XIII. HORMONII XIII.1.

GENERALITĂŢI Hormonii sunt factori de reglare, care la pluricelulate, alături de sistemul nervos determină nivelul activităţii celulare. Acţiunea hormonală este realizată mijlocit, prin influenţa reglării proprii, elementare, de natură fizico-chimică a procesului metabolic. Mecanismul reglării hormonale este realizată conform principiului retroreglării negative, “efectul este cauza unui proces de sens opus”. Reglajul hormonal acţionează şi prin mecanismele proprii de reglare a proceselor metabolice, mai ales cu natura enzimatică a acestor procese. În acest cadru deosebim, pe de o parte, reglări privind variaţia activităţii enzimatice, pe de altă parte, ale concentraţiei de enzimă. Sunt cunoscute mai multe posibilităţi de influenţare hormonală a unor activităţi enzimatice cum ar fi prin modificarea structurii funcţionale a enzimei, cu participarea de AMP sau alţi mediatori, prin modificarea concentraţiei de calciu în celulă etc. XIII.1.1. Caracterizare Hormonii sunt substanţe cu acţiune biologică cu rol reglator, fiind produse de organism în structuri speciale numite glande endocrine, acţionează în cantităţi foarte mici şi concentraţia lor sangvină este, de regulă, mică de 10-8M, adică de câteva mii de ori mai mică decât concentraţia sangvină a metaboliţilor. Cantitatea activă a hormonilor variază şi în funcţie de masa lor moleculară între mai puţin de 1 µg şi câteva miligrame. Hormonii, de regulă, acţionează la distanţă de locul producţiei, fiind transportaţi prin intermediul sângelui. Substanţele hormonale extrase dintr-un organism şi administrate altui organism, chiar şi la altă specie, determină efecte tipice. În concluzie hormonii nu prezintă o acţiune dotată cu

221

specificitate de specie. Hormonii au o viaţă scurtă, timpul de înjumătăţire fiind de ordinul minutelor sau cel mult de câteva ore. Un element important în caracterizarea noţiunii de hormon revine faptului că aceste substanţe au un rol reglator în cadrul unui mecanism de retroreglare. XIII.1.2. Clasificare XIII.1.2.1. NATURA STRUCTURII PRODUCĂTOARE După natura structurii producătoare deosebim hormoni glandulari, glandotropi, de neurosecreţie (hipotalamici şi ai neurohipofizei), tisulari şi substanţe mediatoare. Hormonii glandulari se caracterizează prin faptul că sunt produşi de organele endocrine (hipofiza anterioară, medulo şi corticosuprarenala, tiroida, paratiroida, insulele Langerhans, ţesutul interstiţial testicular şi ovarian, placenta, epifiza timusul). Locul de producţie este la distanţă de locul acţiunii. Hormonii de neurosecreţie (hipotalamici şi neurohipofizari) sunt produşi de distanţă de locul acţiunii. Ei acţionează reglator asupra hipofizei anterioare sau asupra unor ţesuturi. Hormonii tisulari se deosebesc prin faptul că producţia lor nu este realizată de organele endocrine, locul de acţiune poate fi indentic sau nu cu cel de producţie (hormonii gastro-intestinali - secretina, pancreozimina, enterogastrina, gastrina - produşi de glandele gastro-intestinale). Substanţe mediatoare sunt generate în ţesuturi sau în sânge şi acţionează local sau la distanţă, de exemplu, sistemul renină-angiotensină, chininele plasmatice, eritropoetina, prostaglandinele, histamina, serotonina, mediatorii sistemului nervos etc. XIII.1.2.2. STRUCTURA CHIMICĂ După structura chimică a substanţei hormonale deosebim: - hormoni derivaţi din aminoacizi; - hormoni peptidici sau proteici; - hormoni lipidici. De remarcat este faptul că prin această clasificare nu se obţin indicaţii privind efectul metabolic exercitat, relaţia dintre structura chimică şi efectul metabolic fiind relativă.

222

stimul nervos

adrenalina

MEDULOSUPRARENALA

SISTEMUL NERVOS CENTRAL

ocitocina

muschi netezi glanda mamara

MUSCHI

HIPOTALAMUS HORMONI HIPOTALAMICI FACTORI DE ELIBERARE SAU LIBERINE HIPOFIZA ANTERIOARA tinta primara

HIPOFIZA POSTERIOARA tinta primara

vasopresine

arteriole

corticotropina tireostimulina foliculostimulina luteostimulina somatotropina prolactina (ACTH) (TSH) (FSH) (LH) (GH)

CORTICOSUPRARENALA

TIROIDA

OVAR

TESTICULE

CELULE ALE PANCREASULUIO GLUCAGON FICAT

cortizol progesterona tiroxina (T4) corticosterona estradiol aldosterona triiodtironina (T3)

testosterona

MUSCHI, FICAT SI ALTE TESUTURI

ORGANE DE REPRODUCERE

OASE

GLANDE MAMARE

XIII.1.2.3. EFECTUL METABOLIC REALIZAT După criteriul efectului metabolic realizat este o clasificare puţin utilă, datorită interferenţelor de acţiuni reciproce ale hormonilor, precum şi de interferenţele ce se stabilesc datorită interacţiunii hormonilor, a acţiunilor de reglare şi cu sistemul nervos. După acest criteriu hormonii se pot clasifica în hormoni adaptivi, care determină modificări metabolice sau funcţionale ce asigură adaptarea organismului la mediu şi în hormoni morfogenetici, reglatori ai creşterii şi diferenţierii ţesuturilor şi organelor. Prima clasă de hormoni sunt produşi de structuri endo şi exoblastice, în timp ce a doua categorie de către structuri mezoblastice. Plasarea în această categorie a hormonilor tiroidieni şi corticosuprarenali este dificilă, deoarece posedă atât acţiuni adaptive cât şi morfogenetice. XIII.1.2.4. SOLUBILITATEA HORMONILOR
223

3. căci practic toţi hormonii hidrosolubili s-au dovedit a acţiona predominant asupra membranelor celulare din citoplasmă. Estradiolul. Prolactina. Rolul hormonilor ca agenţi de homeostazie 224 . în timp ce hormonii hidrofobi au timp de înjumătăţire mai mare (o oră pentru cortizol şi o săptămână pentru tiroxină). Angiotensina II. Calcitonina.1. Glucagonul. Hormonul luteinizant.O clasificare funcţională care are în vedere nu efectul final al substanţei hormonale ci mecanismul general prin care intervin în realizarea efectelor lor pare să fie cea mai satisfăcătoare. determinând efecte intracelulare şi mai ales nucleare cu influenţarea sintezei proteice. interacţionează cu receptorii prezenţi aici. Gastrina. Hormonul foliculostimulator. Hormonul de creştere. TSH. ACTH. XIII. Acesta clasificare ţine seama de o proprietate fizico-chimică de bază şi anume solubilitatea în mediu apos al substanţei hormonale. a căror prezenţă în plasmă este asigurată prin legarea de o albumină plasmatică. Aceste caracteristici fizico-chimice au consecinţe asupra mecanismului de acţiune al substanţelor discutate. Progesterona. Secretina. HORMONI HIDROFOBI Cortizolul. Insulina. precum şi de proteine plasmatice cu rol de transport (globulina de legare a corticosteroizilor şi α-globulina de legare a tiroxinei). Tiroxina. Testosterona. Pe baza acestui criteriu se pot deosebi două clase de substanţe hormonale şi anume hormonii solubili în apă (peptidici şi proteici) şi insolubili în apă sau hidrofobi. HORMONI HIDROFILI Hormonul paratiroidian. Catecolaminele. Vasopresina. Aldosterona. Hormonii hidrosolubili au timpul de imjumătăţire de ordinul minutelor. parametru ce permite aprecierea duratei de existenţă a substanţei. Concentraţia hormonilor hidrofili în plasmă este mai uniformă.

de către adenohipofiză. datorită creşterii concentraţiei hormonului în ţesuturi. prin intermediul unor substanţe numite tropine. între hormon şi celulă ţintă. eliberarea factorului reglator specific scade în hipotalamus. precum şi posibilitatea stimulării aceluiaşi ţesut de către mai mulţi 225 . În acest sens. Corespunzător scade şi producţia tropinei nespecifice în adenohipofiză precum şi producţia de tiroxină. prin acţiunea stimulatoare directă exercitată la nivelul acestor celule. care de asemenea sunt produşi sub influenţa exercitată de sistemul nervos central. Existenţa unor ţesuturi ţintă pentru diverşi hormoni. Tropina este reglată printr-o funcţie endocrină a hipotalamusului. iar concentraţia scăzută de calciu în sângele ce irigă paratiroida determină răspunsul în sens invers. producţia şi eliberarea lor fiind corespunzătoare necesităţii homeostaziei. hiperglicemia determină stimularea eliberării de insulină de către celulele β ale insulelor Langerhans.2. De asemenea. MECANISMUL DE ACŢIUNE A HORMONILOR Desfăşurarea acţiunii hormonilor în celulele organului ţintă presupune realizarea unor interacţiuni specifice. acţionează asupra unui mecanism mai amplu de reglare. precum şi declanşarea unor modificări în metabolismul acesteia. ce constă în producerea prin neurosecreţie a unor factori de eliberare. ca agenţi de reglare. în cazul unei producţii şi eliberări de tiroxină (crescută). Controlul activităţii de hormonogeneză este realizat. scade calcemia. Mecanismul reglator este activ în cazul principalilor hormoni glandulari. hormonii.Secreţia hormonală este continuă cu variaţii de amplitudini. declanşarea de către un anumit hormon a unor răspunsuri diferite în diverse organe. creşterea parathormonului în sânge. În privinţa acestor doi hormoni reglarea se exercită direct. XIII. răspunsul metabolic determinat este stimulul reglator al glandei. Constituie excepţie mecanismul de reglare a două glande endocrine importante cum ar fi paratiroida şi insulele lui Langerhans. Astfel. determină modificarea activităţii sistemului reglator în ansamblu. Factorul declanşator al mecanismului de reglare. în cazul în care eliberarea parathormonului este subnormală. dar mai cu seamă eliberarea de hormoni în circulaţie este variabilă. mecanismul fiind a unei retroreglări negative (feed-back negativ). în condiţiile în care sângele care conţine hormonii respectivi irigă toate ţesuturile. pentru majoritatea glandelor. reprezentând o verigă a acestuia. De exemplu.

Modificarea membranei celulare în privinţa permeabilităţii. 2. în timp ce receptorii citoplasmatici sunt prezenţi în anumite celule. hormon steroid) a unui complex care pătrunde în nucleu şi determină aici modificări specifice în relaţia cu sinteze de proteine a celulei respective. Acţiunea hormonilor se realizează. în general. Receptorii membranari sunt prezenţi în toate celulele. prin patru mecanisme 1. a numărului şi afinităţii receptorilor reprezintă un mod de acţiune pentru unii hormoni peptidici. Iată câteva exemple de acţiuni hormonale mediate de AMPc. în special. Pe lângă receptorii membranari se mai presupune existenţa şi a unor receptori citoplasmatici. acţiunea hormonului asupra receptorului determină realizarea unei reacţii de transmitere a semnalului hormonal spre interiorul celulei. hormonul fiind primul mesager. diferenţieri în membrana celulară de natură chimică particulară. Hormonul adrenalina Glucagonul ACTH Ţesutul ţintă Hepatic muscular adipos hepatic adipos adipos corticosuprarenal tiroidă Efecte enzimatice şi fiziologice activarea glicogenfosforilazei cu glicogenoliză şi creşterea glicemiei activarea lipazei ca lipoliză activarea glicogenfosforilazei cu glicogenoliză şi creşterea glicemiei activarea lipazei ca lipoliză activarea lipazei ca lipoliză activarea colesterolesterazei şi a desmolazei cu stimularea sintezei glucocorticoizilor. acidul adenozinfosforic ciclic (AMPc) a cărei concentraţie se reglează prin acţiuni exercitate asupra membranei celulare. sugerează existenţa unor structuri specializate în celule prin intermediul cărora se realizează contactul dintre hormon şi celula ţintă. Receptorii hormonali reprezintă. Modificarea unor activităţi enzimatice în urma stimulării sau inhibării acestora. Asemenea structuri specializate poartă numele de receptori hormonali. care preia semnalul adus de hormon şi-l transmite spre interiorul celulei. În general. se poate accepta că hormonii polipeptidici şi cei derivaţi din aminoacizi nu pătrund în interiorul celulei şi acţiunea intracelulară se realizează prin intermediul unui factor celular specific. activarea hidrolizei tireoglobulinei cu creşterea tiroxinemiei TSH 226 . AMPc apare ca un mesager al semnalului hormonal şi de aceea substanţa intracelulară a fost denumită cel de al doilea mesager al acţiunii unor hormoni. Pentru receptorii citoplasmatici ipotetici se admite constituirea (cu participarea hormonului ce a trecut prin membrană.hormoni. În cazul receptorilor membranari.

a tiroxinei (care datorită polarităţii reduse şi a dimensiunilor lor mici pot pătrunde în interiorul celulei) precum şi al hormonului de creştere. Calciul reprezintă un mediator de eficacitate superior pentru mai mulţi hormoni de natură proteică. Diversitatea acţiunii hormonale realizate cu participarea AMPc se explică prin existenţa de receptori speciali. Hormonii tiroidieni pătrunşi în nucleu acţionează similar crescând concentraţia ARN. Modificarea sintezei proteice în celulă este mecanismul de acţiune a hormonilor steroizi. testicul os os tub renal colector activarea colesteroldesmolazei cu stimularea sintezei de hormoni sexuali. în felul acesta pătrunde în nucleu sub forma unui complex. Hormonul de creştere acţionează în alt mod. triglicerid lipaza hormonodependentă a celulei adipoase. catecolamine teofilinã ATP adenilciclazã somatotrop ACTH ADH AMPc 3'. 4. Originea calciului poate fi extracelular sau poate proveni din surse endogene. Mai multe dintre variantele acţiunii de AMPc se explică prin capacitatea substanţei de a activa o gamă largă de ptoterinkinaze. În afară de AMPc mai este GMPc care ar putea acţiona asemănător. În nucleu se produce stimularea transcrerii ADN-ului cromozomial în ARNm şi prin aceasta stimularea sintezei proteice. În acest fel se activează (respectiv se inhibă) glicogen fosforilaza (respectiv glicogen sintetaza). 227 . activarea enzimelor de liză a osteoblastelor activarea osteoblastelor permeabilizare la apă. sub acţiunea acestuia se stimulează activitatea de sinteză proteică la nivel ribozomal.LH Parathormon Calcitonina Hormonul antidiuretic ovar. În citosol.5'-AMP fosfatdiesterazã AMP glucacon insulinã insulina(?) glucocorticoizii prostaglandine 3. Modificarea concentraţiei de calciu în citoplasmă este un efect determinant în activitatea a mai mulţi hormoni. Influenţele hormonale ce pot modifica concentraţia AMPc sunt schematizate mai jos. enzimele de fosforilare a unor histone şi proteine nucleare etc. precum şi a diversităţii de echipament enzimatic al celulelor diferenţiate. hormonul steroid reacţionează cu un receptor citoplasmatic.

). Biosinteza. hormonii principali ai tiroidei. izopropilnoradrenalina şi DOPA-amina.3. Substanţele ce fac parte din categoria catecolaminelor sunt adrenalina.1. hormonul epifizal. 228 . intestin etc. Catecolaminele derivă din tirozină respectiv din fenilalanină. transformându-se 3. Această cantitate de DOP-amină reprezintă 90% din producţia totală din organism. Procesul evoluează în continuare la nivelul neuronilor (constituienţi ai sistemului nervos simpatic). Hormonii medulosuprarenali Glanda suprarenală este o glandă endocrină dublă corticală şi medulară. aceasta se decarboxilează în prezenţa unei aminoacid decarboxilază piridoxal fosfat dependentă. XIII. În medulosuprarenală noradrenalina este metilată (pe seama Sadenozilmetioninei) la adrenalină. CH2-CH2-NH2 OH OH catecol (pirocatechina) OH DOPA-amina HO-CH-CH2-NH2 HO-CH-CH2-NH-CH3 OH OH OH OH OH adrenalina noradrenalina Structura chimică a catecolaminelor. în aceste ţesuturi DOPamina este produsul final de biosinteză. hepatic. are loc hidroxilarea DOP-aminei cu formarea noradrenalinei. precum şi serotonina şi histamina. AMPc mobilizează ionii de calciu din surse intracelulare şi de aceea.4-dihidroxifeniletilamină.3. substanţă ce face parte din categoria catecolaminelor. Celulele care secretă catecolaminele poartă numele de cromafine (datorită afinităţii lor pentru ionul de crom). XIV.4-dihidroxifenilalanină. noradrenalina.Hormonii peptidici stimulează pătrunderea calciului extracelular. În medulosuprarenală se produc catecolamine. în cazul hormonilor ce activează adenilat ciclaza acţiunea este dublă. HORMONI DERIVAŢI DIN AMINOACIZI Această categorie de hormoni cuprinde hormonii medulo-suprarenali. Tirozina se hidroxilează şi trece în 3. Aceste procese se desfăşoară în diferite ţesuturi (pulmonar.

eliminarea unei 229 . Principalul produs de catabolism este acidul vanilmandelic. iar adrenalina de 0. În sânge.1 g noradrenalină. Catecolaminele sunt degradate sub acţiunea a două grupe de enzime.CH2-CH-COOH NH2 fenilalanin hidroxilazã CH2-CH-COOH NH2 hidroxilazã CH2-CH-COOH NH2 OH fenilalanina OH tirozina OH DOPA CH2-CH2-NH2 DOPA-decarboxilaza DOP-amin hidroxilaza HO-CH-CH2-NH2 metilare OH OH DOP-aminã NADPH+H+ O2 NADP+ H2O OH OH noradrenalinã HO-CH-CH2-NH-CH3 OH OH adrenalinã În medulosuprarenală.4 . iar catechol-O-metil transferazele realizează metilarea unui OH fenolic (din poziţia meta).5 mg adrenalină faţă de 0. Catabolism. Cele două tipuri de enzime pot acţiona în succesiune şi ca urmare a acţiunii lor pot apărea produşi de degradare. adrenalina este preponderentă faţă de noradrenalină (4:1). MAO acţionează mitocondrial iar COMT extracelular. Monocarboxidazele (MAO) catalizează dezaminarea oxidativă. În cele două glande există 0. Există inhibitori pentru MAO şi în acest caz creşte degradarea prin COMT.1 µg/l. la om. În mod normal acidul vanilmandelic se elimină în urina de 24 de ore în cantitate de 1 . În terminaţiile nervoase şi în creier există noradrenalină însoţită de cantităţi mici de DOP-amină. care se elimină prin urină alături de metanefrină.0.7 mg. noradrenalina se găseşte în concentraţii de 0.8 µg/l.

datorită activităţii glicogenfosforilazei. efecte vasculare (vasoconstricţia respectiv vasodilataţia în mod variabil). Adrenalina şi noradrenalina determină efecte fiziologice vegetativ simpatice cum ar fi efecte cardiace (manifestate asupra frecvenţei şi a debitului cardiac). relaxarea musculaturii netede bronşice şi intestinale. Acţiunea biologică şi metabolică. c) creşterea concentraţiei acizilor graşi în sânge datorită stimulării adenilciclazei în membrana celulei adipoase. Substanţa se acumulează la terminaţiile nervoase sub formă inactivă şi devine activă după ce se eliberează de aici sub acţiunea influxului nervos. Noradrenalina este mediatorul chimic al sistemului nervos simpatic. determină şi o serie de efecte bhiochimice: a) creşterea cantităţii de glucoză în sânge (hiperglicemie) determinată prin glicogenoliza hepatică. creşterea excitabilităţii unor centri nervoşi superiori. în primul rând. indicând hiperproducţia de catecholi. b) creşterea concentraţiei de acid lactic în sânge datorită glicogenolizei musculare.cantităţi mai mari de 20 mg în 24 de ore este patologic. HO-CH-CH2-NH2 MAO HO-CH-COOH MAO HO-CH-CH2-NH-CH3 OH OH noradrenalina COMT OH OH acid hidroximandelic COMT OH OH adrenalina COMT HO-CH-CH2-NH2 HO-CH-COOH HO-CH-CH2-NH2 OCH3 OH normetanefrina OH OCH3 OH acid 3-metoxi-4-hidroxi mandelic. acid vanilmandelic (AMV) OCH3 metanefrina 230 . Adrenalina.

creşterea forţei de contracţie miocardică etc. ele nu sunt în mod primar reglatoare ale proceselor metabolice. rolul fiind de adaptare. Efectele β-adrenergice sunt cele ce sunt însoţite de stimularea adenilatciclazei şi de creşterea concentraţiei AMPc. blocarea sintezei glicogenului şi lipoliza în ţesutul adipos. Tiroida conţine aproximativ 25% din cantitatea de iod (50 mg) din organism. ci sunt însoţite de transfer de calciu.3. Acţiunea catecholaminelor de reducere a secreţiei de insulină contribuie la acest efect. contracţia splinei. Reglarea eliberării catecholaminelor. Efectele α-adrenergice nu sunt în relaţie cu AMPc.Explicarea deosebirilor de acţiune a celor două catecholamine constă în existenţa a două tipuri de receptori. de pregătire a organismului pentru reacţie. Deosebirile de acţiune ale celor două principale catecholamine se datoresc acţiunii adrenalinei asupra receptorilor β şi numai secundar asupra receptorilor α. Concentraţia iodului în tiroidă este deosebit de mare 2 mg iod într-un gram de ţesut uscat. Modificarea catecholaminelor nu este determinat de modificări ale glicemiei sau concentraţiei acizilor graşi liberi. XIII. pentru efort. adică aproximativ 12. contracţii uterine. înaintea laringelui şi este construit din foliculi ce formează doi lobi foarte bine irigaţi. Eliberarea catecholaminelor are loc sub influenţa influxului nervos. Principalii hormoni ai glandei tiroide Tiroida este un organ glandular cu o greutate de aproximativ 25 g.2. în timp ce glucoza mobilizată este furnizată ţesutului nervos.5 mg. Receptorii β provoacă vasodilataţie. ceea ce explică efectele biologice determinate de adrenalină cum ar fi glicogenoliza hepatică şi musculară. situat în regiunea cervicală anterioară. acţionaţi diferit de către adrenalină şi noradrenalină. receptori α (1 şi 2) şi β-(1 şi 2)adrenergici. Receptorii α determină vasoconstricţia. Aceasta activează proteinkinaza cu efect în fosforilarea unor enzime. creşterea frecvenţei cardiace. Deşi unele catecholamine desfăşoară şi un efect metabolic. în timp ce noradrenalina în doză mică acţionează mai ales asupra receptorilor α. relaxarea uterului. relaxarea musculaturii bronşice. Mecanismele biochimice declanşate direct şi indirect contribuie la asigurarea ţesuturilor comune cu substrat energetic alternativ (acizi graşi). contracţia muşchilor pilomotori şi relaxarea musculaturii netede intestinale. 231 .

Catabolismul hormonilor tiroidieni are loc în ţesuturi periferice. cu reutilizarea parţială a iodului.tiroxina este transportată de sânge unde este legată de o proteină specializată. Ionul iodură este preluat de organism din apa potabilă şi din alimente.3’ şi 5’-tetraiodtironina) şi triodtironina (3. Acţiunea biologică. Precursori sunt şi 3. Celulele tiroidiene preian iodul. I HO I I HO O I triiotironina I O I tiroxina -CH2-CH-COOH NH2 I -CH2-CH-COOH NH2 Triiodtironina nu are rol de hormon. este absorbit în intestin şi apoi circulat ca atare prin plasmă.5. de o prealbumină (TBPA 30%) şi de albumină (TBA 10%).-diiodtirozina şi monoiodtirozina. Producţia zilnică de hormon este de aproximativ 80 mg tiroxină şi 7 12 mg triiodtironină. Biosinteză şi catabolism. formă sub care se iodurează resturile de tirozină foarte bogat reprezentate în proteina specifică glandei. Sub acţiunea unor peroxidaze anionii de iodură se transformă în iod elementar.05%. globulina de legare a tiroxinei (TBG) în proporţie de 60%. probabil este un precursor hormonal.3’-trioiodtironina). Se formează în acest fel resturi mono şi diiodurate de tirozină în constituţia proteinei globulare glandulare.5. Este posibil ca realizarea acţiunii să revină triiodtironinei. Cei doi hormoni tiroidieni determină efecte similare. Resturile mono şi diiodtirozinice sunt conjugate între ele. Principalii hormoni tiroidieni sunt tiroxina (3.5. formându-se cu eliminarea unei molecule de alanină.Structura chimică. Aceste molecule sunt eliberate din lanţul polipeptidic sub acţiunea unor peptidaze şi difuzează în sânge. tiroxina 232 . tireoglobulina (M=660000 cu 110 resturi de tirozină la o moleculă de proteină). producându-se deiodurarea moleculei prin dehalogenare specifică. sub formă liberă prezentă doar într-o proporţie de 0. acumulându-se în organ.

Mecanismul biochimic al acţiunii hormonale nu este clarificat. tremurături ale extremităţilor etc. Pe lângă efectele fiziologice şi metabolice produse. defecte enzimatice. de creştere a concentraţiei şi activităţii unor enzime de tip ATP-ază Na+ şi K+ dependentă. sub acţiunea hormonului creşte producţia hormonului somatotrop hipofizar. hormonii tiroidieni mai exercită efecte importante privind diferenţierea celulară privind diferenţierea celulelor nervoase din cortexul cerebral. Efectele exercitate de hormonii tiroidieni se pot clasifica în efecte metabolice şi efecte privind dezvoltarea. slăbire de greutate. În ultimul timp s-a evidenţiat legarea hormonului (T 3) în nucleu. factori antitiroidieni sau congenital (manifestat prin cretinism) şi de tip dobândit.3. prin hormonul de creştere explică efectul anabolic al hormonilor tiroidieni la concentraţie mică. ambele substanţe au caracter de anticorp stimulator. ce stă la baza stimulării metabolismului energetic. Reglarea producţiei hormonale. fie sub forma insuficienţei de producţie (hipotireoză). în doze mari determină un bilanţ energetic negativ manifestând diminuarea sintezei de glicogen şi proteine. ceea ce indică realizarea unor acţiuni stimulatoare asupra sintezei proteice. agenezie de glandă. Producţia de hormon este reglată de un hormon antehipofizar specific (THS sau hormon tireotrop). Tulburarea producţiei hormonale. LATS-protector. Se mai cunosc efecte de creştere a permeabilităţii membranare celulare. însă. respectiv diferenţierea de specie.reprezentând o formă de transport. Efectele se manifestă sub aspectul stimulării metbolismului energetic cu intensificarea consumului de oxigen în ţesuturi. Hipotireoza poate fi cauzată prin deficit de iod. sub aspectul unui tablou special de boală (boala Graves-Basedow). Hipertireoza se manifestă. creşterea catabolismului colesterolului. iar producţia aceasta este reglată sub influenţa unor factori specifici de eliberare elaborate de hipotalamus (TRF). precum şi stimularea formării unor ARNm. XIII. exoftalmie (produsă. precum şi a unei membrane înrudite. cât şi cea indirectă. nu de hormonii tiroidieni). ARNr şi ARNt. specifică. Se manifestă fie sub forma hiperproducţiei hormonale (hipertireoză). mobilizarea acizilor graşi liberi etc. De exemplu. Hormonul epifizar 233 .3. În stimularea patologică a activităţii glandei. Acţiunea directă de sinteză proteică. A fost demonstrată acţiunea hormonului asupra unor receptori mitocondriali. de regulă. tahicardie. un rol îi revine unui factor umoral de origine limfatică cu acţiune prelungită numit LATS. caracterizat prin guşă. în forma sa tipică.

În a doua etapă 234 -CH2-CH2-NH-CO-CH3 -CH2-CH2-NH2 .1 . XIII. Melatonina este 5-metoxi-N-acetiltriptamina: H3CON H Biosinteza. cu transformarea serotoninei în N-acetilserotonină şi apoi sub acţiunea unei metiltransferaze se metilează gruparea hidroxil. Substanţa a fost pusă în evidenţă şi în ţesutul nervos central şi în nervii periferici. Catabolismul are loc sub acţiunea unei hidroxilaze din ficat prin trecerea melatoninei în hidroximelatonină inactivă biologic.3. melatonina este antagonist al hormonului melanoforotrop (MST) şi determină depigmentarea.Hormonul epifizar (melatonina) este singurul hormon identificat al epifizei. Catabolism. în tumori ale epifizei. precum şi de splină şi plămân.3 µg/l. H3CON H Biosinteza.4. produs de sistemul nervos central (hipotalamus) şi de celelalte argentafine din intestin. Precursorul serotoninei este triptofanul. Prezenţa sa în aceste ţesuturi este probabil expresia unei stocări. în trombocite atinge concentraţia de 0. Se găseşte în sânge. Biosinteza are loc în epifiză iar precursorul este serotonina. La poichiloterme. Acţiunea biologică. Serotonina Serotonina sau enteramina este un hormon tisular. Procesul se realizează sub influenţa unei acetilaze. Structura chimică. Structura chimică. care sub acţiunea unei hidroxilaze-Trp se transformă în 5-hidroxitriptofan. excesul determină manifestări de pubertate precoce). La homeoterme influenţează funcţia şi dezvoltarea gonadelor (inhibă creşterea ovarului şi instalarea oestrusului la şobolani.0.

Acţiunea biologică. Catabolism.5 g. prin acţiunea unei enzime specifice. histidin decarboxilaza. Catabolismul se realizează în ţesuturi. pletoră cefalică. În organismul uman se găseşte în concentraţie mai mare în plămân. printr-o decarboxilare nespecifică în ficat. Serotonina se dezaminează cu ajutorul MAO. foarte rapid. 2. Stimulează intens secreţia acidă gastrică.10 mg acid 5-hidroxi-indolilacetic/24h se ajunge la 0. Pentru biosinteza histaminei sunt posibile două căi: 1.5. Tulburări de producţie. prezentă în mai multe ţesuturi. XIII. diaree cronică. tegumente şi tract gastro-intestinal. În urină sporeşte foarte mult produsul de catabolism al hormonului. cum ar fi vasoconstricţia (în doză mică) şi în doză mare vasodilataţia. Histamina Histamina este un hormon tisular prezent atât în regnul animal cât şi în cel vegetal.3. apoi în prezenţa unei aldehidoxidaze trece în acid 5-hidroxiindolilacetic. determină tonusul musculaturii intestinale. bromhospasm etc. Manifestările sindromului carcinoid sunt hipertensiunea arterială în crize. Histamina determină contracţia musculaturii netede în tractul respirator. Catbolism. creier sau rinichi. datorită unei aminoacidoxidaze şi a unei aldehidoxidaze. Serotonina determină o serie de efecte fiziologice. 235 -CH2-CH2-NH2 . în tractul digestiv. Hormonul intervine în reglarea tonusului musculaturii bronşice. Hiperproducţia survine în cazul unor tumori ale intestinului subţire cu manifestarea sindromului carcenoid. Histamina determină şi relaxarea musculaturii. Histamina este amina histidinei (acid α-amino-βimidazolilproprionic. N N H Biosinteza. de la un normal de 2 .intervine aminoacid decarboxilaza piridoxalfosfat dependentă şi dă naştere serotoninei. iar peretele vascular prezintă o permeabilitate deosebită. Acţiunea biologică. cu formarea moleculei de acid imidazolilacetic inactiv. Structura chimică. exercită un rol important în transmiterea influxului nervos etc. în uter şi în peretrele vascular.

XIII. Insulina este un polipepid constituit din 51 resturi de aminoacizi. Insulele sunt constituite din celule A (20%). Acesta. Un exemplu tipic în acest sens este insulina. celule B (77%) şi celule D (3%).3% din celulele pancreasului (1500000 celule pe pancreas).între Cys7 din lanţul A şi Cys7 din lanţul B şi se asemenea între Cys20 din lanţul A şi Cys19 din lanţul B). 236 . celulele B insulina . Insulina Allături de glucagon. care funcţionează drept precursori. Organul endocrin al pancreasului este reprezentat prin insulele Langerhans. cu obţinerea unei insuline bine tolarate de organismul uman. la cel C-terminal sau situat intermediar. Insulina bovină se deosebeşte de cea umană prin aminoacizii din poziţiile 8 şi 10 din lanţul A şi aminoacidul 30 din lanţul B. Un pre-prohormon este supus acţiunii proteazice în reticulul endoplasmatic transformându-se în prohormon. locul rezervelor constituite. Lanţul A reprezintă porţiunea externă expusă. insulina. Celulele A produc glucagonul. având M=5734 pentru om şi este constituită din două lanţuri polipeptidice A şi B. Structura chimică.4. iar lanţul B 30 de resturi de aminoacizi. (la om treonina iar la porc alanina). Molecula are o structură secundară şi terţiară. Se remarcă existenţa unor punţi cu sulf între lanţuri (punte -S-S. în continuare.4. reprezintă secreţia internă a pancreasului. Substanţa se eliberează din celule. sub acţiunea unor transaminaze sau a unor alergeni (în şoc alergic. În lanţul A se remarcă o punte internă -S-S. Lanţul A este constituit din 21 resturi de aminoacizi. S-a constatat că aminoacidul 30 al insulinei de porc poate fi îndepărtat uşor. iar celulele D somostazina.Tulburarea producţiei. la capătul N-terminal. tot sub acţiune proteazică (în reticulul endoplasmatic sau în aparatul Golgi) se transformă în hormon. în astm bronşic. XIII.). fără pierderea activităţii.între Cys6 şi Cys11. criză alergică etc.1. care conţin 1 . HORMONI PEPTIDICI ŞI PROTEICI O caracteristică a acestor hormoni este generarea lor din molecule peptidice mari. Acţiunea proteazică detaşează resturile peptidice de dimensiuni apreciabile.

În acelaşi sens se pare că acţionează şi o proteină specială synalbumina. O unitate de insulină este echivalentă cu 45 µg insulină cristalizată. care impiedecă substanţa să ajungă la ţesuturi. cartilajul etc. în lanţ unic numit proinsulină. Mecanismul de acţiune a insulinei.În mediu neutru. Eliberarea a câte o moleculă de peptidă C. Se deosebesc ţesuturi dependente de insulină şi ţesuturi a căror metabolism se desfăşoară independent de influenţe exercitate de acest hormon. În procesul de formare a insulinei. miocardul. Insulina mai poate fi inactivată prin legarea ei α1 . Catabolismul insulinei. de bacterii. Degradarea se realizează în ficat. Inactivarea se mai poate realiza şi datorită anticorpilor antiinsulinici ce se pot produce în urma administrării parenterale de insulină. Biosinteza. a cărei structură primară favorizează formarea punţilor disulfurice. ţesutul adipos.insulină legată. Aşa. prin inginerie genetică. o dată cu eliberarea unei molecule de insulină permite urmărirea procesului în sine. 237 .α2 şi β-globuline circulante. ţesuturile dependente de insulină sunt muşchii scheletici. Timpul de înjumătăţire a insulinei este de 515 minute. insulina exercită un control asupra procesului de stocare şi de mobilizare a rezervelor energetice şi acţionează. pornind de la un precursor cu o moleculă mai mare (84 resturi de aminoacizi). Producţia de insulină la un om normal este de 25-30 µg insulină la 24 de ore. la rândul ei. sub forma unei legături stabile . Sinteza insulinei în vitro a fost realizată prin constituirea separată a lanţurilor şi asamblarea lor. la animale care beneficiază de un aport alimentar variat. S-a demonstrat că proinsulina se formează. Sinteza în vivo se realizează pe o cale diferită. osul. preproinsulina. prin eliminarea unui fragment terminal de 24 de aminoacizi dintr-o moleculă mai mare. numit polipeptida C. ţesutul hepatic. În celulele β există o concentraţie relativ mare de zinc şi de aceea se presupune că aici are loc depozitarea insulinei sub formă de complex. De asemenea. o acţiune enzimatică eliberează din lanţ un fragment constituit din 33 de resturi de aminoacizi. rinichi şi muşchi datorită desfacerii punţilor de hidrogen prin procese de reducere. s-a reuşit biosinteza dirijată a insulinei (de om). insulina formează cu zincul şi cu histone complexe insolubile în apă. catalizate enzimatic de insulin-glutation transhidrogenază şi prin proteoliză consecutivă. constituindu-se structura insulinică specifică. în special. de exemplu.

favorizează acumularea de trigliceride în ţesutul adipos şi anabolismul proteic. cu creşterea concentraţiei ionilor de calciu în citoplasmă şi activarea consecutivă a unor enzime. precum şi reducerea sintezei piruvat carboxilazei şi a fosfoenolpiruvatcarboxikinazei. precum şi dependent de unii factori ca starea de nutriţie. Insulina exercită şi un control asupra concentraţiei unor enzime cu rol important în metabolismul glucozei. de asemenea. respectiv a utilizării de glucoză în sens energogen şi pe calea pentozofosfaţilor. concentraţia de insulină etc. nucleozide.6-difosfat fosfatază) care-şi modifică activitatea ăn funcţie de gradul de fosforilare. precum şi inhibarea glicogenolizei şi a gluconeogenezei. Celula hepatică este permeabilă la glucoză. rinichii etc. sub acţiunea insulinei scade eliberarea de acizi graşi din ţesutul adipos.Ţesuturile independente de insulină sunt creierul (în general sistemul nervos). fructozo-1. glicogen sintetaza. Printre acestea. insulina inhibă lipolia stimulată de adrenalină şi glucagon. posibil prin reducerea AMPc în celulă. sub acţiune acestuia se produce un transfer (translocare) de calciu. ficat). Acţiunea insulinei în ţesutul muscular şi adipos constă. independent de insulină. insulina stimulează sinteza acizilor graşi şi sinteza trigliceridelor. aminoacizi. Efectele de semnificaţie fiziologică determinate de insulină se realizează prin mecanisme biochimice. piruvat dehidrogenaza. efort fizic. În ţesutul adipos. cu structură glicoproteică prezenţi în număr diferit şi de afinitate diferită. în primul rând. sub acţiunea insulinei. în permeabilizarea membranei celulare faţă de glucoză. fenomen ce antrenează modificări metabolice secundare în diverse ţesuturi (musculatură. de importanţă deosebită sunt enzimele fosforilate (ca piruvat kinaza.6difosfatfosfatazei. În ţesuturile insulinodependente acţiunea insulinei este diferită. a fructozo-1. Insulina acţionează asupra celulelor prin intermediul unor receptori membranari de mare specificitate. ioni de calciu. Consecutiv acestui efect. a fosfofructokinazei. la suprafaţa diverselor celule. Astfel ea determină creşterea sintezei glucokinazei hepatice. probabil fosfataze specifice. ca urmare a catabolismului glucidic indus. 238 . care realizează de fosforilarea unor proteine specifice. hematiile. dar şi prin defosforilarea triglicerid lipazei hormondependente ce acţionează aici. Insulina determină scăderea glicemiei. este stimulat metabolismul glucozei pe toate căile posibile. de potasiu şi fosfat anorganic. Acţiunea insulinei în ficat este condiţionată totuşi de o interacţiune a hormonului cu receptorii membranari specifici şi constă în stimularea glicogenezei. Prin aceste efecte.

4. Hiperinsulinismul se manifestă. glucagonul a fost izolat şi din creierul unor mamifere. hipercolesterolemie (ateroscleroză coronariană. Diabetul zaharat este o stare de deficit absolut sau relativ de insulină. datorită fie producţie insuficiente. producţia crescută de corpi cetonici. Efectul glicogenolitic al glucagonului este specific celulei hepatice şi se 239 . Ca factor de stimulare a eliberării funcţionează şi concentraţia crescută de aminoacizi. mai ales în ţesutul adipos. Somatostatina acţionează. prin acţiune rapidă (30-60 de secunde). stimularea eliberării hormonului de circulaţie şi lent (15-120 de minute) stimularea sintezei. Structura primară a fost elucidată complet fiind un rest de histidină la aminoacidul N-terminal şi treonină la capătul Cterminal. cu eliberarea consecutivă la glucozei rezultate în circulaţie. Glucagonul este o polipeptidă constituită din 9 resturi de aminoacizi. În acţiunea glucozei intervine. Diabetul zaharat se manifestă prin hiperglicemie cu glucozurie. în cazul în care nu se iau măsuri terapeutice. de regulă. în cazuri grave. Glucagonul influenţează metabolismul glucidic. crebrală. similar cu adrenalina. contactul cu un receptor şi acţiunea unui intermediar metabolic. evoluţie spre exitus. cu M=3485. ca un inhibitor. renală etc). Structura chimică. unor inhibitori sau antagonişti ai insulinei. probabil. Se remarcă absenţa resturilor de cisteină şi prezenţa metioninei şi triptofanului.2. spre acidoză şi comă şi în cazul în care nu sunt aplicate măsuri terapeutice evoluţia este spre exitus. Adrenalina inhibă eliberarea insulinei prin efect predominant αadrenergic. dar numai în celula hepatică. tendinţă de liză a lipidelor din depozite cu creşterea de acizi graşi neesterificaţi din plasmă. Eliberarea insulinei este dependentă de prezenţa calciului. convulsii. Glucagonul Glucagonul este un produs pancreatic (insular) produs de celulele α. acizi graşi şi alte monozaharide. în cazul dezvoltării unei tumori insulare şi se manifestă printr-o hipoglicemie gravă. Stimulul sintezei şi eliberarea insulinei este glucoza din sânge şi anume creşterea glicemiei determină . stare de slăbiciune. 0Acţiunea biologică şi biochimică. Recent. Tulburările secreţiei de insulină. XIII.Reglarea producţiei şi eliberarea insulinei în circulaţie. Aici se realizează liza glicogenului. prezenţei anticorpilor antiinsulinici sau unei nevoi tisulare crescute. determinând creşterea concentraţiei glucozei în sânge. de asemenea. Evoluţia este. În mucoasa duodenală se formează şi se eliberează în circulaţie o substanţă similară.

în general.4. intervine în metabolismul proteinelor.3. după migrarea lor în lungul tractului supraoptic.4. Substanţele produse de hipotalamus sunt acumulate în hipofiza posterioară.4. XIII. Secretina eliberată stimulează celulele β-insulare şi de aceea absorbţia glucozei are loc în prezenţa unei cantităţi sporite de insulină în circulaţie.4. Somatostatina Somatostatina are rolul unui factor reglator insular. Glucagonul mai determină şi un efect gluconeogenetic. Are rol în reglarea unor funcţii digestive. Glucagonul este un factor de stimulare a producţiei de insulină. Dovada originii este dată că extirparea hipofizei posterioare nu determină semne de deficit. cu toate acestea. Hormonii hipofizei posterioare La mamifere.HAD). asupra conţinutului de apă al urinei şi asupra contractibilităţii musculaturii uterine.explică prin stimularea glicogenofosforilazei. în tubul intestinal. producând aici lipoliza. uree şi acid uric în urină. dar. Glucagomul exercită efecte reglatoare şi asupra metabolismului lipidic în ţesutul adipos. Aceşti hormoni exercită efecte asupra presiunii arteriale. XIII.5. Locul de producţie al acestor hormoni sunt neuronii neurosecretori din hipotalamus. se sintetizează în peretele intestinului subţire superior. Cei doi hormoni acţionează antagonic într-un sistem reglator unitar. astfel creşte cantitatea de creatină. fiind stabilizate de două proteine mici (neurofizina II şi neurofizina I). Glucagonul stimulează şi cetogeneza. cu eliberare de acizi graşi în sânge. Enteroglucagonul Enteroglucagonul sau secretina este o moleculă cu proprietăţi funcţionale şi imunologice similare glucagonului. inhibă secreţia atât a insulinei cât şi a glucagonului. în celula hepatică stimulând sinteza de glucoză din lactat. 240 . din hipofiza posterioară s-au izolat două substanţe active oxitocina şi vasopresina (sau hormonul antidiuretic . ceea ce favorizează metabolizarea glucozei. de asemenea. în timp ce distrugerea tractului este urmată de instalarea unor asemenea simptome. în cursul digestie. Rolul său se manifestă în legătură cu prezenţa glucozei. favorizează efecte opuse determinate de insulină. XIII.

musculatura netedă a intestinului gros. vezicii urinare. Substanţa a fost evidenţiată la vertebrate. Substanţa stimulează. Ciclizarea se realizează prin punţi disulfurice între cisteina 1 şi 6. de asemenea. Vasopresina (HAD) determină efecte vasculare. Parathormonul Ţesutul endocrin paratiroidian este distribuit în patru organe glandulare de dimesiuni mici (greutatea 150 g) de formă leticulară. Cys S S Cys Pro Leu Gly-NH2 oxitocina Tyr Ile Glu-NH2 Asp-NH2 S S Cys Pro Arg Gly-NH2 vasopresina Cys Tyr Phe Glu-NH2 Asp-NH2 Acţiunea biologică. Tulburările de producţie de vasopresină. Oxitocina determină contracţii ale musculaturii uterine. privind deficitul acesteia. precum şi efecte renale. situate pe faţa posterioară a tiroidei. substanţa este prezentă numai la mamifere. XIII. Ea se formează în hipotalamus dintr-un precursor cu masa moleculară 30000 prin proteoliză. Oxitocina are masa moleculară 1007. volum urinar mult crescut (10-12 l/zi).6. respectiv a gestogenilor (cu rol inhibitor). se manifestă sub aspectul diabetului insipid.4. Vasopresina are masa moleculară 1084. precum şi a canalelor galactofore (ce favorizează eliberarea laptelui din glanda mamară). Oxitocina şi vasopresina au structuri asemănătoare fiind monopeptide ciclice. veziculei biliare. 241 .Structura chimică. Mecanismul acţiunii renale constă în metabolizarea AMPc în celulele tubulare permeabilizate. în funcţie de acţiunea prealabilă a estrogenilor (cu rol stimulator).

Structutra chimică. precum şi reabsorţia crescută a calciului. scăderea concentraţiei fosfatului din sânge. Stimulatorul secreţiei de parathormon este scăderea concentraţiei ionilor de calciu din sânge. creşterea activităţii fosforilazei alcaline din plasmă etc. Acest mecanism nu se cunoaşte până în prezent. Reglarea producţiei hormonale se realizează în mod direct sub influenţa calcemiei. În plasmă circulă o oarecare cantitate de precursor. Un lanţ constituit din 24 de aminoacizi de la capătul N-terminal reprezintă o fracţiune căreia îi revine o parte importantă din activitatea biologică a substanţei. fosfatul sanguin nu creşte sensibil deoarece se elimină foarte rapid. Acţiunea este sinergică cu cea a 1. Parathormonul este o polipeptidă constituită din 84 de resturi de aminoacizi (M=8600) cu deosebiri mici în structura primară de la o specie la alta. De asemenea. Efecte osoase. Aminoacidul N-terminal este alanina. Substanţa determină eliminarea sporită a fosfatului prin urină. Hormonul stimulează absorbţia intestinală a ionilor de calciu şi scade concentraţia ionilor de magneziu din plasmă. Ca urmare creşte concentraţia ionilor de calciu în sânge. T1/2 = 18 minute. Efectele sunt rezultante directe a acţiunii hormonului asupra ţesutului renal şi asupra ţesutului osos şi implică stimularea adenilciclazei cu formarea sporită de AMPc (în celula renală tubulară şi în osteocit).25-dihidroxicolecalciferolului. precum şi un produs de degradare (M=7000). Hormonul se eliberează din precursor în două etape. ceea ce duce la creşterea concentraţiei de prolină şi hidroxiprolină în sânge şi în urină. Administrarea parenterală a hormonului determină creşterea concentraţiei ionilor de calciu din sânge. demineralizarea osului. Hipertiroidismul are două forme: 242 . în ţestul renal. În prima etapă un preprohormon care conţine în plus de 31 de resturi de aminoacizi la capătul N-terminal se transformă întrun prohormon prin detaşarea a unui rest de 25 de aminoacizi. Efecte secundare. S-a remarcat absenţa restului de cisteină din moleculă. În etapa a doua prohormonul pierde un lanţ de 6 aminoacizi şi se transformă în hormon. rezultatul fiind mobilizarea calciului şi a fosforului din hidroxiapatita extracelulară. care manifestă o oarecare activitate hormonală. creşterea urinară a fosfatului. Efecte renale.25-dihidroxicolecalciferolului. Efecte biochimice. Sub acţiunea parathormonului se mobilizează şi colagenul. efect ce se realizează prin inhibarea reabsorbţiei renale de fosfat (în tubul contort proximal). Parathormonul stimulează osteoclastele. hormonul stimulează formarea 1.

Efectele osoase sunt determinate prin stimularea osteoblastelor şi blocarea eliberării calciului din schelet în sânge. datorită mobilizării ionilor de calciu şi fosfat din oase apar modificări ale structurii osoase în sensul formării unor chiste (forma cunoscută sub denumirea de osteodistrofie fibroasă generalizată). 243 . Efecte biochimice. Structura primară se cunoaşte în totalitate.7. Concentraţia ionului de calciu în plasmă este scăzută. hipertiroidismul secundar se instalează ca urmare a hipocalcemiei (rahitism).05 µg. mai frecvent apare secundar datorat paratiroidectimiei accidentale. Tirocalcitonina Tiroida la mamifere produce pe lângă hormonii ioduraţi un hormon care acţionează asupra metabolismului calciului. Substanţa este de natură polipeptidică fiind constituită din 32 resturi de aminoacizi (M=3600). XIII. numit tirocalcitonină. manifestată prin contracţii musculare (tetanie). Secundar. hipertiroidismul primar datorată unei modificări patologice ale structurii glandulare (adenom). polipeptide fiind sintetizată şi în vitro. În sânge se pune în evidenţă prezenţa enzimei specifice osteocitelor. Substanţa este foarte activă. efecte opuse parathormonului. mineralizarea excesivă a scheletului şi prin antrenarea calciului sangvin de către fosfor. fosfataza alcalină. Datorită mobilizării calciului se pot constitui depozite fosfocalcice în diverse ţesuturi (renal). Structura. Acţiunea este rapidă dar scurtă (T 1/2 = 4-12 min. Ele sunt formaţiuni celulare extratiroidiene care suferă o intricare cu tiroidocitele în cursul evoluţiei filogenetice.a. acţionând la o doză de 0. fapt ce explică activitatea osteoclastică crescută. Producţia acestui hormon este localizată în celulele speciale parafoliculare (celule C).4. Hipertiroidismul se manifestă prin mobilizarea calciului şi a fosforului din ţesutul osos. Se manifestă prin eliminarea scăzută de fosfat în urină. scade concentraţia fosfatului şi a ionilor de calciu din plasmă.) ca efect. b. stimulează depunerea fosfatului de calciu în oase. Hipotiroidismul este foarte rar ca şi manifestare primară. cu retenţie de fosfat în plasmă. care îşi au originea în endotermul faringian posterior.25-dihidroxicalciferolului din ţesutul renal. creşte eliminarea urinară de calciu şţi inhibă sinteza 1. fapt ce însoţeşte creşterea excitabilităţii musculare.

Hormonii adenohipofizali Lobul anterior şi lobul intermediar al hipofizei sunt de natură glandulară de unde vine şi termenul de adenohipofiză. Adenohipofiza produce şapte hormoni.8. fiind suspendat de un pedicul scurt “tija hipofizară”.1. formarea corpului galben. hormonul adrenocorticotrop 3. lobul intermediar având o dezvoltare minimă Denumirea hormonului 1. hormonul foliculostimulator 6.4. hormonul tireotrop 4. secreţia de progesteronă sinteza şi secreţia de testosteronă pigmentare testicul 7. secreţia foliculinei.4. Calcemia este constantă în limita valorilor de 9 şi 11 mg%.Reglarea producţiei este stimulată de creşterea nivelului seric al calciului ionic. Este constituită din adenohipofiză (la rândul său constituit din porţiunea dorsală. hormonul de creştere (somatotrop) 2. dintre care numai hormonul somatotrop are rol metabolic. greutatea glandei este aproximativ de 0. Această constanţă este asigurată de antagonismul între tirocalcitonina (care scade calcemia) şi parathormonul (care creşte calcemia). La om adenohipofiza este reprezentată mai ales prin lobul anterior. XIII. hormonlu luteinizant iniţiale GH ACTH TSH LTH FSH LH ICSH ţesut ţintă diverse cortex tiroidă glandă mamară folicul testicul folicul funcţii reglate sinteză de proteine sinteza hormonilor csr sinteza T3 . restul fiind hormoni “tropi” glandulari (tropine). porţiunea tuberală şi porţiunea intermediară) şi neurohipofixa (hipofiza posterioară). XIII.T4 elaborarea laptelui maturarea foliculară spermatogeneza ovulaţie. prolactina 5. dimensiunile fiind de 10x13x6 mm. HORMONUL DE CREŞTERE (SOMATOTROP) GH-ul este un hormon proteic caracterizat printr-o marcantă specificitate de specie.5 g. Din punct de vedere al acţiunii la om este activ numai 244 .8. hormonul melanotrop MSH melanocit Hipofiza este aşezată la baza craniului în şeaua turcească a osului sfenoid.

produs de celulele eozinofile existente în hipofiza exterioară. Mecanismul de acţiune constă în stimularea sintezei proteice. Hormonul uman este activ la toate speciile. astfel. de durată a creşterii. a masei musculare şi a pielii. Secreţia intervine periodic “în valuri” de obicei în decursul efortului muscular. lipidic şi glucidic. în timp ce la celelalte specii hormonul apare sub formă de precursor cu molecula mai mare. De asemenea. Efecte de creştere. din care se eliberează apoi hormonul propriu zis. Locul de exercitare a efectului stimulator este reprezentat de cartilaje de osificare (creşterea oaselor în lungime). Efecte asupra metabolismului proteic. inclusiv în stimularea absorbţiei de calciu prin intestin. hormonul bovin este activ la peşti şi şobolani. Efectul asupra creşterii scheletului este determinat indirect. însă. Hormonul stimulează creşterea în condiţiile unui aport metabolic şi alimentar normal. Hiperglicemia exercită un efect inhibitor. Greutatea moleculară a hormonului somatotrop este de 21500 şi conţine 191 resturi de aminoacizi. creşterii organelor interne (ficat. Acest fenomen se poate eventual explica prin faptul că hormonul uman este forma activă. în acelaşi timp stimulează gluconeogeneza în ficat. la om şi maimuţe. acţionează asupra creşterii oaselor în grosime. a cărei sinteză în ficat şi rinichi este stimulată de către hormonul de creştere. în condiţiile elaborării intermitente a hormonului de către hipofiză. fiind constituit dintr-un singur lanţ polipeptidic.hormonul uman. precum şi în perioadele hipoglicemice. Hormonul este antagonist insulinei în privinţa consumului muscular de glucoză. inclusiv stimularea sintezei substanţei extracelulare (colagen). Transterul activităţii de la o specie la alta este condiţionat. nu. În privinţa calcifierii intervine cu un rol favorabil. Hormonul de creştere stimulează biosinteza proteinelor realizându-se un bilanţ pozitiv al azotului. prin intermediul unei molecule peptidice cu dimensiuni reduse. Structura chimică. somatodinele. hormonul stimulează lipoliza. rinichi). Efectul stimulator al hipoglicemiei se transmite cu participarea catecholaminelor şi în cazul tuturor hormonilor 245 . cu creşterea glicemiei prin neutilizare. ceea ce corespunde unei apreciabile similarităţi de structură şi constă în stimularea glandelor mamare şi a lactogenezei. a somnului profund. Hormonul de creştere are acţiune similară cu hormonul lactotrop şi cu hormonul lactogen placentar. Prezenţa acestui intermediar al acţiunii explică fenomenul de stimulare. Efectele acţiunii hormonale sunt multiple. Activitatea biologică. cu creşterea AGL în plasmă şi utilizarea lor în ţesuturi.

şi mineralocorticoizii. acidul ascorbic fiind utilizat şi el ca donor de hidrogen în procesul de hidroxilare. Reglarea secreţiei de ACTH se realizează prin intermediul corticoliberinei hipotalamice eliberată sub acţiunea stimulaţiei nervoase. De reţinut este faptul că în segmentele celor 23 de aminoacizi primii 13 aminoacizi corespund intermedinei (MSH). în schimb lanţul celor 23 de aminoacizi obţinuţi sintetic s-a dovedit activ.8. constituit dintr-un lanţ unic format din 39 resturi de aminoacizi cu M = 4500. ACTH-ul este un hormon polipeptidic. XIII. care este scindat în reticulul endoplasmatic al celulelor glandulare. În plus. ACTH-ul stimulează mai ales producţia şi eliberarea glucocorticoizilor în zona fasciculată a csr pentru ca în restul csr acţiunea ACTH să fie mai slabă. Hiperplazia celulelor eozinofile hipofizare precum şi tumorile hipofizare duc la vârsta creşterii la gigantism cu proporţionalitate iar la adult la acromegalie. unul stimulator “somatoliberina” şi altul inhibitor “somatostatina”. Acţiunea stimulatoare a ACTH-ului cuprinde. într-o oarecare măsură. Tulburări de producţiei de hormon. concentraţâia plasmatică a aldosteronei etc.adenohipofizari.4. Deficitul hormonal la vârsta creşterii provoacă nanism. fragment cu structură identică la toate speciile studiate. fiind un hormon glandulotrop. HORMONUL ADRENOCORTICOTROP (CORTICOTROPINA. ACTH-ului intervine şi prin stimularea transportului pregnenului spre microzomi. Hormonul de creştere acţionează prin intermediul a doi factori. ACTH-ul provine dintr-un precursor mai mare format din 260 aminoacizi. ACTH-ul produce şi scăderea concentraţiei de acid ascorbic în csr. Îndepărtarea restului de 16 aminoacizi nu afectează activitatea hormonală. Mecanismul activităţii ACTH-ului constă în acşiunea asupra membranei celulare.2. cu creşterea concentraţiei ionilor de calciu în citoplasmă şi cu creşterea instantanee a AMPc. 246 . dar mai ales a (DOPA) şi a serotoninei. Un rol deosebit în realizarea funcţiei revin primilor 23 de aminoacizi din lanţ. mai ales glucocorticoizii printr-o acţiune stimulare exercitată preponderent asupra zonei fasciculate din cortexul suprarenalei.4 minute. ACTH-ul exercită un control asupra producţiei corticoliberinei. T1/2 = 3 . Efecte funcţional metabolice. ACTH) ACTH-ul este produs de celulele bazofile ale adenohipofizei. Structura chimică. Rolul principal în reglarea hormonului revine hipotalamusului ca cortizolului. Sub acţiunea ACTH-ului concentraţia plasmatică a glucocorticoizilor creşte. care controlează producţia şi eliberarea hormonilor corticosuprarenali.

precum şi creşterea eliberării de T3 şi T4 în sânge. Toţi factorii hormonali ce intervin în acest control poartă numele de hormoni gonadotropi. Are structura unei tripeptide care acţionează rapid determinând creşterea AMPc în celula hipofizară.3. fiind hormonul reglator al activităţii tioridei. TSH) TSH-ul este produs de către celulele bazofile din hipofiza anterioară. Reglarea producţiei de TSH este controlată de către un factor hormonal hipotalamic. 247 . numit hormon de eliberare a tireotropinei (TRH). În absenţa TSH-ului survine involuţia tiroidei cu scăderea funcţiei glandei. constituită din două lanţuri ( α şi β). Structura chimică.4. XIII. 2. Prolan B). HORMONI GONADOTROPI Controlul glandelor sexuale este asigurat prin acţiunea coroborată a adenohipofizei şi a placentei. Clasificarea. Hormonii gonadotropi îşi desfăşoară activitatea lor fără specificitate de sex. Gonadotropina placentară. manoza şi fructoza.8.4. Hormonul foliculostimulator (FSH) cunoscut şi sub numele de Prolan A. prin creşterea sintezei tiroglobulinei. prin creşterea captării iodului anorganic. Efecte funcţional biochimice. 3. Gonadotropinele hipofizale cuprind trei substanţe hormonale importante: 1. TSH-ul este o glicoproteină bogată în cisteină cu M = 28300. în proporţie de 5% iar aminoglucidele reprezintă 3%. Răspunsul specific final este determinat de programul genetic al glandelor sexuale. Hormonul luteotrop (LTH. Hormonii hipofizei exercită un retrocontrol asupra producţiei de TSH. TSH-ul stimulează funcţia glandei tiroide. Hormonul luteinizant (LH sau ICSH.8. specificitatea de acţiune fiind determinată de lanţul β. Placenta produce un factor gonadotropic special. Componenta glucidică este de aproximativ 8% şi anume monozaharide ca şi glucoza.4.XIII. hormonul corion-gonadotropic (HCG). ceea ce se manifestă prin creşterea glandei. lactotrop sau prolactină). HORMONUL TIREOTROP (TIREOTROPINA.

Masele moleculare sunt prezentate mai jos: FSH M = 25-30.103 componenta glucidică 15. Acţiunea LH-ului este condiţionată. În testicul LH-ul stimulează secreţia de hormoni androgeni de către celulele interstiţiale.103 componenta glucidică 16.8. XIII. Reglarea producţiei este reglată de un hormon hipotalamic (tripeptidă) şi de unul stimulator (pentapeptidă). Cu excepţia LTH-ului. care este de natură proteică. HCG (coriongonadotropina) este secretat de trofoblastul placentar şi începe să se produvcă în ziua 8.5.4.6. în sensul sintezei de hormon. În ovar produce maturarea foliculului. iar în testicul stimulează spermatogeneza.103 componenta glucidică 3 HCG M = 30. HORMONUL MELANOTROP Melanotropina umană este predominant β-MSH (22 aminoacizi). HCG-ul favorizează foemarea corpului galben şi sinteza progesteronei. secreţia maximală realizându-se în luna 2-a şi a 3-a.a a sarcinii. Componenta glucidică este importantă în determianrea funcţiei sale.4.Compoziţia chimică a gonadotropinelor. în privinţa activităţii asupra ovarului. formarea corpului galben şi sinteza progesteronei.0% LH M = 22.5% LTH M = 22. FSH-ul joacă un rol important în producţia de hormoni. Efecte funcţionale biochimice. de către hipotalamus. La ovar LH-ul stimulează maturarea foliculului.8. De asemenea. locul producţiei fiind celulele acidofile. XIII. de o acţiune premergătoare a FSH-ului. toţi hormonii gonadotropi sunt glicoproteine. LTH-ul stimulează corpul galben activând producţia de progesteronă. ceea ce se reflectă printr-o eliminare puternică prin urină. precum şi desfăşurarea ovulaţiei. prin intermediul unor factori de 248 . FSH-ul întreţine la ambele sexe gamatogeneza. HORMONI HIPOTALAMICI ŞI REGLAREA PRODUCŢIEI HORMONILOR ADENOHIPOFIZARI Controlul este exercitat asupra tuturor hormonilor produşi de adenohipofiză.8. dezvoltarea glandei mamare şi favorizează lactaţia.10 componenta glucidică 30% În structura FSH-lui şi LH-ului au fost descrise două lanţuri ( α şi β) similar cu caracteristica moleculei de TSH. în timp ce a altor specii este α-MSH (13 aminoacizi). LTH-ul (prolactina) are structura proteică înrudită cu a hormonului de creştere.5. determinând creşterea secreţiei de estrogeni. LTH-ul facilitează nidarea ovulului.

de fapt. LH/FSH. produşi de hipotalamus au fost recent identificaţi şi studiaţi. Factorii de eliberare. Din punct de vedere chimic toţi aceşti hormoni au o structură polipeptidică de dimeniuni mici. respectivi inhibitori ai eliberării. În reglarea producţiei trophormonilor hipofizari un rol revine şi secreţiei hormonale a glandei ţintă. respectiv de inhibare a eliminării hormonilor hipofizei anterioare. Eritropoetina II este o glicoproteină cu M = 46000 (70% glucide). ERITROPOETINA Eritropoetina este un factori de origine renală având rol în reglarea hematopoezei. La rândul lor. ci un precursor. La baza acţiunii sale stă efectul de stimulare a biosintezei hemului. factor hipotalamic factor de elibarare a corticotropinei (corticoliberina) factor de eliberare a tireotropinei factor de eliberare a h. (+) (+) (+) (+) (+) (+) (+) (+) PRF prolact. În rinichi se formează.4.7. SISTEMUL RENINĂ ANGIOTENSINĂ 249 . Tabelul de mai jos evidenţiază principalii factori hipotalamici.LH RF FSH XIII.4. Compoziţia chimică. luteinizant şi a h. neurohormonii sunt produşi sub influenţa stimulaţiei nervoase şi a unor factori metabolici. semnal care acţionează la nivelul hipotalamic sau hipofizar (de exemplu.8. XIII. Are o durată scurtă de existenţă T1/2 = 3-4 ore. luteinizant şi a h.8. Acţiunea biologică se manifestă prin stimularea proliferării eritroblastelor din măduva hematofoare şi consecinţa acestuia. hormonii sexuali. eritropoetina I (inactivă asupra hematopoezei) care acţionează asupra unei α-globuline plasmatice. foliculostimulant simbol CRF TRF LH/FSHRF GHRH hormon ACTH TSH LH FSH GH control. de fapt hormoni produşi de celulele nervoase poartă numele de neurohormoni.eliberare.8. glucocorticoizii). creşterea numărului de reticulocite şi hematii în sângele periferic. nu substanţa activă. foliculostimulant factor de eliberare a somatotropinei (somatoliberina) factor de eliberare a prolactinei factor de eliberare a h. tiroxina.

Acest sistem cuprinde substratele umorale ce interacţionează eliberând o octapeptidă. Angiotensina II este cel mai puternic factor vasoconstrictor endogen. rezultă substanţe active cu structură proteică numite chinine plasmatice (bradichinina sau kalidina-9 şi kalidina-10.30 secunde). cu activitate biochimică şi fiziologică. XIII. Angiotensina II stimulează în mod specific activitatea de sinteză a celulelor din zona glomerulară a csr intensificând semnificativ producţia de aldosteronă. Chininele plasmatice determină contracţiile musculaturii uterine. Angiotensina I trece în angiotensină II (A II). însă. prezentă în plasmă. A II este o substanţă activă fiziologic şi biochimic. din bronhii uter etc. Acţiunea este scurtă (T1/2 = 0. glande salivare şi peretele intestinal. Angiotensina II acţionează în acelaşi sens. eliberându-se din acesta un lanţ polipeptidic cu 10 resturi de aminoacizi. angiotensina II.9. pancreas.5 .10.8. Renina acţionează asupra unei α-globuline plasmatice (angiotensinogen). Produşii de degradare conţinând mai puţini aminoacizi în moleculă nu au activitate fiziologică sau biochimică caracteristică.4. Edemul angioneurotic se datorează unui exces al chininelor din cauza deficitului de inhibitori ai kalicrenei. renina este eliberată de aparatul justaglomerular.4. intestinale. de scurtă durată. Degradarea este foarte rapidă (T1/2 = 0. vasculare. XIII. bronşice şi relaxarea musculaturii arterelor mici cu hipotensiune. CHININELE PLASMATICE Chininele plasmatice sunt oligopeptide cu greutatea moleculară mică.) Activitatea fiziologică şi biochimică.8. Sistemul renină angiotensină îşi are originea în rinichi. ecţiunea este. o octapeptidă prin eliberarea unei dipeptide His-Leu. intestinale. Substanţa este rapid degradată sub acţiunea unei peptidaze eliberându-se lanţuri polipeptidice foarte scurte. Sub acţiunea unei enzime (kalicreina). numit angiotensină I. fiind o enzimă proteolitică (M=43000).1 min. Angiotensina II influenţează eliminarea urinară a sodiului.5 . cu acţiune remarcabilă asupra musculaturii netede. Activitatea fiziologică. HORMONII TRACTULUI GASTRO-INTESTINAL 250 . Ele determină creşterea permeabilităşii capilare.

controlează activităţi biochimice specifice. Hormonul determină inhibiţia secreţiei gastrice. sub acţiunea secretinei se intensifică circulaţia pancreatică este stimulată secreţia de bicarbonat şi apă de către pancreasul endocrin şi de asemenea se stimulează producerea de bilă fluidă. receptorii hormonali sunt localizaţi pe suprafaţa celulei. receptori hormonali specifici. adică proteine specializate capabile să lege numai anumite molecule de hormon. Pentru hormonii liposolubili (corticosteroizi) care trec uşor prin membrana celulară. apoi. în special a acidului clorhidric. 251 . receptorii hormonali sunt localizaţi în interiorul celului. Hormonii hidrosolubili au ca mesager intracelular acidul 3’. Pentru hormonii liposolubili devine mesager intracelular chiar complexul hormon – receptor. Enterogastrina este de natură polipeptidică (43 de aminoacizi) şi este produsă de mucoasa intestinală. Secretina este o polipeptidă formată din 27 de aminoacizi şi este elaborată de mucoasa intestinului subţire superior. insulina etc. pentru orice hormon. Efectele sunt similare cu ale secretinei dar diferă cantitativ. Polipeptida vasculară de origine intestinală (VIP) conţine 26 de aminoacizi şi intervine în reglarea circulaţiei din ficat şi stomac. RECEPTORI HORMONALI Privind mecanismul de acţiune a hormonilor vom reţine două principii de bază.Aceşti hormoni sunt substanţe elaborate în mucoasa gastro-intestinală având rol în reglarea activităţii aparatului gastro-intestinal. Efectul substanţei constă în stimularea puternică a secreţiei acide în glandele zonei fudice a stomacului. numit şi cel de-al doilea mesager. Secreţia este crescută în cazul sindromului ZollingerEllison. XIII. care nu trec uşor prin membrana celulară. glucagonul. Gastrinele I şi II sunt peptide elaborate de mucoasa pilorică. În primul rând celulele ţintă conţin. adică în citosol.5’-adenilic ciclic sau AMPciclic. Pentru hormonii hidrosolubili (adrenalina. Colecistochinina este o substanţă umorală cu acţiune de stimulare pancreatică şi colecistică.5. În al doilea rând remarcăm faptul că legarea hormonilor de receptorii lor specifici are ca urmare formarea unei molecule de mesager intracelular. care. inhibă secreţia gastrică şi motilitatea veziculei biliare. Polipeptida pancreatică îşi are originea în pancreas.).

AMPc + H2O adenozin-5'-fosfat Mecanismul de acţiune a hormonilor liposolubili s-a dovedit în primul rând urmărind hormonii estrogeni. Proteina receptoare de estrogen se găseşte în concentraţie foarte mică în celulele ţintă. 252 . receptorul 4S se transformă într-o formă de sedimentare 5S. AMPc din ficat scade brusc. Defosfo-fosforilazkinaza + ATP protein kinaza activa fosfofosforilazkinaza + ADP Concentraţia AMPc creşte rapid şi semnificativ în ficat după legarea adrenalinei. Complexul estrogen – receptor 5S se îndreaptă apoi spre nucleul central. în mod normal.Adrenalina stimulează o reacţie enzimatică Mg+2 dependentă din fracţiune amembranelor plasmatice. Enzima răspunzătoare de distrugerea AMPc este fosfodiesateraza. Apoi AMPc stimulează conversia fosforilazei b inactive în fosforilaza a activă sub influenţa fosforilaz-kinaz kinazei sau mai simplu sub influenţa protein kinazei. prin care ATP este transformat în AMPc.5'-AMPc + PPa Enzima care catalizează această reacţie este adenilat ciclaza şi se găseşte în majoritatea celulelor animale. În fracţia citosolică. în citosol sub o formă care sedimentează la 4S şi care are tendinţa de a forma dimeri atunci când este izolată. această proteină se găseşte. După legarea estrogenului. ATP Mg+2 3'. unde se leagă de cromatină. De asemenea. care catalizează reacţia de hidroliză. cu pierderea unui pirofosfat. iar după îndepărtarea acesteia. estradiolul se leagă de o proteină specifică de legare a estrogenilor. Ea este puternic legată de membrana plasmatică şi este specifică pentru ATP.

253 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful