1

Daris Basarab

AMALGAM
II

Hoinărind prin ţară
(SELECŢIUNI)

www.darisbasarab.com 2008

2

Olăneşti O găleată - cum se spune -

Zici când stai şi-ntorci privirea Cerc perfect de line creste Cu păduri, de cine ştie. Aruncată într-o parte Pentru-a nu fi-n drumul lumii Într-o linişte divină Tulburată doar de ape. Căci pe fundu-i spart din vremuri Se strecoară-un fir de-oglindă Un cristal fluid ce fuge Şi căzând se sparge-n spume. Pentru-a face zgomot mare El, stăpânul ăstor linişti L-a rugat pe om să-i facă Drum de trepte, în cascadă. Cade fericit, spumează Fierbe printre bolovani, împinge Fuge-nspre prima largură Şi la soare se întinde. Jocu-acesta de-a oglinda Uite-o, nu e, iar apare E spectacolul luminii Ce te-ncântă, te calmează.

3

Malurile sale-n trepte Urcând iute către cer I-au dat omului ideea Să se joace-un pic şi el. Şi aşa privind la ape A-nălţat un basm de case Care curg într-o cascadă Potolindu-se în vale. Rar găseşti o simbioză Mai aparte decât asta Pe de-o parte ”Ea”, natura Şi-omul care se răsfaţă. Ca şi păstrăvul în ape Urcă iute sus pe creste Dacă trece printre vrăbii Una nu se sinchiseşte. Veveriţa i-e prieten Ce din palmă-i ia alune Apa care izvorăşte A elixir al vieţii sună. Mulţi iubesc astă căldare Inimă-n izvorul vieţii Şi ca semn de preţuire Proslăvesc pelerinajul... 19 septembrie ’78 Olăneşti

4

Fă totul cu măsură ca să nu mai respiri după ce ai murit! Criză Nici un gând, cât de cât, Ce-ar putea îndrepta După lungi rătăciri Ale mele dorinţi Pe al rimelor drum. Stau şi-ncerc, în zadar, Să găsesc un pretext De-a-ndrăgi un ceva Ce în vers să-l îmbrac Şi-al meu dor să îl curm. Ce-aş putea să invoc Azi când simt acest gol? Crater stins, ce mai ieri, Lavă, foc a vărsat, Transformând îndoielile-n scrum.

5

Cum mai pot să respir Când plimbând împrejur Ale mele priviri Nu mai dau de nimic Şi nu văd decât fum? E ceva trecător Sau a fost doar atât?! Ma întreb ca şi-acel Ce a tot risipit Neştiind cât de lung e un drum... 12 martie ’79 Braşov

6

Unui profesor care n-a cunoscut niciodată bucuria de a pătrunde în sufletul copiilor. Blestemul Te-ai gândit, tu, vreodat’ Că lovind inutil O fiinţă, copil Ce nicicând n-a greşit, Ai putea să răstorni Echilibrul suprem Ce în el au sădit Toţi cei ce au trăit Doar prin ea Şi odat’ cu-al ei chip Întristat, au murit? Te-ai gândit la ce-n ei A sădit dintr-odat’ Chipul ei, ieri senin, Azi de lacrimi brăzdat, Ieri ţintind înspre culmi De argint, azi umbrit De suspin şi de chin? Nu, tu nu te-ai gândit Căci n-ai fost niciodat’ Om, ci doar un blestem Azi plătind al nu ştiu cui păcat.

7

Da, am zis un blestem, Căci nu poţi fi un om! Un strigoi ce-a pătruns Printre vii, răscolind Liniştea somnului lor. Da, strigoi, umblând ziua-n Amiaz, aducând ”vremuri noi” Pe cadavre călcând Şi lipsit de răgaz Te grăbeşti să răneşti Căci nu mult ţi-a rămas. Ce-aş putea să-ţi doresc Când tu nu mai exişti?! Să mai mori înc-odat’ Vrând mereu să trăieşti? Să nu-nchizi niciodat’ Ochii şi să-i îndrepţi Înspre cei ce demult Zămislind viaţa ta Au făcut un păcat? Da, blestemat fie cel Ce-ţi va-ntinde o mână vreodat’! 17 octombrie ’79 Ştei

8

Cu gândul la ce va să vie...

Povara anilor ce vin... Povara anilor ce vin E-un gând ce veşnic te frământă Privind în jur cum trece tot Simţi că nimic nu te încântă. De mic copil te tot frămânţi Cu gândul la cum o să fie Căci de când lumea-i pe pământ Tu ştii că greul va să vie. La vârsta jocului în toi Cuvântul şcoală intră-n casă Toţi fericiţi că ai crescut De altceva nici că le pasă.

9

Uşor ei uită cât de grea E despărţirea de ce zic că-i joacă Şi nu-nţeleg c-a renunţa Nu e ceva ce ar putea să placă. Cu timpul însă uiţi şi tu Şi îţi doreşti să fii om mare-ndată Ne-nţelegând de fapt că pierzi din nou Acel ceva de altădată. Mai ieri ştiai tu că nimic Din ce sunt griji, nu te apasă Vrând însă să fii liber de ai tăi Te legi de ce-i mai greu, de-o altă casă. Şi-aşa te uşurezi pe zi ce treci De tot ce defineşte libertatea Împovărat de-atâtea lucruri noi Eşti trist că ţi-ai satisfăcut curiozitatea. Cu anii gândurile le îndrepţi Doar înspre ceea ce a fost odată În jurul tău copiii cresc Nimic din ce e-n viitor, azi nu te mai îmbată.

10

În jurul tău se-nalţă feţi frumoşi E plin de cosânzene Alături însă mulţi încărunţesc Şi tot atâţia simt un greu la gene. Acum spectacolul devine trist Priveşti neputincios la roata vieţii Ce rost, te-ntrebi, e-n a redeveni copil Când n-a rămas nimic din zorii dimineţii?! Şi tot aşa te mai întrebi De ce nu mor şi oamenii la fel Cum pier copacii în picioare Privind în sus ca spre un ţel? Cu gândul la povara anilor ce vin Noi nu-ncetăm să tot fugim Vrând să mai treacă câte-o clipă Grăbim ce-n fapt noi niciodată nu dorim... 18 octombrie ’79 Ştei

11

Istambul, oraş de vis... Sunet şi lumină Ca-n spectacolul din seara Când vrăjit priveam fantasma Ce-n lumini scălda minunea Proslăvind cu grai din basme, Simt şi-acum, Când sunt departe, Nodul ce-mi stingea suflarea La auzu-acelei muzici, Imn unei Moschei Albastre. Pe-a istoriei cuvinte Străbătând tenebra nopţii Îmbătat de-acorduri line M-am trezit în lumi de basme Şi urmând jocul luminii Am urcat îcet pe ziduri Bolţi şi şaşe minarete Simbol al Moschei-Albastre.

12

Nu pot spune în cuvinte Ce-auzit-am prin viu grai Nefiind voci pământene M-am lăsat furat de basme Şi-n poveşti din vremi apuse Pline de măreţe fapte Am pătruns eu nemurirea Falnicei Moschei Albastre. E lumina unor timpuri Cufundate-n bezna vremii Ce desfată-nchipuirea Celor ce mai cred în basme E azurul mării care Străjuind a sa colină Cufundat doarme în sânul Unicii Moschei Albastre. Stă semeaţă-ntruchipare A creaţiei umane, Simbol al marilor credinţe Ce ne-apar scoase din basme, Fără teamă de rivala-i Ce alături străjuieşte, Aiasofia cea Mare, Mare stă Moschei-Albastră. Ştei, 18 octombrie ’79

13

Pretext liric Când ştiu că n-ai să mai revii... Acum când totul e departe Când ştiu că n-ai să mai revii Revăd ca-n vis şi chipul gingaş Şi pătimaşele-ţi priviri. Ţi-aud şi vocea-ţi tandră care Şoptea cuvinte de amor Simt şi suflarea gurii tale Ce mă-nvăţa cuvântul dor. Te-aud, te văd, te simt aproape Refuz să ştiu că ai plecat Aştept s-apari ca altădată Să-mi spui că totul am visat. Dar sunt şi multe clipe-n care Mă rog să uit, să pot iubi S-apară-n loc o altă fată Să pot trecutul a privi.

14

Să râd din nou ca altădată Să mângâi şi să fiu iubit S-aud doar şoapte de iubire Să fiu din nou fericit. S-ascult de tine cum vorbeşte Trecutul plin de amintiri Făr’ să tresar plin de speranţa Deşartă-a unei reveniri... 18 octombrie ’79 Ştei

15

Când o fi... Când o fi să simt aproape Clipa marii despărţiri Vreau să pot învinge teama Să n-apară în priviri. Nici o lacrimă să-mi scape Să n-aud nici un suspin Să uit că mi-e dragă viaţa C-am trăit-o ieri deplin. Vreau ca cei ce îndrăgit-am Să n-observe al meu chin Pân’ la ultima-mi suflare Să doresc un strop de vin. Cunoscut-am ce-i povara Chinul unor despărţiri Să transform a mea plecare Într-un schimb lung de priviri... 19 octombrie ’79 Ştei

16

Toamnă în august A sosit o toamnă-n plină vară Nechemată, umedă şi tristă; O privesc nedumirit cum iară Prcă vrea să-mi joace-o nouă festă. A sosit brutală, fără veste, Cum se-ntâmplă deseori în viaţă; Ca o umbră s-aşternut şi este Gata să mă rupă ca pe-o aţă. A sosit cum cade fulgerul de vară Care stinge-o viaţă fără veste Înecând în lacrimile ploii Scorbura ce-a mai rămas pe creste. A sosit ca vestea care Nechemată-ţi spulberă iubirea; Ca o umbră ce ascunde-n zare Soarele, lumina, fericirea... 10 august ’80 Covasna

17

Sunt iubiri, şi iubiri!...

Africa, dragostea mea!...

Eu te-am iubit când nu erai decât povestea Ce-aşterne somnul lin pe gene; Eu te-am iubit când nu erai decât mirajul Ce-aduce visul plin de cosânzene. Erai, pe-atunci, iubirea fără de speranţă Ce-mbată gândurile tinereţii; Erai, fără să vrei, simbolul ne-mplinirii, Izvor de bucurii şi al tristeţii.

18

Dar iată că şi visul şi mirajul Ce-au însoţit a’ mele gânduri fără de speranţă Au prins o formă mult mai pământească Lăsându-mă să trec peste distanţă. Nimic din cele multe povestite N-aş spune că au reuşit să-ţi facă Portretu-ţi gingaş şi sălbatic totodată Să-ţi prindă-a ta privire tristă şi trufaşă. Tu care-ascunzi în sânu-ţi fraged Trecutul cel mai vechi, a omenirii vatră, Păstrezi comori de vechi civilizaţii Şi-alături, încă, epoca de piatră. Eşti marele contrast al omenirii Eşti tot ce e mai trist şi mai frumos sub soare Eşti cinstea ne-ntinată a fecioarei Eşti actul violării care doare. Tu, m-ai primit cu braţele întinse Mi-ai dat sărutul cald plin de iubire; Eu, am sorbit nesăţios nectarul Şi-l voi păstra mereu în amintire.

19

Oriunde te-am urmat vrăjit de chipu-ţi Erai aceeaşi sub multiple feţe; Erai deşertul presărat cu oaze, Pădure, ape şi zăpezi eterne. Cu zâmbetu-ţi deschis şi plin de vrajă Ai adunat în jur ce este mai frumos sub soare Şi printre flori ce n-au asemănare Tu ghezduieşti minuni şi nu, vieţuitoare. Şi-n raiul ăsta denumit terestru În care-ţi legeni trupul mlădios ca de felină, Oferi iubirea-ţi caldă, doar pentru iubire, Sfinţind făptura-ţi de lumină plină. 16 august ’80 Covasna

20

Trahir ses souvenirs, c’est nier sa existence. J’aime les souvenirs... J’aime les souvenirs Même s’il faut soufrir Car de mon passé Moi, j’aime choisir Les biens pour rire Et le mal, courir. J’aime les souvenirs De ma petite enfance Car j’avais apris Que-est ce que c’est lumière A aimer les fleurs Sans savoir la peur. J’aime les souvenirs Qui m’ont suivi Car j’avais connu Que-est ce que c’est le mal En voyant un homme Faire mourir un cheval.

21

J’aime les souvenirs Et les aimerai toujours Parce qu’elles m’ont montré En voyant perdus Tous mes espoirs Mon premier amour. J’aime les parcourir Tous mes souvenirs Même si ça m’envoie Un cauchemar parfois Le tableau d-la guerre Dans son mal entier. J’aime mes souvenirs Car ils ont gardé Toute ma vie entière Sans omettre ni Tout que m’a charmé Tout que m’a-ndurci... 20 august ’80 Covasna

22

Câtă asemănare şi, totuşi, câtă deosebire este între dragoste şi prietenie! nu e de mirare că uneori se confundă, sau se substituie... My friend,... Remember friend My best of friends Some years ago We was just little Boy and girl. My heart was young And couldn’t know If in this life Beetwin some things A little difference exists. In all these years You was my friend Or maybe love Sometimes I think But wasn’t it, indeed.

23

You can me ask Why all this time I left you think That love was it? Belive, is not my fault, belive! I wanted just goodby to say And if you can, don’t mind, Because I know that in my life You was, you are and ever only you, My friend will be... 22 august ’80 Covasna

24

My darling,... How can you tell That wasn’t love Now, after seven years Of dreams? Can tell me, please, What was this love Now, when you think That know the sens? What was indeed All these long dreams, What was, I ask, What it now means? I know so well That can’t answer, Because you still Beleave in dreams.

25

I can you help And give myself Answers a lot But, what the sens. I know that all, And also dreams, All have an end And now, it mens... 27 august ’80 Covasna

26

În pădurea peste care... În pădurea peste care Lin se scurg din vremi apuse Cele patru anotimpuri Ale vieţii calendare Făr’ să-i schimbe nici mirosul Nici a frunzelor culoare, Am intrat să-nvăţ credinţa Din arhaica-i splendoare. Liniştea-i din veci păstrată De o armonie care A-mbinat desimea neagră Cu-a poienelor candoare Lăsând liber frâu drept zgomot Susurului de izvoare, M-a împins spre meditaţii La ce creşte, la ce moare. Neschimbată şi tot nouă Străjuind o coamă lină Stând semeaţă pe furtună Sau sclipind de soare care Sub a dimineţii rouă O trezeşte la lumină, Îmi arată mie, omul, Cât de mică-i omenia.

27

Văd acolo cum mocneşte Focul părăsit aseară Pârjolind aşa-n neştire Ca-ntr-o secetă de vară Tot ce-n cale-i întâlneşte, Iarbă, flori şi nestemate, Ieri podoabe de verdeaţă, Azi, doar crengi rupte, uscate. Rabdă fără să crâcnească Rănile de om lăsate, Din cenuşa-mprăştiată Iarbă, flori, ea va renaşte; Şi-n credinţa-i făr’ de moarte Crede-n marea lui iubire Căci sorbind a sa suflare Viaţa ea îi dăruieşte... 27 august ’80 Covasna

28

Cu fiecare toamnă care pleacă iarna ce-i urmează nu înseamnă doar o schimbare de culoare ci însăşi moartea cu implacabila-i repetiţie... Când toamna... Când toamna se anunţă-n zare Şi codri-ncet îşi schimbă haina, Când sus pe cer apar cocorii Urmând în firea lucrurilor taină, Când pomii încărcaţi de roade Se-apleacă înspre mâinile întinse Iar strugurii mustesc în teascuri Umplând cu-aroma lor tot ce-i sub soare, Când turmele sătule de răsfăţ Pornesc rostogolindu-se la vale, Când primele-adieri mai reci Discret încep să treacă noaptea vama, Când vorba vorbelor ce nu se pierd Tot omu-şi numără bobocii Iar mame grijulii şi taţi Îşi duc odraslele să le înhame, Când toate acestea eu le simt sosind, Încep fără să vreau un joc de aţă, Şi-aşa, pe îndelete torc un fir Din tot ce mă-ntristează şi mă-ngheaţă.

29

Căci ştiu că e ireversibil drumul Pe care nemiloasa iarnă Cu-n zâmbet alb imaculat de fată Va stinge tot ce va găsi în viaţă. Cu mantia-i regească de hermină Ea lin acoperă suflarea vieţii; Nimic din ce a prins în gheara morţii Nu se va-ntoarce din imperiul gheţii. E rece, prefăcută, şi-n cruzime, Nu are nici asemănare, nici pereche. Ea fluieră, horeşte şi nu vede Cum plâng copii sărmani în casă veche. Mi-aduc aminte cum un ins, odată, Mi-a explicat firescul pe-ndelete, Cum totul va renaşte iar şi iară În drumul nesfârşit, zis, roata vieţii. Cum poţi să te împaci aşa uşor Cu gândul unor re-nnoiri eterne Când drumul e de fapt pavat Cu alternanţa dintre-a fost şi este?! O frunză, sau o floare, sau un om, Când mor nu mai revin vreodată; Se naşte iar, o ştiu şi eu, Dar nu acel ce-a fost odată... 28 august ’80 Covasna

30

Ce minunată este lumea poveştilor de altădată!... Valea Zânelor Când zăreşti cristalul care Ca argintul viu se scurge Diamant topit de soare, Lunii el servind oglindă Colo-n valea celui care-i Râu ce-şi şerpuieşte calea, Stai nedumerit şi cugeţi Cum să-ţi tai şi răsuflarea, Liniştea să nu o tulburi, Să rămâi cu arătarea. Zice-se că fost-a lele Undeva în vremi uitate O împărăţie mare, mare Plină doar de bunătate, Colo, după munţi ascunsă, Ca să nu cumva din vorbe Să se afle hăt departe Şi de rău să fi pătrunsă Ţară zis fără de seamăn Pentru-a fetelor splendoare.

31

Dar nici brazii şi nici munţii N-au putut s-alunge răul Ce de ani dădea târcoale La hotarele ascunse, Căci din stepe-ndepărtate Urmând soarele-n rotire Se urneau mereu călare Hoardele lui Han cel Groaznic, Cel ce-n viaţă iubea moartea Şi-a fecioarelor candoare. Când iscoadele-i aflară Ce-ascundeau munţii, Carpaţii, Han cel Groaznic prinse gustul Pentru fetele gingaşe Şi pornind nomazii care Îl urmau supuşi orbeşte, Începu atacul morţii Pârjolind ce-i sta în cale, Făr’ să lase loc de viaţă Decât fetelor din vale. Tulburat de vesti aduse De a graniţelor cete, Voinea, unsul pentru fapte, Împărat de peste creste, Strânse oştile-i răzleţe De prin munţi, de pe ogoare,

32

Şi cu coasele-ascuţite De-a recoltei aşteptare, O porni să-nfrunte Hanul Făr’ a-i cere îndurare. El ştia că cine-şi pleacă Cu smerenie grumazul Pierde ce-i mai sfânt pe lume, Casa, pruncii şi obrazul; Că nicicând pe-aceste locuri Nimeni n-a avut scăpare Când călcând hotare sfinte Sub a cailor potcoave, A-ncercat să stingă neamul Şi-a strămoşilor văpaie. Grijuliu şi plin de teamă La pornirile tâlhare, Voinea şi-a lăsat averea A fecioarelor splendoare Celui înţelept în toate, Sfetnic moştenit din tată, S-o ascundă-n faţa hoardei Şi-a instinctelor barbare, Ca să nu se-nfrupte Hanul Cu-a ţinuturilor fală.

33

Sfetnic, cititor în stele, Vraci, stăpân peste durere, Nelipsit din Sfatul Ţării Sau pe câmpul de bătaie, Cunoscând puterea vrajei Peste-a semenilor vrere, Se gândi s-adăpostească Tot ce-avea mai scump sub soare, Sub aripa credincioasă A pădurii seculare. Alegând o vale seacă, Fără apă ca să-mbie, Vraciul strânse floarea ţării Şi-o-nşiră, fără să ştie Dacă magica-i putere Ascunsă-n câteva cuvinte Va da rod şi va preface Chipurile dragi de fete În brazi care să nu zburde De a anilor plăcere. Neştiind ce vrea bătrânul, Aşteptând cu-nfrigurare, Poate-o veste despre luptă, Poate-un lung şir de dojene, Aste chipuri minunate, Luminând cu ochii valea,

34

Au văzut cum faţa-i aspră De la Cer cerând povaţă, Printr-un murmur de cuvinte Le-a schimbat prin vrajă viaţa. Să n-alergi când anii cheamă, Să nu ştii ce e iubirea, Să stai ţeapănă pe-o vale Vântului să-i spui durerea, Să aştepţi cu-nfrigurare Veşti mai bune despre luptă Şi să taci chitic când hoarda Trece-n goană şi se-nfruptă, Era mult pentru-a-nţelege, Era mult pentru-a lor vârstă. Lacrimile presărate Ca şi roua dimineţii N-au putut găsi oprelişti În privirile blândeţii; Şiruri, şiruri de mărgele Au luat-o-n lungul văii Ca o apă tumultoasă De izvoare în cădere Chinuind cu-a lor sclipire Lungul drum al bătrâneţii.

35

În aceste clipe grele Voinea ridica movile Din a capetelor ţeste Spre-a duşmanului uimire; Pentru-a nu irosi neamul Moştenit din vremi străbune El lupta să scape viaţa Minunatelor copile, A fecioarelor de astăzi, Ale mamelor de mâine. Când pe culmea-unei movile Apăru şi ţeasta care Încă ieri speria popoare Ce le întâlnea în cale, Voinea puse deoparte Paloşul sclipind de sânge Făcând semn celor din hoardă Că el nu vrea decât pace, Dăruindu-le şi viaţa Şi chiar dreptul de-a se-ntoarce. Ceva, totuşi, se-ntâmplase Căci în marea-i bucurie El simţi că întristarea Luptă pentru a-l învinge; Neputând găsi răspunsul Bucuriei ne-mplinite

36

O porni gonind spre casă Fără a se mai destinde, Căci nimic nu e mai groaznic Presimţirii ce te-mpinge. Blestemat să-ţi fie Neamul! Han cel Groaznic, strigă el, Căci găsi venind spre dânsul O nălucă, nu pe-acel, Cel ce încă la plecare Sfetnic fuse preţios, Dar pierzând sensul raţiunii, A uitat chiar cine-a fost, Şi în marea-i nebunie, A uitat şi-al vrăjii rost. De atunci trecut-au anii, Sfetnici mulţi au încercat, Să dezlege vraja vorbei Ce pe zâne le-a legat; Multe lacrimi adăpat-au Valea ce-i acum un râu, Multe foşnete în noapte Aduceau a un suspin, Atrăgând spre fabulaţii Al drumeţilor grai viu. Cine-acum trece prin satul Căruia i-au spus Voineşti,

37

Pentru a cinsti trecutul Chiar de pare ca-n poveşti, Se opreşte pe o vale Cu sclipiri ca de cristal, Cu brazi falnici şi-a lor şoapte Depănând povestea iar, Poate-nchide-o clipă ochii Făcând visul mai real... 29 august ’80 Covasna

38

Traducere din varianta portugheza. Limba asta... Limba asta ce-o vorbesc eu De când cunoscui Maputo, Este limba lui Camões Cu a noastră înrudită. Limba asta atât de dragă Pentru cei ce iubesc lumea, E şi limba-unor prieteni Dintr-un loc ce nu se uită. Ştii, tu, dragul meu prieten, Că pe-această lume-ntinsă, Doar a noastre două graiuri Au cuvântul ”dor” pe limbă? Ale noastre ţări răzleţe Ştiu că unic li-e trecutul; Ca doi buni fraţi dintr-o mumă Noi slăvim latinitatea.

39

Zice-se că ţara mamă Vrea mereu s-asculte fiii, Dar, ca ei să se-nţeleagă E nevoie de unitate. Ale noastre limbi de-o seamă Îmi spun că este posibil, S-avem unic viitorul Când egal a fost trecutul. 28 octombrie ’80 Braşov

40

Traducere din varianta franceză. Iubesc amintirile Iubesc să deapăn amintiri Chiar dacă sufăr uneori Căci din ce-a fost al meu trecut Îmi place să aleg acum Tot ce-a fost bun, ca să zâmbesc De ce-a fost rău să mă feresc. Iubesc să deapăn amintiri De când eram un mic copil Căci ştiu c-atunci am învăţat Lumina-ntâi s-o preţuiesc Şi florile să le iubesc Ce este teama ignorând. Iubesc să deapăn amintiri Ce-n drumul meu m-au tot urmat Căci văd cum singur am aflat Ce este răul pe pământ Şi asta-atunci când am văzut Un om, un cal el omorând.

41

Iubesc să deapăn amintiri Şi ştiu că voi iubi mereu Căci multe ori mi-au arătat Văzându-mă cum am pierdut Speranţe toate ce-am avut Al primelor iubiri chip drag. Iubesc să deapăn ne-ncetat Al amintirilor lung şir Chiar dacă uneori tresar Văzând ca-n vis acel coşmar, Războiul, prins într-un tablou, Cu răul său de neuitat. Iubesc a’ mele amintiri Căci ele au putut păstra Tabloul vieţii mele-ntregi Neomiţând nimic din ce În viaţă ieri m-a cucerit Şi nici din ce m-a îndârjit. 28 octombrie ’80 Braşov

42

După o microcriză de inimă... Scurtă meditaţie Adeseori privesc cum frunza Desprinsă de a toamnei briză Se leagănă-n cădere, căutând Un loc - din calea paşilor fugind Şi uită că de fapt tot una este Căci totul s-a sfârşit murind. Din clipa-n care viaţa se desprinde Şi-ncepi să te apropii de mormânt, Că eşti o frunză sau o altfel de fiinţă, Că eşti frumoasă sau bogată pe pământ, Aceeaşi soartă crudă te aşteaptă, Să nu mai fii decât - un zero-ntr-un cuvânt. 29 octombrie ’80 Braşov

43

Traducere din varianta engleză. Prieten drag,... Îţi aminteşti, prieten, Dintre toţi mai drag, Cum nu de mult Noi nu eram decât O fată şi-un băiat? În neştiinţa ei A inimii pornire nu-mi spunea Că-n viaţă uneori greşeşti, Când lucruri diferite Nu poţi să deosebeşti. În anii ce-au trecut Mi-ai fost prieten drag, Sau, poate că mai mult Când stau să mă gândesc Dar n-a fost dragoste cu-adevărat.

44

Tu, ai putea să mă întrebi De ce atunci, eu totuşi Te-am lăsat să crezi Că dragoste a fost?! Te rog, nu-i vina mea,te rog să crezi! De fapt, am vret să-ţi spun că plec, Şi dacă poţi, să mă-nţelegi, Căci crede-mă că-n viaţa mea Doar tu ai fost şi, numai tu, Vei fi prietenul meu drag. 29 octombrie ’80 Braşov

45

Traducere din varianta engleză. Draga mea,... Cum poţi să-mi spui Că n-ai iubit, Acuma, după şapte ani De vis?! Poţi tu să-mi spui Ce-i dragostea în fapt Acum când crezi Că-i ştii un sens? Ce-a fost atunci Acest lung vis, Ce-a fost, te-ntreb, Ce pot să cred? Prea bine ştiu Că n-ai răspuns Căci, încă, tu Mai crezi în vis.

46

Pot să te-ajut Şi-n locul tău Să dau răspuns Dar mă întreb, ce sens? Eu ştiu că toate-n viaţă, Chiar de-s vis, Au un sfârşit Şi-acum,...eu asta cred. 29 octombrie ’80 Braşov

47

De data asta simt că mă sufoc... Iarnă timpurie Iară ninge, iară plouă, Simbioză ideală, Vin pe rând, se întretaie, Se amestecă, te-nmoaie, Chit că-i una, Chit că-i alta, Chit c-atacă amândouă, Una ştiu să facă bine, Să te scoată dintr-a tale, Cât ai zice, una-două. Au venit, aşa, deodată, Fără nici o socoteală, Ca s-arunce calendarul Dintr-odată, amândouă, Că nu poţi măcar a spune Nici că ninge, nici că plouă, Nici s-alegi, cum se cuvine, Pardesiul sau paltonul, Căci e clar că nu se poate Să le-mraci pe amândouă.

48

Şi iar ninge, şi iar plouă, Într-un ritm ce te-nfioară, Şi cum vântul le-aiureşte, Simţi pe şiră cum strecoară Picurând, aşa, din plete, Lacrimi de la amândouă, Ce te-aruncă în dilemă, Căci nu poţi ghici anume De la care dintre ele Capeţi ăst sărut de rouă. Ele uită că-mpreună Strică-n fapt tot rostul care De prin vremi de mult uitate Le-a fixat prin legi nescrise Cel Ce-a vrut ca roata vieţii Pildă să ne fie nouă, Ştiut fiind că nu se poate Să albeşti, aşa, deodată, Făr’ să simţi cum mai ’nainte Toamna vine şi te plouă. Minunat ar fi să plouă, Cât de mult, fără să ningă, Să împingem iarna-ncolo, Toamnei să-i dăm cale-ntinsă, Şi de-o fi cu supărare, Renunţăm la amândouă,

49

Că n-o fi prăpăd de omul, Dornic numai de lumină, Ar reduce cele patru Anotimpuri, doar la două. 8 noiembrie ’80 Sebeş

50

Simt aerul umed Cum viaţa mi-o stinge... Fereastra Mi-arunc iar privirea Pe geamul ce-nchide A toamnei tristeţe Ţintind-o afară Departe de pieptu-mi Ce saltă-n neştire; Şi-mi plimb eu a ochilor Lunga privire Pe coama cea lină Ce azi străjuieşte A burgului suflu Al meu ce tânjeşte.

51

Fereastra aceasta Ce-n cadru-i primeşte A Tâmpei splendoare Şi-a norilor creste Închide în unghiu-i Solid, cum se spune, Şi doru-mi de viaţă Şi trista-mi poveste Lăsând loc doar ploii Ce macină munţii Să plângă pe geamuri Sub cutele frunţii. Tânjesc să fiu dincolo Chiar şi în ploaie Să port iar în mine Atâta văpaie Încât să mă bucur De-a ploii răcoare Să simt o plăcere Sorbind aer umed Să strig înspre ceruri Şi chiar să mă-ncumet S-amân gândul negru Să râd ca un tunet.

52

Ce trist este gândul Că trupul îţi zace Când ştii că tu încă Ai multe a face Că sufletu-ţi tragi tu Cu geamuri închise Ca nu cumva ploaia Să-ţi spulbere vise Să-ţi stingă suflarea Şi dorul de viaţă Să-ţi schimbe lumina Pe-o veşnică ceaţă. 11 noiembrie ’80 Braşov

53

Între monolog şi dialog. Iar ţie... Eu gândul mi-l spun Doar hârtiei, să ştie, Că-mi simt iar aproape Sfârşitul, iar ţie, Mereu îţi voi spune, Ca-n vremuri uitate, Doar gânduri anume, Din vise furate. Eu gândul l-ascund Cât se poate de bine, Să nu afle nimeni Ce fierbe-n mine, Iar ţie, mereu, Cum a fost altădată, Îţi deapăn doar dorul Ce şi-azi mă îmbată. Eu gândul îl pierd În suspinele nopţii Când deseori stau Şi scrutez calea morţii;

54

Ce rost ar avea Să-mi fac glasul să sune Iar ţie să-ţi tulbur Azi clipele bune?! Eu gândul voi face Să zacă în mine Căci am şi puterea Şi-ncredea-n tine, Iar ţie, mereu, Chiar de ştiu că nu-i bine, Eu nu-ţi voi mai spune Nimic despre mine. 15 noiembrie ’80 Braşov

55

Oare poţi să scrii fără adresă? Cine eşti tu?!... Cine eşti tu?! mă întreb eu adesea Cea cui îi scriu tot ce sufletu-mi ţese Chiar de-i gând plin de raze de soare Chiar de-i negura nopţii ce-n zare Tot mai des îmi apare, şi-n minte, Tot mai des mă scufundă-n morminte. Eşti imaginea celei ce-odată, Dintr-o joac-a schimbat viaţa-mi toată, Cea ce ieri îmi furai gânduri toate, Jurăminte smulgând pân’ la moarte, Sau eşti doar o nălucă anume Ce-am creat-o-ntr-a mea tristă lume? Tu nu vezi cum adeseori pagini Umplu doar cu acele imagini Care-n viaţă mi-au dat numai soare Ce sclipea într-a ochilor tăi doar culoare Luminând orice urmă de umbră Ce-mi scăpa din a minţii penumbră?

56

Dar tot eu dau hârtiei adesea Mărturii ale unei obsesii Cea ce mintea ades mi-o-nfierbântă Cu-n destin ce nu poate să mintă Căutând ca alături de tine Pe ascuns să port crucea din mine. Da, mă-ntreb, cine eşti tu aceea Care-mi smulgi pe ascuns adevărul Chiar de-l scriu pe o simplă hârtie Şi dorind ca nimic să se ştie Nu pun timbre, nu pun nici adrese, Să fiu sigur că-n lume nu iese. 15 noiembrie ’80 Braşov

57

Singur Străini, sau ai mei, Sunt în jur, sunt aproape; Sunt singur cu ei, Simt un greu pe la pleoape. Îmi vine să dorm Ca să uit apăsarea; Aş vrea să adorm, Să cunosc desfătarea Ce somnul ţi-o dă, Chiar de-i frate cu noaptea, Să văd cum îmi stă Într-o joacă cu moartea. Nu! eu nu vreau să mor! Fiţi pe pace cu toţii! Şi nici nu-i uşor Să te porţi ca şi hoţii. Ce vă spun, e aşa, Nu e scos dintr-o carte! Am visat-o cândva, Nu mai vreau să am parte. Căci în vis deseori Poţi afla adevărul; Nu-i nevoie să zbori Ca să vezi cum e cerul.

58

Chiar de-s singur acum Nu dau ghes despărţirii; Din moment ce văd fum, Simt şi focul iubirii. Şi de vreau uneori Să fiu singur sub soare, Recunosc deseori Cât de tare mă doare!... 5 august ’81 Soveja

59

La Soveja Falnici brazii încunună Ale Vrancei line creste Fie soare sau furtună Stau de strajă ca-n poveste. Cu-al lor şuier zis din frunze Mi-amintesc al mării zgomot La a vânturilor muze Ei răspund cu-acelaşi şopot. Dimineaţa când lumina Soarelui le dă bineţe, Îşi dezvăluie tulpina-n Graţie şi frumuseţe. Te îndeamnă să pătrunzi chiar Printre mii de siluete, Şi de-ai spus-o, o mai spui iar, Cât sunt ele de cochete. 5 august ’81 Soveja

60

La apariţia lui A.P. De ce-ai venit?... De ce-ai venit să-mi tulburi visul Ce-l ţes când uit c-o rânduială Mi-a hărăzit să stau departe De-a zeilor râvnită fală? De ce când tocmai începusem Surprins de-a muzelor chemare Să simt Olimpul la picioare, Ai apărut sclipind, tu, soare? Ca-n orice vis eu îndrăznit-am Să uit de lumea-mi muritoare, Să sorb din cupa nemuririi În vers scriind tot ce mă doare. Credeam că-n colţul ăsta tainic Voi smulge Cerului puterea, Să-nving complexul hărăzirii, Să scriu aşa cum îmi e vrerea.

61

Dar nu-i de mine înzeirea E-o haină prea obositoare Îţi las eu ţie nemurirea, Eu, n-o iau drept folositoare... 6 august ’81 Soveja

62

Antrenorilor sentimentali! Pe o pajişte-nverzită Pe o pajişte-nverzită Străjuită doar de brazi Luminată de un soare Ce te-mbie să te scalzi Trupul să-l întinzi pe iarbă Să te scoli şi iar să cazi Apăru ca-ntr-o poveste Un cârd vesel de pitici Ce-n mişcări voit feline Nu păreau a fi voinici. Micii ăştia de o şchioapă De-altfel foarte coloraţi De albastru, roşu, galben, Cum erau ei îmbrăcaţi, Păreau flori ce se aleargă Oricum, nu erau bărbaţi.

63

Erau fete mititele Gingaşe ca flori de mai Ce zglobii zburdau prin iarbă Aşteptai s-auzi şi-un nai. Totul părea scos din basme Căci cu băţul fermecat Apăru un nu ştiu cine Într-un galben îmbrăcat Şi cu-n glas fără de replici Se-apucă de comandat: Sus salteaua-ntinde pasul Suge burta, nu trişa! ’Ntinde braţul, sus privirea Lasă râsul, nu fanda! Toate astea-n patru colţuri N-apucai a te uita Procesiuni din altă lume Purtând şase o saltea, Sau cărând, imaginar doar, Roabe vii cu ochi de stea. Ca să nu mai spun de salturi Demne de un circ sadea Simple, duble, zis mortale, Comăneci, nu altceva!

64

Şi-n decorul ăst’ din basme Sub priviri de curioşi, Fără zumzet, nici tamtamuri, Simţeai cum cu toţi voioşi, Pregătesc azi în tăcere Laurii victorioşi. Da! necunoscuţii ăştia, Antrenori provinciali, Cu-a lor muncă ne arată Cât sunt de sentimentali. 7 august ’81 Soveja

65

Lui Cristi, la comandă. Însingurare În casa în care Cei dragi mă aşteaptă E toamnă târzie Şi-n mine deşteaptă Tristeţi fără margini. Şi sufletu-n şoaptă În creier strecoară Ideea că sigur Ceva va să moară Şi casa-i deşartă. Eu ştiu că în juru-mi E numai iubire Dar toamna din mine Îmi dă câteo ştire Şi simt că mă-năbuş.

