You are on page 1of 16

anul II nr.

10

cooltura

cuprins
Robert Șerban Ţara în care nu mai poţi fi .... 3

cooltura

Ţara în care nu mai poţi fi
Robert ȘERBAN
Că nu poţi fi CFR-ist, înţeleg. Transportul pe calea ferată nu (mai) e, precum la mai toată lumea şi în toată lumea, rentabil. Că nu poţi fi medic, ce să faci: poporu-i sănătos tun, nu mai vine să se caute şi să se doftoricească. Nici ca ziarist n-ai cum să mai profesezi, fiindcă ziare după ziare, pe hârtie sau on-line, cad secerate de lipsa de interes a cititorilor şi de subţirimea fondurilor pentru publicitate a agenţilor economici. Nu poţi fi strungar în România. Piese de toate dimensiunile, greutăţile şi din toate materialele vin direct din China. În plus, din strunguri s-au furat cam toate… piesele. Vrei să fii agricultor? Trebuie să ai mai mulţi bani de „băgat” în pământ decât vei scoate. Asta dacă te vei mişca înaintea hoţilor care abia te-aşteaptă să nu dormi o noapte în covercă şi să-ţi „chelească” terenul. Vrei să fii scriitor? Trebuie să ai măcar un serviciu. N-ai cum, că-i şomaj în privat, iar posturile la stat sunt blocate. Pictor? Mai întâi caută un sponsor pentru culori, pânze, pensule, rame. A, vrei să te faci sponsor? Imposibil! Economia e-n cap, insolvenţele şi falimentele au pornit ireversibilul domino, iar firmele care încă se mai târăsc, sunt obligate să plătească – sinucigaşele! – TVA-ul la facturare, nu la încasarea banilor de pe factură. Aşa că vor fi gata şi ele, în curând. Nu poţi să te faci nici hoţ, fiindcă nu mai sunt locuri libere, e plină… piaţa. Au revenit profesioniştii din străinătate, iar ageamiii din patrie s-au supercalificat la locul de muncă. Politician, vrei? Nu poţi, fiindcă nu mai sunt locuri libere, e plină… piaţa. A, scuze, mă repet. Însă ce e cu adevărat revoltător până la congestie, ce te scoate din minţi, ce e de-a dreptul insuportabil, încât îţi vine să te încingi cu sabia ascunsă în podul casei şi să pui mâna pe lance, este că în România nu mai poţi fi nici măcar Don Quijote! Mori de vânt aproape că nu mai există, iar cele care au mai rămas, totuşi, în picioare, refuză să se mai învârtă.

Anna Saunders .................. 4

poezie ALTFEL

Carmen Mușat-Coman Lumea, de pe bicicletă ....... 6

Au răspuns: Andrei Călăraș, Dan C. Mihăilescu, Alice Popescu, Andreea Răsuceanu, Corina Sabău, Alex. Ștefănescu ................. 8

ANCHETĂ

Dan-Liviu Boeriu "Ideile noastre sunt pură geometrie" ......................... 14

ACCENTe
tel. 0726 239 082 revistaaccente@yahoo.com ciprian.macesaru@revaccente.ro www.revistaaccente.com

3

CONCURSURI pe www.revistaaccente.com

Ciprian Măceșaru Sfoara de întins rufe... rezistă .................................. 12

CARTE

poezie

Anna SAUNDERS
(Anglia) moartea l-a pustiit, glasul fără trup făcându-se flaut prin care vântul să îngâne profeţii în lumina după-amiezii el e luminos, un înger radiind sfinţenie. Îmi amintesc de mâini subţiri de vene ca nişte rădăcini lumina ţâşnind din ochi ca soarele prin vitralii asemeni părintelui meu muribund, stătea acolo, cu aripile fremătând. Ea îşi împlântă privirea în mugurii ascuţiţi pe vlăstare mlădii netezeşte între degete mâţişori legănaţi de vânt. El Îi soarbe pe furiș seva de pe trunchi îi jupoaie în fâşii albe bucăţi de coajă ca-ntr-o spovedanie mută Ea MESTEACĂN plânge mocnit la ideea de cherestea și rumeguş învaţă în latină Betula pendula El îi spune că metatarsurile lui sunt ca niste rădăcini în vânt El Stăm lângă doi copaci morţi unul căzut, celălalt încă în picioare cu crengile aruncate spre cer în exaltare E palid ca un vlăstar sau ca un mânz, braţe despuiate contrastează cu cerul ca nişte oase pe mătase albastră. gaseşte inimi în frunze cu două rânduri de dinţi teşite într-un desen Traducere: Ionela Chirilă aurul timpului din urmă încrustat în mătăsuri Smulge toporul din ciot şi şterge lama de sânge.

ÎN LUMINIȘ

Ea L-am visat într-un nimb de foc, Zic. Descrie-mi ultimele zile petrecute în sânul ţărânii, trăgându-ţi seva din întuneric, ieşind la iveală dimineaţa ca un mugure plăpând. cu degetul fierbinte pe şira spinării descrie contururile unui vlastar

CONCURSURI pe www.revistaaccente.com

4

ALTFEL

Lumea, de pe bicicletă
Carmen MUȘAT-COMAN
Ajungi la pedale, nu mai e ca în vremea copilăriei. Bicicleta e alta și deși te amăgești nici tu nu mai ești aceeași. Lumea, de pe bicicletă, acum, pare mai mică sau tu ești mai sus, poate e doar o iluzie. Lumea nu mai e nici ea aceeași și în drumul tău o observi. Mai întâi că nu recunoști oamenii, așa cum nici eu nu te recunosc. Poate unii, mai în vârstă, să găsească, de au timp, câteva asemănări cu părinții și să spună: - A, asta e fata lui cutare! Dar bătrânii nu mai sunt la poartă, au dispărut, câte unul, câte unul, mutați de copiii lor în cimitirul din deal, acolo unde nu-i mai vizitează nimeni și unde pot sta de vorbă cât vor, fiindcă timpul e al lor pe vecie. Casele s-au cocoșat sau au fost transformate, vândute, doar casa profesoarei de matematică pare aceeași, închisă cu lacăt pentru că nu mai are cine să predea matematica. Restaurantul de pe colț, o cârciumă de sat, de fapt, e închis, vândut, iar cei câțiva bețivi s-au mutat vizavi, pe scaunele din plastic din fața buticului care, la negru, mai vinde și câte o bere, amestecată cu ardeii grași scofâlciți de soare. Gara unde odinioară era forfotă și care apărea în filme, căci era frumoasă, mare, din cărămidă,

pare acum părăsită și taman bună pentru un film despre apocalipsă. La etaj, câteva ghivece cu flori încearcă să mai păstreze ceva din faima de odinioară, dar pare un ochi fardat pe un chip bătrân și efectul e deprimant. Monumentul Eroilor e plin de buruieni și doar crucea din mijloc se mai vede, cu câteva nume rămase în piatră. Urai când diriginta vă aducea la monument, cu săpăligi, să îngrijiți memoria eroilor. Erați trei grupe în clasă, rondul era împărțit în patru, erai comandant de grupă și intrai în competiție, a cui bucată de pământ e mai bine lucrată, a patra era săpată apoi la comun, nu vă plăcea să veniți aici, dar acum te pomenești gândind că ar prinde bine bălăriilor de aici o sapă. Mai departe, pe dreapta, era livada

care masca șinele, acum e un parc cu alei din beton, se dau de-a dura fetele cu rolele, babele stau de vorbă pe bănci, așa cum au văzut ele la televizor, de zici că sunt la oraș. E soare dogoritor, copacii nu mai sunt de mult, nici urmă de umbră, așa că e pustiu, poate mai spre seară să se adune ceva lume. Atelierul foto cu panoul și cu măsuța de decor a lăsat loc unei frizerii - un afiș cu un tânăr fericit îți zâmbește, un capot agățat de-un umeraș încearcă să-și legene poalele pe gratiile unui magazin de țoale chinezești, alături de un lighean din plastic, dovadă că aici găsești de toate, mai puțin ce-ți trebuie. Mai încolo era poșta, o clădire cu un etaj, acum a fost retrocedată, așa că e închiriată și e un magazin cu nume de pasăre.

CONCURSURI pe www.revistaaccente.com

6

SEMNAL
Mașini scumpe în fața porților, nebăgate în curte, ca să le vadă lumea. Ajungi la casa boierească din curbă, unde pe vremuri era un fel de dispensar. Tu n-ai văzut-o niciodată decât părăsită. Gândești că o furtună mai zdravănă ar șterge-o de pe fața pământului. Barierele de la calea ferată nu mai sunt, o lumină verde te avertizează că va sosi un tren. Când erai copil te minunai de lungimea marfarelor, te amuzai alegând o Dacie din trenul care le ducea spre Europa Uite, cea roșie e a mea - erau zeci de Dacii și zeci de marfare, acum poți trage un pui de somn pe șine până când mai trece un tren. Mergi și mergi, pedalezi și știi că dacă ai mai face câțiva metri ai ajunge la școală, școala cu veceuri în curte și cișmea, școala unde jucai șotronul în pauze și te alerga băiatul care te plăcea, te trăgea de cozi și acesta era gestul lui de simpatie, erai clasa a opta și nici nuți imaginai că dragostea se poate manifesta și altfel. Biblioteca e sediu de partid în prezent, școala are termopane, dar oare mai are cine să-i învețe româna pe elevi? Vizavi e spitalul unde mergeai cu clasa la stomatologie, ai plombe de atunci - zdravene, din material rusesc, probabil te vei îngropa cu ele. Acum e închis. Unul dintre spitalele închise de guvern, că doar cimitirul e mai sus, iar acolo e loc destul. Ai mai merge, dar vrei să-ți păstrezi ceva amintiri, așa că faci cale întoarsă și încerci să privești cerul. Pedalezi, pedalezi... Enigmatica sosire V.S. Naipaul Traducere: Virgil Stanciu Editura Art Este povestea unei călătorii dintr-un loc în altul, din colonia britanică Trinidad în vechea Anglie, dintr-o stare de spirit în alta. Este, probabil, cel mai autobiografic roman al lui Naipaul. Până şi cele mai neînsemnate momente, cum ar fi concedierea unui grădinar sau moartea unui ţăran, capătă profunzime. Naipaul surprinde astfel imaginea globală a lumii vechi, aflată acum într-un proces de continuă transformare. Este un roman frumos, emoţionant, o poveste spusă cu multă demnitate, compasiune şi candoare. Dicţionarul personalităţilor feminine din România George Marcu, Rodica Ilinca Editura Meronia Cel mai amplu dicţionar (cca 300 de biografii) consacrat personalităţilor feminine din întregul spaţiu românesc, din toate domeniile de activitate, din Evul Mediu până la început de secol XXI. Convorbiri cu Alex. Ștefănescu Ioana Revnic Editura ALL Într-o carieră literară de cincizeci de ani, Alex. Ştefănescu a scris despre câteva mii de autori. I-a portretizat, le-a analizat opera, le-a povestit viaţa. Dar cine este Alex. Ştefănescu? Unde a copilărit? Cum s-a format? De ce s-a dedicat criticii şi istoriei literare? Ce mari scriitori a cunoscut? Unde a călătorit? Cu ce se ocupă în afară de literatură? Pe cine a iubit? Ce prieteni are? Care sunt adversarii săi? Este adevărat că scrie şi versuri, fără să le arate nimănui? Îşi iubeşte ţara? Ce crede despre lumea de azi? La aceste întrebări şi la multe altele a obţinut răspunsuri Ioana Revnic, cunoscută ca autoare a volumului de interviuri Dresură de lei. Ea l-a determinat pe Alex. Ştefănescu să spună adevărul, tot adevărul şi numai adevărul.

Zeiţa oarbă Anne Holt Traducere: Ana-Daniela Micu Editura Trei Un traficant de droguri omorât în bătaie este găsit pe malul râului Aker, într-o suburbie din Oslo. Câteva zile mai târziu, avocatul victimei este găsit şi el, asasinat în propriul apartament. Iar seria de morţi suspecte nu se oprește aici. „Holt transformă romanul poliţist clasic într-un thriller modern.” - The Times

7

Anchetă
1. Considerați că adversitatea dintre scriitorii români este mai mare decât aceea dintre scriitorii unor țări cu o literatură mai bine cunoscută în lume decât a noastră? 2. Cât de mult credeți că poate dăuna literaturii implicarea scriitorilor în astfel de dispute? Se pot naște, hrănite de această ură, cărți valoroase? Andrei Călăraș (prozator)
mă în curtea noastră, din păcate, nu pot să nu remarc faptul că, și aici, reușim să ieșim în evidență – și nu într-un sens pozitiv. Ne bălăcărim ca la ușa cortului, evident, în public – dacă nu ne vede sau nu ne aude lumea, ce rost mai are, nu?! Doamne-ferește pentru colegul care îndrăznește să aibă o altă opinie – e pus la zid și lapidat! Critica literară se transformă de cele mai multe ori într-o armă al cărei unic scop este exterminarea, fără nicio legătură cu opera propriu-zisă. A scris X o carte? E bună? Hm, X nu e ăla care, acum vreun an, întrun articol a spus nu știu ce despre mine sau despre prietenul meu Y? Clar, cartea lui e o porcărie și, deși nu am citit-o – doar nu era să îmi pierd timpul cu tâmpenii! –, o desființez rând cu rând întruna dintre revistele literare. Cred că ceea ce este cu adevărat dăunător literaturii noastre este analiza operelor pe baza apartenenței autorului la una dintre “găști”. Ești cu “noi”, ne întrecem în laude, ești cu “ei”, e de rău! Asta mi se pare extrem de păgubos pentru orice domeniu, cu atât mai de neînțeles când vorbim despre literatură. Un alt fenomen – deși, dacă stau bine să mă gândesc nu este decât o altă fațetă a aceluiași – este ceea ce se întâmplă cu autorii români care reușesc să convingă editurile străine (prin valoarea operei lor) să îi publice. Aici e și mai dramatic. Am auzit de curând, pe un post de radio, o critică din categoria “să-l distrugem cu orice preț”, o avalanșă de invective la adresa unuia dintre cei mai publicați autori români în străinătate: “Un nimeni, un împărat în țara orbilor, cu o scriitură șchioapă, dar cu pilele necesare”. De ce toate astea? Pentru că autorul respectiv nu aparținea taberei celui atât de înverșunat. Ba mai rău, nu avea nici un fel de “carnet de gașcă”; din câte am observat, această categorie este cel mai greu de digerat. Altfel, de ce toată lumea ar încerca să-i suprime? Nu știu, poate că astfel de lucruri se întâmplă și pe alte meridiane, dar parcă ecourile nu răzbat până la noi. 2. Cum spuneam și mai devreme, păstrate în ringul ideilor, între anumite limite, aceste dispute ar putea stimula creativitatea. Asta dacă, bineînțeles, disputa se reduce la competiție, la dorința de depășire a semenilor întru creație. Îmi vine în minte un exemplu care cred că ilustrează toate astea. Este

1. Nefiind direct conectat la viața

literară de peste hotare, nu pot da un răspuns tranșant, de genul “da/ nu”. Pot face speculații, pe baza unor informații apărute în mass media. Cred că adversități (poate nu ar fi rău să stabilim ce se înțelege prin acest cuvânt!) între scriitori există oriunde în lume; important, însă, este aspectul pe care acestea îl îmbracă. Atâta timp cât cuvântul definește o ușoară invidie profesională, o banală divergență de opinii sau, de ce nu, pur și simplu o antipatie – se întâmplă, e omenesc! –, totul păstrându-se, însă, în limite decente, nu cred că este o problemă. Sunt convins că toate astea pot fi întâlnite între scriitori, indiferent că sunt din America, din Franța, Germania sau China. E adevărat, uneori afirmațiile unuia sau ale altuia, mai ales dacă sunt mediatizate, pot genera reacții ample, dar parcă nu chiar ca la noi. Uitându-

8

anchetă
bine cunoscut faptul că Tolstoi și Dostoievschi nu prea s-au iubit. În ciuda faptului că prietenii și chiar soțiile lor au aranjat câteva întâlniri cu intenția de a-i aduce față în față pe cei doi “mari” ai literaturii ruse, acestea nu s-au consumat niciodată, când unul, când celălalt, găsind tot felul de scuze. Asta, însă, nu i-a făcut să se denigreze unul pe altul. Dimpotrivă, nu o dată și-au exprimat în mod public aprecierea reciprocă asupra operei, chiar dacă au apărut și ușoare ironii în declaraţiile lor. E adevărat, uneori, nume grele au făcut afirmații răutăcioase la adresa contemporanilor. Un exemplu ar fi atunci când William Faulkner a afirmat despre Ernest Hemingway: “N-a folosit niciodată vreun cuvânt care să determine un cititor să folosească dicţionarul”. Iar replica lui Hemingway a venit imediat: “Săracul Faulkner. El chiar crede că marile emoţii provin din cuvinte sofisticate?”. Răutăcios, da, dar fără dorința de a se “eradica” unul pe altul din viața literară. Problema apare când toate astea sunt înlocuite de ură, de invidia care îmbracă aspecte de-a dreptul grotești. Atunci nu se mai poate vorbi despre creație. Nu cred că ura a putut vreodată crea altceva decât ură. Nu văd cum ai putea scrie ceva bun, atâta timp cât sufletul îți este plin de venin. O carte încărcată de dușmănie nu poate fi decât o carte încărcată de dușmănie și atât. Iar asta, după părerea mea, nu e literatură.

Dan C. Mihăilescu (eseist și critic literar)

1. Oh, nu, nicidecum. Oriunde şi oricând a existat viaţă artistică, ea a fost îmbibată de virtuţile şi viciile artiştilor, de concurenţă, spirit competiţional şi, deci, de invidie, ranchiună, comploturi, calomnii, dorinţă de răzbunare, ca şi de coterii, atacuri în haită, politizare, şantaj, trădări ale maeştrilor de către ucenici etc. Hai să ne rezumăm la Franţa, secole de-a rândul farul călăuzitor al oamenilor de litere de pretutindeni, şi să citim cartea lui Anne Boquel & Etienne Kern Une histoire des haines d’écrivains. De Chateaubriand à Proust, apărută în 2009 la Flamarion. Să vedeţi acolo adversităţi ireconciliabile, injurii, duşmănii întinse nesmintit şi tot mai aprig pe decenii, linşaje scriptice, otrăvuri stilistice ultrarafinate, laolaltă cu borhotul pamfletar de cea mai joasă speţă, dar provenind adesea din recipiente cu blazon. Asta, ca să nu mai spun de multele volume ale Jurnalului fraţilor Goncourt, pe care eu le-am cules din anticariat tocmai în anii când viaţa noastră literară era fioros scindată între România literară şi Luceafărul, Marin Preda şi Eugen Barbu, Gogu Rădulescu şi Eugen Florescu, tot atâtea cupluri antipodice (variante ale unei antinomii mult mai profund, istoric şi strate-

gic înlănţuite) de care spânzura pe atunci întregul organism cultural. Ei bine, aşa am avut parte de încă o vindecare de iluzia unicităţii valahe. Nici în ură, furie, cabale şi nesaţ vindicativ nu suntem prea mult deosebiţi de Casele Mari. Doar că, dacă la Paris, Londra, Moscova, New York, Florenţa sau Viena dănţuirea faliilor, forfota turnirelor şi eterna rivalitate a mafiilor (pardon: a familiilor spirituale) beneficiază din plin de pe urma spaţiilor enorme ce relativizează benefic fenomenul, în iarmarocul micului nostru târg provincial totul capătă dimensiuni uriaşe. Ceea ce sporeşte direct proporţional maniheita. Am ajuns să gândim eminamente antitetic şi să acţionăm instinctiv maniheic, de la Maiorescu sau Gherea, Eminescu sau Macedonski, Arghezi sau Blaga, Eliade sau Sebastian, Nae Ionescu sau D. Gusti, Noica sau Cioran, până la Simion sau Manolescu, Polirom sau Humanitas, Cărtărescu sau Norman Manea... Aberant, contraproductiv, autodistructiv. 2. Atâta vreme cât ne păstrăm în limite pur concurenţiale, deci constructive prin contrast, gelozia fecundează. Uitaţi-vă ce frumos luptă cultural (adesea şi politico-economic, fireşte) de câteva secole Transilvania cu Moldova şi Muntenia. E deopotrivă înduioşător, umilitor, înălţător şi pilduitor să vezi cum, de la iluminism la postmodernism, de la Bărnuţiu, Şincai, Maiorescu, Iorga, Şaguna, Sextil Puşcariu, Pârvan, Eminescu, Caragiale, Slavici, Creangă, Sadoveanu, Rebreanu, Camil Petrescu, până la Ion Mureşan,

9

CONCURSURI pe www.revistaaccente.com

anchetă
Cărtărescu şi Liviu Ioan Stoiciu, sau Marta Petreu, Patapievici şi Sorin Antohi, creştem împreună. Tot aşa, în altă ordine de idei, dacă, să zicem, resentimentele lui Radu Aldulescu faţă de succesele lui Mircea Cărtărescu se revarsă în registrul creativ al celui care a scris Amantul colivăresei, e perfect. Sau: dacă lui Nicolae Breban furiile anti-Liiceanu, Pleşu, Manolescu îi vor aduce o altă Bunăvestire, atunci poţi fi dispus să-i treci cu vederea istericalele din Contemporanul. Dar dacă ne cantonăm în bolboroseli sulfuroase, în fobii eliticide şi ajungem să ne hrănim exclusiv din resentimente, reclamându-ne stupid pe mai departe la un tovarăş diriginte, ori secretar BOB demult decupat din peisaj, nu facem decât să reiterăm străvechiul furt al căciulii personal(naţional)e. Totul se cuvine judecat în criterii de creativitate. Dacă, în fine, elanul distrugător al „oierilor” mai mult sau mai puţin troţkişti faţă de „boieria filo-păltinişană” se va traduce într-o bibliografie pe măsura (şi cu prestigiul) celei infinit incriminate, chapeau! Până atunci, cu sau fără adrenalină, la biblioteci şi-n librării avem acces deplin cu toţii. tensiuni între scriitori, doar că intensitatea și nivelul lor de prelucrare psihică sunt diferite. Cultura română nu este numai o cultură mică, ci și una care pare să se afle într-un început perpetuu, ceea ce îi conferă forță și prospețime, dar o predispune, pe de altă parte, la manifestarea unor invidii și conflicte fruste, pasionale chiar între actanții scenei literare, scenă care seamănă azi (ca și ieri) cu un teren de joacă pentru copii: totul este luat foarte în serios, foarte personal. Poate că și deceniile de uniformizare socială se răzbună pe noi, fiindcă oamenii simt nevoia și chiar pot, în sfârșit, să se delimiteze unii de ceilalți, să se individualizeze, iar literatura creează, într-o primă instanță, impresia că ar fi debușeul perfect în acest sens și, mai mult, la îndemâna oricui. Asta explică, oarecum, afluența fără precedent de „talente” literare a ultimilor ani. Într-o primă instanță, spuneam, pentru că, fundamental, multe dintre aceste „new entries” sunt doar atât: rezultatul unei presiuni interne de a fi „altfel” decât ceilalți, al nevoii de valorizare. 2. Disputele între scriitori sunt nocive, mai ales pentru că un om care scrie este (sau ar trebui să fie) Alice Popescu extrem de sensibil, iar agresivita(poetă) tea celorlalți îl poate bloca. Scrisul nu reprezintă o luptă (pentru asta există soldați), el este un act de dăruire. E greu să dăruiești când ești atacat sau ocupat să ataci, la rândul tău. În ceea ce privește valoarea unor opere născute din astfel de dispute literare, aș spune doar că 1. În culturile mici orgoliile se văd cele cu adevărat valoroase au un fel mai bine. Oriunde în lume există al lor de a veni în lume, răspunzând unei ordini mai mari a lucrurilor și nu unui schimb de replici dintre două ego-uri aflate în conflict. Sursa lor este alta. Din fericire, ea nu poate fi manipulată și nu ține de voință.

Andreea Răsuceanu (critic literar)

există peste tot, și până la un punct disputele dintre scriitori și/sau critici, în toate combinațiile posibile, pot fi benefice și chiar utile, pentru ei, pentru dinamica, igiena vieții literare. Mai grav e când lucrurile merg prea departe, și vorbim deja de linșaje, de antipatii și uri vechi, care alimentate în timp duc la conflicte aberante, penibile pentru toți cei implicați. Sunt exemple destule, și în peisajul cultural românesc contemporan, ca și aiurea, nu văd de ce ne-am simți un caz special. E adevărat, cum suntem aici la Porțile Orientului, la mijloc de Rău și Bun, ne inflamăm mai repede poate decât alții, dar la fel de repede ne și trece. Acum depinde și ce preferăm: eterna ipocrizie zâmbitoare a Occidentului sau reacțiile imediate, „la cald“ care ne caracterizează. 2. Asist chiar acum, în momentul vorbirii, la câteva astfel de conflicte deschise, în general între autori de literatură care se consideră subevaluați și diverși critici literari,

1. Cred că adversitate și concurență

10

CONCURSURI pe www.revistaaccente.com

anchetă
purtate pe Facebook sau în presa mai mult sau mai puțin literară, care merită urmărite, sunt un fenomen interesant. Nu știu dacă de aici se pot naște cărți, poate din obstinație și ambiție personală, din dorința de a continua un proiect în care crezi indiferent de cum se raportează ceilalți la el, discuțiile acestea pot fi însă și toxice, de la un moment dat, pentru că aduc, inevitabil, cu ele resentimente, ură, dublate de un mare și inutil consum de energie. În funcție de personalitate și de tacticile proprii de supraviețuire și rezistență în jungla literară românească, probabil că fiecare se hrănește din astfel de conflicte sau, dimpotrivă, le evită pentru că ele îl dezechilibrează. One way or another, scopul e să reziști. comparației. Și l-a dat de exemplu pe Cehov care, după ce-și termina îndatoririle de doctor, se așeza la masa de scris, fără să se lamenteze că poate nu-i așa de bun ca Tolstoi sau Dostoievski, sau să-și plângă de milă că nu se bucură de același succes. 2. Niște dispute cam mari pentru o țară atât de mică și lipsită de tradiție culturală, îmi amintesc de Leul Papanaș din Vrăjitorul din Oz, numai că acela își accepta cu autoironie umila condiție. Tu le numești elegant “dispute”, mie mi-au părut mai degrabă niște bălăcăreli, niște triste încercări de a lovi în unul și-n altul, mai ales în cei care se bucură de recunoaștere. În orice caz, m-au convins că trebuie să mă țin cât mai departe de unii dintre colegii de breaslă. Întreaga situație (sau simptom) a fost rezumată într-un text scris de Radu Vancu, ca răspuns la “cronica” pe care a făcut-o Dan Sociu Frânghiei înflorite. Cât despre cărțile valoroase, acestea nu se pot naște decât din muncă și talent. ză sau dintr-o cronică a relațiilor dintre Tolstoi și Dostoievki cum este aceea făcută de Ion Ianoși, ca și din numeroase alte texte – memorii, scrisori, romane satirice etc. − reiese clar că noi, românii, nu suntem unici (nici în această privință). Am putea zice doar că avem în plus o dorință frenetică – eșuată adeseori în exasperare – de a fi recunoscuți de o instanță străină (prin obținerea, de exemplu, a unui Premiu Nobel). Dar și în această privință semănăm într-o oarecare măsură cu alții: sud-americanii visează să fie recunoscuți de francezi, francezii de americani etc. Impresia de agitație zgomotoasă fără termen de comparație vine din faptul că la noi s-a renunțat demult la o minimă decență în competiția pentru glorie literară. La alții mai există o anumită eleganță a relațiilor, care face conviețuirea posibilă. 2. Rivalitățile prozaice, care n-au nicio legătură cu lupta de idei, aduc grave prejudicii tuturor celor implicați. Nu poate ieși o mare liAlex. Ștefănescu teratură dintr-o dispută cu o miză (critic și istoric literar) mică. Mulți scriitori se angajează în luptă pentru obținerea unor cronici elogioase, premii literare, plecări în străinătate etc., nu pentru crearea unei opere literare valoroase care să-i aducă în prim-plan. Chiar și ura este productivă dacă are măreție. Invidia, formă meschi1. Credeam cândva, în mod naiv, nă de ură – niciodată. că rivalități între scriitori ca în România nu mai există în nicio altă țară. Există. Din paginile de jurnal ale lui Edmond și Jules de GonAnchetă realizată de court despre viața literară franceCiprian Măceșaru

Corina Sabău (prozatoare)

1. Nu cunosc situația din alte culturi pentru a da un răspuns la obiect. Pot însă răspunde parafrazându-l pe Amos Oz în dialog cu Gabriel Liiceanu. Când Liiceanu l-a întrebat (făcând aluzie la Mircea Cărtărescu) dacă un scriitor foarte valoros care trăiește într-o literatură mică nu are de pierdut din această cauză, Oz a răspuns că scriitorii ar trebui să-și vadă de treaba lor. Să scrie și să se uite mai puțin în stânga și în dreapta, să scape de obsesia

11

CARTE

Ciprian MĂCEŞARU
Alice Popescu (n. 27 ian. 1970, Buzău) este cunoscută mai ales pentru articolele publicate în Dilema, Dilema veche, Dilemateca, Observator cultural, dar şi pentru lucrarea (iniţial teză de doctorat) O sociopsihanaliză a realismului socialist, apărută în 2009 la editura Trei, pentru care în 2010 a primit "Premiul de debut pentru eseu" acordat de revista România literară. Sfoara de întins rufe (Editura Pandora M, 2013, colecţia – coordonată de Svetlana Cârstean – „Cercul poeţilor apăruţi”) este debutul său în poezie. Mă refer la debutul în volum, căci Alice Popescu a publicat poezie (la 17 ani) în Suplimentul Literar Artistic al Scânteii Tineretului (SLAST), apoi în Astra, Contrapunct şi, recent, Dilemateca. Nu voi insista pe tema întârzierii acestui debut. Nu caut să găsesc în această amânare o virtute, o cale exemplară de a înţelege cum să scrii şi să publici poezie (căci nu cunosc cauzele acestei amânări), dar, evident, nici nu o voi acuza pe autoare pentru apariţia abia în acest an a primei sale cărţi de poezie. Îi las pe alţii să exulte sau, dimpotrivă, să strâmbe din nas. Împărţit în trei secţiuni (Zonă de trecere, Dragă realismule socialist şi Sfoara de întins rufe), volumul are un ton de-o coerenţă remarcabilă. Nicio discrepanţă, nicio îngroşare, totul curge bine temperat. E ciudat cum

Sfoara de întins rufe... rezistă
o poezie încărcată de lucruri apăsătoare reuşeşte să fie atât de aerisită şi atât de puţin agresivă. Alice Popescu nu se străduieşte să ne convingă sau să ne arate ceva, vocea ei pare să aibă calmul de după furtună, abia ce-i mai sesizezi tremurul. Un alt lucru remarcabil este felul în care autoarea descrie gânduri şi sentimente dintre cele mai intime, fără ca discursul său să devină prea transparent, totul rămânând în acel ton bine temperat despre care am vorbit, dovadă a înţelegerii superioare a felului în care intimitatea trebuie transpusă în poezie. După atâtea vulgarităţi scrise în poezia noastră contemporană, Sfoara de întins rufe aduce o mare gură de aer curat. „Visele îmi mor în braţe unul după altul,/ ca nişte soldaţi necunoscuţi”, spune Alice Popescu în poemul Aici, punându-ne în încurcătură, căci de ar fi fost vorba despre visuri şi nu despre vise, lucrurile ar fi părut mai simple. Aşa însă, starea de somn, de ameţeală, de adormire, de trimitere forţată spre inconştient e tulburător nuanţată prin versurile care urmează: „pe noptieră, în flacoanele colorate,/ stau închişi demoni sălbatici, lichizi,/ printre o mie şi una de şeherezade/ ucise la capătul nopţii de aditivi./ dacă bei, simţi felinele/ urcându-ţi pe carotidă./ mai bine să nu le deschizi... să nu le deschizi...” Automat, te întorci la dedicaţia cu

care se deschide cartea: „Psihanalistei Geanina Micu, pentru că mi-a redat scrisul, şi scriitorului Mircea Nedelciu”. Frumuseţea poemelor reiese de cele mai multe ori din întreg, însă pot fi găsite, desigur, şi versuri care, scoase din context, îşi păstrează forţa. Cele mai multe vorbesc despre singurătate, regrete, despre teama (sau neputinţa) de a spune ce e de spus, despre nevoia de a fi văzută, iubită, înţeleasă: „mi-am întins aripile/ şi-am început să tricotez./ [...] am inspirat adânc/ şi am rămas aşa, ca o hârtie creponată,/ în aer” (Mersul avioanelor); „când o să plec,/ viaţa se va trânti precum o uşă în urma mea,/ şi o să fie ca atunci/ când îţi uiţi cheile înăuntru” (Pârtia de hârtie); „m-am învârtit de trei ori/ pe banda rulantă a aeroportului,/ […] aşteptând ca

CONCURSURI pe www.revistaaccente.com

12

SEMNAL
cineva să mă recunoască, să mă ia/ de toarta pe care scrie alice […]” (Basm); „ascunzându-şi cuvintele cu grijă,/ când într-un pumn, când în celălalt,/ ca să nu sune prea tare” (alice pitindu-se)... În a doua treime a cărţii, Dragă realismule socialist, autoarea abordează cu mult curaj o temă, trebuie să recunoaştem, aparent deloc îmbietoare pentru poezie. Şi totuşi, Alice Popescu se descurcă admirabil. Poemul cel mai reuşit al acestui ciclu este Drum fără pulbere (titlu care aminteşte, desigur, de odiosul roman al lui Petru Dumitriu). Critica adusă literaturii proletcultiste este de mare impact, deşi poemul este relativ scurt. Iată primul vers: „realismul socialist privea cum treceau generaţiile literare în marş”. Foarte puternice sunt poemele dedicate mamei: „o dată la două săptămâni/ mama vine la Bucureşti să-şi repare o vertebră/ din cele multe./ [...] în ţara mea, părinţii au mai multe vertebre/ decât propriii lor copii” (Vertebre), „spune-mi unde să mă duc să te uit,/ mamă a mea, caracatiţă plângătoare/ […] sângele tău a fost cândva şi al meu, dar vinele-ţi seci/ nu se mai varsă niciunde, ridurile nu mai duc nicăieri” (Dulceaţă de cireşe amare); „mama e o păpuşă/ care/ spune întruna alice” (Dacă apeşi)... E îmbucurător faptul că în ultimii ani au apărut în poezia românească excelente volume de debut, precum Când va veni ceea ce este desăvârşit (Andrei Dosa), Copci (Matei Hutopila) sau Cârtiţa de mansardă (Teodora Coman). Li se adaugă acum, iată, Sfoara de întins rufe.

Ai toată viaţa înainte Romain Gary (Émile Ajar) Editura Univers

India Darshan. 18.000 km de cãlãtorii interioare Iuliana Nălățan Editura Cununi de stele

Pe numele său adevărat Roman Kacew, Romain Gary este cunoscut publicului român pentru cărţile Clar de femeie, Ai toată viaţa înainte şi Groapa bunei speranţe, primul său roman, publicat în 1945. Gary a reuşit să înşele vigilenţa criticilor şi a cititorilor, fiind singurul scriitor nominalizat la Premiul Goncourt de două ori. După ce în 1956 a primit premiul pentru romanul Les racines du ciel (Rădăcinile cerului), Academia Goncourt i-a oferit din nou premiul, în 1975, pentru Ai toată viaţa înainte, publicat sub pseudonimul Émile Ajar. La decernarea premiilor, Gary a privit din sală cum vărul său, care s-a prezentat drept Ajar, a primit premiul. Semnul identităţii dintre Gary şi Ajar a fost pus abia după ce scriitorul s-a sinucis, în decembrie 1980. Ai toată viaţa înainte este povestea lui Momo, spusă din perspectiva unui copil inteligent şi precoce, prea devreme familiarizat cu adevărurile oamenilor mari. În 1978, filmul „La vie devant soi“, cu Simone Signoret în rolul principal, a câştigat Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin.

"În India, când te afli în prezenţa unui maestru, a unui om sfânt, când mergi la templu şi te uiţi la Dumnezeu sub formă de imagine sau statuie, se spune că primeşti darshan. Privind, te înalţi. Ceea ce vezi cu ochii te poate atinge atât de profund încât să îţi schimbe instantaneu viaţa. Darshan înseamnă viziune, punct de vedere. Când privim ceva sau pe cineva, ne formăm o opinie, în funcţie de starea minţii şi de nivelul nostru de înţelegere. De multe ori vedem doar estetica; vedem cu ochii fizici numai suprafaţa lucrurilor. A vedea cu adevărat înseamnă să devii una cu ceea ce vezi. Asta înseamnă darshan. Când nu mai există nimic altceva, doar o deschidere şi o prezenţă fără margini. Şi în acea întâlnire tăcută dintre ochi şi suflete e cea mai mare bucurie care poate exista. Călătoria este înainte de toate o experienţă a ochilor. Şi India poate fi văzută în multe feluri, în funcţie de privitor. Pentru mine, India este şi va fi o ţară, o lume, o idee sacră. Iar experienţa de a fi în prezenţa sacrului se numeşte darshan." Iuliana Nălățan www.indiadarshan.ro

13

CARTE

Dan - Liviu BOERIU
În general, când se vorbeşte despre o generaţie ori grupare literară, se au în vedere, în primul rând, similitudinile în ceea ce priveşte forma scrisului diverşilor autori care o compun. Şaizecismul a reprezentat, de pildă, o „revoltă” soft la adresa stilului mecanicizat al poeziei proletcultiste; optzecismul – o rescriere ludic-parodică şi inspirată din teribilismul beatnicilor a unor scene cotidiene anoste. De fiecare dată, deci, o grupare literară se bazează mai degrabă pe o coeziune stilistică decât pe una „doctrinară”. Cu toate acestea, a existat un grup de tineri poeţi de expresie germană din Timişoara care, în anii ’70-’80, pe lângă coerenţa de stil incontestabilă, au avut grijă să insereze în poemele şi prozele lor sâmburii unor mici revoluţii ideologice. Este vorba despre Grupul de acţiune Banat (Aktionsgruppe Banat), format în jurul lui Richard Wagner. Această adevărată şcoală a poeziei face obiectul antologiei editate de Corina Bernic şi Ernest Wichner, intitulată La început a fost dialogul. O carte bine documentată, deşi (recunosc deschis) mi-ar fi plăcut să fie încă şi mai confesivă, mai „personală”. Demersul Corinei Bernic e însă lăudabil, fără discuţie. Faptul că şi-au dorit ca poezia lor să fie programatică, să trezească în cititori un sentiment al inadaptării

"Ideile noastre sunt pură geometrie"
şi al negării, este evident din chiar prefaţa semnată de Ernest Wichner: „textele noastre trebuiau să provoace la dans, să trezească şi să zguduie din ţâţâni tot ce era prăfuit, vechi şi încremenit din punct de vedere ideologic”. Deşi cu toţii se revendicau de la marxism (lucru nu tocmai stimabil, însă trebuie avute în vedere atât contextul politic, cât şi „inconştienţa” lor tinerească şi apetenţa pentru utopii a oricărui artist), au reuşit ca prin acţiunile lor să zgândărească autorităţile locale, aşa încât întâlnirile cu Securitatea şi anchetele nu le-au fost străine. Scrisul lor, aşadar, dăduse lovitura, îşi produsese efectele scontate. În poezia oricăruia dintre ei găsim reprezentarea schematică a unei realităţi modificate după calapodul propriu. Anxietatea ia uneori forma convenabilă a unui optimism odihnitor şi calm: „Plumbul e leneş, / Glonţu-i încă pe drum. / Mai avem timp.” (Rolf Bossert); alteori, curiozitatea cuiva e semnul unei eventuale delaţiuni: „Fiica administratorului de bloc / şade în spatele perdelei. / Urmăreşte cine intră. / Ţine minte cine pleacă.” (William Totok); libertatea, înţepenită într-o statuie, e dovada că unii se tem că, mobilă fiind, ar putea face cu ochiul altora (Richard Wagner) ş.a.m.d. Volumul mai cuprinde şi texte ale celor care n-au făcut parte, propriuzis, din grupare, dar care i-au sprijinit (Klaus Hensel, Herta Müller), fragmente de intervuri, precum şi câteva note biobibliografice. Antologia poate constitui oricând un instrument de lucru foarte util pentru cei care vor să studieze efectele concrete ale raporturilor dintre dictatura ceauşistă şi literatură. Un document necesar, un volum de neratat.

La început a fost dialogul. Grupul de acţiune Banat şi prietenii – poezii, proză, polemici Corina Bernic, Ernest Wichner – editori Editura Polirom, 2013

14

CONCURSURI pe www.revistaaccente.com