pe aceea a vestalei Iunia. şi-n suflet mă ardea.

la cei care-l cultivă cu succes. acela din O soacră. satircii. este evident că în opera unui satiric. a privit şi el societatea românească prin prisma unui ideal. şi a avut-o şi satiricul de altădată V. nu putea să încapă nici o obiecţie. acela din Roma invinsă şi restul. Ba. a căutat cu . pentru că. Caragiale nu a scris cu nici un scop extern. că tocmai ei. Critica sa. Am vorbit de atâtea ori de personalitatea morală care străbate fatal în opera unui romancier oricât de obiectiv ar fi el. de când e lumea . căci acele opere. au fost opere a theme . ca şi aceea a lui Eminescu şi a socialiştilor. Când am vorbit de critica lui Alecsandri. de acele forţe oarbe. Alăturarea de acesta. criticul este de părere că această mişcare dublă îi va caracteriza şi opera de mai târziu. comic şi parodic. acea pesonalitate se va vădi şi mai mult . îşi dau samă . cu un registru “jos”. Şi. Am văzut că pe Clevetici reuşeşte să-l ridiculiezeze cu cruzime. Pretenţia de conştiinţă în care se oglindeşte exact lumea din afară. e sigur. serios. este excesivă. extremă. care începeau să dispară. acea personalitate străbate în operă. literatura sa este expresia acelora care. disputată între nostalgia după modelul consacrat şi apelul la specii şi forme necanonice. dacă la un romancier .“înalt”. de a fixa anumite tipuri . mai degrabă . cum mărturiseşte însuşi autorul lor. Alecsandri. aceasta nu se poate susţinea. Dar Alecsandri în orice caz. chiar “farsa fantazistă” O soacră din 1894. tragic. pentru că are un puternic punct de vedere personal. Că genul satiric presupune. adică a “literaturii sentimentale şi de consum din a doua jumătate a secolului XIX”. întemeindu-mă pe operele sale dramatice. dar că în concepţia lumii ei sunt numai nişte inteligenţe “pure” şi că temperamental cu înclinaţiile şi aversiunile lui nu joacă nici un rol. Caragiale face parte din aceeaşi generaţie ca şi Eminescu. pretenţia de conştiinţă-oglindă. veniţi în urma relelor produse de forme pentru anumite clase. Am văzut însă că Alecsandri. Desigur. Dar Caragiale e un satiric. considerând-o o parodie a romanelor-foiletone şi a reportajelor senzaţionale. Ştiu că sună cam curios epitetul de “critică” alăturat la opere literare atât de obiective ca ale lui Caragiale. se poaete susţinea că tocmai satiricul este mai părtinitor. Dar selecţia nu se poate concepe fără un criteriu. că tocmai el. Din punct de vedere social. Mai mult . se ridică împotriva acestor forme. nu poate fi dat decât de idealul omenesc al satiricului. El a fixat o lume întreagă. cunoscând-o şi pricepând-o. un mare satiric şi. Florin Manolescu analizează . pentru că au adus nenorocirea acelor clase. în realitate. deşi vrea să-l ridiculizeze . care e stăpânit de sentimente puternice faţă de lumea ce zugrăveşte.îl face să apară aproape un om simpatic şi de bun-simţ. Subiectivitatea artistului are un rol esenţial în perceperea şi interpretarea lumii morale . o mare putere intelectuală. voind să ridiculizeze pe Sandu Napoilă. ca să întrebuinţăm un barbarism. Iar acel criteriu . este mai personalist. ca să spunem cuvântul propriu. prin marea lor pătrundere intelectuală. e clar. aşa încât şi opera sa e părtinitoare. vâzând-o. satiricii au avut pretenţia că planează mai presus de puterile oarbe care mână pe oameni . pe când pe Sandu Napoilă. a simţit nevoia să exteriorizeze ceea ce crease. el reprezintă şi caracterizează perioada a doua a literaturii române moderne. extern . când e vorba de acele aspecte ale lumii pe care nu le putem percepe şi interpreta decât din punct de vedere al idealului nostru omenesc.scrise cu un anumit scop. pentru a le transmite umanitaţii şi cu scopul. mai selective. prin această prismă. Pretenţia de conştiinţă-oglindă am văzut că ai avut-o toţi critcii .

ai uitat că sunt fiică dn popor şi sunt violentă . cât de obiectiv. Să fi zugrăvit Caragiale cât de drept. măsurând gradul de eroism al liberalilor după gradul ridiolului manifestat ! Şi să se bage bine de samă : aici nu vorbeşte un personaj din nuvelă. care o fi având desigur ridicolele ei. acolom deci. Uneori a exagerat peste marginile permise satiricului. în disperarea ei de concubină părăsită . Trecând peste exageraţiile lui în privinţa lui Rică Venturiano. în dauna artei sale. şi să nu-şi fi exprimat nicăieri teoretic idealurile sale sociale . are Caragiale o singură “pagină eroică” a conservatismului şi a reacţionalismului român ? Şi. Aşadar. Caragiale n-a fost întotdeauna obiectiv. Caragiale. nicăieri. şi-a arătat sentimentele sale. ridicolele atitudinii revoluţionare . repet din nou : atitudinea reacţionară nu s-o fi pretând şi ea la ridicul ? Caragiale şi-a expus şi teoreticeşte concepţiile sale sociale şi politice. de fapt. da . În schimb . cum am zice. pentru a da lovituri “liberalismului”. cam în situaţia lui Alexandru Machedon – am zis cam . cam fără nici un apropo. atitudinea cealaltă. pentru că m-ai uitat pe mine. În articolul său Politică şi Cultură . cu tot obiectivismul său găseşte prilejul să se amestece direct în bucăţi curat literare . păcătuind şi împotrica artei. şi am să-ţi torn o revoluţie . numai în urma acestei constatări : că el n-a ridiculizat decât o atitudine şi n-a ridiculizat niciodată. că are să fie o istorie . dar încă exagerează . să invoce republicanismul pe 11 februarie statuia Libertăţii de la Ploieşti … Aici Caragiale şi-a dat satisfacţia de a terfeli. nu numai că marele nostru satiric nu ridiculizează niciodată pe reacţionari. jur pe statuia Libertăţii de la Ploieşti.. vârtejul nostru este intensiv . revoluţionarismul român. şi fireşte trebuie să fim mândri de aceasta. ridicolele “revoluţionarismului” . unde nu poate fi vorba că a redat realitatea.tot dinadinsul să se comporte cu societatea românească ca o conştiinţăoglindă. fiindcă este o mică deosebire : pe câtă vreme vârtejul produs de acesta a fost extensiv.. idealul său omenesc. pe care. le-ai uitat pe toate . ne găsim astăzi . numai le intrevedem. cum s-ar zice. în opera sa literară . amestecându-se direct în opera sa. dar . şi aceasta. ne oprim asupra unui singur caz. Dar. “ E clar că n-a existat niciodată o femeie în fundul mahalalei bucureştene care. tot Miţa “ “-Jur pe tot ce mi-a rămas mai scump . ceştia chemaţi grabnic la viaţa de Stat prin instaurarea principiului naţionalităţilor. peste marginile permise de artă. Miţa Baston din D-ale carnavalului : “Nae : Vrei scandal cu orice preţ ? Miţa : Da (ridicându-se). reacţionară. ai uitat că sunt republicană că-n vinele mele curge sângele martirilor de la 11 februarie . Admirabila sa bucată Boborul o isprăveşte prin aceste cuvinte : “Aşa s-a sfărşit Republica noastră ! Aşa Reacţiunea a sfăşiat cea mai eroică pagină a liberalismului român! ” Iată-l . ploieşteancă ! Năică . acolo Caragiale “s-a descoperit” . “ si aiurea . vreau scandal . Şi acolo unde a exagerat. Caragiale scrie : “Noi. vorbeşte însuşi Caragiale. Dar nu e numai atăta.. Alexandru a ameţit o . tot am avea posibilitatea şi dreptul să-l clasificăm printer adversarii revoluţionarismului. ai uitat că sunt ploieşteancă – da .da . dealtmintrelea. pe Caragiale zugrăvind cât poate mai bine o aventură ridiculă şi declarând că aceasta e “pagina cea mai eroică a liberalismului român”. ura sa împotriva atitudinii revoluţionare . o revoluţie – să mă pomeneşti ! .

tot atât de intransigent şi de ireductibil ca şi Eminescu. Statul improvizat . alături de Eminescu şi Slavici. un Jupân Dumitrace. se înscrie şi urmează sporadic cursurile de mimică şi declamaţie de la Conservatorul din Bucureşti. fără tragere de inimă. concepţia junimistă. lipsită în epoca precedentă de spiritul critic. cu prima sa lucrare dramatică. înfiinţat după împrejurări . prin 1873. “Comediile” lui Caragiale. Statul improvizat .Car” sau . acest satiric nu putea să apară decât în Munteania . poate necredincios. Fireşte. leafa fiind mizeră şi nesigură. acolo trebuia să apară şi criticul lui cel mai profund. a dat pe cel nemilos critic al “liberalismului” . un Farfuridi. Redactează apoi Claponul (1876) şi Calendarul Claponului (1877). De unde statul ar trebui să fie rezultatul natural al societăţii ne pomenim că societatea trebuie să fie produsul artificial al Statului . .Policar”. ca să vorbim deocamdată numai de ele . şi apoi – destituit de acolo. sunt atât de “munteneşti” încât şi actorii care au ştiut să le interpreteze mai bine au fost toţi munteni . Funcţionează o vreme ca impiegat copist la Tribunalul Prahova. căci numai un muntean a putut avea ocazia să vadă liberalismul în toată desfăşurarea aspectelor lui . şi încă mai fără milă decât acesta. etc . În Iaşi chiar. închipuieşte el nişte nevoi sociale. are nevoie numaidecăt de un razim pe ce să-şi pună piciorul : îi trebuie neapărat o societate. aşadar . că s-a importat o organizare politico-socială . Junimea” şi reprezentată pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti la 18 ianuarie 1879. Se impune însă. scoţând totodata şi ziarul Naţiunea română.. El tot speră şi nu oboseşte a spera că va face să rezulte de la dânsul o societate . are nevoie grabnică de o societate. corespunzătoare unei altfel de societăţi decât a noastră . deci representative.ca sufleur la Teatrul Naţional. Teatrul lui Caragiale . unei societăţi în care clasa care dă tonul e burghezia . Statul tănâr . critica “ liberalismului” . al câtorva momente. pentru asigurarea faţă cu el însuşi că existenţa lui are o raţiune mai temeinică decât norocul. Altădată. Acuma. iar noi ne ameţim singuri ca dervişii învârtitori. a fost un duşman al “liberalismului”. sau n-au existat ca tipuri desăvârşite. Caragiale . dintr-o dată. un Conu Leonida.O noapte furtunoasă”. la noi au premers fondului . cărora le decretează pe dibuite satisfacerea . Succesul nu . în postul ocupat mai înainte de Eminescu. Acolo unde a apărut şi a înflorit liberalismul. mai bine poate decât oriunde . neavând o societate care să-i ceară ceva după nevoile ei . simţind că păşeşte în gol. citită mai întâi in cenaclul . unde preda unchiul Costache. etc . Debutul în publicistică şi-l face la foaia umoristică şi satirică Ghimpele. Iată exprimată . pentru liniştea lui. A lucrat şi la ziarul Timpul. Şi nu e o întâmplare că Muntenia. Între 1868-1870. În Moldova n-au existat. acel care a făcut creaţiuni de neuitat din Conu Leonida. în loc de a fi forma de echilibru al forţelor sociale la un moment dat. se gândeste el mereu la dânsele .. Neavând aşadar pe cine să-i impună lui reforme . semnând cu pseudonimele . caută să fie fondul şi izvorul născător al acelor forţe. eminesciană şi socialistă că formele . clasă inexistentă la noi. în 1870.lume ca trombele şi ciclonii călători . Urmează clasele primare şi gimnaziul la Ploieşti. a putut apărea şi în Moldova critică un satiric social : Alecsandri. din Trahanache a fost un muntean . după 1840. neuitatul Arceleanu ...

mai pline de interes.. Tot în acest volum vor fi incluse şi colaborările la Gazeta săteanului. primită destul de rece. În 1912. În 1902. În anul 1904. . Ion Luca Caragiale are o lume a lui de tipuri în mişcare. directorul de pe atunci. între altele. Caragiale cunoaşte aşa de bine. unde au apărut pentru prima oară nuvele ca .Ion Heliade Rădulescu”. . ele trăiesc din substanţa vieţii lui. În noaptea din 29 spre 30 ianuarie scrie.D. mai întâi în judeţul Neamţ şi Suceava. În 1891.Două loturi” . fie în literatură. şi expediază cu mică întârziere delicatului prieten o telegramă.. Între 1881.În vreme de război”. care dispusese câteva grave modificări în text. dedicată lui Vlahuţă. La 13 noiembrie 1884 i se reprezintă pentru prima oară .. La conac”. de imoralitate. volumul de Teatru îi este respins de la premiul . din ce în ce mai vii.. acum triste. Eroii comediilor lui Caragiale sunt creaţii ale acestuia. ca preşedinte al . caracterul lor. cu prilejul aniversării a 60 de ani. Editează împreună cu Anton Bacalbaşa revista umoristică Moftul român şi din colaborare cu schiţe la ziarul Universul va alcătui ulterior volumul Momente. Caragiale refuză. Nici Năpasta. ea trebuie să ridiculizeze pe un individ. în exil voluntar. Îl atrăgeau în capitala Germaniei perspectiva unei vieţi confortabile. De la Berlin va colabora regulat la reviste şi ziare din ţară. cu un succes deplin. Păstrează în permanenţă legătura cu ţara. cu atât mai mult este o adevărată creaţie de artă. mai întregi. care au individualitatea lor. Cu cât tipul creat de artist este mai reuşit. apărut în 1901. aşa de exact fiecare mişcare sufletească şi toate modurile posibile de . mereu cu ceva nou în alcătuirea fiinţei lor. Societăţii scriitorilor români”. orientat către proză. procesul în legătură cu presupusul plagiat al dramei Năpasta.. pledat strălucit de Barbu Delavrancea. tipăreşte două volume.ale Carnavalului”. În 1892 relaţiile cu Junimea se răcesc. acum vesele. Tipurile comediilor lui Caragiale sunt mai adevărate decât cele din viaţa reală. aşa de perfect pe acei pe care îi descrie. Într-o piesă teatrală fraza trebuie să fie caracteristică eroului. fie în viaţa politică. el vede aşa de bine. rememorându-şi probabil umilinţele îndurate.. o fabulă. apoi în Argeş şi Vâlcea. reprezentată în 1890. evident diplomatic. posibilitatea de a-şi oferi plăceri artistice. Talentul lui Caragiale se arată nu numai într-o scenă.. ori chiar o întreagă stare de lucruri. mai cu viaţă.. îi propune sărbătoarea. instituit de Academie. se stabileşte cu familia la Berlin. deci sunt oameni nou născuţi. acuzat.a fost deplin şi după două reprezentaţii autorul este nevoit să-şi retragă piesa de pe afiş în urma conflictului cu Ion Ghica. iar Caragiale. . care se încheie cu morala al cărei subtext zeflemitor nu poate scăpa: ..O scrisoare pierdută”. fiecare acţiune zugrăveşte caracterul omului. fiecare frază. pretextând boala. După prea amară viaţă / Nu fi lacom la dulceaţă”. În anul următor are loc premiera comediei . iar corespondenţa sa berlineză îl arăta atent la tot ceea ce se petrece în România. răsunător. ci câteodată într-o frază se oglindeşte tot caracterul talentului lui. nu s-a bucurat de o primire prea bună. Emil Gîrleanu. în urma unui concurs de favorabile împrejurări succesorale. se sfârşeşte.1883 a funcţionat ca revizor şcolar.La hanul lui Mânjoală”. suflete întrupate de el.

Năpasta’’.. nutrit de burghezia românească. nu printr-o simplă travestire ci printr-o adevărată metamorfoză. Cu excepţia farsei . Caracterul dramatic şi oralitatea se situează pe planul expresiei printre cele dintâi elemente unificatoare ale operei lui Caragiale. Caragiale avea darul actoricesc . A adoptat astfel. Publicul. deci înţelegerea şi râsul lor erau libere de orice încurcătură personală. în sânge’’. ori îl forma însuşi lumea acestor comedi. în comedii numeroase procedee vechi. Caragiale nu era mulţumit de reţetele teatrului romantic şi postromantic şi a înţeles că timpul său impune o redescoperire a formelor originale ale artei scenice.. Caragiale nu era indiferent la aspectele tragice ale vieţii dar chiar pe acesta le scrutează fără a lua la rândul său o mină tragică. Comedia avea să reintre în repertoriul românesc abia după . În tot teatrul lui Caragiale nu găsim. Teatrul lui Caragiale e un izvor de apă tulbure. Teatrul caragialian este o mare secţiune tăiată în corpul societăţii române. Om de teatru. şi pentru ei vom putea stabili o întreagă filieră spirituală. îl formau ori oamenii care. . prezente deopotrivă în piesele lui de teatru. teatrul e un teatru de luptă pe urmele căreia ar fi voit să ridice o lume nouă.manifestare încât i-ar trebui spaţiul larg al unui roman pentru a le exprima. Unit cu teatrul prin toate legăturile posibile s-ar putea spune despre Caragiale că şi-a conceput cea mai mare parte a operei ca un spectacol în intrepretarea individuală sau colectivă. cu o tenacitate probabil unică în istoria tuturor formelor de artă. atât în ştiinţa tehnici dramatice. în comedii se poate urmării o ascensiune pe scara socială şi morală a personajelor de la mahalagiul pur la pseudointelectual. Acest din urmă fel de public este singurul care a rămas întreg credincios autorului. în general. Caragiale a fost un . Caragiale stăpânea cu nirtuozitate întreg procedeu care. care acum 40 de ani a dat comediilor lui Caragiale succesul proaspăt şi autentic. nu un erou. fără a mai pomeni de corespondenţa scriitorului.. aveau faţă de subiectele acestui teatru distanţa estetică. Tehnica lui teatrală este străveche. Caragiale iubea adânc farsa şi paiaţenia tradiţională.demon’’ al veseliei. În teatrul lui Caragiale sunt puţini mahalagii veritabili.O noapte furtunoasă” a fost o neaşteptată îndrăzneaţă afirmare de maestru..a înmulţit populaţia cu un număr de cetăţeni. ca om de teatru. Ecourile stârnite de piesă au fost variate.. Caragiale a redus elementul pitoresc al periferiei la un decor schematic. întorcândule şi pe latura comică. ci un om cinstit sau un om normal. unde ne învârtim în lumea bărbierilor. comedia a rănit sentimentul de satisfacţie încrezută de sine. Activitatea teatrală a lui Caragiale s-a încheiat în anul 1890 cu drama . mahalagiilor caragialieni pot fi repede identificaţi şi scoşi din ambianţa celorlalte personaje. Intelectualii comediei caragialiene sunt toţi de extracţie inferioară. Dominat de un ideal moral. adoptându-le condiţiilor locale şi istorice. au servit la îmbrăcarea intenţilor dramatice. Caragiale ne. prin educaţie şi situaţia lor.D-ale Carnavalului’’. în care joacă o pulbere de necurăţenii. cât şi în stăpânirea limbii.

moravurile caracteristice ale claselor dominante în regimul burghezo – moşieresc. partidul liberal şi ramura independentă.. tipuri umane ale vremii. compensează lungimea desfăşurări conflictului. preocupaţi cu nepricepută candoare de problemele politice ale vremii. Alternanţa scenelor. toată gradaţia necesară unei opere dramatice este realizată de Caragiale prin indicaţiile scenice. până în zilele noastre. gesturi. în politică.. Deşi împrejurările şi personajele nu aveau aceeaşi forţă excepţională a pieselor de până atunci.un interval de timp destul de lung dar reputaţia de autor comic a lui Caragiale era fixată.Conul Leonida Faţă cu Reacţiunea’’ publicată în .rivali’’ o dovedeşte literatura bogată a vremii. limbă. care trăiesc. indicaţii scenice. După ce şi-a încercat puterile în două comedii privind. Viziunea satirică asupra burgheziei româneşti. foarte rapidă. publicată şi . de o altă comedie. Năpasta’’ este ultima piesă a lui Caragiale. aflată în afara arenei politice.. dar exploatate pe registre mult mai variate. În piesa lui Caragiale. . Desigur limba personajelor creşte enorm aspectul comic iar tehnica piesei dovedeşte un meşteşug excepţional. Până acum Caragiale se oprise asupra unor personaje din burghezia periferică. Nae Girimea. prin nume. aflate aparent în mare emulaţie. pensionari. asupra moravurilor. O scrisoare pierdută’’ a fost reprezentată pe scena Teatrului Naţional cu un mare succes. Toată mişcarea piesei. în relaţiile dintre oameni. e vorba despre alegerile pentru modificarea consituţiei şi partidelor locale. această farsă într-un act. care numără doar cinci scene şi trei personaje. dramaturgul a dat o nouă comedie. în familie. la 13 noiembrie 1884. situaţii. totuşi câteva figuri au rămas în memoria publicului: Crăcănel...Convorbiri literare’’ din 1 februarie 1880. . era printre altele o satiră nemiloasă a marii farse a alegerilor. prinsă în cancanuri şi scandaluri mărunte. relieful realist al personajelor. Mult mai simplă. Pampon. în care se iroseau neînsemnatele lor vieţii şi anume .O noapte furtunoasă’’ a fost urmată curând. Iordache cu acelaşi haz care înconjoară lumea comică a lui Caragiale. vor fiecare ca acel candidat la colegiu să se aleagă din rândurile lor... Comicul de limbaj este extins la toate personajele piesei cu câteva excepţi.O noapte furtunoasă’’ izvorăşte din nepotrivirea dintre esenţa personajelor şi aparenţele pe care acestea le întreţin.ale Carnavalului’’. cu care se întorcea spre lumea mici burghezi de la mahala.D . dramaturgul român a trecut la o piesă de sinteză critică a vieţii politice în regimul trecut. Analiza psihologică a personajelor e remarcabilă printr-o acumulare bogată de efecte comice de limbaj. . dar interesată de modul în care se desfăşoara politica. Candidatul. Acum el imbrăţişează într-o viziune cuprinzătoare. succesul acestei piese. în special. marea valoare a creaţiei dramatice propriu-zise sunt calităţiile care au asigurat. aduce în scenă un menaj de bătrâni mici – burghezi. acţiunea nu oboseşte niciodată. doar la un an interval. acestea erau cu adevărat o farsă fiindcă propaganda electorală era doar un prilej de revărsare şi înjurii între . Comicul în . În 1885.. . Comicul are aceleaşi surse cunoscute.

este amenintat de argatul sau Gheorhe cu jaful. dara perspective. traind totusi cu teroarea reintoarcerii acestuia. Leiba Zaibal. este Lefter Popescu din Doua loturi. dedicata lui Gherea. în lumea acelora care. Cand popa Iancu. Stavrache care intr-o criza dementiala. dar cand isi da seama ca un alt pacat devine inevitabil. imbogatit. Cu toate ca avea casa in regula. om de o urbanitate si corectitudine exemplera. luind acasa pe “Mitu Boieru”. Pacat si In vreme de razboi. Podenii sunt intr-o regiune bantuita de paludism. dar echilibrul sau sufletesc. exprimând o gândire limpede. neurastenizat de munca sa marunta. in noaptea Invierii. Nu mai auzim limba stâlcită şi incoerentă. hangiul Stavrache. In pacat se vede o intentie etica. Schimbarea tonalitaţii este izbititoare încă de la început. cehovian. este primitiva cu intelegerea de Caragiale. creaţia dramatică a lui Caragiale s-a terminat Proza lui Caragiale În proza. cedeaza. isi omoara amandoi copiii. dragostea intre intre frate si sora. devine in ajunul unei inspectii. Anghelache se sinucide. si Zaibal sufera de malarie. e trimis de fratele sau. Cu această operă. lumea satelor. Dezechilibrul produs de o asteptare prelungita asupra spiritelor sensibile este tema schitei Inspectiune. Aici pasiunile sunt puternice şi durabile. intorcandu. după părerea scriitorului.un automat. capul unei bande de talhari. cu adâncime. Casierul public Anghelache. Popa Iancu. fratele isi suseste averea lui. Dramaturgul aduce acum pe scenă o lume care suferea. zolist.aranjamente’’ între aşa-zişi adversari. ca sa nu fie prins de Potera. dar chiar pe acestea le scurteaza fara a lua randul sau o mina tragica. nu fara a incerca mai intai sa-si sugrume fratele. In general. cu simptome vadite de alienatie. Un astfel de personaj.reprezentată în 1890 care ne duce în zona marilor drame omeneşti. Ideea ca a castigat da eroului o stare de surescitare si euforie. care se zbătea în nedreptate şi mizerie. Zaibal se salveaza tintuind si carbonizand la flacara lampii mana criminala introdusa printr-o gaura taiata in usa. Nu mai asistăm la amoruri adulterine şi nici la . ba chiar poseda in plus un pol de aur. Atacat intr-adevar in noaptea hotarata. erau singuri în stare de a trăi cu intensitate.le si pe latura comica. care-l transforma intr. pus la o incercare asa de grea. Observam pe de alta parte la Caragiale inca de la inceputul interesul pentru automatismele vietii cotidiene. soarata micului functionar atarnand inexorabil de stat. cu supersitita norocului. prietenii incep sa se indoiasca de probitatea lui. ca şi suspiciunile. se intoarce cu adevarat. In speranta ca va pieri pe front. hangiul in satul Podeni. Caragiale nu era indiferent la aceste aspecte tragice alea vietii. in razboi. El isi propune sa-si indrepte greseala din tinerete. Preotul Nita are un fiu nelegitim. Tema nuvelei O faclie de pasti este transformarea in dementa a sentimentului de frica ajuns la paroxism.. evident in nuvelele O faclie de Pasti. chiar inclinatia . In fata acestor manifestari. prefacuta in revolta cand constata ca numerele biletelor erau castigatoarea fiecare pentru celalalt loterie. In nuvela In vreme de razboi se urmareste ereditatea criminala. ci rostiri pline de miez. Monologul lui Lefter reproduce denivelarea psihica cu toate obsesiile indignarii impotriva inselatoriilor oficiali intr-o izbugnire comic incoerenta. Caragiale a trecut intai printr-o faza de naturalism. anuntat a fi mort. ajuns mascarici de balci. de o enervare neobisnuita.

reportarul care-si inventeaza stirile in Cismigiu. fapte diverse.. copii rau crescuti. varietati.18 iunie 1917) . Allais propunea de exemplu nivelarea colinei Montmartre. autorul îşi ia pesonajele sale din societatea contemporană cum este. Toti au observat caracterul dramatic al momentelor. pedagogul care aplica metoda ”intuikiva moghearna”. in cea mai mare parte dialogate. toate acestea nu erau decat exercitii pentru schitele sale. mici scene de comedie. de tipul curat murdar. care astăzi îşi bate joc de fraza demagogică. funcionarul agasat de petitionarii zapaciti si pisalogi. reporterul panicard. prietenul insinuant. functionarul de la fisc care incaseaza taxele in natura . Caragiale are in vedere in moftul roman din 1893 utilizarea licuricilor. gazetarul monden sanctionat pentru greselile de tipar din cronicile lui . redescopera lumea pe dos a comediilor in vechile povesti stind sub semnul oximonoronului. Caragiale da in Ghimpele din 1894 ideea razuirii Carpatilor sau Allais sugereaza iluminatul lu ochii de tiglu. parvenitele din asa-zisa aristrocratie care afecteaza un jargon distins. “rostoganismul”. elevii care trec examenele prin relatii si protectii. cazuri judiciare marunte de felul celor tratate de Alphonse Allais si Alfred Jarry. inlocuind naratiunea prin compunerea si alaturarea unui sir de telegrame sau prin redactarea unui proces-verbal.Căci pentru orice om cu mintea sănătoasă este evident că o comedie nu are nimic a face cu politica de partid. şi în toate aceste cazuri va fi în dreptul său literar incontestabil”. vechituri noua. in la Hanul lui Minjoala si La Conac are si ceva din tehnica povestirii fantastice a lui Poe. Caragiale parodiaza si caricaturizeaza niste modele inchipuite. In povestiri Caragiale e comparabil cu nuvelistii italieni. Tehnica naratiuni. avocatul versatil. cetateanul pesimit prapastios. eminentul tanar politician. pune în evidenţă partea comică aşa cum o găseşte. sotii care traiesc din veniturile suspecte ale nevestelor. circulare este surprins un tip sau o conduita. dezvolta dintr-o anecdota. Uneori. ajuns “zbir” al politiei si “calau antropofag”. ca in mos Nichifor Cotcariul. Desigur. altfel numite si momente. Caragiale se regaseste in ultima parte a activitatii sale in lumea basmelor folclorice sau culte. “bucuresteanul par excellence”. şi acelaşi Caragiale. umorul provine insa din folosirea echivocului. . ( Titu Maiorescu ) Titu Maiorescu (15 februarie 1840. mai ales in evocarea armosferei enigmatice. şi-ar fi bătut joc ieri de işlic şi tombateră şi îşi va bate joc mâine de fraza reacţionară. fosforescenta sumbra.spre mofturi. degenerat din cearta ce mai triviala. om de spirit original si inventiv cateodata canalie. copilul rizgaiat. In cateva miscari stereotipe.

Asta..este sub ori ce nivel”. iar politic a trecut inaintea celei a lui Maoirescu. cu un success nesperat la vreunul dintre ei. Titu Maiorescu ii scrie surorii lui: .El nu a fost niciodata poet. ci numai un satiric superficial si ieftin”. şi după vorba lui Negruzzi.. Meritul lui Rosetti este de a fi gasit numele societatii. Pogor. este sora cărturarului episcop al Caransebeşului. veleitati literare a avut dintre fondatori doar Iacob Negruzzi. Nici cele trei arcicole ale . doctorate in Germania si Franta. ca filogermanismul din anii 1914-1916 se datoreaza in egala masura lui Maiorescu (articolul acestuia din Deutsebe Revue din 1 ianuarie . Despre traducerea din Faust. Lovinescu e de parere.. de origine aromână. putine de fictiune. opera complete” de la Socec il reprezinta pe Iacob Negruzzi in fata posteritatii. personalitate remarcabilă a României sfârşitului secolului al XIX-lea şi începutului secolului XX. Carp. Familia Popazu era de la Vălenii de Munte şi. toti. să adun în jurul meu . la Macbetb. de la sfarsitul deceniului anterior. Tinerii care pun Junimea la cale. Mai târziu. cum il gratuleaza Maiorescu. Maiorescu insusi va spune( de drept. dar lenes si . filosof. asupra faptului ca nu cele sapte volume de opera . penru ratiuni in deosebi documentare. La 26 martie. estetician. scarbad epicureu”.P. directorul si dupa 1874. al cincilea e ardelean si fiu de dascal. se cunosc.. Maiorescu ii scrie lui Rosetti . într-o unitate. Revista apare in martie 1867 intr-un tiraj de 300 de exemplare. Mai complexa este situatia lui P. membru fondator al Academiei Române.. a lui Gheorghe Pana. Ioan Maiorescu. Au.…Am izbutit. un fel de factotum al Junimii si al revistei Comvorbiri literare. Ceilalti. Tatăl său. Societatea literară Junimea ia fiinţă la Iaşi în prima parte a anului 1863. dintre cartile lui. alcătuim o societate bazată pe principia de încetăţenit”. pedagog. Pentru ca apartin unor cunoscute familii boieresti din Moldova. Putem comveni. în fine . melancolicului” Teodor Rosetti nu fac o opera. nu pot avea pretentia de a fi refinuti de istoria literara altfel decat ca promotori norocosi ai celei mai importante miscari din literature romana. Titu Maiorescu. oricum. Lider politic al jurnalistilor si al conservatorilor in general. acum şi Negruzzi . la 15 februarie 1840. se numea de fapt Trifu. minfluenta lui a fost considerabila. Lovinescu. Amintiri din . complementara celei. mai vioaie literar. altii ca de pilda Maiorescu si rosette. eseist. avocat. fiu de ţăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă. cel mai tanar abia a trecut de 20. Cel mai in varsta a implinit 30 de ani.Titu Maiorescu (numele său complet era Titu Liviu Maiorescu) a fost un academician. spiritual. Maiorescu va deveni abia in pragrul razboiului balcanic. majoritatea. politician şi scriitor român. Junimea este. Si cauta a o opri de la tiparire. prim-ministru al României între 1912 şi 1914. singurul francofon din grup . Literara cu atat mai putin. S-a născut la Craiova. ci cele douazeci si opt de volume ale revistei Comvorbiri literare. altceva decat a fost Ulpia Traiana propus de Pogor.. Ne vine greu sa ne imaginam campanile antilatiniste de mai tarziu sub umbrella unei societati cu nume latinesc. Daca il scoatem din discutie pe acesta din urma. dar mai nesigura ca informative. de putina vreme. cinic. critic literar. cu E. cele mai viabile elemente din Iaşi : Rosetti. prima întâlnire a fost considerată aceea din 10/22 februarie. . Ioan Popazu. si nu in cea mai rea epoca a relatiilor lor.. dar îşi luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior. se pare. desi au tradus sau au scris diferite lucrari. dup ace ii citase Copiile de pe natura ca ilustrative pentru Directia noua in cultura romana. Se mai poate citiastazi. cand se va produce si rupture definitive de Carp.Carp. Putin a publicat Vasile Pogor. intr-un moment in care nu-l mai tinea de prieten): . Maria Popazu. Mama lui Titu Maiorescu. abonemantul pe un an constand un galben. Despre Iacob Negruzzi. ministru de interne. dup ace i-a studiat atent pe junimisti.Junimea”.

E taios (vocea. In viata ta private sa fii totdeauna correct .. Primul este o scrisoare deschisa catre Hasdeu despre monografia acestuia Ion Voda cel Cumplit: antiromantic.. un grup care a acctionat politic si cultural pentru a-si impune valorile” . casanta. Lovinescu isi face si un mic process de constiinta. Toata critica prin care a debutat . in fond inchis. Trebuie redicutat. dar intreg spiritual prudent si critic al . ca si ieri: . precum frumusetea nu justifica toate prostitutiile”. Il regasim si in rarele articole critice ale lui Carp. ca sa le aparam”. perfect ierarhizat si. cu cat.Junimea” este cultural si. memorabil: .. de cealalta parte a baricadei. caci civilizatia creeaza libertatea . cu alte cuvinte. Si chiar daca au parut cinice sunt mai de graba lucide si resemnate. Lahovary. Analizand. discursurile parlamentare ale lui Carp. Suna destul de actual aceste fraze din 1879 contra pretentiilor liberale. Nu doar conservatorismul cel mai neinduplecat e vadit in discursuri. Noi. ne-am inselat amar. determinant-l pe Pogor sa ii spuna ca are .. nu il slujea. Sa-mi permiteti sa amintesc ca talentul nu justifica toate incarnatiile. ca nu I se poate nega lui Carp temeiul antirusesc al atitudinii sale. pe care insa au trait-o Carp si ceilalti nascuti in vecinatatea Regulamentului Organic. la moda azi. Lovinescu nu putea saprevada nici in cosmarurile sale politice. recunoscand ca generatia lui nu a trait nemijlocit experienta pericolului rusesc.. in vitata ta publica sa fii totdeauna dezinteresat”.. Recunoasterea este cu atat maivalabila moral. desi. in anii razboiulu mondial.. dupa cum ne pare sa se fi perimat opinia despre un anume patriotism militaros. Carp ii aduce autorului cateva invinuiri absolute indreptatite.. Carp are ceva din oratorul classic. sententious. in 1941. Acelas spirit classic si sub raport moral: . un grup de presiune” . fara sa scoatem palosul putem creea neatarnarea noastra economica. Lovinescu se intreaba de ce oratorul nu a fost niciodata considerat de talia lui Maiorescu. in viziunea isotrica. manifestare istorica si istoriografica a conservatorilor”. Nu inainte de a relua o idee foarte originala a lui Sorin Alexandrescu (1999) si anume ca societatea ieseana a fost .1881 a hotarat in fond intelegerea cu Austria din 1883 si tratatul tinut secret pana la razboiul mondial) si lui Carp. inainte de orice. desi fusese constant. pana la sfarsit. . conchide Lovinescu.. Jurnalismul politic si-a avut rolul sau in sprijinirea curentului conservator din ultimele trei decenii ale secolului al-XIX-lea sic el dintai din secolul XX. autoritatea morala a unui om politic nu se judeca decat dupa doua lucruri si nu se cartiga decat printr-un simplu mijloc. toate polemice. cel mai radical si. Lovinescu se simte obligat sa admita. . ura si patima” . dar are o insemnatate incomparabil mai mica. In lapidaritatea si claritatea expresiei sale. discursurile castiga ceea ce pierdusera la rostirea lor”. Mai greu de primit sunt observatiile la piesa Ravzan si Vidra. adversary al aliantei cu Franta si Rusia. in loc sa judece la rece si in chip realist lucrurile. In borsura din 1841 pe care i-o consacra lui Carp. cel dintai. dupa cum era antiliberal in politica (romantismul si liberalismul mergand mana in mana in secolul XIX romanesc). Citite.Junimii”. ce se va intampla in Romania ocupata de sovietici peste cativa ani. Delavrancea.. trecuti si prin razboaiele ruso-turce din partea a doua a secolului XIX. iar nu libertatea civilizatia”. Alte doua articole sunt fara interes. . luate in litera si in spiritual lor aceste discursuri nu sunt cu nimic mai prejos. sfarmaturi de geamuri in gat”) . Ecoul lui a rezultat dintr-o . prin urmare .. caracterul l\cultural al jurnalismului in care consta meritul istoric principal al miscarii. Take Ionescu. nu ne mai trimiteti cu trambita razboinica la fruntarii. Iata si regula etica dupa care se calauzea Carp : .. printe care aceea de a fii un idealist insufletit de . Cand noi am gandit ca libertatea pur si simplu poate creea civilizatia. Expresiile tarzii ale filogemranismului sau sunt de toti stiute.

juvenis ornatissimus”. de la o vreme. in Spiritul critic in cultura romaneasca. In 1916 . erau departe de radicalismul polemic al acestuia. tudor Vianu a remarcat ca jurnalistii din prima generatie nu erau neaparat specializati intr-un domeniu sau altul.drept. Balcescu. ca n-a fost loial celui care l-au sustinut la inceput. E obsesia lui Maiorescu de la inceput.. literara. pe Alecsandri. in anii ’80-’90 si chiar dupa 1990 aceasta . pe care o va incheia cu brio Maiorescu.rentieri” si un . mai de graba. aproape toti cu studii universitare. Maiorescu insusi numara 19 membrii ai Junimea: sapte profesori universitari. Odobescu. filosofie. dupa o jumatate de veac trecusera pe la Junimea si tiparisera in Comvorbiri cu mult mai multi si. Onciul s. Eminescu. Declansata de articolele lui Maiorescu din anii 1960-1970 continuata de eleviisai. caruia . doctori. Scriind studii de istorie. Inclusive nationalismul. mai intai. Deplorand mediocritatea. acesta insa inainte de a-l ataca pe Eminescu.Vasile Conta. importat era mai putin daca Maior si scoala lui aveau dreptate in privinta originii latine a limbii si civilizatiei noastre si mai mult ca o replica data savantilor unguri sau austrieci care credeau ca Dacia fusese complet golita la plecarea armatelor romane. intelectuali cu specializari bine stabilite. dar sa si impuna unul propiu. Alecsandri (pe care si l-a insusit asezandu-l chiar in central tabloului!).nu in ultimul rand. patru magistrate. cum a numit-o promotorul ei.Sf. D. un criteriu care nu se negociaza: al adevarului. verea” Ioan Maiorescu) ori Aron Pumnul. Xenopol. C. I s-a reprosat.Creanga. Lambrior. cu prioritate). de astazi” si militand pentru o .Junimistii introduc. ca si in judecati. Ghica. Combatand directia . celalalt muntean. cinci . pe numele sau Samson Bondarescu. cum s-a intamplat cu Florian Aaron. odata cu spiritual critic..Duiliu Zamfirescu. in deosebi scriitori. parandu-li-se. Literature o publicau fara sa stea pe ganduri si nici nu visau la antologii discriminatorii. Impartaseau recomandarea celebra a lui Heliade..directive noua” .Caragiela. Mihail Dragomirescu. chiar si de curand. Din contra. precum Kogalniceanu. Antipa. oameni de iedei generale cu studii academic in strainatate. O radacina va fi avut Junimea in criticismul Moldovenesc al romanticilor Biedermeier. cum ar fi Timotei Cipariul (cu care se . In 1867. ba chiar sip e Hasdeu si Macedonski. munteanul. De aceea de . Junimea” . Pentru ei. Simion Mehedinti. Gr.. Dintre figurile proieminente ale vremii era contestat Hajdeu. Sava”. reformisti si ironici.critica generala” . Ibratianu. pasoptistii de dincolo de Milcov nu-si facusera din critica un program. Maiorescu spera nu doar sa probeze falsitatea vechiului canon .si inca din 1909.a.. combatandu-I pana sip e cei mai apropiati tovarasi de idei ai tatalui sau.. si nu doar in literature. preferau sa abordeze pozitiv cultura dovedind tolerant in privinta erorilor si incurajand dezvoltarea genurilor si speciilor indifferent de noutatea lor. apoi pe Bratescu-Voinesti. ca orice se cuvenea retinut. Negulescu.. Lista ii cuprinde. sa inscribe junimismul intr-o traditie a fost G... dar ii si copia cu fidelitate. tanar. Alecu Russo sau V. desi dupa schimburi repetate de replici il descoperim la .Junimea” se leag prima batalie canonica din cultura noastra. in ide. George Cosbuc. istoric etc. ca sip e Macedonski. Primatul adevarului a insemnat si primatul valorii. dar moderati. Niciodata inainte nu existase cv asemanator. ii solicita Lepturariul si la moartea caruia rostea un cuvant.P. doi ofiteri. Maiorescu nu cruta pe nimeni. fara a le mentiona numele. profesorul lui de la .Slavici. . P. Cel care a facut tot posibilul. In lupta cu latinistii. cum va scrie odata Eminescu in apararea lui Maiorescu totul trebuie conceput intre granitele adevarului. ci si in limba (in scriere. poate fii socotita prima batalie canonica din cultura romana. nu numai ca nu isi critica inaintasii . data fiind zestrea nationala infima. ci. Rezultatul a fost inlaturarea falsurilor si exagerarilor. Reforma lor pastra inca un aer de naivitate ideologica. majoritatea. Negruzzi.

Rezultatul a fost un proiect (imbunatatit vreme de un deceniu) pe care istoricii actuali ai limbii(Gr. din această cauză. punandu-si. Reactiile in epoca. . Criteriul de omologare a literaturii s-a schimbat. daca junele autor n-ar fii revenit. bătălia se va purta cu multa ardoare. de data asta. Stanjeneala adolescentrului lasa acum locul comvingerii ca . studiul nu este lipsit de o baza stiintifica serioasa. ori la studiul istoriei. Acesta este intaiul sau studio capital. numit director al Gimnaziului si Internatului. nu au fost minime. a publicat in Anuarul pe anii 1862/1863 micul studiu intitulat Pentru ce limba latina este chiar in vprivinta educatiunii morale studiul fundamental in gimnaziu. ceea ce ne-ar fii putut face sa credem ca atasamentul fata de latinistii ardeleni era inca viu. la poezie. izbirea unui întreg curent periculos". canonul combatut era electric al romanticilor Bierdemer si al post pastpasoptistilor. Maiorescu a fost cel dintai care a cerut ca aprecierea fictiunii artistice sa se faca independent de considerent extrinseci. limba romana este maltratata in scoalele noastre” si ca se cuvine pusa ordine in ortografie. In câteva rânduri reacţiile . devenita între timp Academia Romana. trebuie s-o definim cu multă grijă. Un nou canon a inceput sa funtioneze. Desi nu a folosit expresia pe care criticii generatiei interbelice isi vor intemeia judecatile. rămânând totuşi într-un plan mai degrabă ideologic şi cultural decât istoric şi politic. la roman şi la teatru. Aceasta din urma precizare ne pune la adăpost de extrapolarea abuzivă a tezei „formelor tară fond" care a stârnit. la care fusese transferat tot ca director cu articolul Regulele limbei romane pentru incepatori. In 1866. numită de Maiorescu însuşi „critică generală" sau „sinteza generală în atac. in adoua parte a anilor ’50 in secolul XIX. în general.. Brancus. si anume despartirea limbii de logica. ca si aceea din anii ’60-’80 ai secolului XX. Reactiile la noul canon nu intarziat nici ele. Cea dintai acriune ctritica maioresciana izvoraste din considerente cat se poate de pragmatice. Dupa discutii îndelungate Societatea Academica. dar şi la istoria dreptului si la sociologie. la critica. S. Maiorescu va relua pe larg si cu o intelegere superioara problema ortografiei in Despre scrierea limbiei romane. din1 partea celor vizati. de orce natura ar fii ele. in Anuarul pe 1863/1864 al. mai departe . aşa socoteşte autorul însuşi) cu Poeţi şi critici în 1885... Incercând a o recupera într-o istorie a literaturii. Prima batalie canonica din literature romana va fii castigate de estetismul junimist. Desi inspirit tot din ratiuni practice. nationale. Prima batalie canonica din cultura româna incepe aaadar cu ortografia. o problema pur teoretica. siliti sa descurajeze politizarea literaturii. Marcea sau Flora Sureu) il considera exceptional. intre altele. Bătălia canonică. debutează în 1866 cu Despre scrierea limbei române şi se încheie (sau. politice. Punctual de vedere al lui Maiorescu a triumfat insa.Vasile Lupul”.Regulele” vor fii vreme de 15 ani manual obligatoriu. Maiorescu era la current cu principalele contributii ale unor filosofi si filologi germani. La Iasi.In ce priveste litaratura in sens strict. dar şi ani buni după aceea. Castigul a fost enorm. morale sau religioase. când Maiorescu o lăsase pe seama „şcolarilor săi. Maiorescu este adeptul autonomiei esteticului.:de la sociologismul Marxist al lui Gherea in anii ’90 ai secolului XIX la nationalismul samanatorist al lui Iorga in primul deceniu al secolului XX sau . Maiorescu o va extinde la alte domenii: la limba. în mai mare măsură interesul istoricilor şi sociologilor decăt pe cel al criticilor literari. normele de scriere ale lui Maiorescu vor fi însusite oficial în 1904. Titu Maiorescu folosea cu o abia vizibila stanjeneala ortografia etimologica pe care i-o recomandare tatalui sau. Institutului Preparandial . la tezele anticalofile ale lui Camil Petrescu din anii ’30 ori la realismul socialist din anii’50 ai aceluias secol XX. In acest interval. Cand era elev la Theresianumul vienez. cel puţin.

Canonul Biedermeier nu înlocuia propriu vorbind un canon anterior. el admite că judecăţile sunt relative: ceea ce cândva pare acceptabil. In definitiv. Al doilea punct forte al demonstraţiei din Cercetare decurge din caracterul „sensibil". Singurul punct de vedere curajos este al lui Vladimir Streinu care. Prefaţând-o. cum va fi din conta cazul cu literatura supusă lecturii în vederea antologiei de poezie pe care Junimea şi-o propusese şi care îl va obliga pe Maiorescu să sene Cercetarea sa. scurta întindere a poemelor lirice. din ce în ce mai izbutite şi mai numeroase. Mai mult. O cercetare critica asupra poeziei române de la 1867 ocupă primele numere. când îşi numeşte cercetarea „studiu elementar asupra poeziei române"). notează cateva norme definitorii pentru poezia lirică în comun la cei doi: explicaţia psihologică a poeticului. Gustul o dată schimbat. lucru pe care i l-a reproşat Aron Deususianu). dar şi din considerente de strategie literară. societatea nu a putut alege un număr suficient pentru a compune un volum. la editarea în volum. cu poezii valoroase. citind de zor „poeziile române publicate până astăzi". Chiar dacă Streinu avea. Cât priveşte criteriul. şi dintr-o colecţiune de poezii frumoase a ieşit o critică de poezii rele". observaţiile lui sunt valabile. pe ideea caracterului elementar al poeticii maioresciene. apăsând pe lirism şi pe fantezie (chiar dacă nu exclude speciile epice sau dramatice ale poeziei. tendinţa de a „actualiza" poeticile anterioare. (E de altfel cuvântul lui Maiorescu însuşi. pornind de la citarea de către Maiorescu însuşi a lui Edgar Poe şi a „analizei poemei sale Corbul' (ceea ce denotă o deschidere mult mai mare a lui Maiorescu decat se admite de obicei). Maiorescu se arata pe deplin conştient de natura acţiunii sale. e timpul să recunoaştem că elementarul Maiorescu înnoieşte conceptul de poezie. După ce ne oferă informaţia extrem de preţioasă că junimiştii au consacrat alcătuirii antologiei o parte din fiecare şedinţă. mai tot timpul. Poezia se opune. schimbarea lui ii stă lui Maiorescu la inimă. dând o nouă legitimitate neoclasicismului şi pre-romanăsmului de la începutul secolului XIX. Ambele cerinţe se regăsesc în studiul din 1867. Analiza Cercetării s-a rotit. ca toţi poeticienii modernismului. pe care Macedonski o va îmbogăţi mai mult metaforic decât substanţial. daca în prima ediţie a studiului nu descoperă destule. ci mai curând îl îngloba. Mai întâi. Maiorescu scrie: „Insă din miile de poezii cetite. ale proaspetelor Convorbiri literare. cât şi în aceea „ideala". mai trebuia motivaţia teoretică. Aceasta lungă dispută e o dovadă in plus că manifestul romantic al lui Kogălniceanu din Introducţie nu declanşase. sub acest raport. şi să producă argumente pentru judecăţile cu pricina. ca şi cu altele nule sau supraestimate. o adevărată bătălie canonică: rezistenţa la recomandările din Dacia literară a fost neînsemnată. Ii revine lui Maiorescu obligaţia să exemplifice noul gust. din prefaţa la ediţia din 1892.vor părea să covârşească ideea junimistă. Cercetarea e precumpănitor teoretică nu doar fiindcă autorul poseda o minte logică şi se visa om de ştiinţă. figurat. Cercetarea conţine prima concepţie coerentă de la noi asupra poeziei. mai mult traduceri şi adaptări decât originale. nelogic al poeticului: poezia . la fiecare reeditare completează lista cu nume de poeţi valoroşi. dar şi „abundenţa". din martie până în iunie. în condiţiile unei literaturi precare. Abia dacă s-a dat atenţie straturilor multiple şi diverse ale acestei poetici. prozei. el. poate să nu mai pară la fel în compania altor poezii. Deşi junimiştii vor renunţa finalmente la antologie. Maiorescu este primul care vede această opoziţie. Maiorescu nu uită că selecţia de „poezii bune" e chiar mai importantă decât batjocorirea celor „rele" şi. Şi nici nu era necesar să fie discreditate opere anterioare. care este raţională şi logică. valorile de sugestie şi un „ideal ingineresc" în compoziţie. privită atât în „condiţiunea (ei) materială".

Bolliac. ei nu se exprimau aşa) prin exemple de poezii „ale unr studenţi de la Oradea-Mare" sau ale unor „copii bătrâni cari se joacă şi ei de-a poezia”. ceea ce poate însemna un calcul tactic. Poezia pe care Maiorescu o accepta era una „pură". Alexandrescu". fie ea politică sau patriotică. unde nu cugetările (nici măcar originale) fac lirismul. Maiorescu va susţine exact acelaşi lucru şi anume că doar patriotismul ad-hoc n-are ce căuta în poezie. dand vina pe epigonii lor) şi stilistic (ironizând . Cand va relua polemica împotriva antologiei lui Pumnul în Observări polemice. Oare nu tot asa va defini Călinescu simbolul poetic peste aproape trei sferturi de veac? „Frumoasele arte. ca şi în 1867. Intrebarea este dacă el atacă frontal poezia pasoptista. cel mult. Gr. nu încape indoiala ca nu un poet ori altul. care i-a convins pe junimişti să-l privească altfel. o poezie ori alta ci canonul însuşi este pus în discuţie. este că Maiorescu nu dă nume. Ca „element de acţiune".. Bolintineanu. naţional). Cateva argumente în plus ne oferă studiul din 1868 Asupra poemei noastre populare. Maiorescu le culesese pe ale sale din Lepturariu şi din alte locuri. Intreagă aceasta argumentatie pentru opoziţia dintre poezie şi ştiintific nu mai fusese auzită înainte. de la Anul 1840 la Hora Unirii. sunt repaosul inteligenţei. Dacă este o farama de adevăr în aceste reproşuri. Nu s-a insistat mai deloc pe faptul că acest fel de a o citi scotea în afara graniţelor poeziei aproape întreg paşoptismul. Simpatia aratata de Maiorescu genului. cu „ocazionalele" lui. şi descoperi astfel o nouă armonie a naturii". pe Andrei Mureşanu. politic. pentru că poezia este „totdeauna un simţământ sau o pasiune şi niciodată o cugetare exclusiv intelectuală".exclude orice intenţie prozaică. menită să constituie un . va schimba direcţia atacului va ataca modul receptării. şi pe bună dreptate. nu în sensul de a nu avea un conţinut (social. Să nu uităm că Maiorescu n-a exclus din ediţia Poesiilor lui Eminescu nici Doina nici Scrisoarea III. in materie de exemple. Aşa cum a impus norma ortografica Maiorescu a impus-o şi pe aceea poetici Adversarii n-au avut replică decât. şi poezia mai întâi. Arom Densusianu şi ceilalţi îl învinuiesc că a vrut si demoleze vechiul canon (desigur. „viţiu contagios de care sufer mai toate poeziile române"). Bolintincanu. la fel cu aceea de a-l cruţa pe Alecsandri. ca şi-a luat exemplele şi din Alecsandri. a versurilor Maiorescu mai era de părere şi ci poezia „declină spiritul de la înlănţuirea fără marginii a nexului cauzal". spune adrabil Maiorescu. Cei careau cules si au impus poezia populară au fost rpmancierii din generaţia lui Alecsandri. exagerarea comparaţiilor. ca militantism politic: dar când e „un simţământ adevărat şi adânc". „protocronismul" multor judecăţi. Maiorescu va replica. religios. Cata vreme încearcă să o discrediteze tematic (chiar daca începe prin a admite ca politica ne-a surpat mica temelie artistica pe care o puseseră in ţara noastră poeţii adevăraţi. anticipând teza călinesciana despre Glossa lui Eminescu. aşadar. Iar în articolul In lături! va face proba de ce nu mai e bun la nimic canonul romantic avându-l în centru. ci în sensul de a nu milita pentru idei străine de natura ei. Alecsandri. Toate acestea sunt absolut noi în poetica românească. Sensul poeticului e formulat remarcabil şi e de mirare de ce mai nimeni n-a citat fraza următoare: „Cuvântul poetului stabileste un raport până atunci necunoscut între lumea intelectuală şi cea naturală. la Aron Densusianu. Putea fi şi o mişcare tactică. atunci el poate furniza poezia materia primă. Toată discuţia cu privire la reconsiderarea de către Maiorescu însuşi a ideii sale în articolul din 1906 despre Goga se dovedeşte ca dusă: în 1906. mainia” diminutivelor. provenea dintr-un interesel lui constant pentru ţăran şi spiritul lui creator. ci rostirrea sentenţioasă şi bătaia solemnă. mulţumindu-se să exprime emoţii indiferent de suportul lor. în gol.

Nu e mai puţin adevărat că ea marchează o limită ideologică a „criticii generale" maioresciene şi un ataşament mai mare faţă de trecut decât ne lăsa să ghicim polemica din anii '60-70 ai secolului XIX cu paşoptiştii. La începutul secolului XX. preferând calea de mijloc. a lui Goethe.Cu această «mlădiere» a pătruns poezia populara in sufletele noastre.răspuns dat celor care-l acuzau cosmopolitism şi de lipsa sentimentului naţional. deşi nu chiar din capul locului. Iată chiar termenii bătăliei canonice! Introducerea spiritului critic în aprecierea operelor literare ale trecutului şi prezentului. iată. Cu Observări polemice devine limpede că ţinta lui Maiorescu nu e doar literatura. şi găseşte. socotit de Lovinescu un „cântec de lebădă". Interesantă această tusă naţională şi ţărănească la „cosmopolitul" Maiorescu: după cum vedem. Coşbuc şi Goga se dezvoltă Pe urma lui . ci şi receptarea ei. în ultimul său mare text critic. Ideea va reveni sub condeiul său de câteva ori. Dar. în majoritatea cazurilor. similare tematic. Maiorescu răsfoieşte Lepturariul. vinovat în ochii lor de a-şi fi amestecat pana şi de a fi „indulcit" emoţiile. patruzeci de ani mai târziu. privea folclorul dintr-o perspectivă mai modernă. „bărbaţi geniali". Alecsandri murise de mult şi Maiorescu îşi considera încheiată bătălia canonică. Maiorescu îşi înnoieşte sentimentul de preţuire pentru folclor. adică acea falsă litaratura despre ţărani pe care o cultivă de pildă Iorga şi il dă imediat ca exemplu de adevărat scriitor ţăran pe Creangă. in deosebire de marele poet.poporanismul meşteşugit". Maiorescu. numeroase aprecieri şi comparaţii disproporţionate de care beneficiază autori. Aici nu mai este. câţiva juni scriitori s-au întâlnit în credinţa că pentru onoarea bunului-simţ şi in interesul tinerimii noastre ar fi timp a se restabili odată măsura lucrurilor. să meargă atât de departe ca Duiliu Zamfirescu. fiindcă poetul român ar dovedi spirit sublim. accentuând pe energia eroică din doine şi criticând „mlădierea" Iui Alecsandri. Mai toţi i se par lui Pumnul „spirete universale". in mod evident. fie prin explicări teoretice. El respinge. critica. la fel ca în toată acţiunea sa. neiubitor de radicalisme. Maiorescu reaminteşte rolul pe care şi l-au arogat cu doi ani înainte junimiştii: „In mijlocul unei tendinţe a spiritului critic pe care am văzut-o din exemplele citate. fie prin schiţe umoristice. Magistralul articol din 1869 polemizează cu exagerările de tip protocronist. în mod clar. a răspândi o judecare mai serioasă a literaturii române". Zamfirescu. ea este mai apăsată la bătrâneţe. dar îl pretinde categoric: „De la sine nu se îndreptează nimic". Maiorescu arată o puternică atractie pentru opera de inspiraţie rurală a unor scriitori ca Sadoveanu şi Goga.. la fel Delavrancea. Faptul de a fi în tranziţie (ce obsesie a istoriei noastre. nu era doar atât. In 1909. şi anume în răspunsul dat discursului lui Duiliu Zamfirescu la recepţia de la Academie. Maiorescu rămâne un cumpătat.. dar nu lipseşte nici in tinereţe. şi de aceea la înfiinţarea Convorbirilor literare s-au încercat. adică. iar cel german doar spirit practic. nicio tactica. mai bătrâne cu peste un secol decât cuvântul pus in circulaţie de Edgar Papu.. acum pentru prima oară. ceea ce numeşte . din care Eminescu va trage ideea Epigonilor. Cauza principală a exagerărilor protocroniste este naţionalismul: „Ceea ce este rău pentru alte . şi încetul cu încetul rădăcina populara împlântată de Alecsandri creşte şi rodeşte in toate direcţiile". remarcă. fără nicio valoare.. In voinţa de reformare canonică. Maiorescu replică: . şi istoria literară. Corespondenţa dintre ei este foarte elocventă în această privinţă. tranziţia!) nu numai că nu-l exclude. Folosind prilejul. Eminescu s-a inspirat de-a dreptul din ea. O poezie a lui Ienăchiţâ ar fi superioară uneia. Cel care dăduse tonul în schimbarea canonului romantic nu părea dispus. Canonul se face şi se desface doar pe calea criticii. bunăoară. a căror liră „se aseamănă cântărilor lui Oraţiu şi Dante"..

Separatismul. se vrea un „studiu de patologie literară". aşa încât îi putem întoarce lui Alexandru George (iritat şi de lipsa de loialitate arătată de Maiorescu colegului şi amicului său. ca naţionalism moldovenesc. înmulţind şi diversificând exemplele. Tot o observaţie a lui Alexandru George încununează lungul şir de obiecţii ridicate de-a lungul timpului contra tezei „formelor fară fond” enunţată de Maiorescu în articolul din 1868 In contra direcţiei de astăzi in cultura română şi adaugita in Directia noua in poezia si proza romana din 1872 si cum am vazut. exact în anul în care junimiştii se înapoiau de la studii din străinătate. in delirul verbal („frazeologia optimistă". Ardelean. deopotrivă de bine închegat ca si Observări polemice. el se va arăta uimit că „ceea ce nimeni n-ar fi crezut cu putinţă în secolul al XlX-lea la noi s-a întâmplat". Bărnuţiu va reprezenta a doua ţintă personală a „criticii generale" maioresciene.. ca şi Cipariu. care a rostit în 1848 un discurs istoric la Blaj. Bămuţianismul era o absurditate istorică şi logică („dreptul românilor e dreptul roman"). Fondul ideilor lui Bărnuţiu s-a perimat rapid. Betia de cuvinte. Problema era ecoul lui în mentalitatea vremii. in Raspunsuzile din 1873. scrie criticul împotrivindu-se bonusului pe care caracterul naţional l-ar garanta operei literare. problema centrală. in pofida derizoriului majorităţii exemplelor şi a formalismului logic. expediată în pagina finală. chiar vorba criticului. în protocronism. Om politic ardelean. întrebuinţată prima oara in Răspunsuri şi devenită faimoasă: „nu e (sunt) în chestie!". dar în principiu el nu se înşela. et pour causel. cel pe care Maiorescu il desfiinţează. pe terenul căruia Maiorescu e stăpânul absolut. şi frumoase şi adevărate nu pot fi decât acele scrieri române care ar fi frumoase şi adevărate pentru orice popor cult". ca editor al scrierilor lui Vasile Alexandrescu-Urechiă. Reprezentantul curentului naţional era. şi-a încheiat cariera la Universitatea ieşeană.nota bene! — 1856 către catre o colega de la Theresianum în care Maiorescu vorbea despre „direpţiunea" greşită a culturii noastre si o punea pe seama influenţei franceze: . cum zice Vianu) şi. Simion Bărnuţiu. cum o va face si in cele doua intervenţii parlamentare din 1879 pe tema revizuirii articolului 7 din Consatutie. Singurul comentator cate l-a prezentat pe autorul acestui din urmă articol într-o lumină nefavorabilă este Alexandru Geoige. este combaterea „formelor fără fond" din cultura românească. El defineşte naţionalitatea ca un mijloc catre progresul civilizaţiei prin toleranţă şi stiinta. intolerantă şi plină de ifose. Dincolo de silogistica impecabilă a polemicii sale. unde a şi murit în 1863. dar în 1868 lui Maiorescu nu-i venea deloc la îndemână să se răfuiască cu un veritabil idol al locului şi al vremii. după moartea tribunului. adică persecutarea evreilor. ca s Răspunsurile i „Revistei Contimporane". în cate. la Iaşi.nici un ram al studiului pertractat . care domina universitatea şi cu care Maiorescu a avut de furcă în primii ani. retoris si limbuţi). al inelelor argumentaţiei. Condamnand antisemitismul. experimentandu-si totodată optimismul că barbaria va fi învinsă de civilizaţie. N-o fi fost dreptatea de partea lui Maiorescu în toate detaliile. care loveşte în pseudocultură. din nou.popoare este rău şi pentru noi. Maiorescu se revela ca un spirit european şi modrn. însuşită de „fracţiunea liberă şi independentă" a lui Nicolae Ionescu (una din victimele filipicei maioresciene din Oratori. în anii aceia. în Catedrală şi apoi pe Câmpia Libertăţii în auzul a 40-50 de mii de români. Nu i-a fost greu lui Maiorescu să-l demoleze. de altfel textele fundamentale pentru batalia canonica a junimismului în plan cultural( Ciorna acestor texte poate fi considerata o scrisoare din . prin buna stare morală şi materială potrivita totodata cu gradul culturii unui popor". Acestea sunt. şi antisemitismul au caracterizat doctrina bărnuţiană. Studiile care urmează reiau ideile principale.

visând la unul organicist şi reformator care se cuvenea să înceapă nu cu forma. împrumutate de generaţia paşoptistă. ca inevitabilă. frazele cele mai răstălmăcite (şi aproape exclusiv citate) sunt acelea în care Maiorescu socoteşte forma fără fond pernicioasă (în definitiv. scrie el în Direcţia nouă. Cei mai aprigi partizani ai ideii au mers până la a susţine că Maiorescu ar fi putut fi revendicat de extrema dreaptă românească dintre războaie. Lovinescu. din nou. care merită un răspuns potrivit cu textele lui Maiorescu. Autorul studiului ajunsese la o concluzie diferită de aceea comună are consta în aceea că Maiorescu s-ar fi opus formelor europene. Spre a-l învinui de antioccidentalism. obiectându-i precursorului său că a ignorat caracterul original şi revoluţionar al procesului. Se putea mai limpede şi mai subtil spus? De ce totuşi împrumutarea formelor occidentale nu a creat la noi civilizaţia? In ce sens au rămas goale aceste forme? Intrebare legitimă. societatea academică şi celelalte „asociaţiuni" culturale. In realitate. Din contra. mai exact occidentale. Maiorescu o fi visat spencerian. apoi imediat după 1918 şi. o împărtăşesc pe aceea a lui Alexandru George. ci numai o sentimentale stricată şi utopică. „nici o umanitate adevărată. drumul de la formă la fond. om prea inteligent ca să-şi închipuie că roata istoriei poate fi dată înapoi. după 1989. în loc să accepte. După părerea mea. Din acest moment. umplerea lor de un conţinut. la care Maiorescu ataşează abia spre sfârşit Constituţia şi circularele ministeriale) sunt adevăratele forme goale. deşi mulţi dintre comentatorii. mai ales. în numele unui autarhism reacţionar. ca Bărnuţiu. de la care a pornit totul. Maiorescu a mai fost acuzat că vrea să le distrugă. în numele unui statu-quo ante care să îngăduie perpetuarea in Principate a mentalităţilor şi cutumelor orientale. dacă vrem să ne exprimăm în termeni marxişti)". Odată cu gurile Dunării ni s-au deschis porţile Carpaţilor.. Nu numai ca remarcile lui nu trebuie luate in acest sens (. simulacre. el ştia că lucrurile nu merg după dorinţele noastre. de la Zeletin şi Lovinescu la Ornea şi Marino. spaimă" etc. manevrată de mulţi până în ceasul de faţă. în concepţia lui Maiorescu civilizatia pune la noi capăt barbariei odată cu (expresia lui Calinescu) „descoperirea Occidentului". In articolul din 1868. care ar contrazice tot ce ştim despre Maioreseu. „Pe noi.sever". ar trebui sa-l surprindem refuzând.] formula calpă. Ciprian Stiulea constată că nu există în textele lui Maiorescu niciun temei pentru această enormitate. am pierdut folosul stării de barbari fară a ne bucura încă de binefacerea stării civilizate". începând cu epoca lui Cuza şi Carol I. Vom descoperi imediat că el a spus exact ce vor spune Lovinescu şi Zeletin. Scrie Alexandru George: „Am combătut încă o data [. şi prin ele au intrat formele civilizaţiei din Franţa şi Germania şi au năvălit în viaţa publică a poporului nostru. <<forme fară fond». deşi ea a fost infirmată de evolutia problemei în timp (sau de Istorie.. ci felul în care ele s-au întrupat în instituţiile româneşti de după divanurile-ad hoc. ci o apreciere). a stăruit pe ideea că civilizaţia românească a parcurs în secolul XIX. nu este?) şi crede că „este mai bine sa nu facem o şcoală deloc decat sa facem o şcoală rea” etc. Articolul lui Alexandru George are o adresă precisă: studiul lui Ciprian Şiulea din Retori. şi anume In contra direcţiei de astăzi. Este uimitor cât de rău a putut fi citit Maiorescu. şi nu doar o singură dată. fum.ar fii mai bine daca" nu este o soluţie. teza maioresciană a fost din contră confirmată. nu cu o prejudecată devenită istorică. De visat. Acestea (şcoala. dar . De aici ideea ca el ar cere abandonarea formelor goale. imposturi (2003) despre Maiorescu. dar de mare succes. ci cu fondul. principiile burghezo-liberale ale secolului său. ne-a scos soarta fără de veste din întunericul Turciei şi ne-a pus în faţa Europei..). românii. Din chiar discriminarea din finalul pasajului citat se poate deduce acest răspuns: nu principiile democratice sunt neplăcute lui Maiorescu.

Lovinescu. dovadă Poeţi si critici. Oarecum speculativ.R. Macedonski. adică? Heliade. Negruzzi. argumentul relansează o dispută ce părea definitiv închisa. Aşadar. când precizează că „primejdioasă (.. adică a analizei de opere. nu renunţarea la ea! In fine. E nevoie aşadar de o conştiinţa limpede a insuficienţei instituţiilor calchiate. Nici T. De aceea conştiinţa erorii e importantă. O dată: în studiul din 1868.) nu e atât lipsa de fundament în sine. insă nu abstractă. Vladimir Streinu găseşte acestei situaţii o explicaţie destul de curioasă: „. H. ci prin stringenţa logică şi cadenţa de . Calinescu adaugă observaţia câ Maioreseu „nu avea plcera analizei cărţilor". Alecsandri. Coşbuc. S-a conformat el însuşi acestei evoluţii. C.. umplerea formei. Lui Maioreseu i se recunoaşte meritul de a fi ctitorit critica literară. Intr-un articol din 2005. Alexandrescu. „Critica lui Maioreseu a fost exclusiv culturala. Patapievici punea aproape în aceiaşi termeni valabilitatea si actualitatea tezei maioresciene. şi fiindcă am introdus un grad prea înalt din viaţa din afară a statelor europene. Extrapolarea tezei a făcut din ea apanajul sociologilor. G. nouă nu ne rămâne pentru existenţa noastră naţională altă alternativă decât de a cere de la clasele noastre culte atâta conştiinţă câtă trebuie să o aibă şi atâta ştiinţă cat o poate avea". sintetizând opinia cea mai răspândită. „Maioreseu a fost un îndrumător cultural — dar nu şi un critic literar propriu-zis". toate articolele ulterioare luandu-si ca ne convingă de dreptatea lui. la alte răscruci ale istoriei nationale. „Problema noastra. Vianu n-are altă părere. Cum. La acestea. Caragiale. in care va constata scăderea necesităţii acestui fel de critica în favoarea „apreţierilor izolate". cu atât mai mult cu cât confirmarea ei ne-a foat oferiţa pe tava si mai tarziu. în continuarea celui de adineauri. deşi atrage atenţia asupra justeţei mai tuturor judecăţilor lui Maioreseu. normativă. fară să fie considerat el însuşi critic literar. pasajul esenţial (mult mai rar citat decât altele. scrie eseistul. este suficienţa cu care oamenii noştri cred şi sunt crezuţi că au făcut o faptă atunci când au produs sau au tradus numai o formă goală a stărilor". aşteptând „dezlegarea problemelor" de la sine. lasă adevărul să se impună singur. Patapievici mai crede că „formele nu pot naşte fond decat dacă omul care le practică posedă discernamânt". trebuie să înălţăm poporul nostru din toate puterile până la înţelegerea acelui grad şi a unei organizări politice potrivită cu el".. „nici măcar bânuiiii existenţei unei critice analitice"..avem exprimată chiar de către el ideea contrară. Polemica lui e silogistică. Timpul dezvoltării ne este luat. Al.Puţinul într-ale criticii strict literare este insuşi puţinul literaturii noastre până la 1900". Creangă. E un mare patadox ca teza culturală cea mai discutată de la noi sa fi fost si cea mai prost inţeleasa. ignorat complet de Lovinescu în monografia din 1940). scrie E. Eminescu. cât este lipsa de orice simţire a necesităţii acestui fundament. conchide Lovinescu. Delavrancea ar fi „puţin"? Impresia aceasta provine din faptul că Maioreseu si-a consacrat articolele din jurul lui 1870 „criticii generale" menite să schimbe canonul. Mai indulgent. şi tema mare este de a-l înlocui prin îndoită energie. si astazi. Duiliu Zamfirescu. O ştia el însuşi prea bine. A doua oară: în Direcţia noua. Hasdeu. Tot ce este astăzi formă goală în mişcarea noastră publică trebuie prefăcut într-o realitate simţită. pe care criticii ideii lui Maioreseu l-ar putea iscăli liniştiţi: „Aşa însă nu este situaţiunea noastră. Şi vine la rând. Ghica. când Maioreseu observă că nu trăim pe o insulă. şi s-a exercitat numai în cadrele orientărilor generale". ca să nu mai fie niciun echivoc: „Şi fiindcă a da înapoi este cu neputinţă. Necesitatea aceasta de natură morală ne întoarce la aspectul cultural determinant în concepţia lui Maioreseu. continuă să fie aceea a unei vieţi publice în dezacord cu capacitatea nostra de a formula judecăţi de adevăr". chiar dacă nu se remarcă prin imagini ori metafore. izolaţi de lume.

este perimată.metronom a argumentaţiei. populându-se de personajele şi trăind in situaţiile din comedii: „Stratul social [.. cum opricepe el. iar poliţistul Ghiţă este un element principal în alegerea «curat constituţională». Lumea lui Caragiale este foarte exact descrisă. adecă sub forma unei spoieli de civilizaţie occidentală [. jură pe statuia Libertăţii din Ploieşti şi ipistana Carnavalului pune un «potrabac» cu muzică la «lotărie». Lumea lui Caragiale este. care este totdeauna «turmentat» [. Candidatul de la percepţie vrea să scape de dureri după sistemul lui Mattei. Chestiunea.] transformată într-o adevărată caricatură a culturii modeme. nevestei sale esenţa republicei. cam tot atunci. cherestegiul cauta sa înţeleagă în convorbirea cu ipistatul Nae Ipingescu ce este «sufragiul universal».] «Ce lume.] este luat de jos şi ne arată aspectul unor simţăminte omeneşti. spinarea încovoiată sub hainele largi şi fluturânde a lui Blahramberg ori „batista roşie" fluturată de Giorgio Brătianu in momente patetice ale discursului.. Caragale (1885) păstrează încă aspectul exemplificator al textelor din deceniile anterioare. iar cocoana Veta îşi cântă amorul «intr-un moment de fericire şi printr-o perlă de iubire». valoarea lui «Galibardi» şi teoria halucinatiilor. dar e consacrat unui singur autor şi nu e deloc zgârcit cu înfăţişarea conţinutului ori a mijloacelor stilistice ale pieselor. indiferent de obiectul vorbirii: „Puţin după acel discurs. Miţa Boston. este pătruns de demnitatea «gardei civice» şi primeşte de la Rica Venturiano desluşiri asupra suveranităţii poporului. după ce deplânsese precaritatea genului la noi. Jupân Dumitrache. explica el. împingerea până la ultimele consecinţe a demonstraţiei. ridicată nu de mult de Alexandru George. aceea din In contra direcţiei. Comediile d-lui I. Călinescu. Lucrurile nu stau deloc aşa. dacă Maiorescu avea în toate cazurile dreptate. Iat-o. E destul că a rămas arta. Rare insule plastice ori sugestii de portret (mai ales în Oratori. pentru Maiorescu. dar e de remarcat ci Maiorescu nu dispreţuieşte câtuşi de puţin sociologismul. în anii '30 ai secolului XX. Este interesant sâ remarcăm că Maiorescu anticipează teza câlinesciana a permanenţei tipurilor sociale din romanul nostru.L... în Literatura română fi străinătatea. apoi. O va mai face Gherea. ţinut de realităţile sociale romanesti să fie obiectiv şi realist (Maiorescu. de ltminteri aceleaşi la toata lumea manifestate insa aici cu o nota specifica. Gherea cu sociologicul. Ziaristul Nae Caţavencu şi advotul Farfuridi fac discursuri electorale asupra progresului economic şi revizuirii constituţionale Dandanache îşi susţine dreptul la deputăţie prin tradiţia de la «patruzşopt».. Conul Leonida citeşte jurnale. Adevăratul om onest este simplul «Cetăţean» alegător.. Acest teatru realist corespunde ideii pe care Maiorescu o avea şi despre roman. ce lume!». în Directia nouă. a şi părăsit ţara. s-a aşezat în Italia şi a trecut la catolicism". „Romanul poporan" al lui Maiorescu este în fond acela realist. Camil. nu şi temeiurile sale istorice. retori si limbuţi). zice prefectul Tipătescu şi aşa zicem şi noi când prindem de veste că este in adevăr o parte a lumii reale ce ni se desfăşură astfel înaintea ochilor". cum ar fi memorabila frază care încheie pasajul referitor la disponibilitatea deplină a unui vorbitor pentru tot ce-i trece prin minte. la sfârşitul secolului XIX şi. care a împrumutat doar „luciul" culturii occidentale. . Există. in câteva fraze in care lumea românească de după Unire devine sub pana criticului lumea lui Caragiale. intre el şi adversarul său s-a făcut mereu această opoziţie: Maiorescu cu esteticul. Cele două studii în care Maiorescu atinge plenitudinea talentului său critic sunt cele despre Caragiale şi Eminescu. Un mod de a spune că a dus disponibilitatea până la absurd. o opoziţie similara între un punct de vedere „conservator” asupra romanului. şi unul „liberal" (Duiliu Zamfirescu.

. Gherea îl zugrăvea pe Eminescu drept o fire optimistă din care „influenţa mijlocului sosial" (a mediului. în lumea ideilor generale". nepricepând inaltimea impresionala). ci „de la genul inspirării sale": „o împărăteasă cu expresii academice. Maiorescu se întâlnea cu Gherea (mai puţin atunci când acesra din urmă considera. asa că sociologismul n-are ce căuta aici. Să notăm. cand dogmatismul se relaxase. în privinţa lui Eminescu ne deosebea radical. Eminescu si peoeziile lui (l889) a pus în circulatie cateva dlin cele mai faimoase aprecieri cu privire la poet. Oarecum complementar portremlui maiorescian va fi portretul din biografia pe care i-o consacră poemlui G. Dacă in privinţa lui Caragiale. care azi îşi bare joc de fraza demagogica. Câlinescu menţine ideea . iar Al. şi încă aceste figuri şi situatii se prezintă într-un mod firesc. Referindu-se la „mizeria umana". Doar asa se va înţelege de ce morala nu atârnă de teme sau de expresii.. Aceste splendide cuvinte ridică deodată discuţia despre marele poet la un nivel greu egalabil. de un pesimism incurabil ca „formă mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobşte".]. situaţiile sunt adeseori scandaloase. Călinescu în 1932. iar la înmormântarea lui a luat parte aproape întreaga clasă politică românească. pe cand soţia cherestegiului Dutmitrache nu este". sunt triviale şi imorale. iar valoarea lor morală esre afara din chestie". Revenind la studiul despre Caragiale. Maiorescu are o viziune metafizică asupra personalirăţii („ce a fost şi ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut"). in care functiunea psihologica si morala e oarecum independenta de nivelul cultural al cocietatii.. asa că nu e de mirare de ce soarta lui Eminescu trebuia deplâns şi optimismul lui. se zice. schopenhaueriana. Ne-am putea mărgini sa răspundem: există aceste tipuri în lumea nonstra? Sunt adevărate aceste situatii? Dacă sunt. In articolul din 1887. mai întâi. Remarcahil esre că Maiorescu o pretinde nu doar scriitorului. Mai curios e să vedem ideea sub pana unui critic foarte învăţat. că Maiorescu tratează diferit poezia şi teatrul (sau romanul). după gustul trecăror al unui public trecător. Teza va fi actualizară mai cu seama cu prilejul centenarului naşterii poetului: în 1950 sociologismul vulgar era la modă. ca Edgar Papu. unele devenite clişee critice. cum zicem noi) ar fi făcut un pesimist. considerat de rigoare. sau proşti. amorul e totdeauna nelegiuit.] Comediile lui Caragiale. tipurile sunt toate alese dintre oameni sau viţioşi.Popescu). oarecum trivial. urmînd exemplul lui Schopenhauer. din Contemporanul.. pune în evidenţa partea comica aşa cum o găseşte. parca s-ar înţelege de la sine că nu poate fi altfel. manierate. şi ar fi batut joc ieri de işlic şi tombatera şi isi va bate joc mâine de fraza reacţionara [. poare fi cu adevărat triviala. după decenii de uitare. ci şi cititorului: să se lase pătruns de „lumea ficţiunii ideale". Gradul de generalitate umană este mai mare in poezie. ceea ce inseamna ca „a vorbi despre mizeria materială a lui Eminescu” este fara sens. Formula. pentru această morala specifică artei esre inaltarea impersională. „fără intenţii străine artei”. Paleologu putea să reamintească. Maiorescu polemiza cu Gherea şi cu alţii care il transformaseră pe poet într-o victimă a societatii. că Eminescu s-a bucurat în viaţă de respect.mai poate rămâne nesemnalată teoria lut Maiorescu despre moralitatea comicului: Autorul işi ia personajele sale din societatea contemporana aşa cum este. si asta in anii ’70 ai secolului XX. atunci de la autorul dramatic trebuie sa cerem numai să ni le prezinte in mod artistic. Poetul ar fi fost pătruns. că specratorul nu-si poate lăsa personalitatea la garderoba teatrului precum şoşonii şi paltonul. şi acelaşi Caragiale. nicăieri nu se vede pedepsirea celor răi si rasplatirea celor buni [. considerând ca poetul a trăit „după firea lui şi fără nici o sila.

îndrumarea răbdătoare a poetului către modurile unui romantism Biedermeier minor-ironic. n-a putut regrupa un partid fărâmiţat de orgolii personale şi de erori de guvernare. nefericit. în privinţa cărora. ca sa nu mai vorbim de somnul sub cerul liber din tinda bojdeucai lui Creanga. mai ales acelea despre limbă şi prozodie. Ce importanţi poate avea în aceste condiţii faptul de a fi fost. dar caută să dea personajului o carnaţie ce nu putea a lipsi dintr-o biografie. Era un om profund nefericit. a ieşit la iveală un om chinuit de vicisitudinile vieţii. a spiritului său filosofic şi luminat lăuntric. Citind primul volum de Insemnări zilnice. la aceea a unui învins. văpaia din miezul liric. Excepţională este şi personalitatea umană a lui Maiorescu. Politic. ori in podul de la Putna.abstragerii lui Eminescu în lumea ideilor generale. spirit netulburat şi suveran. victoriile". nici Călinescu (crocean declarat) nu puneau preţ pe limbajul poetic şi modelul lor a continuat să-şi exercite fascinaţia târziu. dacă admitem că structura morală a lui Maiorescu este aceea descrisă de E. Desfacerea imaginaţiei eminesciene din chiar sânul cosmosului. si nu o singură dată. In locul olimpianului. când jurnalul abia începea sa fie publicat). în general vorbind. Ionescu. cu excepţia lui Vianu şi Caracostea. Nici Lovinescu. în pofida faptului că-i reproşează criticului „clasicizarea" operată în ediţia din 1883 şi. parlamentar. contrazice doar la suprafaţa imaginea maioresciană. de dinainte si de dipa aceea. vital. unde îl vede prima oara Caragiela. Publicarea jurnalului său intim (sub titlul însemnări zilnice." Sau: „maşina de trait”. viitorul mare dramaturg. încât al treilea biograf al sau (dupa Simion Mehedinţi. daca povestea vietii lui Maiorescu este cu adevărat povestea unui esec. Ionescu. deşi sunt elementare. Nu devenirea sa cultural. Să mai spunem că nu sunt neapărat depăşite.. atunci e probabil că ele n-au contat prea mult in echilibrul personalităţii sale. Maiorcsciană va fi. observaţiile din studiul lui Maiorescu despre „condiţiunea" materială şi ideală a poeziei lui Eminescu. mereu în căutarea unei oaze de linişte şi cel mai adesea nefericit. acestea şi altele din cartea lui Negoiţescu nu vin doar. A fost o surpriză pentru cititorii jurnalului să descopere în paginile lui un Maiorescu obsedat de sinucidere sau procurându-şi informaţii despre o posibilă emigrare în America. Sau care scria: „In fundul sufletului mi-e groază de existenţa mea zilnica. când o concepea. tânărul E. Maiorecu a dat greş în principala sa preocupare. ca a doua conştiinţă chinuitoare. nici inteligenţa sa critică constituiesc valoarea sa spirituală. constată stupefiat: „. cu ostentaţie.. criticii moderni nu-l vor urma. după al Doilea Război. ca lider al conservatorilor. ca si Creangă. cu instincte puternice. Acel Eminescu primiriv. ministru si prim-ministru? Sub raportul vieţii . în cuvintele lui Sartre. Aceste victorii sunt destul de relative şi. puritatea ei ideatică. apoi într-o ediţie postbelică neîncheiată până azi) şi a scrisorilor a schimbat complet imaginea pe care o găsim în mărturiile contemporanilor. Formula memorabilă şi din pacate. şi după Lovinescu. multe. Şocul produs de aceste revelatii atat de mare. Ornea se intreaba în finalul cărţii sale (Viata lui Titu Maiorescu 1966-1987). Ochiul lui Maiorcscu nu era încă deprins cu astfel de elemente când privea spre poet. cu începere din 1936. interpretarea lui Negoiţescu din micul său studiu scris în 1952 şi publicat abia în 1968. dar în continuarea metafizicii critice maioresciene. ci această dramatică nefericire care însoţeşte. Cum s-a ajuns de la imaginea unui invingator. care în 1905 doar a semnat o autobiografie redactată cvasiintegral de Maiorescu însuşi. este o problemă al cărei raspuns ni-l dă tocmai jurnalul. reforma şcolii. Z. pusă la index sau respinsă cu severitate. tolănindu-se în fânul din grajd. in 1940. împotriva curentului realist-socialist din critica anilor '50 ai secolului trecut. potrivita nu doar in imprejuratile anului 1879 care i-au sugerat-o dar cu altele.

Călinescu i-a schiţat lui Maiorescu. scandalos. cum notează Maiorescu în jurnal. Privind lucrurile fără nici un pairti-pris. Xenopol. invitându-i la masă und ieşi făceau relaţii dintre cele mai utile. după 1860. cei dintâi prieteni.personale. se lăuda cu originea lui ţărănească. fără excepţie. dar şi în aşa-zicând tradiţia unui cult paradoxal care face ca unul dintre cei mai admiraţi critici români să nu scape de adversităţi nici după moarte. care nu-l considerau de-al lor (a fost o problemă şi cu colegiul electoral la care era . îi seemana prea bine. Mai degrabă e de crezut Z. un „terian ardelean". Ce e drept. răcirea de unii (I. Nu e limpede cum gândea. Misogin însă Maiorescu n-a fost şi nici nu rezultă de undeva că preţuia in femeie doar valoarea economică. G. de la Lovinescu la Alexandru George. totul pentru cei din jur: pentru Creangă. Ce a avut. La Theresianum. Aşa ceva Maiorescu nu îngăduia.). oarece timp. în Poezia realelor. slujbe. nu i-a fost dat să se înţeleaga: fata nu-l ierta pentru divortul de mamă. Maiorescu a făcut. trăsătură pe care i-o identifică în atitudinea faţă de femeie în „primatul instinctului de conservaţie economica individuală". El era un formalist şi un ceremonios. el a avut întotdeauna tendinţa de a cheltui şi mai mult. cu a doua ipohondră şi geloasă (abia târziu cuplul s-a sudat şi moartea prematură a Anei l-a bulversat pe Maiorescu definitiv). Până şi maiorescienii.D. Dar Maiorescu a intrat în lumea lor înainte de a câştiga cine ştie ce. In viziunea lui Călinescu. asistându-le debutul literar sau în carieră etc. In sfârşit. „cu vechea ei Rechtaberau şi spirit de contradicţie". Ornea. Pogor) sau despărţirea irevocabilă de alţii (Carp). Pe Iacob Negruzzi îl beştelea pentru avariţie. Nu s-a inteles mai deloc cu prima lui soţie. Prietenii şi i-a pierdut aproape pe toţi. a trăit din adolescenţă în mediul unor oameni în general avuţi şi nobili. probabil singura victorie de necontestat a lui Maiorescu (dar rămâne de văzut cum i-a cântărit el importanţa) este aceea din bătălia canonică. „Junimea" şi Convorbirile literare au închis o epocă si au deschis alta. făceau in public gesturi pe care Maiorescu nu le putea trece cu vederea sau îi vorbeau necuviincios (pe Livia o penalizează în jurnal pentru un comportament asemănător faţă de soţul ei). P. in schimb? Ingratitudinea câtorva (Caragiale. Maiorescu n-a avut mai mult noroc. dar nedrept şi pe alocuri inutil maliţios. A avut de suferit de pe urma aroganţei unora dintre conservatori. care scria că Maiorescu era deranjat de tendinţa femeilor din viaţa lui de a se da in spectacol. colegi îi erau fii de conţi ori de baroni. împreună cu care a fondat „Junimea". Relaţia cu Mite Kremnin a fost dezastruoasă. Dar am văzut pe ce se baza această atitudine. strângând bani. E limpede că le cerea mai mult decât îi puteau oferi. Cât priveşte interesul pecuniar. Gh. nicidecum spontan şi. Călinescu îl bănuieşte că strângea bani ca să le poată face faţă. iar într-o scrisoare către un nou junimist se plângea că cei vechi nu mai au înţelegere pentru „neapărata trebuinţă a idealismului". Antecedentele trebuie căutate în Istoria literaturii („o mare minte mediocră"). Iorga avut o vorbă rea: „Cald şi frig nu i-a fost nimanui langa el”. Sociabilitatea lui avea absolută trebuinţă de o viaţă de familie normala şi de un cerc de prieteni stabili. nu încape loc de îndoială. Negulescu). In această privinţă. care iubea spectacolul numai daca era regizat perfect. erau. un portret foarte expresiv. mai târziu. boieri. Negruzzi. Livia. Eminescu şi Slavici. o nemţoaică nevrotica si şi autoritară. E drept că. au un dinte contra lui. căreia. Iar din epoca vieneză n-a păstrat amintirea unor umilinţe explicabile prin decalajul social. La Iaşi. Nici cu fiica lui si a Clarei. A. Maiorescu a fost structural „ţăran" sau. Panu. nici. în limitele firii sale. Greu de înţeles de ce. ca şi pentru „şcolarii" din a doua generaţie junimistă (obţinându-le burse de studii. Toate erau excesive. mai exact. deşi în anumite perioade Maiorescu a câştigat foarte mult.P. cu atât mai puţin.

Dar ce ştia Maiorescu despre anticalofilie. Al. Ar fi vulgar să credem că numai paranoicii pot acorda atâta importanţă evenimentelor de zi cu zi. unde fiica ajunsese domnişoară de onoare). Lovinescu. In 1857. în orice caz. îşi petrecea concediile în străinătate. sine? Ca o opera.candidat). Un lucru e sigur: a devenit conservator (spre mirarea lui Călinescu) pentru că-i displăceau ideologic liberalii epocii. Dincolo de nevoia de a rememora unele lucruri (când a scris prefeţele la discursurile parlamentare sau când i-a dictat lui Mehedinţi autobiografia s-a folosit de notele zilnice). care face din jurnal un instrument. dar e greu de spus dacă structura lui ţărănească era aceea care îl împingea spre imitaţie şi asimilare. Nu ştim dacă auzise de al lui Kleist (publicat în 1803) sau de al lui Amiel (1880). „fraza demagogică" şi revoluţionarismul. să nu mă mai înfurii . observaţia e justa. nota însuşi criticul despre perioada cu pricina. încă o dată. are aşadar in vedere posibilitatea de a se controla cu ajutoml însemnării zilnice a unor întâmplări. îşi recitea jurnalul. Paleologul vede in jurnal . să nu mă mai las niciodată scos din sărite.. O întrebare este de ce a tinut Maiorescu jurnal intim toata viaţa şi aproape neîntrerupt toata viata si aproape neintrerupt (cu exceptia a doua intervale: dintre 12 iulie 1859 si 5/17 ianuarie 1866 şi dintre 9/21 octombrie 1866 si 18 aprilie 1870. îşi lua deja o anumită distanţă. Notându-le. aproape sigur. Zamfir. . a fost o „pepinieră pentru partidul conservator". de obişnuinţa lui Maiorescu de a coresponda. Dar nu pare să fi fost din cale afară de stânjenit. ideea pierderii unor caiete trebuind abandonată). totdeauna.şi sa fiu cât se poate de îndatoritor şi amabil faţă de toţi". Al lui Maiorescu a devenit de mult exemplul tipic la noi pentru cele din urmă. stări. nu au întinderea celui maiorescian. Tânărul. Propoziţia (ca şi întreg contextul) ne îndreptăţeşte să nu mai căutăm caietele dintre '66 şi '70 care s-ar fi rătăcit şi să reţinem ideea legăturii foarte strânse care se stabilea în mintea lui Maiorescu între jurnal şi scrisori. ci din pricina relaţiilor deja stabilire cu Pogor. Prima ani enunţat-o deja: faptul că jurnalul acopera aproape întreaga viaţă a criticului. despre Sachlichkeit în literatură? Trebuie sa ne ferim. Aşadar.. In literatura noastră nu există o tradiţie prea bogată a genului. întreaga viaţă a lui Maiorescu. la rândul lui. îl adnota (rar). Maiorescu îi scrie unui coleg de la Theresianum: „. asadar. Specii ale literaturii subiective. Model îi vor fi fost Die Tagebucher ale lui Goethe. Am conceput un jurnal. când pur şi simplu a renunţat să noteze. „Scrisorilemi sunt ziar". să fi fost el conceput ca şi un scop in . păstrând ciornele. Două sunt caracteristicile jurnalului şi de ele trebuie să legăm explicatia gestului lui Maiorescu de a-l ţine. începutul secolului XX. de la 15 la 77 de ani. încât să le ţină contabilitatea întreaga viaţă. îşi prezentase soţia la palat. Jurnalele sunt puţine la număr şi. Şi. ambele reflectă un anumit nivel de civilizaţie. Conform distincţiei lui M. gesturi. nu din snobism. să ne proiectăm conceptele noastre asupra celor de la sfârşitul secolului XIX . desigur.. după cum este răspunzătoare. există jurnale de criză (ceva mai multe) şi doar câteva jurnale de existenţă (Galacrion. care se ţine de cuvânt. Carp si toti membrii fondatori ai lojei. Maiorescu transcria epistolele şi păstra ciorna. Daca virbim de Agendele lui Iovinescu. dar şi pentru că (o spune el însuşi într-un loc) s-a numărat printre primii membri ai lojei francmasonice de la Iaşi care. mi-am propus să reflectez totdeauna. cuvinte. Educaţia de la Theresianum va fi jucat un rol în această formă de disciplină intelectuală care este jurnalul. Se comporta ca ei (ţinea casă deschisă. călătorea. este abundent mai ales în anii din care însemnările din jurnal lipsesc. A doua este folosirea lui ca instrument autoeducativ. Sebastian). o excelenta mostra de stil proces-verbal si anticalofil”. Epistolariul (numit şi Korespondenz) acoperă. din 1866. lucru interesant.

Moralmente, se simţea mai în siguranţă. Şi se putea corecta. Autoscopia nu este niciodată impudică. Nu ştim prea multe despre cele mai intime trăiri ale lui Maiorescu, acelea care nu se mărturisesc cu voce tare. E cu putinţă şi ca Maiorescu, având, ca şi Tolstoi, obiceiul de a citi şi altora din familie pagini din jurnal (care era aşadar accesibil) să se fi cenzurat cu buni ştiinţă. Există unele dovezi. De pildă când adnotează mai târziu însemnările din timpul bolii celei de a doua soţii: rezultă că nu voise a ea să ştie diagnosticul exact. Z. Ornea a descoperit, după ce a publicat biografia, că Maiorescu avea pentru unele situaţii un cod. El nota (la bătrâneţe): „emoţii voluntare". Lui Z. Ornea formula se pare a avea un înţeles sexual. Pudoarea se datora şi educaţiei lui Maiorescu. Nu era se dea în spectacol, fie şi într-un jurnal intim, el care detesta să-şi vadă soţiile, fiica, prietenii dându-se în spectacol în public. Dar pudoarea nu reduce decât ecourile evenimentelor, care, materiale sau morale, sunt consemnate cu precadere. Sinceritatea este la Maiorescu o forma de exactitate. Ceea ce ne releva dimensiunea adevarata a personalitatii consemnate in jurnal este cealalta insusire, conicidenta dintre insemnarile zilnice si existenta intreaga a lui Maiorescu. Pentru aceasta nu există nicio explicaţie simplă si clara. Poate fi disciplina nemţească a unui om invatat cu toate rigonle; poate fi simţul eternitatii sau măcar al istoriei (Maiorescu îl va fi citit fi citit pe Goethe: ,,Învăţăm, scriind jurnalul, să preţuim momentul, dacă îl transformăm într-unul istoric”). Fapt este că, aşa cum vechii egipteni ingropau in Piramide tot ce era legat de existenţa pamantească a faraonului, încât chiar şi mumia devenea un document, alături de pietre pretioase, veşminte, inscripţii, mostre de cereale, tot astfel Maiorescu a scufundat zilnic în galeriile jurnalului său evenimente, ştiri, gesturi, informaţii felurite, câştiguri, preţuri, liste de meniu, incidente fiziologice şi alte mărunţişuri inexplicabile ale vieţii lui. Scrisorile sunt, uneori, extraordinare. Document pentru om şi epocă, ele ne revelă un Maiorescu la fel de divers, de contradictoriu, ca si jurnalul, care, în lipsa lor, n-ar fi putut fi nici mâcar bănuit. Descoperim, citindu-le, un Maiorescu juvenil, dar teribil de matur, şi altul foarte bătrân, aproape mizantrop, „care nu ştia nici să ierte, nici sa uite", cum spune cel mai recent biograf al său; un Maiorescu familiar, duios şi altul didactic şi distant; un Maiorescu fermm, direct, autoritar, şi altul persuasiv, amăgitor, ca un cântec de sirenă. E cu mult mai mult decât daca am fi avut la îndemână numai criticile si discursurile parlamentare, adică pe acel Maiorescu exclusiv public al contemporanilor săi. Maiorescu privit din perspectiva jurnaiului şi corespondenţei coboară din Olimp si din legendă pe pământ. L-a aproape un secol şi trei sferturi de la nasterea lui Titu Maiorescu, despre ctitorul criticii romanesti se vorbeste prea puţin. Ultimele studii care i-au fost consacrate in deceniile din urmă sunt, mai degrabă, contestatare (Al. Dobrescu, M. Ungheanu). Actualitatea lui n-a mai font simţită cu adevărat vie şi necesară din anii '40, când E. Lovinescu şi o parte dintre criticii situatii de el în cea de a treia generaţie maiorescianâ l-au invocat ca pe o minte luminată, în stare să-i sprijine în propria bătălie contra obscurantismelor la modă. Readucerea lui Maiorescu în librării şi programe didactice, după articolul lui Liviu Rusu din 1963, a reprezentat, desigur, o nobilă recuperare, dar nu însoţită neapărat de conştiinţa clară a unei alternative ideologice la confuzia căreia proletcultismul îi dăduse naştere şi pe care o întreţinea cu mare grijă. In 1970, când eu însumi am publicat Contradicţia, nevoia de Maiorescu nu apărea ca obligatorie majorităţii intelectualilor români. Noul obscurantism din deceniul care urma (protocronismul şi celelalte) era greu de prevăzut. Paul Georgescu s-a

arătat surprins de motto-ul din E. Lovinescu pus de mine în fruntea monografiei, întrebându-se asupra motivelor mele de aprehensiune. Cât priveşte contestarea lui Maiorescu, ea a venit din mai multe direcţii, în funcţie de epocile în care s-a produs. Cea dintâi datează din deceniile finale ale secolului XIX şi e rezultatul schimbării criteriilor criticii. Gherismul, cu încărcătura lui social-morală, cu tendenţiozitatea şi tezismul său, a trecut, o vreme, ca o înnoire firească a repertoriului criticii noastre. Maiorescu începea să fie simţit ca învechit în idealismul lui de sorginte clasică. O contestare de altă natură va fi aceea din perioada interbelică, legată de voga autenticului în literatură şi formulată cel mai bine de Camil Petrescu. Tema camilpetresciana va fi energic conotată ideologic în generaţia '30, când Mircea Eliade, de pildă, redescoperea vigoarea primară şi magică a unui Hasdeu, când iraţionalismul îşi reintra in drepturi şi când până şi G. Călinescu, singur, ce e drept printre marii critici ai momentului, condamna „formalismul" maiorescian. Patru sau cinci decenii mai târziu, după tezele din 1971, aceeaşi, în linii generale, va fi tema refuzului, cu precizarea că nu se putea da pe faţă iraţionalismul, mascat de un naţionalism de şcoală nouă, comunistă. Intre timp, in anii '50, Maiorescu trecuse şi prin furcile caudine ale propagandei literare comunistc de primă oră, fiind eliminat din conştiinţa publică din cauza conservatorismului său politic şi a estetismului concepţiei sale critice. O piesă, aşadar, cu mai multe acte şi cu motivaţii uneori opuse. Ce actualitate poate avea Maiorescu astăzi, două decenii după revoluţie? Iată o întrebare pe care nu putem s-o ocolim. Greşeala care se face, in astfel de cazuri, constă în a interpreta actualitatea ca o forţare a datelor istorice. Şi G. Călincscu şi Al. Dobrescu şi alţii au dreptate să pretindă că, în sens strict, maiorcscianismul apare ca depăşit. Critica literară n-a rămas, nu putea să rămână, la clasicismul teoretic şi la poziţiile practice ale autorului Cercetării critice. Ar fi exagerat să vrem a prelua definiţiile şi reglementările lui Maiorescu, tale-quale. Insă problema spiritului critic, pe care s-a întemeiat actiunea junimista, mi se pare, în continuare, valabila. Mai mult, cauzele şi efectele acestei acţiuni por fi privite cu simpatie, în condiţiile în care „mahalagismul cultural" şi „verbozitatea metisa" identificate de Camil Pctrcscu în literatura din a doua parte a secolului XIX cunosc o şocantă revitalizare din 1989 încoace. Ţintelor de natură literară subliniate de Camil Petrescu in literatura se pot adăuga cele de natură ideologică pe care le-a avut în vedere E. Lovinescu. Apelul la ordine şi la raţiune a redevenit actual in confuzia de astăzi a valorilor artistice, morale şi ideologice. Dacă ne întoarcem la esenţa concepţiei maioresciene asupra artei, observăm că ea a jucat, la rândul ci, un rol cu mult mai însemnat decât au fost dispuşi să creadă chiar susţinătorii ei din secolul XX. In lipsa ei vădită de sofisticare, în simplismul ei câteodată, concepţia aceasta are merite majore in evoluţia spre modernitate a literaturii noastre. Iată un lucru pierdut din vedere. Maiorescu a pus capăt utilitarismului artistic, militantismelor de tot felul dragi generaţiei romantice. El e cel dintâi care afirma clar la noi că arta nu e nici morală, nici imorala ghidându-se după criterii proprii, interne. Concepţia lui neutilitaristă deschide drum modenitatii; mai ales in poezie, pe care o purifică de social, de etic, de naţional, ca şi de tendentionarea militantă carei caracterizase pe paşoptişti. E limpede că Maiorescu nu înţelegea poezia noua şi că naturalismul in proză ii oripila. Paradoxul face ca acest adept al stilului înalt şi nobil in artă să fi fost factorul decisiv in eliberarea literaturii de sclavia unor scopuri nespecifice si străine, intorcând-o cu faţa la natura ei. Nereceptiv la noile teme şi limbaje, Maiorescu pregăteşte decisiv o modernitate care-i datoreaza mult mai mult decât au crezut modernii insisi.

În sfârşit, combătând formele fară fond, conservatorul Maiorescu a putut prevesti, in viziunea lui organicistă asupra istoriei, riscul rupturilor şi al revoluţiilor de care gândirea secolului XIX a fost intoxicată. Proletcultismul anilor '50 avea în junimism un adversar mult mai redutabil, şi nu doar literar, decât era capabil să-şi dea seama. După cum, logica limpede şi nenegociabilă a spiritului maiorescian se cuvine invocată cu tărie astăzi, când domneşte confuzia valorilor şi a criteriilor, în artă, în politică, în mentaliţi.

Arta prozatorilor români. 2008 Vianu Tudor. editura Herra.Bibliografie: Manolescu Nicolae. Patru Clasici. 2008 Călinescu George. editura Minerva. editura Cartex 2000. Bucureşti. Istoria literaturii române. editura Eminescu. Bucureşti. 2000 Popescu Magdalena. Istoria marilor clasici. Titu Maiorescu. editura Cultural. editura Critică. editura Cartex 2000. 1974 Munteanu George. Scriitori români şi străini. 2008 Perpessicius. 2008 . Bucureşti . Istoria literaturii române. Slavici. editura Critica. Piteşti. Bucureşti 2007 Nicolae Nicu.2005 Ibrăileanu Gheorghe. Bucureşti. Bucureşti.