Moartea ca rit de trecere. Conceptia despre suflet.

Inca de la inceputul lumii oamenii au perceput moartea ca pe un prag1, o linie de demarcatie intre lumea reala si cea spirituala, intre componenta materiala a existentei si cea de comuniune, de pasire in univers. Aceasta fiind stabilita, urmatoarea premisa de la care vom incepe discutia este aceea ca nimic nu variaza mai mult in functie de popor, de varsta, de sex, de pozitia socialaa individului decat riturile funerare. Totusi, in extraordinara diversitate de detalii, pot fi gasite unele note dominante, ele putand chiar fi categorisite. Mai mult, riturile funerare se complica prin faptul ca un acelasi popor are despre lumea de dincolo conceptii diferite si contradictorii (rezultat al imbogatirii permanente a tezaurului religios, cum este si cazul romanilor, un popor in continua expansiune de-a lungul istoriei sale) care se suprapun, ceea ce are repercursiuni asupra riturilor; si prin faptul ca omul este considerat a fi alcatuit din mai multe elemente, care nu au aceeasi soarta dupa moarte: corp, forta vitala, suflet-respiratie, suflet-umbra, sufletanimal suflet-sange etc. Unele din aceste suflete supravietuiesc pentru totdeauna sau pentru un timp, altele mor. O componenta importanta a ritualului funerar este doliul. Acesta reprezinta o perioada de prag pentru cei aflati in viata, in care se intra prin rituri de separare si din care se iese prin rituri de reintegrare in societatea generala (rituri de ridicare a doliului). In timpul doliului, rudele celui mort alcatuiesc o societate speciala, un fel de purgatoriu al trupului2, situata intre lumea celor vii, pe de o parte, si lumea mortilor, pe de alta parte, societate pe care viii o parasescmai devreme sau mai tarziu, in functie de gradul de inrudire cu mortul. Cutumele doliului depind astfel de gradul de inrudire si sunt sistematizate dupa modul, specific fiecarui popor, de a considera aceasta inrudire. Vaduvul sau vaduva sunt cei ce apartin un timp mai indelungat acestei lumi speciale, din care nu pot iesi decat prin rituri specifice si doar atunci cand nu mai exista nicio banuiala ca ei ar mai putea apartine de o astfel de lume. Riturile de ridicare a tuturor interdictiilor si a tuturor regulilor de doliu trebuie considerate deci rituri de reintegrare in viata sociala, fie restransa, fie generala. In timpul doliului viata sociala era suspendata pentru toti cei aflati in aceasta situatie; daca defunctul era persoana importanta din domeniul public, suspendarea afecta intraga societate. In riturile funerare, perioada de prag se marcheaza mai intai din punct de vedere material, prin pastrarea mai mult sau mai putin indelungata a cadavrului sau a sicriului in camera mortuara (priveghi) sau in vestibulul casei. Dar aceasta nu reprezinta decat o forma atenuata a unei intregi serii de rituri ale caror importanta si universalitate o vom discuta ulterior, aplicata modelului roman. Ideologia funerara este sectorul cel mai conservator al religiozitatiiromane arhaice. In universul populatiilor latine nu exista o distinctie precisa intre notiunile de divin si divinitate, zeii nu erau dotati cu o individualitate in sensul mitologiei clasice. Inainte de asimilarea miturilor grecesti si intemeierea Romei, populatiile italice organizate in societaea gentilica, practicau doar riturile familiale si exprimau religiozitatea lor in sfera privata, concentrata pe rituri legate de principalele momente ale vietii:casatoria si obiceiurile de inmormantare. Astfel se continua linia familiala in dimensiunea ei religioasa, a stramosilor si a spiritelor protectoare ale casei si ale
1 2

Cf. A v gennep Asemeni purgatoriului din religia catolica in care salasluieste sufletul pana la accederea in Rai sau in Iad

1

par sa fi suferit modificari doar in ceea ce priveste redimensionare exceselor si reglemntarea la nivel juridic. Ceea ce ramneca o constanta permanenta este rolul important al familiei si in special al femeii. Familia cu valorile ei fundamentale si implicit casa erau centrul religiozitatii romane. indeplineste in desfasurarea riturilor actiunile de manifestare a pietatii fata de defunct. Ideea persistentei sufletelor in vazduh (care in conceptia pitagoreicilor reprezenta zona cea mai apropiata de pamant a atmosferei. cand se produce ruptura cu tot trecutul italic care pastra caracteristicile indo-europene. oferea o baza doctrinala cultului stramosilor. chiar latura lor spectaculara. cu procesul de elenizare. se prezinta in lumea romana ca un amestec nediferentiat. schemele ceremoniei funerare. care facea din funeralii ocazia manifestarii sperantei intr-o viata viitoare. In ceea ce priveste influenta etrusca . era plina de suflete invizibile. Credinta intr-o alta viata. de teoriile astrologice si de populatia mixta a Imperiului. Intr-o perspectiva istorica generala. Exteriorizarea riturilor. Daca exceptam imprumuturile etrusce si grecesti dar si tinem seama de absenta unei mitologii originale sau de slaba inclinatie psre imaginar a romanilor. evolutia ideologiei funerare trebuie privita si in relatie cu fondul mitic latin. precum si de patrunderea credintelor altor populatii italice. Peste acest fond al credintelor populare s-au suprapus conceptiile elenice despre Hades si despre destinul diferit al defunctilor hotarat de normele unei judecati a vietii pamantene. alaturi de cei apropiati. in virtutea functiei ei de element esential al propriei familii. in faza privata a funeraliilor. Teoria transmigrarii sufletelor. moartea era considerata o lege universala nepersonificata. anterior perioadei regalitatii (cand Roma devine capitala religioasa a Latinumului) si. si mai cu seama acea latura a ei care asigura posibilitatea ca dublul defunctlui sa ramana in contact cu supravietuitorii prin aparitii frecvente. care se indreptau spre luna sau intrau in alte corpuri. data de sistemul juridic si de rolul ei in societatea romana. precum si influenta doctrinelor filosofico-religioase (doctrina pitagoreica). dincolo de moarte. in acelasi spatiu. sunt justificate astfel de fondul afectiv. Penates. iar numarul divinitatilor funerare era destul de redus. in ultimele secole ale Republicii. in antichitatea tarzie. observam ca in conceptia lor eshatologica. coexista cu vechile traditii. codificate in epoca arhaica. intensificat dupa razboaiele punice. Aceste forme de cult si idei religioase au fost modificate de influenta greaca si erusca (despre care am vorvit in capitolul anterior). ci pastra o oarecare 2 .descendentilor (Manes. de imigranti si mai cu seama de deplasarile trupelor militare. in care sunt reunite religia. diferenta ignorata de mentalitatea populara. dreptul si familia. dupa care sufletul nu era condamnat sa ramana izolat in mormant. Conceptia romanilor despre moarte este exprimata in forma ei cea mai autentica de riturile funerare. in care idei naive din epoca preistorica stau alaturi. Vesta). este vorba de un amplu proces inceput odata cu instaurarea si dominatia monarhiei etrusce la Roma. in functie de gradul lor de purificare) reprezinta o interpretare diferita fata de conceptia supravietuirii in intunericul mormantului sau in imparatia lui Pluton. Pana in perioada clasica. intr-un imperiu pacificat si unificat. de sclavi. Lares. si explica mai bine sensul prezentei si protectiei lor asupra familiilor si a orasului Roma. conceptiile filosofice asimilate de catre paturile sociale culte. element atat de viu al religiei romane. mult dupa aceea. care. tot ceea ce constituia orgoliul suprem al familiei romane.

Atitudinea fata de moarte se reduce pe de o parte la reactia individula si pe de alta. la incercarea de eludare a sortii de muritor prin elaborarea unor credinte si sperante vane. Moartea reprezinta o trecere. printr-o moarte si inviere simulate. cand in plenitudinea fiintei tale vei vedea in toata spendoarea ei lumina pe care azi o vezi in mod confuz prin stramtele cai ale ochilor si pe care totusi o admiri de la departare. Aceasta traditie este un exemplu de sincretism intre vechile traditii si noile religii: atributele funerare ale pinului. primele maniefestari ale crestinismului primitiv. 3 . arbore funest considerat in epoca romana simbolul mortii. impodobit cu violete si fasii albe imitand modul in care se infasurau cadavrele. nemurirea depinde de capacitatea de intelegere a infinitului universului si de a parcurge cu mintea spatiile si timpul. interpretata de stoici ca o alegorie a conflagratiei universale. acele ale oamenilor curajosi si buni sunt divine. Isis primeste atributele htonice si infernale ale Demetrei si Persefonei. In procesul de sincretism al religiilor din perioada elensitica. In riturile de initiere. alaturi de traditiile arhaice. prezenta in persistenta unor elemente pagane intretinute de cultul Misterelor. era purtat un simbol al imortalitatii .I): “Era o conceptie inradacinata la gentes primitive latine. ziua si noapte se vor urma in partile inferioare ale atmosferei. ca dupa moarte persista facultatea de a simti si ca la sfarsitul vietii omul nu este distrus pana la anihilare completa” 4 Epicurius XVII-XVIII 5 In lumea greco-romana. 3 Cf Cicero citand pe Ennius (Annales. exprimata de ideile filosofice stoice. In proiectul sau de legislatie civila. Astfel. realizand sinteza dintre conceptia culta. al demetrei si al lui Dionysos. cultul frigian al Cybelei si cel egiptean al lui Isis sau al lui Serapis (asimilat lui Osiris)5. forme optionale individuale intr-un context religios ce capata aspecte oficiale. sufletele tuturor sunt nemuritoare. in forme complet elenizate.24. se credea ca pinul era animat de un fluid cald. care erau o forma de religiozitate. templul Cybelei. tutelati in viata si salvati in lumea de dincolo. cu prilejul ceremoniei desfasurate in fiecare an pe 22 martie.4 Patrunderea masiva a religiilor orientale in ultimele secole ale Republicii. ca aceea a arborilor insufletiti de o forta divina. Ceremoniile initiatice. primesc in contextul ceremonial o semnificatie opusa prin referinta la mitul reinvierii lui Attis. practicile acestor culte conservau unele forme ale credintelor arhaiceanimiste. dar nu in mod necesar spirituala. Se afirma cultele care promit mantuirea prin reinviere. In al doilea rand se impun cultele solare de origine siriana si religia iraniana a lui Mitra. dadeau adeptilor speranta de a deveni nemuritori si divini.sensibilitate. Nicio umbra nu va tulbura seninul. revenirea la viata a divinitatii se extindea si asupra adeptilor. Cicero propunea ca marile personalitati sa fie eroizate prin asimilarea cu figurile mitice. ridicate la rangul de zei pentru virtutile lor. intr-o procesiune asemanatoare cortegiului funerar simuland moartea lui Attis pe Palatin. Atunci vei spune ca ai trait in intuneric. Mai tarziu.au evidentiat cele doua mentalitati coexistente in societatea romana. progresul spiritual fata de practicile superstitioase si cea populara. care il mentinea vesnic verde. imagineaza-ti cum ti se va arata acea lumina divina cand o vei completa la izvorul ei”. Destinul fericit dupa moarte consta in contemplarea astrelor si a planetei noastre: “ Imagineaza-ti cat de stralucitor este fulgerul produs de reunirea luminii atator astri. fiecare regiune a cerului va straluci in mod egal. aduce cu sine noi prescriptii pentru obtinerea unui destin fericit dupa moarte. materialitate si libertate3. Printre acestea figureaza cultele grecesti de origine arhaica. iar Serapis este asimilat lui Pluton.

de lacrimile familiei si amenintati de uitare. pentru ca să se ridice mai uşor. impreuna cu stramosii.(. sfârşindu-şi viaţa cu o zi după data naşterii. mortul. Plutarch sfarsitul si ritualul de inmormantare de care a avut parte Pompei: “În acest timp.. Un destin funest ii astepta pe cei exclusi de la acestea. Privarea de inmormantare este o incalcare a legilor stabilite de vechiul drept pontifical cu privire la drepturile funerare. citand din scrierile autorului grec. Iar Pompeius.) Aceia au tăiat capul lui Pompeius. Riturile religioase. Ritul inhumarii. nu-si alfau odihna si. in acceptiunea de atunci a familiei romane. arhaica rugaciune liturgica devenita prin uz simpla formula rituala. Formule sacre ca “sit tibi terra levis”. defunctul era primit in lumea mortilor de divi parentes. Acesta cobora sub pamant pentru a trai acolo. si de unitatea familiei: “e lucru de mare importanta a avea aceleasi traditii stramosesti. iar sacralitatea mormantului era conferita de aceasta apartenenta la divinitati. Putem deci. Mormantul era considerat res religiosa. dadeau tarcoale in jurul mormintelor. se obisnuia sa se arunce un pumn de pamant si ritul funerar era insotit de formula “animam sepulcro condimus” (ingropam sufletul in mormant). specific inca din perioada arhaica pentru Roma si spatiul italic. intrucat locul unde a fost ars corpul nu are niciun atribut religios.Ritul funerar. nerostind nici un cuvânt nedemn de el şi nefăcând nici un gest. De officis 4 . a rezistat cu tărie la lovituri. Numai dupa inhumare defunctul intra in lumea mortilor si trecand in randul zeilor Mani. Trupul neinmormantat constituia o impuritate pentru pamant. trăgându-şi cu amândouă mâinile toga pe cap. in care erau inclusi si acestia. care devenea blestemat. Pompeius luase de mână pe Philippus. după el au scos săbiile Salvius şi apoi Ahillas. Trăise cincizeci şi nouă de ani.. lipsiti de funeralii. ca sa nu devina larvae – adica spirite ce revendicau dreptul de a avea un mormant. aveau scopul de a fixa sufletul in mormant (domus aeterna). iar corpul l-au aruncat gol de pe luntre şi l-au lăsat pentru cei care aveau nevoie de o astfel de privelişte. In absenta rudelor. Pana la inmormantare. deoarece nefiind primiti in lacasurile Manilor. Lângă el a rămas Philippus. si cu el intreaga familie. riturile funerare erau indeplinite de oricare alta persoana care le fusese apropiata. până când s-au 6 Cicero. La Roma. prin referinta la divinitatile venerate de fiecare gens si la credinta in puterea magico-religioasa exercitata de mort asupra locului unde se odihnea. ramaneau intr-o stare de impuritate. transformati in spirite. li se facea o inmormantare simbolica (cenotafuri). a avea aceleasi rituri sacre. dupa care erau considerati inmormantati numai cei care au fost inhumati. Manii. Obligatia de a inmormanta mortii era confirmata si indreptatita de sentimentul religios de pietas. Celor morti in naufragii sau pe pamant strain. ci numai gemând. Septimius primul îi dă pe la spate o lovitură de sabie. putea sa se bucure de drepturile acestora (deorum Manium iura). mentiona aici ca exemplu. chiar si de catre sclavi. inmormantarea era negata numai sinucigasilor si criminalilor. legislatorul religios al Romei. Semnificatia religioasa a ritului inhumarii si importanta acestuia sunt consfintite de traditia arhaica datand din vremea regelui Numa. mentinand obiceiurile si exigentele cotidiene si in mod constant se reintorcea printre cei vii. este legat de conceptul de impuritate(contaminatio). morminte in comun”6. si erau o indatorire principala a familiei. erau menite sa fixeze sufletul in mormant. Dupa credintele latinilor.

ca la o pioasă descoperire. l-a chemat la el în cameră şi. dar navigând din Cipru şi fiind adus de corabie lângă ţărm. stând puţin şi gemând a zis:”Poate tu Pompeis Magnus?”. cînd a văzut rugul unui mort. inainte de arderea acestuia. stând într-o haină sărăcăcioasă şi rugând pe tatăl său să înceteze grijile şi mergând cu el la mama sa Metella.. parte metonimica a cadavrului. Şi el însuşi spunea că haldeii îi preziseseră că va trebui să ducă o viaţă frumoasă şi să se prăbuşească în culmea succeselor. deoarece numai din acel moment mormantul putea fi considerat consacrat. i s-a spart abcesul şi a ţâşnit un şuvoi de sânge. dar încăpătoare pentru un cadavru gol şi care nu era întreg. a descoperit rămăşiţele unei luntrevechi. l-a întrebat: “Cine şi-a îndeplinit destinul şi zace aicea?” Apoi.săurat de privit. debarcând şi fiind capturat. un roman bătrân. in doua moduri: bustum (groapa in care se ardea cadavrul si peste care se aseza pamantul) sau arderea pe ustrinae. In ceea ce priveste doliul. cu zece zile înainte de a muri. Cu o zi înainte de moarte. Totuşi Sylla n-a încetat de a se ocupa de treburile obşteşti. şi privind ţărmul. care-i datora poporului o anumită sumă de bani. priveau mai mult banchetul ritual (silicernium) sau cel dupa noua zile de la inmormantare ( cena novemdialis). lăsând doi copii 7 Plutarch. maximum pana la zece luni pentru adulti si deloc pentru copiii mai mici de trei ani. Acesta a fost sfârşitul lui Pompeius. tr. Rămăşiţele lui Pompeius i-au fost aduse Corneliei.322-323 5 . pe cel mai mare imperator al romanilor”. După aceea. poate fi inteles si reconstituit cu ajutorul descrierilor realizate de catre istoricii greci. Plutarch ne istoriseste momentu mortii lui Sylla astfel: „Sylla nu numai că şi-a prevăzut moartea. împăcând pe aceia care erau în vrajbă în cetatea Dicaiarheia. După aceea părăsindu-l puterile şi petrecând o noapte rea. a fost ucis. aflând că dregătorul Granius. p. De o astfel de înmormantare a avut deci parte Pompeius. a murit. care stătea în faţă şi care. era inmormantarea unei parti taiate din os ( os resectum). nu i-o restituise. Într-adevăr. făcuse primele expediţii militare cu Pompeius. Iar a doua zi. care îţi închipui că îngropi pe Pompeius Magnus?”. să trăiască cu ea în linişte. a şi scris despre ea. Într-adevăr. decat credinta ca ar fi servit mortului in noua lui forma de existenta. ci aşteaptă moartea lui. le-a scris o lege după care să se guverneze. durata acestuia era reglementata in functie de varsta decedatului. pentru ca să nu dojenesc întru totul viaţa mea printre străini. Lucius Lentulus. Obiectele ritualice. iar lui Sylla. care striga şi se agita. Rom. iar Philippus stând lângă rug. când era tânăr. dar cu altceva nimic. Bătrânul i-a spus:”Dar această faptă bună nu va fi numai a ta. Primeşte-mă şi pe mine să fiu părtaş. care le-a înhumat în apropierea proprietăţii Albane”7. el a terminat de redactat cartea a 22-a a Memoriilor cu două zile înainte de a muri. Ritualul minutios al inmormantarii propriu-zise (funus). neştiind de cele întâmplate. cu care erau inmormantati defunctii. Se proceda la aceasta in special pentru cei cazuti pe campul de lupta. Cealalta credinta de inhumare pe care o aveau romanii era incineratia. ci după atâtea amărăciuni am dat şi peste prilejul de a putea să ating şi să pun cu mâinile mele pe rug. Şi după câteva clipe. a zis: “Cine eşti tu omule. le-a poruncit să-l înăbuşe. şi l-a făcut un rug care era necesar. într-un fel. punând în jurul lui pe sclavi. scăldând corpul în mare şi învăluindu-l cu o tunică de a lui. Un ritual cu totul deosebit. care dovedeste coexistenta celor doua uzante si importanta inhumarii. El însuşi spunea că fiul său i s-a arătat în vis cu puţin înainte de moartea Metellei. dupa care erau inmormantate oasele. Acela i-a răspuns:”Sunt un libert”. În timp ce e strângea şi aducea aceste resturi de corabie. dar.

asa cum am afirmat si mai sus. meşterii au făcut din alte aromate o statuie foarte mare a lui Sylla şi chiar chipul unui lictor din libanot de mare preţ şi din cinamon. încât. Urmau pregatirile pentru expunerea mortului: cadavrul era spalat cu apa calda si uns cu substante frumos mirositoare. ritualul funerar avea scopul. “nici un prieten nu l-a întrecut în binefaceri şi nici un duşman în fărădelegi”. după aceea. în rezumat. In casele celor saraci aceste pregatiri erau facute de catre femeile membre ale familiei in timp ce in casele celor mai instariti exista un asa numit serviciu de pompe funebre din care faceau parte oameni special instruiti pentru aceast ritual de pregatire in scopul trecerii in lumea de dincolo. cand bolnavul era in pragul mortii. aceasta simbolizand plata pe care trebuia sa o dea luntrasului Charon care urma sa il treaca peste apele raului Stix din infern. Acestia purtau o denumire speciala de pollinctores. acesta fiind pozitionat in atrium. imbracat cu haine de sarbatoare si asezat pe un pat mortuar special ce purta numele de lectus tunebris. de a aseza definitiv defunctul in noua sa lume. pe care au numit-o Postuma. Oamenii saraci si copiii mici erau de obicei inmormantati in aceeasi zi. efectuarea banchetului funerar si fazele urmatoare de purificare. Imediat veneau in jurul lui toti membrii familiei care il strigau pe nume. doar ce au apucat să ducă corpul. precum si in ceea ce priveste vestimentatia. să se consume rugul şi să se stingă focul. fusese trecut cu vederea în testament). Statuia lui se află pe câmpul lui Marte şi se spune că el însuşi a scris inscripţia care. iar unul din cei mai apropiati membrii ai familiei ii intercepta cu un sarut ultima respiratie apoi ii inchidea ochii. obicei denumit si funus plebaium sau funus acerbum. mai ales in timpul noptii. Pe de alta parte insa cei mai instariti erau inhumati numai dupa cateva zile. singurul dintre prieteni. In cadrul familiei exista o reglementare bine stabilita in impartirea atributiilor ontre femei si barbati. Ziua. că a şi început să se dezlănţuie o ploaie torenşiakă care a durat până noaptea. literare dar si juridice. era intins jos pe pamant. Acest ritual complex era reprezentat de o serie de comportamente simbolice. linişte şi onoare. Dar suflând un vânt puternic spre rug şi aţâţând focul tot mai mult. funeraliile si onorurile de care a avut parte sunt istorisite cu multa atentie de acelasi autor astfel: „Mulţi oameni au pornit şi s-au strâns în jurul lui Lepidus. deşi era mâniat pe Sylla (pentru că el. în afară de cele două sute zece amfore de aromate care au fost aduse. numai dupa ce in jurul cadavrului acoperit cu un val se asezau felinare si candelabre aprinse. spune că.în faşă de la Metella. pentru că romanii numesc postumi pe copiii care se nasc după moartea tatălui ”. aducerea de sacrificii. a trimis corpul la Roma şi a oferit înmormântării. care priveau credintele si riturile. şi oamenii se aşteptau să cadă ploaie şi. Dar Pompei. astfel că s-a părut că norocul lui i-a urmat corpul până când a fost înmormântat. prin actiuni savarsite inca de dinainte de moartea fizica si pana la depunearea in mormant. De asemenea i se punea o mica moneda sub limba. după moartea lui. de insotire si totodata de despartire. Familia era protagonista aspectelor religioase ale funeraliilor. iar Valeria a născut o fetiţă. Acest ultim gest de recunostinta purta numele de conclamatio. care defineau in timpul parcurgerii lor situatia de alteritate a defunctului si unitatea familiei. de dimineaţă. iar pe el se depuneau flori si 6 . Pe cat se poate deduce din documentele arheologice. Apoi. In ultimele clipe ale vietii. îndepărtându-i pe unii prin rugăminţi şi favoruri. cu gândul de a se opune ca rămăşiţele pământeşti ale lui Sylla să aibă parte de îngrijirea legiuită. pe la ora 9 a zilei. era înnourată. iar pe alţii prin ameninţări. Se zice că femeile i-au adus o aşa mare cantitate de aromate. cu greu au ridicat mortul.

În urma lor veneau purtătorii de panouri mari pe care erau notate. După terminarea elogiului. aşa au fost : Iulia. Cornelia. un personaj de vază făceau elogiul funebru al defunctului (laudatio funebris). lovindu-si pieptul si sfasiindu-si vesmintele. La înmormântarea unor personaje de vază erau angajaţi. de unde fiul. corn si trompeta. În epoca 7 . prietenilor si cunoscutilor prin intermediul unui crainic-indicere funus-care le comunica totodata si ziua si ora funeraliilor. din încredinţarea senatului. femeile din casa veneau in jurul lui si il boceau. o rudă mai apropiată a defunctului sau. cortegiul se oprea în Forul roman în faţa Curiei . a devenit obişnuit elogiul femeilor din familia imperială. Astfel. Potrivit unor date mai sigure. fiica lui. La început toţi aceştia erau purtaţi şezând pe o platformă înaltă . care dansau şi făceau glume pe seama mortului sau îl ironizau cu anumite aluzii la unele fapte ale lui din timpul vieţii. Cortegiul funerar-pompaj. erau acum potrivite pe feţele unor oameni îmbrăcaţi în haine de sărbătoare şi având însemnele magistraturilor celor mai înalte pe care acesta le obţinuse în viaţă (consul. În decursul timpului s-au înregistrat unele abateri de la vechiul principiu.pe cheltuiala statului-funus publicum. bocitoarele. şi puţin înaintea sicriului. urma procesiunea strămoşilor. femeile cu părul despletit şi scoţând ţipete de desperare. în cuvinte sau simboluri. care. purtând masca defunctului şi imitându-i mersul. uneori. Cei săraci erau înhumaţi . în secolul I e. cortegiul se îndrepta spre locul de înmormântare. care scoteau tipete de durere si din cand in cand intonau bocete-naeninae. îl ironiza pentru zgârcenia lui. După aceştia. în epoca republicană şi pînă la începutul imperiului incinerarea era rezervată pentru cei bogaţi şi pentru cei care îndepliniseră înalte magistraturi în stat. Iulia. bunica lui August. nu ocupau înalte magistraturi publice. căci a început să se facă şi elogiul femeilor care.cununi. zgariindusi fata. precum se ştie. cum am văzut. Dupa ei urmau purtatorii de torte. Urma sicriul cu mortul cu faţa descoperită. purtătorii măştilor strămoşilor se aşezau pe scaune de senatori (sclla curulis) în jurul tribunei rostrale (rostra). aşa ca să poată fi văzut de toţi . când defunctul era membru al unei familii nobile. Dacă mortul îndeplinise înalte magistraturi în stat. femeile din epoca republicană care au fost socotite vrednice la înmormântare de un elogiu funebru aparţin familiei lui Cezar . dar acest lucru se facea numai in cazul in care defunctul era o persoana marcanta si funeraliile urmau sa se desfasoare cu toata stralucirea. iar după el urmau membrii familiei în haine de doliu. Izvoarele literare citează încă din primele veacuri ale republicii şi până târziu în epoca imperiala asemenea elogii funebre rostite în For în cinstea celor care şi-au câştigat merite faţă de stat. mai târziu ei stăteau în picioare pe un car. soţia lui Pompei. căreia Cezar însuşi i-a făcut elogiul. sora lui.n. fiica lui Cinna. văduva lui Marius şi mătuşa lui Cezar. şi Iulia. precum şi al celor din familiile nobile. Suetoniu relatează că la moartea împăratului Vespasian un astfel de actor.era precedat de cantareti din flaut. îl precedau lictori îmbrăcaţi în haine negre şi cu fascii. Acestea se faceau pe cheltuiala familiei si a rudelor-funus privatum. Măştile acestora. dansatori şi actori (mimi). acestea purtand numele de funera indictiva. praetor etc). Decesul era anuntat rudelor. soţia lui. La anumite intervale. Existau două rituri de înmormântare la romani : incinerarea şi înhumarea. în care a ridicat în slăvi politica lui Marius şi a lui Cinna. erau aşezate de obicei în anumite edicole din încăperile ce se aflau alături de atrium. rangurile şi faptele mai de seamă ale defunctului.

care beneficiau de o favoare specială. care avea caracter purificator pentru participantii la riturile funerare. însă de timpuriu au renunţat la acest drept. era asezata in coltul cel mai vizibil al casei. nu al lui Antonius”. Antonius. De asemenea. numindu-l sacrosanct şi inviolabil. familia aduna cenusa. deoarece se considera ca starea de impuritate a mortului se rasfrangea asupra intregii familii considerate funesta/funestata. Şi oamenii încetul cu încetul. căzuţi în lupta de la Mutina din anul 43 î. Astfel. cât se cuvine să fie făcut de patria întreagă. în strigătele mulţimii. mormintele în Câmpul lui Marte. La fiecare din acestea. care marca sfarsitul ceremoniei. oricare ar fi fost ritul de înmormântare. Traian a fost singurul dintre împăraţi înmormântat în oraş . Antonius. în afară de vestale. luand parte la banchetul ritual dedicat divinitatilor mortilor (silicernium/cena feralis). părinte al patriei. după mărturia lui Eutropiu8. (căci era rudă cu Cezar după mamă). Solidaritatea familiei se manifesta si in riturile ulterioare de purificare. cum sunt acelea ale membrilor familiilor Valeria şi Fabricia care aveau morminte din timpuri străvechi în Forul roman. iar cei înarmaţi îşi izbeau armele între ele. Daca se opta pentru incinerare. accentuând fiecare parte şi apăsând mai des pe acelea care îl divinizau. Mai frecvente erau. fură cuprinşi de părere de rău că au votat amnistia. 8 . Procesul funerar la Roma a cunoscut si practici singulare in apoteozele imperiale incepand cu Caesar. VIII. vorbi astfel: “Nu se cuvine.imperială s-a impus tot mai mult ritul înhumării şi pentru reprezentanţii clasei stăpânitoare. In privinta ritualului funerar de care acesta a avut parte dupa uciderea sa din 15 martie 44 a. binefăcător sau conducător cum nu mai e altul. şi senatul şi poporul i-am admirat calităţile. începând cu împăraţii înşişi. o mulţime nesfârşită alergă cu arme în mâini pentru pază. El însoţea fiecare parte cu câteva cuvinte amestecate 8 E u t r o p i u .e. Rudele apropiate dadeau ultimul salut: salve aeternum/aeternuma vale. dupa stingerea rugului. îndreptându-şi privirea şi mâna spre trupul lui Cezar.Chr ne relateaza pe larg istoricul Appianus astfel: “Când Piso aduse trupul lui Cezar în for.. o masca de ceara colorata si foarte asemanatoare cu imaginea defunctului. unde se aflau de exemplu mormintele lui Sulla. cu o pompă măreaţă în faţa în faţa tribunii rostrate. 5. si dupa inchiderea mormantului se pronunta formula ilicet. Şi începu să citească cu înfăţişare mândră şi îndurerată. unul singur. nu pierdu timp ci fiind ales să rostească elogiul funebru. În felul acesta socot că o să vorbesc prin glasul vostru. iar trupul fu aşezat. mai ales din ultimul secol al republicii şi începutul imperiului. cetăţeni. al consulilor Hirtius şi Pansa.n. arăta contrastul dintre vorbe şi fapte. Dar. ca elogiul funebru pentru un bărbat aşa de mare să fie făcut de mine. se cunosc în epoca republicană câteva cazuri. mausoleul lui August şi mormântul lui Agrippa. Dupa inmormantare. ea se făcea în afara fâşiei de teren care înconjura zidurile Romei (pomoerium). puţine au fost excepţiile care s-au făcut în cursul timpului. Epitome. căci noi toţi la fel. ca consul pentru un consul. (momentul separarii) si ramaneau la mormantul consacrat. cenuşa lui a fost pusă într-o urnă de aur şi aşezată la baza coloanei ridicate de el în Forul care-i poartă numele. văzând că aşa stau lucrurile. trecut in randul zeilor ca descendent al lui Aeneas. Din nou se auziră pentru multă vreme plânsete şi bocete. De aceea voi da citire tuturor decretelor pe care le-aţi votat întru cinstirea lui când era încă în viaţă. folosindu-se din nou de prefăcătorie. ca prieten pentru un prieten şi rudă pentru o rudă. înrnormântarea înăuntrul zidurilor era interzisă încă de pe timpul Legii celor XII table .

Să-l însoţim deci pe acest om sacru. Apoi îşi schimbă glasul în tânguire. nepărtinitor faţă de oricine şi-ar căuta un refugiu în el.. aşa cum am jurat sub blestem. Acolo unde îl numea sacrosanct şi inviolabil. “Tu – zise . ridicând glasul şi întinzând mâinile spre Capitoliu. şi-l boci şi-l plânse. dacă nu e chiar aici. În rândurile senatorilor se auziră murmure: era clar că vorbele lui Antonius pe ei îi ţinteau. ca un cor. Cu această stare sufletească se aflau oamenii şi erau cât pe aci să se încaiere. După cuvântări. pentru a-l învia pe Cezar. Apoi citi din nou jurământul făcut de toţi că. După ce zise acestea. provinciile anexate patriei. îngenunchind neamurile sălbatice. cântară alte bocete după datina strămoşească şi iarăşi înşirară faptele lui şi tristul lui sfârşit. din toate puterile. arătându-şi admiraţia pentru fiecare faptă şi strigând fără încetare: “Singur el a ieşit neînvins din toate luptele”. De aceea să nu ne lăsăm târâţi în vechile lupte politice din trecut. izbânzile. Atunci Antonius schimbă vorba şi. zise: “Nu altul care să se fi refugiat la el. ci şi acuma la fel cinstim pe cel mort”. Părea că însuşi Cezar vorbea prin bocete. ca să-i măgulească. eu doresc să fie astfel”. că cele întâmplate nu se datoresc câtuşi de puţin unui om. zise: “Eu – o. cu excepăţia doar a lui Decimus. pomenind de-a valma şi cu vorbe războaiele lui. iar când veni vorba despre ucigaşi mai zise cu mirare:”De aceea i-am lăsat în viaţă. adăugă:”Iată dovada simţului lui de dreptate!”. Lăsându-se de tot pradă durerii. ridică mâinile spre cer. Cezar l-a socotit chiar demn să-l adopte ca fiu. îşi sumecă îmbrăcămintea şi. Şi se ruga zeilor să-i ia lui sufletul. se aşeză în faţa patului funerar într-o atitudine teatrală. ci chiar el. căci vedeţi că nu suntem slugarnici. în loc să-i pedepsească. Dar deoarece colegii mei socot că hotărârile luate vor fi spre folosul nostru. cel inviolabil şi sacrosanct pentru voi. ca un apucat. ca să nu fie nimicită orice rămăşiţă a nobilimii din Roma. ca şi cum ar fi fost inspirat. luptele. prăzile trimise la Roma. Noi trebuie să luăm în considerare ce se petrece acuma. Dar voi. ne luaţi apărarea. coruri. Îşi plecă capul spre pat şi îl ridică iară. ia r dacă cineva va unelti împotriva lui. Şi multe altele mai zise. apoi începu un cântec în care îl proslăvea pe un mort ca pe un zeu ceresc. Atunci poporul. ca să mă omoare?” Poporul nu mai putu răbda: socotea ca absurd faptul că toţi ucigaşii lui. cetăţeni. dacă am acorda onoruri unora care nu le merită şi nici nu le cer. deşi nu a primit prin silnicie ca un tiran aceste onoruri şi nici nu le-a cerut. Acolo unde decretul îl numea părinte al patriei. să fie daţi pieirii cei care nu-l vor răzbuna. Cât de slugarnici ne-am dovedi noi. ci unui zeu. fuseseră prizonieri ai lui luiaţi din partidul lui Pompei.cu jale şi indignare. strângând-o în jurul brâului ca să-şi poată mişca mai uşor mâinile. zise: “Se pare. Jupiter al strămoşilor şi voi zei! – sunt gata să-l răzbun. singurele care au năvălit în Roma şi singurele care i-au pus foc”. ca pe un prieten căruia i-a fost dată o soartă nedreaprtă. cetăţeni de bună credinţă. reluă plin de jale bocetele cântate de Antonius şi după durere îl năpădi din nou mânia. Aici. dezgoli trupul lui Cezar şi începu să agite în vârful unei suliţi haina sfâşiată şi plină de sânge a dictatorului. Şi ca să întărească credinţa că Cezar a ajuns zeu. iar pe Decimus. a fost dat morţii. până la lăcaşul fericiţilor. cu îndătinatul cântec de laudăşi cu bocete”. nu ce a fost. când cineva înălţă deasupra patului o statuie de ceară înfăţişând pe Cezar. din mândru cum era. singur tu ai răzbunat patria de ocara cea veche de trei sute de ani. O primejdie cum nu se poate mai mare se apropie. căci leşul fiind întins 9 . spunând câtor duşmani le-a făcut bine şi la care anume. vor păzi pe Cezar şi trupul lui. iae el. i-a ridicat la magistraturi şi i-a pus conducători de provincii şi armate şi tocmai ei au uneltit împotriva lui.

apoi le dădură la toate foc şi rămaseră cu toţii întreagă noaptea în jurul rugului. La intrebarea care se pune intotdeauna. ce il transforma in divus Julius. Octavius. şi atât de mare le era furia priciuită de mânie şi durere. de exemplu. încât pe tribunul plebei Cinna. un decret formal de zeificare. Ucigaşii fugiră pe ascuns din oraş. sacrificii. daca Caesar a devenit zeu sau nu inainte de moarte. La împotrivirea dârză a acestoras şi la rugăminţile vecinilor. Şi în vremea noastră. într-adevăr. dar luat impreuna aceste raspunsuri ne confera certitudinea ca este imposibil de stabilit o categorie pentru Caesar: divinitate sau fiinta umana? 10 . Inca din momentul in care au fost acordate. precum şi alte lucruri de acest fel şi le clădiră cu o pompă deosebită. atat scriitorii romani cat si savantii moderni ofera de obicei raspunsuri diferite si contradictorii. renunţară de a mai pune foc caselor. cutreierând pretutindeni.Chr. îl duseră din nou în for.în cosciug nu se putea vedea. în toate părţile: se putea vedea douăzeci şi trei de răni făcute cu sălbăticie pe întreg trupul şi pe faţă. La scurt timp dupa moartea sa. avea. nu putem obtine un raspuns clar. dar in special cele dobandite inainte de moarte au fost in centrul dezbaterilor. aceste drepturi. Apoi porniră să dea foc şi la casele celorlalţi. fiul lui adoptiv. Unii sustin cu tarie faptul ca a fost. Cu siguranta. i-au fost atribuite alte caracteristici ale statutului sau divin: altare. daca este zeu sau nu. care de multă vreme fugiseră. strânseră lemne şi bănci câte se găseau în mare număr în for. Pe locul acela fu aşezat mai întâi un altar. se puseră să-i caute. iar in 42 a. cam pe la mijlocul lunii Florarului nostru. la locul unde odinioară era palatul regilor. fără să mai stea să asculte că-i potrivire de nume îl sfâşiară cu sălbăticie. În chipul acesta îşi găsi sfârşitul Caius Cezar în zilele ce se cheamă idele lui Marte. Fiind opriţi de preoţi. Iar oamenii se întoarseră la cosciugul lui Cezar. ba unii îşi mai puseră deasupra coroanele şi multe răsplăţi ostăşeşti. Iar pe ucigaşi.” Onorurile acordate lui Julius Caesar imediat inaintea asasinarii sale ne sugereaza faptul ca stia si a fost de acord cu statutul sau de zeu – sau ceva similar. iar acuma se află templul lui Cezar însuşi. Statuia era întoarsă cu ajutorul unui mecanism. altii ca nu. urmându-i pilda. încât nici o bucată din trupul său nu fu găsită ca să fie înmormântată. datorită potrivirii de nume cu preatorul Cinna – cel care vorbise în adunare împotriva lui Cezar -. dreptul de a avea un preot specific cultului sau (flamen) sau sa i se infrumuseteze casa cu un fronton (asemeni unui templu) si sa i se plaseze imaginea in ceremoniile obisnuite inchinate zeilor. romanii cinstesc la fel când mor pe cei care au această domnie – în afară de cei care sunt tirani sau au făcut fapte reprobabile. Căci. îl luară şi îl duseră în Capitoliu. ei care mai înainte nu nîngăduiau să li se zică regi nici celor care îi guvernau. pentru a-l înmormânta ca pe ceva sfântîn templu şi pentru a-l aşeza printre zei. dar ameninţară că vor veni cu arme în ziua următoare. temple. Poporul nu mai putu răbda o atât de jalnică înfăţişare şi începu să suspine. a întărit şi mai mult domnia care dăinuie şi acum – domnie întemeiată de Cezar – şi a pus să i se aducă tatălui său cinstire de zeu. apoi înconjurându-l dădură foc senatului unde fusese ucis Cezar. schimbându-şi numele în acela de Cezar şi păşind la conducere pe urmele lui. care e cinstit ca un zeu.

11 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful