You are on page 1of 20

1

Sonete
de William Shakespeare
1.
e la cele mai de basm făpturi dorinţa ne e gata, Ca al frumuseţii trandafir prin asta nicicând să nu ne piară, Ci cum cel ce aduce maturitatea va muri şi el odată, Fragedului său moştenitor memoria-i ar fi de-i poartă: Tu, încruntat cum eşti la ochii-ţi cei sclipii, Ce nutreşti sclipirea flăcării cu gazul* cel din-sine-ivitor, (fuel) Laşi flămânzire unde-s atâtea bogăţii, Căci e a-ţi fi tu ţie duşman, sinelui tău ce-i crud sfâşietor. Tu, cel ce de-acum eşti lumii o bijuterie, Şi ca un crainic venirii făloasei primăveri, Ce-ţi ţii-n propriu-ţi boboc ’ngropată a ta găsire Şi, ca un blând bădăran, te iroseşti în avariţii-n orice seri. Păcat de lume, sau de ce-ar fi să fie acest lacom fără scrupule, Prin morminte şi prin tine al lumii avut să-nfulece.

2. Când patruzeci de ierni cuceri-vor a ta frunte, Un şanţ adânc s-ar adânci-n frumosul tău ogor, Acu’ ţi-e uniforma mândră, privită atât de lume, Ş-o jerpelită buruiană ea-ţi va fi, de prea puţin valor: Şi întrebat vei fi atunci în ce ţi-e oare frumuseţea-ţi, Unde-i toată comoara zilelor tale de plăceri, Ai zice acu’, ’nlăuntru-ţi ochilor cei adânciţi, Că erau mândria-ţi devorând ruşinea-ţi şi nesătule risipeli. Şi frumuseţea mult mai multă mândrie-ţi merita cândva, De-ai fi putut răspunde aşa: "Acest neprihănit copil al meu Îmi va ţine socoteala pungii şi-mi va aduce vechea-mi scuză aşa, Dovedindu-şi frumuseţea prin a ta linie ce ţie-ţi va urma!" Şi toate se vor face noi când tu bătrân vei fi, Şi-ţi vei vedea sângele drept cald, când rece-l vei simţi!

2

3. Şi uită-te-n oglinda-ţi, zii ce faţă vezi în ea, Acu’i timpul ca astă-ţi faţă să zămislească o alta, A cărei carne tu remodeleaz-o, de nu poţi reînnoi aşa; Şi duci în rătăcire lumea, dezbinecuvântezi o mamă, da. Căci unde-i acea neprihănită al cărui pântec neauzit Dispreţuieşte lucrătura casei tale? Sau cine-i cel atât de-nnebunit şi-ar deveni mormânt Al dragostei de sine oarbă, oprind posteritatea timpului să zboare? Eşti ca-n oglindă chipuirea mamei tale, iar ea prin tine Întoarce întâiul ei drag aprilie: Deci tu, prin ferestrele vârstei tale vedea’vei bine, În ciuda ridurilor, vremea-ţi ceea de aur şi sclipie. Dar de vei trăi, nimeni nu-şi ’a aminti de tine, Şi singur vei muri, şi chipu-ţi va muri cu tine. 4. Risipitoare drăgăşenie, de ce-ţi petreci drăguţă Numai cu tine moştenirea frumuseţei tale? Zestrea naturii nu dă nimic în fapt, ci împrumută, Şi mai pe şleau de zis, ea împrumută celor liberi de sub soare. Atunci, zgârcitule frumos, de ce abuzezi De preaplinul dar ce ţi-a fost dat a-l risipii? Tu, risipitor fără profit, de ce uzezi De-această a sumelor preasumă mare, dar n-ai tu însuţi a trăi? Căci tu trafic faci cu tine însuţi, De tine chiar tu însuţi atât eşti păcălit, lulea. Deci cum, când iată, natura la ea cheamă să te duci, Ce socoteală-n bani tu ai putea lăsa? Nefolosita-ţi frumuseţe trebui că-ngropată ar fi cu tine, Cea care, folosită de-ar fi, ’ţi lasă executor pungii să-ţi fie. 5. Acele ceasuri, ce cu mare grijă ele-ncadrează Îndrăgibila privire un’ orice ochi sălăşluieşte, Tirani de-acelaşi fel va pune-n faţă Şi-acea necinste preacinstit ea-ntrece: Căci timp neobosit el petrece mai departe vara Spre hidoasa iarnă şi-l năuceşte pe el acolo; Seva-i mestecată cu îngheţ şi dornicele frunze’s de-a dura, Frumuseţea-i prea-zăpezită şi pustiul tot de-acolo: Aşa, nu-i vorba de-a verii distilare, Un lichid prizonier împresurat în pereţii cei de sticlă, Urmarea frumuseţei cu frumuseţea îi fuse’n privare, Nu ea, şi nici măcar vreo asemănare ce fusese-n clipă: Dar flori îs, distilate, deşi-ntâlnite iarna, Îşi pierd doar zăpada de pe ele, dar încă drăguţă le e fiirea*. (substance)

3

6. Atunci, nu lăsa furioasa mână a iernii să-ţi desfigureze Înlăuntru-ţi a ta vară, ’nainte însuţi să fii tu distilat: Fă-ţi drăguţă retortă; la un loc cu comoara frumuseţei Comoară fă-ţi, ’nainte de a se fi autonihilat. Că acea folosire nu-i interzisa camătă, Ci-i fericeşte pe cei ce joacă câştigător împrumutul; Şi-i pentru tine, să-ţi naşti un nou tu, De zece ori mai fericit să fii, zece într-unul. De zece ori tu însuţi e a fi mai ferice decât eşti, Căci zecele zecelui tău face să te reclădeşti: Atunci, ce-ar fi a face moartea, când tu depărtându-te eşti, Lăsându-te pe tine viu posterităţii ce-o râvneşti? Nu fii încăpăţânat, eşti mult prea’n neprihănire, Ca să fii a morţii cucerire şi viermilor hrănire. 7. Iată! colo’n răsărit, când graţioasa lumină ’Şi ridică capul arzător, fiecare la înde’ochi, Noii sale înfăţişări omagiu îi oferă, Slujindu-l din priviri în sacra-i maiestate toţi; Ş-având deja escaladat abruptul deal de celest privilegi, El seamănă c-un băiet vânjos la mijlocu’ vieţii, Şi încă-i adoră frumuseţea privirile lor de muritori, Iar la pelerinajul său, când gloria’i de aur, iacătă-i cu toţii; Dar când de la cea mai naltă culme, cu sleita trăsură, Ca la o fragedă vârstă, el de la zi se’ntoarce, Ochii săi, ce ’nainte ascultători, acu’s corupţi iată De joasa-şi aflare şi priveşte o altă cale: Deci tu, în amiaza-ţi ieşindu-te afară, Nici privit muri’vei, de fiu nu-ţi faci odraslă. 8. Muzică asculţi, de ce asculţi muzică atât de trist în reverie? Ce-i dulce cu ce-i dulce război nu face, bucură-te deci cu bucurie. De ce iubeşti a primi ce primeşti în fără bucurie, Or’ mai degrabă primeşti pentru amaru-ţi cea plăcere? De adevărata armonie a sunetelor bine-acordatelor corzi, Prin uniri ele măritate, ’ţi-or aduce ofensă urechii tale, Ele doar te dojenesc cu drag un pic, pe tine ce confunzi În singurătate părţile-ţi ce s-ar cuveni să le duci pe cale. Şi ia aminte cum o coardă, scumpă soaţă alteia, O ciupeşte pe cealaltă prin reciproca-le ordonare, Semănând părintelui şi fătului şi mumei sale Care toţi într-unul, plăcutei note dă cântare: Al cărui cântec fără grai, fiind destule, dar părând una, Îţi iată-ţi cântă ţie: "Singur de eşti, dovedi-vei nimica."

4

9. De frică oare, stai a uda ochiul unei văduve, De-ţi consumi în singurătate a ta viaţă? Of! dacă’n zadar vei fi să-ţi găseşti cale’n moarte Lumea te va plânge, ca pe-o făr’-semănare soaţă; Lumea-ţi va fi ţie văduvă şi încă plângi Că nici o întruchipare a ta n-ai lăsat în urmă, Când orice solitară văduvă îşi poate ţine atunci În minte prin ochii copiilor săi a soţului formă. Iată, ce risipeală risipeşti în neştire’n lume Doar li se schimbă locul, căci lumea tot se bucură de ele; Ci risipirea frumuseţii-şi are un capăt ’n astă lume, Şi păstrată aşa nefolosită, împropritarul ei o spulberă. Şi nici iubire pentru ceilalţi salăşluieşte-n pieptu-ţi, Căci asupră-ţi o aşa ruşionasă crimă comiţi. 10. Ruşine ţie! ’ţi negi că porţi iubire cuiva, Căci ţi-ar fi ceva atât de imprudent. Oferă, de vrei, căci iubit eşti de mulţi de aiurea, Dar că nu iubeşti pe nimeni e mai mult ca evident; Fiind atât de posedat de ura-ţi criminală, Căci împotriva-ţi nu pregeţi să conspiri, Căutând acelui frumos acoperiş să-i dai prăvală, Care într-a fi reparat îţi va fi dorinţa-ţi cea dintâi. O, schimbă-ţi gândul, ca să-mi schimb părerea! Îţi va fi oare ura un mai drag sălaş, şi nu blânda iubire? Fii dar, cum şi înfăţişarea ţi-e, cum graţia-ţi şi bunătatea! Ori, măcar ţie dovedeşte-ţi buna fire: Fă-te un alt tu, de dragul meu, Acea frumuseţe încă poate trăi’n tine ori într’al tău! 11. Îndată ce’n declin mai mult cădea-vei, cu atât deveni’vei Alt sine al tău, cum de cel vechi te-ndepărtezi; Ş-acel proaspăt sânge ce tinereşte ţi-l oferi L-ai putea numi al tău când tinereţea-ţi pierzi. Aici stă înţelepciunea, frumuseţea şi creşterea: Fără asta, nebunie, bătrâneţe şi recea decădere este: Şi de-ar fi toate astfel dorite, timpurile ar trebui să stea La şai’j’ de ani, când pierită-i lumea. Să fie cei a căror Natură nu-i făcută întru a strânge laolalt’, Dură, fără însuşiri şi brutală, pustiitoarea-le pieire: Iată, pe cine ea înzestrat ea cel mai bine i-a şi dat mult; Căruia un dar preabelşugat trebui să-l nutreşti în beşugare: Ea te-a plăsmuit drept pecete, şi ea prin asta a vrut Să te faci mai mulţi, nu să-ţi laşi trupu’n mormânt.

5

12. Când ţin socoteala ceasului ce arată timpu’, Şi văd făloasa zi scufundată’n hidoasa noapte; Când văd violet al vremii întâi trecutu’, Cu doliile unduindu-se argintoase cu reflectări-le albe; Când măreţii arbori îi văd lipsiţi de frunză Ce odinioară ofereau cupolă de umbră turmei, Şi verdele verii încingea totu’ grămadă Purtat pe catafalc cu alba-i zburlire a barbei, Atunci de frumuseţea-ţi mă îndoiesc, Că tu, odată cu devastările timpului trebui să te duci, Căci cele drage şi frumoase ne părăsesc Şi mor într-atât de repede cum pe alţii’i văd crescuţi; Şi apărat nimic nu poate fi de securea Timpului, Or salvate vlăstarele, înfruntându-l când d’aici te ia nelocului. 13. O, de erai tu însuţi! dar, iubire, tu nu mai eşti Al tău mai mult decât cum aici simplu-ţi locuieşti: Împotriva acestui sfârşit ce va să vie, să te pregăteşti, Iar semănarea ta cea dragă altuia s-o dăruieşti. Deci trebui ca acea frumuseţe ce-o ai de împrumut Să nu se proptească’n hotărâre: atunci ai fi Tu însuţi iară, după ce-ai murit, Când urmaşu-ţi drag frumoasa-ţi formă ţi-o va chipui. Cine’ar lăsa aşa senin o casă să se năruie, Când gospodăria’n onoare ar trebui ţinută În contra rafalelor vijelioasei zile de iernire Şi pustiitoarei furii a răcirii eterne a morţii-ciută? O, nimic altceva decât risipiri! Dragul meu, tu ştii da Că aveai un tată: lasă-ţi un fiu să-ţi zică aşa. 14. Nu de la stele mi-am smuls eu judecata; Şi încă pare-mi-se că ştiu ceva de astronomii, Dar nu’ntr-a spune de norocoasă sau rea’i soarta, De năpastele de plăgi sau sărăcii, or de starea vremii; Nici n-aş avea şansa a spune’n precizie când are a fi, Arătând cu degetul pre fiecare tunet, ploaie, vânt, Ori prezicând regilor de bine le va fi, Prin prevederea ce-ades din Ceruri* o’am în gând: (heaven) Ci de la ochii tăi cunoaşterea mea vine, Iar, de neclintitele stele, în ele citesc aşa un art Cum că laolalt’ adevărul şi frumosul vor propăşi prea bine, De nu te vei converti de la-a te ţine păstrat; Ori de nu, spre tine atunci eu am prorocire: Sfârşitu-ţi cu-a adevărului şi frumosului punct va fi’n sfârşire.

6

15. Când iau în seamă fiece lucru ce se dezvoltă, Văd că stă’n perfecţiunea-şi doar vreme scurtă, Că pe această uriaşă scenă nimic nu e prezenţă, ci prestează Asupra a ceea ce stelele, în taină, exercită câte-o soartă; Când deci pricep că oamenii ca plantele cresc, Încurajaţi şi poruncindu-li-se prin chiar acelaşi Cer la-fel-ivit, Făcuţi mândrii dinlăuntrul sevei lor cea tinerească, decăzută de pe pisc, Şi-şi poartă a lor vitează stare făr’ a-şi aminti nimic; Atunci, îngâmfat de această trecătoare şedere Te face mai bogat în tinereţe în ochii-mi de sub pleoape, Un’ risipitorul Timp cu Decăderea e’n dispute, Să-ţi schimbe ziua tinereţii c-o pângărită noapte; Şi cu totu’n război cu Timpul de dragul iubirii pentru tine, De cum te ia, te implantez iar născutu-te pe tine. 16. Şi d’aceea nu făptui’vei oare o mai puternică cale De-a duce război împotriva acestui tiran însângerat, zis Timp? Şi fortifica’ţi-vei deci a ta decădere Cu mijloace mai binecuvântate decât al meu rim? Acum, stai pe culmile clipelor tale fericite, Şi multe fecioare grădini îs încă neatinse De virtuoasa dorinţă ce-ţi vor purta florile-ţi cele viite, Mult mai asemenea decât pictata-ţi plastografie: Deci, trebui ca liniile vieţii ce viaţa repară, Adică, creionul Timpului, sau a mea pană-discipol, Nici pe potrivă de faină lăuntric or ’n afară, Te poate face-a trăi în ochii lumii’n jur. A te da vădit pe tine te ţine drept, Iar tu trebui să trăieşti, purtat de propriu-ţi talent. 17. Cine are să creadă al meu vers în vremea ce va fi, De ar fi plin de ale tale pustii cele mai ’nălţate? Ba încă, Cerul ştie, e doar un mormânt să ştii, Ce-ţi ascunde viaţa şi nu-ţi arată cealaltă jumătate. De-aş putea scrie frumuseţea ochilor tăi Şi număra’n numere proaspete ale tale graţii, Vremea ce va să fie va spune: "Poetul ăsta minte: Asemenea atingeri de făpturi cereşti niciodată n-au atins pământenii." Deci ar trebui ca hârtiile mele cele gălbenite de vremi Să fie refuzate ca moşii de mai puţin adevăr decât cuvânt, Iar drepturile-ţi cele adevărate să fie plinirea furiei poetului Şi lărgirea metrului unui vechi cânt: De-ar fi vreun copil al tău născut în acea vreme, Ar trebui să trăieşti de două ori; întru el şi-ntru rimele mele.

7

18. Să te compar c-o zi de vară oare? Eşti mai iubibil şi mai potolit ca ea, Vânturi aspre mugurii de mai îi scutură de-a fi floare, Şi posesiunea verii-şi are mult prea scurtă vremea: Uneori prea fierbinte ochiul Cerului* străluce, (heaven) Şi-ades aspectul său de aur chiar păleşte, Şi câteodat’ orice-i drag din drag descinde, Din întâmplare ori natura-şi schimbă cursul cel fără direcţie; Însă eterna-ţi vară nu-ţi va păli Şi nici nu-şi va pierde posesiunea a ce ţi-e drag şi-l posezi; Şi nici nu se va lăuda moartea că-i umblii pe sub umbra-i, Când în veşnice linii spre timp tu te dezvolţi: Atât cât oamenii or să-şi mai dea respirul sau ochii le-or clipi, Atât va trăi asta şi asta-ţi face viaţa a vieţui. 19. Devorând Timpul, îi toceşti leului ghearele, Şi faci pământului proprii-i săi pui să-şi devore; Tigrului fioros de colţii cei ascuţiţi îi smulgi maxilarele, Ş-o arzi pe mult-trăita pheonix în propriu-i sânge; Fă-ţi bucuroase şi-ntristate anotimpurile’n zvâcnirile rapide, Şi fă ce vrei, Timpule repede-de-picioare, Spre lumea largă şi cele ale ei drăguţe toate; Dar ţi-o interzic, cea mai haină dintre crime: O, nu-mi ciopli cu clipele vremii tale senina frunte a iubirii mele, Nici nu lăsa nescris vreun rând cu vechea-ţi pană; ’N al tău neîntinat curs permite-i lui să fie, Întru a frumuseţii zestre spre cei ce au ca să survină. Totuşi, fă ce-ai tu mai rău, bătrâne Timp: în ciuda-ţi ce-ai anapoda, Iubirea-mi va trăi în versu-mi mereu tânără, da. 20. O faţă de femeie de mâna Naturii însăşi pictată Ai tu, stăpâna-stăpânelor alor mele pasiunilor; O blândă inimă de femeie, dar nu una obişnuită Cu schimbarea de direcţie, precum îi felul fals al femeilor; Un ochi mai străluce decât cel al lor, mai puţin fals ’n-ai ochilor rotiri, Lucit-l face pe oricare obiect de privirea-i pe el cade, Un strigăt de bărbat, toate strigătele’n prinosul lui, Mult fură ochilor bărbaţilor şi sufletele femeilor ea uimeşte. Şi pentr-o femeie fost’ai la început creat; ’Nainte Natura, cum te fasonase ea, ca o nebună-ndrăgostită, Şi-n plus eu de tine apărat, Prin a aduce’n plus ţelului meu nimică. Dar fiin’că te împungea spre plăcerea femeilor, A mea fie-mi iubirea-ţi şi folosul iubirii tale, comoara lor.

8

21. Deci, cu mine nu-i ca cu acea Muză Îmboldită de-o pictată frumuseţe versului său, Pe care Cerul însuşi o ţine de podoabă Ş-orice dragă e’n repetiţii cu dragul său, Făcând să se compare cuplarea a îngâmfare Cu soarele şi cu luna, cu ale pământului şi mării bogate nestemate, Cu întâi-născutele flori de aprilie, şi toate cele rare Ale văzduhului Cerului în uriaşu-i rotocol să-nconjoare. O, lasă-mă, în iubire adevărat, şi cu adevărat scriind, Dar apoi crede-mă, iubirea-mi e tot aşa curată Ca cea a mamei pentru copilaşul ei, deşi nu-ntr-atât viu strălucind Ca acele de aur candele fixate în văzduhul Cerului-boltă: Lasă-i să zică mai mult decât din auzite bine; Nu voi lăuda acel ţel să n-aibă a vinde. 22. Că-s bătrân oglinda-mi nu mă va convinge, Atâta vreme cât tânăr tu fi-vei la acea dată; Dar când făgaşurile timpului le văd în tine, Atunci văd moartea că zilele-ar trebui să-mi ispăşească. Pentru toată acea frumuseţe ce chiar te acoperă da, E doară veşmântul meu şi potrivit inimii mele, Ce-n în pieptu-ţi chiar trăieşte, precum a ta’n a mea: Cum aş putea să fiu mai bătrân ca tine în zile? O, de aceea, iubire, cu tine fii însuţi prudent Precum şi eu, nu pentru mine, ci pentru tine oi fi astfel; Purtându-ţi inima, ce cu străşnicie o am la păstrat Cum o doică-şi dădăceşte a nu-i cade bolnav pruncul. Nu presupune-n a ta inimă când în timp va fi ucisă a mea; Mi-ai dat-o tu pe-a ta, şi nu să ţi-o înapoiez cumva. 23. Ca şi un nu-prea-desăvârşit actor pe scenă Ce-i pus cu teama-i aşa pe lângă rol, Ori precum vr’un fioros ce abundă’n prea multa-i mânioasă ură, A cărei abundenţă a puterii-i slăbinda inimă i-aduce gol. Aşa şi eu, din teamă de trădare, uit să zic De ceremonia perfectă a ritului iubirii, Şi de puterea iubirii din mine ce pare a fi pălit, Supra’ncărcată de povara putinţei mele de iubiri. O, lasă cărţile mele să fie dar elocinţă Şi prevestitoare amuţite pieptului meu vorbitor, Ce pledează pentru iubire şi caută recompensă Mult mai mult decât acea limbă ce-şi are de exprimat de zor. O, învaţă să citeşti ce-are iubirea cea tăcută pecetluit: A auzi cu ochii ţine d-al iubirii fler înţelepţit.

9

24. Ochiul meu l-a jucat pe pictor şi fixată Forma frumuseţei tale pe masa inimii mele îi; Şi trupu-mi îi e cadrul în care ea-i ţinută, Şi’n perspectivă-i arta pictorului. Căci prin pictor tu tre’ să vezi tuşa de maestru, Să găseşti locul un’ se găseşte adevăratu-ţi chip; Care-i încă atârnată’n atelierul pieptului meu, Şi-şi are ferestrele l-al ochilor tăi privit. Acu’ priveşte ce bine a făcut acea 'ochi pentru ochi' faptă: Ochii-mi mi-au zugrăvit făptura-ţi, ş-ai tăi îs pentru mine Ferestre la pieptul meu, un’ spre soare să tragă C-o privire le cele încântătoare, s-aibă privindu-te pe tine; Şi ochii acest viclean vor să le umple de-a graţiei arta; Ei doar ce văd pot zugrăvi, dar nu ştiu inima. 25. Pe cei ce-s favorizaţi de propriile stele Cu cinstirea publică şi titlurile lasă-i să se laude ’ngâmfat, În timp ce eu, cel a cărei şansă d-un aşa triumf îmi lipseşte, Descuiat îs, spre bucuria celor ce mă bucură mai mult. Favoruri măreţilor regi cinstirea le lasă de prăseşte, Dar, ca şi gălbinelele luminii ochiului solar, Aşa le-e’ngropată mândria ca şi ele, Căci la o încruntare le moare slava doar. Îndureratul războinic faimos întru luptă s-a făcut, După o mie de victorii odată-i şi înfrânt, Şi din cartea celor onoraţi i-apoi atât de răzuit, Şi toţi ceilalţi uita’vor de ce el cândva atât s-a străduit: Apăi ferice de mine, că iubesc şi-s preaiubit Un’ nu pot răzui şi nici nu pot fi răzuit. 26. Domn al dragostei mele, căruia’n vasalitate Excelenţa-ţi cu datoria-mi ţi-e împletită, Spre tine trimit această scrisă ambasalitate, Ca mărturie datoriei, nu să-mi expun slova’nţelepţită: Măreaţă datorie, cu înţelepciunea cea săracă a mea, Ce-ar putea să pară stearpă, năzuire de cuvinte de-a fi expusă, Încă eu sper la vreo bună concepţie din partea ta În gându-ţi sufletului tău, cu totul dezgolit, a fi imaginată; Pân’ ce vreo oarecare stea ce-mi ghidează mersul peste cale Mă va indica cu graţie cinstitului aspect Şi-mi pune-un veşmânt pe iubirea-mi zdrenţe, Întru a m-arăta demn de al tău dulce respect: Atunci, lasă-mă a mă făli cu cât te iubesc de mult; Pân’ atunci nu-mi voi arăta capul un’ mă poţi dovedi cine sunt.

10

27. Epuizat de trudă, mă grăbesc în patu-mi, Spre draga odihnă a membrelor de călătorie resimţite; Ş-apoi, iată că începe călătoria’n capu-mi, ’Mi lucrează mintea, doar munca cu trupu’mi îi pe sfârşite: Ş-apoi, gândurile-mi, de aşa departe un’ locuiesc, Ţi-au fost zelos pelerinaj firesc; Să-mi ţin căzânde pleoapele deschise mă căznesc, Să văd zărită bezna văzută de orbii ce zăresc. ’Nafară de-a sufletului plăsmuitoare vedere, ’Ţi face prezentă umbra-ţi viziunii-mi neprivindă, Care, ca un giuvaier agăţată de’ngrozitoarea noapte, Frumoasă face groasa beznă şi faţa-i, ca o faţă nouă. Iată! Astfel, ziua, cu membrele-mi, iar noaptea, gândesc, Nici ţie şi nici mie liniştea pot să găsesc. 28. Şi cum aş putea deci, a mă-ntoarce la fericea-mi stare, Când privat de folosul ălorlalte ’mi sunt iată, a fi? Când a zilei povară nu-i potolită’n noapte, Ci ziua-i de noapte, iar noaptea-i trudită de zi, Şi fiecare, deşi una împărăţiei celeilalte ca duşmance, În consimt îşi strâng mâna şi-asta mă chinuie; Primul, prin străduinţă, celălalt, prin a mă plânge De cât de mult mă strădui, atât departe de tine. Ş-o zic în zi, să le faci pe plac eşti încântat Şi-i stai în graţiile lui, când nori acoperă a Cerului boltă: Aşa elogiez al nopţii ten întunecat, Când sclipitoarele stele nu-şi dau privirea strălucindă-n seară. Ci-mi prelungesc tristeţile ziua’n fiece zi Şi noapte de noapte mai tare îi a părea forţa tristeţii-mi. 29. Când, dezgustat d-avere şi de-a privirii lumii faţă, Doar eu deplâng condiţia-mi de paria Şi când necazu’ are parte de Cer şi strigăte lipsite de speranţă Şi când mă uit la mine blestemându-mi soarta, Mă doresc a fi chiar mai belşugat întru speranţă, Cu trăsăturile lui, şi însuşit ca el de prieteni ce-s din plin, Dorind măiestria acelui om şi ţelu-i încă, Cu ce mă bucură mai mult şi mulţumindu-mă cel mai puţin; Şi totuşi, aceste gânduri, ce-au fost aproape dezgustându-mă, Din întâmplare fac gândindu-mă la tine, şi-apoi la condiţia-mi, Ca’ntru năzbâtia zorilor zilei, ieşită Din întristenia pământului, ’nalţă imnuri la poarta Cerului; Căci drăguţa-ţi iubire amintită ţi-aduce aşa o bogăţie C-apoi aş fi indignat să-mi schimb condiţia fie şi cu’n rege.

11

30. Când la întâlniri de gând tăcut şi dulce La iveală-mi chem amintirile celor trecute, Şi năzui spre lipsa celor mult-căutate, În vechile vaiete cu jeluirea timpu-mi se zădărniceşte: Apoi ’mi înnec un ochi, cel neobişnuit să curgă, Pentru prietenii de preţ ascunşi în noaptea fără vârstă a morţii, Şi iarăşi plâng ce-i al iubirii de când i-o’năbuşită vaită, Şi gem de număru’ atâtor pierite priviri: Ştiu a deplânge trecutele întristări, Şi abia s-ar da vaiet după vaiet duse Şi socoteala tristă a pre-deplânselor deplângeri, Pe care acu’ le plătesc de parcă nicicând mi-erau plătite. Şi dacă’n vreme mă tot gândesc la tine, prietene, Toate pierderile-ţi vor fi înapoiate, iar supărările, sfârşite. 31. Pieptu-ţi e îndrăgit cu atâtea inimi, Pe care eu, lipsind, le credeam pierite’n moarte, Şi cârmuieşte iubirea şi toate ale iubirii, Şi toţi prietenii ce-i credeam morţi duşi departe. Câte lacrimi sfinte şi umile Furat’au ochiului meu acea dragă religioasă iubire, Interesată de cei morţi era, şi par acu’ ele Nişte suflete înlăturate, deşi sălăşluiesc ascunse’n tine! Tu eşti mormântu’ un’ iubirea cea îngropată-i încă vie, Împodobit de trofeele iubirilor trecute, Şi toate acele-ţi’s date ţie; Şi toate multe acu’s iată’n tine: Ş-înfăţişările lor le pot zări în tine, Iar tu, ca şi pe toate acele, le ai şi pe-ale mele. 32. Şi de vei supravieţui zilei cele prea-mulţmindu-mă, Când calica Moarte de praf ea coperi’va-mi oasele, Şi trăi’vei din nou prin şansă înc’odată Sărmanele şi necizelatele acestea ale iubirii tale ridurile* (lines) Compar-le cu ce-i mai bun în timp, Deşi întrecute’or fi de toate peniţele, Şi păstrează-le iubirii mele, nu dragului de rimă ritm, Deşi de înălţimile celor mai fericiţi ele ’ntrecute. O, atunci binevoieşte a-mi da acest iubitor gând: "Muza prietenului meu e’naintată’n vârstă odată cu trecerea de timp, O naştere mai dragă decât iubirea şi-are iată având, Mărşăluind rândurile într-o mai bună încununare de ritm: Dar de când murit îi, şi poeţii-i aduc prinosul lor mai bun de fel, Pe-acelea’n al lor stil îl voi citi, de dragul iubirii pentru el."

12

33. Cu totu’ şi cu totu’ glorioase dimineţi văzui Prealăudând creste de munţi cu ochiu’ suveran să-i fie, Cu faţa-i aurie ce-i sărutând verdele luncii, Împodobind şuvoaie palide celesta-i alchimie; Ş-acuş ele permit norilor de jos să călărească Cu rotocolul lor urât celesta-i făţişare, Şi de jalnica lume i-ascunde faţa-i cerească, Furând nevăzute duse ’nspre apus, această dezonoare: Chiar şi aşa, într-o bună zi dis-dimineaţă soarele-mi străluce Cu tot triumfătoru-i splendor frunţii mele; Dar, vai şi-amar! Doară un ceas al meu el fuse! Înnourata regiune îl mască de la-a mea privire. D-asta iubirea-mi n-are pic de-a dispreţului urzeală; Sorii lumii pot păta când Soarele Cerului el însuşi pătează. 34. De ce promiţi o-aşa zi frumuseţată, Făcându-mă călătorind fără haina-mi la purtat, Când nourii de jos să mă ia vor din calea-mi deodată, Ţi-ascunzi tu vitejia-ţi în fumul lor stricat? Nu-i de ajuns că prin nouri te-nfigi a te pătrunde, Să usuci ploaia pe faţa-mi d-atâta vânt bătută, Căci nimenea vindecat de la o-aşa pomadă n-are a zice Că vindecă rănile şi nici ruşinea n-o curăţă: Iar ruşinea-ţi tristeţea-mi isprăvi nu poate; Deşi te căieşti, totuşi sunt în pierdere: Mâhnirea ofensatorului împrumută doar slabă uşurare Celui ce poartă crucea ofensei ce-i e prea tare. Of! dar cele lacrimi’s perle ce’ndrăgesc să curgă, Şi’s chiar bogate, căci relele fapte toate răscumpără. 35. A nu se mai deplânge ce-ai făcut, da: Trandafirii au ţepi, iar fântânile de argint au mâl în orice loc; De nouri şi eclipse acoperite’s soarele şi luna, Şi-un cancer îngrozitor trăieşte’n cel mai fain boboc. Toţi oamenii fac greşeli, şi chiar şi eu prin asta, Îngăduindu-ţi încălcarea de-o asemăn pe îndelete, Eu însumi corupând astfel, alinându-ţi greşeala, Scuzându-ţi păcatele mai mult de cum ţi-s păcatele însele; Căci vina-ţi simţurilor tale eu o fac simţită – Şi-a ta parte inamică apărătoare ţi-e – Şi împotriva-mi mie începe o pledoarie legală: Aşa război civil e’ntre iubirea-mi şi ura-mi Ce-o am nevoilor în plus de-a fi să fie Acelui drăguţ hoţ jefuindu-mă amărăciune.

13

36. Lasă-mă a-ţi mărturisi că noi doi trebuie că gemeni suntem, Deşi neîmpărţibila iubire ne-e doar una: Deci acele pete cu mine rămâne’vor Făr’ a purta ajutorul din partea-ţi chiar acuma. În amândouă iubirile noastre-i doar unul respect, Deşi’n ale noastre vieţi trăieşte o ciudă despărţibilă, Ce nu strică totuşi al iubirii unic efect, Dar îi fură încă frumoase ceasuri de-a iubirii aromă. Poate n-am să te mai recunosc vreodată, Ca nu cumva a mea jeluită vină să-ţi aducă ruşine, Şi poate nici tu n-o să mă cinsteşti cu bunătate publică, Pân’ ce cinstirea-ţi vine de la propriu-ţi nume: Dar nu-i aşa; te iubesc de-o aşa manieră Căci, tu fiind în mine, de la mine-ţi vine şi buna-ţi laudă. 37. Precum un tată bătrânit se bucură A-şi vedea copilul în măreţe acte acu la tinereţe, Aşa şi eu, fac jalnică a sorţii ciudă cea mai dragă, Iau toată mângâierea adevărului şi valorii tale. Căci fie cu frumuseţe, naştere, ori sănătate, deşteptăciune, Fie ori ce fel de-acestea, ori toate, ori mai multe, Ca titluri părţilor tale ce-atât’s coronate, Am să-mi fac iubirea să-mi intre într-aceste: Deci, atunci nu-s nici fiinţă jalnică, sărmană, nici dipreţuită, În vreme ce această umbră conferă o atare fiire În belşugu-ţi şi suficienţa-ţi plinită Ce dintr-o parte a măririi* tale vine. (glory) Priveşte, ce-i mai bun, căci ce-i mai bun dorescu-ţi ţie: Această dorinţă-o am; astfel, de zece ori oi fi în fericire! 38. Cum poate Muza-mi să vrea a inventa pricină Cât tu-ţi respiri suflarea, când torni în versu-mi ţie Draga-ţi asumare, prea excelentă’n slovă Pentru orice obişnuită hârtie de repetiţie? O, oferă-ţi mulţumirile, de cumva pe mine Mă citeşti ca valoros ce-ţi stă’mpotriva viziunii tale; Căci cine-i atât de mut oare, să nu poată să-ţi scrie vers, Când tu-ţi dai de iveală intenţiile tale? Fii tu a zecea Muză, de zece ori mai valoros Decât cele nouă ce invocă făcătorii de rime; Ş-acela ce invocând te cheamă, lasă-l să aducă prinos De numere eterne ce-or persita mult timp. De Muza-mi delicată s-ar încânta de aceste curioase zile, Durerea fie a mea, dar ţie fie-ţi mândriile.

14

39. O, cum aş putea să-ţi cânt cu fiţe ce-ai mai de valoare, Când tu eşti chiar partea ce-o am mai bună’n mine? Cum poate lauda-mi să-mi fie adusă mie însumi, oare? Şi ce nu-i oare al meu, când te laud pe tine? Chiar şi pentru asta hai să trăim separaţi, Iar draga noastră iubire unuia să-i piardă numele, Căci prin separaţia asta noi înşine daţi Poţi oferi ce-i doar meritul inspiraţiei tale. O, absenţă tu, ce chin te dovedi-vei, Nu amaru-ţi răgaz era a-ţi da dulcea plecare Întâmpinând timpul cu gânduri de iubire, Pe care timpul şi gândurile atât de drăgăstos le înşeală, Cea ce va învăţa cum să ţi se facă unul geamăn ţie, Lăudându-l aici şi care dintr-aici rămâne! 40. Ia-mi iubirile toate, iubirea mea, da, ia-le toate; Ce-ai oare mai mult decât aveai cândva? Nu-i iubire, iubirea mea, de poţi iubirea adevărată împarte; Tot ce-i al meu ţi-era al tău, mai dinainte de-a mai fi avut ceva. Deci, de dragul iubirii mele tu iubirea-mi primeşti, A te’nvinovăţi nu pot, căci iubirea-mi foloseai; Dar totuşi, fii de învinovăţit, dacă pe arătură ai să mergi Prin îndărătnica-ţi poftă de ceea ce refuzat erai. Şi prădarea ţi-o iert ţie, blândule hoţ, Deşi îţi furi din toată sărăcia-mi; Mai bine poartă nelalocul iubirii, decât al urii cunoscut negoţ. Graţie lascivă ce eşti, în care tot răul clar s-arată azi, Omoară-mă cu ciuda-ţi; dar totuşi, nu trebuie să fim duşmani. 41. Acele neînsemnate greşeli ce cheamă libertăţii, Cândva când oi fi absent din inima ta, Ţi se priesc din plin cu frumuseţea-ţi şi anii, Căci te urmează unde eşti acolo şi ispita. Blând eşti, şi de aceea’ai să câştigi, Frumos mai eşti, de aceea fi’vei asaltat; Şi când te agaţă o femeie, ce fiu de femeie va fi Cu aşa amărăciune plecat de la ea, pân’ ea va prevala? Vai mie! ci încă tu pe-al meu scaun poţi dinainte a sta Şi a invoca frumuseţea-ţi ş-a ta rătăcitoare tinereţe, Care te duce da acolo’n zarva ceea Un’ eşti forţat să spargi acel adevăr ce dublu e, Al ei, prin frumuseţea-ţi ispitind-o pentru tine, A ta, prin frumuseţea-ţi ce falsă-mi vine mie.

15

42. Că tu o ai pe ea, nu-i chiar supărarea-mi toată, Şi încă pot zice că aşa cu drag am iubit-o; Că ea te are, asta-i jalea-mi mumă, O pierdere’n iubire, ce m-atinge de ea atât d-aproape. Ofensatori iubitori, pe voi eu apăra-vă’voi aşa: Tu chiar o iubeşti pe ea, căci ştii că o iubeşti; Şi din a mea astă pricină, chiar şi ea mă abuzează, Suferind, prietenul meu, că trebui din pricina-mi s-o accepţi. De te pierd, pierderea-i al iubirii câştig, Şi pierzând-o, prietenul meu şi-a aflat pierderea; Amândoi se găsesc unu pe altu, şi gemenii se pierd, Şi astfel din pricina mea’mi stă pe mine crucea: Dar iată bucuria: prietena mea şi cu mine suntem una; Dulce binecuvântare! astfel numai pe mine mă iubeşte ea. 43. Când cel mai mult clipesc, atunci ochii-mi cel mai bine văd, Ca pentru o-ntreagă zi când văd lucruri lipsite de respect; Dar când dorm, în vis ei pe tine te văd, Şi sclipitori ca bezna în noapte ei privesc direct. Şi tu, ce umbrele-ţi umbresc mai tare strălucinde, Cum ar putea umbra-ţi formei tale crea spectacol fericit Zilei clare cu-a ta mai-clar-luminândă lumină, Când spre ochii nevăzuţi umbra-ţi străluceşte închipuit!? Şi cum ar putea, zic, ca ochii-mi binecuvântaţi să-mi fie De a te privin’n trăitoarea zi, Când în moarta beznă cu adevărat nedesăvârşita umbră Prin somnul greu la ochi fără vedere stau propti! Toate zilele nopţi vederii îs, pân’ ce te văd, Iar nopţile, luminate zile când visele-mi te arăt. 44. De fiirea bleagă a cărnii mele ar fi gândit, Injurioasa distanţă n-ar fi trebuit să mă oprească; Şi atunci, în ciuda întinderii aici aş fi venit, Din depărtate limite unde ţi-ai casă. N-ar conta atunci că piciorul meu stătea proptit Pe cel mai depărtat tărâm dat la o parte de tine; Căci sprintenul gând poate sări atât peste mare cât şi peste pământ Îndată ce gândeşte acel loc un’ va de-a fi să fie. Dar of! gândul mă omoară, acela că nu-s eu însumi gând, Să săr întinderile mari de mile când eşti depart’, Dar că-i făptuit pământului şi apei atât de mult Trebui să fac faţă răgazului timpului prin geamăt, Şi fără a primi al’ceva prin elemente atât de încete, Decât lacrimi, simbol pentru-ale noastre vaiete.

16

45. Ceilalţi doi, subţirelul aer şi purificatoarea flăcăruie, Sunt amândoi cu tine, oriunde m’oi afla; Cel dintâi mi-e gândul, al doilea, a mea năzuire, Ş-aceste prezente-absenţe c-o iute mişcare s-ar mişca. Când aceste elemente mai iuţi sunt duse Într-o blândă ambasadă de iubire spre tine, Viaţa mea, din patru ce-i făcută, cu două singure ’N moarte se scufundă, presată de tristeţi*; (melancholy) Pân’ ce alcătuirea vieţii s-ar reforma’n acelaşi fire De acei repezi-mesageri întorşi de la tine, asiguraţi De a ta curată sănătate, şi povestindu-mi-o mie: Acestea spuse, m-oi încânta; dar nu încă bucuros, I-oi trimite la tine înapoi şi astfel mă-ntristez. 46. Ochiu’mi şi inima’mi sunt într-un război mortal, Cum să separ cucerirea viziunii tale; Al meu ochi inima-mi icoana viziunii-ţi s-ar anula, Inima-mi ochi e’n libertatea întru cea dreptate. Inima-mi pledează că-n el trebui să fie – O cămăruţă nicicând împunsă de ochii de cristal – Dar apărătorul neagă acea pledoarie Şi zice că-n el faina-ţi făţişare s-ar afla. Musai e a-i hotărî titulatura-i doară, I-o cursă a gândirilor, toţi nişte locuitori ai inimii, Iar prin verdictul lor ei se declară În procent de jumătate de partea clarului ochi şi cea dragă inimii: Iată cum vine: ce ţine de ochiu-mi i-a ta parte externă, Şi dreptul inimii mele i-al inimii tale iubiri lăuntrică. 47. Între al meu ochi şi inimă o legătură stă prin fire, Şi fiecare se-ntoarce acu’ spre celălalt prea bine: Când al meu ochi acel e’nfometat dup-o privire, Ori inima’n iubire se’năbuşă’n oftate, Cu făţişarea iubirii-mi ochiu-mi e în sărbătoare Şi banchetului pictat inimii-mi porunceşte; Altă dată al meu ochi e oaspete inimii mele Şi’n gândurile-i de iubire şi-o împărtăşeşte şi el parte: Deci, fie prin chipu’ţi ori prin iubirea-mi, Tu însuţi departe mi-eşti şi încă de faţă mie; Căci nici tu nu poţi departe de gândurile-mi ca să fii, Şi încă’s cu ele şi ele’s încă ţie; Ori, şi de ele-o dormi, ivirea-ţi dată vederii ’Mi trezeşte inima spre încântarea ochiului şi-a inimii.

17

48. Cât de precaut fost’am, când drum mi-am apucat, Fiece bagatelă sub mai adevăratele grilaje a fi ’mpunse, Căci spre folosu-mi aşa nefolosit putea sta Din mâinile falsităţii, în sigure de’ncredere ele straje! Ci tu, căruia giuvaierurile-mi sunt doar o bagatelă, Cele mai demne de mângâiere, acu’ necazu-mi cel mare, Tu, cel mai bun din cei mai drag şi-a mea unică grijă, Eşti pradă oricărui hoţ la drumu’ mare. Şi nu te-am încuiat în orice piept, Decât un’ tu nu eşti, deşi te simt fiind aproape, Înlăuntrul blândei încheieri din al meu piept, De un’ spre plăcere-ai putea veni-a fi parte; Şi chiar de acolo, mă tem, tu fiinţă fi’vei furată iară, Căci adevăru’ se dovedeşte a fi hoţesc pentru o cauză dragă. 49. Împotriva acelui timp, de-are să vină acel timp, Când te-oi vedea încruntat la defectele mele, Când a ta iubire şi-a aruncat cel mai presus calup, Chemată la acea verificare prin sfătuitele rapoarte; Împotriva acelui timp, când vei trece atât de strania Ş-abia mă vei saluta cu acel soare ce-i al tău ochi, Când iubirea, convertită fiind din ceea ce era, Găsi’va pricini ori stabilite gravităţi, – Împotriva acelui timp mă-ascund aicia, ’Nlăuntrul cunoaşterii propriei mele rătăciri*, (desert) Şi astfel mâna-mi împotriva-mi se ridică, A pândi alei talei părţi legalele-i pricini: A mă lasa, sărman ce sunt, tu ai puterea legii, Căci de ce-aş iubi nu pot vreo motivare a găsi. 50. Cât de cu greu călătoresc pe calea-mi Când ce caut, finalul obositoarei mele călătorii, Are de învăţat cum alinarea şi răgazul au astfel de-a grăi: "Astfel distanţa de-a ta prietenă departe’n mile-i mii!" Fiara ce mă poartă, obosită de văicăreala mea, Cu greu plăpând înaintează, să poarte acea povară’n mine, De parcă din anumite instincte nenorocirea ştia Că acelui călăreţ viteza nu-i plăcea, făcut fiind din tine: Sângerosul pinten nu-l mai poate tot aşa împinge, Că uneori mânia-i se înfige pe sub piei; La care el cu greu cu’n geamăt îi răspunde, Mult mai înţepat mie decât dându-i pinteni; Căci acelaşi geamăt îmi pune asta’n gând; Şi necazul m-aşteaptă urmând să fie, iar bucuria-mi stă’n trecut.

18

51. Astfel poate iubirea-mi să-mi ierte întârziata ofensă A linului meu ce mă poartă când la tine mă iuţesc: De ce mi-aş grăbi pasu’ unde eşti, dintr-acasă? Pân’ m-oi întoarce, nici o nevoie-i să corespondez. O, ce scuză găsi’va sărmana-mi fiară acu’, Când iutea extremă poate-a părea înceată? Atunci, ar trebui a da pinteni, deşi călărind vântu’; Şi cu iuţite aripi de nici o mişcare avea’voi parte; Atunci chiar nici un cal la pace n-are a cădea; Aşadar fiind făcută a celei mai perfecte iubiri dorinţa, Va necheza – deloc carne plăpândă – în fioroasa-i cursă; Ci iubirea, din iubire, astfel mârţoaga-mi va ierta; Căci de la tine pleca el îndărătnic-întârziat, Către tine alerga’voi, lăsându-l, dar, plecat. 52. Şi cât îs de bogat, având acea binecuvântată cheie’n mâini Ce-l poate aduce la drăguţa-i comoară privită înainte, Aceea ce n-o va putea în orice ceas pândi, Căci trebui să-şi tocească rafinatu-i vârf c-o aşa rară plăcere. De aceea sărbătoririle aşa solemne aşa-s de rare, Căci venind arare, puse într-un an întreg, Precum pietrele demne de cinste delicat îs aşezate, Sau a căpitanului bijuterii din al său colier împodobit. Aşa-i şi timpu’ ce te păstrează ca şi-o a mea casetă, Sau ca ş-un şifonier un’ îşi dăpostesc roba mirii, Întru a face vreo specială şi-iminentă binecuvântă*, (blest) Printr-o nouă desfăşare a’ntemniţatei lui mândrii. Binecuvântat eşti, a cărui de-cinste-demnă fire-ţi arată ţinta, Înşelat fiind, de-a triumfa, în lipsuri fiind, de-a spera. 53. Şi care ţi-e substanţa, făcut ce eşti din ea? Că milioane de ciudate umbre servescu’ţi ţie-ţi? Căci fiecare, da fiecare, şi-are umbra sa, Iar tu, singurul, poţi orice umbră doar să-împrumuţi. Descrie-l pe Adonis, acest al imposturei, Ce-i cu stângăcie imitaţie a ta; Pe obrazul Elenei stă toată arta frumuseţei, Iar tu’n veşminte greceşti pictat eşti, da: Grăieşte de primăvară şi de belşugul unui an; Cel ce-ţi umbreşte spectacolul frumuseţii tale firi, Iar celălalt, ca premiu al tău ne va’apărea; Şi şi tu, în orice binecuvântată formă care-o ştim. De toată graţia-ţi exterioară tu ai parte, Dar de plăcut nici una ţie-ţi place’n inimă încalte.

19

54. O, cu cât mai frumoasă frumuseţea pare Prin acea dragă ornamentare ce adevăr prieşte! Trandafirul pare fain, dar şi mai fain îl facem să ne-apară Pentru acel dulce odor ce-n el trăieşte. Şi florile canceroase toate au aşa-profundă culoare Ca şi tinctura parfumată a trandafirilor toţi, Agaţă-te de aceşti ghimpi şi joacă-te’n neastâmpărare Când suflarea verii dezvăluie mascaţii lor boboci: Însă, fiin’că doar în spectacolul lor le e virtutea, Ei mor în necurtata şi nerespectabila uscare, Mor în ei înşişi. Cu drăguţii trandafiri nu-i deloc aşa; Din drăguţele lor morţi cele mai faine odoruri îs făcute: Aşa şi cu tine, frumos şi îndrăgibil tânăr, Când asta se va duce, versurile-mi ’ţi vor distila al tău adevăr. 55. Nu marmura, nu aurite monumente De prinţi or supravieţui acestui preaputernic rim; Însă străluci’vei mult mai viu în aste elemente Decât nemăturata piatră mânjită de prostituatul timp. Când risipitorul război va răsturna statui, Şi va prăji dezrădăcinatele lucrări de zidărie*, (masonry) Nici Marte cu-a sa spadă şi nici iutele foc al războiului Nu va arde via consemnare a memoriei tale. ’Mpotriva morţii şi-a inamiciţiei atotuitucă Vei aduce la pace; în sfârşit, mândria-ţi va fi găsit odihnă Chiar şi-n ochii tuturor celor ce-or fi după Ş-or prăpădi astă lume pân’ la sortita-ne dispariţie Deci, pân’ la judecata-ţi ce însuţi ţi-o găseşti şi ţi-este, Trăieşti cu asta, precum şi-n ochii celeia ce te iubeşte.
[.....]

20