Tema 1 Obiectul de studiu şi metodele teoriei economice Planul temei 1. 2. 3. 4. Esenţa economiei.

Evoluţia obiectului de studiu al teoriei economice. Metodele de cercetare, categoriile şi legile economice. Funcţiile teoriei economice. Politici economice. 1.1. Esenţa economiei

Economia este o ştiinţă socială care cercetează baza economică a societăţii umane. Ea analizează modul în care societatea administrează resursele relativ limitate pentru satisfacerea nevoilor umane nelimitate. Pentru a determina esenţa economiei trebuie de concentrat atenţia la două aspecte ale economiei: tehnologic şi social-economic. Economia privită în aspect tehnologic se manifestă în trei forme: a) economia resurselor, care reprezintă un proces de transformare a resurselor de care dispune societatea în anumite produse necesare pentru îndestularea nevoilor umane; b) economia reproductivă, care reflectă interacţiunea celor patru faze ale reproducţiei (producţia, repartiţia, schimbul, consumul) şi reprezintă o încrucişare a circuitelor mijloacelor de producţie, obiectelor de consum, resurselor naturale, financiare şi a forţei de muncă; c) economia naţională, care îşi găseşte expresia în economia ramurilor (economia industriei, complexului agroindustrial, transportului etc.), economia sferelor de activitate (sfera materială şi sfera nematerială), economia regională (economia zonei de Nord, Centru, de Sud a Republicii Moldova), economia întreprinderii (firmei). Economia privită în aspect social – economic reprezintă unitatea forţelor de producţie. Forţele de producţie reprezintă un raport dintre oameni şi natură, iar relaţiile de producţie reflectă relaţiile economice dintre oameni, care apar în procesul de producţie, indiferent de dorinţa sau voinţa lor. Relaţiile de producţie au următoarele patru trăsături: au caracter obiectiv şi istoric; servesc ca motor în dezvoltarea forţelor de producţie; constituie baza economică a societăţii; determină structura socială în orice ţară. Principalele relaţii economice le constituie relaţiile de proprietate. Economia, ca unitate complexă, este structurată şi abordată ca microeconomie, mezoeconomie, macroeconomie şi mondoeconomie. Microeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele participanţilor individuali la activitatea economică (firme, gospodării familiale, bănci etc.). Mezoeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele care se referă la sectoarele de activitate economică (primar, secundar, terţiar), la

1

ramurile activităţii economice (industrie, agricultură, transport, unităţile administrativ-teritoriale). Macroeconomia reprezintă procesele, faptele, actele şi comportamentele economice referitoare la întreaga economie privită ca agregat sau ca sistem (economia naţională a Republicii Moldova). Mondoeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele subiecţilor economici şi ale comunităţii internaţionale privite atât prin prisma legăturilor economice dintre economiile naţionale, cât şi ca întreg considerat la scară planetară sau zonal-internaţională (relaţiile economice internaţionale, mecanismele de funcţionare a economiei mondiale, instituţiile economice internaţionale etc.). Economia ca entitate include diferite sectoare economice: sectorul economic primar (agricultura, sivicultura, industria extractivă, pescuitul), sectorul economic secundar (industria prelucrătoare, construcţiile şi lucrările publice), sectorul economic terţiar (prestări servicii în bănci, asigurări, transport etc.), sectorul economic cuaternar (serviciile de informatică, învăţământ superior, cercetare ştiinţifică şi tehnologică). În funcţie de relaţiile de proprietate economia include: sectorul privat (ansamblul întreprinderilor şi societăţilor private), sectorul public (ansamblul întreprinderilor şi asociaţiilor în care statul exercită o influenţă preponderentă), sectorul mixt (ansamblul de întreprinderi constituite în baza alocării capitalului privat şi celui public). Noţiunea “Economie” nu trebuie confundată cu noţiunea “Ştiinţa economică”. Ultima analizează ideile, teoriile, doctrinele şi procesele economice, care parcurg în societate. Ştiinţa economică e întemeiată pe trei principii: a) interacţiunea dintre teorie şi practică (teoria serveşte ca condiţie de elaborare a unor decizii referitor la dezvoltarea economiei, iar practica determină adevărul teoretic, confirmă sau respinge teoria); b) unitatea dintre analiza micro şi macroeconomică (ea reflectă trei probleme fundamentale: Ce? Cum? Pentru cine de produs ?); c) istorismul real (ştiinţa economică trebuie să se bazeze pe situaţia economică reală, să ţină cont de condiţiile istorice specifice a ţării respective). Din punct de vedere al modului în care societatea rezolvă sau ar trebui să rezolve problemele economice ştiinţa economică poate fi divizată în economie pozitivă şi economie normativă. Economia pozitivă evidenţiază ceea ce este în economie şi ceea ce se poate întâmpla, dacă se vor produce anumite acte şi procese economice (ea pune diagnosticul la starea economiei şi prognozează dezvoltarea ei viitoare cu ajutorul instrumentelor de analiză economică). Economia normativă arată cum ar fi bine să se desfăşoare activităţile economice şi ce ar trebui de făcut pentru ca procesele să se încadreze în normalitate.

2

1.2.

Evoluţia obiectului de studiu al teoriei economice

Teoria economică ca ştiinţă şi obiectul ei de studiu au evoluat începând din Antichitate şi până în zilele noastre şi au trecut prin următoarele etape: 1. Etapa antică, care cuprinde perioada până la mijlocul sec. V e.n. La această etapă au apărut primele idei economice referitor la proprietate, impozite, preţuri, arendă, credit. De ex., în Grecia antică principala formă de proprietate era considerată cea colectivă (a claselor nobile); în India veche erau reglementate relaţiile de credit şi arendă; în China veche erau reglementate preţurile la pâine şi sare. Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestei etape pot fi numiţi Xenofon, Platon şi Aristotel. Xenofon a fost primul din gânditorii antici, care a introdus termenul de „economie” ca ştiinţă ce studiază căile de îmbogăţire. 2. Etapa medievală, care cuprinde perioada între sec. V şi XV. Gândirea economică în Evul Mediu s-a aflat sub influenţa bisericii. Canoniştii şi scolasticii au formulat două idei fundamentale: ideia, că unicul izvor de existenţă este munca personală; ideea că rezultatele muncii individuale trebuie împărţite cu cei apropiaţi prin intermediul binefacerii. Ca reprezentant vestit al acestei etape este considerat Toma d’Aquino, care în lucrarea sa „Suma Teologică” a formulat conceptele despre proprietatea privată, dobândă, „preţul just”, „salariul just” ş. a. 3. Etapa mercantilistă, care cuprinde perioada dintre anii 1450 – 1750. La această etapă au apărut idei şi teorii economice prezentate de T.Mun, A.Montchrestien, J.Colbert ş.a., care afirmau, că principala bogăţie a societăţii sunt banii confecţionaţi din aur şi argint, că la baza activităţii economice se află comerţul. Obiectul de studiu al ştiinţei economice este studierea relaţiilor de comerţ. Anume la această etapă în anul 1615 a apărut lucrarea mercantilistului francez Antoine Montchrestien cu titlul „Tratat de economie politică”. 4. Etapa fiziocrată, care cuprinde a doua jumătate a secolului XVIII. La această etapă centrul de studiere a activităţii economice a fost transferat din circulaţie în sfera de producţie, în special în agricultură. Anume agricultura era considerată principala ramură unde se creează produsul net. La această etapă au fost puse bazele teoriei de reproducţie şi circuit economic de fiziocratul francez Fr.Quesnay. 5. Etapa liberalismului clasic, care cuprinde perioada între sfârşitul sec. XVIII şi începutul ultimei treimi a sec. XIX. Această perioadă este dominată de celebra lucrare a lui A.Smith „Avuţia naţiunilor” (1776) şi de operele renumiţilor savanţi T.Malthus, D.Ricardo, J.S.Mill, J.B.Say. A.Smith e considerat ca părinte al ştiinţei economice. Anume la această etapă a fost pusă temelia analizei categoriilor economice: munca, salariul, capitalul, banii, dobânda, profitul, renta ş.a., care au valoare şi în zilele 3

a determinat obiectul de studiu al teoriei economice – studierea relaţiilor de producţie care apar dintre burghezie şi proletariat. a dobânzii şi a banilor” (1936). În opera sa fundamentală “Capitalul” (1867) K. care a dat un puternic impuls ştiinţei economice în general. elaborarea programelor de combatere a inflaţiei şi protecţiei sociale a populaţiei. Ca obiect al ştiinţei economice era considerat studierea relaţiilor de circulaţie şi de consum.M. Această etapă este marcată pregnant de J.Menger. munca abstractă. care în lucrarea „Sistemul naţional de economie politică”(1841) afirma.Hayek şi M. St.Keynes şi de opera sa fundamentală „Teoria generală a ocupării. preţul de producţie ş. care cuprinde perioada din prima jumătate a sec. K. 7.) au formulat teoria valoare-utilitate. care se încadrează între anii 30 şi 70 ai secolului XX. Ideile principale ale acestor corifei ai ştiinţei economice constau în următoarele: limitarea statului în activitatea economică.Walras. La această etapă ştiinţa economică a fost aşezată pe fundamente noi. care a început din anii 70 ai secolului XX. compoziţia organică a capitalului. stimularea ofertei pe baza reducerii nivelului de impozitare.Keynes a formulat următoarele probleme: a) necesitatea amestecului statului în economie şi elaborarea programelor anticriză. care cuprinde a doua jumătate a sec. Reprezentanţii acestei etape (K.Mises. 6. 10. Unul din reprezentanţii principali ai naţionalismului economic a fost F. Principalii reprezentanţi ai acestei etape sunt: W. d) analiza macroeconomică a proceselor şi fenomenelor economice. Etapa keynesiană. a. c) reducerea şomajului pe baza creării noilor locuri de muncă. Etapa neoliberală. obiectul de studiu al teoriei economice a evoluţionat pe parcursul istoriei gândirii economice şi poate fi formulat astfel: a) studierea relaţiilor 4 . teoria preţurilor. reglarea sistemului monetar prin intervenţia Băncii Centrale şi reglarea ratei dobânzii. L.M.Pareto. teoria echilibrului economic general. XX. care cuprinde perioada dintre anii 70 ai secolului XIX şi anii 30 ai secolului XX. J. A. L. Etapa marxistă.Marx. Jevons. care este considerat un fondator de nouă şcoală economică. a. V. Etapa neoclasică. care formează nucleul cel mai activ al gândirii economice din ultimele decenii. F. Această etapă este prezentată de K. XIX. particularităţile naţionale ale ţării şi pe această bază să propună statului sfaturi concrete şi realiste.Marx. că ştiinţa economică trebuie să studieze nu individul. E. de pe poziţii de clasă. XIX şi începutul sec. b) stimularea cererii agregate pe baza extinderii consumului şi investiţiilor de capital.Marx a formulat un set de categorii economice noi: munca concretă.List.Böhm-Bawerk. 9.Marshall ş.noastre. În viziunea liberalilor clasici obiectul de studiu al ştiinţei economice este studierea căilor de îmbogăţire a naţiunilor.Eucken. Etapa naţionalismului economic.Friedman. 8. Aşadar.

care au funcţionat în economia modernă şi funcţionează în economia contemporană.. Orice abstracţie ştiinţifică reflectă în conştiinţa omului realităţi obiective.. ca părţi necesare ale întregului. însă ea exprimă realităţi concrete (cheltuieli de muncă. de la fapte la generalizări teoretice). la nivelul firmei. De ex. legat prin resorturi interne (cauzale şi funcţionale). fapte Inducţia teorie politică economică 2. Abstracţia ştiinţifică reflectă cercetarea unei laturi a fenomenului economic. procesului de cercetat în elementele sale componente şi cercetarea fiecăruia dintre acestea. Deducţia presupune trecerea de la generalizări comune la concluzii particulare (de la general la particular. valoarea mărfii este o abstracţie. 3. Sinteza presupune unirea elementelor analizate separat în cadrul întregului unitar. b) studierea categoriilor şi legilor economice. e) analiza microeconomică – reflectă studierea fenomenelor şi proceselor economice la nivelul unităţilor economice.3. schimb. c) analiza statică – reflectă realitatea economică la un moment dat.economice şi comportarea omului în procesele de producţie. De ex. care reflectă schimbarea relaţiilor de proprietate în societate). f) analiza macroeconomică – reflectă cercetarea fenomenelor şi proceselor economice la nivelul societăţii. Unitatea inducţie-deducţie. Unitatea dintre analiză şi sinteză. Analiza înseamnă descompunerea fenomenului. resurse materiale etc. determinarea esenţialului acestuia. b) analiza cantitativă – reflectă măsura de desfăşurare a fenomenelor economice. repartiţie şi consum a resurselor limitate. analiza procesului de privatizare. d) analiza dinamică – reflectă schimbările survenite în procesele şi fenomenele economice într-o anumită perioadă de timp. Analiza economică se manifestă în următoarele forme: a) analiza calitativă – reflectă conţinutul fenomenului sau procesului economic (de ex. Inducţia presupune trecerea de la cercetarea faptelor unice la concluzii generale (de la particular la general. Metodele de cercetare.. c) studierea diferitor modele şi sisteme economice. de la teorie – la fapte). categoriile şi legile economice Teoria economică se bazează pe diferite metode de cercetare: 1. 5 Deducţi a .). capital. 1. care funcţionează în societate.

în scopul studierii modului de desfăşurare a procesului şi fenomenului real. Metoda matematică constituie o treaptă importantă în trecerea de la abstract la concret în cercetarea fenomenelor şi proceselor economice. categoriilor şi legilor economice în procesul apariţiei. care apar şi se manifestă la suprafaţa acestei activităţi şi pot fi cunoscute de oameni în mod direct (de ex.analizând sporirea volumului de producţie din industrie. Metoda matematică constă în reproducerea schematică a unui proces economic sub forma unui sistem linear sau analog. cât şi în aspect logic. de regulă. inflaţie. De ex. Această metodă. Metoda logică este aceea care presupune trecerea de la abstract la concret. Procesul economic exprimă transformările cantitative. ca şi alte ştiinţe. Prima greşeală constă în confundarea intereselor personale şi publice. preluând din procesul istoric real numai ceea ce este esenţial şi constituie verigi esenţiale. care evidenţiază desfăşurarea acestuia în timp şi spaţiu (de ex. Creşterea preţurilor este o consecinţă a inflaţiei.. creşterea preţurilor. proces economic.. 5. Teoria economică utilizează astfel de categorii economice cum ar fi: marfă. Metoda istorică înseamnă reflectarea. Unitatea dintre metoda istorică şi cea logică .. aşa cum s-au petrecut ele în timp. legităţi care sunt verificate de practică. În literatura economică sunt larg utilizate noţiunile de fenomen economic. modificarea cererii sau a ofertei. procese economice. capital. Ea reflectă examinarea fenomenelor. agricultură. deoarece banii sunt un produs al schimbului de mărfuri. care reflectă una din componentele relaţiilor economice. respectiv acele aspecte şi acte economice. Cercetarea logică este istoria degajată de elementele întâmplătoare. că economia naţională se află în stare de prosperare sau expansiune. din punct de vedere istoric şi logic trebuie mai întâi să fie analizată categoria marfa. iar apoi – banii. 7. este aplicată în procesul de analiză şi prognozare a dezvoltării economiei naţionale. creşterea productivităţii muncii etc). Practica este criteriul suprem al adevărului. De ex. practica a confirmat eficienţa economiei de piaţă şi a respins economia de comandă bazată pe sistemul planificării centralizate. modificării şi dispariţiei lor istorice. descrierea şi fixarea faptelor şi evenimentelor. Metoda de experiment. categorie economică şi lege economică. ci dezechilibrul economic. Metoda dialectică contribuie la descoperirea cauzelor şi consecinţelor dezvoltării vieţii economice. Orice proces sau fenomen economic trebuie studiat atât în aspect istoric. Teoria economică. dezvoltării.. 6 . iar a doua – confundarea cauzei şi a consecinţei. În procesul studierii proceselor şi fenomenelor economice trebuie să fie evitate greşelile şi cursele (capcanele) economice. 4. Categoria economică reprezintă o abstracţie ştiinţifică. valoare. şomaj. 6. Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice. transport şi din alte ramuri se face sinteză. cauza inflaţiei nu este majorarea preţurilor. salariu. privatizarea).. structurale şi calitative în starea activităţii economice. De ex. fără a fi ruptă de realul economiei. se bazează pe fapte.

Prima – funcţia de cunoaştere a fenomenelor şi proceselor economice . rentă). inflaţie funcţionează în sistemul economic bazat pe relaţii de piaţă). legea acumulării de capital).. Legile economice.. bani etc. 7 . muncă). care-s cauzele şi consecinţele inflaţiei. legea ofertei.. De ex. consum. legea valorii). pe când legile juridice au caracter subiectiv (de ex.Samuelson „teoria economică este regina ştiinţelor economice.). bani. profit. Legile economice se deosebesc şi de legile naturii: a) legile economice funcţionează numai prin intermediul activităţii oamenilor (legea cererii. legea concurenţei). ignorarea legilor cererii şi ofertei în economia de comandă a dus la dezechilibru economic. determină legităţile economice şi formulează legile economice. pe când legile naturii au caracter etern şi universal şi acţionează indiferent de timp şi spaţiu. repertiţie. Funcţiile teoriei economice. 1. Ea elaborează aparatul categorial pentru toate disciplinele economice.. la fel ca şi categoriile economice.. A doua – funcţia metodologică. legea despre proprietate adoptată de Parlament).4. Legile economice nu pot fi confundate cu legile juridice: primele au caracter obiectiv şi funcţionează indiferent de voinţa oamenilor (de ex. pot fi divizate în trei grupe mari: legile economice generale. Politici economice Teoria economică îndeplineşte următoarele trei funcţii. şomajului. Ele apar la o anumită treaptă istorică şi dispar odată cu schimbarea condiţiilor respective. Categoriile economice pot fi divizate în trei grupe: prima – categorii economice imanente tuturor modurilor de producţie (producţie. esenţiale.. repetabile şi relativ stabile ale fenomenelor şi proceselor economice.. legea economiei muncii). legea cererii). comune tuturor modurilor de producţie (de ex. După expresia Laureatului Premiului Nobel P. Nerespectarea sau ignorarea legilor economice duce la mari deformări în societate şi la pierderi materiale colosale. Teoria economică cercetează fenomenele economice. a treia – categorii economice care funcţionează numai în cadrul modului de producţie dat (capital. Teoria economică constituie baza teoretică a celorlalte disciplini economice. legea atracţiei. concurenţă. legea schimbului anotimpurilor etc. pe când legile naturii nu depind de dorinţa sau conştiinţa oamenilor (de ex.preţ. legile economice imanente numai unor moduri de producţie (de ex. fiind ştiinţa celor mai generale legi ale întregii vieţi economice”. şomaj. Teoria economică trebuie să dea răspuns la modul de realizare a problemelor vitale înaintate de viaţa reală (de ex. dobândă. necesare. deficitului bugetar şi alte fenomene negative ale economiei naţionale). Legea economică reflectă legăturile generale. care a influenţat negativ asupra nivelului de trai în ţările exsocialiste. legile economice specifice numai modului de producţie respectiv (de ex. b) legile economice au caracter istoric. a doua – categorii economice care funcţionează numai în unele moduri de producţie (marfă..

). Tema 2 Activitatea economică şi elementele ei de bază Planul temei 1. Nevoile umane şi clasificarea lor. statistica. relaţii economice internaţionale). ştiinţele economice de graniţă (geografia economică. contabilitatea ş. doctrinele economice. iar fixate în conştinţa oamenilor şi intrate în obiceiurile lor. de ocupare a forţei de muncă. salariaţilor şi consumatorilor în activitatea acestora. transportului. Aceste scopuri stau în faţa fiecărei ţări din lumea contemporană. valutară. Fazele activităţii economice. econometria. ridicarea eficienţei economice şi obţinerea rezultatelor maxime cu cheltuieli de muncă minime. aspiraţii ale oamenilor – latura subiectivă a necesităţilor. ştiinţele economice teoretico-aplicative (economia industriei. aşteptări. repartiţia echitabilă a veniturilor în societate în aşa fel încât nici o pătură socială a populaţiei să nu devină săracă. sectorială. nevole capătă un caracter obiectiv. a invalizilor etc. de venituri. În baza teoriei economice sunt determinate principalele scopuri ale societăţii în domeniul economic: asigurarea creşterii economice şi ridicarea nivelului de trai a populaţiei.). asigurarea unei balanţe active în comerţul extern şi în relaţiile monetare internaţionale. a. care au pierdut capacitatea de muncă (a pensionarilor. bugetară. 8 . de susţinere a micului business ş. comercială.1.). Teoria economică serveşte ca bază în elaborarea politicii economice.Teoria economică şi alte disciplini economice luate în ansamblu formează sistemul ştiinţelor economice. Politica economică – acţiunea conştientă a puterii publice. Acest sistem cuprinde: ştiinţele economice fundamentale (teoria economică. fiscală. Resursele economice şi bunurile economice. Nevoile umane şi clasificarea lor Existenţa şi dezvoltarea omuluui au presupus şi presupun satisfacerea unor multiple nevoi. stabilizarea nivelului de preţuri şi limitarea proceselor inflaţioniste. a. A treia – funcţia practică. Teoria economică nu trebuie confundată cu politica economică. asigurarea libertăţii economice antreprenorilor. 2. 3. de preţuri. Ele apar sub formă de dorinţe. care presupune definirea ştiinţifică a obiectivelor economice ale statului pe o anumită perioadă de timp şi punerea în aplicare al acestor obiective pornind de la condiţiile existente şi folosind mijloace şi tehnici adecvate. Pe baza teoriei economice sunt formulate următoarele politici economice: politica monetară. a. asigurarea socială a celora. asigurarea ocupării depline a forţei de muncă. asigurarea cu loc de muncă a tuturora care doresc şi dispun de capacităţi de muncă. sociologia economică ş. economia agriculturii. finanţe şi credit. 2.

bunurile să fie relav rare. pornind de la necesităţile lor. deoarece cerinţele izvorăsc în condiţiile de viaţă ale oamenilor. spirituale de mediu ecologic ale vieţii şi activităţii oamenilor. Majoritatea lor trebuie creată prin muncă. Economia politică are ca scop de a cerceta. îşi determină interesele. ierarhia oscilează de la un individ la altul şi de la o perioadă la alta la acelaşi individ. Nevoile nu au aceiaşi intensitate. profesionalism. în primul rând. . respectiv din necesităţile de consum ale acestora. care reprezintă o formă de realizare a nevoilor umane. e necesar să se respecte trei condiţii: . adică pot fi înlocuite cu satisfacerea altora. 3. economice. Nevoile satisfăcute pot să renască din nou deoarece se fixează în obiceiuri şi tradiţii de consum. 4. muzica. interesele economice pot fi 9 . adică satisfacerea uneia dă naştere altora. b) sociale. Ele apar ca nevoi sociale. De regulă. Caracteristicile nevoilor economice: 1. c) raţionale. iar pentru ca ele să devină economice. Unele nevoi sunt complementare. îmbrăcăminte). ele sunt reproductibile. altele sunt substituibile. adică evoluază în sensuri identice. precum şi de nivelul de cultură şi civilizaţie al popoarelor şi indivizilor. Prin nevoi umane înţelegem un ansamblu de cerinţe materiale. Nevoile umane se află într-o legătură reciprocă cu interesele economice. Nevoile umane pot fi clasificate în următoarele grupe: a) naturale sau fiziologice – care sunt necesare oricărui individ (aer. altele nu descresc (cele estetice – literatura. spiritual-psihologice – acestea ţin de trăsăturile oamenilor şi devin deosebit de importante pe măsura progresului. educaţie. Nevoile umane devin efective în funcţie de condiţiile de producţie existente la momentul dat. gândire elavată. ca membri ai diferiter sociogrupuri şi care pot fi satisfăcute prin acţiunea lor comună.Nevoia apare ca element esenţial al motivaţiei şi reprezintă un motor al oricărui mecanism economic. etc. de grup – cele resimţite de oameni. activitate prin care şi în care oamenii. Stabilitatea sau limitarea în capacitate. decât într-o măsură foarte mică. Intensitatea unor cerinţe descreşte pe măsură ce sunt satisfăcute (de exemplu – cele fiziologice). Expansiunea lor are drept condiţie şi cauză dezvoltarea economiei. 5. apă. Stingerea prin satisfacere. preocupând raţionalitate. Cantitatea lor este nelimitată. 2. caută şi creează mijloace corespunzătoare pentru atingerea scopurilor propuse. sociale.). nevoile economice.existenţa unei pieţe (de confruntare a cererii şi ofertei). hrană. Interdependenţa nevoilor. Multiplicitatea şi diversitatea. Intensitatea şi ierarhia. În funcţie de nivelul la care ele se manifestă şi de modul lor de exprimare. . Multitudinea lor nu poate fi satisfăcută cu bunurile luate de natură.să existe bunuri disponibile şi accesibile.

apare ca nelimitată: aerul.clasificate în: personale. Marfa reprezintă un produs al muncii. b) resurse economice derivate: echipamente şi tehnologii de producţii. bunuri materiale directe. necesare satisfacerii nevoilor umane. ştiinţifice. raportată la cerinţele oamenilor. modele. Resurse financiare – mijloacele băneşti concentrate la dispoziţia agenţilor economici. Resurse informaţionale – date. etc. Resurse umane.elemente materiale – pământul.bunuri finale destinate pentru consumul final personal. Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor. colectiv sau productiv. de consum personal şi bunuri indirecte de producţie.bunuri intermediare aflate în diferite faze de prelucrare. infrastructura materială şi socială. cunoştinţe. 4. Resursele economice şi bunurile economice La baza reluării şi dezvoltării producţiei de bunuri materiale şi servicii stau resursele economice. energia solară. b) resurse derivate – stocul de învăţământ.bunuri iniţiale (materia primă).. un element care satisface o anumită nevoie individuală sau socială. private.2. apa. . reacţiile chimice. reale şi monetare. Structura resurselor economice constă din: 1. bunuri libere ale căror cantitate. informaţii sistemice informaţionale pentru conducere. destinat 10 . 2. După gradul lor de prelucrare bunurile economice pot fi grupate în: . bunuri necorporale (prestările de servicii). inovaţiile.forţe energetice – căderea apelor. care au un caracter limitat. 2. 3. Bunul economic este un rezultat al utilizării resurselor economice. . 4. care includ: a) resurse primare – populaţia. menereurile. ce reprezintă potenţialul material şi spiritual în orice activitate. 2. în producerea de noi bunuri economice. performante. etc. bunuri economice. Resurse materiale. fauna. apa. . 3. Resursele economice nu trebuie confundate cu bunurile economice. flora. de grup. de perspectivă. curente. etc. Bunurile economice pot fi divizate în: 1. publice. care includ: a) resurse umane primare: . lumina solară. În economia de piaţă contemporană majoritatea bunurilor economice se manifestă sub formă de marfă. care sunt utilizabile şi pot fi atrase. premiselor directe şi indirecte. lemnul.

3. Valoarea de schimb reflectă egalitatea mărfurilor ca produse ale realizării factorilor de producţie. care cuprinde acele activităţi economice prin care bunurile materiale sunt orientate spre destinaţiile lor. ce se delimitează în acţiunea socială pe baza criteriilor de raţionalitate şi eficienţă.pentru schimb prin intermediul mecanismului de cumpărare-vânzare. . totală.mărfuri în formă de capital fix. marginală (utilitatea ultimii cantităţi dintr-un bun economic care satisface nevoia consumatorului). banilor. la început sub forma trocului (M-M).mărfuri în formă de resurse de muncă. 2. Activitatea economică reprezintă un proces complex de atragere şi utilizare a resurselor economice limitate în scopul satisfacerii cerinţelor umane şi intereselor economice. Fazele activităţii economice Activitatea economică constituie componenta principală a acţiunii sociale. caută să-şi asigure existenţa participând la activităţi practice. . Utilităţile mărfurilor formează conţinutul material al avuţiei. ale creşterii şi diversificării nevoilor. Faza de circulaţie (schimb). audit şi de marketing.mărfuri în formă de hârtii de voaloare.mărfuri în formă de servicii manageriale. Activitatea practică constă din toate actele şi faptele. 11 . precum şi din formele de organizare. 2. Utilitatea mărfii se manifestă sub mai multe forme: utilitate unitară.mărfuri în formă de rezultate ale cercetărilor ştiinţifice. iar odată cu aparţia banilor – sub formă de vânzare-cumpărare (M-B. Faza de producţie. Ca rezultat s-a format sfera circulaţiei mărfurilor. funcţia căreia constă în deplasarea în spaţiu a bunurilor materiale şi trecerea lor de la o persoană la alta pe calea vânzăriicumpărării. pentru că oamenii. Utilitatea reflectă capacitatea mărfii de a satisface o anumită nevoie a omului sau a societăţii. capitalului. Cea mai veche formă a schimbului o constituie schimbul de mărfuri. Faza de repartiţie. .mărfuri în formă de resurse naturale. B-M). Orice bun economic în formă de marfă are două laturi: utilitate (valoare de întrebuinţare) şi valoare (valoare de schimb). . prin care distribuie şi redistribuie veniturile către participanţii la viaţa economică şi între membrii societăţii. Activitatea economică cuprinde patru faze: 1. . în condiţiile resurselor relativ rare.mărfuri corporale de consum personal. 3. . Mărfurile pot fi divizate în mai multe grupe: . Ea reflectă relaţia specifică dintre societatea umană – ca subiect al mediului natural şi natură – ca obiect al societăţii. funcţia căreia constă în combinarea şi utilizarea factorilor de producţie în scopul obţinerii de noi bunuri economice.

încât să se asigure existenţa şi dezvoltarea indivizilor şi a societăţii. în interdependenţele lor formează economia societăţii. care sunt beneficiarii producţiei? 12 . activitatea economică reprezintă o luptă continuă a omului împotriva rarităţii. Deoarece resursele economice sunt limitate. respectiv cu cheltuieli minime de resurse să se obţină maximum de eficacitate şi de satisfacţii. de cerere şi ofertă. Deci. Costul de oportunitate constă în valoarea bunurilor alternative. care reflectă toate combinaţiile posibile de producere a mai multor bunuri la nivel de firmă sau economie naţională în ansamblu într-o perioadă dată. agenţii economici trebuie să ţină cont de volumul de resurse. ce definesc problema economică generală: Ce şi cât de produs? Cum de produs? Pentru cine. schimbul şi consumul bunurilor materiale şi serviciilor economice. o importanţă deosebită capătă problema alegerii raţionale sau costul de oportunitate. repartiţia. o înlănţuire de decizii de alegere şi utilizare a resurselor disponibile astfel.4. Totalitatea activităţilor privind producţia. sacrificate pentru a alege un anumit bun. de rata profitului aşteptat. Pentru alegerea alternativei posibile raţionale. Faza de consum. prin utilizarea integrală şi eficienţă a resurselor disponibile. faza care reflectă gradul de folosire efectivă a bunurilor şi verifică utilitatea acestora şi concordanţa lor cu nevoile umane. Activitatea economică în ansamblul său. spre a fi produs sau consumat. precum şi fiecare componentă a ei trebuie să se caracterizeze prin raţionalitate şi eficienţă. se foloseşte instrumentul de “curba posibilităţilor”. În cercetarea posibilităţilor alternative de a produce. Această curbă ne permite să dăm răspuns la cele trei întrebări fundamentale.

ce aparţine cuiva şi care se exprimă în trei forme de drept: dreptul de a poseda bunurile. relaţiile de concesiune). dreptul de a folosi bunurile. relaţii guvernate de norme sociale. 3. Proprietatea asupra mijloacelor de producţie determină în mâinele cui se află atât puterea economică. În esenţă. 4. Conţinutul proprietăţii. juridice. 2. care constă în stăpânirea efectivă a bunurilor. În aspect economic proprietatea reprezintă relaţii economice de gospodărire.1.cheie în teoria economică este problema proprietăţii. statul şi organizaţiile internaţionale. reprezintă un ansamblu de relaţii dintre oameni în legătură cu însuşirea bunurilor existente în societate. Tipurile şi formele de proprietate Una din problemele . cât şi cea politică în societate. 3. Ca obiecte ale dreptului de proprietate 13 . Apariţia şi caracteristicile economiei de schimb. 5. ci transmite dreptul de utilizare a acestora altor persoane (de ex. relaţiile de realizare economică a proprietăţii. Subiecţii proprietăţii sunt persoanele care deţin anumite bunuri în proprietatea lor exclusivă şi care îşi exercită direct şi nemijlocit drepturile asupra acestora. ca categorie economică. care constă în determinarea destinului bunurilor. Proprietatea. relaţiile de folosire economică a mijloacelor materiale. rentă. dreptul de a administra bunurile.. individul manifestându-şi responsabilitatea prin proprietatea pe care o posedă şi pe care o integrează social prin folosire eficientă. Obiectul proprietăţii îl formează bunurile în jurul cărora se creează relaţii de proprietate. Sistemele economice şi caracteristica lor. care apar în condiţiile. În aspect filosofic în relaţiile de proprietate omul se implică şi se realizează ca fiinţă totală. Conţinutul proprietăţii. În aspect juridic proprietatea reprezintă un bun economic. Categoria “proprietate” poate fi examinată în trei aspecte: juridic. proprietatea exprimă unitatea dintre subiectul şi obiectul ei. specifice diferitor perioade istorice. care constă în folosirea calităţilor utile ale bunurilor. economic şi filosofic. relaţiile de arendă. dobândă.Tema 3 Evoluţia formelor de organizare ale activităţii economice Planul temei 1. care au loc numai în cazul dacă ea aduce proprietarului un anumit venit în formă de profit. Tipurile şi formele de proprietate. Economia naturală şi caracteristicile ei. Banii şi funcţiile lor. dividend. când proprietarul mijloacelor de producţie personal nu se ocupă cu utilizarea lor. În calitate de subiecţi ai proprietăţii pot fi: persoanele fizice. care apar între oameni în procesul de producţie şi care includ următoarele elemente: relaţii de însuşire a factorilor de producţie.

pe angajarea salariaţilor. gospodării meşteşugăreşti. În ţările cu economie de piaţă. Proprietatea mixtă. Proprietatea privată are avantaje şi dezavantaje. ea permite o mai bună adaptare a activităţii economice la nevoile pieţei. ea admite nerentabilitatea unor întreprinderi (fiind susţinute prin subvenţii din bugetul de stat). Principala formă de proprietate în economia de piaţă este proprietatea privată. clădirile.). proprietatea mixtă cu 14 . Dezavantajele proprietăţii publice: ea nu stimulează suficient iniţiativa lucrătorului şi a interesului economic personal.pot fi: pământul. În cadrul acestor tipuri există mai multe forme de proprietate. Relaţiile de proprietate pot funcţiona normal numai în condiţiile existenţei unui stat democratic întemeiat pe relaţiile de drept. cooperativele etc. Dezavantajele proprietăţii private: ea conţine tendinţe de concentrare a producţiei şi formarea monopolului. Avantajele proprietăţii private: ea asigură autonomie deplină unităţilor economice. ea duce în unele cazuri la frânarea concurenţei şi aplicarea preţurilor de monopol. care se manifestă în următoarele forme: proprietatea particulară prezentată de micii producători (gospodării ţărăneşti. ea oferă o stabilitate mai durabilă a locurilor de muncă. Proprietate publică este prezentată în toate ţările şi se caracterizează prin faptul că o parte considerabilă de bunuri se află în proprietatea statului şi diferitor administraţii publice locale. proprietatea privată întemeiată pe utilizarea muncii străine. ea constituie fundamentul libertăţilor individului şi ale democraţiei economice. pe calea restabilirii dreptului de proprietate. asigură o cointeresare şi o motivaţie superioară în muncă şi în economisire. ea asigură satisfacerea multor nevoi sociale. pe calea moştenirii. hârtiile de valoare ş a. stimulează libera iniţiativă în crearea şi dezvoltarea întreprinderilor. generează concurenţă reală între agenţii economici. stat care apără toate formele de proprietate. pe alte căi care nu contravin legislaţiei în vigoare. ea provoacă stări de nesiguranţă în rândurile proprietarilor mărunţi în lupta de concurenţă. ea favorizează elemente de birocratism. ea cuprinde unele domenii de activitate care presupun investiţii mari de capital. corporaţiile. există două tipuri de proprietate: privată şi publică şi o combinare al acestora – proprietate mixtă. care prezintă o combinare a proprietăţii private şi celei publice. unităţi familiale ce prestează servicii etc.). obiectele culturii materiale şi spirituale. utilajul. proprietatea privată asociativă (societăţile pe acţiuni. se manifestă în următoarele forme: proprietatea mixtă cu participarea capitalului public naţional şi străin. întreprinderi mărunte comerciale. Dreptul de proprietate apare pe următoarele căi: pe baza activităţii de muncă şi de producţie. ea contribuie la polarizarea societăţii în bogaţi şi săraci. banii. Avantajele proprietăţii publice: ea permite organizarea unor activităţi cu riscuri mari pe care agenţii privaţi nu le pot suporta. inclusiv în Republica Moldova. Aceste laturi negative ale proprietăţii private pot fi minimizate prin intervenţia statului în activitatea economică.

3. de aceea.4 %. fără a se apela la schimb. Toate aceste trăsături relevă conservatismul.9 %. economia naturală e întemeiată pe tehnica rutină. stabilitatea relativă şi existenţa economiei naturale în decursul multor mii de ani. producătorul nemijlocit este înzestrat cu mijloace de producţie necesare pentru înfăptuirea producţiei. forţa de muncă în economia naturală este lipsită de mobilitate.4 %. Economia de schimb reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii economice în lumea contemporană. fără participarea capitalului străin) – 0.8 %. în economia naturală pământul constituie principalul factor de producţie. nivelul de eficienţă economică este foarte jos. proprietatea mixtă (publică şi privată. proprietatea publică – 3. 3. În Republica Moldova structura proprietăţii în anul 2002 a fost următoarea: proprietatea privată – 93. vânătoare şi cultivarea pământului. Apariţia şi caracteristicile economiei de schimb Economia de schimb reprezintă acea formă de organizare a activităţii economice în care agenţii economici produc bunuri în vederea vânzării.participarea capitalului privat naţional şi străin. baza economică în economia naturală constă din cules. Rămăşiţi ale economiei naturale în forma sa clasică astăzi întâlnim în unele ţări din Africa. Germenii economiei de schimb au apărut în perioada descompunerii comunităţilor primitive. În economia naturală fiecare gospodărie individuală execută toate activităţile – de la obţinerea diferitor materii prime până la pregătirea lor pentru consum. necesare satisfacerii cerinţelor. această dezvoltare a fost 15 . obţinând în schimbul lor altele. proprietatea mixtă cu participarea capitalului naţional public şi privat.5 %. produsul creat în economia naturală e destinat pentru satisfacerea cerinţelor producătorului şi pentru consumul din interiorul gospodăriei.2. în economia naturală predomină diviziunea naturală a muncii. proprietatea mixtă cu participarea capitalului străin – 1. 3. În principal. Economia naturală şi caracteristicile ei Economia naturală reprezintă acea formă de organizare a activităţii economice în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei activităţi. Pe măsura aprofundării diviziunii sociale a muncii economia naturală treptat cedează locul economiei de schimb. ramura principală în economia naturală este agricultura îmbinată cu meşteşugul casnic. deoarece este strict legată de o anumită unitate de producţie. proprietatea străină – 0. ca relaţii dintre oameni. relaţiile de producţie în economia naturală se manifestă într-o formă transparentă. şi nu ca relaţii dintre produsele muncii lor. Economia naturală are următoarele trăsături: în economia naturală producătorul din punct de vedere economic este izolat. dezvoltându-se continuu pe măsura amplificării nevoilor şi mijloacelor de satisfacere a lor.

Smith a subliniat. care devine mediator în relaţiile economice dintre producători şi consumatori. care se caracterizează prin separarea diferitor categorii de muncă şi fixarea lor ca activităţi specializate. cât să producă şi pentru cine să producă. Marfa reprezintă un bun economic care serveşte producţiei sau satisfacerii nevoilor de viaţă ale oamenilor. Schimbul dintre agenţii economici poate avea loc direct M-M (un anumit bun contra altuia) sau intermediat de monedă (M-B-M). ceea ce face ca economia de schimb contemporană să se numească economie monetară. La faza inferioară schimbul de bunuri avea caracter întâmplător sau „mut” (în economia primitivă). a stimulării şi chibzuinţei producătorului. Specializarea unui agent economic într-un domeniu sau altul de activitate are la bază interesul economic. Un agent economic dispune de un avantaj comparativ în raport cu alţii. inaugurată de prima revoluţie industrială. 3) Oscilarea activităţii economice în jurul pieţei. A.). La faza superioară schimbul de bunuri are 16 . 4) Tranzacţiile unilaterale şi bilaterale de piaţă. Autonomia înseamnă că agenţii economici au dreptul de decizie referitor la volumul de producţie şi realizarea acestuia. Un agent economic deţine un avantaj absolut atunci. În cadrul economiei de schimb între agenţii economici se desfăşoară permanent fluxuri (tranzacţii) de bunuri şi monedă de două tipuri: unilaterale (de transfer). Anume piaţa informează agenţii economici ce să producă. destinat vânzării-cumpărării prin tranzacţiile bilaterale pe piaţă. biunivoce de bunuri între doi agenţi economici. Economia de schimb are următoarele trăsături: 1) Specializarea agenţilor economici în baza diviziunii sociale a muncii. între producător şi consumator. subvenţii. că diviziunea şi specializarea reprezintă cel mai important factor de progres pentru individ şi pentru societate. Piaţa devine astfel instituţia centrală în jurul căreia oscilează întreaga viaţă economică. Actualmente majoritatea schimburilor se realizează prin mijlocirea monedei.rezultatul extinderii meşteşugurilor şi apoi a industriei. 5) Bunurile economice îmbracă forma de marfă . impozite. care reprezintă mişcări univoce de bunuri (donaţii. Nici un agent economic (fie producător sau consumator) nu se poate izola de piaţă. 2) Autonomia şi independenţa agenţilor economici . În condiţiile economiei de schimb majoritatea bunurilor economice se manifestă în formă de marfă. taxe etc. dacă obţine un anumit bun cu un cost de oportunitate mai mic în raport cu al celorlalţi. În cadrul pieţei se efectuează schimburile dintre agenţii economici. bilaterale. Economia de schimb în evoluţia sa trece prin două faze: inferioară şi superioară. este baza perfecţionării forţelor de producţie. când produce o cantitate dată de bunuri cu mai puţine resurse în raport cu oricare alt agent economic. care reflectă mişcările reciproce. avantajul obţinut dintr-o activitate în raport cu alta. Deciziile de specializare se întemeiază pe teoria avantajului relativ (comparativ). Autonomia este fundamentată pe interesul agentului economic şi pe proprietatea privată.

Producţia de mărfuri reprezintă o formă de organizare a economiei în care agenţii economici produc pentru piaţă.. Procesul de apariţie a banilor e legat de etapele de dezvoltare a economiei de schimb şi cuprinde patru faze: a) faza în care în calitate de echivalent în procesul de schimb serveau mărfurile mai mult solicitate (sarea. în Roma – în sec. Banii îndeplinesc următoarele funcţii: 17 .e. Mica producţie de mărfuri a dominat în epoca sclavagismului şi feodalismului. VIII î. la fel cum limba serveşte ca unealtă de comunicare între oameni. banii în esenţa lor au fost timp îndelungat o marfă specifică cu valoare intrinsecă.). Bancnotele au apărut în sec. când schimbul de bunuri devine permanent şi mijlocit de monedă. Faza superioară de schimb a primit denumirea de producţie de mărfuri. Banii servesc ca mijlocitori în relaţiile dintre oameni.n. Ceea ce numim astăzi bani sunt titluri de valoare emise de stat. V î. care sunt destinate schimbului prin intermediul pieţei. d) faza în care în calitate de echivalent general al schimbului au devenit banii de hârtie şi bancnotele. în urma demonetizării aurului. vitele ş.n. care poate fi comparată cu apariţia limbajului.). Aşadar.e.e. care au îndeplinit funcţia de echivalent general. XVII). Însă cu timpul au fost emise mai multe bancnote decât rezervele de aur. indiferent – în formă de marfă sau în formă de autoconsum. Banii şi funcţiile lor Apariţia banilor a însemnat o mare descoperire în istoria umană. c) faza în care în calitate de echivalent serveau monedele bătute (în China monedele au apărut în sec. în ţările europene – în sec. investite cu putere de cumpărare şi de plată. pe când producţia de bunuri cuprinde toate bunurile materiale şi nemateriale create în societate. XII.. XVII şi circulau în rând cu monedele de aur şi argint şi puteau fi convertite în aur şi argint la prima cerere a posesorului. Actualmente.caracter permanent şi. banii au încetat de a mai fi marfă.a. aramă). de regulă. în Grecia – în sec.4. b) producţia de bunuri economice a apărut odată cu apariţia societăţii umane.n. ceea ce a adus la înlocuirea lor cu bani de hârtie (în China banii de hârtie au apărut în sec. iar marea producţie de mărfuri e caracteristică pentru capitalismul liberei concurenţe şi pentru economia mixtă contemporană. Istoria cunoaşte două tipuri de producţie de mărfuri: producţia de mărfuri simplă (mica producţie de mărfuri) întemeiată pe munca personală a producătorului şi marea producţie de mărfuri întemeiată pe angajarea muncii străine. pe când producţia de mărfuri apare la o anumită treaptă de dezvoltare istorică. argint. cupru. este mijlocit de monedă. b) faza în care în calitate de echivalent serveau metalele preţioase (lingourile sau obiectele de aur. 3. XI î. pentru satisfacerea nevoilor altor oameni. Producţia de mărfuri se deosebeşte de producţia de bunuri materiale: a) producţia de mărfuri include numai acele bunuri materiale.

Banii îndeplinesc această funcţie în mod ideal (abstract). moneda trebuie să fie apărată de orice falsificări. 5) funcţia de bani universali. 18 . în deservirea turismului. mărime. banii servesc ca mijloc principal de control asupra activităţii economice. care sunt utilizaţi în relaţiile economice dintre ţări. 3) funcţia mijloc de plată.Samuelson. Totalitatea instrumentelor băneşti de care dispune economia naţională la un moment dat contribuie masa monetară. care pot să stingă imediat o datorie sau să mijlocească direct o tranzacţie comercială. care pot fi realizate). când actele de vânzare şi cumpărare nu coincid în timp şi spaţiu (remunirarea muncii. Valoarea mărfii exprimată în bani constituie preţul ei. 2) funcţia mijloc de circulaţie. moneda trebuie să fie durabilă (să aibă o viaţă naturală îndelungată). Atributele principale ale banilor (monedei) sunt: moneda trebuie să fie acceptabilă (ea trebuie să fie acceptată ca mijloc de plată de toţi agenţii economici). restituirea împrumuturilor. moneda trebuie să fie uniformă. Banii îndeplinesc această funcţie în cazul. activele reale (obiecte de lungă durată. este sângele care irigă sistemul economic.). 4) funcţia mijloc de acumulare. cont bancar pe termen. cecuri la purtător. Fluxul de bani. lira sterlină engleză şi ienul japonez). moneda trebuie să fie convenabilă în circulaţie (să fie folosită cu uşurinţă). banii servesc ca instrument de sporire a rentabilităţii economice la nivel micro şi macroeconomic. cecurile. cambiile. acţiunile (care pot fi vândute sau cumpărate). identică (să fie de aceeaşi calitate. În prezent banii pot fi acumulaţi în băncile comerciale sau în obiecte imobiliare şi în formă de investiţii în afaceri. moneda trebuie să fie divizibilă (să poată fi folosită la orice tranzacţie mare sau mică). în acordarea împrumuturilor internaţionale etc. disponibilităţile semimonetare. chiriei ş a. biletele de ordin ş a. Banii îndeplinesc funcţia de mijloc de circulaţie în mod real. cartelele magnetice („banii electronici”). în comerţul extern.). să îndeplinească aceleaşi funcţii).1) măsura valorii mărfurilor şi serviciilor. moneda trebuie să aibă o valoare stabilă (puterea de cumpărare a monedei trebuie să fie stabilă timp îndelungat). prin intermediul banilor are loc repartiţia bunurilor create în societate. în viziunea economistului american P. Ea include: moneda în numerar. care necesită una sau mai multe operaţiuni pentru ca posesorul lor să ajungă la bani lichizi (acţiunile. În prezent în calitate de bani universali servesc deviziile (EURO. Actualmente în calitate de mijloc de plată servesc la fel: cambia. prin intermediul banilor se efectuează atragerea şi utilizarea factorilor de producţie. În actuala economie de piaţă rolul economic al banilor constă în următoarele: banii servesc ca etalon general de măsură a valorilor de mărfuri şi servicii. Cu apariţia banilor schimbul de mărfuri se înfăptuieşte după formula: M-B-M. plata arendei. Masa monetară are două componente: disponibilităţile băneşti propriu-zise. dolarul american. cont la vedere în băncile comerciale.

care cuprinde majoritatea patrimoniului şi proprietatea publică. XX. sistemul economiei de comandă. suportând integral consecinţele acestora. AR – suma achitărilor reciproce. XVIII şi a încetat să funcţioneze la începutul sec. C – suma preţurilor la mărfurile realizate în credit. Subiecţii fiecărui tip de proprietate îşi asumă în mod autonom şi pe deplin dreptul de a decide în condiţii de risc şi incertitudine. Acest sistem a apărut în mod evoluţional în urma transformărilor cardinale a sistemului liberei concurenţe (dezvoltarea progresului tehnico-ştiinţific. mecanismele de reglare macroeconomică. relaţiile şi legăturile economice dintre subiecţii activităţii economice.C + Pc − AR VR . prezenţa pe piaţă a mai multor cumpărători şi vânzători ai produselor similare.  în economia mixtă există mai multe forme de gospodărire (individuală. 3. Acest sistem are următoarele trăsături: proprietatea privată asupra resurselor investiţionale. sistemul economiei de piaţă contemporane sau economia mixtă. VR – viteza de rotaţie a monedei. concurenţa liberă. formele organizatorice de gospodărire. extinderea infrastructurii sociale. Pc – suma plăţilor curente. colectivă. Cantitatea de bani necesară pentru asigurarea circulaţiei normale a mărfurilor şi serviciilor poate fi calculată în baza următoarei formule: CB = SP . Sistemul economic include: relaţiile economice bazate pe diferite forme de proprietate asupra resurselor economice şi a rezultatelor activităţii economice. principalele fiind: sistemul economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă. Sistemul economiei mixte. care include proprietatea de stat şi municipală. sistemul economiei tradiţionale. Sistemul economiei de piaţă a liberei concurenţe (numit capitalism pur) s-a consolidat în sec. Sistemele economice şi caracteristica lor Sistemul economic reprezintă ansamblul relaţiilor şi instituţiilor care caracterizează viaţa economică a unei societăţi determinate. unde: CB – cantitatea banilor în circulaţie.Una din funcţiile sistemului monetar este reglarea procesului de circulaţie a banilor. SP – suma preţurilor a mărfurilor şi serviciilor. 19 . libertatea personală a tuturor participanţilor în activitatea economică. numit sistem real al economiei cu piaţă concurenţială. Istoria cunoaşte mai multe tipuri de sisteme economice. creşterea intervenţiei statului în activitatea economică). are următoarele trăsături:  sistemul economiei mixte este întemeiat pe două tipuri de proprietate: privată. corporativă). Sistemul economiei de piaţă contemporane sau economia mixtă .5.

pe cadrul legislativ şi a unor pârghii economicofinanciare. care funcţionează în ţările subdezvoltate economic. ce frânează în mare măsură progresul social economic. bazată pe o structură tehnico-economică modernă (factori de producţie.S. şi în alte ţări exsocialiste. Sistemul economiei de comandă a funcţionat în U.  în economia mixtă preţurile pentru majoritatea bunurilor economice se formează liber prin negocieri între vânzători şi cumpărători. are următoarele trăsături: e întemeiat pe munca manuală.  pentru economia mixtă e caracteristică o înaltă eficienţă economică. oligopol). mod de combinare) şi pe libertate economică şi democraţie. înlăturându-i pe cei slabi şi inadaptabili.). care-şi asumă reglarea operativă a masei monetare şi prestarea agenţilor economici servicii şi informaţii necesare adoptării deciziilor respective. nivel calitativ. Sistemul economiei tradiţionale. valorile religioase şi culturale. ce resurse să fie alocate. modern echipat. Statul veghează la respectarea regulilor pieţei.  în economia mixtă are loc îmbinarea mecanismelor de piaţă cu mecanismele reglării de stat a activităţii economice. pe tehnologile şi tehnică înapoiată.R. care utilizează resursele materiale şi umane la un preţ redus. Concurenţa loială îi favorizează pe cei puternici. iar la macro nivel – sistemul de planificare indicativă). fără intervenţii administrative ale statului şi fără practici monopoliste.  în economia mixtă există diferite forme de concurenţă imperfectă (monopol.  în economia mixtă funcţionează sistemul de protecţie socială a populaţiei atât din partea statului (majorarea asignărilor bugetare pentru asigurarea socială a păturilor vulnerabile). folosind cadrul legislativ şi pârghiile economico-financiare.S. Această reglare piaţa o face prin mecanismul preţurilor de echilibru.  în economia mixtă există mecanisme noi de dirijare (la nivel microeconomic – sistemul de marketing.  în economia mixtă există un sistem financiar-bancar ramificat. el este dirijat de 20 . există multiple forme de gospodărire. cât şi din partea întreprinderilor (asigurarea angajaţilor cu hrană. ridicarea nivelului de calificare etc. ce tehnologii să fie implementate pentru a concorda oferta cu nevoile sociale. divizarea societăţii în caste. dinastii de neam. întreprinzători. funcţionarea căreia se bazează pe relaţiile de piaţă. rolul activ al statului în crearea infrastructurii de producţie şi sociale. predomină tradiţiile vechi. Piaţa orientează agenţii economici cât şi pentru cine să producă bunuri necesare. Acest sistem are următoarele trăsături: este întemeiat pe proprietatea de stat asupra tuturor resurselor economice. inclusiv gospodărie naturală. domină capitalul străin. completează şi corectează mecanismul său. economia mixtă este decentralizată. deservire medicală.

în el are loc dominanţa monopolistă de stat în toate domeniile de activitate. care sunt condiţionate de particularităţile istorice. în el lipseşte stimularea materială a producătorilor.  21 . ce se reflectă negativ asupra productivităţii muncii şi calităţii produselor. de condiţiile sociale şi naţionale ale fiecărei ţări. în el lipseşte concurenţa liberă între producători. de nivelul de dezvoltare economică.sistemul birocratic de comandă. în acest sistem are loc dominanţa şi dictatul producătorului faţă de suveranitatea consumatorului. În cadrul fiecărui sistem economic există mai multe modele naţionale de organizare a economiei.

3.. • modul de realizare a factorilor de producţie. de factori interni şi externi. Definirea întreprinderii şi caracteristicile ei. p. Indicatorii de bază ai activităţii întreprinderii. care dispune de independenţă şi autonomie deplină şi care participă la circuitul economic naţional şi internaţional. se aprovizionează. • gradul de autonomie de care dispune întreprinderea. de a se conduce şi gestiona raţional. • gradul de integrare a întreprinderii în sistemul pieţei interne şi internaţionale. . . . o comunitate de oameni ai muncii interacţiunea cărora contribuie la funcţionarea acesteia. Ediţia a V-ea. tehnice şi tehnologice. care cuprinde un ansamblu de activităţi umane. Ea intră în relaţii cu alte întreprinderi. • nivelul de calificare şi măestrie a angajaţilor. vinde. 1 Economie. fiind influenţată de progresul tehnico-ştiinţific. Bucureşti. Întreprinderea ca unitate instituţională are următoarele trăsături: . funcţionalitate. Asupra gradului de dezvoltare a întreprinderii influenţează următorii factori: • nivelul înzestrării tehnice a întreprinderii.Tema 4 Întreprinderea ca celulă de bază a economiei Planul temei 1. impozite etc.întreprinderea reprezintă un organism dinamic. obţine mijloace financiare. 70. precum şi prin autonomia sa financiară. determinând astfel volumul de factori de producţie care pot fi atraşi în procesul de producţie. Definirea întreprinderii şi caracteristicile ei Întreprinderea1 este o unitate instituţională de bază a economiei naţionale care se caracterizează printr-un gen specific de activitate.întreprinderea prezintă un organism tehnico-productiv. Clasificarea întreprinderilor. care contribuie la desfăşurarea activităţii umane în cadrul întreprinderii. 22 . 2000. 2. plăteşte dobândă pentru credit. ca celulă de bază a economiei. desfăşoară un schimb de activităţi. prin capacitatea de a produce bunuri. organizare tehnologică. • competenţa şi flexibilitatea conducerii întreprinderii.întreprinderea reprezintă un organism economic.întreprinderea prezintă o organizaţie socială. Întreprinderea. care include un ansamblu de mijloace materiale. este un rezultat al diviziunii sociale a muncii şi al autonomizării proprietăţii. Întreprinderea ca unitate economică răspunde la întrebările fundamentale: Ce de produs? Cum şi cât de produs? Pentru cine de produs?. taxe.

7. iar din formă productivă – în marfară. În urma acestei activităţi întreprinderea îşi reîntoarce cheltuielile băneşti. funcţia strategică de previziune a pieţei. argumentarea juridică a contractelor şi deciziilor întreprinderii. 3.scopul final al întreprinderii este obţinerea profitului. care este principala pârghie economică şi condiţia de bază a funcţionării şi dezvoltării întreprinderii. folosirea raţională a resurselor financiare ale întreprinderii. 4. exercitarea controlului financiar. 2. care prevede: elaborarea informaţiei statistice referitor la activitatea întreprinderii. funcţia de prelucrare a datelor şi activitate juridică. obţinerea profitului. funcţia comercială. perfecţionarea sistemului informaţional. elaborarea programelor de investiţii. însoţită de informaţie suplimentară şi a unor servicii consumatorului (împachetarea. În procesul circuitului capitalul întreprinderii trece treptat prin trei etape: la prima etapă are loc procurarea mijloacelor de producţie necesare şi angajarea forţei de muncă. funcţia strategică a activităţii de marketing.. care prevede: cercetarea nevoilor şi cerinţelor consumatorilor. ce crează condiţii de organizare a producţiei. Fiecare întreprindere în procesul activităţii sale economice. În procesul circuitului are loc transformarea consecutivă a capitalului din formă bănească în formă productivă. oferta. care prevede: angajarea şi asigurarea cu forţă de muncă calificată a subdiviziunilor întreprinderii. la a treia – se realizează marfa produsă şi se transformă în bani. procură mijloace de producţie. care prevede: comensurarea cheltuielilor şi a veniturilor întreprinderii. forţă de muncă. 5. ce sunt destinate recuperării mijloacelor de producţie consumate şi remunerării muncii. căutarea noilor pieţe de realizare a produselor fabricate. realizează mărfurile fabricate. asigurarea cu transport). studierea gradului de satisfacere a cerinţelor consumatorului. preţul). 6. realizarea produselor fabricate. prin intermediul pieţei. 8. lansarea produsului pe piaţă. funcţia de producţie. elaborarea programelor de implementare în piaţă a produselor noi ale întreprinderii. care prevede: cercetarea tendinţelor de evoluţie a mecanismelor pieţei (cererea. care prevede: cercetarea şi proiectarea produselor. Întreprinderea ca unitate economico-juridică îndeplineşte următoarele funcţii: 1. funcţia de personal. la a doua – are loc procesul de consum productiv al mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă. selectarea şi promovarea în funcţii de activitate a personalului de producţie. efectuarea controlului calităţii produselor fabricate şi a serviciilor prestate. înfăptuieşte procesul de producţie. funcţia de cercetare-dezvoltare. care prevede: combinarea raţională a factorilor de producţie. producerea de bunuri şi servicii. funcţia financiar-contabilă. care prevede: aprovizionarea întrepriderii cu materii prime şi materiale. Acest proces se repetă continuu şi e numit circuit al capitalului întreprinderii. ce se încheie cu fabricarea mărfii. activitatea de reclamă şi publicitate. În fiecare moment dat capitalul întreprinderii se află în trei 23 .

iar posesorul acesteia (membrii familiei) poartă răspundere nelimitată pentru obligaţiunile acesteia cu întreg patrimoniul său. e) după dimensiunea lor (numărul de personal. perioada de lucru. care şi-au asociat bunurile în scopul 24 . de transport etc. aflată în posesiunea a două şi mai multe persoane. zile de odihnă. care pot fi grupate după anumite criterii: a) după gradul de răspundere patrimonială întreprinderile pot fi divizate în întreprinderi persoane fizice şi persoane juridice. productivă şi marfară. Societate în nume colectiv reprezintă o întreprindere. Pentru a accelera rotaţia capitalului întreprinderii e necesar de folosit eficient timpul de producţie şi timpul de circulaţie. publice sau mixte.stări de existenţă: bănească. există întreprinderi cu scop lucrativ sau nonlucrativ. d) după ramura de activitate există întreprinderi industriale. cu drept de proprietate comună. c) după forma de proprietate se disting întreprinderi private. b) după obiectivul urmărit în activitatea lor. timpul de repaus în procesul de muncă (repaus între schimburi. societăţi cu răspundere limitată. Întreprindere individuală este întreprinderea care aparţine unei persoane. Forma productivă a capitalului funcţionează în sfera de producţie şi constituie capital de producţie. Timpul de circulaţie presupune timpul cheltuit pentru realizarea mărfurilor şi a serviciilor şi pentru procurarea mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă. agrare. Întreprinderea individuală este prezentă în astfel de domenii cum ar fi: activităţile de fermă. În dependenţă de condiţiile social-economice în fiecare ţară există diferite forme de întreprinderi. sau membrilor familiei acestuia.. Rotaţia capitalului include timpul de producţie şi timpul de circulaţie. Întreprinderea individuală este persoană fizică. Patrimoniul întreprinderii individuale se formează pe baza bunurilor persoanei (familiei) şi altor surse legale. În Republica Moldova în conformitate cu legislaţia în vigoare există următoarele forme organizatorico-juridice de întreprinderi: 1. vânzarea cu amănuntul. Circuitul capitalului analizat ca proces neîntrerupt de repetare a lui se numeşte rotaţia capitalului din întreprindere. construcţiile şi serviciile pentru populaţie. cu drept de proprietate privată. cooperative. lipsă de materii etc. În timpul de producţie intră: timpul în decursul căruia materia primă. timpul de influenţă a naturii asupra fabricării produselor (în agricultură). 2. Clasificarea întreprinderilor În economia de piaţă contemporană există o mare diversitate tipologică de întreprinderi. Formele bănească şi marfară ale capitalului funcţionează în sfera de circulaţie şi luate în ansamblu formează capitalul de circulaţie. mărimea capitalului social şi a cifrei de afaceri) se disting întreprinderi mari. adică timpul în care obiectele muncii sunt supuse schimbării şi modificării de către lucrător. materialele de producţie şi utilajul se află în stare de rezervă de producţie.). f) după forma de asociere întreprinderile pot fi divizate în societăţi pe acţiuni. asociaţii de întreprinderi. respectiv mici şi mijlocii.

poartă răspundere pentru obligaţiile întreprinderii numai în limitele valorii acţiunilor (cotelor) care le aparţin. care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza contractului de constituire încheiat între acestea. Societate pe acţiuni. 5. de regulă. societate cu răspundere limitată reprezintă întreprinderi aflate în posesiunea a două şi mai multe persoane juridice şi (sau) persoane fizice. Cooperativă de producţie este o întreprindere aflată în posesia a trei şi mai mulţi cetăţeni. Societatea în comandită are în componeneţa sa cel puţin un comanditat şi un comanditar. 4. Societatea în nume colectiv se prezintă în cadrul raporturilor de drept ca persoană fizică.desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza contractului de constituire încheiat între acestea. d' – rata dobânzii. Ele . Acţionarii. Societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată poate fi de tip închis sau deschis. Conform legislaţiei în vigoare. Acţiunile unei societăţi deschise pot fi oferite spre vânzare publicului. Cursul acţiunii poate fi determinat după formula: CA = D × 100% . Acţiunile sau cotele ale unei socităţi închise nu pot fi oferite spre vânzare populaţiei şi astfel nu pot fi tranzacţionate la bursă. Societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată sunt persoane juridice şi poartă răspundere pentru obligaţiile asumate cu întreg patrimoniul lor. d' unde: CA – cursul acţiunii. Societate în comandită reprezintă o întreprindere aflată în posesiunea a două sau mai multe persoane. Acţiunile se vând şi se cumpără. Drept documente ce confirmă drepturile asociaţilor asupra cotelor subscrise sunt: în cadrul societăţii pe acţiuni – acţiunea. iar comanditarul răspunde numai în limita sumei cu care a contribuit la formarea capitalului societăţii. Capitalul statutar (social) subscris al societăţilor este divizat în cote (părţi) subscrise ale asociaţilor. care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă. precum şi asociaţii societăţii cu răspundere limitată. la bursa de valori. D – dividendul obţinut de posesorul acţiunii. nu pot fi transferate fără acordul celorlalţi acţionari. în baza contractului de constituire (de societate) şi a statutului. de asemenea. Preţul la care se vând şi se cumpără acţiunile unei societăţi la un moment dat se numeşte cursul acţiunilor. care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a 25 . Pentru obligaţiunile societăţii toţi asociaţii poartă răspundere solidară nelimitată cu întreg patrimoniul lor. 3. în societăţile de tip închis numărul participanţilor (cu excepţia societăţilor din sectorul agrar) nu trebuie să depăşească 50. Comanditatul răspunde pentru obligaţiunile societăţii cu întregul patrimoniu. în cadrul societăţii cu răspundere limitată – adeverinţa cotei de participaţie. Societatea în comandită se prezintă în cadrul raporturilor de drept ca persoană fizică.

Filialele au balanţe proprii care fac parte din balanţa centralizată a întreprinderii care le-a constituit. Cooperativa de producţie este persoană juridică şi răspunde pentru obligaţiunile asumate cu patrimoniul întreprinderii. Întreprinderea de arendă este persoană juridică şi poartă răspundere pentru obligaţiile asumate cu patrimoniul întreprinderii. Pentru coordonarea activităţii de antreprenoriat şi în scopul creării condiţiilor favorabile pentru realizarea şi apărarea intereselor de producţie. Întreprinderea de stat şi întreprinderea municipală sunt persoane juridice şi poartă răspundere pentru obligaţiile asumate cu întreg patrimoniul lor. 7. În Republica Moldova în conformitate cu legislaţia în vigoare întreprinderea are dreptul de a constitui filiale şi reprezentanţe cu drept de a deschide subconturi. Membrii întreprinderii poartă răspundere pentru obligaţiile lor în limitele cotelor (părţii) din patrimoniul întreprinderii care le aparţin. Şeful filialei (reprezentanţei) este numit de întreprindere şi activează în temeiul mandatului ce i s-a eliberat. Reprezentanţă se consideră subdiviziunea separată a întreprinderii care este situată în altă parte şi care apără şi reprezintă interesele întreprinderii. Asociaţia dispune de denumire. iar ultimele poartă răspundere pentru obligaţiunile întreprinderii. Asociaţia este persoană juridică şi activează în baza contractului şi a statutului respectiv. Filialele şi reprezentanţele nu sunt persoanele juridice. Cooperatorii poartă răspundere pentru obligaţiile cooperativei de producţie în limitele cotelor care le aparţin din patrimoniul cooperativei. Întreprinderea municipală se înfiinţează şi se dotează cu bunuri de organul de autoadministrare locală. Filială se consideră subdiviziunea separată a întreprinderii care este situată în altă parte şi care exercită unele din atribuţiile acesteia. poartă răspundere suplimentară cu averea lor personală. a.unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza statutului semnat de aceştia. Întreprinderea de stat se înfiinţează şi se dotează cu bunuri de Guvern sau de organul administraţiei de stat împuternicit pentru acest lucru. concerne ş. încheie în numele acesteia tranzacţii şi înfăptuieşte alte acţiuni de drept. Întreprindere de arendă este întreprinderea înfiinţată de membrii colectivelor de muncă ale întreprinderilor de stat (municipale) sau ale subdiviziunilor lor structurale ce se reorganizează în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza statutului şi contractului de arendare a bunurilor statului (municipiului). tehnico-ştiinţifice. 6. iar dacă aportul respectiv este insuficient. exercitarea relaţiilor dintre întreprinderile asociaţie în bază de contract. Întreprinderea poartă răspundere pentru obligaţiile asumate de filiale şi reprezentanţe. Crearea şi funcţionarea acestor uniuni de întreprinderi prevede: intrarea şi ieşirea liberă din asociaţie în conformitate cu contractul şi statutul acesteia. respectarea legislaţiei antimonopol şi a altor acte normative. sociale şi alte interese comune întreprinderile se pot uni în diverse forme de asociaţii. Acestora li se atribuie bunuri din patrimoniul întreprinderii şi activează în baza regulamentului aprobat de întreprindere. Întreprindere de stat şi municipală. uniuni. 26 .

patrimoniu, balanţă, conturi în instituţiile financiare, ştampilă şi alte atribute necesare. Întreprinderile, care sunt participante ale asociaţiei, îşi păstrează autonomia şi drepturile de persoană juridică sau fizică. Asociaţia nu poartă răspundere pentru obligaţiunile întreprinderilor asociaţiei, iar întreprinderile nu poartă răspundere pentru obligaţiunile asociaţiei. Statul crează tuturor întreprinderilor condiţii juridice şi economice egale de gospodărire, garantează respectarea drepturilor şi intereselor lor legitime, contribuie la dezvoltarea concurenţei libere, asigură posibilităţi egale în utilizarea resurselor tehnico-materiale, de muncă, financiare şi informative. Orice întreprindere, indiferent de forma de organizare juridică şi de tipul de proprietate, poate da faliment. Întreprindrea ca persoană juridică sau persoană fizică, care nu este în stare să-şi achite creanţele în urma activităţii economice şi administrative nereuşite şi termenul cărora a expirat, se declară falită. Întreprinderea falită poate fi vândută, reorganizată sau unită cu alte întreprinderi, ce desfăşoară o activitate eficientă. În anii de tranziţie la economia de piaţă s-au produs schimbări esenţiale în structura întreprinderilor, ce rezultă din tab. 4.1.
Tabelul 4.1

Numărul întreprinderilor în Republica Moldova pe forme organizatorico-juridice
Total, din care: Întreprinderi cu dreptul de persoană fizică din acestea: întreprinderi individuale gospodării ţărăneşti 1998 1999 2000 2001 2002 173020 193882 193814 285149 314370 129022 145435 148146 236459 262012 48807 80026 55081 90148 57226 90701 58031 58473 178208 203319

alte întreprinderi Întreprinderi cu dreptul de persoană juridică din acestea: societăţi pe acţiuni societăţi cu răspundere limitată cooperative de producţie întreprinderi de arendă întreprinderi de stat întreprinderi municipale alte întreprinderi Uniuni de întreprinderi (necomerciale)

189 34470 6492 22915 3027 146 1587 119 184 387

206 37733 6569 25790 3335 120 1590 145 184 425

Tabelul 4.1 (continuare) 219 220 220 40753 6561 28659 3496 116 1544 208 169 635 43284 6448 31642 3213 115 1496 257 113 683 46267 6307 34578 3319 114 1439 307 203 774

Sursa: Anuarul statistic al Republicii Moldova, 2002. Chişinău, Statistica 2002, p. 262.

În condiţiile economiei de piaţă pentru a rezista la lupta de concurenţă şi a obţine profituri mari are loc procesul de concentrare a capitalului în baza

27

integrării întreprinderilor. Integrarea economică a întreprinderilor (firmelor) se manifestă în următoarele forme:  integrare orizontală, care prevede gruparea întreprinderilor din ramura respectivă ce produc acelaşi produs şi vizează o specializare pe plan tehnologic. Astfel de integrare are ca scop reducerea costurilor de producţie şi utilizarea raţională a capacităţilor de producţie;  integrare verticală, care prevede reunirea întreprinderilor complementare (de ex., întrunirea întreprinderilor ce produc legume cu fabricile de conserve);  integrare prin conglomerat prevede reunirea întreprinderilor ale căror activităţi nu sunt legate direct, în scopul cuceririi noilor pieţe de desfacere, ameliorării situaţiei financiare şi minimizării riscurilor în afaceri. În ultimii ani în ţările dezvoltate a crescut numărul de conglomerate de tip companie de holding, care controlează o gamă largă de subunităţi. Concentrarea capitalului şi integrarea întreprinderilor duce la formarea întreprinderilor mari (businessului mare). Întreprinderile mari, în raport cu cele mici şi mijlocii, au anumite avantaje: ele pot aborda cu succes rezultatele progresului tehnico-ştiinţific; primesc credite privilegiate; dispun de capital voluminos necesar pentru investiţiile capitale; au posibilitatea de a se aproviziona cu factori de producţie deficitari în condiţii avantajoase; dispun de resurse financiare proprii şi atrase ş. a. În acelaşi timp, întreprinderile mari au şi unele dezavantaje: ele în unele cazuri contribuie la formarea monopolurilor; aceste întreprinderi mai greu se acomodează la cererea pieţei; în întreprinderile mari are loc restrângerea unor libertăţi şi drepturi pe care întreprinderile mici şi mijlocii le exercită (în astfel de întreprinderi aceste libertăţi şi drepturi sunt cedate întreprinzătorilor şi managerilor). În economia de piaţă actuală creşte rolul întreprinderilor mici şi mijlocii (micul business) în asigurarea consumatorilor cu mărfuri şi servicii necesare. Avantajele micului business: pentru formarea micilor întreprinderi se cere capital relativ mic; rotaţia capitalului în astfel de întreprinderi este accelerată; aparatul administrativ în aceste întreprinderi este redus; aceste întreprinderi uşor se adaptează la modificările cererii şi ofertei pe pieţele respective. Dezavantajele micului business: întreprinderile mici, de regulă, nu pot regenera în întreprinderi mari; aceste întreprinderi adeseori nu pot concura cu întreprinderile mari; întreprinderile mici nu se bucură de facilităţi în atragerea creditelor pentru investiţiile capitale. Despre structura şi activitatea micului business în Republica Moldova ne mărturisesc următoarele date statistice (tab. 4.2).

Tabelul 4.2

Principalii indicatori ai activităţii micului business în 28

Republica Moldova în anul 2001
Numărul întreprinderilor unit. structura,% 20518 100,0 774 3,8 2583 12,6 1224 6,0 9977 48,6 1241 6,0 2197 10,7 1289 6,3 Numărul mediu scriptic de salariaţi persoane structura,% 122954 100,0 9803 8,0 21165 17,2 10451 8,5 45209 36,8 7644 6,2 12162 9,9 6109 5,0 Cifra de afaceri mln.lei 9164,5 188,5 1248,5 508,7 5941,1 484,7 449,7 84,1 structura,% 100,0 2,1 13,6 5,6 64,8 5,3 4,9 0,9

Total, din care: agricultura industrie construcţii comerţ trasporturi tranzacţii imobiliare alte activităţi de servicii

Sursa: Anuarul statistic al Republicii Moldova, 2002. Chişinău, Statistica 2002, p. 264.

După cum rezultă din tab. 4.2, aproape jumătate din întreprinderile mici funcţionează în sfera de comerţ cu ridicata şi amănuntul, repararea autovehiculelor, motocicletelor, a bunurilor casnice şi personale. Indicatorii de bază ai activităţii întreprinderii Rezultatele activităţii economice a întreprinderii se manifestă în bunuri materiale şi servicii şi se exprimă în două forme: în formă natural-fizică şi în formă bănească (valorică). Exprimarea fizică se face prin intermediul unităţilor de măsurare natural fizice (metri, litri, perechi, tone etc.). Exprimarea bănească (valorică) a rezultatelor activităţii economice a întreprinderii se manifestă prin intermediul volumului de încasări băneşti în urma realizării mărfurilor şi serviciilor. Principalii indicatori în expresie bănească a activităţii întreprinderii sunt: 1. Cifra de afaceri, indicator care măsoară rezultatele la nivel microeconomic, reprezentând volumul încasărilor întreprinderii din activitatea proprie într-o perioadă de timp, încasări efectuate la preţul pieţei. Cifra de afaceri însumează încasările obţinute din acte de comerţ: vânzări de bunuri materiale; prestări de servicii; depuneri la banci şi instituţii financiare; acordarea de credite; operaţiuni bursiere. Prin intermediul acestui indicator se apreciază dimensiunea întreprinderii şi puterea economico-financiară. 2. Valoarea adăugată, indicator care măsoară eficienţa economică la nivel micro şi macroeconomic. La nivelul întreprinderii valoarea adăugată se determină ca diferenţă între încasările ei totale din vânzarea bunurilor materiale şi a serviciilor către clienţi şi consumurile de factori de producţie, respectiv plăţile făcute către furnizori. În componenţa valorii adăugate a întreprinderii intră: salariile plătite; impozitele şi taxele; amortizarea; profitul. Cu alte cuvinte, acest indicator cuprinde consumul factorului muncă şi a factorului capital fix şi nu include consumul intermediar. La nivel macroeconomic valoarea adăugată se determină prin scăderea consumului intermediar din produsul global brut. 29

El se determină prin scăderea din cifra de afaceri a întreprinderii a costului de producţie. donaţiile pentru scopuri umanitare ş. Profitul brut sau profitul total este un indicator ce exprimă mărimea profitului obţinut de către o întreprindere într-o anumită perioadă de timp. Profitul net este indicatorul care reflectă partea din profitul brut al întreprinderii. care rămâne după scăderea din acesta a impozitelor şi a altor plăţi prevăzute de legislaţia în vigoare (dobânda la capitalul investit. 4.  30 . a.3. chiria plătită pentru clădiri. partea destinată rezervelor. arenda.).

în măsura în care sunt atrase şi utilizate în activitatea economică în scopul producerii de bunuri economice. În viziunea lui întreprinzătorul este veriga mecanismului economic. ajutându-se în acest scop de instrumente corespunzătoare. factorii de producţie reprezintă resursele economice disponibile şi valorificabile. în sensul că ea este intrinsec asociată personalităţii. mobilul acestei activităţi fiind producerea bunurilor necesare satisfacerii trebuinţelor lor imediate şi de perspectivă. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie. cunoştinţe). reprezentant al doctrinei liberalismului economic clasic. 2. Factorii de producţie tradiţionali: munca. 5.1. manuală şi/sau intelectuală. natura. Factorii de producţie tradiţionali: munca. 3. cum ar fi: • teoria factorilor de producţie. experienţă. utilaje) şi resurse nemateriale (servicii productive). are următoarele trăsături: a) ea are caracter originar. capitalul şi pământul. Munca. • J. profit şi rentă. reprezintă activitatea umană specifică.Tema 5 Factorii şi costurile de producţie Planul temei 1. remuneraţi respectiv prin salariu. 4. capitalul Teoria factorilor de producţie a fost dezvoltată în ştiinţa economică pentru prima dată de economistul francez Jean Batist Say. Munca ca factor de producţie. Resursele productive la rândul lor se prezintă printr-o enormă varietate de forme. neputând fi reprodusă artificial şi nici disociată de persoana 31 . prin care J. B. cum ar fi: resurse materiale (construcţii. Costul de producţie şi căile de reducere a lui. Prin urmare. capitalul. Productivitatea factorilor de producţie şi legea randamentelor neproporţionale. B. Say înţelegea munca. prin care oamenii îşi folosesc aptitudinile. ca factor de producţie. 5. Say la dezvoltarea ştiinţei economice constă în elaborarea unui şir de teorii şi concepte economice noi. Neofactorii de producţie şi particularităţile lor. Aportul lui J. resurse primare (potenţialul demografic. natura. Această teorie care nu şi-a pierdut actualitatea şi valoarea până în zilele noastre. B. îi combină în scopul obţinerii produselor pe care apoi le vinde pe piaţă şi obţine un profit. că anume el este organizatorul producţiei de utilităţi. că el procură factori de producţie. cunoştinţele şi experienţa. resurse naturale) şi resurse derivate (echipamente. Say primul a introdus în teoria economică conceptul de „întreprinzător”. Factorii de producţie reprezintă potenţialul de resurse productive atrase în circuitul economic.

Dimensiunile populaţiei depind de procesele demografice esenţiale (natalitatea. 16-59 ani. mortalitatea). 60 ani şi peste. dinamica populaţiei este influenţată şi de migraţia internaţională. locul şi rolul omului în economie se schimbă – munca creativă devine factorul determinant al vieţii economice. structural şi calitativ. Factorul muncă e necesar de a fi analizat sub aspect cantitativ. scăderea mortalităţii infantile. include toate resursele din natură.prestatorului. că ea este exercitată în mod conştient şi contribuie la crearea uneltelor de producţie. etc). d) munca are dimensiuni cantitative şi calitative. Prin automatizarea şi informatizarea producţiei. prelungirea duratei medii de viaţă etc. cât şi de nivelul de dezvoltare economică a ţării. starea generală de sănătate. Se analizează. Toate resursele brute din natură intră în categoria factorului natural al producţiei numit „pământ”. Potenţialul de muncă sau resursele de muncă a unei ţări se află în legătură directă cu persoanele care au capacitate de muncă. În raport cantitativ munca trebuie analizată în legătură cu populaţia. ca factor de producţie. Pentru a ridica eficienţa muncii.. e nevoie de perfecţionat în continuu forţa de muncă. mobilitatea profesională etc. Există tendinţe de reducere a ponderii populaţiei active sub incidenţa factorilor: a) de ordin demografic – întinerirea populaţiei în ţările în curs de dezvoltare şi îmbătrânirea ei în ţările dezvoltate. Raporturile care se formează între ponderile celor trei grupe de vârstă stau la baza analizelor economice în funcţie de care se apreciază optimul structurii populaţiei. c) munca omului se deosebeşte de activitatea animalelor prin aceea. Populaţia ocupată cuprinde pe toate acele persoane care au un loc de muncă. care prestează efectiv o muncă. cu factorul demografic în general. Calitatea factorului muncă se află în relaţie de dependenţă atât de nivelul de cultură generală şi de instruire profesională. de obicei. având vârsta cuprinsă între limitele legale de muncă. Natura. În raport structural resursele de muncă se clasifică pe grupe de vârstă. se află sub incidenţa factorilor economico-sociali (durata medie a vieţii. mineralele. contribuind la transformarea factorilor de producţie în bunuri economice. b) de ordin tehnico-economic – nevoia de cunoştinţe tot mai complexe şi prelungirea duratei de şcolarizare. trei grupe de vârstă: 0-15 ani.). fondul silvic etc. aerul. Populaţia activă cuprinde pe toţi membrii apţi de muncă ai societăţii. Natura oferă oamenilor: condiţii vitale de 32 . ca factor de producţie. Pământul este punctul de pornire al întregii activităţi economice. b) ea reprezintă un factor de producţie activ şi determinant. apa. nivelul de trai. reţeaua de cheltuieli pentru instruire şi ocrotirea sănătăţii. care sunt folosite la producerea bunurilor economice (solul.

Turgot la finele sec. irigaţii etc. Trăsăturile naturii ca factor de producţie: a) natura are un caracter primar. spaţiu de desfăşurare a activităţii umane. în expresia clasică a lui K. Unele mijloace de producţie au o durată de utilizare de câţiva ani. în lucrări de amenajare. XVIII indicând că „ capitalul înseamnă mai mult decât bani sau bunuri. Capitalul ca factor de producţie. ameliorare. c) natura dispune de dimensiuni cantitative şi calitative. prin reîntoarcerea lor în producţie. Economistul englez A. bani aducători de dobândă etc. Elementele naturii nu sunt reproductibile în mod artificial. După cum menţionează P. b) natura. În sec. datorită eforturilor depuse de om. se manifestă în formă materială şi în formă de energie. stoc de mărfuri. averi băneşti. Samuelson. valoare care sporeşte etc. J. ca factor de producţie. sporirea randamentului factorilor primari de producţie sau cel puţin duce la uşurarea muncii. concretizate în aşa numit „pământ-capital”.existenţă. capitalul constă în bunurile de folosinţă îndelungată. a resurselor naturale în general. capitalul este o valoare care aduce plusvaloare. solul s-a transformat. duc la creşterea valorii economice a fondului funciar. Noţiunea de capital a apărut în sec. resurse naturale şi resurse primare de energie. În sens economic capitalul este un bun care aduce venit. XII şi a circulat cu mai multe sensuri: fond. respectiv şi participant la producerea de valoare şi profit”. O definire foarte concisă şi precisă i-a dat mai târziu capitalului Karl Marx în fundamentala sa operă „Kapitalul”. indicând că „capitalul este valoarea care aduce plusvaloare”. Elementul principal al naturii îl constituie pământul. Smith pentru prima dată analizează capitalul fix şi capitalul circulant. Sensul modern al noţiunii de capital a fost introdus de economistul francez A. care sunt folosite în alte procese de producţie. produse. Principala proprietate a unui mijloc de producţie o constituie faptul că el este în acelaşi timp o resursă care participă la procesul productiv şi un rezultat al acestuia. al XIV-lea primeşte înţelesuri şi mai variate: bogăţie. Marx. dintr-un dar exclusiv al naturii. Astfel. 33 . reprezintă ansamblul bunurilor economice acumulate – eterogene şi reproductibile – ale căror utilizare face posibilă. într-un factor de producţie al cărui comportament se apropie de cel al capitalului. În abordarea acestei probleme se are în vedere că investiţiile încorporate solului de-a lungul timpului. că în sens economic orice bun poate fi capital. De aici conchidem. originar. pe când altele pot fi folosite un secol sau chiar mai mult. deşi ştiinţa contemporană oferă omului posibilitatea de a interveni în circuitul formării şi regenerării multora din resursele naturale. a) natura se caracterizează prin raritatea resurselor. sau. dacă fiind utilizat creează o valoare mai mare decât valoarea sa iniţială. În ştiinţa economică un loc deosebit ocupă problema evaluării economice a pământului.

Corespunzător celor trei stadii ale fluxului circular al capitalului. care depăşesc cu mult necesarul de cheltuieli pentru reparaţii şi înlocuiri. c) trecerea formei marfă în forma bănească.Există trei mari categorii de mijloace de producţie : structuri (fabrici. marfă – fiecare din aceste forme îndeplinind anumite funcţiuni. datorită progresului tehnic. acesta îmbracă trei forme – bani. constă în stabilirea din momentul achiziţionării echipamentului de producţie a unor cote anuale de amortizare care ţin seama atât de efectele uzurii fizice cât şi ale uzurii morale a capitalului fix. ca factor de producţie. În procesul circuitului capitalului în funcţiune el trece prin trei stadii: a) proces prin care banii se transformă în capital productiv. 34 . în practică. numai una – bunurile-capital reprezintă capital real. O regulă de mult practicată în activitatea întreprinderilor din ţările dezvoltate economic. Reluarea permanentă a acestei mişcări reprezintă rotaţia capitalului. Volumul considerabil al capitalului fix acumulat în economie a adus la constituirea unor fonduri de amortizare. cum ar fi autoturisme. şi echipamente pentru producţie. acceptată şi de autorităţile fiscale. numită şi uzură involuntară. iar timpul necesar pentru parcurgerea unui circuit complet reprezintă durata de rotaţie a capitalului. bunuri-capital. tehnic) format din bunuri de lungă durată ce servesc ca instrument ale muncii oamenilor în mai multe cicluri de producţie. stocuri de resurse şi bunuri finite (cum ar fi automobilele pe care le vând distribuitorii autorizaţi). Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului productiv (real. Banii şi mărfurile funcţionează aici în calitate de capital numai în legătură cu capitalul productiv şi exprimă forme derivate ale acestuia. locuinţe). este numit „capital real” După modul specific în care se consumă şi se înlocuiesc componentele capitalului real el se grupează în: capital fix şi capital circulant. Dintre cele trei forme funcţionale ale capitalului. care se consumă treptat şi se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare. cum ar fi maşini-unelte şi calculatoare). Capitalul productiv – fix şi circulant –este un capital în funcţiune. Capitalul. constă în deprecierea valorică. b) utilizarea şi transformarea capitalului productiv în bunuri-marfă. Prin uzura fizică a capitalului fix se înţelege pierderea treptată a proprietăţilor lui tehnice de exploatare ca urmare a folosirii productive şi a acţiunii factorilor naturali. echipamente (bunuri de consum de folosinţă îndelungată. Uzura morală a capitalului fix. Scoaterea din funcţiune este rezultatul deprecierii capitalului fix datorate atât uzurii fizice cât şi a cele morale a acestuia. sau valorică şi tehnică înainte de uzura sa fizică deplină. Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului productiv care se consumă în întregime în decursul unui singur ciclu de producţie şi care trebuie înlocuit cu fiecare nou circuit economic. însă cu un spor cantitativ. funcţionează în calitate de factori de producţie. reprezentând valoarea adăugată.

V – valoarea iniţială a capitalului. Exemplu. asupra valorii rămase din fiecare an. cu o durată de funcţionare de 5 ani. îndeosebi. etc. În practica economică se aplică mai multe metode de amortizare a activelor materiale imobilizate (capital fix): metoda amortizării constante sau proporţionale. A= V V−r+d . Metoda de amortizare regresivă se caracterizează prin scăderea continuă a normelor de amortizare. T – timpul de funcţionare a capitalului fix.fix. al II-lea an – 24000. Un echipament în valoare de 60 000 lei. Coeficientul de regresie are valori diferite în funcţie de durata echipamentului: pentru durate de funcţionare până la 3-4 ani. metoda amortizării constante sau proporţionale. Astfel peste 5 ani amortizarea totală (I-ul an – 12000. Ea presupune calcularea amortizării în mod uniform – cu aceeaşi normă de amortizare – pe întreaga perioadă de funcţionare a activelor imobilizate. Dn 35 . fie prin aplicarea unei norme de amortizare descrescătoare asupra valorii iniţiale. sau A = . al III-lea an –36000. al IV-lea an – 48000. coeficientul este 2. iar pentru durate de funcţionare peste 6 ani. pe măsura creşterii gradului de uzură. adică valoarea recuperată după scoaterea din funcţiune a capitalului fix. Mărimea anuală a amortizării se determină raportând valoarea capitalului fix la durata normală de funcţionare. coeficientul este 2. Un echipament valorează 60 000 lei.5. va avea norma amortizării anuale de 20%. Dn – durata de funcţionare normală. nemodificată pentru întreaga perioadă. d – cheltuielile făcute pentru scoaterea din uz a capitalului fix.5. C – coeficientul de regresie. În practica ţărilor se aplică.Amortizarea reprezintă expresia valorică a uzurii. Amortizarea regresivă se calculează. coeficientul este de 1. al V-lea an – 60000) va fi egală cu valoarea iniţială a echipamentului. r – valoarea reziduală. În cazul amortizării constante cheltuielile cu amortizarea sunt repartizate egal pe întreaga durată de funcţionare (normată). fie prin aplicarea aceleiaşi norme de amortizare. metoda regresivă şi metoda progresivă. cu o durată de funcţionare normată de 5 ani va avea o normă de amortizare anuală egală cu 40%: Na = 100 100 ⋅C = ⋅ 2 = 40%. T T unde: A – suma anuală a amortizării. Exemplu. Norma de amortizare constantă ce se aplică asupra valorii rămase se determină astfel: Na = unde: Na – norma de amortizare. Dn 5 100 ⋅ C. pentru durate de funcţionare între 5-6 ani. în ani.

Ameliorarea calitativă a factorilor de producţie se înfăptuieşte prin intermediul progresului tehnic.2. al transportului şi comunicaţiilor. caracteristic pentru ţările dezvoltate economic sunt. sporind în ritm rapid ponderea echipamentelor cu grad ridicat de amortizare. contribuie la: modernizarea şi diversificarea produselor. • producerea informaţiilor are caracter neîntrerupt şi practic nelimitat. Revoluţia ştiinţifică şi tehnică actuală permite înlocuirea aproape totală a efortului fizic şi în măsură sporită a celui intelectual. perfecţionarea echipamentelor şi tehnologiilor de producţie. îmbunătăţirile în domeniul comercializării bunurilor. intelectual). În perioada actuală. tranzacţionarea pe piaţă şi consumul specific al acestor resurse. Această metodă are o aplicare restrânsă întrucât presupune eforturi financiare mai mari tocmai când activele materiale au o productivitate mai scăzută. ca neofactor de producţie. mărci înregistrate 36 . • informaţia ca resursă este supusă unor reguli specifice de gestionare. 5. a celor care îndeplinesc funcţii de reglare şi control în cadrul proceselor de producţie. asigură: reglarea. gestionarea. fără participarea nemijlocită a omului. acces şi protecţie (protecţia dreptului de proprietate asupra acestui bun se realizează prin licenţe. programarea. sistemul informaţional. schimbările în structura capitalului fix. conducerea de la distanţă a unor maşini şi utilaje.Metoda de amortizare progresivă presupune creşterea de la an la an a fondului de amortizare şi se bazează pe ideea că mijloacele de muncă suferă o uzură tot mai accentuată pe măsură ce se apropie de limita de funcţionare normată. ca neofactor de producţie. aplicarea noilor surse de materie prime şi energetice. mai ales. Aceasta se explică prin faptul că o economie modernă şi eficientă se caracterizează printr-o tot mai mare mobilitate şi adaptabilitate la cerinţele şi exigenţele progresului tehnico-ştiinţific. a unor procese de producţie. Sistemul informaţional. • informaţia nou produsă are caracter de unicat (nu este reprodusă prin simpla repetare a procesului de producţie. înlocuirea factorului muncă prin sistemul de maşini (robotizarea). abilitatea întreprinzătorului. capitalul uman.brevete. Informaţiile se deosebesc de resursele economice clasice printr-o serie de particularităţi ce privesc: producerea informaţiilor. patente. • stocul de informaţii se extinde şi se îmbogăţeşte continuu. perfecţionarea metodelor de organizare a producţiei şi a activităţii manageriale etc. fiind un rezultat al actului creativ. lansarea şi urmărirea proceselor de producţie. Progresul tehnico-ştiinţific. Neofactorii de producţie şi particularităţile lor Ca neofactori se consideră: progresul tehnico-ştiinţific.

care constituie un izvor al venitului potenţial viitor pe baza serviciilor productive furnizate. ca neofactor de producţie. la asumarea riscului în activităţi economice. dar şi pierderea şi chiar falimentul. • este purtătorul riscului – răsplata pentru timpul. cea mai mare „industrie” a epocii noastre. care se referă la capacitatea de a combina în modul cel mai eficient natura . • stocul de informaţii disponibile şi refolosibile pot fi integrate în fiinţa umană sub formă de cunoştinţe şi experienţă (capital uman). munca şi capitalul. discul. atât prin dimensiunile şi importanţa producţiei sale. ea rămâne în continuare o resursă disponibilă. îndeplinind funcţia de întreţinere şi dezvoltare a stocului de cunoştinţe. benzile magnetice. 5.) • informaţia nou creată şi oferită pe piaţă cunoaşte un proces specific de tranzacţionare (cumpărătorul nu-l deposedează. McConnell atribuie acestui factor următoarele funcţii: • are iniţiativă în combinarea resurselor – pământ. pe vânzător de utilitatea informaţiei respective sau de posibilitatea de a o oferi pe piaţă şi altor beneficiari). efortul şi abilitatea sa poate fi profitul. Economistul american C. tehnologii şi instrumente sau de noi forme de organizare a întreprinderii. • este un novator – cel care încearcă introducerea de noi produse. Criteriul de apreciere a raţionalităţii şi eficienţii combinării este natura însăşi a activităţii economice. cât şi prin transmiterea din generaţie în generaţie a experienţei acumulate. cunoscând doar o uzură morală).etc. În calitate de capital uman serveşte măiestria profesională obţinută prin educaţie. muncă şi capital – în producerea bunurilor şi serviciilor. 37 . de regulă.3. cum sunt: hârtia. ca neofactor de producţie. • este cel care dirijează politica în firmă. include stocul de experienţă şi cunoştinţe acumulate în fiinţa umană. utilizabilă. • informaţia cunoaşte un proces specific de consum (consumul informaţiei nu are un caracter distructiv şi nici de uzură fizică. Abilitatea întreprinzătorului. Capitalul uman. Economiştii susţin că învăţământul este cea mai importantă ramură a economiei. filmul. circuitele integrate etc. structural şi calitativ. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a acestora. iar altele sunt depozitate pe suporţi materiali. ce poate fi privit sub aspect cantitativ. la creativitatea şi iniţiativa de a produce bunuri şi de a găsi noi căi de comercializare a acestora. La baza capitalului uman se află investiţiile făcute anterior în sistemul de instruire. este apreciată ca un tip special de resursă umană.

În al doilea rând. pe o perioadă scurtă de timp. utilajele. Astfel. În această situaţie. va lua o decizie privind: • stabilirea volumului cheltuielilor. aceste resurse au un caracter fix. între diferite elemente 38 . a doi factori de producţie – muncă. Pe o perioadă îndelungată de timp. pe care urmează să le efectueze pentru achiziţionarea unor cantităţi de factori de producţie în funcţie de nivelul preţului de piaţă al acestor factori. precum şi unele categorii de personal. energia electrică. În acest caz scopul lui va fi maximizarea cantităţii de bunuri realizate cu un volum dat al cheltuielilor de producţie. exprimat prin numărul unităţilor de capital utilizate (K). care să-i asigure cel mai redus cost. • determinarea nivelului producţiei. De exemplu. respectiv a cantităţii de bunuri pe care doreşte să o producă şi combinarea. Totodată. Substituirea este un fenomen propriu de înlocuire şi poate avea loc între factorul muncă şi factorul capital sau factorul natural. adică minimizarea costului de producţie. • o perioadă lungă de timp. Într-o perioadă scurtă de timp. Pentru realizarea acestei funcţii întreprinzătorul. fiind perfect inelastică. a unui factor variabil cu un factor fix. pe o perioadă scurtă de timp. în anumite proporţii (combinaţii).Din punct de vedere economic prima şi cea mai importantă funcţie a întreprinzătorului este asigurarea unei combinări optime a factorilor de producţie. un anumit nivel al producţiei poate fi realizat numai printr-o combinare. antreprenorul trebuie să aibă în vedere perioada de timp în care urmează să se realizeze decizia aleasă. a factorului variabil cu cel fix. K). cum ar fi de exemplu. Totalitatea acestor resurse alcătuiesc factorul variabil de producţie. Din acest punct de vedere există: • o perioadă scurtă de timp. putem spune. măsurată prin numărul de lucrători (L) şi capital. cantitatea unor resurse economice nu poate fi schimbată şi adaptată rapid necesităţilor de producere a unor bunuri. în scopul obţinerii unui volum maxim de bunuri. o firmă poate realiza diferite niveluri de producţie prin utilizarea. cantitatea de 100 de unităţi din bunul X poate fi realizată prin utilizarea. Aşadar. unele categorii de personal cu un grad înalt de calificare (personal managerial). oferta. într-o proporţie dată. creşterea producţiei este posibilă numai în condiţiile în care toţi factorii de producţie sunt variabili. în cantităţi diferite. că producţia este funcţie de muncă şi capital: Q = f (L. a factorilor de producţie. această cantitate poate fi schimbată prin modificarea cantităţii altor resurse economice. clădirile. Prin natura lor. în anumite proporţii. un anumit nivel de producţie poate fi realizat prin combinări diferite ale factorilor de producţie. mai întâi. cum ar fi: materiile prime. Însă.

ceea ce înseamnă că pentru realizarea celor 100 de unităţi din bunul X. costul oportun al angajării unui lucrător suplimentar este egal cu trei unităţi de capital.1 Varianta A B C D L 1 2 3 4 K 8 5 3 2 RMS – 3 2 1 Cele expuse în tab. cu semnul minus în faţa raportului. Această substituire este reliefată de rata marginală de substituirii (RMS). în timp ce productivitatea marginală a capitalului creşte. 5. Astfel.1): Tabelul 5. ΔL RMS = − . în cele patru variante de combinare a capitalului cu munca (A. dacă un factor de producţie este înlocuit de altul. substituirea este posibilitatea de a înlocui o cantitate dată dintr-un factor de producţie printr-o cantitate dată dintr-un alt factor de producţie. pentru a obţine aceiaşi cantitate de bunuri.1 reprezintă o lege economică. 5. Astfel. pentru a opera cu mărimi pozitive . producţia marginală care revine unei unităţi adiţionale dintr-un factor de producţie se reduce. ΔK RMS = − . Presupunem că aceşti doi factori pot fi substituiţi. cu două unităţi de capital. RMS reflectă costul oportun al unei unităţi de muncă exprimate în unităţi de capital. în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei. productivitatea marginală a muncii (producţia marginală) care revine unui lucrător suplimentar se reduce. iar în varianta D cu o unitate de capital.componente ale factorilor de producţie (înlocuirea materiilor prime naturale cu cele sintetice). C şi D). Din punct de vedere economic. ΔK Rata marginală de substituire a capitalului prin muncă poate fi ilustrată prin exemplul de mai jos (tab. pentru obţinerea celor 100 de unităţi din bunul X. Conform legii productivităţii marginale descrescânde. şi anume. Semnul negativ al relaţiei se explică şi prin faptul că unul din factori creşte iar celălalt scade. B. legea tendinţei de reducere a gradului de substituire. ΔL iar dacă munca (L)se substituie prin capital (K). atunci pentru o unitate din factorul de producţie adiţional trebuie să se renunţe la o cantitate din ce în ce mai mică din factorul de producţie care este înlocuit. Deci. Considerând că munca substituie capitalul. în cazul substituirii capitalului (K) prin muncă. în anumite proporţii. în varianta C. în varianta B. 39 . Potrivit acestei legi. RMS este egală cu raportul dintre numărul unităţilor de capital (K) înlocuite ( ΔK ) şi modificarea numărului de lucrători ( ΔL ).

L Pentru a alege cea mai bună investiţie. brută. productivitatea marginală a muncii este egală cu productivitatea marginală a capitalului. În această situaţie. sau cantitatea de timp pentru obţinerea unei unităţi de produs şi pot fi exprimate prin: L Q WL = şi WL = Q . de 3 ori mai mare. ⋅ L ) şi productivitatea marginală a capitalului ( Qmar. de 2 ori mai mare. sociali. Profitul este venitul rezidual dat de diferenţa dintre veniturile totale şi costurile totale. între producţia adiţională şi factorii adiţionali utilizaţi. factori ce decurg din gradul de integrare a economiei naţionale în economia mondială. socială. Productivitatea factorilor de producţie şi legea randamentelor descrescătoare Pe o perioadă lungă de timp toţi factorii de producţie pot fi modificaţi. structurali. în varianta B. Rezultă ca RMS a capitalului (K) prin muncă (L) este egală cu raportul dintre productivitatea marginală a muncii ( Q mar. psihologici. globală. necesarul de capital pentru obţinerea unei unităţi de efect şi poate fi exprimat prin: K= k ⋅ Q Schimbările care se produc în factorii de producţie şi influenţa lor asupra volumului de producţie sunt reflectate în legea randamentelor neproporţionale. 40 . Formele productivităţii: productivitatea fizică. în raport cu productivitatea marginală a capitalului. Principalele forme de productivitate sunt: productivitatea muncii şi randamentul capitalului. iar în varianta D. Unul dintre cei mai utili indicatori îl constituie randamentul capitalului. Productivitatea reprezintă un raport între rezultatele obţinute şi eforturile depuse. un anumit nivel de producţie poate fi realizat prin combinarea în proporţii diferite a factorilor variabili. valorică. netă. individuală. La baza combinării factorilor de producţie stă l egea randamentelor neproporţionale şi legea randamentelor (productivităţii) marginale descrescânde. Asupra sporirii productivităţii influenţează următorii factori: factorii naturali. în varianta C. Productivitatea muncii – capacitatea forţei de muncă de a crea într-o unitate de timp un anumit volum de bunuri. economici.Aceasta înseamnă că. parţială. tehnici. trebuie să determinăm profitul corespunzător fiecărei variante pe care o avem la îndemână. deci. acesta reflectând câştigul anual corespunzător fiecărei unităţi monetare investite. productivitatea marginală a muncii este. ⋅ K ). Randamentul capitalului reprezintă. Legea randamentelor neproporţionale reflectă relaţia ce există între volumul producţiei obţinute şi schimbările factorilor de producţie.

unităţi de capital (K) etc. Potrivit legii randamentelor (productivităţii) marginale descrescânde .M. după care începe să se reducă.Ricardo şi de A. pentru a explica noţiunea de rentă funciară. Această lege a fost cercetată de D. ∆L ∆Q W a capitalului = etc. prin urmare există o funcţie de producţie. iar cantitatea factorului variabil creşte. M. W. a muncii = Q etc. În cazul randamentelor constante. de fapt. W. a capitalului = ∆Q .) constituie.) şi este egală cu raportul dintre producţia totală ( Q) şi cantitatea factorului utilizat – număr de lucrători (L).) a unui factor de producţie se determină prin raportarea modificării producţiei totale (ΔQ) la modificarea cantităţii factorului utilizat şi constituie. Dacă ea nu ar fi adevărată.M. Astfel. Veridicitatea acestei legi este demonstrată de realitatea economică. referitor la producţia agricolă. o mărire proporţională a volumului producţiei obţinute implică o creştere mai mult decât proporţională a cantităţii factorilor. de fapt. care atinge un punct maxim. În cazul randamentelor crescătoare o creştere proporţională a volumului producţiei cere o mărire mai puţină decât proporţională a cantităţii de factori de producţie utilizaţi. potrivit căreia mărimea cantităţii factorului variabil (munca) duce la o creştere marginală a producţiei. o anumită creştere a volumului de producţie necesită o creştere corespunzătoare a factorilor utilizaţi. după care are loc tendinţa de scădere a sporului marginal al producţiei până ce devine negativ.Există trei cazuri de randamente: randamente constante. K Productivitatea marginală (Wmar. randamente crescătoare. L a muncii = 41 . Afară de această lege există legea randamentelor (productivităţii) marginale descrescânde.Turgot. K). randamente descrescânde. care leagă factorii de producţie şi volumul de bunuri. În cazul randamentelor descrescătoare.M. Dacă am presupune că în procesul de producţie sunt utilizaţi doi factori de producţie. ar însemna că pe o suprafaţă de un ha s-ar putea obţine întreaga cantitate de produse agricole necesară populaţiei unei ţări. Productivitatea medie (W. mar. sporurile de producţie sunt diferite în raport cu creşterea factorilor. atunci când se utilizează un factor fix. ∆K W mar. productivitatea factorului variabil utilizat creşte până la un anumit nivel. Productivitatea unui factor de producţie reprezintă eficienţa utilizării factorului respectiv şi poate fi exprimată prin productivitatea medie şi productivitatea marginală. producţia marginală. apoi funcţia de producţie în acest caz ar putea fi exprimată prin: Q = f (L. producţia medie (P. Q .

De aceea. un anumit nivel de producţie poate fi realizat numai printr-o combinare. Astfel. Consumul resurselor naturale ca factor de producţie presupune întrebuinţarea acestora la producerea de bunuri materiale şi servicii. în afară de procesul alocării şi combinării factorilor de producţie .). Costul de producţie şi căite de reducere a lui În procesul activităţii economice un rol deosebit. Costul de producţie – expresia bănească a consumului de factori de producţie. Deoarece. dar realitatea ne arată că producătorul este . a factorului variabil cu cel fix. 5. acestea se consumă integral în fiecare act de producţie şi se regăsesc în bunurile care se obţin atât valoric cât şi material. în cazul capitalului fix. oriunde se desfăşoară activităţi de producţie există şi costuri. servicii. conceptul despre costuri prezintă interes atât teoretic cât şi practic. Costul de producţie poate fi privit în aspect contabil şi economic. minimizarea costului fiecărui factor de producţie utilizat. 42 . într-o proporţie dată. în cadrul cărora resursele economice alocate se regăsesc într-o formă naturală concretă şi/sau valorică. prin amortizare. Costul contabil include cheltuielile băneşti pentru plata materiilor prime. Consumul bunurilor capital. Contabilii sunt cei care au sarcina de a calcula costurile sale pentru fiecare nivel a lui Q. regăsindu-se în bunurile care se obţin numai valoric. Consumul factorilor de producţie înseamnă întrebuinţarea nemijlocită a acestora la producerea de bunuri materiale. în expresie bănească. se consumă în mai multe acte de producţie.5. prin preţul pământului (în agricultură) şi material (minereuri. Firma îşi procură cele necesare de pe pieţele de factori de producţie. petrol etc. un anumit nivel de producţie poate fi realizat printr-o combinare în proporţii diferite ale factorilor variabili. Pe o perioadă lungă de timp toţi factorii de producţie pot fi modificaţi şi deci. produce o cantitate de bunuri Q. pentru fiecare întreprindere este important calcularea costului de producţie. limitat. Dacă producătorul are posibilitatea alegerii între două sau mai multe variante de combinare a factorilor. ocupă problema consumării lor.Modelele teoretice de combinare a factorilor de producţie ne demonstrează că pot exista un număr foarte mare de combinaţii între factorii de producţie. Într-o perioadă scurtă de timp. în cazul capitalului circulant. O organizaţie interesată de profit este permanent atentă la nivelul costurilor. adică în preţurile rezultatelor obţinute. prin salariu. Un rol important are perioada de timp. Spre exemplu. alegerea variantei optime va avea în vedere. muncă şi materiale. în primul rând. Există deosebire în procesul de consum al factorilor de producţie. o firmă care dispune de un anumit volum de capital. consumul factorului muncă presupune utilizarea potenţialului de muncă al lucrătorului şi se regăseşte în rezultatele obţinute numai valoric.de fapt. regăsinduse în rezultatele obţinute valoric.

ca să produci trei unităţi te costă 130 de lei şi aşa mai departe.2 în coloana 3. deoarece ai nevoie de mai multe resurse ca să produci mai mult.2 Costuri totale. costul energiei electrice etc. Costurile variabile sunt acele cheltuieli ale căror mărime variază în funcţie de volumul producţiei: cheltuieli cu achiziţionarea materialelor necesare producţiei (de exemplul oţelul necesar fabricării automobilelor). dobânzile cuvenite capitalului propriu). Analizând tab. 5. a sumelor necesare pentru obţinerea diverselor autorizaţii etc. energiei. Costul total (CT) reprezintă cheltuielile minime ce trebuie efectuate pentru a produce o cantitate de bunuri Q. costuri variabile Cantitatea Costurile Costurile Costul total (Q) fixe (CF) variabile (CV) (CT) 1 2 3 4 0 55 0 55 1 55 30 85 2 55 55 110 3 55 75 130 4 55 105 160 5 55 155 210 6 55 225 280 Din tab. Aceste cheltuieli trebuie efectuate chiar dacă firma nu produce nimic. în afară de costul contabil. Costurile fixe reprezintă cheltuielile pe care o firmă le face cu plata chiriei corespunzătoare spaţiilor cu destinaţie productivă sau administrativă. 5. combustibilului. Este normal să fie aşa. Costul total creşte atunci când Q creşte: CT = CF + CV. iar mărimea lor nu se modifică odată cu volumul său de activitate. salariilor. cheltuielile care nu presupun plăţi către terţi (consumul de muncă al proprietarului firmei. te costă 110 lei.2 de mai jos (datele din coloanele 1 şi 4). 5. amortizării ş. cu achitarea obligaţiilor contractuale ce decurg din achiziţionarea unor echipamente.2 observăm că costurile totale se împart în costuri variabile (CV) şi costuri fixe (CF). 5. salariile muncitorilor care lucrează pe liniile de montaj. Costurile fixe sunt prezentate în coloana 2 din tab. iar ca să obţii rezultate suplimentare ai nevoie de mai mulţi bani. care cuprinde ansamblul cheltuielilor la fabricarea unui 43 . cu plata dobânzilor la împrumut.a. Tabelul 5.materialelor. Costul variabil este prezentat în tab. În condiţiile economiei de piaţă se folosesc mai multe categorii de costuri. Ca să produci două unităţi. deoarece managerii pot adapta programul de lucru al acestora în funcţie de fluxul cumpărătorilor. aşa ca: 1) costul global. Costul economic include. Întrun supermagazin salariul casierilor este un element de cost variabil.2. costuri fixe. observăm că CT (cost total) creşte pe măsură ce Q sporeşte.

care este o variabilă crescătoare. Conceptul de cost marginal este unul din conceptele fundamentale cu care operează economia politică. (în 1993). obţinem un cost unitar fix din ce în ce mai mic. când toată lumea conectează climatizoarele. Q Q Împărţind costul fix. renunţăm la posibilitatea de a le folosi într-un alt mod. nici forţă de muncă suplimentară (piloţi şi stewardese). 2) costul mediu (unitar ) reprezintă costul pe unitate de produs. care la fel poate fi: fix. cererea de curent electric este foarte mare. pe măsură ce o firmă îşi sporeşte volumul vânzărilor. total. astfel încât societatea poate fi nevoită să pună în funcţiune şi generatoarele mai vechi. variabil. care este o constantă. Deciziile au un anumit cost deoarece. nu estre necesar nici capital suplimentar (avioane). potrivit principiului rarităţii. care este costul de oportunitate al absolventului unei instituţii de învăţământ superior în S. Pentru un zbor cu avionul la care există locuri neocupate. posibilitatea de a face altceva. Una din tezele cardinale ale economiei politice este acea a rarităţii resurselor. Costul marginal reprezintă costul producţiei unei unităţi suplimentare dintr-un anumit produs. curentul electric suplimentar obţinut are un cost marginal foarte ridicat. Costul de oportunitate reprezintă valoarea bunului sau serviciului la care se renunţă.000 de compact-discuri la un cost total de 10. Să luăm cazul unei societăţi de distribuţie a energiei electrice. În timpul unei zile caniculare de vară. de fapt.000 lei. costul marginal poate fi destul de ridicat. Costul global include: costul fix.006 lei. 3) costul marginal reprezintă mărimea sporului de cheltuieli necesare pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de bun economic. care funcţionează cu costuri mai mari. Aceasta înseamnă. Să presupunem că o firmă produce 1. Alternativa la care se renunţă poartă denumirea generică de cost de oportunitate. Costul total al cursurilor 44 CV . Alteori însă. costul variabil. Să luăm un exemplu.U. Costul unitar fix (CUF) este dat de raportul CF CF CUF = sau . la volumul producţiei. Luarea unei decizii ne costă. atunci costul marginal al producerii celui de-al 1001-lea compact-disc este de 6 lei Costul marginal=creşterea costului (∆C)/creşterea producţiei (∆Q) Costul marginal =(10006-10000)/(1001-1000)=6/1=6 lei Uneori costul marginal poate fi extrem de mic. costul total. Astfel. costurile sale indirecte se repartizează la un număr din ce în ce mai mare de produse. Dacă costul total al producerii unui număr de 1001 compact-discuri este de 10. Costul unitar variabil (CUV) este egal cu raportul dintre costul variabil şi volumul producţiei CUV = Q . Aceasta înseamnă că. că ori de câte ori dăm o anumită destinaţie resurselor de care dispunem. costul unui nou pasager este reprezentat pur şi simplu de costul alimentelor şi băuturii oferite gratuit pe parcursul călătoriei. alegerea unui anumit lucru înseamnă renunţarea la altul. 4) costul de oportunitate.volum de producţie dat.A.

• cheltuieli de desfacere – consum de muncă vie şi materializată. întreţinerile şi amortizările utilajelor. cheltuielile în formă de amortizare. salarii directe etc.a activităţii de administrare. consumul de energie. • reducerea cheltuielilor administrativ-gospodăreşti. nu doar de 12 000 de dolari. corespondenţă etc. Căile de reducere a costului de producţie sunt: • reducerea cheltuielilor materiale. cheltuielile de producţie se clasifică în: cheltuieli directe şi cheltuieli indirecte. • stimularea materială. Cheltuielile directe sunt indisolubil legate de executarea unui produs sau serviciu şi includ: materiile prime şi materialele directe. Cheltuielile indirecte sunt generate de executarea simultană a mai multor produse sau de secţii de fabricaţie comune diferitor produse sau servicii. manuale. în rezultatul căruia se produc bunuri şi servicii. efectuate după depozitarea producţiei finite (păstrarea şi ambalarea. cheltuielile pentru procurarea materialelor auxiliare. • amenzile şi penalităţile (ele se suportă direct din profitul rămas la întreprindere şi nu se includ în costurile de producţie) ş. • creşterea productivităţii muncii. a tehnologiilor de fabricaţie. a. alte cheltuieli băneşti. care alcătuieşte 16 000 de dolari S. telefon. transportul şi expedierea către clienţi).(taxe şcolare. Mai trebuie luat în calcul costul de oportunitate al timpului dedicat studiilor individual şi la clasă. fapt pentru care aceste cheltuieli nu pot fi identificate ca aparţinând costului unui anumit produs. cheltuielile de poştă. salariile directe.. care includ: cheltuielile pentru procurarea materiei prime şi a materialelor de bază.A.U.. combustibil. salariile personalului de administrare. • perfecţionarea echipamentului tehnic.U. Cheltuielile pe care le poate efectua un agent economic cuprind: • cheltuieli de fabricaţie – ele constituie consum de capital fix şi circulant.A. apă. 45 . După modul de individualizare pe obiecte de calculaţie (materii prime. salariile şi contribuţiile asupra salariilor. • ridicarea nivelului de calificare a lucrătorilor. La aceste cheltuieli se referă: reparaţiile. cât şi câştigurile la care se renunţă. Elementul de bază în costul de producţie îl constituie cheltuielile de producţie. transport) de instruire se ridică la aproximativ 12 000 dolari S. Dacă adunăm atât cheltuielile efective. cheltuielile pentru combustibil şi energie. Noţiunea de cheltuieli în teoria şi practica economică cuprinde orice consum de muncă vie şi materializată din cadrul unui proces economic. salariul mediu al unui tânăr absolvent de liceu de 19 ani. impozitul pe salarii şi contribuţia în bugetul asigurărilor sociale de stat ş. Este oare acesta costul de oportunitate al absolvirii facultăţii? Categoric nu.). a. şi de gestiune şi conducere. obţinem un cost de oportunitate al absolvirii unei facultăţi de 28 000 de dolari anual (12 000 + 16 000).

evidenţa producţiei pe sisteme de calculatoare. 46 .  . la nivelul resurselor ţării şi a cerinţelor economiei de piaţă. fiind în funcţie de anumite perioade de timp. problema reducerii costurilor nu trebuie abordată dogmatic. conform cerinţelor pieţii.În condiţiile economiei de piaţă o reducere reală a costurilor ar însemna: restructurarea unor ramuri ale economiei naţionale şi a forţei de muncă. având zilnic imaginea clară a costurilor efectuate pe faze de producţie şi pe produse. fabricarea produselor competitive. De asemenea.

că piaţa reprezintă mecanismul de interacţiune dintre cumpărători şi vânzători. Legea şi elasticitatea ofertei. Piaţa şi caracteristicile ei Referitor la noţiunea pieţei există mai multe abordări. Oferta şi factorii ce determină mărimea ei. Există la fel în literatura de specialitate afirmarea. 4. care reflectă real corelaţia dintre cerere şi ofertă.libertatea economică a producătorului de a decide: Ce? Cum? Pentru cine de produs? Cele mai generale trăsături care caracterizează conţinutul pieţei sunt: a) concurenţa liberă dintre producătorii de mărfuri şi proprietarii de resurse. Legea şi elasticitatea cererii. că piaţa reprezintă un sistem de autoreglare a tuturor fazelor de reproducţie (producţie. 3. Alţii sunt de părerea. 6. că piaţa reprezintă ansamblul relaţiilor de schimb bazate pe legităţile producţiei şi circulaţiei de mărfuri. repartiţie. Majoritatea economiştilor definesc piaţa ca locul unde sunt exercitate tranzacţiile de cumpărare-vânzare. determinate de cerere şi ofertă. Cererea şi factorii ce determină mărimea ei.1. ca punct de legătură între producţie şi consum. Principalele mecanisme ale pieţei sunt: cererea. 5. Mecanismul formării şi modificării preţului. Unii economişti consideră. structura şi infrastructura pieţei. a resurselor şi a capitalului între ramuri şi regiuni. Apariţia pieţei2 este condiţionată de următorii factori: . 2. Piaţa a apărut cu multe secole în urmă. preţul şi concurenţa. Piaţa modernă din ţările avansate economic s-a constituit şi s-a consolidat în ultimele secole. . schimb şi consum). În decursul secolelor schimburile dintre producători şi consumatori s-au extins şi s-au perfecţionat. atunci când funcţiile acestor două sfere economice s-au separat în timp şi spaţiu. b) migrarea liberă a forţei de muncă. Concurenţa şi tipurile pieţelor concurenţiale. oferta.Tema 6 Esenţa. dintre cerere şi ofertă. Piaţa şi caracteristicile ei. c) realizarea mărfurilor pe preţuri de echilibru.diviziunea socială a muncii şi specializarea în domeniul de producţie a bunurilor materiale şi a serviciilor. 2 47 . Tipurile de preţuri. Întâlnim şi astfel de abordare potrivit căreia piaţa reprezintă sfera de schimb din interiorul ţării şi dintre ţări. Concurenţa Planul temei 1. 6.autonomizarea economică a producătorului de mărfuri şi servicii în baza proprietăţii private. . Interacţiunea dintre cerere şi ofertă şi echilibrul de piaţă.

capital. Rolul economic al pieţei constă în următoarele realizări: ea asigură un schimb echivalent şi reciproc avantajos pentru vânzători şi cumpărători. 5) contribuie la asanarea economiei. stabileşte independent proporţiile şi echilibrul necesar propriei reproducţii la nivel micro şi macroeconomic. 3) asigură echilibrul dintre cerere şi ofertă. La aceste probleme fundamentale poate da răspuns numai sistemul de piaţă. determinând deciziile agenţilor economici cu privire la producţie. piaţa contribuie la migrarea liberă a factorilor de producţie şi utilizarea lor eficientă la nivel mezo. consumatorii (individuali şi colectivi). structura şi calitatea consumului (cererei). deoarece piaţa îi susţine pe întreprinzătorii rentabili şi îi pedepseşte pe cei necompetitivi. procurând sau ignorând marfa. În linii generale piaţa exercită următoarele funcţii: 1) întreţine relaţia permanentă dintre producătorii de bunuri şi servicii şi consumatorii acestora.în al doilea rând. schimb şi consum. piaţa contribuie la apropierea cheltuielilor individuale de cheltuielile de piaţă. şi invers. 2) autoreglează economia naţională. „votează” cu banii săi „pentru” sau „contra” producţiei acestei mărfi. În orice ţară economia naţională trebuie să dea răspuns la următoarele probleme: în ce limite pot fi folosite resursele disponibile? ce fel de mărfuri şi servicii trebuie produse? cum să fie produse aceste mărfuri şi servicii? cine sunt destinatarii acestor produse? e capabil oare actualul sistem economic să se adapteze la schimbările din structura necesităţilor consumatorului. structura. repartiţie.. Piaţa verifică. în ultima instanţă. deoarece concurenţa impune întreprinderea să aplice tehnică şi tehnologii noi. care dispune de următoarele avantaje: . statul şi organele de administrare publică locală.în primul rând. Producătorii de exercită cheltuieli individuale mai mici primesc un supliment. Prin informaţiile oferite de piaţă. instituţiile financiare. între veniturile diferitor pături sociale ale populaţiei etc. concordanţa sau neconcordanţa dintre volumul. . între sferele şi ramurile economiei. la modificările din resursele şi tehnologiile de producţie. proporţională a economiei naţionale. resurse naturale). contribuie la stabilirea unei corelaţii dintre factorii de producţie (muncă. piaţa contribuie la accelerarea progresului tehnic. realizând interesele agenţilor economici cu privire la utilizarea resurselor disponibile. în condiţiile pieţei cumpărătorul. piaţa asigură o dezvoltare echilibrată. agenţii economici pot acţiona în sensul realizării concordanţei relative dintre cerere şi ofertă. 48 .În calitate de subiecţi ai pieţei se prezintă: producătorii de mărfuri şi servicii. calitatea producţiei (ofertei) şi nivelul. asigură alocarea şi utilizarea eficientă a resurselor materiale. între producţie şi consum. 4) contribuie la formarea preţului de echilibru sub influenţa cererii şi ofertei. umane şi financiare. macro şi mondoeconomic.

Reglementarea acestor probleme se efectuează prin intermediul pârghiilor economice de stat (buget. să stimuleze dezvoltarea progresului tehnicoştiinţific.în al cincelea rând. Piaţa fictivă (bursa) presupune o confruntare dintre cererea şi oferta titlurilor de proprietate asupra unora dintre aceste bunuri. declinul economic. rezolva absolut toate problemele social-economice cu care se confruntă societatea: şomajul.în al şaptelea rând.în al treilea rând. aflându-se în interacţiune de concurenţă. sistemul de piaţă impune consumatorul să aleagă cea mai raţională structură de consum. Dacă produsele nu aduc producătorului de mărfuri profit normal. Totodată. fapt ce conduce la solicitarea cerinţelor publice (asigurarea populaţiei cu mărfuri şi servicii). în sistemul de piaţă cumpărătorii şi vânzătorii de mărfuri. emisiuni monetare ş.în al optulea rând. Aceste probleme stringente pot fi rezolvate numai prin intervenţia statului în activitatea economică. determină nivelul de preţuri la produsele livrate şi gradul de utilizare a resurselor existente. oferind tuturor cetăţenilor posibilităţi egale de muncă. În sistemul de piaţă sunt fabricate numai produsele. . sistemul de piaţă e capabil să schimbe operativ volumul şi structura ofertei adoptând-o la satisfacerea cererei. a. bazat pe concurenţă. precum şi schimbării nivelului de preţuri (în sus sau în jos). . inechitatea economică şi socială ş. în urma vinderii cărora se obţine un venit ce acoperă cheltuielile de producţie. ea e considerată fictivă. să aplice o tehnologie modernă pentru a obţine o productivitate înaltă. Teama de a suporta pierderi sau de a da faliment impune producătorii (firma) şi furnizorii de resurse să se conducă în activitatea lor numai de cerinţele consumatorului. Piaţa reală exprimă cererea şi oferta de bunuri şi servicii care pot satisface imediat o anumită necesitate socială. dacă acesta lipseşte. totuşi. Statul asigură şi orientarea socială a economiei. îmbină interesele personale cu cele publice. fără ca acestea să fie prezente în momentul tranzacţiei vânzare-cumpărare. . deoarece el îl face pe consumator să sesizeze preţurile ce reies din cheltuielile reale. impozite.în al şaselea rând. 49 . de asigurări sociale. obţinându-se profitul normal. concurenţa în sistemul de piaţă impune firmele să aplice cheltuieli de producţie reduse. Dacă obiectul tranzacţiei vânzare-cumpărare e prezent. condiţii sănătoase de muncă şi mod de trai decent. Această adaptare se face pe contul schimbării volumului de producţie. Firmele şi furnizorii de resurse. investiţii. credite. . în goană după profit. . taxe şi tarife. de realizare a veniturilor. ele nici nu se fabrică.. Multiplele forme de pieţe pot fi clasificate după următoarele criterii: o după obiectul tranzacţiei.). atunci piaţa e numită reală. sistemul de piaţă. a.în al patrulea rând. de ocrotire a sănătăţii. concentrându-se acolo unde e cea mai mare nevoie de ele. sistemul de piaţă contribuie la distribuirea resurselor de muncă şi a celor materiale. sistemul de piaţă presupune o suveranitate a consumatorului. Trebuie să menţionăm că sistemul de piaţă nu poate. majorează mereu volumul de producţie.

50 . care vor putea acţiona fructuos în instituţiile economiei de piaţă. Un alt element al infrastructurii pieţei este crearea sistemului de bănci comerciale.. se efectuează amplasarea lucrătorilor în câmpul muncii (bursa muncii). Actualmente. Orice ţară care exercită tranziţia la economia de piaţă este nevoită să creieze o anumită infrastructură. o după numărul şi importanţa relativă a participanţilor la tranzacţii de schimb. Potrivit acestui criteriu piaţa poate fi divizată: piaţa bunurilor de consum personal final şi piaţa factorilor de producţie. ce îşi exercită funcţiile într-o permanentă interacţiune directă sau indirectă în cadrul sistemului economiei de piaţă. Prima constă din ansamblul de vânzări şi cumpărări. naţionale. piaţa de resurse informaţionalştiinţifice. Actualmente în Republica Moldova funcţionează 20 de bănci comerciale. care oferă persoanelor fizice şi juridice diferite servicii de asigurare. O premiză importantă a infrastructurii pieţei este constituirea unui sistem de instruire a cadrelor. Bursa reprezintă o piaţă specială organizată de stat sau de asociaţii private. se vând hârtii de valoare (bursa de valori). unde se negociază operaţiuni de vânzare-cumpărare a mărfurilor (bursa de mărfuri). piaţă la vedere etc. care exercită multiple operaţiuni financiare şi acordă diferite servicii clienţilor. pieţele pot fi: piaţă de termen. Piaţa factorilor de producţie include piaţa resurselor naturale (inclusiv pământul). fără de care e imposibilă funcţionarea economiei de piaţă. monopolistă. Deci. Un element important al infrastructurii pieţei contemporane este crearea sistemului de asigurare. cea de a doua vine să satisfacă necesităţile personale. Unul din elementele de bază a infrastructurii pieţei este crearea unui sistem de burse. bursa e locul unde se întâlnesc vânzătorii şi cumpărătorii în scopul încheierii diferitor tranzacţii. în Republica Moldova pe lângă compania de asigurare „ASITO” funcţionează circa 40 de companii particulare. Actualmente pregătirea şi perfecţionarea cadrelor pentru economia de piaţă este exercitată în Republica Moldova în mai multe universităţi şi academii publice şi particulare. colective şi productive. regionale. piaţă disponibilă de livrare. o după locul de desfăşurare a relaţiilor de schimb pot fi distinse următoarele pieţe: pieţe locale. oligopol).o după natura economică a bunurilor. o în dependenţă de timpul în care se desfăşoară tranzacţia de cumpărare. mondiale. Toate aceste tipuri de pieţe formează un tot organic. internaţionale. Funcţionarea normală a pieţei e imposibilă fără elaborarea cadrului juridic: adoptarea legilor respective şi a actelor normative în diferite domenii de activitate a instituţiilor economiei de piaţă. piaţa capitalului. piaţa muncii. pieţele pot fi divizate: pieţe de concurenţă perfectă sau pură şi pieţe de concurenţă imperfectă (tip monopol.

Între preţ şi mărimea cererii se află un raport invers proporţional. care revine de la populaţie. limitarea producerii de piese şi ansambluri de rezervă. ea combate cererea prin diverse metode: prin majorarea preţului. Trebuie menţionat faptul că preţul este factorul primordial ce condiţionează cererea. Cererea în scădere – când se reduce permanent interesul consumatorului pentru un anumit fel de mărfuri sau pentru o marfă anumită. 2. nivelul tehnologic şi de organizare a muncii la întreprinderea dată. restrângerea reţelei de exploatare. Legea şi elasticitatea cererii Cererea este o categorie economică a producţiei de mărfuri. Lipsa totală a cererii există atunci când consumatorii nu au nici un interes pentru o anumită marfă sau sunt indiferenţi faţă de ea. 6. 6. piaţa „tehnologiilor înalte”. Există şi situaţii când mărfurile de un anumit fel există pe piaţă. 4. Pot fi distinse următoarele tipuri de cereri: 1. Dacă o întreprindere nu poate sau nu vrea să îndestuleze cererea pieţei. Cererea negativă – în situaţia când majoritatea mărfurilor de pe piaţă nu se întreabă de consumatori şi aceştia din urmă caută să le ocolească. Cererea neuniformă. care este reflectat în legea generală a cererii: micşorarea preţurilor cauzează majorarea cantităţilor de mărfuri solicitate pe care le poate achiziţiona consumatorul şi invers – majorarea preţurilor micşorează cantitatea cererii. care revine de la agenţii economici.2.Sistemul infrastructurii de piaţă cuprinde la fel şi piaţa de informatică. Cererea şi factorii ce determină mărimea ei. menţionându-se astfel cererea camuflată. Cererea camuflată – atunci când consumatorii au dorinţa de a achiziţiona o marfă ce lipseşte pe piaţă. adică piaţa nu este saturată. Cererea constituie cantitatea de mărfuri sau servicii ce pot fi cumpărate într-o unitate de timp la preţul curent. însă. rămâne. Necesitatea pentru aceste mărfuri. Ea se evidenţiază în cadrul schimbului de mărfuri şi exprimă necesitatea sumară în diferite mărfuri. Trebuie să deosebim cererea asupra mărfurilor de consum personal. şi cererea asupra mărfurilor cu destinaţie productivă. piaţa de locuinţe şi altele. 5. Cererea exagerată – când sunt produse cantităţi insuficiente de mărfuri şi nu e satisfăcută cererea pieţei. 7. 3. 51 . exprimă oscilaţia cererii în dependenţă de timp sau anotimp. Cererea de deplină valoare – când circulaţia comercială la întreprinderile ce satisfac piaţa este normală. se dezic de a le cumpăra. ce contribuie la formarea şi funcţionarea economiei de piaţă contemporane. dar ele nu satisfac cerinţele sporite ale consumatorilor. cererea de deplină valoare prevede responsabilitatea întreprinderii pentru calitatea producţiei fabricate. De regulă.

Cererea individuală reprezintă cantitatea de produse pe care un individ doreşte şi este capabil să o cumpere în timpul unei perioade date. numiţi determinanţi. că cu cât preţul e mai mare. Gustul şi preferinţele individului. Cu cât preţul e mai înalt. Tabelul 6. 6.8. 6. Asupra cererii individuale afară de preţ influenţează şi alţi factori. Dacă pe axa verticală marcăm preţurile mărfurilor. venitul constituind astfel unul din factorii determinanţi ai cererii. 6. cu atât mai puţine mărfuri individul va fi în stare să le procure. şi care reprezintă regula generală.1 şi se numeşte curba cererii individuale. Anume: 1. de obicei. de aceea. iar reducerea preferinţelor conduce la micşorarea cererii. publicitatea reuşită şi succesele activităţii de marketing. Cererea se manifestă în trei forme: cererea individuală. cu atât e mai mică cererea. obţinem curba cererii. lei/buc 4.00 2. şi invers.1 şi fig.50 2. Asupra gustului şi preferinţelor acestora influenţează calitatea mărfurilor.1) sunt prezentate cantităţile de mărfuri pe care le solicită consumatorul la preţuri diverse şi într-un interval anumit de timp.50 3.1 Tabelul cererii Preţul. 2. precum şi oferta de mărfuri noi. Cererea neraţională e considerată când mărfurile produse influenţează sănătatea.00 2. În tabelul cererii (tab. 6. cererea agregată (totală). Venitul. Curba cererii reprezintă grafic tabloul cererii. la dorinţa cumpărătorului de a achiziţiona o cantitate mai mare de diverse mărfuri.) 100 125 150 200 300 Preţul 4. Consumatorul (cumpărătorul) trebuie să fie în stare să plătească pentru a-şi satisface cererea la anumite mărfuri.00 3. 6. În aceste cazuri se elaborează un sistem de măsuri şi acţiuni pentru a combate creşterea cererii iraţionale. Curba cererii individuale pentru un bun reprezintă relaţia dintre cantitatea cerută de un individ şi preţul respectivului bun.00 3. micşorarea impozitului pe venit este una din 52 . cererea pentru aceste mărfuri sporeşte. deteriorând situaţia ecologică.1). Majorarea veniturilor conduce. Principalul factor care influenţează cererea individuală este preţul.00 D D 100 125 150 200 300 Cantitatea bunurilor cerute Fig. cererea pieţei.00 Cantitatea cererii (buc.50 2.1. Curba cererii individuale Linia DD reproduce informaţia conţinută în tab. Informaţia cu privire la cerere poate fi reprezintată prin intermediul unui tabel sau prin intermediul unei curbe a cererii (tab. Când preferinţele pentru anumite mărfuri cresc. iar pe axa orizontală – mărimile corespunzătoare ale cererii acestor mărfuri.50 3. cu înclinare de sus în jos şi de la stânga la dreapta.

prin preţul mai mare al produsului cumpărat. Astfel. împart costul informaţiei şi ambele părţi au numai de câştigat. dacă consumatorul aşteaptă o scădere a preţului. Efectuând o alegere raţională. aşteptarea unei scăderi a venitului determină consumatorul să evite efectuarea cumpărăturilor ce ar putea fi amânate. Se evidenţiază două feluri de mărfuri: mărfuri normale (prestigioase). apare o nouă relaţie dintre cerere şi preţ. deci. cu excepţia preţului. cumpărătorul înţelege că unele mărfuri au calităţi asemănătoare şi. Determinanţii ce influenţează cererea trebuie să fie examinaţi ţinând cont de „condiţiile îngheţate”. dacă preţul la o marfă din această categorie se majorează. 3. Dacă consumatorul sesizează că preţul la anumite mărfuri se va majora. şi din contra. prin urmare. cât şi vânzătorii. Asupra consumatorului influenţează şi factorul de aşteptare a unor eventuale modificări ale veniturilor sau ale preţurilor. pot fi substituite. şi invers. Modificarea venitului impune cumpărătorului modificarea felului şi calităţii mărfii procurate. cererea pentru marfa complementară descreşte. cererea lui va fi în scădere. şi consumatorul. atât consumatorii. Orice modificare a curbei cererii e determinată de toţi factorii. în parte şi de consumatori. cele mai multe reclame au scopul de a determina consumatorul să cumpere bunurile unei anumite firme în dauna 53 . mărfuri inferioare (cotidiane). acestea devin mai accesibile prin reclamele plătite de vânzători. cererea lor pentru aceasta creşte. micşorarea numărului de consumatori face să scadă şi cererea. Din această cauză schimbarea preţului la una din mărfuri influenţează cererea şi pentru marfa care o substituie pe prima. Aşteptările consumatorului.pârghiile de stimulare a economiei. şi rămân constanţi pentru perioada dată de timp. şi invers. În acest sens aşteptarea unei majorări sigure a venitului are efectul unei majorări realizate a venitului: se măreşte cererea pentru mărfurile normale şi scade cererea pentru mărfurile inferioare. Alte mărfuri se exploatează concomitent. şi invers. ceea ce se ilustrează prin deplasarea curbei cererii spre stânga sau spre dreapta. va cumpăra neapărat şi pe a doua. 5. examenându-se numai influenţa preţului asupra cantităţii cererii. Numărul de consumatori. cererea pentru care creşte odată cu creşterea de venituri. performanţele şi disponibilitatea unui bun este unul dintre factorii care îi împiedică pe unii consumatori să beneficieze de respectivul bun. cumpărând una din acestea. Lipsa informaţiei privind preţul. Când se schimbă unul din factori. 4. Deşi consumatorii pot căuta şi singuri informaţiile necesare. adică în caz că se majorează preţul la o marfă. adică pe cea complementară. Mărfurile ce se substituie reciproc şi cele complementare . Pe lângă rolul de furnizare de informaţii. cererea pentru care creşte numai în cazul când se micşorează venitul. 6. atunci se măreşte şi cererea pentru marfa care o substituie. Mărirea numărului de consumatori generează o tendinţă de creştere a cererii. Reclama şi publicitatea. Preţul şi cererea pentru mărfurile complementare sunt în raport invers proporţional.

00 3. Aceasta se realizează prin încercarea de a convinge consumatorul că bunurile în cauză sunt mai potrivite sau de o calitate superioară celor propuse de concurenţă. Curba cererii agregate este influenţată de: atitudinea optimistă a consumatorilor în legătură cu starea economiei naţionale. cumpărătorilor 100 200 125 200 150 200 200 200 300 200 Cererea de piaţă.2). 4. Admitem cazul. 6. reducerea taxelor şi a impozitelor. Una din formele de manifestare a cererii este cererea pieţei.00 2. ea poate fi evidenţiată în termeni reali prin indicatorul macroeconomic – venitul naţional real. Nivelul cererii agregate poate fi modificat prin intermediul politicilor macroeconomice. 20000 25000 30000 40000 60000 Pentru economia de piaţă o importanţă deosebită o are analiza cererii agregate (cererii totale). creşterea ofertei Fig.celor concurente. Se ştie. Procentul modificării cererii în funcţie de schimbarea preţului sau a venitului se numeşte 54 . care se produc în cerere în dependenţă de modificările care au loc în preţuri şi venituri. că la piaţa respectivă au sosit 200 de cumpărători şi fiecare are intenţia de a procura acelaşi bun. Numărul buc. investiţiile economice planificate de întreprinderile din sectorul privat. Curba cererii agregate poate fi ilustrată astfel (fig.50 3. În acest caz tabelul cererii de piaţă va avea următoarea expresie (tab. scăderea Venitul naţional ratei dobânzii.00 Tabelul cererii de piaţă Cantitatea cererii. public şi internaţional. Cererea pieţei pentru un anumit produs este suma cererilor consumatorilor individuali de pe o piaţă relevantă. buc. Curba cererii agregate monetare. în special prin politica fiscală. cheltuielile programate ale sectorului public. Cererea agregată reprezintă valoarea totală a bunurilor economice cerute în cadrul celor trei sectoare – privat. Modificările. creşterea exporturilor şi reducerea importurilor etc.2 Preţul.50 2. Cererea agregată cuprinde: cheltuielile prevăzute de populaţie pentru a cumpăra bunuri de consum. Tabelul 6. Curba cererii agregate Preţul DA determină nivelul de echilibru a preţurilor şi a producţiei naţionale. poartă denumirea de elasticitate a cererii. că la o piaţă apar mai mulţi cumpărători şi mai mulţi vânzători. 6. Totodată.2. 6. soldul dintre valoarea exporturilor şi cea a importurilor (exportul net). cu toate că de cele mai multe ori produsele sunt similare sau au aceeaşi calitate. lei/buc.2).

lei/buc 4. Legea şi elasticitatea ofertei Oferta reprezintă cantitatea de mărfuri şi servicii pe care producătorii (vânzătorii) le pot oferi cumpărătorilor (consumatorilor) la preţuri curente într-o anumită perioadă de timp. atunci volumul ofertei la fel creşte sau scade. 6.. când CECp=1 (procentul de creştere a cererii coincide cu procentul de reducere a preţului).).50 2. ceai.3 şi fig. Oferta şi factorii ce determină mărimea ei. În mod analogic se examinează şi elasticitatea cererii în raport cu modificarea veniturilor consumatorului: CECv=% modificării cererii/% modificării venitului.00 100 125 150 200 300 Cantitatea ofertei Fig. confecţii etc. oferta de calculatoare. cafea. când mai multe bunuri oferite satisfac aceeaşi cerere (de ex. când din producţia unor bunuri principale (de ex. Tabelul 6.50 2.coeficientul elasticităţii cererii. inelastică.3 Preţul Tabelul ofertei Preţul.3. Mărimea ofertei poate fi ilustrată pe baza tabelului şi curbei ofertei (tab. Coeficientul elasticităţii cererii în raport cu modificarea preţului are următoarea expresie: CECp=% modificării cererii/% modificării preţului. din care se pot fabrica conserve. b) oferta complementară. între evoluţia preţului şi cantitatea oferită există o relaţie directă. unitară.. autoturisme. cererea inelastică. Raportul dintre schimbarea preţului şi cantitatea oferită de mărfuri şi servicii constituie conţinutul legii generale a ofertei.00 2. 6.50 3.50 3. 6. Legea generală a ofertei constă în următoarele: dacă preţul produsului creşte sau scade. 6.00 3. În funcţie de mărimea acestui coeficient. 55 .3). Deci. În funcţie de natura bunurilor se distinge: a) oferta de bunuri independente (de ex.00 3. Cererea elastică are loc în condiţiile când CECp>1 (procentul de creştere a cererii întrece procentul de reducere a preţului). cererea pentru diferite bunuri poate fi: elastică. salamuri etc. Curba ofertei individuale Tabelul ofertei şi curba ofertei reflectă interdependenţa dintre cantitatea de mărfuri propusă pentru realizare şi nivelul preţului. cererea unitară.3. c) oferta mixtă.00 2.).00 Cantitatea ofertei.). lapte etc. buc.. 300 200 150 125 100 S 4. când CECp<1 (procentul de creştere a cererii este mai mic decât procentul de reducere a preţului).

Oferta individuală reflectă cantitatea de mărfuri sau servicii pe care le propune producătorul (vânzătorul) sau firma pentru realizare la piaţă într-o anumită perioadă de timp la preţuri curente. Între nivelul costului de producţie şi cantitatea oferită există o relaţie negativă. Costul de producţie reprezintă cel mai important factor care determină modificarea ofertei. Schimbările în aşteptările producătorilor (vânzătorilor) . celelalte condiţii rămânând neschimbate. 3. dacă preţul se va reduce.. Subsidiile din bugetul statului acordate firmelor la fel contribuie la creşterea ofertei. la piaţa respectivă au apărut mai multe firme (vânzători). Majorarea impozitelor şi taxelor pe profitul firmelor va reduce oferta şi invers. Dacă. însă dacă unele firme au dat faliment. iar creşterea costului duce la scăderea ofertei. dimpotrivă. numiţi determinanţi: 1. contribuie la micşorarea volumului de mărfuri în economia naţională. Schimbarea impozitelor. de piaţă şi agregată (totală). de exemplu. Curba ofertei agregate are următoarea expresie: C 56 A B . de nivelul preţului la factorii de producţie (salariul. Totodată.). ca şi cererea. materia primă etc. atunci oferta de bunuri analogice va scădea. şi invers. Oferta pieţei constituie însumarea ofertelor individuale corespunzătoare fiecărui nivel al preţului pe piaţa respectivă.. Mărimea ofertei agregate poate fi exprimată printr-un indicator macroeconomic real cum ar fi. reducerea preţurilor la carne de vită inevitabil va duce la majorarea ofertei carnei de porc). micşorarea acestora va contribui la o creştere a ofertei. Schimbările în evenimentele social – politice şi naturale la fel contribuie la modificarea ofertei în ambele direcţii. Schimbarea preţurilor la mărfurile alternative (de ex. resursele materiale. Dacă firma aşteaptă reducerea preţului în viitor. atunci evident oferta de bunul respectiv va creşte. sunt influenţate şi de alţi factori. 4.Oferta. din producţia unor bunuri principale (de bază) rezultă o serie de produse secundare. atunci ea va majora în prezent oferta. Atât oferta individuală. Reducerea costului de producţie a unui bun determină creşterea cantităţii oferite. taxelor şi a subsidiilor . D Preţurile majorate stimulează producătorii la producerea suplimentară de mărfuri SA şi servicii. oferta de pe piaţa bunului respectiv va scădea. venitul naţional. iar preţurile joase. se manifestă în trei forme: individuală. Schimbarea în numărul firmelor care produc acelaşi bun . 5. Oferta agregată (totală) reprezintă cantitatea totală de bunuri economice disponibilă pentru vânzare la un anumit nivel mediu al preţurilor şi într-o perioadă Preţul de timp determinată. de ex. 6. cât şi oferta de piaţă. Schimbarea costului de producţie. Reducerea costului de producţie depinde: de aplicarea tehnologiilor noi în procesul de fabricare a bunurilor. Dacă preţul bunului principal creşte. afară de preţ. oferta de pe piaţa bunului secundar va spori şi invers. 2.

Deci. Interacţiunea dintre cerere şi ofertă şi echilibrul de piaţă Până acum am analizat în mod separat cererea şi oferta. CEOp=1. care are următoarea expresie: CEOp=% modificării ofertei/% modificării preţului. iar scumpirea acestora duce la scăderea ofertei. ceea ce presupune ca 57 . Oferta elastică reflectă cazul. Oferta. reflectă situaţia de stagflaţie în economie. Interacţiunea dintre consumator şi vânzător pe piaţă este în totală concordanţă cu principiul de alegere raţională. Oferta cu elasticitate unitară are loc în condiţiile când unui procent în modificarea preţului îi corespunde unul similar în schimbarea cantităţii oferite. Elasticitatea poate fi evidenţiată prin coeficientul elasticităţii ofertei. reflectă situaţia când creşterea volumului real al produsului naţional este însoţită de creşterea preţurilor asupra mărfurilor şi serviciilor. Curba ofertei agregate determină nivelul de echilibru al venitului naţional. oferta poate fi: elastică. În acest caz: CEOp>1. ca şi cererea. Oferta inelastică se manifestă în cazul când procentul modificării cantităţii oferite este mai mic decât procentul modificării preţului. unitară. 6.4. funcţionarea economiei naţionale la nivelul potenţialului său productiv. Elasticitatea ofertei exprimă dimensiunile sau gradul modificării ofertei în funcţie de schimbarea preţului sau a oricăreia din condiţiile ofertei. când unui anumit procent de modificare a preţului îi corespunde o modificare mai mare a cantităţii oferite. Oferta agregată este influenţată de următorii factori: a) schimbarea preţurilor la resurse interne şi importate. Însă pentru a stabili cum funcţionează piaţa e necesar să se studieze modul de interacţiune a acestor două categorii. dispune de elasticitate. b) schimbările în productivitatea muncii la nivel macroeconomic la fel contribuie la majorarea ofertei agregate. Deci. În funcţie de nivelul coeficientului elasticităţii ofertei la preţ. utilizarea tuturor capacităţilor de producţie. CEOp<1. Segmentul BC numit segment intermediar sau în creştere. Ieftinirea resurselor contribuie la majorarea ofertei agregate. c) schimbările în actele normative în direcţia reducerii taxelor. care reflectă ocuparea deplină a forţei de muncă.AB – segment orizontal sau keynesian. situaţia când o parte considerabilă de mijloace de producţie şi de resurse de muncă nu-s utilizate. Venitul naţional Segmentul AB – numit orizontal sau keynesian. ratei dobânzii la fel duc la creşterea volumului ofertei agregate. BC – segment intermediar sau în creştere. Segmentul CD numit segment vertical sau clasic. CD – segment vertical sau clasic. inelastică.

Preţul real al pieţei poate fi numai 3. În acest caz cererea nu va fi acoperită. echilibrul pieţei are loc atunci când nici cumpărătorii şi nici vânzătorii nu au motive să-şi modifice cantitatea cererii sau a ofertei. iar restul 200 de bucăţi vor fi de prisos. În Preţul D S rezultat.00 echilibru sau preţ cliring. Reprezentarea grafică a 100 125 150 200 300 acestei situaţii este exprimată de Cantitatea punctul de intersecţie al curbelor de Fig. Acest preţ este numit de 3.4). deoarece la aşa preţ cumpărătorii vor procura numai 100 bucăţi din bunul respectiv.00 100 200 3. ea tinde în mod automat spre această stare de echilibru. Rezolvarea acestei condiţii echilibrează piaţa şi în acest caz cantitatea cererii e foarte apropiată de cantitatea corespunzătoare a ofertei. Piaţa în stare de echilibru prevede o egalitate a cantităţilor de cereri şi oferte în condiţiile când acţionează preţul în vigoare.00 intersectează curba cererii cu cea a ofertei. care reprezintă cererea excedentară. Preţul de echilibru contribuie la echilibrarea pieţei. În toate cazurile când preţul curent este mai mic decât preţul de echilibru al pieţei. Vânzătorii ţin să obţină preţul maxim posibil pentru marfă.cumpărătorii şi vânzătorii să ia decizii în dependenţă de veniturile şi cheltuielile suplimentare. 6. Deci. deoarece vânzătorii la aşa preţ vor oferi pieţei numai 100 bucăţi.50 de echilibru este punctul în care se 2. Preţul de echilibru cerere şi ofertă (fig. Anume la un astfel de preţ cantitatea de mărfuri pe care cumpărătorii sunt în stare să le procure este egală cu cantitatea de mărfuri pe care vânzătorii le pot oferi pieţei. apare deficitul. Când cantitatea cererii depăşeşte cantitatea ofertei. Pentru a ilustra interacţiunea dintre cerere şi ofertă vom prezenta tab.50 200 100 2.50 respectivă. Echilibrul pieţei înseamnă că toate mărfurile pe care le oferă vânzătorii sunt cumpărate. În cazul când piaţa iese din starea de echilibru. preţul PE 2.50 125 150 3.00 300 Surplus(+).00 lei. şi invers. Totodată preţul de piaţă nu poate fi nici 200 lei. toate mărfurile pe care ar dori să le procure cumpărătorii sunt oferite de vânzători. Prin urmare.00 150 125 2. cantitatea 58 .00 lei bucata? Desigur că nu.4. Interesele cumpărătorilor şi ale vânzătorilor se află în permanentă stare de contradicţie. 6.00 surplus şi nici deficit de marfă 3. 6. Tabelul 6. Mărimea cererii 300 4. la piaţa respectivă nu va fi 4.4 Interacţiunea dintre cerere şi ofertă Mărimea ofertei Preţul.4. deficit (-) +200 +75 0 -75 -200 E posibil oare ca preţul de piaţă să fie 4. lei/buc. iar cumpărătorii tind să plătească pentru aceeaşi marfă preţul minim posibil.

atingând preţurile de echilibru. Astfel. cât şi de vânzători. Astfel. Surplusul denotă oferta excedentară. Să examinăm cum acţionează asupra pieţei şi preţului de echilibru modificările cererei. Preţul D S Preţul pe1 pe pe2 D S PE 59 Deci şi în cazul ofertei. Când apare deficitul. atâta timp cât piaţa se autoreglează. conduce la această majorare a preţurilor. Cantitatea Să vedem acum ce impact are Fig. iar reducerea ofertei conduce la apariţia de deficit şi la scăderea preţului de echilibru (fig. fapt ce generează majorarea preţului de echilibru. 6. fapt ce provoacă şi reducerea preţului de echilibru (fig.cererii înaintate va întrece oferta prezentată. iar cantitatea cererii se micşorează. atunci apare deficitul. permite precizarea modului de reacţie a pieţei la diverse modificări ale cererii şi ale ofertei. atâta timp cât piaţa îşi exercită funcţia de autoreglare. reacţia ei la diverse modificări poate fi prezisă: sporirea pe1 cererii va conduce inevitabil la pe majorarea preţului şi a cantităţii PE mărfii vândute. Reglarea pieţei de către ofertă este o reacţie promptă la schimbările situaţiei în piaţă. Creşterea ofertei generează apariţia surplusului şi scăderea preţului de echilibru. Presiunea exercitată atât de cumpărători. De obicei. Dacă creşte cererea. adică spre punctul de echilibru al pieţei. Se poate aştepta că anume preţurile vor regla piaţa. În acest caz curbele cererii şi a ofertei se vor deplasa concomitent spre punctul de intersecţie al lor. înlăturând orice deficit sau surplus de mărfuri. cu oscilaţii spre punctul de echilibru.5. surplusul duce la micşorarea preţului de echilibru pe piaţă. cantitatea ofertei va prevala asupra cantităţii de cerere. deoarece în aceste cazuri vânzătorii au posibilitatea să vândă cantităţi mai mari de mărfuri la preţuri majorate. 6. iar micşorarea pe2 cererii va conduce inevitabil la micşorarea preţului şi a cantităţii de Q1 Qe Q3 mărfuri vândute. Suprasaturarea pieţei oferă cantităţi mai mari de mărfuri la preţuri reduse.5). reacţia ei poate fi prevăzută. se pot face următoarele concluzii: Q1 Qe Q3 . Impactul modificării cererii oferta asupra preţului de echilibru asupra preţului de echilibru şi a pieţei. se poate prezice că preţurile curente de piaţă se vor majora. iar reducerea cererii conduce la apariţia surplusului de mărfuri. Tendinţa pieţei de a se autoregla. ceea ce va crea un surplus sau o suprasaturare a pieţei. 6. Pe parcursul majorării preţurilor cantitatea ofertei se măreşte. În toate cazurile când preţul curent de piaţă depăşeşte preţul de echilibru al pieţei. dând naştere deficitului.6).

atunci preţul relativ poate fi: 1 pâine = 0. dacă considerăm preţ etalon salariul pe oră. Prin urmare. ceea ce conduce la majorarea atât a preţului nou de echilibru cât şi a cantităţii noi de echilibru (în măsura deplasării punctului de echilibru spre dreapta pe curba ofertei). oferta producătorilor (nivelul costurilor unitare. Tipurile de preţuri Preţul reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus şi o poate oferi producătorului (vânzătorului) în schimbul bunului pe care acesta îl prezintă pe piaţă. Preţul include două componente: cheltuielile de producţie (costul) şi profitul. Între aceste componente ale preţului există un raport invers proporţional: creşterea costului duce la micşorarea profitului. capacitatea de plată a populaţiei consumatoare. La factorii interni se referă: cererea consumatorilor (utilitatea atribuită bunurilor de către cumpărător. Asupra evoluţiei preţului influenţează două grupe de factori: interni şi externi. De ex. − micşorarea cererii (deplasarea curbei cererei spre stânga) conduce atât la micşorarea preţului nou de echilibru. nevoile consumatorilor şi structurile cererei).. fapt ce conduce la o nouă creştere a cantităţii noi de echilibru şi la micşorarea noului preţ de echilibru (în măsura în care punctul de echilibru se deplasează spre dreapta pe curba cererii). Alături de preţul absolut există şi preţul relativ sau raportul de schimb.5 salarii/oră. Impactul modificării ofertei egală cu cantitatea ofertei asupra preţului de echilibru prezentate. Analiza preţului relativ reflectă evoluţia situaţiei economice a producătorilor şi consumatorilor. abilitatea întreprinzătorului şi capacitatea de a obţine profit cât mai mare. − creşterea ofertei poate fi reprezentată în mod grafic şi prin deplasarea curbei de ofertă spre dreapta. Astfel de preţ mai este numit preţ absolut. în economia de piaţă modificarea preţului poate fi cauzată numai de modificările cererii şi ofertei.5. − creşterea cererei poate fi reprezentată în mod grafic prin deplasarea curbei de cerere spre dreapta. structurile ofertei şi posibilitatea producătorilor de a se raporta la 60 . 1 kg carne = 5 salarii/oră. Mecanismul formării şi modificării preţului. adică preţul bunului dat exprimat în alt bun considerat etalon sau element de referinţă. 6. şi invers. − micşorarea ofertei (deplasarea curbei ofertei spre stânga) conduce la creşterea preţului nou de echilibru şi la micşorarea cantităţii noi de echilibru.− pieţele se află în stare de echilibru în cazul când în condiţiile acţionării preţurilor Cantitatea curente cantitatea cererii este Fig.6. − reprezentarea grafică a acestei stări a pieţei este punctul de intersecţie a curbelor de cerere şi ofertă. cât şi a cantităţii noi de echilibru. 6.

Anume preţul contribuie la elaborarea deciziilor privind alegerile producătorilor şi cumpărătorilor pentru soluţionarea problemei fundamentale: ce? cât? cum? pentru cine? să producă. nu-i cointeresează pe producători să majoreze volumul de producţie.preţuri libere. Preţul poate contribui la dezvoltarea producţiei sau o poate stopa. Preţul serveşte ca un „sistem de semnale” care coordonează deciziile agenţilor economici referitor la volumul resurselor limitate pentru producători şi a bunurilor de consum pentru consumatori. care nu asigură o rentabilitate normală sau aduc pagube. 61 . care se formează în urma confruntării cererii şi ofertei. După modul în care se formează şi se stabilesc. participarea la ciclul economic mondial. monopsonuri. masa monetară în circulaţie). . 3.preţuri mixte. Funcţia de recuperare a costurilor. care se stabilesc prin deciziile organelor statale şi ale altor centre de forţă economică (monopoluri. 4. preţul bunurilor pe alte pieţe). oligopoluri etc. intervenţia întreprinderilor monopoliste în procesul de formare a preţurilor administrate. ramurile şi sectoarele de activitate ale căror preţuri relative se micşorează înregistrează pierderi de venituri şi patrimoniu. . pe piaţa bunurilor agricole etc. concurenţă) şi a mecanismelor dirijiste de reglementare (cote de taxe şi impozite care se includ în preţuri. 2. situaţia este inversă la cei ale căror preţuri relative cresc. cantitatea de monedă aflată în circulaţie (jocul liber al cererii şi ofertei. Funcţia informaţională. şi invers. Preţul trebuie să asigure agenţilor economici compensarea cheltuielilor şi obţinerea unui anumit profit. Funcţia de stimulare. Preţul serveşte ca instrument de analiză şi fundamentare a deciziilor privind introducerea noilor tehnologii. ofertă. Funcţia de redistribuire a veniturilor şi patrimoniului între agenţii economici. 5.). respectiv să achiziţioneze. Preţurile joase. care se formează şi evoluează în condiţiile pieţei cu concurenţă pură sau perfectă. măsurile directe ale statului orientate spre menţinerea unor echilibre social-economice (pe piaţa muncii. Agenţii economici. ramuri şi sectoare ale economiei naţionale. În economia de piaţă concurenţială preţul îndeplineşte următoarele funcţii: 1.nevoile consumatorilor. preţurile libere sunt acelea. preţurile pot fi: .preţuri administrate. cererea şi oferta de bani. în care nici unul dintre agenţii pieţei nu poate influenţa nivelul şi dinamica preţului.).). care se formează sub influenţa mecanismelor de piaţă (cerere. Cu alte cuvinte. Funcţia de calcul şi măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor activităţii economice. repartizarea şi utilizarea resurselor. La factorii externi se referă: intervenţia directă a statului în reglarea preţului(stimulând cererea sau oferta de bunuri). stabilirea nivelului de preţuri etc.

care pot fi clasificate în dependenţă de următoarele criterii: ♦ după natura şi obiectul pieţei există: preţuri la mărfuri corporale. Stabilirea unui nivel minim al preţurilor reprezintă. care este aplicat în condiţiile încheierii contractelor comerciale (preţul rămâne neschimbat în termenul contractului). nivelul lor. ♦ după natura şi obiectul schimbului există: preţuri industriale. ♦ preţ riscant. ♦ preţ mobil. ♦ după specificul tranzacţiilor există: preţuri de bursă (cotaţie). Preţurile maxime. preţuri la terenurile de pământ. Asemenea preţuri sunt stabilite atunci când cantitatea cerută este superioară celei oferite. respectiv politica preţurilor minime şi maxime. Aceste tendinţe sunt influenţate de următorii factori: de nivelul şi dinamica costurilor. de evoluţia preţurilor mondiale. existând o penuire de produse. înlăturării unor tendinţe monopoliste şi oligopoliste. unde cota de inovaţie e substanţială. de regulă. Preţurile minime se practică în condiţiile excesului de ofertă. o modalitate de protejare a intereselor producătorilor. în scopul prevenirii sau atenuării unor dificultăţi economice. ♦ după stadiul schimbului există: preţuri cu ridicata (en gros) şi preţuri cu amănuntul (en detail).În economia de piaţă contemporană există mai multe tipuri de preţuri. Astfel de preţuri sunt larg aplicate în sectorul agrar. ♦ preţ tare. Implicarea statului în procesul de reglementare a preţului are loc atât direct. preţuri agricole. Eliminarea excesului de cerere şi asigurarea echilibrului pieţelor implică măsuri de ordin economico62 . preţuri ale hârtiilor de valoare (cursuri). care acoperă cheltuielile de producţie ale ultimei partide de marfă absorbită de piaţa respectivă. În actuala economie de piaţă statul. este superior preţului de echilibru. mărfuri industriale de sezon). se află sub nivelul celor determinate de preţul de echilibru. preţuri la obiectele de construcţie. ♦ preţ marginal. sporirii eficienţei utilizării resurselor. numit preţ de sezon (la produsele agricole. servicii. recurge la o serie de măsuri de reglementare juridică şi normativă a funcţionării pieţei şi a formării preţurilor la unele bunuri economice. de regulă. denumite şi preţuri plafon. cât şi indirect. crize profunde şi durabile) şi la blocajul preţurilor unor produse. preţ care se formează pe piaţa fantomă. Dinamica preţurilor în economia de piaţă este însoţită de două tendinţe: de creştere şi de scădere. preţuri ale factorilor de producţie. preţuri ale serviciilor (tarife). Intervenţia directă a statului se referă la fixarea autoritară a preţului în situaţii extraordinare (războaie. de cererea şi oferta de mărfuri destinate pentru realizare. preţuri de licitaţie. de capacitatea de cumpărare a monedei. ♦ preţ închis. asigurării stabilităţii economice. preţ aplicat la utilizarea utilajului.

 concurenţa stimulează tendinţa de egalizare a înzestrării cu factori de producţie a întreprinderilor. să majoreze volumul capitalului în scopul obţinerii profiturilor majorate. întrucât fiecare agent economic este înteresat să aibă cheltuieli cât mai mici.  concurenţa favorizează reducerea preţurilor.financiar. Însă aceste acţiuni ale producătorului duc la creşterea volumului de producţie şi la îndestularea cerinţelor consumatorilor. tarife vamale etc. Concurenţa îndeplineşte mai multe funcţii care în ansamblu determină rolul economic al ei:  concurenţa stimulează iniţiativa. Concurenţa reflectă un raport de forţe între agenţii economici pe piaţa bunurilor de consum şi servicii şi pe piaţa factorilor de producţie. Concurenţa şi tipurile pieţelor concurenţiale Unul din mecanismele principale ale economiei de piaţă este concurenţa. acordarea diferitor subvenţii. Funcţiile şi rolul economic al concurenţei sunt ilustrate în schema 1. Concurenţa reprezintă un proces de confruntare specifică dintre agenţii economici (vânzători) pentru atragerea de partea lor a clientelei (cumpărătorilor). În cadrul concurenţei agenţii economici competitivi sunt avantajaţi şi câştigă. 63 .). orientează activitatea economică. practicarea unor politici selective de credite. acoperirea unei părţi a cheltuielilor de comercializare a bunurilor etc. deoarece calitatea serveşte ca instrument de luptă concurenţială între agenţii economici. deoarece ea impune producătorul să reducă costurile de producţie. inovaţia. duce la repartizarea eficientă a resurselor economice pe ramuri şi localităţi şi utilizarea lor profitabilă. iar cei necompetitivi suferă pierderi sau sunt eliminaţi din afaceri.6.  concurenţa contribuie la îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor prestate. scutiri fiscale.  concurenţa. 6. acordarea de facilităţi la exportul unor bunuri.  concurenţa reprezintă calea cea mai reuşită de satisfacere a intereselor producătorilor şi consumatorilor. Intervenţia indirectă a statului asupra procesului de formare a preţurilor se manifestă prin următoarele măsuri şi politici: achiziţionarea de către stat a unor produse şi stocarea lor. care stimulează oferta pe termen lung (credite preferenţiale. la afirmarea progresului în toate ramurile economiei naţionale. prin mecanismul preţurilor şi acţiunii legilor generale a cererii şi ofertei. spiritul creativ al agenţilor economici. deoarece în lupta de concurenţă câştigă acel agent economic care oferă mărfuri la preţuri mai joase. duce la eliminarea industriilor învechite şi la extinderea celor noi.

ea duce la ciocniri de interese şi la risipă de resurse economice în lupta de concurenţă. reducerea preţurilor de vânzare. a. Se reduc unele cheltuieli. gradul de transparenţă a pieţei. lansarea de noi produse. publicitatea. 127. raportul dintre cerere şi ofertă. acordarea unor facilităţi clienţilor. Se ameliorează calitatea. ea poate contribui la apariţia monopolului în urma concentrării producţiei. Editura Economică. organizarea de servicii postvânzare.Schema 13 Concurenţa Libera iniţiativă Libertatea preţurilor Agenţii aflaţi în competiţie sunt stimulaţi să inoveze. în ramura sau localitatea respectivă. concurenţa provoacă şi unele efecte negative: ea împiedică procesul de aplicare a tehnicii şi tehnologiilor noi la întreprinderile concurente. 3 Economie. facilităţile sau limitările producătorilor la intrarea în ramura respectivă. printre care pot fi menţionaţi: numărul şi importanţa vânzătorilor şi cumpărătorilor în economia naţională. conjunctura politică internă şi externă. Bucureşti. p. ridicarea calităţii mărfurilor şi serviciilor. 64 . Ediţia a V-ea. Lupta de concurenţă de natură extraeconomică include: furtul de informaţii de la concurenţi. Lupta de concurenţă între agenţii economici include două metode: de natură economică şi de natură extraeconomică. cumpărarea unor specialişti de la concurenţi şi utilizarea lor în interesul propriu. devin creativi. 2000. gradul de libertate în determinarea preţurilor. nivelul dezvoltării economice. îşi asumă riscuri Creşte volumul bunurilor. gradul de mobilitate a factorilor de producţie. răspândirea de informaţii false despre concurenţi. Lupta de concurenţă de natură economică include: reducerea cheltuielilor de producţie. gradul de diversificare a produsului. Concurenţa este determinată de un set de factori care constituie mediul şi structura concurenţială. Este stimulat spiritul de economisire Creşte eficienţa Mai bună satisfacere a nevoilor Individual Economisirea resurselor Progres economic Reorientarea resurselor General Totodată. atragerea pe căi ilegale a unor surse de sponsorizare ş. mentalitatea economică a populaţiei.

organizarea spionajului industrial. Piaţa cu concurenţă imperfectă se manifestă în trei forme: piaţă de monopol. dacă toate aceste cinci trăsături sunt prezente în mod simultan. iar toţi cumpărătorii (consumatorii) pot cumpăra la preţul pieţei atât cât doresc. situaţia când toţi participanţii pieţei sunt informaţi referitor la cerere. ⇒ elasticitatea pieţei. Dacă cel puţin lipseşte una din trăsăturile sus-numite. să nu existe bariere juridice sau instituţionale de mobilitate a factorilor de producţie. corupţie. pentru ca cumpărătorului să-i fie indiferent de la ce vânzător procură marfa. Pe piaţa cu concurenţă perfectă preţul se formează la nivelul punctului de intersecţie dintre curbele cererii şi ale ofertei. atunci apare situaţia de piaţă de monopson. Piaţa cu concurenţă perfectă trebuie să fie elastică. Produsele trebuie să fie omogene. ofertă. când este singura producătoare a unui bun. aplicarea informaţiei false faţă de concurent. ⇒ intrarea liberă noilor producători în ramură. O întreprindere e considerată în situaţie de monopol atunci. Concurenţa perfectă presupune asemenea raporturi de piaţă încât: toţi vânzătorii (producătorii) îşi vând toată producţia la preţul pieţei. Concurenţa loială prevede folosirea nediscriminatoare de către agenţii economici a metodelor luptei de concurenţă (concurenţa de natură economică). ⇒ omogenitatea produselor pe piaţa cu concurenţă perfectă. adică adaptarea fără restricţii a ofertei la cerere şi invers în raport cu modificarea preţului. Piaţa cu concurenţă perfectă e considerată numai în cazul. astfel încât nici unul din ei să nu poată influenţa în favoarea sa cantităţile de mărfuri oferite sau cerute. concurenţa poate fi divizată în: concurenţă loială şi concurenţă neloială. care fixează volumul de producţie şi preţul de cumpărare.În funcţie de aceste metode de luptă concurenţială. acte de diversiune etc. 65 . Concurenţa neloială prevede: descreditarea produselor concurentului. puşi în faţa unui singur cumpărător. În ţările cu economie de piaţă există două tipuri de concurenţă: perfectă şi imperfectă. atunci avem situaţie de piaţă cu concurenţă imperfectă sau impură. calitate. Piaţa de monopol presupune existenţa unui singur producător (vânzător) ce produce şi ţine la control oferta unor valori de producţie sau de consum. situaţia când există pe piaţă un număr mare de vânzători şi cumpărători de putere concurenţială egală sau apropiată. nefiind concurată de alţi producători interni sau externi. situaţie în care cantităţile cerute sunt egale cu cele oferite. Dacă pe piaţa unui bun sau serviciu omogen există un număr mare de producători. preţ etc. şi nici preţul la acestea. Piaţa cu concurenţă perfectă are următoarele trăsături: ⇒ atomicitatea participanţilor. piaţa cu concurenţă monopolistică. fără a-l influenţa. piaţa cu concurenţă de oligopol. ⇒ transparenţa pieţei.

de regulă. deoarece firma obţine profituri ridicate în urma realizării unui volum mai mare de mărfuri. firmamonopol de dobândire şi prelucrare a diamantelor practic nu are alternative... care coasă costume şi paltoane pentru bărbaţi. acoperă costurile de producţie şi aduce un profit respectiv. În realitate rolul de monopol îl poate juca proprietarul unor izvoare de apă minerală. a unei fabrici de materiale de construcţie specifice. preferinţele consumatorului şi cantitatea produsă. Preţurile stabilite de firmă constituie preţuri de monopol.A. De ex. Între aceste firme are loc o luptă de concurenţă monopolistică. monopolul reducerii costurilor de producţie (firmele concurente nu pot rezista la costuri de producţie marginale). generat de funcţionarea unor firme supuse controlului de stat (apă. în industria de confecţii a S. dar neomogene.iar dacă un singur producător intră în relaţii de schimb cu un singur cumpărător. ⇒ în piaţa de monopol are loc fixarea preţului de către firmă. gaze. De ex. care.U. gaze. atunci apare situaţia de piaţă de monopol bilateral. Piaţa de monopol are următoarele trăsături: ⇒ existenţa unui vânzător la nivel de ramură. ⇒ piaţa de monopol. Monopolul apare în urma intensificării concurenţei imperfecte. Monopolul se manifestă în următoarele forme: monopoluri naturale (deţinerea sau controlul unor resurse cu calităţi deosebite).. Concurenţa monopolistică reprezintă un segment important al concurenţei imperfecte şi se defineşte prin existenţa concomitentă a diferenţierii produselor şi a unui număr mare de vânzători. cât şi cantitatea de bunuri ce urmează a fi produse şi vândute. ⇒ în piaţa de monopol lipsesc substituenţi adecvaţi. concentrării şi centarlizării capitalului. monopolul tehnologic (generat de proprietatea asupra patentului noului produs).. De ex. a unui lot de vii unicale etc. când vânzătorii şi cumpărătorii pot influenţa raportul dintre cerere şi ofertă. blochează intrarea în ramura respectivă a altor firme. Piaţa cu concurenţă monopolistică are următoarele trăsături: ⇒ pe piaţa cu concurenţă monopolistică există mai mulţi producători. monopolul natural de asigurare a consumatorilor cu apă. Preţurile de monopol pot fi în unele cazuri mai joase de preţul de echilibru al pieţei. produsele cărora sunt similare. monopolul instituţional. ⇒ în condiţiile pieţei de monopol firma are posibilitate de a alege atât preţul. există 32 de firme. 66 . nivelurile de preţuri în intenţia de a obţine profituri mari şi stabile. energie electrică va bloca intrarea altor firme în acest domeniu de activitate. energie electrică etc. monopolul asupra mărcii comerciale.). Piaţa cu concurenţă monopolistică reflectă acea situaţie de pe piaţă. fapt ce-i permite furnizorului să influenţeze preţul. de regulă.

însă preţul de realizare şi profitul fiecăruia depinde de deciziile celorlalţi producători.. fapt ce face imposibilă subordonarea lor reciprocă. prin performanţele tehnico-economice. ⇒ în piaţa cu concurenţă de oligopol există controlul general al preţurilor. ⇒ efectuarea unui control limitat asupra preţurilor. chiar dacă preţurile sunt relativ mai majorate. Maximizarea profitului pe piaţa cu concurenţă monopolistică se obţine la acel volum al producţiei la care costul marginal este egal cu venitul marginal. care asigură consumatorului cel mai înalt grad de satisfacţie. reclamei. cuprinde o ramură sau domeniu de activitate. interdependenţa şi incertitudinea. Firma monopolistă poate exercita o putere de monopol datorită dreptului conferit de marca de fabricaţie. Oligopolurile antagoniste se află într-o concurenţă continuă atât prin jocul de preţuri. O ramură se caracterizează prin concurenţă de oligopol dacă un număr mic de producători domină producţia şi vânzarea unui produs. Oligopolurile pot fi grupate în: oligopoluri concentrate şi oligopoluri antagoniste.⇒ piaţa cu concurenţă monopolistică se caracterizează prin diferenţierea produselor în dependenţă de calitatea mărfurilor şi forma de deservire (prin utilitate. Analiza concurenţei monopoliste evidenţiază că în condiţiile actuale se extinde tot mai mult concurenţa prin produse. iar unităţile economice sunt de dimensiuni mari (industria metalelor feroase.) sau care produce bunuri diferenţiate. deoarece în ramură activează mai multe firme. cel puţin dificilă. Consumatorii preferă să procure mărfuri şi servicii de la anumiţi vânzători. Metodele de concurenţă 67 . semnele de firmă etc. care. Piaţa cu concurenţă de oligopol are următoarele trăsături: ⇒ piaţa cu concurenţă de oligopol cuprinde un număr limitat de producători (3 – 7 firme). ⇒ intrarea noilor firme în piaţa cu concurenţă monopolistică este relativ uşoară. de regulă. Oligopolistă poate fi considerată orice firmă produsele căreia sunt omogene. Oligopolurile concentrate sunt întemeiate pe acorduri secrete şi se manifestă în formă de cartel (acorduri între producătorii de produse omogene referitor la nivelul de preţuri şi la divizarea pieţelor de desfacere). firmele mari din ramura de producţie a automobilelor). calitatea mărfurilor. ⇒ pătrunderea pe o piaţă de oligopol este. Oligopolul se protejează prin diferite bariere şi restricţii. care deţin o parte importantă din piaţa de desfacere respectivă. cât şi prin schimbări de caracteristici ale produsului. design etc. dacă nu imposibilă. Piaţa cu concurenţă de oligopol reprezintă o formă de concurenţă imperfectă.). dar care domină împreună ramura respectivă (de ex. aluminiului etc.). În condiţiile de oligopol fiecare producător poate fixa volumul de produse şi volumul de vânzări. ⇒ concurenţa monopolistică se desfăşoară în temei în afara preţurilor (în dependenţă de nivelul costurilor de producţie.

lansarea produselor noi prin publicitate (reclamă). În ţările cu economie de piaţă are loc reglementarea funcţionării pieţei prin promovarea unor acţiuni de menţinere. corupţie etc. spionajul economic. restaurare sau consolidare a mediului economico-legislativ necesar desfăşurării normale a concurenţei. a doua – supravegherea respectării măsurilor luate de legislativ privind desfăşurarea concurenţei şi limitarea activităţii monopoliste. vânzarea produselor în rate pe termen lung. acte de diversiune.antagonistă sunt diverse: majorarea volumului de vânzări. demonstrarea calităţii produselor realizate. 68 . Aceste reglementări cuprind două direcţii: prima – reglementarea juridică a tranzacţiilor comerciale şi a concurenţei în scopul controlului şi limitării tendinţelor monopoliste. şantajul.

3. au loc negocieri privind angajarea de lucrători.B. 2. Cererea de muncă poate fi elastică sau inelastică. militarii. XIX J. De ex. utilizarea cărora aduce la formarea pieţelor respective (piaţa muncii.Say a formulat teoria celor trei factori de producţie (munca. o creştere a salariilor va conduce la o creştere substanţială a costului total. Această cantitate depinde de numărul locurilor de muncă disponibile.. în consecinţă. Piaţa muncii şi salariul. Cu cât costul muncii are o pondere mai mare în costul total. piaţa capitalului şi piaţa resurselor naturale) şi la generarea celor trei venituri fundamentale: salariul. Piaţa muncii include următoarele mecanisme de bază: cererea de muncă. o creştere a salariilor minerilor va conduce la o creştere a preţului la cărbune. capitalul şi natura). Piaţa muncii reprezintă un ansamblu de relaţii în cadrul cărora se confruntă cererea cu oferta de muncă. Cererea de muncă (forţă de muncă) reprezintă cantitatea de muncă salariată pe care agenţii economici sunt dispuşi s-o achiziţioneze într-o anumită perioadă de timp. Obiectul tranzacţiilor pe piaţa muncii îl constituie forţa de muncă. Piaţa capitalului real şi dobânda. Oferta de muncă nu include persoanele ocupate în gospodăria casnică. Piaţa funciară şi renta. Piaţa muncii şi salariul Economistul francez din sec. Oferta de muncă reprezintă totalitatea muncii pe care o poate efectua populaţia aptă de muncă ce doreşte să se angajeze la un moment dat. studenţii şi alte persoane care desfăşoară activităţi nesalariate. cu atât va fi mai mare şi elasticitatea cererii pentru munca folosită la producerea bunului respectiv. Dacă salariile reprezintă o proporţie mare din costul total. dobânda (profitul) şi renta. Această creştere de preţ va determina o scădere mai mult decât proporţională a cantităţii cerute de cărbune şi. cu atât mai mare va fi elasticitatea cererii de muncă. mărimea salariului care trebuie plătit şi condiţiile de muncă. . Prin urmare. 4. Profitul ca recompensă a activităţii antreprenoriale. producţia va fi redusă şi vor fi angajaţi mai puţini muncitori.1. Cu cât elasticitatea cererii în funcţie de preţ a unui bun este mai mare.Tema 7 Piaţa factorilor de producţie şi formarea veniturilor factoriale Planul temei 1. care se vinde şi se cumpără ca orice alt bun economic. o scădere importantă în cantitatea de muncă cerută. pe care trebuie să le creeze agenţii economici. oferta de muncă şi preţul muncii (salariul). 7.

Cu cât durata va fi mai mare. − sindicatele şi alte organizaţii ale salariaţilor. există un deficit al forţei de muncă. piaţa muncii poate fi divizată în: piaţa muncii cu cerere limitată şi piaţa muncii cu ofertă limitată. fiscală. populaţia activă este dispusă să participe la muncă în funcţie de vârstă. 7. În majoritatea ţărilor bursele de muncă Se Fig. poate fi elastică sau inelastică. Oferta de muncă pentru un anumit domeniu de activitate va fi elastică. oferta de muncă are o mobilitate relativ redusă (migrarea forţei de muncă este limitată din mai multe motive). 7. sex. Un element important al pieţei muncii este bursa muncii. Se – salariul de echilibru. − statul. ea este supusă şi legilor demografice. resursele de muncă nu se pot conserva (orice neparticipare la muncă înseamnă pierdere atât pentru individ. oficii de agenţi de plasare. care poate influenţa raportul dintre cererea şi oferta de muncă prin politica de investiţii. Dm Sm Punctul de intersecţie a curbei cererii cu cea a ofertei indică nivelul de echilibru dintre cantitatea cerută şi cantitatea oferită de muncă. În condiţiile acestei pieţe: lipseşte concurenţa dintre angajaţi şi şomeri. Asemenea pieţe ale muncii se întâlnesc în prezent în mai multe ţări subdezvoltate.. − patronatul. Oferta de muncă. Din punct de vedere al cererii şi ofertei de muncă.1). În calitate de subiecţi ai pieţei de muncă pot fi: − ofertanţii de muncă (persoanele purtătoare a forţei de muncă). agenţii economici (purtători al cererii de muncă sau a ofertei de locuri de muncă). etc. starea sănătăţii. de credit. bugetară. angajarea forţei de muncă este garantată. cu atât elasticitatea ofertei va fi şi ea mai mare. constituirea ofertei muncii nu se desfăşoară exclusiv pe principii economice. va fi diferită în funcţie de durata perioadei de timp avută în vedere. Elasticitatea. ca şi cererea. Sm – oferta de muncă. totuşi. din moment ce o creştere a salariului din acel domeniu va determina un număr de muncitori să se transfere din alte domenii către acesta. . Piaţa muncii cu ofertă limitată se manifestă prin gradul ridicat de utilizare a forţei de muncă. Piaţa muncii se consideră echilibrată. dacă volumul cererii de muncă corespunde volumului ofertei de muncă (fig.1 Dm – cererea de muncă.Oferta muncii are următoarele particularităţi: ea se formează într-o perioadă de timp mai îndelungată (în decursul unei noi generaţii). cât şi pentru societate). care reprezintă o instituţie ce îndeplineşte funcţia de intermediar dintre antreprenori şi salariaţi în procesul de angajare a forţei de muncă. căruia îi corespunde salariul de echilibru. Piaţa muncii cu cerere limitată are permanent un potenţial mare de rezervă de forţe de muncă. condiţiile de muncă etc.

înregistrarea locurilor de muncă vacante. durata muncii şi a concediilor. liberalii clasici consideră. că salariul natural reprezintă minimul necesar pentru existenţa salariatului şi familiei sale. Statul aplică măsuri de reglementare a relaţiilor de muncă: stabileşte condiţiile pentru folosirea forţei de muncă. angajarea la lucru a şomerilor. care se creează pe piaţa muncii sub influenţa cererii şi ofertei. ramură. nivelul de calificare a lucrătorului şi complicitatea muncii. de restructurare a învăţământului. acordarea indemnizaţiilor de şomer. Mărimea salariului nominal depinde de: preţul forţei de muncă. de orientare profesională a tineretului. oferă informaţie privind concordanţa cererei cu oferta de muncă de care se ţine seama în elaborarea politicilor de pregătire a cadrelor. pentru că antrenează creşterea natalităţii. lună. zi. puterea politică şi presiunea şomajului. testarea persoanelor care doresc să fie angajate în câmpul de muncă. şi nici în sus. că salariul reprezintă o expresie a raportului dintre sindicate. oferă posibilitatea satisfacerii cerinţelor economiei naţionale în forţă de muncă. . când discutilitatea şi productivitatea sa marginală sunt egale. rezultatele muncii. iar în unele ţări astfel de burse au statut de instituţie privată. cantitatea muncii. pieţei bunurilor materiale şi a serviciilor şi a echilibrării în ansamblu a economiei naţionale. societate.sunt instituţii statale şi sunt dirijate de ministerul muncii. exercită rolul de arbitraj în relaţiile dintre salariaţi şi patronat. Actualmente este larg aplicată abordarea. executarea contractului de muncă. influenţează asupra pieţei capitalului. În sens îngust salariul reprezintă plata pentru forţa de muncă utilizată în diferite domenii de activitate. Salariul depinde de următoarele criterii de bază: importanţa muncii salariatului pentru firmă. Principalele funcţii ale bursei de muncă sunt: înregistrarea şomerilor. ceea ce ar conduce la creşterea ofertei de muncă şi ca urmare la o scădere a salariului la nivelul său natural. orientarea profesională a şomerilor. stabileşte procedura de fixare a salariilor în domenii de activitate. De ex. studierea conjuncturii pieţei de muncă şi prestarea informaţiei respective. Trebuie de deosebit salariul nominal şi salariul real. săptămână. ramură şi economie naţională în ansamblu. ci reprezintă o sumă ce corespunde unui anumit raport dintre utilitatea pe care o are munca pentru salariat şi pentru capitalist. Salariul nominal este cantitatea de bani care revine lucrătorului pentru un anumit timp de muncă (oră. Unul din mecanismele principale ale pieţei muncii îl constituie preţul muncii (salariul).. intervine asupra condiţiilor de remunerare a muncii. În sens larg salariul reprezintă venitul care revine lucrătorului în schimbul muncii sale sau plata pentru remunerarea muncii. calitatea muncii. acoperirea cheltuielilor de reproducţie a forţei de muncă. În viziunea liberalilor neoclasici salariul nu este plata pentru muncă. Referitor la noţiunea salariului există diferite abordări. care nu poate fi depăşit în jos întrucât existenţa salariatului devine imposibilă. securitatea muncii. an). Piaţa muncii joacă un rol semnificativ în stabilitatea şi dezvoltarea economiei naţionale: asigură orientarea ocupării eficiente a forţei de muncă la nivel de firmă.

săptămână.situaţia economică care se creează la diferite faze ale ciclului economic (la faza declinului economic salariul scade. Salariul are tendinţa de diferenţiere. salariul nominal poate să crească.25 dolari.U. Salariul real reflectă cantitatea de mărfuri şi servicii. care pot fi procurate în baza salariului nominal. De ex. în S. 2) salariul în acord (cu bucata) este o formă de salarizare prin care remunerarea lucrătorului se face în raport cu cantitatea de bunuri produse. când tariful pe unitate de produs se majorează în anumite proporţii în dependenţă de gradul de îndeplinire a sarcinii. iar antreprenorii determină salariul în dependenţă de posibilităţile firmei. bolilor profesionale şi altor plăţi cu caracter social. capacitatea de cumpărare a banilor. 3) salariul colectiv este salariul stabilit în urma negocierilor dintre patronat şi sindicate la nivel de ramură de activitate. Salariile sunt cu atât mai mari cu cât pentru îndeplinirea unei funcţii au fost necesare mai multe studii care solicită timp şi costuri de pregătire. Salariul real nu creşte în aceeaşi proporţie ca şi salariul nominal. Statul determină minimul salariului. Salariul real reprezintă capacitatea de cumpărare a salariului nominal.. munci de inovaţie. care este destinată pentru plata accidentelor de muncă. organizare cu rezultate diferite în funcţie de natura lor şi căror le corespund remuneraţii diferite. an). b) în acord progresiv. mărimea impozitelor. nivelul de preţuri asupra mărfurilor şi serviciilor. după nivelul de instruire şi pregătire. d) în acord global. c) în acord premial. când salariatul primeşte diferite premii pentru rezultate obţinute în muncă. politica statului şi a antreprenorilor în domeniul de salarizare.20 lire sterline. când o formaţiune de lucrători (brigadă) îndeplineşte un volum de lucru la termenul stabilit pentru care primeşte salariul respectiv. În economie există munci prestigioase şi mai puţin prestigioase.A. . însă salariul real poate să rămână la acelaşi nivel sau chiar să scadă. Unitatea de măsură a salariului pe unitate de timp este preţul minim al unei ore de muncă. Salariul se manifestă în următoarele forme principale: 1) salariul pe unitate de timp este salariul prin care plata pentru muncă se face în funcţie de timpul lucrat (oră. conducere. Lucrătorii se deosebesc după capacităţile fizice şi intelectuale. 4) salariul social este acea parte din venitul naţional. Salariul în acord poate fi exprimat: a)în acord direct. care este condiţionată de: − inegalitatea lucrătorilor. iar la faza avântului – creşte). De ex. lună.. în Anglia – 3. Salariul real depinde de: mărimea salariului nominal. − neomogenitatea felurilor de muncă. zi. când salariul se stabileşte după un tarif constant. plata minimă pe oră constituie 6. dacă vor spori preţurile la bunurile economice şi vor creşte impozitele şi alte plăţi obligatorii.

DSS al Republicii Moldova.4 336.4 539.2 376.7 230.0 206. deci şi salariul e mai ridicat).1). Chişinău. 7.2 103.4 140. p.1 295.5 622. ce inevitabil influenţează asupra diferenţierii salariului.1 Dinamica salariului în Republica Moldova (lei) 1995 Total.3 437.2 193.0 183.4 165.6 119. relaţii rezultate din confruntarea cererii şi ofertei de capital. b) nivelul diferit de intensitate a muncii (munca mai intensivă creează într-o unitate de timp o valoare mai mare. economia vânatului şi silvicultura pescuitul industria construcţiile comerţul cu ridicata şi cu amănuntul hotelurile şi restaurantele transporturile. DSS al Republicii Moldova.7 247.8 635. Salariul la fel diferă în mare măsură de la o ţară la alta. c) nivelul diferit al productivităţii muncii (în ţările dezvoltate productivitatea muncii e mai înaltă decât în ţările slab dezvoltate.8 2002 (august) 688. 105.0 517. Chişinău: Statistica. adică au loc deosebiri naţionale.5 683.2 Tabelul 7.4 126. asistenţa socială obligatorie învăţământ sănătatea şi asistenţa socială alte activităţi de servicii colective.8 394.3 392. deci şi salariul este mai majorat).7 183.5 359. depozitare şi comunicaţii activităţile financiare tranzacţiile imobiliare administraţia publică şi apărare.3 365.6 1064.2. unde acţionează sindicatele.1 885.5 362.1 (continuare) Sursa: Anuarul statistic al Republicii Moldova.2 1143.2 656. nivelul salariului e mai sporit decât la firmele unde organizaţiile sindicale lipsesc sau se manifestă insuficient).0 2353. În diferite pieţe de muncă coraportul dintre cererea şi oferta de muncă este diferit.7 179.1 480. .3 2533.6 136.5 231.5 1135.7 230.0 373.6 201. sociale şi personale 143. 2002.6 1998 250.5 227.8 1027. 57.0 484. Piaţa capitalului real şi dobânda Piaţa capitalului real reprezintă relaţiile băneşti care se formează în procesul atragerii şi plasării fondurilor băneşti. Tabelul 7.7 172.5 131.6 156. d) nivelul diferit de organizare a muncitorilor în sindicate (la întreprinderile mari.− inegalitatea pieţelor de muncă.6 423. p.2 220. 2002. Situaţia economică a Republicii Moldova în ianuarieseptembrie 2002. 7.6 357. din care: agricultura. În Republica Moldova salariul este reglat de legislaţia în vigoare şi are tendinţa de creştere (tab.1 554.2 904.9 251. 2002. Deosebirile naţionale ale salariului sunt condiţionate de următorii factori: a) nivelul diferit al valorii forţei de muncă (în ţările economic dezvoltate cheltuielile pentru reproducţia forţei de muncă sunt mai majorate decât în ţările subdezvoltate).4 2000 407.7 338.

Dobânda totală (brută) se divizează în următoarele componente: a) primă de risc. Dobânda îndeplineşte următoarele funcţii: influenţează asupra procesului de deplasare a factorilor de producţie şi folosirea lor eficientă. obligaţiunilor şi altor titluri financiare pe termen lung. care procură credite. Piaţa capitalului pe termen scurt (numită piaţă monetară) cuprinde relaţiile care se formează în domeniul atragerii şi plasării fondurilor pe termen scurt (până la un an). iar pentru agenţii economici. Piaţa pe termen mijlociu şi lung include următoarele componente: piaţa financiară formată din piaţa acţiunilor.Cererea de capital reflectă totalitatea nevoilor de capital ale agenţilor economici la un moment dat şi nivelul dobânzii pe care sunt dispuşi s-o suporte. Dobânda reprezintă un venit însuşit de proprietarul oricărui capital antrenat într-o activitate economică şi apare sub formă de excident în raport cu capitalul avansat. respectiv pieţele de credit şi titlurilor de valoare. . care se includ în costul total de producţie. Astfel de piaţă deserveşte operaţiunile interbancare şi efectuează operaţiuni cu active financiare care au scadenţă scurtă (cambii. piaţa împrumuturilor pe gaj de titluri pe termen lung (lombardul). Unul din mecanismele de funcţionare a pieţei de capital este dobânda. care constituie o compensare a riscului la care este supus plătitorul. În sens restrâns dobânda reprezintă un excident ce revine proprietarului de capital cu împrumut. Piaţa capitalului privită în sens îngust reflectă confruntarea cererii şi ofertei de capital real. Oferta de capital include: economiile care se formează în perioada dată (la întreprinderi). serveşte ca modalitate de a asigura băncilor recuperarea cheltuielilor efectuate şi realizarea unui profit normal. serveşte ca pârghie de stimulare a firmelor şi a populaţiei în economisirea unei părţi din venituri. certificate de depozit). resursele suplimentare destinate pentru funcţionarea capitalului împrumutat şi pentru plata dobânzilor. Cererea de capital are următoarele componente: capitalul solicitat pentru investiţii. capitalurile băneşti care devin disponibile pentru un interval de timp. Oferta de capital reflectă totalitatea mijloacelor băneşti disponibile pentru plasament la un moment dat şi la un anumit preţ (dobândă). piaţa ipotecară. iar în sens larg – ea cuprinde toate posibilităţile de procurare ale capitalului. Piaţa capitalului cuprinde două componente principale: piaţa capitalului pe termen scurt şi piaţa capitalului pe termen mijlociu şi lung. bilete de ordin. serveşte ca instrument de redistribuire a veniturilor. Pentru deponenţi dobânda apare ca un venit obţinut de la bancă în contul sumelor depuse. În sens larg dobânda reprezintă un excident ce revine proprietarului oricărui capital utilizat în condiţii normale. capitalul eliberat dintr-un împrumut sau dintr-o folosire anterioară. Piaţa de capital pe termen mijlociu şi lung (numită piaţă financiară) cuprinde relaţiile în legătură cu atragerea şi plasarea de fonduri pe termen mijlociu (1 – 5 ani) şi pe termen lung (peste 5 ani). mijloacele necesare pentru formarea de rezerve. dobânda apare sub formă de cheltuieli de producţie.

Dobânda simplă reprezintă remunerarea plătită sau primită pentru serviciul unui capital în condiţiile în care acesta nu C . şi invers. Inflaţia. durata lui şi rata dobânzii (d′). Cu cât riscul este mai mare.  inflaţia. Rata dobânzii este influenţată de următorii factori:  rata profitului. atunci creşte şi dobânda. ceea ce are ca efect deplasarea capitalurilor disponibile în căutarea celei mai ridicate ratei ale dobânzii şi reorientarea fluxurilor de capital pe ţări în dependenţă de mărimea ratei dobânzii. unde: este capitalizat. ceea ce rămâne din dobânda brută (totală) după scăderea primei de risc şi a cheltuielilor de gestiune. Dobânda compusă reprezintă remunerarea plătită sau primită pentru serviciul unui capital în condiţiile capitalizării sale. Dacă creşte cererea de capital. Rata dobânzii este raportul procentual dintre masa dobânzii şi capitalul împrumutat ( d' = C × 100% ). de regulă. n – numărul de ani.. c) dobândă pură. d′ . rata dobânzii scade. iar inflaţia în decursul anului a crescut cu 6%. Rata dobânzii diferă de la o ţară la alta. atunci dobânda are tendinţa de scădere.  riscul pentru cei ce acordă capital de împrumut . Rata nominală a dobânzii reprezintă taxa dobânzii exprimată la cursul curent.Prima de risc depinde de volumul de capital împrumutat şi de termenul şi condiţiile de restituire. În acest caz rata reală a dobânzii va constitui 7% (13-6). De ex. C – capitalul dat cu împrumut (sau creditul). contribuie la majorarea ratei dobânzii. Mărimea absolută a dobânzii constituie masa dobânzii (D). unde: d′ . Rata dobânzii se manifestă în două forme: rată nominală şi rată reală.  conjunctura economică. deoarece în caz contrar întreprinzătorii nu vor valorifica investiţii. Rata reală reprezintă taxa nominală a dobânzii calculată în dependenţă de nivelul inflaţiei. rata nominală a dobânzii este de 13%.rata dobânzii. fără a ţine cont de inflaţie. C – capitalul dat cu împrumut. În perioada de relansare economică. Dobânda simplă se calculeată astfel: D s =d '× Ds – dobânda simplă. D . b) cheltuielile de gestiune suportate de împrumutător pentru a controla solvabilitatea împrumutului. Dobânda compusă se calculează astfel: D = C(1+d′)n. cu atât şi dobânda este mai ridicată. În dependenţă de forma de calcul dobânda poate fi simplă sau compusă. Masa dobânzii este direct proporţională cu mărimea creditului acordat. Rata dobânzii trebuie să fie mai mică decât rata profitului. iar în perioada de recesiune ea creşte. în scopul stimulării investiţiilor de capital.  cererea şi oferta de capital de împrumut . ajungându-se astfel să se calculeze dobânda la dobândă. Dobânda compusă presupune transformarea dobânzii primite în capital. iar dacă sporeşte oferta de capital.rata dobânzii.

S 1 Utilizarea raţională a D resurselor naturale aduce la apariţia E1 rentei economice. Piaţa funciară şi renta În economia de piaţă în rând cu piaţa muncii şi piaţa capitalului funcţionează piaţa funciară (piaţa resurselor naturale). Renta D Renta economică se manifestă în următoarele forme: 1. Însă spre deosebire de restul pieţelor. indiferent de calitatea şi poziţia acestuia. Renta funciară este plata pentru folosirea serviciilor legate de pământ.7. deoarece resursele au caracter limitat (fig. preţul.care reprezintă suma încasată de proprietarul funciar de la arendaş. Realizarea rentei economice presupune existenţa simultană a următoarelor condiţii: bunul respectiv să fie limitat cantitativ. iar oferta de resurse naturale este inelastică faţă de modificarea preţului. Renta R1 economică reprezintă venitul ce revine posesorului oricărui factor de E R producţie neregenerabil. drept chirie pentru terenul arendat. Piaţa funciară include aceleaşi mecanisme ca şi restul pieţelor: cererea. Cererea faţă de resursele naturale are tendinţa de creştere în urma sporirii progresului tehnico-ştiinţific. renta în produse – situaţia când ţăranul şerb dădea moşierului o parte din produsul creat sub formă de produse agricole.2). b) renta funciară diferenţială. oferta bunului să fie inelastică în raport cu cererea. Dependenţa rentei economice de proprietarii respectivi pentru cererea la terenurile de pământ transferarea temporară a dreptului de folosinţă altor persoane. deoarece volumul resurselor naturale este relativ limitat.2. Renta funciară (sau renta pământului). În condiţiile sistemului de producţie feudal renta funciară se manifesta în trei forme: renta în muncă – situaţia cănd ţăranul şerb era obligat să lucreze pe pământul moşierului un anumit număr de zile pe săptămână sau an. piaţa funciară este inelastică. 7.3. concurenţa. oferta. Acest supliment de profit apare în baza diferenţei dintre preţul producţiei agricole de pe loturile slabe şi preţul individual de pe loturile bune. În sectorul agrar preţurile se formează pe baza cheltuielilor de pe loturile mai puţin fertile. care se formează pe baza deosebirilor de fertilitate a terenurilor şi a poziţiei faţă de centrele de aprovizionare şi desfacere. Renta Suprafaţa de pământ apare ca o recompensă încasată de Fig. Arendaşii care arendează loturi de pământ mai fertile primesc un profit suplimentar. bunul respectiv să nu poată fi înlocuit cu un alt bun. În condiţiile economiei mixte renta funciară îmbracă două forme: a) renta funciară absolută. 7. care este însuşit în formă de rentă diferenţială de proprietarii funciari. renta în bani – situaţia când ţăranul şerb plătea proprietarului funciar o sumă de bani pentru pământul arendat. deoarece loturile bune nu-s în stare să satisfacă în .

Evoluţia şi dinamica preţului asupra pământului depinde de următorii factori: R de piaţă . 7.2 Formarea rentei funciare diferenţiale producţieCheltuieli de factori de Volumul producţiei (tone) (unit. Pământul. etc. 4. Preţul pământului este renta capitalizată la dobânda zilei. monet. 2.)Profitul Preţul unei Preţul total al tone (un. la un preţ de monopol relativ înalt. se vinde şi se cumpără pe piaţa factorilor de producţie. Renta din construcţii se formează sub influenţa cererii şi ofertei faţă de terenurile de construcţie şi poziţia lor în centrele urbane. legume. unde: Pp – preţul pământului. de regulă. 3.2. pentru a căror utilizare se plăteşte un preţ mai ridicat. fructe. Formula preţului pământului: Pp= = d' ×100% . Renta de raritate reprezintă suma de bani ce revine posesorului de factori de producţie sau de alte bunuri economice rare. mon. Renta de monopol reprezintă suma ce se încasează de proprietarii unor suprafeţe de teren de pe care se obţin produse în cantităţi limitate şi care sunt foarte solicitate de consumatori (cultivarea anumitor soiuri de poamă.).deplin cerinţele populaţiei în produse agricole. ca şi orice alt factor de producţie. R – renta. Tabelul 7. mon. care aplică cheltuieli suplimentare de factori de producţie pe terenurile respective. aceste produse se realizează. Despre mecanismul de formare a rentei diferenţiale ne mărturiseşte tab.) producţiei (un.rata dobânzii. 5. Mărimea rentei influenţează direct asupra preţului pământului. d′ . Astfel de rentă influenţează asupra preţului de chirie a locuinţelor. Renta minieră apare în ramurile de extracţie şi exprimă plata exercitată de arendaş proprietarului pentru terenul arendat şi exploatarea zăcămintelor aflate în subsolul acestuia.) Renta diferenţială 0 30 60 Categoria de teren individual individual de piaţă slab mediu bun 100 100 100 20 20 20 4 5 6 30 24 20 30 30 30 120 120 120 120 150 180 Renta diferenţială pot obţine şi arendaşii terenurilor de pământ (indiferent de categoria terenurilor).

care recuperează toate cheltuielile agentului economic. în îngrăşăminte minerale. economisirea resurselor. cererea şi oferta de terenuri agricole. alţii sunt de părerea că profitul reprezintă o remunerare a capitalului sau a proprietarilor capitalului pentru contribuţia pe care o aduc la existenţa şi progresul societăţii. satisfacerea unor nevoi sociale. În practica contabilă profitul este privit ca un rezultat financiar pozitiv al unei firme. care se autonomizează în procesul de utilizare a unei părţi din valoarea nou creată. Profitul se prezintă ca un excedent de venit obţinut prin vânzarea bunurilor realizate de un agent economic peste costul acestora.4. Creşterea rentei funciare inevitabil duce la ridicarea preţului la terenurile de pământ. bazin. Referitor la natura economică a profitului există mai multe abordări: unii economişti consideră că profitul este un venit cuvenit o recompensă pentru aportul agenţilor economici la progresul tehnico-economic.  mărimea şi evoluţia rentei.  rata dobânzii. Creşterea cererii duce la ridicarea preţului asupra pământului şi respectiv a rentei funciare. Creşterea cererii faţă de produsele agricole contribuie la sporirea preţurilor asupra acestor produse şi la creşterea preţului asupra terenurilor de pământ. cazino etc. a treia afirmă că profitul este o formă de manifestare a plusvalorii creată de muncitori şi însuşită în mod gratuit de proprietarii capitalului. Profitul ca recompensă a activităţii antreprenoriale Unul din rezultatele finale de utilizare eficientă a factorilor de producţie este obţinerea profitului. profitul reprezintă diferenţa între veniturile şi cheltuielile efectuate de către o unitate economică. considerat mai remunerativ. La acest nivel de profit firmele nu sunt încurajate nici să intre în afacere. ca o diferenţă dintre încasările şi cheltuielile firmei date. Privit în sens larg. Supraprofitul reprezintă excidentul de profit peste cel normal.). în tehnologii noi agricole etc.  ameliorarea poziţiei terenurilor agricole (investirea suplimentară de capital în sistemul de irigare. Profitul poate fi divizat în profit normal şi supraprofit (profitul peste cel normal). Preţul pământului se află în raport invers proporţional cu dinamica ratei dobânzii.) poate să aducă proprietarului o rentă mai mare decât anterior.  cererea şi oferta de produse agricole legate de sporirea numerică a populaţiei şi a volumului de materie primă necesar pentru industria prelucrătoare. iar în sens restrâns reprezintă o formă a produsului net. mai .  posibilitatea folosirii alternative a pământului (construirea unui stadion. a patra grupă de economişti menţionează că profitul reprezintă expresia sintetică a eficienţei activităţii oricărei unităţi economice. Profit normal e considerat acel profit. dar nici să o părăsească. 7.

Un program reuşit va genera pentru firmă un profit peste normal.stimulativ pentru agentul eonomic. Din contul profiturilor întreprinderilor are loc formarea surselor de venituri atât în bugetul de stat. P – masa profitului. Asigurarea procesului de dezvoltare a firmei are loc din contul profiturilor obţinute. cât şi în bugetele locale. riscul poate fi asociat cu rezultatul incert atât al activităţii deja existente. În practica cotidiană sunt utilizate şi alte expresii ale ratei profitului.  funcţia de orientare generală a activităţii economice . CP – costul de producţie. unde: p′ . ea ar putea să obţină un profit peste cel normal pe termen lung folosind bariere la intrare care să restricţioneze accesul unor firme noi. cum ar fi: P .  funcţia de autofinanţare a firmei . chiria pentru utilizarea încăperilor firmei etc. profitul brut – diferenţa dintre venitul total al firmei şi costul de producţie total. este inclus în costul total al producţiei. financiare şi de muncă. Profitul se manifestă în următoarele forme: 1. Firma. practic nu poate funcţiona. 2.rata profitului. Masa profitului reprezintă suma absolută a câştigului obţinut de o firmă. dacă o firmă este monopolistă sau oligopolistă şi deci are o putere oarecare pe piaţă.. 5. În scopul majorării profitului firma exercită măsuri de economisire a resurselor materiale. Rata profitului reprezintă raportul dintre masa profitului şi costul de producţie. Profitul pur reprezintă acea parte din profitul brut care rămâne după plăţile impozitelor şi altor plăţi obligatoare. profitul normal – câştigul minim acceptat de agentul economic pentru desfăşurarea unei activităţi (salariul întreprinzătorului pentru munca proprie.). Profitul este scopul final al oricărei activităţi economice. 3. Astfel. De ex.. Profitul normal. Profitul exercită următoarele funcţii:  funcţia de stimulare a iniţiativei şi a riscului. profitul pur (profitul net) – diferenţa dintre profitul brut şi profitul normal. de regulă. Formula ratei profitului: p ′ = CP × 100% . cât şi a celor novatoare. dobânda la capitalul propriu. dividend – formă specifică de profit încasată de acţionari (posesorii de acţiuni) din contul veniturilor societăţii pe acţiuni.  funcţia de cultivare a spiritului de economisire . care nu obţine profit. 4. dezvoltarea şi lansarea unui nou produs pe piaţă poate fi o reuşită ori un eşec. profitul de monopol – profit obţinut de agenţii economici care deţin poziţii monopoliste în domeniul de producţie sau desfacere şi care realizează produsele lor la preţuri de monopol. De ex.  funcţia de sursă de venit. ramură sau economia naţională în ansamblu. Mărimea profitului îţi găseşte expresia în masa şi rata profitului.

rata economică a profitului. unde: pc′ . P × 100% . Costul de producţie şi profitul se află în raport invers proporţional: dacă creşte costul.   Masa şi rata profitului sunt influenţate de următorii factori: nivelul productivităţii muncii. iar dacă costul de producţie se reduce. atunci profitul scade. AP unde: pf′ . cu atât mai mult firma majorează masa profitului. Cu cât productivitatea muncii este mai înaltă. atunci masa profitului va avea tendinţa de sporire. AP – activele proprii ale întreprinderii. Cu cât timpul destinat pentru aprovizionare. P – masa profitului. ATF – activele totale ale firmei (proprii şi împrumutate). − rata financiară a profitului: pf′ = profitului. P – masa profitului. de volumul. cu atât mai repede firma va obţine profitul aşteptat. de nivelul costurilor de producţie.rata financiară a      . de distribuirea echitabilă a veniturilor factoriale între posesorii factorilor de producţie. de viteza de rotaţie a capitalului. ATF P unde: pe′ . de nivelul activităţilor de marketing şi management. P – masa profitului.− rata comercială a profitului: pc′ = CA × 100% .rata comercială a profitului. − rata economică a profitului: pe′ = P × 100% . Dacă cresc preţurile la mărfurile fabricate. atunci creşte profitul. de mărimea şi dinamica preţurilor de vânzare. şi invers. structura şi calitatea activităţii economice . producere şi realizare a mărfurilor va fi mai scurt. iar costurile de producţie rămân neschimbate. CA – cifra de afaceri.

cum ar fi. achitarea sumei de bani indicate. Ea asigură sistemul de legături complexe dintre persoanele fizice. În literatura de specialitate noţiunea de activ este abordată din mai multe puncte de vedere: a) În plan juridic.Tema 8 Piaţa resurselor financiare Planul temei 1. trăsături. a. Piaţa financiară şi structura ei Piaţa financiară reprezintă ansamblul relaţiilor dintre ofertanţii şi utilizatorii de fonduri băneşti. întocmită conform prevederilor acestei legi. structură. . Exemple de active patrimoniale pot fi: bunurile corporale şi necorporale. Sistemul bancar şi politica monetară a Băncii Centrale (cazul Republicii Moldova).1. adică titluri negociabile de comerţ care fac dovada existenţei unei creanţe privind o anumită sumă care trebuie să fie plătită la o anumită dată. cererea şi oferta de monedă.efectelor comerciale (cambiile). funcţiile. iar în caz de neonorare a acestei cereri şi de la alte persoane obligate prin cambie. Piaţa monetară. pe termen scurt. cu modificări şi completări ulterioare „cambia este un titlu de credit care reprezintă o creanţă scrisă. Sistemul de credit: esenţa. mediu şi lung. formele. Piaţa valutară.ori sub alte forme. Piaţa financiară şi structura ei. 4. 8. 3. aflate în proprietatea unei persoane fizice sau juridice. activul este definit ca totalitatea drepturilor cu conţinut economic. Totodată. 5. juridice şi guvern. piaţa financiară constituie cadrul în care se comercializează hârtiile de valoare (valorile mobiliare) sub forma: .sub forma activelor financiare. Conform Legii Republicii Moldova privind cambia nr. ce oferă posesorului acesteia dreptul cert şi exigibil de a cere la scadenţa creanţei de la debitor. Piaţa de capital: concepte. . 2. Cererea şi oferta de capital. . 1527-XII din 22 iunie 1993. 6. Astfel cambiile sunt instrumente de credit comercial. care au fonduri băneşti disponibile şi cei care au nevoie de aceste fonduri. certificatele de trezorerie ş.” Cambiile se emit în calitate de instrumente de plată pentru mărfuri livrate şi servicii prestate. adică a titlurilor de credit (obligaţiuni emise de întreprinderi sau guvern pe diferite termene) şi titlurilor de proprietate (acţiunile societăţilor).

2. servesc la crearea producţiei şi permit prin.b) Ca noţiune contabilă. economia reală. dar prezintă un grad ridicat de siguranţă (risc redus). activul reprezintă o parte a bilanţului ce demonstrează mărimea mijloacelor de care dispune o firmă pentru desfăşurarea activităţii sale. bunuri necorporale. care produc dobânzi. numite şi bunuri de capital (maşini. Activele financiare se clasifică: 1. reprezentate de mişcarea banilor şi a hârtiilor de valoare. activul desenează un bun care are valoare pentru deţinătorul său. financiare. care sunt materializate în înscrisuri (hârtii sau înregistrări în cont). c) În sens economic. 2. adică procese de tip informaţional. reale – bunuri corporale (tangibile) şi necorporale (intangibile). 4. mărci de comerţ. activele pot fi: 1. vechimea firmei. aşa-numite tangibile. drepturi patrimoniale formate din titluri de valoare (cambii. În această categorie se includ activele de capital şi activele monetare. vânzarea lor. În raport cu natura procesului de valorificare. Exemple: 1. care include procesele materiale de producere a bunurilor şi serviciilor pentru consumul individual sau pentru reluarea producţiei. 2. obţinerea de profit. acţiuni. Specificul pentru aceste active. 2. valoare de schimb (marfa). instalaţii). utilaje.). bonurile de tezaur produc dobânzi. 3. . acţiunile dau dreptul la dividende. Activul în sens economic poate prezenta: 1. bunurile de echipament. iar locuinţele – chirii. alte drepturi băneşti în numerar sau în cont. active nebancare – rezultate din operaţiuni de investiţii (plasament) şi sunt concretizate în titluri de valoare cu caracter negociabil. bunuri corporale. obligaţiuni. Activele financiare reprezintă corespondentul monetar al activelor reale şi ele relevă caracterul dual al economiei de piaţă: 1. clădiri utilaje etc. 4. economia financiară (simbolică). 2. precum şi drepturile acestuia asupra unor venituri viitoare rezultate din valorificarea activelor respective (dobânzi. este că ele nu au caracter negociabil. care fiind utilizată aduce un venit. adică care pot fi transmise (pământ. 3.bilete de ordin). aşa-numitele active intangibile (brevete. 2. pământul pus în exploatare aduce rentă. În componenţa activului intră: 1. dividende). imaginea firmei). active bancare – rezultate din operaţiunile specifice băncilor şi instituţiilor asimilate. valoare de investiţii sau valoare-capital. care consacră drepturile băneşti ale deţinătorului lor.

pe baza acestor depozite de mijloace băneşti trezoreria poate emite bonuri de tezaur. respectiv posibilitatea transformării operative şi pe o bază de continuitate în fonduri băneşti. Specificul lor – grad înalt de lichiditate. . . către cei care au nevoie de aceste fonduri băneşti. Comercializarea activelor comerciale şi financiare.Activele de capital. rezultă din plasamente pe termen lung şi dau dreptul la obţinerea unor venituri viitoare (dobânzi. reprezintă un împrumut pe termen scurt (până la un an) contractate de stat prin emisiunea unor bonuri de tezaur. plătind totodată o dobândă. Bonurile de tezaur trebuie răscumpărate de către stat la scadenţă. pe diferite termene.care sunt emise de tezaurul public (Trezoreria Centrală de Stat). . . Acestea reprezintă tranzacţii care facilitează finanţarea directă şi indirectă prin transferul titlurilor comerciale şi financiare negociabile şi constituie piaţa hârtiilor de valoare. Constituirea depozitelor bancare (deschiderea conturilor) şi acordarea de credite. Resursele procurate în acest mod constituie pentru stat un important mijloc de finanţare ce poate fi utilizat fie pentru acoperirea golurilor temporare de casă ale bugetului administraţiei centrale de stat.asigură transferul de fonduri către cele mai profitabile domenii de activitate. Ele sunt negociabile pe piaţa de capital. mediu şi lung pentru clienţii societăţilor bancare. dividende).reduce costul transferurilor. Principalele operaţiuni efectuate pe piaţa financiară sunt: 1. deci deschiderea de conturi pe termen scurt. Prin urmare acestea îşi păstrează disponibilităţile în depozit la tezaurul public. Trezoreria Publică este împuternicită să execute Bugetul la partea de venituri şi cheltuieli. datorită specializării şi utilizării unor mijloace moderne. Prin urmare. Astfel resursele de trezorerie. fie pentru acordarea unui sprijin financiar întreprinderilor publice sau colectivităţilor locale confruntate cu situaţii de deficit bugetar. constituie astfel.reprezintă un mijloc eficient şi echitabil de realocare a resurselor financiare şi nonfinanciare de către guvern. Ansamblul relaţiilor de credit. piaţa financiară: . Activele monetare rezultă din plasamente pe termen scurt şi sunt negociabile pe piaţa monetară. Prin aceste activităţi. care se derulează prin intermediul unor mijloace care nu au caracter negociabil. 2. constituie piaţa bancară.stimulează mişcarea capitalurilor în direcţia restructurării şi modernizării economiei naţionale. .asigură transferul fondurilor băneşti de la cei care au un surplus. dar obligatoriu pe parcursul anului bugetar în care a fost contractat împrumutul. Pe lângă aceste funcţii trezoreria mai are un serviciu de execuţie a veniturilor şi cheltuielilor tuturor persoanelor juridice cu caracter public. Certificatele de trezorerie (bonurile de trezorerie ) reprezintă o valoare mobiliară (hârtii de valoare).

precum şi între diferitele segmente ale acestora. piaţa de capital formează împreună cu piaţa monetară piaţa financiară. Aceasta înseamnă că. În acest context piaţa de capital este sinonimă cu piaţa valorilor mobiliare şi asigură investirea capitalurilor pe termen mediu şi lung. Aceste două componente ale pieţei financiare se deosebesc şi prin faptul că pe piaţa monetară se utilizează. În acelaşi timp. Fluxul general al fondurilor între instituţiile financiare şi componentele pieţei financiare se prezintă astfel: Schema 1 Fluxurile instituţiilor financiare Menţionăm. În concepţia anglo-saxonă. iar pe piaţa capitalului .piaţa monetară. creditele pe termen scurt se pot transforma în credite pe termen mediu şi lung. active comerciale (cambiile). prin intermediul celor două componente ale pieţei financiare volumul investiţiilor. . volumul şi structura producţiei. până la un an. a pieţei scontului. că activele bancare se pot transforma în active financiare. iar altele vizează perioade şi mai îndelungate de timp.Unele din operaţiunile efectuate pe piaţa financiară vizează o perioadă scurtă de timp. există o strânsă interdependenţă. între cele două pieţe. Datorită acestui fapt Guvernul poate să influenţeze. în special acţiuni şi obligaţiuni. În concepţia continental-europeană.piaţa capitalului. Din punct de vedere a sferei de cuprindere. piaţa de capital are o structură complexă care cuprinde: piaţa monetară. Fiecare din aceste componente cuprind mai multe segmente de piaţă specializate. gradul de ocupare. nivelul preţurilor etc. a pieţei certificatelor de depozit. că în literatura de specialitate piaţa financiară este definită ca ansamblul pieţei de capital şi a pieţei monetare. în anumite condiţii. piaţa ipotecară şi piaţa financiară.active financiare. Piaţa monetară realizează atragerea şi plasarea capitalurilor pe termen scurt prin intermediul pieţei interbancare. a pieţei efectelor de comerţ. . piaţa financiară este compusă din: . de regulă. În funcţie de acest criteriu. a pieţei eurovalutelor etc. în literatura economicofinanciară s-au structurat două concepţii referitoare la piaţa capitalului: concepţia anglo-saxonă şi concepţia continental-europeană (franceză). că obligaţiunile se pot transforma în acţiuni etc.

resursele sunt utilizate pentru finanţări pe termen scurt (până la un an). produsele pieţei sunt instrumente pe termen mediu (1-5 ani) şi lung (peste 5 ani). Riscul investiţiei aparţine întotdeauna investitorilor şi nu emitenţilor. în timp ce pe piaţa monetară. trăsături. Pe piaţa de capital banii sunt investiţi pe o perioadă mai mare de un an. Piaţa de capital: esenţă. potrivit căreia piaţa de capital este o componentă a pieţei financiare.2. Ele pot fi transferate de la un posesor la altul. oferind investitorului posibilitatea de a vinde oricând produsul respectiv la un preţ specific condiţiilor pieţei.Unele ţări din Europa centrală (România. este o piaţă deschisă. Intermediarii au un rol important în ceea ce priveşte punerea în contact a emitenţilor cu investitorii sau a investitorilor ce deţin valori mobiliare în portofoliu cu cei care doresc să le cumpere. se caracterizează prin negociabilitate (posibilitatea transmiterii către alte persoane pe baza mecanismului cerere-ofertă cu respectarea legislaţiei) şi transferabilitate. respectiv. instrumente şi structură. 8. Acest punct de vedere este susţinut şi de autori. în sensul că plasamentul este efectuat în marea masă a investitorilor. sau care rezultă din negociere la un moment dat. tranzacţionarea valorilor mobiliare nu este directă. . Piaţa de capital are următoarele trăsături: 1. valorile mobiliare. iar tranzacţiile cu valori mobiliare au caracter public. Fluxurile de capital dintre emitenţi şi investitori sunt puse în evidenţă de emisiunea şi tranzacţionarea unor instrumente specifice. Piaţa de capital funcţionează ca un mecanism de legătură între cei la nivelul cărora se manifestă un surplus de capital (investitorii) şi cei care au nevoie de capital (emitenţii). de exemplu) pun în evidenţă concepţia anglo-saxonă. valorile mobiliare. 2. Astfel piaţa de capital poate fi definită formal ca „loc de întâlnire” a vânzătorilor şi cumpărătorilor de valori mobiliare. ci intermediară. 3. Cererea şi oferta de capital Piaţa de capital reprezintă ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin intermediul cărora capitalurile disponibile şi dispersate din economie sunt dirijate către agenţii economici sau către orice structuri publice şi private care solicită fonduri. ca produse ale pieţei. 4.

4. la rândul lor. acţiunile generează un stimulent de a economisi şi investi. 5. diferite de cele specifice sistemului bancar. solvabilitatea sectorului societăţilor comerciale. Ca o alternativă la constituirea depozitelor bancare. Aşadar. ele. iar emitenţii pentru a nu apela la credite bancare pot atrage capitaluri prin emisiune de acţiuni şi obligaţiuni. spre deosebire de consum.Schema 2 Poziţia intermediarilor pe piaţa de capital Piaţa de capital oferă modalităţi de investire. Obţinerea de fonduri pentru investiţii în active pe termen lung evidenţiază contribuţia importantă pe care pieţele de capital le au asupra dezvoltării economice: 1. instrumentele principale care activează pe piaţa capitalului sunt acţiunile şi obligaţiunile. 3. ori de a cumpăra terenuri şi proprietăţi imobiliare (prin aceasta alimentând speculaţiile din acest sector) sau de a căuta alternative de investiţii mult mai profitabile în străinătate. ele îndeplinesc două funcţii: 1. formând pieţe corespunzătoare. accesul societăţilor noi şi în formare la finanţarea prin acţiuni. 2. ceea ce este posibil să reflecte inflaţia şi penuria de fonduri. respectiv de atragere a capitalului. . obligaţiunile concurează cu depozitele bancare ce pot fi subiect al controlului ratelor dobânzii. 2. eficienţa. mobilizarea economiilor financiare. Acest lucru exercită o presiune de a menţine ratele „controlate” ale dobânzii mai aproape de ratele de „piaţă”. În măsura în care acţiunile şi obligaţiunile reprezintă forme de investiţii viabile şi relativ sigure cu un venit atractiv pe termen lung. competitivitatea şi solvabilitatea sectorului financiar. investitorii por achiziţiona valori mobiliare. descentralizarea proprietăţii şi distribuirea avuţiei.

7. pe suport de hârtie sau în formă dematerializată (înscris electronic. astfel încât să se evite falsificarea lor. Înscrierile trebuie să îndeplinească anumite standarde referitoare la imprimarea. 2. care trebuie să conţină următoarele informaţii: 1. semnătura persoanei autorizate din partea firmei emitente. 4. 5. care rezultă din împărţirea capitalului social la numărul de acţiuni emise. acţiunile se grupează în acţiuni ordinare şi acţiuni preferenţiale. Caracteristicile acţiunilor: 1. 3. companie) pentru constituirea . Atunci când persoana cumpără acţiuni ale unei societăţi. dacă acţiunile sunt nominative. adică înregistrări pe suport magnetic). După drepturile pe care le generează. În cazul acţiunilor la purtător nu se specifică numele deţinătorului. acţiunile sunt fracţiuni egale ale capitalului social. 4. 3. Acestea reprezintă dovada participării la societate. La emisiune. cel care le deţine fiind recunoscut ca acţionar. 8. Acţiunile ordinare reprezintă fracţiuni egale ale capitalului social şi conferă drepturi egale deţinătorilor lor. emisiunea de acţiuni reprezintă o principală cale de mobilizare a fondurilor proprii. După modul de identificare a deţinătorului acţiunii se deosebesc acţiuni nominative şi acţiuni la purtător. Pentru firmă. numele companiei emitente. un desen greu de reprodus. mărirea sau restructurarea capitalului propriu. acţiunile au o anumită valoare nominală sau paritară. 9. numărul de acţiuni la care se referă certificatul. ea dobândeşte drepturi şi obligaţiuni ca asociat: . un număr de identificare a titlului (asociat fiecărei acţiuni). 10.Acţiunile sunt titluri financiare emise de o firmă (societate comercială. Ele se pot transmite fără nici o formalitate. securitatea. Totalul acţiunilor emise de o firmă constituie capitalul social. Acţiunile dematerializate pot fi numai acţiuni nominative. acţiunile sunt fracţiuni ale capitalului social care au o anumită valoare nominală. acţiunile sunt instrumente negociabile. prin înscrieri în cont. 2. ele putând fi transmise altei persoane în virtutea legii cererii şi ofertei. 6. iar acestea se materializează în formă fizică. înscrierea. valoarea nominală. Acţiunile nominative pot fi emise în formă materială. Numărul de acţiuni deţinut de o persoană fizică sau juridică este materializat în certificatul de acţiuni. numele persoanei fizice sau juridice care poate utiliza certificatul de acţiuni. numărul acţiunilor emise. un număr de înregistrare dat de organul de control al pieţei financiare. data. acţiunile sunt indivizibile. care are menirea de a împiedica falsificarea certificatului.

În procesul distribuirii dividendelor legea dă posibilitate societăţilor comerciale să-şi stabilească singure politica dividendelor: dividendele se distribuie numai dacă se înregistrează profit. . .transferul acţiunilor – acţionarii au dreptul de a vinde. Spre exemplu: toţi acţionarii care depăşesc procentul de 30% din totalul acţiunilor societăţii vor avea pentru acţiunile ce depăşesc 30% drept la vot în următoarea proporţie: 1 vot la 3 acţiuni). sunt create instituţii specifice ce au drept unic obiectiv de activitate ţinerea Registrelor Acţionarilor. Potrivit normelor legale în vigoare dividendele se vor plăti acţionarilor proporţional cu cota de participare la capitalul social. Dreptul la vot. răspunderea acţionarilor va fi limitată la valoarea investiţiei lor. de regulă.dreptul comun în materie. . dividende acţionarilor ordinari. dacă se vor distribui sau nu dividende.. acţionarul are dreptul la acest dividend. în ultimă instanţă dicta politica societăţii. Dar există posibilitatea ca prin actul constitutiv să se stabilească un alt raport între numărul acţiunilor deţinute de o persoană fizică sau juridică şi numărul voturilor aferente. de exemplu. Deoarece evidenţa acţionarilor este dificilă şi aproape imposibilă în cazul acţiunilor tranzacţionate. . tranzacţiona. dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel.răspundere limitată – dacă societatea va da faliment. . Principalul drept patrimonial al acţionarului ordinar este dreptul de a primi dividende.rapoartele anuale – acţionarul are dreptul să primească o situaţie anuală a societăţii. după acoperirea pasivului exigibil (care este cerut legitim).că societăţile tinere. sau transfera acţiunile altor persoane.repartizarea activului şi lichidarea – dacă societatea trebuie să fie dizolvată sau dacă dă faliment. emisiunea de acţiuni ordinare este modalitatea cea mai simplă de atragere a capitalului din exterior. Dreptul la dividend. . spre deosebire de un împrumut. în plină dezvoltare. sau cele care încearcă să-şi conserve capitalul nu plătesc. Numărul de voturi este dat de numărul acţiunilor (exemplu: fiecare acţiune ordinară îndreptăţeşte deţinătorul la un singur vot. Practica internaţională arată. acţionarii au dreptul la repartizarea activului rămas. Pentru emitenţi. deoarece nu presupune o plată la scadenţă. care impune oricărei societăţi pe acţiuni să înregistreze emisiunile de acţiuni în Registrul Comerţului şi să ţină evidenţa acţionarilor într-un Registru al Acţionarilor. Adunarea Generală a Acţionarilor este organul care decide în funcţie de politica investiţională şi actul constitutiv al societăţii. Concentrarea unui mare număr de voturi în mâna unui singur acţionar reprezintă o pârghie prin intermediul căreia se poate.declararea dividendelor – când societatea emitentă declară dividendul. Principalele drepturi pe care le conferă acţiunile ordinare sunt: dreptul la vot şi dreptul la dividend.

aşteptând mai multe categorii de venituri posibile. Acţiunile preferenţiale. Clauza de răscumpărare. drepturile recunoscute acţionarilor ordinari. . emitenţii sunt nevoiţi să stabilească pentru o acţiune preferenţială o rată a dividendului foarte ridicată. Conform actului constitutiv acţiunile preferenţiale pot conferi titularului diferite drepturi: 1. câştigul din capitalizare (dacă societatea are un potenţial ridicat). municipale şi ale autorităţilor centrale şi locale.clauza de convertibilitate (ori de neconvertibilitate). că investiţia în acţiuni.clauza de răscumpărare (ori de nerăscumpărare). De exemplu. Menţionăm.rata dividendelor. . care sunt: . Deţinătorii acţiunilor preferenţiale nu beneficiază de dreptul la vot (în afara cazului în care a fost dispus altfel prin contractul preferenţial).rata modificabilă. . Nivelul dividendului poate fi exprimat printr-o sumă fixă. Pentru a face acţiunile preferenţiale mai atractive. . Acţiunile preferenţiale sun considerate valori mobiliare cu venit fix.clauza de cumulativitate (ori de necumulativitate). dreptul la un dividend prioritar prelevat asupra profitului distribuibil al exerciţiului financiar. . înaintea oricărei alte prelevări. o acţiune preferenţială cu o rată a dividendului de 8% şi cu o valoare nominală de 10. Dacă rata dividendului este exprimată procentual. câştigul din speculaţie (diferenţa dintre preţul de vânzare şi cel de cumpărare.clauza de returnabilitate. în timp ce altele sunt foarte riscante sau speculative. comparativ cu alte instrumente. de stat. sau în mărime procentuală şi reprezintă suma ce trebuie plătită la sfârşitul anului financiar. . procentul se aplică la valoarea nominală a acţiunii şi nu la valoarea de piaţă a acesteia. dacă se emit la o rată fixă a dobânzii.clauza de participare. societăţile emitente şi societăţile de valori mobiliare stabilesc anumite caracteristici pentru ele. Acţiunile preferenţiale conferă posesorului lor calitatea de coproprietar şi asigură o rentabilitate minimă pe baza unui dividend fix care.000 de lei generează un dividend fix de 800 lei / acţiune anual. cu excepţia dreptului de vot. este una din cele mai riscante investiţii. de regulă. Din acest grup fac parte şi obligaţiunile societăţilor comerciale. Rata dividendului. ca: dividendul. Unele investiţii în acţiuni pot fi considerate mai sigure sau conservatoare. se plăteşte înaintea dividendelor la acţiunile ordinare. Dividendul trebuie să fie competitiv faţă de alte valori mobiliare cu venit fix. Fiecare dintre acestea are efecte asupra structurii financiare a societăţii. .Investitorul are ca scop fructificarea capitalului investit. 2. Pentru a concura cu valorile cu venit fix într-o perioadă în care rata dobânzilor este ridicată.

de regulă. Dacă acţiunea preferenţială este necumulativă şi societatea emitentă întrun an nu obţine profit. Această clauză permite deţinătorului de acţiuni preferenţiale să-şi convertească acţiunile din preferenţiale în ordinare. apoi nici deţinătorii de acţiuni nu vor primi dividende. Acţiunea preferenţială la o rată modificată. Rata de conversie este stabilită de Adunarea Generală a Acţionarilor. . deţinătorii unei astfel de acţiuni nu va primi dividende. Dacă societatea emitentă care are în circulaţie acţiuni preferenţiale cu clauză de cumulativitate nu a obţinut profit. Societăţile emitente care obţin un profit variabil (pozitiv. adică câte acţiuni ordinare pot fi obţinute pentru fiecare acţiune preferenţială. momentul ales depinzând. Clauza de convertibilitate. dacă societatea înregistrează pierderi. pentru a reflecta ratele dobânzilor curente contribuie la menţinerea valorii de piaţă a acţiunilor aproape de preţul său de emisie. O formă mai nouă de acţiune preferenţială este cea cu rata modificabilă caracterizată prin aceea că rata dividendului este stabilită periodic. Convertibilitatea este exprimată în rata de conversie.Dacă societatea consideră că ratele dobânzilor vor scădea în câţiva ani şi. pot oferi o acţiune preferenţială participativă. dividendul aferent este pierdut pentru totdeauna. Clauza de participare (la profit). Astfel. De exemplu. în cazul ratei de conversie egală cu 2 la 1. ea va putea atrage capital la o rată a dividendului mai scăzută. care oferă posibilitate deţinătorului de a obţine un dividend suplimentar. Dividendul cuvenit se acumulează în toţi anii în care se înregistrează pierderi şi se plăteşte integral în primul an în care se înregistrează profit. fiecare acţiune preferenţială poate fi în parte răscumpărabilă. dacă preţul de piaţă al unei acţiuni preferenţiale este 1000 de lei / acţiunea. mare. Schimbarea şi actualizarea ratei dividendului. în mare măsură. Atât pentru investitori. de nivelul dobânzilor la obligaţiunile emise de stat. convertibilă. iar cele două categorii de acţiuni se află la paritate. fiind legată. Acţiunea preferenţială returnabilă. de preţul acţiunilor ordinare. În aşa caz. De exemplu. iar dacă înregistrează profit primesc rata prestabilă a dividendului plus un dividend suplimentar dacă acţiunile preferenţiale conţin clauza de participare. Clauza de cumulativitate. zero). prin urmare. în viitorul nu prea îndepărtat. iar preţul de piaţă al unei acţiuni ordinare este de 500 de lei / acţiunea. cât şi pentru emitenţi cunoaşterea acestor caracteristici sunt necesare pentru a face un plasament cât mai reuşit. atunci fiecare acţiune preferenţială poate fi convertită în două acţiuni ordinare. Această clauză îi permite deţinătorului să decidă momentul cel mai potrivit pentru a primi un preţ convenabil. atunci rata de conversiune este 2 la 1. cumulativă sau participativă sau poate combina unele din aceste caracteristici (cumulativă şi participativă). Returnabilitatea există numai la acţiunile preferenţiale cu rată modificată. emitentul poate prevedea o clauză de răscumpărare.

imediat după emiterea ei. venitul produs de investiţia sa. şi se calculează după relaţia: PPA = Pn . N Valoarea nominală este o valoare convenţională. care exprimă capacitatea emitentului de a obţine profit. Valoarea de piaţă este preţul la care se efectuează schimbul de acţiuni. b. Evaluarea acţiunilor. dividendul pe care-l aduce această acţiune. pe baza căreia este împărţit capitalul între asociaţi. Pnr – profitul nerepartizat acţionarilor. Pn – profitul net (calculat după plata impozitului pe profit). 2. egală cu rezultatul împărţirii capitalului social (CS) la numărul de acţiuni (N) emise: VN = CS . Dividendul pe acţiuni reprezintă. este prevăzută prin statut o remunerare de bază a acţionarilor. cât şi de creşterea valorii de piaţă a acţiunii: R= D + C1 − C 0 × 100 . În funcţie de această valoare. Profitul pe acţiune (PPA). care este influenţată de situaţia economico-financiară a emitentului. creşterea valorii de piaţă în raport cu preţul ei de achiziţie. Valoarea unei acţiuni poate fi considerată sub următoarele aspecte: 1. Randamentul unei acţiuni. c. este motivat de: 1. cum ar fi: a. În acest scop este necesar de efectuat evaluarea financiară a acţiunilor. Valoarea nominală (VN). N – numărul total de acţiuni existente pe piaţă. N unde: DPA – dividendul pe acţiune. N – numărul total de acţiuni existente pe piaţă. este produs atât de dividend. 2. C0 . calculat atât ca dividend brut repartizat cât şi dividend net: DPA = Pnr . decizia de investire este influenţată de informaţiile pe care le poate obţine privind evaluarea acţiunilor lor la un moment dat . Cursul este rezultatul raportului cerere-ofertă.Interesul investitorului de a cumpăra o acţiune. caracterizată prin rata de creştere a rezultatelor financiare. evoluţia pieţei bursiere naţionale şi internaţionale. Dividendul pe acţiuni (DPA) . pentru posesorul acţiunii. Pentru un investitor pe piaţa de capital. Această valoare se prezintă sub forma cursului bursier. Evaluarea financiară se realizează pe baza unor indicatori financiari. N unde: PPN – profitul pe acţiune.

care sunt emise la valoare nominală. dobânda. 3. D – dividendul. ce sunt emise la un preţ de emisiune mai mic decât valoarea nominală care este plătită la scadenţă. caracterul rambursabil al capitalului mobilizat prin emisiunea şi vânzarea acestora. obligaţiunile pot fi: • la purtător. caz în care drepturile conferite revin posesorului. 3. denumite şi obligaţiuni cu discount (sau cu reducere). emise prin înscriere în cont. • obligaţiuni cu cupon zero. Obligaţiunile certifică deţinătorului dreptul de a încasa o dobândă şi de a recupera suma investită dintr-o dată la scadenţă sau în tranşe pe durata de viaţă. Toate elementele menţionate mai sus. Investitorii pe piaţa obligaţiunilor sunt persoanele fizice şi juridice din ţară şi din străinătate. individualizează obligaţiunile în cadrul portofoliului de titluri şi determină metode diferenţiate de gestiune a lor. se rambursează la scadenţă şi generează venituri din dobânzi. pe termen mediu şi lung. rp Obligaţiunile sunt instrumente de credit. ca şi acţiunile. După tipul de venit pe care îl generează: • obligaţiuni cu dobândă. Clasificarea obligaţiunilor se face după mai multe criterii: 1. 4. • obligaţiuni negarantate. P0 unde: – rata profitului unei acţiuni. ca preţ al închirierii capitalului financiar. având specificat numele posesorului. După gradul de protecţie: • obligaţiuni garantate cu anumite active.Profitabilitatea unei acţiuni se poate determina cu relaţia: rp1/0 = D1 + P1 − P0 × 100. Obligaţiunile sunt titluri de creanţă negociabile asupra societăţii. 1 – perioada curentă. emise pe suport de hârtie. în general fixă. renunţând la creditul tradiţional. • dematerializate. durata de viaţă. După forma în care sunt emise: • materializate. 0 – perioada de bază. 2. scadenţa acestora. emisiunea lor se bazează pe încrederea de care se bucură societatea emitentă şi nu sunt garantate cu activele fixe . Emitenţi ai obligaţiunilor sunt statul şi administraţiile publice locale. 4. care deţin capitaluri băneşti temporar disponibile. • nominative. P – preţul de piaţă al acţiunii. După modul de identificare a deţinătorului. precum şi agenţii economici care îşi procură pe această cale resurse împrumutate. dar se deosebesc de acestea printr-o serie de caracteristici: 1. emise de societăţi comerciale sau de organisme ale administraţiei de stat centrale şi locale. pe suport magnetic. 2.

care sunt emise de unităţile administrativ-teritoriale (judeţ. nu sunt purtătoare de dobânzi. plasamentul în valori mobiliare emise de stat este considerat fără risc. În practica internaţională. Principalele tipuri de valori mobiliare emise de stat sunt: a. Obligaţiuni de participaţie. În ţările cu economie de piaţă. dar acestea pot fi majorate în conformitate cu rezultatele financiare obţinute de debitor. d. cât şi de persoane particulare. Cumpărătorii de bilete de tezaur sunt investitorii instituţionali (bănci şi instituţii financiare) care participă la licitaţiile organizate de trezoreria publică. piaţa obligaţiunilor s-a diversificat foarte mult. emise pe termen scurt (sub 1 an) – se regăsesc pe piaţa monetară. noi tipuri de obligaţiuni: a. Acestea se vând la licitaţie sau prin subscripţie directă. Acestea au scadenţe de până la un an. iar altele. Unele titluri emise de stat sunt investiţii pe termen lung şi se tranzacţionează pe piaţa capitalurilor. emise de trezorerie. c. care sunt valori mobiliare emise pe perioade de la unu la zece ani. fiind vândute cu discount (sub valoarea nominală). oraş. concretă şi singulară. având scadenţe între zece şi treizeci de ani şi fiind purtătoare de dobândă.) de către trezoreria statului. Creditele obţinute prin emisiune de obligaţiuni sunt o componentă a datoriei publice locale. b. etc. Deţinătorul obligaţiunii se foloseşte de acest drept atunci când veniturile din dividende depăşesc dobânzile atribuite. sunt emise la intervale regulate (săptămânal. b. raion. Emisiunea de obligaţiuni se realizează în scopul dezvoltării economice şi urbane. putând fi achiziţionate atât de instituţii. obligaţiuni municipale (comunale). Deţinătorul obligaţiunii este protejat împotriva pierderii prin garantarea unui câştig minim. Obligaţiuni indexate. Obligaţiuni convertibile în acţiuni. cu rolul de a acoperi împrumuturi pe termen scurt efectuate de guvern. bilete de tezaur. obligaţiuni de stat. bonuri de tezaur. asupra preţului de rambursare. de comun acord cu investitorul (indexarea se aplică asupra dobânzii. . Împrumutul contractat prin emisiune de bonuri de tezaur acoperă cheltuielile generale ale bugetului de stat. utilizându-se alături de obligaţiunile clasice. comună). deoarece răscumpărarea lor de către emitent este sigură. c. Emisiunea de valori mobiliare este considerată a fi un mijloc de finanţare a cheltuielilor publice. în cadrul cărora rata dobânzii şi preţul de rambursare sunt fixate la un nivel minim în momentul emisiunii. lunar.ale societăţii. asupra ambelor elemente). Emitentul îşi asumă obligaţia de a actualiza valoarea acestor titluri în funcţie de un indice. în cazul obligaţiunilor de stat împrumutul are o destinaţie cunoscută. Spre deosebire de bonurile de tezaur care se emit pentru a acoperi deficitul bugetar.

Valoarea actuală este echivalentul de azi al unor sume de bani ce vor fi primite într-un număr de ani. Valoarea nominală este o valoare convenţională stabilită la emisiunea obligaţiunilor. mai mare sau mai mic decât valoarea nominală. P – valoarea de tranzacţionare pe piaţă a obligaţiunii. Interesul pentru deţinerea unei obligaţiuni este dat de: 1.Obligaţiunile. R – factor de actualizare – este asimilat ratei de dobândă la care poate fi plasată (pe piaţa de capital) o unitate monetară. prin plasarea la o anumită rată a dobânzii pe durata de viaţă a obligaţiunii. valoarea actuală a încasărilor succesive (anuale) de cupoane (dobânzi) şi a sumei de rambursat (suma de revânzare a obligaţiunii).. ţine cont de posibilitatea de fructificare a unei sume disponibile azi. valoarea de rambursat. Cursul bursier al obligaţiunii În condiţiile unei pieţe libere de capital când profitabilităţile diferitor tipuri de investiţii financiare tind să se egaleze. I – mărimea împrumutului. sunt caracterizate de următoarele elemente tehnice: a. + + 2 n 1 + r (1 + r) (1 + r) (1 + r) n unde: Ci – cupoane succesive (dobânzi). Cursul se exprimă în procente şi poate fi egal. 3. VN unde: C – cursul obligaţiunii. Cursul obligaţiunii este preţul de piaţă al acesteia: C= P ×100. N – numărul obligaţiunilor. 2. . care este adesea superioară valorii nominale sau valorii de emisiune a obligaţiunii pentru a o face mai atractivă pe piaţa de capital. O obligaţiune având un curs de 100% este denumită „la paritate”. Acest echivalent în bani. R – valoarea de piaţă a obligaţiunii. ce va fi cumpărată azi şi pe care vrea să o vândă peste „n” ani: Pn = C1 C2 Cn R + + . în funcţie de maturitatea obligaţiunii. b. ca titluri negociabile. determină modificarea preţului de cumpărare a obligaţiunii Pn. relaţia de calcul a profitabilităţii r= C Pn .. Valoarea nominală este raportul dintre suma reprezentând împrumutul lansat pe piaţă şi numărul obligaţiunilor emise: VN = I . N unde: VN – valoarea nominală. mărimea dobânzilor acordate.

precum şi modalităţile diferite de finalizare a tranzacţiilor sau modul de formare a preţului valorilor mobiliare au impus structura pieţelor de capital în raport de diferite criterii: a) Privită prin prisma producerii şi comercializării valorilor mobiliare piaţa de capital cuprinde două segmente : piaţa primară şi piaţa secundară. sunt: − solicitatorii de capital: statul şi colectivităţile locale. societăţi de investiţii financiare. 30% 30% = Pentru a interesa pe cumpărători. atractivitatea pentru cumpărarea acestui titlu se va declanşa. Piaţa secundară furnizează lichiditate pentru investitorii care doresc să-şi schimbe portofoliile înainte de data scadenţii. generate de către emitenţi. Cursul bursier al obligaţiunii se va ajusta astfel încât rata de profitabilitate pe care o furnizează să urmărească evoluţia ratei dobânzii de piaţă. Piaţa primară – piaţa pe care emisiunile noi de valori mobiliare sunt negociate pentru prima dată. bănci comerciale. Rata profitabilităţii 30%. oferind astfel o profitabilitate corespunzătoare celei de piaţă. Cuponul anual = 1000·25% = 250 lei.3 lei). Structura pieţei de capital Diversitatea produselor tranzacţionate. − intermediarii: societăţi de valori mobiliare. atunci când rata profitabilităţii acesteia va fi tot de 30%. întreprinderile publice şi cele private. Prin intermediul pieţei primare se pun în evidenţă mişcările de capitaluri dintr-o economie. − ofertanţii de capital: persoane particulare. bănci. Participanţii pe piaţa primară. . obligaţiunea în valoare nominală de 1000 lei va trebui să se schimbe pe un preţ mai mic (833. case de economii. Deci: Valoarea nominală a obligaţiunii = 1000 lei. de unde Pn 250 Pn = = 833. Preţul de cumpărare va fi: 250 . Piaţa primară are rolul de a transforma activele financiare pe termen scurt în capitaluri disponibile pe termen lung. care asigură vânzarea titlurilor. în calitatea lor de solicitatori de capitaluri. iar rata dobânzii pe piaţă este de 30%. în cadrul căreia se vând şi se cumpără valori mobiliare nou emise. Această piaţă permite finanţarea agenţilor economici.Presupunem că rata de cupon a unei obligaţiuni de 1000 lei este de 25%. societăţi de asigurare. a procedurilor şi tehnicilor de vânzare-cumpărare a valorilor mobiliare. agenţii economici. Piaţă secundară – piaţă pe care sunt tranzacţionate valori mobiliare aflate deja în circulaţie.3 lei.

− piaţa contractelor la termen (Futures -viitoare ) – piaţa pe care valorile mobiliare se tranzacţionează pentru livrare şi plata viitoare. înainte sau la o anumită scadenţă.informaţiile despre produs şi despre emitent sunt difuzate în marea masă a investitorilor. etc. totodată. care se manifestă după ce piaţa valorilor mobiliare s-a constituit. prin intermediul bursei de valori mobiliare şi al pieţelor extrabursiere4. acţiunile societăţilor care nu sunt interesate să solicite admiterea la cota bursei. − piaţa obligaţiunilor – piaţa pentru instrumente de datorie. prin negocieri.oferă informaţiile referitoare la produsul ce urmează a fi tranzacţionat. b) După obiectul tranzacţiei se deosebesc: − piaţa acţiunilor – piaţa pentru acţiuni comune (simple) şi preferenţiale ale corporaţiilor private. la un anumit preţ. în orice moment.oferă informaţii privind nivelul şi mişcarea preţului de piaţă. Piaţa secundară nu poate exista fără piaţa primară şi. Piaţa secundară este o piaţă organizată care asigură operatorilor următoarele avantaje: . O opţiune de cumpărare permite cumpărătorului să cumpere o anumită valoare mobiliară. acţiunile şi obligaţiunile deţinute în portofoliu sau pot cumpăra noi valori mobiliare. 4 . la un anumit preţ. Cele mai des întâlnite tipuri de contracte de opţiuni sunt: opţiunile call (de cumpărare) şi opţiunile put (de vânzare). se numeşte contract forward ori contract anticipat (piaţa forward). Contractul este executat la opţiunea deţinătorului. obligaţiunile guvernamentale şi municipale. de la vânzătorul sau emitentul opţiunii. Valorile mobiliare ce fac obiectul contractului pot fi deja în circulaţie sau pot fi emise înainte de scadenţa contractului. . Piaţa extrabursieră se mai numeşte piaţa „la ghişeu”. cum sunt: acţiunile emise de societăţile ce nu întrunesc condiţiile de admitere la cota bursei. Piaţa extrabursieră este alcătuită dintr-un sistem de relaţii între firme de brokeri/dealeri şi între astfel de firme şi clienţii lor. Cele două segmente de piaţă se intercondiţionează. Contractul de opţiuni nu este obligatoriu a fi executat. Instituţiile structurale ale pieţei mobiliare sunt: Piaţa extrabursieră funcţionează ca piaţă de negocieri pe care sunt tranzacţionate valori mobilate emise şi necotate la bursă. atât buna funcţionare a pieţei primare. la un moment viitor. cât şi lichiditatea şi mobilitatea economiilor. funcţionarea pieţei primare este influenţată de capacitatea pieţei secundare de a realiza transferabilitatea valorilor mobiliare şi transformarea lor în lichidităţi. . Investitorii au posibilitatea de a negocia. Piaţa secundară concentrează cererea şi oferta derivată. Dacă un contract la termen este tranzacţionat la ghişeu. − piaţa opţiunilor (Options) – piaţa în care se tranzacţionează valori mobiliare pentru livrare condiţionată. O opţiune de vânzare permite deţinătorului să vândă o anumită valoare mobiliară.Piaţa secundară asigură. către emitentul opţiunii.

Cererea conjuncturală este efectul insuficienţii sau indisponibilităţii resurselor interne. o dată cu ele. b. nevoilor financiare generate de deficitul bugetar şi de cel al balanţei de plăţi externe. determinarea cursului la valori mobiliare. cerere structurală de capital. achiziţionarea bunurilor de investiţii şi finanţarea unor programe de dezvoltare. instituţii financiar-bancare şi de asigurări. organisme financiar-bancare de pe piaţa internaţională. la rândul ei. Bursa de valori este o organizaţie cu drepturi de persoană juridică de participanţi profesionişti la piaţa valorilor mobiliare.prin emisiune de titluri financiare de către utilizatorii de fonduri pe piaţa financiară – finanţare directă. În cazul finanţării directe se pun în circulaţie titluri financiare şi. cei ce prezintă oferta de fonduri. care reprezintă cererea de fonduri şi cumpărătorii acestora. Cererea structurală este determinată de nevoia finanţării unor acţiuni economice în diverse ramuri de activitate. cerere legată de factori conjuncturali.prin concentrarea disponibilităţilor băneşti la bănci şi utilizarea de către acestea a resurselor astfel atrase pentru creditarea utilizatorilor de fonduri – finanţare indirectă. nerambursarea la termen a împrumuturilor. restricţiilor excesive în acordarea creditelor. concentrarea cererii şi ofertei la valori mobiliar . . creşterea ratei dobânzii. constituirea şi majorarea fondurilor financiare ale instituţiilor şi organismelor financiar-bancare naţionale şi internaţionale. Aceştia pot fi grupaţi astfel: a) după activitatea desfăşurată: − guverne centrale şi locale. bursa asigură lichiditatea şi mobilitatea capitalurilor. guverne. . Bursa de valori asigură: încheierea tranzacţiilor cu valori mobiliare (hârtii de valoare). se stabileşte o reţea de relaţii între emitenţii de titluri. Cererea este perturbată de factori cum sunt: fluctuaţia preţurilor. Exponenţii cererii sunt debitori pe piaţa financiară. Concentrând o mare parte a cererii şi ofertei de valori mobiliare. − întreprinderi publice şi particulare fără profil financiar. Fiecare tranzacţie este generată de interesele vânzătorilor şi cumpărătorilor şi. alte categorii de agenţi economici. instituţii publice.a) Comisia de Stat a Valorilor Mobiliare. Cererea de capital aparţine unor operatori cum sunt: societăţi industriale şi comerciale publice şi private. Cererea de capital se poate grupa în: a. c) bursa de valori. b) casele de brokeraj. Cererea şi oferta de capital Mişcarea fondurilor în economie se poate realiza în două modalităţi: . Bursa de valori mobiliare reprezintă segmentul cel mai important al pieţei secundare de capital. produce efecte asupra cursului valorilor mobiliare.

Tranzacţiile pe această piaţă îmbracă forma . b) investiţionali – societăţi sau instituţii care fac tranzacţii de dimensiuni mari. − instituţii monetare centrale etc. fiind reprezentată de piaţa interbancară şi de piaţa titlurilor de creanţă negociabile. riscul lichidităţii. − organizaţii internaţionale. societăţile de asigurare. riscul schimbului cadrului legislativ. care vizează atât piaţa valorilor mobiliare. băncile specializate. adică decizia de plasament. case de pensii. după ce îşi satisfac necesităţile de consum. având un impact redus asupra preţului zilnic al valorilor mobiliare. Oferta este reprezentată de disponibilităţi băneşti temporar libere pentru care se caută un plasament cât mai avantajos. organizaţiile care gestionează fondurile de pensii. adică restrângerea posibilităţilor de transformare rapidă şi fără pierderi în numerar a valorilor mobiliare deţinute. riscul creditului. societăţile de investiţii. riscul afacerii. 8. riscul pieţei. − transport şi servicii publice.3. case de economii. cât şi modificarea legislaţiei economice şi financiare. bănci. băncile comerciale. b) după scopul urmărit: − finanţarea industriei şi gospodării comunale. Pe piaţa interbancară operează Banca de Emisiune. cererea şi oferta de monedă Piaţa monetară este piaţa capitalurilor pe termen scurt. Nivelul ofertei este direct influenţat de procesul de economisire. trezoreria publică ş. − petrol şi gaze naturale. − bănci şi finanţe. Investitorii se împart în două mari categorii: a) individuali – persoane fizice sau juridice care fac tranzacţii modeste pe piaţa titlurilor financiare. când creditorul nu-şi poate onora angajamentul de răscumpărare a obligaţiunilor. Oferta de capitaluri aparţine deţinătorilor de capitaluri: societăţi comerciale. adică dacă piaţa asigură rentabilitatea cerută de investitori. adică incertitudinea produselor pe care le poate oferi piaţa de capital. Piaţa monetară.− bănci comerciale şi alte instituţii bancare. Aceştia cuprind: băncile. persoane particulare. a. Cererea şi oferta sunt două dimensiuni ale procesului „economisireinvestire” supuse influenţei directe şi indirecte a unor riscuri multiple: riscul opţional al investirii. Această categorie de investitori exercită o influenţă semnificativă asupra volumului tranzacţiilor şi cursului bursier. − scopuri generale. Oferta de capital provine din economisire. societăţi de asigurare. adică evoluţia preţurilor valorilor mobiliare în viitor. adică din tot ce rămâne în posesia deţinătorilor de venituri. Economiile devin ofertă pe piaţa de capital numai dacă posesorii lor sunt satisfăcuţi de modalitatea de fructificare.

până la un an). şi de viteza de rotaţie al unităţii monetare (M = TP/V). operatori sunt toţi agenţii economici. Tot în acelaşi moment. Acest excedent poate fi diminuat prin majorarea ratei dobânzii sau prin creşterea ofertei monetare. Indiferent de forma comercială în care se prezintă. Funcţionarea acestei pieţe este strâns legată de oferta şi cererea de bani. biletele de trezorerie (emise de trezoreria publică). Sistemul de bănci comerciale constituie centrul vital al acestei pieţe. Pe piaţa titlurilor de creanţă negociabile.m. titlurile de termen scurt (emise de instituţii şi societăţi financiare).„acordării-rambursării” creditelor. preţurilor şi al gradului de incertitudine. se poate prezenta la o bancă şi obţine. venitului. c) volumul creditului de consum. un credit pe termen scurt. la un anumit nivel al ratei dobânzii cantitatea de moneda oferită este egală cu cea cerută. Cererea de monedă depinde de factorii obiectivi şi subiectivi. Piaţa monetară îndeplineşte funcţia de compensare a excedentului şi deficitului de lichiditate prin oferta şi cererea de credite pe o perioadă de timp scurtă (zile. care se prezintă. În această situaţie. când. cambia comercială îndeplineşte nu numai funcţia de instrument de credit comercial şi de mijloc de plată. sau prin vânzarea şi cumpărarea hârtiilor de valoare specifice acestei pieţe. Aceasta înseamnă că un agent economic. Dacă presupunem că mărimea ofertei monetare este egală cu M1 (bani în numerar aflaţi în circulaţie şi depozitele băneşti din conturile curente operabile prin cecuri). a gradului de incertitudine. a veniturilor. Piaţa monetară se află în stare de echilibru. la un moment dat ea este perfect inelastică. Piaţa monetară funcţionează în paralel cu piaţa mărfurilor. luni. stocului de avuţie. săptămâni. fixarea unei rate a dobânzii de 20% va avea ca rezultat un excedent de cerere monetară de X u. cererea de monedă va condiţiona masa monetară în circulaţie. precum şi fondurile de credit pe termen scurt necesare diferiţilor agenţi economici. asigurând mijloacele necesare derulării tranzacţiilor de pe piaţa resurselor economice şi bunurile de consum. îndeosebi. Piaţa monetară se află în echilibru când cererea monetară este egală cu oferta monetară. care deţine în portofoliu cambii de la partenerii săi. pe baza lor. Astfel. cererea monetară (Dm) depinde de nivelul ratei dobânzii. sub forma efectelor comerciale (cambiilor). de intensitatea . adică de raportul între vânzările pe datorie şi plăţile făcute în contul creditelor ajunse la scadenţă. b) de amploarea creditului. Instrumentele negociate sunt: certificatele de depozit (titluri negociabile ce atestă existenţa unui depozit în cont). care va depinde de: a) volumul total al schimburilor de mărfuri şi servicii. cum ar fi: creşterea preţurilor. din confruntarea specifică dintre cererea şi oferta de monedă în funcţie de preţul ei (rata dobânzii). Piaţa monetară constă din ansamblul tranzacţiilor cu moneda. ci şi funcţia de instrument de credit bancar. cererea de monedă poate creşte ca urmare a modificării unui sau unor factori. d) comportamentul agenţilor economici faţă de monedă. În situaţia în care oferta monetară rămâne constantă.

Exemplu 1. funcţiile. multiplicatorul monetar va fi egal cu 5. Acest fenomen îi dă posibilitate Băncii Centrale să folosească rata obligatorie de rezervă ca un instrument de politică monetară. R 0. R 0. Aceasta înseamnă că fiecare unitate aflată în circulaţie se va multiplica de 5 ori. creditul este unul din elementele de bază a pieţei monetare. c) Banca Centrală (în Republica Moldova – Banca Naţională a Moldovei – BNM). Astfel. pe un timp limitat.4. Mm = 1 1 = = 5.20 Exemplu 2. este legată de o operaţiune de creditare. R – rezervele bancare. de regulă. D – depozite la vedere. Această activitate poate genera profituri pentru bancă. numită dobândă.5. contra unei sume de bani. e) cererea de monedă este influenţată şi de posibilităţile oferite de sistemul bancar-financiar. formele Creditul constă în transformarea de bunuri. la o rată obligatorie egală cu 8%.5.08 Cu cât rata obligatorie de rezervă este mai mică cu atât multiplicatorul monetar este mai mare. dacă este practicată corect. Un rol important în lărgirea ofertei monetare îl are multiplicatorul monetar: Mm = D 1 = . R r unde: Mm – multiplicatorul monedei de cont. Mm = 1 1 = =12. Moneda începe să existe atunci când părăseşte depozitele Băncii Centrale şi ale altor instituţii emitente. dar care poate duce şi la pierderi. Creditul este o activitate de bază înrt-o bancă.înclinaţiei lor spre lichiditate. Oferta de monedă nouă. Băncii i se plăteşte dobândă pentru . Diferite componente monetare sunt create şi puse în circulaţie de: a) băncile comerciale. Sistemul de credit: esenţa. fixat dinainte şi numit scadenţă. 8. Oferta de monedă înseamnă punerea diferitelor instrumente monetare în circulaţie. multiplicatorul monedei de cont va fi egal cu 12. O modalitate prin care băncile realizează venituri este de a da cu împrumut (sau a plasa) banii depozitaţi. r – rata rezervelor obligatorii. ceea ce înseamnă monetizarea unei creanţe bancare. echivalează cu o reducere a masei monetare. adică banii de cont vor creşte de cinci ori. b) Trezoreria Publică. la o rată obligatorie egală cu 20%. Procesul de rambursare a unui efect de comerţ (cambia) sau a unei datorii în favoarea unei bănci. ea îşi încetează existenţa când revine la acestea.

3) credite acordate în dependenţă de modul de garanţie a lor (credite .dobânzi şi comisioane bancare (remunerarea creditului). rata dobânzii percepute pentru împrumuturi va fi mai mare decât rata dobânzii plătite la depozite. . principii generale de creditare care. 5) funcţia de accelerare a procesului de realizare a mărfurilor. b) credit comercial acordat în formă de mărfuri şi servicii de către agenţii economici. totuşi. 2) funcţia de transformare a banilor acumulaţi în investiţii capitale. 3) funcţia de susţinere a micului business. care se notează cu d′ . mijloacele băneşti disponibile ale populaţiei concentrate în băncile de economii. 6) funcţia de îmbunătăţire a consumului. . Există. 8) funcţia de reducere a deficitului bugetar. 2) credite acordate în dependenţă de termenul de realizare (creditul pe termen scurt (până la un an). dacă sunt aplicate consecvent. 7) funcţia de extindere a activităţii economice externe. Aceste principii se referă la: . C Principiile de creditare. lung (peste 5 ani). mijloacele băneşti disponibile acumulate pe contul diferitor fonduri publice. permit reducerea riscului implicat în creditare. Ca subiecţi ai creditului sunt: creditorul şi debitorul. .rata dobânzii ca venit anual. Funcţiile creditului: 1) funcţia de distribuire şi redistribuire a mijloacelor băneşti disponibile.garantarea (modalităţi de asigurare). mijloacele băneşti disponibile din bugetul de stat. nu este posibil ca prin utilizarea unei formule sau aplicarea unei teorii să se garanteze că suma acordată unui client va fi rambursată cu dobânda aferentă. Mărimea şi dinamica dobânzii sunt exprimate cu ajutorul a doi indicatori: . . Sistemul de credit include mai multe tipuri: 1) credite acordate în dependentă de subiectul de proprietate (credite private. exprimat în %.cererea de creditare (obiectivele urmărite).rambursare (rate şi termene). mijlociu (între 3-5 ani).masa sau suma absolută a dobânzii – D.solicitantul creditului (debitorul). d' = D ×100%. şi constituie o sursă importantă pentru venitul băncii. .sumele date cu împrumut. Sursele creditului: mijloacele băneşti disponibile ale întreprinderii. fără termen). credite de stat sau public). Creditarea nu este o ştiinţă exactă. 4) funcţia de sporire a vitezei de rotaţie a monedei şi de reducere a masei monetare în circulaţie. Diferenţa dintre aceste două rate ale dobânzii se numeşte marjă. Formele de credit: a) credit bancar acordat în formă bănească de către instituţiile bancare.

că totuşi.personale (pe bază de încredere personală). clădiri). trată. În anul 1991 Parlamentul Moldovei a aprobat legile „Cu privire la Banca Naţională (de Stat) a Moldovei”. băncile comerciale şi alte instituţii de creditare. înainte de a trebui să înceapă rambursarea ratelor scadente. construcţii. Nr. bilet de ordin.XII din 11 iunie 1991 şi „Cu privire la bănci şi activitatea bancară”. 601-XII din 12 iunie 1991. de unde şi denumirea creditului: credit pe amanet – garanţia constă dintr-un bun mobiliar. reale (pe baza unei garanţii). credit pe ipotecă – garantat de bunuri imobiliare (pământ. cu modificările şi completările ulterioare. 2) credite acordate în dependenţă de realizarea teritorială (credite interne. elaborate de către BNM în conformitate cu standardele mondiale la recomandarea şi cu concursul activ al experţilor Departamentului Juridic al FMI. 599. termenul de rambursare (scadenţa). Nr. Sistemul bancar şi funcţiile lui. externe). Politica monetară a Băncii Centrale (cazul Republicii Moldova) Sistemul bancar al Republicii Moldova include: Banca Naţională a Moldovei. garanţia ce va fi acordată. În iulie 1995 Parlamentul a adoptat noile legi bancare „Cu privire la Banca Naţională a Moldovei” şi „Legea Instituţiilor financiare”. 1) credite acordate în dependenţă de forma de utilizare a lor (credite productive şi neproductive). cazurile care ar face ca împrumutul să devină scadent pentru rambursare imediată (cum ar fi: imposibilitatea clientului de a rambursa o rată la timp şi utilizarea creditului în alt scop decât cel aprobat etc.5. Principalele instrumente ale creditului: creanţa. cambie. regionale. eşalonarea ratelor. . Aceste legi includ elemente noi şi moderne îndreptate spre consolidarea rolului BNM în formarea şi implementarea politicii monetare şi valutare şi conţin baza legală pentru un sistem bancar sigur şi durabil. gaj. Garanţiile sunt de mai multe feluri.) Perioada de graţie în care clientul nu trebuie să ramburseze nici o rată (menţionăm. perioada de graţie (dacă există). respectiv din efecte private sau publice. care au pus baza actualului sistem bancar al ţării. dobânda (modul de calcul şi distribuţia în timp). Situaţia din sistemul bancar al Moldovei a evoluat în condiţiile tranziţiei de la un sistem administrativ de comandă la economia de piaţă. să furnizeze băncii situaţii financiare la intervale regulate şi să nu acorde vre-un activ drept garanţie unui terţ). 8. Termenele şi condiţiile creditării sunt cuprinse într-un contract de credit şi privesc: obiectul creditării. condiţiile cărora trebuie să se conformeze clientul (de exemplu. în această perioadă dobânda trebuie plătită) îi dă posibilitate clientului de a realiza venituri de pe urma activului nou cumpărat. credit de lombard – garanţia constă din hârtii de valoare.

Astfel, în Republica Moldova, ca şi în majoritatea ţărilor din Occident, sistemul bancar al Moldovei este de două niveluri. Primul nivel – Banca Naţională de Stat a Moldovei (BNM) şi nivelul doi – băncile comerciale. Pe primul nivel se situează Banca Naţională a Moldovei (BNM), care este banca centrală a ststului şi organul unic de emisie monetară. BNM determină politica monetară, creditară, valutară şi supraveghează activitatea băncilor comerciale. Legea din 1991 prevedea că BNM este subordonată numai Parlamentului, exercitându-şi funcţiile în mod independent de organele executive. Noua lege „Cu privire la Banca Naţională a Moldovei” aprobată în 1995 deplasează accentele spre o bancă centrală mai independentă, stipulând că Banca Naţională este o persoană juridică publică autonomă şi responsabilă faţă de Parlament. Acest fapt are o importanţă crucială, deoarece elimină tentarea Guvernului de a finanţa cheltuielile publice prin metoda inflaţionistă, destabilizând economia. Capitalul statutar al BNM în anul 1996 era egal cu 20 milioane lei, în anul 2000 – 50 milioane lei, iar din anul 2001 – 100 milioane lei. Există trei tipuri de licenţe de bază acordate de către BNM băncilor comerciale: licenţă tip A, tip B şi tip C, eliberate în conformitate cu cerinţele privind capitalul normativ total al băncilor. În conformitate cu „Legea Instituţiilor financiare”şi începând cu 1 ianuarie 2002 pentru a primi licenţă de tip A o bancă comercială are nevoie de un capital normativ minim egal cu 32 milioane lei, pentru licenţa B – 64 milioane lei (dublu faţă de cuantumul minim), pentru licenţa de tip C – 96 milioane lei (triplu faţă de cuantumul minim). Dacă începând cu 1 ianuarie 1997 capitalul minim necesar pentru primirea licenţei de tip A era de 4 milioane lei, apoi BNM a majorat treptat capitalul minim, stabilindu-l în anul 2002 la nivelul indicat mai sus. Politica BNM privind majorarea capitalului minim necesar este îndreptată spre protejarea clienţilor-depozitar şi consolidarea sistemului bancar. Funcţiile BNM sunt următoarele: - determină şi promovează politica monetară şi valutară a statului; - acţionează ca bancher şi agent fiscal al statului; - efectuează analiza economică şi monetară şi pe baza ei înaintează propuneri Guvernului şi aduce la cunoştinţa publicului aceste rezultate; - licenţiază, efectuează supravegherea şi reglementarea activităţii instituţiilor financiare; - oferă credite băncilor şi statului; - efectuează supravegherea sistemului de plăţi în republică şi contribuie la funcţionarea eficientă a sistemului de plăţi interbancare; - deţine monopolul asupra emisiei valutei naţionale; - păstrează şi gestionează rezervele valutare ale statului; - din numele Republicii Moldova ia asupra sa obligaţia executării operaţiunilor, legate de participarea Republicii Moldova la activităţile organismelor publice internaţionale, în sfera bancară, creditară şi monetară în corespundere cu condiţiile contractelor internaţionale;

- elaborează balanţa de plăţi ale statului. Din punct de vedere a spaţiului efectuării acestor funcţii, ele pot fi: 1) interne (operaţiuni cu băncile comerciale; operaţiuni cu hârtii de valoare; operaţiuni cu bugetul de stat); 2) externe (prezentarea intereselor ţării în relaţiile financiare cu străinătatea; primirea creditelor străine; determinarea cursului unităţii monetare; eliberarea licenţelor pentru exercitarea operaţiunilor cu valuta străină). Băncile comerciale. Banca reprezintă o instituţie financiară care atrage de la persoane fizice sau juridice depozite sau echivalente ale acestora, transferabile prin diferite instrumente de piaţă, şi care utilizează aceste mijloace total sau parţial pentru a acorda credite sau a face investiţii pe propriul cont şi risc. Băncile îndeplinesc două tipuri de operaţiuni: a) operaţiuni pasive (formarea mijloacelor proprii, primirea depozitelor, exercitarea operaţiunilor de casă a întreprinderilor şi instituţiilor); b) operaţiuni active (acordarea de credite solicitanţilor, investiţiile bancare, operaţiunile factoring şi leasing, operaţiuni de trust; repartizarea hârtiilor de valoare ş.a.). Clasificarea băncilor comerciale după diverse criterii: - după felul de formare a capitalului statutar: de stat, mixte, societăţi pe acţiuni şi societăţi cu responsabilitate limitată; - după apartenenţa capitalului statutar: de stat, private, mixte, străine; - după felurile de operaţiuni efectuate: universale, specializate; - după sfera de influenţă în activitatea bancară: republicane, regionale; - după orientări de ramură: agricole, industriale etc. Una din operaţiunile importante ale băncilor comerciale este oferirea de credite. Deoarece această operaţiune este riscantă, ele au dreptul să stabilească un coeficient de risc pentru creditele: - standarde – 2%; - supravegheate – 5%; - substandarde – 30%; - dubioase – 75%; - compromise – 100%. Politica monetară a Băncii Naţionale a Moldovei Politica monetară elaborată de BNM reprezintă un ansamblu de măsuri orientate spre echilibrarea pieţei monetare, reducerea nivelului inflaţiei, stabilizarea pieţei valutare, consolidarea sistemului bancar în contextul unei stabilităţi macroeconomice relative. În temeiul Legii Republicii Moldova cu privire la Banca Naţională a Moldovei, obiectivul principal al BNM pentru anul 2003 este de a realiza şi a menţine stabilitatea monedei naţionale (leul moldovenesc a fost introdus la 29 noiembrie 1993) prin crearea condiţiilor pe pieţele monetare, de credit şi valutară, bazate pe principiile funcţionării economiei de piaţă. Pentru atingerea acestor obiective BNM elaborează şi promovează

Politica Monetară şi valutară, orientată spre asigurarea stabilităţii preţurilor şi, ca rezultat, reducerea nivelului inflaţiei. Rolul politicii monetare constă în realizarea obiectivelor generale ale politicii economice. Pe plan intern aceasta însemnă reglarea cererii de monedă de schimb şi de piaţă, iar pe plan extern, asigurarea echilibrului balanţei de plăţi. Instrumentele clasice ale politicii monetare sunt: taxa rescontului, operaţiuni pe piaţa deschisă (open market), rata rezervelor obligatorii. Scontarea constă în achiziţionarea de către o bancă a creanţelor de la clienţii săi, la vedere şi înainte de scadenţă, oferindu-le acestora suma de pe înscrisul în cauză, din care se scoate dobânda aferentă pentru durata de timp cuprinsă între momentul achiziţionării creanţei şi scadenţa ei (scont). Mai departe banca comercială poate să ia credit de la banca centrală, însă aceasta din urmă va achiziţiona efectele de comerţ deja scontate, înregistrând în contul băncii prezentatoare valoarea lor, diminuată cu suma corespunzătoare taxei de rescont (operaţiunea se numeşte rescontare). Nivelul ratei rescontului modifică nivelul creditului şi costul lui, ceea ce va influenţa masa monetară în circulaţie şi rata dobânzii pe piaţa capitalului. Cumpărarea şi vânzarea titlurilor pe piaţa deschisă la fel modifică masa monetară în circulaţie, conform politicii monetare promovate de Banca Centrală. Rata obligatorie de rezervă este foarte eficace, întrucât afectează imediat multiplicatorul monetar şi este stabilită de banca centrală asupra depozitelor deschise la băncile comerciale, influenţând masa monetară. Toate aceste instrumente utilizate de Banca Centrală contribuie la promovarea de către aceasta din urmă a unei politici a banilor ieftini sau a unei politici a banilor scumpi, în dependenţă de obiectivul urmărit. De la introducerea monedei naţionali şi până în prezent BNM utilizează cu succes instrumentele clasice de politică monetară. În ultima perioadă BNM utilizează în continuare, pe baze competitive şi în condiţii de transparenţă, instrumentele de piaţă aplicate anterior în vederea dirijării lichidităţii sistemului bancar: - operaţiunile de piaţă deschisă, inclusiv operaţiunile REPO şi REPO reverse cu HVS; - atragerea de depozite de la bănci; - rezervele obligatorii; - facilităţi de lombard; - creditele overnight (de peste noapte, tranzacţie pe termen până la începutul zilei următoare de lucru ori de vineri până luni) şi altele în scopul ajustării condiţiilor pieţei monetare în intervale scurte de timp şi funcţionării eficiente a sistemului de plăţi în timp real. Programul monetar, spre exemplu, pentru anul 2003 prevede: a) creşterea masei monetare reieşind din volumul PIB nominal de 25200 milioane lei şi viteza de circulaţie a banilor în mărime de 3,14. Calculăm masa monetară:
M= PIB 25.200 = =8.025 m ln . lei. V 3,14

4. pentru . Rezervele băncilor comerciale pe conturi corespondente în BNM. Mijloace în decontări. 9.10 la sfârşitul anului 2003. 3. M1 = 3 + 4 + 5 + 6. cunoscută sub denumirea de „stoc de bani cu putere mare de cumpărare”. 7. PIB 25.10 unde: Mm – multiplicatorul monetar.200 Notă: A. 6.8% .0 la sută în termeni reali. baza monetară este egală cu cantitatea de bancnote şi monedă aflate în circulaţie plus cantitatea păstrată de sistemul bancar. MO – bani lichizi în circulaţie. Calculăm baza monetară: Mb = M 8.025 × 100% = × 100% = 31. Structura masei monetare în Republica Moldova este aproximativ următoarea: bani în circulaţie – 49 %. depozitele în valută străină – 11%.8 la sută ca urmare a sporirii cererii de bani condiţionată de creşterea economică de 6. Depozite la termen ale populaţiei. Piaţa valutară Piaţa valutară reprezintă totalitatea tranzacţiilor de vânzare-cumpărare cu valute. 10. pentru protecţia cursului de schimb a monedei naţionale. 2.820 m ln . M3 = M2 + 10. Altfel spus. Baza monetară include banii în circulaţie plus rezervele bancare.025 = = 3. depozite la termen – 24 %. 13. Depozitele la vedere. Masa monetară include agregatele: 1. sau invers. = M 8. Mm 2. 11. Obiectele pieţei valutare: vânzarea cumpărarea valutelor convertibile. M4 = M3 + 12. lei. 5. Mijloace în valută. Mijloace de finanţare a investiţilor capitale. B. Cererea de valută este destinată: pentru extinderea activităţii economice. 8. calculat de BNM. Hârtii de valoare. c) gradul de monetizare a economiei naţionale pentru anul 2003 va fi la nivel de 31.b) baza monetară se calculează pornind de la mărimea programată a masei monetare şi creşterea multiplicatorului monetar până la 2. M2 = M1 + 8. pentru obţinerea profitului. vânzarea-cumpărarea monedelor de cont.6. depozitele la vedere – 16 %. Calculăm gradul de monetizare a economiei naţionale: Grad monet. Rezervele obligatorii ale băncilor comerciale în BNM. 8. 12.

. . convertibilitatea monedelor naţionale are diferite grade: .corelarea diverselor forme de convertibilitate etc. prin vânzare-cumpărare pe piaţă.mărirea ponderii creditului extern în totalul fluxurilor internaţionale de capital. . . O condiţie esenţială a funcţionării pieţei valutare este convertibilitatea monedelor. Piaţa valutară se caracterizează prin următoarele trăsături: . . pentru operaţiuni de export.existenţa unui curs valutar unic relativ stabil. . creşte rolul şi dinamismul pieţei valutare.convertibilitate limitată – dar pentru anumite categorii de operaţiuni.U. Ţinând cont de condiţiile stabilite de Fondul Monetar Internaţional (FMI). – exportului de bunuri şi servicii.A.crearea rezervelor valutare ale ţării.lichidarea restricţiilor în folosirea monedei naţionale de către rezidenţii şi nerezidenţii din ţara respectivă.integrarea tot mai puternică a pieţelor valutare internaţionale în cadrul economiei mondiale integrate. – a banilor persoanelor fizice şi juridice ca agenţi economici.sporirea ponderii valutelor ţărilor vest-europene. Mecanismul de funcţionare a convertibilităţii se bazează pe respectarea anumitor elemente strategice. pentru dezvoltarea turismului.operaţiuni de import.. – atragerii creditelor şi investiţiilor străine. În condiţiile economiei de piaţă contemporane. Convertibilitatea reprezintă dreptul rezidenţilor şi nerezidenţilor de a schimba moneda naţională cu altă monedă străină.întărirea rolului devizelor internaţionale şi concomitent concurenţa dintre ele ( dolar S. şi anume: . în mod liber. . .crearea de bunuri economice pentru export competitive sub aspectul calităţii. . Oferta de valută se creează pe baza: – depozitelor bancare şi conturilor valutare a agenţilor economici. Existenţa regimului de monedă convertibilă necesită îndeplinirea mai multor criterii economico-financiare.echilibrarea balanţei externe pe termen lung.stabilirea unui curs de schimb real. EURO). . . implicând accelerarea plăţilor internaţionale şi deplasare mai evidentă a valutelor între ţări.liberalizarea preţurilor. concomitent cu declanşarea atragerii valutelor ţărilor est-europene pe piaţa valutară. cum ar fi: . . .stabilitate financiară în economia naţională. când are loc intensificarea procesului de globalizare.convertibilitate limitată internă – moneda naţională se schimbă în . structurii şi preţului.un grad relativ stabil într-o perioadă şi ulterior o tendinţă de creştere pentru puterea de cumpărare a unităţii băneşti.eliminarea restricţiilor în utilizarea monedei naţionale. . fără nici o restricţie.liberalizarea comerţului mondial.

Exprimarea cursului valutar se face atât prin metoda de cotare directă.interiorul ţării pe valuta intrată în ţara respectivă. .operaţiuni la vedere (spot). pe o cantitate din altă monedă. Canada. 10. adică 1 dolar SUA.A. Această metodă de cotare este utilizată pe pieţele valutare din Anglia. iar această valută este vândută în aceeaşi zi ca operaţiune la termen. după conţinutul lor sunt: . Australia. 2) factorii externi (raportul dintre cerere şi ofertă de valută pe piaţa externă. .T. fiecare din părţi să restituie cantităţile de monedă cu care s-a efectuat schimbul „swap”. starea balanţei de plăţi externe.5 lei MLD. se exprimă în valută naţională: de exemplu: dolar SUA = 14. evoluţia preţurilor. La rândul lor operaţiunile valutare la termen sunt de două feluri: .operaţiuni la termen (forward). Cotarea directă constă în faptul că preţul unei unităţi fixe ( 1.operaţiunile complexe (Swap) exprimă tranzacţia dintre două părţi pentru a preschimba o cantitate anumită dintr-o monedă. 1000 etc) de valută străină.).convertibilitate deplină sau oficială – schimbarea monedei naţionale pe alte monede naţionale. . fixat atunci când s-a încheiat contractul. ca operaţiune la vedere. Operaţiunile valutare la vedere (spot) constau în cumpărarea sau vânzarea de valută ce trebuie schimbată. nivelul ratei dobânzii. efectiv. Cursul valutar depinde de două grupe de factori: 1) factorii interni (ritmul de creştere a PIB. . volumul masei monetare. mai mare de 48 ore lucrătoare.politică din ţară).operaţiuni simple presupun cumpărarea de către un operator a unei valute la o anumită dată.S. conjunctura economiei mondiale). . în limitele unui timp de maximum 48 ore lucrătoare din momentul încheierii tranzacţiei. urmând ca după o perioadă de timp. Cotarea indirectă constă în faptul că preţul unei monede naţionale se exprimă în valută străină. Cursul valutar – preţul unei monede naţionale exprimat într-o altă monedă naţională cu care se compară valoric..U. 100. Operaţiunile pe piaţa valutară.monede libere utilizabile – au convertibilitate totală şi sunt folosite pentru decontări internaţionale ( dolarul S. EURO. D. situaţia social . eliminând orice restricţii. cât şi prin metoda de cotare indirectă. Operaţiunile valutare la termen (forward) reprezintă vânzarea şi cumpărarea de valută ce se tranzacţionează la cursul stabilit în momentul contractării şi se finalizează prin livrarea valutei şi plata ei la un termen ulterior (scadenţă). Funcţionarea pieţei valutare presupune stabilirea unui curs valutar.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful