MODALITĂŢI DE IPOSTAZIERE A FEMINITĂŢII ÎN LITERATURA INTERBELICĂ rezumat Alegerea unei teme pentru o lucrare de doctorat dintr-un câmp virtual

infinit de posibilităţi apare ca o provocare. Pornind de la premisa că această temă trebuie să deschidă perspective multiple de abordare, pentru a răspunde unui criteriu al complexităţii sau al interdisciplinarităţii, am optat pentru condiţia femeii în literatură. Pentru a restrânge, totuşi, câmpul de investigaţii, am ales, sub îndrumarea d-nei prof univ. dr. Elena Zaharia-Filipaş, coordonatoarea lucrării, o formulare mai precisă: „MODALITĂŢI DE IPOSTAZIERE A FEMINITĂŢII ÎN LITERATURA INTERBELICĂ“.O asemenea temă a necesitat un cadru teoretic complex, valorificarea studiilor de specialitate din diverse domenii: teorie literară, sociologie, critică literară, mitologie, psihanaliză, filosofie, stilistică. Această perspectivă multidisciplinară mi-a oferit posibilitatea de a determina modul în care se configurează, în textul literar, imaginea femeii, ca proiecţie imaginară sau ca personaj, o „fiinţă de hârtie“, în viziunea lui Roland Barthes, care se naşte şi trăieşte prin cuvânt, reflex ficţional al unor adevăruri existenţiale dificil de descifrat în realitate. Structura lucrării s-a axat pe conceptul de feminitate, care implică anumite corespondenţe (ca de exemplu şi necesită clarificarea unor noţiuni din aceeaşi sferă lexico-semantică: femeie, feminin, femeiesc, feminism . De altfel, aceste concepte noţiunea de „feminin“, considerată construct cultural, nu dat biologic, ca termenul „femeiesc“), au iscat numeroase controverse, cu iradieri de semnificaţii în plan sociologic, politic, religios, filosofic, etc. Aşadar, având ca punct de plecare aceste concepte, am configurat şi structura lucrării: I INTRODUCERE: acest capitol conţine 1.Argumentul, o justificare a alegerii acestei teme pentru importanţa şi complexitatea ei, cât şi pentru interesul pe care îl poate incita şi ineditele corelaţii, corespondenţe şi revelaţii pe care le poate aduce. De asemenea, în acest capitol, am circumscris sfera de semnificaţii a

conceptelor implicate, fără a-mi propune explicarea lor (de altfel, imposibilă în plan concret, dată fiind pluralitatea de opinii, controverse, corelaţii pe care le presupun): 2. Determinări conceptuale: FEMININ, FEMINISM, FEMINITATE. Pentru a deschide o anume perspectivă în abordarea idealului şi realului: 2.1. Mitul „eternului feminin“ (am avut în vedere opiniile diferite ale unor scriitori, filosofi, eseişti celebri: Simone de Beauvoir, Ortega y Gasset, Paul Evdokimov, Sören Kierkegaard etc). Izvorul acestui mit îl constituie arhetipurile, care presupun, în viziunea lui Jung, „încorporarea unor experienţe interioare sau exterioare ale umanităţii, de-a lungul evoluţiei sale, revelate în anumite situaţii (trăiri onirice, nevrotice, creaţii artistice)1. Ilustrarea acestor arhetipuri a avut, ca punct de referinţă, imaginea Mamei (Magna Mater Deorum: Isis în Egipt, Istari Manu pe malurile Eufratului, Astarteea în Ţara Canaanului, Gaia la greci). Însă cosmogonia implică unirea principiului feminin cu cel masculin, numai astfel se ajunge la creaţie. Aşadar, chiar şi aceste ipostaze mitice ale feminităţii se conturează prin raportare la principiul masculin. 2.2. Ideea de feminitate: între adevăr şi mistificare Valorificând concluziile subcapitolului anterior, am relevat semnificaţiile pe care le implică ideea de feminitate, ca model ideal, reflectat şi în literatură, dar şi ca reflex al unei realităţi existenţiale, cu tot ceea ce presupune ea (diversitate, pluralitate de manifestări). Prima secvenţă a acestui subcapitol ( Atributele feminităţii: între tiparul frumuseţii ideale şi adevărul de dincolo de mască) se axează pe anumite studii: Dominique Paquet, O istorie a eternului feminin, Gina Lombroso, L`Ame de la femme, Denise Brahimi-Chapui et Lucile Kuentzman, Images de la femme, Marcel Moreau, Celebrarea femeii, având drept scop evidenţierea unor trăsături tipice atribuite, în general, feminităţii. Am determinat, astfel, anumite modele (tipare ideale) ale feminităţii în diferite epoci, valorificând şi câteva picturi celebre. fiecărui concept, l-am inserat într-o formulare consacrată sau l-am proiectat în „oglinzile paralele“ ale

Mircea Anghelescu, Cristina Ionescu, Gh Lăzărescu, Dicţionar de termeni literari, Editura Garamond, Bucureşti, 1995.
1

Cea de-a doua secvenţă (Reprezentări ale ideii de feminitate) reliefează imaginea unor ipostaze feminine aureolate de mit şi legendă: Maria Magdalena, Aspasia, Aliénor, Isolda, Heloïse, Semiramida, Ariadne, Şeherezada, valorificând, în special, studiile: Femei celebre (Elena Văcărescu), Dumnezeul femeilor (Jean – Noël Vuarnet), Iubirea şi Occidentul (Denis de Rougemont), Frica în Occident (Jean Delumeau), Doamnele din veacul al XII-lea (Georges Duby). 2.3. Istoricul unei ideologii: feminismul Acest subcapitol a vizat originea şi evoluţia feminismului, precum şi modul în care această ideologie pune în discuţie ideea de feminitate, de fapt, toate conceptele legate de condiţia şi rolul femeii în societate, cultură, viaţa intimă, etc. Feminismul, ca mişcare socială, ca doctrină sau ideologie manifestată în plan politic, social şi cultural, s-a cristalizat în secolul al XVIII-lea. Originea sa poate fi plasată, însă, în Evul Mediu târziu, cu ecouri în Renaştere, prin fenomenul numit „Querelle des femmes“(1400–1600), manifestat în jurul unei cărţi publicate de Christine de Pisan, Cartea cetăţii doamnelor(1405). Etapele evoluţiei acestei doctrine sunt ilustrate diferit, dar implică, în esenţă, feminismul modern (secolul al XVIII-lea), feminismul contemporan şi postfeminismul sau ilustrează două direcţii: cea raţionalistă şi cea romantică. Studiile pe care le-am valorificat sunt: Simone de Beauvoir, Al doilea sex, Mihaela Miroiu, Gândul umbrei (Abordări feministe în filosofia contemporană), Convenio (Despre natură, femei şi morală ), volumul colectiv Femei, cuvinte şi imagini. Perspective feministe – Adina Brădeanu, Otilia Dragomir (coordonator), Daniela Rovenţa-Frumuşani, Romina Surugiu; Moira Gatens, Feminism şi filosofie, Gloria Steinem, Revoluţia interioară, Ştefania Mihăilescu, Din istoria feminismului românesc (antologie de texte), Laura Grünberg, (R)evoluţii în sociologia feministă, Alain Touraine, Lumea femeilor etc II. IMAGINEA FEMEII ÎNTRE REALITATE ŞI FICŢIUNE – ANTICHITATE PÂNĂ ÎN SECOLUL AL XIX-LEA (SCURT ISTORIC) Acest capitol are drept scop descoperirea unor puncte de reper în vederea abordării temei propuse dintr-o perspectivă complexă: cea a culturii şi civilizaţiei universale. În acest sens, am combinat viziunea diacronică cu lectura simultană, o „tehnică a anacronismului deliberat“, cum o numea Adrian Marino, a cărei DIN

perspectivă sintetică şi totalizatoare „face ca ansamblul relaţiilor literare de tipul trecut/prezent să conveargă spre identitate şi spre nivelare…ca şi cum întreaga literatură şi teoria literară din lumea întreagă ar fi fost scrise în zilele noastre“ 2.Am determinat astfel „invarianţii“ sau „universalii literari“ ( în terminologia lui Adrian Marino), care ilustrează, de-a lungul timpului, specificul ideii de feminitate sau modalităţile de reprezentare a feminităţii în literatură. Pornind de la arhetipuri, am reliefat modul în care ele capătă „întrupare“ în personaje literare feminine sau în viziuni lirice. Pentru a determina ipostazele feminine emblematice în literatura universală, am utilizat în special metoda comparatistă. În acest punct al traseului investigativ, am avut în vedere două căi de cercetare: lectura simultană (comparativă sincronică) şi metoda istoristă (având în vedere succesiunea epocilor culturale).. Însă, pentru a înţelege mecanismul configurării ideii de feminitate în literatură, am ilustrat modul în care a fost percepută imaginea femeii în realitatea vieţii, de-a lungul timpului. Oricât de complexă ar fi lumea ficţiunii şi cât de diferită de adevărul vieţii, izvorul plăsmuirii rămâne realitatea… Am utilizat, în acest scop, metoda comparatistă, paralela şi analogia dintr-o dublă perspectivă, vizând atât operele literare (abordate diacronic sau prin lectura simultană), cât şi corespondenţa dintre condiţia femeii în plan concret, real, într-o anume epocă, şi felul în care a fost reprezentată în artă (literatură), modul în care realitatea poate influenţa viziunea artistică. Având ca punct de plecare imaginea pe care femeia o are în societate, în funcţie de felul în care viaţa, ideologia vremii, mentalităţile au modelat viziunea artistică (implicând inconştientul colectiv), s-a constituit şi reflexul artistic al ideii de feminitate. Am încercat, astfel, să stabilesc anumite modele şi structuri, sesizând „ elementele stereotipe şi recurente (patterns) – capabile să orienteze, să ordoneze, să structureze, sub un numitor comun, o multitudine de aspecte convergente“. Se pot distinge astfel, având ca model arhetipurile, ipostaze feminine emblematice în cultura lumii: fecioara, bacanta, curtezana (antichitate), donna angelicata (evul
Adrian Marino, Comparatism şi teoria literaturii, traducere de Mihai Ungureanu, Editura POLIROM, Iaşi, 1998, p.120.
2 3

3

Id., p.142.

mediu), fecioara suavă predestinată nebuniei şi morţii (Renaştere, romantism), femeia pasională şi nobila fecioară care îşi jertfeşte iubirea în numele onoarei (în clasicism), aventuriera (un picaro feminin), în iluminism etc. Dar în toate epocile întâlnim curtezana, căci pentru bărbaţi, imaginea seducătoarei, maestră în arta plăcerii, este cea mai ispititoare, ca şi opusul ei, însă, fecioara, misterioasă şi parcă de neatins, comparată de Sappho cu mărul roşu râvnit de toţi… Dată fiind complexitatea câmpului de investigaţii pentru acest capitol, ne-am propus limitarea la anumite texte „care confirmă preconceptul central şi care legitimează inducţia universalistă…Textele au fost alese conform unor criterii de „reprezentativitate“ tipică, de pertinenţă, de semnificare şi coerenţă, în interiorul unui sistem şi al unui model“4 . În acest sens, am vizat opere în care se reflectă fie imagini mitice ale personajului feminin: Bacantele, (Euripide), Medeea ( Seneca), Fedra (Racine), fie reprezentări artistice ale unor arhetipuri sacre: fecioara, în Antigona (Sofocle), în viziunea poetei Sappho; curtezana, în Epopeea lui Ghilgameş, în lirica poeţilor latini (Catul, Ovidiu) şi la François Villon, donna angelicata, în opera lui Dante, femeia–ispită sau femeia demonică în lirica romantică. Am vizat, de asemenea, viziunea psihanalitică asupra personajului feminin, prin complexul Ofeliei, valorificând atât opera shakespeariană (Hamlet), cât şi studiul lui Gaston Bachelard5. III. ARTA PORTRETULUI FEMININ ÎN PROZA INTERBELICĂ (STUDIU ANALITIC) Ca punct de plecare, criteriile fundamentale în selectarea operelor au fost complexitatea viziunii asupra personajului feminin, diversitatea perspectivelor narative, dar şi preferinţa, mai mult sau mai puţin explicită, faţă de anumite texte, deoarece, în esenţă, receptarea literaturii are un caracter emoţional–subiectiv. Demersul analitic s-a axat pe valorificarea unor texte de specialitate, având în vedere integrarea portretului în sfera tehnicilor descriptive (asocieri, distincţii), roluri specifice (funcţii), tipologie (fizic, psihologic sau moral, mixt, în corespondenţă cu prosopografia şi etopeea), subordonarea faţă de conceptul de personaj (ceea ce
4 5

Adrian Marino, op.cit., p.182. Gaston Bachelard, Apa şi visele, traducere de Irina Mavrodin, Editura Univers, Bucureşti, 1995, p.92–106.

deschide perspectiva către o altă interpretare, valorificând un studiu al lui Mihail Bahtin: portretul ca „imagine cronotopică“ a personajului6). De asemenea, am avut în vedere extinderea sferei conceptuale, prin proiectarea sa într-un câmp mai larg de referinţe: portretul ca imagine a eului afectiv (implicarea dimensiunii psihologice: trăiri, sentimente, emoţii), • portretul ca reflex în oglinda conştiinţei Celuilalt (de pildă, în proza lui Gib Mihăescu) • portretul ca imagine despre sine (Autoportret în fărâme: Hortensia Papadat-Bengescu) • complexul bovaric (reflecţia de tip psihanalitic: Eul, Supraeul şi Sinele, în corelare cu viziunea filosofică a lui Jules de Gaultier), la Hortensia Papadat-Bengescu, subcap. Fantasma din oglindă. Am ilustrat aceste idei prin raportare la anumite opere, relevante în acest sens. Astfel, ipostazierea feminităţii ca reflex în oglinda conştiinţei Celuilalt implică alte dimensiuni ale interpretării: în primul rând, în plan psihanalitic, prin corespondenţa dintre portret şi oglindă, se poate evidenţia complexul narcisiac. În esenţă, pentru bărbat (inclusiv pentru personajul masculin), femeia („Celălalt“, în concepţia scriitoarei Simone de Beauvoir) reprezintă, de multe ori, o oglindă în care se reflectă Supraeul. 1. Imaginea femeii senzuale în proza lui Felix Aderca : 1916 ● Domnişoara din strada Neptun ● Revolte ● Zeul iubirii ● Femeia cu carnea albă Studiind opera lui Felix Aderca, am constatat un soi de panfeminism, întreaga sa viziune creatoare fiind sub incidenţa ideii de feminitate, care marchează totul: de la concret (marea, de pildă), la abstract (artele, războiul, jurnalismul). Iar acest panfeminism este dominat de estetica senzualităţii, determinând, adeseori, inedite şi, aparent, paradoxale asocieri. Mă refer, mai ales, la ciclul de nuvele Grădinării, subintitulat Legume şi femei, în care, prin metafora inversă (care apare şi la Marcel Proust, dar punând accentul pe un rafinament spiritualizat), se sugerează un fel de regal al simţurilor. Pornind de la aceste corespondenţe, am analizat modalităţile de ipostaziere a feminităţii în opera acestui scriitor, de la „mireasa multiplă“ din Zeul iubirii, până la imaginea senzuală a ţigăncii care-l ţine prizonier pe domnul Aurel, alter-ego declarat al autorului.
M. Bahtin, Probleme de literatură şi estetică, traducere de Nicole Iliescu, Editura Univers, Bucureşti, 1982, cap.Formele timpului şi ale cronotopului în roman, p.293–490.
6

2. Ipostazierea feminităţii în viziunea lui Gib Mihăescu: între obsesie erotică şi idealizare ( nuvele ● Femeia de ciocolată ● Braţul Andromedei ● Zilele şi nopţile unui student întârziat ● Donna Alba ● Rusoaica). Considerând ca dominantă a imaginarului artistic gibmihăescian nucleul obsesional, am distins tendinţa de idealizare, dar şi de erotizare a percepţiei feminităţii, implicând preeminenţa unor trăsături tipice (relevate şi în subcap. Ideea de feminitate: înte adevăr şi mistificare): frumuseţe, putere de seducţie, mister. Abordând selectiv nuvelistica lui Gib Mihăescu şi integral proza romanescă, am evidenţiat diversitatea faţetelor poetretizării, de la tehnica fragmentarismului, la trucajul oglinzii, de la percepţia mediată şi idealizată la dedublarea viziunii (trecut/prezent), uneori sub semnul contrastului. Diversitatea ipostazelor feminine (fecioara, curtezana, adulterina, femeia pasională sau demonică, soţia fidelă, bacanta, iubita ideală, femeia regală) iradiază însă de la acelaşi complex obsesional, cu o puternică încărcătură de senzualitate, vis, ideal şi iluzie. 3. Portretul unei scriitoare în oglinda timpului şi a creaţiei: Hortensiei Papadat – Bengescu Desigur că nu putea lipsi, dintr-un demers investigativ care vizează imaginea personajului feminin, opera unei scriitoare, poate cea mai semnificativă dintre puţinele creatoare valorizate de istoria literaturii române (cel puţin în ceea ce priveşte literatura interbelică). De aceea am considerat ca semnificativă nu numai viziunea Hortensiei Papadat-Bengescu despre ideea de feminitate, dar mai ales imaginea scriitoarei, aşa cum se reflectă în conştiinţa contemporanilor, dar şi a posterităţii, modalităţi inedite de ipostaziere a feminităţii creatoare, care transcende condiţia existenţei comune, afirmându-se prin literatură, prin opera sa. Am urmărit, apoi, modul în care se percepe ea însăşi (Autoportret în fărâme), cum se configurează imaginea sa din scrisori, mărturisiri, interviuri. În final, selectând o operă semnificativă ( Femeia în faţă oglinzei), am căutat Fantasma din oglindă, acel alter-ego care reflectă chipul, aspiraţiile, obsesiile autoarei, cea care, peste timp, în memoria capricioasă a urmaşilor, devine „o veşnic tânără Hortensia Papadat-Bengescu, zeiţă dintr-o friză grecească“. De aceea, în timp ce alte figuri feminine „au contururi vagi şi nu pot rivaliza cu proiecţiile lor romaneşti, care le asigură revanşa, le aduc în prim-plan şi le dau o consistenţă, o

complexitate şi o frumuseţe mult peste cele ale personajului masculin“, marea doamnă a literaturii române îşi depăşeşte condiţia, la confluenţa dintre viaţă şi creaţie, devenind un prototip al feminităţii în această mică insulă de timp dintre cele mai mari războaie pe care le-a avut omenirea7. Astfel, această fascinantă incursiune în universul feminităţii, care a pornit de la mit, a cumulat o suită întreagă de poveşti şi adevăruri, de imagini şi ipostaze, ajungând să releve astfel faţete multiple ale femeii, cea care rămâne veşnic, între realitate şi ficţiune, cel mai controversat şi incitant personaj din istoria vieţii şi din lumea artei.

Ioana Pârvulescu, Întoarcere în Bucureştiul interbelic , ediţia a II-a, Humanitas, Bucureşti, 2007, p.316; 329;320 .
7

Related Interests