Forţele exercitate de modele în formarea etică şi morală

Să începem cu faptul că textele apărării publicate pe care Mircea Vulcănescu le-a prezentat în faţa justiţiei sunt comparate, prin înălţimea sa morală şi eleganţa argumentării, cu celebra Apărare a lui Socrate scrisă de Platon. Să amintim faptul că înainte de proces Socrate a spus: „ Ei bine, uite, pe Zeus, am încercat de două ori să-mi pregătesc apărarea, dar vocea daimonion-lui s-a opus”. Mircea Vulcănescu a prezentat două apărări în faţa instanţei în condiţiile când din prima apare evidentă intuiţia că de fapt soarta sa era hotărâtă dinainte. Această intuiţie rezultă din invocarea lui Dostoievski: „în care fratele mai mic ia asupra sa, spre ispăşire, păcatele fratelui său”. Totuşi, cele două apărări, pe care Mircea Vulcănescu le-a prezentat au o menire care trebuie, cu necesitate, să aibă un folos imens pentru populaţia ţării noastre. Putem spune că justiţia din acele vremuri nu a aruncat în temniţa de la Aiud nu un martir, ci o sămânţă care trebuie să dea roade benefice pentru urmaşi. Desigur comemorările trebuie să aducă, şi aduc cu ele sentimente benefice specifice. Pentru că orice comemorare produce compasiune pentru cei care au suferit ceea ce este de fapt un proces benefic pentru dezvoltarea forţelor sufleteşti. Totuşi, în cazul lui Mircea Vulcănescu este vorba pe lângă compasiune şi de o moştenire imensă care cere să sădească în inima noastră puteri ce rezultă din înălţimea lui etică şi morală pentru a ne forma un caracter evoluat. Prin urmare, nu ajunge să discuţi calităţile unui bărbat de treabă, ci trebuie să devii aidoma cu el. Coborând, prin urmare, mai adânc în astfel de situaţii pe care le comemorăm ajungem la noţiunea de destin. Cu alte cuvinte prin această aprofundare înţelegem ceea ce înţeleg oamenii cei mai neştiutori; aşa a vrut destinul. Considerând că cei care au suferit au gândit la fel, fără îndoială, că ajungem la ceea ce ei au sperat să lase urmaşilor, prin acest destin. Va aduce o însănătoşire a lumii şi la activitate prosperă şi fericită pentru cei care au rămas pentru ca astfel de situaţii să nu se mai repete. Căci natura a creat fiinţele înzestrate cu raţiune unele spre binele altora, să-şi folosească unele altora la trebuinţe, nicidecum spre a-şi aduce pagube şi nedreptate unele altora, mereu la formarea şi îmbunătăţirea caracterului nostru. Să mai adăugăm din apărare şi alte remarci prin care Mircea Vulcănescu arată că era conştient că hotărârea era impusă justiţiei‚ înaintea procesului: „mintea celui adus să se apere şovăie în chip firesc, şi rămâi cu sentimentul straniu că ai intrat într-o cursă, din care zadarnic te zbaţi să scapi orice ai spune”. Orice păţeşti, ţi-a fost predestinat de la începutul lumii şi înlănţuirea cauzală a înnodat împreună, pe vecie, viaţa ta cu soarta asta a ta ne transmite Marc Aureliu. Atunci spre ce trebuia să-şi îndrepte grija acuzatul? Spre un singur lucru: o simţire dreaptă, fapte de folos obştesc, a vorbi numai adevărul şi o dispoziţie de spirit de a primi cu resemnare orice întâmpină în proces ca pe o necesitate, ca pe un lucru cunoscut, care are acelaşi izvor şi origine ca şi noi. Această grijă este confirmată de apărarea lui. Folos obştesc care aşa cum vom vedea dăinuie şi în zilele noastre. „N-am plecat din guvern când am simţit că barca începe să ia apă, pentru că am considerat că o datorie morală elementară împiedică pe un om în post să părăsească o corabie care se îneacă. Ispitele, credeţi-mă, nu mi-au lipsit. Ştiu reacţia şoarecilor, în acest caz. Şi pe a politicienilor. Dar eu n-am fost politician şi niciodată nu mi-am pus corabia numai pe direcţia vântului. Am fost, mai curând, neconformist. Dar m-am silit să fiu om de nădejde.

1

Am avut întotdeauna în gând răspunsul lui Socrate către discipolul său, când acesta îi propune să se derobeze, fugind, procesului pe care i-l intentase stăpânirea ateniană : „Sunt zeci de mijloace să-ţi scapi pielea, dacă eşti dispus să zici şi să faci orice.” Sub aceste aspecte, expuse mai sus, putem lega comemorarea lui Mircea Vulcănescu cu alegerea unui model de viaţă pe care trebuie să-l imităm pentru a realiza fapte folositoare comparabile cu cele ce au fost realizate de el. Este tocmai ce a scris Marc Aureliu: „ În scrierile efesilor era înscrisă regula de viaţă că toţi cetăţenii trebuie să-şi aleagă model pe câte unul dintre bătrânii ce fuseseră cu desăvârşire virtuoşi”. Această cerinţă ne cere să luăm aminte cu ochii aţintiţi spre misiunea vieţii noastre şi să ţinem minte că trebuie să fim oameni buni şi să împlinim de nesmintit cerinţele naturii omeneşti şi să vorbim de asemenea numai ce ni se pare cu totul drept, însă totdeauna într-un chip modest, liniştit şi ne-făţarnic. Îndeplinim acestea prin imitarea modelului care devine astfel un mentor al gândirii noastre. El se pricepea să dezvolte clar şi în ordine regulile înţelepciuni şi să le lege între ele. Pentru că însuşi textul apărării lui Mircea Vulcănescu are o forţă de model demn de urmat acest material va prezenta mai ales extrase semnificative din el, completate cu valorile etice şi morale cu care practic se identifică. El cere celor care au perspicacitate să le de-a la lumină în raţionamente inteligente. „Patru ani mi-am cercetat toate actele, cătând să aflu, în activitatea mea publică, unul de care m-aş putea căi. N-am găsit. În asemenea condiţii, Onorata Curte poate să hotărască, în privinţa mea, orice. Un singur lucru o pot asigura de pe acum, când am încă integritatea mea corporală şi a facultăţilor mele sufleteşti: că până în ultimul meu ceas o să dorm bine”. Cei care vor avea răbdarea să citească întreaga apărare va afla că Mircea Vulcănescu era neîncetat cu ochi deschişi la trebuinţele satului şi econom la cheltuirea banului public. Pentru activitatea economică de mai ca subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe în perioada celui de al II-lea Război Mondial în baza apărării prezentate cere: „Onorată Curte Termin, rugându-vă să mă iertaţi că am abuzat de timpul Domniilor voastre şi că am spus lucrurile pe nume. Dar, eu cred în Adevăr şi ştiu că nu e putere în lume mai mare decât Adevărul. Să vă ajute Dumnezeu, domnilor judecători, să fiţi nu judecători drepţi, ci Judecători Adevăraţi”. Dacă justiţia nu a avut judecători adevăraţi se cere cu necesitate pentru toţi şi mai ales pentru cei care vor să facă din Mircea Vulcănescu un model să fim judecători adevăraţi. În cele ce urmează prezentăm citate din Apărarea lui Mircea Vulcănescu urmate de cadrele generale care ne cheamă la imitarea lor. Şi asta mai întâi că era un economist de înaltă clasă potrivit următoarelor: „Cinstita Curte va înţelege, poate, nedumerirea mea, amintindu-şi, din cele declarate înaintea ei de un martor care, cu câteva zile mai înainte, socotiseră, lucru chibzuit pentru ei şi folositor pentru ţară, să mă cheme şi să mă consulte, ca tehnician, asupra răspunsurilor de dat, în numele ţării, la scaunul cel mare care avea să hotărască soarta păcii. Ba chiar, îşi însuşiră părerile modeste izvorâte din judecarea mea şi râvna mea pentru ţară. ( În august 1946 Mircea Vulcănescu a fost solicitat de Ministerul de Finanţe spre a se stabili poziţia delegaţiei României la Conferinţa de pace care se desfăşura în acel timp la Paris)”. Mai mult în proces procurorii au elogiat activitatea modelului nostru”. Se vede că a acţionat potrivit cerinţelor profesiei de economist fără a duşmăni noua putere. Etica ne spune că vrăjmăşia oamenilor între ei este contra naturii, ori a simţi în sine voie rea sau repulsiune este un fel de vrăjmăşi. „Cu toate că fiecare din rechizitoriile domnilor procurori, luate în parte, m-ar fi scutit, deci, de

