Liberalizarea schimburilor comerciale - factor al adâncirii interdependenţelor economice între state

Cuprins

CAPITOLUL I: Internaţionalizarea firmei; modalităţi de organizare a afacerilor economice internaţionale......................... ......................... .............................. pag. 4 1.1. Internaţionalizarea activităţii firmelor; forme de organizare şi motivaţii….pag. 4 1.1.1. Forme de internaţionalizare......................... ..................... pag. 7 1.1.2. Motivaţii şi avantaje ale internaţionalizării ...................... pag. 13 1.2. Organizarea comerţului exterior......................... ......................................... pag. 19 1.2.1. Comerţul exterior direct.................................................... pag. 22 1.2.2. Comerţul exterior indirect.................................................. pag. 26

CAPITOLUL II: Integrarea economică interstatală...................................... pag. 38 2.1. Progresele înregistrate de România pe calea aderării.................................... pag.38 2.1.1. Relaţiile dintre UE şi România......................................... pag. 41 2.1.2. Programele de finanţare.................................................... pag. 43 2.1.3. Raportul Guvernului României asupra progreselor înregistrate în pregătirea pentru aderarea la UE ……………………….. pag. 49 2.2. Forme de integrare................................... ..................................................... pag. 50 2.3. Uniunea monetară................................... ...................................................... pag. 53 2.4. Politica agricolă comună................................... ............................................ pag. 59 2.5. Politica comercială................................... ..................................................... pag. 63 2.6. Politica regională................................... ........................................................ pag. 66

1

CAPITOLUL III: Liberul schimb intre instituţionalizare si evoluţia „de facto” ……………………………………………………………………………………pag. 71 3.1. Protecţionism versus liberul schimb................................... .......................... pag. 72 3.2. Rezultatele rundelor de negocieri multilaterale GATT-OMC în ceea ce priveşte reducerea barierelor tarifare................................... .................................... .pag. 79 3.3. Aranjamente de liber schimb în Europa........................................................ pag. 84 3.3.1. Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS) ……….pag. 84 3.3.2. Acordul Centro-European de Liber Schimb (CEFTA)……pag. 87 3.3.3 Cooperarea Economică din Bazinul Mării Negre (CEMN).pag. 91 3.4. Aranjamente de liber schimb în zona Americilor……………………….pag. 94 3.4.1. Acordul Nord-American de Liber Schimb (N.A.F.T.A.)…pag. 94 3.4.2 Asociaţia Latino Americană a Liberului Schimb(ALALC).pag. 98 3.4.3 Pactul Andin (Grupul Andin)……………………………...pag. 99 3.4.4. Piaţa Comună a Conului de Sud ( MERCOSUR)………...pag. 100 3.5. Asociaţii ale liberului schimb în Africa…..................................................... .pag. 103 3.6. Aranjamente de liber schimb în Asia.................................. ...........................pag. 104 3.6.1. Forumul de Cooperare Asia-Pacific (APEC - Asia - Pacific Economic Cooperation) ………………………………….pag 104 3.6.2. Asociaţia Naţiunilor Unite din Asia de Sud - Est (ASEAN).pag. 105

CAPITOLUL IV: Participarea României la acorduri de liberalizare a schimburilor comerciale......................... ......................... ......................... ............................... pag. 111 4.1. Consideraţii generale................................... ................................................... pag. 111 4.2. Politica comercială a României, factor de evoluţie spre economia de piaţă . pag. 115 4.3. Activitatea României în cadrul OMC ................................... ........................ pag. 118 4.4. Aderarea României la CEFTA – un experiment costisitor............................. pag. 124 4.5. Acordul de comerţ liber dintre România şi ţările AELS................................. pag. 128 4.6. Cooperarea economică din bazinul Mării Negre............................................ pag. 130

2

4.7. Acordul de comerţ liber cu Republica Turcia................................................. pag. 132 4.8. Acordul de comerţ liber cu Republica Moldova............................................. pag. 132 CONCLUZII…………………………………..................................................... pag. 134 BIBLIOGRAFIE................................... ................................... .......................... pag. 139

3

CAPITOLUL I Internaţionalizarea firmei; modalităţi de organizare a afacerilor economice internaţionale

1.1. Internaţionalizarea activităţii firmelor; forme de organizare şi motivaţii

Ştiinţa economică este deseori percepută ca “ştiinţa abundenţei” sau “a rarităţii factorilor de producţie”. Majoritatea aspectelor sesizate de un specialist în economie este rezultatul faptului ca dorinţele depăşesc deseori posibilităţile de împlinire a acestora . Oamenii sunt permanent motivaţi să-şi maximizeze dorinţele cu scopul de a le şi satisface, ceea ce-i situează indubitabil într-o competiţie continuă pentru că ei doresc în acelaşi timp bunuri rare pentru care exisă resurse rare. Cumpărătorii concurează pentru a-şi apropia bunurile insuficiente la preţurile cele mai mici, în timp ce furnizorii concurează pentru a-şi fideliza cumpărătorii capabili să plătească preţuri acoperitoare. Cu alte cuvinte, raritatea resurselor pe fondul de abundenţă a dezideratelor (nevoilor), determină indivizii şi organizaţiile să concureze între ei. În acest sens, ştiinţa economică poate fi desemnată ca ştiinţa competiţiei. Competiţia poate fi definită ca o stare de fapt în care două sau mai multe părţi se află într-o dizarmonie de interese pentru că atingerea scopurilor propuse este parţial sau total antinomică. Una din formele de manifestare a concurenţei apare atunci când indivizii sau organizaţiile se confruntă pentru a obţine rezultate similare dar uneori reciproc exclusive (de exemplu atunci când părţile vor să vândă sau să cumpere acelaşi produs sau serviciu”. Organizaţiile care se străduiesc să vândă acelaşi tip de bunuri sau servicii, sunt considerate concurenţi.. Totuşi, competiţia apare atunci când indivizii sau organizaţiile se află în dizarmonie de interese chiar dacă acestea sunt complementare. De exemplu: când o parte doreşte să vândă mai scump, iar alta să cumpere mai ieftin.

4

Din acest punct de vedere oricine se află într-o permanentă competiţie cu un număr mare de actori economici în cadrul unui anumit climat economic. Competiţia nu este doar o stare de fapt ci şi un detonator al creşterii economice, atât la nivelul unei companii, cât şi la nivelul unei economii naţionale, regionale sau globale. La nivel microeconomic, competiţia este determinantul care motivează firmele să caute cele mai inovative cai de a obţine maximum de rezultate cu minimum de eforturi (utilizarea optimală a factorilor de producţie) sau sa obţină cele mai bune rezultate cu aceleaşi resurse. La nivel macroeconomic, concurenţa asigură că doar companiile dinamice, bine ghidonate managerial vor supravieţui într-un climat economic în continuă redefinire. Pentru orice firmă, este un truism faptul că, concurenţa şi competitivitatea sunt esenţiale pentru supravieţuire şi pentru atingerea obiectivelor. Prin urmare, competiţia trebuie înţeleasă, iar fundamentele competiţiei trebuie studiate. În prezent, specialiştii în domeniu consideră că, este greu să se imagineze un sector economic care să nu fie semnificativ influenţat de procesele de internaţionalizare. Pe fondul procesului de globalizare prin regionalizare şi al maturizării grupărilor economice regionale coexistente cu un sistem comercial multilateral, atât fluxurile comerciale s-au dinamizat semnificativ, cât şi fluxurile de capital. Pe axele tuturor forţelor menţionate, este tot mai prezentă internaţionalizarea. Acest proces este un lucru comun şi tot mai evident în cadrul forţelor pieţei. Procesul de internaţionalizare, este tot mai evident chiar şi fără analizele statisticii internaţionale. Problema de fond care se ridică se referă la determinanţii internaţionalizării concurenţei şi la consecinţele acesteia. Se impune analiza succintă a unor axe de abordare cum ar fi: de la concurenţa internă la cea internaţională; de la concurenţa internaţională la cea globală; de la concurenţa la competitivitate. Elaborarea strategiei de pătrundere şi dezvoltare pe piaţa externă este un atribut important al managementului firmei cu vocaţie internaţională. Ea presupune luarea în considerare a evoluţiei mediului internaţional (analiza mediului extern pentru evidenţierea oportunităţilor şi riscurilor de afaceri) şi a potenţialului firmei respective

5

(diagnosticul firmei pentru stabilirea avantajelor si dezavantajelor acesteia în competiţia internaţională). Managementul internaţional se particularizează prin climatul în care se desfăşoară activitatea economică a firmei: piaţa internaţională , tranzacţiile internaţionale presupunând accesul la pieţe noi, ceea ce impune firmelor adaptarea la necesităţile şi oportunităţile specifice. Această piaţă prezintă o serie de caracteristici, cum sunt: • diversitatea şi complexitatea elementelor componente ale economiei mondiale (firme, economii naţionale, grupări integraţioniste, organizaţii internaţionale) necesită strategii şi tactici specifice de afaceri, ceea ce implică o abordare interculturală în planul managementului; • specificul comunicării în mediul intercultural, concretizat în particularităţile producerii şi transmiterii informaţiei în mediul internaţional: gradul diferit de accesibilitate pentru parteneri, în funcţie de dotarea tehnologică; necesitatea asigurării pertinenţei şi compatibilităţii datelor, costurile mai ridicate în raport cu informaţia care circulă în mediul intern; • natura specifică a riscurilor, determinată de complexitatea condiţiilor care influenţează rezultatele economice ale firmei, de instabilitatea pieţelor mărfurilor, valutare, de capital - de multitudinea factorilor economici şi extraeconomici cu impact asupra mediului internaţional de afaceri; • funcţiile managementului capătă noi dimensiuni. Astfel, în cadrul funcţiei de planificare se stabilesc obiectivele strategice ale firmei pe plan internaţional, pe baza analizei mediului extern şi a factorilor determinanţi ai competitivităţii internaţionale. Atingerea acestor, obiective presupune crearea unui cadru organizatoric performant, şi coordonarea iniţiativelor şi acţiunilor diferitelor componente ale întreprinderii. Funcţia de control trebuie să asigure - într-un mediu internaţional caracterizat prin complexitate şi variabilitate - evaluarea performanţelor firmei şi să permită luarea de măsuri de corectare şi ajustare.

6

În ceea ce priveşte obiectivele internaţionalizării, firma poate să aibă în vedere: • • • • sporirea cifrei de afaceri, respectiv creşterea puterii economice a firmei, prin mărirea potenţialului de producţie şi/sau comercial; creşterea rentabilităţii capitalurilor investite şi a nivelului profiturilor prin valorificarea oportunităţilor oferite de piaţa internaţională; accelerarea ritmului de dezvoltare a firmei prin stimularea „creşterii interne” (acumulare de capital) şi respectiv a „creşterii externe” (achiziţii şi fuziuni); creşterea ponderii activităţilor internaţionale în ansamblul afacerilor firmei prin valorificarea economiilor de scară, a posibilităţilor de diferenţiere a producţiei.

1.1.1. Forme de internaţionalizare Liberalizarea schimburilor comerciale sau orientarea firmelor către pieţele externe, într-un cuvânt internaţionalizarea, a avut ca principal efect diversificarea tipurilor de afaceri internaţionale, precum şi a structurii organizatorice aferente acestor afaceri. Toate acestea se concretizează în: •delocalizarea exporturilor în proporţie însemnată (cel puţin 40-50% din totalul vânzărilor); •permutarea unor activităţi de producţie către pieţele externe; •dezvoltarea exporturilor de produse realizate pe pieţele externe către terţe pieţe; •dezvoltarea exporturilor produselor realizate pe pieţele externe către ţara de origine; •comercializarea mărcilor, brevetelor de invenţii, oferte în franchising si în leasing internaţional; •exportul de capital.

7

Fiecare dintre formele de internaţionalizare prezintă particularităţi atât în ceea ce priveşte procesul de instituţionalizare, cât şi metodele de lucru. De asemenea, nu este obligatoriu pentru o firmă să treacă prin toate etapele menţionate, dar parcurgerea mai multor etape corespunde unui anumit grad de interdependenţe internaţionale. În literatura de specialitate1 se utilizează o schemă teoretică pentru explicarea acestui proces, bazată pe cunoscuta “teorie a ciclului produsului”. În această concepţie, în dezvoltarea producţiei la firma care are prioritate în realizarea unui produs se disting trei faze, cărora le corespund trei tipuri de strategii în domeniul producţiei şi comercializării2. Faza produsului nou, când firma deţine avantajul absolut în realizarea produsului sau un produs nou care se bucură pe piaţa externă de o cerere mare chiar dacă costurile de producţie sunt relativ ridicate; ca atare, firma produce şi comercializează produsul respectiv pe piaţă sub numele şi pe contul său. Perioada de maturitate, adică de dezvoltare a producţiei în cadrul firmei respective şi de diseminare treptată a tehnologiei către firme terţe, competitive în raport cu firma respectivă. În aceste condiţii, firma iniţială se confruntă cu concurenţa celorlalţi producători, ceea ce o determină să transfere o parte a capacităţii sale de producţie către locaţii mai avantajate din punct de vedere al costurilor prin subcontractare sau eventual investiţii externe. Faza de standardizare, când tehnologia este larg accesibilă pe plan internaţional şi un număr tot mai mare de firme au posibilitatea de realizare a produsului respectiv. Firma

Anda Mazilu: “Producţia integrală integrată, expresia actuală a procesului de globalizare”; Studiu Institutul de economie mondială; Bucureşti 1999 2 Un exemplu pe piaţa bunurilor de consum (maşini de gătit) este edificator: descoperirea
1

americană din primii ani postbelici, acest produs atinge maximul pe piaţă în SUA la începutul deceniului 8; în 1977 producţia este transferată în Japonia şi în alte ţări din Extremul Orient; un an mai târziu, aceste ţări devin exportatoare în SUA, în anii ’80 deţinând două treimi din piaţă şi în prezent firma americană General Electric importă în întregime produsul din Japonia şi din ţările Asiei de Sud-Est.

8

iniţială este dezavantajată în producerea produsului respectiv pe propria piaţă şi preferă să transfere producţia în străinătate, asigurându-şi necesarul prin import. Este importat de precizat faptul că trecerea de la „exportul din ţara de origine” la „producţia în ţara importatoare” reprezintă o schimbare de ordin calitativ cu efecte benefice pentru ţara importatoare, un pas foarte important ce constă în tranziţia economiei ţării importatoare de la „piaţa de consum” la „piaţa de producţie şi de consum”. Procesul de internaţionalizare se desfăşoară prin diferite tipuri de tranzacţii internaţionale, acestea fiind grupate în literatura recentă în trei categorii: operaţiuni comerciale internaţionale; implantări în străinătate; alianţe şi cooperări internaţionale. A. Principalele forme de operaţiuni comerciale internaţionale sunt următoarele3: a) comerţul internaţional cu bunuri (mărfuri fizice), respectiv exportul şi importul de bunuri; b) comerţul internaţional cu servicii comerciale, numit şi comerţ invizibil, cuprinzând turismul internaţional, serviciile conexe operaţiunilor de exportimport (transporturile, asigurările); c) operaţiunile comerciale combinate, respectiv profit comercial şi facilitarea schimburilor. În literatură se mai includ în operaţiunile de comerţ exterior şi „tehnicile de comerţ cu inteligenţă” (licenţierea, franşizarea) sau modalităţile de promovare a vânzărilor de bunuri de echipament (leasingul). Operaţiunile de export-import reprezintă o formă de internaţionalizare a activităţii comerciale a firmelor, de interdependenţă între agenţii economici şi economiile naţionale în sfera comercializării. B. Implantarea în străinătate - se realizează pe calea investiţiilor directe, ceea ce presupune o opţiune pe termen lung din partea firmei investitoare şi participarea la gestiunea societăţii din ţara terţă. Spre deosebire de operaţiunile comerciale, unde Ioan Popa, Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, pag. 79.
3

reexportul, contrapartida,

switchul, adică tehnicile utilizate pentru valorificarea oportunităţilor de

9

procesul internaţionalizării se referă la activităţile de aprovizionare-desfacere, în acest caz este vorba de o internaţionalizare a firmei ca atare, care îşi creează pe piaţa externă structuri organizatorice proprii („creştere internă”) sau participă la structuri preexistente („creştere externă”). Implantarea se poate realiza exclusiv prin eforturile investitorului (prin deschiderea de birouri comerciale, sucursale sau constituirea de filiale) sau prin asociere cu un partener local (crearea unei societăţi cu capital străin). Principalele caracteristici ale implantărilor în străinătate, ca formă de internaţionalizare, sunt următoarele:  se creează noi entităţi (structuri organizatorice) în străinătate, care fie aparţin de firma iniţiatoare (birouri juridice autonome (filiale);  procesul internaţionalizării are o bază instituţională şi implică activităţi pe termen nelimitat, desigur în raport cu oportunităţile de profit din ţara gazdă;  structurile implantate în străinătate pot desfăşura activităţi de comerţ exterior, dar se pot implica în egală măsură în operaţiuni în sfera producţiei. C. Alianţe şi cooperări internaţionale . Acestea au în vedere stabilirea de relaţii durabile în vederea realizării unei strategii comune de management în domenii determinate de activitate. Aceste relaţii pot avea caracter informal (concertări la nivel managerial), se pot întemeia pe contracte de cooperare sau se pot realiza în cadrul unor structuri instituţionalizate. Principalele forme de alianţe şi cooperări internaţionale sunt următoarele:  cooperările pe baze contractuale, în care pot fi incluse contractele de licenţă, franşizarea, subcontractarea etc., toate constituind forme de transfer internaţional de tehnologie de producţie (licenţierea, subcontractarea) sau de comercializare, (franşizarea);  alianţe strategice sub formă de asociaţii, consorţii etc. pentru construirea de obiective în comun, livrări la cheie, consulting-engineering etc.;  cooperarea instituţionalizată, reprezentată de societăţile mixte. comerciale, sucursale), fie sunt persoane

10

În raport cu operaţiunile comerciale, alianţele şi cooperările se particularizează prin obiectul mai complex, spiritul de cooperare şi interesele comune ale participanţilor, caracterul de stabilitate al raporturilor dintre parteneri, crearea şi dezvoltarea unor complementarităţi tehnice, comerciale, financiare între părţi. Totodată, acestea prezintă un grad mai redus de integrare şi instituţionalizare, partenerii păstrându-şi autonomia decizională şi identitatea juridică. Surprinderea complexităţii competiţiei internaţionale, face necesară înţelegerea diversităţii formelor de internaţionalizare adoptate de companii. Se înscrie în acest context una din cele mai complexe forme ale internaţionalizării, si anume FRANCHISING-ul. Un economist american aprecia 4: “Franchising-ul este cea mai reuşită metodă de marketing şi distribuţie care a existat vreodată în istoria comerţului, a antreprenuriatului şi a dezvoltării afacerilor”. În viziunea economistului englez Martin Mendelsohn, franchising-ul poate fi cel mai bine descris ca un sistem de distribuţie în care o parte, numită franchisor, acordă celei de a doua părţi numită franchisee, dreptul de a distribui produse sau servicii şi de a derula o afacere în conformitate cu un sistem stabilit de marketing5. Franchisorul furnizează franchisee-ului expertiza, marca comercială, imaginea corporaţiei şi împreună cu acestea o neîntreruptă asistenţă. În schimbul celor menţionate, franchisee-ul plăteşte franchisor-ului anumite onorarii. Obiectivul, este ca avantajele să fie reciproce si compensatorii. Franchising-ul constituie o formă deosebit de atrăgătoare de afaceri, care cunoaşte astăzi o dezvoltare spectaculoasă în întreaga lume, întrucât oferă unui mare număr de întreprinzători lipsiţi de mijloace suficiente posibilitatea să iniţieze o afacere . Primele două condiţii esenţiale6 sunt : STANDARDIZAREA şi UNIFORMITATEA .

4 5

A.A. Safi – director al “American Business Concepts International” Martin Mendelsohn - “Guide to Franchising”, 5th edition, Cassell Publisher Limited, England 1992
6

Martin Mendelson , “Guide to Franchising”, 1992

11

A. Standardizarea este absolut centrală în întreg conceptul de franchising . Toate operaţiunile de franchise trebuie să demonstreze consecvenţă în următoarele domenii : a. calitatea produselor sau serviciilor oferite în fiecare dintre verigile lanţului de franchising . b. felul în care aceste produse sunt oferite. c. imaginea prezentată publicului de către fiecare verigă. B. Uniformitatea trebuie să se extindă nu numai asupra produselor tangibile, dar, de asemenea, şi asupra mediului în care produsele sunt vândute. Franchisor-ul trebuie să se asigure că toţi franchise-ii aderă strict la “schema generală adoptată”. Similar, tot materialul promoţional utilizat de către franchisee trebuie să fie standard. Avantajele şi dezavantajele preluării unui franchise pentru franchisor Avantaje : • Franchisor-ul poate realiza o extindere rapidă a reţelei sale de distribuţie fără a fi nevoit să împrumute fonduri, din moment ce franchsee-i sunt proprietarii propriilor lor magazine, şi-i furnizează franchisor-ului capitalul necesar. Din punct de vedere strategic, acest avantaj este extrem de important pentru că intrarea timpurie pe o piaţă şi o cotă mare de piaţă sunt întotdeauna asociate cu o mai mare profitabilitate şi forţe competitive superioare. Pentru că franchisee-ii sunt proprietarii unităţilor lor şi trebuie să facă o investiţie financiară substanţială în afacerea lor, ei vor fi mult mai mult motivaţi decât managerii angajaţi, să maximizeze vânzările şi să reducă costurile în scopul creşterii profiturilor. Mai mult, verigile franchise-ite vor fi mult mai profitabile pentru franchisor decât magazinele proprietate a companiei-mamă (than company-owned units). Dezavantajele: • eşecul unei operaţii individuale de franchising afectează întregul sistem.

12

datorită mixului de dependenţă şi independenţă pe care franchising-ul îl generează, franchisee-ul este încurajat să se perceapă ca o entitate independentă de afaceri, şi în sens larg aceasta este situaţia. 1.1.2. Motivaţii şi avantaje ale internaţionalizării O întreprindere îşi orientează sfera de preocupări productive sau de comercializare

către piaţa internaţională numai dacă există un stimulent pentru a realiza acest lucru, dacă există o motivaţie. Se poate evidenţia empiric faptul că practic toate companiile se înscriu în procesul de internaţionalizare, cauzele părând a fi comune şi concentrându-se într-un buchet numit “valorificarea mai bună a oportunităţilor comerciale”. Pentru a putea să înţelegem complexitatea competiţiei internaţionale, este absolut necesar să evaluăm diversitatea de motivaţii care determină managerii unei companii să adopte o atitudine deschisă spre mediul economic şi comercial internaţional. Interne Detonatori manageriali; Economii de scară; Proactive Economi de gamă; Efectele de învăţare. Externe Obţinerea optimale; Maximizarea afaceri; Satisfacerea externi; Apropierea de pieţe; Monitorizarea concurenţilor; Excesul de capacităţi de Lipsa de comenzi; producţie; Reactive vânzare lentă; Diseminarea riscurilor; absorbţie a pieţei interne. Piaţa internă cu dezvoltare Măsuri de retorsiune; Presiuni politice; comerciale clasice. Stocurile de produse cu lent sau oscilantă; activităţii unor clienţi cifrei de de marje

Diminuarea capacităţii de Obstacole

13

Fig. 1.1.2. Motivaţii ale internaţionalizării activităţii unei firme7 Motivaţiile pot fi proactive sau agresive (ofensive) (reprezintă stimuli pentru o schimbare a strategiei realizate din iniţiativa firmei) şi reactive sau defensive (rezultă ca urmare a răspunsului firmei şi a adaptării acesteia la schimbările impuse de mediul exterior). Autorii români Ioan Popa şi Marcel Duhnăneanu definesc motivaţiile internaţionalizării astfel: “motivaţiile proactive reprezintă stimuli pentru o schimbare a strategiei realizate din iniţiativa firmei, în timp ce motivaţiile reactive rezultă ca urmare a răspunsului firmei şi a adaptării acesteia la schimbările impuse de mediul exterior”8. Motivaţiile proactive presupun anumite cerinţe, ca dotarea cu factori de producţie şi valorificarea unor avantaje comparative: •Aprovizionarea cu materii prime, materiale, combustibili, energie, maşini şi utilaje, tehnologii moderne, know-how, accesul la resursele financiare; •Folosirea avantajelor comparative pentru extinderea afacerilor şi creşterea masei profitului, valorificând avantaje cu privire la tehnologie, nivelul salariilor, dotarea cu resurse naturale, know-how comercial, avantaje datorate unor mărci de prestigiu; •Consolidarea poziţiei firmei, atât pe pieţele externe, cât şi pe cea internă, exportul devenind o carte de vizită pentru recunoaşterea prestigiului unei firme. De asemenea, permanentizarea activităţii de comerţ exterior, creşterea ponderii pe piaţa mondială într-un domeniu sau altul permite întreprinderilor să dea tonul în ceea ce priveşte preţul, să devină pieţe caracteristice, etalon, fapt care are efecte benefice pentru unităţile respective; •Pentru firmele din ţările în curs de dezvoltare, internaţionalizarea prin exportul în lohn, pe lângă folosirea capacităţilor de producţie şi a forţei de muncă, contribuie şi la perfecţionarea acestei forţe de muncă, la dezvoltarea simţului pentru estetica produselor în vederea realizării unor mărfuri de calitate. Însă, prelungirea acestui

7

Sursa : Prelucrata după Albaum G.: Standskov I. – International Marketing and Export Management , 1984: Addison – Wesley . pag.34 8 Ioan Popa şi Marcel Duhnăneanu – “Tranzacţii comerciale internaţionale” – capitolul – “Firma în tranzacţiile internaţionale”

14

gen de industrializare are şi o serie de efecte negative, ce constau în aceea că firmele respective sunt condamnate la subcapitalizare şi plafonare economico-financiară. Cunoaşterea profundă a clienţilor străini sau a situaţiilor de piaţă poate reprezenta un alt element proactiv. Această recunoaştere poate fi rezultatul unei cunoaşteri foarte bune a firmei partenere, al unor contacte speciale personale, al unei cercetări aprofundate, sau pur şi simplu al şansei. Deşi acest avantaj poate fi folosit ca un stimulent iniţial, este puţin probabil ca el sa reprezinte o motivaţie pe termen lung, întrucât concurenţa - cel puţin pe termen mediu - poate recupera avantajul informaţional. Implicarea managerială poate exista pur şi simplu datorită faptului că managerii consideră că este important să facă parte dintr-o firmă angajată în relaţii internaţionale, ceea ce de fapt reprezintă o reflectare a unei motivaţii antreprenoriale generale şi anume a dorinţei pentru o creştere continuă. Adeseori, vânzările sunt percepute ca surse potenţiale pentru profituri mai mari sau profituri suplimentare. Decalajul dintre percepţie şi realitate în ceea ce priveşte mărimea profitului obţinut din vânzările internaţionale, poate fi mai mare atunci când firmele nu au mai fost implicate în tranzacţii internaţionale. În ciuda unei planificări riguroase, factori imprevizibili pot schimba mărimea profitului, adesea în mod substanţial. De exemplu, modificările cursului de schimb pot afecta semnificativ previziunile privind profitul. Statutul de unic producător sau deţinerea unor avantaje tehnologice pot constitui alte stimulente pentru a intra pe pieţele internaţionale. Şi în acest caz între avantajele reale şi cele percepute iniţial pot exista diferenţe. Multe firme cred că produsele şi serviciile pe care le oferă sunt unice, deşi s-ar putea ca acest lucru să nu se valideze pe plan internaţional. Dacă într-adevăr produsele sau tehnologia sunt unice, ele pot asigura un avantaj comparativ, dar elementul care trebuie avut în vedere este sustenabilitatea acestui avantaj. Acesta depinde de produs, de tehnologia folosita şi de creativitatea concurenţei internaţionale a patentelor. Dacă în trecut acest avantaj putea dura ani de zile, în prezent, timpul s-a scurtat considerabil din cauza tehnologiilor competitive şi datorită lipsei frecvente de protejare. Avantajele fiscale pot juca şi ele un rol motivaţional major, în multe ţări, regimul fiscal asigură firmelor anumite reduceri de impozite şi fac activităţile

15

internaţionale mai profitabile. Ca rezultat al avantajelor fiscale, firmele pot să ofere produsele la un cost mai scăzut pe pieţele străine, fie pot acumula un profit mai mare. O altă motivaţie proactivă majoră o reprezintă economiile de scară. Creşterea producţiei destinată pieţelor externe contribuie la reducerea costului de producţie pentru vânzările pe piaţa internă şi la creşterea competitivităţii pe plan intern. Necesitatea sporirii flexibilităţii firmei şi a adaptabilităţii unei economii naţionale pentru a fi competitive în arena economiei globale poate, de asemenea, determina internaţionalizarea, mai ales atunci când experienţa dobândită pe pieţele externe poate fi valorificată şi pe piaţa internă. Pentru multe companii, descifrarea oportunităţilor oferite de pieţele externe reprezintă astăzi unul din principalele motive ale internaţionalizării. Aceste companii îşi propun să descopere pieţele de referinţă unde înclinaţia creativă este maximă pentru a le folosi ca exemple. Dacă firmele constată că pieţele externe au caracteristici structurale mai avantajoase permiţându-le maximizarea vânzărilor şi a profiturilor, pe baza unui potenţial superior de absorbţie, unei concurente cu efecte de antrenare şi cu nivel al obstacolelor de acces rezonabil, atunci vor fi tentate să cultive traseul internaţionalizării. Pieţele externe oferă mai mult decât capacitate de absorbţie a produselor şi oportunităţi de vânzare. Pieţele terţe pot permite unei companii să folosească factori de producţie mai abundenţi şi deci mai ieftini. Se pot observa pe pieţele externe: forţa de muncă mai ieftină, infrastructura mai dezvoltată, intensivitate tehnologică superioară, resurse naturale abundente; sprijin din partea autorităţilor guvernamentale, etc. Bineînţeles că internaţionalizarea producţiei şi a fluxurilor comerciale sporeşte şi riscurile şi incertitudinile cu privire la noul climat de afaceri. Mai mult, pieţele externe pot fi monopolistice, înconjurate cu serioase bariere în calea accesului curent. Se consideră că, de multe ori cea mai adecvată soluţie şi chiar cea mai bună este să provoci concurenţii pe propriile pieţe pentru a le abate atenţia de la expansiunea externă şi a le imobiliza o parte din resurse (spre exemplu, un război al preţurilor este mai scump pentru o companie cu o cotă de piaţă importantă)9. Acest motiv al internaţionalizării este cunoscut metaforic ca “atacarea sanctuarelor de profit ale concurenţilor”. În acelaşi scop o firmă poate decide să pătrundă pe o piaţă terţă înainte ca un concurent local sau unul
9

*Willis L. Peterson – “Principles of Economics”, Homewood Illinois 1989

16

dintr-o ţară terţă să înceapă să-şi construiască o prezenţă activă şi să folosească acea piaţă ca şi centru de profit. Motivaţiile reactive reprezintă un răspuns al firmei care se internaţionalizează la diferite impulsuri şi presiuni care provin din mediul concurenţial de afaceri economice: • Concurenţa - în condiţiile economiei contemporane, firmele se află în permanenţă sub presiunea firmelor concurente locale, conaţionale, dar şi a celor externe. Efectul constă în pierderea segmentului de piaţă pe care îl deţine la intern în favoarea unui concurent local, care a beneficiat de economiile de scară obţinute ca urmare a activităţilor internaţionale sau teama de a pierde în mod permanent pieţe străine în favoarea unor concurenţi care s-au specializat pe aceste pieţe; •Reducerea vânzărilor pe piaţa internă sau perspectiva reducerii acestora datorată diferiţilor factori – capacităţi supradimensionate în raport cu capacitatea de absorbţie a pieţei interne, cum este cazul a numeroase întreprinderi mari româneşti. Expansiunea internaţională, ca urmare a supraproducţiei, nu reprezintă de obicei o implicare a managementului, ci mai degrabă o supapă de siguranţă. Odată ce cererea internă revine la nivelurile anterioare, activităţile internaţionale sunt restrânse sau chiar abandonate. Firmele care au folosit o dată o astfel de strategie pot întâmpina dificultăţi când doresc să o folosească din nou, întrucât mulţi clienţi externi nu sunt interesaţi în relaţii de afaceri temporare sau sporadice. O foarte frecventă raţiune a internaţionalizării este cea derivată din nevoia de a rezolva problema excesului de producţie. Unele companii se confruntă doar conjunctural cu stocuri suplimentare de produse, în timp ce în alte sectoare aceasta a devenit o problemă structurală. Firmele care au produse cu ciclu scurt de viaţă, încearcă constant să găsească soluţii la produsele care rămân nevândute pe piaţa internă. Spre exemplu, operatorii din industria textilă deseori exportă pe pieţe secundare produsele care sunt în afara tendinţelor modei, în timp ce operatorii din industria electronică îşi vând la preţuri mai mici produsele în exces pe pieţe unde ciclul de viaţă al acestora este mai lung. În alte sectoare, calitatea este dificil de controlat minuţios pe

17

parcursul procesului productiv; de aceea, menţinerea aceloraşi standarde la toate produsele este greu de realizat. Se vor folosi pieţe şi strategii diferite de penetrare. Pentru a evita stocurile în exces, multe companii ar avea ca opţiune subutilizarea capacităţilor de producţie. Totuşi, aceasta nu este o soluţie optimală întrucât conduce la creşterea relativă a costurilor de producţie. O alternativă la această stare de fapt este reducerea costurilor fixe. În prezent, cea mai buna alternativă se dovedeşte a fi exportarea surplusului de produse pe pieţe terţe. •Scăderea vânzărilor interne, exprimată fie ca volum al vânzărilor, fie sub forma cotei de piaţă are un efect similar ca motivaţie. Produsele comercializate pe piaţa internă pot fi în faza de declin a ciclului lor de viaţă. În loc să încerce să prelungească ciclul de viaţă al produsului pe plan intern, firmele pot opta, concomitent sau nu cu acest efort, să prelungească ciclul de viaţă prin extinderea pieţei. •În cazul în care capacităţile de producţie nu sunt pe deplin utilizate, firmele pot percepe expansiunea în străinătate ca pe o cale avantajoasă de a realiza o distribuire mai largă a costurilor fixe; •Apropierea geografică de clienţi din ţările vecine, uneori distanţa faţă de aceştia fiind mult mai redusă decât faţă de cumpărătorii din ţară; •Motivaţia determinată de saturarea pieţelor interne are aceleaşi rezultate ca şi acelea ale scăderii vânzărilor pe plan intern. Una din ultimele motivaţii ale internaţionalizării, prezentată în literatura de specialitate10, poate fi rezumată ca “de ce nu şi eu”. Diferenţa între aceasta şi înclinaţia managerială spre internaţionalizare constă în faptul că prima este reactivă şi puternic motivată extern. În acest caz, managerii sunt fascinaţi de “moda” internaţionalizării sau sunt martorii unui proces condus eficient de concurenţii lor şi se tem să nu piardă tempoul plutonului. Astfel de manageri vor fi înclinaţi să-şi internaţionalizeze activităţile pentru a reduce riscul de a fi excluşi din sectorul în care operează. O firma confruntată cu concurenţi externi “agresivi” poate reacţiona într-o manieră ofensivă sau defensivă. Maniera defensivă este să solicite şi să obţină din partea
10

John D. Daniels – “Internationals Business”, Addison Wesley Publishing Company, January 1996, Part 6, Chapter 15 - “Collaborative Strategies”

18

autorităţilor o protecţie comercială suficient de ridicată care să atenueze atuurile concurenţilor. Totuşi, pentru că “cea mai bună apărare este atacul”, se recomandă ca bătălia să se porte în teritoriul economic al concurentului, acest lucru obţinându-se prin internaţionalizarea, delocalizarea de activităţi productive sau de comercializare. Ca urmare a acestui gen de atitudine se înregistrează o creştere a concurenţei globale. În unele ţări, companiile sunt stimulate sau chiar forţate să-şi internaţionalizeze activităţile. O astfel de atitudine a puterii publice poate urmări sporirea încasărilor valutare, alimentarea unor noi relaţii pe axa geografică, punerea în aplicare a prevederilor unor tratate bilaterale, plurilaterale sau multilaterale, alimentarea unei creşteri economice cu componenta externă, menţionarea unor probleme sociale.

1.2. Organizarea comerţului exterior Comerţul internaţional cu mărfuri cuprinde totalitatea bunurilor materiale şi serviciilor care se adaugă la stocul de resurse materiale ale ţării (importuri) sau se scad din acesta (exporturi), prin intrarea pe teritoriul ţării sau prin părăsirea acestuia. Comerţul exterior cuprinde toate bunurile materiale care se schimbă între o ţară şi altele, având ca obiect: importul de mărfuri direct pentru consum; mărfurile importate scoase din antrepozitele vamale sau zonele libere pentru a fi puse în consum; exportul de produse naţionale, precum şi exportul de mărfuri importate declarate pentru consumul intern. De asemenea, se cuprind: importurile temporare de bunuri străine pentru prelucrare în interiorul ţării (prelucrare activă), exporturile de produse compensatoare după prelucrarea în ţară, exporturile temporare de bunuri pentru prelucrare în alte ţări, (prelucrare pasivă), importurile de produse compensatoare după prelucrarea în afara ţării şi importurile şi exporturile de bunuri în leasing financiar. În practica de comerţ exterior, exportatorii pot fi grupaţi în două categorii: pasivi şi activi. Exportatorii pasivi sunt cei care răspund solicitărilor pieţei externe, fără să aibă o strategie proprie de internaţionalizare. Sunt încadrate în această categorie firmele cu o pondere a exportului în cifră de afaceri inferioară cotei de 15%. Principala raţiune a

19

exportului pentru această categorie este faptul de a fi primit o cerere de ofertă sau o comandă din străinătate. Exportatorii activi sunt cei care concep o strategie de internaţionalizare şi urmăresc promovarea exporturilor. Principalele avantaje pe care le urmăresc în acest context sunt următoarele: extinderea pieţei de desfacere, exportul reprezentând o alternativă în condiţiile îngustării debuşeelor interne, ca urmare a saturării cererii sau a scăderii interesului pentru anumite produse sau servicii; sporirea profitului, prin sesizarea oportunităţilor de piaţă, respectiv costuri comparative favorabile, economii de serie mare, efectele de multiplicare; mai buna utilizare a capacităţilor proprii de producţie prin lărgirea bazei de clienţi; asigurarea unei rentabilităţi sporite pe termen lung, prin valorificarea avantajelor durabile pe care le oferă piaţa externă (avantaje competitive în producţie, posibilitatea exploatării unor avansuri tehnologice proprii, ocuparea unor „nişe” de piaţă în exterior); îmbunătăţirea potenţialului de marketing prin confruntarea directă cu concurenţa internaţională; dorinţa de consolidare a credibilităţii; activitatea la scară internaţională inspiră încredere, este o garanţie de calitate şi dinamism şi creează o percepţie favorabilă asupra firmei, care se răsfrânge şi asupra activităţilor desfăşurate de aceasta pe plan intern; atenuarea riscurilor comerciale prin diseminarea acestora pe mai multe pieţe, precum şi prin diversificarea tipurilor de produse şi operaţiuni. Bunurile care fac obiectul comerţului exterior sunt clasificate potrivit Nomenclatorului Combinat (NC), care stă la baza tarifului vamal. Datele valorice se exprimă în preţuri externe efective FOB pentru exporturi şi CIF pentru importuri. INS evaluează importurile CIF în preţuri FOB pe baza unui coeficient de transformare CIF/FOB de 1,0834, stabilit în urma unei cercetări efectuate la principalele societăţi

20

comerciale de profil11. Indicii valorici ai exporturilor şi importurilor se determină pe baza datelor exprimate în dolari. În cazul exporturilor, valoarea FOB, sau franco-frontiera ţării exportatoare, reprezintă valoarea mărfurilor exportate la locul şi data când mărfurile părăsesc teritoriul statistic al României (valoare la care mărfurile au fost vândute de exportator, inclusiv cheltuielile de transport, asigurare şi alte cheltuieli pentru aducerea mărfurilor pe mijlocul de transport până la frontiera română şi încărcarea pe vas). Preţul FOB (engl. Free on Board - liber la bord) reprezintă preţul la frontiera ţării exportatoare, care include valoarea mărfii, toate cheltuielile de transport până la punctul de îmbarcare, precum şi toate taxele pe care marfa trebuie să le suporte pentru a fi încărcată la bord. Pentru importuri, valoarea CIF, sau franco-frontiera ţării importatoare, reprezintă valoarea în vamă a mărfurilor importate la punctul de frontieră de intrare în România (valoare la care mărfurile sunt cumpărate de importator, inclusiv cheltuielile de transport şi asigurare pentru aducerea mărfurilor până la frontiera română). Preţul CIF (engl. Cost, Insurance, Freight - cost, asigurare, navlu) reprezintă preţul la frontiera ţării importatoare, care cuprinde atât elementele componente ale preţului FOB cât şi costul asigurării şi transportului internaţional. Mărfurile importate în condiţiile de livrare CIF sau franco-frontiera ţării importatoare se evaluează valoric şi în preţuri FOB, pentru calculul soldului balanţei comerciale în condiţii FOB-FOB, prin aplicarea aceluiaşi coeficient de transformare CIF/FOB de 1.0834 . Mărfurile importate în condiţii de livrare FOB sau franco-frontiera ţării din care se importă, se evaluează în preţuri CIF prin adăugarea la preţul mărfurilor a cheltuielilor pentru transportul mărfurilor până la frontiera română, precum şi a cheltuielilor privind asigurarea mărfurilor. Pentru exporturile şi importurile de bunuri materiale care fac obiectul tranzacţiilor comerciale, documentul de evidenţă statistică pentru înregistrarea realizărilor este declaraţia vamală de export şi import, care se verifică şi ce prelucrează de către DGV. Pentru exporturile şi importurile de energie electrică şi gaze naturale, datele sunt colectate prin formularul statistic "COM E" completat de întreprinderile exportatoare/importatoare, având ca sursă de date actul de predare/primire întocmit pe baza citirii contoarelor pe liniile de interacţiune sau conductele de gaze.
11

www.insse.ro 21

Momentul realizării operaţiunilor de comerţ exterior îl constituie data la care se acordă în scris liberul de vamă şi care de fapt reprezintă data finalizării operaţiunii de vămuire, înscrisă în declaraţia vamală, iar pentru mărfurile transportate prin cablu sau conducte, data procesului verbal de predare-primire întocmit pe baza citirii contoarelor. În cazul mărfurilor care reprezintă ajutor gratuit, operaţii de schimb, mărfuri de import confiscate, estimarea exporturilor/importurilor de mărfuri se realizează în preţurile aceloraşi mărfuri pentru care se realizează operaţiuni de export-import pe bază comercială sau în preţurile pieţei mondiale (modul concret de determinare a valorii în vamă este prezentat în Ghidul de utilizare a tarifului vamal de import al României). Evidenţa cantitativă a mărfurilor, atât la export cât şi la import, este în masă netă (greutate) exprimată în kilograme (exclusiv ambalajele) şi pentru unele mărfuri în una sau mai multe unităţi de măsură specifice mărfurilor, menţionate în dreptul poziţiilor de mărfuri din tariful vamal - bucăţi, perechi etc. Valoarea tranzacţiilor comerciale poate fi exprimată într-o diversitate de valute sau alte etaloane valorice. Conversia valutelor străine în lei se face pe baza cursurilor oficiale stabilite de Banca Naţională a României (BNR). Repartizarea pe ţări a mărfurilor exportate se face după ultima ţară destinatară a mărfurilor, iar la import după ţara producătorului (ţara de origine). Pentru „exporturi”, „ţara producătorului” este considerată ultima ţară cunoscută în momentul realizării exporturilor, către care trebuie să fie expediate mărfurile pentru a fi consumate. Pentru „importuri”, „ţara producătorului” este considerată ţara în care mărfurile au fost prelucrate în totalitate sau ultima ţară în care mărfurile au suferit apreciabile transformări fizice, unde produsele agricole au fost recoltate, minereurile au fost extrase. Dacă în momentul livrării nu este cunoscută ţara de destinaţie sau de provenienţă a mărfii, atunci exportul (importul) se reflectă după ţara de vânzare/cumpărare a mărfii. Ţara vânzătoare/cumpărătoare este ţara pe teritoriul căreia se află firma sau organizaţia care vinde sau cumpără marfa, indiferent de apartenenţa ei naţională.

22

1.2.1. Comerţul exterior direct În luarea deciziei de a pătrunde pe piaţa externă, producătorul trebuie: să evalueze capacitatea de producţie disponibilă, capacitatea firmei sale de a exporta, capacitatea tehnologică, financiară şi profesională; să stabilească produsele destinate exportului: standardizarea, adoptarea selectivă şi diferenţierea; să aleagă modalitatea de export: direct sau indirect. Comerţul exterior direct presupune angrenarea directă a producătorului în afacerile economice internaţionale fie ca exportator, fie ca importator, eliminând sau reducând la maximum entităţile intermediare, producătorul realizând concomitent cu funcţia de producţie şi pe cea comercială (producătorul face comerţ exterior în nume şi pe cont propriu). a) Avantajele comerţului exterior direct pentru firmele producătoare: •Comerţul exterior direct oferă firmelor producătoare posibilitatea să participe la realizarea actului de comerţ exterior şi, deoarece preiau în întregime riscul comercial, dobândesc dreptul de a încasa profitul comercial; •Producătorul are posibilitatea să menţină un contact permanent cu pieţele externe şi, pe această bază, să primească direct impulsul schimbărilor care au loc în raportul cerere-ofertă, atât sub aspect calitativ, cantitativ, cât şi valoric, permiţându-i adaptarea operativă a ofertei sale şi asigurându-i un plus de competitivitate. •Producătorul îşi promovează şi personalizează întreprinderea pe pieţele externe, consolidând prestigiul mărcii de fabrică, realizând, astfel, premisa extinderii segmentului deţinut din piaţa mondială. Aceasta reprezintă una dintre condiţiile cele mai importante pentru amplificarea şi diversificarea afacerilor, pentru a suporta mai bine durabilităţii, rezistenţei faţă de risc. •Pe baza comerţului exterior direct, întreprinderile producătoare îşi diversifică activitatea economică, ceea ce reprezintă principala internaţionalizarea acesteia. b) Riscuri şi limite ale comerţul exterior direct pentru firmele producătoare: 23 premisă pentru riscurile evoluţiei sinuoase conjuncturale ale pieţelor externe, fiind, în esenţă, un avantaj al dezvoltării,

 Cheltuielile necesare organizării unor operaţiuni comerciale de anvergură sunt mari. Investiţia comercială necesită eforturi financiare pentru încadrarea cu personal de specialitate, promovarea, negocierea, contractarea afacerilor. Aceste cheltuieli mari pot fi suportate numai la un anume volum al afacerilor, realizabil mai ales de către întreprinderile mari şi mijlocii, dar şi de către cele mici, în cazul apelării la activităţi de genul consulting-engineering.  Riscurile care decurg din activitatea de comerţ sunt numeroase, de un grad superior, iar consecinţele pot afecta nu numai substanţa economică a întreprinderii, dar şi poziţia morală pe termen lung.  Preluarea de către producător a activităţii de comerţ exterior comportă riscul ca managerii să-şi deplaseze în mod exagerat interesul de la problemele producţiei către cele ale comerţului exterior.  Deoarece reduce la maximum sau chiar elimină structurile intermediare, specific acestui tip de comerţ este faptul că are posibilitatea să vândă produsele la un preţ convenabil, ceea ce reprezintă un avantaj real când pe piaţă există concurenţă, producătorul folosind preţul ca un element promoţional, avantajul fiind şi pentru cumpărători. c) Structuri organizatorice în comerţul exterior direct. Acestea se concretizează în: Divizii de comerţ exterior organizate în ţară, integrate nemijlocit în unitatea producătoare şi care pot avea următoarele compartimente:  compartimentele care realizează promovarea afacerilor economice internaţionale, se ocupă cu cercetarea, prospectarea pieţei externe, promovarea afacerilor prin publicitate, târguri, expoziţii, public-relations, acţiuni de ofertare;  compartimentele operative au în vedere negocierea, încheierea contractelor, derularea contractelor încheiate, efectuarea plăţilor şi încasărilor;  compartimentele care urmăresc realizarea producţiei de export, comportarea produselor pe pieţele externe, coordonarea activităţii de service, asigurarea cu piese de schimb;  compartimentele care ţin gestiunea economică şi financiară a activităţii de comerţ exterior. 24

Reprezentantul producătorului exportator - acţionează pe baza mandatului firmei pe care o reprezintă şi permite exportatorului să fie în raport direct şi constant cu piaţa externă. Principalele atribuţii ale acestuia sunt12:  cercetarea continuă a pieţei;  informarea întreprinderii cu privire la: situaţia socială, politică şi economică a ţării de reşedinţă; mecanismul pieţei; uzanţele comerciale şi obiceiurile locale; activitatea concurenţei;  sesizarea şi sugerarea măsurilor pentru depăşirea obstacolelor în calea dezvoltării operaţiunilor comerciale;  menţinerea unui contact permanent cu partenerii, urmărirea solvabilităţii acestora;  „identificarea” unor noi operaţiuni avantajoase firmei;  iniţierea de măsuri pentru îmbunătăţirea strategiilor de comercializare. Biroul comercial este un compartiment operativ plasat în străinătate, fără personalitate juridică, angajând afaceri în numele producătorului şi are următoarele funcţii principale: •asigurarea unui contact permanent cu pieţele externe în vederea depistării posibilităţilor de afaceri şi promovării exporturilor; •acordarea de sprijin în vederea iniţierii de negocieri, în desfăşurarea tratativelor; •urmărirea la faţa locului a modului de derulare a afacerilor încheiate; •coordonarea activităţii de service; •culegerea informaţiilor şi elaborarea unor veritabile studii de conjunctură care îl ajută pe producător în fundamentarea corectă a unor afaceri. Sucursala în străinătate reprezintă o entitate, fără personalitate juridică, pe care o întreprindere şi-o creează în străinătate ca o unitate ce depinde din punct de vedere financiar şi administrativ de societatea care a creat-o, iar obiectul său de activitate trebuie să se încadreze în obiectul de activitate al societăţii-mamă. Aceasta funcţionează potrivit legislaţiei locale, iar cheltuielile sunt suportate din bugetul de venituri şi Alexandru Puiu, Management Internaţional, Ed. Independenţa Economică, Piteşti, 2003, pag. 83.
12

25

cheltuieli al societăţii-mamă. În limita competenţelor stabilite prin actul de înfiinţare, poate să iniţieze şi să desfăşoare relaţii economice şi financiare cu diferite întreprinderi într-un teritoriu circumscris, poate încheia contracte pe baza împuternicirii de reprezentare dată de societatea-mamă. Are un buget de venituri şi cheltuieli subsumat celui al societăţii-mamă. Filiala în străinătate, spre deosebire de sucursală, are personalitate juridică, este independentă din punct de vedere financiar, dar acţionează conform deciziilor strategice ale societăţii-mamă. Se constituie ţinând cont de o serie de cerinţe, cum ar fi: •adaptarea la condiţiile economice şi juridice ale ţării gazdă; •se supune reglementărilor legislative şi oricăror altor reglementări ale ţării în care funcţionează; •se înregistrează la Camera de Comerţ şi Industrie sau la alte organisme în ţara gazdă; •acţionează în aşa fel încât să nu lezeze prestigiul propriu sau al societăţiimamă. Societatea comercială proprie sau mixtă se creează în străinătate mai ales pentru a încuraja exportul de capital. Se supune condiţiilor legale din ţara de rezidenţă, iar legătura cu societatea-mamă se face atât sub aspectul managementului, prin faptul că unul dintre vicepreşedinţii societăţii-mamă devine preşedintele societăţii, cât şi sub aspect economico-financiar, prin crearea unui sistem de alocare a unor sume prin profit către societatea-mamă. Depozitele de mărfuri şi piese de schimb, expoziţii cu vânzare asigură distribuţia prin comercializarea mărfurilor direct consumatorilor sau utilizatorilor finali. Pentru flexibilizarea activităţii comerciale, acestea sunt folosite din ce în ce mai mult drept canale de distribuţie în export. Organizarea comerţului cu amănuntul în străinătate este caracteristică pentru firmele industriale care realizează produse ce satisfac o gamă variată de nevoi individuale. S-a extins metoda organizării activităţii de export prin vânzarea directă în marile magazine cu desfacere cu amănuntul.

1.2.2. Comerţul exterior indirect 26

Comerţul exterior indirect presupune faptul că între producător şi consumatorul final există un număr mai mare sau mai mic de verigi intermediare care preiau în totalitate sau în cea mai mare parte riscul. Deşi există o tipologie relativ diversificată de unităţi care se ocupă cu afacerile economice internaţionale în acest sistem, al comerţului exterior indirect, toate aceste unităţi au o serie de elemente comune care se reflectă într-o serie de avantaje şi limite.

a) Avantajele comerţului exterior indirect, prin prisma performanţei afacerilor economice: oferă premisele unui înalt profesionalism în ceea ce priveşte managementul producţie; structura organizatorică permite existenţa unor unităţi care stabilesc contacte numeroase pe pieţele externe, care permit o mai bună cunoaştere a specificului diferitelor pieţe, a modalităţii de promovare, negociere, contractare, deci a tehnicii afacerilor economice internaţionale; organizaţiile comerciale au o anumită flexibilitate în ceea ce priveşte strategia de export-import, precum şi apărarea faţă de riscuri, ferindu-l pe producător de preluarea în mod direct a şocului unor situaţii dificile; datorită faptului că unele dintre unităţile de comerţ exterior pot servi mai mulţi producători, pentru aceştia cheltuielile aferente comerţului exterior ating un nivel mai redus; firmele din această categorie au în unele cazuri o bază tehnicomaterială proprie: depozite, săli de expunere a mărfurilor, ateliere de pregătire a produselor pentru export sub aspectul divizării pe loturi comercializabile, al ambalării, marcării; şi marketingul afacerilor economice internaţionale, prin faptul că separă funcţia comercială de cea de

27

-

numărul mare de afaceri economice internaţionale le permite acestor unităţi să aibă relaţii profesionale foarte strânse cu bănci, societăţi de transporturi, asigurări, precum şi cu organele de stat, astfel încât rezolvă cu mai multă uşurinţă anumite cerinţe specifice export-importului;

-

detaşează managerii din producţie de răspunderea comercială, de găsirea pieţelor de desfacere, aceştia putând să se preocupe de problemele producţiei, ale modernizării tehnice şi tehnologice.

b) Limitele şi riscurile comerţului exterior indirect: separarea actului comercial de cel productiv comportă riscul decuplării producătorului de pieţele externe, şi, implicit, riscul de a nu fi la curent cu ultimele informaţii tendinţa pe piaţă, adaptarea produselor la cerinţele acesteia; creşterea exagerată a numărului de verigi intermediare poate să ducă la creşterea cheltuielilor comerciale pe ansamblu şi la creşterea preţului de vânzare, această formă de organizare a comerţului exterior putând deveni un canal de alimentare a inflaţiei; totodată apare riscul cazurilor de practici incorecte. Tipurile de unităţi de comerţ exterior indirect pot fi grupate după răspunderea juridico-economică astfel: A)Unităţi care acţionează în nume şi pe cont propriu - încheie contracte în numele lor, au dreptul să le semneze şi, pe contul lor, preiau riscul comercial. Practic, aceste unităţi cumpără mărfuri din ţară şi le vând în străinătate (export), cumpără mărfuri din străinătate şi le vând în ţară (import) sau cumpără mărfuri din străinătate şi le vând tot în străinătate (reexport). B) Unităţi comerciale care acţionează pe contul altora: a) unităţile comerciale care acţionează în nume propriu şi pe contul altora intermediază afacerile economice internaţionale având o anumită competenţă, aceea de a negocia, contracta şi chiar de a semna contracte externe, cu sublinierea că riscul

28

comercial rămâne în mod hotărâtor în contul mandantului, unităţile respective preluând numai un comision. b) unităţile comerciale care acţionează în numele şi pe contul altora desfăşoară servicii, dar nu au dreptul să încheie contracte şi nu îşi asumă riscul comercial. Unităţile comerciale lucrează cu producătorii pe următoarele sisteme: pe baza unui contract de cesiune; acte ocazionale de vânzare-cumpărare de mărfuri fără să existe o înţelegere prealabilă între ei de colaborare de durată. Contractul de cesiune este un act încheiat între producător şi comerciant, care stabileşte modalitatea de afacere economică pe o anumită piaţă. Cesiunea poate fi: •obişnuită, care presupune că atât producătorul, cât şi comerciantul rezervă dreptul ca pe piaţa respectivă să folosească şi altă firmă; •exclusivă - producătorul se angajează să nu mai folosească pe piaţa respectivă altă firmă, iar comerciantul să nu mai comercializeze produsele altor firme pe acea piaţă; •prioritară - producătorul îşi rezervă dreptul de a folosi şi alte firme comerciale pe piaţa respectivă, dacă firma comercială contractantă este de acord. A. Comercianţi care acţionează pe cont propriu şi în nume propriu, cunosc o multitudine de forme organizatorice:  Casele comerciale sunt mari firme comerciale care, pe de o parte, cumpără mărfuri de la producătorii sau de la angrosiştii din ţara lor şi le revând în străinătate iar, pe de altă parte, achiziţionează produse din străinătate pe care apoi le revând angrosiştilor locali sau detailiştilor, precum şi întreprinderilor producătoare. Casele comerciale se ocupă atât cu operaţiuni de comerţ exterior, cât şi cu cele de comerţ interior, îndeplinind uneori şi diferite servicii de intermediere pe bază de comision.  Societăţile de comerţ exterior sunt firme cu un anumit grad de specializare, acţionând, de regulă, numai în domeniul afacerilor economice internaţionale. Ele pot fi specializate şi pe alte criterii: criteriul operaţiunilor(întreprinderi de import, de export sau reexport), criteriul tehnicilor de comercializare (întreprinderi care se ocupă cu afaceri în 29 îşi

contrapartidă, firme care organizează licitaţii internaţionale, burse, societăţi de leasing, franchising, unităţi specializate în comerţul cu inteligenţă). Aceste tipuri de unităţi îndeplinesc următoarele funcţii: o cercetarea pieţei; o promovarea vânzărilor; o negocierea; o contractarea şi derularea afacerilor; o utilizarea diferitelor tehnici de export, import, reexport. Societăţile de comerţ exterior sunt organizate pe următoarele structuri: • servicii comerciale (operative) – deţin un rol hotărâtor în cadrul întreprinderii, ocupându-se cu negocierea, contractarea şi derularea contractelor, precum şi activitatea de urmărire a produselor; • • servicii financiar-contabile şi cele administrative - au un rol ajutător, dar important în bunul mers al unităţii; servicii de stat major (marketing) - se ocupă cu cercetarea pieţelor, promovarea prin publicitate, târguri, expoziţii, organizarea de mese rotunde, elaborarea de studii, stocarea, prelucrarea şi furnizarea de informaţii managerului. Aşadar, societăţile de comerţ exterior deţin o structură complexă, cu diferite compartimente între care trebuie să existe un sistem informaţional bine pus la punct, care să asigure atât fluxul informaţional între acestea, cât şi legătura cu piaţa internă şi externă.  Comercianţii angrosişti cumpără partizi mari de mărfuri pe care le depozitează şi le revând defalcate în partizi mici detailiştilor şi chiar unor întreprinderi industriale. Angrosiştii îndeplinesc şi funcţii de agenţi în ceea ce priveşte desfacerea mărfurilor străine pe piaţa proprie. Ei exercită o mare influenţă asupra întreprinderilor industriale şi comerciale mici, unele constituind cumpărătorii lor permanenţi. Întreprinderile cu ridicata comercializează atât produse de import, cât şi indigene, ceea ce conferă avantajul unor posibilităţi largi de manevrare în faţa unor situaţii conjuncturale nefavorabile.

30

 Întreprinderile cu amănuntul - îşi realizează parţial singure importul de mărfuri pe care le desfac pe piaţa internă. Distribuţia prin detailişti prezintă o serie de avantaje: relaţii directe între producători şi consumatori, primii sesizând operativ schimbările care au loc în domeniul cererii; scurtarea drumului dintre producţie şi desfacere către consumatorul final contribuie la scăderea cheltuielilor de circulaţie. Principalele categorii de firme de acest fel sunt: •magazine universale - unităţi care dispun de un număr mare de secţii şi raioane situate în aceeaşi clădire, în care se desfac sortimente variate de mărfuri de consum; •lanţ de magazine - reţea vastă de unităţi specializate într-o anumită ramură şi care îşi importă direct produsele din ţara producătoare; •întreprinderi de expediţie - servesc clientela luând comenzi prin corespondenţă şi livrând mărfurile la domiciliu prin poştă, realizează operaţiuni de export, executând, de obicei, comenzile conaţionalilor care trăiesc în străinătate.  Organizaţiile cooperatiste sunt asociaţii de consumatori, ţărani, meseriaşi, care au drept scop cumpărarea sau desfacerea mărfurilor fără intermedierea comercianţilor. Organizaţiile cooperatiste de consum efectuează importul bunurilor de consum direct din ţările exportatoare, acţionând, astfel, în sprijinul micilor producători asociaţi pentru a rezista. B. Comercianţi care lucrează pe contul altora (intermediarii în comerţul exterior) Principalele avantaje ce decurg din folosirea intermediarilor în comerţul internaţional sunt: •firma exportatoare nu alocă mijloace financiare importante pentru organizarea unei reţele proprii de desfacere pe teritoriul ţării importatorului; •firmele comerciale intermediare au propria lor bază tehnico-materială: depozite, săli de expunere a mărfurilor, ateliere de reparaţii iar, câteodată, chiar propriile lor magazine cu amănuntul;

31

•intermediarii eliberează pe exportatori de numeroase preocupări aferente pregătirii şi realizării exportului: lucrări de sortare şi ambalare, respectând cerinţele pieţei locale, reclama comercială, formalităţi de expediere şi asigurare; •capitalul firmelor comerciale intermediare poate fi folosit pentru finanţarea afacerilor; •relaţiile stabilite şi strânse ale intermediarilor cu băncile, firmele de transporturi şi expediţie, companiile de asigurări contribuie la uşurarea derulării operaţiunilor comerciale. Trebuie precizat faptul că folosirea intermediarilor presupune o serie de riscuri şi dezavantaje, cum ar fi: •pieţele unor mărfuri sunt monopolizate de firmele comerciale intermediare şi nu sunt accesibile pentru realizarea unor contacte directe cu consumatorii, folosirea verigii intermediare fiind practic inevitabilă; •exportatorul fiind lipsit de contacte directe cu pieţele de desfacere, depinde în întregime de buna credinţă şi posibilităţile intermediarului comercial; •intermediarii sunt verigi interpuse, care contribuie la diminuarea beneficiilor exportatorilor; •descoperirea intermediarilor competenţi şi de bună credinţă comportă riscuri şi uneori timp relativ îndelungat. Unele contracte de intermediere au înscrisă clauza de exclusivitate, corespunzător căreia: •firma exportatoare se obligă să acorde unui singur intermediar dreptul de a plasa produsele sale pe un anumit teritoriu; •agentul se obligă să nu primească reprezentanţa unor articole similare de la alţi exportatori; •clauza poate fi reciprocă, bilaterală, dacă ea leagă atât pe exportator, cât şi pe reprezentant. Totodată, în contract poate fi prevăzută o clauză, prin care intermediarul este recunoscut ca reprezentant general pe un timp îndelungat, ceea ce are ca efect eliminarea riscului de a fi înlocuit, ulterior, de un alt agent. Încălcarea clauzelor cu privire la

32

exclusivitate se penalizează printr-o sumă de bani sau prin reducerea comisionului primit de către comitent. a) Intermediarii care acţionează în nume propriu, dar pe contul altora Comisionarii sunt cele mai reprezentative societăţi comerciale care realizează afaceri economice în numele lor, dar pe contul altora. În funcţie de natura operaţiunilor pe care le îndeplinesc, firmele comisionare pot fi exportatoare sau importatoare. Cele exportatoare (export comission houses) pot acţiona pe contul vânzătorului sau exportatorului (îndeplineşte ordinele date de către vânzătorul din ţara sa pentru desfacerea mărfurilor în străinătate), dar şi pe cel al cumpărătorului, caz în care îndeplineşte ordinele cumpărătorului străin pentru achiziţionarea de mărfuri din ţara sa. Firmele comisionare importatoare (import comision houses) acţionează ca reprezentanţi ai cumpărătorilor din ţara proprie şi transmit, pe contul acestora, comenzile către producătorii exportatori străini. Marile firme comisionare au reprezentanţii lor peste graniţă, care menţin contactul direct cu furnizorii şi culeg informaţii despre toate schimburile ce intervin pe piaţă. Contractul de comision constituie o relaţie juridico-economică în care comitenţii se obligă să pună la dispoziţia comisionarului o cantitate de mărfuri, iar comisionarul se obligă să manevreze marfa cu grija unui comerciant onorabil, s-o valorifice la preţul pieţei şi să predea comitentului său contravaloarea mărfii. Elementele acestui contract sunt următoarele: - depozitul de comision sau consignaţie, în cazul vânzării cu ajutorul comisionarilor se poate apela la depozitele lor, situaţie în care aceşti intermediari sunt denumiţi consignatari. Consignatarul este obligat să ţină evidenţa mărfurilor primite şi să le depoziteze separat de alte produse ale consignatarilor sau ale unor terţi. Comitentul îşi rezervă dreptul de a controla depozitul şi operaţiile efectuate; - limita de preţ - este maximă în cazul cumpărării şi minimă în cel al vânzării. Limita de preţ reprezintă contradicţia de interese dintre comitent şi comisionar care, în condiţiile necunoaşterii temeinice a pieţei de către primul, este, de regulă, rezolvată în favoarea celui din urmă;

33

- cumpărări pe cont propriu - prin contractul de comision se prevede dacă comisionarul poate cumpăra pe cont propriu din mărfurile aflate la el. Practica arată că, de regulă, comitenţii ţin să-i oblige pe comisionari să preia o anumită cantitate de marfa, pe această cale căutând să împartă riscul cu aceştia din urmă; - comisionul - mărimea acestuia este corelată cu cea a preţurilor, urmărind să se obţină cointeresarea comisionarului pentru vânzări la preţuri mai ridicate; garanţia referitoare la stocul de depozit - prin tranzacţia comisionară, comitentul ajunge în afara posesiunii stocului de mărfuri din depozitul din străinătate, situaţie care prezintă un risc foarte mare. Pentru a se apăra, comitentul îl obligă pe comisionar să prezinte o garanţie pentru mărfurile aflate la el, adică să dea o cauţiune printr-o bancă. Prin această garanţie, banca se obligă să plătească în locul comisionarului, dacă acesta nu valorifică marfa conform contractului; delcredere - comisionarul poate obţine, în funcţie de contract, autorizaţia de a valorifica mărfurile pe credit, preluând sarcinile ce decurg din eventuala neachitare a ratelor de către cumpărători. Preluarea de risc se face, însă, cu condiţia unei retribuţii separate de comisionul obişnuit, care este suportată de către comitent şi care se numeşte delcredere; - decontarea sumelor încasate din valorificarea mărfii - comisionarul are obligaţia să facă decontările la preţul cu care a valorificat marfa. Importatorul-distribuitor este un intermediar rezident în ţara de import, care cumpără mărfurile în numele său de la furnizorii externi şi le revinde, de regulă, într-o zonă determinată, pentru care producătorul îi acordă drepturi de exclusivitate. Cumpărătorii voiajori sunt specialişti angajaţi ai firmelor importatoare, competenţi să aprecieze calitatea produselor, ambalajul, procedeele de fabricaţie, metodele de control al calităţii, modul de determinare apreturilor. b) Intermediari care lucrează atât în numele, cât şi pe contul altora Reprezentanţii (agenţi reprezentanţi) sunt persoane juridice înregistrate în registrul comercial ce acţionează pe baza ordinului pe care îl primesc de la comitenţi (ordonatori) de a săvârşi acte şi fapte comerciale legate de vânzarea sau cumpărarea mărfii, în

34

numele şi pe contul părţii ordonatoare, pe baza unui contract de agent sau reprezentare. Aceştia contribuie la realizarea tranzacţiei de vânzare-cumpărare, dar nu participă în calitate de parte în contract şi nu cumpără mărfuri pe contul său. Principalele tipuri de agenţi în comerţul internaţional sunt:  agenţii de export acţionează din ordinul unei întreprinderi producătoare sau al unui număr restrâns de astfel de întreprinderi din ţara lor pe baza contractului de agent. Marile firme-agent exportatoare au compartimente proprii pentru primirea comenzilor externe, sub forma agenţiilor de desfacere şi a birourilor de comercializare;  agenţii de import sau agenţii rezidenţi (rezident agent) sunt firme care îşi desfăşoară activitatea pe contul vânzătorului extern. Agenţii rezidenţi nu poartă răspunderea financiară pentru operaţiunile realizate, iar decontările pentru marfa cumpărată se fac nemijlocit între vânzător şi cumpărător.  agenţii de desfacere în străinătate (sales agent) sunt persoane fizice sau juridice cărora le este acordat dreptul de către o altă companie de a acţiona în numele ei într-un anumit teritoriu dintr-un stat străin, cu o anumită nomenclatură de mărfuri. Firma-agent duce tratative pentru încheierea contractelor în numele comitentului, dar singură nu apare ca parte în contract. Agenţii de desfacere a mărfurilor în străinătate îşi asumă, de obicei, o larga paletă de obligaţii în legătură cu organizarea desfacerii mărfurilor, inclusiv în ceea ce priveşte reclama comercială, vânzarea pieselor de schimb, activitatea de service.  firmele agent de achiziţionare din străinătate (buying agent) realizează operaţii intermediare de achiziţionare a mărfurilor din străinătate pentru comitenţii lor, pentru aceasta primind comision. La serviciile lor recurg, de obicei, acei importatori care nu au propriile lor filiale peste graniţă şi care nu-şi trimit acolo reprezentanţii. Contractul de reprezentare defineşte obiectul şi condiţiile colaborării dintre cele două părţi, agenţii putând să aibă o serie de atribuţii, precum:  transmiterea de informaţii curente cu privire la conjunctura pieţei, activitatea firmelor concurente, reglementările comerţului exterior în ţara respectivă (regimul autorizaţiilor de import, modificarea regimului vamal);

35

 contribuie la efectuarea reclamei comerciale, în special cu prilejul organizării de târguri şi expoziţii;  organizarea de cursuri de iniţiere tehnică legată de produsele pe care le desfac;  închirierea de mijloace de transport (afretarea de vase);  apără interesele comitentului privind drepturile asupra brevetelor, mărcilor de fabrică. Brokeri, misiţi, samsari sau curtieri sunt intermediari care se ocupă cu mijlocirea încheierii contractelor prin punerea în legătură a cumpărătorului cu vânzătorul sau invers. Spre deosebire de agenţii reprezentanţi, brokerii nu intră în relaţii contractuale de durată cu nici unul din cei doi parteneri, colaborarea având un caracter accidental. De obicei, brokerul nu încheie personal contractat ci, găsind pentru vânzător sau cumpărător un partener comercial, pe baza consimţământului exprimat de fiecare, constată încheierea contractului. Pentru serviciile sale, el este remunerat cu un comision, numit în unele zone curtaj, calculat procentual la valoarea contractului, iar uneori pe unitatea cantitativă. În concluzie, putem spune că managementul întreprinderilor, inclusiv al celor cu activitate în domeniul afacerilor economice internaţionale, oferă o serie de principii, formule de organizare şi metode de acţiune, pe care firmele le particularizează şi le adaptează la realităţile concrete cu care se confruntă în activitatea curentă, precum şi în funcţie de strategiile de viitor. Concepte strategice de internaţionalizare • • Modelul EPRG este alcătuit din patru concepte de conducere: etnocentric,

policentric, regiocentric şi geocentric. Modelul TRIADE prezintă o caracteristică principală şi anume aceea că este o puternică poziţie de concurenţă în regiunea triadelor: SUA, Europa şi Japonia. Gândirea transpusă de Triade se manifestă prin intensitatea capitalizării producţiei, dinamica noilor tehnologii şi prin omogenizarea cererii. În organizarea întreprinderilor cu activitatea internaţională se deosebesc trei modele: multinaţionale, multilocale şi multiregionale. 36

Prin modelul său, Porter face deosebiri între branşele specifice ţărilor şi branşele globale, între activităţile de sprijinire şi cele primare. Porter propune de asemenea ca funcţiile întreprinderii ulterioare înmagazinării să fie stabilite în general în apropiere geografică de clienţi. Ca o caracteristică esenţială de diferenţiere între o strategie orientată spre ţări sau globală, Porter ia în considerare configuraţia şi coordonarea activităţilor întreprinderilor. Modelul Concurenţial pentru naţiuni al lui Porter a avut ca punct de plecare ipoteza că statele naţionale există pentru a înlesni populaţiilor lor creşterea nivelului de viaţă. Elementele principale analizate de către Porter sunt: determinanţii factoriali; determinanţii cererii; branşele utilizate şi susţinătoare; strategiile de întreprindere, structuri şi concurenţă; rolul întâmplării şi al statului; dinamica şi distrugerea ”diamantului”; importanţa ”diamantului” pentru formularea unei strategii de internaţionalizare. Dezvoltarea strategiei de internaţionalizare a firmei a) Analiza strategică a nişelor – punctul de plecare al analizei fiind decizia de internaţionalizare în cazul ”fără lacună strategică” şi decizia în cazul ”cu lacună strategică”. Prin internaţionalizarea activităţilor sale, întreprinderea poate să-şi atingă obiectivele propuse dacă dispune în propria ţară de avantaje concurenţiale, de care s-ar putea folosi şi în străinătate în scopul măririi premiselor obiectivului propus. Dacă întreprinderea constată că potenţialurile de atingere a obiectivului nu-i sunt suficiente pentru a realiza reprezentarea obiectivului pentru conducerea întreprinderii, atunci se are de-a face cu o lacună strategică. Decizia de a dezvolta internaţionalizarea din lacuna strategică depinde de o serie de factori cum ar fi: propunerile care îi sunt făcute întreprinderii din afară; teama de a pierde piaţa; prop100riul prestigiu. b) Verificarea premiselor pentru internaţionalizarea firmei - se arată că premisele pot fi de două feluri: generale şi specifice ţărilor.

37

Pentru a se verifica în ce măsură sunt date premisele generale pentru succesul activităţilor în străinătate, trebuie analizat sistemul circuitului de reglare a conducerii întreprinderii pentru a stabili prin ce factori determinanţi pot fi obţinute efecte pozitive pentru internaţionalizare. Avantajele concurenţiale internaţionale pot fi: în tehnologia produsului, de proces, de management; aprovizionarea cu materii prime; rezultate din piaţa internă etc. Dacă o întreprindere doreşte să-şi utilizeze avantajele concurenţiale de pe pieţele de până acum pe noile pieţe externe, atunci trebuie să verifice dacă acestea sunt transferabile asupra ţării de care este interesată firma. Elaborarea strategiei de internaţionalizare constă în: obţinerea informaţiilor, verificarea potenţialului de internaţionalizare pentru piaţa externă, determinarea caracterului avantajos al situaţiei de mediu în străinătate. Procesul de obţinere a informaţiilor este de două feluri: activ şi pasiv. Printre cele mai cunoscute procedee de determinare al caracterului avantajos al situaţiei de mediu în străinătate sunt: procedeul listelor de verificare, procedeul eliminării în funcţie de aspect, Scoring-Modell etc. c) Decizia cu privire la numărul de ţări - se arată că această decizie se face printr-o serie de factori ca: existenţa unor avantaje concurenţiale actuale ori potenţiale; analiza mediului; experienţa în străinătate existentă; dimensiunea lacunei strategice existente; efectele de coordonare, configurare, concentrare şi îmbinare etc. Ca forme fundamentale de strategii de pătrundere pe piaţă, întâlnim: exporturile directe, investiţii directe în străinătate, contracte de tehnologie.

CAPITOLUL II INTEGRAREA ECONOMICĂ INTERSTATALĂ

2.1.

Progresele înregistrate de România pe calea aderării

38

În Agenda 2000, Comisia menţiona că va raporta periodic Consiliului European progresele înregistrate de fiecare ţară candidată din Europa Centrală şi de Est în pregătirea pentru aderare şi că va prezenta primul raport la sfârşitul anului 1998. Consiliul European de la Luxemburg din decembrie 1997 a decis că: „Începând cu sfârşitul anului 1998, Comisia va prezenta rapoarte periodice Consiliului, însoţite de toate recomandările necesare pentru deschiderea conferinţelor interguvernamentale bilaterale, trecând în revistă progresele fiecărei ţări candidate din Europa Centrală şi de Est în vederea aderării în lumina criteriilor de la Copenhaga, în special ritmul de adoptare a acquis-ului Uniunii [...] Rapoartele Comisiei vor servi drept bază pentru luarea, la nivelul Consiliului, a deciziilor necesare cu privire la desfăşurarea negocierilor de aderare sau cu extinderea lor la alte ţări candidate. În contextul respectiv, Comisia va continua să urmeze metoda adoptată în Agenda 2000 în evaluarea capacităţii statelor candidate de a îndeplini criteriile economice şi de a îndeplini obligaţiile care decurg din aderare.” În consecinţă, Comisia a publicat o serie de rapoarte periodice anuale privind România între anii 1998 şi 2002. Consiliul European de la Salonic din iunie 2003 a concluzionat că: „Bulgaria şi România fac parte din acelaşi proces cuprinzător şi ireversibil de extindere. Ca urmare a concluziilor Consiliului European de la Copenhaga şi în funcţie de progresele care vor mai fi realizate în îndeplinirea criteriilor de aderare, Uniunea şi-a stabilit ca obiectiv primirea Bulgariei şi României ca state membre în 2007. [...] Pornind de la progresele considerabile realizate, Uniunea susţine Bulgaria şi România în eforturile lor de a atinge obiectivul de a încheia negocierile în 2004 şi le invită să-şi accelereze pregătirile pe teren. [...] Consiliul European din decembrie 2003, bazându-se pe rapoartele periodice şi pe documentul de strategie al Comisiei, va evalua progresele realizate în vederea stabilirii cadrului pentru încheierea negocierilor de aderare.”

39

De aceea, este oportună întocmirea unui raport periodic în acest an privind progresele înregistrate de România pe calea aderării, pe aceeaşi bază ca şi în anii precedenţi. Structura prezentului raport periodic este, în mare, similară cu aceea folosită în anii precedenţi. Prezentul raport: • • descrie relaţiile dintre România şi Uniune, în special în cadrul Acordului de asociere; analizează situaţia cu privire la criteriile politice definite de Consiliul European de la Copenhaga (democraţie, supremaţia dreptului, drepturile omului, protecţia minorităţilor); • evaluează situaţia şi perspectivele României în ceea ce priveşte criteriile economice definite de Consiliul European de la Copenhaga din 1993 (economie de piaţă funcţională, capacitatea de a face faţă presiunilor concurenţiale şi forţelor pieţei în interiorul Uniunii); • examinează capacitatea României de a-şi asuma obligaţiile de aderare, adică acquis-ul aşa cum rezultă din Tratate, din legislaţia secundară şi din politicile Uniunii. Această parte acordă o atenţie specială normelor de securitate nucleară, pe care au pus accent Consiliile Europene de la Köln şi de la Helsinki. Ea se referă nu numai la alinierea legislaţiei, ci şi la dezvoltarea capacităţii juridice şi administrative necesare pentru implementarea şi aplicarea acquis-ului. Consiliul European a accentuat importanţa acestui ultim aspect la întrunirea de la Madrid din 1995 şi cu o serie de ocazii ulterioare, cel mai recent la Copenhaga în decembrie 2002. Consiliul European de la Madrid a accentuat că ţările candidate trebuie să-şi adapteze structurile administrative astfel încât să creeze condiţii pentru integrarea armonioasă a acestor state. Consiliul European de la Copenhaga a subliniat din nou importanţa reformei juridice şi administrative în ţările candidate, afirmând că aceasta va duce la avansarea ansamblului pregătirilor de aderare. Raportul ia în considerare progresele înregistrate de la raportul periodic din 2002. Acesta acoperă perioada de până la 30 septembrie 2003. Cu toate acestea, în unele cazuri speciale, sunt menţionate măsurile luate după această dată – în special revizuirea 40

Constituţiei . Examinează dacă reformele preconizate în raportul periodic din 2002 au fost realizate şi studiază noile iniţiative. Raportul prezintă şi o evaluare globală a situaţiei pentru fiecare din aspectele luate în considerare, stabilind pentru fiecare din acestea principalele măsuri pe care România trebuie să le mai adopte în perspectiva aderării. Pentru fiecare din capitolele de negocieri, prezentul raport prevede o evaluare succintă a măsurii în care angajamentele luate în cursul negocierilor au fost puse în aplicare, precum şi o trecere în revistă a dispoziţiilor tranzitorii acordate. Angajamentele făcute de România reflectă rezultatul negocierilor de aderare şi, în conformitate cu principiul diferenţierii care stă la baza procesului de negociere, pot fi diferite de cele luate de alte ţări. În cazul în care România s-a angajat să ia anumite măsuri specifice până la data aderării, Comisia evaluează procesele de pregătire corespunzătoare. În ceea ce priveşte capitolele la care negocierile de aderare continuă şi angajamentele finale urmează să fie definite, se realizează o evaluare informativă a stadiului de punere în aplicare a angajamentelor luate până la data respectivă. În funcţie de progresele care vor mai fi înregistrate în ceea ce priveşte îndeplinirea criteriilor de aderare, obiectivul este de a primi România ca nou stat membru în 2007. Calendarul de punere în aplicare a angajamentelor contractate de România ţine seama de această perspectivă. Raportul cuprinde o secţiune separată care examinează succint măsura în care România a luat în considerare priorităţile stabilite în Parteneriatul de aderare. Ca şi în rapoartele precedente, „progresele” înregistrate sunt măsurate pe baza deciziilor efectiv luate, a legislaţiei efectiv adoptate, a convenţiilor internaţionale efectiv ratificate (punerea acestora în aplicare făcând obiectul unei atenţii speciale) şi a măsurilor aplicate efectiv. De regulă, legislaţia sau măsurile care se află în diferite stadii de elaborare sau în curs de aprobare de către Parlament nu au fost luate în considerare. Această abordare asigură tratamentul egal al tuturor ţărilor candidate şi permite o evaluare obiectivă a progreselor reale pe care fiecare ţară le-a înregistrat în pregătirea pentru aderare. Raportul se întemeiază pe numeroase surse de informare. România a fost invitată să furnizeze informaţii cu privire la progresele înregistrate în pregătirea pentru aderare de la publicarea ultimului raport periodic. Informaţiile pe care le-a furnizat în cadrul Acordului de asociere şi al negocierilor, precum şi diferitele monitorizări periodice care au avut loc pentru aprecierea capacităţii sale administrative într-un număr de

41

domenii au servit ca surse suplimentare. Deliberările Consiliului şi rapoartele şi rezoluţiile Parlamentului European au fost luate în considerare în cadrul pregătirilor13. Comisia s-a bazat, de asemenea, pe evaluările efectuate de diverse organizaţii internaţionale, în special pe contribuţiile Consiliului Europei, ale OSCE şi ale instituţiilor financiare internaţionale, precum şi pe cele ale organizaţiilor neguvernamentale. 2.1.1. Relaţiile dintre UE şi România În evoluţia recentă a relaţiilor bilaterale România a continuat să pună în aplicare Acordul European şi a contribuit la buna funcţionare a diferitelor instituţii mixte. Consiliul de asociere s-a întrunit în mai 2003. O întrunire a Comitetului de asociere a avut loc în decembrie 2002. Sistemul de subcomitete continuă să funcţioneze ca forum pentru discuţii tehnice. Comitetul parlamentar mixt format din reprezentanţi ai Parlamentului României şi ai Parlamentului European s-a întrunit la Bucureşti în noiembrie 2002 şi la Bruxelles în iunie 2003. Comitetul consultativ mixt cu Comitetul Economic şi Social s-a întrunit în decembrie 2002 şi în iunie 2003. Nu s-au înregistrat progrese cu privire la instituirea unui Comitet consultativ mixt cu Comitetul Regiunilor. S-a elaborat o foaie de parcurs în strânsă consultare cu România şi s-a adoptat în noiembrie 2002. O variantă revizuită a Parteneriatului de aderare a fost adoptată de către Consiliu în mai 2003. Mai multe detalii cu privire la acest instrument se găsesc în partea D a prezentului raport. În calitate de ţară candidată la aderarea la Uniunea Europeană, România a fost invitată să participe ca observator în cadrul Conferinţei Interguvernamentale privind viitoarea arhitectură a instituţională a Uniunii. Partea reprezentată de Comunitatea Europeană în comerţul exterior românesc a continuat să crească. Cifra de afaceri realizată în comerţul cu CE în 2002 a fost cu 10% mai mare decât cea din 2001 şi a reprezentat aproximativ 62,3% din totalul schimburilor comerciale ale României. În 2002, exporturile în CE au fost cu 11% mai mari decât în 2001 reprezentând 67,2% (11,1 miliarde EUR) din exporturile totale ale României.
13

Raportul Parlamentului Europeaneste Baroana Nicholson de Winterbourn

42

Principalele exporturi industriale în CE au fost textile şi confecţii, maşini şi echipamente, încălţăminte şi produse siderurgice. În 2002, importurile din CE au fost cu 9% mai mari decât faţă de 2001, reprezentând 58,4% (10,2 miliarde EUR) din importurile totale ale României. Principalele importuri industriale au fost maşini şi echipamente, textile şi confecţii, materiale de transport, produse chimice şi produse siderurgice. Un nou protocol adiţional consolidat cu privire la schimburile de produse agricole a intrat în vigoare la 1 aprilie după adoptarea sa în decembrie 2002 de către Consiliul de Miniştri al Consiliului UE şi ratificarea de către Parlamentul României în martie. Acest protocol, care include rezultatele negocierilor „double profit” încheiate în inie 2002 extinde procesul de liberalizare asupra sectoarelor care au beneficiat de o protecţie importantă pe piaţă (cereale, produse lactate, carne de vită şi de oaie) şi pe care România este interesată să le exporte. Ar putea acoperi schimburi comerciale în valoare de 200 milioane EUR. În general, schimburile comerciale bilaterale de produse agricole au crescut în ultimii doi ani. România a înregistrat o creştere importantă a exporturilor de animale vii (oi, cai), legume şi vin. Cerealele şi oleaginoasele figurează printre celelalte sectoare cheie. Sectorul cărnii a cunoscut o creştere marcată a exporturilor în UE (în special carnea de porc şi de pasăre). În septembrie 2002, Uniunea Europeană a adoptat măsuri de salvgardare, cu efect erga omnes. Aceste măsuri constituie minimum strict necesar pentru protejarea întreprinderilor siderurgice din UE de prejudiciul grav datorat creşterii importurilor ca urmare a protecţionismului american, care a culminat cu măsurile de salvgardare luate în martie 2002. În temeiul unei decizii a Consiliului din mai 1997, modificată de o decizie a Consiliului din septembrie 2002, Comisia a fost mandatată să deschidă negocierile oficiale cu România pe baza unui protocol la Acordul European privind evaluarea conformităţii şi acceptarea produselor industriale (PECA). 2.1.2. Programele de finanţare

43

Asistenţă comunitară Comunitatea Europeană acordă finanţare prin trei instrumente de preaderare în vederea asistării ţărilor candidate din Europa Centrală şi de Est la pregătirile de preaderare: • • • programul Phare; Sapard, care acordă asistenţă la dezvoltarea agricolă şi rurală; ISPA, care finanţează proiecte de infrastructură în domeniile mediului şi al transporturilor. Sprijinul furnizat prin aceste programe se axează pe priorităţile Parteneriatului de aderare, care au menirea de a ajuta ţările candidate să îndeplinească criteriile de aderare. Fondurile alocate României prin programul Phare s-au ridicat la 2 miliarde EUR în perioada 1992-2002, din care 265, 5 milioane pentru 200214. Pentru anii 2000-2003, asistenţa financiară totală acordată României s-a ridicat anual la aproximativ 280 milioane EUR prin programul Phare, 156 milioane EUR prin programul Sapard şi 247 milioane EUR prin ISPA. Phare acordă sprijin pentru construcţia instituţională, investiţii pentru consolidarea infrastructurii de reglementare necesare pentru a asigura conformitatea cu acquis-ul şi investiţii pentru îmbunătăţirea coeziunii economice şi sociale. Programul Phare ajută, de asemenea, ţările candidate la dezvoltarea mecanismelor şi instituţiilor care vor fi necesare pentru implementarea Fondurilor Structurale după aderare şi este susţinut de un număr limitat de măsuri (programe de investiţii şi de subvenţii) cu destinaţie regională sau tematică. Rata de absorbţie a fondurilor s-a îmbunătăţit uşor în perioada la care se referă prezentul raport, dar capacitatea generală de programare, de gestionare operaţională şi de control financiar rămân insuficiente. Programul Phare 2003 pentru România prevede o alocare de 265,5 milioane EUR pentru Programul Naţional. În plus, 13 milioane EUR au fost alocate pentru programe de cooperare transfrontalieră cu Bulgaria (8 milioane EUR) şi Ungaria (5 milioane EUR).
14

O alocare suplimentară de 13 milioane EUR a fost acordată programelor de cooperare transfrontalieră în

44

Alte 7,3 milioane EUR au fost alocate pentru investiţii în domeniul cooperării transfrontaliere la frontierele externe ale României. Programul Phare 2003 se axează pe următoarele priorităţi: • Criterii politice: Phare continuă să susţină acţiunile în domeniul protecţiei copilului şi asistă la implementarea strategiei naţionale de îmbunătăţire a situaţiei romilor (cu accent pe educaţie). Se acordă sprijin financiar şi pentru implementarea strategiei de integrare a persoanelor cu handicap, de consolidare a instituţiilor de prevenire şi combatere a discriminării şi de susţinere a societăţii civile (34,9 milioane EUR). • Criterii economice: se acordă sprijin Băncii Naţionale a României pentru a-şi consolida capacitatea în domenii legate de acquis, pentru a ajuta Guvernul să-şi îmbunătăţească analiza economică şi de planificare macroeconomică şi pentru cadastrul naţional (11,4 milioane EUR). • Consolidarea capacităţii administrative: se acordă sprijin pentru consolidarea capacităţii de a gestiona, monitoriza şi evalua programele finanţate de UE, pentru dezvoltarea sistemului informatic al Ministerului Finanţelor, pentru susţinerea reformei administraţiei publice prin continuarea programului „Young Professionals” şi prin consolidarea instituţiilor pentru Parlamentul României (27,4 milioane EUR). • Respectarea obligaţiilor acquis-ului: se acordă asistenţă sub formă de twinning15, asistenţă tehnică şi investiţii în următoarele domenii: agricultură; energie; transporturi; statistică; afaceri sociale; ocuparea forţei de muncă; mediu; sănătate; telecomunicaţii; justiţie şi afaceri interne; şi vamă (56,4 milioane EUR). • Coeziune economică şi socială: se va acorda un ajutor prin investiţii pentru programele de dezvoltare regională care se axează pe zonele care se confruntă cu probleme speciale. De asemenea, sunt finanţate măsuri complementare de construcţie instituţională la nivel naţional şi regional (112 milioane EUR). • Participarea la programe comunitare (23,4 milioane EUR). De asemenea, România participă la şi beneficiază de programe multinaţionale şi orizontale finanţate din Phare, cum ar fi TAIEX ( Biroul de Asistenţă Tehnică şi Schimb de
15

Asistenţă tehnică acordată de experţi din administraţia publică a statelor membre ale UE.

45

Informaţii), mecanismul în favoarea întreprinderilor mici şi mijlocii, SIGMA (Sprijin pentru îmbunătăţirea instituţiilor guvernamentale şi a sistemului de gestionare) şi programe de securitate nucleară. În afară de acestea, România mai participă la următoarele programe şi agenţii comunitare: Leonardo da Vinci II, Socrate II, Tineret, Life III, program multianual pentru întreprinderi şi spirit întreprinzător, Cultură 2000, al şaselea program-cadru pentru cercetare şi dezvoltare tehnologică, Euratom, Egalitatea şanselor între femei şi bărbaţi, Combaterea discriminării, IDA II, e-content, Vamă, Fiscalis, Program de acţiune comunitar în domeniul sănătăţii publice, Măsuri de stimulare în domeniul ocupării forţei de muncă, Mecanism de protecţie civilă. Din ianuarie 2002 România participă la Agenţia Europeană pentru Mediu. Phare ajută la acoperirea unei părţi din cheltuielile de participare la aceste programe şi agenţii. Pentru a eficientiza procedurile juridice comunitare şi pentru a înlesni în acest mod participarea viitoare a României la programele comunitare, în februarie 2002 Consiliul de asociere UE-România a adoptat o decizie de stabilire a principiilor generale ale unei astfel de participări. În general, impactul Phare a fost pozitiv. Transferul efectiv de know-how, de echipamente şi de resurse financiare a avut loc într-un număr de domenii importante, cum ar fi: • Infrastructura transporturilor (reabilitarea tronsonului Vestem - Miercurea Ciuc de pe şoseaua Bucureşti-Arad şi a tronsonului rutier Râmnicu Sărat - Mărăşeşti şi lărgirea tronsoanelor de pe şoseaua Bucureşti – Giurgiu). • Justiţie şi afaceri interne: consolidarea gestionării frontierelor şi gestionarea fenomenului migraţiei; sprijin pentru prevenirea şi controlul spălării banilor. Susţinerea investiţiilor în vederea înfiinţării de noi întreprinderi şi a dezvoltării întreprinderilor mici existente. • • Iniţierea activităţilor în domeniul dezvoltării resurselor umane şi al formării profesionale în conformitate cu priorităţile Fondului Social European. Lupta împotriva marginalizării şi excluderii sociale prin îmbunătăţirea accesului la educaţie al grupurilor defavorizate, în special a romilor.

46

Susţinere în favoarea unei colaborări consolidate între autorităţile naţionale şi locale cu privire la implementarea strategiei naţionale de îmbunătăţire a situaţiei romilor , în special prin alocarea fondurilor pentru proiecte de parteneriat local prin Centrul de resurse pentru comunităţile de romi.

Susţinere în favoarea societăţii civile pentru consolidarea organismelor şi asociaţiilor neguvernamentale în domenii cum ar fi: prevenirea şi combaterea discriminării, educaţie civică, promovarea drepturilor omului, administraţie locală, media, dezvoltarea ONG-urilor şi formare, practica şi organizarea parlamentară, reforma penală, egalitatea sexelor, susţinere pentru grupurile defavorizate, parteneriat între ONG-uri şi autorităţile locale şi crearea unei reţele de birouri de întrajutorare socială.

Susţinerea dezvoltării unor servicii moderne de protecţie a copilului prin proiecte propuse şi implementate de autorităţi locale şi sensibilizare cu privire la drepturile copilului.

Programul Phare permite o descentralizare crescută a gestionării, ceea ce implică eliminarea cerinţei de aprobare ex ante de către Delegaţia Comisiei pentru licitaţii şi contractări. Această abordare a fost evidenţiată în foaia de parcurs pentru România. Pentru ca acest lucru să fie posibil, trebuie să fie îndeplinite condiţii prealabile stricte care să se aplice gestionării programelor, controlului financiar şi structurii finanţelor publice. România s-a angrenat în pregătirea pentru EDIS în conformitate cu cele patru etape expuse în „Foaia de parcurs pentru EDIS cu privire la ISPA şi Phare”. România a finalizat prima etapă, evaluarea deficienţelor şi s-a angrenat în etapa a doua, înlăturarea deficienţelor. Comisia a aprobat programul SAPARD pentru România în noiembrie 2000. Suma alocată de Comisie pentru SAPARD în România pentru 2003 este de 162,2 milioane EUR. Pentru 2002 s-au alocat 160,6 milioane EUR. Acordul de finanţare multianual, care stabileşte normele de punere în aplicare a SAPARD, a fost semnat în februarie 2001. Acordul anual de finanţare pentru 2003 a fost semnat în iulie 2003.

47

Ca urmare a unei decizii din iulie 2002 de a conferi structurilor româneşti de implementare gestionarea a trei din cele unsprezece măsuri („transformare şi comercializare”, „infrastructuri rurale” şi „asistenţă tehnică”), Comisia a vărsat o primă sumă de 37,5 milioane EUR la Fondul Naţional în august 2002. Legea naţională de acreditare a punerii în aplicare a altor trei noi măsuri („investiţii în exploataţiile agricole”, „diversificarea activităţilor economice” şi „formare profesională”) a fost prezentată Comisiei în iulie 2003. Cu aprobarea acreditării de către Comisie, agenţia va gestiona 81% din suma disponibilă pentru România în cadrul acestui program. De la începutul punerii în aplicare a programului până la sfârşitul lunii august, agenţia SAPARD a aprobat 518 proiecte reprezentând 389,2 milioane EUR ca şi contribuţie publică (la care UE contribuie cu 292 milioane EUR). Programarea ISPA este reglementată de documentele de strategie naţionale pentru transporturi şi mediu pe care autorităţile române le-au finalizat în 2000. Strategia pentru sectorul mediului este în curs de revizuire. Obiectivele strategice în domeniul transporturilor vizează să răspundă deficienţelor serioase care există în reţeaua rutieră şi se axează pe modernizarea coridoarelor transeuropene care traversează ţara. Alte priorităţi se referă la creşterea nivelurilor de trafic din jurul zonelor urbane şi dezvoltarea exploatării căilor navigabile. În ceea ce priveşte sectorul mediului, România se confruntă cu probleme acute privind poluarea aerului, apei şi solului care necesită investiţii pe scară largă atât în sectorul public, cât şi în sectorul privat. Principala consecinţă asupra mediului o constituie calitatea proastă a apei care rezultă din deversarea apelor reziduale netratate sau parţial tratate. O altă cauză importantă a poluării şi de risc pentru sănătate este evacuarea necontrolată a deşeurilor (în special urbane). În 2002, au fost acordate alocări însumând 256,5 milioane EUR pentru România în cadrul ISPA. Alocările pentru România până la sfârşitul anului 2002 au reprezentat 23% din bugetul total ISPA. În 2003 s-au acordat alocări provizorii de 255,1 milioane EUR pentru România. Şase noi proiecte de mediu s-au aprobat în 2002 şi s-a aprobat asistenţă tehnică pentru pregătirea a cinci noi proiecte ISPA. În ceea ce priveşte sectorul transporturilor, s-a

48

aprobat o măsură de asistenţă tehnică. S-a aprobat, de asemenea, o măsură de asistenţă tehnică de consolidare a capacităţii de punere în aplicare a ISPA în cadrul EDIS. Înfrăţire instituţională (Twinning) Una din provocările majore cu care se confruntă încă ţările candidate este nevoia de a-şi consolida capacitatea administrativă şi juridică de punere în aplicare a acquis-ului. Din 1998, Comisia Europeană a început să mobilizeze resurse umane şi financiare semnificative pentru a le ajuta în acest proces, recurgând la mecanisme de twinning al administraţiei şi organismelor. Comisia a mai accentuat prioritatea acordată construcţiei instituţionale prin planuri de acţiune în vederea consolidării capacităţii administrative şi juridice şi prin elaborarea unei foi de parcurs pentru România. Procesul de twinning, finanţat în cadrul programului Phare, pune la dispoziţia ţărilor candidate gama largă de competenţe ale statelor membre prin detaşarea funcţionarilor 12 publici pe termen lung, prin misiuni pe termen scurt ale experţilor şi prin formare profesională de scurtă durată. În plus, ţările candidate au posibilitatea de a profita de experienţa statelor membre prin „twinning light” care constă într-un schimb de competenţe tehnice în vederea susţinerii unor proiecte cu întindere limitată. Pentru România, 97 proiecte de twinning au fost puse în aplicare în perioada 19982002. Twinning-ul va continua să fie un element cheie al programului 2003, aducându-şi contribuţia la 21 proiecte. Proiectele acoperă o gamă largă de sectoare inclusiv justiţie şi afaceri interne, piaţa internă, reforma administraţiei publice, afaceri sociale şi ocuparea forţei de muncă. Negocieri Negocierile cu România au fost deschise în februarie 2000. Toate cele 30 de capitole de negocieri au fost deschise. 20 dintre acestea au fost închise provizoriu şi următoarele capitole rămân de închis: libera circulaţie a persoanelor, libera prestare a serviciilor, politica în domeniul concurenţei, agricultura, politica în domeniul transporturilor, energia, politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale, mediu, cooperare în materie de justiţie şi afaceri interne şi dispoziţii financiare şi bugetare. Negocierile continuă pe baza aceloraşi principii care au ghidat negocierile de aderare până în prezent prin care fiecare ţară candidată este evaluată pe baza meritelor proprii.

49

2.1.3. Raportul Guvernului României asupra progreselor înregistrate în pregătirea pentru aderarea la UE Raportul Guvernului României privind progresele înregistrate în pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeana în perioada septembrie 2002 - iunie 2003, raport publicat în iunie 2003, prezintă realizările în îndeplinirea criteriilor de aderare pentru perioada septembrie 2002 – mai 2003, detaliindu-se masurile aplicate si rezultatele obţinute pentru îndeplinirea acestora. Raportul pune un accent deosebit pe următoarele aspecte: • • • gradul de îndeplinire a criteriilor politice; evoluţiile subsumate criteriilor economice de aderare; capacitatea de asumare a obligaţiilor de stat membru al UE si evoluţiile în domeniile pentru care se mai negociază cu UE. Raportul cuprinde referiri la implementarea priorităţilor din Parteneriatul de Aderare (2003-2004) si la acţiunile întreprinse ca răspuns la observaţiile si comentariile Comisiei Europene menţionate în Raportul periodic 2002 si în cadrul reuniunilor Subcomitetelor de Asociere. De asemenea, sunt prezentate masurile de întărire a capacitaţii administrative pentru implementarea legislaţiei, în conformitate cu Catalogul principalelor structuri administrative pentru implementarea acquis-ului. Raportul cuprinde si o prezentare a stadiului traducerii legislaţiei comunitare în limba romana, revizuirea acesteia si punerea ei la dispoziţia cetăţenilor. Raportul va fi completat în luna septembrie 2003 cu un Addendum care cuprinde progresele realizate în perioada iunie septembrie 2003. In prezent, România a deschis negocierile pentru toate cele 30 de capitole ale acquisului comunitar si a închis provizoriu 19 capitole dintre acestea. Sfârşitul anului 2002 a fost marcat de deciziile istorice luate cu prilejul Consiliului European de la Copenhaga, prin care a fost confirmat obiectivul comun al României si UE de aderare în anul 2007 si a fost recomandata menţinerea ritmului negocierilor pentru toate capitolele ramase deschise, inclusiv cele cu implicaţii financiare, ca parte integranta a actualului proces de extindere. 50

Evoluţii macroeconomice Produsul intern brut a crescut în anul 2002 cu 4,9% (creştere superioara prevederilor din Programul Economic de Preaderare), datorita contribuţiei pozitive atât a cererii interne si, în cadrul acesteia a formarii brute de capital, cat si a cererii externe. Produsul intern brut estimat pentru trimestrul I 2003 a fost cu 4,4% mai mare fata de perioada corespunzătoare a anului precedent. In anul 2002 a continuat procesul de dezinflaţie, astfel ca la finele anului, inflaţia a fost de 17,8% fata de decembrie 2001, comparativ cu 30,3% în aceeaşi perioada a anului precedent, reprezentând cea mai mica rata anuala a inflaţiei înregistrata după 1990. In structura preturilor de consum o creştere mai accentuata s-a înregistrat la servicii (21,0%) si la mărfurile nealimentare (18,8%), dar si aceste preturi s-au situat sub nivelurile înregistrate în ultimii 12 ani. Preturile mărfurilor alimentare au avut o evoluţie sub nivelul creşterii generale a preturilor de consum (15,8%), tendinţa cu atât mai semnificativa pentru caracterul ireversibil al procesului dezinflationist cu cat evoluţia moderata s-a realizat în condiţiile unei producţii agricole mai scăzute.

2.2. Formele de integrare Integrarea economică reprezintă un proces complex, caracteristic etapei contemporane de dezvoltare a societăţii, care constă în esenţă în intensificarea interdependenţelor între diferite state, proces condiţionat de un ansamblu de factori, din rândul cărora un rol important revine revoluţiei tehnico-ştiinţifice. Este destul de dificil de realizat integrarea a două sisteme economice diferite, menţinându-le caracteristicile contradictorii ale fiecăruia dintre ele. Trebuie deci operată o distincţie între aspectul calitativ şi aspectul cantitativ al integrării; aspectul calitativ se referă la condiţii de bază ale integrităţii, adică la existenţa unui sistem economic, prevăzut cu tripla comunitate a pieţelor, preţurilor şi plăţilor, iar cel cantitativ, la crearea acestor condiţii pe plan economic regional. Mecanismul integrării economice cuprinde: • crearea unui spaţiu economic comun;

51

• • • •

circulaţia liberă a factorilor de producţie atunci când există o “piaţă comună”; consumarea resurselor împreună, cu eficienţa economică şi socială maximă; realizarea unei uniuni vamale; adaptarea si aplicarea unor politici comune în domeniile economic,

monetar, financiar şi social. Fenomenul integrării zonal-continentale se conturează ca un sistem al relaţiilor sociale şi, totodată ca proces de organizare funcţională a interdependenţelor, de gestionare comună a oportunităţilor oferite de condiţiile geografice şi dezvoltarea socială. În prezent, acestei tendinţe nu i se mai sustrage nici o ţară, oricât de mare, dotată cu resurse, dezvoltată economic, sau puternică ar fi. Rezultatul experimentelor de integrare zonal-continentală scoate la iveală resurse până nu demult nebănuite ale economiei de piaţă, ale democraţiei, pentru o dezvoltare durabilă susţinută. Acumulările din ultimii ani ale ştiinţei, transformările profunde pe care trecerea la societatea informatizată le introduce în toate domeniile vieţii sociale, conduc la globalizarea multor probleme fără a căror rezolvare nu se mai poate merge înainte. Unele din acestea, precum cele privind tranziţia post-comunistă, sunt cu totul inedite, dar toate, indiferent de natura lor solicită soluţionarea sub o presiune extraordinară a timpului în domeniul ştiinţei economice. Termenul “integrare” a fost folosit pentru prima dată în corelaţie cu organizaţiile industriale pentru a exprima un ansamblu de tranzacţii între firme prin aranjamente, carteluri, concerne, trusturi sau fuziuni pe o axa verticală, în sensul punerii în relaţie a fuziunii cu utilizatorii şi pe una orizontală referitoare la înţelegerile dintre competitori. în sensul de combinare a unor economii naţionale distincte, termenul are un istoric relativ scurt în literatura de specialitate. În prezent, nu se poate spune că lipsesc definiţii ale termenelor de „integrare economică”, ci, din contră, că există o multitudine de definiţii contradictorii. Integrarea poate fi înţeleasă atât ca un proces, cât şi ca o stare de fapt la care se ajunge printr-o înlănţuire de transformări, .presupunând următoarele aspecte: • • integrarea economică se referă în special la diviziunea muncii şi specializarea intra şi internaţională; integrarea presupune libertatea şi mobilitatea circulaţiei bunurilor, serviciilor, a factorilor de producţie sau a tuturor;

52

integrarea este în strânsă corelaţie cu tratamentul comercial diferenţiat

sau discriminatoriu în ce priveşte originea sau destinaţia bunurilor, serviciilor sau factorilor de producţie. Integrarea economică se reduce la o stare de fapt sau un ansamblu de procese prin care diferite state constituie un grup sau un bloc comercial regional. Integrarea economică interstatală este rezultatul adâncirii interdependenţelor, ca urmare a dezvoltării diviziunii internaţionale a muncii, a specializării internaţionale. Aceasta presupune o complementaritate bazată pe un nivel de dezvoltare asemănător. În prezent, există un spectru extraordinar de larg de forme de integrare, de la gradul cel mai simplu până la nivelul cel mai ridicat. Integrarea economică interstatală reprezintă un proces evolutiv, aranjamentele integraţioniste devenind tot mai complexe, atât ca structură, cât şi ca arie geografică. În planul relaţiilor economice internaţionale integrarea economică interstatală este considerată ca un proces (cuprinde măsuri destinate eliminării discriminării între unităţile economice ce aparţin unor state naţionale diferite) şi ca o stare de lucruri (reprezintă absenţa diferitelor forme de discriminare între economiile naţionale). Principalele tipuri de integrare economică interstatală sunt16: Zona de comerţ liber (Free Trade Area) sau Asociaţia de Comerţ Liber - este acea formă de integrare prin care două sau mai multe ţări înlătură barierele comerciale între ele (taxe vamale şi bariere netarifare), fiecare ţară menţinându-şi barierele naţionale în comerţul cu ţările nemembre (Asociaţia Europeană a Liberului Schimb – AELS - şi Acordul de Comerţ Liber Nord – American – NAFTA-); Uniunea vamală (Custom Union) - forma de integrare prin care ţările membre înlătură barierele în comerţul desfăşurat între ele şi adoptă, totodată, un tarif vamal extern comun faţă de ţări terţe; Piaţa Comună (Common Market) – reprezintă o formă de integrare în care, în mod suplimentar faţă de existenţa unei uniuni vamale, se înlătură toate barierele în faţa fluxului de factori de producţie, se asigură libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, forţei de muncă şi capitalurilor între ţările membre (piaţa comună unică, constituită de
16

S. Dumitrescu, G. Marin, O. Puiu, Economie mondială, Ed. Independenţa Economică,

2003, pag. 52. 53

ţările membre ale Comunităţilor Europene); Uniunea economică - realizează un anumit grad de armonizare a politicilor economice naţionale (politica monetară, fiscală, socială) pentru a reduce discriminările care apar din cauza disparităţilor în aceste politici. Uniunea monetara - realizează stabilirii cursului de schimb al monedelor participante si circulaţia monedelor naţionale ale tarilor membre în paralel cu o moneda unica . Obiectivul final fiind înlocuirea monedei tarilor participante cu o moneda unica .

2.3.

Uniunea monetară

Cel mai semnificativ proces de cooperare monetară reţinut de istoria economică este cel realizat de unele ţări din Europa Occidentală în ultimul sfert de veac. Planul Werner de realizare a uniunii economice şi monetare stabilea instituirea de competenţe ale instituţiilor comunitare în domeniul monetar, convertibilitate deplină şi ireversibilă între monedele statelor membre, suprimarea marjelor de fluctuaţie a cursurilor valutare, introducerea în circulaţie a unei monede comune. Acesta s-a dovedit imposibil de aplicat în practică din cauza condiţiilor interne specifice ale ţărilor. Astfel, în drumul către adoptarea monedei unice europene s-au parcurs o seri de paşi, aceştia fiind17: - Primul pas: şarpele monetar european În anul 1971 s-a produs suspendarea convertibilităţii în aur a dolarului american, moneda la care sistemul internaţional se raporta. Această suspendare s-a materializat într-o lărgire a marjei de fluctuaţie a monedelor naţionale faţă de dolarul SUA, de la ± 1%, cât fusese până atunci, la ± 2,25%. Cele şase state membre pe atunci ale Comunităţii Economice Europene au considerat acest interval ca fiind prea larg, el inducând o serie de incertitudini în procesul de integrare economică şi au hotărât să reducă marja maximală de fluctuaţie de la 9% la 4,5% pe baza Acordurilor de la Bale
17

S. Dumitrescu, G. Marin, O. Puiu, op. cit., pag. 61. 54

(Elveţia) din aprilie 1972. Altfel spus, au păstrat marja de fluctuaţie a cursului monedelor lor faţă de dolar la ± 2,25%, dar au stabilit şi un interval de ± 2,25 în care monedele lor naţionale să fluctueze unele faţă de altele. Această nouă constrângere fixată pentru monedele lor naţionale a fost reţinută de istoria economică sub denumirea de „şarpele monetar”. Acest sistem nu s-a dovedit a fi un mecanism suficient de viabil, la mai puţin de un an de la înfiinţarea acestui mecanism de menţinere a stabilităţii cursurilor valutare, unele state, precum Marea Britanic şi Italia, l-au părăsit, pe fondul degringoladei de pe pieţele de schimb, ca urmare a deprecierilor şi aprecierilor succesive pe care le înregistra moneda americană. Alte etape ale cooperării monetare între ţările membre au fost:  în 1973, a fost înfiinţat Fondul European de Cooperare Monetară (FECOM), dizolvat ulterior prin crearea Institutului Monetar European;  în 1976, a fost adoptată o unitate de cont europeană (ECU), utilizată în evaluarea fondurilor financiare de asistenţă acordate de către CEE statelor asociate în baza Convenţiei de la Lome (unitatea de cont era definită prin referire la toate monedele statelor membre). Până la urmă, sistemul a fost abandonat18, ulterior fiind înlocuit cu „Sistemul Monetar European". - Al doilea pas: Sistemul Monetar European Bazele Sistemului Monetar European (SME) au fost puse în 25 martie 1979, iar principalul obiectiv al noului mecanism a fost instaurarea unei simetrii în materie valutară19. Cursul de schimb al monedei fiecărei ţări care a aderat la SME era fixat faţă de unitatea de cont numită ECU (Unitate monetară de calcul, cu existenţă contabilă, care îşi definea valoarea ca o medie aritmetică ponderată - coş valutar ponderat - a cursurilor monedelor europene participante la sistem). Mecanismul de funcţionare a sistemului fixa şi un nivel de intervenţie – numit indicator de divergenţă – al autorităţilor monetare naţionale pe pieţele de schimb, nivel stabilit la 75% din marja de fluctuaţie. Acest mecanism nu a funcţionat totuşi suficient de bine în practică, principalele motive fiind:  deşi SME stabilea simetria intervenţiilor băncilor centrale în cazul în care
18 19

Brociner A., Europa monetară, Ed. Institutul European, Iaşi, 1999, pag. 9. Brociner A, op. cit., pag. 10.

55

monedele atingeau limitele de divergenţă, el nu o impunea ca regulă obligatorie. Astfel, statele cu monedă în curs de apreciere, cum a fost Germania, nu au intervenit mereu pe piaţă la nivelul la care ar fi trebuit, pentru a cumpăra valuta depreciată şi a vinde moneda naţională;  situaţia economică diferită din statele aderente la SME, reflectată în nivelul inflaţiei, ce aveau efect asupra competitivităţii pe pieţele externe şi, deci, asupra intrărilor de valută;  o anumită stratificare economică a statelor membre ale SME, datorată obiectivelor diferite ale politicilor economice ale acestora, ceea ce determina ca măsurile pe care le lua un stat să se repercuteze negativ asupra celorlalte;  renunţarea la controlul schimburilor, ca urmare a punerii în practică a liberei circulaţii a capitalurilor - eveniment care s-a produs efectiv începând cu 1 iulie 1990 - a fost un alt factor de tensiune pentru SME. Acest eveniment deschidea noi posibilităţi pentru speculatorii pieţei valutare, în condiţiile în care rezervele valutare pe care le puteau mobiliza statele membre ale SME erau reduse în raport cu volumele tranzacţionate pe pieţele de schimb. Evenimente de genul, ieşirea unor monede din sistem (lira sterlină, lira italiană), devalorizarea altora (peseta spaniolă, escudo-ul portughez, lira irlandeză), lărgirea marjelor de fluctuare la ± 15%, arătau că era nevoie de o convergenţă a politicilor economice în direcţia unor rate de inflaţie apropiate şi a unor diferenţiale ale ratelor de dobândă nule sau reduse. Altfel spus, era necesar ca statele membre ale SME să adopte politici apropiate, ca obiective, statelor cel mai bine situate în acel moment (promovate de Germania). - Pasul trei: EURO - monedă unică Proiectul introducerii monedei unice - schiţat mai profund în Tratatul de la Maastricht prevedea trei faze operaţionale:

prima fază - stabilirea statelor care beneficiau de condiţiile interne pentru a accede la Uniunea Monetară. Aceste condiţii de includere în Uniune presupuneau îndeplinirea de către state a unor aşa-numite criterii de convergenţă monetară şi bugetară.

56

Criteriile de convergenţă monetară se refereau la: rata inflaţiei (nu trebuia să depăşească cu mai mult de 1,5% media celor trei ţări cu cele mai scăzute rate ale inflaţiei); rata dobânzii pe termen lung - nu putea depăşi cu mai mult de 2%, media ratelor de dobândă existente în cele trei state cel mai bine situate din punctul de vedere al ratei inflaţiei; cursurile de schimb valutar - trebuiau să rămână în interiorul marjelor de fluctuaţie stabilite în cadrul SME, cu condiţia suplimentară să nu fi existat devalorizări masive în cei doi ani anteriori celui în care se va analiza îndeplinirea criteriilor privind accesibilitatea la Uniunea Monetară. Criteriile de convergenţă bugetară aveau în vedere: deficitul bugetar, care nu putea depăşi 3% din PIB; datoria publică, ce nu putea fi mai mare de 60% din PIB; neapelarea la emisiunea monetară pentru a uşura (a reduce) datoria publică, sau controlul deficitelor şi datoriei20.

a doua fază - crearea cadrului instituţional pentru Uniunea Monetară în două subetape :

 crearea Institutului Monetar European (IME), ca for în care guvernatorii băncilor centrale vor asigura tranziţia către Banca Centrală Europeană (BCE) şi care să coordoneze politicile monetare ale statelor;  crearea Băncii Centrale Europene (BCE), cu rolul de a pune în practică politica monetară a Uniunii.

a treia fază - introducerea monedei unice - EURO, cursurile de schimb ale monedelor statelor membre ale Uniunii urmând să fie fixate în mod irevocabil.

Principalele avantaje care rezultă din introducerea monedei unice sunt21:  stabilitatea schimburilor economice dintre statele membre - deoarece plăţile şi încasările legate de schimburile comerciale dintre statele membre ale
20 21

Brociner A., op. cit., pag. 24. S. Dumitrescu, G. Marin, O. Puiu, op. cit., pag. 68.

57

Uniunii Monetare se vor raporta la o singură monedă, riscurile datorate deprecierii şi aprecierii monedelor naţionale vor dispărea;  inexistenţa atacurilor speculative cu care s-au confruntat statele europene membre ale Uniunii în perioada „şarpelui monetar" şi a „Sistemului Monetar European" - înlăturarea monedelor naţionale elimină, în mod evident, atât ratele de schimb dintre monede, cât şi valurile speculative asupra monedelor naţionale;  reducerea ratelor de dobândă în cadrul statelor membre ale Uniunii - este un alt avantaj cert – având o serie de influenţe benefice asupra comportamentului investiţional al operatorilor economici, stimulând creşterea economică: evitarea creşterii dobânzii şi, deci, stimularea investitorilor, eliminarea proceselor de depreciere sau devalorizare în interiorul Uniunii şi, deci, eliminarea primei de risc.  existenţa unei singure monede pentru statele membre ale Uniunii clarifică şi potenţează caracterul internaţional al EURO. Nu se poate spune că unele dintre monedele statelor europene membre ale Uniunii nu ar avea caracter internaţional, numai că ponderea lor în Sistemul Monetar Internaţional este cu mult mai redusă decât în cazul în care toate statele membre sunt reprezentate de o singură monedă. Astfel, o Europă reprezentată de o singură monedă este mai bine plasată în negocierile monetare internaţionale, poate să-şi impună mai uşor propriile interese şi, de ce nu, o tripolizare monetară - EURO, dolar, yen - facilitează procesul de reordonare a sistemului monetar internaţional;  eliminarea costurilor induse de conversiile datorate existenţei mai multor monede pe teritoriul statelor Uniunii - renunţarea la numeroasele monede naţionale şi înlocuirea lor cu o singură monedă fac imposibilă existenţa comisioanelor de schimb dintr-o monedă în alta şi a celor de tranzacţie;  avantaje certe pentru consumatori, care vor putea să compare mai uşor preţurile interne valabile pe teritoriul Uniunii - existenţa unei singure monede determină în mod implicit existenţa aceluiaşi preţ pe întreg teritoriul Uniunii.

58

În categoria dezavantajelor pe care le generează EURO, ca monedă unică pentru întreaga Europă, acestea sunt22:  eliminarea monedei naţionale şi înlocuirea ei cu moneda unică implică în mod evident şi renunţarea la instrumentarul de politică monetară - rata dobânzii, masa monetară;  instrumentarul de politică fiscală şi bugetară este în mare măsură inutilizabil, ca urmare a măsurilor dure pe care trebuie să le îndeplinească statele pentru a accede la Uniune în perioada de antetranziţie şi de tranziţie;  cursul de schimb - imposibilitatea utilizării ratelor de schimb - ca urmare a eliminării circulaţiei monedelor naţionale şi înlocuirii ei cu o monedă unică - determină ca ajustările, necesare oricărei economii, şi eventualele refaceri ale competitivităţilor să se facă prin mobilitatea factorilor de producţie (muncă şi capital) cu circulaţie liberă în condiţiile pieţei libere şi, respectiv, a valorilor cu care piaţa validează remunerarea acestora;  costurile de înlocuire a monedelor naţionale cu noua monedă unică, destul de importante ca dimensiune şi valoare, se materializează în cheltuielile efectuate de segmentul financiar - bancar al economiilor statelor membre pentru a emite produsele şi serviciile oferite pieţei, aceste costuri localizându-se la nivelul firmelor, fiind datorate stabilirii şi afişării noilor preţuri exprimate în EURO; Autoritatea monetară a Uniunii însărcinată cu emiterea şi punerea în circulaţie a EURO, precum şi cu stabilirea politicii monetare în cadrul Uniunii Economice şi Monetare este Banca Centrală Europeană (BCE). Funcţionarea sistemului EURO a fost foarte bună în perioada scursă de la introducerea monedei unice europene. Acest lucru este confirmat de faptul că băncile s-au adaptat perfect la noua monedă. Pieţele monetare s-au unificat, iar cele financiare au adoptat EURO, sporindu-şi plasamentele şi tranzacţiile în noua monedă. Funcţionarea perfectă a noii monede europene mai este demonstrată şi de opţiunea pentru un EURO puternic, care a permis ca statele europene, aderente la sistem, să
22

S. Dumitrescu, G. Marin, O. Puiu, op. cit., pag. 70.

59

absoarbă rapid şi fără influenţe nefavorabile şocurile transmise de pieţe, ale crizelor prelungite cu care s-au confruntat Rusia şi statele din Asia. Consolidarea poziţiei EURO pe plan mondial contribuie la stabilitatea sistemului financiar-monetar global şi reduce vulnerabilitatea acestuia în condiţiile actuale, în care supremaţia aparţine unei singure monede, dolarul. 2.4. Politica agricolă comună (PAC)

Politica agricolă comună are ca principal scop asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori şi venituri juste pentru fermieri, prin crearea unor pieţe agricole comune şi respectând principiile preţurilor unice, solidarităţii financiare şi preferinţei comunitare. PAC este una din cele mai complexe si contestate politici sectoriale ale Uniunii Europene (cheltuielile cu agricultura reprezentând permanent peste 45% din bugetul comunitar). Politica este decisa prin majoritate calificată în Consiliu, după consultarea Parlamentului European23. Cu toate acestea, a devenit şi foarte costisitoare, deoarece preţurile europene erau prea mari în comparaţie cu preţurile mondiale. Reforma din 1992 a corectat această situaţie reducând preţurile agricole garantate, instituind prime compensatorii pentru producători şi aşa numitele “măsuri de acompaniere”. În scopul extinderii, un nou pachet de reforme a fost adoptat în 1999 pentru perioada 2000-2006. În cadrul acestuia se pune accentul pe securitatea alimentară, protecţia mediului şi promovarea unei agriculturi durabile, cu scopul creşterii competitivităţii produselor agricole comunitare, simplificării legislaţia agricolă, consolidării poziţiei de negociere a Uniunii în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (Runda Mileniului) şi stabilizării cheltuielilor cu agricultura. Acesta reprezintă unul dintre cele mai puternic reglementate domenii, în prezent, existând aproape 6 000 de acte ale instituţiilor europene, care reglementează direct sau indirect PAC. PAC a avut un rol important în crearea unei pieţe agricole comune, unde produsele circulă liber între statele membre şi unde funcţionează o uniune vamală cu instrumente specifice în relaţiile cu exteriorul. De asemenea, PAC a contribuit la
23

www.mie.ro 60

diversificarea producţiei, la creşterea calităţii produselor, la dezvoltarea regiunilor rurale şi la abordarea ecologică a problemelor agricole. Oricum, capitolul agricol al UE nu a fost deocamdată încheiat. Principalele argumente care au stat la baza creării politicii agricole comune au fost24:  activitatea agricolă nu poate fi comparată cu alte activităţi economice. Producţia din acest domeniu provine din mai multe sectoare şi depinde de influenţe climatice şi cicluri biologice care duc la fluctuaţii considerabile în ceea ce priveşte producţia şi care sunt greu de prevăzut şi de controlat în ciuda tuturor progreselor tehnice.  greutăţile întâmpinate în încercările de a echilibra producţia agricolă, coroborate cu cererea constantă de hrană, ar putea duce la mari fluctuaţii de preţuri în cadrul Uniunii, dacă nu ar exista măsuri de reglare a pieţei. Asemenea măsuri au fost introduse pentru a preveni ca aceste variaţii de preţ să fie impuse atât producătorilor, cât şi consumatorilor.  fără protecţia corespunzătoare la frontierele comune, variaţiile de preţuri pe piaţă ar face să scadă preţurile comune şi ar duce, astfel, la delocalizări de producţie.  din cauza numărului ridicat de regiuni mai puţin favorizate, măsurile pentru diminuarea deficienţelor structurale sunt cu atât mai necesare, în scopul menţinerii nivelului de producţie şi a populaţiei. În aceste zone, agricultura este cea mai importantă activitate economică. Fără măsuri de genul acesta, producţia s-ar restrânge la zonele cele mai favorizate.  dezvoltarea rurală a fost din totdeauna un obiectiv important al politicii comune europene. Preocuparea pentru îmbunătăţirea condiţiilor economice şi sociale a locuitorilor din mediul rural, dezvoltarea instituţiilor corespunzătoare şi protejarea mediului înconjurător în care aceştia trăiesc este motivată printre altele de faptul că 50% din populaţia UE locuieşte în mediul rural, care reprezintă 80% din teritoriul Comunităţii.
24

Marius Profiroiu, Irina Popescu, Politici europene, Ed. Economică, Bucureşti, 2003,

pag. 61. 61

Principalele politica veniturilor.

elemente

ale

politicii

agricole

comune

sunt25:

preţurile,

subvenţionarea anumitor costuri, politici comerciale externe de stimulare şi protecţie, PAC se individualizează prin anumite mecanisme de reglare, preţuri unice pe produs şi politici comune în domeniul comerţului exterior şi în plan structural. Acestea se constituie în instrumente care corespund principiilor de bază ale PAC26:  Principiul unicităţii pieţei - libera circulaţie a produselor agricole între ţările membre şi desfacerea acestora la preturi unice (preţurile unice au fost aplicate din anul 1968);  Principiul preferinţei comunitare - acest principiu se respectă prin protejarea pieţei comunitare prin taxarea ţărilor care cumpără produse agricole din ţări nemembre (taxe de prelevare sau prelevări variabile la import) şi prin subvenţionarea exporturilor (taxe de restituire);  Principiul solidarităţii financiare - se asigură prin Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA), în cadrul căruia Secţiunea Orientare finanţează proiecte de modernizare a exploatărilor agricole. Susţinerea preţurilor pe piaţa agricolă comunitară pentru produsele agricole aflate sub incidenţa PAC se realizează prin fixarea următoarelor categorii de preţuri: preţurile indicative (orientative sau de bază) sunt preţuri garantate pentru consumatorii comunitari, au nivel maximal în cadrul comunitar şi sunt mai mari decât preţurile pieţei internaţionale; preţurile de intervenţie se stabilesc simultan cu preţurile indicative şi la un nivel inferior acestora cu câteva procente. Reprezintă limite minime ale preţurilor comunitare şi sunt preţuri garantate pentru producătorii comunitari; preţurile prag sunt menite să protejeze piaţa de influenţa preţurilor de pe piaţa mondială. Se calculează ca diferenţă între preţurile indicative şi cheltuielile de transport de la graniţele comunitare până la zonele de consum; preţurile de ecluză sunt preţuri reprezentative ale pieţei internaţionale fiind, de fapt, preţuri minime de import.
25 26

www.europeana.ro S. Dumitrescu, G. Marin., O. Puiu, op. cit., pag. 80. 62

Preţurile de comercializare a produselor agricole se formează efectiv pe piaţă, pe baza raportului dintre cerere şi ofertă, dar oscilează între cele două limite, una maximală, cealaltă minimală, deci între preţurile indicative şi preţurile de intervenţie. În momentul în care oferta este mai mare decât cererea, iar preţul de comercializare a unui produs scade până la nivelul preţului de intervenţie, FEOGA aplică măsuri de redresare a pieţei produsului respectiv, prin cumpărarea la preţul de intervenţie şi stocarea excedentului de producţie. Produsele stocate sunt revândute pe pieţele ţărilor membre dacă cererea înregistrează o creştere. Producătorii comunitari pot exporta pe piaţa internaţională cantităţile de produse ce nu-şi găsesc debuşeu în cadrul comunitar. Dacă preţul de export este mai mic decât cel comunitar (la nivelul preţului de intervenţie), producătorii încasează diferenţa de preţ de Ia FEOGA. Această diferenţă se numeşte taxă de restituire şi echivalează cu o subvenţie de export. În situaţia în care cererea depăşeşte cu mult oferta, preţurile vor tinde să depăşească nivelul preţurilor indicative şi, pentru echilibrarea pieţei produsului respectiv, va fi admis importul din ţări necomunitare. Deoarece preţurile pieţei mondiale sunt mai scăzute decât preţurile comunitare, importatorii vor suporta taxele de prelevare în momentul efectuării importului. Aceste taxe se adaugă taxelor vamale percepute în baza tarifului vamal comun şi reprezintă diferenţa între preţul prag şi preţul de ecluză calculat pentru produsul respectiv. Principalele propuneri privind reforma PAC “Reforma lui Fischler” sunt27:  decuplarea producţiei de plăţile directe;  promovarea unor noi măsuri de dezvoltare rurală – care să asigure tranziţia spre o agricultură competitivă (absorbirea surplusului forţei de muncă din agricultură);  modularea (reducerea plăţilor directe în favoarea dezvoltării rurale);  revizuirea politicii de piaţă (reducerea treptată a subvenţiilor). Rezultatele atinse de politica agricolă comună s-au concretizat în28: 27 28

asigurarea securităţii şi aprovizionării consumatorilor; garantarea unor preţuri adecvate pentru producători;

www.mie.ro Alina Profiroiu, Irina Popescu, Bazele administraţiei publice, Ed. Economică,

Bucureşti, 2004, pag. 255. 63

-

modernizarea profesiunii agricole; diversitatea produselor oferite pe piaţă; evitarea concurenţei negative.

Agenda 2000 a Comisiei Europene cuprinde un set de propuneri de reformă a politicii agricole comune care au drept scop imprimarea unei forme concrete modelului european de agricultură. Principalele caracteristici ale acestor norme-model sunt: un sector agricol competitiv, care să poată face faţă competiţiei de pe pieţele internaţionale fără să fie nevoie să se recurgă la subvenţii; metode de producţie sănătoase şi care protejează mediul, capabile să furnizeze produse de calitate în varietăţile cerute de populaţie; forme diverse de agricultură, bogate în practici tradiţionale, care nu sunt orientate numai spre un nivel ridicat de producţie, ci caută să menţină şi frumuseţile naturii şi ale peisajului rural; o politică agricolă mult mai simplă, care stabileşte clar liniile de separare între deciziile ce trebuie adoptate în comun şi cele care rămân în competenţa statelor membre; o politică agricolă care stabileşte clar faptul că resursele financiare (cheltuielile) pe care le implică sunt justificate de serviciile pe care fermierii le furnizează societăţii. 2.5. Politica comercială Fiind cel mai mare exportator şi importator mondial, schimburile sale comerciale cu restul lumii reprezentând peste 20% din volumul valoric al comerţului mondial, politica comercială comună adoptată în cadrul Uniunii Europene reprezintă un capitol foarte important, bazat pe principii uniforme privind încheierea acordurilor tarifare şi comerciale, uniformizarea măsurilor de liberalizare, a politicii de export şi a măsurilor de protecţie comercială luate în caz de dumping şi de subvenţionare a exporturilor . Uniunea vamală a reprezentat evenimentul major prin care statele membre ale CEE au renunţat la propriile politici comerciale şi au adoptat o politică comunitară29. Această măsură a avut ca efect o creştere substanţială a volumului valoric al comerţului
29

B. Commelin, Europa economică, Institutul European, 1998, p. 70. 64

intracomunitar, ritmul acestuia devansând dinamica schimburilor internaţionale pe ansamblul grupării, ceea ce demonstrează că efectele de creare internă de comerţ şi deturnare de comerţ au prevalat. Runda Tokio din cadrul Acordului General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) derulată în perioada 1973-1979 a reprezentat prima rundă de negocieri multilaterale la care CEE a participat ca entitate. Efectele rezultatelor Rundei Tokio şi Rundei Uruguay (1986-1994) din cadrul GATT asupra protecţiei tarifare au fost diverse. Reducerile succesive ale taxelor vamale aplicate produselor industriale au erodat preferinţa comunitară rezultată din dezarmarea vamală de care beneficiau propriile produse. Estimativ, în prezent, media ponderată a taxelor vamale ale UE este de 2,5%30. Exportatorii străini se confruntă cu o discriminare vamală minimală pe piaţa uniunii, nivelul protecţiei comerciale europene fiind similar celei americane, deşi se înregistrează încă unele diferenţe sectoriale. Diminuarea protecţionismului vamal comunitar a fost compensată prin utilizarea de obstacole netarifare (contingentări, norme tehnice, norme sanitar-veterinare, limitări „voluntare” la export). Măsurile antidumping şi acordurile de autolimitare la export au fost pârghii intens utilizate de Comunitatea Europeană în anii '80 pentru a face faţă agresivităţii comerciale a Japoniei şi a „tigrilor asiatici”, concentrându-se în sectoare precum automobile, electronică, produse siderurgice, textile. Acordurile de limitare „voluntară” de către Japonia a exporturilor de automobile către UE au însemnat profituri mai mari pentru companiile japoneze datorită preţurilor mai mari practicate pe piaţa europeană31. Acordurile de autolimitare a exporturilor au dispărut din instrumentarul neprotecţionist odată cu adoptarea Acordului privind salvgardarea negociat la Runda Uruguay, care a interzis astfel de acorduri şi a impus eliminarea celor existente până la finele anilor '90. În prezent, mijloacele de protejare a diferitelor sectoare economice europene sunt reprezentate cu precădere de restricţii cantitative la import, taxe de retorsiune şi obstacole tehnice (standarde sanitar-veterinare, standarde de securitate şi norme privind marcarea, ambalarea şi etichetarea). Comunitatea are responsabilitate exclusivă pentru politica comercială comună (Articolul 133 din Tratatul asupra Comunităţii Europene). Între Statele Membre ale
30 31

S. Dumitrescu, A. Bal, Economie mondială, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 134. Tribuna Economică, nr. 27/1999, (M. Stoian, Protejarea economiei comunitare). 65

Comunităţii s-a creat o uniune vamală, cu principii uniforme care guvernează modificările de tarife vamale, încheierea de acorduri tarifare şi de comerţ cu ţări nemembre, politica de import şi export. Deciziile sunt luate cu majoritate calificată de Consiliu. Tratatul de la Amsterdam a amendat Articolul 113 pentru a permite Consiliului, acţionând cu vot unanim, să extindă sfera de cuprindere a politicii comerciale comune la negocieri şi acorduri internaţionale cu privire la servicii şi proprietate intelectuală. Ulterior, prin Tratatul de la Nisa (semnat în februarie 2001, şi intrat în vigoare la 1 februarie 2003) aceste acorduri s-au înscris printre domeniile în care Consiliul votează cu majoritate calificată32. Acquis-ul corespunzător acestui capitol acoperă domeniul relaţiilor economice şi comerciale ale Uniunii Europene cu ţările terţe şi cu organizaţiile internaţionale, precum şi pe cel al relaţiilor de cooperare şi asistenţă. Pentru ca piaţa unică şi uniunea vamală să funcţioneze, este necesar ca în Uniunea Europeană să existe un set unificat de reguli de import şi de export în relaţiile cu statele ne-membre. Politica comercială comunitară derivă în mare măsură din acordurile încheiate în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC). În afara regulilor comune de export şi de import, politica comercială comună include şi regulile cu privire la măsurile anti-dumping şi de salvgardare, măsurile împotriva subvenţiilor la import sau a practicilor ilicite de comerţ, precum şi restricţiile cantitative şi interdicţiile comerciale în probleme de politică externă (embargouri şi sancţiuni). UE a încheiat numeroase acorduri comerciale cu terţe ţări. Unele dintre acestea acoperă toate aspectele relaţiilor comerciale, altele vizează numai anumite produse sau grupe de produse. Acordurile variază, de asemenea, în ceea ce priveşte gama de concesiuni acordate. În cadrul Sistemului Generalizat de Preferinţe (SGP), Uniunea Europeană acorda preferinţe comerciale pentru exporturile provenind din ţările în curs de dezvoltare. Ajutorul pentru dezvoltare acordat la nivelul UE este un complement al schemelor de ajutor acordate de statele membre. Prin intermediul structurilor de schimburi comerciale şi de cooperare axate pe reducerea sărăciei şi reformarea structurilor sociale şi economice, este asigurată asistenţa pentru un număr important de terţe ţări.
32

www.ccir.ro 66

2.6. Politica regională Una din cele mai noi politici comune în cadrul Uniunii Europene o reprezintă politica regională, având sorgintea în diferenţele existente între ţările membre, din punct de vedere al nivelului dezvoltării economice (PIB sau PNB pe locuitor, de pildă), ca şi în privinţa diferenţelor existente între regiuni în interiorul unei ţări. Concepţia generală care stă la baza acestei politici este armonizarea eforturilor la nivel comunitar cu cele la nivel naţional, regional şi local, pentru a se declanşa, în acelaşi timp, o acţiune concertată, pe termen lung, menită să realizeze coeziunea necesară la toate nivelurile33. În scopul garantării unei repartiţii echitabile a avantajelor pieţei unice între toate regiunile şi toţi cetăţenii, Uniunea Europeană a iniţiat o serie de acţiuni şi politici de acompaniere. Acestea prevăd acordarea unor importante mijloace financiar sub forma fondurilor structurale şi a fondurilor de coeziune economică şi socială în favoarea ţărilor şi regiunilor sărace şi a reţelelor transeuropene de telecomunicaţii, transport, distribuţie a energiei, destinate integrării reţelelor naţionale într-o structură europeană34. Politica regională europeană este o adevărată politică bazată pe solidaritate financiară. Ea permite transferul a mai mult de 35% din bugetul Uniunii, alimentat în mare parte de către statele membre cele mai bogate, spre regiunile defavorizate. Este un demers care favorizează nu numai ţările cu un nivel de dezvoltare mai scăzut în raport cu media UE, ci şi ţările mari contribuabile la bugetul comunitar, ale căror întreprinderi profită de importante posibilităţi de investiţii şi de transfer de know-how economic şi tehnologic, mai ales spre regiunile în care activităţile economice stagnează. Datorită politicii regionale, ansamblul regiunilor participă la îmbunătăţirea competitivităţii externe a Uniunii. Politicile regionale reprezintă instrumente specifice, operaţionale, de realizare a obiectivelor strategice, respectiv modalităţi de a pune pârghiile de intervenţie a statului în serviciul soluţionării problemelor dezvoltării economice regionale. Cele trei mari imperative ale politicilor regionale sunt35:

33 34

Sterian Dumitrescu, Ana Bal, op. cit., p. 138-140. Alina Prifiroiu, Irina Popescu, op. cit., pag. 255. 67

 realizarea unei distribuţii echilibrate a veniturilor şi a condiţiilor de viaţă pe plan regional;  diminuarea, în anumite limite, a şomajului pe regiuni;  micşorarea riscului scăderii populaţiei unei regiuni ca urmare a emigrării. Importanţa problemelor legate de situaţiile de decalaj, complexitatea procesului de controlare a politicilor adoptate, precum şi volumul de resurse aflate în exploatare fac necesară stabilirea unor principii de bază pe care să se sprijine politica regională a UE. Aceste principii sunt următoarele:  Concentrarea efortului financiar asupra celor mai grave probleme.  Parteneriatul sau cooperarea între Comisie, statele membre şi alte autorităţi sau organisme, inclusiv parteneri economici şi sociali.  Planificarea - programarea acţiunilor pe o perioadă de trei sau şase ani.  Cofinanţarea - contribuţia financiară a diferiţilor actori implicaţi în realizarea programelor şi proiectelor de dezvoltare regională.  Sprijinul comunitar - supliment pentru cheltuielile structurale ale statelor membre. Aceasta înseamnă că acest tip de cheltuială trebuie menţinută de fiecare stat cel puţin la nivelul înregistrat în perioada anterioară programată. Obiectivele politicii regionale, în număr trei în prezent , reprezintă în acelaşi timp şi criterii de finanţare36: • sprijinirea prioritară a regiunilor cu dezvoltare redusă, al căror PIB reprezintă mai puţin de 75% din media UE pe ultimii trei ani; întrucât peste 25% din populaţia UE trăieşte în asemenea regiuni, obiectivului i se alocă cea 68% din totalul fondurilor; • sprijinirea regiunilor aflate într-un pronunţat declin industrial, prin reconversie şi orientarea către noi activităţi zonale (turism şi servicii, îndeosebi);
35

Marius Profiroiu, Irina Popescu, Politici europene, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, S. Dumitrescu, G. Marin, O. Puiu, op. cit., pag. 89. 68

pag. 214.
36

combaterea

şomajului

de

lungă

durată

şi

facilitarea

inserţiei

profesionale a tinerilor şi a persoanelor expuse în mod deosebit la excluderea de pe piaţa muncii; • • facilitarea adaptării forţei de muncă de la unităţile industriale regionale, prin reciclare; dezvoltarea structurilor de transformare şi comercializare a produselor agricole şi piscicole, precum şi diversificarea economică a regiunilor rurale vulnerabile (expuse la depopulare); • structurale: Fondul Social European (FSE), creat încă în baza Tratatului de la Roma, este destinat în proporţie de 90% obiectivelor l şi 3, principalii beneficiari fiind Spania, Italia şi Marea Britanie. Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA), înfiinţat în 1962, este legat de funcţionarea Politicii Agricole Comune. Pe planul politicii regionale el este folosit pentru finanţarea obiectivului 5. Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER), intrat în funcţiune la l ianuarie 1975, este destinat corectării dezechilibrelor regionale, fiind orientat către investiţiile productive, infrastructură şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii. Instrumentul Financiar pentru Orientarea în domeniul Pescuitului (IFOP), destinat finanţării modernizării flotei de pescuit, protecţiei zonei marine, prelucrării şi comercializării produselor din peşte. Fondurile menţionate provin din taxele vamale comune, din TVA şi din contribuţia fiecărui stat membru al UE. Conform principiului adiţionalităţii, fonduri ale statelor, regiunilor şi ale investitorilor particulari vin în completarea fondurilor comunitare. De asemenea, Banca Europeană de Investiţii (BIE) şi Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) acordă împrumuturi pentru finanţarea politicii regionale. În practică, există programe naţionale în cadrul cărora fiecare ţară membră a UE îşi defineşte propriile proiecte şi solicită aprobarea lor de către Comisia Europeană, şi programe comunitare - mecanisme de finanţare elaborate de Comisia Europeană, aşa 69 susţinerea regiunilor cu densitate redusă a populaţiei.

Finanţarea politicii regionale se realizează prin cunoscutele fonduri

cum este „INTERREG”, care vizează cooperarea transfrontalieră - relaţii de cooperare în diferite domenii între regiuni din ţări membre ale UE şi regiuni din ţări din Europa Centrală şi de Est, indiferent dacă regiunile se află la frontiere comune sau în interiorul acestora. Principalele tipuri de politici de dezvoltare regionale şi locale sunt37:  politici iniţiate la nivel central;  politici ce susţin dezvoltarea întreprinderilor private;  politici iniţiate la nivel local sau regional. Politicile de dezvoltare regională şi locală iniţiate la nivel central au fost practicate într-un climat economic stabil, după cel de-al doilea război mondial, şi constau în redistribuirea centralizată a resurselor. Totuşi, aceste politici nu au condus la rezultate satisfăcătoare mult timp, având în vedere limitele acestora:  repartizarea sectorială a resurselor a condus la fragmentarea rezultatelor;  turbulenţa climatului economic din anii '70 (cele două creşteri ale preţului petrolului) a transformat activitatea de susţinere a iniţiativei industriale şi locale, a inovaţiei şi antreprenoriatului într-o activitate viitoare de stopare a acestora, rigidizând piaţa, inclusiv piaţa forţei de muncă;  regiunile cele mai slabe, caracterizate de structuri organizaţionale şi tehnologice clasice nu se puteau dezvolta prin politici centralizate de alocare a resurselor, care erau neadecvate problemelor regionale. Politicile dezvoltate la nivel regional sau local sunt practicate în economiile regionale şi locale slabe din punct de vedere structural, fără rezultate în urma practicării celor două tipuri de politici discutate anterior, în acest iz, apare evidenţiat rolul comunităţii locale în stimularea iniţiativelor de dezvelire locală şi regională şi atragerea resurselor exogene acestora. Fiind o politică cu adresabilitate şi rezultate concrete, politica regională contribuie la:  dezvoltarea regiunilor aflate în întârziere sub aspect economic, faţa de media europeană de dezvoltare economică;  reconversia zonelor industriale aflate în dificultate;
37

Marius Profiroiu, Irina Popescu, Politici europene, Ed. Economică, Bucureşti, 2003,

pag. 217 70

 diversificarea activităţilor zonelor agricole aflate în declin;  regenerarea cartierelor oraşelor depopulate.

CAPITOLUL III Liberul schimb intre instituţionalizare si evoluţia „de facto”

Integrarea economică interstatală este rezultatul adâncirii interdependenţelor, ca urmare a dezvoltării diviziunii internaţionale a muncii, a specializării internaţionale. Integrarea economică interstatală presupune o complementaritate bazată pe un nivel de dezvoltare asemănător; părţi „dezarticulate” nu pot forma un tot omogen. Constituirea 71

întregului nu presupune, în mod obligatoriu, pierderea identităţii părţilor, fie că este vorba de producţia materială (societăţi mixte sau comune) sau de comerţ (uniune vamală), circulaţie monetară (uniune monetară). În domeniul economic, termenul de integrare a fost întrebuinţat iniţial pentru a descrie combinarea intrasectorială a unităţilor de producţie prin încheierea de acorduri şi formarea de carteluri, trusturi sau fuziuni între firme concurente, ceea ce s-a numit integrare pe orizontală, şi pentru reflectarea legăturilor între furnizor şi client, dând naştere integrării pe verticală. Pe planul relaţiilor economice internaţionale, integrarea economică interstatală este considerată ca un proces şi ca o stare de lucruri; ca proces, ea cuprinde măsuri destinate eliminării discriminării între unităţile economice ce aparţin unor state naţionale diferite, iar ca stare de lucruri, integrarea reprezintă absenţa diferitelor forme de discriminare între economiile naţionale. Trăim într-o lume a liberului schimb. În România, produsele încă nu sunt competitive, concurenţa străină fiind foarte puternică. Cu fiecare produs străin vândut în România, se mai pierd câteva locuri de muncă. Produsele străine creează locuri de muncă în ţările de unde provin. Logica liberului schimb impune ca, atunci când mărfurile circulă liber, să circule şi capitalul şi forţa de muncă, care însă, este blocata la porţile Europei, sau oriunde în lumea civilizată. Se racolează doar creiere-informaticieni38.

3.1.

Protecţionism versus liberul schimb

Protecţionism sau liberalism? Daca susţinătorii protecţionismului ar fi întrebaţi cu privire la oportunităţile existente în industriile exportatoare ei probabil ar răspunde ca acele oportunitatea s-au ivit numai pentru clasele „sănătoase” sau avantajate. Însă daca ar fi întrebaţi susţinătorii liberului schimb despre ameninţarea temporara pe care o reprezintă liberul schimb pentru acele industrii ce sunt în concurenta cu importurile, ar răspunde ca acele pierderi suferite
38

www.vanguard.ro 72

de astfel de industrii sunt doar temporare si este probabil ca pe termen lung sa fie reversibil adică sa aibă parte de câştiguri importante39. Oricare din parţi va tinde să minimizeze costurile pe care le implica adoptarea doctrinei lor si sa maximizeze costurile parţii adverse. în ceea ce priveşte protecţionismul, se consideră ca cu cat sunt mai importante schimbările în domeniul politicii comerciale, cu atât mai mari vor fi schimbările în preturile bunurilor, si astfel cu atât mai mari vor fi oportunităţile si ameninţările (atât pentru consumatori cat si pentru producători). Cu alte cuvinte, pentru a maximiza oportunităţile economice pentru anumite grupuri de interese, este necesară amplificarea dezavantajelor pentru alte grupuri. Pierderea unora, în valoare absoluta, este în mod necesar superioara câştigului altora deoarece exista o pierdere globala intr-o economie protejata: deoarece producătorii interni sunt protejaţi pentru ca sunt ineficienţi, iar câştigul lor este inferior pierderii suferite de întreaga economie. Astfel, este clar ca avantajul acordat de unele tari unei anumite categorii de producători – şi anume acelora care produc bunuri protejate de concurenta externa – este obţinut pe cheltuiala altor producători. Se poate spune astfel ca protecţia pozitiva de care beneficiază unii este în corespondenta cu protecţia negativa „ ce cade pe umerii” celorlalţi producători40. în general, companiile eficiente, de succes, sindicatele si comunităţile locale din zone cu capacitaţi productive sunt adeptele comerţului liber. Dintre acestea putem face referire la companiile: Sony, Unilever, care au de câştigat de pe urma reducerii protecţionismului. Cat despre adepţii protecţionismului, aceştia sunt în general companiile ameninţate de concurenta externa, sindicatele si cercurile de afaceri din sectoarele intensive în forţa de munca, precum si autorităţile locale din regiunile unde acestea se regăsesc. în aceasta categorie intra Japonia care practica protecţionismul, intr-o maniera mai transparenta sau nu, de mulţi ani, chiar si în prezent, un moment fiind perioada imediat ulterioara celui de-al doilea război mondial, când si-a restricţionat importurile de orez ca măsura de autoaprovizionare. Uniunea Europeana se număra si ea printre tarile care au făcut uz de masurile protecţioniste, mai precis ea a utilizat subvenţionări ridicate si o protecţie agresiva în cadrul politicii sale agricole, cu scopul de a reduce dependenta grupării de importurile de produse agricole. Statele Unite au
39 40

Liberty Fund, Inc., 2000 Pascal Salin, Lebre-échange et protectionnisme, 1991

73

întreprins programe de sprijinire a industriei interne constructoare de nave; aceste nave care erau utilizate de companiile americane trebuia sa fie fabricate de şantierele americane. Daca aceasta protecţie nu ar fi fost acordata, se considera ca 120000 de locuri de munca s-ar fi pierdut. în ceea ce priveşte deosebirea dintre liber schimb si protecţionism, Conrad a formulat-o astfel: „scopul liberului schimb este determinat numai prin motive economice; justificarea protecţionismului include însă dimpotrivă si motive sociale si politice”.41 Ce este de fapt protecţionismul? Există multe încercări de a defini protecţionismul, însă toate se refera la „ansamblul masurilor adoptate de autorităţile publice cu scopul de a interzice sau a limita cumpărările de bunuri străine de câtre rezidenţii unei tari, prin creşterea preturilor la produsele importate. Producătorii tarii respective sunt astfel protejaţi de concurenta producătorilor străini”42. Protecţionismul presupune eforturile guvernelor de a restricţiona importurile prin impunerea unor bariere comerciale. Dem.N.N.Ghita afirma cu privire la protecţionism: „politica nenorocita, sortita sa derapeze si sa stranguleze comerţul internaţional prin obstacole puse libertăţii de circulaţie, a mâinii de lucru, a indivizilor si a capitalurilor”.43 Imperialismul protecţionismului a distrus libertatea comerţului, transformând încetul cu încetul economia libera intr-o economie dirijata. în recentele argumente privind comerţul mondial cu mărfuri agricole, preturile înalte naţionale ale mărfurilor agricole sunt atribuite rezultatelor protecţionismului. Aceasta situaţie poate fi explicata luând în considerare politica de susţinere a preturilor. Menţinerea politicii de susţinere a preturilor agricole pentru o perioada mai îndelungata a avut drept rezultat distorsionarea pieţei factorilor de producţie (precum factorul munca, capital si pământ). în aceste circumstanţe, liberalizarea poate fi un remediu supus greşelilor, dat fiind faptul ca ajustarea pieţei factorilor necesita timp.

41

M. Manoilescu, Fortele nationale productive si comertul exterior-teoria protectionismului si a schimbului international, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1986, pag. 169 42 Pascal Salin – Lebre-échange et protectionnisme, 1991 43 Dem.N.N.Ghita, Imperialismul protectionismului si subjugarea liberalismului, Tipografia Bucovina, Bucuresti, 1934

74

Exista trei tipuri de argumente în ceea ce priveşte protecţionismul. Primul ar fi ca politicile protecţioniste îmbunătăţesc schimburile pe termen scurt intre echilibrul intern si extern. Acest argument însă nu poate fi respins cu uşurinţa în condiţiile unei rate de schimb flexibile . Daca barierele tarifare nu sunt permanente, cursul de schimb nu se apreciază în măsura în care sa compenseze întregul impact al politicii comerciale asupra contului curent si productivităţii reale. Al doilea argument sugerează ca restricţiile la import constituie singura cale politica posibila pentru guvern de a spori veniturile necesare reducerii deficitului bugetar. Cel de-al treilea argument consta în faptul ca dezechilibrul extern nu va fi înlăturat decât daca cheltuielile interne se vor reduce. Cu alte cuvinte deficitul extern implica o depreciere reala. Deşi tarifele nu contribuie îmbunătăţirea balanţei comerciale pe termen lung, ele pot totuşi salva venitul ce altfel ar fi transferat la extern sub forma unei pierderi comerciale. Ce este liberul schimb? Liberalismul este o doctrina atractiva întrucât ea consolidează ideea promovării competiţiei. Ideea de liber schimb are la baza teoria lui Adam Smith conform căreia o ţară se poate specializa în producerea anumitor bunuri, fiecare naţiune putând beneficia de liberul schimb. Însă atunci când se vorbeşte de liber schimb vs. protecţionism se ia în considerare eficienţa naţională, cea totală, nu cea individuală. Alt susţinător al liberului schimb este Hayek care este de părere ca intervenţia statului împiedica procesul de autoreglare a ordinii spontane („ ordinea spontana este generata prin faptul ca fiecare element operează echilibrarea tuturor factorilor care acţionează asupra lui si care adaptează toate operaţiunile sale. Un astfel de echilibru este distrus daca unele din aceste operaţiuni sunt determinate de vreo alta sursa de decizie, pe baza altor date si în serviciul diferitelor obiective”44). Von Mises respinge si el intervenţionismul pe motiv ca un sistem economic centralizat raţional nu exista întrucât nu exista un mecanism de formare a preturilor, nu exista piaţa libera, iar planificatorii nu pot asigura nici alocarea eficienta a resurselor si nici organizarea producţiei în condiţii eficiente datorita inexistentei unei pieţe a capitalului si a absentei unei motivări a interesului prin profit.45
44 45

F.A. Hayek, Droit, legislation et liberte, vezi Tratat de economie, Aurel Iancu L.von Mises , Economie Calculation în a socialist commonwealth, 1920, republicat în F.A.Hayek (ed.),

75

O politica de deschidere prin liberalizare poate totuşi agrava situaţia economica a tarilor ramase în urma din punct de vedere economic si tehnologic. Producătorii din aceste tari vor fi intr-un fel înlăturaţi de pe pieţele autohtone de câtre firmele străine, întrucât ei nu dispun de resursele necesare (capital, tehnologii, economie de scara, experienţa manageriala etc.) pentru a face fata concurentei. în România, liberalizarea comerţului exterior a început în februarie 1990, o data cu abolirea monopolului de stat si a continuat la sfârşitul anului 1992 prin adoptarea unui regulament vamal prin care licenţele de import si export au fost eliminate. Prin aceasta abolire, regimul autarhic bazat pe controlul total al importurilor si pe politica de substituţie maxima a acestora prin producţia interna s-a transformat în regim comercial bazat pe tarife. Dezavantajele protecţionismului - combaterea argumentelor pro Din punct de vedere al locurilor de muncă protecţionismul este doar un argument sectorial. Protecţia locurilor de muncă consta de fapt în deplasarea resurselor câtre sectorul protejat, care de cele mai multe ori nu produce nimic din consumul acelor resurse. Ceea ce se realizează de fapt prin protecţionism, reprezintă doar o redistribuire a locurilor de munca de la industriile cu o potenţiala creştere economica, câtre industriile în declin46. Daca s-ar acorda protecţie tuturor sectoarelor, atunci costurile acestei protecţii ar fi resimţite de toţi, în mod egal. Acordându-se insă doar la nivel sectorial, sub pretextul de a proteja salariatul din acel domeniu, costurile protecţionismului vor fi suportate în mod neechitabil, prin majorarea preturilor bunurilor importante, mult peste nivelul puterii de cumpărare al consumatorului final. în acest fel se distorsionează semnalele de preţ pe care ar fi permis sectoarelor protejate sa se adapteze la condiţiile concurentei externe. Daca protecţia este predominanta se poate produce un soc profund acelora cu activitate protejata pe termen lung, deoarece aceştia nu se pot adapta concurentei străine atunci când vor trebui sa treacă la liber schimb. Aceasta inadaptare a structurilor productive la
collective economic planning , Routledge Kegan Paul , Londra,1936
46

McKinnon, Ronald I., The order of Economic Liberalization: Financial control în the

transition to a market Economy, 1991.

76

lumea exterioara – ca efect al protecţiei - poate sa cauzeze un şomaj important în acel sector. Motivul echilibrării balanţei de plaţi externe este cel mai uzitat. Acest argument este deseori invocat de multe tari atunci când adoptă masuri de politica comerciala. Însă, pornind de la un raţionament simplu conform căruia în cadrul oricărei tranzacţie o parte vinde si una cumpăra, cea care vinde, vinde pentru ca a cumpărat, iar cea care cumpăra, cumpăra pentru ca a vândut. Rezulta astfel ca cele doua activităţi nu se pot delimita în mod strict, ajungând astfel la concluzia ca protecţionismul influenţează atât importurile cat si exporturile, iar prin restricţionarea importurilor nu se realizează o echilibrare a balanţei comerciale, deoarece si exporturile sunt restricţionate. Protejarea activităţilor naţionale prioritare, reprezintă un alt argument al adoptării masurilor de politica comerciala.. Deseori se spune ca anumite sectoare „esenţiale” asigura supravieţuirea unei tari, deoarece ele au o importanta strategica si de aceea ele trebuie protejate indiferent de cat costa. Însă apar diferenţe cu privire la definirea termenului de prioritar, de la ţară la tara, unele tari putând folosi acest pretext doar ca pe un mijloc subtil de protejare a economiei interne de concurenţa străina. Atunci când se încearcă industrializarea unor tari mai puţin dezvoltate, de obicei se folosesc masuri de protecţie pentru a proteja producătorii interni. Însă protecţionismul restricţionează sursele de aprovizionare ale producătorilor şi posibilităţile de alegere ale comparatorilor, reduce concurenta conducând la industrii slăbite şi incapabile sa concureze eficient cu pieţele mondiale. Protecţionismul nu este ieftin. Consumatorul este nevoit sa plătească pentru fiecare slujba salvata prin intermediul masurilor protecţioniste. Protecţionismul creste nivelul costurilor consumatorului. Acesta, nu numai ca plăteşte nişte preturi mai ridicate ci are si mai puţine posibilităţi de alegere a produselor. Producătorul este mai puţin stimulat sa dezvolte tehnologii noi, sa investească în echipamente mai productive. Economia suferă de pierderea cauzata de alocarea ineficienta a resurselor pentru protecţie. Consecinţa este îngheţarea economiei prin protecţia industriilor cu creştere redusa, ceea ce determina creşterea si încetinirea creşterii economice47. Mulţi economişti consideră ca
47

John Oliver Wilson – The Power Economy – Building an Economy that works, 1995

77

protecţionismul poate fi practicat pentru a satisface anumite interese individuale în detrimentul interesului naţional. în cazul liberalizării principalul perdant este statul, deoarece taxele vamale reprezintă o sursă de venituri la bugetul statului. Cum insă statul, mai ales reprezentaţii săi sunt orientaţi pe termen scurt si mediu mai degrabă decât pe termen lung, datorita alegerilor, precum si datorita faptului că interesele producătorilor se bucura de o mai mare receptivitate decât cele ale consumatorilor statul alege deseori o politica protecţionista decât una de liber schimb. Deseori protecţionismul si liberul schimb se afla în antinomie. Sunt însă unele situaţii –cel puţin teoretice, în care protecţionismul este complementar cu liberul schimb: marii economişti, printre care si Adam Smith, au precizat anumite situaţii teoretice în care protecţionismul poate îmbunătăţi bunăstarea naţionala. Astfel, o ţară poate folosi masurile de protecţie ca o ameninţare pentru a obţine de la celelalte tari o reducere a protecţionismului lor pentru bunurile exportate de ea. în acest fel, daca aceasta ameninţare funcţionează, atunci ţara respectiva poate câştiga sub dublu aspect: pe de o parte din liberul schimb pe care îl practica (in interiorul economiei sale, deoarece nu foloseşte efectiv masuri de protecţie), iar pe de cealaltă parte de la partenerii săi cu care face liber schimb (câştigătorii fiind în special exportatorii săi pe aceste pieţe, deoarece nici aceştia nu folosesc masuri de protecţie comerciala). Totuşi este posibil ca unele tari sa considere acest gen de ameninţare ca fiind permanenta si sa nu-si diminueze nivelul protecţiei. Protecţionismul poate fi prin excepţie pozitiv atunci când o ţară deţine monopolul asupra unui bun, prin practicarea unor tarife optime, pentru a beneficia mai mult de pe urma acestui monopol. Însă, în realitate sunt puţine astfel de monopoluri (poate decât cu excepţia OPEC-ului), iar daca ar exista celelalte tari se pot alia împotriva acelui tarif practicat de ţara ce deţine un monopol. „Comerţul corect” reprezintă, teoretic, un mecanism complementar liberului schimb, prin intermediul căruia o ţară se apăra împotriva exporturilor tarilor partenere subvenţionate, precum si împotriva dumping-ului, deoarece se considera ca distorsionează piaţa. Însă acest mecanism, în realitate, este folosit ca o măsura de protecţie subtila împotriva importurilor, si în nici un caz ca o forma a liberului schimb.

78

Pierderile cauzate de protecţionism depăşesc graniţele tarii care le practica, în sensul ca nu numai consumatorii autohtoni au de pierdut ci si cei internaţionali, deoarece dacă ţara respectiva ce practica astfel de masuri este importanta, atunci preturile practicate de ea vor influenta si pe cele internaţionale. O liberalizare comerciala va implica si o îmbunătăţire si simplificare a procedurilor si formalităţilor vamale. Efectele simplificării procedurilor vamale: - creşterea eficientei pentru exportatori (reducerea costurilor); - creşterea profitabilităţii firmelor importatoare; - reducerea birocraţiei si a corupţiei la punctele vamale; - creşterea veniturilor bugetare; - creşterea credibilităţii unor structuri ale administraţie publice; - impulsionarea deschiderii economice. O politica de deschidere prin liberalizare poate totuşi agrava situaţia economica a tarilor ramase în urma din punct de vedere economic si tehnologic. Producătorii din aceste tari vor fi intr-un fel înlăturaţi de pe pieţele autohtone de câtre firmele străine, întrucât ei nu dispun de resursele necesare (capital, tehnologii, economie de scara, experienţa manageriala etc.) pentru a face fata concurentei. în România, liberalizarea comerţului exterior a început în februarie 1990, o data cu abolirea monopolului de stat si ea s-a încheiat la sfârşitul anului 1992 o data cu adoptarea unui regulament vamal prin care licenţele de import si export au fost eliminate. Prin aceasta abolire, regimul autarhic bazat pe controlul total al importurilor si pe politica de substituţie maxima a acestora prin producţia interna s-a transformat în regim comercial bazat pe tarife. Liberul schimb menţine în tarile înapoiate munca bruta, în timp ce protecţionismul face posibila munca de calitate. Dar numai munca de calitate produce sporirea puterii de cumpărare. Liberalizarea ajuta naţiunile sa realizeze o mai eficienta utilizare a factorilor de producţie, duce la realocarea mai eficienta a resurselor câtre acele activităţile care dispun de avantaje comparative si competitive, sporeşte oportunităţile de consum si sporeşte

79

posibilităţile de alegere . Costurile liberalizării se concentrează în sectoarele, bine organizate, care se opun atenuării protecţiei de care beneficiază. Beneficiile liberalizării, de regula, sunt superioare efectelor negative. Accesul mai liber pe piaţa implica reduceri de bariere.

3.2.

Rezultatele rundelor de negocieri multilaterale GATT-OMC în ceea ce

priveşte reducerea barierelor tarifare In cadrul GATT au fost acordate numeroase concesii tarilor mai puţin dezvoltate, în special reducerea taxelor si sporirea contingentelor la produsele lor, iar începând cu anul 1971, SUA, Piaţa Comuna, si Asociaţia Europeana de Liber Schimb au convenit sa acorde preferinţe tarilor mai puţin dezvoltate la anumite bunuri manufacturate pentru o perioada de cel puţin 10 ani. în demersurile pentru liberalizarea comerţului după cel de-al doilea război mondial, prin anii ’70 GATT a trebuit sa facă fata unui nou val de protecţionism. SUA a reînceput protejarea propriilor sectoare, în special producţiile agricole precum cele de carne, produsele din lapte si zahar. în anii ’80, liberalizarea comerţului la produsele agricole continuă sa fie un deziderat important dar îndepărtat; de asemenea, un alt obiectiv ar fi înlăturarea barierelor din calea investitorilor străini. Practicarea de bariere (restricţii) comerciale are efecte diferite asupra ţarilor care le practica, astfel: o ţara mai mica, aflată în imposibilitatea de a influenţa preţurile pieţei internaţionale, va înregistra pierderi prin practicarea barierelor si va câştiga mai mult de pe urma acordurilor care prevăd liberalizarea fluxurilor comerciale.; ţările mari, însă, vor susţine menţinerea restricţiilor comerciale. Aceasta opţiune, pe termen lung poate avea drept consecinţa pierderea de bunăstare. Orice ţară poate sa practice restricţii comerciale, dar rezultatul acestui aparent raţional comportament poate fi nefavorabil. Drumul spre liberalizarea schimburilor comerciale este anevoios, motiv pentru care GATT si-a concentrat eforturile pentru o liberalizare comerciala multilaterala. Prin liberalizarea reciproca se asigura un acces global sporit la pieţe, câştigurile fiind astfel mai mari, iar procesul devenind mai flexibil.

80

Cei care au de câştigat din liberalizare sunt, în special, consumatorii si utilizatorii de produse importate; iar cei care vor avea de pierdut sunt sectoarele concurate de importuri, fapt pentru care aceştia se vor organiza în lobby-ul împotriva liberalizării. Grupurile de interese care înregistrează pierderi pot obţine compensaţii prin accesul la importuri mai ieftine datorita introducerii pe agenda de negocieri a unei game largi de produse. Grupurile de interese orientate spre export câştiga ca urmare a liberalizării comerciale. OMC este o organizaţie interguvernamentala, care a început sa funcţioneze la 1 ianuarie 1995 si reprezintă un adevărat forum de negocieri, continue, intre tarile membre pentru liberalizarea în continuare a comerţului cu bunuri si servicii cat si pentru negocieri asupra altor domenii ce pot fi selecţionate în vederea stabilirii regulilor si disciplinelor necesare. OMC si GATT au înregistrat remarcabile succese în reducerea barierelor comerciale tradiţionale, tarifare si netarifare, pe parcursul celor 9 runde de negocieri. în primele cinci decenii de la lansarea GATT nivelul taxelor vamale practicate de tarile industrializate s-a redus de la 40% la 4%, iar volumul comerţului internaţional cu bunuri a crescut de 18 ori, cu un ritm anual de 6% . Cu ocazia Rundei Uruguay, care viza iniţiativa liberalizarea comerciala, s-a produs o reducere importanta a barierelor comerciale în anumite sectoare; însă în ceea ce priveşte comerţului cu textile si produse agricole s-a menţinut un nivel ridicat al protecţionismului. Japonia deţine supremaţia atât din punct de vedere al proporţiei importurilor care nu mai sunt afectate de bariere tarifare (71%), cat si din punct de vedere al progresului înregistrat cu ocazia Rundei Uruguay (anterior, acest procent era de 34,8%). SUA au marcat un progres considerabil prin angajamentele asumate în cadrul Rundei (de la 10,4%, la 39,5%), în timp ce în Uniunea Europeana, importurile care nu mai sunt afectate de astfel de bariere au crescut de la 23,6% la doar 37,7%. Primele sase runde de negocieri în cadrul GATT-OMC au vizat în special negocierea de concesii tarifare si s-au finalizat cu reducerea nivelului taxelor vamale, de la 40% în 1947 la 5% în 1968. Prima runda de negocieri de la Geneva (1947) a condus la 45000 concesii tarifare. Runda de la Annency (1949) a avut drept rezultat obtinerea a 5000 de concesii tarifare; runda de la Torquay (1951) a determinat o reducere taxele vamale cu 25% fata de 1948;

81

runda din 1956 de la Geneva a înregistrat 4300 de concesii; runda Dillon-Geneva a avut drept rezultat 4400 de concesii. Runda Kennedy (1964-1967) a condus la reducerea taxelor vamale cu 35% si la 6300 concesii tarifare. Runda Tokyo (1973-1979) a contribuit la realizarea unei cantitatea importante de concesii tarifare si totodată a introdus si problema barierelor netarifare. Runda Uruguay (1986-1993) reprezintă cea mai complexa runda de negocieri, având o contribuţie majora în domeniul liberalizării comerţului mondial; a condu la reducerea taxelor vamale, în medie cu 40% a taxelor vamale de import pentru produsele industriale si agricole. Noul protecţionism urmăreşte sa protejeze mediul înconjurător prin reeducarea comerţului internaţional si prin reorientarea si diversificarea întregii economii spre producţia locala sau naţionala, iar ca ultima opţiune orientarea câtre regiunile înconjurătoare . De asemenea, noul protecţionism urmăreşte reducerea insuficientei economice si satisfacerea nevoilor sociale si umane pentru toţi. “Protecţia este buna. Acest cuvânt protecţie a fost murdărit de ideologia liberului schimb, însă priveşte viata de zi cu zi si judeca corect daca protecţia nu este un motiv cheie în aproape tot ce faci” (Tim Lang and Colin Hines, The new protecţionism). Prin vechiul protecţionism, marile si puternicele grupuri de interese căutau sa-si atingă scopurile. Dar noul protecţionism încearcă sa protejeze interesele publice, precum: sănătatea, mediul înconjurător, siguranţa, reducerea sărăciei, împotriva intereselor comerţului nerestricţionat. Conform noului protecţionism, scopul statelor ar trebui sa fie protejarea viitorului prin restricţii în calea comerţului internaţional si prin reorientarea si diversificarea întregii economii câtre producţia naţionala. Cu alte cuvinte, mai puţin comerţ, iar acolo unde are loc sa fie mai mult local, mai echitabil si sa atingă standarde înalte. Marea provocare pentru viitor este de a dezvolta politici care sa satisfacă nevoile economiei, mediului înconjurător si dreptăţii. Liberaliştii sunt de părere ca masurile protecţioniste, precum taxele vamale, interdicţii sau alte bariere, reduc specializarea internaţionala a muncii si conduc la scăderea bunăstării globale. Protecţionismul înseamnă scumpirea bunurilor si a serviciilor; industriile necompetitive, ineficiente sunt menţinute, iar orice presiune asupra lor pentru a deveni mai productive (presiune din

82

partea pieţei libere) este atenuata. Aceste industrii vor face lobby pentru a se apăra împotriva competitorilor străini. Apropierea de secolul 21 a condus la restructurarea regulilor economiei mondiale prin intermediul GATT cu scopul de a înlătura barierele comerciale. în 1980, privatizarea a fost văzuta ca soluţia permanenta pentru reducerea birocraţiei si a intervenţiei statului. Cele trei mari forte comerciale: U.E, S.U.A si Japonia încearcă sa promoveze o piaţa interna mai eficienta, însă menţin câteva aspecte ale vechiului protecţionism. Din prisma celor care practica comerţul liber, aceste entităţi sunt percepute ca practicând un protecţionism ascuns. în anii ’70 si ’80, perioada de liberalizare a comerţului, a existat o creştere a acestui tip de protecţionism, prin creşterea barierelor non-tarifare si restricţii voluntare la export 48. Conform Băncii Mondiale tarifele nominale de 6% ale sectorului de producţie din US sunt afectate de un tarif real de 23% datorita masurilor antidumping, taxe de dumping la importul de otel, maşini si textile. Aceste grupări practica comerţul liber la intern si protecţionism la graniţe. Numărul de cazuri de protecţionism ascuns a crescut în anii ’80. Mulţi protecţionişti sunt de părere ca datorita celorlalte guverne care restricţionează importurile, Guvernul SUA ar trebui sa facă la fel. Altfel spus guvernul SUA ar trebui sa limiteze libertatea americanilor deoarece si alte guverne limitează libertatea cetăţenilor lor. Efectele comerţului asupra mediului Mulţi economişti sunt de părere ca liberalizarea comerţului afectează mediul prin încurajarea dezvoltării economice , facilitând accesul firmelor străine cu tehnologie poluanta câtre tarile cu un cadru legislativ ecologic mai permisiv. Însă, statisticile demonstrează ca principalul factor responsabil pentru creşterea cererii de protecţie a mediului intr-o ţară rămâne venitul mediu , masurile ecologice implicând operaţiuni extinse , însoţite de costuri foarte mari. Deci liberalizarea comerţului, prin exportul de venit real câtre tarile slab dezvoltate , va facilita creşterea preocupărilor în domeniul ecologic, în acele tari.
48

Hopkinson, N, “Competing the GATT Uruguay Round:Renewed Multilateralism or a eorld of Regional Trading Blocs”, Wilton Park Paper 61, HMSO, London, august 1992, p.1

83

“Prin List teoriile liberului schimb nu sunt negate, ci numai restrânse. Liberul schimb nu este contestat, ci menţinut numai cu un scop final”49. Deci List nu ataca liberul schimb, el admite principiul fundamental al liberalismului. (“Restricţia este un mijloc; libertatea este telul”). CONCLUZII Însă dacă liberul schimb reprezintă o oportunitate sau o ameninţare depinde de sursa venitului si a bunurilor ce fac obiectul liberului schimb. Aceasta problema are foarte multe valenţe. Daca se iau în considerare părerile ecologiştilor, liberul schimb ar putea deveni o ameninţare pentru mediul înconjurător deoarece pentru a face fata concurentei, mulţi producători sunt tentaţi sa reducă din costurile lor (in special pe cele cu mediul), iar consumatorii preferând astfel de bunuri mai ieftine, pe termen lung tot ei ar putea fi afectaţi de consecinţele acestor masuri. Însă dacă se priveşte probleme din punct de vedere economic, liberul schimb reprezintă o oportunitate, deoarece duce la creşterea eficientei, poate chiar la maximizarea utilităţii bunurilor. Practic toţi cetăţenii câştiga pe termen lung ca efect al liberalizării, însă exista costuri ridicate pe termen scurt. La aceasta concluzie au ajuns majoritatea economiştilor. Se poate observa inconsistenta argumentelor susţinătoare protecţionismului, din punct de vedere al raţionalităţii economice. Intr-o economie de piaţa libera adoptarea masurilor de politica comerciala duce la scăderea bunăstării sociale a naţiunilor implicate în comerţul internaţional.

3.3.

Aranjamente de liber schimb în Europa

3.3.1. Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS)

49

W. Bickel,vezi Manoilescu, pg. 398

84

Comunitatea Europeană a dezvoltat relaţiile comerciale cu ţări şi grupări de ţări, de pe diverse continente. Au fost semnate acorduri, fie prin negocieri directe, fie prin intermediul GATT şi mai apoi OMC. Pe baza unor negocieri între CEE cu fiecare ţară membră a AELS s-a ajuns la crearea unei zone europene de liber schimb, acordul prevăzând eliminarea taxelor vamale la cea mai mare parte a produselor industriale, într-un interval de 5 ani de la data intrării în vigoare a „zonei” (1973). În acord se face distincţie între „produsele sensibile” şi cele „foarte sensibile”, în raport cu concurenţa. La prima categorie (aluminiu, plumb, zinc, metale rare) se prevede o perioadă de 7 ani pentru eliminarea protecţiei tarifare, în timp ce pentru a doua categorie (produse derivate din lemn, de exemplu) perioada de tranziţie este mai lungă (11 ani). Uniunea Europeană nu încurajează schimburile doar în contextul multilateral al Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Ea a încheiat acorduri preferenţiale cu diferite ţări sau grupuri sub forma acordurilor de liber schimb sau acordurilor vamale. Astfel există acorduri de liber schimb, precum Spaţiul Economic European (SEE) – UE, Islanda, Liechtenstein şi Norvegia – care încurajează şi menţin relaţiile comerciale dintre UE şi vecinii săi şi care cuprind cea mai mare parte a ţărilor AELS50. Apariţia SEE a fost stimulată de precedentul acord. La începutul negocierilor, CEE includea 12 membri, iar AELS - şapte. Scopul acordului era, în principal, realizarea celor „patru libertăţi” (a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalului) pe o piaţă totalizând 380 de milioane de consumatori51. Intrată în vigoare la 3 mai 1960, pe baza convenţiei de la Stockholm, semnată la 20 noiembrie 1959 de şapte ţări (Austria, Danemarca, Elveţia, Marea Britanic, Norvegia, Portugalia, Suedia), AELS şi-a propus să realizeze o zonă de comerţ liber pentru produsele industriale. Ulterior au devenit membre Finlanda, Islanda şi Lichtenstein . La 31 decembrie 1966, AELS eliminase toate taxele vamale în schimburile reciproce de produse industriale. Un an mai târziu au fost abolite, de asemenea, taxele vamale între ţările AELS şi Finlanda, care devenise membru asociat de la 26 iunie 1961. Majoritatea produselor agricole, piscicole şi oceanice nu au fost incluse în acordul AELS, dar unele state membre au încheiat acorduri bilaterale asupra
50 51

Marius Profiroiu, Irina Popescu, op. cit., pag. 306. Sterian Dumitrescu, Ion Niţă, Iuliana Ciochină, Uniunea Europeană, Independenţa Economică, 2002, pag. 82.

85

comerţului cu produse agricole. În prezent, AELS a rămas formată numai din patru state (Elveţia, Norvegia, Liechtenstein şi Islanda, ultimele două aderând mai târziu), întrucât celelalte ţări au aderat la Uniunea Europeană52. AELS urmărea crearea unei zone de liber schimb limitată la produsele industriale şi la cele agricole transformate (excluzând astfel produsele pescuitului şi produsele agricole de bază), fără să se stabilească un tarif vamal extern comun şi fără politici comune. Crearea acestei grupări a fost o reacţie de adaptare a ţărilor la ameninţarea pe care o reprezentau efectele de deturnare de comerţ cauzate de crearea uniunii vamale vest-europene .Totuşi, întrucât potenţialul economic al acestei grupări era sensibil mai mic decât cel al CEE, iar ţările participante erau puternic dependente de relaţiile comerciale cu ţările participante la cealaltă grupare, atenuarea efectelor de deturnare de comerţ a fost nesemnificativă. Menţinerea unor strânse raporturi comerciale cu ţările membre ale CEE a fost o constantă a decidenţilor din ţările participante. Ca o expresie a acestui fapt, la doar un an de la crearea AELS, cel mai important membru al său, Marea Britanie, a decis să depună cererea de aderare la Comunităţile Europene. La scurt timp ea a fost urmată de Danemarca şi Norvegia, două ţări care erau atrase de principala lor piaţă de export. Primul deceniu de funcţionare a AELS a fost unul de succes, eliminându-se taxele vamale la majoritatea produselor industriale cu excepţia celor considerate foarte sensibile la concurenţă. Ţările membre s-au străduit să demonstreze că taxele vamale pot fi înlăturate, în timp ce barierele netarifare pot fi menţinute sub control, dacă regulile de origine sunt armonizate şi administrate satisfăcător şi dacă sectoarele industriale se supun unor procese corecte de ajustare structurală cu caracter limitat şi nedistorsionant. AELS s-a consacrat treptat ca un model de integrare operaţională respingându-se o vreme modelul unei „Europe dure şi pure” susţinut de participanţii la cealaltă grupare cu care s-a coabitat funcţional. Din 1972 s-au negociat şi au devenit funcţionale acorduri de liber schimb între fiecare ţară membră a AELS şi CEE care au condus mai târziu la Acordul privind crearea Spaţiului Economic European, cea mai

52

S. Dumitrescu, G. Marin, O. Puiu, op. cit., pag. 53.

86

cuprinzătoare zonă de liber schimb care a pregătit terenul pentru viitoarea aderare la Uniunea Europeană a Austriei, Suediei şi Finlandei în 1995. În 1987, la Reuniunea Ministerială CEE - AELS de la Interlaken această evoluţie inevitabilă a devenit politică oficială a CEE bazată pe următoarele principii ale negocierilor cu AELS53: • • • CEE va acorda în continuare prioritate propriului proces de integrare; CEE nu va accepta angajamente faţă de terţi care ar putea afecta procesul decizional intern; CEE se aştepta la un echilibru raţional între avantaje şi angajamente din partea oricărei categorii de terţi. Ţărilor membre ale AELS le erau oferite două alternative: să continue colaborarea în baza procesului de la Luxemburg (blocat la acel moment până în 1992), sau să se angreneze în procesul de realizare a Pieţei Unice. Ţărilor AELS li s-a oferit un pachet de angajamente menite să acopere cele mai relevante aspecte ale „celor patru libertăţi” pe care se baza întregul proces de realizare a pieţei unice, dar au fost avertizate că trebuiau să „vorbească pe acelaşi ton”şi „să aplice ceea ce au ales”. Aşa cum a funcţionat până în prezent, AELS a dovedit că divizarea comercială a Europei nu este un proces benefic pe termen lung datorită structurilor specifice de specializare şi de interdependenţă care s-au creat în timp. 3.3.2. Acordul Centro-European de Liber Schimb (CEFTA)54 Redefinirile politice şi economice din Europa Răsăriteană se caracterizează prin cel puţin două categorii de efecte distorsionante în ce priveşte comerţul ţărilor din regiune. Fluxurile comerciale ale ţărilor din această regiune au înregistrat o diminuare semnificativă. O parte din schimburile comerciale derulate mulţi ani pe coordonatele unui tip asimetric de specializare internaţională au fost reorientate spre Europa de Vest, mai ales că majoritatea acestor ţări doresc aderarea la Uniunea Europeană, sperând că această nouă poziţie va contribui la prosperitatea lor economică.
53 54

Dumitru Miron, Comerţ internaţional, Ed. ASE, 2003, pag. 342. Dumitru Miron, op.cit., pag. 347.

87

În decembrie 1992, la Krakovia, a fost semnat Acordul de creare a CEFTA de către Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria. Principalele rezultate aşteptate de către semnatari s-au concentrat în direcţia sporirii schimburilor comerciale reciproce, prevenirii efectelor de deturnare de comerţ şi minimizării efectelor negative ale atomizării pieţei ţărilor din regiune. Participarea la CEFTA se diferenţiază, într-o anumită măsură, de participarea la alte grupări regionale ca urmare a stadiului de dezvoltare de la care au pornit partenerii şi a obiectivelor urmărite. S-a sperat că participarea la această zonă de liber schimb, va permite atenuarea asimetriilor de dezvoltare şi, prin coordonarea politicilor macroeconomice se poate obţine un mai mare grad de stabilitate în regiune. Ceea ce le-a unit de la început pe aceste ţări a fost dorinţa comună de a adera cât mai rapid la U.E. şi speranţa că prin valenţele CEFTA se grăbeşte îndeplinirea cerinţelor acestui demers. Cadrul juridic care stă la baza constituirii acestei grupări integraţioniste se compune din trei părţi: • • • Acordul de bază care stabileşte obiectivele, metodele şi instrumentele unei zone de liber schimb; Protocoalele adiţionale care definesc dezideratele şi stadiile liberalizării comerciale tarifare şi netarifare; Anexele.

CEFTA este o zonă imperfectă de liber schimb vizând cu precădere produsele industriale care fac obiectul schimburilor comerciale dintre ţările participante. Facilităţile comerciale au fost plasate pe trei niveluri: produse la care taxele vamale vor fi eliminate la momentul intrării în vigoare a Acordului; produse la care taxele vamale vor fi înlăturate treptat în decursul unei perioade de trei ani şi produse sensibile la concurenţă la care calendarul liberalizării va fi mai lent. Având la bază Declaraţia de la Vişegrad din 15 februarie 1991 şi Declaraţia de la Krakovia din 6 octombrie 1991, părţile semnatare au convenit să creeze o zonă de liber schimb în conformitate cu prevederile Art. XXIV al GATT până la 1 ianuarie 2001 liberalizarea schimburilor comerciale intraregionale urma a fi realizată în mai multe etape, în decursul unei perioade de maximum 8 ani, în conformitate cu Protocoalele adiţionale la Acord.

88

Pe lângă obiectivul de bază privind reducerea şi eliminarea obstacolelor din calea schimburilor comerciale reciproce astfel încât să se dezvolte relaţii de piaţă armonioase, coroborate cu îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi cu creşterea productivităţii muncii, asigurarea unor condiţii loiale privind concurenţa, părţile semnatare au definit ca domenii comune de acţiune55: • • • • • • • politicile de securitate şi relaţiile cu instituţiile europene; transporturile, infrastructura şi telecomunicaţiile; proiectele sub şi micro regionale; cooperarea între întreprinderile mici şi mijlocii; cooperarea în sectorul turismului şi comercializării; cultura, educaţia şi schimburile de experienţă; înfiinţarea de fundaţii culturale şi ştiinţifice.

După cum se poate observa, semnatarii au lăsat pentru a fi negociate ulterior două domenii sensibile: sistemele de plăţi (convertibilitatea externă) şi coordonarea regională a politicilor macroeconomice. Acordul cuprinde prevederi privind achiziţiile guvernamentale, protecţia drepturilor de proprietate intelectuală, măsurile antidumping şi reexporturile, toate articolele sale fiind formulate cu respectarea regulilor O.M.C şi normelor de conduită ale Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale. Acordul nu exclude posibilitatea oricărei părţi de a participa la alte forme de integrare regională şi reglementează retragerea din grupare după o notificare prealabilă de 6 luni. La 25 noiembrie 1994 a avut loc la Poznan întâlnirea la nivel de prim-miniştri ai ţărilor membre la care a fost adoptată o Declaraţie Comună în care s-a prevăzut56: • Accelerarea procesului de reducere a barierelor comerciale din calea schimburilor de produse industriale şi agricole, acceptându-se doar câteva excepţii; • •
55 56

Lărgirea CEFTA prin aderarea de noi membrii care aveau semnate Acorduri de Asociere cu U.E. şi erau părţi contractante Ia GATT; Lărgirea cooperării economice în domeniul industrial în baza Acordurilor

Dumitru Miron, op. cit., pag. 348. Dumitru Miron, op. cit., pag. 351.

89

Europene; • Consultarea reciprocă în ce priveşte toate deciziile care pot afecta aderarea fiecărei ţări la Uniunea Europeană. Procesul de aderare a României la CEFTA s-a dovedit anevoios. Primul pas în această direcţie a fost făcut sub forma acordurilor de comerţ liber negociate de România începând cu anul 1994, bilateral cu fiecare ţară membră. Într-o primă etapă, au fost negociate şi au intrat în vigoare de la 1 ianuarie 1995 Acorduri de liber schimb cu Cehia şi Slovacia, declanşându-se tratative similare cu Polonia, Ungaria şi Slovenia. Devenite multilaterale, negocierile de aderare la CEFTA au fost oficializate cu ocazia Reuniunii de la Jasna din 1996. Aderarea României la această grupare poate fi privită fie ca un antrenament pentru viitoarea aderare la U.E. fie ca o tentativă de redefinire a structurilor de competitivitate dat fiind faptul că toţi membrii grupării sunt candidaţi serioşi al aderarea la U.E. la Lubliana între 13 şi 14 februarie 1997 a avut loco întâlnire la nivel de experţi la care a participat şi o delegaţie a României după care, la 12 aprilie 1997, ministrul român al industriei şi Comerţului a semnat împreună cu omologii săi din celelalte ţări membre, la Bucureşti Acordul de aderare la CEFTA. Prevăzut să intre în vigoare la 1 iulie 1997 Acordul de aderare a României la această grupare urmăreşte participarea la zona de liber schimb instituită între ţările din zonă. Aria sa de cuprindere vizează comerţul cu produse industriale precum şi o parte a comerţului cu produse agricole. în baza conceptului de liberalizare convenit între semnatari şi a prevederilor Protocoalelor bilaterale negociate de ţara noastră cu fiecare ţară membră au fost convenite etapele procesului de eliminare a taxelor vamale de import şi nomenclatorul produselor care vor face obiectul fiecărei etape. Părţile au adoptat câteva concepte şi procese pentru relaţiile cu România după cum urmează: • • Taxa de bază la care se vor aplica reducerile succesive va fi stabilită conform regimului clauzei naţiunii celei mai favorizate şi va fi cea de la 1 ianuarie 1993; Taxele de import sau de export sau cele cu efect echivalent nu vor depăşi % • din taxa ad-valorem aplicată de România membre ale grupării şi vor fi eliminate până la 31 decembrie 1997; Restricţiile cantitative la importurile de produse originare din România în 90 25

la importurile din ţările

Ungaria se concretizează în plafoane maxime anuale. Aceste plafoane vor fi aplicate până la eliminarea de către Ungaria a tuturor restricţiilor la import. începând din 1998, Ungaria şi-a reconsiderat poziţia, luând în calcul posibilitatea sporirii acestor plafoane. Se poate aprecia că CEFTA şi-a atins o mare parte din obiectivele pe care şi le-a propus. Astfel, au fost estompate o serie de efecte de deturnare asimetrică a schimburilor comerciale spre ţările membre ale U.E. În ultimii ani comerţul intraregional a sporit continuu, diferenţiat pe ţări şi pe direcţii ale fluxurilor comerciale. O parte din comerţul intragrupare poate fi considerat deja înscris pe coordonatele eficienţei, negenerând efecte excesive de redistribuire a veniturilor şi diminuându-se volatilitatea specifică comerţului internaţional. Putem aprecia că CEFTA începe să devină un important factor de stabilitate, sprijinind procesele de tranziţie din regiune, şi conturând fundamente reale pentru câştiguri viitoare rezultate în urma participării la această zonă de liber schimb. Se preconizează o creştere a schimburilor comerciale reciproce cu 125%, în condiţiile armonizării politicilor economice şi încurajării firmelor din ţările participante. Rămânând doar o zonă de liber schimb, CEFTA îşi poate epuiza rezervele de avantaje comparative, fiind greu de crezut că poate avansa spre alte stadii ale integrării în condiţiile în care cea mai mare parte din ţările membre aderă sau urmează să adere la U.E. 3.3.3. Cooperarea Economică din Bazinul Mării Negre (CEMN) Având ca punct de pornire Declaraţia de la Londra din 1990 rezultat al întâlnirii la nivel înalt a NATO, Principiile Actului Final de la Helsinki, Carta de la Paris pentru o nouă Europa, precum şi valori ca democraţia, drepturile omului, libertăţile fundamentale, prosperitatea prin libertate economică şi justiţie socială, Turcia a lansat în 1990 proiectul de cooperare economică în Zona Mării Negre. Procesul s-a inspirat din „dinamica procesului rapid al transformărilor globale care au pavat drumul spre o nouă tendinţă de regionalizare, deplasând atenţia de la o strategie naţională la un concept regional”.

91

Iniţiativa turcă a solicitat răspunsul ţărilor vizate, fiind urmată de reuniuni şi consultări la nivel înalt şi la nivel de experţi pentru redactarea documentelor care să stabilească condiţiile cadru propice unui proces de cooperare economică. Consensul s-a concretizat în Declaraţia privind Cooperarea la Marea Neagră a miniştrilor de externe, din iulie 1991 de la Moscova, text finalizat la reuniunea miniştrilor de externe din 3 februarie 1992 de la Istambul, unde s-a semnat Statutul grupării de către reprezentanţii a 11 state. Di cele 11 state semnatare doar 6 au ieşire la Marea Neagră (Rusia, Turcia, Ucraina, Bulgaria, Georgia şi România). Acestora li se adaugă ţări neriverane cum ar fi Albania, Armenia, Azerbaidjan şi Moldova. Negocierea proiectului Declaraţiei privind crearea CEMN s-a realizat cu dificultate ca urmare a poziţii Bulgariei care nu dorea o apropiere prea mare de poziţia Turciei. În cadrul CEMN discuţiile au debutat într-o atmosferă amiabilă, întâlnirile din cadru grupării servind, de multe ori, ca oportunităţi pentru contacte bilaterale şi negocieri între reprezentanţii unor ţări având o serie de probleme litigioase. Principalele obiective rezultate din Declaraţia CEMN sunt57: • • Dezvoltarea şi diversificarea continuă a cooperării economice unilaterale şi multilaterale; Accelerarea proceselor economice, tehnologice, sociale şi încurajarea liberei iniţiative. Obiectivul expres înscris în Declaraţie îl constituie „încurajarea cooperării în cadrul unor zone economice libere”, fapt care presupune un înalt grad de integrare, caracterizat prin libera circulaţia a bunurilor, serviciilor, forţei de muncă şi capitalurilor. Participarea la realizarea obiectivelor grupării rezidă în atenţia pe care ţările participante convin să o acorde problemelor regiunii în direcţia conservării şi ameliorării condiţiilor de mediu şi exploatării potenţialului său bioproductiv. Statutul majorităţii participanţilor de ţări în tranziţie a ridicat o largă gamă de probleme specifice în plan economic şi social. Crearea acestei grupări poate contribui la atenuarea dificultăţilor cu care se confruntă aceste state. Opinia împărtăşită de analiştii occidentali este că Europa Centrală şi de Est trebuie să redefinească şi să consolideze, mai întâi, relaţiile reciproce şi apoi să aspire la integrarea europeană .din acest punct de
57

Dumitru Miron, op. cit., pag. 355.

92

vedere, natura relaţiilor comerciale dintre ţările participante la CEMN este un factor sinergie al proceselor de tranziţie. Industriile acestor ţări au nevoie urgentă de noi tehnologii, de management performant, de eficienţă, de reducerea costurilor, de competitivitate şi de structuri economice flexibile . Aceste ţări se confruntă cu insuficienţa reţelelor infrastructurale care grevează asupra naturii şi dinamicii fluxurilor de mărfuri şi factori de producţie, accelerarea rezolvării acestor probleme fiind crucială pentru impulsionarea comerţului reciproc. Cele mai multe ţări din regiune depind de surse externe de energie fiind interesate de consolidarea pe termen lung a raporturilor de cooperare cu celelalte ţări din regiune care au resurse suficiente pentru furnizarea energiei. CEMN poate oferi avantaje sub forma unor programe şi mecanisme de colaborare multilaterală la nivel macro şi microeconomic. Acestea pot contribui la înlăturarea barierelor artificiale din calea comerţului reciproc şi la atenuarea concurenţei neloiale între sectoarele orientate spre pieţele externe. De la începutul colaborării, statele membre au procedat la armonizarea regimurilor de comerţ exterior şi la realizarea unei zone de liber schimb. Domenii ale cooperării economice Existenţa CEMN devenită Organizaţia Economică a Mării Negre sugerează deja unele fundamente ale cooperării durabile. Gruparea s-a transformat într-un spaţiu al dialogului în domeniul cooperării economice prin încurajarea proiectelor de interes comun sub forma unor programe de investiţii şi a creării de societăţi mixte. Gruparea a depăşit stadiul declaraţiilor de intenţie intrând în etapa elaborării şi înfăptuirii programelor concrete de dezvoltare regională. Principalele domenii de cooperare sunt: - dezvoltarea economiei şi a comerţului reciproc; - transporturile şi comunicaţiile; - energia; - transportul gazelor naturale şi al petrolului rămâne un obiectiv prioritar al ţărilor din regiune; - protecţia mediului. Regiunea reprezintă o zonă de tranzit pentru resursele energetice din bazinul Mării Caspice spre Europa Occidentală.

93

CEMN este o structură integrativă de tip european întrucât majoritatea statelor participante fac parte din Consiliul Europei, sunt membre ale U.E. sau negociază aderarea la aceasta. OEMN este sprijinită de OSCE, Comisia Economică a ONU pentru Europa, Iniţiativa Central Europeană, Liga Statelor Arabe, Consiliul Statelor Baltice. Diferenţa dintre orientarea spre interior ( autarhie, dimensiune statică, substituirea importurilor ca strategie comercială, protecţionism) şi abordarea unei orientări externalizate, dinamice înscrie OEMN pe coordonatele regionalismului de tip deschis. Principalele elemente definitorii ale OEMN sunt: • • • • Evitarea integrării de tip rigid în favoarea unor proiecte mai complexe şi mai deschise; Geometria variabilă ca principiu călăuzitor al eforturilor de liberalizare comercială; Combinaţia optimă între plurilateralism şi bilateralism în materie de politici sectoriale; Raţionalizarea funcţiilor, activităţilor, instituţionalizării cooperării regionale prin aranjamente de plată şi de credit în perioada de tranziţie, evitarea dublei impuneri, consistenţă operaţională şi economisirea resurselor financiare şi umane. Integrarea din regiunea Mării Negre este produsul condiţiilor specifice din zonă fiind greu încadrabilă în modelele standard de integrare regională. Modelul OEMN este bazat pe obiectivul dezvoltării şi diversificării relaţiilor economice şi comerciale existente prin folosirea avantajelor care decurg din vecinătatea geografică, legăturile tradiţionale, complementaritatea economiilor ţărilor participante şi mărimea specifică a pieţelor de desfacere. Alte trăsături distincte ale modelului de integrare sunt: Introduce un nou concept privind relaţiile comerciale multilaterale între entităţi situate într-o regiune în care activităţile economice au fost, o lungă perioadă de timp dirijate de stat şi ghidate de acorduri bilaterale. Noua structură integrativă tinde să schimbe această stare de fapt prin elaborarea unei structuri economice plurilaterale bazate pe potenţialul şi dinamismul sectorului privat;

94

Vizează crearea unui limbaj economic comun astfel încât extinderea cooperării şi colaborării să se situeze la un nivel optim. Limbajul comun se realizează prin dialogul constant între numeroase grupuri de lucru; Apropierea pragmatică şi flexibilă realizată prin structuri instituţionale temporare şi flexibile. OEMN este o structură complementară procesului de integrare europeană orientată spre cooperarea economică şi spre armonizarea minimală a politicilor economice. La acest moment, gruparea dispune de aproape toate măsurile organizaţionale ale unei cooperări de succes, prezintă obiective clar conturate şi adoptate prin consens, priorităţi clar conturate, o structură instituţională elaborată şi rezultată din numeroase tratative şi negocieri. 3.4. Aranjamente de liber schimb în zona Americilor

3.4.1. Acordul Nord-American de Liber Schimb (N.A.F.T.A.) Intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994, Acordul privind crearea NAFTA scoate în evidenţă următoarele particularităţi58: • NAFTA marchează ataşamentul SUA faţă de noua tendinţă a regionalizării, reorientare importantă, întrucât înainte de Acordul de Liber Schimb între SUA şi Canada din 1989, SUA era un susţinător fervent al valenţelor sistemului comercial internaţional opunându-se creării de grupări regionale; • NAFTA este o grupare integraţionistă realizată într-o putere economică de necontestat - SUA şi două ţări - Canada şi Mexic - având un potenţial economic şi comercial semnificativ inferior; • NAFTA integrează două ţări având un PNB pe locuitor foarte mare (SUA şi Canada) şi o ţară în curs de dezvoltare (Mexic) deplasând procesul de integrare pe axa Nord - Sud. Acordul Nord American de Liber Schimb a fost lansat plecând de la speranţa că va genera o creştere semnificativă a exporturilor SUA spre Mexic şi va contribui la
58

Dumitru Miron, op. cit., pag. 361.

95

creşterea economică în această ţară care căuta o nouă vocaţie nord-americană. Adâncirea integrării europene nu a fost cauza integrării nord-americane, ci contextul favorabil al lansării sale, pe fondul ideii că, într-o lume a blocurilor regionale trebuie să participi la un astfel de bloc pentru a nu risipi sursele de avantaje comparative pe care le prezintă acestea. Tot mai mulţi analişti au îmbrăţişat ideea că NAFTA nu va fi o contrapondere la U.E. ci la un moment dat cele două mari grupări vor avea mai multe interese comune decât antinomii. În primii ani de funcţionare a NAFTA, comerţul între cele trei state membre a cunoscut o evoluţie dinamică producându-se şi notabile redefiniri ale echilibrelor balanţelor comerciale. Acordul de creare a NAFTA este un document de mari dimensiuni, o mare parte din cuprinsul său fiind rezervată aranjamentelor cu privire la procesul de tranziţie. El prevede crearea unei zone de liber schimb într-o perioadă de 10-15 ani şi face referiri exprese la numeroase sectoare considerate sensibile la concurenţa liberă. Forma finală a Acordului este un document sintetic care se referă direct şi explicit la evoluţia şi particularităţilor procesului, amănuntele tehnice fiind cuprinse în anexele la capitolele principale însoţite de aranjamente bilaterale între statele participante. O astfel de structură a Acordului care plasează problematica perioadei de tranziţie în anexe şi nu în conţinutul acordului a fost aleasă, parţial şi pentru a facilita în viitor negocierile cu alte state candidate. Acestea vor trebui să accepte documentul principal dar vor putea negocia obligaţiile în ce priveşte perioadele de tranziţie. Deşi NAFTA reprezintă un tip specific de grupare integraţionistă în comparaţie cu U.E., putem remarca faptul că are o sferă de cuprindere destul de largă. Acordul cuprinde aspecte referitoare la: procesul de realizare a zonei de liber schimb, reducerea obstacolelor tehnice din calea comerţului reciproc detaliată pe grupe de produse, armonizarea normelor sanitare şi de securitate, uniformizarea reglementărilor cu privire la achiziţiile guvernamentale, aplicarea clauzei naţiunii celei mai favorizate şi a clauzei regimului naţional în cazul investiţiilor străine. Acordul are numeroase prevederi referitoare la comerţul reciproc cu servicii, la telecomunicaţii, fluxurile de capital, politicile intelectuală. în domeniul concurenţei şi protejarea drepturilor de proprietate

96

O altă insuficienţă majoră a Acordului constă în lipsa unor reguli uniforme de contracarare a practicilor neloiale - dumpingul şi subvenţionarea exporturilor. NAFTA este o zonă comercială preferenţială cu multe dintre atributele unui bloc comercial. Sunt tot mai clare semnalele că se va proceda la o extindere a spaţiului comercial preferenţial pentru a cuprinde întreaga emisferă occidentală. Pe parcursul ultimilor ani care s-au scurs de la lansarea NAFTA, s-a înregistrat a creştere semnificativă a comerţului intragrupare. Totodată au sporit achiziţiile şi fuziunile, s-au adâncit procesele de specializare inter şi intrasectoriale şi au sporit fluxurile de investiţii directe îndeosebi în economia mexicană. În ianuarie 2004, NAFTA a sărbătorit 10 ani de la înfiinţare, ocazie pentru semnatarii ei de a face bilanţuri, de a discuta despre tendinţe şi chiar de a repune în discuţie acordul. Negocierile continuă între miniştrii Comerţului celor 34 de ţări din America (în afară de Cuba), în vederea creării Zonei de liber schimb a Americii (ZLSA), cel târziu la sfârşitul lui 200559. Au fost create nouă subcomitete, fiind ajutate în munca lor de Banca InterAmericană de dezvoltare, Organizaţia Statelor Americane şi Comisia economică, a Naţiunilor Unite pentru Caraibe şi America Latină. Preşedinţia prin rotaţie a fost asigurată de Canada, Argentina, Ecuador (urmează) şi urmează să li se alăture Brazilia şi Statele Unite pentru conferinţa de la Buenos Aires (2005). Principalele probleme sunt: diferenţele de dezvoltare economică, instabilitatea politică, subvenţiile pentru agricultură şi problemele de mediu. Spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat cu NAFTA acum zece ani, negocierile sunt urmărite îndeaproape de ONG, de sindicate şi de grupuri sociale şi de interese. Totul arată că această organizaţie nu se limitează la simpla deschidere a frontierelor pentru comerţ. Există o accelerare a procesului politic, marcată de jocul alianţelor şi al presiunilor interne: • • Subvenţiile pentru agricultură: Legea Fermelor (Farm Bill) a administraţiei Bush, stârnise mânia Mexicului; Acordul Washington-Santiago: Chile a semnat în iunie 2003 un acord de liber schimb cu Statele Unite, ţara face parte practic din NAFTA, întrucât există deja o înţelegere cu Canada.
59

Andre Gamblin, op. cit., pag. 49.

97

Mexico în America de Sud: din 1994, Mexicul a semnat tratate comerciale cu Costa Rica (1995), cu Guatemala, Honduras şi Nicaragua (2001).

Acordul de liber schimb (ALS, semnat în 1989) între Canada şi Statele Unite şi apoi NAFTA au încurajat economia canadiană, dar şi dependenţa ei faţă de Statele Unite, întrucât peste 80% din export se face astăzi pe axa nord-sud (65% în 1985). Primul partener al Statelor Unite, Canada deţine o pondere de aproximativ 20% din volumul total al schimburilor. Însă, această cotă scade în favoarea Mexicului (11,5%) şi a Asiei, mai ales a Chinei (8,7%); în 1994, comerţul mexican cu Statele Unite nu era decât 43% din cel al Canadei, iar azi reprezintă 67%. NAFTA nu poate fi folosită ca bază de tratament preferenţial, ceea ce este, totuşi unul dintre obiectivele unei neînţelegeri comerciale regionale. Totuşi, unele ţări, cum este cazul Canadei, apără principiul unui tratament preferenţial în interiorul acordurilor comerciale, atitudine ce ridică importante întrebări în privinţa limitelor înţelegerilor regionale şi a supunerii lor faţă de OMC60.

3.4.2. Asociaţia Latino Americană a Liberului Schimb(ALALC)61 Eforturile de a relansa arhitectura integraţionistă în regiune au fost reluate în 1960 prin Tratatul de la Montevideo, care punea bazele ALALC. Fondatorii acestei zone de liber schimb au fost: Argentina, Brazilia, Chile, Mexic, Paraguay, Peru şi Uruguay. Ulterior, gruparea s-a lărgit prin aderarea Columbiei şi Ecuadorului în 1961, a Venezuelei în 1966 şi a Boliviei în 1967 crearea ALALC a fost o realizare remarcabilă, dar nu s-a luat în considerare faptul că circumstanţele economice de la care se pornea, erau practic în totalitate, în contradicţie cu fundamentele teoriei economice cu privire la efectele nete de bunăstare. În primul rând, dorinţa de industrializare făcea ca fiecare ţară participantă Ia grupare să fie entuziastă cu privire la oportunităţile apărute în planul sporirii producţiei industriale prin efectele de deturnare de comerţ, dar reducea preocuparea pentru
60 61

Andre Gamblin, op. cit., pag. 51. Dumitru Miron, op. cit., pag. 368.

98

maximizarea efectelor benefice pentru consumatori, ca urmare a efectelor de creare de comerţ. În al doilea rând, decalajul de dezvoltare existent între ţările membre făcea improbabilă repartizarea uniformă a efectelor pozitive derivate din liberalizarea comercială, fără crearea unor mecanisme compensatorii. În al treilea rând, fundamentele economice reduse pentru schimburi comerciale reciproce făceau ca, pe termen mediu, schimburile cu terţii să deţină în continuare ponderea cea mai mare în balanţele comerciale. Aceste prime evoluţii au „tăiat” din elanul integraţionist al multor ţări participante la ALALC, descurajând abordarea radicală a liberalizării comerciale, a făcut practic imposibilă armonizarea politicilor macroeconomice şi au dus la creşterea vulnerabilităţii multor economii faţă de efectele nete de deturnare de comerţ. Decalajul în ceea ce priveşte potenţialul economic şi nivelul de dezvoltare între ţările membre ale ALALC s-a reflectat parţial în statutul special acordat unor ţări ca Paraguay, Bolivia şi Ecuador cărora li s-a permis o perioadă de tranziţie mai mare pentru liberalizarea comercială.

3.4.3. Pactul Andin (Grupul Andin) Lipsa progreselor în procesul de integrare în cadrul ALALC a determinat o serie de ţări participante la această grupare să adopte o schemă integrativă paralelă, mai ambiţioasă şi considerată mai apropiată de dezideratele şi nivelurile lor de dezvoltare. Procesul a fost lansat prin semnarea în 1969, a Acordului de la Cartagena de către Bolivia, Chile, Ecuador şi Peru la care s-a alăturat Venezuela în 1973. Se preconiza iniţial, realizarea unei uniuni vamale şi apoi a unei pieţe comune. Adoptarea unui tarif vamal comun, la un nivel mediu al taxelor vamale foarte ridicat, a fost motivul pentru care Chile s-a retras din această grupare în 1976 una dintre raţiunile pentru care participanţii la ALALC erau nemulţumiţi a fost lipsa de progrese reale în planul industrializării. Comerţul intraregional a crescut în bună măsură în termeni absoluţi sporind şi ponderea acestor schimburi în comerţul total al ţărilor membre.

99

Chiar şi în 1980, după mai mulţi ani de evoluţie a procesului de integrare, ponderea comerţului reciproc era doar de 3,7% din comerţul total al ţărilor membre. Cea mai mare parte a schimburilor comerciale reciproce s-a concentrat pe relaţia Columbia -Venezuela, schimburile dintre aceste două ţări reprezentând 50% din comerţul regional. între celelalte ţări ale grupării, din cauza evoluţiilor politice sau a conflictelor teritoriale, schimburile comerciale au rămas practic nesemnificative. Cea mai mare dezamăgire pentru arhitecţii Pactului Andin a fost eşecul programării industriale. Programul Sectorial de Dezvoltare Industrială, avea menirea să contribuie la redistribuirea între ţările membre a noilor oportunităţi industriale de o asemenea manieră încât să fie valorificate valenţele economiei de scară şi să asigure participarea tuturor ţărilor. Ceea ce s-a întâmplat concret a fost că, în sectoarele cheie pentru emanciparea industrială, cum ar fi producţia de autovehicule sau prelucrarea metalelor, producţia a fost alocată ţărilor care dispuneau deja de facilităţile de producţie necesare. Unele ţări membre ale grupării doresc mai mult să valorifice atributele integrării regionale din această zonă, în timp ce altele privesc cu optimism spre NAFTA.

3.4.4. Piaţa Comună a Conului de Sud ( MERCOSUR) Mercosur este o zonă de comerţ liber dar şi o uniune vamală. Este a doua ca mărime în lume, după UE. A doua zonă de comerţ importantă în zonă este Pactul Andin. Alte grupări importante sunt: Piaţa Comună a Americii Centrale şi Piaţa Comună a Caraibelor62. Revenirea la un nou val de regionalizare s-a regăsit cel mai pregnant în partea de sud a Americii Latine. După o lungă perioadă de experimentare a unor regimuri politice nedemocratice care au privit industrializarea ca pe o abordare cu pronunţat caracter strategic, noile administraţii civile din Argentina şi Brazilia au semnat în 1986 un Acord de cooperare, care a dus la crearea în 1991 a MERCOSUR la care au decis să participe şi Uruguay şi Paraguay. Acordul de cooperare din 1986 s-a semnat în condiţiile în care ambele ţări se confruntau cu serioase dificultăţi ale balanţelor de plăţi. în acelaşi timp,
62

Ion Stoian, Emilia Dragne, Mihai Stoian, op. cit., pag. 513.

100

ambele puteri economice ale regiunii dispuneau de sectoare industriale puţin competitive în raport cu concurenţii externi. Acordul privind cooperarea regională, deschidea posibilitatea expansiunii echilibrate a schimburilor comerciale cu anumite produse industriale şi conţinea unele prevederi cu privire la produsele agricole şi la servicii. Cadrul legal al cooperării bilaterale era conturat printr-o serie de protocoale adiţionale. Pasul următor pe calea cooperării în regiune s-a făcut în 1988, prin semnarea Tratatului de Integrare, Dezvoltare şi Cooperare care stabilea un calendar precis pentru liberalizarea schimburilor comerciale. Acordul de cooperare conţinea o strategie articulată privind reglementarea comerţului reciproc şi lansarea unor ample programe de restructurare economică. Pentru ambele guverne, liberalizarea schimburilor comerciale reprezenta o componentă importantă a strategiilor de modernizare a economiilor naţionale şi a programelor de reducere a inflaţiei. Tratatul de la Asuncion semnat în martie 1991 prin care se lansa MERCOSUR preconiza crearea până în 1995 a unei uniuni vamale la care să participe cele patru ţări semnatare. Lansarea MERCOSUR a coincis cu creşterea fluxurilor de capital atrase de ţările din America Latină, ceea ce a creat premisele pentru sporirea importurilor şi pentru relaxarea restricţiilor adoptate ca urmare a dezechilibrelor din balanţele de cont curent. MERCOSUR, prin multe dintre evoluţiile înregistrate exprimă parţial punerea în aplicare a fundamentelor noii teorii a integrării regionale. Această grupare a contribuit în mod cert la o creştere a schimburilor comerciale între ţările participante, dar o mare parte din aceste evoluţii de aceste ţări. Ca şi în cazul Uniunii europene, MERCOSUR a fost privită ca un club select şi de succes la care şi alte ţări din regiune au dorit să se raporteze. Este oarecum surprinzător faptul că, deşi ambiţioase, unele obiective preconizate de MERCOSUR au fost îndeplinite relativ repede. MERCOSUR este un reper important al unui amplu proces de liberalizare comercială lansat în ultimii ani în regiune, îndeosebi de Argentina şi Brazilia, ca urmare a condiţionalităţilor derivate din acordurile încheiate cu organismele financiare internaţionale. pozitive sunt doar recuperarea pierderilor înregistrate la nivelul dimensiunii schimburilor comerciale ca urmare a crizei datoriei externe parcurse

101

O mare parte din creşterea exporturilor la nivelul MERCOSUR se datorează sectoarelor care continuă să beneficieze de un nivel încă ridicat al protecţiei faţă de terţi sau este efectul liberalizării comerciale multilaterale şi nu al celei derivate din crearea grupării. Putem aprecia că, în multe cazuri, costurile ridicate de transport sunt mai importante decât obstacolele comerciale clasice şi, prin urmare comerţul intraregional poate spori mai ales din aceste considerente. Uniunea Europeană este interesată de evoluţia integrării în această regiune şi a lansat în 1995 tratativele cu MERCOSUR pentru încheierea unui acord de liber schimb între cele două blocuri comerciale regionale. MERCOSUR a evidenţiat faptul că, pentru a avea succes un proces de integrare trebuie să aibă în vedere următoarele63: • Transparenţa măsurilor de politică comercială. Încercarea de a menţine o manieră opacă de prezentare a strategiilor industriale, ghidate de interese înguste şi conjuncturale conduce, de cele mai multe ori la risipirea unor stimulente la nivel naţional şi la un sistem • care nu permite cuantificarea corectă a costurilor şi beneficiilor unor astfel de acţiuni; Renunţarea rapidă la programele de subvenţionare a unor sectoare economice. Ţările membre ale MERCOSUR trebuie să elaboreze cât mai repede calendare concrete privind eliminarea schemelor de sprijin care nu se mai justifică din punct de vedere al raţionalităţii economice. Eşecul întreprinderii acestui pas poate conduce !a menţinerea schemelor de subvenţionare în detrimentul liberalizării comerciale şi la menţinerea ineficientei în economiile participante la procesul de integrare. • Reducerea semnificativă a formelor de intervenţie în economie. Dacă anumite tipuri de asistenţă acordată unor sectoare se mai justifică din solide raţiuni economice, autorităţile publice trebuie să procedeze la folosirea unor mecanisme armonizate pentru a promova o mai mare transparenţă şi pentru a reduce efectele colaterale produse altor sectoare economice. Orientarea către mecanisme armonizate la nivelul grupării poate fi o cale fezabilă de renunţare ulterioară la aceste scheme de sprijin;
63

Dumitru Miron, op. cit., pag. 379.

102

Luarea în considerare doar a acelor forme de intervenţie care produc efecte de antrenare. În acest sens autorităţile publice din ţările membre trebuie să aplice aşa numitul principiu al „investitorului eficient”. Atât teoria cât şi practica economică confirmă efectele benefice ale unor forme de intervenţie în sectoarele în care principiile pieţei nu sunt distorsionate. Intervenţia funcţională, de tipul ajutorului public orientat către obiective cadru (cum ar fi cercetarea ştiinţifică fundamentală), fără discriminare, poate maximiza bunăstarea. Totuşi, sprijinul de stat acordat unor companii este mult prea costisitor şi rareori produce efecte pozitive care să-i justifice costurile;

Anticiparea cererilor de asistenţă la ajustare din partea sectoarelor economice aflate în declin. Dacă procesul de adâncire a integrării în cadrul MERCOSUR va avansa, se va produce o substanţială realocare a factorilor de producţie şi anumite sectoare îşi vor pierde avantajele comparative. Programe de asistenţă care să faciliteze aceste ajustări sunt necesare pe termen determinat şi condiţionat pentru a sprijini procesele de reducere a unor capacităţi productive aflate în exces.

3.5. Integrarea economică din Africa Comunitatea Sud - Africană de Dezvoltare (SADC) care include 11 ţări din sudul Africii intenţionează, de asemenea, să înlăture barierele comerciale din calea schimburilor reciproce. La momentul creării sale, multe ţări membre ale SADC, şi-au exprimat opţiunea pentru o anumită grupare. Sunt de luat în seama două principale scheme de integrare în Africa care, cu unele redefiniri, vor putea avea un rol mai important în ecuaţia integrării zonale. Fiecare dintre aceste scheme cuprinde state cu puternice legături lingvistice, culturale, istorice şi economice. Prima este SACU (Uniunea Vamală Sud - Africană) care se defineşte prin stabilitate şi, într-o sferă limitată, printr-o istorie relativ presărată cu unele reuşite peste 20 de ani. Renegociată de mai multe ori, paleta de obiective s-a diversificat, gruparea este funcţională, a crescut în flexibilitate şi au fost generate efecte comerciale. Toate ţările membre ale SACU, cu excepţia Botswanei, participă şi la spaţiul Monetar Comun care reprezintă o formă de uniune monetară. O a doua schema integraţionistă, care pare

103

să fie mai mult decât o dimensiune retorică, este UEMOA (Uniunea Economică şi Monetară Vest - Africană ). Această grupare a fost lansată instituţional în 1994 şi avea ca scop principal transformarea uniunii monetare din vestul Africii intr-o uniune economică şi monetară. Cea mai mare parte din statele africane francofone din vestul continentului, după cucerirea independenţei politice, au aparţinut unei uniuni monetare (Uniunea Monetară Vest - Africană) şi unei comunităţi economice (CEAO), având practic aceiaşi membri. Se poate aprecia că aceasta uniune Monetară a funcţionat cu succes din multe puncte de vedere, deşi mecanismul coordonării macroeconomice şi armonizarea politicilor financiare au rămas în stadiul de deziderat. CEAO a indus un nivel scăzut de integrare regională în accepţiunea clasică, nu a avut tarif vamal comun faţă de terţi, programul de liberalizare a schimburilor comerciale s-a împotmolit, fiecare ţară membră menţinându-si posibilitatea practicării unui nivel propriu al protecţiei tarifare şi netarifare a diferitelor sectoare economice. Tentativele de liberalizare comercială au prevăzut un mecanism de compensare fiscală indexat la nivelul de tratament preferenţial pe care fiecare membru îl practica sau îl obţinea de la ceilalţi parteneri la grupare. 3.6. Aranjamente de liber schimb în Asia Stadiul actual al integrării economice Bazinul Pacificului este rezultatul unor eforturi de câteva decenii, cu toate că Forumul de Cooperare Economică Asia-Pacific a luat fiinţă abia în 1989. Creşterea economică şi adâncirea interdependenţelor în zonă, schimbarea raportului de forte dinspre zona Europa-Atlantic spre cea Asia de Est-Pacific şi noul statut al Statelor Unite şi al Japoniei în economia mondială sunt elemente care au încurajat, după 1960, sugestiile privind focalizarea eforturilor în scopul întăririi relaţiilor dintre economiile din Bazinul Pacificului. Contextul în care ideea de integrare regională în Asia-Pacific a luat naştere, este reprezentat de două elemente importante din istoria politică şi comercială mondială. Primul se referă la rolul jucat de GATT în procesul de relansare postbelică, iar cel de al doilea la hegemonia Statelor Unite în această perioadă.

104

3.6.1. Forumul de Cooperare Asia-Pacific (APEC - Asia - Pacific Economic Cooperation) Forumul de Cooperare Asia-Pacific reprezintă un proiect semnificativ pentru al doilea val de integrare, regională. Creat ca un grup de dialog informativ în 1989 (în urma Conferinţei Ministeriale de la Canberra), APEC a devenit cadrul principal de promovare a comerţului liber şi a cooperării economice în zonă. O dovadă a eficacităţii sale o constituie faptul că, în ciuda instabilităţii financiare de după 1997, regiunea AsiaPacific rămâne una dintre zonele cu o creştere economică foarte dinamică. În prezent APEC cuprinde principalele economii ale regiunii64 , cu un PNB global de peste 16.500 de miliarde de USD şi 44% din comerţul mondial. Obiectivele APEC Economiile ţărilor membre se constituie într-o regiune eterogenă, atât din punct de vedere al gradului de dezvoltare cât şi din cel al creşterii economice, în ciuda acestor diferenţe, ţările zonei sunt puternic motivate să colaboreze, în scopul de a dinamiza dezvoltarea regională. În primii ani cea mai mare importanţă a fost acordată schimburilor de opinii şi lansării de propuneri concrete privind proiectele de dezvoltare. Preocuparea majoră iniţială a ţărilor membre s-a axat în special pe adâncirea cooperării în regiune şi pe stabilirea unei poziţii unitare a grupării în cadrul negocierilor Rundei Uruguay. Ulterior, pornind de la necesităţile în schimbare ale economiilor ţărilor din zonă, forumul capătă valenţe noi, propunându-şi obiective mai îndrăzneţe: să construiască o comunitate economică Asia-Pacific care să asigure membrilor un dinamism economic sporit şi o dezvoltare echitabilă, prin intermediul comerţului şi cooperării economice. Elementul cheie care caracterizează APEC-ul ca grupare regională este dorinţa statelor membre de a facilita activitatea întreprinzătorilor particulari, de a stimula
64

Numărul membrilor APEC a crescut de la 12 iniţial (Australia, Brunei, Canada, Republica Coreea, Filipine, Indonezia, Japonia, Malaiezia, Singapore, SUA, Thailanda, Noua Zeelandă) la 15 în 1991 (Republica Populară Chineză, Hong-Kong China, provincia chineză Taiwan), la 18 în 1994 (Mexic, Papua Noua Guinee şi Chile), la 21 prin adera rea a încă trei state în 1998: Peru, Rusia şi Vietnam.

105

dezvoltarea sectorului privat. Convingerea liderilor săi este că experienţa în domeniul afacerilor şi resursele zonei pot constitui cheia succesului APEC şi a fiecărei economii membre în parte. Oamenii de afaceri participă deja activ la dialogul din cadrul grupurilor de lucru ale APEC. Mai mult, oficialii grupării se consultă adesea cu APEC Business Advisory Council (ABAC), constituit în 1995. Convingerea care stă la baza acestei colaborări este aceea că numai în acest fel se poate asigura relevanţa măsurilor stabilite la nivel de grupare regională pentru problemele reale cu care se confruntă ţările membre din Asia - Pacific. 3.6.2. Asociaţia Naţiunilor Unite din Asia de Sud - Est (ASEAN) Înfiinţată în 1967 prin Declaraţia de ta Bangkok, ASEAN a cuprins, iniţial, doar cinci state65, la care s-au adăugat în 1984 Brunei şi în 1995 Vietnamul, înainte de a pune în evidenţă o serie de elemente privind evoluţia acestei grupări, precizăm că, în ciuda unor eforturi destul de susţinute, schimburile comerciale intra-grupare nu au evoluat spectaculos. Singurele ţări membre care s-au sustras oarecum acestui trend au fost Singapore şi Malaiezia, fluxurile comerciale dintre aceste ţări situându-se la un nivel relativ însemnat. Înfiinţarea ASEAN în 1967 a avut o importantă dimensiune politică, aşezând la masa negocierilor regimuri care se opuneau expansiunii comunismului în Asia de Sud Est. Timp de aproape un deceniu, principalele preocupări în cadrul grupării au fost de natură geopolitică şi chiar după finele războiului din regiune, ASEAN a rămas un promotor al acţiunilor politice comune. Problemele legate de cooperarea în domeniul economic n-au stat în centrul preocupărilor statelor membre decât după summit-ul de la Băii din februarie 1976. La numai un an, miniştrii de externe ai statelor membre au semnat un acord privind Aranjamentele Comerciale Preferenţiale. Acestea urmau să acţioneze pe trei direcţii: alcătuirea unor liste unilaterale de produse ce intrau sub incidenţa preferinţelor tarifare, negocierea pe cale bilaterală şi după principiul de la produs la produs a unor concesii tarifare, precum şi reducerea substanţială a taxelor vamale la bunurile de import cu o valoare în vamă de mai puţin de 50.000 de dolari.
65

Membri fondatori ai ASEAN sunt: Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore şi Thailanda

106

În ciuda acestor prevederi, progresele pe calea liberalizării comerţului în zonă au fost modeste, statele membre nemanifestând, de fapt, o voinţă politică reală în acest sens. De exemplu, la începutul deceniului 9, cele circa 9000 de concesii tarifare anunţate nu vizau mai mult de 2% din comerţul intra - ASEAN. Acest procent nu s-a modificat semnificativ nici în perioada anilor '80, ajungând la abia 5% în 1990. În 1989 ponderea comerţului intraregional în totalul schimburilor comerciale ale statelor membre ajunsese să fie inferioară celei din 1970. Cu toate că după 1985 comerţul intraASEAN a cunoscut o oarecare revigorare, acest lucru s-a datorat în principal liberalizărilor unilaterale şi activităţii corporaţiilor transnaţionale în acea perioadă de boom investiţional. În paralel cu lansarea cooperării pe planul schimburilor comerciale, ţările membre ASEAN au considerat oportun să dezvolte şi relaţiile intraregionale în ceea ce priveşte cooperarea industrială, dând naştere tot în 1977 unui program privind proiectele industriale (ASEAN Industrial Projects Programme). Nici soarta acestuia nu a fost, însă, favorabilă, în ciuda implicării, începând cu 1979, a fiecărui stat membru într-un astfel de program şi a suportului financiar japonez în această direcţie, primul proiect concret a fost propus abia în 1984. Mai mult, după acest an, între statele membre au început să apară divergenţe privitoare la derularea respectivelor programe, ceea ce a avut drept efect, până la urmă, renunţarea la aceste proiecte de către unele ţări. În 1981 a fost înfiinţată o corporaţie financiară regională, cu participarea a 140 de bănci comerciale şi acţionari individuali, ce îşi propunea să promoveze cooperarea economică în cadrul ASEAN. După nici un deceniu, restructurarea acestei corporaţii a devenit o necesitate, ca urmare a eficienţei reduse şi a impactului său limitat în ceea ce priveşte obiectivul propus. Din 1988, ea s-a transformat într-o bancă comercială al cărei obiect de activitate a rămas doar furnizarea de fonduri pentru unele proiecte din cadrul ASEAN. Gruparea a avut, cel puţin până la începutul anilor '90, un succes cât se poate de limitat. La baza acestei evoluţii neravoraone există o serie de factori, în principal, strategiile diferite ale statelor membre în ceea ce priveşte politicile lor comerciale. Singapore renunţase la strategia de industrializare prin substituirea importurilor, celelalte patru state fondatoare au păstrat trendul protecţionist, renunţând doar târziu şi

107

în ritmuri diferite la această strategie. În deceniul 8, presiunile făcute de Singapore în vederea liberalizării, cărora li s-au adăugat ulterior şi cele ale Malaieziei au fost blocate de către celelalte trei state. Până la urmă, totuşi, situaţia din acest punct de vedere s-a ameliorat, având în vedere faptul că în deceniul 9 toate statele ASEAN au trecut la liberalizarea unilaterală a regimurilor lor comerciale. În aceste condiţii, efectul de creare de comerţ al liberalizării comerciale regionale nu a fost posibil, în contextul prezentat, singurele proiecte regionale acceptabile erau cele care conduceau la deturnare de comerţ, evitând astfel competiţia directă între producătorii din ţările membre. Astfel de proiecte au indus un cost suplimentar generat de renunţarea la achiziţionarea bunurilor din ţările unde acestea sunt produse cel mai eficient. De aceea, o parte din ţările ASEAN s-au opus. Deşi unul dintre obiectivele declarate ale grupării era liberalizarea regională a comerţului, se poate constata că nici una dintre formele realizării acesteia nu era acceptată unanim de către statele implicate. Singurul progres notabil înregistrat în cadrai ASEAN în primul sfert de veac de funcţionare a acestuia s-a referit la sfera politică şi la cea privind construcţia instituţională. Constatând lipsa de consistenţă a tuturor încercărilor de până atunci, ţările membre ASEAN au decis, la începutul anilor '90, să încerce să pună bazele unei zone de liber schimb (AFTA). Aceasta a fost stabilită concret în 1992, prin semnarea la nivel înalt a unui acord în Singapore. Ţările membre au stabilit un calendar de reducere a protecţiei tarifare în interiorul zonei până la nivelul de 0-5% la produsele manufacturate în următorii cincisprezece ani, începând cu l ianuarie 1993. Desigur, necesitatea reducerii protecţiei netarifare a fost şi ea subliniată; din păcate, însă, nivelul declarativ nu a fost depăşit, statele membre nestabilind nici măcar ca idee mecanismele prin care acest obiectiv ar putea fi dus la îndeplinire. Modelului de zonă de comerţ liber care să specifice clar mecanismele de punere în aplicare a concesiilor (fie ele şi numai tarifare) i s-a acordat mai multă credibilitate pe plan mondial decât încercărilor anterioare din cadrul ASEAN. Din păcate însă, economiile statelor membre nu au dat nici de această dată semne că ar fi pregătite pentru o astfel de “încercare”, motiv pentru care următorii aproape doi ani nu s-au

108

arătat a fi tocmai favorabili bunei funcţionări a zonei de liber schimb. Acesta deoarece statele membre au răspuns presiunilor diverselor grupuri de interese naţionale prin alcătuirea a numeroase liste de excepţii referitoare la concesiile tarifare stabilite prin negocieri. Deşi spre finele anului 1993 şi la începutul lui 1994 a apărut o oarecare redresare a situaţiei, credibilitatea voinţei reale a membrilor de a crea o zonă de comerţ liber fusese deja afectată şi nesiguranţa privind capacitatea acestora de a respecta termenele stabilite (reducerea la maximum a barierelor tarifare până cel târziu în anul 2008) îşi făcuse apariţia. Nici asupra investiţiilor străine directe impactul creării zonei de comerţ liber nu a fost şi nici nu putea fi la nivelul aşteptărilor iniţiale. Economia generală a ASEAN FTA (AFTA) are similitudini mult mai mari cu cea a NAFTA sau AELS. Spre deosebire de situaţia din UE, unde comerţul intra-grupare a depăşit pragul de 65%, în cazul ţărilor ASEAN comerţul intragrupare nu este încă mai mare de 20%. Dar rolul ASEAN pe plan regional nu este neglijabil. Efortul statelor grupării de a menţine un echilibra politico-economic în regiune a dat totuşi roade şi merită să fie apreciat. Încă de la crearea sa, ASEAN s-a declarat a fi o grupare căreia i se poate alătura orice ţară doritoare din sud-estul asiatic care ar fi gata să respecte principiile care stau la baza existenţei sale. Tensiunile politice din zonă au blocat însă acest deziderat. Ameninţarea pe care o reprezenta Vietnamul, puternic susţinut de colosul sovietic, a făcut ca statele ASEAN să încerce să menţină un oarecare echilibru politic în regiune, deşi suspiciunile le erau alimentate de elemente cât se poate de reale, precum conflictul dintre Vietnam şi Cambogia. Iniţiative ambiţioase de lărgire a grupării au mai existat, dar fără o finalizare concretă. Laos şi Cambogia, potenţiale candidate, au rămas încă în afară ca urmare a instabilităţii situaţiei lor politice. Malaiezia a propus chiar ca provincia chineză Taiwan, Hong Kong, Coreea de Sud şi Japonia să devină membre. Dar SUA şi Japonia au fost ostile acestui proiect, mai ales după înfiinţarea APEC, care răspundea mai bine intereselor lor. Reconsiderarea, în 1992, a mecanismelor de funcţionare ale ASEAN a reflectat nu doar frustrările provenite din cvasi-eşecul schemelor anterioare ci şi din teama că,

109

într-o lume a blocurilor comerciale regionale, Asia va rămâne descoperită. Runda Uruguay de negocieri în cadrul GATT, marcată de blocaje datorate tocmai poziţiilor blocurilor comerciale, a întărit această temere. În perioada când ţările ASEAN se grăbeau să răspundă acestor „ameninţări” prin crearea unei zone de liber schimb, Australia, considerând că ar putea fi lăsată deoparte, propune crearea Forumului de Cooperare Economică Asia-Pacific (APEC). Puternic susţinut de Statele Unite şi Japonia (care nu dorea să se implice într-o grupare cu tentă prea „îngustă", care ar fi putut fi considerată ca o ameninţare de către SUA), forumul de cooperare şi discuţii s-a arătat rapid ca fiind un succes. Promovând regionalismul deschis, APEC are oarecum aceleaşi obiective ca şi ASEAN. Cu toate acestea, statele membre ASEAN par să considere deocamdată că cea mai importantă organizaţie economică este pentru ele Organizaţia Mondială a Comerţului, pe care o consideră ca fiind cel mai eficient forum de coordonare a elementelor de politică comercială din lume. Singur Vietnamul este în prezent membru în ambele grupări ASEAN şi APEC, devenind membru al acesteia din urmă în 1998, odată cu Rusia. ASEAN este o grupare aflată mereu la răscruce, mereu în căutarea identităţii sale şi niciodată suficient de eficientă pentru a-şi atinge până la capăt obiectivele propuse. Paradoxal însă, cu excepţia Filipine, ceilalţi membri fondatori ai ASEAN s-au aflat printre cele mai mari istorii de succes în ultimele decenii. Acest succes a fost datorat, însă, mai degrabă politicilor şi potenţialelor naţionale decât apartenenţei la ASEAN. Integrarea regională puţin mai accelerată în anii '90 s-a datorat în mare parte eforturilor de liberalizare pe plan mondial şi creşterii economice a statelor membre. Dacă ne ghidăm după experienţa altor ţări recent industrializate, acesta ar putea deveni un cerc virtuos în care creşterea economică impulsionează liberalizarea comercială exact cu scopul stimulării creşterii economice.

110

CAPITOLUL IV Participarea României la acorduri de liberalizare a schimburilor comerciale

4.1. Consideraţii generale În cadrul obiectivelor strategice de dezvoltare durabilă a României, orientarea spre exterior a economiei reprezintă o prioritate, concretizată prin intensificarea participării la schimburile economice şi cooperarea internaţională, în cadrul relaţiilor multilaterale, regionale, subregionale şi bilaterale. România este membru fondator al Organizaţiei Mondiale a Comerţului, calitate în care a ratificat şi pus în aplicare toate acordurile, înţelegerile, deciziile şi memorandum-urile de acord cu caracter multilateral. România a încheiat o serie de acorduri de tip regional cu Uniunea Europeană, AELS, CEFTA, precum şi acorduri de comerţ liber cu Turcia, Moldova, Israel şi Lituania, prin care a fost stabilit un cadru juridic, nou şi liberal, al schimburilor comerciale externe. Cu celelalte ţări, comerţul exterior se realizează pe baza acordurilor bilaterale care au la bază acordarea reciprocă a clauzei naţiunii celei mai favorizate. România beneficiază pe plan internaţional de o serie de exceptări sau reduceri a taxelor vamale, acordate de ţările dezvoltate în cadrul sistemului generalizat de preferinţe

111

vamale (SGP) şi participă la două sisteme de preferinţe comerciale între ţările în curs de dezvoltare. În prezent, România a încheiat negocierea aderării la Uniunea Europeană, principalul partener în schimburile comerciale. Participarea României la constituirea unei zone de comerţ liber în cadrul CEFTA a reprezentat, de asemenea, un obiectiv principal al strategiei naţionale de pregătire a ţării noastre pentru aderarea la Uniunea Europeană. Politica comercială a României este elaborată în strânsă conexiune cu principiile şi regulile referitoare la sistemul comercial internaţional şi vizează stimularea dezvoltării relaţiilor economice cu alte state, precum şi promovarea intereselor economice naţionale, cu un accent deosebit pe stimularea exporturilor şi competitivităţii companiilor şi produselor româneşti, consolidarea, extinderea şi recâştigarea pieţelor externe. Măsurile de politică comercială adoptate sunt menite să stimuleze tranziţia către o structură nouă a comerţului exterior, bazată pe inovaţie, cercetare şi dezvoltare, pe avantaje comparative sustenabile. Un obiectiv important al politicii comerciale îl constituie dezvoltarea comerţului electronic pentru asigurarea, în timp real, a informaţiilor necesare mediilor de afaceri din România şi din străinătate privind oferta de export românească, conjunctura pieţelor externe, târguri şi expoziţii internaţionale, potenţiali parteneri, oportunităţi de afaceri, legislaţia referitoare la operaţiunile de export şi import în ţările partenere. În conformitate cu angajamentele preferenţiale semnate de România, au fost stabilite anumite contingente tarifare . În acest sens, Departamentul de Comerţ Exterior administrează într-o manieră transparentă contingente tarifare după cum urmează: • pentru anumite produse industriale şi agricole importate din Uniunea Europeană şi CEFTA precum şi din Turcia, în conformitate cu prevederile Acordului de liber schimb (FTA) pentru România; • • cote minime şi acces liber pentru câteva produse ce provin din ţările membre OMC; pentru produse textile destinate SUA şi Canada. (Însa de la Lion 2005 nu se mai pot practica). Perioada care a trecut de la examinarea anterioară a politicii comerciale a României în cadrul GATT (decembrie 1992) a fost densă în evenimente cu incidenţă directă asupra

112

relaţiilor economice internaţionale, asupra sistemului multilateral de comerţ şi, fără îndoială, asupra evoluţiei situaţiei sociale şi economice a României. Finalizarea cu succes a Rundei Uruguay şi decizia Conferinţei Ministeriale de la Marrakech de a înfiinţa Organizaţia Mondială a Comerţului au constituit premisele mondializării sistemului multilateral de comerţ, care a fost dotat cu reguli, instrumente şi discipline, mai transparente şi mai uniforme, privind mecanismele politicilor comerciale. Obiectivul stabilit prin acest sistem urmărea dezvoltarea relaţiilor comerciale, iar liberalizarea comerţului cu bunuri şi servicii asumată de membrii OMC, trebuia să aibă impact pozitiv asupra dezvoltării economice. Liberalizarea schimburilor comerciale reciproce a generat deja o serie de efecte economice, îndeosebi creşterea concurenţei pe piaţă, asociată cu nevoia, uneori dureroasă, de restructurare a activităţilor productive. Efectele negative ale liberalizării sunt repartizate neuniform la nivelul sectoarelor economice. Pentru ţările din Europa Centrală şi de Est deschiderea pieţelor, în pofida aplicării sale asimetrice, va produce o redefinire a raportului cerere-ofertă. Liberalizarea oferă câştiguri mai mari participanţilor cu o poziţie iniţială mai avantajoasă, respectiv statelor mai dezvoltate. Principalele efecte macroeconomice ale liberalizării comerciale sunt: • • redefinirea puterii de cumpărare cu efect de stimulare asupra activităţii economice generale; sporirea relativă a competitivităţii produselor, care va acţiona dual, adică va stimula activitatea economică şi va produce efecte prin îmbunătăţirea echilibrelor balanţei comerciale şi de plăţi; • • reaşezarea iniţială a preţurilor pe principii mai ferme economice; relaxarea a deficitelor publice, atât ca efect al deschiderii concurenţiale a pieţelor publice şi a relansării activităţii economice generatoare de venituri bugetare. • mai mare expunere la concurenţă, înlăturarea barierelor comerciale ca urmare a integrării ţărilor est-europene în gruparea integraţionistă antrenează o serie de consecinţe majore, precum:

113

diminuarea semnificativă a costurilor unitare şi a celor totale ca urmare a exploatării valenţelor economice de scară, concretizate în noi dimensiuni ale firmelor şi unităţilor de producţie;

creşterea eficienţei la nivelul fiecărei organizaţii economice, o raţionalizare a sectoarelor productive şi preţurilor, care sub impactul concurenţei se vor indexa la costurile de producţie;

redefinirea rolului şi locului unor sectoare economice mari, pe bazele scalei avantajelor comparative care vor fi mai evidente şi mai corect aşezate în cazul unei pieţe integrate;

aflux de intensivitate tehnologică, creşterea creativităţii, a vitezei cu care se realizează şi se aplică rezultatele ştiinţifice, atenuarea efectului nefavorabil al secretelor tehnologice.

Accentuarea nivelului de deschidere spre exterior a economiilor în tranziţie, generează şi o diminuare a veniturilor bugetare atât din taxe vamale cât şi din impozite pe profit. Deşi extinderea grupării va conduce la o piaţă mai mare care va stimula economiile de scară, efectele pozitive ale acestora din urmă se vor resimţi cu precădere în regiunile şi ţările mai dezvoltate. Acestea din urmă beneficiază de avantajele efectului de experienţă, fiind mai atractive pentru investiţii, în detrimentul statelor al căror nivel de dezvoltare şi creştere economică nu înregistrează evoluţii spectaculoase. Primele semne ale liberalizării comerţului nu au întârziat să apară: ritmul de creştere al comerţului mondial a devansat în continuare creşterea producţiei industriale cel mai dinamic sector dovedindu-se a fi cel al serviciilor; s-au înregistrat unele progrese privind dinamica economică a ţărilor în curs de dezvoltare, acestea majorându-şi ponderea în comerţul mondial şi înregistrând unele mutaţii pozitive în ce priveşte structura lor de export. Totuşi, efectele procesului de liberalizare au fost limitate datorită crizelor financiare şi economice din diverse zone ale lumii determinând luarea unor măsuri suplimentare de apărare comercială de către unele state membre OMC, precum şi mobilizarea unor însemnate resurse bugetare în vederea susţinerii exportului mărfurilor . În aceeaşi perioadă, economia şi societatea românească s-au aflat în plin proces de continuare şi consolidare a trecerii de la un sistem excesiv centralizat către economia de piaţă, de la un sistem totalitar la unul democratic. Costurilor ridicate ale tranziţiei li s-a 114

adăugat un mediu internaţional nefavorabil structurii existente a comerţului exterior naţional . Dispariţia unor pieţe tradiţionale pentru exporturile noastre, respectarea embargourilor impuse în relaţiile cu ţări cu pondere mare la exportul nostru sau de unde trebuiau recuperate datorii acumulate în timp, restrângerea pieţei Asiei şi apoi a Rusiei, multiplicarea măsurilor de protecţie comercială ca urmare a acestor factori de perturbare a pieţei internaţionale, au avut influenţe directe asupra exporturilor României. În acelaşi timp, reducerea producţiei industriale şi agricole, insuficienta dezvoltare a sectorului terţiar au afectat oferta de export. În plus, dependenţa extrem de mare a exporturilor noastre de importuri a determinat accentuarea continuă a dezechilibrului balanţei comerciale şi de plăţi. Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul ca România a aplicat una dintre cele mai liberale politici comerciale din Europa. Astfel, au fost respectate angajamentele privind nivelul consolidat al taxelor vamale la totalitatea poziţiilor tarifare, nu au fost, practic, utilizate subvenţii la exporturi, interdicţiile la import au fost eliminate încă din anul 1992 iar restricţionarea exporturilor a fost complet eliminată la începutul anului 1998. În toata această perioadă România a acceptat concurenţa ca modalitate de accelerare a restructurării şi de creştere a eficienţei activităţii economice. Decizia de a aplica o asemenea politică comercială a pornit de la necesitatea, pe de o parte, de a folosi în economia românească instrumente şi mecanisme conforme cu regulile multilaterale, iar pe de altă parte, de a permite dezvoltarea unui mediu concurenţial care să întărească aplicarea acestor reguli. Întregul proces decizional cu privire la politica comercială a avut în vedere necesitatea stringentă de a transforma economia românească într-o economie de piaţă, de a determina producătorii români să lucreze într-un mediu concurenţial, şi în acest fel de a permite ancorarea economiei naţionale în procesul de globalizare. În scopul atingerii acestor obiective, s-au realizat transparenţa politicii comerciale şi asigurarea caracterului nediscriminatoriu al măsurilor instituite. Dacă din punct de vedere teoretic această abordare trebuia să producă în principal efecte benefice asupra economiei naţionale, realitatea a fost puţin diferită. În condiţiile în care statul român nu a avut suficiente resurse financiare pentru a sprijini dezvoltarea şi restructurarea sectorială sau nu a utilizat destul de eficient resursele de care a dispus, producătorii interni au trebuit să facă faţă concurenţei unor mărfuri care fie beneficiază

115

de sprijin intern acordat de statul exportator, fie chiar de subvenţii directe la export. În acest fel, deşi statele exportatoare nu practicau măsuri de subvenţionare peste nivelul angajamentelor din cadrul OMC, o bună parte a exporturilor lor determinau dificultăţi importante producătorilor români. Elementele prezentate anterior ne conduc la aprecierea că politica comercială a României a trebuit să se desfăşoare în condiţii puţin favorabile unei abordări de liberalizare a comerţului internaţional şi de îngrădire, directă sau indirectă, a pieţei internaţionale. 4.2. Politica comercială a României, factor de evoluţie spre economia de piaţă Încă de la examinarea anterioară a politicii comerciale a României nu au existat restricţii cantitative în calea importurilor. Începând cu 1 ianuarie 1998, restricţiile sau limitările cantitative reziduale la export au fost complet eliminate. Procesul de liberalizare cantitativă a exporturilor româneşti a cunoscut o evoluţie constantă: numărul mărfurilor interzise temporar la export s-a diminuat continuu, cel al produselor supuse unor restricţii cantitative s-a restrâns an de an. Pentru anul 1999, din motive prudenţiale, pentru o serie de produse (materii prime, materiale cu un grad redus de prelucrare) s-a menţinut măsura unor licenţe automate la export, cu scop statistic. Ele vizează resurse uşor epuizabile sau care ar putea pune în pericol echilibrul ecologic. Sunt de asemenea în vigoare licenţe automate de import, exclusiv pentru mărfuri care pot afecta sănătatea oamenilor, plantelor şi a mediului înconjurător. Acestui regim deosebit de propice dezvoltării relaţiilor comerciale ale României i se contrapune, din partea unor state membre OMC, un regim restrictiv care din păcate afectează exporturile noastre: perpetuarea unor limite de acces a produselor textile româneşti pentru două destinaţii importante pentru ţara noastră (SUA, CANADA). Dacă se ia în considerare faptul ca cca. 34% din exporturile româneşti o reprezintă produsele textile, avem dimensiunea exactă a impactului acestor limitări asupra livrărilor noastre. Tariful vamal de import, principalul instrument de politică comercială

116

Începând cu anul 1992, România a pus în aplicare un tarif vamal bazat pe sistemul HS, a cărui nomenclatură a fost armonizată ulterior cu Nomenclatura Combinată a Uniunii Europene. În momentul de faţă România aplică HS 1996 şi NC 1998 a U.E. Pe aceasta structură, taxele vamale pentru toate poziţiile tarifare sunt consolidate în conformitate cu aranjamentul luat în cadrul OMC. Angajamentele asumate în cadrul OMC pentru domeniul taxelor vamale au fost puse în aplicare în anul 1995, nivelul taxelor vamale aplicat fiind cel consolidat sau inferior acestuia. Practic, de la data de 1 iulie 1995 tariful Vamal de import şi-a consolidat poziţia şi rolul de principal instrument de politică comercială şi de protecţie la frontieră. Având în vedere procesul de liberalizare continuă a Comerţului exterior, ca urmare a angajamentelor asumate în cadrul OMC, precum şi a celor asumate prin aranjamentele de integrare regională pe de o parte, cât şi anumite necesităţi punctuale determinate de procesul de restructurare şi/sau de privatizare, pe de altă parte, nivelul taxelor vamale aplicabil pentru fiecare an calendaristic este publicat, asigurând astfel un plus de transparenţă şi previzibilitate pentru operatorii economici. Alte măsuri de protecţie la frontieră Conform regulilor internaţionale, pentru situaţii în care importurile produc sau ameninţă cu producerea unor prejudicii importante producătorilor naţionali, în afara taxelor vamale de import, pot fi utilizate şi alte instrumente de apărare comercială. Legislaţia actuală, Legea nr.133/1994, permite adoptarea unor asemenea măsuri, în deplină conformitate cu acordurile multilaterale. Până la momentul acestei examinări. Singurele măsuri de salvgardare luate au vizat relaţiile comerciale din cadrul unor forme de integrare regională, cu respectarea prevederilor din aceste acorduri. Acest climat destul de liberal pentru accesul mărfurilor din import pe piaţa românească trebuie comparat cu condiţiile în care exporturile noastre au acces pe piaţa Mondială. O parte a exporturilor noastre sunt limitate de măsuri de apărare comercială, iniţiate cu mulţi ani în urmă. Acele măsuri de apărare comercială au stopat, practic, exporturile noastre pe pieţele respective, re-examinările ulterioare, în cazurile în care au avut loc, neconducând la eliminarea măsurilor instituite anterior. Avem în vedere cazul

117

unor măsuri antidumping adoptate de SUA, Canada şi Turcia. Pentru cazul exporturilor noastre pentru Egipt şi Brazilia, exportatorilor români nu le-au fost oferite cele mai potrivite condiţii pentru apărare, astfel încât, deşi exportatorii nu au produs, în opinia noastră, prejudicii în sensul prevăzut de Acordul Antidumping, sunt acum supuşi unor taxe antidumping. Sistemul de licenţe În perioada de după anul 1990, sistemul de licenţe a înregistrat o ameliorare progresivă semnificativă. S-a pornit de la un sistem prin care orice operaţiune de comerţ exterior era supusă licenţelor de export şi/sau import; în anul 1992 sistemul a fost relaxat, lista produselor pentru care există obligativitatea licenţelor de export/import fiind substanţial redusă. În perioada dintre 1993 şi 1998 au funcţionat restricţii cantitative la export, administrate prin licenţe de export, în timp ce activitatea de import a fost complet liberalizată. În decursul anilor, de la 178 de poziţii tarifare interzise la export în anul 1996 s-a ajuns la 155 de poziţii în 1997. De la 1 ianuarie 1998, toate interdicţiile şi restricţiile cantitative la export au fost eliminate, făcându-se astfel un pas important în liberalizarea Comerţului exterior. Mai sunt practicate licenţe automate de export sau de import, lista produselor vizate fiind mult redusă, iar raţiunea licenţelor fiind statistică. În acest mod, practic, nu mai există nici un fel de restricţii în calea exporturilor şi importurilor, sistemul de licenţe utilizat fiind automat şi doar cu rol de monitorizare. Ca regulă generală, licenţele automate de export sau import se obţin de la Ministerul Industriei şi Comerţului, fără avizul altor instituţii sau organisme. Excepţie de la acest principiu fac licenţele care vizează produsele care pot ajuta sănătatea populaţiei, protecţia mediului înconjurător şi comercializarea metalelor preţioase, unde se cere avizul Ministerului Sănătăţii, Ministerului Mediului, respectiv al Băncii Naţionale. 4.3. Activitatea României în cadrul OMC

118

În anul 1972 România a devenit membră GATT, Protocolul său de accesiune fiind caracteristic pentru ţările cu economie central planificată. În cadrul GATT a participat la negocierile Rundei Tokyo, ocazie cu care s-a angajat să consolideze un număr de 158 de poziţii tarifare şi a acceptat majoritatea Codurilor convenite. Schimbările interne radicale de la începutul acestui deceniu au permis României participarea pe o bază nouă la finalul negocierilor comerciale multilaterale din cadrul Rundei Uruguay, constând în negocierea şi asumarea de angajamente pe baza principiilor standard ale economiei de piaţă care se află la baza sistemului multilateral de comerţ. La încheierea Rundei Uruguay, ţara noastră a consolidat totalitatea poziţiilor tarifare, a acceptat toate acordurile multilaterale (cu rezervarea dreptului de a beneficia de facilităţile oferite ţărilor în tranziţie şi a celor în curs de dezvoltare) şi acordurile plurilaterale, cu excepţia celui privind achiziţiile publice. La finele anului 1994 Parlamentul României a ratificat protocoalele şi acordurile Rundei Uruguay şi participarea ţării noastre la aceste negocieri (Legea nr.133/1994), ceea ce a permis ca România să devină membru originar al OMC (de la 1.01.1995). Hotărâtă să aplice deciziile adoptate de membrii OMC cu privire la continuarea procesului de liberalizare a Comerţului, România a participat la negocierile comerciale multilaterale care au dus la încheierea Protocoalelor IV şi V ale GATS ( servicii de telecomunicaţii de bază şi servicii financiare), prezentând liste de angajamente specifice. Totodată, convinsă de necesitatea asigurării condiţiilor pentru apariţia şi dezvoltarea societăţii informaţionale, imediat după încheierea negocierilor privind serviciile de telecomunicaţii de bază, ţara noastră a intrat în negocierile privind liberalizarea Comerţului cu produse ale tehnologiei informaţiei, asumându-şi angajamente consistente privind eliminarea taxelor vamale pentru importul acestor produse. Participarea României la procesul de negocieri comerciale multilaterale din cadrul OMC a avut în vedere atât sprijinirea procesului demarat la Conferinţa Ministerială de la Marrakech şi continuat la cea de la Singapore, cât şi preocuparea pentru prezervarea drepturilor şi obligaţiilor asumate în cadrul OMC, în deplină concordanţă cu interesele de dezvoltare ale ţării. O atenţie deosebită a fost acordată astfel preocupării de deschidere de noi pieţe pentru mărfurile româneşti şi pentru reglementarea unor domenii de activitate

119

(în special servicii) în conformitate cu regulile internaţionale acceptate deja de majoritatea ţărilor participante la comerţul cu servicii. Deşi nu a reprezentat un proces de negociere propriu-zisă, adoptarea Declaraţiei de la Geneva, privind comerţul electronic a fost sprijinită activ de România, pentru a permite convenirea unor reguli multilaterale şi pentru acest mod nou de realizare a Comerţului, cu o dinamică şi extindere deosebit de mare. Îndeplinirea obligaţiilor asumate în cadrul OMC Realizarea unui sistem multilateral de comerţ, în plin proces de liberalizare, desfăşurat în condiţii de transparenţă şi previzibilitate, cu reguli cât mai uniforme presupune, printre altele, respectarea angajamentelor asumate de membrii OMC. Importanţa acestui aspect este relevată şi de textele legale şi preocuparea organelor OMC de a asigura examinarea respectării angajamentelor asumate, atât în ceea ce priveşte legislaţiile naţionale ale membrilor OMC cât şi în domeniul punerii în aplicare a unor angajamente specifice sau a unor măsuri de politică comercială. Pentru toate domeniile acoperite de acordurile pluri si multilaterale, România a prezentat atât reglementările legale aferente cât şi măsurile aplicate, examinarea acestora demonstrând faptul ca ţara noastră şi-a respectat în totalitate angajamentele asumate. * în ceea ce priveşte angajamentele tarifare sunt de remarcat următoarele aspecte: • nivelul consolidat al taxelor vamale a fost respectat; în plus au existat cazuri în care nivelul taxelor vamale aplicate la o serie de produse să fie mai redus decât nivelul consolidat; • pentru acele produse agricole pentru care România s-a angajat să practice de contingente de acces minim, contingentele au fost deschise la începutul fiecărui an calendaristic, administrarea lor fiind transparentă şi necondiţionată, aspecte relevate în cadrul proceselor de examinare;

120

ţara noastră a realizat transpunerea listelor de concesii în sistemul HS 1996, respectând în totalitate regulile stabilite pentru acest proces;

deşi cu o oarecare întârziere, datorată unor probleme tehnice, au fost furnizate informaţiile necesare alcătuirii Bazei Integrate de Date.

*

pentru domeniul acordurilor privind salvgardarea, măsurile antidumping şi • a fost realizată examinarea de legislaţie aferente aplicării acestor măsuri de apărare comercială; legislaţia actuală este în conformitate cu regulile multilaterale dar România examinează posibilitatea de a aduce elemente suplimentare specifice pentru legislaţia din acest domeniu; • prin notificările prezentate, ţara noastră a informat membrii OMC asupra faptului că nu a întreprins nici o măsură de apărare comercială; • având în vedere faptul ca în cadrul unei proceduri antidumping iniţiată de un membru OMC împotriva exporturilor româneşti, partea română nu a fost satisfăcută de modul în care s-a desfăşurat ancheta, au fost demarate consultări bilaterale preliminare, informale; • România a notificat faptul ca îşi rezervă dreptul de a practica anumite subvenţii pentru perioada de trecere la economia de piaţă ( în baza Art. 29 al Acordului privind subvenţiile şi măsurile compensatorii, notificând în acest scop programe aferente agriculturii, • industriei, investiţiilor, exporturilor, protecţiei mediului şi dezvoltării regionale). pentru domeniul TRIMS (măsuri investiţionale legate de comerţ) în cadrul procesului de examinare a măsurilor existente la intrarea în vigoare a OMC, România a notificat şi susţinut măsurile vizate de acest acord. 121

subvenţiile şi măsurile compensatorii:

comerţul cu produse agricole; sensibilitatea acestui domeniu pentru majoritatea membrilor OMC a determinat adoptarea unor reguli specifice pentru sprijinul intern şi subvenţiile la export, precum şi pentru posibile măsuri de salvgardare specială.

Deşi prin lista să de angajamente România şi-a prezervat dreptul de a acorda sprijin intern producătorilor săi agricoli şi subvenţii la export pentru câteva categorii de produse agricole, insuficienţa resurselor bugetare nu a permis atingerea nivelurilor înscrise în lista să de angajamente. În perioada de după anul 1995, sprijinul intern acordat producătorilor naţionali s-a încadrat în categoria de minimis, iar subvenţiile la export au vizat o mică parte a exportului de cereale. România nu a recurs la utilizarea clauzei de salvgardare specială şi a notificat acest lucru la Comitetul pentru Agricultură. Perioada care a trecut de la punerea în aplicare a angajamentelor asumate de membrii OMC pentru domeniul Comerţului cu produse agricole a relevat, încă o dată, deosebirile foarte mari care există între politicile agricole ale acestora, diferenţe substanţiale în sprijinirea producătorilor agricoli şi a exporturilor, şi, pe cale de consecinţă, imposibilitatea membrilor OMC de a beneficia în mod real şi pe deplin de efectele liberalizării Comerţului cu produse agricole. În limita angajamentelor asumate în cadrul Acordului privind comerţul cu produse agricole, unele produse agricole beneficiază de triple avantaje: măsuri de sprijin intern, subvenţii la export şi concesii convenite în plan multilateral. Mărfurile agricole provenind din state care au resursele financiare necesare pentru acordarea sprijinului intern şi al subvenţiei la export pot produce concurenţa neloiala, pe alte pieţe şi, în special, acolo unde beneficiază de concesii. Astfel, ţările mai puţin dezvoltate sau mai puţin bogate, deşi au participat la procesul de liberalizare din domeniul agriculturii nu au putut beneficia pe deplin de binefacerile liberalizării, ba mai mult s-au confruntat cu o concurenţă acerbă pe propriile lor pieţe, fără a avea posibilitatea utilizării deschiderilor de pieţe externe. Apreciem că aceste rezultate modeste vor crea dificultăţi în cadrul procesului de continuare a liberalizării Comerţului cu produse agricole; reticenţa ţărilor care nu au posibilitatea de a sprijini substanţial producţia internă şi exporturile, în a mai acorda concesii fiind, în acest context, explicabilă.

122

bariere tehnice în calea Comerţului şi măsuri sanitare şi fito-sanitare

Pentru ambele domenii România şi-a îndeplinit obligaţiile de notificare: pentru măsurile luate, pentru punctele de informare şi de contact înfiinţate. În domeniul standardelor, având în vedere faptul ca standardele româneşti nu diferă de cele internaţionale, nu a fost necesară realizarea unor notificări speciale. • TRIPS – drepturi de proprietate intelectuală

Deşi, în conformitate cu prevederile Art.65 al TRIPS, invocat de ţara noastră, România avea dreptul de a beneficia de o perioadă de 5 ani pentru aducerea legislaţiei naţionale în deplină conformitate cu prevederile TRIPS, s-a procedat la supunerea spre examinare a legislaţiei naţionale, fără a renunţa la beneficiul perioadei de tranziţie. Acest demers a fost realizat pentru a permite autorităţilor române eventuale modificări sau completări încă în intervalul de tranziţie, elementele prioritare avute în vedere de autorităţile române fiind cele de transparentă legislativă. Acţiunea României a fost extrem de bine primită de Consiliul TRIPS, iar în momentul de faţă se fac ultimele completări necesare, în special, pentru punerea în aplicare a unor prevederi legate de protejarea drepturilor de proprietate intelectuală la frontieră. Eforturile ţării noastre de a avea o legislaţie prin care drepturile de proprietate intelectuală să fie cât mai bine protejate sunt recunoscute pe plan internaţional, acesta fiind şi motivul pentru care OSIM a fost desemnat ca centru regional coordonator pentru programul PHARE R.I.P.P. (Regional Intellectual Property Project) pentru protecţia drepturilor de proprietate industrială. Cu ocazia examinării legislaţiei naţionale pentru domeniul proprietăţii intelectuale a fost pus în evidenţă faptul că nu există unele incompatibilităţi cu prevederile TRIPS iar gradul actual de compatibilitate a legislaţiei naţionale cu TRIPS este: compatibilitate deplină în domeniul mărcilor şi indicaţiilor geografice şi un grad foarte înalt de compatibilitate în domeniul drepturilor de autor, brevetelor de invenţii, topografiei circuitelor integrate, desenelor şi modelelor industriale. România a reuşit să se alieneze în angajamentele asumate în cadrul OMC, în conformitate cu regulile acesteia. Negocierile comerciale multilaterale cu OMC s-au desfăşurat pe baza respectării următoarelor principii:

123

continuarea procesului de liberalizare a Comerţului cu bunuri şi servicii, pe principii multilaterale, şi în cadrul unor pachete care să permită echilibrarea drepturilor şi obligaţiilor;

• • • •

negocierea unor prevederi mai clare pentru domeniul măsurilor de apărare comercială; definirea mai exactă a relaţiei dintre acordarea sprijinului intern şi a subvenţiilor la export pe de o parte şi liberalizarea pe mai departe a sectorului agricol; accelerarea procesului de liberalizare a Comerţului cu produse textile şi îmbrăcăminte; menţinerea unui tratament diferenţiat pentru ţările în curs de dezvoltare şi/sau tranziţie pentru toate domeniile care pot susţine eforturile de dezvoltare şi transformare economică a acestora.

4.4. Aderarea României la CEFTA – un experiment costisitor Scurt istoric La data de 10 aprilie 1996 a fost prezentată cererea României de aderare la CEFTA, aceasta fiind aprobată la 13 septembrie 1996. După mai multe runde de negocieri bilaterale şi multilaterale cu ţările CEFTA, în februarie 1997 acestea au fost finalizate. În aceste condiţii, la 12 aprilie 1997 a fost semnat, la Bucureşti, Acordul de aderare a României la CEFTA, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1997. Acordul Central European de Comerţ Liber (CEFTA) şi Acordul de Aderare a României la CEFTA au ca obiectiv final crearea unei zone de liber schimb între ţările membre, pentru comerţul cu produse industriale, precum şi facilitarea comerţului pentru un nomenclator larg de produse agricole. Participarea României la constituirea unei zone de comerţ liber, alături de alte ţări CEFTA asociate la Uniunea Europeană, constituie unul din principalele obiective ale strategiei naţionale de pregătire a ţării noastre pentru aderarea la Uniunea Europeană. Prevederile principale ale Acordului de aderare a României la CEFTA∗

Ministerul Industriei şi Comerţului

124

Acordul de Aderare a României la CEFTA conţine conceptul de liberalizare convenit între ţările fondatoare şi are la bază negocierea unor protocoale bilaterale de transpunere în practică, în mod eşalonat, a procesului de eliminare a taxelor vamale pentru produsele industriale şi acordare de concesii în comerţul cu produse agricole. În relaţiile României cu fiecare ţară membra a CEFTA au fost negociate atât etapele de eliminare a taxelor vamale de import, cât şi nomenclatorul produselor care vor face obiectul fiecărei asemenea etape. Soluţiile convenite prezintă unele diferenţe de la o ţară membra la alta, situaţie datorată poziţiei fiecărei ţări de a finaliza mai rapid sau mai lent zona de comerţ liber în cadrul perioadei de tranziţie stabilite, precum şi sensibilităţii unor produse pentru pieţele ţărilor respective, inclusiv pentru piaţa românească. În acest sens, în comerţul cu produse industriale în relaţiile cu fiecare ţară membra CEFTA au fost convenite, în principal, următoarele soluţii: Cehia şi Slovacia: Protocolul are la bază prevederile acordurilor bilaterale de comerţ liber, cu aplicabilitate de la 01.01.1995, care stipulează expres termenul de eliminare completă, la 01.07.1997, a taxelor vamale de import la produsele industriale (cu excepţia câtorva tipuri de autoturisme, la care liberalizarea s-a finalizat treptat până la 01.01.2001). Suplimentar, în relaţia bilaterală România-Cehia şi Slovacia, a fost prevăzută eliminarea până la sfârşitul perioadei de tranziţie a restricţiilor cantitative la import şi măsurilor cu efect echivalent la produsele originare din România. Polonia: eliminarea taxelor vamale pentru majoritatea produselor industriale s-a realizat treptat în perioada 1 iulie – 1 ianuarie 1999. Pentru produsele industriale considerate de părţi ca fiind mai sensibile pentru pieţele lor, eliminarea taxelor vamale va fi eşalonata pe o perioadă mai lungă, respectiv până la 1 ianuarie 2002. Totodată, pentru un nomenclator important de produse, s-a convenit eliminarea completă a taxelor vamale la intrarea în vigoare a Acordului. Slovenia: s-a convenit eliminarea completă, la intrarea în vigoare a Acordului, a taxelor vamale pentru un nomenclator larg de produse, precum şi o eliminare eşalonată, până în 2001, pentru produsele mai sensibile pentru pieţele celor două ţări. Ungaria: eliminarea taxelor vamale pentru o mare parte a produselor industriale urma să se realizeze eşalonat, până la 1 ianuarie 2000, cu excepţia câtorva tipuri de

125

autoturisme, la care liberalizarea s-a făcut treptat, până în 2001, conform calendarului convenit cu UE. Bulgaria: Dat fiind ca Acordul privind aderarea Bulgariei la CEFTA a intrat în vigoare începând cu 1 ianuarie 1999, calendarul liberalizărilor în comerţul reciproc cu produse industriale este mai accelerat în raport cu cel ce s-a aplicat în relaţiile cu celelalte ţări membre CEFTA. Astfel, cea mai mare parte a produselor industriale a fost liberalizată începând cu 1 ianuarie 1999, iar în cazul produselor industriale considerate de părţi ca fiind mai sensibile pentru pieţele lor, alinierea taxelor vamale a fost eşalonată pe o perioadă mai lungă, respectiv până la 01.01.2002. În ceea ce priveşte concesiile convenite în comerţul cu produse agricole, protocoalele încheiate cu tarile CEFTA prevăd în esenţă următoarele: - acceptarea de câtre România, cu unele derogări temporare, a nomenclatorului de produse agricole la care, în comerţul dintre ţările membre CEFTA, se practică taxa vamală 0 sau taxe vamale comune reduse. Alinierea la conceptul CEFTA, în cazul produselor la care s-au convenit derogări temporare, s-a realizat treptat până la 1 ianuarie 1999. În comerţul cu Slovenia, concesiile convenite la unele produse agricole au avut în vedere şi derogările de care aceasta ţară a beneficiat în relaţiile cu partenerii din CEFTA, la aceste produse cele doua ţări aplicându-şi un tratament reciproc. De asemenea, pentru unele produse de interes au fost convenite concesii bilaterale diferite de la o ţară la alta. Considerente privind participarea României la C.E.F.T.A. C.E.F.T.A. este o transpunere la nivel regional a regulilor de comerţ internaţional, iar agenţii economici români, dacă doresc să participe la comerţul internaţional trebuie să respecte aceste reguli. Opţiunea ţării noastre de a adera la C.E.F.T.A. a fost 99,9% de ordin economic. Trebuia să recâştigăm pieţele fostului C.A.E.R., deoarece, în momentul semnării acordului de aderare la C.E.F.T.A., schimburile comerciale ale României cu ţările din zonă aproape dispăruseră. Dispariţia C.A.E.R.-ului ne-a pus în faţa unei noi realităţi europene. A trebuit astfel să găsim un alt cadru juridic care să corespundă situaţiei date. Soluţia găsită a fost organizarea unui comerţ de liber schimb – Acordul C.E.F.T.A. – care permite ţărilor semnatare să se pregătească pentru aderarea la U. E.

126

Aderarea României la CEFTA a fost una din cele mai controversate măsuri din ultimii ani pe plan comercial. Cu o industrie slăbită de o prea lungă perioadă de tranziţie, fără o strategie clară de dezvoltare în viitor, cu un comerţ ce s-a dovedit haotic, mai cu seamă în privinţa importurilor, România nu era pregătită să adere la C.E.F.T.A. Puţine produse româneşti pot face faţă concurenţei din interiorul pieţei C.E.F.T.A. Aderarea României la C.E.F.T.A. a avut însă şi efecte pozitive. După 1 iulie 1997, exportul României în ţările CEFTA a devenit componenta cea mai dinamică a schimburilor economice, înregistrând chiar ritmuri de creştere susţinută, în comparaţie cu exporturile totale ale României care au înregistrat scăderi în ultimii ani. Camera de Comerţ şi Industrie a României şi a Municipiului Bucureşti a semnat acorduri de colaborare cu camerele de comerţ ale ţărilor membre CEFTA şi cu camerele de comerţ ale ţărilor din Uniunea Europeană care prevăd organizarea de seminarii cu tematică specifică integrării europene, legislaţie europeană, organizarea de misiuni economice, târguri, expoziţii etc.66 În ce măsură aderarea la C.E.F.T.A. a fost un “rău necesar” care a obligat România să-şi măsoare forţele cu nişte adversari de un nivel mai mult sau mai puţin apropiat fiind mai mult sau mai puţin antrenantă pentru aceasta, rămâne un subiect controversat. Probabil că există argumente pro şi contra, cert este că, fie că ne place fie că nu, puţine firme derulează operaţiuni profitabile de export - import, majoritatea lucrând în lohn. Cum la fel de adevărat este că, lipsa de concurenţă pe piaţa românească îşi pune amprenta atât asupra calităţii, cât şi a costurilor produselor autohtone. Ieşite în arena internaţională, acestea sunt de cele mai multe ori scumpe şi de slabă calitate în raport cu oferta altor ţări.67 Ţările C.E.F.T.A. susţin ideea adâncirii liberalizării schimburilor comerciale cu produse agricole şi impunerea unor reguli restrictive de adoptare şi aplicare a măsurilor specifice de salvgardare pe baza unor interpretări forţate a prevederilor Acordului. România, se pronunţă pentru examinarea cauzelor reale care au dus la perturbaţii ale
66 67

Florin Burada –Parteneriatul U.E.-C.E.F.T.A., Tribuna Economică Nr. 48 din 1 decembrie 1999. Veronica Mureşan – “Parteneriatul U.E. – C.E.F.T.A., seminarul internaţional de la Timşoara” – Tribuna Economică Nr. 48 din 1 decembrie 1999.

127

pieţelor şi pentru adoptarea unor măsuri de corectare a acestora. Aceste state propun ca în funcţie de rezultatele unei examinări să fie identificate soluţii care să conducă în viitor la ameliorarea funcţionării sistemului de concesii al C.E.F.T.A. în domeniul schimburilor cu produse agricole. Deşi s-a apreciat că tendinţa generală pozitivă a evoluţiei schimburilor comerciale a fost de natură să contribuie la pregătirea ţărilor membre în vederea aderării lor la Uniunea Europeană, recurgerea frecventă la măsuri de salvgardare reprezintă un pericol important în calea liberalizării comerţului, ceea ce contravine obiectivelor integrării europene ale ţărilor membre C.E.F.T.A. Concluzia finală ce se poate degaja din participarea României la C.E.F.T.A. este aceea că, deşi în primii ani s-a înregistrat un deficit comercial în creştere ,totuşi, piaţa ţărilor C.E.F.T.A. constituie un debuşeu important pentru exporturile româneşti, care va trebui valorificat într-o măsură mai mare în anii viitori. 4.5. Acordul de comerţ liber dintre România şi ţările AELS Acordul de comerţ liber dintre România şi ţările membre ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS - Republica Austria, Republica Finlanda, Republica Islanda, Principatul Liechtenstein, Regatul Norvegiei, Regatul Suediei, Confederaţia Elveţiei) a fost semnat la data de 10 decembrie 1992 şi a intrat în vigoare în acelaşi timp cu Acordul Interimar aferent Acordului de Asociere a României la Uniunea Europeană, la 1 mai 1993. Ca şi în cazul Acordului European, acordul încheiat de România cu statele AELS a prevăzut aplicarea principiului asimetriei concesiilor tarifare în favoarea exporturilor româneşti pe aceste relaţii. Obiectivul principal al acestui acord a fost crearea până la 1 ianuarie 2002 a unei zone de comerţ liber în schimburile cu produse industriale şi unele produse piscicole. Calendarele de liberalizare a comerţului dintre România şi statele AELS şi aria de cuprindere a concesiilor tarifare sunt, în linii mari, identice cu cele convenite de România în relaţiile cu Uniunea Europeană. Pentru produsele agricole transformate, păstrând linia negocierilor în materie purtate cu UE, exporturile româneşti pe pieţele AELS beneficiază, începând cu data de 1 ianuarie 2000 de taxe vamale de import mai reduse.

128

Spre deosebire de caracterul unitar al negocierilor în relaţiile cu UE, caracterul unitar fiind o trăsătură a conceptului de piaţa unică, acordul încheiat cu statele AELS prevedea, pe lângă îmbunătăţirea regimului comercial preferenţial comun dintre România şi AELS ca entitate economică unitară, şi acordarea de concesii comerciale negociate şi convenite separat cu Regatul Norvegiei, Principatul Liechtenstein şi Confederaţia Elveţiei (toate împreună) şi respectiv cu Republica Islanda. În ansamblu relaţiile comerciale cu ţările AELS au avut un caracter incert cu multe ezitări, cel mai important partener comercial fiind Elveţia. Relaţiile cu aceasta ţara se bazează în proporţie de aproape trei sferturi pe importurile României şi doar aproximativ un sfert reprezintă exporturile româneşti pe această piaţă. Obiectivele acordului încheiat între statele Asociaţiei Europene a Liberului Schimb şi România au fost68: * Statele A.E.L.S. şi România vor stabili gradual, într-o perioadă de tranziţie ce se va termina nu mai târziu de 31 decembrie 2002, o zona de comerţ liber, în conformitate cu prevederile prezentului acord. * Obiectivele acestui acord, care are la bază relaţii comerciale între • promovarea, prin expansiunea comerţului reciproc, a economii de piaţă şi respectarea principiilor democratice şi a drepturilor omului, sunt:

dezvoltării armonioase a relaţiilor economice între statele A.E.L.S. şi România şi susţinerea, prin aceasta, a dezvoltării activităţii economice în statele A.E.L.S. şi România, îmbunătăţirea nivelului de trai şi a condiţiilor de muncă şi creşterea productivităţii şi stabilităţii financiare; • • asigurarea de condiţii corecte de concurenţă în domeniul comerţului între statele părţi la acest acord; de a contribui, în acest mod, prin înlăturarea barierelor din calea comerţului, la dezvoltarea armonioasă şi expansiunea comerţului mondial.

ACORD din 10 decembrie 1992 între statele Asociatiei Europene a Liberului Schimb şi România, publicat în M.O. nr. 75 din 16 aprilie 1993.
68

129

Totodată era prevăzut faptul că nici o nouă taxă vamală de import sau taxă având efect echivalent nu va fi introdusă în comerţul dintre statele A.E.L.S. şi România. La data intrării în vigoare a acestui acord, se stipula că statele A.E.L.S. vor desfiinţa toate taxele vamale de import şi orice taxe având efect echivalent pentru produsele originare în România, cu excepţia produselor specificate pentru care taxele vamale de import şi taxele având efect echivalent vor fi eliminate progresiv, în conformitate cu prevederile acordului. Pentru produsele originare într-un stat A.E.L.S., România urma să elimine toate taxele vamale de import şi taxele având efect echivalent, în conformitate cu prevederile înscrise în acord. Totodată, pentru fiecare produs, taxa de bază la care urma să se aplice reducerile succesive stabilite în acest acord a fost taxa la nivelul naţiunii celei mai favorizate, aplicată la 30 aprilie 1993. În schimb, au rămas în vigoare reducerile aplicate ca rezultat al Rundei Uruguay de Negocieri Comerciale Multilaterale sau al renegocierii Protocolului de aderare a României la G.A.T.T. Taxele vamale de natura fiscală au fost înlocuite printr-o taxă internă. Nu au fost introduse în comerţul dintre statele A.E.L.S. şi România taxe vamale de export şi taxe cu efect echivalent.

4.6. Cooperarea economică din bazinul Mării Negre Încă din 1990 a existat o iniţiativă de creare a unei zone de liber schimb venită din partea ministrului de externe al Turciei, iniţiativă comunicată tuturor miniştrilor de externe ai ţărilor din regiune printr-o scrisoare deschisă. Prin ea se propunea crearea unei zone de liber schimb în Bazinul Mării Negre. Europa de Est a fost dintotdeauna un centru de instabilitate politică şi socială. Pe de o parte deoarece ţările din această zonă au o lungă tradiţie de confruntări politice şi militare, iar pe de altă parte deoarece culturile specifice fiecăreia sunt foarte deosebite ceea ce duce la interese regionale specifice. Această zonă geo-politică s-a aflat în timpul existenţei blocului comunist într-o stare de cooperare economică stabilita pe baze ideologice (CAER), constituită din relaţii impuse. După căderea comunismului s-a resimţit necesitatea unei adevărate cooperări în regiune, bazate pe relaţii între state independente. Cooperarea economică regională era văzută şi

130

ca un motor al dezvoltării economice în procesul tranziţiei la economia de piaţă, prin efectele de antrenare ale schimbului liber asupra economiilor naţionale. Propunerea de creare a unei zone de liber schimb est-europene era deci una firească. Negocierile la nivel înalt au dus la semnarea Declaraţiei privind Cooperarea la Marea Neagră la 3 februarie 1992 de către 11 ţări : Rusia, Turcia, Ucraina, Georgia, România, Bulgaria (singurele cu ieşire la Marea Neagră), Albania, Armenia, Azerbaijian, Moldova şi Grecia. Negocierile proiectului privind CEMN s-au desfăşurat cu dificultăţi rezultate din tensiunile politice dintre diversele ţări: Bulgaria şi Turcia nu se puteau apropia din cauza minorităţii turce ; Grecia urma să devină membră UE ceea ce o făcea reticentă la acţiunile Turciei de a-şi spori influenţa în zona ; Rusia şi Turcia aveau divergente de interese în ceea ce privea ţările din zona Caucazului şi din Asia Centrală. Mai mult, mişcările separatiste din Moldova şi Georgia adăugau mai multe premise de instabilitate Balcanilor, dând puţine şanse de reuşita proiectului. Cu toate acestea întâlnirile miniştrilor de externe în cadrul CEMN s-au desfăşurat într-un spirit constructiv, de la aceste negocieri pornind şi unele negocieri bilaterale referitor la anumite divergente politice, cum ar fi cele între Bulgaria şi Turcia. Obiectivul explicit al CEMN este încurajarea cooperării în cadrul unor zone economice de liber schimb. Acesta a fost concretizat printr-o instituţie regională mai complexă decât atât. Prin CEMN ţările participante conlucrau după principii foarte flexibile, adaptate posibilităţilor fiecăreia de dezvoltare şi cooperare, conform cu resursele şi obiectivele fiecărei ţări. CEMN a devenit astfel un mediu economic creat prin acorduri bi - sau multi-laterale asupra sectoarelor de interes comun. Cooperarea a urmărit în principal dezvoltarea economiilor naţionale şi a comerţului regional cu scopul creării unui mediu investiţional propice pentru oamenii de afaceri din toată lumea, în special din Vestul Europei. Liberalizarea nu a atins însă stadiul zonei de liber schimb însă dialogul inter-regional s-a extins la alte domenii de interes. Transporturile au avut o prioritate în discuţiile de cooperare deoarece, chiar dacă aceste ţări s-au aflat dintotdeauna într-o zonă de contact între două continente, infrastructura transporturilor este deficitară. În unele proiecte referitoare la telecomunicaţii s-a implicat şi UE (în special în ceea ce priveşte telecomunicaţiile prin fibre optice), iar altele urmează a se derula prin conlucrare regională (transportul de petrol si de gaze naturale). De asemenea negocierile în cadrul

131

CEMN au atins şi subiecte din sfera cooperării ştiinţifice şi a turismului. Ţinând cont de necesarul de investiţii în zonă statele participante au decis şi înfiinţarea unei bănci: Banca de Comerţ şi Dezvoltare a Mării Negre, la care au participat toate ţările proporţional cu valoarea PIB-ului. Chiar dacă în anul 1998 ţările membre CEMN s-au întâlnit la Yalta pentru a consacra importanţa Bazinului Marii Negre în comerţul intra-european, CEMN a rămas un cadru de cooperare economică în care strategiile naţionale se unesc într-o strategie regională de cooperare economică, rezultatele sunt de o relevantă limitată.

4.7. Acordul de comerţ liber cu Republica Turcia Acordul de comerţ liber dintre România şi Republica Turcia a fost semnat la data de 29 aprilie 1997 şi a intrat în vigoare la data de 1 februarie 1998. Acest acord a fost negociat pornind de la conţinutul acordurilor pe care atât România cât şi Turcia le-au semnat cu UE. Astfel, tratamentul comercial acordat în relaţiile cu UE de fiecare parte semnatară a fost aplicat reciproc, în principiu, nemodificat, între părţi. Obiectivul principal al acestui acord era ca, până la data de 1 ianuarie 2002 să fie creată o zonă de liber schimb pentru toate produsele industriale, unele produse de bază sau transformate, pentru care România şi Turcia au negociat concesii tarifare cu UE. Începând cu data de 1 octombrie 1999, în raporturile bilaterale comerciale româno-turce s-a aplicat conceptul privind cumulul de origine pan european, ceea ce permite produselor fabricate în România ce înglobează materii prime sau semifinite importate din Turcia să beneficieze de tratamentul preferenţial la exportul în UE, în statele AELS, pe pieţele CEFTA şi toate celelalte ţări asociate la UE. 4.8. Acordul de comerţ liber cu Republica Moldova

132

Acordul de comerţ liber dintre România şi Republica Moldova a fost semnat la data de 15 februarie 1994 şi a intrat în vigoare la data de 17 noiembrie 1994. Acest acord prevede eliminarea totală reciprocă încă de la intrarea sa în vigoare a taxelor vamale pentru toate produsele ce fac obiectul schimburilor comerciale bilaterale. Au fost eliminate pe lângă taxele vamale şi toate contingentele aplicate mărfurilor schimbate de cele două ţări. Acordul de comerţ liber dintre România şi Republica Moldova se înscrie într-un proces de apropiere dintre cele două state ce a debutat încă din anul 1990 cu premisa că Moldova este un teritoriu în care locuiesc români. Au existat propuneri politice de unificare a obiectivelor naţionale ale celor două state mergându-se chiar până la propuneri de unificare a lor. În cadrul acestei tendinţe de reluare a relaţiilor cu un teritoriu s-au înscris atât o serie de măsuri economice menite să ajute economia moldovenească să se dezvolte, cât şi măsuri politice cu scopul de a apropia popoarele celor două state. În acest sens Guvernul României a acordat ajutoare economice Guvernului de la Chişinău, mai ales sub formă de livrări fără contraprestaţie de cereale şi energie electrică. Mai mult, între cele două state s-a instituit libertatea circulaţiei persoanelor. Pentru a beneficia de avantajele vamale preferenţiale prevăzute de acordurile de comerţ liber încheiate de România cu statele menţionate anterior este necesară prezentarea autorităţilor vamale ale ţărilor importatoare de către oamenii de afaceri a unui document ce atesta ca mărfurile respective sunt originare din România (de regulă certificatul de circulaţie a mărfurilor EUR1, eliberat de Vama română).

133

CONCLUZII

Unul dintre obiectivele prioritare ale întregii politici de după anul 1990 îl constituie participarea tot mai activă a României la cooperarea regională şi subregională în Europa, având ca o componentă deosebit de importantă, integrarea economică Europeană. Procesul a demarat prin încheierea Acordului de Asociere la Uniunea Europeană, aplicat ca acord interimar, de la data de 1 mai 1993. De la aceeaşi dată, a fost aplicat şi Acordul de comerţ liber cu statele membre AELS. Acordul de Asociere vizează integrarea economică Europeană a ţării noastre şi are în structură: liberalizarea Comerţului cu mărfuri, reglementări privind comerţul cu servicii, reguli cu aplicabilitate generală, aspecte ale dialogului politic şi social-economic. În ceea ce priveşte liberalizarea Comerţului cu bunuri, Acordul vizează crearea unei zone de comerţ liber, pentru produse industriale, şi continua liberalizare, ca urmare a negocierilor, pentru comerţul cu produse agricole. Principiile de bază ale asocierii constau în: • realizarea graduală, pe bază asimetrică, a unei zone de comerţ liber pentru produsele industriale, în care scop UE a eliminat, de la intrarea în vigoare a Acordului, taxele vamale de import la majoritatea produselor; România s-a

134

angajat la eliminarea graduală a taxelor vamale conform unui calendar care prevede reduceri progresive la fiecare trei-cinci ani şi eliminarea tuturor taxelor vamale în anul 2002; • • eliminarea reciprocă a restricţiilor cantitative la importul de produse industriale, de la intrarea în vigoare a Acordului; eliminarea restricţiilor cantitative la export: UE a eliminat aceste restricţii de la intrarea în vigoare a Acordului iar România a terminat procesul de liberalizare la 1 ianuarie 1998 (conform calendarului convenit prin Acord); • • convenirea unor concesii la unele produse agricole de interes pentru exportul fiecărei părţi; continuarea procesului de liberalizare a Comerţului cu produse agricole, prin negocieri comerciale. O componentă importantă a procesului de integrare Europeană o reprezintă preluarea acquis-ului comunitar, ceea ce va determina, acolo unde se impune, completarea sau modificarea legislaţiei naţionale, în deplină conformitate cu regulile multilaterale. Politica României de integrare economică Europeană vine să completeze într-un mod fericit procesul de participare a ţării noastre la sistemul multilateral de comerţ: pe de o parte, liberalizarea relaţiilor comerciale în plan regional constituie o pregătire a participării la accelerarea liberalizării multilaterale, iar pe de altă parte, respectarea regulilor stabilite pentru comerţul în plan regional – având în vedere deplina lor conformitate cu regulile multilaterale – consacră o modalitate de întărire a regulilor convenite în cadrul OMC. Totodată, textul Acordului de asociere, ca de altfel al tuturor acordurilor de comerţ liber încheiate de România, conferă prevalenţă legală a regulilor convenite în cadrul GATT şi OMC. Funcţionarea Acordului de asociere permite economiei româneşti să se pregătească pentru momentul aderării; caracterul asimetric al concesiilor a determinat orientarea exporturilor noastre de produse industriale către această destinaţie, influenţând pozitiv procesul de modernizare şi retehnologizare, de ancorare mai puternică a producţiei naţionale în contextul concurenţei internaţionale. Totodată, respectarea regulilor internaţionale de comerţ a avut rezultate benefice asupra comportamentului comercial al exportatorilor români. Acordul de comerţ liber cu statele membre AELS este tot un acord asimetric şi vizează realizarea unei zone de comerţ liber 135

pentru comercializarea produselor industriale, alături de unele concesii în domeniul produselor agricole. Procesul de integrare regională a fost continuat prin aderarea României la CEFTA, realizată la 1.07.1997. Acordul de comerţ liber central-european vizează liberalizarea Comerţului între statele membre şi poate fi considerat ca un exerciţiu necesar înainte de înscrierea acestor ţări în piaţa unică internă Europeană. Un asemenea exerciţiu este considerat necesar, având în vedere gradul diferit de dezvoltare a ţărilor candidate, comparativ cu cel al ţărilor membre la U.E., totodată, folosirea instrumentelor şi mecanismelor economiei de piaţă poate determina accelerarea procesului de instaurare deplină a acestui tip de economie în zona statelor care au abolit economia central planificată. De la data de 8 decembrie 1994 relaţiile comerciale dintre România şi Republica Moldova se desfăşoară în baza unui acord de comerţ liber. Din luna februarie a anului 1998 a intrat în vigoare acordul de comerţ liber cu Turcia, acord care are ca obiectiv realizarea progresivă a unei zone de comerţ liber pentru produsele industriale şi convenirea unor concesii pentru produsele agricole. Toate aceste forme active de integrare regională au statuat principiul în baza căruia, în relaţiile dintre parteneri, principiile şi regulile multilaterale trebuie respectate, orice prevedere a acestor acorduri reprezentând fie o reluare a celor din OMC sau o întărire a acestora. Ţara noastră are în vedere continuarea procesului de integrare regională prin negocierea unor acorduri de comerţ liber cu statele baltice (Lituania, Estonia, Letonia), Maroc, Israel şi Egipt. În cadrul cooperării economice din zona Mării Negre (CEMN), deocamdată nu sunt create condiţiile obiective necesare unui acord de comerţ liber. Ţările care participă la cooperarea subregională din cadrul CEMN sunt deosebit de eterogene din punct de vedere al dezvoltării economice, al instrumentelor de politică comercială utilizate, al apartenenţei la OMC, precum şi la alte forme de integrare regională. Chiar şi în aceste condiţii au fost înregistrate unele progrese privind cooperarea instituţională, la nivel parlamentar şi la nivelul forumurilor oamenilor de afaceri; urmează ca, în curând, să devină operaţionala Banca de Comerţ şi Dezvoltare a CEMN, care să impulsioneze schimburile economice în zonă.

136

Dezvoltarea viitoare a schimburilor internaţionale ale ţării noastre este asigurată doar prin respectarea regulilor şi angajamentelor multilaterale în cadrul OMC. Pentru ca programele de reformă să aibă un plus de succes, este nevoie şi de contribuţia membrilor OMC în aplicarea în continuare a angajamentelor proprii şi în a participarea activă la continuarea liberalizării schimburilor, conform regulilor convenite în plan multilateral. Formularea obiectivelor politicii comerciale ţine seama de necesitatea adaptării la tendinţele înregistrate în economia mondială sub impactul fenomenului de globalizare, acestea concentrându-se în următoarele direcţii: • • • • respectarea angajamentelor asumate pe plan internaţional, dintre care se detaşează prin importanţă cele care decurg din Acordul European. promovarea consecventă a principiului echităţii; formularea unei politici comerciale în domeniul agricol care să reprezinte complementul şi nu substitutul politicii interne agricole; sprijinirea creşterii competitivităţii şi accesului produselor româneşti pe pieţele externe. Atât obligaţiile asumate prin Acordul European, prin calitatea de membru al Organizaţiei Mondiale a Comerţului, cât şi cele care derivă din Acordul CEFTA, plasează economia românească pe traiectul unei depline deschideri către exterior. În acest sens, se va urmări creşterea capacităţii de rezistenţă a economiei naţionale la competiţia internaţională, prin stimularea tranziţiei către o structură nouă a comerţului exterior, bazată pe inovaţie, cercetare şi dezvoltare, pe avantaje comparative sustenabile. Acesta se constituie într-un criteriu economic de aderare la Uniunea Europeană. Practicile protecţioniste vor fi gradual şi dinamic aliniate la structura şi nivelurile celor practicate în Uniunea Europeană, pentru a se evita efectele de impact negativ în momentul integrării. Un alt element de ghidaj al politicii comerciale va fi promovarea consecventă a principiului echităţii. Se va asigura egala îndreptăţire a consumatorilor faţă de producători. În acest sens, este necesară întărirea legislaţiei interne în domeniul protecţiei consumatorului şi protecţiei mediului, precum şi fluidizarea competiţiei pe piaţa internă prin asigurarea funcţionalităţii legislaţiei aferente concurenţei. Standardele în domeniul ecologic şi al protecţiei consumatorului, vor fi aliniate gradual, la cele uzuale în Uniunea Europeană. 137

Formularea politicii comerciale în domeniul agricol trebuie să reprezinte complementul, iar nu substitutul politicii interne agricole. Va fi abandonată tendinţa de promovare a unei politici comerciale agricole bazate pe simplul mimetism al politicilor promovate de unele ţări dezvoltate. Măsurile de politică comercială au ca principal obiectiv ameliorarea competitivităţii şi facilitarea accesului produselor româneşti pe piaţa externă, chiar dacă acestea reclamă (în virtutea principiului reciprocităţii, aplicat pe scară largă în domeniul negocierilor comerciale internaţionale) o şi mai pronunţată reducere a protecţiei la frontieră. În acest scop: • • • • se va asigura stabilitatea şi predictibilitatea regimului de export şi import; se va urmări abandonarea politicilor de acordare pe parcursul anului de scutiri şi reduceri ale nivelului taxelor vamale de import, derogatorii de la nivelul de bază; se va renunţa la practica de deschidere a unor contingente cu taxe vamale nule sau reduse, dacă acestea creează posibilităţi de însuşire privată a unor rente; se va negocia un proces gradual de reducere a taxelor vamale industriale în regimul CNF (aplicabile importurilor din alte surse), pentru a minimiza şocul rezultat din preluarea „dintr-o dată” a tarifului vamal comun al UE; • se va menţine actualul nivel al protecţiei vamale faţă de importul produselor agricole efectuate în condiţia CNF, evitându-se tentaţia de a reinstaura taxe vamale prohibitive după expirarea acordului ASAL; • • • se vor aborda negocierile comerciale cu UE pentru ameliorarea accesului reciproc pe piaţă în condiţii real comparabile – al produselor agricole; se vor diminua treptat, până la eliminare, măsurile cu efect echivalent restricţiilor netarifare la import; refacerea şi consolidarea prezenţei produselor româneşti pe pieţele tradiţionale, altele cele din Europa. Menţinerea unor eventuale restricţii trebuie să se bazeze pe premise rezonabile, compatibile cu practicile comerciale uzuale şi suficient de flexibile pentru a lua în calcul constrângerile particulare pe care trebuie să le înfrunte exportatorii români. Dezvoltarea politicii comerciale româneşti pe aceste coordonate va fi facilitată prin realizarea unui dispozitiv instituţional care să decupleze procesul de formulare a politicii comerciale de

138

cel al politicilor sectoriale. În acest sens, se va consolida departamentul de comerţ exterior din cadrul Ministerului Industriei şi Comerţului şi se va reduce influenţa Ministerului Agriculturii asupra deciziilor de politică comercială care privesc produsele agricole. Măsurile de politică comercială avute în vedere vor continua procesul de liberalizare a schimburilor, atât în plan multilateral cât şi în plan regional (acorduri de comerţ liber). Instrumentele de politică comercială folosite vor avea caracter transparent, previzibil şi unitar pentru mediul de afaceri, asigurând astfel un climat mai propice dezvoltării capacitaţilor antreprenoriale. Măsurile de reformă şi restructurare, cele de politică comercială, care vor fi urmate de Guvernul României vor aduce şi o îmbunătăţire a climatului investiţional, atât pentru investitorii interni cât şi pentru cei externi. BIBLIOGRAFIE 1. Albaum G.: Standskov I. – International Marketing and Export Management , 1984: Addison – Wesley . 2. Alexandru Puiu, Management Internaţional, Ed. Independenţa Economică, Piteşti, 2003. 3. Alina Profiroiu, Irina Popescu, Bazele administraţiei publice, Ed. Economică, Bucureşti, 2004 4. Anda Mazilu: “Producţia integrală integrată, expresia actuală a procesului de globalizare”; Studiu Institutul de economie mondială; Bucureşti 1999. 5. B. Commelin, Europa economică, Institutul European, 1998. 6. Dem.N.N.Ghita, Imperialismul protecţionismului si subjugarea liberalismului, Tipografia Bucovina, Bucuresti, 1934 . 7. Dumitru Miron, Comerţ internaţional, Ed. ASE, 2003, 8. F.A. Hayek, Droit, legislation et liberte 9. Florin Burada –Parteneriatul U.E.-C.E.F.T.A., Tribuna Economică Nr. 48 din 1 decembrie 1999.

139

10. Hopkinson, N, “Competing the GATT Uruguay Round:Renewed Multilateralism or a eorld of Regional Trading Blocs”, Wilton Park Paper 61, HMSO, London, august 1992. 11. Ioan Popa, Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997. 12. John D. Daniels – “Internationals Business”, Addison Wesley Publishing Company, January 1996, Part 6, Chapter 15 - “Collaborative Strategies”. 13. John Oliver Wilson – The Power Economy – Building an Economy that works, 1995. 14. L.von Mises , Economie Calculation în a socialist commonwealth, 1920, republicat în F.A.Hayek (ed.), collective economic planning , Routledge Kegan Paul , Londra,1936. 15. Marius Profiroiu, Irina Popescu, Politici europene, Ed. Economică, Bucureşti, 2003. 16. Martin Mendelsohn - “Guide to Franchising”, 5th edition, Cassell Publisher Limited, England 1992 . 17. McKinnon, Ronald I., The order of Economic Liberalization: Financial control în the transition to a market Economy, 1991 18. M. Manoilescu, Forţele naţionale productive si comerţul exterior-teoria protecţionismului si a schimbului internaţional, Editura Ştiinţifică si Enciclopedica, Bucureşti, 1986. 19. Pascal Salin, Lebre-échange et protectionnisme, 1991. 20. S. Brociner A., Europa monetară, Ed. Institutul European, Iaşi, 1999. 21. S. Dumitrescu, A. Bal, Economie mondială, Ed. Economică, Bucureşti, 1999. 22. S. Dumitrescu, G. Marin, O. Puiu, Economie mondială, Ed. Independenţa Economică, 2003. 23. Sterian Dumitrescu, Ion Niţă, Iuliana Ciochină, Uniunea Europeană, Independenţa Economică, 2002. 24. Tribuna Economică, nr. 27/1999, (M. Stoian, Protejarea economiei comunitare). 25. Veronica Mureşan – “Parteneriatul U.E. – C.E.F.T.A., seminarul internaţional de la Timşoara” – Tribuna Economică Nr. 48 din 1 decembrie 1999. 26. Willis L. Peterson – “Principles of Economics”, Homewood Illinois 1989.

140

– – – – –

www.ccir.ro www.vanguard.ro www.europeana.ro www.mie.ro www.insse.ro

141

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful