Predici la Duminica a X-a după Rusalii - Vindecarea lunaticului

Index Evanghelia şi Apostolul zilei ...................................................................................3 Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Duminica a X-a după Rusalii - Despre puterea credinţei, a postului şi a rugăciunii ..........................................................6 Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Duminica a X-a după Rusalii - Predică despre copilul îndrăcit ........................................................................................12 Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica a X-a după Rusalii Vindecarea lunaticului...........................................................................................23 Sfântul Nicolae Velimirovici - Predică la Duminica a 10-a după Rusalii .........31 Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri ....................................................................34 Sfântul Nectarie de Eghina - Predică la Duminica Vindecării lunatecului ......35 Sfântul Luca al Crimeei: „Până când vă voi răbda pe voi?”.............................38 Mitropolitul Augustin de Florina - Predică la Duminica a X-a după Rusalii Arme împotriva celui viclean ................................................................................42 Părintele Constantin Galeriu - Predică la Duminica a X-a după Rusalii Vindecarea lunaticului...........................................................................................46 Părintele Vasile Vasilache - Predică la Duminica a X-a după Rusalii - Familia creştină ....................................................................................................................54

Ierodiacon Visarion Iugulescu - Predică la Duminica a X-a după Rusalii Despre existenţa diavolului ...................................................................................60 Rugăciune ............................................................................................................70 Părintele Iosif Trifa - Predică la Duminica a X-a după Rusalii - Vindecarea lunaticului - Cum să scăpăm de patimi şi păcate? .............................................71 Rugăciune ............................................................................................................73 Părintele Ion Cârciuleanu - Predică la Duminica a X-a după Rusalii Vindecarea lunaticului...........................................................................................75 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş - Predică la Duminica a X-a după Rusalii....79 Preot Dr. Ştefan Slevoacă - Predică la Duminica a X-a după Rusalii - Datoria părinţilor: educaţia copiilor ..................................................................................85 Predica “tare”, usturătoare şi curăţitoare a PS Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor la Duminica a X-a după Rusalii: Necredinţa,neputinţa sau nevoinţa? .....................................................................................................................90 Nerecunoştinţă şi oportunism. Cât iubim şi cât ne amăgim cu închipuiri şi surogate? Până când ne va mai răbda Dumnezeu? ............................................96 Pr. Constantin Coman: Despre dragostea lui Dumnezeu şi lipsa de răspuns a oamenilor (fragment) ......................................................................................96 Sfântul Luca al Crimeei despre nerecunoştinţă ............................................106 Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a X-a după Rusalii - Vindecarea lunaticului – Credinţa, rugăciunea şi postul alungă demonii ..................................................................................................................111

Evanghelia şi Apostolul zilei

Evanghelia

Ev. Matei 17, 14-23 Şi mergând ei spre mulţime, s-a apropiat de El un om, căzându-I în genunchi, Şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă. Şi l-am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceţi -l aici la Mine. Şi

Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s -a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Şi ei sau întristat foarte! Apostol

Epistola către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 1 Corinteni 4, 9-16 9. Căci mi se pare că Dumnezeu, pe noi, apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte, fiindcă ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor. 10. Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă înţelepţi întru Hristos. Noi suntem slabi; voi însă sunteţi tari. Voi sunteţi întru slavă, iar noi suntem întru necinste! 11. Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim, 12. Şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocăriţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. 13. Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi. 14. Nu ca să vă ruşinez vă scriu acestea, ci ca să vă dojenesc, ca pe nişte copii ai mei iubiţi.

15. Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos. 16. Deci, vă rog, să-mi fiţi mie următori, precum şi eu lui Hristos.

Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Duminica a X-a după Rusalii - Despre puterea credinţei, a postului şi a rugăciunii

Adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă (Matei 17, 20) Iubiţi credincioşi, Când omul va avea credinţă dreaptă şi tare, unită cu fapte bune şi mai ales rugăciune şi post, unul ca acela poate, cu ajutorul lui Dumnezeu, să facă minuni mari şi să primească de la El tot ce va cere, spre folosul sufletului lui şi al altora. Acest adevăr ni-l arată Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în Sfânta Evanghelie care s-a citit astăzi, prin următoarele cuvinte: De veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo şi se va muta şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă (Matei 17, 20). Apoi arătând puterea cea mare a postului şi a rugăciunii, zice: Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (Matei 17, 21). Pentru a ne putea da seama de puterea credinţei, vom aduce mărturia Sfântului Apostol Pavel care, arătând multe din faptele credinţei, zice:

Prin credinţă pricepem că s-au întemeiat veacurile cu Cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd... Prin credinţă, Enoh a fost luat de pe pământ ca să nu vadă moartea. Prin credinţă, Noe, luând înştiinţarea de la Dumnezeu despre cele ce nu se vedeau încă, a gătit, cu evlavie, o corabie spre mântuirea casei sale... Prin credinţă, Avraam, când a fost chemat, a ascultat şi a ieşit la locul pe care era să-l ia spre moştenire şi a ieşit neştiind încotro merge... Prin credinţă, însăşi Sarra a prins putere să zămislească fiu (deşi trecuse de vârsta cuvenită), pentru că L-a socotit credincios pe Cel ce îi făgăduise. Prin credinţă, când s-a născut Moise, a fost ascuns de părinţii lui trei luni, căci l-au văzut prunc frumos şi nu s-au temut de porunca regelui... Prin credinţă a părăsit Egiptul, fără să se teamă de urgia regelui, căci a rămas neclintit, ca unul care a văzut pe nevăzutul Împărat. Prin credinţă, au trecut israeliţii Marea Roşie, ca pe uscat, pe când egiptenii, încercând a trece şi ei, s-au înecat (Evrei 11, 3-29). La aceste mărturii, despre puterea credinţei, amintite de Sfântul Pavel din Vechiul Testament, putem adăuga şi altele mult mai mari luate din istoria creştinismului, de la Hristos până astăzi. Prin credinţă, Fecioara Maria a primit vestea cea bună de la arhanghelul Gavriil şi s-a învrednicit să nască în trup pe Hristos, Mântuitorul lumii. Prin credinţă, Sfântul Ioan Botezătorul a primit să boteze în apele Iordanului pe Fiul lui Dumnezeu şi a văzut pe Duhul Sfânt ca un porumbel şezând deasupra Lui. Prin credinţă, pescarii galileeni au lăsat toate şi, urmând lui Hristos, au devenit pescari de oameni. Prin credinţă, Apostolii au primit harul Duhului Sfânt şi, cu puterea Lui, au vestit Evanghelia mântuirii în toată lumea. Prin credinţă, Pavel, vasul alegerii, s-a convertit la Hristos pe calea Damascului şi a ajuns cel mai mare apostol al neamurilor. Prin credinţă Apostolul Petru a primit să fie răstignit la Roma, pe cruce, cu capul în jos pentru dragostea lui Hristos, iar Sfântului Pavel i s-a tăiat capul. Prin credinţă, zeci de milioane de creştini au primit cu bucurie să fie arşi de vii, tăiaţi, sfâşiaţi de lei, sau înecaţi în mare, pentru Evanghelie, strigând: "Suntem ucenici ai lui Hristos şi fii ai lui Dumnezeu după dar şi suntem gata să ne dăm viaţa şi să trăim cu El în veci, decât să ne lepădăm şi să ne osândim în iad!"

Prin credinţă, ucenicii Sfinţilor Apostoli şi toţi dumnezeieştii Părinţi au mărturisit şi au apărat dreapta credinţă ortodoxă, prin cuvânt şi prin minuni şi au fixat-o definitiv în dogme şi canoane la cele şapte Sinoade Ecumenice. Prin credinţă, mulţi creştini iubitori de Hristos au părăsit grijile şi plăcerile lumii şi s-au făcut călugări, sihaştri şi sfinţi prin mânăstiri, prin munţi şi prin crăpăturile pământului, ducând viaţă îngerească. Prin credinţă, nenumăraţi păgâni s-au convertit la creştinism şi mulţi păcătoşi s-au pocăit şi au devenit creştini desăvârşiţi. Prin credinţă şi dragoste pentru Hristos, casele creştinilor s-au transformat în biserici, fecioarele au devenit mirese ale lui Hristos, iar bărbaţii cu viaţă sfântă au ajuns mărturisitori ai ortodoxiei şi slujitori vrednici ai sfintelor altare. Prin credinţă, după două mii de ani de luptă cu puterile întunericului, creştinismul s-a răspândit în toată lumea, biruind marile arme ale Satanei necredinţa, sectele, desfrâul şi ura dintre oameni. Iubiţi credincioşi, Am arătat aici câteva mărturii despre marile fapte ale credinţei. În continuare voi vorbi pe scurt despre puterea rugăciunii şi a postului. Mai întâi, trebuie să facem rugăciunea cu credinţă (Matei 21, 22; Marcu 11, 24; Evrei 11, 6). Apoi trebuie so facem din toată inima (Deuteronom 4, 29; Psalm 118, 145; Ieremia 29, 13) şi neîncetat (Luca 21, 36; I Tesaloniceni 5, 17). Faptele mari şi minunate ale rugăciunii şi postului sunt nemăsurate. Spre încredinţare vom vorbi aici despre câteva din ele. Prin rugăciune şi post, Moise proorocul a luat din mâinile lui Dumnezeu Tablele Legii (Ieşire 34, 28). Prin rugăciune şi post, marele prooroc Ilie a încuiat cerul să nu plouă trei ani şi şase luni; şi iarăşi cu rugăciune şi cu post, a pogorât foc din cer şi a descuiat cerul, de a dat Dumnezeu ploaie pe pământ (III Regi 18, 38). Cu rugăciune şi cu post, Daniel proorocul a ieşit nevătămat din groapa leilor (Daniel 6, 17-23). Prin rugăciune şi post ninivitenii au scăpat de pieire (Iona 3, 5 -10). Rugăciune şi post porunceşte Dumnezeu, prin proorocul Ioil, să facă iudeii spre a scăpa de urgia Domnului (Ioil 2, 12-15). Prin post de patruzeci de zile, Mântuitorul biruieşte cele trei ispite ale satanei în pustie (Matei 4, 1-11).

Cu rugăciune şi cu post, Ana proorociţa a născut pe Samuel, fiind stearpă mai înainte (I Regi 1, 11; 16, 28). Cu rugăciune şi cu post aspru a petrecut toată viaţa sa Sfântul Ioan Botezătorul şi Înainte Mergătorul pentru care a fost mărturisit de Însuşi Mântuitorul drept cel mai mare om născut din femeie (Matei 11, 10 -19). Cu rugăciune şi cu post s-au întărit Sfinţii Apostoli în osteneala propovăduirii Evangheliei lui Hristos (II Corinteni 6, 4-5; 11, 27). Cu rugăciune şi cu post se izgonesc diavolii din oameni (Matei 17, 19 21). Prin rugăciune şi post sfinţii lui Dumnezeu au făcut minuni mari şi multe, atât în Legea Veche cât şi în Legea Harului, cum citim în Sfânta Scriptură, în cărţile de cult şi în Vieţile Sfinţilor. Dar să luaţi aminte că nu toată credinţa este bună, ci numai credinţa cea dreaptă, ortodoxă, unită cu faptele cele bune. Numai rugăciunile şi posturile rânduite de Biserica dreptmăritoare sunt bune, iar rugăciunile şi posturile care le fac păgânii, sectanţii şi ereticii sunt urâciune înaintea lui Dumnezeu pentru că nu se fac după îndreptarul credinţei apostolice. Sfântul Apostol Pavel ne arată că, cel ce nu se luptă după lege, nu se încununează (II Timotei 2, 4-5). Numai cel ce slujeşte lui Dumnezeu în adevăr şi lucrează toate faptele cele bune după dreapta credinţă şi spre slava lui Dumnezeu, poate să dobândească mântuirea sufletului său (I Corinteni 10, 31; Filipeni 1, 9-11). Altfel toate posturile şi rugăciunile noastre devin urâciune înaintea lui Dumnezeu (Isaia 1, 11-15). Aşadar, fraţii mei, fiţi cu mare luare aminte şi să nu vă luaţi după cei rătăciţi de la dreapta credinţă, cărora li se pare că vor dobândi mântuirea sufletelor lor, fără a asculta de Biserica lui Hristos. Auziţi ce spune Sfântul Efrem Sirul: "Când mintea omului va părăsi dreapta credinţă, toate faptele sale cele bune nu mai sunt de folos". Iar Sfântul Ioan Damaschin, arătând acelaşi lucru cu alte cuvinte zice: "Binele nu este bine când nu se face bine" (Filocalia IV, 1948, pag 194). Despre puterea rugăciunii şi a credinţei se vorbeşte şi în Evanghelia ce s -a citit astăzi, în care se spune cum a vindecat Mântuitorul un copil demonizat. Copilul a fost adus de tatăl său la ucenici, dar aceştia n-au putut să alunge duhul rău din el. Iar dacă a coborât Domnul de pe Muntele Tabor, tatăl copilului a îngenunchiat la picioarele Lui şi a zis: Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi greu pătimeşte; că de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă. Şi l -am adus la ucenicii Tăi, dar n-au putut să-l vindece... (Matei 17, 14-16).

Vedeţi ce greu se vindecă un om epileptic, stăpânit de duh necurat? Că dacă nici Apostolii n-au putut să vindece acest copil demonizat, cu atât mai greu vor reuşi preoţii să vindece pe cei stăpâniţi de diavoli, şi mai ales pe cei robiţi de patimi grele. Diavolul obişnuieşte să-l arunce pe cel epileptic uneori în foc, alteori în apă, ca să-l omoare şi să ne amăgească a crede că nu el, ci apa şi focul l -au ucis. Dar asupra sufletului celui bolnav, vrăjmaşul nu are nici o putere . Însă pe cei robiţi de patimi cumplite, precum: necredinţa, mândria, mânia, beţia, desfrâul şi uciderea, oare nu-i chinuiesc diavolii mai rău ca pe cei epileptici? Nu vedeţi pe unii ca aceştia cum îi chinuiesc patimile, cum se aprind ca de foc de patima mâniei, a desfrâului, a mândriei şi a răzbunării, patimi ce stăpânesc astăzi toată lumea? Sau pe cei beţivi şi nepăsători de a lor mântuire, nu vedeţi cum îi aruncă diavolul în apa necredinţei şi a nesimţirii sufleteşti? Unii ca aceş tia, chiar dacă le vorbeşti de Rai, ei nu-l doresc. Iar dacă le spui de boli grele, de moarte şi osânda iadului care îi aşteaptă din cauza păcatelor făcute, ei nu se cutremură, nici nu vor să le părăsească prin pocăinţă, căci păcatele vechi, adică patimile întunecă şi orbesc mintea şi omoară sufletul şi conştiinţa oamenilor. Să ne ferească Dumnezeu de o asemenea orbire şi moarte sufletească. Milostivindu-Se Domnul de suferinţa copilului, i-a zis tatălui său: "Aduceţi-l aici la Mine". Apoi certând demonul, duhul rău a fugit, "iar copilul s-a făcut sănătos din ceasul acela". Apropiindu-se ucenicii de Hristos, L-au întrebat: Pentru ce noi n-am putut să scoatem pe demon?... Pentru necredinţa voastră! a răspuns Mântuitorul. Că acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (Matei 17, 19-21). Din aceste cuvinte vedem că Domnul mai întâi cheamă pe cel bolnav la Sine. Dacă toţi se feresc şi chiar fug de cei bolnavi, Fiul lui Dumnezeu îi cheamă la El, îi mângâie, pune mâinile peste ei şi îi vindecă atât pentru credinţa bolnavilor, cât şi pentru credinţa rudelor şi a celor ce îi aduc la El. Fără credinţă tare în Dumnezeu, nimeni nu se vindecă şi nu se poate face nici o minune. Dumnezeu cere şi colaborarea noastră. El revarsă peste noi harul, mila şi iertarea, iar noi trebuie să-i aducem credinţa noastră, smerenia şi pocăinţa. De aceea a şi răspuns ucenicilor că din cauza necredinţei lor n-au putut să vindece copilul. Apoi spune Domnul că diavolii se scot din oameni şi patimile se scot din inimile noastre "numai cu rugăciune şi cu post". Vedeţi ce mare este puterea credinţei ajutată de rugăciune şi de post? Toate trei la un loc fac nenumărate minuni şi vindecări, iar una fără alta nu aduc niciodată roade, nici nu ni se împlinesc cererile. La orice cerere a credincioşilor,

trebuie atât din partea lor, cât şi a preoţilor slujitori aceste trei virtuţi obligatorii: credinţă, rugăciune şi post. Ba celor bolnavi li se mai cere şi spovedanie generală, cu pocăinţă şi hotărâre de a nu mai păcătui. Cea mai grea boală nu este cea trupească, ci cea sufletească, pentru că pierde şi trupul şi sufletul. Cea mai grea demonizare a omului nu este epilepsia, care chinuieşte numai trupul, ci este înrobirea omului de patimi ucigătoare de suflet. Un om stăpânit de beţie şi desfrâu este un om posedat de diavoli. Pentru aceea este mai greu de vindecat un beţiv, un desfrânat, un ucigaş, sau un om stăpânit de ură, de lăcomie, invidie, decât un om chinuit de un duh necurat, cum este copilul din Evanghelia de astăzi. Întristarea noastră este că, astăzi, numărul credincioşilor tineri şi bătrâni stăpâniţi de asemenea patimi este cu mult mai mare ca odinioară. Înclinarea oamenilor tot mai mult spre beţie şi desfrâu, spre necredinţă şi grupări sectare, spre egoism, divorţ şi ucidere ne îngrijorează din ce în ce mai mult. Ba acest fenomen se extinde mai ales în rândurile celor tineri, în ultimii ani, prin filmele de groază care duc la crimă şi filmele imorale care împing, în masă, la păcate pe atâţia tineri care cad pradă acestor droguri diabolice, străine de sufletul, de credinţa şi cuminţenia neamului nostru. Dumneavoastră, fraţi creştini, în calitate de fii ai Bisericii lui Hristos, de părinţi, de fraţi şi educatori de copii, aveţi mare grijă cum vă creşteţi c opii pe care vi i-a dat Dumnezeu! Nu-i ucideţi înainte de naştere prin avort, nici după naştere prin sminteală şi lipsă de educaţie religioasă! Nu -i lăsaţi pradă beţiei, necredinţei şi desfrâului la vârsta tinereţii! Sunt copiii dumneavoastră, dar sunt şi copiii lui Hristos, care ne zice: Lăsaţi copiii să vină la Mine! (Luca 18, 16). Aveţi grijă de copiii ce vi i-a dat Dumnezeu! Vom da împreună greu răspuns pentru ei, pentru fiecare suflet pierdut, furat, ucis de diavolul. Duceţi-i regulat la biserică, la rugăciune, la spovedanie, la Sfânta Împărtăşanie. Puneţi-le la îndemână cărţi creştineşti de zidire sufletească şi scăpaţi-i de desfrâu şi necredinţă. Rugăm pe bunul Dumnezeu să ne izbăvească pe toţi de cursele cele cumplite ale diavolilor ucigaşi de oameni. Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Duminica a X-a după Rusalii - Predică despre copilul îndrăcit

Iubiţi credincioşi, Sunt un fel de oameni care se cheamă scafandri, şi care se bagă în adâncul oceanelor şi pe fundul mărilor, şi caută acolo mărgăritare care adesea se găsesc în scoicile de pe fundul mării. Dar ca să găsească un mărgăritar ca acela, câtă osteneală trebuie să-şi ia asupra-şi aceştia, primejduindu-şi uneori chiar şi viaţa! Aşa ni se cade şi nouă, creştinilor, care avem credinţa dreptmăritoare şi dumnezeiescul botez, să ne afundăm pururea în dumnezeieştile Scripturi, să adâncim pururea mintea noastră în dumnezeieştile şi preaadâncile înţelesuri ale ei, căci numai aşa vom afla mărgăritarele cele preasfinte şi preafolositoare pentru mântuirea sufletelor noastre. Aţi auzit Evanghelia de astăzi. Dacă o iei după slovă, Evanghelia e scurtă, dar dacă vrei să tâlcuieşti fiecare verset în parte, poţi să faci o predică foarte lungă. Dar nu e vreme acum, în cadrul dumnezeieştii Liturghii, să facem cu de-amănuntul tâlcuirea acesteia, ci vom da doar nişte spicuiri din înţelesul ei.

Se spune în ea: „În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un om oarecare‖. Evanghelia nu ne spune cine era omul acela, din care parte a Palestinei, ce stare avea: era bogat, era sărac, era înţelept, era mai simplu, era bolnav sau era sănătos? Spune doar simplu că a venit un om oarecare, cu o rugăminte. Şi care era rugămintea lui? A adus la Iisus Hristos un copil al său, care era cuprins de drac, mai cu seamă în timp de lună plină. Dumnezeiescul Evanghelist Marcu spune încă şi cum se îndrăcea. Când îl apuca diavolul, zice că îl trântea pe jos şi făcea spume. Iar dumnezeiescul Luca spune mai mult, anume că striga tare, ţipa, urla, se bătea cu capul de pietre, spumega şi avea faţa cu totul schimbată şi cu totul înfricoşată. Dar de ce a spus dumnezeiescul Evanghelist Matei că tocmai la lună plină era cuprins de drac? Nu sunt şi astăzi o mulţime de bolnavi de felul acesta, ce se zic epileptici, care vin la noi la mănăstire şi le citim tocmai când e lună plină, căci zic ei că tocmai atunci se îmbolnăvesc? Oare ce legătură are luna cu boala aceasta ce se numeşte epilepsie? Are vreo legătură? Nu, Doamne fereşte! Dumnezeiescul Părinte Ioan Gură de Aur spune că dracii, vrând să hulească zidirea lui Dumnezeu, pândeau această venire a lunii pline, ca să muncească tocmai atunci pe cei daţi în stăpânirea lor de Dumnezeu. Aceasta pentru ca oamenii să hulească pe Dumnezeu, dând vina pe lună. Adică să zică: ―Iată, luna e pricină că eu sunt bolnav de epilepsie, luna e de vină că eu sunt îndrăcit!‖. Şi aşa, să hulească pe Ziditorul şi zidirea cea preabună şi preacurată a lui Dumnezeu. Că a zis Dumnezeu, la zidirea cea dintâi, că erau toate cele făcute de El bune foarte (Facerea 1, 31). Mai sunt şi azi oameni care dau vina pe lună şi pe zodii. Ei zic: ―Eu n -aş fi făcut aşa de mult rău dacă aş fi fost născut într-o zodie bună‖. Sau: ―E zodia mea, m-am născut în zodia Racului, deci trebuie să merg înapoi ca racul‖. Iar altul: ―M -am născut în zodia Taurului şi trebuie să fiu bătăuş‖. În sfârşit, altul: ―Eu m-am născut în zodia Scorpiei şi trebuie să fiu viclean ca ea şi să înţep pe alţii cu cuvântul‖. Sau alţii: ―Eu m-am născut în martie, sau în zodia Peştelui sau a Vărsătorului, sau a Cumpenei; de aceea sunt eu nehotărât‖. Ce nebunie! Dumnezeiescul Vasile cel Mare zice în cuvântul din Hexaimeron de la facerea lumii, când vorbeşte despre facerea stelelor în ziua a patra: „ Omule nebun, ce legătură poate să aibă zodia de pe cer cu naşterea ta pe pământ?!‖. Niciodată nu are legătură steaua de pe cer cu naşterea ta. Ne-am făcut răi din cauza răutăţii noastre, din cauza voinţei noastre. Am dat voinţa noastră în mâna satanei, ne -

am făcut răi de bunăvoie, nu de silă. Nu ne-a silit nici luna la rău, nici zodiile, nici constelaţiile cerului, ci răutatea noastră şi voia noastră proprie, iar aceasta munca veşnică ne-o aduce. Iată dar care era pricina că dracul lua în stăpânirea lui pe cei îndrăciţi în timpul lunii pline: ca oamenii să hulească zidirea cea preabună a lui Dumnezeu, adică luna, sau, cum zic alţii, stelele, sau zodiile. Şi ce ne spune în continuare Evanghelia de azi? A zis tatăl copilului: „Doamne, rău pătimeşte, se îndrăceşte la lună plină‖. Apoi: „Că de multe ori îl aruncă în apă ori în foc‖. Oare ce să fie focul şi apa? Chiar numai de natură vorbeşte Evanghelia? Nu, Doamne fereşte! Dacă te-ai lua numai după litera Evangheliei, teai face sectar. Dar focul şi apa au aici şi alt înţeles, mai înalt. Toate patimile de care omul suferă pe faţa pământului vin mai cu seamă din două părţi ale firii noastre: din partea mânioasă a sufletului şi din partea poftitoare a lui. Dar pe lângă ele mai este şi partea raţională, care n-are a face cu aceste patimi dobitoceşti, legate de simţiri. Sufletul omului are astfel trei părţi şi din fiecare se nasc: eresul, credinţa strâmbă, nebunia, hula, nediscernământul, nedreapta socoteală, nechibzuinţa, nemulţumirea de binefacerile lui Dumnezeu şi ale oamenilor şi cele asemenea. Iar celelalte două părţi, care sunt închipuite în Evanghelia de astăzi prin apă şi foc, sunt mânia şi pofta. Din partea mânioasă se nasc în om aceste păcate: mai întâi ura de oameni, care e egală cu uciderea, căci zice dumnezeiescul Ioan Evanghelistul: „Cel ce urăşte pe fratele său, ucigaş de om este‖ (Ioan 1, 13-15); apoi e zavistia, sau bucuria de răul altuia, pizma, râvna cea rea, răutatea, mânia, iuţimea, ţinerea de minte a răului şi cele asemenea. Toate sunt păcate ale părţii celei mânioase, adică ale mâniei. Iar celelalte păcate, ca lăcomia pântecelui, desfrânarea, beţia, lenea, dezmierdarea, moleşeala, trândăvia şi celelalte asemenea, sunt păcate ale părţii poftitoare a sufletului. Când omul cade în acestea, este îndrăcit. Căci zice tatăl copilului: „Doamne, de multe ori l-a aruncat pe el în foc şi de multe ori în apă‖. Focul este mânia şi toate păcatele care se nasc din mânie; iar apa este pofta.

 Deci, de câte ori suntem în păcatele urii, ale zavistiei, ale pizmei, ale iuţimii, ale bârfirii, ale nemulţumirii, ale răpirii, ale dorinţei de răzbunare, când ţinem minte răul asupra altuia, de tot atâtea ori suntem aruncaţi de satana în focul mâniei.  Şi de câte ori ne îmbuibăm pântecele, şi ne îmbătăm, şi curvim, şi preacurvim, şi ne destrăbălăm împotriva firii, şi ne lăsăm prinşi de dezmierdare, de lene şi de trândăvie, adică de moleşeala voinţei de a lucra fapta cea bună, de atâtea ori suntem trântiţi de satana în apa poftelor noastre. Aşa se înţelege ceea ce spune tatăl copilului: „Doamne, de multe ori l-a aruncat pe el în foc şi de multe ori în apă‖. Aşa ne îndrăcim şi noi în fiecare zi, când satana ne dă în patimile cele mânioase, apoi din cele mânioase ne aruncă în ale părţii celei poftitoare, adică în apa poftelor şi a răutăţilor noastre. Dar ce spune mai departe omul lui Iisus Hristos? „Doamne, l-am adus pe el la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece‖. Oare n-aveau credinţă ucenicii lui Hristos, de n-au putut să vindece un îndrăcit? Dar câte minuni şi semne n -au făcut ei mai înainte?! Căci zice Scriptura că le-a dat putere să învie morţii, să izgonească dracii şi să tămăduiască toată boala şi toată neputinţa în popor (Matei 9, 8; Ioan 3, 2). Dar de ce n-au putut acum ucenicii lui Iisus Hristos să-l vindece pe acest bolnav? Iată de ce: darurile Duhului Sfânt, cum sunt darul proorociei sau darul tămăduirii, când se dau sfinţilor, nu se dau pentru totdeauna, nici pentru toate lucrurile; proorocii prooroceau numai când îi însufla Duhul Sfânt, şi nu în toate lucrurile, nici despre toate, ci numai despre acelea pe care li le spune Duhul Sfânt, de care ştie Duhul Sfânt că este de folos să le ştie şi ei. Iată, bunăoară, Ieremia proorocul! Era mare prooroc, sfinţit din pântecele maicii sale, dar nu putea să proorocească întotdeauna. De multe ori el vorbea cu poporul şi cu ucenicii şi-i mustra, şi ei făceau altfel, iar când venea Duhul Sfânt şi începea să proorocească, îi spunea lui Baruh: „Vino aproape de mine şi scrie ce proorocesc eu acuma, că acestea sunt venite de la Duhul Sfânt ‖. Simţea că a venit Duhul Sfânt şi cele ce va grăi el în acel ceas sunt vrednice de a fi scrise să rămână în dumnezeiasca Scriptură, în care le vedem şi astăzi (Ieremia 45, 1-5). De aceea n-au putut ucenicii să vindece pe acel bolnav. După cum darul proorociei nu se dă totdeauna şi nici pentru toate lucrurile celor ce proorocesc,

aşa nici darul tămăduirilor, pe care l-a dat Mântuitorul sfinţilor Săi ucenici şi apostoli, nu era totdeauna cu dânşii, ci numai când voia Dumnezeu să tămăduiască printr-înşii, şi numai pentru ceea ce voia Dumnezeu. Deci în acel moment luase Iisus Hristos darul tămăduirii de la Apostolii Săi, ca să nu poată tămădui pe copilul acela. Dar de ce l-a luat? Pentru că a văzut şi la dânşii o oarecare necredinţă. Nu lipsă totală de credinţă, ci împuţinare de credinţă. Acea împuţinare de credinţă a numit-o Mântuitorul necredinţă. A văzut la ei o îndoială. Căci când au văzut cum copilul acela cade jos, spumegă, scrâşneşte din dinţi, se bate cu capul de pământ, urlă, bagă spaima în lume, s -au îndoit că ar putea să-l tămăduiască. Şi această îndoială a lor a văzut-o Văzătorul de inimi, Iisus Hristos. Din pricina aceasta i-a mustrat mai târziu pentru necredinţa lor.Şi de aceea zise bietul om: „L-am dus la ucenicii Tăi, dar n-au putut să-l tămăduiască‖. Şi atunci ce-a făcut Mântuitorul? Preablândul nostru Mântuitor, Cel plin de toată sfinţenia, Cel ce a fost Însuşi Izvorul sfinţeniei şi al blândeţii, S -a mâniat. Şi mâniindu-Se, a zis: „O, neam rău şi necredincios, până când voi fi cu voi, până când vă voi suferi pe voi?‖. Auzi? Oare de ce S-a mâniat Mântuitorul şi de ce a făcut mustrare la plural şi nu la singular? Mântuitorul S-a mâniat pentru că a văzut la om necredinţă şi viclenie. Căci la Evanghelistul Marcu se spune că omul a zis: „De poţi ceva, ajută-ne nouă!‖ (Marcu 9, 22). Aceasta arată că n-a venit la Iisus Hristos cu toată credinţa, ci cu un fel de viclenie. Mă duc să vedem, nu cumva are să poată să tămăduiască pe copilul meu? Această viclenie şi această necredinţă a mustrat -o Iisus Hristos, dar nu ca fiind numai a acelui om, ci ca a întregului popor. N-a zis: ―O, omule necredincios şi viclean, pentru ce vii la Mine dacă n -ai credinţă, şi zici: «Dacă poţi ceva, ajută-ne nouă!»?‖. Nu a făcut mustrarea aşa. Ci ne-a dat pildă pentru toate veacurile şi vremile. Că viaţa lui Iisus Hristos este şi va fi prototipul vieţii creştine până în veac. Ne-a arătat prin aceasta şi nouă că atunci când cineva a greşit, să nu-l mustrăm pe acela de faţă cu altul. Căci în acest caz omul slab în credinţă se deznădăjduieşte. Ci vorba românească: ―Bate şeaua să priceapă calul‖, adică ne învaţă să mustrăm pe toţi, ca şi cum toţi ar fi vinovaţi, şi aşa acela care -i vinovat, care-i cu musca pe căciulă, să ştie că pe el l-am mustrat. Aşa a făcut şi Iisus Hristos la mustrarea omului aceluia viclean şi puţin credincios, care era tatăl acelui copil lunatic. Căci a zis: „O, neam rău şi necredincios, până când voi fi cu voi, până când vă voi suferi pe voi?‖. A folosit mustrarea pentru multe persoane, la plural, ca să nu-l deznădăjduiască. Că dacă i-ar fi zis numai lui în faţa lumii: ―O, omule rău şi necredincios şi viclean…‖ – îl deznădăjduia, că era

om slab în credinţă. Iar prin el i-a mustrat pe toţi, ca mai tare să-l doară pe cel ce era vinovat. Aşa s-a întâmplat şi aici. Dar după această mustrare făcută la plural, sau în chip obştesc, ce-a mai zis Iisus Hristos? A zis: „Aduceţi-l pe el la Mine!‖. Pe cine? Pe copilul acela care era îndrăcit, care făcea spume în timpul lunii pline şi pătimea aşa de greu. Şi când l-au adus, ce a făcut Mântuitorul nostru Iisus Hristos? A certat pe dracul, iar acesta a ieşit din el, şi îndată s -a tămăduit copilul şi l-a dat pe el tatălui său, să-l ducă acasă. Vedeţi? L-a tămăduit Mântuitorul nostru Iisus Hristos, dar mai întâi a mustrat viclenia şi necredinţa tatălui său, vorbind ca pentru mai multe persoane. Văzând dumnezeieştii ucenici şi apostoli că minunea aceasta s-a făcut aşa de uşor de către Iisus Hristos şi de ei nu s-a putut face, L-au luat pe El deoparte şi L-au întrebat: „Doamne, de ce n-am putut şi noi să scoatem dracul acesta?‖. L-au luat deoparte pentru că le era ruşine de popor, apoi pentru că simţeau că aici e o taină. Poate vor afla de la Iisus Hristos pentru care pricină, pentru care păcat sau neputinţă a lor nu l-au putut vindeca. Luându-L la o parte, Iisus Hristos le-a spus: „Iată pentru care pricină: pentru necredinţa voastră n-aţi putut să-l vindecaţi‖. I-a mustrat pe ucenici pentru că a văzut la ei puţină îndoială, puţină necredinţă şi această puţină necredinţă a lor a numit-o Mântuitorul necredinţă. Şi apoi, le-a împărtăşit un lucru mare: „Amin zic vouă, că de aţi avea credinţă numai cât un grăunte de muştar (adică cât o sămânţă de ceapă, şi încă una mică), aţi zice muntelui acestuia: ridică-te de aicea şi du-te dincolo, şi de veţi fi credincioşi, va fi vouă aşa, după credinţa voastră.‖ Le-a arătat că ei nu au credinţă nici cât un grăunte de muştar. Dar noi, păcătoşii, câtă credinţă avem? Dacă pe Apostoli i-a mustrat Hristos, vă daţi seama cât de puţină credinţă avem noi. De aceea nu se împlinesc cererile noastre prea repede, pentru că suntem prea puţin credincioşi. Dar oare, fraţilor, spune Evanghelia lui Iisus Hristos adevărul? Doamne fereşte, dacă am zice nu! Cine va huli că în Evanghelie sau în toată dumnezeiasca Scriptură este un cuvânt nedrept sau rătăcit, anatema este, potrivit dumnezeieştilor canoane ale Sfinţilor Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi. Tot cuvântul lui Dumnezeu este adevăr veşnic. Dar noi citim în istoria Sfinţilor Apostoli şi în Evanghelie şi nu găsim nicăieri că Iisus Hristos ar fi mutat munţii. Avem însă câţiva sfinţi mari care au mutat munţii cu rugăciunea:

 Sfântul Ioachim, Patriarhul Ierusalimului;  Sfântul Platon, Episcopul Alexandriei;  Sfântul Marcu de la Muntele Fracesc din Abisinia, care n-a văzut 85 de ani faţă de om;  Sfântul Averchie, Episcopul Eratoliei, cel întocmai cu Apostolii, precum şi  Sfântul Grigore Taumaturgul – marele făcător de minuni – a mutat un munte şi un râu, poruncindu-le să se ducă în altă parte. Toţi aceşti sfinţi au mutat munţii cu rugăciunea , însă nu este vreme să vă spun istoria lor, căci ar fi predica prea lungă. Dar de ce sfinţii au făcut minuni mai mari decât Iisus Hristos? Pentru care pricină? Şi de ce Hristos n-a mutat munţii în Evanghelie? Căci poate vă veţi întreba: ―Cum, sfinţii, care sunt robi ai lui Iisus Hristos, au făcut minuni mai mari decât Dânsul?!‖. Ei bine, să vă lămuresc acest lucru. Când a venit Mântuitorul nostru Hristos în lume, El a făcut minuni atâta cât putea să cuprindă lumea şi cât era de ajuns ca să creadă omul pentru mâ ntuirea sa. El a înviat un mort de patru zile, pe Lazăr, şi pe alţii de câte o zi. Dar Sfântul Gheorghe a înviat un mort de patru sute de ani, iar Sfântul Macarie unul de şase sute de ani. Iată minuni mai mari decât ale lui Hristos. Dar pentru ce? Pentru că Hristos a spus: „Cel ce crede întru Mine, minunile pe care le fac Eu, şi mai mari decât Mine va face‖ (Ioan 14, 12; Matei 17, 20). Deci dacă sfinţii n-ar fi făcut minuni mai mari decât Iisus Hristos, nu s -ar fi împlinit cuvântul sau proorocia Lui. Însă cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Lui nu vor trece (cf. Ioan 10, 35; Matei 24, 35). De aceea sfinţii au făcut în vremea lor minuni mai mari decât Mântuitorul, dar nu cu puterea lor, ci cu puterea Aceluiaşi Dumnezeu Iisus Hristos, Care lucr a printr-înşii. Căci El a zis la Înălţare: „Mă sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi la Dumnezeul vostru, şi orice veţi cere întru numele Meu, vă voi da vouă‖. S-a suit acolo unde era mai înainte cu slava dumnezeirii Sale. Niciodată nu a lipsit ca Dumnezeu de acolo, dar acum a îndumnezeit trupul şi a ridicat firea omenească de-a dreapta puterii, şi de acolo a dat putere mare Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli, ca să facă minuni, să învie morţii, să gonească duhurile, să facă chiar minuni mai presus şi mai mari decât le-a făcut El Însuşi pe pământ. Prin urmare, nu sfinţii le-au făcut, ci tot Iisus le-a făcut prin sfinţii Săi, ca să se împlinească cuvintele lui David care zic: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi‖ (Psalmi 67, 36).

Iată pentru ce au mutat sfinţii munţii cu rugăciunea şi n -am vreme să vă spun alte pilde de alţi sfinţi, care au făcut minuni încă şi mai mari. Şi după ce a spus Mântuitorul acestea, ce le-a mai spus Apostolilor? Le-a mai spus că acest neam de draci nu iese decât cu rugăciune şi cu post. Iată cele două arme preaputernice date de Dumnezeu creştinului ca să facă minuni şi semne, şi să învie morţii, şi să gonească dracii: postul şi rugăciunea! Întâi credinţa şi apoi acestea două. Credinţa tare, postul şi rugăciunea fac minuni şi astăzi, şi vor face în veacul veacului. Cine n-are credinţă, nu cunoaşte minunile lui Dumnezeu care se fac în tot minutul. De aceea a şi spus Mântuitorul: „De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat‖. Care ochi? Ochiul sufletului, care este mintea. El trebuie să creadă, ca să fie curat de necredinţă. Deci acestea sunt armele preaputernice puse în mâna credinţei fiecăruia: postul şi rugăciunea. Cu ele poate omul să se tămăduiască pe sine şi poate să tămăduiască şi pe alţii. Sfântul Antonie cel Mare avea un ucenic numit Pavel cel Prost. Era prost cu firea, dar nu cu mintea şi cu sufletul. Era simplu, dar era foarte tare în credinţă, smerit foarte şi mare postitor. Iar acestea îi luminau mintea. Înainte de a veni la călugărie, el a fost căsătorit, dar era foarte credincios şi foarte blând şi cu totul lipsit de răutate. A venit odată cu carul cu lemne din pădure şi a găsit pe soţia sa cu un om în pat, că era soţia lui cam curvă. Dar el nici n-a înjurat-o, nici n-a ocărât-o, nici n-a blestemat-o, ci atâta i-a zis: „Dacă-ţi place de acela, rămâi cu el; eu mă duc să mă fac călugăr‖. A lăsat deci şi casă, şi boi, şi femeie, şi s -a dus la Sfântul Antonie cel Mare, în muntele unde petrecea el în Egipt, având 20.000 de ucenici pustnici în toată pustia schetică de lângă Alexandria. Şi când a ajuns Pavel la Sfântul Antonie, acesta văzându -l om bătrân, din lume, l-a întrebat: „Ce vrei, omule?‖. Acela zice: „Am venit să mă fac călugăr‖. „Păi, n-ai să poţi. Viaţa călugărească cere renunţare multă, cere post, priveghere, sărăcie, pocăinţă, osteneală, sudoare, plecarea genunchilor, lacrimi, suspine, şi trebuie să fii foarte hotărât ca să poţi răbda toate ale călugăriei până la sfârşit‖. „Părinte, am să fac cum zici Sfinţia Ta, că de aceea am venit: să mă fac călugăr‖. Sfântul Antonie îi zise: „N-ai să poţi, frate, du-te acasă, eşti om obişnuit cu femeia, cu copiii, n-ai să poţi. Aici avem draci, avem lupte mari‖.

„Ba nu mă duc; eu am venit să mă fac călugăr‖. L-a mai întrebat Sfântul Antonie: „Ai de mâncare?‖. Zise acela: „N-am, am venit să mă fac călugăr; ce-or mânca ei, călugării, voi mânca şi eu‖. Şi-i zice: „Stai la poartă aici, ca să vezi cum e călugăria până la urmă…‖ Sfântul Antonie avea chilia îngrădită cu gard de piatră şi, încuind uşa, i -a spus: „Stai la poartă aici, stai şi încearcă!‖. L-a lăsat opt zile şi opt nopţi, crezând că Pavel se va duce îndată ce i se va face foame. Dar n-a fost aşa, căci acest Pavel n-a venit să ispitească viaţa călugărească, ci a venit să se jertfească până la moarte pentru crucea lui Iisus Hristos şi pentru călugărie. Când s-a dus iarăşi la el, l-a găsit la poartă, în genunchi, rugându-se. Îi zise: „Omule, n-ai plecat?‖. „Nu‖. „Ai ceva de mâncare?‖. „Nu‖. „Ţi-a dat cineva de băut?‖. „Nu‖. „Şi cum, că doar sunt opt zile de când te-am lăsat?‖. „Bine, dar de acum nu mă mai duc de aici‖. „Dar de ce?‖. „Păi, am să mă fac călugăr‖. S-a minunat atunci Sfântul Antonie şi a cunoscut că Dumnezeu l-a trimis acolo, şi s-a temut să-l mai alunge. „Vino încoace, frate!‖. L-a luat la masă şi, ştiind că Pavel n-a mâncat de opt zile, i-a dat mai mulţi pesmeţi, zicându-i: „Mănâncă, fiindcă ai venit acum din lume!‖. Dar el se uita la Sfântul Antonie. Şi a mâncat Sfântul Antonie un pesmet, a mâncat şi el unul. Şi Sfântul Antonie zise: „Mai mănâncă, frate, mănâncă-i pe toţi!‖. „Dar Sfinţia Ta de ce nu mănânci?‖. „Eu sunt călugăr‖. „Şi eu am să mă fac călugăr‖. Şi n-a mai vrut să mănânce şi a început nevoinţa Sfântului Antonie.

Sfântul Antonie era de 40 de ani în pustie, mâncând 16 grame de pesmet pe zi şi bând puţină apă de izvor, şi el a început aceeaşi nevoinţă cu Sfântul Antonie, şi la post, şi la priveghere. Şi după ce a stat o lună cu el, spre a-i vedea puterea, l-a dus apoi la o stâncă de aproape, i-a dat un târnăcop, o daltă şi un ciocan să sape în stâncă şi să-şi facă o chilie. Iar Pavel şi-a săpat peştera aproape de a Sfântului Antonie şi au petrecut împreună mai bine de 20 de ani î n pustia aceea. Şi pentru smerenia şi postul lui aspru şi lepădarea lui de lume, i-a dat Dumnezeu darul de a face minuni, că era mare rugător şi mare postitor. Şi de multe ori veneau la Sfântul Antonie, marele făcător de minuni, oameni îndrăciţi, epileptici şi, neputând marele Antonie să-i tămăduiască pe unii dintre ei, îi ducea la Pavel cel prost, zicându-le: „Hai, că un dar ca acesta are ucenicul meu Pavel.‖ *** Şi a venit odată la Sfântul Antonie o femeie care era foarte îndrăcită şi fusese la mulţi sfinţi în pustie şi la multe mănăstiri, dar nu se tămăduise. Şi s -a rugat Sfântul Antonie 40 de zile şi nu s-a tămăduit. Pe aceasta o chinuia dracul foarte rău, fiindcă era stăpânită de o căpetenie a iadului din cele mari, un domn al puterilor văzduhului, cum îi numeşte apostolul Pavel. Şi atunci a dus-o pe această femeie la ucenicul său Pavel. Şi-i zice: „Pavele, vezi femeia asta? Să scoţi dracul dintr-însa, că eu nu-l pot scoate!‖. „Da, Părinte, dacă porunceşti Sfinţia Ta, dar cum să-l scot?‖. „N-ai voie nici să mănânci, nici să bei, ci să te rogi tot timpul, până va ieşi dracul din ea‖. „Da, Părinte‖. Şi s-a suit Pavel pe o stâncă şi a ridicat mâinile la cer şi a stat aşa 30 de zile şi 30 de nopţi, ca un stâlp; nici n-a dormit, nici n-a mâncat, nici n-a băut nimic. Din când în când se uita la femeie, c-o ţineau legată neamurile ei cu lanţuri, şi zicea: „Ieşi, drace, din zidirea lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Părintelui Antonie!‖. Şi la 30 de zile, când a coborât mâinile jos, s -a dus şi a însemnat-o cu semnul crucii, zicând: „Aşa zice Părintele Antonie: cu rugăciunile lui să ieşi, diavole, din zidirea lui Dumnezeu!‖. Şi a început să iasă din gura femeii un balaur, care s -a întins pe 70 de stânjeni lungime. Şi când a ieşit, s-a făcut în văzduh mare ca para focului şi apoi s-a stins.

Şi femeia a rămas moartă trei zile şi trei nopţi; de credeau toţi că i-a ieşit sufletul. Şi s-a spăimântat Sfântul Antonie şi toţi oamenii care erau de faţă de acea minune şi foarte s-au cutremurat văzând acel drac aşa de uriaş. Şi a întrebat Sfântul Antonie pe Dumnezeu: „Doamne, ce fel de diavol a fost acesta, că aşa de greu s-a izgonit?‖. Şi i-a spus îngerul Domnului: „Antonie, acesta n-a fost un drac prost de aceia pe care-i goneşti tu. Tu, fiindcă eşti deştept, goneşti pe dracii cei proşti şi simpli. Acesta a fost din cei deştepţi, care stăpânesc vămile văzduhului, o căpetenie a iadului, şi nu-l putea scoate decât un călugăr smerit. Pavel are mai multă smerenie decât tine şi ţine mai mare post şi mai mare nevoinţă, pentru aceasta i a dat Dumnezeu darul de a scoate acest drac înfricoşat. Deci să ştii că Pavel e mai mare înaintea lui Dumnezeu decât tine, pentru smerenia, rugăciunea şi înfrânarea lui, mai presus decât ale tale, că a venit la bătrâneţe şi te-a întrecut pe tine‖. Şi a smerit pe Sfântul Antonie. Iar femeia după trei zile a început să se mişte şi au împărtăşit-o cu Prea Sfintele Taine, şi aşa s-a făcut sănătoasă şi s-au dus rudele cu dânsa. Vedeţi, fraţilor, cu postul, cu rugăciunea, cu smerenia şi cu credinţa, cum s -au făcut minuni prea slăvite? Cu această putere au fost înarmaţi şi Sfinţii Apostoli de către Iisus Hristos. Şi de aceea i-a mustrat puţin pentru necredinţă, că s-au îndoit puţin, şi pentru acea îndoială n-au putut scoate acel duh. De aceea a spus Hristos: „Acest neam – adică neamul acesta de draci, că-s mai multe feluri de neamuri – nu iese decât cu post şi cu rugăciune‖. Deci să ştiţi că şi cei mai răi şi mai cumpliţi draci se duc de la om, dacă omul e tare în credinţă, în post şi în rugăciune, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Cel împreună slăvit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în veci. Amin! (Din ―Predici la Duminicile de peste an‖ Editura Scara 2002)

Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica a X-a după Rusalii Vindecarea lunaticului

„Venind ei spre mulţime, s-a apropiat de El un om, îngenunchind înaintea Lui şi zicând: «Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatic şi rău pătimeşte; de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă. Şi l -am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece‖. ―Scriptura ni-l arată pe acest om foarte slab în credinţă. Din multe fapte se vede aceasta: din cele spuse de Hristos: „Toate sunt cu putinţă celui ce crede‖; din cele spuse chiar de cel care a venit la Hristos: ―Ajută necredinţei mele!‖; din porunca dată de Hristos demonului ca să nu mai intre în fiul lui; şi în sfârşit din cele spuse de om lui Hristos: ―Dacă poţi!‖ Aş putea fi însă întrebat: - Dar dacă necredinţa aceluia a fost de vină că ucenicii n -au scos demonul din fiul lui, pentru ce Hristos îi mai învinuieşte? - Ca să le arate că pot vindeca întotdeauna, chiar fără credinţa celor ce se apropie de ei. După cum de multe ori a fost de ajuns credinţa celui ce cerea pentru a dobândi cererea chiar de la sfinţi mai mici, tot aşa de multe ori a fost de ajuns numai puterea sfinţilor pentru săvârşirea unei minuni, chiar dacă nu credeau cei care veneau la ei. Amândouă aceste cazuri se văd în Sfintele Scripturi.  Corneliu şi cei din casa lui au atras harul Duhului numai prin credinţa lor.

 Pe vremea lui Elisei însă un mort a înviat fără să creadă cineva. Cei care au aruncat mortul în groapa lui Elisei, l-au aruncat fără nici o socoteală şi la întâmplare, nu din credinţă, ci de teamă; temându-se de tâlhari, au aruncat mortul în groapă şi au fugit; iar mortul a înviat numai prin puterea sfântului trup al lui Elisei. De aici se vede că şi unii din ucenici erau slabi în credinţă, dar nu toţi. Stâlpii nu erau acolo. Priveşte acum şi în alt chip nesocotinţa omului acestuia! Vine la Iisus şi, de faţă cu toţi oamenii, vorbeşte împotriva ucenicilor Lui, spunând: „L-am adus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece‖. Hristos însă, în faţa întregii mulţimi, scapă pe ucenici de învinuirea adusă şi arată că vina cea mare o are el, tatăl copilului, spunând: „0, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi!‖ Nu adresează aceste cuvinte numai tatălui copilului, ca să nu-l ruşineze, ci tuturor iudeilor. Dacă Hristos n-ar fi luat apărarea ucenicilor Săi, poate că mulţi din cei de faţă s-ar fi smintit şi ar fi gândit despre ucenici ce nu trebuia. Prin cuvintele: „Până când voi fi cu voi!‖, Domnul arată cât de plăcută îi este moartea; arată că o doreşte, că vrea să plece cât mai repede şi că pentru El nu răstignirea e grea, ci rămânerea împreună cu iudeii. Hristos însă nu S-a mărginit să-l ţină numai de rău. - Dar ce spune? - ―Aduceţi-Mi-l aici.― Hristos îl întreabă pe tatăl copilului de câtă vreme se chinuie fiul lui. Pune această întrebare şi pentru a apăra pe ucenici de învinuire, dar şi pentru a sădi în sufletul tatălui bune nădejdi, ca să creadă că fiul lui va fi izbăvit de boala s a. Apoi îl lasă pe copil să se zvârcolească. N-o face spre laudă – că se adunase mulţimea şi a ţinut-o de rău -, ci o face pentru tatăl copilului; pentru ca tatăl, când va vedea pe demon că se tulbură de cuvintele Domnului, să fie adus măcar aşa să creadă în minunea pe care o va face. Când tatăl îi spune: ―Din pruncie‖ şi: „Dacă poţi, ajută-mă!‖, Hristos îi răspunde: „Toate sunt cu putinţă celui ce crede!‖, şi întoarce împotriva tatălui învinuirea pe care acesta o adusese ucenicilor.

Când leprosul a spus: ―Dacă vrei, poţi să mă curăţeşti‖, leprosul a dat mărturie de puterea lui Hristos, iar Domnul l-a lăudat şi a întărit spusele lui, zicând: „Vreau! Curăţeşte-te!‖ Când însă tatăl copilului a rostit cuvinte nevrednice de puterea lui Hristos, spunând: „Dacă poţi, ajută-mă!‖, Domnul îl îndreaptă pentru că nu grăise aşa cum trebuia. - Şi ce-i spune Domnul? - „Dacă poţi să crezi toate sunt cu putinţă celui ce crede!‖ Cu alte cuvinte Hristos îi spune aşa: „Atât de mare este puterea Mea, că pot să dau şi altora puterea de a face minuni. Deci, dacă crezi cum trebuie, şi tu poţi vindeca şi pe fiul tău şi pe alţii mulţi‖. Şi după ce a spus aceste cuvinte, a vindecat pe îndrăcit. Tu însă să vezi aici nu numai purtarea de grijă şi facerea de bine a lui Hristos, ci şi aceea că din clipa aceea n-a mai îngăduit demonului să locuiască în el, că dacă tânărul nu s-ar fi bucurat şi atunci de multa purtare de grijă a lui Dumnezeu, demonul l-ar fi ucis de mult. Că spunea tatăl lui că îl arunca în apă şi în foc. Iar demonul care a îndrăznit aceasta l-ar fi ucis negreşit, dacă Dumnezeu nar fi pus frâu puternic marii lui furii, aşa cum i-a apărat şi pe îndrăciţii aceia care umblau goi, care alergau prin pustietăţi şi se tăiau în pietre. Să nu te tulburi că tânărul acesta este numit lunatic, şi nu îndrăcit. Aşa îl numea tatăl lui. - Pentru ce atunci şi evanghelistul Matei spune că Hristos a vindecat mulţi lunatici? - Îl numeşte aşa, slujindu-se de felul de a vorbi al mulţimii. Că diavolul, ca să hulească luna, tăbărăşte peste cei stăpâniţi de el şi-i face să meargă după mersul lunii. Nu trebuie însă să se creadă că luna lucrează asupra lor – Doamne păzeşte! -, ci că diavolul falsifică adevărul pentru a huli luna. De aceea, această părere greşită a prins în popor; unii oameni simpli, înşelaţi fiind, numesc pe unii ca aceştia demoni; dar nici aceasta nu-i adevărat. ―Atunci apropiindu-se ucenicii Lui îndeosebi, L-au întrebat pentru ce ei n-au putut să scoată demonul‖. Mi se pare că apostolii L-au întrebat pentru că erau neliniştiţi şi se temeau să nu fi pierdut harul ce li se dăduse. Că primiseră putere împotriva demonilor necuraţi. De aceea îl şi întreabă, apropiindu -se de El îndeosebi; nu-L întreabă îndeosebi pentru că le-ar fi fost ruşine – că fapta se petrecuse, iar neputinţa lor, vădită, aşa că era de prisos să le mai fie ruşine să-şi mărturisească neputinţa lor şi cu cuvântul -, ci pentru că voiau să-L întrebe despre un lucru mare şi tainic.

- Ce le-a răspuns Hristos? - „Din pricina necredinţei voastre, le-a spus El. Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar şi veţi zice muntelui acestuia: «Mută-te!», se va muta şi nimic nu vă va fi cu neputinţă‖. Dacă ai întreba: „Ce munte au mutat apostolii?‖, îţi voi spune că ei au făcut minuni cu mult mai mari, înviind nenumăraţi morţi. De altfel nici nu este acelaşi lucru a muta un munte cu a urni moartea din trup. Se spune că mai târziu unii sfinţi, cu mult mai mici decât apostolii, au mutat şi munţi când a fost nevoie. Aşadar e lămurit că, dacă ar fi fost nevoie, ar fi mutat şi apostolii munţi. Nu-i învinui, dar, dacă n-a fost nevoie atunci să mute munţii! De altfel şi Hristos n-a spus: „Negreşit veţi muta munţi”, ci că „veţi putea face şi asta”. Iar dacă n -au mutat munţi, nu i-au mutat, nu pentru că n-au putut – cum să nu fi putut, când au făcut minuni mai mari? -, ci pentru că n-au voit, nefiind nevoie. Se poate însă ca apostolii să fi mutat şi munţi, dar să nu se fi scris. Că nu s -au scris toate minunile pe care le au săvârşit. Dar pe vremea aceea, când li s-a adus lunaticul, apostolii erau cu mult mai nedesăvârşiţi. - Ce vrei să spui? Nici această credinţă n-o aveau atunci? - N-o aveau! Nici ei nu erau totdeauna la fel de credincioşi. De pildă Petru, o dată este numit fericit de Domnul, altă dată este ţinut de rău. Şi ceilalţi apostoli au fost ţinuţi de rău că sunt nişte nepricepuţi, când n -au înţeles pilda cu aluatul. S-a întâmplat, dar, ca şi atunci, cu acelaşi prilej, apostolii să fi fost slabi în credinţă. Că înainte de răstignire nu erau desăvârşiţi. Hristos vorbeşte aici de credinţa în minuni şi aminteşte de grăuntele de muştar, ca să arate cât de mare este puterea credinţei. Grăuntele de muştar pare mic, mic de tot, dar are o putere mai mare decât toate seminţele. Hristos dă deci ca pildă grăuntele de muştar pentru a arăta că chiar puţina credinţă adevărată poate foarte mult. Şi nu s-a mărginit numai la atâta, ci a şi adăugat că şi munţii îi poate muta credinţa. Merge chiar mai departe, că spune: „Nimic nu vă va fi cu neputinţă‖. Te rog să admiri cu acest prilej filozofia ucenicilor şi puterea Duhului. Filozofia ucenicilor, că nu şi-au ascuns slăbiciunea; puterea Duhului, că pe cei care nu aveau credinţă nici cât un grăunte de muştar, Sfântul Duh i-a urcat încetul cu încetul atât de sus, încât a izvorât din ei credinţa bogată ca râurile şi izvoarele. „Acest neam de demoni nu iese decât cu rugăciune şi cu post‖. Hristos vorbeşte aici de toate neamurile de demoni, nu numai de demonii care stăpânesc pe lunatici.

Şi iată că le pune de mai înainte temeiul învăţăturii despre post. Să nu-mi spui mie de cazurile rare când unii au scos demonii şi fără post! Chiar dacă poţi spune un caz sau două de oameni care să fi scos fără post pe demoni, îţi spun că este cu neputinţă ca un om, care trăieşte în desfătări, să izbăvească pe cineva care suferă de o astfel de boală. Pentru vindecarea unui om, care are o boală ca aceasta, este mai cu seamă nevoie de post. - Dar dacă ai credinţă, pentru ce trebuie să mai şi posteşti? m -ar putea întreba cineva. - Pentru că împreună cu credinţa postul ne dă mai mare putere. Postul sădeşte în sufletul omului filozofie, face din om înger, doboară puterile cele netrupeşti; dar nu postul singur, ci e nevoie şi de rugăciune; şi în primul rând de rugăciune. Să-ţi arăt la câte bunătăţi dă naştere rugăciunea unită cu postul! Omul care se roagă cum trebuie şi posteşte nu are nevoie de multe lucruri; iar omul care nu are nevoie de multe lucruri nu poate îndrăgi banii şi averile, ci este înclinat spre milostenie. Cel care posteşte este uşor şi înaripat; se roagă cu mintea trează , postul stinge poftele cele rele, pogoară mila lui Dumnezeu, smereşte sufletul îngâmfat. De aceea şi apostolii posteau aproape totdeauna. Cel care se roagă şi posteşte are două aripi şi este mai uşor decât vântul. Când se roagă nu cască, nu se întinde, nu amorţeşte, cum păţesc cei mai mulţi, ci este mai iute ca focul şi este mai presus de pământ. De aceea mai cu seamă unul ca acesta este duşman şi vrăjmaş demonilor. Nimic nu este mai puternic ca un om care se roagă cum trebuie. Dacă o femeie a avut puterea să înduplece pe un judecător crud, care nici de Dumnezeu nu se temea şi nici de oameni nu se ruşina, cu mult mai mult va atrage asupra sa mila lui Dumnezeu cel care se roagă neîncetat Lui, care-şi înfrânează pântecele şi alungă de la el desfătarea şi îmbuibarea. Dacă îţi este trupul neputincios şi nu poţi posti neîncetat, nu îţi este neputincios ca să te rogi, nici fără putere ca să dispreţuieşti poftele pântecelui. Chiar dacă nu poţi să posteşti, totuşi poţi să nu te îmbuibezi. Nu-i puţin lucru şi acesta, nici departe de post, ci în stare să pună capăt furiei diavolului. Că nimic nu este atât de plăcut diavolului, ca desfătarea şi beţia, pentru că ele sunt izvorul şi mama tuturor păcatelor. Cu beţia şi îmbuibarea i-a făcut odinioară diavolul pe iudei să se închine la idoli. Cu ele a aprins în sodomeni pofte nelegiuite, că spune profetul: ―Aceasta

este fărădelegea sodomenilor, se răsfăţau întru mândrie, în îmbuibare cu pâine şi în desfătări‖. Cu ele a pierdut diavolul pe nenumăraţi alţii şi i-a aruncat în iad. Ce rău nu săvârşesc beţia şi desfătarea? Face din oameni porci şi mai răi decât porcii. Porcul se tăvăleşte în noroi şi se hrăneşte cu murdărie, dar omul care bea şi se îmbuibează mănâncă la o masă mai dezgustătoare decât masa porcului; că la o astfel de masă pune la cale împreunări neîngăduite şi iubiri nelegiuite. Unul ca acesta nu se deosebeşte de un îndrăcit: este tot atât de neruşinat, tot atât de furios. De îndrăcit ne este milă, pe acesta îl urâm, îi întoarcem spatele. - Pentru ce? - Pentru că de buna lui voie aduce asupra sa nebunia asta şi face canaluri de hazna din gură, din ochi, din nas, într-un cuvânt, din toate mădularele sale. Dacă ai putea să te uiţi acum şi înăuntrul lui, ai vedea că sufletul lui e îngheţat şi amorţit ca în vreme de iarnă şi de ger, iar din pricina furtunii prea mari cârma sufletului nu-i mai poate fi de vreun folos. Mă ruşinez să spun câte rele suferă – bărbaţi şi femei – din pricina beţiei şi a îmbuibării; o las pe seama conştiinţei acelora care cunosc, pe propria lor piele, relele acestea. Ce poate fi mai ruşinos decât o femeie beată sau numai ameţită? Cu cât vasul e mai slab, cu atât şi naufragiul e mai mare, fie că e femeie liberă, fie că e roabă. Femeia liberă se face de râs în faţa cetelor ei de roabe; roaba iarăşi la fel, între roabe. Şi fac – şi una şi alta – să fie hulite de oamenii fără de minte darurile lui Dumnezeu. Când se întâmplă astfel de beţii, aud pe mulţi spunând: „Să nu mai fie vin‖. Ce nesocotinţă! Ce nebunie! învinuieşti darurile lui Dumnezeu pentru că păcătuiesc alţii? Aceasta însă e curată nebunie! Nu-i vinul de vină, ci neînfrânarea celor care se folosesc rău de vin. Spune, dar, „Să nu fie beţie! Să nu fie îmbuibare!”; dar dacă spui: „Să nu fie vin!”, vei spune, păşind înainte puţin câte puţin: „Să nu fie cuţit!”, din pricina ucigaşilor; „Să nu fie noapte!”, din pricina hoţilor; „Să nu fie lumină!”, din pricina clevetirilor; „Să nu fie femeie!”, din pricina desfrânărilor; şi, ca să spun pe scurt, ai desfiinţat tot ce e pe lume. Dar să nu faci aşa! Gândul acesta vine de la diavol. Nu huli vinul, ci beţia! Ia pe beţiv, când este treaz; zugrăveşte-i toată hidoşenia beţiei şi spune-i: „Vinul a fost dat ca să ne veselim, nu ca să ne facem de ocară; ca să râdem, nu ca să fim de râs; ca să ne însănătoşim, nu ca să ne îmbolnăvim; ca să îndreptăm slăbiciunea trupului, nu ca să surpăm tăria sufletului. Dumnezeu te-a cinstit când a dat pe pământ acest dar, vinul. Pentru ce te faci de ocară cu necumpătarea ta? Ascultă ce spune Pavel: „Foloseşte-te de puţin vin, pentru stomacul tău şi pentru desele tale suferinţe‖. Dacă Timotei, sfântul acela, care era bolnav şi suferea de nenumărate boli, n -a băut vin până ce nu i-a îngăduit Pavel, dascălul lui, ce iertare mai putem avea noi care,

sănătoşi fiind, ne îmbătăm? Aceluia Pavel îi spunea: „Foloseşte-te de puţin vin pentru stomacul tău ―; iar acelora dintre voi, care vă îmbătaţi, vă spune: „Folosiţi vă de puţin vin pentru desfrânările voastre, pentru desele voastre cuvinte de ruşine, pentru celelalte pofte rele, pe care de obicei le naşte beţia!‖ Iar dacă nu vreţi să vă abţineţi de la vin pentru pricinile acestea, abţineţi -vă cel puţin pentru ruşinea şi necazurile ce le aduce cu sine beţia! Vinul a fost dat ca să ne veselim. „Vinul, spune Scriptura, veseleşte inima omului‖; dar voi pângăriţi şi această însuşire a vinului. Ce veselie poate să-ţi mai facă vinul, când nu mai eşti în toată firea, când te doare tot trupul, când vezi că toate se învârt în jurul tău, când te ia ameţeala şi când te legi la cap ca bolnavii de friguri, care-şi frecţionează capetele cu untdelemn? Aceste cuvinte nu le adresez tuturora; dar, mai bine spus, le adresez tuturora; nu pentru că toţi vă îmbătaţi – Doamne fereşte! -, ci pentru că cei care nu se îmbată nau grijă de cei ce se îmbată. De aceea mă adresez mai degrabă vouă, celor sănătoş i; pentru că şi doctorul lasă pe bolnavi şi vorbeşte cu cei care stau lângă bolnavi. Către voi, dar, îndrept cuvântul meu, rugându-vă să nu fiţi stăpâniţi vreodată de această patimă şi să scăpaţi de ea pe cei stăpâniţi de ea, ca să nu pară mai răi decât animalele. Animalele nu beau mai mult decât au nevoie; beţivii însă sunt mai lipsiţi de judecată decât animalele, că depăşesc hotarele cumpătării. Cât de superior le este măgarul? Cât de superior le este câinele? Fiecare din aceste animale şi din toate celelalte animale, fie de mănâncă, fie de bea, cunoaşte hotarul saţiului şi nu trece dincolo de trebuinţă! Chiar de-ar fi nenumăraţi cei care le-ar sili, nu vor vrea să mănânce şi să bea mai mult decât le trebuie. Deci şi în această privinţă, voi, beţivilor, sunteţi mai răi chiar decât animalele cele necuvântătoare; nu numai oamenii treji vă socotesc aşa, ci chiar voi înşivă. Că voi înşivă vă socotiţi mai răi decât câinii şi măgarii se va vedea din cele ce voi spune. Pe animalele acestea nu le sileşti să mănânce peşte măsură; iar dacă cineva te -ar întreba: „Pentru ce?‖, i-ai răspunde: „Ca să nu se îmbolnăvească!‖ De tine însă n-ai niciodată această purtare de grijă! Vezi că te socoteşti a fi de mai puţin preţ decât animalele acelea? N-ai nici o grijă de tine, deşi eşti necontenit în mijlocul furtunii. Nu te simţi rău din pricina beţiei numai în ziua în care te-ai îmbătat, ci şi a doua zi. Şi după cum unui om, care scapă de friguri, îi mai rămâne în trup slăbiciunea pricinuită de friguri, tot aşa şi ţie, după ce ţi-a trecut beţia, se mai învârte în sufletul şi trupul tău mahmureala pricinuită de beţie. Nenorocitul tău trup stă înţepenit, ca o corabie după naufragiu; iar sufletul tău, mai nenorocit decât trupul, dezlănţuie furtuna, deşi se potolise. Şi tocmai când se părea că se cuminţeşte, atunci i se

aprinde pofta, atunci mai cu seamă îl apucă dorul de beţie şi-i trec pe dinaintea ochilor vin, butoaie cu vin, sticle şi pahare pline. Şi după cum o corabie, naufragiată de furtună, după ce a trecut furtuna rămâne cu paguba pricinuită de furtună, tot aşa şi cu beţivul. Şi după cum corăbierii, în timpul furtunii, aruncă în mare mărfurile din corabie, aşa şi beţivul aruncă de la el toate faptele lui bune. De ar fi cu trupul şi cu sufletul curat, de-ar fi ruşinos, priceput, blând, smerit, beţia le aruncă pe toate acestea în oceanul fărădelegii. Dar după ce a fost aruncat totul afară, nu mai este nici o asemănare între corabie şi beţiv. Corabia se uşurează după ce a aruncat încărcătura, dar beţivul se îngreuiază şi mai mult. În locul bogăţiei aceleia primeşte nisip, apă sărată şi toate gunoaiele beţiei, care îneacă îndată corabia cu călător şi cu cârmaci cu tot. Ca să nu păţim şi noi aşa, să ne izbăvim de această furtună. Nu poţi vedea împărăţia cerurilor dacă eşti beţiv. „Nu vă înşelaţi, spune Pavel, nici beţivii, nici hulitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu‖. Dar pentru ce vorbesc eu de împărăţia cerurilor? Dacă eşti beţiv nu poţi vedea nici lucrurile de pe lumea asta. Beţia face din zi noapte şi din lumină întuneric. Beţivii au ochii deschişi, dar nu văd nici ceea ce le stă înaintea picioarelor. Grozăvia nu-i numai atâta, ci, pe lângă asta, beţivii mai îndură o altă pedeapsă şi mai cumplită: sunt trişti fără pricină, furioşi, bolnavi, luaţi necontenit în râs şi ocăriţi. Ce iertare mai pot avea aceşti oameni, care îşi pricinuiesc singuri atâtea nenorociri? Nici una! Să fugim, dar, de această boală, ca să dobândim şi bunătăţile de aici şi pe cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în vecii vecilor, Amin‖. (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, EIMBOR, Bucureşti, 1994)

Sfântul Nicolae Velimirovici - Predică la Duminica a 10-a după Rusalii

Întunecatele duhuri ale răutăţii au săvârşit două nelegiuiri grele: prima a fos t pricina lepădării lor din ceată sfinţilor îngeri; a doua a fost pricina lepădării lor fără putinţă de întoarcere, în cer ei s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu; căpetenia lor, oarbă din pricina părerii de sine, a vrut să se facă deopotrivă cu Dumnezeu. Aruncaţi din cer în tărâmul de sub cer pentru nelegiuita lor încercare, ei au pizmuit fericirea omului nou-zidit şi au săvârşit o nouă fărădelege: amăgindu-1 pe om, l-au tras în căderea lor. Cea din urmă nelegiuire a îngerilor căzuţi a hotărât soarta lo r pentru totdeauna: prin ea au pus asupra lor pecetea răului pe veci; din pricina ei s -a depărtat de la ei cu desăvârşire harul lui Dumnezeu; au fost lăsaţi în seama lor, în seama răutăţii lor, în seama păcatului lor, pe care l-au zămislit şi l-au născut în ei, de care au îngăduit să se pătrundă firea lor. De atunci nici un gând bun, nici un simţământ bun nu i -a mai venit îngerului lepădat. El este pe de-a-ntregul, cu totul, cufundat în rău, doreşte răul, născoceşte răul. Ars de o sete nepotolită a răului, el caută să se sature prin rău - şi nu poate. Tot răul pe care l-a săvârşit şi îl săvârşeşte i se pare neîndestulător în faţa răului pe care şi-1 închipuie el, pe care îl caută setea lui cea cu neputinţă de răbdat după rău.

Fiind zidit înger purtător de lumină el a fost aruncat, pentru nelegiuirile lui, mai jos decât toate dobitoacele pământului. Prin puterea credinţei să înălţăm ochiul minţii spre veşnicie, spre negrăita fericire care-i aşteaptă pe drepţi în veşnicie şi spre chinurile tot atât de negrăite care îi aşteaptă acolo pe următorii nepocăiţi şi îndărătnici ai şarpelui. "Şarpele se târăşte mereu pe pământ, potrivit osândei rostite de Sus asupra lui", a zis Sfântul Ioan Gură de Aur: "de vrei să fii ferit de muşcătura lui cea otrăvită, fii mereu cu mintea şi cu inima mai presus de pământ". Atunci te vei putea împotrivi lui - şi el, trufaşul, nesuferind împotrivirea, va fugi de la tine. Dar unde sunt oamenii ţinuţi de duhul necurat ? Unde sunt acei oameni pe care el să îi sfâşie şi să-i chinuie precum îl sfâşia şi-1 chinuia pe tânărul pomenit acum în Evanghelie? S-ar părea că nu sunt ori că sunt foarte rari: aşa cugetă cel care priveşte superficial la toţi şi aduce viaţa sa pământească jertfa împrăştierii şi plăcerilor păcătoase. Sfinţii Părinţi cugetă altfel. "De când diavolul împreună cu dracii lui", spun ei, "l-au făcut pe om, prin neascultare, surghiunit din rai şi despărţit de Dumnezeu, a dobândit îngăduinţa a clătina în chip gândit, noaptea şi ziua, partea cuvântătoare a fiecărui om". În chip asemănător cu chinurile pe care, precum istoriseşte Evanghelia, le suferea trupul tânărului din partea duhului răutăţii pătimeşte din pricina acestuia şi sufletul care cu deosebită osârdie s-a supus înrâuririi lui şi a socotit drept adevăr minciună ucigaşă, pe care el ne-o înfăţişează neîncetat spre pierzarea noastră, ascunzând-o sub masca adevărului pentru a înşela mai lesne şi a avea mai multă izbândă în facerea sa de rău. Cu ce arme lucrează asupra noastră îngerul căzut? Cu precădere prin gândul păcătos şi prin închipuirea păcătoasă. De cei care i se împotrivesc fuge, iar pe cei care nu-1 cunosc, care stau de vorbă cu el şi se încred lui îi clatină, îi chinuie şi îi pierde. Precum el însuşi umblă pe pântece şi nu este în stare de gânduri duhovniceşti, aşa şi înaintea închipuirii noastre zugrăveşte în culori vii această lume trecătoare cu farmecul şi desfătările ei, şi totodată începe să stea de vorbă cu sufletul despre înfăptuirea unor visări cu neputinţă de împlinit. El ne îmbie cu slavă pământească, ne îmbie cu bogăţia, ne îmbie cu îmbuibarea, ne îmbie cu desfătarea necurăţiilor trupeşti, la care, după cum spune Sfântul Vasilie cel Mare, nu doar că a primit încuviinţare, ci el însuşi, care a fost zidit duh netrupesc, s -a făcut părinte al lor. El ne îmbie cu toate acestea în închipuire şi, totodată, ne arată mijloace

nelegiuite de înfăptuire a visărilor nelegiuite. El ne aruncă în întristare, în trândăvie, în deznădejde - pe scurt, se îngrijeşte neadormit de pierzarea noastră prin mijloace atât frumoase, cât şi urâte la înfăţişare: şi prin păcatul vădit, şi prin acoperit cu masca binelui, înmiresmat cu momeală plăcerii. Credinţa, arma biruinţei asupra lumii, este totodată arma biruinţei asupra îngerilor căzuţi. Cine, privind cu ochiul credinţei în veşnicia vestită de Cuvântul lui Dumnezeu, nu se va răci faţă de întâietăţile vremelnice ale lumii? Cine, fiind adevărat ucenic al Domnului nostru Iisus Hristos, va vrea să calce atotsfintele Lui porunci de dragul desfătării păcătoase, ce se înfăţişează ademenitoare înainte să o gustăm, iar după ce o gustăm ne apare dezgustătoare şi ucigaşă? Ce putere poate avea asupra ucenicului lui Hristos vraja priveliştii întâietăţilor şi desfătărilor pământeşti, sau chiar şi cea înspăimântătoare a nenorocirilor pământeşti, pe care viclenii draci le zugră vesc pentru a-1 aduce pe privitor în trândăvie şi deznădejde - ce putere poate avea ea atunci când, prin puterea Cuvântului lui Dumnezeu în sufletul lui, s-a întipărit priveliştea măreaţă a veşniciei, înaintea căreia orice privelişte pământească este palidă şi nimicnică? Iubiţi fraţi! De ce să nu fim şi noi biruitori ai lumii şi ai stăpânitorului acestei lumi? I-au biruit oameni asemenea nouă, îmbrăcaţi cu trup şi cu neputinţele omenirii; i-au biruit nu doar bărbaţi viteji - i-au biruit şi bătrâni şubrezi, şi femei slabe, şi copii mici; au biruit, şi nu ne-au lăsat nici o dezvinovăţire pentru înfrângere, dacă ne vom supune acestor vrăjmaşi ai noştri. Înaintea lor stătea aceeaşi lume cu amăgirile ei; împrejurul lor se târau aceiaşi şerpi nevăzuţi, care şiau dat toată silinţa ca să arunce sufletele lor în ţărână. Această credinţă, care se numeşte îndrăznire către Dumnezeu se dobândeşte prin rugăciunea ascultată de Dumnezeu, însoţită de post şi fapte bune. Fireşte că lumea piere din faţa celui care Îl vede pe Dumnezeu! Şi stăpânitorul ei nu mai are pe ce se sprijini în lupta sa. Amin.

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

[I Cor. 4, 9-16; Mi. 17,14-23]. „Acest neam (de demoni) nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post ." Dacă acest neam e izgonit de rugăciunea şi postirea altuia, cu cât mai mult el nu poate să intre în cel ce însuşi e postitor şi rugător. Iată ce îngrădire! Deşi demonii sunt mulţime nenumărată şi văzduhul e plin de ei, nu pot face nimic celui care se îngrădeşte prin rugăciune şi prin post. Postul este înfrânarea desăvârşită, rugăciunea este desăvârşita părtăşie (comuniune) cu Dumnezeu; postul apără de bântuirile din afară, iar rugăciunea aţinteşte dinlăuntru asupra vrăjmaşilor o panoplie de foc. Pe postitor şi rugător, demonii îl simt de departe şi fug de el, ca să nu primească lovituri dureroase. Ne e îngăduit să gândim că acolo unde nu este post şi rugăciune s-a şi înfiinţat demonul? Da. Demonii, sălăşluindu-se în om, nu întotdeauna îşi fac simţită adăstarea, ci se ascund, învăţându-şi gazda la tot răul şi abătând-o de la tot binele în chip hoţesc, aşa încât acesta este încredinţat că singur face tot, împlinind de fapt voia vrăjmaşului său. Tu doar apucă-te de rugăciune şi de post, si vrăjmaşul va fugi îndată, aşteptând prilejul de a se întoarce; într-adevăr se întoarce, îndată ce omul părăseşte rugăciunea şi postul.

Sfântul Nectarie de Eghina - Predică la Duminica Vindecării lunatecului

Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi niciodată să nu mai intri în el! (Mc. 9:25) Câtă putere! Ce cuvinte mai presus de fire! Ce măreaţă îndrăznire! Ce înseninată expresie sau ilustrare a caracterului ei dumnezeiesc! Eu îţi poruncesc ţie!(Mc. 9:25) Cine altul afară de Dumnezeu putea să îşi impună cu atâta autoritate propriul eu în faţa unui duh mut şi surd? Cine altul ar putea, ca unul care are putere, să ceară unui duh mut şi surd să iasă din locaşul lui şi să nu mai intre în el niciodată, dacă nu ar avea putere absolută asupra duhurilor necurate? „Ieşi din el şi să nu mai intri în el!‖ Cum deci ar putea un duh mut şi surd să audă glasul Domnului, dacă sunetul lui nu ar mişca şi nu ar înfricoşa toată firea? Dacă toate, cele văzute şi cele nevăzute, nu ar simţi puterea care zace în glasul Mântuitorului? Cuvintele Acestuia sunt atât de puternice, atât de mari şi atât de străine ieşite din comun şi rostite cu atâta autoritate stăpânească, încât puteau ieşi numai din buzele Dumnezeului -om. Caracterul, înălţimea cuvintelor sunt astfel, încât se potrivesc numai lui Dumnezeu. Prin aceste cuvinte Domnul nostru Iisus Hristos a arătat în mod deosebit dumnezeirea Sa tăinuită în El şi a descoperit limpede dumnezeiasca atotputernicie şi atotcunoştinţă. Prin aceste cuvinte Mântuitorul a descoperit trei proprietăţi dumnezeieşti:

 mai întâi, atotcunoştinţa, fiindcă a recunoscut duhul mut şi surd şi îl numeşte după caracteristicile lui: Duh Mut şi surd (Ibidem).  În al doilea rând, domnia sau stăpânia Lui, fiindcă porunceşte ca un stăpân cu putere şi autoritate: Eu îţi poruncesc ţie.  Şi în al treilea rând, atotputernicia Lui: Ieşi din el şi niciodată să nu mai intri în el! îl recunoaşte, îl cheamă pe nume, îi porunceşte şi îi interzice şi îndată vorbelor le urmează faptele. Iar „duhul mut şi surd” aude cuvintele Domnului şi Stăpânului, recunoaşte glasul cel stăpânesc, se înfricoşează şi se cutremură, ascultă şi iese afară şi fuge pentru a nu se mai întoarce la locul sălăşluirii lui niciodată. Ce faptă ieşită din comun! Ce lucrare întemeietoare! Faptă cu adevărat dumnezeiască! Oare ce impresie a făcut pentru iudeii adunaţi acolo, pentru mulţimea ce alerga de pretutindeni? Se vede că nici una! Fiindcă împotriva acestei stări de lucruri mai cu seamă Domnul a mustrat pe iudei ca neam necredincios şi desfrânat şi a ameninţat că nu îi va răbda mai mult pe ei: O, neam necredincios şi desfrânat, până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda? [1. Mt. 17:17] Da, nu a făcut nici o impresie, ca şi cu celelalte semne şi minuni, cum istoriseşte Sfântul Evanghelist Ioan: După ce a făcut atât de multe semne înaintea lor, nu au crezut în El, ca să se împlinească cuvântul lui Isaia, care zice: „ Cine va crede ceea ce noi am auzit şi braţul Domnului cui se va descoperi? [2. Îs. 53:1] Pentru aceea nu puteau crede, fiindcă iarăşi zice Isaia: A orbit ochii lor şi a împietrit inimile lor ca să nu vadă cu ochii lor şi cu inima să înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă ei şi Eu să îi vindec [3. Îs. 6:9-10]. Acestea le-a zis Isaia când a văzut slava Lui [4. Îs. 6:1] şi când a grăit despre El [5. În 12:37-41], fiindcă păcatul a orbit ochii lor şi a împietrit inima lor ca să nu vadă şi să nu înţeleagă, să se întoarcă şi să se vindece. Cu adevărat, ce înfricoşată auzire! Dumnezeu pentru păcate a urgisit pe poporul Lui iubit şi a orbit ochii cugetului şi a împietrit inimile păcătoşilor, ca să nu fie auzit glasul Lui, care de multe ori i -a chemat, ca să rămână până în sfârşit în răutăţile lor şi să nu se vindece prin recunoaşterea Mântuitorului, ca să primească pedeapsa cuvenită pentru faptele lor. Domnul i-a răbdat, i-a cercetat, i-a rugat, iar ei au auzit, s-au depărtat de El şi au rămas în păcatele lor. Aşadar tot în păcate vor muri. Cu adevărat, fraţi creştini, de vreme ce nu l-a cruţat pe poporul Lui ales, care nu a ascultat, pe noi cum ne va cruţa? Dacă nu a cruţat măslinul cel bun [6. Rom. 11:24], care n-a reuşit să dea

roadă, cum va cruţa pe măslinul sălbatic (Rom. 11:17,24.), altoit, dacă el nu îşi va da rodul lui? Dacă un asemenea pericol îi ameninţă pe toţi cei ce lucrează păcatul, să pătimească orbirea minţii şi să îşi împietrească mintea şi inima, astfel încât nici caracterul dumnezeiesc al faptelor Mântuitorului să nu îi îndrepte, nici să înţeleagă puterea şi dumnezeiasca energie, care îi cheamă pe ei, şi să rămână nevindecaţi suferind şi fiind condamnaţi la moarte, pentru aceasta voi vorbi despre necesitatea absolută a mărturisirii, ca singurul mijloc de vindecare şi de mântuire a sufletului bolnav.

Sfântul Luca al Crimeei: „Până când vă voi răbda pe voi?”

―Domnul Iisus Hristos S-a pogorât de pe Muntele Taborului după ce a arătat lumii prin ucenicii Săi aleşi Lumina cerească. O, cât ar fi vrut El ca această lumină să lumineze în lume, ca oamenii s-o primească în inimile lor, ca toate popoarele să meargă pe calea luminată de lumina Lui cerească! S-a pogorât de pe munte în mulţimea de oameni, gălăgioasă şi plină de dispute; şi duhul cotidian, neschimbat al mulţimii I-a atins inima. S-a apropiat de El tatăl unui copil demonizat. L-a rugat doar de vindecare – nu închinarea în faţa Fiului lui Dumnezeu, nu dragostea faţă de Mântuitorul lumii l -a adus pe el aici, ci doar dorinţa de a primi vindecare trupească de la Doctorul-Făcător de minuni. Domnul Şi-a amintit de poporul săturat de El în pustie cu pâine şi de poporul grosolan şi trupesc, căruia i-a spus: Voi Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat şi v-aţi săturat. Şi au ieşit din inima Lui cuvinte amare: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda pe voi? Domnul era străin după duh de marea parte a poporului. El nu era înţeles, Îl supărau, Îl numeau mincinos şi linguşitor, slujitorul lui Beelzebut. El trebuia să suporte dialogul cu duşmanii care Îl urau, care atentau cu răutate la viaţa Lui. Îi era greu, întristarea şi durerea îi umpleau inima. O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda pe voi?

Nu doar Domnul Iisus Hristos suferea de această întristare. Despre dreptul Lot, nepotul patriarhului Avraam, citim în Epistola Apostolului Petru că el, locuind în Sodoma, era istovit, chinuit de petrecerea în desfianare a celor nelegiuiţi: pentru că dreptul acesta, locuind între ei, prin ce vedea şi auzea, zi de zi, chinuia sufletul său cel drept, din pricina faptelor lor nelegiuite (II Petru 2, 7-8). Iar în Apostolul care s-a citit astăzi aţi auzit cuvintele Sfântului Pavel: Căci mi se pare că Dumnezeu, pe noi, Apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte; fiindcă ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor (I Corinteni 4, 9). El vorbeşte aici despre destinul comun al Apostolilor şi al propovăduitorilor Evangheliei lui Hristos. Ei slujesc privelişte pentru lumea care nu -L cunoaşte pe Hristos, sunt batjocoriţi, sunt goniţi. Iar îngerii cu mare bucurie şi cu profund respect privesc la lucrarea lor cea sfântă. Noi suntem nebuni pentru Hristos. Nebunie au considerat atenienii cuvântarea Sfântului Apostol Pavel în Areopag. Guvernatorul Festus i-a spus: Pavele, eşti nebun? Cartea cea multă te duce la nebunie. Şi despre Domnul Iisus Hristos spuneau că Şi-a ieşit din Sine, că diavolul este în El, ca El înnebuneşte. Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm, suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim. Nu este oare aceasta respingere, nu este oare vrajba lumii? Huliţi fiind ne rugăm; am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor până acum (I Corinteni 4, 9-13). Dar acesta nu este doar destinul sfinţilor. Tuturor creştinilor Sfântul Pavel le -a spus: Toţi care vor vrea să trăiască cuviincios vor fi prigoniţi. Să ne amintim şi cuvintele Domnului: Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea vă urăşte pe voi lumea… Nu este sluga mai mare decât stăpânul ei. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni (Ioan 15, 19-20).

În Psalmul al 43-lea, Prorocul David spune: Pentru Tine suntem ucişi zilnic, socotiţi suntem ca nişte oi spre junghiere. Desigur, aceasta nu se referă la noi, căci astăzi nu eşti ucis pentru mărturisirea lui Hristos. Dar aşa a fost nu doar în timpul vechilor persecuţii ale împăraţilor romani asupra creştinilor. Aşa a fost până de curând. În secolul al XVII -lea, în Japonia, propovăduirea misionară a convertit la creştinism mai mult de 200000 de japonezi. Şi s-au înfuriat budiştii şi păgânii, şi au ridicat împotriva lor o cumplită persecuţie. Drumurile au fost umplute de mulţime de cruci pe care erau răstigniţi creştinii japonezi. Noi suntem străini în lume. Nu avem aici cetate stătătoare, ci căutăm pe aceea ce va să fie (Evrei 13, 14). Tânjim în lumea aceasta, cum tânjeau evreii la râul Babilonului, amintindu-şi de Sion. O, cât îmi este de greu să merg pe străzile Tambovului, văzând şi simţind că sunt străin şi nu sunt de folos majorităţii poporului! Nu îi sunt necesare îndrumările mele pe calea lui Hristos, slujirea mea, nu ştiu tristeţea mea din pricina înverşunării inimilor lor. Îmi apar în memorie fericitele imagini ale Sfintei Rusii vechi, în care tot poporul nostru era pătruns de evlavia în faţa Mântuitorului său şi, ascultător, mergea după sfinţii săi. Se interesează de mine, mă caută, dar numai ca doctor, de la care aşteaptă vindecare neputinţelor trupeşti, iar despre neputinţele sufleteşti nu vorbesc; ajutor duhovnicesc nu cer, nu au nevoie de acesta. Aşa şi voi, creştinii, turma mică a lui Hristos, vă întristaţi şi suferiţi din cauza înstrăinării voastre duhovniceşti. Ştiu că mulţi dintre voi poartă o cruce grea a înstrăinării chiar şi în familie. Ştiu cât de greu este să auziţi de la bărbaţii şi fraţii voştri, chiar şi de la părinţi şi de la mame, ironii la adresa evlaviei voastre, la iubirea voastră faţă de Hristos, faţă de rugăciunile voastre. Răbdaţi, răbdaţi cum a răbdat Însuşi Domnul nostru, cum au răbdat Sfântul Pavel şi toţi Apostolii! Urmaţi-i exemplul marelui Pavel, aşa cum şi el Îi urma lui Hristos. Dacă vă hulesc pe voi cum l-au hulit pe el, nu răspundeţi răului cu rău, ci rugaţi-vă pentru cei care vă necăjesc, precum şi el şi toţi Apostolii se rugau; şi doar în rugăciune veţi găsi linişte sufletelor voastre, fiindcă o va auzi pe ea Hristos , care Şi-a dus îndelung crucea grea a înstrăinării şi a hulei. Şi vă va odihni pe voi, cei trudiţi şi împovăraţi, care vă întindeţi mâinile spre Dânsul, care vă vărsaţi durerea inimilor voastre.

Doar cu gândul la Dumnezeu se va linişti sufletul nostru. De la El este mântuirea, la Dânsul este adăpostul vostru. (Din: Sfântul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucureşti, 2009)

Mitropolitul Augustin de Florina - Predică la Duminica a X-a după Rusalii Arme împotriva celui viclean

―Iar neamul acesta nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post‖ (Matei 17, 21) Cine, iubiţii mei, cine nu vrea pacea? Toată lumea iubeşte pacea. Şi desigur atunci când îi lipseşte, atunci mai mult o caută. Dar, din nefericire, în pofida iubirii omenirii întregi pentru pace, lumea de multe ori a încercat – şi încă încearcă – focul războiului. Interese materiale şi egoisme omeneşti împing orbeşte spre catastrofă. Două războaie mondiale şi nenumărate alte războaie locale au împrăştiat şi împrăştie groază. Cei ce au trăit astfel de zile doresc ca ele să nu se mai întoarcă niciodată. Oameni iubitori de linişte, care în pofida voinţei lor au fost duşi la ucidere între ei, strigă din adâncul sufletului: Blestemat să fie războiul! Dacă însă acest război este blestemat, există şi un alt război care este binecuvântat. Război binecuvântat? Dar ce sunt acestea ce le spui? – s-ar nedumeri cineva. Da, iubiţii mei, există şi un război binecuvântat. Este un război, la care creştinul este chemat să ia parte nu doar de voie, din proprie voinţă, ci şi cu tot sufletul, cu toată inima lui. Este un război împotriva răului şi, de aceea, este binecuvântat. Şi care este acest război? Este războiul împotriva celui mai mare vrăjmaş al nostru, împotriva diavolului. Avem război deci. Duşmanul în acest război este diavolul. Şi arme? Cu ce arme poate cineva să lupte împotriva diavolului? Pentru că împotriva acestuia, desigur că nu poţi lupta cu tunuri şi care armate şi avioane sau chiar cu bombe atomice. De alte arme e nevoie aici. Despre armele împotriva diavolului ne vorbeşte

Evanghelia astăzi. Să vedem deci, care arme împotriva celui rău ne recomandă pericopa evanghelică pe care am ascultat-o. *** Un tată înghenunchiat înaintea Domnului, Îl roagă să -i vindece fiul, care pătimeşte de atacul unui duh viclean. Demonul îl aruncă pe copil când în foc, când în apă. Ucenicii lui Hristos, în ciuda bunei lor intenţii, nu au putut să-l izbăvească de tiranie. Dar Hristos cu un cuvânt al Său izgoneşte demonul şi salvează copilul imediat. Şi după ce a plecat lumea, ucenicii se apropie în particular de Învăţătorul şi Îl întreabă: ―De ce noi n-am izbutit să-l scoatem?‖. Şi Hristos răspunde: ―Din pricina necredinţei voastre. Adevărat vă zic vouă: dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice acestui munte: pleacă de aici şi du -te dincolo, şi va pleca şi se va duce, şi nimic nu va fi cu neputinţă pentru voi. Iar neamul acesta (al demonilor) nu iese decât cu rugăciune şi cu post‖ (Matei 17, 19-21). În aceste cuvinte Îl auzim pe Domnul arătându-ne trei arme împotriva celui rău: prima armă credinţa, a doua rugăciunea, iar a treia postul. Prima armă este credinţa. Care credinţă? Credinţa fierbinte şi neclintită. Zice Hristos ucenicilor Săi: N-aţi putut să scoateţi demonul din pricina necredinţei voastre. Dar dacă aţi fi avut credinţă fierbinte şi puternică, cum fierbinte şi puternic este muştarul, aţi fi mutat chiar şi munţi. Prin credinţă cel rău este biruit. Să credem deci în Dumnezeu, care este Atotputernicul, căci diavolul înaintea Lui se teme şi tremură. Să credem în cuvântul Evangheliei, care confirmă că dacă ne împotrivim diavolului, acela va fugi biruit: „Staţi împotriva diavolului şi va fugi de la voi‖ (Iacov 4, 7). Să credem în puterea lui Hristos, care şi munţii îi alungă şi-i strămută. A doua armă este rugăciunea. „Iar neamul acesta nu iese decât cu rugăciune şi cu post‖ (Matei 17, 21). Mare este puterea rugăciunii şi minunate urmările ei în ceasul ispitei. Însuşi Hristos, când trecea prin clipe de profundă agonie în grădina Ghetsimani, a înfruntat ispita cu rugăciunea: ‖Şi fiind în agonie se ruga mai stăruitor‖, zice evanghelistul (Luca 22, 44). În felul acesta a arătat că atunci când şi noi ne aflăm în ciclonul ispitei, aşa să înfruntăm atacul diavolului, prin rugăciune. Dar şi înainte de ciclon, în ceas de linişte şi înainte de a ne găsi ispita, Hristos ne-a recomandat: „Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită‖ (Luca 22, 40). De aceea să ne rugăm şi anticipat – preventiv. De altfel şi în rugăciunea domnească, cunoscutul „Tatăl nostru‖, ne învaţă să zicem: „Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean‖ (Matei 6, 13).

Iar a treia armă, pe care o recomandă Hristos, este postul. Însuşi Domnul a postit în pustie şi a biruit cele trei ispite ale diavolului. Proorocii au postit, apostolii au postit, mucenicii au postit, cuvioşii şi pustnicii înainte de toate au postit. Postul:  subţiază simţurile,  ajută în rugăciune,  smereşte trupul şi cugetul trupesc,  întăreşte duhul,  face pe om disponibil sau osârduitor în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu,  atrage Harul lui Dumnezeu,  alungă atacurile demonice,  face minuni. Desigur că nu înţelegem postul doar de bucate; înţelegem postul şi de patimi. Aşadar, să nu dispreţuim şi această armă atât de decisivă. *** Creştinul însă are şi alte arme împotriva celui viclean. După jertfa lui Hristos, prin care satana a fost biruit, pe lângă cele trei arme pe care le -am amintit, Biserica învaţă că Domnul ne-a dăruit şi o altă armă împotriva celui viclean. Şi aceasta este cinstita Lui Cruce. De aceea, într-o frumoasă cântare, noi ortodocşii cântăm: ‖Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta ai dat-o nouă; că se îngrozeşte şi se cutremură nesuferind a căuta spre puterea ei, că morţii i-a sculat şi moartea o a surpat. Pentru aceasta ne închinăm Îngropării Tale şi Învierii‖. Zice: Ne-ai dat, Doamne, armă împotriva diavolului Cinstita Ta Cruce; şi, într adevăr, diavolul se îngrozeşte şi tremură, nesuferind să vadă puterea ei. Pentru că Crucea înviază pe cei morţi şi zdrobeşte moartea. De aceea şi noi, Doamne, ne închinăm Îngropării şi Învierii Tale. Aşadar, să ne însemnăm cu semnul crucii zicând: „Iisus Hristos biruieşte”. În sfărşit, să-l întrebăm şi pe unul din cei care au luptat cu diavolul şi l -au biruit. Să-l întrebăm, de pildă, pe Sfântul Antonie, să ne spună: Ce armă a folosit? Sfântul Antonie răspunde: „Am văzut‖ – zice -‖cursele diavolului întinse pe pământ şi am zis înfricoşat: Cine poate să le învingă pe acestea? Şi atunci am

auzit un glas: Cel care are smerenie‖. Cel smerit se află sub umbrela ocrotitoare a harului dumnezeiesc şi respinge orice atac demonic. *** Iubiţii mei creştini, Să nu trăim în neştiinţă. Să nu trăim în nepăsare, nebănuind ce se întâmplă în lume. În jurul nostru şi în noi are loc o luptă, o luptă duhovnicească. „Războiul nevăzut”, cum zice Sfântul Nicodim Aghioritul în renumita sa carte cu acelaşi nume, pe care v-o recomand să o citiţi. Iar Apostolul Pavel lămureşte: ‖lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh‖ (Efeseni 6, 12). Gloanţele ca ploaia. Cad capete! Duşmanii cei nevăzuţi întreprind atacuri în fiecare ceas şi în fiecare clipă. Suflete nemuritoare sunt în pericol. De aceea şi noi să fim priveghelnici. Nu la somn, ci la arme, la armele cele duhovniceşti! În această luptă Hristos nu ne-a lăsat fără arme. Duh este vrăjmaşul, duhovniceşti sunt şi armele împotriva lui. Am enumărat cinci arme, care constituie o desăvârşită panoplie duhovnicească: credinţa, rugăciunea, postul, smerenia şi Cinstita Cruce. Dacă vom folosi aceste arme, atunci vrăjmaşul va fi biruit şi se va împlini cu fiecare din noi acel cuvânt triumfător a lui Hristos :‖Am văzut pe Satana ca pe un fulger ca un fulger căzând din cer‖(Luca 10, 18). Amin. (traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară ―Sfinţii Trei Noi Ierarhi‖,sursa: „Kyriaki‖, Atena, 1998, p. 136)

Părintele Constantin Galeriu - Predică la Duminica a X-a după Rusalii Vindecarea lunaticului

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. Binecuvântaţi şi dreptmăritori creştini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru Iisus Hristos, În vremea aceea, "Mergând ei spre mulţime, s-a apropiat de El un om, căzându-I în genunchi, şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă. Şi l-am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceţi -l aici la Mine. Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul

Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Şi ei s-au întristat foarte!" (Matei 17, 14-23). Evocăm momentul în care Petru mărturisise "Tu eşti Hristosul", iar Mântuitorul, coborând de acolo pe malul Iordanului, îi vestise pe ucenici că: " Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor păcătoşi, care -L vor prinde, batjocori, judeca, osândi, omori, dar a treia zi va învia ". Când au auzit ucenicii aceasta, s-au cutremurat; s-au cutremurat ei care părăsiseră tot şi mergeau după Iisus, cu gândul că El avea să fie Mesia în chip pământesc; un împărat care să scuture jugul împărăţiei romane şi să instaureze regatul iudaic de odinioară. Atunci, tot Petru spune: "Doamne, să nu se întâmple una ca asta!". Cu alte cuvinte: ce sunt gândurile astea? Noi ştim de Mesia în felul nostru, iar Tu ne vorbeşti de Cruce şi moarte? Şi Mântuitorul îi răspunde lui Simon Petru: " Mergi înapoia Mea, satano!". Aşadar: tu eşti vrăjmaş acestei rânduieli dumnezeieşti; tu nu o înţelegi, ba, mai mult, te opui. Şi atunci, în această situaţie, a luat pe cei trei apostoli şi i -a urcat pe muntele Taborului. Vrei să înţelegi Crucea şi Învierea? Iată, avem o pregustare a lor. Nu ne închipuim noi ce taina este aceasta. Cât aş vrea s-o trăim fiecare dintre noi!… Aşa cum în Hristos a fost prefigurată mai întâi moartea şi Învierea, şi noi avem parte de aceasta. Dacă noi credem cu tărie, prin cuvântul Evangheliei, prin Sfintele Taine, şi noi avem momente în care preîntâmpinăm propria noastră moarte. Aceasta este marea taină a Schimbării la Faţă. Dar Petru voia să rămână lucrurile în acea stare a Schimbării la Faţă: "Doamne, bine este nouă să fim aici!". Mai ales după ce Mântuitorul spusese că avea să se întâmple prinderea Lui, osândirea, răstignirea. Doamne, vrea să zică Petru, de ce să mai mergem, la ce să mai plecăm spre Ierusalim? Mai bine rămânem aici, pe Tabor, în lumină, în slavă, unde se aude şi glasul Părintelui Ceresc ("Acesta este Fiul Meu cel iubit. Pe acesta să-L ascultaţi!"). Aşa socotea Petru, aşa socotim şi noi. Se dezvăluie aici un înţeles uluitor. Deci pe Tabor vedem strălucirea slavei dumnezeieşti: Mântuitorul în centru, cei doi profeţi - Moise şi Ilie - de o parte şi de alta, grăiesc despre Cruce şi Înviere. Le pregusta duhovniceşte. Norul Duhului Sfânt îi învăluie, aşa cum odinioară învăluise poporul ales în trecerea prin pustie, iar glasul Părintelui Ceresc se aude: "Acesta este Fiul Meu cel

iubit...". Aşadar: Sfânta Treime; ca la botezul Mântuitorului. E cerul pe pământ. Negrăit eveniment dumnezeiesc şi omenesc! La poalele muntelui, însă, ce se petrece? Acolo, pe vârful muntelui este cerul pe pământ şi pământul îndumnezeit; iar la poalele muntelui se aflau ceilalţi nouă ucenici, cu mulţimea care se adunase, deoarece aflaseră cu toţii că Mântuitorul este acolo, iar în mijlocul mulţimii, iată, când cobora Mântuitorul de pe Tabor, Îl întâmpină un om, căzându-I în genunchi şi zicând: "Doamne, miluieşte pe fiul meu că e lunatic! Pătimeşte rău. Adesea cade în foc, adesea în apă. Şi l -am adus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece". Sfântul evanghelist Marcu, cel care şi-a scris evanghelia după predica Sfântului Petru, auzind ce se petrecuse şi pe Tabor şi aici, ne mai dă unele amănunte din descrierile făcute de tatăl copilului: "Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut (nu mai putea vorbi copilul). Şi oriunde îl apucă, îl aruncă la pământ şi face spume al gura şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Iar El, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. Şi l-au adus la El. Şi văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil, care, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând. Şi l -a întrebat pe tatăl lui: Câtă vreme este de când i-a venit această? Iar el a răspuns: din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat în foc şi în apă ca să-l piardă". Altfel spus, acum copilul devenise mai mărişor, nu-l mai putea urmări, ca şi cum ar fi ieşit undeva în drum şi era fără adăpost, deci fără pază. O, iubiţilor! Acum, parcă, după ce am ascultat acest fragment, avem putinţă să contemplăm cele două lumi, cele două stări: pe Tabor - strălucirea dumnezeiască, cerul pe pământ, iar dincoace - pământul apropiat de iad. Acolo pământul apropiat de cer, oglindind cerul, aici pământul oglindind iadul, infernul durerii. Pe munte Petru spune: "Doamne, să rămânem aici! Ce să mai coborâm acolo, unde e atâta infern şi unde ne aşteaptă crucea pătimirilor?". Dar era cu putinţă? De pe vârful muntelui, aşa cum Iisus Hristos privea în jos, la suferinţele omeneşti, ar fi putut rămâne Mântuitorul eternizând Schimbarea la Faţă? Schimbarea la Faţă avea însă altă menire. Învierea va eterniza starea aceea a noului eon, a celei de-a opta zi. Schimbarea la Faţă era numai pregătirea pentru Înviere, anticiparea, pregustarea ei, întărirea în credinţă şi nădejdea Învierii şi a vieţii de veci. Iar noi, aşa cum Evanghelia ne descoperă, privind aceste două lumi: lumea Schimbării la Faţă - chiar şi lumea celei de a opta zi, a Învierii - şi lumea de aici, cu

suferinţele, pătimirile, bolile ei, parcă înţelegem deodată: cer şi pământ, bucurie şi suferinţă, plăcere şi durere, lumină şi întuneric, viaţă şi moarte… De unde aceste perechi dihotomice? Unii filosofi au încercat să spună că tocmai aici se află dinamica vieţii. Dar aceasta înseamnă a eterniza răul. Cât de mult a frământat răul (sub chipul suferinţei, al durerii trupeşti, al suferinţei sufleteşti) conştiinţa umană! Cum răspunde conştiinţa umană la întrebarea: Răul şi suferinţa sunt operă a lui Dumnezeu? Hotărât, răul nu e opera lui Dumnezeu! Dar suferinţa? Nici suferinţa. Suferinţa este consecinţa răului, urmarea răului; trebuie precizat însă dintru început: Nu suferinţa e răul, ci păcatul este răul. Cum se produce suferinţa? Cum o simţi? Mulţi s-au revoltat, au căzut în necredinţă de frica suferinţei. Cei care cercetaţi literatura, gândiţi-vă la un Camus, cu vestita lui carte, "Ciuma". Surprinde răul şi suferinţa lumii, scoţând în relief mai ales suferinţa copiilor. Se zguduie, oare, în tine credinţa, când vezi suferinţa unui nevinovat? Scriptura a răspuns şi la aceasta prin suferinţa lui Iov. Aţi auzit de Maica Tereza, cea care lucra atât de mult printre bolnavi, printre leproşi. Şi ea a spus unei femei bolnave de cancer: Să ştii că Hristos e prezent în boala asta a ta! El te îmbrăţişează cu această boală. Şi biata femeie a răspuns: Roagă-L pe Hristos să nu mă mai îmbrăţişeze cu boala. Era zguduită, sărmana, în suferinţa ei. Vedeţi la ce încercare e pusă Evanghelia însăşi, în faţa durerilor? Dacă ai intra întrun spital cu bolnavi de SIDA (această boală e socotită incurabilă; se va găsi, din mila lui Dumnezeu, şi aici un leac), nu te-ar zgudui? Sau când intri într-un căminspital, unde te întâmpină deopotrivă şi bătrâneţea, cu neputinţele ei, dar şi chipurile desfigurate de boală. Cât de zguduită e atunci conştiinţa umană în faţa Dumnezeului milostivirii, în faţa Dumnezeului luminii şi al iubirii, Care pe Tabor strălucea, în timp ce la poalele muntelui se consuma această privelişte tragică! Cei necredincioşi se revoltă împotriva lui Dumnezeu, dar soluţii nu au. De curând, am citit un interviu acordat de un fost conducător politic român, comunist; el afirmă la un moment dat: "Dacă Dumnezeu există, de unde atâta suferinţă şi nedreptate în lume, şi de unde atâtea războaie şi atâtea pătimiri?". Să răspundem şi noi, atât pentru credincioşi cât şi pentru ceilalţi: Există o singură soluţie, care ne uneşte pe toţi. Una singură: lupta împotriva suferinţei. Altfel, necredincioşii, bunăoară Freud, care spune că viaţa însăşi este un dor pentru moarte, nu dau ca soluţie decât resemnarea sau revolta. Dimpotrivă, pentru omul credincios e nevoie de o analiză a cauzei, cum pe drept cuvânt Ioan Gură de Aur a spus: "Nu suferinţa e răul, ci păcatul". Păcatul, care aduce stricăciunea şi moartea.

Ce înseamnă păcatul? Despărţirea de Dumnezeu. Păcatul e ruptura. O, iubiţilor, să analizăm împreună această temă! Când încerci suferinţa? Când se produce o ruptură. Câtă vreme mâna mea este întreagă, normală, sănătoasă, n-am durere. Dacă se produce o tăietură, chiar şi o mică înţepătură, o ruptură, apare durerea. Deci durerea, în adâncul şi în manifestarea ei, înseamnă ruptura, despărţire. Atunci adâncul durerii - pornim de la viul vieţii, de la experienţa vie (definim păcatul drept despărţire de Dumnezeu sau neascultare de Dumnezeu) - este călcarea voii lui Dumnezeu conştientă şi liberă, cu gând, cuvânt, fapta. Deci păcatul înseamnă călcarea voii lui Dumnezeu, neascultarea, despărţirea şi, prin urmare, suferinţă. Acolo unde s-a produs, nu mai e păstrată armonia, unitatea fiinţei, echilibrul. La copilul lunatic, epileptic, acestea erau formele de manifestare: nu avea linişte în el, se dislocă, se aruncă fie în apă, fie în foc, înaintea unei primejdii. Nu-şi mai găsea locul. E vorba despre pierderea echilibrului, a unităţii şi armoniei. A unităţii cu Dumnezeu, cu Autorul, cu Ziditorul meu şi Mântuitorul meu şi Sfinţitorul meu Duhul Sfânt, şi, în acelaşi timp, unitatea cu întreaga creaţie şi cu armonia ei. Copilul când se naşte, ţipă pentru că s-a despărţit de locul matern. Se desparte apoi de sânul mamei, şi iarăşi ţipă. Apoi, cu vârsta te desparţi de pruncie, de copilărie, de adolescenţă, de tinereţe, de maturitate… de viaţă. Trăieşti în diverse stări această despărţire şi ruptura cu formele ei de durere. Abia atunci înţelegi: Răul stă tocmai în această ruptură din armonia dumnezeiască. Ruptură deopotrivă faţă de Dumnezeu şi faţă de lume. Ruptură, sfâşiere lăuntrică în mine însumi. Şi dacă în această ruptură şi dezechilibru nu-mi mai găsesc locul, atunci, în faţa suferinţei, cum mă comport? Cum sunt în stare s-o suport? Omul necredincios, sărmanul, se revoltă. Soluţie nu are. Caută. De multe ori se spune despre cineva (dacă n-o declară el însuşi) că este ateu. Nu există atei! Un astfel de om s-a revoltat împotriva Dumnezeului celui viu şi adevărat, dar îşi construieşte alţi zei. Un fel de fericire din lumea aceasta. Sau un idol din lumea aceasta: o plăcere, o patimă. Aşa s-au construit idolii, din această revoltă şi cădere originară. Dar idolul pe care ţi-l construieşti nu mai este Dumnezeu; el e din lumea aceasta şi te îngroapă în lumea aceasta. Ar trebui să o ştie toţi ateii. Ei nu sunt fără Dumnezeu; ei îndumnezeiesc altceva. Iar cele pe care le îndumnezeiesc ei sunt morminte văruite. Atunci, în suferinţă, când eu ştiu că ea este ruptura mea de lume şi de Dumnezeu, răspunsul credinţei e tocmai refacerea legăturii mele cu Dumnezeu, atât cu El personal cât şi cu semenii mei. Cineva analiza, iubiţilor, diverse stări ale suferinţei.

 Discută întâi suferinţa mută: când eşti părăsit, eşti atât de doborât încât n-ai nici glas, ca şi copilul din Evanghelie. Nu mai ai putere. Nu -ţi poţi striga durerea. Este ultima expresie a suferinţei.  O altă treaptă e aceea când poţi s-o strigi; şi dacă poţi s-o strigi eşti auzit. Dacă eşti auzit, suferinţa ta o trăieşti nu de unul singur, ci în comuniune. Şi cei din jur se străduiesc să te ajute. Atunci suferinţa e trăită în solidaritate umană. Am relatat nu o dată următorul episod: un avion era gata să se prăbuşească; dar pilotul, inspirat, aproape de la pământ l-a săltat din nou. Toţi cei din avion, care simţeau de acum iminenta prăbuşirii, s-au prins lanţ, unul de altul; şi au uitat de suferinţă în misterul acesta al comuniunii, al iubirii. Hristos spune că păcatul te desparte de Dumnezeu, de Tatăl Ceresc, de Dumnezeire. Iisus înfrunta durerea, lupta împotriva ei. Suferinţa este consecinţa răului, a rupturii, a despărţirii de Dumnezeu. Dar suferinţa nu e răul în ea însăşi. De aceea a şi luat-o Hristos, purtând Crucea. A luat suferinţa şi a descoperit atunci - taină a Dumnezeirii - calea ieşirii din rău, făcând din suferinţă un mijlocitor, un leac, un înger vestitor care îţi arată, te anunţă că a pătruns în tine riscul distrugerii; te anunţă că viaţa ta e opera divină şi trebuie s-o aperi. Şi dacă tu în suferinţă ieşi din ruptura, ai ieşit din lucrul demonului; pentru că demonul este ruptură şi fărâmiţare, sfâşiere, stricăciune şi moarte. Când vorbim de Adormirea Maicii Domnului înţelegem că adormirea ei, spre deosebire de moarte, înseamnă: sufletul nu i s-a despărţit de trup. Or, despărţirea sufletului de trup înseamnă deja stricăciune, iar păcatul aduce stricăciune. Dar dacă tu, în suferinţă te lupţi să refaci legătură cu Dumnezeu, să ajungi din nou la nedespărţire de Dumnezeu, să strigi, să te rogi, tu ai ieşit atunci din lumea stricăciunii, din lumea demonului. Atunci suferinţa te poate înălţa. De ce a zis mai întâi Mântuitorul tatălui copilului: ―Crezi că pot să fac Eu aceasta?‖? Şi sărmanul părinte Îl rugase: ―De poţi ceva, fă!‖. Mântuitorul spune: ―De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui credincios‖. “Cred Doamne! Ajută necredinţei mele!”. A crede înseamnă deja a ieşi din lumea aceasta. Pentru că a crede, precis, înseamnă a crede în Dumnezeu, Care este credincios El însuşi făgăduinţelor Lui. Cel care te-a creat vrea să te şi mântuiască. Atunci, a crede înseamnă a institui sufletul tău, conştiinţa ta, inima ta, în Dumnezeu. Înseamnă a-ţi aşeza

conştiinţa, făptura ta în El, a o reînrădăcina în Izvorul ei, în Dumnezeu, cum S-a descoperit în Fiul Său, Iisus Hristos. A crede în El înseamnă, aşa cum a spus cândva Mântuitorul: ―Aveţi credinţa lui Dumnezeu!‖. Nu mai eşti tu în credinţa temeinică. Când i-a spus Mântuitorul lui Petru: ―Nu carnea şi sângele ţi-au descoperit ţie, ci Tatăl...‖ – deci Tatăl a pus în Petru cuvintele: ―Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu‖. Când eu cred, Dumnezeu pune în mine puterea Lui. Nu mai sunt eu, ci e puterea Lui. Când Petru la început mergea pe valuri, cu ochii la Hristos, cu puterea Lui c ălca pe valuri, ca şi Mântuitorul. Dacă eu am această credinţă dreaptă, atunci când mă aflu într-o boală a mea, într-o încercare a mea, nu mai sunt eu cel care trăiesc în această stare, ci Hristos Dumnezeu, puterea Lui e în mine. În mine lucrează Dumnezeirea. Aceasta trebuie ştiut mereu: că în noi lucrează Cel mai presus de lume. Atunci a strigat tatăl: "Cred Doamne! Ajută necredinţei mele!". Aşa trebuie să strigi! Ajută credinţa mea să fie credinţa în Tine, ca Tu să fii în mine! Nu numai eul meu, ci în eul meu să fie Dumnezeu! Aşa cum Tu, Doamne, în făptura luată din trupul Fecioarei ai pus dumnezeirea Ta, plinătatea Dumnezeirii, şi în sufletul meu să fie plinătatea Dumnezeirii. În toate, Hristos este Icoana, Modelul. Apostolii, în slăbiciunea lor, nu au putut să-l vindece pe lunatic. Mântuitorul a fost trist: "O, neam necredincios! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda?". Ei văzuseră atâtea minuni, îi trimisese Hristos să propovăduiască… Dar când L-au întrebat de ce ei n-au putut, Mântuitorul le-a răspuns că acest soi de demoni - şi în general, demonii - cu rugăciune şi cu post sunt îndepărtaţi. Postul! Noi nu-l înţelegem în profunzimea lui. Postul înseamnă puterea spiritului asupra trupului. "Trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului", zice dumnezeiescul Pavel: În post se afirmă spiritul din mine, lumina divină din mine stăpâneşte asupra trupului, asupra materiei, asupra lumii. Unde a acţionat demonul? Cum a intrat? În ce a constat ispita lui? Eva "a văzut că pomul e bun la gust, frumos la vedere şi că da ştiinţă". Deci a acţionat asupra trupului: bun la gust - pofta trupului; frumos la vedere - pofta ochilor; şi că da ştiinţa - trufia vieţii. Pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţi - adică puterea raţională de a descoperi noi raţiuni, noi sensuri. Ce fel de raţiuni sunt acelea? Rupte de divinitate. Aici lucrează demonul. Postul trebuie privit ca puterea de a te ridica deasupra lumii,

înfrângând pofta trupului; mai ales sub cele două forme: hrană şi sexualitate. În post te-ai ridicat deja deasupra stricăciunii pe care demonul a adus -o în lume. Fără această trăire adâncă nici nu putem să motivăm postul. Dumnezeu nu vrea nici suferinţa, nici moartea păcătosului; ci să luptăm. El ne-a dat o cale, ca prin suferinţă să se înalţe spiritul nostru, să se ascută, să se adâncească. Câţi bolnavi, postind zile îndelungate, au înfrânt diverse boli! Pentru că numai aşa ai depăşit tot ceea ce a adus stricăciunea şi mergi la esenţa, la adânc, la sufletul tău cel nemuritor, care stăpâneşte asupra trupului, şi nu invers. Îmi stăruie în minte acel moment descris de Ava Dorotei, în care ucenicul lui, Dositei, bolnav, cu o febră puternică şi cu un trup istovit, stătea aşezat în pat, acoperit cu ce era pe atunci, tot un fel de cearşaf - o pânză - şi în fiecare dimineaţă venea Ava Dorotei şi îl întrebă: "Cum îţi este? Roagă -te!" Fă din nou legătura cu Dumnezeu, căci faci legătura cu Izvorul vieţii! Căci păcatul te -a despărţit, te-a aruncat în stricăciune şi durere. Refă legătura! Au mărturisit toţi credincioşii că în rugăciune uită de durere, pentru că în rugăciune faci legătura între adâncul din tine şi adâncul dumnezeiesc. Nu uitaţi! Aşa au suferit martirii; pentru că stricăciunea, păcatul, nu ajung până la adânc, până la ultima adâncime. "Dumnezeu a pus în vistierii adâncul" - reţineţi ideea aceasta! Suferinţa se manifestă în straturile superficiale, nu în ultima adâncime. Dacă mintea mea, atenţia mea e îndreptată numai spre locul durerii , acolo unde e boală, atunci eu rămân pironit în boală. Dar dacă eu reuşesc prin rugăciune să refac legătura adâncului din mine (ultima adâncime) cu Dumnezeu, durerea se estompează; şi gândurile negre dispar. Aşa l-a îndemnat Ava Dorotei pe Dositei: "Roagă-te! Roagă-te!" Şi în fiecare zi venea: "Înalţă-te dincolo de lume, dincolo de durerile lumii, dincolo de patimile ei! Înalţă-te!" După câteva zile însă, venind şi privindu-l în suferinţa lui, totuşi îl vede cu faţa mai senină, liniştită: "Dositei, Dositei! Înalţă-ţi inima, cugetul!". Şi Dositei a putut răspunde, tremurând: "Nu mai e nevoie să mă înalţ. Nu mă mai înalţ eu, pentru că a coborât El la mine". Şi din înălţimea Lui a coborât, aşa cum a făcut Dumnezeu totdeauna, şi mai ales în Fiul Său a cob orât, "căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său L-a dat ca toţi cei ce cred în El să nu piară". Toţi care credem în El să nu pierim! Şi toată lumea să creadă! Ca astfel să avem viaţa de veci! Amin.

Părintele Vasile Vasilache - Predică la Duminica a X-a după Rusalii - Familia creştină

Nota red.: Părintele Vasile Vasilache a fost predicatorul Catedralei patriarhale din Bucureşti între anii 1940-1944. În această calitate a rostit aproximativ 400 de predici şi la Radio România, în zilele de Duminică şi la Sărbători, transmiţând de la microfon învăţătura de credinţă către popor. Nu de puţine ori, predicile sale aveau şi un puternic mesaj antibolşevic, fiind extrem de curajoase pentru acele vremuri. Predica de mai jos a fost rostită la microfon în 17 august 1941, la ora 9,30. Această predică, purtând semnătura în original a Părintelui Vasile Vasilache se află în Arhiva scrisă de la Radio România. A fost publicată ulterior în volumul "Pe Căile Domnului – Predici rostite la Radio", 1942. Fraţi creştini, Sfânta Evanghelie de astăzi ne istoriseşte cum un frate îndurerat şi -a adus pe fiul său bolnav la Mântuitorul. Până să vină însă cu el la Domnul Nostru Iisus Hristos, părintele sfâşiat în dragostea sa de suferinţele fiului, alergase în alte părţi pentru tămăduirea lui: la doctorii buni de care auzise, la templele de rugăciuni, şi până şi la vraci dar nimeni nu a putut aduce nici o alinare. În cele din urmă se duse şi la ucenicii Domnului, dar nici ei nu au fost în stare să-l vindece, pentru că ei văzând boala grozavă ce-l muncea pe tânăr, nu credeau că ar putea să-l vindece. De aceea acuma, ca la cea din urmă nădejde pe care o mai avea, părintele rănit de moarte în dragostea sa pentru fiul ce se topea de suferinţă, se duse cu el la Mântuitorul. Şi

îngenunchind înaintea Lui, a zis: "Doamne, ai milă de fiul meu, că este lunatic şi pătimeşte rău şi oriunde îl apucă, îl aruncă la pământ şi el spumează, scrâşneşte cu dinţii săi şi se usucă. Şi am zis ucenicilor Tăi să izgonească duhul, dar n -au putut.‖ Atunci răspunzându-i Iisus, a zis: "O, neam necredincios, până când am să fiu cu voi? Până când am să vă sufăr? Aduceţi-l la Mine!" Atunci Iisus a întrebat pe tatăl tânărului: "Câtă vreme este de când i se întâmplă aceasta?" Şi acela a răspuns: "din copilărie". "Adesea duhul îl aruncă şi în foc şi în apă, ca să -l piarză, dar de poţi ceva, milostiveşte-Te spre noi şi ne ajută!" Iar Iisus i-a zis: "De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede". Şi îndată tatăl copilului a strigat şi cu lacrimi a zis: "Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!"... Şi l-a certat Iisus şi a ieşit demonul dintr-însul şi s-a vindecat copilul din ceasul acela... (vezi Matei XVII 14-21, Marcu IX 14-30). Şi din clipa aceea bucuria deplină a înflorit în familia nenorociţilor părinţi de până atunci. Fraţi creştini, Ce minunat tablou e această vindecare! Un tată care se roagă cu lacrimi pentru vindecarea fiului său, iar Domnul nostru Iisus Hristos, ca un Părinte atotputernic tămăduieşte pe tânăr şi schimbă în bucurie inima îndurerată a acelui tată.... Până la Mântuitorul, aşa ceva nu a fost dat omenirii să vadă, deşi cronicile erau destul de bătrâne. Chiar în statele cele mai civilizate şi culte ale antichităţii, cu totul alta era concepţia despre copii şi creşterea lor. În Grecia mai ales, dar şi la Roma, copiii încă de mici erau luaţi de la familii şi încredinţaţi Statului. El le făcea creşterea şi educaţia în lagăre. Iar pe copiii cei bolnavi, pentru a nu le da de grijă mai mult, îi omora. Pe acele fiinţe plăpânde, care nu le inspirau încredere de vitejie, le arunca în hăurile unei adânci prăpăstii. Şi aceasta se practică atât în civilizata Roma cât şi în cetatea culturii Atena... Iată acuma putem zice că pentru prima dată ne apare acest nou tablou în viaţa omenirii. Un tată îndurerat de boala fiului său, nu-l omoară, ci caută ca viaţa să

aibă şi încă mai mult să aibă. Şi aşa aducându-l la Domnul nostru Iisus Hristos, la Acel ce era viaţa însăşi, la Doctorul sufletelor şi al trupurilor, îi dobândi sănătatea de la Cel bogat în milă şi putere... O, minunată Treime: Dumnezeu, un părinte de familie şi un fiu. Unite toate acestea aduc viaţa, izbăvire de orice durere şi fericire. Altfel, numai copilul lăsat singur, plăpând cum e, şi vânat de primejdii oricând, în orice clipă, poate să sfârşească în chip dureros. De asemenea apoi, numai părinţii şi copii lor nicicând nu pot fi în putere de a alunga toate primejdiile şi de a îndepărta orice suferinţă. Ba încă, numai ei, în dureri, mai mult îşi măresc suferinţa. Un părinte însă, e un sprijin imens pentru copil, dar nu totul şi nici partea principală. E nevoie ca vieţii omeneşti să i se adauge şi cea de-a treia parte a cununii sale pentru deplină izbândire şi fericire. Dumnezeu este Acel care încununează viaţa. Cu El, părinţii şi copiii pot totul: vindecare de orice suferinţă, bogăţie sufletească şi pământească chiar, fericirea aici şi în veci. Fraţilor, precum în credinţa cea adevărată, noi toţi facem parte din familia creştină, toţi fiind mlădiţele care ies din aceeaşi tulpină a vieţii - Hristos Domnul, la fel şi în ceea ce priveşte viaţa noastră omenească, fiecare copil şi fiecare tânăr e o mlădiţă din tulpina unei vieţi... Şi iarăşi, aceste mlădiţe atâta au viaţă, fie duhovnicească , fie omenească, cât sunt în legătură cu tulpina vieţii lor. Căci ia închipuiţi-vă, că aţi tăia aceste mlădiţe de la tulpina lor firească, socotiţi că vor mai învia ele mai departe singure, oricât de multe ar fi la un loc inmănunchiate? Nu. Cine nu-şi păstrează legătura vieţii sale cu Mântuitorul, nu mai e un creştin, ci un păgân. Iar cine se smulge din sânul familiei că un răzvrătit, e un năimit. Şi unul şi altul, fiind ca şi morţi pentru viaţa cea duhovnicească, ori pentru cea familială. Şi de nu le vine chiar imediat pieirea, ea nu întârzie prea mult... Părinţii pentru noi sunt buciumul vieţii. Ei, prin cele două mâini care s -au unit în faţa Sfântului Altar, sunt ca două împărăţii, care s-au făcut una şi puternică pentru a asigura naşterea şi buna creştere a copiilor lor. Pentru aceasta şi Mântuitorul i-a dat putere de taină nunţii, iar Biserica o slăveşte şi o cinsteşte ca pe un astfel de sfânt aşezământ. Familia e o orânduire Dumnezeiască, ea e cel mai vechi aşezământ omenesc. Încă de la creaţie, Dumnezeu a făcut bărbat şi femeie pentru a trăi împreună...

Într-o astfel de binecuvântată familie, fiecare din noi a văzut lumina acestei vieţi. În sânul familiei ne-am născut şi am crescut. În ea ne-am format. Aici ne-am îndulcit din fericirea acestei vieţi. Şi ca nişte păsări, sub călăuza părinţilor, am început să ne deprindem a ne lua zborul în viaţă. Mama şi tata ne -au învăţat să vorbim. Şi tot ei, ne-au arătat ce e bine şi ce e rău. Şi aşa pânza sufletelor noastre e ţesută cu gândurile şi simţămintele părinţilor. Iar bunicii ne-au legănat cu basme în albia tradiţiilor noastre sfinte de credinţă şi de naţionalitate.... Şi aşa, uniţi în această dragoste puternică, părinţii se regăsesc în copiii lor, iar copiii se văd în bătrânii lor părinţi. Iată împărăţiile şi cetăţile de fericire în care am crescut!... Întreaga această aşezare a familiei şi a creşterii copiilor în dragoste de părinţi şi a părinţilor de copii, şi o dată cu aceasta şi în dragoste de Dumnezeu, e temelia vieţii însăşi şi a oricărei fericiri. De aceea astăzi, toate statele creştine au în mare cinste familia astfel aşezată. Şi la această convingere au ajuns, mai mult sau mai puţin, şi păgânii, în afară de Rusia păgânizată de bolşevici care e cel mai mare duşman al familiei. Bolşevicii au ajuns la această duşmănie cu familia, după ce mai întâi au înlăturat religia ca bază de educaţie. Lipsindu-se de această temelie de credinţă în creşterea copiilor, aceşti păgâni ai zilelor noastre au înlăturat şi cea de a doua temelie a vieţii omeneşti, familia. O, păgâne bolşevic, cu ce drept smulgi pe copiii poporului din braţele părinteşti ale Bisericii? Răspunde păgâne, cu ce drept lipseşti pe copiii norodului de bucuria şi fericirea pe care o au în familiile lor? Te întreb din nou păgâne, cu ce drept iei cu forţa pe fii din braţele părinteşti? De ce toate acestea? I-ai creat tu pe aceşti copii? Venit-au ei pe lume prin puterea ta, păgâne? De ce cauţi atunci să distrugi familiile care dau naştere acestor copii? Răspunde păgâne, pentru ce lipseşti mii şi milioane de copii de o educaţie creştină? De ce lipseşti pe aceşti copii şi de cea de a doua mângâiere a vieţii lor pe care o au de la părinţii lor? De ce cotropeşti acest drept sfânt al familiilor de aşi creşte copiii lor? Ce urmăreşti? Fericirea copiilor? O, nu! De mii de ori nu! Tu urmăreşti altceva. Nenorocirea lor şi a familiilor lor, nimicirea lor, omorârea lor chiar!...

Tu păgâne, nu vrei să li se dea o creştere creştină, pentru ca tu să le omori conştiinţa, cugetul lor, şi aşa să cobori fărădelegile tale în inimile lor. Şi aşa să -i poţi face, nestingherit de nimeni, după chipul şi asemănarea ta, fii ai diavolului... Tu păgâne cotropitor, îi răpeşti pe copii din braţele părinteşti pentru ca să răpeşti astfel iubirea pe care le-ar fi coborât-o în suflete părinţii lor: iubirea de nevinovăţie, iubirea de adevăr, de bine, de frumos, iubirea de Dumnezeu, şi dragostea de a lupta contra răului. Pe când tu, păgâne, în locul acestei iubiri, verşi în sufletul copiilor ură şi vrajbă şi duşmănie de orice virtute, adevăr şi sfinţenie. Tu păgâne, nu iubeşti copii. Tu îi urăşti, de aceea îi iei de la părinţi. Tu îi iei ca pe nişte mlădiţe din buciumul vieţii, ca să-i omori mai întâi sufleteşte şi apoi şi trupeşte. Tu urăşti pe Dumnezeu pentru că eşti fiul satanei. Tu urăşti familia dintru început, de când ai aruncat-o din Rai. Tu urăşti copiii, pentru nevinovăţia lor. Şi aşa, pe toţi, în ura ta, cauţi să-i faci asemenea ţie. Şi e drept că în parte ai reuşit ca din Rusia să faci o împărăţie a satanei. Dar ascultă acuma ce zice Domnul Dumnezeu despre sfârşitul tău, păgâne: "Pentru că ai uitat pe părinţii ce te-au născut, şi nu ţi-ai adus aminte de Dumnezeu Cel ce te-a zidit... Ca focul s-a aprins mânia mea, care va arde până la iadul cel mai de jos, va mânca pământul şi roadele lui şi va pârjoli temeliile munţilor. Strânge-voi împotriva ta necazul şi voi cheltui asupra ta toate săgeţile Mele. Istoviţi veţi fi de foame, şi prăpădiţi de lingoare şi molimă rea; voi trimite asupra ta dinţii fiarelor, veninul târâtoarelor de pulberi le voi trimite. De din afară vă va pierde sabia iar prin case groaza - pierzând pe tânăr şi pe tânără, pe copilul de tată şi pe bătrânul acoperit de cărunteţe. Te voi împrăştia şi voi şterge pomenirea ta de printre oameni" (Deut. XXXII, 18-22-26) Fraţi creştini, În ceasurile grele ale vieţii noastre, de nenumărate ori am izbândit, pentru că părinţii noştri au ştiut să se roage lui Dumnezeu... În Rusia unde conducerea bolşevismului a căutat să distrugă biserica, familia şi pe copii, iată că Dumnezeu le-a trimis salvarea acestor aşezăminte sfinte. Să fim siguri că acolo în ceruri, mai aproape de Dumnezeu, părinţii copiilor de astăzi din Rusia s-au rugat cu lacrimi, spunând ca şi părintele din Sfânta Evanghelie:

Doamne, ajută neputinţii noastre. Scapă pe copiii noştri de duhul stăpânirii celei diavoleşti care atât de cumplit îi munceşte... Şi iată că şi de data aceasta, vindecarea a venit. Căci biruinţa e cu orice copil şi cu orice famile, care au pe Dumnezeu cu ei. Cu Dumnezeu să fim şi noi acum şi în veci şi vom birui pe orice vrăjmaş, căci Împăratul tuturor veacurilor e Împărat Atotputernic. Amin! (Protos. Dr. Vasile Vasilache Bucureşti, august 1941)

Ierodiacon Visarion Iugulescu - Predică la Duminica a X-a după Rusalii Despre existenţa diavolului

Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el, iar copilul s-a vindecat din ceasul acela. (Matei XVII, 18)... Fraţi creştini, Dureros lucru este să aibă cineva un copil şi acela să fie bolnav de o boală fără leac. Orice ar face părinţii unui astfel de copil, supărarea le apasă mereu sufletul şi i face nefericiţi. Orice bucurie ar avea în viaţă, gândul lor se duce mereu la copilul bolnav, singurul lor copil. Câte nu fac părinţii ca să -l scape?! Nu e leac de care să audă şi să nu-l încerce. Cheltuiesc oricât de mult cu nădejdea că copilul se va face sănătos. Un astfel de tată nenorocit ne înfăţişează Sf. Evanghelie de astăzi. Acest tată avea un singur copil care era stăpânit de un duh rău. Diavolul îl chinuia îngrozitor, aruncându-l când în foc, când în apă. Multe mijloace o fi încercat bietul om, ca să şi vadă copilul sănătos, dar în zadar. Auzind însă de multele minuni ale Domnului Hristos, a alergat grăbit să -L roage ca să-i vindece copilul. Iată-l ajuns în faţa blândului Iisus. A căzut în genunchi înaintea Lui şi I-a zis: "Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă". Iisus, răspunzând, a zis: "O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceţi-l aici la Mine." Domnul Hristos era în ultimul an al predicării Sale şi era cu puţin timp înainte de patimile şi moartea Sa pe Cruce. De aceea, Le-a zis neam necredincios şi

pornit la rău. Ştia ce are să-I facă acest neam viclean, cât de curând. Totuşi, mila Sa nemărginită, întrecu răutatea lor şi tămădui copilul, scoţând demonul din el. Astăzi vă vorbesc despre existenţa diavolului şi să nu vă miraţi că folosesc cuvântul acesta drac, pentru că aşa îşi este numele lui adevărat. Cuvântul acesta înseamnă: vrăjmaş, potrivnic şi e păcat a da lui ceva, aşa cum veţi auzi din această predică. Citind despre chinul acestui copil şi a altor îndrăciţi despre care ne vorbesc Sfintele Evanghelii, înţelegem că parcă niciodată puterea satanei nu s -a arătat mai înverşunată ca atunci, pe vremea Mântuitorului. Diavolii se încuibaseră mulţi şi-i chinuiau în diferite feluri. În unii era câte un diavol, în alţii erau mai mulţi, chiar câte o legiune în unii, adică 6.000 de draci. Aceste duhuri necurate erau îngăduite de Dumnezeu să intre în trupurile lor, fiindcă erau zămisliţi în posturi şi sărbători, în chefuri şi beţii, în vremea când nu este îngăduit bărbatului să se apropie de femeie, soţii nemaipăzind legea dată de Dumnezeu lui Moise. Vedem, de altfel, că şi astăzi nu se mai ţine seama de sărbători, de posturi şi sunt zămisliţi copii în fărădelegi şi mari păcate. Dumnezeu îi părăsise şi îngăduise demonilor ca să chinuiască în diferite feluri pe mulţi copii şi oameni din vremea aceea. Dar, satana lucrează şi astăzi în lume cu multă putere şi cu mare dibăcie. Scriptura vorbeşte despre duhul necurat care lucrează în fiii neascultării. Aceşti fii sunt toţi oamenii care trăiesc numai după poftele lor. Diavolul lucrează în toţi cei necredincioşi, aşa cum lucrează meseriaşul în atelierul lui, folosindu-se de înclinarea omului spre păcat. O mare iscusinţă are satana şi lucrează în aşa fel ca să nu fie băgat de seamă şi oamenii să creadă că nu există drac, astfel el lucrând netulburat. Dar, oricât ar vrea să-şi ascundă existenţa, mulţi, chiar şi dintre necredincioşi, mai bagă de seamă că există. Când văd răutatea faptelor, unii zic: "Iată cum şi-a băgat satana coada", sau "Iată ghearele diavolului, ale duhului necurat". Când văd câte un om rău, mulţi zic despre el că este dracul gol. Sunt beţivi care îşi dau seama că merg la prăpăd, la moarte sigură, dacă mai beau şi nu se pot opri. O putere vrăjmaşă îi ţine încătuşaţi. Să nu fie, oare, demoni ai beţiei? Nu se poate! Sunt oameni care fumează, tuşesc din greu, doctorii îi opresc şi le spun să nu mai fumeze că se distrug singuri; ei ştiu bine că sunt apucaţi în

ghearele pierzării, dar nu se pot opri. Sunt ca fluturii de noapte care -şi pârlesc aripile la flacăra lumânării sau a lămpii şi, totuşi, dau buzna la flacără până cad morţi. Sunt ca muştele care sorb din otravă şi sunt atrase de dulceaţa acelei otrăvi şi nu se pot îndepărta până mor lângă ea. Să nu fie, oare, demon, să nu fie diavol? Nu se poate! Aşa fac şi aceşti oameni împătimiţi, care se distrug prin stupefiante, băuturi alcoolice şi multe altele. Sf. Scriptură spune că de la început diavolul a fost ucigaş. El a învăţat pe Eva să mănânce din pomul oprit şi tot el a învăţat pe Cain să -şi omoare fratele. El a învăţat pe Noe să se îmbete şi tot el a învăţat pe Ham, fiul lui Noe, să râdă de tatăl său. El a învăţat pe David să desfrâneze şi tot el a învăţat lumea, până la potop să nu asculte şi să nu creadă în Dumnezeu. El a învăţat pe oamenii din Sodoma şi Gomora să facă desfrânare, sodomie, malahie şi tot felul de păcate şi tot acelaşi, satana, învaţă lumea la rele şi la tot felul de păcate şi acum. Sunt unii oameni liniştiţi şi aşezaţi la vorbă, sunt însă alţii atât de spurcaţi la gură, că-ţi vine să zici că nu ei vorbesc, ci diavolul vorbeşte prin gura lor. Sunt unii aşa de furioşi că sparg farfuriile cu mâncare, rod paharele în gură, dărâmă mese, scaune şi sunt în stare să facă chiar omor, căci aşa vrea nimicitorul, diavolul. Cine a văzut un om rău ca acesta, nu-l mai uită şi zice îngrozit: acesta e dracul gol. Cred că aţi auzit şi poate mulţi aţi văzut. Duhurile necurate s-au încuibat în aceşti oameni, de când au fost mici şi chiar din pântecele maicii lor, pentru multele păcate pe care le-aţi auzit, precum şi pentru urâtul obicei pe care-l au unii părinţi de a da necuratului pe ei şi pe copiii lor. Unii copii au crescut în casă, auzind numai blesteme, înjurături şi drăcuieli. Cutremurătoare este povestirea unui profesor, pe care am citit -o într-o carte. El povesteşte cum, făcând o plimbare prin mahalaua unui orăşel unde se mutase de curând, întâlni pe o străduţă un copil la cinci anişori, într -o cămăşuţă ruptă pe el, murdar, slab şi buburos. "Al cui eşti tu, măi?" întrebă profesorul. " Al dracului" răspunse copilul. "Cum te cheamă, măi?" "Satana!" "De unde vii, măi?" "Din iad" răspunse copilul. Profesorul rămase uimit de răspunsul acestui copilaş de cinci ani şi cercetă să vadă unde intră şi la ce casă locuieşte. Astfel, află profesorul că mama copilului se certa foarte des cu tatăl lui care era beţiv şi-i zicea: "Ce ai făcut, drace, ai venit iar beat pe capul meu?!" Omul îi răspundea cu înjurături şi ameninţări.

Copilul, speriat, fugea în acest timp în braţele mamei, dar ea îl alunga zicând: "Fugi, satano, nu mă mai necăji şi tu, că sunt destul de amărâtă eu de când trăiesc în acest iad de casă." Astfel de cuvinte a auzit acest copil până atunci. Aşa a învăţat el de la mamă -sa, că pe tatăl lui îl cheamă dracul, iar pe el satana şi trăiesc în iad. Iată ce groaznice urmări pentru creşterea unui copil într-o astfel de casă părintească. Părinţi, aveţi milă de copilaşi că veţi răspunde de ei în faţa Dreptului Judecător. Daţi-le pilde bune de urmat, învăţaţi-i rugăciuni, cântări sfinte şi rugaţi-vă împreună cu ei, ca să le fie şi lor bine, şi aici şi dincolo. Iată isprăvile necuratului. În altă parte, o familie liniştită petrece în dragoste şi îşi iubeşte copilaşii. Dar, deodată, ca din senin, intră ura şi dezbinarea, se ajunge la ceartă, la bătaie şi divorţ, spulberându-se iubirea. Se miră o lume întreagă de o astfel de familie care, altădată, era aşa de bine şi zic: "Vai, cum şi-a băgat satana coada în casa oamenilor acestora! Aşa este, el şi-a băgat coada şi gheara. Oare, nu este diavol? Atunci, cine face toate lucrurile acestea? Dar, pentru ca să cunoaşteţi că, cu adevărat, există diavol şi că lucrează în multe feluri, ascultaţi o preţioasă povestire a Sfântului Ciprian din Antiohia Siriei. Acesta, înainte de a se converti la creştinism, a fost unul dintre cei mai mari vrăjitori de pe timpul împăratului Decie. Iată ce spune Sf. Ciprian: "Să mă credeţi pe mine, fraţilor zicea el cu lacrimi creştinilor să mă credeţi pe mine, că eu l-am văzut pe diavolul, i-am adus jertfă, l-am rugat pe el şi l-am sărutat. Eu am vorbit cu dânsul, ca şi cu un prieten, precum şi cu acei care erau mai mari acolo cu el. Şi el m-a iubit mult şi mi-a lăudat înţelepciunea şi ascultarea mea de el. O ceată de draci mi-a dat scaraoschi ca să-mi slujească. Capul lui era încununat, iar chipul lui şi al celorlalţi era în diferite culori. Când se întorcea încoace şi încolo se cutremura tot locul acela şi mulţi demoni, lângă scaunul lui, stăteau cu diferite rânduieli de treburi." Aşa aflăm din Vieţile sfinţilor că mucenicul acesta, Ciprian, pe când slujea idolilor înainte de a deveni creştin, făcea mari minuni cu ajutorul dracilor. Ajunsese până acolo că schimba văzduhul, pornea vânturi, slobozea tunete şi ploi, tulbura valurile mărilor, aducea vătămări şi boli oamenilor. Ca să aibă şi mai multă putere, mânca după apusul soarelui ghindă de stejar.

Atât a fost de puternic în vrăji şi năluciri, că făcea să vorbească morţii din morminte. Pe mulţi i-a învăţat să zboare prin văzduh, pe unii să înoate cu luntrea prin nori, iar pe alţii să umble pe ape ca pe uscat. Mulţi veneau la el cu necazurile şi supărările lor ca să le ajute cu drăceasca putere de care era cuprins. Prin farmecele lui s-a prefăcut în chipul unei fecioare, numită Iustina, şi s -a dus la tânărul care o dorea, iar acesta, văzând chipul Iustinei, a sărutat-o zicând: "Bine ai venit la mine, frumoasă Iustino!" S-a făcut Ciprian în femeie şi în pasăre şi a adus multe ispite Iustinei, vecinilor şi rudelor ei. Pe Sf. Iustina a îmbolnăvit -o aşa de tare încât zăcea în pat şi plângea maica sa pentru dânsa, crezând că moare. Toate acestea le făcea Ciprian cu duhurile drăceşti, înainte de a fi creştin, pe unii lovindui cu boli, iar altora rănindu-le dobitoacele şi aducându-le necazuri. Iată, deci, existenţa diavolului. Dacă citim vieţile sfinţilor, observăm că toţi sfinţii au fost ispitiţi într -un fel sau altul de către satana. Până acolo au mers necuraţii, că au îndrăznit să ispitească şi pe Domnul Hristos. Satana, acest ucigaş de oameni, n -a încetat niciodată să înşele lumea prin fel de fel de chipuri. El are şi astăzi o mulţime de vrăjitori şi vrăjitoare. Dacă în lumea noastră de astăzi se întâmplă atâtea răutăţi, atâţia soţi se despart şi nu le mai e milă de copii, e datorită acestor vrăji, acestor duhuri necurate. Pe o scară foarte mare a învăţat diavolul pe mulţi să practice spiritismul, care este atât de periculos pentru că nu poate oricine să cunoască rătăcirea. Diavolul atacă şi tăgăduieşte religia prin spiritism şi iată cum: spiritiştii fac adunările lor în anumite case pe care nu se feresc să le împodobească chiar cu icoane, candele şi cruci. La începutul şedinţelor aprind lumânări, ca şi când s-ar face un parastas, spun rugăciuni, chiar şi fac semnul crucii şi ţin post pentru ziua de şedinţă. Vedeţi cum îmbracă diavolul mantia de lumină? Sub forma acestor lucruri sfinte cheamă spiritele morţilor şi aşa înşeală şi pe cei credincioşi, care spun că, dacă ar fi lucru necurat, n-ar avea icoane, cruce, candelă şi rugăciuni. De aceea, trebuie să fie atent creştinul, să nu caute ajutorul nicăieri, decât la Dumnezeu prin slujbele bisericii. Am citit într-o carte ortodoxă că, la o şedinţă de spiritism din Franţa, cineva a întrebat pe satana ce trebuie ei să creadă despre existenţa dracului. Răspunsul a fost prompt: "Nu există!" Răspunsul acesta a fost dat în multe locuri. O altă întrebare adresată unui spirit a fost dacă mai există altă lume şi răspunsul a venit pe loc: "Nu există altă lume!" Participanţii la şedinţa de spiritism au întrebat

atunci: " Dacă nu se află altă lume, tu, care ne vorbeşti şi ne răspunzi, de unde vii?" S-a făcut tăcere adâncă şi nu s-a mai auzit nimic. Altădată, un suflet a fost întrebat dacă este trimis de dracul şi a răspuns că nu. A mai fost întrebat dacă religia ortodoxă este bună de urmat şi dacă preoţii trebuie ascultaţi. Răspunsul a fost scurt: " Nu!" Iată existenţa diavolului, iată tatăl minciunii dracul care a înşelat pe mulţi creştini şi chiar pe unii sfinţi mari, aşa cum vedem în vieţile lor. Sfântului Grigorie Decapolitul i s-au arătat diavolii în multe feluri. Veneau la el în şerpi care-l muşcau de picioare în diferite lighioane; odată, chiar spre ziua de 9 martie, strălucind de lumină mare, s-au arătat 40 de diavoli cu cununi pe capete şi au zis către Sf. Grigorie: "Noi suntem cei 40 de mucenici şi am venit să-ţi dăm putere asupra dracilor." Sf. Grigorie, cunoscându-i cu darul lui Dumnezeu, i-a certat şi s-au făcut nevăzuţi. Sfântului Simion Stâlpnicul i s-a arătat diavolul într-o noapte în chipul unui car cu cai de foc, care a venit să-l ia, pentru bunătăţile lui, la Dumnezeu, ca pe Sf. Ilie. Necunoscând înşelăciunea vrăjmaşilor, a zis: "Doamne, facă -se voia Ta cu mine, păcătosul" şi, făcându-şi semnul Sf. Cruci, a ridicat piciorul ca să păşească în şareta care venise, dar, pe loc, a pierit totul. Unui alt sfânt cu numele Iacov, venind diavolul, i-a dat sfatul să aprindă candela, lumânări şi să tămâie ca să primească pe Domnul Hristos, căci va veni în noaptea aceea să-i răsplătească pentru multele osteneli. Pe la miezul nopţii a venit la el Antihrist cu strălucire multă, iar Iacov, deschizând uşa chiliei, s -a închinat lui, crezând nălucirea, dar diavolul, lovindu-l în frunte, a fugit înapoi şi s-a stins. A doua zi, Iacov, spovedindu-se la un bătrân, acela i-a spus că l-a batjocorit satana. Plângând el mult greşeala sa, s -a dus la o mânăstire să-şi facă canonul. Astfel, sunt pline sfintele cărţi ortodoxe de exemple care ne dovedesc existenţa diavolului. Dar oamenii s-au obişnuit şi au ajuns aşa de nesimţitori şi reci, încâ t unii din ei, deşi spun că nu cred în existenţa duhurilor necurate, totuşi, cu gura propovăduiesc mereu existenţa lor. Spun că nu există diavol, dar diavolul îi pune la cale să înjure pe Dumnezeu fără frică, că n-are cine să-i pedepsească. Aşa au ajuns bieţii oameni într-o necredinţă vrednică de plâns, că nu mai cred nici că mor. Întocmai ca dobitoacele pentru tăiat, care văd lemnele şi focul aprinzându -

se, văd căldarea fierbând cu apă şi cuţitele ascuţindu-se şi tot nu le vine să creadă că pentru ele se pregătesc toate acestea. Aşa era un necredincios care, mergând cu căruţa în pădure la lemne, întâlni pe un oarecare Vasile, om cu frică de Dumnezeu, căruia îi zise în bătaie de joc: "Auzi măi, Vasile, departe e iadul, căci aş vrea să ajung acolo până la ora 12 şi tu, cu cărţile tale, trebuie să ştii!" Omul nostru îi răspunse cutremurat: "Dumnezeu să te ferească de calea aceasta, Ioane! Că, de, să ştii, de acolo nu mai vii niciodată cu sufletul. Dar să ştii că, dacă ai să mori în necredinţa aceasta, ai să v ezi tu la moarte cam cât este până la iad." Batjocoritorul se duse în pădure şi se apucă să taie un copac mare. Copacul căzu, însă, peste el şi, pe loc, îl omorî. Exact la ora 12 ajunsese în iad, aşa cum a dorit, pentru că astfel de necredincioşi şi batjocoritori ajung, fără nici o judecată, drept în iad, ca şi cei spânzuraţi şi cei care îşi iau viaţa singuri. Mare pericol e necredinţa şi batjocura necredincioşilor. Aceştia sunt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi grozavă pedeapsă îi va ajunge. Dar, cine poate să scrie cu deamănuntul toate ispitele, vicleşugurile, amăgirile şi înşelăciunile satanei?! Noaptea şi ziua el împleteşte curse, căci, duh fiind, ajunge îndată în orice timp şi în orice loc şi înşeală şi pe cei păcătoşi şi pe cei drepţi. Iată de ce ne-a lăsat Dumnezeu loc de adăpost Sfânta Lui Casă, cu toate darurile de sfinţenie. Dacă omul nu vrea să vină la biserică, cade în ghearele spurcaţilor demoni, care-l învaţă să facă tot felul de rele. Starea omului de pe urmă se face mai rea ca cea dintâi, căci diavolul mai ia în ajutor încă şapte duhuri rele şi vine asupra omului şi-l aruncă în mari păcate şi cu lanţuri grele îl leagă. Prizonierii sunt, de obicei, bine păziţi şi, aşa, şi satana ştie să -şi păzească supuşii, fiind cu mare băgare de seamă ca să nu-i scape nici unul din gheare. Iată un lucru la care să ne gândim cu grijă toţi şi să ne controlăm viaţa ca nu cumva să ne aflăm sub legăturile vreunul păcat şi, astfel, să fim prizonierii diavolului. Copilul îndrăcit din Evanghelia de astăzi n-a venit el singur la Iisus, ci a fost adus de tatăl lui. Şi astăzi, ca un om să vină la Dumnezeu, la Biserica Lui, are nevoie de ajutorul altuia. De aceea, părinţi, aduceţi-vă copiii la Iisus, cu toţii trudiţi-vă ca şi acest tată nenorocit să aduceţi cât mai multe suflete la Dumnezeu. Ştim că e nevoie de multă răbdare şi stăruinţă, dar aceasta este fapta plăcută înaintea Domnului. Făcând astfel, ascultăm şi noi cuvântul Domnului care a zis atunci acelora: "Aduceţi-l aici la Mine!"

Aceasta nu înseamnă că, dacă l-am adus o dată la biserică şi i-am vorbit de credinţă şi de fapte bune, gata ne-am făcut datoria şi nu mai avem ce-i spune! Trebuie mereu să-l aşteptăm şi să insistăm până când se tămăduieşte. Nu este destul ca cineva să fie chemat la masă, ci mai trebuie să şi mănânce din ce este pe masă, după cum nu este destul să vină cineva la doctor, ci trebuie să ia şi doctoria care i se dă. Cei care sunt mai curând aduşi la Dumnezeu au nevoie de un tratament mai bogat şi întotdeauna trebuie ajutaţi, fiindcă împotriva omului credincios diavolul asmută toţi câinii lui ca să nu-i scape nici unul. Atunci încep robii lumii şi păcatului să insiste pe lângă cel credincios şi să-l poftească la petreceri şi îl urmăresc cum urmăresc câinii pe iepuri. Diavolul îl ispiteşte acum mai mult ca altădată, căci el toarnă atâta foc în patimile care îl stăpâneau până atunci, încât bietul om poate să fie trântit mai rău ca înainte. Aşa ajunge să spună că nu mai bea şi, iată, vine acasă mai beat ca oricând, sau că nu mai fumează şi întâlneşte întocmai atunci pe unul pus de diavol care-i întinde pe gratis pachetul cu ţigări. I se ridică, astfel, îndoieli în suflet şi chiar gânduri urâte şi ocări faţă de adevăratul Dumnezeu, pe care până atunci nu le-a avut. Câţi credincioşi nu se plâng şi zic: " Până n-am venit să cunosc credinţa, nu erau în capul meu atâtea gânduri urâte şi murdare!" Diavolul ispiteşte continuu şi şopteşte creştinului să nu se mai ducă la biserică, îmbiindu-l la alte treburi. Unora le zice: "Eşti prea păcătos, nu te mai iartă Dumnezeu, degeaba te duci mai bine distrează-te, fă şi tu ca toată lumea." Altora le zice astfel: "Eşti prea bătrân, dacă n-ai fost când erai mai tânăr ca să mai faci o metanie şi să spui o rugăciune, acum ce să mai cauţi la biserică, ba mai râd şi alţii de tine." Celui tânăr îi spune: "Ai vreme să mergi la biserică, mai încolo când vei fi bătrân!" Celor care urmează mai des la biserică şi şi-au schimbat viaţa are diavolul grijă să le pună oameni răi pe cap, care să le spună că s-au rătăcit şi s-au făcut pocăiţi. Dar, cu toate vicleşugurile diavolului, omul care a învăţat să desluşească lucrurile minunate ale mântuirii, vede că acestea sunt doar zvârcoliri ale satanei ca să nu -i scape prada din gheare. Vede diavolul că-l scapă şi latră la el, ca un câine, noaptea, la lună. Latră diavolul când prin unul, când prin altul. Oriunde veţi auzi pe satana lătrând, să ştiţi că acolo este un om al lui Dumnezeu care face fapte bune şi merge bine pe calea credinţei. De aceea latră satana, că este

iadul în primejdie. Când el urlă mai tare, să ştiţi că pentru noi este un semn bun. Bucuraţi-vă, că tot aşa lătra el pe sfinţi şi pe primii creştini. Ar fi mai rău dacă n -ar lătra, fiindcă ar însemna că suntem prinşi undeva cu vreun păcat, cu vreo patimă şi el ne are în gheare. Tace şi le spune tuturor: " Tăceţi din gură, că acesta este de -al nostru!" Cu toţii ştim că atunci când mergem cot la cot cu lumea necredincioasă nu ne zicea nimeni nimic. Cum am rupt legăturile păcatului, ieşind din calea lumii, a început lătratul diavolului prin uneltele lui. Are şi el uneltele lui şi nu te lasă, te urmăreşte mereu zicând că ai ieşit din rândul lumii. Prin urmare, trebuie să ne fie ruşine şi frică de lume, iar nu de Dumnezeu. Iată diavolul, iată existenţa lui! Dar latră câteodată chiar prin gura celor din casa ta. Nu mai vorbesc câte unelte are el în lume, că cei mai mulţi nu te învaţă la bine, ci la rău. Pe toţi îi auzi zicând: "Ia şi bea, ia şi mănâncă, hai la distracţii şi chefuri, hai la păcate! Se îndeamnă unul pe altul la rele, după cum îi învaţă diavolul în ascuns şi aşa-i prinde moartea pe mulţi. Să ia seama fiecare şi să vadă starea lui sufletească, că diavolul a băgat de seamă cum mulţi creştini se feresc de păcate mari. Dar ei ajung să le nesocotească pe cele mici, uitând că tocmai printr-o greşeală mică se strecoară necuratul. E destul să intri într-un anturaj rău, că faci apoi toate relele ca la început. E destul să vezi un film imoral, o revistă pornografică, că ţi-ai spurcat mintea şi ai căzut din zbor de pe cerul senin şi curat ca o pasăre care a fost împuşcată în aripă. Ţinta de împuşcare a diavolului o formează cele două aripi ale creştinilor, care sunt mintea şi inima. Diavolul este un mare şi iscusit vânător de astfel de păsări care zboară sus. El pe acestea le urmăreşte ca să le arunce jos. El nu umblă după păsări moarte, sau după cele rănite de care este sigur, ci aleargă după creştinii cei vii care, folosind cele două aripi, se ridică sus, la înălţimi, prin rugăciuni, meditaţii şi fapte bune. De aceea, el caută mereu să vâneze pe adevăraţii creştini, când prin ispitele plăcerilor, când prin ispitele durerilor şi necazurilor. Creştinii, care se roagă sau fac fapte bune numai ca să le meargă bine pe aici, se poticnesc când văd că nu li se împlinesc rugăciunile şi, mai ales, atunci când văd că au parte de pagube şi supărări tocmai ei care vin la biserică, care se roagă şi postesc. Foarte puţini creştini ştiu că acestea sunt cu îngăduinţa lui Dumnezeu şi reprezintă diferite canoane de pe urma bunei spovedanii. Odată, a venit cineva la biserică să dea nişte slujbe pentru binele casei. Întorcându se acasă, a pierdut poşeta cu actele şi două mii de lei. Altul, care nu se spovedise

niciodată, după ce a făcut prima spovedanie, în noaptea următoare i -au spart hoţii casa şi i-au luat tot. Iată ispită îngăduită de Dumnezeu. Unora, după ce s-au lăsat de păcate şi de patimi şi au luat hotărâri de întoarcere la Dumnezeu, li s-au întâmplat diferite necazuri pe la servici, fiind mutaţi într-un loc mai rău, sau chiar daţi afară. Pe alţii i-au supărat copiii cu neascultarea sau le îngăduie Dumnezeu ca să le vadă credinţa. Pe ce-ai vrea, oare, să-ţi dea Împărăţia Lui? Am văzut deci câte curse are ispititorul şi cum ispiteşte el în toate treburile. Peste tot este gheara lui şi lumea mai spune că nu există diavol şi nu există iad. Mântuitorul ne spune în Sf. Evanghelie de astăzi pe care am ascultat -o că nu numai că nu există diavol, ci că sunt chiar mai multe soiuri de draci. Aceste soiuri de draci aruncă sufletul şi trupul omului în focul ispitelor şi-l limpezeşte în apa uitării de Dumnezeu. Aşa ajunge omul să se afunde şi mai mult în păcate, în necredinţă şi în deznădejde. De aceea, Domnul Hristos ne recomandă postul şi rugăciunea ca arme împotriva diavolului. Iisus Mântuitorul ne aşteaptă să venim la El cu toate necazurile şi ispitele noastre şi să-L rugăm şi noi să ne ajute aşa cum a ajutat tatălui din Sf. Evanghelie de astăzi, căruia i-a primit rugăciunea şi i-a tămăduit singurul copilaş pe care îl avea. Şi noi avem un singur copilaş: sufletul, pe care dacă l-am pierdut mai bine ar fi fost să nu ne fi născut. Grozav lucru este să stăm o veşnicie întreagă cu urâţii şi spurcaţii aceştia. Să ne trezim, fraţi creştini, şi să credem din adâncul sufletului că există diavol şi iad şi există chinurile veşnice care aşteaptă pe toţi păcătoşii. Să nu ne amăgim cu gândul că Dumnezeu este bun şi ne iartă, că de aceea se întrece lumea la rele. Dumnezeu ne mai şi pedepseşte, ca pe copilul cel rău şi neascultător şi, de aceea, ne trimite necazuri, supărări şi boli de tot felul ca să ne trezească şi să ne înţelepţească şi astfel să facem voia Lui. Dumnezeu e bun, dar e şi drept şi, dacă noi nu ne trezim, ne va da pe mâna celor spurcaţi şi urâţi, că iadul şi chinurile lui sunt făcute aşa cum spune Mântuitorul pentru diavoli. Dar cu ei se vor duce şi ceilalţi creştini care nu ascultă de legea şi cuvântul Domnului. Fraţi creştini, să ne trezim, nu vă luaţi după lume, nu ascultaţi lătratul demonilor. Ţineţi drumul drept, drumul credinţei, al bisericii. Rugaţi-vă, căci puţin a mai rămas, şi nu ziceţi ca necredincioşii: "O, de când se spune că vine sfârşitul şi n -a

mai venit!" Iată, e gata să vină. Semnele le vedem şi toate ne spun că Stăpânul e la uşă şi e gata să plătească fiecăruia după faptele lui. Rugăciune Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule, Cel ce ai venit să mântuieşti neamul omenesc din robia satanei, ceartă Tu duhurile cele necurate, care ne ispitesc şi ne îndeamnă la rele şi dă-ne credinţă tare, Doamne, ca să putem şi noi să-Ţi urmăm Ţie şi să Te slăvim aici în viaţa aceasta câte zile ne-a mai rămas, iar dincolo să fim cu Tine în vecii vecilor. Amin.

Părintele Iosif Trifa - Predică la Duminica a X-a după Rusalii - Vindecarea lunaticului - Cum să scăpăm de patimi şi păcate?

Un bolnav s-a apropiat de mine, astă-vară, într un sat. Nu tuşea acest bolnav, nu şchiopăta şi nici un alt fel de beteşug n-avea în oasele lui. Purta însă în sufletul lui o boală grea: beţia! – Am încercat să mă las de beţie, domnule părinte, şi nu pot! mi se plângea omul. Am iscălit hotărârea în «Lumina Satelor», am ţinut -o până la un loc, dar, după o vreme, şi mai cumplit m -am îmbătat. Ce să fac ca să mă pot scăpa de acest rău?… Ca răspuns eu i-am deschis Noul Testament şi am citit împreună cu el evanghelia fiului îndrăcit, de mai sus, şi i -am arătat că patru lucruri ne spune această evanghelie:  Întâia dată ne spune că un copil avea „duh mut“, care îl chinuia şi „îl arunca în foc şi în apă“.  A doua oară, că părinţii lui l-au adus la Iisus.  A treia oară, că i-a fost mai rău când s-a apropiat Iisus de el şi,  a patra oară, că s-a tămăduit deplin. – Vezi, omule! i-am zis bolnavului, şi tu trebuie să treci prin aceste patru stări, ca să te poţi mântui. Întâia dată trebuie să ne dăm seama că „duhul mut― din evanghelie sunt păcatele şi patimile cele rele cu ajutorul cărora diavolul se face

stăpân peste voinţa omului ce le primeşte. Şi tu eşti stăpânit de puterea „duhului mut― care, când te „cuprinde―, te aruncă în focul beţiilor şi în noroiul păcatelor. „De la început, diavolul păcătuieşte― (I Ioan 3, 8); şi de câte ori păcătuim sau apucăm patimi rele (ca beţia, sudalm a, mânia, desfrânarea etc.) diavolul prinde putere asupra noastră. Aceasta e starea cea dintâi şi din această stare ar trebui să fugim, trebuie să scăpăm; şi altă scăpare n-avem decât la Iisus, Mântuitorul nostru, Care a venit să nimicească lucrurile şi puterea diavolului. Ca şi copilul din evanghelie aşa trebuie să ne apropiem şi noi cu bolile cele sufleteşti de Iisus, Mântuitorul şi tămăduitorul bolilor noastre cele sufleteşti şi trupeşti. Doctorul şi izvorul tămăduirii noastre, a bolilor sufleteşti, este Iisus Mântuitorul. Fără de El noi nu putem face nimic. Însă cei mai mulţi nu se ştiu apropia aşa cum trebuie de acest Izvor şi de aceea îi auzim plângându-se: „Am încercat, dar nu pot… Mi-am pus în gând să mă las de ceea şi ceea, dar n -am putut…―. N-au putut, pentru că au încercat să facă acest lucru din puterile lor. Iar Domnul Iisus a spus apriat că fără El nu putem face nimic (Ioan 15, 5). Cei care spun că „nu pot― au luat hotărârea fără Hristos, iar o astfel de hotărâre n-are putere. Să scapi de chinurile patimilor şi păcatelor înseamnă mai întâi să-ţi faci o legătură vie cu Mântuitorul şi să alergi în braţele Lui mântuitoare. Să scapi de patimi şi de năravuri urâte înseamnă să te hotărăşti la o viaţă nouă şi să primeşti un Stăpân nou: pe Mântuitorul Iisus Hristos şi să începi o viaţă nouă cu El. Peste această hotărâre se pogoară de sus darul, harul şi puterea Duhului Sfânt, Care face din tine „o făptură nouă―, un „om nou―, un „om duhovnicesc― care biruie firea cea păcătoasă şi patimile rele. Semnul şi dovada că te apropii cu adevărat de Mântuitorul şi mântuirea ta sufletească trebuie să fie starea a treia prin care a trecut copilul din evanghelie, adică i s-a făcut mai rău. Mult l-a scuturat pe el diavolul, după ce s-a apropiat de Iisus. Când te apropii şi tu cu adevărat de Mântuitorul, ţi se face şi ţie „mai rău―, adică diavolul se vede în primejdie de a-şi pierde un credincios şi de aceea umblă cu toate meşteşugurile lui să nu te scape din prinsoarea lui. Până când petreci în fărădelegi, diavolul şade mulţumit şi liniştit de felul traiului tău, dar îndată ce vrei să o rupi cu păcatul şi să te apropii cu adevărat de Iisus, „ţi se face şi ţie mai rău―, adică diavolul începe şi el a lucra.

Unul dintre cei care s-a hotărât împotriva păcatelor şi a intrat în Oastea Domnului îmi scrie: Am ţinut hotărâre până la un loc, dar, de la o vreme, şi mai tare s-a aprins pofta băuturii în mine şi m-am îmbătat şi mai rău―. Altul, de altă parte, mi se plânge: „De când m-am hotărât, nu mai am pace cu oamenii ăştia, că tot strigă după mine că-s pocăit, pentru că după biserică nu mă bag cu ei la cârciumă să beau―… Iată, aceasta e starea a treia: când omul se hotărăşte pentru Domnul şi se apropie de Dumnezeu, diavolul, pe de altă parte, pune foc mai mult în patimil e omului şi scoate în calea lui fel de fel de batjocuri şi de „prieteni― care îl trag de mânecă să se dea iar la roată cu lumea, adică să se întoarcă din nou în mocirla din care a ieşit. Dragă cititorule! Când satan te chinuie, după ce te ai hotărât contra păcatelor şi teai apropiat de Mântuitorul şi de mântuirea ta cea sufletească, să nu te sperii – este cea din urmă zvârcolire a lui. Tu nu te teme! Stai drept ca un bun ostaş al lui Hristos în faţa meşteşugurilor lui, mai înaintează câţiva paşi în credinţă, în încredere, în alipire faţă de El şi ai câştigat lupta trecând în starea a patra a fiului din evanghelie: tămăduirea şi mântuirea ta cea sufletească. Acestea sunt cele patru stări şi trepte ale mântuirii noastre sufleteşti şi toţi cei care vor să intre cu adevărat în Oastea Domnului vor trece prin ele. Rugăciune Iisuse Mântuitorule, iată, ies şi eu în calea Ta ca fiul din evanghelie! Diavolul mă chinuieşte şi pe mine şi mă aruncă în focul şi apele ispitelor şi patimilor. Fie -Ţi milă de mine, Doamne, căci rănile din suflet mă dor. Din pustiurile păcatului vin acum la Tine şi, ca un copil scăpat de moarte, vreau să mă ţin de Tine şi să trăiesc cu Tine. Ţie Îţi dau aceste mâini şi picioare pe care le-ai dezlegat din lanţurile lui satan. Ţie Îţi dau ochii, urechile, gura, gândurile, vorbele mele. Toată averea mea trupească şi sufletească o pun de acum în slujba Ta, Doamne, şi în ascultare de Tine! Şi de la diavolul putem învăţa ceva bun Un vestit predicator zicea: Să învăţăm şi de la diavolul ceva bun. Şi de la diavolul putem învăţa ceva bun. Să ne gândim câtă stăruinţă pune diavolul pentru a câştiga un suflet de om. Cât aleargă, cât se vicleneşte, câte şopteşte şi câte iscodeşte pentru a câştiga un suflet de om. Să ne gândim că stăruinţa aceasta e un semn că diavolul ştie preţul sufletului, ştie ce comoară nepreţuită e un suflet de om, de aceea aleargă, lucră, asudă, să-l poată câştiga.

Măcar şi de la diavolul să învăţăm a ne preţui sufletul, comoara cea nepreţuită pe care ne-a dat o Dumnezeu.

Părintele Ion Cârciuleanu - Predică la Duminica a X-a după Rusalii Vindecarea lunaticului

În multe locuri din Sfânta Evanghelie citim că oamenii chinuiţi de cele mai felurite boli, paralitici, orbi, şchiopi, muţi, leproşi, şi alţii s -au apropiat de Mântuitorul Hristos spre a ruga tămăduirea de boală. Sfânta Evanghelie din duminica a X -a după Rusalii (Mat. 17, 14-23) istoriseşte cazul unui tată îndurerat care caută şi cere ajutorul Mântuitorului lumii pentru nefericitul său copil ce suferea de o boală grea şi era cuprins de duh necurat. Evanghelia nu ne spune, dar nu este exclus ca omul să fi î ncercat vindecarea fiului şi pe alte căi. Ne putem imagina starea sufletească a părintelui care vedea chinurile copilului şi căruia nu i-au putut veni în ajutor nici cunoscuţii, nu i -au putut uşura suferinţa nici necunoscuţii. Tatăl, văzând chinurile groaznice pe care le suferea copilul, l-a adus mai întâi la Apostoli, crezând că ei îl vor putea vindeca. Dar Apostolii n-au putut să-l vindece. De nicăieri, nici o speranţă. Dragostea părintească îi dă curaj, iubirea faţă de copilul său îi scoate noi izvoare de putere şi-l determină să lupte mai departe. Nu i-a putut ajuta nimeni din cei la care a apelat până aici! Nu i-au putut veni în ajutor nici ucenicii! Atunci tatăl s -a îndreptat cu rugămintea către Iisus, dumnezeiescul Învăţător din Nazaret, care tămăduia toate bolile şi toate neputinţele. Tatăl vine în grabă la Mântuitorul şi-i spune întreaga lui durere de tată. ―Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi rău pătimeşte; că de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă. Şi l-am adus pe

dânsul la ucenicii tăi, şi n-au putut să-l vindece‖ (Mat. 17, 23-25). Domnul Iisus, văzând cumplita suferinţă a copilului, a zis: ―Aduceţi-l aici, la Mine!‖ Apoi a certat duhul necurat să iasă din bolnav şi copilul s-a tămăduit din ceasul acela. Domnul nostru Iisus nu ne spune, dar noi cu drept cuvânt bănuim că tatăl nenorocitului tânăr lunatic făcea parte dintr-un ―neam necredincios şi îndărătnic‖, care îl înconjura pe Iisus. Dar în prezenţa lui Iisus, o lumină puternică de credinţă năpădeşte în sufletul tatălui şi îi dă o stare de linişte, de pace, de bucurie, că s-a regăsit pe sine în puterea adevărului dumnezeiesc şi s-a vindecat fiul său. Iată cum pentru păcatele şi necredinţa părinţilor suferă nevinovaţi şi copiii. ―Atunci, apropiindu-se ucenicii către Iisus deosebi, au zis: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim pe el? Iar Isus a zis lor: Pentru necredinţa voastră… Dar acest neam nu iese, fără numai cu rugăciune şi post‖ Marcu 8, 28-29). Aşa cum au existat mulţi bolnavi pe timpul petrecerii pământeşti a Mântui torului, aşa au fost şi înainte şi după aceea, până în zilele noastre, pe toată suprafaţa pământului. Ca urmări ale păcatului strămoşesc, bolile se înmulţesc şi produc suferinţă în lume. Dar pentru a reuşi în năzuinţele noastre, trebuie credinţă. Aceasta o spune Hristos tuturor şi în toate împrejurările, aceasta este temelia Bisericii Sale, aceasta este puterea care ne susţine în zbuciumul amar al trecerii noastre prin această lume. Credinţa a fost şi este un nesecat izvor de putere pentru om, pentru că prin ea te pui în legătură cu viaţa cea adevărată, cu Dumnezeu. Credinţa este un mare dar de la Dumnezeu, prin care noi, ajutaţi şi călăuziţi de Duhul Sfânt, ne încredem în cele ce ne-a descoperit Dumnezeu şi ne orientăm viaţa potrivit acestei lumini mai presus de lume. Prin lucrarea ei, credem în atârnarea noastră de o putere mai presus de fire, fiindcă toate puterile noastre sufleteşti şi trupeşti sunt sub acoperământul lui Dumnezeu. Credinţa rezultă din lupta lăuntrică, în care a biruit adevărul, adică cugetul cel drept despre sine, adevăr care circulă o dată cu sângele în toate mădularele fiinţei noastre trupeşti. Dovada trăirii în noi a acestei puteri ne-o dă potrivirea vieţii noastre cu împlinirea voii lui Dumnezeu, ne -o dă fapta, stăruinţa în realizarea unui lucru, care trebuie să izvorască dintr-o credinţă vie, lucrătoare. O credinţă nelucrătoare este moartă: ―Credinţa fără faptă este moartă‖ (Iacob 2, 20). Iată pentru ce tata şi mama trebuie să fie buni şi credincioşi, pentru că prin faptele l or bune sau rele, pregătesc soarta, bună sau rea, a copiilor lor.

Dovada celor spuse aici o avem în însăşi Evanghelia de astăzi, căci Mântuitorul termină cu acest sfat: ―Iar soiul acesta de draci nu se poate scoate decât cu rugăciuni şi cu post‖. Iată cele două pietre de încercare a vredniciei noastre! Câţi am încercat aceste leacuri pentru îndreptarea vieţii noastre sufleteşti şi trupeşti? Câţi duc la capăt osteneala rugăciunii şi câţi trăiesc o viaţă de post adevărat? O rugăciune cucernică şi stăruitoare este o lucrare de ridicare a minţii şi sufletului nostru către Dumnezeu, faţă de care nutrim cele mai sfinte sentimente de dragoste şi supunere. Convorbirea credinciosului cu Dumnezeu, prin rugăciune, realizează o punte de legătură şi în adâncul sufletului credinciosului se întemeiază un altar de jertfă a rugăciunii, inima omului fiind locul tainic al ei. Puterea rugăciunii, profunzimea ei, ritmul ei descoperă viaţa, sănătatea spirituală a credinciosului, cu un cuvânt, ne descoperă pe noi înşine. Rugăciunea iubeşte liniştea, iubeşte interiorizarea, concentrarea pentru reculegere. Credinciosul în rugăciune să fie foc (Apoc. 3, 15) care luminează şi încălzeşte, care curăţă de păcat şi care ne înaripează spre cele divine. Omul rugăciunii devine depozitul bunătăţii divine, şi intră într-o familie, familie cu adevărat creştină, familia sfinţilor. Prin rugăciune, trebuie să ajungem să simţim, cum spune Sf. Apostol Pavel, că ―Hristos este în noi‖. Postul, prin înfrânările ce le impune pentru corp şi, mai ales, prin înfrânările de ordin moral, pe care credinciosul şi le impune şi le trăieşte în acest timp al renunţărilor şi al reţinerilor, îi dă credinciosului o nouă viaţă. Într-o astfel de viaţă, în sufletul credinciosului au loc atâtea întrebări, se încearcă atâtea reflecţii asupra faptelor lui. Prin acest exerciţiu spiritual, în mai scurte sau mai îndelungate meditaţii, se recunoaşte omul în toată intimitatea sa. Îşi recunoaşte greşelile, se căieşte de ele. Postul, zice Sf. Ioan Gură de Aur, ―potoleşte trupul, înfrânează poftele nenumărate, curăţeşte şi înaripează sufletul, îl înalţă şi îl uşurează‖. Prin post nu trebuie să înţelegem numai lipsirea trupului de anumite mâncăruri şi băuturi. Această abţinere nu este decât o haină exterioară a adevăratului post. Prin post înţelegem reţinerea de la toate relele, înfrângerea tuturor poftelor păcătoase, prin care supărăm bunătatea lui Dumnezeu. Sf. Vasile cel Mare recomandă ―înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, îndepărtarea de pofte, clevetiri, minciuni, jurământ mincinos; fără acestea nu este post adevărat‖.

În felul acesta înţelegând şi practicând postul, ne vom lumina mintea şi vom curăţi sufletul şi trupul de toată patima, neputinţa şi boala din noi, şi ne vom înălţa duhovniceşte. O! Ce sfinte şi curăţitoare pot fi rugăciunea şi postul, pe care le face credinciosul chemat de glasul conştiinţei sale trezite! Şi aşa, postul şi rugăciunea pot deveni pentru creştinul cel bun două aripi spirituale, prin care să se înalţe spre o viaţă nouă, renăscută întru Hristos. Nici unul dintre noi nu poate trăi mai cu folos viaţa sa, decât dorind, în interesul binelui său propriu, din toate puterile sale, să se elibereze pe sine de slăbiciunile şi păcatele care au putut pune stăpânire pe sufletul său. Dintre toate mijloacele de tămăduire ale bolilor sufleteşti şi trupeşti, de care pătimim, cele mai folositoare sunt cele pe care le pune la îndemâna creştinului Sfânta noastră Biserică, pentru că, adevărat este, aceste boli ―cu nimic nu pot ieşi, fără numai cu rugăciune şi cu post‖. Amin.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş - Predică la Duminica a X-a după Rusalii

"Şi mergând ei spre mulţime, s-a apropiat de El un om căzându-I în genunchi şi zicând: „Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatic şi pătimeşte rău, că deseori cade în foc şi deseori în apă; şi l-am adus la ucenicii Tăi şi ei n-au fost în stare să-l vindece―. Iar Iisus, răspunzând, a zis: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi?... Aduceţi-Mi-l aici!― Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela.Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, L-au întrebat deoparte: „De ce noi n-am fost în stare să-l scoatem?― Iar Iisus le-a răspuns: „Din pricina puţinei voastre credinţe; că adevăr vă grăiesc: Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici acolo!, şi se va muta şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Căci soiul acesta de demoni nu iese decât numai prin rugăciune şi prin post―.Întorcându-se ei din Galileea, Iisus le-a spus: „Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî şi a treia zi va învia―. Şi ei foarte s-au întristat." (Evanghelia dupa Matei 17, 14-23)

Iubiți frați și surori întru Domnul, până când ne va mai răbda Dumnezeu pe noi, cei atât de indiferenți, de duplicitari, de aroganți, de nesimțitori? Până când ne va mai aștepta să înțelegem că de demonizare scăpăm numai prin renunțarea la noi și prin privirea, cu toată ființa, către El? Când ne vom simți crezând în El și îndrăznind în El? Îndrăznind nu din obrăznicie ci din smerenie… Pentru că Evanghelia de astăzi [Mt. 17, 14-23] ne face să ne punem astfel de întrebări și ne învață că credința nu e doar cunoaștere intelectuală despre El, nu e doar mers la Biserică și rătăcirea cu mintea prin toate părțile, nu e doar legitimare țanțoșă cu numele Lui și cu apartenența la Biserica Lui ci, în primul rând, e viață cu totul dăruită Lui și încrederea că întru El putem toate. Putem să trecem de focul foamei pentru lucruri rele și perverse și de apa mâniei, a însingurării trufașe, a răcelii egoiste. Putem să mutăm munții neîncrederii și ai îndoielii din noi, prin aceea că devenim abisuri ale smereniei și ale lăsării în voia lui Dumnezeu. Da, demonii creau impresia că luna e de vină pentru demonizarea epileptică a tânărului! Mutau atenția de la rădăcina posesiei demonice, care e indiferența față de Dumnezeu și de voia Lui, la aspecte care nu aveau nimic de-a face cu posesia. Așa fac și în cazul pisicii care îți taie calea, a ieșitului cu găleata goală, a trecerii preotului prin fața noastră, a ideii că unele zile sau lucruri îți aduc noroc, te umplu de bani, pe când altele sunt ghinioniste și păguboase. Însă Domnul comută atenția pe esențialul problemei: pe rugăciune și post. Pentru că ele sunt unele (nu singurele!) dintre armele care îi alungă pe demoni din noi. Și când vorbim despre demonizare vorbim despre sălă șluirea unor ființe spirituale, care vor răul în mod asumat, în noi și transformarea noastră într-un teatru de operațiuni în care ele își arată răutatea, invidia, indiferența față de liniștea și mântuirea noastră.

Tocmai de aceea prezența lor în oameni creează tot felul de boli aparente, care nu țin de latura somatică/ trupească a oamenilor posedați de ei…și care dispar odată cu ieșirea demonilor din oameni. Acesta e motivul pentru care în v. al 18-lea, Sfântul Matei vorbește despre ieșirea demonului și despre vindecarea instantanee a tânărului…Pentru că ieșirea demonului din tânăr stopează manifestările falsei epilepsii de care suferise până atunci, care îl apucau la lună plină și care îl aruncau, spre a-l omorî, ba în foc, ba în apă. Răutatea demonilor, dorința lor de a-l răni, de a-l omorî cu zile pe băiat e descrisă de tatăl său ca pătimire/ suferință rea (v. 15). Și el fusese martorul îndurerat al acestei suferințe rele, pentru că nu știa antidotul împotriva acestui „neam de demoni‖ (v. 21).

Și Sfinții Apostoli aveau nevoie să înțeleagă rolul de mare conștiință al întrajutorării duhovnicești a oamenilor prin rugăciune și post. Pentru că nu e

nevoie doar de cuvinte iluminatoare față de alții, nu e nevoie doar de zâmbet și candoare, de primirea cu brațele deschise a altora ci și de nevoință pentru ei. Pentru ca să îi înțelegem pe oameni trebuie să Îl înțelegem tot mai mult pe Dumnezeu. Să fim intimii/ prietenii Lui. Astfel putem să ne încredem în El mereu și să mutăm toți munții care ne despart, care ne urâțesc, care ne stau pe suflet.

Și Îl înțelegem pe Dumnezeu vorbind continuu cu El în rugăciune, iubindu-L și ascultându-L, pentru ca să ne umple de înțelegere și de pace, de candoare și de frumusețe.
Reținându-ne de la ceea ce e în plus pentru noi, postind cu mintea și cu inima și cu tot trupul nostru distrugem indiferența și reticența față de oameni, grijile și obsesiile noastre, impostura și deresponsabilizarea noastră față de nedreptatea și de sărăcia din jur. Până când El, Cel Preaiubitor, ne va suporta pe noi, care nu murim pentru rău ca să trăim întru înnoirea vieții duhovnicești? Pentru că Evanghelia acestei duminici ne amintește că Domnul nostru a murit pentru noi. Însă nu de moarte bună ci de moarte violentă, de moarte pe cruce, de moartea iscată de invidia și de răutatea unor oameni.

Însă moartea Sa a fost spre înviere și spre viață, pentru ca să ne învie pe noi și să ne umple de viața Sa cea dumnezeiască, oricând vom accepta că numai El e privirea noastră, atenția noastră, iubirea noastră. Și prin toate faptele și cuvintele Lui, Domnul nostru ne-a învățat asceza/ suferința pentru cei care suferă de boli, de neștiință sau din cauza indiferenței altora. Iar motivul pentru care suntem plini de demoni, de patimi, de înrâurirea demonilor în viața noastră e pentru că nu trăim evanghelic/ ascetic/ bisericește/ duhovnicește. Nu gândim, nu simțim, nu acționăm, nu ne comportăm ca niște creștini plini de slava lui Dumnezeu ci ca niște oameni scufundați în istorie, în materie, în lucruri minore. Însă nu ne comportăm ca niște purtători de Dumnezeu…pentru că nici nu suntem. Și nu suntem pentru că nu vrem să fim… Avem toate condițiile sau posibilitățile să trăim duhovnicește, pentru că viața în Biserică e tocmai viață duhovnicească/ dumnezeiască/ plină de prezența lui Dumnezeu. E viață coborâtă de la Dumnezeu pentru că e viață plină de slava Sa și conform cuvintelor, a faptelor Lui și ale Sfinților Lui, în care El strălucește, Se vede într-o multitudine de nuanțe aparte, unice. Dumnezeiescul Botez ne mătură casa sufletului și a trupului de demoni. Orice Dumnezeiască Spovedanie e o eliberare de demoni. Una sim țită, trăită cu mare bucurie, cu mare larghețe de inimă. Munții, pietrele de pe inimă, torentele de durere și de nefericire se fărâmă/ dispar/ se preling din noi prin spovedanie. Devenim tăceri bucuroase. Devenim bucurii care vorbesc, care laudă iubirea lui Dumnezeu, care conștientizează nevoia evacuării din noi a tot ce e rău pentru a ne mobila fiin ța cu toată virtutea și frumusețea duhovnicească. Și oricând facem loc unei gândiri și unei simțiri și unei lucrări tot mai mari și mai responsabile Îi facem loc lui Dumnezeu în noi și oamenilor.

Și atunci înțelegem că nu e nimic mai uman și mai valoros pe pământ decât întrajutorarea reală a oamenilor. Să faci ceva real pentru mintea, inima, experiența, viața lor înseamnă să muți munții. Și numai când îl ajutăm pe om să fie mereu altul, să fie mereu după voia lui Dumnezeu, munții satanici ai pierderii timpului și ai indiferenței pierd teren în fața grijii pentru el. De aceea, iubiții mei, să privim profund în noi și să vedem dacă trăim în mod real cu Dumnezeu și facem lucruri reale pentru oameni reali. Dacă El e cu noi și ne umple de slava Sa și de tot adevărul și dacă îi înțelegem pe oameni cu adevărat și îi putem ajuta la modul foarte concret. Pentru că fiecare om are nevoie de cuvinte doar pentru el, de cuvinte unice fa ță de el, de o atenție unică față de el pentru ca să devină unic. Și unicitatea înseamnă personalitate. Înseamnă o experiență vie, care are la fundamentul ei relații multiple. Iar din vindecările Domnului și din convorbirile Sale observăm că rezolvarea problemelor reale nu se face doar prin predici generale, prin uitatul pe deasupra mulțimilor ci și prin plecarea urechii și prin privirea în ochi, prin prietenia specială cu oamenii. Așadar, Evanghelia de azi ne atenționează asupra importanței absolute a relațiilor umane reale. Tatăl nu se uită la sine ci la iubirea pentru fiul lui și îi caută vindecarea. Tânărul se vindecă pentru asceză și rugăciune, pentru ca să devină om evlavios. Sfinții Apostoli sunt povățuiți să își asume neștiința, bolile și neputințele oamenilor și să încerce să le rezolve pas cu pas. Iar noi, fiecare dintre noi, suntem puși în fața faptului de a ne vedea statutul condiției umane: acela de ființe comunionale și responsabile, care se pătrund atât de bucuriile cât și de tristețile și nevoile oamenilor. Pentru că iresponsabilitatea față de aproapele nostru înseamnă indiferență față de viața lui. Și când suntem indiferenți față de viața lumii, a umanității întregi și a fiecăruia în parte suntem inconsistenți interior, goi, fără prea multe valențe umane.

Până când vom rămâne munți de nesimțire față de neștiința, bolile, neîmplinirile oamenilor? Până când vom fi niște ființe lamentabile și ranchiunoase? Domnul ne întreabă în mod abisal aceste lucruri. Răspunsul nostru nu trebuie să întârzie…Amin!

Preot Dr. Ştefan Slevoacă - Predică la Duminica a X-a după Rusalii - Datoria părinţilor: educaţia copiilor

"Aduceţi-l aici, la Mine!"(Matei 17,17) Iubiţi credincioşi, Cumplit se chinuia copilul lunatec de care ne vorbeşte astăzi Evanghelistul. El era cuprins de un duh diavolesc care îl batjocorea în chip îngrozitor. Când îl apuca duhul cel rău, copilul ajungea o privelişte înspăimântătoare: făcea spume la gură, scrâşnea din dinţi, se arunca în foc, apă, până ce înţepenea de tot şi rămânea ca un mort. Patimă grea pe bietul copil, suferinţă amară pentru părinţi! Multe vor fi încercat bieţii oameni ca să izbăvească din ghearele necuratului odrasla lor. Dar se vede că toate încercările părinţilor şi toată nădejdea lor au rămas fără rezultat. Atunci, tatăl copilului s-a hotărât să se adreseze lui Iisus din Nazaret, Care era cunoscut în tot ţinutul Galileii că vindeca multe boli şi neputinţe din popor. Neaflându-L pe Dumnezeiescul Învăţător, părintele îndurerat s -a rugat de ucenicii Lui să facă ceva pentru curmarea suferinţei copilului. Ucenicii n -au putut ajuta cu nimic. În sfârşit, Domnul Iisus a văzut cumplita patimă a îndrăcitului şi a zis: "Aduceţi-L aici, la Mine!" Apoi, a certat dracul, l-a alungat din biata fiinţă

omenească, a vindecat copilul şi l-a dat înapoi tatălui său. Iar când a fost întrebat de ucenici de cauza nereuşitei lor, Mântuitorul a răspuns că duhurile necurate nu ies din oameni decât cu ajutorul credinţei în Dumnezeu, " prin post şi rugăciune" (Matei 17, 21). "Aduceţi-l aici, la Mine!"… În aceste cuvinte noi vedem nu numai porunca dată de Domnul Iisus lunatecului, ci porunca impusă tuturor părinţilor creştini de a aduce pe copiii lor la Dumnezeu. Este vorba de sfânta şi marea datorie a părinţilor de a se ocupa de educaţia religioasă a copiilor, datorie care va forma conţinutul cuvântului nostru din această Duminică. Iubiţi credincioşi, Limba omenească este prea săracă în cuvinte ca să poată exprima toată măreţia, sfinţenia şi frumuseţea ce se ascund într-un suflet neprihănit de copil. Mai ales după ce iese din apa Sfântului Botez, copilul este o fiinţă atât de scumpă, încât tot universul nu valorează preţul lui. Templu al lui Dumnezeu este un copil înainte de orice, botezat în Biserica Duhului Sfânt în care Dumnezeu S-a coborât ca o picătură de rouă în potirul unei flori, în care Mângâietorul ceresc locuieşte cu toate darurile Lui.(…) Părinţilor, când preotul va pune în braţe copilul botezat şi însemnat cu pecetea Duhului Sfânt, în ceasul acela, Dumnezeu vă încredinţează o comoară de mare preţ. Vă puteţi bucura de ea, dar să ştiţi că nu-i a voastră, că o aveţi doar în păstrare pentru o vreme, cu obligaţia să o înapoiaţi Celui ce v -a dat-o. Căci Dumnezeu a poruncit în zilele când umbla cu trupul pe pământ: "Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor"(Matei 19, 14). Ce mai este copilul? Sămânţa omului viitor este el, sâmburele în care se ascunde nădejdea părinţilor, precum în ghinda ce zace în pământ stă ascuns stejarul de mâine. Acum se pune întrebarea: ce fel de creştere trebuie să dea părinţii copiilor lor, pentru ca aceştia să realizeze bunele nădejdi ce se pun în el? Răspunsul nu poate să fie decât unul: părinţii au datoria să dea o educaţie întemeiată pe dragostea de Dumnezeu, de aproapele şi pe respectul faţă de poruncile sfinte.(…)

A creşte copii numai din punct de vedere trupesc şi lumesc, a -i hrăni, a-i ocroti, asta este şi grija animalelor lipsite de minte. A-i trimite la şcoală ca să înveţe scrisul, cititul şi aritmetica, a le asigura o carieră frumoasă şi un trai fericit pe pământ, este preocuparea tuturor, chiar şi a păgânilor lipsiţi de luminile credinţei. Dar a da copiilor o creştere în dragostea de Dumnezeu şi în Duh creştinesc şi a-i pregăti pentru viaţa veşnică, iată datoria părinţilor, ucenici ai Domnului Hristos. De aceea, dumnezeiescul Pavel, când vorbeşte creştinilor din Efes despre obligaţiile lor, între altele le porunceşte: "Şi voi, părinţilor, creşteţi pe copii voştri în mustrarea şi învăţătura Domnului" (Efeseni 6, 4). Cine ar putea aprecia vreodată toate binefacerile care rezultă dintr -o educaţie făcută în duhul "Învăţăturii Domnului"? Vom spune, doar, că o astfel de educaţie este temelia acelei lucrări măreţe la care suntem chemaţi: mântuirea sufletului. Dacă pruncul nou botezat este o arvună a aleşilor împărăţiei lui Dumnezeu, o pecete a Duhului Sfânt, o mlădiţă altoită pe tulpina Hristos, apoi de părinţi depinde, în mare măsură, ca acea mlădiţă să producă roade, ca acel suflet nemuritor să intre în viaţa veşnică. Educaţia religioasă este apoi garanţia formării caracterelor tari şi cinstite. Seminţele credinţei în Dumnezeu şi ale evlaviei, semănate de timpuriu în sufletul copilului, formează rădăcini adânci şi sănătoase, care rămân, toată viaţa omului de mai târziu, izvorul tuturor virtuţilor şi faptelor bune. Cine nu este mişcat când citeşte istoria tânărului Tobie? El este un model nepieritor pentru toate veacurile: fiu recunoscător care a redat lumina ochilor tatălui său, soţ bun care a izbăvit pe femeia sa din stăpânirea diavolului, bărbat cinstit şi de caracter. Cui datora Tobie acel buchet de alese virtuţi care îl înfrumuseţau? Sfânta Scriptură ne răspunde: Părintelui său evlavios care şi-a deprins de mic copilul să-L iubească pe Dumnezeu şi să se ferească de orice păcat (Tobie, cap. 1). Cine nu admiră şi acum tăria morală a Suzanei, fata înţeleaptă şi curată care s-a împotrivit ispitelor şi poftei desfrânate a celor doi bătrâni? Virtutea Suzanei, la fel, era rod al bunei educaţii părinteşti. "Părinţii ei, drepţi fiind, au învăţat pe fiica lor legea Domnului" (Istoria Suzanei 1,3).

Pildă bună ne oferă şi creşterea pe care a primit-o regele francez Ludovic al IXlea de la mama sa Blanca. Iată ce zicea ea adesea fiului său: "Fiule! Te iubesc ca pe sufletul meu. Dar mai bine aş vrea să te văd mort la picioarele mele, decât să te ştiu săvârşind un păcat de moarte". Şi regele spunea că amintirea cuvintelor mamei sale i-a fost toată viaţa o frână puternică ce l-a oprit de la păcat, o făclie de lumină aprinsă în suflet. O, cât bine nu ar spori în lume părinţii creştini, dacă ar răsădi în sufletele copiilor lor frica de Dumnezeu care este "începutul înţelepciunii!". Dar cei mai mulţi părinţi n-au nici o grijă de aceasta chemare a lor. Nasc copii, se preocupă de hrana lor, de îmbrăcămintea lor, se îngrijesc să -i înveţe o meserie, să le asigure o carieră, pământ, case, bani…, dar de formarea sufletului lor, a caracterului lor moral nu le pasă. În latura sufletească îi lasă să crească sălbatici, ca plantele de pădure pe care nimeni nu le cultivă. Vai de astfel de părinţi!…Sfânta Scriptură îi aseamănă cu struţoaica neştiutoare, care îşi lasă ouăle în nisip, ca să le încălzească soarele, uitând că picioarele trecătorilor le pot strivi, că fiarele le pot mânca ( Iov 39, 14-16). Iar în alt loc îi numeşte pe părinţii răi, criminali care "ucid suflete ce n-ar trebui să moară" (Iezechiel 13,19). Nu trebuie ascuns adevărul: o creştere rea din casa părintească este izvorul otrăvit care umple pământul de ticăloşi şi iadul de osândiţi. Se spune că pe banca acuzaţilor unui tribunal se afla într -o zi un tânăr, învinuit pentru ucidere şi jaf. După ce ascultă sentinţa care îl condamna la muncă silnică pe viaţă, criminalul se ridică şi vorbi: "Îi iert pe judecătorii care m-au osândit. Iert pe prietenii care m-au trădat de m-a descoperit poliţia. Dar în această sală este un om pe care nu-l voi ierta niciodată: este tatăl meu. M-a crescut fără credinţă în Dumnezeu şi de aceea îmi voi sfârşi viaţa în ocnă". Iubiţi credincioşi, Astăzi ne-am străduit să vă arătăm răspunderea imensă ce stă pe umerii părinţilor pentru creşterea şi educarea copiilor. Încheiem, spunând că orice copil este o comoară de mare preţ. Salvarea lui este posibilă numai prin asigurarea unei educaţii sănătoase, pe temeiul învăţăturii

Domnului, sau prin ascultarea de chemarea pe care Mântuitorul ne-o face în Sfânta Evanghelie: "Aduceţi-l aici, la Mine!". Amin!

Predica “tare”, usturătoare şi curăţitoare a PS Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor la Duminica a X-a după Rusalii: Necredinţa,neputinţa sau nevoinţa?

Dreptmăritori creştini, Evanghelia de astăzi ne aduce în faţa ochilor noştri sufleteşti minunea săvârşită de Domnul Hristos asupra unui copil posedat de diavol şi a cărui boală se manifestă odată cu fazele lunii, fapt pentru care şi este numit lunatic. Tatăl său, deşi prea puţin credincios ca să dobândească vindecarea fiului său, a venit, totuşi, la Mântuitorul şi, arătându-şi credinţa sa îndoielnică, I-a zis: „De poţi face ceva, ajută-ne‖ (Mc. 9, 22). Ba a mai şi adăugat: „L-am dus şi la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece―, ceea ce L-a determinat pe Domnul Hristos să rostească, poate, cele mai aspre cuvinte pe care le-a adresat vreodată: „O, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?― (Mc. 9,19). Şi certând pe diavolul necurat care se sălăşluise în el, îndată s-a vindecat copilul. Au venit şi ucenicii nedumeriţi şi L-au întrebat: „De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută -te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă―. Iubiţi credincioşi,

Ascultând cuvântul acesta aspru al Mântuitorului „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?‖, ne întrebăm, fireşte, cui anume S-a adresat? Era de faţă tatăl copilului, am spus, nu destul de credincios, căci, din chiar cuvintele lui şi-a vădit îndoială: „de poţi face ceva, ajută-mă“. Erau ucenicii, neputincioşi şi ei, deşi li se încredinţase în chip expres puterea de a călca peste şerpi şi peste scorpii şi de a scoate toată puterea diavolească din oameni (Lc. 10, 19). Ei experimentaseră deja această putere în lume şi constataseră că, prin darul l ui Dumnezeu, pot alunga duhurile necurate. Astăzi însă, şi ei au sporit amărăciunea învăţătorului lor, dovedindu-se neputincioşi în faţa acestui duh necurat care, este adevărat, necesita o pregătire specială: de rugăciune şi post. Erau de faţă şi fariseii şi cărturarii, cei care nici cât bietul om nu credeau în El. Ei bine, văzând Domnul Hristos această necredinţă sau puţină credinţă generalizată, a rostit cuvintele aspre de mai sus. Mântuitorul a fost neplăcut impresionat, aşadar, şi de omul acesta „puţin credincios‖ — chiar dacă, în cele din urmă, i-a ascultat rugăciunea şi i-a vindecat copilul —, şi de ucenici, şi de cei ce erau de faţă şi, în general, de cei din vremea Sa, care s-au îndoit de El, aşa cum, probabil, este dezamăgit şi de puţina noastră credinţă de astăzi. Auziţi câtă credinţă le-ar fi trebuit ucenicilor să săvârşească minunea aceasta: „un grăunte de muştar―. Ce înseamnă un grăunte de muştar? Se spune că au mers nişte fraţi în pustie la Ava Serapion şi l -au întrebat: Ava, ce însemnează cuvintele acestea din Evanghelie: „De veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: mută -te de aici dincolo, se va muta?‖ (Mt. 17, 20). Ce înseamnă? Nu înţelegem! Şi acela le-a spus: „Nu înţelegeţi? Ei bine, cuvintele: De veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar şi veţi zice muntelui acestuia: mută-te de aici dincolo…!‖ şi s-a oprit ava, pentru că un zgomot asurzitor s-a pornit de deasupra. Şi a strigat ava:

Stai, munte, nu am poruncit să te muţi, ci căutam doar să tălmăcesc fraţilor mei ce înseamnă să aibă credinţă…‖ Ce se întâmplase?! Muntele din preajmă, auzind cuvintele părintelui, rostite cu toată credinţa şi cu putere dumnezeiască, a prins a se prăvăli de la locul său, ca să se arunce în mare… L-a oprit, însă, sihastrul, pentru că era doar un cuvânt de învăţătură pentru fraţii care veniseră să-l întrebe şi care au înţeles în modul cel mai convingător posibil ce însemnau cuvintele acelea. Dragii mei, Domnul Hristos este, în pericopa evanghelică de astăzi, parcă mai aspru ca niciodată cu cel care a venit şi i-a cerut vindecarea fiului său, pentru că ştia că nu are destulă credinţă; ştia că se îndoieşte şi nu poate crede ca oarecând sutaşul, care i-a zis: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea― (Mt. 8, 8), şi ca atâţia alţii care au venit la El încredinţaţi pe deplin că poate să-i ajute. Hristos este aspru şi cu ucenicii Săi, pentru că slăbise puterea lor, în ciuda faptului că primiseră dar de la Dumnezeu ca, mergând, să scoată demoni în numele Lui (Lc. 9,1). În sfârşit, a mai fost aspru Hristos în cuvântul de astăzi şi cu fariseii şi cărturarii care veşnic căutau să -L prindă în cuvânt, urmându-L cu gând şi ochi viclean nu ca să-I vadă minunile şi să creadă în El, ci ca să afle vreun gest sau vreun cuvânt nepotrivit, să-L poată apoi aresta şi să-L condamne la moarte, aşa cum s-a şi întâmplat în cele din urmă. Hristos, aşadar, rosteşte acest cuvânt aspru pentru neamul necredincios din vremea Sa, pentru cei care, la modul general, nu credeau îndeajuns în El, dar îl rosteşte, dragii mei, şi pentru noi, cei de astăzi, pentru că, dintre noi câţi se ridică la vrednicia credinţei pe care a cerut-o Hristos omului aceluia şi ucenicilor Săi? Câţi înţelegem să dovedim atâta credinţă încât să putem muta, nu munţii materiali, ci „pietroaiele‖ care atârnă de sufletul nostru, diferitele păcate care ne trag şi ne afundă în „marea vieţii acesteia‖?… Câţi dintre noi dovedim destulă putere ca să ne recuperăm atunci când cădem şi să trăim în adevăratul duh al lui Dumnezeu, arătând că I-am înţeles învăţătura, ba încă o şi punem în practică în viaţa noastră?! Dacă Mântuitorul Hristos ar fi să caracterizeze şi neamul nostru creştin de astăzi, oare nu ar face-o în acelaşi mod? Oare nu ar rosti aceleaşi cuvinte şi cu aceeaşi amărăciune:

„O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?― Noi, creştinii de astăzi, trăim cu adevărat în duhul lui Dumnezeu, păstrând tăria şi darurile Sale împărtăşite nouă la Sfântul Botez? Iar noi, slujitorii Bisericii, păstrăm cu tărie darul sfintei hirotonii, „ca să călcăm peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului?‖ (Lc. 10,19) Întâlnim astăzi în lume oameni care-şi părăsesc Biserica, trecând la alte credinţe şi chiar la alte religii, oameni care nu mai găsesc de bună această credinţă ortodoxă. O găsesc „învechită‖; o găsesc „perimată‖ sau, oricum, nepotrivită pentru vremurile acestea. De ce? Pen tru necredinţa sau pentru puţina noastră credinţă! Pentru că ajungem noi, credincioşii, care de altfel ne afirmăm „credincioşia‖ cu emfază, să nu o facem cu destulă convingere, motiv pentru care nici nu suntem credibili. Ce dacă vorbim frumos?! Am mai spus şi în altă parte: vorbim foarte frumos despre viaţa de dincolo, dar o iubim mai mult pe cea de aici!… Ne place să vorbim despre aceea, dar ne agăţăm toate speranţele noastre de viaţa aceasta! Căci, cum să convingi că Îl iubeşti pe Dumnezeu dacă, de fapt, te arăţi „îndrăgostit‖ mai mult de cele de aici? Cum să fim convingători atunci când vorbim de împărăţia Cerurilor, dacă ne construim cu atâta meticulozitate „aşternutul‖ şi „culcuşul‖ cald şi plăcut pentru viaţa aceasta şi ne pasă atât de puţin de viaţă de dincolo?! Sfinţii nu erau aşa! Mucenicii din primele veacuri, care au „cucerit‖ lumea — nu atât prin predica lor, cât prin exemplul personal — mergeau, atunci când necredincioşii îi condamnau la moarte pentru credinţă, cântând şi bucurându -se că se îndreptau, astfel, către viaţa veşnică în Hristos. De aceea erau convingători, iar necredincioşii păgâni, văzându-le credinţa şi speranţa, înţelegeau că aceştia chiar slujesc Dumnezeului celui adevărat. Când însă, dragii mei, ne văd necredincioşii pe noi ezitanţi, nehotărâţi, vorbind foarte frumos de viaţă „spirituală‖, dar trăind din ce în ce mai „material‖, mai „împământeniţi‖ şi mai „înrădăcinaţi‖ în viaţa aceasta trecătoare, cum să mai fim convingători? De aceea spun că, dacă Mântuitorul Hristos ar fi trebuit şi astăzi să rostească nişte cuvinte la adresa noastră, mă tem că le-ar rosti pe aceleaşi: „O neam necredincios şi îndărătnic…― Necredincios pentru necredinţa sau puţina noastră credinţă, iar îndărătnic pentru că suntem neputincioşi ori nu vrem să trăim în duhul Lui — în duhul acela care arde, însă, nu într-unul ezitant ori lipsit de trăirea autentică a învăţăturii Sale.

Aşadar, Domnul este astăzi aspru cu cei din vremea Sa, dar este aspru şi cu noi, pentru că, încet-încet, mă tem că şi în noi se stinge duhul Său, iar Creştinismul nostru convinge din ce în ce mai puţin… Ne năpădeşte formalismul; ne pustieşte secularismul; practicăm un Creştinism din ce în ce mai teoretic; vorbim frumos despre el, dar nu postim şi nu ne rugăm, după cum ne-a cerut-o Mântuitorul Hristos în evanghelia de astăzi. Poate că va zice cineva: cum, post şi rugăciune? Dar, „toate acestea le-am păzit din copilăria mea…‖ (Mt. 19, 20). Care post l-am ţinut, însă? Acela de bucate, poate, pentru că postul desăvârşit este când te abţii şi de la faptele urâte, şi de la cuvintele ruşinoase şi şi de la gândurile cele murdare! Acela este postul cel adevărat! Iar rugăciunea, care? Aceea de un sfert de oră dimineaţa şi un sfert de oră seara? Dacă, şi acelea!… Nu, nicidecum!… Adevărata rugăciune înseamnă permanenta comuniune cu Dumnezeu, Care nu trebuie să lipsească nici o clipă din viaţa noastră. Ne dorim, adeseori, să stăm de vorbă cât mai mult cu mama sau cu tata, cu soţul, cu soţia, cu copiii, cu prietenii etc. Ei bine, Dumnezeu trebuie să fie mult mai prezent în viaţa noastră decât toţi aceştia la un loc, căci relaţia şi comuniunea cu El se vor permanente. Asta înseamnă adevărata rugăciune, şi încă într-o stare de smerenie şi de meditaţie sfântă, iar nu de teoretizare a învăţăturilor lui Dumnezeu, dându-ne cu părerea care mai de care, potrivit înţelepciunii noastre, şi făcându -I, pentru aceasta, „varză‖ învăţătura. Dragii mei, Viaţa în Hristos este un lucru cât se poate de serios! Şi, ca să ne arate ac easta, El ne-a dat astăzi exemplul credinţei care poate muta până şi „munţii‖ din loc, dacă nu în înţeles propriu, atunci în sensul slăbiciunilor şi al păcatelor noastre, al patimilor noastre. Ridicarea şi lepădarea acestora de la noi, asta va să zică muta rea „munţilor‖ din loc. Adeseori însă, nu avem destulă credinţa ca să facem aceasta, şi continuăm de la o spovedanie la alta să repetăm aceleaşi slăbiciuni şi păcate, pe care duhovnicul se vede silit să le tot asculte şi să nu mai ştie ce să ne mai spună, ca să încetăm odată cu ele şi să se cunoască şi la noi un progres real, izvorât din slujirea lui Dumnezeu Celui adevărat şi o credinţă puternică. Să avem credinţă puternică, aşadar, şi încredere pe măsură, căci slujim pe Dumnezeul Cel adevărat. Să nu ne părăsim această credinţă, pe care a întemeiat-o chiar Dumnezeu, nu „profeţi‖ cu slăbiciuni şi neputinţe, care au „performat‖ într-

un fel sau altul... Credinţa noastră a fost întemeiată de Dumnezeu Însuşi, şi, ca să fie mai „convingător‖, a venit personal pe pământ să-Şi reveleze învăţătura adevărului acestuia veşnic, doar-doar ne va convinge să ne luăm rolul de creştini în serios, să dovedim credinţă tare, putere şi încredere în El, căci numai acestea pot convinge şi pot fi credibile şi în ochii celor din jurul nostru. Să-L rugăm pe Domnul, Care a rostit astăzi cu amărăciune cuvânt aspru şi pentru noi, să facă El să rodească puţina noastră credinţă, ca să devenim cu toţii creştini buni şi cu adevărat credincioşi, tari în credinţă, convingători nu doar prin vorbele noastre, ci mai ales prin ceea ce înfăptuim, căci la aceasta mai cu seamă se uită vecinul, aproapele sau „departele‖ nostru; la faptele noa stre privesc oamenii, şi acelea vor convinge mai mult decât cuvintele cele meşteşugite, pentru că s-a spus că ―ochiul este mai credincios decât urechea―. Poţi să spui, adică, multe!… Omul vrea să vadă! Şi, acest comportament, acest fel de credinţă şi acest tip de încredere în puterea lui Dumnezeu le râvnea Hristos la „neamul necredincios şi îndărătnic‖ din vremea Sa, şi aceleaşi le râvneşte şi la noi, neamul…, spuneţi dumneavoastră cum este acesta al nostru de astăzi!… Să-L rugăm, deci, pe Domnul, să ne dea această credinţă şi încredere, ca să-L slujim cu toată fiinţa noastră, dar să ne dea şi puterea să săvârşim fapte care să convingă şi pe cei din farul nostru, că ceea ce văd la noi — nu teorie şi spectacol, ci viaţa autentică în Mântuitorul Hristos Dumnezeu — să-i poată mobiliza şi pe ei la tot lucrul cel bun, Amin! (din: † Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

Nerecunoştinţă şi oportunism. Cât iubim şi cât ne amăgim cu închipuiri şi surogate? Până când ne va mai răbda Dumnezeu?

Pr. Constantin Coman: Despre dragostea lui Dumnezeu şi lipsa de răspuns a oamenilor (fragment)

R. Rădulescu: Mântuitorul Hristos vindecă un tânăr demonizat, lunatic, spune Evanghelia. Un demon care acţiona asupra tânărului în funcţie de fazele lunii. Înainte de a face această minune, Mântuitorul Hristos pare iritat de cerere, de încă o cerere ca cineva să fie vindecat de Dânsul. Află că tatăl tânărului se

adresase Apostolilor, care nu putuseră să-l vindece de boală pe lunatic. Atunci Se adresează oamenilor, în general: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când vă voi suferi?”. Părinte profesor Constantin Coman, explicaţi-ne cuvintele Mântuitorului Hristos. Se umpluse un pahar? De ce reacţionează aşa? Pr. Coman: Este un cuvânt mustrător, tăios chiar, şi are o explicaţie pe care Mântuitorul Hristos o lasă să se întrevadă. În iconomia dumnezeiască şi în planul lui Hristos aceste vindecări aveau rostul de a descoperi puterea dumnezeiască, aveau rostul de a-L descoperi pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, de a-L face cunoscut pe Hristos ca Dumnezeu. Cred că am mai spus şi altădată că, dacă Mântuitorul Hristos ar fi venit cu misiunea de a vindeca pe bolnavi pur şi simplu, ar fi luat-o la rând şi ar fi vindecat toţi oamenii suferinzi. Vindecă, desigur, destul de mulţi oameni, dar o face cu titlul de exemplu şi ca gest revelator al dumnezeirii Sale. Atunci când Sfântul Evanghelist Matei spune, recapitulând, că Iisus vindecă „toată boala şi toată neputinţa în popor―, vrea să spună mai curând că vindeca „orice boală şi orice neputinţă―, nu-i era nimic cu neputinţă. De altfel nu numai că limba greacă originală permite foarte bine această traducere, dar ea este recomandată de specialişti în traducerea Evangheliei după Matei. Vindecă boli incurabile pe care nimeni dintre oameni nu putea să le vindece. Ei bine, cum ar reacţiona cineva, constatând că după ce se vindeca în chip minunat ei sau semenii lor, oamenii pleacă la casele lor, fără să ia seama cine îi vindecă, fără să se întrebe cine este Acela care face astfel de vindecări miraculoase. Sau, dacă se întreabă, o fac numai dintr-o foarte trecătoare mirare! Mustrarea vizează nevolnicia poporului care continua chiar şi în faţa nenumăratelor minuni să rămână orb, să nu vadă cu Cine are de -a face. Ştim bine că orbirea aceasta a ţinut până la capăt. Majoritatea, contemporanii şi conaţionalii Mântuitorului Hristos au refuzat să recunoască faptul că nu şi -au putut deschide ochii şi inima să-L recunoască pe Hristos ca Dumnezeu. Exegeţii sunt de părere că aici Iisus are în vedere în general „necredinţa poporului Israel―.

În faţa acestei atitudini, Mântuitorul Hristos se simte un pic exploatat. Ca şi cum eu aş face un gest, de exemplu, mi-aş arăta dragostea faţă de cineva făcându-i un dar, iar respectivul ia darul şi pleacă cu el acasă, întorcându-mi, mai mult sau mai puţin, spatele. Nu ia seama că, de fapt, era o declaraţie, un semn de dragoste din partea mea. Cu ce amărăciune rămân eu, despărţindu-mă de el?! Apoi din nou, prietenul meu beneficiază încă o dată şi încă o dată de generozitatea mea, fără să ia seama că este un gest de dragoste şi să răspundă cum se răspunde la un gest de dragoste. În astfel de situaţii oricine trăieşte sentimentul că este folosit: se folosesc de lucrurile lui, dar pe el nu-l iau în seamă. Este vorba şi de binecunoscuta şi foarte răspândita ingratitudine umană. Lucrul acesta îl spun cu multă amărăciune pentru că şi noi îl trăim. Eu, pentru foarte mulţi ani, nu am fost atent la răspunsul celor din jurul meu la gesturile mele de amiciţie sau de dragoste. Am avut acest dar, pentru care îi mulţumesc lui Dumnezeu şi părinţilor mei, de a nu avea aşteptări de la ceilalţi. De la un timp, însă, din păcate, am început să iau seama şi am devenit nefericit! Sigur, în cazul Mântuitorului nu era vorba numai de amărăciunea datorată ingratitudinii oamenilor faţă de Dânsul pentru ajutorul dat, ci de amărăciunea datorată faptului că oamenii nu-şi recunosc Dumnezeul. Ar fi fost fericiţi dacă cel care le vindeca bolnavii incurabili ar fi fost un om obişnuit şi dacă, în consecinţă, minunile nu se constituiau în tot atâtea provocări de a-L recunoaşte că Dumnezeu! R Rădulescu: Sunteţi dezamăgit de atitudinile interesate, de oportunişti, de ce anume?

Pr. Coman: Da. Chiar cred că acesta este cuvântul. Când cineva nu poate să-ţi mulţumească pentru un ajutor pe care i l-ai dat sau pentru un gest de generozitate, pentru a se descărca de povara recunoştinţei, inventează erminii ["interpretări", n.n.] diverse ale gestului tău, incriminându-te direct sau insinuând fel de fel de lucruri. Unul dintre motivele pentru care omul fuge de Dumnezeu sau doreşte cu tot dinadinsul să se emancipeze de sub tutela Lui, invocând fel de fel de justificări, este şi acela că, acceptându-L, trebuie să recunoască, deopotrivă, că toate îi vin de la Dumnezeu, că-I datorează totul, începând cu viaţa însăşi şi terminând cu pâinea cea de toate zilele. Şi dacă -I datorează totul, trebuie să-I fie veşnic recunoscător, să-I rămână veşnic dator! Cu ce ar putea omul să plătească darul unic şi minunat al vieţii?! Dacă nu iei seama la aceste lucruri, ingratitudinea se transformă în oportunism. Şi noi producem astăzi aceeaşi supărare lui Dumnezeu. Beneficiem de un dar extraordinar, care este propria noastră viaţa. Ce minune extraordinară că exist şi eu printre atâtea miliarde de oameni. Am beneficiat şi eu de frumuseţea extraordinară, nepătrunsă a creaţiei şi de tot ceea ce înseamnă viaţă! De unde acest dar?! Chiar să nu te arăţi mulţumitor spre Cel căruia îi datorezi viaţa? Când ne pofteşte cineva la masă, îi mulţumim după ce am mâncat! Cum ar fi să mănânci şi să pleci fără să mulţumeşti pentru invitaţie? Şi iarăşi să te cheme, şi iar să mănânci, fără să spui niciodată „Mulţumesc‖! Chiar aşa stau lucrurile. Este vorba despre o aşezare în adevăr. Noi spunem că cea mai înaltă aşezare a omului, starea cea mai înaltă [de fapt, nu este cea mai înaltă, ci este starea de normalitate restaurată a omului, n.n.] la care poate ajunge omul este starea de fiinţă mulţumitoare, euharistică. Fiinţa mulţumitoare ajunge să înţeleagă că toate lucrurile de care beneficiază vin de la cineva, vin de undeva . Pâinea este importantă, dar faptul că această pâine este darul cuiva care mă iubeşte este şi mai important. Pâinea este şi dragoste, nu este numai pâine . Aţi văzut, mâncarea uneori este gustoasă, alteori nu este gustoasă. Este gustoasă când nu este pur şi simplu mâncare, ci este expresia dragostei cuiva pentru noi. Îmi spunea cineva zilele trecute: „Cum, părinte, să fie gustoasă mâncarea aceea, când femeia care o găteşte – o femeie în casa - este cu „dracu`‖ în gură, de la început până la sfârşit, când găteşte?―

De aceea este Mântuitorul foarte supărat. Închipuiţi-vă amărăciunea Dânsului spre sfârşit, când chiar şi ucenicii, neputincioşi şi ei, captivi percepţiei şi perspectivei meschine omeneşti, nu au putut să vadă dincolo de dulceaţa cuvintelor Mântuitorului Hristos, de înălţimea cuvintelor Sa le, dincolo de minunile extraordinare, pe Dumnezeu Însuşi. (…) Omenirea beneficiază de o lume atât de frumoasă, atât de generoasă, dar nu ia seama că ea vine de undeva, că este darul cuiva. Se aseamănă unui copil, care se bucură de darul primit, dar îl uită imediat pe dăruitor. Oamenii primesc darul iubirii lui Dumnezeu, se folosesc de el, uneori cu lăcomie şi nesaţ, dar nu -l iau în seamă pe dăruitor şi nici nu încearcă să pătrundă raţiunea de a fi a darului. Atunci, Dumnezeu se plasează într-un fel de gelozie faţă de propriul său dar, care, iată, în loc să dea conţinut relaţiei Sale cu oamenii, devine obstacol de netrecut. Datorită acestei gelozii, este probabil ca Dumnezeu să fi hotărât să lase creaţia să se urâţească, să devină pustie, neprimitoare, înfricoşătoare. Poate atunci oamenii îşi vor îndrepta mintea şi-L vor redescoperi pe Creator şi Dăruitor şi vor înţelege că lumea era darul iubirii Sale pentru oameni. Cred că este o gelozie a lui Dumnezeu. Am îndrăznit să spun lucrul acesta la un congres internaţional dedicat crizei ecologice. De fapt este un cuvânt biblic, nu este al meu, Dumnezeu spune despre Sine, în Vechiul Testament, că este gelos. Omul este ingrat şi chiar pervers. Şi acum continuă să strige la Dumnezeu când se află în impas, când dă vreo suferinţă peste el. Se roagă mai departe să dea Dumnezeu ploaie ca să avem pâine. O face, însă, ignorând esenţialul, anume că Cel căruia i se adresează cu aceste cereri este, în fond, Cineva care -l iubeşte şi care aşteaptă răspunsul lui la această iubire. Să-I cerem orice, dar să luăm seama cui cerem! Când primim, şi sănătate şi ajutor, să luăm seama de la cine primim. Să trăim împreună cu El, aşa cum ar trebui să trăiască omul cu Dumnezeu, într-o relaţie de dragoste, de mulţumire. Să adormim cu El în gând, să ne trezim dimineaţa cu El în gând: „Doamne, mulţumesc Doamne că iată, iarăşi îmi dai darul unei zile binecuvântate, cu lumină, cu soarele, cu frumuseţea, cu feţele frumoase al prietenilor, ale familiei mele…!― Iar seara să-I mulţumeşti lui Dumnezeu şi să spui:

„Doamne, iată, eu cum am răspuns la gesturile Tale nesfârşite de dragoste pentru mine: nepotrivit, slăbănogit, nemernic, păcătuind!“. Cel mai important este să trăim cu Dumnezeu. Nu lucrul dintre noi şi Dumnezeu este important, nici ceea ce se întâmplă între noi şi Dumnezeu, ci noi şi Dumnezeu. Relaţia mea cu Dumnezeu. Eu şi Dumnezeu! Lumea această frumoasă şi tot ceea ce se întâmplă în ea este conţinutul relaţiei noastre. Noi rămânem la conţinut şi nu ne ducem la celălalt, la Dumnezeu. Nu însănătoşirea mea este esenţială ci faptul că boala şi însănătoşirea m-a pus în legătură cu Dumnezeu. Aceasta ar trebui să fie reacţia celor care sunt vindecaţi de Dumnezeu. Faptul prezenţei lui Dumnezeu printre oameni era infinit mai minunat şi mai important decât toate vindecările la un loc. Vindecările însele erau semne ale acestei prezenţe. Aceasta este problema pe care o pune Evanghelia de astăzi. Ca şi prin Profeţii Vechiului Testament, Mântuitorul mustră poporul Său din aceleaşi raţiuni: poporul beneficia de darul lui Dumnezeu, de intervenţiile miraculoase ale lui Dumnezeu, care l-a scos din pământul Egiptului, i-a dat pământul făgăduinţei, i-a făcut biruitori împotriva multora, i-a aşezat pe calea adevărului şi, totuşi, poporul se întoarce la viţelul de aur şi se închină idolilor. Atâta cădere, atâta ingratitudine! Aceasta îl mâhneşte foarte tare pe Dumnezeu! R. Rădulescu: Cred că Îl mai mâhneşte şi faptul că nu găseşte acel grăunte de credinţă, care mută şi munţii din loc, pe care, mai apoi, nu-l găseşte nici la Apostoli. Mă întreb eu acum, cine poate avea grăuntele de credinţă, dacă nici Apostolii, oamenii cei mai apropiaţi, nu-l aveau? Se referă la nişte munţi reali sau la greutăţile care stau în calea noastră şi ne fac neputincioşi în a crede? Cum să luăm cuvintele?

Pr. Coman: (…) Noi, oamenii, suntem neputincioşi. Tocmai aceasta vrea să ne spună Mântuitorul Hristos: aveţi această posibilitate şi nu aveţi voinţa de a beneficia de ea. Aveţi posibilitatea să mişcaţi munţii din loc şi nu o faceţi . Aceea este măsura puterii omului. A omului cu Dumnezeu, nu a omului singur! Dar omul este trufaş! Ar vrea, desigur, să mute munţii din loc, dar cu puterile lui. Să se poată grozăvi! Dumnezeu vrea să-l aducă pe om la conştiinţa limitelor sale, pe de o parte, şi să-l deschidă spre puterile nelimitate ale dumnezeirii, pe de altă parte. În momentul în care omul ajunge la conştiinţa limitelor sale, atunci se deschide credinţei. Îşi dă seama că nu se mai poate amăgi, nici cu puterea minţii şi a muşchilor săi, nici cu puterea instrumentele sale. R. Rădulescu: Nu se mai încrede într-însul! Pr. Coman: Nu se mai încrede într-însul. Acelaşi Gheron Iosif, pe care îl tot pomenesc, pentru că-mi este foarte drag şi sper să-i fie şi dansului drag de mine, pentru că aş fi fericit eu şi casa mea, spune că: „Până când omul nu ajunge la conştiinţa că este nimic, că este zero, nu pune început în relaţia sa cu Dumnezeu!―. Măsura la care ne cheamă Dumnezeu este măsura dumnezeirii: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este!‖ (Matei 5,48). Iată la ce nivel este chemat omul să trăiască! La nivelul dumnezeiesc! În Duh, la înălţimea Duhului! La ce nivel trăieşte omul, de fapt? De acest lucru, măcar, să

fie conştient, prin raportare la adevărata scara valorică. Omul este chemat să trăiască la măsura dumnezeirii, iar dacă trăieşte dumnezeieşte poate muta şi munţii din loc. Noi trăim evaluându-ne cu o scară a valorilor imanente, lumeşti, omeneşti. De aceea putem foarte uşor să ne grozăvim, să ne trufim, în comparaţie cu semenii noştri. Oricine va găsi pe cineva mai neputincios decât el. Dacă ne-am evalua, însă, prin raportare la măsura dumnezeirii, atunci lucrurile s-ar schimba complet. Nu am mai considera atât de mare diferenţa dintre virtuoşi şi păcătoşi, dintre buni şi răi. De aceea, Mântuitorul Hristos nu este mişcat de performanţele morale, nici de performanţele ştiinţifice, nici de performanţele tehnologice, nici de performanţele filantropice instituţionalizate, ci este mişcat dacă omul face pasul spre Dumnezeu, saltul spre viaţa cu Dumnezeu. Atâta timp cât oamenii rămân în lumea lor strâmtă, nu este o mare diferenţă între prostituată şi între omul virtuos. Mântuitorul Hristos spune lucrul acesta. Ba mai mult, prostituata are o şansă să simtă limitele acestui cerc închis şi strâmt, în timp ce virtuosul sau performantul se va amăgi cu performanţa lui. R. Rădulescu: Pe lângă credinţa puţină, dar puternică, Mântuitorul Hristos mai cere rugăciune şi post. Spune că demonul acela care îl chinuia pe lunatic nu iese decât în felul acesta. Ce putere au postul şi rugăciunea în lucrarea de vindecare şi de aducere la starea normală de om? Pr. Coman: Întâi de toate, rugăciunea şi postul sunt demersuri care ne deschid lui Dumnezeu. Rugăciunea este vorbirea directă cu Dumnezeu, actualizarea, pe măsura fiecăruia, a unei relaţii vii cu Dumnezeu. Postul este instrumentul prin care luptăm împotriva egoismului din noi. Amândouă sunt semne ale stăruinţei, ale unei dorinţe şi voinţe puternice de a face binele. Şi postul şi rugăciunea ne subţiază simţirea şi mintea, ne scot din lumea grosieră şi opacă în care trăim, lumea simţurilor materiale şi ne deschid ferestrele Împărăţiei lui Dumnezeu, a realităţii duhovniceşti. Postul şi rugăciunea îl ajută pe om să-şi demonteze mecanismul suficienţei de sine, care se interpune între el şi Dumnezeu.

R Rădulescu: Te duce la neîncrederea în tine! Pr. Coman: Nu este vorba despre [ne]încredere în tine. Este vorba despre suficienţă de sine. Adică să crezi că tu, cu puterile tale, îţi eşti suficient! Postul şi rugăciunea te ajută să nu te mai amăgeşti cu această suficienţă de sine! Te ajută să vezi care îţi este starea ta adevărată, cât iubeşti cu adevărat. Măsura omului este dată de cât iubeşte! Să se cerceteze fiecare pe sine, să vadă cât iubeşte, şi va vedea cât de mică sau de inexistentă este dragostea sa. Din câte am constatat eu până acum, din experienţa mea – şi slavă Domnului sunt la o vârstă când pot să vorbesc despre propria mea experienţă - oamenii iubesc foarte puţin, sau de cele mai multe ori deloc. Şi nici măcar nu îşi dau seama, se amăgesc cu fel de fel de surogate, se amăgesc cum că ar fi ceva între ei şi soţii şi soţiile lor, cum că ar fi ceva între ei şi copii. Dar nu este aproape nimic. Ne iubim mai curând pe noi înşine, iar pe ceilalţi îi consumăm. Măsura iubirii pentru cineva este măsura sacrificiului pe care eşti în stare să-l faci pentru el. Un pic de post şi de rugăciune subţiază simţurile: simţul duhovnicesc, al înţelegerii, al vederii duhovniceşti, al vederii sufleteşti. Postul şi rugăciunea ne duc în zona unde se dă marea bătălie, bătălia cu duhurile, cu duhurile re le, cu diavolii, adică la nivelul gândului, la nivelul intenţionalităţii celei mai tainice . Duhul curviei, de exemplu, te poate stăpâni o viaţă. Îl simţi acolo şi simţi că nu -l poţi birui. Duhul lăcomiei, duhul iubirii de arginţi, duhul iubirii de stăpânire, un duh este o stare dominantă care te dirijează, aproape. Ca să dai marea bătălie cu duhurile, adică să alungi din tine un duh, ai nevoie de multă rugăciune şi de mult post. Altfel nu-l biruieşti. Un părinte îmbunătăţit, pe care probabil l-am mai pomenit, tânăr şi râvnitor, îmi povestea anul trecut la Sfântul Munte câtă luptă duce ca să se mai cureţe de un gând urât, legat de un eveniment din trecut. Gândul urât este ca un cui al lui Pepelea, acolo, în suflet. Dar noi, care nu am făcut nici un pic de efort să ne curăţim?! Avem nevoie de foarte multă rugăciune şi de foarte mult post. De aceea insistă Biserica pentru rugăciune şi pentru post. Biserica noastră, slavă

Domnului, are perioade de post foarte mari şi foarte binevenite. Mai rămâne să le luăm în seamă‖. (din: Pr. Constantin Coman, ―Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor‖, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)

Sfântul Luca al Crimeei despre nerecunoştinţă

(…) Nerecunoştinţa este un păcat de care suferă mulţi oameni. Sfântul Proroc Isaia evidenţiază nerecunoştinţa poporului lui Israel faţă de Dumnezeu: Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea Domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu Mă pricepe (Isaia 1, 3). Vedeţi cât de aspru judecă Sfântul Proroc, prin aceste cuvinte, nerecunoştinţa poporului lui Israel? El dă drept exemplu animalele necuvântătoare, care arată ataşament faţă de stăpânul lor.

În Viaţa Sfântului Gherasim, care a trăit la Iordan, s-a petrecut un lucru interesant. Acesta a văzut odată un leu stând pe nisip şi suferind tare. Leul îşi lingea laba în care intrase un spin. Sfântul Gherasim s-a apropiat de el, i-a luat laba şi i-a scos spinul. Şi ce s-a întâmplat? Leul a nutrit din acel moment o mulţumire neobişnuită faţă de sfânt şi, până la moartea stareţului, nu s -a despărţit de dânsul, iar atunci când Sfântul Gherasim a m urit, pe mormântul lui acest leu recunoscător a jelit mult timp, şi în cele din urmă acolo a şi murit. * Eu cunosc un caz în care un medic, văzând pe drum un câine bolnav, l -a luat la sine şi l-a vindecat. Câinele era nespus de recunoscător acestui medic milostiv, precum leul Sfântului Gherasim. A mers după el toată viaţa şi nu o dată a adus la dânsul şi alţi câini bolnavi pentru a-i vindeca. Vedeţi cât de multe trebuie să învăţăm de la aceste animale recunoscătoare ? Dar noi nu suntem aşa. Nouă din zece vindecaţi s-au dovedit nerecunoscători. Credeţi voi, oare, că aceşti nouă nerecunoscători erau oameni răi? Nu! Domnul a vrut să ne arate prin aceasta că şi printre noi se află destui nerecunoscători. De ce oamenii sunt nerecunoscători? De ce răspund atât de des cu nerecunoştinţa şi îi defaimează pe binefăcătorii lor? La baza nerecunoştinţei stă iubirea de sine, egoismul. Nerecunoscătorii au o părere atât de înaltă despre sine, că se gândesc prea puţin la alţii, consideră că ceilalţi sunt obligaţi să le acorde atenţie şi de aceea orice binefacere o consideră de nimic, o primesc ca pe ceva ce li se cuvine. Există printre oamenii de acest fel unii foarte mândri, cărora le este neplăcut să primească binefaceri. Atât timp cât au nevoie de ceva, merg şi cer ajutor, iar când primesc ceea ce au dorit, în locul recunoştinţei se iveşte în inima lor iritarea şi răutatea. Nu suportă faptul că a fost necesar să ceară, că s-a găsit un om nobil care le-a oferit ajutor. Şi nu se gândesc deloc să-i mulţumească. Ba mai mult decât atât, uneori inima lor se înăspreşte şi acest sentiment al iubirii de sine generează ură faţă de binefăcătorul lor. Preaînţeleptul Iisus, fiul lui Sirah, a spus următoarele cuvinte despre oamenii nerecunoscători: Mulţi au socotit împrumutul ca bani găsiţi şi au făcut necaz celor care i -au ajutat pe ei. Până să ia împrumutul, sărută mâna celui care îi dă şi pentru banii aproapelui vorbeşte cu glas ademenitor; iar când este vremea să întoarcă, atunci tărăgănează, şi se apără cu cuvinte de lene şi învinuieşte vremea. De va putea, abia va întoarce jumătate şi o va socoti ca bani daţi de pomană. Iar dacă nu,

pentru că l-a lipsit de bani, i se face lui vrăjmaş pe degeaba. Blesteme şi sudalme îi va răsplăti şi, în loc de cinste, îi va plăti cu necinste (Înţelepciunea lui Isus Sirah 29, 4-6).

Dintre toate felurile pe care le îmbracă nerecunoştinţa omenească, ce a mai gravă este cea a copiilor faţă de părinţii lor, foarte răspândită astăzi. Spuneţi-mi, pe cine, dacă nu pe părinţi, trebuie să-i considerăm primii şi cei mai mari binefăcători ai noştri? Ei ne-au dat viaţă, ne-au răbdat capriciile copilăreşti, neajunsurile şi uneori chiar şi ofensele. Cine, dacă nu părinţii, care s-au îngrijit atât de mult de noi şi care şi-au pus sufletul pentru noi, merită recunoştinţa noastră? Deseori vedem că pe părinţii bătrâni, care au pierdut capacitatea de a munci, copiii răi îi alungă din casă, sau dacă nu-i alungă, atunci cu blestem şi cu răutate le dau pâinea necesară. Ascultaţi ce spune înţeleptul Iisus, fìul lui Sirah, despre cinstirea părinţilor: Cu fapta şi cu cuvântul cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să -ţi vină binecuvântare de la ei. Că binecuvântarea tatălui întăreşte casele fiilor, iar blestemul mamei le dărâmă până în temelie… Ca un hulitor este cel care părăseşte pe tată şi blestemat de Domnul este cel care mânie pe mama sa (Înţelepciunea lui Isus Sirah 3, 8, 9, 16). În Deuteronom citim cuvinte înfricoşătoare: Blestemat este cel care vorbeşte de rău pe tatăl său sau pe mama sa!

În cartea Ieşirii citim cuvinte şi mai înfricoşătoare: Cel ce-l bate pe tatăl său trebuie să fìe dat la moarte. Poporul lui Israel îi ucidea cu pietre pe călcăto rii de lege. Era necesar doar ca pedeapsa să devină un eveniment înfricoşător în viaţa poporului, pentru că acesta să înţeleagă cum sunt pedepsiţi cei care se poartă nemilos cu părinţii lor şi să conştientizeze gravitatea acestui păcat. Aşa a fost în timpurile vechi. Dar în prezent lucrurile s-au schimbat. Această lege nu se mai aplică nicăieri. Cel ce-şi bate tatăl, care vorbeşte de rău pe mama sa, la noi deseori rămâne nepedepsit. Iar dacă părinţii se hotărăsc să depună plângere în instanţă împotriva tratamentului la care sunt supuşi de proprii copii, viaţa lor va deveni şi mai amară. Dar legea lui Dumnezeu este veşnică şi dreptatea Lui este neclintită, şi, dacă nu vor fi pedepsiţi acum cei care îşi bat părinţii, atunci vor fi condamnaţi de Dumnezeu la pedeapsa veşnică. Şi deşi nimeni nu-i ucide acum cu pietre blestemul lui Dumnezeu, judecata lui Dumnezeu îi va pedepsi veşnic, fiindcă dreptatea lui Dumnezeu întotdeauna se va împlini, chiar şi atunci când oamenii vor înceta s -o urmeze. Să gândească la aceasta cei care îi ofensează pe părinţi, cei care îl alungă din casă pe tatăl bătrân sau pe mama bătrână, care îi condamnă la foame, lipsindu-i de ajutor. Fie să-şi aducă aminte că şi pentru ei se va îndeplini această lege veche! Fie să-şi amintească de judecata lui Dumnezeu şi să se cutremure în faţa ei! Domnul Iisus Hristos, când i-a vindecat pe cei zece leproşi, ştia că nouă dintre ei se vor arăta nerecunoscători, dar chiar şi aşa, i -a vindecat pe toţi. Şi-a revărsat mila nemărginită asupra tuturor – şi vrednici, şi nevrednici. Şi-a dat viaţă şi pentru păcătoşi, şi pentru nerecunoscători. EI a suferit pe Crucea de pe Golgota de dragul nostru, al tuturor, chiar şi de dragul celor care L-au respins, care L-au dat la moarte. Nerecunoştinţa omenească este ca o picătură în marea milostivirii lui Dumnezeu. Şi precum nu poţi tulbura marea aruncând în ea o mână de nisip sau de ceva necurat, tot aşa nu poate nerecunoştinţa omenească să tulbure cât de puţin milostivirea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de noi toţi. Trebuie să ţinem minte aceasta.

În faţa ochilor noştri să stea întotdeauna Hristos înroşit de sânge, Care a murit pe Crucea Golgotei pentru noi, cei nerecunoscători. Să ţinem minte Crucea Golgotei, să ne amintim întotdeauna milostivirea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de noi, nevrednicii şi păcătoşii. Şi dacă ne vom aminti aceasta, dacă vom lua exemplu de la cei care cu recunoştinţă consideră de datoria lor să-şi cinstească proprii părinţi, atunci mila lui Dumnezeu va fi cu toţi!‖ (Din predica la Duminica Slăbănogului inclusă în: Sfântul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucureşti, 2009)

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a X-a după Rusalii - Vindecarea lunaticului – Credinţa, rugăciunea şi postul alungă demonii

Sfânta Evanghelie din Duminica a X-a după Rusalii ne prezintă vindecarea unui lunatic, a unei persoane care nu-şi mai putea da seama de ceea ce face şi unde merge. Copilul lunatic din Evanghelia de astăzi este un om care adesea îşi pierde controlul, 'de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă' – se spune în Evanghelie. Multa pătimire a fiului devine îngrijorare şi suferinţă permanentă pentru tatăl său, care, cu durere în suflet şi multă smerenie, aduce pe fiul său bolnav la Iisus, ca să-l vindece, întrucât ucenicii Lui n-au reuşit să scoată demonul din copilul lunatic sau epileptic. Evanghelia ne arată faptul că, deşi Mântuitorul Iisus Hristos mustră necredinţa poporului şi puţina credinţă a ucenicilor Săi, totuşi are multă milă sau compasiune faţă de copilul lunatic sau epileptic care se afla în suferinţă. Din textul Evangheliei răsar multe lumini spirituale deosebit de semnificative pentru viaţa noastră creştină şi mai ales privind modul în care lucrează Dumnezeu mântuirea oamenilor. Valoarea nepreţuită a rugăciunii pentru alţii În primul rând, vedem că acest copil este vindecat de Iisus nu la cererea sa personală, întrucât el nu mai era în stare să exprime verbal suferinţa sa şi nici nu era în stare să ceară ajutor pentru sine, ci tatăl lui se roagă Mântuitorului Iisus Hristos pentru vindecarea sa. Observăm aici cât de folositoare este rugăciunea

altora pentru noi, când noi nu ne mai putem ruga sau nu ştim să ne rugăm cum trebuie pentru noi înşine. În al doilea rând, vedem că acest tată îndurerat, care trăia el însuşi suferinţa fiului său bolnav, încercase deja pe lângă ucenicii Mântuitorului să obţină vindecarea fiului său, dar a constatat cu întristare că ei nu pot să -l vindece. De aceea, a venit el la Iisus ca să-i vindece fiul. Mântuitorul arată din ce cauză ucenicii Săi n -au reuşit să-l vindece pe copil, şi anume insuficienta lor credinţă. Desigur, ucenicii aveau o anumită credinţă, dar ea nu era suficient de puternică, nu era suficient de fierbinte, încât demonul care chinuia pe copilul lunatic să se teamă de cuvântul ucenicilor lui Iisus şi să-l elibereze pe copilul posedat. Din Evanghelie se vede că Mântuitorul Iisus Hristos este oarecum supărat din cauza stării spirituale negative a oamenilor adunaţi în jurul Său: 'O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi mai fi cu voi?' (Matei 17, 17) Această mustrare sau acest reproş arată nemulţumirea Mântuitorului Iisus Hristos când constată necredinţa oamenilor sau puţina lor credinţă, chiar şi atunci când ei trec prin încercări dificile. Tocmai pentru că îi iubeşte, Mântuitorul îi mustră pe oameni spre îndreptarea lor Foarte adesea, încercările care apar în viaţa noastră, cum ar fi boala sau necazurile, sunt permise de Dumnezeu mai ales pentru a ne trezi din indiferenţă, din superficialitate spirituală, spre a dobândi o credinţă mai puternică, mai fierbinte, mai vie. Chiar şi când mustră pe cineva dintre oameni, Mântuitorul îl iubeşte, încât mustrarea Sa ia forma iubirii care responsabilizează pe om, care trezeşte spiritual pe cel indiferent şi insensibil. Deşi este supărat pe oamen ii necredincioşi, Hristos Domnul ajută totuşi pe cei suferinzi. De aceea, îndată zice, referitor la copilul lunatic: 'Aduceţi-l aici la Mine' (Matei 17, 17). Atunci Mântuitorul Iisus Hristos a certat demonul care se afla în copilul lunatic, iar demonul a ieşit îndată din copil, pentru că nu mai putea să stăpânească peste el după ce a fost alungat de Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Iubitorul de oameni şi Stăpânul puterilor cereşti. Evanghelia ne relatează că sărmanul copil lunatic s-a vindecat 'chiar în ceasul acela', deci nu după o vreme, ci în clipa în care Mântuitorul Iisus Hristos a certat demonul şi l-a alungat din copil. Ucenicii lui Iisus, văzând această vindecare minunată pe care El a săvârşit-o, iar ei n-au putut să o facă, L-au întrebat zicând: 'Noi de ce n-am putut scoate demonul acesta din copilul lunatic? ' (cf. Matei 17, 19), iar Mântuitorul le-a răspuns: 'din pricina necredinţei voastre' sau în altă traducere: 'pentru puţina voastră credinţă' (Matei 17, 20). Apoi a mai adăugat

ceva, şi anume că 'acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post'. Ucenicilor Săi, Iisus le spune că nu au putut să scoată demonul din copilul lunatic sau epileptic, întrucât au puţină credinţă, adică insuficientă. Iar apoi precizează că, de fapt, credinţa se întăreşte sau creşte prin rugăciune şi post. Ucenicii aveau puţină credinţă şi pentru că nu primiseră plinătatea Duhului Sfânt. La Cincizecime însă, Duhul Sfânt Se pogoară peste ei, iar ei devin plini de puterea sau de harul lui Dumnezeu. Astfel, prin vindecările lor ulterioare, ucenicii lui Iisus arată că s-au întărit mult în credinţă şi au primit puterea Duhului Sfânt, singura putere care alungă duhurile rele . Prin urmare, Evanghelia de astăzi ne învaţă că totdeauna credinţa trebuie cultivată, întărită şi aprofundată, prin rugăciune şi post, astfel încât credinţa să nu rămână o simplă convingere intelectuală, ci să devină legătură vie a omului cu Dumnezeu Cel nevăzut, dar Care prin harul Său este foarte aproape de om când Îi cere ajutorul. Totodată, aflăm din cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos că există mai multe feluri de demoni, unii fiind mai răi şi mai violenţi decât alţii, iar neamul de demoni chinuitor de oameni nu iese din om decât numai cu rugăciune şi post . De ce, oare, Mântuitorul face precizarea aceasta, şi anume că pentru vindecare este nevoie de credinţă, rugăciune şi post? Pentru că numai când avem credinţă puternică, rugăciune stăruitoare şi postire jertfelnică, adică dăruire totală de sine lui Dumnezeu, atunci şi El Se dăruieşte nouă deplin, adică primim în noi prezenţa sfinţeniei Lui şi puterea harului Său . Însă dacă omul nu are credinţă puternică în Dumnezeu, el este ispitit să creadă că demonii nu pot fi biruiţi, că boala nu poate fi vindecată, că totul este fatalitate nefastă, fără nici o posibilitate de schimbare în bine a unei situaţii rele. Demonii se tem numai de dumnezeiescul har prezent în om Deci, pe de o parte, Mântuitorul vede puţină credinţă în mulţimea de oameni, iar pe de altă parte, vede multă suferinţă în cei bolnavi aduşi la El. Totuşi, multa suferinţă a omului diminuează când creşte credinţa lui şi speranţa de -a primi vindecare. Astfel, când avem credinţă puternică în Dumnezeu, nu mai suntem singuri, bazându-ne doar pe propriile noastre puteri, ci suntem împreună cu Dumnezeu, Care, prin harul Său, este prezent în noi. Iar harul Lui în noi se intensifică prin credinţă puternică, prin rugăciune stăruitoare şi postire jertfelnică. Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu se schimbă situaţii care păreau neschimbabile şi se vindecă boli care păreau incurabile. Cu cât ne rugăm mai mult lui Dumnezeu, cu atât mărturisim mai mult că Dumnezeu este prezent în viaţa

noastră, că este atent sau sensibil la bucuriile şi la suferinţele noastre, că este Tatăl nostru Cel ceresc. Cu cât un copil se apropie mai mult de tatăl său şi îi cere ceea ce are nevoie, cu atât arată că tatăl lui este prezent, iubitor, ajutător şi luminător al vieţii sale. Numai prin rugăciune şi post pot fi demonii alungaţi, pentru că ei se tem numai de prezenţa lui Dumnezeu în om. Adică, numai de harul Sfântului Duh prezent în om se tem demonii înşelători şi chinuitori de oameni. Demonii îi fac pe oameni să sufere în primul rând prin faptul că oamenii demonizaţi sau posedaţi nu mai sunt ei înşişi în gândirea, simţirea, voinţa şi lucrarea lor proprie, ci facultăţile sufletului lor se află sub stăpânirea demonilor, iar în al doilea rând, pentru că demonii pun viaţa oamenilor în primejdie de moarte trupească şi sufletească. Din invidie şi din ură, ei caută să umilească şi să desfigureze fiinţa umană creată după chipul lui Dumnezeu şi chemată la asemănarea cu El, la sfinţenie. Deci, din invidie şi din ură faţă de oameni, demonii născocesc tot felul de ispite, pun stăpânire asupra oamenilor şi îi chinuiesc. Iată de ce este necesar să înmulţim şi să cultivăm rugăciunea noastră, ca ea să devină, dintr-o rugăciune adesea formală şi superficială, o rugăciune fierbinte şi stăruitoare, care încălzeşte inima, luminează mintea şi pacifică simţirile. De asemenea, trebuie să postim mai ales hrănindu-ne în primul rând cu prezenţa iubitoare a lui Hristos prin citirea Sfintei Scripturi, a Scrierilor şi Vieţilor Sfinţilor, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine şi prin săvârşirea faptelor bune. Dacă postim de bucate materiale şi nu ne hrănim mai intens cu hrană spirituală, postul nostru nu este roditor de virtuţi, iar dacă postim şi nu facem milostenie spirituală sau materială, postul este incomplet. Dar rugăciunea unită cu postul deplin poartă tainic în ea puterea Crucii şi bucuria Învierii lui Hristos, întrucât postul adevărat este o dăruire de sine liberă lui Dumnezeu, o jertfă sau ofrandă duhovnicească adusă Lui. La rândul Său, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Se dăruieşte celor rugători şi postitori, adică le răspunde cu iubirea Lui jertfelnică, pentru că El i-a iubit pe oameni mai întâi şi S-a dăruit pe Sine pentru viaţa lumii prin Răstignirea şi Învierea Sa. Mântuitorul Iisus Hristos cere credinţă de la oameni când îi vindecă, pentru că El nu voieşte să săvârşească vindecări spectaculoase, magice, adică fără participarea omului la lucrarea harului Său divin. Vindecările pe care le săvârşeşte din iubire milostivă Domnul Iisus Hristos implică credinţa, iubirea şi rugăciunea celor care cer vindecarea lor sau a semenilor. Deci, când Iisus Mântuitorul constată că ucenicii Săi nu au putut vindeca pe copilul lunatic sau epileptic, El arată că obstacolul cel mai mare în calea vindecării copilului nu a fost doar puţina credinţă a ucenicilor Săi, ci, în primul rând, necredinţa mulţimilor de oameni care au pierdut simţul compasiunii şi al comuniunii, aşteptând adesea minuni spectaculoase, oarecum

magice şi exterioare, care le fascinează privirea, dar nu le schimbă trăirea, care îi fac mai curioşi, dar nu mai credincioşi. Aşadar, Mântuitorul cere oamenilor credinţă vie, pentru că El voieşte ca la vindecările pe care le săvârşeşte din iubirea Sa milostivă pentru însănătoşirea bolnavilor, cei ce se află în jurul bolnavilor să nu fie pasivi, ci receptivi, să nu fie spectatori, ci rugători, având credinţă puternică şi iubire milostivă faţă de cei care se află în suferinţă şi caută vindecarea . Chiar şi în timpul nostru sunt unii oameni posedaţi de duhuri rele, oameni care nu se mai pot ruga pentru ei înşişi. Prin urmare, este nevoie ca părinţii acestora sau cei din jurul lor să fie credincioşi şi rugători, milostivi şi solidari . În acest sens, fericit este omul care are părinţi, fraţi şi prieteni credincioşi şi rugători. Aceştia se vor ruga pentru el în ziua necazului său, când, bolnav fiind, nu mai poate să se roage suficient pentru sine însuşi. Biserica se roagă şi lucrează pentru vindecarea sufletească şi trupească a oamenilor Foarte adesea, există mulţi oameni care au nevoie şi de rugăciunea altora pentru ei. De aceea, Biserica se roagă pentru bolnavi, pentru cei robiţi, pentru tot sufletul necăjit şi întristat. Iar la rugăciunea Bisericii se adaugă şi unele instituţii medicale în care ştiinţa şi credinţa se unesc şi se completează , rugăciunea şi priceperea medicală se împletesc, pentru că harul rugăciunii poate lumina şi ajuta, inspira şi întări în lucrarea sa pe medicul credincios care devine mâna vindecătoare a lui Hristos, 'Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre', alinând suferinţa bolnavului când acesta cere ajutorul lui Dumnezeu. În privinţa aceasta, Biserica a învăţat din multele vindecări minunate pe care Hristos - Capul Bisericii, le-a săvârşit în lume, că ea, Biserica, fiind trupul tainic al lui Hristos, are menirea să vindece bolile şi neputinţele sufleteşti şi trupeşti ale oamenilor. De aceea, pe lângă lucrarea ei liturgică pentru bolnavi exprimată în Taina Sfântului Maslu sau ungerea bolnavilor, rugăciunile de alungare a demonilor, numite lepădări sau exorcisme şi Molitfele speciale pentru cei robiţi de duhuri rele, Biserica a dezvoltat şi o lucrare social-filantropică pentru bolnavi, înfiinţând instituţii pentru îngrijirea bolnavilor , adică a organizat bolniţe, leprozerii, farmacii, cabinete medicale, centre medicale şi spitale proprii, pentru ca puterea vindecătoare a Mântuitorului să se arate, prin Biserica Sa cea vie, ca lucrare a iubirii Sale milostive în lume. Cu toate că a mustrat pe contemporanii Săi pentru necredinţa lor, Mântuitorul nu a diminuat însă cu nimic iubirea Lui milostivă pentru cei bolnavi. Ca atare, şi noi, creştinii, trebuie să devenim cât mai des 'mâinile lui Hristos', care alină suferinţa celor bolnavi, încercând, potrivit credinţei, intensităţii rugăciunii şi postirii fiecăruia, să arătăm iubirea lui Hristos lucrătoare în lume.

Să ne rugăm, aşadar, Mântuitorului Iisus Hristos, 'Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre', să ne dăruiască credinţă puternică, rugăciune stăruitoare şi iubire milostivă, pentru a alina suferinţa celor bolnavi, spre slava lui Dumnezeu şi bucuria acestora. Amin!

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful