Chipul lui Dumnezeu-Tatăl în teologia şi iconografia ortodoxă şi alte studii Pr.

Steven Bigham

Prefaţă Această lucrare este rodul a peste 10 ani de studiu şi scrieri asupra unui subiect care fascinează şi bântuie acea făptură misterioasă numită „omul modern”. Ceea ce m-a lansat pe calea studiilor de iconografie a fost un curs pe care l-au urmat la St. Vladimir´s Seminary în 1982 cu Părintele Alexander Schmemann privitor la viziunea ortodoxă asupra morţii precum e ea exprimată în slujbele funerare ale Bisericii. De aici m-am hotărât să scriu despre modul în care moartea şi morţii sunt înfăţişaţi în icoane. Lucrarea pe care am scris-o a primit încuviinţarea păr. Schmemann – inutil a mai zice cât de bucuros am fost – şi apare aici în limba engleză pentru prima dată. Alte două articole, despre Sf. Grigore Palama şi Sf. Grigore al Nyssei sunt de asemenea rezultatul muncii de la seminar. Textul despre chipul lui Dumnezeu-Tatăl este, cu unele corecturi, reprezintă lucrarea mea de M. Th. (Master of Theology, n. tr. ). Interesul meu pentru acest subiect e urmarea unei aparente contradicţii, aparente cel puţin pentru mine: tradiţia bisericească afirmă limpede că Întruparea este singura temelie în vârtutea căreia nevăzutul Dumnezeu poate fi pictat dar, cu toate acestea, „icoane” ale Tatălui şi ale Treimii abundă în bisericile ortodoxe, însoţite de îndreptăţiri teologice elaborate. Cum este cu putinţă aceasta, şi cum s-a dezvoltat o astfel de situaţie din punct de vedere istoric? Lucrarea de faţă, asupra chipului lui Dumnezeu-Tatăl reprezintă o încercare de a răspunde la întrebări ca acestea dar şi la altele. Iconografi şi iconologi – eu mă înscriu în categoria din urmă, deoarece Dumnezeu a dăruit talentul artistic al mamei mele surorii mele – vorbesc adeseori de canoanele iconografiei. Deşi canoanele la care se referă reprezintă tradiţii nescrise, există o mulţime de canoane şi rânduieli pe care Biserica le-a emis de-a lungul veacurilor. Şi pentru că am dat peste referinţe la texte ca acestea aproape peste tot, am început, de ceva vreme, să le colecţionez pentru uz personal. Problema a fost că ele sunt destul de împrăştiate în multe cărţi, articole şi studii greu de găsit. Pe măsură ce colecţia mea creştea, am socotit că e de folos ca şi alţii să beneficieze de tot ce am adunat dintr-o singură lucrare. Rezultatul s-a concretizat în articolul despre canoane. Prin studiile mele privitoare a ceea ce a fost şi este produs de artişti, în următoarele trei articole care au rămas m-am gândit să scriu despre alegorie în icoane, despre perspectiva inversă şi despre pictorii eterodocşi. Unii ar putea crede că este cumva o îndrăzneală din partea mea, care nu sunt pictor, să critic operele altora. Cu toate acestea, chiar de la începutul lucrului meu în acest domeniu, am învăţat că nu este suficient să studiezi iconografia doar din punctul de vedere al istoriei artei. Dat fiind faptul că icoanele ortodoxe constituie o artă teologică şi eclesială, trebuie să cercetăm lucrările cu un ochi critic-teologic pentru a vedea

E vorba de un titlu academic nord-american pentru cercetare teologică avansată. El este acordat cândva după doctorat sau Master of Divinity (M. Div.).

2

dacă ele exprimă cu fidelitate credinţa Bisericii. Pur şi simplu nu este destul să spunem că o imagine sau alta este acceptabilă doar pentru că a fost creată în cutare lor ori pentru că multe alte imagini de acest fel au fost pictate de-a lungul veacurilor. S-a zis că o opinie teologică, des-afirmată, dar greşită nu este nimic altceva decât o veche erezie care persistă până azi. La fel de adevărat este şi în cazul icoanelor. Opere de artă care pretind a fi icoane, declaraţii teologice scrise, trebuie să se supună unei investigaţii teologice critice: ele trebuie măsurate prin canonul credinţei ortodoxe. Dedic aceste studii celor interesaţi de iconografie şi care vor să-şi adâncească înţelegerea acest arte sublime. Şi pentru că nicio lucrare omenească nu e mai presus de critică, inclusiv cea de faţă, orice corecţie sau examinare critică a punctelor de vedere exprimate este binevenită, de unde pot lua naştere alte studii. Nădăjduiesc ca în felul acesta să contribui la o mai mare înţelegere a „teologiei culorii” în Ortodoxie.

Părintele Steven Bigham Montréal, 1994

3

Chipul lui Dumnezeu-Tatăl în teologia şi iconografia ortodoxă

I. Introducere În Biserica Ortodoxă iconografia nu este în primul o chestiune de bun gust, decor sau pedagogie. Aceste sunt desigur aspecte importante, dar la temelia iconografiei stă cugetarea, în forme artistice, la învăţăturile de credinţă sau dogmele Bisericii. Celelalte aspecte ale artei trebuiesc supuse cerinţelor cugetării doctrinare. Precum este potrivit a judeca declaraţii dogmatice prin canonul Ortodoxiei, însemnând adevărata credinţă şi viziune, la fel de potrivit este a supune arta Bisericii aceluiaşi canon. De aceea, este destul de posibil ca să existe lucrări de artă bisericească eterodoxe, sau chiar eretice. Dacă viziunea Bisericii nu se reflectă în ceea ce se spune sau se pictează, Biserica este obligată să emită o judecată în acest sens, să avertizeze pe credincioşi despre primejdie şi, dacă este necesar, să anatemizeze oficial acele opinii sau lucrări de artă. Aici avem şi problema şi/sau tema studiului: chestiunea prezenţei, răspândite destul de mult, a reprezentărilor directe a lui Dumnezeu-Tatăl în bisericile ortodoxe. Aceste chipurile se găsesc fie în diversele reprezentări ale Treimii, fie în scene istorice, unde Dumnezeu-Tatăl apare într-un cerc/nimb în partea de sus a imagini. Mesajul acestei lucrări este acela că reprezentările directe ale sunt străine înţelegerii ortodoxe a lui Dumnezeu şi iconografiei. Socotind că mesajul este unul corect, rămâne însă să află cum e cu putinţă ca aceste imagini sunt atât de larg-răspândite, stârnind atât de puţine reacţii şi apeluri de înlăturare a lor din biserici. Sarcina acestei lucrări este tocmai aceea de a arăta că aceste imagini sunt străine de Sfânta Tradiţie şi de a aduce o explicaţie privitoare la pricina existenţei lor, a tolerării şi chiar a apărării lor. Prin „reprezentări directe” avem în vedere o imagine a unei persoane, o icoană, şi nu un simbol indirect al acelei persoane, de exemplu un peşte, pentru Hristos, sau cheile, pentru Sfântul Petru. Datorită legăturii directe dintre icoană şi prototipul personal al acesteia, putem să ne întrebăm: „Cine este acela?” Răspunsul poate fi ori „acela este Iisus Hristos”, ori „aceea este o imagine a lui Iisus Hristos”. În fiecare caz, cuvântul cheie din întrebare este „cine”, pentru că se socoteşte că obiectul cu pricina este o persoană, fie umană, fie angelică fie dumnezeiască. În cazul unui simbol indirect al unei persoane - un peşte – avem o imagine directă a unui lucru diferit, iar acel lucru ne face să ne gândim la o persoană, absentă, dar indicată de simbol. Dacă stăm în faţa unei imagini de catacombă reprezentând un peşte, nu putem să nu întrebăm „Cine este acela?”, de ca şi cum întrebarea s-ar concentra pe identitatea personală a peştelui. Prima întrebare este „Ce este aceasta?”, după care putem pune întrebare „Pe cine sau ce reprezintă aceasta?” În cazul peştelui din catacombă, putem foarte lesne socoti că peştele simbolizează pe Iisus Hristos. Nimeni niciodată nu s-a îndoit de faptul că există reprezentări simbolice indirecte a lui Dumnezeu-Tatăl (o mână, un tron gol etc.), dar, ca să re-afirmăm mesajul acestei lucrări, este interzis să faci reprezentaţie directă, o icoană a persoanei Tatălui. Una din premisele care stau la baza acestui studiu este aceea că există un „cuget al Bisericii” privitor la iconografie. Acest cuget nu acoperă toate aspectele privitoare la icoane, nu răspunde la toate întrebările legate de acestea, dar vădeşte principiile. Precum este un cuget al 4

Bisericii privitor la Treime, persoana lui Hristos, energiile dumnezeieşti etc., un cuget care sa alcătuit în mari lupte istorice cu învăţăturile eretice şi afirmate solemn în sinoadele ecumenice sau locale, tot aşa există şi un cuget al Bisericii privitor la iconografie format şi stabilit în timpul luptei cu iconoclasmul, 726-843. Precum orice afirmaţie despre Hristos trebuie să treacă prin Niceea-Constantinopol şi să accepte pe Hristos ca homoousios cu Tatăl pentru a fi în linie cu tradiţia, tot astfel orice afirmaţie despre operele de artă trebuie să treacă prin Niceea II şi prin tâlcuitorii ei recunoscuţi pentru a fi socotită conformă cu Sfânta Tradiţie. Nădăjduim să putem arăta limpede faptul că chipurile directe, icoanele lui Dumnezeu-Tatăl, atunci când sunt puse în cumpănă cu cugetul Bisericii asupra iconografiei sunt cu totul inacceptabile. O altă premisă ce stă la baza acestei prezentări este realitatea captivităţii occidentale a Ortodoxiei. Acest subiect a fost tratat deja de foarte mulţi autori, drept care nu este necesar să-l mai dezvoltăm aici; îl vom lua ca atare. Ceea ce poate fi supus totuşi dezbaterii este extinderea şi legitimitatea fenomenului. Pentru multe pricini istorice, viaţa Bisericii Ortodoxe a ajuns sub o grea influenţă a tiparelor de gândire, a vocabularului şi practicilor Romanocatolice şi Protestante, şi aceasta de-a lungul a mai multe veacuri şi în toate tradiţiile locale: greacă, slavă, arabă, românească etc. Prezenţa şi justificarea chipurilor personale ale lui Dumnezeu-Tatăl este, în urma analizei noastre, o urmare a acestei captivităţi occidentale. De fapt, aceste chipuri sunt semnul ultim al colonialismului eclesiastic sub care trăieşte Ortodoxia de ceva vreme. Ele constituie o chestiune destul de serioasă, deoarece se leagă de doctrina ortodoxă despre Dumnezeu şi despre chipurile prin care îl cunoaştem sau nu-l cunoaştem. Dacă spunem că se presupune că icoanele reflectă viziunea teologică pe care o avem, viaţa lui Dumnezeu şi căile sale cu omul, atunci prezenţa chipurilor directe ale Tatălui în bisericile ortodoxe dovedeşte în mod clar prezenţa unei viziuni străine. Slavă Domnului, în vremurile actuale vedem o oarecare trezire a Ortodoxiei din starea de colonizare respectiv a unei re-apariţii a expresiilor canonice ale vieţii, teologiei şi iconografiei ortodoxe. Trecem astăzi printr-o renaştere, care îngăduie o reafirmare a cugetului Bisericii în multe zone ale vieţii ortodoxe. Iconografia nu este cea mai mică dintre ele. Datorită strânsei relaţii dintre teologie şi iconografie, recuperarea unei autentice cugetări patristice se cuvine a se vedea scrisă în icoane canonice. Recuperarea cugetului Bisericii ne-a permis să înţelegem faptul că, pe tărâm iconografic, există biserici ortodoxe care au doar câteva icoane în ele, sau chiar nici una, în ciuda faptul că sunt împodobite cu picturi ortodoxe ce acoperă tot spaţiul oferit de ziduri. Reprezentările directe ale lui Dumnezeu Tatăl nu sunt altceva decât cele mai vizibil simbol al captivităţii de care Ortodoxia este – dar care trebuie să continue să fie – eliberată. Cugetul Bisericii afirmă că Dumnezeu Cel prin fiinţă nevăzut s-a făcut văzut în Întruparea Cuvântului Tatălui în Iisus Hristos. Ceea ce a fost absolut imposibil înainte de Întrupare – alcătuirea unui chip a lui Dumnezeu – este acum cu putinţă fiindcă „Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit între noi”. Înainte de Întrupare, stricta interzicere a oricărui chip a lui Dumnezeu, prin cea de-a doua poruncă, a rămas neschimbată. Cu toate acestea, după Întrupare, acea poruncă a fost schimbată, căci Cel Nevăzut s-a făcut văzut. Deoarece vizibilitatea face parte din natura umană asumată de Cuvântul, suntem îndreptăţiţi să ne facem un chip al Lui. Deşi Dumnezeu s-a arătat Sfinţilor din Vechiul Testament, prin natura lor, aceste manifestări sunt diferite de arătarea Lui în Iisus Hristos. Teofaniile vechi-testamentare n-au fost decât prefigurări ale venirii lui Hristos. Acestea n-au fost manifestări directe ale Tatălui sau ale Duhului Sfânt şi nu sunt de natură să răstoarne principiul esenţial al invizibilităţii lui

5

Dumnezeu. Ele nu pot sluji ca o bază teoretică pentru zugrăvirea chipurilor lui DumnezeuTatăl. Vor vedea că în timpul primului mileniu al istoriei creştine, Întruparea Cuvântului a fost singurul temei teologic prin care chipurile Lui Dumnezeu au fost îndreptăţite. De asemenea, tot în această perioadă, Biserica a dus o luptă pe viaţă şi pe moarte cu Iconoclasmul stabilindu-şi pentru totdeauna, în mod solemn teologia icoanelor. Vom afla şi faptul că, cu excepţia chipului lui Hristos, nu s-a creat niciun chip al lui Dumnezeu. O cercetare a scrierilor şi operelor de artă din cel de-al doilea mileniu, ne va dezvălui apariţia chipurile Sfintei Treimi, precum şi a lui Dumnezeu-Tatăl singur, şi că acestea se întemeiau pe teofaniile din Vechiul Testament. În loc de a se constitui în prefigurări ale lui Hristos, aceste vedenii au fost socotite apariţii directe ale Tatălui, şi, prin urmare, erau de natură să îngăduie pictarea chipurilor Tatălui. Toate justificările teologice ale acestui tip de imagini stau în principal pe această temelie [a vedeniilor/teofaniilor, n. n.], deşi pot merge dincolo de aceasta şi alătura argumente de tip psihologic ori personificări ale unor abstracţiuni precum dumnezeiasca înţelepciune. Deşi cunoaştem mai mult sau mai puţin timpul apariţiei chipurilor Tatălui, nu ştim exact când au fost alcătuite justificările teologice pentru acestea. Cu toate acestea, ceea este sigur este aceea că chipurile însele şi justificările lor teologice sunt incompatibile cu cugetul Bisericii asupra icoanelor. O astfel de socotinţă teologică reduce necesitatea şi impactul [urmările, n.n.] Întrupării, atacând astfel întreaga viziune teologică a Bisericii.

2. „Vederea lui Dumnezeu” în Biblie Nu putem trata tema imaginilor lui Dumnezeu-Tatăl, fără a lua în considerare şi chestiune mai largă a vederii lui Dumnezeu în general: este Dumnezeu vizibil? Cum poate fi văzut? Ce înţelegem din vederile lui Dumnezeu din Biblie? Fiindcă o imagine pictată este prin natura ei ceva vizibil, iar Tatăl este prin fire Dumnezeu, un chip al lui Dumnezeu ridică două întrebări. Izvorul întregii cugetări creştine despre Dumnezeu este Biblia. Pentru aceasta nevoie este să cercetăm scripturile pentru a vedea ce spun acestea despre putinţa vederii lui Dumnezeu şi ce exemple de astfel de vederi oferă alături de eventualele interpretări ale lor. Dacă, aşa cum pretindem, există un cuget al Bisericii privitor la iconografie, şi chiar asupra chipului Tatălui, acel cuget trebuie să-şi aibă rădăcinile în Biblie. Logic ar trebui să-i aflăm cel puţin principiile/liniile directoare, dacă nu explicaţia completă. Vom privi la acele pasaje care vorbesc de „vederea lui Dumnezeu”, pentru a afla dacă se poate trage vreo concluzie din ele, dacă se desprinde vreun principiu temeinic.

Texte vechi-testamentare despre vederea lui Dumnezeu Îngerul Domnului Există mai multe pasaje în care îngerul Domnului apare înaintea oamenilor, vorbeşte cu ei şi este văzut de ei. Întrebarea e: cine este îngerul Domnului? În mai multe pasaje, identitatea îngerului pare să difere/varieze de la statura de înger adevărat la Domnul Însuşi.

6

Facerea 16, 7-16: Şi a aflat-o pre ea Îngerul Domnului la izvorul apei în pustie… 8. Şi a zis ei Îngerul Domnului: Agar slujnica Sarei, de unde vii? Şi unde mergi?... Şi a numit Agar pe Domnul, Cel ce-i grăise, cu numele acesta „Tu eşti Dumnezeu atotvăzător”, căci zicea ea: „N-am văzut eu, oare, în faţă pe Cel ce m-a văzut?”. Facerea 18 Şi s-a arătat Dumnezeu lui Avraam la stejarul lui Mamvri… Şi ridicând ochii săi, a văzut: şi iată trei bărbaţi stăteau în faţa lui… Şi a zis: Doamne… Iar el stătea lângă dânşii sub copac. Şi a zis către dânsul: unde este Sarra, femeia ta? Şi răspunzând Domnul a zis: … şi va avea fecior Sarra femeia ta: Şi a râs întru sine Sarra… Şi au zis Domnul către Avraam: pentru ce a râs Sarra întru sine…? Au nu este cu putinţă la Dumnezeu tot cuvântul? În vremea aceasta şi în ceasurile acestea mă voi întoarce la tine şi va avea Sarra fecior…. Şi sculându-se de acolo bărbaţii s-au uitat spre Sodoma şi spre Gomora, şi Avraam mergea împreună cu ei petrecându-i. Şi apropiindu-se Avraam a zis: să nu pierzi pe cel drept cu cei necredincioşi, şi va fi dreptul ca cel necredincios? …Şi s-au dus Domnul după ce au încetat a grăi lui Avraam… Facerea 22, 1-19: Dumnezeu a ispitit pe Avraam şi i-a zis: Avraame, Avraame, iar el a zis: iată eu… Şi a tins Avraam mâna sa să ia cuţitul să junghie pe fiul său. Şi l-a strigat pre dânsul îngerul Domnului din cer zicând: Avraame, Avraame… să nu pui mâna ta pe prunc, nici să-i faci lui nimic… Şi a strigat îngerul Domnului pe Avraam a doua oară din cer zicând: Asupra mea însumi m-am jurat, zice Domnul… binecuvântând te voiu binecuvânta. Judecători 2, 1-5: Acest text ne înfăţişează identificarea îngerului Domnului cu Domnul şi pe Domnul Însuşi atunci când spune că îngerul Domnului s-a dus la Ghilgal la Bethel şi a zis cutare şi cutare; cuvintele n-au fi putut fi rostite decât de Domnul; deşi se clarifică identitatea, textul nu vădeşte nicio vedere a Domnului. Judecători 6, 11-24: Atunci a venit îngerul Domnului şi a şezut în Ofra sub un stejar, …şi… Ghedeon treiera atunci grâul în arie… Şi i s-a arătat îngerul Domnului şi i-a zis: Domnul este cu tine… Şi căutând Domnul spre el, a zis: Mergi cu această putere a ta şi izbăveşte pe Israel… Atunci îngerul Domnului, întinzându-şi vârful toiagului ce-l avea în mâna sa, s-a atins de carne şi de azime; şi a ieşit foc din piatră şi a mistuit carnea şi azimile; şi îngerul Domnului s-a făcut nevăzut de la ochii lui… Şi a cunoscut Ghedeon că acesta este îngerul Domnului, şi a zis Ghedeon: Vai de mine, Stăpâne Doamne, că am văzut pe îngerul Domnului faţă către faţă! Zis-a Domnul: …Nu te teme, căci nu vei muri! Judecători 13, 3-22 Odată însă s-a arătat îngerul Domnului femeii şi i-a zis: Iată… dar vei zămisli şi vei naşte fiu… Şi a venit femeia şi a spus bărbatului său, zicând: A venit la mine un om al lui Dumnezeu, a cărui înfăţişare era ca înfăţişarea unui înger al lui Dumnezeu, foarte luminos; 7

nici eu nu l-am întrebat de unde este şi nici el nu mi-a spus numele său… Şi a venit îngerul iarăşi la femeie… Dar femeia a alergat îndată şi a vestit pe bărbatul său, zicându-i: Iată mi s-a arătat omul cel ce a venit atunci la mine. Şi s-a sculat Manoe şi s-a dus cu femeia sa şi a venit la omul acela şi a zis către el: Tu, oare, eşti omul acela care ai vorbit cu femeia? Iar îngerul ia răspuns: Eu sunt… Şi a zis Manoe către femeia sa: De bună seamă avem să murim, căci am văzut pe Dumnezeu!

Energiile dumnezeieşti În acest al doilea grup al teofaniilor, avem manifestări ale energiilor dumnezeieşti în chipul focului, fulgerului, luminii etc. În general, nu este văzută o formă umană sau angelică, ci doar o strălucire. Primul pasaj al acestei secţiune formează totodată o legătură cu cel de dinainte în care apare îngerul Domnului, însă numai ca foc: Ieşirea 3, 2-6: Iar acolo i S-a arătat îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un rug; şi a văzut că rugul ardea, dar nu se mistuia. A strigat la el Domnul din rug… Şi şi-a acoperit Moise faţa sa, că se temea să privească pe Dumnezeu. Ieşirea 19, 9-25 Iar Domnul a zis către Moise: Iată voi veni la tine în stâlp de nor des, ca să audă poporul… Căci poimâine Se va pogorî Domnul înaintea ochilor a tot poporul pe Muntele Sinai… Iar a treia zi, când s-a făcut ziuă, erau tunete şi fulgere şi nor des pe Muntele Sinai şi sunet de trâmbiţe foarte puternic… Iar Muntele Sinai fumega tot, că Se pogorâse Dumnezeu pe el în foc; şi se ridica de pe el fum, ca fumul dintr-un cuptor… Atunci a zis Domnul către Moise: Pogoară-te şi opreşte poporul, ca să nu năvălească spre Domnul, să vadă slava Lui, că vor pieri mulţi dintre ei... Ieşirea 24, 16-18 Slava Domnului s-a pogorât pe Muntele Sinai şi l-a acoperit… Chipul slavei Domnului de pe vârful muntelui era în ochii fiilor lui Israel, ca un foc mistuitor. Deuteronomul 5, 23-27 Şi când aţi auzit glasul din mijlocul întunericului şi muntele ardea… Şi aţi zis: Iată, Domnul Dumnezeul nostru ne-a arătat slava Sa şi măreţia Sa şi glasul Lui l-am auzit din mijlocul focului. Iezechiil 10, 1-5 Mai multe versete din Iezechiil privitoare la vedenia sa vorbesc de slava Domnul ca de nor sau o strălucire. Următorul pasaj este reprezentativ: Privind eu atunci, am văzut pe bolta, care era deasupra capetelor heruvimilor, ceva asemănător la înfăţişare cu un tron de rege…Atunci s-a ridicat slava Domnului de pe heruvimi spre pragul templului şi templul s-a umplut de nori, iar curtea s-a umplut de strălucirea slavei Domnului. 8

1 Împăraţi 19, 9-13: Şi a intrat acolo într-o peşteră (Ilie) şi a rămas acolo. Şi iată cuvântul Domnului a fost către el şi i-a zis: … Ieşi şi stai pe munte înaintea feţei Domnului! Că iată Domnul va trece… Iar după foc va fi adiere de vânt lin şi acolo va fi Domnul. Auzind aceasta, Ilie şi-a acoperit faţa cu mantia lui şi a ieşit şi a stat la gura peşterii. Şi a fost către el un glas care i-a zis: "Ce faci aici, Ilie?

Vedenii directe În acest grupă de manifestări aflăm cele mai semnificative vedenii, adică cele ale prorocilor, căci ei afirmă că L-au văzut pe Dumnezeu direct: Ieşire 24, 9-11: Apoi s-a suit Moise şi Aaron, Nadab, Abiud şi şaptezeci dintre bătrânii lui Israel. Şi au văzut locul unde stătea Dumnezeul lui Israel; sub picioarele Lui era ceva, ce semăna cu un lucru de safir, curat şi limpede ca seninul cerului. Dar El n-a întins mâna Sa împotriva aleşilor lui Israel, iar ei au văzut pe Dumnezeu, apoi au mâncat şi au băut. Numeri 12, 6-8: Apoi a zis: Ascultaţi cuvintele Mele: De este între voi vreun prooroc al Domnului, Mă arăt lui în vedenie şi în somn vorbesc cu el. Nu tot aşa am grăit şi cu robul Meu Moise, – el este credincios în toată casa Mea: Cu el grăiesc gură către gură, la arătare şi aievea, iar nu în ghicituri, şi el vede slava Domnului. Isaia 6, 1-5: În anul morţii regelui Ozia, am văzut pe Domnul stând pe un scaun înalt şi măreţ şi poalele hainelor Lui umpleau templul …plin este tot pământul de slava Lui! …iar templul s-a umplut de fum. …Sunt om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Şi pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei! Iezechiil 1, 26-28 Pe bolta de deasupra capetelor fiarelor era ceva care semăna cu un tron şi la înfăţişare era ca piatra de safir; iar sus pe acest tron era ca un chip de om. Şi am mai văzut ceva, ca un metal înroşit în foc, ca nişte foc, sub care se afla acel chip de om şi care lumina împrejur; de la coapsele acelui chip de om în sus şi de la coapsele chipului aceluia în jos se vedea un fel de foc, un fel de lumină strălucitoare care-l împresura de jur împrejur. Cum este curcubeul… aşa era înfăţişarea acelei lumini strălucitoare care-l înconjura. Iezechiil 8, 1-5 Şi privind eu, am văzut un chip ca de om, de foc parcă; şi parcă de la brâul lui în jos era foc, iar de la brâul lui în sus era o strălucire, ca de metal în văpaie.

9

Daniel 7, 9-15 Am privit până când au fost aşezate scaune, şi S-a aşezat Cel vechi de zile; îmbrăcămintea Lui era albă ca zăpada, iar părul capului Său curat ca lâna; tronul Său, flăcări de foc; roţile lui, foc arzător. Un râu de foc se vărsa şi ieşea din el; …Am privit în vedenia de noapte, şi iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului şi El a înaintat până la Cel vechi de zile, şi a fost dus în faţa Lui. Şi Lui I s-a dat stăpânirea, slava şi împărăţia, şi toate popoarele, neamurile şi limbile Îi slujeau Lui. Stăpânirea Lui este veşnică, stăpânire care nu va trece, iar împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată. Pentru aceasta, eu, Daniel, am fost tulburat cu duhul meu şi vedeniile pe care le-am avut mă înspăimântau.

Texte ce se împotrivesc vederii lui Dumnezeu Ieşire 33, 18-23: Şi Moise a zis: Arată-mi slava Ta! Zis-a Domnul către Moise: Eu voi trece pe dinaintea ta toată slava Mea, voi rosti numele lui Iahve înaintea ta. …Apoi a adăugat: Faţa Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască. Şi iarăşi a zis Domnul: Iată aici la Mine un loc: şezi pe stânca aceasta; Când va trece slava Mea, te voi ascunde în scobitura stâncii şi voi pune mâna Mea peste tine până voi trece; Iar când voi ridica mâna Mea, tu vei vedea spatele Meu, iar faţa Mea nu o vei vedea! Deuteronomul 4, 9-20 Decât numai păzeşte-te… ca să nu uiţi acele lucruri pe care le-au văzut ochii tăi … de ziua aceea în care ai stat tu înaintea Domnului Dumnezeului tău, la Horeb, …iar Domnul v-a grăit de pe munte din mijlocul focului; şi glasul cuvintelor Lui l-aţi auzit, iar faţa Lui n-aţi văzut-o, ci numai glasul I l-aţi auzit. Ţineţi dar bine minte că în ziua aceea, când Domnul v-a grăit din mijlocul focului, de pe muntele Horeb, n-aţi văzut nici un chip. …Să nu greşiţi dar şi să nu vă faceţi chipuri cioplite, sau închipuiri ale vreunui idol… Ecclesiasticul (Iisus Sirah) 41, 31-33 (În Biblia românească, referinţa este la v. 36, n. tr.): Cine L-a văzut pe El şi va povesti? Şi cine-L slăveşte pe El, precum este? Isaia 40, 18: Cu cine veţi asemăna voi pe Cel Preaputernic şi unde veţi găsi altul asemenea Lui?

Texte nou-testamentare despre vederea lui Dumnezeu Ioan 1, 18: Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.

10

Ioan 6, 46: Nu doar că pe Tatăl l-a văzut cineva, decât numai Cel ce este la Dumnezeu; Acesta L-a văzut pe Tatăl. Ioan 12, 45: Şi cel ce Mă vede pe Mine vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Ioan 14, 8-10: Filip I-a zis: Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns. I-a zis: De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl? Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine?... Fapte 17, 29: Fiind deci neamul lui Dumnezeu, nu trebuie să socotim că dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite de meşteşugul şi de iscusinţa omului. 1 Timotei 1, 17: Iar Împăratul veacurilor, Celui nestricăcios, nevăzutului, singurului Dumnezeu fie cinste şi slavă în vecii vecilor. Amin! 1 Timotei 6, 15-16: …singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă; a Căruia este cinstea şi puterea veşnică! Amin. Coloseni 1, 15: Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura. 1 Ioan 4, 11-12: Iubiţilor, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi datori suntem să ne iubim unul pe altul. Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, dar de ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne întru noi şi dragostea Lui în noi este desăvârşită. Romani 1, 20: Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare.

Concluzii pe marginea textelor biblice Prorocii au avut într-adevăr vedenii şi vise ale lui Dumnezeu, dar natura lor nu poate fi înţeleasă deplin. În aceste manifestări, prorocii au văzut uneori un chip uman, alteori nu. Au fost sau arătat oare aceste vedenii cu adevărat ceva vizibil, în sensul strict al cuvântului? Nu 11

putem spune, însă cel puţin descrierea acestora de către Daniel ca „vedenii din capul meu” sugerează că nu au fost aşa. Alte pasaje încearcă să minimalizeze caracterul direct al mesaje al vedeniilor prin pomenirea lui Dumnezeu ca acoperit de fum şi de nori, Moise fiind acoperit de la vederea feţei lui Dumnezeu, Israil auzind un glas dar nevăzând nici un chip pe Muntele Sinai, Ilie acoperindu-şi faţa în vremea trecerii lui Dumnezeu etc. Concluzia de bază ce se desprinde din textele Vechiului Testament este aceea că teofaniile lui Dumnezeu în chipuri umane sau în alte forme au avut cu adevărat loc, dar trebuie avut în vedere că, însă în acelaşi timp, este accentuată firea ascunsă, nevăzută, şi de nevăzut a lui Dumnezeu. Dacă rămânem numai în spaţiul Vechiului Testament, atunci chestiunea vederii lui Dumnezeu şi chipului în care e cu putinţă, rămâne echivocă şi neconcludentă. Mărturia Noului Testament este însă foarte clară: Dumnezeu-Tatăl, dumnezeirea, este nevăzută, invizibilă, cu neputinţă a se face şi a fi văzută. Singurul care L-a văzut, şi care L-a făcut cunoscut şi văzut, este Hristos. În El singur avem temelia/începutul vederii nevăzutului Dumnezeu. Vorbim, desigur, de tradiţionala învăţătură despre Întrupare pe care se întemeiază iconologia Bisericii. Despre vedeniile şi teofaniile Vechiului Testament nu se spune aproape nimic în Noul Testament. Cunoaştem totuşi câteva versete importante din Noul Testament, de pildă Luca 24, 44, care prezintă Vechiul Testament ca o pregătire pentru venirea Cuvântului în trup, de unde deducem că acolo trebuie a căuta faţa prefigurată a Cuvântului1. Va rămâne însă în sarcina Părinţilor pentru a limpezi şi mai mult legătura dintre Vechiul şi Noul Testament prin întrebuinţarea principiului ermeneutic al prefigurării tipologice.

3. „Vederea lui Dumnezeu” la Sfinţii Părinţi Acum putem socoti şi ceea ce au avut de spus unii Părinţi despre vederea lui Dumnezeu în Vechiul Testament şi despre vederea lui Dumnezeu în general. Nu pretindem a fi găsit toate referinţele vechi-testamentare despre teofanii, dar nădăjduim că ceea ce urmează este reprezentativ asupra gândirii patristice şi, desigur, a însăşi Sfintei Tradiţii. Ignatie al Antiohiei: Aşteaptă pe cel mai presus de timp, pe Cel fără de ani, pe Cel nevăzut, pe Cel văzut pentru noi, pe Cel nepipăit, pe Cel nepătimitor… 2. Iustin Filosoful: Acesta afirmă destul de limpede faptul că Tatăl a trimis pe Cuvântul pentru a se manifesta pe Sine diverselor persoane din Vechiul Testament în osebite chipuri3. Vorbind despre rugul aprins, Iustin spune că nu Tatăl e Cel ce a apărut, care nici nu putea apărea; prin urmare, Acela trebuie să fi fost Logosul.

Pentru o tratare completă a subiectului a se vedea George Barois, The Face of Christ in the Old Testament, St. Vladimir’s, Crestwood, N. Y., 1974. 2 Epistle to Polycarp, III, The Ante-Nicene Fathers, 1 (citat de aici înainte ca ANF), Eerdmans, Grand Rapids, Mich., 1979, p. 94. (trad. rom. PSB 1, p. 188). 3 Dialogue with Trypho, ch. 128 and 56, ANF, I, p. 264, respectiv pp. 222-225. [Acolo unde referinţa din ediţia engleză a lucrării nu are corespondent exact în traducere românească, s-a tradus direct din limba engleză, n. tr.].
1

12

Nici cel ce are cea mai puţină înţelepciune nu se va avânta să zică despre Tatăl, Făcătorul a toate, că, lăsând El cele supra-cereşti, s-a făcut văzut pe un petic de pământ4. Teofil al Antiohiei: Ca şi Iustin, Teofil privea teofaniile Vechiului Testament ca fiind de fapt apariţiile Logosului. Dumnezeu nu poate fi cuprins de timp şi spaţiu, datoria Cuvântului născut al Său fiind tocmai aceea de a arăta cugetul şi voia Lui în ordinea creată5. Irineu al Lyonului: Dar unul şi acelaşi stăpân al casei au arătat ambele Legăminte, Cuvântul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, care a vorbit atât cu Avraam, cât şi cu Moise… .6 În vremurile de demult, se spunea că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, dar aceasta nu s-a vădit cu adevărat; căci Cuvântul era încă nevăzut, după al cărui chip a fost creat omul… iar el a restabilit chipul într-un chip mai presus de fire prin asumarea umanităţii înaintea nevăzutului Tată, prin mijlocirea Cuvântului văzut7. Iar Cuvântul a grăit lui Moise arătându-se înaintea lui… „iar atunci vei vedea spatele Meu… căci nici un om nu poate vedea faţa Mea şi să rămână viu”. Două lucruri sunt arătate, că e cu neputinţă ca omul să-L vadă pe Dumnezeu, şi că prin înţelepciunea lui Dumnezeu, omul Îl va vedea în vremurile de pe urmă… adică în venirea Sa în chipul omului8. Pentru aceasta, prorocii, n-au văzut în chip direct adevărata faţă a lui Dumnezeu, ci au văzut în schimb iconomiile şi tainele prin care omul Îl poate vedea apoi pe Dumnezeu… Acest lucru s-a făcut cunoscut încă ceva mai limpede prin Iezechiil, cum că adică prorocii au văzut iconomiile lui Dumnezeu în parte, nu însă şi pe Dumnezeu Însuşi. Căci atunci când acesta avusese o vedenie a lui Dumnezeu (cf. Iez. 1, 1 ş.u.) …şi când a început să aibă celelalte vedenii ale tronurilor, ca nu cumva să socotească cineva că în acele vedenii el Îl văzuse cu adevărat pe Dumnezeu: „Aceasta a fost arătarea asemănării slavei lui Dumnezeu… Dacă, prin urmare, nici Moise, nici Ilie, nici, nici Iezechiil, care toţi avuseseră vedenii cereşti, n-au văzut pe Dumnezeu; dar dacă ceea ce au văzut au fost asemănări ale frumuseţii Domnului şi prorociri ale celor ce vor să fie, se vădeşte prin aceasta că, cu adevărat, Tatăl este nevăzut, despre care a zis şi Domnul: „Nimeni nu l-a văzut niciodată pe Dumnezeu”, ci numai Cuvântul Său, precum a binevoit El şi, pentru folosul celor ce au privit, a arătat strălucirea Tatălui şi a tâlcuit scopurile Sale; …nu întru-un singur chip sau faţă li s-a arătat celor ce-L priveau, ci (având în vedere) pricinile şi urmările pe care le căuta prin iconomiile Sale… 9. Şi prin Însăşi Cuvântul, care S-a făcut vizibil şi pipăibil a fost arătat Tatăl, şi deşi nu toţi au crezut cu aceeaşi intensitate, toţi însă L-au văzut pe Tatăl în Fiul: căci Tatăl este nevăzutul Fiului, în vreme ce Fiul este văzutul Tatălui10.
4 5 6 7 8 9 10

Ibid., ch. 60, p. 227. J.N.D. Kelly, Early Christian Doctrine, Adam and Charles Black, London, 1975, p. 99.

13

Tertullian: Cel care S-a pogorât din vreme în vreme pentru a grăi cu oamenii, de la Adam până la proroci, în vedenii, în visuri, „ca într-o oglindă în ghicitură” a fost Fiul, pregătind fără încetare încă de la început acea iconomie pe care trebuia să o urmeze până la sfârşit…11. Capadocienii: Cu Sfântul Vasile şi cu cei doi Grigore, vedem o deosebire limpede, nevăzuta, incognoscibila fiinţă a lui Dumnezeu şi energiile sau lucrările care ni-L fac cunoscut. Nu mai avem de-a face pur şi simplu cu vederea lui Dumnezeu, ci cu cunoaşterea Lui într-un chip supra-firesc, mistic. Cu toate acestea, puternicul accent pus pe ascunzimea esenţei lui Dumnezeu şi a neapropierii Lui se potriveşte foarte bine cu Părinţi de dinainte care au vorbit de caracterul nevăzut al lui Dumnezeu. Grigore Teologul: Şi aplecându-mă puţin, nu vedeam firea primă şi neamestecată, aşa cum e cunoscută de ea însăşi…, ci câtă ajunge până la noi. Iar aceasta este, atât cât ştiu, mărirea ei în creatură şi în cele puse în faţa noastră şi cârmuite de El, sau, cum o numeşte dumnezeiescul David: „măreţia slavei” (Psalm 8, 2). Căci acestea sunt spatele lui Dumnezeu, însuşirile Lui de după El…12 . A înţelege pe Dumnezeu este greu, iar a-L exprima este cu neputinţă… A exprima pe Dumnezeu este cu neputinţă, dar a-L înţelege e şi mai imposibil13. Căci ce vei înţelege prin dumnezeire, dacă te vei încrede în toate puterile raţionale?... Oare este ea un corp? Dar atunci cum este infinită, nedefinită, fără o formă şi de nepipăit şi nevăzută? Sau sunt şi corpurile astfel?14 Avraam, marele patriarh, s-a îndreptăţit din credinţă (Fac. 15, 6; Rom. 4, 3) şi aduce o jertfă neobişnuită, chip al marii jertfe (Fac. 22, 2 ş. u.) . Şi a văzut pe Dumnezeu, dar nu ca Dumnezeu (Fac. 18, 1-2), ci l-a ospătat ca pe un om (Fac. 18, 6-8); …Iacov a văzut în vis o scară înaltă şi un urcuş al îngerilor (Fac. 28, 2), şi a turnat în chip tainic untdelemn pe un stâlp de piatră (Fac. 28, 18)…, şi a dat unui loc oarecare numele de „casa lui Dumnezeu” (Fac. 28, 17), spre cinstea celui ce s-a arătat. Lupta lui Dumnezeu cu un om (Fac. 32, 26-30) – care este uneori lupta lui Dumnezeu împotriva omului…15 . Dar ce vei zice despre Isaia şi Iezechiil, văzătorii cei mai mari ai lui Dumnezeu şi de ceilalţi proroci? Dintre ei, primul a văzut pe Domnul Savaot… Celălalt descrie Heruvimii ca un car, având deasupra Lui tronul, şi deasupra tronului un firmament, şi pe firmament o arătare… Şi acestea erau fie o arătare de zi, văzută numai de sfinţi, fie una de noapte, fie o întipărire din partea conducătoare a sufletului unită cu cele viitoare, ca şi când ar fi prezentă. E o altfel de prorocire negrăită, de aceea cum nu pot să spun. Le ştie doar Dumnezeul prorocilor şi cei în
11 12 13 14

Trad. de Pr. Dumitru Stăniloaie (Cele cinci cuvântări teologice, Ed. Anastasia, 1993, p. 23). Trad. cit. (ed. cit., p. 24).

Trad. cit. (ed. cit. p. 36). Varianta engleză, tradusă în română, e puţin diferită: „şi s-a luptat cu Dumnezeu în chip uman, indiferent de pricina acestei lupte a lui Dumnezeu cu omul”.
15

14

care sunt lucrurile acestea. Dar nici aceştia, de care vorbesc, nici altul dintre cei ce sunt ca aceştia, n-a stat în subzistenţa şi în fiinţa Domnului, după cum s-a scris, nici n-a cunoscut sau explicat firea lui Dumnezeu16. Ioan Gură de Aur: Vladimir Lossky rezumă gândirea Sfântului Ioan din două lucrări ale sale: Despre incomprehensibilitatea naturii lui Dumnezeu şi Omilii la Ioan. El tratează chestiunea vederii lui Dumnezeu şi în a 15-a omilie la Evanghelia după Ioan, interpretând cuvintele „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată”. Simplă, fără formă, fără compoziţie, natura lui Dumnezeu nu este niciodată obiectul unei vederi. Dacă Isaia, Iezechiil şi alţi profeţi ar fi văzut vreodată însăşi natura lui Dumnezeu, nu L-ar fi văzut diferit. Dumnezeu zice lui Osea: „Am înmulţit vedeniile şi M-am asemănat în mâinile proorocilor (12, 11). Aceasta înseamnă: „N-am arătat însăşi fiinţa Mea, ci (în vedenii) fac un pogorământ slăbiciunii celor care mă văd”( De incomprehensibilitate Dei, V, 4; PG. 48, col. 740). Tot ceea ce putem vedea din Dumnezeu ţine de condescendenţa Sa şi nu de vederea fiinţei Sale nude (In Iohan 15.1; PG 59, col. 98). Ce este condescendenta? E o manifestare a lui Dumnezeu, când Acesta se face văzut „nu cum este El, ci cum este capabil să-L vadă cel care-L vede, proporţionând vederea cu neputinţa celor care-L văd” (De incomp, 3; PG: 48, col. 722)17. Eusebie de Cezareea: Opinia lui Eusebiu este rezumată de von Schonborn: Tatăl se serveşte de acest instrument viu nu numai pentru crearea şi păstrarea creaturilor în existenţă, ci şi pentru a se descoperi celor drepţi din Vechiul Testament. Astfel, la stejarul lui Mamvri, Avraam a primit vizita lui Dumnezeu însoţit dedoi îngeri. Dar cine era chipul divin căruia Avraam i se adresează cu „Doamne”? Dumnezeu Însuşi? „Nu trebuie să ne gândim că Dumnezeu Cel peste toate S-a arătat aşa. Căci nu se cuvine să spunem că Dumnezeu se ascunde şi că El S-a înfăţişat în forma şi înfăţişarea unui om. Trebuie să mărturisim că era Logosul lui Dumnezeu”. Pentru că Dumnezeu Însuşi este de necuprins, El se serveşte de un instrument pentru a comunica cu oamenii. Astfel explică Dumnezeu nenumăratele teofanii din Vechiul Testament18. Augustin: În relaţie cu ordinea contingentă, cele trei Persoane se comportă ca „un singur principiu” (unum principium, De Trin 5, 15), şi „ca unele ce sunt de nedespărţit, în chip nedespărţit şi lucrează” (De Trin. 1, 7; 2, 3). În chiar cuvintele lui, Augustin spune: „Atunci când nu este nicio diferenţă a firilor, nu este nici vreuna a voirilor”. Pentru a ilustra aceasta, Augustin argumentează (De Trin. 2, 12-34 şi 3, 4-27) zicând că teofaniile întâlnite în Vechiul Testament n-ar trebui privite, precum a tins să le privească tradiţia patristică anterioară, ca apariţii exclusive ale Fiului. Uneori acestea pot fi atribuite Fiului sau Duhului, alteori Tatălui, iar alteori tuturor celor Trei; ocazional, este imposibil de socotit Căreia dintre Ele trebuie să

Trad. cit. (ed. cit. p. 37). Trad. rom. Vederea lui Dumnezeu (Ed. Deisis, 1995, p. 82). 18 Trad. rom., Icoana lui Hristos, O introducere teologică (Ed. Anastasia, 1996, p. 58).
16 17

15

le atribuim19. Augustin a avertizat asupra reprezentărilor mentale ale Tatălui, astfel: „Evitaţi a închipui pe Dumnezeu ca pe un bătrân cu o figură venerabilă. …Doriţi a vedea pe Dumnezeu? Opriţi-vă la acest gând: Dumnezeu este dragoste. Ce chip are Dragostea? Nimeni nu poate spune” (In Epist. Joannis ad Parthos, VII, 10, PL 35, 2034a)20. Theodorit al Cirului: Fiind netrupesc, simplu, fără formă şi nesupus vreunei descrieri, având firea nedefinibilă, Dumnezeu, pricinuieşte uneori vedenii spre folosul celor ce pot vedea. Se poate arăta într-un chip lui Avraam şi în altul lui Moise, la fel şi pentru Isaia şi Iezechiil… De aceea, când ajungi să cunoşti diferenţele dintre aceste vedenii, nu socoti dumnezeirea ca având mai multe chipuri, ci mai curând ascultă-L pe El zicând lui Osea: „Şi voi grăi către proroci, şi Eu am înmulţit vedeniile, şi în mâinile prorocilor m-am asemănat”. „M-am asemănat”, a zis, nu „mam făcut văzut”. …Iezechiil n-a zis că-l văzuse pe Domnul, nici slava Domnului, ci văzuse asemănarea slavei Domnului. …Ce poate fi mai limpede ca aceste cuvinte? [Theodorit îl citează pe Daniel când zice despre venirea Fiului Omului pe nori]. Prorocul Daniel a grăit acestea mai degrabă întru chip apostolic şi evanghelic decât profetic sau în ghicitură… Acest fericit Daniel a învăţat cu deosebire despre a doua venire a lui Hristos numindu-L arătat Fiul Omului…21. Diadoh al Foticeei: Dacă prorocii l-au văzut pe Dumnezeu într-o vedenie fizică, spune Lossky citându-l pe Diadoh,… … nu e pentru faptul că le-a apărut schimbat într-o formă văzută, ci mai degrabă pentru că ei se numărau printre cei ce au văzut pe Cel fără de chip în chipul slavei, când voia Lui, nu fiinţa, li s-a făcut arătată ochilor. Căci cea care le-a apărut în vederea slavei era voinţa lucrătoare, Dumnezeu consimţind a fi văzut în întregime sub chipul voii Sale22. Putem vedea, aşadar, la aceşti autori timpurii din perioada pre-iconoclastă, faptul că ei nu compromit caracterul nevăzut al lui Dumnezeu, Tatăl şi Fiul, în teofaniile Vechiului Testament, ci spun că acelea erau fie vise, ghicituri, taine, asemănări etc. Arătările nu-l arată pe Dumnezeu aşa cum este, ci numai ca vedenii ale celor ce vor să vină, prefigurări ale venirii în trup a Cuvântului. Din nou, precum în pasajele Scripturii, dar într-un mod mai dezvoltat, avem pe nevăzutul Dumnezeu făcându-Se văzut în Hristos, care a fost prefigurat profeţilor prin semne şi vedenii. Pe această temelie scripturistică şi patristică, Biserica va stabili apoi cugetarea ei privitoare la iconografie şi la chipurile lui Dumnezeu-Tatăl.

4. Perioada iconoclastă Vom privi în acest capitol la declaraţiile şi documentele care au ajutată şi ajută la definirea cugetului Bisericii în perioada iconoclastă. Alături de datele general-acceptate ale iconoclasmului, 726-843, adăugăm aici o prefaţă şi un post-script. Chiar dacă nu toţi scriitori
19 20 21 22

16

se încadrează în limitele stricte ale iconoclasmului, se ţin totuşi aproape de ele, 680-870 fiind anii pentru această perioadă clasică. În această perioadă Biserica s-a luptat pentru a stabili clar ce şi cine pot fi zugrăviţi În Biserică şi de ce. Acum a fost momentul definirii cugetului Bisericii. Orice problemă dogmatică privitoare la iconografie trebuie să aibă în vedere acest cuget, iar problema chipului lui Dumnezeu-Tatăl este cu siguranţă una dintre ele. În acest capitol avem de-a face cu opt surse, 680-726: 1. Episcopul Ioan al Tesalonicului; 2. Sinodul de la Trulan; cinci din perioada iconoclastă propriu-zisă: 726-843 3; Patriarhul Gherman al Constantinopolului; 4. Papa Grigore al 2-lea; 5. Ioan Damaschin; 6. Niceea 2; 7. Theodor Studitul; şi una din perioadă următoare: 869-70; 8. Sinodul de la Constantinopol. Ioan Damaschin şi Theodor Studitul ocupă aproape două treimi din capitol, din pricina statutului lor de tâlcuitori recunoscuţi. alături de Niceea 2 - ai cugetului Bisericii privitor la iconografie. Ioan al Tesalonicului Prima mărturie vine de la om ce avea funcţia de delegat papal la un sinod din anul 680. Declaraţia episcopului Ioan are o îndoită greutate: prima, pentru ceea ce spune în sine, şi a doua, pentru că a fost citat cu aprobarea Sinodului al 2-lea de la Niceea: Facem chipuri ale lui Dumnezeu, adică ale Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, prin zugrăvirea Lui după chipul în care a fost văzut pe pământ şi a vorbit cu oamenii. Nu-L zugrăvim ca Dumnezeu. Ce asemănare, ce chip ar putea fi al Cuvântului lui Dumnezeu care este fără trup şi fără chip? Căci Dumnezeirea, adică fiinţa Sfintei şi celei de o fiinţă Treimi este duh, precum este scris; prin mila lui Dumnezeu-Tatăl, Fiul Cel Unul-născut al Lui, Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru a noastră mântuire prin lucrarea Duhului Sfânt şi a Mariei, Preacurata fecioară şi Maica lui Dumnezeu. Zugrăvim omenitatea Lui, şi nu netrupeasca Dumnezeire23. Dacă temelia zugrăvirii icoanelor-portret ale lui Dumnezeu este întruparea Cuvântului Tatălui, care nu avusese nici un chip înainte de întrupare, atunci, deşi episcopul Ioan nu o spune mai direct, nici vreun chip al lui Dumnezeu-Tatăl nu este cu putinţă a se întocmi. Nu spune nimic despre vedeniile şi simbolurile vechi-testamentare ale lui Dumnezeu, dar nu s-ar greşi dacă s-ar spune că, indiferent de ce ar fi socotit el, nu le-ar fi socotit ca pe temelia pe care se poate construi o iconologie care ar putea îngădui chipuri ale lui Dumnezeu-Tatăl. Sinodul Trulan Trecem acum la vestitul canon, al optzeci şi doilea, al Sinodului de la Trulan, cunoscut şi sub numele de Quinisext, în 69224. Ca şi declaraţia anterioară, acest canon este citat şi de Sinodul al 2-lea de la Niceea, sesiunea a patra; autoritatea lui ca expresie a cugetului este astfel întărită. Deşi în acest canon nu avem o condamnare anume a chipurilor lui Dumnezeu-Tatăl, puteam vedea că tipurile şi umbrele vechi-testamentare nu sunt preferabile icoanelor ce-L înfăţişează în mod direct pe Hristos, Cel ce a venit şi a împlinit toate acele simboluri. Sinodul sugerează că acelea erau ale lui Hristos, şi nu ale Tatălui, deoarece Hristos este Cel ce le plineşte. Aceste simboluri nu sunt de lepădat, ci primite ca atare: prefigurări a ceea ce/ale Celui ce va să vină. Având de ales, nu se cuvine a prefera umbra în locul luminii. E limpede că chipurile vechi-testamentare nu pot constitui o bază pentru nici un fel de iconografie a lui
23 24

17

Hristos, ca să nu mai zicem de Tatăl, care să clatine temelia icoanelor ce înfăţişează în mod direct pe Dumnezeu, sau Întruparea Cuvântului. În unele imagini din cinstitele icoane, este zugrăvit un miel spre care Înainte-mergătorul arată cu degetul, care este înţeles ca un tip al harului, arătând de mai-nainte, prin Lege, pe adevăratul Miel, Hristos, Dumnezeul nostru. De aceea, îmbrăţişând vechile tipuri şi umbre ca simboluri ale adevărului şi pilde date Bisericii, alegem harul şi adevărul, primindu-le ca pe o plinire a Legii. Pentru aceasta, pentru ca ceea ce este desăvârşit să se vădească înaintea ochilor tuturor, măcar ca o expresie în culori, hotărâm ca înfăţişarea sub chip omenesc a Mielului care ia asupra sa păcatele lumii, Hristos Dumnezeul nostru, să fie de aici înainte zugrăvit în osebite chipuri – în locul mielului celui de demult – pentru ca, prin mijlocirea acestuia, toţi să înţeleagă adâncurile smereniei Cuvântului lui Dumnezeu, şi ca noi să avem spre pomenire sălăşluirea Lui în trup…25 . Patriarhul Gherman al Constantinopolului: Acest mare Părinte Ortodox a avut „privilegiul” de a deveni patriarh atunci când iconoclasmul a început a fi politica oficială a imperiului26. Din nou, temelia pictării oricărei oricărui portret-icoană a lui Dumnezeu este cu siguranţă Întruparea şi, precum în cazul episcopului Ioan al Tesalonicului, puteam deduce că nu ar fi fost acceptat niciun chip direct al Tatălui. Nu facem nici un chip, nicio asemănare sau înfăţişare a dumnezeirii celei nevăzute, pe care nici fericitele cete îngereşti nu o pot privi sau înţelege; dar pentru că sigurul Fiu născut, care este la sânul Tatălui, a primit să se facă om prin voia cea milostivă a Tatălui şi a Duhului. …(din această pricină) zugrăvim faţa Sa omenească şi chipul omenităţii Sale sau al trupului, şi nu dumnezeirea Lui cea negrăită şi nevăzută27. Papa Grigore al II-lea În actele sinodale ale celei de-a patra sesiuni ale Sinodului II Niceea, putem citi două scrisori despre care se presupune că au fost scrise de papa Grigore al II-lea către împăratul Leon şi trimise la începutul controversei iconoclaste28. Autenticitatea scrisorilor poate fi pusă la îndoială, dar fie că le-a scris papa sau au fost doar atribuite lui nu este relevant aici. Părinţii de la Niceea II le-au socotit a fi scrise de el, şi pentru că Sinodul le-a adoptat (şi cu siguranţă că conţinuturile au fost socotite vrednice de un papă ortodox), s-a dat autoritate ideilor din scrisoare, dacă nu chiar şi autorităţii istorice: Aşadar, de ce nu facem nici un chip al lui Dumnezeu-Tatăl? Firea dumnezeiască nu poate fi reprezentată. Dacă L-am fi văzut, precum l-am văzut pe Fiul, am fi putut să-i facem şi Lui un chip29. În aceeaşi primă scrisoare, două alte puncte sunt subliniate: Cuvântul a grăit şi S-a descoperit pe Sine în vedeniile Vechiului Testament, iar acele forme, figuri n-au fost decât prefigurări nedesăvârşite ale Întrupării:
25 26 27 28 29

18

Moise a dorit să vadă pe Domnul, dar El i s-a arătat numai din spate. Dimpotrivă, nouă Domnul ni s-a arătat desăvârşit, deoarece Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om…30 Ioan Damaschin: Care e, pentru Ioan Damaschin, temelia de bază a iconografiei lui Dumnezeu? Ce ne îngăduie să pictăm icoane-portret de-ale Lui? În răspunsul său, întocmit în trei apologii, Despre dumnezeieştile icoane, el reflectă întreaga cugetare ortodoxă: Întruparea este evenimentul hotărâtor care face cu putinţă ca Dumnezeu să fie văzut şi, prin urmare, pictat. Ceea ce a fost înainte ca Cuvântul să se facă trup este calitativ diferit de ceea ce a urmat după. Înainte de Întrupare, lui Dumnezeu i se atribuie toate însuşirile negative, apofatice care Îl deosebesc de creaţie. După aceasta, i se dau toate însuşirile pozitive, catafatice, ale oricărui om: Este vădit că, dacă vezi pe Dumnezeu făcându-se om, atunci poţi să-L zugrăveşti împodobit cu chip omenesc. Atunci când Cel nevăzut se face văzut în trup, apoi poţi zugrăvi chipul său. Când El, care este fără trup şi fără chip, nemăsurabil în nehotărnicia firii Sale, în chipul lui Dumnezeu fiind, S-a deşertat pe Sine luând chipul robului după chip şi statură, şi aflându-Se în trup de carne, atunci Îi poţi zugrăvi chipul şi să-L arăţi oricui doreşte să-L privească31. În vremurile de demult, Dumnezeu, care este fără chip şi fără trup, nu poate fi niciodată zugrăvit. Dar acum, când Dumnezeu este văzut în trup grăind cu oamenii, eu pot face un chip al lui Dumnezeu pe care Îl văd32. Vedem că ceea ce era cu neputinţă înainte ca Dumnezeu să se facă om, în vârtutea firii Sale dumnezeieşti, este acum cu putinţă deoarece Cuvântul a luat trup omenesc. Ceea ce se implică aici e faptul că, atâta vreme cât Dumnezeu-Tatăl sau Duhul nu S-a făcut om, văzut, pipăibil, circumscris etc. Ei [Tatăl şi Duhul] nu pot fi zugrăviţi direct, în icoane-portret. Aşadar, ceea ce a fost adevărat pentru toată Treimea de dinainte de Hristos este şi acum adevărat pentru Tatăl şi Duhul, nu însă şi pentru Cuvântul: Dacă încercăm să facem un chip al nevăzutului Dumnezeu, aceasta ar fi un păcat. Este cu neputinţă să zugrăveşti pe cineva care este fără de trup: nevăzut, necircumscris şi fără chip33. Dacă cineva ar îndrăzni să facă un chip al nematerialnicei, nevăzutei, netrupeştii, celei fără de chip şi culoare Dumnezeiri, o respingem ca mincinoasă şi falsă34. La cine se face referire aici prin cuvintele Dumnezeu şi Dumnezeire, care fiind nevăzută etc., nu poate fi zugrăvită? Dacă nu se referă în mod special la Tatăl, atunci El este cel puţin inclus împreună cu Duhul şi Dumnezeiasca fire ca nezugrăvit deoarece Dumnezeu este vizibil numai în întruparea Cuvântului. Aşadar, înainte şi după Întrupare, caracterul nevăzut al lui Dumnezeu-Tatăl etc., rămâne în continuare, excluzând orice portretizare iconică a Lui. Sfântul Ioan Damaschin foloseşte cuvântul „chip” pentru a acoperi mai multe feluri de reprezentări. Acest lucru e semnificativ, deoarece avem nevoie să ştim exact la ce se referă, atunci când ne folosim de el pentru a răspunde la întrebarea legată de legitimitatea chipurilor
30 31 32 33 34

19

lui Dumnezeu-Tatăl. Aşa cum e folosit în titlul acestei lucrări, cuvântul „chip” însemnează o icoană-portret. De asemenea, acesta este unul din principalele sensuri ale termenului din toată perioada iconoclastă: putem alcătui un chip, o icoană-portret a lui Hristos sau a sfinţilor? Ioan face unele afirmaţii care creează impresia că ar sprijini ideea de chip al lui Dumnezeu (Tatăl), dar în acela pasaje este limpede că sensul cuvântului „chip” este mai degrabă de simbol, tip, alegorie, umbră etc., şi nu o reprezentare directă a persoanei, o icoană-portret. Al patrulea tip de închinare este adresată acelor chipuri care au fost văzute de proroci (căci Lau văzut pe Dumnezeu în chipurile vedeniilor). Aceste chipuri au fost prefigurări ale celor ce vor să vie, precum toiagul lui Aaron…. vasul cu mana…. sau altarul35. Încă de la facerea lumii, cele nevăzute ale lui Dumnezeu se văd prin mijlocirea chipurilor… , soarele, lumina, razele arzătoare, fântânile, apele curgătoare; sau mintea, graiul, sufletul din noi; sau trandafirul, florile, o mireasmă36. Ioan se întemeiază aici foarte bine, deoarece viziunea lui despre cunoaşterea lui Dumnezeu se bazează pe o abordare catafatic-apofatică, stabilită de Sfântul Dionisie Areopagitul şi de alţi Părinţi; citând din Numirile Dumnezeieşti, capitolul 1, el comentează apoi: …Le-am cunoscut acum pe măsura noastră prin sfintele perdele ale iubirii de oameni arătată în Scripturi şi în predaniele dumnezeieşti, care acoperă cele spirituale în cele sensibile şi cele mai presus de fiinţă în cele ce sunt şi învăluie în forme şi în chipuri cele fără formă şi fără chipuri şi multiplică şi plasticizează simplitatea mai presus de fire şi nefigurată în varietatea simbolurilor împărţite . Comentariu: Dacă este bine pentru oameni să îmbrace (învăluie) cu forme şi chipuri - după înţelegerea noastră – ceea ce este fără chip, fără formă şi simplu, atunci, oare să nu facem forme şi chipuri ale lucrurilor care sunt pipăibile şi vizibile, ca astfel să ni le amintim şi să fim mişcaţi să le imităm37? Acest chip simbolic este pus în contrast în toate apologiile cu un chip înţeles ca icoană-portret a lui Hristos, a sfinţilor sau a împăratului. Dacă chipul împăratului este împăratul, iar chipul lui Hristos este Hristos, iar chipul sfântului este sfântul, şi dacă puterea nu e împărţită şi slava separată, atunci cinstea dată unui chip este adresată celui zugrăvit în aceasta38. Comentând un citat din Sfântul Grigore al Nyssei, Ioan spune foarte clar că vorbeşte despre o icoană-portret, opusă figurii simbolice: [Sf. Grigore] De aceea formele umane sunt ceea ce zugravii transpun pe pânze folosindu-se de diferite culori, adăugând chipului nuanţe potrivite şi armonioase încercând cu acrivie să prindă în chip frumuseţea arhetipului său.