66

Şi-n casa în care Cei dragi mă aşteaptă Sunt singur şi toamna În mine deşteaptă O teamă ce doare. 8 august ’81 Soveja

67

La Soveja am văzut, poate, Cel mai frumos cer albastru. Albastrul Albastrul cerului senin E mai albastru ca oriunde Cu care dintre-albastre mări Unde-am visat purtat de unde Eu l-aş putea asemui Şi-n suflet l-aş putea cuprinde? Albastrul cerului de-aici E mai albastru când pe-alocuri Apar, ici-colo, nori răzleţi Ce-mi amintesc de-acele jocuri Când eu pribeag, cerul scrutând, Îl comparam cu-a mele locuri. O! cer albastru, cer senin, Tu mai adânc îmi pari ca marea, Ca tot ce-atât am îndrăgit, Ca tot ce a-nsemnat chemarea Sub coperişul infinit, Tu mă înveţi ce e uitarea. 8 august ’81 Soveja

68

Unde este poezia?... Unde-s cei care în slove Dăltuit-au veşnicia? Unde-i versul, unde-i rima, Unde este poezia? Prin ce-au scris străbunii noştri Ne-au lăsat drept moştenire, Datoria împletirii Viselor cu poezia. Noi, în schimb, urmaşi habotnici Înnoim azi armonia Şi în versuri fără rimă Profanăm chiar şi hârtia. Versul, ieri, era cântarea, Era însăşi melodia; Azi, te-mpiedici în cuvinte Ce ţintesc...filozofia.

69

Doina noastră, cartea sacră, Având un popor părtaş Astăzi e răstălmăcită Fără vers, de un...doinaş. 9 august ’81 Soveja

70

Lui Cristi, la comandă. Floare-albastră Floare-albastră, floare-albastră, Iartă-mă că te-am strivit; Am făcut-o cu ştiinţă Pentru ochii ce-am iubit. Ochi-aceia, cum e cerul, Ce odată m-au privit, Mi-au promis nemărginirea De-un albastru infinit. M-am lăsat furat de marea Ce-n culoarea lor trăia, Dar m-a copleşit splendoarea De-un albastru ce minţea. Am jurat să uit culoarea Ochilor ce i-am iubit, Şi aşa am rupt eu floarea Ce de ei mi-a amintit... 9 august ’81 Soveja

71

Cenuşiu Cenuşiu, plin de tristeţe, Toamna iar mi te-a adus; Ai venit să-mi dai bineţe Ce la ora asfinţirii Prevesteşte un apus. Cenuşiu, în loc de-albastru, Ceru-ntunec-al meu vis; Cu o ploaie ce o cerne Spală-ncet a’ mele urme Căci acum, totul s-a zis. Voi cerca să străbat norii Spre albastrul infinit; Cenuşiul îl las terei Şi pe-un drum făr’ de întoarceri, Voi trăi în nesfârşit. 9 august ’81 Soveja

72

Paloarea

Din nou o fereastră Mă smulge din visuri Privesc să văd cerul Ascuns după nouri Şi trist de culoarea Ce-ntunecă astrul Mă-ntorc la oglindă Să-mi văd iar paloarea. Cu chipul ce astăzi Srăin mi se pare Voi trece curând eu Dincolo de zare Şi poate c-acolo Scimba-voi culoarea Cu una ce-ascunde Mai bine paloarea.

73

Acolo se pare Că nu mai sunt nouri Că soarele veşnic În zare apare Şi viaţa şi moartea Cu-aceeaşi culoare Îmbracă tot omul Şi-ascunde-o paloare. 9 august ’81 Soveja

74

Tună, fulgeră şi plouă Tună, fulgeră şi plouă Cerul cenuşiu m-apasă Îmi port paşii singuratici De nimic parcă nu-mi pasă. Alergat-am după soare M-am scăldat într-a lui raze Încălzit pe dinăuntru Am scris fraze după fraze. Erau imnuri închinate Celui ce cu strălucire Încălzeşte al meu suflet Mă îndeamnă la iubire. Dar cum toate-s trecătoare Chiar şi astrul mă înşală Şi-atunci nouri, după nouri, Înspre mine dau năvală. 10 august ’81 Soveja

75

Cine dracu?!... Cine dracu m-a făcut Aşa acru şi posac?! Din nimic ce mă-nconjoară Nu găsesc nimic să plac. Când e soare eu transpir Şi în umbră cat uitarea; Dacă plouă nu mai tac, Caut soarele şi marea. De nimic nu-s mulţumit Şi stric cheful la oricare; Dacă nu găsesc nimic, Caut vina în mâncare. Şi aşa, la infinit, Eu găsesc o desfătare, În a stinge dintr-un foc Orice-nseamnă-nflăcărare.

76

............................................... Dar un lucru voi nu ştiţi Cât de mult asta mă doare! Căci de câte ori rănesc Nu-mi găsesc un loc sub soare... 10 august ’81 Soveja

77

Cris, aşa o fi fost?!...

Ştiam... Ştiam de tine că exişti Din cărţile citite pe furiş Din vorbele-aruncate în doi peri Din filmele ce-atât le-am îndrăgit. Şi totul părea ca-n poveşti, Frumos, dar incredibil totodat’; Un ideal, demn de un vis, Ca-n orice fantezie, mult dorit. Dar recunosc, mă tulbura Un gând ascuns că aş putea Să cad în mreaja unui vis frumos Ce n-aş mai vrea să ia sfârşit.

78

Se pare totuşi că nu-i vis, Că nu se-ntâmplă numai în poveşti, Căci am simţit ceva nespus Când numai mie mi-a zâmbit. Credeţi-mă, nu-i de glumit! Iubirea-i lucru cert pe-acest pământ Mi-a fost atât de-uşor s-o definesc Din clipa-n care l-am zărit. 10 august ’81 Soveja

79

Variaţiuni pe o tema împrumutată...

Amintire de cristal Iubire, amintire de cristal, Uitată într-un raft de bibliotecă, Cu praful ce s-a aşternut de-atunci Şi tu-ai uitat ceva, în felul tău Să luminezi cum numai tu ştiai Spectrând lumina galben-violetă. Cu tine însă-i mai uşor Un jet de apă-ţi va reda culoarea Căci praful ce s-a aşternut de-atunci E numai rodul neglijenţei mele Şi este în puterea mea De a-ţi reda deplin splendoarea.

80

Ce facem însă cu-al meu dor De care-am vrut să uit cu anii? Şi ca să-mi fie mai uşor Te-am cocoţat acolo-n raft, Sărmană piesă de cristal Ce-mi aminteai de clipe stranii. Căci straniu-a fost atunci, cândva, Când fără multe complicaţii, Ea n-a mai îmbrăcat cu flori A ta gingaşă siluietă Şi m-a lăsat, aşa, deodat’, Scutindu-mă de explicaţii... 11 august ’81 Soveja

81

Rugăciunea unui copil. Moş Martine, Moş Martine! Moş Martine, Moş Martine, Ieşi un pic de prin desiş! Chiar de-o sta un pic suflarea, Să te-admir eu pe furiş. Tu, să ieşi un pic afară, Eu, oi sta, aşa, pitit, Tu, să mormăi, poţi să caşti chiar, Să mă satur de privit. Îţi închipui, Moş Martine, Ce-o să am de povestit! O să spună că-i minciună, Că-s poveşti de adormit.

82

Îţi promit să n-arunc pietre, Am să stau, aşa, chitic; Ce te costă o plimbare? Nu ai de pirdut nimic. Eu, în schimb, voi creşte-n ochii Celor ce m-or asculta! Cine ştie? poate-odată, Şi tu-ai să mă rogi ceva... 14 august ’81 Soveja

83

Moarte blândă, moarte dură! Moarte blândă, moarte dură, Cea cu zece mii de feţe, Înspăimânţi cu-a ta privire Chiar şi pe acei ce-n viaţă Chinuiţi de vreo durere Ar fi trebuit să strige Vino! hai, să-mi dai bineţe! Moarte blândă, moarte dură, Hâdă în închipuirea Celor ce te-ntruchipează După cât le e durerea De ce vii cu a ta coasă Clănţănind din maxilare? Vino lin! disimulează! Nu ţi-ar place să fii zâna Cea ce-alină orice spasme? Să fii clipa aşteptată Şi nu groaza-ntruchipată De pe feţele bolnave; Să ai chip şi-nfăţişarea Zânelor scoase din basme.

84

Moarte dură, moarte blândă, Ia aminte cum străbunii Te primeau cu vin la masă! Ei ştiau să creadă-n visul Unei lumi nemuritoare Şi-n a lor închipuire Erai steaua luminoasă. Leapădă-ţi veşmântul negru, Lasă craniul, lasă coasa, Fă-ţi aripi ca porumbeiii, Adu numai pace-n casă, Fă să nu mai doară rana, Sufletul să nu scâncească Şi te vor iubi ateii... 16 august ’81 Soveja

85

Iar şi iar... Iar îmi apari în visuri, iar, Şi iar te simt de mine-aproape, Iar mă vrăjeşte-al tău surâs, Şi iar aş vrea să scap de toate. Şi ieri, şi azi, şi iar şi iar, În vis mi-ai apărut şi poate, Şi mâine iar te voi zări Când somnul se v-aşterne peste pleoape. Şi iar voi lua globul să-l învârt Să-ţi caut faţa pe a lumii hartă, Şi iar şi iar voi încerca în gând, Să te cuprind în sufletul meu toată. O, Africa! comoară părăsită, Azi ştiu, nimic nu va opri Dorinţa mea să fie împlinită Căci te iubesc şi iar şi iar te voi iubi. 16 august ’81 Soveja

86

Ce dracu!... Ce, dracu, v-apucat deodată De-mi daţi târcoale demne de un hoit?! Afară-i cald, senin, în casă-i rece, Ce-aţi năvălit pe geam, aşa, în roi? Cine v-a spus că ceva-i putred? Intraţi în gură, nas, cam peste tot. Ce, dracu! nu pot sta puţin şi singur? M-am săturat de lume, nu mai pot! La ce v-o fi creat Cel Mare, Să vă băgaţi, aşa, pe nepoftite-n zăr? De vreau să ştiu ce gust are rahatul, Pot singur scormoni în adevăr!... 16 august ’81 Soveja

87

Amintirea... Amintirea e caldă ca sânu-ţi Ce-obrazul ades îl strivea; E-o briză de somn dătătoare, E-o mână ce ieri mângâia. Amintirea e dulce ca mierea Ce gura-mi din gură-ţi sorbea; E dulce ca somnul ce-adesea În braţele-ţi lin mă prindea. Amintirea e micul tezaur Ce-n suflet îl port eu ascuns; E-un cântec ce-alină durerea De lipsa-ţi când sunt eu pătruns. Amintirea e-o lume fantasmă În ea sunt acel ce-am mai fost; E-o oază ce-mi dă iar puterea Când trist să mai fiu, n-are rost... 8 octombrie ’82 Ştei

88

Lui Cris! În satul de ieri... În satu de ieri Poposii obosit Trecut-au mulţi ani Fără milă; În satul de ieri Azi prea mohorât Îmi plimb paşii, parcă, În silă. Aici am pierdut Anii mei luminoşi Au fost mulţi şi s-au dus Fără milă; Aici s-a născut, Cu ochi mari, scânteioşi, Cea mai dulce din dulci, O copilă.

89

În satul de ieri Poposii stânjenit După ani ce-au zburat Fără milă; În satul de ieri, De nimic amintit, Mă atrage cea dulce Copilă... 8 octombrie ’82 Ştei

90

Adeseori... Adeseori basme de’ mine s-au scris Mă-ntreb: cât au fost de reale? De-ar fi să fi fost, ce-n ele s-a zis, M-aş pierde-n iubiri triumfale. Adeseori chiar romane-ntregi Mă-ntreb: cât au fost de fatale? De-ar fi omenesc, nu ştiu de-nţelegi, Aş fi...cum să-ţi spun eu matale? Eu viaţ-am iubit, o spun răspicat, Frumosul l-am pus drept la suflet; Dar ce vină port, că nu în păcat Am dus eu ispita din cuget? Am fost răsfăţat - şi ce, asta-i rău?! De-a lor amăgiri trecătoare Dar ce vină port, că-n sufletul meu, N-au loc de-amintirea ce doare?!... 10 octombrie ’82 Soveja

91

E toamnă... E toamnă, e rece-n alcov de hotel, E frig chiar, căci ea e departe; Pervazul e plin de punctre ce dor Sunt puncte ce mişcă, sunt puncte ce mor. E toamnă gălbie, cu frunze-n văzduh, E roşu amurgul în zare; Mi-e sufletul plin de puncte de dor Nu-s puncte ce mişcă, nu-s muşte ce mor. E toamnă în mine, e rece-n alcov De ce e atât de departe? Pervazul e plin de puncte ce dor, Sunt puncte ce mişcă, sunt muşte ce mor... 10 octombrie ’82 Soveja

92

Toamna la Ştei Galben - purpuriu adesea Frunze-atârnă, frunze cad, Zboară-n adierea serii, Caută-n neştire-un vad. E plăcut - uneori rece Frunze-atârnă, frunze zboară, Cad sub paşii mei tomnatici, Parc-ar fi odinioară. Roşu - vânăt uneori Ceru-anunţă-a zilei boală; Nouri macină amurgul, Noaptea vine, ca de smoală. Totu-ascunde-a mea tristeţe Plâng natura-n agonie Calc frunzişul făr’ sfială... Bun venit!...melancolie. 12 octombrie ’82 Ştei

93

M-am pripit... M-am pripit să cred că-s zeu Lumea-am pus-o la picioare; Am făcut şi-un cer al meu Şi-acum simt ce rău îmi pare. Pe când lumea-o stăpâneam, Am călcat şi strâmb, se pare; Am glumit când îndrăgeam, Şi-acum simt, ce rău îmi pare. M-am pripit să cred că-s zeu M-am trezit un sclav, se pare Mă închin la chipul tău Şi-acum simt, că rău nu-mi pare... 12 octombrie ’82 Ştei

94

Eu te-aştept... Ai venit, ca să pleci, Ai plecat lăcrimând, Mă iubeşti, spui, pe veci, Eu te-aştept, suspinând. De ce vii? de ce pleci?! Mă întreb azi în gând Par cuvintele seci, Dar le spun lăcrimând. Dacă vii, de ce pleci?! Nu-mi răspunde plângând! Dacă vii, de ce-s reci Hotărârile când, Ţi-aminteşti de poteci Ce te-alungă vibrând? Dacă vii, stai pe veci! Eu, te-aştept suspinând... 12 octombrie ’82 Ştei

95

În amintirea neuitatului primar, Ivan!

Plopii din Ştei Eraţi falnici, plopii mei Trei decenii de domnie! Strada, Lenin, se numea Ce melancolie! L-aţi speriat pe nea Ivan Aţi crescut ca plopii El, de Lenin s-a temut, V-a-ngropat, ca popii. V-a tăiat în ”scăunel” La copii, cu gândul; Lenin era mort demult, Strada i-e mormântul.

96

Gărduleţe-n cimitir Mai văzuse dânsul; El, pe Lenin l-a-ngrădit, Să te-apuce plânsul. Bănci apoi a aşezat De priveghi să steie; Lumânări să pui, nu flori Dracu să te ieie!... 14 octombrie ’82 Ştei

97

Mi-e dor?!... Mi-e dor? Obişnuinţa-i cea ce geme? Să mor? Şi pentru asta-mi este lene. Mi-e dor? Să mor? Nu mor! Mi-e dor!... 15 octombrie ’82 Ştei

98

Seara la mare Colo-n zare-n infinit, Dintr-un cer pe-o apă Soare-n disc a poposit Şi-acum, se adapă. Setea când şi-a potolit Ar vrea să se culce; Ca să fie odihnit Vrea somn lin şi dulce. De lumina-i prea orbit N-ar putea să doarmă; Se cufundă-n asfinţit Liniştea să soarbă. Sus pe boltă-au răsărit Un potop de stele; Luna-n cer s-a cuibărit Zână printre ele.

99

Două umbre dintr-un dor Se unesc într-una; Luna intră după-un nor, Noaptea îi cunună... 16 octombrie ’82 Ştei

100

Oglinda - De ore în şir te văd cum scrutezi Făptura ce-ţi stă parcă-n faţă; Oglindă-s, şi-n mine, pe tine te vezi, Ce vrei să pătrunzi? hai, spune odată! Te văd cum te vezi, tu asta o ştii, Matur, plin de gânduri pe faţă; Oglindă-s, cu mine tu nu poţi să fii Ascuns, haide, spune odată. - O.K! să fie aşa cum tu vrei, Răspunde-mi, ce vezi colo-n mine? Eu ştiu ce-i acolo, dar nu vreau să iei Drept teamă, a mea slăbiciune. - Nu, nu-i slăbiciune! Ba chiar e firesc Tu teamă să-ncerci la ce vine; Un lucru să ştii, că nu-mbătrânesc Acei ce iubesc viaţa-n sine.

101

Iar viaţa înseamnă şi bine şi rău, Şi dragoste multă şi ură, Şi toate acestea ne-a dat Dumnezeu, Cum simplu îi spunem natură. La riduri te uiţi? de ele te temi? Tu uiţi ce se-ascunde în ele? Cum poţi să te vaiţi şi atâta să gemi? Trăieşte şi clipele grele! Şi viaţa şi moartea sunt gemeni, sunt fraţi, Şi nimeni n-aflat diferenţa; Şi-o vorbă mai spune: să şi cumpăraţi Bătrâni, şi prin ei, competenţa... 17 octombrie ’82 Ştei

102

O fetiţă... O fetiţă zvăpăiată S-a îndrăgostit, în glumă, De-un moşneag - vai, cum arată! Şi-acum, se cunună. Şi-n iubirea-i arzătoare L-a întors pe dată Cu paşi repezi, ce-alergare! Fuge-nspre odată. Zile trec şi anii zboară, Ei, tot împreună El, mai tânăr, ea, coboară, Tot cu capu-n lună. Iar e tânăr, iar iubeşte, Viaţa îl subjugă, Iar fetiţa se-ofileşte, Şi-asta, într-o fugă. Dar le iese-n cale-un fişte Tânăr, ochi albaştri El ajunge printre...nişte, Ea, zboară spre aştri... 17 octombrie ’82 Ştei

103

Eşti minunat... Eşti minunat, apusule de soare! Frumos, cum n-ai mai fost nicicând De unde ştii că sufletul mă doare? De unde ştii ce port eu azi în gând? Eşti minunat, apusule de soare! Am învaţat-o de la Micul Prinţ Te caut ori de câte ori mă doare, De câte ori eu sufletu-mi simt prins. Spre tine-alerg atunci plin de speranţă Aş vrea să pot străbate spaţi-n gând Să pot să te revăd, apus de soare, De câte ori simt răul subjugând. Dar nu-i ca pe planeta mică, care, O stăpânea ca-n basme Micul Prinţ Eu nu pot scaunul să-l mut, se pare, Căci eu trăiesc aevea, unde sunt. Planeta mea este atât de mare! Cam tot atât cât şi durerea mea Încât, cel mult, o dată-n zi apare Apusul, ah! ce n-aş da să-l fac să stea... 17 octombrie ’82 Ştei

104

Amurg la Ştei... Am văzut pe cer un disc Roşu, ca de sânge Cobora pe-un vârf de pisc, ’N braţe vrând a-l strânge. Dar fiind cam ascuţit Şi încins cam tare, Un culcuş şi-a făurit, Tăind piscu-n zare. Clipe-n şir a pâlpâit, Ca o vâlvătaie Fără vorbe-a aţipit, Ca un foc de paie... 17 octombrie ’82 Ştei

105

Mult... -Mult? -Mult! -Cât de mult? -Foarte mult! -Ce plăcut să te-ascult... -Mult? -Mult! Şi mai mult? -Mult mai mult! -Chiar de minţi, eu te-ascult... -Mult? -Mult! -Vreau mai mult! -Cât de mult? -Cât să pot să te-ascult... 20 octombrie ’82 Ştei

106

Mi-e dor... Mi-e dor de tine cum nicicând Eu dor de tine am avut Mi-e dor de tine, de-un sărut, De-ai şti ce mult te port în gând! Mi-e dor de tine, dor nebun, Eu dorul nu-l mai pot ascunde Mă mir că nu-ţi transmit prin unde Tot ce aş vrea acum să-ţi spun! Mi-e dor de tine, draga mea, De mângâierea mâinii tale Mi-e dor de tine, draga mea, De-atâta dor, eu cânt a jale. Mi-e dor de tine, de alcov, De-a ta căldură-mbietoare Mi-e dor de unicul alcov, De-mbrăţişări tulburătoare. Mi-e dor, mi-e dor, mi-e dor... 20 octombrie ’82 Ştei

107

La hotel... Pungă roşie cu mere, O valiză dezumflată, Un reşou, pe post de fată, În oglindă-un Făt Frumos! Un pahar cu-o linguriţă, Zahăr de alimentară, Un briceag, viaţă amară Păunescu-i mai frumos. Pălărie-n cuier pom, Trening tras pân’ la bărbie, Brânză-n geam - de prăvălie Lâncezesc fără folos. Apă rece la cişmea, Buda, la etajul unu, Un vecin dormind ca tunu, În oglindă-un Făt Sfătos... 20 octombrie ’82 Ştei

108

Prăvale-se cerul!... Prăvale-se cerul şi marea mă-nghită Eu azi am sorbit infinitul Dispar-a mea lume cu forma-i finită, Să pot să încep nesfârşitul. Prefacă-se-n ţăndări, iluzii deşarte, Doar soarele sus să rămână De sfânta-i căldură să am şi eu parte, Să termin cu sfânta-mi ţărână. Abisul să-ngroape nevolnice simţuri Porniri din ţărână născute Din veşnica noapte, cea plină de visuri, Doar somnul adânc, pe tăcute. La ce-i bun extazul de-urmează tristeţea?! Mă-ntreb aplecat peste ape Hai! Arde-mă soare şi dă-mi nemurirea, Azi simt că de tine-s aproape... 19 decembrie ’83 Mamaia

109

Un dor... Cu-n dangăt mirabil, bătrânul ceasornic, Îmi spune că-i timpul s-adorm liniştit În van închid ochii, căci dorul statornic, Alungă azi somnul atât de dorit. Un dor de morminte mi-ndreaptă azi gândul Spre tainice umbre, ce parcă-mi zâmbesc Un dor ce subjugă, de parcă mormântul, Ar fi taina vieţii, şi-n el, ce iubesc. O, umbre trecute, imagini azi sfinte, Ce treze-aţi rămas în a mele-amintiri! De ce-atâta zbucium ’n a voastre morminte? Chemările nopţii sunt doar amăgiri. Din nou clepsidra răsună în noapte, I-aud glasul dulce - de leagăn e cânt Plecaţi umbre stinse, tiptil de se poate, E ora când somnul e domn pe pământ... 23 februarie ’84 Oradea

110

Sunt singur... Sunt singur şi nimeni nu simte, Şi gânduri m-apasă în voie; E bine, sau rău? mă întreb eu, Să n-ai, tu, de nimeni nevoie. Sunt singur şi-s mulţi împrejuru-mi, Şi-n vorbe n-aud nici un şopot; În glasu-mi ce-aduce a tunet, Ascund al durerilor clopot. Sunt singur şi-mi pare că-i bine De mult nu mai dau socoteală; Cei mulţi nici măcar nu se-ntreabă Ce-ascunde a vorbei sfială... 15 septembrie ’84 Slănic Prahova

111

Monoton... Monoton e al trenului zgomot Mă adoarme şi-un vis mă cuprinde În tăcere aud parcă-un clopot, Şi din el un oftat se desprinde. Peste câmpul ce-aleargă în voie, Se aşterne o caldă tristeţe, Căci din ochi-mi se varsă şiroaie, Gânduri pline de ofuri drumeţe. Prin structură sunt plin de ambiţii Visez drumuri de nimeni umblate Mă înham făr-a pune condiţii, Dar am parte de căi răsuflate. Cum să pot potoli a mea sete Când eu mări şi oceane-aş străbate?! Închid ochii şi las să mă-mbete, Monotonul refren ce răzbate... 24 septembrie ’84 Bucureşti-Mamaia

112

Mă-ntorc... Mă-ntorc De unde? mă întreb În fapt, eu n-am lipsit o clipă! Mă-ntorc De ce? de n-am plecat Sau doar pe-a gândului aripă?! De ce atuncea mi-ai lipsit De n-am plecat nici pentru-o clipă?! Sau, poate, tu m-ai însoţit Pe-a veşnicului dor aripă. Mă-ntorc - Să nu mai plec nicicând! Să nu-ţi lipsesc nici pentru-o clipă. Mă-ntorc Să-ţi spun că n-am plecat! De-aceste clipe, azi, mi-e frică... 26 septembrie ’84 Mamaia-Bucureşti

113

Plâng... Plâng Fără lacrimi Să spăl nu vreau nimic. Suspin În tăcere Să n-afle, tac chitic. Râd Fără zâmbet În zgomot mă ascund. Strig Fără voce În mine mă scufund... 17 octombrie ’84 Mamaia

114

Şi valuri,... Şi valuri, valuri, bat în geam Aduse de-adierea nopţii Şi gânduri, gânduri - somn nu am M-apropie de taina morţii. Îmi sprijin fruntea de-un coşmar, Trezit, răsuflu-a uşurare A mării spume în zadar Să spele-ar vrea a mea-ntristare. De ce sunt singur, de ce-s trist? Mă-ntreabă zarea-ntunecată Eu, în eschive sunt artist, Şi-ncerc să mai trişez o dată. Aşa mi-e firea, ăsta sunt, Răspund cu sufletul la gură Ecoul mării strigă - mint Obrăznicia-i făr’ măsură.

115

Cum, tu, iubito, mă înfrunţi?! Tu, marea mea, nicicând secată?! Prefă-te azi că mă asculţi Şi crezi minciuna-mi înc-o dată. Ce-ai vrea să-ţi spun, că-s răvăşit? Că plânge sufletul în mine? Să recunosc că sunt sfârşit? C-aş vrea să mă cufund în tine? Că asta-i soarta celui ce, Iubind uita de legea firii? De ce nu taci? De ce, de ce? Ce ştii de legile iubirii?... 19 octombrie ’84 Mamaia

116

Ochi...

Ochi căprui, ochi verzi, ochi negri, Ochi albaştri precum cerul, Voi, ce-ascundeţi adevărul Răscolind adesea patimi, Spuneţi-mi cum se citeşte În adâncurile-astrale, Tot ce-un suflet oglindeşte În sclipirile fatale. Ochi căprui, ochi trişti, ochi tandri, Ochi ce-ascund adâncul mării, Voi, simbol al desfătării, Martor viu al unor patimi, Spuneţi-mi de-n largul mării Ce se-mpréună cu marea, Aţi aflat răspuns chemării Ce aduce alinarea?

117

Cum să-mi spuneţi fără vorbe?! Cred, nimic nu e mai simplu! La ce vreau acum să aflu Văd sclipiri ce-aduc a patimi Şi în unica splendoare Afişată în neştire, Eu citesc ’n-a lor candoare Că ascund o grea iubire... 22 octombrie ’84 Mamaia

118

Rugăciunea Ei Doamne, Cel Atotputernic, Fă să cred în vraja Ta, Împlineşte-mi rugăciunea, Adu-l iar în preajma mea. Fă-l să-nvingă-aceste clipe Ce adânc l-au tulburat, Fă-l să simtă iar căldura Ce într-unul ne-a legat. Ştiu că-n mine a sădit el Tot ce-avut mai bun, mai sfânt, Liniştete-i tulburarea, Cea din suflet şi din gând. Numai eu ştiu ce ascunde Vorba-i aspră, chipu-i crunt Nu-i blestem cum crede-ntr-una, E un simplu amănunt.

119

Nimeni din cei mulţi ce-n preajmă-i Proslăvesc iubirea lor, N-au pătruns nimic din jarul Ce-ncălzeşte al să dor. Dorul său de libertate, Dorul după ideal, Dăruirea-n tot ce face, Teama-i de-un destin fatal. Dac-ai şti, Tu, Doamne Sfinte, Ce-i cu freamătul din el! Este veşnic o furtună Ce aleargă după-un ţel. N-ar putea crea durerea, Răul nu-i sădit în el! Demonul de care fuge E doar firea-i de rebel. Doamne, fă-l să se întoarcă Lângă mine-i liniştit Chiar de fuge-ades cu gândul, L-oi urma în infinit.

120

Cine poate să-nţeleagă Ce în el am investit! Am fost dragoste de-amantă, Mama pruncului iubit. E puternic şi slab este Un contrast, un ne-mplinit E un zeu ce stăpâneşete, Este sclavul osândit. Ochii lui pătrund ascunsul, Vorba lui e un balsam, Palma lui este tăcerea A-ncerca să scapi e-n van. Este briza ce adie, Este-un soare arzător Te-nfioară a lui fire Pentru el aş şti să mor. Cheamă-i paşii din neantul Ce-l înghite nemilos! E prea slab pentru-a fi singur, Pentr-un ţel, prea curajos.

121

E sortit la ne-mplinire De-i lăsat a rătăci E-mplinit doar în iubire Şi-n neştire va sfârşi. Doamne, dacă eşti puternic, Fă să cred în vraja Ta! Dacă nu, ia-mi razna gândul Poate-aşa voi fi a sa... 12 mai ’85 Bucureşti-Braşov

122

Povestea noastră... Povestea noastră,...cum să spun? A fost cândva, ca niciodată, Şi-oricât a fost de minunată, Eu vieţii, astăzi, mă supun. Povestea noastră n-a fost fum, Şi nici un cub, două, de ghiaţă, Dar pentrucă aşa-i în viaţă Cum a fost ieri, nu-i ca acum. Povestea noastră-a fost un drum Ce nu-l străbaţi decât o dată, Şi-oricât a fost de-adevărată, De timp mânată-i ca un scrum. Povestea noastră s-a sfârşit, A putrezit firul de aţă, Părea că ne-a legat pe viaţă, Dar ca şi alţii ne-am pripit... 29 mai ’85 Braşov

123

Expoziţie de acuarelă Constantin Popescu 15-30 iunie ’85 Culori Culori, culori, culori Un curcubeu râzând în ploaie. Comori, comori, comori Din suflet revărsate în şuvoaie. Culori, culori, culori O salbă de apusuri arzătoare. Comori, comori, comori De lacuri şi de flori ameţitoare. Culori, culori, culori Un suflet frământat în zare. Comori, comori, comori O ulicioară ce se pierde-n mare...
Aceste rânduri au fost scrise nu pentru a fi rupte, ci doar păstrate. Şi totuşi...

18 iunie ’85 Braşov

124

Eu sunt... Eu sunt gorunul singuratic, Nepăsător atrag priviri senine, Şi-oricât încerc să fiu apatic, Stârnesc, fără să vreau, iubiri divine. Eu sunt blestemul cerului albastru, Sortit iubirii reci, fără de soare Trezesc ecouri, dar rămân un astru, Ce străluceşte şi-apoi singur moare. Sunt clipe-n care-mi blestem măreţia Aş vrea să fiu o salcie pletoasă Să sorb din apa dulce bucuria, Să cred, atunci când spun că e frumoasă. Să plâng văzând cum trece sclipitoare Ducând cu ea imaginea-mi răsfrântă, Să fiu strivit de vraja-i orbitoare, Şi s-o implor să stea, ca pe o sfântă... 18 iunie ’85 Braşov

125

Şi m-am născut... Şi m-am născut în zodia lui Taur, În Maiul împlinirilor măreţe, Când viaţa în culori se defineşte, Şi visurile sunt mai îndrăzneţe. Destinul hărăzitu-mi-a puterea De-a subjuga cu vorba şi privirea, Dar a uitat să-mi scrie-n cartea vieţii Încrederea, norocul, împlinirea... 19 iunie ’85 Braşov

126

Iubirea-i... Iubirea-i ca viaţa: Se naşte-apoi creşte şi moare! Şi unde-i povaţa?! E una, e-o floare! Cum vine o dată, Ai grijă, uşor se-ofileşte! Când trage să moară, Nimic n-o trezeşte! 20 iunie ’85 Braşov

127

O mare iubire... O mare iubire Chiar dacă-i sortită Să moară de vremea Ce spulberă tot, Rămâne iubire În suflet sădită Şi-ades amintirea Te mistuie tot. O mare iubire Nicicând nu se pierde Rămâne latentă Păstrând al său loc. De n-a fost iubire Ci foc de petarde E-o treabă curentă S-o caţi în alt loc... 20 iunie ’85 Braşov

128

Hai!... Hai! vino!...nu! pleacă! Vibrez între viaţă şi moarte acum Mereu se strecoară în suflet un dacă Şi gândul destramă al visului fum. Hai! vino!...da! vino! Rămâi, de se poate, pe-al gândului drum Mereu se strecoară un du-te! un vino! Şi-n orice îndemn rămân trist, ca acum. Te chem şi te-alung, Sau te-alung şi te chem iar, Căci mrejile tainei eu nu le-am pătruns. Te du! sau...rămâi! Fii moarte sau viaţă! Încearcă şi află în tine-un răspuns... 8 noiembrie ’85 Braşov

129

A nins... A nins de-un alb imaculat, Omătu-a prins sub el ce-i viaţă Călcând covorul, deodat’, Mă-nvăluie un gând de ceaţă. Simt sufletul de umed năpădit, Strivit de albul ce mă-mbată De ce te-ntorci? de ce-ai venit?! Tu, iarnă dulce şi turbată. Eşti tot ce-i mai perfid din ce-i sublim! Eşti dulce ca femeia mincinoasă! Şi mic şi mare, toţi te îndrăgim, Iar tu ucizi, cu nemiloasa-ţi coasă... 19 noiembrie ’85 Braşov

130

”Astăzi chiar de m-aş întoarce...”

Mă-ntorc... Mă-ntorc - la ce bun?! Azi totul îmi pare pustiu. S-au dus ca un fum Cei ani ce mă cheamă târziu. Mă-ntorc în trecut Căci totul se vrea-n amintiri, Dar este pierdut Când nu mai suporţi amăgiri. Mă-ntorc ca să plec! O ştiu şi-o repet în zadar. Trecutul e sec Oricât a fost ieri plin de har... 20 martie ’86 Ştei

131

Adeseori... Adeseori te răsfoiesc, Esenin, Şi tot de-atâtea ori eu greu mă simt Mă tot cufund în vălul meu demonic, Mă zbat să scap, sau poate, doar mă mint. Te văd privind la omu-ţi negru-n faţă Cercând să scapi, fără să fii convins Ai vrut să fugi de el? să fiţi ca fraţii? Ai fost cel tare, sau un mare-nvins? Ai fost un demon, sau ai fost un înger? Ai ars iubind? ai stins jarul hulind? E greu să spui ce-ai fost, în fapt, în viaţă, Dar te-nţeleg şi-aş vrea să mor iubind. Aş vrea să pot cânta a mele plaiuri, Cu câini şi cai şi sănii şi bătrâni, Să mor de dor, pe-a altuia meleaguri, Să mă grăbesc să plec, printre străini.

132

Să n-am astâmpăr îndrăgind o lume, Să plâng sorbind acasă-un strop de vin, Să tremur ascultând cum clopoţelul Se-neacă hohotind, de-al meu destin... 25 martie ’86 Oradea

133

Lacul Lacul liniştii eterne, Ca un strop stingher de mare, Mă îmbie la-mbăiere, La sublimă cufundare. Când pătrund ’n-a sale taine De un verde ca smaraldul, Un cristal mi-arată mâlul Negru, negru precum iadul. Totu-n el mă copleşeşte, Mă absolvă de-amintire Azi dispare ca prin farmec, Ce-a fost ieri, ce-a fost în fire. Ieri eram un sclav se pare Mă-nchinam făpturii tale Lacul astăzi mă dezleagă Să aleg o nouă cale. Mă cufund să privesc cerul Prin lentila-i infinită Nu văd maluri, nu văd zare, Simt doar inima-mi zdrobită.

134

E-o adâncă apăsare Port pe umeri cer şi ape Cât mai e până ce somnul Se v-aşterne peste pleoape? Voi fi înger? necuratul? Voi pluti? voi scurma fundul? Cred, nici lacul nu o ştie! La ce bun să rumeg gândul?! Lacul liniştii eterne, Ca un strop stingher de mare, Nu va creşte, nu va scade, De-o făptură oarecare... 27 iulie ’87 Techirghiol

135

Nouri, nouri... Nouri, nouri, se adună Sus, albastru-ncet dispare Mă cuprind fiori de briza Ce se-aruncă dinspre mare. Caut soarele cu lupa Ici şi colo câte-o rază Jucăuşă printre nouri Iese, parcă, să mă vază. Îi zâmbesc plin de speranţă, Cochetăm, aşa se pare, Mă sărută cu căldură Şi-apoi, repede dispare. Bozumflat scrutez iar cerul Unde-mi eşti, tu, stea curată?! Dup-un colţ de nor mă strigă: Vino sus şi te arată!

136

Între noi nu vor fi nouri, Te voi încălzi-n neştire Şi să ştii, că de te-oi arde, Va fi numai din iubire. Îmi întorc grăbit privirea Invitaţie deplasată Cum să trec eu peste nouri?! Nourii înseamnă pată! Pată sus pe ceru-albastru, Pată pe nisipul moale Nouri, nouri se adună Şi stârnesc în suflet jale... 28 iulie ’87 Techirghiol

137

Ţi-am dăruit... Ţi-am dăruit zile şi nopţi Şi gândul şi simţirea. Iată, Şi un altar ţi-am ridicat, Jertfind pe el făptura-mi toată. Cenuşa care-a mai rămas O-mprăştie privirea-ţi rece; Şi tot ce-a fost adevărat Se pierde-nvremea care trece... 28 iulie ’87 Techirghiol

138

Il faut... ”Il faut savoir quiter la table” A spus-o-n cânt un trubadur Era urât şi nici prea tânăr Şi se numea el, Aznavour. ”Il faut savoir cacher les larmes” Spunea acelaşi cântec dur Cum să arăţi ce porţi în suflet Atunci când eşti un Aznavour?! În două fraze-astfel furate Mi-am spus eu oful cel mai pur Azi plec şi-ascund şi-a mele lacrimi, Gândind la fel ca Aznavour... 29 iulie ’87 Techirghiol

139

Întinsele ape... Întinsele ape, cu ţărmul pierdut, Mă-mbie cu-a lor depărtare S-o iau înainte, să nu-ntâmpin scut, Să simt cât e marea de mare. Cu-o barcă cât nuca, să plec solitar, Privind înapoi către maluri, Şi-mpins drept în pupă de vântul hoinar, Să salt fericit peste valuri. Şi-ncet să devin doar un punct pe pământ, Ce-n cerc zarea o defineşte Doar apă şi cer şi un eu alergând, Spre-o lume ce mă ispiteşte... 30 iulie ’87 Techirghiol

140

Mi-ai spus... Mi-ai spus că mă iubeşti cu ură, Sau, mă urăşti iubindu-mă nespus Sunau a bléstem vorbele în gură, Iar eu, în replică, nimic n-am spus. Or fi şi dragostea şi ura Surori născute pentru-a se-nsoţi, Dar nu e drept ca mama lor, natura, Să le stârnească pentru-a le-nvrăjbi. Cum gemenele ar putea să îndrăgeascăţ Ca-ntr-un harem, acelaşi bidiviu?! Ar fi ca soarele şi luna să lucească, Iar eu, s-aleg să nu pot, să nu ştiu. Mi-ai spus că mă iubeşti cu ură În fapt, ţi-e greu să-mi spui că mă urăşti Ai vrut să nu dai liber frâu la gură, Dar ai greşit dorind să nu jigneşti... 30 iulie ’87 Techirghiol

141

Să plec... Să plec înspre ţărmul Tanzaniei calde, Prin apele-ntinse de-ocean Indian, Spre zilele-n care-ncercau să se scalde, A mele speranţe-ntr-un val de ocean. Pe-acel ţărm cu plajele-ntinse cât zarea, Cu scoici, crabi, ţestoase aduse de val, Vezi apele line cum pleacă la vale Şi-apoi cum spumoase se-ntorc iar la mal. Pe plaja fierbinte poţi da şi de cobre! Savanele-ntinse ascund baobabi, Prin casă şopârle vânează ţânţarii, Iar noaptea, pe lună, păşeşti printre crabi. Bananele, mango, papaia-ananasul Grămezi de culoare, tablou pictural Maconda cea neagră, sau fildeşul rece, Te-ndeamnă să mângâi un vis ancestral. Se pierd în milenii culturile negre Ce-au pus stăpânire pe lemn şi pe os Mai poţi întâlni înc-o tablă pe beţe, Sub care un negru sculptează pios.

142

În mână-i se-nvârte o daltă măiastră, Zâmbeşte, dar ochii sclipesc plini de har, Când lemnul dispare şi-apare chipul, La preţul ce-l vinde, de fapt e un dar. Savanele parcuri, sunt azi rezervaţii, Sunt rai pentru fiare, a omului dar, Aici echilibrul e prea eficace Ca leul năprasnic s-atace-n zadar. Vezi ape ce-adapă ce-i suflet sub soare Alături beau lei, elefanţi, zebre zeci! Stai paşnic la cât poţi s-arunci şi tu piatra, Te uiţi, nu poţi crede şi uiţi să mai pleci. Spre tine Tanzanie-ncerc să-mi iau zborul, Aş vrea s-o pornesc solitar, vagabond, Un drum am visat şi o barcă cât nuca Pe mări şi oceane, eu, Marele Blond. Ca simbol alege-voi hanul Piraţii E malul cel care atât m-a vrăjit Urmând ţărmul mării spre Sudul mirific, Voi trece-n revistă mai tot ce-am iubit.

143

Mamaia, Neptunul, Mangalia, Vama, Balcicul şi Varna, Burgazu-nsorit, Voi trece Bosforul şi-n Cornul de Aur, Voi face popasul de mult timp dorit. Aici se deschide-acea Mare Marmară, Oglindă cu tente de-un verde-azul, În ea se reflectă minunile lumii Moscheea Albastră şi-ntreg Istambul. E-oraşul ce-ascunde istoria veche A unui imperiu ce-atât a-ngrozit! De intri-n Topkapi citeşti ca-ntr-o carte, Din faptele celui ce-a fost Baiazid. Palatul acesta-i mai mult o cetate Ce-ascuns bogăţia şi marele mit Din clipa în care-au făcut noi palate, Modernul, banalul, la ei s-a ivit. Aşa pe Bosfor a crescut o minune Din marmură albă, palatul mormânt, Aici a fost oaspete régina lumii Un ultim omagiu imperiului sfânt.

144

Porni-voi de-aici să străbat mări şi-oceane, În Marea Egee voi face popas La Troia şi Smirna căta-voi istorii, Efesul mă cheamă cu anticu-i glas. E-oraşul ruină ce stă în picioare, E portul minune de apă frustrat, E gloria greacă ce peste milenii Te-ndeamnă să vezi azi Atena-nc-odat. Pireu deschide-va poarta Eladei, De-acolo, cu pasul, urca-voi spre Zei, Olimpul e poate-o legendă a lumii, Acropole îns-a rămas de la ei. De-acolo, de sus, poţi să vezi vremi trecute, ’N afara cetăţii e-un teatru deschis Şi astăzi cinstit este-n el Dionysos Elada respectă ce-a fost ieri un vis... Aici se spulberă visul meu, ca de altfel toate visele mele... 31 iulie ’87 Techirghiol

145

Apus de soare... Ce-a luminat a mele zile A fost un sor în miene-ascuns; L-am aşternut ades în file, Dar a fost sor de nepătruns. M-ardea văpaia lui fierbinte Turnând lumini în ochii mei; Ardea în suflet şi în minte Căci era sor născut din zei. Vedeam prin el ce-ascunde noaptea, Lumina zilei eclipsam; Eram un viu precum e moartea, Eternu-n mine ascundeam. Dar lumea veşnică stelară E mult mai ternă decât vrem; Un sor la scară planetară Dispare chiar de-l mai vedem... 24 septembrie ’87 Braşov

146

Hotel clasa a II-a Camera-i cam trei pe doi, Intră-un pat, e şi lumină, Uşa-i cam ca de sicriu Ţine-un metru de ţărână. Geamu dă înspre apus Vezi cum soarele apune De închis, nu are rost! Cum de ce? n-are ţăţâne. Stă proptit, aşa, puţin De strâmtoare el nu cade! Priza-i fără de apel Să te văd cu ce te-i rade!? Jos mochetă - peste tot! Dac-o calci ies nori de prafuri; Adunate din şantier Şi păstrate vrafuri, vrafuri. Cu chiuveta-i mai subtil Stă la capul tău şi plânge; În genunchi, din pat, ajungi Simţi cum gâtul ţi se frânge.

147

Mai există şi-un dulap Stă proptit în colţ şi tace; Practic lipsă nu-i nimic E de-a II-a, n-ai ce-i face! Am ajuns cam la sfârşit, Dar să n-o uit pe cea bună Aşternutu-i un atlas: Numai hărţi, de peste-o lună... 25 septembrie ’87 Braşov

148

Tristeţe de moarte... Tristeţe de moarte E vreo presimţire? În suflet e noapte Aşa-mi stă în fire? Tristeţe păgână Mă-ndeamnă la moarte. O voce-mi îngână: De viaţă n-ai parte. Tristeţe duioasă Mi-e milă de mine. Ah! cât de frumoasă E viaţa în sine! Tristeţe totală Azi cerul m-apasă. E ora fatală De viaţă nu-mi pasă... 19 octombrie ’87 Braşov

149

Bun rămas,... Bun rămas, voi, zile netrăite Nu-i la mijloc nici o tânguire. Vreau să plec, de pot, pe negândite Orice mâine-ar fi o amăgire. Bun rămas, tu, dragoste curată Cred, nici ţie nu ţi-e pe putere Să-nţelegi că orice zi furată Ar călca-n picioare a mea vrere. Nu mi-a fost sortit să gust plăcerea Clipelor ce ţi le dă iubirea Moartea-nseamnă pentru-acei, durerea, Ce-au putut să afle împlinirea. Pentru mine-i doar o încercare Nu mă tem căci nici nu ştiu ce e Poţi să ştii că nu-i o înscenare? Sau un joc, cum spunem: pe ne ve!?... 20 octombrie ’87 Braşov

150

Mă paşte... Mă paşte un gând E rece ca moartea; Ajuns-am la rând Să-mi iau şi eu partea. Mă paşte de mult M-am tot dat de-o parte; În suflet? tumult Nu-i chiar ca la carte. Aş vrea să nu pot Să nu găsesc cale; Mă simt un netot De ce-atâta jale?! Ce-i viaţa în fond? E-o simplă plimbare La capăt de rond, Eternul apare.

151

Eternul e tot Tentaţia-ntreagă! Să rabd nu mai pot, Nimic nu mă leagă... 20 octombrie ’87 Braşov

152

Ce mult!... Ce mult v-am iubit N-o să ştiţi niciodată; Nicicând n-am glumit Aţi fost viaţa-mi toată. Ce mult v-am iubit Se citea doar în suflet; Voi n-aţi auzit Ascunsul meu urlet. Aţi vrut un model De expus în vitrină?! Dar viaţa-i bordel, Iar omul, latrină. Aţi vrut chip cioplit Să vă fie icoană?! Şi sfinţi-au ieşit Dintr-o-a Domnului toană.

153

Din draci i-a făcut Ce gustat-au păcatul; Din tot ce-au plăcut Au păstrat doar oftatul. Şi voi vreţi să fiu Cam ce-nseamnă un înger?! Un drac re-ncarnat, Ce se teme de-un fulger?!... 20 octombrie ’87 Braşov

154

Spicuiri din Esenin De-ai şti cât poate să iubească-un huligan, Şi de supus cât poate el să fie!

Chiar de-o fi să iubesc eu o alta, Chiar şi ei, celei dragi, celei noi, Îi voi spune de tine iubito, Despre draga-mi de ieri, de noi doi.

Bun rămas, prietene, la revedere, Dragul meu, tu eşti în pieptul meu, Despărţirea ce ne-a fost predestinată, Revederi promite-n felul său. Bun rămas, prietene, fără cuvinte, Nu fii trist şi nu te încrunta ’N viaţa asta a muri nu-i noutate, Dar nici a trăi nu e mai nou. 21 octombrie ’87 Braşov

155

Fost-am... Fost-am cam ce s-a spus? Don Juan, necuratul? Fost-am ce nu s-a spus? Visător, alintatul? Fost-am rău, huligan? Mincinos de duzină? Fost-am blând şi duios? Fost-am plin de lumină? Fost-am câine turbat, Răspândind numai teamă? Fost-am doar un poet Neluat încă-n seamă? Am fost doar, ce am fost Om de rău şi de bine Când ţi-am spus ”te iubesc”, M-am gândit doar la tine... 21 octombrie ’87 Braşov

156

Ce-o fi dincolo?... Ce-o fi dincolo? mă-ntreb O fi rău, sau o fi bine? De ce nimeni nu s-a-ntors? Cum să aflu ce-i în sine? Pragu-l treci cu ochi-nchişi, Trupu-l laşi de la intrare – Putrezeasc-aici pe veci, Colo, sufletu-i cel tare. Gânduri pare-se că nu-s, Creierul şi el dispare Ce-ar putea să fie sus? Sufletească desfătare?! Cum să faci să înţelegi Înainte de plecare? De-ai plecat, cum o mai dregi? Asta-i marea întrebare!

157

Dac-aş şti că poţi s-alegi Să te-ntorci dacă nu-ţi place Nu m-aş mai codi în veci, Aş pleca să văd, şi pace! Dar aşa!? filozofez Şi strâng vrabia din mână Să mă duc să veşnicesc? Sau să-ntind de-a mea ţărână?... 22 octombrie ’87 Braşov

158

E atâta... E atâta frumuseţe În spectacolul ce marea Îl oferă cui îl simte Celui ce scrutează zarea! E atâta nebunie ’N liniştea ce te-nconjoară În adâncul mări-ntinse În apusul ce coboară. E mai mult decât atâta E-nceputul şi sfârşitul Este valul ce se sparge Cochetând cu infinitul... 17 mai ’89 Eforie Nord

159

De-ai veni... De-ai veni în astă seară Chiar şi-n vis mă mulţumeşte Am căta pe malul mării Carul care se roteste. Te-aş lua pe după umeri Ca să-ţi plimb privirea roată Înspre steaua mea polară Ce-mi ghidează viaţa toată. Mâine-n zori cu-o sărutare Ţi-aş deschide ochii ţintă Drept spre soarele răsare Ce se scaldă-ntr-o oglindă. E oglinda mări-ntinsă Ce ne-nvită la scăldare Eu, ţinându-te în braţe, Tu, jucându-te în mare.

160

Apoi am străbate ţărmul Bălăcindu-ne în spume Ochi-ţi vor sclipi de raze Ce nu au în lume-un nume. Voi fi plin de nerăbdare Aşteptând să vin-apusul Până la căderea nopţii Voi rămâne preasupusul. Nu şi la ivirea lunii, Cea cu zâmbetul pe buze Te-oi împinge-n lumea-n care Nimeni nu ştie s-acuze... 17 mai ’89 Eforie Nord

161

E o linişte deplină E o linişte deplină Marea zace nemişcată O oglindă fermecată Oare cât o să mai ţină? O priveşti şi nu poţi crede Pare-atâta de albastră Nu ascunde nici o creastă Iar la mal, e-atât de verde!? Te ademeneşte parcă S-o porneşti pe fundul care Nu-i o cale oarecare Ci o ispită ce te-ncearcă. E o lume fermecată De-un cristal acoperită, De Neptun bine păzită, De poeţi adulmecată.

162

Nu e Marea noastră Neagră Ce se-agită şi se-ncruntă Pedepsind pe cei ce-o-nfruntă, Cei ce cred c-o să le meargă. E o mare neştiută Plină de o grea blândeţe Ce azi ştie să răsfeţe Cu-a ei linişte tăcută... 19 mai ’89 Eforie Nord

163

Mi-am dorit... Mi-am dorit un val de mare Să se-aştearnă la picioare; Mi-am dorit şi-un strop de soare Cu-al său jar să mă-nconjoare. Mi-am dorit şi lună plină Şi pe cer sclipiri de stele; Mi-am dorit un flux să vină Gândurile-mi să le spele. Mi-am dorit să fii cu mine Şi să tulburi luciul mării; Unduirile din tine Să le aflu-n largul zării.

164

Azi par toate împlinite: Marea-mi zace la picioare; Gândurile-mi stau oprite, Sufletul nu mă mai doare. Sunt un sclav al frumuseţii, Mă-nchin lumii pământene; Ca un astru-al dimineţii Construiesc idei perene... 20 mai ’89 Eforie Nord

165

Din rada... Din rada portului Constanţa Zăresc un vas spre larg pornind; Nu pot distinge fanionul, Traseu-l aflu-n gând, visând. O ia spre Bosfor? se prea poate Opri-va oare-n Istambul? De-aş fi cu ei, precis le-aş cere-o La visul meu, un preambul. Cine-a mai fost pe-aceste plaiuri Moschei va căuta mereu; Se va-nchina le cea Albastră Şi va pleca suspinând greu. Străbate-va Marea Marmara Veneţii multe întâlnind; Prin ce numim noi Dardanele Printre vechi forturi salutând.

166

Egeea-i va deschide drumul, Elada-l va primi-n Pireu; De-aici urca-voi pe-Acropole Şi voi visa să-l urc mereu. Acum, să stau puţin pe gânduri Nu ştiu ce drum pot să trasez; Aş spune parcă Alexandria Faleza ei o tot visez. Suezu parc-ar fi urmarea E drumul scurt pân’ la ocean; Urma-vor coasta africană Împinşi de suflul indian. Primul popas e Zanzibarul Trecut purtând lanţuri la mâini; Şi azi se vede piaţa-n care Sclavii schimbau ai lor stăpâni. Puţin spre Sud, Dar-Es-Salamul Te cheamă cu-al lui port deschis; La orice pas dai de maconde, De abanosul negru-nchis.

167

Astăzi kitanga-mbracă corpul Gol al suplelor negrese, Iar sfiiciunea de-altădată Doar amintirea o mai ţese. Dar, uite, visul se opreşte, Voi pune capăt ăstui drum Şi-n Mozambicul de poveste Voi poposi să mă adun. E un oraş cum nu mai este Lorenço Marques s-a numit În portul astăzi zis Maputo Oceanul doarme liniştit. E-atâta vrajă-n tot ce creşte! Minunea lumi-ntr-un floral; Şi munţi de fructe ca-n poveste, Şi-un suflu dulce tropical. Da, ăsta fie punctul care S-oprească vasul solitar! Aş vrea să eşuez acolo, Să nu ţes visul în zadar... 20 mai ’89 Eforie Nord

168

Din moment ce... Din moment ce-am fost nimic Şi-asta cred dintotdeauna Faptul c-astăzi eu exist, E a timpului cunună. Din moment ce voi muri Şi-asta pe nepusă masă Faptul că nimic voi fi, E a vremii cruntă farsă. Cred că spiritul e-n fapt Atribut a ce e timpul; Din materie făcut Nu-i nici corpul, nici pământul! Timpul curge ne-ncetat, Spiritul îl însoţeşte, Ici şi colo, deodat’, Singur el se defineşte. Masa critică, să-i spun, Se realizează: Spiritul ca un taifun, Lumea inventează.

169

Cer şi stele, mări, pământ, Îi apar în faţă Singur corpu-şi construind, Se leagă de-o viaţă. Cum de nu este la fel Tot ce înfiripă?! Cred că haosul din el Face totu-n pripă. Aş-apar oameni de rând Gloata ce dispare; Printre ei, spirite mari Nimbul lor nu moare!... 27 mai ’89 Eforie Nord

170

De ce-ai venit?!... De ce-ai venit, vreme urâtă?! Eram atât de fericit! Cu soarele, de dimineaţă, Scrutam albastrul infinit. De ce-ai venit să-mi tulburi tihna?! Gustam din liniştea deplină! Eu ştiu că soarele apune, Că ce a fost n-o să revină. Puteai să ai şi tu răbdare, Să laşi căldura să răsfeţe, Tot ce urăşte-ntunecarea Şi n-are timp să se dezveţe. De ce-ai venit? De ce întruna?! Puteai s-aştepţi să-ţi vină rândul! Te bagi în rând, şi încă-n faţă! Şi cu ce drept îmi tulburi gândul?!... 28 mai ’89 Constanţa

171

Casa-n care... Casa-n care azi scrutez Amintirile Îmi confirmă înc-odat’ Amăgirile. Trei lipsesc din câţi am fost Legăturile Azi ne pregătim în flanc Sepulturile. Vom pleca pe rând, o ştiu Toate rudele Ne vom întâlni în cer Paparudele. Va ploua când ne-or visa Superstiţie Poate că vom învia Repetiţie... 3 iunie ’89 Oradea

172

Mi-a murit... Mi-a murit un prieten Cum s-o spun? M-a şocat! Totu-mi pare absurd De când vestea-am aflat. Era tânăr, ca mine, Era falnic bărbat S-a stins plin de speranţă, Parcă n-a fost vreodat’. A murit cu credinţa Că va fi fericit, Într-o lume astrală Cu copilul iubit. Mă întreb: după moarte Mai există ceva? Sau se spulberă totul Dispărând undeva. 3 iunie ’89 Oradea

173

Eu gândurile-mi... Eu gândurile-mi place să le scriu Şi-apoi cu voce să le strig, Dar cât de-adesea eu mă frig Căci ascultat nu ştiu să fiu. În versuri calde mă exprim, Mereu am fost sentimental, Şi doar aşa, ocazional Strecor şi ce am mai intim. Dar cin’ s-audă al meu glas Când singur vreau mereu să fiu?! Şi cât de mult eu totuşi ştiu Că nu prea mult mi-a mai rămas. Aş vrea să-mi ceri să-ţi tot citesc Căci doar tu ştii că versuri scriu; Dar cum s-o fac nici azi n-o ştiu Şi-n aşteptări mă amăgesc.

174

..................................................... Eu nu scriu pentru că-s poet În gânduri pe-alţii îi repet Dar, totuşi, ele-mi aparţin Şi le aştern făr’ de regret. 8 iunie ’89 Oradea

175

Cuprins 1.- Olăneşti ................................................1 2.- Criză .....................................................3 3.- Blestemul .............................................5 4.- Povara anilor ce vin... ..........................7 5.- Sunet şi lumină ...................................10 6.- Când ştiu că n-ai să mai revii... ..........12 7.- Când o fi... ..........................................14 8.- Toamnă în august ...............................15 9.- Africa, dragostea mea! .......................16 10.- J’aime les souvenirs ...........................19 11.- My friend,... .......................................21 12.- My darling,... .....................................23 13.- În pădurea peste care... ......................25 14.- Când toamna... ...................................27 15.- Valea Zânelor ....................................29 16.- Limba asta... .................................... 37 17.- Iubesc amintirile ................................39 18.- Scurtă meditaţie .................................41 19.- Prieten drag,... ....................................42 20.- Draga mea,... ......................................44 21.- Iarnă timpurie .....................................46 22.- Fereastra .............................................49 23.- Iar ţie... ...............................................52 24.- Cine eşti tu?!... ...................................54

176

25.- Singur .................................................56 26.- La Soveja ...........................................58 27.- De ce-ai venit?... ................................59 28.- Pe o pajişte-nsorită .............................61 29.- Însingurare .........................................64 30.- Albastrul ............................................66 31.- Unde este poezia?... ...........................67 32.- Floare-albastră ...................................69 33.- Cenuşiu ..............................................70 34.- Paloarea ..............................................71 35.- Tună, fulgeră şi plouă ........................73 36.- Cine dracu?!... ....................................74 37.- Ştiam... ...............................................76 38.- Amintire de cristal .............................78 39.- Moş Martine, Moş Martine! ...............80 40.- Moarte blândă, moarte dură! ..............82 41.- Iar şi iar... ...........................................84 42.- Ce dracu!... .........................................85 43.- Amintirea... ........................................86 44.- În satul de ieri... ..................................87 45.- Adeseori... ..........................................89 46.- E toamnă... .........................................90 47.- Toamna la Ştei ...................................91 48.- M-am pripit... .....................................92 49.- Eu te-aştept... .....................................93 50.- Plopii din Ştei ....................................94 51.- Mi-e dor?!... .......................................96 52.- Seara la mare ......................................97

177

53.- Oglinda ...............................................99 54.- O fetiţă... ...........................................101 55.- Eşti minunat... ...................................102 56.- Amurg la Ştei... .................................103 57.- Mult... ................................................104 58.- Mi-e dor... ..........................................105 59.- La hotel... ...........................................106 60.- Prăvale-se cerul!... .............................107 61.- Un dor... .............................................108 62.- Sunt singur... .....................................109 63.- Monoton... .........................................110 64.- Mă-ntorc... .........................................111 65.- Plâng... ...............................................112 66.- Şi valuri,... .........................................113 67.- Ochi... ................................................115 68.- Rugăciunea Ei ...................................117 69.- Povestea noastră... .............................121 70.- Culori .................................................122 71.- Eu sunt... ............................................123 72.- Şi m-am născut... ...............................124 73.- Iubirea-i... ..........................................125 74.- O mare iubire... ..................................126 75.- Hai!... .................................................127 76.- A nins... .............................................128 77.- Mă-ntorc... .........................................129 78.- Adeseori... .........................................130 79.- Lacul .................................................132 80.- Nouri, nouri... ....................................134

178

81.- Ţi-am dăruit... ....................................136 82.- Il faut... ..............................................137 83.- Întinsele ape... ...................................138 84.- Mi-ai spus... .......................................139 85.- Să plec... ............................................140 86.- Apus de soare... .................................144 87.- Hotel clasa a II-a ...............................146 88.- Tristeţe de moarte... ..........................148 89.- Bun rămas,... .....................................149 90.- Mă paşte... .........................................150 91.- Ce mult!... .........................................152 92.- Spicuiri din Esenin ...........................153 93.- Fost-am... ..........................................154 94.- Ce-o fi dincolo?... .............................155 95.- E atâta... ............................................157 96.- De-ai veni... ......................................158 97.- E o linişte deplină .............................160 98.- Mi-am dorit... ....................................162 99.- Din rada... ..........................................164 100.- Din moment ce... ...............................167 101.- De ce-ai venit?!... ..............................169 102.- Casa-n care... .....................................170 103.- Mi-a murit... ......................................171 104.- Eu gândurile-mi... .............................172

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful