You are on page 1of 16

Edited with the trial version of Foxit Advanced PDF Editor To remove this notice, visit: www.

foxitsoftware.com/shopping

Analiza și Soluționarea Conflictelor

Politica Externă și de Securitate Comună. Evoluție și tendințe. Rolul global al Uniunii Europene în orchestrarea concertului de securitate

Doctor : Naubauer Elona

București, 2013

1

Introducere Europa viitorului ar putea să reprezinte un hibrid confederativ în care orgoliile statelor națiune sunt depășite de ambițiile înalte pe care le reclamă Uniunea Europeană: asigurarea securității, păcii și prosperității, lupta împotriva crimei organizate, a terorismului, migrației, armelor de distrugere în masă, apărarea drepturilor omului și susținerea statelor în demersul lor democratic. Localizarea UE este una referențială într-un context internațional dinamic, aceasta propunând tot mai multe strategii alternative de soluționare, prevenire, constrângere sau cooperare prin parteneriatele strategice pe care le dezvoltă cu ceilalți actori raționali. Poziția privilegiată de care se bucură Uniunea Europeană este una câștigată de maturitatea istorică a relațiilor dintre statele membre, factor ce crează un sentiment de legitimitate în exportul valorilor și principiilor europene. Prin politica sa externă, Uniunea a demonstrat că interesele statelor membre individuale sunt contopite în interesul general, acest fapt reclamând o responsabilitate crescândă a rolului pe care îl joacă UE pe scena globală. Lucrarea intitulată Politica Externă și de Securitate Comună. Evoluție și tendințe. Rolul global al Uniunii Europene în orchestrarea concertului de securitate își propune să identifice motivația acțiunilor UE în lume precum și recomandările explicate pentru acest rol. Astfel, dacă în prima parte am ales să descriem un scurt istoric al dezvoltării primelor sentimente de creare a instrumentelor și politicilor specifice ce au contribuit decisiv la crearea PESC, în partea a doua a lucrării accentul s-a pus pe contextul internațional în care activează Uniunea, analizând modificarea comportamentului actorilor raționali relevanți post evenimentelor de la 11 septembrie 2001. Am considerat necesară o analiză detaliată a raporturilor întreținute și al modului de acțiune în zonele de interes strategic ale Uniunii Europene. Fie că a ales să echilibreze, arbitreze sau să intervină în anumite situații, prin politica externă tot mai unitară, UE demontrează capacitățile ce o recomandă pentru a fi considerată farul democratic(soft-power) de urmat, partenerul economic(smart-power) atractiv sau un mecanism autentic(hard-power) cu nucleu dur în procesului de menținere a păcii mondiale.

2

Capitolul I Istoric al Politicii Externe și de Securitate Comună a Uniunii Europene 1.1.Inițiativele europene de creare a unor organizații de apărare colectivă Climatul european de după război avea tendințe clare de cooperare în spiritul refacerii mutual-colective a statelor răvășite economic și social. Pericolul „din Est” ,ce se arăta tot mai nuanțat, era privit acum drept scop comun al statelor occidentale de a se opune expansiunii URSS-ului dincolo, dar mai ales al comunismului peste granițele convenite în cadrul Conferinței de la Potsdam și Teheran. Este cunoscut faptul că un singur stat din Europa nu putea înfrunta colosul sovietic de unul singur, dar într-o eventuală alianță sau cooperare balanța puterilor s-ar fi deplasat în alta direcție. Astfel, conducătorii statelor Europei Occidentale încearcă să creeze o contrapondere solidă la amenințarea asupra democrației fragile europene, o amenințare care se pare că a fost exagerată din privința interesului Uniunii Sovietice pentru teritoriile Europei Occidentale mai ales. În acest sens, Europa a înțeles că este necesară constituirea unor organizații de securitate menite să apere status quo-ul postbelic și a tuturor teritoriilor europene ce nu se aflau în sfera de influență sovietică, precum și creșterea securității colective pe baza unei cooperări economice interstatale. Propunerile privind dezvoltarea unei capacități autonome de coordonare a politicii externe și de apărare în cadrul membrilor Comunității Europene au deschis discuția unor probleme fundamentale privind relațiile transatlantice și balanța de influență și putere în cadrul Europei însăși1. Crearea NATO nu poate fi înscrisă în procesul propriu-zis de realizare a „unității” europene, ea fiind, mai degrabă, simbolul „confruntării” și al „divizării” europene dintre Vest și Est, deaorece NATO reprezenta sistemul colectiv de apărare al Occidentului și avea drept scop salvgardarea și consolidare libertății și a democrației europene. Existența NATO nu elimina însă nostalgia europeană de creare a unui sistem propriu de apărare care să reprezinte „răspunsul comunitar” la amenințarea Războiului Rece care se instala. Acest fapt era desigur, destul de dificil de realizat ținând cont de condițiile dar mai ales de cauzele care au stat la baza izbucnirii

1

Hellen Wallace, William Wallace, Procesul Politic în Uniunea Europeană, Ediția a IV-a, Editura Arc, București, 2004, pp. 472-473.

3

celor două conflicte majore mondiale ale epocii. Astfel, membrii CECO aveau armate slabe, unii erau dezarmați, iar industria lor avea alte priorități, de natură socială și reconstrucție a economiei2. 1.2.Comunitatea Europeană de Apărare Prima inițiativă de cooperare în domeniul politicii externe și de securitate la nivel comunitar o reprezintă proiectul Comunității Europene de Apărare3. Modelul cooperării planificate era unul bazat pe un singur sens, ce nu permitea prea multe deviații. Europenii au demonstrat și de această dată că nu erau pregătiți pentru renunțarea la suveranitatea națională ca unic simbol al securității externe. O serie de evenimente inedite petrecute pe scena internațională au dus la modificarea politicii de rejecție e unei inițiative europene colective de apărare din partea Franței. Astfel, „blocada Berlinului”, ordonată de Stalin în iunie 1948 ce a durat un an era aproape de neuitat. În afara Europei, ofensiva lansată de Coreea de Nord asupra celei de Sud, în vara anului 1950, suscita teama față de o ofensivă sovietică asupra Europei4. Winston Churchill propune, în Adunarea Consultativă a Consiliului Europei din 11 august 1950, crearea unei armate europene unificate la care să participe și Germania. Acesta își îndemna contemporanii: „Trebuie să creăm- și încă în cel mai scurt interval posibil- un front defensiv real în Europa”5. Franța, marcată încă de „rănile adânci” create de germani în timpul celor două războaie, și-a exprimat dezacordul și neîncrederea, temându-se de o posibilă reînarmare a Germaniei6. Amenințările evenimentelor produse și presiunile americanilor pentru acceptarea reînarmării Germaniei de Vest și războiul din Coreea au făcut ca Franța să revină asupra refuzului său, astfel încât guvernul francez șovăielnic a lansat Pleven pentru o Comunitate Europeană pentru Apărare (CEA), în care Germania unificată ar fi putut fi integrată, similar Planului Schuman, al cărei tratat a fost și semnat la 27 mai 1952 după negocieri extreme de

2 3

Iordan Gheorghe Bărbulescu, Procesul decizional în Uniunea Europeană, Editura Polirom, Iași, 2008., pp. 45-46. Luciana-Alexandra Ghica, Enciclopedia Uniunii Europene, ediția a III-a, Editura Meronia, București, 2007, p. 192. 4 Sylvain Khan, Geopolitica Uniunii Europene, Editura Cartier, Chișinău, 2005, p. 26. 5 Ibidem, 6 Iordan Gheorghe Bărbulescu, Op.cit., p. 46.

4

dificile. Statele semnatare trebuiau să transfere esențialul politicii lor de apărare noii comunități și să nu păstreze decât forțe limitate 7. Președintele Consiliului, René Pleven, a prezentat proiectul în fața Adunării Naționale din 24 octombrie 1950. O armată europeană, integrată la nivelul corpurilor de armată, trebuie plasată sub o comandă comună. Această armată urma să fie sub autoritatea unui ministru european al Apărării, numit de guvernele naționale, asistat de un Consiliu de Miniștri și responsabil în fața unei Adunări Europene. Finanțarea sa urma să fie asigurată de un buget comun. Consiliul Atlantic ia act de proiectul francez și admite desfășurarea unei negocieri ce are loc la Paris, al cărui scop central era acela de a stabili principiile de reglementare a constituirii unei armate europene. Doar Italia, Belgia, Luxemburg, Franța și Germania Federală vor accepta să ia parte la conferință. Marea Britanie, Olanda (care se vor alătura ulterior celor cinci) , Danemarca și Norvegia nu au trimis decât observatori, cu același titlu ca și Statele Unite ale Americii și Canada8. Tratatul European de Apărare semnat la Paris în 1952 i-a angajat pe semnatarii săi (sub incidența articolului 38) să examineze formarea unei suprastructuri politice necesară pentru a imprima Comunității Europene pentru Apărare și legitimitate9. Rezultatul a fost Planul Gasperi pentru o Comunitate Politică Europeană (CPE), ce avea ca scop facilitarea ratificării Tratatului Comunității Europene de Apărare (CEA). Această Comunitate Politică urma să aibă competențe vaste fără a le cere statelor noi renunțări privind suveranitatea. Ea urma să preia atribuțiile CECO și CEA pentru a crea o singură entitate în doi ani. Aceasta avea să coordoneze poli ticile externe ale statelor membre și să armonizeze în cadrul ei activitățile diferitelor comunități, în vedera fuziunii lor într-o structură comună10. Dar cei șase nu au reușit să ajungă la un acord cu privire la această Comunitate Politică. Adunarea Națională franceză abandonează, la 30 august 1954, CEA prin votarea unei simple chestiuni preliminare – cu 319 voturi la 264- fapt ce a însemnat de fapt, imposibilitatea intrării în vigoare a tratatului, participarea tuturor semnatarilor fiind obligatorie11. Lipsa încrederii în interiorul Comunității, dar mai ales, teama indusă de pierderea suveranității parțiale păreau să fie motive solide pentru dezacorduri succesive și în speță pentru eșecul implementării acordului.
7 8

Jean-Luc Sauron, Curs de Instituții Europene, Editura Polirom, Iași, 2010, pp. 36 -37. Ibidem 9 Hellen Wallace, William Wallace, Op.cit., pp. 472-473. 10 Paul Magnette, Europa, Statul și Democrația: Suveranul îmblânzit, Editura Institutul European, Iași, p. 58 11 Jean-Luc Sauron, Op.cit., p. 37.

5

Spre deosebire de CECO, crearea CEA nu a trezit același entuziasm, „integrarea soldaților și a ofițerilor” nefiind la fel de ușoară ca „integrarea cărbunelui și oțelului”, așa cum recunoșteau oamenii politici ai vremii. 1.3. De la cauze timide în evoluția gândirii europene până la demonstrarea maturității în chestiunea politicii externe Sub auspiciile lui președintelui francez De Gaulle au fost inițiate noi tendințe timide de cooperare politică. Astfel, Christian Fouchet a pregătit trei propuneri în anii 1961-1962, cunoscute sub numele de „Planul Fouchet”. Cooperarea interstatală trebuia să ducă la o politică externă unică, statele membre trebuiau să-şi întărească securitatea în comun şi să-şi coordoneze politicile de apărare. Ultima dintre acestea prevedea consultări bilaterale periodice şi comite te comune de lucru, care pregăteau reuniunile la nivel înalt - inclusiv un comitet în domeniul apărării. Din nefericire însă, a fost rândul celorlalţi să respingă acest „Tratat asupra Uniunii Statelor” motivându-se că nu se doreşte o colaborare excesivă între state şi nici ruperea legăturii cu SUA şi NATO. Totuşi, în1969, la Summit-ul de la Haga, cei şase membri ai CEE au reafirmat necesitatea de a unifica politic Europa. În 1970 s-a adoptat Raportul Davignon, marcând Cooperarea Politică Europeană, deşi aceasta se referea exclusiv la politica externă. Treisprezece ani mai târziu, la Stuttgart, s-a mai făcut un pas: aspectele politice şi economice ale securităţii au fost incluse între obiectivele CPE.12 Însă toți acești pași au marcat doar o evoluție constantă în ceea ce avea să se constituie una dintre cele trei direcții fundamentale de dezvoltare ale Uniunii Europene, respective Tratatul de la Maastricht din 199213, unde Politica Externă și de Securitate Comună prinde contur, nu atât la nivel perceptive cât mai ales la nivel instiuțional. Era încă incipient să se reformeze un fundament istoric solid al naționalismelor europene. Politica Externă și de Securitate Comună cunoaște o mai mare autonomie începând cu Tratatul de la Amsterdam, unde Consiliul și Comisia aveau responsabilitatea comună de a asigura consistența activităților externe ale UE. Chiar dacă accentual este menținut tot pe sectorul economic îndeosebi, chestiunile mai delicate privind apărarea și securitatea primesc un Înalt Reprezentant pentru PESC în numele lui Javier Solana, fostul Secretar general al NATO. Toe acum se pun bazele Politicii Europene de Securitate și Apărare (PESA) ce fusele lansat în cadrul
12

Constantin Valentin, Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Titlul V al Tratatului de la Maastricht, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p 132. 13 http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_21.pdf, accesat la 23.01.2013.

6

Consiliului European de la Koln și avea drept scop completarea capacităților de acțiune externă a UE prin dezvoltarea unor capabilități civile și militare ăpentru prevenirea crizelor și rezolvarea conflictelor14. Tratatul de la Lisabona prevede faptul că domeniul politicii externe şi de securitate comună (PESC) este supus unor reguli şi proceduri speciale. Acesta consacră, în fapt, particularitatea PESC, domeniu care rămâne, în continuare, supus metodei interguvernamentale de adoptare a deciziilor şi, în mod preponderent, votului în unanimitate. Cu toate acestea, noul Tratat introduce o nouă dispoziţie (clauză pasarelă) care permite Consiliului European să decidă, prin vot în unanimitate, extinderea votului cu majoritate calificată în domeniul PESC, pentru o dată ulterioară. Deciziile cu implicaţii militare sau de apărare vor necesita în continuare vot în unanimitate15. În plus, adoptarea deciziile fundamentale în domeniul PESA ar trebui să aibă loc într-o perspectivă federativă, de competența Consiliului European acționând la propunerea Înaltului Reprezentant și completat de Comisie. De asemenea, se crează un serviciu diplomatic European care asociază Direcția Generală Relații Externe a Comisiei cu o unitate de politică externă și care va susține Înaltul Reprezentant16. Am considerat utilă prezentarea acestui istoric de construcție a identității comune la nivel perceptiv în special tocmai pentru a demonstra dificilul și lung proces de acomodare a statelornațiune europene marcate puternic de sentimente competitive.

14

Luciana-Alexandra Ghica, Enciclopedia Uniunii Europene, ediția a III-a, Editura Meronia, București, 2007, pp. 148-150 15 http://old.mae.ro/poze_editare/2009.11.21_Brosura_Tratatul_Lisabona.pdf, accesat la data de 24.01.2013. 16 Dusan Sidjanski, Viitorul Federalist al Europei: Comunitatea Europeană de la origini la Tratatul de la Lisabona , Editura Polirom, Iași, 2010, pp. 370-371

7

Capitolul II: Fundamente teoretice și provocările internaționale în atenția Uniunii Europene Conştientă de importanţa sa mondială din punct de vedere economic şi comercial, Uniunea Europeană îşi foloseşte influenţa atât în interes propriu, cât şi în interesul celorlalţi. Uniunea promovează prosperitatea şi sprijină valorile democratice în lumea întreagă; în acelaşi timp, aceasta sprijină consolidarea stabilităţii şi bunăstării pentru cetăţenii din interiorul frontierelor sale. UE a adăugat noi instrumente la cele tradiţionale ale politicii externe pentru că problemele globale necesită soluţii globale17. Pentru a înțelege problematica securității internaționale trebuie mai întâi să parcurgem etapele dezvoltării conceptului de securitate. Războiul Rece ce a urmat victoriei Națiunilor Unite împotriva Puterilor Axei a provocat dezvoltarea conceptului de securitate în termeni mult mai cuprinzători. În 1952, Arnold Wolfers18 afirma că securitatea „în sens obiectiv, măsoară absența amenințărilor la adresa valorilor dobândite, iar într-un sens subiectiv, absența temerii că asemenea valori vor fi atacate”. Până în anii ’80 două școli dominau în abordarea acestui subiect foarte sensibil. Școala Realistă ce tindea să prezinte securitatea ca pe un derivat al puterii: un actor cu suficientă putere pentru a deține o poziție dominantă va obține securitatea ca rezultat al acesteia. Deși securitatea era corect înțeleasă drept scop, conceperea puterii ca o cale de acces către aceasta era în mod inerent una defensivă. Pe de altă parte, Școala Idealistă tindea să vadă securitatea ca pe o consecință a păcii: o pace durabilă ar asigura securitatea tuturor. Până la apariția preocupărilor economice din timpul anilor ’70 conceptul de securitate era arareori tratat în alți termeni decât cei ai intereselor politice particulare ale participanților și chiar până la sfârșitul anilor ’80 discuția mai avea încă un puternic accent militar19. 2.1. Contextul Internațional Mediul internațional de securitate a suferit modificări majore în ultimul deceniu fiind marcat de numeroase atacuri teroriste pe aproape toate continentele, culminând cu penetrarea securității celui mai puternic stat, Statele Unite ale Americii. După atacurile de la 11 septembrie
17 18

http://ec.europa.eu/publications/booklets/move/67/index_ro.htm, accesat la data de 23.01.2013. Radu-Sebastian Ungureanu, Securitate, Suveranitate și Instituții Internaționale, Editura Polirom, Iași, 2010, p. 15. 19 Barry Buzan, Popoarele, statele și teama, Editura Cartier, București, 2000, pp. 14 -15.

8

2001, terorismul a fost identificat de o mare parte a comunității internaționale drept principala amenințare la adresa securității contemporane20. Președintele American George Bush delara în septembrie 2001 că: „lumea trebuie să se unească în a se opune tuturor teroriștilor nu doar unor dintre ei. Nicio aspirație națională, niciun rău făcut nu pot justifica vreodată uciderea deliberată a celor nevinovați”21. În ciuda falsei relaxări ce se instalase în economia organizării securității europene și americane, o serie de crize și atentate au readus în discuție modernizarea conceptului de securitate și concentrarea forțelor tuturor statelor pentru a răspunde acestor noi provocări. Fie că discutăm despre campania de intervenție militară americană din Afghanistan în 2001 ce a fost considerată ca legitimă aproape universal de comunitatea internațională, sau de războiul din Iraq declanșat de o coaliție de forțe aparținând NATO și nu numai, concluzia este una singură: apariția unor noi provocări este iminentă și doar prin efortul tuturor statelor libere și democratice se poate formula o poziție conformă cu importanța amenințării teroriste22. Uniunea Europeană ca actor global poate însemna un răspuns redutabil la noile provocări asimetrice suscitând o coerență și implicare mai mare din partea ei. Într-o lume ideală se prespune că ar trebui să dispunem de toate mijloacele necesare contracarării oricăror tipuri de amenințări la adresa securității, în lumea reală însă riscurile și amenințările au capacitatea de a se dezvolta mult mai rapid decât existența resurselor pe care le avem la dispoziție. Pornind de la această constatare, Donald Snow definește riscul ca o ecuație: Risc = Amenințare – Capabilitate23. 2.2.UE raportată la globalizare- dinamism și rapiditate în acțiune Creşterea complexităţii problemelor cauzate de globalizare generează o reevaluare a politicii externe a Uniunii Europene cu consecințe directe la nivel intern, regional și global. Tradiţional, securitatea naţională era concepută, în primul rând ca supraviţuirea fizică a statului, apărarea şi păstrarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale, capacitatea adecvată de a reacţiona la orice pericol extern, potenţial sau real. În condiţiile procesului de globalizare constatăm că suveranitatea, puterea statală şi teritorialitatea sunt complex interrelaţionate prin apariţia de noi
20 21

Ibidem., p. 207. Joseph S. Nye, Jr., Descifrarea Conflictelor Internaționale, Editura Antet XX Press,Prahova, 2006, p. 212. 22 http://www.nato.int/cps/en/natolive/topics_51977.htm?selectedLocale=en, accesat la data de 22.01.2013. 23 Luciana Alexandra Ghica, Marian Zulean, op. cit. p. 55.

9

forme nonteritoriale de organizare economică şi politică la nivel regional şi global (corporaţii multinaţionale, agenţii internaţionale, mişcări sociale transnaţionale), ce obligă statul-naţiune să fie mult mai dinamic în relaţiile sale cu lumea externă. Realitatea secolului XXI ne relevă o scenă globală nu doar aglomerată, ci în permanență solicitată, marcată de actori neobosiți, stăruitori și competitivi ce luptă să-și atingă scopurile personale, atenți mereu la activitățile concurenților lor”24. Clasica separație dintre politica internă și cea externă, postulată de realiști dar și de către neorealistul Keneth Waltz și-a pierdut în mare parte relevanța argumentației. Într-o lume globalizată, dezvoltată printr-o interdependență economică concentrată, în mod indubitabil s-a subțiat foarte mult „peretele” ce se ivea între cele două domenii de activitate25. Decidentul de politică externă nu poate lua o decizie majoră în acest câmp de acțiune fără a calcula repercursiunile din politica internă, procesul fiind unul reversibil, astfel că pe măsură ce înregistrăm o coeziune mai puternică la nivelul decidenților UE aceasta se poate regăsi în acțiunile pe care le desfășoară conform principiilor și intereselor sale. 2.3. UE- actor regional și factor stabilizator al păcii în Zona Extinsă a Mării Negre Secolul XXI a adus şi alte ameninţări la adresa securităţii cum ar fi traficul de persoane, de droguri, de armament, de informaţii, creşterea criminalităţii transfrontaliere şi o adevărată luptă pentru controlul resurselor energetice ale planetei, toate acestea fiind în atenţia UE, care face eforturi deosebite pentru a le ţine sub control. Pentru Europa, centrul acestor probleme, ca loc de trecere din Orient către Occident, îl reprezintă regiunea Mării Negre. În acest sens, Uniunea Europeană a inițiat Politica de Vecinătate26 ce are ca scop principal deschiderea unui canal direct de cooperare cu statele aflate în vecinătatea estică și sudică a Uniunii îndeosebi, precum și preocuparea pentru susținerea procesului tranziției către democrație a statelor în cauză. Pentru Uniunea Europeană la nivel strategic, spațiul caucazian este deosebit de important datorită securitizării traseului resurselor energetice prin implementarea politicilor democratice promovate de Uniune. În prezent sunt vizate câteva inițiative importante la nivel european ce privesc surse alternative de transport al hidrocarburilor evitând dependența, tot mai deranjantă, de Fedrația Rusă. Din păcate însă statele din zona Caucazului de Sud în special suferă de o lipsă
24 25

Anton Carpinschi, Diana Mărgărit, Organizaţii Internaţionale;, Editura. Polirom 2011, pag 194. Iulia Moțoc, Șerban Filip Cioculescu, Manual de analiză a politicii externe, Editura Polirom, Iași 2010, p. 177. 26 http://eeas.europa.eu/enp/index_en.htm, accesat la data de 20.01.2013.

10

de credibilitate instituțională și de un deficit consistent de democrație făcând ca misiunea Uniunii Europene să fie una dificilă. La aceasta se mai adaugă și presiunile Rusiei ca Mare Putere încercând continuu să-și reconsidere fosta influență pe care o avea asupra zonei27. Pentru Rusia, Azerbadjanul este o prioritate având în vedere că poate izola Asia Centrală de Occident, menține în același timp sub control reclacitrantele Uzbekistan și Turkmenistan precum și consolidarea poziției față de Georgia28. Războiul ruso-georgian din august 2008 a trezit conștiința europenilor în vederea redeschiderii unui dosar considerat închis, și anume: menținerea unui climat minim democratic și condamnarea severă a actului de agresiune săvârșit de Rusia asupra unui fost stat-satelit. O posibilă strategie de minimizare a vulnerabilităților, respectiv de sporire a securității europene o constituie susținerea statelor aflate în vecinătatea Uniunii Europene în efortul lor de a adera la marea familie europeană. Secundar, rolul de mediator pe care și-l arogă țara noastră în cazul conflictelor etnice, politice sau economice din Zona Extinsă a Mării Negre29 poate fi considerat drept un mijloc de prevenire a posibilelor repercursiuni ce pot afecta securitatea Uniunii, poziția geostrategică a țării noastre aflată la graniță cu interesele Federației Ruse ca Mare Putere și stat riveran al Mării Negre, fiind considerată puntea de legătură între exportarea principiilor și valorilor democratice europene și instabilitatea și starea de conflict latentă a zonei caucaziene. Cooperarea în Zona Extinsă a Mării Negre este în continuare afectată de eterogenitatea politică, economică, culturală și religioasă a acesteia, de posibilitatea iminentă a izbucnirii unor incidente militare, de aspirații separatiste și naționaliste, de ecuația energetică în care interesele naționale sunt, de multe ori, divergente. Conflictele înghețate și riscurile asimetrice asociate acestora constituie obstacolul principal în calea unei cooperări regionale eficiente și a stabilității în regiune30. 2.4. UE și dificilul proces de peace building în Balcani- O lecție de maturitate europeană Întervenția militară a europenilor în Macedonia ce a debutat în martie 2003 dovedește interesul Uniunii Europene pentru consolidarea spațiului balcanic. Chiar dacă UE a înregistrat un eșec în Bosnia-Herțegovina sau Kossovo, în Macedonia prin acțiunea preemtivă și aflată sub
27 28

Sergiu Panainte, Caucazul pe agenda publică europeană, Editura Fundația Soros România, București, 2011, p. 7. Zbigniew Brzezinski, Marea tablă de șah, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000, p. 161. 29 http://www.mfa.gov.md/regiunea-extinsa/ 30 Iulia Moțoc, Șerban Filip Cioculescu, op.cit., p. 309.

11

egida ONU a fost un succes, micul stat tranzitat de grupurile mafiote fiind stabilizat. Am considerat acest caz ca unul de referință pentru politica externă a UE deoarece a reprezentat un calapod. Astfel, oficialii europeni au învățat cum să-și procure capabilitățile militare pentru a garanta reușita metodelor și a valorilor în care cred: discuții și negocieri între părțile aflate în conflict, identificare unor soluții juridice unanim acceptabile, acorduri de parteneriat și comerț, motivarea Republicii Macedonia pentru perspectiva unui acord de aderare la UE (soft power). Astfel, UE a demonstrat o politică externă inteligentă și înventivă: un amestec de intervenție militară, misiune polițienească, de asistență juridică și de perspectivă politică. După Macedonia, UE intervenit în mod similar și în Bosnia pentru a menține pacea preluând ștafeta de la NATO din decembrie 200431. Chiar dacă aceste intervenții din Balcani pot părea minimale în raport cu puterea economică ce o degajă colosul european, dar ele suscită un joc de domino din partea celorlalte state aflate la granița Uniunii, instabile politico-militar dar aflate într-un proces continuu de democratizare. Uniunea Europeană poate reprezenta o barcă salvatoare pentru orice stat care solicită implicarea sa. 2.5. UE și ciocnirea intereselor strategice cu Statele Unite În era globală informatizată, puterea32 este distribuită între state asemenea unui joc de șah tridimensional, astfel că în ciuda faptului că în domeniul militar, puterea SUA este incontestabilă, dacă ne mutăm spre zona economică, America trebuie să negocieze ca egal atunci când Europa acționează unitar33. UE își promovează și își apără cu succes interesele împotriva competitorilor străini, așa cum s-a întâmplat în cazul „luptei” cu Statele Unite pe tema scutirilor de impozite pentru exportatorii americani sau a restricțiilor la importul de produse europene34. Aceste contre economice pot marca doar debutul, fie a unei crize a intereselor strategice, fie o colaborare mai accentuată, implicit o pierdere a autorității ferme americane. Este cunoscut faptul că potențialul economic al Uniunii Europene35 este unul extrem de competititv pentru cel american, dar care ar fi situația în care o Europă puternică politic și
31 32

Sylvain Kahn, op. cit, pp. 148-149. Iain McLean, Allistair McMillan, Oxford:The Concise Oxford Dictionary of Politics, Editura Oxford University Press, New York, 2003, p. 431: Puterea definită ca abilitate de a determina un stat sau grupt de state să facă ceea ce în mod normal nu ar fi făcut-o. 33 Joseph. Nye. Jr., Descifrarea conflictelor internaționale, Editura Antet XX PRESS, Prahova, 2005, p. 234. 34 Tony Judt, Epoca Postbelică: O istorie a Europei de după 1945 , Editura Polirom, Iași, 2008, pp. 669 -670. 35 http://epp.eurostat.ec.europa.eu/statistics_explained/index.php/Government_finance_statistics/ro, accesat la data de 23.01.2013.

12

economic ar dori consolidarea laturii militare? Ar fi un adversar redutabil gata să conteste puterea (hegemonică) a SUA, ciocnirea intereselor ar fi una inerentă, iar zonele pe care le-ar putea exploata Uniunea Europeană ar putea fi exact țintele prioritare ale SUA: Orientul Mijlociu și America Latină. 2.6. UE în Orientul Mijlociu și America Latină Rivalitatea dintre UE și SUA în Orientul Mijlociu ar fi cauzată în primul rând datorită dependenței europene de petrolul din regiune dar și a proximității spațiale în detrimentul Americii. Mai mult, luând în considerare resentimentele populațiilor arabe față de SUA, o politică coerentă, menită să semene pace și prosperitate, a UE ar fi privită cu simpatie de către arabi36. În plus dacă analizăm cu atenție în „Partnership for democracy and shared prosperity with the Southern Mediterranean37” remarcăm sumele considerabile alocate prin programul de ajutoare umanitare oferit de către UE în special în statele Orientului Mijlociu, fapt ce aduce în discuție importanța acestei zone pentru Uniune și rolul pe care UE și-l arogă. O dispută acerbă între cei doi coloși economici, în special, ar avea efecte catastrofale asupra stabilității și păcii mondiale, de aceea recomandarea noastră este către o balansare temperată prin împărțirea strategiilor de dezvoltare, cumulate cu o intensificare a relațiilor economice mutuale. Dacă în Orientul Mijlociu remarcăm o bătălie de cucerire având la bază politica petrolului, în America Latină rolul UE se poate reconsidera pe baza legăturilor istorice coloniale pe care le are cu aceasta. Astfel, naționalismul ar putea deveni sensibil la o adâncire a relațiilor politice, economice și culturale cu Europa, ceea ce ar reclama o diminuare a influenței Statelor Unite. Ultimul summit, EU-CELAC38 action-plan 2013-2015 nu face decât să confirme interesul acestei zone pentru UE ce intră într-o nouă fază de colaborare și parteneriat economic, social, politic și cultural. 2.7. Puterea soft –o alternativă europeană pentru stabilitate durabilă globală În continuare vom prezenta implicarea Uniunii Europene la nivel global, enumerând doar câteva dintre situațiile în care aportul UE în rezolvarea diverselor crize, fie că vorbim despre
36 37

Zbigniew Brzezinski, Marea dilemă: A domina sau a conduce, Editura Scripta, București, 2005, p. 89. http://eeas.europa.eu/euromed/docs/com2011_200_en.pdf, accesat la data de 27.01.2013. 38 http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_Data/docs/pressdata/EN/foraff/135043.pdf, accesat la data de 28.01.2013.

13

intervenții militare, polițienești, ajutoare umanitare sau acțiuni de arbitrare a unor diferende. Astfel, nu întâmplător, UE s-a angajat în Republica Democrată Congo în 2003 (prin intermediul misiunii Artemis, sub rezoluție ONU). Tot la solicitarea ONU, Uniunea Europeană intervenea în garantarea procesului procesului de pacificare din provincia Aceh, din extremitatea occidentală a Indoneziei39. De asemenea, rolul accentuat al UE prezentat anterior în Balcanii de Vest, America de Sud, Orientul Mijlociu, Africa, Asia Centrală sau Europa Răsăriteană prin Politica de Vecinătate, demonstrează maturitatea în decizie și acțiune a acestei organizații hibride și o recomandă și legitimează pentru asigurarea climatului de pace mondial. Luând în considerație trecutul beligerant al europenilor precum și multiplele disensiuni între principalii actori putem afirma că nu există o propensiune în interiorul Uniunii în ceea ce privește aducerea forțelor armate europene sub o comandă unică și independentă de guvernele statelor membre, dar avem convingerea că printr-un efort sinergetic, antrenat de un sentiment european de emulație și propulsat sub o umbrelă de securitate proprie consistentă, Uniunea Europeană va cunoaște o maturitate în acțiune dublată de o siguranță și prosperitate perenă ce va consolida însăși existența sa. Și chiar dacă Uniunea Europeană nu a găsit temeiul unei puteri hard de tipul celei NATO tendințele actuale sunt către o creștere semnificativă a zonelor unde UE este prezentă. Este de ajuns să privim pe harta operațiunilor și misiunilor ce au încetat s au se află în desfășurare a UE40 și putem să identificăm capabilitățile complexe pe care le dezvoltă Uniunea în direcția de acțiune ca actor global. Un actor global ce adesea uzează de soft-power41 în competiția cu Statele Unite ale Americii. Fie că vorbim de arta europeană, literatură, muzică, desen, modă sau înclinații culinare, toate sunt atracții incontestabile la nivel global. Jumătate din cele mai răspândite zece limbi din lume sunt europene. Spaniola și portugheza leagă Peninsula Iberică de America Latină, engleza este limba Statelor Unite și a vestului Commonewealth -ului, iar în lume există aproximativ 50 de state francofone ce organizează întâlniri la vârf frecvente unde se discută teme politice, economice sau de securitate. Mai mult decât atât, Uniunea Europeană ca simbol al Europei unificate deține ea însăși un potențial imens de soft power pe care îl export cu succes la nivel global așa cum am iterat în prezenta expunere.

39 40

Sylvain Kahn, op. cit, p. 150. http://www.consilium.europa.eu/eeas/security-defence/eu-operations.aspx?lang=en, accesat la data de 24.01.2013. 41 Joseph Nye, Jr., Puterea Blândă, Editura Institutul European, Iași , 2009, pp. 102-103.

14

Concluzii Uniunea Europeană și-a creat de-a lungul istoriei sale o legitimitate accentuată tocmai de modul constituirii sale, și anume o asociere de state independente, democratice împărtășind valori, tradiții, cultură dar mai ales interese comune, ce au ales să cedeze prin intermediul tratatelor o parte a suveranității naționale către ceea ce numim Politică Externă și de Securitate Comună. Astfel că întrebarea sardonică a lui Henry Kissinger din deceniul anterior („Dacă vreau să vorbesc cu Europa, ce număr formez?”42) își poate găsi, acum,un răspuns în numele Înaltului Reprezentant43. În prezent au loc discuții tot mai aprige în interiorul Uniunii Europene referitoare la excluderea sau nu a Marii Britanii, dar până și într-un stat conservator, tradițional se poate remarca o modificare a structurii perceptive la nivelul populației care, într-un sondaj recent răspundeau afirmativ doar 40 % la întreabarea dacă vor ca țara lor să părăsească marea familie europeană44. Dar poate că situașie Regatului Unit a fost explicată cel mai bine într-un discurs din 1999, când Lordul Jenkins a pus problema cum nu se poate mai direct, afirmînd că: „Există doar două atitudini coerente față de Europa. Una este aceea de a participa pe deplin (...) și de a ne apuca să exercităm cât mai multă influență posibil și să câștigăm cât mai multe avantaje posibil, din interior. Cealaltă este de a recunoaște că istoria Marii Britanii, psihologia ei națională și cultura politică pot fi de o asemenea natură încât n-am reuși niciodată să fim altceva decât un membru care mereu se lasă greu și se tot plânge, și că ar fi mai bine, și cu siguranță ar produce mai multe fricțiuni, să acceptăm acest lucru și să pornim spre o retragere ordonată, și, dacă e posibil, rezonabil de amicală”45.

42 43

Tony Judt, op. cit, p. 670. http://eeas.europa.eu/ashton/index_en.htm, accesat la data de 21.01.2013. 44 http://www.zf.ro/business-international/britanicii-ar-opta-pentru-iesirea-din-ue-in-cazul-unui-referendumorganizat-astazi-sondaj-10521556, accesat la data de 31.01.2013. 45 Christopher Booker, Richard North, Uniunea Europeană sau Marea amăgire, Editura Antet XX PRESS, București, 2004, p. 310.

15

Dacă în trecut, europenii au creat un sistem internațional global (primul, în accepțiunea unor autori) aducând întreaga lume în contact economic și cultural, impunând un sistem de granițe teritoriale și administrații coloniale46, în contextul secolului al-XXI-lea rolul Uniunii Europene, produsul acelei voințe comune a statelor, ar putea fi evaluat la nivel global. Acest fapt va putea fi împlinit și dacă patriotismul din Europa va găsi o cale să se autodepășească pe sine, adoptând spiritul Franței idealizate de Heine, „întinzându-se și dilatându-se pentru a cuprinde toată lumea civilizată”, precum și voința și puterea poporului german, cele două motoare ale Uniunii Europene, atunci se poate spera la mai mult47. Evoluția ce urmărește Uniunea Europeană poate fi interpretată ca una hegemonică sau imperialistă dar cel mai important cuvânt ce poate descrie acțiunea sa în acest moment este moderație arbitrară. Împrejurările reconstrucției și tranziției societății internaționale suscită rolul și prezența Uniunii la masa creionării tabloului de securitate global. Avem convingerea că supremația Americii poate fi corectată de voința comună manifestată prin puterea economică, politică, culturală și nu în ultmul rând militară a vocii celor aproximativ cinci sute de milioane de cetățeni ce aparțin celor 27 de state membre dar care aleg să fie reprezentați de un singur organism: Uniunea Europeană.

„Securitatea este ca oxigenul, ușor de presupus până când începi să-i duci lipsa, iar apoi nu te mai poți gândi la altceva”48.

46 47

Barry Buzan, Richard Little, Sistemele internaționale în istoria lumii, Editura Polirom, Iași, 2009, p. 38. Tony Judt, op. cit, p. 727. 48 Joseph Nye Jr., Descifrarea Conflictelor Internaționale, Editura Antet XX PRESS, Prahova, 2005, p. 177.

16