35 36 

Cf. Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996, p. 137.

37 38

20

Comentariu: Se vede dar, că frumuseţea dumnezeirii nu poate fi zugrăvită în forme frumoase, şi, pentru aceasta, nu i se poate face niciun chip; ceea ce se transpune pe pânză de către culorile pictorului este doar forma umană39. Este clar că Sfântul Ioan Damaschin îngăduie chipurile lui Dumnezeu (Tatăl) în sensul de simboluri şi figuri luate din lumea sensibilă, empirică, care pot răspunde la întrebarea „Pe cine/ce reprezintă acela simbol?” El n-ar îngădui un chip al lui Dumnezeu-Tatăl în sensul unei icoane-portret, dincolo de Întruparea lui Hristos, a unui chip care ar răspunde la întrebarea „Cin este acea persoană înfăţişată acolo?” icoanele sunt menite a înfăţişa o persoană cu forme umane. În cazul îngerilor, care nu sunt oameni, dar care sunt uneori reprezentaţi cu chipuri umane, ajungem la limitele cele mai din afară ale acestui principiu iconografic. Persoanele îngerilor sunt reprezentate – fiind fiinţe circumscrise – prin forme umane, sub care forme se şi arată uneori. Este adevărat că reprezentările îngerilor în chipuri umane este un compromis între o iconologie bazată pe reprezentarea persoanelor prin firea umană omului şi una pur simbolică. Cu toate acestea, deoarece îngerii sunt fiinţe create, mărginite, principiul Bisericii se păstrează, deşi extins, precum în acest caz. Însă nu există nicio justificare pentru încercarea de a simboliza persoana necircumscrisă a Tatălui într-o natură cu desăvârşire străină de El. Chiar şi atunci când pune în discuţie vedeniile din Vechiul Testament ale profeţilor, împreună cu alte „chipuri”, simboluri, forme etc., Ioan le înţelege ca pe umbre ale realităţilor viitoare legate de Întrupare, şi niciodată ca o vedere directă a lui Dumnezeu în vreun fel anume; chipurile sunt întotdeauna tipologice: Din nou, un chip prefigurează ceva ce urmează să se întâmple, ceva ascuns în ghicitori şi umbre. De exemplu, chivotul legământului este un chip ale Născătoarei de Dumnezeu, precum sunt şi toiagul lui Aaron şi vasul cu mană40. Adam…, Iacov…, Moise…, Isaia… şi Daniel au văzut asemănarea unui om, a unuia ca un fiu al omului venind pe dinaintea Celui vechi de zile. Nimeni n-a văzut firea dumnezeiască, ci chipul şi forma a ceea ce urmă să vină41. Căci am văzut pe Dumnezeu în chip omenesc şi sufletul meu s-a mântuit. Am privit la chipul lui Dumnezeu, precum Iacov, dar în chip diferit. Căci el a văzut numai în vedenie duhovnicească ceea ce s-a făgăduit să vină în viitor, în vreme ce pomenirea Celui ce s-a făcut văzut în trup este aprinsă în sufletu-mi42. Citând aprobator pe Sfântul Ioan Gură de Aur, ca pe o veche mărturie în această problemă, Ioan Damaschin spune că „Vechiul Testament este o schiţă a celor că vor veni într-un veac viitor, în vreme ce Noul Testament este portretul acelor lucruri”43. Oamenii Vechiului Testament au văzut viitorul prin semne, figuri, umbre, vise etc., ei nu au văzut precum vedem noi acum. Deosebirea dintre cele două vederi este limpede la Sfântul Ioan Damaschin: una a cărei obiect este un simbol al unui lucru viitor, şi cealaltă, a cărei obiect este persoana însăşi. Este diferenţa dintre vederea tipului şi vederea arhetipului.
39 40 41 42 43

21

Firea dumnezeiască nu poate fi niciodată circumscrisă şi nu are formă, sau chip, şi nu ar putea fi cuprinsă cu minte niciodată. Dacă Sfânta Scriptură îl îmbracă pe Dumnezeu cu forme ce par a fi fizice sau chiar prin chipuri vizibile, aceste forme sunt totuşi nemateriale într-un sens, pentru că nu au fost văzute de oricine, nici nu puteau fi înţelese cu un ochi trupesc neajutorat, ci au fost văzute prin vederea duhovnicească a prorocilor sau a altora cărora li s-a descoperit44. Temelia scripturistică pentru diferenţa dintre vederea vechi-testamentară şi cea noutestamentară este Matei 13, 16-17; Ioan citează acest pasaj punând această deosebire pe un temei solid: Fericiţi sunt ochii voştri, pentru că văd, şi urechile voastre, pentru că aud. Adevărat îţi spun, mulţi proroci şi drepţi au dorit să vadă ceea ce vedeţi, şi nu au văzut… Avraam… Moise… Isaia, şi toţi prorocii au văzut chipuri ale Dumnezeu, dar nu şi firea lui Dumnezeu…45 . Cum putem rezuma acum poziţia Sfântului Ioan Damaschin privitor la iconologie, legată de un chip, sau de o icoană-portret a lui Dumnezeu-Tatăl? Am putea spune că orice icoanăportret a lui Dumnezeu trebuie să se întemeieze pe Întruparea lui Hristos; aceasta este singura temelie pentru vederea lui Dumnezeu şi pentru zugrăvirea chipului Său direct, personal. Deşi Dumnezeu S-a descoperit pe Sine în Vechiul Testament în simboluri, tipuri şi „chipuri” ale celor viitoare, acestea nu pot fi socotite portrete ale lui Dumnezeu. În cazul prorocilor care au văzut „forma” unui om, modul lor de a vedea era calitativ diferit de cel al apostolilor în vederea lui Hristos, respectiv a noastră în vederea icoanei lui Hristos. Ceea ce ei au „văzut” a fost o prefigurare a venirii lui Hristos în trup şi a lui Dumnezeu-Tatăl. Concluzia este evidentă: nu există nicio temelie la Ioan Damaschin pentru o icoană-portret sau o imagine simbolică în formă umană a lui Dumnezeu-Tatăl: Pentru aceasta, îndrăznesc să schiţez un chip al nevăzutului Dumnezeu, nu ca nevăzut, ci ca făcut văzut pentru noi, părtaş la trup şi sânge. Nu schiţez un chip al nemuritoarei Dumnezeiri, ci zugrăvesc chipul lui Dumnezeu care s-a făcut văzut în trup, căci e cu neputinţă să faci o reprezentare a spiritului, cu atât mai mult este cu neputinţă să-l înfăţişezi pe Dumnezeu care dă viaţă duhului46. Sinodul al doilea de la Niceea: Sinodul al Şaptelea Ecumenic de la Niceea, în cea de şasea sesiune a tratat tema vizibilităţii lui Dumnezeu şi a putinţei a-l zugrăvi în imagini, bazată pe Întrupare. Deşi în text nu se face o referire specială, icoanele-portret a lui Dumnezeu-Tatăl trebuie să fi fost cu siguranţă excluse: Creştinii nu au adus niciodată închinare în duh şi adevăr chipurilor, nici dumnezeieştii forme ale crucii. Ei nu au făcut niciodată un chip al firii nevăzute şi negrăite, ci numai atâta vreme cât Cuvântul S-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi putem zugrăvi tainele mântuirii omului47.

44 45 46 47

22

Sfântul Theodor Studitul: Socotim că iconologia lui Theodor este cuprinsă în cele trei scrieri ale lui Despre Sfintele icoane. Unu termen ce stă la baza iconologiei sale este cuvântul circumscris. Ioan Damaschin foloseşte şi el termenul sar nu aşa de mult ca Theodor. Practic se află pe fiecare pagină, sunt secţiuni întregi dedicate înţelesului său. Din prezentarea lui putem vedea cum deosebirea dintre circumscris şi necircumscris este temelia care face cu putinţă icoanele-portret ale lui Dumnezeu: ceea ce este circumscris este cu putinţă a fi zugrăvit, iar ceea ce este necircumscris, nu. Însă ce vrea el totuşi să spună prin acest termen şi negaţia lui? Având la bază metoda catafatic/apofatic, Theodor defineşte ca circumscris tot ce este cuprins de creaţie. Termenul are sensul de a fi limitat în oarecare fel de către diferitele dimensiuni ale ordinii create. Aceste dimensiuni sunt apoi atribuite în mod negativ [prin privaţiune, n.tr.] lui Dumnezeu: „Există multe feluri de circumscriere – incluziune, calitate, cantitate, poziţie, locuri, timpuri, forme, trupuri – care toate sunt negate în cazul lui Dumnezeu, căci dumnezeirea nu are [nu e determinată de, n. tr.] nici una din acestea”48. Există însă o dimensiune a creaţiei de necontestat, care este vizibilitatea. Dacă ceva este vizibil în sens fizic, normal, atunci trebuie circumscris. Deşi lucrurile pot fi circumscrise şi nevăzute, de pildă îngerii, nimic din ceea ce e necircumscris nu poate fi văzut. Este un pas destul de mic de la această idee a circumscrierii folosită pentru a-l descrie pe Dumnezeu ca necircumscris, şi pe oameni, ca circumscrişi: Dumnezeu e necreat şi fără margini, iar omul este creat şi limitat. Principiul care stă la baza iconografiei este deci acela după care orice este circumscris poate fi zugrăvit, iar ce nu e circumscris, nu. Şi pentru că numai Dumnezeu este necircumscris, El nu poate fi zugrăvit în nici un fel. Dar atunci când Cuvântul se face trup, atunci El îşi asumă circumscrierea şi se face văzut şi potrivit pentru a fi pictat: Este un amestec cu ceea de neamestecat, un compus a ceea ce este ne necompus: adică al celui necircumscris cu ceea ce este circumscris, a celui nemărginit cu mărginitul, a celui fără de hotar cu hotarul, a celui fără de formă cu cel bine-alcătuit (ceea ce e cu adevărat lucru paradoxal [preaslăvit, n. tr.]). Din această pricină Hristos este înfăţişat în imagini, iar nevăzutul este văzut. Cel care în dumnezeirea Sa este necircumscris, primeşte circumscrierea ca pe ceva firesc trupului său49. Căci creaţia e o însuşire a circumscrierii… dacă fiecare chip este un chip al formei, alcătuirii sau apariţiei şi a culorii, iar dacă Hristos le are pe acestea toate – căci Scriptura zice: A luat chipul robului… şi la înfăţişare aflându-se ca un om”, chiar dacă avea o înfăţişare „de jos şi fără de chip”, care semnifică trupul – atunci El este înfăţişat printr-o circumscriere întru asemănarea Sa50. Deşi circumscrierea lui Hristos ne poate părea ceva evident, la atâtea veacuri de la controversă, nu a fost atât de evidentă în vremea controversei iconoclaste. Theodor Studitul şi alţii au trebuit să argumenteze că, de fapt, Întruparea însemna că Hristos este cu adevărat limitat, pipăibil, vizibil etc., în omenitatea Sa. Iconoclaşti chiar au crezut că Hristos S-a făcut cu adevărat om, dar cumva faptul că El a venit de la Tatăl a umbrit/întunecat circumscrierea

48 49 50

23

lui omenească, sau cel puţin a compromis-o, şi astfel a exclus portretizarea Lui în forme artistice limitate: O obiecţie ca de la iconoclaşti: Dacă Fiul este chipul desăvârşit al Tatălui, astfel încât Tatăl se face văzut prin El, precum zice Scriptura: „Cel care M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl”, trebuie să spunem că Cel ce vine de la Tatăl Cel necircumscris este necircumscris. Căci cum se poate ca ceea ce este necircumscris să fie văzut în ceea ce este circumscris? Răspuns: Dacă Cel ce vine de la Tatăl Cel necircumscris este necircumscris, atunci e vădit că cel care vine de la o mamă circumscrisă este circumscris. …Dar dacă ambele sunt valabile pentru acelaşi Hristos, atunci a dobândit însuşirile ambelor obârşii, şi este şi necircumscris şi circumscris51. Pe lângă stabilirea circumscrierii lui Hristos în omenitatea Sa, acest pasaj afirmă limpede că Tatăl este, şi rămâne – atât înainte cât şi după Întrupare – necircumscris. Acest lucru nu e lipsit de importanţă deoarece clarifică faptul că Dumnezeu-Tatăl este nevăzut, nehotărnicit etc. şi, ca urmare, cu neputinţă a fi zugrăvit. O icoană-portret a Sa nu este cu putinţă, căci nu a fost văzut niciodată, nici nu poate fi văzut, firea Sa dumnezeiască necircumscrisă împiedicând orice reprezentare directă. Vorbind despre chipurile naturale şi cele artificiale, Theodor afirmă limpede că Tatăl nu poate avea (parte de) un chip artificial sau o icoană-portret: Privitor la venirea Sa de la Tatăl Cel necircumscris, ca unul care este necircumscris, nu poate primi vreun chip artificial: cu ce să asemănăm oare Dumnezeirea, căci Sfânta Scriptură interzice cu desăvârşire orice reprezentare?52 Acest fragment ridică o problemă, prezentă şi la Sf. Ioan Damaschin, privitoare la relaţia dintre Tatăl şi Dumnezeire. S-ar putea aduce obiecţia că, ceea ce aceşti doi autori interzic, este un chip al dumnezeirii, firea dumnezeiască deosebită de Dumnezeu-Tatăl, ca persoană dumnezeiască. Problema este una a vocabularului şi a teologiei. Nu putem vorbi de dumnezeire în sine decât ca enipostasiată în persoana Tatălui. Nu este cu putinţă nicio separaţie care ar putea permite o reprezentare a persoanei Tatălui deosebită de firea Sa şi invers. În al doilea rând, având de-a face cu vocabularul celor doi scriitori, avem mai mulţi termeni implicaţi: Dumnezeu, Cuvântul, Hristos, Fiul, Om, omenitate etc. Theodor îi foloseşte în contexte diferite, în funcţie de declaraţia iconoclaştilor sau de argumentul său, dar în toate aceste cazuri, există o singură linie de demarcaţie care rămâne limpede în toate scrierile sale: linia dintre ceea ce poate fi circumscris şi ceea ce nu poate fi. Aplicând vocabularului o distincţie ca aceasta, termenii se revelează deplin. Dumnezeu, Dumnezeire, Dumnezeu-Tatăl, fire dumnezeiască, Cuvânt (înainte de Întrupare) sunt toate de partea necircumscribilă; Om, umanitate, Hristos şi Cuvântul (după Întrupare) sunt de partea circumscribilă. Pe de-o parte, chipurile artificiale, icoanele-portret, nu sunt posibile, iar pe de alta, sunt posibile. Partea necircumscribilă poate fi totuşi reprezentată prin „chipuri”, în sensul propus de Sf. Ioan Damaschin, adică prin simboluri alegorice. Un înger (ospitalitatea lui Avraam), focul, lumina, spaţiul gol dintre heruvim şi chivot, un tron gol etc. pot reprezenta pe Dumnezeu-Tatăl, dar aceste chipuri nu sunt icoane-portret ce reprezintă direct Persona în firea Sa, ci doar indicatori
51 52

24

ai prezenţei nevăzute a lui Dumnezeu. Ele sunt de fapt chipuri ale altor lucruri, dar care ne îndreaptă gândurile către Tatăl. Cuvântul făcut trup este legătura dintre cele două părţi, îngăduind celui necircumscribil să aibă un chip artificial – o icoană-portret a lui Iisus Hristos. Să trecem acum la tema apariţiilor sau „chipurilor” lui Dumnezeu în Vechiul Testament. Vom vedea că Teodor Studitul urmează învăţătura Sf. Ioan Damaschin privitoare la vedeniile şi descoperirile lui Dumnezeu în Vechiul Testament ca manifestări şi prefigurări ale Cuvântului, nu ale Tatălui. O posibilă contradicţie sugerează faptul că Hristos e circumscris – căci Scriptura zice: „Ai auzit glasul cuvintelor, dar n-aţi văzut niciun chip; era doar un glas”, iar pe de altă parte Isaia zice: „L-am văzut, şi nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nici înfăţişare, ca să ne fie drag” – dar cum se pot pune de acord aceşti proroci, dacă într-adevăr unul nu se contrazice cu celălalt? E limpede însă că ambii vorbesc despre acelaşi. Moise tăgăduieşte cum că Dumnezeirea ar avea vreo asemănare, căci ea este nevăzută şi, prin urmare, neasemănată cu nimic, Isaia, referindu-se la Acelaşi Domn care a luat chipul robului, zice că S-a făcut văzut într-o asemănare ca a noastră53. Putea de asemenea afirma că Theodor se plasează direct pe linia autorilor anteriori în aceea că vede toate semnele, simbolurile, figurile etc., începute în Vechiul Testament ca tipuri şi prefigurări – într-o manieră învăluită/întunecată – a lui Hristos şi a iconomiei harului: În primul rând voi spune asta, anume că orice spune Legea, o spune celor de sub Lege. Vechile porunci nu trebuie impuse celor de sub har. Dacă ar fi aşa, am ţine Sabatul şi am fi circumcişi; multe lucruri potrivnice credinţei vor urma. Însă trebuie să înţelegem acestea numai ca o prefigurare. Apostolul zice că Legea este o umbră, nu adevăratul chip al celor ce sunt54. Vorbind despre şarpele de bronz şi despre heruvimul chivotului, Theodor spune: Acum înţelegeţi întreaga învăţătură a Bisericii; deşi îngerii nu sunt materialnici ca noi, şi deşi şarpele e diferit de noi prin forma reptiliană, a fost totuşi primit în chip figurativ ca simbol al lui Hristos. Dacă odinioară Dumnezeu s-a pogorât atât de mult până la a fi simbolizat de un şarpe pentru a-i vindeca pe cei care erau muşcaţi, cum n-ar putea să-I fie plăcut şi cuviincios să-şi întocmească un chip al formei trupeşti care s-a arătat de când S-a făcut om?55 O deosebire mai clară între chipuri, ca simboluri şi tipuri, şi chipuri, ca icoane-portret crede că nu se putea face decât de Ioan Damaschin. În sfârşit, vedem că Theodor Studitul citează canonul 82 Trulan, unde chipul noutestamentar, icoana-portret a lui Hristos e substituită de figura vechi-testamentară a mielului. Deoarece umbra Legii a trecut cu a trecut odată cu venirea harului şi a adevărului-Hristos, acele tipuri şi simboluri vechi-testamentare ale Lui nu mai sunt necesare. E limpede că cele două ordini ale chipurilor sunt primite, şi deşi sunt binevenite şi cinstite, ele trebuie înlocuite de chipul artificial, icoana-portret a Celui ce Însuşi este plinirea acelor prefigurări.

53 54 55

25

Pe scurt, legat de definirea cugetului Bisericii asupra iconografiei, putem observa că Theodor este în acord cu Ioan Damaschin. Întruparea, circumscrierea Cuvântului este temelia vederii şi a pictării portretului lui Dumnezeu, iar vedeniile profeţilor, ca şi celelalte semne şi tipuri sunt manifestări ale Cuvântului şi nu ale Tatălui. Prin urmare, sub nici un chip nu pot fi socotite ca umbre ce pot concura sau rivaliza cu adevăratul chip al lui Hristos – icoanaportret. Sinodul de la Constantinopol 843: În 843, ultima înfrângere a iconoclasmului a avut loc la sinodul local din Constantinopol a restabilit cultul icoanelor inaugurând praznicul Triumfului [Duminicii, n.tr.] Ortodoxiei. Acest sinod noul praznic au constituit încununarea sau adeverirea cugetului Bisericii împotriva iconoclasmului. În Sinodiconul Ortodoxiei, stabilit la acest Sinod, aflăm o scurtă declaraţie ce stă la baza vederii şi pictării lui Dumnezeu: …către cei care au primit de la Dumnezeu puterea de a deosebi între interzicerea prevăzută de Lege şi învăţătura adusă de har: adică, pe de o parte, ceea ce în Lege este nevăzut, iar pe de alta, ceea ce, conform cu Harul, este văzut şi pipăibil, [către cei] care pentru acelaşi motiv reprezintă cele ce sunt vizibile şi pipăibile în osebite chipuri şi le cinstesc, veşnică pomenire56. Una dintre anatemele Sinodiconului, avem o declaraţie destul de complicată despre prorocii Vechiului Testament şi vedeniile lor. Este pusă la modul negativ, dar sensul este clar: dacă acceptaţi vedeniile prorocilor ca forme/prefigurări sau chipuri înainte de Întrupare şi nu primiţi chipurile Cuvântului făcut trup [de] după Întrupare, atunci sunteţi vrednici a fi excomunicaţi din Biserică: Cei care primesc… vedeniile prorocilor dar resping înfăţişările ce le-au văzut …înainte de Întruparea Cuvântului sau care se învoiesc că aceste înfăţişări au fost arătate văzătorilor ca un chip, ca nişte forme sau schiţe ale adevărului, dar refuză să zugrăvească pe Cuvântul întrupat sau pătimirea Lui pentru noi într-un chip, să fie anatema57. Sinodul de la Constantinopol 869-870 Deoarece la perioada iconoclastă am avut parte de o „prefaţă” în forma declaraţiilor lui Ioan al Tesalonicului şi a Sinodului Trulan, a urmat de asemenea şi un fel de „post-scriptum” în forma Sinodului de la Constantinopol, 869-870. Deşi Biserica Ortodoxă nu l-a socotit ecumenic – este socotit cel de-al optulea Sinod de către Biserica Romano-catolică – a reafirmat hotărârile de la Niceea II, contribuind la stingerea jarului lăsat de iconoclasm. În mode deosebit, cel de-al treilea canon al său cere ca chipul lui Hristos să aibă o cinstire egală cu aceea a Evangheliei. Chestiunea chipului lui Dumnezeu-Tatăl nu este abordată direct, dar, ca în multe alte declaraţii anterioare, sunt enumerate tipurile de icoane care sunt permise. Cu toate acestea, chipul lui Dumnezeu-Tatăl nu se regăseşte printre ele:

56 57

26

Dacă cineva nu cinsteşte chipul lui Hristos Domnul, să fie lipsit de vederea Lui în slavă la a doua venire. Chipul preacuratei Sale Maici şi chipurile sfinţilor îngeri precum şi chipurile tuturor sfinţilor constituie în mod egal obiectul nostru de cinste şi venerare58. În sfârşit, există două dovezi, de natură cvasi-documentară. Ambele se constituie ca nişte „argumente ale tăcerii” [ale tradiţiei orale, n. tr.], care prin sine n-ar avea o greutate foarte mare. Cu toate acestea, după dovezile pozitive prezentate anterior, ele îşi au locul lor. Prima e aceea că pe toată perioadă iconoclastă, nu există nicio menţionare a vreunui unui chip al lui Dumnezeu-Tatăl sau a unei reprezentări directe a Sfintei Treimi. Aceia care pot fi reprezentaţi în icoane sunt exclusiv Hristos, Maria, prorocii, sfinţii şi îngerii. A doua este aceea că iconoclaştii nu au acuzat niciodată Ortodoxia de idolatrie, pentru că ar cinsti un chip al Treimii sau al lui Dumnezeu-Tatăl. Cunoscând reacţia iconoclastă la cinstirea lui Hristos înfăţişat în icoană, ne putem închipui că nu ar fi pierdut nicio şansă să atace Ortodoxia pe temeiului chipurilor lui Dumnezeu-Tatăl sau ale reprezentărilor directe ale Treimii. Nicio astfel de acuză nu s-a auzit din partea lor pe acest subiect. O astfel de tăcere asurzitoare în lumina declaraţiilor din acest capitol nu trebuie să fie surprinzătoare. Este pur şi simplu o altă mărturie pentru faptul că în cugetul Bisericii nu află loc pentru chipuri directe ale lui Dumnezeu-Tatăl.

5. Mărturia liturgică Experienţa dinamică a vieţii sacramentale şi liturgice constituie un izvor fundamental al învăţăturii creştine… . Pe lângă experienţa vie a Liturghiei, textele diverselor slujbe şi ale tainelor, oferă un izvor scris oferă un izvor scris de învăţătură astfel încât poate fi lesne studiat şi contemplat de cineva care doreşte o înţelegere a învăţăturii creştine59. Cugetul Bisericii este exprimat în egală măsură atât în textele şi imnele liturgice cât şi în scrierile Părinţilor şi în hotărârile Sinoadelor. Vom examina în acest capitol câteva texte liturgice care pun în lumina chestiunea chipurilor lui Dumnezeu-Tatăl. Desigur, nu e cu putinţă să luăm în calcul fiecare text liturgic – fie el cât de pertinent – folosit în Biserica Ortodoxă, de aceea, cele întrebuinţate aici ne arată ceea ce deja a fost stabilit ca şi cuget a Bisericii: temelia oricăror icoane-portret a lui Dumnezeu este Întruparea Cuvântului, excluzându-se implicit chipurile Tatălui neîntrupat. Tot printr-o implicare, chipurile şi tipurile din Vechiul Testament din Vechiul Testament ale lui Dumnezeu nu pot fi socotite ca rivale Întrupării, ca temelie e vederii lui Dumnezeu şi a pictării icoanei Sale. Vedem aşadar, încă o dată, aceea că textele liturgice susţin că Vechiul Testament este plin de nenumărate prefigurări ale Întrupării şi că prorocii nu au „văzut” pe Dumnezeu-Tatăl, ci pe Cuvântul. Pentru acest capitol, vom folosit Triodul, Penticostarul şi Mineiul. Cantitatea de texte liturgice conţinute în aceste trei colecţii oferă mostre reprezentative a ceea ce vom descoperi dacă toate materialele liturgice ar fi cercetate cu de-amănuntul pentru afirmaţii relevante. Primul lucru de observat e faptul că sunt puţine – când sunt – afirmaţii directe privitoarele la chipurile lui Dumnezeu-Tatăl. Precum în perioada clasică a formării cugetului Bisericii, lipsa declaraţiilor directe constituie un „argument al tăcerii” după care chipurile de acest fel n-au fost niciodată contemplate, astfel că referirile la ele sau o teologie de susţinere a lor n-a intrat niciodată în textele liturgice. Cu toate acestea, textele afirmă limpede că acum putem vedea în
58 59

27

mod deschis şi direct ceea ce înainte de Întrupare a fost nevăzut, sau văzut doar în „semne” şi „tipuri”. Vederea directă este acum cu putinţă ca urmare a Întrupării Cuvântului.

Nevăzutul făcut văzut prin Întrupare Naşterea după trup, Litia: Cerul şi pământul s-au unit astăzi, născându-se Hristos. Astăzi Dumnezeu pe pământ a venit, şi omul la cer s-a suit. Astăzi este văzut cu trup pentru om, cel din fire nevăzut…60. Duminica Ortodoxiei, Sâmbătă seara, la Vecernia mică, stihira: Cel ce este fără de început, după firea cea fără de început şi dumnezeiască, om s-a văzut, Fecioară, din preacurate sângiurile tale pentru milostivirea cea preaînaltă. A cărui asemănare trupească scriind, cu cinste ne închinăm Lui toţi…61 . Duminica Vameşului şi a Fariseului, Utrenia, Cântarea a noua: Pre Dumnezeu a-l vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre carele nu cutează a căuta cetele îngereşti; iară prin tine, Preacurată, s-au arătat oamenilor Cuvântul întrupat…62 . Sfânta şi Marea Luni, Utrenia, catisma a doua: Judecătorule cel nevăzut, cum te-ai văzut cu trup…, mărire şi slavă înălţând stăpânirii Tale, cu un glas le aducem Ţie!63 Condacul Duminicii Ortodoxiei: Cuvântul Tatălui cel necuprins, din tine, Născătoare de Dumnezeu, S-a cuprins întrupânduSe, şi chipul cel întinat la chipul cel dintâi întorcându-l , cu dumnezeiasca podoabă l-a amestecat, cu dumnezeiasca podoabă l-a amestecat. Deci mărturisind mântuirea, îl închipuim cu fapta şi cu cuvântul64. Deşi nu avem în faţă nimic legat de chipul Tatălui şi relativ puţin despre Întruparea ca temelie a vederii nevăzutului, există totuşi o bogăţie de texte care stabilesc alte trei puncte importante: 1. Cuvântul, şi nu Tatăl, S-a descoperit pe Sine prorocilor Vechiului Testament. 2. Întruparea Cuvântului este prefigurată în visele, vedeniile, semnele, tipurile etc. prorocilor şi 3. Aceste manifestări întunecate, visătoare sau neclare au fost luminate şi depăşite de

Textele liturgice au fost preluate, cu mici excepţii (de ex. acolo unde poate referinţa autorului era poate fie greşită sau nu concorda cu rânduiala din versiunile româneşti, ediţia lui având poate altă structură, fiind de negăsit în versiunea românească) din diversele ediţii româneşti ale celor trei cărţii pomenite mai sus. Diferenţele semantice semnificative au fost semnalate in note.
60 61 62 63 

În loc de „chipul cel întinat la chipul cel dintâi întorcându-l”, în engleză avem „a încuviinţat a fi descris/ilustrat (described) şi a restaurat chipul cel căzut la starea cea dintâi”.
64

28

venirea lui Hristos în trup. Deşi textele Vechiului Testament nu resping semnele şi formelor ca bază pentru iconografie, pentru vederea lui Dumnezeu, ele implică categoric inferioritatea acelor forme atunci când sunt alăturate Cuvântului văzut în trup şi zugrăvit în icoane-portret. În aceste texte vedem clar ecouri ale canonului 82 al Sinodului de la Trulan; ele contrastează prefigurările mai puţin limpezi din Vechiul Testament cu revelaţia clară, luminoasă a lui Dumnezeu-Cuvântul întrupat. Pentru aceasta, aceste texte pot fi luate doar ca sprijin pentru cugetul Bisericii asupra iconografiei.

Cuvântul Hristos revelat în Vechiul Testament Înainte-prăznuirea Naşterii lui Hristos, Pavecerniţa, Peasna a şaptea: Păgâneasca poruncă a tiranului celui păgân a ridicat flăcările întru înălţime, dar Hristos a trimis roua Duhului peste tinerii cei cu frica lui Dumnezeu…65 . Înainte-prăzuirea Bobotezei, Pavecerniţa, Peasna a opta: Bucuraţi-vă, ceruri… Căci iată Cel ce odinioară a făcut jertfa prorocului Său cel drept să ardă cu apă, se cufundă în apele Iordanului66. Duminica Mironosiţelor, Miezonoptica, cântarea a cincea: Apărut-ai lui Moise în rugul aprins, Cuvinte al Tatălui, şi în chipul îngerului lui Dumnezeu, pentru a Te arăta luminat între noi, pentru a ne vesti întreita împărăţire a Dumnezeirii Tale celei una67. Schimbarea la faţă, Vecernia Mare, Stihoavna: Cel ce a grăit de demult cu Moise prin închipuiri în Muntele, zicând: Eu sunt cel ce sunt de-a pururi, astăzi schimbându-se la faţă în muntele Taborului, înaintea ucenicilor…68. Întâmpinarea Domnului, Vecernia Mare, Stihiră: Primeşte Simeoane, pe Cel ce mai-nainte sub nor L-a văzut Moise punând Legea în Sinai… Acesta este, Care prin Lege a grăit. Acesta este cel vestit de proroci ; care s-a întrupat pentru noi şi a mântuit pe om…69.

65 

Trad. din engl. Trad. din engl. Trad. din engl. În engl. avem „Cel al Cărui glas s-a auzit prin proroci”.

66 

67 

68 

69

29

Hristos „văzut” în vedeniile Vechiului Testament Naşterea Maicii Domnului, Utrenia, Cântarea a cincea: Să lăudăm, popoare, pe ceea ce a fost pricină, de S-a făcut om asemenea nouă pricinuitorul Fiinţei tuturor; de a cărui închipuire învrednicindu-se prorocii se bucurau , iar nouă Mântuitorul Însuşi prin Fecioară S-a arătat70. Înainte-prăznuirea Naşterii lui Hristos, Pavecerniţa, Cântarea a noua: După dreptate, fost-ai văzut de proroci. Făcut om în vremurile cele mai de pe urmă, Te-ai arătat tuturor în Betleem…71. Întâmpinarea Domnului, Litia: Cel vechi de zile, care Legea de demult în Sinai o a dat lui Moise, astăzi prunc s-a văzut. … Astăzi Simeon primeşte în braţe pe Domnul slavei pe care Moise L-a văzut întru întuneric. … Acesta este Cel ce grăieşte prin proroci72. Întâmpinarea Domnului, Litia: Cel vechi de zile prunc făcându-Se cu trupul, de Maica Fecioara, în biserică cu trupul s-a adus…73. Întâmpinarea Domnului, Utrenia, imn din canoane: Cel vechi de zile pentru mine sa făcut prunc…74. Întâmpinarea Domnului, Utrenia, cântarea a treia, imn din canoane: În Muntele Sinai de demult a văzut Moise dosul lui Dumnezeu, şi glas dumnezeiesc subţire sa învrednicit în nor în vifor a auzi. Iar acum Simeon, pe Cel ce S-a întrupat fără schimbare pentru noi, în braţe L-a luat…75. Întâmpinarea Domnului, Utrenia, cântarea a cincea: Dacă a văzut Isaia cu închipuire, pe scaun preaînalt, îngerii slavei înconjurat, a strigat: „O, ticălosul de mine! Că mai-nainte am văzut pe Dumnezeu întrupat…76”.

În engl. avem „Socotiţi vrednici de a privi chipurile care-L prefigurau…”.

70 71 

Trad. din engl.

72 73 74 

În engl. în loc de „în nor” avem „în întuneric”.

75 76

30

Duminica a cincea a Postului Mare, Utrenia, Cântarea a noua: Tăindu-te de legile fireşti, Fecioară, ai născut, curată, mai presus de fire, prunc tânăr pe pământ, pe Cel ce este dătător de Lege şi Vechi de zile, ceea ce eşti cer înţelegător al Făcătorului tuturor. Pentru aceasta cu credinţă şi cu dragoste pe tine te fericim77.

Întruparea împlineşte semnele şi tipurile din Vechiul Testament Naşterea Maicii Domnului, Utrenia, Cântarea a cincea: Cel ce ai risipit negura cea însemnătoare de umbră a vorbelor celor întunecate şi inimile credincioşilor, cu împlinirea adevărului, prin fiica lui Dumnezeu le-ai luminat; şi pe noi, Hristoase, cu lumina Ta ne povăţuieşte78. Intrarea Maicii Domnului în biserică, Cântarea a cincea, canonul al doilea: Cu duhul văzând mai-nainte prorocule Avvacum, Întruparea Cuvântului, ai propovăduit strigând: Când se vor apropia anii, Te vei cunoaşte, când va veni vremea, Te vei arăta…79. Înainte-prăznuirea Naşterii lui Hristos, Pavecerniţa, Cântarea a treia: O, Milostive Doamne, vădind chipurile negrăitei Întrupării Tale, Tu ai descoperit vedeniile şi ai inspirat prorociile; iar acum ai venit şi le-a împlinit prin naşterea cu trupul din Preacurata Maică…80. Naşterea după trup, Utrenia, Cântarea a noua, Canonul al doilea: Chipurile cele neluminate şi umbrele văzându-le sfârşite, o maică curată a Cuvântului ce s-a arătat de curând din uşă neîncuiată, şi socotind a fi lumina Adevărului… binecuvântăm pântecele tău81. Înainte-prăznuirea Bobotezei, Pavecerniţa, Cântarea a treia: Chipurile dumnezeieştii Tale Arătări mai-nainte prin proroci le-ai arătat. Iar acum cele ascunse prin lucruri cunoscute le-ai făcut, arătând oamenilor tainele astăzi, dându-le lor înnoirea naşterii de-a doua82.
77 

Engl. „figures”. Termen greu de redat în româneşte, în lipsa unui context foarte clar. În textele liturgice de mai jos, care au fost preluate în cea mai mare parte din cărţile de slujbă româneşti, este redat fie prin „umbre”, fie prin „chipuri” sau „preînchipuiri”. Am redat însă şi prin „tipuri” (gr. Typos, modele, tipare) care e relativ sinonim cu „chipuri”, „prefigurări” sau „preînchipuiri” ba chiar şi cu „icoane” sau „simboluri”. Însă trebuie reţinut că ideea de bază a tuturor termenilor e aceea de reprezentare a ceva care vădeşte fie o altă realitate – prezentă sau viitoare – fie pe sine, fie ambele, alegerea termenului depinzând de context. De pildă, „simbol” e de folosit foarte puţin deoarece termenul a căpătat astăzi conotaţii neconforme cu sensul etimologic.
78 79 80 81 82

31

Înainte-prăznuirea Bobotezei, Utrenia, Peasna a şasea: Nefiind dintre cetele cereşti, pentru aceasta mai mare cinste ai, şi te voi face mai mare şi decât prorocii. Nimeni nu m-a văzut la faţă, ci numai în chipuri, umbre şi visuri, în vreme ce tu m-ai văzut stând de voia Mea înaintea ta…83. Duminica Ortodoxiei, Vecernia, Slava: Strălucit-a harul adevărului; cele ce s-au însemnat oarecând întunecat, acum arătat s-au săvârşit…84. Prima săptămână din Postul mare, Vineri seara, Slujba colivei: Cu închipuiri trupeşti, cu multe feluri de graiuri ascunse şi cu arătări însemnătoare şi închipuitoare , au vestit mai-nainte grăitorii de Dumnezeu, naşterea ta, Fecioară, cea mai presus fire şi minunată. Pentru aceasta… te lăudăm, preaînălţând pe Hristos întru toţi vecii85. De notată că în diferite cărţi ce conţin binecuvântări [sfinţiri n.tr] sau ierurgii (Molitfelnic, Ceaslov, Liturghier, Agheasmatar etc.), categoriile icoanelor avute în vedere reflectă împărţirile clasice: icoane ale sfinţilor, ale Macii Domnului, ale lui Hristos şi ale praznicelor Lui şi ale Sfintei Treimi. Pentru icoanele Treimii, titlul de la capitolul respectiv menţionează (în traducere): „Sfinţirea unei icoane a Sfintei Treimi, reprezentând Trei Îngeri, praznicele Bobotezei, Schimbării la Faţă şi a Pogorârii Duhului Sfânt”86. Aceste rugăciuni reflectă foarte bine cugetul Bisericii: singurele chipuri potrivite ale Treimii constituie reprezentări indirecte ale unor evenimente istorice în/pentru care simţim, fără să vedem însă prezenţa trinitară. Această mărturie liturgică este cu atât mai importantă cu cât vechiul principiu lex orandi lex credendi: legea rugăciunii şi legea credinţei. În cugetul ei, Biserica se roagă în acest sens, însă actuale producţie de icoane adesea o trădează. Prin urmare, din textele liturgice citate mai sus, este limpede că cei care vor să apere icoanele-portret ale lui Dumnezeu-Tatăl, nu vor găsi susţinere din acest izvor: Întruparea este temelia vederii lui Dumnezeu şi a pictării icoanelor Sale, iar Cel care este prefigurat în Vechiul Testament este Hristos, nu Tatăl. Orice alt temei iconografic reprezintă o inovaţie periculoasă fără temei în Sfânta Tradiţie.

6. Trei Sinoade ruseşti La aproape şapte veacuri de la perioada clasică în care s-a format şi exprimat statutul Bisericii vizavi de iconografie, s-au întrunit o serie de sinoade ruseşti, care au avut ca tema de dezbatere chipurile lui Dumnezeu-Tatăl. Aceste sinoade şi deciziile luate în cadrul lor sunt de o mare importanţă, întrucât au avut loc la începutul unei perioade în care Biserica Ortodoxă era sub o puternică influenţă catolică şi protestantă. Sunt importante nu numai datorită perioadei în care au avut loc, dar mai mult datorită lucrurilor pe care le-au stabilit. Cu toate că
83 

Trad. din engl. Până aici trad. engl. redă aşa: „prin simboluri şi tipuri, prin osebite chipuri şi ghicituri…”.

84 

85 86

32

influenţele apusene penetrau mentalitatea Ortodoxă, se poate vedea că Biserica Rusă a fost capabilă să răspundă problemelor specifice de iconografie printr-un cuget propriu. S-ar putea spune că aceste sinoade au avut caracter local, rusesc, si deci nu merită o atenţie deosebită, nefiind ecumenice. Într-adevăr, nu au fost sinoade ecumenice, dar importanţa lor nu trebuie minimalizată. Aceste sinoade au contribuit cu noi elemente la cugetul Bisericii, aducând şi rezolvarea acestora, în general în conformitate cu acel cuget. O să folosim expresia „în general”, întrucât unele elemente din cadrul acestor sinoade conţin o notă discordantă. Problema care se pune nu este caracterul acestor sinoade – local sau ecumenic, cât mai ales dacă acestea au fost sau nu în cugetul deplin al Bisericii privind iconografia. Dacă au fost, ar trebui recunoscute ca atare; dacă nu, uitate. Aşadar, acestea sunt cele trei sinoade: 1) Sinodul Stoglav de la Moscova, 1551; 2) Sinodul de la Moscova, 1553-1554 şi 3) Marele Sinod de la Moscova, 1666-1667.

Sinodul Stoglav (Sinodul Celor 100 de Capete) de la Moscova, 1551 Pentru a răspunde unor dileme de ordin religios, atât specifice, cât şi generale, dar şi pentru a evalua viaţa întregii Biserici Ruse, Ţarul Ivan al III-lea a convocat un sinod la Moscova în anul 1551. Sinodul a primit numele „stoglav” datorită faptului că deciziile luate cu ocazia acestuia au fost formulate în 100 de capitole, „stoglav” desemnând cifra 100 în limba rusă. Printre altele, se observă o idee constantă de-a lungul celor 100 de capitole: icoanele trebuie pictate în deplin acord cu modelele deja consacrate, fără adăugiri inovatoare sau fanteziste. Trebuie să vegheaţi pentru a vă asigura că iconarii îşi învaţă discipolii să picteze cu măiestrie şi în deplin acord cu modelele consacrate...87. Vechile tradiţii ale Sfinţilor Părinţi, faimoşi iconari, atât greci, cât şi ruşi, stau mărturie...88. Pe sfintele biserici trebuie aşezată o cruce, în acord cu sfintele rânduieli... Să lăsăm crucile înălţate în acele locuri să rămână acolo, ca şi odinioară...89. Pictorul [ar trebui]... să picteze cu atenţie scrupuloasă... în acord cu modelul consacrat...90. Cei care, până în prezent, au pictat fără măiestrie, după stilul şi fantezia fiecăruia, fără nicio grijă pentru asemănare, acele lucrări ale celor care pictează în acest chip, ar trebui înlăturate…91. Fiecare ierarh, în eparhia sa, trebuie să fie vigilent şi să păstreze o necontenită luare-aminte pentru a fi sigur că meşterii iconari şi ucenicii lor reproduc întocmai vechile modele şi se abţin de la orice fantezie care nu L-ar reproduce pe Dumnezeu după vechiul meşteşug. Dacă Dumnezeu-Fiul a fost reprezentat în carne şi oase, Dumnezeu-Tatăl este ascuns tuturor pictorilor iconari. Sfântul Ioan Damaschin spune: „Să nu-L reprezentaţi în vreun fel pe

87 88 89 90 91

33

Dumnezeu; să nu-I daţi vreo formă falsă, orbilor, pentru că Dumnezeirea nu poate fi surprinsă de ochii voştri. Este nevăzută privirilor voastre...92. În acest pasaj din capitolul 42 al Sinodului Stoglav ni se dau răspunsuri parţiale la două întrebări puse pe atunci de Ţarul Ivan al III-lea: 1) cum ar trebui pictată aureola în icoanele reprezentând Filoxenia lui Avraam, ca chip-simbol al Treimii? 2) Care ar trebui să fie numele pictat pe icoană? Potrivit Ţarului, icoanele vechi nu aveau o cruce pictată pe aureola îngerului din mijloc, reprezentându-L pe Hristos, iar singurul nume înscris era „Sfânta Treime” şi nu „Sfânta Treime şi Iisus Hristos”, aproape de îngerul din mijloc. Părinţii de la Sinod au fost întru totul de acord cu Ţarul şi au formulat răspunsul următor: „iconarii trebuie să reproducă modelele vechi, pe cele ale iconarilor greci, ale lui Andrei Rubliov şi pe cele ale pictorilor vestiţi. «Treimea» trebuie scris în partea de sus a icoanei. Au adăugat că „pictorii iconari nu trebuie să-şi dea frâu liber închipuirilor proprii în nicio lucrare”93. Înţelegem cu această ocazie sensul expresiei „model consacrat”, referitor la reprezentările Treimii: icoana lui Rubliov, bazată pe modelele bizantine clasice, trebuie să fie reprezentarea ortodoxă adecvată a Treimii. Deoarece această scenă e una de o importanţă istorică în Vechiul Testament, şi anume vizita făcută de cele trei Persoane tainice lui Avraam şi Sarei la stejarul din Mamvri, nu avem o reprezentare directă a niciunei Persoane din Treime. Nu există icoane-portret, ci mai degrabă chip ce se încadrează în categoria tiparelor, tipurilor şi prefigurărilor din Vechiul Testament. În încercarea de a reprezenta Sfânta Treime, iconografic, suntem limitaţi la nivel simbolic, pentru că Treimea nu S-a manifestat într-un mod care să permită o reprezentare directă, o icoană-portret. Chipurile Noului Testament reprezentând Schimbarea la Faţă, Botezul Domnului şi Pogorârea Duhului Sfânt se (re)găsesc în aceeaşi categorie; sunt chipuri ale unor evenimente istorice cu un conţinut specific trinitar. Întrucât în icoana Ospitalităţii [Filoxeniei, n. tr.] lui Avraam avem un eveniment istoric, elementele care îi atestă caracterul istoric netrebuind neglijate. Prin urmare, Avraam, Sara, stejarul etc. ar trebui să apară în icoană. Orice încercare de a diminua însemnătatea istorică, lăsând impresia unei reprezentări directe, n-ar trebui încurajat. Menţinând distincţia între evenimentul istoric ce serveşte ca simbol şi icoana-portret autentică, putem percepe decizia Sinodului Stoglav ca fiind una în deplin acord cu duhul Bisericii. Ostrogorsky e de aceeaşi părere: ...ne dăm seama că Sinodul Stoglav a încercat să menţină acest mod de reprezentare a Treimii şi deci de a stopa orice tentativă de a-L reprezenta pe Dumnezeu-Tatăl în icoanele Treimii, aşa cum s-a procedat în Apus94.

Sinodul de la Moscova 1553-1554 Al II-lea Sinod luat în discuţie a fost prezidat tot de acelaşi Mitropolit Macarie, care l-a prezidat şi pe cel anterior. Sinodul din 1553 a luat din nou în considerare reprezentarea lui Dumnezeu-Tatăl. De data aceasta, secretarul de stat Viskovatih s-a împotrivit apariţiei unor reprezentări directe ale lui Dumnezeu-Tatăl în unele aşa-zise icoane ale Treimii care fuseseră
92 93 94

34

introduse recent în unele biserici moscovite. El susţinea că asemenea chipuri reprezentau o născocire de sorginte străină, chipuri importate, care ar trebui respinse ca fiind neortodoxe. Mitropolitul Macarie a încercat să nege faptele puse la îndoială de Viskovatih. Nevăzând nimic în neregulă în reprezentarea lui Dumnezeu-Tatăl, de exemplu în icoanele ilustrând Crezul; el a încercat să explice faptul că, reprezentându-L pe Dumnezeu sub chipul în care lea apărut profeţilor în viziunile acestora, sub nicio formă nu echivala cu faptul ca iconarii să-L picteze pe Dumnezeul cel necircumscris… A stipulat în final că aceste icoane nu sunt inovaţii, ci sunt pictate în acord cu modele95. La acest Sinod au fost acceptate raţionamentele expuse de Mitropolitul Macarie, Viskovatih a fost condamnat şi preţ de aproximativ 100 de ani aceste două sinoade au fost în opoziţie, creând nedumerire asupra statutului chipului lui Dumnezeu-Tatăl. Totuşi, un motiv comun celor două sinoade e chemarea lor la „modelele consacrate”. Într-un fel, Mitropolitul Macarie a avut dreptate; chipul lui Dumnezeu-Tatăl în aşa-zisele icoane ale Treimii a fost stabilit pentru o bună perioadă de timp, nu atât în iconografia Bisericii Ortodoxe, cât mai degrabă în arta religioasă latină, apuseană. El cel puţin s-a simţit obligat să justifice asemenea chipuri avand temelia „modelului consacrat”. Presupunând că va fi fost cumva demonstrat faptul că acest model de chip ar fi o născocire importată din Apus, Mitropolitul Macarie probabil că ar fi respins-o. Dar acceptarea acestor imagini nu se bazează numai pe argumentul tradiţional. Dacă ar fi fost doar asta, ar putea fi scuzat doar pentru că nu-şi cunoaştea propria istorie a artei. O problemă mult mai serioasă care se pune e raţionamentul defectuos al Mitropolitului Macarie. Să observăm pilonii de susţinere a argumentaţiei sale. Pentru Macarie, pictându-L pe Dumnezeu-Tatăl în mod direct, ar fi o simplă ilustrare a unui articol din Crez: „Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul...”. După cum un artist ar putea ilustra un pasaj din Evanghelii pentru a-l face mai viu în mintea ascultătorilor, un iconar poate ilustra Crezul prin transpunerea chipului Tatălui într-o formă vizuală. Se poate observa aici că un ierarh ortodox a văzut o problemă de iconografie strict din punct de vedere ilustrativ. Aparent, n-a observat absolut nicio chestiune de dogmatică în problema pusă. Cu toate că ilustraţiile narative biblice nu sunt nicidecum nesemnificative, Biserica Ortodoxă le consideră ca motive secundare în cadrul artei bisericeşti. Altă piatră de temelie a argumentaţiei lui Macarie se bazează pe viziunile prorocilor din Vechiul Testament. El susţine că Dumnezeu-Tatăl poate fi reprezentat ca atare, întrucât S-a făcut cunoscut prin aceste viziuni. Oricum, după cum am văzut deja, nu e în cugetul Bisericii a considera aceste viziuni ca „vederi”, în aceeaşi măsură ca cele din Noul Testament. Şi, mai mult, acestea nu sunt revelaţii ale Tatălui, ci prefigurări ale întrupării Cuvântului. Ultimul argument forte al lui Macarie vine de la separarea dintre dumnezeirea şi persoana Tatălui. Această separare permite ilustrarea simbolică a cuvântului „Tată”, fără a reprezenta în acelaşi timp dumnezeirea Sa. Ortodoxia face bine distincţia dintre persoană şi natură, aşa că se poate afirma că Duhul Sfânt şi Cuvântul au aceeaşi natură cu Tatăl, dar sunt persoane diferite. O asemenea distincţie, totuşi, care ar permite ca persoana Tatălui să fie reprezentată, dar nu în adevărata Sa esenţă sau dumnezeire, e un punct de vedere străin de viziunea Ortodoxiei. Aceste argumente vor mai putea fi văzute ca principale în încercarea romanocatolicilor de a apăra chipurile directe ale Treimii. Dacă opiniile Mitropolitului Macarie sunt
95

35

de origine apuseană – ceea ce pare cel mai probabil – sau dacă el însuşi le-a conceput, opoziţia acestora faţă de cugetul Bisericii e prea evidentă pentru a putea fi trecută cu vederea. După cum am putea fi îndreptăţiţi să credem, privind argumentele oferite Sinodului de la 1553, Mitropolitul Macarie a reprezentat un model de gândire care, pentru problema ridicată, deja îndepărta Rusia de vechiul model iconografic tradiţional bizantin96.

Marele Sinod de la Moscova, 1666-1667 Al III-lea Sinod este marele Sinod reformator de la 1666-1667, în cadrul căruia s-a pus din nou problema chipului lui Dumnezeu-Tatăl. Sinodul nu a cruţat niciun cuvânt şi a emis o declaraţie răsunătoare în privinţa cugetului Bisericii, totuşi nu fără un anume obstacol. Datorită importanţei lui, dăm curs citării întregului canon „Despre iconari si Domnul Savaot”: Pentru a picta o icoană a Domnului Savaot, care e echivalentul imaginii Tatălui cu barba cenuşie, dimpreună cu singurul Său Fiu la sânul Său şi un porumbel între ei, este o idee total eronată şi nepotrivită, întrucât nimeni nu L-a văzut vreodată pe Tatăl în dumnezeirea Lui; întrucât Tatăl nu are trup, iar Fiul nu S-a născut întrupat din Tatăl mai înainte de veci. După cum spune Prorocul David, „din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut”, prin urmare, această naştere nu e în sens trupesc, ci de negrăit şi de neînţeles. De altfel, Hristos Însuşi spune în Sfânta Evanghelie: „Nimeni nu cunoaşte pe Tatăl decât Fiul...”, iar prorocul Isaia spune „cu cine poţi asemăna pe Dumnezeu? Ce chip Îi poţi găsi?” Aceeaşi idee e susţinută şi de Sfântul Apostol Pavel în Faptele Apostolilor 17, 29: „Fiind deci neamul lui Dumnezeu, nu trebuie să socotim că dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite de meşteşugul şi de iscusinţa omului”. Şi după cum zice şi Sfântul Ioan Damaschin: „Nimeni nu poate face o închipuire a nevăzutului şi netrupescului şi indescriptibilului şi neînchipuitului Dumnezeu; numai un adevărat nebun şi pe de-a-ntregul necredincios ar face aceasta”. În acelaşi duh, Sfântul Grigore Dialogul, papă al Romei, interzice acelaşi lucru. Datorită celor de mai sus, se presupune că putem înţelege dumnezeirea Domnului Savaot şi naşterea din veci a unicului Său Fiu, dar nu este posibil şi de neconceput a-I picta. În esenţa Sa, Duhul Sfânt nu este un porumbel, ci Dumnezeu în esenţă, şi nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu, după cum zice şi Sfântul Ioan Teologul şi Evanghelistul. Numai la Iordan, cu ocazia Botezului Domnului, a apărut Duhul Sfânt sub forma unui porumbel, şi numai pentru acest motiv este permisă pictarea Lui sub această formă, special pentru această icoană. În orice alt loc, nu e permisă pictarea Sfântului Duh sub chipul porumbelului. De asemenea, a apărut pe Muntele Tabor ca un nor şi altădată sub alte chipuri. În plus, numele „Savaot” nu este dat Tatălui, ci numai Sfintei Treimi. Potrivit lui Dionisie [Areopagitul, n.tr.], cuvântul „Savaot” este tradus din ebraică, limba vorbită de Iisus, ca însemnând „Domnul oştirilor cereşti”, şi deci Domnul oştirilor este Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. La fel, după cum spune Prorocul Daniel, „Am văzut pe Cel Vechi de Zile stând în scaunul judecăţii”, şi aceasta cu referire nu la Tatăl, ci la Fiul, pentru că El va judeca toate popoarele cu judecata Sa înfricoşată la a Doua Sa Venire. De asemenea, unii înscriu numele „Savaot” pe icoanele Buneivestiri, în care El suflă pe gura sa, iar suflarea este îndreptată spre pântecele Maicii Domnului. Cine a văzut aşa ceva sau ce Sfântă Carte poate atesta aceasta? Care îi este originea? Este foarte clar că această practică şi altele similare vin de la oameni lipsiţi de dreapta socoteală, sau, mai bine spus, sunt nebuni. Pe baza a ceea ce s-a spus mai sus,
96

36

poruncim ca de acum încolo această practică inacceptabilă şi nebunească să înceteze. Numai în Apocalipsă, dintr-o oarecare necesitate, Tatăl este închipuit cu părul încărunţit. Este bine şi potrivit să se pună o cruce pe iconostas, adică o cruce care Îl arată pe Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos, în locul lui [Domnului, n.tr.] Savaot. Iar această indicaţie este respectată în toate sfintele biserici din Răsărit, şi în Kiev şi în toată Moscova. Taina aceasta mare s-a statornicit în sfintele biserici. După cum Moise a înălţat în pustie un şarpe de bronz, preînchipuindu-L pe Mântuitorul Hristos, ca oricare dintre evrei muşcat de şerpi, privindu-l, să se vindece, la fel noi, care suntem Israelul cel nou, privind la cruce şi la pătimirile Mântuitorului nostru Iisus Hristos din sfintele biserici, să ne vindecăm de muşcăturile şarpelui celui nevăzut, diavolul, aceste muşcături nefiind altceva decât păcatele noastre97. Acest canon necesită câteva explicaţii iar mesajul său este într-o clară, evidentă conformitate cu cugetul Bisericii din perioada iconoclastă. „Mica scăpare” în raţionamentele Sinodului este reprezentată de ideea referitoare la Apocalipsă: „Numai în Apocalipsă, dintr-o anumită necesitate, este închipuit Tatăl cu părul încărunţit”. Ouspensky numeşte aceasta „incoerenţa gândirii specifice acelei perioade”98. După o declaraţie răsunătoare asupra cugetului Bisericii, aflăm că de fapt, Tatăl poate fi reprezentat cu „părul încărunţit... dintr-o… necesitate”. Textul la care se face referinţă este din Apocalipsa 1, 13-14: „când m-am întors am văzut... un chip ca al Fiului Omului”. Pasajul este o descriere a lui Hristos, Fiul Omului şi nu a Tatălui. Destul de interesant este faptul că imageria utilizată pentru a-L descrie pe Fiul Omului în Apocalipsă este luată din descrierea Celui Vechi de Zile din cartea Daniel. Utilizarea acesteia de către Sfântul Ioan Evanghelistul pentru Fiul Omului, în Apocalipsă, este aproape o declaraţie deschisă asupra identităţii celor două figuri în gândirea apostolului. Cealaltă vedenie din Apocalipsă, de la 4, 2-4, nu lasă loc unor caracteristici antropomorfice ale „Aceluia care stăpâneşte pe tron”, ci mai degrabă Îl descrie în termeni de diamante, smaralde, rubine şi curcubee. Pare limpede că Hristos este subiectul ambelor vedenii, întrucât, la începutul celei de-a doua, Sfântul Ioan spune „Am auzit acelaşi glas vorbindumi...”. Acest argument face dificilă identificarea Aceluia cu Tatăl. Aşadar, argumentul Sinodului pare să fi apărut de niciunde, fără ca măcar să aibă o temelie trainică în chiar textul biblic. Cu toate că aduce un element de confuzie şi incoerenţă în canon, nu îi ştirbeşte din puterea intrinsecă, derivată din cugetul Bisericii. Cu toate nedumeririle care ar fi existat în privinţa chipului lui Dumnezeu-Tatăl, ca rezultat al celor două Sinoade moscovite anterioare, acestea păreau acum clarificate. Biserica Rusă şi Biserica Ortodoxă, în general, au propriul standard prin care judecă canonicitatea aşa-ziselor chipuri Trinitare. Sinodul Stoglav din 1551 şi Marele Sinod de la Moscova din 1666-1667, stau împreună ca nişte lumini călăuzitoare într-o vreme în care Biserica intra în conul de umbră cel mai întunecat din cadrul captivităţii sale apusene. Chiar dacă Sinodul din 1553 serveşte ca un contrapunct liniei pe care au mers celelalte două sinoade, acesta reprezintă excepţia care confirmă regula. Ceea ce Ostrogorsky spune despre Sinodul Stoglav, poate fi spus la fel de bine şi despre cel de la Moscova, 1666-1667: Studiile noastre ne-au arătat că Sinodul Stoglav nu a adus nicio contribuţie nouă la problemele ridicate [anterior, n. tr.], ci reflectă şi confirmă cele mai vechi concepţii despre iconografie. De asemenea, studiile noastre arată că Stoglav reflectă fidel aceste concepţii, că
97 98

37

urmează perfect principiile iconografiei bizantine, că deciziile luate cu această ocazie, relativ la sfintele chipuri, atât din punct de vedere artistic, cât şi religios, sunt în relaţie cât se poate de strânsă cu însăşi esenţa credinţelor şi ideilor ortodoxe, şi că aceste decizii îşi au rădăcinile în acele credinţe şi idei, decurgând direct din ele99.

7. Atitudinea apuseasă Un aspect esenţial al scopului acestui studiu este acela după care zugrăvirea chipurilor lui Dumnezeu-Tatăl în reprezentările Treimii sau în alt context împreună cu justificarea teologică a acestui demers sunt inspirate de un cuget, altul decât cel al Bisericii Ortodoxe privitor la iconografie. În opinia noastră, atitudinea faţă de arta religioasă pe care o aflăm în Creştinismul Latin occidental, stă la baza acestei aberaţii dar şi a altora în Biserica Ortodoxă. Acum sarcina noastră e să demonstrăm acest aspect. Prin urmare, prima noastră îndatorire este de a arăta că în cele două jumătăţi ale Creştinismului există două atitudini suprapuse, dar diferite faţă de arta Bisericii. Aceste atitudini sunt „suprapuse” datorită cugetului comun din timpul primului mileniu al istoriei creştine, şi „diferit”, datorită noului cuget dezvoltat în occidentul creştin în timpul celui de-al doilea mileniu. Putem vedea aceste atitudini diferite începând a se manifestă chiar începând cu însăşi perioada iconoclastă, dar au ajuns în contrast izbitor în Renaşterea occidentală europeană. Vorbind despre argumentele bizantine din vremea celei de-a doua perioade ale Iconoclasmului şi în special la Sf. Theodor Studitul, Henry Leclerq zice că chipurile nu sunt doar un mijloc de învăţătură atunci când ne învaţă despre oamenii şi evenimentele istoriei sfinte, ci posedă şi o valoare miraculoasă. Sunt simbolul biruinţei sfinţilor asupra dracilor şi deosebit de lucrătoare în ajutorul dat împotriva curselor lor. În chipuri se poate găsi ceva din forţa şi energia lăuntrică a prototipurilor. Prin ele ni se deschid uşile lumii nevăzute şi înţelegătoare; prin intermediul acestor semne simţite suntem ridicaţi în duhul pricinilor lor…100. Încă vorbind de Theodor Studitul, citându-l pe Bréhier, Leclerq continuă: Viziune bizantină a fost alcătuită în veacul al nouălea. Chipul este o taină ce conţine în sine energie şi har dumnezeieşti. Prin urmare, se înţelege că facerea chipurilor nu poate depinde de capriciile unui pictor sau sculptor. Nimic nu e lăsat la voia întâmplării: tipul, veşmântul, atitudinea persoanelor, alcătuirea scenelor, toate trebuie să se conformeze tradiţiei Bisericii. Un zugrav nu este liber să realizeze o pictură mai mult decât un predicator atunci când îşi scrie predica. Acestea constituie limite foarte înguste puse pe imaginaţia artistului101. Această tainică, sacramentală atitudine a Bisericii Ortodoxe faţă de artă trebuie pusă în contrast cu o alta, cu atitudinea occidentală care deja se manifesta din perioada iconoclastă. Diferitele reacţii ale unor oameni ai bisericii la Niceea II şi a teologiei sale, pot fi atribuite numai în parte cauzelor deja bine-studiate: traduceri defectuoase, factori culturali, rivalităţi politice, temperament etc. Având în vedere toţi aceşti factori, se poate deja simţi şi vedea în linii mari un cuget al Creştinismului occidental faţă de arta religioasă; de prezent, de
99 100 101

38

exemplu, în Libri Carolini, scrise în jurul anului 790 sub stăpânirea, dacă nu cumva şi paternitatea, împăratului occidental Carol. În aceste cărţi, teologia de la Niceea II este puternic criticată: Dacă rezumăm punctele principale stabilite în Libri Carolini, ajungem la următoarele concluzii: … 4) Sunt momente când aduce adoraţie/cinstire oamenilor. Aceasta presupune plecăciunea înaintea lor sau sărutarea lor, dar facem aceasta din respect, dragoste sau umilinţă. 5) Cât despre chipuri/imagini, lor nu trebuie să le aduce adorare pentru că sunt fără viaţă şi făcute de mâini omeneşti. Ar trebui să le ţinem ca a) podoabe în biserici b) şi ca ajutoare pentru a ne reaminti despre evenimente din trecut. Cu toate acestea, nu se cuvine să le aducem adorare sau cult102. Acum deşi Papa a acceptat în cele din urmă Niceea II, în întregime ca un Sinod ecumenic, teologia lui nu a fost niciodată cu adevărat înţeleasă şi acceptată, astfel că nu a intrat niciodată în cugetul teologic al occidentului privitor la arta Bisericii. Acest cuget poate fi rezumat în patru categorii de utilitate103: 1) Imaginile îi învaţă pe oameni despre evenimentele sacre şi oamenii din Scriptură şi istoria Bisericii. Ele constituie Biblia şi cărţile de istorie ale celor fără carte, precum afirmă şi Sf. Grigore Dialogul; sunt un sprijin pedagogic. 2) Imaginile aduc aminte de evenimentele şi oamenii reprezentaţi; sunt ajutoare pentru memorie. 3) Imaginile inspiră credincioşilor dragoste, pocăinţă, bucurie etc., purtări evlavioase şi simţăminte legate de evenimentele şi oamenii zugrăviţi; sunt mijloace inspiraţionale. 4) Imaginile înfrumuseţează bisericile cu forme şi culori calde şi plăcute. Este mult mai plăcut să intri într-o biserică cu zidurile împodobite, decât într-una ale cărei ziduri goale, probabil de piatră, proiectează un simţământ de răceală; din punct de vedere estetic imaginile sunt obiecte plăcute. Aceste motive, bazate pe utilitate sunt respinse cu totul de cugetul iconografic ortodox. Mulţi Părinţi le-au menţionat în forme diferite, astfel că Creştinismul răsăritean şi apusean s-au pus de acord în acest puncte. Totuşi, din punct de vedere ortodox, Creştinismul occidental nu s-a ridicat niciodată deasupra acestor motive utilitare către scopul mai înalt al icoanelor: atragerea prezenţei persoanei reprezentate, intrarea în comuniune cu acea persoană în umanitatea el transfigurată. Chipul sfânt, icoana, ne arată şi ne trage spre acea realitate numită Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, poate că e mai corect diferenţele în atitudine dintre Creştinismul răsăritean şi apusean ca o împărtăşire parţială de abordări decât ca două puncte de vedere opuse. Apusul niciodată nu a mers destul de departe, n-a ajuns niciodată la miezul temei chipurilor, la caracterul lor sacramental. În consecinţă, arta produsă de cele două jumătăţi ale Creştinismului din timpul celui de-al doilea mileniu sunt clar deosebite. E ştiut şi că de-a lungul timpului au apărut şi încă mai apar colo-colo creştini apuseni, care s-au ridicat la nivelul sacramental al aprecierii artei bisericeşti, dar de regulă au avut o înrâurire de scurtă durată.

102 103 

Ca şi mai-nainte în alte locuri, autorul e puţin prea îngăduitor atunci când defineşte Creştinismul apusean. Acesta din urmă este unul, pentru că una este Biserica întemeiată de Hristos, adică cea care păstrează adevărul neştirbit. Vorbind în termeni sociali, istorici sau instituţionali neteologici, putem vorbi de două jumătăţi, doi plămâni, două Biserici etc. ai Creştinismului, nu însă şi în termeni teologici. Precum mărturisim la fiecare Liturghie, Biserica Ortodoxă este cea una sobornicească şi apostolească Biserică, Crezul nepomenind de două Biserici.

39

Primul mod în care un chip poate de folos creştinilor a fost menţionat mai sus: este Biblia celor ce nu ştiu să citească…. Această funcţie pedagogică este de neînlocuit…. Însă Apusul a fost acela care a accentuat şi dezvoltat acest rol pedagogic, mergând până la a ignora aspectul sacramental104. Acesta însă e un adevăr spus pe jumătate, şi de un autor romano-catolic. Ramificaţiile acestor două atitudini în lumea operelor de artă sunt foarte mari. Dacă credem că scopul artei bisericeşti este acela de a educa, aminti, inspira, înfrumuseţa, atunci ne vom arăta foarte deschişi tehnicilor, metodelor, temperamentului, mentalităţii vremii şi a locului în care ne găsim. Prin urmare, gustul va constitui un factor foarte important în creaţia artei bisericeşti. Cei ce urmează a fi instruiţi trebuie întâmpinaţi cu cele mai eficiente metode posibile. Dacă sunt foarte emotivi, acest aspect, dacă trebuie să li se adreseze sau să-i facă a fi interesaţi, trebuie să apară în opera de artă. Dacă, pe de altă parte, cineva este mai rezervat, acea însuşire culturală va fi şi ea inserată în arta lor bisericească. Pentru aceasta, locul artistului este foarte important, deoarece el este cel care traduce [transmite] o istorioară, un text sau o idee într-o prezentare vizuală care trebuie sa intereseze o audienţă. Talentul şi inspiraţia lui sunt centrale. Ca unul care este chemat să ilustreze un text sau o istorie, creativitatea lui îi ilustrare are o importanţă deosebită. Între istoria sfântă şi oprea de artă stă artistul, ca un agent de filtrare şi concentrare. Cu excepţia anumitor reţineri generale ale decenţei, bunei-cuviinţe şi a doctrinei, artistul este destul de liber să ilustreze un text sau un eveniment precum crede de cuviinţă. Cugetul Creştinismului apusean vede această libertate ca un semn al unei puteri deosebite şi al virtuţii. Să punem în contrast locul artistului în context apusean cu cel al iconografului în tradiţia ortodoxă. Desigur, el trebuie să aibă talent, dar grija lui de căpetenie este capacitatea de a transpune în formă vizuală cele de dinainte lui şi mai mari decât el: cugetul Bisericii şi canoanele iconografice. Vrând-nevrând iconograful trebuie să aibă acest cuget şi să trăiască viaţa transfigurată în Hristos spre care este chemat a-L zugrăvi în icoane. Creativitatea sa, în sensul de abilitate neînlănţuită de a închipui şi ilustra un text, un eveniment, ori o idee, este de mică importanţă, iar definită în acest mod, creativitatea lui trebuie reprimată. Nu se cuvine ca iconograful să se vădească pe sine în lucrarea sa, iar uzând de cea mai strictă tradiţie, nu ar trebui nici cunoscut. Ele doar vehiculul, instrumentul prin care se arată ceva ce el deja a moştenit, adică tradiţia canonică şi experienţa transfigurării. Reuşita lui depinde de măsura în care se va covârşi de acea tradiţie în lucrările sale. Iar eşecul lui va depinde de măsura în care îşi vădi sinele, în locul tradiţiei. Pe de-o parte, acest ideal este afirmat cu putere în tradiţie, dar pe de alta, ştim bine că iconografii sunt persoane concrete, cu personalitatea lor, iar atunci când interpretează tradiţia canonică, dorind totodată de a o urma deplin, desigur că nu pot să ignore aspectele stilistice ce fac parte din timpul şi locul lor, şi astfel îşi pot exercita şi creativitatea. De pildă, zugrăvirea cailor, va reflecta în mod firesc viziune iconografului despre cal şi harnaşament. Nu e foarte greu să vezi diferenţele de timp şi loc din modul în care este înfăţişată tradiţia canonică. Cu toate acestea, lucrul cel mai important este ca acest element stilistic să nu devină motivul principal pentru pictură. Deşi un artist creştin occidental este destul de liber în a abandona – dacă simte că este ineficientă sau fără efect – tradiţia artistică a trecutului, şi a deschide o nouă cale, o astfel de libertate este de necugetat pentru un iconograf. Deşi iconografii pot fi şi ei la rândul lor victime ale abaterilor stilistice în timp şi spaţiu, ancora tradiţiei canonice le face (timpul şi spaţiul, n.tr.) mult mai puţin susceptibile la influenţa lor.
104

40

Să privim acum la chestiune chipurilor lui Dumnezeu-Tatăl în lumina celor de mai sus. Am afirmat, nădăjduind că am şi dovedit suficient, aceea că cugetul Bisericii Ortodoxe şi tradiţia patristică se opun unor astfel de chipuri şi că Întruparea Cuvântului este singura temelie a vederii şi zugrăvirii lui Dumnezeu. Mai mult, Vechiul Testament, cu vedeniile şi prorocirile sale, a fost interpretată ca o mină de prefigurări întunecare [obscure, n. tr.] ale lui Hristos. Este oare acum e cu putinţă să demonstrăm acea teorie din opere de artă existente împreună cu diferitele schimbări ce vor fi avut loc în Occident? Credem că da. În ciuda diverselor forţe centrifugale care au înrâurit atât Creştinismul apusean cât şi cel răsăritean, nu ar fi deloc neobişnuit să notăm că Răsăritul şi Apusul au avut o moştenire comună de împărtăşit, incluzând câteva elemente de bază în artă, prin care au dăinuit timp de o mie de ani. Faptul că în acest prim mileniu nu avem păstrate nici un chip direct al lui Dumnezeu-Tatăl sau al Treimii, mărturiseşte un cuget comun, Apus şi Răsărit. În primele veacuri ale Creştinismului, mergând chiar până spre veacul al doisprezecelea, nu au fost văzute nici un portret al lui Dumnezeu-Tatăl. Prezenţa Lui este sugerată doar de o mână care se iveşte din nori sau din cer105. Aşa cum s-a observat în capitolul dedicat perioadei iconoclaste, din nou relevant aici, în toată controversa iconoclastă nu se găseşte nicio menţionare directă a chipurilor directe ale Tatălui sau ale Treimii. Iconoclaştii: s-au ridicat împotriva chipurilor lui Hristos deoarece, zic ei, a-l picta pe Iisus Hristos, Dumnezeu fiind, ar fi însemnat să circumscrii dumnezeirea. Ce ar fi spus, sau ce n-ar fi spus, dacă împreună cu chipurile lui Hristos, creştinii ortodocşi ar fi avut şi chipuri ale lui Dumnezeu-Tatăl sau ale Sfintei Treimi? Nu dăm nicăieri de vreo obiecţie sau acuzaţie referitoare la acest subiect106. Putem vedea şi din istoria artei faptul că în primul mileniu, Cel ce a fost preînchipuit în Vechiul Testament a fost Hristos. Putem da multe exemple în care Hristos este arătat în scene în care Biblia spune că Dumnezeu a vorbit cu proroc sau i S-a arătat. Avem în următorul pasaj, preluat din de la istoricul de artă Didron, chiar dacă într-o manieră stângace, o mărturie a tradiţiei patristice. Didron este conştient că pentru istoria artei, Fiul este Cel ce este arătat lucrând în scenele din Vechiul Testament, însă el are o problemă în a împăca această viziune cu prejudecata lui după care Tatăl este – istoric vorbind, precum zice el – actorul din Vechiul Testament: Privit din punct de vedere istoric, Tatăl este Cel ce se vădeşte cel mai mult în Vechiul Testament… , în vreme ce Fiul este cu deosebire prezent în Evanghelie, iar Sfântul Duh apare uneori într-unul alteori într-altul. În Vechiul Testament Tatăl împărăţeşte aproape în întregime de Sine: El grăieşte, El se arată omului, lucrează, răsplăteşte şi pedepseşte; grăieşte cu Adam, Cain, Noe, Avraam, cu Moise, cu împăraţii şi prorocii; e cu ei în mijlocul lor; este simţit, văzut, auzit peste tot, fiecare verset vorbind de El. Diverşi artişti, călăuziţi mai mult de istorie decât de logica dogmelor teologice au înţeles Scriptura în acest sens literal cel puţin de la sfârşitul perioadei Gotice; şi în chiar fiecare scenă din Vechiul Testament Dumnezeu-Tatăl este înfăţişat aproape întotdeauna cu o oarecare excludere a Fiului şi a Sfântului Duh. Însă abia spre sfârşitul veacului al
105 106

41

paisprezecelea şi îndeosebi în veacurile cincisprezece şi şaisprezece află pe Dumnezeu-Tatăl înfăţişat de pictori şi sculptori107. Din Crez şi din alte izvoare teologice, Didron ştie că Cuvântul a fost o persoană lucrătoare în faptul creării lumii, însă el aşează teologia pe o poziţie aproape irelevantă şi continuă să se nedumerească de lipsa zugrăvirilor lui Dumnezeu-Tatăl în astfel de scene. Vedem că pentru Didron, şi pentru mulţi alţi istorici ai artei religioase, cugetarea patristică privitoare la prefigurările tipologice din Vechiul Testament a fost de mult pierdută. Totuşi, această abordare tipologică a fost păstrată în manualul iconografic al lui Dionisie de Furna, un manual bazat pe texte mai vechi atribuite lui Manuil Panselinos de la Sfântul Munte108. Dionisie prescria ca Fecioara şi Pruncul să fie zugrăviţi în mijlocul rugului aprins pe care Moise l-a văzut pe Muntele Sinai. (fig. 1 şi 2) Avem aici o dublă tipologie, pentru a cărei înţelegere Didron are dificultăţi şi mai mari. Grecii nu numai că înlocuiesc pe Hristos cu Dumnezeu-Tatăl, aşijderea chiar şi pe Fecioara, cu o peste o mie de ani înainte de naşterea ei109. De asemenea, pentru vedenia lui Isaia, Dionisie prescrie ca Hristos să fie Cel pictat110. Fig. 1. Moise dezlegându-şi sandalele înaintea Fecioarei în Rugul Aprins. Fig. 2. Fecioara în Rugul Aprins înconjurată de Moise , Aaron, Ilie şi Sfânta Ecaterina. Fig. 3. Domnul dând Legea lui Moise. Fig. 4. Hristos stând pe munte, vestind Legea cea Nouă Fig. Hristos cu Adam şi crearea femeii. Pierderea simţului tipologic în relaţia dintre Vechiul şi Noul Testament a produs şi produce efecte serioase chiar şi în domeniul istoriei artei. Precum am notat mai sus, nu avem nicio reprezentare a lui Dumnezeu-Tatăl în primul mileniu, dar mai jos se pretinde că există un astfel de chip în antichitatea târzie. Cu toate acestea, scena descrisă este una normală, cunoscută, în nici un caz reprezentând pe Dumnezeu-Tatăl, ci doar o reprezentare tipologică a lui Hristos. La Roma, în cele două abside laterale ale mormântului Sfintei Constantia, există două compoziţii care au fost menite a deveni cele mai frecvente teme ale artei creştine. Într-una din ele, Dumnezeu-Tatăl, aşezat pe globul lumii, îi dă lui Moise Legea; în cealaltă, Hristos, aşezat pe munte, din care curg râuri tainice, vesteşte Legea cea Nouă. Textul acestei Legi El i-l dă Sfântului Petru, iar propovăduirea ei, Sfântului Pavel111(fig. 3 şi 4). Pe de altă parte, metoda tipologică de interpretare a supravieţuit în Occident chiar până în perioada marilor catedrale gotice ale Evului Mediu. Încă se poate vedea acolo clasica cugetare patristică a Bisericii transpusă în forme plastice. La catedrala din Chartres, în
107 108 109 110 111

42

sculpturile istoriei creaţiei, Hristos este reprezentat de treisprezece ori având vârsta de treizeci de ani. (Pentru un exemplu sicilian de secol doisprezece pe aceeaşi temă, vezi fig. 5) Este de asemenea arătat vorbind cu prorocul Ilie, iar la catedrala din Rheims îl avem vorbind cu Isaia112. Pe măsură ce Evul Mediu intra în declin în Europa Occidentală, ajungem într-o perioadă critică; ceva revoluţionar e pe cale a începe. Această revoluţie va afecta multe aspecte din viaţă, care se vor reflecta şi în artă. Această schimbare a spiritului este în general pusă în legătură cu apariţia Renaşterii, la date diferite şi în diverse ţări. Referitor la subiectul nostru, chipul lui Dumnezeu-Tatăl, vedem de asemenea o rupere dramatică cu trecutul şi cu cugetul Bisericii: tipologia ca metodă de interpretare a Scripturii este pierdută, Dumnezeu-Tatăl este crezut pe „temeiuri istorice”, ca Cel ce lucrează şi vorbeşte în Vechiul Testament, începând să apară chipuri directe ale Lui şi ale Sfintei Treimi. Spiritul renascentist aduce un nou avânt creativităţii libere, interpretative ale artistului în general; spiritul se manifestă în varii feluri în operele de artă, însă, important pentru noi e faptul că începe să picteze portrete ale Treimii. În secolul cincisprezece, şi în deosebi în perioada Renaşterii, principiile teologice îşi pierdeau influenţa, şi ca urmare, în acea perioadă, cel mai adesea Tatăl era Cel ce era zugrăvit ca Creator al lumii şi nu Fiul sau Cuvântul. Pe lângă acestea, teologia devenise subordonată istoriei, iar Întruparea Fiului Omului, cronologic având loc ulterior Creaţiei, au început să apară ezitări privitoare la oportunitatea reprezentării Lui într-un subiect ca acesta sau în altele similare, Tatăl luând locul Fiului în acest sens. În cele din urmă, arta deveni mai îndrăzneaţă, întrecând multe limite, nedându-se înapoi nici de la ocazia de a picta impunătoarea figură a lui Iahve…113. Prin urmare, privitor la Dumnezeu-Tatăl, Evul Mediu poate fi împărţit în două perioade. În prima, anterioară secolului cincisprezece, figura lui Dumnezeu-Tatăl este confundată cu cea a Fiului; Fiul este privit ca atotputernic iar Tată este investit cu chipul şi asemănarea Sa. În cea de-a doua perioadă, cuprinsă între secolul al treisprezecelea şi până în cea de-al şaisprezecelea, Hristos îşi pierde ascendenţa în ierarhia sau asimilarea iconografică, El sucombă cumva în faţa Tatălui, al Cărui chip, El, la rându-I, îl asumă, devenind vârstnic şi încărunţit 114. Avem deci, pe linia modernă a acestui mare moment de cumpănă în istoria artei şi a teologiei la acest moment, toate elementele ce caracterizează atitudinea Occidentală faţă de arta bisericească şi, desigur, toate elementele care o separă de continuitatea cugetului Ortodox: arta bisericească ca pedagogie, ca inspiraţie, ca ajutor întru amintire şi ca obiect estetic. Aceste elemente au fuzionat şi cu noua „eliberare” de călăuzirea teologică, accentuând creativitatea artistică. Deşi mai jos Didron vorbeşte cu oarecare mândrie şi elocvenţă de arta religioasă creştină Occidentală ce se poate ridică şi întâmpina o mare provocare, prezentarea lui n-ar putea constitui o declaraţie mai desăvârşită a modului în care, din punctul de vedere al principiilor iconografice ortodoxe, Occidentul a deviat de la rădăcinile lui biblice şi patristice: Arta creştină [occidentală] nu s-ar fi putut da înapoi de la sarcina de creării unei forme vizibile ca interpretare sau simbol al unei substanţe invizibile; dimpotrivă, o astfel de temă prezenta o ocazie excelentă pentru exercitarea strălucitei sale imaginaţii, prin investirea cu
112 113 114

43

materialitate a celui mai înalte, mai sublime dintre toate ideile existente; îmbrăcarea dumnezeirii cu formă şi substanţă. Fără îndoială că o astfel de temă ar fi fost însuşită de către artă cu o râvnă deosebită, o artă gata întotdeauna, precum a şi fost de la început, de a investi un trup cu idei nepalpabile, şi de a da viaţă atâtor abstracţii vizionare şi metafizice115. Ceea ce e trist la observaţia lui Didron nu e atât declaraţia lui după care „Dumnezeu-Tatăl este o abstracţie vizionară şi metafizică”, ci faptul că nu pare să realizeze că Dumnezeu a săvârşit în Hristos ceea ce Didron pretinde de la artă să facă: „a crea o formă vizibilă… a unei substanţe invizibile, … îmbrăcând dumnezeirea cu formă şi substanţă”. Deşi această nouă atitudine din Europa de vest a devenit bine statornicită, Biserica Romanocatolică n-a rămas nici ea indiferentă faţă de artă şi creaţiile individuale ale artiştilor, ale căror servicii erau foarte căutate, şi ale căror opere erau foarte apreciate. Numi atunci când artiştii au trecut deja de unele limite, de fel foarte flexibile, a început şi autoritatea bisericească să reacţioneze. Anumite reprezentări ale Treimii au fost condamnate. De pildă, chipurile lui Dumnezeu ca un om cu trei capete, au fost condamnate de sinodul de la Trent şi socotite eretice de către papa Urban al 8-lea, care le-a şi ars116. Orice chip al Treimii care sugera ideea de triteism, precum cel a trei bărbaţi care stau pe tronuri a fost de asemenea interzis. Avem de-a face aici cu principiul ilustrativ: adică în ce măsură această operă de artă exprimă ideea teologică despre Treime, trei într-unul şi unul în trei. Dacă uneia dintre părţile ecuaţiei i se acordă mai multă atenţie, punând-o pe cealaltă în umbră, atunci ar putea conduce pe oamenii în erezie şi ar fi astfel condamnată. Biserica Romano-catolică înseşi a avut de-a face cu împotriviri faţă de reprezentarea Tatălui, şi din interiorul şi din afara ei. Tendinţele iconoclaste ale reformatorilor sunt binecunoscute, printre alte lucruri, ei au atacat şi chipurile Treimii: Acest chipuri ale Treimii au stârnit ironie şi sarcasm din parte protestanţilor. În a sa, Bouclier de la foi [Scutul credinţei] Pierre Dumoulin scria: „Templele bisericii romane sunt pline de chipuri ale Treimii. Ei pictează un bătrân şezând pe un tron îmbrăcat ca un papă cu o coroană întreită şi cu o manta papală, astfel încât măcar bătrânul să fie cinstit, pentru obiceiul său. Mai pictează pe el şi un porumbel stând parcă agăţat de barbă şi un crucifix între braţe”117. Într-un moment ca acesta, Biserica Romano-catolică s-a apărat uzând de poziţia ei clasică privitoare la astfel de imagini, stabilită la Sinodul de la Trent: Dacă uneori picturile ce înfăţişează istorioare luate din Sfintele Scripturi sunt realizate socotind că acestea sunt folositoare pentru învăţătura oamenilor simpli, cei din autoritate vor avea grijă să facă oamenii a înţelege că noi nu pretindem cu nici un chip că aceste picturi ar reprezenta Dumnezeirea, de ca şi cum ar putea fi văzută cumva cu ochii trupeşti sau exprimată prin linii şi culori118. În vreme ce, pe de-o parte, chipurile directe ale lui Dumnezeu-Tatăl erau apărate împotriva atacurilor protestante pentru desăvârşita lor nepotrivire, pe de altă parte, s-a simţit vizavi de ele o anumită rezervă, în sensul că erau îngăduite dar nu încurajate pe faţă.

115 116 117 118

44

Când despre chipurile lui Dumnezeu, care-L reprezintă în forma în care a apărut în Vechiul şi Noul Testament, acestea sunt doar îngăduite [tolerate, n.tr.] şi, urmând comentariile lui Bossuet: „ar fi bine ca aceste picturi să fie mai rare, după cum a sfătuit şi sinodul, care a lăsat hotărârea de a le păstra sau înlătura la latitudinea episcopilor…119. Atacuri deschise au venit şi din interiorul Bisericii Romano-catolice. Acestea au stârnit trei reacţii papale, desigur, toate în conformitate cu cadrul de gândire al Sinodului de la Trent, acela de a îngădui dar nu a încuraja chipurile directe ale lui Dumnezeu-Tatăl şi zugrăvirile directe ale Treimii. 1. Baianiştii şi Janseniştii afirmau că chipurile lui Dumnezeu-Tatăl nu se cuvine a fi în biserici. Aceasta a fost a douăzeci şi cincea, din cele treizeci şi unu de declaraţii condamnate de către Alexandru al 8-lea, pe 24 August, 1690 (Denzinger-Banwart, Enchiridion n., 1315 voir t. I col. 759-760)120. 2. În anul 1740, Benedict al 14-lea, a întărit condamnarea Treimii reprezentată prin trei capete, sancţionând totodată chipul Treimii numit Tronul Harului: Reprezentările Preasfintei Treimi sunt în general aprobate, fiind îngăduite fără probleme, acelea adică care înfăţişează persoana lui Dumnezeu-Tatăl în chipul unui bătrân, inspirată din Daniel 7, 9: Cel Vechi de Zile; iar la sânul Său, Fiul Cel Unul-născut, Dumnezeu şi om; între ei, Mângâietorul, Sfântul Duh sub chipul porumbelului121. 3. În anul 1786, Sinodul de la Pistoia a propus să fie eliminate din biserici toate chipurile Treimii, pentru că se constituiau ca pricină de erezie pentru credincioşi. În bula Auctorem Fidei, Pius al 6-lea a condamnat hotărârile sinodului ca fiind împotriva obiceiurilor Bisericii şi evlaviei credincioşilor122. Pe baza acestor trei hotărâri papale, ca şi pe aceea de la Sinodul de la Trent, avem în faţă o imagine oficială a poziţiei romano-catolice privitoare la chipurile lui Dumnezeu-Tatăl şi a Treimii. Acestea 1. Sunt permise, deşi nu încurajate; 2. Au fost sancţionate de unele obiceiuri bisericeşti; 3. Se justifică pe credinţa ca Tatăl a apărut prorocilor Vechiul Testament, în special lui Daniel, ca Cel Vechi de Zile; Comparând această imagine cu mai vechea viziunea biblico-patristică a Bisericii ortodoxe, reacţia lui Pierre Miquel constituie o poziţie echivocă, ca să nu spunem mai mult: Dacă magisteriumul Bisericii Romane respinge interzicerea reprezentărilor Tatălui sau ale Treimii, deducem de aici că aceste chipuri sunt teologic disputabile123.

119 120 121 122 123

45

Această atitudine romano-catolică faţă de chipurile lui Dumnezeu-Tatăl ne aduce aminte de ceea ce voia să zică Ouspensky atunci vorbea de influenţa catolică şi protestantă ce a condus la captivitatea occidentală a Ortodoxiei. În ciuda puternicei opoziţii a Bisericii, au început să se infiltreze nu numai anumite elemente separate, ci chiar a principiilor artei religioase apusene care sunt străine de Ortodoxie124. Am văzut deja în capitolul despre cele trei sinoade ruseşti că această influenţă nu a intrat neobservată sau fără a genera împotriviri. Patriarhul Nikon al Moscovei (1652-1658) obişnuia să distrugă icoanele în stil apusean şi ameninţa cu excomunicarea pe cei care le pictau sau le păstrau. Patriarhul Ioachim al Moscovei (1679-1690) de asemenea lupta împotriva chipurilor în stil latin sau german, zicând că acestea au fost născocite de fanteziile personale (cunoscute şi ca şi „creativitate artistică”) ale artiştilor, şi că stricau Biserica. În lumea de limbă greacă de la începutul veacului al 15-lea, Sfântul Simeon al Tesalonicului protesta cu vehemenţă împotriva elementelor naturaliste, netradiţionale ce se infiltrau în pictura icoanelor125. Infiltrarea atitudinilor occidentale faţă de artă alături de împrumuturi directe pot fi limpede observate manualul de care am vorbit mai-nainte a lui Dionisie de Furna. Putem vedea influenţa generală a Apusului în multe din scenele prescrise pentru iconograf sunt preluate din izvoare apusene: 1) Plângerea de la Mormânt şi înmormântarea lui Hristos se inspiră cu prisosinţă din Meditationes126 a lui Bonaventura, din secolul al 13-lea. 2) Ilustrarea Parabolei casei zidită pe piatră şi nisip e strâns legată de imaginile medievale târzii înfăţişând Ispitirea Sfântului Antonie127. 3) Sunt două scene reprezentând Dumnezeiasca Liturghie: una târzie, ce arată pe Dumnezeu-Tatăl şi cealaltă, tradiţionala şi canonica zugrăvire a lui Hristos oferind cuminecătura128. 4) Scenele din Apocalipsă se întemeiază pe 22 de xilografii publicate într-un Nou Testament ilustrat de Holbein în 1523; Dumnezeu-Tatăl este zugrăvit de mai multe ori în această secţiune129. 5) Există de asemenea şi alte modele clare apusene în spatele capitolului „Cum se reprezintă a Doua Venire a lui Hristos”130. 6) Icoana Crăciunului: „O peşteră, iar înăuntru ei, la dreapta, Maica lui Dumnezeu, îngenunchind şi aşezând pe pruncul Hristos, înfăşat în scutece, în iesle; la stânga, Iosif îngenunchează cu mâinile încrucişate pe piept”131. Am văzut mai devreme că Dionisie păstrează unele dintre interpretările tipologice ale vedeniilor şi profeţiilor din Vechiul Testament. Cu toate acestea, alături de tradiţia canonică mai veche, Îl avem pe Dumnezeu-Tatăl zugrăvit la crearea lui Adam şi a Evei132. În secţiunea „Numiri ale Sfintei Treimi”, „Tatăl cel Veşnic”, este numit „Cel Vechi de Zile”133. Cea mai interesantă îmbinare a tradiţiilor canonice şi a celor apusene se observă în secţiunea teologică „De unde a apărut meşteşugul zugrăvirii chipurilor şi a cinstirii (sic!!) lor”. Zugrăvirea sfintelor chipuri nu am preluat-o numai de la Sfinţii Părinţi, ci şi de la Sfinţii Apostoli, şi chiar de la persoana lui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru…. Pentru aceasta Îl
124 125 126 127 128 129 130 131 132 133

46

zugrăvim pe Hristos pe o icoană ca om, pentru că a venit în lume şi a vieţuit între oameni, făcându-Se om ca şi noi, însă fără păcat. Zugrăvim de asemenea şi pe Dumnezeu-Tatăl ca un bătrân, precum limpede L-a văzut Daniel…134. Intr-o poziţie - din anumite privinţe ortodoxă - bine-afirmată asupra iconografiei, avem într-o scurtă propoziţie, şaisprezece cuvinte, vârful aisbergului atitudinii occidentale faţă de arta religioasă: un rezumat concis al poziţiei apărate de Mitropolitul Macarie şi a lui Benedict al 14-lea.

9. Concluzii În tot cuprinsul acestui studiu, am afirmat că orice reprezentare a lui Dumnezeu-Tatăl ce prezintă că icoană-portret, este interzisă în iconologia ortodoxă. O icoană este un mijloc de a vedea o persoană în natura ei umană circumscrisă. Legat de vederea lui Dumnezeu într-o icoană-portret, stă credinţa ortodoxă conform căreia pe Dumnezeu Îl putem vedea numai în Întruparea Cuvântului, Iisus Hristos, iar a picta o icoană a Lui înseamnă a vedea persoana Lui în firea ei circumscrisă pe care o a luat din Născătoarea de Dumnezeu. Nu-L putem vedea, nici nu-L putem picta, în firea Lui dumnezeiască, deoarece este necircumscris şi, prin urmare, inaccesibilă percepţiei noastre pe o cale directă. Avem icoane ale sfinţilor bazate pe acelaşi principiu al vederii persoanelor în firea lor umană transfigurată. De asemenea, Biserica a îngăduit pictarea îngerilor pe baza arătării lor simbolizate în chipuri umane, care s-au arătat oamenilor din când în când. Avem aici de-a face cu o modificare a principiului pictării unei persoane cu chip uman, pentru faptul că, deşi un înger nu are fire umană, persoana lui e simbolizată într-un şi de către un chip uman. Acel fel de reprezentare este îngăduit pe seama faptului că firea îngerească e circumscrisă; îngerii sunt fiinţe create, limitate. A-i zugrăvi simbolic în formă umană extinde, însă nu distruge principiul zugrăvirii unei persoane în formă umană. Imaginea umanităţii văzute, circumscrise este împrumutată pentru a înfăţişa lumea angelică, nevăzută, chiar dacă la fel de circumscrisă. Se introduce aici al doilea principiu al iconologiei ortodoxe: simbolismul. După acest principiu, un lucru reprezintă (înlocuieşte, aduce minte/în atenţie, face aluzie la etc.) un alt lucru ce are o fire diferită de cea pe care o reprezintă: un miel reprezintă pe Hristos, un rug aprins pe Născătoarea de Dumnezeu, aceasta din urmă, Biserica, un ou, Paştele, un tron, episcopul etc. Termenii tip şi prototip, simbol, simbolizat, prefigurare şi împlinirea, chip, alegorie şi altele au fost folosiţi pentru ca caracteriza relaţia lucru văzut-lucru nevăzut, dar adus spre pomenire. Uneori o persoană e întrebuinţată pentru a reprezenta altă persoană, de pildă un sol, pentru un împărat, dar aceasta se întâmplă rar. Totuşi, ceea ce simbolul nu face, în contrast cu o icoană, este aceea de a arăta persoana, astfel încât, văzând simbolul, putem spune că am văzut acea persoană. O icoană răspunde la întrebarea: „Cine este acela/aceea?”. Simbolul răspunde la întrebarea: „Pentru cine sau ce se substituie acela/aceea?”. Acum se iveşte întrebarea: e cu putinţă a simboliza pe Dumnezeu-Tatăl, şi daca da, cum? Toţi sunt de acord că nu putem zugrăvi persoana Lui în/prin natura Sa dumnezeiască, dar putem noi reprezenta persoana Lui simbolizate prin altă ală natură? Cu alte cuvinte, putem amesteca două principii ale iconologiei (persoană-în-natură-umană şi simbolism) pentru a reprezenta pe Dumnezeu-Tatăl? Nu. Persoanele îngereşti sunt, prin extinderea primului principiu,
134

47

reprezentabile în chip uman, deoarece firile îngerească şi omenească sunt circumscrise. De aceea, astfel de reprezentări ale persoanelor îngereşti sunt strict excepţionale. Nu putem extinde acel principiu spre Dumnezeu-Tatăl prin înfăţişarea Lui într-o natură circumscrisă, când ea este necircumscrisă. A face aceasta ar însemna să separăm persoana şi natura Lui într-un chip străin de dogmatica ortodoxă. S-ar implica faptul că putem avea sau arăta o persoană desprinsă de natura Sa, şi viceversa, o natură neconcretizată într-o persoană. Disputele trinitare şi hristologice din Biserica primară se centrau pe problema relaţiei dintre persoană şi fire. Concluzia a fost că firea nu poate exista în afara concretizării într-o persoană; precum nici persoana nu poate exista în afara firii. Cele două se pot distinge prin cugetare însă nu se pot separa. E limpede că o reprezentare, care pretinde a arăta, ca într-o icoană-portret, o persoană neaflată în firea ei ar implica o separare inacceptabilă a celor două. Acest lucru e cu atât mai adevărat atunci când ne referim la Dumnezeu-Tatăl, deoarece în cazul acesta am arăta persoana Lui într-o fire circumscrisă. Mai rămâne doar un singur principiu, cel simbolic, prin care o persoană nu este arătată, ci mai degrabă reprezentată de ceva cu o fire total diferită. Acest simbol ne face să ne gândim la Dumnezeu-Tatăl dar el nu ne arată persoana Lui în firea Sa dumnezeiască sau de altfel: de pildă, un tron gol, spaţiul dintre cei doi heruvimi şi chivotul legământului, un cerc/nimb de lumină la Botezul lui Hristos, un înger. Acesta este de fapt nivelul de reprezentare care este păstrat în iconologia ortodoxă prin aceea că îngăduie „Ospitalităţii lui Avraam” să simbolizeze Sfânta Treime şi Dumnezeu-Tatăl. Am văzut că teologia occidentală târzie şi iconografia, pierzând metoda şi cugetul tipologic de interpretare a Scripturii, a preluat întunecatele/umbroasele prefigurări vechi-testamentare ale lui Hristos, în special pe Cel Vechi de Zile, şi le-a folosit pentru a reprezenta pe Tatăl pe principiul simbolizării or arătării persoanei Sale fără a-i zugrăvi şi firea Sa. O astfel de teologiei şi iconografie este destul de străină de cugetul ortodox. Orice iconologie care apără o astfel de reprezentare a lui Dumnezeu-Tatăl este din nefericire întemeiată pe o altă cugetare, străină de cea a Bisericii Ortodoxe. Se dă adesea impresia că creştinii ortodocşi, absorbind în necunoştinţă de cauză părţi ale cugetului apusean şi aflându-se criticaţi pentru zugrăvirea lui Dumnezeu-Tatăl în înfăţişări directe ale Treimii, a avut nevoie să prezinte o apărare, şi, în chip firesc, să adopte singura apărare disponibilă: aceea a celor care au produs şi dezvoltat aceste chipuri pentru prima dată, adică romano-catolicii medievali şi tridentini. Creştini ortodocşi precum Mitropolitul Macarie, cunoscând faptul că Sfânta Tradiţie ortodoxă a constituit un factor hotărâtor în cugetarea dogmatică, au crezut sau au fost convinşi că astfel chipuri fuseseră condamnate de obiceiurile Bisericii. Noi în schimb, ştim altminteri. În vremuri ca acestea, când Creştinismul Ortodox se trezeşte la trista stare de colonizare de către ideile şi formele creştine apusene, este cu deosebire important pentru noi, ca păzitori ai Sfintei Tradiţii, să ne asigurăm că expresia iconografică a cugetului Bisericii este restaurată şi promovată. Din fericire o astfel de supraveghere este exercitată în forma comisiilor şi asociaţiilor a căror sarcină este să studieze şi să supravegheze iconografia din Biserică. Cu toate că noi, într-o lume căzută ca aceasta, suntem în permanenţă confruntaţi cu amestecuri de bine şi rău, curăţie şi necurăţie, transfigurare şi stricăciune etc., există limite de jos întru care nu ne permitem să sucombăm: a îngădui sau a apăra chipuri directe ale lui Dumnezeu-Tatăl, de Sine, sau în aşa-numitele Trinităţi nou-testamentare, înseamnă o deformare a Sfintei Tradiţii pe care trebuie să ne străduim să o eliminăm.

48

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful