Criza identităţii.

Între modernism şi postmodernism

MARCEL I. MALANCA

***
Etimologic, cuvântul modern derivă din modernus, neologism al sec. VI, din latina medievală, utilizat de Cassiodorus, Priscianus ş.a., atestat documentar însă din sec. V chiar, într-o diplomă din anul 499 î.Hr., după cum relatează J.E. Sandy în A History of Classical Scholarship. Modernus derivă la rândul lui din modo=recent.

75

Tabor, nr. 5, august 2012

Pentru început… ebutul epocii moderniste şi postmoderniste reprezintă un veritabil „Big-Bang” ideologic, explozie individualistă ce determină dispersia, aceasta ducând la diferenţiere, iar „diferenţierea – după cum spune şi Jean Baudrillard – răstoarnă lumea în indiferenţă”. Aceasta înseamnă exprimarea subiectivismului, subiectivizarea şi încercarea regăsirii sinelui, activarea valenţelor personale. Demersul ar trebui să fie cu totul diferit. Să nu uităm că spiritul clasicist se definea prin unitarism plurilateral sau, cum spunea Ch. Jencks, îmbinarea mai multor domenii într-un singur punct metafizic, unitar; deficitul perioadei postmoderniste constituie promovarea pluralismului subiectivizat, individualist. Acest lucru determină o criză a identităţii. Unitatea înseamnă completare, dispersia duce însă la dezintegrare, deconstructivism („Derrida”). Teoria „oglinzii” motivează foarte bine acest lucru: omul se regăseşte, nu privindu-se în sine, ci pe sine în semenul său. Criza identităţii este o criză a prezentului. Concret, prezentul nu există, este vorba doar despre modul în care omul trăieşte trecutul şi priveşte viitorul. Există astfel trei categorii: cei care privesc trecutul cu spatele spre viitor – fundamentaliştii – cei care privesc viitorul cu spatele spre trecut – postmoderniştii – şi cei care au o vedere bidimensionată: a trecutului şi a viitorului; din această ultimă categorie ar trebui să facă parte omul „valorificator”, cel care nu se neagă pe sine şi nu se aruncă în hazard.

D

Eseu

partizan exclusiv al tradiţiei sau al inovaţiei. Marino realizează o caracterizare de excepţie a spaţiului temporal istoric modernist. în ceea ce-l deosebeşte de trecut… şi în ceea ce ne promite el pentru viitor. în imanenţa lui efemeră. alienat. Nimeni nu poate crea suspendat în aer. Adrian Marino în Modern. dar fără a avea certitudinea şi siguranţa găsirii ei. modernitatea atinge cotele unei înţelegeri şi trăiri de sentimente şi stări care până prin sec. a unei incurabile linişti. imediat atribuit. a interdependenţei. El consideră aceste noţiuni nedisociabile şi nici chiar ierarhizabile. mai înainte de toate – în viziunea lui Matei Călinescu – „un concept temporal istoric”. Există manifestări contemporane care au însă un substrat conservator. expresia convingerii baudelaireiene despre estetica urâtului. în ceea ce are el distinctiv şi fugar. Amintim aici celebrul poem „Les fleurs du mal”. Făcând aluzie la artă şi la estetic. iar concepţia sa este una nu des întâlnită în rândul criticilor modernismului.Marcel I. apologet al „vechiului” sau al „noului”. a dezordinii. Azi. Marino. apariţia derutei. august 2012 Eseu 76 . devine însă tragedie în momentul în care omul modern se complace în opoziţie. clasic. Marino). învechit. nu a exclusivismului. necorespunzător stadiului actual. fiindcă sunt moderni… sensibilităţii şi conştiinţei contemporane”. confuzie nedreptăţită. nonconformism. recentului imediat. se încearcă inovarea fondului tradiţional şi clasicizarea actualităţii. „A fi epigon este una. fără câteva precizări însă: un fenomen modern este contemporan. Marino nu ezită să contureze trăsăturile spaţio-temporale ale noţiunilor discutate. căutând disperat salvarea. A. refuz şi contestaţie. Iată de ce omul modern se consideră frustrat. valabile şi egale în drepturi. afirmă Marino. iar „clasicii sunt clasici. nr. care în termeni moderni se poate numi: contestare. prezentului”. Înţelesul de actualitate. a moralităţii. din moment ce „adevărul este de partea reciprocităţii. dar nu neapărat şi invers. iar a fugi de viitor este imposibil. modernitate. legitime. Tabor. Marino consideră că e absurd a te declara anticlasic sau antimodern. Contestarea nu este o problemă în sine. a calităţii egale. se află într-o falsă opoziţie cu ideea de antic. contradictorii. afirmă: „se numeşte modern tot ceea ce aparţine sferei actualităţii. Baudelaire considera modernitatea ca fiind mai mult decât prezentul surprins în actualitatea lui. A. făcând abstracţie de caracterul sine qua non al clasicismului sau evitând paranoic descătuşarea modernistă. de recent. experienţă. aventură. irepetabile. nu se poate pune în discuţie o superioritate îndreptăţită a vreunuia dintre cei doi termeni. A. Există o aprinsă dispută între tradiţie şi inovaţie. Ca şi Călinescu. Marino consideră că nicio creaţie nu e posibilă fără un punct de plecare anterior. cădere. cinismului. examinând critic paralel termenii de „clasic” şi „modern” ajunge la concluzia unei situaţii ambigue. care astfel numai moderne nu pot fi numite (A. pentru a dezbrăca aceste concepte de falsele interpretări ce li se fac. perimat. Disputa dintre „clasic” şi „modern” nu este motivată. 5. Pe plan moral se observă aceeaşi sincopă: dispariţia ideii de normă. Malanca Modernitatea este. conştiinţa e dominată de stări simultane. XIV-XV poate nu au fost explorate niciodată. nu diferenţiate”. Din această pricină are loc o confuzie grăbită a ideii de modern cu cea de contemporan. modernism. Baudelaire este convins că peste dimensiunea fizică. a unei tăceri absurde. abis. victimă. Despre acest tip de negaţie vom trata ceva mai jos. din moment ce ambele poziţii sunt deopotrivă de viabile. Adrian Marino conştientizează starea de criză a eului modern: personalitatea se dizolvă. Marino este tipul criticului mediatic. o mentalitate întârziată. Dacă Matei Călinescu defineşte modernitatea în primul rând într-un spaţiu temporal – istoric. tradiţional. unică. Are un deosebit simţ al echilibrului şi este perfect conştient de faptul că nu este posibilă fiinţarea sufletului filosofic. Baudelaire vede în modernitate o calitate mai intensă a frumuseţii – frumuseţe ce poate exista chiar şi în rău şi în urât. conceptului de modern. creator original în prelungirea unui fir tradiţional… cu totul alta”. „Modernii de azi – spune Marino – sunt clasicii de mâine”. care în literatură se numeşte: neant. Astfel apare impulsul spre negaţie şi revoltă. Fără istorie nu putem trăi. artistic sau de orice natură. dimensiune în cadrul căreia omul măsoară prezentul în actualitatea lui istorică.

Libertatea modernă nu are definiţie însă. Această vocaţie duce de cele mai multe ori la cultivarea spiritului estetic baudelaireian. ateiste. foarte modern. compact. Oscilarea între modernitate şi frivolitate duce la snobism. dezvrăjirea. corupţie.Criza identităţii. modelelor. Aceste grade de comparaţie ale spiritului modern vor declanşa „revoluţii” mereu inovatoare. modernism târziu şi… cine ştie ce va mai apărea…?! Istoria spiritului modern începe cu apariţia tendinţelor raţionaliste. de demitizare a antichităţii (A. reformarea spiritului modern atinge uneori cotele unei modernolatrii. anticonservatoare. a noţiunii de noutate”. subliniază Marino. cu altă tradiţie şi mentalitate. 77 Tabor. şi viceversa. legile. Moderniste devin toate mişcările ideologice de orice natură. Surdu. Din această pricină moda inspiră spiritelor rigoriste şi severe o repulsie morală. Marino). Modernitatea este considerată ca începând aproximativ din sec. care tind să rupă legătura cu tradiţia. nr. 5. afirmă Alex. După Marino. „Modern devine în primul rând nu obiectul. devenind la fel de tiranic şi de dogmatic. Să nu uităm însă că ceea ce este uneori foarte modern într-o anumită zonă geografică şi spirituală poate fi strident. la „valorizarea nonvalorii estetice” (A. falsitate. normele. inacceptabil şi „depăşit” într-o altă regiune. 1951). ideea de modern este: „potenţial futuristă”. De aici şi spiritul de anticipare a modernului: „Pictorii care se vor cei mai moderni sunt şi cei mai angajaţi în viitor” (André Malraux în Les voix du silence. formele vechi trebuie să persiste şi să existe în cele noi. înseamnă libertate în artă. ci modul de receptare a obiectului”. Astfel. golirea de mister. modernitatea e definită de patru mari revoluţii: – dobândirea autonomiei omului modern. Pluralismul duce la relativism. defineşte o atitudine de tip modern. imoralitate”. tipul omului modern nu este unul integralist. simularea. mentalitate şi gust interpretabile. orice gest de independenţă. adoptând atitudini anticlasice. Moda devine astfel „poză. Invazia modernă cosmopolită superficializează şi sterilizează spiritul uman. Între modernism şi postmodernism Dominat de un puternic sentiment al superiorităţii. transformând omul modern. Modern în artă. perversiune. cel mai modern”. Ideile clasice. noutate şi clasicitate. XVI prin protestantismul european şi prin dezvoltarea ştiinţelor experimentale şi a marilor descoperiri. Modernul reprezintă trecerea de la obiectivism şi unicitate la subiectivism şi pluralism. viitoare. în omul „kitsch”. (A. omul modern nu ezită la un moment dat să se considere chiar „mai modern. afectare. Pentru Marino. cum spunea Matei Călinescu. Marino. Astfel. pozitivismul şi optimismul progresist ştiinţific. deschizătoare de noi drumuri: postmodernism. Marino). ajungându-se astfel la negativism radical. august 2012 Eseu . canoanele literare. independenţă. voinţa de a stăpâni tehnic lumea. artistice. Marino). Trăsăturile semnificative sunt raţionalismul. scările de valori impuse. antitradiţionale. contrafacerea. Astfel. prefigurând viitoarea dezvoltare. de exemplu – adaugă Marino –. actualitate şi eternitate”. înnoirea. imitaţia. reputaţie de care s-a învrednicit şi moda zilelor noastre. Această particularitate pluralizează orice fenomen socio-cultural modern. antiacademice. câtă vreme în formarea spiritului modern nu se remarcă participarea câtuşi de puţin a tradiţiei sau a vechiului. „modern oricând şi oriunde” – A. – demitizarea lumii. chiar agresivă. Marino vorbeşte în acest context despre neseriozitatea. ideea de modern ilustrează „o sinteză” nu „antiteză”. Pluralitatea înseamnă totodată şi subiectivism. Stilul modern este unul antidogmatic. neadecvat. Modernismul comportă un puternic caracter negativist. deoarece fiecare individ tinde să-şi facă despre conţinutul ideii de „modern” şi a celei de „libertate modernă” o reprezentare particulară. „o sinteză de inedit şi conformism. modă care sileşte pe adepţii săi să practice mimetismul. modernomanii. orice act de desprindere de sub prestigiul principiilor. laice. iar modern – după Marino – înseamnă tocmai „o foarte accentuată relativitate”. revoluţionar. de liberalizare. normelor. ierarhiile oficiale. atingând punctul culminant în secolul luminilor. Restructuralizarea. lipsa de distincţie şi eleganţă a modei moderne. Domină astfel obsesia de a fi neapărat nou. singularitate. transformat în fetiş. printr-o „hipetrofie exacerbată. Spiritul anti-tradiţional modern se concentrează asupra poziţiilorcheie din istorie: dogmele. îl secătuieşte de toate normele şi sentimentele care îl fiinţau.

Speculaţia presupune meditaţie. Boboc în Confruntări de idei în filosofia contemporană). secularizarea. Asta nu însemnă că epuizarea domeniului duce la finalitatea filosofiei. Surdu). trecerea de la interesul pentru ce este (ti est) obiectul. spune acelaşi T. Matei Călinescu explică conflictul care a apărut între religie şi modernitate. cu λογοí. renunţarea la cunoaşterea esenţei pentru cunoaşterea fenomenului. În sec. XII – scria T.Marcel I. Se caracterizează prin separarea treptată între modernitate şi creştinism. important este însă de a o schimba”. apare odată cu „prima tresărire a gândului despre autonomia feluritelor domenii ale culturii”. Remarcăm ruptura evidentă: renaştere – dogmele bisericeşti. A doua fază începe în Renaştere. diferenţierea instituţiilor. Vianu – apare teoria „adevărului dublu”. Karl Marx spunea: „filosofii nu au făcut decât să interpreteze lumea în diferite moduri. Intelectul se opune raţiunii. spre deosebire de raţiune despre care s-a spus că „nu are mâini cu care să muncească. fără ajutorul intelectului. 5. teologic şi filosofic. Modernitatea „a putut apărea numai ca o critică a eternităţii creştine” (Octavio Paz). S-a vorbit despre o aşa zisă „criză a culturii moderne” şi despre un „sfârşit al filosofiei”. Acest timp linear constituie „axa istoriei” – axis mundi – care conduce lumea spre eternitate. Însă nici intelectul nu poate reuşi pretutindeni. sufletul spiritului. Relaţia modernitate – creştinism se conturează de-a lungul a patru faze istorice: Folosirea medievală a cuvântului modernus ca antonim al lui antiqus. condamnată la pieire” (Alex. Intelectul este eficient. fiinţa raţională. 1978 ). Renunţând la dogmele creştinismului. De aici. disocierea dimensiunilor existenţei. expunând şi crezul modernist potrivit căruia omul modern pare a fi „un necredincios şi un liber cugetător par excellence”. Surdu). transcendentul transcedentalităţii. fiind astfel. laicizarea. faptă. – împlinirea idealurilor umanismului occidental. s-a subliniat faptul că această finalitate reprezintă de fapt „desăvârşirea metafizicii” (Alex. Surdu constată activarea unei a treia facultăţi a gândirii. Modernitatea rupe legătura cu tradiţia socotită „piatră de temelie” şi care în creştinism avea rolul cel mai important. de la Cuvânt la acţiune. Perioada romantică constituie a treia fază. iar de cerşit îi e ruşine să o facă. reforma protestantă este dovada acestui fapt. Surdu. Malanca bivalenţa modernă. de la Raţiunea supremă (Maxim Mărturisitorul) la intelectul omului de rând. în cadrul moralităţii de exemplu. Antichitatea nu a cunoscut această bivalenţă şi nici măcar Evul Mediu în primele lui secole. Moartea lui Dumnezeu constituie un mit. cum se manifestă (Alex. în perioada modernă: speculaţia (etimologic – speculum = oglindă. politică – morală etc. la cum este (pos esti). este împlinită fără reţinere. reproducere). Diferenţa între filosofia antică-medievală şi cea modernă se face vădită prin renunţarea la raţiune în favoarea intelectului sau a inteligenţei. Romanticii au fost primii care şi-au imaginat moartea lui Dumnezeu. nr. Nu mai contează esenţa omului. Alex. cum se comportă. Mai apoi apar disensiuni şi în sânul creştinismului. atitudinea faţă de cum este lumea este cu totul alta. august 2012 Eseu – 78 . Trebuie să recunoaştem că modernismul cercetează un teren neexplorat până la momentul respectiv. afirmă Călinescu. Departe însă de a constata şi a putea concepe un sfârşit propriu-zis al filosofiei contemporane. cu mult înaintea lui Nietzsche. În Cinci feţe ale modernităţii. Tabor. Ruptura cu divinitatea. Se trece de la Logos la intelect. filosofii moderni sunt totuşi nevoiţi să vorbească despre Dumnezeu şi suflet. Vianu. sau cel puţin se cercetează ceea ce a mai rămas de cercetat. manifestările şi acţiunile (homo faber – omul lucrător). opunând transcendenţei transcedentalitatea. continuând cu Iluminismul. în toate domeniile. Lumea modernă. ci fenomenalitatea lui. Problema finalităţii filosofiei a fost ridicată la dezbaterile celui de al XVI-lea Congres Mondial de Filosofie de la Düsseldorf (27 aug. – 2 sept. de la reflectare la modelare”. spiritul modernist e caracterizat de „trecerea de la contemplaţie la acţiune. rezultat al negării de către creştinism al timpului ciclic în favoarea unui timp linear şi ireversibil. Revenind la critica lui Alex. Este vorba despre bivalenţa care domneşte întreaga epocă modernă şi contemporană. distincte de raţiune şi intelect.

spune Claude Karnough. Probabil că el s-ar fi aşteptat ca Hristos să vină şi să moară din nou. în care este vorba despre un „nebun” care aleargă disperat cu o făclie aprinsă în miezul zilei prin mijlocul unui târg. el presupune o veşnică reîntoarcere. reafirmarea morţii lui Dumnezeu – clişeu pentru sec. „Cei vechi ştiau că zeii sunt muritori. amplificând formarea şi desfăşurarea curentelor heterodoxe. Nietzsche este considerat „părinte al postmodernităţii” (el constată „moartea lui Dumnezeu”). în Interludiul modernităţii din colecţia Post Modernismul. Are loc separarea totală între modernism şi creştinism. cum poate muri cineva care nu a existat niciodată?”. Modernitatea nu a reuşit suprimarea imaginaţiei religioase a omului. strigând cu glas puternic: „Unde este Dumnezeu?”. Tipul omului modern este tipul corciturii europene. la tradiţie. Pentru Nietzsche „cultura modernă este o scenă de teatru”. Acestea pot fi de stânga (marxişti. ei erau manifestări ale timpului ciclic şi. nr. timpul ciclic devine spiralat. iar mulţimea mirată de gestul „nebunului” îi răspunde ironic şi râzând: „Dumnezeu a murit!”. Matei Călinescu constată dispensarea de numele lui Dumnezeu până şi în rândul teologilor (astfel Paul Tillich preferă să vorbească despre fundamentul existenţei noastre şi includerea în materiile de studiu în unele şcoli teologice a unei noi discipline: „Teothanatologia” – Teologia morţii lui Dumnezeu). Critica lui O. Omul prezentului nu se mai înţelege pe sine din trecut în perspectiva viitorului. post-marxişti ). Paz nu face această diferenţă sensibilă. duşmanii modernităţii pot fi revoluţionari religioşi (cum sunt fundamentaliştii islamici de exemplu). Între modernism şi postmodernism Potrivit lui Octavio Paz acest concept creştin despre timp conduce lumea spre fatalitate. Călinescu – pot forma şi cele mai eterogene formaţiuni ideologice. noi l-am omorât!”.Criza identităţii. prindeau viaţă din nou şi mureau din nou… Dar Hristos a venit pe lume o singură dată. mult prea tânăr. anunţi un fapt irepetabil: Dumnezeu a murit pentru totdeauna”. Nietzsche expune o pildă relatată în cadrul aforismului 125 din „Le gai savoir”. Fizic fugit ireparabile tempus. august 2012 Eseu . căci fiecare eveniment din istoria sacră a creştinismului e unic şi nu se repetă. neo-marxişti. El intră în nihilism. Modernitatea nu a apărut nici pe departe ca o critică la ireversibilitatea temporală a creştinismului. Dacă spui: Dumnezeu a murit. „Corcitura europeană este expresia interludiului care caută costumul în depozitul de costume al istoriei şi constată că nici unul din ele nu i se potriveşte prea bine. iar pe de altă parte parte. Paz e naivă. Polul opus modernităţii. reactualizarea stării de perpetuă desăvârşire. A doua venire hristică este o altă expresie a ciclicităţii. Paz nu presupune nici măcar credinţa în natura divină indestructibilă a lui Hristos şi nici învierea trupului acestuia. „L-a văzut cineva pe Dumnezeu?”. iar nihilismul este o devalorizare a valorilor. Modernizatorii – afirmă M. Sufletul uman devine un haos. posedă ca trăsătură distinctivă un maximum de adaptabilitate”. ca atare. 79 Tabor. metafizic timpul este ciclic. iar „nebunul” le oferă o replică pe măsură: „Dumnezeu nu a murit. El scria că Dumnezeu „dacă există nu poate muri. mai degrabă a deviat-o de la cursul ei obişnuit. cel al tradiţionalismelor adesea reacţionare. A patra perioadă o reprezintă jumătatea sec. 5. locul de întâlnire între un suflet îmbătrânit şi vlăguit care se zdrobeşte neîncetat şi un suflet viitor. din punct de vedere fiziologic. dacă nu există. XIX. Viaţa veşnică este ea însăşi întoarcerea la Eden. Cei din urmă vor totuşi să beneficieze de unele elemente ale modernităţii. într-o perpetuă ascendenţă. de aceea concluzionează: „Dumnezeu a murit pentru totdeauna!”. coruptă. formarea sa este procesul lent la aparaţiei unei umanităţi fundamental supranaţionale şi nomade care. redă concepţia lui Nietzsche pentru care modernitatea este un spaţiu de joc al cercetării istorice. para-marxişti. dar niciodată reîntâlnirea cu sine. Paz se pare că nu făcea distincţie între spectrul fizic şi metafizic al timpului. Günter Figal. Apar adesea conflicte între cei care sunt necondiţionat de partea modernităţii şi cei care resping pătimaş modernitatea. precum progresul tehnologic. XX. Creştinismul presupune dintotdeauna o reîntoarcere la valori. acuză modernitatea ca fiind decadentă.

8). Mihail Ilovici scrisese un tratat deosebit intitulat Negativismul tinerei generaţii în care mărturiseşte că generaţiile trecute – bătrânii – „nu sunt în stare să ne înţeleagă fiindcă îi cuprindem şi suntem prea mari ca să mai încăpem în ei… nu ne interesează nici ei. armonios. fiindcă trăirea materiei este caducă (Mircea Eliade – Discobolul. haosul din sufletul omului reprezentând trecerea la o nouă eră: cea a postmodernismului. dezlănţuite. nr. Despre Emil Cioran. Faptul regretabil la orice generaţie tânără este „că nu are cel mai elementar spirit de solidaritate”. Lovinescu că ar face confuzie între talent şi facilitate. prin barbarie” (E. care să se desfăşoare într-o „splendidă negaţie a culturii în sensul de până acum. 9. nici chiar noi înşine. modernism. acuză vechea spiritualitate de „lipsa de autenticitate şi prea marea ei convenţionalitate. Cioran – Împotriva oamenilor inteligenţi. Eugen Ionescu spune: „ca să fi original trebuie să fii autentic şi a fi autentic înseamnă a trăi o perspectivă proprie”. spune Ilovici. negativismul – rezultatul conflictului între generaţii – „este legitimat de evoluţie şi nu de revoluţie”. fatalitatea spirituală. care afirmă că experinţa este mijlocul de cunoaştere directă. The New Classicism in Art and Architecture. Cunoaşterea este determinată pur şi simplu de experinţă şi raţional. rezistenţa celor care „nu mai au altă cale.Marcel I. Malanca Prin această pildă Nietzsche exprimă nihilismul caracteristic vremii. Ilovici propune „rupere definitivă de tradiţie”. mai 1933). conştiinţă artistică”. Se ridică problema: originalitate-autenticitate (tratată pentru întâia oară de Camil Petrescu) despre care scrisese şi Adrian Marino. evident. vrea o cultură a disperării. se datorează rezistenţei celor care aparţin vechii generaţii. M. creator original. Perioadei pe care Tabor. afirmă Mihail Ilovici.” Pentru Ilovici. Camil Petrescu şi respectiv Mircea Eliade nu au dreptate când afirmă că autenticitatea nu este. nu contestă totuşi valorile tradiţionale şi nu recomandă marginalizarea lor. originalitate. afirmând: „a fi epigon este una. Alături de nihilism îşi face loc în spaţiul modern – postmodern şi spiritul negativismului. liber. afirmă Mihail Ilovici. ajungem în cotidianul pe care Jencks Charles preferă să-l numească „modernism târziu” (Post-Modernism. august 2012 Eseu 80 . modernitate – eseuri). Ilovici e convins de faptul că sterilitatea tinerei generaţii. Afirmaţia că „numai spiritul este original”. Discobolul. Ne preocupă doar produsul fecundării inteligenţei noastre cu ei. ridicându-se contra sterilităţii şi superficialităţii la români. Talent nu însemnă nici preponderarea inteligenţei. a trăirii frenetice. Ilovici se motivează: „nu confund nimic: identific talentul cu facilitatea. nr. însă – spune el – „a afirma despre aceste valori că ar fi cele mai alese şi deosebite ale tradiţiei este dovada unei superficialităţi”. procurată de trăirea personală a fenomenelor vieţii. trecând prin filtrul manifestărilor ideologice ale nihilismului şi negativismului. la un fond nud. o formă nudă”. convins fiind de faptul că Petre Manoliu. are neapărat caracterul unic al spiritului şi tocmai această unicitate constituie originalitatea. Ilovici e convins de faptul că această atitudine spirituală de negaţiune construieşte „omul nou”. concomitent cu distrugerea „omului cel vechi”. nu pentru că El nu a existat niciodată ci pentru că El „a fost omorât”. iar omul „numai autentic”. neagă până şi puterea talentului şi spune: „sunt convins că cineva nu poate da nimic bun fiind cu talent… nu cred în talent căci implică. 9) şi nu i se poate fixa obiectiv unicitatea. nr. Mihail I. creator. nr. mediocritatea şi lipsa valorilor. cu atât mai puţin. „Se pune accentul pe autenticitate scuzându-se astfel lipsa originalităţii” (Mircea Eliade – Discobolul. 1987). Pe fondul negativismului şi a noilor norme apare constructivismul ca o nouă realizare. nici cunoaşterea ontologică şi. sau este numai uneori. pe care îi anulăm. în prelungirea unui fir tradiţional… cu totul alta” (Modern. modernismul pentru care Dumnezeu nu mai există. Ilovici afirmă că acesta. este greşită. Dinspre modernism. Misticismul inspiraţiei este de altfel o naivitate pentru Mihail I. Negativismul noilor generaţii. Acuzat de E. 5. Opera de artă – spune Mihail Dragomirescu în La science de la literature – este fecundarea spiritului cu materia prin experienţa personală. facilitatea”. rezistenţa de frica morţii”. Acest „om nou” (a se face legătura cu „omul suprem” al lui Nietzsche) „trebuie realizat acum”.

Potrivit lui C. „criza de identitate şi de identificare” (Marco Tarchi şi A. nihilismul este „transformarea Fiinţei în valoare de schimb”. În postmodernism se constată o criză de sens. Karnoouh. Hassa o numesc adeseori „postmodernism”. august 2012 Eseu . În eseul Există moralitate în politica postmodernă?… el constată: „zeii sunt morţi. Zigmund Bauman în Etica postmodernă afirmă că perspectiva postmodernă asupra eticii constă în primul rând „nu în abandonarea preocupărilor morale tipic moderne. de „crezul unităţii”. Consecinţele sunt scepticismul şi nihilismul sau relativismul. ostile capitalismului”. iar lumea nu mai cunoaşte limite. Acest deconstructivism îl întâlnim şi la Jaques Derrida. Creăm ceea ce a fost deja făcut. Călinescu). la fel. nihilismul obligă societatea postmodernă să nege orice valoare şi orice divinitate. şi eroii (ni se oferă eroi falşi. boală a individului care se consideră cel puţin modern. fuziunea economico-statală…” (Guy Debord). acest lucru mai ales sub complexul superiorităţii. neo-bogaţi). staruri de la Hollywood. Astfel se formează ceea ce Ch. Baudrillard. Jencks numeşte neoclasicism. l-a „depozitat”. „societate a spectacolului” concretizată prin „reînnoirea tehnologică neîncetată. Astfel se poate vorbi despre: – o artă postmodernă. Lefort). al cărui patos avangardist îi marchează opera. intrăm în sfera lui NEO sau în aceea a lui perpetuu POST. Gilles Lipovetsky susţine că am intrat în epoca postdatoriei. ci în respingerea 81 Tabor. Dumnezeu e mort şi. de porunci şi obligaţii absolute. reporteri TV). consideră că noi suntem ucigaşii lui Dumnezeu. – filosofie postmodernă. „Postmodernismul e considerat o reacţie împotriva încrederii naive şi lipsite de discernământ în progres şi în adevărul obiectiv sau ştiinţific”. „Viitorul nu este diferit de astăzi – spune C. ci „tentativa de relansare a culturii… debarasată de conţinuturile subversive.” Spiritul postmodern recuperează elementele clasiciste în formă nudă. Karnoouh – este repetiţia lui astăzi cu mai multe bunuri… viitorul e privit ca un etern prezent… perfect exprimat prin neo (neo-comunism. jucători de fotbal. – o societate postmodernă. Jencks îi propune denumirea de mai sus. Între modernism şi postmodernism Foster. doar o infinită potenţialitate de convertabilitate. mai cool”. Modernismul a marginalizat tradiţia. – istorie postmodernă. „Modernismul târziu este forma exagerată şi neîncetat revoluţionară a modernismului”. stabilindu-se noi repere. Omul postmodern devine „omul kitsch” (M. „lipsa reperelor de certitudine” (Cl. iar prezentul îl redă „dezbrăcat de metafizic”. Îl numeşte „târziu” deoarece „este supus imperativului noului şi nu are o relaţie cu trecutul”. Simon Blackburn consideră apariţia în istorie a termenului „postmodernism” în jurul anilor 1970.Criza identităţii. Sloganul postmodern devine: „Nici un exces!”. ca şi „nebunul” lui Nietzsche. născută din constatarea eşecului metafizicii tradiţionale. Jameson. nr. postmoderne. transformări de procesualitate”. în care comportamentul uman este eliberat de „infinitele datorii”. unde postmodernismul constituie „culmea modernismului”. Claude. 5. constituind „finalul sau împlinirea unei modernităţi pe care pretinde că o depăşeşte”. neo-clasicism. În prefaţa Condiţiei postmoderne a lui Jean François Lyotard – marele apologet al postmodernismului – Ciprian Mihali expune formele de manifestare ale curentului postmodernist. – democraţie postmodernă. Ideologia lui Jencks despre postmodernism este socotită „hibridă” de către Dan Eugen Raţiu care socoteşte că trebuie socotite ca fiind postmoderniste nu „programele şi activităţile artiştilor ce prelungesc ruptura radicală faţă de trecut”. Marino). provenind dintr-o „deziluzie generalizată faţă de idealurile umaniste ale modernităţii”. „întoarcerea la tradiţie împotriva modernismului” (Luc Ferry). mai bestiale. Krauss.

KEYWORDS: modernism. MALANCA. Gustav Le Bon în Psychologie des foules. fenomenele morale fiind „neraţionale”. 5. afirmă că statul-naţiune se dizolvă şi apar „triburile”. This means expressing subjectivity. Codoban. Between Modernism and Postmodernism The beginning of the modernist and postmodernist era was a true ideological Big-Bang. subjectivism. „Se practică copierea răului. nu un refuz al lui. masca globalizării etc. august 2012 82 . diversitatea. Mulţimile postmoderne sunt „reziduale” cum ar spune G. nr. This is about the way man lives the past and regards the future.Marcel I. thus. caracterizează postmodernismul care nu poate pretinde puterea reconstrucţiei umane sau a lumii decât într-o formă utopică. Aceste diferenţe determină mulţimile să se neutralizeze reciproc. în Occident. Malanca modurilor tipic moderne de a aborda problemele morale”. Aurel Codoban concluzionează: „CLASICISMUL privea spre trecut. Sfârşitul statului modern este globalizarea. sinteticului. creşterea multiplicităţii sub toate aspectele validează diferenţele ca principii ale autonomiei „triburilor”. laic. subjectivization. Le Bon. alegerea binelui nu e o opţiune. rationalism. skepticism. and the attempt to retrieve the self and activate the personality traits. comunicarea subjugându-se cunoaşterii. The consequences encompass skepticism and nihilism or relativism. setea de putere. differentiation. an individualist explosion that rendered dispersion and. as well as an inclination toward the demythologization of Antiquity. „Postmodernismul este sensibilitatea descoperirii pluralităţii în modernism”. În paralel cu această menţiune. MODERNISMUL a privit spre viitor. Codoban. constată A. Pentru el liberul arbitru înseamnă „libertatea de a alege răul în locul binelui” întrucât. atheist affinities. „mulţimile psihologice”. expresia concretului. afirmă A. POSTMODERNISMUL trăieşte paradoxul prezentului pentru care viitorul e trecutul. nihilism Tabor. Identity Crisis. ci e „urmarea modului tradiţional de viaţă”. Lipsa unităţii. identificarea diferenţelor şi proclamarea lor prin autonomie sau independenţă de orice natură. respectiv influenţa mijloacelor audio-vizuale care contrabalansează efectul scrisului şi impun „puterea imaginii”.” Eseu Abstract MARCEL I. să intre în consonanţă şi să ajungă la indiferenţă. Aurel Codoban constată faptul că formarea culturii postmoderne este influenţată puternic de mijloacele de comunicare în masă în a cărei evoluţie au loc mutaţii: trecerea de la oral la scris. Ele sunt formaţiuni „axate pe o singură problemă”.” Jean Boudrillard susţine că azi. cu „interes faţă de un singur subiect aflat în atenţia publicului”. iar exemplul este folosirea kitsch-ului împotriva kitsch-ului. Pentru Bauman postmodernismul este o „moralitate fără cod etic” şi în care adevărul nu are caracter absolut. The history of the modern spirit begins with the occurrence of a tendency for rationalist. „Pentru generaţia postmodernă merge orice”. The postmodernism features a crisis of the significance of things as a result of a general disillusion towards the humanist ideals of the modernity. crisis. postmodernism. spune Bauman. The identity crisis is a current crisis.