You are on page 1of 4

CELULA Def. Este unitatea fundamentală morfofuncţională (***structurală şi funcţională) şi genetică a organismelor vii.

Ea este capabilă de metabolism, excitabilitate, creştere, diferenţiere, autoreproducere şi autoreglare. *** ca unitate genetică, celula, prin ADN-ul conţinut în genele plasate în cromozomi, are rolul de a înmagazina şi transmite informaţiile genetice de la părinţi la urmaşi. Toate celulele organismului provin din celula-ou (zigot). În urma diferenţierii, care se desfăşoară pe parcursul dezvoltării ontogenetice, forma celulelor se diversifică în concordanţă cu funcţiile îndeplinite. Forma celulelor. Celulele pot avea formă: sferică, ovoidală, discoidală, turtită, cubică, cilindrică, fusiformă, stelată, amiboidală etc. ***forma iniţială a celulelor este sferică, iar apoi se modifică în raport cu funcţiile îndeplinite Dimensiunea celulelor. Majoritatea celulelor organismului au dimensiuni între 20-30μ. Exista şi excepţii: celule de 2-7 μ - hematiile, 200 μ – ovulul, sau lungi de 1,5 m (unii neuroni cu prelungirile lor). Componentele fundamentale ale celulei sunt: 1. citoplasma 2. nucleul şi 3. membrana celulară. 1. Citoplasma - este mediul în care se desfăşoară principalele procese metabolice celulare; - este compartimentată în hialoplasmă şi organite celulare intracitoplasmatice. Hialoplasma : mediul intern al celulei în care se desfăşoară principalele procese metabolice celulare. Se prezintă ca un sistem coloidal eterogen în care faza de dispersie este apa cu substanţe dizolvate, iar faza dispersată o constituie macromoleculele proteice fibrilare. Organitele celulare *** sunt de două tipuri : a. comune tuturor celulelor şi b. specifice prezente numai în anumite celule a. MITOCONDRIILE : conţin enzime oxido-reducătoare necesare respiraţiei celulare. Respiraţia produce energia necesară organismelor, înmagazinată în ATP. Mitocondriile au material genetic propriu – ADN mitocondrial – care conţine informaţia genetică pentru sinteza enzimelor respiratorii. b. RETICULUL ENDOPLASMATIC (RE) : este o reţea de tubuli şi vezicule. Poate fi neted sau rugos (când are ataşaţi ribozomi). În neuroni, RE rugos dens formează corpusculii Nissl (corpii tigroizi). c. RIBOZOMII (granulele lui Palade) : sunt constituiţi din ARN. Ei se găsesc liberi în citoplasmă sau ataşaţi RE. Ribozomii sunt sediul biosintezei proteinelor specifice. d. APARATUL GOLGI : este situat în apropierea nucleului şi are funcţii legate de procesele de secreţie celulară, de transport şi în producerea de membrane. Este mai dezvoltat în celulele secretoare. e. LIZOZOMII : organite de formă sferică sau ovoidală, conţin enzime hidrolitice cu rol în digestia intracelulară (fagocitoză). Lizozmii sunt mai numeroşi în celulele secretoare şi în leucocite. f. CENTROZOMUL (centrul celular) : formează fusul de diviziune. Nu se găseşte în celula nervoasă. g. NEUROFIBRILELE şi MIOFIBRILELE sunt organite specifice celulei nervoase şi respectiv fibrei musculare.

1. respinşi de cei proteici. şi transportul activ. străbătut de canale ionice. granule de melanină. osmoza şi difuziunea facilitată. La unele celule din plasmalemă se diferenţiază microvilii sau cilii. 2. celula – prin funcţiile specifice ale membranei – asigură desfăşurarea unor procese de importanţă vitală: schimbul de substanţe cu mediul şi transportul acestora. există transport pasiv. care necesită cheltuială energetică (ATP). învelit într-o membrană dublă. Polarizarea electrică a membranei (potenţialul de membrană). Însuşiri ale membranei celulare Pe lângă funcţiile organitelor celulare studiate anterior.component celular fundamental. iar din a doua. difuziunea facilitată şi transportul activ. alcătuite din molecule proteice prin care se realizează transportul. 3. constituită din ADN. *** mecanismele implicate în transportul membranar pot fi grupate în două categorii principale: mecanisme care nu necesită prezenţa unor proteine membranare transportoare (cărăuşi) şi mecanisme care necesită prezenţa unor astfel de proteine. prin tipurile de proteine (enzime) sintetizate intracelular. macromoleculele proteice. Aceasta poate fi transmisă celulelor rezultate prin diviziune sau poate fi utilizată în coordonarea activităţii celulare. se află în citoplasmă. constituind rezerve metabolice) : picături lipidice. în funcţie de necesităţile celulei. De o parte şi de alta a membranei se găsesc cationi difuzibili (Na+. Astfel.are structură trilaminată. În ADN este stocată informaţia genetică. generarea şi conducerea influxului nervos. Transportul membranar se realizează prin procese fizice de difuziune (fără consum de energie). simetrică sau asimetrică. anioni difuzibili (Cl-) şi nedifuzibili (organici). Nucleul conţine unul sau mai mulţi nucleoli bogaţi în ARN. Nucleul . celula are un singur nucleu. este polarizată electric şi este excitabilă. specific. dublu strat fosfolipidic. Membrana celulară – plasmalema . 2. 3.h. De regulă. Grosimea medie a membranei celulare şi a sistemului de endomembrane (unitatea de membrană) este 75 Ǻ. glicogen. anionii de Clpredomină la exterior. vitamine etc. Na+ K+ ClAnioni organici Interior (citoplasmă) 12 145 4 155 Exterior (Lichid interstiţial) 145 4 120 7 . prin care se desfăşoară schimburile dintre nucleu şi citoplasmă. Există şi : celule anucleate – hematiile adulte. excitabilitatea.asigură homeostazia celulară prin limitarea sau favorizarea tranzitului unor substanţe prin membrană. Din prima categorie fac parte difuzia şi osmoza. ARN şi proteine. Permeabilitatea selectivă . 2. colesterol. În carioplasmă se evidenţiază cromatina. polinucleate – fibra musculară striată şi osteoclastele. care nu necesită energie pentru a se desfăşura şi cuprinde difuziunea. 4. derivată din RE şi prevăzută cu pori. Anionii organici. binucleate hepatocitele. În repaus. INCLUZIUNILE CELULARE sunt reprezentate de substanţe aflate temporar în citoplasmă (***iau naştere în urma metabolismului celular. Membrana celulară are permeabilitate selectivă. proteine globulare. transport activ (cu consum de energie furnizată de ATP) şi prin vezicule de fagocitoză şi pinocitoză. asigură schimburile dintre celule şi mediul extern. Ultrastructura membranei: 1. K+). polizaharide ***structural : bistrat fosfolipidic. Un alt mod de a clasifica transportul transmembranar ţine cont de consumul energetic necesar pentru realizarea lui. pe lângă lipide şi proteine mai conţine şi glucide.

se datorează creşterii permeabilităţii membranei pentru Na+ la locul acţiunii stimulului. teaca de mielină se comportă ca un izolator. Pentru orice stimul care are sau depăşeşte valoarea prag. Acest sistem de transport activ expulzează permanent şi rapid Na+ din celulă şi introduce lent K+. adică inversarea stării de polarizare electrică. Acest tip de deplasare a undei de depolarizare se numeşte conducere saltatorie.Repartiţia predominant la exterior a cationilor de Na+ şi predominant la interior a celor de K+ se datorează pompei ionice. musculare. Potenţialul de repaus Starea membranei caracterizată prin dispunerea sarcinilor pozitive la exterior şi a celor negative la interior constituie potenţialul de repaus. glandulare etc. Pătrunderea Na+ modifică dispunerea sarcinilor electrice şi generează potenţialul de acţiune. Dacă experimental se utilizează ca excitant curentul electric valoarea prag se numeşte reobază.) poate constitui un stimul sau un excitant. electrică.) de a reacţiona specific la acţiunea unor stimuli şi se manifestă prin depolarizarea membranei. . care generează excitaţia. excitaţia se propagă pe toată suprafaţa membranei sub forma unei unde de depolarizare. Potenţialul de acţiune Orice variaţie energetică din mediul înconjurător (mecanică.50-60 mV . Excitanţii sub valoarea prag nu produc răspunsuri prin depolarizare. b. chiar dacă există şi ioni de K+. Propagarea undei de-a lungul membranei constituie conductibilitatea celulară. Potenţialul de membrană se datorează semipermeabilităţii acesteia şi transportului activ al ionilor. Fenomenul poartă numele de repolarizare. depolarizarea şi conducerea excitaţiei se desfăşoară cu aceeaşi intensitate. Excitabilitatea este proprietatea fundamentală a unor celule vii (celule nervoase. Acţiunea stimulilor externi asupra membranei celulare determină modificări fizico – chimice. Intensitatea minimă a unui excitant necesară pentru a produce un răspuns poartă numele de prag. care predomină. Acest mod unic de apariţie şi conducere a excitaţiei constituie legea „tot sau nimic”. Celulă Fibra musculară striată scheletică Fibra miocardică ventriculară Fibra musculară netedă Neuronul Potenţial de repaus . unde aceasta este întreruptă.90 mV . a. care determină polarizarea şi repolarizarea numai la nivelul strangulaţiilor Ranvier. Dacă intensitatea stimulului atinge o valoare prag sau o depăşeşte. Sarcinile electrice negative se comportă ca un catod şi atrag sarcinile pozitive. termică. deoarece permeabilitatea membranei pentru Na+ scade rapid. Efectul acestor procese este repartiţia inegală a ionilor pe cele două feţe ale membranei. Potenţialul de membrană poate fi: potenţial de repaus sau potenţial de acţiune. pompa ionică reintră în funcţiune şi se restabileşte potenţialul de repaus. creând curenţi locali care determină deplasarea undei de depolarizare din aproape în aproape.70-90 mV . Na+ acumulat la exterior încarcă pozitiv suprafaţa externă a membranei.90-100 mV Potenţial de acţiune 30-40 mV 30 mV 35 mV 30-40 mV Depolarizarea. Partea internă rămâne încărcată negativ datorită anionilor proteici. chimică etc. Inversarea sarcinilor electrice durează un timp extrem de scurt. În cazul fibrelor nervoase mielinice.

al ultrastructurii ribozomilor şi al rolului acestora în biosinteza proteică în special. Excitabilitatea depinde şi de timpul necesar unui stimul pentru a produce un răspuns (timp util). La creşterea lentă a intensităţii stimulului. dar şi de bruscheţea cu care stimulul acţionează asupra membranei. Pentru contribuţiile sale la studiul structurii şi ultrastructurii celulei în general. . datorită procesului de sumaţie (însumarea modificărilor repetate de depolarizare). membrana se adaptează şi celula nu mai răspunde printr-o nouă depolarizare. savantul american de origine română George Emil Palade a fost distins cu premiul Nobel pentru medicină şi fiziologie în anul 1974.Stimularea repetată cu excitanţi subliminali poate produce totuşi excitaţie.