2

sarcina să mă apăr altfel decât prin tăcere, bizuindu-mă că Onorata Curte va reciti Memoriul meu către procurorul Cabinetului XII de Instrucţie, luminând-se deplin; totuşi, considerând la un loc cele două teze dezvoltate în rechizitoriu constat că prin suprapunerea argumentării lor, activitatea mea proprie, de care actul de acuzare nu pomeneşte nimic, învinuindu-mă numai de faptele altora şi pentru asumarea răspunderii lor, activitatea mea proprie – zic -, înlăturată în urma instrucţiei, continuă a fi reţinută de domniile lor ca un capăt special de acuzare Şi pentru că sunt, cum am spus, Stan Păţitul, care, socotind lucrul în această privinţă lămurit şi neinsistând asupra-i, m-am văzut totuşi condamnat anul trecut de Secţia a VIII- a Curţii Criminale la opt ani temniţă grea, cu toate elogiile domnilor procurorii (anchetatori şi din şedinţă), aceste elogii fiind considerate de Curte numai ca circumstanţe larg atenuate”. A aplicat în proces totuşi următorul principiu etic şi moral care poate fi un model. Fii cu luare aminte în faptele tale, păstrează coerenţa în vorbe în legătură în idei; nu-ţi strâmtora sufletul, dar nici nu-i îngădui izbucniri pătimaşe şi nici nu lăsa ca afacerile să te absoarbă cu totul. Chiar de te-ar ucide, de te-ar tăia, de te-ar urmări cu blestemele lor. Ce rău poate să-ţi facă? În ciuda tuturor acestor pătimiri, cugetul tău poate rămâne curat, consecvent şi drept. O fântână limpede şi răcoritoare nu-şi închide izvorul ce alină setea, chiar când se apropie unul care o turbură. Şi chiar dacă azvârle noroi înăuntru, ea îl topeşte pe dată şi-l depune la fund, şi-şi recapătă limpezimea ei străvăzătoare. Cum poţi ajunge şi tu stăpân pe un asemenea izvor nesecat – nu numai de o cisternă? Silindu-te în fiecare oră să-ţi formezi un cuget liber (lipsit de prejudecăţi) unit cu bunăvoinţă, simplitate şi smerenie. „Sentimentul acesta că pentru o ţară săracă fiecare bun nu este o marfă, ci un rod al acestei lumi, care se înfrăţeşte cu personalitatea lui, e un sentiment adânc. Sentimentul acesta l-a avut şi tatăl meu când a robit o viaţă de om nepătat, să apere, timp de 41 de ani, fără nici o veleitate, avutul statului român, în slujba aceluiaşi minister. Slujbaş, fiu şi nepot de slujbaş, nu am avut alt patron decât pe Stat, pe care l-am slujit din toate puterile, ori de câte ori am avut prilej”. Sunt sentimente de înaltă ţinută care reflectă o înaltă modestie”. Un exemplu al blândeţii şi al răbdării o fire cu adevărat bărbătească şi totdeodată smerită. Se identifică cu următoarele principii etice şi morale. Pentru că, energia fizică a cosmosului este ca un fluviu năprasnic, care târăşte toate corpurile cu el. Cât de mici apar chiar acei oameni de stat, care îşi închipuie că administrează afacerile publice după regulile înţelepciunii politicii----O, vanitate---- Ce vrei, omule? Împlineşte o dată, lucrarea pe care natura o cere, tocmai în momentul acesta de la tine. Fii de treabă, atâta timp cât poţi, şi nu te uita împrejur, să vezi pe vreunul ce te priveşte. Nici nu spera la vreun stat perfect, ci fii mulţumit, numai să meargă lucrurile cât de puţin înainte, şi nu socoti neînsemnat progresul acesta, fir-ar cât de mic. Căci cine poate schimba apucăturile oamenilor? Însă fără o asanare a moravurilor este greu de progresat”. Şi iată şi efortul de asanare: „Dar, ca formaţie sociolog, deschis tuturor experienţelor şi formelor noi de viaţă, nu m-am speriat nici de încercările epocii mele de a introduce mai multă raţionalitate în relaţiile dintre oameni, într-o ţară în care majoritatea populaţiei este compusă de ţărani. Şi am scris-o. Cu condiţia ca ele să asigure obştii cât mai multă fericire, în împrejurările concrete”. El ne spune prin asta. Nu lucra, ca şi cum munca te-ar face nenorocit, sau ca să fii admirat, ori compătimit.: voieşte, dimpotrivă, numai lucrul acesta: să pui în mişcare puterea ta, sau s-o opreşti, după cum cere interesul social. Şi aşa a pus interesul social mai mult decât al lui. „Unde e altceva decât grija scrupuloasă de ţara mea, cu renunţarea la veleităţile fiinţei mele individuale”? Dă dovadă de o linişte a cugetului, faţă de întâmplările care sunt pricinuite de cauze exterioare, de dreptate în faptele tale, adică năzuinţa şi activitatea ta să aibă drept unică ţintă cel mai mare bine al colectivităţii; căci aceasta este menirea ta naturală. Solidar cu grupul militar din care făcea parte.

3

„Când, în 1943, Divizia a XX-a, din Alba Iulia, din care făceam parte ca militar, s-a risipit în câmpiile din faţa Stalingradului , am simţit că, dacă nu-i împărtăşeam şi eu soarta ce mi-ar fi fost hărăzită, dacă nu aş fi fost subsecretar de stat, aveam datoria să veghez, cu mai mare străşnicie, ca sarcina ce mi se pusese în mâini să nu ducă la risipirea lucrurilor scumpe celor căzuţi departe şi a celor pe care-i lăsaseră în urma lor”. A păstrat o statornică linişte a sufletului în durerile cele mai puternice dureri pricinuite de situaţia de mai sus. Mai mult a înţeles că oameni sunt aici pe pământ spre binele semenilor lor. Deci ori învaţă-i, ori rabdă-i. Dacă poţi, învăţa pe cel greşit ce este binele, dacă nu, ţine minte că pentru asemenea cazuri ţi s-a dat indulgenţa „Având oarecare ascendent moral asupra tovarăşilor mei de generaţie, ajunşi chiar în posturi mai înalte decât mine în ierarhia statală – printre care şi fostul vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri - , am folosit cu toată modestia, acest ascendent ca să fac bine – scriindu-le, din când în când, ca să le atrag atenţia asupra a ceea ce mi se părea greşit şi susceptibil de îndreptare, în actele lor. I-am îndemnat, astfel, să profite de împrejurările petrecute în anul 1941, pentru a veni în ajutorul românilor de peste hotare: al românilor din Balcani, întâi, stăruind să se obţină de la nemţi liberarea prizonierilor iugoslavi de origine română şi să fie ajutaţi cu alimente şi îmbrăcăminte, ei şi familiile lor. La fel, am intervenit pentru românii din Pind, înfometaţi de ocupaţia germană a Greciei. La fel, pentru cei rămaşi în Ardealul de Nord şi pentru refugiaţi de acolo; precum şi pentru românii de pretutindeni, greu încercaţi de război. Am cerut ca organele statului român să-i ajute şi să-i cunoască. Să se ocupe de soarta lor. Prilejuri de acest fel fiind deosebit de rare”. Precum tu ţii de societatea umană ca o parte alcătuitoare a ei, tot astfel fiecare faptă a ta întregeşte viaţa civilă. Dacă cutare sau cutare acţiune a ta nu este în legătură mai apropiată sau unui om îi face bucurie faptul de a se purta într-adevăr omeneşte. Însă purtarea cu adevărat omenească este bunăvoinţa faţă de semeni. Apoi, deoarece stau în strânsă legătură cu celelalte părţi omogene, nu o să fac nimic împotriva binelui obştesc, ci cu luare aminte spre semenii mei, îmi voi îndrepta străduinţa numai spre folosul public, şi mă voi abate de la faptele contrare. Ţinându-mă de normele acestea, viaţa mea se va scurge fericită ca aceea, după cum se vede de fapt în societate, a cetăţeanului care trece de la un act de interes social, înainte, la altă acţiune de folos public, în vreme ce primeşte voios sarcinile ce satul i le impune. „Am încercat să mă apropii de neamul meu ca să-l cunosc şi să-mi aflu în el un îndreptar pentru singurătatea mea lăuntrică şi ca să-i aflu nevoile, spre al ajuta. Şi nu am dispreţuit niciodată alte neamuri pentru că înţelegeau să trăiască potrivit felului lor de a fi. De aceea, atitudinea mea a fost socotită totdeauna ca o formă de universalism”. Orice acţiune mai depărtată cu interesul public, pricinuieşte o disonanţă în viaţa ta, împiedică unificarea vieţii tale şi are acelaşi efect de răzvrătire, ca unul care, prin prezenţa sa singură zădărniceşte înţelegerea tuturor . S-a format din acest punct de vedere prin participarea la campaniile monografice organizate la Drăguş (1929), Runcu (1930), Cornova (1931), din nou Drăguş (1932). „Am intervenit, de asemenea, să sprijin colectivităţi, ori simboluri valoroase pentru neamul românesc, chiar când nu erau încadrate în regim, ori chiar îi erau ostile”. Trebuie să facem rânduială în toată viaţa noastră, ca şi în fiecare faptă singuratică, şi dacă în toate faptele tale poţi zice: am lucrat din toată puterea mea, atunci putem fi liniştiţi, şi nu te poate împiedica nimeni să te foloseşti, în lucrul acesta, de toată puterea ta. „ Însă o piedică de afară, se poate ivi”. Desigur că nici una în contra unei fapte drepte, simţite şi chibzuite. Dar poate că altcineva se pune în calea activităţii tale? Oricum, dacă primeşti resemnat împotrivirea aceea şi dacă o apuci cuminte pe o altă cărare, ce-ţi stă

4

încă deschisă, deodată dai peste un alt lucru de făcut în locul celui vechi şi se va înşirui în rânduiala vieţii, despre care vorbim. Să nu ne mulţumim cu o ştiinţă superficială. „Să ajut ţara să iasă din impasul în care nu eu o pusesem. Să ajut pe cei obidiţi, care se trudeau să-şi ducă crucea lor. Era o sarcină relativ uşoară pentru cel ce poartă punga”. Era neîncetat cu ochii deschişi la trebuinţele statului şi econom la cheltuielile banului public. Se îngrijea dinainte de viitor şi era cu luare aminte, fără zgomot, chiar la cea mai neînsemnată afacere. „Nesfârşit mai uşoară decât sarcinile pe care şi le-au asumat alţii dintre noi.--- Dar tocmai de aceea m-am silit din toate puterile să fiu treaz---- Să nu mă las ispitit de somn, sau de amăgirii, şi să las candela fără untdelemn, ca fecioarele nebune”. Îi plăcea munca stăruitoare, asculta binevoitor propunerile de folos obştesc ale altora. Avea o evidentă deprindere cu sforţările, se mulţumea cu puţin, făcea cu mâna lui lucru ce-l putea face şi nu se amesteca în trebuirile altora. „Mă văd, câţiva ani mai târziu director al Datoriei Publice, făcând sforţări spre a libera ţara de servitutea datoriilor externe, sau votând pe faţă împotriva unei Constituţii noi, care introducea pedeapsa morţii”. „Dar aceasta este etica neamului meu şi lui , şi numai lui, am a-i da seama de gestiunea trecătoare şi nedorită a trebilor lui, care mi-a fost dată în seamă, în aceste vremuri grele”. Să ţinem totdeauna seama de ceea ce se lucrează de ceea ce cugetăm, de ceea ce facem, de înţelesul vorbelor ce le rostim. Altfel, nu eşti un om realizat. Voim mai bine să ne facem buni mâine, în loc să fim buni astăzi, „Am intervenit şi pentru Comunitatea Evreiască, stăruind să-i fie lăsaţi membrii ei să-şi exercite activitatea profesională în folosul statului şi al coreligionarilor lor, în loc să fie puşi să lucreze la zăpadă”.” „Am dovedit, de asemeni, prin depoziţia fostului meu ministru generalul Stoenescu, că nu am fost niciodată partizan al ghetourilor, am argumentat pentru că membrii Comunităţii Evreieşti să poată activa profesionaliceşte, arătând că, chiar în cazul ghetourilor nemţeşti, aceşti nemţi – buni organizatori – au respectat acest principiu”. Suprimă închipuirile rele, vorbindu-ţi mereu ţie însuţi: Depinde numai de mine, să nu las să se încuibeze în sufletul acesta al meu nici o răutate, nici o poftă şi, mai ales, nici o patimă; dimpotrivă, o să privesc toate lucrurile din punctul just de vedere şi am să mă folosesc de orice lucru după valoarea sa. Gândeşte-te la puterea aceasta, ce ti-a dăruit-o firea. Fără îndoială că este de extremă importanţă să aflăm care a fost traseul vieţii modelului nostru şi ce a contribuit fundamental la formarea acestui caracter de excepţie.. Ceea ce ne atrage atenţia este perioada anilor 1915-1918 când a avut activitate cercetăşească, la Bucureşti şi în Moldova refugiului vremelnic. Nu am ştiut că România a avut astfel de activitate dar ştiu că ea are o mare amploare în SUA. În România organizaţii pentru educarea tineretului şcolar, denumită „cercetaşi” a funcţionat în România în perioada 1912-1937. Cercetăşia a fost o organizaţie pentru tineret înfiinţată în anul 1908 de generalul Robert Baden-Powell având ca scop principal educaţia fizică şi spirituală, dezvoltarea spiritului de iniţiativă şi autodisciplină al copiilor. A început în Anglia ca apoi să se răspândească în toate ţările. În timpul războiului 1916-1919 Cercetaşi României au adus mari servicii Patriei. Ea a dispărut din cauză că diverşi politicieni a transformat-o în ceea ce nu trebuie subordonând-o unor instituţii. În articolul „Şcoala şi elevii” publicat de Dan Alecu în nr. 32 al revistei Memoria avem o descriere a activităţii de cercetaş în Moldova în perioada primului război mondial. A fost o perioadă fundamentală în formarea modelului. Perioada aceasta a pus în practică tot ceea ce a susţinut Alfred Adler în formarea omului prin comuniune socială din care cităm:

