CADRUL DIDACTIC – UN PROFESIONIST ÎN SISTEMUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT

"Să spui că nu este ceea ce este sau că este ceea ce nu este, aceasta e fals; în vreme ce a spune că este ceea ce este şi că nu este ceea ce nu este înseamnnă a vorbi adevărat." (Aristotel, Metafizica, 1011 b) "Enunţurile corespund faptelor" (Aristotel, Despre interpretare, 19 b)

Să evităm, pe cât posibil, retorica arogantă spre care ispiteşte tema impusă acestui eseu şi să notăm doar lucruri simple privind ciudata alcătuire şi straniul destin al celor care, astăzi, formează oameni. Sensul literal al sintagmei „cadru didactic profesionist” vizează direct întrebarea aflată în centrul preocupărilor noastre, întrebare parafrazând, cumva, titlul unui celebru discurs al lui Max Weber1: didactica, o meserie sau o vocaţie? Vom observa, de pildă, că profesionismul este logic legat de existenţa unei profesii şi, implicit, a unui sistem în care respectiva profesie îşi capătă definiţia şi regulile specifice, rostul şi – la limită – prestigiul, în definitiv, însăşi putinţa de a fi. Din această perspectivă, pur formală, meseria de „cadru didactic” este una recunoscută naţional şi internaţional, prezentă pretutindeni în lume în scheme bugetare şi nomenclatoare de meserii. Dreptul la educaţie este trecut în constituţii, grija faţă de viitoarele generaţii tulbură discursurile oamenilor politici şi aşa mai departe. Totuşi, ca orice lucru cu adevărat important, profesia de formator de minţi şi suflete nu este înţeleasă unitar şi nu are un loc propriu nici în conştiinţa popoarelor, nici în a celor care decid soarta lumii. Pe de o parte, faptul pare firesc. Standardele meseriei sunt definite diferit de la un sistem de învăţământ la altul, profesionalismul celor care educă fiind cântărit în raport cu o anume stare iniţială, cu un ideal al educaţiei anumit şi cu valoarea resurselor alocate. Văzut cu ochii dumnezeieşti ai sistemului, modelul educatorului profesionist ar reprezenta, fără îndoială, miracolul eficienţei de tip economic: un personaj care „livrează” cetăţeni capabili fără a consuma aproape nimic.

1

Max Weber, Politik als Beruf, 1919.

desigur. un bun educator fiind permanent obligat să negocieze şi să combată – cu ajutorul adesea îndoielnic al părinţilor şi al diverselor instituţii implicate în procesul educativ – efectele perverse al curriculumului informal sau ascuns. încercarea de a descrie activitatea didactică în termeni perfect obiectivi înseamnă a neglija faptul că rostul acestei activităţi este în primul rând acela de a forma oameni (cetăţeni) şi nicidecum acela de a crea maşini de produs/reprodus informaţii şi lucruri. în sistemul nostru de învăţământ. din asocierea încă rigidă a competenţelor şi unităţilor de conţinut.2 Întrebat dacă planificarea şi proiectarea didactică reprezintă o necesitate în logica demersului didactic sau o activitate impusă în mod birocratic. . apoi. Însă ţinem să precizăm că. fără un plan sau proiect coerent. trei bariere pe drumul performanţei. de exemplu. Cu referire la primul aspect. altele – mai curând de „comoditatea” şi lipsa de experienţă a celor chemaţi să aprecieze global lucrul la clasă al educatorilor. pe cale ierarhică.sau transdisciplinaritate. pe de altă parte. devin un obstacol în calea profesionalizării. iar. 1) Birocratizarea excesivă. În ultimii ani. pe de o parte. familia. am afirmat că aceste două posibilităţi nu se exclud. criterii şi standarde impuse birocratic. acest imperativ al obiectivităţii nu este şi nici nu poate să fie unul absolut. 2 Aşa se va întâmpla cu acest eseu şi cu toate produsele cursului de perfecţionare. Nu ne propunem să contestăm aici nevoia unei cuantificări obiective a rezultatelor şcolare. Şcoala a preluat în bună măsură funcţia de socializare pe care o avea. în norme. din slaba coordonare a programelor şcolare pe orizontală şi verticală şi din lipsa cvasi-totală a preocupării pentru inter. Unele dintre acestea ţin. luciditate şi onestitate. proiecte de unităţi de învăţare sau lecţii devine singurul standard al profesionalizării. mai jos. Cu referire la cel de-al doilea aspect.Performanţa în educaţie se exprimă. ponderea maximă în activitatea cadrelor didactice o deţine producţia de texte. iată. învăţătorilor şi profesorilor. atunci când standardele de performanţă nu sunt corelate cu realizarea condiţiilor materiale şi formale necesare bunei desfăşurări a activităţii. în educaţie. aplicat cu consecvenţă. pentru obţinerea gradelor didactice ori pentru titularizare. 2) Abordarea fragmentar-secvenţială a procesului de educaţie la nivel de sistem. statistici etcaetera pe care nu le citeşte nimeni. de pildă. lucrul la clasă neputându-se desfăşura haotic. dar că problemele apar inevitabil atunci când pregătirea teoretică şi capacitatea de a aşterne pe hârtie planificări. aflate în portofoliul personal. criteriul principal. Aceasta rezultă. de logica intrinsecă procesului de învăţământ. prin tradiţie.

de impostură. în anul şcolar care se încheie. nu a fost să fie. că pasiunea înnobilează întotdeauna profesia. Schimbarea paradigmei în educaţie – învăţământul centrat pe elev – merge mână în mână cu imperativul personalizării curriculumului. pe www. Ştiu însă că între cele două perspective există diferenţe enorme.3 „Mama şi-ar fi dorit să mă fac profesor sau medic. . didactice auxiliare ş. fiindcă îmi doresc să închei cu demnitate şi optimism – am să citez în continuare un minunat articol despre statutul de medic şi dascăl. am avut în încadrare douăzeci şi două de clase a peste treizeci de elevi – cele mai multe de o oră pe săptămână – în mintea mea s-a ivit întrebarea legitimă dacă un sistem care priveşte „educabilii” drept mase amorfe şi este permanent preocupat să facă economii prin reducerea numărului de cadre didactice. în faţa angoaselor mele timpurii care priveau trupul şi ale sale spasme. Nu-mi este clar dacă a fi profesor reprezintă o meserie sau o vocaţie. Şi – fiindcă aş vrea să evit orice aluzie la chestiunea salarizării. De la medic şi dascăl pornind. Pentru ea. Probabil că viziunea diferă. Motivaţia unui profesor scade proporţional cu numărul părinţilor îngrijoraţi care trec pragul şcolii.ro. cu numărul elevilor care-şi închid telefoanele mobile. în vreme ce profesia arareori hrăneşte pasiuni. Nu putea fi vorba. De ei era nevoie şi ce altă miză poate sta în locul acesteia. toti ceilalţi îşi orânduiau viaţa: în funcţie de cât le permitea trupul şi mintea.3) Lucrul pe clase şi grupe mari de elevi. o umplere a golurilor neesenţiale. un soi de scuză pe care societatea românească o adresează întâmplător acestor nobile profesii prin vocea unei tinere jurnaliste. La cea de-a doua a renunţat treptat şi mama. 23 februarie 2012. 3 Magda Grădinaru.hydepark.a. în cazul lor. în detrimentul lucrului la clasă. După ce. Şi am mai aflat că vocaţia de educator se „toceşte” – încet dar sigur – în contact cu asperităţile mentalului colectiv românesc. medicul şi dascălul erau profesii fundamentale – restul era o declinare. invers proporţional cu ploaia de invective televizate pe care o primeşte în anonimatul cel mai deplin şi cu orele pe care trebuie să le dedice zilnic stat isticilor sau activităţilor extraşcolare impuse. de a-i defini pe ceilalţi? Altfel spus. o ajustare. cu încercarea de a oferi fiecăruia atenţia necesară şi experienţele de învăţare de care are nevoie. „Natural born killers – când boala devine autoimună”. erau două profesii prin excelenţă autentice. de la individ la individ. Rostul era dat de însuşi actul exercitării. poate spera vreodată să „personalizeze” ceva? Al patrulea amendament la ideea profesionalismului în educaţie se leagă de întrebarea din introducere. Cu prima opţiune m-aş fi împăcat.

să auzi profesori aşezând adverbul înaintea verbului atunci când nu trebuie («nu mă mai întrebaţi») sau învăţându-ţi copilul că numeralul 12 nu ţine cont de genul substantivului («doisprezece flori»). într-o logică dreaptă. deci exist!». de vreme ce «nu aţi ştiut pe ce puneţi ştampila când aţi votat». m-a speriat la fel de teribil să aud «A zis Badea aseară» sau «Băsescu a tăiat salariile». încordarea care nu îţi dă răgaz să judeci pe cont propriu ce înseamnă isteriile de pe micul ecran. Nu vorbesc aici despre cum anume este tratat medicul de către stat – e un cu totul alt registru. nu dumneavoastră». iar una dintre asistentele de la spital a făcut stop cardiac pentru că ei i s-a micşorat salariul. în cazul unei astfel de boli. tatonări. Ori eu căutam nuanţe. răutatea gratuită. Întrebând despre simptomele apendicitei. Când medicul şi profesorul devin periferici. Nimic din ce am început să spun nu a avut efect. Mama a avut dreptate. într-o sală de spital în care medicii se agăţau de «o să plecăm şi noi din ţară». disonanţe. Răutatea aceasta organică care s-a insinuat în gesturile mici ale oamenilor avansează în detrimentrul raţiunii. Tumorile şi spasmele ei sunt produse chiar de anticorpii care ar trebui. după cum spuneam. iar jurnalistul ocupă. Zilele trecute. bă. am luat la cunoştinţă faptul că medicii sunt «săraci. Am avut în ultimul timp experienţe critice. să stea în calea bacteriilor. care ştiu să citească neregularităţile dintr-un trup. societatea se îmbolnăveşte într-un fel atât de greu încât despre boala ei nici măcar ştiri nu poţi scrie. antidot nu există. Este absolut ucigător să deschizi jurnale de televiziune cu breaking news-uri care nu întrunesc nici măcar un criteriu pentru ceea ce este o ştire relevantă. În general. îşi pierd uzul raţiunii. Dar cel mai răvăşitor este să respiri abrutizarea din tramvaie. Acum câţiva ani. Aşa că m -am făcut jurnalist. cu copilul chinuit de dureri. m-a amuzat teribil să aud într-unul dintre autobuzele bucureştene sintagma «gândesc. Despre la ce e bună medicina nu s-a vorbit. toate petrecute în săli de spital sau de şcoală. aidoma unui balon umflat. Este odios. în vreme ce informaţiile cu adevărat folositoare nici măcar nu sunt scrise. nu am luat niciodată în calcul medicina şi profesoratul. singura alegere cu putinţă era diferenţa specifică. cu convingerea bătăioasă că profesiile periferice sunt cele care dau tonalităţile lumii în care trăim. centrul.Pentru că aşa credea mama şi pentru că vârsta la care îţi alegi profesia coincide cu cealaltă. Într-un context deloc plăcut. Poţi lucra cu simptomele şi ai şanse să . oricât de tare este cuvântul. despre care afli mai târziu că e de găsit tocmai în banalitatea gestului cotidian. La acea vreme. Contra-argumentele se reproduceau cronic. Boala pe care a dezvoltat-o România este autoimună. Este halucinant să vezi că oameni cu deprinderi şi cunoştinţe ştiinţifice. auto-distrugându-se. absenţa cronică a răbdării faţă de celălalt. am aflat că nu îi pot face nici măcar o ecografie. au copii acasă. a căutării propriei unicităţi.

La fundarea Universităţii din Iaşi. şi apoi am fost numit în specialitatea filozofică pentru care mă pregătisem încă din liceu. Teamă îmi este că. ei. pe motiv de „vârstă înaintată” – Titu Maiorescu. ca profesor de istorie. om liber în raport cu sistemul la a cărui naştere şi dezvoltare contribuise din plin. dacă i-am înzestrat cu prinosul cunoştinţelor noastre. aveau însă cel mai înalt simţământ al datoriei şi cea mai caldă inimă pentru tinerimea care-i înconjura. pentru o aşa solemnă manifestare de simţăminte prieteneşti care v-au îndemnat să vă exprimaţi în privinţa activităţii mele personale în decursul unei vieţi îndelungate? Cum să vă mulţumesc. dacă îţi ţii organismul cât de cât sub control. am trecut apoi la Iaşi. studenţii. Nu vă veţi mira că şi eu venisem din străinătate cu două diplome: un doctorat în Filozofie şi o licenţă în Drept. în octombrie 1860. dacă ei ştiau mai puţină carte decât noi. fără diferenţă.” La 22 noiembrie 1909 – după depunerea demisiei din postul de profesor de logică şi istoria filosofiei al Unversităţii din Bucureşti. Tratamentul acesta creează. eu împlinisem abia 22 de ani. însă el de inginerie. dar cu toţii deopotrivă. domnilor colegi. ei ne-au întinerit pe noi cu prinosul entuziasmului lor. în 1862. la a căror misiune am participat şi eu. şi un fost general revoluţionar de la ’48 a funcţionat ca ministru de culte în cabinetul conservator de la 1871. ci îmbrăţişez împreună cu ei întreaga studenţime universitară pe care am privit-o şi am primit-o totdeauna în mod colegial. un prieten care făcuse studiile în acelaşi timp cu mine la Viena şi la Paris. fiind colaboratorii mai tineri ai unor magiştri mai experimentaţi. puţinii anticorpi natural born good. Din vremea părinţilor noştri mi-a rămas ceva pentru care se cuvine să le aduc un omagiu de admirare. boala nu există. Cum să vă mulţumesc. mai sincer decât prin simpla exprimare a celei mai adânci recunoştinţe. îşi încheie activitatea didactică rostind următorul discurs: „Cum să vă mulţumesc. . şi. Am funcţionat întâi ca magistrat la Tribunalul Ilfov. într-o contradicţie deplină a organismului cu el însuşi. Are însă şi un efect advers foarte viclean: îţi dă iluzia că. l-am găsit la Iaşi prezident de tribunal. domnilor colegi. Bărbaţi cu o cultură academică erau la noi în ţară prea puţini pentru a fi vorba de o specializare a carierei lor. organismul acesta care se cheamă societate îşi va îngurgita. după cum e şi firesc.trăieşti chiar şi o viaţă lungă. Mi-a rămas încredinţarea că. dependenţă. Când am fost numit profesor la Universitatea din Iaşi. domnilor colegi? Şi când zic colegi. nu înţeleg numai pe profesorii acestei universităţi. auto-devorându-se.

Cuvântul cel mai jignitor pe care l-am auzit vreodată din gura unui elev – spre bucuria mea. pentru student. 5 . interesul cald pentru şcolar. elevul meu părea să îşi închipuie tocmai contrariul. Eu. iar educaţia ne deosebeşte”5. Enunţurile corespund faptelor? 4 Titu Maiorescu. a unui singur elev – a fost: „Dacă eraţi aşa deştept. când la Trei Ierarhi din Iaşi a dat de prima lucrare a şcolarului său. aceasta v-o spune un bătrân profesor şi tot aşa s-o înfăptuiţi şi voi ca profesori faţă de viitorii voştri şcolari. Ce fericit a trebuit să fie primul profesor care a dat de prima lucrare a şcolarului Eminescu! Cât de fericit a fost cel ce vă vorbeşte acum.Astfel au deşteptat în toată mişcarea noastră culturală şi naţională însufleţirea ce a însoţit regenerarea noastră istorică de la înfăptuirea Unirii până la Războiul Independenţei. pentru însuşirea cunoştinţelor. mă adresez ultima dată studenţilor mei ca unor viitori profesori: «Nu şcolarii sunt pentru profesori. nu doar a oamenilor de pe stradă. ci pr ofesorii pentru şcolari». Ion Creangă. aceasta este mândria profesorului. nu vă făceaţi profesor!” Confucius credea că „natura ne aseamănă. Două milenii şi jumătate mai târziu. Confucius. idee insinuată adânc în mintea multor profesori. care părăsesc astăzi catedra învăţământului public. aceea de a urmări cum a încolţit învăţătura semănată de el şi ce fel de roade făgădueşte. 22 noiembrie 1909. Cartea a VII-a. Analecte. domnilor. şi nu-mi rămâne decât să vă mulţumesc din inimă pentru prilejul ce mi-aţi dat de a-mi lua rămas bun de la iubiţii mei colegi profesori şi studenţi!”4 Profesionalizarea învăţământului românesc s-a lovit mai ales de ideea recentă că meseria de cadru didactic reprezintă o formă de ratare. Discurs de adio în Aula Senatului Universităţii din Bucureşti. Am terminat.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful