Cuprins

Introducere ................................................................................................................ 1. Definirea standardizării ...................................................................................... 2. Obiectivele şi principiile standardizării .......................................................... 3. Organizarea activităţii de standardizare ....................................................... 4. Conducerea activităţii de standardizare ........................................................ 5. Metodologia elaborării standardelor ............................................................... 6. Principalele aspecte ale standardizării mărfurilor ....................................... 7. Clasificarea documentelor normative .............................................................. 8. Aplicarea standardelor şi estimarea valorii lor economice ........................ 9. Standardizarea internaţională şi europeană .................................................. 10. Certificarea mărfurilor ..................................................................................... Bibliografie ................................................................................................................. 3 8 16 37 58 66 90 106 148 156 176 188

Introducere Timp îndelungat standardizarea a fost privită ca o activitate secundară, eventual dezirabilă, acceptabilă în caz că cineva şi-ar fi putut permite să facă uz de ea. Chiar şi unii specialişti în standardizare considerau activitatea lor mai mult ca fiind recomandabilă decât ca absolut necesară. Foarte puţini considerau că standardizarea reprezintă unul dintre mijloacele eficiente de a realiza economii. În zilele noastre această mentalitate este total schimbată. Standardizarea este considerată ca o necesitate şi nimeni nu-şi mai permite să nu utilizeze standardele. Această schimbare este vizibilă în primul rând la nivel internaţional, fiind impusă de marile organizaţii multinaţionale şi de globalizarea pieţei, care necesită reglementări şi standarde care să le permită unificarea condiţiilor de calitate referitoare la produsele comercializate pe diferite pieţe naţionale şi eliminarea variantelor costisitoare şi de serie mică, solicitate în diferite regiuni cu cerinţe specific locale. Cea mai concludentă dovadă a acestui fapt este preocuparea ţărilor dezvoltate de a prelua iniţiativa în elaborarea şi implementarea standardelor. Atitudinea acestora este motivată prin sintagma "cine are prioritate în standardizare poate cuceri piaţa". Nu este lipsit de semnificaţie nici faptul că cei mai activi standardizatori sunt căutaţi şi stimulaţi de statele avansate.

3

Creşterea importanţei ce se acordă standardizării se poate aprecia şi după numărul crescând de specialişti solicitaţi să lucreze în acest domeniu. Aceştia sunt experţi guvernamentali, cercetători ştiinţifici, proiectanţi, ingineri, economişti şi tehnicieni din industrie, din alte domenii ale economiei, din organizaţiile pentru protecţia consumatorilor etc. Necesitatea standardizării a fost resimţită şi de ţările în curs de dezvoltare care trebuiau să-şi construiască industria în aşa fel încât producţia acesteia să corespundă cerinţelor standardelor internaţionale. Nu se poate face abstracţie de faptul că organizaţiile reprezentative ale consumatorilor impun prin standarde cerinţe exigente referitoare la calitatea produselor prezentate pe piaţă. Pentru aceste organizaţii, standardizarea reprezintă un mijloc absolut necesar de protecţie a populaţiei, a mediului etc. Impunerea standardizării apare, în acest caz, ca o schimbare de mentalitate la care au contribuit mai mulţi factori tehnico-economici, care au acţionat la un anumit nivel de dezvoltare a forţelor de producţie şi de organizare a activităţii sociale. Înainte de apariţia acestor condiţii, activitatea de standardizare nu putea fi organizată. Sintagma "standardizarea este veche de când lumea", folosită de unii standardizatori pentru a evidenţia vechimea acestei activităţi, nu poate fi acceptată, chiar dacă, prin exemplele selectate, ar putea să apară impresia că, intuitiv, se creează în mod standardizat (albinele construiesc celulele fagurilor după un standard, rândunelele
4

fac cuiburi respectând condiţii standardizate, micro şi macro-cosmosul sunt organizate după anumite norme etc.). Definirea conţinutului standardizării se poate realiza prin includerea aspectelor specifice din mai multe domenii, printre care menţionăm aspectele juridice (legale), tehnice/tehnologice, organizatorice, manageriale, economice, sociale/sociologice etc. Din această cauză standardizarea (teoretică şi practică) nu poate fi privită ca o activitate izolată, ci, din contră, posibilităţile sale ar putea fi apreciate şi folosite din plin numai în context cu toate celelalte eforturi depuse de alte organizaţii şi discipline care se preocupă de calitate, protecţie, economie, inginerie etc. În ultima perioadă s-a simţit nevoia de a se elabora bazele teoretice ale standardizării care, împreună cu experienţa practică acumulată, au permis afirmarea standardizării ca o nouă ştiinţă şi în acelaşi timp o nouă disciplină academică recunoscută din ce în ce mai mult pe plan naţional şi internaţional. În acest context, crearea Academiei Europene pentru Standardizare (EURAS) constituie cadrul organizatoric cel mai adecvat pentru afirmarea standardizării. Standardizarea este un subiect fascinant şi complex, iar studierea lui reclamă o abordare interdisciplinară. Efectele activităţii de standardizare nu au întârziat să apară. Ele se pot observa în armonizarea eforturilor producătorilor de a satisface nevoile complexe ale consumatorilor individuali şi ale colectivităţilor prin selectarea acelor produse, servicii etc. care să corespundă în cel mai înalt grad cerinţelor beneficiarilor.
5

Standardizarea intervine în special în alegerea celor mai adecvate soluţii pentru situaţiile care se intercondiţionează, propunând variantele cele mai favorabile pentru utilizator, urmărind totodată asigurarea unei eficienţe economice globale. Standardizarea elimină soluţiile care ar putea cauza un consum neraţional de eforturi fizice şi psihice, pentru a menţine starea de normalitate a oamenilor. Standardizarea are o contribuţie considerabilă în precizarea limbajului tehnic, prin selectarea şi definirea termenilor de specialitate şi, remarcând totodată stilul specific de redactare a documentelor normative, se poate afirma fără exagerare că există o influenţă benefică a standardizării asupra modului de exprimare şi de comunicare între oameni. Chiar şi în sport, standardizarea poate fi considerată drept un factor de influenţă benefică, contribuind, prin stabilirea condiţiilor referitoare la echipamente, la egalizarea şanselor competitorilor şi la posibilitatea comparării nediscriminatorii a rezultatelor întrecerilor sportive. Prin specificare şi definire clară a caracteristicilor mărfurilor, standardizarea participă, alături de alţi factori determinanţi, la creşterea încrederii beneficiarilor în activitatea întreprinderilor economice şi societăţilor comerciale, cu efecte benefice asupra normalizării relaţiilor dintre partenerii de afaceri. Efecte economice considerabile s-au putut obţine prin standardizarea ambalării şi protecţiei mărfurilor, prin stabilirea condiţiilor de protecţie a mediului, pentru sănătatea şi securitatea oamenilor etc.
6

După adoptarea, în 1993, a reglementărilor privind liberalizarea circulaţiei mărfurilor în Europa, prin care se impune certificarea calităţii produselor şi serviciilor, importanţa standardizării creşte şi mai mult. În această situaţie, standardizarea este chemată să creeze etaloanele de referinţă, modelele de comparaţie, respectiv standardele în care sunt specificate caracteristicile de calitate cărora trebuie să le corespundă produsele ce vor fi certificate. Concomitent, standardele specifică metodele de analize şi încercări, condiţiile de menţinere a calităţii în timpul circulaţiei, utilizării, mergând uneori până la recuperarea, refolosirea sau reintegrarea în natură a produselor certificate. Prin această nouă preocupare, standardizarea, împreună cu certificarea, contribuie la creşterea calităţii vieţii oamenilor şi a mediului ambiant, atât în spaţiul european, cât şi mondial. Standardizarea este, în mod clar, mai mult decât o activitate de elaborare a standardelor. Ea este un instrument aflat efectiv în slujba dezvoltării tehnologice şi economice şi o parte integrantă din complexul de principii şi mecanisme care contribuie la formarea pieţei şi la optimizarea activităţii societăţilor comerciale. Concluzionând cele expuse, se poate afirma că standardizarea este unul dintre factorii de influenţă asupra culturii şi civilizaţiei universale, cunoaşterea şi dezvoltarea sa putând contribui la eficientizarea activităţilor umane şi la atingerea unui standard de viaţă ridicat.

7

Capitolul 1 DEFINIREA STANDARDIZĂRII Standardizarea este o activitate foarte complexă, dacă ne gândim numai la subiectele şi aspectele regăsite în tematica programelor sale de lucru. Din aceasta cauză, la elaborarea standardelor sunt antrenaţi specialişti din toate domeniile de activitate: producţie industrială, agricultură, construcţii, transporturi, comerţ, comunicaţii, învăţământ, cultură, sănătate, armată, cercetare etc. Aceasta este o dovadă a faptului că pentru a standardiza este nevoie de cunoştinţe teoretice şi practice dobândite la diferite discipline ştiinţifice atât fundamentale cât şi de specialitate. Într-adevăr, nu s-ar putea elabora standarde de metode de analize şi încercări ale materialelor produselor, mărfurilor fără a se apela la cunoştinţe solide de chimie şi fizică, atât din ramurile clasice (chimie anorganică, organică, analitică sau fizică, mecanică) cât şi din cele moderne (bazate pe cunoştinţe nucleare etc.). Chiar şi specificarea caracteristicilor de calitate trebuie efectuată respectând cu stricteţe definirea proprietăţilor şi a unităţilor de măsură fundamentate în ştiinţele de bază. S-ar putea considera că ştiinţele fundamentale reprezintă rădăcinile prin care toate ştiinţele, toate specialităţile îşi absorb esenţa teoretică. Din această categorie de ştiinţe, un loc aparte îl ocupă tehnologiile de ramură care furnizează toate informaţiile necesare stabilirii tipurilor de produse, a caracteristicilor lor de funcţionare sau a altor elemente specifice produselor concrete. Dacă ştiinţele fundamentale pot fi comparate cu nişte rădăcini, ştiinţele de specialitate, tehnologiile de ramură şi altele asemănătoare pot fi comparate cu tulpina, cu osatura care susţine standardizarea. În această comparaţie standardizarea ar apărea sub forma ramurilor care alcătuiesc coronamentul, împreună cu alte ştiinţe (merceologie, marketing etc.) cu care se află în relaţie de complementaritate. Standardizarea nu este numai o beneficiară a celorlalte ştiinţe. În toate cazurile, noţiunile definite sau precizate în standarde stau la baza, intră în folosinţa tuturor disciplinelor fundamentale sau de specialitate, asigurându-se, în acest fel, o bază unică a terminologiei ştiinţifice, o identitate a înţelegerii şi folosirii parametrilor caracteristici ai produselor,
8

o modalitate generalizată de abordare a fenomenelor practice care să uşureze colaborarea dintre diferitele ramuri ale ştiinţei etc. Din această cauză standardizarea poate apărea ca o disciplină fundamentală pentru toată activitatea ştiinţifică. Această afirmaţie poate fi susţinută prin faptul că la activitatea de standardizare participă în mod nemijlocit academiile de ştiinţe, institutele de cercetări, universităţile şi alte foruri ştiinţifice naţionale sau internaţionale, precum şi prin faptul că în unele ţări activitatea de standardizare se desfăşoară în institute de standardizare conduse de consilii de cercetare ştiinţifică. Relaţia dintre standardizare şi merceologie este şi mai strânsă întrucât cele două ştiinţe au sferele de preocupare parţial suprapuse, unele teme majore regăsindu-se simultan în activitatea ambelor discipline, fără însă a fi rezolvate în mod identic. Ca exemple de teme comune se pot menţiona seriile tipo-dimensionale şi sortimentele de mărfuri, calitatea şi metodele de determinare a acesteia, ambalarea, depozitarea, păstrarea şi transportul produselor, metodele oficiale de expertizare a bunurilor mobile etc. Relaţia dintre standardizare şi merceologie se poate reprezenta grafic în figura 2, prin două cercuri care se suprapun parţial.

Figura 2 Relaţia dintre Standardizare (S) şi Merceologie (M) Nu este cazul să stabilim cantitativ predominanţa uneia dintre cele două discipline în scopul evidenţierii unor priorităţi. Menţionăm numai că preocupările celor două discipline se suprapun parţial, se completează reciproc, nu se poate face abstracţie de conţinutul lor comun. În concluzie, cele două discipline îşi menţin existenţa independentă, rămânând însă strâns legate în scopul comun de cunoaştere a mărfurilor şi de promovare a activităţilor comerciale.
9

Aşa cum s-a afirmat anterior, standardizarea este strâns legată de unele discipline ştiinţifice, cum ar fi de exemplu: drept, management, economie, sociologie etc., precum şi de unele noţiuni punctuale din toate disciplinele tehnice care au tangenţă cu subiecte de standarde. Evidenţiind caracterul interdisciplinar al standardizării trebuie subliniat că această disciplină are un loc bine delimitat între disciplinele academice, cu care se află în raporturi de susţinere reciprocă în avantajul progresului ştiinţei, tehnicii şi în general a economiei. Activitatea de standardizare a început, de fapt, cu mult înainte de a fi definită. Pentru diferite aspecte ale standardizării s-au folosit termeni ca: reglementare, unificare, tipizare, normalizare etc., care defineau standardizarea într-o măsură mai mare sau mai mică şi, din această cauză, cu efecte tehnico-economice mai limitate. Încercările iniţiale de definire a standardizării sunt departe de a preciza conţinutul, domeniul de extindere a preocupărilor, limitele între care se poate încadra această activitate. Dacă pentru definirea standardizării s-ar adopta explicaţiile date de unele dicţionare, confuziile s-ar amplifica atât din cauza descifrării incomplete a noţiunii cât şi din cauza diversităţii prezentării noţiunii de către diferiţi autori. Astfel, în unele dicţionare (v. DEX) standardizarea este acţiunea de a standardiza şi rezultatul ei (a standardiza însemnând a stabili şi a aplica un standard, respectiv un document în care sunt consemnate norme care reglementează calitatea, caracteristicile, forma etc. unui produs). În alte dicţionare standardizarea este "activitatea de elaborare a standardelor", standardul fiind "rezultatul activităţii de standardizare". O definiţie mai amplă, nu însă şi mai precisă este dată în dicţionarul enciclopedic, în care prin standardizare se înţelege acţiunea de a standardiza şi rezultatul ei, respectiv reglementarea producţiei şi a consumului, a terminologiei ştiinţifice, a unor metode de analiză etc. prin elaborarea şi aplicarea de standarde. Tot în acest dicţionar standardul este definit ca o normă prin care se stabilesc prescripţii privitoare la calitatea, dimensiunile, precum şi la alte elemente ce definesc un produs, aplicată în scopul reglementării unitare a producţiei şi consumului produselor;se elaborează şi pentru unele metode de analiză, pentru utilizarea unor sisteme de noţiuni ştiinţifice, simboluri, unităţi de măsură etc.
10

Nici dicţionarele străine nu prezintă definiţii mai precise. De exemplu, în dicţionarul enciclopedic Larousse, standardizarea (limitată la tehnica industrială) este prezentată ca fiind unificarea elementelor de producţie pentru a uşura şi simplifica lucrările de montare şi întreţinere. Este adevărat însă că în limba franceză acţiunea de standardizare este cunoscută sub denumirea de normalizare, aceasta fiind definită ca ansamblu de reglementări tehnice rezultând din acordul dintre producători şi utilizatori şi vizând specificarea, unificarea şi simplificarea, în vederea obţinerii unui randament mai bun în toate domeniile activităţii umane. Este de menţionat că în multe dicţionare româneşti şi străine denumirea de standardizare se utilizează şi pentru definirea unui tip, model sau etalon de comparaţie la care se raportează un eşantion de produse. În unele cazuri calificativul de standard este aplicat şi produselor realizate pe baza unui standard iar în sens peiorativ produselor lipsite de originalitate, făcute după şablon, comune. În literatura de specialitate s-a acordat o atenţie deosebită definirii exacte a standardizării şi a standardului. Este adevărat, nu întotdeauna respectându-se regula de a "desluşi în puţine cuvinte lămuritoare a înţelesului unui cuvânt" sau cerinţa ca definiţia să fie "o operaţie logică de dezvăluire a conţinutului unei noţiuni cu ajutorul "genului proxim şi al diferenţei specifice". Importanţa definirii corecte a standardizării derivă din faptul că atât organizarea cât şi conducerea activităţii sunt în strânsă legătură cu evoluţia conceptului, etapa de dezvoltare a unei economii, fiind influenţate chiar de regiunea geografică sau de specificul sistemului socio-economic. Standardizarea trebuie privită nu numai ca o posibilitate ci ca o necesitate, nu ca fiind apanajul unui organism administrativ (de stat), ci ca o preocupare a societăţilor comerciale interesate (private). O primă încercare de definire ştiinţifică a standardizării, care a circulat în ţara noastră, a fost următoarea: "Standardizarea este acţiunea de elaborare a unor documente, organizată în scopul reglementării tehnice optime a problemelor care se pun în mod repetat în activitatea economică, şi mai ales în domeniul producţiei, prin adoptarea acelor soluţii care, în condiţiile de producţie ale domeniului economic considerat, conciliază cerinţele beneficiarilor cu posibilităţile producătorilor, realizând avantaje tehnico-economice optime".
11

O analiză minuţioasă a acestei definiţii ar permite evidenţierea unor inadvertenţe printre care s-ar putea menţiona: - limitarea preocupării standardizării la elaborarea standardelor, nu şi la aplicarea acestora, deşi numai înscrierea într-un document a unor cerinţe nu ar avea nici un efect dacă acestea nu ar fi aplicate în practică; - nu este precizat felul documentului care se elaborează; - scopul standardizării este limitat doar la reglementarea tehnică ce se doreşte a fi optimă, când de fapt trebuie avut în vedere şi efectul economic; - specificarea caracterului repetitiv al problemelor standardizate elimină preocupările pentru standardizarea elementelor componente din produsele unicate pentru care trebuie avute în vedere cel puţin condiţiile de siguranţă şi protecţia vieţii şi a mediului ambiant; - specificarea priorităţii în standardizare pentru un anumit domeniu (de exemplu al producţiei) diminuează şansele de soluţionare a unor aspecte din alte domenii (de exemplu aspecte teoretice, de protecţie etc.) care, în anumite etape, devin prioritare; - soluţionarea prevederilor conţinute în standarde prin concilierea cerinţelor beneficiarilor cu posibilităţile producătorilor nu trebuie acceptată ca o metodă de lucru în standardizare; negocierea acestora ar conduce în mod inevitabil la soluţii partizane impuse de presiunea exercitată de interesele participanţilor la elaborarea documentelor respective. Totodată soluţiile obţinute prin conciliere ar putea fi în contradicţie cu principiul "reglementării tehnice optime" prevăzut în definiţie. Ca răspuns la obiecţiile menţionate şi pentru a include noi elemente de definire a standardizării s-a propus ca aceasta să fie definită ca "activitatea de elaborare şi aplicare în practică de documente tehnice cu caracter normativ, prin care se stabilesc în mod colectiv şi în concordanţă cu progresele ştiinţei şi tehnicii, prescripţii pentru rezolvarea raţională, unitară şi dinamică a problemelor tehnice, în vederea obţinerii unei eficienţe economice de ansamblu optime". Este uşor de remarcat că această definiţie răspunde în mod corespunzător la toate obiecţiile referitoare la definiţia precedentă şi în plus introduce principiul participării în colectiv a elaboratorilor documentelor normative, principiul concordanţei soluţiilor cu progresul ştiinţei şi tehnicii, din care derivă şi caracterul dinamic al standardelor şi se subliniază caracterul raţional şi unitar al soluţiilor adoptate în problemele tehnice cuprinse în standarde.
12

În plus se introduce conceptul de eficienţă economică de ansamblu optimă care are un caracter mai mobilizator pentru toţi factorii interesaţi în elaborarea standardelor. Pentru a clarifica esenţa activităţii şi a preciza obiectivele şi scopul standardizării s-a iniţiat o cercetare cu participare internaţională, în urma căreia s-a ajuns la următoarea definiţie: Standardizarea este acţiunea de stabilire şi aplicare a unor reguli, cu scopul realizării ordinii într-un domeniu dat, în avantajul şi cu concursul tuturor celor interesaţi, în special pentru obţinerea unei economii de ansamblu optime, respectând cerinţele funcţionale şi cele de securitate. Standardizarea se bazează pe rezultatele obţinute de ştiinţă, de tehnică şi de experienţă. Ea nu stabileşte numai bazele pentru prezent ci şi pe cele pentru dezvoltarea viitoare şi trebuie să ţină pasul cu progresul. Aplicaţiile sale particulare sunt, printre altele: - unităţile de măsură; - terminologia şi simbolizarea; - produsele şi procedeele (definirea şi alegerea caracteristicilor produselor, metodele de încercare şi măsurare, specificarea caracteristicilor produselor pentru definirea calităţii, varietăţii, interschimbabilităţii lor etc.); - securitatea persoanelor şi bunurilor; - protecţia mediului înconjurător. Această definiţie a fost elaborată de Comitetul permanent pentru studiul principiilor ştiinţifice ale standardizării (STACO) din cadrul Organizaţiei Internaţionale de Standardizare (ISO) şi este considerată ca una dintre cele mai cuprinzătoare, reflectând cel mai fidel concepţia modernă despre activitatea de standardizare. Deşi este criticabilă din punct de vedere didactic, definiţia STACO este reprodusă în toate manualele şi lucrările de standardizare, contribuind prin aceasta la limitarea încercărilor de definire a noţiunii şi realizând ordinea necesară în acest domeniu. Prin aceasta, definiţia este ea însăşi un act de standardizare. Documentele prin care se realizează activitatea de standardizare sunt standardele (normele). Conform definiţiei aceluiaşi comitet STACO, standardul (norma) este rezultatul unei standardizări (normalizări) realizate într-un anumit domeniu şi aprobat de o autoritate recunoscută. El este publicat sub forma unui document conţinând o serie de condiţii care trebuie să fie îndeplinite.
13

Prin aceste definiţii se exclude noţiunea de "standardizare spontană", bazată pe o selecţie naturală, empirică sau sporadică a unor produse sau fenomene. Definiţiile, oricât de bune ar fi, nu pot reda în condiţii optime esenţa, scopul şi toate mijloacele prin care se caracterizează o activitate deosebit de complexă cum este standardizarea. Ea este simultan activitate de elaborare şi de aplicare a unor reguli, este puternic ancorată în prezent dar vizează viitorul economiei, reflectă realitatea dar are şi caracter de avangardă, este naţională dar tinde spre internaţional (globalizare), necesită implicarea unor specialişti dar şi a tuturor celor interesaţi, se preocupă de produse şi procese care se repetă dar şi de unicate etc. Totodată, unele caracteristici şi laturi ale activităţii de standardizare prezintă importanţă diferită în timp şi spaţiu, fiind prioritare sau mai puţin importante în funcţie de faza de dezvoltare a economiei naţionale. Astfel, activitatea de organizare, elaborare, aplicare, cooperare au fost pe rând prioritare iar acum, în urma hotărârii de guvern prin care s-a constituit "Sistemul naţional de certificare a calităţii", o bună parte din efortul organelor de standardizare este canalizat în această direcţie. Oricât de complexă ar fi activitatea de standardizare, ea trebuie să fie utilă, să asigure îndeplinirea scopului său principal: realizarea ordinii într-un domeniu dat, prin rezolvarea raţională, unitară, dinamică, conştientă şi organizată a tuturor problemelor tehnice sau de altă natură ale domeniului, care pot deveni subiecte de standardizare. Activitatea de standardizare se apreciază prin efectul economic de ansamblu obţinut, efect, în general, recunoscut dar care nu se poate calcula cu precizie. Cu toate că definiţia STACO a fost apreciată şi adoptată creânduse impresia că problema este în mod definitiv rezolvată, apar în continuare noi definiţii impuse de necesitatea adaptării acesteia la specificul unor activităţi sau de aplicarea particulară în anumite condiţii. Se poate exemplifica această tendinţă prin următoarele două definiţii adoptate de Organismele europene de standardizare şi de Asociaţia Română de Standardizare. Astfel Comitetul European de Standardizare (CEN) a adoptat următoarea definiţie: "Standardizarea este activitatea de stabilire, legată de problemele actuale sau potenţiale, a prevederilor pentru utilizarea
14

obişnuită şi repetată a produselor, orientată în scopul obţinerii unui nivel optim al ordinii lucrurilor într-un anumit context". Conform aceluiaşi comitet, activitatea de standardizare constă în iniţierea, conceperea, formularea, elaborarea şi implementarea standardelor. Beneficiile, rolul, aportul şi contribuţia standardizării constau în: îmbunătăţirea gradului de adecvare a produselor, proceselor şi serviciilor la scopurile intenţionate, precum şi eliminarea barierelor din calea comerţului şi facilitarea cooperării tehnologice. Valoarea standardelor se reflectă în competitivitatea de preţ, precum şi în competitivitatea datorită calităţii. Pe baza definiţiilor stabilite de organismele europene de standardizare, în standardul român s-au adoptat următoarele definiţii: "Standardizarea – activitate specifică prin care sunt stabilite, pentru probleme reale sau potenţiale, prevederi destinate unei utilizări comune şi repetate, urmărind obţinerea unui grad optim de ordine într-un context dat". "Standard – document stabilit prin consens şi adoptat de un organism recunoscut care furnizează (stabileşte), pentru utilizări comune şi repetate, reguli, linii directoare (prescripţii) sau caracteristici pentru activităţi sau rezultatele lor, în scopul obţinerii unui grad optim de ordine într-un context dat". Pentru precizarea conţinutului, definiţia este însoţită de o notă cu următorul conţinut: "Standardele trebuie să se bazeze pe rezultatele conjugate ale ştiinţei, tehnicii şi experienţei şi să aibă drept scop promovarea avantajelor optime ale comunităţii". Această redactare lărgeşte în mod considerabil sfera de cuprindere a noţiunii, în care pot fi incluse o serie de documente normative, ca de exemplu: standarde accesibile publicului, norme, specificaţii tehnice, coduri, reglementări sau alte documente care, în anumite condiţii, pot deveni standarde. În mod normal, procesul de perfecţionare a definiţiilor standardului şi standardizării va continua în scopul adaptării acestora la noile condiţii ce vor apărea prin globalizarea şi extinderea pieţelor, precum şi pentru exprimarea lor într-un stil mai clar, accesibil unui număr cât mai mare de specialişti, cu grade diferite de pregătire, care doresc să utilizeze lucrările de standardizare pentru creşterea eficienţei afacerilor lor.
15

Capitolul 2 OBIECTIVELE ŞI PRINCIPIILE STANDARDIZĂRII Activităţile umane urmăresc îndeplinirea unor obiective mai mult sau mai puţin importante, pe baza cărora se poate aprecia utilitatea şi eventual calcula eficienţa activităţilor respective. În general, obiectivele care reprezintă scopul, ţelul, esenţa activităţii sunt considerate obiective majore (strategice), iar cele care reprezintă mijloacele, modalităţile de îndeplinire ale obiectivelor majore sunt considerate obiective tactice. Obiectivele oricărei activităţi sunt determinate de mai mulţi factori conjuncturali, printre care se menţionează momentul şi condiţiile în care acestea au loc, situaţiile geopolitice interne şi internaţionale, nivelul la care se produc etc. 2.1 Obiectivele strategice Obiectivele şi sarcinile specifice ale standardizării derivă din conţinutul activităţii, din etapa dezvoltării economiei naţionale şi din legile care reglementează organizarea şi desfăşurarea activităţii într-un stat (inclusiv în ţara noastră), fiind totodată definite şi de organizaţiile internaţionale de standardizare. Activitatea de standardizare împreună cu cea de tipizare şi normare tehnică este considerată ca un factor important în folosirea cu maximum de randament a capacităţilor de producţie, valorificarea superioară a resurselor materiale şi energetice, reducerea consumurilor şi a costurilor de fabricaţie, în organizarea mai bună a producţiei, creşterea productivităţii muncii, ridicarea calităţii produselor şi a gradului lor de competitivitate, în promovarea progresului tehnico-ştiinţific şi sporirea eficienţei întregii activităţi economice. Standardizarea la nivel internaţional îşi lărgeşte sfera de cuprindere nu numai spaţial (corespunde intereselor mai multor state) ci şi ca problematică având ca obiective majore sprijinirea economiei mondiale, a pieţei globalizate, dezvoltarea standardizării în ţările în curs de dezvoltare etc.
16

Dintre obiectivele majore (strategice) ale standardizării se evidenţiază: 1. Sprijinirea economiilor naţionale şi realizarea unei economii de ansamblu optime. 2. Creşterea eficienţei întreprinderilor societăţilor comerciale. industriale şi a

3. Evaluarea şi îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor prescrise în standarde. 4. Stabilirea condiţiilor complexe. de compatibilitate a sistemelor

5. Recunoaşterea internaţională a produselor care îndeplinesc condiţiile prevăzute în standardele unanim acceptate. 6. Sprijinirea schimbului de activităţi, mărfuri, servicii, cooperări etc. interne şi internaţionale; înlăturarea barierelor tehnice din calea comerţului. 7. Asigurarea securităţii bunurilor şi persoanelor, protejarea şi îmbunătăţirea sănătăţii şi a calităţii vieţii oamenilor. 8. Apărarea intereselor şi protecţia consumatorilor. 9. Protecţia mediului înconjurător. 10. Colaborarea internaţională şi dezvoltarea standardizării întrun număr cât mai mare de ţări în curs de dezvoltare. 11. Informarea factorilor interesaţi asupra lucrărilor curente în domeniul standardizării. 12. Pregătirea specialiştilor standardizatori şi perfecţionarea bazei tehnico-ştiinţifice a standardizării. Unele dintre obiectivele strategice ale standardizării sunt în acelaşi timp obiective ale altor activităţi. În aceste cazuri, delimitarea contribuţiei standardizării la îndeplinirea unuia sau altuia dintre obiective este mai dificilă şi se estimează prin evidenţierea acţiunilor specifice ale acesteia.
17

1. Sprijinirea economiilor naţionale este un fapt unanim recunoscut, o cotă parte din venitul naţional fiind considerată ca rezultând din activitatea de standardizare. Pornind de la această constatare, specialiştii standardizatori trebuie consideraţi coparticipanţi la crearea venitului naţional. Aportul concret al standardizării la îmbunătăţirea activităţii economice a fost recunoscut de unele state (Germania, Japonia, SUA, Rusia etc.), care acordă o atenţie sporită elaborării şi aplicării standardelor. Rezultatele acestei abordări se pot observa în nivelul indicatorilor ce caracterizează economiile ţărilor respective. În urma aplicării documentelor de standardizare se pot obţine efecte economice atât la producătorul cât şi/sau la utilizatorul unui produs. Prin modificarea acestor documente, avantajele pot fi mărite sau micşorate în diferite sectoare. Neputându-se ajunge la acelaşi nivel al avantajelor economice pentru toţi factorii interesaţi, se pune problema asigurării unui avantaj economic de ansamblu, care poate fi optimizat. În orice caz, obţinerea de avantaje economice de ansamblu prin standardizare nu poate fi rezultatul unui compromis. Acest obiectiv nu se atinge decât atunci când fiecare dintre elementele componente, luate individual, îşi ating optimul. 2. Creşterea eficienţei întreprinderilor industriale şi a societăţilor comerciale Efectele benefice ale standardizării se pot constata şi la nivel microeconomic, în întreprinderi şi societăţi comerciale în care activităţile de proiectare, aprovizionare, fabricaţie, desfacere etc. se realizează pe baza prevederilor standardelor. Aplicarea standardelor contribuie la obţinerea unor economii de materiale, energie şi efort uman. Aceste avantaje sunt şi mai evidente atunci când anumite întreprinderi folosesc standarde în exclusivitate (standarde de întreprinderi ţinute în secret) sau când devansează alte întreprinderi în aplicarea standardelor. În acest fel se explică tendinţa unor întreprinderi de a se situa în poziţie de antemergător în standardizare. Sunt cunoscute cazuri în care unii producători au cucerit pieţele prin impunerea standardelor proprii. Pentru a-şi asigura o poziţie de lider într-o ramură industrială, o întreprindere trebuie să-şi asigure, pe lângă o multitudine de condiţii de
18

management, şi un grad mare de standardizare a tuturor materialelor, proceselor, pieselor componente, semifabricatelor şi produselor finite înaintea tuturor concurenţilor. 3. Evaluarea şi îmbunătăţirea calităţii produselor/serviciilor prescrise în standarde În domeniul calităţii, standardizarea şi-a propus să selecteze cele mai importante caracteristici ale produselor/ serviciilor, care să reflecte cât mai exact calitatea acestora, să stabilească limitele acestora, să stabilească limitele indicilor care să permită separarea reală a nivelurilor (claselor) de calitate, să precizeze metodele de analize şi încercări pentru verificarea calităţii, să fixeze condiţiile pentru menţinerea nivelului calităţii, să uniformizeze pe plan mondial condiţiile de asigurare a calităţii totale etc. În procesul de prescriere a calităţii, standardizarea ţine cont de caracterul dinamic al acestuia şi în consecinţă determină direcţiile care conduc la o îmbunătăţire reală a produselor şi stabileşte condiţiile de calitate spre îndeplinirea cărora să fie canalizate eforturile producătorilor. În momentul în care producătorii, prin mijloace specifice, îndeplinesc condiţiile de calitate prescrise, standardul se revizuieşte, pentru a include noile condiţii care să stimuleze în continuare pe producători pentru îmbunătăţirea continuă a calităţii. Orientarea spre problemele calităţii este susţinută de organismele internaţionale, care au elaborat în acest scop standarde speciale (Standardele ISO seria 9000). 4. Stabilirea condiţiilor de compatibilitate a sistemelor complexe Părţile componente ale sistemelor complexe trebuie să prezinte parametri care să asigure interconectarea şi funcţionarea corectă în ansamblu. Realizarea acestor componente de către companii şi societăţi amplasate în diferite ţări sau chiar continente ale globului necesită o coordonare strictă a eforturilor de înnoire sau perfecţionare a pieselor sau subansamblelor care să asigure înlocuirea uşoară în caz de reparare a subansamblelor defectate sau, în cazurile când se doreşte o creştere a performanţelor, noile componente ale complexului să se poată monta şi funcţiona cât mai bine.
19

Singurele organisme care se pot implica în acest fel de lucrări sunt organismele profesionale, iar singurele documente în care se prevăd condiţiile de compatibilitate sunt standardele, în special cele internaţionale. Sarcina îndeplinirii acestui obiectiv a fost preluată iniţial de Comisia Electrotehnică Internaţională (CEI), dar principiul asigurării interschimbabilităţii dimensionale şi funcţionale este în atenţia tuturor standardizatorilor. 5. Recunoaşterea internaţională a produselor care îndeplinesc condiţiile prevăzute în standardele unanim acceptate La prima vedere, sarcina promovării produselor/ serviciilor aparţine furnizorului, care este direct interesat în recunoaşterea internaţională a acestora, pentru a pătrunde sau a-şi menţine pieţele (internă sau internaţională). Un mijloc eficient de promovare este certificarea, prin care se garantează că unele produse corespund standardelor unanim recunoscute pe plan internaţional. Dacă în această operaţie standardele servesc doar drept etalon de comparaţie, cu totul altfel se apreciază poziţia standardizării atunci când recunoaşterea internaţională a produselor devine un obiectiv major al acesteia. În acest caz este vorba de calitatea şi veridicitatea documentelor normative elaborate de diferitele organisme de standardizare. Îndeplinirea acestui obiectiv situează standardizarea pe o poziţie superioară, factorii interesaţi acordând de fapt un vot de încredere activităţii respective. Departe, însă, ca prin acest obiectiv, să se urmărească numai crearea unei imagini favorabile pentru activitatea de standardizare. Rolul standardizării este acela de a scoate în evidenţă valorile reale, standardizabile, din mulţimea de produse de calitate îndoielnică sau chiar dăunătoare. 6. Sprijinirea schimbului de activităţi, mărfuri, servicii etc. interne şi internaţionale; înlăturarea barierelor tehnice din calea comerţului În realizarea schimbului de mărfuri/servicii apar, uneori, dificultăţi la stabilirea condiţiilor tehnice de calitate, a metodelor de verificare, ambalare, transport etc. În unele cazuri chiar terminologia folosită de parteneri, prin intermediul translatorilor, poate provoca o interpretare diferită a tranzacţiei sau a contractului care se încheie în astfel de ocazii. Pentru unele noţiuni sau valori care creează neînţelegeri,
20

uneori chiar suspiciuni, se poartă discuţii îndelungate, se apelează la consultanţi neutri, se solicită acceptul forurilor competente, toate acestea cauzând întârzieri sau renunţări la tranzacţie. Într-un mod cu totul diferit se rezolvă aceste probleme atunci când pentru produsul sau activitatea respectivă există standarde unanim acceptate. În astfel de cazuri simpla trimitere la standardul care conţine condiţiile respective sau definesc termenii care creează interpretări diferite este suficientă. De regulă, în locul prezentării condiţiilor, în contract se înscrie numai conformitatea cu standardul (naţional, internaţional). Creşterea considerabilă a volumului de schimburi internaţionale a provocat o creştere mărită a cererii de standarde, care să se bucure de un statut de recunoaştere internaţională. Alături de standardele internaţionale, de recomandările sau directivele unor organisme internaţionale, standardele naţionale contribuie şi ele la facilitarea schimburilor de produse/servicii. În acest fel, odată cu mărirea gradului de acoperire cu standarde a unor domenii se constată o facilitare a circulaţiei internaţionale a produselor/serviciilor, cu efecte benefice asupra economiilor naţionale. De multe ori neînţelegerile provocate de lipsa standardelor au fost denumite "bariere tehnice", standardele fiind utilizate pentru înlăturarea acestora. În realitate barierele tehnice sunt create din cauza practicării în diferite state a unor condiţii tehnice de importanţă locală, impuse de anumite obiceiuri neesenţiale pentru utilitatea produselor. Eliminarea acestora de către standardele internaţionale permite evidenţierea condiţiilor esenţiale, aprecierea mai exactă a utilităţii produselor, mondializarea utilizării celor mai performante produse. Dacă în mod obişnuit acest aspect apare ca un efect al standardizării, urmărirea conştientă a acestuia îl transformă într-un obiectiv strategic de importanţă considerabilă. Acest fapt este solicitat în mod deosebit de fenomenul globalizării pieţei, sprijinită în mod eficient de standardizare. Unul dintre aspectele esenţiale care apare în procesul de comunicare, colaborare şi schimburi de activităţi interne şi internaţionale, este limbajul, în special cel tehnic. În acest caz standardizarea intervine în mod hotărâtor prin definirea terminologiei şi prin stabilirea unor semne convenţionale (simboluri, coduri), înţelese în mod identic de către toţi
21

specialiştii, indiferent de ţara în care activează, oferindu-le garanţia asupra corectitudinii informaţiei şi înlăturând dubiile asupra calităţii produselor. Până în prezent s-au definit peste 10.000 termeni şi s-au unificat nenumărate simboluri grafice convenţionale pentru desene tehnice şi pentru scheme (în special în domeniul electrotehnicii şi electonicii). De asemenea, impunerea unui singur sistem de unităţi de măsură (SI) facilitează stabilirea calităţii şi cantităţii de produse, elemente obligatorii în conţinutul tuturor contractelor economice. 7. Asigurarea securităţii bunurilor şi persoanelor, protejarea şi îmbunătăţirea sănătăţii şi a calităţii vieţii oamenilor În mod obişnuit, atunci când se discută despre securitate, protecţie etc., cu referiri fie la bunuri, fie la persoane, se au în vedere anumite organisme sau instituţii de pază, protecţie, îngrijire sau anumiţi specialişti pregătiţi şi abilitaţi în acest scop. Este normal ca societatea să ia măsurile cele mai adecvate pe linie guvernamentală (de stat) sau privată, inclusiv de realizare a inspecţiilor preventive pentru verificarea existenţei condiţiilor de pază şi protecţie şi de sancţionare a celor vinovaţi de nerespectarea acestor condiţii, în cazul unor accidente. Condiţiile care trebuiesc respectate pentru asigurarea securităţii bunurilor şi persoanelor nu pot fi stabilite la întâmplare. Ele trebuiesc să fie prescrise în documente cu largă circulaţie, cele mai adecvate fiind standardele. În standarde pot fi prescrise, de exemplu, condiţiile privind funcţionarea în regim de siguranţă a maşinilor, utilajelor, construcţiilor şi instalaţiilor, precum şi a prescripţiilor care limitează sau înlătură noxele, accidentele, incendiile sau alte degradări provocate de acestea. Chiar şi circulaţia rutieră, feroviară, navală şi aeriană este reglementată prin standarde, respectarea cărora asigură securitatea vehiculelor, a mărfurilor transportate şi, mai presus de toate, a vieţii şi integrităţii călătorilor. Pentru protecţia şi îmbunătăţirea stării de sănătate a oamenilor există standarde de medicamente, aparatură, reguli de igienă, de protecţie etc. Prevederile pe care le conţin aceste standarde vizează nu numai menţinerea la nivelul existent a sănătăţii, ci şi îmbunătăţirea acesteia şi prelungirea speranţei de viaţă a populaţiei.
22

Pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii, standardele conţin prevederi, îndeplinirea cărora contribuie la micşorarea efortului uman pentru asigurarea condiţiilor de primă necesitate, vizând pentru perspectivă toate necesităţile umane. Este de menţionat că obiectivul standardizării de protejare a sănătăţii şi vieţii oamenilor este prioritar şi se urmăreşte cu rigurozitate îndeplinirea lui, chiar cu riscul diminuării efectelor economice ale întreprinderilor. Pentru standardizare, omul este cel mai preţios capital. 8. Apărarea intereselor şi protecţia consumatorilor La luarea deciziei de cumpărare a unui produs, consumatorul obişnuit nu cunoaşte toate caracteristicile de calitate şi performanţele acestuia. El poate fi indus în eroare de o reclamă incorectă sau de un comerciant care nu respectă legile morale elementare ale comerţului. Din această cauză se impune necesitatea protejării consumatorului prin asociaţii şi instituţii care să-l reprezinte şi care să militeze pentru apărarea intereselor sale. Una dintre posibilităţile de apărare a intereselor consumatorilor ar putea fi activitatea de standardizare, care garantează calitatea produselor standardizate, prin nivelul caracteristicilor înscrise în standarde. Deoarece consumatorii nu au calificarea tehnică necesară şi nu sunt organizaţi pentru a avea un punct de vedere comun, care să poată fi susţinut la elaborarea standardelor, apărarea intereselor consumatorilor, obiectiv important al standardizării, se realizează prin prevederea în standarde a unor caracteristici care se verifică în timpul utilizării produsului (durabilitate, fiabilitate, mentenabilitate etc.), neîndeplinirea cărora ar putea permite consumatorului să emită pretenţii la despăgubiri. La aceasta se mai adaugă obligativitatea aplicării standardelor acceptate, care constituie o garanţie că mărfurile standardizate vor corespunde cerinţelor înscrise în standarde, reflectând nevoile raţionale ale consumatorilor. În ţările în care standardele au caracter de recomandare, putând fi aplicate în mod facultativ, odată ce standardele au fost adoptate de producători, iar mărfurile poartă marca de conformitate cu standardele corespunzătoare, există obligaţia respectării întocmai a prescripţiilor acestora, prescripţii care ţin seama de interesele consumatorilor. Produsele care poartă marca de conformitate prezintă o garanţie în plus că
23

acestea corespund necesităţilor consumatorilor, achiziţionarea lor putându-se face cu deplină încredere. Unul dintre interesele principale ale consumatorilor este asigurarea unui nivel ridicat al calităţii şi menţinerea acesteia până la consumarea (uzarea completă) a produselor. În acest scop standardele îşi propun nu numai stabilirea unor condiţii de calitate, ci şi prescrierea condiţiilor de ambalare, păstrare, depozitare, transport, acestea devenind obligaţii ferme pentru toţi furnizorii, în vederea menţinerii calităţii mărfurilor pe întreg circuitul tehnic de la producător la consumator. Un mijloc important de protecţie a consumatorilor este acţiunea de certificare a mărfurilor, coordonată de organismele de standardizare, prin care apare obligativitatea ca produsele să fie însoţite de certificate de calitate (sau alte documente de certificare: declaraţii, mărci etc.) prin care producătorii, pe propria răspundere sau prin garantarea de către organisme neutre declară că produsele lor corespund condiţiilor de calitate prevăzute în standarde sau în alte documente normative. Această certificare se constituie ca o garanţie pentru consumatori că produsele cumpărate şi consumate vor fi de calitate corespunzătoare şi le va întări încrederea în comerţul cu produse standardizate. 9. Protecţia mediului înconjurător Lupta împotriva poluării mediului înconjurător necesită concentrarea eforturilor tuturor membrilor societăţii şi în mod special responsabilitatea întreprinderilor şi a societăţilor comerciale. Deversările substanţelor toxice din neştiinţă, din neglijenţă sau din culpă constituie o crimă împotriva mediului ambiant, cu efecte dăunătoare asupra vegetaţiei, regnului animal şi chiar asupra stării de sănătate a oamenilor. În ultima perioadă au fost întreprinse numeroase acţiuni pe linie guvernamentală şi neguvernamentală pentru depistarea surselor de poluare, a materialelor şi substanţelor poluante, s-au stabilit metode de control pentru depistarea poluanţilor şi determinarea concentraţiei acestora în mediile de dispersare (sol, apă, aer). În această acţiune de păstrare a curăţeniei solului, apelor şi aerului, standardizarea intervine prin stabilirea unor condiţii ecologice riguroase, prin alegerea unor metode sensibile şi precise de control, prin refuzul de a standardiza şi certifica produsele sau activităţile care dăunează mediului.
24

10. Colaborarea internaţională şi dezvoltarea standardizării într-un număr cât mai mare de ţări în curs de dezvoltare Colaborarea internaţională în domeniul standardizării este o componentă a colaborării economice internaţionale, a creşterii schimbului internaţional de mărfuri şi activităţi, a globalizării pieţelor, însă derivă şi din solidaritatea internaţională, din umanismul standardizatorilor, care doresc să transmită experienţa lor, acumulată de-a lungul anilor, ţărilor, organismelor şi specialiştilor care sunt la începutul activităţii de standardizare din ţările lor. Un rol important în organizarea cooperării internaţionale revine organismelor internaţionale, mondiale sau regionale, care îşi trimit cei mai buni specialişti, în calitate de lectori, la simpozioane, instructaje sau schimburi de experienţă pe teme de standardizare. De o importanţă deosebită în activitatea internaţională sunt colaborările bilaterale în care se compară experienţele şi se stabilesc măsurile de soluţionare optimă a problemelor comune de standardizare. Nevoia de colaborare internaţională este resimţită în special de ţările cu organisme de standardizare puternice, care militează pentru lărgirea problematicii şi accelerarea ritmului de soluţionare a temelor cuprinse în planurile de colaborare. Colaborarea internaţională conduce la soluţionarea unitară a unor aspecte ale standardizării, cu efecte benefice asupra producţiei şi consumului de mărfuri. 11. Informarea factorilor interesaţi asupra lucrărilor curente în domeniul standardizării Lucrările de standardizare, fiind de interes larg, trebuie executate într-o transparenţă totală. Eventualele lucrări cu caracter secret ar putea apare numai pentru subiecte în legătură directă sau indirectă cu brevetele de invenţii, care sunt protejate pe o anumită perioadă de timp sau subiecte declarate secrete de serviciu sau de stat. Restul lucrărilor sunt realizate cu participarea şi în interesul tuturor factorilor interesaţi, din care cauză aceştia trebuie să fie informaţi, fie direct prin corespondenţă sau prin discuţii colective, fie prin presa de specialitate sau lucrări mai ample tipărite şi difuzate prin edituri.

25

Este de menţionat faptul că informarea factorilor interesaţi se face şi cu lucrări/proiecte în diferite faze de elaborare, informarea având în aceste cazuri un caracter provizoriu. 12. Pregătirea specialiştilor standardizatori şi perfecţionarea bazei tehnico-ştiinţifice a standardizării În categoria specialiştilor standardizatori se încadrează o mulţime de salariaţi care au sarcini de elaborare sau de aplicare a standardelor, funcţionari superiori care conduc activitatea de standardizare internă şi internaţională, precum şi teoreticieni care studiază fenomenele legate de standardizare. Aceştia pot activa numai în domeniul standardizării sau pot participa temporar sau parţial la diverse lucrări de standardizare. Cunoştinţele necesare pentru îndeplinirea sarcinilor de standardizare pot fi dobândite prin practică, prin cursuri de specializare sau prin alte metode care să garanteze formarea concepţiilor specifice acestei activităţi şi însuşirea metodelor corespunzătoare îndeplinirii sarcinilor ce le revin. Acumularea de cunoştinţe necesare unei activităţi creatoare în domeniul standardizării se realizează în mod continuu, din care cauză pregătirea specialiştilor trebuie să aibă un caracter de continuitate la nivelul unor cursuri postuniversitare sau superioare, în care caz să se pună accentul pe aspectele de perfecţionare, modernizare şi actualizare a cunoştinţelor. Faptul că în ultima perioadă se face uz de standarde în cercuri din ce în ce mai largi de specialişti din diverse domenii, impune necesitatea organizării unor cursuri de informare pentru ca aceştia să poată înţelege, utiliza şi fructifica avantajele standardizării. În această situaţie, ţinând cont că numărul de standardizatori este în prezent de ordinul miilor, înfiinţarea unui centru naţional de informare şi perfecţionare în domeniul standardizării este pe deplin justificată.

În statutul Asociaţiei de Standardizare din România se formulează scopul principal al Asociaţiei ca fiind "dezvoltarea standardizării naţionale", iar în Ordonanţa Guvernului nr. 39/1998 privind
26

activitatea de standardizare din România se menţionează că scopul activităţii de standardizare constă, în principal, în: a) îmbunătăţirea calităţii vieţii; b) obţinerea unei economii globale de materiale, energie şi efort uman; c) protecţia vieţii, sănătăţii şi securitatea persoanelor fizice, a mediului înconjurător şi apărarea intereselor consumatorilor; d) protecţia consumatorilor, printr-un nivel de calitate al produselor şi serviciilor adaptat necesităţilor şi verificat corespunzător; e) recunoaşterea internaţională a produselor româneşti; f) promovarea rezultatelor consolidate ale ştiinţei şi tehnologiei, ţinând seama de gradul de dezvoltare al economiei; g) stabilirea unui sistem unitar de cerinţe pentru certificarea conformităţii; h) înlăturarea barierelor internaţional; tehnice din calea comerţului

i) reprezentarea intereselor economiei naţionale în activităţile de standardizare internaţionale şi europene. Se constată cu uşurinţă că legislaţia privind standardizarea din România este pe deplin armonizată cu obiectivele generale ale standardizării şi că, în acest domeniu, suntem pregătiţi să facem parte din comunitatea statelor europene, deci pe plan regional, şi chiar pe plan mondial. 2.2 Obiectivele tactice Pentru realizarea obiectivelor strategice, standardizarea acţionează prin mijloacele sale specifice, care pot fi considerate obiective tactice. Acestea pot fi specifice numai activităţii de standardizare sau pot fi comune cu ale altor activităţi.
27

Aspectele concrete ale acestora sunt: 1. definirea 2. armonizarea 3. specificarea 4. simplificarea 5. tipizarea 6. modularea 7. simbolizarea (inclusiv cea grafică) 8. codificarea 9. certificarea 10. crearea etaloanelor de comparaţie etc. 1. Definirea este acţiunea de explicitare a înţelesului unei noţiuni, unui termen, unei unităţi de măsură etc., prin folosirea unor atribute, prin comparare cu noţiuni similare, prin evidenţierea aspectelor specifice, prin utilizarea unor formule sau prin alte metode adecvate. Definiţia adoptată de standardizare trebuie să fie raţională şi prezentată în cât mai puţine cuvinte, suficiente însă pentru a elimina neclarităţile, confuziile, înţelegerea greşită etc. O noţiune bine definită trebuie să fie înţeleasă univoc. Standardizarea apelează la definire nu pentru a se substitui dicţionarelor explicative, ci pentru a asigura o înţelegere unică a termenilor utilizaţi la specificarea produselor şi la facilitarea dialogului între producătorii şi beneficiarii aceluiaşi tip de marfă. Definiţiile standardizate, fiind elaborate de specialişti în diferite domenii tehnice, în colaborare cu lingvişti, oameni de ştiinţă şi cu toţi factorii interesaţi vor constitui baza unor vocabulare unice, fundamentate ştiinţific, care vor contribui la înţelegerea cu mai multă uşurinţă a documentaţiei tehnice întocmite în timpul tranzacţiilor comerciale. 2. Armonizarea În înţelesul folosit de standardizare, a armoniza înseamnă a face să se potrivească, a pune în armonie părţile, calităţile unui lucru, a pune de acord conţinutul şi forma unor standarde care se referă la acelaşi subiect. Standarde armonizate sunt considerate acele standarde care având acelaşi subiect, asigură interschimbabilitatea produselor, proceselor şi
28

serviciilor sau înţelegerea mutuală a rezultatelor, încercărilor sau a informaţiilor furnizate, deşi sunt aprobate de diferite organisme de standardizare. În funcţie de gradul de echivalenţă, standardele armonizate pot fi: echivalente (EQV); identice (IDT) în ceea ce priveşte fondul şi forma de prezentare; unificate (identice ca fond dar nu şi ca formă). În funcţie de documentul normativ cu care se realizează armonizarea, standardele armonizate pot fi: - armonizate la nivel internaţional; - armonizate la nivel regional; - armonizate multilateral (armonizarea se realizează cu standardele aprobate de cel puţin trei organisme diferite cu activităţi de standardizare); - armonizate bilateral; - aliniate unilateral (standarde aliniate la un alt standard, astfel încât produsele, încercările şi informaţiile furnizate de ele să fie în conformitate cu condiţiile din standardul cu care se face alinierea, fără ca să fie valabilă situaţia inversă); - standarde comparabile: sunt standarde referitoare la aceleaşi produse, aprobate de diferite organisme cu activitate de standardizare şi ale căror diverse condiţii sunt bazate pe aceleaşi caracteristici şi evaluate prin aceleaşi metode, ceea ce permite compararea fără echivoc a diferenţelor dintre condiţiile respective din aceste standarde. În mod practic, standardele aliniate unilateral şi cele comparabile nu corespund definiţiei standardelor armonizate sau echivalente. Abordarea armonizării standardelor se face pe baza unor metodologii speciale care includ armonizarea conceptelor (a sistemelor de concepte), a definiţiilor şi a termenilor (a sistemelor de termeni). Armonizarea conceptului este o activitate de reducere sau de eliminare a deosebirilor minore dintre două sau mai multe concepte care sunt deja strâns apropiate unul de celălalt. Armonizarea conceptului este o parte integrantă a standardizării. Armonizarea termenului este activitatea care conduce la desemnarea unui concept în limbi diferite prin termeni care reflectă
29

aceleaşi caracteristici sau unele similare care au aceleaşi forme sau forme puţin diferite. Procesul de armonizare începe printr-un studiu de fezabilitate care include analiza domeniului de studiu pentru a evidenţia similitudinile sau diferenţele dintre concepte şi numai în caz de similitudine (există şanse pentru armonizare) se trece la analiza preliminară a sistemelor de concepte, pentru a stabili dacă armonizarea este posibilă. După studiul de fezabilitate se trece la procedeele de armonizare care includ compararea sistemelor de concepte şi a conceptelor individuale, pe baza unor tipuri identice de caracteristici, ajungându-se în final la compararea definiţiilor conceptelor. La încheierea procedeelor de armonizare, dacă se constată identitate între concepte sau dacă apar diferenţieri minore, conceptul trebuie definit într-un mod consecvent, stabilindu-i-se poziţia în cadrul sistemului armonizat de concepte. Dacă apar diferenţe semnificative este vorba de concepte diferite, fiecare concept urmând a fi definit şi poziţionat în cadrul sistemului armonizat de concepte. Dacă ulterior definirii conceptelor armonizate, o organizaţie care nu a participat la procesul de armonizare îşi manifestă dorinţa de a-şi armoniza conceptele, se procedează la compararea conceptelor şi se iau hotărâri în funcţie de rezultatele obţinute. Dacă s-a ajuns la identitate în conceptele fundamentale, se poate realiza şi armonizarea termenilor, bazată pe corespondenţa de formă sau de semnificaţie. Documentele armonizate asigură înţelegerea identică a textelor, indiferent de limba în care sunt redactate. 3. Specificarea (prescrierea) este acţiunea de prevedere în standarde a unor caracteristici de calitate pe care produsul trebuie să le posede la cumpărare, dar şi caracteristici ce se verifică în timpul utilizării. Specificarea înseamnă totodată înscrierea unor prescripţii privind siguranţa oamenilor şi bunurilor. Specificarea este o garanţie pentru cumpărător (intern, extern) sau consumator, că produsele corespund condiţiilor de calitate.

30

La aceasta se mai adaugă condiţia acceptării voluntare a aplicării standardelor, care constituie o garanţie în plus că mărfurile respective corespund cerinţelor consumatorilor. De asemenea, în cazurile în care mărfurile poartă marca de conformitate cu standardele naţionale, acestea îndeplinesc specificaţiile din standarde, specificaţii care ţin seama de interesele consumatorilor. Unul dintre interesele principale ale consumatorilor este asigurarea unui nivel ridicat al calităţii produselor. Standardele îşi propun acest obiectiv nu numai prin stabilirea unor condiţii de calitate ci şi prin prescrierea condiţiilor de transport, păstrare şi depozitare, acestea devenind obligaţii ferme pentru toţi factorii, în vederea menţinerii calităţii mărfurilor pe întreg circuitul tehnic de la producător la consumator. Totodată, prin specificare se limitează pretenţiile nejustificate ale unor consumatori care exagerează cerinţele de calitate îndoielnică. Prin specificaţiile înscrise în standarde se stimulează concurenţa sănătoasă, întreprinderile fiind forţate să îndeplinească condiţiile prescrise, pentru a putea rezista pe piaţă, şi elimină concurenţa neloială. Pentru a servi aceste scopuri, în standarde sunt prescrise caracteristicile esenţiale ale mărfurilor, la nivelul optim, pentru ca pe piaţă să circule produse de calitate superioară. 4. Simplificarea Standardizarea este considerată, printre altele, ca un procedeu de simplificare, ce contribuie la limitarea efectelor negative ale tendinţei de complicare crescândă a tuturor laturilor activităţii umane. Se consideră că în domeniul bunurilor materiale, ideile referitoare la produse se dublează anual, în multe cazuri numai prin sublinierea anumitor proprietăţi, uneori neesenţiale, sau prin adaptarea la specificul local. În acest fel se poate ajunge să se creeze o mulţime de variante ale aceluiaşi produs sau proces, ceea ce complică activitatea umană, provocând dificultăţi atât în sectorul productiv cât şi în cel al schimbului de mărfuri sau al utilizării. Prin simplificare se ajunge la produse caracterizate prin proprietăţi esenţiale, eliminându-se elementele care complică, îngreunează şi scumpesc producţia şi utilizarea acestora. Trebuie făcută precizarea că acţiunea de simplificare se aplică cu discernământ şi în nici-un caz nu se extinde asupra unor articole de modă,
31

de ornamentaţie sau care servesc la individualizarea personalităţii umane. În aceste domenii creativitatea nu trebuie îngrădită ci, din contră, trebuie să i se asigure spaţii largi de manifestare. 5. Tipizarea este acţiunea de stabilire a unei game raţionale, economice de tipuri şi mărimi ale unor produse, capabile să acopere nevoile existente într-o anumită perioadă de timp sau pe cele previzible într-un viitor apropiat. Deşi este considerată ca o acţiune de sine stătătoare, tipizarea este frecvent utilizată în standardizare datorită avantajelor pe care le prezintă utilizarea gamelor tipo-dimensionale stabilite pe baze ştiinţifice în întocmirea programelor de producţie şi în circulaţia mărfurilor. Tipizarea permite promovarea interschimbabilităţii, adică dă posibilitatea producătorilor să fabrice loturi de piese suficient de compatibile sub aspectul dimensiunilor, formelor şi al proprietăţilor pentru ca acestea să poată fi înlocuite unele cu altele. Două piese neputând fi niciodată identice, rolul standardizării va fi acela de a fixa toleranţele admise, promovându-se astfel montarea şi funcţionarea corectă a ansamblelor, chiar în cazurile de schimbare a unor piese componente. Interschimbabilitatea poate fi dimensională şi funcţională. Interschimbabilitatea dimensională este posibilă atunci când dimensiunile produselor finite (de acelaşi tip) sunt suficient de apropiate pentru a putea asigura înlocuirea unora cu altele. De obicei, în aceste cazuri se păstrează nemodificată forma pieselor. Un exemplu de interschimbabilitate dimensională este cel referitor la şuruburi şi piuliţe. Acestea sunt în prezent pe plan naţional şi internaţional atât de perfect tipizate prin standardizare încât, cu toată enorma cantitate de şuruburi produsă în toată lumea, orice model care are anumite dimensiuni (diametru, lungime, pas) este perfect înlocuit de şuruburi similare, indiferent de provenienţa acestora. Interschimbabilitatea funcţională este asigurată atunci când anumite caracteristici ale produsului finit, de care depinde funcţionarea sa, sunt standardizate la un grad de precizie necesar, astfel încât piesa componentă sau subansamblul de care depinde caracteristica respectivă
32

să poată fi înlocuită cu o altă piesă (subansamblu) cu aceeaşi caracteristică funcţională, indiferent de dimensiunile acesteia. În mod obişnuit, această interschimbabilitate este exprimată prin compatibilitate. 6. Modularea este o metodă de corelare dimensională bazată pe alegerea unui modul. Folosind multipli sau submultipli modulului se pot stabili dimensiunile unor produse, astfel încât să se asigure o mai bună funcţionalitate şi uşurinţă în exploatarea bunurilor respective. 7. Simbolizarea (inclusiv cea grafică) şi 8. codificarea sunt procedee de reprezentare cifrică, figurativă sau prin alte mijloace a unor produse, fără a le mai descrie, în vederea creşterii preciziei documentaţiei şi facilitării comunicării între partenerii de afaceri. Una dintre aplicaţiile simbolizării este realizarea schemelor şi desenelor în electrotehnică, electronică şi telecomunicaţii, care a ajuns la un nivel de standardizare aşa de perfect încât orice specialist, din orice parte a globului, poate studia şi folosi schemele oricărei instalaţii, indiferent de complexitatea acesteia. Simbolizarea şi codificarea comercială reduc la minim timpul de întocmire a facturilor, a bonurilor de casă, a inventarelor etc., asigurând totodată precizia necesară a documentelor şi diminuând riscurile apariţiei unor greşeli neintenţionate sau intenţionate. 9. Certificarea Un mijloc important prin care acţionează standardizarea a apărut ca urmare a hotărârilor guvernamentale prin care organismele de standardizare sunt însărcinate să coordoneze sistemele lor naţionale de certificare a calităţii şi să emită certificate de conformitate pentru produsele reglementate prin standarde. Certificarea s-a realizat, în primul rând, pentru acele produse care ar putea afecta viaţa şi sănătatea oamenilor, precum şi calitatea mediului înconjurător. Această certificare reprezintă încă o garanţie pentru consumatori că produsele cumpărate şi consumate nu sunt dăunătoare şi le va întări încrederea în comerţul cu produse standardizate.

33

10. Crearea standardelor de comparaţie este acţiunea de stabilire a unor game (scări) de prototipuri pentru a servi la evaluarea tipului sau calităţii unui produs sau pentru a determina, prin comparaţie, nivelul unei caracteristici (de exemplu, scări de gri sau de albastru, pentru determinarea stabilităţii culorilor la acţiunea unor factori externi, etaloane pentru aprecierea nuanţelor coloristice etc.). Pentru atingerea obiectivelor sale strategice, standardizarea poate apela şi la alte mijloace tactice, utilizate de regulă în cercetare, producţie, informatică etc., cu condiţia verificării eficienţei lor practice. 2.3 Principiile standardizării

În vederea îndeplinirii obiectivelor sale, standardizarea respectă anumite principii, printre care: 1. Standardizarea, fiind o activitate socială şi economică, promovarea ei trebuie să fie rodul colaborării tuturor celor interesaţi, cărora trebuie să li se asigure accesul liber la elaborarea şi aprobarea standardelor, realizându-se în acest fel consensul general sau cel puţin consensul părţilor interesate. 2. În activitatea de standardizare trebuie să se ţină cont şi să fie reprezentate interesele publice. 3. Participarea la activitatea de standardizare are caracter voluntar, respectiv nu se poate aplica nici-un fel de constrângere administrativă pentru a obliga o persoană fizică sau juridică să execute sau să aplice o lucrare de standardizare. 4. Dezvoltarea standardizării naţionale trebuie realizată în corelare cu evoluţia legislaţiei în vigoare, respectând regulile standardizării europene şi internaţionale. 5. Standardul este considerat prin excelenţă un act de simplificare şi reglementare, ce rezultă din efortul conştient al societăţii.
34

6. Necesitatea elaborării standardelor trebuie examinată deliberat, în funcţie de natura lor, de nivelul de industrializare, de legile şi condiţiile în cadrul cărora ele vor fi aplicate. 7. Pentru un domeniu dat, standardizarea trebuie să fie totală, complexă şi de avangardă, respectiv să ţină cont de perspectiva dezvoltării economice. 8. Elaborarea standardelor presupune alegerea celei mai corespunzătoare soluţii, în urma unei vaste documentări, astfel încât soluţia aleasă să fie corespunzătoare pe timp îndelungat. 9. Pentru ca standardele să corespundă nivelului de dezvoltare economică, ştiinţifică şi tehnică a societăţii, acestea trebuie să fie reexaminate la intervale regulate de timp şi revizuite ori de câte ori este necesar. 10. Atunci când condiţiile de utilizare sau condiţiile de calitate ale mărfurilor sunt precizate, acestea trebuie să fie însoţite de metode de determinare în vederea verificării conformităţii cu specificaţia. 11. Orice prevedere înscrisă într-un document normativ trebuie pusă de acord cu toate celelalte documente care se referă la aceeaşi problematică, ea determinând schimbări în conţinutul standardelor conexe. 12. Standardul are valoare economică în momentul aplicării, iar acest lucru este posibil prin caracterul de lege pe care îl pot avea anumite standarde sau prin acceptarea benevolă (voluntară), din considerente economice, a standardelor elaborate, aprobate şi publicate. 13. În toate lucrările de standardizare trebuie asigurate : transparenţa, coerenţa şi disponibilitatea publică; independenţa faţă de orice posibil interes specific predominant; caracterul fără scop lucrativ.
35

Principiile menţionate sunt moderne, generoase şi servesc o activitate – standardizarea – utilă întregii umanităţi. Se constată că s-a renunţat definitiv la protecţionism şi teritorialitate, principii care orientau activitatea de standardizare din epocile de început şi care asigurau avantaje unora, în detrimentul masei de producători şi consumatori.

36

Capitolul 3 ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII DE STANDARDIZARE Ca orice activitate de anvergură şi activitatea de standardizare trebuie să se realizeze în mod organizat, aceasta presupunând o structură organizatorică şi un sistem managerial adecvat. Organizarea activităţii de standardizare poate fi privită ca un ansamblu (sistem) de organisme specializate sau cu sarcini de standardizare la nivel mondial, regional, naţional, profesional (uniune), guvernamental, neguvernamental şi care depinde de sistemul economic şi politic din fiecare ţară, de relaţiile de colaborare economică internaţională şi de alţi factori conjuncturali. Organizarea şi conducerea standardizării sunt perfectibile, în sensul simplificării şi uniformizării, în vederea eficientizării acestora. Ne putem imagina sistemul mondial al standardizării (figura 3) ca un spaţiu care include totalitatea factorilor interesaţi, organizaţi sau nu în subsisteme autonome care militează pentru îndeplinirea obiectivelor majore ale standardizării.
2 3

1

Figura 3 Spaţiul sistemului mondial al standardizării
1- sistemul mondial 2- subsisteme regionale 3- factori interesaţi
37

Fiecare sistem sau subsistem are o structură organizatorică adecvată specificului activităţii care trebuie să asigure coordonarea eforturilor pentru elaborarea şi implementarea standardelor. În această situaţie, modelele organizatorice posibile pot fi foarte diferite, pornind de la modelul centralizat, cu organisme guvernamentale sub formă de comisii, oficii, institute etc., şi până la modele private, unităţi de sine stătătoare, independente de administraţia de stat. Încadrarea organică într-un sistem internaţional este însă posibilă numai cu condiţia apropierii organizatorice a subsistemelor componente. Pentru ţările europene s-a pus problema alinierii la modelele organizatorice de standardizare din această regiune, ceea ce presupunea organizarea unor sisteme naţionale de standardizare, cu misiunea primară legată de elaborarea standardelor relevante şi informarea despre standarde, într-o manieră activă şi promptă. Pentru îndeplinirea acestei misiuni era nevoie de: - o structură organizatorică adecvată; - responsabilităţi bine definite; - proceduri şi procese specifice; - prevederi necesare realizării unui management al standardizării; - limitarea în prima etapă a domeniului de standardizare a produselor la: 1. cerinţele esenţiale ale produselor selecţionate în contextul noii abordări a standardizării voluntare şi a directivelor globale elaborate de organismele internaţionale de specialitate; 2. cerinţele de compatibilitate a produselor utilizate, conectate şi/sau puse în funcţiune în combinaţie cu alte produse din sfera de preocupări ale utilizatorului (interschimbabilitatea funcţională). Funcţiile unui sistem naţional de standardizare se defineau a fi: • Precizarea sau, dacă este cazul, dezvoltarea sferei de cuprindere a standardizării şi elaborarea standardelor; • Producţia şi achiziţia de standarde; • Vânzările şi distribuţia fizică a standardelor; • Informarea şi promovarea în domeniul standardizării.

38

Se preconizau două concepte cu privire la constituirea unui sistem naţional de standardizare: 1. Sistemul bazat pe o organizaţie guvernamentală sau privată care îşi desfăşoară activitatea aşa cum stipulează legea de înfiinţare şi/sau statutul său. În această situaţie, organizaţia de standardizare respectivă trebuie să aibă: - o autonomie bugetară suficientă pentru îndeplinirea misiunii; - implicarea reprezentanţilor marcanţi de la cel mai înalt nivel şi a reprezentanţilor grupurilor relevante de factori interesaţi. Dacă sistemul este în întregime privat, atunci, în majoritatea cazurilor, guvernul este implicat în guvernarea şi finanţarea acestuia, datorită obiectivelor economice care trebuiau atinse şi care erau legate de necesităţile guvernului (în calitate de client al standardizării). 2. Al doilea concept preconiza organizarea descentralizată a activităţii de standardizare prin afilierea sau asocierea unui număr de organizaţii cu preocupări în domeniul standardizării. În acest caz, responsabilitatea conducerii în ansamblu a activităţii de standardizare, a sistemului de standardizare putea fi în întregime sau parţial în sarcina guvernului sau aceasta era lăsată în sarcina organizaţiilor respective (afiliate, asociate). Cele două alternative (concepte) impun structuri organizatorice diferite. În concluzie, oricare ar fi structura organizatorică a standardizării, aceasta trebuie să permită o penetrare uşoară, rapidă şi eficientă a documentelor normative în economie. Structura organizatorică trebuie adaptată sarcinilor impuse de cerinţele economice şi tehnico-ştiinţifice de moment, pentru ca rezultatele finale să fie cât mai bune. Structura organizatorică trebuie să permită cuprinderea tuturor problemelor curente, dar să aibă suficiente rezerve pentru a demara lucrări de largă deschidere, care vor fundamenta activitatea viitoare. În România s-a optat pentru primul concept, renunţându-se la sistemul centralizat. Astfel, prin ordonanţa nr. 39/1998, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 43 din 30 ianuarie 1998 şi modificată prin ordonanţa nr. 44/1998 publicată în Monitorul Oficial nr. 278 din 27 iulie 1998, Guvernul României a hotărât să reorganizeze activitatea de standardizare
39

pe baze moderne, mai democratice, realizând alinierea la sistemul de organizare al organismelor internaţionale şi europene, precum şi din ţările avansate. În noua formă organizatorică, activitatea de standardizare este implicată mai plenar în soluţionarea unor sarcini importante ale economiei naţionale. Totodată, noua formă organizatorică asigură antrenarea tuturor factorilor interesaţi, care devin membri activi, în realizarea tuturor lucrărilor de standardizare. Prin documentele menţionate s-a constituit Asociaţia de Standardizare din România - ASRO, persoană juridică de drept privat, de interes public, fără scop lucrativ, neguvernamentală, apolitică, oranizată şi funcţionând în baza Legii 21/1924. ASRO este recunoscută de statul român ca organism naţional de standardizare şi, în consecinţă, îşi desfăşoară activitatea la nivel naţional, fiind împuternicită să devină membru naţional în organizaţiile internaţionale şi europene de standardizare. În funcţie de volumul de activitate, ASRO poate să-şi înfiinţeze filiale, sucursale şi alte organisme în localităţile din ţară, precum şi reprezentanţe în străinătate. Asociaţia are următoarele atribuţii: 1. elaborarea şi aprobarea, reconfirmarea, modificarea şi anularea standardelor naţionale, precum şi adoptarea standardelor internaţionale şi a celor europene ca standarde naţionale; 2. stabilirea principiilor şi metodologiei standardizării naţionale, în conformitate cu prevederile din legislaţia privind standardizarea naţională în România şi cu regulile standardizării europene şi internaţionale, precum şi dezvoltarea colaborării cu părţile interesate în standardizarea naţională; 3. elaborarea şi implementarea programului de standardizare naţională pe baza solicitărilor primite din partea autorităţilor şi a altor părţi interesate în standardizarea naţională; 4. reprezentarea României şi participarea în organismele neguvernamentale internaţionale de standardizare;
40

5. colaborarea în domeniul standardizării cu organisme similare din alte ţări; 6. editarea, tipărirea, publicarea şi difuzarea standardelor naţionale şi a altor publicaţii din domeniul standardizării; 7. colectarea, prelucrarea, stocarea şi diseminarea informaţiilor în domeniul standardizării; 8. acordarea dreptului de utilizare a mărcilor naţionale de conformitate cu standardele naţionale, la cerere, pentru produsele şi serviciile conforme cu standardele naţionale; 9. efectuarea de operaţiuni de import-export şi comercializarea de standarde, documentaţii şi literatură de standardizare; 10. prestarea de servicii de consultanţă, expertiză, instruire, transfer de cunoştinţe, asistenţă tehnică etc., în domeniul standardizării şi al asigurării calităţii; 11. publicarea şi implementarea regulilor privind aplicarea mărcilor de conformitate cu standardele internaţionale şi europene; 12. crearea unui climat favorabil aplicării standardelor în economie şi dezvoltării standardizării la toate nivelurile: naţional, profesional şi de firmă; 13. constituirea comitetelor tehnice de standardizare în diverse domenii de activitate, în vederea elaborării standardelor; 14. asigurarea în cadrul comitetelor tehnice de standardizare a reprezentării echilibrate a părţilor interesate (producători, distribuitori, consumatori, autorităţi etc.); 15. constituirea şi ordonarea sistematică a colecţiei de standarde naţionale (inclusiv sub formă de proiecte), de standarde europene şi internaţionale, de standarde naţionale din alte ţări, cât şi de alte documente din domeniul standardizării. 16. constituirea bibliotecii, a punctului de informare şi a bazei de date pentru standarde şi reglementări tehnice şi punerea la dispoziţia oricăror persoane interesate a materialelor de specialitate pe care acestea le deţin. 17. stabilirea regulilor de procedură pentru desfăşurarea activităţilor de standardizare;

41

18. publicarea de informaţii referitoare la standardele naţionale şi informarea periodică a autorităţilor despre stadiul lucrărilor de standardizare; 19. participarea la elaborarea actelor normative care au legătură cu standardizarea naţională; 20. certificarea conformităţii produselor şi serviciilor cu standardele naţionale, a sistemelor calităţii şi a personalului; 21. încheierea de acorduri şi convenţii în domeniul standardizării şi certificării cu organizaţii internaţionale, regionale şi naţionale cu scopuri similare; 22. efectuarea de servicii de conducere şi administrare de programe/proiecte guvernamentale şi neguvernamentale, inclusiv de cercetare-dezvoltare şi inovare; 23. dezvoltarea de relaţii de colaborare şi de parteneriat cu organizaţii naţionale şi internaţionale implicate în dezvoltarea economico-socială, cu sindicate, cu organizaţii ale patronatului, ale consumatorilor, cu organizaţii profesionale, ecologice, de transfer tehnologic şi inovare, de dezvoltare locală etc. precum şi cu autorităţi publice centrale şi locale; 24. atragerea şi gestionarea de surse de finanţare, participarea sau înfiinţarea de organisme, instituţii sau întreprinderi economice în vederea realizării scopurilor propuse; 25. acordarea de burse, sponsorizări, premii şi alte categorii de stimulente şi recompense pentru activitatea de standardizare. Îndeplinirea acestor multiple atribuţii revine membrilor ASRO, care activează în cadrul Asociaţiei conform Statutului şi Regulamentului de Organizare şi Funcţionare al acesteia. Membru al Asociaţiei poate deveni orice persoană juridică care este de acord şi se obligă să respecte Statutul Asociaţiei şi să susţină prin contribuţii şi cotizaţii activitatea acesteia. Membrii Asociaţiei sunt reprezentaţi de persoane fizice nominalizate, în scris, prin mandat de reprezentare. Adunarea Generală a Asociaţiei poate acorda titlul de Membru de onoare al ASRO unor persoane fizice, recunoscute ca personalităţi ale vieţii sociale, politice, economice, ştiinţifice sau de altă natură, din ţară
42

sau din străinătate, care, prin activitatea lor, sprijină Asociaţia sau ideile în baza cărora activează aceasta. Asociaţia de Standardizare din România are 120 de membri care fac parte din cele 5 colegii stabilite prin Statut: A. Colegiul organismelor acreditate care cuprinde, de regulă, laboratoare şi centre pentru încercări, expertizări şi inspecţii, asociaţii şi societăţi acreditate; B. Colegiul beneficiarilor care cuprinde agenţi economici, inclusiv întreprinderi mici şi mijlocii, organizaţii patronale, camere de comerţ şi industrie, asociaţii profesionale, federaţii şi confederaţii sindicale etc. Este cel mai numeros colegiu care determină orientarea activităţii ASRO spre problematica impusă de nevoile practicii economice; C. Colegiul consumatorilor care cuprinde organizaţii fără scop lucrativ (asociaţii, federaţii, institute) de apărare a intereselor consumatorilor, de apărare a drepturilor omului, de protecţie a mediului; D. Colegiul cercetării-dezvoltării, inovării care cuprinde institute de cercetare-dezvoltare, proiectare, asociaţii, fundaţii, institute de învăţământ etc., cu preocupări în domeniul elaborării standardelor şi care dispun de baza tehnică şi documentară pentru această activitate. Acest colegiu este al doilea ca mărime şi determină îndeplinirea programelor de standardizare; E. Colegiul autorităţilor din care fac parte unele ministere, agenţii şi autorităţi naţionale, interesate în elaborarea şi controlul aplicării prevederilor standardelor. Din punct de vedere organizatoric, ASRO este condusă şi administrată de organele stabilite prin statutul său şi anume de: Adunarea Generală, Consiliul de Administraţie, Preşedintele, Prim-vicepreşedintele şi Vicepreşedintele Asociaţiei precum şi de Directorul General, structura organizatorică fiind prezentată în figura 4.

43

ADUNAREA GENERALĂ ASRO COLEGII A B C D E Comisia de cenzori

BIROUL CONSILIULUI PREŞEDINTE ASRO PRIM-VICEPREŞEDINTE VICE-PREŞEDINTE CONSILIUL DE ADMINISTRAŢIE

COP COCON COCER

DIRECTOR GENERAL COMPARTIMENTE EXECUTIVE

COP – Comitetul de orientare şi programare COCON – Comitetul consumatorului COCER – Consiliul de certificare Figura 4 Schema structurii organizatorice ASRO

44

ADUNAREA GENERALĂ este organul suprem de conducere democratică a Asociaţiei şi se reuneşte o singură dată pe an în adunare ordinară pentru soluţionarea problemelor majore. Adunarea generală aprobă orientarea, strategia şi programele multianuale şi/sau anuale ale Asociaţiei, aprobă, modifică şi completează Statutul şi Regulamentul de Organizare şi Funcţionare-ASRO, soluţionează problemele organizatorice, financiare, procedurale, administrative etc. necesare realizării scopurilor Asociaţiei. În caz de necesitate poate fi convocată o Adunare Generală extraordinară la iniţiativa a cel puţin 2/3 din numărul membrilor Consiliului de Adimistraţie sau la cererea motivată în scris, a cel puţin ¼ din membrii Asociaţiei. La Adunarea Generală participă toţi membrii Asociaţiei, fiecare având dreptul la un singur vot, exprimat direct sau prin mandatare (caz excepţional). Adunarea Generală este statuar constituită atunci când numărul membrilor prezenţi şi a celor reprezentaţi este de cel puţin jumătate plus unu din numărul total de membri ai Asociaţiei. În acest caz hotărârile se adoptă cu voturile a jumătate plus unu din numărul votanţilor. Dacă adunarea nu este statutar constituită se convoacă o nouă şedinţă care se va ţine indiferent de numărul participanţilor. Conducerea lucrărilor în cadrul adunărilor generale este încredinţată unui prezidiu alcătuit din Preşedintele Asociaţiei şi minimum 4 membri propuşi şi aleşi de către participanţii la şedinţa respectivă. Hotărârile Adunării Generale sunt obligatorii pentru toate organele de conducere şi administraţie ale Asociaţiei. CONSILIUL DE ADMINISTRAŢIE se compune din 17 membri şi 9 supleanţi, persoane fizice care au calitatea de reprezentanţi ai unor membri ai Asociaţiei, aleşi în aşa fel încât să se respecte principiul reprezentării ponderale a Colegiilor. Astfel, din partea colegiului organismelor acreditate se alege câte un membru şi un supleant, din partea colegiului beneficiarilor se aleg opt membri şi patru supleanţi, din partea colegiului consumatorilor se aleg trei membri şi doi supleanţi, iar din partea colegiului cercetării-dezvoltării şi inovării se aleg cinci membri şi doi supleanţi. Durata mandatului Consiliului de Administraţie este de trei ani, timp în care se reuneşte trimestrial precum şi ori de câte ori este necesar.
45

În perioadele dintre reuniunile Consiliului de Administraţie, lucrările curente ale acestuia sunt prestate de Biroul Consiliului de Administraţie format din Preşedintele, Prim-vicepreşedintele şi Vicepreşedintele Asociaţiei cu participarea în calitate de invitat a Directorului General al Asociaţiei. Consiliul de Administraţie soluţionează unele probleme organizatorice (desemnarea şi suspendarea Preşedintelui, Primvicepreşedintelui şi Vicepreşedintelui Asociaţiei, numirea şi eliberarea din funcţie a Directorului General), propune Adunării Generale orientarea şi strategia precum şi programele anuale şi/sau multianuale ale Asociaţiei, propune soluţii de rezolvare a unor probleme organizatorice sau financiare care sunt aprobate de Adunarea Generală, aduce la îndeplinire hotărârea Adunării Generale, aprobă standardele naţionale sau dă mandate în acest sens Preşedintelui Asociaţiei sau Directorului General, soluţionează problemele de management ale Asociaţiei. În caz de urgenţă, Consiliul de Administraţie poate lua hotărâri în probleme care ţin de competenţa Adunării Generale, cu condiţia de a fi supuse confirmării în prima şedinţă a acesteia. Preşedintele Asociaţiei prezidează şedinţele Adunării Generale şi pe cele ale Consiliului de administraţie, reprezintă Asociaţia în relaţiile cu terţii, militează pentru soluţionarea problemelor Asociaţiei, acţionează pentru reprezentarea intereselor publice şi independenţa faţă de orice posibil interes specific predominant în activitatea de standardizare naţională, face propuneri în vederea numirii Directorului General. Preşedintele poate delega Prim-vicepreşedintele, Vicepreşedintele, Directorul General sau pe un membru al Consiliului pentru a-l înlocui în activitatea curentă a consiliului, delegarea având valabilitate pentru o anumită durată sau pentru îndeplinirea anumitor sarcini. Pentru verificarea legalităţii activităţilor economice ale Asociaţiei, se alege o COMISIE DE CENZORI care raportează Adunării Generale cele constatate. În componenţa comisiei de cenzori intră personalităţi marcante, neinfluenţabile, cunoscute pentru corectitudinea lor şi pentru curajul de a prezenta faptele reale. Consiliul de Administraţie poate aproba înfiinţarea unor comitete, comisii, consilii, organisme necesare desfăşurării activităţii Asociaţiei, având componenţa şi regulamentele de organizare adecvate scopului urmărit.
46

Pe lângă Consiliul de Administraţie funcţionează: Comitetul de Orientare şi Programare (COP), Comitetul Consumatorului (COCON) şi Consiliul de Certificare (COCER). COMITETUL DE ORIENTARE şi PROGRAMARE (COP) funcţionează ca organ consultativ, având menirea de a face recomandări pentru fundamentarea deciziilor Consiliului de Administraţie şi a hotărârilor Adunării Generale referitoare la obiectivele şi priorităţile generale ale programelor de standardizare naţională, la corelarea orientării, strategiei şi programelor naţionale, la corelarea cu standardizarea europeană şi internaţională, la evaluarea rezultatelor activităţii de standardizare etc. Comitetul de Orientare şi Programare face propuneri cu privire la procedurile şi metodologiile din standardizarea naţională şi avizează standardele naţionale. COMITETUL CONSUMATORULUI (COCON) este format din 4 reprezentanţi ai autorităţilor, nominalizaţi şi mandataţi de către aceştia, dintre care reprezentantul Oficiului de Protecţie a Consumatorului (OPC) şi cel al Ministerului Industriei sunt membri de drept. Ceilalţi 8 membri ai COCON sunt aleşi de Adunarea Generală a ASRO dintre membrii săi, cu condiţia ca cel puţin jumătate dintre aceştia să facă parte din Colegiul Consumatorului. La propunerea Preşedintelui ASRO, COCON îşi alege un Preşedinte care, la rândul său, numeşte un înlocuitor. Componenţa unui Comitet al Consumatorului se înnoieşte din trei în trei ani. În perioada mandatală, COCON se preocupă de cunoaşterea cerinţelor consumatorilor în domeniul standardizării şi al certificării produselor şi face propuneri de teme de standardizare care interesează consumatorii, urmărind includerea lor în programele de standardizare; se implică în politica externă a ASRO în problemele care se referă la nevoile consumatorilor (pregăteşte poziţia României pentru Comitetul de Politică a Consumatorilor al ISO (COPOLCO); militează pentru antrenarea reprezentanţilor consumatorilor la elaborarea documentelor de standardizare; contribuie la realizarea unor activităţi formative ale consumatorilor.
47

Activitatea COCON este reglementată de un Regulament aprobat de Consiliul de Administraţie al ASRO. CONSILIUL DE CERTIFICARE (COCER) se compune din 12 membri, dintre care trei sunt reprezentanţi nominalizaţi şi mandataţi de autorităţi, restul fiind reprezentanţi din partea colegiilor beneficiarilor, consumatorilor şi cel al cercetării-dezvoltării şi inovării. Consiliul de Administraţie, la propunerea Preşedintelui ASRO, numeşte pe Preşedintele COCER iar acesta desemnează pe locţiitorul său (un reprezentant din partea colegiului beneficiarilor). Reprezentanţii colegiilor în COCER sunt numiţi de către Preşedintele ASRO pe baza propunerilor Preşedintelui COCER. Membrii COCER trebuie să aibă competenţă tehnică în domeniu şi să fie independenţi faţă de orice interes specific predominant. Durata mandatului COCER este de trei ani, timp în care se întruneşte în sedinţe trimestriale precum şi ori de câte ori este necesar. Şedinţele sunt statutare dacă se constată o prezenţă de cel puţin jumătate plus unu din numărul membrilor COCER. Hotărârile luate în şedinţe sunt valabile dacă întrunesc cel puţin majoritatea simplă a voturilor exprimate. Consiliul de Certificare este organismul cel mai avizat pentru soluţionarea problemelor majore ale certificării, având următoarele atribuţii: - elaborează politica ASRO în domeniul certificării produselor şi urmăreşte aplicarea acesteia; - avizează politica generală referitoare la mărcile naţionale de conformitate SR, SR-S; - înfiinţează Comitete de Marcă pe domenii; - emite deciziile de certificare; - aprobă listele cu laboratoarele evaluate şi acreditate precum şi auditorii şi experţii tehnici agreaţi pentru desfăşurarea activităţii de certificare; - stabileşte componenţa Comisiei de tratare a apelurilor, analizează şi decide asupra modului de rezolvare a unui apel; - analizează şi aprobă măsurile de sancţionare a agenţilor economici care nu respectă prevederile documentelor de certificare; - avizează proiectele de acorduri de certificare şi de mandatare a organismelor.
48

STRUCTURA EXECUTIVĂ A ASRO Executarea lucrărilor concrete necesare pentru atingerea scopurilor şi obiectivelor Asociaţiei este încredinţată unor specialişti standardizatori angajaţi sau colaboratori. Activitatea acestora este organizată (conform organigramei aprobate) şi condusă de Directorul General care răspunde în faţa Consiliului de Administraţie de bunul mers al serviciilor şi de executarea lucrărilor încredinţate. DIRECTORUL GENERAL este mandatat de Consiliul de Administraţie ASRO: - să aprobe standardele române precum şi modificările, suspendările şi anulările acestora; - să aprobe modul de organizare, de funcţionare şi de dezvoltare a resurselor umane în limita numărului de personal stabilită de Consiliul de Administraţie; - să aprobe Regulamentul de Ordine Interioară, Manualul Calităţii şi procedurile ASRO în vederea asigurării de servicii de calitate de către Asociaţie; - să aprobe distribuirea mijloacelor materiale şi logistice necesare desfăşurării activităţii ASRO; - să avizeze revista Standardizarea şi celelalte publicaţii, urmărind promovarea şi îmbunătăţirea imaginii ASRO; - să reprezinte şi să angajeze Asociaţia în relaţiile cu terţi; - să raporteze Preşedintelui ASRO şi Consiliului de Administraţie cu privire la activitatea sa şi a personalului angajat. În structura executivă a ASRO s-au configurat următoarele compartimente: Oficiul juridic; Biroul asigurarea calităţii; Biroul Imagine; Biroul relaţii parteneriale şi cu membrii ASRO; Serviciul cooperare internaţională; Serviciul certificare-marcă; Direcţia Standardizare cu: Serviciul coordonare tehnică, programe, metodologie şi Serviciile de standardizare pentru domeniile: Calitatea vieţii şi a mediului, Chimie, Echipamente de bază, Electrotehnică, Electronică-tehnologia informaţiei, Industrii de bază, Metalurgie; Direcţia Economică cu Serviciul Resurse financiare-contabilitate, Serviciul Administrativ şi Biroul Resurse umane; Direcţia Servicii cu Serviciul Formare profesională, Serviciul Procesare informaţii-reţele, Editare-desen şi Serviciul "Centru de informare" (vezi schema din figura 5).
49

Director general Oficiu juridic Birou relaţii parteneriale Birou imagine Birou asigurarea calităţii DIRECŢIA STANDARDIZARE Director adjunct standardizare Serviciu Coordonare tehnică, programe, metodologie Serviciu Calitatea vieţii şi mediului Serviciu Chimie Serviciu Echipamente de bază Serviciu Electrotehnică Serviciu Electronicătehnologia informaţiei Serviciu Industrii de bază Serviciu Metalurgie DIRECŢIA ECONOMICĂ Serviciu Resurse financiare-contabilitate Serviciu Administrativ Birou Resurse umane DIRECŢIA SERVICII Serviciu Formare profesională Serviciu Procesare informaţii-reţele. Editare desen Centru de informare a. Informaţii, consultanţă, cercetări bibliografice, documentare, bibliotecă b. Vânzare produse c. Marketing Serviciu Certificare - marcă Serviciu Cooperare internaţională

Figura 5 Departamentele executive ale ASRO
50

OFICIUL JURIDIC asigură securitatea juridică a ASRO, urmăreşte drepturile legale ale Asociaţiei, reprezintă şi apără interesele ASRO în faţa instanţelor judecătoreşti, asigură consultanţa juridică necesară în activitatea ASRO, avizează din punct de vedere legal actele normative, deciziile conducerii ASRO, contractele economice încheiate de ASRO etc. BIROUL ASIGURAREA CALITĂŢII se ocupă de elaborarea şi aplicarea documentelor sistemului calităţii în ASRO. În acest scop participă la elaborarea politicii calităţii ASRO şi urmăreşte implementarea ei; elaborează, aplică şi actualizează documentele sistemului calităţii (manuale, proceduri); organizează auditurile interne, analizează rezultatele acestora şi propune soluţii de rezolvare a neconformităţilor identificate; analizează cu conducerea ASRO şi factorii implicaţi reclamaţiile primite la adresa serviciilor ASRO. SERVICIUL COOPERARE INTERNAŢIONALĂ are ca domeniu de activitate asigurarea cooperărilor cu organismele internaţionale şi europene de standardizare, cu instituţii similare din alte ţări şi coordonarea îndeplinirii atribuţiilor ASRO pe linie de integrare europeană. În acest scop ţine evidenţa lucrărilor ce revin părţii române din relaţiile multilaterale şi bilaterale (încheiere de acorduri, urmărire, derulare, corespondenţă etc.) asigură reprezentarea ASRO în organismele internaţionale de standardizare şi participarea experţilor standardizatori la activităţile (seminarii, simpozioane etc.) cu tematici de standardizare, organizate în alte ţări, asigură coerenţa poziţiilor ASRO în relaţiile externe. BIROUL IMAGINE are menirea de a face cunoscută activitatea ASRO în cercuri cât mai largi ale societăţii, de a prezenta publicului beneficiile standardizării naţionale şi avantajele implicării în această activitate, inclusiv avantajele obţinute din aplicarea standardelor şi a mărcilor de conformitate. În general este vorba de promovarea şi îmbunătăţirea continuă a imaginii ASRO şi obţinerea recunoaşterii importanţei activităţii sale. În mod concret Biroul imagine propune strategia, modalităţile şi programul activităţilor promoţionale şi de imagine, asigură relaţia cu mijloacele media şi urmăreşte imaginea ASRO oferită publicului (organizează conferinţe de presă, redactează comunicate de presă, creează pagina de internet pentru ASRO etc.) şi editează revista Standardizarea, buletine informative, broşuri promoţionale etc.
51

BIROUL RELAŢII PARTENERIALE şi cu MEMBRII ASRO coordonează relaţiile cu partenerii săi pe plan naţional (agenţi economici, instituţii ale administraţiei de stat etc.) şi în primul rând cu membrii Asociaţiei. Biroul ţine evidenţa membrilor ASRO pe care îi convoacă la şedinţele Consiliului de Administraţie şi ale Adunării generale la care asigură secretariatul reuniunilor, urmărind şi aplicarea hotărârilor acestora. Totodată Biroul desfăşoară activităţi promoţionale în vederea atragerii de noi membri. SERVICIUL CERTIFICARE-MARCĂ are un domeniu de activitate relativ mai nou şi anume certificarea produselor pe baza prevederilor standardelor naţionale şi acordarea mărcilor naţionale de conformitate (SR şi SR-S), certificarea sistemelor calităţii, certificarea personalului şi organizarea de audituri externe. Într-o primă variantă organizatorică activitatea de certificare se extindea şi asupra sistemelor de management al calităţii (SMC) şi de mediu (SMM). În mod concret Serviciul certificare-marcă elaborează procedurile generale şi specifice pentru toate tipurile de certificări, decide asupra schemei de certificare, întocmeşte proiectele de contracte şi urmăreşte derularea contractului până la finalizarea activităţii de certificare şi acordarea mărcii de conformitate. Întocmeşte documentaţia pentru evaluarea laboratoarelor neacreditate, stabileşte laboratoarele în care se vor încerca produsele şi întocmeşte sinteze ale încercărilor pe care le prezintă comitetului de marcă. În domeniul auditului, Serviciul de certificare nominalizează echipele de audit participând în echipele de evaluare şi elaborează sinteza de evaluare pe baza rapoartelor de audit, rapoartelor de evaluare a laboratoarelor şi a rapoartelor de încercări. După acordarea mărcilor de conformitate Serviciul de certificaremarcă supraveghează titularii de licenţe şi analizează informaţiile referitoare la modul de utilizare a mărcilor. Se preocupă de informarea şi documentarea în domeniul specific şi propune acţiuni de promovare a mărcilor SR şi SR-S. Direcţiile ASRO asigură îndeplinirea politicii în domeniile lor, coordonează, îndrumă şi controlează activitatea desfăşurată în compartimentele din subordine, răspund de îndeplinirea la timp şi în
52

condiţii de bună calitate a tuturor sarcinilor ce le revin, asigură un management eficient pentru întreaga lor activitate. DIRECŢIA STANDARDIZARE conduce activitatea de elaborare a documentelor de standardizare (standarde române, programe de standardizare naţională), elaborează strategia de standardizare ţinând cont de nevoile economiei naţionale şi de directivele şi documentele normative adoptate de standardizarea europeană şi internaţională, asigură coordonarea lucrărilor comitetelor tehnice naţionale, elaborează punctele de vedere naţionale la proiectele de standarde europene şi internaţionale. Direcţia standardizare are în componenţa sa opt servicii dintre care şapte pe diferite domenii de activitate şi unul pentru coordonare tehnică, programe, metodologie. SERVICIUL COORDONARE TEHNICĂ, PROGRAME, METODOLOGIE este implicat în programarea activităţii de standardizare (face propuneri pentru obiectivele şi priorităţile programului de standardizare naţională şi corelează programele de standardizare ale comitetelor tehnice, pentru a evita suprapunerile şi a asigura colaborările în vederea elaborării unor teme pe care să le încadreze în strategia ASRO): - elaborează standardele metodologice şi procedurile de lucru pentru activitatea de standardizare, verificând respectarea principiilor şi a regulilor specifice; - înaintează spre aprobare proiectele de standarde române; - ţine evidenţa standardelor române, a programelor de standardizare şi a comitetelor tehnice; - realizează formarea experţilor în standardizare şi acordă consultanţă în problema standardizării profesionale şi de firmă. SERVICIILE DE STANDARDIZARE asigură coordonarea elaborării standardelor române şi colaborarea la activitatea de standardizare internaţională şi europeană în domeniile lor de activitate. Pentru aceasta, urmăresc întocmirea programelor de standardizare ale comitetelor tehnice care se încadrează în domeniul lor şi în cazul în care tematica standardelor nu corespunde profilului comitetelor tehnice existente, propun înfiinţarea unor noi comitete tehnice şi alocarea secretariatelor pe baza evaluării capabilităţii solicitanţilor. Pe toată perioada de elaborare a standardelor (de la înscrierea în programe şi până la aprobarea standardului) serviciile de standardizare urmăresc încadrarea în termenele stabilite a tuturor fazelor de elaborare,
53

acordând sprijin metodologic secretariatelor şi conducerii comitetelor tehnice. Înainte de aprobare serviciile de standardizare din ASRO verifică proiectele de standarde. În standardizarea internaţională şi europeană, Serviciile de standardizare elaborează punctele de vedere naţionale pe baza consensului membrilor comitetelor tehnice de specialitate. Serviciile de standardizare propun strategiile de standardizare, furnizează informaţii de marketing şi asigură consultanţă în domeniul respectiv. DIRECŢIA ECONOMICĂ coordonează, îndrumă şi controlează activităţile financiar-contabile şi administrative, fundamentează şi elaborează proiectul de buget anual al ASRO şi gestionează mijloacele financiare, precum şi mijloacele fixe şi mobile ale Asociaţiei. În componenţa sa sunt cuprinse: SERVICIUL FINANCIAR - CONTABILITATE care se preocupă de efectuarea operaţiilor de încasări şi plăţi; gestionarea mijloacelor financiare, fundamentarea şi elaborarea proiectului de buget anual şi a programului de investiţii al ASRO, calcularea drepturilor salariale ale angajaţilor ASRO, evidenţa contabilă etc.; SERVICIUL ADMINISTRATIV care gestionează mijloacele fixe şi mobile ale Asociaţiei, asigură aprovizionarea tehnico-materială, rezolvă probleme administrative, de pază, protecţia muncii, prevenirea şi stingerea incendiilor, asigură transportul persoanelor şi corespondenţei, multiplică documente, publicaţii etc.; BIROUL RESURSE UMANE are ca preocupare selecţia, încadrarea, evaluarea şi perfecţionarea angajaţilor respectând strategia şi politica de personal a ASRO. Totodată biroul resurse umane urmăreşte utilizarea timpului de munca şi propune îmbunătăţirea condiţiilor de muncă etc. DIRECŢIA SERVICII coordonează, îndrumă şi controlează activitatea în următoarele domenii: - formare profesională; - procesare informaţii; - editarea textelor şi realizarea materialelor grafice pentru toate publicaţiile ASRO: standarde, reviste, buletine, cataloage, publicaţii promoţionale şi informative; - prospectarea pieţei, implementarea politicii de marketing şi creşterea vânzărilor produselor ASRO;
54

- furnizarea de informaţii bibliografice, gestionarea şi funcţionarea bibliotecii specializate în standardizare. Aceste activităţi sunt realizate prin cele trei compartimente ale direcţiei servicii, respectiv: - SERVICIUL FORMARE PROFESIONALĂ pentru realizarea cursurilor de instruire în standardizare; - SERVICIUL PROCESARE INFORMAŢII, REŢELE, EDITARE - DESEN pentru asigurarea serviciilor informatice (administrarea reţelei, a aplicaţiilor, serviciilor Internet şi paginii web etc.) şi pentru realizarea textelor şi materialelor grafice pentru publicaţiile ASRO; - SERVICIUL "CENTRUL DE INFORMARE" pentru asigurarea informării asupra standardelor şi activităţii de standardizare naţionale şi internaţionale (îndeplinind şi atribuţiile de membru naţional ISONET), pentru prospectarea pieţei şi implementarea politicii de marketing a Asociaţiei, precum şi pentru activitatea bibliotecii.

Structura organizatorică a departamentului executiv al ASRO este supusă unui proces continuu de perfecţionare pentru optimizarea activităţii şi pentru asigurarea compatibilităţii cu structurile organizatorice ale altor organisme de standardizare, în special cu cele europene. Dezvoltarea structurii organizatorice este impulsionată de volumul lucrărilor de standardizare necesitat de economia naţională şi de relaţiile economice internaţionale, dar este îngreunată de posibilităţile materiale şi financiare limitate ale Asociaţiei. În structura organizatorică a ASRO nu sunt incluse comitetele tehnice, subcomitetele tehnice şi grupele de lucru care elaborează aproape în totalitate proiectele de standarde şi alte lucrări de standardizare, deoarece aceste formaţiuni aparţin unor agenţi economici sau unor institute de cercetare-dezvoltare interesate în activitatea de standardizare. Comitetele tehnice (CT) sunt organisme constituite pe domenii de specialitate pentru a realiza lucrări de standardizare la nivel naţional, precum şi lucrările de standardizare internaţională şi europeană.
55

Comitetele tehnice sunt formate din: preşedinte, secretar, un reprezentant al ASRO şi mai mulţi membri, specialişti în domeniu, desemnaţi nominal de către factorii interesaţi şi împuterniciţi de aceştia ca reprezentanţi permanenţi pentru a le susţine punctul de vedere stabilit prin consultarea compartimentelor interesate din unitatea economică din care provin. Numărul membrilor dintr-un CT trebuie să asigure o reprezentare cât mai largă a unităţilor economice din domeniu, fără a depăşi o limită peste care dezbaterile ar putea diminua eficienţa lucrărilor. Este recomandabil ca un CT să nu depăşească numărul de 20 de membri. Lucrările elaborate de comitetele tehnice trebuie să corespundă punctelor de vedere importante exprimate în şedinţele de lucru sau în răspunsurile la anchetele efectuate. În cazul existenţei unor puncte de vedere diferite sau contradictorii se caută adoptarea unor soluţii care să întrunească consensul (obiecţiile formulate pot fi acceptate sau retrase) iar dacă divergenţele se menţin, acestea se rezolvă prin medierea ASRO. Principalele lucrări elaborate de CT sunt: proiectele de standard, respectiv anteproiecte (AP), proiecte pentru comitet (PC), proiecte pentru anchetă publică (PA), proiecte de standard (PS), programele de standardizare, examinarea periodică a standardelor în vederea revizuirii sau reconfirmării lor, lucrările de standardizare internaţională etc. Toate documentele elaborate de CT nu pot fi făcute publice şi nu pot fi utilizate în alte scopuri decât pentru lucrările comitetului tehnic respectiv. Devin publice numai proiectele de standard în fază de proiect pentru anchetă (PA) sau în fază finală după aprobarea lor. Preşedintele unui comitet tehnic este ales pe o perioadă de trei ani prin hotărârea adoptată prin votul membrilor CT. Preşedintele conduce discuţiile din CT, având o poziţie imparţială. El militează pentru realizarea cât mai rapidă a consensului şi poartă răspunderea finală pentru soluţiile tehnice convenite în şedinţă sau prin corespondenţă. Secretarul comitetului tehnic răspunde de pregătirea documentelor de lucru, convoacă şedinţele CT, consemnează şi aduce la îndeplinire hotărârile luate.
56

Reprezentantul ASRO în comitetul tehnic coordonează lucrările acestuia cu cele realizate în domenii înrudite, urmăreşte corelarea dintre standardele române şi armonizarea lor cu standardele internaţionale şi europene, îndrumă din punct de vedere metodologic şi procedural activitatea CT, controlează şi propune măsuri pentru buna desfăşurare a activităţii de standardizare.

57

Capitolul 4 CONDUCEREA ACTIVITĂŢII DE STANDARDIZARE Conducerea lucrărilor de standardizare este o activitate managerială specializată care presupune: 1. analiza situaţiei standardizării în toate domeniile; 2. stabilirea tematicii de elaborare a documentelor normative, selecţionarea temelor în funcţie de importanţa lor şi ordonarea acestora în funcţie de urgenţa aplicării prevederilor standardelor; 3. efectuarea unor studii de fezabilitate pentru a cunoaşte capacitatea organismelor de a executa lucrările la care se angajează; 4. asigurarea condiţiilor necesare pentru elaborarea documentelor normative, în primul rând, forţa de muncă umană, creatoare, capabilă de investigare ştiinţifică şi de finalizare a lucrărilor; 5. găsirea mijloacelor materiale necesare pentru elaborarea diferitelor teme, respectiv a unor fonduri pentru documentare, cercetare, experimentare, implementare etc.; 6. punerea la dispoziţia elaboratorilor a documentaţiei de referinţă în domeniul standardizării (legi, ordonanţe, regulamente, instrucţiuni, reguli, proceduri etc.); 7. stabilirea unei metodologii de elaborare a lucrărilor, în care să fie inclusă circulaţia documentelor în diferite faze de elaborare, asigurarea îndrumării de strictă specialitate, convocarea eventuală a specialiştilor pentru consultare, precum şi pentru punerea de acord a conţinutului lucrărilor; 8. monitorizarea elaborării standardelor şi urmărirea activităţilor de editare, tipărire şi difuzare a acestora, adoptarea în caz de necesitate a măsurilor corective pentru programele de lucru; 9. programarea standardelor pentru prezentarea spre aprobare; 10. informarea factorilor interesaţi asupra îndeplinirii programelor de standardizare adoptate;
58

11. urmărirea modului de înţelegere şi aplicare (implementare) a standardelor în economie şi stabilirea măsurilor de sprijinire a agenţilor economice care întâmpină dificultăţi în această acţiune; 12. culegerea datelor necesare corectării conţinutului standardelor în vederea revizuirii. 4.1 Analiza situaţiei standardizării Analiza situaţiei standardizării este o lucrare de cercetare, folosită în mod curent în activitatea de conducere a lucrărilor de elaborare a standardelor, prin care se stabileşte gradul de acoperire cu standarde a unui domeniu şi se fundamentează necesitatea elaborării unor documente normative. Analiza scoate în evidenţă totalitatea temelor actuale şi de perspectivă care trebuie avute în vedere la alcătuirea programelor de elaborare a standardelor, ţinând cont de temele deja elaborate. Prin informaţiile pe care le cuprinde, analiza permite efectuarea unei comparaţii între preocupările diferitelor organisme naţionale pentru a standardiza anumite aspecte ale domeniului şi stabilirea gradului de aliniere la standardele internaţionale prin evidenţierea identităţii (IDT), a echivalenţei (EQV) sau a neechivalenţei (NEQ) standardelor române faţă de documentele normative internaţionale sau europene. Comparaţia aceasta poate deveni un stimul pentru accelerarea activităţii de standardizare în vederea atingerii gradului de standardizare din ţările avansate. În procesul de analiză se realizează selectarea şi ordonarea tematicii de elaborare a standardelor, care va facilita procesul de alcătuire a programelor de standardizare. Pentru realizarea analizei este necesară, în primul rând, efectuarea unei documentări aprofundate, pentru cunoaşterea domeniului din punct de vedere teoretic şi practic. Se vor studia realizările actuale ale domeniului şi factorii care influenţează dezvoltarea sa în viitorul apropiat şi în perspectivă. Studiul nu trebuie să se limiteze la elementele de rutină ci trebuie orientat spre aspectele insuficient elucidate, soluţionarea cărora ar permite dezvoltarea domeniului. Documentarea trebuie să includă
59

studiul materialelor care intră în componenţa produselor din domeniu, studierea tehnologiilor clasice şi neconvenţionale precum şi a merceologiilor de ramură. Din documentare nu trebuie să lipsească lucrările de prognoză, cataloagele şi prospectele de produse indigene şi străine, investiţiile şi inovaţiile în domeniu sau în domeniile conexe. Documentarea se completează cu aspectele economice şi în special cu cele de marketing pentru a scoate în evidenţă faza din ciclul de viaţă în care se găsesc produsele din domeniu. Din această documentare trebuie să rezulte toată multitudinea de teme care ar putea deveni subiecte pentru diferite lucrări de standardizare. Pentru a înlesni urmărirea diferitelor teme, acestea trebuie ordonate, clasificate după criterii specifice domeniului sau în funcţie de caracterul lor. Se recomandă ordonarea temelor referitoare la produse în următoarele grupe: 1. Teme cu caracter general, referitoare la terminologie, clasificări, parametri principali, de tehnică generală, unităţi de măsură etc.; 2. Teme referitoare la grupe mai mari sau mai mici de produse; 3. Teme referitoare la produsele individuale, semifabricate, elemente componente, materii prime etc. (în special specificaţii şi condiţii tehnice de calitate); 4. Teme referitoare la metodele de analize şi încercări; 5. Reguli de verificare a calităţii; 6. Sortarea pe calităţi a produselor; 7. Clasificări şi tipuri de produse; 8. Marcare, ambalare, depozitare, transport; 9. Alte teme. A doua fază a documentării se realizează consultând cataloagele de standarde române, străine şi internaţionale şi studiind colecţiile de documente normative existente, proiectele în curs de elaborare, directivele organismelor internaţionale de standardizare. Cu ajutorul informaţiilor obţinute în această fază de documentare se corectează sau se completează tematica lucrărilor de standardizare pentru domeniul analizat şi se evidenţiază temele pentru care există deja standarde în vigoare.
60

Lucrarea propriu-zisă de analiză a situaţiei standardizării se execută sub formă de tabel în care se înscriu, pe o coloană, temele, în dreptul fiecăreia, pe alte coloane, precizându-se acoperirea cu documente normative, respectiv indicându-se standardele române, standardele internaţionale şi europene, standardele din alte ţări, cu experienţă în domeniu, precum şi eventuale alte documente normative. În tabel, standardele se înscriu prin indicativul lor (sigla şi numărul standardului) urmat de anul ultimei ediţii în vigoare. Se poate constata cu uşurinţă că pentru anumite teme există standarde române, internaţionale, europene precum şi standarde din alte ţări, iar pentru altele nu există documente normative sau cele existente sunt vechi, depăşite sau nu sunt identice sau echivalente. Aceste observaţii se trec în dreptul fiecărei teme, în coloana de observaţii şi propuneri, însoţite de soluţia preconizată de rezolvare a neechivalenţei, eventual de urgenţa de rezolvare (termen de elaborare a unui nou standard român, de revizuire, actualizare, armonizare cu documentele internaţionale etc.). Analiza situaţiei standardizării se încheie cu scurte concluzii care reies din lucrarea întocmită, în care se compară gradul de acoperire determinat pentru standardizarea domeniului în ţara noastră, pe plan internaţional sau european, eventual, pentru comparaţie, se poate determina gradul de acoperire cu standarde în ţările avansate. Se estimează avantajele ce pot fi obţinute printr-o acoperire cât mai completă. Gradul de acoperire cu standarde al unui domeniu se determină prin raportarea numărului de teme pentru care există standarde la numărul total de teme de standardizare evidenţiat în analiză şi se exprimă procentual: Grad de acoperire [%] = Nr. de teme standardizate ------------------------------------------ * 100 Nr. total de teme

În concluzii se pot sublinia urgenţele, cazurile de modernizare, de îmbunătăţire a calităţii, de satisfacere a cerinţelor factorilor interesaţi (producători, beneficiari, consumatori).
61

Dacă este cazul, în concluzii se evidenţiază necesitatea elaborării unor documente normative care derivă din angajamentele asumate de partea română faţă de organismele internaţionale, în vederea aderării la Uniunea Europeană. Analiza situaţiei standardizării se încheie, de obicei, cu propunerea unor programe de elaborare a standardelor pentru domeniul analizat. 4.2 Elaborarea programelor de standardizare Conducerea concretă a activităţii de standardizare se realizează în mod ştiinţific pe baza programelor anuale şi/sau multianuale de standardizare care reflectă, pe de o parte, capacitatea sistemului naţional de standardizare de a se încadra în sistemul naţional economic şi social iar, pe de altă parte, reflectă compatibilitatea sistemului naţional de standardizare cu sistemul mondial, având în vedere, în primul rând, activităţile economice, cooperările, schimburile de mărfuri şi activităţile specifice de standardizare. Programele de standardizare permit orientarea eforturilor de elaborare în direcţia cea mai favorabilă pentru dezvoltarea economiei naţionale. Prin programele sale, standardizarea trebuie să sprijine tot mai mult producţia, să o dinamizeze permanent, devansând cerinţele, în special, în principalele ramuri ale producţiei. Standardizarea trebuie să asigure o concordanţă deplină între orientarea tematicii sale şi obiectivele generale ale dezvoltării societăţii. Atunci când este cazul, se întocmesc programe prioritare pentru rezolvarea temelor de standardizare complexe, de importanţă deosebită şi cu caracter multidisciplinar. În programele sale, standardizarea nu se ocupă numai de elaborarea unor standarde noi, ci urmăreşte revizuirea standardelor depăşite, punerea de acord a acestora cu documentele normative internaţionale. Orientativ, proporţia de elaborări noi este de 35…40% iar revizuirile de 60…65% din lucrările anuale executate de standardizare.
62

Programele de standardizare se întocmesc pe baza cercetării ştiinţifice a fenomenelor tehnice şi economice, pe baza propunerilor diferiţilor factori interesaţi şi în strânsă legătură cu lucrările internaţionale în domeniul standardizării. Elaborarea unui program de standardizare necesită o activitate de cercetare, ordonare şi previziune privind problemele economiei în general sau ale unui domeniu. Programul trebuie să reflecte nu numai situaţia la un moment dat ci să concorde cu perspectiva de dezvoltare. În scopul elaborării unor programe cât mai corespunzătoare este necesar să se facă o sistematizare, printr-o muncă de clasificare a temelor de standardizare pe baza celor mai adecvate criterii specifice activităţii. În clasificări şi în listele de produse ce se întocmesc trebuie să se includă şi produsele ce se vor asimila în viitor şi chiar cele care sunt în fază de cercetare ştiinţifică. În general, programele trebuie să reflecte o preocupare pentru progresul tehnic şi pentru produsele şi materialele de perspectivă. În documentarea care se realizează în vederea întocmirii programelor de standardizare trebuie incluse planurile de asimilări de produse, lucrări de prognoză, programele de retehnologizare şi de introducere a tehnicii noi, preocupările standardizării internaţionale şi europene. Programele de standardizare au caracter dinamic, putând fi modificate, în cazuri bine motivate, în funcţie de noile condiţii tehnice care apar. Modificările programelor de standardizare trebuie să fie considerate ca excepţii, pentru situaţii neprevizibile, programele păstrându-şi caracterul de stabilitate şi de mijloc de urmărire a activităţii organismelor de standardizare. Programele de standardizare se întocmesc la nivelul diferitelor organisme de standardizare (comitete tehnice, organisme naţionale, regionale sau internaţionale) şi reflectă specificul preocupărilor acestora în anul curent şi în perspectiva apropiată. În mod normal se asigură o corelare a programelor pe domenii de activitate la nivel naţional, regional şi internaţional pentru a evita paralelismul şi suprapunerea în activitatea de elaborare a standardelor, precum şi pentru sincronizarea eforturilor şi soluţionarea unitară a standardelor conexe.
63

Pentru ca programele să reflecte cerinţele factorilor interesaţi, acestea includ propunerile de teme de standardizare pentru elaborarea de standarde noi sau pentru revizuirea unor standarde existente, făcute de orice persoană fizică sau juridică sau de comitetele tehnice. Propunerile pentru temele de standarde trebuie să conţină titlul, respectiv subiectul noului standard propus (sau al standardului propus pentru revizuire), domeniul de aplicare şi limitele acestuia, precum şi obiectivele şi justificarea propunerii. În măsura posibilităţilor, se vor include în propunere informaţii privind scopul elaborării, aspectele de standardizat, problemele care pot fi rezolvate pentru economia naţională, factorii care beneficiază sau care vor fi afectaţi de conţinutul standardului (producători, consumatori, administraţie etc.). Se estimează fezabilitatea, oportunitatea şi urgenţa elaborării. Se evaluează avantajele care se pot obţine din aplicarea standardului şi eventualele pierderi cauzate de lipsa acestuia. Dacă este cazul, se vor indica preocupările la nivel naţional, european sau internaţional pentru standardizarea temei propuse sau a altor teme cu care va fi necesară armonizarea. Autorul propunerii va indica totodată documentaţia de care dispune, eventual va anexa proiectul noului standard sau a noii redactări. Dacă tema propusă se referă la produsele brevetate este necesară menţionarea acestui fapt, indicându-se condiţiile stabilite de autorul brevetului. Propunerile sunt avizate de comitetele tehnice pentru temele care fac parte din domeniul lor de activitate şi sunt aprobate şi distribuite pe comitete de către ASRO. În cazul în care o temă de standard este dintr-un domeniu pentru care nu s-a constituit un comitet tehnic se poate lua decizia de înfiinţare a unui CT de specialitate sau se poate organiza colaborarea specialiştilor din CT deja existente care au preocupări în domeniul temei respective. Neavizarea sau respingerea unei propuneri de temă de standardizare trebuie justificată. Propunerile de teme de standarde, inclusiv propunerile proprii, ordonate pe subiecte, aspecte şi niveluri de standardizare alcătuiesc programul organismului de standardizare. După aprobarea în plenul organismului respectiv, programul devine un instrument de conducere a
64

activităţii de standardizare, îndeplinirea căruia fiind monitorizată factorii responsabili. La niveluri superioare, programele reflectă politicile standardizare naţională, regională sau internaţională prin care orientează ansamblul activităţii în funcţie de cerinţele societăţii ansamblu.

de de se în

65

Capitolul 5 METODOLOGIA ELABORĂRII STANDARDELOR Standardele române se elaborează după o metodologie prin care să se asigure o consultare cât mai largă a factorilor interesaţi, care constituie baza democratizării activităţii de standardizare şi în acelaşi timp să se reducă la minimul durata de executare a lucrărilor. Elaborarea standardelor trebuie privită ca un proces complex care include activităţi de documentare, cercetare, creaţie, punere de acord cu factorii interesaţi şi cu legile şi documentele normative în vigoare, rezolvarea problemelor litigioase, acceptarea şi aprobarea documentului final. Aceste activităţi nu se pot executa simultan, ceea ce impune stabilirea unei succesiuni logice pe baza unei metodologii specifice elaborării lucrărilor de standardizare. Metodologia este precizată prin seria de standarde 10000 referitoare la principiile şi metodologia standardizării. Conform standardelor menţionate, elaborarea standardelor se face într-un număr mai mare sau mai mic de etape, în funcţie de felul standardului şi al lucrării propuse (elaborare de standard nou, revizuire, actualizare etc.), de baza de la care se porneşte (existenţa unor standarde internaţionale, europene, naţionale sau a unor anteproiecte), de experienţa practică acumulată în domeniu, de urgenţa, respectiv de dorinţa de urgentare a lucrărilor de standardizare, precum şi de sarcinile ce revin standardizării din angajamentele statului faţă de organismele internaţionale sau din comenzile ferme ale acestuia. Menţionăm că un rol important în elaborarea standardelor revine specialiştilor standardizatori care-i pot ajuta pe elaboratori în alegerea celor mai bune strategii care să scurteze durata de elaborare. Cel mai activ factor care influenţează procesul de elaborare a standardelor este nevoia pe care o resimte activitatea economică. Atunci când nevoia este stringentă, elaborarea standardului se face rapid, diminuându-se numărul de etape (respectând însă principiile de elaborare) spre deosebire de cazurile când standardul este impus artificial, când factorii interesaţi nu sunt convinşi de necesitatea lucrării, elaborarea decurge încet, greoi şi câteodată se termină cu decizia de sistare a lucrărilor.
66

Sarcina de a elabora standarde în România revine Comitetelor Tehnice, organizate pe domenii de activitate, din care fac parte specialişti ai factorilor interesaţi relevanţi. Atunci când elaborarea standardelor decurge în mod normal, sunt necesare următoarele etape de lucru: a) Definitivarea propunerii pentru tema de standard şi stabilirea elaboratorului; b) Documentarea preliminară, documentarea completă teoretică şi practică, întocmirea materialului de sinteză; c) Elaborarea standardului în faza de anteproiect (AP); d) Elaborarea standardului în faza de proiect pentru comitet (PC); e) Elaborarea standardului în faza de proiect pentru anchetă publică (PA); f) Avizarea şi aprobarea standardului român (SR); g) Tipărirea, difuzarea şi urmărirea implementării standardului; h) Realizarea amendamentelor şi corecturilor. a) Propunerile pentru teme de standard făcute de autorii acestora trebuie să conţină în mod explicit titlul (se indică subiectul noului standard propus, respectiv titlul standardului propus pentru revizuire), domeniul de aplicare (se indică domeniul şi eventual limitele aplicării standardului), obiectivele şi justificarea propunerii. Propunerea va fi însoţită de informaţii detaliate privind: - scopul specific al elaborării standardului, aspectele de standardizare care trebuie abordate, problemele care trebuie rezolvate şi dificultăţile pe care standardul le înlătură; - principalii factori care pot beneficia sau care pot fi afectaţi de aplicarea standardului; - fezabilitatea, respectiv facorii care ar putea favoriza sau împiedica elaborarea sau aplicarea standardului; - oportunitatea elaborării standardului, respectiv stabilitatea tehnologiei, progresul tehnologic preconizat, care va face ca standardul să devină perimat sau, dacă standardul este propus pentru dezvoltarea viitoare a tehnologiei, prevederile acestuia ar putea să apară în devans faţă de realitatea din momentul elaborării; - urgenţa elaborării, ţinând cont de alte lucrări de standardizare conexe care se elaborează concomitent sau de angajamentele
67

asumate de partea română în tranzacţiile economice internaţionale; - avantajele care se pot obţine din aplicarea standardului propus sau pierderile şi neajunsurile cauzate de lipsa unui standard (dinamica volumului producţiei sau al schimburilor comerciale); - armonizarea cu alte documente normative existente sau în curs de elaborare pe plan naţional sau internaţional. Propunerile de teme de standarde trebuie să facă referire la brevetele de invenţii pentru a nu încălca drepturile de autor. Autorul propunerii indică toate documentele cunoscute de el (standarde, reglementări etc.) care ar putea fi folosite ca bază documentară pentru elaborarea standardului. Propunerea este trimisă la Comitetul Tehnic corespunzător care se întruneşte în şedinţă şi decide dacă acceptă sau nu tema propusă (vezi schema din figura 6).

Propunere de temă

Transmitere la CT Şedinţă CT Propunere respinsă Nu

Decizie Da

Propunere acceptată
Figura 6 Organigrama definitivării temei de standard

68

Elaboratorul viitorului anteproiect de standard şi responsabil pentru o temă dată se stabileşte de către CT pe baza solicitărilor însoţite de CV, făcute de către: - unul dintre membrii comitetului tehnic; - secretarul comitetului tehnic; - un grup de redactare format din doi sau trei membri desemnaţi de comitetul tehnic; - unul dintre factorii reprezentaţi în comitetul tehnic; - un agent economic nereprezentat în comitetul tehnic, care şi-a dat acordul. Propunerile de teme de standard acceptate dar rămase fără elaborator se soluţionează prin redistribuirea acestora, făcută de către ASRO sau prin colaborarea a două comitete tehnice. b) Documentarea preliminară şi completă (teoretică şi practică) şi întocmirea materialului de sinteză Elaboratorul, responsabil de temă, îşi începe activitatea prin întocmirea unui program de acţiune în care să includă lucrările ce urmează a fi efectuate pentru a se încadra în termenele limită stabilite prin programul de standardizare. De obicei, prima perioadă este afectată documentării de specialitate, prin care elaboratorul face cunoştinţă cu lucrările finalizate în domeniu şi îşi culege informaţiile necesare pentru conturarea conţinutului viitorului standard. Formal, documentarea poate fi împărţită în două faze: documentarea preliminară şi documentarea completă. Documentarea preliminară se bazează pe banca de date existentă la ASRO şi constă din studierea propunerii de temă de standard, a programelor de standardizare şi a documentelor normative interne, internaţionale şi ale altor ţări (de obicei ţări cu tradiţie în standardizarea domeniului abordat). Totodată, elaboratorii proiectelor de standarde culeg informaţii despre organismele şi unităţile economice interesate, pe care urmează să le consulte şi să le solicite colaborarea. Documentarea preliminară nu are caracter limitativ şi se încadrează în mod organic în etapa principală de documentare. Documentarea completă (teoretică şi practică) este etapa care definitivează informaţia necesară elaborării proiectului de standard.
69

Se consultă: • Sarcinile economiei naţionale în perioada în care urmează să se aplice prevederile standardului; • Programele existente privind îmbunătăţirea nivelului tehnic şi calitativ al produselor, reducerea consumurilor, valorificarea superioară a materiilor prime şi a materialelor; • Programele de retehnologizare şi de creştere a productivităţii muncii; • Programele de îmbunătăţire a calităţii produselor; • Noutăţile în ştiinţă şi tehnologie, pe plan naţional şi internaţional; • Legislaţia în vigoare referitoare la domeniul vizat; • Standardele în vigoare şi modificările aduse acestora, inclusiv standardele conexe; • Experienţa unităţilor producătoare şi a celor cu profil asemănător (inclusiv prospectele elaborate de acestea); • Prescripţiile de tipizare existente în domeniu; • Invenţii şi inovaţii în domeniu; • Licenţe şi patente care creează obligaţii pentru partea română; • Contracte externe şi cooperări care impun anumite limite la transparenţa în domeniu (obligă la păstrarea unor secrete). Lista surselor de documentare este susceptibilă de completare cu lucrări teoretice fundamentale, comunicări ştiinţifice, publicaţii, articole sau ştiri apărute în reviste sau chiar în ziare (cu condiţia ca informaţiile respective să fie credibile). Din materialele consultate, elaboratorul reţine informaţiile importante şi întocmeşte o sinteză a acestora (eventual sub formă de tabel) pentru a evidenţia tendinţele de realizare a principalilor indicatori, parametri, performanţe etc. Materialul de sinteză se întocmeşte pe probleme precise, evidenţiază variantele existente în diferitele surse informative şi conţine, eventual, varianta reţinută pentru conţinutul noului standard. Materialul de sinteză se întocmeşte respectând rigorile unei cercetări ştiinţifice şi va fi pusă la dispoziţia factorilor interesaţi pentru consultare.
70

c) Elaborarea standardului în faza de anteproiect este etapa cea mai importantă de creaţie ştiinţifică, care determină conţinutul documentului şi influenţează în mare măsură desfăşurarea etapelor ulterioare de lucru. Calitatea viitorului standard depinde de profunzimea analizelor efectuate în vederea adoptării soluţiilor optime pentru toate elementele înscrise în documentul respectiv. Redactarea trebuie să fie cât mai completă, pentru a rezolva în totalitate tema standardului, la un nivel ştiinţific adecvat şi într-un stil corespunzător. Deşi este la prima redactare, anteproiectul de standard trebuie întocmit ţinând seama de regulile stabilite pentru redactarea standardelor, respectiv: • text redactat concis, clar şi fără echivoc, pentru a nu se lăsa posibilitatea unor neînţelegeri sau interpretări eronate; • figurile, desenele şi schemele se execută conform regulilor pentru executarea şi prezentarea materialelor grafice în standarde; • prezentarea redactării trebuie să corespundă modelelor stabilite pentru diferitele pagini ale standardelor. Ca excepţii de la regula generală de elaborare a anteproiectului de standard apar cazurile textelor de standard care însoţesc propunerile de teme de standardizare, un standard internaţional sau european, precum şi un standard al altei ţări sau organizaţii care are de facto statut de standard internaţional, care nu sunt în curs de revizuire. Conţinutul anteproiectului de standard este explicitat (dacă este cazul) printr-o notă de fundamentare, care cuprinde, în principal: • o comparaţie între caracteristicile produselor standardizate şi nestandardizate, indicându-se nivelul caracteristicilor respective înscrise în standardele internaţionale şi europene şi evidenţiind nivelul mondial. Printre altele este necesar să se prezinte diferitele tipuri, mărci, variante etc., cu caracteristicile lor tehnico-economice şi de utilizare, subliniindu-se, atunci când este cazul, caracteristicile de siguranţă în exploatare; • interpretarea datelor din sinteza de documentare; • justificarea şi fundamentarea parametrilor şi soluţiilor înscrise în anteproiectul de standard;
71

• corespondenţa prevederilor din anteproiectul de standard cu cele din standardele în vigoare (standardele conexe), cu normele de tipizare şi instrucţiunile existente; • noutăţile introduse în anteproiect, care conduc la satisfacerea mai deplină a cerinţelor beneficiarilor şi consumatorilor produselor standardizate; • estimarea efectelor tehnico-economice scontate după aplicarea standardului; • orice alte aspecte în legatură cu conţinutul anteproiectului pe care elaboratorul le consideră utile şi convingătoare pentru înţelegerea şi acceptarea documentului. Dacă pentru aplicarea în practică a prevederilor standardului va deveni necesară adoptarea unor măsuri tehnico-organizatorice, în nota de fundamentare sau separat se vor face menţiuni referitoare la: • Modificările tehnologice, de aprovizionare, desfacere etc., care se impun în vederea realizării prescripţiilor standardului; • Stocul de produse fabricate până la apariţia viitorului standard şi care, nemaicorespunzând noilor prescripţii vor deveni produse în afara standardului, de calitate inferioară, urmând a fi retrase de pe piaţă, vândute ca solduri sau ca piese de rezervă, eventual putând fi supuse unei prelucrări suplimentare, pentru a fi aduse la nivelul cerinţelor înscrise în noul document normativ. Anteproiectul de standard, eventual însoţit de alte materiale se difuzează de către secretarul Comitetului Tehnic tuturor membrilor acestuia, inclusiv preşedintelui, precum şi reprezentantului ASRO, stabilind o perioadă de 30 de zile de la data expedierii, pentru examinare şi transmiterea observaţiilor. N.B. Documentele sunt adresate nominal şi nu pot fi făcute publice sau utilizate în alte scopuri decât pentru lucrările comitetului tehnic respectiv. În adresa de însoţire se solicită ca răspunsurile să fie remise pe adresa comitetului tehnic chiar dacă, neexistând observaţii, se va transmite doar acordul cu conţinutul proiectului. Este însă recomandabil ca răspunsurile să se refere la conţinut, să nu fie formale şi să tindă spre îmbunătăţirea anteproiectului. Deşi răspunsurile reflectă în general punctul de vedere, respectiv poziţia
72

particulară, partizană a factorului interesat faţă de conţinutul materialului redactat, este recomandabil ca observaţiile să fie formulate în aşa fel încât să nu obstrucţioneze desfăşurarea în continuare a lucrărilor, ţinând cont de faptul că la momentul aplicării viitorului standard, înzestrarea tehnică a întreprinderilor va fi calitativ superioară, acestea putând realiza produse care să corespundă noilor cerinţe tehnice stipulate în documentul în curs de elaborare. Răspunsurile trebuie să fie concrete, la subiectul standardului, dar pot sesiza şi aspecte noi, necuprinse în proiect sau în materialele însoţitoare, fie pentru a completa standardul, fie pentru a fi reţinute în vederea elaborării unor noi teme sau lucrări de standardizare. În cazul în care răspunsurile reflectă acordul unanim al factorilor interesaţi, se poate trece la redactarea finală, în vederea aprobării standardului. Dacă însă se primesc observaţii, uneori contradictorii, secretarul întocmeşte în maximum 15 zile o sinteză a observaţiilor primite, pe care le grupează într-un tabel în care se trec pe trei coloane: cine a făcut observaţia, conţinutul observaţiei, reprodusă aşa cum a fost prezentată şi propunerile secretarului pentru fiecare observaţie. Sinteza observaţiilor este trimisă aceloraşi specialişti care au primit anterior anteproiectul de standard, împreună cu invitaţia de participare la sedinţa comitetului tehnic de discutare a anteproiectului. În sedinţa comitetului tehnic se iau hotărâri asupra tuturor problemelor de fond şi de formă semnalate de specialişti (membri în CT) şi se încearcă punerea de acord a opiniilor divergente ale acestora. În acest scop, participanţii la sedinţă trebuie să aibă împuternicirea necesară pentru a susţine punctul de vedere al factorului interesat pe care îl reprezintă dar şi dezlegarea acestuia de a-şi declara acordul pentru soluţiile mai bune, mai progresiste, mai argumentate, care vor apare în timpul discuţiilor, chiar dacă acestea nu corespund punctului lor iniţial de vedere. Preşedintele comitetului tehnic conduce discuţiile în mod democratic, urmărind obţinerea consensului. Secretarul comitetului întocmeşte o listă de participare la sedinţă, care se semnează de participanţi, şi consemnează, într-un document separat, hotărârile adoptate, sau întocmeşte un proces-verbal al şedinţei, semnat de participanţi, care să includă hotărârile luate. Hotărârile sau procesele-verbale trebuie să fie clar exprimate şi să evidenţieze toate problemele convenite, inclusiv toate modificările proiectelor analizate.
73

Pe baza hotărârilor adoptate în sedinţă, secretarul comitetului tehnic, eventual împreună cu elaboratorul anteproiectului, modifică conţinutul acestuia şi îl trimite tuturor membrilor CT ca proiect pentru comitet (PC), împreună cu hotărârile, lista participanţilor la sedinţă sau procesul-verbal încheiat, solicitând acordul acestora asupra documentelor. Schematic, activităţile legate de faza de elaborare a anteproiectului de standard (AP) din cadrul organigramei elaborării standardelor sunt prezentate în figura 7.

Anteproiect Difuzare la membri CT şi ASRO Observaţii Sinteza observaţiilor Difuzare la membri CT şi ASRO Şedinţa CT Nu Decizie Da Proiect pentru comitet (PC)
Figura 7 Organigrama elaborării standardelor, faza de elaborare a anteproiectului (AP)
74

(PC).

d) Elaborarea standardului în faza de proiect pentru comitet

Proiectul de standard elaborat de secretarul comitetului tehnic şi difuzat membrilor comitetului tehnic şi reprezentantului ASRO se rediscută în şedinţa CT, după ce preşedintele şi secretarul CT, împreună cu reprezentantul ASRO au stabilit existenţa consensului. Dacă în sedinţa de comitet nu se ajunge la o decizie de acceptare, PC se redactează din nou, într-o variantă mai apropiată de consens, care este la rândul său difuzată membrilor comitetului tehnic şi reprezentantului ASRO, şi din nou se discută în sedinţa CT. Ciclul acesta se repetă până când preşedintele şi secretarul CT, împreună cu reprezentantul ASRO constată existenţa consensului. Varianta de redactare acceptată devine proiect pentru anchetă publică (PA).

e) Elaborarea standardului în faza de proiect pentru anchetă publică (PA) şi întocmirea dosarului pentru proiectul de standard (PS). După obţinerea consensului, secretarul comitetului tehnic alcătuieşte un dosar cu toate documentele, în original, întocmite în procesul de elaborare a proiectului de standard. Conţinutul dosarului este prezentat printr-un borderou de documente. În dosar se introduc : 1. Anteproiectul – AP (inclusiv adresa de difuzare a acestuia); 2. Observaţiile primite; 3. Sinteza observaţiilor (inclusiv adresa de convocare la sedinţa CT); 4. Lista de participare la şedinţa CT, cu semnăturile participanţilor; 5. Hotărârea adoptată la şedinţa CT sau procesul-verbal al acesteia, în care s-au consemnat hotărârile adoptate; 6. Proiectul de standard pentru comitet în toate variantele PC elaborate (inclusiv adresa de difuzare către membrii CT); 7. Lista (în cazul existenţei mai multor variante de PC - listele); 8. Hotărârile (procesele-verbale) şedinţelor de CT în care s-a discutat fiecare variantă de PC; 9. Proiectul de standard pentru anchetă publică – PA (inclusiv adresele de difuzare către membrii CT şi de trimitere la ASRO).
75

Adresa de trimitere la ASRO este o scrisoare tipizată în care se specifică faptul că un comitet tehnic trimite un anumit proiect de standard, convenit în şedinţa de comitet (pentru care s-a realizat consensul), cu propunerea de a fi supus anchetei publice pe o durată limitată de timp (de regulă două luni de la data publicării în Buletinul Standardizării a titlului proiectului respectiv). În perioada stabilită, orice persoană fizică sau juridică poate consulta la ASRO proiectul supus anchetei publice (sau poate obţine o copie a textului), eventualele observaţii şi propuneri trimiţându-le la ASRO. Simultan, specialiştii ASRO stabilesc dacă proiectul de standard a fost elaborat cu respectarea principiilor, metodologiilor şi regulilor de redactare a standardelor şi dacă a fost corelat cu alte standarde în vigoare. La sfârşitul perioadei de anchetă, ASRO trimite la CT observaţiile sale şi pe cele primite de la persoanele fizice sau juridice care au manifestat interes pentru proiectul respectiv. Secretarul CT întocmeşte sinteza observaţiilor şi propunerilor primite, pe care o difuzează membrilor CT, convocându-i la şedinţa CT de discutare a observaţiilor. Discutarea observaţiilor trebuie terminată în cel mult două luni de la data încheierii anchetei publice. Persoanele fizice sau juridice din afara CT, care au făcut observaţii, sunt invitate la şedinţă. Lucrările şedinţei comitetului tehnic se finalizează cu hotărâri care creează situaţii ce urmează a fi soluţionate prin diverse proceduri, în funcţie de realizarea sau nerealizarea consensului. 1. Dacă s-a realizat consensul membrilor CT, proiectele de standard pentru anchetă publică (PA) sunt considerate proiecte de standard (PS), însuşite de comitetul tehnic, urmând a fi trimise la ASRO pentru aprobare. (Consensul poate fi realizat şi asupra textelor modificate pe baza observaţiilor primite). Textele proiectelor de standard (PS) vor fi semnate pe ultima pagină de preşedintele şi secretarul CT şi de reprezentantul ASRO. 2. Dacă nu s-a putut realiza consensul în anumite probleme, proiectul poate fi trimis într-o nouă anchetă publică sau părţile rămase în divergenţă se adresează Asociaţiei de Standardizare din România, care examinează divergenţa în maximum 15 zile de la sesizare, în prezenţa părţilor şi a preşedintelui comitetului tehnic, urmărind obţinerea consensului. Dacă acesta nu se realizează, ASRO hotărăşte fie trimiterea proiectului într-o nouă anchetă, fie sistarea lucrărilor.
76

3. Dacă la proie ctul supus anchetei publice nu s-au primit observaţii din partea membrilor comitetului sau din partea altor factori dar exista unele observaţii formale, proiectul PA se poate definitiva ca PS de către ASRO, pe baza acordurilor formale ale membrilor comitetului tehnic şi propunerii de aprobare, cu condiţia ca reprezentantul ASRO să informeze comitetul tehnic despre modificările efectuate. Schematic, elaborarea standardelor în fază de proiect pentru anchetă (PA) se poate vedea în figura 8: Proiect pentru anchetă publică (PA) Transmiterea la ASRO Publicare în Buletinul Standardizării pentru anchetă publică Observaţii Sinteza observaţiilor

Difuzare la membri CT Şedinţă CT Nu Decizie Da Proiect de standard (PS) Figura 8 Organigrama elaborării standardelor în faza de proiect pentru anchetă
77

f) Avizarea şi aprobarea standardului român (SR), Dosarul proiectului de standard conţine: 1. Acordurile formale şi observaţiile primite la PA; 2. Sinteza observaţiilor (inclusiv adresa de convocare a membrilor comitetului tehnic la şedinţa de discutare a observaţiilor); 3. Lista participanţilor, cu semnături; 4. Hotărârea (procesul-verbal) şedinţei CT; 5. Proiectul de standard PS (inclusiv adresa de trimitere la ASRO). Adresa de trimitere la ASRO este o scrisoare tipizată prin care un comitet tehnic trimite un anumit proiect de standard, în prealabil supus anchetei publice prin Buletinul Standardizării (număr, dată) şi confirmă că în perioada anchetei au fost primite observaţii care au fost analizate în şedinţa CT (data) şi au fost rezolvate, realizându-se consensul asupra textului final. (În cazul că nu au fost făcute observaţii se confirmă că textul PS este identic cu textul PA). Totodată prin adresă se face propunerea ca proiectul de standard să fie supus aprobării. După primirea proiectului, în decurs de 45 de zile, specialiştii ASRO examinează conţinutul acestuia, pentru a constata respectarea regulilor şi principiilor de standardizare şi îşi dau avizul pentru a fi supus aprobării. În caz de aviz nefavorabil, proiectul de standard este returnat comitetului tehnic pentru reexaminare sau pentru modificare, în vederea efectuării unei noi anchete publice. Proiectele de standard avizate se supun spre aprobare Directorului General ASRO.

78

Schematic, avizarea şi aprobarea proiectelor de standarde decurge conform organigramei din figura 9:

Trimitere la CT Proiect de standard Trimitere la ASRO

Proiect de standard modificat

Avizare

Nu

Da Proiect de standard avizat

Aprobare Da Standard Român (SR)

Nu

Figura 9 Organigrama de elaborare a standardelor. Faza de avizare şi aprobare
79

5.1 Examinarea periodică a standardelor Standardele trebuie să prezinte stabilitate în timp, pentru ca utilizatorii acestora să poată cunoaşte şi asimila prevederile înscrise în ele, să poată căpăta deprinderile necesare şi obişnuinţa de a aplica standardele respective. Instabilitatea creează confuzii, schimbări frecvente în contractele economice, neîncredere în documentele normative. Din aceste motive, conţinutul standardelor se stabileşte ţinând cont de evoluţia previzibilă a subiectului standardizat, selectându-se cu grijă elementele durabile, de esenţă şi eliminându-se aspectele formale, care suferă modificări sub influenţa unor factori aleatori. Stabilitatea unui standard se asigură prin menţinerea constantă a prevederilor acestuia într-un interval de timp cât mai mare. Această situaţie poate cauza o contradicţie între fenomenul economic care evoluează (de obicei înregistrând schimbări calitative) şi conţinutul invariabil al standardului. Dacă prevederile standardului sunt depăşite de progresul tehnic, standardele nu mai stimulează producţia şi devin o frână pentru dezvoltarea economică. În aceste cazuri se iau măsuri menite să soluţioneze contradicţiile constatate, schimbând conţinutul standardului, pentru a-l face aplicabil în noile condiţii, sau anulând standardul respectiv. Reprezentând grafic evoluţia în timp a calităţii Q şi a prevederilor standardizate Qs (figura 10) se poate constata că de la momentul t0 când se elaborează standardul şi se prescrie calitatea Qs0 care se situează pe curba Q (identitate între calitatea realizată şi cea standardizată), evoluţia calităţii urmează o curbă ascendentă, în timp ce calitatea standardizată se menţine constantă. Diferenţa Q – Qs se măreşte odată cu trecerea timpului, ceea ce impune revizuirea standardului. În momentul t1 se restabileşte concordanţa dintre Q şi Qs dar evoluţiile calităţii reale şi calităţii standardizate au aceeaşi alură, ceea ce va impune, după o altă perioadă de timp, o nouă revizuire (situaţia se repetă în continuare).

80

Q QS1 QS0 QS

Q

t0

t1

t

Figura 10 Evoluţia în timp a calităţii realizate Q şi calitatea standardizată QS Pentru a evita situaţiile nedorite de neconcordanţă dintre realitatea economică şi standard este necesar ca revizuirile să fie făcute la un interval de timp (t1– t0) în aşa fel ales încât să se asigure un echilibru optim între necesitatea de asigurare a stabilităţii standardului şi punerea lui în acord cu realitatea economică. Intervalul de examinare şi eventual revizuire a standardelor se stabileşte empiric la nivel de 3-5 ani, în funcţie de viteza de înnoire din domeniul (ramura sau subramura) economiei naţionale. Pentru standardele române s-a optat pentru examinarea ciclică după perioade de 5 ani. La împlinirea a 5 ani de la publicare, modificare sau confirmare, fiecare standard trebuie examinat de comitetul tehnic care a elaborat proiectul de standard, în scopul de a constata dacă standardul mai poate fi aplicat în continuare şi a lua decizia corespunzătoare. În acest scop se realizează în primul trimestru al fiecărui an o anchetă la care membrii comitetului tehnic răspund motivat dacă standardele cuprinse în formularul de anchetă trebuie confirmate, revizuite, modificate sau anulate. Dacă răspunsurile la anchetă sunt divergente, se convoacă o şedinţă a comitetului tehnic pentru stabilirea propunerilor comitetului
81

tehnic. Şedinţa este convocată la cel mult 60 de zile de la trimiterea formularelor în anchetă şi la 30 de zile după primirea răspunsurilor. Propunerile comitetului tehnic însoţite de răspunsurile membrilor săi şi procesul-verbal al şedinţei CT sunt trimise la ASRO, care le supune anchetei publice prin Buletinul Standardizării. Observaţiile persoanelor fizice şi juridice care au răspuns la anchetă, împreună cu observaţiile ASRO sunt trimise comitetului tehnic care stabileşte prin consens modificarea propunerilor. Propunerile însuşite de comitetul tehnic (împreună cu observaţiile în original şi cu procesul-verbal al şedinţei) se trimit la ASRO împreună cu propunerea de aprobare. După avizarea acestora de către ASRO, propunerile sunt aprobate de către Directorul General şi anunţate în Buletinul Standardizării. 5.2 Reguli de redactare a standardelor Redactarea standardelor trebuie făcută în aşa fel încât conţinutul acestora să poată fi înţeles corect, să nu permită interpretări diferite, să nu conţină greşeli de exprimare care ar putea fi folosite pentru acţiuni frauduloase etc. Pentru a redacta corect un standard s-au stabilit reguli precise referitoare la unele elemente introductive (titlul standardului, cuprinsul, obiectul şi domeniul de aplicare, punctul standarde conexe), la denumirea şi numerotarea diviziunilor, precum şi unele detalii de redactare printre care menţionăm: stilul de redactare, formele verbale utilizate, terminologia, simbolurile, prescurtările de cuvinte, prezentarea valorilor numerice, prezentarea relaţiilor şi formulelor din matematică, fizică şi chimie, modul de întocmire a tabelelor şi de prezentare a materialelor grafice. Titlul standardelor trebuie să indice clar şi precis obiectul standardului şi să fie formulat astfel încât să asigure posibilitatea de a deosebi fiecare standard de alte standarde. Altfel spus, titlul individualizează standardele şi permite identificarea lor. Titlul standardelor trebuie să fie cât mai concis. Dacă se sesizează necesitatea unor precizări suplimentare, acestea se indică în primele puncte ale standardului, la capitolul generalităţi.
82

În titlul standardelor nu se admit paranteze. Titlul standardelor poate fi compus din: - supratitlu, care indică denumirea grupului de standarde sau familiei (în cazul standardelor pe părţi) în care se încadrează standardul respectiv; - titlul principal, care defineşte obiectul standardului în cadrul grupului (sau familiei) din supratitlu; - subtitlu, care aduce precizări asupra categoriei standardului sau asupra aspectului tratat. Titlul standardelor poate fi format şi numai din supratitlu şi titlul principal, din titlul principal şi subtitlu sau numai din titlul principal. Folosirea supratitlului este indicată numai dacă titlul principal, luat separat, nu defineşte suficient obiectul standardului. În cazul grupurilor sau familiilor de standarde (în mod deosebit pentru standardele redactate pe părţi) supratitlul trebuie să fie acelaşi, pentru sublinierea caracterului unitar al standardelor respective componente. Titlul principal trebuie să cuprindă numai denumirea produsului (eventual şi simbolul acestuia) sau denumirea subiectului la care se referă standardul. De regulă, titlul principal se fomulează folosind pluralul substantivelor, admiţându-se singularul în cazurile în care standardul se referă la un singur produs sau dacă specificul limbii române impune folosirea singularului. Completarea titlului principal cu un subtitlu se foloseşte pentru a delimita aspectele de standardizare cuprinse în standard (categoria standardului) sau când sunt necesare precizări de detaliu. Standardele complete de produs, care conţin toate prevederile de standardizare pentru produsul respectiv, nu trebuie să aibă subtitlu. Cuprins Standardele voluminoase (care depăşesc 15 pagini tipărite) trebuie să aibă cuprins. Cuprinsul se include pe prima pagină, imediat sub caseta cu titlul standardului, trebuie să aibă titlul CUPRINS scris cu majuscule, centrat în pagină, şi următoarea formă: - numerotarea diviziunii;
83

- titlul complet al diviziunii; - pagina la care se găseşte diviziunea respectivă. Exemplu: CUPRINS 1. GENERALITĂŢI ......................................................... pag.1 1.1 Obiect şi domeniu de aplicare .................................... 1.2 Clasificare ................................................................... 1.3 Terminologie .............................................................. 1.4 Notare ......................................................................... 1.5 Standarde conexe ........................................................ 2. CONDIŢII TEHNICE GENERALE ............................. pag.2 2.1 ..................................................................................... 2.2 ...................................................................................... 3. ....................................................................................... Obiectul şi domeniul de aplicare se redactează de obicei ca o primă diviziune a capitolului de generalităţi. În acest punct trebuie precizat obiectul la care se referă standardul, chiar dacă acest lucru rezultă clar din titlu. În conţinutul acestui punct pot fi date precizări suplimentare, în completarea titlului, fără ca să se apeleze la informaţiile care fac obiectul capitolului de condiţii tehnice. În redactarea acestui punct se folosesc expresiile: "Prezentul standard se referă la ... (denumirea produsului)" sau "Prezentul standard stabileşte ... (categoria standardului şi produsul la care se referă)". După ce se precizează obiectul standardului trebuie să precizeze şi domeniul de aplicare a standardului sau să se dea indicaţii cu privire la limitarea aplicării, stabilindu-se eventual şi condiţiile speciale în care standardul nu se aplică. Dacă în capitolul GENERALITĂŢI se includ puncte separate de clasificare, terminologie, notare, simbolizare etc., acestea se redactează respectând criteriile ştiinţifice şi de stil. Punctul Standarde conexe, care apare în capitolul GENERALITĂŢI, cuprinde o enumerare a standardelor care trebuie studiate pentru aplicarea corectă a standardului ce se redactează. Nu se includ standardele la care se fac trimiteri în textul standardului.
84

Se indică, după caz, standardele care completează sfera standardului ce se redactează, standardele care fac parte din aceeaşi familie, standardele parţiale de terminologie, necesare pentru interpretarea corectă a termenilor utilizaţi în standardul ce se redactează, dar nedefiniţi etc. Enumerarea trebuie să cuprindă numerele şi titlurile complete ale standardelor conexe. Diviziuni Textul standardelor se grupează în diviziuni numerotate şi, după caz, prevăzute cu titluri. Titlurile diviziunilor se formulează nearticulat, cu excepţia cazurilor în care acordul gramatical impune articularea. Categoriile de diviziuni utilizate pentru redactarea standardelor sunt: capitolele, punctele, subpunctele şi anexele. Capitolul este diviziunea principală numerotată a conţinutului standardului, prevăzută în mod obligatoriu cu un titlu scris cu majuscule, aşezat centrat şi cu un rând deasupra textului respectiv. Punctele sunt diviziuni numerotate ale capitolului, având, de regulă, titluri care se scriu cu litere mici, aliniate în stânga paginii. Subpunctele sunt diviziuni ale punctelor, putând fi numerotate şi având titluri scrise de asemenea cu litere mici, aliniate în stânga paginii. Fragmentarea textului poate continua cu diviziuni de ordin inferior ori de câte ori necesitatea preciziei de exprimare reclamă o astfel de redactare. Se recomandă însă a se evita fragmentarea excesivă a textului. Dacă textul nu permite formularea unor titluri pentru puncte şi subpuncte, acestea pot lipsi. În aceste cazuri se impune păstrarea uniformităţii de prezentare în cadrul aceluiaşi capitol (sau toate punctele au titluri sau toate sunt fără titluri). Anexele sunt părţi integrante ale standardelor, care cuprind prevederi suplimentare, prezentate grupat, la sfârşitul standardului. Anexele pot conţine prescripţii cu caracter obligatoriu, de informare sau de recomandare. Caracterul anexelor trebuie specificat clar cu litere mici, între paranteze, centrat sub cuvântul ANEXĂ.

85

Anexele poartă titlul scris cu majuscule. În cazul existenţei a două sau mai multe anexe, acestea se desemnează printr-o literă majusculă scrisă după cuvântul ANEXĂ (ANEXA A, ANEXA B.....). Numerotarea diviziunilor standardelor se face prin cifre sau grupuri de cifre care indică ordinea capitolelor, a punctelor, a subpunctelor şi eventual a diviziunilor de ordin inferior. Aşezarea în pagină a diviziunilor standardului se face evidenţiindu-se numerotarea şi titlul acestora. Dacă la aşezarea în pagină apare necesitatea evidenţierii unor alineate, acestea pot fi precedate de câte o liniuţă. Stilul de redactare Prevederile standardelor trebuie prezentate astfel încât înţelesul lor să fie univoc, urmărind continuitatea şi corelarea diverselor puncte din text. Stilul de redactare trebuie să fie clar, concis, precis şi să excludă orice echivoc, evitându-se: - exprimarea mai multor prevederi în aceeaşi frază; - digresiunile care întrerup cursul frazei; - pleonasmele, stilul prolix, frazele foarte lungi şi greoaie; - repetările de texte din acelaşi standard sau din alte standarde; - trebuie evitate orice texte inutile. La redactarea standardelor trebuie respectate regulile de gramatică, ortografie şi punctuaţie stabilite de Academia de Ştiinţe a României. Forme verbale: - Standardele se redactează folosind în exclusivitate forma impersonală a verbelor (se clasifică, se depozitează ...); - Caracterul de obligativitate se exprimă prin folosirea diatezei reflexive, timpul prezent al verbelor (se execută, se verifică); - Folosirea indicativului viitor (se vor remedia ...) trebuie evitată, expresia având o nuanţă de imprecizie cu privire la timpul efectuării acţiunii indicate de verb; - Caracterul imperativ se exprimă prin folosirea formei corespunzătoare a verbului "a trebui", urmat de verbul care
86

exprimă acţiunea, la modul conjunctiv sau participiu (trebuie să reziste la ..., trebuie evitat ...); - Caracterul opţional se exprimă folosind verbul "a putea "(pot fi ..., poate prezenta ...); - Caracterul de recomandare sau preferenţial se exprimă prin expresia "... se recomandă ..."; - Caracterul de interdicţie se exprimă prin negarea verbului "a trebui" (nu trebuie să depăşească ...). Terminologie La redactarea standardelor trebuie folosiţi termenii definiţi prin actele normative în vigoare. Nu este admisă utilizarea unor termeni tehnici străini dacă aceştia au termeni echivalenţi în limba română. În cazul în care unii termeni specifici nu au fost definiţi în alte documente de referinţă, aceştia se definesc în cadrul standardului ce se elaborează: - în capitolul GENERALITĂŢI; - ca un capitol separat; - sub relaţiile sau tabelele în care apar; - la începutul fiecărui capitol; - într-o anexă. Sinonimele se scriu după termeni şi nu după definiţie. Pentru termenii nestandardizaţi se consultă numai lexicoane specifice pe domeniu, dicţionare elaborate de Academia de Ştiinţe. Simboluri Se folosesc numai simbolurile mărimilor stabilite prin standarde sau, dacă nu există, se pot stabili în cadrul standardului, fiind necesară explicitarea acestora. Simbolurile nu trebuie urmate de punct. Trebuie evitată folosirea aceluiaşi simbol pentru mărimi diferite. Simbolurile şi denumirile unităţilor de măsură sunt cele stabilite prin SI. Dacă se precizează valoarea numerică a unei mărimi, unitatea de măsură se indică prin simbol şi nu prin denumire. Dacă în text nu se indică valoarea numerică a mărimilor şi se stabileşte numai în ce unităţi de măsură se exprimă acestea, se folosesc
87

denumirile unităţilor de măsură şi nu simbolurile acestora. (De la aceste reguli pot apare şi excepţii.) În cazul şirurilor sau intervalelor de valori numerice, ca şi în cazul valorilor limită, simbolurile unităţilor de măsură se scriu o singură dată: • 6,3 ... 8 m; • 6,3 ; 7 ; 8 m; • peste 6,3 până la 8 m. Simbolurile şi semnele matematice sunt cele introduse în şcoală (egal, mai mic, mai mare, diferit, aproximativ etc.), însă aceste semne pot fi folosite numai în formule şi relaţii, în tabele şi în grafice şi în nici-un caz în textul standardului, unde operaţia se scrie în cuvinte. Nu se foloseşte semnul Ø (diametru) în textul standardului ci numai pe desene. Prescurtările de cuvinte trebuie evitate sau limitate. Se admit numai în cazurile în care nu pot da naştere la confuzii. La prima utilizare, cuvântul se scrie complet, cu prescurtarea dată în parantază. Nu se admite folosirea cuvântului "idem". Nu se admite utilizarea prescurtărilor: • cca. (se scrie circa sau aproximativ); • v. (a se vedea); • de ex. (de exemplu). Se admit prescurtările: max., min., pag., poz., pct., buc., fig., nr. crt. în text sau în capul de tabel, dacă urmează valori numerice. Nu se admite folosirea ghilimelelor nici în text, nici în tabele, nici măcar pentru a evidenţia anumite texte. Prezentarea valorilor numerice este însoţită de unitatea de măsură, ca în exemplele următoare: • 17,5 m2; 12°C; 5×10–3 mm; • 10 ± 0,01 mm; • 14 ± 2 V; • 63 ... 65%. Limitele valorilor numerice se înscriu în felul următor: • min 2 A; max 6 A;
88

• 2 ... 6 A; • de la 2 până la 6 A (inclusiv); • peste 2 până la 6 A; • 20 ... + 20°C. Şirurile de numere se prezintă după cum urmează: • 1,60; 1,80; 2,00; 2,24 ...; • 1,60 ... 2,24. NB - În textul standardului numerele până la zece se scriu în cuvinte: - Scrierea relaţiilor şi formulelor din matematică, fizică, chimie etc. se face respectând regulile stabilite de ştiinţele respective; - Tabelele şi materialele grafice se prezintă în aşa fel încât să poată fi citite şi interpretate corect de toţi utilizatorii standardului.

89

Capitolul 6 PRINCIPALELE ASPECTE ALE STANDARDIZĂRII MĂRFURILOR 6.1 Standardizarea condiţiilor tehnice de calitate Calitatea mărfurilor reprezintă gradul în care acestea satisfac nevoile omului. Pentru a prescrie în standarde condiţiile de calitate, este necesar să se stabilească proprietăţile mărfurilor şi nivelul acelor proprietăţi care corespund în cea mai mare măsură cerinţelor omului. În acelaşi timp, pentru a comensura proprietăţile mărfurilor, este necesară înscrierea în standarde a metodelor de analiză şi încercări, a regulilor de verificare a calităţii şi de sortare pe calităţi, precum şi condiţiile de menţinere a calităţii din momentul fabricării, până la consumarea produsului. Mărfurile se caracterizează printr-un număr relativ mare de proprietăţi, dintre care unele sunt esenţiale (determină calitatea), iar altele neesenţiale (influenţeaza calitatea, într-o măsură mai mică). În activitatea de prescriere a calităţii, Standardizarea nu poate, şi nici nu trebuie, să utilizeze toate proprietăţile unei mărfi. Din multitudinea de proprietăţi pe care le poate avea o anumită marfă, Standardizarea alege pentru prescrierea calităţii, un număr foarte redus de proprietăţi, folosind criterii proprii de selecţie. Criteriile de selecţie sunt diferenţiate în funcţie de o serie de factori economici şi sociali şi sunt specifice diferitelor grupe de mărfuri. Caracterul dinamic, istoriceşte determinat al calităţii, impune alegerea caracteristicilor în vederea prescrierii, în funcţie de anumite particularităţi economice şi sociale ale perioadei în care se elaborează standardele, în funcţie de stadiul de dezvoltare al ştiinţei şi tehnicii, ţinând cont de nevoile sociale şi de resursele materiale disponibile. Sunt selectate unele proprietăţi fizice, mecanice, chimice, microbiologice etc., cu ajutorul cărora se pot exprima anumite caracteristici funcţionale, de durabilitate şi de fiabilitate. În acelaşi timp, Standardizarea evidenţiază anumite proprietăţi estetice, organoleptice, ergonomice, ecologice etc.
90

La alegerea proprietăţilor care vor servi drept criterii de calitate, în scopul prescrierii acestora în standarde, se va avea în vedere ca acestea să oglindească cât mai exact calitatea. Numărul de criterii, ce se vor selecta în vederea prescrierii în standarde, trebuie să fie cât mai redus. Reducerea se poate realiza prin analizarea temeinică a importanţei fiecărei caracteristici în exprimarea calităţii, folosind în acest scop grilele de comparaţie. Reducerea numărului de caracteristici prescrise în standarde este justificată atât din considerente metodologice (evidenţierea caracteristicilor esenţiale), cât şi economice (costul determinărilor). La prescrierea calităţii se va avea în vedere posibilitatea determinării proprietăţilor, înţelegând prin aceasta existenţa unor metode utilizabile şi standardizabile, care să poată fi aplicate în controlul curent al calităţii produselor. În stadiul actual al tehnicii şi cercetării, o serie de caracteristici cum ar fi durabilitatea, fiabilitatea, comoditatea, confortul etc., nu pot fi incluse încă în standarde, din cauza lipsei unor metode standardizabile de determinare a valorilor acestor caracteristici, sau a necunoaşterii semnificaţiei acestora în definirea calităţii. În vederea prescrierii calităţii, se întocmeşte, mai întâi, nomenclatorul tuturor caracteristicilor produselor şi apoi se procedează la selectarea acelora care se vor înscrie în standard. La început se aleg acele caracteristici care exprimă mai plenar calitatea produselor, fiind expresia cumulată a mai multor proprietăţi, o rezultantă a acestora. Astfel, de exemplu, în cazul cerealelor, se va selecta drept caracteristică sintetică de calitate masa hectolitrică, aceasta integrând mai multe proprietăţi, printre care: gradul de dezvoltate a bobului, puritatea, conţinutul de umiditate, proporţia diferitelor componente etc. Caracteristicile sintetice sunt, de regulă, orientative, cu ajutorul lor putându-se forma numai o imagine generală asupra calităţii. Aceste caracteristici trebuie să fie corelate cu altele, mai analitice, pentru a elimina riscul mascării calităţii reduse, prin valorile crescute ale unora dintre caracteristicile componente. La alegerea caracteristicilor trebuie să se ţină seama de necesitatea adaptării produselor la modificările cerinţelor consumatorilor, pentru a nu frâna diversificarea sortimentelor, modelelor sau perfecţionarea tehnoloiilor. La produsele pentru care cererea sau tehnologiile sunt foarte dinamice, se vor prescrie numai caracteristicile a
91

căror respectare să nu îngreuneze adaptarea produselor la necesităţi. În astfel de cazuri, se prescrie un număr mai redus de caracteristici, parametri generali, urmând ca proprietăţile care individualizează produsele (forma, culoarea, modelul etc.) să se stabilească pe bază de înţelegere între producători şi beneficiari. Pentru prescrierea şi exprimarea, cu cea mai mare precizie, a calităţii produselor, este necesar ca ponderea caracteristicilor care se determină prin evaluări subiective să fie din ce în ce mai redusă, evident, în favoarea criteriilor comensurabile. În activitatea practică, se constată existenţa unor relaţii între valorile unor caracteristici ale aceluiaşi produs, relaţii care pot fi exprimate prin ecuaţii matematice. Astfel de relaţii pot fi stabilite, de exemplu, între porozitate şi masa specifică aparentă, între conţinutul unor componenţi chimici şi unele proprietăţi mecanice etc. În felul acesta, prin prescrierea unei singure caracteristici, putem obţine informaţii şi asupra altora, printr-un calcul simplu. În astfel de cazuri, se selectează pentru înscriere în standarde, acea caracteristică ce poate fi determinată mai uşor şi care oferă informaţii mai clare despre produs. În urma selecţiei, se stabileşte un nomenclator minim de caracteristici care să reflecte plenar şi fără echivoc calitatea produsului, considerat nomenclator optim. Valorile acestor caracteristici se analizeaza prin metode statistice, pentru a stabili valorile medii şi dispersiile, în vederea înscrierii lor în standarde. 6.2 Prescrierea nivelului indicilor şi stabilirea claselor de calitate Standardele sunt instrumente care servesc la îmbunătăţirea permanentă a calităţii produselor, pentru satisfacerea cerinţelor mereu crescânde ale oamenilor. Acest rol al standardelor se realizează şi prin fixarea nivelului calitativ al produselor, prescriindu-se valori ale caracteristicilor care să reprezinte, pe cât posibil, îmbunătăţiri ale calităţii faţă de nivelul precedent momentului aplicării standardului. La fixarea acestora se ţine seama, evident, de posibilităţile de realizare din punct de vedere tehnic.
92

Se ia în considerare eficienţa economică a standardului, urmărindu-se ca materiile prime, utilajul şi forţa de muncă să fie folosite raţional. Nivelul caracteristicii de calitate reprezintă condiţia, exprimată printr-o valoare sau un atribut, pe care trebuie să o îndeplinească acea caracteristică, pentru a asigura calitatea produsului. În funcţie de semnificaţia fiecărei caracteristici, în definirea calităţii se pot fixa nivele maxime, care să nu poată fi depăşite, nivele minime, care, în mod obligatoriu, trebuie să fie realizate, sau se fixează nivele admisibile, între anumite limite. Fabricarea în masă a bunurilor materiale, în special a celor de larg consum, şi folosirea unor materii prime de calitate variabilă, duce, în mod inevitabil, la apariţia în procesul de producţie a unor produse finite la care nivelul efectiv al unor caracteristici de calitate se abat de la nivelul mediu. În aceste cazuri, apare necesitatea stabilirii claselor de calitate. La stabilirea claselor de calitate, se pleacă de la nivelul calitativ mediu al produselor existente şi de la mărimea abaterii faţă de această medie. În cazul în care, la obţinerea unui produs mediu, se foloseşte o singură reţetă şi când abaterile de la nivelul calitativ mediu sunt mici, se prescrie o singură calitate (figura 11). n

a–p+a

P

Figura 11 Stabilirea unei singure clase de calitate, în cazul grupării strânse a valorilor parametrului P în jurul valorii medii P, admiţându-se o abatere a, unde n reprezintă numărul de cazuri
93

Dacă, însă, câmpul de împrăştiere a valorilor principalelor caracteristici ale produselor este mai mare, iar, din diverse motive tehnologice sau economice, acest câmp nu poate fi restrâns, este recomandabil să se stabilească mai multe clase de calitate (figura 12): n
Calitate inferioară Calitatea a II-a Calitatea I Calitate superioară

P1

P2

P3

P

Figura 12 Stabilirea claselor de calitate, în cazul împrăştierii valorii parametrului P. Valorile P1, P2, P3 sunt stabilite convenţional, iar n reprezintă numărul de cazuri Precizarea unui număr prea mare de clase de calitate este nerecomandabilă, deoarece, în acest caz, produsele s-ar deosebi prea greu între ele. În general, pentru bunurile de consum, se prescriu trei calităţi: superioară, calitatea I şi calitatea a II-a. Un produs este de calitate superioară, atunci când, pentru obţinerea lui, se utilizează materii prime de bună calitate, procedee tehnologice de prim ordin şi care, practic, este lipsit de defecte. Încadrarea unui produs în clasa de calitate superioară trebuie să se facă numai în cazurile în care ea este indiscutabil justificată şi nu ca rezultat al comparării cu calitatea imediat inferioară. 6.3 Standardizarea metodelor de analiză şi încercări Nivelurile prescrise pentru caracteristicile produselor sunt strâns legate de metodele de analize şi încercări adoptate pentru verificarea acestora. Valoarea unei caracteristici este condiţionată şi depinde în mare măsură de modalitatea de determinare. Astfel, rezultatul determinării conţinutului de umiditate dintr-un produs variază mult, în funcţie de
94

temperatura de deshidratare, durata operaţiei de uscare, de precizia aparaturii de cântărire etc. De aceea, factorii care influenţează determinarea valorilor caracteristilor de calitate trebuie standardizaţi, pentru ca rezultatele obţinute de diferite laboratoare să poată fi comparabile. Importanţa pe care o are stabilirea metodelor de analize la Standardizarea produselor o arată şi numărul impresionant de mare de standarde naţionale şi internaţionale cu acest obiect. Ca urmare a progresului ştiinţei şi tehnicii, metodele de analize şi încercări au evoluat şi evoluează continuu pe linia obţinerii de rezultate mai precise, în timp cât mai redus. Standardizarea foloseşte realizările obţinute pe plan tehnico-ştiinţific în acest domeniu, numai în măsura în care aceste realizări sunt utilizabile ca instrumente de lucru în relaţiile curente dintre producători şi beneficiari. La standardizarea metodelor de analize şi încercări se au în vedere următoarele: • metodele să fie verificate în practică, iar aplicarea lor să fie posibilă cu mijloace existente într-un laborator obişnuit; • metodele să asigure o mare precizie şi constanţă a rezultatelor; • metodele care se înscriu în standarde trebuie să fie cele mai simple şi mai rapide dintre metodele care au precizia cerută de standarde; • metodele să fie sensibile şi fidele, respectiv rezultatele lor să fie reproductibile; • aparatura şi reactivii necesari aplicării metodelor trebuie să fie accesibile pentru un laborator cu dotare obişnuită. În general, standardizarea nu se ocupă de metode care se utilizează pentru controlul intern al fabricaţiei, de metodele utilizate numai pentru detectarea unor eventuale defecţiuni din procesul de fabricaţie şi nici de metodele de foarte mare precizie, destinate cercetărilor ştiinţifice. Metodele de analiză şi încercări înscrise în standarde sunt singurele metode oficiale, valabile în relaţiile dintre părţi şi pentru cazuri de litigii. În unele cazuri, în standarde se includ şi prescripţiile de prelevare a probelor (lotul de prelevare, mărimea şi destinaţia probei), de condiţionarea, omogenizarea şi păstrarea acestora.
95

Metodele standardizate de analize şi încercări se caracterizează prin: justeţe, fidelitate, sensibilitate, mobilitate şi precizie. 1. Justeţea este o caracteristică a metodelor de determinare sau a aparatelor de măsură care determină mărimile cât mai apropiate de valoarea lor efectivă (adevărată). Justeţea unei metode de deteminare sau a unui aparat de măsură este cu atât mai mare cu cât corecţia măsurării este mai mică. 2. Fidelitatea este caracteristica aparatelor de măsură sau a metodelor de determinare care permit obţinerea aceloraşi rezultate (sau foarte apropiate), la repetarea măsurării în condiţii identice (se realizează reproductibilitatea sau constanţa rezultatelor). Fidelitatea scade prin uzarea aparatului (îmbătrânire). 3. Sensibilitatea este caracteristica aparatelor de măsurat şi a metodelor de determinare de a decela cele mai mici variaţii ale mărimii de măsurat. Fiecare metodă de determinare şi respectiv fiecare aparat de măsurare se caracterizează printr-un prag de sensibilitate, care este cea mai mică variaţie a mărimii de măsurat care este sesizată de indicatorul aparatului sau este evidenţiată prin metoda de determinare. 4. Mobilitatea este caracteristica metodelor de determinare şi a aparatelor de măsurare care au o inerţie cât mai mică, respectiv care dau un răspuns cât mai rapid pentru o anumită variaţie a mărimii de măsurat. 5. Precizia este caracteristica metodelor de determinare şi a aparatelor de măsurare care exprimă cât mai exact rezultatul determinării. Precizia se exprimă prin eroarea limită sau medie. 6.4 Standardizarea prescripţiilor tipo -dimensionale Prin standarde se fixează gamele tipo-dimensionale şi se prescriu niveluri pentru caracteristicile esenţiale prin care se diferenţiază diferite sortimente de produse. Evident, gamele de tipodimensiuni şi valori ale caracteristicilor acestora se aleg în funcţie de o serie întreagă de factori,
96

printre care: nevoile practicii, nivelul tehnic atins şi posibilităţile de realizare. Pornind de la necesităţile de tipizare şi de interschimbabilitate, valorile diferiţilor parametri dimensionali nu se aleg la întâmplare, ci pe baza unor metode ştiinţifice. Standardizarea dispune de un instrument eficace în acest scop şi anume de şirurile de numere preferate. Şirurile de numere preferate oferă o gamă largă nesfârşită de valori care răspund bine problemelor de standardizare, asigurând completarea permanentă a standardelor în funcţie de necesităţile practice, permiţând şi utilizarea cu maximum de eficienţă a materiilor prime. Drept şiruri de numere preferate, care să permită realizarea unei game raţionale, se aleg acelea care sunt simple şi uşor de reţinut, care sunt nelimitate, atât spre valori mari, cât şi spre valori mici şi care cuprind toţi multiplii şi submultiplii zecimali, ai oricărui termen din şir. Chiar de la începutul activităţii de tipizare, s-a căutat să se aleagă, în special pentru dimensiuni, valori numerice care constituiau şiruri aritmetice de tipul (a, a+r, a+2r, ..., a+(n–1)r cu raţiile r = 2,5 sau 5 sau 10). În acest mod s-a căutat să se limiteze, într-o oarecare măsură, şirul valorilor şi, implicit, numărul tipodimensiunilor. Şirurile aritmetice au, însă, dezavantajul că, faţă de nevoile practice, prezintă intervale prea mari între valorile mici şi intervale prea mici între valorile mari şi nu permit realizarea unei game raţionale. Şirurile aritmetice mari au şi neajunsul că produsul sau câtul a doi termeni nu aparţin, în general, şirului. În tehnică se ivesc multe cazuri în care termenii gamei de valori ai unei caracteristici reprezintă produsul şi câtul celorlalţi termeni. Şirurile geometrice (de tipul a, a·r, a·r2, ..., a·rn–1) răspund într-o măsură mai mare nevoilor standardizării, iar termenii respectivi acoperă bine domeniul. Între termenii mici sunt intervale mici, iar între termenii mari intervale mari. Studiile teoretice şi practice au impus ca şiruri de numere preferate nu oricare şir geometric, ci pe acelea care conţin numărul 1 şi a căror raţie este rădăcina de un anumit ordin al numărului 10, denumite şiruri de numere normale. Pentru şirurile normale utilizate în standardizare, s-au luat raţiile egale cu: 5 10 , 10 10 , 20 10 , 40 10 .

97

Valorile care alcătuiesc şirurile de numere normale se rotunjesc convenţional. Toate şirurile numerelor normale se notează cu R urmat de ordinul radicalului raţiei, rezultând simbolurile R5, R10, R20, R40. În tabelul 1 sunt prezentate numerele normale din seriile fundamentale: Tabelu 1 Nr.crt. 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 Valori principale (adoptate) serii fundamentale R5 R10 R20 R40 1,00 1,00 1,00 1,00 1,06 1,12 1,12 1,18 1,25 1,25 1,25 1,32 1,40 1,40 1,50 1,60 1,60 1,60 1,60 1,70 1,80 1,80 1,90 2,00 2,00 2,00 2,12 2,24 2,24 2,36 2,50 2,50 2,50 2,50 2,65 2,80 2,80 3,00 3,15 3,15 3,15 3,35 3,55 3,55 3,75 4,00 4,00 4,00 4,00 4,25
98

Nr.crt. 0 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36 37 38 39 40

Valori principale (adoptate) serii fundamentale R5 R10 R20 R40 1,00 1,00 1,00 1,00 4,50 4,50 4,75 5,00 5,00 5,00 5,30 5,60 5,60 6,30 6,30 6,30 7,10 8,00 8,00 9,00 10,00 10,00 10,00 6,30 6,70 7,10 7,50 8,00 8,50 9,00 9,50 10,00

Şirurile fundamentale fiind nelimitate în ambele sensuri, numerele din oricare alt interval (0,1-1;10-100;100-1000 etc.) se pot deduce din numerele intervalului 1-10 prezentat în tabelă, prin înmulţire cu 10 la o putere (pozitivă sau negativă). Faţă de şirurile fundamentale, se pot folosi şiruri limitate, derivate, excepţionale sau combinate. Şirurile limitate pot avea fixate doar limita inferioară, de exemplu R5 (160...), doar limita superioară, de exemplu R20 (...355), sau ambele limite, de exemplu R40 (170...355). Şirurile derivate se obţin din şirurile fundamentale, alegând anumiţi termeni, după criterii stabilite, de exemplu: din 2 în 2, din 5 în 5 etc. Şirul excepţional R80 poate fi utilizat în cazul în care intervalele dintre termenii şirului R40 sunt prea mari. Şirul excepţional R80 se formează înscriind, între fiecare 2 termeni consecutivi ai şirului R40, media aritmetică a acestor termeni.
99

Şirurile combinate se obţin prin combinarea sau intercalarea a două şiruri cu raţie diferită. Utilizarea şirurilor combinate este posibilă atunci când gama mărimilor caracteristice necesare nu poate fi satisfăcută de un singur şir şi, în special, atunci când este necesar să se prevadă o creştere mai rapidă sau mai înceată decât cea obţinută dintr-o singură progresie geometrică. Utilizarea şirurilor numerelor normale este preferată din mai multe motive: a) Şirurile de numere normale acoperă mai complet şi mai raţional dimensiuni şi valori caracteristice, solicitate de practică; b) Şirurile numerelor normale cuprind o serie de numere şi valori ale unor constante folosite în practică, la diferite puteri. Astfel, întâlnim puterile pozitive şi negative ale numărului 10. De asemenea, şirurile conţin, cu aproximaţii convenabile, puterile întregi (rotunjite) ale cifrei 2, valoarea în mm a ţolului (practic 24,5, aproximativ 25), idem ţolul pătrat, ţolul cub, valoarea e, baza logaritmilor neperieni, valoarea g, acceleraţia gravitaţiei. c) Şirurile de numere normale conţin şi numerele 375, 750, 1.500 şi 3.000, de mare importanţă particulară în electronică (numere de rotaţii în gol ale motoarelor asincrone cu curent trifazic de 50 perioade). Elementele constructive ale acestor maşini pot fi deduse prin aplicarea numerelor normale. d) Modificând în mod corespunzător raţia şirurilor fundamentale obţinem şiruri derivate cu caracteristici distincte. Astfel, raţia şirului derivat R20/3 este 1,4125, aproximativ radical din 2, deci, în acest şir, fiecare termen este dublul celui anteprecedent. Şirul respectiv se foloseşte dacă se urmăreşte ca şirul obţinut cu pătratele termenilor săi să aibă raţia 2, de exemplu: spre a se obţine, cu lungimi din şirul respectiv, suprafeţe care se dublează de la un obiect la altul. Raţia sirului R10 este 1,2589, aproximativ 3 2 . Şirul R10 se foloseşte dacă se urmăreşte ca şirul obţinut cu cubul termenilor săi să aibă raţia 2, de exemplu spre a se obţine, cu lungimi din şirul de numere normale, volume care se dublează de la un obiect la altul. Raţia şirului derivat R10/3 este 1,9953 aproximativ 2, deci, în acest şir, fiecare termen este dublul celui precedent. De asemenea, toate produsele şi câturile numerelor normale, ca şi puterile lor întregi, sunt numere normale.
100

Dacă, de exemplu, numerele ce reprezintă laturile unor dreptunghiuri sunt luate dintr-un şir fundamental de numere normale, numerele care reprezintă suprafeţele lor fac parte din acceaşi serie de numere normale. De asemenea, suprafeţele cercurilor, ale căror raze sunt reprezentate prin numere normale dintr-un şir fundamental oarecare, aparţin şi ele aceluiaşi şir. e) Tabela de numere normale permite, mai uşor, executarea unor calcule, folosind logaritmii numerelor, sau numerele lor de ordine. De exemplu, produsul a două sau mai multe numere normale se obţine adunând numerele de ordine ale acestor numere şi căutând numărul normal care are suma drept număr de ordine. Pe baza aceluiaşi considerent, câtul a două numere normale se află scăzând din numărul de ordine al deîmpărţitului pe cel al împărţitorului, iar puterea unui număr normal, prin înmulţirea numărului său de ordine cu exponentul puterii. În ambele cazuri se află numerele de ordine ale câtului şi, respectiv, al puterii căutate. Şirurile de numere normale se utilizează în mod frecvent în practică, de exemplu la diametrele normale de filete, de chei, alte dimensiuni ca: lungimi, lăţimi, suprafeţe, volume etc., pentru transformatori, strunguri, organe de maşini, cuie, formate de hârtie. Tot prin numere normale se exprimă numărul de rotaţii, vitezele, forţele, puterile, presiunile de funcţionare etc., pentru maşini de forţă. Numerele normale se utilizează şi în electrotehnică, rezistenţa materialelor etc., iar stabilirea mărimii loturilor de produse şi a probelor care se prelevează se face pe baza lor. Trebuie precizat însă că aplicarea numerelor normale nu reprezintă un scop în sine şi nu se folosesc şirurile de numere normale dacă, prin aceasta, ar rezulta un număr mai mare de tipuri de produse. În cazul în care se aleg şirurile de numere normale pentru reglementarea tipurilor de produse într-un domeniu, se preferă şirurile fundamentale mai rare (grosiere), faţă de cele fine (dese), de exemplu R5 faţă de R10, R10 în loc de R20. O altă posibilitate de stabilire a unor game raţionale de valori o constituie alegerea unui modul. Dimensiunile obţinute prin modulare reprezintă multipli sau submultipli modulului.

101

6.5 Standardizarea prescripţiilor de marcare Marcarea greşită, neclară sau incompletă creează greutăţi şi chiar litigii în relaţiile dintre producători şi beneficiari. Din această cauză este necesară realizarea unei marcări corecte a tuturor mărfurilor. Modul de marcare a căpătat o importanţă deosebită mai ales pentru mărfurile complexe. Se impune ca prin marcare produsele să fie prezentate obiectiv, iar beneficiarii să poata fi informaţi în mod identic de către toţi producătorii aceleiaşi mărfi, asupra aspectelor şi proprietăţilor mărfurilor existente pe piaţă. Aceasta uşurează comparaţia între produsele de acelaşi fel existente simultan pe piaţă. Este necesară stabilirea unor criterii de marcare, aplicabile uniform şi corect. Aceasta s-a încercat încă din 1965 când ISO a publicat o recomandare referitoare la Etichetele de informare. Principiile stabilite prin recomandare sunt următoarele: 1. Toate informaţiile de natură tehnică sau cele referitoare la caracteristicile de întrebuinţare, la compoziţia unui produs etc., aduse la cunoştinţa beneficiarilor prin marcare sau etichetare, trebuie să se sprijine pe recomandări oficiale. 2. Reglementările oficiale referitoare la marcare şi etichetare trebuie să precizeze: - lista caracteristicilor standardizate care pot fi şi trebuie să fie prezentate publicului, ţinând seama de nivelul lui de cunoaştere; - metodele de încercare sau măsurare standardizate, corespunzătoare; - terminologia standardizată privitoare la caracteristicile prezentate şi valoarea acestora; - un model de etichetă standardizată. În felul acesta, producătorii de mărfuri trebuie să declare obiectiv anumite date valorice ale produselor, fără a se rezuma însă numai la acelea care le-ar conveni lor. Pe baza recomandării Internaţionale, fiecare ţară a început să reglementeze problemele referitoare la marcare şi etichetare prin elaborarea unor standarde sau norme sau prin includerea în standardele complete de produse a unor capitole referitoare la marcare.
102

S-a ajuns la o formă de marcare care să conţină următoarele aspecte şi informaţii: • denumirea produsului; • principalele proprietăţi; • conţinutul unităţii de ambalaj; • elemente de identificare a lotului, şarjei, seriei; • data fabricării produsului; • numărul standardului sau documentului normativ referitor la produs; • unele indicaţii de manipulare şi întrebuinţare; • provenienţa produsului; • unele avertizări. De regulă se indică denumirea standardizată a produsului, iar dacă este necesar şi denumirea comercială. Denumirea produsului, este însoţită de simboluri prin care se precizează tipul, mărimea şi calitatea. Printre caracteristicile produselor care constituie obiectul marcării se numără şi compoziţia (chimică, fibroasă). Compoziţia se indică în cazul în care este necesară informarea asupra existenţei unor constituenţi sau asupra proporţiilor în care aceştia apar în produs. De obicei informaţia este necesară atunci când componenţii nu pot fi determinaţi sau se determină cu foarte mare greutate. În ceea ce priveşte conţinutul unităţii de ambalaj, acesta se marchează de obicei sub formă de cantitate nominala (cu abaterile admisibile) pe ambalajele de desfacere şi sub formă de masă netă, brută pe ambalajele de transport. Pentru identificarea lotului, şarjei, seriei se marchează numărul acestora, care este înregistrat în momentul fabricaţiei, data de fabricare servind aceluiaşi scop. Pentru înscrierea datei de fabricaţie nu s-a găsit un sistem de marcare care să îmbine armonios interesele întreprinderilor producătoare, comerciale cu cele ale consumatorilor. Pe consumator îl interesează termenul de valabilitate, respectiv până la care dată produsul îşi menţine proprietăţile la nivelul necesar pentru a putea fi folosit în condiţii de siguranţă. Furnizorul indică însă data fabricaţiei eventual cu termenul de garanţie. Data de fabricaţie este codificată şi amplasată în locuri greu
103

vizibile (pot citi data numai cei instruiţi în prealabil, informaţi asupra codului). Furnizorul şi comerciantul au dificultăţi în desfacerea comercializarea mărfurilor cu termenul de valabilitate depăşit sau cărora li s-a prelungit termenul de valabilitate. Intervine şi efectul psihologic nefavorabil acceptării de către consumator a produselor fabricate cu mult timp înainte. Din figura 13 se poate constata că data vânzării precede termenele de garanţie şi cu atât mai mult pe cel de valabilitate. De asemenea este necesar ca data consumului să nu depăşească termenul de valabilitate, putând fi plasat însă, uneori, mult după termenul de garanţie. Data de fabricaţie Vânzare Consum Termen de valabilitate Termen de garanţie Figura 13 Termenele de garanţie şi valabilitate ale unui produs Mărcile de fabrică, de comerţ, de serviciu, de conformitate, de calitate care se aplică pe produs sau ambalaj sunt semne distinctive folosite pentru a deosebi produsele de cele identice dar fabricate de alte întreprinderi, de altă origine, de alt nivel calitativ. Mărcile îl determină pe consumator să dobândească certitudinea că produsul este cel căutat, cel pe care doreşte să-l cumpere datorită unor calităţi pe care le cunoaşte şi pe care i le atestă simbolul respectiv. Apare însă obligaţia morală a furnizorului de a nu înşela încrederea cumpărătorului, de a menţine cât mai ridicată imaginea produsului marcat, luând măsuri de ridicare continuă a calităţii mărfurilor. Celelalte elemente ale marcării, respectiv numărul standardului sau documentului normativ referitor la produs, indicaţii de manipulare (referitoare la fragilitate, poziţionare, a se feri de ploaie etc.) sau de întrebuinţare, provenienţa produsului, avertizări (inflamabil - a se feri de foc, exploziv - a se feri de şocuri etc.) precum şi alte informaţii speciale
104

nu necesită explicaţii suplimentare sau pot fi explicitate prin documentaţia tehnică ce însoţeşte produsul. Marcarea se poate face pe produs sau produs şi ambalaj sau numai pe ambalaj, pe locul de depozitare sau pe mijlocul de transport etc., folosindu-se diverse procedee de marcare, ca de exemplu: pirogravură, şablonare, ştanţare, vopsire, etichetare etc. Pe baza statutului său, Asociaţia de Standardizare din România certifică conformitatea produselor şi serviciilor cu standardele naţionale. Produsele respective pot purta mărcile de conformitate SR sau SR-S acordate pentru conformitatea cu cerinţele dintr-un standard român (marca SR) sau dintr-un standard român de securitate (marca SR-S). Aplicarea mărcilor naţionale de conformitate reprezintă o garanţie că produsele respective corespund cerinţelor esenţiale de calitate şi securitate, consumatorii, pe baza informaţiilor obiective asupra nivelului de calitate şi fiabilitate, putând recunoaşte cu uşurinţă acele produse care le satisfac în cea mai mare măsură cerinţele. În acelaşi timp, producătorii îşi vor desface mai uşor produsele, în condiţiile evitării multiplelor evaluări ale procesului de fabricaţie şi încercări repetate a acestora.

105

Capitolul 7 CLASIFICAREA DOCUMENTELOR NORMATIVE 7.1 Categoriile de documente normative Activitatea economică şi managerială din ce în ce mai complexă, multitudinea de produse, servicii, procese, metode de verificare, probleme generale şi termeni specifici care necesitau reglementări cu caracter normativ au impus elaborarea unei mulţimi de documente tehnice de referinţă. Numărul acestor documente este cu atât mai mare cu cât este mai dezvoltată economia unei ţări şi relaţiile sale economice internaţionale. Documentele tehnice de referinţă, respectiv documentele normative sunt implicate în activităţile productive orientate spre piaţa de consum, în scopul normalizării relaţiilor dintre producătorii de bunuri/ servicii şi beneficiarii acestora. Aceste documente pot fi voluntare (standarde, specificaţii) sau obligatorii (reglementări, legi, ordonanţe, decizii). Standardele sunt, în general, documente de referinţă cu caracter informativ, de recomandare, care au o legitimitate democratică, prin implicarea tuturor factorilor interesaţi relevanţi atât în procesul de elaborare a lor cât şi în aplicarea prevederilor acestora. Aplicarea standardului poate fi obligatorie atunci când prevederile acestuia se referă la protecţia vieţii şi a bunurilor sau atunci când acest fapt este stipulat în contracte, reglementări, legi etc. Specificaţiile conţin reguli, instrucţiuni sau caracteristici pentru diferite activităţi sau pentru rezultatele acestora. La elaborarea specificaţiilor nu participă toate părţile interesate. Reglementările sunt documente care stabilesc reguli legislative cu caracter imperativ, fiind adoptate de o autoritate legislativă (legi, decrete, ordonanţe etc.). O categorie aparte de reglementări sunt directivele organismelor internaţionale prin care sunt impuse anumite prescripţii obligatorii pentru toţi membrii lor. Pe baza acestor directive se elaborează standarde obligatorii.
106

Cele mai multe documente tehnice cu caracter normativ sunt standardele, care pot fi de mai multe tipuri: Standarde de bază – cu aplicare generală sau care conţin prevederi generale pentru un anumit domeniu; Standarde de terminologie – care specifică termeni, de obicei împreună cu definiţiile acestora, însoţite sau nu de ilustraţii, exemple, note explicative; Standarde – care specifică metode de încercare, însoţite uneori de reguli de verificare şi de interpretare a rezultatelor Standarde de produse – care specifică condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească produsele sau grupele de produse, pentru a asigura aptitudinea de utilizare a acestora; Standarde de procese – care specifică condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un proces, pentru a asigura aptitudinea de utilizare a acestuia; Standarde de servicii – care specifică condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un serviciu; Standarde de interfaţă care specifică condiţiile referitoare la compatibilitatea produselor sau a sistemelor în punctele lor de legătură; Standarde de date care trebuie indicate – conţin o listă de caracteristici ale căror valori (sau eventual alte aspecte) trebuie indicate pentru definirea unui produs, proces sau serviciu. Apreciind standardele după anumite criterii particulare, se constată existenţa unei diversităţi considerabile de tipuri, cum ar fi de exemplu: a) După domeniul sau subiectul standardizat, reglementările de standardizare pot fi pentru: cercetare, proiectare, diferite ramuri industriale, agricultură, transport, comerţ, ştiinţă, educaţie, documentaţie, informatică, protecţia omului şi a mediului etc. b) După conţinutul lor, respectiv după aspectele standardizate ale diferitelor domenii, standardele pot fi de: clasificare, terminologie, simbolizare, codificare, reprezentare grafică, parametri principali, tipizare, modulare, dimensiuni, toleranţe şi ajustaje, prescripţii de calcul şi proiectare, specificarea caracteristicilor de calitate ale produselor (structură, compoziţie, proprietăţi fizico-mecanice, stabilităţi faţă de diferite acţiuni, incluzând-o şi pe cea faţă de acţiunea microorganismelor, proprietăţi estetice, performanţe în exploatare etc.), analize şi încercări,
107

prescripţii de siguranţă în exploatare, reguli pentru verificarea calităţii, prescripţii de marcare, ambalare, transport, depozitare, marcare şi semnalizare (pentru căi de comunicaţie şi mijloace de transport), procese tehnologice, coduri de execuţie, forma documentaţiei etc. c) După nivelul de aplicare, respectiv după extinderea acţiunii lor, standardele pot fi de nivel de întreprindere, (firmă, companie, trust, societate comercială, organizaţie), de nivel de ramură industrială a unei ţări, de nivel de societăţi sau asociaţii profesionale (naţionale sau internaţionale), de stat, internaţionale regionale (europene) sau internaţionale la nivel mondial guvernamental sau neguvernamental. Orice subiect (domeniu) poate fi standardizat sub unul sau mai multe aspecte (parţial sau complet), fiecare putând fi rezolvat la diferite niveluri. Ţinând însă cont de tendinţa actuală de armonizare şi aliniere a standardelor naţionale la nivelul standardelor internaţionale, diferenţierea standardelor după nivelul de aplicare ar putea deveni pur formală. d) După caracterul prescripţiilor, standardele pot fi obligatorii, voluntare, de recomandare, experimentale, de îndrumare şi indicatoare. e) După complexitatea conţinutului, standardele pot fi complete (conţinând toate prescripţiile referitoare la un produs), parţiale (conţinând prescripţii pentru un singur aspect) şi standarde de tehnică generală (care conţin prescripţii valabile pentru mai multe sau chiar pentru toate domeniile). f) După relaţia în care se găsesc standardele faţă de o temă dată, acestea pot fi: de referinţă, indiferente, conflictuale sau conexe, respectiv să conţină prescripţii definitorii, prescripţii care să nu inducă modificări în prezentarea unei teme sau, din contră, care să inducă modificări substanţiale, menite să provoace schimbări esenţiale în modul de prezentare al temei. Pentru a preciza corespondenţa dintre standardele la care se face referire, se utilizează următoarele notaţii: ITD – identitate; EQV – echivalenţă; NEQ – neechivalenţă. Standardele conexe conţin prevederi pentru alte teme, prescripţii determinate în mod direct de conţinutul standardului de referinţă. g) În funcţie de faza de elaborare în care se găseşte un document normativ, se disting: anteproiecte de standard (prestandarde), proiecte pentru anchetă, proiecte de standarde, ajungând în formă definitivă de standarde doar după aprobarea acestora de către organismul competent. În activitatea practică de standardizare naţională sau internaţională mai pot fi folosite şi alte criterii de diferenţiere a
108

documentelor normative, care pot produce o diversificare şi mai mare a categoriilor de standarde şi a documentelor similare. Aceste situaţii vor fi definite la momentul oportun şi se va face uz de noţiunile respective de la caz la caz, în funcţie de nevoile de moment. 7.2 Clasificarea standardelor

Totalitatea standardelor formează un sistem de prescripţii tehnice, prezentat într-o ordine care să faciliteze cercetarea întregului sistem şi stabilirea legăturilor care există între diferitele standarde. Pentru a facilita căutarea, cercetarea, evidenţa şi gospodărirea numărului mare la standare, s-a simţit nevoia de a se realiza ordonarea lor printr-o clasificare, care să fie în acelaşi timp cuprinzătoare, precisă şi simplă. 1. Cea mai completă şi mai precisă clasificare este Clasificarea Zecimală Universală (CZU), utilizată frecvent în biblioteci. Standardele, ca toate sursele de informare, sunt incluse în familii, grupe, subgrupe etc., fiecare dintre aceste diviziuni şi subdiviziuni fiind notate cu trei, două sau o singură cifră, separate prin puncte sau alte semne de relaţie (: sau / etc.). Seria de cifre şi semne este precedată de literele CZU. Clasificarea zecimală este însă greoaie şi se foloseşte doar în scop informativ. Indicativul CZU se înscrie pe prima pagină a standardului, sus în dreapta, în afara chenarului. 2. O altă clasificare, aplicabilă parţial şi pentru standarde, este Clasificarea Unitară a Produselor şi Serviciilor (CUPS), care permite identificarea oricărui standard (produs, serviciu) printr-un cod de numere stabilit prin cataloagele de coduri. Ea poate fi generală sau detaliată. În standardizare se foloseşte numai pentru codificarea standardelor de produse. De la această codificare se exceptează standardele de metode de analiză şi încercări, terminologie, simboluri, unităţi de măsură, desen tehnic, toleranţe şi ajustaje, control statistic al calităţii produselor.

109

3. Cea mai utilizată clasificare a standardelor române a fost Clasificarea alfa-numerică, pe baza căreia s-au elaborat cataloagele de standarde şi s-au organizat şi gestionat colecţiile de standarde. Totalitatea standardelor se încadrează în 19 sectoare (notate cu litere majuscule ale alfabetului latin), fiecare sector fiind divizat în maximum 10 grupe (notate cu cifre de la 0 la 9), iar fiecare grupă fiind subdivizată în maximum 10 subgrupe (notate de asemenea cu cifre de la 0 la 9). Apartenenţa unui standard la un anumit sector, respectiv la o anumită grupă sau subgrupă se recunoaşte după litera majusculă urmată de două cifre înscrise într-o rubrică specială pe prima pagină, de titlu, a standardului. Exemplu: M 12, care reprezintă: M – sectorul: textile şi pielărie 1 – grupa: fibre şi fire 2 – subgupa: fibre şi fire de origine animală Sectoarele pentru standarde au fost stabilite având drept criterii: domeniul de producţie (pentru majoritatea cazurilor) sau domeniul de aplicare, excepţiile fiind grupate în sectorul diverse sau sectorul standarde generale. Cele 19 sectoare alese pentru gruparea standardelor în clasificarea alfa-numerică sunt următoarele: A – mine, petrol şi geologie; B – metalurgie; C – organe de maşini, scule şi dispozitive, maşini şi utilaje pentru industria grea; D – maşini şi utilaje pentru construcţii, industria uşoară şi alimentară, agricultură şi transport; E – maşini de ridicat şi transportat, utilaje şi produse diverse ale industriei construcţiilor de maşini, tehnologia prelucrării metalelor; F – energetică şi electrotehnică – electronică; G – construcţii – instalaţii, lucrări hidrotehnice şi de artă, căi de comunicaţie; H – materiale de construcţii şi silicoceramice;
110

K – silvicultură, industria lemnului, celulozei, hârtiei şi industria poligrafică; L – chimie; M – textile şi pielărie; N – industria alimentară; P – mijloace de măsurare; R – protecţia vieţii, a bunurilor materiale şi a mediului înconjurător; S – agricultură; U – standarde de tehnică generală; V – energii neconvenţionale; X – calculatoare şi prelucrarea datelor; Z – ambalaje, produse şi dispozitive auxiliare de ambalare. Numărul de standarde române distribuit pe sectoare este neuniform din cauza politicii de stat aplicate în standardizare, ce considera unele sectoare ca fiind prioritare (construcţia de maşini şi industria extractivă, pentru care s-au elaborat aproximativ 50% din standardele române). Pe de altă parte, pentru unele sectoare noi, nu s-a ajuns la o acumulare remarcabilă de standarde, iar unele domenii nici nu şi-au găsit încă loc în clasificarea alfanumerică. Utilizatorii de standarde din România au considerat clasificarea alfanumerică uşoară, comodă şi suficientă pentru nevoile economiei naţionale. Clasificarea alfanumerică are însă anumite limite, respectiv numărul de sectoare nu poate fi mai mare decât numărul literelor majuscule din alfabet, iar numărul grupelor şi subgrupelor nu poate fi mai mare de 10. Din această cauză şi ţinând cont de practicile adoptate în ţările din Uniunea Europeană s-a simţit nevoia adoptării unei noi clasificări a standardelor, mai cuprinzătoare, permanent adaptabilă la noile condiţii economice şi care să înlesnească studiul comparativ al standardelor utilizate în schimburile de mărfuri şi servicii pe piaţa internaţională. Pe această bază s-ar putea realiza mai uşor armonizarea şi chiar unificarea documentelor normative din ţările europene şi ulterior, poate, la nivel mondial.
111

Această nouă clasificare a standardelor este Clasificarea Internaţională a Standardelor (ICS) care s-a adoptat într-un număr mare de ţări şi tinde să se generalizeze. Clasificarea internaţională a standardelor – ICS grupează standardele pe subiecte, respectiv pe domenii de activitate ale standardizării, ceea ce permite lărgirea sferei de cuprindere a preocupărilor standardizării. Clasificarea internaţională a standardelor a fost introdusă şi în ţara noastră din anul 1994 când s-a început înscrierea numerotaţiei ICS pe standardele române, însă în catalogul standardelor române a apărut în anul 2001 în paralel cu clasificarea alfa-numerică. ICS a fost elaborată de ISO în scopul utilizării ei pentru structurarea unitară a cataloagelor de standarde (internaţionale, regionale şi naţionale) sau de alte documente normative şi de a facilita în acest fel schimbul de informaţii în domeniul standardizării. ICS se utilizează, de asemenea, pentru organizarea băncilor de date, precum şi în biblioteci, oferind utilizatorilor de standarde un sistem unificat de documentare. Clasificarea internaţională a standardelor foloseşte trei niveluri ierarhice de grupare a standardelor: Nivelul 1, care cuprinde 40 de domenii ale activităţii de standardizare, este simbolizat printr-un grup de două cifre; Nivelul 2, în care domeniile sunt divizate în grupe (în total 389 grupe). Grupele sunt notate prin simbolul domeniului, urmat de un punct şi un grup de trei cifre. Nivelul 3, în care o parte a grupelor sunt împărţite în subgrupe. Notarea acestora se face prin simbolul grupei urmat de un punct şi un grup de două cifre. Exemplu: 59.060.10 59 – domeniul "Industria textilă şi industria pielăriei" 060 – grupa "Fibre textile" 10 – subgrupa "Fibre naturale" Existenţa unui număr mai mare de domenii, diviziuni şi subdiviziuni permite încadrarea mai precisă a fiecărui standard însă, în cazul în care titlul standardului cuprinde două sau eventual mai multe
112

noţiuni diferite, standardul respectiv poate fi inclus în mai multe grupări ale clasificării. Acest principiu de clasificare este specific clasificărilor multiple. În principiu, grupele sunt specifice domeniului, iar subgrupele sunt specifice grupelor respective. Pentru a facilita folosirea clasificării internaţionale a standardelor s-a admis folosirea primelor diviziuni pentru gruparea standardelor cu caracter teoretic (terminologie, generalităţi) şi a ultimelor diviziuni pentru gruparea altor standarde care nu pot constitui grupe sau subgrupe de sine stătătoare. Aceste diviziuni sunt mai eterogene. În cadrul fiecărei grupe sau subgrupe a ICS, standardele sunt prezentate în ordine numerică şi grupate, după caz, în: - Standarde internaţionale adoptate ca standarde române; - Standarde europene adoptate ca standarde române; - Standarde române. Grupele respective sunt notate cu litere majuscule: I, E sau R. Domeniile şi grupele ICS sunt următoarele: Domeniul 01 – GENERALITĂŢI. TERMINOLOGIE. STANDARDIZARE. DOCUMENTARE Primul domeniu al ICS se subdivide în 10 grupe: o 020 - Terminologie (principii şi coordonare); o 040 - Vocabulare; o 060 - Mărimi şi unităţi; o 070 - Codificare prin culori; o 075 - Simboluri literale; o 080 - Simboluri grafice; o 100 - Desene tehnice; o 110 - Documentaţie tehnică de produs; o 120 - Standardizare – Reguli generale; o 140 - Ştiinţa informaţiei. Editare. Dintre acestea, numai grupele 040 – Vocabulare, 080 – Simboluri grafice, 100 – Desene tehnice şi 140 – Ştiinţa informaţiei se împart în subgrupe în care se includ standardele din domenii mai limitate. Pentru unele grupe sau subgrupe nu există încă standarde române în vigoare. Acestea se evidenţiază în ICS în vederea elaborărilor ulterioare de standarde. Este de remarcat grupa 040 – Vocabulare, care conţine un
113

număr de 465 de standarde, în care se definesc termenii utilizaţi în standardizare, în vederea înţelegerii unitare a noţiunilor respective. Domeniul 03 – SOCIOLOGIE. SERVICII. ORGANIZAREA ŞI MANAGEMENTUL ÎNTREPRINDERII. ADMINISTRARE. TRANSPORT grupează cele 94 de standarde în 12 grupe: o 020 – Sociologie. Demografie; o 040 – Lucru. Ocupaţii; o 060 – Finanţe. Bănci. Sisteme monetare. Asigurări; o 080 – Servicii; o 100 – Organizarea şi managementul întreprinderii; o 120 – Calitate; o 140 – Brevete. Proprietate intelectuală; o 160 – Legislaţie. Administraţie. o 180 – Educaţie; o 200 – Timp de recreere. Turism; o 320 – Transport. Şapte din grupele acestui domeniu nu conţin standarde române în vigoare, iar în cadrul celorlalte grupe există subgrupe fără standarde române. Domeniul 07 – MATEMATICĂ. ŞTIINŢE NATURALE este împărţit în şase grupe: o 020 – Matematică; o 030 – Fizică. Chimie; o 040 – Astronomie. Geodezie. Geografie; o 060 – Geologie. Meteorologie. Hidrologie; o 080 – Biologie. Botanică. Zoologie; o 100 – Microbiologie. Pentru primele trei grupe nu există standarde române în vigoare. Dintre toate grupele acestui domeniu, numai grupa Microbiologie se împarte în subgrupe. În această grupă sunt incluse cele mai multe standarde (54) din totalul de 71 de standarde elaborate în acest domeniu.

114

Domeniul 11 – MEDICINĂ cuprinde 142 standarde grupate în 11 grupe: o 020 – Medicină şi echipamente pentru îngrijire medicală în general; o 040 – Echipament medical; o 060 – Stomatologie; o 080 – Sterilizare şi dezinfectare; o 100 – Medicină de laborator; o 120 – Farmacie; o 140 – Echipament pentru spitale; o 160 – Primul ajutor; o 180 – Ajutoare pentru invalizi sau persoane cu handicap; o 200 – Controlul naşterilor. Contraceptive mecanice; o 220 – Medicină veterinară. Se remarcă lipsa standardelor pentru unele echipamente medicale, pentru sterilizare şi dezinfectare, pentru unele medicamente şi chiar pentru primul ajutor. Domeniul 13 – MEDIU. PROTECŢIA SĂNĂTĂŢII. SECURITATE a fost, în ultima perioadă, în atenţia organismelor internaţionale de standardizare, care au elaborat mai întâi directive în acest domeniu şi au stimulat elaborarea standardelor specifice. Standardele de mediu şi de protecţie sunt clasificate pe 21 de grupe: o 020 – Protecţia mediului; o 030 – Deşeuri; o 040 – Calitatea aerului; o 060 – Calitatea apei; o 080 – Calitatea solului. Pedologie; o 100 – Securitate profesională. Igienă industrială; o 110 – Securitatea maşinilor şi aparatelor; o 120 – Securitatea în locuinţe; o 140 – Zgomot şi efectele sale asupra omului; o 160 – Vibraţii, şocuri şi efectele lor asupra omului; o 180 – Ergonomie; o 200 – Prevenirea accidentelor şi dezastrelor; o 220 – Protecţia contra incendiilor; o 230 – Protecţia contra exploziilor;
115

o 240 – Protecţia contra presiunii excesive; o 260 – Protecţia contra electrocutării; o 280 – Protecţia contra radiaţiilor; o 300 – Protecţia contra produselor periculoase; o 310 – Protecţia împotriva crimei; o 320 – Sisteme de alarmă şi de alertare; o 340 – Echipament de protecţie individuală. Din prezentarea denumirilor acestor grupe se observă faptul că toată problematica mediului, protecţiei şi securităţii a fost abordată, în şapte dintre grupe apărând detalieri în subgrupe. Deşi la prima vedere domeniul este integral acoperit, numerotaţia grupelor şi subgrupelor păstrează numere de rezervă pentru constituirea unor noi subdiviziuni în care să se claseze standardele care abordează noi subiecte necuprinse încă în actuala clasificare. Domeniul 17 – METROLOGIE ŞI MĂSURARE. FENOMENE FIZICE include 485 standarde clasificate în următoarele grupe: o 020 – Metrologie şi măsurări în general; o 040 – Măsurători de lungimi şi unghiulare; o 060 – Mijloace de măsurare a volumului, masei, densităţii, viscozităţii; o 080 – Mijloace de măsurare a mărimilor de timp, viteză, acceleraţie, viteză unghiulară; o 100 – Mijloace de măsurare a forţei, greutăţii şi presiunii; o 120 – Mijloace de măsurare a debitului; o 140 – Acustică şi măsurări acustice; o 160 – Vibraţii, şocuri şi măsurări ale vibraţiilor; o 180 – Optică şi măsurări optice; o 200 – Termodinamică şi măsurări de temperatură; o 220 – Electricitate. Magnetism. Măsurări electrice şi magnetice; o 240 – Măsurări de radiaţii. Tematica standardelor din acest domeniu se referă la probleme mai generale, definindu-se termenii specifici şi punându-se la dispoziţia specialiştilor metodologia verificării mijloacelor de măsurare ale
116

diferitelor mărimi. Măsurarea caracteristicilor specifice unor materiale se face pe baza unor standarde clasificate în domeniile respective. Standardizarea română s-a preocupat de elaborarea unor standarde foarte bine documentate în domeniul metrologiei, ceea ce explică faptul că unele standarde elaborate încă din anii "60 - "70 îşi mai păstrează şi acum valabilitatea. Domeniul 19 – ÎNCERCĂRI conţine 133 de standarde clasificate în următoarele grupe: o 020 – Proceduri şi condiţii de încercare în general; o 040 – Încercări de mediu; o 060 – Încercări mecanice; o 080 – Încercări electrice şi electronice; o 100 – Încercări nedistructive; o 120 – Analiza dimensională a particulelor. Cernere. Majoritatea standardelor din acest domeniu stabilesc condiţii de încercare şi descriu metode de încercare, nereferindu-se la determinarea unor caracteristici. Astfel, de exemplu, grupa 060 – Încercări mecanice cuprinde doar patru standarde referitoare la verificarea aparatelor şi etalonarea mostrelor etalon pentru duritate şi la maşini de încercat la oboseală. Domeniul 21 - SISTEME ŞI COMPONENTE MECANICE DE UZ GENERAL se subdivide în 13 grupe: o 020 – Caracteristici şi proiectarea maşinilor, aparatelor şi echipamentelor; o 040 – Filete; o 060 – Elemente de asamblare; o 080 – Articulaţii, zale şi alte elemente de articulaţie; o 100 – Lagăre şi rulmenţi; o 120 – Arbori şi cuplaje; o 140 – Etanşări, garnituri pentru etanşări; o 160 – Arcuri; o 180 – Locaşuri, cutii şi alte părţi ale maşinilor; o 200 – Angrenje; o 220 – Transmisii prin elemente flexibile;
117

o 240 – Mecanisme rotative şi alternative şi părţile lor componente; o 260 – Sisteme de lubrifiere. În afara primei grupe care cuprinde standarde referitoare la simboluri grafice şi încercări de fiabilitate, mentenabilitate şi disponibilitate, restul grupelor conţin standarde de produse concrete, în care se prezintă specificaţii, condiţii tehnice de calitate, serii tipodimensionale, forme, toleranţe, defecte etc. Domeniul 23 – SISTEME PENTRU FLUIDE ŞI COMPONENTE DE UZ GENERAL conţine standarde clasificate în următoarele grupe: o 020 – Mijloace pentru stocarea fluidelor; o 040 – Conducte şi accesorii; o 060 – Robinetărie; o 080 – Pompe; o 100 – Transmisii hidraulice şi pneumatice; o 120 – Ventilatoare. Exhaustoare. Aparate de condiţionat aerul; o 140 – Compresoare şi maşini pneumatice; o 160 – Tehnica vidului. Majorarea standardelor din acest domeniu stabilesc condiţii tehnice generale şi de calitate, specificaţii, parametri tehnici, tipuri, dimensiuni, toleranţe, metode de încercare (inclusiv examinarea cu ultrasunete) pentru toate materialele utilizate şi pentru toate destinaţiile. Pentru grupa de transmisiuni hidraulice şi pneumatice au fost elaborate standarde de terminologie, simboluri şi unităţi de măsură, de presiuni, debite, capacităţi şi diametre nominale, condiţii tehnice generale de calitate, parametri principali, elemente de etanşare etc. Pentru o parte însemnată din aspectele standardizate au fost menţinute standardele de stat existente înainte de anul 1992, însă pentru altele s-au adoptat aproape integral standardele internaţionale (ISO şi EN). Domeniul 25 – TEHNICI DE FABRICARE este deosebit de mare (1184 de standarde) care reglementează procedee, sisteme, maşini, scule şi unelte de prelucrare mecanică (inclusiv automatizată şi cu ajutorul roboţilor industriali), precum şi procedee, maşini şi cuptoare
118

pentru sudare şi tratamente termice. Grupele în care se subdivide domeniul sunt: o 020 – Procedee de prelucrare; o 040 – Sisteme de automatizare industrială; o 060 – Sisteme pentru maşini unelte; o 080 – Maşini unelte (în general aşchietoare); o 100 – Scule aşchietoare; o 120 – Maşini de prelucrare fără aşchiere; o 140 – Unelte de mână; o 160 – Sudare şi lipire; o 180 – Cuptoare industriale; o 200 – Tratamente termice; o 220 – Tratamente şi acoperiri de suprafaţă. Majoritatea standardelor din acest domeniu în vigoare în ţara noastră la finele anului 2001 sunt standarde de stat elaborate înainte de 1992 şi standarde române. Standardele europene (EN) şi internaţionale (ISO şi CEI) adoptate ca standarde române au o pondere de circa 26%. Cu toate acestea, gradul de armonizare al standardelor române cu cele europene şi internaţionale este mult mai mare, deoarece încă de la început standardele din ţara noastră s-au elaborat în concordanţă cu lucrările similare internaţionale. Este de aşteptat ca, pe măsura retehnologizării industriei româneşti, ponderea standardelor europene şi internaţionale să crească substanţial. Acest fapt poate fi remarcat din conţinutul programelor de standardizare actuale şi de perspectivă din ţara noastră, în care majoritatea temelor de elaborare sunt de tipul adoptării de standarde europene sau internaţionale. Domeniul 27 – ENERGETICĂ ŞI TRANSMISIA CĂLDURII este constituit din: o 010 – standarde cu caracter general; o 020 – standarde pentru Motoare cu ardere internă; o 040 – Turbine cu gaz şi cu abur. Maşini cu abur; o 060 – Arzătoare. Boilere; o 120 – Energie nucleară; o 140 – Energie hidraulică; o 160 – Energie solară; o 200 – Tehnica frigului;
119

o 220 – Recuperarea căldurii. Izolaţie termică. Tematica standardelor din acest domeniu abordează diverse aspecte specifice energeticii începând cu terminologie şi simbolizare, materiale, mecanisme şi sisteme, clasificare, condiţii tehnice de calitate, proceduri şi metode de încercare şi verificare a funcţionării, dimensiuni, tipuri de maşini şi părţi componente ale acestora, pentru utilaje de producere a diferitelor tipuri de energii (motoare, cazane, reactoare, centrale nucleare, turbine, captatoare, instalaţii frigorifice şi recuperatoare de energie). Schimbul internaţional de informaţii, experienţă, materiale şi utilaje energetice au permis elaborarea din timp a unor documente normative care au contribuit la funcţionarea în condiţii de siguranţă a utilajului energetic, în general, şi a centralelor nucleare, în special. Domeniul 29 – ELECTROTEHNICĂ. Elementul dinamizator al standardizării în acest caz este Comisia Electrotehnică Internaţională (CEI) şi Comitetul European pentru standardizare în domeniul Electrotehnic (CENELEC), motiv pentru care, în acest domeniu, sunt mai multe standarde europene şi internaţionale adoptate ca standarde române, ponderea acestora fiind de aproximativ 50%. Standardele din acest domeniu sunt clasificate în următoarele grupe: o 020 – Electrotehnică în general; o 030 – Materiale magnetice; o 035 – Materiale electroizolante; o 040 – Fluide electroizolante; o 045 – Materiale semiconductoare; o 050 – Materiale conductoare; o 060 – Conductoare şi cabluri electrice; o 080 – Izolaţii electrice; o 100 – Componente pentru echipament electric; o 120 – Accesorii electrice; o 130 – Aparate de conectare şi comandă; o 140 – Lămpi şi accesorii; o 160 – Maşini electrice rotative; o 180 – Transformatoare. Bobine de inductanţă; o 200 – Redresoare. Convertizoare. Surse stabilizate o 220 – Acumulatoare şi elemente galvanice;
120

o 240 – Reţele de transport şi distribuţie a energiei electrice; o 260 – Echipament electric pentru condiţii speciale; o 280 – Echipament pentru tracţiune electrică. În cadrul fiecărei grupe se evidenţiază problemele generale, după care standardele de produse se grupează după tipul de material, după modul de acţionare, după destinaţie sau alte criterii, creându-se în acest fel 62 de subgrupe, în general omogene, cu excepţia ultimei subgrupe din fiecare grupă care cuprinde toate standardele ce nu au putut fi încadrate în subgrupele deja create. Domeniul 31 – ELECTRONICĂ cumulează toate standardele referitoare la componente electronice, clasificate în următoarele grupe: o 020 – Componente electronice în general; o 040 – Rezistoare electrice; o 060 – Condensatoare; o 080 – Dispozitive cu semiconductoare; o 100 – Tuburi electronice; o 120 – Dispozitive cu afişaj electronic; o 140 – Dispozitive piezoelectrice; o 160 – Filtre electrice; o 180 – Plăci şi circuite imprimate; o 190 – Ansambluri de componente electronice; o 200 – Circuite integrate. Microelectronică; o 220 – Componente electromagnetice pentru echipamente electronice şi de telecomunicaţii; o 240 – Structuri mecanice pentru echipament electronic; o 260 – Optoelectronică. Aparate cu laser. În cuprinsul fiecărei grupe standardele se clasifică în 23 de subgrupe după tipul constructiv al componentelor, după destinaţie sau după modul de funcţionare. Şi în acest domeniu se evidenţiază influenţa organismelor internaţionale (în special CEI) şi europene asupra standardizării componentelor electronice, numărul standardelor internaţionale şi europene adoptate ca standarde române depăşind 50%, iar conţinutul standardelor române, unele dintre ele menţinute din anii 1973 - 1974, fiind similar cu documentele normative internaţionale.
121

Domeniul 33 – TELECOMUNICAŢII. TEHNICI AUDIO ŞI VIDEO include standardele de servicii, sisteme, echipamente, componente şi accesorii pentru tele-, radio şi video-comunicaţii (inclusiv comunicaţii prin fibră optică), dar şi standarde de compatibilitate, de aspecte generale (terminologie, prescripţii de proiectare etc.). Standardele din acest domeniu au fost elaborate pe baza lucrărilor Institutului European de Standardizare pentru Telecomunicaţii (ETSI), fiind adoptate şi alte standarde europene (EN) sau internaţionale (CEI). Gradul de armonizare al standardelor române cu standardele europene şi internaţionale depăşeşte 80%. În interiorul domeniului, standardele se clasifică în 14 grupe şi 48 de subgrupe omogene, respectându-se criteriile constructive şi funcţionale. Grupele de standarde create până în prezent sunt: o 020 – Telecomunicaţii în general; o 030 – Servicii de telecomunicaţii. Aplicaţii; o 040 – Sisteme de telecomunicaţii; o 050 – Echipamente terminale de telecomunicaţii (aparate telefonice, telex, teletext etc.); o 060 – Radio comunicaţii (radiorelee şi transmisii prin cablu şi sateliţi); o 070 – Servicii mobile; o 080 – Reţele integrate de servicii digitale; o 100 – Compatibilitate electromagnetică; o 120 – Componente şi accesorii pentru echipament de telecomunicaţii (cabluri, conectoare, antene etc.); o 140 – Echipament specific de măsurare în telecomunicaţii; o 160 – Tehnici audio, video şi audiovizuale (amplificatoare, receptoare şi sisteme radio sau video); o 170 – Sisteme de transmitere prin radio şi televiziune; o 180 – Comunicaţii prin fibră optică; o 200 – Telecomandă. Teleconducere. Standardele elaborate au un conţinut tehnico-ştiinţific elevat, asigurând alinierea ţării noastre la nivelul ţărilor avansate. Fiind un domeniu nou pentru un număr de grupe şi subgrupe, nu există încă standarde române în vigoare, din care cauză gradul de acoperire al domeniului cu standarde române este încă destul de scăzut.
122

Domeniul 35 – TEHNOLOGIA INFORMAŢIEI. ECHIPAMENTE DE BIROU este un domeniu nou, conţinând standarde elaborate în conformitate cu documentele normative europene şi internaţionale, unele dintre acestea fiind adoptate ca standarde române (în proporţie de aproape 70%). Standardele din acest domeniu au fost clasificate în 13 grupe: o 020 – Tehnologia informaţiei în general; o 040 – Seturi de caractere şi codificarea informaţiei; o 060 – Limbaje utilizate în tehnologia informaţiei; o 080 – Dezvoltarea software şi documentaţia sistemelor; o 100 – Interconexiunea sistemelor deschise; o 110 – Reţele; o 140 – Grafică pe calculator; o 160 – Sisteme de microprocesoare; o 180 – Terminale şi alte echipamente periferice în tehnologia informaţiei; o 200 – Echipament de interfaţă şi interconectare; o 220 – Echipamente de înmagazinare a datelor (cartele, discuri, benzi, memorii optice etc.); o 240 – Aplicaţii privind tehnologia informaţiei (în diferite domenii şi cu diferite scopuri); o 260 – Maşini de birou. Grupele 100, 220 şi 240 se subdivid în 42 de subgrupe pentru a prezenta în detaliu tipurile de straturi, de memorii şi de aplicaţii. Ca şi în domeniul precedent, pentru anumite subgrupe nu există încă standarde române în vigoare. Domeniul 37 – TEHNOLOGIA IMAGINII conţine un număr redus de standarde (în total 120 dintre care 47 de standarde europene şi internaţionale adoptate ca standarde române). Standardele sunt clasificate în 5 grupe: o 020 – Echipament optic; o 040 – Fotografie; o 060 – Cinematografie; o 080 – Aplicaţii ale imaginii în documente; o 100 – Tehnologie grafică. Sunt divizate în subgrupe numai grupele 040, 060, 100.
123

O atenţie deosebită s-a acordat instrumentelor şi aparatelor optice, dar şi materialelor pentru înregistrarea imaginilor, tehnicii şi tehnologiei grafice etc. Domeniul 39 – MECANICĂ DE PRECIZIE. GIUVAERGIE conţine cel mai mic număr de standarde: 22, dintre care 20 sunt standarde europene şi internaţionale adoptate ca standarde române. Majoritatea standardelor se referă la instrumente de orologerie (ceasuri şi orologii) pentru care s-au reglementat definiţiile termenilor de vocabular, condiţiile tehnice generale de calitate şi prescripţii de securitate. În domeniul giuvaergeriei predomină metodele de determinare a conţinutului de metale nobile în aliaje (determinarea titlului) şi determinarea unor caracteristici ale peliculelor de acoperire din aliaje de aur. Domeniul se subdivide numai în două grupe: o 040 – Ceasornicărie; o 060 – Giuvaergerie. Domeniul 43 – VEHICULE RUTIERE Creşterea traficului rutier a impus necesitatea unor reglementări foarte stricte în domeniul tuturor vehiculelor, respectarea cărora să conducă la realizarea circulaţiei în deplină securitate a persoanelor şi a mărfurilor. Pentru a fi admise în circulaţia transfrontalieră, vehiculele trebuie să îndeplinească şi condiţii ecologice şi de protecţie a mediului. Din aceste motive, organismele europene şi internaţionale de standardizare s-au implicat în elaborarea standardelor în acest domeniu, impunând peste 70% din documentele lor normative ca standarde naţionale. Standardele elaborate în acest domeniu vizează toate sistemele, motoarele şi echipamentele vehiculelor dar şi dispozitivele de diagnosticare, mentenanţă şi echipament de încercare. Standardele pentru vehicule rutiere se clasifică în 10 grupe: o 020 – Vehicule rutiere în general; o 040 – Sisteme pentru vehicule rutiere (de iluminat, semnalizare şi avertizare, de frânare, de transmisie şi suspensie; dispozitive de comandă etc.);
124

o 060 – Motoare cu combustie internă pentru vehicule rutiere (componente principale care asigură funcţionarea motoarelor); o 080 – Vehicule comerciale (camioane, remorci, autobuze); o 100 – Autoturisme; o 120 – Vehicule rutiere electrice; o 140 – Motociclete şi motorete; o 150 – Biciclete; o Vehicule cu destinaţie specială; o Dispozitive de diagnosticare, mentenanţă şi echipament de încercare. Se remarcă şi în acest domeniu lipsa unor standarde pentru unele vehicule comerciale sau cu destinaţie specială şi pentru vehicule rutiere electrice sau funcţionând cu energie neconvenţională. Domeniul 45 – CĂI FERATE conţine 132 standarde române, dintre care numai cinci sunt elaborate după anul 1992. Deşi nu este evidenţiată contribuţia organismelor internaţionale, se cunoaşte faptul că reglementările în domeniul căilor ferate sunt dirijate de Uniunea Internaţională a Căilor Ferate care coordonează şi lucrările de standardizare. Standardele române din acest domeniu sunt clasificate în şase grupe: o 020 – Ingineria căilor ferate în general; o 040 – Materiale şi componente pentru căi ferate; o 060 – Material rulant pentru căi ferate (de tracţiune şi tractat); o 080 – Şine şi componente pentru linii ferate; o 100 – Echipament pentru transportoare aeriene pe cablu; o 120 – Echipament pentru construcţia şi întreţinerea căilor ferate şi a transportoarelor aeriene pe cablu. Pentru ultimele grupe nu există standarde române în vigoare. Aspectele standardizate în acest domeniu sunt condiţii tehnice generale de calitate, specificaţii, forme şi dimensiuni, parametri principali, clasificări, terminologie pentru aparate de rulare (bandaje, osii), aparate de tracţiune (cuple, cârlige, bare), arcuri în foi, componente de frânare, iluminare, vagoane, vagonete, locomotive, componente pentru linii (material mărunt, aparate de cale, macazuri, schimbătoare etc.).
125

Deşi multe dintre standardele de căi ferate au fost elaborate în anii "70 - "80, ele îşi păstrează actualitatea întrucât schimbările în acest domeniu nu vizează infrastructura şi materialul rulant, considerate a fi foarte costisitoare şi impunând acţiuni concomitente în toate ţările. Domeniul 47 – CONSTRUCŢII NAVALE ŞI STRUCTURI MARITIME conţine 172 standarde, dintre care circa 30% sunt standarde europene sau internaţionale adoptate ca standarde române. Acestea sunt clasificate în următoarele grupe: o 020 – Construcţii navale şi structuri maritime în general (cu 13 subgrupe referitoare la materiale, accesorii, utilaj naval, instalaţii, motoare, maşini, echipamente, părţi componente, amenajări la bordul navei, sisteme de ventilare, condiţionare a aerului şi sisteme de încălzire, pentru care s-au standardizat condiţii tehnice generale de calitate, tipuri, dimensiuni principale şi toleranţe, parametri principali, prescripţii de proiectare, instalare şi funcţionare, metode de încercare şi măsurare, vocabular, clasificare etc.); o 040 – Nave maritime (cu un singur standard pentru vinciuri şi cabestane de ancoră); o 060 – Nave de navigaţie interioară; o 060 – Nave de agrement; Domeniul 49 – AERONAUTICĂ ŞI SPAŢIU s-a bucurat de o atenţie mai mare din partea organismelor internaţionale de standardizare, care au impus documentele lor ca standarde române (80% din standardele române sunt adoptări de standarde ISO şi EN). Această grijă deosebită poate fi explicată prin nevoia de a asigura securitatea deplină a zborurilor, impusă atât de condiţiile tehnice ale navigaţiei cât şi de impactul psihologic al catastrofelor aeriene, intens mediatizate. Cele 222 standarde române sunt clasificate în 14 grupe: o 020 – Aeronave şi vehicule spaţiale în general; o 025 – Materiale pentru aeronautică (feroaliaje, oţeluri, aliaje neferoase, aluminiu, titan, cauciuc, materiale plastice, adezivi, textile etc.);
126

o 030 – Elemente de asamblare pentru industria aeronautică (bolţuri, şuruburi, ştifturi, piuliţe, cuie, nituri, şaibe şi alte elemente de asamblare); o 035 – Componente pentru construcţia aeronavelor; o 040 – Acoperiri şi procedee utilizate în industria aerospaţială; o 045 – Structură şi elemente de structură; o 050 – Motoare şi sisteme de propulsie; o 060 – Echipament electric; o 080 – Sisteme aerospaţiale pentru fluide şi componentele lor; o 090 – Echipamente şi instrumente de bord; o 095 – Echipament pentru cabină şi pentru pasageri; o 100 – Echipament de serviciu şi mentenanţă la sol; o 120 – Echipament pentru încărcătură; o 140 – Sisteme spaţiale, dezvoltare şi operare (pentru această grupă nu există încă standarde române în vigoare); Multe dintre standardele din acest domeniu referitoare la materiale, elemente de asamblare, componente pentru construcţie, acoperiri şi procedee au specificaţia "serie aerospaţială" pentru a sublinia faptul că tipurile, dimensiunile, condiţiile tehnice de calitate, încercările speciale la care sunt supuse sunt adecvate solicitărilor specifice domeniului. Cu multă grijă au fost standardizate terminologia şi unităţile de măsură pentru a facilita înţelegerea dintre specialişti şi a asigura interschimbabilitatea pieselor şi componentelor. Domeniul 53 – INSTALAŢII PENTRU MANIPULAREA MATERIALELOR cuprinde circa 300 standarde române, dintre care aproximativ 20% sunt adoptări de standarde europene şi internaţionale. Domeniul a fost împărţit în şase grupe: o 020 – Instalaţii de ridicat (poduri şi scări rulante, macarale etc., precum şi accesorii şi componente ale acestora); o 040 – Echipamente pentru transport continuu (benzi transportoare, transportoare cu plăci, cu lanţ, cu melc, cu cărucioare, elevatoare, funiculare, transportoare pneumatice, componente şi alte echipamente pentru transport continuu); o 060 – Cărucioare de manipulare; o 080 – Echipament de stocare;
127

o 100 – Maşini şi utilaje pentru lucrări terasiere - reprezintă o grupă aparte de standarde din acest domeniu, în care au fost incluse excavatoarele, tractoarele, buldozerele, screperele, încărcătoarele cu cupă, în general maşinile pentru şantierele de construcţii şi terasamente; o 120 – Echipament pentru manipularea manuală. Această ultimă grupă cuprinde un singur standard de prescripţii speciale de securitate pentru mese de lucru şi de condiţionare. În domeniul instalaţiilor pentru manipularea materialelor s-a acordat o atenţie deosebită prescripţiilor de proiectare şi execuţie, condiţiilor tehnice generale şi speciale (variabile în funcţie de domeniul de utilizare al instalaţiilor respective), regulilor şi prescripţiilor de securitate în exploatare, tipurilor şi parametrilor principali, metodelor speciale de verificare şi încercare. Pentru utilajele care asigură logistica în transportul internaţional se adoptă standardele elaborate de organismele europene şi internaţionale. Domeniul 55 – AMBALAJE ŞI DISTRIBUIREA MĂRFURILOR cuprinde standardele cu această destinaţie, clasificate în grupe după tipurile constructive şi materialele utilizate. Aceste grupe sunt: o 020 – Ambalaje şi distribuirea mărfurilor în general (conţine standarde de terminologie, simboluri grafice pentru condiţii de manipulare, codul cu bare, sistemul de dimensiuni şi unele încercări specifice pentru determinarea rezistenţelor la manipulări care ar pune în pericol integritatea ambalajului şi a produselor ambalate); o 040 – Materiale pentru ambalare şi accesorii (hârtie şi cauciuc); o 060 – Tambure. Bobine (pentru conductoare de bobinaj şi cabluri); o 080 – Saci. Pungi (din ţesături de fibre naturale sau poliolefine, din folii termoplastice, din hârtie etc.); o 100 – Butelii. Borcane. Flacoane (confecţionate din sticlă, având forme şi destinaţii diverse, confecţionate din metal sau din materiale plastice); o 130 – Recipienţi pentru aerosoli;
128

o 140 – Butoaie. Bidoane. Canistre (din tablă de oţel sau tablă zincată, aluminiu, lemn, hârtie şi carton, material plastic); o 160 – Lăzi. Cutii (din lemn, cartoane, metal); o 180 – Distribuirea mărfurilor (în containere de uz general sau speciale, stelaje, rafturi, poliţe, containere, palete şi plase pentru transportul aerian şi de uz portuar şi ambalaje pentru transport, complete şi pline). Din analiza standardizării în acest domeniu reiese că gradul de acoperire cu standarde este încă destul de redus faţă de necesităţi şi că armonizarea standardelor nu ţine pasul cu tendinţa susţinută de globalizare a pieţei (numai 40% din standardele române sunt adoptări de standarde europene şi internaţionale). Domeniul 59 – INDUSTRIA TEXTILĂ ŞI INDUSTRIA PIELĂRIEI este un domeniu în care standardizarea a acumulat o bună experienţă încă de la începutul activităţii (demonstrată prin faptul că aproximativ 60% din standardele domeniului au o vechime de peste zece ani). Introducerea în standardele române a prevederilor standardelor europene şi internaţionale se face în primul rând în subramurile noi de producţie şi în metodele noi de verificare a calităţii produselor destinate schimbului internaţional. Totalitatea standardelor române din domeniu sunt clasificate în şapte grupe: o 020 – Procese în industria textilă; o 040 – Materiale textile auxiliare; o 060 – Fibre textile; o 080 – Produse din industria textilă (încercări şi analize, fire şi ţesături textile, ţesături acoperite, acoperitoare de sol, ţesături tehnice etc.); o 100 – Materiale pentru armarea compozitelor (fibre de sticlă şi fibre carbon); o 120 – Maşini pentru industria textilă (pentru filaturi, secţiile de preparaţie, maşini de ţesut, de tricotat, de vopsit şi apretat etc.); o 140 – Singura grupă pentru industria pielăriei, în care standardele sunt clasificate în 4 subgrupe (procese şi
129

materiale auxiliare, piei brute şi piei finite, piei şi blănuri, produse din piele, altele decât confecţiile de îmbrăcăminte şi încălţăminte). Domeniul 61 – INDUSTRIA DE CONFECŢII este o derivaţie a domeniului precedent şi cuprinde standardele de: o 020 – îmbrăcăminte, inclusiv confecţii din blănuri, din tricot, ciorapi, etc.; o 040 – pălării şi accesorii pentru confecţii (nasturi, fermoare); o 060 – încălţăminte; De remarcat că tematica standardelor se referă în special la dimensiuni (mărimi) şi la reguli de verificare a calităţii şi nu se extinde asupra formelor şi tipurilor de confecţii, pentru a nu se interpreta ca o limitare a acestora şi o frânare a creaţiei de modă. Domeniul 65 – AGRICULTURA este un domeniu vast şi cu o tematică diversificată, dacă s-ar lua în considerare chiar numai cele 10 grupe de standarde: o 020 – Agricultură şi silvicultură; o 040 – Clădiri, structuri şi instalaţii agricole; o 060 – Maşini şi echipamente agricole; o 080 – Îngrăşăminte; o 100 – Pesticide şi alte produse agrochimice; o 120 – Nutreţuri; o 140 – Apicultură; o 145 – Vânătoare; o 150 – Pescuit şi acvacultură; o 160 – Tutun, produse din tutun şi echipamente pentru industria tutunului. De la început trebuie remarcat că în România nu există standarde în vigoare pentru grupele 040, 145 şi 150. De asemenea lipsesc standardele pentru unele utilaje (pentru viticultură şi horticultură) şi pentru unele dintre produsele agrochimice (insecticide, ierbicide, fungicide). Cu toate acestea, standardele din acest domeniu acoperă în mod satisfăcător tradiţia românească şi ţin pasul cu documentaţia normativă
130

europeană şi internaţională (aproximativ 28% din standardele în vigoare sunt adoptări de standarde ISO şi EN). Clasificarea internaţională a standardelor - ICS separă unele produse agricole pe care le clasifică în domeniul industriei alimentare, chiar dacă acestea nu au suferit nici un proces industrial de prelucrare. Domeniul 67 – INDUSTRIA ALIMENTARĂ cuprinde standardele pentru produsele alimentare şi unele maşini şi utilaje pentru această industrie, clasificate în următoarele grupe: o 020 – Procese în industria alimentară; o 040 – Industria alimentară în general; o 060 – Metode generale de analiză pentru produsele alimentare; o 060 – Cereale, leguminoase şi produse derivate; o 080 – Fructe. Legume; o 100 – Lapte şi produse lactate; o 120 – Carne, produse din carne şi alte produse de origine animală; o 140 – Ceai. Cafea. Cacao; o 160 – Băuturi; o 180 – Zahăr. Produse din zahăr. Amidon; o 190 – Ciocolată; o 200 – Uleiuri şi grăsimi vegetale. Seminţe oleaginoase; o 220 – Stimulenţi şi condimente. Aditivi alimentari; o 230 – Alimente preparate şi preambalate; o 240 – Analiză senzorială; o 250 – Materiale şi produse în contact cu alimentele; o 260 – Maşini şi utilaje pentru industria alimentară; Majoritatea standardelor se referă la metodele de analiză şi verificarea calităţii produselor şi la definirea specificaţiilor şi a condiţiilor de calitate. O atenţie deosebită se acordă standardizării condiţiilor igienicosanitare şi protecţiei sănătăţii consumatorilor. Acolo unde a fost cazul, s-au adoptat documentele normative elaborate de OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii) şi publicate în Codex Alimentarius.
131

Cu toate acestea, nu există încă suficiente metode standardizate care să sporească gradul de obiectivitate în determinarea rapidă a calităţii alimentelor şi a-i proteja pe consumatori de agresivitatea unor producători şi de apariţia toxiinfecţiilor alimentare. Domeniul 71 – CHIMIE este o selecţie de standarde de metode de determinare, analize, condiţii tehnice, dimensiuni şi specificaţii pentru produse chimice anorganice, organice şi din industria chimică, clasificate în următoarele grupe: o 020 – Procese în industria chimică; o 040 – Chimie analitică (echipamente, sticlărie şi aparate de laborator, reactivi şi metode chimice şi fizico-chimice de analize); o 060 – Produse chimice anorganice (elemente chimice, oxizi, acizi, baze, săruri); o 080 – Chimie organică (hidrocarburi, compuşi organici cu azot, acizi organici, anhidride, alcooli, eteri, esteri, aldehide, cetone, fenoli etc.); o 100 – Produse din industria chimică (oxizi de aluminiu, gaze, explozivi, materiale pirotehnice, dezinfectante, agenţi activi de suprafaţă, agenţi frigorifici şi antigeluri, produse pentru protecţia lemnului, siliconi, uleiuri esenţiale, cosmetice etc.); o 120 – Echipamente pentru industria chimică (vase de reacţie, recipiente, schimbătoare de căldură etc.). Pentru unele din subgrupele acestui domeniu nu există standarde române în vigoare. Gradul de armonizare al standardelor române cu standardele europene şi internaţionale depăşeşte 30%, având niveluri mult mai ridicate pentru produsele noi, pentru metodele de analiză şi control, dar mai ales pentru produsele care asigură protecţia sănătăţii omului. Domeniul 73 – MINE ŞI MINEREURI conţine standardele din grupele: o 020 – Exploatări miniere şi în cariere (metode de încercare a pietrei naturale, verificarea aerului de mină şi
132

vocabulare pentru construcţii miniere şi operaţii tehnologice specifice); o 040 – Cărbuni (metode de analiză şi condiţii tehnice de calitate pentru diferite tipuri de cărbune extras din bazinele carbonifere de pe teritoriul României); o 060 – Minereuri metalifere (metode de determinare a compoziţiei diferitelor minereuri şi concentrate de fier, crom, aluminiu, cupru, zinc, plumb, uraniu etc.); o 080 – Minereuri nemetalifere (de mică, argile, caolinuri, talc, azbest, nisipuri, calcar, sare, carbonaţi, barită, produse miniere silico-aluminoase etc., pentru care se stabilesc metodele standardizate de determinare a compoziţiei şi a caracteristicilor tehnologice şi în unele cazuri se reglementează condiţiile tehnice generale de calitate); o 100 – Maşini şi utilaje pentru exploatare minieră (pentru foraj şi excavare, pentru cercetări geologice, maşini de încărcat, transportoare, maşini pentru preparaţie, stâlpi şi armături pentru susţineri miniere etc.); o 120 – Echipamente pentru prelucrarea minereurilor (ciururi, clasoare, mori, maşini de flotaţie etc.). Concentrarea atenţiei standardizatorilor asupra produselor industriei miniere şi mai puţin asupra extracţiei poate fi considerată ca o acoperire insuficientă a acestui aspect, din care cauză periculozitatea lucrărilor miniere rămâne destul de ridicată. Proporţia mică, de circa 18%, de standarde europene şi internaţionale adoptate ca standarde române este corespunzătoare, ţinând cont de faptul că multe standarde din acest domeniu se referă la produse realizate numai în bazine miniere din România, produse care nu sunt comercializate pe piaţa internaţională, iar utilajele sunt adecvate specificului local. Domeniul 75 – INDUSTRIA PETROLIERĂ ŞI TEHNOLOGII ASOCIATE conţine standarde pentru produsele de extracţie şi prelucrare a petrolului, gazelor naturale şi a unor combustibili solizi din industria minieră, clasificate în următoarele grupe: o 020 – Extragerea şi prelucrarea produselor petroliere şi a gazului natural (nu există standarde române în vigoare);
133

040 – Petrol brut; 060 – Gaz natural; 080 – Produse petroliere în general; 100 – Lubrifianţi, uleiuri industriale şi produse auxiliare; 120 – Fluide hidraulice; 140 – Ceară de petrol, materiale bituminoase şi alte produse petroliere; o 160 – Combustibili (solizi, lichizi, gazoşi); o 180 – Maşini şi utilaje pentru industria petrolieră şi a gazului natural; o 200 – Maşini şi utilaje pentru transportul produselor petroliere şi a gazului natural. Experienţa românească în acest domeniu a fost recunoscută mai de mult pe plan internaţional, specialiştii noştri în extracţie, procesare şi construcţie de utilaj ocupând un loc de frunte în elita mondială. În acelaşi timp s-a acordat o atenţie deosebită elaborării standardelor române, unele dintre ele devenind modele pentru standardele internaţionale. Această situaţie a stimulat tendinţa de realizare a unor standarde foarte bine fundamentate şi cu o mare durată de aplicabilitate. Din această cauză, aproximativ 76% din standardele domeniului se menţin în vigoare de peste 10 ani. Totodată procesul de adoptare a standardelor europene şi internaţionale este neînsemnat (circa 17%) din cauza valorii standardelor române. Totuşi, ţinând cont de progresele tehnice din ultimul timp se observă o întârziere în elaborarea standardelor pentru noile produse petroliere care inundă piaţa mondială. Introducerea grupei de combustibili face ca domeniul să fie eterogen, criteriul de clasificare să nu fie unitar, ceea ce provoacă dificultăţi în căutarea standardelor. În mod nejustificat, în subgrupa de maşini şi utilaje pentru prelucrarea petrolului sunt incluse numai două standarde pentru rezervoare destinate depozitării ţiţeiului şi produselor petroliere lichide, cu toate că specialiştii noştri au proiectat şi montat în mai multe ţări rafinării deosebit de performante.

o o o o o o

134

Domeniul 77 – METALURGIE se divide în zece grupe: o 020 – Producţia de metale; o 040 – Încercările metalelor (mecanice, nedistructive, analize chimice etc.); o 060 – Coroziunea metalelor; o 080 – Metale feroase (fonte, oţeluri); o 100 – Feroaliaje; o 120 – Metale neferoase (aluminiu, magneziu, cupru, nichel, titan, plumb, zinc, staniu, cadmiu, cobalt etc. şi aliajele lor); o 140 – Produse din oţel şi fontă (tipuri de oţeluri, produse laminate, trefilate, turnate, forjate); o 150 – Produse din metale neferoase; o 160 – Metalurgia pulberilor; o 180 – Echipamente pentru industria metalurgică (cubilouri, laminoare, cuptoare, cuve etc.). Importanţa acordată de standardizare acestui domeniu rezultă din numărul mare (1340 standarde române) dintre care peste 36% sunt standarde europene şi internaţionale adoptate ca standarde române. Menţinerea unui număr însemnat de standarde (peste 60%) cu o vechime mai mare de zece ani se explică prin înnoirea mai lentă a produselor metalurgice şi prin dificultăţile retehnologizării industriei metalurgice. Dintre aspectele standardizate se remarcă metodele de încercări mecanice, încercări nedistructive, analize chimice, determinări de structură, determinarea rezistenţei la coroziune, metode spectrometrice, spectrofotometrice, potenţiometrice, conductometrice, pentru stabilirea conţinutului de metal, de elemente de aliere, determinarea defectelor cu ultrasunete şi radiaţii etc., care reprezintă peste 54% din numărul total de standarde din domeniu. Restul de aproximativ 46% sunt standarde de mărci, condiţii tehnice de calitate şi de livrare, parametri principali, specificaţii, dimensiuni şi toleranţe, clasificări şi terminologie. Domeniul 79 – INDUSTRIA LEMNULUI este un domeniu în care România are disponibilităţi de producţie şi se poate afirma pe piaţa mondială. Standardele pentru lemn, plăci şi alte produse ale industriei
135

lemnului, precum şi pentru maşini şi scule din acest domeniu se clasifică în următoarele grupe: o 020 – Procese tehnologice în industria lemnului; o 040 – Lemn, gatere şi lemn rotund; o 060 – Plăci din lemn (inclusiv furniruri, placaje, PAL şi PFL etc.); o 080 – Semifabricate din lemn (parchete, traverse, mânere şi cozi pentru unelte, semifabricate pentru diverse obiecte şi pentru mobilier etc.); o 100 – Plută şi produse din plută; o 120 – Maşini şi scule pentru prelucrarea lemnului. S-a acordat o atenţie deosebită standardizării terminologiei, clasificărilor, condiţiilor tehnice de calitate, determinărilor diferitelor proprietăţi, metodelor de încercare, condiţiilor de calitate pentru diferite sortimente, nomenclatoarelor şi condiţiilor de recepţie pentru maşini şi scule folosite la prelucrarea lemnului. Influenţa standardizării europene şi internaţionale este destul de puternică, peste 30% din standardele române fiind adoptări de standarde ISO şi EN. Rămâne totuşi un domeniu tradiţional întrucât peste 65% dintre standarde sunt menţinute în vigoare de peste zece ani. Domeniul 81 – INDUSTRIA STICLEI ŞI CERAMICII cuprinde standardele pentru: o 020 – procese de fabricaţie din industria sticlei şi ceramicii (grupa 020, fără standarde române în vigoare); o 040 – sticlă – materii prime, sticlă brută, sticlă pentru construcţii şi produse din sticlă; o 060 – ceramică – materii prime, produse ceramice şi ceramică de tehnică avansată; o 080 – produse refractare; o 100 – maşini şi utilaje pentru industria sticlei şi ceramicii (grupa 100, fără standarde române în vigoare). Până în prezent au fost elaborate în acest domeniu circa 400 standarde dintre care doar 11% prin adoptarea standardelor europene şi internaţionale, proporţie destul de redusă cu toate că s-au adoptat şi prestandarde europene.
136

Dintre standardele române în vigoare, aproape 70% au o vechime de peste zece ani. Aspectele reglementate sunt destul de variate, predomină însă metodele de analize, încercări şi determinări de componenţi sau de caracteristici tehnice (aproape 54%), restul standardelor reglementând forme şi dimensiuni, condiţii tehnice de calitate, prescripţii de utilizare, clasificări, terminologie etc. Domeniul 83 – INDUSTRIA CAUCIUCULUI ŞI A MATERIALELOR PLASTICE este un domeniu în standardizarea căruia specialiştii români au avut o contribuţie remarcabilă, ţara noastră deţinând o bună perioadă de timp comitetul tehnic ISO pentru materiale plastice. Standardele române din acest domeniu se clasifică în următoarele grupe: o 020 – Procese de prelucrare în industria cauciucului şi a materialelor plastice; o 040 – Materii prime pentru industria cauciucului şi industria materialelor plastice (latex şi cauciuc brut, ingrediente pentru amestecuri de cauciuc, materiale auxiliare şi aditivi pentru materiale plastice); o 060 – Cauciuc; o 080 – Materiale plastice (termorigide şi termoplastice); o 100 – Materiale celulare; o 120 – Materiale plastice armate; o 140 – Produse din cauciuc şi materiale plastice (filme şi folii, produse stratificate, ţevi, conducte şi robinete din plastic, furtunuri, garnituri de etanşare etc.); o 160 – Anvelope (pentru vehicule rutiere, avioane, maşini agricole etc.); o 180 – Adezivi; o 200 – Echipament pentru industria cauciucului şi industria materialelor plastice. Dintre materiile prime pentru industria cauciucului s-a acordat o atenţie mai mare standardizării latexului şi cauciucului brut sintetic şi într-o mai mică măsură cauciucului brut natural şi regenerat. Majoritatea standardelor reglementează metodele de analize şi încercări precum şi condiţiile tehnice de calitate. Ingredientele pentru care s-au elaborat
137

standarde sunt: negru de fum (28 standarde), sulful ca material de vulcanizare (un standard de metode de analiză) şi oxidul de zinc (un standard). Pentru materialele plastice s-au elaborat 26 standarde conţinând specificaţii pentru diferiţi plastifianţi, stabilizatori şi alte materiale auxiliare. Grupa 060 conţine standarde pentru determinarea unor proprietăţi, metode de evaluare şi încercare la diferite solicitări a cauciucurilor vulcanizate sau termoplastice şi a amestecurilor de cauciuc nevulcanizat. Standardele pentru materiale plastice reglementează metodele de determinare a unor caracteristici, condiţiile tehnice şi specificaţiile pentru tipurile de răşini termorigide şi termoplastice în stare de dispersie, sub formă de granule etc. Pentru materialele celulare şi cele armate, în afara câtorva standarde de clasificare, terminologie, condiţii tehnice generale şi de indicaţii privind modul de obţinere, toate celelalte standarde prezintă metodele de determinare a caracteristicilor lor de calitate. Produsele din cauciuc şi materiale plastice au standarde care reglementează tipurile, dimensiunile şi caracteristicile acestora, dar şi standarde pentru metode de determinare. În afara tipurilor de produse menţionate anterior (filme, folii, produse stratificate, ţevi, conducte şi robinete, furtunuri flexibile şi garnituri de etanşare) se mai întâlnesc multe alte produse standardizate ca de exemplu fire de cauciuc, covoare, plăci presate, piese pentru acumulatoare, membrane, ţesături cauciucate, tălpi pentru încălţăminte, mănuşi etc., pentru care s-au reglementat condiţii tehnice de calitate, forme şi dimensiuni, reguli şi metode de încercare şi determinare a unor caracteristici de calitate. O grupă specială de standarde se referă la anvelope, valve şi camere de aer dar şi la jante pentru care s-au reglementat condiţii tehnice de calitate, forme şi dimensiuni, parametri regimului de exploatare şi unele metode de verificare şi încercare, pentru a stabili comportarea acestora în exploatare. Standardele clasificate în grupa adezivilor ies parţial din sfera domeniului (cauciuc şi materiale plastice) şi reglementează termeni şi definiţii, tipuri, condiţii de calitate, determinarea caracteristicilor generale şi specifice pentru toţi adezivii, indiferent de materialele din care sunt fabricaţi şi de destinaţie (domeniul de întrebuinţare).
138

Pentru echipament destinat industriei cauciucului şi industriei materialelor plastice s-au elaborat numai cinci standarde referitoare la parametrii principali, tipuri, dimensiuni şi condiţii de securitate ale unor prese de formare, extrudere, agregate de formare prin sulfare şi maşini de încercat la tracţiune, flexiune şi compresiune. Domeniul 85 – INDUSTRIA HÂRTIEI este mult mai bine structurat, dat fiind delimitarea mai restrânsă la produse apropiate ca structură, compoziţie şi tehnologie de fabricaţie: hârtie, carton, celuloze şi confecţii din aceste materiale. Standardele care se regăsesc în acest domeniu se clasifică în următoarele grupe: o 020 – Procese pentru fabricarea hârtiei; o 040 – Celuloze; o 060 – Hârtie şi carton; o 080 – Produse din hârtie; o 100 – Echipament pentru industria hârtiei. În primele două grupe sunt clasificate standardele de materii prime şi paste fibroase, inclusiv de metode de determinare a proprietăţilor tehnologice ale acestora. În grupul standardelor pentru hârtie şi carton se includ standardele pentru toate tipurile de hârtii şi cartoane, condiţii de calitate şi metode de determinare a caracteristicilor lor de întrebuinţare. Produsele din hârtie sunt bine standardizate în sensul că au fost elaborate standarde complete pentru fiecare tip de hârtie, cu specificaţii adecvate destinaţiei produselor respective (hârtie de scris, cărţi poştale şi plicuri, tuburi, hârtie pentru ambalaj, pentru tipar, ziare, caiete, blocuri şcolare, hârtie heliografică, transparentă, filtre, hârtii electroizolante, tapete, ţigarete, hârtie fotosensibilă, hârtii tehnice, metalizate prin caşerare, hârtie pergaminată, velurată, creponată, celofan, hârtie pentru cromatografie şi electroforeză, şerveţele, batiste, scutece, bandaje etc.). Pentru unele dintre aceste tipuri de hârtie există standarde în care se prezintă metode de determinare a proprietăţii de întrebuinţare şi a comportării în timpul exploatării.

139

Domeniul 87 – INDUSTRIA DE VOPSELE ŞI COLORANŢI cuprinde de fapt standarde referitoare la lacuri, vopsele şi cerneluri, clasificate în grupele: o 020 – Procese tehnologice de acoperire cu vopsea (pregătirea diferitelor suporturi înaintea aplicării vopselelor şi produselor similare, în conformitate cu standardele ISO); o 040 – Vopsele şi emailuri (84 standarde pentru metode de analize şi determinarea unor proprietăţi fizico-chimice şi mecanice precum şi a rezistenţei la microorganisme şi circa 20 standarde de terminologie şi specificaţii pentru lacuri, vopsele, grunduri şi diluanţi); o 060 – Ingrediente pentru vopsele (pigmenţi, materiale de umplutură, lianţi, solvenţi, peliculogeni precum şi metodele respective de determinare a unor caracteristici de calitate); o 080 – Cerneluri. Cerneluri tipografice (un standard de condiţii tehnice de calitate pentru cerneală pentru stilou, şase standarde de metode de determinare a unor parametri calitativi ai cernelurilor poligrafice şi un standard pentru nitroceluloză pigmentată); o 100 – Echipament pentru acoperiri cu vopsele (conţine trei standarde de cerinţe de selecţie, de instalare şi de utilizare ale echipamentelor de pulverizare electrostatică pentru produse inflamabile). Este remarcabilă armonizarea standardelor române din acest domeniu cu standardele europene şi internaţionale, aproximativ 57% din acestea fiind adoptări de standarde ISO şi EN, însă actualizarea standardelor române adoptate înainte de 1992 se efectuează destul de lent. Domeniul 91 – CONSTRUCŢII ŞI MATERIALE DE CONSTRUCŢII conţine circa 860 standarde dintre care 20% sunt adoptări de standarde europene şi internaţionale. Influenţa redusă a standardizării internaţionale se explică prin existenţa multor standarde pentru produse obţinute din cariere locale care nu pot fi considerate preocupări la nivel internaţional.
140

Standardele domeniului au fost clasificate în 14 grupe: o 010 – Construcţii (aspecte legate de construcţii); o 020 – Amenajarea teritoriului. Urbanism; o 040 – Clădiri (publice, comerciale şi industriale, pentru locuinţe etc.); o 060 – Elemente ale construcţiilor (ziduri, faţade, acoperişuri, plafoane, planşee, scări, coşuri, goluri pentru ascensoare, uşi şi ferestre etc.); o 080 – Structuri de construcţii (de metal, lemn, zidărie, beton etc.); o 090 – Structuri exterioare; o 100 – Materiale de construcţii (lianţi, mortar, materiale şi produse minerale, ceramică, beton inclusiv beton armat, materiale pentru izolaţii); o 120 – Protecţia exterioară şi interioară a clădirilor (izolaţii termice, fonice, etanşeitate la apă, protecţia antiseismică şi contra vibraţiilor, protecţia împotriva trăsnetelor şi altor fenomene naturale); o 140 – Instalaţii în clădiri (încălzire, ventilaţie, climatizare, alimentare cu gaze, energie electrică, apă, sisteme sanitare şi de evacuare a apelor uzate, ascensoare, scări rulante etc.); o 160 – Iluminat; o 180 – Finisaje interioare; o 190 – Accesorii pentru clădire; o 200 – Tehnologia construcţiilor; o 220 – Maşini şi utilaje pentru construcţii. Tematica standardizării construcţiilor are un grad mai redus de acoperire, pentru unele aspecte ale domeniului nefiind elaborate standarde române. Creşterea preocupărilor pentru omologarea şi standardizarea noilor materiale de construcţie şi adoptarea într-un mod mai operativ a standardelor europene şi internaţionale ar putea contribui la îmbunătăţirea calităţii, a siguranţei, confortului şi esteticii construcţiilor, în general, şi a locuinţelor, în particular, fără a fi denaturat stilul specific local al acestora.

141

Domeniul 93 – CONSTRUCŢII CIVILE grupează standardele de construcţii rutiere, feroviare, hidrotehnice, de porturi şi aeroporturi etc., sistematizate în următoarele grupe: o 010 – Construcţii civile în general; o 020 – Lucrări de terasament. Excavaţii. Fundaţii. Lucrări subterane; o 030 – Sisteme de canalizare externe; o 040 – Construcţii de poduri; o 060 – Construcţii de tuneluri; o 080 – Ingineria drumurilor (generalităţi, construcţii, materiale, maşini şi utilaje, iluminat etc.); o 100 – Construcţii de căi ferate; o 110 – Construcţii de transport pe cablu; o 120 – Construcţia de aeroporturi; o 140 – Construcţia de canale şi de porturi; o 160 – Construcţii hidrotehnice. Tematica standardelor elaborate în acest domeniu este diversă şi se referă la condiţii de proiectare şi de execuţie, condiţii tehnice de calitate, încercări şi reguli de recepţie, semnalizare şi marcare etc., menite să contribuie la siguranţa trasportului dar şi la principii de cercetare, determinări, terminologie şi clasificare, ce se referă la baza ştiinţifică necesară pentru realizarea construcţiilor. Numărul de standarde din acest domeniu este de circa 200, elaborate în proporţie de 75% înainte de 1992, dar care îşi menţin actualitatea. Numărul de standarde europene adoptate ca standarde române este destul de redus (nu depăşeşte 7% din totalul standardelor domeniului). Includerea reţelelor naţionale de trasport în sistemul european şi mondial impune ca o necesitate de prim ordin armonizarea urgentă a tuturor standardelor din domeniul construcţiilor civile. Domeniul 95 – INDUSTRIA MILITARĂ ar trebui să cuprindă standardele specifice acestei activităţi sau cel puţin standardele pentru armament, însă, admiţându-se caracterul secret al înzestrării armatei şi al pregătirii militarilor pentru luptă, aproape toate documentele normative care au tangenţă cu acest domeniu sunt considerate secrete de stat şi nu pot avea regimul de circulaţie liberă ca celelalte standarde. Din această
142

cauză, deocamdată, în ţara noastră nu există standarde române în vigoare pentru acest domeniu. Pentru viitor, relaţiile stabilite între armata română şi armatele altor state (pe baza tratatelor încheiate) vor permite adoptarea unor standarde europene sau internaţionale ca standarde române. Domeniul 97 – ECHIPAMENT PENTRU UZ CASNIC ŞI COMERCIAL. ECHIPAMENT PENTRU DISTRACŢII. ECHIPAMENT PENTRU SPORT este un domeniu eterogen în care sunt incluse standarde diverse, clasificate în următoarele grupe: o 020 – Economie casnică în general; o 030 – Aparate electrocasnice în general; o 040 – Echipament de bucătărie (aragaze, aparate de încălzire, aparate de răcit, maşini de spălat vase, aparate mici de bucătărie, tacâmuri şi cuţite etc.); o 060 – Echipamente de spălat; o 080 – Echipament pentru tratarea pardoselelor; o 100 – Aparate de încălzit de uz casnic, industrial şi comercial (electrice, cu gaz şi combustibili lichizi, solizi sau utilizând alte surse de energie); o 120 – Comenzi automate de uz casnic; o 130 – Amenajarea magazinelor (rafturi, vitrine frigorifice, cărucioare etc.); o 140 – Mobilă; o 145 – Scări; o 150 – Acoperitoare de sol netextile; o 160 – Textile pentru casă; o 170 – Echipamente pentru îngrijirea corpului; o 180 – Echipamente menajere şi comerciale diverse; o 190 – Echipamente pentru copii; o 195 – Obiecte de artă şi produse din industria de artizanat; o 200 – Echipamente pentru distracţii (pentru teatru, scenă şi studio, instrumente muzicale, echipament de camping şi terenuri de camping, suprafeţe pentru joc, jucării etc.); o 220 – Echipamente şi instalaţii sportive (pentru sporturi de iarnă, de sală, în aer liber, acvatice etc.).
143

Pentru acoperirea unei tematici aşa de variate a fost necesară elaborarea unui număr de circa 400 standarde dintre care mai mult de 25% sunt standarde ISO, CEI, EN adoptate ca standarde române. Cele mai multe dintre standardele internaţionale adoptate se referă la măsurile de siguranţă şi protecţie, elaborate pe principiile stabilite de Directivele organismelor internaţionale de standardizare. Cu toate că în ramurile de activitate pentru care se elaborează standardele incluse în acest domeniu s-au făcut însemnate progrese în sensul modernizării producţiei şi a produselor realizate, se mai păstrează încă un număr relativ mare de standarde vechi (unele dintre acestea datând din anii 1971…1975, fiind menţinute în vigoare de aproximativ 30 ani). Numărul de standarde elaborate înainte de 1992 reprezintă circa 65% din totalul standardelor din acest domeniu. Clasificarea internaţională a standardelor (ICS) este un model perfectibil, ceea ce impune cercetătorilor diferitelor domenii obligaţia de a consulta, de fiecare dată, cele mai noi variante ale acesteia. 7.3 Numerotarea standardelor române Orice standard poate fi identificat după titlu sau după indicativ. De regulă indicativul este format din siglă, specifică documentului de standardizare al unei ţări sau al unui organism de standardizare şi din numărul de ordine atribuit în momentul aprobării. Pentru ţara noastră se foloseşte sigla STAS (standard de stat) pentru standardele aprobate înainte de 28 august 1992 şi sigla SR (standard român) pentru cele aprobate după data respectivă. Numărul de ordine este urmat de anul de ediţie (ultima ediţie în vigoare), redat prin ultimele două cifre ale anului respectiv separate de indicativ printr-o cratimă, pentru standardele aprobate înainte de 28.08.1992, sau prin înscrierea integrală a anului, separat de indicativ prin două puncte. De exemplu: STAS 6300-81 SR 13315:1996 Pe pagina de titlu a standardelor, data ediţiei (luna şi anul) se înscrie sub indicativul standardului.
144

De exemplu: SR ISO 860 Aprilie 2000 Dacă standardele au fost elaborate pe mai multe părţi, acestea sunt evidenţiate prin numere de ordine înscrise după indicativ, separate prin linie oblică (cazul STAS) sau prin cratimă (cazul SR). De exemplu: STAS 7122/1-86 SR 3042-2:1996 În cazul în care părţile sunt prea voluminoase, acestea pot fi elaborate pe secţiuni, capitole, file, fiind numerotate separat de indicativul părţii de standard prin cratime, linii oblice sau paranteze. De exemplu: SR 60695-2-20:1998 (partea 2, secţiunea 20) SR 60695-2-1/3:1998 (partea 2, secţiunea 1, fila 3) SR 60050 (440):1997 (capitolul 441) Amendamentul unui standard român este identificabil prin litera A şi o cifră care indică numărul de ordine al amendamentului şi anul modificării respective. Amendamentul este separat de indicativul standardului prin linie oblică. Exemplu: STAS 10845-87/A1:1996 SR 298-2:1998/A1:1999 În mod similar se identifică şi erata la un standard, folosindu-se litera C. Exemplu: SR 3832-7:1997/C1:1998 Dacă ediţia standardului are inclus amendamentul sau amendamentele adoptate anterior, acestea se înscriu în indicativul standardului după semnul + (plus). Exemplu: SR 295-1+A1:1997 SR 60755+A1+A2:1995 Pentru a evidenţia identitatea unui standard român cu unul internaţional sau regional sau cu un document normativ de referinţă se foloseşte o siglă formată din sigla standardului român SR sau STAS şi
145

sigla standardului respectiv a documentului de referinţă internaţional sau european. Cel mai frecvent se utilizează următoarele sigle: ISO – Standard internaţional publicat; CEI – Standard adoptat de Comisia Electrotehnică Internaţională; EN – Standard european; ENV – Prestandard european; ETS – Standard european pentru telecomunicaţii; I-ETS – Standard european intermediar pentru telecomunicaţii; TR – Raport tehnic ISO publicat; CR – Raport tehnic CEN/CENELEC publicat (Certified Reference); HD – Document de armonizare european; QC – Specificaţii pentru atestarea calităţii; În aceste cazuri numărul standardului român este acelaşi cu cel al standardului internaţional, respectiv european adoptat. Exemple: STAS ISO 8914-92 SR ISO 7644:1998 STAS CEI 60731-92 SR CEI 61070:1998 SR EN 1189:2000 SR ENV 28041:1999 SR ETS 300414:2000 SR I-ETS 300440:1999 SR ISO/TR 13425:1999 SR CR 12349:2000 STAS CEI QC 001001-92 Dacă standardul român este elaborat după un standard european, care la rândul său a fost elaborat după un standard internaţional, sigla va conţine toate siglele documentelor anterioare. De exemplu: SR EN ISO 9509:2000 SR EN ISO/CEI 10373:1997 Printr-o convenţie încheiată între Organizaţia Internaţională de Standardizare (ISO) şi Comisia Electrotehnică Internaţională s-a stabilit unificarea sistemului de numerotare a standardelor, rezervându-se numerele de la 1 la 59999 pentru standardele ISO, numerele de la 60000
146

la 79999 pentru standardele CEI, numerele peste 300000 pentru standardele ETS etc. În cazul revizuirii standardelor se păstrează numărul acestuia stabilit iniţial modificându-se numai anul noii ediţii. Pentru unele standarde mai vechi se mai introduc în indicativ literele R sau E, pentru a evidenţia caracterul de standard de recomandare sau experimental.

147

Capitolul 8 APLICAREA STANDARDELOR ŞI ESTIMAREA VALORII LOR ECONOMICE Este, în general, cunoscut faptul că standardul are un efect numai dacă este aplicat în conducerea activităţilor economice, administrative, în cercetare, proiectare, producţie, comerţ, transport etc. Ordinea şi disciplina, simplitatea şi precizia impuse prin standarde asigură un surplus de încredere în relaţiile dintre partenerii de afaceri, folosirea standardelor contribuind la înlăturarea barierelor tehnice care apar la încheierea şi derularea contractelor economice. Fără aplicarea standardelor nu s-ar putea realiza protecţia vieţii şi sănătăţii oamenilor, protecţia mediului, a consumatorilor etc. Acţiunea benefică a aplicării standardelor este resimţită în toate domeniile de activitate din care cauză controlul aplicării standardelor ar trebui să reprezinte preocuparea tuturor factorilor interesaţi. Aplicarea standardelor poate fi realizată prin constrângere, prin caracterul obligatoriu, de lege, al standardului, controlată şi sancţionată de organisme administrative, juridice sau specializate. Impunerea obligatorie a standardelor punea în dificultate anumite întreprinderi care nu aveau posibilitatea să îndeplinească toate prevederile acestuia, de obicei din cauza materiilor prime necorespunzătoare sau datorită unui grad redus de înzestrare tehnică. În aceste cazuri întreprinderile solicitau derogări de la standarde, care se acordau selectiv şi numai pentru anumite perioade limitate de timp, ceea ce crea o situaţie de incertitudine în desfăşurarea activităţilor economice şi în relaţiile dintre partenerii de afaceri, favorizând uneori abuzuri şi fraude, care se soluţionau prin procese sau arbitraje costisitoare şi de lungă durată. Aplicarea obligatorie a tuturor standardelor este posibilă numai în state conduse în mod centralizat care dispun de aparat administrativ specializat, suficient de mare, pentru a prelua sarcinile de urmărire şi sancţionare a cazurilor de nerespectare a standardelor. Schimbările intervenite în ultimii ani în ţara noastră şi modificarea relaţiilor economice între parteneri, atât la nivel naţional, cât
148

şi european sau intercontinental, au avut drept consecinţă firească substanţiale modificări, începând cu însăşi concepţia sistemului naţional de standardizare. S-a renunţat la caracterul centralizat, de obligativitate al tuturor standardelor, urmând ca acestea să fie aplicate prin consens, în mod voluntar, de către factorii economici, sistem practicat de altfel în toată Comunitatea Economică Europeană. Posibilitatea aplicării voluntare a standardelor derivă din caracterul profund democratic al elaborării acestora. Participarea plenară a factorilor interesaţi la precizarea conţinutului standardelor constituie o premiză că aceştia vor aplica propriile decizii fără a mai fi obligaţi de organe administrative. Dispărând constrângerea, dispar şi încercările de eludare a prevederilor standardelor. Aplicarea standardelor se face conştient, în beneficiul celor ce o realizează. Controlul aplicării standardelor se realizează de către partenerii de afaceri care au convenit prin contracte economice folosirea standardelor, nerespectarea cărora se sancţionează prin pârghii economice. Nu toate standardele se aplică voluntar. Standardele referitoare la protecţia vieţii, protecţia sănătăţii, securitatea muncii, ocrotirea mediului şi altele îşi menţin caracterul obligatoriu. În România acestea reprezintă în momentul de faţă aproximativ 4% din totalitatea standardelor în vigoare. Nerespectarea standardelor obligatorii se sancţionează aspru de către organismele de control, mergând până la interdicţia de funcţionare a agentului economic vinovat. Este îndeobşte cunoscut faptul că adoptarea şi aplicarea unui standard se soldează cu efecte economice. Estimarea exactă a efectelor economice ale standardelor este dificil de realizat datorită dificultăţilor existente, pe de-o parte, în evaluarea rezultatelor obţinute în toate compartimentele afectate (proiectare, producţie, circulaţie, consum) şi, pe de altă parte, de a separa efectele economice ale standardizării de efectele altor factori. Metodele propuse până în prezent nu sunt convingătoare deoarece unele se referă la anumite aspecte ale standardizării (de exemplu la simplificarea produsă prin standardizare), altele folosesc relaţii specifice altor discipline economice (de exemplu relaţiile utilizate în
149

calcularea eficienţei investiţiilor necesitate de aplicarea standardului), iar altele sunt nişte relaţii stabilite empiric sau sunt pur subiective. La o anchetă internaţională referitoare la metodele de estimare a eficienţei economice a standardizarii s-au dat răspunsuri foarte variate, dar concluzia finală a fost aceea de a se considera efectul standardizării la o valoare de circa 3% din beneficiul realizat în general de o întreprindere productivă. În prezent există unele metode prin care se încearcă estimarea cu aproximaţie a valorii economice a standardelor în ansamblul lor sau estimarea efectului economic al standardizării ca activitate specializată. Dintre aceste metode se menţionează: metoda punctelor, metoda graficelor, metoda calculului. Metoda punctelor constă în alegerea unui număr de criterii, de regulă până la zece, şi acordarea pentru fiecare criteriu a unui număr de maximum zece puncte. Suma algebrică a punctelor obţinute pentru toate criteriile alese permite să se estimeze influenţa standardului în speţă asupra activităţii economice. Dacă este cazul, pentru unele criterii se pot acorda şi puncte negative, respectiv pentru acele criterii la care se observă un efect negativ sau necorespunzător. Evident metoda este arbitrară, imprecisă, având caracter subiectiv. Modul de acordare a punctelor este prezentat, exemplificativ, în tabelul 2: Tabel 2 Criteriul Numărul de puncte acordat după standardizare înainte de standardizare Ns N0 1 9 10 2 8 8 3 7 8 4 5 9 5 10 10 6 1 –2 TOTAL 40 43

150

În exemplul dat, eficienţa economică a standardizării (Es) se calculează cu formula:

Es =

Ns − No 3 ⋅ 100 = ⋅ 100 = 7,5% No 40

Obiectivarea metodei ar impune alegerea celor mai importante criterii şi, în cadrul fiecărui criteriu, alegerea celor mai specifice elemente care afectează efectul economic. Se consideră că principalele domenii în care se obţine o eficienţă economică sunt: aprovizionarea; desfacerea; proiectarea; fabricaţia; controlul calităţii; securitatea. În cadrul fiecărui sector vor apărea efecte diferite, astfel: În aprovizionare: - simplificarea activităţii; - diminuarea stocurilor; - posibilitatea aprovizionării cu loturi mai mari; - facilizarea manipulării produselor; - facilizarea calificării lucrătorilor etc. În desfacere: - accelerarea livrărilor de mărfuri; - diminuarea stocurilor şi a suprafeţelor de depozitare; - raţionalizarea ambalării, expediţiei şi transportului. În proiectare: - reducerea numărului de părţi componente; - diminuarea erorilor de concepţie; - reducerea timpului de studiu; - facilizarea verificării desenelor etc. În fabricaţie: - reducerea timpului necesar reglării maşinilor şi punerii la punct a operaţiilor şi procedeelor; - creşterea posibilităţilor de automatizare; - facilizarea calificării personalului; - diminuarea numărului de accidente; - îmbunătăţirea randamentului maşinilor şi utilajelor etc. În controlul calităţii: - reducerea volumului de muncă de control prin mărirea loturilor şi sporirea uniformităţii produselor; - îndreptarea atenţiei către verificarea funcţionării unor maşini şi utilaje care creează noncalitate;
151

- posibilitatea utilizării în condiţii mai bune a schemelor statistico-matematice, care se soldează cu efecte economice superioare în privinţa reducerii volumului de muncă de control şi sporirii preciziei în stabilirea calităţii; - reducerea timpului de depozitare în vederea verificărilor, ca urmare a accelerării procesului de verificare a calităţii. În domeniul securităţii muncii: - reducerea numărului de accidente; - facilizarea controlului în întreprinderi sub aspectul securităţii, pazei contra incendiilor; - încadrarea riguroasă a produselor în condiţiile limită de nocivitate admise; - conducerea în siguranţă a proceselor de fabricaţie etc. Metoda graficelor constă în trasarea unor grafice din care să reiasă reducerea costurilor reale faţă de o situaţie considerată etalon, prin care se evidenţiază tendinţa economică. Un exemplu ar putea fi graficul reducerii costului unităţii de producţie, în funcţie de gradul de acoperire cu standarde, din figura 14. Costul unităţii de producţie (%)

100 %

A B 25 50 75 100 Gradul de acoperire cu standarde, %

Figura 14 Variţia costului unităţii de producţie fără influenţa standardizării (A) şi ţinând cont de influenţa standardizării (B)
152

Din grafic rezultă faptul de necontestat că prin standardizare se obţin diminuări ale costului unităţii de producţie cu atât mai mari cu cât gradul de acoperire cu standarde este mai mare. O altă metodă grafică ar putea fi metoda vectorială în care suma grafică a vectorilor v1, v2, v3 şi v4, reprezentând prin mărimea, direcţia şi sensul lor, efectul standardizării în diferite compartimente ale unei întreprinderi, ar putea permite vizualizarea influenţei standardizării în ansamblul întreprinderii respective. Astfel, dacă cei patru vectori ar avea configuraţia următoare: v1 - influenţă puternic pozitivă v2 v3 v4 - influenţă de lungă durată dar de intensitate mică - influenţă negativă de scurtă durată - fără influenţă în perioada considerată Însumarea lor grafică se redă în graficul din figura 15.
efect pozitiv v1 v2

v3

v4

efect total pozitiv durată

efect negativ

Figura 15 Efectul cumulat al standardizării în patru compartimente ale unei unităţi economice Metoda calculului eficienţei economice a standardizării constă în calcularea efectului pe care îl are o unitate de efort în elaborarea şi aplicarea standardizării. Dacă se consideră că efortul făcut de societate cu elaborarea şi aplicarea standardelor reprezintă toate cheltuielile (Cs) ocazionate de
153

această activitate, iar efectul obţinut reprezintă creşterea venitului naţional (∆Vn), rezultă că eficienţa standardizării (Es) este:

Es =

Efect ∆Vn = Efort Cs

După cum se ştie, nivelul venitului naţional este influenţat simultan de o serie de factori, din care cauză delimitarea părţii din venitul naţional realizat prin standardizare (∆Vn) este practic imposibilă. Deşi cheltuielile cu activitatea de standardizare se pot efectua cu exactitate, formula prezentată are numai o simplă valoare teoreticoipotetică. Mai realistă ar putea fi determinarea variaţiei cheltuielilor de fabricaţie în condiţiile aplicării standardelor, faţă de o situaţie identică în care însă lipseşte aplicarea acestora. Es = C1 - C2 în care: C1 - cheltuieli în condiţiile lipsei standardizării C2 - cheltuieli în condiţiile aplicării standardelor C1 > C2 Dacă se iau în calcul şi cheltuielile cu investiţiile impuse prin MTO rezultă: Es = (C1 + A1) – (C2 + A2) în care A1 şi A2 reprezintă amortizările înainte şi după standardizare (impuse prin MTO pentru retehnologizare). Formula este aplicabilă pentru o singură ramură industrială şi în condiţiile menţinerii nemodificat a nivelului calitativ realizat. Pentru două sau mai multe ramuri industriale (în condiţiile menţinerii calităţii) formula devine: Es = (C11 + A11) – (C21 + A21) + + (C12 + A12) – (C22 + A22) + ... ....... + (C1n + A1n) – (C2n + A2n)

154

Pentru activităţile de import-export eficienţa standardizării s-ar putea exprima prin aportul valutar atât în cazul menţinerii constante a cantităţii de mărfuri comercializate şi cu atât mai mult în cazul în care volumul exportului este mai mare decât volumul importului: (Nexport > Nimport), volumul exportului este mai mare decât volumul importului.

155

Capitolul 9 STANDARDIZAREA INTERNAŢIONALĂ ŞI EUROPEANĂ Necesitatea unor documente normative elaborate la nivel internaţional a fost resimţită chiar din primele momente ale activităţii de standardizare. Printre primele reglementări de standardizare internaţională se citează standardizarea ecartamentelor de cale ferată şi filetele şuruburilor şi piuliţelor. Este uşor de imaginat dezastrul care s-ar fi produs prin soluţionarea diferenţiată, de către fiecare stat, a unor probleme care depăşeau prin importanţa lor nivelul naţional. Nu numai transporturile feroviare ci şi schimburile de mărfuri ar fi fost blocate la nivel naţional cu consecinţe negative asupra progresului economic. Lipsa unor standarde internaţionale ar fi frânat procesul de globalizare a pieţei, ar fi diminuat şansele încheierii contractelor economice, ale înţelegerii dintre partenerii de afaceri etc. Realitatea economică a impus standardizarea internaţională care, în anumite cazuri, urma să aibă un caracter antemergător, precedând lucrările naţionale de standardizare. Primii care au înţeles importanţa standardizării internaţionale au fost specialiştii din domeniul electrotehnicii, care au creat prima structură organizatorică internaţională cu preocupări pentru standardizare: Comisia Electrotehnică Internaţională – CEI, care a luat fiinţă în 1906. Ulterior au apărut şi alte structuri organizatorice profesionale cu preocupări pentru elaborarea standardelor, precum şi organisme de standardizare internaţionale sau regionale, guvernamentale sau neguvernamentale. În momentul de faţă există mai multe organizaţii internaţionale de standardizare, sub diferite forme de organizare, care se ocupă exclusiv de standardizare sau care au numai atribuţii de elaborare a unor documente de standardizare. Aceste organizaţii pot fi grupate în: 1. Organizaţii internaţionale guvernamentale sau neguvernamentale: - Organizaţia Internaţională de Standardizare (ISO); - Comisia Codexului Alimentar. 2. Organizaţii de standardizare cu caracter regional: - Comitetul European pentru Standardizare (CEN);
156

- Comisia panamericană pentru norme tehnice; - Comitetul consultativ pentru standarde asiatice; - Organizaţia arabă de standardizare şi metrologie. 3. Organizaţii internaţionale sau regionale profesionale: - Comisia Electrotehnică Internaţională (CEI); - Comitetul European pentru Standardizare în Electrotehnică şi Electronică (CENELEC); - Institutul European pentru Standardizare în Telecomunicaţii (ETSI); - Uniunea Internaţională a Căilor Ferate (UIC); - Asociaţia Internaţională pentru manipularea bunurilor; - Organizaţia Internaţională a Viei şi Vinului (OIV); - Organizaţia Internaţională a Laptelui etc. Organizaţia Internaţională de Standardizare (ISO) este cea mai mare organizaţie neguvernamentală, de nivel mondial, competentă în aproape toate domeniile tehnice pe care se bazează întregul spectru de afaceri economice. Peste 80% din ţările lumii, care controlează 95% din piaţa comercială mondială, participă la lucrările de standardizare ISO. Încă de la începutul activităţii sale, ISO şi-a înscris în statutul său ca scop principal "promovarea dezvoltării standardizării în lume, în vederea facilitării schimburilor internaţionale şi de a dezvolta cooperarea reciprocă în domeniul activităţilor intelectuale, ştiinţifice, tehnice şi economice". ISO pune la dispoziţia celor interesaţi standarde internaţionale voluntare, care servesc la producerea şi oferta de produse şi servicii mai eficiente şi mai sigure, care facilitează comerţul dintre ţări, contribuind totodată la protejarea consumatorilor şi utilizatorilor de produse şi servicii. Standardele internaţionale ISO reprezintă un consens rezultat pe baza cunoaşterii posibilităţilor tehnologice de moment şi de perspectivă. În viziunea ISO, lumea viitoare se va dezvolta într-un ritm mai alert, se va extinde globalizarea producţiei industriale şi a comerţului dintre ţări, ceea ce va impune dezvoltarea parteneriatului social şi economic şi creşterea colaborărilor interumane. În acest scenariu aplicarea standardelor globalizate va deveni o componentă majoră a relaţiilor economice care să faciliteze înţelegerile dintre partenerii de afaceri şi să sprijine comerţul internaţional.
157

În acest context, ISO devine un leader recunoscut global, influent şi eficient în domeniul standardizării internaţionale, pusă în slujba comunităţii naţiunilor. Pentru asigurarea creşterii importanţei standardizării internaţionale şi a rolului Organizaţiei Internaţionale de Standardizare, în afara obiectivelor strategice şi tactice clasice, este necesară adoptarea unei strategii majore noi, caracterizate prin conceptul: Valoare – Parteneriat – Optimizare Valoarea activităţii ISO este dată de capabilitatea organizaţiei de a înţelege şi anticipa nevoile pieţei, ceea ce ar permite orientarea corectă a tematicii programelor sale. Parteneriatul ISO devine totalitatea factorilor interesaţi relevanţi care trebuie antrenaţi într-o colaborare şi participare maximă la toate fazele de elaborare a lucrărilor de standardizare internaţională. Optimizarea activităţii ISO s-ar putea realiza printr-o reproiectare a procedurilor de lucru folosite de organismele sale tehnice, prin utilizarea extensivă a tehnologiilor informatice şi de comunicare, prin folosirea eficientă a resurselor colectate pentru susţinerea programelor de standardizare întocmite pentru noua etapă în curs de desfăşurare, prin îmbunătăţirea serviciilor ISO şi reducerea costurilor lucrărilor sale. Prin detalierea conceptului strategic se ajunge la elementele sale componente pentru care se pot stabili măsurile cele mai adecvate de performanţă. Aceste măsuri trebuie să conducă la îndeplinirea unor indicatori ţintă, ce urmează a fi monitorizaţi în vederea evaluării implementării strategiei în general. ISO oferă proceduri de elaborare a standardelor deschise şi transparente, pentru toate părţile interesate din orice parte a lumii. Sistemul de lucru ISO are o capacitate puternică de a rezolva diferendele tehnice existente pe piaţă. Standardul ISO reprezintă consensul tuturor factorilor interesaţi, chiar dacă unii sunt afectaţi de condiţiile tehnice specificate. Acest consens facilitează schimburile de produse, servicii şi idei dintre oamenii din întreaga lume. ISO este respectat în lume, având o reputaţie de integritate şi neutralitate şi bucurându-se de apreciere deosebită printre celelalte organisme internaţionale.
158

Standardele ISO sunt considerate ca etaloane pentru ţinuta lor ştiinţifică, pentru utilitatea şi actualitatea lor. O largă răspândire au căpătat standardele din seriile ISO 9000 şi 14000 referitoare la calitatea produselor şi serviciilor. Sistemul de standarde ISO este consistent şi coerent. Managementul ISO asigură o desfăşurare democratică, descentralizată a lucrărilor de standardizare. Schema structurii organizatorice a conducerii ISO este redată în figura 16.

ADUNAREA GENERALĂ

DEPARTAMENT PENTRU POLITICI DE DEZVOLTARE

CONSILIU

DEPARTAMENT TEHNIC

COMITETE PERMANENTE ALE CONSILIULUI

SECRETARIAT GENERAL

COMITETUL PENTRU MATERIALE DE REFERINŢĂ

GRUPE CONSULTATIVE AD-HOC

GRUPE TEHNICE CONSULTATIVE COMITETE TEHNICE

Figura 16 Structura ISO

159

Adunarea generală a membrilor ISO este forul suprem de conducere a activităţii organizaţiei. Adunarea generală este convocată anual în şedinţe plenare pentru a examina rapoartele organelor de conducere şi a stabili strategia pentru activitatea viitoare. Sunt consideraţi membri ISO Organismele naţionale relevante de standardizare recunoscute ca atare de statele respective. Conform informaţiilor difuzate de secretariatul central, numărul total de membri ISO este de 133 dintre care 91 sunt membri activi, cu drepturi depline de vot, 34 sunt membri corespondenţi (de regulă organisme naţionale din ţări cu activitate de standardizare insuficient dezvoltată), care nu iau parte activă la lucrările tehnice ale ISO, nu au drept de vot, însă pot participa la şedinţele ISO ca observatori şi primesc toate informaţiile despre lucrările pentru care manifestă interes. ISO are şi opt membri afiliaţi proveniţi din ţările cu putere economică redusă. Aceştia plătesc cotizaţii reduse şi nu au posibilitatea de a fi în contact cu lucrările internaţionale de standardizare. Hotărârile şi rezoluţiile Adunării Generale ISO se adoptă cu majoritate de voturi exprimate. Consiliul ISO este organul executiv care conduce activitatea în intervalul dintre şedinţele Adunării Generale. Consiliul este constituit din funcţionarii principali (Preşedintele Consiliului, doi Vicepreşedinţi, Trezorierul şi Secretarul-General) şi un număr de 18 delegaţi din partea membrilor activi ISO, aleşi prin vot. Consiliul pregăteşte şi susţine rapoartele şi orice alte materiale în sesiunile Adunării Generale ISO, examinează şi aprobă lucrările executate de departamentele, comitetele şi grupele consultative din subordine, controlează activitatea Secretariatului central, execută bugetul ISO, duce la îndeplinire sarcinile stabilite de Adunarea Generală ISO. Consiliul se întruneşte în şedinţe ordinare anuale şi în şedinţe extraordinare ori de câte ori este necesar. Între şedinţe, Consiliul poate lua hotărâri prin corespondenţă. Lucrările curente ale Consiului sunt rezolvate de funcţionarii principali împreună cu aparatul administrativ pe care îl au la dispoziţie. Funcţionarii principali sunt aleşi pe perioade de câte doi ani, putând fi realeşi în aceleaşi funcţii, cu excepţia Secretarului General care poate deţine funcţia timp nelimitat, pentru a asigura continuitatea activităţii secretariatului central.
160

Preşedintele ISO este o personalitate ştiinţifică, de renume internaţional, cu experienţă bogată în domeniul standardizării. El reprezintă ISO în relaţiile cu alte organizaţii şi organisme internaţionale sau naţionale, coordonează activitatea aparatului administrativ ISO, prezidează Adunările Generale şi sesiunile Consiliului, controlează Secretariatul Central, ia măsuri pentru îndeplinirea tuturor sarcinilor pentru care este mandatat. Vicepreşedinţii sunt, în principiu, locţiitori ai Preşedintelui, îndeplinind diferite sarcini ca reprezentanţi ai acestuia, însă fiecare coordonează şi răspunde de activitatea unui departament, respectiv de Departamentul pentru politici de dezvoltare sau de Departamentul tehnic. Trezorierul se ocupă de problemele financiare şi de strategiile economice, având în subordine Comitetele permanente respective ale Consiliului. Secretarul General conduce Secretariatul Central şi asigură prin intermediul acestuia, secretariatele Adunării Generale, Consiliului, Departamentelor de politici de dezvoltare şi tehnic, îndrumă secretariatele comitetelor şi subcomitetelor tehnice, răspunde de publicaţiile ISO, de informare şi promovare, precum şi de programele pentru ţările în curs de dezvoltare. Departamentul pentru politici de dezvoltare este format dintr-un număr variabil de comitete, specializate pe probleme, în funcţie de preocupările momentane ale Consiliului. Menţionăm cu titlu informativ: Comitetul pentru evaluarea conformităţii (CASCO), Comitetul pentru politica consumatorului (COPOLCO), Comitetul pentru problemele ţărilor în curs de dezvoltare (DEVCO), Comitetul pentru sisteme şi servicii informaţionale (INFCO) etc. În caz de necesitate pot fi constituite alte comitete sau grupe consultative ad-hoc. Fiecare comitet are drept scop studierea aprofundată a temei pentru care a fost constituit şi găsirea mijloacelor necesare soluţionării acesteia prin folosirea lucrărilor de standardizare. Activitatea comitetului se completează cu acţiuni susţinute de implementare şi generalizare a aplicării soluţiei în toate ţările, prin elaborare de materiale informative, prin organizarea de simpozioane, consultaţii etc.
161

În final, după organizarea schimburilor de experienţă se adoptă măsuri de optimizare a rezultatelor, eventual de trecere la etape noi, superioare, cu eficienţă sporită. În mod normal, fiecare comitet urmăreşte scopuri specifice. Astfel, Comitetul pentru evaluarea conformităţii (CASCO) a fost creat pentru: - studierea posibilităţilor de evaluare a conformităţii produselor şi serviciilor cu standardele corespunzătoare şi găsirea mijloacelor adecvate acestui scop; - întocmirea unor materiale cu ajutorul cărora să se poată efectua procesul de certificare şi de evaluare a organismelor implicate în această acţiune; - generalizarea sistemelor naţionale de certificare şi sprijinirea procesului de recunoaştere reciprocă a acestora. Comitetul pentru politica consumatorilor (COPOLCO) a fost înfiinţat pentru a sprijini organizarea acestora, în vederea participării la activitatea de standardizare, pentru a-şi susţine interesele şi a beneficia în final de efectele protecţiei pe care standardele le-o pot oferi. COPOLCO militează pentru informarea consumatorilor în vederea înţelegerii şi folosirii de către aceştia a lucrărilor de standardizare, elaborate în scopul protecţiei lor. Acest comitet urmăreşte toate lucrările comitetelor tehnice al căror subiect are tangenţă cu interesele consumatorilor. Comitetul pentru problemele ţărilor în curs de dezvoltare (DEVCO) studiază posibilităţile de îmbunătăţire a activităţii de standardizare din ţările respective, eventual de organizarea unui sistem democratic de standardizare, eliberat de influenţa structurilor administrative, de implementarea conceptelor moderne de standardizare voluntară, de informarea şi de instruirea standardizatorilor, precum şi de rezolvarea unor probleme specifice necesare pentru alinierea standardelor naţionale la nivelul celor internaţionale. Comitetul pentru sisteme şi servicii informaţionale (INFCO) a fost înfiinţat pentru introducerea informaticii în lucrările de standardizare, având totodată şi un rol consultativ pentru lucrările de standardizare a materialelor şi proceselor necesare acestei activităţi. Departamentul tehnic are în componenţa sa 187 Comitete tehnice (TC), 552 subcomitete (SC), 2100 grupe de lucru (WG) şi 19 grupe de
162

studiu ad-hoc. La recomandarea Consiliului, Comitetele tehnice cu profil apropiat pot fi grupate în divizii tehnice (TD) în vederea coordonării eforturilor pentru standardizarea unor domenii de activitate şi pentru realizarea unor legături de colaborare cu alte organisme internaţionale care au preocupări în domeniul respectiv. Decizia de înfiinţare şi atribuţiile comitetelor, subcomitetelor şi grupelor de lucru sunt de competenţa Consiliului ISO, însă programul de activitate se stabileşte de fiecare Comitet în parte. Organismele naţionale de standardizare participă la lucrările comitetelor tehnice, subcomitetelor şi grupelor de lucru, în funcţie de interesul manifestat de ţara respectivă pentru standardizarea realizată în domeniile pentru care s-au creat organismele tehnice ISO. Organismele naţionale pot avea calitatea de membru participant activ, de membru observator sau de membru neparticipant. Interesul şi participarea organismelor naţionale pot diferi în timp şi în funcţie de tematică, un membru observator putând deveni membru activ la lucrările unui comitet sau al unui subcomitet, un organism naţional putând să fie membru activ al unui subcomitet, rămânând observator în cadrul comitetului tehnic respectiv. În procedura de elaborare a unui standard ISO se disting mai multe etape: - înscrierea în programul Comitetului tehnic respectiv a temei de standardizare, formulate de unul sau mai multe organisme naţionale sau de comitetele tehnice ISO, după obţinerea acceptului formal din partea membrilor comitetului tehnic respectiv. - elaborarea proiectului de standard (CD) de către Comitetul tehnic şi trimiterea acestuia spre examinare, la toţi membri Comitetului respectiv. În cazul existenţei unor observaţii de fond, proiectul este îmbunătăţit şi retrimis membrilor comitetului. Operaţia se repetă până la obţinerea consensului. - Proiectul pentru care s-a obţinut consensul se trimite la Secretariatul Central ISO care îl înregistrează ca proiect de standard internaţional (DIS) şi îl trimite spre examinare tuturor membrilor ISO. Pe baza observaţiilor şi propunerilor primite se redactează forma finală a proiectului de standard internaţional (FDIS).
163

- Proiectul final de standard internaţional este difuzat tuturor membrilor ISO pentru vot. Proiectul este considerat aprobat dacă a întrunit cel puţin 75% voturi favorabile. - Consiliul ISO constată rezultatul votului şi decide publicarea şi difuzarea standardului ISO, după ce i se acordă numărul de ordine şi este înscris în Catalogul ISO. În unele cazuri excepţionale, Comitetele tehnice ISO iau măsuri suplimentare în vederea asigurării unei participări cât mai largi la elaborarea standardelor, ca de exemplu: efectuarea unor sondaje, realizarea unei acţiuni de validare a proiectelor de către organizaţiile utilizatorilor, pentru a se determina dacă acestea vor satisface necesităţile lor, organizarea unor anchete publice pentru a antrena persoane fizice sau alte organizaţii în procesul de îmbunătăţire a proiectelor prin observaţiile şi propunerile pe care acestea le pot face etc. Ca rezultat al activităţii Departamentului tehnic ISO s-au elaborat aproximativ 15000 standarde ISO distribuite pe sectoare în felul următor: în % - generalităţi, ştiinţe ...................................................................... 9,0 - sănătate şi protecţia mediului ..................................................... 4,0 - tehnologii de fabricaţie...............................................................23,3 - electronică şi tehnologia informaţiei ..........................................14,8 - transport şi distribuţie de bunuri.................................................10,5 - agricultură şi tehnologia alimentaţiei ......................................... 6,6 - tehnologia materialelor...............................................................28,9 - construcţii................................................................................... 2,0 - tehnici speciale ........................................................................... 0,9 Comisia Electrotehnică Internaţională (CEI) este prima organizaţie care şi-a propus ca scop principal să faciliteze cooperarea internaţională pentru unificarea terminologiei şi clasificării aparatelor şi maşinilor electrice. Sfera preocupărilor CEI s-a lărgit, concomitent cu dezvoltarea şi consolidarea structurii sale organizatorice, astfel încât în cele peste 600 Comitete de Studii, Subcomitete şi Grupe de lucru au fost abordate probleme de interes major pentru toate ramurile electrotehnicii şi electronicii, ca de exemplu: - Terminologie, unităţi de măsură, simboluri, game de frecvenţe, metode de încercări standardizate;
164

- Materiale importante pentru domeniu: conductori, dielectrici, materiale magnetice; - Materiale folosite pentru producţia şi transportul energiei sau pentru industrie; - Componente pentru instalaţii electrice: cabluri, instrumente, relee, ventilatoare, baterii, siguranţe fuzibile, aparate şi accesorii; - Componente, subansamble şi ansamble pentru radio, televiziune, comunicaţii şi pentru sisteme de comandă; - Funcţionalitatea, securitatea, fiabilitatea şi controlul folosirii energiei electrice în diferite tipuri de instalaţii (în clădiri, spitale, mine, nave, maşini de tracţiune, maşini unelte etc.) sau pentru utilizări speciale, ca de exemplu pentru sudură, încălzire, producerea frigului, condiţionarea aerului etc. CEI este puternic implicată în acţiunea de colaborare şi schimbul de informaţii privind standardizarea internaţională în domeniul electrotehnicii şi electronicii. Împreună cu ISO coordonează lucrările de standardizare internaţională, urmărind evitarea suprapunerilor de activităţi şi canalizând eforturile specialiştilor pentru realizarea celor mai utile standarde. Totodată CEI s-a preocupat de crearea unui sistem armonizat de evaluare a conformităţii componentelor electronice şi de testare a echipamentului electronic. O atenţie deosebită se acordă standardizării în domeniul tehnologiei informaticii, creându-se în acest scop un comitet tehnic mixt (CEI, ISO). În activitatea de standardizare internaţională, CEI intenţionează să aibă un rol de antemergător, urmărind în acest scop: - dezvoltarea colaborării cu întreprinderi relevante, institute de cercetare, universităţi, specialişti, inventatori, pentru cunoaşterea din timp a noutăţilor în domeniul tehnologiei, descoperirii şi realizării de prototipuri de materiale şi de produse, astfel încât acestea să poată fi reflectate în standarde, înainte de lansarea lor în producţie; - studierea atentă a cerinţelor utilizatorilor de produse electrotehnice şi electronice, pentru a le include în standarde; - elaborarea de standarde internaţionale pentru noile domenii de perspectivă ale industriei electrotehnice şi electronice;
165

- îmbunătăţirea activităţii de standardizare şi a colaborării cu alte organisme cu preocupări în acest domeniu, pentru ca lucrările de standardizare să fie definitivate într-un timp cât mai scurt şi în condiţii calitative optime. Structura organizatorică şi preocupările Comisiei Electrotehnice Internaţionale sunt stabilite în cadrul Reuniunilor Generale ale Comitetelor membre (Organisme naţionale relevante, cu preocupări în domeniul electrotehnicii şi electronicii, recunoscute ca reprezentante ale statelor respective la lucrările CEI) care formează Consiliul CEI. Reuniunile Generale CEI au loc anual, cu care ocazie se analizează activitatea desfăşurată în perioada dintre reuniuni, se stabilesc programele de activitate şi se aleg organele de conducere: Preşedintele CEI, Comitetul de Acţiune şi Biroul Central, condus de Secretarul General. Biroul Central CEI urmăreşte îndeplinirea hotărârilor Consiliului, convoacă reuniunile, difuzează documentele de lucru şi publicaţiile CEI. Lucrările tehnice sunt efectuate de către Comisii de Studii, Subcomisii sau Grupe de lucru. Examinarea şi punerea de acord a lucrărilor executate se face de către Comitetele membre pe baza anteproiectelor şi apoi a proiectelor, circulate după anumite reguli pe perioade limitate de timp şi completarea unor buletine de vot. Comisia Codex Alimentarius funcţionează în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO) şi al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), având ca sarcină principală coordonarea tuturor lucrărilor în materie de norme alimentare întreprinse de organizaţii guvernamentale sau neguvernamentale. Comisia stabileşte ordinea de prioritate, ia iniţiative şi conduce lucrările de pregătire a proiectelor de norme, elaborate de către organizaţiile componente. După acceptarea normelor de către guverne, comisia le publică într-un "Codex Alimentarius". Normele Codexului Alimentar au ca principal obiectiv armonizarea cerinţelor relative la produsele alimentare, care să asigure apărarea sănătăţii consumatorilor şi să faciliteze comerţul internaţional. Lucrările Comisiei se realizează prin intermediul unor Comitete specializate pentru igienă alimentară, aditivi alimentari, pesticide, etichetarea produselor alimentare, condiţii tehnice şi metode de analiză pentru legume şi fructe, sucuri de fructe şi produse congelate, cacao şi
166

ciocolată, grăsimi şi uleiuri, lapte şi produse lactate, carne şi produse din carne, peşte şi produse din peşte etc. Pentru teme care fac obiectul preocupării altor organisme de standardizare se stabilesc relaţii de colaborare. 9.1 Standardizarea la nivel regional Circulaţia şi schimbul de mărfuri între ţările unor regiuni geografice nu se pot realiza în condiţii optime dacă documentele normative nu sunt armonizate, echivalente sau chiar identice. Folosirea în acest scop numai a standardelor internaţionale nu rezolvă în condiţii optime nevoile regionale întrucât acestea abordează o problematică de importanţă universală, nu reflectă specificul local şi nu sunt elaborate în momentele favorabile ale pieţelor mai dinamice, aşa cum sunt cele ale ţărilor apropiate teritorial şi economic. Din această cauză unele ţări europene, americane, asiatice, arabe au promovat acţiuni de standardizare la nivel regional şi şi-au creat organisme de standardizare corespunzătoare. Astfel, ţările din Uniunea Europeană au întreprins lucrări sistematice pentru rezolvarea unor probleme de standardizare internaţională, în scopul promovării unui comerţ internaţional eficient. Lucrările realizate au avut ca rezultat încheierea unor acorduri internaţionale sau iniţierea unor acţiuni în domeniul standardizării, vizând următoarele sectoare şi problematică: - Agricultură – condiţii de calitate ale produselor alimentare perisabile (fructe şi legume, alimente congelate, sucuri de fructe etc.) - Transport – reguli şi directive în transportul internaţional privind: traficul rutier (semne, semnalizări şi marcaje rutiere, artere principale de trafic internaţional, recepţionarea vehiculelor şi pieselor lor, greutăţi şi dimensiuni ale vehiculelor rutiere comerciale); traficul feroviar (material feroviar rulant, echipamente etc.); transportul fluvial (reguli de securitate, semnalizări, ambarcaţiuni etc.); cerinţe vamale; transportul produselor alimentare perisabile; transportul produselor nocive; containere etc.
167

- Energie: clasificarea antracitului şi a lignitului după tipuri şi mărimi; metode de măsurare a reactivităţii cocsului metalurgic; reţele electrice; regulamente de securitate pentru conducte internaţionale de gaze - Construcţii: standardizarea şi coordonarea dimensiunilor elementelor componente ale clădirilor şi ale ansamblelor de clădiri; decizii şi directive pentru construcţii. - Lemn: stabilirea unui sistem unitar de clasificare la nivel european a buştenilor de conifere; dimensiunile cherestelei; metode de încercare a rezistenţei la foc a produselor din panel etc. Comitete speciale s-au ocupat de modelele unor documente utilizate în comerţul internaţional (contracte de vânzări internaţionale, documente comerciale), de statistică şi studii economice etc. În cadrul Uniunii Europene au fost iniţiate lucrări pentru întărirea şi dezvoltarea cooperării în domeniul standardizării. Au fost organizate reuniuni ale funcţionarilor guvernamentali însărcinaţi cu politica de standardizare din ţările lor, în care s-au analizat posibilităţile de eliminare a obstacolelor de natură tehnică care îngreunează comerţul internaţional şi s-au stabilit domeniile şi produsele prioritare pentru standardizarea internaţională. Principiile, regulile şi metodele stabilite iniţial pentru standardizarea la nivel european nu au favorizat elaborarea documentelor normative în ritmul alert solicitat de realităţile economice. Astfel, luarea deciziilor numai cu unanimitate de voturi întârzia adoptarea documentelor normative. Metoda armonizării detaliate crea dificultăţi la specificarea produselor până la cele mai neînsemnate amănunte. Principiul armonizării opţionale, care admitea existenţa simultană a reglementărilor europene şi a variantelor naţionale, menţinea diferenţele conceptuale în tratarea unor produse, ceea ce crea în continuare dificultăţi în schimburile internaţionale de mărfuri. Cartea verde adoptată de Consiliul Comunităţii Europene stabileşte noi obiective şi principii ale standardizării europene, dând, prin noua abordare, un impuls substanţial activităţii de elaborare a documentelor normative.

168

Printre aspectele noi stabilite prin Cartea verde referitoare la dezvoltarea standardizării se pot exemplifica: - antrenarea cu prioritate în activitatea de standardizare a profesioniştilor, consumatorilor şi a experţilor industriilor europene; - implicarea mai activă a statelor în susţinerea activităţii de standardizare europeană; - susţinerea activităţii de standardizare prin finanţarea unui program multinaţional în acest domeniu; - perfecţionarea structurii organizatorice prin înfiinţarea de organisme europene sectoriale de standardizare. Totodată se subliniază principiile care stau la baza activităţii de standardizare europeană şi anume: - selectarea domeniilor prioritare care necesită standarde şi a prescripţiilor incluse în conţinutul acestora; - cooperarea mai intensă a părţilor interesate în procesul de elaborare a standardelor; - simplificarea specificaţiilor referitoare la produse, procese, servicii etc. pentru a diminua efectele negative ale tendinţei de complexare; - implementarea reală a standardelor în activitatea umană şi, dacă este nevoie, aplicarea acestora pe cale legală, ţinând cont de natura standardului, de nivelul industrializării, de legislaţia existentă şi de condiţiile specifice din ţara respectivă; - verificarea conformităţii dintre performanţele unui produs şi prevederile standardului corespunzător; - examinarea periodică şi dacă este cazul revizuirea standardelor care au devenit necorespunzătoare. Activitatea de standardizare europeană este condusă cu responsabilitate, coordonat, urmărindu-se în permanenţă obţinerea unei eficienţe economice optime. În acest scop trebuie militat pentru armonizarea totală a documentelor normative, ceea ce presupune transpunerea standardelor europene în standardele naţionale sau folosirea directă a acestora, elaborarea standardelor pe bază sectorială, riguros coordonată, pentru a se evita irosirea resurselor umane şi financiare prin efectuarea în paralel a
169

aceloraşi lucrări şi instituirea unui sistem european de standardizare, capabil să organizeze activitatea şi să gestioneze rezultatele acesteia. Organismele europene de standardizare create în acest scop sunt: - Comitetul European de Standardizare (CEN) – asociaţie internaţională înfiinţată pentru a conduce cooperarea dintre organismele naţionale de standardizare din ţările Europei, cu obiectivul de a adopta, prin consens şi transparenţă – standardele europene (EN) Comitetul se preocupă de programarea, finanţarea, organizarea, promovarea şi perfecţionarea activităţii de standardizare europeană. CEN se ocupă de standardizarea tuturor domeniilor, cu excepţia domeniului electrotehnic şi cel al telecomunicaţiilor. - Comitetul european de standardizare pentru electrotehnică (CENELEC) – organizaţie internaţională care are ca obiectiv elaborarea standardelor europene în domeniul electrotehnic şi electronic şi adoptarea standardelor CEI (Comisia Electrotehnică Internaţională) ca standarde europene, cu scopul de a defini condiţiile de acces pe piaţa europeană a produselor şi serviciilor electrotehnice şi electronice. CENELEC realizează totodată coordonarea programelor de certificare şi de încercări în electrotehnică. - Institutul European de Standardizare în Telecomunicaţii (European Telecommunications Standards Institute, ETSI) reuneşte eforturile organizaţiilor europene care activează în telecomunicaţii, informatică, radio şi televiziune pentru elaborarea de standarde ES şi ETS (de telecomunicaţii) preluând activitatea de standardizare în telecomunicaţii de la Conferinţa Administraţiilor Europene de Poştă şi Telecomunicaţii (CEPT). ETSI are o structură diferită de celelalte organisme europene de standardizare întrucât membrii săi nu sunt organismele naţionale de standardizare (are însă acorduri cu acestea), ci regii naţionale care se ocupă de telecomunicaţii, operatori ai reţelelor publice, firme care acţionează pe piaţa de echipamente şi utilizatori ai serviciilor de telecomunicaţii, precum şi institute de cercetări şi firme de consultanţă în domeniu. Procesul de standardizare european se realizează prin Comitete Tehnice la lucrările cărora participă delegaţi sau mandataţi ai organismelor naţionale. Deciziile consiliilor comitetelor tehnice se trimit sub formă de proiecte de standarde (ENV) sau de documente de referinţă (PQ, pentru probleme procedurale), în anchetă la toţi membrii săi, care comunică poziţia lor faţă de proiecte în maximum 6 luni. Pe baza observaţiilor
170

primite se întocmeşte proiectul final care este supus votului formal şi devine EN, ES, ETS sau document final. Pe baza acestora se întocmesc standardele naţionale. Adoptarea standardelor europene şi internaţionale se face în conformitate cu procedurile prevăzute în standardul SR 10000:2000, partea 8 şi 9, bazate pe regulile practicate de organismele europene de standardizare CEN/CENELEC, cuprinse în Regulamentul Intern CEN/CENELEC Partea 2: Reguli comune pentru lucrările de standardizare precum şi pe procedura de traducere stabilită prin CEN System Handbook. De regulă, procedura pentru adoptarea standardelor europene şi internaţionale este identică cu procedura de elaborare a standardelor române, în varianta existenţei în prealabil a unui proiect de standard. Pentru urgentarea adoptării se folosesc proceduri simplificate, prin publicarea versiunii române sau prin andorsarea standardelor europene sau internaţionale. Fazele de obţinere a versiunii române sunt: a) întocmirea programului de adoptări a standardelor europene ca standarde române; b) traducerea textului uneia din versiunile oficiale ale standardului european; c) verificarea şi corectarea versiunii române; d) difuzarea versiunii române către membrii Comitetului Tehnic de profil; e) definitivarea textului versiunii române pe baza eventualelor observaţii ale membrilor CT; f) aprobarea versiunii române şi adoptarea standardului european ca standard român; g) publicarea standardului român. Programul de adoptări se elaborează de ASRO pe baza propunerilor primite din partea factorilor interesaţi şi ţinând cont de sarcinile care revin părţii române din relaţiile internaţionale. Programul este comunicat de către ASRO fiecărui secretariat de CT, care introduce în programul său de lucru temele corespunzătoare domeniului specific. Traducerea textului uneia dintre versiunile oficiale ale standardului european se face, de regulă, de către unul din membrii Comitetului Tehnic de profil (sau de secretarul CT) stabilit în şedinţa comitetului pe baza analizei comparative a CV-urilor candidaţilor. Sunt
171

preferate pentru această activitate persoanele care cunosc foarte bine cel puţin una din limbile oficiale (engleză, franceză sau germană), au experienţă în elaborarea standardelor în cadrul CT şi posedă cunoştinţe temeinice profesionale în domeniu. Traducătorul selectat devine elaborator al versiunii române şi încheie un contract de parteneriat cu ASRO. Elaboratorul realizează versiunea română a standardului european şi o transmite membrilor comitetului de lectură – CDL în termen de maximum 30 zile calendaristice. Versiunea română trebuie realizată respectându-se terminologia utilizată în standardele din domeniu sau din standardele generale de terminologie şi regulile metodologice de redactare şi tehnoredactare stabilite de ASRO. Coperta, preambulul, anexele (dacă este cazul) şi ultima pagină a versiunii române sunt redactate de ASRO. Comitetul de lectură – CDL constituit din preşedintele şi secretarul CT, împreună cu reprezentantul ASRO în CT verifică corespondenţa dintre versiunea oficială şi versiunea română realizată de elaborator, verifică respectarea terminologiei şi a regulilor metodologice de redactare şi definitivează textul versiunii române pe baza observaţiilor membrilor CDL, asigurând identitatea (echivalenţa) dintre versiunea oficială şi versiunea română. Toate modificările convenite se consemnează în procesul verbal al şedinţei CDL pe baza căruia secretarul CT modifică textul versiunii române şi o difuzează tuturor membrilor comitetului tehnic care, în cel mult 15 zile calendaristice trebuie să-şi dea acordul sau să transmită eventualele observaţii cu caracter formal sau redacţional. Secretarul CT întocmeşte sinteza observaţiilor şi o transmite membrilor CDL şi, după consultarea cu preşedintele CT şi reprezentantul ASRO, convoacă o nouă şedinţă a CDL sau se procedează la rezolvarea observaţiilor într-un mod convenit. Secretarul CT redactează textul final al versiunii române şi transmite la ASRO dosarul complet al standardului. ASRO, prin compartimentele de specialitate, face o ultimă verificare a textului final, după care versiunea finală a standardului european se supune aprobării de către Directorul General al ASRO şi capătă statut de standard român.
172

Procedura de adoptare prin andorsare este şi mai simplă întrucât nu se mai realizează traducerea versiunii oficiale a standardului european, cei interesaţi urmând să consulte documentul în limba oficială în care a fost elaborat. ASRO redactează numai fila de confirmare a adoptării standardului european (coperta, preambulul, anexele naţionale şi ultima pagină) pe care o trimite membrilor comitetului de lectură CDL pentru verificare şi redactare finală. Standardul se aprobă de conducerea ASRO şi se înregistrează în baza de date. 9.2 Standardizarea în perspectivă Nevoia de standarde a omenirii este departe de a fi satisfăcută. Există încă ţări care nu au un organism naţional de standardizare, iar în unele ţări în curs de dezvoltare activitatea de standardizare este slab dezvoltată. Se constată de asemenea că în nici un domeniu de standardizare nu s-a ajuns la un grad de acoperire cu standarde de 100 %, iar în alte domenii numărul de standarde elaborate este foarte mic. Pentru unele domenii, în unele ţări, nu s-a elaborat nici un standard. Pentru a completa întregul portofoliu necesar de standarde este de presupus că se vor depune eforturi susţinute materiale, financiare şi forţă de muncă specializată, cu calificare superioară. Sistemul organizatoric, principiile, metodologiile şi strategiile actuale nu vor mai fi satisfăcătoare pentru activitatea viitoare. Standardele naţionale care nu sunt echivalente cu standardele internaţionale sau europene, pot constitui "bariere tehnice" pentru schimburile de mărfuri. Fără o armonizare totală a documentelor normative nu se va putea realiza o îmbunătăţire reală a comerţului mondial şi a transferului de tehnologie. Ieşirea din situaţia prezentată şi înaintarea spre viitor a standardizării nu se poate realiza numai pe cale extensivă, ceea ce ar necesita cheltuieli suplimentare, ci printr-o nouă abordare a activităţii, cu orientare preferenţială spre standardizarea internaţională, pe baza unor principii moderne.
173

Realizarea unui astfel de sistem de standardizare este impusă şi de acordurile şi de codurile practice elaborate de Organizaţia Mondială a Comerţului - OMC, potrivit cărora mondializarea comerţului impune globalizarea standardizării. Adoptarea unei strategii globale în domeniul standardizării presupune intervenţia simultană şi totală în soluţionarea tuturor subiectelor şi aspectelor standardizabile. Această abordare nu se poate realiza decât cu forţe unite ale ţărilor în cadrul unor organisme internaţionale de standardizare. Strategia globală ar impune o acţiune ofensivă care să dinamizeze elaborarea standardelor internaţionale şi europene şi să repună în evidenţă şi să întărească directivele organismelor corespunzătoare. În acest scop procedura de întocmire a programelor de standardizare, pornind de la o cerere la nivel comunitar, prezentată de un organism de standardizare trebuie lărgită, pentru a se putea include propuneri şi solicitări ale altor organisme sau comitete naţionale sau tematici derivate din studiile şi analizele efectuate din proprie iniţiativă. Pentru a implementa o strategie globală ar trebui ca în cadrul fiecărei profesii să se procedeze la un examen de ansamblu al diferitelor oportunităţi de standardizare, chiar dacă priorităţile sunt deja stabilite. Totodată trebuie stimulate şi direcţionate confruntările de idei în aşa fel încât în cadrul fiecărui organism de standardizare să se ajungă la un program de ansamblu. Această sarcină ar putea fi preluată de grupuri de gândire strategică care s-ar putea transforma în comitete de orientare strategică. Gândirea strategică nu trebuie să devină un scop în sine ci este necesar să se întreprindă fără întârziere acţiuni exemplare de elaborare şi finalizare a lucrărilor de standardizare. Implementarea strategiei globale implică şi un efort de explicare şi informare la diferite niveluri: (administraţie, producători, distribuitori, consumatori) pentru cunoaşterea şi folosirea documentelor normative, ceea ce ar amplifica cererea de standarde. În mod normal o activitate de asemenea anvergură face necesară o perfecţionare a colaborărilor pe plan european şi internaţional, pentru a mobiliza şi canaliza în condiţii optime eforturile de elaborare şi implementare a standardelor.
174

Strategia globală trebuie completată cu strategia modulară sau sectorială care permite o cunoaştere mai aprofundată şi mai detaliată a necesităţilor de standardizare şi o evaluare mai exactă a posibilităţilor practice de realizare a lucrărilor. Strategia modulară sprijinită de o structură organizatorică adecvată permite să se pună de acord tendinţa de descentralizare a iniţiativelor şi necesitatea menţinerii coerenţei ansamblului. Strategia modulară permite fiecărei profesii să obţină satisfacţie în efortul depus pentru standardizare. Profesioniştii nu se vor limita la elaborarea unor standarde specifice şi la implementarea acestora în sectorul lor de activitate ci îşi vor extinde preocupările în câmpul de aplicare specific, cu influenţă evidentă asupra numărului de teme de standardizare ce vor fi luate în lucru. Strategia globală trebuie să fie susţinută de strategia pragmatică, bazată pe folosirea experienţei, cu condiţia ca aceasta să fie suficient de progresivă şi să-şi păstreze flexibilitatea indispensabilă pentru a nu frâna evoluţia. Valorificarea experienţei înseamnă şi folosirea unor documente normative adoptate anterior, de tipul reglementărilor, codurilor de utilizare, codurilor de bune practici, ghiduri, directive, standarde etc. Aceste documente normative trebuie supuse unor analize prealabile şi revizuite la momentul oportun. × × × În perspectivă, standardizarea ne apare ca o activitate complexă, cu ramificaţii în toate domeniile, prezentă în toate colţurile lumii, nu atât sub formă de documente normative, cât, mai ales, ca un mod de existenţă care ne influenţează viaţa sub toate aspectele ei. Probabil că în viitor nu se va vorbi numai de globalizarea standardizării ci de universalizarea ei.

175

Capitolul 10
CERTIFICAREA MĂRFURILOR 10.1 Definirea certificării Relaţiile economice dintre producătorii, distribuitorii şi consumatorii de produse şi servicii sunt într-o continuă schimbare şi perfecţionare urmărindu-se, printre altele, şi creşterea gradului de satisfacere a cerinţelor clienţilor. Acest fapt se poate realiza printr-o ofertă superioară din punct de vedere cantitativ şi calitativ din care cumpărătorul să-şi poată alege produsul sau serviciul cel mai convenabil, corespunzător nevoilor sale. În cele mai multe cazuri, decizia de cumpărare este influenţată de încrederea pe care clientul o are în furnizorul său. Relaţiile de încredere între furnizorii şi beneficiarii de produse sau servicii se stabilesc treptat în timp şi se bazează pe de o parte pe cunoaşterea posibilităţilor şi performanţelor producătorilor iar pe de altă parte, pe acţiunile de adaptare a ofertei la nevoile clienţilor. Acest gen de cunoaştere reciprocă este specifică economiilor locale, cu pieţe stabile, unde producătorii se întâlnesc cu clienţii lor şi se înţeleg în mod direct asupra calităţii mărfurilor sau serviciilor. În aceste cazuri, uneori, cerinţele beneficiarilor reflectă un specific local, particularizat de obiceiuri tradiţionale, care impune pentru produse anumite caracteristici neesenţiale care limitează producţia de serie şi nu favorizează comerţul de anvergură. Liberalizarea schimburilor de mărfuri şi globalizarea pieţelor măresc distanţele dintre furnizori şi beneficiari, cunoaşterea reciprocă devenind uneori imposibilă. Adaptarea la cerinţele pieţei se face cu întârziere iar consumatorii finali privesc cu reticenţă produsele provenind de la ofertanţii necunoscuţi. Pentru a-şi forma o imagine favorabilă şi a spori încrederea acestor clienţi, furnizorii apelează la o nouă formă de promovare a produselor, folosind în acest scop organisme recunoscute pe pieţele respective şi care se bucură de încrederea cumpărătorilor. Aceste organisme atestă conformitatea produselor cu modelele caracterizate prin
176

cele mai corespunzătoare performanţe. Prin activitatea lor, aceste organisme se interpun între producători şi consumatori devenind garanţi pentru calitatea mărfurilor prezentate pe pieţele depărtate de locul lor de origine. Acţiunea acestor organisme este cunoscută sub denumirea de certificare. Un gen de certificare se realizează de anumiţi specialişti care-i asistă pe cumpărători în momentul achiziţiei unor mărfuri, de obicei mai complexe, şi care îi asigură pe aceştia că produsul respectiv prezintă caracteristici tehnico-funcţionale adecvate nevoilor lor. Nevoia de certificare apare şi în cazul în care producătorul ignoră specificul local şi scoate în evidenţă numai caracteristicile esenţiale ale produselor realizate. În acest caz certificarea asigură cumpărătorul că valoarea de întrebuinţare a produsului se menţine la nivel ridicat, unele dintre proprietăţi fiind superioare celor pe care le aveau produsele locale. Este cunoscut faptul că înnoirea produselor şi îmbunătăţirea calităţii acestora evoluează permanent (creştere exponenţială), în timp ce procesul de asimilare, de acceptare, de obişnuire a consumatorului cu noile produse prezintă o evoluţie mai lentă (creştere liniară). Există în permanenţă o diferenţă între calitatea/noutatea oferită şi cea acceptată de consumatorul tradiţional. Acesta se lasă mai greu convins că noutăţile au o valoare de întrebuinţare superioară faţă de etalonul său de comparaţie (imaginea produsului cu care s-a obişnuit). În această situaţie furnizorii de produse sau servicii fac eforturi deosebite pentru a impune elementele de noutate şi consideră acţiunea de certificare ca un sprijin real în promovarea produselor lor. Există însă şi temerea că pe pieţe ar putea fi lansate şi produse finisate strălucitor care să mimeze noutatea şi bonitatea, produse contrafăcute, produse pirat în general, produse de calitate îndoielnică. Cumpărătorul este înşelat, devine neîncrezător şi reacţionează negativ faţă de orice ofertă de produse. Pentru a-l proteja pe cumpărătorul care nu posedă cunoştinţele necesare care să-i permită recunoaşterea noncalităţii, organisme internaţionale şi naţionale au impus certificarea produselor prin directive, legi, hotărâri de guvern, ordine sau alte documente normative menite să creeze structura organizatorică şi metodologia necesare desfăşurării acestei activităţi.
177

Certificarea modernă a fost iniţiată în anii ’’50 când s-a constituit Comitetul ISO pentru certificare (CERTICO), s-a generalizat în 1993 când Comunitatea Economică Europeană a impus certificarea ca o necesitate pentru susţinerea acţiunii de liberalizare a circulaţiei mărfurilor şi este în continuă perfecţionare prin ideile novatoare apărute ca urmare a experienţei acumulate în aplicarea ei. Reacţia specialiştilor români faţă de această mişcare a apărut cu o anumită întârziere prin susţinerea problemelor fundamentale ale certificării sub o altă formă, respectiv prin "modernizarea" activităţii de omologare. Se sugera proiectarea unui sistem naţional de omologare a produselor, orientat pe principiile moderne ale sistemelor de asigurare a calităţii şi având metodologii şi proceduri care să permită evaluarea exigentă a garanţiilor de calitate. Se preconiza ca sistemul să se preocupe în primul rând de produsele de importanţă deosebită pentru economia naţională care urmau a fi controlate calitativ prin încercările efectuate de laboratoare specializate independente, acreditate pe plan naţional. Pe baza lucrărilor laboratoarelor de încercări acreditate şi autorizate se putea acorda marca de calitate pentru produsele realizate la nivel calitativ mondial. Produsele a căror calitate se putea aprecia numai după cunoaşterea comportării lor în exploatare iar încercările de fiabilitate aveau o durată prea mare urmau a fi supuse încercărilor de laborator şi după livrarea lor în reţeaua comercială sau în exploatare cu precizarea că aceste încercări permiteau retragerea mărcilor de calitate. Organizarea propriu-zisă a activităţii de certificare din România a fost decisă în 1992 prin Hotărârea Guvernamentală de constituire şi funcţionare a "Sistemului naţional de certificare a calităţii", coordonat de Institutul Român de Standardizare. Sistemul naţional de certificare cuprindea ansamblul organismelor de certificare a produselor şi serviciilor, organismelor de certificare a sistemelor calităţii, organismelor de certificare şi acreditare a personalului, organismelor de acreditare a laboratoarelor de încercări precum şi ansamblul laboratoarelor acreditate. Iniţial era prevăzută certificarea obligatorie a produselor reglementate prin standarde, respectiv a celor care puteau afecta viaţa şi sănătatea oamenilor sau calitatea mediului înconjurător.
178

Ulterior coordonarea activităţii de certificare a fost preluată de ASRO care îşi exercita această prerogativă prin: Colegiul organismelor acreditate, Consiliul de certificare (COCER) şi Serviciul certificare-marcă. Definirea conceptului de certificare a produselor s-a realizat iniţial cu o anumită imprecizie, întrucât noţiunea era cunoscută în limba română dar cu un înţeles mai diferit, mai general, iar conţinutul actual diferea în funcţie de preocupările organismelor care încercau să modeleze noţiunea în funcţie de preocupările lor specifice, folosind traduceri din diferite limbi internaţionale. Astfel, în dicţionarele de limbă română certificarea era definită ca fiind acţiunea de a certifica, respectiv de a dovedi, confirma printr-un act oficial (certificat) autenticitatea, exactitatea sau valabilitatea unui lucru sau în care se atesta o anumită calitate. Există o multitudine de acte oficiale care au denumirea de certificate ca de exemplu: certificate de stare civilă, de studii, de proprietate, de inventator, medical etc. dar şi certificate referitoare la mărfuri (de origine, de analiză, de recepţie etc.). Definiţia modernă, actuală a certificării produselor s-a conturat prin contribuţia Organizaţiei Europene pentru Calitate (EOQ), a standardelor europene (seria EN 45000), a standardelor internaţionale etc. Diferenţele dintre variantele propuse fiind nesemnificative, se redă numai definiţia adoptată de EOQ: "Certificarea reprezintă procedura şi activităţile efectuate de un organism de certificare privind analizarea, verificarea şi confirmarea scrisă a calităţii produselor în concordanţă cu specificaţiile (reglementările specifice)". În principiu certificarea este o acţiune voluntară, în sensul că orice producător sau distribuitor de produse/servicii poate obţine un certificat de conformitate (sau dreptul de a aplica o marcă de conformitate) pentru produsele care corespund standardelor sau specificaţiilor tehnice recunoscute. Există însă şi o certificare obligatorie care trebuie efectuată pentru produsele/serviciile care cad sub incidenţa unor reglementări obligatorii care vizează protecţia vieţii şi sănătăţii oamenilor, protecţia muncii şi a mediului înconjurător sau pentru care sunt elaborate directive europene de armonizare privind cerinţele esenţiale.

179

Certificarea este o preocupare a producătorilor de mărfuri întrucât le conferă acestora unele avantaje, printre care: - promovarea mai eficientă a produselor şi orientarea consumatorilor în luarea deciziilor de cumpărare care conduc la creşterea volumului producţiei şi al vânzărilor; - înlăturarea barierelor tehnice din calea comercializării produselor şi scurtarea timpului de pătrundere a acestora pe pieţele noi; - asigurarea unui nivel calitativ în conformitate cu necesităţile consumatorului sau cu cerinţele esenţiale impuse de organismele competente internaţionale; - diminuarea cheltuielilor ocazionate de verificările repetate ale calităţii. Totodată certificarea asigură o protecţie corespunzătoare a consumatorului, constituind o garanţie pentru viaţa, sănătatea şi securitatea acestuia şi pentru nealterarea mediului înconjurător. Producătorii pot efectua certificarea printr-o declaraţie de conformitate, făcută pe propria răspundere, sau apelând la o terţă parte, (organism de certificare) independentă şi mai credibilă care este acreditată sau notificată de o autoritate tutelară (naţională sau internaţională). Pentru a certifica un produs este necesară cunoaşterea caracteristicilor proiectate, realizate şi menţinute în timpul comercializării şi utilizării acestuia, ceea ce implică existenţa şi activitatea unor laboratoare specializate (neapărat acreditate) şi a unor persoane (de asemenea acreditate) care să execute încercările şi determinările în laboratoare sau să facă inspecţii şi audituri pentru urmărirea produsului şi să întocmească rapoartele în care să prezinte situaţia reală a nivelului calitativ al acestuia. Ansamblul organismelor, laboratoarelor şi personalului care efectuează încercări, certificări de produse, de sisteme de management al calităţii sau de mediu, audituri şi inspecţii constituie infrastructura pentru evaluarea calităţii, coordonată de organismul naţional de acreditare Asociaţia de Acreditare din România – RENAR.

180

RENAR este o asociaţie independentă, neguvernamentală şi nonprofit care are următoarele atribuţii: - acreditează şi supraveghează organismele de certificare şi laboratoarele de încercări; - acordă dreptul de utilizare a mărcii naţionale de acreditare; - elaborează şi actualizează regulile şi metodologia de acreditare, punându-le de acord cu cerinţele europene şi internaţionale în domeniu; - reprezintă România în relaţiile externe bilaterale sau cu organizaţiile de acreditare europene şi internaţionale; - participă la elaborarea unor documente normative necesare activităţii de acreditare; - efectuează activităţi de informare, instruire, publicistică etc. necesare asociaţiei. Pentru îndeplinirea în bune condiţii a atribuţiilor ce-i revin, Asociaţia de Acreditare din România are, conform statutului şi Regulamentului de funcţionare, o structură, un mod de organizare şi principii de lucru care să-i asigure o concordanţă deplină cu activităţile organismelor similare din ţările europene dar şi cu cele ale instituţiilor, organizaţiilor sau asociaţiilor care au preocupări în domeniul acreditării: Organizaţia Europeană de Încercări şi Certificare (EOTC), Cooperarea Europeană pentru Acreditare (EA), Organizaţia Europeană pentru Calitate (EOQ), Organizaţia Europeană pentru Promovarea Cooperării între Laboratoarele de Încercări (EUROLAB) etc. Forul suprem de conducere a activităţii RENAR este Adunarea Generală a membrilor săi care alege un Consiliu însărcinat să evalueze solicitările de acreditare şi să adopte hotărâri corespunzătoare pe baza avizelor Comitetelor Tehnice şi Sectoriale. Principiile care stau la baza activităţii de certificare sunt: - accesul liber, voluntar la certificare al tuturor solicitanţilor fără discriminări şi fără condiţii financiare sau de altă natură care să fie inacceptabile pentru clienţi; - procedurile şi metodologiile de lucru trebuie să fie armonizate cu cele europene şi internaţionale şi aplicate cu rigurozitate şi consecvenţă; - organismul de certificare trebuie să fie independent faţă de manifestarea unor interese specifice, imparţial şi neinfluenţabil;
181

- lucrările de certificare trebuie executate cu competenţă şi responsabilitate, la timp şi în condiţii optime; - evidenţa lucrărilor de certificare inclusiv a situaţiilor de suspendare, retragere, reacordare a acreditării, certificării sau mărcii de conformitate trebuie ţinută cu exactitate şi în condiţii de siguranţă; - lucrările de certificare trebuie să se caracterizeze prin transparenţă şi disponibilitate publică cu condiţia ca în fazele intermediare de lucru să se asigure confidenţialitatea informaţiilor în scopul apărării intereselor clienţilor. 10.2 Metodologia certificării produselor Certificarea produselor decurge în mod diferit în funcţie de organismul care o execută şi de scopul urmărit. Cea mai simplă certificare este aceea realizată chiar de către producător, încheiată cu o Declaraţie de conformitate a produsului faţă de un referenţial recunoscut. În acest caz, producătorul evaluează în laboratorul propriu sau într-un laborator acreditat, performanţele produsului realizat şi declară pe propria răspundere că acestea corespund cu cele prevăzute în referenţial (standard român, internaţional, de firmă, specificaţii, cerinţe de calitate etc.). Pentru a emite declaraţia, furnizorul trebuie să exercite controlul tuturor activităţilor care afectează calitatea produsului, în aşa fel încât să se asigure că sunt respectate toate prescripţiile documentelor normative la care se referă declaraţia. În acest scop furnizorul trebuie să aibă la dispoziţia sa toate mijloacele necesare pentru efectuarea acestui control la toate nivelurile şi fazele procesului de fabricaţie (materii prime, producţie, produse finite, ambalaje etc.). Informaţiile din sistemul calităţii şi rezultatele încercărilor efectuate trebuie să fie disponibile pentru eventuale verificări în caz de reclamaţii.
182

Declaraţia trebuie să conţină informaţii suficiente pentru a identifica produsele la care se referă precum şi pentru a identifica întreprinderea şi persoana autorizată să o emită. În cuprinsul declaraţiei trebuie să se specifice în mod expres faptul că aceasta este emisă pe propria răspundere a furnizorului care acordă garanţia pentru calitatea şi valabilitatea produsului. Declaraţia poate să se prezinte sub formă de document, etichetă, să fie aplicată pe produs sau pe ambalaj, să fie înscrisă pe factură sau pe instrucţiunile de folosire a produsului. Pentru a obţine un certificat de conformitate sau dreptul de a aplica o marcă de conformitate se apelează la organisme de certificare ce execută certificări de produse, eventual în colaborare cu organisme de inspecţie şi cu laboratoare acreditate. Aceste organisme trebuie să corespundă anumitor criterii generale pentru a fi recunoscute la nivel naţional şi, eventual, european ca fiind competente şi fiabile în executarea certificărilor de produse. Aceasta presupune armonizarea la nivel internaţional a procedurilor şi metodologiilor de certificare şi încheierea unor acorduri de recunoaştere reciprocă a competenţei organismelor de certificare din diferite ţări. În linii generale, certificarea conformităţii produsului cu prevederile unui standard se realizează prin: - încercări şi analize preliminare pentru determinarea caracteristicilor produsului; - evaluarea conformităţii produsului şi acordarea certificatului de conformitate; - monitorizarea sistemului de management al calităţii şi determinarea constanţei nivelului calităţii produsului prin încercări efectuate asupra unor eşantioane de produs prelevate din întreprinderea furnizoare sau de pe piaţă;

183

- reevaluarea certificării şi impunerea unor măsuri corective sau retragerea certificatului în cazul în care nu se asigură conformitatea cu standardul. Metodologia de certificare a produselor presupune realizarea următoarelor etape, redate în schema din figura 17: - solicitarea certificării printr-o cerere de admitere însoţită de dosarul tehnic, care conţine toate datele referitoare la produs, şi de angajamentul producătorului privind respectarea cerinţelor din documentele normative de referinţă; - analizarea cererii şi a documentaţiei prezentate de solicitant de către organismul de certificare care, în cazul în care constată că documentaţia este necorespunzătoare poate solicita refacerea acesteia; - efectuarea unor încercări asupra produsului într-un laborator acreditat şi a unui audit la întreprinderea solicitantă pentru a verifica sistemul de management al calităţii şi în special dacă sunt asigurate condiţiile de fabricaţie care să permită realizarea produselor la nivelul declarat precum şi dacă inspecţiile şi controlul tehnic de calitate sunt executate în mod corespunzător. Pe baza datelor obţinute se stabileşte oportunitatea acordării certificatului de conformitate sau se fac recomandări pentru îmbunătăţirea produsului sau proceselor tehnologice. În ultimul caz organismul de certificare repetă lucrările prevăzute în această etapă; - acordarea certificatului de conformitate, a dreptului de utilizare a mărcii de conformitate şi a licenţei de utilizare a acestora; - supravegherea producătorului pe toată perioada de acordare a certificării pentru evidenţierea eventualelor abateri în sens negativ faţă de calitatea determinată iniţial.

184

Întreprinderea depune documentaţia: cerere, dosar tehnic, angajament

Se poate accepta documentaţia? DA

NU

Refacerea documentaţiei

Organismul de certificare efectuează: - încercări asupra produsului (în laboratoare acreditate) - audit la întreprinderea solicitantă - compararea rezultatelor obţinute cu cerinţele documentelor normative

Se poate acorda certificatul? DA

NU

Îmbunătăţire produs, procese

Organismul de certificare acordă: - certificatul de conformitate; - dreptul de utilizare a mărcii de conformitate; - licenţa corespunzătoare.

Organismul de certificare supraveghează întreprinderea, urmărind menţinerea calităţii produsului

NU Există abateri?

DA

Măsuri corective

Retragerea certificatului

Figura 17 Metodologia certificării produselor
185

Pentru abateri nesemnificative se recomandă adoptarea unor măsuri corective care să menţină performanţele produsului la nivelul certificat. Dacă abaterile sunt mari şi întreprinderea nu poate face eforturi pentru asigurarea calităţii se procedează la retragerea certificatului de conformitate şi a dreptului de folosinţă a mărcii. Producătorul are dreptul de a reveni cu o nouă solicitare de certificare a produsului în momentul în care măsurile tehnico organizatorice adoptate asigură calitatea la nivelul prescris în documentele de referinţă. Organismul de certificare exercită un control adecvat al utilizării certificatelor şi mărcilor de conformitate. Referirile incorecte la sistemele de certificare sau utilizarea abuzivă a licenţelor, certificatelor sau a mărcilor în publicaţii, cataloage de mărfuri etc. sunt tratate prin acţiuni corective, publicarea infracţiunii sau, dacă este necesar, acţiuni în justiţie. Împotriva deciziilor adoptate de organismele de certificare cei interesaţi pot face recursuri pentru soluţionarea cărora trebuie să existe proceduri de examinare şi de adoptare a unor soluţii adecvate. Pentru certificarea conformităţii produselor cu standardele române se foloseşte o metodologie similară, care se finalizează prin acordarea de către Asociaţia de Standardizare din România, pe baza avizului Serviciului de certificare – marcă, a mărcilor de conformitate SR sau SR-S, proprietatea ASRO. Marca SR se acordă pentru certificarea produselor cu standardele de referinţă iar marca SR-S pentru certificarea conformităţii cu standardele române de securitate. Titularii dreptului de utilizare a mărcilor SR şi SR-S pot să le aplice pe produse, pe ambalajele acestora sau pe documentele referitoare la produsele respective, putând face referiri la ele în contracte economice, în alte documente sau în acţiuni de publicitate sau de informare.

În condiţiile liberului schimb de mărfuri şi globalizării pieţelor, furnizorii fac eforturi deosebite pentru a crea o imagine cât mai favorabilă produselor lor. În acest efort certificarea creează oportunităţi care trebuie valorificate la maximum.
186

Pentru aceasta trebuie înţeleasă importanţa certificării şi adoptată o atitudine cât mai corectă în folosirea ei. Realizarea certificării într-o întreprindere sau pentru anumite produse reprezintă cu certitudine un succes. Limitarea preocupărilor numai la obţinerea certificatului sau a mărcii de conformitate este însă o gravă eroare. Este oarecum justificată euforia manifestată în primele zile după certificare, însă adevăratul greu al acţiunii apare începând cu această perioadă deoarece este mult mai dificil de menţinut constant nivelul cerinţelor decât de demonstrat că a fost atins în momentul certificării. Organizaţia cunoaşte mult mai exact punctele slabe ale sistemului propriu al calităţii decât specialiştii care au realizat auditul în vederea certificării şi pentru a nu ajunge în situaţia jenantă de a i se retrage sau suspenda licenţa de certificare trebuie să le elimine în mod real şi într-un timp cât mai scurt. În mod normal această acţiune necesită un efort material şi folosirea eficientă a energiei creative a specialiştilor întreprinderii, care să asigure disponibilitatea sistemului de management al calităţii. Eventual întreprinderea poate adopta un sistem adecvat de mentenanţă profilactică şi accidentală care să diminueze riscurile apariţiei noncalităţii. În concluzie, certificarea nu reprezintă un scop în sine, nu este un lux, o modă, o acţiune de moment, ci un efort suplimentar pus în slujba organizaţiei care să poată produce şi vinde un volum mai mare de mărfuri de calitate garantată şi să obţină profituri suplimentare.

187

BIBLIOGRAFIE 1. ANGHEL, A. Consideraţii privind standardele profesionale şi standardele de firmă, Standardizarea nr. 6 /1994 Rolul standardizării mărfurilor în pregătirea specialiştilor pentru comerţ, Simpozionul internaţional «Comerţ şi competitivitate», 29 octombrie 2004, Bucureşti Asigurarea şi îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor – obiectiv principal al standardizării, Simpozionul ştiinţific cu participare internaţională: «Asigurarea calităţii totale la produse şi servicii pentru competitivitate europeană», 28-29 octombrie 2004, Bucureşti Principiile şi posibilităţile standardizării serviciilor, Simpozionul: «Calitate şi dezvoltare durabilă din perspectiva integrării în Uniunea Europeană», 24 mai 2002, Bucureşti Standardizarea în incidenţă cu calitatea, Bucureşti, ASE, 1995 Obiectivele standardizării şi metodologia elaborării standardelor, în volumul "Managementul calităţii. Concepte şi principii de bază", Bucureşti, Editura ASE, 1999 Standardizarea şi omologarea mărfurilor, Bucureşti, ASE, 1975 Standardizarea şi diversificarea sortimentală, Bucureşti, ASE, 1976
188

2. ATANASE, A.

3. ATANASE, A.

4. ATANASE, A.

5. ATANASE, I., ATANASE, A. 6. ATANASE, I.

7. ATANASE, I., BOLOGA, N., PÂSLARU, C. 8. ATANASE, I., BOLOGA, N.

9. CIOCODEICĂ., M.

Standardizarea şi rolul acesteia în asigurara calităţii produselor şi serviciilor în contextul integrării europene, în volumul "Managementul calităţii şi protecţia consumatorilor", Bucureşti, ASE, 1996 Standardizarea & certificarea produselor, Bucureşti, Editura Economică, 1999 Planificarea calităţii, Planificarea calităţii, Editura Teora, Bucureşti, Editura Teora, 2000 Supremaţia prin calitate. Manualul directorului de firmă, Bucureşti, Editura Teora, 2002 Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Bucureşti, Editura Economică, 2001

10. DINU, V. 11. JURAN 12. JURAN

13. OLARU, M., SCHILERU, I., PAMFILIE, R., PURCĂREA, A., NEGREA, M., ATANASE, A., STANCIU, C. 14. OLARU, M. 15. SÂRBU, R. 16. SANTERS, T.R.B. 17. SOARE, I., COLCERU, A.D. 18. STANCIU, I.

Managementul calităţii, ed. A II-a revizuită şi adăugită, Bucureşti, Editura Economică, 1999 Certificarea, auditarea şi gestiunea costurilor calităţii, Editura ASE, 1998 Objectifs et principes de la normalisation, Editura ISO, 1986 Certificarea calităţii, Bucureşti, Tribuna economică, 1996 Managementul calităţii totale, Editura Cartea Universitară, 2003 Editura Bucureşti,

189

19. STANCIU, I.

Calitologia: ştiinţa calităţii mărfurilor: Bazele merceologiei, Bucureşti, Editura Oscar Print, 2002 SR 10000 părţile 1 ... 10. Principiile şi metodologia standardizării, Bucureşti, 19941995 ISO Annual Report 2003 OG. nr. 39/1998 privind activitatea de standardizare naţională în România, Monitorul Oficial al României nr. 43/1998

20. * * *

21. * * * 22. * * *

190