Bac 2012 LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ Constanţa Pârvuleasa

ESEURI - MODEL (ediţia a III-a revăzută şi adăugită)

Argument

Culegerea de faţã îşi propune sã-ţi ofere câteva eseuri-model pentru examenul de bacalaureat. În aceste „modele” am încercat sã impac exigenţele programei cu noutãţile sã zicem de „penultimã orã” din domeniul cercetãrii şi criticii literare. Desigur, ele nu exclud posibilitatea unor alte interpretãri, exprimã simple „puncte de vedere”, cãci (mai ales atunci când e vorba de interpretarea unor texte literare) nimeni nu se aflã în posesia vreunui adevãr absolut. Eseurile sunt fragmentate în secţiuni care poartã subtitluri, din necesitãţi de ordin didactic. (Inutil sã-ţi mai spun cã asemenea diviziuni nu trebuie sã aparã în eseul pe cate îl vei elabora tu la examen). Culegerea mai cuprinde de asemenea un bogat dicţionar de autori (care sper sã-ţi stârneascã apetitul de lecturã), explicarea unor noþiuni de teorie literarã, câteva cunoştinţe elementare din domenii adiacente literaturii (mai cu seamã filozofie), ca şi un mic capitol consacrat analizei stilistice. Alte precizãri legate de modul cum ar trebui sã fie folositã aceastã culegere vei gãsi la fiecare început de capitol/ subcapitol sub indicaţia Atenţie. Îţi doresc spor la învãţat şi multã baftã la examen. Îmi poţi comunica impresiile şi sugestiile tale în legărură cu aceasă culegere pe adresa de email octavian_soviany@yahoo.com Autorul

I. Genuri şi specii literare

ATENŢIE! Eseurile-model incluse în aceastã secţiune rãspund la cerinþa de a prezenta particularitãţileunei specii literare (basm, povestire, nuvelã, roman etc.), ilustrându-le cu ajutorul unui text studiat. MEMOREAZĂ! GENURI ŞI SPECII LITERARE A. GENUL EPIC Genul – diviziunea fundamentalã în care se impart operele literare, cuprinzând creaţiile asemãnãtoare prin modul de a reprezenta realitatea. Existã trei genuri literare: • epic; • liric; • dramatic.

Specia – subdiviziune a genului, cuprinzând opere cu trãsãturi esenţiale comune. Genul epic cuprinde operele în care trăirile autorului sunt comunicate indirect prin intermediul întâmplărilor şi al personajelor. Particularităţi: (1) prezenţa naratorului; (2) prezenţa subiectului; (3) prezenţa personajelor; (4) cadrul spaţio-temporal; (5) naraţiunea – mod de expunere predominant. Este subdivizat în specii: (1) în versuri: epopeea, poemul eroic, balada; (2) în proză; romanul, nuvela, schiţa, povestirea, basmul. REŢINE! Cadru spaţio-temporal - este alcătuit din totalitatea indicilor de spaţiu şi timp prezenţi într-o operă literară.Spaţiul narativ – se defineşte prin repere socio-istorice şi poate fi: - cu localizare precisă/cu localizare nedeterminată; real/imaginar; - deschis/închis. Timpul narativ- presupune distincţia între:timpul povestit (timpul când se produc evenimentele relatate) şi timpul povestirii (timpul când se desfăşoară actul povestirii). În raport cu timpul povestirii, timpul povestit poate fi: anterior (naraţiune la trecut, evocare); simultan (naraţiune la prezent); posterior (relatare la viitor). Motive narative (numite şi funcţii sau propoziţii narative) - reprezintă unităţi narative minimale care intră în componenţa subiectului (Ex: în basm, plecarea de acasă, încercările, lupta etc).Motivele narative se impart în două categorii: - funcţii cardinale (întâmplări propriu-zise: balaurul o răpeşte pe fata de împărat); - indici (propoziţii care servesc la caracterizarea personajelor sau la configurarea cadrului spaţio-temporal: fata de împărat avea părul de aur). Aceştia pot fi: -fizionomici; - vestimentari; - gestuali; - lingvistici (modul de a vorbi al personajelor). Între propoziţiile narative pot funcţiona două tipuri de legaturi: - temporale

.. cuvinte semnificative. Personaje – sunt prezenţele umane imaginare din textul epic sau dramatic ale căror acţiuni generează subiectul . Raportul narator – personaj cunoaşte trei tipuri de viziune: . focalizare internă (perspectivă subiectivă.după rolul jucat în acţiune: principale.Personajele pot fi caracterizate prin mai multe mijloace:. neobişnuite sau sunt ”cazuri” situate la limita patologicului). .după gradul lor de generalitate: tipice (tipuri morale.negative. de ele însele (autocaracterizare). Naraţiune – mod de expunere care constă în relatareaunor întîmplări dispuse într-o anumită ordine. relative autonomă.focalizare externă (se caracterizează prin lipsa oricărei tentative de a pătrunde în viaţa sufletească a personajelor). distorsionată).focalizare zero (perspectivă neutră. Ea poate fi făcută: de narator. lipsit de atributul omnipotenţei. care se diferenţiază după mai multe criterii: după gradul de implicare în acţiune: narator heterodiegetic (nu participă la acţiune) total neimplicat (aparent neutru)/implicat afectiv (empatic). omniscient şi omnipotent). realizată prin prezenţa naratorului-personaj care priveşte evenimentele dintr-un punct de vedere strict personal). de alte personaje.”împreună cu” (naratorul şi personajul deţin aceeaşi cantitate de informaţii).episodice. . total neimplicat. Specialiştii fac distincţia între timpurile verbale narative (prezent. atitudinea naratorului.”din faţă” (naratorul deţine mai puţine informaţii decît personajul) Secvenţa narativă – reprezintă o unitate mai amplă. mai mult ca perfect) Perspectiva narativă (focalizarea) – se referă la punctul de vedere din care sunt privite evenimentele şi personajele. constituită prin .Ele se clasifică:.caracterizare indirectă – trăsăturile personajelor nu sunt explicit nominalizate.caracterizare directă (trăsăturile lor sunt explicit nominalizate).(evenimentul a se produce înainte de evenimentul b care se produce înainte de evenimentul c etc). personaje.logico-cauzale (evenimentul a este cauza evenimentului b care este cauza evenimentului c etc). mobile (evoluează). după calităţile lor morale: pozitive.. Sunt posibile trei perspective: .. după gradul său de onestitate: de bună-credinţă (îi transmite cititorului toate informaţiile de care dispune).”din spate” (naratorul deţine mai multe informaţii decît personajul). tipuri sociale). după cantitatea de informaţii de care dispune: omniscient (deţine toate informaţiile despre evenimente şi personaje). complexe. narator homodiegetic (participă la acţiune) în calitate de martor/în calitate de protagonist. atipice (se particularizează prin trăsături excepţionale. pot fi deduse din: fapte semnificative.după gradul lor de previzibilitate: previzibile. după gradul său de credibilitate: creditabil (propune o viziune globală şi verosimilă asupra evenimentelor şi personajelor). realizată prin prezenţa naratorului heterodiegetic. gânduri şi sentimente. cadru spaţiotemporal). Narator – instanţa care elaborează universul operei epice (acţiune. Există diverse tipuri de narator.după gradul lor de transparenţă: transparente (acţiunile lor sunt motivate de narator). opace (acţiunile lor rămân nemotivate). care decurg una din alta şi conduc în mod necesar spre un anume deznodământ. idei şi convingeri. de rea credinţă (ascunde intenţionat sau falsifică unele informaţii). imprevizibile: -după capacitatea lor de a evolua: stabile (nu evoluează). necreditabil ( propune o viziune fragmentară. după capacitatea de a manipula destinele personajelor: omnipotent (dispune de putere nelimitată asupra personajelor sale). atitudinea altor personaje. O particularitate esenţială a textului narativ este abundenţa de verbe. acţionând ca un intermediar între autor şi cititor. narator-personaj. ăerfect simple) şi cele non-narative (perfect compus. antiteza sau paralelismul cu alte personaje. Totalitatea acestor trăsături alcătuieşte portretul. Ele se individualizează prin trăsăturile lor fizice şi morale . secundare. . care nu deţine mai multe informaţii decât cititorul. imperfect.

Transferul discursului narativ de la naratorul heterodiegetic la personaje sau de la un personaj la celălalt generează o altă importantă particularitate a romanului: polifonia. ATENŢIE! Elaborarea unui eseu despre particularitãţile unui gen/ specie/ curent literar presupune nişte cunoştinţe prealabile pe care. secundare şi episodice care reflectă tipurile umane (morale sau sociale) ale societăţii dintr-o anumită epocă. astfel încât universul romanesc tinde să se organizeze ca o lume autonomă. aşa cum la matematicã sau fizicã pentru a rezolva o problemã. luând aspectul ”romanului de formaţie” (Bildungsroman) . cu o acţiune mai întinsă şi mai complicată decît a celorlalte specii epice şi cu o multitudine de personaje cu grad ridicat de complexitate. După unii teoreticieni o secvenţă este alcătuită din cinci propoziţii narative şi are următoarea structură: (1) stare de echilibru. în culegerea de faţã. (3) dezechilibru. (3) acţiune amplă. de la discursul obiectiv şi impersonal. atribuit unei instanţe omnisciente şi omnipotente. desfăşurarea acţiunii. social (opune două clase sociale sau pe reprezentanţii acestora).trebuie sã memorezi în prealabil nişte formule. trebuie sã le poţi aplica pe orice text literar. principale.înlănţuirea mai multor propoziţii narative . (2) diversitatea vocilor narative. de idei (se desfăşoară între personaje cu concepţii de viaţă contradictorii). elaborarea unei definiţii care să satisfacă toată această multitudine de formule romaneşti fiind foarte anevoie de elaborat. Particularităţi: (1) caracterul proteic: a cunoscut din Antichitate până în prezent metamorfozele cele mai diverse. MEMOREAZĂ! Romanul Romanul este opera epică în proză de mari dimensiuni. El are cinci momente principale: expoziţiunea. (4) această acţiune este declanşată de un conflict care opune două personaje/ două grupuri de personaje cu interese opuse sau idealurile şi aspiraţiile contradictorii din conştiinţa aceluiaşi personaj. deprindere care se formeazã prin exerciţii. pe care îl înfăţişează cel mai adesea în evoluţie. la cel al naratorului-personaj care nu deţine mai multe informaţii decât cititorul asupra evenimentelor şi a personajelor. Se afirmă în general că în timp ce într-o nuvelă accentual e pus pe acţiune. Înainte de toate. perfect coerentă şi suficientă sieşi. politic (înfăţişează lupta pentru putere sau raportul individului cu puterea). Subiect (în teoria naraţiunii) – reprezintă totalitatea evenimentelor relatate într-un text epic. intriga. (2) intervenţia unui agent frustrator. Într-un roman conflictul poate cunoaşte ipostazele cele mai diverse: economic (legat de interese materiale).(5) număr mare de personaje. (4) intervenţia unui agent ameliorator. ceea ce creează impresia de totalitate. se confruntă cu probleme morale sau existenţiale de o gravitate extremă. Un rol important în configuraţia subiectului îl au incipitul (enunţul/secvenţa de început) şi finalul (enunţul/secvenţa de sfârşit). dar nu întru totul identică stării iniţiale. le vei gãsi sub indicaţiile Memoreazã! Şi Reţine! Aceste cunoştinţe se cer însuşite temeinic: nu e suficient sã le poţi reproduce. punctul culminant. trebuie totuşi sã le memorezi. (5) nouă stare de echilibru. desfăşurată adeseori pe mai multe planuri precum şi în mediile cele mai diverse. romanul aduce în prim-plan personajul. psihologic (se desfăşoară în conştiinţa unui personaj). erotic (are ca miză o femeie pe care şi-o dispută mai mulţi pretendenţi). Aceste personaje au o structură sufletească adeseori foarte complexă.

Strada Lăpuşneanu de Mihail Sadoveanu • roman de dragoste: Maitreyi de Mircea Eliade. iar. D. bunăoară de aspectele ”balzaciene” din romanele lui Proust sau Camil Petrescu) în virtutea tendinţei sale spre totalitate. prezintă mediile de viaţă cele mai felurite (care nu lipsesc nici din romanul de tip subiectiv. • roman de aventuri: Toate pânzele sus! de Radu Tudoran. • roman naturalist: Groapa de Eugen Barbu. ”dosarul de existenţe” etc). monologul interior.roman de consum: Invitaţie la vals de Mihail Drumeş B. ca în romanul realist. în acest sens se poate vorbi. • roman realist: Mara de Ioan Slavici. C. Cireşarii de Constantin Chiriţă • roman poliţist: Kimonoul înstelat de Victor Eftimiu. Adela de G. • roman de analizã: Pãdurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu. al romanului romantic la expunerea prozaică. • roman citadin: Concert din muzicã de Bach de Hortensia Papadat-Bengescu. Criterii de clasificare: Marea diversitate a formulelor romaneşti impune cu necesitate întrebuinţarea unor criterii de clasificare a acestora. Cãlinescu. • roman modernist: Patul lui Procust de Camil Petrescu. de la stilul figurativ. sau atât din exterior cât şi din interior (îmbinându-se de exemplu. memorialul. tehnica amănuntului semnificativ cu analiza psihologică): (7) cadrul spaţial al romanului este de o mare diversitate. mizând pe rigoare şi precizie din romanele realiste.sau al unei ”biografii exemplare”. instanţã supraindividualã şi autoritarã (Mara de Ioan Slavici). • roman postmodernist: Orbitor de Mircea Cãrtãrescu. dialogul. dupã predilecţia pentru prezentarea lumii exterioare sau a vieţii interioare a personajelor: • roman de creaţie: Enigma Otiliei de G. Cel mai frecvent romanele sunt clasificate: A. Apa de Alexandru Ivasiuc. . tehnica fluxului de conştiinţă). (8) întrebuinţează moduri de expunere şi tehnici specifice (naraţiunea. 1907 de Cezar Petrescu • roman istoric: Fraţii Jderi de Mihail Sadoveanu. care mizează pe expresivitate. Ibrăileanu. Crăişorul Horia de Liviu Rebreanu • roman politic: Gorila de Liviu Rebreanu. (9) este de o mare diversitate stilistică. tehnica amănuntului semnificativ). dupã cadrul spaţial: • roman rural: Moromeţii de Marin Preda. Cianură pentru un surâs de Rodica Ojoc-Breaşoveanu . (6) personajele pot fi percepute din exterior (naraţiunea comportamentalistă. dupã anumite particularitãţi ale discursului narativ: • roman doric: narator omniscient. dupã tema lor: • roman social: Ion şi Rãscoala de Liviu Rebreanu. din interior (analiza psihologică. monologul interior. E. omnipotent. Fiul lui Monte Cristo de Theodor Constantin. descrierea. analiză psihologică. (10) din punct de vedere compoziţional este structurat în volume. • roman de rãzboi: Întunecare de Cezar Petrescu. jurnalul. dupã epoca literarã cãreia îi aparþin: • roman romantic: Geniu pustiu de Mihai Eminescu. părţi cărţi. capitole etc.

• roman ionic: narator-personaj care nu mai dispune de atributele omniscienţei şi omnipotenţei (Ultima noapte de dragoste. Contradicţia lui Maiorescu. În sfârşit romanul corintic pune accentul pe stil şi pe compoziţie. Manualul întâmplărilor de Ştefan Adopian) PROFILURI CRITICE Nicolae Manolescu (n. IMBOGÃŢEŞTE-ŢI VOCABULARUL! proteic (adj. ionic şi corintic. acordã prioritate analizei şi confesiunii. care tinde sã converteascã naraţiunea într-o metanaraţiune (Craii de Curtea-Veche de Mateiu Caragiale. arta suprapunerii armonice a mai multor linii melodice (voci). legându-se de prezenţa naratorului-personaj care nu deţine mai multe informaţii decât cititorul şi este lipsit de capacitatea de a manipula destinele personajelor. care nu depinde de nimeni polifonie (subst. personaj mitologic ce dispunea de capacitatea de a-şi modifica necontenit înfãţi şarea). Accentul e pus pe acţiune. absurdul. deconstruieşte tiparele narative tradiţionale.) – în muzicã. care îşi schimbã necontenit forma. grotescul. Arca lui Noe. fiecare pãstrîndu-şi. evoluând mereu previzibil. modificare.) – care se bucurã de autonomie. Acţiunea este unitarã. Criticul propune aici o clasificare a diverselor formule romaneşti întemeiatã pe anumite particularitãţi ale discursului narativ şi distinge treitipuri de roman: doric. care îl subiectivizeazã în numele adevãrului sãu personal. în schimb. autonom (adj. Romanul ionic.) – schimbare. (De la Proteu. studii şi sinteze ca Lecturi infidele. iar discursul narativ îi aparţine unei instanţe supraindividuale omnisciente şi omnipotente. preferã propria sa lume interioarã şi e obsedat de cãutarea propriei sale identitãţi. Este autorul unor eseuri. transformare. se caracterizeazã prin disoluţia epicului şi pe refuzul psihologismului. variabil. coerenţa ei fiind determinate de prezenþa unor personaje care fac legãtura între diversele planuri narative şi medii de existenţã. culticã ironia. 1939) Critic şi istoric literar de mare notorietate. metamorfozã (subst. pe epic.) – cu caracter schimbãtor. . REPERE TEORETICE: Una dintre cele mai substanţiale contribuţii la istoria romanului românesc este amplul studiu al lui Nicolae Manolescu Arca lui Noe. pe fapte. care urmează tradiţia impresionismului interbelic. Aici unitatea este datã de faptul cã realul e perceput din perspectiva unei unice conştiinţe. care este liber. iar personajele se înscriu în tipologii. au trãsãturi morale ferm conturate. în ansamblu. unitatea melodicã. Metamorfozele poeziei. Istoria critică a literaturii române. care rãmân nechimbate pe parcursul naraţiunii. El nu mai urmãreşte sã se integreze în societate. Lumea în două zile de George Bălăiţă. întâia noapte de rãzboi de Camil Petrescu). • roman corintic: narator preocupat în principal de stil şi de compoziţie. Teme (şapte volume). Primul dintre acestea configureazã o lume omogenã şi raţionalã în care morala colectivã triumfã întotdeauna asupra celei individuale.

autorul romanului Craii de Curtea-Veche şi al nuvelei Remember. Caragiale (1885-1936) Fiu natural al lui I. Târgurile unde se moare etc. ursul polar. care şi-a început cariera literarã în anii dintre rãzboaie. dupã modelul lui Proust. Cezar Petrescu (1892-1961) Prozator extrem de activ în epoca dintre rãzboaie. ceea ce e neobişnuit.) Printre cele mai cunoscute romane ale sale se numãrã: Întunecare. Mateiu I. Lovinescu. Ca şi Camil Petrecu scriitoarea este preocupatã de problema autenticitãţii. romanul de analizã. Întoarcerea fiului risipitor. cu subiect citadin. dupã modelul lui Balzac. Perspectiva lui Mateiu este una crepuscularã şi estetizantã: el înfãţişeazã declinul vechii aristocraþii româneşti în tonalitãţi elegiace. A scris de asemenea volumul de versuri Pajere. Aurul negru. fiind apoi o prezenţã activã şi în contextul literaturii postbelice. va aborda. Din punct de vedere literar pitorescul se realizeazã prin câteva tehnicispecifice: elipsa (care duce la absorbţia adâncimii. asociindu-se cu motivul „lumii-podoabã”. dupã ce mentorul ei devine E.teatralizarea textului narativ. Concert din muzicã de Bach în care foloseşte înaintea lui Aldous Huxley tehnica contrapunctului. boala.L.Ulterior. pe care personajele ei o ating trecînd prin experienţe-limitã (dragostea. subinfluenţa lui G. Ibrãileanu şi a cercului de la Viaţa româneascã proze cu caracter poematic. o Cronicã româneascã a veacului XX formatã din mai multe cicluri (Razboi şi pace. Cele mai cunoscute dintre cãrţile sale sunt: Un port la rãsãrit. a perspectivei în bidimensional.DICŢIONAR DE AUTORI: Hortensia Papadat-Bengescu (1876-1955) Consideratã cea mai importantã autoare de romane din literatura românã. Cele mai importante romane ale sale (care alcãtuiesc ciclul familiei Halippa) sunt Fecioarele despletite ( elaborat dupã formula romanului ionic. Flacãrile. Capitala care ucide. reprezentant de seamã al prozei interbelice. a avut un aport însemnat în procesul de constituire a romanului modern. Caragiale. agonia şi moartea). precum şi romanul de aventuri Toate pânzele sus! . excesul de culoare. ceea ce agreseazã privirea) care la el capãtã aspecte specifice. prin absenţa verbelor cu ajutorul cãrora se realizeazã efectul de perspectivã. Craii de Curtea-Veche (numitã de Camil Petrescu “o carte puţinticã şi genialã”) ilustreazã formula romanului corintic. Calea Victoriei. cultivând pitorescul (ceea ce place ochiului. Oraş patriarhal. excesul detaliilor descriptive (care poate suplini într-un text narativ absenţa epicului). care se va desfãşura dupã regulile punerii în scenã dramatice Radu Tudoran (1910-1992) Prozator de succes. Publicã mai întâi. în care accentul e pus pe stil şi pe compoziţie. care a încercat sã realizeze. Drumul ascuns şi Rãdãcini. Capodopera scriitorului. Este de asemenea autorul cãrţii pentru copii Fram.

al volumului de nuvele Nostalgia precum şi al romanului Orbitor. Aripi de zăpadă) şi al unei trilogii poliţiste formate din romanele Trandafirul alb. George Bălăiţă ( n. a cãrui activitate literarã acoperã o bunã parte din secolul XX. 1935) Mare prozator contemporan.Victor Eftimiu (1889-1972) Poet. Invitaţie la vals. Racul). 1956) Reputat poet şi prozator postmodernist. Ştefan Agopian (n. Drum bun. Îngerul alb. prozator şi dramaturg. apropiat de formula naraţiunii postmoderniste. Cunoaştere de noapte). a cărui operă se caracterozează prin noncomformism. Alexandru Ivasiuc (1933-1977) Cunoscut prozator postbelic. spirit ludic. apreciat mai ales pentru romanul Lumea în două zile. mãrgãrite şi Cocoşul negru precum şi de comedia Omul care a vãzut moartea. Reputaţia sa este legatã îndeosebi de poemele dramatice Însir-te. Sara. cireşari. Autorul unor volume de versuri (Poeme de amor. 1947) Important prozator postbelic. Constantin Chiriţă (1925 – 1991) Romancier postbelic. Scrisoare de dragoste. Apa. autorul unor romane de mare success (Cazul Magheru. Levantul). dar şi al unor romane politice în care trateazã tema luptei pentru putere sau a raportului individului cu puterea (Pãsãrile. ironie. Este autorul unor romane ca Tache de catifea. autorul ciclului Cireşarii (Cavalerii florii de cireş. Castelul fetei în alb. dar şi remarcabile calităţi stilistice. Elevul Dima dintr-a şaptea) care s-au bucurat de atenţie şi dincolo de graniţele României. autorul unor romane de analizã (Vestibul. Mircea Cãrtãrescu (n. Roata norocului. Mihail Drumeş (pseudonimul lui Mihail V. . Dumitrescu) (1901 – 1982) Campion al romanului de consum din epoca interbelică. Pescăruşul alb. Manualul întâmplărilor. Tobit.

„Şi eu am sã fiu bãtrânã atunci”. fiindcã tocmai poate încep sã le am? E regretul cã sunt prea bãtrân pentru ea şi nevoia de a mã lamenta. Doamna în mov. dacã atunci era un paradox şi o cochetãrie involuntarã. dintre care se detaşează Melania Lupu ( Cianură pentru un surâs. care crede cã mai e încã tânãr? E dorinţa de a o asigura cã nu pot avea gânduri lãturalnice. Aşa se bucurã bolnavii închipuiþi când medicii strigã la ei şi-i dau afarã. şi de ce altã datã? Ca argument suprem. cãci þineam mult sã-i probez cã sunt bãtrân – dumnezeu ştie pentru ce! – i-am spus. având în vedere urmãtoarele criterii: • gradul de implicare în evenimentele relatate. nedelicat. Şi apoi tonul ei de mustrare dovedeşte cã nu mã mai respectã atâta. ceea ce e încântãtor. ceea ce e şi mai încântãtor. Melania. Urmărirea abia începe. ea are sã aibã treizeci de ani!) „Şi eu!” Pentru ce „şi”? Şi pentru ce vrea sã-mi probeze cã nu suntbãtrân? (O femei are un singur mijloc de a dovedi unui bãrbat acest important adevãr!) Pentru ce? Consolare? Delicateţã de sentiment? Zãdãrealã? Continui sã-i amintesc de tinereþea pierdutã. Mi-a plãcut tonul ei.pentru ce s-a supãrat când îi spuneam cã sunt bãtrân? O contrariez în ceva? Crede cã vreau sã-i zãdãrnicesc un gând? Dar iatã-mã alunecând în cea mai ridiculã fatuitate 1.. ÎNCEARCÃ! A. şi cã şi-a luat drepturi asupra mea. ori de a agrava o afecţiune contractatã. Cum are sã-mi dovedeascã. Caracterizeazã instanţa narativã.) Azi m-a întrebat cu asprime pentru ce ţin atât de mult s-o conving cã sunt bãtrân. Îmi iaupulsul şi temperatura de câteva ori pe zi. şi fiindcã vorbesc mereu despre mine? Ce se petrece sub conştiinţa mea? E mândria de a-i arãta cã nu sunt un imbecil. . forţând puţin autobiografia. Ibraileanu: Asearã. am început sa-i fac Adelei declaraţii cã sunt bãtrân. Citeşte cu atenţie urmatorul fragment din romanul Adela de G. poate mai ales ei? E dorinţa de a fi din nou combãtut de ea? (Pânã acum încã nu mi-a „dovedit” cã sunt tânãr. cum spunea ea odatã. Rodica Ojog-Braşoveanu (1939 – 2002) Considerată „marea doamnă a romanului poliţist românesc” este totodată creatoarea unor personaje memorabile. (În adevãr. şi tonul ei parcã ar fi stabilit o complicitate. Bună seara. Enigma profesor Rebegea) şi de spionaj: La miezul nopţii va cădea o stea (ecranizat sub titlul Secretul cifrului)..Theodor Constantin (1910 – 1975) Cunoscut autor de romane poliţiste (Fiul lui Monte Cristo. nu ştiu pentru ce. ca sã-i convingã mai bine cã sunt sãnãtoşi. E cel mai bun mijloc de a deveni bolnav. cã peste zece ani am să fiu moşneag. Apoi m-a combãtut cu graþie. Pentru ce fac acest lucru. . fie chiar ei. Dar bag de seamã cã filele jurnalului au ajuns nişte adevãrate „foi de observaţie”. pãrul meu brumat.) Adela asculta zâmbind. 320 de pisici negre). Căpitanul de cursă lungă. acum începe sã capete justificare cronologicã. (Mi-ar plãcea sã nu fie simplã complezenţã.) şi mi-a spus cã are sã-mi dovedeascã altã datã cã n-am dreptate. (Peste zece ani. între altele.

ea mi-a lãsat acea comoarã sfântã care e datina. ea nu mai iese din casã şi. fragmentul face parte dintr-un: • roman social/ roman de dragoste/ roman istoric. dupã o scurtã cãsnicie cu un beizadea grec. deoarece nu pe socoteala ei trebuia pusã aceea singurã de a nu se fi îmbrãcat niciodatã altfel decât în verde. la grumazul cãrora scânteie briliantele Nişanului. citea parcã dintr-o carte frumoasã. 4. De altmintreli o stanã de bun simţ. capul îl ţine sus. în fiecare searã. Citeşte cu atenţie: Într-un salon viu luminat. boieri cu favoriţi sau cu imperiale. nici eresuri la dânsa.• cantitatea de informaţii de care dispune. Cu dânsa avea sã piarã una din rãmãşiţele întârziate ale lumii de odinioarã. mergea pe optzeci şi opt de ani şi era de şaptezeci şi doi vãduvã. Credincioasã prejudecãţilor acestora pânã la habotnicie. nici ciudãţenii. De şapte ani de când s-a întors din cea din urmã cãlãtorie la Baden-bis. peste tot printre ce era mai strãlucitîn nobilime. Identificã fragmentele în care naratorul întrebuinţeazã: • analiza psihologicã. Argumenteazã-ţi opţiunile într-o redactare de 20-30 de rânduri. ea apucase vremurile bune. • prejudecãþile sociale ale naratorului-personaj. se apleacã adânc ca sã sãrute mâna unei bãtrâne îmbrãcate în verde. De la dânsa am învãţat cã fac şi eu parte din aceia cãrora le e de la Dumnezeu dat sã poruncescã. 5. încãrcate de scule. când a rãposat. • pasiunea pentru o femeie mai tânãrã. nici purtat alt soi de piatrã scumpã afarã de smarande. • roman doric/ roman ionic/ roman corintic. • monologul interior. De atunci nu voise sã se mai mãrite şi petrecuse o bunã parte din acea lungã viaþã «înãuntru». cucoane în malacov. o bãtrânã puţinticã la trup şi uscãţivã. dãscãlindu-mã întru cele înalte. Iar ananghia . cu pãrul cãnit morcoviu. cu ochi spãlãciţi albaştri. ea a deşteptat în mine vechile nãzuinţe. cei ce prin avuţie şi faimã se înalþã deasupra muritorilor de rând. fiinţa mea lãuntricã toatã e fãureala ei. Descoperã sensul afirmaţiei: filele jurnalului au ajuns nişte adevãrate foi de observaţie. cãutãtura-i e semeaţã. cu rochia de lastrã nerãmzie pe care o purtase ca mireasã. B. un copilandru gãman care se îndopase cu coacãze şi avusese încurcãturã de maţe. Motiveazã abundenţa propoziţiilor interogative. 3. • roman de creaţie/ roman de analizã. Cu timpul verdele se întunecase. 2. pentru cã singurãtatea îi e urâtã iar somnul rar. dupã masa de douãsprezece tacâmuri. Acest fragment evidenţiazã: • angoasa îmbãtrânirii. 6. au mai gãtit-o. se ascunsese sub un înveliş de horbotã neagrã şi numai când au culcat-o în sicriu. dupã a sa dorinţã. darul ce avea în aceastã privinţã fiind mai uimitor decât însãşi ţinerea ei de minte. când povestea. osebit de însemnata ei stare. Are însã aerul atît de mãreţ: ea stã dreaptã. un munte. numai a ei. Susţine-ţi afirmaţiile prin citate semnificative. are pânã târziu sindrofie. în 1871. ea ar fi fãcut pe oricine sã-i ierte îngâmfarea îndatã ce ar fi auzit-o vorbind. vorba rãspicatã şi poruncitoare. Odihneascã-se în pace! Din recunoştinţa ce-i pãstrez mi-am fãcut o lege.

Cînd însã i se întâmpla sã povesteascã de ceva din trecutul neamului nostru. vestimentari. ţinându-se de mijloc. pe care. Ca sã nu piardã pensia de general-maior a caimacanului. podoabe şi odoare. şi-atingea culmea când venea rândul amintirilor din îndepãrtata ei copilãrie. de la 1830 nu mai cãlcase în Franţa. Precizeazã ce aspecte ale pitorescului (v. plãcerea cu care le ascultam. mama lor. din Crimeea. Zamfira şi Smaranda. Eram zilnic adus dupa-amiazi la dânsa. de fuga în Rusia. vãzuse de mai multe ori pe Napoleon I. în veşmânt verde. scânteind din cap pânã-n picioare de pietre verzi. (Mateiu Caragiale. cu ochi albaştri şi sprâncene negre. 6. retezate de iatagan în mai puţin de o sutã de ani. caimãcãneasa Pãuna. Estimp istorisea. limba de care se slujea mai cu drag era franţuzeasca. în frigurile îndoielii şi ale obidei. ce din porunca împãratului Nicolae i-a fost slujitã şi ei toatã viaţa. mirosind a pergamutã şi a mosc. Botezîndu-le astfel. Precizeazã care sunt timpurile întrebuinţate şi funcþionalitatea fiecãruia dintre ele.clipelor hotarâtoare de mai târziu ale vieþii mele. Protipendada a trei sferturi de veac o cunoscuse în fiinţã.o ura de moarte. opt la numãr. vedenia Luminãţiei sale mi-a rãsãrit întotdeauna înainte. 5. de când cu rãzboiul nelegiuit. legând-o cu jurãmânt ca toatã viaţa alta sã nu poarte şi sã se îmbrace numai în coloarea acelei pietre. lingvistici) prezenţi în acest portret precum şi trãsãturile pe care le evidenţiazã. Totuşi. nepregetata mucenicie. pofta de huzur şi de risipã ne vin de pe partea româneascã. dupã greceascã. tinere. de la greci. tustrele: Bãlaşa. de scumpãtãţi. cadra în care erau înfãţişate. cuprinzãtoare şi înţepatã. visând. notiţa despre Mateiu Caragiale) sunt prezente în text. danţase cu împãratul Alexandru şi cu Metternich. o da pe româneşte şi atunci povestirea se lumina mistic. poate cu mirare. 3. prin dînsa. Tot de la ea. nu cum s-ar crede. evlavia învingând asprul drum. fusese cu tatãl ei la Viena în vremea Congresului. cã gusturile subţiri şi deşertãciunile mãrunte. 2. Craii de Curtea-Veche) 1. Acolo stam de faþã la dichiseala ei ce se prelungea pânã seara. Ai zice cã e dintr-un basm. spilcuindu-se între lumânãrile devreme aprinse. Ţi-l voi povesti odatã de-a-ntregul şi vei afla. mult seninã. într-adevãr. cum îl numea. şi priveam. Caracterizeazã lexicul întrebuinţat din punct de vedere al bogãţiei şi diversitãţii. Identificã elementele care subliniazã faptul cã personajul portretizat în acest fragment aparţine unei civilizaţii situate la jumãtatea drumului dintre Orient şi Occident. Bãtrâna pe care o vedeam în oglindã. dânsa gãsea întovãrãşiri sublime de cuvinte ca sã spunã lunga încumetare împotriva pãgânului cotropitor. de celelalte capete. gestuali. şi frumuseţea. 4. primise-n Italia omagiile lui Chateaubriand şi ale lui Byron. tot mai vie. Identificã structurile eliptice din fragment şi precizeazã rolul lor. Ca istoriile acestea nimic nu avea darul sã mã încânte. de aţâţarea a douã rãzboaie şi de stârnirea Eteriei. o hãrãzise pe fiecare pietrei scumpe ce-i alesese de naºã. am înfruntat-o numai cu ajutorul ei. decât un amãnunt din minunatul basm al acelei Domniţe a alintãrilor care fu strãbunica. Observã alternarea timpurilor verbale pe parcursul evocãrii de mai sus. 7. Precizeazã tipurile de indici (fizionomici. iubirea de flori şi miresme. atât de îndepãrtatã şi de înfloritã. Precizeazã mijloacele întrebuinţate de scriitor pentru a-i conferi textului aspectul unei . nu e aşa? – şi nu e. o franţuzeascã de veche Curte. bineînţeles. fusese una din cele trei nestimate pentru cari sângeraserã atâtea inimi. care odatã-i vorbise. bãlane. petrecutã numai în desfãtãri şi-n rãsfãţuri. Cu ce suflu vorbea de trãdãrile celor doi mari dragomani şi de crunta-le ispãşire.

Petru Dumitriu (Cronică de familie) etc. analiza psihologică. (2) roman de creaţie. Liviu Rebreanu (Ion. (8) se întrebuinţează tehnici şi modalităţi specifice (amănuntul semnificativ. Calea Victoriei) Marin Preda (Moromeţii). care s-a impus în special în secolul al XIX-lea. • o tradiţie. Stendhal. descrierea amănunţită a mediilor). Încearcã sã motivezi faptul cã fiecare dintre cele trei fiice ale cãimãcãnesei Pãuna este “hãrãzitã” unei pietre preţioase. 9. Călinescu (Enigma Otiliei). (10) naratorul joacă rolul unei instanţe autoritare. erotic) care poate fi dublat de un conflict psihologic. au trăsături de caracter stabile şi o evoluţie previzibilă. .„puneri în scenã”. ele sunt percepute de regulă atît din interior cît şi din exterior. Avem de-a face cu: • un act magic. Flaubert. Pădurea spânzuraţilor. urmărindu-se redarea cît mai exactă (dar transfigurată artistic) a vieţii sociale. Gogol. Numeşte cîteva particularitãţi ale romanului corintic prezente în text. (3) accentul e pus pe evenimente. precis localizate în spaţiu şi timp. (9) apare imperativul verosimilităţii. 8. cu aspectele sale caracteristice. social. iar cititorul e redus la dimensiunile unui receptor pasiv. (5) personajele se înscriu în tipologii. impersonal. omniscient şi omnipotent (naraţiune cu focalizare zero). Cezar Petrescu (Întunecare. sau Tolstoi. (4) presupune un conflict exterior puternic (economic. politic. Dickens. odată cu explozia curentului realist. În literatura română reprezentanţii săi sunt Ioan Slavici (Mara). (6) acţiunile acestor personaje sunt întotdeauna motivate de narator. căruia i se pun la dispoziţie toate informaţiile necesare pentru înţelegerea evenimentelor. G. Particularităţi: (1) prezenţa naratorului obiectiv. Răscoala). fiind ilustrat în plan european de autori ca Balzac. pe epic şi pe prezentarea minuţioasă a unor medii de existenţă. (7) evenimentele sunt relatate în ordine cronologică. • un “rãsfãţ boieresc”. • o atitudine esteticã. Romanul de tip obiectiv (doric) Romanul de tip obiectiv (numit şi roman doric) reprezintă romanul de factură tradiţională. Thackeray.

ATENŢIE! Vei citi modelul de eseu care urmează numai după ce ai memorat (înţeles) particularităţile romanului doric, consultând micul dicţionar şi explicarea termenilor filosofici, literari etc întrebuinţaţi în eseul-model. Acesta nu trebuie învăţat pe de rost (e cea mai proastă dintre toate soluţiile, la care se poate apela doar atunci când toate celelalte soluţii au dat greş. Important este să-I înţelegi logica, modul în care sunt dezvoltate şi relaţionate ideile esenţiale. Alcătuieşte planul de idei al fiecărui eseu. Încearcă să identifici conectorii, adică acele cuvinte sau construcţii care fac legătura între idei. (În primul rand…în al doilea rand; pe de o parte… pe de altă parte; totodată; în acelaşi timp; astfel încât, în consecinţă; în concluzie etc) CITEŞTE! Ion de Liviu Rebreanu DATE GENERALE DESPRE AUTOR: Reprezentant de seamă al prozei interbelice, Liviu Rebreanu este considerat, prin romanul Ion, apărut în 1920, creatorul romanului românesc de tip obiectiv. Opera sa mai cuprinde romane sociale (Răscoala), de analiză (Pădurea spânzuraţilor), de moravuri politice (Gorila), istorice (Crăişorul Horia), filosofice (Adam şi Eva), sentimentale (Jar) şi chiar poliţiste (Amîndoi). De valoare inegală, mergînd de la capodoperă la simplul roman de consum, aceste cărţi evidenţiază intenţia romancierului de a nu se cantona între limitele unei anumite formule şi de a-şi înnoi permanent mijloacele de expresie. SEMNIFICAŢIA ROMANULUI ÎN CONTEXTUL EVOLUŢIEI ROMANULUI ROMÂNESC: Salutat cu entuziasm la apariţie de E. Lovinescu, Ion este un roman tradiţional, realist, social, cu subiect ţărănesc în care este respectată integral, pentru prima dată în istoria romanului românesc, convenţia obiectivităţii, specifică realismului. Precursorii direcţi ai prozatorului sunt Nicolae Filimon, care în Ciocoii vechi şi noi practică formula ”romanului popular” în care elementele de observaţie realistă se împletesc cu clişeele romantismului, dar şi cu o anumită tendinţă moralizatoare, Duiliu Zamfirescu, al cărui realism (ciclul Comăneştenilor) e limitat însă de ideologia sa literară (idealizarea boierimii în destrămare), dar mai ales Ioan Slavici care în Mara se apropie destul de mult de structura romanului obiectiv şi Ion Agârbiceanu, al cărui roman Arhanghelii, publicat cu câţiva ani înainte de cartea lui Rebreanu, o prefigurează în multe privinţe. Dintre posibilele modele străine ale autorului. E. Lovinescu semnala romanele lui Balzac şi Emile Zola, Ţăranii, respectiv Pământul, în centrul cărora se găseşte pasiunea devoratoare a ţăranului pentru pământ. Metoda ”obiectivă” a lui Rebreanu (care implică prezenţa naratorului obiectiv, impersonal, omniscient şi omnipotent, heterodiegetic) aducea un element nou în contextul prozei româneşti cu subiect ţărănesc, care se caracteriza, la modul generic vorbind, prin idilism sau prin tendinţe ideologizante. Astfel încât, la apariţie, cartea a stârnit şi reacţii polemice: din partea lui Nicolae Iorga (care îl acuza pe romancier de falsificarea realităţilor rurale româneşti) sau Tudor Arghezi (care remarca ”lipsa de stil” a romanului lui Rebreanu).

”Modernitatea” acestuia, la care se referea E. Lovinescu, trebuie aşadar raportată la contextul socio-cultural al epocii şi are în vedere tocmai ”obiectivitea” discursului narativ, din care lipseşte orice implicare afectivă (prezentă în cărţile cu ţărani ale lui Sadoveanu), ca şi orice tendinţă moralizatoare, care se făcea simţită la prozatorii transilvăneni (Slavici, Agârbiceanu) PLANURI NARATIVE: Ca orice roman de tip obiectiv, cartea lui Liviu Rebreanu este un roman de creaţie, în care se resimte influenţa lui Tolstoi. Ca şi marele romancier rus, autorul încearcă să construiască în paginile romanului un univers autonom, care lasă impresia unei totalităţi perfect coerente. La fel ca în Război şi pace, marele roman tolstoian ”fără protagonist”, destinele individuale se resorb la Rebreanu într-un destin colectiv (cel al românilor din Transilvania aflată sub dominaţie austroungară), idee sugerată de imaginea drumului spre Pripas, care se desprinde din şoseaua naţională pentru a o regăsi apoi la un moment dat. Aşa cum sublinia unul dintre comentatorii romanului (Liviu Petrescu), episodul sfinţirii bisericii, din finalul romanului, care se face cu averea lui Ion, ajunsă în posesia preotului Belciug, evocă simbolic idealul naţional al românilor transilvăneni, la care participă toţi membrii colectivităţii, fiind determinaţi de el ca de o adevărată fatalitate. Modul în care concepe Rebreanu raportul dintre individual şi colectiv, uman şi cosmic, îi conferă cărţii o dimensiune epopeică, specifică realismului de inspiraţie tolstoiană, care vizează întotdeauna totalitatea. Tocmai acest efort spre totalizare impune construcţia acţiunii pe mai multe planuri, ceea ce face din Ion o frescă a satului ardelenesc, cu categoriile sale umane specifice: ţăranii, mica intelectualitate românească sau cosmopolită (familia Lang), comercianţii rurali ameninţaţi de concurenţa marelui capital (cîrciumarul Avrum), reprezentanţii autorităţilor austre ungare. ROMANUL ŢĂRĂNESC: Spre deosebire de alţi prozatori care au evocat lumea satului, Rebreanu nu mai priveşte ţărănimea ca pe un grup omogen, ci ca pe o colectivitate stratificată din cauza diferenţelor de avere. În universul rural, averea consistă în posesia unei suprafeţe cât mai mari de pământ, iar lipsa acestuia condamnă nu doar la sărăcie, ci şi la marginalizare, omul definindu-se, în spiritul unei mentalităţi extrem de pragmatice, nu prin calităţile, ci prin bunurile pe care le posedă. Prin urmare, aspiraţia de a deţine cît mai mult pământ este trăsătura comună a ţăranilor lui Rebreanu (este motivul care l-a determinat pe G. Călinescu să afirme că Ion nu se deosebeşte de ceilalţi flăcăi din Pripas, fiind dominat de instinctul posesiei). Victimă nu doar a sărăciei, ci şi a unei mentalităţi ce-i omologhează pe indivizi în funcţie de bunurile de care dispun, protagonistul romanului, Ion al Glanetaşului, încearcă să-şi depăşească condiţia economică, uzând de calităţile lui native (inteligenţă, voinţă puternică, tenacitate), dar dovedind şi o totală lipsă de scrupule. Spre deosebire de alţi ţărani din paginile romanului, care nu se remarcă prin calităţi sau defecte ieşite din comun, Ion e o prezenţă de excepţie, un personaj de anvergură, construit în dimensiuni monumentale - aşa cum remarca Pompiliu Constantinescu - care vedea în protagonistul romanului o întruchipare – în spirit clasic – a ţăranului etern, cu foamea lui de pământ. Calităţile de excepţie ale lui Ion au fost remarcate şi de E. Lovinescu care îl considera pe eroul lui Rebreanu – pentru marea lui energie interioară un ambiţios din familia spirituală a lui Julien Sorel, protagonistul romanului lui Stendhal Roşu şi negru. Patima lui pentru pământ este, de asemenea, infinit mai mult decât manifestarea instinctului de posesie, oscilează între adoraţia aproape religioasă şi fascinaţia erotică (prezentă în scena în care eroul sărută pământul ”ca pe o ibovnică”). Ar fi de remarcat în această ordine de idei, că interpretări mai recente ale operei lui Rebreanu (Ioan Simuţ) consideră că fiecare dintre romanele scriitorului reflectă într-un fel sau altul mitul perechii primordiale (valorificat explicit în Adam şi Eva), ilustrat aici de cuplul IonFlorica. Mai degrabă însă, adevărata femeie a lui Ion este pământul (în dimensiunea lui simbolică de hierofanie a feminităţii cosmice, a Marii Zeiţe), a cărui prezenţă apare obsesiv în momentele cruciale din viaţa eroului (scena de dragoste cu Florica care se desfăşoară pe câmp, moartea prin care realizează comuniunea cu pământul matern). În felul acesta, ”monumentalitatea” protagonistului este ridicată la coeficienţii mitului, el devine (ca ciobanul din Mioriţa) purtătorul

unei ”sexualităţi cosmice” care, odată purificat prin suferinţă şi moarte de patimile sale mundane, îl integrează în ordinea universului. ROMANUL INTELECTUALITĂŢII RURALE: Prin contrast cu ”monumentalitatea” lui Ion, universul micii intelectualităţi româneşti se caracterizează printr-o deconcertantă banalitate. Critica a remarcat de altfel (prin vocea lui Ovid S. Crohmălniceanu) că romanul micilor intelectuali serveşte drept contrapunct ironic al dramei ţărăneşti. Aici marile pasiuni (”glasul pământului” şi glasul iubirii”) se reduc la proporţii meschine, iar orice aspiraţie idealistă e sufocată de grija zilei de mâine. Avînd statutul unor ”toleraţi”, ştiindu-se la discreţia autorităţilor habsburgice care duceau o politică virulentă de asimilare, reprezentanţii acestei categorii (şi în special familia învăţătorului Zaharia Herdelea) dovedesc în numeroase împrejurări laşitate şi oportunism. Astfel învăţătorul, deşi nutreşte convingeri naţionaliste şi, la un pahar de vin, intonează cântece patriotice, votează totuşi la alegeri, de teamă că îşi va pierde slujba, cu candidatul ungur. La rîndul ei, doamna Herdelea, cu toate că nu vorbeşte niciodată ungureşte, îl sfătuieşte pe soţul ei, să predea în această limbă, dacă i se va impune de către autorităţi. Viaţa de zi cu zi a Herdeleştilor se împarte între grijile materiale (îşi pot mărita foarte greu fetele pentru că nu dispun de o dotă corespunzătoare) şi veşnicele neînţelegeri cu preotul Belciug, care au nu doar cauze economice (casa învăţătorului e clădită pe un teren ce aparţine bisericii), ci şi sociale (învăţătorul şi preotul îşi dispută întâietatea în ochii sătenilor). Aceste conflicte subliniază lipsa de solidaritate dintre reprezentanţii intelectualităţii româneşti, o lipsă de solidaritate care face lupta pentru drepturi naţionale anarhică şi ineficientă, chiar dacă finalul romanului aduce (aşa cum am văzut) în această privinţă o anume doză de optimism. Conflictul dintre Herdeleşti şi preot reprezintă, în virtutea unui joc al asemănărilor şi al deosebirilor ce funcţionează permanent între cele două planuri narative, reversul parodic al rivalităţii dintre Ion şi George. Tot aşa există paralelisme între nunta lui Ion şi căsătoriile fetelor Herdelea, între seducerea Anei şi povestea sentimentală a lui Titu cu Roza Lang, între sinucirea lui Avrum şi sinuciderea Anei. Asemenea paralelisme (care nu exclud însă deosebirile) evidenţiază, în spirit tolstoian, ideea de destin colectiv, dar şi pe aceea a diversităţii în unitate. Două personaje cu destine oarecum analoge sunt astfel Ion şi Titu Herdelea: amândoi sunt tineri, lipsiţi de mijloace materiale, preocupaţi de viitor şi dornici săşi asigure o situaţie. Dar în timp ce Ion dispune de o mare energie interioară, este un personaj puternic, capabil să-şi traducă planurile în fapte, Titu rămâne un personaj oblomovian, contemplativ şi abulic, predispus către trîndăvie, care nutreşte vagi proiecte de glorie literară şi încearcă să-şi umple timpul cu mici aventuri amoroase (episodul cu Roza Lang). În opinia unor comentatori, băiatul învăţătorului este chiar ”geniul rău” al protagonistului, căruia îi sugerează mijloacele prin care acesta l-ar putea convinge pe Vasile Baciu să i-o dea de soţie pe Ana. Acest joc al paralelismelor şi deosebirilor ţine de estetica romanului realist tolstoian. CONFLICTUL EXTERIOR: Lumea satului este lipsită – în viziunea lui Liviu Rebreanu – de orice notă de idilism. Ea e măcinată de conflicte puternice, determinate de deosebirile de avere dintre ţărani, care – contaminaţi parcă de spiritul activ şi competitiv al capitalismului - au o viziune strict pragmatică despre lume. Miza acestor conflicte de natură economică este pămîntul pe care ţăranii lui Rebreanu sunt dispuşi să-l dobândească prin orice mijloace. Pentru a intra în posesia averii lui Vasile Baciu, Ion renunţă la dragostea lui pentru Florica şi o seduce pe Ana care rămîne însărcinată, iar tatăl ei este nevoit să i-o dea de soţie. Acelaşi spirit competitiv influenţează toate relaţiile interumane: departe de a fi o comunitate omogenă şi solidară, umanitatea din paginile romanului este marcată de numeroase rivalităţi (Ion – George, Herdeleştii – preotul Belciug) care se nasc din orgoliu, din dorinţa personajelor de a se bucura în ochii colectivităţii de un prestigiu mai mare decât rivalii lor. Simpla rivalitate se transformă, în cazul lui Ion şi George, într-un conflict erotic, cei doi rivali fiind puşi de două ori în situaţia de a-şi disputa aceeaşi femeie: mai întâi pe Ana (pe care tatăl ei vroia s-o

evidenţiază conflictul politic. iar căsătoriile se contractează în exclusivitate din interes. Astfel. surprins de George. care opune interesele românilor transilvăneni şi pe cele ale administraţiei austro-ungare. Ion a renunţat de fapt la el însuşi.casătorească cu George). el va reveni la vechea lui dragoste pentru Florica. comportamentul său trădând astfel o anumită criză de identitate. dar bogată. Căci există în cărţile lui Rebreanu (mai explicit în Pădurea spânzuraţilor şi în Adam şi Eva) un anume spiritualism mistic (rezultat probabil al influenţei scriitorilor ruşi: Tolstoi şi Dostoievski). care contrazice imaginea lui consacrată de romancier realist. unde eroul e nimicit de propriile sale instincte). ce îi rănea orgoliul. marcate de neînţelegerile dintre părinţi şi copii. renunţând la Florica. Vasile Baciu reprezintă tatăl tiranic. ceea ce îl va duce pe George la crimă. profitînd de iubirea pură pe care i-o purta aceasta. La fel de nefericită este şi căsnicia lui George cu Florica. dobîndită cu preţul compromisurilor şi al umilinţelor. recurgând ca ultim argument la violenţa fizică (bătaia. Ion şi George se confruntă aprig în paginile romanului. considerîndu-l vinovat pentru situţia lui materială precară. aceasta l-a luat de soţ doar din interes şi îl va înşela cu Ion. Ion îşi dispreţuieşte tatăl. propria lui identitate. Căci aşa cum eroul lui Stendhal descoperă în finalul romanului Roşu şi negru că pentru a fi acceptat de înalta societate trebuie să renunţe de a mai fi el însuşi şi preferă să-şi păstreze. ancorat în explorarea minuţioasă a realităţilor cotidiene. înrudindu-se cu ”taţii degeneraţi” din romanele lui G. ascultând de ”glasul pământului” s-a dezis de o parte din propriul său eu. Călinescu. Ion nu-i arată Anei nici o recunoştinţă. O familie fericită pare la prima vedere familia Herdelea: învăţătorul. Ion pare să înţeleagă că. evocând tocmai purificarea prin suferinţă. chiar cu preţul vieţii. Căci în universul romanului sentimentele sunt cenzurate cu străşnicie. căci. impingându-şi soţia la sinucidere. fată urâtă. femeie energică şi autoritară. care presupune purificarea prin moarte şi suferinţă. Pentru a o satisface este gata să recurgă la orice mijloace: el renunţă la dragostea pe care i-o purta Floricăi şi o seduce pe Ana. Acelaşi caracter conflictual îl capătă la Rebreanu şi relaţiile de familie. un fel de boem rustic. moartea şi învierea ”păcătosului”. CONFLICTUL PSIHOLOGIC. Pătimaşi. Dacă Glanetaşul întruchipează tatăl deposedat de orice autoritate. prezent şi el în paginile romanului. Iniţial. în cele din urmă chiar crima). care risipise averea familiei. comparaţia. Armonia din familia Herdelea este însă una meschină. neţinând seama de dragostea sinceră pe care aceasta i-o poartă lui Ion. destul de şocantă.în ordinea elementelor şi contopindu-se cu pământul. de conflictul psihologic care se desfăşoară în conştiinţa personajului principal între ”glasul pământului” şi glasul iubirii”. şi. violent. Această idee este sugerată. În consecinţă. integrându-se . dimpotrivă o tratează cu o cruzime aproape inumană. şi. în romanul lui Liviu Rebreanu. devine brutal. Ion (care nu o poate uita pe Florica) e dominat de resentimente. unde umanul se raportează permanent la cosmic . măcinată de grijile materiale ale vieţii de zi cu zi. dar prin moarte eroul se va purifica de patimi. aflate la discreţia autorităţilor habsburgice. protagonistul romanului dobîndeşte dimensiunile tragicului (de altfel Nicolae Manolescu vorbea despre cartea lui Rebrenu ca despre o ”tragedie naturalistă”. îi lasă soţiei sale. ceea ce duce la eşecul lor. După ce se îmbogăţeşte. dominaţi de instincte. încă de la începutul romanului.în spiritul romanul tolstoian. pe care rivalul lui Ion o va lua de soţie. este ucis de acesta. Ei reuşesc în cele din urmă să-şi mărite fetele şi să-l expedieze pe Titu în România unde sperau ca acesta să devină un scriitor de renume. Iar dacă în Pădurea spânzuraţilor (considerată de Ioan Simuţ cel mai valoros roman mistic din literatura română) . pe care o făcea E. Lovinescu între eroul lui Rebreanu şi Julien Sorel îşi dezvăluie semnificaţiile mai profunde. Ion este dominat de patima lui pentru pămînt. Din acest moment. apoi pe Florica. de imaginea Hristosului de tinichea care străjuieşte intrarea în Pripas. care o tratează cu cruzime pe Ana. Din acest moment. După ce se însoară cu Ana. iniţiativa în toate problemele vieţii de familie. care are firea abulică a lui Titu. Situaţia acestei familii de mici intelectuali. DRAMA LUI ION: Conflictele exterioare sunt dublate.

care formează însă. Cartea are o structură compoziţională circulară. romanul Ion vehiculează cu mistica suferinţei. fotografia psihologică a unui individ din viaţă (…) deşi pornite de undeva. Eneida de Vergiliu etc). Idilism: tendinţă a unor autori de a ”cosmetiza” în scrierile lor aspectele de viaţă înfăţişate. în care umanul se relaţionează permanent cu cosmicul şi divinul. romanul are în schimb – după aprecierea lui G. Hierofanie – în gândirea lui Mircea Eliade este o formă de existenţă a sacrului. după împrejurări. Ea constă în suprapunerea a două sau mai multe linii melodice de sine stătătoare.el este prezent în operele scriitorilor grupaţi.) – care tulbură. hora. preotul şi învăţătorul de ţară. arbori etc. O apariţie interesantă o constituie Titu Herdelea. caracterizate îndeosebi prin tehnica amănuntului semnificativ şi analiza psihologică. cocheta de provincie (Roza Lang). nehotărâre). care nu se poate manifesta decât prin intermediul profanului: în cele patru elemente (pământ. personajul ”fără însuşiri” care. cu subiect eroic ( Iliada şi Odiseea de Homer. naşterea. ea începe şi se sfârşeşte cu imaginea drumului spre Pripas. CADRUL SPAŢIO-TEMPORAL: În spiritul romanului realist de tip obiectiv.Tolstoi. figurare metaforică a ideii de destin. Lipsit de podoabe stilistice inutile. deconcertează. micul comerciant rural (Avrum). deconcertant (adj. diverse chipuri de politicieni. Călinescu – ”măreţia marilor fluvii americane”. Mihail Sadoveanu) care raportează destinele individuale ale personajelor la ideea de destin colectiv şi umanul la cosmic. un tot. Mihail Şolohov – în romanul Donul liniştit. În literatura română cu subiect ţărănesc . ÎMBOGĂŢEŞTE-ŢI VOCABULARUL! abulic (adj) – care suferă de abulie (lipsă de voinţă. contrapunct (subst) – tehnică în compoziţia muzicală. prin raportare la Ion reprezintă antieroul. pietre. surprins în diversele lui ipostaze condiţionate de diferenţele de avere. apă. aplică. romanul convertindu-se. CONCLUZIE: În felul acesta. Cu minuţiozitate este reconstruit şi cadrul spaţio-temporal al acţiunii. de vreme ce una din mărcile distinctive ale realismului este ”prezentarea unor personaje tipice în situaţii tipice” Ele repezintă tipuri sociale. principii şi concepţii diferite. în primii ani ai .autorul propune o mistică a iubirii. aceste personaje se înfăţişează numai în forma pe care am încercat şi am vrut să le-o dau eu”. aer. generate de realităţile socio-istorice ale timpului lor: în paginile romanului sunt prezenţi astfel: ţăranul. opera lui Liviu Rebreanu ilustrează strălucit particularităţile romanului doric (de tip obiectiv) care transfigurează artistic realitatea în spiritul viziunii artistice a romancierului: ”Nu se poate pune să traiască într-o carte . Problema hierofaniilor este abordată de Eliade mai ales în Tratat de istorie a religiilor.afirma în acest sens autorul lui Ion – copia fidelă. Epopeicul se face prezent în operele unor romancieri realişti (L. Liviu Rebreanu. foc). iar protagonistul său (consideră acelaşi critic) este ”o figură măreaţă a cîmpului”. împreună. oportunism (subst) – atitudine a unor persoane care. căsătoria şi moartea. există un efort către tipologic. dintr-o asemenea pespectivă. privită în dimensiunile sale purificatoare. pentru a-şi satisface interesele personale. din cauza neputinţei sale de a-şi găsi un rost şi a abuliei care îl predispune spre trândăvie se apropie de tipul omului de prisos din romanele ruseşti.N. iar. zugrăvită de ”un poet epic al omului teluric”. REŢINE! Criza identităţii – criză provocată de neputinţa individului uman de a da un răspuns satisfăcător la întrebarea cine sunt eu? Epopeic: legat de epopee. într-o monografie a satului ardelenesc cu ritualurile şi obiceiurile sale specifice: intâlnirile de la cîrciumă. în construcţia personajelor. TIPURILE SOCIALE. poem epic de mari dimensiuni.

Aceştia înfăţişau lumea satului exclusiv în aspectele sale sărbătoreşti şi prezentau relaţiile dintre ţărani şi boieri dintr-o perspectivă patriarhală. această suferinţă avea o semnificaţie iniţiatică şi purificatoare. Tragic: categorie estetică presupunând prezentarea unei suferinţe omeneşti îndurate cu măreţie. cei bolnavi se fac sănătoşi. El se înscrie în vasta galerie a oamenilor de prisos din literatura rusă. cu cruci şi cu mătănii. suferinţa tragică şi-a pierdut aproape în totalitate dimensiunea purificatoare. În literatura modernă. care umblă raşi ca-n palmă şi se strâmbă grozav de urât. o Maică Precistă care lăcrămează şi de a cărei vedere. zeii l-au secţionat în două jumătaţi şi astfel au luat naştere bărbatul şi femeia. Oblomovian – de la Oblomov.secolului XX. care nu-şi poate găsi rosztul în viaţă. incapabil de vreo acţiune. care în poemul dramatic Tragedia omului (una din posibilele surse de inspiraţie ale lui Liviu Rebreanu pentru romanul Adam şi Eva) înfăţişează încarnările succcesive ale perechii primordiale în diverse epoci istorice şi propune o perspectivă întunecată asupra istoriei. Invidioşi. redobândindu-şi astfel perfecţiunea primordială. vestita Maria Radna. ÎNCEARCĂ! Citeşte fragmentul următor din romanul Mara de Ioan Slavici : Sus. E însă altceva la mijloc. Călugării. în timp ce tragicul devine un tragic al “lipsei de soluţii”. . e mănăstirea minorităţilor. ştie prea bine că o Maică Precistă nemţească un e o adevărată Maică Precistă. generat de neputinţa omului de a găsi soluţia problemelor existenţiale cu care se confruntă. având forma unei sfere. grozav de multă lume. perfectă. eroul tragic. pe coasta unui deal de la dreapta Mureşului. Mara. asta n-o crede . alături de alte personaje ca Evgheni Oneghin (Puşkin). deşi creştină adevărată. fie chiar şi cu preţul propriei sale vieţi. regăsea. Că icoana face minuni. ea e rezultatul hazardului. personajul principal al romanului omonim scris de Ivan Goncearov. dreptatea care acţionează ca lege morală şi ca ordine cosmic . O versiune interesantă a acestui mit găsim în dialogul lui Platon Banchetul. dar se închină creştineşte. rezultă din absurditatea destinului omenesc. Peciorin (Lermontov) sau Rudin (Turgheniev). unde se adună lumea cea multă. pe parcursul căreia răul triumfă mereu asupra binelui. Căci e acolo în biserica aceea o icoană făcătoare de minuni. Acesta este un nobil rus trândav. iar prin intermediul ei. Acelaşi mit este valorificat de poetul romantic maghiar Emerich Madach. Din turnurile bisericii mari şi frumoase se văd pe Mureş la deal ruinele acoperite cu muşchi ale cetăţii de la Şoimoş. pedepsit de zei pentru o greşeală. fiindcă a pierdut rostul acesteia. în jurul revistei Sămănătorul. boierul fiind privit ca un ”părinte” al comunităţii rurale. cei săraci se sâmt bogaţi şi cei nenorociţi se socotesc fericiţi. unde este afirmată ideea că omul era iniţial o fiinţă androgină (poseda ambele sexe). În tragedia antică. Mitul perechii primordiale – mit care relatează întâmplarile prin care a trecut prima pereche de oameni creată de divinitate. se duce şi ea câteodată la biserica aceasta. Iubirea nu constituie decât dorinţa celor două jumătăţi de a se regăsi una pe cealaltă. în faţa bisericii se întinde Radna cea frumoasă şi peste Murăş e Lipova cu turnul sclipicios şi plin de zorzoane al bisericii româneşti. Mara însă le trece toate cu vederea: pentru dânsa un e decât un loc larg în faţa mănăstirii. au o ştiinţă tainică şi ştiu să facă fel de fel de farmece pentru ca boala să-şi vie la leac. iar pe Murăş la vale se întinde şesul cel nesfârşit al Ţării Ungureşti. cum se cuvine în faţa lui Dumnezeu.

care dimineaţa iese cu coşurile pline şi seara se întoarce cu ele goale. Mara stă ziua toată sub şatră.din ambele perspective Susţine-ţi opinia folosind citatele pe care le consideri semnificative . sărăcuţii. Peste zi ea vede multă lume. să alergi de dimineaţa până seara şi să ştii că n-o faci degeaba. greoaie şi cu obrajii bătuţi de soare. Bine face dar lumea care vine la Maria Radna să se închine. ea-şi zice cu tainică mulţumire: “Aşa are să fie Persida mea!” Iar dacă bărbat e cel ce-i place. spătoasă. Când poate să pună florinul. Nu doară că i-ar fi greu de ceva.unui narator heterodiegetic . obosiţi. Ea îşi dă însă seamă cât a avut când a rămas văduvă. când se duce la târg? Cum ar putea dânsa să stea de dimineaţă până seară fără ca să-i vadă? Cum. mai se joacă voios. se duce la căpătâiul patului şi aduce cei trei ciorapi : unul pentru zilele de bătrâneţe şi pentru înmormântare. fie cu alţii. deoarece copiii. De aceea se închină Mara şi în faţa icoanei. pe care întotdeauna îi poartă cu dânsa. ea scoate săculeţul. singură. dar tot cam aşa e şi mama lor ea însăşi. ea-şi zice: “Aşa are să fie Trică al meu!” 1. cât are acum şi cât o să aibă odată.sărăcuţii mamei !” Sunt săraci. în vreme ce ea găteşte mâncarea. stă pe gânduri şi începe în cele din urmă să plângă. Acum. ea-l sărută. cu crucile împodobite cu flori şi cântând psalmi şi litanii. Mara nu plânge. care îşi petrec viaţa în târg. Nu e chip să treacă zi fără ca ea să pună fie şi măcar numai câte un creiţar în fiecare din cei trei ciorapi .săracul să-şi găsească sprijoana şi nenorocitul să se fericească. care ziua toată vede mereu copii şi mame şi un poate să vadă fiinţă omenească fără ca s-o pună alăturea de copiii ei. aleargă sprintenă. Păcat ar fi să rămâie ceva pe mâne. când sâmte greul vieţii. când e atât de bine să-i vezi?! Umblă Mara prin lume. c-a rămas văduvă cu doi copii. şi ca înfăţişare. când vin sutele şi se adună miile pe locul cel larg din faţa mănăstirii. adorm. sărăcuţii mamei.. se târguieşte şi se ceartă cu oamenii. ci pentru toată viaţa. e săracă şi ea. Niciodată însă ea n-o face pentru ziua trecută. cum ar putea să fie copiii săraci. Doamne. se mai ia şi de cap câteodată. Relatarea de mai sus se face din perspectiva: . cu banii întinşi pe masă. Mara. Scăzând dobânda din capete. de cele mai multe ori mănâncă ea singură. Doamne numai din copii răi se fac. şi e lucru ştiut că mame de dai. La stânga. pentru care rade din când în când hreanul de pe masă. ea pune la o parte banii pentru ziua de mâne. răi sunt. de ploi şi de vânt. după ce a mai băut şi o ulcică de apă bună. Mănâncă însă mama şi pentru ea. cu praporele în vânt. apoi rămâne aşa.a personajului însuşi . iar la dreapta clocoteşte apa fierbinte pentru “vornovişti”. şi ziua trece pe nesimţite. şi nimeni un poate s-o ştie aceasta mai bine decât dânsa. “Tot n-are nimeni copii ca mine!” îşi zice ea. ca să facă socoteala. printre picioarele oamenilor ? Muiere mare. ci sparge oale ori răstoarnă mese şi coşuri. că n-au tată. apoi îşi ia copilaşii. cui. Copiii aleargă şi îşi caută treabă. Şi chiar Mara să fii te moi când sâmţi că e bine să fii om în lumea aceasta. Mult sunt sănătoşi şi rumeni. pentru ca lumea să poată veni cale de o săptămână de zile. ar putea să-i lase. voinici şi plini de viaţă. şi pentru copii. Apoi. Mai sunt şi zdrenţăroşi şi desculţi şi nepeptănaţi şi obraznici. altul pentru Persida şi al treilea pentru Trică. mai bucuros se împrumută pentru ziua de mâne. deştepţi şi frumoşi. şi Marei îi râde inima când pe la Sânte Mării timpul e frumos. şi dacă-i iese-n cale vreo femeie care-i place şi ca fire. acum e secerişul Marei. şi ca stare. îi dă puţin înainte şi le zice : “Închinaţi-vă şi voi . în dosul mesei pline de poame şi de turtă dulce. plânge şi se plânge c-a rămas văduvă şi apoi se uită înpregiur să-şi vadă copiii şi iar râde. mai se bat între dânşii. cete-cete. e coşul cu peşte. vin când sunt flămânzi şi iar se duc după ce s-au săturat. Serile. mare minune.

Caracterizează instanţa narativă din perspectiva cantităţii de informaţii pe care o deţine în legătură cu evenimentele şi personajele. în epoca interbelică. gestuali. căsătoria. cer ţin de domeniul teoriei şi criticii literare. notează-le sensul. (5) localizarea precisă în spaţiu şi timp. care se face adesea încă din incipit. Numeşte tehnica întrebuinţată de Slavici în caracterizarea personajului 6. în care prozatorul îşi propunea să înfăţişeze tabloul întregii societăţi franceze dintre 1790 şi 1840. bancherul. Pentru început subliniază toţi termenii de specialitate de a căror semnificaţie nu eşti foarte sigur din eseurilemodel. condiţia femeii. Exemplifică fiecare categorie menţionată şi numeşte trăsăturile personajului sugerate de aceşti indici. (6) discursul narativ obiectiv şi impersonal. politicianul etc). (7) are caracterul unei ”opera închise”. lingvistici). 5. micul slujbaş. Nu-ţi fie lene să scrii. tinde spre precizia şi rigoarea observaţiei ştiinţifice. ssă le înţelegi sensul (mulţi dintre ei vor fi explicaţi şi pe parcursul acestei culegeri) şi să te deprinzi cu întrebuinţarea lor. nuvele şi povestiri intitulat Comedia umană. 4. Încearcă să numeşti principalele particularităţi ale acestui cadru.goana după înavuţire. . Extrage din text elementele care indică tendinţa moralizatoare a scriitorului şi motiveazp-i prezenţa în raport cu particularităţile romanului de tip obiectiv 7. urmat. manualul sau chiar Internetul. Ordonează-ţi concluziile sub forma unei relatări de aproximativ două pagini Memorează! Romanul balzacian Roman balzacian – formulă de roman care a apărut în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Identifică elementele specifice romanului doric. caracterizate printr-o trasătură de caracter dominantă (avarul. (3) personajele reprezintă tipuri morale. prima încercare de roman balzacian ii aparţine lui Nicolae Filimon cu Ciocoii vechi şi noi. făţarnicul etc) dar mai ales sociale. produse ale societăţii dintr-o anumită perioadă istorică. fiind ilustrat cu strălucire de scriitorul francez Honore de Balzac. familia. Călinescu ( Enigma Otiliei) şi Ion Marin Sadoveanu (Sfârşit de veac în Bucureşti) Particularităţi: (1) tendinţa autorului de a înfăţişa tabloul cât mai cuprinzător al societăţii dintr-o anumită epocă precum şi a mediilor sale de viaţă caracteristice. (2) cultivarea unor teme specifice: banul . Extrage din text elementele care ajută la configurarea cadrului spaţial. atribuit unei instanţe omnisciente şi omnipotente (naraţiune cu focalizare zero). (8) stilul se caracterizează prin absenţa podoabelor inutile. cu mediile sale de viaţă specifice. autorul unui vast ciclu de romane. 3. (4) întrebuinţarea tehnicii amănuntului semnificativ în caracterizarea personajelor. Prin urmare. 8. O primă condiţie pentru reuşită este să-ţi însuşeşti foarte bine. de G. ATENŢIE! Eseul pe care îl vei avea de elaborate la examenul de bacalaureat trebuie să aparţină stilului ştiinţific. Portretul Marei se realizează printr-o multitudine de indici )fizionomici. reprezentative pentru anumite grupuri umane (arivistul. în felul acesta înveţi. În literatura română. este necesar să eviţi cuvintele care aparţin exprimării colocviale şi să foloseşti termini de specialitate. scoate-I pe caiet şi folosind indicele de la sfârşitul culegerii. ambiţiosul. în care finalul lămureşte în totalitate destinele personajelor.2.

în spiritul clasicismului. în ciuda vîrstei lui fragede. marile tipuri morale. a cărei acţiune gravitează tot în jurul unei moşteniri. arătându-se. În opinia lui Călinescu. iar canonul clasic este înlocuit prin unul grotesc. Bătrînul Grandet. tabloul societăţii bucureştene de la începutul secolului XX. Călinescu şi-a expus concepţia despre roman într-o conferinţă din 1946 – Sensul clasicismului. unele dintre ele (ca moş Costache) posedă deja o avere. de unde a preluat nu numai tema iubirii dintre doi parteneri între care există o mare diferenţă de vârstă. Astfel pentru cei mai mulţi dintre ei banul reprezintă valoarea supremă şi . dar şi numele eroinei principale. nu transfigurează suficient realitatea şi riscă să alunece fie în naturalism. publicist. în timp ce altele încearcă să se îmbogăţească cu orice preţ (ca Stănică Raţiu). la Călinescu ea capătă accente de comedie grotescă. ar putea fi modelul lui moş Costache. La rândul său. pe care încearcă să o sporească prin toate mijloacele. tragicul devine satiric. Călinescu DATE GENERALE DESPRE AUTOR: G. considerînd că ceea ce s-a schimbat de-a lungul timpului este psihologia ca ştiinţă şi nu psihicul omenesc. este un ambiţios care pune pe primul plan al existenţei succesul profesional şi studiază medicina. privesc cu condescendenţă sau chiar cu dispreţ toate ocupaţiile care nu aduc beneficii imediate (Aglae manifestă . Nicolae Manolescu consideră că în Enigma Otiliei balzacianismul este redescoperit polemic. Plecând de la ideea că orice artă majoră este clasică. bunăoară că unul din modelele posibile ale autorului ar putea fi romanul lui Goethe Afinităţile elective. autorul unor scrieri de referinţă ca Viaţa lui Mihai Eminescu. Călinescu este una din personalităţile de tip enciclopedic ale literaturii interbelice: poet. Istoria literaturii române de la origini până în prezent. realitatea este percepută caricatural. prozator. Cartea lui Călinescu fost comparată de comentatori cu câteva romane celebre din literatura universală. În viziunea criticului Nicolae Balotă cartea lui Călinescu este un ”satyricon modern” în care motivele grave (degradarea umană) degenerează în comic. CONCEPŢIA LUI G CĂLINESCU DESPRE ROMAN: G. De aceea. aspectele eterne ale naturii umane. Căci cele mai multe din personajele cărţii aparţin burgheziei mari (Pascalopol. cu predilecţie pentru mediile burgheze. FRESCA SOCIALĂ: În Enigma Otiliei autorul îşi propune să înfăţişeze. în tradiţia romanului realist. influenţaţi de ”metoda” lui Proust. una din cele reprezentative figure de avar din romanele lui Balzac. dramaturg. SEMNIFICAŢIA OPEREI ÎN CONTEXTUL EVOLUŢIEI ROMANULUI ROMÂNESC: Aceste concepţii estetice despre arta romanului sunt ilustrate mai ales în Enigma Otiliei (1938). optând pentru o carieră ce . dar în timp ce la scriitorul francez acţiunea evoluează spre tragic.CITEŞTE! Enigma Otiliei de G. identic cu sine în toate epocile. Opera sa de prozator este alcătuită în principal din romanele: Cartea nunţii. iar personajele capată fizionomia unor marionete. chiar şi Felix. fie în publicistică. el le reproşează acum romancierilor români că se lasă furaţi de eveniment. dar mai ales critic şi istoric literar de o mare reputaţie. considerat de istoricii literari primul roman balzacian cu subiect citadin din literatura română. Pot fi de asemenea semnalate anumite similitudini între romanul lui Călinescu şi capodopera balzaciană Eugenie Grandet. prin reducerea lor la o singură trăsătură.în această ordine de idei – o totală desconsideraţie pentru studiile de medicină ale lui Felix şi preocupările artistice ale Otiliei). Enigma Otiliei. de aceea. el priveşte cu scepticism tendinţele novatoare ale unor romancieri interbelici. romancierul trebuie să înfăţişeze. Viaţa şi opera lui Ion Creangă. avariţie şi ţicneala lui simulată. particularizându-se prin câteva trăsături comune. Bietul Ioanide şi Scrinul negru. Opera lui Mihai Eminescu. Acţiunile personajelor sunt motivate de asemenea cel mai ades de interesul pentru bani. rudele bogate ale lui Stănică Raţiu) sau mijlocii (clanul Tulea). de care aminteşte prin fizionomie.

fiind fie avari ca moş Costache. care duce o viaţă plină de rafinament. jucându-şi astfel până la capăt poate ultima şansă la fericire. În sfîrşit vanitatea este o altă trăsătură a acestor personaje. este spiritul de clan. Aurica doreşte să se căsătorească din vanitate (pentru a nu rămâne domnişoară bătrână). lipsită de sensibilitate şi de temperament. . într-un ospiciu. Otilia nu are vocaţia vieţii de familie şi nu ţine cu orice preţ să se căsătorească. Astfel moş Costache se achită lamentabil de rolul său de tutore al celor doi orfani: amână la nesfârşit să-i asigure viitorul Otiliei şi încearcă să-l înşele pe Felix. în confecţionarea lor.i-ar putea aduce în viitor câştiguri destul de substanţiale. O altă temă balzaciană prezentă în Enigma Otiliei este aceea a relaţiilor de familie. mai ales în capodopera Moş Goriot. Una dintre acestea este căsătoria. adversarul căsătoriei. fie risipitori ca Otilia. pe motiv că aceasta nu-şi îndeplineşte datoriile conjugale. Între el şi soţia lui nu mai există nici o legătură de afecţiune. romanul călinescian analizînd fără cruţare raporturile dintre soţi. Astfel Felix consideră că din punct de vedere social omul se împlineşte prin succesul profesional şi prin căsătorie. îl abandonează. care atunci cînd Simion îşi pierde în totalitate raţiunea. Personajele cărţii se vor particulariza. În roman sunt prezente două cupluri conjugale: Simion Tulea – Aglaie şi Stănică Raţiu – Olimpia. după cum tot de prostul-gust ţin şi toaletele Aglaiei sau picturile lui Titi care. cît şi în solidaritatea dintre numeroasele rude ale Stănică Raţiu. Stănică s-a căsătorit din interes. în consecinţă.FAMILIA. este indolentă. La fel de degradante sunt şi relaţiile dintre Stănică şi Olimpia. iar după ce intră în posesia banilor lui moş Costache îşi părăseşte soţia. iar atunci cînd se hotărăşte să-i doneze Otiliei o sumă de bani rămâne în limitele rezonabilului. iar. Weissmann este partizanul amorului liber şi. O altă temă care joacă un rol deosebit în ansamblul romanului este cea a paternităţii. lumea localurilor de noapte (prin Georgeta). e conştient că o eventuală casătorie cu aceasta nu are mulţi sorţi de izbîndă din cauza diferenţei de vârstă şi a caracterului schimbător al Otiliei. o ”străină de neam”). Spre deosebire însă de alţi prozatori realişti (bunăoară Ioan Slavici) care au cultivat tema banului ce dezumanizează. La Călinescu această temă se asociază cu imaginea tatălui degenerat. ca un mijloc de îmbogăţire sau de reuşită socială. pur şi simplu. dar mai ales pe acelea dintre părinţi şi copii. în sfîrşit. de aceea. iar personajele romanului se caracterizează în general prin lipsa de măsură cu care folosesc banul. trăieşte faţă de Otilia un amestec de tandreţe paternă şi atracţie erotică. CONDIŢIA FEMEII): Alături de tema banului (despre care am amintit deja) autorul cultivă în paginile romanului şi alte teme specifice realismului. ajuns în pragul demenţei din cauza exceselor amoroase din tinereţe. foloseşte la rândul său. Călinescu înfăţişează însă în Enigma Otiliei şi alte aspecte ale societăţii bucureştene. Olimpia. la rândul ei. în ciuda diferenţelor mari de avere şi de poziţie socială. asociindu-se adesea cu prostul-gust: casa lui moş Costache are o arhitectură pretenţioasă. Acesta a trecut deja prin experienţa unei căsnicii nereuşite. Adevăratul cap al familiei este Aglae. căsătorindu-se cu Georgeta. Singurul care ştie să-şi întrebuinţeze cu înţelepciune averea e Pascalopol. care cunoaşte în paginile romanului ipostaze diverse. în viziunea lui Călinescu. şi prin concepţia lor despre căsătorie. căruia îi administra averea. Simion este un degenerat. O altă particularitate a burgheziei. influenţată de tendinţa spre echilibru a clasicismului. între care se păstrează legături puternice. El poate fi mai bine sau mai prost manipulat. ce se manifestă atât în ostilitatea Aglaiei faţă de Otilia (în care vede mai ales o intrusă. banul nu constituie un rău în sine. care l-a preocupat şi pe Balzac. mahalaua românească (în episodul căsătoriei lui Titi) sau evreiască (prin Weissmann). în această ordine de idei. Stănică Raţiu priveşte în exclusivitate căsătoria ca pe un mijloc de parvenire. dar este construită din materiale de proastă calitate. privită în general pragmatic. evocată în paginile romanului. dar se însoară totuşi cu ea. Are însă nevoie de protecţie şi confort şi acceptă. Titi se însoară pentru a-şi satisface pulsiunile instinctuale. Georgeta vede în căsnicie un mijloc de a-şi redobîndi onorabilitatea. În schimb. să devină soţia lui Pascalopol. în concordanţă cu preferinţa scriitorului realist spre tabloul social de mari dimensiuni: mediile universitare (prin Felix). Explorator al mediilor de viaţă burgheze. TEME BALZACIENE (CĂSĂTORIA. materiale improprii (reproduce în ulei tablouri în acuarelă). dar evită cheltuielile excesive.

iar în proza românească de Delavrancea (Hagi Tudose). Stănică Raţiu se declară un adept convins al vieţii de familie şi afirmă că îşi adoră copilul. Otilia are sentimentul propriei sale libertăţi: ea i se oferă lui Felix. fie domestice (Olimpia).Simion Tulea le-a transmis copiilor săi o ereditate tarată şi. romancierul prezintă cîteva ipostaze ale feminităţii: femeia tânără. optând în final pentru Pascalopol. criticul Ovid S. În acelaşi timp însă. personajul lui Călinescu are un grad mai mare de complexitate. în funcţie de vârsta lor biologică. făcându-i cunoştinţă cu Georgeta. dezumanizaţi de patima agoniselii. cu toată spontaneitatea şi cu tot imprevizibilul ei. De aceea vrea să-l însoare cu nepoata lui. Această temă este prezentă şi în Enigma Otiliei. adevăratul protector al Otiliei şi uneori chiar al lui Felix. în timp ce le tratează cu dispreţ şi chiar cu ostilitate pe Olimpia şi Aurica. moş Costache este un om slab pe care încearcă să-l manipuleze permanent Aglae. Călinescu intenţiona iniţial să-şi intituleze cartea Părinţii Otiliei şi i-a schimbat titlul doar în ultimul moment. dar mai ales a lui Pascalopol. domnişoara bătrână (Aurica). Călinescu a încercat să surprindă. şi îl iniţiază pe tânăr în viaţa erotică. motiv pentru care a fost numit de comentatori ”un Caţavencu al ideii de paternitate”. deoarece îşi dă seama că acesta are toate calităţile pentru a face o strălucită carieră profesională. din perspective preocupărilor sale pentru aspectele eterne ale umanului. Pentru ea timpul trece mai repede. Balzac (Grandet. pe care totuşi îl lasă să moară din neglijenţă. tocmai din cauza rolului important jucat în roman de tema paternităţii. Rolul său este preluat de Aglae. Astfel Balzac este autorul celebrului roman Femeia la treizeci de ani şi a scris două povestiri intitulate Studiu de femeie. Femeiile din roman vor fi astfel fie tiranice (Aglae). care o tratează cu ostilitate pe Otilia şi îl dispreţuieşte pe Felix. ilustrat în literatura universală de Moliere (Harpagon). Spre deosebire de avarii lui Balzac. în mai mare măsură decât alte personaje feminine ale romanului. Aglaie întruchipează maştera absolută. Lili. De altfel. Gobseck) sau Gogol (Pliuskin din romanul Suflete moarte). natura feminităţii. femeia întreţinută (Georgeta). abia ieşită din adolescenţă (Otilia). pe care o consideră propria lui replică feminină: o arivistă ce încearcă să profite de afecţiunea lui moş Costache. produse de mecanismele societăţii româneşti de la începutul secolului XX. este Pascalopol. căreia amînă totuşi să-i asigure viitorul. fie capricioase şi pline de vitalitate (Otilia). Deşi dispune de toate mijloacele pentru a exercita presiuni asupra Otiliei. Plecând de aici. chiar şi . Astfel moş Costache întruchipează tipul moral al avarului. ”baba absolută” (Aglae). personajele reprezintă tipuri morale (preluate din zestrea clasicismului) sau sociale. În sfîrşit Stănică Raţiu nu împărtăşeşte ura rudelor sale faţă de Otilia. Spre deosebire de toţi aceşti zgârciţi celebri. Acesta e un om singur. deoarece fascinaţia banului este dublată la el de dragostea sinceră pe care i-o poartă Otiliei. din cauza bolii. Plecînd de aici. femeia la treizeci de ani (Olimpia). are întotdeauna iniţiativa în relaţia cu acesta şi înţelege sa-şi aleagă în toată libertatea partenerul de viaţă. pentru că nu se poate despărţi de o parte din averea pe care o agonisise. fată de senator. Otilia este un personaj prin care G. care se comportă ca un pater familias despotic şi îşi împarte inegal dragostea între copii. unde apare ideea că statutul existenţial al femeii se deosebeşte radical de cel al bărbatului. TIPURI MORALE ŞI SOCIALE: Ca în orice roman realist de factură bazaciană. PERSONAJELE. sentimentele sale paterne transformându-se treptat în atracţie erotică. nu se poate achita de obligaţiile sale paterne. iar efectele destructive ale acestuia se răsfrâng în mai mare măsură asupra sa decât asupra partenerului ei (Otilia afirmă la un moment dat că se va sinucide în momentul în care va simţi că şi-a pierdut frumuseţea şi farmecul). care sunt de obicei caractere puternice (la cămătarul Gobseck avariţia este o formă a voinţei de putere). înţelege că fata e atrasă de Felix şi îi lasă libertatea de a-şi alege partenerul de viaţă. trecând peste prejudecăţile mediului burghez căruia îi aparţine. Condiţia femeii este de asemenea o temă care i-a preocupat pe exponenţii romanului realist. El îl tratează protector şi pe Felix. Pascalopol. fără familie. ea îl iubeşte peste măsură pe Titi. Crohmălniceanu ajunge la concluzia că în roman există mai multe personaje care joacă rolul de posibili părinţi ai celor doi orfani. În sfârşit. În timp ce Pascalopol deţine în roman rolul ”tatălui bun”. care se ataşase de Otilia încă de când aceasta era mică. Dacă moş Costache este o ipostază a tatălui degenerat. la sugestia editorului său.

care considera că diversitatea faunei terestre (ce şi-ar avea originea într-un ”animal primordial”) este rezultatul adaptării la mediu. vestimentaţie. trăsăturile morale ale acestora. principala sa trăsătură morală iese de pe acum în evidenţă. lipsa bărbii şi a dinţilor – slăbiciunea. Atunci ea înţelege că pentru Felix cariera profesională reprezintă mai mult decît dragostea. care îl impinge la faptele cele mai reprobabile (îl jefuieşte pe moş Costache şi provoacă moartea acestuia). care îi asigură în cele din urmă împlinirea socială.Otilia. Dacă prin celelalte personaje ale romanului Călinescu ilustrează defectele burgheziei. procedeu preluat de Balzac din romanele istorice ale lui Walter Scott (unde servea la evocarea culorii de epocă) şi investit de romancierul francez cu o nouă funcţionalitate. aceea de sugera prin intermediul amănuntelor fizionomice. starea precară a lenjeriei de corp a lui moş Costache – avariţia. În aparenţă jovial şi bonom. senilitatea. deficitul de vitalitate. El este prezentat de romancier la o vârstă foarte tânără. Astfel nasul grecesc al lui Felix sugerează ambiţia. putere de muncă. cu toate acestea. Felix întruchipează tipul moral al ambiţiosului. în spiritul realismului. Alături de detaliile fizionomice apar cele vestimentare: toaletele şi coafura ”japoneză” a Aglaiei evocă prostul-gust. pentru care valoarea supremă o reprezintă succesul social (”gloria celor mici”). Procedeul îşi găseşte explicaţia în influenţa exercitată asupra lui Balzac de teoriile naturalistului Saint-Hilaire. la o mare diversitate de indici materiali (fizionomie. perseverenţă. MIJLOACE DE CARACTERIZARE: În portretizarea acestor personaje. Urmând îndeaproape tehnica lui Balzac. atunci când e vorba de propriile lui interese o totală lipsă de scrupule. o tactică a tergiversării la nesfârşit şi simulând senilitatea. logoreic. al ţinutei. Încercând să aplice aceste teorii la domeniul vieţii sociale. demagog. Stănică e emanaţia unei lumi balcanice. căci eroul e lipsit de vocaţia marilor combustii pasionale. El nu poate concepe legătura cu femeia iubită decât sub forma căsătoriei şi o refuză pe Otilia în momentul în care aceasta i se oferă. în cartea lui Călinescu apar şi tipurile sociale: arivistul (Stănică Raţiu). în caracterizarea personajelor. G. tehnica amănuntului semnificativ. DISCURSUL NARATIV: . Lică Trubadurul din Concert din muzică de Bach de Hortensia Papadat-Bengescu). Gore Pirgu din Craii de Curtea-Veche de Mateiu I. de unde importanţa acordată în cărţile sale descrierii amănunţite a acestuia. cînd mai păstrează încă o anumită ingenuitate.neastâmpărul juvenil şi excesul de vitalitate. buzele subţiri ale Aglaiei – răutatea. Una dintre cele mai memorabile apariţii ale romanului (despre care Călinescu obişnuia să afirme Stănică c est moi) este Stănică Raţiu. El ştie însă să-şi compenseze slăbiciunea prin viclenie şi s-o transforme într-o armă. domnişoara bătrână (Aurica). adoptând un fel de diplomaţie alunecoasă. romancierul întrebuinţează. al mimicii şi a gesturilor. ”suspectă” din casa Aglaiei sugerează uscăciunea sufletească. calviţia lui moş Costache. că nu poate fi soţia de care acesta are nevoie şi optează pentru căsnicia cu Pascalopol. Felix întruchipează calităţile acesteia. romancierul a ajuns la concluzia că diversitatea tipurilor umane se explică prin influenţa mediului. El dovedeşte însă. Tănase Scatiu din romanul omonim al lui Duiliu Zamfirescu. Caragiale. El se particularizează prin faptul că vrea să parvină exclusiv prin intermediul relaţiilor de familie. Procedeul se face prezent şi în romanul lui Călinescu: ordinea exagerată. tenace. Un rol însemnat îl joacă în romanul de factură balzaciană prezentarea amănunţită a mediului de viaţă al personajelor. dezordinea permanentă din camera Otiliei . Alături de tipurile morale. care se înscrie în bogata galerie de arivisţi din literatura română (Dinu Păturică din Ciocoii vechi şi noi de N. dar. Filimon. al detaliilor vestimentare. El pune în slujba acestui ideal o serie de calităţi reale: o voinţă puternică. liber-cugetătorul (Weissmann). Călinescu recurge. Astfel Moş Goriot debutează cu o descriere extreme de detaliată a pensiunii Vauquer în care îşi duc existenţa cele mai multe din personajele cărţii. Pasiunea lui pentru Otilia nu este decît o criză adolescentină. La rîndul său. Personajul este o fire calculată. împărtăşeşte valorile şi prejudecăţile clasei burgheze. al descrierii mediului de existenţă al personajelor. onestitate. mediu de viaţă). arhitectura casei lui moş Costache – avariţia şi prostul gust. amintind de personajele din proza scurtă a lui Caragiale.

Cu un remarcabil simţ al grotescului. Astfel. Romanul are o structură circulară (ca şi Ion de Liviu Rebereanu). CONCLUZIE: Ilustrând astfel opinia lui G. Enigma Otiliei adoptă formula romanului balzacian pe care o îmbogăţeşte preluând elemente din poetica . Scriitorii care au aparţinut acestui curent au comparat adeseori romanul cu o oglindă. dar şi al Auricăi. el începe şi se sfârşeşte cu imaginea lui moş Costache. care să rivalizeze cu exactitatea observaţiei ştiinţifice.”o casă în care stă nu stă nimeni”. Călinescu înfăţişează astfel ravagiile senilităţii sau ale exceselor erotice . fără vreo implicare afectivă a naratorului. dar scriitorul le rezolvă mai bine decît oamenii”. Este de remarcat că acest perspectivism funcţionează şi în cazul portetului fizic al personajelor. în care destinele personajelor sunt lămurite în totalitate. Pascalopol la flaut. ce s-a întîmplat de fapt între Otilia şi Pascalopol în timpul călătoriei lor la Paris). fragilă şi vulnerabilă (pentru Pascalopol). Tot de poetica naraţiunii moderne tine şi structura simfonică a romanului (prezentă şi la Hortensia Papadat-Bengescu) care ia naştere din asocierea unor personaje cu anumite instrumente muzicale: Otilia cântă la pian. caracteristică atât naturalismului cât şi unor exponenţi ai romanului modern (Proust. naratorul din Enigma Otiliei îşi dovedeşte omnipotenţa. pentru a crea în jurul unor personaje (Otilia) o aură de mister. care se revendică de la tradiţia balzaciană a naraţiunii realiste. ci parodia acestuia (tot aşa după cum celebra carte a lui John Fowell Iubita locotenentului francez este parodia romanului realist victorian cultivat de Dickens şi Thackeray). fără să o idealizeze dar şi fără să o caricaturizeze şi au tins către o expresie cît mai exactă. Călinescu manifestă o anumită predilecţie pentru personajul caleidoscopic. de vreme ce personajele literare sunt lipsite de o existenţă reală. bunăoară. Hortensia Papadat-Bengescu. accentuat şi de prezenţa epilogului. căci în mitologia textului casa reprezintă întotdeauna imaginea cărţii. ca şi modul în care boala influenţează mecanismele ereditare: copiii cuplului Tulea prezintă semne de degenerescenţă vizibile mai cu seamă în cazul lui Titi. Călinescu prezintă însă şi unele caracteristici ale romanului modern. care au ceva din mişcarea rigidă şi mereu previzibilă a unor marionete. unde notaţia realistă tinde în permanenţă să devină caricatură. în realitate. care rosteşte cuvintele ”Aici nu stă nimeni”. M. Călinescu că ”viaţa este mai inventivă în întâmplări extraordinare decât scriitorul. devenită în finalul romanului o victimă a refulărilor sexuale. Este cazul Otiliei care este privită aproape exlusiv din punctul de vedere al celorlalte personaje. figurându-se pe el însuşi în procesul propriei sale elaborări. căci naratorul trece în mod intenţionat sub tăcere anumite amănunte (nu relatează. ca şi cuvintele acestuia ”Aici nu stă nimeni” evocă pătrunderea în spaţiul ficţiunii. cochetă (pentru Aurica). În acest sens. venală (pentru Aglae) sau vicleană şi lipsită de scrupule (pentru Stănică). ce reflectă realitatea aşa cum este ea. prin capacitatea sa aproape inepuizabila de a manipula destinele personajelor. simulacre. atribut al discursului narativ din romanul balzacian. devenind pe rând ingenuă (pentru Felix). Tot de poetica acestei formule romaneşti ţine şi localizarea precisă a acţiunii în spaţiu şi timp (care se face încă din incipit). nu sunt decât copii fantomatice. ieşind oarecum din canoanele tipologiei realismului. ca şi caracterul său de ”operă inchisă”. În schimb. ceea ce i-a determinat pe unii comentatori (Mircea Cărtărescu) să considere că. Nici o altă particularitate a naraţiunii realiste: omniscienţa instanţei narative nu funcţionează la Călinescu în toate împrejurările. copilăroasă (pentru moş Costache). cât mai riguroasă. Blecher). Există de asemenea o înclinaţie a romancierului pentru patologic. Principiul obiectivităţii funcţionează parţial în romanul lui Călinescu. care constituie – dintr-o asemenea perspectivă . MODERNITATEA ROMANULUI: Dincolo de aceste particularităţi. care îşi modifică fizionomia în funcţie de unghiul din care e perceput. În sfîrşit romanul lui Călinescu prezintă acea autoreferenţialitate caracteristică naraţiunii moderne. intrarea lui Felix în casa lui moş Costache. Astfel înfăţişarea lui Pascalopol se schimbă în funcţie de distanţa de la care e privit personajul.Una dintre convenţiile romanului realist este obiectivitatea discursului narativ. ”înlocuitori” ai fiinţelor umane în carne şi oase. Enigma Otiliei este nu un roman balzacian. cartea lui G. Titi ”scârţâie” la vioară.

(8) preferinţa pentru anumite figuri de stil:epitetul ornant. Ea se concretizează prin intermediul unor imagini cu care textul se autoreprezintă: marea. interior. bogăţia aducând după sine şi prestigiul în societate. Principalii săi reprezentanţi au fost: N. de timp. violentă de comic. După poetul francez Charles Baudelaire una din principalele particularităţi ale grotescului constă în caricaturizarea corpului omenesc sau a funcţiilor fiziologice ale acestuia. tablou din natură. legându-se de o orientare literară numită textualism şi ilustrată la noi de autori ca Marin Mincu (Intermezzo). Naturalism – curent literar care se afirmă în Franţa. imperfect – perspectivă apropiată.naraţiunii moderne. Bogdan Ghiu (Manualul autorului). în procesul propriei sale elaborări.Racine. Clasicismul se caracterizează prin următoarele particularităţi:(1) cultul raţiunii. pădurea. personaj. J. comparaţia dezvoltată. care ia forma ”caricaturilor crude”. epoca lui de înflorire corespunzând aproximativ cu lunga domnie a lui Ludovic al XIV-lea. Autoreferenţialitate: însuşire a textului literar de a se reflecta pe el însuşi. dar şi să moralizeze. Romanul realist abundă în chipuri de arivişti cum ar fi Eugene de Rastignac (care apare în mai multe opere ale lui Balzac). (7) gustul pentru simetrie şi echlibru. (2) cultul Antichităţii şi imitarea autorilor antici. exprimând oroarea de persoanele sau obiectele pe care le înfăţişează. Aşa cum arăta Nicolae Manolescu aici obiectivitatea (una din mărcile definitorii ale realismului) devine ”una paradoxală. P. La Fontaine Descriere: mod de expunere care constă în prezentarea aspectului unui lucru. Grotesc – formă modernă. Mircea Nedelciu (Tratament fabulatoriu) sau Gheorghe Crăciun (Frumoasa fără corp). auditive etc. a cărui înflorire coincide cu maturizarea relaţiilor capitaliste din ţările occidentale. Moliere. casa etc. (4) prezenţa peronajelor care întruchipează aspectele eterne ale naturii umane (aşa-numite tipuri morale sau caractere). întrebuinţarea timpurilor verbale pentru realizarea perspectivei spaţio-temporale (prezent – perspectivă foarte apropiată. în loc să înfăţişeze lumea o studiază pe probe de laborator”. (3) interesul pentru viaţă morală şi lipsa de interes pentru natură. sub influenţa filosofiei lui Descartes. căci nu mai desemnează absenţa din evenimente a unei narator imparţial sau a demiurgului balzacian. Caracteristicile ei sunt: prezenţa imaginilor (vizuale. personificarea. (5) credinţa că literatura se întemeiează pe reguli (în teatru era respectată regula celor trei unităţi. în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi . număr mai mare de substantive şi adjective în raport cu verbele. Arivistul este un produs al spiritului capitalist pentru care banul constituie valoarea supremă şi al unei lumi în care barierele sociale nu mai sunt atît de riguroase ca în societatea precapitalistă. Clasicism – curent literar şi artistic care a dominat cultura secolului al XVII-lea. mai mult ca perfect – perspectivă foarte îndepărtată). A dobîndit o pondere însemnată în literatura actuală. alegoria. întrebuinţarea figurilor de stil. Gheorge Iova (Texteiova).).Corneille. ci amestecul permanent al unui commentator savant şi expert care. Rebecca Sharp (arivistul feminin din romanul lui Thackeray Bâlciul deşertăciunilor) sau Duroy. Călinescu ”avînd vocaţia de a comenta şi nu de a crea viaţa REŢINE! Arivist – persoană care încearcă să parvină prin orice mijloace. loc şi acţiune): (6) concepţia că arta trebuie să placă. A pătruns masiv în literatură odată cu romanul realist. Boileau. perfect simplu/compus – perspectivă îndepărtată. eroul romanului Bel-Ami de Guy de Maupassant. care încearcă să parvină apelând exclusiv la arma seducţiei.

ca să poată deveni cetaţean onest mai întâi de toate caută să fie născut bine. Înălţat la acest din urmă şi mai suprem grad al slugăriei. cît de la aprovizionările cele mari.(…) Ca sofragiu se obişnuieşte atât de mult cu mâncările delicate încât nu mai poate să trăiască fără friptură de fazan. salam de Verona. încât la etate de douăzeci de ani ei ştiu foarte bine cum se fură cloşca de pe ouă fără să cârâie: cu alte cuvinte ştiu cât să fure de la aprovizionarea din toate zilele. Cel mai cunoscut scriitor naturalist este Émile Zola. ÎNCEARCĂ! Citeşte următorul fragment din romanul Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon: Nimic nu este mai periculos pentru un stat ce voieşte a se reorganiza decît a da frânele guvernului în mâinile parveniţilor. să trăiască înconjurat de oameni virtuoşi şi drepţi. laş. care întrec în ipocrizie şi vicleşug pe cele cu patru picioare din fabulele lui Esop şi La Fontaine. Atitudinea scriitorului naturalist este cea a omului de ştiinţă care intenţionează să demonstreze pe baza riguroaselor legi ale ştiinţelor naturale că individul este produsul exclusiv al propriilor date biologice. experimental. caracterele pe care aspira să le redea romanul realist sunt înlocuite cu temperamentele. a căror existenţă e condiţionată de doi factori fundamentali: ereditatea şi presiunea mediului social cărora individul nu li se poate sustrage. devine cu încetul sofragiu. moravurile decadente ale societăţii romane din timpul lui Nero. Ştim cu toţii că între slugile de la casele bogaţilor. iar alteori de la lacheu ce se pune în coada trăsurii boierului. cu două mii de ani înainte de a lua noi pana în mână ca să descriem pe ciocoi. Satyricon – termen care avea iniţial sensul de comedie cu măşti. eliminând complet motivaţiile psihologice ale comportamentului uman. îşi începe uneori cariera de la postul de rândaş. lacom brutal până la barbarie. unul mai întunecos decât cellalt. deviaţii fizice şi psihice. (…) În anii dintîi aceste vulpi cu două picioare. îi studiază cu cea mai mare atenţie. din copilărie până la maturitate.. şi cu toate că unii-alţii îi zic în deriziune boier făcut. Este folosit de scriitorul latin Petronius drept titlu pentru un roman care înfăţişează. iar mai pe urmă se face şi el boier. care eclată ca o bombă pe data ce şi-a ajuns ţinta aspiraţiunilor sale. că un om. brînză de Parma. Ciocoiul. apoi vătaf de curte. cât de la arendarea moşiilor şi alt mai multe tranzacţiuni ale casei boiereşti în care se află servind. Ciocoiul este întotdeauna şi în orice ţară un om venal. copii lui însă devin boieri şi fii de boieri. De aceea. Ideea ce-l preocupă ziua şi noaptea este de a afla metodul prin care să-şi facă stare. ciocoiul devine prevăzător ca un şef de cabinet din Europa. ca în toate meseriile sociale. dar. comportamente de regulă. meniţi din concepţiune a fi slugi şi educaţi într-un mod cum să scoată lapte din piatră cu orice preţ. şi dotat de o ambiţiune nemărginită. conserve de Franţa şi vinuri din cele mai celebre dealuri ale Europei.Diferite planuri i se prezintă în imaginaţiune. apelând la mijloacele caricaturalului. dintr-o perspectivă critică. există o ierarhie oarecare. Fiecare roman devine un studiu de caz. Accentul se va muta de pe investigarea stărilor sufleteşti pe studiul stărilor fizice care scapă controlului raţiunii : stări sufleteşti.Astfel dar când ciocoiul ajunge la gradul de vătaf este corupt moraliceşte şi fiziceşte până în măduva oaselor. În timpul pe când ciocoiul umblă după trăsura boierului. crescut în frica lui Dumnezeu şi. El află toate slăbiciunile stăpânului său şi-i ajută cât poate ca să şi le împlinească în paguba lui şi în folosul său. orgolios. icre noi. petrec împreună cu servitorii îmbătrâniţi în păcate de tot felul. care promovează romanul ştiinţific. ipocrit. Platon a zis. le .reprezintă o exacerbare a realismului. instinctualităţi oarbe etc. cu scopul de a surprinde biologicul în multitudinea manifestărilor sale. stări patologice. De aici derivă un sentiment al fatalităţii datului biologic.

a fi mai credibil .implicat afectiv . Numeşte şi exemplifică tipurile de indici întrebuinţaţi în portretizarea ciocoiului.Numeşte tipul social portretizat în textul de mai sus.personajele (de regulă intelectuali) au o viaţă sufletească de o mare bogaţie şi complexitate. În fragmentul dat discursul narativ îi aparţine unui narator: . Identifică fragmentele în care se întrebuinţează: . conflictul exterior are o importanţă secundară sau poate lipsi.total neimplicat .deplasarea de accent de la acţiunea propriu-zisă la viaţa interioară a personajelor şi de la creaţie la analiză (în accepţia dată acestor termeni de G.studiază pe toate şi găsindu-le realizabile. acţionează spontan şi imprevizibil. 9. care relatează la persoana I şi nu mai deţine atributele omniscienţei şi omnipotenţei (naraţiune cu focalizare internă).a sublinia caracterul etern al tipului uman pe care îl înfăţişuază .caracterizarea indirectă 7. Explică sensul expresiei să scoată lapte din piatră cu orice preţ.caracterizarea directă . . 1. se confruntă cu probleme de ordin moral sau existenţial şi îşi analizează permanent propriile reacţii interioare. le pune în lucrare în lucrare fără mustrare de conştiinţă.care nu dispune de mai multe informaţii decât cititorul 6. Ordonează-ţi concluziile într-o redactare de 30-40 de rânduri. MEMOREAZĂ! Romanul de tip subiectiv (ionic) Romanul de tip subiectiv s-a impus în literatura secolului al XX-lea ca o reacţie împotriva formulelor romaneşti tradiţionale. Enumeră câteva din particularităţile romanului balzacian. . Care dintre aceste posibile răspunsuri ţi se pare mai apropiat de estetica romanului balzacian? 5. Naratorul invocă o afirmaţie a filosofului grec Platon pentru: . 2.a conferi discursului său mai multă prestanţă intelectuală 4.prezenţa naratorului-personaj. .conflictul este de obicei psihologic.omniscient . 6. afirmând că acestea generează o evidentă lipsă de autenticitate. Prozatorii acestui secol (influenţaţi de psihologia şi filosofia epocii) s-au arătat preocupaţi de analiza stărilor de conştiinţă şi au respins convenţiile prozei realiste (mai ales prezenţa naratorului omniscient). . 3. Ibrăileanu). Particularităţi: .

- ele sunt personaje ”opace” ale căror acţiuni nu sunt motivate în totalitate de narator, putând constitui cel mult obiectul unor supoziţii sau ipoteze; - timpul se subiectivizează, devine ”timp interior” şi funcţionează principiul memoriei involuntare, care face ca evenimentele să nu mai fie relatate în ordinea lor cronologică, ci într-o ordine subiectivă, aşa cum sunt percepute de conştiinţa naratorului-personaj; - întrebuinţarea unor tehnici şi modalităţi specifice: analiza psihologică, monologul interior, tehnica fluxului de conştiinţă; - apare imperativul autenticităţii care se concretizează în estomparea limitelor dintre ficţional şi nonfictional, prin abordarea unor formule cum ar fi jurnalul, memorialul, romanul epistolar sau ”dosarul de existenţe”; - este influenţat de noile orientări din filosofie (Bergson, Husserl) şi psihologie (Freud); - are caracterul unei ”opere deschise” în care finalul nu lămureşte în totalitate destinele personajelor; - cititorul se transformă dintr-un receptor pasiv într-un colaborator al autorului, invitat să suplinească prin propria lui imaginaţie lipsa unor informaţii cu privire la anumite evenimente sau personaje. CITEŞTE! Puţină filosofie! Romanul psihologic nu poate fi privit în afara tendinţelor din filozofie, ştiinţă şi cunoaştere în general pe care sfârşitul de secol XIX şi începutul secolului XX le-a adus înEuropa. Descoperirea interiorităţii, a straturilor necunoscute ale psihicului uman (inconştientul, în psihanaliză), accentul pus pe memorie, timp interior, pe intuiţie – mai puţin deci, pe raţiune – ca facultatea fundamentală de cunoaştere a lumii de către subiectul uman, toate acestea fac parte din orientările care au schimbat modul nostru de a vedea realitatea şi de a ne situa în lume şi faţă de noi înşine. Există, astfel, cel puţin trei direcţii mari care au contribuit la construirea noilor perspective asupra vieţii: psihanaliza lui Freud, intuiţionismul lui Bergson şi fenomenologia lui Husserl.

Sigmund Freud (1856-1939) Neurolog de origine austriacă, fondator al psihanalizei. In studiile publicate ( Interpretarea viselor, Psihopatologia vieţii cotidiene, Studii despre sexualitate, Psihologia inconştientului, Dincolo de principiul plăcerii etc.) susţine omniprezenţa unui strat adânc al psihicului în viaţa noastră, pe care nu-l cunoaştem şi nu-l stăpânim: inconştientul; acesta este un loc necunoscut conştiinţei, constituit din elemente refulate care vin din alte instanţe ale vieţii psihice. Originea oricărei tulburări psihice a unui adult se află, potrivit lui Freud, în evenimente traumatizante din copilărie, care au perturbat dezvoltarea ulterioară. Există, de asemenea, trei niveluri majore ale vieţii psihice: Sinele, Eul şi Supraeul, cel de-al doilea fiind un mediator între celelalte.

Henri Bergson (1859-1941)

Filosof francez, autor a numeroase studii, printre care: Materie şi memorie, Râsul, Datele imediate ale conştiinţei, Cele două surse ale moralei şi religiei. Este autorul unei distincţii fundamentale pentru viziunea asupra timpului şi a vieţii interioare: „durata“, (interioară, calitativă, succesiune a spiritului) se opune „timpului“ (exterior, matematic, cantitativ). De asemenea, a susţinut importanţa „intuiţiei“ în cunoaştere (intuiţionismul), văzută ca un fel de simpatie prin care ne putem transporta în interiorul unui obiect pentru a descoperi ceea ce are acesta unic şi inexprimabil, dincolo de calităţile sale vizibile, măsurabile.

Edmund Husserl (1859-1938) Fondatorul unui nou curent în filozofie: fenomenologia. Aceasta îşi propune să studieze fenomenele şi felul în care apar ele în conştiinţa umană. Astfel, adevărata cunoaştere este viziunea legată de idei sau esenţe, pentru că, spune Husserl, nu trebuie să credem naiv tot ceea ce ne oferă realitatea. Din contră, trebuie să punem între paranteze informaţiile empirice, spre exemplu, tot ceea ce ştim despre un obiect anume, un creion sau o figură geometrică („reducţia fenomenologică“), spre a ajunge la esenţa obiectului, realitatea lui ultimă. În plus, conştiinţa nu este niciodată vidă, este întotdeauna „conştiinţa a ceva“, ceea ce implică existenţa „subiectului“ cunoscător. Printre scrierile sale se află: Logica formală şi logica transcendentală, Meditaţii carteziene, criza ştiinţelor europene şi fenomenologia transcendentală ş.a.

ATENŢIE! Nu vei putea să obţii o notă foarte bună la examenul de bacalaureat (în afară de cazul în care eşti un as al învăţării pe dinafară)) dacă nu citeşti operele prevăzute în programă. Mai mult decât atât: nu e suficient să citeşti pur şi simplu, ci lectura ta trebuie să fie orientată în funcţie de cerinţele programei. De exemplu, înainte de a citi romanul Patul lui Procust de Camil Petrescu (sau orice alt roman de tip subiectiv) scrie-ţi pe caiet particularităţile acestei formule romaneşti, iar, după ce ai început lectura, urmăreşte modul în care se regăsesc ele în textul autorului. Extrage citatele care ţi se pare că ilustrează cel mai bine aceste particularităţi. Le vei putea folosi la elaborarea eseului. Nu e nevoie săle memorezi, e suficient să faci referinţă la ele sau să le parafrazezi /să le reproduci cu cuvintele tale): CITEŞTE! Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu

DATE GENERALE DESPRE AUTOR: Personalitate de seamă a culturii interbelice, Camil Petrescu a fost un spirtit neliniştit, preocupat de tendinţele înnoitoare care se manifestau în literatura epocii şi de sincronizarea fenomenului literar românesc cu cel european. El este unul dintre creatorii romanului de tip subiectiv precum şi al dramei de idei din literatura română. Opera sa cuprinde: poezie ( Ciclul morţii, Transcendentalia), romane (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Patul lui Procust, Un om între oameni), teatru (Suflete tari, Jocul ielelor, Act veneţian, Danton, Bălcescu), eseuri (Teze şi antiteze, Modalitatea estetică a teatrului), dar şi studii de filosofie (Doctrina substanţei). CONCEPŢIA LUI DESPRE ROMAN:: Concepţia despre roman a scriitorului a fost expusă în conferinţa Noua structură şi opera lui Marcel Proust, publicată ulterior în volumul Teze şi antiteze. În această conferinţă, autoriul constată că romanul realist tradiţional nu se mai sincronizează cu noua structură, respective cu filosofia şi ştiinţa epocii. În consecinţă, Camil Petresu recomandă drept model pentru romancierul roman opera lui Marcel Proust, din care au dispărut neajunsurile naraţiunii de tip obiectiv, renunţându-se la naratorul omniscient şi aplicându-se principiul memoriei involutare. În acelaşi timp, prozatorul este preocupat de idea de autenticitate; el consideră că romanul trebuie să se deliteraturizeze, mărginindu-se să consemneze cât mai exact experienţe de viaţă şi transformându-se astfel într-un dosar de existenţe. Aceste idei vor fi ilustate de romanele sciitorului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război şi Patul lui Procust. TEMA ROMANULUI Iubirea constitutuie una din marile teme, prezente în literatura din toate timpurile, de la poemele Antichităţii şi până în romanul modern. Astfel ea apare şi în romanul lui Camil Petrescu Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, unul din cele mai apreciate romane de dragoste din literatura română. Spre deosebire de Ion de Liviu Rebreanu sau Enigma Otiliei de G. Călinescu, aici tema iubirii este tratată cu mijloacele de expresie ale romanului de tip subiectiv DISCURSUL NARATIV Romanul de tip subiectiv (ionic) este o formulă care se impune îndeosebi în secolul XX, ca o reacţie împotriva convenţiilor romanului doric (de tip obiectiv). În literatura română unul dintre promotorii acestei formule a fost Camil Petrecu. iar particularităţile ei pot fi descoperite încă în primul roman al autorului, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930). Ca în orice roman de tip subiectiv, discursul narativ îi aparţine unui naratorpersonaj, care relatează la persoana I şi nu mai deţine atributele omniscienţei şi omnipotenţei (naraţiune cu focalizare internă). Ştefan Gheorghidiu, student la filozofie, relatează astfel aici, sub forma unui jurnal, două experienţe fundamentale, care i-au marcat decisiv existenţa: experienţa iubirii şi cea a războiului. PERSONAJELE Ca toţi eroii lui Camil Petrescu, el este un intelectual cu o viaţă interioară de o mare complexitate, predispus spre autoanaliză, astfel încât în paginile romanului se produce (element specific acestei formule romaneşti) deplasarea de accent de la

Element specific personajelor scriitorului. Războiul reprezintă aşadar o altă experienţă a absurdului încă şi mai terifiantă decât cea a pasiunii. această neînţelegere împingându-l chiar către acte de violenţă. contrariind mintea organizată logic a partenerului. Gheorghidiu aspiră spre absolut. El devine gelos. Astfel amintirile lui Gheorghidiu despre Ela sunt declanşate în urma unei conversaţii de la popotă. cel mult obiectul unor supoziţii. ce se angajează total în experienţele pe care le traversează. CITEŞTE! . care constituie cauza neîmplinirii în dragoste. în paginile romanului. care dezumanizează. Toate aceste particularităţi fac din cartea lui Camil Petrescu unul din cele mai reuşite romane de analiză din literatura română în care este ilustrată tema iubirii. este fascinat de himera femeii ideale şi a iubirii perfecte. Camil Petrescu subliniază în paginile cărţii diferenţa esenţială dintre bărbat şi femeie. În romanul lui Camil Petrescu. Există. ale cărei acţiuni nu sunt motivate. iar faptele nu sunt relatate strict cronologic. repudierea omniscienţei. care nu are la Camil Petrescu nici o valenţă eroică. duce la criză şi. principiul memoriei involuntare). dar şi din neputinţa de a înţelege comportamentul Elei. În ceea ce priveşte tehnicile narative întrebuinţate. Neconcordanţa dintre ideal şi realitate. Gheorghidiu suferă din gelozie. ele se subordonează imperativului autenticităţii. fiind un măcel fără noimă. Bărbatul este esenţialmente gândire. femeia – afectivitate. pe fiecare o poartă în sufletul său. o filosofie a iubirii ale cărei rădăcini se găsesc în celebra teorie despre cristalizare formulată de Stendhal în eseul Despre iubire.asupra unui partener real. Soluţia pe care o găseşte eroul lui Camil Petrescu constă aşadar în trecerea din stadiul de fiinţă solitară la acela de fiinţă solidară. în timp ce existenţa femeii stă sub semnul relativului. El îl face pe Ştefan Gheroghidiu să se detaşeze de frământările lui şi să se despartă cu seninătate de Ela. ci într-o ordine subiectivă.acţiunea propriu-zisă la viaţa interioară a personajelor şi de la creaţie la analiză (în accepţia dată acestor termeni de G. colează documente de epocă. romanul transformându-se în prima sa parte într-o analiză a pasiunii şi geloziei. viaţă. fragmente din presa timpului sau din discursurile parlamemtare. Ela. Percepută din perspectiva unui narator care nu mai deţine atributul omniscienţei Ela rămâne însă un personaj în totalitate opac. protagonistul se căsătoreşte cu o colegă de facultate. transformînd omul într-o fiinţă laşă care nu-şi doreşte decît să supravieţuiască cu orice preţ. unde câţiva ofiţeri discutau în legătură cu o crimă pasională (principiul memoriei involuntare). DRAMA RĂZBOIULUI În partea a doua a cărţii se face trecerea de la drama individuală la cea colectivă. în cele din urmă la eşecul erotic. Pe de altă parte. e mereu spontană şi imprevizibilă. În conformitate cu această teorie iubirea presupune proiectarea unei imagini ideale. în care i se pare că a descoperit femeia ideală. din perspectiva romancierului ea fiind lipsită de orice vocaţie pentru absolut. Protagonistul trece acum prin experienţa războiului. pentru a-şi da seama ulterior că aceasta este în realitate frivolă şi superficială. din perspectiva ”timpului interior” al protagonistului. care se va dezvălui mai devreme sau mai târziu. valorifică pagini din propriul său jurnal de front. bărbatul este o fiinţă a absolutului. din orgoliu. putând constitui. Ibrăileanu). Autorul preia unele elemente ale naraţiunii de tip subiectiv (naratorul-personaj.

întâia noapte de război. Totodată. pe care Camil Petrescu le inserează în notele de subsol. ci doar sensibilitate. Patul lui Procust poate fi . care se subordonează şi în Patul lui Procust nevoii de autenticitate. În legătură cu ideea de autenticitate. El împrumută identitatea autorului însuşi (se fac referinţe la piesa Act veneţian) şi se limitează să coordoneze ”dosarul de existenţe” care trebuie să fie. CONCEPŢIA LUI DESPRE ROMAN:v Ultima noapte e dragoste SEMNIFICAŢIA OPEREI ÎN ANSAMBLUL EVOLUŢIEI ROMANULUI ROMÂNESC: METAROMANUL: Publicat în 1933. sunt interesante opiniile despre teatru şi despre arta actorului. în virtutea căruia faptele sunt relatate într-o ordine subiectivă. fără a se respecta firul lor cronologic. de aceea. plecându-se de la ţinuta vestimentară neîngrijită a lui Ladima se ajunge la discuţia despre modă dintre acesta şi Fred. Datorită manierei în care autorul valorifică diverse procedee romaneşti într-o sinteză originală. Camil Petrecu aspirând să realizeze în Patul lui Procust un fel de ”roman total”. Autorul consideră că actorul profesionist este prost format. într-o manieră polemică în raport cu romanul tradiţional este exilat în subsolul paginii. Acestui discurs i se adaugă cel al naratorului care. pe parcursul căreia personajele se individualizează prin ideile pe care le expun (procedeu întrebuinţat şi de Aldous Huxley în romanul Punct contrapunct). mărginindu-se la rolul martorului care a asistat la unele episoade din viaţa lui Fred. care prin alternarea permanentă a perspectivelor narative se apropie de formula romanului polifonic. ca şi pe Fred. o exprimare sinceră.. a doamnei T. cel puţin ipotetic. de la tradiţia romanului epistolar din secolul al XVIII-lea până la procedeele preluate din romanul experienţei (confesiunile lui Fred Vasilescu). în aceste note el îşi exprimă concepţia despre roman. Deoarece ea refuză această experienţă. iar în timpul studiilor i se impune o modalitate inautentică de interpretare şi. capacitate de analiză şi autoanaliză. autorul o va îndemna să scrie. i-ar asigura un coeficient superior de autenticitate. a lui Ladima sau a Emiliei. potrivit concepţiei sale. discursul narativ aparţine în cea mai mare parte personajelor care se confesează în scris (scrisorile lui Ladima şi ale doamnei T. mărginindu-se la principiul memoriei involuntare. crede că doamna T ar putea interpreta ideală a personajului feminin din Act veneţian. romanul fiind constituit astfel din pagini atribuite unor neprofesionişti. inteligenţă. Este interesantă maniera în care Camil Petrescu asimilează aici unele tehnici din arsenalul romanului realist tradiţional. Elementele proustiene nu sunt deloc numeroase. astfel. la trei ani după Ultima noapte de dragoste. alteori în jurul detaliilor semnificative se cristalizează veritabile demersuri eseistice. ca metaroman.. memorialul lui Fred Vasilescu). Uneori portretele fizice ale personajelor sunt expediate în notele de subsol. În viziunea lui. Patul lui Procust reprezintă capodopera romancierului care poate fi abordată din mai multe perspective. romancierul nu trebuie să aibă talent literar. În această carte. ceea ce. COMPOZIŢIA: Structura compoziţională a cărţii este extrem de complexă. ca roman de dragoste sau ca roman social care ilustrează condiţia intelectualului. Autorul completează mărturiile personajelor cu propriile observaţii şi amintiri.Patul lui Procust de Camil Petrescu DATE GENERALE DESPRE AUTOR: v Ultima noapzte de dragoste. romanul. precisă. singura figură de stil admisă fiind comparaţia. directă. în care sunt valorificate diverse tehnici ale naraţiunii romaneşti.

constituie un remediu pentru singurătatea la care este condamnat . părând să nu-şi dea seama de lipsa ei de talent. dar nu se bucură de o recunoaştere oficială. din cauza moralităţii şi fermităţii lor. căci în afară de o înfăţişare oarecum atrăgătoare. De asemenea. Deşi este avertizat de repetate ori în legătură cu infidelităţile Emiliei. ca un raport antitetic. Emilia. prietenii săi. nu vrea să le accepte. femeia este viaţă. are o identitate şi nu vrea să şi-o înstrăineze. unul în care bărbatul este superior femeii (Ladima – Emilia) şi altul în care raportul pare a se inversa (Fred – Doamna T). împrumutând culoarea mediului său. Căci relaţia cu Emilia. iar imaginea sa este reconstituită prin intermediul personajelormartor: Fred Vasilescu. El este un poet apreciat în unele cercuri artistice. personajul are un cu totul alt comportament în viaţa sa particulară. autorul. doamna T. de crize de gelozie şi de retractări.gândire. Este greu de explicat această pasiune a personajului. Povestea celor două cupluri din Patul lui Procust lasă deschise totuşi şi alte posibilităţi de interpretare. unde valorile morale nu mai funcţionează decât ca nişte simple etichete. pe care însă o idealizează. intenţionează să o ia de soţie şi intră în situaţiile cele mai umilitoare pentru a obţine roluri pentru ea. chiar dacă el nu este prezent direct în naraţiune. în cuprinsul romanului sunt inserate chiar şi câteva poeme atribuite lui Ladima. Din relatările Emiliei se poate deduce că uneori atitudinea lui Ladima o înduioşa şi atunci se purta cu el cu o anumită tandreţe. Emilia nu are nici o calitate. o modalitate prin care individul reuşeşte să treacă neobservat. relaţia dintre bărbat şi femeia apare. ca şi al scrisorilor lui de dragoste adresate Emiliei. vizitele. oferindu-i puţină căldură sufletească. critica l-a privit ca pe o ”dramă a absolutului”. în viziunea romancierului. în contrast cu atitudinea sa intransigentă din viaţa publică. Publicist intransigent. Semnificativă în ceea ce priveşte relaţia personajului cu mediul său este discuţia lui despre modă cu Fred Vasilescu. cartea lui Camil Petrescu este unul dintre cele mai tulburătoare romane de dragoste din literatura română. spontan şi imprevizibil. LADIMA ŞI CONDIŢIA INTELECTUALULUI: George Demetru Ladima poate fi considerat protagonistul romanului. iar Ladima nu este atras de ea fizic (au avut o singură dată un raport intim). dincolo de dimensiunea lui de metaroman. eroii camilpetrescieni sunt fascinaţi de absolut. El este îndrăgostit de Emilia Răchitaru. nu se pot integra într-o societate dominată de interes. în accepţie camusiană. arborează ţinuta anacronică a artistului boem de la începutul secoluliui al XX-lea pentru că aceasta îi exprimă individualitatea. se autoiluzionează de fiecare dată. Abordând în general textul dintr-o asemenea perspectivă. Spre deosebire de romanul de început a scriitorului. o actriţă vulgară şi mediocră.considerat un roman experimental. Ladima este total neatent la acest aspect. în Patul lui Procust acest raport este nunaţat. care nu admite să scrie împotriva propriilor sale convingeri. partidele de tabinet cu sora acesteia suplinesc pentru protagonistul romanului absenţa unei familii. pe care încearcă să-l atingă prin diverse experienţe. căci aici există două cupluri. între care iubirea joacă un rol esenţial. asemănător oarecum cu romanul lui André Gide Falsificatorii de bani. relaţia lor fiind pentru Ladima o succesiune de compromisuri. iar impactul dintre comportamentul feminin. ci se simte pur şi simplu bine în compania ei. personajul dovedeşte în viaţa publică o mare fermitate morală şi se retrage de la conducerea ziarului finanţat de tatăl lui Fred atunci când i se cere să-şi mai tempereze tonul polemic El ar putea fi integrat în categoria intelectualilor inadaptabili (personaj adus pentru prima dată în literatura română prin romanul Dan al lui Alexandru Vlahuţă) care. ROMANUL EROTIC: În acelaşi timp însă. Din perspectiva acestuia a fi în ton cu moda e semnul integrării sociale. şi schemele logice ale intelectului generează sentimentul absurdului. El este o personalitate puternic conturată. bărbatul. În mod paradoxal.

îşi aminteşte la rândul său de întâlnirile lui cu acesta (principiul memoriei involuntare) şi. în paginile romanului. încercând să descopere care sunt resorturile pasiunii sale pentru Emilia. Dacă în Ultima noapte de dragoste se situase mai aproape de formula romanului ionic (de tip subiectiv). să facă observaţii profunde în legătură cu mediul său de existenţă. Ladima se prăbuşeşte moral. declanşează o veritabilă anchetă (element specific aşa-numitului roman-recherche) pentru a-i cunoaşte toate amănuntele. el descoperă scrisorile lui Ladima. iar relaţiile sale cu doamna T ilustrează aproape exemplar modul în care privea Camil Petrecu raportul dintre bărbat şi femeie. CONCLUZIE: Romancierul se dovedeşte în felul acesta un deschizător de drumuri în istoria romanului românesc. cu un adevărat . căruia mai întâi reacţiile şi comportamentul Elei. prieteni. şi perechea Fred Vasilescu – doamna T.din cauza refuzului său de a face compromisuri cu societatea. preocupat de moartea vechiului său cunoscut. nici nu te urăsc. deşi moartea lui poate fi privită şi ca un simplu accident de aviaţie. În timpul unei vizite la Emilia. din a căror perspectivă omul îşi atinge autenticitatea superlativă prin experienţa morţii. pentru că aceasta l-ar smulge din sine şi l-ar înstrăina de el însuşi. autor etc. În momentul când nu mai poate face abstracţie de infidelităţile Emiliei şi izbucneşte criza dintre cei doi. să-şi regizeze moartea. soluţia sinuciderii. eroul lui Camil Petrescu (care lasă o scrisoare de unde rezultă că s-ar fi sinucis din cauza doamnei T. considerat de Henry James un ambasador al autorului în interiorul naraţiunii. apoi ororile războiului îi aduc revelaţia absurdului. în primul rând cu mijloacele de naraţiune şi prezentare ale unui romancier. sunt atras de tine ca lunaticul de lună ”. Astfel încât. din orgoliu. căci. în care lămureşte elementele constitutive. Astfel încât autorul îl va îndemna să-şi consemneze experienţele în scris. Pe Fred doamna T îl atrage. Despărţirea lor. CUPLUL FRED-DOAMNA T: Alături de cuplul Ladima – Emilia apare. pentru că nu-i înţelege în totalitate reacţiile. Dacă Ladima este un personaj caleidoscopic. Spre deosebire de existenţialişti. iar însemnările alcătuiesc cea mai mare parte a romanului. în Patul lui Procust multiplicarea perspectivelor narative conduce către polifonie. Emilia. Fred joacă rolul personajului reflectorizant. romancierul este prin excelenţă un analist. căreia nu-i poate conferi nici un sens. incapabil să se autoasume. descoperind în ea o pasionalitate paroxistică. ca şi Ladima. spre deosebire de Ştefan Gheorghidiu. ”Întocmai ca moraliştii clasici. capabil să-şi pună întrebări despre sine şi ceilalţi. preocupat exclusiv de femei şi de sport. iar tensiunea dintre aceste trăiri contradictorii ar fi putut face ca personajul să aleagă. În felul acesta. În acelaşi timp însă Fred nu poate nici să renunţe în totalitate la doamna T. Ladima descoperă absurdul în el însuşi şi optează pentru soluţia sinuciderii. Această structură compoziţională complexă are rolul de a conferi un plus de autenticitate adevărului lăuntric al personajelor. aşa cum arăta Tudor Vianu. nici o motivaţie. căci din romanul lui Camil Petrescu (în care Edgar Papu descoperea o poetică a misterului) a dispărut naratorul omniscient. ratându-şi în definitiv moartea. Fred este în aparenţă un tânăr modern. În acelaşi timp însă personajul trăieşte propria lui dramă. dovedind că ţine mai mult la imaginea sa exterioară decât la el însuşi. În ultima scrisoare adresată acesteia el va afirma: ”nici nu te iubesc. în treptata lor însumare. ale cărei împrejurări rămân insuficient clarificate în roman fac verosimilă ipoteza că personajul nu vrea să cedeze pasiunii. care îşi modifică fizionomia în funcţie de unghiul din care e perceput (de Fred. evident. să privească în faţă cu luciditate propriile erori. Prin raportare la povestea lui Ladima. în realitate e sensibil şi inteligent.) Fred Vasilescu şi doamna T reprezintă personaje ”opace” ale căror acţiuni rămân insuficient motivate. el se dovedeşte un personaj vulnerabil. începe să se autoanalizeze. descoperind iraţionalitatea acestei atracţii. dar. care ajunge ca. analiza sa se aplică asupra marilor pasiuni umane.) atinge prin actul sinucigaş momentul suprem al înstrăinării de sine (inautenticităţii).

de a face să funcţioneze sau să se producă în acelaşi timp. Întorcându-se într-o seară înfrigurat de la teatru. îşi aminteşte că în copilărie era servit cu aceeaşi prăjitură de o mătuşă din provincie. Sodoma şi Gomora. verbale care îi sunt impuse din exterior (de ”ceilalţi”).spirit de geometrie”. Gustul prăjiturii îi provoacă o bucurie inexplicabilă şi. Marcel Proust (1871– 1922 Autor al impresionantului roman În căutarea timpului pierdut. Metaromanul (metaficţiunea) sunt cultivate mai ales în literatura modernă şi postmodernă legându-se de căutarea unor noi formule şi tehnici romaneşti. Memorie involuntară: reactualizarea spontană a unor întâmplări din trecut. În opinia acestor gînditori. A cunoscut o mare înflorire în secolul XVIII şi la începutul secolului XIX. autoanalizându-se. ca efect al unei senzaţii sau printr-o asociaţie de idei neaşteptată. fiindcă îşi însuşeşte permanent modele comportamentale. omul actual este condamnat la inautenticitate. unde este legată de răspunsul pe care subiectul uman şi-l dă la întrebarea ”Ce trebuie să fac pentru a fi cu adevărat eu însumi”. DICŢIONAR DE AUTORI.a. La umbra fetelor în floare. Problema autenticităţii ocupă un loc însemnat şi în filosofia existenţialistă. Roman epistolar: roman alcătuit din scrisori atribuite unor personaje. iar această întâmplare măruntă declaşează ”filmul” memoriei. numeroase întâmplări din copilărie şi adolescenţă Metaroman: roman despre roman. de a pune de accord. Anton Holban) decât să transcrie cât mai exact o experienţă de viaţă. naratorul cere un pahar de ceai în care moaie o madlenă (prăjitură). El nu poate ajunge la autenticitate decât prin intermediul unor experienţe-limită. mentale. Rousseau. este creatorul romanului care îi poartă numele – proustian –. ÎMBOGĂŢEŞTE-ŢI VOCABULARUL! Sincronizare (subst) – acţiune de a sincroniza. în mai multe volume (Swann.). Timpul regăsit ş. în . îndeosebi cea a agoniei şi morţii. naratorul rememorând acum. Mircea Eliade. Legăturile primejdioase de Choderlos de Laclos. care nu trebuie în viziunea unor scriitori (Camil Petrescu. Prizoniera. Suferinţele tânărului Werther de Goethe. Caleidoscopic (adj) – care îşi schimbă mereu culoarea sau forma REŢINE! Autenticitate: termen ce se referă la necesitatea deliteraturizării romanului. într-o ordine subiectivă. cînd sunt publicate câteva romane epistolare de referinţă: Noua Heloisă de J-J. Memoria involuntară este cea care declanşează explorarea trecutului în romanul lui Marcel Proust În căutarea timpului pierdut. care îşi propune să elaboreze o estetică a acestuia.

o zi din viaţa unei femei. privind din interiorul gândurilor sale. memoria involuntară şi introspecţia se alătură unei construcţii complexe a frazei. care reconstituie într-o naraţiune subiectivă. În capodopera Ulysse. Imposibilitatea dramatică de a stăpâni timpul este simultană cu aceea de a crea momente în care eternitatea se lasă surprinsă. corespunde cu întâmplările evocate în cele douăzeci şi patru de cânturi ale Odiseei. pe nume Leopold Bloom oprindu-se asupra stărilor lui de conştiinţă. . care i-a provocat prematur moartea. care în romanele sale de tip subiectiv. Jozce înfăţişează. A înnoit formula estetică a prozei. Portretul artistului în tinereţe. Atins de o maladie de oase incurabilă. Au urmat Spre far (1927) – printre ale cărui teme se găsesc moartea. Max Blecher (1909 – 1938) Poet şi prozator. Vizuina luminată) o analiză a stărilor fiziologice şi psihologice provocate de boală. urmând metoda lui Marcel Proust. James Joyce (1882 – 1941) Ilustru prozator enlez de origine irlandeză (Oameni din Dublin. Fiecare din cele douăzeci şi patru de capitole ale romanului (elaborate în maniere stilistice diferite). căsătoria – şi Valurile (1931) – alcătuit din colajul de monologuri interioare aparţinând celor şase personajenarator. timpul. Blecher face în romanele sale autobiografice (Inimi cicatrizate. o zi din viaţa unui modest comis-voiajor din Dublin.. prezentate extrem de minuţios. proză scurtă. aparţinând epocii interbelice. Anton Holban (1902 – 1937) Prozator interbelic. astfel încât cotidianul mărunt este proiectat în simbolic şi mitic Virginia Woolf (1882-1941) Una dintre cele mai proeminente figuri ale literaturii europene din secolul XX. autoare de romane. uneori într-o senzaţie sau într-o amintire din adolescenţă adusă miraculos în prezent. folosind tehnica fluxului de conştiinţă. Capodopera sa este romanul Întâmplări în irealitatea imediată care relatează experienţele insolite ale unui narator adolescent fascinat de misterul realului şi aflat într-o înfrigurată căutare de sine. Primul roman de răsunet a fost Doamna Dalloway (1925). cu personaje feminine enigmatice (Ioana.care perspectiva subiectivă. făcând trecerea de la realism către analiza psihologică. eseuri. O moarte care nu dovedeşte nimic) cultivă analizele psihologice minuţioase. Ulysse. Veghea lui Finnegan) care a revoluţionat formula romanului de tip subiectiv. preocupat de experimentele de avangardă.

la Ripon Mansion. văzând-o o dată în maşină. având în vedere următoarele criterii: (a) gradul de implicare în evenimentele relatate (b) cantitatea de informaţii de care dispune (c) localizarea evenimentelor în spaţiu şi timp 2. de un brun nemaîntâlnit până atunci. Îmi aminteam foarte vag că. 3. Numele ei apare acolo mult mai târziu. Acestui Harold încercai să-i descriu . după ce am ieşit din sanatoriu şi a trebuit să mă mut în casa inginerului Narendra Sen. timp considerat în general non-narativ.Caracterizează instanţa narativă. stările de conştiinţă devin deimensiuni esenţiale.mai mult pentru lămurirea mea decât a lui – braţul gol al Maitreyiei şi straniul acela galben întunecat atât de tulburător. aşteptând în faţa lui Oxford Book Stationary – în timp ce eu şi tatăl ei.Care este impresia pe care eroina o stârneşte la început asupra lui Allan? Încearcă să motivezi această impresie. iar eu întâlnisem pe Maitreyi cel puţin cu zece luni mai înainte. Ibrăileanu) . analiza psihologică. începând această povestire. i-am văzut deodată braţul întreg gol şi m-a lovit culoarea pielii: mată. inginerul. cu buzele cărnoase şi răsfrânte. Crezi că se poate vorbi despre o dragoste la prima vedere? 5 Extrage cinci neologisme din fragmentul citat şi motivează întrebuinţarea acestora. Dar aceasta s-a întâmplat în 1929. 6 Observă că în relatarea lui Allan sunt destul de frecvente formele verbale la perfect compus. Formulează-ţi concluziile într-o redactare de 30-40 de rânduri.ÎNCEARCĂ! Citeşte cu atenţie următorul fragment din romanul Maitreyi de Mircea Eliade: Am şovăit atâta timp în faţa acestui caiet. nesiguranţa şi tulburarea celei dintâi îmtâlniri. 1. exprimînd acţiuni desfăşurate în trecut şi încheiate în momentul vorbirii. după opinia ta. Cum îţi explici preferinţa naratorului pentru acest timp? 7 Ce particularitaţi ale romanului de tip subiectiv sunt prezente în fragmentul citat? 8. dar şi de tip subiectiv (Adela de G. 4. şi vecinul meu de cameră era Harold Carr. în cartierul Bhowanipore. alegeam cărţi pentru vacanţele de Crăciun . de pacă ar fi fost mai mult al unei zeiţe sau al unei cadre decît al unei indiene. Motivează frecvenţa numelor proprii engleze şi indiene. Romanul de analiză Este romanul unde interioritatea. Pe atunci locuiam încă îm Wallesley Street. pentru că n-am izbutit să aflu încă ziua precisă când am întâlnit-o pe Maitreyi. Poate fi: de tip obiectiv (Pădurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu). Ce tehnică descriptivă se întrebuinţează. de fecioară bengaleză crescută prea plin. să ma salute. e tocmai pentru că nu ştiu cum să evoc figura ei de-atunci şi nu pot retrăi aievea mirarea. ca un fruct trecut în copt. Mi se părea urîtă .. deoarece este mai puţin dinamic. Şi dacă sufăr oarecum. s+ar fi spus de lut şi de ceară. subiectivitatea. brună.cu ochii ei prea mari şi prea negri. cu sânii puternici. În însemnările mele din acel an n-am găsit nimic. în realizarea portretului fizic al lui Maitreyi? Precizează cromatica acestui portret. Când i-am fost prezentat şi şi-a adus palmele la frunte.am avut o ciudată tresărire urmată de un foarte surprinzător dispreţ. atât de puţin feminine. impiegat la Army and Navy Stores (…).

conflictul psihologic înlocuieşte sau îşi subordonează conflictul exterior. dacă se va întâmpla să greşeşti. profesorul. Ibrăileanu DATE GENERALE DESPRE AUTOR: G.  se întrebuinţează tehnici şi procedee specifice: analiza şi autoanaliza psihologică. el n-a respins însă. discursul narativ este bogat în indici care evidenţiază stările de conştiinţă ale eroilor.      ATENŢIE! Reuşita la examenul de bacalaureat presupune o exprimare limpede şi nuanţată. De aceea învaţă să foloseşti dicţionare pentru orice cuvînt în legătură cu care ai anumite nedumeriri. toate tendinţele înnoitoare din literatură. prea numeroase. Scriitori şi curente. CITEŞTE! Adela de G. . Scriitori români şi străini ca şi teoreticianul unuia dintre curentele tradiţionaliste de la începutul secolului XX: poporanismul. Şi reţine încă un lucru: nu e suficient să înţelegi sensul unui cuvînt.. sunt prezente teme specifice: dragostea. cu siguranţă. În Viaţa românească erau publicaţi scriitori de toate orientările. Particularităţi: accentul se deplasează de la acţiunea propriu-zisă la viaţa sufletească a personajelor. Deşi ideolog al poporanismului (de care se va detaşa însă după primul război mondial. căci. iar Ibrăileanu a fost unul din primii critici romîni care au scris despre Baudelaire şi Marcel Proust. Studii literare. obsesiile. gelozia. sunt de obicei intelectuali. iar dacă vocabularul tău e destul de sărac. Ibrăileanu este un reprezentant de seamă al criticii interbelice care s-a remarcat prin scrieri ca Spiritul critic în cultura romîneacă. ca Nicolae Iorga. monologul interior. considerându-l „inactual”). cristalizat în jurul revistei ieşene Viaţa românească.. Cuvintele explicateîn aceată culegere sub indicaţia Îmbogăţeşte-ţi vocabularul nu sunt. te va corecta. personajele au o viaţă sufletească complexă. nici ele. încearcă să-l şi foloseşti. apţi să surprindă mişcările vieţii interioare. e posibil să aoară probleme.  limbajul este bogat în termeni abstracţi. cu o puternică tendinţă spre autoanaliză  aceste personaje sunt plasate în situaţii-limită care dau naştere unor probleme de conştiinţă. frica. acest contact cu literatura modernă făcându-se simţit şi în singura sa operă de ficţiune: romanul Adela. Mai ales la orele de literatură.

tendinţa acestor persoanje de a se autoanaliza permanent şi de a problematiza pe marginea propriei lor existenţe. ceea ce este însă original în acest roman este faptul că. romanul lui Ibăileanu urmează neîndoielnic. mărturisindu-şi neputinţa de a se autoanaliza: „Am înţeles mereu ce se petrece în jurul meu. scriitorul realizează în Adela un roman de tip subiectiv plin de originalitate. de un narator-personaj (Emil Codrescu) care nu mai deţine atributele omniscienţei şi omnipotenţei. ce îi conferă eroinei acea fizionomiea omului „în carne şi oase”. Ibrăileanu scrie un roman de tip subiectiv unde se fac prezente principalele particularităţi ale prozei de analiză: deplasarea de accent de la acţiunea propriu-zisă la viaţa interioară a personajelor. plasate în situaţii-limită care le obligă să ia decizii morale sau existenţiale de o gravitate extremă. romanul are accente autobiografice. Faptele sunt relatate. 1933). incapabil să ia o decizie (G. Mircea Eliade. care îl determină să „despice firul în patru” la nesfârşit. al cărui arhetip îl constituie opera de romacier a lui Tolstoi şi unde scriitorul creează personaje ce fac concurenţă existenţei şi dau iluzia unor fiinţe aievea. ce eşuează din cauza diferenţei de vârstă dintre cei doi parteneri. În acest studiu autorul face o distincţie între „romanul de creaţie”. care nu se hotarăşte să-şi declare sentimentele. Dincolo însă de aceste sedimente autobiografice. Şi n-am mai priceput nimic sigur”. atribuite unui narator-personaj care nu doar că nu deţine mai multe informaţii decât cititorul în legătură cu celelalte personaje. Anton Holban sau M. apelându-se la o multitudine de indici: fizionomici. prin mijloacele naraţiunii de creaţie. deşi există suficiente indicii că femeia îl iubeşte la rândul ei. ci are îndoieli şi în legătură cu sine însuşi. cartea apropiindu-se din acest punct de vedere de romanele lui Camil Petrescu. gestuali. lingvistici. jurnalul lui Emil Codrescu include şi un veritabil „roman de creaţie” al cărui protagonistă este Adela. dar şi a lipsei de decizie a bărbatului. ROMANUL EROTIC: Dar cartea lui Ibrăileanu nu se diferenţiază de alte romane de analiză ale epocii .CONCEPŢIA LUI DESPRE ROMAN: Concepţia despre roman a lui G. ntrebuinţarea analizei psihologice. modelul lui Proust. iar punctul său de pornire ar fi un episod care a răvăşit ultimii ani de existenţă ai lui Ibrăileanu: dragostea pentru o femeie mult mai tânără decât el. care urmăreşte procesele şi trăirile din interiorul unei conştiinţe. Tolstoi). Călinescu îl numeşte „un cazuist”). modelul său absolut fiind furnizat de romanul lui Proust. Autorul preia de la Proust gustul analizelor psihologice minuţioase. vestimentari. sub forma unui jurnal. dovedindu-se. proprie naraţiunilor de creaţie. Iar această originalitate nu trebuie căutată în subiectul cărţii.. Se ştie că Ibrăileanu avea o mare admiraţie pentru perssonajele feminine ale romancierilor ruşi (Turgheniev. ÎNTRE TOLSTOI ŞI PROUST. în sufletele altora. Dintr-o asemenea perspectivă. Foarte originală este însă maniera în care Ibrăileanu îmbină în acest roman modalităţile naraţiunii de creaţie cu ale celei de analiză. şi „romanul de analiză”. în paralel cu asemenea autoanalize minuţioase. atunci când va recurge el însuşi la mijloacele de expresie ale romancierului ( Adela. prezenţa unor personaje cu o psoiholohie complicată. Cu toate că în acest studiu preferinţele criticului par să meargă în direcţia „romanului de creaţie”. Blecher.. relatează povestea unei iubiri „imposibile”. după exemplul acestora. publicat în volumul Studii literare (1930). CONSTRUCŢIA PERSONAJELOR.) m-am pierdut în conjecturi. fără a contesta însă importanţa celui „de analiză”. Dar când am fost eu în joc (. Ibrăileanu a fost expusă în studiul Creaţie şi analiză. Aceste incertitudini ale lui Emil Codrescu pornesc de la un spirit analitic excesiv. ca atâtea romane din epoca interbelică. care. iar portretul Adelei se realizează. SEMNIFICAŢIA OPEREI ÎN EVOLUŢIA DE ANSAMBLU A ROMANULUI ROMÂNESC DE TIP SUBIECTIV: În viziunea unor istorici literari. de aceea.

de vreme ce ia cu el portretul acestuia în vacanţa pe care o petrece la Bălţăţeşti. O asemenea viziune este determinată şi de experienţa erotică destul de săracă a personajului (mult mai săracă decât a lui Fred Vasilescu sau a eroilor lui Eliade): înaintea episodului cu Adela el mai trăise cinci asemenea experienţe. „amorul cinic” pentru „femeia mare” – personificare a desfrâului şi a sexualităţii lipsite de orice urmă de afecţiune. conducându-l spre soluţia „amorului cu tarif” pentru „păstrarea echilibrului organic” şi a „libertăţii de spirit”.). ci şi prin statutul personajelor. personajul lui Ibrăileanu are o concepţie negativistă despre iubire. ca Ştefan Gheorghidiu. Acum apar primele semne ale unui sentiment al Adelei care pare să depăşească simpla prietenie pentru omul mai matur decât ea sau simplul ataşament (îi oferă în public jumătate din prăjitura ei. Emil Codrescu este un bărbat de 40 de ani. eroul lui Ibrăileanu dispune de o cultură filosofică remarcabilă. sunt lipsite de interes. Deşi n-a studiat. idealuri. În paginile romanului. Această preferinţă a lui Ibrăileanu pentru personajele medii. când. un veritabil cult lui Schopenhauer . Dar mai ales. urmându-l şi de astă dată pe Schopenhauer. nici farmecul exotic al lui Maitreyi. el întrerupe corespondenţa cu Adela. La rîndul ei. În acelaşi timp. incoruptibila oglindă şi introspecţia nu mi-ar spune clar că sunt un om matur şi cărunt aş fi luat purtarea ei ca explozia prea timpurie a unui sentiment de altă natură”. Aşa se face că multe din ideile lui Emil Codrescu sunt preluate din gândirea filosofului german (considerat oarecum „demodat” în epoca interbelică): el împărtăşeşte pesimismul acestuia. ea va fi surprinsă. iar apoi s-a despărţit de soţul ei la puţin timp după căsătorie. reprezentând. nu mai urmăreşte nici un ideal şi duce viaţa obişnuită a unui medic de provincie celibatar. Fred Vasilescu sau „huliganii” eliadeşti. fiecare din ele. îl întăresc pe protagonist în convingerea că dragostea e o iluzie. care au fost atâtea eşecuri. pare-se. În acest context izbucneşte pasiunea eroului pentru Adela. consacrându-i. îşi pudrează părul ca să fie alb. filosofia. din tovarăş de joacă. comportamente. Mai întâi în copilărie. Spre deosebire de Ştefan Gheorghidiu.interbelice doar prin tentativa scriitorului de a-i „împăca” pe Tolstoi şi Proust. naratorul o reîntâlneşte pe Adela. devenind tovarăşul preferat de joacă al Adelei. o altă ipostază a erosului: dragostea infantilă pentru Emilica. n-o va relua nici la insistenţele ei. legătura cu femeia anonimă din Viena. care aparţin altei lumi decât cea a eroilor lui Camil Petrescu sau Eliade. ca al lui) Protagonistul comentează acest din urmă gest al Adelei. atracţia senzuală (Leonora). pentru că creează iluzii zadarnice. cu ocazie unei vacanţe petrecute la Bălţăţeşti şi începe să-şi dea seama treptat că este . îndoindu-se de posibilitatea fericirii şi afirmând în faţa Adelei că „operele de ficţiune care se isprăvesc cu triumful binelui şi cu fericirea sunt false. ca pe un semn al dorinţei de a fi mare. Toate aceste experienţe. pentru că contrazic realitatea şi dezmint experienţa omenirii. cu care a avut primele raporturi intime şi în sfârşit. care ar fi o iluzie creată de „demonul speciei” pentru a-i obliga pe oameni să procreeze. şi află după aceea că fata s-a căsătorit. Emil Codrescu ajunge „mentorul” ei. pe care o cunoştea încă de când era o fetiţă. ci este o tînără provincială al cărei ideal este o viaţă conjugală armonioasă alături de bărbatul iubit. După un număr de ani. sunt imorale. când – mărturiseşte Emil Codrescu – „omul fără surori şi mamă îşi concentrase asupra fetiţei blonde toate posibilităţile de afecţiuni familiale”. amorul adolescentin şi romanţios (Eliza). angajaţi în experienţe care au caracterul unor experimente existenţiale (indiferent dacă este vorba de febra camilpetresciană a absolutului sau de saltul „dincolo de bine şi de rău” pe care îl preconizează eroii lui Eliade). (Acest gest al Adelei nu este motivat nicăieri în paginile romanului şi poate fi interpretat ca o încercare a eroinei de a se răzbuna pe Emil Codrescu. Emil Codrescu se particularizează în raport cu eroii autorilor aminitiţi şi prin concepţia sa de viaţă. care-i ignorase sau îi dispreţuise sentimentele. aproape banale îşi are sursele în romanul lui Tolstoi şi îl plasează pe autorul Adelei la o distanţă semnificativă de autorii influenţaţi de existenţialism care au cultivat romanul experienţei. de data aceasta ca tânără femeie. dar adaugă şi că „dacă actul de naştere. la trei vârste diferite. nici nu este influenţat (ca persoanjele lui Eliade) de gândirea lui Nae Ionescu. Urmează apoi portretul eroinei din adolescenţă. au alte trăsături. pentru că toate fericirile sunt la fel”. Oricum. prin urmare. care se simte îmbătrânit prematur. Adela nu are nici excesul tulburător de feminitate al doamnei T. fiica unui vecin de moşie. care sunt toţi nişte tineri plini de vitalitate.

) Mă îmbătrâneşte prin comparaţia cu ea. nici soţia lui (căci.îndrăgostit de ea. care explorează aproape în explusivitate mediile citadine. dacă s-ar căsători. romancierul rus considerând că destinele individuale se resorb într-un destin colectiv. „lunatică”. care se manifestă prin idei. el descoperind acum că „Adela mă întinereşte şi mă îmbătrîneşte.. Acesta este încă un aspect prin care Ibrăileanu se diferenţiază iarăşi de Camil Petrescu sau Mircea Eliade. întrebându-l care este natura sentimentului pe care îl nutreşte faţă de ea. iar existenţa umană în existenţa naturii şi a universului. fără să ţină cont şi de punctul de vedere al Adelei. dacă n-au timbrul vieţii ei. Emil Coderescu subliniază de altfel la un moment dat în jurnalul său legătura dintre dragoste şi natură. poezie. Această concepţie nu este împărtăşită însă şi de Adela. în timp ce „opiniile. Acum naratorul începe să conştientizeze faptul că trebuie să ia o decizie în privinţa Adelei. Cu alte cuvinte. ajungând la concluzia că „tot ce se realizează se împuţinează şi se trivializează”. Emil Codrescu ezită iniţial să-şi asume plenar acest sentiment. din cauza diferenţei de vîrstă care îl va preocupa pe tot parcursul romanului. „realitatea iubirii trivializează iubirea” şi că „Adela este o iluzie paradisiacă şi nu trebuie să devie o realitate”. autori lipsiţi de sentimentul naturii. naratorul pare să-i prefere femeii „în carne şi oase” până la urmă femeia ideală. Neprimind nici acum decât răspunsuri evazive. bărbatul cere ajutor femeii împotriva morţii. Fire visătoare.) De aceea provocarea unuia prin altul. sentiment. păreri sau opinii. ar face-o. naratorul analizează acum şi comportamentul Adelei. mai devreme sau mai târziu. Unicitatea despre care vorbeam se confundă cu viaţa sufletească profundă a femeii iubite: astfel Emil Codrescu descoperă că există „două Adele”: una profundă. impusă de tinereţea ei”.. romanul transformându-se din acest moment într-o analiză subtilă a sentimentului erotic. unde femeile sunt privite ca nişte „sanctuare”. nefericită din cauza diferenţei de vârstă). prezentă – prin descrieri ample – în numerose pagini ale romanului. „În strigătul de iubire. manifestă uneori gingăşii conjugale în raporturile cu Emil Codrescu (e atentă la ţinuta acestuia. lăsîndu-i bărbatului sentimentul că a ratat o mare şansă la fericire. încearcă să-l determine să fumeze mai puţin) şi mărturiseşte la un moment dat că nu-i plac romanele lui Turgheniev. cu care refuză să aibă o discuţie pe această temă. care spre deosebire de narator. încearcă să provoace ea însăşi o explicaţie.. arătându-se fermecat de „muzica trupului ei”. (. a sentimentului pentru femeie şi a sentimentului pentru natură: eternitatea splendidă a universului exasperând în inconştienţa obscură a vremelniciei sale”. tânăra se hotărăşte să pună capăt acestei relaţii şi – după o ultimă plimbare lungă şi romanţioasă cu Emil Codrescu – părăseşte Bălţîţeştiul. Mă îmtinereşte prin ceea ce simt pentru ea (. care este umbră. În curând Emil Codrescu ajunge să resimtă pentru tânăra femeie o puternică atracţie carnală. care e viaţă. Ea iubeşte copiii. Emil Codrescu vrea să prelungească jocul erotic la nesfârşit. văzând indecizia proganistului. pare să aibă vocaţia vieţii de familie. la modul cum şi-a amenajat locuinţa. deşi pentru cititor pare limpede faptul că tânăra e atrasă de Emil Codrescu şi aşteaptă din partea lui o cerere în căsătorie Mai trebuie precizat şi că povestea de dragoste din Adela este proiectată pe fundalul naturii. vorbind despre „dorinţa arzătoare de a-i sacrifica totul şi mai ales libertatea mea” şi despre sentimentul de teroare faţă de „fiinţa care singură poate da şi lua viaţa”. şi una superficială. mi-s absolut indiferente” În paralel cu propriile lui sentimente. . El nu doreşte însă să facă din aceasta nici amanta lui (pentru că „pe o femeie pe care aş înjosi-o şi care s-ar înjosi n-aş mai putea s-o preţuiesc”). refuzând însă să admită iniţial că aceasta îl iubeşte la rândul ei. Această experienţă se deosebeşte de toate iubirile precedente ale nararorului: el are acum revelaţia faptului că dragostea adevărată survine atunci când descoperi unicitatea fiinţei iubite şi o iubeşti tocmai din pricina acestei unicităţi.. Interesul pentru natură este prezent însă în romanele lui Tolstoi (alt model – după cum am văzut – al lui Ibrăileanu). Peisajele pe care naratorul le contemplă în tovărăşia Adelei par să exprime diferitele faze prin care trece sentimentul său amoros. Mai mult decât atât. imaginaţie. ideile ei. Iubirea naratorului e inspirată de „Adela profundă”. vis. Intensitatea dorinţei tensionează la maxim relaţiile dintre cele două personaje.

de cîţiva romancieri preocupaţi de marile probleme existenţiale ale fiinţei umane şi aflaţi sub influenţa unui curent filosofic numit existenţialism. Călinescu îi asimilează acestei formule romaneşti pe Mircea Eliade.TEMA TIMPULUI: Eşecul acestei relaţii – pe care naratorul îl pune exclusiv pe seama diferenţei de vârstă – trimite spre a doua mare temă a romanului lui Ibrăileanu: timpul. autorul Adelei se dovedeşte astfel mai aproape de esenţa proustianismului decît mulţi dintre contemporanii săi (ca de pildă Camil Petrescu). Pe parcursul romanului această idee este marcată simbolic de imaginea ceasului (în copilărie una dintre distracţiile preferate ale Adelei era să se joace cu ceasul de buzunar al naratorului. erau toate câte se petrecuseră în zilele fierbinţi de vară” şi „îmi apăreau acum ca un cortegiu al verii.. Calea regală).. aşa cum îl înţelegea – pe urmele lui Tolstoi – G. când. memoria şi imaginaţia.Precursorii acestui tip de roman au fost Stendhal şi Dostoievski. În Istoria literaturii române de la origini până în prezent. acesta îi dăruieşte la un moment dat un ceas. preocupaţi mai mult de tehnica narativă a lui Marcel Proust decât de viziunea lui artistică. Ion Biberi (Proces) etc. Efectul ultim al eroziunilor provocate de timp este moartea şi tocmai aceasta face cu putinţă iubirea sau – aşa cum se exprimă Emil Codrescu – „toată poezia lumii are de principiu gândul morţii. Adela rămâne unul din cele mai interesante romane de tip subiectiv ale epocii interbelice şi – în termenii crtiticului Constantin Ciopraga – „un roman concis de analiză şi introspecţie”. ce defilase repede şi dispăruse după orizont. De două mii de ani). ca orice alt lucru supus timpului: „În acest moment. Blecher (Inimi cicatrizate. imaginea acesteia începe să se destrame deja.. Speranţa. Albert Camus (Străinul. Ca o muzică de pe alte tărâmuri. afirmând că „vremea este inamica noastră cea mare”. fiindcă vorbeşte de iubire”. problema autenticităţii (ce trebuie să fac pentru a fi cu adevărat eu însumi?) şi cea a libertăţii. G. O moarte care nu dovedeşte nimic). condus de Adela” CONCLUZIE: Prin toate aceste aspecte ale sale. MEMOREAZĂ! Romanul experienţei Romanul experienţei: numit de unii teoreticieni şi “roman al condiţiei umane”. Dezvoltând această temă. C. legată de aspiraţia spre o libertate absolută.începe trecutul. reflectată într-un ecou. în perioada dintre cele două războaie mondiale. iar unul din puţinele personaje episodice ale romanului.. Emil Codrescu este extrem de sensibil la aspectele destructive ale timpului. Pivniţele Vaticanului) Andre Malraux (Condiţia umană.Romanul experienţei se caracterizează prin câteva particularităţi: (1) are în centrul săi marile probleme existenţiale ale individului uman: problema identitaţii (cine sunt eu?). Dar timpul şi moartea afectează şi viaţa interioară a subiectului uman. Ciuma. Anton Holban (Ioana. Întâmplări din irealitatea imediată). Ca şi naratorulpersonaj din În căutarea timpului pierdut. (2) eroul său încearcă să . Ibrăileanu. iar în literature secolului XX principalii săi reprezentanţi sunt: Andre Gide ( Falsificatorii de bani. Căderea) şi Jean-Paul Sartre (Greaţa). la puţin timp de la plecarea Adelei. iar „preţul integral al vieţii îl dă numai moartea”. „filosoful amator” Haim Duvid care îi vorbeşte lui Emil Codrescu tocmai despre timp este de profesie. romanul experienţei a fost cultivat. Fântâneru (Interior). care este prin excelenţă proustiană. M. Mihail Sebastian (Femei.ceasornicar) şi a lunii care joacă rolul unui ceasornic cosmic – în virtutea raportului dintre om şi univers. semnificativă fiind în acest sens secvenţa de final a romanului.

Ce-ar fi să începi chiar cu eroii principali din Maitreyi? Îţi doresc mult succes! CITEŞTE! Maitreyi de Mircea Eliade DATE GENERALE DESPRE AUTOR: Mircea Eliade a fost o personalitate enciclopedică a culturii româneşti. În paralel. dar şi istoric al religiilor de reputaţie mondială Ca scriitor. ca şi amplul roman Noaptea de Sânziene. Se procedează aşa: în timpul lecturii se scot pasajele (fireşte nu toate. După al doilea război mondial. care poate fi considerat o sinteză a întregii creaţii eliadeşti. ci voinţa. Întoarcerea din rai (1934). Eliade ajunge la o formulă narativă în care planul real şi planul fantastic se întreţes şi întrepătrund. Şantier (1935). a debutat în 1929 cu romanul Isabel şi apele diavolului. respingând orice convenţie socială sau normă morală. iar evenimentele sunt. aproape întotdeauna filtrate prin conştiinţa unui personaj-narator ATENŢIE! Poate ai abservat: eseurile-model conţin suficiente precizări în legătură cu personajele. jurnalul. pe parcursul acestor experimente el se autoanalizează cu luciditate. Nopţi la Serampore şi Secretul doctorului Honigberger (1940).se afirme pe sine. inserările. ci de a o cuceri sau a-i da o formă.apoi ne gândim ce trăsătură a acestuia evidenţiază respectivul fragment şi încercăm să precizăm modalitatea de caracterizare. Huliganii (1935). cultivă proza fantastică: Domnişoara Christina (1936). apropiată oarecum de aşa-zisul realism magic. dar nu şi caracterizări foarte amănunţite ale acestora. Ernesto Sabato. (4) modelul universal uman din romanul experienţei este unul prin excelenţă viril şi este exaltată acţiunea: nu mai e vorba de a interpreta existenţa. existenţa sa se transformă astfel într-o suită de experimente prin care personajul încearcă să-şi verifice energiile sufleteşti. Şarpele (1937). experienţa iubirii nu mai implică afectivitatea. La sfârşit ne ordonăm concluziile sub forma unei redactări de cca 2 pagini. curajul. iubirea devine o formă a afirmării de sine şi se face prezentă tema seducţiei – modalitate prin care eroul ia act de propria lui forţă interioară. voinţa. insistând asupra trăsăturilor cu adevărat definitorii ale personajului. Învaţă să le faci singur. Lumina ce se stinge (1934). ca şi romanele care i-au urmat: Maitreyi (1933). memorialul. care întruchipează valori ireconciliabile cu cele ale virilităţii eroice. capacitatea de a-i domina pe ceilalţi. pornind eventual de la sugestiile mele. femeia serveşte în acest context drept termen antitetic. Acum sunt elaborate câteva din capodoperele scriitorului: nuvelele La ţigănci (1959) şi Pe strada Mântuleasa (1968). care se înscrie în aşa-zisa literatură a experienţei. încercănd să-şi descopere eventualele slăbiciuni. flash-back-urile. de a se situa “dincolo de bine şi de rău” şi de a atinge un absolute al libertăţii. Gabriel Garcia Marquez). cultivat de prozatorii latino-americani (Miguel Angel Asturias.scriitor. doar cele ce ţi se par esenţiale) care conţin informaţii în legătură cu personajul. căci viaţa se justifică prin faptă. accentuânu-se astfel asupra contrastului dintre voinţă şi afectivitate. Nuntă în cer (1938). (3) în acest tip de roman. . (5) se întrebuinţează tehnici narative specifice: discursul fragmentarist (naraţiunea segmentată în secvenţe între care nu există o continuitate evidentă).

G. prezentă şi în creaţia sa literară. El se simte împins să-i seducă pe copiii doamnei Axon prin descoperirea “fisurilor” din caracterul lor. toate comportamentele. De la Zamolxis la Gengis-Han. Drama omului modern constă în faptul că a pierdut legătura cu sacrul. Julius Evola. în Şantier scriitorul va renunţa la ficţiune. în cele din urmă. biserică) şi pe parcursul cărora omul repetă gesturile personajelor sacre (zei sau eroi) despre care relatează miturile. ELIADE ŞI ROMANUL EXPERIENŢEI: O parte însemnată a prozei lui Mircea Eliade se integrează în literatura autenticităţii şi a experienţei. problema raportului dintre om şi istorie constituind de altfel şi tema principală a romanului Noaptea de Sânziene.unde Eliade încearcă să realizeze portretul de grup al generaţiei sale. Insula lui Euthanasius). dar rupe după aceea logodna. Din perspective lui Eliade. Mircea Eliade se înscrie în rîndurile acelor savanţi ai secolului XX (C. cultivând formula jurnalului-eseu. apoi se logodeşte cu prima fată care îi este prezentată la o serată. Aspectele mitului. Astfel. memorialistică. Rene Guenon) care au redescoperit valorile gândirii tradiţionale. Studiile sale de istorie a religiilor se întemeiează pe o viziune filosofică. iar o asemenea manifestare a sacrului în profan este numită de istoricul religiilor hierofanie. ca şi de vieţile virtuale pe care le-ar fi putut trăi. care. fondarea unei instituţii. fapte de viaţă sau trăiri abisale. Multe din romanele sale sunt mai degrabă “jurnale”. Oceanografie. jurnale. Mitică Gheroghiu e devorat de o pasiune mistuitoare pentru actriţa Marcella. Jung. pentru a-şi regăsi integritatea interioară. Isabel şi apele diavolului. Istoria credinţelor şi ideilor religioase. Mitul eternei reîntoarceri. s-a înstrăinat de el însuşi şi suferă “teroarea istoriei”. anterioare spiritului modern instaurat în cultura europeană odată cu Renaşterea. guvernate de aspiraţia spre o autenticitate superlativă. Pavel Anicet iubeşte simultan două femei. care reţin atenţia cititorului. iar în plan uman. acţiuni care se desfăşoară întrun spaţiu consacrat (templu. neacceptând să se supună nici unui angajament. îi este cu neputinţă să o aleagă pe una sau pe cealaltă. Experimentele existenţiale îi caracterizează şi pe eroii romanului Huliganii: Petru Anicet. Existenţa umană se autentifică doar în măsura în care omul participă la sacru şi de aici importanţa acordată de Eliade miturilor. studii de istorie a religiilor: Tratat de istorie a religiilor. viziune în centrul căreia se găseşte problema raportului dintre sacru şi profan. GÂNDIREA LUI ELIADE: Ca gânditor. instituirea unui obicei sau a unei tradiţii. Alexandru Pleşa a determinat o femeie să se sinucidă pentru el. . destinate să înregistreze. nutreşte totodată convingerea că dragostea înrobeşte fiinţa umană şi. Astfel protagonistul romanului Întoarcerea din rai. naratorul e obsedat de latura demonică a fiinţei sale. în absenţa programatică a oricărei tentative a scriitorului de a face literatură. Miturile reprezintă modelul tuturor acţiunilor omeneşti esenţiale. ele îşi găsesc echivalentul în ritualuri. care îi refuză toate avansurile şi pe care în cele din urmă o violează pentru a se răzbuna. sacrul nu se poate manifesta decât în interiorul profanului. recurge la actul disperat al sinuciderii. În viziunea lui constituie mituri toate acele naraţiuni în care este relatată crearea lumii. infuzându-le propria lui voinţă şi modelându-le din exterior toate actele. îşi pune întrebări grave şi neliniştite despre rosturile mai adânci ale existenţei umane şi încearcă să se realizeze în plan existenţial fie şi prin experienţele cele mai disperate. introdus ca profesor de muzică în casa familiei Lecca îşi seduce eleva şi o îndeamnă să-şi fure părinţii. În schimb. în primul său roman. sub influenţa profesorului de filosofie Nae Ionescu e obsedată de problema autenticităţii. pigmentat de prezenţa cătorva personaje memorabile.Opera lui Mircea Eliade mai cuprinde volume de eseuri (Solilocvii. Sacrul şi profanul. Ceva mai apropiate de formula tradiţională a romanului realist sunt Întoarcerea din rai şi Huliganii.

o gîndire de factură existenţialistă. În viziunea lui. un tânăr savant care începuse să fie cunoscut în cercurile de specialişti în istoria religiilor şi un scriitor în plină afirmare (publicase Isabel şi apele diavolului şi lucra la romanul Lumina ce se stinge). Allan e un tânăr englez obişnuit. de formaţie pozitivistă. o poveste de dragoste (care va fi prezentată. este al doilea roman al lui Mircea Eliade. Cezar Tomescu) omul perfect nu poate să apară decât în momentele istorice când o societate trăieşte sub obsesia morţii. în seria operelor cu subiect indian ale scriitorului. menite să impună mulţimilor lipsite de personalitate voinţa indivizilor excepţionali. În legătură cu acest procedeu unii comentatori au vorbit despre influenţa lui André Gide. Şantier. El se familiarizează treptat cu gândirea şi mentalitatea indiană în casa inginerului Sen. Aceste idei subliniază influenţa pe care a exercitat-o asupra lui Mircea Eliade gândirea lui Nae Ionescu.Iar cele două romane încearcă să exprime drama unei întregi generaţii care. între “tineri” şi “bătrîni”. iar datele personale ale eroului principal. Plecînd de aici. pasionat de matematică (faţă de care Eliade n-a manifestat nici cea mai mică deschidere). ajungându-se astfel la un nihilism moral. Maitreyi. îşi pune cu acuitate problema libertăţii. din a cărei perspectivă omul se autolegitimează doar prin intermediul acţiunii. Din această perspectivă. Allan. nu îmcearcă să se ridice deasupra evenimentelor şi nu e fascinat de mirajul libertăţii absolute. Spre deosebire de fraţii Anicet. Acţiunea romanului porneşte de la un episod autobiografic: între 1928-1931 Eliade se găseşte în India. unde studiază cu profesorul Surenranath Dasgupta învăţăturile indiene tradiţionale şi trăieşte cu fiica acestuia. ROMANUL AUTOBIOGRAFIC: Publicat în 1933. ci pasionalitatea. sub forma unui memorial în care sunt inserate şi pagini din jurnalul lui Allan (care sunt în realitate – aşa cum autorul însuşi mărturiseşte – însemnările jurnaliere ale lui Eliade din timpul episodului cu Maitreyi). înscriindu-se. Maitreyi. a căror viaţă e o suită de experimente existenţiale. Eliade e preocupat aici aşadar de problema autenticităţii. care se extinde asupra tuturor valorilor tradiţionale. întrucât (aşa cum afirmă un alt personaj al ciclului eliadesc. şi din punctul de vedere al eroinei. Ele ilustrează perfect romanul experienţei care a încercat să depăşească realismul anecdotic prin abordarea dramei morale sau filosofice. În paginile de jurnal sau în amintirile sale despre Maitreyi . semnat Maitreyi Devi) . diferenţiindu-se de “huliganii” din cărţile de mai târziu ale scriitorului prin faptul că nu încearcă să-şi creeze destinul. Ca şi în alte romane ale sale. subiectul tezei sale de doctorat: Erotica mistică în Bengal). alături de Isabel şi apele diavolului. care împiedică afirmarea plenară a individului uman. din care face o chestiune mai degrabă filosofică decât socială. principala particularitate a tinerei generaţii (a “huliganilor”) e aceea de a rupe legăturile afective. îşi trece în revistă cu luciditate slăbiciunile. David Dragu (în care recunoaştem un “purtător de cuvânt” al scriitorului) face teoria “huliganismului”. nu încearcă să se idealizeze. Nopţi la Serampore şi Secretul doctorului Honigberger.Aceste romane tind să acrediteze ideea unui conflict între generaţii.care foloseşte o modalitate oarecum . dezamagită de suficienţa şi conformismul “bătrînilor”. Allan e mai degrabă dominat de evenimente. Allan nu se remarcă prin calităţi deosebite. cunoscător al religiei şi filosofiei indiene (inclusiv al doctrinelor în care erotismul este privit ca o cale de mântuire şi care au constituit. Acest episod este transfigurat însă în paginile romanului eliadesc. David Dragu sau Alexandru Pleşa. ca atitudine existenţială specifică tinereţii. în romanul acesteia. Allan e sincer cu sine însuşi. de altfel. De altfel. David Dragu şi Pavel Anicet îşi propun să revoluţioneze omul însuşi. Spre deosebire de acesta. la el nu predomină voinţa. Indiferenţi la revendicările de ordin social. diferă total de cele ale lui Eliade. Ceea ce are totuşi în comun cu aceste personaje este permanenta lui tendinţă spre autoanaliză. personajele din cele două romane ale lui Eliade sunt atrase de acţiunile violente. Dragostea nu moare. ei consideră că o asemenea revoluţie este posibilă doar în nişte împrejurări-limită . pe care încearcă să o atingă recurgând la procede narative ce ţin de romanul experienţei: ¤ cartea este scrisă la persoana I. fără a ajunge să le înţeleagă vreodată în profunzime.

Eseistul elveţian Denis de Rougemont consideră în cartea sa Iubirea şi Occidentul că popoarele occidentale au o viziune cu totul particulară asupra iubirii. Prin subiectul său. începând cu legenda medievală despre Tristan şi Isolda şi sfârşind cu literatura secolului al XX-lea. ca roman exotic şi ca roman iniţiatic. Incapacitatea de a povesti (care apare şi în episodul când Chabu îl roagă pe Allan să-i spună o poveste. povestea de dragoste dintre Allan si Maitreyi sfârşeşte nefericit din cauza diferenţelor de mentalitate dintre cei doi. Pentru Allan Maitreyi rămâne o apariţie misterioasă. Allan e un reprezentant al lumii moderne occidentale. în opere ca Adela de G. Enigma Otiliei de G Călinescu. ROMANUL EROTIC: Dincolo de acele aspecte care ţin de romanul experienţei. El pune în evidenţă transformarea lăuntrică a lui Allan care în timpul episodului cu Maitreyi trece printr-un proces de “indienizare”. . sortită de la bun început neîmplinirii. care le priveşte şi le interpretează potrivit mentalităţii sale. astfel încât avem de a face cu un procedeu prin intermediul căruia romanul se autooglindeşte în procesul propriei elaborări. ce îl face mai receptiv la aspectele mistice ale erosului. pe care o concep ca pe o pasiune mistuitoare ce ia naştere între doi parteneri care nu-şi pot aparţine unul celuilalt. în care este depozitată întreaga experienţă a sacrului. Ibrăileanu. Se poate spune că aici discursul narativ se naşte dintr-o ezitare. fascinantă tocmai pentru că e imposibilă. unde eşecul erotic e determinat mai ales de neputinţa bărbatului de a pătrunde în totalitate sufletul feminin. „imposibile”. care eşuează. pentru că aparţine unei lumi total diferite. în timp ce Maitreyi întruchipează India tradiţională cu valorile ei specifice. mereu spontan şi imprevizibil. pe care nu o poare înţelege integral. iar perspectiva naratorului omniscient este înlocuită aici de perspectiva naratorului-personaj care percepe doar parţial şi uneori deformat evenimentele. Astfel. în timp ce la Eliade alternarea paginii de jurnal cu cea de memorial configurează două timpuri ale naraţiunii: prezentul imediat (jurnal) şi trecutul (amintirile despre Maitreyi). iar acesta se declară incapabil de a-i satisface dorinţa) este legată în viziunea lui Eliade de o alterare a memoriei. Aici sunt cuprinse modelele tuturor acţiunilor omeneşti semnificative. cartea lui Mircea Eliade poate fi abordată din mai multe perspective: ca roman de dragoste. ceea ce sugerează neputinţa povestitorului de a transforma (în termenii lui Proust) “timpul pierdut” în “timp regăsit”. urmat însă de o recădere în profan sugerată de comentariile sale pe marginea propriului jurnal. Modul lor de a privi şi interpreta realitatea e determinat de mentalitatea lumii din care fac parte. deoarece cei doi parteneri aparţin unor lumi şi unor mentalităţi total diferite. care relatează povestea unei iubiri tragice. Această temă se face prezentă şi în romanul românesc interbelic. cartea lui Eliade este un roman de dragoste. ¤ evenimentele sunt filtrate prin conştiinţa personajului principal. Patul lui Procust de Camil Petrecu. facultate aproape divină. ¤ naraţiunea este segmentată. şovăitoare. după principiul fragmentarismului. Allan îşi declară de altfel de la bun început incapacitatea de a ordona coerent episoadele experienţelor sale din casa inginerului Sen. Funcţionalitatea procedeului este însă diferită la cei doi romancieri: la Gide e vorba de jurnalul unui scriitor care scrie la rândul său un roman intitulat Falsificatorii de bani.asemănătoare în romanul său Falsificatorii de bani. provocată de sentimentul “timpului-abis” şi de conştiinţa faptului că trecutul nu poate fi recuperat prin actul povestirii. respectiv miturile. Anumite episoade din existenţa acesteia (cum ar fi scrisoarea pe care o primeşte la un moment dat de la un necunoscut) rămân neexplicate. Astfel că naraţiunea devine sinuoasă. realizându-se astfel un interesant joc al perspectivelor temporale. Tema iubirii imposibile a cunoscut o mare frecvenţă în literatura europeană. “spulberată” în secvenţe între care nu există (ca în romanul tradiţional) legături logico-cauzale foarte stricte şi a căror desfăşurare cronologică rămâne oarecum incertă. care a pierdut contactul cu sacrul. În romanul lui Eliade. iar incapacitatea de a povesti apare astfel ca una dintre trăsăturile omului modern.

Conform mentalităţii tradiţionale. Cu toate acestea. Maitreyi rămâne consecventă cu sine însăşi pe tot parcursul romanului. la rândul ei. şi ea. femeile pot comunica liber cu bărbaţi străini de familie). în momentul când e alungat de tatăl lui Maitreyi . Destrămarea societăţii se desfăşoară în paralel cu destrămarea familiei. credincios dezideratului autenticităţii. se consumă carne. care este. în timp ce pentru Allan dragostea ia forma jocului senzual sau al pasionalităţii. de unde convingerea ei că l-ar putea reîntâlni pe Allan într-o altă viaţă. romanul lui Eliade înfăţişează destrămarea societăţii indiene tradiţionale. prezentă în anumite doctrine mistice indiene. dar şi ca mentalitate de orizontul europeanului obişnuit. obiceiuri şi mentalităţi. lacurile din apropierea Calcuttei). Chabu. Din cauza conştiinţei sale „scindate”. dar şi lipsa de iniţiativă a lui Allan care. el fiind incapabil să perceapă un sens mai profund al experienţei erotice. Lor li se adaugă prejudecăţile de castă ale inginerului Sen. G. El e o „conştiinţă scindată” – ipostază tipică a europeanului modern care. . pe care Allan o califică superficial drept panteism. de G. plasat sub semnul „veşnicei reîntoarceri”. Dintr. În paginile romanului sunt puse astfel faţă în faţă doua imagini ale Indiei: India tradiţională (sau „India eternă”) şi India istorică. provocând astfel un şir de întâmplări care vor duce la ruina familiei (fuga lui Maitreyi. romancierul evită pitorescul facil. personaje şi psihologii caracteristice (Maitreyi). Allan dă dovadă de inconsecvenţă în actele sale şi trece rapid de la o stare sufletească la alta. subiectul uman şi realitatea exterioară: Maitreyi a fost îndrăgostită de un copac. la fel şi inginerul Sen. după C. iar din punct de vedere comportamental e un „nevrotic”. trăieşte prins între tendinţe şi aspiraţii contradictorii. În consecinţă.este incapabil până şi de o explicaţie cu acesta. Eroii lui Eliade privesc de asemenea în mod diferit timpul: pentru Allan acesta este linear. Maitreyi îi stârneşte în acelaşi timp fascinaţie şi repulsie. Toate aceste deosebiri dintre cei doi parteneri conduc iubirea lor spre eşec.gândirea tradiţională nu face distincţia între eu şi non-eu. Maitreyi va exclama: „Ce ştiţi voi despre religie!”). evocând cu sobrietate aspectele specifice ale Indiei: peisaje (jungla de la Assam. Jung. prin care se intră în comuniune cu sacrul. iar aceste sentimente iau naştere din conştiinţa unităţii dintre uman şi cosmic. se pierde sensul religios al unor ritualuri sau acte ceremoniale. Călinescu şi îşi are punctul de plecare în faptul că romancierul înfăţişează aici o lume îndepărtată nu numai în spaţiu. ireversibil. Gangele. ocupaţii tradiţionale (vindecătorul. ea îşi exprimă sentimentele recurgând la simbolismul floral şi la cel al culorilor. în timp ce limbajul lui Maitreyi e simbolic. cartea lui Eliade are drept temă iniţierea prin eros.o asemenea perspectivă. la „căderea în profan”. În schimb. ceea ce conduce la pierderea legăturii cu sacrul. moartea lui Chabu). supusă unei proces de europenizare şi marcată de frământări politice (lupta anticolonială. Această „dedublare” a eroului principal este ilustrată de atitudinile sale afective ambigue: la început. în timp ce Maitreyi are conştiinţa timpului ciclic. caracteristică pentru orice societate modernă (atunci când doamna Sen îl laudă pe Allan pentru cunoştinţele sale despre religia indiană. iar regulile de viaţă tradiţionale nu mai sunt respectate în totalitate (în casa Sen apare mobila europeană. ulterior. EXOTISMUL: Formula de ”roman exotic” a fost folosită în legătură cu Maitreyi de Pompiliu Constantinescu şi. Chiar şi limbajul personajelor e radical diferit: cel al lui Allan este discursiv. ASPECTE INIŢIATICE: Ca roman iniţiatic. dansatorul). în legătură cu procesul de europenizare: inginerul Sen intenţionează să-l înfieze pe Allan pentru a se putea stabili în Anglia şi îl introduce (contrar obiceiurilor indiene) în propria lui casă. dominat de schemele logice ale raţiunii. ea concepe iubirea ca pe o experienţă mistică. conflictele dintre hinduşi şi musulmani). îngrijeşte de un arbore.

numit în învăţăturile hinduse prakriti. aşa cum se întămplă în mitul despre regina Radha. Zeiţă şi Idol. Maitreyi reprezintă o ipostază a „fecioarei negre” prezentă în diverse mitologii. Dacă cei mai mulţi filosofi (începând cu Platon) au fost de părere că există o morală universală. trebuie raportat la acest episod mitologic. marcând comuniunea cu Principiul. ce vor fi cultivate mai ales după al doilea război mondial. transformarea protagonistei într-o „mireasă divină”. În plan simbolic. El are caracterul unui act sacrificial (vânzătorul de fructe e aici un substitut al Zeului). fiind pură iluzie. care diagnosticau cu multă exactitate cărţile „la zi” ale epocii interbelice. Mircea Eliade. experienţa cu o femeie reală este înlocuită la un moment dat. în schimb. în schimb. prin preocuparea aratată faţă de aspectele superficiale. bunăoară profesorul Gavrilescu din nuvela La Ţigănci). căruia i se cere acum să aleagă între kama şi prema. despărţit de Maitreyi „cea reală”. purusha. când bărbatul are ca parteneră „femeia interioară” (marma iarakiya). eroul cade definitiv în profan. Critice. prezentă doar în sufletul său. Experienţa iubirii mistice se bazează pe un ritual erotic care pune accentul pe apropierea fizică progresivă dintre cei doi parteneri. destinul lui Maitreyi. constituie dublul negativ. femeia se realizează plenar în experienţa iubirii prin sacrificiu. Allan nu reuşeşte să ajungă la această stare superioară de extaz mistic şi are o aventură cu Jenia Isaac.Aceste doctrine (cf. Îşi datorează notorietatea mai ales cronicilor lui literare. iar cartea anticipează naraţiunile cu subiect iniţiatic ale lui Eliade. devenind astfel protagonistul unei iniţieri ratate. Erotica mistică din Bengal) fac deosebirea între kama – iubirea senzuală ce îl înrobeşte pe om lumii materiale. prin care se ajunge la o comuniune cu divinitatea. ale învăţăturilor mistice. Figuri literare. Alegând greşit (ca şi alte personaje eliadeşti. ritual prezent şi în paginile romanului lui Eliade. . când eroina se dăruieşte unui vânzător de fructe. sub semnul albului. masculină şi feminină. care îşi părăseşte soţul pentru a se dărui zeului Krishna. stă. ce aşează în centrul preocupările sale existenţa individuală (a individului) care se defineşte prin subiectivitate. autorul unor scrieri precum Mişcarea literară. Altul va fi. Gestul lui Maitreyi din finalul romanului. care. culoarea principiului masculin. Conform învăţăturilor indiene. copia deformată şi alterată a lui Maitreyi. ceea ce presupune încălcarea tuturor convenţiilor morale şi sociale. Puţină filosofie! Existenţialism: curent filosofic apărut în prima jumătate a secolului XX. În felul acesta scriitorul depăşeşte în Maitreyi fomula romanului experienţei. ca o proiecţie golită de orice corporalitate. Allan. de o modalitate mai spiritualizată. PROFILURI CRITICE: Pompiliu Constantinescu (1901 – 1946) Critic şi cronicar literar. din perspectiva simbolismului cromatic. ale sufletului omenesc. valabilă pentru toţi oamenii. dar şi la fuziunea perfectă dintre cele două jumătăţi. femeia interioară şi femeia în carne şi oase. Avem de a face cu un moment esenţial din experienţa iniţiatică a protagositului. având drept scop eliberarea stării de voluptate de stimulul pur biologic. pur senzaţionale. ipostază a principiului cosmic feminin. Pe parcursul iniţierii erotice. care conform învăţăturilor indiene este lipsită de o existenţă reală. libertate şi posibilitatea de a alege. Opere şi autori. După ce este alungat din casa Sen şi se retrage în Himalaya. şi prema – iubirea pur mistică. Tudor Arghezi.

Dicţionar de autori Andre Gide (1869 – 1951) Scriitor francez. frica) determină individual uman să se confrunte cu neantul. Cuceritorii). o variantă a exsitenţialismului european este trăirismul promovat de Nae Ionescu şi de discipolii acestuia. respingând ideea unei morale universale. ca şi neputinţa de a da un sens absolut alegerilor pe care le face. Albert Camus (1913 – 1960) Filosof şi scriitor francez. ale cărui personaje încearcă să depăşească limitele “condiţiei umane” prin acţiune. omul este obligat să aleagă (chiar şi refuzul de a alege este o alegere). Friedrich Nietzsche va afirma că doar individual poate decide asupra valorii morale a actelor sale ca şi ale celorlalţi. al unei idei pentru care “să trăiască sau să moară”. Lacrimi şi sfinţi etc) Romanul European al experienţei. În filosofia romînească. revelându-i faptul că este o “fiinţă pentru moarte”. Principalii reprezentanţi ai existenţialismului au fost: Jean-Paul Sartre.în secolul XIX filosoful danez Soeren Kierkegaard. războiul civil din Spania (Speranţa). toate miturile şi toate prejudecăţile (Imoralistul) şi este ilustrată ( în romanul Pivniţele Vaticanului. asumîndu-şi în totalitate riscurile şi responsabilitatea pe care le implică un asemenea act. propria lui esenţă. în timp ce acela de “angoasă” este întrebuinţat pentru a denumi conştiinţa libertăţii totale de alegere de care dispune în permanenţă fiinţa umană. mişcarea de rezistenţă franceză din timpul celui de al doilea război mondial (Nucii din Altemburg). considera că omul nu poate descoperi sensul propriei sale vieţi decât cu ajutorul unui “adevăr personal”. cu o luciditate necruţătoare. mai ales Emil Cioran (în operele sale de tinereţe: Pe culmile disperării. reprezentant de seamă al gîndirii existenţialiste. prin actul alegerii individul îşi creează propria lui natură. Fiind absolut liber. termenul de “greaţă” desemnează starea individului care ia act de lipsa de sens (”contingenţa pură”) a lumii. toate normele morale. În romanele sale este evocată revoluţia chineză (Condiţia umană. unul dintre cei mai importanţi precursori ai existenţialismului. care acordă o mare importanţa angajarii personale a individului uman în căutarea binelui şi adevărului. Martin Heidegger şi Karl Jaspers în Germania. Se creează astfel premisele filosofice ale existenţialismului. spre deosebire de animale. În operele sale sunt puse sub semnul întrebării. După Martin Heidegger. în opinia acestor gânditori nu există un sens universal valabil al existenţei umane şi. prin personajul Lafcadio) teoria actului gratuit (lipsit de orice finalitate) prin care omul poate ajunge la libertatea supremă.1976) Romancier francez. Un alt concept esenţial al existenţialismului este acela de angoasă. Andre Malraux (1901 . scriitorul (care a îmbinat strălucit calitaţile omului de acţiune cu cele ale creatorului de literatură) participând personal la toate aceste evenimente. toate convenţiile sociale. laureat al Premiului Nobel pentru literatură (1947). Tema majoră a existenţialismului este aceea a alegerii. angoasa (adică neliniştea. În filosofia lui Jean-Paul Sartre. angajându-se plenar în slujba unor cause colective sau a unor idei politice. Albert Camus şi Gabriel Marcel în Franţa. Nikolai Berdiaev în Rusia. Din . La rîndul său.

coordonatele esenţiale ale viziunii lui filosofice: lumea este absurdă. transformându-se (ca în romanul Ciuma) dintr-o fiinţă solitară într-o fiinţă solidară. filosoful şi scriitorul francez. vorbi zâmbind Alexandru. rămâi huligan!.. “omul absurd” îşi poate depaşi condiţia prin acţiune şi angajare.sau în rîi şi buni. toţi sunteţi la fel. că d-stră puteţi echilibra lumea” . e un cuvânt foarte frumos… Şi cuprinde foarte multe lucruri… De aceea îmi place. răspunse Dragu serios. Unii sparg geamuri. rotund. aş spune. în tinereţea ta. nu te teme. oamenii stabiliţi. vital. şi veţi contribui pozitiv la creşterea spirituală a acestei ţări. Aveţi aceeaşi structură. ordinea stabilită. de morală. Să nu respecţi nimic. Jean-Paul Sartre ilustrează în cel mai important dintre romanele sale. atât de frumos. iar omul este absolut liber. aşa. Jean-Paul Sartre (1905 – 1980) Exponent de avergură al existenţialismului. în viaţa dumitale intimă şi în inteligenţa dumitale? Atunci ce-ţi pasă de adevăruri? Rămâi întreg. lipsită de orice sens sau temei.Eu nu ştiam că se spune aşa.Sunt ei huligani.perspective lui Camus.nu va crea nimic. Dar din punct de vedere al structurii. şi-l întrebuinţez des…Există un singur debut fericit în viaţă: experienţa huliganică. Prezent în romanul Străinul şi în drama Caligula. „huligan”. . destinul omenesc stă sub semnul absurdului. zâmbind lung. robust? Te simţi creator. râse Alexandru. experienţa dumitale vitală?.. Totala ignorare a adevărurilor. un om nou.Nu e nici o insultă. să nu crezi decât în tine. faţă de el însuşi au faţă de lume. poate să dea orice sens propriei sale existenţe. dacă vrei… .Astea toate sunt glose. pentru că amândoi sunteţi intelectuali aşezaţi.Ştiam că huligani sunt numai spărgătorii de geamuri. a ordinei. ÎNCEARCĂ! Citeşte cu atenţie următorul fragment din romanul Huliganii de Mircea Eliade „ – (…) Dacă ai ştii cât vă invidiez. un huligan de stradă e primejdios pentru că sparge geamuri. Cuvântul acesta e frumos. Credeam că se spune un om liber. . pe Petru. Între ei şi dumneata. cu o simplă judecată de valoare. alţii afirmă că lumea începe prin ei. printr-un ideal social ? De ce cauţi „adevărul” prin care sa-ţi justifici acţiunea dumitale morală. este o valoare. pe toţi huliganii… Alexandru tresări. de misiune colectivă? Eşti sau nu eşti? Te simţi complet. Toţi credeţi că lumea începe cu d-stră. aceeaşi vocaţie. Îl întrerupse zâmbind. dacă vrei… Cine nu debutează aşa. iar un huligan ca Petru Anicet sau ca dumneata. mai modest. Toţi ignoraţi adevărurile stabilite. îl lămuri Dragu blând. definit (în eseul filosofic Mitul lui Sisif) ca un “divorţ” între lipsa de sens a lucrurilor şi nevoia de sens a raţiunii umane. Să poţi uita adevărurile.. Greaţa. . Un singur cuvânt le cuprinde în întregime: este cuvântul acesta. nu e nici o deosebire calitativă. pe d-ta. dar cu glas serios: .De ce ai spus huligani? . un om demn. . sau cu un singur geam spart – îţi dai seama ce violentă afirmare vitală înseamnă gestul acesta? Din punct de vedere administrativ. în raţiunea ta. nici intimida – iată vocaţia de huligan… Se opri puţin. ..De ce ai dumneata nevoie de adevăruri.Te-am auzit vorbind mereu în ultima vreme. şi privi marea. să ai atâta viaţă în tine încât adevărurile să nu poată pătrunde. Ce superb! Ce vitalitate orgolioasă! Să împarţi lumea în vii şi morţi. sau. . fireşte. şi mă întrebam: de ce simţi nevoia să te justifici printr-o morală. a maturităţilor. fireşte.

(3) Adevărul este o idee. Crezi ca din punctul lui de vedere: (a) nu există adevăruri eterne. raportul dintre gândire şi trăirea nemijlocită a unei experienţe? (4) De ce asociază. Groapa de Eugen Barbu. Călinescu. ci este experienţa însăşi. Romanul de tip obiectiv după al doilea război mondial În ciuda presiunilor ideologice exercitate de regimul comunist. care ar fi. fiinţa omenească dispune de o liberate nelimitată.epoca postbelică n-a însemnat doar un moment de regres din istoriaromanului românesc. după părerea ta. Susţine-ţi punctul de vedere cu două–trei argumente şi formulează-l într-un mini-eseu de 20-30 de rânduri. pe care le poţi consolida rezolvând exerciţiile cuprinse sub indicaţia Încearcă! Aceste exerciţii te vor ajuta şi la rezolvarea subiectului de tip I care urmăreşte tocmai să verifice capacitatea ta de a înţelege din punct de vedere literar un text la prima vedere. energia vitala cu care omul se angajează în această experienţă. inclusive exerciţiul de redactare. Plecînd de aici. în slujba cărora individul uman e chemat sa se angajeze plenar. David Dragu „huliganismul” cu ideea de creaţie. Moromeţii (1) de Marin Preda. Cronică de familie de Petru Dumitriu. mai exact. ci doar adevăruri parţiale. sau. Astfel chiar pe parcursul anilor 50 când cenzura comunistă a cunoscut cea mai mare severitate au apărut câteva romane remarcabile: Bietul Ioanide de G. un produs al gîndirii. cu toate energiile lui sufleteşti. (c) adevărul nu este exterior experienţei. valabile pentru o anumită societate sau epocă istorică.(1) Demonstrează că acest fragment aparţuine unui roman al experienţei (2) În fragmentul citat David Dragu defineşte „huliganismul” ca pe a atitudine existenţială. . Nu uită că în redactările tale trebuie să foloseţti stilul ştiinţific. (b) există doar adevăruri personale. ATENŢIE! Elaborarea întemeiată pe o lectură orientată a eseului implică existenţa unor deprinderi de lucru cu textul. afirmând că cine nu se naşte cu această vocaţie nu va crea nimic? (5) În opinia lui Dragu. Rezolvă toate exerciţiile. Consideri că această idee este: (a) adevărată (b) falsă. din perspectiva experienţei huliganice.

În Moromeţii acest rol îi revine lui Ilie Moromete care este un exponent al valorilor din societatea rurală tradiţională El manifestă pe parcursul romanului o atitudine existenţială pe care . preocupat de marile probleme morale şi existenţiale ale fiinţei umane. Moromeţii prezintă satul muntenesc de la Dunăre din epoca interbelică. odată cu apariţia primului volum al romanului Moromeţii (1955). Cartea lui Preda surprinde destrămarea satului tradiţional în care încep să pătrundă structurile capitalismului ce vor genera o nouă mentalitate. E vorba aşadar de două perioade istorice diferite. fără patima agoniselii. Marele singuratic. dar şi ca roman de idei în centrul căruia se găseşte problema raportului dintre individ şi istorie. Delirul. Scriitorul a avut o puternică vocaţie de moralist. aproape solemni şi îşi exteriorează rareori trările prin limbaj. În viziunea scriitorului. Moromeţii continuă tradiţia romanului ţărănesc ilustrat strălucit în epoca interbelică de Liviu Rebreanu şi Mihail Sadoveanu. marea capodoperă a prozatorului. ŢĂRANUL ÎN VIZIUNEA LUI PREDA: Ca roman social. relevând personalitatea unui prozator cu vocaţie de moralist. Astfel încât adevăratul precursor al lui Preda este Preda însuşi. aşa se face că în romanele sale lumea şi societatea sunt privite din perspective unui aşa-numit personaj-conştiinţă ce întruchipează anumite valori etice. dar şi de două lumi cu mentalităţi distincte. SEMNIFICAŢIA OPEREI: Moromeţii (1) nu este doar romanul de debut al lui Preda. Datorită complexităţii lor.CITEŞTE! Moromeţii de Marin Preda DATE GENERALE DESPRE AUTOR: Reprezentant de seamă al prozei postbelice. muncesc doar pentru a-şi asigura existenţa. Moromeţii este o naraţiune crepusculară. Aceştia din urmă reprezintă însă ipostaze ale omului elementar. aproape logoreici. perfect integrat în cosmic. personajele lui Preda par să se apropie mai mult de ţăranii lui Sadoveanu. Opera sa mai cuprinde eseuri (Imposibila întoarcere) şi memorialistică (Viaţa ca o pradă). sunt vorbăreţi. cunosc plăcerea taifasului. Acestuia îi vor urma Risipitorii. cei din romanul lui Preda sunt contemplativi. eroii lui Preda sunt mai sensibili la dimensiunea socială a existenţei decât la spectacolul naturii. în povestirile din Întâlnirea din pământuri. care surprinde destrămarea satului tradiţional cu valorile sale specifice. MOROMEŢIANISMUL: În timp ce acţiunea din Ion se plasa în satul transilvănean de la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Cel mai iubit dintre pământeni. Prin raportare la ţăranii lui Rebreanu care sunt pragmatici prin excelenţă. Moromeţii (2). cu o viaţă sufletească bogată. iar în cartea sa de convorbiri cu poetul Florin Mugur exprimă rezerve serioase în legătură cu romanul Ion. ci. dominaţi de instinctual posesiei. ca roman de familie. dar cunoaşte adevărata consacrare ca romancier. Preda se raportează însă mai degrabă polemic la înaintaşii săi. anticipa situaţii şi personaje din Moromeţii. sunt gravi. care îşi pune întrebări în legătură cu existenţa şi cu istoria. în acelaşi timp. având un puternic sentiment al naturii cu care comunică printr-un limbaj al empatiilor. ROMANUL SOCIAL. dominat de imaginea unei ţărănimi pline de vitalitate. ţăranul devine o fiinţă complexă. care. Cartea poate fi citită din mai multe perspective: ca roman social cu subiect ţărănesc. În schimb. S-a spus de asemenea că în timp ce romanul ţărănesc al lui Rebreanu este unul auroral. după aprecierea celor mai mulţi dintre comentatori. au voluptatea jocului şi a vieţii percepute ca spectacol. Intrusul. Marin Preda (1922 – 1980) a debutat cu volumul de povestiri Întâlnirea din pământuri.

mai pragmatici. ironia. acum. Cocoşilă. apelînd la mimică. Acestor personaje li se opun ţăranii contaminaţi de noul spirit capitalist. personajul lui Preda se rupe de real. face astfel figura unui nihilist rural. o atitudine contemplativă. băieţii lui Moromete din prima căsătorie. ironia moromeţiană este în esenţa ei diferită de cea socratică. Moromete încearcă să amâne plata impozitului. care continuă o anumită tradiţie a prozei româneşti ilustrată de Duiliu Zamfirescu (ciclul Comăneştenilor). Hortensia Papadat-Bengescu (ciclul familiei Halippa) sau Petru Dumitriu (Cronică de familie) Spre deosebire însă de aceşti scriitori care surprind dezagregarea familiei boiereşti şi a boierimii în calitate de clasă socială. priveşte de sus la restul familiei şi tratează cu o detaşare ironică neînţelegerile dintre copiii din cele două căsătorii. moromeţianismul reprezintă însă o formă de evazionism. iar Niculaie este dezamăgit. sugerând că prin actul povestirii pot fi exorcizate forţele destructive ale timpului.comentatorii au numit-o moromeţianism. dacă ironia socratică solidarizează. renumit pentru înjurăturile sale. o punere în abis a întregii naraţiuni. În celebra scenă a cinei cu care se deschide romanul. se simte marginalizat. fiindcă i se par neadevărate. În grupul prietenilor lui Moromete. Cu toate acestea. personajul se morometizează. dând în faţa Jupuitului un adevărat spectacol.Aceste calităţi nu sunt apreciate însă de membrii familiei. Preda înregistrează criza familiei ţărăneşti tradiţionale sub impactul transformărilor generate de apariţia spiritului capitalist în mediul rural. la tăcerea semnificativă. Ilie Moromete nu este singurul personaj al romanului care se defineşte prin moromeţianism. Aristide. comic în aparenţă. astfel încât. Autoritatea eroului este însă iluzorie: băieţii din prima căsătorie nu mai împărtăşesc convingerile . Tocmai datorită atitudinii ironice. dar în esenţa lui tragic . a existenţei concepute ca un spectacol. Acesta presupune un fel de detaşare. Talentul actoricesc al eroului este admirabil ilustrat în scena cu Jupuitul care vine să-i ceară ”fonciirea”. iar acest cap de pământ ars este tot ce mai rămâne din Moromete cel de odinioară (aşa cum se spune în finalul romanului). folosindu-se de a adevărată artă a ”eschivării”. La Socrate ironia se integrează într-un scenariu maieutic. este cîrcotaş şi rebel. Ulterior. La începutul romanului. La Moromete ironia e gratuită. fiindcă ies din tiparele de comportament tradiţionale: soţia sa. replică. ţine de voluptatea jocului. mai ancoraţi în realitate: Tudor Bălosu şi fiul său Victor. care se desfăşoară în paralel cu destrămarea familiei patriarhale. din care face prilej de comentariu spiritual sau de spectacol. a neîncrederii cu care personajul priveşte la început schimbările din lumea satului. Asumându-şi această atitudine. cea moromeţiană însingurează. iniţial el e un antimoromeţian care priveşte cu dispreţ discuţiile din Poiana lui Iocan. El este un artist popular care modelează din lut chipul protagonistului. dar mai cu seamă e o modalitate prin care. Moromete şi prietenii lui se rup treptat de real întreţinându-şi iluzia că valorile civilizaţiei tradiţionale au un caracter etern. Criza familiei este strâns legată de criza autorităţii paterne. o figură mai aparte este Ţugurlan. Cel mai apropiat prieten al său. Prin intermediul acestor personaje. ROMANUL DE FAMILIE: Prin urmare. gesturi. sub influenţa lui Moromete. Catrina. iar Poiana lui Iocan comparată cu agora unei cetăţi greceşti. la falsul dialog cu Paraschiv (care nu este prezent). Atitudinea sa este rezultatul unei frustrări: el consideră că a fost nedreptăţit la reforma agrară primind pământ puţin. iar timpul pierdut poate fi transformat în timp regăsit. se repliază în propria lui interioritate. bagatelizând transformările din universal rural. el ocupă la masă un loc mai înalt. a jocului. romanul social din Moromeţii este dublat de un roman de familie. în timp ce Din Vasilescu reprezintă ipostaza artistă a moromeţianismului. începe să guste plăcerea taifasului. În ultimă instanţă. scriitorul consemnează schimbările de mentalitate din satul tradiţional. gustul estetizant al jocului şi al spectacolului. fascinându-şi consătenii prin inteligenţa lui pătrunzătoare şi prin darurile sale remarcabile de actor. Imaginea poate fi considerată o adevărată metaforă textuală. le socoteşte drept o ”suceală”. rolul ei este acela de a-i convinge pe conlocutorii său de propria lor ignoranţă. Moromete a fost numit de unii comentatori un fel de Socrate rural. de poveştile tatălui său. pregătindu-i astfel pentru adevărata cunoaştere.îşi tratează consătenii cu ostilitate. Moromete lasă impresia unui pater familias care dispune de o mare autoritate asupra familiei sale. Această atitudine îi caracterizează şi pe prietenii lui cu care discuta despre politică în Poiana lui Iocan. În Poiana lui Iocan protagonistul se bucură de autoritatea unui adevărat lider. după o călătorie la oraş.

consideră că principala valoare este bogăţia. Marin Preda le adaptează în spiritul gândirii existenţialiste. Criza de autoritate a tatălui nu afectează însă doar familia Moromete. ci a mecanismelor oarbe ale istoriei. dornici să se îmbogăţească rapid.aşa cum s-a mai spus – de cea a lui Tolstoi. dar nici faţă de dorinţa de a învăţa a fiului mai mic. În faţa istoriei. iraţionale. protagonistul se decide să-l vândă vecinului său. Omul este anihilat fizic de forţele devenirii istorice. Tudor Bălosu pentru a-şi achita datoriile. refuză să accepte criza profundă din mijlocul familiei. Din acest punct de vedere. de care se înstrăinează treptat. Moromete adoptă a atitudine meditativă. dar şi de filosofia existenţialistă. Arborele reprezintă în acest context. o atitudine de aşteptare.În sfârşit. care îl urăşte pe Moromete şi încearcă să-i ruineze autoritatea. eroul dobândeşte dimensiunile unui personaj tragic ce încearcă în zadar să se adapteze noilor realităţi. într-un fel. denunţându-le absurditatea. pretextând că are nevoie de ajutorul său în gospodărie. subiectul uman se defineşte ca fiinţă liberă. în această ordine de idei. Moromeţii poate fi privit şi ca un roman de idei. dornici de câştig şi incitaţi de Guica. dar amână să-şi respecte promisiunea. ROMANUL DE IDEI: RAPORTUL DINTRE INDIVID ŞI ISTORIE: Dintr-o asemenea perspectivă. privind-o ca pe un fapt trecător. Tensionate sunt şi relaţiile protagonistului cu Catrina. căci ar fi dorit să se îngrijească de gospodăria acestuia. Încrezător în valorile tradiţionale. timpul accelerat al lumii moderne care provoacă mutaţii violente în viaţa oamenilor. Concepţia despre istorie a lui Marin Preda a fost influenţată . Prăbuşirea lui marchează trecerea de la cosmos la haos. cuvintele rostite (Moromeţii 2) de Moromete pe patul de moarte: ”Domnule eu toată viaţa am fost independent”. Renunţă să mai frecventeze Poiana lui Iocan. Romanul surprinde în această ordine de idei trecerea de la timpul răbdător cu oamenii (despre care se vorbeşte în incipitul primului volum) la timpul care nu mai are răbdare. Prin această atitudine. Moromete adoptă. ca şi Ion de Liviu Rebreanu drept o ”tragedie naturalistă”. cu deosebirea că aici eroul nu mai este victima propriei sale instinctualităţi. Polina. unde transformările se produc într-un ritm foarte lent şi ”timpul care nu mai are răbdare”. invocat în finalul acestuia. simbolic vorbind. Nilă şi Achim. dar poate triumfa asupra lor din punct de vedere moral. Prin însingurarea sa. Niculaie. dar şi a axei cosmice. edificatoare fiind. pe care nu îl lasă să meargă regulat la şcoală. se izolează de foştii lui prieteni şi se . pe care după lungi discuţii. în schimb. care devine tot mai pronunţată.tatălui. care tratează problema raportului dintre individ şi istorie. Moromete e în conflict cu sora lui. Tocmai prin acest triumf de ordin moral. Fiica acestuia. Criza autorităţii paterne este sugerată metaforic în scena tăierii salcâmului. împotriva voinţei tatălui ei. el nu manifestă nici cea mai mică înţelegere pentru planurile lui Paraschiv. cartea lui Marin Preda ar putea fi definită. în termenii lui Nicolae Manolescu. care se înstrăinează tot mai mult unul de celălalt. destrămarea satului şi a familiei sub acţiunea forţelor iraţionale ale istoriei. Când descoperă însă că transformările care au intervenit în lumea satului sunt irevocabile. el nu face însă decît să agraveze conflictele dintre membrii familiei sale. îşi pune întrebări în legătură cu sensurile mai adânci ale acesteia şi crede că se poate sustrage de sub presiunea evenimentelor (acea ”teroare a istoriei” despre care vorbea şi Mircea Eliade) închizându-se în el însuşi. ale căror efecte scapă de sub orice control. expusă în paginile romanului Război şi pace. ar vrea să valorifice mai eficient produsele gospodăriei . Aceste situaţii conflictuale sunt agravate de lipsa de comunicare dintre membrii familiei Moromete. Pentru Tolstoi istoria este teatrul de manifestare al unor forţe imprevizibile. pentru a evita un conflict cu băieţii din prima căsătorie. replica răsturnată a perechii Ion – Ana din romanul lui Liviu Rebreanu. iar toate evenimentele istorice sunt rezultatul hazardului orb. Guica: aceasta e nemulţumită de faptul că fratele ei s-a recăsătorit. personajul lui Preda încearcă să se adapteze noilor realităţi. Preluând aceste idei ale romancierului rus. Aici femeia se dovedeşte mai puternică decât bărbatul şi reuşeşte să-şi impună voinţa în faţa tatălui ei. ci se manifestă şi în casa lui Tudor Bălosu. Cuplul Birică – Polina reprezintă. o figurare a tatălui. fire energică şi rebelă. În Moromeţii istoria este înfăţişată sub două aspecte: ”timpul răbdător” care corespunde societăţii rurale tradiţionale. mătuşa lor. În timp ce Bălosu vrea să împiedice planurile Polinei recurgând la violenţă. ca multe din eroinele lui Marin Preda decide să se mărite cu un flăcău sărac – Birică. căreia îi promisese că va trece casa pe numele ei.

aşa cum se poate vedea în volumul al doilea al romanului. Această criză de identitate a personajului are însă un caracter pasager. a păgubi. Moromeţii se înscrie în linia romanului realist. . de la care n-a rămas nici o operă scrisă. iar concepţia lui este cunoscută doar din relatările celui mai strălucit dintre discipolii săi. În felul acesta. a desconsidere. cartea sa situându-se undeva la jumătatea drumului dintre tradiţie şi inovaţie. Marin Preda reuşeşte să-i confere totuşi o nouă complexitate. interpretarea eului altora după propriul nostru eu. folosind ironia. În acest moment. tendinţa de a evada din realitate Bagateliza (vb) a minimaliza. încercând să asimileze nişte modele mentale şi comportamentale impuse din exterior. primitive. iar transferul permanent al discursului narativ. Frustrare (subst) . protagonistul se manifestă cu o violenţă neobişnuită. simplu. neurmărind nici un interes practice. protagonistul începe să se înstrăineze de sine însuşi. propunându-le apoi să se lanseze împreună (tot printr-un dialog) în căutarea adevărului. el a fost acuzat că nu crede în zei şi îi corupe pe tineri. situându-se undeva la graniţa dintre relatarea la persoana întâi şi persoana a treia: se narează la persoana a treia. Crepuscular (adj) – legat de momentul crepusculului (asfinţitului).Întrebuinţarea lui în romanul lui Preda este strâns legată de prezenţa personajului-conştiinţă. judecat de un tribunal şi condamnat la moarte. combative. rudimentar. Spre deosebire de filosofii anteriori. transformându-se într-un critic lucid al ideologiei comuniste. Polemic (adj) – critic. Auroral (adj) – matinal. dar din punctul de vedere şi cu cuvintele personajului. preocupaţi de orginea lucrurilor. deşi şi-a pierdut poziţia de lider.puţin complicat. Socrate a deplasat interesul filosofiei spre problemele cunoaşterii şi ale omului. Platon. Prezenţă incomodă în mijlocul societăţii ateniene. al evenimentelor sociale şi politice. Elementar (adj) . contradictoriu. CONCLUZIE: Ca formulă romanescă. Evazionism (subst) -. unde. îşi tradează adevărata natură. pe parcursul căreia îi determină pe băieţii mai mari să-şi divulge intenţia de a pleca cu oile la Bucureşti. îi conferă cărţii dimensiunea polifoniei. care judecă permanent evenimentele din punctul de vedere al unei concepţii tradiţionale. legat de momentul răsăritului. a lipsi pe cineva de un drept sau un bun. Definirea acestuia fiind una din principalele finalităţi ale gândirii socratice. STRUCTURI NARATIVE. fără a se abate spectaculos de la principiile romanului doric. şi îşi molestează feciorii rebeli din convingerea că unitatea familiei trebuie menţinută cu orice preţ. a lua în derâdere Puţină filosofie! Socrate Mare filosof al Antichităţii greceşti. Moromete reflectează din nou asupra sensurilor istoriei. care e în totală contradicţie cu adevărata lui natură. refuzând orice înregimentare şi proclamându-şi răspicat independenţa. ÎMBOGĂŢEŞTE-ŢI VOCABULARUL! Contemplativ (adj) – care se limitează la contemplare. de propria lor ignoranţă.acţiune de a frustra. meditative. de la naratorul impersonal la vocea personalizată a personajului. Ea rezultă mai ales din întrebuinţarea stilului liber indirect care constituie principala marcă stilistică a prozatorului. stăpânind la perfecţiune arta dialogului (dialectica). Empatie (subst) – transpunerea noastră în obiectele exterioare. Agora (subst) – piaţă publică în oraşele din Grecia antică. El reuşea să-şi convingă interlocutorii.străduieşte să adopte un stil de viaţă ceva mai pragmatic. visător. El constituie o formă hibridă. În felul acesta. care ţine de natură şi de fenomenele ei. căruia îi infuzează însă o anumită polifonie. deviza sa fiind Cunoaşte-te pe tine însuţi. Socrtate şi-a transmis învăţătura exclusive pe cale orală. Edificator este în acest sens finalul romanului: acum Moromete îşi mai probează încă o dată marile calităţi de actor cu ajutorul unei adevărate ”puneri în scenă”.

detestate în realitate. În literatura română . aşa cum este. Este reprezentatp prin diverse imagini simbolice: muntele şi locurile înalte în general. Maieutică – termenul are sensul iniţial de artă de a moşi şi desemnează metoda prin care Socrate. Aşadar faptul de a trăi ( a acţiona. În gîndirea rusă din secolul XIX termenul. Nihiliştii ruşi (de la criticul literar Dobroliubov la anarhistul Kropotkin) erau de părere că regimul politic ţarist trebuie răsturnat prin mijloace Friedrich Nietzsche. acel ceva nu ar putea fi cunoscut: (3) dacă ar putea fi cunoscut. a voi. pus în circulaţie prin romanul lui Ivan Turgheniev Părinţi şi copii.REŢINE! Axă cosmică – constituie în diversele mitologii şi forme de gândire tradiţională pilonul central care uneşte cele trei lumi: ceruk. unul din pionierii romanului românesc. DICŢIONAR DE AUTORI Duiliu Zamfirescu (!858 – 1922) Poet. unde se referă la situaţia când un blazon este conţinut în alt blazon (de exemplu. a suferi. bagatelizare. desemnează atitudinea critică radicală la adresa stărilor de lucruri din societatea timpului.) a cărui învăţătura poate fi redusă la următoarele trei afirmaţii:(1)nu există nimic. aşa cum ar trebui să fie. sau a unei autodeprecieri la fel de exagerate. turnul etc Ironie – modalitate a comicului care constă în afişarea unei aprecieri exagerate faţă un lucru sau o persoană. ceea ce este patetic în nihilism este conştiinţa că totul e în zadar”. (2) dacă ar exista ceva. Caragiale. Punere în abis (mise en abime) – termen întrebuinţat în heraldică – ştiinţa blazoanelor (a stemelor pe care le posedau marile familii aristocratice). Principala figură a ironiei este antifraza – procedeu artistic care constă în întrebuinţarea unui cuvînt cu sens opus sensului său obişnuit (”deşteptule!” – cu sensul de ” prostule”). blazonul soţiei conţinut în cel al soţului). L. îşi făcea interlocutorii să-şi descopere propria ignoranţă ca prim pas în aflarea adevărului. nu există. Ch. nu ar trebui să existe. Metaforă textuală – metaforă prin care textul unei opera literare se reprezintă pe el însuşi în procesul propriei sale elaborări. a simţi) nu are nici un sens. care pune la îndoială existenţa tuturor lucrurilor şi a tuturor valorilor. e forma sub care se manifestă idea de ordine ce dă universului coerenţă şi stabilitate. folosind dialogul. rezultatul acelei cunoaşteri nu ar putea fi comunicat. un nihilist este un “om care consideră că lumea. Nihilism – atitudine filosofică negativistă. Primul nihilist din istoria filosofiei universale a fost Gorgias din Leontinoi (sec.V î. arboreal. maestrul de necontestat al ironiei rămâne I. pământul şi lumea subpământeană. Termenul de ironie este folosit şi cu sensul de luare în derâdere. nuvelist şi romancier. iar lumea. El a fost aplicat în domeniul literaturii de Andre Gide şi desemnează un procedeu compoziţional care constă în rezumarea unei naraţiunii într-un episod al acesteia (În Moromeţii scena tăierii salcâmului exprimă tema romanului – destrămarea satului şi a familiei ţărăneşti tradiţionale). deriziune. În ciclul Comăneştenilor .

dar şi în prezentarea apăsat realistă a personajelor odioase. Petru Dumitriu (1924 – 2002) Important romancier al epocii postbelice. Îl vãzu: un om tânãr. trase încã un foc.(alcătuit din romanele Viaţa la ţară. Ce sã mai tragã în el? Sã se ducã dracului şi sã scape dacã poate. Tolstoi). Roşiorii trecurã pe lîngã el ca un vârtej. omul trase de frâu şi calul i se ridicã în douã picioare. Turcul coti în ultima clipã şi nãvãli cu sabia asupra lui Bonifaciu. nãsos şi cu ochii mari. deasupra urechii drepte. apucându-şi sabia. galbenã. Turcul se oprise. îl ţinti şi. caricaturalul grotesc şi satiric. în stomac. cu sabia ridicatã. Ne întâlnim la judecata de apoi) unul din criticii cei mai înverşunaţi ai comunismului românesc. dãdu pinteni calului şi-l smuci spre stânga. ai lui Walter Apostolescu. Îi desluşi faţa prelungã. Simţi cum îi trece un vârf de ac prin pãr. Nici un sunet. îi vãzu uniforma albastrã. Anna). întorsese şi venea spre el. Îndreptări. care face parte din bogata galerie a ariviştilor din literatura română. se gândi el şi-şi înfrânã treptat calul. În clipa aceea vãzu cã vine în galop spre el un cãlãreţ. El îi urmã mai puţin repede. trase. ascensiunea şi decăderea unei familii boiereşti (Lascareştii-Cozieni). fesul. Era o treabã isprãvitã. Un crâmpei de secundã stãtu în cumpãnã. care înfăţişează. devenind în romanele sale (Incognito. de-a lungul mai multor generaţii. cu gura deschisã şi dinţii rânjiţi de încordare. faţa. N-ar fi putut sã spunã de ce. istoria familiei Comîneşteanu. Tănase Scatiu. auzea duduitul pãmântului sub copitele cailor: «Bine cã aici s-a scurs apa. naturalismul. uitându-se cum se ridicã şi cad fulgerãtor sãbiile. cu sprâncene subţiri şi arcuite. îmbinând realismul.cãprii. Al doilea turc era la zece paşi. Nimic. Deodatã. Îşi opri calul. Îl vãzu cum se apleacã. Omul îl zãri şi coti numai cât sã nu dea peste drept peste el. iar reprezentanţii noii mentalităţi capitaliste înfăţişaţi cu mijloacele unui realism necruţător. Cel mai memorabil dintre acestea este arendaşul Tănase Scatiu. Bonifaciu ar fi putut sã-l lase sã treacã. Bonifaciu ţinti şi trase. În război. În aceste romane (influenţate de ideologia sămănătoristă) ţăranii şi boierii sunt idealizaţi. Trase încã o datã. apreciat mai ales pentru amplul roman Cronică de familie. şi repede încã unul. cu nasul uşor încovoiat şi ochii holbaţi. slabe. totuşi ridicã mâna dreaptã. cu mustãţi mari. autorul prezintă. altul venea în galop. pe parcursul unei perioade de aproape un secol. Totul se isprãvise. Bonifaciu ţinti jos. o familie boierească ameninţată de ascensiunea capitalismului agrar. Autorul excelează în portretizarea personajelor feminine (Saşa Comăneşteanu). ÎNCEARCÃ! Citeşte cu atenţie textul: Urale risipite. chiar în momentul când cellalt era sã treacã pe lîngã el. Bonifaciu porni în galop spre cãlãreţii care veneau cãtre el. Prin fumul alb care se risipea. Bonifaciu îi zvârli revolverul în obraz. îşi dãdu seama cã e un turc. Prin faţã soseau ceilalţi. e la vale». cu sabia sus. Întoarse calul şi ridicã mina cu sabia. Auzi bufnitura trupului de pãmânt. în clipa cînd cizma cãlãreþului aluneca peste şa. sub piept. în care urmează modelul romancierilor ruşi (Turgheniev. holbaţi şi tulburi. un om încoace sau încolo n-avea a face. Din 1960 scriitorul s-a stabilit în Occident. În a doua secundã. izbucnirã din şirul de roşiori. Turcul aruncã sabia şi ridicã o mânã rãcnind ceva: . Calul trecu gâfâind pe lângã el.

(Petru Dumitriu. 7. ridicând mâna. Extrage indicii comportamentali şi încearcã sã descoperi stãrile sufleteşti sugerate cu ajutorul lor. • tendinţa naratorului de a aşeza predicatul la începutul enunţului .– Aa! Aa! Atâta înţelese Bonifaciu. 2. Bonifaciu nu-l înţelegea. Cellalt se feri. Omul se prãbuşi de tot şi rãmase culcat pe burtã. Cum îţi explicit aceastã alternanţã? 8. Roşiorii se adunau. trecu pe lângã el şi-l lovi din rãsputeri în cap. vorbind pe nerãsuflate. Ilustreazã-ţi opinia cu citate semnificative. 10. Îi curgea sudoarea caldã pe faţã. Se şterse pe obraz şi pe gât cu mâna înmãnuşatã. Acelaşi personaj este desemnat. cu capul plecat. 9. • ionic. • frecvenţa verbelor de mişcare. Când coborî mâna. 5. Aparţine: • unui narator heterodiegetic. îşi vãzu mãnuşa nãclaitã de sânge. pe brânci. îl învârti pe loc şi se întoarse. Încearcã sã motivezi: • frecvenţa propoziţiilor scurte. prin termenii turcul şi omul. 3. Omul zãcea pe jos. Personajul este perceput: • din exterior. Bonifaciu trecu în galop mai departe şi atunci îşi dãdu seama ce striga turcul: „Aman. în noroi. Asuda. Motiveazã frecvenţa cu care este folosit verbul a vedea. râzând cu ochii rãrãciţi ca un om în delir. • existã o alternare a perspectivelor narative. MEMOREAZĂ! . Bonifaciu se aplecã şi-l mai croi odatã cu sabia peste ceafã. Textul reprezintã un fragment dintr-un roman: • doric. strigând. în textul lui Petru Dumitriu. Ordoneazã-ţi concluziile sub forma unei redactãri de 1-2 pagini. şi acolo se opri. Cronicã de familie) 1. Bonifaciu se întoarse spre câmp. 4. aman!” Opri scurt calul. dar nu se putea opri. • atât din exterior cît şi din interior. • din interior. cu braţul tãiat. sã se târascã înainte. zvâcnind din picioare de parcã voia sã se împingă. Existã în text secvenţe în care se întrebuinţeazã stilul indirect liber? 6. Argumenteazã-ţi opinia. • personajului. • corintic. Calul i se depãrta în trap spre pãdurice. Walter Apostolescu veni în trap mare. Precizeazã punctul de vedere (perspectiva narativã) din care sunt relatate faptele din fragmentul dat.

care acordă prioritate personajului.Minulescu) .  (9) din punct de vedere compoziţional poate fi structurată în mai multe capitole. mai redusă decât romanul şi mai amplă decât schiţa sau povestirea. dar mai complexe decât în povestire sau schiţă. sau de inserarea unor episoade narative secundare.  (3) spre deosebire de roman. servind la caracterizarea personajelor şi la configurarea cadrului spaţio-temporal. Delavrancea . cu un grad de complexitate mai redus decât în roman. Şt.nuvelă fantastică: Sărmanul Dionis de M. Eminescu după epoca literară căreia îi aparţin: . recurgând adesea la analiza psihologică. La Ţigănci de Mircea Eliade .NUVELA Nuvela este operă epică în proză de dimensiuni medii. care relatează mai multe episoade din viaţa unui personaj sau a unui grup de personaje.  (6) se întrebuinţează moduri de expunere specifice: naraţiunea. caracterizate prin trăsături morale principale şi secundare.  Particularităţi:  (1)dimensiunile ei pot să varieze de la câteva pagini (când se poate confunda cu schiţa sau povestirea) până la construcţii mai ample (zeci de pagini).  (5) spre deosebire de schiţă sau povestire.nuvelă naturalistă (Caragiale. secundare şi episodice. Semnele lui Dănuţ de Gib Mihăescu . unde personajele se definesc mai ales prin indici comportamentali. fiind percepute din exterior. Mihnea Vodă cel Rău.nuvelă psihologică: Moara cu noroc de I. când capăta aspectul microromanului. cu amănunte memorabile. specifice formulei romaneşti. Slavici. Clasificări: din punct de vedere tematic .nuvelă socială: Paraziţii de B.nuvelă sentimentală: Cezara de M. Eminescu.  (8) cadrul spaţial este prezentat veridic. descrierea. Negruzzi. Iţic Ştrul dezertor de Liviu Rebreanu.L. O făclie de Paşte de I. dar mai complexă decât în schiţă sau povestire.nuvelă simbolistă (I.Caragiale.nuvelă romantică (Negruzzi.  (2) acţiunea este mai puţin complicată decât într-un roman. aici accentul e pus pe acţiune. relatînd de obicei o succesiune de episoade din viaţa personajelor.  (7) secvenţele descriptive au o pondere mai mare decît în povestire sau schiţă.nuvelă realistă (Slavici) . dar nu atît de minuţios ca într-un roman. La hanul lui Mânjoală de I.  (4) la acţiune participă personaje principale. Doamna Chiajna de Alexandru Odobescu .Caragiale.nuvelă istorică: Alexandru Lăpuşneanu de C. Eminescu) . Delavrancea) . aceasta se desfăşoară într-un ritm mai rapid. fără să mai fie întreruptă de secvenţele descriptive ample. nuvela surprinde şi viaţa interioară a acestora. dialogul. L.

Viforul. prozator. Călinescu principalul reprezentant. om politic şi avocat de mare renume. care în nuvelele ( Semnele lui Dănuţ. scriitorul excelând în descrieri. nuvelă modernă (Mircea Eliade) . subiectul uman a descoperit dependenţa lui de istorie. Hagi Tudose. autor de nuvele istorice (Mihnea Vodă cel Rău. Capodopera lui Odobescu este eseul Pseudokinegheticos sau Falş tractat de vânătoare. fară a reuşi însă să creeze personaje memorabile. La Grandiflora) şi romanele sale (Donna Alba. care uneori au modificat radical destinele omeneşti (Revoluţia franceză. dar mai ales prin dramele lui istorice (Apus de soare. nuvela istorică a apărut în epoca paşoptistă. analizează câteva capodopere ale artei universale ce au ca subiect vânătoarea. realizează o celebră descriere a Bărăganului şi. când.Trubadurul.  Particularităţi: . Barbu Ştefănescu Delavrancea (1858 – 1918) Exponent al generaţiei posteminesciene. Rusoaica) excelează în analiza stărilor obsessive şi a zonelor obscure ale inconştientului. cel mai celebru tip deavar din literature română. în strânsă legătură cu pledoaria pentru o literatură cu caracter naţional din programul Daciei literare. Milogul) în care naturalismul se îmbină cu romantismul şi realismul.. MEMOREAZĂ! NUVELA ISTORICĂ Nuvelă istorică a fost o formulă cultivată mai ales odată cu epoca romantismului. mai ales.nuvelă postmodernă (M. În literatura română. al naturalismului în literatura română. în care evocă amintiri personale. Zobie. campanile lui Napoleon). Cărtărescu) DICŢIONAR DE AUTORI: Alexandru Odobescu (1834 – 1895) Reprezentant de seamă al generaţiei postpaşoptiste. Doamna Chiajna) în care a încercat să urmeze modelul lui Negruzzi. Paraziţii. Urâtul. Vedenia. alături de Caragiale. Gib Mihăescu (1894 – 1935) Cunoscut prozator interbelic. Este creatorul lui Hagi Tudose. dramaturg. Este considerat de G. Aceste nuvele sunt în realitate (arată comentatorii) nişte reconstituiri arheologice. Lucceafărul) în care abordează formula teatrului neoromantic. sub impactul marilor evenimente istorice. S-a impus prin nuvelele sale (Sultănica.

citeşte paginile consecrate acestuia de Grigore Ureche în Letopiseţul Ţării Moldovei.  (6) autorul propune o filosofie a istoriei şi o judecată morală asupra marilor personalităţi ale acesteia. media omenească obişnuită. M. recurgându-se la izvoare şi documente (efort de documentare) pe linia interesului arătat de scriitorii romantici pentru specificul etnic. Exponent de frunte al generaţiei de la 1848.  (8) limbajul e bogat în arhaisme şi mizează pe expresivitate. (1)subiectul este preluat din istoria naţională. chiar atunci cînd vrea să păstreze aparenţele obiectivităţii. Sadoveanu (Vremuri de bejenie).  (5) în spiritul romantismului. Ulterior. Gogol (Taras Bulba). ceea ce presupune implicarea lui afectivă în naraţiune. care nu îşi propune să respecte în totalitate adevărul istoric şi îmbină documentarismul cu ficţiunea. De exemplu. cunoaşte răsturnări de situaţii. muzică. psihologie. Deoarece despre Lăpuşneanu nu vei găsi multe informaţii în manualul tău de istorie. depăşesc. Astfel. atestaţi de documente sau plăsmuiţi de imaginaţia scriitorului. istorie. folosindu-se detaliul de epocă. De aceea e bine să-ţi îmbogăţeşti mereu cultura generală şi să asociezi cunoştinţele tale strict literare cu cele dobândite la alte discipline de învăţământ. ascensiunea şi prăbuşirea unor personaje (particularitate a prozei romantice). care ar fi trebuit să constituie primul cânt al unei epopei cu subiect istoric şi naţional intitulată Ştefaniada. ştiai că după nuvela lui Negruzzi s-a realizat un film remarcabil. Reprezentanţi: Heinrich von Kleist (Michael Kolhaas). aceste personaje se caracterizează prin însuşiri excepţionale. iar în context românesc C.V. Alexandru Ivasiuc (Corn de vânătoare) ATENŢIE! În alcătuirea unui comentariu literar sau a unui eseu structurat despre o operă literară pot fi valorificate cunoştinţele tale din domenii adiacente literaturii: filosofie. Negruzzi DATE GENERALE DESPRE AUTOR: Una din marile teme prezente în literature română odată cu activitatea autorilor paşoptişti şi programul Daciei literare este istoria.  (3) acţiunea este bogată în episoade spectaculoase.  (7) cadrul spaţio-temporal e reconstituit cu minuţiozitate. CITEŞTE!! Alexandru Lăpuşneanu de C. N. adeptul unei literaturi cu tendinţă naţională. Apropos. Negruzzi. Costache Negruzzi (1808 – 1868) a fost. indiferent că este vorba de evocarea memorialistică intitulată Cum am învăţat româneşte sau de epistolele literare care alcătuiesc . în bine sau rău. ca şi congenerii săi. scriitorul va evoca episoade din istoria Moldovei în nuvela Alexandru Lăpuşneanul şi în povestirea Sobieski şi românii Dar interesul pentru realităţile româneşti ale timpului rămâne constant în toate scrierile lui Costache Negruzzi. Balzac (Jupân Cornelius.  (4) personajele pot să fie mari personalităţi istorice sau oameni obişnuiţi. intitulat Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu? Poate că ar fi interesant de văzut.  (2) informaţiile istorice sunt transfigurate în funcţie de viziunea autorului. Un episod din timpul Terorii). Al Odobescu. prima lui încercare literară notabilă este poemul Aprodul Purice. arte plastice. înainte de a citi modelul de comentariu de mai jos caută să te informezi despre domnia lui Alexandru Lăpuşneanu şi despre istoria ţărilor române în secolul al XVI-lea în general.

Informaţiilor preluate din documente. ”Ai să dai sama. Primul plan al acţiunii este ocupat de personalitatea covârşitoare a domnitorului (prezent în naraţiune de la începutul şi până la sfîrşitul nuvelei). pre mulţi am să popesc şi eu”) Între aceste capitole nu există o continuitate de acţiune explicită.Căci. sau chiar prin revoltă făţişă – punea în pericol autoritatea domnească. care – aşa cum arăta G. Mai mult decât atât. ”Capul lui Moţoc vrem”. ea rămâne până astăzi un model greu de egalat. Călinescu – dacă ar fi fost elaborată într-o limbă de circulaţie. despre moartea prin otrăvire a domnitorului şi chiar şi celebra replică a acestuia ”Dacă voi nu mă vreţi. Alexandru Lăpuşneanul are dimensiuni medii şi înfăţişează patru episoade. căreia i se adaugă cîteva personaje secundare convingător conturate (doamna Ruxandra. Alteori. de unde preia infomaţiile despre uciderea celor 47 de boieri. ar fi putut ajunge o operă la fel de celebră ca Hamlet. unde va fi decapitat la cererea lui Lăpuşneanu. motto-uri semnificative: ”Dacă voi nu mă vreţi. vornicul Moţoc. avînd toate valenţele capodoperei. vornicul Iancu Moţoc reuşise în realitate să se refugieze în Polonia. implicarea lui Spancioc şi Stroici în uciderea domnitorului. construind situaţii care sunt infirmate de documente dar îi conferă naraţiunii un plus de încărcătură dramatică. Gravitând în jurul acestui conflict. care poartă. Negruzzi nesocoteşte cu bună ştiinţă adevărul istoric. Negruzzi îmbină documentarismul cu ficţiunea. dispuse în ordine cronologică. Astfel. chiar dacă nu au complexitatea protagonistului. deşi a fost asimilată de unii comentatori (Tudor Vianu) realismului. mai . soţia de boier care o ameninţă pe doamna Ruxandra pentru crimele soţului ei). din timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanu. Negruzzi inspirîndu-se dintr-un episod al cronicii lui Miron Costin care prezintă uciderea de către mulţime a boierului Batişte Veveli. ACŢIUNE ŞI COMPOZIŢIE Ca orice nuvelă. ceea ce i-a făcut pe comentatori să le compare cu cele patru acte ale unei posibile piese de teatru. SEMNIFICAŢIA OPEREI: Nuvela Alexandru Lăpuşneanul a apărut în 1840 în primul număr al revistei Dacia literară şi este prima încercare pe deplin izbutită de nuvelă istorică din literatura română. DOCUMENTARISM ŞI FICŢIUNE În elaborarea subiectului. doamnă”. ea cuprinde scene senzaţionale (piramida de capete) şi răsturnări de situaţii (trnsformarea protagonistului din călău în victimă). în timpul unei răscoale de pe vremea domnitorului Alexandru Iliaş DISCURS NARATIV: Acţiunea nuvelei e spectaculoasă la modul romantic. după modelul lui Prosper Merimée. autorul le adaugă episoade şi personaje care sunt rodul propriei sale imaginaţii (piramida de capete. pe care domnitorul încearcă să şi-o consolideze punînd capăt tendinţelor anarhice ale marii boierimi. eu vă vreu”. Conflictul principal este unul politic şi are ca miză lupta pentru putere. eu vă vreu”. Principala sa sursă istorică este Letopiseţul Ţării Moldovei de Grigore Ureche. ”De mă voi scula. acţiunea se desfăşoară într-un ritm rapid. constituindu-se din patru secvenţe pline de dramatism (corespunzătoare celor patru capitole. iar linşarea lui de către gloatele răsculate din Suceava este o invenţie a scriitorului. Spancioc şi Stroici). ce – prin intrigi şi manevre oculte.materialul volumului Negru pe alb.

Privindu-şi personajul aproape exlusiv din exterior. O FILOSOFIE A PUTERII ŞI A ISTORIEI :Alexandru Lăpuşneanul nu este însă doar o reconstituire istorică. Dornic să se răzbune pe boierii care îl trădaseră în prima domnie. despre care vorbea Călinescu. ultimul capitol al nuvelei înfăţişează prăbuşirea protagonistului. gestuali. personajul fiind un paradoxal amestec de nebunie sanguinară şi luciditate. autorul îl înzestrează pe protagonistul nuvelei cu defecte şi calităţi excepţionale. lingvistici (consemnarea unor cuvinte semnificative). Activ şi energic atâta timp cât are de înfruntat adversari redutabili. Călinescu). Mustrările de conştiinţă.de asemenea. elaborarea la rece a unei ”politici”. analiza psihologică lipsind aproape în totalitate. Începe să se teamă de răzbunarea celor doi boieri care au supravieţuit masacrului şi s-au refugiat în Polonia: Spancioc şi Stroici. fără nici un scrupul moral. Abilitatea de politician a lui Lăpuşneanu răzbate din fiecare episod al nuvelei. În spatele acestei cruzimi se ascunde însă calculul. teama de pedeapsa divină îl determină să se călugărească. semn al unui dezechilibru interior. aproape patologică. Călinescu şi Tudor Vianu. la cererea boierilor fugari şi cu girul mitropolitului. înţelegând că nu ”ţara” (cei ”proşti. Deşi mijloacele de caracterizare întrebuinţate de Negruzzi sunt destul de diverse. Astfel. Bun cunoscător al oamenilor el respinge cererea boierilor de a renunţa la tron. osîndit de Providenţă să verse sânge şi să năzuie spre mântuire” (G. Negruzzi foloseşte o tehnică comportamentalistă. trădat de boieri. ci marea boierime. şi a servit ca etalon pentru prozatorii de mai târziu.PERSONAJ ROMANTIC: În acelaşi spirit romantic. dar mulţi”) e aceea care nu-l vrea. domnitorul cade însă într-o ciudată apatie după pedepsirea boierilor trădători. răsturnările de situaţie spectaculoase fiind una din particularităţile definitorii ale prozei romantice. dar personajul ( a cărui conştiinţă începe să se întunece tot mai mult) e prea setos de putere pentru a renunţa cu uşurinţă la tron. El reprezintă o ipostază a demonului romantic. îi ademeneşte la ospăţul de la curtea domnească şi ordonă. În viziunea lui Negruzzi orice putere este vulnerabilă. în prima . rolul principal în portretizarea lui Lăpuşneanu le revine indicilor fizionomici. care prin calificative de felul ”deşănţată cuvântare” – cu referire de discursul ţinut de Lăpuşneanu boierilor la biserică – îşi trădează simpatiile şi antipatiile). (Nicolae Manolescu a demonstrat convingător că există o discretă implicare afectivă a naratorului. domnitorul reuşeşte să-i convingă pe boieri că doreşte să facă pace cu ei.ales pentru pretinsa obiectivitate a discursului narativ. să le limiteze drastic puterea pentru a asigura stabilitatea scaunului domnesc. lăsîndu-i domnia fiului său. înspăimântată că şi-ar putea pierde influenţa sub o domnie autoritară. ”un damnat. Admirabil actor. LĂPUŞNEANU . la momentul oportun. folosindu-se de răscoala mulţimii din Suceava pentru a scăpa. capabil să-şi disimuleze adevăratele intenţii sub masca ipocrită a bunelor intenţii. uciderea lor. Lăpuşneanu devine un suflet dedublat (motiv prin excelenţă romantic). opera lui Negruzzi rămâne esenţialmente romantică. care s-a bucurat de aprecierea unor critici de anvergură ca G. specific şi acesta pentru eroul romantic. de Moţoc. Lăpuşneanu dovedeşte o cruzime neobişnuită. transformarea lui din călău în victimă. făcând-o pe doamna Ruxandra să se teamă pentru viaţa fiului ei şi să accepte să-şi otrăvească soţul. fără vreun motiv aparent. care ţine mai mult de mijloacele de expresie ale teatrului sau cinematografului. care oscilează (aşa cum o vădesc ordinele şi acţiunile sale contradictorii) între dorinţa de putere şi setea de mântuire. de ”criminal fanatic” (Călinescu) şi om de stat. El reuşeşte astfel să dea opera-model a nuvelei istorice româneşti. Din acest moment. El ştie . să întoarcă în folosul său mersul evenimentelor. autorul propunând totodată în paginile nuvelei o surprinzător de modernă filosofie a puterii şi a istoriei.

să se ostenteze. o crimă la care îşi dă acordul însuşi capul bisericii. dar această criminalitate (care ţine de ”răul istoriei”) le molipseşte şi pe celelalte personaje. CONCLUZIE: Ca orice autor de pproză istorică. a atmosferei specifice epocii evocate. hăituit de spaima răzbunării şi de coşmarul propriilor sale crime.domnie. Toate aceste elemente se articulează coerent. în viziunea lui Costache Negruzzi. să recurgă la violenţă. pe care Negruzzi le foloseşte însă în alternanţă cu neologismele. contaminându-i în cele din urmă chiar şi pe cei inocenţi. care o anticipează pe a lui Eminescu. Eş reuşeşte în felul acesta să elboreze o primă capodoperă a nuvelisticii romîneşti şi să dea strălucire nuvelei istorice. Şi descoperă că. ÎMBOGĂŢEŞTE-ŢI VOCABULARUL! Sanguinar (adj) – sângeros Ostenta (vb) –a pune accentuat un lucru în evidenţă REŢINE! Culoare de epocă – particularitate a literaturii de inspiraţie istorică. doamna Ruxandra recurge la crimă. e condamnată să-şi ascundă vulnerabilitatea prin ostentare. Spancioc şi Stroici dovedesc o cruzime care merge până la sadism.că la întâlnirea cu boierii de la biserică. care se întinde de la un individ la altul. Lăpuşneanu descoperă această vulnerabilitate a puterii. să pedepsească fără milă. Tendinţă naţională . În momentele agoniei domnitorului. care nu poate opta între setea de putere şi dorinţa de pocăinţă mântuire. este constrânsă. Dar ostentarea puterii este cel mai puternic evidenţiată de episodul cu ”piramida de capete”. eticheta şi felurile de la masa domnească) destinate să evoke culoarea de epocă. aceasta avînd aspectul unui mecanism care îl dezumanizează pe individul uman pus s-o servească. fiindcă îşi ştie autoritatea ameninţată. iar pentru aceasta. Negruzzi e preocupat în Alexandru Lăpuşneanu de prezentarea cadrului temporal cu amănunte (costumul domnesc al protagonistului. Căci puterea pare să fie urmărită. Iar acest ”rău al puterii” este dublat în viziunea lui Negruzzi de un ”rău al istoriei”. să se arate cu degetul. realizând în felul acesta contraste pline de expresivitate. astfel încât nu poţi deveni slujbaş al puterii decât renunţând la propria ta umanitate. pentru a-şi ascunde vulnerabilitatea. terorizată de ameninţările proferate de domnitor la adresa fiului lor. într-o viziune pesimistă asupra istoriei. dar şi cât mai expresivă. această scenă devine perfect verosimilă din perspective necesităţii puterii de a se autoetala tocmai în dimensiunile ei de putere. cu ajutorul amănuntului istoric. cu aspectele sale de viaţă caracteristice. Această idée este sugerată prin procedeul ”punerii în abis” în scena masacrării boierilor de imaginea vinului amestecat cu sânge care acoperă duşumeaua sălii de ospăţ şi devine pregnantă mai ales în capitolul final. care constă în redarea cât mai fidelă. CULOARE DE EPOCĂ. domnitorul (care de obicei se îmbrăca simplu) poartă toate însemnele puterii domneşti:”purpura” şi ”coroana Paleologilor”. Lăpuşneanu e criminal. adeseori pitoresc. Este de remarcat – în această ordine de idei . Aceeaşi funcţionalitate le revine şi arhaismelor. convins la rândul său că în istorie răul triumfă mereu asupra binelui. Dar această soluţie se dovedeşte iluzorie şi ineficientă: capitolul final al nuvelei îl înfăţişază pe domnitor în ipostaza unui om slab. despre care vorbea shakespearelogul polonez Jann Kott: orice suveran e un simplu instrument al puterii. care îl determină să acţioneze preventiv. fenomenul romantic a coincis cu cristalizarea conceptului modern de naţiune şi cu apariţia conştiinţei naţionale la popoarele . Neverosimilă din punct de vedere psihologic (fapt reproşat lui Negruzzi de unii comentatori). Iar din acest punct de vedere viziunea scriitorului prezintă incitante similitudini cu cea din dramele istorice ale lui Shakespeare. prin însăşi natura ei.din punct de vedere cronologic. puterea trebuie să se autoetaleze la tot pasul. de un soi de fatalitate cu semn negativ.

Verosimilitate – particularitate a textului literar de a fi conform cu realitatea. Othello.. personajele care participă la putere (şi în primul rand suveranii) sunt supuşi unui process de dezumanizare.europene . Vasile Alecsandri publică în 1852 Poezii populare ale românilor. autorul nuvelei Carmen care a stat la baza operei omonime a lui Georges Bizet. Henric al IV-lea etc). arătând că orginalitatea unui autor sau a unei literaturi nu poate rezulta decât din valorificarea elementului naţional. figurată symbolic prin motivul oglinzii. Kleist o fost totodată unul dintre cei mai importanţi dramaturgi al epocii romantismului. Clemens Brentano si Achim von Arnim publică prima culegere de balade populare (Cornul fermecat al băiatului) şi apar poveştile populare culese de fraţii Grimm. urmate. Odată elininaţi din angrenajele marelui mecanism. ca şi al romanului istoric Cronica domniei lui Carol al IX-lea. Prin urmare. La noi. redevin. la puţin timp. DICŢIONAR DE AUTORI William Shakespeare (1564 – 1616) Ilustru poet şi dramaturg englez. Autorul celebrelor trragedii Romeo şi julieta. umanitatea. Prinţul de Homburg) Prosper Merimee (1803 – 1870) Prozator francez. făpturi omeneşti care descoperă semsul tragic al existenţei Heinrich von Kleist (1777 – 1811) Mare prozator şi dramaturg romantic german. considerat cel mai mare dramaturg al tuturor timpurilor. ei îşi redobândesc. ar putea exista. În Germania. Richard al II-lea. de culegerea de basme populare a lui Petre Ispirescu. autorul nuvelei istorice Michael Kolhaas. de obbicei cu preţul vieţii. din simple instrumente ale puterii. În dramele sale istorice ( Richard al III-lea. filosoful german Herder respingea imitarea modelelor antice preconizată de clasicism. În această ordine de idei. Exact în acest spirit sunt şi ideile expuse de Mihail Kogălniceanu în articolul-program al revistei Dacia literară. Shakespeare concepe puterea politică sub forma “marelui mecanism” (Jan Kott). Hamlet. al cărei protagonist este bânzuit de o pasiune justiţiară care atinge dimensiunile fixaţiei patologice. Regele Lear. are . trec din lumea esenţei într-o lume a aparenţei. chiar dacă nu există în realitate. ÎNCEARCĂ! Citeşte urmãtorul fragment din romanul Fraţii Jderi de Mihail Sadoveanu: Dacã bate clopotul şi vine Mãria-Sa. Sub influenţa acestui curent de opinie se trezeşte în perioada romantismului şi interesul pentru folclor. creatorul aşa-ziselor drame ale destinului (Pentesileea. cine ştie ce are sã se întâmple! Au sã iasã puhoaie. În care fiecare capitol poartă un motto semnificativ. a unui angrenaj monstrous care are efecte malefice asupra fiinţei umane. de a prezenta personaje şi evenimente care. fiindcă în construcţia lor autorul pleacă de la datele realităţii şi respectă legile acesteia.

în sat mâţa închisã în chiler. se vorbeşte prin sate. Îndatã vin boierii lângã Mãria-Sa ºi îi spun la ureche. Ce rol crezi cã au în acest fragment propoziţiile interogative? 9. iar pe altã coloanã indicii care trimit spre legendã şi fabulos. a dat înapoi de la Baia. ca sã se ridice în zilele lui cu puteri mari de oşti şi sã batã rãzboiu cu spurcaţii ismailiteni. Demonstrazã cã textul aparţine prozei istorice.. Cuminte şi bine ar fi sã înhame gospodarii caii şi pe loc sã porneascã fiecare la locul sãu. trebuie sã-şi desfãteze ochii şi sã se mai îmblânzeascã din strãşnicia în care se ţine.. Extrage din text cuvintele şi expresiile care exprimã atitudinea naratorului faþã de personajul portretizat 5.. Sã fie oare cumplit la vedere precum se spune? Are anume paloş cu care ceartã pe unii boieri. . A ieşit la toţi craii spaimã despre acest Ştefan-Vodã. I s-au şi risipit oştile. 6. Mãria-Sa trebuie sã se uite blajin în jurul sãu. cum cã a bãtut şi cetatea Hotinului şi a Chiliei. Vede ici un prunc. vede dincolo o nevastã. scurtându-i. iar cei nevrednici trebuie sã-şi plece pletele în ţãrânã. doar l-or zãri. Astfel Mãria-Sa vede şi cunoaşte unele şi altele.. Motiveazã utilizarea verbelor la prezent într-un text de evocare istoricã. Explicã funcţia pe care o îndeplinesc în fragmentul dat construcţiile de tipul precum se spune. şi este o poveste cum cã pãrintele sãu Bogdan-Vodã l-a blagoslovit în tainã la o bisericã din muntele Atonului. are sã porneascã iar vreun rãzboi! A rãmas acasã. gãinile umblã slobode şi n-are cine le da de mâncare. 4. cînd s-a arãtat asuprã-i.sã se reverse apa Moldovei. 7.. • personaj individual. este o poveste cum cã. dar mai întîi trebuie sã se ştie de ce-i vorba şi numaidecât fiecare cei care nu l-au vãzut trebuie sã vadã pe Mãria-Sa. 10. 2.. dupã câte se povesteşte? Dacã şi riga ungurilor. Scoate pe o coloanã indicii prin care se realizeazã un portret veridic al personajului. vede ici o fatã. Cu toate cã numai un om viteaz poate cuteza sã priveascã spre Mãria-Sa.. 1. însã groaznic când îşi încruntã sprânceana. 3. fiind vãduv de atâţia ani. muierile tot or îndrãzni sã fure cu coada ochiului. • personaj colectiv. Iar cînd vine la la o sfântã mãnãstire (dacã vine într-adevãr şi nu scornesc aceşti monahi vorbe deşarte). cãlare pe cal alb. Numeşte trei particularitãþi ale stilului liber indirect prezente în text. Încearcã sã explici amestecul de mit şi istorie caracteristic acestui portret. Motiveazã întrebuinþarea locuţiunii pronominale de politeþe Mãria-Sa. Când vine la o sfântã mãnãstire.. Al cui e pruncul acesta? A cui e nevasta asta? Ca un stãpân al ţãrii ce se aflã. mai ales cã Mãria-Sa. Cum îţi explici frecvenţa cu care este utilizat în fragmentul dat verbul a trebui? 8.(…) Se vorbeşte prin sate despre Mãria-Sa cã-i om nu prea mare de stat. zãcând trei luni. de când a murit Doamna sa Evdochia.Mãria Sa Ştefan-Vodã – ce poate face un creştin de rând? Acel craiu a şi cãzut la pat din acel cutremur. Personajul e prezentat din perspective unui: • narator heterodiegetic. a prãpãdit puştile cele mari. .Mãria-sa Matiaş-craiu. Mãria-Sa trebuie sã cunoascã al cui e pruncul şi a cui e nevasta.

(Roger Caillois. MEMOREAZĂ! Nuvela fantastică Nuvela fantastică a fost o formulă cultivată.  (3) instanţa narativă îşi pierde atributul omniscienţei.11. care i-a imprimat o coloratură filosofică şi I. . (Tzvetan Todorov. de o sensibilitate extremă. plăsmuire a purei fantezii) . fantastikos. nu explică şi nu interpretează evenimentele relatate. gr. călătoria cosmică. Cezar Petrescu (Aranca. Este o particularitate a limbajului poetic. Iubire magică).  Particularităţi:  prezenţa fantasticului (v. În curte la Dionis). revărsare a inadmisbilului în sânul inalterabilei legalităţi cotidiene şi nu substituirea totală a univesului exclusive miraculos. care a valorificat fantasticul de inspiraţie folclorică. Oscar Lemnaru. care funcţionează după alte legi decât cele ale realului. În mijlocul lupilor. lipsă de precizie care lasă posibilitatea ca un lucru. mister. Putem vorbi aşadar despre fantastic ori de câte ori un eveniment în aparenţă inexplicabil pune sub semnul întrebării legile naturii.  (4) se întrebuinţează tehnica ”epicului dublu” întemeiată pe amestecul de real şi de fabulos: orice eveniment poate fi privit şi ca o întâmplare obişnuită şi ca una fantastică. Introducere în literatura fantastică). Ordoneazã-ţi observaţiile şi concluziile sub forma unei redactãri de 1-2 pagini. Ambiguitate – echivoc. devenind protagoniştii unei iniţieri. mai ales a limbajului poetic modern . Fantastic (lat. vampirul.este ezitarea cuiva care nu cunoaşte decât legile naturale pus faţă în faţă cu un eveniment în aparenţă supranatural. Pescarul Amin. Pe strada Mântuleaasa. Printre exponenţi se mai numără Mircea Eliade (La ţigănci. posedă capacităţi de cunoaştere excepţionale şi pot intra în contact cu alte planuri de existenţă. phantasticus. chiar dacă păstrează aparenţa acestuia. ca şi nuvela istorică. în conformitate cu gustul acestui curent pentru evaziunea din real şi pentru tot ce este straniu. un eveniment sau un fapt de limbaj să primească mai multe interpretări. Vasile Voiculescu (Ultimul berevoi. Orice fantastic este o încălcare a ordinii recunoscute. În inima fantasticului). În literatura română.  (2) teme şi motive specifice: căutarea absolutului. groază. excepţional. unul din creatorii ei au fost Mihai Eminescu (Sărmanul Dionis).Caragiale ( La Hanul lui Mînjoală. Laurenţiu Fulga . pactul cu diavolul. Tinereţe fără tinereţe.  (8) atmosferă de confuzie. Kir Ianulea). dublul.  (6) spaţiul poate dobândi caracterul unui univers neobişnuit.L. ştima lacurilor). ceee ce este lipsit de realitate. neobişnuit. definiţia). poate căpăta aspectul ”timpului subiectiv” sau poate deveni reversibil. Ion Minulescu.  (7) timpul nu mai este linear.  (5) personajele sunt enigmatice. “ceea ce există doar în imaginaţie. întoarcerea în timp. mai ales în epoca romantismului. astfel încât discursul narativ se caracterizează prin ambiguitate. metempsihoza.

Iosif (Legenda funigeilor).credinţă în reîncarnarea sufletelor după moarte. Drept urmare motivul somnului/visului ocupă un loc important în creaţia unor reprezentanţi de marcă ai romantismului european: Novalis. Oniric – ceea ce e în legătură cu visul. atitudine cunoscută sub numele de ironie romantică. mărgărite) . după ce a trecut prin diverse existenţe. basm în general. Miraculosul presupune în schimb o cauză supranaturală şi se va caracteriza pur şi simplu prin prezenţa unor întâmplări supranaturale.T. cultivat în literatura română de Vasile Alecsandri (Sânziana şi Pepelea). care definea ironia romantică drept o „alternanţă necontenită între autocreaţie şi autodestrucţie”.datele experienţei. ocupând o poziţie intermediară între scepticism şi entuziasm. Gerard de Nerval. Zaharia Bârsan (Trandafirii roşii). visul se constituie întro regresiune spre Natura din noi înşine şi duce la anularea frontierelor dintre uman şi cosmic. În funcţie de explicaţia pe care acest eveniment o primeşte sau nu o primeşte. Hinduşii afirmă doctrina Karmei (În sancsrită – acţiune) conform căreia acţiunile rele ale unui individ uman îşi manifestă efectele în existenţele sale ulterioare. fapt care ţine exclusive de sentimentele personajelor şi n-are nici o legătură cu vreun eveniment material sfidând raţiunea. în special a fricii. în cadrul teoriei sale despre apocatastază (care neagă existenţa unui infern venic şi consideră că fiecare individ uma se va mântui în cele din urmă. prezentă mai ales în religiile orientale. Ludwig Tieck. O. E. A. Mihai Eminescu. eu şi non-eu. în timp ce faptele bune au urmări benefice.dezgustat de real. produs al propriei lui fantezii. ordinea realului. Hoffmann. în acelaşi timp însă. Victor Eftimiu (Înşir-te. personajul (şi odată cu el cititorul) oscilând între o motivaţie naturală şi alta supranaturală. Ludwig Tieck. Termenul se întrebuinţează şi pentru a denumi basmul dramatizat. Tzvetan Todorov face distincţia între fantasticul straniu. el nu satisface decât una singură dintre condiţiile fantasticului: descrierea anumitor reacţii. Ironie romantică . Feerie – poveste cu zâne. el este prea lucid pentru a nu deveni conştient de inconsitenţa acestui univers. Ironia romantică se face prezentă în opera unor reprezentanţi de marca ai romantismului: Jean-Paul. atingând. ATENŢIE! Eseul tău trebuie să înceapă cu o scurtă introducere (cel mult 15 rânduri) care va cuprinde . Samuel Taylor Coleridge. În sfârşit fantasticul pur (care e ”adevăratul fantastic”) nu oferă o explicaţie a faptelor. Ideea metempsihozei a fost susţinută şi de scriitorul creştin Origen. Dimitrie Anghel şi Şt. perfecţiunea morală. artistul romantic are tendinţa de a se refugia într-o lume imaginară. reprezentant al scolii de la Iena. În acelaşi timp gînditorii romantici au intuit înaintea lui Freud (vezi capitolul despre romanul de analiză) noţiunea de inconştient pe care Carl Gustav Carus o definta drept “expresia subiectivă care desemnează tot ceea ce cunoaştem în mod obiectiv sub numele de Natură”. Romanticii au acordat visului o dublă accepţie: constituie o formă de evaziune din real. Principalul său teoretician a fost Friedrich Schlegel. Mihai Eminescu. În felul acesta. pe care îl va supune deriziunii şi bagatelizării. fantasticul miraculos şi fantasticul pur. fără să facă apel la reacţia personajelor. Învăţătura lui Origen este considerată eretică de biserica ortodoxă. Jean-Paul. Metempsihoză . Straniul survine atunci cînd evenimentele sunt explicate printr-o cauză naturală. dar şi o modalitate de cunoaştere. contribuind la eliberarea sufletului din lanţuk reîncarnărilor.

neobişnuit. Călinescu: el a subliniat că proza eminesciană nu trebuie raportată la canoanele realismului.T. Ceahlăul prozei româneşti” ca şi exprimarea aşa-zis poetică! ) ipoteza pe care o ai de susţinut în continuare prin argumente (dacă ţi se cere să prezinţi. Jean-Paul. Cel care a pus capăt acestei prejudecăţi este G. fără tensiunile pline de . Ca şi aceştia. Cezar Petrescu (Aranca ştima lacurilor). E. Adalbert von Chamisso (Peter Schlemihl). în proza romantică de Chamisso. urmează logica visului şi nu este cu nimic inferioară prozei romanticilor germani (Novalis. Pe tot parcursul eseului încearcă să te exprimi limpede şi orecis.A. concluzionând că ”în fapt lumea e visul sufletului nostru”. Hoffmann (Ulciorul de aur.S. cîteva date despre autorul şi opera la care te vei referi (Evită formulările bombastice de tipul “poetul nepereche”. Vasile Voiculescu (Ultimul berevoi. Oscar Lemnaru. noţiunea de archaeus. Laurenţiu Fulga. pentru viziunea autorului. Spărgătorul de nuci). care desemnează individul etern ce se încarnează într-un şir de indivizi trecătorşi pe care fiecare îl poartă alături de sine. considerînd-o mult inferioară poeziei lui Eminescu. preluată din filosofia ocultă. Guy de Maupassant (Horla). Bonbon) SEMNIFICAŢIA OPEREI: Sărmanul Dionis (una din puţinele nuvele eminesciene publicate antum) se înscrie în ansamblul unei proze de factură romantică. folosind stilul ştiinţific CITEŞTE! Sărmanul Dionis de Mihai Eminescu CONSIDERAŢII GENERALE: Nuvela fantastică a fost cultivată. Kir Ianulea) care a valorificat fantasticul folcloric. de altfel. Teophile Gautier (Moartea îndrăgostită). intitulate Umbra mea şi Archaeus. pe care critica a receptat-o mai anevoie. fiind anticipată de două fragmente eminesciene. care accentuează unilateral asupra subiectului uman în actul cunoaşterii. A. În context universal a fost cultivată de E. ca şi nuvela istorică. povestea omului care şi-a pierdut umbra). Călinescu consideră că esenţială cu adevărat este. mai ales în epoca romantismului. Prosper Merimee (Venus din insulă). Edgat Allan Poe (Prăbuşirea casei Usher. Pescarul Amin. curentului etc ale căror particularităţi vor fi prezentate în cuprins. A. de exemplu particularităţile nuvelei fantastice. Puşkin (Dama de pică). Tinereţe fără tinereţe.definiţia şi reprezentanţii speciei literare. Caragiale ( La hanul lui Mânjoală. prin nuvela Peter Schlemilh. excepţional. ci la cele aleromantismului. În curte la Dionis). lipsite de existenţă în adevăratul înţeles al cuvântului.L. Masca morţii roşii. care i-a imprimat o coloratură filosofică şi I. În primul dintre ele protagonistul îşi schimbă natura cu cea a umbrei sale şi pleacă cu iubita în lună. Cea mai mare parte a criticii a fost de părere că nuvela lui Eminescu ilustrează teoria lui Kant despre spaţiu şi timp. din introducerea ta nu trebuie să lipsească afirmaţia că “opera X este o nuvelă fantastică”). considerate forme a priori (anterioare oricărei experienţe) ale sensibilităţii. A von Chamisso. T. Hoffmann). autorul a încercat să-i infuzeze naraţiunii fantastice o coloratură filosofică. În literature română. dar atmosfera este de feerie onirică. G. Ion Minulescu. Fără a nega influenţa lui Kant (Eminescu a tradus de altfel un fragment destul de intins din opera fundamentală a filosofului: Critica raţiunii pure). în conformitate cu gustul acestui current pentru evaziunea din real şi pentru tot ce este ascuns. Printre exponenţii ei se mai numără Mircea Eliade (La Ţigănci. Ea prezintă particularităţile basmului romantic. sub forma umbrei sale (motivul umbrei a fost făcut celebru. din perspective unei viziuni puternic subiectivizate. creatorii ei au fost Mihai Eminescu (Sărmanul Dionis). GENEZA: Nuvela a cunoscut o perioadă de gestaţie. straniu. Iubire magică).

şi reuşeşte să se întoarcă în timp. ca şi cum ar poseda ceva din natura ambelor sexe. de raţiune şi pasionalitate. consemnează evenimente pe care nu le comentează sau motivează. Astfel încât fantasticul eminescian se defineşte ca ”fantastic pur” (în accepţiunea dată de Todorov). ajungând la concluzia că lumea e vis. care rezumă subiectul acesteia: copilul cu haine prea mari e Dionis însuşi. Aspectul excepţional al protagonistului este sugerat şi de facultăţile sale de cunoaştere ieşite din comun. DUBLUL. care cântă dintr-o vioară dezacordată şi vrea să-l facă să danseze pe un ”ungur lungan”. Cu ajutorul magului Ruben (travesti al diavolului) şi al cărţii . iar discursul narativ devine (prin întrebuinţarea epicului dublu) plin de ambiguitate. mai apropiate de anatomia îngerului sau a demonului. sugerând masculinitatea. în care ocupă poziţia unui marginal. unde nu se poate însă fixa. spaţiul şi timpul fizic sunt lipsite de o existenţă reală şi pot fi dominate prin magie. întemeiat pe magia cifrei 7. este. Acestor gânduri de o gravitate extremă li se opun ”meditaţiile” în versuri are personajului. întoarcerea în timp. unde vieţuieşte sub chipul călugărului Dan. adică a tendinţei artistului romantic de a lua în derâdere plăsmuirile propriei sale imaginaţii.roman al cărui protagonist. dublul (Dan este dublul lui Dionis) Acum naratorul îşi pierde atributul omniscienţei. inscriindu-se în sfera ironiei romantice. lumea fanteziei în care se refugiază fiindcă e dezgustat de real. obscuritatea. viora – e cartea de astrologie. eroul întîlneşte într-o cafenea un bătrân misterios care îi explică noţiunea de archaeus. Dionis evadează aşadar într-un trecut idealizat şi patriarhal. ce trăieşte vreme de cîteva secole. În conformitate cu particularităţile prozei fantastice. Adusă în sfârşit la forma ei definitivă. o particularitate a romantismului (ilustrată bunăoară în naraţiunea romantică a lui Balzac Seraphita) care va fi preluată ulterior de literatura secolului XX (Mateiu Caragiale. îşi impune o sarcină ce depăşeşte limitele umanului. Ca şi ”bătrînul dascăl” din Scrisoarea I. de masculin şi de feminin. într-un univers de pisici (tot aşa cum în fragmentul Archaeus apărea comparaţia glumeaţă între creierul lui Kant şi creierul unui gânsac). este întruptă prin introducerea unui episod narativ: în local îşi face apariţia un băiat îmbrăcat cu haine prea mari. Remember. sugerată de antiteza marmură-catifea. Virginia Woolf. CĂLĂTORIA FANTASTICĂ. personajul apărând astfel ca un amestec paradoxal de forţă şi slăbiciune. căldura. îşi schimbă la un moment dat sexul. acţiunea nuvelei lui Eminescu devine cea a unei nuvele fantastice. stabilindu-se în epoca lui Alexandru cel Bun. Termenii acestei antiteze sunt marmura (albă).dramatism din Sărmanul Dionis. Această pendulare între entuziasm şi luciditatea sceptică (specifică sufletului romantic) accentuează natura dedublată a protagonistului. protagonistul nuvelei se remarcă prin trăsăturile sale excepţionale. deoarece faptele pot primi (atât pentru personaj. Dionis e înzestrat cu o gândire speculativă profundă. moliciunea. transformându-se în femeie). surprins în timp ce se afla într-o cafenea. duritatea. răceala. Dionis stăpâneşte formula tainică după care a fost creat universul. În meditaţiile lui Dionis ironia romantică rezultă din faptul că eroul plasează temele sale de reflecţie. Din acest moment. inclusiv ideea că lumea e vis. care au o tonalitate jucăuşă. deoarece doreşte să pătrundă misterul ultim al universului. iar ”lunganul” figurează misterul cosmic şi divin la care protagonistul vrea să ajungă apelînd la magie. Această scurtă secvenţă narativă reprezintă o ”punere în abis” a nuvelei. cât şi pentru cititor) o dublă interpetare: fie ca nişte nişte întâmplări care s-au produs efectiv. nuvela a fost citită în cenaclul Junimii (unde a provocat mai degrabă nedumerire) şi publicată în 1872 în revista Convorbiri literare DIONIS – PERSONAJ ROMANTIC:. Preferinţa pentru personajele cu o sexualitate incertă. Incapabil să se adapteze la spiritul trivial şi meschin al societăţii burgheze. În cel de-al doilea. Portretul său fizic evidenţiază o frumuseţe ieşită din comun şi se întemeiează pe procedeul romantic al antitezei. protagonistul nuvelei va încerca să evadeze din limitele universului fizic cu ajutorul unei cărţi de magie. şi catifeaua (neagră). Este interesant că descrierea lui Dionis. de altfel. care prin dorinţa sa de a atinge absolutul. meditează (încă din incipit) la sensul adânc al existenţei. REVOLTA METAFIZICĂ: Fascinat de cunoaştere. fie doar ca un vis al protagonistului. care evocă – prin contrast – feminitatea. dezvoltând câteva din temele şi motivele specifice acestei formule narative: căutarea absolutului. Orlando . luminozitatea.

Principalele sale opera sunt: Imnuri catre noapte. dar cu situaţia materială îmbunătăţită (primeşte o moştenire) astfel încât se poate căsători cu Maria. amestec de forţă şi slăbiciune. eroul nu merită nici infernul. ascensiunea şi prăbuşirea. pentru că e salvat de credinţa Mariei (personaj angelic. iar eroul capătă tot mai mult fizionomia demonului romantic. pentru o clipă.Pentru că. ci au mai ales valenţe simbolice. ÎMBOGĂŢEŞTE-ŢI VOCABULARUL! Cognitiv (adj) . esenţa ascunsă a divinităţii. momentul când. Descrierile par să urmeze logica visului: peisajul lunar are luminescenţe feerice. în timp ce albastrul celest se leagă de figura angelică a Mariei. în timp ce perechea primordială devine un cuplu conjugal ca oricare altul. acesta posedând acum toate puterile spirituale de care dispunea Adam înainte de căderea lui în păcat. purtător al revoltei metafizice. care servesc nu doar pentru realizarea unor tablouri pitoreşti de factură romantică. Acest final reprezintă însă doar în aparenţă o împlinire. păcătuieşte prin hybris (lipsă de măsură care lezează justiţia şi ordinea cosmică). plasată între existenţa personală a individului şi existenţa impersonală a universului. reprezentant al Scolii de la Iena. tenebros. care migrează într-o lume paradisiacă. romanele Pelerini la Sais şi Heinrich von Ofterdingen (în care apare pentru . opusul lui Dionis). nici paradisul şi. Introspecţie (subst) – autoanaliză a stărilor de conştiinţă Speculaţie (subst) – reflecţie filosofică Sceptic (adj) . Discursul narativ poartă mărcile implicării afective. ce-l vizează pe Dumnezeu. el va încerca să cunoască misterul absolut. Dionis nu se prăbuşeşte însă. în lună. individul etern) şi pleacă împreună cu iubita lui. Astfel roşul intens. de căldură şi de răceală. Mihai Eminescu realizând prima nuvelă fantastică relevantă din punct de vedere artistic din literatura română. figurată simbolic de ”doma lui Dumnezeu”.neîncrezător DICŢIONAR DE AUTORI: Novalis (Friedrich von Hardenberg) (1872 – 1801) Poet şi prozator romantic german. Sunt cultivate contrastele cromatice. străjuită de imaginea ochiului triunghiular. eroul nuvelei se întreabă dacă nu cumva el însuşi este Dumnezeu. CONCLUZIE: Acest subiect este tratat de Eminescu cu mijloacele prozei romantice. Cuplul DionisMaria reprezintă o ipostază a perechii primordiale. El îşi pierde însă puterile spirituale.legat de cunoaaştere. evocând parcă un oraş ireal. VALORI EXPRESIVE. iar în destinul personajului principal intervin răsturnările spectaculoase de situaţii. în infern. se asociază cu prezenţa malefică a lui Ruben. chiar şi tablourile Bucureştiului din a doua jumătate a secolului XIX au ceva halucinant. ceea ce din punct de vedere gnoseologic este o eroare. Deposedat de bunurile sale spirituale.de astrologie. unde îngerii transpun în fapte gîndurile protagonistului. mai întâi pentru că gândul său vinovat nu e dus până la capăt. devenind protagonistul unei iniţieri ratate. Maria. ca Lucifer. Iaşiul din timpul lui Alexandru cel Bun este (după cum sa mai spus) ”mai mult oniric decât istoric”. este redus la dimensiunile omului comun. de fervoare şi demonism. preluate din arsenalul romantismului. pentru care poezia a constituit o modalitate mistică de cunoaştere. eroul e recompensat prin nişte bunuri materiale care îi permit să se integreze în societatea pe care o detestase anterior. în al doilea rand. o cale spre Dumnezeu. Dar dorinţa de cunoaştere a lui Dionis nu este satisfăcută nici acum. şi recade în planul terestru. în realitate e un eşec. Această dorinţă de cunoaştere este vinovată. Punctul culminant al rebeliunii lui Dionis îl reprezintă luciferismul. iar din punct de vedere moral un păcat. e transformat într-un burghez oarecare. acţiunea nuvelei îmbogaţindu-se cu alte două motive specifice prozei fantastice: pactul cu diavolul şi călătoria cosmică. iar. el îşi schimbă natura trecătoare cu natura umbrei sale (care întruchipează archaeul. cuplul reprezentând în viziunea lui Eminescu o formă de existenţă intermediară. culoarea gândirii incandescente. de aceea. Cu ajutorul acestor mijloace.

Este un maestru al literaturii fantastice în ale cărui pagini terificul se împleteşte cu caricatura şi cu ironia romantică. Quintus Fixlein se dovedeşte un maestru al ironiei romantice. Adalbert von Chamisso (1781 – 1836) Prozator romantic german de origine franceză. Jean-Paul (Johann Paul Friedrich Richter) (!763 – 1825) Scriitor german. iar biografia lui este evocată de J. romanele Elixirele diavolului şi Opiniile despre viaţă ale motanului Murr. considerând că actul poetic este o operaţie “la rece” asemănătoare cu rezolvarea unei probleme de . considerat părintele poeziei ruse.I. Scrierile sale l-au inspirat pe P. povestea unui personaj care şi-a pierdut umbra. Prizonierul din Caucaz. Hesperus. care îşi datorează celebritatea nuvelei fantastice Istoria extraordinară a lui Peter Schlemihl. Ernst Teodor Amadeus Hoffmann (1776 – 1822) Scriitor romantic. Moartea îndrăgostită. Printre operele sale cele mai cunoscute se numără nuvela Ulciorul de aur (care evocă iubirea dintre studentul Anselmus şi o femeie-şarpe pe nume Serpentina). prozator. unde autorul se detaşează de romantism şi anticipează estetica poeziei moderne. desenator şi compositor german. care în romanele sale Marie Wuz. ale cărui idei despre poezie sunt expuse in eseul Principiul poetic. nuvele fantastice (Dama de pică). Ceaikovski (baletul Spargătorul de nuci). romane istorice (Căpitanul Fracasse). dramaturg. Edgar Allan Poe (1809 – 1849) Mare scriitor romantic american. drame istorice (Boris Godunov). reprezentant (alături de Adalbert von Chamisso şi Clemens Brentano) al Şcolii de la Berlin. Fragmente filosofice. romane erotice (Domnişoara de Maupin – a cărui prefaţă poate fi considerată un manifest antitromantic). Opera sa cuprinde volume de versuri (Emaiuri şi camee). Ruslan şi Ludmila. memorialistică (Istoria romantismului) Este autorul unor nuvele fantastice – adevărate capodopere ale genului (Avatar. Călăreţul de aramă ca şi romanul în versuri Evgheni Oneghin. Teophile Gautiet (1811 – 1882) Poet şi prozator romantic francez.prima oară celebrul motiv al florii albastre). Poltava. Offenbach în opera comică Povestirile lui Hoffmann. Titan. Romanul mumiei) Alexandr Puskin (1799 – 1837) Poet. Loja invizibilă.precursor al parnasianismului. A mai scris romane istorice (Fata căpitanului). Printre cele mai cunoscute opera poetice ale sale se numără poemele Ţiganii.

şi pe care sã-l poatã trimite p-aci încolo dupã ce l-a gãzduit frumos o noapte.... (. sã ştii unde ai sã-l aduci înapoi mâine când ţi-oi porunci. (. Astfel. Misterul Mariei Roget) Guy de Maupassant (1850 – 1893) Prozator francez a cărui creaţie se plasează la graniţa dintre realism şi naturalism.algebră.. pe care sã-l ospãteze cumpãtat.. (.. I-a spus numaidecât cã de la un bãrbat aşa de politicos e încântat a primi gãzduire fie pe cât de scurtã vreme. voia sã cunoascã el singur cum merg lucrurile în împãrãţia lui. Manuscris găsit într-o sticlă... care nu sufere sã rãmâie rãutatea nepedepsitã. (. este povestea unui personaj obsedat de idea că e urmărit de o stranie fiinţă invizibilă. deşi avea destui slujbaşi foarte pricepuţi şi statornici. lucruri plãcute. şi a voit sã cunoascã mai de aproape pe acest om ciudat. mai ales cã o vãd pornitã dintr-o inimã dreaptã. (...) Califul a fãcut haz de gustul lui Abu-Hasan. ce-ai face? – Ce-aş face?. (…) – Îmi place dorinţa dumitale. cum şi-ar bate. Pe urmã s-a jurat cã acel musafir sã nu fie localnic din Bagdad. numai o zi! – Ei. (. şi califul. Masca morţii roşii) şi a fost creatorul povestirii poliţiste (Crimele din Rue Morgue. legat de prezenţa unor stări obsesive. dacã n-oi fi eu deştept. sã nu laşi uşa de la drum deschisã. care se caracterizează printr-o atmosferă tenebroasă şi apăsătoare (Prăbuşirea casei Usher. Este autorul unor poeme celebre (Corbul. (. când şedea dupã regula lui la capãtul podului. sã zicem cã ai fi calif.) Mâine dimineaţã.. Stãpânitorul acesta... îmbrãcat tiptil.. la ceasul . Bel-Ami. adormit adânc. fãrã zgomot.) Eu cred cã. cea mai cunoscută dintre acestea.. robul ducând în cârcã pe Abu-Hasan. În nuvelele sale fantastice a cultivat fantastical psihologic. Ulalume.) Un lucru numai te-aş ruga: mâine dimineaţã când ãi pleca.. dânduimâna sã pofteascã în toate serile la masã câte un singur musafir.. ci un strãin care ar fi picat chiar în ziua aceea.) – Ei! Ia lasã – a rãspuns Abu-Hasan – nu-ţi mai bate joc de mine şi dumneata. ÎNCEARCĂ! Citeşte cu atenţie: Abu-Hasan s-a hotãrât dar sã se fereascã de orice galantomie. (.. au ieşit din casã.. Este autorul celebrei nuvele Bulgăre de seu. aşa ca sã nu-l cunoascã nimeni. Horla. şi bagã bine de seamã.. ca şi al romanelor O viaţă..) Într-o searã. Cum au sosit la palat. dar cuviincios. care a lãsat într-adins uşa de la drum deschisã. au mers pânã în odaia unde aşteptau toţi curtenii: – Dezbrãcaţi-l pe omul ãsta şi-l culcaţi în patul meu.) – Ah! De ce nu mã face Dumnezeu pe mine calif o zi mãcar. iatã cã trece califul Harun-al-Raşid.. şi l-a împãrţit astfel încât sã-i ajungã de cheltuialã în fiecare zi regulat. dacã ar afla ce gânduri ai. ca sã aduc o mulţumire lumii de ispravã. I-aş pildui straşnic pe dumnealor. când ieşim. Mont-Oriol.) – Ia-l pe omul ãsta în cârcã. (.)Şi aşa au bãut amândoi înainte. Dupã ce şi-a socotit venitul bine. Aş face ceva sã rãmânã de pominã. povestindu-şi unul altuia... Anabel Lee). în ce loc se aflã casa. şi cã e gata sã-l urmeze. fireşte şi califul. Şi. A scris de asemenea nuvele fantastice.. califul ar fi în stare sã-þi încredinþeze puterea lui pe o zi.. dacã ar afla de neroziile mele.

cu perdele şi covoare þesute de mãtase..... i-a zis: Drãguţã. sã vãz...) „Bre! Ce sã fie asta? Unde mã aflu eu? Ce e palatal ãsta? Ce sunt minunãţiile astea? Robii şi curtenii ãştia strãluciţi? (. Demonstreazã. (. Dar un rob. strãlucirea-ta sã nu mai adoarmã.. fii bunã şi muşcã-mã de vârful degetului. Abu-Hasan şi-a tras repede degetul..). Abu-Hasan) 1. vãzu cã se aflã în mijlocul unei odãi mari. aplecându-se pânã la pãmânt.) Pe urmã a fãcut semn unei curtene sã se apropie şi întinzându-şi mâna.. deşi nu era încã destulã luminã.) Adormitul strãnutã îndatã şi miji din ochi. împodobitã cu vase mari de aur. • fantasticul miraculos. • visul. gândi: „Asta-mi place! Ajunsei acuma şi calif! Auzi vis!” şi închizând ochii îşi aşezã iar capul sã-şi urmeze somnul. Precizeazã care este evenimentul neobişnuit... Spaţiul şi timpul au în fragmentul lui Caragiale: • un caracter continuu. 6. (.hotãrât. Caragiale. aducându-şi aminte de ce vorbise seara la masã cu musafirul. Evidenţiazã procedeele prin care sunt prezentate trãirile protagonistului la trezirea din somn. foarte bogatã. pãrând sã punã sub semnul întrebãrii legile naturii şi datele experienţei. – Nu dorm. întocmai cum faceţi când mã deştept eu. fãrã nici o deosebire (. într-o redactare de aproximativ o paginã. Abu-Hasan rãmase aiurit.. (I.) Cum adicã? Sã nu pot eu înţelege: visez ori sunt treaz?” (. de neînţeles..L. 7.... şi. 2. (. 3.. Argumenteazã. 5. care survine în textul dat. poruncile lui sã fie sfinte: el este califul vostru.. cã fragmentul dat face parte dintr-o naraţiune fantasticã. sã ajung eu peste noapte calif? Asta e ceva minunat... • fantasticul pur. • un caracter discontinuu. Dar cum? Cum fãrã ştirea mea. punând în evidenţã asemãnãrile şi deosebirile.) Vãzând toate astea. 4. soarele stã sã se arate. În fragmentul citat este prezent: • fantasticul straniu. în sfârşit. • confuzia dintre vis şi realitate. dorm ori sunt deştept? Tânãra l-a apucat cu dinţii de vârful degetului şi i-a strâns puţintel. Argumenteazã-ţi alegerea. . îi zise cu sfialã: – Stãpânitor al credincioşilor. Acest fragment are ca temã: • iniţierea. Comparã cadrul spaţio-temporal din acest fragment cu viziunea eminescianã din Sãrmanul Dionis. e vremea rugãciunii de dimineaţã. aşa sã faceţi şi cu el. pânã nu poruncesc eu altceva.

prezentând totodată şi modul specific prin care ele survin în opera respectivă (Pentru nuvela psihologică: cine sunt personajele. A mai fost cultivată de Liviu Rebreanu (Iţic Ştrul dezertor. Ioan Slavici este unul din pionierii realismului românesc. monologul interior. care sunt trăirile şi stările lor de conştiinţă şi prin ce mijloace sunt puse în evidenţă.L.  (8) se întrebuinţează tehnici şi procedee specifice: analiza psihologică.  discursul narativ este bogat în indici care evidenţiază stările de conştiinţă ale eroilor. Gib Mihăescu (Semnele lui Dănuţ. Caragiale.MEMOREAZĂ! Nuvela psihologică Nuvelă psihologică este o formulă care a apărut în epoca realismului. care sunt relaţiile dintre ele. nici în rău media umană obişnuită şi I.  (4) sunt prezente teme specifice: patima banului.obsesiile. preocupat de ”cazurile” situate la limita patologicului. ATENŢIE! În cuprinsul eseului trebuie să argumentezi apartenenţa textului pe care l-ai ales la o specie. criticul identificând totodată modelele lui Slavici: cîţiva dintre scriitorii . interesul pentru psihologic nu exclude prezentarea detaliată a cadrului spaţio-temporal. La Grandiflora). iar în context universal de Lev Tolstoi (Moartea lui Ivan Ilici) Guy de Maupassant.  (7) personajul este surprins în mediul sau specific de existenţă.  conflictul psihologic înlocuieşte sau îşi subordonează conflictul exterior. Vei folosi ca argumente prezenţa în text a unor particularităţi ale acestora. gelozia. dragostea. iar literatura lui a fost definită încă de Titu Maiorescu prin formula „realismului poporal”. analiza psihologică se îmbină cu tehnica amănuntului semnificativ. apţi să surprindă mişcările vieţii interioare. În literatura română creatorii ei au fost Ioan Slavici. care aplică analiza psihologică asupra unor personaje ce nu depăşesc de regulă nici în bine.  (6) ele sunt percepute atât din interior cât şi din exterior. CITEŞTE! Moara cu noroc de Ioan Slavici DATE GENERALE DESPRE AUTOR: Reprezentant de seamă al generaţiei marilor clasici. ca urmare a interesului pentru psihologie şi pentru viaţa interioară a personajelor. în ce situaţie-limită sunt plasate de narrator. Catastrofa).  (5) personajele sunt plasate în situaţii-limită care dau naştere unor probleme de conştiinţă. current etc. Henry James. de viaţa profundă a inconştientului şi de stările obsesive. Thomas Mann (Moartea la Veneţia)  Particularităţi:  accentul se deplasează de la acţiunea propriu-zisă la viaţa sufletească a personajelor. frica.  (9) limbajul este bogat în termeni abstracţi. Leonid Andreev.

Tendinţa moralizatoare nu lipseşte nici de aici. în Budulea Taichii apare ideea că marile calităţi intelectuale pot fi suplinite prin perseverenţă. adunate în şase volume care au fost publicate sub titlul Novele din popor. care anticipează metoda ”obiectivă” a lui Liviu Rebreanu. soţia lui. G. Tot în spiritul realismului. Mikszath. Ghiţă se decide să-şi investească banii agonisiţi cu trudă. Astfel. Ghiţă nu poate rezista tentaţiei banului şi acceptînd propunerile lui Lică începe să se îmbogăţească. devenind tot mai închis în sine. tot mai măcinat de sentimentul vinovăţiei şi înstrăinîndu-se de familie. Călinescu) duplicitatea. Slavici îşi propune aşadar să evidenţieze consecinţele nefericite ale lipsei de măsură. Tocmai din acest motiv. căruia îi oferă dovada vinovăţiei Sămădăului. ca orice reprezentant al acestui curent. sărac dar cinstit. Pădureanca. Acum el depune la tribunal mărturie mincinoasă în favoarea lui Lică. În consecinţă. să facă o alegere tranşantă între bine şi rău. Călinescu compară nuvela lui Slavici cu ”povestirile americane cu prerii şi bizoni”. Budulea Taichii. iar pe de altă. Popa Tanda evidenţiază valoarea exemplului personal. căzut sub influenţa lui Lică Sămădăul. care ar putea să se raporteze până la un punct la tipul arivistului. Scriitorul sa afirmat iniţial ca nuvelist: nuvelele sale (Popa Tanda. căci. personajul este plasat într-o situaţie-limită (element specific nuvelei psihologice). pe de o parte. deşi ştie că aceştia sunt dobândiţi prin tâlhărie şi ajunge chiar implicat în calitate de complice într-un asasinat săvârşit de oamenii Sămădăului. personajele întruchipează tipuri sociale. dar în acelaşi timp şi să se transforme. Această duplicitate explică inconsecvenţele sale comportamentale: acceptă să primească bani de la Lică. CADRUL SPAŢIO-TEMPORAL: PERSONAJELE: Destinele acestor personaje sunt proiectate pe fondul unui cadru spaţio-temporal redat cu minuţiozitatea naraţiunii realiste. Slavici ilustrează tema realistă a banului care dezumanizează. Aici el face cunoştinţă cu Lică Sămădăul care îi oferă protecţie şi îl ispiteşte cu avantajele materiale pe care le-ar putea dobîndi devenindu-i complice. Dar spre deosebire de ariviştii în adevăratul înţeles al cuvântului (personaje puternice şi lipsite de scrupule). ilustrând adevăruri cu caracter etic. Moara cu noroc. iar nuvela capătă aspectul unei naraţiunii ideologice. Moralismul este depăşit parţial de Slavici în romanul Mara. Iniţial un simplu cizmar. îmbină observaţia realistă cu tendinţa moralizatoare. a cărui principală trăsătură de caracter este (aşa cum observa G. fiind formulată încă din incipit de soacra lui Ghiţă (care îndeplineşte rolul raisoneur-ului şi dă glas concepţiei despre lume şi viaţă a scriitorului): ”Omul trebuie să se mulţumească cu ceea ce are”. arendând hanul de la Moarca cu noroc (denumire cu conotaţii ironice). conferindu-i astfel dimensiunile unui insolit western ardelenesc. La crucea din sat. În această nuvelă. dintre care cel mai cunoscut este ungurul K. cu mediile sale de viaţă specifice: lumea micilor comercianţi furaţi de mirajul îmbogăţirii. apărută în 1881 este una dintre capodoperele lui Slavici care ilustrează formula nuvelei psihologice. întră în legătură şi cu jandarmul Pintea. doreşte să rămână un om cinstit. autorul aduce în prim-planul acţiunii trei personaje a căror trăsătură comună este lipsa de măsură: cârciumarul Ghiţă (bântuit de patima înavuţirii). Ana (care se caracterizează printr-un exces de feminitate) şi maleficul Lică Sămădăul. Comoara vorbeşte despre urmările nefaste ale banului nemuncit. întruchipare a voinţei de putere. în care construcţia subiectului şi destinele personajelor sunt astfel construite încât să ilustreze o anumită idee. Slavici este fascinat de viaţa socială şi îşi propune să înfăţişeze societatea ardelenească de la sfârşitul secolului al XIX-lea.germani şi maghiari ai epocii. Ghiţă este astfel micul comerciant dornic de îmbogăţire. dar îşi opreşte o jumătate din banii furaţi. eroul lui Slavici este un om slab. Prin acest personaj. Familia (care se . Drama lui se naşte din faptul că. crescătoriile de porci din cîmpia Aradului şi moravurile aspre ale porcarilor. Din acest moment. Comoara). ar vrea să beneficieze de toate avantajele complicităţii cu Lică. trebuie să ia o opţiune morală. TENDINŢA MORALIZATOARE: Nuvela Moara cu noroc. dar în acelaşi timp.

personajele ”slabe” ale nuvelei. proza lui Slavici dovedeşte o surprinzătoare modernitate. dorinţa de a acţiona pretutindeni în câmpia Aradului ca un stăpânitor atotputernic. unul din personajele feminine cele mai complexe din proza lui Slavici. şi de data aceasta. aceeaşi duplicitate şi inconsecvenţă. pentru a-şi asigura simpatia şi protecţia Sămădăului. Ana e împinsă la acest pas. personaje amorale şi cinice. care o face sensibilă la puterea de fascinaţie a Sămădăului. Căci ceea ce îl fascinează pe Lică este puterea în sine. răului şi îşi va plăti infidelitatea conjugală cu viaţa. o altă trăsătură a lui Lică este orgoliul nemăsurat. se încadrează. Căci după ce adulterul e consumat. Alături de voinţa de putere şi generată de aceleaşi resorturi sufleteşti. aşa cum arăta Magdalena Popescu. îi cere Anei să-l trateze cu amabilitate şi în cele din urmă o aruncă în braţele acestuia.Iar prin acest duel al voinţelor. o caracteristică a prozei lui Slavici este confruntarea dintre personajele slabe şi cele puternice. în care descoperă bărbatul adevărat. din familia spirituală a lui Vautrin. Ana. dorinţa de a se răzbuna pe Ghiţă. dovedind însă. o omoară pe Ana şi îl vinde pe Lică jandarmilor. Principala trăsătură a personajului este voinţa de putere. nici ea. la rîndul ei. ca de o momeală. a cărui energie interioară contrastează atît de evident cu slăbiciunea lui Ghiţă. devin întotdeauna în proza scriitorului. particularitate care se face prezentă şi în Moara cu noroc. victimele celor puternici. Deşi îşi dă seama de la bun început că acesta este un om periculos. în tendinţa de a manipula destinele celorlalte personaje după bunul său plac. voluptatea de a ingenunchia voinţele celor slabi. anticipând situaţii şi personaje din romanele de mai târziu ale lui Nicolae Breban.N. mai ales în comedie) devine o temă majoră în epoca realismului. în tipul realist al femeii adultere. ilustrată în romane celebre ca Anna Karenina de L. ca şi prin tema ”voinţei de putere”. ea nu poate rezista atracţiei lui Lică. Acaparat de patima înavuţirii. pe care ar trebui să-l evite. Adulterul (prezent până atunci. Complexitatea acestui personal dovedeşte că Slavici este un excelent cunoscător şi analist al sufletului feminin. Ana păcătuieşte printr-un exces de feminitate. vizibilă în mentalitatea lui de ”stăpân”. Tolstoi sau Doamna Bovary de G. El se înscrie în marea galerie a sceleraţilor din romanul realist. fiind apoi împuşcat în finalul nuvelei de Răuţ. . care se sfîrşeşte întotdauna prin triumful forţei asupra slăbiciunii. celebrul personaj din Comedia umană a lui Balzac. constituind versiunea realistă a demonului romantic. ca temă literară. Lică Sămădăul reprezintă personajul ”puternic”. mai mult decât atît. Lică nu e urmăreşte nişte interese practice: complicitatea cîrciumarului nu îi este neapărat necesară. frustrarea femeii neglijate de soţ. Plasată şi ea într-o situaţie-limită. calităţi demostrate de prozator şi în romanul Mara. Ghiţă face o criză violentă de gelozie. eroina nu poate rezista. care îl determină să se ridice deasupra tuturor normelor morale şi a tuturor convenţiilor sociale. Spre deosebire de Ghiţă şi Ana. el încearcă să se folosească de Ana. de care se foloseşte ca de nişte ”confirmatori” care îi recunosc superioritatea şi acceptă să i se supună. decisiv în existenţa ei. care . Supunându-i pe Ghiţă şi pe Ana. când are de ales între a rămâne credincioasă soţului ei şi a ceda în faţa puterii de fascinaţie a lui Lică. Ghiţă începe să-ţi neglijeze soţia şi copiii. Flaubert. Ca şi soţul ei. de motivaţii multiple: atracţia pentru Lică. pe parcursul acţiunii o mare forţă interioară şi o perfectă lipsă de scrupule. ca o consecinţă firească a căsătoriei din interes şi a crizelor familiale provocate de cultul banului. unul din oamenii de încredere ai Sămădăului. care dovedeşte. care vrea să se folosească de ea pentru a-şi consolida legăturile cu Sămădăul. nu e interesat în mod deosebit de soţia acestuia. care îi impune lui Ghiţă nişte reguli stricte de conduită. ci vrea să-şi verifice propria forţă.destramă din cauza influenţei nefaste a banului) este astfel o altă mare temă realistă prezentă în Moara cu noroc. Aşa cum arăta Magdalena Popescu. Dacă Ghiţă dovedeşte lipsă de măsură în goana sa după înavuţire.Resorturile sufleteşti care o determină pe Ana să devină o soţie adulterină (evidenţiate de Slavici prin intermediul analizei psihologice) sunt însă mai complicate decît s-ar părea la prima vedere. Îl aduce pe Lică în casă. Ana intră în categoria personajelor slabe ale lui Slavici. propria capacitate de a-şi subordona voinţele celorlaţi.

nu acceptă ideea să fie capturat de jandarmi şi alege o modalitate neobişnuită de sinucidere. stările de conştiinţă. Felul său de a vorbi. opunându-se naraţiunii mitologice în care accentual e pus pe acţiunea propriu-zisă. evidenţiază forţă interioară. o viguroasă nuvelă realistă şi una din primele nuvele psihologice din literatura română. personajul e lipsit de transparenţă. lipsă de . În ciuda acestor aspecte. care sună ca nişte ordine. dar şi statutul omului care se ştie în afara legii. I. Maeştrii analizei psihologice au fost în literatura universală Stendhal. al cărui comportament e inconsecvent şi contradictoriu. misterios. iar în context românesc Ioan Slavici. capabili să surprindă viaţa profundă a sufletului. de unde şi puterea sa de fascinaţie. scriitorul a reuşit să realizeze însă în Moara cu noroc. Dacă frământările sufleteşti ale celorlate personaje principale sunt evidenţiate de Slavici prin intermediul analizei psihologice. e destinat de la bun început să servescă drept spaţiu al unor evenimente cu consecinţe distrugătoare. Virginia Woolf. Slavici le conferă o valoare simbolică. Lică e privit mai cu seamă din exterior. tâlhăreşte şi ucide după bunul său plac. el este cel care a creat. sentimentele. Liviu Rebreanu.Adoptând ca filozofie de viaţă amoralismul. CONCLUZIE: În spiritul realismului. destinată să surprindă. în ansambul acţiunii. în context românesc (aşa cum arăta Tudor Vianu) limbajul analizei psihologice. Dostoievski. el se situează de bună voie în afara legii. cărora este deprins să se adreseze ca unor subordonaţi. Scelerat – unul din marile tipuri ale realismului. stările obsesive ale acestuia. Absenţa analizei psihologice face ca acţiunile lui Lică să rămână insuficient motivate. ce sugerează incendierea hanului din finalul nuvelei. Proust. conştiinţa superiorităţii sale care îl face să se diferenţieze şi prin vestimentaţie. cadrul spaţio-temporal e configurat cu ajutorul unor amănunte concrete. Camil Petrescu. fiindcă nu recunoaşte nici o instanţă morală în afară de el însuşi. realizat cu ajutorul amănuntului semnificativ. măsurat dar autoritar. de aceea. patima puterii care îl devorează (e ”supt la faţă”). căci. Anton Holban. Lică rămâne. verzi şi pătrunzători. gestuali sau lingvistici. care se caracterizează prin amoralism. Prezenţa în acest cadru a unui arbore carbonizat de trăznet constituie un amănunt cu valoare anticipativă. e al omului perfect stăpân pe sine. împreună cu moartea celor trei personaje vinovate de hybris (lipsă de măsură). cărora însă. Caragiale. distrugerea răului moral. care marchează. în propoziţii scurte şi clare.L. Astfel cadrul în care e plasat hanul de la Moara cu noroc are toate aspectele ”locului rău”. consecvent cu sine până la capăt. care asigură reinstaurarea unei ordini a binelui. cu care priveşte atent în toate părţile). din perspectiva atitudinii sale moralizatoare şi în conformitate cu principiile naraţiunii ideologice. în timp ce detaliile vestimentare (cămaşă subţire şi albă cu floricele. dar şi peste ceilalţi. caracterizat cu ajutorul indicilor fizionomici. REŢINE! Analiză psihologică – tehnică de sondare a vieţii interioare a personajului literar. care ţin de vocaţia de moralist a lui Slavici. e tot timpul bănuitor şi încearcă să-şi ia nişte măsuri de siguranţă (ochii mici. el este destinat să întruchipeze atracţia răului. Alexandru Ivasiuc. pieptar cu bumbi de argint şi bici de carmamjin) subliniază statutul său diferit de al celorlaţi porcari. gândurile. Naraţiune ideologică – formulă narativă care (după Todorov) ilustrează o idée morală sau filosofică. Hortensia Papadat-Bengescu. Portretul său fizic. pentru că are oroare până şi de o moarte comună. într-un limbaj bogat în termeni abstracţi. care va domina proza româneascî în epoca dintre cele două războaie mondiale. vestimentari. Inaugurînd astfel interesul pentru psihologie. Mai mult decât. ELEMENTE DE EXPRESIVITATE. un limbaj bogat în termeni abstracţi. Spre deosebire de cârciumar.

Leonid Andreev (1871 – 1919) Prozator şi dramaturg rus.scrupule. mai ales în nuvelele sale. reprezentant al realismului psihologic şi al simbolismului. DICŢIONAR DE AUTORI: Henry James (1843 – 1916) Prozator american. Iuda Iscarioteanul. Autor de nuvele psihologice (Desenul de pe covor. oferindu-le cititorilor nu doar un divertisment. romanul de formaţie (Muntele vrăjit). Nicolae Breban (n 1934) . Viaţa omului. dar în acelaşi timp să şi moralizeze. Piaţa Washington.Cel care primeşte palme). care impresionează prin uriaşa lui forţă interioară şi. Arhetipul acestei categorii de personaje este ocnaşul Vautrin care apare în mai multe romane ale lui Balzac (Moş Goriot. Nălucile. Portretul unei doamne. Este autorul celebrei nuvele Moartea la Veneţia. O coardă întinsă prea tare. care în romanele sale ( Umbrela Sfântului Petru. conştiinţa unei superiorităţi ce îl face să se situeze deasupra legilor morale. romanul biografic (Doctor Faustus) sau cel parabolic (Iosif şi fraţii săi). Căsătorie ciudată) ilustrează formula „realismului poporal”. Iluzii pierdute. Daisy Miller ). Dintre nuvelele sale pot fi amintiite: Un om original. Strălucirea şi suferinţele curtezanelor). ca Ioan Slavici. preocupat de înnoirea artei narative. Ambasadorii. interesat de viaţa interioară a personajelor sale şi considerat unul din principalii precursorii ai lui Marcel Proust. considerat de critica rusă continuatorul lui Dostoievski. Ea apare chiar şi în operele unor autori importanţi. Răpirea sabinelor. ca şi al romanelor Europenii. într-un capitol din Moş Goriot. laureat al Premiului Nobel pentru literatură . ci şi o lecţie de viaţă. Vautrin e un personaj magistral realizat. recurgând la formule narative diverse: romanul de familie (Casa Budenbrook). Valsul câinilor. îi ţine lui Rastignac o dezarmantă lecţie de amoralism. Este cunoscut mai ales pentru piesele sale de teatru (Gândirea.Spre stele. Thomas Mann (1875 – 1955) Mare scriitor german. ca şi al unor romane în care abordează problemele omului contemporan. Tendinţă moralizatoare: noţiune legată de concepţia că opera literară trebuie să placă. Herman şi Marta Mikszath Kalman (1847 – 1910) Clasic al literaturii maghiare. care îşi propun să ilustreze adevăruri de ordin moral.

carte critică sever de ideologii regimului comunist. Numai gândul cã va merge la rãzboi îl îngrozea. (. era muncitã şi strâmbatã de gânduri. Îi vedea numai spatele: şapca înfundatã pe cap.) „Poate cã chiar acuma mergem la pierzanie!” îşi zise deodatã Iţic clipind din ochi ca trezit dintr-un vis. ferindu-se şi uitându-se cînd la dreapta. în mijlocul unei cete de tîlhari hotãrâte sã-l omoare. abãtuţi. ci fricos şi bãnuitor. l-au şi bãgat în foc.. cãlcând cu bãgare de seamã în urmele lui. În adâncul inimii lui frica se zvîrcolea tot mai dureroasã.. Degeaba încerca sã se mulcomeascã şi sã se mângâie cã se sperie de nãluciri.ÎŞi iuţi paşii pânã ce ajunse în dreptul cãprarului. lipindu-şi întrebarea de buzele cãprarului cu . aşteptând baremi o vorbã care sã-I ostoiascã framîntarea. Cu paşi rari. care parazitează şi dezalcătuieşte permanent discursul povestitorului heterodiegetic. Nici în rãzboi nu mai mor oamenii aşa repede şi nici gloanţele nu nemeresc toate. Norocui lui a fost cã. Un copil de se rãstea la dânsul. Cu o zi înainte de a porni din garnizoanã şi-a luat rãmas bun de la nevastã. puşca agãţatã cu gaura ţevii tocmai spre dânsul. Oare de ce s-o fi chinuind cãprarul ca şi dânsul? (. „Cum mai tace cãprarul! se gândea Iţic... care sub aparenţa unui roman poliţist analizează relaţia narativă: firul acţiunii e permanent destrămat prin inserţia unor întâmplări care se produc doar în imaginaţia lui Paul. raniþa roasã atârnatã lãbãrţat pe umeri. încetul cu încetul o fricã stranie. Se simţea atât de singur cum nu se simţise niciodatã. Văzând apoi pe ceilalţi. fãrã nici o apãrare. prezentă în romanul Don Juan. Drumul la zid) o anumită dimensiune decadentă şi crepusculară. (. scufundându-se uneori pânã la brâu în zãpada neprihãnitã. Poate cã el ştie dar nu-mi spune. O altă mare temă brebaniană este seducţia. I se pãrea ca şi când s-ar fi trezit în miez de noapte. îndatã ce a sosit pe front. plângândca o babã neputincioasã. ÎNCEARCĂ! Citeşte cu atenţie textul: Gândurile lui Iţic se pornirã pe o grãmadã nebunã. care ilustrează ideea că a seduce este opusul lui a poseda: eroul său principal.. frãmântându-i în suflet. (. face mari eforturi pentru a seduce o femeie.. sã vazã cum mor ceilalţi. Romanele sale dezvoltă tema voinţei de putere. Faþa lui uscatã. legată de prezenţa unor personaje devorate de o ciudată pasiune a autodistrugerii. alteori scuturându-li-se în spinare povara crengilor de brazi cuminţi. Viteaz nu se nãscuse Iţic Ştrul. „Cine are viaţã scapã” îşi zise dânsul. I se pãru cã o mînã nevãzutã îi apasã umerii parc-ar vrea sã-l opreascã.. Mergeau mereu. prin care înaintau trudiţi. În clipa când doctorul comisiei de recrutare a zis „slãbuţ. ca şi când n-ar fi bãgat de seamã cã Iţic e aproape de dânsul. deoarece pentru el seducţia nu e decât o modalitate de a-şi afirma puterea de a seduce. sacul cu pâine în care uruiau înãbuşit încãrcãtoarele cu cartuşe. Aceeaşi temă apare şi în Animale bolnave. istovit. Există în sfârşit în cărţile lui Nicolae Breban (Îngerul de ghips. dar tot bun”..” Începu sã pândeascã mişcãrile cãprarului. singur. o alungă. cu pielea oacheşã şi întinsã pe oase. prin intermediul unor personaje memorabile. Era convins cã are sã moarã cînd va auzi prima bubuiturã de tun. Nu îndrãznea sã-şi închipuiascã ce poate sã fie. don cãprar? zise Iţic. când la stânga.) – Da unde mergem. stãtea lipit de peretele şanţului. un retardat căruia prozatorul îi atribuie rolul antinaratorului. începu sã-i scadã frica. În Fãlticeni lumea îl poreclise iepurele. cum ar fi Farca din Bunavestire. influenţat de Dostoievski şi Nietzsche.) Apoi deodatã îl cuprinse un urât mare.) Aici nu-i lucru curat. Atunci se mai linişti puţin şi întoarse ochii spre Ghioagã. Fiindcã nu îndrãznea sã descarce puşca.Mare prozator contemporan. începea sã-i joace barba şi sã-i ticãie inima. Iţic a leşinat.. iar când aceasta vine să i se ofere. Rogulski. Cãprarul însã îşi urma mersul greoi..

...) rãspunse fãrã mirare: – Eu? – De ce umbli sã mã omori.. Pe fruntea cãprarului se ivi o umbrã groasã. ca dintr-o groapã: – Ia taci. Mie don locotenetent mi-a ordonat sã. (. 8. Indicã funcţionalitatea întoarcerii în trecut (analepsei) care întretaie firul narativ principal.. Demonstreazã într-un eseu de aproximativ 2 pagini cã fragmentul dat face parte dintr-o nuvelã psihologicã. Ghioagã îl privi lung. Identificã mijloacele prin care se prezintã/ sugereazã stãrile lor de conştiinţã. Iţic Ştrul dezertor) 1.Nu-s de vinã... (. Tocmai vorbãria cãprarului îi strecurã în inimã o prevestire de moarte. – Sã mã omori? stãrui Iţic. în clipa cînd ieşirã din pãdure. Care este timpul cu ajutorul cãruia se realizeazã întoarcere în trecut? 6. sã nu ţi se mai afle nici o urmã... îşi îndreptã arma pe umãr şi mormãi foarte gros.. • comparaţiei.. .atâta stãruinţã. Într-un târziu rosti încet: – Las c-ai sã vezi. Precizeazã rolul dialogului şi al descrierii în crearea şi întreţinerea tensiunii dramatice. pãcatele mele? Izbuti Iţic sã se scânceascã iar..) Vai de sufletele noastre! (Liviu Rebreanu.. Descrie situaþia-limitã în care sunt plasate cele douã personaje. Şi sã te îngrop..) – Ce-am greşit. Ionicã? urmã Iţic. întrebã deodatã: – Ai ordin sã mã omori. Identificã planurile temporale la care raporteazã acþiunea din acest fragment. dom cãprar? Ghioagã (. Ghioagã îşi curmã vorba speriat de ochii soldatului. 7. Iţic. tot mai toropit – Parcã eu pot sã ştiu?. 4.! (. Motiveazã prezenţa: • propoziţiilor inteogative şi exclamative.. vezi tu bine.) Iţic se uita deseori împrejur ca şi când s-ar fi aşteptat în fiece clipã sã primeascã lovitura. 5..... Din ochi parcã-i picura o milã cu atât mai vãditã cu cât se silea s-o ascundã. care se fãcuserã mari. Întoarse capul. acuma plângãtor ca un copil în faţa unui judecãtor mînios. atât de sigurã cã. parc-ar fi vrut sã-i sarã din cap. încât pãrea cã vrea sã stoarcã negreşit un rãspuns care sã-I potoleascã turburarea. 3. • suspensiei. – Sã te omor! fãcu stins cãprarul.. 2. Ionicã.

MEMOREAZĂ! Povestirea Povestirea este opera epică în proză.  (3) sunt folosite procedee şi tehnici de captare a atenţiei destinatarului(retardare epică. nu au un grad ridicat de complexitate. interjecţii. În societăţile tradiţionale ea este asigurată prin existenţa unor ritualuri de iniţiere la care sunt supuşi tinerii aflaţi la ieşirea din adolescenţă. prolepsă. Analepsă . are ceva din solemnitatea unui ritual. care isoriseşte povestea lui Zaharia fântânarul în prezenţa acestuia. N. Oralitatea poate lua naştere din surse multiple: dialogul naratorului cu destinatarul. termeni . În aceste ritualuri locul esenţial este ocupat de moartea şi renaşterea simbolică a persoanei iniţiate.  (6) naraţiunea se desfăşoară după un anumit scenariu. care primeşte cu acest prilej şi un alt nume.  (2) el se adresează unui destinatar explicit. Vasile Voiculescu şi îsi atinge strălucirea în opera lui Mihail Sadoveanu.  (4) acţiunea e simplă.V. prezintă un singur episod din viaţa personajelor. propoziţii interogative şi exclamative. Iniţiere – complex de acţiuni prin care se dobândesc cunoştinţele necesare pentru împlinirea morală şi spirituală a finţei umane. Povestiri din celălalt buzunar). lineară. A fost ilustrată în literatura universală prin Cartea celor o mie şi una de nopţi. nominalizat ca atare. termeni neliterari (cuvinte populare.  (5) personajele. puţin numeroase. Martor de gradul al doilea – martor care relatează un eveniment la care nu a participat direct. precum şi de autori ca G. ( Fata de împărat. în care faptele sunt relatate din pespectiva unui narator implicat. forme gramaticale neliterare (viitorul popular. În literatura română îi are ca reprezentanţi pe I Creangă.relatarea unor evenimente petrecute anterior. Gogol (Petrecerea serilor în cătunul de lîngă Dikanka). Particularităţi:  (1)naratorul este implicat de obicei în calitate de martor sau de protagonist în evenimentele relatate şi are o viziune subiectivă asupra acestora. REŢINE! Anacolut – greşeală sintactică (şi de stil) care constă în întreruperea unei fraze şi apoi continuarea ei. folosinduse de mărturia lui moş Zaharia doar pentru a confirma autenticitatea evenimentelor Oralitate: însuşire a stilului unui scriitor care constă în imitarea limbii vorbite. fără realizarea unei legături gramaticale cu segmentul de frază anterior întreruperii. G. Karel Capek (Povestiri dintr-un buzunar. de mici dimensiuni. regionalisme). Chaucer (Povestiri din Canterbury) La Fontaine (Povestiri). Agârbiceanu. caracterizându-se printr-o trăsătură de caracter dominantă. formele populare ale pronumelor demonstrative). Boccaccio (Decameronul). Gala Galaction. În Hanul Ancuţei un martor de gradul al doilea este Liţa Salomia. când a văzut balaurul. analepsă).  (7) stilul se caracterizează printr-o oralitate ceremonioasă. formule de adresare. i s-a făcut inima cît un purice – corect: Fetei de împărat…). I. dar îl cunoaşte din mărturia unei alte persoane. întoarcere în trecut care întrerupe defăşurarea acţiunii dintr-o naraţiune.

într-o naraţiune. Ali-Baba şi cei patruzeci de hoţi. care. sub ameninţarea morţii. Prolepsa: anticiparea. care ăşi propun să ilustreze o anumită temă sau idee morală. menită să stimuleze curozitatea destinatarului. Prezenţa ei este una dintre particularităţile stilului oral (colocvial). Perifrază – figură de stil care constă în înlocuirea unui cuvânt printr-o expresie sinonimă (”astrul zilei” pentru soare. Este autorul poemului Troilus şi Cresida. a unor evenimente care se vor desfăşura în viitor. Geoffrey Chaucer (1343 – 1400) Considerat întemeietorul poeziei engleze. inspirat dintr-o povestire a lui Boccaccio. Cartea. văduva preotului Calchas. spun fiecare câte zece poveşti. Jean de La Fontaine (1621 – 1695) Reprezentant de seamă al clasicismului francez. de la simpla anecdotă sau fabulă animalieră la texte de mare amploare. . Printre fabulele sale celebre se numără: Corbul şi vulpea. apreciat drept ccel mai mare fabulist al tuturor timpurilor. aceste povestiri (considerate în cercurile puritane drept imorale) exprimă dragostea de viaţă a omului renascentist.peiorativi (care exprimă dispreţul). Tautologie – greşeală de gândire care constă în definirea unei noţiuni prin ea însăşi (”Omul e om”). construcţii redundante. Lupul şi mielul. topică afectivă. cu o acţiune ce se stratifică pe mai multe planuri narative. ”cel de pe comoară” pentru diavol). zece tineri florentini se refugiază într-o vilă din afara oraşului şi. pe parcursul a 1001 de nopţi. unde sunt depuse moaştele Sfîntului Thomas Beckett. care relatează dragostea prinţului troina Troilus pentru frumoasa Cresida. relatate de diverse peronaje. concepută după modelul lui Boccaccio. proverbele şi zicătorile. Vorbind nestânjenit despre dragostea trupească sau satirizând libertinajul călugărilor. în timpul unui pelerinaj la Canterbury. autorul celebrei culegeri de povestiri Decameronul: în timpul unei epidemii de ciumă. a fost cel mai de seamă reprezentant al literaturii medievale din Anglia. perifraze. proverbe şi zicători. caracterizată prin inversiuni şi intercalări. Aceste istorisiri cunosc o mare diversitate. de la basmul fantastic la naraţiunea cu caracter nuvelistic. anacolutul. Cartea cuprinde câtena din cele mai cunoscute basme din literatura universală: Povestea lui Sindbad marinarul. Aladin şi lampa fermecată. acest poem a fost sursa de inspiraţie a tragediei omonime a lui Shakespeare. în care poetul duce pînă aproape de perfecţiune formula povestirii în versuri. eliberat de sub opresiunea dogmelor medievale. Capodopera lui Chaucer sunt Povestirile din Canterbury. DICŢIONAR DE AUTORI ŞI DE OPERE: Cartea celor 1001 de nopţi – capodoperă a literaturii arabem cuprinde povestirile Şeherezadei. reprezintă o culegere de povestiri. tautologii. timp de zece zile. îl încântă cu istorisirile ei pe regele Şahriar. Giovanni Boccaccio (1313 – 1375) Reprezentant ilustru al literaturii renascentiste italiene.

În mijlocul lupilor. Luminiţa. la Cladova. Vulpea şi strugurii. Moara lui Călifar. în naraţiuni cu caracter alegoric. absurdul. povestiri galante. Gala Galaction (pseudonimul lui Grigore Piculescu) (1879 – 1961) Prozator a cărui operă cuprinde schiţe. În pădurea Cotoşmanei) şi romane (Roxana. povestiri nuvele ( De la noi. care a cultivat formula realismului magic. umorul negru. Poeme cu îngeri. Papucii lui Mahmud. A scris nuvele şi povestiri (volumul Iarna bărbaţilor din care face parte şi cunoscuta povestire Dropia). în maniera lui Boccaccio.. romanul Cartea Milionarului. Ion Agârbiceanu (1882 – 1962) Prozator transilvănean cu o puternică tendinţă moralizatoare. Împreună cu preotul Vasile Radu a realizat cea mai izbutită traduce românească a Bibliei. de asemenea. în care se dovedeşte un precursor al lui Liviu Rebreanu. autor de nuvele şi povestiri (Fefeleaga. Sezon mort. Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare). Gloria Constantini. Este. Doctorul Taifun). integrat direcţiei tradiţionaliste ( Pârgă. trăsura şi musca. deoarece conţine toate particularităţile . În Povestirile dintr-un buzunar (urmate de Povestiri din celălalt buzunar) Capek alternează umorul cu satira pe parcursul unor naraţiuni cu intrigă aparent poliţistă. care satirizează realităţile socio-politice ale Europei dintre războaie. volumul de versuri Cântece de câmpie.Greierele şi furnica. cum ar fi RUR în care este întrebuinţat pentru prima dată cuvântul „robot”.relatând. Vasile Voiculescu (1884 – 1963) Mare poet interbelic. Două iubiri). ATENŢIE! Eseul tău trebuie să se încheie cu o concluzie care să confirme afirmaţia din ipoteză. autorul romanului Zahei orbul. Este de asemenea autorul unui volum de povestiri în versuri. Karel Capek (1890 – 1938) Prozator şi dramaturg ceh. Printre povestirile sale se numără: Lostriţa. Căprioara din vis. diferite aventuri erotice. Evită concluziile simpliste de tipul „ opera aparţine speciei. care în cunoscutele sale romane Război cu salamandrele şi Fabrica de absolut cultivă fantasticul. Jandarmul. Ştefan Bănulescu (1926 – 1998) Mare prozator postbelic. Operele sale în proză (publicate postum) au revelat personalitatea unui mare povestitor comparat de critica literară cu Sadoveanu.. Înmormârea leoaicei. Ca dramaturg s-a impus prin piese ştiinţifico-fantastice. ca şi al romanului Arhanghelii.

Nicoară Potcoavă). martori (Balaurul. de care se leagă elaborarea marilor lui capodopere.acesteia”.– el cuprinde nouă povestiri. privesc cu neîncredere lumea modernă şi au tendinţa de a se refugia (tendinţă sugerată de zidurile groase ale hanului) în lumea mitului. Ei povestesc după un anumit ritual. Povestitorii sunt exponenţii unei civilizaţii de tip tradiţional. folosesc formule de adresare ceremonioase. Judeţ al sărmanilor). din care face parte şi povestirea Fântâna dintre plopi. Hanul Ancuţei. ce inaugurează faza deplinei maturităţi a povestitorului. relatate de nouă naratori diferiţi. o legătură cu acesta. În cadrul acestui ospăţ al povestitorilor. Fraţii Jderi. care participă în calitate de martor la adunarea povestitorilor şi din ale cărui relatări se constituie ”rama” ciclului. Fantazii răsăritene). întemeiată pe transferul permanent al discursului narativ de la un narator anonim. Bordeienii. Legătura dintre ele e asigurată de prezenţa hanului (simbol al permaneţei): subiectul fiecărei povestiri are. fie doar şi pentru a privi ilustraţiile) şi sp-ţi notezi scurte citate (atât cât crezi tu că poţi memora) în legătură cu autorii sau operele studiate la clasă. este considerat de Nicolae Manolescu ”placa turnantă” a întregii creaţii sadoveniene. Puţin preocupat de tendinţele novatoare din contextul prozei dintre războaie (cu care a fost totuşi contemporan) a valorificat în creaţia sa de maturitate tradiţia unor formule epice cum ar fi: epopeea. Neamul Şoimăreştilor. te-ai uitat vreodată prin Istoria lui Călinescu? Merită să o faci. Aceste povestiri relatează în general intâmplări din trecut (face excepţie povestirea Negustor lipscan care propune o viziune critică asupra civilizaţiei moderne de tip occidental) şi au caracterul unor evocări pline de lirism. recurgând eventual şi la referinţe critice. Nunta domniţei Ruxandra. Opera sa cuprinde: volume de povestiri (Dureri înăbuşite. reunite într-un cadru exterior (Hanul Ancuţei. închină în cinstea oaspeţilor şi a hangiţei. romane istorice (Şoimii. memorialistică (Anii de ucenicie) SEMNIFICAŢIA OPEREI: Volumul de povestiri Hanu Ancuţei (1928). CITEŞTE! Fântâna dintre plopi de Mihail Sadoveanu DATE GENERALE DESPRE AUTOR: Mihail Sadoveanu face parte (alături de Ioan Neculce şi I. un rol important îi . vechile cărţi populare. Încearcă să faci o caracterizare generală a operei analizate. Baltagul). care narează istorii în care sunt implicate ca protagonişti (Fântîna dintre plopi. romane iniţiatice (Creanga de aur. Volumul este construit după principiul naraţiunii cu ramă (conte-aux-tiroirs) . situat la o încrucişare de drumuri. la personajele-naratori. Deprinde-te să răsfoieşti cărţile de critică şi istorie literară (Bunăoară. într-un fel sau altul. De aici structura compoziţională a volumului. Creangă) din categoria marilor povestitori moldoveni.romane ale vieţii de provincie (Locul unde nu s-a întâmplat nimic). Împărăţia apelor). povestirea filosofică din secolul al XVIII-lea. Cealaltă Ancuţă) sau martori de gradul al doilea (Povestea Zahariei fântânarul). Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-vodă. Divanul persian. istorisiri cu vânători şi pescari (Ţara de dincolo de negură. lângă apa Moldovei) care asigură unitatea întregului ciclu. La crâşma lui moş Precu.

căputanul Neculai îşi pierde un ochi. Această poveste de dragoste cu deznodământ nefericit ascunde însă un tâlc mai adînc. întruchipat de abatele Paul de Marenne şi îşi pierde viaţa într-o tentativă disperată de a o răpi pe domniţă. Titlul ei coincide cu numele locului unde se desfăşoară punctul culminant al istoriei relatate de căpitanul Neculai Isac: spre deosebire de povestea lui Zaharia fântânarul. aici ea dobândeşte semnificaţii negative. În consecinţă. fiica domnitorului Duca. ca şi în Povestea lui Harap-Alb. deposedat de unul din organele sale trupeşti (sacrificiul prin mutilare face parte de asemenea uneori din ritualul iniţierii). Fântâna dintre plopi are o acţiune de mică întindere. Alecu Russet (unul dintre eroii principali ai romanului Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-vodă). STRATEGII NARATIVE: Fântâna dintre plopi este a patra povestire a ciclului. în lupta cu aceştia. În viziunea lui Sadoveanu omul îşi dovedeşte forţa interioară în măsura în care reuşeşte să-şi domine pasiunile cu ajutorul raţiunii. pe care tovarăşii ei o foloseau drept momeală. personajul lui Sadoveanu dobândeşte în schimb ”văzul spiritual”. sacrificând fericirea pămîntească în favoarea împlinirii în plan spiritual. numeroase personaje ale scriitorului au de parcurs ”un infern al pasionalităţii” (coborârea în infern face parte din orice ritual de iniţiere. refuză să asculte de glasul raţiunii. Personajele povestirii sunt prezentate sumar. căci ea reprezintă doar un truc prin care personajul încearcă să stimuleze curiozitatea convivilor. întîmplarea de la fântîna dintre plopi îl învăţa să-şi domine sentimentele. căci sugerează ideea că. e. care aparţine doar iniţiaţilor şi face posibilă distincţia clară dintre bine şi rău. Prezentat la două vârste distincte (tinereţea şi . Astfel. implicând un mic număr de personaje. SUBIECTUL ŞI PERSONAJELE: Ca orice povestire. o ”gură de infern” legată de valenţele iniţiatice ale naraţiunii. din cauza firii sale pasionale ca şi a imprudenţei (trăsături care ţin de ignoranţa unui ”neiniţiat”) îşi pierde un ochi. Atras de tânăra ţiganca Marga. simplă şi lineară. care voiau să-l jefuiască şi este ucisă de oamenii lui Hasanache. narând împrejurările în care acesta. Kesarion Breb reuşeşte să-şi înfrângă pasiunea pentru tânăra împărăteasă Maria. în timp ce. particularizîndu-se (caracteristică a speciei) printr-o trăsătură de caracter dominantă. unde fântâna reprezintă un simbol al tradiţiei pe care se fundamentează legăturile inter–umane. Acest personaj este introdus în scenă cu ajutorul unor amănunte care stimulează de bun început curiozitatea participanţilor (lipsa unui ochi – element prezent şi în Povestea hamalului şi a fecioarelor din Bagdad din Cartea celor 10001 de nopţi) Aceeaşi curiozitate este întreţinută ulterior de comisul Ioniţă şi de Ancuţa. Această întâmplare constituie subiectul povestirii Fântîna dintre plopi în care Neculai Isac deţine rolul protagonistului. fără a-şi onora însă promisiunea. condiţionând accesul în paradis) din care reuşesc să iasă cu bine doar cei puternici. Povestirea înfăţişează un episod din tinereţea căpitanului Neculai. relatată de căpitanul Neculai Isac unui destinatar explicit: adunarea povestitorilor. protagonistul romanului Creanga de aur. Fata îl avertizează în ultimul moment de planurile criminale ale ţiganilor. întreţinând o atmosferă favorabilă povestitului. care fac aluzii la tinereţea aventuroasă a căpitanului Neculai şi la o întâmplare ”înfricoşată” din acele timpuri. cea mai minunată dintre poveştile. Prin acest infern al pasionalităţii trece şi tânărul Neculai Isac. orbit de pasiunea pentru domniţa Catrina. prezentând o aventură cu caracter iniţiatic.revine comisului Ioniţă care prezidează adunarea de la han: el e cel dintâi care povesteşte (Iapa lui vodă) şi ţine trează atenţia participanţilor printr-o falsă prolepsă: promite că va mai spune o poveste. pierderea ochiului având în acest context un pronunţat caracter simbolic. În schimb. care se desfăşoară cronologic. Neculai Isac o aşteaptă la fântâna dintre plopi.

cerbi falnici. o relatare a călătoriei pe care a făcut-o la Focşani. în totalitatea lui ca o ”iniţiere în arta desăvîrşită a naraţiunii” (Ion Vlad). Dar împotriva leului. Prin această amânare intenţionată. episoadele din finalul povestirii vor avea un efect mai puternic asupra destinatarului. înainte de nararea acestei întâmplări. intercalând. desfãşurate pe ariile altarelor.. pasionalitatea. care îl împinge spre aventuri sentimentale. Personajul e privit mai întâi din exterior. care îi evidenţiază trăsătura de caracter dominantă. Doar bourul lipseşte din vechea faunã cinegeticã a ţãrii. deşi munþii sunt încã plini de urşi uriaşi. ştiinţã şi magie totodatã. în timp ce fonetismele moldoveneşti subliniază interesul povestitorului pentru culoarea locală. Comisul Ioniţă şi Ancuţa contribuie şi ei la configurarea portretului din tinereţe. Personajul însuşi se autocaracterizează. cu simulacre şi ritualuri magice. gustul pentru mit şi legendă. Universul uman de la Hanul Ancuţei este alcătuit din exponenţii unei lumi ameninţate cu dispariţia (cea a satului arhaic cu mentalităţile şi modelele sale comportamentale) care povestesc pentru a exorciza aspectele devoratoare ale istoriei. protagonistul se individualizează prin acţiunile sale. VALORI EXPRESIVE. (. Călinescu cartea lui Sadoveanu) în care sunt sintetizate câteva dintre elementele esenţiale ale prozei sadoveniene: lumea ţărănească întemeiată pe valori tradiţionale. În tinereţe dovedeşte o pasionalitate exacerbată. îi plac podoabele şi hainele frumoase. iar volumul poate fi privit.maturitate). ţiganii) sunt prezentanţi încă şi mai succint. misterioşi ţapi negri şi mistreţi primejdioşi. cruzi şi răzbunători. care-l strivea. Sau cum se mai practicã la sãlbatecii de .. după ce a trecut prin experienţa dureroasă a iniţierii. tehnicã şi culturã. ori a mamutului. căpitanul Neculai Isac are comportamentul şi trăsăturile specifice acestora. la maturitate e ponderat. CONCLUZIE: Mizând în primul rînd pe naraţiune (secvenţele descriptive sunt reduse ca întindere). căpitanul Neculai Isac istoriseşte o povestire în general alertă. ţiganii sunt vicleni. cochetă.Povestirea se integrează astfel organic în structura unui soi de Decameron moldovenesc (cum caracteriza G. care nãvãlea peste el în cavernã.) Gazda ne lãmurea cum pentru mâncare omul gãsea destulã pradã mai slabã decât el. din ce în ce mai pãrãsite la noi. Astfel. Stilul se caracterizează printr-o oralitate ceremonioasă. Pe parcursul istorisirii propriu-zise. el recurge acum la retardarea epică. dacã nu de lincşi şi jderi. sacrificiu şi încordare de energii. cu formule de adresare emfatice şi construcţii redundante care îi conferă naraţiunii o anumită solemnitate. în funcţie de rolurile care le revin: Marga e frumoasă. vânãtoarea trebuia sã se transforme în artã supremã. purtat de afacerile sale negustoreşti. făcînd aluzie la întămplările neobişnuite prin care a trecut odinioară căpitanul Isac. înţelept. refuzul civilizaţiei de tip occidental. Celelalte personaje (Marga. cu schimbări de ritm care au darul să întreţină atenţia destinatarilor. şi a ursului cu care intra în concurenţã pentru adãpost. ÎNCEARCĂ! Citeşte cu atenţie: Se vorbea despre vânatul mare şi vânãtorile majore. aşa cum aratã toate scenele zugrãvite în peşterile preistorice. punctul culminant (înfruntarea cu ţiganii de la fântână) este amânat de povestitor printr-o stratagemă ingenioasă. precum şi toate roadele pãmântului. fiind portretizat succint de naratorul anonim. care accentuează asupra acelor particularităţi care au darul să stimuleze curiozitatea. înainte de a-şi începe povestirea. mărturisind că avea o fire pătimaşă şi arzătoare care îl determina să acţioneze necugetat. uneori imprudente (aşa cum se întâmplă şi în episodul pe care personajul îl relatează la han).

. Făt-Frumos. Demonstreazã prezenþa în text a fantasticului. vrăjitori. nici n-o prinsese în cursã.). uriaşi).. pe deasupra. Ci o scosese din gura unor lupi care o încolţiserã. zîne... un magistrat (.  (4) personaje specifice (fii şi fiice de împărat. Precizeazã raportul dintre timpul povestit şi timpul povestirii. Care sunt elementele prin mijlocul cãrora povestitorul încearcã sã stimuleze atenţia ascultãtorilor? 6. 4. ci numai urmele colţilor. 3. Jandarmul îl prinsese tocmai când o jupuia. lupta. (. Demonstreazã într-un scurt eseu (1-2 pagini) cã fragmentul dat face parte dintr-o povestire.  (2) teme specifice (lupta dintre bine şi rău). zmei. (. – Da. MEMOREAZĂ! Basmul cult Basmul este opera epică în proză. Dar satul s-a arãtat foarte nemulþumit de judecata mea. Indicã gradul de implicare al personajului-narator în întâmplãrile relatate. – Cum aşa? i-am întrebat. În adevãr. la poalele munţilor.. Precizeazã ce legãturã existã între rama povestirii şi povestirea propriu-zisã. Câţiva pe care mi-i apropiasem. vînat interzis: o cãprioarã. cãreia de-abia acum îi gãseşte rostul şi îi înţelege legãturile. într-un ţinut deluros. El vînase şi trebuia pedepsit..) rudimente de drept popular şi frânturi de obiceiul pãmântului. (Vasile Voiculescu. 5.) Într-o zi am achitat un ţãran învinuit cã vânase fãrã permis de vânatoare. acoperit cu pãduri feciorelnice. Cã nu s-au gãsi turmele gloanţelor nu era nici o dovadã. – Eram. balauri. în sezon oprit şi. Muma Pădurii. începu el. (. dar lupii au lucrat pe socoteala lui. judecãtor de pace al unui ocol rural..) ceru îngãduinþa sã ne spuie o întâmplare de-a lui... Aţi vãzut doar toţi grumazul cãprioarei sfârtecat de colţii lupilor. . adânc înfipţi în gâtul prãzii şi alte mursicãturi ale fiarelor. de dimensiuni medii. Omul mã înşelase. căsătoria etc.  Particularităţi:  prezenţa miraculosului. terminată prin victoria binelui. Omul se apãra cã n-o ucisese cu arma. au îndrãznit sã mi-o spuie. În mijlocul lupilor) 1. pitici.) Dupã o micã tãcere. înfăţişând lupta dintre bine şi rău.) Începusem sã adun (. pentru un studiu pus la cale sa-mi ţie de urât. Ileana Cosânzeana.azi.  (3) motive specifice (plecarea de acasă. 2. încercările.. în care este prezent miraculosul. la cercetare nu s-au gãsit gãuri de gloanþe. El i-a pus.

 (6) el beneficiază de ajutoare cu puteri miraculoase (calul năzdrăvan. Andersen. dar şi trăsături supranaturale (păr de aur. particularitate ce apare şi în creaţiile lui Ion Creangă. curaj. împărăţia morţii şi a monştilor care încarnează forţele distrugătoare ale răului.  (8) cadrul spaţio-temporal este nedeterminat. Păcală în satul lui). 12. C. Casa cu rodii).  (3) acţiunea este mai puţin stereotipă decât cea basmului popular. pălăria care te face nevăzut etc. Nikolai Nosov (Aventurile lui Habarnam. H. Basmul cult reprezintă o specie a literaturii culte care prezintă atât particularităţile generale ale basmului cât şi particularităţi specifice. Nicolae Batzaria (Poveşti de aur).  (7) antagoniştii săi sunt de obicei fiinţe supranaturale (zmei.  (10) se folosesc formulele de început.  (9) apar frecvent cifrele magice. (5) eroul principal are trăsături umane excepţionale (vitejie. definit prin formule standard (”tarâmul acesta” – lumea oamenilor. Mihai Eminescu (Făt-Frumos din lacrimă). balauri) care întruchipează puterile răului. ”tarâmul celălalt” – lumea subpământeană. mijloc şi sfârşit.  (6) poate ilustra idei filosofice sau morale (naraţiune ideologică). Printre reprezentanţii săi din literatura universală se numără: Charles Perrault.). Petre Dulfu (Isprăvile lui Păcală). Şt. unul dintre primii autori de basme din literatura . capacitatea de a-şi schimba înfăţişarea sau de a înţelege graiul celorlalte vieţuitoare). Charles Perrault (1628 – 1703) Scriitor francez din epoca clasicismului. Habarnam în oraşul soarelui). Ioan Slavici (Zâna Zorilor. Adeseori persoanjele sale vorvesc în adevărate cascade de proverbe şi zicători.  Particularităţi :  este opera unui autor individual. Vladimir Colin (Basmele omului). Carlo Collodi ( Pinocchio). Lewis Carroll (Alice în ţara minunilor). Delavrancea (Neghiniţă). în care valorifică izvoare folclorice. Alexei Tolstoi (Cheiţa de aur). B. DICŢIONAR DE AUTORI: Francois Rabelais (1483? – 1553) Reprezentant de marcă al literaturii renascentiste franceze. cunoscut ca atare. Cei mai cunoscuţi autori de basme culte din literatura română sunt Ion Creangă. Wilhelm Hauff.  (5) este mai elaborat din punct de vedere artistic. ”a fost odată ca niciodată” – timpul mitic al începuturilor).  (2) e elaborat în scris. animalele recunoscătoare) şi dispune de obiecte magice (covorul zburător. Oscar Wilde (Prinţul fericit. forţă fizică neobişnuită. înţelepciune. 7. Este autorul celebrelor romane cu uriaşi Gargantua şi Pantagruel. generozitate). 3. Călin Gruia (Nuieluşa de alun).  (4) personajele sunt prezentate mai amănunţit şi au un grad mai ridicat de complexitate.

Carlo Collodi (preudonimul lui Carlo Lorenzini) (1826 – 1890) Scriitor şi publicist italian. Şeicul din Alexandria şi robii lui. Degeţica sau Klaus cel mare şi Klaus cel mic. Motanul încălţat. Inima rece. Celebru pentru basmele sale. Barbă Albastră. ce l-au făcut celebru în întreaga Europă. specific britanic. Cele mai cunoscute basme ale lui Hauff sunt: Povestea califului-barză. Fetiţa cu chibrituri. Zânele. Muck cel Mic. Mica sirenă. Hans Christian Andersen (1805 – 1875) Poet şi prozator danez care îşi datorează celebritatea poveştilor sale. Lebedele. Copilul din stele etc) sunt adunate în două cicluri. Wilhelm Hauff (1802 -1827) Prozator romantic german. preluând teme şi motive din folclorul universal. care într-o parte a operei sale (romanul Portretul lui Dorian Gray. grupate în trei cicluri: Caravana. Crăiasa zăpezilor. grotescului şi umorului sec. Scufiţa roşie.universală. Hanul din Spessart. drama Salomeea) se înscrie în linia simbolismului estetizant. Alexai Tolstoi . Poveştile sale (Prinţul fericit. Ziua de naştere a infantei. Lewis Carroll (pseudonimul lui Charles Lutwidge Dodgson) (1832 – 1898) Scriitor şi matematiciian englez. Este de asemenea autorul poemului Balada închisorii din Reading. Printre cele mai cunoscute poveşti ale lui Perrault se numără: Cenuşăreasa. autorul celebrelor cărţi pentru copii Alice în ţara minunilor şi Prin oglindă în care se dovedeşte un maestru al absurdului. autorul romanului-basm Pinocchio – povestea unei păpuşi de lemn care doreşte să devină copil adevărat. publicate în trei serii consecutive. autrul unor nuvele şi al romanului istoric Lichtenstein. Copiii de pretutindeni (şi nu numai copiii) au citit şi citesc cu încântare faimoasele poveşti ale scriitorului: Privighetoarea. Hainele noi ale împăratului. ca şi al tulburătorului poem-confesiune De profundis. Oscar Wilde (1854 – 1900) Mare scriitor englez. Prinţul fericit şi Casa cu rodii. În basmele sale (Poveştile Mamei Gâscă) s-a inspirat din tradiţiile populare. Variante ale acestor basme de origine folclorică se găsesc şi în colecţia de poveşti populare germane a fraţilor Grimm. Privighetoarea şi trandafirul. în care întrebuinţează tehnica naraţiunii cu ramă. Degeţel.

Buratino (foarte îndrăgit de copiii din fosta Uniune Sovietică) este construit după modelul lui Pinocchio. cunoscut şi sub pseudonimul Moş Nae (cu care semna în publicaţia Dimineaţa Copiilor. Gruia lui Novac) Nicolae Batzaria (1874 – 1952) Scriitor de origine aromână. Dinţii lui Cronos. Păţanii şi năzdrăvănii. mult iubit de copiii din România interbelică. Ele vor fi apreciate şi la examen cu condiţia să fie bine susţinute prin argumente.basm. Autorul unui mare număr de cărţi pentru copii (Poveşti de aur. Viitorul al doilea. tradus şi apreciat şi pe alte meridiane. al cărui erou principal. Cheiţa de aur. a scris basme ca Nuieluşa de alun sau Izvorul fermecat. Genoveva de Brabant etc). tributară uneori clişeelor ideologice ale stalinismului) şi Petru I. A condus primul ziar aromânesc apărut în România – Deşteptarea (1908). Principalele sale sale culegeri de basme sunt Basme şi Basmele omului. Babel). Haplea la Bucureşti.discuţii cu colegii sau cu profesorul tău de literatură. din punctul meu de vedere” CITEŞTE! Povestea lui Harap-Alb . Hiperboloidul inginerului Garin) ca şi un roman. Petre Dulfu (1856 – 1953) Autor de basme în versuri de inspiraţie folclorică (Isprăvile lui Păcală. Încearcă să verifici întotdeauna justeţea acestor opinii prin alte lecturi. Imposibila oază. Dacă le foloseşti într-un eseu nu uita să le introduci prin formule de tipul „după părerea mea”.(1883 – 1945) Al doilea mare Tolstoi al literaturii ruse (între el şi Lev Tolstoi n-a existat nici o legătură de rudenie). Vladimir Colin (pseudonimul lui Jean Colin) (1921 – 1991) Cel mai imporant autor român de literatură SF (Pentagrama. pe care a înfiinţat-o împreună cu Maria Iorda în 1924). A scris de asemenea romane ştiinţifico-fantastice (Aelita. Haplea. Călin Gruia (1915 – 1989) Cunoscut autor de literatură pentru copii. ATENŢIE! Ţi se întâmplă desigur de multe ori să ajungi la păreri personale în legătură cu operele studiate la clasă. Este creatorul personajului Haplea. S-a impus prin romanele Calvarul (frescă a societăţii ruseşti din timpul revoluţiei bolşevice şi al războiului civil.

aşa cum demonstrează portetele uriaşilor. Orb-Împărat. scrieri memorialistice (Amintiri din copilărie. Ibrăileanu şi G. el este o întruchipare a răului. Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă are ca temă lupta dintre bine şi rău iar acţiunea sa se constituie în scenariul unei aventuri iniţiatice. Pe de o parte. Basmul lui Creangă are de asemenea câteva modele în folclorul românesc: Fântâna Sticlişoarei. Trăsnea şi ceilalţi din Amintiri. Din perspectiva lui Ibrăileanu. Călinescu. capătând adesea aspectul unor scenete. Poveştile lui Creangă sunt în marea lor majoritate basme fantastice inspirate din folclorul românesc. Călinescu remarca de asemenea că personajele lui Creangă se individualizează mai ales prin felul lor de a vorbi şi sublinia rolul important care îi revine în Poveşti dialogului. În această ordine de idei uriaşii.integrat de Lazăr Şăineanu în ciclul isrăvilor eroice. ca şi dascălii Mogorogea. scriitorul a cultivat însă de asemenea basmul nuvelistic ( Soacra cu trei nurori) şi povestea cu animale (Capra cu trei iezi. Această operă se situează în totalitate sub semnul realismului. Povestea unui om leneş. poveştile scriitorului sunt „bucăţi rupte din viaţa poporului moldovenesc”. care mizează. Creangă a fost „Homer al nostru”. Împăratul Roş) care nu deţin nici un fel de calităţi miraculoase. Povestea lui Harap-Alb). Spre deosebire însă de basmul popular. fiind folosit mai ales ca sursă de comic. din care lipseşte terificul. Comentând această formulă. din Povestea lui Harap-Alb sunt „flăcăi şugubeţi şi ai dracului. Ivan Turbincă. la rândul lor. Popa Duhu) precum şi nuvela Moş Nichifor Coţcariul.Căci în opera povestitorului fantasticul joacă un rol secundar. Ursul pâcălit de vulpe). numai cât trataţi epic” . căpcăuni. Moş Ion Roată şi Vodă Cuza ). în viziunea lui Călinescu. În schimb. Capra cu trei iezi e o caricatură a iubirii materne. Moş Ion Roată şi Unirea. DIMENSIUNEA INIŢIATICĂ A BASMULUI: Ca orice basm. ale cărei coordonate esenţiale au fost evidenţiate de G. SEMNIFICAŢIA OPEREI. Dănilă Prepeleac. aici răul e reprezentat de fiinţe umane (Spânul. ele având aerul caricaturii groteşti. Danilă Prepeleac sugerează că omul cel mai prost e mai deştept decât dracul. unde forţele răului sunt întruchipate de obicei de fiinţe fabuloase (zmei. fiul unchiaşului şi al mătuşii din colecţia Petre Ispirescu. pe dialog. iar opera lui reprezintă „epopeea poporului român”. balauri). Creangă e un mare autor clasic. Autorul adaptează însă materialul basmului popular la propria sa viziune despre lume. caracterizat succint de narator prin formula “Schima răului/Pe malul pârăului”. dar mai ales Ţugulea. motiv pentru care le compară cu Fabulele lui La Fontaine. care ilustrează în poveştile sale adevăruri morale cu caracter general: astfel Soacra cu trei nurori vorbeşte despre răutatea soacrelor. Punguţa cu doi bani. Povestea lui Stan Păţitul. al căror model mitologic este mitul despre cele 12 munci ale lui Hercule. iar personajele sale se comportă în toate împrejurările – consideră Ibrăileanu – ca nişte ţăranidin ţinutul Neamţului. Capra cu trei iezi.de Ion Creangă DATE GENERALE DESPRE AUTOR: Ion Creangă (1837 – 1889) a fost un exponent de seamă al generaţiei marilor clasici care se integrează în galeria marilor povestitori moldoveni. în timp ce în Povestea lui Harap-Alb (am adăuga noi) apare ideea că lipsa calităţilor eroice poate fi suplinită prin generozitate şi modestie. Povestea porcului. povestiri (Acul şi barosul. Vasile Lovinescu considera că . Inul şi cămeşa. ÎNTRE CLASICISM ŞI REALISM: Povestea lui Harap-Alb este cel mai amplu şi mai complex dintre basmele lui Creangă. Opera sa cuprinde: poveşti (Soacra cu trei nurori. la sfârşitul căreia protagonistul va cunoaşte împlinirea morală şi spirituală. Un personaj mult mai complex decît antagaoniştii eroului din basmul popular este Spânul. Este considerat cel mai important reprezentant al basmului cult în literatura română.

eroul beneficiază de ajutorul celor cinci uriaşi. Gerilă – al focului. iar fata de împărat reprezintă ( Vasile Lovinescu) ceea ce această lume mai păstrează nealterat din tradiţia primordială. În această încercare. acum eroul iese din câmpul de atracţie al pământului (lumii materiale) şi pătrunde în acela al soarelui (spiritului). din care provin celelalte patru. a binelui. în sfârşit. eroul e iniţiat în “marile mistere”. pielea şi capul cerbului fermecat (piatra dintre coarrnele acestuia reprezintă – după Vasile Lovinescu – piatra filosofală a alchimiştilor) şi.şi evidenţiază faptul că răul nu constituie decât imaginea caricaturizată. Trecând cu bine prin această probă. imaterialul) – al eterului. care capată adeseori semnificaţii simbolice. Uriaşii – preluaţi. Ochilă (care deţine “ochiul din frunte”. în timp ce ursul e un “paznic al pragului” pe care protagonistultrebuie să-l învingă pentru a-şi putea continua călătoria iniţiatică. personaj solar (în astrologie duminica este tutelată de soare). cu excepţia lui Păsări-Lăţi-Lungilă din recuzita basmului popular sunt consideraţi de unii comentatori stăpânii celor cinci elemente despre care vorbesc învăţăturile hinduse tradiţionale: Flămânzilă este regentul pământului. Pe de altă parte însă. atingând perfecţiunea morală şi spirituală. întemeiată pe magia sângelui. de unde complexitatea acestui personaj. cea mai dificilă şi mai primejdioasă. Ucis de Spân şi înviat de fata de împărat (cu smicelele de măr fermecate. ceea ce merită să fie salvat. altfel spus. Spânul joacă în unele situaţii pe lângă acesta rolul unui maestru spiritual. Episodul de la fântână joacă un rol esenţial în aventura iniţiatică a protagonistului. “schimonosită”. ajutoarele năzdrăvane etc. ssă-şi schimbe identitatea cu acesta şi va primi numele de Harap-Alb. pe fata Împăratului Roş. fiul de crai îşi convinge tatăl (care se deghizase în urs) că este capabil să ajungă în Împărăţia Verde şi primeşte în dar pielea de urs sau. el este echivalentul “coborârii în infern” sau al călătoriei pe tărâmul celălalt. merită să supravieţuiască. sugerând moartea persoanei profane şi renaşterea ei. El estte pregătit astfel să înfrunte primejdiile drumului spre Împărăţia Verde şi trece cu bine prin încercarea de la pod. Cu ajutorul lor. Din cauza acestei ignoranţe fiul de crai va fi ademenit de Spân într-o fântână. eroul reuşeşte s-o dobândească pe fata Împăratului Roş care refuză însă să se mărite cu Spânul şi dezvăluie adevărata identitate a lui Harap-Alb. încercările.al aerului. eroul este pus de Spân la noi şi noi încercări. cu condiţia morală mult ameliorată. configurând un traseu cu caracter iniţiatic. e investit de tatăl său ca războinic căci la popoarele nordice din vechime (arăta Vasile Lovinescu) ursul este simbolul castei războinicilor. al unui guru care îi prezidează iniţierea. trebuie să aducă salată din grădina ursului (simbolizând “ierburile de nemurire” din diverse mitologii). făcându-l să atingă “soarele/cu picioarele/luna/cu mâna”. Se casătoreşte cu fiica Împăratului Roş şi devine “rege al lumii”. În acest moment. amestecate la oamenii obişnuiţi.Setilă – al apei. Fiul de crai se bucură de la bun început de protecţia Sfintei Duminici. sub ameninţarea morţii. iar semnul exterior al acestei separaţii este numele oxymoronic de Harap-Alb. Podul este un loc de trecere. eroul trece prin proba iniţiatică esenţială: moartea şi renaşterea. Ajuns în împărăţia unchiului său.termenul “schimă” face parte din familia lexicală a verbului “a schimonosi”. element nevăzut. ca şi calul năzdrăvan care se împărtăşeşte din puterile focului (mănâncă jăratic) Un prim moment al iniţierii protagonistului este acela când calul îl ridică în înălţimile cerului. al furnicilor şi albinelor ca şi al calului năzdrăvan. Conflictul dintre bine şi rău este ilustrat pe parcursul naraţiunii cu ajutorul unor motive specifice basmului: superioritatea mezinului. apa vie şi apa moartă aduse “de unde se bat munţii în capete”. acum sunt separate cele două nature morale (pozitivă şi negativă) ale eroului. plecarea de acasă. va fi silit. prin faptul că îl motiveză pe fiul de crai în toate acţiunile sale. al Crăiesei Albinelor şi al Crăiesei Furnicilor. Vasile Lovinescu interpretează acest episode drept un analog al separaţiei din procesul de transmutare alchimică. aşa-zisul ochi al lui Shiva cu care este perceput invizibilul. Eroul este încă totuşi abia la începutul iniţierii sale. sub un alt nume. evocând pătrunderea eroului întrun plan de existenţă superior. PERSONAJELE: . Păsări-Lăţi-Lungilă. Pădurea prin care se rătăceşte şi unde îl întâlneşte pe Spân reprezintă tocmai ignoranţa celui neiniţiat. Împărăţia Roşie e o lumea malefică.

buna-dispoziţie.Astfel portretul lui Harap-Alb nu se constituie din obişnuitele locuri comune care îl caracterizează pe eroul de basm. Personajele sale (chiar şi obiectele neînsufleţite) vorbesc făcînd risipă de proverbe şi zicători în care este depozitată o experienţă de viaţă seculară. lăsându-se înşelat de Spân şi evită o confruntare cu acesta. ba. În felul acesta povestitorul îndepărtându-se vizibil de convenţiile basmului popular. El o miluieşte pe Sfînta Duminică. antifraza (Împăratul Roş e numit ”primitor” şi ”darnic”). evitarea atitudinilor morale intolerante şi exclusiviste. în povestea lui Creangă acestea cunosc un grad mai înalt de complexitate. gestuali şi lingvistici. autorul fiind de fapt. de unde preia totuşi motive şi personaje specifice. În ceea ce priveşte modalităţile de caracterizare întrebuinţate. căci preocuparea pentru psihologie este cu totul străină de specificul basmului. apare mai degrabă în ipostaza antieroului. accentual cade pe indicii fizionomici.sunt portretizaţi minuţios. Aceeaşi preocupare pentru evitarea schematismului este vizibilă şi la alte personaje. unde accentul e pus pe acţiune. chiar s-ar putea spune că destinul său de excepţie e generat tocmai de încălcarea învăţăturii paterne. vestii …pentru bunătatea lui cea nemaipomenită şi milostivirea lui cea neauzită”). de altfel. nonsensurile (”să trăiască trei zile cu cea de alaltăieri). În Povestea lui Harap-Alb umorul ia naştere din surse multiple: prezenţa întămplărilor hazlii şi a personajelor ridicole din cauza trăsăturilor fizice sau morale. El ţine la Creangă de o anumită înţelecpciune de tip tradiţional care implică optimismul. Am văzut că Spânul are un grad mult mai ridicat de complexitate decât personajele negative din basmul popular. Călinescu. Uriaşii. la rîndul lor. În unele împrejurări dă dovadă de naivitate. Prin întrebuinţarea acestui bogat material paremiologic acţiunile . asigurându-şi de la început protecţia acesteia. proverbele şi zicătorile” Prezenţa umorului presupune o relaborare artistică mult mai atentă decît cea a basmului popular. Este de asemenea de remarcat faptul că eroul reuşeşte în încercările deşi nu respectă sfaturile tatălui său (să se ferească de omul spân şi de omul roş). aşa cum arăta G. diminutivele şi augmentativele (buzoaie. Însuşirile care îl fac să reuşească în încercările sale sunt în primul rând generozitatea şi modestia. un scriitor ”cărturar”. acceptând cu resemnare condiţia umilă de servitor. cu accent pe detaliile caricaturale. îi ascultă pe uriaşi atunci cînd aceştia îi cer să-i ia cu el în Împărăţia Roşie. o formă de comic care presupune toleranţa faţă de micile imperfecţiuni ale naturii umane. prin raportare la protagoniştii obişnuiţi al basmelor populare. El nu se remarcă prin calităţi eroice neobişnuite şi. aprecierea negativă fiind atenuată prin formularea ironică (”Doar unu-i Împăratul Roş. iar în creaţiile sale interesul principal nu e dat de faptele relatate. VALORI EXPRESIVE: Creangă este. Defectele omeneşti sunt mai degrabă pentru povestitor (ca în episodul în care protagonistul îi întâlneşte pe cei cinci uriaşi) un prilej de amuzament. unul dintre cei mai străluciţi stilişti din literatura română. ci de arta de a nara a povestitorului. a păli berechetul. erudit în paremiologie (proverbe şi zicători). în care se întîlnesc personaje schematice şi convenţionale. iar judecata morală tranşantă este evitată chiar şi în cazul personajelor evident odioase (ca Spânul sau Împăratul Roş). a cuvintelor şi expresiilor populare care stîrnesc râsul (a tolocăni. A face singe-n baligă). deşi la început fusese ispitit să-i ia în derâdere din cauza înfăţişarii lor caraghioase. care servesc drept sursă de comic. personajele fiind percepute exclusiv din exterior. Se întrebuinţaţi de asemenea termenii peiorativi (”o dihanie de om”). de care reuşeşte să se elibereze doar la intervenţia fetei de împărat.Spre deosebire de basmul popular. buzişoare). UMORUL: Una din coordonatele esenţiale ale viziunii povestitorului este umorul. valabilă pentru omul comun. se poartă omenos cu furnicile şi albinele. Ceea ce infirmă imaginea lui de ”scriitor popular” (căci în realitate ţăranii din Moldova nu vorbesc câtuşi de puţin ca eroii lui Creangă).

Ilustrînd în creaţiile sale adevăruri morale. personajele capătând acum. Basm nuvelistic – basm din care lipseşte elementul miraculous (ca Sarea în bucate din colecţia Ispirescu) Dativ etic – întrebuinţarea formelor neaccentuate de dativ ale pronumelui personal de persoana I şi a II-a. prezenţa termenilor nelitarari. ca Rabelais. a perifrazei. Creangă a dat strălucire în literatura română basmului cult. Aşa cum arăta G. scriitorul le conferă acestora aspectul unor ”puneri în scenă” pe care le regizează şi interpretează cu voluptate. feminină (mercurul). Alchimiştii foloseau un amestec de substanţe (a cărui componenţă era comunicată doar prin viu grai) numit compost. Prea multă atmosferă.personajelor sunt raportate permanent la acest depozit ancestral de înţelepciune. prea mult umor dialogic. IMBOGĂŢEŞTE-ŢI VOCABULARUL! . printer numeroasele sale proprietăţi miraculoase o avea şi pe aceea de a transforma orice metal în aur. judecate după măsura în care i se conformează sau nu. opera la alb (purificarea lor prin “lupta contrariilor”) şi opera la roşu care coincide cu obţinerea pietrei filosofale prin reunirea sulfului cu mercurul. El are plăcerea cuvintelor şi a zicerilor şi mai acea voluptate de a le experimenta punându-le în gura altora. Transmutaţia cunoştea trei momente principale. Ex: Acel ce ştie însă nu cunoaşte/Varsă-ntuneric alb cu mâna mea (T. care se îndepărtează de modelele sale folclorice prin complexitatea acţiunii şi a personajelor. Se pornea de la ideea că în toate elementele se manifestă două energii. a expresiilor şi locuţiunilor populare. Piatra filosofală se obţinea printr-un process numit transmutaţie.fapt marcat la nivelul expresiei de întrebuinţarea dativului etic (calul ”mi ţi-l înşfăcă cu dinţii de cap” pe Spân). De aici rezultă implicarea afectivă a naratorului. opera la negru(separarea sulfului de mercur). aşa cum arăta Călinescu aerul unor măşti comice care se individualizează prin felul lor de a vorbi. a tautologiei. întrebuinţarea interjecţiilor. un estet al filologiei”. Arghezi) Paremiologie – disciplină de studiu care are ca obiect proverbele şi zicătorile. oricât de paradoxal s-ar părea la prima vedere. dar mai ales prin virtuozităţile sale de ordin stilistic. a propoziţiilor interrogative şi exclamatice. careera introdus într-un vas de sticlă în formă de ou şi încălzit la temperature moderate. CONCLUZIE: Cu ajutorul acestor calităţi. participă sufleteşte la aceste acţiuni. Oximoron – figură de stil care constă în alăturarea unor termini incompatibili din punct de vedere semantic. REŢINE! Alchimie – stiinţă tradiţională ai cărei practicanţi urmăreau să obţină un praf roşu )Piatra filosofală) care. Una din principalele caracteristici ale stilului lui Creangă este astfel oralitatea. care nu relatează cu detaşare acţiunile personajelor. pentru a se sublinia participarea afectivă a vorbitorului (ascultătorului) la acţiunea exprimată de verb. prea multă desfăşurare coloristică (…) Şi. ci le conferă aproape întotdeauna o apreciere morală. a construcţiilor redundante şi a topicii afective. care rezultă din numeroase surse: dialogul permanent al povestitorului cu cititorul. Creangă este un autor cărturăresc. de fapt. Creangă este un erudit. una activă. Călinescu ”toată partea nuvelistică din Povestea lui Stan Păţitul sau Povestea lui Harap-Alb este peste înţelegerea unui om de la ţară. masculină (sulful) şi alta pasivă. În câmpul lui mărginit.

apoi. trei ani într-o clipitã. ci vãzu numai pe cei doi cãţeluşi. şi acum nu rãmase decât sã-şi ajungã pedeapsa. rea precum era în gândul ei. îi îngropã în colþul casei. Lãptiţa Nu şi-a þinut vorba.. când adia vântul şi se mişcau frunzele. Precizeazã care sunt elementele miraculoase din fragmentul dat. zise celãlalt pat. iar pe copiii cu pãrul de aur şi cu luceferi în frunte. cãci pe mine zace un suflet rãu! (Ioan Slavici.. feciori de împãrat. Multã vorbã nu se mai fãcu. – Ţi-e greu frãţioare? Întrebã unul dintre paturi. însã. îi pãrea cã se simte de o sutã de ori mai greu decât pânã acuma şi totuşi afla odihnã cum n-a mai aflat. când se sting stelele pe cer. Şi apoi. când feciorul de împãrat era numai trei paşi de poarta curţii. sã stârpim paltinii: dar din unul sã facem un pat pentru mine. Doi feţi cu stea în frunte) 1.. . din altul un pat pentru tine. cu pãr de aur şi luceferi în frunte.. Dupã ce împãratul adormi.) şi apoi crescurã paltinii.) Vitrega simþi. – Ba! Mie nu mi-e greu. Investitură (subst) – acţiune prin care cineva e confirmat într-o anumită calitate ÎNCEARCĂ! Citeşte cu atenţie: Adecã a fost aşa: în clipita când stelele se sting pe cer. cei doi paltini erau mândri şi nalţi. (. s-a întâmplat întocmai precum a fost zis Lãptiţa: doi feţi frumoşi. ce e şi cum. Feciorul de împãrat vãzu cu ochii şi asta era destul. (. Hei! Dar nu e darul lui Dumnezeu pe fapta nedreaptã! Cei doi feþi nu aflau odihna în pãmânt. dar minţile muiereşti storc din peatrã zãr.) Când feciorul de împãrat se culcã în patul nou. Sã fie pe voia ta. paturile începurã sã scârţâie.. obişnuit. crescurã cum alţi paltini nu cresc: în fiecare zi un an.. Dar era ca lumea sã nu-i vadã! Vitrega. pe care vitrega i-a fost pus în patul Lãptiţei. în pripã puse doi cãţei în locul copiilor feţi-frumoşi. Era greu. unul ca altul. îşi puse în gând ca cu orice preþ sã stârpescã paltinii. Când feciorul de împãrat intrã în casã şi cercã s-audã şi sã vadã.) – Bine. se fãcu pe gândul vitregei.. împãratul asculta..) Într-altã zi. banal. este mereu neschimbat. n-auzi nimic. (. în fiecare noapte alt an. iarã împãrãtesei I se pãrea cã zace culcatã pe spini şi mãrãcini. În locul în care erau îngropaţi crescurã doi paltini frumoşi. Când se împlinirã trei zile şi trei nopþi. I se pãrea cã aude vorbe pe care nimeni nu le pricepea decât numai dânsa.. rãspunse patul pe care dormea împãratul. cãci pe mine zace iubitul meu tatã! – Mie mi-e greu.Stereotip (adj) – care se repetă mereu în aceleaşi condiţii. grãi feciorul de împãrat cam cu jumãtate de gurã. Şi din aceste scârţâituri împãrãteasa scotea un înţeles cunoscut.. încât toatã noaptea nu putu dormi. iarã în crepetul zorilor. mi-e bine. asculta zile întregi şoptirea lor. (. ridicându-se cu crengile lor pânã la fereastra împãratului. tocmai la fereastra împãratului. Feciorul de împãrat se cununã a doua oarã şi iarãşi rãsunarã veseliile de nuntã trei zile şi trei nopţi. (. Terific (adej) – înspăimântător.

exterior sau psihologic. Ulterior el denumeşte o formă minoră de teatru comic. într-un microeseu de circa o paginã cã fragmentul face parte dintr-un basm cult. farsa vodevilul) REŢINE! Act – subdiviziune a unei piese de teatru. 6. genul dramatic implică structură dramatică a conştiinţei. În raport cu celelalte genuri. Scena . Ce temã caracteristicã basmului ilustreaza autorul cu ajutorul personajelor din fragment? 5. tablori. (4) acest conflict plasează personajele în situaţii-limită pline de dramatism: el se rezolvă de obicei în deznodământ. (9) poate fi în versuri sau proză. provocarea şi lupta (Wolfgang Kaiser). inserat (Evul mediu) în acţiunea pieselor cu subiect grav. Particularităţile textului dramatic: (1) e destinat reprezentaţiei scenice. Specii: cu deznodământ nefericit (tragedia. în care accentul cade pe comicul de situaţie şi care urmăreşte să stîrnească necondiţionat râsul. personajele care rostesc prologuri sau epiloguri).cea mai mică subdiviziune a unei piese de teatru. Demonstreazã. Numeşte trãsãturile prin care se individualizeazã aceste personaje. apelînd la mijloace destul de rudimentare (clovnerii. picioare în spate). 4. care pot să fie succinte (Caragiale) sau dimpotrivă foarte ample (Camil Petrescu). Identificã mãrcile implicãrii afective a naratorului. (3) presupune existenţa unui conflict foarte puternic. (6) modurile de expunere întrebuinţate sunt dialogul şi monologul. Actele din teatrul modern provin din episoadele (de obicei în număr de cinci) ale tragediei antice. separate unele de celelalte prin intervenţiile corului. părţi etc. păruieli. sarcina acestuia putând să fie preluată de anumite personaje (corul din teatrul antic. în care se desfăşoară un episod important al acţiunii. acte. (2) lipseşte un enunţător explicit de felul naratorului din opera epică. (8) din punct vedere compoziţional este structurat în scene. drama). cu deznodământ fericit (comedia. (5) personajele sunt lăsate să se prezinte singure în faţa spectatorului. Ce personaje specifice basmului apar în acest fragment? 3. fiind privite aproape exclusiv din exterior. MEMOREAZĂ! Genul dramatic Genul dramatic cuprinde totalitatea operelor destinate să fie reprezentate public pe scenă cu ocazia unor spectacole organizate.2. delimitată prin intrarea/ieşirea unui . (7) naraţiunea şi descrierea apar doar în indicaţiile de regie ale autorului. Farsă – iniţial termenul desemna un interludiu comic.

uneori şi prin schimbarea decorului. exterior sau psihologic.Principalii săi reprezentanţi au fost marii tragici greci. Tragedie – operă dramatică cu deznodământ nefericit. A scris tragedii (Medeea. În literatura română e reprezentat de ”comediile cu cântece” ale lui Vasile Alecsandri. Perşii. Hecuba. Vodevil – comedie uşoară în textul căreia se intercalează cuplete cântate pe melodii cunoscute. Oedip Rege. Euripide (480îH. Cei şapte din Teba. cunosc purificarea prin suferinţă (catharsis) şi regăsesc astfel. care prezintă pasiuni şi caractere medii. Electra. personajele unei drame sunt oameni obişnuiţi. care cel mai adesea implică moartea protagonistului. legea morală. iar personajele se fac vinovate de păcatul unilateralităţii (considera Hegel). Sofocle (496 îH – 406 îH) Al doilea (în ordine cronologică) mare poet tragic al Greciei antice. Eschil. Odată cu Euripide. care cunosc o violenţă neobişnuită. Filoctet. În tragediile sale apare conflictul dintre legea morală şi legile cetăţii. Oedip la Kolonos şi Antigona. uneori cu preţul vieţii. Electra. care presupune o suferinţă omenească îndurată cu măreţie. Tablou (cu referire la genul dramatic) – subdiviziune a actului. nici în bine nici în rău. Particularităţi: (1) deznodământ nefericit. Troienele. Sofocle şi Euripide. Bachantele.406îH) Încheie seria marilor tragici greci. Eroii săi se fac vinovaţi de o încălcare a legii morale. (3) personajele sunt caractere medii (mai puţin în drama romantică) fără calităţi sau defecte .personaj. care nu depăşesc în general. cultivată mai ales în Antichitate. distrugându-se reciproc. care dovedesc o forţă morală ieşită din comun şi trăsături excepţionale. MEMOREAZĂ! Drama Drama este opera dramatică cu deznodământ nefericit. (2) conflict foarte puternic. DICŢIONAR DE AUTORI: Eschil (525 îH -456îH) Poet dramatic care deschide seria marilor tragici greci. formată din mai multe scene care se desfăşoară în acelaşi decor. Prometeu înlănţuit şi al trilogiei Orestia. tragedia se desacralizează. sunt pedepsiţo de zei (nemesis). Trahinienele. au doar parţial dreptate şi nu înţeleg dreptatea opozantului lor. Hypolit) ai căror eroi sunt distruşi de propriile lor pasiuni. Spre deosebire de eroii din tragedie. devine raţionalistă şi psihologizantă. Este autorul tragediilor: Rugătoarele. De la Sofocle s-au păstrat tragediile Aias. media umană comună.

În consecinţă personajele sunt dependente de trecutul lor. Legenda secolelor. Pedro Calderon de la Barca (1600 .1681) Personalitate de seamă a literaturii spaniole. îşi pun probleme morale sau existenţiale. care în dramele sale a abordat tema onoarei (Alcadele din Zalameea. Marele teatru al lumii). (6) uneori aceste personaje (drama de idei) îşi exprimă concepţiile de viaţă în scene ample. Orientalele. care ia locul destinului din tragedia antică. Hernani. prozator. Capodopera sa este drama Viaţa e vis. (5) au adeseori o viaţă sufletească foarte complicată. Intrigă şi iubire. Victor Hugo (1802 – 1662) Poet. reprezentant de seamă al şcolii romantice franceze. autorul unor drame romantice ca Hoţii. care se remarcă prin intriga lor ingenioasă şi plină de neprevăzut.neobişnuite. Mizerabilii) Friedrich von Schiller (1759 – 1805) Poet. (7) adeseori (în aşa-numita dramă analitică) acţiunea reprezentată pe scenă constituie deznodământul unor întâmplări din trecut. dramaturg şi estetician german. Sfârşitul lui Satan). care au caracterul unor dezbateri filosofice. Fata cu ulciorul). (4) ele sunt plasate în situaţii-limită. care abordează formula dramei psihologice. este unul din arhetipurile omului baroc. viaţa ca vis sau ca teatru (Viaţa e vis. Henrik Ibsen . Woyzeck şi Leonce şi Lena. Ruy Blas) şi romane (Notre-Dame de Paris. Opera sa cuprinde: volume de poezie (Ode. A scris drame (Fântâna turmelor. Don Carlos. Este considerat un precursor al expresionismului şi chiar al suprarealismului. Steaua Sevillei) şi comedii (Câinele grădinarului. Dumnezeu. autorul a peste 1500 de piese. Capodoperele sale sunt Moartea lui Danton. Segismundo. Georg Buchner (1813 – 1837) Dramaturg romantic german. dintre care s-au păstrat 425. al cărei protagonist. Piesele sale în care amestecă observaţia realistă şi onirismul romantic sunt străbătute de obsesia morţii. Medicul onoarei sale) sau a dezvoltat motivele specifice ale barocului. drame (Cromwell. Ca poet a scris celebra Odă a bucuriei. care le obligă să ia decizii morale de o gravitate extremă. dramaturg şi teoretician al romantismului. DICŢIONAR DE AUTORI: Felix Lope de Vega Carpio (1562 -1635) Mare dramaturg al barocului spaniol. Balade.

A plecat de la formula dramei naturaliste (Domnişoara Julia). Astă-seară se improvizează). Sonata fantomelor) unul din precursorii teatrului expresionist. laureat al Premiului Nobel pentru literatură. considerat întemeietorul dramei moderne. Este considerat unul din marii dramaturgi ai secolului XX. autorul dramei istorice Vlaicu-vodă. comedia Trei crai de la Răsărit. Hedda Gabler. Ulterior trece la formula tetrului realist. sacrul. Bogdan Petriceicu Hasdeu (1837 – 1907) Reputat filolog. în piese cu caracter experimental ( Şase personaje în căutarea unui autor. Alexandru Davila (1862 – 1929) Dramaturg şi om de teatru. morţii. istoric şi scriitor. cu contribuţii de seamă la dezvoltarea dramei moderne. vom învia. Constructorul Solness. încercarea de roman istoric Ursita. divinitatea. Rosmersholm. August Strindberg (1849 – 1912) Prozator şi dramaturg suedez.(1828 – 1906) Mare dramaturg norvegian. devenind apoi. Este autorul primul dramei istorice convingătoare din punct de vedere estetic din literatura română: Răzvan şi Vidra. în creaţia sa de maturitate (Dansul morţii. REŢINE! Absolut – ceea ce este independent de orice condiţii şi relaţii. Etymologicum Magnum Romaniae) şi de istorie (Istoria critică a românilor). care nu este supus nici unei restricţii. A fost preocupat de înnoirea mijloacelor de expresie ale teatrului. Termenul este folosit şi pentru a desemna transcendentul. Şi-a început activitatea cu drame istorice (Pretendenţi la coroană).La Camil Petrescu el este lipsit în . Luigi Pirandello (1867 – 1936) Prozator şi dramaturg italian. e necondiţionat şi perfect autonom (antonimul său: relativ). O casă de păpuşi). lucrări de filologie (Cuvinte den bătrâni. S-a făcut cunoscut mai ales prin drama naturalistă Patima roşie şi comedia tragică Dezertorul. cumnat al lui Liviu Rebreanu. abordând drama socială (Stâlpii societăţii) şi drama de familie (Strigoii. Teatrul ibsenian îşi atinge maturitatea deplină în marile drame de idei din ultima perioadă de creaţie a dramaturgului: Raţa sălbatică. nu are limite. Peer Gynt). Când noi. Mihail Sorbul (1885 – 1966) Dramaturg interbelic. Opera sa mai cuprinde: nuvele romantice (Micuţa). continuând apoi cu poeme dramatice de factură romantică (Brand.

vis şi ficţiune. apare motivul lumii pe dos sau cel al nebuniei universale. Dramă analitică – dramă în care acţiunea reprezentată pe scenă reprezintă doar deznodământul unor întâmplări din trecut. gesturile lui sunt permanent defensive. precară.  măcinat de contradicţii.  (4) sentimentul crizei valorilor. El Greco. Cervantes. cum ar fi dragostea. perfectă a unor experienţe umane. Lope de Vega.  (5) sentimentul timpului şi al devenirii. vis sau poezie. dinamismul accentuat şi metamorfoza. reprezentat prin nume ilustre ale literaturii şi artei universale: Shakespeare. Velasquez. Raisoneur – personaj care într-o operă literară se face purtătorul de cuvînt al autorului şi încearcă să extragă concluzii cu caracter general din faptele la care a fost martor. Baroc – curent literar şi artistic care s-a manifestat la sfîrşitul Renaşterii. ATENŢIE! Nimic nu te ajută mai mult la alcătuirea unui eseu ca deprinderea de a citi.totalitate de conotaţii religioase.  (7) întrebuinţarea grotescului. în virtutea căruia omul trebuie să acţioneze în toate împrejurările după principii care să aibă caracterul unor legi universale.  (6) dispariţia graniţei dintre realitate. între dorinţa omului de a-şi perpetua existenţa la nesfârşit şi scepticismul raţiunii (contradicţie numită de Unamuno ”sentimentul tragic al vieţii”).  Particularităţi:  exprimă o contradicţie între afectivitate şi gîndire. Încearcă să-ţi îmbogăţeşti permanent cunoştinţele (doar e de presupus că te pregăteşti pentru a deveni un intelectual) cu lecturi din literatura română şi universală. referindu-se la forma ideală. iar evoluţia personajelor este condiţionată cu stricteţe de trecutul lor. el încearcă să se refugieze în iluzie. înţeles ca un divorţ între lipsa de sens a lucrurilor şi nevoia de sens a raţiunii. De altfel nu ţi se pare ridicol să vorbeşti despre romanul balzacian fără să fi citit nici un roman de Balzac? Înţelegerea teatrului lui Camil Petrescu despre care va fi vorba în continuare presupune poate şi lectura unei piese de Ibsen )al cărui model a fost urmat de dramaturgul român). Eu ţi-aş recomanda Hedda Gabler care s-a bucurat şi de o ecranizare . lucrurile sunt surprinse permanent în mişcare şi în tendinţa lor de a se modifica.  (8) excesul de ornament. mereu ameninţată. prin transformarea existenţei sale într-un spectacol.  (3) personajul baroc încearcă să-şi compenseze fragilitatea prin risipă de lumină şi culoare. iar dicţionarul de autori din această culegere îţi oferă suficiente sugestii. Absurd – în gândirea lui Albert Camus e un element definitoriu al condiţiei umane. Rembrandt. Imperativ categoric – concept fundamental al eticii lui Immanuel Kant. Iar în lecturile tale nu trebuie să te mărgineşti strict la programa de bacalaureat. omul baroc se autopercepe drept o fiinţă fragilă. Calderon de la Barca.

fruntaş liberal şi ministru al justiţiei. aceste personaje sunt dependente de trecutul lor. ea a cunoscut o lungă elaborare. de la . iubire sau angajare politică. fiind rescrisă de mai multe ori şi valorifică. alături de Lucian Blaga. care se autoproclamă responsabilul Internaţionalei socialiste şi anunţă în fiecare an data cînd va izbucni revoluţia mondială. Patul lui Procust. la care încearcă să ajungă prin diverse experienţe. dar e lipsit de scrupule. folosindu-se de orice mijloc pentru a-şi realiza interesele. marile imperii europene agonizează şi apar semnele unor schimbări violente. Drama conjugală pe care o traversează îi conferă personajului o reală complexitate. El a cultivat în special drama de idei (Suflete tari. Andrei Pietraru (Suflete tari). Acesta este un om puternic. În piesa lui Camil Petrescu. Vorbind despre propriile sale piese. piesele scriitorului iau adeseori aspectul unor dezbateri pe parcursul cărora se confruntă personaje care au puncte de vedere diferite despre dreptate. În spiritul realismului. Camil Petrescu (admirator declarat al lui Ibsen) este considerat. un fost proprietar de fabrică.celebră. plecând de la modelul dramei analitice ibseniene. având atât elemente ale dramei sociale . Grupul socialist prezent în piesă este mai numeros şi mai divers. cu preferinţă pentru cele politice şi gazetăreşti. în mai mare măsură decât oricare altă piesă a dramaturgului tradiţia teatrului realist. de capacitatea de a-şi domina adversarii. Febra absolutului poate dobândi însă şi alte forme cum ar fi pasiunea justiţiară a lui Gelu Ruscanu sau dorinţa de putere a lui Sineşti. dezechilibrat psihic. caracterul apocaliptic al acestei lumi este sugerat în tabloul care prezintă sinuciderea familiei Lipovici. Ca drame de idei. drama lui Camil Petrescu înfăţişează diverse medii sociale. Este o epocă măcinată de mari contradicţii. Reprezentantul partidului aflat la putere este Şerban Saru-Sineşti. În opoziţie se găseşte partidul socialist. pe linia ideilor lui Marx despre lupta de clasă. unul dintre creatorii dramei româneşti moderne. avocat. autorul le-a numit ”drame ale absolutului”. Act veneţian. Jocul ielelor. când se năruieşte o anumită lume şi o anumită civilizaţie. Radu Vălimăreanu (Mioara).În conformitate cu formula dramei analitice.Plecând de la acest context general. care le influenţează deciziile şi acţiunile. autorul încearcă să realizeze un tablou cât mai cuprinzător al societăţii bucureştene din preajma Primului Război Mondial. cea a personajelor fascinate de absolut. SEMNIFICAŢIA OPEREI: Ca autor dramatic.cât şi elemente ale dramei de idei. care dă dovadă de o mare abilitate. însetat de putere. Pietro Gralla (Act veneţian) sunt atraşi de mitul iubirii ideale şi al femeii perfecte. Eroii dramaturgului: Gelu Ruscanu (Jocul ielelor). mai ales prin cea a iubirii. CITEŞTE! Jocul ielelor de Camil Petrescu DATE GENERALE DESPRE AUTOR: v. cu marea actriţă Greta Garbo în rolul protagonistei. aşa cum se întâmplă în Jocul ielelor sau Act veneţian DRAMA REALISTĂ: Jocul ielelor este cea dintâi dramă a lui Camil Petrescu. El aduce în scenă o tipologie cu rădăcinile în teatrul lui Ibsen. De aceeaşi viziune se leagă şi apariţia personajului Kiriac. Danton). animat de idei generoase. prin mijloace violente. pe care încearcă însă să le pună în practică. când reclamele luminoase alcătuiesc incripţia ”Europa – văduva veselă”.

care presupune şi o fidelitate absolută şi. deşi face parte din redacţia unui ziar socialist nu are convingeri politice ferme. joacă. Antiteza Ruscanu – Praida anticipează conflictul Robespierre – Danton din drama istorică de mai târziu a lui Camil Petrescu. într-o poezie intitulată Ideea . DRAMA DE IDEI: Accentele de critică socială din drama lui Camil Petrescu. venite pe linia esteticii realiste. Dragostea lui pentru Maria Sineşti se destramă însă în momentul când personajul înţelege că bărbatul şi femeia concep iubirea în mod diferit. se alătură unor elemente caracteristice dramei de idei. cerându-i să-şi dea demisia şi ameninţând cu publicarea unor documente compromiţătoare. Spre deosebire de Praida. De altfel. ilustrate prin personaje diverse. care încearcă să tragă concluzii generale din faptele de viaţă la care este martor. Pentru celălalt – o experienţă a relativului. la care se raportează antitetic. Gelu refuză să se subordoneze în totalitate conducerii socialiste şi are o conştiinţă a libertăţii care la Praida a fost înlocuită prin disciplina revoluţionară. Spre deosebire de Gelu Ruscanu. El desfăşoară mai multe campanii de presă încununate de succes împotriva unor politicieni corupţi din partidul de la putere. el încearcă să atingă iniţial absolutul prin experienţa iubirii.simplii muncitori socialişti la revoluţionarii ”de profesie”. Acesta este un personaj cosmopolit. Viziunea lui Camil Petrescu transformă astfel experienţa iubirii într-o dramă a unilateralităţii. de aceea. dă dovadă uneori de oportunism şi consideră drept o imprudenţă campania de presă împotriva lui Sineşti. Principala lui calitate este inteligenţa. rolul raisoneur-ului. Gelu Ruscanu intră în categoria personajelor fascinate de absolut din literatura scriitorului. dintr-o asemenea perspectivă. în viziunea protagonistului. Este vorba de . în plan filosofic. Ca şi alţi eroi camilpetrescieni. Diferenţa de perspectivă a personajelor este accentuată de faptul că Maria nu înţelege ce-i reproşează în fond Gelu. iar. probabil de origine cehă. considerând că acesta se identifică cel mai bine cu idealul justiţiei absolute. apoi îl atacă pe ministrul justiţiei. el nu este ceea ce se numeşte un ”om de partid”. dragostea nu poate decât să eşueze. cât şi prin aceea că. Gelu Ruscanu este oarecum un străin în mijlocul mişcării socialiste.Camil Petrescu (care uneori se autoproiectează în personajele sale) afirma explicit: ”Eu am văzut idei”. de la tînărul şi idealistul Vasiliu la cinicul Penciulescu. Protagonistul piesei. Pentru unul din ei. Prin urmare. Praida nu este un teoretician fascinat de ”ideile pure”. Lui îi apaţine caracterizarea care îl defineşte perfect pe Gelu Ruscanu: acesta a văzut ”jocul ielelor” şi ”a rămas neom”. Această idee este ilustrativă de altfel pentru întreaga literatură a lui Camil Petrecu. ea este o experienţă a absolutului. În consecinţă. care se regăseşte în totalitate cu cauza socialismului mondial. Pentru bărbat. dând dovadă de fanatism şi de intoleranţă în raport cu semenii lor. de felul lui Praida. ca prieten al lui Ladima). Şerban Saru-Sineşti. Alături de mediile politice sunt prezente în piesa lui Camil Petrescu şi mediile gazetăreşti. El aparţine înaltei societăţi bucureştene şi a aderat la socialism. eroul se desparte de Maria atunci când o surprinde cochetând cu un alt bărbat. în timp ce pentru acesta tocmai lipsa de înţelegere a Mariei este elementul care îl face să realizeze plenar lipsa lor de compatibilitate. la fel ca ”cinicii” din teatrul lui Ibsen. dovedeşte pragmatismul omului de acţiune şi duce existenţa aventuroasă a unui revoluţionar aflat în conflict cu poliţiile politice din mai multe ţări. pentru că bărbatul şi femeia o înţeleg în mod diferit. el era un adept al fenomenologiei lui Husserl. Gelu Ruscanu îşi va transforma patima pentru absolut într-o pasiune justiţiară vizând dreptatea socială absolută. Faptul se poate explica atât prin structura sufletească a scriitorului. pe parcursul căreia fiecare dintre cei doi parteneri are şi nu are dreptate în acelaşi timp. Eroii acestuia percep cu acuitate generalul (”ideile” în accepţie platoniciană). aderă la socialism şi preia direcţia ziarului Dreptatea socială. motiv pentru care. ea reprezintă o experienţă a absolutului. dar pierd din vedere particularul. care îşi are rădăcina în platonism. Acest personaj (care apare episodic şi în Patul lui Procust. în ansamblul piesei. ci doreşte ca partidul său să valorifice avantajele practice pe care i le-ar putea duce campania împotriva lui Sineşti.

ele nu puteau constitui o dovadă împotriva ministrului. întro gradaţie ascendentă. Pe de altă parte. Nora reprezintă ”femeia fără memorie” (ea îl confundă pe Grigore Ruscanu cu un alt fost adorator). sugerându-i astfel protagonistului ideea sinuciderii. căci exprimau doar bănuielile unei femei. plină de tensiune dramatică. în schimbul încetării campaniei de presă). dovedindu-se un excelent psiholog care îşi cunoaşte perfect adversarul şi ştie să-i aplice la momentul oportun lovitura de graţie. De la Irena. punând pasiunea sa justiţiară mai presus de vechile lui sentimente. prin care dramaturgul încearcă să ilustreze imperfecţiunile de natură ale femeii. Întâi. intervine Maria. iar Maria Sineşti întruchipează cochetăria şi superficialitatea. dublate însă (de aici complexitatea personajului) de farmec şi pasionalitate.Protagonistul nu se lasă însă convins nici de intervenţia Irenei. Pentru Gelu aceasta nu poate fi concepută decât ca o experienţă a absolutului. Gelu află că tatăl său. aşa cum Elena Boruga (care intenţionează să divorţeze şi să se recăsătorească în timp ce soţul ei se afla la închisoare) este femeia incapabilă de sacrificiu. se vor face mai multe încercări de a-l determina pe Gelu să renunţe la publicarea scrisorilor. să nu publice scrisorile. iar efectele acestuia constituie o sursă de dramatism. În legătură cu acesta îi face nişte dezvăluiri mătuşa lui. cu atât mai intensă cu cât Gelu Ruscanu îşi ignoră în parte propriul trecut. ultima iubire a lui Grigore Ruscanu.nişte scrisori de dragoste adresate protagonistului de Maria Sineşti în care se exprimă bănuiala că soţul ei ar fi asasinat-o pe bătrâna Manitti cu scopul de a o jefui. ci şi cu propriul trecut. de la care tatăl lui Gelu primise revolverul cu care s-a sinucis. Această confruntare e dominată de la început şi până la sfârşit de Sineşti: acesta e pe rând amical. sarcastic (în aluziile sale la legătura lui Gelu cu Maria). ce duc la eşecul erotic. dar şi cu o anumită lipsă de realism. în urma aluziei lui Sineşti la posibila eliberare a lui Boruga. eroul este obsedat de imaginea tatălui său. nici de faptul că ar putea compromite imaginea tatălui său. care se dovedeşte însă cu neputinţă de realizat din cauza superficialităţii femeii. pentru care efectele apariţiei lor în paginile unui ziar ar fi putut să fie încă şi mai distrugătoare decât pentru Sineşti. care se decide în cele din urmă să-l convingă el însuşi pe eroul piesei să renunţe la publicarea scrisorilor.publicarea acestor scrisori era un gest de totală nedelicateţe faţă de Maria. Ruscanu perseverează totuşi în această decizie. În acelaşi timp. el încearcă să reconstituie împrejurările sinuciderii acestuia şi o caută pe Nora. din punct de vedere juridic. Petre Boruga. concesiv (promite eliberarea din închisoare a unui militant socialist. Trecutul începe însă să se insinueze tot mai profund în prezentul personajului. Pe de o parte. Febra justiţiei absolute îl face pe eroul piesei să piardă din vedere câteva elemente importante. Maria va avea de altfel o ultimă întrevedere cu Gelu Ruscanu . la rândul său. Irena.căruia îi propune să reia vechea lor legătură. El acţionează ca un fanatic al ideii de justiţie. la care descoperă aceeaşi patimă bolnăvicioasă a absolutului. care îi cere. pentru Maria dragostea e doar o explozie de pasiune care stă sub semnul ”clipei” ce trebuie gustată cu voluptate. Aceste raporturi apar cu pregnanţă în scena confruntării dintre Gelu Ruscanu şi ministrul justiţiei. descoperind astfel că idealul justiţiei absolute este la fel de intangibil ca şi acela al iubirii perfecte. În galeria personajelor feminine din Jocul ielelor. piesa lui Camil Petrescu dobândind astfel configuraţia unei drame analitice. fiindcă nu apreciază corect raporturile de forţe dintre el şi Sineşti. În finalul piesei. determinată de modul lor diferit de a concepe iubirea. Pe parcursul acţiunii. Această scenă subliniază încă o dată incompatibilitatea dintre cele două personaje. Dezamăgit în . dar eroul se dovedeşte inflexibil în deciziile sale. conducerea partidului îl va obliga să renunţe la campania de presă. căruia îi venera memoria şi despre care credea că murise într-un accident de vînătoare delapidase o sumă de bani ce a fost restituită cu ajutorul lui Sineşti care deţinea dovada delapidării. ameninţător (se referă la posibilitatea de a face publică dovada vinovăţiei lui Grigore Ruscanu). intrând astfel în conflict nu doar cu Sineşti. El îi dezvăluie lui Ruscanu faptul că în realitate tatăl acestuia se sinucisese din neputinţa de a atinge absolutul pe care îl căutase zadarnic în jocurile de noroc şi în experienţele erotice. în care trecutul acţionează cu puterea unui destin. aflate într-o evidentă criză sufletească. Gelu îşi dă seama că. După această discuţie.

N-am aşezat temeliile pe şovãiala nisipului. În fond. nici magie neagrã! Împotriva cugetului. Prin inflexibilitatea sa morală care merge până la fanatism. protagonistul dramei aminteşte de pastorul Brand din poemul dramatic omonim al dramaturgului norvegian. cuvioase! Altfel! Altfel! Nu cu sfaturi mai presus de fire! O. ÎNCEARCĂ! Citeşte cu atenþie textul: MANOLE (ducându-şi deznãdãjduit mâna prin pãr): Ajutã-mã. Spre deosebire însă de eroii lui Ibsen. divorţul dintre lipsa de sens a lucrurilor şi nevoia de sens a raţiunii despre care vorbeşte Camus. vizibilitate. Soluţia la care ajunge Gelu Ruscanu poate trimite cu gândul spre unele teme ale gândirii existenţialiste. şi cozile galbene. ca şi tatăl său. tãiate în cremene toate (. (..) BOGUMIL: Numai în iad se socoteşte. Privind sinuciderea ca pe o experienţă a absolutului. numãrul stãpâneşte. El înţelege că omul dispune de libertatea de a refuza existenţa. Socotelile sunt bune. Gelu. MANOLE: Ce sã încep? BOGUMIL: Ţi-am spus. iubesc cu conştiinţa. MANOLE: Bolta ce s-a prãbuşit ieri n-a fost prea grea. personajele lui Camil Petrescu (şi aici trebuie căutată marea originalitate a scriitorului) dovedesc o luciditate superlativă (”Câtă luciditate. pentru soluţia sinuciderii. prea idealist. ca a unuia care-şi are un drum de la care nu se mai abate): Nu mai mãsura! MANOLE: Nici magie albã nu fac.dragoste şi în pasiunea sa justiţiară. a socoti e un pãcat ceva mai mic decât necinstirea sâmbetii. protagonistul dramei s-ar asemăna mai curînd cu Kirillov.. spunea dramaturgul). a suta oarã le mãsur. celebrul personaj al lui Dostoievski din Demonii. protagonistul descoperă acum o altă formă posibilă de a atinge absolutul: un absolut al libertăţii pe care i-l revelează sinuciderea tatălui său.) În împãrãţia lui Dumnezeu. Adâncimile şi înălţimile. ochiul se mai bizuie încã. Acolo. care aparţine mai multor ţări. ca şi alte personaje ale scriitorului. Dar în timp ce scriitorul francez respingea soluţia sinuciderii. atunci cînd aceasta se dovedeşte incompatibilă cu idealurile şi exigenţele sale morale. Cerceteazã şi tu. evidenţă Cosmopolit (adj) – (în context) care ţine de mai multe culturi. care considera că prin actul sinucigaş omul atinge libertatea superlativă şi devine egalul lui Dumnezeu. nu are forţa interioară de a-şi asuma statutul de ”fiinţă absurdă” şi nu poate să-şi înfrângă orgoliul. dar . optând. iar drama lor este formulată sintetic de Penciulescu: ”cine vede ideile rămâne neom”. Eu nu! BOGUMIL: Va trebui.. în împãrãţia virtuţilor întoarse. şi nici o izbândã. toate sunt dupã mãsurã: şi coarnele dracilor. Jocul ielelor evidenţiază influenţa pe care a exercitat-o asupra lui Camil Petrescu teatrul de idei al lui Ibsen. CONCLUZIE: Considerată o dramă a ”imperativului categoric”. cîte piedici şi împotriviri! BOGUMIL(fãrã a se mişca.. cu voce monotonã. eroul din Jocul ielelor descoperă absurdul existenţei. MANOLE: Nu. prea inteligent şi prea lucid ca să accepte o existenţă întemeiată pe compromisuri. atâta dramă”. BOGUMIL: Pe mãsurãri? De şapte ani tot mãsuri cu cel unghi de aramã. Acolo. ÎMBOGĂŢEŞTE-ŢI VOCABULARUL! Compatibilitate (subst) – potrivire Pregnanţă (subst) – claritate. conştiinţa exacerbată a propriei superiorităţi morale în raporturile cu semenii. considerând că singura salvare pentru ”omul absurd” constă în asumarea propriei condiţii de ”Sisif” care se lansează conştient în căutarea unor sensuri inexistente.

) BOGUMIL (dupã un lung suspin): Într-o searã am ieşit pe malul Argeşului.) Un singur lucru mai poate sã ajute.. (Se ridicã. şi tot mai multe.) Mã duc! Femeile noastre au ieşit lângã râu la miezul nopþii şi au stins lumînãri în apã. Aratã în ce mãsurã scena de mai sus are caracterul unei confruntãri de idei.. unde în clipa aceasta rãsare o zodie nebunã. (. ca sã învingi zãdãrniciile.. BOGUMIL: Şi eu ţi-am spus: Lasã-mã sã mã rog. Manole? Spre stânga. Printre oameni umblã vântul cu veştile. Demonstreazã într-un mic eseu de 1-2 pagini cã fragmentul face parte dintr-o dramã MEMOREAZĂ! Comedia Comedia este specie dramatică cu deznodământ fericit. trebuie sã cred cã a fost aievea. Mai sunt şi alte puteri. Dar nu a fost. Ce tipuri umane ar putea întruchipa cele douã personaje? 7. mai mari decît morţii rãi. pe urmã cinci. Zidurile tale s-ar prãbuşi.) ci eu ştiu cã nu morţii rãi zãdãrnicesc înãlţarea bisericii. Şi în nãvala apelor. Cum îţi explici cã pe parcursul acestui fragment personajele nu vorbesc explicit despre jertfa care i se cere lui Manole pentru înãlţarea bisericii? 6. pe urmã fãrã de numãr – ca o plutire de trunchiuri spre marile ferestraie.. MANOLE (strigã): Cum e? Cine e? Ce e? (Lucian Blaga.Particularităţi: (1) prezenţa comicului (v definiţia). 4... Apele erau crescute pânã-n gura vadului. 2. Indicã mijloacele întrebuinţate de dramaturg pentru a sugera stãrile interioare ale celor douã personaje. Precizeazã în ce constã situaţia-limitã prezentatã în fragmentul dat. sau spre cele de jos? MANOLE: În toate pãrţile. pentru a dezlega blestemul – dacã e blestem. MANOLE: A fost odatã sãpat în piatrã: „Sã nu ucizi”.neapãrat mai greu decât cãlcarea poruncii a şasea. pe urmã zece. Între pietrele atâtor împotriviri. Tot atât de adevãrat e cã în sat copiii cresc. MANOLE: Ţi-am spus: Sã nu mai vorbim. nevrednicul. Dar tu nu vrei sã faci jertfã. Şi cum n-a fost vedenie. Şi alt fulger de atunci n-a mai cãzut sã şteargã poruncile! BOGUMIL: Mã duc sã mã rog. şi ţâţa femeilor nu mai dã lapte. . în care sunt prezente situaţiile şi personajele comice. (2) deznodământ vesel. care voinţã nu s-ar fi mãcinat pânã acum?! (Pauzã scurtã. Pentru tine – eu. Se petrec lucruri necurate pretutindeni. (. spre dreapta. pe urmã altul. un sicriu putind vãzui. 3. Meşterul Manole) 1. (. pãrinte. în toate pãrţile. fiindcã le clatinã strigoi neliniştiţi. şi pe mine nu vrei sã mã laşi sã mã rog. Sesisezi vreo asemãnare între personajele din fragmentul dat şi eroii lui Camil Petrescu? 5.) MANOLE (se ridicã ameninþãtor): Cine-mi dãrâmã zidurile? BOGUMIL: Încotro ameninţi. unde norocul apune? Spre puterile de sus. Sunt veşnic la început de drum. Apoi altul..

nesociabil. Iluminism – mişcare de idei din secolul al XVIII-lea (numit şi ”secolul luminilor”). geloz etc. comic de limbaj (legat de modul de a se exprima al acestora). distingându-se prin câteva particularităţi legate de puternica influenţă a gîndirii raţionaliste a epocii asupra autorilor clasici. întemeiat pe raţiune (ceea ce e raţional e şi moral). El cunoaşte mai multe modalităţi. a fost cultivată în epoca clasicismului. Comedie de moravuri: comedie care critică imperfecţiunile societăţii dintr-o anumită epocă. Comedie realistă – se particularizează. Se mai vorbeşte despre comicul de repetiţie (când aceeaşi situaţie se repetă identic sau când personajele se partuclarizează prin automatisme verbale ori comportamentale) şi de comic vizual (când râsul este produs de aspecte exterioare – fizionomie.. ce devin ridicole sau odioase din cauza trăsăturilor lor fizice dar mai cu seamă sufleteşti. Comicul are mai multe forme: comic de situaţie (personajele sunt plasate în situaţii ridicole. (6) aceste personaje sunt caricaturizate. prin accentele de critică socială şi prin înlocuirea tipului moral cu tipul social. legată de imperfecţiunile sufletului omenesc sau ale societăţii dintr-o anumită epocă. În consecinţă personajele sunt în general tipuri morale şi predomină comicul de caracter. în finalul comediei Tartuffe de Moliere personajele se grupează în jurul emisarului regal care readuce ordinea şi raţiunea). Comedie de caracter – comedie care critică diformităţile sufletului omenesc). care se diferenţiază prin atitudinea faţă de faptele prezentate: umorul (presupune toleranţa faţă de micile slăbiciuni omeneşti). ipocrit. comic de caracter (personaje care stârnesc râsul din cauza trăsăturilor lor morale). Acţiunea se desfăşoară într-un timp şi spaţiu finit: durata ei coincide cu perioada de criză a ansambului socio-uman perturbat de tendinţa spre excesiv a unui personaj. Ansamblul social are însă capacitatea de a se autoregla prin eliminarea sau integrarea agentului perturbator care este adus la limbajul comun al raţiunii. Comic – categorie estetică care constă în înfăţişarea unor situaţii sau personaje ridicole. (3) anticlericalismul.). (4) dimensiune critică. în raport cu comedia clasică. au automatisme verbale sau comportamentale care le dau aspectul unor marionete. REŢINE! Comedie clasică – ilustrată magistral de Moliere. (2) critica instituţiilor feudale. comic onomastic (de nume). prin deplasarea interesului de la comicul de caracter la comicul de moravuri. (3) conflictul nu are intensitatea aceluia dintr-o dramă. Acţiunea ei implică existenţa unui cod moral cu valoare universală. Această funcţionare e perturbată prin apariţia unui personaj puternic individualizat care are o anumită tendinţă spre excesiv (e avar. (5) predomină personajele negative care reprezintă în general tipuri morale sau sociale. vestimentaţie). Principalele sale particularităţi au fost: (1) încrederea în capacitatea raţiunii de a rezolva toate problemele existenţei umane. care asigură buna funcţionare a societăţii. iar spaţiul presupune existenţa unui centru de unde emană ideea de autoritate care garantează respectarea codului moral (Astfel. satira (implică dezaprobarea violentă a marilor imperfecţiuni ale naturii umane) şi ironia (dezaprobare disimulată în spatele unei atitudini aparent binevoitoare).chiar dacă proiectează adeseori o viziune sceptică asupra naturii umane. generate de obicei de încurcături sau confuzii). al cărei principal obiectiv era ”luminarea” maselor largi prin răspândirea culturii. (4) interesul pentru . fiind provocat de cele mai multe ori de intere meschine.

În literatură principalii săi reprezentanţi au fost J-J. Păsările. Diderot. cu puternice accente de satiră socială. Plaut (Titus Maccius Plautus) (254 îH – 184 îH) Celebru comediograf latin. Gheorghe Şincai. În secolul al XVIII-lea (al Luminilor) se ajunge la un adevărat cult al raţiunii. în care descrie metoda prin care poate fi dobândită şi menţinută puterea politică. Rousseau. definindu-se. după Descartes. Daniel Defoe. istoric şi scriitor. W. Începuturile lui se plasează între orizonturile filosofiei antice grecesti. Ion Budai-Deleanu care milita pentru drepturile naţionale ale românilor din Transilvania. DICŢIONAR DE AUTORI: Aristofan (446îH – 386 îH) Cel mai mare comediograf al Antichităţii greceşti.educaţie. suprasensibile ale lucrurilor şi sunt accesibile doar prin intermediul raţiunii. Opera sa fundamentală este Principele. Platon considera cunoaşterea prin simţuri o pseudo-cunoaştere. Gemenii. care reprezintă modelele ideale. Pacea etc. (5) promovarea unei literaturi destinate să contribuie la educarea civică şi morală a publicului. deoarece nu oferă acces decât la realitatea sensibilă. Ulcica. Petru Maior. de la care s-au păstrat comedii ca Broaştele. Ei au plecat de la postulatul că principiile pe care se întemeiează realitatea sunt identice cu legile raţiunii. reprezentant al Renaşterii italiene. în mod compensatoriu. Ca dramaturg. Beaumarchais (Franţa). este autorul comediei Mătrăguna. materială şi schimbătoare a lumii. Se ajunge astfel la principiul raţiunii sufieciente sau determinante pe care Leibniz îl formula astfel:”nimic nu este fără să aibă o cauză sau cel puţin o raţiune determinantă (…) în virtutea căreia acesta este mai degrabă decât nu este şi este mai curând aşa decît altfel”. . Leibniz. Carlo Goldoni (Italia). ale cărui comedii au servit ca sursă de inspiraţie pentru Shakespeare (în Comedia erorilor) şi Moliere (în Avarul şi Amfitrion). Voltaire. drept capacitatea de a judeca bine şi de a distinge adevăratul de fals. Norii. Se ajunge astfel la concluzia că raţiunea e sursa oricărui adevăr: ea se manifestă la toţi oamenii. Adevărata realitate o constituie Ideile sau Esenţele. Niccolo Machiavelli (1469 – 1527) Mare gânditor politic. care să satisfacă nevoia de iraţional a sufletului omenesc. Soldatul fanfaron. Printre cele mai cunoscute comedii ale sale se numără: Casa cu stafii. apelând la toate mijloacele care asigură acest scop. iar arta şi literature romantică vor încerca să facă. din actul poetic o acţiune vitală. Principalii reprezentanţi ai raţionalismului modern au fost Rene Descartes şi G. În cultura română iluminismul este reprezentat de mişcarea numită Şcoala ardeleană (Samuil Micu. Jonathan Swift (Anglia). Puţină filosofie! Raţionalism: orientare filosofică din a cărei perspectivă raţiunea constituie sursa oricărei cunoştinţe adevărate despre natură. Comedia măgarilor.

Aceste comedii au constituit sursa de inspiraţie a unor opere muzicale celebre: Bărbierul din Sevilla de G. Pierre Auguste Caron de Beaumarchais (1732 – 1799) Scriitor. cu numeroase informaţii despre viaţa teatrală din secolul al XVIII-lea. Mizantropul. celebru mai ales datorită poemelor sale din seria Nopţilor. care în comediile sale Bărbierul din Sevilla şi Nunta lui Figaro face o critică virulentă a societăţii şi a moravurilor feudale. . Bolnavul închipuit. Mincinosul. Alfred de Musset (1810 – 1857) Scriitor romantic francez.. Carlo Goldoni (1707 – 1793) Scriitor italian din epoca Iluminismului. Tartuffe sau Impostorul. drama Lorenzaccio şi mai multe comedii dintre care cea mai cunoscută se intitulează Cu dragostea nu-i de glumit. Tudor Muşatescu (1903 – 1870) Prolific dramaturg interbelic. A lăsat de asemenea un interesant volum de Memorii. care a excelat în comedia de caracter. Arnolphe). Don Juan sau Ospăţul de piatră.Escu. Rossini şi Nunta lui Figaro de W. Femeile savante. reprezentant al clasicimului francez. El este creatorul unor tipuri memorabile: avarul (Harpagon). A scris de asemenea cinci comedii dintre care cea mai cunoscutp este Comedia curţilor ca şi tragedia Horaţiii. om de teatru şi muzician francez. Cele mai cunoscute comedii ale sale sunt Şcoala femeilor. mizantropul (Alceste). gelosul (Sganarel. reprezentant al literaturii iluministe.Pietro Aretino (1492 – 1556) Scriitor renascentist italian. care a valorificat tradiţia teatrului italian medieval (Commedia del Arte) în comedii ca Slugă la doi stăpâni.. Visul unei nopţi de iarnă. Burghezul gentilom. Hangiţa. autorul faimoasei culegeri de versuri „deocheate” Sonete luxurioase care au circulat în epocă însoţite de 16 desene ale lui Giuliano Il Romano. A scris de asemenea romanul Confesiunile unui copil al secolului. Avarul. parvenitul vanitos (Jourdain). .A. Moliere (pseudonimul lui Jean-Baptiste Poquelin) (1622 – 1673) Ilustru comediograf. autorul comediilor de mare succes Titanic-Vals. Bădăranii. care au servit ca model pentru Nopţile lui Alexandru Macedonski. Mozart. ipocritul (Tartuffe).

care s-a remarcat prin comediile sale (Preşul. Travesti). De două mii de ani (care are ca temă condiţia intelectualului evreu într-o societate bântuită de prejudecăţi rasiale). Sfântul Mitică Blajinul. Ianke şi Cadâr. Muşcata din fereastră) au drept coordonată esenţială umorul. Ultima oră). care a cultivat comedia lirică (Jocul de-a vacanţa. autor de drame istorice a căror acţiune este plasată în timpul Renaşterii italiene (Borgia. Ion Băieşu (1933 – 1992) Autor satiric. ale cărui comedii ( Take. S-a remarcat prin romanele sale: Femei. Steaua fără nume. autorul unor comedii de succes (Mielul turbat. A fost totodată un dramaturg plin de originalitate. care în comediile sale se arată preocupat de asimilarea unor modalităţi ale teatrului de avangardă (Capul de răţoi) sau amestecă observaţia realistă cu gustul pentru miraculos (Omul cu mârţoaga). în ale cărui pagini sunt demitizate câteva din figurile de seamă ale culturii interbelice: Nae Ionescu. Nunta din Perugia. Teodor Mazilu (1930 – 1980) Important dramaturg postbelic. tributare uneori clişeelor ideologice ale regimului comunist. Mircea Eliade. Boul şi viţeii). ca şi prin romanul Balanţa.Mihail Sebastian (pseudonimul lui Iosif Hechter) (1903 – 1945) Importantă personalitate a literaturii dintre războaie. Este de asemenea autorul unui interesant Jurnal. discipol al filosofului Nae Ionescu. Camil Petrescu. cu o puternică vocaţie de moralist. Siciliana. Victor Ion Popa (1895 – 1946) Scriitor şi om de teatru. A scris comedii satirice . Oraşul cu salcâmi. Accidentul. George Ciprian (1883 – 1968) Cunoscut actor şi dramaturg al epocii interbelice. Escrocii în aer liber. Alexandru Kiriţescu (1888 – 1961) Dramaturg. A scris de asemenea drama Ciuta şi romanele Velerim şi Veler Doamne şi Sfârlează cu fofează. Michelangello) şi al cunoscutei comedii Gaiţele. care s-a bucurat de transpunerea cinematografică a lui Lucian Pintilie. Aurel Baranga (1913 -1979) Dramaturg postbelic.

dar şi a unor specii minore (cum ar fi farsa). iar creaţia scriitorului s-ar apropia mai degrabă de naturalism. O scrisoare pierdută. de obicei nu respectă cu sfinţenie textul autorului.considerat cel mai mare dramaturg român al tuturor timpurilor. Conul Leonida faţă cu reacţiunea. pe de o parte. dar. Pe aceeaşi linie vin şi comentariile lui Paul Zarifopol. O asemenea diversitate de aprecieri este determinată de complexitatea teatrului comic caragialesc. L. care. anticipează anumite . care considera că în creaţia lui Caragiale realismul (prin aspectele de critică socială) se îmbină cu clasicismul (prin interesul arătat tipurilor morale). O punere în scenă exprimă viziunea regizorului. Incontestabila ipocrizie. asta nu te scuteşte de lectura textului. încercând să răspundă acuzaţiilor de imoralitate care i se aduceau dramaturgului în presa timpului. chiar dacă autorul are tendinţa de a exagera aspectele negative ale naturii umane. SEMNIFICAŢIA OPEREI: Opera lui I.L. pe de altă parte. nuvele realiste (Două loturi). ar fi bine să te gândeşti şi ce anume ţi-a provocat râsul. care recunoştea în autorul Scrisorii pierdute unul din propriile sale modele literare. Tren de plăcere. Acest punct de vedere va fi contestat de G. drama Năpasta. Don Juan moare ca toţi ceilalţi ). Călinescu care considera că din opera caragialiană lipsesc tipurile morale majore ale clasicismului (avarul. schiţe (Bubico. valorifică tradiţia comediei clasice şi realiste. D ale carnavalului). arăta că tipurile umane înfăţişate de acesta existau efectiv în societatea vremii. În felul acesta vei descoperi. mizantropul).Caragiale O scrisoare pierdută. În sfârşit critica mai recentă îl priveşte pe Caragiale ca pe un precursor al aşa-zisului teatru al absurdului. Opera sa. Telegrame etc. CITEŞTE! O scrisoare pierdută de I. Groaznica sinucidere din strada Fidelităţii. ipocritul. Caragiale DATE GENERALE DESPRE AUTOR: I. caracterizată de criticul Paul Zarifopol prin formula ”realism clasic” cuprinde patru comedii (O noapte furtunoasă. La moşi. Tandreţe şi abjecţie.L Caragiale a fost plasată sub semnul realismului încă de Titu Maiorescu care în articolul Comediile dlui Caragiale.). adică acele mijloace prin care scriitorul ne face să râdem. care... unele din sursele comicului caragialesc. Doamna Voltaire) ATENŢIE! Ai văzut probabil una sau chiar mai multe reprezentaţii ale comediei lui I. poate. Mobilă şi durere. Păcat) şi fantastice (La hanul lui Mânjoală. Iar dacă pe parcursul lecturii ţi se va întâmpla să râzi. punct de vedere încurajat de Eugen Ionescu însuşi.L Caragiale (1852 – 1912) a fost un reprezentant de seamă al generaţiei marilor clasici. Kir Ianulea). naturaliste (O făclie de Paşte. Lanţul slăbiciunilor. romane (Bariera) şi proză scurtă (Elegii la pomana porcului.pline de sarcasm (Proştii sub clar de lună. iar.

Paul Zarifopol considera că viziunea artistică a lui Caragiale poate fi rezumată printr-o formulă întrebuinţată de acesta în schiţa Gran Hotel <<Victoria Română >>: ”Simţ enorm şi văz monstruos”. Trahanache – ticăitul. manipularea voturilor. dar. Desigur personajele din O scrisoare pierdută se individualizează printr-o trăsătură de caracter dominantă: Tipătescu e impulsivul. lipsesc tipurile morale majore. demagogia oamenilor politici care în spatele unor idei generoase. Tehnica ”suciturilor” provine din întrebuinţarea parodică a unui mijloc de caracterizare specific realismului. Caţavencu – licheaua. din ordinul prefectului Tipătescu). posedand o uriaşă capacitate de autoiluzionare.linii de evoluţie care se vor configura în dramaturgia secolului al XX-lea. Brânzovenescu). Farfuridi – prostul. fără să-i idealizeze. Acelaşi Zarifopol (chiar dacă lansase ideea ”realismului clasic” al lui Caragiale) admitea că personajele caragialiene se individualizează mai puţin prin trăsăturile lor morale. Dacă autorul realist îşi propune să înfăţişeze oamenii aşa cum sunt ei. surprins în diversele lui ipostaze (Trahanache. nu sunt preocupaţi decat de propriile lor interese. Caragiale apelează în schimb la mijloacele caricaturii groteşti.L. corupţia. afişate cu ostentaţie. eroii dramaturgului se caracterizează mai mult decât prin asemenea trăsături morale prin raportul lor. abuzul de putere al autorităţilor (Caţavencu e arestat ilegal. pe care critica tradiţională o consideră o comedie de moravuri politice. care e mai apropiată de teatrul absurdului decât de estetica realismului. CRITICA SOCIALĂ: Aceste aspecte sunt evidente şi în comedia O scrisoare pierdută. Incapacitatea acestor personaje de a reflecta în mod adecvat realitatea se răsfrânge de asemenea în vorbirea lor defectuoasă (chiar personajele care prin statutul lor social aparţin intelectualităţii – Farfuridi sau Caţavencu – rostesc greşit anumite cuvinte) ca şi în modul lor aberant de a interpreta evenimentele sau doctrinele politice (discursul electoral al lui Farfuridi e un soi de curs aiuristic de istorie modernă a României. Este semnificativ din acest punct de vedere faptul că pornind de la premisa falsă că scrisoarea aflată în posesia lui Caţavencu este o plastografie. foarte particular. Aspectele vizate de critica dramaturgului sunt multiple. politicianul provincial. iar cel al lui . În spiritul literaturii realiste. iluzia se dovedeşte întotdeauna mai redutabilă decat realitatea. formulă care exprimă tocmai tendinţa spre excesiv a scriitorului. Caragiale îl transpune în registrul ”simţului enorm” şi al ”văzului monstruos”. deformându-l şi caricaturizându-l. comicul de caracter (esenţial în comedia clasică) jucând aici un rol secundar. renunţând la una din principalele convenţii ale acesteia: principiul obiectivităţii. slujbaşul corupt (Pristanda). cocheta de provincie (Zoe Trahanache) sau simplul cetăţean derutat de demagogia propagandei electorale (Cetăţeanul turmentat). cât mai ales prin intermediul aşa-ziselor ”sucituri” (de felul faimoaselor ticuri verbale) care le dau aerul unor măşti groteşti sau al unor marionete. De altfel. pe care însă I. Farfuridi. Caţavencu. cu realitatea. ce amplifică trăsăturile negative ale personajelor sale în maniera unui caricaturist. Cu toate acestea. în timp ce Agamiţă Dandanache (despre care Caragiale însuşi afirma că ”e mai prost decât Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”) acumulează aproape în totalitate defectele celorlalte personaje. pe care sunt incapabili să o cunoască în mod adecvat. căci în lumea personajelor lui Caragiale. PERSONAJELE: Nu se poate contesta prezenţa în teatrul caragialesc a unei tendinţe spre tipologic. dramaturgul înfăţişează aici tabloul vieţii politice dintr-un orăşel de provincie aflat în plină campanie electorală. aşa cum au subliniat unii comentatori. Pristanda – oportunistul. dar şi fară să-i caricaturizeze. ”amănuntul semnificativ”. incultura clasei politice. Personajele reprezintă tipuri sociale: marele funcţionar de stat (Tipătescu). Caragiale nu aplică însă în mod consecvent tehnica literaturii realiste. Trahanache reuşeşte să descopere cele două poliţe falsificate de acesta. întrebuinţarea şantajului ca instrument în lupta politică.

Caţavencu - expunerea prăpăstioasă a unei doctrine economico-politice: liber-schimbismul). Cu adevărat interesant este însă faptul că, deşi folosesc un limbaj incoerent şi total lipsit de logică, eroii lui Caragiale se înţeleg perfect între ei, spre stupefacţia cititorului. Discursul lui Farfuridi este astfel întrerupt de câteva ori de Caţavencu şi de oamenii lui, dar nimeni nu-i reproşează vorbitorului incoerenţa, ci doar lungimea discursului. Plecând de la acestă trăsătură a personajelor caragialiene, se poate afirma că ele sunt protagoniştii unei drame gnoseologice, confundă iluzia cu realitatea, iar această alterare a capacităţilor cognitive este numită în comedia Conul Leonida faţă cu reacţiunea ”fandacsie”. Ca urmare a ”fandacsiei”, aceste personaje îşi creează o lume a lor, o ”lume pe dos”, unde totul stă sub semnul iluziei, al minciunii şi al autoamăgirii, al ”nebuniei universale” care constituie una din marile teme ale scriitorului. DINCOLO DE REALISM: Tema iluziei este prezentă şi în O scrisoare pierdută, care dincolo de aspectele sale de comedie realistă de moravuri ar putea fi privită şi ca o parabolă despre putere, care devine şi ea iluzorie într-o lume întemeiată pe minciună şi înşelăciune. Astfel se poate constata că personajul care ar trebui să dispună de cea mai mare putere, prefectul Tipătescu, este în realitate cel mai vulnerabil: e şantajat de Caţavencu, manipulat de Zoe, nevoit să închidă ochii până şi la afacerile necurate ale lui Pristanda. Mai redutabil decât prefectul este Caţavencu, care, deţinând scrisoarea compromiţătoare, pare a fi pe punctul de a-i convinge pe oamenii partidului de la putere să-i susţină candidatura. El este silit să cedeze în faţa lui Trahanache, personaj iniţiat în misterele lumii pe dos, a cărui logică, aberantă în raport cu realitatea, se dovedeşte perfect funcţională în universul bântuit de fandacsie al personajelor caragialiene, căci conduce la descoperirea poliţelor falsificate de Caţavencu. Dar şi puterea lui Trahanache este limitată, căci el trebuie să se subordoneze ”centrului”, care îi impune candidatura lui Agamemnon Dandanache. Dandanache, la rândul său, dispune de mai mare putere decat ”centrul”, reuşind să se infiltreze pe listele electorale printr-un şantaj încă şi mai odios decat cel al lui Caţavencu. În sfarşit, puterea mai mică sau mai mare de care dispun personajele în anumite momente ale acţiunii este determinată de deţinerea ”scrisorii pierdute”: Caţavencu este puternic atata timp cât posedă documentului compromiţător, iar atunci când Zoe reintră în posesia acestuia, trebuie să-şi recunoască înfrangerea şi să accepte postura, umilitoare pentru el, de a organiza sărbatorirea triumfului electoral al lui Dandanache, a cărui victorie este determinată tot de posesia unei scrisori. Pierderea şi regăsirea scrisorii prefectului se leagă însă de fiecare dată de prezenţa cetăţeanului turmentat, care, deşi în aparenţă este personajul cel mai neînsemnat al piesei, deţine în realitate cea mai multă putere. Iar acest personaj (în care critica tradiţională a văzut imaginea alegătorului derutat de propaganda electorală, care nu ştie cui să-şi dea votul) poate fi privit însă şi ca o întruchipare a hazardului atotputernic, care joacă un rol important şi în alte opere ale lui I.L. Caragiale ( O noapte furtunoasă, Două loturi). Prin această ”piramidă răsturnată” a puterii, în virtutea căreia cel mai puternic în aparenţă e cel mai slab în realitate şi invers, dramaturgul ilustrează astfel motivul ”lumii pe dos” şi evidenţiază caracterul iluzoriu al ideii de autoritate într-o lume ce are ca principii fundamentale de funcţionare minciuna şi înşelătoria. Iar prin tendinţa lor de a se închide în universul propriilor lor iluzii personajele caragialiene reprezintă imaginea caricaturală a spiritului romantic, tentat să se refugieze mereu în lumea fantasmagorică a imaginaţiei. Astfel încât una dintre componentele majore ale viziunii dramaturgului este antiromantismul, despre care vorbea de altfel şi G. Călinescu în eseul său Domina bonna. COMICUL: Ca orice comedie, O scrisoare pierdută se particularizează mai cu seamă prin prezenţa comicului. Comicul de situaţie este prezent astfel din abundenţă, iar situaţiile ridicole în care sunt puse personajele sunt adeseori rezultatul confuziei dintre iluzie şi realitate: astfel pus în faţa dovezii zdrobitoare a infidelităţii lui Zoe, Trahanache consideră că scrisoarea furată de Caţavencu de la cetaţeanul turmentat reprezintă un fals; Caţavencu însuşi este o victimă a autoiluziei, îşi apreciază greşit raportul de forţe cu partidul de la putere, ajunge la discreţia lui Trahanache (care deţinea poliţele falsificate) şi a lui Zoe, care îl pune în situaţia umilitoare de a prezida banchetul dat în onoarea lui Dandanache. Adeseori comicul de situaţie ia forma comicului repetitiv (pierderea şi găsirea scrisorii

pierdute, apariţiile repetate ale cetăţeanului turmentat în momente de mare tensiune). Dar ponderea cea mai mare o are în comedia lui Caragiale comicul de limbaj prin care se realizează individualizarea personajelor. Acesta cunoaşte în textul piesei forme multiple: pronunţarea greşita a unor cuvinte (Pristanda spune ”bampir” în loc ”vampir”, etimologiile populare (pentru Caţavencu cuvântul capitalist înseamnă ”locuitor al capitalei”, căci îl consideră, în mod eronat, derivat de la ”capitală”), ticurile verbale (Trahanache: ”Aveţi puţintică răbdare”, Farfuridi: ”Eu am, n-am treabă…”, Pristanda: ”Curat!”), nonsensurile (Caţavencu: ”Industria română este admirabilă, este sublimă putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”), incoerenţa (discursul lui Farfuridi).Comicul de limbaj al lui Caragiale anticipează astfel dezagregarea limbajului din teatrul contemporan al absurdului, Eugen Ionescu mărturisind de altfel că discursul Coanei Pipa din piesa Ucigaş fără simbrie a avut ca model cele două cuvântări electorale din O scrisoare pierdută. Apropiat de comicul de limbaj este cel onomastic, analizat încă de G. Ibrăileanu, care sublinia că I.L.Caragiale nu-şi nominalizează personajele la întamplare, numele lor constituind o sursă de comic, dar şi un mijloc de caracterizare. Numele personajului caragialesc reprezintă aşadar un fel de mască comică, în care sunt sintetizate principalele lui trăsături: astfel ,numele de Zaharia Trahanache sugează ramolismentul şi zahariseala, cel de Caţavencu – demagogia, Farfuridi şi Brânzovenescu (prin aluzia culinară pe care o conţin) – vulgaritatea şi lichelismul. O sursă de comic este de asemenea plasarea personajelor în cupluri contrastante cum este cel alcătuit de Farfuridi şi Brânzovenescu sau cuplul Tipătescu – Pristanda din prima scenă a piesei, cand autoritatea şi aroganţa perfectului contrastează cu slugărnicia poliţaiului. Absenţa din piesă a tipurilor morale majore, subliniată de comentatori, face ca în comedia lui Caragiale comicul de caracter să nu joace acelaşi rol important ca şi în comedia clasică, deşi prostia lui Farfuridi, senilitatea lui Dandanache, impulsivitatea lui Tipătescu sau oportunismul lui Pristanda sunt o sursă permanentă de ridicol. CONCLUZIE: Comedia O scrisoare pierdută ilustrează în felul acesta particularităţile teatrului comic al lui Caragiale şi ale comediei în general. Ea este o operă complexă, în care autorul valorifică tradiţia teatrului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, orientat spre observaţia realistă, dar se şi distanţează de această tradiţie, aducand o viziune artistică originală, cu elemente care anticipează dramaturgia secolului al XX-lea. Prin echilibrul pe care îl realizează în opera sa dramatică între tradiţia realistă şi aspectele novatoare, autorul Scrisorii pierdute poate fi comparat cu marele dramaturg rus A. P. Cehov. ÎMBOGĂŢEŞTE-ŢI VOCABULARUL! Moravuri (subst) – obiceiuri Mizantrop (adj) – ursuz, nesociabil, care urăşte oamenii Parabolă (subst) – povestire alegorică, exprimând un conţinut religios, moral, sau filosofic. ÎNCEARCĂ! Citeşte cu atenţie: ŞEFUL (bãtând în geam): Sãru mîna, domnişoarã Cucu. DOMNIŞOARA CUCU: Bunã ziua, domnu Ispas. (Trece prin faþa uşii, spre dreapta, continuându-şi plimbarea pe peron) ŞEFUL (Se ridicã de la masã, se apropie de orologiul din perete, mutã minutarul la şapte fix.): Cum trece vremea, domle! (Iese pe urmã în prag.) Cald! Cald al dracului, domnişoarã Cucu. DOMNIŞOARA CUCU: Ba ici la dumneata, la garã, parcã-i mai rãcoare. ŞEFUL: Aş! Ţi se pare. Nici n-ai zice cã suntem în mai. S-a înserat, şi uite ce zãpuşealã. Parc-am fi în iulie. DOMNIŞOARA CUCU: Dar ce-am auzit, domnule Ispas? Ţi-a cãlcat ieri rapidul un

curcan? ŞEFUL: Cum? DOMNIŞOARA CUCU: Aşa mi-a zis azi-dimineaþã, la şcoalã, în cancelarie, madam Voinea, de ştiinþe naturale. Zicea c-a aflat bãrbatu-sãu de la poştã, cã-i spusese dirigintele... ŞEFUL: Da de unde, domnişoarã Cucu? Mai întâi, n-a fost rapidul, a fost acceleratul. şi pe urmã, nu era curcan. Era raţã. DOMNIŞOARA CUCU: Ia te uitã cum exagereazã lumea! ŞEFUL: O rţþã pestriţã, cu ciocul sur. A fãcut-o nevastã-mea pe varzã, azi la prânz. O minune! DOMNIŞOARA CUCU: Da parcã tot a fost o chestie cu un curcan? Sau curcã era? ŞEFUL: Ei! Acu trei sãptãmîni, dupã Rusalii. Pe aia o cãlcase un tren de marfã. (Toatã aceastã convorbire a avut loc în fundul scenei, şeful fiind în pragul uşii, iar domnişoara Cucu pe peron, în faþa uşii) DOMNIŞOARA CUCU (cu o mişcare bruscã, de alrmã, intrã în birou): O elevã! ŞEFUL: O elevã? DOMNIŞOARA CUCU: Mi se pare cã e Zamfirescu, Zamfirescu dintr-a şasea. ŞEFUL: Treci dupã uşã, sã nu te vadã. Sã n-o sperii. DOMNIŞOARA CUCU (se trage pe lângã perete şi duce degetul la gurã): Ssst! ŞEFUL: Lasã-mã pe mine sã vãd. (Iese pe peron şi se uitã în dreapta şi-n stânga, cu un aer de prefãcutã indiferenţã. Pe urmã se întoarce.) Aş! Ţi s-a pãrut. Nu e nimeni. DOMNIŞOARA CUCU: Dacã o prind, o dau afarã din şcoalã. ŞEFUL: Prea eşti asprã. DOMNIŞOARA CUCU (ritos): O dau afarã. Am spus de o mie de ori cã nu e voie sã vie la garã. Am pus şi afiş la cancelarie. Ce e dezmãþul acesta? una-douã, hai la garã! ŞEFUL: Ei, le place şi lor, cã... e mai rãcoare. DOMNIŞOARA CUCU: Las, cã ştiu eu ce le place. Le place sã se zgâiascã la ferestrele vagoanelor şi sã-şi facã semne cu bucureştenii. (Sunã telefonul.) ŞEFUL (ridicând receptorul): Alo!... Da... Linia întâia... Salut... (Închide telefonul.) Vine automotorul de Sinaia. I-au dat drumul de la canton. (Îşi ia din cuier chipiul şi-l pune pe cap.) DOMNIŞOARACUCU: Automotorul ãsta e un scandal. De când l-au pus în circulaþie, nu mai am linişte în cursul superior. Toate fetele şi-au pierdut capul ŞEFUL: Şi nici mãcar nu oprşte la noi. Ce-ar mai fi dac-ar opri? DOMNIŞOARA CUCU (indignatã): Sã opreascã? N-avem nevoie. Nu ne trebuie. ŞEFUL: Tren de lux, domnişoarã Cucu. Nu se uitã el la noi. DOMNIŞOARA CUCU: Tren de pierzanie. Plin de jucãtori de ruletã şi de femei... uşoare. ŞEFUL: Asta aşa zic şi eu. Miroase a parfum când trece. DOMNIŞOARA CUCU: Nu ştiu a ce miroase, dar într-un oraş cumsecade n-ar trebui sã se permitã. Eu l-aş pune sã treacã noaptea şi cu perdelele lãsate. ŞEFUL: Ba eu, drept sã spun, îmi pare rãu când îl vãd aşa, numai cum îmi zboarã prin naintea ochilor...Şi eu stau cu mâna la chipiu. DOMNIŞOARA CUCU (reprobatoare): Stai cu mâna la chipiu? ŞEFUL: Ce sã fac? Regulamentul!... (Dupã o secundã, vindicativ.) Nu dã Dumnezeu o iarnã cu zãpadã, sã se împotmoleascã p-aici pe la noi. I-aş da pe toţi jos din tren şi le-aş pune lopata în mânã, sã cureţe linia. (Mihail Sebastian, Steaua fãrã nume) 1. Menţioneazã situaþiile comice prezente în fragmentul dat. 2. Precizeazã ce elemente ale comicului de caracter apar în portretizarea celor douã

Demonstreazã într-un microeseu de 1-2 pagini cã fragmentul face parte dintr-o comedie. 7. având ca principală sursă non-sensul. Camus drept un ”divorţ” între lipsa de sens a lucrurilor şi nevoia de sens a raţiunii umane. (7) cultivarea comicului violent de limbaj. (2) subiecte inspirate adeseori din miturile Antichităţii. care atrage după sine pedeapsa şi în cele din urmă purificarea. DICŢIONAR DE AUTORI: Alfred Jarry (1873 – 1907) Scriitor francez nonconformist. (3) personaje caracterizate printr-o profundă criză de identitate. iar aceste roluri pot fi asumate simultan de acelaşi personaj. care vor fi reinterpretate dintr-o perspectivă modernă. Crezi cã numele personajului feminin este ales la întâmplare? Ce-ar putea sugera el? 4. la dimensiunile omului-manechin sau ale marionetei umanoide. violenţele de limbaj. reduse de multe ori. morale. politice etc. ca în tragedia antică. • ironicã. în care tragicul coexistă cu comicul violent. Cea mai cunoscută dintre piesele sale de teatru este Ubu rege. MEMOREAZĂ! Teatrul după al doilea război mondial Farsa tragică sau teatrul absurdului Farsa tragică este o formulă dramatică apărută în a doua jumătate a secolului XX. Tragicul nu mai este acum. (4) amestecul de tragic şi comic. • satiricã. o satiră plină de truculenţă în care sunt valorificate umorul negru. astfel că lumea farsei tragice este o lume a ”vinovaţilor fără vină”.personaje. considerat precursorul suprarealismului şi al farsei tragice contemporane. înstrăinate de ele însele. . rezultatul unei erori sau culpe morale a eroului principal. Identificã anacolutul din textul dat. Particularităţi: (1) cultivarea parabolei filosofice. destinat să sublinieze caracterul de fiinţă ”absurdă” sau ”înstrăinată” al omului contemporan. destinat să evidenţieze incapacitatea de a comunica a omului actual. absurdul. Aici relaţia dintre ”victimă” şi ”călău” devine una extrem de ambiguă. ci e lipsit de o motivaţie clară. Precizeazã ce alte elemente ale exprimãrii orale sunt prezente în dialogul citat 6. ca şi aspectele negative ale societăţii actuale. 3. 5. (5) prezenţa absurdului – definit de A. Viziunea dramaturgului este: • umoristicã. grotescul.

intermediul umorului negru şi al absurdului. iar personajele sale intră în categoria „vinovaţilor fără vină” care se confruntă cu o justiţie arbitrară şi birocratică (Procesul). Eugene Ionesco (Eugen Ionescu) (!909 – 1994) Scriitor francez de origine română. unul din creatorii dramaturgiei absurdului. care a cerut ca toate manuscrisele sale să fie puse pe foc) Procesul. 1932) . Ion Barbu. un critic consecvent al regimului comunist din România. Fernando Arrabal (n. iar viaţa lor se reduce la o succesiune de automatisme. Tot în această perioadă alaborează în limba română prima variantă a piesei Cântâreaţa cheală. încearcă fără succes să comunice cu o divinitate ascunsă şi impetrabilă (Castelul). condiţia omului actual. Malone murind. A fost. Scaunele. Friedrich Durrenmatt (1921 – 1990) Scriitor elveţian de limbă germană în a cărui operă critica socială se împleteşte cu satira şi cu absurdul. Înainte de a se stabili definitiv în Franţa (1938) a publicat în România volumul de versuri Elegii pentru fiinţe mici şi culegerea de eseuri Nu în care îi contesta pe câţiva dintre cei mai reputaţi autori ai epocii interbelice: Arghezi. Operele sale (romane. Fizicienii). Marie-France Ionesco. O. Pana de automobil. Texte pentru nimic. laureat al Premiului Nobel pentru literatură. Ucigaş fără simbrie. Autor de romane (Molloy.Franz Kafka (1883 – 1924) Mare scriitor austriac de limbă germană. Vizita bătrînei doamne. nuvele şi povestiri) prezintă condiţia omului contemporan. Făgăduiala) şi câteva celebre piese de teatru (Romulus cel Mare. Castelul şi America. A scris romane cu intrigă aparent poliţistă (Judecătorul şi călăul. Este unul dintre cei mai de seamă de seamă reprezentanţi ai literaturii absurdului. traverseasă drama alienării şi a alterării raporturilor inter-umane (Metamorfoza). Mercier şi Camier) şi piese de teatru (Aşteptându-l pe Godot. Sfârşit de partidă. Cele mai cunoscute scrieri ale lui Kafka sunt nuvelele Verdictul. Camil Petrescu. Samuel Beckett (1906 – 1989) Scriitor irlandez de limbă engleză şi franceză. Piesele sale (Cântăreaţa cheală. Capodopera lui Beckett este piesa Aşteptându-l pe Godot ai cărei protagonişti sunt doi vagabonzi care îl aşteaptă zadarnic pe misterioasul domn Godot în care comentatorii au văzut o figurare alegorică a divinităţii. Lecţia. intitulată Englezeşte fără profesor. Rinocerii. împreună cu fiica sa. Personajele sale sunt reduse la dimensiunile omului-marionetă. înstrăinat de el însuşi. Ultima bandă) în care dezvoltă o viziune artistică sumbră asupra existenţei. unul dintre reprezentanţii de seamă ai literaturii absurdului. Setea şi foamea) exprimă prin. împotriva voinţei scriitorului. ce zile frumoase!. Metamorfoza. Colonia penitenciară şi romanele (toate neterminate şi publicate postum.

Piesa sa Glugă pe ochi. înstrăinarea de sine. Cei mai cunoscuţi autori de parodii din literatura română sunt G. imaginilor artistice . care îşi afirmă neîncrederea în capacitatea artei şi a literaturii de a reprezenta realitatea. Dumitru Radu Popescu (n 1935) Important prozator şi dramaturg postbelic. Viziune artistică – concepţie sau imagine de ansamblu pe care un autor o are asupra lumii şi pe care o ilustrează în opera sa prin intermediul subiectului. Printre cele mai valoroase opere dramatice ale lui Iosif Naghiu se numără Hotel Corona. Împăratul norilor. a fost interzisă de cenzura comunistă în 1971. Ca dramaturg s-a făcut cunoscut prin piese ca Aceşti îngeri trişti. A treia caravelă. lipsa sensului. concept folosit de Karl Mars pentru a defini condiţia producătorului de bunuri în contextul economiei capitaliste. care în romanele sale ( F. Ploile de dincolo de vreme ) practică formula realismului magic. Pisica în noaptea anului nou. Iosif Naghiu (1932 – 2003) Dramaturg contemporan care a valorificat în creaţia lui experienţele teatrului contemporan (farsa tragică. Vânătoarea regală. stabilit din 1987 în Franţa. Misterul Agamemnon.Topârceanu ( Parodii originale) şi Marin Sorescu (Singur printre poeţi). lipsa de adeziune la credinţele colective. plasată sub semnul unei orientări artistice numite postmodernism. Guernica. măscăriciul piraţilor. parabola filosofică). motivele şi mijloacele artistice ale altei opera literare sau ale unui alt autor. Piesele sale de teatru (Regele. cu scopul de a obţine un efect comic sau satiric. În lirica de după 1980. Matei Vişniec (n. REŢINE! Alienare – înstrăinare. CITEŞTE Iona de Marin Sorescu .Seeman) sub mai multe aspecte: lipsa puterii. confuzia valorilor. apropiindu-se de formula farsei tragice mai ales în Cezar. umorul lui Jarry se îmbină cu luciditatea lui Kafka.Cineast şi scriitor spaniol de limbă franceză. Pasărea Shakespeare. În piesele sale ( Picnic pe câmpul de luptă. Parodie: creaţie literară în care se preiau temele. Arhitectul şi împăratul Asiriei) Arrabal practică un „teatru al violenţei” (teoretizat anterior de Antonin Artaud în care. după spusa comentatorilor. parodia devine un mijloc prin care literatura este supusă bagatelizării şi ironizării. Gânditorii contemporani consideră că alienarea este o dimensiune esenţială a omului actual şi o privesc (M. personajelor. alegorie exprimând condiţia intelectualui într-o societate totalitară. Teatrul descompus sau Omul-pubelă. O bere pentru calul meu. şobolanul şi bufonul regelui. Una din cele mai izbutite creaţii care valorifică în această epocă literară parodicul este poemul lui Mircea Cărtărescu Levantul. Labirintul. Angajare de clovn) valorifică elemente ale farsei tragice contemporane. 1956) Poet şi dramaturg. Piticul din grădina de vară.

Capodopera sa poetică este ciclul La Lilieci. fiind însă (ca urmare a neascultării lui) înghiţit de un peşte uriaş. a fost făcută încă din epoca Luminilor de filosoful englez Thomas Hobbes. Matca. Paracliserul) sau a reactualizat. eroul pierde orice contact cu semenii. căci ea poate fi interpretată simultan atât ca parabolă politică precum şi ca parabolă existenţială. Piesa lui Marin Sorescu poate fi considerată dintr-o asemenea perspectivă drept o alegorie a cărei temă este problema raportului dintre individul uman şi o putere politică despotică şi autoritară. Ca şi alţi dramaturgi ai secolului 20. în mitul biblic funcţionează mecanismul vină-pedeapsăpurificare. iar sancţiunea care se abate asupra protagonistului este perfect motivată. autorul a extras subiectul acestei piese dintr-un mit. împreună cu Matca şi Paracliserul dintr-o trilogie intitulată Setea muntelui de sare şi este cea mai cunoscută operă dramatică a lui Marin Sorescu. În Biblie (Cartea lui Iona) este relatată astfel povestea proorocului Iona. CARACTERUL PARABOLIC AL TEXTULUI: Una dintre principalele trăsături ale piesei lui Marin Sorescu. când din ”călău” (aşadar complice involuntar al puterii totalitare) devine. Tinereţea lui Don Quijote. la rândul său ”victimă”. însă. care ilustrează condiţia omului contemporan (Iona. că analogia dintre stat şi un uriaş monstru marin. ci dintr-o povestire biblică. pagini de istorie naţională (Răceala. prezentă în cărţile Vechiului Testament. spre deosebire de mitul biblic. în această ordine de idei. Personajul său se înscrie astfel în categoria ”vinovaţilor fără vină” din literatura secolului XX. ea bucurându-se de un mare succes pe multe scene din ţară (unde a avut de luptat. carcateristică modernismului şi neomodernismului. se îmbarchează pe o corabie şi porneşte într-o direcţie opusă. din Iona (pe linia gustului pentru parabolic al dramaturgilor contemporani) eroul unei parabole menite să ilustreze condiţia omului contemporan. A treia ţeapă) SEMNIFICAŢIA OPEREI: Piesa Iona face parte. în schimb. este ambiguitatea. mai ales. Iona poate fi privită însă în acelaşi timp şi ca o parabolă filosofică de coloratură existenţialistă care surprinde criza de identitate a omului contemporan ca şi neputinţa acestuia de a-şi valorifica libertatea şi de a da un sens existenţei. dar nu al Antichităţii greceşti. Din momentul acesta. se roagă necontenit şi obţine astfel iertarea lui Dumnezeu. Ca dramaturg a valorificat tendinţele novatoare ale teatrului mondial în piese cu caracter parabolic. cultivă ironia. absurdul şi paradoxul. Ca parabolă politică. monografie a satului oltenesc în care creaţia lui Sorescu evoluează spre postmodernism. dobândeşte statutul fiinţei solitare care se introspectează la nesfârşit. Acesta nu se supune însă poruncii divine. ca în cazul scriitorilor amintiţi. apropiat de exprimarea colocvială. În volumele sale de versuri (Poeme. la Marin Sorescu Iona este ”pescar”.IPOSTAZĂ A OMULUI CONTEMPORAN: Aceeaşi ambiguitate marchează şi evoluţia personajului principal. din perspectiva unei viziuni ironice şi demistificatoare. încercând să se autodefinească. Căci una dintre particularităţile care definesc statutul omului actual este . din străinătate. elaborate într-un limbaj simplu. IONA . Iona petrece trei zile în burta peştelui. Tuşiţi. Marin Sorescu (1936 – 1996) a fost un reprezentant atipic al generaţiei 6o care în poezia sa ajunge de la parodia literaturii (a debutat cu volumul de parodii Singur printre poeţi) la parodia existenţei. iar destinul său suferă o mutaţie spectaculoasă din momentul înghiţirii sale de către monstrul marin. Sorescu face. cu opacitatea cenzurii comuniste) dar. transformându-şi supuşii în nişte ”fiinţă fără identitate”. îşi înţelege greşeala. care este trimis de Dumnezeu să propovăduiască în cetatea Ninive. care mutilează şi perverteşte. Leviathanul.DATE GENERALE DESPRE AUTOR: Receptat mai ales ca poet şi dramaturg. Suflete bun la toate). Iona prezintă condiţia individului privat de libertăţile sale fundamentale din statul totalitar şi este de reţinut. Aşa cum se poate vedea. Moartea ceasului.

nu fac decât să-i accentueze izolarea de semeni. De aceea (aşa cum constata Nicolae Manolescu) ”gestul final al eroului nu e o sinucidere (fiindcă el nu se dă bătut: întorcerea cuţitului împotrivă-şi trebuie interpretată simbolic!). cu unul expresionist parabolic”. care stă sub semnul lipsei de autenticitate. Multiplicarea burlescă a spaţiilor carcerale şi a tentativelor de eliberare proiectează asupra protagonistului perspectiva absurdului. în legătură cu acţiunile umane. de o instanţă tiranică şi absurdă. acţiunile sale par să fie condiţionate din exterior. Aşa cum arăta George Pruteanu ”în teatrul lui Blaga şi. ci o salvare. Sinucidere ar fi fost asumarea eşecului”. Dimineaţa poeţilor. în timp ce puţinele prezenţe umane care traversează coşmarul protagonistului şi cu care acesta nu poate stabili nici un contact. diferenţa dintre act şi gest. gestul e un simplu automatism comportamental.Însingurarea îl va determina pe Iona să-şi conştientizeze condiţia şi să-şi pună problema responsabilităţii (ce e de făcut?). miticul. nemaipomenit de singur” – mărturisea în acest sens Marin Sorescu) – idee pe care dramaturgul o sugerează prin mijloace diverse. scepticul mântuit. Sfidarea retoricii. În această ordine de idei. Scriitori români de azi (patru volume). încercând să facă uz de acţiune (spintecă burta peştelui) şi prin aceasta de libertate. condiţia individului confruntat cu mecanismele inumane ale societăţii totalitare. Autorul unor studii şi eseuri ca Proza lui Eminescu. La Blaga avem de-a face cu un teatru expresionist de idei. căci pentru el (arăta criticul Eugen Simion) ”importantă ar fi (…) dorinţa de a nu se lăsa învins”. Sorescu îşi elaborează piesa sub forma unui monolog. pe parcursul căruia Iona nu mai poate comunica nici măcar cu el însuşi (căci şi-a pierdut ”ecoul”). . în mod special. expresia unei libertăţi superlative. legată de dreptul subiectului uman de a refuza o existenţă ce i se pare înjositoare. dramaturgia lui Sorescu se înscrie în continuitatea unei linii de evoluţie care s-a manifestat încă din epoca interbelică şi prezintă similitudini mai ales cu dramaturgia lui Blaga. Eugen Lovinescu. în cel al lui Sorescu. în această ordine de idei. presupune o alegere mereu problematică. PROFILURI CRITICE Eugen Simion (n 1933) Critic şi istoric literar de inspiraţie lovinesciană. mereu neliniştitoare – iar reveriile materne ale protagonistului. la rândul lui închis într-un alt peşte). Deşi condamnată să eşueze. Eroul piesei lui Marin Sorescu ilustrează astfel în mod exemplar condiţia omului din secolul 20 şi. condamnate la ineficienţă. Nu numai că metafora ”burţii de peşte” poate fi interpretată ca o metaforă a singurătăţii. mai mult decât atât. nu realizează de fapt decât un gest (căci peştele este. acţiunea este totuşi în cazul lui Iona singura modalitate de a triumfa din punct de vedere moral asupra absurdului.singurătatea (”Ştiu numai că am vrut să scriu ceva despre un om singur. în timp ce la Marin Sorescu. CONCLUZIE: Definindu-se ca un teatru poetic. ci. Întoarcerea autorului. Actul sinucigaş din final (când eroul constată că şi cerul e tot o burtă de peşte) este. poeticul şi simbolicul sunt pilonii care sprijină o arhitectură expresionistă sugerînd cu gravitate varii ipostaze ale condiţiei umane. În timp ce prin act omul îşi manifestă libertatea. amintirile lui din copilărie. Responsabilitatea este însă la rândul ei anxioasă. deşi el intenţionează să săvârşească un act (să iasă din burta peştelui). configurează un paradis al lipsei de responsabilitate de care însă eroul are capacitatea de a se detaşa. Singura salvare – care înseamnă că lupta continuă şi după ce condiţia tragică a fost asumată. în felul său. trebuie precizat că unii filosofi (cum ar fi Gabriel Marcel) fac. Iar paradoxul lui Iona este acela că.