5

„Faptul că, astăzi încă, trebuie să ne gândim nu cum să întărim sentimentul de comuniune socială , ci cum să-l cucerim, demonstrează nivelul scăzut atins până acum de evoluţie. Fără îndoială că generaţiile viitoare îl vor încorpora în viaţa lor aşa cum noi am făcut-o cu respiraţia, cu mersul biped sau cu perceperea ca imagini statice a impresiilor luminoase în permanentă mişcare pe retină”. Că modelul nostru a încorporat deplin sentimentul de comuniune socială este dovedit de faptul că în timpul studenţiei a participat la întemeierea Asociaţiei Studenţilor Creştini din România, fiind unul dintre conducătorii spirituali ai acesteia. Mai departe activează în Asociaţia de arte, filozofie şi litere „Criterion” care a edita o revistă cu acelaşi nume. Practic putem spune că a ajuns un adevărat promotor al unor noi metode de promovare a sentimentului de comuniune socială prin practica simpozioanelor. „Se ştie ce este un asemenea simpozion - o teză este înfăţişată auditorului, nu dogmatic, de un singur vorbitor, ci privită din mai multe perspective, fiecare prezentată, cu argumentele respective, de către alt vorbitor. Auditorul ascultă şi trage singur concluziile. Este o formă de educaţie democratică, folosită mai ales în Occident, a cărei aclimatizare se încerca şi la noi. Încercam, însă să-mi fac datoria de luminare a publicului, expunându-i obiectiv „împotriva propagandei interesate, a calomniei şi a prostiei”. Trebuie să arătăm că s-a dovedit un adevărat patriot. Pentru că tot ce m expus până acum reflectă dragoste de ţară ceea ce înseamnă respect, apreciere, valoare, semnificaţie şi bunăvoinţă faţă de semeni noştri, adică, ceva ce vine din inimă. Naţionalismul porneşte din minte şi este în consecinţă din sfera politici. „Onorată Curte, am fost totdeauna naţionalist, dar naţionalist luminat, aşa cum am învăţat acest naţionalism de la dascălii mei Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan, şi nu naţionalist şovin. Căci Iorga nu a fost şovinist, decât – poate – în vremea tinereţii sale-. În perioada interbelică termenul de „naţionalist” îl desemna pe patriot; astfel era folosit de gânditorii vremii”. Deci avem în modelul nostru un patriot care nu era contaminat cu boala profundă a naţionalismului. „Încercând să văd dacă pot lua asupra mea învinuirea ce mi se pune în sarcină şi pe care o revedeam, din clipa în care, cu inima îndoită, împărţit între sentimentul interior al unei tovărăşii internaţionale neplăcute şi obligaţia în care eram pus să fac faţă în apărarea semenilor mei , pe care n-o solicitasem, am acceptat totuşi să fiu subsecretar de stat într-unul din cele mai grele ceasuri ale istorie ţării mele, într-un moment în care românii se băteau pe străzi cu românii, sub ochii străinilor, care nu aşteptau altceva decât să folosească această sfadă – aş dori numai să vă lămuresc, pe scurt, şi nu numai Dumneavoastră , care ascultaţi aici, dar şi celor ce sunt afară, departe, risipiţi prin gospodăriile lor mărunte oraş şi de la ţară, ale căror interese am avut greaua sarcină şi nedorita sarcină să le apăr prin activitatea mea, într-un ceas greu, şi cărora nu le-am putut da seama mea până acum – ce-am făcut, ce-am vrut să fac şi de ce am făcut ce am făcut? „ Trebui să remarcăm la Mircea Vulcănescu multe asemănări cu Adam Smith. Atât Adam Smith cât şi modelul nostru au fost profesori de logică şi au ţinut cursuri de etică. Amândoi au avut perioade în care au stat în Paris un s-au perfecţionat profesional şi au avut publicaţii economice. A susţinut necesitatea autarhiei. Pentru că aşa cum există în fizică forţe centripete şi centrifuge aşa trebuie să fie şi în economie. Ele coexistă şi acolo unde nu li se permite coexistenţa apar crizele. Despre felul lui de a gândi ne vorbeşte chiar Mircea Vulcănescu. „A mai surprins altădată şi pe alţii faptul ne-mai obişnuit ca cineva să fi suferit, în decursul formaţiei sale intelectuale, influenţa a doi dascăli atât de adânc deosebiţi, cum au fost pentru mine Madgearu şi Nae Ionescu, fără ca totuşi influenţa lor să fi alertat felul său propriu de a gândi. Totuşi, acesta este cazul meu şi nici în faţa morţii nu văd cum m-aş putea lepăda de aceste influenţe, înfăţişându-mi chipul propriu altfel decât a fost în Adevăr”. Şi iată ce găsim privind scrierile sale în publicaţia economică din acele vremuri:

6

„În cronicile mele zilnice de politică externă din „Prezentul” lui Madgearu, scriam, sub pseudonimul „Veritas”, despre problemele zilei, denunţând – comentat elogios de posturile de radio străine democratice, din corul cărora nu lipsea nici Radio Moscova”. Prestigiul său economic era cu totul remarcabil aşa cu rezultă din următorul citat: „Mai târziu, după izbucnirea războiului în Apus, mă văd însărcinat de ministrul meu de atunci – Mitiţă Constantinescu – să scriu un articol dezvoltat pentru revista engleză „ The Banker”, în care să arăt jertfele făcute de ţara mea pentru a-şi menţine independenţa economică în faţa tentaculelor ispititoare ale penetraţiei nemţeşti.. Concluzia acestui articol trăgea un semnal de alarmă clar că, dacă piaţa englezească se menţine în rezervă, în cumpărăturile ei, faţă de mărfurile româneşti, oricâte credite i s-ar acorda din Apus, ţara noastră va cădea sub dependenţa economică a Germaniei hitleriste”. „Şi pentru că suntem în domeniului comparaţiilor entomologice, adaug că, dacă nu am fost unul din armăsarii înhămaţi la carul Soarelui, nu voiesc totuşi să spun că – în sectorul care mi s-a dat în seamă – am fost „muscă la arat”. Aşa se face că a lăsat populaţiei României o moştenire uriaşă aşa cum vom explica Mircea Vulcănescu este contemporanul nostru în lupta pentru ca România să-şi primească drepturile de la Germania. Noi suntem aceia care trebuie să-l sprijinim în obţinerea de la Germania a unei datorii de 18,8 miliarde euro. Este o luptă dură între un subsecretar la Ministerul de Finanţe Român şi Ministrul de Finanţe a Germaniei. Motivaţia refuzului ministrului de finanţe german este aceea că toate raporturile cu România au fost rezolvate prin Tratatul de pace de la Paris. După cu ştim la Paris delegaţia Română şi-a fundamentat poziţia pe datele furnizate de Mircea Vulcănescu. Aşa se face că în acest tratat apare le art.28 următoarele: „România renunţă la orice pretenţie faţă de Germania cu excepţia celor rezultând din contracte şi alte obligaţii anterioare datei de 1 septembrie 1939 precum şi drepturi datorate înainte de acea dată”. Contractul cu Germania a fost încheiat înainte de această dată după cum dovedeşte extrasele din apărare. „Şi, pe deasupra, nemţii ne-au rămas şi datori în balanţa totală a schimburilor în R.M.( Reichsmark).” „Contractul comercial cu Germania era dinaintea începerii războiului deci nu poate fi încadrat în cele hotărâte prin tratatele de pace. Este o datorie comercială care trebuie plătită cu dobânzile aferente. Şi iată ce scrie în apărare: „Negocierile economice româno – germane priveau două sectoare generale de activitate: 1) una era colaborarea – aşa-zisă industrială – adică conlucrarea în vederea coordonării structurale a instituţiilor producătoare, afectând mai ales organizarea în sectorul capitalurilor şi al întreprinderilor; 2) a doua era colaborarea – aşa-zisă comercială sau economică propriu-zisă – privind mai ales schimburile economice . Prima era o colaborare prevăzută ca de lungă durată; a doua era o colaborare pe o perioadă limitată de obicei şase luni sau un an (dar şi ea în cadrul unei înţelegeri principale de durată) Cea dintâi se făcea prin convenţii de colaborare între diferitele instituţii din ţară, din străinătate şi stat: uneori direct cu statul (când era vorba de concesii sau de instituţii de stat), alteori numai sub controlul statului , când era vorba de colaborare de instituţii private (în care statul avea însă interese de apărat). A doua se făcea de la stat la stat, în cadrul unor convenţii anuale, revizuibile semestrial, în cadrul unui acord general încheiat în 1939,(la început de an) denumit Acordul Wohlthat, care se întindea pe o perioadă de 10 ani, prevăzând o serie de acorduri speciale în legătură cu care, în fiecare an, aveau să se facă convenţiuni noi de aplicare a acestui acord general pentru perioada ce rămâne. Acordul zis „Cancicov” din 4 decembrie 1940, acordurile din 16 ianuarie 1942, 17 ianuarie 1943 şi 9 februarie 1944 sunt asemenea acorduri de aplicare anuală a Acordului din 1939, care legase, încă din timp de pace, economiile ambelor ţări”. Este de menţionat faptul că decontările se făceau direct prin Banca Naţională şi Ministerul de Finanţe

7

putea cel mult să le facă mai acceptabile. „În prima perioadă a ministeriatului Stoenescu, Ministerul Finanţelor este cu totul străin de această finanţare. Ea s-a făcut prin C.A.F.A., de către B.N.R., pe baza unor convenţii semnate la 17.I.1941, deci înainte de venirea noastră la minister. Ea angrenează instituţii care – în afară de Casa Colectare – nu erau sub conducerea Ministerului de Finanţe, în ce priveşte activitatea lor”. Putem vedea că aranjamentele de mai sus erau bătute în cuie înainte de război. „Politică face Mareşalul Când veţi fi chemaţi să răspundeţi de ceea ce aţi făcut, eu sunt acela care va răspunde pentru dumneavoastră toţi. De aceea pretind să ştiu tot ce faceţi în sectoarele dumneavoastră de activitate. Pentru că numai eu guvernez ţara asta” doctrina organizaţiunii administrative fayoliene”. Acest extras din apărare ne arată că era la curent cu teoriile lui Henri Fayol. Elton Mayo etc. Şi iată ce spune Mareşalul privind la decontări. „Germanii să discute cu BNR”. Şi pentru că cineva ar pune problema de ce nu s-a anulat contractul textul apărării precizează: „El ar fi dus numai la ocuparea ţării de germani, ocupare sub ameninţarea căreia am lucrat necontenit şi pe care ţara a evitat-o totuşi”. Evident că exista anumite prevederi contractuale secrete ştiute numai de Banca Naţională pentru că aflăm mai departe: „Lucrurile mergeau până acolo, în vremea generalului Stoenescu, încât ordinele venite de la Preşedinţie la minister nici nu erau transmise de mine mai departe, fără ştiinţa titularului. Iată, de pildă, un ordin primit de la Preşedinţie, în legătură cu aşa-zisa finanţare a armatei nemţeşti, singurul trecut pe la cabinetul meu în vremea aceea, când Preşedinţia – cum vom vedea – dispunea direct de finanţarea ei prin B.N.R”. Nu putem prezenta întreaga apărare dar întrebările pe care le pune dovedeşte temeinicia ei: „Unde sunt concesiunile făcute acelora care înşelaseră nădejdile neamului românesc”? „Unde e altceva decât grija scrupuloasă de ţara mea, cu renunţarea la veleităţile fiinţei mele individuale”? Şi tot el a dat răspunsul: „Poemul Rugă Fecioarei, scris de Charles Peguy) pe care l-am tradus în singurătatea celulei mele de la Aiud, temeiul pentru care omul de nădejde ( care îşi propune să servească, spre deosebire de politician, care pretinde să poruncească) se hotărăşte să făptuiască, chiar atunci când alegerea lui are a se face, ca şi pentru politician, nu între bine şi rău, ci între două rele, din care unul îi poate aduce căinţa; iar celălalt, numai păreri de rău” Trebuie să atrag atenţia că modele de natura celui expus nu sunt la modă. Dar există în expunere un aspect care este la modă. Este vorba de faptul că populaţia acestei ţări are o moştenire de 18,8 miliarde lei. Problemele de succesiune sunt la modă. Mai mult toţi suntem obligaţi să acţionăm pentru a obţine această succesiune pentru că altfel am comite o nedreptate: Şi iată ce spune Mark Aureliu cu privire la acest aspect: „Adeseori săvârşeşte o nedreptate şi acel ce nu face nimic; cine nu împiedică nedreptatea, când poate, îndeamnă la săvârşirea ei”. Cu alte cuvinte suntem obligaţi să luptăm cu toţii pentru recuperarea acestei datorii pentru că găsim în apărare: „convins că am obligaţia faţă de semeni , care stă la temelia obligaţiilor obşteşti, este o îndatorire a noastră faţă de noi înşine, prin care ne constituim oameni” Trebuie să menţionez faptul că în acest material m-am ocupat mai ales de trăsăturile etice şi morale a unui adevărat model care a fost Mircea Vulcănescu. Este vorba de un economist de excepţie a cărui lucrări

8

trebuie răspândite în ţară. Referinţe mai ample sunt cele ale lui Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica, Constantin Floru. Ultimele cuvinte a lui Mircea Vulcănescu au fost: „Să nu ne răzbunaţi”. Sunt cuvinte ale unui adevărat model care nu doreşte pentru nimic în lume ca ceva să dăuneze adevăratei comuniuni sociale. Este o chemare la coeziune umană prin care putem depăşi cu succes orice dificultate orice criză. Se cere de la fiecare din noi să ne căutăm toată bucuria şi mulţumirea noastră, trecând mereu înainte cu gândul la Dumnezeu, de la o faptă de folos obştesc la altă faptă de utilitate publică. Hancă Eugen Str. Zorilor nr. 21, Bl. E 51, Sc.C, Ap.6 Suceava

9

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful