Revista Nouă

- apare de saşe ori pe an -

În acest număr semnează: Florin DOCHIA, Mioara BAHNA, Carmen BĂJENARU, Al. D. FUNDUIANU, Gherasim RUSU TOGAN, Iulian MOREANU, Laura ŞERBAN, Ani BRADEA, Camelia Iuliana RADU, Ioan VINTILĂ FINTIŞ, Raul BRIBETE, I. OPRIŞAN, Corina Diamanta LUPU, Corin BIANU, Maria DOBRESCU, Irina Lucia MIHALCA, Iulian SÂRBU, Diana TRANDAFIR, Victor STEROM, Ion OCHINCIUC, Robert TOMA, Petru SOLONARU, Ioan TODERIŢĂ, Constantin DOBRESCU, Constantin TRANDAFIR, Dan DĂNILĂ, Valeriu Marius CIUNGAN, Georgian GHIȚĂ, Alexandre AMPRIMOZ, Petronela NEGOŞANU, Christian CRĂCIUN, Marian DRAGOMIR, George PAŞA, Dan RĂDULESCU, Serghie BUCUR, Dan TUDOR, Ştefan AL.-SAŞA, Theodor MARINESCU

Fondată de Bogdan Petriceicu HASDEU la 15 decembrie 1887 S e r i a a I V- a , e d i t a t ă d e C e r c u l L i t e r a r « G e o B o g z a » d i n a p r i l i e 2 0 0 4 Anul X nr. 4 (77) /2013 http://revistanoua.servetown.com

Apare la CÂMPINA, ROMÂNIA

CUPRINS: eseu - Florin DOCHIA - Înapoi la papirus! Interconectare globală şi marketing informaţional / 3  cronica literară - Mioara BAHNA - Obiceiuri ale pământului. Horia Gârbea, Căderea Bastiliei / 12  in memoriam - Petru URSACHE / 16; Ieronim TĂTARU / 17  memento Carmen BĂJENARU - Aurel Vlaicu, Şoimul cu aripile frânte / 18  o carte, două păreri - Al. D. FUNDUIANU - Virgil Diaconu, Prinţesă cu fluture / 25; Gherasim RUSU TOGAN - Poetul cu o mie de culori în priviri şi sufletul în logodnă etenă / 27  ethica minima - Iulian MOREANU - A şaisprezecea povestire cu un copil / 31  poezie - Florin DOCHIA - chanson pour Inanna, 13 (Version française Laura ŞERBAN) / 35  momente - Ani BRADEA - Vali Abrudan şi palatul său veneţian / 36  am fost acolo - Camelia Iuliana RADU - Cer gothic în poezia contemporană / 39  semnal - Viaţa Românească nr. 7-8 2013 / 41  poetul lunii iulie - Ioan Vintilă Fintiş / 42  note de lectură - Raul BRIBETE - Sublinierea aristocrat(ic)ului celest, damnat teluric. Ioan Vintilă Fintiş / 44  proză - I. OPRIŞAN - 25 de ani şi o zi / 49  proză - Corina Diamanta LUPU - Şi mă dau pe gheaţă mai departe / 56  note de lectură - Corin BIANU - Proză scurtă de Iulian Moreanu / 59  note de lectură Gherasim RUSU TOGAN - Starea de lectură a lui Florin Dochia / 62  poezie - Maria DOBRESCU / 65  poezie - Camelia Iuliana RADU / 66  poezie - Irina Lucia MIHALCA / 68  proză - Iulian SÂRBU Viaţa la cutie / 70  poezie - Diana TRANDAFIR / 71  proză - Diana TRANDAFIR - O zi din viaţa Sofiei / 72  poezie - Victor STEROM / 80  semnal - Emilian MARCU - Vitrina cărţilor / 81  note de lectură - Gherasim RUSU TOGAN - Rafila Maniu şi «Hoţii de lacrimi» ce-i «inundă versul» / 82  note de lectură - Ion OCHINCIUC - Cu aripi & fără aripi / 85  note de lectură - Robert TOMA Dicţionar de sentimente / 92  poezie - Petru SOLONARU / 93  note de lectură - Ioan TODERIŢĂ – Scriitorul Viorel DINESCU / 94  iubiri de scriitori - Gherasim RUSU TOGAN - Marin Preda - Jocul de lumini şi umbre, de ocoluri şi deznădejdi / 98  repere - Constantin DOBRESCU - Badea Cârţan sau revelaţia latinităţii / 106  semnal - Constantin TRANDAFIR - Pe strada imaginarului / 111  translaţii - Johann Wolfgang GOETHE - REGELE IELELOR (Traducere de Dan Dănilă) / 113  poezie Valeriu Marius CIUNGAN / 114  poezie - Georgian GHIȚĂ / 116  poezie canadiană - Alexandre AMPRIMOZ / 118  breviar - Cărţi comentate de: Victor STEROM (Gabriel-Vincenţiu Mălăescu Marea de vise; Matei Vişniec - Securi decapitate) / 119  cărţile prietenilor - Iulian MOREANU - Ion Ochinciuc: „Viaţa ca anecdotă” – 120  pelingeneze - Christian CRĂCIUN - Vara nu-i ca nimic… / 122  momente - Marian DRAGOMIR - O lansare cu cântece din Alindoria de George PAŞA / 126  poezie - George PAŞA / 127  muze şi muzee - Dan Rădulescu - Două tablouri, două destine / 128  cronica plastică - Serghie BUCUR – ARTFOYER; PAŞTINA - EDU – COZMOLICI – 130  semnal Festivalul naţional de poezie „Nicolae Labiş“, ediţia a XLV-a / 133  proză - Iulian MOREANU Vânzătorul de vise (I) / 134  semnal - Diana Trandafir - Discurs în alb şi roşu (Florin DOCHIA) / 144  thalia - Dan TUDOR - ISTORICUL TEATRULUI POPULAR ROMÂNESC. CREDINŢE ŞI OBICEIURI / 145  parodii - Ştefan AL.-SAŞA / 150  actualitatea culturală - Theodor MARINESCU - Salonul de Carte, Presă şi Muzică Sinaia. Scriitorii câmpineni, printre protagoniştii reuniunii / 151

Cercul Literar «Geo Bogza»
al Casei Municipale de Cultură Câmpina

Revista Nouă
Florin DOCHIA (redactor-şef)
Ştefan Al.-Saşa (secretarul redacţiei) Corectură: Iulian MOREANU
Acest număr apare cu sprijinul financiar al Consiliului Local Câmpina
5 lei ISSN 1223 - 429X

Textele propuse spre publicare se trimit în format digital, cu menţiunea «Pentru Revista Nouă» prin e-mail fdochia@gmail.com sau florindochia@yahoo.com Sediu: Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza», str. Griviţei, nr. 95, cod poştal 105.600 Câmpina, jud Prahova, email: casabogza@gmail.com

DTP: Flowerin Flow
Materialele nepublicate nu se înapoiază. Responsabilitatea pentru conţinutul textelor aparţine în exclusivitate autorilor.

Tiparul executat la PREMIER Ploieşti

eseu

Florin DOCHIA

Florin DOCHIA Înapoi la papirus!
Interconectare globală şi marketing informaţional

O

ricât mi-aş dori, cu rândurile care urmează nu bat la porţi deschise. Sensul întâmplărilor de-a lungul istoriei pare destul de accesibil cunoaşterii: fiinţa umană a inventat scrisul, apoi a folosit suporturi manipulabile - piatră, argilă, lemn, papirus, pergament, scoarţă de mesteacăn [1], mătase, hârtie, ecran (medii digitale) – pentru a-l păstra şi a transmite informaţia mai departe, spre viitor. Parcursul nu a fost lipsit de obstacole, trecerile fiind de fiecare dată încărcare de controverse, vocile cassandrelor sunt mereu neobosite, capacitatea de invenţie a omului este mereu însoţită de frâna conservatorismului, scepticismului, nepăsării, relei voinţe şi mai ales a intereselor economico-financiare ale elitelor conducătoare ale societăţilor. Chiar în clipa în care citiţi aceste cuvinte, sute de mii de patente de invenţii, foarte multe dintre ele revoluţionare, sunt blocate în arhivele bine secretizate ale marilor corporaţii multinaţionale, care, de altfel, controlează şi guvernele. Ceva le mai scapă printre degete, sunt minţi luminate, care mai gândesc şi în perspectivă, aşa că omenirea face în

fiecare zi câţiva paşi mici spre… Spre ce? Încotro? Deja sunt pe cale de a devia de la ceea ce mi-am propus să prezint aici şi acum! Cert este că, aproape pe neobservate, de vreo jumătatea de secol, lumea se schimbă iremediabil. Dacă sfârşitul Istoriei umane a fost deja, ultimul Om este pe cale de dispariţie (mulţumesc, Francis Fukuyama), atunci ar trebui să ne îndreptăm spre o lume nouă, „în care recunoaşterea universală şi raţională a înlocuit lupta pentru dominaţie”. O lume a unei plicticoase păci sociale, dacă ar fi să-l urmăm în idei pe acelaşi american, cu toată speranţa că viitorul postuman va fi interesant pentru că va fi altfel. Să revenim la acum şi aici. Este evident că se înregistrează o criză a suportului scrisului. Falimentul serviciilor clasice de poştă este firesc, odată cu răspândirea rapidă şi globală a epistolei electronice - e-mail -, reorientarea grăbită a presei de la ediţia imprimată la ediţia electronică, cu schimbările dramatice cerute de accesul la piaţa de publicitate şi de marketingul în spaţiul virtual, este iarăşi o provocare pe care cei ce n-au prevăzut-o dispar din peisaj. Aceleaşi
3

Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Florin DOCHIA

Florin DOCHIA

cerinţe de adaptare şi pentru edituri, librării şi biblioteci. Nu insist. Avem de-a face nu doar cu o revoluţie a suportului scrisului, ci şi cu o revoluţie a cutumei cititului. Revoluţii asemănătoare au avut loc la apariţia sulului de papirus în locul plăcilor de argilă, la declinul sulului de papirus odată cu legarea filelor de hârtie, inventarea cărţii, care va domni deplin după apariţia tiparului, în urmă cu cinci veacuri. De-acum, într-un fel, ne întoarcem la sulul de papirus… Dar mai e un pic de drum până acolo. Abia începe să se formeze, destul de rapid, piaţa, adică ceea ce numim îndeobşte consumator, cu nevoile sale, cu dependenţele sale, în condiţiile unui conflict declarat între cultura cărţii şi cultura ecranului. Pentru a înţelege transformările în curs, aparent ireversibile, este nevoie să ţinem seama că schimbările cele mai drastice sunt în relaţiile de comunicare a cunoştinţelor. „Dacă am inventat ecranul, am făcut-o cu siguranţă întrucât cartea nu ne mai satisfăcea aşteptările”, constată psihanalistul francez Serge Tisseron [2]. El reaminteşte că această cultură a ecranului a fost prost apreciată, însă a ajuns în prim-plan şi şi-a câştigat autonomia devenind cultură digitală. Impactul asupra domeniului învăţării, a funcţionării psihicului şi relaţiilor interpersonale şi sociabilităţii este considerabil şi deloc de neglijat. În definitiv, a cam trecut o jumătate de veac de la proiectul Xanadu şi inventarea, de către sociologul
4

american Ted (Theodore Holm) Nelson, a hipertextului şi atât de familiarului, azi, http (Hypertext Transfer Protocol). Evident, cultura cărţii este o cultură a lui Unu, pe când cultura digitală este o cultură a multiplului. Cultura cărţii implică citirea unui text la un moment anume, un singur cititor, un singur autor. Fiecare activitate e unică şi implică realizarea unei singure activităţi într-un timp definit. Relaţia de cunoaştere este verticală: o cartea „ştiutoare” se adresează unui ignorant, într-un dialog privilegiat. Cultura ecranului este cu totul diferită, ea implică numeroase „ferestre”, numeroşi spectatori, numeroşi creatori, creaţiile înseşi pot fi colective, ceea ce pune complicate probleme şi concepţiei obişnuite despre drepturile de autor. Cultura digitală permite activităţi paralele, variante nefinalizate sau provizorii, diferit faţă de domeniului cărţii. În cultura digitală, relaţia de cunoaştere se desfăşoară pe orizontală şi e multiplă. O prezentare schematică, pe două coloane, a celor două culturi ar fi, poate, mai clarificantă tehnic, dar s-ar pierde seducătoarea iluzie a dialogului şi avansării pas cu pas pe linia subţire dintre două lumi aparent divergente. Cultura cărţii favorizează gândirea liniară, după modelul limbajului – succesiune de cuvinte, rânduri, paragrafe. Cartea oferă memoria evenimenţială, practica unei învăţări prin repetare. Memoria se construieşte cronologic, aşa cum e
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Florin DOCHIA

Florin DOCHIA

organizat textul Bibliei, care începe cu o genealogie. A citi înseamnă a construi propria istorie asimilând gândirea altuia, făcând cu ea o poveste pentru sine. În cultura digitală, învăţarea se face prin schimbul de strategii şi de raţionamente, pe sistemul încercareeroare, şi consistă într-o „construcţie narativă a discontinuităţii”. Sunt favorizate capacitatea de a face faţă imprevizibilului, tenacitatea, perseverenţa şi se permite interiorizarea accentuată a capacităţii de inovare. Pentru acelaşi Serge Tisseron, în vreme ce cultura cărţii se bazează pe conceptul de asimilare (atât de drag lui Jean Piaget), cultura digitală e mai aproape de ceea ce Piaget numeşte acomodare [3]. Virajul tot mai accentuat al proceselor de învăţare/ cunoaştere/ comunicare de la cultura cărţii spre cultura digitală are efecte notabile asupra definirii funcţiilor psihicului. Cultura cărţii, a textului scris, a produs demult o revoluţie a psihicului – însăşi activitatea de a citi a activat anumite părţi latente din creier, iar secvenţialitatea paginilor a indus mecanisme specifice de gândire. Asemănătoare, în fond, sunt efectele culturii digitale, care privilegiază alte zone ale psihicului şi induce cu siguranţă o redefinire a identităţii umane. În cultura cărţii, identitatea este stabilă, unificată – primează individul. Schimbarea de identitate are loc după evenimente esenţiale, explicate anterior sau apoi. În cultura
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

digitală, identităţile se definesc în funcţie de spaţiul social. Persoana nu este in-divid, căci are numeroase identităţi, profiluri sau avatare. „Este «divid»”. Cultura digitală valorizează identităţile multiple şi permite adaptarea rapidă la schimbările culturale şi sociale cu care ne confruntăm în viaţă. Cartea înseamnă refulare a dorinţelor, pe când digitalul permite clivajul între diferite părţi ale personalităţii în funcţie de situaţiile cu care se confruntă. „Acest clivaj al sinelui - insistă Tisseron -, care a fost vreme îndelungată considerat patologic, nu mai e aşa. Cultura digitală a făcut să evolueze modelele de normalitate. În vreme ce, în cultura cărţii, cuvântul şi scrisul erau primele mijloace de acces la lume, de acum înainte, odată cu cultura digitală, imaginile şi simbolizarea [capacitatea de a dezvolta reprezentări, n.m. - [4] ] sunt cele care predomină.” Realitatea este altfel gestionată. Raporturile Lume reală – Lume fantasmatică / a simulacrelor (v. Jean Baudrillard) se schimbă, în funcţie de consistenţa susţinerii realităţii personale. Timpul flexibil, personal, se confruntă cu timpul cronologic. Afirmarea spontană se confruntă cu temporizarea, cu aşteptarea. Idiosincrasia se confruntă cu convenţionalul. A aştepta, a amâna plăcerea e o treabă de gestionare a spontaneităţii faţă cu realitatea. Este depăşirea simbolizării primare, realizarea trecerii, din inconştient în conştient, a simbolizării secundare, aceea care va fi conservată. Toate
5

Florin DOCHIA

Florin DOCHIA

acestea fac parte din realitatea cu care se confruntă individul deîndată ce capătă conştiinţă de sine, pe la vârsta de doi ani. Accesul liber la cultura digitală modifică drumul până la cultura cărţii, neabandonată azi de societăţile umane. Excesul de acces obligatoriu la cunoaştere pe calea culturii cărţii accentuează clivajul şi refularea simbolizării secundare şi poate conduce la refugiul într-o versiune revitalizată, după un secol, de către Internet, a noosferei lui Teilhard de Chardin ori, la extremă, spre autism. Până acolo încât Vincent Joly [5] poate opina că, „la modul general, îmi pare că reflecţiile psihanalitice asupra internetului ar câştiga mult dacă s-ar folosi de conceptele dezvoltate în alte câmpuri de reflecţie. Mă gândesc mai ales la teoriile naratologiei şi acelea ale ludologiei asupra structurii jocurilor video şi specificitatea experienţei videoludice, dar şi la conceptele de text şi de hipertext dezvoltate de critica anilor 70 şi … la noţiunea de noosferă.” Trecerea de la o cultură la alta revoluţionează şi sociabilitatea. Cultura cărţii favorizează o proximitate fizică, puternică, bazată pe legături strânse, genealogice; cultura digitală privilegiază relaţiile elastice şi activabile, ceea ce numim legături slabe. „În lumea cărţii, autoritatea este instituită şi se bazează pe o cultură a culpabilităţii [şi să nu uităm că ideologia creştină e fundamentă pe vina / păcatul originar/ă… pare că, prin arhitectura textului, însăşi Cartea Cărţilor, transformată în hipertext, este
6

destul de asemănătoare cu un şir de mesaje pe twitter… - n.m.], pe când în cea digitală se bazează pe participarea tuturor şi recunoaşterea de către semeni şi privilegiază, ca mecanism regulator, ruşinea.” Potrivit lui Tisseron, afirmarea originalităţii permite alăturarea la grupul cu care se identifică. El este convins de faptul că cele două culturi sunt complementare, de vreme ce au destule defecte: cultura cărţii implică o strictă specializare a cunoştinţelor, valorizează învăţarea pe de rost, personajele rigide, puţin evolutive şi legături de proximitate; cultura digitală favorizează dispersia cunoştinţelor, implică învăţarea intuitivă, ea ne aruncă în noi şi noi situaţii, fără feed-back cognitiv, nici temporal şi, aşadar, fără conştiinţă de sine, privilegiază legăturile virtuale, slabe, ne îndeamnă să fugim de realitate. Pe de altă parte, este evident că fiecare are şi o serie de avantaje. Cartea stimulează obişnuinţele şi automatismele, permite aproprierea istoriei proprii şi definirea unei identităţi narative, descrisă atât de relevant de Paul Ricoeur: „Fără ajutorul naraţiunii, problema identităţii personale este într-adevăr prinsă într-o antinomie fără soluţie: ori e pus un subiect identic cu el însuşi într-o diversitate de stări, ori se acceptă, pe urmele lui Hume sau Nietzsche, că acest subiect identic nu e decât o iluzie substanţialistă… Dilema dispare dacă identităţii înţelese în sensul de acelaşi
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Florin DOCHIA

Florin DOCHIA

(idem) i se substituie identitatea înţeleasă în sensul de sine (ipse); diferenţa între idem şi ipse nu e alta decât aceea între o identitate substanţială şi o identitate narativă… Spre deosebire de identitatea abstractă a lui Acelaşi, identitatea narativă, constitutivă ipseităţii, poate include schimbarea, mutabilitatea în coeziunea unei vieţi. Subiectul apare atunci constituit, la un moment dat, ca lector şi scriptor al propriei vieţi, după voinţa lui Proust. Aşa cum se verifică prin analiza literară a autobiografiei, istoria unei vieţi nu încetează să fie reconfigurată de toate istoriile veridice sau fictive pe care un subiect le povesteşte despre el însuşi. Această reconfigurare face din viaţa însăşi o ţesătură de istorii repovestite… Identitatea narativă nu e o identitate stabilă şi fără cusur; aşa cum este posibil să se compună numeroase intrigi pe subiectul aceloraşi incidente…, aşa este şi totdeauna posibil de a ţese despre propria viaţă intrigi diferite, chiar opuse… În acest sens, identitatea narativă nu încetează să se facă şi să se desfacă.” [6] Australianul Michael White, specialist în psihoterapie narativă, obişnuia să spună: „După mine, povestea vieţii oamenilor este aceea care le modelează vieţile. Ei îşi fabrică viaţa în conformitate cu ceea ce povestesc.” Contextul în care toate cele de mai sus au fost exprimate este, se înţelege, acela al culturii cărţii. Cultura digitală, la rândul ei, stimulează interactivitatea şi inovaţia şi ne permite să facem mai bine faţă
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

imprevizibilului. Noile tehnologii au generat întotdeauna îngrijorări, dacă ne amintim de dialogul platonician în care se critică apariţia scrisului şi cititului. Creierul uman a evoluat pentru limbajul vorbit, nu pentru a învăţa să scrie. Învăţarea se poate face nu mai prin limbajul vorbit, peripatetizând în grădinile lui Akademos. Acum ştim că totul e, în mare măsură, fals. Contrar celor susţinute de Socrate, scrisul/cititul dezvoltă memoria. Se subestimează adesea importanţa revoluţiilor cognitive asupra creierului uman. Se pot îmbogăţi funcţiile creierului prin dezvoltarea unor competenţe noi, dar asta nu se poate face plecând de la nimic, ci este necesară reorientarea unor neuroni, ceea ce se numeşte „reciclare neuronală”. Stanislas Dehaene, specialist în neuroimagerie cognitivă, dezvăluie ordinea lucrurilor, încercând să elimine ambiguităţile: „Limbajul vorbit, care s-a dezvoltat timp de mai bine de două sute de mii de ani, a beneficiat, fără îndoială, de o evoluţie selectivă şi creierul s-a adaptat formând structuri cerebrale proprii limbajului oral. Dar scrisul este foarte diferit, căci el este o invenţie culturală foarte recentă, datând de opt mii de ani. Creierul nu a putut evolua, într-o perioadă atât de scurtă, spre a permite cititul. Totuşi, studiile desfăşurate graţie tehnicilor de imagerie cerebrală pun în evidenţă o formă de specializare cerebrală pentru semnele scrise, în regiunea occipito-temporală stângă. Cauza
7

Florin DOCHIA

Florin DOCHIA

acestei specializări trebuie să fie complet inversată: nu creierul este acela care a evoluat pentru scris, ci sistemul cultural al scrisului este cel care a evoluat în asemenea mod încât să se adapteze creierului. Există circuite cerebrale care au o variabilitate legată de zonele limbajului suficient de plastică pentru a fi reciclate şi a se adapta lecturii.” [7] Şi, mai departe: „În timpul învăţării cititului, cortexul vizual se îmbogăţeşte. El e capabil să facă, puţin câte puţin, discriminări foarte fine care nu implică neapărat citirea, ci, de exemplu, imaginile. Se constată că regiuni ale creierului legate de forma vizuală a cuvintelor şi de reprezentarea limbajului vorbit se modifică după cum cineva este alfabetizat sau nu. Aceleaşi conexiuni între aceste diferite zone se transformă prin învăţarea cititului şi noi avem tendinţa de a subestima felul în care cititul face creierul să evolueze. Se pierd competenţe. Zona din creier care s-a specializat în învăţarea recunoaşterii literelor ne face să pierdem [temporar] capacităţi de a recunoaşte feţele. De fapt, sistemul se reorganizează… Acestea fiind zise, trebuie să înţelegem că orice obiect cultural introdus în mediul nostru produce efecte. [8]” Concluzia spre care ne conduce cercetătorul francez, după prezentarea rezultatelor numeroaselor experimente, este că învăţarea concomitentă a mai multor competenţe, cum ar fi scrisul, cititul, cântatul la pian (reproducerea
8

sunetelor muzicale), este benefică dezvoltării psihicului, a personalităţii. Se ştie că, în domeniul scrierii alfabetice, circuitul vizual şi gestual al scrisului facilitează memorizarea. Se ştie, de asemenea, că a învăţa să scrii în acelaşi timp cu a învăţa să citeşti facilitează învăţarea lecturii, întrucât creierul memorizează mai bine informaţia când foloseşte coduri multiple. Se ajunge chiar mai departe, socotindu-se că scrierea de mână este responsabilă de sensibilitatea empatică şi de acurateţea manifestărilor afective. De ce folosirea computerului nu ar fi printre competenţele care să influenţeze dezvoltarea cognitivă a individului? Întrebarea este superfluă, lipsa accesului la cultura digitală este deja socotită un handicap major. Tehnologia a devenit arhitectul intimităţii noastre, aşa titrează Hubert Guillaud, scriind despre cartea „Alone Together” („Singuri împreună”) a etnopsihologului Sherry Turkle, de la MIT, un fascinant portret al relaţiei noastre schimbătoare cu tehnologia şi despre cum redefineşte aceasta percepţia intimităţii şi solitudinii. Tehnologie a fost şi cartea, sub diferitele ei forme materiale, tehnologie este şi cartea în forma digitală, hipertextul. De fiecare dată, la fiecare modificare de suport, de mediu, structura psihicului uman s-a schimbat, s-a adaptat, s-a augmentat sensibil. Empatia şi afectivitatea nu se mai hrănesc din gestica scrierii de mână, ci din alte surse ale complexului
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Florin DOCHIA

Florin DOCHIA

virtual digital. Aria fantasmelor / simulacrelor se extinde spre infinit. Ceea ce deosebeşte revoluţia digitală de celelalte revoluţii este, mai întâi, faptul că include competenţele anterioare aproape în totalitate. Cultura digitală încorporează cultura imaginii, cultura sunetului, cultura cărţii, cere competenţe utilizabile concomitent, impune răspunsuri rapide la probleme complexe, spre a se evita confuzia, abandonul, izolarea. Odată stăpânite aceste competenţe, lumea devine deja mai accesibilă, cu toată realitatea şi simulacrele ei. Mă refer atât la lumea exterioară, cât şi la lumea interioară, aflate într-un echilibru pus constant în discuţie. În al doilea rând, revoluţia digitală are în centrul ei absenţa componentei materiale. Cultura digitală se fundamentează pe imaterial, pe existenţa în virtual. Teoretic, informaţia digitalizată poate accesa direct reţeaua neuronală. Stadiul tehnologic primitiv impune, încă, existenţa obiectelor materiale ca intermediar între mesajele numerice şi creierul receptor şi depozitar al informaţiei. Cultura lui Unu şi cultura multiplului coexistă şi se acceptă împreună în această perioadă de tranziţie în devenirea fiinţei umane. Înlocuirea suportului textului scris sau trecerea de la text la hipertext implică impactul unor crize de adaptare, implică rezistenţe nostalgice şi sentimentale - „mi-e dor de mirosul cărţii tipărite!” - ale celor legaţi, firesc, de un trecut care înseamnă
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

parte din definirea personalităţii lor. Însă, transplantarea formelor cărţii materiale în cultura digitală, pas cu care s-a început tranziţia, dă semne de oboseală. Independenţa tot mai accentuată de manifestare şi interconectarea globală cere forme noi de expunere a informaţiei, mai apropiate de funcţionarea reală a sistemului neuronal, care se reorganizează neaşteptat de rapid. Obiectele folosite pentru comunicarea informaţiei se schimbă prea repede ca formă şi ca opţiuni de accesare. Răsfoirea obişnuită a paginilor, conservată, (inclusiv cu reproducerea sunetului caracteristic!) din raţiuni de habitudine, la editarea cărţii electronice (e-book), dispare cu totul la ediţiile online ale jurnalelor, în favoarea hipertextului care se derulează pe verticală şi permite salturi / trimiteri (link = legătură) la oricare alte pagini din imensitatea inombrabilă a reţelei (pour la bonne bouche, a se revedea arhitectura narativă din Rayuela lui Julio Cortázar, 1963; la 7 iulie 1961 apare Cent mille milliards de poèmes, poezie combinatorie de Raymond Queneau, la Gallimard; iar manuscrisul On the Road al beatnic-lui Jack Kerouac fusese finalizat în 1957: 125.000 de cuvinte scrise în doar trei săptămâni la maşină, pe un scroll (o rolă) de 36 de metri; 370 de pagini cu un singur paragraf; conceptul de hipertext va apărea în 1965). Hipertextul are o mare elasticitate, poate fi accesat pe diferite gadgeturi, de la desktop, la
9

Florin DOCHIA

Florin DOCHIA

tabletă, iPad sau iPhon. Cartea, în forma sa digitală, se va adapta şi ea, răsfoirea putând fi alternată cu derularea, încercare nu chiar necunoscută în Istoria umanităţii, dacă avem în vedere felul în care se citeau papirusurile egiptene [9] ori rulourile din piele pe care este imprimată Tora [10]. Designerul şi eseistul Craig Mod explica, încă din 2010, în eseul Books in the Age of the iPad [11], că, „în cărţile imprimate, propagarea dublei pagini a fost ecranul nostru. Este uşor să se gândească aceeaşi soluţie şi pentru iPad. Nu e nevoie. Ecranul iPad-ului trebuie considerat în aşa fel încât să se recunoască limitele fizice ale aparatului, ţinând cont de eficacitatea nelimitată a noului spaţiu. Vom vedea noi forme de naraţiune ieşind din acest nou ecran. Este o ocazie de a redefini modurile de dialog între cititori şi conţinut.” Deocamdată, diferenţa de prezentare dintre hipertextul carte şi hipertextul jurnal se păstrează, cel mai probabil din raţiuni de marketing. Cartea digitală este sensibil mai ieftină decât cartea imprimată. Lectura jurnalelor se face din ce în ce mai mult contra unei plăţi (electronice!) modice sau pe bază de abonament. Fără plată, ai acces la editoriale şi la excerpte, accesul gratuit la textul integral, ţi se precizează, îl vei avea peste 18 sau 24 de luni. În cel mai bun caz… Piaţa cărţii e mai conservatoare, se adaptează mai greu decât piaţa
10

informaţiei cotidiene. Pentru început, manualele şcolare fac primele pasul mai departe, incluzând în paginile digitale filme documentare, scheme demonstrative animate, jocuri strategice şi interactive, favorizând schimbarea paradigmei învăţării, de la memorizarea cu orice preţ (asimilare), la înţelegerea fenomenelor prin încercare-eroare (acomodare) şi constituirea unei coerenţe discontinue individuale, adaptată caracteristicilor de personalitate specifice. Oferta este egală pentru toţi, abordarea ei este individuală, personalizată, în vreme ce interconectarea e deschisă spre totalitatea actanţilor (fiinţe umane, dar şi biblioteci virtuale, publicaţii online etc.) din spaţiul culturii digitale. ______________ [1] Les arbres sont des alphabets, disaient les Grecs. Parmi tous les arbres-lettres, le palmier est le plus beau. De l’écriture, profuse et distincte comme le jet de ses palmes, il possède l’effet majeur : la retombée. („Vers l’écriture”, Roland Barthes par Roland Barthes, 1975) [2] „Enfants et écrans”, rapport sur la relation des enfants aux écrans, éditions Le Pommier, 2013 [3] asimilarea e un mecanism ce consistă în integrarea unui obiect nou sau unei situaţii noi într-un ansamblu de obiecte sau situaţii pentru care există deja o schemă; acomodarea e un mecanism ce consistă în modificarea unei scheme existente spre a putea integra un obiect nou sau o situaţie nouă.
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Florin DOCHIA

Florin DOCHIA

[4] de remarcat că teoria freudiană – opoziţia dintre registrele acţiunii şi reprezentării: eşecul de limbaj, căci reprezentarea unui lucru se opune reprezentării unui cuvânt – cade în desuetudine, prin schimbarea referenţelor sociale ale individului. [5] La Noosphère. Internet a-t-il de l’esprit?, paradoxa1856.wordpress.com [6] Ricoeur, P. (1985) Temps et récits III, Le temps raconté, éditions du Seuil, apud Isabelle Laplante, l’Identité Narrative, www.mediat-coaching.com [7] Apprendre au XXIe siècle: interview de Stanislas Dehaene, Le Monde de l’intelligence, n°11janvier/février/mars 2008 [8]„Enfants et écrans”… [9] Cartea din papirus se prezenta sub forma unui sul alcătuit din foi lipite unele în continuarea celorlalte, adesea în număr de zece. Lungimea medie a unui sul era de la 6 până la 10 metri, dar papirusul Harris (cronică a domniei lui Ramses al III-lea) depăşeşte 40 de metri. Cartea se desfăşura orizontal; ea era împărţită în coloane verticale şi aproape întotdeauna scrisă pe o parte, cea a sensului orizontal al fibrelor. [10] Pentateuh (Πεντετεύχως — în greacă „cinci suluri sau cutii pentru păstrarea lor”). Este numele de provenienţă greacă sub care sunt cunoscute în limba română primele cinci cărţi ale lui Moise din Vechiului Testament - Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri şi Deuteronom. În originalul ebraic, ele poartă numele de „Tora”, (Învăţătura sau Legea), un cuvânt care vine de la verbul „yara” (hora) care
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

înseamnă „a preda, a instrui”. Termenul Pentateuh apare în Septuaginta, traducerea în greacă a Vechiului Testament. Cea mai veche Tora din lume, datând cel mai probabil din secolul al XII-lea, a fost descoperită în arhivele Universităţii din Bologna. Sulul, confecţionat din piele de oaie, are o lungime de 36 de metri şi o înălţime de 64 de centimetri. Acesta era clasat în arhivele universităţii italiene ca un document din secolul al XVII-lea şi cu un nume foarte simplu: „sulul numărul 2”. Descoperirea a fost făcută de profesorul de iudaism Mauro Perani, care a observat că textul din acel rulou nu era conform cu anumite modificări aduse Torei în secolul al XII-lea. Ruloul fusese identificat şi catalogat în mod eronat de un arhivist în anul 1889. Sulul face parte dintr-o serie de 30 de manuscrise evreieşti pe care profesorul Perani a început să le catalogheze în februarie. Ruloul se află într-o stare excelentă de conservare. „Documentul este extrem de rar, pentru că, atunci când textul din Tora suferă vătămări, documentul îşi pierde caracterul sfânt şi nu mai poate fi utilizat. El este atunci distrus”, a explicat expertul italian. Expertul a mai precizat că zeci de mii de exemplare ale Torei au fost distruse de nazişti în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cel mai vechi rulou al unei Tora cunoscut până în prezent datează de la sfârşitul secolului al XIII-lea. n

11

cronica literară

Mioara BAHNA

Mioara BAHNA
Obiceiuri ale pământului Horia Gârbea – Căderea Bastiliei

C

onstruită savuros la nivelul expresiei, care armonizează toate registrele limbii, argoul, în cascadă, fiind însă, poate, latura cea mai consistentă, cartea lui Horia Gârbea – Căderea Bastiliei, Ediţia a II-a, definitivă, Editura Corint, Bucureşti, 2007 – este un roman-pamflet, al cărui referent este lumea literară românească postdecembristă, dar cu năravuri păstrate dinainte, cu toate avatarurile acesteia, cu manifestările ei proteice, originale, alcătuită din figuri pitoreşti, cu trăsături şarjate până la grotesc, străbătând o existenţă cotidiană adeseori abjectă, cu intrigi care tulbură atât culisele, cât şi „scena” la vedere a cetăţii. Veleitarismul, stabilirea ierarhiilor valorice, acordarea premiilor, intrarea în breaslă sau ungerea ca membru al celei mai importante organizaţii sunt, de asemenea, teme pe care le ilustrează consistent scriitorul, scoţând în evidenţă circul, având, fireşte, ca subsidiar, „pâinea”, în diverse forme. Romanul, a cărui acţiune se derulează într-o perioadă scurtă, de doar câteva zile, oferă o imagine
12

panoramică, expusă aproape monografic, în cele 141 de pagini ale sale, în care se sintetizează tribulaţiile scriitorimii, scoase în faţă prin câţiva reprezentanţi ai breslei – Aldu Rădulescu, Rafael Robănescu, Călin Ţâru, Marin Pupan, Alteea Fleciu, Mitică Unguroiu, Pavel Onorius etc. Scriitorul întreprinde, în felul acesta, mutatis mutandis, în termeni lovinescieni, o inedită istorie literară, bazată pe o cunoaştere sincronică a faptelor ştiute, a celor care au statut de secret al lui Polichinelle sau a altora cu aură de fabulaţie, polemică la adresa istoriilor literare mai mult sau mai puţin canonice, dar având sprijinul necesar de a căpăta statutul de eligibile pentru intrarea în acest perimetru. În plan narativ, asemenea personajelor Hortensiei PapadatBengescu, cele ale lui Horia Gârbea îşi pregătesc participarea în vreun fel la „concertul”, nu „din muzică de Bach”, ci al împărţirii premiilor, în aşteptarea căruia viaţa lor curge, adunând de toate: amoruri ilicite, umilinţe, laşităţi, triumfuri mărunte, eforturi creatoare ori doar amintiri ale câte
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Mioara BAHNA

Mioara BAHNA

unui moment în care zeiţele inspiraţiei i-au vizitat sau li s-a părut numai, ticăloşii mărunte sau chiar crime. Teatrul lumii literare este surprins cu o volubilitate extraordinară, fără ca naratorul auctorial, omniscient, să-şi cruţe în vreun fel subiecţii şi, totodată, fără să-şi cenzureze implicarea în judecata deraierilor de tot felul care caracterizează o categorie socioprofesională, altfel, văzută din afară, model de moralitate / cuminţenie, aşa cum îl dojeneşte cu superioritate pe Aldu Rădulescu, după crima de care e repede exonerat, un poliţist, cu opinii legate de literatură, un domeniu, de altfel, la îndemâna oricui! Aşa că, după investigaţii adânci prin presă şi discuţii conjuncturale cu „învinuitul”, tresălăul conchide irevocabil cu lehamite: Vă ţineţi şi voi de porcării… Iar naratorul-rezoner observă: Epoletarul jubila că scriitorii păreau la fel de tâmpiţi ca el. În acest context, e amintit un personaj episodic, a cărui prezenţă împinge vag cartea spre literatura memorialistică: citându-l pe un Stoicescu, autorul ultragiat al unui virulent articol, publicat după stabilirea premiilor aşteptate de toţi, poliţistul comentează pentru cel aflat încă în detenţie: – Zice că numai el merita. Şi că nu i-a dat. Ha-ha. Cică a dat lu’ unu’ Gârbea. Îl cunoşti? Cine e Gârbea acesta? Şi răspunsul „reţinutului”: – Un tâmpit.
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Deruta însă în stabilirea valorilor nu provoacă, aşa cum demonstrează personajele, tulburări personale prea mari, din moment ce, asemenea lui Caţavencu, deşi nu sunt aspirante la poziţii politice înalte, ci la râvniţii lauri din curtea muzelor, ştiu că asta nu-i cea din urmă Cameră! Şi tot ca personajul lui Caragiale, schimbând ce e de schimbat, sunt trimişi de „şef” să se înfăţişeze la sediul pământesc al uniunii spre a bate din palme la decernarea premiilor, amăgindu-se că Azi ia unul, mâine altul… Criteriile aplicate de juriul de boşorogi cretini sunt faima, vârsta, locul de obârşie, vocea gazetelor, numele celor care lăudaseră o carte sau alta. Cât priveşte criticii, naratorul are aceleaşi aprecieri caustice, din moment ce, de multe ori, absolut toţi se refereau numai la primele cincizeci de pagini, încât, pe plaiurile dâmboviţene, era de minune câţi premianţi întru literatură erau şi importatori de ţigări. Mult peste media mondială. Apelând la intertextualitate, Horia Gârbea îşi agrementează textul cu trimiteri la enunţuri celebre: după coşmarul amintit în incipitul romanului, Aldu Rădulescu se vedea enorm şi simţea monstruos, iar, puţin mai târziu, se temea să nu se întoarcă la articole de presă despre sinuciderile de cartier cu sodă caustică, dric la poartă şi cai mascaţi, pentru ca Alteei să-i şoptească ironic13

Mioara BAHNA

Mioara BAHNA

linguşitor, ca urmare a unei cronici provocatoare de vise rele: Când am citit cum mă făceai albie de porci, ce mult te-am iubit! Pe de altă parte, prin romanul pe care voia să-l trântească, Rafael Robănescu dorea să facă concurenţă nu stării civile în general, ci stării civile din China, în care personajele să se calce pe picioare. Altădată, se poartă modest cum numa’n vis. Lui Ţâru, Clotilda îi cade la pieptu-i de aramă, devenită lebăda murindă. De asemenea, întrun orăşel din câmpie, timpul ajunsese să manifeste faţă de oameni o nesfârşită lehamite şi un personaj episodic e mai slab de minte, inimă şi literatură, iar studenţii unui profesor prea sensibil la farmecele tinerilor convorbeau cu idealuri mistice. Acţiunea romanului se desfăşoară, în principal, în Bucureşti, Sodoma Balcanilor, oraşul în care se află sediul central al comunităţii mâzgălicilor, al truditorilor pixului, podiumul celor mai bizare proiecte şi întâmplări, petrecute în promiscuitatea unor locuinţe, pe stradă, la radio, într-o cârciumă sau alta, frecventată de boemi sau de obraze subţiri, în redacţii, în spatele acestora, la sediul marilor orgolii, la Muzeul Literaturii Române, în sedii de poliţie, la „mititica” etc. Spectacolul continuu pe care îl oferă lumea aceasta, diversă, trudind spre infectarea bibliotecilor, cu pretenţii de mare artă – de la epigramişti la cei
14

prezenţi în cartea de citire – reflectând obiceiuri împământenite nu de ieri, de azi, e susţinut la nivelul expresiei de sarcasmul neiertător al vocii narative, concretizat printr-o abundenţă de termeni descriptivi: papagaliţă de filologie; bimboaşca; Berenicea; goriloi; scriboman; aripata creatură; frăţioara; aspida hipnotică; pendulina; victimuţa; şnuruita; deghipsatul; eterata; tartorul etc., vocabulele de acest fel inserându-se în fuxul narativ fără explicaţii, ca şi scrierile cronicarilor vechi, odată cu metamorfoza de vreun fel trăită de personajul focalizat. Contorsiunile sufleteşti ale acestora, aduse de cocoşata Soartă şi traduse deseori comportamental sunt la fel de expresiv formulate, printr-un „vârtej lexical”, prin care „autorii” urmau uneori să simtă pe coperta lor; cu conştiinţă hărtănită; în doze de geniu mici; insistenţele de ţânţar nehalit ş.a.m.d. În acest registru, se înscrie şi introspecţia pe care şi-o face Rafael Robănescu, în aproape tot capitolul al 12-lea, traducând bântuirile sufleteşti ale unui ins receptat de ceilalţi ca puternic. Analitic, personajul îşi radiografiază disconfortul indus de vorbele aruncate la întâmplare de o Pena Corcoduşa contemporană – a cărei prezenţă în roman trimite personajele masculine în contiguitatea crailor lui Mateiu I. Caragiale – şi, visând să îi treacă
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Mioara BAHNA

Mioara BAHNA

urâtul şi frica de moarte, caută antidotul în gândul la a se refugia temporar în braţele primei femei care i-ar ieşi în drum, să se ghemuiască lângă ea ca în burta mamei, aceasta putând fi vreo aspirantă la a da lovitura în literatură. În visul acesta, amplu şi detaliat, valorificând, prin apelul la flashback, experienţe reiterate ale vieţii sale particulare şi literare, trimiterile intertextuale sunt, de asemenea, dense: era ca-n ziua cea dintâi când izvorau lumine; se temea c-or să-i crească aripi până la nori, se temea, iarăşi, să nu rămână singur în palat de nuntă şi cavou, singur lângă mort şi să-i fie frig; fiindcă restul ar fi fost tăcere şi
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

nemişcare plină, încât îl apuca groaza, monşer, mai ales că se simte prejmuit ca o grădină. Şi Bastilia, pe a cărei stradă se află liliputana locuinţă ale cărei chei şi le trec locatarii ei de la unul la altul, când îşi propun să mai cadă câte o „redută” de carton, mai mult sau mai puţin seducătoare, dar având cert o calitate – că e de gen feminin –, deşi a căzut de vreo două sute de ani, nu are niciun drept, are doar datorii, ce-i pasă codrului de ele. Drama pe care şi-o conştientizează şi, în unele momente, ca acesta, o îngroaşă, e a limitării: e încercuit de ziduri, prins în ziduri ca aia de pe Argeş, o cărămidă în zid… Cu extraordinară claritate a perspectivei, cartea lui Horia Gârbea – care începe printr-o trimitere kafkiană, cu Aldu Rădulescu, trezindu-se într-o bună dimineaţă (…) prefăcut într-o insectă scârboasă şi se încheie cu o aluzie dantescă, tot într-o dimineaţă, când acelaşi personaj de prim-plan al operei înţelege că, până la urmă, nu era decât iubirea care rotea sori şi stele – poate fi citită şi ca o artă poetică insolită, în care autorul, fără a-şi propune eradicarea disfuncţionalităţilor lumii literare, exprimă, măcar, desolidarizarea de acestea, cu un deosebit talent parodic, prin care subliniază arbitrarul care guvernează de foarte multe ori acest areal.

n
15

in memoriam

Petru URSACHE

Petru URSACHE
iercuri, 7 august 2013, a încetat din viaţă Petru Ursache, etnolog, estetician si istoric literar, membru al Uniunii Scriitorilor din România Filiala Iaşi. Petru Ursache s-a născut la 15 mai 1931, în comuna Popeşti, judeţul Iaşi. A absolvit Liceul Naţional Iaşi în 1951, apoi Facultatea de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza” (1952 – 1956), fiind licenţiat în limba si literatura română. În 1971, obţine titlul de doctor în Filologie. A profesat ca bibliotecar la Biblioteca judeţeană „Gh. Asachi” (1956 – 1958), preparator – asistent (1958 – 1960), lector (1960 – 1977), conferenţiar (1977 – 1992), profesor (1992 – 2001) la Catedra de Literatură română şi la Catedra de Literatură comparată. Petru Ursache a debutat în revista „Scrisul bănăţean” (1958). Dintre volumele publicate amintim:„Şezătoarea” în contextul folcloristicii (1972), Poetică folclorică (1976), Prolegomene la o estetică a folclorului (1986), Eseuri etnologice (1986 ), Titu Maiorescu. Esteticianul (1987), Camera Sambô. Introducere în opera lui Mircea Eliade (1993), Etnoestetica (1998), Mic tratat de estetică teologică (1999), Cazul Mărie. Sau despre frumos în folclor (2001), Sadovenizînd, sadovenizînd. Studiu estetic si stilistic (2005), Înamorati întru moarte. ErosPoesis la Cezar Ivănescu (2006), Antropologia, o ştiinţă neocolonială (2006), Etnosofia (2006), Camera Sambô. Introducere în opera lui Mircea Eliade, ediţia a doua, revăzută şi
16

M

dezvoltată (2008), Mic tratat de estetică teologică, ediţia a doua (2009), Omul din Calidor (2012), Mioriţa - dosar mitologic al unei Capodopere (2013). A publicat numeroase articole, studii şi eseuri în periodicele principale din Iaşi, Convorbiri Literare fiind una dintre revistele de suflet ale acestuia. Petru Urscahe s-a îngrijit de apariţia a peste douăzeci de antologii şi ediţii critice, unele în colaborare cu Magda Ursache. Pentru activitatea sa, a fost recompensat cu Premiul Profesor Emeritus al Universităţii „Al. I. Cuza” (2001), Premiul de Excelentă al Uniunii Scriitorilor Filiala Iaşi (2001, 2006), Premiul opera omnia acordat de Revista „Convorbiri literare”, Premiul opera omnia acordat de Biblioteca „Vasile Voiculescu”, Buzău, 2001. Prin dispariţia lui Petru Ursache, Uniunea Scriitorilor din România pierde un creator important, iar cultura română un specialist de marcă. (Red.)
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

in memoriam

Ieronim TĂTARU

Ieronim TĂTARU
-a stins din viaţă Ieronim Tătaru, un intelectual de o rară distincţie, profesor şi scriitor de altitudine. L-am văzut din prima zi când am ajuns pe tărâm prahovean. Era şeful comisiei care corecta lucrările pentru concursul de ocupare a catedrelor de limbă şi literatură română. A ţinut, nu peste mult timp, să mă cunoască personal, să mă „felicite”, zicea, pentru „isprava” făcută. Magistrul slujea şcoala, am aflat şi m-am convins, cu devotament şi discreţie a competenţei sale. Avea o prezenţă, să spun aşa, voalată ca un parfum de mare fineţe. Un bărbat impozant, rasat, dar, paradoxal, de o simplitate şi o decenţă ieşite din comun. Acestea, însoţite de un sentiment al prieteniei blânde şi o voinţă temperată de a trăi şi a lucra. Scriitorul avea în vedere prin cărţile sale, înainte te toate, învăţământul: Comentarii stilistice şi literare, Modalităţi de analiză a textului literar, Din universul liricii noastre, Crestomaţie de literatură universală, Din lirica modernă etc. Comparatist, stilistician, istoric şi critic literar de o delicată anvergură, cel mai mult s-a dedicat „concitadinului” I. L. Caragiale, în cinci cărţi compacte şi în multe articole-eseuri. Conexiuni şi confluenţe, Semne (în patru
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

S

volume), Meridiane îl descoperă pe comparatist, pe iubitorul şi cunoscătorul artelor plastice. Printre ultimele sale contribuţii la realizarea proiectelor monografice ale Societăţii Culturale „PloieştiMileniul III” au fost comunicarea „Caragiale şi Ploieştii”, prezentată la Biblioteca Academiei Române cu prilejul lansării volumului I al monografiei „Marea Carte a Ploieştilor” şi capitolul privind învăţământul ploieştean – de la începuturi şi până la sfârşitul secolului al XIX-lea, care va fi publicat în volumul al III-lea al acestei lucrări enciclopedice. Cu Ieronim Tătaru se duce la cele veşnice unul dintre marile spirite ale culturii noastre.

Constantin Trandafir
17

memento

Carmen BĂJENARU protipendadei franţuzite ale vremii. De mic copil el a meşterit în curtea casei părinteşti împreună cu fratele său Ion la maşinile pe care mai târziu le-a măiestrit. Tot acum înalţă zmeie pe dealul Sărâscaului iar ca flăcăiandru, la şcoală visa şi lucra la viitoarele sale maşini. A învăţat buchile abecedarului în satul natal, apoi a mers la Orăştie unde a deprins tainele ceasornicăriei. Pentru cei din Binţinţi, încă de pe atunci era „maistoraş” fără pereche dar numai „maistoras ceasar” adică meşter la ceasuri. După un conflict aprig cu un coleg, Vlaicu a plecat de la Orăştie la Sibiu pentru a relua învăţătura. Visul tatălui său Dumitru Vlaicu, era să-l facă pe Orel om cu carte şi pentru aceasta a amanetat la băncile ”Albina” şi „Ardeleanca”, an de an pământul pe care-l avea. La terminarea şcolii a fost luat în armată şi repartizat la marina militară în zona Adriaticii, la Pola. După cătănia grea a plecat la München pentru a învăţa mecanica care-l va ajuta la construcţia aeroplanului său. Lipsit de mijloacele materiale s-a angajat la Uzinele Opel pentru a strânge bani pentru construirea aeroplanului. Nu a reuşit mare lucru şi s-a întors în satul său natal cu o legăturică firavă în mână şi călare pe un „biciclu” pe care-l înjghebase singur. La München, unde a plecat în 1902 pentru a urma Şcoala Politehnică, a frecventat bibliotecile studiind lucrări care tratau probleme legate de zbor şi de aviaţie. Astfel a luat contact cu lucrarea lui Otto Lilienthal numită „Zborul păsărilor ca bază a aviaţiei” pe care a citit-o cu mare atenţie. Studiile universitare le-a absolvit la 18 iulie 1908, la Şcoala Tehnică Regală Bavareză şi a primit actul de studii nr. 4939 semnat de prof. univ. dr. H. Tiersch, rectorul vestitei instituţii. În timpul şederii la München a proiectat primul aparat de zbor cu aripi batante acţionat de arcuri, dar a abandonat acest proiect convins fiind că viitorul îl reprezintă
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Carmen BĂJENARU

Aurel Vlaicu
Şoimul cu aripile frânte

F

ecior al mocanului Dumitru Vlaicu din Binţinţi, de lângă Orăştie, născut în noiembrie 1882 şi crescut pe malurile liniştitului Mureş, Aurel Vlaicu era om simplu, ca cei în mijlocul cărora trăise şi lângă care-i rămăsese totdeauna sufletul. El avea să devină pionierul aviaţiei româneşti dar şi al aviaţiei mondiale, cu toate că mai marii vremii nu i-au recunoscut meritele şi au rămas indiferenţi în faţa capacităţii lui şi a uriaşei lui trude depuse pentru propăşirea aeronauticii. Era un om simplu ca toţi ţăranii care trudeau în comitatul Hunedoarei, pe moşiile grofilor. Simplitatea şi modestia l-au caracterizat toată viaţa, curmată la 31 de ani pe câmpul de luptă al tehnicii aeronautice. Cu toate peregrinările sale prin imperiul austro-ungar cu toate şcolile pe care le-a colindat mânat de dorul de a cunoaşte tainele maşinilor, el a păstrat tot graiul de pe malurile Mureşului şi mândria truditorului care nu se pleacă în faţa grofilor şi nu le cântă în strună. Aceste trăsături de caracter i-au cauzat multe neplăceri lui Aurel Vlaicu, „bădăranul”, „necioplitul” şi uneori „obraznicul” care nu ţinea nici seama treselor de pe umărul mai marilor, nici seama rangurilor princiare. Mulţi, foarte mulţi l-au privit ca pe o fiinţă curioasă, care vorbeşte fără să gândească la ce spune în afară de ceea ce era în directă legătură cu „gândacul” lui, cum îşi numea maşina la care meşterea. Vlaicu vorbea ceea ce gândea şi se purta aşa cum îi era firea, nu după canoanele

18

Carmen BĂJENARU aeroplanele acţionate de motoare. A hotărât să treacă munţii în ţară în 1909, deoarece de la Bucureşti răsărea „soarele românismului”. În capitala României, Aurel Vlaicu a fost îmbrăţişat cu multă căldură de către reprezentanţii intelectualităţii. Printre aceştia amintim pe admiratorul său I. L. Caragiale, viitorul Patriarh al României Miron Cristea, George Coşbuc, Şt. O. Iosif, prahoveanul George Ranetti, Nicolae Iorga şi Gh. Pop de Băseşti. La demonstraţia aviatică din octombrie 1909 din Parcul Filaret vor participa miniştrii Toma Stelian, Vasile Morţun, Alex. Djuvara, generalii Mihail Bădescu şi George Georgescu, deputatul D.D. Pătrăşcanu. Aurel Vlaicu a fost angajat în 1909 ca inginer la Arsenalul Armatei (pentru scurt timp) primind o leafă de 300 lei pe lună şi a început lucrul la un nou avion. Ministerul Lucrărilor Publice i-a acordat o subvenţie în valoare de 300 lei. Cu toate că era sprijinit chiar de I.I.C. Brătianu, tânărul aviator a fost primit la Arsenal cu ostilitate de către Lt. Col. Adrian Miclescu şeful Arsenalului Armatei. Poetul Octavian Goga şi ministrul D.D. Pătrăşcanu, tatăl lui Lucreţiu Pătrăşcanu, influent parlamentar în perioada 1910- 1914 - au deschis porţile ministerelor şi au strâns banii necesari pentru experienţele tânărului inventator. Astfel a putut Vlaicu să construiască unele din primele modele perfecţionate de avioane ale Europei. În anul 1910 Vlaicu se afla la Paris cu intenţia să procure un motor pentru aeroplanul său. Geniul românesc făcea încă odată dovada capacităţilor sale inepuizabile şi creatoare. Spiru Haret, după ce a asistat la o demonstraţie a înlesnit lui Vlaicu executarea aeroplanului în Arsenalul Armatei oferindu-i şi un post onorific plătit cu 500 lei pe lună. Ulterior a fost construit la Şcoala Superioară de arte şi meserii cu sprijinul material al Ministrului Instrucţiunii aeroplanul Vlaicu II. În 1911 când a apărut şi cartea lui Vlaicu
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Carmen BĂJENARU consacrată aeroplanului, Spiru Haret a propus-o Academiei Române pentru un premiu de 5000 lei. Academia Română îi va acorda premiul. Despre „aeroplanul Vlaicu” doctorul Istrati va declara că „a servit românismului şi omenirii”. Aurel Vlaicu i-a mulţumit lui Spiru Haret în scrisoarea din 17 septembrie 1912 pentru acordarea premiului Academiei şi pentru că „m-aţi încurajat şi ajutat atât de mult”. În anul 1910 Vlaicu a obţinut brevetul nr. 2258 pentru maşina de zburat cu un corp în formă de săgeată. Cu acest aparat a participat la manevrele militare din toamnă şi a reuşit să ducă un mesaj cifrat (ordin de luptă) de la Slatina la Piatra Olt situând prin aceasta România pe locul al doilea după Franţa în utilizarea avionului cu destinaţie militară. Avionul Vlaicu I (model 1910) a fost primul avion militar din dotarea armatei române, iar Vlaicu a devenit astfel primul pilot al oştirii noastre. România era a doua ţară din lume – după Franţa – care folosea avionul în cadrul unor manevre. În timpul campaniei din Bulgaria din vara anului 1913 Vlaicu – primul pilot militar din România din 1910- a îndeplinit misiuni de observaţie aeriană. Pe Aurel Vlaicu îl găsim colaborator al Revista Automobilă care făcea parte din Sindicatul Ziariştilor din Bucureşti în 1912. De asemenea, constatăm că Aurel Vlaicu a publicat şi o lucrare intitulată „Impresii din văzduh”. Aurel Vlaicu a fost distins cu ordinul „Steaua României” pentru participarea la cel de-al doilea război balcanic. El a participat şi la acţiuni organizate de Societatea Unirea din Bucureşti. Cu toate greutăţile, Vlaicu reuşeşte să-şi construiască monoplanul, cu care a participat la concursuri aviatice alături de numeroşi zburători străini. În zilele de 19 şi 20 iunie 1912 Aurel Vlaicu a zburat în premieră, inaugurând astfel aerodromul de la Aspern. După două zboruri primite cu ovaţii de către public, Vlaicu a primit brevetul de pilot acordat de Federaţia Aeronautică Internaţională. 19

Carmen BĂJENARU Pentru construcţia celui de-al treilea aparat de proporţii mai mari „fruntaşii români din Arad au lansat un apel pentru strângerea unei sume de 30 000 coroane”. Acest apel a fost primit cu multă căldură şi „în câteva zile s-au strâns mai multe mii de coroane şi e speranţă ca Ardealul, cu toată sărăcia lui să strângă întreaga sumă necesară”. Onisifor Ghibu afirma că „niciodată n-a făcut Ardealul românesc cuiva un dar asemenea aceluia pe care îl face acum lui Vlaicu”. Avionul Vlaicu nr. III a fost terminat de prietenii săi şi a fost încercat în zbor de pilotul Petre Macovei în anul 1915. Vlaicu a luptat să-şi perfecţioneze aparatul cu care voia să-şi îndeplinească un vis încolţit de mult: să treacă culmile Carpaţilor şi să aterizeze pe malul Mureşului în Binţinţii lui drag, dar să participe şi la serbările „Astrei” de la Orăştie. Copilul ţăran al Transilvaniei înfrunta bolta albastră şi legile gravitaţiei universale concomitent cu francezul Blériot. Vlaicu n-a avut alt rost în viaţă decât să-şi realizeze monoplanul şi să zboare cu el, nu a cerut o funcţie, o viaţă de familie, o iubire, nimic…Îi ajungea că al lui era cerul, cerul întreg. Vlaicu a decolat la orele 15 de pe câmpul de zbor de la Cotroceni în ziua de 31 august/13 septembrie 1913. Se grăbea să nu fie întrecut în traversarea Carpaţilor de alţii. Voia să testeze mai bine şi noul avion Vlaicu III construit integral din metal, considerat primul avion din lume de acest fel. Avionul avea un motor de 80 CP. În ziua de 31 august 1913, s-a înalţat în văzduh de la Cotroceni, cu gândul să se ducă la ai săi. Avionul a luat direcţia Carpaţilor şi lângă Ploieşti a aterizat pentru alimentare urmând ca apoi să facă o escală la Braşov. Nu a mai ajuns pentru că la Băneşti avionul s-a prăbuşit. Se pare că lui Vlaicu i s-a făcut rău pentru că suferea de inimă de ceva vreme, lucru ştiut încă de când studia la München. La locul accidentului au sosit autorităţile, primarul comunei Băneşti, câţiva ţărani care 20

Carmen BĂJENARU întâmplător se găseau pe câmp. Trupul său neînsufleţit a fost luat cu ambulanţa Societăţii Steaua Română şi cu acordul procurorului a fost transportat la Morga spitalului din Câmpina. Prin prăbuşirea lui între Ploieşti şi Câmpina a rămas neîmplinită dorinţa caldă a maistoraşului de a face pe badea Dumitru şi pe lelea Floarea să-şi vadă feciorul zburând prin văzduh pe un cal năzdrăvan. Aşa a murit, în vârstă de 31 de ani, unul din cei mai străluciţi luptători pentru triumful tehnicii aeronautice. El a fost luptătorul hărţuit şi vânturat pe drumuri de puternicii vremii care făceau plecăciuni în faţa Apusului pentru a se cumpăra aeroplane Blériot şi Farmane, pentru a se cumpăra orice, numai aeroplane Vlaicu nu. La 31 august 1913 noi am înscris cu litere de sânge pe tabla martirilor lumii numele unui erou român, care a murit tocmai la graniţa ce duce spre geniul universal. Şoimul nostru ardelenesc a lunecat din slava cerului şi s-a sfărâmat de acest pământ aspru. A fost înmormântat la Bucureşti. La Biserica Sfântul Gheorghe unde se aflau depuse rămăşiţele pământeşti era neîncăpăoare pentru asistenţa aflată şi pe străzile învecinate. Au venit să dea ultimul omagiu lui Vlaicu toţi locuitorii Capitalei, au venit şi societăţile de meseriaşi şi toate instituţiile importante. Din Transilvania au venit în număr mare o mulţime de delegaţi. În biserică nu plângea nimeni de parcă lacrimile se împietriseră în ochii tuturor, toate feţele erau crispate de durere. Chiar bătrânul tată al lui Vlaicu îşi încetase plânsul. După serviciul divin a vorbit Dr. N.Lupu şi alţii care au arătat meritele lui Vlaicu. A fost înmormântat la cimitirul Bellu. În drumul spre groapă Vlaicu a trecut prin ziduri groase de oameni. Erau acolo toţi prietenii şi admiratorii săi. Deasupra acestei puzderii de oameni aeroplanele Ligii Naţionale aeronautice zburau. Erau şi Farmanuri, erau
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Carmen BĂJENARU şi Blerioturi, Vlaicu însă nu mai era. Ca şi celebrul Otto Liliehthal (mort la 10 august 1896), Vlaicu a încoronat printr-o moarte glorioasă o viaţă admirabilă închinată aviaţiei. La 29 septembrie 1913 Mitropolitul Pimen Georgescu a ţinut o cuvântare în Catedrala din Iaşi pentru pomenirea ostaşilor morţi şi a aviatorilor Vlaicu şi Caranda. Din cuvântare rezultă că medalia Virtutea Militară dată de Regele Carol I a fost pusă pe pieptul eroului aviator Aurel Vlaicu în clipa înmormântării. Menţionăm că şi în 1912 aeronautica românească mai plătise un tribut în lupta pentru stăpânirea văzduhului – era eroul locotenent Caranda. Prin moartea lui Vlaicu doliul a fost şi mai mare, durerea mult mai covârşitoare. Am pierdut un erou şi un martir în acelaşi timp. Am pierdut pe eroul Aurel Vlaicu care reprezenta isteţimea, abnegaţia şi perseverenţa neamului nostru, dar în acelaşi timp am pierdut şi pe martirul Vlaicu care va fi pentru multă vreme cea mai usturătoare palmă pentru indiferenţa clasei politice. Este cazul să amintim aici relaţiile prinţului George Valentin Bibescu cu Aurel Vlaicu adversarul său şi la propriu şi la figurat. S-a spus în presa vremii că avionul lui Vlaicu a fost sabotat de oamenii prinţului Bibescu. S-au lansat zvonuri cum că Vlaicu obişnuia să bea înainte de zbor. Comisia militară însărcinată să cerceteze cauzele accidentului aviatic, condusă de Gheorghe Negrescu, un adversar al prinţului, nu a descoperit indicii că prinţul ar fi avut vreun amestec în moartea lui Vlaicu. Ba mai mult prinţul Bibescu, deşi îl invidia pe Aurel Vlaicu, a vrut să se implice în organizarea înmormântării acestuia, dar a fost refuzat. În 1938 scriitorul Victor Ion Popa în lucrarea sa „Maistroraşul Aurel - Ucenicul lui Dumnezeu” încearcă să prezinte la cererea prinţului Bibescu relaţiile sale cu Aurel Vlaicu într-o lumină favorabilă.
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Carmen BĂJENARU Marta Bibescu îi scria soţului său Valentin de la Paris că acolo se discuta că Vlaicu s-ar fi sinucis. Menţionăm că Aurel Vlaicu a efectuat câteva zboruri cu avionul său şi deasupra Ploieştiului în anul 1912 a doua zi de Paşti, la care au asistat 1000 de persoane. Ne permitem să arătăm că acest important eveniment nu a fost pomenit de nici o lucrare până acum privind Ploieştiul deşi multe din ele se doresc a fi complete. Într-un articol publicat în Revista „Atitudini” în cursul anului 2012, prof. de matematică Olimpia Popescu ne relevă legăturile sentimentale ale lui Aurel Vlaicu cu familia cunoscutului industriaş şi comerciant prahovean G. Bărbulescu. Se ştie că „maistoraşul” nu era căsătorit şi intenţiona să se căsătorească cu Mioara, fiica acestui industriaş în vârstă de 18 ani. Dar această căsătorie nu s-a mai încheiat deoarece frumoasa ploieşteancă a murit fiind bolnavă de tuberculoză. Destinul lui Aurel Vlaicu a fost la fel de tragic ca cel al lui Mihai Eminescu. Înainte de a pleca în zborul fatal spre fraţii din Transilvania a mai survolat Ploieştiul şi mai ales cimitirul Viişoara pentru a aduce un ultim omagiu celei pe care a iubito cu ardoare. La puţin timp după moarte, admiratorii lui Vlaicu au purces la imortalizarea memoriei acestuia prin ridicarea unui monument pe locul unde a căzut. Astfel s-a constituit la Câmpina un comitet de iniţiativă. Monumentul trebuia să arate şi „câtă valoare puneau cu toţii în visul lui Vlaicu de a trece Carpaţii”. Preşedintele acestui comitet era Dr. C. Istrati iar membrii Anastase Scripca, dascălul şcolii de băieţi din Câmpina, ing. Traian Metianu, arh. Mihai Pandrea, George Demetrescu judecător, C. Pisău şi alţii. De menţionat că prezenţa Dr-ului C. Istrati, „bărbat de valoare” este pentru ziarul „Gazeta Câmpinii” din acea vreme „ o chezăşie că hotărârea va fi împlinită”. Pentru strângerea fondurilor necesare 21

Carmen BĂJENARU ridicării monumentului comitetul a organizat o serie de acţiuni culturale la care participau oameni de cultură şi ştiinţă care conferenţiau pe diverse teme. Printre aceştia a fost şi N. Iorga care la 31 martie 1914 la sala „Bulevard” din Câmpina a vorbit despre viaţa şi activitatea lui Aurel Vlaicu. În perioada 1914-1916 s-a strâns suma de 8000 lei dar monumentul nu a fost ridicat din mai multe cauze, printre care şi izbucnirea războiului. Câmpinenii au donat banii strânşi pentru înzestrarea armatei cu un aeroplan. De menţionat că ing. Lucaci, directorul Salinei Slănic, preşedintele Ligii Culturale din Slănic şi a societăţii „Deşteptarea” şi fratele ai lui Vasile Lucaciu a intervenit printre salariaţii salinei şi locuitorii oraşului Slănic pentru a strânge „un fond care va servi la ridicarea monumentului lui Vlaicu la Băneşti”. După război se constituie un nou comitet de iniţiativă pentru a relua acţiunea în vederea ridicării monumentului. Acest comitet a colaborat şi cu Asociaţia pentru progresul Aeronauticii Române filiala Câmpina. Astfel, pentru a cinsti memoria lui Vlaicu s-a hotărât ca la 16 septembrie 1928 să se oficieze un parastas „acolo unde acum 15 ani neuitatul Vlaicu şi-a găsit moartea la cruce”. Erau invitaţi la această pioasă ceremonie mama şi fratele „marelui dispărut”. Cu doi ani înainte de acest parastas, din iniţiativa secţiunii de aviaţie a „Sfatului Economic”din Bucureşti a avut loc la 13 septembrie 1926 o serbare la troiţa de lângă Băneşti „unde şi-a găsit moartea sub sfărâmăturile propriului său aparat Aurel Vlaicu”. Pe o vreme frumoasă care a înlesnit participarea „unei mari mulţimi din Băneşti şi împrejurimi, precum şi a numeroşi oaspeţi din Bucureşti şi Câmpina” s-a desfăşurat acţiunea. Astfel, „femei bătrâne şi copile de la ţară îmbrăcate în costume de sărbătoare ţărăneşti au depus flori de câmp în jurul troiţei unde acum 13 ani două aripi frânte, au 22

Carmen BĂJENARU strivit corpul primului mare inventator şi aviator român, Aurel Vlaicu”. Două avioane de la Pipera au aruncat flori şi au zburat tot timpul deasupra locului solemnităţii, aducând salutul zburătorilor români „aceluia care a bătut pentru prima oară cu aripile aparatului său cerul senin al României şi care s-a sacrificat pentru gloria Ţării şi pentru progresul ştiinţei aviatice”. O delegaţie de ofiţeri aviatori compusă din cpt. Drăgan Ioan, cpt. Burdăloiu, cpt. Bibescu, Lt. Dumitrescu Paul şi Lt. Soiu Constantin „au depus o jerbă bogată de flori naturale în semn de veneraţie pentru cel ce sa sacrificat pe ogorul aviaţiei noastre”. După slujba religioasă s-au rostit cuvinte calde pentru cinstirea numelui lui Aurel Vlaicu şi „s-a arătat nevoia de a se propaga încrederea în viitorul acestei noi invenţii, devenită astăzi un instrument puternic de apărare naţională şi al cărui simbol să fie pentru noi românii flăcăul din Binţinţiinginerul român, zburătorul Aurel Vlaicu. Paralel cu aceste acţiuni de cinstire a memoriei lui Vlaicu a continuat şi acţiunea de colectare de fonduri pentru monument. Astfel în anul 1930 s-a strâns în Câmpina suma de 20 000 lei „pentru monumentul neuitatului aviator Aurel Vlaicu”, iar „Arpa” decide şi cumpărarea unui avion de război pentru armată. În anul 1936 s-a înfiinţat la Ploieşti o filială judeţeană a Aeroclubului Regal al României aflată sub înaltul patronaj al Regelui Carol al II-lea. La şedinţa de constituire din ziua de 24 mai 1936 a participat şi printul George Valentin Bibescu preşedintele Federaţiei Aeronautice Internaţionale. Filiala constituită a primit numele lui Aurel Vlaicu, având ca preşedinte pe Stelian Mărgăritescu. La 2 septembrie 1935, la Băneşti, cu ocazia comemorării a 22 de ani de la tragica moarte a lui Aurel Vlaicu, s-a prezentat macheta după care urma să se ridice monumentul dedicat acestui erou.
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Carmen BĂJENARU Cu această ocazie s-a evocat memoria ilustrului aviator în prezenţa membrilor filialei Câmpina a societăţii „Arpa”, a Consiliului Comunal Câmpina precum şi în prezenţa a 30 de ofiţeri şi elevi de aviaţie din Bucureşti. La 19 septembrie 1937, la Băneşti, a avut loc, cu o deosebită solemnitate, dezvelirea monumentului lui Aurel Vlaicu pe locul unde „şi-a găsit moartea, căzând cu avionul, primul nostru aviator român, Aurel Vlaicu, tocmai când voia să treacă Carpaţii spre a se opri în satul său natal, Binţinţi”. La inaugurarea monumentului au luat parte miniştrii Apărării Naţionale, Aerului ai Marinei, Marinescu Marin, directorul general al Asociaţiei „Arpa” din Bucureşti, prof. Ghermany, din partea Federaţiei Aviaţiei , prefectul judeţului Prahova, Ion Vlaicu, fratele şi Ştefan Popescu, nepotul lui Aurel Vlaicu precum şi ofiţerii garnizoanei Câmpina, primarul oraşului Câmpina şi ing. Andrei Drăgulanescu, preşedintele Soc. „Arpa”, filiala Câmpina, iniţiatoarea ridicării acestui monument, primarul comunei Băneşti cu întreg consiliul local, elevii liceelor din Câmpina şi un „public de peste 1000 persoane”. Pe macheta monumentului sta scris următoarele:”Pe acest loc în ziua de 13 septembrie 1913 s-au frânt aripile zburătorului Aurel Vlaicu din satul Binţinţi Transilvania în încercarea sa eroică de a trece cel dintâi, în zbor, Carpaţii înlănţuiţi cu pasărea de fier, făurită de mintea şi mâinile lui, simbol profetic al dezrobirii care trebuie să vină. Patria recunoscătoare”. Seria cuvântărilor prilejuite de această solemnitate a fost deschisă de Nic. Buzăţeanu din Câmpina, care a arătat, în cuvântul său, că „Vlaicu a fost primul ţăran român care s-a măsurat cu oamenii învăţaţi de peste mări, construind cu mintea şi mâinile lui cea dintâi pasăre de fier”. Pentru N. Caranfil, fostul ministru al aerului şi marinei, „Jertfa lui Vlaicu are un înţeles adânc pentru noi românii; Cerul nostru a
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Carmen BĂJENARU început să fie străbătut şi apărat de aparate făcute şi sburate de noi”. Ştefan Popescu, nepotul lui Vlaicu, arăta că „era pătruns de necesitatea desfiinţării graniţelor dintre fraţi” şi el „a indicat ca un înaintemergător, drumul pe care avea să-l urmeze glorioasa armată română în 1916, pentru dezrobirea fraţilor”. Pentru reprezentantul Ministerului Aerului şi Marinei această solemnitate este o manifestare „înălţătoare pentru văzduhurile şi aripile româneşti”, după care face un istoric al preocupărilor aviatice a lui Vlaicu. Arăta că Vlaicu „reprezenta, în domeniul zborului, geniul românesc, dacă francezii rostesc cu fală numele lui Blériot, care a întrunit, laolaltă, atât atributul de constructor cât şi pe acela de zburător, nu cu mai puţină mândrie, noi românii, avem dreptul să pomenim numele lui Vlaicu”. Acest modest monument era în concepţia celor care s-au preocupat de înălţarea lui un omagiu adus memoriei acestui erou. În semn de omagiu a celui care a fost „primul sburător român” la 8 mai 1938 la Câmpina, chiar pe locul unde se afla monumentul, a fost organizat primul concurs regional pe ţară de aeromodele de către Societatea „Arpa” filiala Câmpina. La acest concurs au participat reprezentanţi din Braşov, Cernăuţi, Bucureşti şi Câmpina. Înainte de începerea concursului, reprezentanţii societăţii „Arpa” au omagiat personalitatea lui Aurel Vlaicu arătându-se în comentariile lor că „Vlaicu a vrut să treacă Carpaţii pentru a vedea pe fraţii din Transilvania şi a face legătura sufletească între ei şi cei din regat. Fapta lui Vlaicu, de energie şi sacrificiu, trebuie să fie o pildă pentru generaţiile tinere, de azi, iar calităţile sufleteşti şi naţionaliste ale lui Vlaicu vor rămâne veşnic amintire pentru neamul românesc”. Nu e lipsit de interes să arătăm că în anul 1948 Vlaicu a fost ales membru post mortem al Academiei R.P.R. Nu putem încheia fără să amintim că ziaristul Al. Ştefănescu - Câmpina director 23

Carmen BĂJENARU proprietar al ziarelor „Imparţialul” şi „Ploieştii” în 1940 şi-a manifestat rezerve faţă de „meschinăria care se cheamă «„Monumentul lui Aurel Vlaicu”» arătând că în urmă cu mulţi ani propusese în ziarul Adevărul un proiect de monument pentru Vlaicu „la picioarele unei stânci şi proiectându-se la orizont crestele Carpaţilor, un şoim căzut cu o aripă frântă sub el şi cu alta deschisă, într-o supremă sforţare de a se ridica şi a-şi relua zborul. Şoimul cu gâtul întins ar fi privit sus, spre vârful crestelor peste care vrea să zboare, pentru a coborî pe plaiurile scumpe ale Transilvaniei. În amintirea lui Aurel Vlaicu s-a înfiinţat la Torino în 1919 cu sprijinul istoricului Vasile Pârvan societatea «Aurel Vlaicu»”. Poate nu este lipsit de interes să arătăm că în fondul personal prof. I. GeorgescuArvatu aflat spre păstrare permanentă la Arhivele prahovene se găseşte un interviu din anii ‘40 luat de profesorul I.Georgescu Arvatu unui locuitor din Băneşti care s-a aflat în timpul tragicului accident pe câmpul respectiv şi care descrie primele impresii ale tragicului accident. Apelând la documentele de arhivă şi la presa vremii nu am căutat decât să relevăm modul în care prahovenii au ştiut să omagieze personalitatea ilustrului dispărut. BIBLIOGRAFIE „Viitorul” (Câmpina), 30 martie 1914. „Ploieştii”, 10 septembrie 1940. „Albina”, 8 aprilie 1912. „Natura”, 15 februarie 1927. „Prahova noastră”, 9 septembrie 1938. „Virtutea”, 23 mai 1936. „Gazeta Câmpinii”, 14 iunie 1915. „Dreptatea”, 6 septembrie 1913. „Cele trei Crişuri”, ianuarie-februarie 1930. Arhivele Naţionale Prahova, fond Primăria Ploieşti, dosar 29/1928, f. 140. Arhivele Naţionale Prahova, fond 265 dosar 16/1935, dosar 31/1937, dosar 24/1938. 24

Carmen BĂJENARU Nicolae Iorga, Oameni cari au fost, Editura Militară, Bucureşti,1975. George Paul Sandochi, Don Hadârcă, Prinţul George Valentin Bibescu biografia unui călător,Editura Vivaldi, Bucureşti, 2005. Aurelia Bociu, Petru Bociu, Pe urmele lui Aurel Vlaicu, Editura pentru Turism, Bucureşti,1991. Mihai Apostol, Monumente prahovene, Editura Prahova, Ploieşti, 1997. Gheorghe Negrescu, Aurel Vlaicu văzut de un zburător contemporan, Editura Militară, 1973. Onisifor Ghibu, Nu din partea aceea, Editura Eminescu, Bucureşti, 1985. L. Ghiban, Flăcăul din Binţinţi, Bucureşti, Editura Militară, 1953.(interesantă în legătură cu relaţiile lui Spiru Haret cu Aurel Vlaicu). C.C. Gheorghiu, Aurel Vlaicu, Bucureşti, Editura Tehnică, 1960. Şerban Orăscu, Spiru Haret,Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1976. Valeriu Avram, Un geniu şi un viteaz, Aurel Vlaicu, în Dosarele istorice nr.10/2002. Lucian Predescu, Enciclopedia României Cugetarea, Ediţie Anastatică, Bucureşti,Editura Saeculum Ro, 1999, Ed. Vestala. Dan Berindei, Cultura naţională română modernă, Editura Eminescu, Bucureşti, 1986, p. 289. Eugen Lovinescu, Memorii Aqua Forte, Editura Minerva, Bucureşti, 1998, ediţie îngrijită de Gabriela Omăt.Aurel Pentelescu, Gavriil Preda, Mitropolitul Pimen Georgescu (1853-1934), Ploieşti, Editura Printeuro, 2003. V. Popovici, Spiru Haret - 125 de ani de la moarte, în „Revista arhivelor” nr. 1/1976. Autorul mulţumeşte cu recunoştinţă prietenului său, d-l Bogdan Stoicescu şi dnei Alina Cotunescu, de la prestigioasa Bibliotecă Judeţeană „N. Iorga”, pentru ajutorul acordat în documentarea pentru acest articol şi nu numai.
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

o carte, două păreri

Al.D. FUNDUIANU

Al. D. FUNDUIANU
Virgil DIACONU Prinţesă cu fluture
„Eu vin din întunericul dens, din liniştea rece./ Poate voi găsi un loc aici, la masa ceaiului verde. / Aici, în mansarda plină de cărţi, / printre spaimele şi tăcerile tale. Un loc / printre versurile poetului care şuieră luna pe cer (...)”. (Din întunericul dens...)

...Cu aceste „precizări” începe Prinţesă cu fluture, noua carte a poetului Virgil Diaconu, apărută în Colecţia MAGISTER a Editurii LIMES, Floreşti – Cluj, la sfârşitul anului 2012. (Coordonator: Mircea Petean, redactor: Mioara Bahna, desen-copertă: Elena Drăgoi, tehnoredactare copertă: Florin Dochia; Virgil Diaconu – copertă şi copyright). Volumul cuprinde secţiunile: Prinţesă cu fluture (Cartea I), Secol (Cartea a II-a), Schimnic (Cartea a III-a), Referinţe critice. Cum despre „Secol” şi „Schimnic – o carte samizdat” (I. Piatra filozofală, II. Schimnic) am mai „vorbit”, vă propun să facem cunoştinţă cu „Prinţesa cu fluture”, din prima secţiune (pag. 31): „În ultima vreme, / floarea de liliac trece foarte rar pe la mine.//Asta nu mă împiedică să împart camera cu ea, / surâsul şi braţele goale. // Pentru tine am îmblânzit balaurul, / prinţesă de lapte printre cadavrele nopţii! //
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Azi-noapte te-am visat cu un fluture albastru în palmă. / Cred că eu eram fluturele acela. // Ai grijă să nu-l striveşti! / Sufletul meu albastru este în palmele tale.” ...Aşa cum - probabil - vă aşteptaţi, avem de-a face cu o „Prinţesă...” dominată de (princiare!) sentimente de dragoste/iubire, candoare: „Ea este timidă. Cu nasturii de la bluză / îşi încheie până la gât toate sentimentele; / toate bătăile de inimă. / Ea este închisă ca o cetate, / vezi, numai uneori sânii scot capul pe fereastră / ca să ia o gură de aer proaspăt. / Numai uneori sânii scot capul pe fereastră… / Şi numai atât cât să ne arate / că nu suntem singuri în grădina Domnului(...)”. (Măr, pag 20). Sau: „Ea este un fluture./ Aripile ei bat la mine în piept./ Lacrima ei trece prin mine/ ca un glonte.// Ea este femeia albastră.// Este victoria mea cu o singură aripă.” (Femeia albastră, pag.37). Iar când „partenerul / pretendentul!” se joacă (şi) cu focul, e normal să-l atingă... „Flacăra” (pag. 33) şi atunci spune: „Tu ai picioarele lungi şi de culoarea lămâilor./(...)/ Tu eşti o flacără./ Eu sunt un câmp cu animale ucise.”, dar şi... „Gura ta mi-a luat din
25

Al.D. FUNDUIANU

Al.D. FUNDUIANU

nou minţile.” (Cristale, pag.32), ceea ce nu (prea) ne place! Ne plac, în schimb, destule alte versuri (declaraţii!) remarcabile, strecurate - generos - în fiecare pagină: „Bună dimineaţa,/ dragostea mea cu unghiile albastre!” (este începutul unui poem, pag.8), „Gândul meu te ia în braţe încă de departe.” (Vara ca o poveste, pag.9), „(...), prinţesa s-a scris în mine petală cu petală./ Ea umblă desculţă şi fără cămaşă prin inima mea.” (Manuscris, pag.13), „Să nu uiţi: eu sunt un om de iubit!” (Cuib, pag.12). Iar, ca să „nu iute”,... poetul îi scrie chiar şi „Din oraşul de fier” (pag. 18-19): „Îţi scriu din oraşul de fier./ Aud că mai porţi şi acum cireşe la urechi,/ că încă mai ascunzi sub bluză trandafirul (...)”, dar şi atunci când e cuprins de „Nelinişte” (pag. 30): „Desigur, eu nu am ştiut niciodată/ să-mi ascund bătăile inimii/ şi am stricat întotdeauna ordinea lucrurilor fixe./ Chiar şi liniştea din sala de concert am făcut-o ţăndări/ când ţi-am văzut privirile verzi printre bemoli şi diezi./ Şi te-am scos din partitură cu simfonie cu tot (...)”. Nu credeam, însă, că de la „Nelinişte” la... „Cenzură” (pag. 25) e atât de puţin: „După ce m-a lăsat să îmi satur foamea,/ năprasnica foame de carne tânără, tocmai atunci mi-a spus:/ - Să ştii că mă voi duce la preot şi îi voi spune totul...// (...)// - Am fost la preot, mi-a spus, de azi înainte / nu mai am voie să alerg goală prin
26

tine.// Aşa s-a instalat în mine cenzura! (...)”. S-o „instalăm” şi noi, cu toate că am mai avea multe lucruri de semnalat şi, zău!, nu ne e uşor să renunţăm. O facem, totuşi, cu gândul la cititorii „Prinţesei...”, cărora nu li se (mai) poate impune nicio restricţie. Nici măcar aceea de a se întreba: Oare, unde o fi găsit/ întâlnit poetul o asemenea Prinţesă, aproape ireală (timpurilor şi trăirilor actuale)? Ne-am bucura să aflăm că nu doar în imaginaţie! Cu toate că nici varianta aceasta nu e - deloc - la îndemâna oricui... Iar dacă nu ne credeţi pe noi, aveţi şi alte variante. De pildă, ...Alex Ştefănescu: „(...) Într-un moment nefavorabil poeziei, Virgil Diaconu a făcut din poezie o religie şi a ajuns unul din cei mai buni slujitori ai ei .” (România literară, Nr.31/2012) sau Daniel Corbu: „Eseist de înaltă clasă, jurnalist imbatabil, Virgil Diaconu este în acest moment unul din reperele poeziei scrise în România (...)”. (Feed back, nr. 1-2-3/2012). „Referinţele critice” (pag. 81-106) selectate, de autor, provin din reviste literare şi de cultură, apărute în ţară, în anul 2012 (!) şi sunt semnate de: Gheorghe Grigurcu, Alex Ştefănescu, Daniel Corbu, Paul Aretzu, Tudor Cristea, Valeriu Remus Giorgioni, Gheorghe Mocuţa, Mioara Bahna, Florin Dochia, Ladislau Daradici, Ştefan Doru Dăncuş, Ion Beldeanu, Victor Sterom şi, „cu voia dvs., ultimul pe listă”: Al. D. Funduianu.
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

o carte, două păreri

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN Poetul cu o mie de culori în priviri şi sufletul în logodnă eternă
Nu-mi mai aduc aminte pe ce considerente, înainte de a-l cunoaşte personal, ocazie prilejuită de un eveniment poetic câmpinean, pe eseistul, poetul şi acidul jurnalist, combativ şi lipsit de complexe, argeşeanul Virgil Diaconu, l-am crezut bănăţean. Confuzie de ipostaziere? Să fii „în frunce” din punct de vedere geografic sau… „pe considerent” … poetic! După cunoştinţa noastră directă, criteriul geografic a căzut, iar cel poetic a crescut! Prezumtiv, mă întreb retroactiv, nu cumva mustaţa sa bogată e de sorginte ungurească? Posibil, dar ceva, acum îmi anulează prezumţia iniţială: bănăţeanul şi cu el de o seamă, ardeleanul, fie ungur, sas ori român, cu toţii la un loc au cultul mustăţii nu pe considerente ornante, ci de legitimitate. Afirm, astfel, faptul că poetului Virgil Diaconu, mustaţa îi conferă aura unui cutezător, capabil să se jertfească pe sine: „Dacă vrei, poţi să dai foc întunericului. /Cu trupul tău poţi să-i dai foc”. În aceeaşi măsură, ţinuta sa de legiuitor, de factură romană, te determină ca la ivirea-i semeaţă, să-ţi verifici nodul cravatei sau, de-ţi lipseşte o asemenea „dotare”, să eviţi întâlnirea fizică, limitându-te cu cea din spaţiul poeticului, ceea ce o vom face şi noi, cu admiraţie şi, de ce nu, într-un gest recuperator! Cantonaţi la volumul „Prinţesa cu fluture”, contabilizăm, cred, 12 volume de poezii, la care se adaugă volumele de eseuri şi
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

jurnalistică şi toate la un loc compensate cu nenumărate premii şi exegeze critice, aparţinătoare unor personalităţii distinse ale literaturii noastre contemporane, în primul rând critici de marcă, sensibilizaţi de individualitatea stilului poetic al lui Virgil Diaonu şi meritoasele sale prezenţe în viaţa culturală şi revuistică. De altfel, singur îşi declină originea sa poetică, definită, credem, ca lume a increatului, a nepătrunsului şi tainei: „Eu vin din întunericul dens, din liniştea rece” iar ca destinaţie, spiritul său îşi doreşte spaţiul intim al iubitei, încărcat de nelinişti dar univers oricum vivicativ, urmare a strădaniilor poetului de a-i schimba, în reciprocitate, universul de taină şi frenezie sentimentală. Iar „uneltele” prin care va reuşi metamorfozarea lumii sunt unice: „Eu am plătit cu ultimii bani / zăpăcitele de vrăbii din fereastră ca să te facă să râzi.” Aici, „la masa ceaiului verde”, poetul se descoperă, ca împlinitor de miracole: „Eu ştiu că îmbrăţişarea îţi va ridica privirile din podele; / ziua a luat deja chipul tău”. Şi-n reciprocitate: „Poate că nu ţi-am spus până acum, / dar trupul meu a întinerit într-o singură noapte” (Din întunericul dens…) De-aici, se ţese, vibrant, cântecul de dragoste închinat „prinţesei cu fluture”, într-un coloristic divers, având ca melos de fundal vibraţiile rotirii planetelor, ideal
27

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

creator imitativ, înspre care tinde orice rapsod. Un prim semn este cel al refugiului, compensat prin ofrande excepţionale: „Hai să fugim în podgorii!/ hai să fugim în cer!” Iar ca ofrandă: „Uite strugurii…uite verdele ierburilor”. Apoi, în aceste spaţii identitare se reîntrupează acel unu iniţial, dorinţa contopirii sufletelor identitare în oceanul universal „Bătăile inimii tale deja se aud la mine în piept” - sau gestica tandră învăluie universul iubitei. Şi cine fi-va câştigătorul, la ruleta destinului? Magicianul poet ne oferă dezlegarea dorită: „Dar eu i-am pus cireşe la urechi!/ În cele din urmă am văzut-o dansând/ în câmpul deschis al uimirilor mele”. Dar să ne încântăm pe mai departe cu melosul de sirenă al poetului, urmărindu-i metamorfozarea, şi cum altfel le-am putea spune acestor veşnice redeveniri ale sale, decât reîntrupări în destin şi, cu preţiozitate, fiinţări, deveniri, sub semnul magic al obsedantei Prinţese, însemn de energie, vitalitate, cântec astral, toate identificându-se cu poezia însăşi: „Eu i-am pus cireşe la urechi/ În cele din urmă am văzut-o dansând/ în câmpul deschis al uimirilor mele”, Şi mai mult, iată învingătorul, mărturisindu-se, precum păgânul adus pe calea mântuirii, capabil de împliniri supreme: „de când am început să culeg petalele atingerii tale,/ cartea de dragoste pe care o amân de atâta vreme se scrie singură”. Plata înălţării acestei „piramide a neuitării”, fiindcă înspre un asemenea ţel tinde orice „constructor de himere”, ameţitor de frumos spuse, devine, însă, povară: „Desigur, (se mărturiseşte poetul) Cartea s-a înscris în mine petală cu petală. / Ea umblă desculţă şi fără cămaşă prin inima mea./ Gândurile mele sunt albastre” (Manuscris). Îmi propusesem, iniţial,
28

descoperirea simbolurilor, prin care acest poet de o vitalitate debordantă ne şi se comunică pe sine, dar imaculata sa lume, întronată de „Prinţesa cu fluture”, e fără de hotare. Astfel, ni se impune un scurt popas în lumea simbolurilor, chiar dacă pasionatul lector de poezie este, explicabil, furat de magia „cuvântului” fără să fie prea des tentat de trecerea frontierei poetice, înspre hazardatele teritorii ale nisipurilor mişcătoare… şi, totuşi! La o inventariere, deşi grăbită, ne întâmpină în poezia lui Virgil Diaconu o sumă de elemente ale naturii, în efemeritatea dar şi durata lor, asociate unui coloristic ce declină o simbolistică prin intermediul căreia jocul fanteziei, naşte, în expresia eminentului critic Gheorghe Grigurcu, „o fervoare a sacrificiului primit, un cinism suav al anulării realului, prielnic condiţiei lirice”.
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

Dar să nu trecem cu vederea peste această succintă listă, în care notăm: Floarea soarelui, floarea de cireş, rochia albastră, pasărea neagră, ziua neagră, fluturii albaştri, fiara roşie, trandafir negru ş.a. Decupând dintr-un asemenea cadru „floarea” drept „simbol universal al tinereţii… al soarelui şi al pământului… al plăcerii carnale… al întregului domeniu al eroticii” (vezi Hans Biederman, Dicţionar de simboluri, I. O., 2006), pe care, în asociere cu diversitatea coloristică ce o asamblează în corola de nuanţe, poetul ţese „povestea”. Iar, asociat „în ipostaza de graţie a lumii vegetale” cu semantica arboricolă, floarea de cireş semnifică „îmbujorarea, atracţia” (idem): „Eu sunt poetul/ Eu am făptuit transmutaţia: / sunt cântecul mierlei, floarea de cireş” se defineşte poetul „dispărutei spiţe / silabisind lumina care m-a răpus”. (Eu sunt poetul). „Elemente ale miracolului grădinii raiului” (Ştefan Ion Ghilimescu), universul florii de cireş, ca marcă a atracţiei fascinante se conjugă în existenţa poetului cu fascinanta fiinţă ce-i mistifică lumea: „Eu în grădina florii de cireş îmi fac veacul, / în grădina ei îmi pierd minţile”. Asemenea, aici îşi descoperă vadul desfrâului, păgânindu-se: „Eu mă împart noaptea femeilor mele, florilor de cireş/ Luna nebună le joacă pe sâni”, şi tot aici îşi purifică lumea de tristeţi şi angoase, simţindu-şi existenţa povară: „Nu mai am loc,, Doamne, nu mai am loc în mine!” De-aici, ardenta dorinţă a despovărării: „Eu voi decapita Tristeţea, fiara care mă are în pază” (De-a hoarda…). „Lolita cireşelor”, despre care s-au spus cuvinte de laudă, cum că „poezia de dragoste se poate scrie şi astăzi fără a se recurge la expresii (şi experienţe) frizând
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

pornografia” (Florin Dochia), este, prin excelenţă, un poem al redeşteptării sub semnul extazului salvator: „Ea spulberă căderile mele de peste zi”; „Sânii mei îmi pun în braţe văzduhul”, oferindu-i poetului posibilitatea renaşterii, sub semnul incitant al atracţiei: „Ea îmi livrează la domiciliu noul set de iluzii…” Încărcată de semnificaţii, primăvara ce „dă năvală în lume”, împodobită „cu gălăgia de flori a cireşului/ cu vrăbiile înflorite pe ramuri” (Primăvara). Dar aceste imagini relaţionează cu stări dramatice; uneori, poetul situându-se lângă „ape negre”, chinuit de absenţa Ei: „… / ce voi face pe malul cu ape întrebând, / unde, Doamne, / unde în ispita negrului fluviul s-a dus?” (La malul...). Dacă apele sunt „izvorul vieţii, al originii”, „a te cufunda în ape înseamnă a te întoarce la origini” şi reprezintă „ infinitul posibilelor, promisiunile de evoluţie dar şi disoluţie” (Vezi Luc Benoîst, Semne…), în cadrul poeziei de faţă asistăm la dramaticul chin al elucidării, dincolo de intruziunile posibile: „Eram îndemnat să rămân unde apa/ o avusese mai mult decât mine./ unde apa trupul ei îl pierduse”. Iar pierderea ei „în ispita negrului fluviu”, în plan semantic exprimă lumea „negrului”, a pieirii, a morţii, chiar violente (La mal) Suflet născut „în floare de cireş”, poetul îşi predestinează existenţa ca spirit al luptei, al zbaterii: „Fireşte, eu mă voi bate pentru ea cu întunericul / Eu voi înflori şi anul acesta cireşul”. Şi astfel nepătrunsul va deveni pătruns-lumină, şi astfel Edenul va fi regăsit : „…ea încolţeşte în mine,/ Cu furtună cu tot, cu cer cu tot./ Ea, rătăcita prin cearceafurile dimineţii!/ Da, această rămăşiţă de la marginea lumii/ îşi face iarăşi de cap prin livada merilor înfloriţi” (Facerea), fiind simbol, în limba celţilor” pom din
29

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

cealaltă lume …a sălaşului mitic” (ibidem). Dar de la imaculata sa lume, tronată de „prinţesa cu fluture”, poetul nu evită ca în volumele sale să ne transpună şi în spaţiul dezastrului modern, una din obsesiile mereu prezente în poezia sa. Dintr-o asemenea haotică lume pleacă scrisoarea: „Îţi scriu din oraşul de fier/ Gândurile mele iau foc pe străzi…/ Aud că mai porţi şi acum cireşe la urechi / şi încă mai ascunzi sub bluză trandafirul”. O asemenea lume se sustrage luminii, iar haosul şi „mistreţii puterii” tronează peste acest infern, alături de vulpi , de ţipari „care înoată de voie / printre degetele împietrite ale Justiţiei” şi „cloşti bicamerale” care-şi votează „pensia pe ouă de aur”; „şobolani reciclaţi - gloria noului nostru partid”; aşadar, o faună respingătoare, imundă a pus stăpânire pe „oraşul de fier”. Din acest peisaj coşmaresc, poetul îşi vrea evadarea, în spaţiul salvator al iubitei: „Poate că e vremea să ies din cercul acestui oraş” (Din oraşul de fier). Şi totuşi, pătimaşul dor de viaţă persistă, dincolo de toate impedimentele ce frânează cursul limpede al împlinirilor dorite, mai cu seamă în planul erosului, univers localizat în Edenul dăruit de Dumnezeu Aleşilor: „Încă puţin şi voi muşca din mărul roşu al zilei”, se amăgeşte poetul, dornic să pătrundă taina, magicul, tentaţia: „Cine va mai spune, atunci, că suntem singuri în Paradis?” (Măr). Şi doar aici are sentimentul că-şi va găsi deplinătatea sufletească: „Eu voi rămâne aici, cu toate celulele îndrăgostite,/ recitind din psalmii primei îmbrăţişări.” (Prezenţă). Să se centreze, oare, poezia lui Virgil Diaconu pe doi suporţi fundamentali ai valorii sale, în sens metaforic ? Respectiv, floralul şi coloristicul, aflaţi într-o
30

interdependenţă semantică? Şi totodată aceste două dimensiuni să-i fie şi focarul atracţiei, al acelui inedit ce dă splendoare, originalitate şi, de ce nu, fascinantă atracţie expresivă? Cât ne priveşte, credem în forţa acestor „podoabe”, indispensabile unei poezii ce se înscrie în fondul de originalitate contemporan. Cine se va simţi atras de un asemenea tezaur poetic, va căuta, desigur, să decripteze simbolistica exprimată prin coloristica floralului, abundent şi diversificat, ca formule expresive, precum: „Liliacul albastru”; cu asocierile ce le adună, implicându-şi propria existenţă: „Gândurile mele au devenit/ dintr-odată albastre”, sau declaraţii, precum: „locuiesc într-un crin”, descoperindu-i mai apoi identitatea: „şi tu eşti crinul acela”. Cât priveşte „albastrul” şi „violetul”, ele se asociază coloristic, respectiv, luxul, somptuosul, caracteristici ale violetului, se asociază cu simbolistica „albastrului” ale cărui semnificaţii ne întorc pe căile bătătorite de romantici… Hotărât să pună pe fugă „întunericul”, poetul descoperă astfel „floarea de liliac”, visată în veghea nopţii „cu un fluture albastru în palmă”. Cu graţie şi buchet de podoabe florale în braţe, poetul îşi prezintă lumii pe „Femeia albastră”, delicat şi inedit ornată: „Ea este fluture/ Aripile ei bat la mine în piept/ Lacrima ei trece prin mine/ ca un glonţ./ Ea este femeia albastră./Ea este victoria mea cu o singură aripă.” Câţi cavaleri cu stea în frunte mai închină iubitei asemenea ode? Ca urmare, dacă suntem în consonanţă cu Stephen Gill, pentru care „Viaţa se dezintegrează acolo unde razele dragostei nu ajung”, atunci poezia lui Virgil Diaconu o considerăm panaceu de preamărire a acestui dar dumnezeiesc!
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

ethica minima

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU
A şaisprezecea povestire cu un copil

L

a câţiva metri de şcoala la care fusese transferat copilul după ce se mutaseră la bloc, era un chioşc de pâine. Geamul şi ferestruica prin care se înmânau banii şi se primea marfa dădeau direct în poteca nu mai lată de un metru ce se învecina direct cu strada pietruită şi veşnic plină de praf. Era o alăturare destul de ciudată şi periculoasă, însă niciodată în acel loc nu sa întâmplat vreun accident. Oricum, rarele maşini ce treceau pe acolo, în special camioane îmbătrânite şi zgomotoase care se duceau ori se întorceau de la una dintre secţiile Schelei aflate la vreo două sute de metri de şcoală, undeva la poalele dealului Cristian, atunci când ajungeau în dreptul chioşcului făceau un larg ocol preventiv, asta chiar şi dacă în acele clipe nu era nici un cumpărător. Chioşcul fiind foarte mic, cantitatea de pâine adusă era şi ea destul de mică, şi locuitorii din zonă şi-o cumpărau mai degrabă din piaţă, unde ajungeau repede, trecând o punte legănătoare de metal ce unea malurile mai apropiate ale Cricovului Dulce. Se aduceau douăzeci-treizeci de pâini negre, vreo zece franzele albe, şi tot pe atâtea intermediare şi împletite. Asta era comanda făcută de nea Petrică, vânzătorul, care în schimb solicita multe cornuri, batoane şi şiruri de covrigi. Se părea, aşadar, că cel mai mult îl interesa să aducă spre vânzare mai ales produse pentru copiii care nu aveau de unde şti că
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

el făcea asta pentru ei. O vreme a avut discuţii cu câţiva locuitori din vecinătate, care-i cereau să comande mai multă pâine, dar el şi-a văzut de treabă şi nu a făcut nici o schimbare în comenzile lui zilnice. Doar pe timpul vacanţelor raportul se schimba în favoarea pâinii. Copilul l-a văzut prima dată pe nea Petrică (avea acelaşi nume cu vânzătorul de la Alimentara din Teiş, din apropierea fostei case în care locuise) în primele zile de şcoală. S-a luat după droaia de copii care în pauza mare au ieşit chiuind pe poarta lângă care era un măr ce încă în mod curios mai avea câteva fructe în el, şi s-a îndreptat către baraca aia în care probabil că iarna era tare frig. „A adus covrigi! A adus covrigi”! S-a format un rând ordonat ca cel de la intrarea în clasă şi picii ieşeau din el ronţăind fericiţi covrigii care încă le frigeau degetele. Fără să-şi dea seama, copilul se trezi în faţa unui gemuleţ de unde ceilalţi colegi scoteau mâinile pline cu covrigi ori cornuri. Se bătu cu palma peste buzunare. „Dacă n-ai bani, îţi dau eu!” îi zise un băiat şi până să se lămurească se trezi cu o hârtie de un leu în palmă. Era Marian, un băiat din aceeaşi clasă cu el. Avea cam aceeaşi înălţime ca el, însă era ceva mai plinuţ. Ochii săi căprui priveau parcă permanent undeva în zare, iar părul blond-blond îi era aranjat într-o freză şmecherească, deşi tunsoarea
31

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

impusă era cea cu breton. Nasul puţin cârn îi dădea un aer simpatic, iar pistruii îngrămădiţi în jurul pomeţilor abia se vedeau, dând locului respectiv o tentă maronie, de parcă bronzul de la soare se lipise doar în acea parte a feţei. Copilul luă hârtia şi nu ştiu ce să facă cu ea. Cu un leu se puteau cumpăra: două cornuri (40 de bani bucata) şi jumătate, un baton (80 de bani) şi o jumătate de corn, sau şapte covrigi (15 bani bucata) dacă mai puneai 5 bani. Unii copii preferau să cumpere un sfert de franzelă albă (3,20 lei bucata), cu coaja crocantă şi miez pufos şi o jumătate de corn. Nea Petrică tăia o franzelă în jumătate, apoi una din jumătăţi în alte două jumătăţi, cu o aşa precizie că dacă ai fi pus cele patru sferturi pe cântar ar fi avut fiecare aceeaşi greutate. Tot cu un leu, muncitorii care treceau la lucru spre secţia de lângă şcoală, cumpărau un sfert de pâine neagră. „Două cornuri şi jumătate” zise copilul către ferestruica aceea sprijinită pe dinăuntru într-un lemn ca o linie mai groasă, şi care se afla aproape la nivelul capului său. Nea Petrică întinse mâna prin ferestruică, luă leul şi se aplecă mult, ca să-l vadă mai bine pe copil (de altfel, în poziţia asta cocoşată îşi servea toţi clienţii): „Bă, ţâcă, da’… tu când ai apărut? Că nu eşti de pe-aici… Parcă nu te-aş cunoaşte…” „S-a mutat de curând la noi, stă la blocurile de pe Cuza…” În spatele său, Marian îi făcu cu ochiul. Acela a fost momentul în care s-au împrietenit, având să rămână nedespărţiţi până la terminarea şcolii generale. Imediat ce a intrat în clasă, copilul s-a mutat cu Marian în bancă, iar acesta a şi găsit o vorbă prin care să pecetluiască prietenia lor: „Noi estem fraţii corsicani”. În oraş tocmai rulase filmul „Fraţii corsicani”, pe care însă copilul nu-l văzuse, şi toţi vor înţelege ce voia să spună Marian cu asta,
32

deşi în film cei doi fraţi fuseseră despărţiţi de mici copii şi se regăsiseră după ani şi ani de zile, când, necunoscându-se au ajuns chiar în situaţia de a lupta unul împotriva celuilalt. În cazul lor era bineînţeles vorba de o „frăţie” în sensul de prietenie la cel mai înalt nivel. Copilul nu a înţeles de ce, cunoscându-l doar de câteva zile, Marian a simţit nevoia să se apropie atât de mult de el. Doar până atunci avusese tot timpul să-şi facă prieteni buni dintre colegii cu care se cunoştea de mai mulţi ani. Nu va înţelege şi nici nu va afla acest motiv nici mai târziu, când chiar îl va întreba pe Marian acest lucru. Care i-a spus că nu ştie nici el. A simţit pur şi simplu că ei doi pot fi şi rămâne foarte buni prieteni. Nea Petrică l-a privit cu şi mai mare atenţie pe copil, aplecându-se şi mai mult spre ferestruica pe unde primea banii şi dădea pâinea, mai-mai să iasă cu totul pe acolo. Purta o pereche de ochelari cu lentile lăptoase şi zgâriate, ale căror braţe erau legate la spate cu o bucată de elastic, pentru a sta mai fix. Dincolo de una dintre lentile se vedea albeaţa ce-i cuprinsese întregul ochi. O mustăcioasă subţire ca un fir de pai era întreruptă de o tăietură pe partea dreaptă a buzei. Copilul nu-şi putea da seama de unde provenea aceasta. Nea Petrică avea dinţi puternici şi mari, destul de sănătoşi pentru vârsta lui, dar îngălbeniţi de tutun. De altfel, de câte ori va mai merge la chioşc, copilul va vedea fumegând în scrumiera improvizată dintr-o cutie de conservă, o ţigară veşnic aprinsă. „Aşa, deci? Te-ai mutat la blocurile alea noi de pe Cuza?... zise curios nea Petrică, apoi îşi retrase capul în chioşc precum o bătrână broască ţestoasă. Pe-acolo am avut pe vremuri o gagică… ha-ha-ha!...” se mai auzi de dincolo de gemuleţ. Copilul se uită mirat spre Marian, acesta se strâmbă,
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

„a mai zis asta, mai mereu zice de gagica asta, dar eu nu-l cred…!” şi porneşte spre şcoală. Copilul îl urmează la un pas în spate. Marian nu şi-a cumpărat nimic. Atunci, de ce venise la chioşc? Într-una din zilele următoare, copilul văzu la vânzătorul de pâine un amănunt care-l uimi peste măsură şi simţi cum parcă îi îngheaţă sângele în vene. Nea Petrică avea un picior de lemn! Îl întâlni pe vânzătorul de pâine în timp ce se întorcea de la şcoală, împreună cu „blocarii” săi. Aceştia vorbeau tare, se îmbrânceau, îşi puneau piedică, îşi mai trăgeau câte una după ceafă şi nu aveau nici o grijă, pentru că era sâmbătă. La un moment dat, în apropierea blocului, dintr-o străduţă laterală ce se zicea că dădea spre un grup de căsuţe cochete, rămase tot de pe la americani, dar în care stăteau ştabi şi nu oameni obişnuiţi cum se întâmplase în „Teiş”, apăru nea Petrică. Se sprijinea cu mâna stângă într-un baston crăpat şi-şi trăgea cu greu piciorul drept. Mergea cu capul aplecat în faţă şi făcea o mică rotaţie cu bastonul după ce-l ridica de pe pământ şi până îl reaşeza pentru a se sprijini în el. Dacă treceai prin apropierea sa trebuia cu siguranţă să te fereşti puţin pentru a nu-l atinge. „Piciorul” cu pricina era o bucată de lemn ce pornea din şold şi peste care cracul pantalonului flutura la fiecare mişcare. Acolo unde ar fi trebuit să fie pantoful, lemnul acela avea un manşon gros de cauciuc. La fel cum pe parte stângă trebuia să te fereşti de bastonul său, tot astfel erai obligat să procedezi şi pe partea cealaltă, pentru că fiind o bucată dreaptă, de sus până jos, „piciorul” de lemn era ridicat şi repus pe pământ tot aşa, printr-o mişcare semicirculară. La o ridicare ceva mai sus a bastonului, crezând că erau ameninţaţi, colegii
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

copilului o luară la fugă, singur acesta rămânând pironit locului. Cei doi se opriră faţă în faţă. „Bună ziua”, zise copilul cu vocea gâtuită. Nea Petrică îl privi atent, cu o privire înnegurată şi sprâncenele încruntate, mai-mai să se facă una singură, de la un capăt la celălalt. Parcă îl pusese la un microscop şi nu înţelegea ce vede. „Bă, ţâcă, tu nu eşti ăla care te-ai mutat de curând la blocurile de colea?”, şi întinse bastonul spre cele trei clădiri dreptunghiulare, cu trei etaje, aflate la o aruncătură de băţ. „Ba da…” răspunse copilul cu vocea piţigăiată şi simţi că-i cresc rădăcini. Habar n-avea de ce se temea de acest om care le vindea covrigi şi de care nu auzise să fi făcut rău cuiva. Cu siguranţă ar fi fost avertizat de către Marian dacă nea Petrică ar fi fost un om rău. „Aşa…” mai zise bătrânul şi se îndepărtă, bocănind cu bastonul în asfaltul de pe trotuar. Să fi locuit nea Petrică în această zonă selectă? Nu prea îi venea a crede. Auzise că acolo stau doar ingineri, doctori, tipi d-ăştia… Ce să fi căutat el aici? Să fi venit la cineva în vizită? Ce fel de prieteni putea avea nea Petrică în casele astea? Sau cine, locuind aici, putea avea un prieten ca el? Copilul rămăsese în loc, gânditor. Colegii lui nu se mai vedeau. Ajunseseră cu siguranţă acasă. Un gând îi dădea târcoale, ademenindu-l. La urma-urmei, ce mare brânză putea să fie pe aici? îşi zise şi, împins de curiozitate, o porni pe străduţa de unde venise nea Petrică – era o fundătură care avea un nume ciudat, de dată de naştere: „11 Iunie”. Era, într-adevăr, un loc frumos şi curat. Căsuţele fără etaj, din cărămidă roşie, cu largi terase cimentate, înconjurate de balustrade din lemn lustruit aveau mai toate ghivece la ferestrele apărate de storuri din lemn, ce se rulau ca un val de
33

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

stofă. Pe câteva crescuse iederă care se ridicase până la acoperiş, dându-le un misterios aer de poveste. Casele nu erau despărţite de garduri. Doar în spatele lor se vedeau, separate prin garduri din şipci subţiri şi înalte, grădini în care cine ştie ce se găsea. Linişte de-ţi venea să crezi că acolo nu stă nimeni. Ba nu. Dincolo de o fereastră se auzeau acordurile unui pian, iar dintr-o alta vocea ieşită dintr-un pick-up a lui Cliff Richard, The young ones… Darling we’re the young ones… Când ajunse la capătul străduţei, copilul se auzi strigat de o voce de fată, de undeva din spate. O recunoscu. Era a fetei care venise în clasă odată cu el. Ecaterina. Tatăl ei era detaşat în interes de serviciu pentru mai mult timp în oraş şi-şi adusese şi familia. Nu se ştia cât timp Cati le va fi colegă, un trimestru, sau mai puţin, poate chiar două trimestre, în orice caz, spusese şi ea, nu credea că vor rămâne până ce va termina anul şcolar. De altfel, meseria de geolog o tatălui o purtase în cei patru ani de şcoală prin mai multe judeţe. Erau de undeva de prin Covasna, şi deseori fata începea să vorbească mai întâi în ungureşte, pentru ca să se corecteze după câteva cuvinte. Aşadar, primiseră o locuinţă în zona aceea de ştabi! Treaba lor! „Ce faci pe aici?” îl întrebă fata pe româneşte, din prima. Copilul habar n-avea ce răspuns să dea. Să-i spună că după ce se întâlnise pe nea Petrică venind de pe această străduţă se trezise că nu mai poate de curios să vadă cum arătau casele de acolo? Ridică din umeri şi-şi aşeză mai bine curelele ghiozdanului ce se lăsase mult pe spatele său. Uite că până azi nu remarcase că unguroaica asta mică era frumuşică foc. Poate şi unde nu mai avea uniforma pe ea. Purta un costum de trening făcut dintr-un material subţire şi foarte fin, de ai fi zic că e mătase. Ce diferenţă faţă de ţesătura
34

păturoasă şi scămoşată a treningurilor celorlalţi colegi! „Ai venit cumva să-mi dai temele?” „Care teme?” se miră copilul şi abia după ce spuse aceste cuvinte îşi dădu seama că fata nu fusese în ziua aceea la şcoală. „A… deci nici n-ai observat că am lipsit? Nesuferitule!” Şi Cati se bosumflă, îi întoarse spatele şi dispăru în casă, trântind cu putere uşa în urma sa. Copilul ridică iar din umeri şi o porni spre drumul principal. Undeva pe parte stângă, aproape de terminarea străduţei era o construcţie măreaţă, cu două etaje, făcută toată din lemn. Era nelocuită. Ferestrele de la parter erau acoperite cu scânduri bătute pe diagonală, iar cele de la etaje nu mai aveau decât câteva geamuri întregi. Parcă era bântuită de fantome. Cam cât blocul său de mare, casa avea la fiecare etaj un fel de balcon care se întindea pe toată lungimea şi lăţimea sa, practic înconjurând-o. În aceste balcoane ciudate dădeau mai multe uşi, foarte apropiate una de alta.. Când intrase pe străduţă, copilul nu o luase în seamă, dându-şi seama că era părăsită. Acum se întreba ce fusese acolo şi de ce şi de când nu mai era folosită. La felul cum arăta, probabil că nu mai avea să treacă mult timp până va fi demolată. O să-l întrebe pe tata ce era cu clădirea aceea uriaşă. El trebuie să ştie. Dar uite că s-ar putea să afle mai devreme. Pe partea opusă clădirii, sprijinit în bason, nea Petrică, într-o poziţie de parcă s-ar fi oprit ca să-şi tragă sufletul, priveşte lung casa aceea paradită, prin ochelarii lui lăptoşi şi zgâriaţi. Copilul se apropie de el şi îl întreabă ce a fost în casa aceea. Nea Petrică îşi pune iar masca aia cu privirea înnegurată şi sprâncenele împreunate: „Bă, ţâcă, de ce nu-ţi vezi tu de treaba ta şi nu te duci acasă?... Că s-o fi răcit mâncarea…”
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

poezie

Florin DOCHIA

Florin DOCHIA
cântec pentru Inanna, 13 te-am găsit în coapsele mării încă dormind moale pântecul tău ca nisipul dezmierdat de val peste sânii tăi spuma nopţii întârzia îmbrăţişată cu umbra înaltă a răsăritului bună dimineaţa! mă prăbuşesc în tine cum castele de nisip în furtună se întorc la originile universului la începuturile fără de scop şi fără dorinţă ale zeului neînvăţat la vise păstrez în degete amprenta buzelor tale pe buze gustul metalic al sigiliului cu care ai închis drumurile oricărui cuvânt te-am găsit dormind şi mă răspândesc în tine precum seminţele macului în lanul de grâu copt. chanson pour Inanna, 13 je t'ai trouvée entre les cuisses de la mer encore endormie ton ventre doux comme le sable caressé par la vague sur tes seins l'écume de la nuit s'attardait embrasée par l’ombre croissante du soleil naissant bonjour ! je m’effondre en toi comme les châteaux de sable pendant la tempête ils reviennent aux origines de l'univers aux débuts sans but et sans désir du dieu inaccoutumé à rêver je garde dans mes doigts l'empreinte de tes lèvres sur mes lèvres le goût métallique du sceau avec lequel tu as scellé les routes de tout mot je t'ai trouvée endormie et je me disperse en toi comme les grains du coquelicot dans le champ de blé mûr. Version française Laura ŞERBAN
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

35

momente

Ani BRADEA

Ani BRADEA
Vali Abrudan şi palatul său veneţian

N

u demult, am văzut şi eu, în premieră, un film în format 3D. Nu, filmul nu era o premieră, doar eu încercam această senzaţie pentru prima dată, în timp ce pentru majoritatea semenilor, sunt convinsă, această experienţă e de mult „fumată”. Povestea a fost stupidă, o comedie violentă din multe puncte de vedere: „Copoi pentru strigoi”, dar pe mine m-a interesant experienţa în sine, auzisem tot felul de păreri entuziaste şi da, pot spune: e altceva, e inedit, e revoluţie, e viitor, e... orice vreţi numai calm, linişte şi plăcerea savurării unui film bun nu e. Cu alte cuvinte, din punctul meu de vedere, această viziune asupra filmului nu o va putea detrona niciodată pe cea clasică. Repet, din punctul meu de vedere! E cam asemănător cu ceea ce se întâmplă în cazul cărţii pe hârtie vs. cartea electronică, vorba colocutorului meu dintr-o seară de vară, despre care intenţionez, de fapt, să scriu aici: calculatorul nu concurează şi nu va concura hârtia cum greşit se crede, pentru că ele sunt fiecare altceva! Şi aşa am ajuns la personajul despre care doresc să vă povestesc. Aventura mea urbană nu se putea încheia fără un popas pe una dintre multele terase care înlănţuie centrul Oradiei de la un capăt la celălalt. Că doar aşa face toată lumea bună, stă cu o licoare mai mult sau mai puţin dubioasă în faţă şi analizează atent trecătorii, mai ales trecătoarele.
36

Pentru că, fie bărbaţi, fie femei, toţi se uită tot după... femei! Unii cu admiraţie, altele cu invidie, după caz. Comandasem o răcoritoare interesantă, cu o fotografie în catalogul de preţuri revoluţionară (eram, oricum, la capitolul senzaţii noi, în acea seară), care s-a dovedit a fi o apă chioară, puţin rozalie, în care pluteau dizgraţios vreo trei cuburi de gheaţă. Dezamăgită de băutură, de cost nu mai vorbesc, priveam absentă în jur, când l-am zărit pe o bancă apropiată. M-am gândit din prima clipă că e el, personajul pe care-l văzusem în urmă cu două luni pe pagina de facebook a unui prieten. L-am urmărit o vreme din locul în care eram. Stătea liniştit pe un colţ al băncii pe care răsfirase mai multe cărţi şi, din când în când, întreba câte un trecător grăbit (în preajma lui, chiar mai grăbit): „nu doriţi o carte?” Atât, pe urmă rămânea tăcut, cu mâinile adunate în poală una peste cealaltă, neclintit în aşteptarea lui. S-a înviorat brusc odată ce a apărut o doamnă interesată, care s-a oprit lângă cărţile lui. Atunci a început să explice, să ofere despre fiecare carte o seamă de informaţii, să întrebe despre preferinţe, să vorbească mult şi să mulţumească cu o bucurie incredibilă în ochi atunci când doamna s-a hotărât să cumpere trei dintre volumele expuse. Terminasem ciudata băutură aşa că m-am apropiat şi am intrat în vorbă, curioasă să aflu mai multe despre el. L-am întrebat mai întâi cum îl cheamă, dacă-i
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Ani BRADEA

Ani BRADEA

aparţin cărţile şi de ce le vinde. S-a recomandat: „Valeriu Abrudan, dar lumea îmi spune Vali, da, sunt cărţile mele, am avut o bibliotecă de peste 3000 de volume, mai am doar două rafturi acasă şi le vând din cauza lipsurilor, nu am bani de mâncare...” Pe urmă, conversaţia a curs, de fapt, mai mult un monolog, pentru că a vorbit continuu. Mi-a fost foarte greu să mă desprind, bucuria că are cui povesti m-a ţintuit pe bancă lângă el, printre cărţi, aproape o oră. Chiar i-am spus, la un moment dat, că, aşezându-mă acolo, îi stric vânzarea şi el a răspuns, schiţând cu braţul stâng un gest a lehamite: „care vânzare? nu cumpără aproape nimeni ziua, dar acum, că s-a lăsat întunericul.” M-a purtat într-o călătorie agitată, amestecată, prin istoria oraşului, a imperiului habsburgic, a literaturii române, aplecându-se în special asupra lui Nicolae Filimon şi a lui Mateiu Caragiale, autori preferaţi, din câte mi-a spus, apoi revenind la pagini dureroase de istorie, care, spune el, l-au afectat personal în timpul dictaturii comuniste. Se declară un monarhist convins şi se mândreşte că

provine dintr-o familie cu o veche tradiţie în această privinţă. L-am întrebat dacă ştie ceva despre literatura română contemporană, dacă mai citeşte şi acum . „Sigur că da!- a spus hotărât- eu sunt un autodidact, doar că ochii îmi creează probleme de când mi-am descoperit boala asta, diabetul”. Şi a continuat: „după revoluţie, aş fi putut pleca din ţară, mi s-a ivit ocazia, dar eu sunt bolnav, sufăr de o boală incurabilă, de aceea n-am mai Diabetul? am întrebat - „Nu - zice - altceva, am să vă spun numele bolii în franceză: mal du pays!” Am zâmbit şi i-am spus că are un nume tare frumos boala lui şi el a răspuns, cu o voce gravă: „să ştiţi că nu e o invenţie, eu chiar sufăr de această boală, m-a dus cineva până am trecut graniţa în Ungaria. Acolo, m-a apucat o stare generală de rău, m-am înroşit, am transpirat abundent, mi-a crescut tensiunea arterială şi am simţit că mă sufoc, a trebuit să mă aducă repede înapoi”... I-am cerut permisiunea să-l fotografiez. A acceptat imediat, spunându-mi că toată lumea cu care stă de vorbă cere să-l fotografieze. L-am întrebat dacă nu-l deranjează acest aspect şi el a zis mirat. „de ce să mă deranjeze? Am auzit că m-au pus unii şi pe facebook!” Se făcuse târziu şi nu mai puteam rămâne pe băncuţă alături de Vali, aşa că, oarecum vinovată că trebuia să-i întrerup şirul poveştilor, m-am ridicat declinându-mi intenţia. M-a rugat să mai rămân doar pentru o singură
37

Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Ani BRADEA

Ani BRADEA

poveste, una foarte scurtă. Am fost de acord, după ce voi fi cumpărat şi eu vreo două dintre cărţile lui. Costă doi lei o carte, pentru fiecare leu plătit peste acest preţ Vali oferă şi un bonus. Eu am primit o hartă turistică a României de prin anii 60. Nu am ales prea mult, pentru că, orice cărţi ar fi vândut, tot aş fi cumpărat de la el, dar m-a impresionat observaţia lui: „nu luaţi la întâmplare, alegeţi ceva să vă placă, ştiu că vreţi să cumpăraţi de la mine doar pentru că sunt sărac!” Apoi mi-a spus povestea pentru care am promis că mai rămân. „Clădirile astea vechi din jurul nostru, chiar dacă structura populaţiei s-a schimbat atât de mult, poartă în ele spiritul celor care le-au clădit şi le-au locuit. De pildă, clădirea din faţa noastră, pe care vă invit să o fotografiaţi, e copia fidelă a unui palat veneţian. Un evreu foarte bogat a călătorit la Veneţia şi, impresionat de un palat văzut acolo, a

dorit să-şi facă unul la fel, la el acasă în Oradea. Din păcate, clădirea e neglijată acum, după cum vedeţi. Dar - şi aici a afişat un zâmbet larg pe faţă, văzut de mine cu coada ochiului, pentru că priveam în sus, spre creştetul palatului veneţian, preocupată să-l imortalizez pe lumină puţină – vă daţi seama ce ar fi dacă acest palat s-ar afla acum la Veneţia?” Ce ar fi? - l-am întrebat, convinsă că îmi va spune ceva despre grija pentru clădirile monument istoric. „Noi am putea acum să ne udăm pe picioare, pentru că am naviga pe unul dintre canale” - şi a râs din toată inima!... Ne-am despărţit cu promisiunea că vom mai sta de vorbă şi, la plecare, m-a rugat să-i spun cât e ceasul, să ştie dacă mai e deschis la alimentara, să-şi cumpere o sticlă de ulei, că pâine avea deja... Am căutat grăbită telefonul în geantă, era ora 22,06...

38

Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

am fost acolo

Camelia Iuliana RADU

Camelia Iuliana RADU Cer gothic în poezia contemporană

N

ici măcar eu nu am înţeles de ce, la Sibiu, eram ca un arc întins, sau, poate, ca un aspirator de ultimă generaţie. Eram acolo şi priveam; de jur împrejur, între ecouri sau către, reacţia mea la vederea lor era tulburată. Aşa se face că, vorbind pe fugă cu poetul Mircea Valeriu Popa şi scriind câteva rânduri pe cartea pentru alt mare poet, Virgil Diaconu, am patinat inadmisibil pe memoria mea afectivă. Şi ce credeţi că a ieşit? Am dăruit cartea lui... Mircea Diaconu. Printre poezii lucide, poete de o inteligenţă ca lama unui bisturiu, printre texte psihanalizante, angoase şi durere cât poate cuprinde un cer gothic, am mâncat poezie pe pâine, alături de poeţi mari, stolul de debutante, poeţii lansaţi şi poeţi deveniţi legendă; acolo am aflat despre prezenţa poetică azi. Poetul, despre care Adrian Suciu spunea că trebuie să îşi domine publicul, emoţia proprie şi orice altă slăbiciune - fără milă şi fără iluzii - este citadin, sigur pe sine, covârşitor, electrizant. Eu, nu. Mă trezisem eu să las cu o lejeritate neînţeleasă de cineva laţul slab tuturor emoţiilor, stărilor, panicilor şi a altor păcate ale emotivei ce ştiu că eram cândva şi care credeam că am uitat să mai fiu azi. Fără pic de jenă, la vârsta mea, am reuşit să mă pierd sau să mă las furată de mine însămi, de ei, ca şi cum eram la mine acasă. Acasă, însă, sunt mult mai normală, asta dacă aş gândi social, altfel, zic eu, acolo am fost mai
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

aproape de propria normalitate, pe care o ascund cât pot zi de zi, pentru eficienţă existenţială. Din comentariile poeţilor, din cele pe care le mai citesc pe ici pe colo, prin reviste şi/sau publicaţii virtuale, un astfel de comportament este considerat neprofesionist. Pentru că azi, conceptul de scriitor profesionist pare a avea cel puţin câteva puncte tari: 1. să câştigi bani din ceea ce scrii; 2. să domini audienţa în mod convingător şi constant; 3. să nu laşi sentimentalismul să te năpădească precum iedera, să fii un soldat la masa de scris şi în demersul afirmării tale; 4. să nu ai iluzii despre valoarea ta socio-culturală, chiar dacă, paradoxal, eşti sigur că eşti bun, cel mai bun; 5. scrisul este o meserie atunci când este practicat ordonat, ca oricare altă muncă istovitoare. După cum se vede, ceva care are legătură cu performanţa, ca la sport, de cele mai multe ori cu eficienţa, şi, de alte multe ori, cu - scuzaţi cacofonia competiţia. M-am simţit ca la şcoală, la ora de sport, când singură constatam că sunt un rebut d.p.d.v. al acelei ore de educaţie fizică şi când abia aşteptam să înceapă măcar ora de matematică, mult mai suportabilă pentru mine. Sigur că mi-a plăcut maratonul de poezie, că apreciez valoarea şi că simţeam cum toate resorturile emoţionale o iau razna, altfel, apăsam butonul aspiratorului şi rămâneam în off. Constantă în dezordinea mea emoţională, nici până azi nu am cerut
39

Camelia Iuliana RADU

Camelia Iuliana RADU

scuze poetului pe care l-am botezat, am uitat să fiu un om modern şi educat pe acel pasaj al existenţei mele, confuzându-i pe rând, pe toţi, şi pe fiecare în parte. Pe domnul Ghilimescu, pe care, cunoscându-l mai îndeaproape la Târgovişte - unde am reuşit să îl prind totuşi într-un dialog coerent, plăcut şi surprinzător, ceea ce la Sibiu nu am reuşit; pe Dan Herciu, de a cărui răbdare am profitat cât mi-a stat în ambiguitatea-mi proprie. Pe uluitoarea poetă Nora Iuga, ai cărei ochi te trezesc din morţi şi care a avut punţi pentru toţi, fiind de o dărnicie rară. Şi tot aşa. De citadela Cistelecan „cel mai mare critic literar în viaţă”, cum a fost numit, am avut totuşi minima prezenţă de spirit să nu mă apropii, deşi, de la distanţă, aveai ce învăţa din discursul său. Legenda Mureşan era confiscată de tineret, şi, oricum, la testările sale de rezistenţă la boicot am rămas repetentă. Nici măcar nu am încercat să-mi repar imaginea de bezmetică şi ciudată din fire, zicându-mi că, dacă Adrian Suciu

suporta torturile contabile de organizator, eu de ce nu aş fi suportat prăjitorul de pâine al Taberei ArtGothica? Fiind refractară la reguli pe care nu mi le-am asumat, fiind acolo invitată totuşi, m-am lăsat copleşită ca un beţiv înrăit de plăcuta euforie a intransigenţelor, emoţiilor, frumuseţii, noutăţii şi profesionalismului literar. Cu o nonşalanţa demnă de patul lui Procust, prinsă între poezia „puternică” şi poezia siropoasă a mamiţelor postatoare de poezie pe reţele de socializare, m-am întors la Ploieşti întrebându-mă ca Pristanda: Bine, bine, şi eu cu cine votez? Din această dilemă mai mult emoţională, mi s-a năzărit că se întâmplă ceva pe plaiurile mioritice, demn de luat în seamă şi anume ieşirea din matrixul inflaţiei de carte publicată alandala, în care criticii literari se vădeau înecaţi şi, din care, până azi, s-au salvat cum au putut, printr-o împărătească ignorare sau indiferenţă, zidită în coasta efervescenţei creatoare, de neoprit. iulie 2013

Casino Sinaia, 14 august 2013 Chrisian Crăciun şi Florin Dochia despre Twiteratură

40

Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

semnal

Viața Românească vechile şi bunele obiceiuri”. Un asemenea caz l-a reprezentat prima parte a volumului Mai mult ca moartea, apărut în 1977 la o editură de nişă din Botoşani. „Educaţia. Un bolnav cu diagnostic controversat” îşi intitulează Solomon Marcus intervenţia din cadrul rubricii „Atitudini”, autorul identificând mai multe simptome ale unui sistem vital pentru societate, dar care se pare că a intrat într-un blocaj din care nu prea mai poate ieşi. Florin Toma, la „cronica plasticii” prezintă, într-o notă originală aspecte din biografia şi opera a patru artişti, esenţializând în câteva cuvinte conţinutul prezentării: Vasile Mureşan-MURIVALE („Spaţiul dionisiacmioritic”), Anca Boeriu („O clasă bună de pus în cap”), Alexandru Rădvan („Erectil Buhoglindă sau Epicul luxurios”), Florin Bârză („Modestissimo cantabile”). Despre Alexandru Rădvan, de pildă, autorul spune că „încă de la început, acum cinci ani, am remarcat la personajele lui Rădvan o robusteţe exacerbată, un vitalism năvalnic, poate chiar prea evident. Un fel de avânt nietzscheean (…) susţine pictura lui, făcând din eroii pânzelor sale nişte supraoameni, nişte uriaşi care doboară ordinea lumii”. Cronica are un preambul (cu un titlu „A trăi într-un tablou”, inspirat de o naraţiune a lui Alain Robbe-Grillet), ce poate fi considerat el în sine un mini-eseu. Semnează cronică literară, între alţii, Gheorghe Grigurcu, Tudorel Urian şi Viorica Răduţă, iar Cornel Ungureanu (V. Voiculescu, alte structuri literare ale Renaşterii) şi Florina Moldocan-Lircă („Manifestul” şi manifestele lui Cornel Regman) semnează două consistente „comentarii critice”. Literatura străină este prezentă prin poeme de José Maria Piñeiro şi George Elliott Clarke şi două proze ultrascurte de Juan Carlos Onetti. Proiectul editorial „Viaţa Românească” este finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. (Iulian MOREANU) 41

Viaţa Românească
nr. 7-8/2013
„O nouă vorbă bântuie România, vorba… vorbim” afirmă Nicolae Prelipceanu în editorial, făcând referire la un nou „tic verbal” ce nu doar că s-a insinuat (enervant şi aiurea) în limbajul obişnuit, dar este utilizat copios şi în audio-vizual, această vorbă jucând, probabil, „rolul unui liant, fireşte, iluzoriu al ţesăturii sociale, în mintea reporterilor şi crainicilor de ştiri şi de altele”. Concluzia autorului: „… cu cât dispare dialogul real dintre oameni, cu atât spun ei mai des vorbim. Poate tocmai de aceea: vorbim, nu dialogăm, nu conversăm de fapt. Emitem sunete, chiar cuvinte, propoziţii şi fraze, în care mintea nu are nici un amestec. Un simptom al unei singurătăţi de tip nou” (subl. n.). Dosarul VR cuprinde proză de Ion Stratan, care „poate fi înţeleasă şi ca o eboşă a unui proiect foarte serios. Alcătuirea discontinuă din 19 secvenţe epice autonome, perfect şlefuite – ca un şirag de perle de mărimi diferite – poate permite oricând transformarea acestora în planuri narative funcţionale într-un potenţial roman” – scrie Florin Toma în scurta prezentare a prozei strataniene. Tot proză publică Adrian Buzdugan, Mózes Attila şi Sânziana Vasile. Cosmin Ciotloş semnează un interesant „Studiu de caz. Ion Stratan şi rezilierea pactului de lectură”. Autorul este de părere că „pe acest versant fără discuţie descendent (e vorba de opinia unor foşti colegi lunedişti care, cu toată afecţiunea făţişă purtată poetului dispărut nu şi-au mascat «nedumerirea faţă de declinul continuu în care… s-a aflat, de la un moment încolo, poezia lui Stratan», ori clivajul tipologic propus de Nicolae Manolescu, în sensul transferului poetului din grupul «ludicilor» în cel al «conceptualilor») se găsesc totuşi şi momente de luciditate în care Stratan a încercat, cu puteri diminuate, să revină la
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

poetul lunii iulie

Ioan VINTILĂ FINTIŞ

Ioan VINTIlĂ FINTIŞ
mierla şi turnul
1. dincolo mierla şi turnul cîntecul său candelă verde la căpătâiul vremurilor 2. în taină priveam dirijorul cu bagheta de frig orchestra plutea deasupra oraşului atunci ţi-am scris pe tâmple partituri şi concerte pe coapse ţi-am scris o mie de simfonii până ce ai devenit cântec 3. noiembrie acoperiş de păsări

în cartierele toamnei case pustii doar păpuşile de paie parcă plutesc deasupra gărilor şi ele de paie 42

A l

I! N A I Ț l U M
4. trupul tău lunecând până dincolo de lumina farului abia te zăresc prin fereastra de spumă care tăinuieşte insula poate o mierlă sau un catarg care cântă 5. singuri în vasta catedrală a lunii rondelulul toamnei abia şoptit se adânceşte în privire la porţile cetăţii doar lăncierul cavaler pasărea de diamant se aşează pe tâmplă curând va bate clopotul e timpul pentru cântec
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Ioan VINTILĂ FINTIŞ 6. vom călători o mie de ani până la cealaltă margine a izvoarelor ne vom ruga lângâ pod va fi iarnă atunci va fi târziu

Ioan VINTILĂ FINTIŞ eu nu ştiu dacă exist somnul se ondulează pe timp pentru o vreme sunt ceva abstract cuvântul nerostit de steaua polară 9.

va începe însângeratul urcuş acolo cineva ne aşteaptă pentru ultima cină va fi iarnă atunci va fi târziu 7.

noiembrie fragil cum oglinda în care părul tău se răsfrânge

ploi cu miresme de gutui uitate acum în odăile cu absint ale toamnei să vâslim spre nord prin eterul zăpezii

ascultằ simfoniile boreale orchestra acestei serate îvăluită cu ceaţă ce fum misterios ce magice incantaţii 8.

A l

I! N A I Ț l U M
pari a fi prinţesă flamandă cu fiorduri albastre în păr şi stropi de frig peste sânii tăi lirici aşa visez pribegind prin burgul de ceaţă şi feudal când ultimul tren a trecut fantomatic aidoma copacii aleargând prin grădini şi gara tristă ca un gropar de stele 10. Era decembrie când am dat ocol grădinilor intram şi ieşeam din copilărie cum dintr-o oglindă împreună cu mânjii surghiniţi pe malurile apei chiar aproape de pod cu oasele lor plângând în octave şi apa roşie murmurând rugăciuni 43

eu nu ştiu dacă exist mă oglindesc pe un ecran de ceaţă cum într-un joc nisipul din clepsidră nu se mai dăruieşte clipelor
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

note de lectură

Raul BRIBETE

Raul BRIBETE Sublinierea aristocrat(ic)ului celest, damnat teluric. Ioan Vintilă Fintiş

O

exultată, o beatifică lentoare, calchiată pe tristeţile metafizice, originate în adâncimea intrinsecă a unui spirit care pendulează de la ataraxie la mordanţă, în sfera celor mai variate registre culturale, propune poetul ploieştean Ioan Vintilă Fintiş. În Dealul, carte apărută la locul de baştină al poetului în 2007, la editura Karta-Graphic într-o condiţie grafică puţin spus, excelentă, cu ilustraţii interioare realizate de către prestigiosul artist plastic Cristian Anghel, scriitorul revelă, aproape orfic, dantelăriile marasmice, schelăriile extrem de rafinate ale dezolării sale interioare; dezolări care pleacă de la reflecţii personale marcate de teme filosofice fundamentale, cum ar fi, bunăoară, cele cu referire la filonul metafizic principal, din care au derivat toate celelalte; Platon, mai precis. Desigur, cum vom vedea, autorul nostru introduce frecvent în discursul său poetic, noeme în accepţiunea pură a conceptului, în legătură cu teme şi domenii vaste ale omenirii cum ar fi: Marile Religii; [ - incluzând aici reflecţiile extrem de abile ale poetului pe marginea ideilor marcante din Biblie]. Mitologiile Lumii, Astronomia; şi vă asigur, multe alte lucruri fundamentale ale căror dedicat cunoscător este. Dar să revenim asupra începutului acestei „cărţiconcept”, cum o denumea regretatul şi distinsul critic literar, Constantin Buiciuc în antologia „Oglinda lui Narcis” vol. 2, la p. 272. Numea cartea astfel, deoarece aceasta din urmă este structurată în paisprezece capitole, cu permanentă referire la simbolul central al cărţii, Dealul, fiecare dintre ele 44

mulându-se pe o vie necesitate de a exprima adâncimi şi înălţimi inexprimabile în plan mundan. Poetul prezentându-se drept hermeneutul neliniştilor personale, cât şi actantul deruta(n)t, claustrat, circumscris deopotrivă sieşi şi îndatoraţilor săi lectori, al neîmpăcărilor lor de factură metafizică. În poemul în tăietură scurtă, care serveşte drept preambul cărţii, considerăm, se cristalizează de fapt „germenele” fantastic, menit să conţină în sine şi să anunţe, întreaga structură privilegiată a desfăşurării volumului, aşa cum dintr-un sâmbure de fruct, scăpat din gura unor păsări, pot creşte copaci de o înălţime şi frumuseţe fabuloasă:” (1.) Dealul pe care-l privesc,/începe deodată/să cânte./Acolo, cândva,/a fost un oraş./cu ziduri şi turle plutind,/pe ruina de ceaţă/a altui oraş.// solilocviul impus ca veridic necesar, apăsarea misiei poetice, miza gravă, auctorială, deschide spre o semantică sapienţială, adiacentă întrucâtva cu trăirile damnării Orfice. „(5.) Lacrimi/ şi lumina/ care descompune tristeţea./testamente şi fluturi./poate cubul sfărâmat/de apa/ferecată în el/alcătuind construcţii muzicale./şi mai ales nimicul nimicului/niciundele undelui./ vastă răsfrângere, valurile ce trec/lăsând în urma lor doar un cântec/păstrând în sine forma lor.(secţiunea a opt-a, Dealul Vedeniilor)// Fintiş ne scoate din comodităţile noastre (arhe)tipice, prin aceea că propune un tip de discurs poetic mult esenţializat şi prin argumentele extrinseci ale formei, care este în consonanţă deplină cu armonia gnoseologică
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Raul BRIBETE rezidând în text: „(4.) Dealuri de suferinţă tresar/pe cerul de/zmeură neagră./pe valuri cu crestele zimţate,/frigul sporeşte/ uriaş,/ orbitor./ce târziu şi cât de circular/coboară somnul/zadarnic/peste lume! (Dealul Mirat) //suferinţa înfăţişată sub forma unor dealuri, sintagmă care sugerează cum nu se poate mai elocvent, corespondentul teluric, al unui supliciat la scară cosmică, „cerul de zmeură neagră”, sugerând o întunecare şi o admosferă fie de sepulcru fie o predispunere la intrarea în graţiile lui Hypnos, sau dacă doriţi, Morpheu. „somnul zadarnic” care „coboară circular” peste lume, nu este nimic altceva, în opinia noastră, decât o spiralică bâjbâire în întunecimea talară, într-un haos personal, hiperbolic, personificat. Este vertijul non-formalului în căutarea unui tipar menit să-i evidenţieze cu prisosinţă atuu-ri-le supra-lunare în spaţiul tangibil, proxim senzitiv. În Dealul Cub, a treia secţiune a cărţii, suntem introduşi cu graţie indicibilă, în lumea contrariantă şi cumva programaticsentenţioasă a excepţionalului, ostentativului, poet, lume a escamotării unor sensuri şi a dezvăluirii altora, lume care devine diafană şi evanescentă, tocmai când te pregăteşti mai asiduu să-i întâmpini durităţile de silex: „O mie de ani nu sunt îndeajuns, /trupul mereu şi-n orice loc /se naşte /nevăzut. /totul nu este decât /radiaţie, Doamne, /a /cubului de Tine dăltuit /atunci, /la început. / /valenţele liricii poetului înclină după cum aminteam mai sus spre reiterarea, trans-figurarea, unor concepţii de primă importanţă din cărţile sacre, din mitologii, şi alte sfere inaccesibile datorită nivelului interpretativ înalt, indivizilor cu pretenţii nejustificate de erudiţie. În ultima poezie din secţiunea Dealul Coridor, Vintilă Fintiş ne reaminteşte în mod cu totul uimitor, despre episodul biblic veterotestamentar pe care îl găsim în cartea Exodului la capitolul 2, versetele 5 şi 6, şi în care ne este relatată descoperirea pruncului Moise, de către însoţitoarele tinerei faraoane, în stufăriş, pe marginea râului la
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Raul BRIBETE care a ieşit să se scalde. La poet se observă imixtiunea benefică de data aceasta, iertată să-mi fie nefericita sintagmă, a unor viziuni în care geometria lui Euclid, fuzionează cu geometria unei muzicalităţi sintonice, la rându-i amintind de o anume euritmie geometrică, ne referim aici la acel punct de confluenţă al poeziei înalte cu astralul înalt muzical, de care amintea maestrul Ion Barbu la un moment dat, într-unul dintre interviurile acordate de către domnia sa. Iată magnificul text: „(7.) Cine vorbeşte acum despre moarte? /faraonul furişat în coridorul privirii / alcătuieşte tratate /şi /întocmeşte zodii. /dealul se destramă, /iar piramida /creşte din apă. /abia întrezăresc foşnitoarea materie. /fecioarele perse, /cu faţa către apa care susţine lumina /orbitoare şi ea, /trag vălurile /de pe faţa ta, Doamne. / / la fel, dar într-un alt fel, stau lucrurile în ceea priveşte a patra secţiune ipostatică a cărţii, şi anume, Dealul Treptelor, în care se încearcă sugerarea ideii de sempitern, de infinitudine adică, infinitudine care în calitate de hermeneuţi literari putem să o relevăm doar sub formă de abstracţii mentale, lectorul sensibil la cunoaşterea de factură a priori-intuitivă, care transpare în text, putând-o „degusta” cu o deosebită savoare. Am mai spus, am mai scris, eseul critic, fiind o (re)interpretare a unor colecţii de texte, de cele mai multe ori poate risca să le ciuntească din frumuseţea altfel ingenuă. Hermeneutul literar, totuşi, poate evidenţia, cu brio, valenţe la care poate, sau în mod cert, deşi nu de fiecare dată, nici autorul însuşi nu s-a gândit. Cât priveşte următorul text, pe care doresc să îl supun atenţiei şi sensibilităţii dumneavoastră, reverberaţiile omului celui mai pur, „despuiat” acum de egoul care îmbracă (uneori în mod absolut necesar,) ca într-o hlamidă, pe excepţionalul Vintilă Fintiş, acele reverberaţii trădează atât necuprinsul cât şi o vădită, credem noi, disperare, din raţiuni numai de trăitorscriitor, ştiute, (re)trăite: „(2) Ce râuri, /care fluvii /curg tot mereu, /din /ugerul nopţii, 45

Raul BRIBETE /din ziduri /de castele surpate? /cândva /strigam, /Ierihon /Ierihon – /ţărmurile /îndepărtate /la nesfârşit /repetau /Ierihon /Ierihon... / / Ce s-ar mai putea adăuga, la aceste florilegii de tulburătoare autenticitate? Scurtimea versului ţine de o anume virtuozitate formală, dacă este însoţită şi de valoarea interioară a textului poetic, ceea ce, în cazul de faţă, este mai mult decât evident. Ideea de hologramă coexistă cu ideea de trăire vitriolantă generată de propriile angoase-temeri ale poetului, care primesc proporţii mastodontice. Inserţia imaculată a Mamei Mântuitorul Iisus în text, în ipostaza care ne-o descopără strigându-l pe poet dintr-o icoană care pluteşte pe un râu care se îndreaptă spre interioritatea cubului, este, în viziunea noastră, o formă uşor nedefinită, coşmarescă, am spune, pentru că ne evocă o imagine înrudită cu cele din infernul Dantesc, însă sub masca forţată a hieraticului, de această dată: „(4.) Ascult cum se macină cubul. /vine vedenia de lup /şi-mi sfârtecă vedenia de trup. /Maria mă strigă din icoanele /plutind pe râul care se încheagă /în cub. /lacrima ei se prelungeşte până la cer – /balsam la glezna sfărâmată. /săgeţi de lumină ţâşnesc din oglinzi. /trupul se macină şi el /în ascuţimea lor. /somn în cub. Vis /ceva nevăzut îl trage în adânc, /până în miezul unui munte scufundat, /să-i fie drept temelie... / /”dar acest poem, straniu ca şi frumuseţe, nu este coşmaresc-prevestitor, decât la începutul său. În continuare vedem spectacolul grotesc-hidos al sacrificiului Supremului Supliciat, Fiul Lui Dumnezeu, Iisus, dar şi, posibil, imagini declanşatoare ale unui martiriu suspendat într-un perpetuu prezent, posibil vizând relatările despre uciderea Sfântului Sebastian: „Săgeţi de lumină ţâşnesc din oglinzi /trupul se macină şi el /în ascuţimea lor /” cubul, figură geometrică sugerând perfecţiunea primordială alături de cerc, triunghi, etc. este, la Fintiş, privit ca Anthakarană, străvechi simbol tibetan, având 46

Raul BRIBETE menirea de a primeni aura trupească, de a deschide dimensiuni spirituale, accesibile numai unui număr extrem de restrâns de iniţiaţi. Cubul, în contextul fintişian, sugerat un pic mai sus, remarcat sub formă de temelie, ne propune o cheie de lectură interesantă, calchiată pe o metafizică, paradoxal, «circumscrisă formal». Frecventat în acest mod, poemul relevă o accedere spre noi dimensiuni reflexive. Întrucâtva la fel observăm că stau lucrurile şi în privinţa poemului din secţiunea a 6-a, Dealul Organ, de la pagina 62, unde vedem aşteptarea încordată a poetului fie a unui omolog de sex opus, fie a unei epifanii providenţiale. Se aminteşte despre o „ordine sfântă”, ordine care poate fi considerată ea însăşi, drept laitmotiv al structurii volumului, ordine aparţinând în exclusivitate Protagonistului Universului, de la care au preluat-o de la începuturile Genezice, creatorii de Artă: „(6.) E cineva /care vine /pentru mine în lume. /ferestrele cărnii /s-au deschis înspre fluvii. /e cineva / acolo /într-o ordine sfântă, /care /doar pentru mine respiră. /dorm într-un somn princiar, /pulberea stelelor /îmi răcoreşte / tâmpla. / /”somnul princiar” amintit aici, este defapt sublinierea aristocraticului celest, damnat la teluric, într-o anamneză a spaţialităţii ante-natale. Un fel de ineism, adică o consideraţie de ordin filosofic, potrivit căreia ideile umane ar fi înnăscute, iar nu dobândite. Concepţie care îşi găseşte expresia cea mai pură în arhicunoscutul mit platonic al peşterii. „Lumina Din Lumină” a Crezului Creştin, este parafrazată elegant, în poezia de la pagina 90, una dintre poeziile secţiunii a opta, Dealul Vedeniilor, Lumina fiind substituită aici cu pasărea, simbolul clasicizat al progresului, al desprinderii de realitatea mundană, rămânând totuşi, tributară acesteia, prin materia care o alcătuieşte, pe aceasta din urmă (pasărea). Totul este la început eminamente terestru, puternic amprentat de materialitate: „(4.) Pasăre /din
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Raul BRIBETE /pasăre. /pământ /din /pământ. /şi /pretutindeni maluri. /lumină tăiată /cu ferăstraiele /sunetelor. / /în poemul paginii conexe, găsim referiri la un fel de topos spiritual inexact, în care scriptorul îşi plasează simbolul cental al cărţii, Dealul:”(5.)Aici /a fost cândva o mare. /Acum, /doar o urmă lichidă /şi /dealul. /aici /a fost cândva o mare. /acum, /doar greieri săpând /în cuvinte.. /vine îngerul patrulater, /pluteşte somnoros, /orbitor /pe malurile timpului. /pământul /se îngraşă cu el /până devine cub. / /meditaţia metafizică din Dealul, se pare că este reiterată şi în volumul Icoana din apă apărut în 2010 la editura Bucureşteană Ghepardul. Avem aici, un tip de discurs neverosimil de asemănător cu cel din Dealul. Ca şi în cartea citată mai sus, descoperim, într-o primă etapă, faptul notabil, că ne aflăm în faţa tot a unei cărţiconcept, care are ca laitmotiv icoana, simbol deopotrivă pozitiv şi, surprinzător, artistul ne relevă o faţetă a icoanei la care, considerăm, nu s-ar fi gândit, probabil nimeni până acum, şi anume, reversul părţii unanim acceptate al ei, mai precis o deschidere spre tenebre, în contrast antitetic cu sensul iniţial, pentru care icoana a fost concepută – să apropie oamenii de Sursa Primă. Strălucirile Luciferice ale textului, Icoana din apă, care fac trimitere la valenţele „negre”, bizare, ale „culiselor” Lumii Nevăzute, ne referim cu precădere la acea scindare în planul supramundan, survenită, evident, în momentul decisiv al răzvrătirii luciferice. Cu toate acestea, strălucirea acestor texte ne îndreaptă spre spaţiul abisal al Fiinţei noastre, Nemanifestatul, adică sursa tuturor acţiunilor noastre, starea de graţie a prezenţei perpetuue, devenită „tangibilă”, doar prin accesarea acestui moment aşa cum ne apare el, Aici şi Acum. Iată textul care dă titlu volumului: „Noapte adâncă rugăciune de ceaţă /lumina brodează pe trup altă viaţă /mâinile zeului arse de fulgere /au început deodată să sângere /cuvântul foarte lent se
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Raul BRIBETE deschide /lumea curge din el şi se divide /îngerul izgonit a căzut pe nisip /fără de aripi şi fără de chip /apele neiubite l-au închis în icoană /pentru o mie de ani acolo să doarmă /această poezie dispusă formal în distih, deşi esenţializată ca mesaj, este, totuşi, mai puţin sugestivă ca formă; asonanţele generate de rime aparente, calambururi adică, de exemplu: „icoană” cu „doarmă” de la final, nu cad tocmai bine cititorului pretenţios. Cât despre celelalte poeme din volum, putem spune că ne lasă impresia unui construct impresionant meşteşugit, dar totuşi un construct; nu sugerăm că alcătuirea unei cărţi-concept ar fi floare la ureche, Doamne fereşte ! însă în cazul de faţă considerăm că poate exista uneori riscul scăderilor pe plan axiologic, tocmai datorită supralicitării unor teme mult prea dificil de abordat, datorită faptului că sunt şi foarte cunoscute. Acesta este şi motivul pentru care, dacă poţi să realizezi ceva nou, bazându-te pe recurenţe tematice, eşti remarcabil. Cazul lui I. V. Fintiş. Micile scăderi de nivel ale volumului, sunt în acest context, de natură să ne expansioneze interesul şi aşa, mereu sporit, faţă de mesajele volumelor anterioare ale sale. Dar să revenim ... Notaţia nervoasă, aproape nevrotică, încercând să dea impresia de luxurianţă ideatică, subliniază în mod cu totul necesar, abilitatea poetului de a se disocia de forma gândirii sale iniţiale, găsindu-şi corespondentul într-un fel de eglogă, în care sinele se dizolvă concomitent cu expansionarea catabatică a unui alter-ego, care nu este nimic altceva decât, matriţa astrală primordială, despărţirea Adamesiană de prerogativele atribuite sieşi de către Providenţialitate, şi de ce nu, resimţirea acută a necesităţii unui Sotir. (Mântuitor. în gr. în origin.).: „Tu sapă adânc în inima apei /până când lumina concentric /va ţâşni din Icoană /botezându-te /lăcrimează ceaţa /aripi peste păsări /într-un călcâi pribeag /în care lumea doarme /luminiscente făpturi /sânge galactic gâlgâind /străfulgerare /de 47

Raul BRIBETE magneziu /să aducem ofrande somnului /astfel nu vom ieşi din stagnare /tu sapă în raze mai apoi /până aproape de tronul ceresc /unde ascunse pândesc /pergamente alămuri /mânia celui ce va veni /tainic vârtej /între nor şi vedenie(TAINICUL VÂRTEJ) / / dacă priveşti cu atenţie structura interioară, carcasa versurilor în general, realizezi că autorul recurge mai mult la semnul întrebării, decât la virgulă, aceasta din urmă lipsind, de ce nu am zice, cu desăvârşire, chiar – fapt ce arată disponibilitatea auctorială de a lăsa posibilitatea interpretării propriei semantici, fără „imixtiunea” nici unui semn gramatical convenţional – şi suntem, desigur, nu-i aşa, recunoscători acestui aspect iniţiat de către poet, întrucât, cum am zis, ne lasă să-i interpretăm „ariile” în mod cu totul arbitrar. Fiecare ia cât poate să ducă. Lumea lui Fintiş din „Icoana din apă” prefigurează vacuitatea ancestrală a spiritului, aici în sensul unei modalităţi de a ocoli, de a eluda discrepanţele care se pot isca, inevitabil, dintr-o verbigeraţie edulcolată cu care suntem, vrând-nevrând, agasaţi de către societatea actuală. Găsim în acest volum sensuri iniţiatice menite să se dezvăluie numai celor care sunt sau devin demni de acest miracol al Fiinţei genuine, în proximitatea căreia ne vedem alăturaţi şi pe care o supunem propriei noastre lentile valorice. Filonul principal al trăirilor din acest volum îl constituie contrabalansarea dintre Sacru şi Profan, fiecare în parte având o pondere uşor de intuit, în cadrul sofisticatului angrenaj care este cartea: „Cad în genunchi fecioarele pe tragica ninsoare /născându-şi mirii lor pe rogojini /frunţile cuvinte bănuite uşoare /lacrimi încremeniten lumina /de la steaua cea căzătoare /cad în genunchi pe lespezi visându-se temple /fecioarele cu plete violete /cu ochii mari misterioase ciuturi /din care ţâşnesc deasupra munţilor /vulturi /sărutând Icoana secunda /rămâne în spatele nostru /tainică unda (TAINICĂ UNDA, p.51) / 48

Raul BRIBETE /supraabundenţa ideatică, poate avea uneori ca efect, demistificarea edificiului deja cu trudă constituit:” în pupilă figurine de ceară /va fi târziu peste oameni /şi seară /câmpul de sunete cercuri pe ape /din visul departelui /cel mai aproape /mereu suind către sine /gândul desenează pe sânge /dulfine /parcă năluca din zare /nu mai are pene să zboare /se crapă punctul /de la /semnul de întrebare /ce miracol /câtă mirare /femeia cu pruncul de sare /care încă nu s-a născut /Icoană din lemnul /fără de trup (ICOANĂ DIN APA FĂRĂ DE TRUP, p.56) / /Ioan Vintilă Fintiş scrie o poezie plină de Sens, nu de puţine ori, Spontaneitate, poeziile sale ne frapeză prin aerul de sapienţă parcă prematură, gravitatea orfică, rezidă chiar şi între golurile dintre litere, necum numai din sensurile pe care le relevă acestea din urmă, scrise cu negru pe alb. Un exerciţiu sinuos şi insolit sui generis, care presupune o cunoaştere profund intuitivă a abisalităţii noastre lăuntrice, o vastă încordare în agrestul unei lumi construind în mod ordonat, haosul, iată ce propune acest scriitor de mâna-ntâia:”Fluvii oceane piramide albastre /paseri de bronz şi măiastre /poporul în faţa cetăţii a cântat /aidoma nopţii /sub muşcătura strigătului /zidurile s-au surpat /numelui meu te adaug pe tine /nevăzutule împărat /dincolo de nisipuri mările moarte /adăpost pentru cuvintele sparte /din care peste lume curg zodii /şi constelaţii /trupurile noastre /prelungindu-se din icoane /mai departe în alţii /Alfa şi Omega la viitorul trecut /lumina care ţese alt început. /materia nu există doar Duhul Cel Sfânt /Sunt (ALFA ŞI OMEGA LA VIITORUL TRECU, p.65) / / *Ioan Vintilă Fintiş, Dealul, ed. KartaGraphic, Ploieşti, 2007. *Ioan Vintilă Fintiş, Icoana din apă, ed. Ghepardul, Bucureşti, 2010. Aprilie, 2013

Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

proză

I. OPRIŞAN

I. OPRIŞAN 25 de ani şi o zi
ând Petre dădu să iasă pe poartă, Ileana se agaţă de gâtul boilor şi nu vroia în nici un chip să-i lase să treacă dincolo. Negru de supărare, bărbatul se uita la ea cu durere. – Ai vrea mai bine să mă bage la puşcărie?! – Eu nu mă dau din drum! Ştii cu cât amar i-am cumpărat şi-acu-i duci la târg… Eşti câine, nu om! Dă mai bine vaca, nu duce boii, că nu mai avem cu ce munci! – Crezi că mie mi-e uşor? Da’ cota-i prea mare şi nu ajung banii de pe vacă să cumpărăm grâul cu care ne-au impus. – Pocni-le-ar ochii să le pocnească! De unde să scoatem atâta amar de grâu dacă nu s-a făcut? – Ce ştiu ei! Cota-i cotă! Dacă n-o dai, te saltă… Hai, Aneto! se adresă el fetiţei care plângea înfundat lângă un stâlp. Hai că întârziem şi batem drumul degeaba până la iarmaroc. Acuşi se face ziuă! O luă binişor pe femeie şi-o apropie de el, trăgând-o dintre boi. Ea începu să-l bată cu pumnii în piept, răcnind disperată. – Văăăleeu! Ia-mă pe mine de mă vinde! – Taci din gură că sculăm tot satul! Fetiţa se apropie de ea şi începu să-i sărute mâinile. – Lasă-mă! Lasă-mă, că nu mai pot! Ce vremuri am apucat! Era de-o mie de ori mai bine în război. Te atingea glontele şi mureai. Dar aşa, nici nu poţi să te târâi… – Taci, femeie, că-l mânii pe Dumnezeu.
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

C

Om scăpa noi şi de asta . O împinse uşor, dar femeia se prăvăli jos în faţa boilor. – Mai bine treceţi peste mine dacă nu vă pasă! Fetiţa se aşeză lângă ea şi o mângâia, sărutând-o. Lacrimile li se împreunau şi curgeau şiroaie pe obraz. Văzând disperarea nevestei, se dădu deoparte şi deschise porţile mari, trăgând boii după el. Femeia nu mai avu putere să se ridice. Degeaba încerca Aneta s-o ajute. – Hai, puiule, că nu mai e timp. O să se scoale ea, mă-ta, de-acolo... Doamne-ajută! rosti el, închinându-se. Dă-le, Doamne, minte la cei ce n-au! Văzându-l că se depărtează fără să se mai uite înapoi, fetiţa o sprijini pe maică-sa să se agaţe de mânerul porţii şi fugi după bărbat. Se duceau fără să scoată vreo vorbă, ca nişte muţi. Nici pe boi nu-i mai mâna. Mergeau ei singuri, înţelegând suferinţa celui din spate. Cu gândul aiurea, fetiţa se împiedică gata să cadă. – Vezi că-ţi rupi gâtul! rosti el mânios, dar părându-i rău, o luă de după umeri apropiind-o într-o încercare de îmbrăţişare. – Vai de sufletul tău de ce te-aşteaptă! I se învolbură deodată tot trecutul şi era gata să se poticnească şi el. Fetiţa zâmbi, dar nu zise nimic. „Ce ciudat se comportă tata de la o vreme, de când l-au 49

I. OPRIŞAN făcut chiabur. Nu-şi mai găseşte defel liniştea. Abia dacă-mi mai amintesc chipul de dinainte, când îi strălucea soarele pe faţă şi mă mângâia aşa de blând, de-mi venea să mă topesc… Cine-o fi scornit cuvântul ăsta, chiabur? Doamne, apără-ne! La şcoală ne spune că «chiaburii sug sângele oamenilor muncii»… Ce sânge suge tata, că nici carne nu prea mănâncă? Şi-apoi, parcă nimeni din sat nu-i mai al muncii ca el, că nu stă o clipă locului – mereu are de făcut ceva… Şi ce bogăţii stoarce de la alţii? Că toţi vin şi-i cer câte ceva şi nu zice niciodată nu?!” Pe de altă parte, Petre Crăciun se întreba a nu ştiu câta oară: „De ce m-o fi dat oare la chiaburi? Că sunt o mulţime care au pământ mai mult ca mine! Eu n-am decât 4 hectare şi jumătate… Pentru vie? Dar nu-i nobilă şi n-am decât 15 prăjini! Pentru stupi? Dar sunt nesistematici, buduroaie, şi n-am decât 6… Să mai fi adăugat cineva încă un şase? Şiatunci chiar că sunt mulţi. De la primar pleacă totul… Să dau statul în judecată, cum au făcut alţii? Dar parcă n-au primit nici un rezultat… Şi judecata costă, şi mă iau ăştia şi mai mult la ochi. Ce să mă fac?” Un huruit de căruţă îl făcu să întoarcă privirea. – Noroc, nea Petre! – Norocu-i spart în fund, măi băiete… – Ai plecat de cu noapte să plimbi boii? – Plecat… de unde nu se mai întorc… – Că nu cumva vrei să-i vinzi?! – Chiar aşa! – Doamne, fereşte! Da’ pe urmă cu ce-ţi munceşti pământul? – Pân-atunci să dau cota, că n-am pus decât puţin grâu şi ăştia îmi cer cotă de parcă aş fi însămânţat tot pământul şi pe-al vecinilor… Gheorghe îşi făcu cruce şi încetini caii. – Ai grijă, nea’ Petre, când vii, că cică s-ar fi ivit un hoţ care tâlhăreşte la drumul mare. El îşi zice haiduc… – Oi avea eu ac de cojocu lui! – Dacă ţi-ai luat vro armă, te cred, da’ 50

I. OPRIŞAN altfel e greu! – Ce armă?! Că le-am dat pe toate! – Vez’ că păcătosul are! Poate te-ntorci pe ocoliş, nu intra prin pădure, că-i pericol! – Dumnezeu le vede pe toate! – Până la Dumnezeu… nu ştii că te mănâncă sfinţii?! Ai grijă, să nu fie cu pagubă! Şi mai rău! Cumpără-ţi din târg măcar un cuţit! Asta-i mai lipsea – hoţii! Să-i ia munculiţa de-o viaţă! Fetiţa ascultase cu groază sfaturile lui Gheorghe Leahu şi o apucă frica, încât începu să tremure. Se trase către taică-său şi-l prinse de mână. Petre Crăciun simţi vibraţiile fetei şi o potoli. – Fă-ţi cruce, tată, că tot ajutorul de-acolo, de sus, vine! Ce ne e scris, aia e! Ai grijă, însă, dac-o fi să am cumpăna asta, tu să fugi cu banii – c-o să ţi-i bag în sân – să-i duci mă-tii. Măcar cu atâta să se-aleagă! Aneta începu să bocească de-a binelea. – Ho! Nu mă plânge, că n-am murit! Când să iasă din pădure, parc-a auzit trosnet de crengi. „O fi vreun animal” şi-a zis, îngrijorându-se, totuşi, şi el. „Măi, să fie-al naibii! Să ştii că băiatul acela are dreptate! Dacă era fiară, ori ieşea înaintea noastră, ori se tot auzea trosniturile până departe. E pas furişat de om, care s-a oprit când ne-a zărit. Cine s-o fi apucat, oare, de meseria asta? Tare-s curios să ştiu! Că n-o fi vre-un prieten!?” Şi fără voie, îi trecură prin minte chipurile a trei „camarazi” de armată şi de război, care se lăudau că, dac-or scăpa cu viaţă, vor şti ei să facă legea şi să nu mai trebuiască să muncească atâta. „Cu puşca soră-bună, Cine-i voinic s-adună” spunea mai ales unul care se jura şi-n culcare şi-n sculare că-l iubeşte ca pe un frate.
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

I. OPRIŞAN „Poate vitreg, măi!” îi răspundea Petre. Când au intrat în Lunca se auzea deja zumzetul târgului. În târg – lumea de pe lume şi mai ales multe vite de vânzare, îndeosebi vaci, căci oamenii se gândeau că dacă le mai lasă, nu mai iau nimic pe ele, întrucât se-apropie iarna şi trebuie nutreţ. Erau şi boi, frumuşei. Dar Petre consideră, după ce-i privi, că niciunii nu-i egalau pe ai lui. Fără să vrea îl cuprinse o mândrie pe care şi-o potoli, însă, făcându-şi cruce pentru păcatul trufiei. Că judecata lui era bună, se văzu îndată din ochii dornicilor de cumpărat. Preţul li se păru însă cam mare. I-o şi spuseră stăpânului. Dar el le zise, întorcând capul într-o parte, a nepăsare: – Sunt şi cei mai buni! Boi tineri, frumoşi, în putere, cuminţi… Îi dau de nevoie, că altfel mi se rupe inima după ei. Cumpărătorii întârziară tot mai mult în preajma lor. Dar dacă-i privea careva, ceilalţi plecau să nu le crească preţul. Până la urmă, un fost „leat” din Stejăriş se hotărî definitiv. – Îi iau pe-ai tăi, Petre, că ştiu că eşti om cinstit şi ai marfă bună. La preţ o să mai laşi tu ceva, ca să facem treaba. Într-adevăr, s-au înţeles şi-au plecat să bea aldămaşu. A rămas la boi Aneta cu femeia cumpărătorului, care profită de lipsa fostului proprietar spre a afla de ce i-a vândut. Fetiţa tăcea, nu vroia să divulge secretul. Până la urmă, după insistenţele femeii şi vorbele ei dulci, ca s-o cucerească, ea răbufni cu năduf: – Ai fi vrut să-l ia pe tata la puşcărie?! – Da de ce, mă rog, a furat ceva? – Tata?! Se întoarse cu duşmănie către femeia ispititoare. Tata mai degrabă îţi dă de la el, decât să ia de la tine un pai! – Atunci? – Atunci – ne-au pus cote mari de grâu, că
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

I. OPRIŞAN l-au făcu chiabur şi trebuie să cumpărăm, cam semănat puţin. Mama a plâns de moarte. Am lăsat-o trântită la pământ de supărare că dăm boii. Înţelegând durerea omului – şi a fetiţei – femeia o luă în braţe şi-o mângâie. – Sărmană copilă, dacă l-au băgat la chiaburi, o să tot ai de suferit. O să tot vândă, iar tu, cine ştie dacă-i avea parte de şcoală… Aşa le găsiră bărbaţii şi înţeleseră că femeia aflase totul şi era ea însăşi cuprinsă de durere. Îi şi spuse bărbatului: – Dă-i omului cât ţi-a cerut! Dă-i şi restul de bani cu care a scăzut preţul. Petre protestă. – Înţelegerea-i înţelegere! – Dacă nu-i dai, eu nu-i duc acasă şi n-o să avem parte de ei! Dă-i, cum îţi spun şi restul banilor! Cum femeia cam comanda în casă, omul se scotoci cu vizibilă împotrivire în chimir şi scoase banii. Dar Petre nu vroia şi nu vroia să-i ia. Femeia-i luă din mâna bărbatului şi-i băgă în sânul fetei. – Asta-i pentru tine, să-ţi iei ceva, că cine ştie dac-o mai avea taică-tău bani să-ţi facă ce trebuie. Petre plecă fruntea, iar fetiţa nu zise nimic. Sărută însă mâna femeii. După ce ieşiră din obor, Petre Crăciun trecu în partea de târg propriu-zisă. Cumpără nişte dulciuri pentru fată, luă o batistă mai mare şi un cuţit – „să am cu ce tăia porcul”, zicea el. Se retraseră apoi, unde credea că nu sunt văzuţi, şi se pregătiră de întors acasă. Omul puse toţi banii în cârpa cumpărată şi, după ce-o legă strâns, o băgă în sân la fetiţă. – Dac-o fi ceva, chiar şi o gâlceavă, tu fugi acasă cu banii! Îşi băgă cuţitul în traistă şi plecară, nu înainte de a-şi face cruce. Drumul era gol. Cei veniţi la târg stăteau 51

I. OPRIŞAN încă, fie să-şi cumpere de ce aveau nevoie, fie să bea un pahar cu cunoscuţii. Dintr-o vie, Petre smulse un „harag” zdravăn: – Să ne apărăm de câini – spuse el. Dar fata începu să tremure, înţelegând că nu-i a bine. Într-adevăr, la cumpăna apelor, unde se închidea vederea spre Lunca şi se deschidea larg orizontul spre Livezi, se întâlniră cu un om. – A! Bună frate! îl salută el pe Neculai Creţu, care-l tot frătuia în război. Ce bine-mi pare că te văd. – Şi mie! zise el sculându-se. De când te-aştept. Petre profită de neatenţia celuilalt spre a-i face semn Anetei să plece. Neculai se făcu că nu vede ce se întâmplă şi-l luă direct: – Înţeleg c-ai vândut boii cu care-ai trecut dimineaţă. – A! Tu pândeai lumea. Bună meserie ţi-ai găsit! – Nu vă spuneam c-o să fac legea dacă mă ocoleşte glonţul?! Iaca, m-a ocolit. Dă banii. Nu mă sili, ca prieten, să te ucid. Petre rânji a necaz. – Unui prieten îi dai, nu-i iei cu sila. – Cam aşa-i! O să-i dau una de n-o să se vadă! – Măi Neculai, ai înnebunit?! Am suferit atâta timp împreună pe toate coclaurile în Rusia… Omoară-i pe alţii, nu pe mine. – Ba pe tine vreau. Scoate banii! Petre se făcu că scotoceşte în traistă şi luă cuţitul. – Văd eu că n-am ce face. Trebuie să tai mai devreme porcul, că-i bolnav… Neculai râse fioros. – Ce dracu! Tot copil ai rămas! Şi scoase pistolul şi-l împuşcă. Se prăvăli, nevenindu-i să creadă că chiar l-a împuşcat. Se zbătu de câteva ori, scurt, şi gata. Neculai îl împinse cu piciorul şi începea să-l caute de bani. Aproape că-l dezbrăcă în întregime, dar nu găsi nimic! 52

I. OPRIŞAN – Paştele şi ‘nafura mă-tii! Ai ascuns banii la fată! Trebuia să pricep. Dar o prind eu! Aneta fugea pe drumul pe care venise cu taică-său. Când ajunse la podul din fundul văii, se dete într-o parte şi, cu mânuţele, scurmă pământul, ascunzând, într-un loc numai de ea ştiut, fără nici un semn, batista cu bani. O acoperi şi plecă mai departe, crezând că n-o urmăreşte nimeni. Într-adevăr, n-o urmărea. Hoţul ştia bine drumul şi, luând-o pe cărarea de scurtătură, îi ieşi înainte. Când îl zări, aşezat jos, cum îl întâlniseră sus, în deal, i se prăvăli cerul pe cap. Se opri chiar pe loc. – Hai, hai, nu mai sta, că mă grăbesc! Avem drum lung până acasă. Ne aşteaptă nevastă-mea cu masa pusă. Neavând ce face, fetiţa veni ca la tăiere. Spre a n-o speria – chipurile – Neculai Creţu se comporta, în felul lui, frumos, crezând că banii nu pot fi altundeva decât la ea. Îi povesti chiar întâmplări din timpul războiului, cu Petre Crăciun. La întrebarea abia şoptită: – Dar tata de ce nu vine? îi răspunse mândru de imaginaţia lui: – A spus că n-a luat toţi banii de la cel căruia i-a vândut boii şi s-a dus să i-i dea. Mia zis să te iau la mine acasă, că vine el după tine. Sesizând minciuna, Aneta bravă: – Atunci mă bucur c-o să merg la dumneata. – O s-o cunoşti acolo pe Florica, fata mea, şi-o să te joci cu ea de minune. „Ce-o să te bag eu în cuptor”, gândea el. Prea mult nu vorbiră, totuşi, căci într-un loc, Neculai Creţu o băgă în pădure. Fata crezu că, gata! s-a sfârşit cu ea. Dar hoţul intră ca să-şi ia calul. Încălecă, cu ea, punând-o în faţă şi-şi şterse urma. După vreo oră bună de mers, dacă nu
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

I. OPRIŞAN chiar mai mult, bătu în poartă. Cu grijă, privind în toate părţile, îi deschise o femeie bălaie, mai tânără ca el. – I-am adus Floricăi o tovarăşă de joacă, spuse el glumeţ, făcându-i cu ochiul. Femeia o privi de parcă de mult o aştepta, minţind: – De când te-aşteaptă Floricel! Nu ştiam c-o să vii chiar azi. Mă duc după ea că-i prin vecini. Fetiţa, cam de seama ei, de 9-10 ani, era drăguţă şi se împrieteniră repede, făcând-o pe Aneta să uite că nu ştie nimic precis despre tatăl ei şi că pocniturile pe care leauzise de departe poate că îl ucisese. În sinea ei, tot mai credea, însă, că taicăsău nu-i e mort, că Dumnezeu îl apărase şi-l scăpase. Le-au pus la masă şi le-an îndemnat să se joace cât vor, cu gândul că, obosind, vor cădea ca moarte. Între timp, Creţu îi povesti nevesti-sii tot ce s-a întâmplat, că şi-a ucis prietenul fără a lua nici un ban de la el. – Eşti nebun! i-a zis femeia. Cum să-l omori fără să iei nimic! Şi banii unde sunt? – Cred că la fată. N-au unde fi altundeva. O să vedem diseară, când se culcă. – Şi cu ea ce ai de gând să faci? – Ardem cuptorul şi-o aruncăm acolo, să nu i se mai ştie de urmă. – Te-a văzut cineva? – Nimeni. E tocmai bine. Bagă-le în casă să n-o zărească cumva cineva! Femeia le ademeni cu şoşele şi momele în casă şi chiar stătu cu ele până veni vremea mesei de seară şi a culcatului. Le culcară şi stinseră lumina. Fetele adormiră tun. Între timp, Neculai Creţu făcu precipitat focul şi-l arse să topească şi un bou. Apoi, tiptil, dezbrăcă fetiţa de la margine, unde-i spuse Anetei să se culce şi, mirat totuşi că nu găseşte nici un ban asupra ei, o aruncă în cuptorul plin de jăratic şi puse capacul.
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

I. OPRIŞAN „Of! O făcui şi pe asta!” mârâi el supărat că a trebuit să ucidă un copil nevinovat. „Altfel nu se putea!” Se împăcă el cu gândul. Se duse şi se culcă lângă nevastă-sa. Dormiră amândoi până târziu. Treziţi parcă din moarte, alergară să vadă dacă nu găsesc cumva banii. Când deschiseră uşa, rămaseră înmărmuriţi. În pat, îngenuncheată şi rugându-se cu nenumărate cruci, o descoperiră pe Aneta, care, oprindu-se, îi întrebă: – De ce aţi luat-o pe Florica? Ne înţelegeam aşa de bine… – Nenorocitule! Criminalule! Diavole! izbucni femeia. Mi-ai ars copilul! La puşcărie cu tine! Te spun la miliţie, la toată lumea! Nu vreau să te mai văd în faţa ochilor! Cum mi-ai ars tu fata, aşa, încă mai rău, vreau să te ardă pe tine – nu în focul iadului, unde vei ajunge, n-ai grijă!, ci aici. Aici! Aici!De faţă cu tot satul. Ştiind-o de ce-i în stare, Neculai Creţu o apucă de mână şi o strânse cu putere. – Să nu scoţi o vorbă că te calc în picioare! Ce în picioare, te tai bucăţele! – Hai taie-mă, că pe fiică-ta ai ars-o. O să spun la toată lumea. Ia mâna de pe mine, criminalule! Cum nu-i dădea drumul, zări cuţitul pe masă şi vru să-l bage în el, dar omul i-o luă înainte şi i-l împlântă tot în inimă. – Na! Să te saturi de pâre, nemernico! Dădu să se aşeze, să se liniştească. Dar observă că fata nu mai era! O zări, când ieşi pe uşă, în capătul uliţei, vorbind chiar cu miliţianul satului. Îşi dădu seama că totu-i pierdut. Mai trăgea nădejdea, că, poate, cu mintea rătăcită de scena la care a asistat, n-o să spună nimic precis. Văzând alergând, disperată, o fetiţă străină, miliţianul – un om bun, de altfel – o opri. – Eu sunt sergentul Gheorghe Fluture – se 53

I. OPRIŞAN prezentă el. Dumneata cine eşti? Folosea într-adins toate politeţele spre a linişti copila. Neînţelegând ce spune miliţianul, dar pricepând că-i omul dreptăţii, Aneta îi spuse cine e, a cui e, de unde e, fără să fie întrebată mai departe. Îşi vărsă tot amarul. – Nene, zise ea, neştiind cum să i se adreseze, un om l-a împuşcat pe tata, în deal, la Cruce, cu gândul de a-i lua banii de pe boi. Dar tata mi-i dăduse mie şi eu am fugit. Mi-a ieşit înainte şi, crezând că banii sunt la mine – dar eu i-am ascuns în pământ – m-a luat acasă, chipurile să mă joc cu fata lui, Florica. Mi-a spus să mă culc la margine, dar noi, în joacă, ne-am schimbat locurile şi omul acela şi-a luat fata, crezând că-s eu, şi a aruncat-o în cuptor şi-a ars-o. Iar dimineaţa, când m-au văzut pe mine, în loc s-o găsească pe Florica, s-au luat la ceartă. Ameninţat de femeie că-l pârăşte, i-a băgat cuţitul în piept. Miliţianul se îngrozi de tripla crimă. Întrebă fără rost, deşi fata venea de-acolo, dacă „ştie unde-i casa şi-l cunoaşte pe om”. Fetiţa încuviinţă din cap. – Atunci, hai pân’ la Miliţie, să chemăm ajutoare, că acela are arme de foc. Dădu telefon la superiori şi veniră în grabă întărituri. Înconjurară casa şi strigară la Neculai Creţu să se predea. Copleşit el însuşi de ce făcuse, hoţul ieşi afară, ca în război, cu mâinile ridicate. Miliţianu se duse, îi puse cătuşele şi-l împinse spre maşină: – Cred că-ţi ajunge, Neculai! Hoţul începu să râdă, tulburat până la nebunie de cele întâmplate. Neştiind, după plecare dubei cu Neculai Creţu, ce să facă cu fetiţa, o duse acasă, la copiii lui: o fetiţă micuţă de 3-4 ani şi un băiat deabia intrat la şcoală. – Jucaţi-vă cum puteţi. Eu trebuie să mă duc să văd ce-i cu taică-tău. Pe urmă, desigur, 54

I. OPRIŞAN o să te duc la Livezi. A venit altă maşină de miliţie şi s-au dus în deal, La Cruce. Nu găsiră cadavrul. Dar un bâzâit de muşte – ca un roi – îl deteră de gol. Era Petre Crăciun, desfigurat de gloanţele care-i fuseseră trase în faţă. Procurorul întocmi procesul-verbal, şi până să ordone miliţienilor unde să ducă leşul lui Petre, spuse mai mult pentru sine: „Dacă n-avea acela pistol, îl nenorocea omul ăsta, cu bâta şi cuţitul! Dar aşa l-a ucis pe cel puternic nemernicul cu armă!” – Duceţi-l la Morga să-i facă autopsie. Iar către miliţianul sin sat: – Sergent, ia fetiţa să-ţi spună unde-a ascuns banii (să nu-i găsească cineva fără să vrea) şi du-o la maică-sa. Spune-i şi bucuria că soţul i-a fost ucis de-un „prieten”! Aşa făcu. Luară banii şi plecară cu Aneta acasă. Când văzu maşina miliţiei, femeia întrezări răul: ori că l-au arestat pe Petre, ori că l-a omorât cineva să-i ia banii. „Măcar de l-ar fi arestat, că tot ar mai fi o speranţă să vină…” Când îi „comunicară” ce s-a întâmplat, femeia nu avu glas să zică nimic. Şopti într-un târziu: – Şi cât m-am rugat de el să nu se ducă să vândă boii! Doar nu era singurul care nu putea da cotele! Dar, încăpăţânat, nu m-a ascultat… Acu ai rămas, Aneto, orfană. Sper însă că cei în drept vor băga de seamă că l-au băgat din duşmănie, pe nedrept, la chiaburi. Prinzând din zbor cuvântul, miliţianul o sfătui – şi spuse, spre a o linişti, c-o ajută personal – să facă cerere de dare în judecată a celor care l-au trecut pe Petre Crăciun, încălcând legea, la chiaburie. – Din păcate, tata, nu mai avea cum să învie, şopti domnişoara Aneta Crăciun, după ce-i citi lui Titus Pop povestirea, pe care o scrisese din amintiri şi după relatările celor care fuseseră la proces, că maică-sa nu
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

I. OPRIŞAN vrusese să-şi descleşteze gura. Prin oameni, aflase că Titus Pop, dintr-un sat ardelean, păzise trei ani criminalii, între care se afla şi Creţu. – Aţi scris foarte bine, domnişoară, totul cum s-a întâmplat, întrucât aţi fost de faţă la toate crimele (mai puţin la împuşcarea tatălui, în cazul căreia aţi auzit doar focurile de armă). Eu n-aveam cum să ştiu toate acestea şi nici n-am fost la proces. L-am găsit acolo, printre ceilalţi, şi se povestea despre el ca despre un erou, că are trei crime la activ… – Ceea ce nu înţeleg – interveni domnişoara – e de ce a fost condamnat la 25 de ani şi o zi. Mi se pare bizar să adaugi la 25 de ani o zi. Titus Pop zâmbi. – E doar aparent bizar. În realitate, ziua aceea, adăugată la 25 de ani, înseamnă închisoare pentru tot restul vieţii lui – închisoare pe viaţă! – Cum adică? – Aşa, pur şi simplu! Dacă era condamnat la 25 de ani muncă silnică, la împlinirea termenului, deţinutul devenea liber. Dar dacă era adăugată, în actul de condamnare, încă o zi, însemna că după cei 25 de ani trebuia să facă încă 25 şi aşa mai departe. – E posibil? – Da. Nu ştiu, după toate răsturnările din ultimii ani, dacă se mai ţine seama de asta, dar atunci, nefiind voie să fie condamnat cineva la moarte, i se dădeau 25 de ani şi o zi. – Ştiţi sigur?

I. OPRIŞAN – Cum naiba?! Am făcut armata la securitate şi l-am cunoscut personal pe Creţu. – Şi nu l-aţi întrebat de ce a făcut atâtea crime? – Întrebat. Dar se grozăvea. Vedea că se crease legenda şi povestea pe linia ei. Nu te puteai înţelege cu el. Regreta doar faptul că şi-a ars copila. Pentru celelalte crime avea justificare. „Prietenul” trebuia ucis pentru că nu i-a dat banii, iar nevesti-sii îi pusese gândul mai demult, pentru că-l tot ameninţa că-l pârăşte. – N-a tras nici o învăţătură? – El nu, dar eu am tras. Eram un bezmetic. Aş fi băgat sabia în oricine. Împuşcam, la ordin, fără reţinere. Nu credeam în Dumnezeu, nu-mi făceam cruce… Eram un păgân! Ce păgân?! Că păgânii tot au zeii lor… Ziceam că nu există nimic din tot ce spun popii. Mai ales râdeam de cei care vorbeau de suflet. – Chiar aşa? Există asemenea oameni? – Nu ştiu dacă mai există altcineva, dar eu aşa eram. Şi-atunci, când am aflat povestea lui Neculai Creţu, m-am cutremurat pentru prima dată. Am descoperit deodată, cum se spune, degetul lui Dumnezeu. – În ce fel? – N-o să mă credeţi, dar din faptul că dumneavoastră v-aţi schimbat locurile în pat, zădărnicind planurile criminalilor, ba chiar pedepsindu-i, mi-am dat seama că acolo a fost ceva de dincolo de fire... Şi de atunci sunt alt om. Încât vă mulţumesc şi dumneavoastră pentru aceasta.

f
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

55

proză

Corina Diamanta LUPU

Corina Diamanta lUPU
Şi mă dau pe gheaţă mai departe
u ştiu alţii cum sunt, dar eu de fiecare dată când merg cu metroul, mi se întâmplă să mai trec prin câte ceva neaşteptat. Bunăoară, iarna trecută, pe la sfârşitul lui februarie. Vremea se îndreptase de credeam că sosise primăvara, când într-o noapte a dat un îngheţ cu viscol şi ger aşa de straşnic, că dimineaţa, pe trotuare se şi făcuse gheţuş. Ce-aş mai fi stat acasă, să privesc de la fereastră peisajul, dar trebuia să ajung la datorie! Cu viforniţa-n spinare, am pornit-o către metrou. Am mers cu grijă, căci gheaţa era numai bună să aluneci pe ea. Mai ţinându-mă de un gard, mai tupilându-mă pe lângă un zid, iată-mă-s la gura de metrou. Aici, cald şi bine. Cobor scările şi doar ce ajung în staţie, că şi aud o femeie strigând din răsputeri, de pe peronul de vizavi: - Emil! Emil! Emil! După cum îşi agită braţele în aer doamna nurlie ce îl strigă pe Emil, presupun că el este, firesc, o persoană foarte importantă..., cel puţin pentru ea. Privesc în jur şi încerc să îl descopăr pe Emil, care este clar că adăsta de ceva vreme, de aceeaşi parte cu mine. Uşor de zis, greu de făcut. În marea de oameni ce aşteaptă metroul, Emil se camuflase ca la carte. Şi iarăşi: - Emil! Emil! Emil! Cine să fie Emil, stau şi mă întreb? E chipeş, e isteţ, e cu vino-ncoa? Şi de ce se ascunde, rămânând în umbră, de vreme ce e aşa de dorit de o femeie atrăgătoare? Scump la vedere băiatul ăsta! Dar nu mai am timp de reflectat, căci iată, vine trenul.
56

N

Se mai aude o dată, vag, „Emil!”, după care scârţâitul strident al roţilor pe şine acoperă totul. Trenul opreşte în staţie şi ne îmbulzim în faţa uşilor, aşteptând deschiderea lor. Cineva mă împinge din spate. Altcineva îmi propteşte un cot în coastă. Se deschid în sfârşit, uşile şi intrăm buluc!!! În vagon, aerul este greu de respirat. Înghesuită din toate părţile, încercând să descopăr o bară de care să mă apuc, cu căciula căzută pe ochi şi haina răsucită, simt cum calc pe ceva umflat şi moale, ce mi se lăţeşte sub picior. Mi-e frică să fac presupuneri. Mai bine să nu mă gândesc ce ar putea să fie. Trenul porneşte şi apoi, „hapciu”, aud lângă mine şi din nou, „hapciu, hapciu”, de trei ori. Microbi, îmi zic, s-ar putea să mă aleg chiar cu o viroză. Aş vrea să deschid geamul, dar geamurile sunt etanşe. Sau ar fi mai bine să avansez ori să fac un pas la stânga sau la dreapta, dar nu am cum, căci nu e loc nici să arunci un ac. Poate doar dacă..., dacă mi-ar veni cineva în ajutor. Dar cine? Şi dintr-o dată, simt că aerul nu e suficient pentru toţi şi parcă aş vrea să strig. Să strig? Ce să strig? Nu ştiu de ce, dar mi-aş dori să strig şi eu, asemenea doamnei de pe peron: - Emil! Emil! Emil! „Hapciu”, răsună iar un strănutat în spatele meu. „O fi Emil cel care strănută?”, mă întreb. Dar întrebarea rămâne fără răspuns, curiozitatea mea nu are cum să fie mulţumită. Mă mut de pe un picior pe altul şi simt cum acel ceva moale şi umflat de sub talpa stângă îşi schimbă uşor, forma. Cum să văd oare ce este? Oricât maş uita în jos, din cauza îmbulzelii, nu pot
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Corina Diamanta LUPU

Corina Diamanta LUPU

deosebi nimic. De aceea, privesc numai înaintea mea, la domnul solid ce stă pe scaunul în dreptul căruia mă oprisem atunci când am păşit în vagon. Nu pare să aibă mai mult de 40 de ani acest domn. Este bine îmbrăcat, durduliu, roşu în obraji, cu părul dat cu ceară, frumos aranjat. Şi cum îl privesc, îmi vine dintr-o dată, o idee: nu cumva el este Emil? Brusc, telefonul domnului începe să sune. - Alo, răspunde el. Da, mamă, uite, ce să fac? Dar mama nu îl lasă şi pe el să spună ce face: turuie numai ea, fără oprire. Fiul tace mâlc şi doar se colorează din roşu cum era la faţă, în grena. - Păi, bre mamă, izbucneşte el apăsat, într-un final, eu i-am spus ei: mă, tu ai impresia că...? Şi mama continuă să vorbească: mult, mult, foarte mult. - Bre mamă, îndrăzneşte iarăşi fiul să zică şi el un cuvânt cu năduf, cine dracu’ crezi mata că mai ţine cont azi de ce vor copiii, dacă să rămână cu mă-sa ori cu tasu? Bre, nu mai e acuma ca pe vremuri, să întrebe şi copiii la tribunal, „Bă, voi ce vreţi”? Păi ea a ştiut, bre, ce face, când mi-a zis că mă lasă. Eu d-aia i-am spus ei: mă, tu ai impresia că...? Şi ca de obicei, mama îl întrerupe. Of, ce mamă! De ce n-o fi având şi ea puţintică răbdare? - Da, ea e la lucru acuma. A plecat de dimineaţă. Bre, mamă, bre, crede-mă, eu iam zis ei: mă, tu ai impresia că...?, mai încearcă fiul încă o dată să o lămurească. Să ştii că am dat peste Emil, îmi spun. De asta îl striga de zor, femeia aceea, pe peron. Aflase că el e pe cale să devină burlac şi vroia, probabil, să îi fie consoartă sau măcar tovarăşă de suferinţă. Iată-l deci pe Emil aici, în faţa mea! Sigur el e! Şi dintr-o dată, Emil nu mai are semnal. Dialogul cu mama se încheie. În acelaşi timp, locul de lângă el se
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

eliberează şi mă aşez. Descopăr că aveam sub talpă o bucată de covrig: moale şi umflat. Găsesc imediat şi explicaţia pentru acest lucru: două scaune mai la dreapta, o domnişoară rupe tacticos, bucăţică după bucăţică, un rest de covrig, mâncând dusă pe gânduri. Desigur că atunci când tânăra păşise în vagon, în aglomeraţie, cine ştie cum, o parte din covrig s-o fi rupt şi a căzut pe podea. Emil tace, cu ochii la bucata de covrig leşinată pe jos. Dinspre capătul vagonului apare un alt domn, care se opreşte în dreptul lui şi i se adresează: - Salut, Nicule! Ce faci? Ai apucat să vorbeşti ieri cu şeful, rezolvăm azi cu transportul spre Maramureş? E clar că nu este el Emil. El este Nicu. Cine să fi fost atunci, Emil? Sunt sigură că na coborât, că încă mai e în trenul acesta, în care mă aflu şi eu. Îmi sună telefonul, ceea ce înseamnă că avem acoperire. Dau să îl scot din geantă şi abia atunci bag de seamă că am geanta deschisă, căscată larg. În îmbulzeală, cineva mi-a deschis poşeta. Ce bine că nu ţin portofelul în ea! Ce fericire că nu păstrez nici actele în ea! Ce bucurie că nu mi-au furat telefonul! Bucurie?! Îmi amintesc cum în urmă cu doi ani, tot în metrou şi tot în aglomeraţie, cineva îmi tăiase sacoşa şi îmi furase două banane. I-o fi fost foame de le-a şterpelit?! De ce simt oare că aş vrea să mănânc, cu toate că abia mi-am luat micul dejun? Trag cu coada ochiului spre domnişoara cu covrigul. L-a terminat, dar vizavi de ea, un băiat dolofan stă pe scaun, cu rucsacul de şcoală în spate şi muşcă vârtos dintr-o tartină. Muşcă şi priveşte spre uşă, către un alt băiat, ceva mai mare ca vârstă şi mai grăsuţ, cu un rucsac aidoma pe umăr. Acesta, într-o rână, rezemat de uşi, îl fixează cu privirea pe mâncăcios. Parcă ar semăna unul cu celălalt. Or fi fraţi? Lângă cel care devorează şandvişul dormitează o femeie trupeşă, cu părul slinos şi ochelari rotunzi, cu sticle de
57

Corina Diamanta LUPU

Corina Diamanta LUPU

sifon. Parcă şi ea aduce cu cei doi. Le-o fi mamă? Oare foamea se transmite de la unul la celălalt? De la domnişoara cu covrigul la acest băiat şi de la el la mine? Şi de la mine la Emil? Mi-e foame. I-o fi foame şi lui Emil? Şi iarăşi aş vrea să strig: - Emil! Emil! Emil! Urmează o staţie lungă. Băiatul care mănâncă a uitat de la un timp să mai tragă cu ochiul spre cel de la uşă. Într-un sfârşit, trenul opreşte la peron. Se deschid uşile. Băiatul ţâşneşte printre ele. Văzându-se singur, căci cel mai mic e pe mai departe ocupat cu mâncatul, se întoarce şi se propteşte între cele două uşi. - Haide, mă, ce faci?, strigă el către băiatul care înfuleca liniştit în continuare. - Haide, mă, ce faci?, tresare din somn femeia cea voinică, dându-i celui mic un brânci de mai să cadă de pe scaun. „Atenţie, se închid uşile!”, anunţă robotul. Dar uşile nu se mai închid. Le ţine cu mâinile băiatul care îl aşteaptă pe lăcomos. Buimăcit, acesta sare de pe scaun şi disperat, o ia la fugă pe interval. Păşeşte în viteză afară din tren, pe sub arcul făcut de braţul celuilalt băiat, care imediat ce îl vede teafăr şi nevătămat pe peron, dă drumul la uşi şi cu un salt măiastru, îl urmează. Trenul porneşte. - Ia uite, dragă, era să rămână în metrou copilul ăsta, comentează pentru sine, cu voce scăzută, femeia corpolentă, pe care o suspectez că le-ar fi mamă celor doi. Haide, mă, du-te şi tu după ala!, mai îngăimă ea şi apoi, la fel de subit cum se deşteptase, rămâne să picotească la loc. Văzând toate acestea, încep să mă foiesc pe scaun. Fără nici o explicaţie. Aşa, pur şi simplu. Parcă mi-e şi puţin frică. Mă simt singură. O mai fi Emil în vagon?, mă întreb. Aş vrea să îl strig. - Emil! Emil! Emil! Dar Emil nu răspunde. Firesc, nu mă aude, căci l-am chemat în gând. Trenul
58

alunecă pe şine. Bodyguardul de la firma de pază şi protecţie a metroului patrulează de la un capăt la celălalt al vagonului, care e aproape gol. Ne apropiem de capăt. Pe intrevalul dintre scaune se rostogolesc, purtate de curent, două şomoiage mari de fire de păr. Se opresc amândouă în dreptul meu, chiar la vârful cizmelor mele. Le contemplu şi îmi vine să râd prosteşte, de parcă aş privi un film cu gaguri răsuflate. Curentul de aer se înteţeşte şi şomoiagele pleacă mai departe, în plimbare. Îmi amintesc de Nicu. Oare când o fi coborât? Dar Emil? A coborât şi el? Ne apropiem de staţie. Un bărbat îmbrăcat ca un cerşetor se ridică de pe scaun şi se apropie de uşă. Bagă degetul în nas, apoi îşi trage pantalonii dintre fese şi se scarpină calm, în acel loc. - Emil! Emil! Emil! Iarăşi l-am strigat fără voce pe Emil. Ajungem în staţie şi cerşetorul coboară. Mă uit în gol. E mai bine aşa. Oricum, Emil nu mă aude. Suntem la capăt de linie. Ies din subteran şi pornesc pe jos. Peste tot, gheaţă. Dacă ar fi Emil aici... Fac paşi mici, foarte mici, de teamă să nu alunec. Gheaţa e sticloasă. - Hapciu!, desluşesc în urma mea un bărbat care strănută. „Emil!”, îmi zic şi vreau să întorc capul. Dar mă opresc la timp. Ştiu că nu e Emil. Gheaţa e groasă. Mă dezechilibrez şi aproape să cad. - Hapciu! „Em...!” De data aceasta, nu îi mai rostesc tot numele. Sunt atentă unde pun piciorul. Gheaţa e nesigură. - Hapciu! „Hai să fie cu noroc!”, îi urez în gând domnului pe care sigur îl paşte o răceală, dacă nu chiar o gripă. Şi mă dau pe gheaţă mai departe... Bucureşti, 24 iunie 2013

Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

note de lectură

Corin BIANU

Corin BIANU Proză scurtă de Iulian Moreanu

F

iecare scriitor nutreşte năzuinţa de a ajunge la nivelul de măiestrie la care să fie uşor de recunoscut de către cititori şi critici, prin universul distinct al scrierilor şi prin stil, ca „un dumnezeu” al lumii create de el, cu puteri proprii! Partea interesantă a actualităţii noastre literare e că este greu să aduci noutăţi în proza acestui început de mileniu trei, după ce secolul trecut pare să fi epuizat toate posibilităţile de a inventa în arte, în special pictura, sculptura şi beletristica! Dar nu şi imposibil! Unul dintre cutezătorii norocoşi este Iulian Moreanu! În cartea de povestiri cu titlul „Cerbul însetat”*, el operează asupra unei realităţi mai vaste şi mai profunde, este mai minuţios documentat decât alţii, care percep şi reflectă în scris acelaşi univers exprimat artistic cam la fel, timp de cel puţin un mileniu, până acum! Graţie experienţelor personale ori numai a unei sete de cunoaştere ieşite din comun, autorul respectivei cărţi a descoperit pe cont propriu că din realitatea apropiată fac parte şi evenimentele metafizice sau paranormale, cum li se spune mai de curând; ca atare, principala caracteristică individuală a prozei sale recente este, în opinia mea, introducerea şi soluţionarea a câte unui element de metafizică, precum în „Change your mind”, „Contestaţie admisă”, „Instant portrait”, „Acvariu”, „Acrobatul” ş.a. Fenomenele metafizice nu sunt purdecorative, ci fapte de viaţă trăite de personaje, le „însemnează” încât îşi schimbă cursul trăirilor după întâmplarea

personală survenită şi finalitatea pe care autorul o imprimă scrierilor! În „Mierla şi Glonţul”, Neluţă, un băiat de 12-13 ani, a fost cât pe ce să se înece în râu pe când avea vreo şase ani! A povestit, după incident, fără a fi crezut, că s-a întâlnit pe fundul râului cu mamă-sa, care i-a spus că va avea grijă ca lui să nu i se întâmple nimic grav în viaţă. Ulterior, povesteşte prietenului Cristian că mama-sa îi spusese şi despre moartea imediată a tatălui, pădurar, ceea ce se şi întâmplase, iar copilul singur şi singuratic e luat de o mătuşă spre creştere. După mai multe întâmplări interesante din universul copilăresc, relatate cu ştiinţă şi nerv de autor, cei doi copii sunt puşi într-o situaţie critică, în cel mai exact sens al cuvântului! În magazia din curtea lui Neluţă, acesta îi arată lui Cristian un pistol Nagan (cu butoiaş) şi o mierlă cu aripa ruptă, ţinută într-o cutie de pantofi! Îi destăinuie că a fost în vizită la mamă-sa la cimitir, unde o pisică urmărea mierla invalidă, care, ajunsă pe mormântul mamei, e lăsată în pace în mod inexplicabil. Neluţă pune un glonţ în butoiaşul pistolului, roteşte butoiaşul, pune ţeava armei la tâmplă şi trage! Celălalt copil se îngrozeşte, dar nu se întâmplă nimic. Pistolarul reaminteşte că era sigur că nu păţeşte nimic, pentru că-l protejează defuncta mamă! Neluţă îl invită pe prieten să facă la fel, dar acesta refuză, îi întoarce spatele şi pleacă îngrozit; după câţiva paşi aude împuşcătura şi se întoarce înspăimântat; nu-l vede mort pe Neluţă, ci plângând! Glonţul atinsese ceva metalic,
59

Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Corin BIANU

Corin BIANU

ricoşase în cutia de pantofi şi ucisese pasărea captivă! „De ce, însă, nu am ascultat-o când a zis să-i dau drumul păsării?” Povestirea cuprinde tot arsenalul prozei moderne! Întâmplări multe şi diverse din lumea copilăriei, bine conduse de prozator, în plus, personajul principal este un copil straniu, întâlnirea sa pe fundul apei cu defuncta-i mamă, care, deşi murise la câteva zile după ce-l adusese pe lume, îl recunoaşte şi-i spune că în scurt timp va muri şi tatăl său (eveniment întâmplat întradevăr), dar ea va proteja viaţa fiului pe pământ! Cu acestea, autorul se apropie de metafizică: dacă un copil află de la defuncta mamă, despre proxima moarte a tatălui său şi chiar se întâmplă nenorocirea, înseamnă ca viaţa pe pământ are un traseu prestabilit, există deci un destin prescris al omului şi nu se poate ieşi din el?! Dar pot exista modalităţi de a afla date despre viitorul unei persoane, printre care comunicarea făcută de spiritele defuncţilor?! Întâmplările stranii sunt expuse pe un spaţiu restrâns, dar se legitimează artistic întrutotul, ceea ce înseamnă virtuozitate auctorială! În „Change your mind”, Violeta, o adolescentă, fiică de profesori, e curtată de mai mulţi colegi. „Ochelaristul” Marian pare a avea mai multe şanse, a vizitat-o şi acasă... Eroul principal, îndrăgostit şi el de fată, îi întâlneşte pe cei doi împreună pe stradă şi la întrebarea ei unde se duce, răspunde că să-şi cumpere creioane. Ea scoate dintr-un buzunar un creion nou gata ascuţit şi i-l dăruieşte! Marian pleacă şi rămân ei doi, dar băiatul nu ştie ce să facă în prezenţa vedetei. „O priveam pe Violeta şi-mi puteam închipui orice” şi urmează „închipuirile”, e invitat de ea acasă, unde vede biblioteca imensă, „burduşită de cărţi valoroase”, reviste străine „din care noi abia de puneam mâna pe un număr vechi”, colecţie de zeci de păpuşi, albume de fotografii etc., se plimbă apoi puţin. Cei doi
60

se reîntâlnesc cu rivalul, care, invidios, îl întreabă, de faţă cu ea, dacă a fost şi el acasă la ea, unde a văzut... ambianţa „închipuită” de el! Nu fusese, dar i se confirmă astfel „revelaţia”, cum o numise chiar el, mai înainte! Urmează o dispută pe seama „revelaţiei”, iar, când să se despartă cei doi băieţi, eroul îi reproşează că el era cu Violeta, iar celălalt îl contrazice, pentru că, în realitate, erau doar ei doi! Alambicat, nu? Dar să vedem mai departe! „Cu o temere brusc încolţită în suflet”, eroul merge la casa fetei, unde vede autoturismul familiei deteriorat şi află că Violeta plecase cu părinţii la Predeal şi fuseseră accidentaţi de un TIR, părinţii fiind duşi la spital, iar fiica la... morgă! „Ascultam, dar ceva nu se lega în mintea mea. Eu mă întâlnisem şi vorbisem cu Violeta după amiază, martor fusese şi Marian”, dar oare avea creionul asupra lui, ne întrebăm noi, pentru a elucida misterul, măcar parţial? Eroul nu se caută de creion! „Se înserase bine. Am stat puţin pe-acolo, apoi am plecat spre casă.” Se răzgândeşte, se duce la restaurantul unde Marian băuse bere cu ceva timp înainte, acolo îl întâlneşte pe Horică şi verii lui, care îi spune că rivalul nu trecuse pe acolo deloc! „Am făcut cale întoarsă, oprindu-mă în faţa gangului, maşina nu mai era acolo.” Ferestrele apartamentului fetei erau luminate, îşi ia inima în dinţi, sună Ia uşă, apare mama fetei, care îi spune ca aceasta e plecată la o rudă în Câmpina. După ce pleacă, se reîntâlneşte la destulă distanţă cu „ochelaristul”, care îi confirmă că fusese la Violeta, dar i s-a spus că e plecată la rude în Câmpina! „Bă, nenorocitule! Am strigat, prinzându-l de gât.” „Change your mind”, începe frumos şi captivant, urmează o joacă a autorului cu cititorul, în care argumentele artistice rezistă şi ţin vie naraţiunea, cititorul îşi spune că într-adevăr se poate şi aşa ceva ce
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Corin BIANU

Corin BIANU

i se întâmplă eroului, pentru ca, la finele lecturii, să ne dăm seama că expresia nesuferită a nesuferitului de „ochelarist” este descifrarea enigmei, noi trăim adică într-o epocă, în care trebuie să ne schimbăm judecăţile, să renunţăm la prejudecăţi, pentru a ne adapta şi a rezista la noile realităţi metafizice care ne înconjoară şi sunt din ce în ce mai evidente, ca rezultat al avansării cunoaşterii omeneşti ce face ca unele enigme să nu mai fie inabordabile, pentru că efectele lor se răsfrâng tot mai vizibil asupra noastră înşine! În „Cerbul însetat”, joaca e dusă şi mai departe! Bătrânul Culiţă, care cumpărase în tinereţe, dintr-un bâlci, un tablou cu un cerb ce sorbea din apa unui izvor de munte, rămâne văduv după un timp, se îmbolnăveşte şi cade la pat, nu mai vorbeşte cu nimeni ca şi când şi-ar fi pierdut memoria, fiul îl duce pe la medici, cărora pacientul le răspunde clar şi senin, pentru ca, după câteva zile de la consultul medical, să dispară fără urmă de acasă! Tocmai pe când se împăcaseră cu dispariţia, fiul îşi găseşte tatăl... în tabloul cu cerbul, privind plin de admiraţie la sălbăticiunea ce se adapă! Este aici şi o frondă sau numai un spirit de frondă, la adresa realităţii înconjurătoare, dacă acceptăm că şi literatura este o secvenţă din realitate! E fronda scriitorului ca om, ca fiinţă gânditoare, care uzează de metafizic, cum vrea el! De regulă fronda este ironică, dar de multe ori ironia lipseşte şi nu e prezent nici umorul, însă şocul premeditat de către autor se produce asupra cititorului. Întâlnim în acest sens şi intersectări de planuri realist-fantastice, o comuniune a realului cu fantasticul, de bună calitate. În joaca lui, autorul modifică biografii şi schimbă finalurile povestirilor după voinţa proprie, ne convinge că e posibilă şi realitatea pe care o doreşte el,
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

demiurgul lumii sale, care lume nu e ca „o nucă în perete”, ci are raţiunile ei existenţiale! Dar câte o joacă de asta e, în realitate, construită cu trudă imensă şi răbdătoare, „Mierla şi glonţul” datând între iulie 1986 şi august 2009! Primul scriitor care a experimentat metafizicul în beletristică este românul din diaspora Mircea Eliade, în „prozele fantastice”, precum le-a etichetat îngust critica literară, înţelegând prin aceasta că fenomenele paranormale introduse de el sunt doar imaginare, nu şi reale! Dar el s-a remarcat dintru început pe două căi, cea a cercetării fenomenelor metafizice şi cea a introducerii lor în literatura beletristică pe care a scris-o, ceea ce ar trebui să dea de gândit măcar acum criticilor literari! El a demonstrat, dintr-o singură lovitură, că se mai poate inventa în scriitura literară, dar şi că orizontul cunoaşterii poate fi împins înainte şi chiar l-a împins! Nu înseamnă că Iulian Moreanu (sau oricare altul), care procedează similar, îi este epigon lui Eliade! Înseamnă că şi-a „schimbat” printre primii, mintea! Cum spuneam, spaţiul în care se mişcă personajele lui Iulian Moreanu este cu totul altul, distinct, purtându-i „pecetea” şi excelând în privinţa universului copilăriei (prin meseria de profesor). Toate personajele principale au viaţă bogată ce le scoate din banalul cotidian (Culiţă Spiridon, Marian „Ochelaristul”, Poetul şi Andrei din Acvariu, Acrobatul, Violanda), chiar şi cele mai insignifiante sunt memorabile, autorul are capacitatea rară de a creiona un om sau o situaţie din câteva trăsături, iar modul cum îşi construieşte eroii şi acţiunea epică este total diferit, e „în stilul său” unic! La Iulian Moreanu aflăm personaje stranii, cu viaţă stranie, în proze stranii, ceea ce e foarte interesant!... ________________ *Ed. Premier, 2012
61

note de lectură

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

Starea de lectură a lui Florin Dochia
u deschideri permanente înspre fenomenul literar, preocupat de a fi mereu în pas cu actualitatea, poetul Florin Dochia nu pregetă ca, în paginile Revistei Noi, pe care cu respect pentru întemeietorul ei o conduce, să apară permenent cronici, recenzii sau esuri, având în atenţie un anume scriitor. Mai mult decât atât, el însuşi este autorul multora dintre aceste exegeze, prezente atât în paginile respectivei publicaţii cât şi ale altora. Dovada pregnantă a unei atari nobile preocupări o constituie actuala carte „Starea de lectură”, apărură la Editura Premier, grupând în paginile ei peste patruzeci de studii, cronici, recenzii etc. Ceea ce constituie axa centrală a preocupărilor lui Florin Dochia, în acţiunea sa de cronicar al unor confraţi, este preocuparea sa continuă de a proiecta autorul şi opera întrun anume cadru al unei specifice orientări teoretice, grilă în care va încadra, aplicativ, respectiva creaţie şi uneori chiar specificul creatorului nominalizat, în genere. Să reţinem faptul că un asemenea demers critic se fundamentează pe anume principii metodologice, ce ţin de cultura personală, dar şi de rutina acumulată de exerciţiul critic practicat în timp. Cu referire la romanul „Judecătorul” de Lucian Alexa, bunăoară, autorul procedează la descoperirea omului, prin trimiteri înspre romanul anterior „Recurs la joc secund”, definindu-l drept „un prozator cu tuşă particulară, aproape indiferent la canoanele construcţiei epice împământenite”. Şi, cum, de altfel, va proceda şi în alte ocazii, nu pregetă în a-i defini esenţa compoziţională: „Judecătorul” este, de fapt, „o satiră necruţătoare la moravurilor societăţii 62

C

româneşti contemporane, înţesate (minate) de rămăşiţe ale mentalităţilor de sorginte comunisto-orwelliană”. Iar pentru o dreaptă convingere, de astă dată a cititorului, cu referire la „realitatea” situaţiilor, autorul cronicii execută o întreagă divagaţie în planul cotidianului, oferind „o realitate crudă, nefardată”. Din acest punct, analiza curge, implicând principalele semnificaţii ale cărţii. Într-o configuraţie nouă, poetul-critic supune atenţiei antologia bilingvă „Arome târzii” a poetului-matematician Gabriel Alexe. Deşi îi remarcă prezenţa în lumea literară cu două volume de poezii, firul discuţiei este înnodat cu trimitere înspre antologia bilingvă de haiku „O sută de catarge”, prilej de a oferi criticului o temeinică analiză a acestui gen de poezie, despre care ne avertizează avizat: „A te apropia de acest gen de poezie necesită intrarea în aria unei spiritualităţi diferite, cu o filozofie a vieţii, în primul rând, şi a creaţiei artistice cu particularităţi distincte”. De altfel, le şi marchează, dovadă certă a faptului că poetul nu e străin de un asemenea gen poetic, menţionându-l pe Basho, „cel mai mare haijin”. Cu referire la esenţa expresivă a haiku-ului, care „surprinde doar un moment din viaţă, o străfulgerare a unei trăiri, petrecute în spaţiul unei clipe, o iluminare privilegiată” poetul o descoperă în „forţa de sugestie”, fiind în viziunea haijinului american, de origine japoneză Shosan „poemul unei singure răsuflări”... Şi după o asemenea răbdătoare lecţie de stilistică, din care poetul-critic trage concluzia de rigoare: „Asemenea, au înţeles poeţii ne-japonezi care au scris în stil haiku, ieşind în afara graniţelor atitudinii Zen de
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Gherasim RUSU TOGAN integrare şi participare la natură, de trăire şi exprimare necenzurată, înspre terenul cugetării, al analizei şi definirii sinelui”; deci, după acest maraton stilistic, este supus analizei volumul de „Arome târzii”, afirmând, după un asemenea curs de poetică, credibil: „…conţine 43 de tristihuri (…) corecte din punct de vedere al formei şi, în mare măsură, ca expresie - în sensul cerinţelor originare”. Mai apoi, mergând pe mâna lui Basho, după a sa expresie, „Cel care, de-a lungul vieţii, creează între trei şi cinci poeme haiku este poet haiku. Cel care ajunge la zece este un maestru”, la modul interogativ cronicarul ne implică în mod indirect: „…ce am putea spune despre Gabriel Alexe?” Şi laudele curg, venind, după cum s-a văzut, de la un cronicar avizat: „Că, păstrând proporţiile, reuşita lui este remarcabilă, poemele sunt delicate, luminoase, sugestive atât cât să deschidă calea spre trăirile emoţionale ale autorului, în faţa unui colţ de natură vie”. Din acest punct, se deschid trimiteri înspre creaţia în sine, cu fine observaţii, în alb şi negru. Descoperirea omului, prin pătrunderea în opera memorialistică ale cărei valenţe literare îi dau unicitate şi fast, se raportează la volumul „O viaţă trăită, o viţă visată” semnat de regretatul profesor, scriitor şi editor Romul Munteanu. Încadrat în epoca sa de glorie, criticul-poet nu pregetă să-i ilumineze trecerea prin viaţă: „Volumele sale de studii au contribuit semnificativ, din deceniul şapte, la procesul de sincronizare a creaţiei literare şi criticii cu mişcarea europeană…” calitate ce se poate rar atribui spiritelor ce au dominat peisajul cultural din a doua jumătate a veacului trecut. Îi reducem eminentului critic şi estetician activitatea la această etapă, având ca mărturie cele de el spuse, cu referire la destinul de care s-a bucurat tocmai în anii de el doriţi, o întreagă viaţă: fragmentului de viaţă ce i-a fost dat să-l mai străbată după ‘89! În această ordine, Florin Dochia se foloseşte tocmai de „mărturia despre sine şi despre lume a profesorului, criticului şi editorului Romul Munteanu”, despre care afirmă
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Gherasim RUSU TOGAN apodictic: „nu putea fi decât un beneficiu (dacă nu şi o necesitate) pentru completarea unui tablou apropiat de adevăr al literaturii şi vieţii literare din a doua jumătate a secolului trecut”. Şi cu minuţia-i caracteristică, poetulcritic oferă bibliografiilor mulţimea variantelor, cu îmbunătăţirile ce i-au urmat iniţiativei luate de către Editura Libra, prin grija regretatei editoare Daniela Tomescu, cea care, după ediţia apărută la editura Globus , din 2001, ca semn de respect în sinceră continuitate, i-a mai editat încă o parte din scrierile memorialistice, sub titlul „Viaţa în ceaţă sau Cântecul lebedei”. De altfel, rezumându-ne la cele afirmate iniţial, cu referire la cunoaşterea acestei personalităţi de excepţie, readucem în atenţie aprecierile prin care este evidenţiată această notabilă personalitate a culturii noastre: „Aflăm o experienţă de viaţă a unui om aflat sub vremi şi încercând să se ridice deasupra lor. A celui care, în momentele în care se simte învins, nu abandonează, ci ştie că va fi, până la urmă învingător”. Apreciem, de asemenea, minuţia poetului-biograf, în extragerea acelor faţete reprezentative, din cele mărturisite de către autorul memorialisticii, profesorul şi savantul Romul Munteanu şi sinceritatea lor: „…şi mă întorc la ceea ce mi se pare mai valoros în paginile dăruite de Romul Munteanu – judecarea propriei fiinţe, atitudinilor, faptelor, erorilor, eşecurilor, sentimentale… (nu pot să nu mărturisesc superficialitatea de care am dat dovadă în relaţiile cu femeile, aspectul cel mai stupid al întregii mele vieţi)”. Şi notaţiile ar putea continua, cu reflecţiile sale despre moarte „de care nu se teme, dar îl îngrijorează posteritatea”. Reţinem, în cele din urmă, imaginea statuară, din finalului cronicii, înscrisă pe sufletul celor care l-au cunoscut şi nu numai: „Aşa îl închipuim şi azi, patriarh înconjurat de rafturile bibliotecii pline de pagini citite ori aşteptând să fie citite…”. Cu acelaşi entuziasm şi admiraţie descoperă în proza lui Horia Gârbea inspiraţia în firescul vieţii, „din lumea în «varianta» ei de zi cu zi, 63

Gherasim RUSU TOGAN departe de tentaţia profunzimilor abisale, de contorsionismul psihologic”. Cât priveşte tentaţia unora de a-l asemăna „cuiva din trecutul ori prezentul literaturii are numai succese foarte parţiale… H. G. vrea - şi reuşeşte - să nu semene cu nici un prozator”. Cu referire la stilul practicat de prozatorul H. G . în cele două romane ale sale, „ Căderea Bastiliei” şi „Crime la Elsinore”, vom fi purtaţi pe cărări ce ne vor surprinde, prin inedit şi fină observaţie. Dacă, în primul roman, Florin Dochia descoperă fraze care „vor curge în direcţii surprinzătoare, pe cărări ştiute, dar nicicând parcurse în această ordine”, în „Crime la Elsinore”, metoda construcţiei narative „este deja şlefuită, hainele metaforice nu mai sunt cusute deliberat cu aţă albă… trecerile lin (şi înşelătoare) de la referinţa livrescă la realitatea ficţională indică vizibile preocupări mai accentuate estetice”. Cu răbdătoare aplecare asupra ultimelor cărţi publicate de mentorul său Constantin Trandafir, poetulcritic ia sub lupa analizei sale, încărcată de minuţie şi seriozitate, studii precum: „Cititul cărţilor. Poezia. De la Nichita Stănescu până în prezent”; „Poezia lui Bacovia”; „Efectul Caragiale”; „Scriitori şi teme. Conversaţie în bibliotecă”. Şi dincolo de punctele de vedere, uneori potrivnice criticului păstrat sub cupola unei admiraţii continue, poetul Florin Dochia, ca buchet floral, îi dedică următorul „laudatio”: „ Constantin Trandafir este ceea ce ştim – judecător bine documentat, cumpănit şi artist în cele mai bune clipe ale sale, veşnic neliniştit scormonitor după pepite unde-i sterilul mai profund…” Despre autorul „care nu se pune niciodată în situaţii comode”, respectiv criticul Radu Voinescu, poetulcronicar insistă cu analizele sale pe trei cărţi de referinţă din construcţiile acestuia: „Printre primejdiile criticii”; „Subiecte 1. Scriitori 64

Gherasim RUSU TOGAN români contemporani”; „Trivialul”. Decupăm câteva din mulţimea observaţiilor prin care Florin Dochia îşi onorează actul critic devenit sub pana semnificaţiilor sale şi un mod de popularizare a respectivei personalităţi. Astfel, subliniindu-i modestia practicării actului critic, notează: „Îmi pare cel puţin de bun simţ (aş zice că ţine tot de deontologia criticului literar) că nu are nicăieri aerul că descoperă primul nişte valori şi că interpretează ca şi cum nimeni nu ar fi făcut-o înaintea sa”. Şi exemplele curg. Cât priveşte admiraţia faţă de scrierea „Trivialul”, Florin Dochia şi-o asumă încă din primele pagini ale cronicii sale: „Cel puţin două cărţi apărute în trecutul apropiat ar trebui să pună în ordine, la noi, gândirea componentei spirituale a omului începutului de mileniu. Mă refer la „Transmodernismul” lui Theodor Codreanu şi „Trivialul” de Radu Voinescu. Şi nuanţările cu trimiteri la ultimele scrieri ale criticului Radu Voinescu continuă. Cu aceeaşi seriozitate şi obiectivă surprindere a particularului ce defineşte pe un scriitor sau altul, Florin Dochia se apleacă şi asupra cărţilor de referinţă semnate de Dan Mircea Cipariu, Viorel Cernica, Virgil Diaconu, Florin Frăţilă, Victor Sterom, regretatul Mihai Apostol, Ştefan Mitroi, Iulian Moreanu, Ştefan Al.-Saşa şi mulţi alţi contemporani, împătimiţi ai scrisului, de varii genuri şi specii, ce-l onorează. Regretul de a nu putea cuprinde, într-un spaţiu de altfel limitat, multitudinea faţetelor analitice dintro asemenea carte, ne însoţeşte. În final, revenim la cele afirmate iniţial. Strădania poetului-critic Florin Dochia dovedeşte capacitate analitică şi o fundamentare a analizelor pe o cultură solidă literară, cu accentuate amprente filozofice. Iar atenţia acordată confraţilor, îl onorează!
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

poezie

Maria DOBRESCU

Maria DOBRESCU
1.entropie între noi se aşează de-a valma oraşe potrivesc câte un ceas pentru fiecare aşteptare uitarea nu se risipeşte prin ochi sper o vară în care iubirea mea ca un bonsai să înflorească o linişte 2. insensatez rostogolesc mai departe piatra asta într-o nebunie câte bănci libere atâtea singurătăţi numărate pe degetele lumii din ploaie cresc morţi vechi care rod măduvă 3. bruxism un înger cu aripi coasă trece razant pe deasupra tăcerilor mele eu deşir mai departe moartea nu îţi spun cine sunt ar trebui să mă recunoşti după scrâşnetul inimii
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

4. când mi-e dor de oameni/îmbrăţişez copaci spaima se cuibăreşte în plămâni ochiul meu drept nu te mai vede risipesc singurătatea prin oase şi cred că suntem mai aproape rămâne mereu între noi cât să respir un loc liber 5. avarie eu nu ştiam de câte vieţi aş fi avut nevoie să trec peste poveste voiam doar să-mi văd moartea pe jumătate tu voiai să-ţi trăieşti viaţa cu toate mărunţişurile eu am murit de câteva ori tu ai trăit tot atât de liber 6. uneori mi se pare că trăiesc o linişte îmi invadează camera unde toţi morţii casei îmi zâmbesc îngăduitor din fotografii departe mă aşteaptă cu siguranţă cineva

65

poezie

Camelia Iuliana RADU

Camelia Iuliana RADU
umbre sparte Tocmai în camera lui cu praful însorit la amiază – un împărat plictisit adormit între pendule de porţelan – nu mai era linişte. Cine prin ferestrele uitate deschise intră cu umbrele sparte cu fluturi murdăriţi pe aripi de îndoială şi spaimă? Poposeau obosiţi tocmai în camera lui în care nu se-ntâmplase nimic niciodată. pătratul mai mult ca perfect Totul pare calm lumea în propria ei dimensiune se mişcă limpede uşor aproape frumos. Clipa în care înlănţuim întâmplările ne poate fi o caldă bucurie. Doar acel ochi pe jumătate închis în care păzim echilibrul ne poate surprinde în altă parte nu în liniştea binevoitoare a pătratului mai mult ca perfect. Cu violenţă nereţinută ne reîntoarcem unde am greşit mângâiem amintirile
66

ca pe comori secrete revenim apoi în aceiaşi nelinişte murdară hărţuită alimentată orbitor. Şi cine ar şti să ne oprească la ţărmul dintre ce avem şi ce ştim că este al nostru fără să fie? ar fi o cale? Când propria imagine se împlântă necruţătoare în noi ce s-ar întâmpla dacă lucizi ne-am privi? Ar urma golul? O imponderabilă ploaie de forme? Somnul trupului verde deschis doar noaptea? Ar fi o cale ca un ochi revărsat în el însuşi sau doar culoarea grea stârnită din somn din care umbrele sunt gata să fugă? carnavalul presimţirilor Multă înghesuială sub ploaia de confeti! Travestite morţi de tot felul zâmbesc voioase flutură zeilor sideful silfid. Pe umerii balerinelor încorsetate în drumuri
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Camelia Iuliana RADU

Camelia Iuliana RADU

- spre uşa din faţă spre cea din spate – se ascund alte morţi şi alte semne ale celor absente. carnaval cu lozinci Să ne bucurăm! Să ne bucurăm! Strigă balerina împachetându-şi frumos saltul mortal: „pentru eternitate”! Dansăm pe mesele cuvintelor sceptice şi zbârcite abia sprijinindu-se în toiagul lor de nesomn. carnaval cu anxietate Melci consecvenţi îşi uită saliva pe toate orele pe toate visele şi pe toate cămăşile lor nepurtate încă.

carnaval cu fericiri Iată visul de fericire ascuns în cadourile pentru naivi aşezate pe mesele unde dansează „ei” acum. Înaintea lor au băut şi au vorbit liniştit despre moarte clovni evadaţi din umbrele celor buni. carnaval cultural Ce de ore, ce de păpuşi de frânghia râsului agăţate! poeţii ghemuiţi în umbrele lor sugrumate agonizează dar nimeni nu-i vede nimeni nu-i aude. Toţi sunt atenţi la eşafod.

Claudiu Istrate şi Cornel Cubleşan la Casino Sinaia
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

67

poezie

Irina Lucia MIHALCA

Irina lucia MIHAlCA
Aroma nouă de cafea Aroma nouă de cafea, în dimineaţa asta, mi-a purtat chihlimbarul visului spre soare, azur şi mare. Prin cântec, contopindu-se cu cerul, chemări adânci ne picură în suflet uitate doruri - şoapte reînviate de respiraţia suavă a valurilor. O bucurie fără seamăn mă învăluie un tainic parfum purtat de val dinspre mare. E cântecul tău de dragoste. Unde, oare, să fii? În faţa oglinzii - doar noi şi singurătatea noastră! Dacă prin suferinţă simţim stelele pe creştet şi nu le putem atinge, prin vis o putem face! Dincolo de noi începe pustiul, Dincolo de noi mor singuri copacii, Dincolo de noi lucrurile dispar, Dincolo de noi e noaptea şi întunericul ei, Dincolo de noi sunt cerurile noastre, Dincolo de noi e şoapta din adâncuri auzită în trecere. Pe pământ stelele luminează calea celor neajutoraţi! Prin dispărute păduri va trece vântul, Râurile, din apa unde nu ne-am aplecat să bem, vor seca, Trupurile vor muri treptat, prin părăsire, odată cu lucrurile ce ni s-au învechit prin sertare. De însingurare vor muri mâinile neatinse, 68 Din lipsa luminii vor pieri visele nevisate, Din lipsa iubirii vor înceta bătăile inimilor îngheţate, În noi e lumina şi taina ei - ecoul ascuns în liniştea gândului ce va trece prin fiecare oglindă. Prin ochiul vederii de dincolo de vedere ne adăpăm setea la izvorul vieţii. Au început să picure câţiva stropi mici, Sunt lacrimile celor ce nu au apucat să-şi plângă dorul aici! Asculţi ploaia, ploaia asta care ne sărută, asculţi ploaia şi descântecul ei? Şi ploaia asta! De ce vine aşa rece? Uneori e tristă şi rece, alteori e caldă şi veselă, o ploaie senină de vară! În taina fiecărui ceas, prin umbră - celălalt chip al luminii ne deschidem aripile spre rădăcinile noastre. Oare ce iubesc oamenii? Oare de ce nu se întreabă de ce nu iubim toţi la fel? Eu te iubesc pe tine, posibil tu să nu mă percepi pe mine aşa cum vreau eu! Important e doar iubirea - suntem lentila luminii! La o margine a vieţii, în încercarea de a nu pleca, târziu intri în piramida singurătăţii. Simţi că momentul inimii e răsăritul Luceafărului din unda deschisă, simţi că doar prin întoarcerea ta vei îmblânzi focul. În faţa oglinzii - doar noi şi singurătatea noastră! Tu şi eu, aceeaşi inimă...
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Irina Lucia MIHALCA În fiecare stea există un suflet Priveşte apusul, ascultă sunetul mării, acea sălbatică mare, plină de viaţă, în culori fascinante, care se zbate la ţărm printre stânci! Un ţărm de mare pe care valurile se sparg în mii de bucăţidestin! Asemeni mării suntem - curată şi învolburată, într-o continuă zbatere, calmă, dar în adâncuri de nestăvilit! Boabe de rouă la ferestrelor sufletului sunt lacrimile, Broboanele de sudoare ale îngerului nostru ce ne ţine în braţe sufletul, atât de greu uneori! Din doruri, din nostalgii, din noi, din şoapte, din lacrima sufletului nostru, din aripile îngerilor, Din simţiri delicate, din minţi însetate, din lacrimi puţine, din doruri multe! De asta şi vântul merge pe câmp, are multe de spus, căci acolo, pe câmp, macii nu pot fi îngrădiţi, Cu privirea îi pictezi la lumina stelelor şi a lunii, Cel ce timpul îl are în faţă nimic nu ştie, Tânguirea ta cutremură trestiile iazului albastrelor nopţi, O, despărţire! Adâncă viaţă din umbrele nopţii! Multe petale se aştern peste cărarea pietrelor!... Un ochi se uită pe albia râului ce curge sufletul ce aşteaptă să treacă râul spre întâlnirea cu spiritul. Diferă râul de la om la om, diferă aşteptarea
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Irina Lucia MIHALCA şi întâlnirea diferă. Într-un final, toţi ajung dincolo la terminaţie... spre râul Lethe, râul Uitării! Dacă întinzi mana mă vei atinge, sunt în umbra ta, - Am întins mâna, îţi mângâi sufletul! În fiecare stea există un suflet, dacă doar o atingi rămâi vrăjit ştii că stelele care sunt culese ajung tot pe cer! Nu noi dăm stele jos de pe cer, trebuie doar să le atingem - iată marele vis al pământenilor! Ajungem să avem şi noi o stea, părţi din noi ajung acolo - lumina noastră! Tu... Eu Alunecăm ca două iluzii, Suntem în acelaşi gând şi nu ne vedem, Traversăm aceeaşi undă scăldată-n câmpiile din vis Şi flăcările ei în faţa noastră se înalţă.... Dincolo de tânguirea trestiilor, dincolo de pietre, Doar forţa singurătăţii în mireasma vântului şi a ierbii... Uşor ţi-e numele, ca briza mării, Totul începe cu marea, acea sălbatică mare, Calmă, dar în adâncuri de nestăvilit! Un ţărm de mare pe care valurile Se sparg în mii de bucăţi-destin! Ştiu că dacă mi-ai strânge mâna ai fi fericit, Ştii că dacă te-aş zări aş plânge... Tu... Eu Poem nocturn plutind într-un vis, Fără a şti cum lacrima mea te-ar reda întreg Iar moartea ar mirosi a salcie, Mereu prea devreme, Mereu prea târziu... 69

proză

Iulian SÂRBU

Iulian SÂRBU Viaţa la cutie

S

eara trecută urmăream meciul la televizor şi aveam o cutie de bere în faţă, n-are importanţă ce marcă de bere era. Nu vreau să fac reclamă pe gratis, dacă mă-nţelegeţi. Şi cum nu mă plăteşte nimeni, n-am să vă spun ce bere am băut! Deodată am avut o iluminare. Mi-am dat seama de esenţa vieţii noastre de zi cu zi. Tocmai la meci mi-am găsit şi eu să filosofez, o să ziceţi? Ei, ce să-i faci? Inspiraţia nu ţine seama de context, te loveşte când nici nu te aştepţi. Ştiţi ce mi-am dat seama? Am realizat că trăim o viaţă la cutie sau, mai bine zis, suntem influenţaţi de cutii. Dar să mă explic puţin. Bunăoară cazul meu, stăteam într-o cutie (livingul unde am televizorul) şi priveam la altă cutie (televizorul, care este model mai vechi) în timp ce beam bere dintr-o altă cutie. După ce s-a terminat berea din cutie, m-am ridicat şi am trecut prin altă cutie (holul de la intrare) de unde am intrat în altă cutie (bucătăria), unde am deschis uşa de la altă cutie (combina frigorifică), de unde am luat altă cutie de bere rece. Toate aceste cutii sunt închise intr-o cutie mai mare (apartamentul meu proprietate personală) care la rândul lui se află într-o cutie şi mai mare (blocul în care locuiesc). Simţeam că mă ia cu ameţeală. Totul era banal, dar asta până îţi dădeai seama cum se desfăşoară viaţa noastră.
70

Unii ar putea protesta şi ar spune că ei stau la casă şi au curte şi nu depind de nicio cutie. Să fim serioşi! Păi casa aia nu e tot o cutie? Chiar dacă are o formă mai neregulată, tot cutie se cheamă că este. Şi când pleacă la serviciu, locuitorii din vilele de la marginea oraşului se urcă tot în nişte cutii ce poartă diverse nume: Toyota, Mercedes, Honda sau Logan (în cazul meu). Păi automobilele noastre la care ţinem atât, nu sunt şi ele tot nişte cutii? Chiar dacă sunt aerodinamice. Cei care nu au maşină sau nu au bani ca să-şi permită să meargă toată ziua cu maşina, se deplasează spre serviciu sau şcoală tot cu nişte cutii un pic mai mari (adică autobuzele şi tramvaiele pe care le înjurăm atunci când întârzie). Şi pentru că vorbeam de serviciu, acolo ne desfăşurăm activitatea tot în nişte cutii, care la rândul lor se află în interiorul altor cutii, care la rândul lor sunt înglobate în alte cutii...etc. Gata, că simt că înnebunesc! Acum, când scriu aceste rânduri, sunt în faţa unei cutii (monitorul calculatorului), iar alături se află o altă cutie (unitatea). Mă folosesc de o altă cutie (cu taste) care se află pe altă cutie (biroul). Mai am o cutiuţă care o plimb din când în când pe masă (da, aţi ghicit, mă refer la mouse). Săptămâna trecută am fost în delegaţie, undeva dincolo de munţi.
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Iulian SÂRBU

Iulian SÂRBU

Sigur că până acolo am mers tot cu o cutie (maşina de serviciu, desigur). Am ajuns seara în localitatea respectivă şi neam cazat într-o cutie (de trei stele). După drumul lung făcut, ni se făcuse foame. Am comandat ceva în cameră. Bineînţeles că pizza ce ne-a fost adusă era tot în cutii şi alături de ea am avut şi nişte cutii cu bere. Dimineaţă când am plecat de la hotel am coborât de la etajul zece tot într-o cutie pe care scria că numărul maxim de persoane este de 6. Se pare că suntem blestemaţi să ducem o viaţă la cutie. Dar poate că nu e un lucru rău, poate că aşa avem mai multă ordine în viaţă. Şi suntem şi mai protejaţi. Oare? Până şi gunoiul îl ţinem tot într-o cutie şi când s-a umplut sacul, îl aruncăm într-o cutie mai mare care la rândul ei este descărcată de gunoieri în altă cutie şi mai mare. Tot gândindu-mă la cutiile din viaţa noastră, nici nu am mai putut urmări meciul de aseară. Nu ştiţi cum s-a terminat? Ei, dar lăsaţi... am să mă uit la o cutie care stie tot şi am să văd acolo rezultatul. Acum vă las pentru că trebuie să fac ceva cumpărături. Aşa că mă urc în cutia din parcare şi mă îndrept în viteză spre o cutie mai mare care se cheamă supermarket. Acolo pun cumpărăturile într-o cutie fără capac. Am grijă să iau dintr-o cutie răcoroasă şase cutii cu bere, să am pentru meciurile de diseară. În drum spre casă mă opresc lângă altă cutie de unde ies cu două cutii ce miros foarte îmbietor (a pizza dacă sunteţi curioşi). Ajung acasă şi deschid cutia ce tronează pe o altă cutie din living. Gata,
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

trebuie să înceapă meciul. Am să încerc să uit de cutii şi să mă concentrez la meci. Dar parcă pot? Ies din cutia din care mă uit la meci şi intru în altă cutie unde deschid uşa altei cutii în care sunt cutiile care mă vor ajuta să mai uit de caniculă.

Diana TRANDAFIR acesta nu este un poem
dacă sunetele lui albe precum lampioanele îmbracă un clopot de siclă nu este un poem dacă un copil e purtat de mână peste hăul de guri înfometate nu este un poem dacă în miez de noapte se adună toată durerea toate jignirile toată şiința şi toată iertarea nu este un poem dacă din fire de iarbă se înalță rugăciuni oarbe nu este un poem în cenuşiul oraşului în fiecare ungher de casă ființe îndrăgosite țes cu mâini împleite câte un mic poem

h
71

proza

Diana TRANDAFIR

Diana TRANDAFIR
O zi din viaţa Sofiei
1 Oamenii ar trebui să fie calculaţi, ordonaţi, altfel pot fi prinşi oricând pe picior greşit. De aceea, Sofia are o listă. Lista este scrisă cu pastă de pix verde şi stă lipită cu scotch, direct pe perete. E chiar în stânga, deasupra monitorului de la calculator, sub etajeră. Este lista ei, cu cele zece priorităţi, pe care le parcurge rapid cu privirea în fiecare dimineaţă. Acolo, la punctul 5, scrie să se grăbească, iar asta e valabil pentru orice situaţie. La punctul 8, scrie să bea ceai de plante, dar în fiecare dimineaţă, ea bea cafea. A început cu douăzeci şi opt de ani în urmă şi nu s-a oprit nici o zi. Nici măcar astăzi. În rest, respectă pe cât poate lista aceea. Sofia coboară rapid treptele, deşi casa scării este întunecoasă. Are o oarecare vioiciune în mişcări, simte că are încă o bună mobilitate. De când a reluat vizitele la bazin, îşi simte toate ligamentele întinse, flexibile. Vizitele acestea nu sunt programate, însă presupun să ajungă acolo, în acel loc de la demisol, de două ori pe săptămână, când nu e nimic altceva menţionat în grafic. Pur şi simplu ia cheia, intră şi înoată. Cam o oră. Bazinul e mic, aşa că se învârte ca peştele într-un acvariu. Dacă ar sta mai puţin, ar da de bănuit. Este acea oră dedicată odihnei de după-amiază. Iar în timpul programului de odihnă nu se face să te tot vânturi pe coridoare, aşa, fără rost. În dimineaţa asta scopul ei este să prindă tramvaiul. Nu sunt prea multe oraşe în care să se mai circule cu tramvaiul. Oraşul său este unul dintre ele. Există însă multe alte oraşe înţesate de blocuri cenuşii, ca şi acesta în care îşi are ea 72 domiciliul. Sofia locuieşte într-un cartier de blocuri înghesuite. Blocuri înalte, alături de blocuri pitice. Oamenii care locuiesc în blocurile scunde nu văd deloc cerul, văd doar un zid. Nici vorbă de spaţiu verde… Doar betoanele, vălurind pe sute de metri. Micile scuaruri au devenit parcări, evident neîncăpătoare. La ieşirea din bloc îl întâlneşte pe vecinul său, domnul Paraschiv. Ca de obicei, el este şi în această dimineaţă foarte punctual. Nu mai lucrează de mult timp, însă la drumurile sale zilnice nu renunţă, zice că pleacă în recunoaştere. Se salută. Ce mai faceţi, duduie? La muncă, îi răspunde invariabil. Câteodată Sofia mai zâmbeşte. Câteodată nu. Atunci când ea vorbeşte răguşit, cu nasul afundat în gulerul hainei, nu-i mai dă niciun răspuns. Asta se întâmplă mai ales toamna sau iarna. Sofia observă că azi, chelia lui Paraschiv luceşte veselă în soarele matinal.Toamna, chelia lui este acoperită cu bascul străvechi, iar iarna, cu o căciulă căzăcească. Dar e mereu acolo, ştie précis, o ghiceşte. Paraschiv are puţin peste şaptezeci şi cinci, dar îi poţi da uşor optzeci. Poate chiar optzeci şi opt, aşa, la prima vedere. Capul său în forma de pară are câţiva pistrui. Bătrânul s-a uzat de tot… Cu toate acestea, Paraschiv se dovedeşte foarte vioi în mers! Când înteţeşte paşii, mâinile i se mişcă direct din umeri, cu totul cu umeri. De parcă acolo ar avea montate două mici balamale. Pe vremuri, Paraschiv a lucrat la o mare întreprindere de stat. Ca noi toţi, dealtfel. Pe atunci existau multe întreprinderi de stat şi toate liceele din oraş aveau numere. De la
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Diana TRANDAFIR unu, la „n” plus unu. Liceul Industrial Nr.19 nu purta numele celebrului pictor, niciunui domnitor, diplomat, om de ştiinţă, sau literat. Doar cifre. La un moment dat, cursurile se întrerupeau şi elevii erau trimişi în producţie. Undeva în oraş sau pe şantierele ţării. Pentru Sofia şi colegii săi, cele două săptămâni în producţie nu însemnau decât alte două săptămâni libere, în care totuşi plecai de acasă şi puteai umbla creanga pe drum. În marea hala de producţie, ei mai mult încurcau lumea. Găseau câte un strung părăsit. Îl înconjurau. Îl încălecau. Îl asediau. Spuneau bancuri. Toate glumele deocheate şi bancurile pe care le ştie sunt din perioada aceea. Stăteau adunaţi ciorchine. Alte categorii sociale nu aveau voie să formeze grupuri decât în zilele special destinate anumitor evenimente. Adolescenţilor, acest lucru le era permis. Se atingeau frecvent, fără jenă. Turma funcţiona. Dealtfel, dacă nu rămâneau grupaţi, s-ar fi împiedicat mai toţi acei muncitori de ei. Simţea în nări miros de ulei ars şi de şpan. Pe atunci Sofiei îi plăcea în mod deosebit huruitul lin al motoarelor. Ca nişte bondari graşi, toropiţi de căldură la sfârşitul unei primăveri întârziate. Poate ceva mai puternic… Voci bărbăteşti strigau tare, ca de la mare distanţă. Cel puţin aşa se auzeau, făcând hala aceea să vibreze, să pară imensă. Îşi pasau cuvintele ca pe nişte mingii de tenis, rotunde, galbene, aspre. Alteori ca pe nişte obiecte preţioase, gata oricând să cadă şi să se spargă. Astfel, deasupra lor, se ţesea o pânză nevăzută, ghicită. O pânză de voci, în care se putea legăna ea, Sofia. Muncitor prelucrător prin aşchiere, devenită de-a lor, aproape pe negândite, aşa. Mâinile ei mici, cu unghii delicate, s-au inflamat şi s-au înroşit. S-au murdărit de ulei ars şi negru, iar unghiile s-au rupt din carne. La început oboseala, apoi obişnuinţa, rutina. Într-o zi, una dintre vocile bărbăteşti a zis: Fătuca nu trebuie să mai muncească noaptea! Se pregăteşte pentru o facultate grea, doar vrea să intre la Teatru… De azi înainte, gata cu
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Diana TRANDAFIR schimbul de noapte! Ceilalţi l-au ascultat şi iau dat dreptate. Apoi i-au încropit Sofiei un culcuş într-un dulap de fier dezafectat. Un dulap mare, solid, plasat într-un colţ mai ferit. Destul de bun ca să încapă acolo culcată. Singurul dezavantaj era că se închidea numai pe dinafară, cu o bară transversală glisată pe două balamale speciale. Saltea, pernă, pătură, raftul de sus plin de hârtii si caiete. Uneori o uitau acolo cu orele. Veneau cei de la schimbul unu şi era eliberată spre dimineaţă. În hala plină de ulei, Sofia a început să-şi citească primele roluri în şoaptă… Nu a mai muncit nici ziua. Apoi nu a mai muncit deloc. Îşi aminteşte că în dulapul acela de fier a avut cel mai odihnitor somn, cel mai profund. Legănată de vocile acelor bărbaţi, păzită de ei. Un somn furat, subversiv, dulce, adânc. Un somn cum nu mai poate avea acum. În hală era atât de cald… Iar oamenii aceia din hală nu voiau nimic de la ea. Când silueta ei filiformă răsărea pe coridoarele ce se formau între maşinăriile mari, se priveau oarecum complice şi îşi zâmbeau, deşi uneori poate erau obosiţi sau cătrăniţi de-ale lor. Se înşela vigilenţa sistemului, asta conta! De altfel, Sofia simţea clar că nu ea era piesa fără de care angranajul s-ar fi blocat. Nici nu s-a blocat. Domnul Paraschiv a înfiinţat în vârtejul schimbărilor o mică firmă. O firmă de tranzacţii imobiliare, de altfel foarte profitabilă şi cu toate actele în regulă. Firma avea numele său inscripţionat cu litere negre pe un fond luminos. Sediul într-o clădire nouă, vad bun. Îi mergea mintea la afaceri, brici! Aşa se laudă nevastă-sa, acum. Dacă Sofia ar fi si ea nevasta cuiva, sigur ar lăuda calităţile aceluia. Apartament în cartierul Republicii? O adevărată comoară! Poţi lua la schimb garsonieră în orice zonă de lux şi rămâi şi cu o diferenţă frumuşică. Dacă schimbi o casă la curte pe apartament cu trei camere în Vadul Morii îţi mai trebuie ceva, pe lângă că te costă cam mult formele… Dar dacă mai ai - şi Paraschiv zice o sumă mare 73

Diana TRANDAFIR se rezolvă... Panduri cu Negoiu… Primăverii cu Răzmeriţei… Moldoviţa cu Progresul… Muzicanţi cu Maluri… Sofia surâde forţat. Se cam grăbeşte… În creierul bunului Paraschiv sunt sute si sute de sertăraşe, iar în fiecare sertăraş, sute de oferte de locuinţe. Toate organizate după grad de confort, după preţ, după oportunităţile de schimb, sau după cine ştie ce alte criterii. Ordine… Domus ubi bene, ar putea zice Sofia. Însă Paraschiv deschide gura înaintea ei. Nu mai rentează, duduie, centralele de cartier… Consum prea mare! Pierderi… Bâţâie din cap a pagubă… În zona de nord, blocurile noi sunt deja alimentate termic prin panouri solare. Chiar nu doriţi un schimb? Nu. Nu e interesată. Stau la taclale destul de rar. Sofia îl ascultă cu atenţie doar vara, când are mai mult timp la dispoziţie. Toamna trebuie să înoate prin zloată, iarna să înainteze precaut pe gheaţa lucie, să nu-i zboare paşii. Staţia de tramvai e la o distanţă apreciabilă. Dacă a vândut maşina, aşa îi trebuie, dar se şi săturase de condus atâta amar de vreme… Paraschiv pleacă spre cartierul Primăverii. Mai au doar câţiva metri de parcurs împreună. Vreţi să daţi timpul înapoi? Ridică din umerii colţuroşi. Nu înţelege aluzia. Apoi Paraschiv spune ceva cu totul lipsit de sens: Banana nu mai pocneşte la codiţă. Banana? Sofia rămâne interzisă. Aaaa… Banana… Sau nu? Vara le aduc numai pe cele crude. Iar când vrei să le rupi codiţa, nu pocneşte deloc. Îţi trebuie un cuţitaş sau un briceag. Şi scoate din buzunarul pantalonilor un briceag de tip vechi, sub formă de peştişor cu solzi argintii. Cele şapte piese componente se etalează în evantai. Prinde tramvaiul din mers. Da… E vară. În vagonul îmbâcsit, acoperit cu un praf nisipos, se simte miros acrişor de transpiraţie caldă. Doar câţiva călători, majoritatea vârstnici, pleacă spre piaţă, acum dimineaţa, mai pe răcoare. Cerul e atât de albastru, încât Sofiei i se face sete. Până la stabiliment are de parcurs exact 30 de minute. Timp drămuit. Timp să se gândească la Fabian, fiul ei… Timp 74

Diana TRANDAFIR pentru o proiecţie rapidă asupra zilei care urmează. De fapt, o zi ca oricare alta, ca multele zile derulate atât de monoton în ultima vreme. Timp pentru privirea în interior. O uşoară durere în capul pieptului… stomacul, de la cafea, evident. Are prostul obicei de a lua patru înghiţituri de cafea înainte de a ieşi repede pe uşă. Totuşi e cafeaua ei… pregătită de ea, acasă la ea. Unde nici nu mai ştie sigur dacă mai este „acasa”. Unde obiectele nu o mai cercetează prietenoase, ca altădată. Momentele ei bune vin numai pe ţeava de apă caldă. Îi place să stea scufundată în cadă, cu apa aproape de gură. Să simtă apa curată, clipocind complice, învăluindu-i corpul în fierbinţeala ei, învăluindu-i sufletul uşor, asemeni unui bandaj şi anesteziindu-l treptat. A ajuns. Străbate curtea interioară cu acelaşi pas săltat. Nu-i flutură pletele, pentru că nu adie deloc vântul. Intră pe uşa masivă din faţă, pe unde intră, de fapt, întreg personalul. Clădirea pare banală din exterior, o construcţie mare, solidă, de un alb imaculat, având toate ferestrele orientate spre sud. * Sofia alege din instinct numai baia cu faianţă albastră. E aceea pentru apţi. Intră în baie să-şi spele încă o dată, îndelung, faţa. Simţea nevoia să se mai răcorească după toată zăpuşeala de-afară. La stabiliment se face numai duş. E mult mai igienic, mai practic, mai eficient. Celor rămaşi provizoriu la pat li se face un duş rapid, după ce în prealabil sunt întinşi cu grijă pe o targă specială, cu găuri. Aşa este sistemul. Ei i se pare prea ca la cazarmă cu duşurile astea… Nu ar fi impresia de rudimentar, ci dimpotrivă, la stabiliment este totul atât de sclipitor, în primul rând curăţenia şi acel lux uşor ostentativ. Băile sunt dotate cu robineţi cu mânere din metal auriu. Steluţa firmei producătoare la vedere, plăci de faianţă şi gresie de calitate, cu ornamente fine, ieşite în relief, culori pastelate, asortate, de un bun gust desăvârşit. Priceperea asta pentru
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Diana TRANDAFIR obiecte frumoase nu a avut-o niciodată Sofia. Şi încă ceva, ceva de care nu au parte nici acum blocurile cenuşii. Scurgerile din încăperile de baie sunt impecabile, înclinaţia stas. Totul alunecă, totul curge, apa nu îmbrăţişează niciodată, curăţă şi atât. Gata, s-a mai înviorat! În acest loc, pe care ea îl numeşte în gând „stabiliment”, Sofia se simte perfect camuflată. Pe nimeni nu interesează adevărul. Oricum, ea ura dezordinea. La stabiliment, lucrurile sunt bine si frumos aranjate, multe rafturi, dosare, eficienţă, precizie, profesionalism. De când lucrează aici, chiar şi sus, la ea, la etajul al şaptelea, liniile s-au mai conturat. În mare, e adevărat, însă cumva de la sine. Totuşi, când perdelele flutură, lumina palpită şerpuit, indecis. Din fiecare rană iese câte o imagine, iar imaginea e tivită cu venele ei, despletite asemeni unor iţe de caier. Din cutia toracică alunecă spre înafară un tablou decolorat sau un peisaj palpitând slab în liniile lui şterse. Sofia are drept mărturie semnul de pe umărul stâng, muşcătura de şarpe. Întotdeauna se miră când oamenii se bagă aşa, de bunăvoie, în tot felul de chestii care nu îi privesc. De aceea i se pare cum din tocurile uşilor se revarsă scene shakespeariene. Mai mult sau mai puţin controlate… Ăsta e motivul pentru care în apartamentul său uşile stau închise mereu. Din spatele uşilor cu canaturi gri, Sofia se străduieşte din răsputeri să găsească tonul. Tonul potrivit, vocea care să-i şoptească cele mai bune cuvinte. Calde, nuanţate, uneori tunătoare, sau moi, ironice, persuasive… tandre mereu. Povestea spusă… Povestea e întotdeauna captivantă dacă e adevărată. Povestea este desăvârşită prin ea însăşi. Orice viaţă începe să devină frumoasă numai după ce a fost îndelung povestită. Nu ar vrea să moară chiar toţi, iar ea să fie trimisă acasă cu primul tramvai. Când mor, au parte de un tratament special. Salteaua de puf e schimbată cu o prelată groasă, din plastic. Se face imediat toaleta corporală sumară. Apoi, acoperiţi cu un
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Diana TRANDAFIR cearceaf mare, imaculat, sunt coborâţi la demisol. Acolo e sala de refrigerare. Tot la demisol se află piscina, un mic bazin destinat înotului si exerciţiilor acvatice. Se coboară cu liftul pentru inapţi. Mai mare decât debaraua ei. Încap în lift, pe lângă targa cu cel decedat, şi brancardierii. De când a sosit ea, nu au murit decât doi. Doi, în doi ani. Doi bărbaţi. Au fost înlocuiţi imediat cu alţii. Diferă doar numele. Sau sunt prea bine îngrijiţi, sau, după cum se spune, nu se moare niciodată prea uşor. Nimănui nu îi pare rău. E mereu ceva de aşteptat. Nu e vorba de sentimente personale… Sunt, oarecum, obişnuiţi. Cadrele medicale au fost recrutate de la cele mai bune spitale din oraş, iar câţiva chiar din ţară. Au fugit din cauză că nu aveau aparatură performantă şi, evident, pentru mai mulţi bani. Dar au multă experienţă. Nici bătrâneii nu se căinează între ei. Nici n-ar avea de ce. Nu se discută prea mult, aşa cum se întâmplă afară. E ceva natural, cuprins în grafic. Brancardierii, lucrătorii de la infirmerie şi însoţitorii sunt numiţi sub genericul, inventat de doctorul Damian Duma, de „tehnicieni”. Aşa sunt numiţi bărbaţii. Femeilor li s-a spus „asistente”. Bine că nu li s-a zis tuturor „tehnocraţi”. Doctorul Duma e directorul stabilimentului. Prim manager şi cercetător ştiinţific, coordonator de proiect. Când s-a angajat Sofia, era toamnă. Toamna din acel an a fost tare blândă. Aşa că Sofia adunase mult soare în păr. Din castaniu devenise aproape roşcat, ca de vulpe. Duma a poftit-o în biroul lui somptuos. Pentru un loc cu destinaţie de serviciu, Sofiei i s-a părut prea atent mobilat. A remarcat mobila stil, cu margini curbate, liniile sinuoase şi elegante. A remarcat şi privirea mult prea serioasă şi preocupată a acestui bărbat. El a parcurs cu atenţie CV-ul, apoi i-a pus obişnuita întrebare: Ce v-a determinat să alegeţi locul acesta? Sofia s-a făcut mai mică în fotoliul de piele maro. De acolo a răspuns indecis. A răspuns, totuşi. A vorbit cu glas aproape şoptit, dând destul de multe detalii. Duma 75

Diana TRANDAFIR ştia să asculte. A ascultat-o îndelung şi asta mai ales i-a plăcut Sofiei la el, încă de la început. De la contabile până la îngrijitoare, femeile sunt etichetate, cum s-a mai spus, drept „asistente”. În primele zile s-a produs ceva confuzie. S-au născut chiar mici orgolii printre adevăratele asistente medicale. Mai ales asistentele-şefe, Lia, Carmen şi Minodora, fierbeau. Ele sunt trei la număr, ea una singură. E normal ca toată lumea să intre în aceeaşi oală? De ce nu li se zice oare doctori la toţi, să terminăm odată povestea asta? Cum Dumnezeu să ne mai putem deosebi între noi? Şi uniformele astea caraghioase, un fel de salopete de salahori cu ziua… Cum i-ar sta şi lui oare într-o salopeţică verde-închis? Ce mi-ar plăcea să-l văd costumat, aşa, ca un mic marţian… La replica asta s-a râs. Şi câte şi mai câte. Ce? De ce? Cum? Când? Se ştie că lucrurilor care cad în rutină li se estompează treptat importanţa. Aşa că a fost depăşită şi perioada critică. Doctorul Duma e un fin psiholog. Metoda lui, infailibilă, e să nu discute cu nimeni nimic legat de planurile sale măreţe. Mizează doar pe amănunte. Un mic dictator, în felul său şi totuşi nu. Aceasta este metoda lui, verificată şi răsverificată. Încă de pe băncile facultăţii, reuşea să menţină în jurul lui o oarecare distanţă. „Mutulică”, aşa i se zicea. Misterului personal i s-a adăugat acel mister al puterii. Puterea de a sonda adâncimile sufletului omenesc, puterea dată de lumina cunoaşterii. Cunoaşterea celor mai noi tehnologii şi cuceriri ale ştiinţei medicale în domeniu. Ele sunt de acord că e atractiv ca bărbat, aşa sobru, taciturn, uşor încruntat. Cuta adâncă dintre sprâncene dă bine. Întotdeauna preocupat. Consultat pentru aproape orice, răspunde prompt, pentru că are soluţii şi pentru cele mai mici fleacuri: dacă în cazurile de vertij se foloseşte plosca din dotare sau WC-ul de serviciu din cameră; dacă cei cu placă au voie şniţel, sau e mai bună friptura la tavă? Ar fi de preferat să aerisim şi după amiaza, sau doar dimineaţa? 76

Diana TRANDAFIR Răspunde prompt. Instalaţia de aer condiţionat viciază aerul natural, însă e absolut necesară pe timp de vară. Din cauza căldurii le poate creşte tensiunea. S-a decretat mai bună friptura la tavă, ca fiind şi mai sănătoasă. Meniul îl concepe nutriţionista, o femeie blondă, tânără, subţire ca o viespe. Asupra modului de preparare a hranei, asistenta-şefă de la bucătărie îl chestionează des, foarte des. O face chiar înadins. Apoi, cu privirea ei plângăreaţă, o abordează pe Sofia şi îi povesteşte întreaga conversaţie, cu multe înflorituri, detaliat. Daaa, domnul doctor Duma a ales supa cu tăiţei, cu condiţia să îi prepare chiar ea. Tăiţei de casă, ca pe vremuri. Plescăie pofticios din buzele cărnoase. O cheamă Geta, iar Sofia o lasă să vorbească pentru că ştie că acest lucru îi face o deosebită plăcere. Între timp, Sofia vizualizează şi ea cuta dintre sprâncenele lui pe jumătate încărunţite, frumos conturate, ochelarii cu rame subţiri, mâinile fine. Nu-i dai nicio vârstă… Bătrânii au o încredere oarbă în el. Când îi aud pomenit numele, bâţâie aprobativ din cap. La cei cu tremurici permanent, această bâţâială pare o veşnică manifestare a recunoştinţei. Cam trei sferturi dintre ei au această afecţiune, totuşi se remarcă mai puţin bătrânele şi mai mult bătrâneii. Întreg personalul îl ascultă pe Duma ca pe un şef care a demonstrat clar, de mai multe ori, că are mână de fier. Mâna doctorului e delicată, cu degete lungi şi palide, acoperite cu câteva fire de păr. În special femeile, asistentele stabilimentului, îi poartă un soi de respect reţinut, amestecat cu o teamă nelămurită. Teama lor e convertită rapid în admiraţie. Jumătate dintre femei sunt îndrăgostite de el, cealaltă jumătate, sau îl consideră ciudat, sau sunt ele prea în vârstă pentru a se mai putea îndrăgosti. Poţi fi prea în vârstă pentru iubire? Se spune că dragostea nu are vârstă. De aceea, poate, îl iubesc toţi bătrânii. Femeile acestea iubitoare din jurul său au
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Diana TRANDAFIR căutat tot felul de date biografice în dosare, au presupus şi una şi alta. Au bârfit, deşi aici nu prea se obişnuieşte. Nu s-a găsit niciun reper, nu s-a legat nimic. E greu să tot fantazezi, fără niciun suport, cât de cât concret. N-au descoperit decât adresa de domiciliu şi că ar avea fix cincizeci şi unu de ani. Şi, bineînţeles, foarte multe specializări, masterate, doctorate, multe lucrări ştiinţifice. Toate legate de gerontologie şi psihologie. Pe cercetaşe nu le-au interesat acestea, erau ştiute deja. Ele cunosc foarte bine politica stabilimentului. Şi Sofia o cunoaşte. Oare tu nu te simţi niciodată ameninţat? De ce mă laşi să alunec singură pe lângă pereţi, să mimez în fiecare zi că nici nu te-aş vedea? Ochelarii cu rame subţiri înlesnesc trecerea. Nu mai sunt chiar la modă, însă fac ca totul să pară mult mai uşor. Ochii tăi sunt ca strada. La fel ca şi strada mea, atunci când nu trece nimeni. Dacă agitaţia se înteţeşte aici, mă retrag la mijlocul străzii, în locul acela mai îngust. Caut din privire portiţa, poarta cea mică de la gradină, aceea vopsită în galben. E o portiţă scundă, din lemn, aplecată pe-o parte, îmbrăcată de sus până jos în mâna-Maicii-Domnului. Cât e de parfumată floarea asta delicată, împletită cu iederă. Iar iedera e de un verde lucios, mângâietor. Ai să vezi tu ce frumos este dincolo… Oare nu putem vorbi şi noi liniştiţi, în şoaptă, ca oamenii? În biroul tău miroase întotdeauna plăcut, e un iz suav, ceva amestecat, o combinaţie de tei şi vanilie. Plin de poezie, teiul, iar aroma de vanilie îmi gâdilă nările şi mă face să râd. Câinii care imitau clovneriile mele mă înveseleau pe vremuri la fel de tare. Aproape la fel, însă în cu totul alt fel. Aştept ziua în care vom putea totuşi vorbi… În margarina dietetică, îmbogăţită în micile voastre laboratoare de nutriţie cu vestitul Omega 3, am regăsit o parte din responsabilităţile tale, dar şi o parte din întrebările mele fără răspuns. Doar o mică parte, cea esenţială. Nu ştiu cum se face, de scapă mereu de sub lama cuţitului. Şi doar
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Diana TRANDAFIR am nivelat bine totul… Acum e drept, drept ca-n palmă. Ca şi când mâinile tale ar încăpea în mâinile mele, sub apăsarea lamei ţâşneşte o sudoare rece, ce se scurge lent pe lângă tine şi apoi mă ocoleşte. Aş vrea să mă tot rotesc, să mă tot rotesc, să gravitez aşa, nu mult, doar în jurul tău, ca un mic satelit. Ca acele personaje secundare ce se învârt în jurul personajului principal. Să mă mut o vreme de pe un picior pe celălalt, apoi să reîncep să merg deodată cu tine, cătinel, cătinel… Cum totul se desfăşoară aici ca şi uns, Sofia crede că a nimerit destul de bine. Pentru ea, oricum, e o perioadă relativ calmă, o scurtă perioadă de împăcare şi de muncă susţinută. Toţi cei din jur muncesc mult, susţinut, iar munca e motivată mai ales din punct de vedere material. Motivantă, s-ar spune. Se dau lunar sporuri şi există tot felul de beneficii suplimentare pentru acea parte de experiment, pentru aşa-zisul proiect. Bătrânii care încă nu au împlinit 88 de ani, nu sunt primiţi. Cel mai în vârstă are 101 ani. Ei s-au prezentat aici de bunăvoie, nu i-a obligat familia, nimeni altcineva. Liber consimţământ. Ei se consideră ca într-un azil, deşi e un adevărat centru de cercetare, un fel de laborator experimental în domeniul gerontologiei… Totuşi de către ei e perceput ca un azil de lux. Au înţeles că e vorba în mod special de ştiinţă, de activităţi de cercetare, dar mai ales că totul este în avantajul lor. Vor să trăiască bine şi mult. O bătrână i-a spus în şoaptă Sofiei că acasă, fiică-sa a vrut să o otrăvească. În timp ce vorbea, negul proeminent de pe frunte a vibrat ca o mică antenă telescopică. Bătrâna e corpolentă, are gura lăbărţată şi se observă de la o poştă că nu i-ar plăcea să fie contrazisă. Alţi doi bătrâni îşi povesteau că în familie, acasă, nu au fost deloc bine hrăniţi. Primul are trupul firav şi mâinile subţiri, al doilea e scund si oarecum dolofan, astfel încât cureaua de la pantaloni seamănă cu un cerc mare de la un butoi. Pe cine să crezi? Şi cel de la camera 18 se declara deunăzi nemulţumit de medicul 77

Diana TRANDAFIR său de acasă, care i-ar fi administrat timp de opt ani un tratament total greşit, fără nicio legătură cu suferinţa sa. Fabulaţii… Adevărul e că aici rafturile se curbează sub greutatea cutiilor şi flacoanelor cu medicamente. Toate sunt din ultima generaţie, aparatura la fel… Parcă şi Sofiei i-ar plăcea să fie un pic suferindă, sau cel puţin băgată în seamă, deşi bănuieşte că o vodka slabă cu limé ar putea să-i descreţească mult mai uşor fruntea. Se aşează aşa, în fund, pe podea, şi dintr-o dată simte că ar dori ca totul în jur să devină din ce în ce mai înverşunat… Nu s-a îmbătat niciodată pe vremuri, la chefurile acelea ieftine, cu colegi de serviciu. Acum îşi doreşte însă să vadă chiar lângă ea o baltă de vomă, care să nu fie însă a ei. Ar vrea să-l vadă pe Fabi acolo, la chefurile lor grozave, despre care mormăie la telefon câte ceva uneori. Vrea să zărească figurile ceţoase, dubioase, străine, care spun fraze lungi, năclăite cu câte un „OK” cântat cu accent. Un OK nătâng, languros, pe care nu îşi închipuie cum l-ar pronunţa Fabi. Fabian al ei nu a fost niciodată nătâng. Languros nici atât, nu şi-a permis. Sângele pierdut nu-l mai recuperezi… Iar ea nu e prima şi nici ultima care soarbe din sângele prizonierilor închişi în celula inimii. Dacă nu l-ar bea ea, ar înfunda imediat canalizarea. Da, da, canalizările se înfundă treptat, dar de desfundat se desfundă numai în forţă. Dintr-o dată. Vâjjjjj… Şi gata… Probabil acum i-ar fi de folos ceva tare, nişte sodă caustică, însufleţire, elan, sau dracu mai ştie ce. Dragoste? Nu, nu dragoste. Asta e periculoasă. Are desenată pe cutia de ambalaj o tigvă goală de mort. Şi ea tot nu se poate organiza o dată ca lumea… O să mai încerce. Nu, nu, medicamente de-ale bătrânilor, nu vrea sub nicio formă să ia. E bine, deocamdată, e bine aşa. Întrucât sunt câteva condiţii de îndeplinit, selecţia s-a făcut aproape de la sine. Integral sau parţial deplasabili, fără demenţă senilă. Se acceptă amnezii sau uşoare depresii, 78

Diana TRANDAFIR pentru că se pot trata cu eficienţă aici. Totuşi ar fi de de preferat fără pareze, să se poată hrăni singuri, măcar cu una din mâini şi să poata sta în şezut. Incontinenţă urinară? Prostată? Nu ar fi nici o problemă. Se poartă scutec absorbant, se poartă proteză performantă, se poartă baston, cârjă sau cadru. În cazuri izolate, pentru puţin timp, deplasarea se va face în cărucior. Se acceptă cifoza, lordoza, reumatismul, guta, Parkinsonul, bila leneşă, gastrita, megacolonul, constipaţia, colita, pancreatita în stadiu incipient, chiar şi unele boli de ficat. Mai mult decât atât, se ştie că totul e ţinut sub control şi ca atare şeful a hotărât ca aici toată lumea să poarte uniformă. Face parte din mult trâmbiţatul proiect, iar bătrânii nu ar trebui derutaţi cu nimic. Şi cum cel mai la îndemană se află întotdeauna mesajul culorilor, se face uz de ele cu toată încrederea, pe toate palierele, în toate departamentele. Uniformele sunt un fel de salopete, unele din materiale fluide, uşoare, altele din doc rezistent la uzură. Foştii instalatori, cei care încalecă ţevile, poartă cenuşiu. Electricienii, roşu. Şi mai sunt şi alte corespondenţe. Simbolice, bineînţeles. Cei de la demisol sunt în alb. Bucătaresele şi ajutoarele lor sunt drapate în galben. Personalul medical, verde-turcoaz. Persoanele de la birouri sunt cafenii. Angajaţii de la atelierele de creaţie sunt echipaţi în mov, doar se ştie că movul stimulează încrederea în sine şi creativitatea. Psihologul instituţiei le-a ales, consultânduse cu doctorul Damian Duma. Psihologul instituţiei e o doctoriţă renumită, Amalia Ştefescu, o femeie fără vârstă, care stă aplecată de ceafă, aidoma cailor, astfel încât privirea ei pare veşnic aţintită în pământ. Când ridică ochii spre cel de dinaintea sa, pupilele i se încrucişează în mod aproape duios. După îndelungi analize, cei doi au stabilit pentru fiecare segment câte o culoare. Sofia este singura rămasă fără uniformă. Uneori se simte aiurea, de aceea
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Diana TRANDAFIR alege să se îmbrace şters, în bluze şi blugi, sau în tricouri şi blugi. Numai sub pieptarul de tricot moale, poate să fie ea însăşi, pentru că acolo îşi poartă stigmatul. De la brâu în jos, nu mai ştie precis cine este, nici cine a fost. Are o întreagă colecţie de piese lipsă şi o colecţie completă de bluginşi comozi, de diverse texturi, de pe vremea drumurilor pe care le făcea la volan. Doar a fost comisvoiajor. Nu mai există în nomenclatorul meseriilor denumirea asta, acum i se spune „agent de vânzări”, sau cam aşa ceva. Tot un drac. În fişa postului scrie: Femeie. 48 de ani. Posesor de carnet auto. Prelucrător prin aşchiere. Liberprofesionist. Şcoala Populară de Artă. Cursuri de contabilitate şi de prim-ajutor. Nici ceea ce face aici nu poartă un nume prea clar. Deşi doctorul Duma i-a adăugat pe lângă „responsabil cu corespondenţa” şi „specialist în activităţi cultural-recreative”, nimeni nu-i spune în vreun fel. Doar pe nume, Sofia. Bine că e un nume scurt. Numai Duma i se adresează cu „doamna Sofia”... Doamna Sofia, la ce v-aţi gândit pentru joia viitoare? Aţi ales ceva nou? Nu uitaţi despre ceea ce am vorbit alaltăieri. Spiriduşii mai trebuie să şi ţopăie, nu? Da, da. Adaptăm în curând sonorizarea, iar cu cortina pentru culise să ştiţi că deja s-a aranjat. La normare, a doua specializare a picat bine. Patru plus patru ore, fac opt. Pauzele de masă şi odihnă încă două, aproape perfect. Opt-optsprezece. Nimeni nu se plânge aici. Ajută mult şi faptul că totul e clar stabilit. Când ştii bine ce ai de făcut, e mai puţin probabil să greşeşti. Greşelile aduc după ele numai frustrări. Sofia nu a învăţat din greşelile proprii. Niciodată. A învăţat din cărţi, din piese de teatru şi din ce i-au mai spus oamenii. În mare parte, ceea ce a auzit de la oameni s-a adeverit. Pe vremuri, acolo, în hală, sau ca şofer de cursă lungă, ea se simţea mult prea tânăra să ţină seama de sfaturi. Dar a început cu timpul să asculte, a încercat să înţeleagă tot mai mult din
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Diana TRANDAFIR experienţele altora. Toate poveştile au curs în şuvoi, amestecate. Ale lor şi ale sale… Acum a căpătat răbdarea necesară să asculte, însă nu mai e timp, timpul său e ocupat cu gânduri, cu amintiri. Mărunţişuri fără vreun sens, ca un dulăpior spânzurat în perete, plin cu bibelouri de porţelan ieftin, câteva dintre ele ciobite mai de demult… Sofia îşi analizează percepţiile şi trăirile, de undeva de sus, din afară. Se vede mereu pe sine foarte tânără, apoi cu Fabian, mai apoi părăsită, în căutarea acelui ”ceva” care să o mulţumească. Chiar dacă acel ceva întârzie să apară, ea s-a împăcat oarecum cu situaţia. E unul dintre prerogativele maturităţii, să cauţi, uneori să găseşti, alteori nu, îşi spune. Această maturitate a găsit-o parţial pregătită. Singură, orgolioasă. Nesigură? Numai puţin. Nu are ea menirea să îndrepte toate câte sunt strâmbe pe pământul acesta. A căutat liniştea şi a găsit-o într-un fel chiar aici. Îşi dă seama că statutul său e unul special, se simte uneori de parcă nici nu ar fi angajata stabilimentului. Ea se supune regulilor şi atât. Asta îi prieşte. Sofiei îi face bine toată această rutină. Una dintre regulile ciudate ale stabilimentului proclamă că toţi cei aflaţi în sistem ar trebui să afişeze o expresie senină pe chip şi să încerce să zâmbească mereu. La început Sofiei i s-a părut greu, întrucâtva enervant. Cu timpul însă, a început să se mai destindă. Treptat, masca de suprafaţă a coborât puţin şi în interior. Mai ales când îi întâlneşte pe bătrani, indicaţia precisă e să le zâmbească şi să le pronunţe clar numele mic. Au nume scurte, de alint. Dublu scop: eficienţă, economie, plus impactul afectiv, nu-ţi ia nici mult timp şi le şi induci imediat iluza apropierii aşa-zis afective. Trebuie doar să spui clar Ana, Eli, Gina, Cici, Mia, Mimi, Mari , Nora, Ştefi, Rodi,Tia, Vivi şi apoi Geo, Nichi, Leo, Gigi, Nicu, Nelu, Nae, Romi, Vasi, Biţă, Costi, Dumi, foarte clar… şi zâmbetul stas îţi apare pe buze. va urma 79

poezie

Victor STEROM

Victor STEROM
SUNETELE ADORM de unde privesc timpul se face alb sunetele adorm în vârful degetelor cum ferestrele turnului pe aripi de vrăbii cum porumbeii cu penajul lor în Fugile lui Bach de la Worterburg NELINIŞTEA FRAGEDĂ am văzut sau n-am văzut ţipătul plin de sânge în privirea iepurelui ori numai imaginea vraişte înnebunindu-mi farurile înspre neant am văzut sau n-am văzut uşurinţa ridicării la cer a foşnetului vremii poate am visat neliniştea fragedă în plânsu-mi îngropată

TREMURATE GÂNDURI în goana gândului spre niciunde nicio stare nu cuprinde zarea înainte şi înapoi fuga în sine e o înălţare spre Tine Doamne doar clipele rămân singure să mai susţină echilibrul măcinat şi el de singurătate PRAGUL PRIMULUI PAS coborâsem treptele sau eram în pragul primului pas nu-mi aduc aminte de toate câte au fost trec mai departe urc ori cobor nu mai are importanţă ce pot înţelege este locul ştiut numai de mine acolo sus în casa cerului nu-l mută nimeni un deget mai încolo

80

Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

semnal

Emilian MARCU

Emilian MARCU - Vitrina cărţilor
„Predoslovie la... Cronica unei cărţi, demult anunţate, dar... abia acuma publicate: Vitrina cărţilor (un deceniu de singurătate... în bibliotecă).
Mi-am propus ca aici, în aceste pagini, să fac vorbire despre ceea ce au scris, în aceşti ani, o parte din scriitori, să pot descoperi pacea cărţilor, chiar dacă este singurul nostru adversar, aşa cum scria Antoine de Saint Exupery. S-au adunat, cu greu, în această carte, pe parcursul a zece ani de viaţă şi de trudă, publicate în „Convorbiri literare”, peste 1000 de semne despre cărţile confraţilor, apărute în timp. Din anumite motive, independente de voinţa mea, nu toate comentariile apărute în revista „Convorbiri literare", în această perioadă, şi-au găsit locul aici. S-a întâmplat aceasta, în primul rând, din cauza numărului imens de comentarii, dar, mai ales, a unor deficienţe de natură tehnică. Părerile, unele de bine, altele de rău (de foarte puţine ori), din partea autorilor, nemulţumiri, cel mai adesea (şi asta nu-i rău deloc), pentru numărul de peniţe sau pentru ordinea în care au fost paginate semnele mele în revistă, constituie, de fapt, sarea şi piperul trudei, prin timp, la... rafturile cu cărţi, pe care le-am parcurs şi pe care le-am împeniţat. După cum cred că s-a văzut, cu siguranţă, prin ceea ce am scris, fiecare carte comentată, cu mai multă sau mai puţină inspiraţie, a mai câştigat un cititor. Nu am socotit câte pagini am citit în această perioadă de zece ani, bătuţi pe muchie, de când public însemnările de scriitor/ cititor în revista atât de prestigioasă „Convorbiri literare”, cum nu am socotit nici numărul duşmanilor pe care mi i-am făcut prin peniţele buclucaşe, dar sunt bucuros că am câştigat, din acest uriaş demers, măcar doi-trei prieteni adevăraţi. Din cele peste 1000 de cărţi comentate, să te alegi cu 3-4 prieteni, iată, cu adevărat, o recoltă bogată! [...]” Emilian MARCU
81

Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

note de lectură

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN Rafila Maniu şi «Hoţii de lacrimi» ce-i «inundă versul»
„Din resturi de timp înflori-voi eşarfă,, Pentru umerii palizi ai sufletului meu” (Resturi de timp) poetei de la călătoria pe „meridianul inimii” (P. Celan), este „Aceeaşi, aceiaşi”, uşor încrustat pe pânza memoriei. Şi chiar dacă pe undeva, benefic, ne învăluie cu iz de clasic, poeta posedă capacitatea sa lirică, sentimente şi emoţii ce se decantează într-o formulă inedit metaforizată. Şi nu cutez a sparge, prin fragmentare, magia poemului: „Pe-acelaşi drum-de toamnă neumblată / Se-ntorc la mine păsări rătăcite…/ Aceeaşi lungă aşteptare-n poartă, / Aceleaşi vise încă netrăite… Aceiaşi nori de pulbere stelară / le seacă-gândului şi vrerii-sensul / Când furişaţi pe-aceeaşi ulicioară, / Hoţii de lacrimi îmi inundă versul”. Atenţie, însă, la soluţia adoptată, cu rostul de-a nu-şi pierde comoara expresivă: „Dar verbul am să-l cern prin alte site, / Fiindcă-alte echinocţii vin de-acum / Şi-aceleaşi păsări, cândva rătăcite, / Se-ntorc la mine pe acelaşi drum”. Povara viselor spulberate, obsesia reveriilor de pe „corzile timpului”, nostalgiile estompate de hotărâtorul gest al descoperirii unor drumuri inedite, cât şi reîntâlnirile cu sine însuşi, sunt tot atâtea acumulări şi rafinări metaforice, de care Poetul nu se desparte niciodată, deoarece, în motivaţia lui Enzensberger, „Poetul este cel care nu iese niciodată la pensie!” Dar să dăm curs periplului nostru poetic. Structural, cartea grupează sub o
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

N

u cunosc poeziile pe care le-o mai fi scris Rafila Maniu, de la apariţia ultimului său volum, ce-mi provenise demult (pierdut şi regăsit), „Hoţii de lacrimi”, oblăduit de „Argumentul” cunoscutului poet Ion Mărgineanu şi „Prefaţa” Dianei Câmpan. Mă urmăreşte însă convingerea că Firuţa, cum o alintam noi, colegii de altădată, şi-a îmbogăţit „sertarul unui imaginar elegant şi delicat”, în expresia prefaţatoarei, şi cu un florilegiu poetic, dacă nu cumva inedit în totalitatea lui, totuşi, încărcat de fiori, de emoţii lirice, de transcendental. Fiindcă e imposibil ca „femeia aceasta mereu tăcută… ca aşteptarea floriisoarelui”, cum elegant o gratulează argumentalistul, desigur, nu are dreptul să se retragă în cochilia tăcerii! De ce ? Voi încerca să-mi motivez aserţiunea şi prin lectura şi comentariul volumului amintit, văzut de către poet drept „o ispravă pe care… nici chiar eu nu credeam că voi mai ajunge s-o fac”, aşa cum, colegial, mi se destăinuise la trimiterea volumului de faţă. Şi, Doamne, câte furtuni s-au mai trecut de atunci peste lume! Strălucitorul poem ce m-a încântat de la întâia privire, zidindu-mi convingerea în neclintita abatere a
82

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

„mască aforistică”, i-aş zice, mai multe categorii tematice, oferite sub ţinuta inteligentă a unor formule, aparţinătoare unor personalităţi din varii domenii: scriitori, moralişti, filozofi, istorici etc. Ele dau o coloratură în plus jocului poetic, fapt atât de solemn, de tensionat şi în varii formule poetice exprimat. Desigur, interferenţele de ordin tematic, dacă am insista pe acest aspect de ordin formal, sunt inevitabile; poetul nefiind, la modul de „ordonare” exagerat, robul unui asemenea procedeu. Nici chiar conţinutul aforismelor nu sunt în totalitatea lor supuse unei anume idei. Atâta doar, că „spusele” aforistice se calează pe o idee apropiată, dacă nu în totalitatea lor comună. Primul grupaj, se deschide cu poezia „Ce pot cuvintele”, fiind astfel centrat pe ideea exprimării, forţei cuvântului, armă a cărui mânuire poate să exploreze, centrat, atât beneficul, cât şi maleficul, în diverse ipostaze, din care marcăm: „Să înalţe – ori să coboare pe om – în orice limbă. / Să zboare. Să ceară. Să ierte. Să creeze. / Să cânte. Să ofere. Să lupte. Să zidească - / libere, înţelepte, tenace, curajoase”. Dar să extragem şi reversul forţei lor, respectiv maleficul, distructivul: „Să plângă – ori să se bucure – când tâlcul li se schimbă”. Şir de verbe în forme conjunctivale, se rostogolesc într-un imaginativ personificat în expresiv poetic, cu o mare forţă imagistică, argumentându-se astfel proverbul popular: „Cuvintele lovesc precum săbiile!”: „Să ardă. Să gudure. Să surpe. Să vâneze. / S-alunge. Să fure. Să muşte. Să strivească”, primind astfel ipostaze morale diverse: „perfide, trufaşe, zălude, lunecoase”. În plan macrocosmic, de
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

asemenea, forţa cuvintelor este nemăsurată: „Să-ngemăneze clipe, hotare şi destine / Să ţină-n palme Terra, galaxiile toate,/ Să urce omenirea c-o treaptă spre mai bine”. Versul cu valoare sintetizatoare, ce închide spectacolul poetic, primeşte valoare emblematică: „CUVÂNTUL – şi-a da viaţă, şi a ucide – POATE.” Traducerea poeziei, precum toate din acest grupaj, în patru din limbile de circulaţie europeană, oferă un plus de patent identitar, aş spune. Grupajul următor se emblemează cu aforisme din Constantin Noica, Kahlil Gibran şi Oscar Wilde, îndepărtându-se de mesajul absolut programatic, din prima secvenţă, orientându-ne înspre cel al trăirilor de suflet, al umanului, credem. Astfel, pe lângă poezia „Aceeaşi, Aceiaşi”, avută deja în atenţie, alte câteva ne atrag atenţia prin vibranta lor expresie lirică decantată poetic. În poezia „Fluviul”, „pe harta timpului”, proiecţie în nedefinit temporal, poeta se ipostaziază într-un fluviu „cu nume de cântec”. În imagini memorabile, poeta grupează, ca reflexe în oglinda ochilor săi, trăind în stare de peregrin, o lume compusă din „munţii mei,/ pădurile şi câmpiile mele”, cărora li se adaugă „în ritm de legendă”, „rânduri de oraşe”, „parada porturilor / de ieri şi de azi”. Asemeni, giganticul tablou, completând în fapt chipul ţării, mai cuprinde: „Paloare pe faţa lanurilor”, rotunjind „albumul meu cu amintiri”. Pe o trenă fulgurantă, abil ţesută, poeta îşi proiectează, corolar, propriile stări, învăluite în zbucium, regret şi necuprinsă stare dubitativă: „Meandre şovăitoare / tainiţe în vârtejuri, / cascade şi ecluze / aţin calea somnului meu / şi îmi tulbură visele” . Dar nici desprinderea nu-i mai puţin dramatică: „Culc lunca / de braţele
83

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

deltei mele, / cu un sărut / de bun rămas…” gesturi cărora le urmează şir dubitativ de trăire lirică: „Oare / pentru mine / acasă este / primul scâncet / al IZVORULUI / sau / MAREA / care mă va dezrobi / poverii de mâl?” În „Resturi de timp”, frământata stare de nelinişte, dă naştere unor cutezanţe extreme: „le-am croit haine noi / nencăpute-n tipare, zeilor din Olimp…” Dar dincolo de aceste dăruiri extreme, rămâne îndoiala dureroasă: „Din resturi de timp mai putea-voi, la harpă / Să compun şi să-mi cânt nerostirea mereu?” Din grupajul cu tentă moralistă, reprezentat de aforisme preluate din Teofil Părăian, L. N. Tolsoi şi Paulo Coehlo desprindem poezia „Despărţire”, care, deşi se ţese pe tipare comune, trăirea-n tristeţe şi lacrimă sunt vibrant semnificate. Astfel, sufletul poetei este despicat de neputinţa destăinuirilor sincere, întru evitarea celor pietrificate durere: „A câta oară / Îmi mint speranţele că n-o să doară? / Din noi, IUBITE, ce a mai rămas?” Starea de sahară este semnificată prin veştejirea „florii din fereastă”, „care-am îngrijit-o amândoi”. Şi ca urmare, de aici criza, neputinţa, golul: „Duminicilor tinere din noi / Ce-am să le spun la despărţirea noastră?” Degringolada, de-acum, este totală, implicând întregul univers al vieţuirii celor doi: De-acum mărgăritarelor din ploi / Zorilor limpezi, verii, lunii pline,/ Pereţilor-de-or întreba de tine / Ce-am să le spun, IUBITE, despre NOI?” Iar această mereu îmbinare a particularului, cu implicarea generalului, exprimat prin persoana întâi plural „noi” amplifică fiorul poetic, prin diadema expresivă pe care poeta i-o atârnă pe umeri!
84

Desigur că-n bagajul poetic al Rafilei Maniu se poate depista şi pulbere de zgură expresivă, dar ne reţinem, conştienţi de existenţa gradului de imperfecţiune în orice act poetic şi nu numai. Apoi dialogul etern prezent, atât în poezia de esenţă feminină cât şi în cea masculină, cu pledoarii pentru esenţializarea sentimentului etern motiv al poeziei-iubirea în nelimitate game poetice exprimată, să reţinem, este un corolar de mare frumuseţe, cuprins în poezia Rafilei, dar insuficient subliniată în cronica de faţă. Apoi, poeta care a depus o îndelungată activitate didactică, aureolată de o dragoste aurită faţă de sufletul-copil, şi-a rezervat un întreg bagaj antologic poeziei ţesută pe asemenea game de viaţă. Cu o inimă tânără, cu un val de prietenie greu de cuprins, poeta noastră se doreşte, mereu şi mereu trăitoare în puritatea cântecului stelar, de unde şi invocaţia adresată inimii sale: „Cu tine, inimă, mă-mpac; / Nu-i loc prin ani, de amăgire / Dă-mi doar al lacrimilor leac / Şi fi-mi doar leagăn de iubire!” Nu lipsesc nici „cădelniţările” cu iz religios, şi crize, şi litanii în stil arghezian şi voiculescian. Apoi, solemnitatea declarativă din poemele cu iz patriotic, aşa cum stă bine bardului de stirpe transilvană, adaugă la rândul ei o doză de solemnitate. Cu regretul de a nu putea cuprinde, în toată amploarea lor, vocile volumului de faţă, ne despărţim convinşi că nu puţini vor fi cei care, şi-n continuare, vor zăbovi pe filele acestui volum, încărcânduse, sufleteşte, cu vibraţiile de excepţie ale autoarei, sedusă de magia cuvântului-rugă peste timp şi anotimp, totodată!
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

note de lectură

Ion OCHINCIUC

Ion OCHINCIUC
Cu aripi & fără aripi
- Însemnări de prozator pe marginea volumului APTER, de Serghie Bucur putere staţionam cu privirea pe fiecare stand al puzderiei de edituri care au răsărit după Decembrie’89 ca ciupercile după ploaie. „Se scrie mult, îmi ziceam, şi se publică şi mai mult!” Nu am nici o îndoială că Herr Doktor Zeit („Domnul doctor Timp”) va selecta cu grijă ceea ce va socoti de cuviinţă să rămână peste ani. Iar Serghie Bucur năzuia să se lase prins şi el în valţul incomensurabil al acestei mori care macină tonă după tonă de hârtie tipărită, cu iz proaspăt de cerneală tipografică. Nu-l ştiam şi romancier! Îl cunoscusem întâi ca grafician şi muzician. În toamna anului 2011, când am fost primit cu braţele deschise de Cercul de cărturari al Casei Municipale de Cultură „Geo Bogza” din Câmpina, lansându-mi aici romanul SECRETE ÎN ALB ŞI NEGRU, Serghie Bucur m-a condus prin faţa imaginilor sale prinse în vârful peniţei în periplurile lui prin ispititoarea Spanie. „Artist adevărat!”, mi-am zis atunci; „Grafician de primă mână!”. În 2013 aveam să-l solicit şi eu cu succes pentru „Anexa cu Prieteni” – suita de caricaturi care îmi încheie al doilea volum de amintiri „Viaţa ca anecdotă”. Tot cu prilejul mai sus amintitei lansări de carte, cel care anima atmosfera, la pian, cu muzică veselă, de cafe-concertchantan era acelaşi Serghie Bucur. Interpretări fără cusur! Ideal pentru o asemenea manifestare literară. Că-i un muzician în toată puterea cuvântului, aveam să aflu din cronicile lui muzicale, publicate de „Informaţia Prahovei” şi de „Revista Nouă”, în 2012, şi în revista de cultură muzicală a Filarmonicii din Piteşti, EUPHONIA. „Garda lui 85

E

ra spre sfârşitul primăverii din acest an 2013 după Christos. În Bucureşti se anunţa o lună Mai deosebit de încinsă. Mai ales a doua parte a lui Florar. În ultima duminică urma să stau la taifas cu Gheorghe Verman în spaţiul popularei sale emisiuni de la Radio, căreia el i-a zis „Iarba verde de acasă”, iar trei zile mai târziu să-mi lansez la cunoscuta librărie bucureşteană „Mihail Sadoveanu”, cel de-al doilea volum de amintiri „Viaţa ca anecdotă”. Emoţii cât cuprinde. Iar prin ferestrele largi ale apartamentului din şoseaua Nicolae Titulescu, fireşte, tot din Capitală, unde mi se scurge crugul anilor ce aproape nu-i mai număr, pătrunde câte un val de aer greu, încins la peste 30 de grade Celsius. Ca după o asemenea zi, suportată cu fiecare an tot mai greu, seara, când de bine de rău se putea respira mai în voie, m-am trezit cu telefonul mobil sunând strident. Am apăsat pe tastă şiam luat micul aparat la ureche. O voce bine cunoscută, cea a lui Serghie Bucur din Floreştii de Prahova. Sigur pe sine (n-am nici o îndoială că era şi mândru de isprava sa) îmi dădea o veste deosebită: Sâmbătă, întâi Iunie a. c. urma să aibă loc lansarea romanului istoric APTER, la Târgul de Carte „BookFest”, ce-şi deschide porţile, anual, în această perioadă, în pavilioanele binecunoscutei „Expoziţii” de la Şosea. Atât pavilionul central, cu imensa cupolă, cât şi cele laterale, sunt adevărate „săli ale paşilor pierduţi”. Când eram mai în

Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Ion OCHINCIUC personală”, Nea Sandu Chivu mi-a şoptit că a fost şi un acordeonist pe scenele manifestărilor culturale de pe plaiurile prahovene. Şi nu ştiu ce mă face să cred că-n intimitatea sa îşi încearcă pana şi pe câte un portativ. E un pasionat al Muzicii. Deseori, când îl sun joia la telefonul casei lui din Floreşti, amabila sa consoartă îmi răspunde: - Îmi pare rău, domnule Ochinciuc, dar nu-i acasă! E la Ploieşti, la concertul Filarmonicii! Pe de altă parte, artistului plastic Serghie Bucur nu-i scapă nici expoziţiile confraţilor săi în mânuirea penelului. Cronicile lui de specialitate nu lipsesc din aceleaşi Informaţia Prahovei şi Revista Nouă. Cineva cu asemenea dotări, îmi ziceam, nu poate rezista şi tentaţiei de a-şi încerca pana în poezie. Iar Serghie Bucur a făcut-o şi pe-asta. Şi mai rămăsese proza. Iar cărturarul prahovean îmi destăinuia, în acea seară de Mai, la telefon, că Editura MINERVA din Bucureşti îi publicase un roman. Într-un dialog cu regretata jurnalistă Carmen Negreu, Serghie Bucur dezvăluia acesteia că avea la activ şi un volum de proză scurtă! Dar iată-l romancier. - Cum se numeşte cartea?, am fost curios să aflu. - APTER !, mi-a răspuns el scurt. Aşadar, „FĂRĂ ARIPI”! De obicei, în îndelunga mea carieră de mânuitor al condeiului m-am ferit să dau titluri livreşti. Cititorul obişnuit nu-şi opreşte privirea la ceva care-i solicită o anume descifrare. Odată am căzut şi eu în această capcană. Dintre piesele mele de teatru, una – intitulată atunci XIPEHUZA – o ţară fantezistă imaginată de H. G. Wels - , pentru că unora pur şi simplu le strâmba nasul, a fost salvată de o jună redactoriţă din TVR. Simplu: - Despre ce e vorba în piesa asta a dumneavoastră? - Despre un vis destrămat!, i-am răspuns eu spontan. - Păi la o piesă de teatru care ar avea acest titlu – UN VIS DESTRĂMAT, m-aş duce s-o văd! 86

Ion OCHINCIUC Şi astfel m-am lecuit de titluri încifrate! Serghie Bucur a comis „greşeala” mea, intitulând romanul său APTER. „Nu-i nimic!”, mi-am zis, „Oricum am să-l citesc şi să şi scriu despre el !” – ceea ce se şi vede. Un raft al bibliotecii mele este plin de romane ce mi-au fost dăruite cu autografe, de către colegele mele de la Secţia de Literatură pentru Copii şi Tineret a Uniunii Scriitorilor din Bucureşti. Mai toate au uitat că au devenit membre ale Uniunii Scriitorilor datorită creaţiei în domeniul literaturii pentru copii şi s-au apucat, la pensie, să-şi reverse plinul în romane cu iz autobiografic. Citesc tot ce mi se oferă cu nelipsita dedicaţie, pornind de la încredinţarea că şi-n cea mai naivă însăilare tot găseşti câte ceva inedit. Serghie Bucur mă solicita să vin pe Întâi iunie, într-o sâmbătă, la BookFest, să iau parte alături de un fost coleg de Radio, doctorul în Litere George Mirea şi alt doctor în Litere, floreşteanul Christian Crăciun, la lansarea APTER-ului pe care Editura bucureşteană „Minerva” o programase printre altele, la acea dată. Cunoşteam bine aceste „lansări” trecute în programul Târgului de Carte, cu afişele de cuviinţă. Sunt în majoritatea lor formale. Dar editurile şi le trec la capitolul „realizări”. Nu-s altceva decât praf aruncat în ochii încrezătorilor autori! Însă odată pornit pe acest drum, mi-am zis că trebuie să-l însoţesc şi eu pe cel care trudise (cum aveam să aflu apoi) 38 de ani – jumătate din viaţa discretului meu autor -, la această carte. - Despre cine e vorba în romanul dumitale istoric? - Despre Nicolae Bălcescu, a precizat interlocutorul meu. Am exclamat fără voie: - Domnule, nici nu ştii ce bine m-ai nimerit! Sunt în temă! Încă din Facultate m-a preocupat acest personaj – unul dintre cei mai iluştrii eroi pe care i-a dat neamul românesc. Am citit, îndată după apariţie, romanul lui Camil
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Ion OCHINCIUC Petrescu, UN OM ÎNTRE OAMENI. M-am dus apoi la Teatrul Naţional să văd drama intitulată „Bălcescu”. Erau nişte lucrări sub nivelul creaţiei literare ale lui Camil Petrescu şi mi-am dat seama că acestea fuseseră comandate de „Sus”, de la „Partid”. Politrucii care dirijau atunci viaţa culturală a ţării: Nicolae Moraru, Ion Vitner, Traian Şelmaru şi Aurel Baranga, l-au obligat pe cel care dăduse până atunci o capodoperă ca drama „Danton” sau romanul PATUL LUI PROCUST, să-l prezinte pe Nicolae Bălcescu drept un revoluţionar cât mai de stânga; să sugereze că atât în prodigioasa lui activitate de „paşoptist”, cât şi în scrierile sale germinau ideile lui Karl Marx – acela care îşi publicase în acea vreme mult controversatul lui „Manifest Comunist”. Karl Marx se adresa unui proletariat în curs de formare ca o clasă socială. Or, Bălcescu nu numai că n-avea, ca Panait Istrati, origine proletară şi nici nu milita pentru distrugerea proprietăţii (utopie marxistă care avea să decimeze, în veacul următor, o foarte importantă parte a societăţii umane!). Dimpotrivă! Marele „paşoptist” milita pentru împroprietărirea ţăranilor, în primul rând! Spectacolul cu piesa „Bălcescu” a fost salvat atunci de magistrala interpretare a lui Mihai Popescu –mai rar actor ca el, care ne-apărăsit la apogeul carierei sale scenice. La sfârşitul studiilor mele universitare (Facultatea de Filologie din Bucureşti) am fost chemat să-mi aleg tema lucrării de diplomă ce urma să o scriu. Şi Ovid S. Crohmălniceanu, dascălul destinat să-mi fie îndrumătorul acestei lucrări, mi-a propus „O paralelă între DANTON şi BĂLCESCU” de Camil Petrescu. Am acceptat pe loc. Subiectul mi se părea mai mult decât atractiv. Ca urmarea m-am aşezat pe lucru făcându-i între timp şi o vizită protocolară marelui dramaturg şi romancier. Era în vara anului 1953, o vară fierbinte. Camil Petrescu locuia atunci într-un bloc de pe Brezoianu. Mărunţel, surd, purtând nişte pantaloni
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Ion OCHINCIUC scurţi şcolăreşti, m-a primit totuşi vădit bucuros de vizita pe care i-o făcea un student preocupat de creaţia sa literară. Aş zice că era chiar fltatat. Într-o cameră alăturată se zbenguiau doi băieţei de vârsta şcolară, fiii scriitorului. Prea mult timp nu i-am răpit. Dar am ţinut să fac remarca: - Maestre... Rar mi-a fost dat să trăiesc o asemenea încântare ca atunci când v-am citit neasemuitul „Danton”. Nu văd care alt dramataurg ar putea să dea ceva mai bun despre acest atât de controversat erou al Marii Revoluţii Franceze. Deceniile care s-au scurs de atunci mi-au confirmat precizarea. Nimeni n-a mai „trecut” peste „Danton”-ul lui Camil Petrescu! - Dar să nu mă întrebaţi despre cum am scris „Bălcescu”!, a ţinut Maestrul să mă avertizeze. L-am înţeles şi drept urmare m-am mulţumit cu simpla ridicare din umeri, seminificativă pentru acei ani ai proletcultismului care teroriza scrisul românesc. Spre cinstea sa, aveam să întâlnesc şi în APTER-ul lui Serghie Bucur aceeaşi temă. Aminteşte şi el de cei patru culturnici care fuseseră o adevărată piază rea la acea vreme, şi pentru creaţia lui Camil Petrescu, ca în versul „Pe când Camil nu era decât cămilă, iar Duică nu era deloc” – şarjă obişnuită între mânuitorii de condei. Serghie Bucur găsise undeva că „Nicolae Moraru, unul dintre cei patru vătafi ai proletcultismului, amintiţi mai înainte, era basarabean din Tighina”. Informaţia este însă pe jumătate exactă. Era într-adevăr basarabean, dar fiu de rabin din Tighina. E acelaşi Nicolae Moraru care mi-a fost redactor şef atât la revista săptămânală unde mi-am făcut ucenicia de ziarist şi mai ales vreme de 12 ani la redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate. Apoi, cât îl priveşte pe Ion Vitner, medic stomatolog evreu, acesta mi-a fost impus ca profesor în locul lui George Călinescu, la Facultatea de Filologie din Bucureşti. Aceleiaşi etnii aparţineu şi ceilalţi 87

Ion OCHINCIUC doi corifei ai realismului socialist: Traian Şelmaru şi Aurel Baranga. *** Revenind însă la eroul căruia Serghie Bucur i-a consacrat, cu o minuţiozitate rar întîlnită, cele 313 pagini ale APTER-ului său, am fost încântat să descopăr, atunci când am primit un exemplar din această temeinică lucrare, că prieteneul şi confratele prahovean îmi pregătise una dintre cele mai atractive surprize. El şi-a subintitulat APTER-ul „roman istoric”. Dar nu este. Nu se încadrează acestui gen pe care prefaţatorul cărţii îl consideră pe deasupra şi demodat. Eu n-aş opta pentru această opinie – aceea a modei în Literatură. O carte valoroasă nu-i niciodată demodată, indiferent de genul în care este scrisă. Dar Serghie Bucur a ţinut să-şi aşeze totuşi lucrarea în ramele unuia din genurile fixate de critica şi istoria literară. I-am înţeles dificultatea încadrării APTER-ului său. Pentru că, pe bună dreptate, constată acelaşi prefaţator – strălucitul critic şi istoric literar Constantin Trandafir: „Serghie Bucur ştiind despre structura mai nouă a genului polifonic, structură care răspunde cititorului de azi, un om zorit, care aleargă mereu după un job cât mai profitabil, care trece repede peste butoanele aparatelor de radio şi de televiziune, oprindu-se – zic eu, şi din comoditate – la tastatura laptopului”. Într-una din convorbirile noastre telefonice, Serghie Bucur mi-a mărturisit: - Eu nu ştiu dacă am avut în vedere toate acestea, atunci când m-am apucat să scriu la APTER. - Chiar dacă n-ai avut în vedere, am replicat, e sigur că ai intuit, ca orice creator! APTER-ul nu doar l-am citit, ci l-am lu-gumit! (îmi place această expresie caracteristică Bărăganului). Şi am constatat că autorul recurge la un limbaj voit cronicăresc (care te introduce mai lesne în atmosfera secolului al XIX-lea), dar şi la o poveste epopeică. Doctorul în Litere Constantin Trandafir se dovedeşte şi-n prefaţa acestei lucrări 88

Ion OCHINCIUC posesorul unei adevărate ştiinţe a analizei şi sintezei creaţiei literare. Şi iată mostra: „Timpul istoric (în APTER, n. n.) se axează în preludiul Revoluţiei de la 1848 în Ţara Românească şi, evident, personajul principal este Nicolae Bălcescu. Intenţia acestui condei exersat nu exacerbează virtuţile eroice, după modele uzate, nici nu acaparează prim-planul cu un personaj omniprezent. Adeseori „absenţa” sa arată mult mai grăitoare. În felul acesta, se lasă loc unor numeroşi „actanţi” (Heliade, Ion Ghika, Alecsandri, Napoleon, Lamartine, Mahomed Hamid, Metternick, Ion Câmpineanu, Grigore Alexandrescu, Cezar Bolliac, Goleştii, Bibescu, C. A. Rosetti) şi creaţiei de atmosferă – un fundal de o diversitate cuceritoare”. APTER-ul începe cu un Prolog. O invocaţie pentru – cine altul decât Marele Corsican: Napoleon Bonaparte! Mărturisesc fără nici o reţinere că cel care a schimbat faţa Europei doar în vreo două decenii, acela pe care englezii îl gratulau cu apelativul „Banditul corsican” (expresie întâlnită şi-ntr-un roman de Charlotte Bronte), se numără printre cei trei idoli ai mei: Alexandru cel Mare, Iuliu Cezar şi bineînţeles „L’Impereur”. Între altele, tustrei au fost „Mici de stat dar mari în fapt” (o remarcă similară am întâlnit-o şi-n „Emil Ludwig” – european din veacul trecut), privitor la cei trei dictatori: Hitler, Stalin şi Mussolini, care, tustrei „aveau mâini frumoase”. În pofida nesecatei aversiuni faţă de cel exilat până la sfârşitul vieţii, în Insula Sfânta Elena, un tânăr gentleman englez, proprietarul unui elegant vas maritim, îşi acostează într-o zi nava în portul insulei şi-i propune lui Napoleon să-l lase în urmă şi astfel „L’Impereur” să evadeze. Napoleon a refuzat!!! Cu făţişă eleganţă! Şi l-a întrebat pe „mărinimosul” său „salvator”: „- Şi dacă plec de aici, ce pot să fac mai mult decât am înfăptuit până acum?!?” *** Constatasem mai înainte că Serghie Bucur (personalitate complexă) este şi dotat artist
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Ion OCHINCIUC plastic, deci şi APTER-ul său este, dacă vreţi, o suită de tablouri. „Tehnica (autorului, n. n.) consemnează în Prefaţa d-sale dr. Constantin Trandafir, este aceea a colajului – o succesiune de segmente nu neapărat cronologice, cu dispersii şi montaje cinematografice: gros-planuri, detalieri şi derulări rapide”. Corect! Dar iată şi-un tablou izvodit de pana lui Serghie Bucur, care mă poartă cu gîndul la penelul lui Pieter Bruegel cel Bătrân: „Vremea pare că se mai linişteşte. Ploicica a potolit d-azi noapte pulberea uliţelor şi, ciudat lucru, a presărat o linişte care îţi dă senzaţia că mahalaua, încă de la răsăritul soarelui, a fost părăsită. La amiază o să fie pârjol. Coamele de viţă de vie şi perdelele de arbori spălate peste noapte de apele cerului, stau nepăsătoare în faţa primejdiei. După cum aleargă sacagiii, dezmăţaţi pe butoaie, vremea se înteţeşte, soarele îi frige pe creştet. Malurile Dâmboviţei sunt un furnicar, lume la scăldat, lume care spală boarfele în râu, lume gură cască, prefirată de poliţai ducând caii de dârlogi”. *** „Documentul şi ficţiunea” – astfel şi-a intitulat Constantin Trandafir prefaţa la APTER. Scurt şi cuprinzător. Istoric, Serghie Bucur a scormonit aproape 40 de ani prin colecţii de documente, dar şi prin mărturii scrise, despre atât de răscolitoarea epocă a veacului al XIX-lea european. A adunat, de bună seamă, un număr de informaţii în a cărei materie a trebuit apoi să sape aidoma unui miner, în căutarea filonului de metal preţios. Asta şi explică prezenţa în măsură egală în trudita sa lucrare a documentului alături cu ficţiunea. Or, într-un roman, inclusiv în cel istoric, predominantă este ficţiunea, acea fantezie care generează deliciul lecturii. Serghie Bucur e de-o meticulozitate cuceritoare. Orice amănunt, care i se pare a avea o anume semnificaţie, este înregistrat cu scrupulozitate. Iată un exemplu edificator: „În vâltoarea asta paşnică, dragomanii au deprins de mult
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Ion OCHINCIUC ticurile verbale şi se intoxică avan cu vocabularul otomanilor: arpalak (feudă, drept senioral), Bogdan mirisi (tributul Moldovei), caimacam (viceguvernator), dakik (făină), guruş (piastru), gaizen (dar oferit la înscăunare), hiuta (grâu), kalas tahtasa (scândură de Galaţi), kâslac (loc de iernat), serhat (graniţă), nulus ve sulusan (o treime din dările Moldovei, două treimi din dările Ţării Româneşti), zaherea (provizii / furnituri către Sublima Poartă)...” Ceva similar am întâlnit doar la Gustave Falubert în „Salambo”. E drept că acela care a dat literaturii universale pe MADAME BOVARY s-a dus să cerceteze, la faţa locului, pentru a scrie SALAMBO, Nordul Africii, precum şi ceea ce mai rămăsese din vestita Cartagină, apoi arhivele egiptene, ateniene şi romane. Gustave Flaubert descindea din nobilimea de ţară din Franţa, oameni cu dare de mână, inclusiv tatăl lui, care fusese medic de vază. Încât acela care a lansat bovarysmul, îşi putea permite asemenea „lux”. Spre deosebire de acesta, Serghie Bucur a trebuit să se limiteze, în investigaţiile sale, la amintitele mijloace. De aceea procedeele lui sunt cu atât mai lăudabile. În paranteză fie spus, nici pe vremea lui Flaubert nu se putea trăi din scris. Acesta avea un prieten intim, nelipsitul lui confident, un talentat poet, care nu s-a putut afirma pe acest tărâm, împiedicat fiind de modestele sale posibilităţi de trai. Este acelaşi prieten căruia Flaubert, în frageda-i tinereţe, îi citise primul său roman voluminos de cinci-şase sute de pagini. După ce i-a ascultat cu o răbdare îngerească vreo câteva zile lectura monotonă, prietenul l-a sfătuit pe Flaubert: - Aruncă-l în foc!!! Acesta s-a conformat fără crâcnire. Şi Serghie Bucur se află la prima sa lucrare literară de amploare, care a văzut lumina tiparului în condiţii grafice cărora nu le găsesc cusur. E o carte ce poate sta cu cinste în raftul oricărei biblioteci. E o lucrare de referinţă! Iar cel care-şi propune să-i 89

Ion OCHINCIUC străbată paginile trebuie să fie un cititor avizat. Să îi fie familiară epoca marcată de-un personaj tragic, un erou pe care mersul Istoriei îl dă în vileag la intervale de secole, dacă nu de milenii: Nicolae Bălcescu – acela căruia Serghie Bucur i-a închinat opusul său de căpătâi. *** Danton şi Bălcescu – Doi eroi revoluţionari ai dramaturgiei lui Camil Petrescu. Eroi tipici care şi-au încheiat contractul existenţei pământene mult prea devreme. Primul şi-a pus amprenta pe Revoluţia franceză. Cel de-al doilea şi-a imprimat numele pe mişcarea revoluţionară europeană din secolul al XIX-lea, nu numai pe-al paşoptismului dunărean. Până 19741975, aşezarea lui Nicolae Bălcescu în panoplia paşoptismului european mi s-ar fi părut hazardată. Ştiam, ca toţi care trecuserăm până la acea vreme prin liceele şi facultăţile „Socialismului biruitor”, că Nicolae Bălcescu fusese cel mai intransigent şi cel mai perseverent reprezentant al paşoptismului valah. Tot el s-a remarcat, de pe la 17-18 ani, printre susţinătorii complotului împotriva domnitorului spoliator al Ţării Româneşti, cunoscând celula temniţelor de pe urma cărora s-a ales cu boala de plămâni ce avea să-i fie fatală. A cunoscut exilul, peregrinarea de tânăr, cu mijloace precare de existenţă prin Europa, ca în final să îşi încheie crugul vieţii într-un hotel sărăcăcios din Palermo, iar trupul său să fie aruncat într-o groapă comună a cimitirului din acest oraş sicilian. Asta se scria în binecunoscuta „Istorie” a lui Roller şi asta se perpetua cu obstinaţie. Prin anii amintiţi mai înainte eram redactor la Radio-Televiziunea Română. Din Constanţa primeam zilnic mesaje de la corespondentul Radio, Constantin Lambă. Printr-un mesaj personal aflu de la el faptul că, un ofiţer de marină cu gradul de căpitan, ţinea să mă cunoască. Acesta se numea Gheorghiu1. În timpul întrevederii neobositul om al Mării ne-a 90

Ion OCHINCIUC arătat, drept mărturie, o încântătoare colecţie de ilustraţii din toate porturile de pe Glob. Apoi ne-a povestit cum a poposit şi în Palermo – localitatea unde murise Nicolae Bălcescu. Interesat de acest destin, a găsit hotelul Alla Trinacria, constatând că de fapt era printre cele mai luxoase din Palermo. A întâlnit un călugăr de la mânăstirea Capuccinilor, care l-a invitat să viziteze celebrul edificiu – unde, susţinea gazda ‚,rămăşiţele pământeşti ale proprietarului valah” se afla – incredibil! – într-o raclă cu vitrină!!! Şi ca să fie şi mai convingător, purtătorul rasei monahale l-a condus pe Şerban Gheorghiu şi în cancelaria cu registrul morţilor mânăstirii, lăsându-i oaspetelui român impresia că el a făcut cu acest prilej, o descoperire senzaţională! Pe una din foile registrului era consemnat clar numele (tradus în româneşte): „Nicolae Bălcescu, boier valah”. Întors în Bucureşti, am aşternut pe hârtie întâmplarea cu Şerban Gheorghiu şi am cerut aprobarea difuzării textului, redactorului şef adjunct, St. M. Deziluzie deplină! Mărunt şi temându-se şi de umbra lui, St. M. – adeptul conceptului „Ce se taie, nu se înjură”, adică Ceea ce nu se dă pe postul naţional de Radio, nu era niciodată imputat! Ca urmare, mi s-a respins materialul! M-am resemnat şi am încuiat textul într-un sertar – filele dactilografiate şi fotocopia paginii din registrul morţilor mânăstirii Capuccinilor, primită atunci de la căpitanul de marină român Şerban Gheorghiu. După circa un an m-am trezit la Redacţie cu istoricul Dan Berindei, pe atunci cercetător principal la Institutul de Istorie, cunoscut colaborator al revistei MAGAZIN ISTORIC. Nu ştiu de unde şi de la cine aflase acesta, despre informaţiile primite de la Şerban Gheorghiu, însă Dan Berindei împreună cu antropologul Cazimir (Cantemir) Rişcuţia2 plănuiseră să plece împreună pe urmele lui Nicolae Bălcescu! Fireşte că m-am învoit cu dânşii, pe loc. „ – Vom merge mai întâi la Bruxelles!”, mi-a
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Ion OCHINCIUC împărtăşit primul lor popas, Dan Berindei, „fiindcă acolo se află Arhiva Masoneriei, iar la moartea lui Bălcescu întreaga presă masonică i-a dedicat atunci pagini întregi!” Astfel am aflat, în premieră că, Nicolae Bălcescu fusese membru al Masoneriei. Cei doi reputaţi cercetători au ajuns apoi la Palermo. Antropologul Rişcuţia avea cu sine datele antropometrice ale junkerului Nicolae Bălcescu. Au fost conduşi la racla cu osemintele „Boierului valah” – pentru a cărei îngrijire, călugării capuccini primeau sume importante de bani, desigur, din Principat. Măsurătorile osemintelor au concluzionat deplorabil, prin cuvintele lui Cazimir Raşcuţia: „– Acesta nu-i Bălcescu!”. Derutaţi, Dan Berindei şi Cazimir Raşcuţia au aflat de la nişte călugări mult mai în vârstă că, Nicolae Bălcescu avusese propria raclă, însă din momentul în care din ţara lui natală, în trezoreria Capuccinilor nu s-au mai vărsat banii, scheletul acestui mare patriot român a luat calea osuarului Mânăstirii! Dan Berindei şi Cazimir Rişcuţia au înlăturat mistificăriloe rolleriste. Trupul neînsufleţit al lui Nicolae Bălcescu – mort nu în sărăcăciosul hotel Trinacria, ci într-unul de primă mână, a fost dat în grija unor călugări

Ion OCHINCIUC capuccini, nicidecum aruncat în groapa săracilor din cimitirul Mânăstirii. Tot aceştia au ajuns la concluzia că, Alexandru Ioan Cuza, cât a condus Principatele Române, a asigurat plata banilor pentru întreţinerea raclei lui Nicolae Bălcescu. Decretul aducerii oasemintelor LUI este reprodus în finalul romanului APTER, de Serghie Bucur. Vodă Cuza ştia unde se aflau ELE. Aceasta era singura modalitate ce stătea la îndemâna autorităţilor unei ţări modeste ca Principatele Unite. Dar nu s-a înfăptuit. Decretul domnesc a fost dat uitării! „Nil novi sub soll” – „Nimic nou sub soare”! Şi nici în Istorie!!! 18 iulie 2013, Câmpina, Griviţei 30 A. _________________ 1 Şerban Gheorghiu – menţionat de Marele Maestru Horia Nestorescu-Bălceşti, în Dosarul Palermo, ed. Nestor, în paginile 6-7, 39-59, 61, 64, 94-96, 100, 128, 130, 188, 301302, 323-326. 330-333, 337-339, 341, 343, 348, 368, 375, 377-378, 382-383, 385 şi 400403. 2 Rişcuţia Cantemir – amintit în aceeaşi lucrare, la paginile 2, 64, 67, 71-72, 93, 104, 109-110, 320-321, 330-331, 339, 347, 366367, 369, 372, 375-378, 384, 403, 407;

Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

91

note de lectură

Robert TOMA

Robert TOMA
Dicţionar de sentimente

A

stfel se intitulează volumul de scurte poezii, semnat de Vasile Mustaţă. Titlul, uşor didactic, fără a fi prozaic, sintetizează o concepţie asupra existenţei, pe un temei moralizator. Autorul e preocupat să „observe” caractere, condensate apoi în definiţii, multe dintre ele memorabile. Păstrând proporţiile, nu altfel procedase Teofrast şi, pe urmele sale, La Bruyère. În paginile de faţă regăsim ceva din tonul sentenţios al moraliştilor francezi din sec. al XVIII-lea. Cititorul se desfată şi se instruieşte în acelaşi timp. Fabulele unui La Fontaine - fin cunoscător al naturii umane – „mustesc” de intenţii pedagogice. Un rost educativ, fireşte, are şi ,,Divanul” cantemirian (axat, cum e, pe conflictul trup-suflet, materie-spirit, cu punţi de legătură între platonism şi creştinism, şi deloc străin de concluzia amară a Eccleziastului). Omul e asaltat, la tot pasul, de „pohte”. Substratul, totuşi, nu e pesimist. Meditaţia, asceza sunt modalităţi de evadare din hecatombele instinctelor. Puterea „lumească” nu înseamnă nimic: civilizaţiile, imperiile s-au prăbuşit rând pe rând, marii comandanţi de oşti s-au făcut pulbere. Ideea teologic-filosofică de liberarbitru e subînţeleasă. Numeroasele noţiuni abstracte din cuprinsul volumului („voinţă”, „emoţii”, „eroare”, „transcedentale”, „apriori”, „solicitudine”, „surplus”etc.) pot lăsa impresia de preţiozitate. Şi, ce-i drept, un anume efect strident nu poate fi tăgăduit.
92

Totuşi, când te aştepţi mai puţin, imaginea poetică absoarbe asperităţile, metafora ţâşneşte meteoric; un adevăr fundamental a şi fost „rostit”, pe un ton ferm, cu o sobrietate ce nu exclude nuanţa ironică. Autorul, cu simţul de observaţie acut, descoperă tipuri (te gândeşti la un Balzac liric). Se perindă, astfel, sub ochii noştri: adulatorul, arogantul, avarul, bădăranul, cinicul, egocentricul, grandomanul, hapsânul. Nu lipsesc stările mentalsufleteşti esenţiale: aleanul, ambiţia, anxietatea, aspiraţia, compasiunea, deprimarea, dorinţa. Dar poetul ştie să evite capcana alunecării în psihologism. Accentele idealiste amintesc nobila concepţie a unui Schiller asupra omului, în general. Acolo unde alţii abuzează de tropi, în absenţa vibraţiei lirice propriu-zise, Vasile Mustaţă izbuteşte să spună mult în cuvinte puţine: „Mă bate-un gând răscolitor/ ca vântul spulberând frunzare,/ O fibra-n inimă tresare/ Sub nostalgia unui dor./ / Aud un zvon tânguitor/ Precum o doină în surdină…/ Aş vrea trecutul să revină/ Dar toate sunt la vremea lor.” (ALEANUL 2). Câteodată, limbajul e savuros-familiar, în izbitor contrast cu „distincţia” de catedră specifică autorului: „E ca o boală, nu sendură./ Un cancer-ducă-se pe plută,/ Zgârcenie cu faţa slută/ Ajunsă la caricatură./ / Te poţi băga între guzgani/ Dar nu lăsa să faci, nebune,/ Din a avea o pasiune/ Şi un fetiş din gologani.” (AVARIŢIA). Altfel spus, poetului nu i-a scăpat nimic din „tot ce e atins cu pata putrejunii din natură”(vorba lui Eminescu). Repulsia faţă de omul care nu e Om (expresia e, pe alocuri, plastică) răzbate şi din versurile: „Cu nonşalanţă povesteşte/ Ca pe o faptă de ispravă,/ Când a văzut că e bolnavă/ Cum a lovit-o mişeleşte./ / Şi dacă sângele-ţi îngheaţă/ În atmosfera
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Robert TOMA

poezie

spintecată,/ El sfidător la tine cată/ C-un zâmbet scrijelit pe faţă.” (CINICUL) Într-o lume pusă în mişcare de resorturi egoiste, îndemnul la trăirea clipei (HORAŢIU, O. KHAYYAM, RONSARD) e cu atât mai înfrigurat: „Primită-i jertfa lui Abel/ Şi împlinirea e a ta -/ Minunea de a exista./ Nectarul vieţuirii soarbe-l!” (DESFĂTAREA). La nivel prozodic, „strădaniile” poetului nu trebuie subestimate. Găsim rime surprinzătoare: „fiorii-apriori”; „Abel-soarbe-l”; „gândul-adulmecându-l”; „rândul-frângându-l”; „nu ne-a-genunea”. Se strecoară şi câte-o rimă prea eminesciană, inevitabil parcă: „armindeni-pretutindeni”. Un vers-definiţie sună astfel: „Iubirea e vaccinul sacru” (URA). Asocierea iubirii cu vaccinul, fie şi „sacru” (cuvânt ce rimează somptuos cu „simulacru”) e o stângăcie din partea autorului, care însă îşi are farmecul ei. Punctul de plecare e naivitatea. Dar, fără naivitate, ar mai exista poezie? Pe de altă parte, poetul „îndeamnă” la voie-bună, nu în spirit goliardic, ci într-o perspectivă filosofică; omul e chemat să contemple înseşi legile eterne ale Firii, pe deasupra frământărilor zilnice. Viziunea e senină, panteistă: „Încarcă-te cu voiebună/ Nu doar la marile ospeţe./ Lasă natura să te-nveţe/ Cum pune zilelor cunună./ / Şi veselia să te salte/ Peste durerile mărunte;/ Ea ştie viaţa s-o înfrunte,/ Deschide porţile înalte.” (VESELIA). În acest „Dicţionar”, poetul Vasile Mustaţă „cultivă” sentimentele”, fără a cădea în sentimentalism. Aş spune că stilul e mai curând sobru, intelectual. Vasile Mustaţă - poet matur, cu verbul avântat - a dat la iveală un remarcabil „Dicţionar” - nu numai de sentimente, ci şi de idei.
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Petru SOlONARU
Către Fire
De vei şti că toate-s umbra celui Fum, cu mormântu-ţi, Fire,-împacă-te de-acum!.... Nu se naşte nimeni şi nu moare dar nicăieri nimicul.... Iluzoriul drum gândul tău îl face când se-întreabă: ,,- Eu cine sunt, de-oglindă castului arheu port eternitate mărturisitor?....” Fără nimicire astfel tu mereu te vei stinge-în vidul sieşi consecvent, care, drept absenţă, stăruie prezent să-ţi aduci aminte ce întocmai ţi-eşti. Salvatoare-a lumii, din abis latent coborî-vei calea într-a moşteni tot ce-ascuns-a noaptea’n sapienta zi: gnoză, rit, iubire, crezul detaşat.... Doar topită-în Unul, nefiind, vei fi.... 24 iulie 2013

t
93

note de lectură

Ioan TODERIŢĂ
avid de veridic în proporţiile lumii raţionale: „Drumul spre vârfuri e o permanentă ispită/ Numai de sus poţi auzi cum vibrează planeta” („Everest”). „Orice vorbă vorbită într-o doară/ căpăta gheare sau aripi” („Iluzie”), „De limite nu te apropii /fără a spune că este mai departe de… dincolo”. („Dincolo”) Cu aceeaşi rigoare mentală, urcuşul în astral se opreşte, se odihneşte în expectaţie, în retrospectiva spaţiilor străbătute spre „platouri noi de meditaţie”, „În tavanul de piatră a lumii/ (miniatură mentală.) Zei morocănoşi rătăcesc neluaţi în seamă/ izgoniţi de milenii din altare şi temple” (alte miniaturi mentale). Pe culmile ascensiei în astral, poetul este răsplătit, rareori, dar pe merit, de fapta trăirii poetice, de o Regină, cu sărutare demonică: „Aici stăpână-i tăcerea, o tăcere de gheaţă /Primul erou care-a spart-o fu înnobilat de Regină /sub sărutarea ei sângele-I deveni albastru”. Metoda, procedeul scufundării sinelui teluric - aici, în astralul - neantizat de om, de voinţă omenească risipită imaginar pentru o cauză – a înălţării, a desprinderii din omenesc, devine metodă stilistică, folosită de poet ca „recurenţă şi ocurenţă”, a spaţiilor călcate în picioare de om pe firul cu plumb (nevăzut) întins între polii ancestrali ai devenirii. Mulţumit de sărutări „teice”, în tăceri de gheaţă, află eternitatea, neînsingurat, însoţit de amintirea fiinţei, pământeanului ce-a fost, personalizată, îngemănată celestului dobândit: „Dar, împreună cu el, pe platou mai păşi un localnic /Un cioban nepăsător, obişnuit cu prăpastia… /Lui, Domnul Guvernator, îi dărui o mulţime de lire /Să-şi cumpere oi şi tutun şi ce i-o mai trebui pe lângă casă”. Compromis astral, generozitate demiurgică, conştiinţă a temeiniciei „urcuşului” astral, iată câteva interpretări ale scufundării, ale dorinţei de scufundare, a fiinţei în neant, în albastru sânge neantic, printr-un sărut mareic al „tăcerilor
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Ioan TODERIŢĂ Scriitorul Viorel DINESCU
Motto: Un intelectual este cineva a cărui minte se veghează pe ea însăşi. (Albert Camus)
Născut, la 2 aprilie 1951. Predă disciplina MATEMATICĂ la Liceul „Emil Racoviță”, din Galați • Volumul de debut, în 1983: ”Ora ideală”, versuri, Ed. Cartea Românească, Bucureşti. • A publicat următoarele volume: „Etape”, versuri, editia a II-a, Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, 2007; „Arhipelag stelar”, versuri, Ed. Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, 2006; „Asimptota”, versuri, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2004; „Confluenţe”, eseuri, Ed. Arionda, Galaţi, 2002; „Zeii de pământ”, versuri, Ed. Arionda, Galaţi, 2001; „Fronde”, proză, cu o prefaţă de Nicolae-Paul Mihail, Ed. Arionda, Galaţi, 2000; „Călăuze arhaice”, versuri, ediţia I, Ed. Edit-Press, Galaţi, 1999; „Poeme”, Ed. Edit-Press, Galaţi ; „Grădini suspendate”, versuri, Ed. Edit-Press, Galaţi, 1998; „Eros-Anteros”, versuri, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1996; „Ontologia cristalului”, versuri, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1994; „Armistiţii literare”, eseuri, Ed. PortoFranco, Galaţi, 1992; „Etape”, versuri, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1990; „Ecuaţii albastre”, versuri, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1984; „O altă nuanţă a revoluţiei”, versuri, Ed. Albatros, Bucureşti ; Prodigios şi cunoscut poet gălăţean. Cu lungi „falange gânditoare” în cuvânt. Cu aspre priviri în cuvântul altora-refulare a frustrării, încântătoarei frustrări a valorii, a libertăţii de a scrie, a lui şi a altora, fără înde-mân(ă)-are, fără în-cuviinţarea conştiinţei valorii.

P

oetul Viorel Dinescu, desprins de această faţă prea gânditoare, prea încruntată spre Altul, scrie şi visează mult, arde şi luminează mult, în lungi cărţi şi lungă bucurie, satisfacţie a „frumoasei cuvântări literare”. Îi sunt proprii tehnici diverse, genuri diferite în scriere. În toate cărţile sale (16 la număr) garniseşte imaginile cu miniaturi (cerebrale) mentale, răsfrânte în detalii geometrice, ca un matematician (ce este)

94

Ioan TODERIŢĂ vorbitoare”. Poezia din care v-am lecturat ascensiunile, înnobilatele ascensiuni ale cuvântării poetice, este intitulată simplu: Everest, punct terminus, magic, al unei străpungeri cereşti, al unei comunicări intermundale. Prin această alegere a titlului poeziei, poetul ţine spaţiile străbătute pe pământ acolo unde le este locul dinaintea creaţiei, dinaintea zilei x a creaţiei, când nici de luminători omul nu avea nevoie, în „sâmbăta de marţi” a plămădirii sale. Poetul Viorel Dinescu disciplinează desfrâul posibil ideatic cu biciul imaginilor succesive: „ce frâu, căpăstru au, să ţină în vocabula tăceri ce-n sunet stau”. Evident, imaginea purtătoare de „fosforescente senzitive” şi de uniconştiinţă transcendentală, este un dar al creaţiei spontane, al celor mulţi din umbra spiritului – pluralizare a unui singur şi unic de cuvânt înfăptuitor, metodicul poet Viorel Dinescu. Imaginile, ca materialităţi intuitive ale celui dintâi reazem retinal al spiritului Dinescian pe lume au, ca sens figurat, semnificaţii evolutive, sunt mesaje mesagere între spaţii, nedescompuse de judecăţi estetice, încă, neconvertite la contopire ireală. Aceste semnificaţii ale imaginilor – pe întreaga întindere a poeziei sale – au şi sensuri proprii, devastatoare de etnii şi etnic, de convieţuiri simbolice, dincolo, în infinitul energiilor telurice devastatoare de fiinţă. Şi „opera” acestor constituţii ale revoltei spiritului poetic Viordinescian integrează, cuadrează simbolul semnificaţiei – imaginaţiei spre noi tărâmuri ale contemplaţiei. Pot fi „sortate” pe specimene plastice, simbolurile imaginilor „precum pe rafturi de bibliotecă universală se află cuvântul livresc, de om ademenit pe-ascuns să sune în cerească liră, prin vămile izbândei dea fi în om mai sus”. Poetul Viorel Dinescu foloseşte, pentru etalarea lor, verbul ca liant al acestor dulci
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Ioan TODERIŢĂ inducţii în răsunetul, liant de izbândă a imaginii asupra semnificaţiei imaginative. El aşază imaginile ca antinomii în dispute spaţiale. Iată-le în Eros-Ant(e-)eros; carte a dualităţii lor: „Se sparge ceasul verde al tăcerii/ Se-mprăştie în umbre tremurând” („Pădurea spre seară”) „Se sparg acorduri albe în fântâni/ o toamnă neştiută-n salturi vine” („Giselle”). „Dar încercarea mea s-a spart în stâncă/ descoperind faleze de nisip.” („Evanescenţă”). „Se sparge iar statuia ta de apă/ De trepte-adânci săpate în tăcere” („Eros Virtual”). „Să nu mai treci prin umbra mea subţire/ Oglinzile le-am spart…Ca să dezgrop din neagra depărtare/ coloana ce s-a spart în ţăndări triste.” („Coloana spartă”). Poetul adună aceste „spargeri”, dintr-o nevoie a „întregului sintetizat”, cu multă şi ingenioasă măiestrie scriitoricească: „Te caut pe sub coloane inutile/ prin care pânze-şi tes păianjeni verzi” (Coloana spartă) – răspuns – soluţie la penetraţiile oglinzii. Tot dintr-o conştiinţă a unităţii indestructibile, uneşte şi celelalte „cioburi ale mâniei sale poetice pe real”. Astfel, catrenul întâi din „Eros Virtual”, care este o fărâmiţare necesară a închipuirii „asupra” realului nesacralizat: „Se sparge în statuia ta de apă/ De trepte-adânci săpate în tăcere/ Şi cioburi minuscule în cădere/ Astralul serii necurmat îl sapă/”, este pus în „antidestructibil, printro scufundare contiguă liantului magic al lumii: „Într-o cădere de când lumea, lentă/ Te pierzi şi te aduni mereu în seară”. Simbolismului Diurn, Viorel Dinescu, îi opune simbolismul nocturn, în aceeaşi poezie chiar, ori în „capitole lungi” de dezbatere ideatică a operei lui, vestală cuvântului cu însemne, blazon şi efigii înălţătoare, de austeră stăpânitate ideatică. Pe dominanta digestivă a simbolismului Nocturn, simbolurile întoarcerii naturale sau artificiale picturalizează, ontizează, neantizeazăevolutiv eu-l împovărat de fiinţare, de pelerinaj poetic spre izbânde dogmatice. Iată 95

Ioan TODERIŢĂ aceste înfăptuiri în cartea „Grădini suspendate”: „Şi iarăşi răsună dinspre baltă strigătul nagâţului/ - Ne cheamă Corăbierul. Trebuie să fie EL”. („Scorbura”) „La început fiinţa se afla în stare difuză/ diluată ca un parfum… lipsită de concentrare…/ Nici un semn nu deosebea ziua de noapte/ Începutul s-a născut din crepuscul?/ Era Amurg? sau o Auroră… (ori numai) moştenire de cicluri anterioare?” („Întrebare continuă”) Dominanta ciclică a regimului nocturn, continuatoare a sociologiei matrimoniale şi nutritive existenţiale, se opreşte să respire în temporalităţi matematice: „Chipul adevărat al Realităţii (matriarhale) oglindit în apele tulburi ale Misterului (nutritivă substanţă a realităţii)… Misterul fiind singura noastră speranţă… în ceasul stabilit de un destin matematic” („Întrebare continuă”). Creaţia, temă principală a „Zeilor de pământ”, este laborious dezbătută. Viersurile se dilată epic, renunţând la acorduri muzicale din fidelitate pentru epopee, pentru alegorii edificatoare, pentru nesfârşită conversaţie între OM şi CREATOR. Sunt, aici, în această carte, secvenţe ale asumării suferinţei sale, salvării de suferinţă, reflexie a mitului Sisific dar şi a „mitului omului revoltat” pe exsitere, pe „a fi situat în afară…”, pe existenţă: „… Soarele, superb conchistador, „…el singur scria pe nesfârşita boltă a exploziei iniţiale /mitologia abstractă a valorilor absolute. (mitul Sisific) Se pare că peste aceşti zei trufaşi se-nalţă… o neclintită lege a RigoriLibertatea.” (mitul omului revoltat) (În temniţa unei legi inexorabile). Postulatele Creaţiei, la Viorel Dinescu, susţin logiile raţiunii creaţiei, în, pe, muchiile eseurilor retorice: „Ce calitate poate fi aceea care nu are termen de comparaţie? Lumina fără umbră nu poate fi gândită/ Virtutea fără păcat e un joc al imaginaţiei”… („Satana”), „Chiar faptul că mă răzvrătesc… şi pun întrebări, e un semn Divin./ Eşti lângă mine! Cuget, deci Exişti! („Erezie”). Poetul Viorel Dinescu, dând deoparte 96

Ioan TODERIŢĂ
enunţiativul, descriptivismul pseudoştiinţific, zeismul inhibant, geodezismul planetar, transferul de mitologii şi resuscitarea lor incisivă în text, transformă poemele din „Zei de pământ” în „Arhipelag Stelar”, într-o altă aspiraţie şi continuitate a creaţiei sale. În primul subcapitol al acestei cărţi, Un ochi ascuns ce priveghează zborul, socializează revolta sa pe lume în, prin lungile vitralii citadine ale imaginaţiei ale intuirii urbei existenţiale: „Ceruri de lumină trec unul prin altul/ într-un râu de imagini neaşteptate/…iar în umbra acestui prezent fără limite/ nu se mai aude decât cadenţa unor ceasuri de aur („Ceasuri de aur”). „El locuia într-un punct plin de înţelesuri (esenţiale) ascunse /neştiind că alături cineva îi blestema moartea” („Rătăcitoare semne”) „Îngheaţă din nou apele. Zilele mele sunt citite /Vă propun să găsim o pereche de zaruri /pentru cărarea cea adevărată, fără întoarcere /peste care ninge într-una de mai multe milenii” („O pereche de zaruri”). O altă faţă a simbolurilor întoarcerii. O altă neantizare a lor. În această carte, în capitolul: „Înalt, frumos, înfrigurat de teamă”, poetul evoluează, continuă stiluri mai vechi, consacratoare cândva de faimă scriitoricească, abordând noi teme, Diurne şi Nocturne, noi dominante simbolice ale imaginii: „Bună ziua, doamna mea tristă…/ astăzi plouă în toate peisajele…pe care le-am parcurs…” („Clar de lună”) „Şi clipa ce trecuse precum o adiere/ uita în aer gesturi în veci neterminate/ Dar toată –această fugă spre-o ţintă negativă/ nu-mi va părea vreodată o oarbă irosire.” („Adiere”) În toate volumele sale de poezie, poetul dezbate cu mare răspundere psihologică, paradoxul: „Nu poate fi dragoste mai mare, ca disperarea de a fi”, paradox ce implică revoltă şi pasiune sinucigaşă. Îl prefer, mai mult, pe acel Viorel Dinescu revoltat pe dragoste şi, mai puţin, pasionat sinucigaş în retorica absurdului. Raţiunea prezenţei absurdului în poezie este dogma
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Ioan TODERIŢĂ transcendenţei. Credinţa în dogmă înfrânând strigătul logic al fiinţei într-o tăcere ilogică a lumii, prin metaforă. Metaforă-figură de comunicare verbală, fără de care poezia nu ar fi suprema comunicare lirică, în creaţia literară ce abundă „în timp şi în mode” viaţa poetului Viorel Dinescu. O aparte preocupare, o, de mare preţuire preocupare este, pentru poetul „cetăţean de onoare” a oraşului Galaţi, scrierea de peste Prut, în care s-a implicat, cald pelerin şi generos oaspete, suferind alături de cei care iubesc „limba română fără frontiere”, lăudând nunta şi hora românească, ca spaţii ale renaşterii europene estice, până dincolo de „conductele şi ombilicele unor Siberii malefice. Ne surprinde, la Viorel Dinescu, contrastul dintre reacţia violent faţă de alţii şi omul sensibil, mereu adolescentin, din scrierile sale lirice. Cartea „Fronde”, de proză scurtă, numai din titlurile de capitol: „Plevuşcă”, „Crocodilii”, „Caracatiţe”, ne înştiinţează omul revoltat pe „unde nu-s picioare vai de cap”, pe impostură şi parvenitism, pe dinastiile prezentului cap-i(t)alist, în care scriitorul este umilit voiniceşte de „Botriocefali”de „Neamul lui Vipuşcă”, de „Promoroace-Holdin SRL”, de „Vesparieni”, de „Belivaci”, de „Amor ghebos” , de „Dilimaci”, de „Dragoste la preţ redus”, cum ne sunt intitulate dramele ironiei existenţiale în această carte. Iată câteva peisajii, pe care le puteţi recunoaşte cu uşurinţă în viaţa dumneavoastră: „Mandrabela apăruse în România, nu se ştie de unde. El, de fapt, iscălea Mândra Bela, dar mitocanii îi poceau numele fără ca el să se supere” („Şcoala Vieţii”). „După câteva afaceri în stil mare, numite de ziarişti ţepe, domnul Jan Valjan din Guzgani, poreclit Sarsailă, …îşi dădu demisia din partidul fantomă pe care-l înfiinţase la el în baie, împreună cu cei care-i datorau bani şi înfiinţă un grup de sprijin la alegeri
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Ioan TODERIŢĂ parlamentare…” („Calcule algoritmice”) „Abia după ce s-a pensionat, bietul domn profesor Bran Aristică, zis şi Calache, din cauza unei boli avute mai demult, şi-a dat seama că-n tinereţea lui nu a făcut mare brânză. El a fost filozof la primărie. Toate lozincile din oraş sunt opera lui, dar mafioţii ăialalţi, considerându-l turnător, nu l-au băgat în nici o afacere, deci nu şi-a putut cumpăra garsoniera în care stă, altminteri centrală, aflată vizavi de closetul public.” („Unde putem găsi un felinar de culoare roşie? ”) Ironie, sarcasm, veridic trist, comune nouă, radiografii la minut, în care ne aflam voalaţi şi împietriţi totodată de.. ne-mişcare. Povestirile au întinderi respiratorii scurte, cât mânia unui poet ce nu vrea să înjure, nici să jure pe crucea onoarei sale de poet, cât privirea „sângerată de înălţime”, a unei conştiinţe civice – a altora – din, sub care înfăptuim democraţii, autocraţii matrimoniale, algoritmice, politice. Da, sunt plăcut surprins de genul violenţei sale în proză, unde, Viorel Dinescu ne învaţă cum să fim drepţi în faţa strâmbătăţii tranzitului nostru înspre speranţă, înspre ideal circumspect, mai mult decât violenţa sa – „Confluenţă în afluenţe posturale”. Cu toate acestea, Viorel Dinescu este, rămâne poetul sensibilităţilor analitice, suavelor logii psihoanalitice, ce ne sunt, ce ne pot fi, iluminări neînveninate: „Din ochii tăi cad frunze ca nişte fluturi/ infioraţi de toamne sclipitoare/ Oglinda lacului se stinge încet (în ciuturi)/ şi-n clipa ce se pierde adâncă în uitare” („Procesiune de lebede”). Da. Ipostazele iubirilor Vior-Dinesciene, cele pomădate de nocturn celest, ne călăuzesc şi iubirile noastre, la fel îmblânzitoare de himere, de frustrare, de revolte, ca în poezia domniei sale: „În curând trenul va opri la peron /Prin gări au apărut semnale ciudate /şi pe deasupra noastră îngeri de carton/ aruncă-n vânt afişe colorate /” („Eşti tu, traversând amurgul”). 97

iubiri de scriitori

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN Marin Preda - Jocul de lumini şi umbre, de ocoluri şi deznădejdi
Moto: „N-am voie să eliberez inima mea de sub aspra observaţie a raţiunii, inima mea e copleşitoare şi echilibrată în scris, în viaţa reală ori se ascunde, nedumerind prin ariditate, ori se revarsă uimind prin inumană bogăţie” Marin Preda

P

entru Marin Preda, existenţa unui artist se salvează prin scris. Universul vieţii se încarcă de magia conversaţiei intime cu lumea, singura cale ce poate „să aducă uitare şi seninătate în inima mea”. Dar zadarnic, o asemenea speranţă este departe de a se împlini. În prim plan, „Rămâne dens, paralizant, chinul. Chinul scrisului şi angoasa fiinţei… deci, întregul sens al vieţii este unul singur: literatura, creaţia, acolo se află domnia spiritului meu” (1). Aşa să fie, oare? O existenţă redusă doar la sfera creaţiei? Aşa, doar, să fi trăit scriitorul? De la starea declarativă, la faptul concret de viaţă e, totuşi, drum lung! Din jurnalul său, desprindem un fapt ce ne susţine, credem, ideea că marele scriitor, departe să fie fost absentul de pe calea vieţii concrete, dimpotrivă, de aici şi-a echilibrat viaţa, reconstruindu-se, printr-un joc mozaical de situaţii: „Nu mă plâng de destinul meu, mă plâng de slăbiciunea mea. N-am voie să eliberez inima mea de sub aspra observaţie a raţiunii, inima mea e copleşitoare şi echilibrată în scris, în viaţa reală ori se ascunde, nedumerind prin ariditate, ori se
98

revarsă uimind prin inumană bogăţie” (2). Respectivul proces se petrece în plan existenţial, dovedind totuşi vulnerabilitatea scriitorului bântuit încă din anii tinereţii de ideea nefericirii, frustrat fiind, ca urmare a originii sale modeste, de bucuria împlinirilor ce ţi le poate oferi o viaţa înscrisă pe traiectoria unui echilibru material lipsit de griji. Dar să însumăm în acest univers de aparentă ruptură între interesul pentru cotidian şi cel existenţial, bântuit de obsesia creaţiei, şi preocuparea scriitorului pentru normele sociale, pentru raportul dintre scriitor şi viaţă, în genere, dar şi neliniştita grijă pentru locul creatorului ca factor politic şi creator de norme morale. În fapt, „Marin Preda este un intelectual autentic”, ne atrage atenţia cel mai credibil analist al scriitorului, Eugen Simion, care ne avertizează fără drept de apel: „Cine continuă să creadă în «ţărănismul» lui primitiv şi măscăros crede într-o bârfă proastă şi într-o fantezie profund mistificatoare. Însemnările din jurnalul său arată ce moralist inteligent şi profund este fiul lui Tudor Călăraşu. Un mare moralist!” (3) Dar să părăsim câmpul digresiunilor ce ne-ar rătăci pe alte şi alte universuri străbătute de celebrul nostru scriitor, restrângându-ne atenţia la dramele cauzate de prezenţele feminine din bulversata sa viaţă. Fascinanta apariţie stelară, Aurora Cornu După o copilărie şi o tinereţe în care Marin Preda şi-a trăit existenţa „sub forme
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

adesea brutale”, în expresia lui Eugen Simion, lumea, în continuare, i se deschidea sub joc de iluzii şi crâncene încercări ce-i supun existenţa, pe calea ambiţioasei sale strădanii de a se realiza ca scriitor. Precum în atâtea alte şi alte cazuri, între opera unui scriitor şi existenţa sa se stabilesc grabnice legături, înfiltrându-se în mod deosebit reale sau imaginare poveşti de dragoste. Iar atunci când în viaţa sa se mai adaugă şi un jurnal „intim” şi „foarte intim”, aşa cum este cazul lui Preda, deschiderile sunt revelatoare. După propria sa mărturisire, „ceea ce are de învins un scriitor în existenţa lui nu poate fi găsit în operă, care exprimă doar victoria, înfrângerile fiind sublimate în creaţie” (Marin Preda, 1964). Aşadar, jurnalul şi mărturiile celor apropiaţi, dintre care nu excludem nici iubirile trăite, devin surse prin intermediul cărora facem cunoştinţă cu faţete ce altfel ar fi rămas pentru totdeauna enigme. Emblematică în existenţa lui Marin Preda a rămas iubirea pentru Aurora Cornu, tânără poetă, o vedetă în lumea poeţilor din deceniile cinci şi şase, ale veacului trecut. Ca şi alte amazoane ale poeziei noastre, aflată în pragul ieşirii din faza proletcultismului primitiv, bucurându-se de admiraţia breslei scriitoriceşti, imprimând prin atitudinea de frondă un tonus primăvăratic, şi Aurora Cornu intrase în graţiile unor capete de afiş ale literaturii timpului, precum Marin Preda, Petru Dumitriu, tomnatecul Zaharia Stancu, tânărul A. E. Baconski şi nu singurii. Ca atâtea alte firave pretendente la genialitatea poetică, prezente până astăzi pe plaiurile noastre, şi Aurora Cornu este dornică de afirmare, visându-se chiar poetă universală, de unde poeme de tipul celor create de Nina Cassian şi Maria Banuş. Tânăra poetă coborâtoare de pe meleagurile deluroase ale Prahovei îşi caută cel puţin temporar o intrare în lumea condeierilor de excepţie,
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

care să-i asigure certe şanse de izbândă şi spaţiu proteguitor, în faţa atâtor furtuni inerente absurdelor timpuri de conflicte şi aşa-zise clarificări ideologice. Desigur, perspectivele ce mijeau în destinul lui Marin Preda, scriitorul situat la cotele cele mai promiţătoare ale momentului, îi surâdeau. Şi chiar dacă eminentul nostru critic şi excelenţa sa, academicianul Eugen Simion, cel mai avizat exeget al marelui prozator, cu referire la spaţiul dureroasei iubiri Marin PredaAurora Cornu, îl proiectează pe autorul Moromeţilor într-un con de inocenţă, ca şi când, printr-o deturnare inexplicabilă a situaţiei, el ar fi fost o simplă victimă, totuşi, cu mult altfel ne apare configurarea sa psihică. Desigur, în această dramatică poveste mai persistă încă tenebroase şi enigmatice situaţii. Astfel, dacă ne raportăm la vârsta în care destinul le acordă celor doi întâlnirea de graţie, rezervele faţă de toleranţa sugerată de amintitul nostru academician ne atrage atenţia, impunând totodată unele corecţii. Marin Preda era în al 36-lea an al existenţei sale şi trecut deja printr-o căsnicie. Se afla, deci, la vârsta deplinei maturităţi, când oricare bărbat este pe deplin stăpânul responsabil al propriei sale vieţi, capabil să-şi decline luciditate totală, mai ales într-un mariaj inedit, ca acesta. Revenim, la respectabila vârstă, în normalitatea vieţii, bărbatul şi-a consumat crizele, nu-şi mai strigă disperarea în pagini de jurnal, în care sufletul său rănit se oferă vederii în toată splendoarea contradicţiilor sale. Şi totuşi, la 36 de ani, bărbatul „normal” îşi temperează crizele, nu se lasă înrobit în vârtejul lor, cu timpul reuşind chiar să se lamenteze mai puţin şi să se reconstituie mai repede. Femeia prea îi răneşte sufletul. Şi plânge şi disperă şi se lasă canonizat pe crucifixul marilor predestinaţi ai iubirii nefericite.
99

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

Este de condamnat? Până la un punct. Dar să ne rotim firul gândului, aducând în scenă mai întâi pe însăşi protagonista evenimentelor acelor vremi, a cărei putere de seducţie va schimba cursul vieţii prozatorului venit din lumea salcâmilor: „L-am cunoscut la Eforie Sud. L-am întâlnit la cantina Uniunii Scriitorilor din strada Romană şi am avut un mic schimb de cuvinte, extrem de neplăcut, după care ne-am ignorat unul pe altul în chip manifest. Dar era mai mult o glumă: eu când îl vedeam întorceam capul în altă parte, el întorcea spatele” (4). Desigur, şi-n cazul de faţă este un exerciţiu al redevenirii, în acel timp magic, rămas în memoria protagonistei, învăluit în taină şi reverberări magice. E un timp al dedemultului aşchiat de vreme şi metamorfozat în poveste; să-i zicem, de… dragoste! Dar să întregim acel eveniment, rotindu-l ca fapt de viaţă, prin aceiaşi ochi încărcaţi de forţa seducţiei, specific omului de excepţie. După doi ani, reîntâlnirea dintre ei va avea cu totul o altă finalitate, consumându-se, la mare, unde Aurora Cornu ocupase camera ce anticipat fusese repartizată prozatorului. Confruntarea a fost incendiară: „Deci, el a venit să mă dea afară din casă, din patul în care dormeam de o săptămână”. Cu toată încercarea de compromis din partea intrusului, totuşi, orgolioasa femeie nu dă un pas înapoi, dimpotrivă, se victimizează cu ghearele ameninţător ascuţite: „Dar eu n-am acceptat ca un aproape necunoscut, Marin Preda, să-mi facă favoruri. Aşadar, mi-am schimbat camera şi cu umor mi-am zis „Nu suntem făcuţi să ne înţelegem, eu cu Marin Preda… După care ne-am plimbat pe malul mării… După primele noastre plimbări, mia explicat că dacă m-a compromis e gata să mă ia e nevastă” (5). Pentru a ne convinge de starea tinerei poete, din în acest moment crucial, care
100

într-un fel îi va schimba şi ei pentru întreaga viaţă destinul, să-i ascultăm spovedania. Golul sufletesc dar şi ambiţia afirmării erau de un dramatism peste măsură: „El m-a găsit când aveam cea mai mare nevoie de el… nu ştiam bine în ce punct al vieţii mele mă aflam, încotro s-o iau, era o fază foarte neplăcută pentru mine în care eram jumătate moartă, nu mai mâncam, treceam prin viaţă jumătate dormind; jumătate suferind, totul îmi apăsa pe umeri, literatura nu mă satisfăcea” (6). De-aici convingerea că a fost o fiinţă fericită, alături de marele scriitor? Dar să spargem hotarul reţinerii, încercând să pătrundem în celălalt compartiment sufletesc, alcătuit de universul scriitorului. Pătrunzând într-un asemenea imperiu, credem că vom putea afirma faptul că nici un alt scriitor nu şi-a mai proiectat cu atâta dramatism existenţa, atât cea diurnă, cât şi pe cea din planul creaţiei, bunăoară, devorându-şi necruţător identitatea şi sufletul. Paginile de jurnal ne vor fi mărturie. Întâlnise, oare, marea dragoste, cea care-i va slobozi năvalnic izvoarele din care va colcăi viaţa sub toate faldurile faţetelor sale? Cât de corect descifra marele prozator analitic chipul învăluit în reflexe multicolore al noii sale iubiri, o descoperim încă din prima sa năvalnică scrisoare, trimisă în cea de a doua zi a întâlnirii lor emblematice, în curgerea destinului atât de înşelător: „…Dar iată că o adiere de durere, de părere de rău, de mâhnire izvorăşte din inima mea. Te-am făcut să suferi (nu ştiu unde, când şi de ce) dar simt că acest lucru s-a întâmplat şi mi-e greu să îndur asta, acum singur, cu gândul la tine, scriindu-ţi întâia mea scrisoare de dragoste…” Şi declaraţiile curg avalanşă, inventariindu-i trăsăturile, sub toate faţetele sale: „Te iubesc de tot, cu părul tău, cu hainele tale
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

verzi, cu salopeta şi sandalele tale ciudate. Iubesc cingătoarea ta ascunsă, copcile, oasele trupului tău… Vanitatea şi cochetăria ta distilată, neliniştile tale profunde, gândul tău puţin îngheţat, categoric şi fără ascunzişuri, atât de temut de către autorii de compromisuri… Dacă te-am compromis te iau de nevastă” (7). Despre naşterea căsniciei, la distanţă apreciabilă analizându-şi comportamentul şi sentimentele, marele scriitor recunoaşte faptul că: „inerţia sentimentelor mele era teribilă. O iubeam atât de mult încât ea nu mai avea voinţa ei proprie, şi la cererea mea în căsătorie a răspuns da”. Logica gestului său izvora din gândirea şi morala ţăranului cu sufletul încărcat de puritate şi respect pentru femeia de care îşi vede pentru vecie cusută viaţa: Şi astfel se întreabă, în logica faptelor: „Puteam eu să nu fac cererea în căsătorie?” Răspunsul şi-l dă fără să ezite: „Nu, fiindcă în marea mea orbire raţionam aşa: „O iubesc şi o voi iubi atât de mult încât ea nu va reuşi niciodată să fugă de la mine; ori, eu n-o voi părăsi niciodată şi iată că niciodată este egal cu căsătorie!” Cât de logic curgea motivaţia legământului suprem şi, totuşi, morbul vulnerabilităţii încolţea pe neprevăzute. În starea faptică a unei căsnicii, din experienţă sau simplă intuiţie, scriitorul nostru îşi avea explicaţia sa, judecându-şi fără menajamente devenirile: „…este locul să adaug că, odată căsătoriţi, eu am început, încetul cu încetul să n-o mai iubesc ca la început; dar nici nu se putea altfel”, se explică partenerul femeii: „o căsătorie fărâmiţează o pasiune pentru a o eşalona pe toată viaţa” (8). Dar să încercăm descoperirea suportului acestei căsnicii, atât cât a durat, cu bunele şi relele sale. Cu tinereţea vânturată prin edituri şi redacţii, cu o căsnicie ce s-a ratat din start, pulverizându-se, prezenţa acestei tinere
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

femei şi poete în viaţa sa îl re-nvigorează prin implicarea ei totală în zbaterile sale pentru împlinirea actului desăvârşirii în creaţie. În fapt, scriitorul ajunsese uşor la concluzia că „ea nu mă preţuia prin mine însumi”… „mă iubea pentru talentul meu” (9). Un episod convingător al acţiunii de revigorare a stării de fapt este implicarea tinerei femei în actul creaţiei sale, fapt ce-i schimbă optica asupra uneia dintre cele mai reprezentare creaţii ale sale, „Moromeţii”, aflată pe atunci într-o fază incipientă. Implicarea femeii s-a datorat autorului care a rugat-o să-i citească manuscrisul. Rezultatul lecturii l-a remontat prin aprecierile aduse: „Era captivant, mărturiseşte autorul cărţii cu toată sinceritatea, şi când mi-am dat seama că impresia ei e de calitate bună, am reînceput să mă reînsufleţesc pentru acel univers şi să fac proiecte de publicare… Eram de două ori fericit: că o cucerisem şi că voi publica în curând romanul”, se va autoîncânta îndrăgostitul nostru prozator (10). Mai mult, Aurora Cornu devenise în marilor decantări din procesul refacerii cărţii, barometrul oscilant, în funcţie de măsura în care autorul realiza performanţe în noua sa versiune şi recunoscând deschis contribuţia acestei femei la rodirea seminţei: „E adevărat că datorită ei în 1955, am scos din sertar „Moromeţii” şi am lucrat cu pasiune la versiunea ultimă, pasiune care dormita în visuri mari, dar nu se ştie cât de practice, cât de rezonabile… Îi citeam fiecare capitol şi ea zicea: „Bun. Bine. Dă-i înainte”. Asta însemna că adăugările mele nu stricau prima versiune: când se întâmpla s-o strice, se înfuria foarte tare, era brutală şi nedelicată, mă simţeam foarte prost… şi luam numai ce mă interesa din spusele ei pentru a putea scrie mai departe. Profitul a fost al meu, iar brutalităţile au rămas ale ei…” (11).
101

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

În interviul acordat lui Eugen Simion, Aurora Cornu oferă noi faţete ale relaţiei sale cu prozatorul, vizând creaţia, respectiv cu aplicare la contribuţia desăvârşirii Moromeţilor. Astfel, în sistemul său de lucru, poeta descoperea „o presiune enormă să stai în preajma lui Marin Preda”. În privinţa stilului de lucru, observase înscrierea sa într-un adevărat ritual al muncii. „…el se scula foarte de dimineaţă îşi făcea un ceai, se spăla, se rădea se aşeza la lucru şi scria o pagină şi jumătate până la ora 11.30 sau 12, când se ridica de la masă şi-mi citea mie pagina”. Eu, care eram totuşi neexperimentată în arta romanului, mă împiedecam de câte un cuvânt şi începeam să strig: „Dar cum poţi să scrii asemenea lucru, dar cum se poate aşa ceva?”… „Stai, stai, dar ce te supără? Stai să vedem…” (12). Scriitorul nu s-a dezis o clipă de „Moromeţii” săi, pornit de la acel nucleu păstrat cu sfinţenie în intimitatea sa, respectiv motivul salcâmului. Acum avea lângă el fiinţa de suflet şi imbold creator, ale cărei impulsuri insistente şi unghiuri de receptare aveau să-i implementeze noi viziuni de cuprindere. Femeia, la rândul său, se bucura de forţa cu care-i penetra scriitorului viaţa, fapt ce-i dă siguranţa şi convingerea că este iubită, ascultată, pe scurt, îl stăpâneşte, având ca reazem, repetăm, obsesia creaţiei: „…a decis să refacă „Moromeţii” după seara în care am citit însemnările lui din tinereţe… Nu cred… că în viaţa unui scriitor e ceva mai important decât opera lui… În cinismul meu profund literar, eu găsesc că o ocazie de suferinţă pentru un autor este o ocazie de a-l arunca în abisurile creaţiei…” (13). Dar viaţa, respectiv mariajul acestui cuplu de excepţie s-a consumat la dimensiuni cu mult mai extinse decât veghea obsesivă asupra creaţiei marelui prozator, aflat în anii aceia, fără discuţie, în cea mai
102

prodigioasă fază a creaţiei sale, al cărui ecou se va prelungi, obsedant, până la ultima ivire de stea. Au călătorit, au participat la atâtea şi atâtea sindrofii diverse atât din lumea artistică dar şi cea politică, la excursii, întâlniri cu scriitori străini, vizite în „ţările prietene”, ca să uzităm de termenul acelor vremi; pe unde n-au fost împreună şi numai împreună. Apoi izolările lor de la Sinaia şi căldurosul lor cuib din capitală. O frântură din jurnal, pare sugestivă: „…Într-o zi, Aurora zice: / - Sâmbătă e bal la Uniunea Scriitorilor. Să mergem şi noi, iar eu să ies cu rochia violetă adusă de tine din Vietnam./ Ei, când am auzit eu că e vorba de rochia aceea adusă de mine din Vietnam, nici n-am mai stat pe gânduri. Se putea? Am fost la bal, am dansat, am venit acasă pe la trei, am dormit vreo cinci ceasuri, a doua zi am revenit la Mogoşoaia…” (14). Pentru marele scriitor, de la un moment dat, Aurora devenise fiinţa indispensabilă a existenţei sale. Ne putem, aşadar, întreba, cum, oare, acest tânăr, desprins fără prea multe crize de conştiinţă din braţele unei femei, a putut să cadă înlănţuit de o a doua, pentru care o vreme n-a mai găsit spaţiu de cenzură: „Aurora e fermecătoare, iar eu o iubesc mai mult ca oricând: ca niciodată observ că are un corp minunat, deşi acelaşi corp pe care l-am mângâiat şi iubit patru ani; are un joc de expresie tulburător, mă subjugă prin amestecul de candoare şi duritate; are glasul ei care întotdeauna m-a înfiorat de bucurie, exclamaţiile din gât, inimitabile, unice” (15). Caracterul scriitorului, iată, se dezvăluie cu mult schimbat faţă de felul în care l-au proiectat cunoscuţii şi prietenii din această etapă a vieţii. Nu descoperim în jurnalul său nimic din suceala pe care o intuieşte rivalul său Petru Dumitriu şi chiar cel care l-a taxat drept scriitor de geniu, publicându-i nuvela „Pârlitul”, calificându-l mai târziu
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

drept „mitocănel”, şi alţi confraţi ai săi. Dar pe adevăratul Marin Preda ni-l oglindeşte în toată puritatea caracterului său, Eugen Simion, respectiv ca pe un „om sincer şi un spirit care nu vrea să trişeze”. Nici Aurora nu-şi reţine admiraţia faţă de iubitul ei, scriitorul, chiar dacă în judecăţile sale lipseşte uneori implicare sa directă, respectiv, văzându-l proiectat pe fundalul general al vieţii şi nu partener al convieţuirii sale zilnice: „Marin era totuşi omul pe care o femeie visează să-l găsească. Era de o inteligenţă sufletească pe care puţin bărbaţi o au… era un amant perfect, era un soţ excesiv de delicat”. Şi totuşi „imprevizibilul” se va produce, secând dureros viaţa prozatorului. Explicaţia, desigur, nu putea să fie una singură, dar punctul de vedere al celei care poartă ideea despărţirii, pare să fie fundamental. În fapt, Aurora descoperă un bărbat care impunea implicarea femeii la aceeaşi parametri de tensiune şi dăruire: „Îţi trebuia o presiune enormă să stai în preajma lui Marin Preda… Îţi trebuia o presiune egală ca să rezişti la fenomenul Preda. Eu n-am rezistat, cred, din prea multă tinereţe, nu eram coaptă şi nu eram destul de puternică, nu eram egală…” Şi nu se reţine de la mărturia sinceră, cauzatoare de prăbuşiri şi mutilări: „Cred c-am trăit în patru ani o concentrare de timp care la o altă căsnicie ar fi ţinut 20 de ani, dacă partenerii se vedeau mai puţin… Noi am trăit laolaltă fiecare clipă…” (16). Dar stării de revelaţii îi va urma o perioadă lungă, dureroasă şi cauzatoare de mari complexe, derutări şi repulsii în destinul marelui prozator. Momentul dezlănţuirii catastrofei sufleteşti este dăltuit dureros în sufletul scriitorului: „Sinaia 24 august 58* Mă aflu la Sinaia în convalescenţă, dar zău că nici o clipă nu mi-a trecut prin cap că o s-o petrec în condiţii atât de rele: nevasta mea are
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

chef de despărţire”. L-a prins pe nepregătite, motivul fiind incompleta sa restabilire în urma bolii, fapt conştientizat în această clipă de răscruce: „…M-a prins pe picior greşit şi am avut un minut de spaimă… N-am cerut nici un fel de explicaţii, dar nu m-am putut împiedica să-i spun să rămână…” (17). Interesant cum sub imperiul acestor lovituri, lucid, îşi emite perceptul: „Nu e indicat să scutim oamenii de suferinţele care îi aşteaptă... să-i lăsăm să le îndure ca să se facă mai buni”, având de asemenea, chiar lezat în fibra existenţei sale, forţa de a-i perspectiva instabilei sale consoarte viitorul, urmare a caracterului său labil: „Aurora nu e o femeie bună şi generoasă şi de aceea va avea de îndurat infinite vexaţiuni şi umilinţe, pentru că e foarte orgolioasă”. Îi oferă chiar şi soluţii: „să devină bună şi generoasă înghiţind cantităţi de suferinţă sau să devină şi mai trufaşă respingând agresiunile care o aşteaptă” (18). Dar mai presus decât orgoliul bărbatului, se detaşează, cel puţin în clipă, creatorul: „Ea e poetă şi îşi urmează destinul (bun sau rău), o felicit pentru curajul de a-l înfrunta singură (aşa cel puţin pretinde că nu se va mai mărita niciodată). (19) Din nou se impune compararea celor două puncte de referinţă la acelaşi moment din marea dramă trăită. De astă dată vom reproduce fragmentul în care Aurora Cornu îi dezvăluie respectabilului critic implicat sufleteşte în drama lor „cu precizie toate bucuriile şi tristeţile unei iubiri mistuitoare şi care niciodată n-a murit”: „Despărţirea noastră”, mi-a mărturisit Aurora Cornu „a fost atât de frumoasă cum a fost întâlnirea noastră de amor. O chestie stranie. Cred că nimeni n-a înţeles de ce l-am lăsat eu, şi după ani de zile m-a întrebat: „Dar de fapt de ce m-ai lăsat tu?” Şi i-am zis: „Nu ştiu”. Ştiam de fapt. Aveam alte vise. Visele ne-au
103

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

despărţit. Eu voiam să văd lumea, el voia să-şi împartă viaţa poporului lui. El avea dreptate, el e profund prezent în viaţa poporului lui, iar eu sunt trecătoare. Îl iubesc viu, mort, până la sfârşitul vieţii mele şi el „de même” (20). Analiza modului în care a decurs interviul lui Eugen Simion cu Aurora Cornu, îl determină pe etnologul Iordan Datcu să adauge câteva corecţii şi totodată să evidenţieze incoerenţa din mărturiile sale. Astfel, criticul literar află că ea l-a părăsit „să-i facă bine”, după care îşi descoperă o lacună de memorie: „că nu ştie de ce l-a părăsit”. Mai mult, observă Iordan Dacu, Eugen Simion este potopit „fraze care-l consternează”: „Eu nu sunt venită pe lume ca să fiu nevasta lui Marin Preda”; că urmărea să experimenteze aventuri „care îmi erau personale şi nu mă interesa să le împart cu cineva”. Printre altele, Aurora Cornu, observă Iordan Datcu, îl surprinde pe critic „şi cu declaraţia că chiar dacă s-a căsătorit la Paris cu Aurel Cornea, a rămas îndrăgostită veşnic de Marin Preda”. La finalul remarcilor sale, Iordan Datcu ajunge la aceeaşi concluzie cu a exigentului critic: „…ea îi povesteşte imaginând, ficţionând”. Asemenea, criticul subliniază faptul că deşi „ea nu l-a ocrotit până la capăt”, el în schimb, până la sfârşitul vieţii a vorbit despre ea „cu melancolie dureroasă” (21). Nevroza şi nevasta sunt cei doi factori catastrofici, în viaţa lui Preda, la care revine, bântuit de nelinişti, de angoase şi neputinţe. Aflat la vârsta de mijloc a vieţii îşi recapitulează trăirile, descoperindu-se neîmplinit şi singur, regretându-şi până şi voluptăţile trăirilor, într-o ordine morală de tip tolstoian, până la urmă. Puţini bărbaţi au trăit vreodată atât de ucigător spaima de singurătate, strigându-şi cu disperare golul sufletesc şi social: „Ce voi face cu timpul? Ce voi face cu natura înconjurătoare,
104

cu lucrurile şi obiectele din odaie, cu oamenii pe care îi voi întâlni la masă” (22). Iar sub această presiune neliniştea şi angoasa cedează: Se descoperă având vârsta de 36 de ani, lipsit de familie, de dragoste şi căldură sufletească. Unica soluţie regeneratoare i-o poate oferi doar scrisul: „numai conversaţia aceasta intimă cu lumea poate să aducă salvare şi seninătate în inima mea”, îşi repetă el; a câta oară? Oricum, rămâne lucid, capabil să-şi descopere panaceul potrivit momentului. Vindecare de dragostea pentru această instabilă femeie care, hotărându-se să se despartă de soţul-scriitor, i-a distrus liniştea şi rostul chemări sale, e dorinţa momentului, dar nu desfiinţându-şi fiinţa în intimitatea ei, uscându-se, ci doar cât o impune momentul. Scriitorul se raportează, aşadar, la efectele timpului şi necesitatea echilibrului: „Dacă Aurora vrea să se despartă, eu trebuie negreşit să mă vindec de dragostea pentru ea… Să nu pot să concep, ci doar atât cât să-i pot reda libertatea şi să pot trăi fără ea…” (23). Desigur, suferinţa aduce după ea şi pornirea celui implicat de a-şi purifica existenţa încercând chiar să-şi înţeleagă trecutul, prin implicarea sa directă în fapte şi întâmplări, existenţă: „Am părăsit două femei şi nu-mi aduc aminte să-mi fi trecut prin cap ce rău imens e să părăseşti pe cineva…” În spovedania sa, cu referire la prima sa nevastă, Nadia Strungaru, observăm un bărbat lucid, detaşat de lumea aceia, capabil să judece cu sinceritate cât din vină îi aparţine, din acea trecătoare aventură casnică: „Nu eu, ci Nadia Strungaru, prima mea femeie, m-a silit s-o părăsesc, prin alternativa absurdă: „ori mă iubeşti, ori pleacă. Dar te iubesc” ziceam şi era adevărat, dar ea nu mă
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

credea (este adevărat că avusesem nişe aventuri, împins însă de bovarismul ei, de tip rusesc, obositor)… La prima ocazie a scăpat de ea, părăsind-o şi ocazia aceasta a fost Aurora…” (24). A trecut, aşadar, la o altă dragoste, salvându-se. Dar tot el se divulgă: „Eu niciodată n-am fost erou din iniţiativa mea”. Dar victimă? Oricum, marea sa aventură (de dragoste şi căsnicie), prin dramatismul eşuării ei se înscrie ca un act iniţiatic pe curba vieţii sale, fapt concretizat în grandioasa operă ce o produce ulterior. Şi dincolo de urmele dureroase lăsate peste inima sa, istoria acestui cuplu s-a încărcat de exemplaritate, nobleţe şi fascinaţie; prin forţa scriitorului – erou al acestei aventuri de viaţă, să se reconstituie şi să redevină bărbatul care, în clipe de linişte şi reculegere, va mângâia creştetul celor doi copii dăruiţi de destin : / Florin Mugur: „Aveţi doi copii. Sunteţi mulţumit că sunt băieţi şi nu fete? /…Mi-era totuna. Faptul că au venit doi băieţi mi se pare însă senzaţional. Doi băieţi, doi flăcăi!”( 25). Epilog Şi faldurile povestirii noastre s-ar mai putea încă întinde, învăluind ocrotitor alte şi alte destine de scriitori a căror trecere prin furcile caudine ale creaţiei, au lăsat în urmă pagini de o rezonanţă eternă. Dar ne oprim pentru o vreme la această intersecţie de drumuri, cu dorinţa de a înnoda cândva firul acestei Şeherezade, sub semnul respectului şi al obiectivităţii pentru truditorii cuvântului. Asemenea, asigur pe al meu prezumtiv cititor că numai printr-o asiduă cercetare am dat la iveală icoane din viaţa mai puţin eludată a scriitorului preferat, atent să nu-i desfigurez imaginea, spărgându-i magica imagine creată de o stare de spirit
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

vizionară.
Bibliografie 1. Eugen Simion, Prefaţă la Marin Preda, Jurnal intim, Editura Ziua, 2001, p. XV. 2. ibidem 3. ibidem, p. XXV. 4. Eugen Simion, Aurora Cornu. Convorbiri despre Marin Preda, Editura Albatros, 1998, p. 98 5. ibidem, pp. 98-99 6. ibidem 7. Marin Preda, op.cit., p. 60 8. ibidem 9. ibidem 10. ibidem,p. 26 11. ibidem, p. 27 12. ibidem, p 60 13. ibidem 14. ibidem, p 10 15. ibidem 16. Eugen Simion, op. cit., p. 103 17. Marin Preda, op. cit., p 3 18. ibidem 19. ibidem, p.4 20. Eugen Simion, op. cit., p. 98 21. Apud: Iordan Datcu, Portretul scriitorului îndrăgostit. Marin Preda, în Cultura literară, 212, 14. 04. 22. Eugen Simion, Prefaţă, în Marin Preda, op. cit., p. 14. 23. Marin Preda, op. cit., p.7 24. Ibidem, p. 25 25. Florin Mugur, Convorbiri cu Marin Preda, Editura Albatros, 1973, p. 238. Notă După despărţirea lor dureroasă, destinul Anei Cornu a luat întorsături neaşteptate. Ajutată de Ely Lothar, fiul nelegitim al poetului Tudor Arghezi, venit în ţară, în vizită la tatăl său, poeta pleacă în Franţa. La Paris, în primii ani ai exilului (1965), Aurora Cornu intră în relaţii cu dizidenţa românească, ajungând să se confrunte (certe) cu Cioran, Ionescu, Monica Lovinescu, Ierunca, „din frica de a nu fi ignorată”, după propria sa mărturisire. Ca mod de viaţă, poeta descoperă boema pariziană: „Am intrat în boema Parisului fără nici un ban, fără casă. M-am luat după Ely care nu avea domiciliu şi dormea în camere de hotel. Era un fotograf de geniu” (cornul.go.ro/ personalităţi/htm.) S-a căsătorit la Londra, cu Aurel Cornea. A scris cronici la Europa Liberă şi a jucat în filmul şi

105

repere

Constantin DOBRESCU

Constantin DOBRESCU Badea Cârţan sau revelaţia latinităţii
Erich Rohmer, Genunchiul Clarei.

iografia unui personaj a cărui existenţă tumultuoasă conţine un anume dramatism se identifică cu viaţa ideilor şi acţiunilor pe care şi le-a asumat. Un astfel de personaj este Gheorghe Cârţan (1849-1911), Ciobanul din Ţara Făgăraşului, care este categoric şi un personaj de legendă, naiv şi deschis la suflet şi care avea mare încredere în oameni. Practic, Badea Cârţan a fost unul din solii pe care ni i-a trimis Ardealul ca să ne amintească, nouă celor din ţara liberă, că avem o mare datorie naţională – unitatea neamului – fără de care nu poate exista o Românie mare şi puternică. Badea Cârţan a cinstit nobleţea latină a neamului nostru şi s-a mândrit cu ea. A fost o voce a latinităţii, în general şi a latinităţii române în special. A fost ceea ce numim astăzi un globe-trotter şi un autodidact, iar pasiunea lui pentru carte îl situează printre iluminişti, căci aşa cum spune Nicolae Iorga, în urma lui a rămas „credinţa sălbatică pe care un ţăran a avut-o pentru visurile cărturarilor din vremea lui şi nemărginita-i evlavie pentru cartea în care vedea numai lumina şi mântuire” pentru neamul lui oropsit din Ardeal. Marile exemplare omeneşti sunt unice şi de aceea nu-l pot asemăna pe Badea Cârţan cu nimic pe sfânta lume în afara lui. Gheorghe Cârţan este un luminos răspuns la întrebarea ce a obsedat veacuri la rând minţile învăţaţilor – cu mândrie românească sau cu pizmă străină – cum a
106

B

reuşit să păstreze comunitatea relativ puţină, răsădită de Traian la Carpaţi şi Dunăre, în mijlocul unor adversităţi de neînchipuit? Răspunsul nu vine de la acei soldaţi de fier ai legiunilor traianide. Non multa sed multum şi răspunsul ne vine din existenţe ca a lui Badea Cârţan, care nu pot cunoaşte înfrângerile. Un dor nestăvilit al originilor latine s-a trezit în ciobanul din culmile Făgăraşului, dovedind lumii că instinctul genezei istorice nu dispare din sufletul popoarelor. Patriotismul i-a vitalizat energia, drumurile lui prin Italia, Franţa, Elveţia, Egipt Ierusalim, Ungaria şi Austria pentru a cunoaşte la faţa locului urme ale istoriei românilor i-au fost înobilate de ţeluri naţionale şi culturale ce l-au impus ca un misionar al cărţii şi al unităţii culturale şi teritoriale. Trecerea miilor de cărţi şi publicaţii cu slovă română peste munţi la fraţii săi în desagii păcurăreşti prin locul numit baladesc şi simbolic „vama cucului” sau „potecile ursului” - pentru care a suportat umilinţe şi bătăi din partea autorităţilor austro-ungare - avea dubla semnificaţie culturală şi patriotică. Unii afirmă că inimosul cioban a răspândit în sudul Transilvaniei aproape 200.000 de volume. În anul 1903, când Badea Cârţan este arestat de autorităţile maghiare, depozitele sale de cărţi sunt devastate, iar cărţile îi sunt confiscate. Inventarul este uluitor: 76.621 de volume s-au aflat
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Constantin DOBRESCU

Constantin DOBRESCU

numai în podul casei lui din Cârţişoara, ceea ce ne poate oferi o idee despre numărul tuturor cărţilor trecute de el în Transilvania, timp de decenii. Pare un fapt imposibil ca un singur om, ce nu mai era tânăr, timp de 14 ani să poată atinge pe jos, cu saci de cărţi în spate locurile cele mai singuratice ale Transilvaniei pentru a duce acolo lumina sufletului de fier al Romei. Badea Cârţan s-a bucurat de prietenia şi preţuirea unor oameni de cultură şi politicieni ca V.A. Urechia, N. Iorga, Grigore Tocilescu, George Coşbuc, Spiru Haret, I.L. Caragiale, Ion Slavici şi a unor oameni de ştiinţă italieni şi francezi. Toţi sunt fascinaţi de personalitatea făgărăşeanului, căruia îi facilitează procurarea de cărţi, cât mai multe pentru „fraţii de dincolo”. Badea Cârţan devine o imensă bibliotecă circulantă destinată unui singur scop: „Să capete Ardealul învăţătură.” Iată ce scrie el însuşi despre întoarcerile sale din Ţară, totdeauna primăvara: „E o bucurie ca atunci când vin berzele. Ajunge vestea înaintea mea că Badea Cârţan a venit din Ţară şi m-aşteaptă toţi.” Gloria omului se lăţeşte impresionant, pe cea mai temeinică filieră, a legendei. Badea Cârţan, un haiduc purtând în desagi arma tăioasă a ştiinţei. Era o prezenţă activă la acţiunile Ligii Culturale şi altor societăţi cultural-naţionale. Visul lui a fost să ajungă la Roma să-şi vadă strămoşii eternizaţi pe Columnă. După un drum de 45 de zile pe jos, înarmat cu o bâtă ciobănească şi cu sarica peste sacul de merinde, a ajuns la Roma pe care a salutat-o în felul lui : „Bine te-am găsit, maică Romă!” Într-o dimineaţă cenuşie de februarie 1895 câţiva jandarmi (bersaglieri) veniţi de la Civita Vecchia admirau Columna lui Traian. Deodată, învârtindu-se în jurul
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

soclului miraţi, zăriră un chip care părea coborât din basoreliefurile Columnei. Un dac viu, un dac autentic, cu pantaloni strâmţi, cămăşoaia pe deasupra şi cu cuşma caracteristică. Cine era şi ce făcea acest om plin de noroi şi obosit care dormea aşa de liniştit în noaptea rece de februarie la picioarele Columnei lui Traian. Primul gest al „pelerinului românismului” a fost de o mare simplitate şi adâncă veneraţie asemănător cu cel făcut la Bucureşti la statuia lui Mihai Bravul. A îngenunchiat lângă Columnă, la baza ei acolo unde se află cenuşa împăratului aşezată de urmaşul său Hadrian. A fost o prosternare la izvoarele istoriei unui neam. A desfăcut săculeţul cu grăunţe de grâu, grâul de la Cârţâişoara cântat cu pluguşorul lui „Bădica Traian”. L-a depus lângă Columnă amestecat cu pământ din pământul ţării. Era drept prinos din partea „fiilor îndepărtaţi ai taichii Traian”. „Un dac a coborât de pe Columnă”titra presa din Roma a doua zi amintind evenimentul. Are prilejul să cunoască bine Roma datorită lui Duiliu Zamfirescu, secretarul ambasadei noastre la Roma. Badea Cârţan va deveni un emoţionant personaj al Europei. A fost eroul zilei. Era preţuit de Angelo de Gubrnelis, un filoromân şi întemeietorul Institutului Păcii la Roma şi autorul dramei PROBUS (despre împăratul roman de origine dacică) pe care o dedica reginei Elisabeta. A fost primit la Vatican, legând prietenie cu cardinalul Rampalo. La Veneţia a mers pe urmele fratelui voievodului Mihai Viteazul, Petru Cercel. Badea Cârţan a mai venit de două ori la Roma tot pe jos, ultima oară făcându-şi intrarea triumfală în mijlocul Congresului Orientaliştilor, care întrunea 700 de învăţaţi din 40 de ţări ca Anglia, Franţa, Germania, Japonia, Persia, India, Ungaria,
107

Constantin DOBRESCU

Constantin DOBRESCU

Italia, Turcia, ţări din America Latină etc. Delegaţia română era compusă din V.A. Urechia, Grigore Tocilescu, Th. Burada, Mihai Holban, Luigi Cazzavillan directorul fondator al Ziarului Universul, I. Kalinderu, V. Maniu (delegat al Curţii regale), senatorul Stefendache de la Turnu Severin, M. Ionescu, o delegaţie în număr de şase persoane plus un aromân din Macedonia. Cert este că Badea Cârţan a fost figura de cea mai largă notorietate din zilele Congresului, care în trecerea lui plină de demnitate spre Columnă a fost aclamat de public. Badea Cârţan a depus în pas voinicesc Coroana de bronz în acordul cântecului Gintei latine de Marchetti, pe versuri de Vasile Alecsandri executat de un cor italian. După ceremonia de la Columnă delegaţia română participantă la Congres s-a deplasat la Ponteau unde a depus o coroană de flori la mormântul regelui Victor Emanuel al II-lea, regele Italiei şi unde a fost salutată de preşedintele veteranilor lui Garibaldi. Au mai fost depuse coroane la monumentul lui C. Cavour şi la monumentul lui Garibaldi unde a ţinut o cuvântare Cazzavillan, care fusese unul din cei o mie de „prozi” ai lui. I-a fost încredinţată misiunea de a depune o coroană de bronz la Columna lui Traian din partea Congresului, moment consemnat de toate ziarele Europei. Această coroană era şi omagiul naţiunii române către împăratul Traian. Cu vorba scurtă, ruptă din cremenea Făgăraşilor, Badea Cârţan a spus atunci doar atâta. „Roma e mama noastră.” Coroana de bronz era executată de sculptorul italian Ettore CA Dorin stabilit la Bucureşti la sugestia lui VA Urechia, fiind turnată la Şcoala de Arte din Bucureşti şi pătită din donaţii publice (printre donatori găsim şi prahoveni). Badea Cârţan era fericit, toţi vorbeau
108

despre români, ceea ce-l face să spună: „Mi s-a făcut dreptate, frate dragă! Delegaţia de oameni învăţaţi din patruzeci de ţări or recunoscut viţa nostră latină şi or văzut cât de răi şi de mincinoşi pot fi asupritorii noştri (ungurii - n. n.)!ˮ La Roma, Badea Cârţan s-a simţit senin şi liniştit. „Ca un copil care şi-a regăsit mama.” Participarea lui Badea Cârţan la acest Congres a fost cea mai frumoasă etapă a vieţii lui. Celor din ţară, acesta le-a evocat în graiul lui colorat bucuria acelor zile – ceea ce a repetat de câte ori a avut ocazia pe parcursul vieţii sale. „Drept să vă spun, atunci odată mi-am astâmpărat sufletul. De la Universitate şi până la Columna din Forul lui Traian, pe tot drumul eu singur am dus coroana. Vai, ce era de om! ... Doamne, Drăguţule!” Nu putem omite faptul că, la acest Congres al Orientaliştilor, a participat un profesor din Ploieşti, Simion Gheorghiu (1857-1944), care era înrudit cu poetul Grigore Alexandrescu. Va merge şi în Franţa, sora mai mare a României, dar cu intuiţia calmă care iubeşte puternic, simte că nu e atmosfera de la Roma. Deşi în oraşul lumină a avut şansa să întâlnească pe Gogu Rădulescu, student care l-a introdus în cercul studenţilor români şi l-a ajutat să viziteze temeinic Parisul. La un anticariat de pe malurile Senei îl cunoaşte pe Emil Picot (1844-1918), profesor de limba şi literatura română la şcoala de limbi orientale, care a fost membru al Academiei Române, fost secretar al regelui Carol I. Interesant este că Badea Cârţan se considera cetăţean al României şi nu al Austro-Ungariei. La Paris, vizitând un spital şi vrând să dea o deosebită apreciere surorilor de caritate, a cerut mediciniştilor care îl conduceau să traducă pentru ele că
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Constantin DOBRESCU

Constantin DOBRESCU

„sunt mândre ca măgarul care duce în spinare o oaie beteagă.” Întrebat ce părere are despre femeile franceze văzute la Paris, ciobanul plin de admiraţie pentru frumuseţea şi eleganţa lor a găsit comparaţii luate din lumea lui, pe care numai cine a trăit într-o astfel de lume le-ar putea aprecia: „Femeia franţuză e mândră ca oaia care a fătat doi miei!” Un incident îl împiedică să se ducă în Spania, să cunoască „toată familia latină”, dar îi permite să se ducă în Ţara Sfântă. Principalul scop al vieţii lui a fost atins, căci călătoriile i-au arătat adevărul istoriei: ţara lui e latină, soră a marilor naţiuni occidentale, fiică a Romei imperiale. În evlavioasele lui pelerinaje în capitala Italiei un lucru mai mult decât altele i s-a arătat: el a putut vorbi cu toţi limba sa, a înţeles şi s-a făcut înţeles. Limba armonioasă şi sinceră a ţării sale trebuia să fie legătura dintre toţi Românii şi pentru ca ţara lui de origine, vechea Dacia Traiană, să nu se piardă, trebuie ca poporul acela de la munţi, care nu şi-a stricat obiceiurile şi limba, să înveţe a citi cărţi româneşti, ca să-şi cunoască nobila origine şi să se mândrească la amintirea latinităţii sale. Nici un obstacol nu-l opreşte, nici nu-l descurajează: este arestat, i se rechiziţionează lucrurile cele mai dragi (documente, fotografii, amintiri din faimoasele sale călătorii), dar el începe de la capăt, cu încăpăţânarea credinţei, ducându-se pe la toţi prietenii iluştri, cerând cărţi fără să se gândească la sine, la mijloacele propriului trai. În virtutea crezului său în ospitalitate, nu-şi prea punea problema unde va rămâne şi unde va dormi. Odihna sub cerul liber era în obişnuinţa sa ciobănească. Deoarece umbla în opinci, atât I.C. Brătianu, cât şi Spiru Haret i-au dat bani să-şi cumpere
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

încălţări „nemţeşti”, dar Badea Cârţan cumpără cărţi de prin anticariatele bucureştene. Brătianu l-a bănuit că bea banii daţi de el. Cu greu a suportat Cârţan această jignire. Singurele băuturi consumate de el au fost apa rece de izvor şi ceaiul fierbinte. Persoana sa, ca aceea a celui care e destinat unei misiuni, nu mai contează, puţin îi ajunge ca să trăiască, puţină pâine, puţin ceai, dar îi trebuie numaidecât multe cărţi româneşti, atâtea cât să acopere toată ţara. Primit de Carmen Sylva, care-i dă o operă de-a sa cu autograf, în toată neştiinţa sa, Badea Cârțan îi cere un sac, pentru că ea are multe. Badea Cârțan a fost invitat în două rânduri de conducerea Societății literarştiințifice „Tinerimea Românăˮ - societate care pregătea spiritual generația care va lupta pentru realizarea României Mari să vorbească tinerilor studioşi care s-au afirmat la concursurile desfăşurate sub egida acestei societăți. Urmare acestor întâlniri, elevii premianți din Prahova, care proveneau de la liceul „Sfinții Petru şi Pavelˮ din Ploieşti şi liceele „Iulia Haşdeuˮ şi „Barbu Ştirbeyˮ din Câmpina au organizat colecte de cărți pentru românii de peste munți. Acest aposol al românismului născut pentru eternitatea naţională era plămădit din aspre trăsături de vigoare şi fanatism ţărănesc. Era asemeni sfinţilor din vechime care îşi părăsesc rosturile pe vecie, spre a-şi urma chemarea. Nu putem să nu amintim faptul că, dovadă a patriotismului său, Badea Cârţan, hotărăşte să se înroleze ca „volintir” pentru a participa la războiul de neatârnare din 1877, îşi vinde cele 1200 de oi (păstrând doar 30 de oi şi doi berbeci ca nucleu al
109

Constantin DOBRESCU

Constantin DOBRESCU

unei turme viitoare) armatei şi se îndreaptă spre Roşiorii de Vede unde se afla un batalion de rezervă, care instruia voluntari, după cum rezultă din scriptele Marelui Stat Major al vremii. N-a mai apucat să lupte cu turci, căci la Plevna armata lui Osman Paşa a capitulat. Lipsa de participare la Războiul Neatârnării a fost pentru el o durere, care-l va frământa toată viaţa. Lui Badea Cârţan i-a fost dat să fie martorul unor evenimente cruciale din istoria românilor transilvăneni. Amintim aici mişcarea memorandistă care s-a soldat cu pedepsirea celor care au iniţiat-o. Badea Cârţan a reuşit să pătrundă în sala Redutei unde se judeca procesul memorandiştilor în 1894, iar după condamnarea acestora hotărăşte să-i viziteze la închisorile din Seghedin şi Vaţ. Cârţan a lăsat oile în grija unor ciobani prieteni şi a pornit pe urmele celor întemniţaţi, printre care şi Ion Slavici. „Eu, cioban George Cârţan, glăsuieşte un cântec de-al său, /Nici n-oi bea, nici n-oi mânca/ Pân-de Seghedin n-oi da,/ De iubiţii osândiţi/Ce-s în temniţă zvârliţi.” Badea Cârţan a iubit tineretul şi de multe ori era văzut în curţile sau în sălile de curs ale şcolilor din Bucureşti, Liceul Sf. Sava, Lazăr, Mihai Viteazul înconjurat de elevi sau studenţi. Marea lui plăcere era să le verifice cunoştinţele şi perspicacitatea. Iubea mult pe M. Eminescu şi V. Alecsandri ca poeţi de seamă ai românismului. Badea Cârţan a avut la Sinaia, la Azuga şi la Buşteni - popasuri obligatorii în trecerile sale peste munţi - mulţi prieteni, cum avea prieteni printre ciobanii din Bucegi, care-l informau de deplasările poterilor austroungare (jandarmi). La Poiana Ţapului, familia Lahovary îi dăduse o cameră de locuit unde se odihnea înainte de a trece munţii spre
110

Cârţişoara sa. Cu ocazia ultimei sale treceri în Ardeal, bătrânul cioban s-a îmbolnăvit, îşi simţea sfârşitul aproape, afirmând „S-a gătat oloiul.” Cu ultimele cuvinte a cerut să fie înmormântat la Sinaia să fie alături de munţi mai aproape de potecile spre Ţara Oltului, lăsând vorbă de moarte ca părintele Vulcan de la Cârţişoara să-i facă o slujbă pentru păcatele sale. Stelele pe cer sclipeau tremurând şi strălucirea de foc rece anunța momentul trecerii în neființă. La un moment dat, din înaltul tăriei, parcă de pe Caraiman alunecă o stea lăsând pentru o clipă o dâră incandescentă. Steaua cădea parcă spre Poiana Ţapului. Aşa s-a stins în dimineaţa de 7 august 1911 nu un opaiţ, ci o torţă. A fost înmormântat la Sinaia pe cheltuiala Ligii culturale. Pentru prima dată se odihnea şi el, cel care avusese revelaţia nobleţii neamului său.
Bibliografie Zaharia Sângeorzan, Pelerini români la Columna lui Traian, Bucureşti, 1979, Ed. SportTurism; Ion Dianu, Pe urmele lui badea Cârţan, Editura Sport-turism, Bucureşti, 1979; Ion Chindriş, Chipuri din trecutul neamului, Editura Albatros, 1977. Cuget clar nr. 1/1936; Maria Tătulescu, Smara Gheorghiu animatoare a învăţământului şi culturii româneşti, în Studii şi articole de istorie, XXXVII-XXXVIII/1976; Mihai Stoian, Drum de luptă, drum de pace. Reportaje istorice, Editura Militară, Bucureşti, 1981; Constantin Dobrescu, Memoria documentelor, Ploieşti, Editura Elapis, 2011; Constantin Dobrescu, Carmen Băjenaru, Societatea literar ştiințifică „Tinerimea Română”, 1877-1948, Editura Premier, Ploieşti, 2013.

Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

semnal

Constantin TRANDAFIR

Constantin TRANDAFIR Pe strada imaginarului
n sens modern, recuperator, întreaga poezie a lui Florin Dochia de până acum este elegiacă. Un amestec de romantism, expresionism şi suprarealism, care încearcă intens cote şi mai noi, adesea, mai ales în ultima vreme, tentat de ţărmurile Eladei. Poetul face parte din categoria experimentaliştilor cu orice preţ şi cu succese indiscutabile. Vizitele sale sunt aşa de numeroase, multe numite de el însuşi, în spiritul cuceritoarei meta-poezii, al livrescului dus până în pânzele albe, încât nu-i cazul nominalizării. În mod special, elegiile parcurg toate stadiile, de la sensul primar la cel mai recent şi mai intim, cerebral şi senzual. Pentru că ele au mereu în vedere orfismul existenţial, chiar şi atunci când filtrează cotidianul, meditaţia şi realul colocvial. Ciclul acestor elegii desemnat ca atare, începând cu Elegii de pe strada mea, continuă cu Elegiile căderii, care se vor mai dinamice, fără să ajungă la exagerate valorificări negative. E clar că strada, oricât ar părea de periferică în determinările ei topografice, e, de fapt, o stradă imaginară-spiritualizată, „e un alt cartier al inimii, undeva / unde funcţionează toate valvele şi fantezia se oxigenează suficient ca să producă ceva / ca un zbor de fluturi” (Elegia a 26-a: câteva obsesii). Obsesii şi aceeaşi scriitură aparent prozaică şi mult prea livrescă se găsesc pretutindeni, contrapunctate de spiritul ludic, contemplativ, (auto)ironic,
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Î

parodic-sentimental („mângâi fecioarele uitate în umbrele ierbii”) şi, fireşte, imaginar. Poemele din Elegiile căderii, care au independenţa lor, dar fac corp comun cu anterioarele elegii, sunt mai dense, oralitatea se rafinează acum într-un lirism consubstanţial. Repet, în căutarea şi statornicirea unei voci distincte, Florin Dochia e deschis către orice exemplu literar, ca orice postmodernist cu voie sau fără voie. Captivat de suflul clasic-modern („trec munţii spre Elada / ca şi cum aş trece strada”), îşi temperează emisiile, formulează clar şi melodios în acord cu excitaţiile entuziaste, acestea din urmă cel mai des (auto)ironice şi parodice. Oricum, poetul pendulează între realitate („înhămat la viaţă”) şi vis, între peşteră şi munte, între „răul ascuns în carne” şi tentaţia ascensională, între călătoria în sine şi printre ruine. Nici o teamă: spunea un gânditor-poet că lirismul e un abis confortabil. Iar spectacolul e al lumii întregi, de la sărbătoare la proba labirintului, până la absurd şi grotesc. Spectacol de lumini şi umbre: „mă voi întoarce în lumina / din spatele obscurităţii / cum se-ntoarce muntele întotdeauna în grăuntele de nisip, / cum se-nchide el acolo şi doarme / cu animalele şi insectele, / cu toate câmpiile şi pădurile, / cu toate repezi torentele şi pâraiele leneşe, / cu alpiniştii lipiţi de stâncile antropomorfe, / ca nişte desene
111

Constantin TRANDAFIR

Constantin TRANDAFIR

rupestre / pe care numai eu le mai văd uneori, / când sânul iubitei / se dezbracă de plajă / şi se scufundă în valuri” (Elegia 37); „m-am ascuns într-o peşteră / din care se văd uneori / umbre nedefinite / din întâmplările junglei” (Elegia 43). Căderea are mai multe conotaţii, nici într-un caz una bacoviană. Rareori poetul încearcă ethos-ul antic al tragicului, mai curând în dicţiunea bufonadei-amare. E mai degrabă coborâre, într-un regim diurn-nocturn. Sau o cădere în sus („orice copac va prinde rădăcinile în cer”), cădere în lume, în timp, în singurătate şi, de ce nu, căderea în literatură, cum ar spune Derrida. În călătoria sa terestră spre lumea eternă a poeziei, autorul e însoţit de o

lumină pe cât de minunată, pe atât de echivocă, Prinţesa care vine sub soare din ploaie, din spuma unui val timid şi intră în Elada lui. Aici textul se redesenează cu expresivitate specifică, unde ambivalenţa îşi spune cuvântul: „ea visa fluturi, visa albine, / îngerul se făcea cocor şi cădea fulgerat / într-un câmp violet // ultimul tablou este deja pictat, / pictorul iese din viaţă încet” (Elegia 59. Intrarea Prinţesei). Se reinventează altfel de singurătate, atinsă elegiac de catifelări ca pielea prinţesei, de sentimentalitate bolintineană, de pasagere naufragii şi de căderi luciferice. Căci fantasmatica iubită, spre deosebire de fata „din rude mari împărăteşti”, se înalţă la cer şi devine stea jinduită. Prins în lumea cuvintelor, l-am numit pe Florin Dochia după titlul unei cărţi a lui, îşi înfăptuieşte cultul pentru comunicarea de la început, în fond pentru mijlocul de existenţă al poeziei. În mod normal şi curent, acesta este şi laitmotivul volumului Elegiile căderii, uneori declarativ: „mâine voi urca pe muntele cel mai înalt / pe care mi l-am imaginat vreodată. / Fără îndoială, faptele nu există, există numai imaginea mea / despre ele, / imaginea pe care o descriu în cuvinte. Numai cuvintele există şi de ce vă miraţi?” (Elegia 44); „a scrie poezie e ca şi cum ai dansa / sau ca şi cum ai locui în suburbii, / unde nu ajunge metroul / şi nici un taxi nu se aventurează / (trebuie să-mi aduc aminte / sănchid fereastra de la baie / să nu intre noaptea liliecii / la vânătoare de efemeride) (Elegia 47). Spontaneitate şi rigoare e această poezie. Parcă şi mai mult meşteşug.
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

112

translaţii

Dan DĂNILĂ

Johann Wolfgang GOETHE

REGElE IElElOR

Călare prin noapte şi vânt oare cine goneşte? E tatăl, el fiul în braţe îl ţine. Îşi strânge copilul aproape la piept şi îl încălzeşte pe braţul lui drept - Băiete, de cine te temi cu privirea plecată? - Tu nu-l vezi pe-al ielelor rege, o tată, Au nu-i vezi coroana şi coama măreaţă? - Copile, acelea-s fuioare de ceaţă! Copilule drag, haide vino cu mine Şi mă voi juca multe jocuri cu tine. Prea plin este ţărmul de flori felurite Iar mama mea poartă veşminte aurite - O tată, o tată, n-auzi ce-mi promite Al ielelor rege cu vorbe şoptite? - Copile, copile, dar te linişteşte, Acela e vântul, prin ramuri foşneşte!

Băiatule drag, haide vino cu mine Copilele mele te-aşteaptă, ştiu bine. Copilele mele vor fi pentru tine La leagăn, cu dansuri şi cântece line - O tată, o tată, dar nu vezi tu oare Rusalce şi iele în bezna din zare? - Copile, copile degeaba privesc, Sunt sălcii bătrâne ce sure sclipesc! „Mi-e drag chipul tău, mă-ncânţi, te doresc, De nu vrei să vii, am să te răpesc.” - O tată, o tată, mă strânge ca-n cleşte, Vai, regele ielelor rău mă răneşte! Tremură tatăl în goana cea mare, Copilul ce geme îl strânge mai tare, Ajunge la curte cu mare efort, Copilul în braţele lui era mort.

Traducere de Dan Dănilă
Ştefan Al.- Saşa şi Gherasim Rusu Togan la Casino Sinaia

Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

113

poezie

Valeriu Marius CIUNGAN

Valeriu Marius CIUNGAN
SEMAFORUL VERDE ce simpli ce frumoşi erau trecătorii unul după altul ce firesc îşi ţineau rândul dădeau cu eleganţă prioritate păşeau cuviincios disciplinat în deplină legalitate în ambele sensuri la culoarea verde a semaforului se priveau faţă în faţă îşi sfredeleau retinele îşi răscoleau trecutul şi citeau gândurile îşi călcau în picioare principiile de-o viaţă îşi făceau avansuri promisiuni mute legăminte preţ de câteva clipe unii se îndrăgosteau pe loc pe zebră alţii puţin mai încolo după colţ alţii( pe care îi vom regăsi pe bordurile cartierelor din periferie în viitoarele mele poeme depresive) niciodată ! stam la pândă gata să ţâşnesc la culoarea verde a semaforului
114

mă întrebam cum nu ai putea să te îndrăgosteşti de-o fată ţâşnind din sensul celălalt,care să-ţi spună : treceam pe-aici şi te iubesc cum n-am iubit vreodată ! ce frumoşi erau trecătorii totul părea firesc ! Veghe eşti tu aceea care-n ruga nopţii tainic îmi veghezi tăcerea sunt singur rătăcesc cărarea-ntre pământ şi stele sunt singur ispăşesc păcatul, îmi petrec durerea ‘napoi în trup, din trup ’napoi în suflet, spreale mele tăceri,credeam că îmi veghezi tăcerea ,o ocroteşti de zvârcolirea nopţii şi căutând lumina am ajuns târziu şi obosit prin asfinţit în noapte sunt singur şi frumos îmi ispăşesc păcatul , îmi petrec durerea din trup în suflet, din suflet înapoi în trup ,în dulci păcate şi aş fi vrut să mă răscumperi-n seara de iubire poate în dimineaţa parfumului tăcut şi desuet de seară eşti tu aceea ce îmi spovedeşti , ce îmi asculţi tăcerea dimineţii şi-ai vrea să fie dimineaţa seară ? şi seara dimineaţă şi dimineaţa seară iară ?
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Valeriu Marius CIUNGAN

Valeriu Marius CIUNGAN

LINIŞTE cum aşezai pe perna moale sonetul stins, păru-mblânzit de semilună actor de-aş fi ţi-aş pune-n poale un vers profan, nedemn,neisprăvit să-ţi spună că poate sunt actor şi poate suntem astfel ce strâmtă şi subţire ne e mărginirea cum tâmpla albă odihneai în puf de gâscă şi parcă se-odihnea şi ea , şi o ţineam în puf , iubirea era curat în aşternuturi , era atâta linişte în straie cuvintele frumoase le pitisem decuseară-n pernă îţi atingeam cu-n răsărit nelămurit privirea ta bălaie cu o tăcere nedesăvârşită şi puţin nedemnă ! Cum e cum este fără mine cum e să nu poţi să m-atingi cum e să simţi durerea - un nod în gât să nu poţi să o strigi cum e nedreaptă dureroasă secunda-n care plec şi timpul se destramă în secunde dureroase în care vin şi plec şi sunt parfum şi nu mai sunt prin casă cum e cu mine clepsidră caldă de nisip, să te contopeşti să curg cu fiecare bob mărunt de aur -n jumatea ceasului de vară-n care mă iubeşti

cum e cu fericirea lumina lunii , necontenită-mbrăţişarea sărutul răsăritului cu noaptea de iubire a ţărmului necontenit sărut cu marea îmbrăţişarea ţărmului cu marea aşa o fi! O ALTĂ LUME se închise cârciuma din cartier, mocnise zvonul ce era de-acum sentinţă şi am rămas încremeniţi în faţa drugului de fier ce ţintuia o uşă rece-un zid de neputinţă şi becul palid, obosit de-atâta veghe s-a stins, nu-l mai vedeam ca pe un far în noapte, cum ne-adunam din întâmplarea zilei să povestim cu amănuntul a noastre-n vitejie fapte grilajul umed ruginit ce să păzească? când lăzile de bere nu mai sunt aicea, ci în altă parte şi duse-au fost cu ele sufletele noastre, nespuse, pelerine, necitite-n nici o scrisă carte şi parcă mersul era altul spre pubele, împleticiţi, nostalgici, unii-ndrăgostiţi, tăria ne-o luam de-acuma din isprăvi trecute şi tristă, lungă ne era călătoria ne întorceam fără suflare, fără rost, spre casă, lumina ne rănea pe trupul istovit, o zeghe, tăcuţi speram o cârciumă doar pentru noi în altă lume şi becul palid, obosit de-o altă lungă veghe!

Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

115

poezie

Georgian GHIŢĂ

Georgian GHIȚĂ
1. Şotron Seara îmi şterg tălpile de resturile bitumului şi plec printre dungile neînţelese ale scrisului fără parfum, fără zâmbet ca braţele mele, ca ochii tăi închişi pe numerele încarcerate arunc pietre paşii îmi cunosc labirintul trupul îmi leagă cerul luna pierde bucăţi de piele tot mai trasă tot mai rece este un nou alb-negru în acest decor pământesc cel vechi, cu un deget tăiat se prăbuşeşte ca un bolovan pe lacunele sale privirea cu miros de cretă dansează precum un clovn bolnav dată lungă şi linişte de bitum rebelă ca seara 2. Timpul miroase a oameni Călcând peste cioburile timpului paşii noştri se pierd devenind semne mai negre ca însăşi frica de moarte cuvintele arse, ale ei, ale lui se agaţă de balustrada nemuririi de-ar fi alei... de-ar fi un glas sa ne urmărească, să nu ne şoptească ieşirea din labirint luna ne priveşte rece precum noaptea magmă nestinsă, rătăcită în oceanul păcuriu
116

străpunge neomul cu ochi goi de matelot scrumul coroanei, urmele apusului ea, el... cioburile timpului, balustrada nemurii noi... 3. Cutia de chibrituri M-am ascuns lâng-o cutie de chibrituri de multe ori îmi imaginez că nu eşti tu, că e doar lumina care cade pe covor sfâşiată precum un trup ce se zbate în visare Tremur, izbit de amorul anarhic, înstrăinat ca o candelă sudată de vitraliile unui lăcaş tot mai gol Un fragil păcat la buza oaselor, mă-nţeapă cu-atâta vânt şi-atâta singurătate, încât sufletu-mi pare foarte greu de parcă atârnă de el un înger Gândul începu să-şi dea ultima suflare, aşezat pe mâna catranului miop sărutându-şi ecoul strigătului de ajutor. 4. Tu eşti... Ochii tăi înăuntru ţin o corabie şi mi-o dau plină cu velur de privire goală şi rubine sfărâmate de visuri, de căderi, de degete. Azi-dimineaţă un demon a prins aripi într-un moment de neatenţie şi coarnele sale înlăturate trosnesc sub picioarele mele pe asfalt. Voalul primăverii în bulbul trudit de sens urlet sau murmur, trăsură sau emul, tu za înălţată din ţărână cu sânii de nori, cataractă
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Georgian GHIŢĂ

Georgian GHIŢĂ

de luceferi sau de pică. Alături o oglindă se apleacă, îţi transformi precisul devenind o femeie rece, o stafie cu voalul primăverii în bulbul trudit, plutele îţi cară mersul şi razele spre amurg lucirea. 5. Semn

fără de care oamenii s-ar usca şi ar muri Sufletu-mi îngenunchiat stă de strajă pe alocuri se zăreşte o nuanţă de îngeri ce se scaldă într-o zare de aprilie printre ei curge o rază bubuie pământul - totul e la fel 7. Celelalte cuvinte

Pe drumul măturat cu plete de vânt fulgi de ţărână se înalţă ca o pânză pe catargul cerului ochii închişi în zig-zag dansează chiar dacă mâinile mele nu cunosc semnul aştept ca ziua să cadă şi lustruiesc pantofii pentru ce va fi.

Când stă Hristos candela şlefuită înfige raze în trupu-mi o veşnicie goală fără toarte creşte din ţărână lipindu-se de ţărână din unda neantului se naşte ultimul reflux heruvimi coboară ca să-şi orneze fruntea cu flori de busuioc ca ultimele cuvinte ale unui muribund şi locurile, ochi mari rămas-au înmărmurite. 6. La fel Aştept să vină ceva necunoscut aştept să se scurgă pe undeva timpul din retine timpul, cel care mă loveşte lăsându-şi amprentele pe chipul meu Totul e la fel glasul orelor grijulii cu itinerariul timpului se ascunde în vorbe măreţe acelaşi freamăt constant
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Privirea mea alunecă din oglindă în oglindă mă subţiez fluvial risipindu-mă către nuştiu-undele din faţă către nu-ştiu-undele din spate stau drept şi încerc să fac un pas o întreagă liotă de cadre fumurii se pune în mişcare dinaintea şi dinapoia mea zbor după strigătul cuvintelor eu, corbul alb şi prind în mâini zarea condamnând acest celibatar ameţit de amprenta secundei 8. Ieri Seara se scurge peste clorofilele noi ca un strop de sudoare pe liniile palmelor urc în gol ochi rigizi şi grei cerul se umflă în jgheaburile frunzelor slute oamenii-n ceaţă stau muţi şi neputinţa îi năruie plouă... pe pervaz alunecă toţi norii în suflet... pustiu... şi plouă... ca şi ieri îmi adun chipul pierdut plouă... cristale curg pe el şi timizi, cei fără vină mă îmbrăţişează
117

poezie canadiană

Alexandre AMPRIMOZ Nu pentru că aş şti cine ştie ce, spunea el. Dar trebuie să încep să adun lucrurile pe care nu le cunosc. E singura cale de a parcurge aceste poeme încântarea lor imprevizibilă. IMPACTUL LUCRURILOR REPETATE O frunză întunecată. La marginea ei vântul picură cuvintele soarelui. Aici oare lumea de bumbac purpuriu defilează sub umbrele trandafirului? Ce temei are viaţa când un fruct întârziat personifică germanii zorilor? Dar nu acestea-s lucrurile pe care vreau să le spun, silabele mele nu mai seamănă dacă n-am un espresso; trăiesc la Windsor şi toţi cred că sunt francez, accentul mi-e celt dat fiind privilegiul unui fundal de clasici; accentul îmi e celt, bătaia inimii, română. ANOTIMP ANOTIMP Noaptea-şi aminteşte de pâinea pe care a frânt-o amintirea noastră. Aceste scări prăfuite reverberează o muzică greu de-nţeles. Dansez cu vara, ce-şi schimbă liziera.

Alexandre AMPRIMOZ
Poet şi critic de artă, născut la 14 august 1948, la Roma, şi devenit cetăţean canadian în 1974, Alexandre Amprimoz, este actualmente profesor de literatură franceză la Universitatea din Manitoba. A publicat unsprezece volume în limba engleză şi patru volume în limba franceză. Numesc aici doar câteva dintre ele: Cânt solar (1978), Selecţie de poeme (1979) Sculpturi în gheaţă (1981) Fragmente de vise (19S2) şi Sfaturi pentru sinucigaşi (1985). Poetul Alexandre Amprimoz oferă o fericită şi semnificativă intersectare a lumii mediteraneene cu cea a Winnipegului din nordul Canadei, fiindcă poezia sa, sculptată cu sensibilitate şi armonie, este puternic marcată de cele două permanente prezenţe. Poet meditativ, cu o largă paletă coloristică, Alexandre Amprimoz respinge intuitiv superficialitatea, folosind un limbaj direct şi precis în stil laconic şi degajat, deloc ostentativ, exprimându-se cu egală atitudine atât în limba engleză cât şi în cea franceză. (Victor STEROM) ORIUNDE ÎN ALTĂ PARTE De când sunt aici amintirea unor peisaje mult mai frumoase îşi strânge aripile înlăuntrul meu. Chiar aşa spunea: era felul lui de a vorbi... Şi de ce să presar diamante peste îndoielile mele smălţuite. În această lume în care nici fizica şi nici graţia nu-şi au locul pietre nu pot să zgârie... Pe mugurii săi aroma înţelepciunii aşternea întuneric. 118

Traducere de Petronela NEGOŞANU
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

breviar

Victor STEROM

Cărţi comentate de: Victor STEROM
Gabriel-Vincenţiu Mălăescu Marea de vise Ed. Armonii culturale, Adjud, 2013
„Nu mai ştiu/ de câte ori mi-am mutat visul, precum cortul/ într-o tabără de maci./ De atunci/ cutreier noaptea/ gândurile tuturor,/ încercând, să adun/ mierea cuvintelor/ nerostite.” (Vis migrator) Starea poemelor din acest al cincilea volum, se destructurează ciclic şi centripet pentru a se restructura în însăşi firea materiei ce poate fi deopotrivă mişcarea şi repausul, visul ori zborul... Altfel spus, Gabriel-Vincenţiu Mălăescu îşi asumă viziunile ce stau sub semnul revelaţiei; de pildă, înclinarea spre interiorizare, spre vibraţie sufletească, spre sublimare ideatică în construcţia lirică de sferă latitudinală cu accente îndreptate către inefabilitate având la bază tensiuni bipolare. Poetul Mălăescu ştie să dea rezonanţă meditativă şi sens tulburător gesturilor, chiar şi atunci când nu rupe ritmul şi fluxul poetic de la primul cuvânt la ultimul un siaj continuu. Delimitările dintre real şi imaginar sunt absorbite de întâmplări văzute într-o oglindă insolită. Sigur pe sine, intuitiv fără mari complexe, Gabriel-Vincenţiu Mălăescu îşi adună obsesiv şi reflexiv din memorie momentele trăite ori visate totul la o scară hiperbolică. „Nu am cunoscut/ mai devreme noaptea aceasta,/ altfel aş fi mers desculţ/ să întâmpin păsările cerului./ Nu am ştiut /cât de departe se duce lumina,/ altfel aş fi notat/ până dincolo de linia orizontului./ Nu am primit/ vreun semn din lumea nevăzută,/ altfel m-aş fi oprit din alergare/ să surprind frumuseţea clipei.” (Frumuseţea clipei)
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Matei Vişniec Securi decapitate Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2012
Meditaţia lirică este la Matei Vişniec o continuă confruntare cu limbajul, rupând din cuvinte vibraţia afectivă întru sublimitate. Poemele din această carte apărută în ediţie bilingvă - românăfranceză - în traducerea autorului, sunt mai mult laxe decât concentrate şi adună într-o imagine-paradigmă, cele văzute şi cele nevăzute, mărturisitoare şi inefabile în acelaşi timp unde simbolul şi metafora prefigurează cuvântul-cheie, deschizând largi şi semnificative conotaţii în contextul mesajului poetic susţinut din mai multe unghiuri în care subtilitatea gândirii, rezidă în temele ideatice şi implicit în reflecţii. Vocea poetului Vişniec, sobră, disimulează o dispoziţie a sufletului doldora de visul şi de împlinirea marii poezii moderne. Pe când ochiul aceluiaşi poet pipăie contururile metafizice, bucurându-se de culori şi nuanţe diverse. Poetul Matei Vişniec vorbeşte în versuri de o expresie oarecum dură, încordată. Dar, patosul, aşa cum îl vedea Arghezi, de o energie eruptivă, este semnificativ. Tensiunea e cât se poate de activă în vibraţia persuasivă a tonului, cum şi în amploarea gesturilor. „Nu mă vorbiţi de rău/ n-am vrut să vă spun toate acestea/ am vrut să tac dar/ tăcerea s-a evaporat în ultima clipă/ am vrut să mai fac o ultimă reverenţă/ şi să mă retrag/ dar în ultima clipă, în timp îi ce făceam reverenţa/ pasul mi-a alunecat/ corpul meu imens s-a prăbuşit peste oraş/ a strivit bisericile, circul, clădirea/ administraţiei/ a lăsat o gaură imensă în piaţa centrală/ cînd am vrut să mă ridic/ era prea tîrziu/ cuvintele au ţîşnit singure/ speriate poate de atâta cădere” (În timp ce făceam reverenţa)
119

cărţile prietenilor

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU
Ion Ochinciuc: „Viaţa ca anecdotă”
La un an după publicarea „Jurnal(ului) anapoda”, Ion Ochinciuc oferă cititorilor volumul II al acestuia, intitulat, la fel de inspirat, „Viaţa ca anecdotă”. Titlul ne-ar putea duce cu gândul la cunoscutul volum al lui Marin Preda, dar numai atât (şi bine a făcut autorul că nu a mai adăugat şi acel „o” care chiar ar fi putut crea confuzii). Nici „Viaţa…” nu este însă un „jurnal” propriu-zis, după cum nu a fost (este) nici volumul I. Ci mai degrabă „o colecţie de memorii” (dacă este îngăduită expresia), care iarăşi ar duce cu gândul la „Memorii(le) aproximative” ale lui Vlad Muşatescu. Cu care, din nou, nu are prea multe în comun. Decât atât cât au două puluri de „şubah” (îşi mai aduce aminte cineva de acest joc? – de ştrand, cum l-am cunoscut eu în copilărie -, so mai juca pe undeva?) care se ating tangenţial, pentru ca apoi fiecare să-şi urmeze propriul traseu şi să intre în găuri diferite. Dacă în „Jurnal…”, o mare parte din substanţa narativă face referire la copilăria, studiile şi formarea profesională a autorului, „Viaţa…” cuprinde îndeosebi „secvenţe” din perioada de maturitate. Căsătoriile eşuate, relaţiile până la un punct tensionate cu copiii, ca şi celelalte „amintiri”, totul, dar absolut totul, este prezentat la modul cât se poate de sincer şi nu e greu de intuit un zâmbet amar al autorului în momentul în care le-a „cedat” colii de hârtie. Bineînţeles că nici de astă dată nu lipseşte Asmodeos (Asmodică), spiriduşul – „îngerpăzitor dar şi-un drăcuşor”, pe care autorul nici măcar nu-l revendică – „nu am atâta 120 fantezie”, zicea în volumul I -, fiind întâlnit atât în vechile scrieri iudaice (Asmodeu), cât şi la romani (Asmodeos). Acesta (un „daimon” socratic personal), ca şi în „Jurnal… ” îl incită pe autor la rememorarea „ţintită” a unor întâmplări sau personaje, îl descoase, ori îl temperează şi recheamă la momentul în care a rupt firul epic. Întrucât, între timp, autorul s-a „pierdut” în amintiri pentru a mai consemna ceva ce tocmai i-a revenit în memorie şi care la rândul său îl duce la altceva etc., pentru că se lega într-un fel de ce relata până atunci, ori trebuie neapărat spus acum; pentru că, altfel, cine ştie când io mai veni rândul! Sau va fi uitat. De altfel, aceste digresiuni, lungi „paranteze în paranteze” (fără semnele grafice respective) fac parte din „reţeta” folosită de autor, fiind o „specialitate a casei”, o marcă a acestei (acestor) scrieri. Se vede în acest fapt nu numai o voluptate, o bucurie de-a dreptul ludică a autorului (ceea ce-l face şi mai atrăgător) de a împărţi cititorului „felii” din viaţa sa (trăită, de altfel, din plin! – cu tot ce presupune acest cuvânt), ci şi o anumită febrilitate, aproape grabă în a le consemna, de unde şi aparenta incoerenţă şi lipsă de atenţie pentru stil. Nici vorbă de aşa ceva, însă, din moment ce autorul însuşi, încă de la început, de la primul volum, deci, făcea precizarea că nu va fi vorba de o consemnare cronologică a faptelor, ci efectiv aşa cum îi revin în memorie. Este, cu alte cuvinte vorba de un anumit tip de scriitură în mod conştient asumat. Având „aprobarea” pentru titlu a bunului său prieten Carol Malinovski-Mălinescu (cine
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Iulian MOREANU nu-l cunoaşte din interesantele sale rubrici la radio despre „lumea celor care nu cuvântă”, cu spumoasele şi pline de tâlc fraze de final şi mai recent, a plantelor?), autorul deschide cu generozitate sacul amintirilor. E însă foarte greu de făcut o selecţie, pentru că a cunoscut de-a lungul vieţii atât de multe celebrităţi şi a avut atât de mulţi prieteni (dintre care, mulţi dintre ei au trecut în lumea umbrelor) - încât nu e greu de bănuit că în curând vom avea bucuria de a ţine în mâini şi un al treilea volum. Iată numai câteva dintre personalităţile de care îl leagă/l-au legat vechi şi frumoase amintiri: Angela Moldovan (şi Anatol Sandu, medic psihiatru, primul soţ al cântăreţei), baritonul Petre ŞtefănescuGoangă, prof. dr. Gogu Olănescu, Stela Popescu („o actriţă completă”), H(ristu) Nicolaide. Sunt numeroase, de asemenea, relatările despre întâlniri, şarje amicale ori întâmplări cu şi despre confraţi în ale condeiului: Marin Preda, Zaharia Stancu, Dan Deşliu, Vlad Muşatescu, Ion Hobana (Ion Mantaroşie pe numele adevărat), Mircea Sântimbreanu, Corneliu Leu, Iuliu Raţiu etc. Nu lipsesc glume ai căror protagonişti au fost Radu Beligan, Stela Popescu, Dem Rădulescu. Prezente în aceste amintiri sunt şi figuri celebre ale televiziunii din anii ’70-’80: Carmen Dumitrescu, Alexandru Stark („un tandem recunoscut mai ales prin tupeu”), Tudor Vornicu (cu un trecut nebulos). Numeroase pagini prezintă aspecte mai puţin cunoscute ale vieţii unor personaje politice de la vârful puterii din vremurile rememorate. Sunt atât de numeroase numele de actori, cântăreţi, scriitor, ziarişti, politicieni, medici, realizatori radio-tv ori pur şi simplu prieteni, întâlnite în acest „Jurnal”, încât un indice de nume ar fi foarte util. Sigur, multe dintre ele sunt necunoscute pentru cei ce nu au trăit acele timpuri, dar pentru cititorul „matur”, toate relatările despre aceste personaje sunt nu doar interesante (pentru că sunt prezentate aspecte necunoscute
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Iulian MOREANU „publicului larg”, relatate însă de la „prima mână”: aventuri, „vicii”, vorbe de duh, pasiuni, mod de a fi, amănunte biografice inedite etc.) cât şi declanşatoare de amintiri ale unor vremuri trecute, cu bunele şi relele lor, în care, cel puţin câteva zeci de ani, unii dintre noi am fost contemporani cu ele, ca şi autorul. Prin lectura „Vieţii…” sunt dezvăluite arta şi uşurinţa mânuirii condeiul, iar stilul „sprinten”, fără ifose „arhitecturale” fac din lectura cărţii o încântare. Citind-o pe nerăsuflate, am avut la un moment dat senzaţia că văd, cu ochii minţii un copil făcând desene „libere” cu cretă colorată pe asfalt. De altfel, cartea maestrului Ion Ochinciuc se poate deschide chiar la întâmplare pentru a ne oferi garantat o lectură încântătoare, ce emană şi îndeamnă la optimism, bună dispoziţie, tonicitate, poftă de viaţă. Este pur şi simplu uluitoare vitalitatea cu care autorul, ajuns la o vârstă respectabilă, ne oferă un regal memorialistic, într-un ton şugubăţ-moldovenesc, de „povestitor” pentru cei trecuţi de o anumită vârstă (şi nu numai). La finalul cărţii, autorul a adăugat o „Anexă cu prieteni” (crochiuri semnate în majoritatea lor de către Serghie Bucur şi însoţite de câte o epigramă ticluită de Ştefan Al-Saşa), deosebit de onorantă pentru cei ce se regăsesc în ea.

121

pelingeneze

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN
Vara nu-i ca nimic…
n fenomen foarte bizar se accentuează în cultura noastră, bag sama, în această vreme a tuturor schismelor. La nivel micro, local, este o efervescenţă surprinzătoare, festivaluri, spectacole, tabere de creaţie, simpozioane, conferinţe, întîlniri cu scriitori, spectacole, cercuri, expoziţii, toate organizate oarecum dincolo de circuitul oficial, prin pasiunea totală a cîte unui „apucat”, multe de un nivel mai înalt şi mult mai vii decît acţiunile „oficiale”. Căci, la nivel macro, blocată în spaime atavice şi autocenzuri incredibile, cultura instituţională este grav încremenită în proiect şi, sufocată de politic, abia mai gîfîie. ICR a trecut de la coşmarul Marga în parodia Lilian Zamfiroiu. După eşecul Tîrgului de Carte de la Paris, cei care l-au boicotat nu s-au putut exprima, din decenţă. Cei care au fost acolo nu puteau vorbi, fireşte, decît de bine. Şi atunci imaginea exactă lipseşte. Despre Festivalul Enescu se vorbeşte în continuare în termeni denigratori, consumă inutil bugetul. Revistele literare agonizează. De exemplu… * La Revista clujeană de prestigiu istoric TRIBUNA avem în continuare acelaşi tip de conducere totalitară, stalinistă la modul frust. Lucru incredibil pentru anul de dizgraţie în care ne aflăm, dar perfect posibil în „România altfel”, vorba lui Boia care a stîrnit atîtea valuri. (Anticipînd un punct pe care îl voi aborda niţel mai încolo, cine ar fi avut curaj să dea cartea lui Boia la bacalaureat? În Franţa, asta ar fi fost perfect posibil). Semnificativ pentru rolul social nul al intelectualităţii azi, vocile de protest ale 122

U

scriitorilor nu au putut remedia situaţia. Mai bine zis tăcerea celor mai mulţi. * Între timp, şi Revista TRANSILVANIA ţipă de durere pentru că i se pregăteşte sugrumarea. Ca străvechi colaborator, mă doare amarnic. Ce folos, pe „ei” nu-i doare nimic… * Nu putem trece uşor peste ICR. Ce trist este să vezi un intelectual de talia Doinei Uricariu extaziindu-se de succesul american al Fanfarei Ciocîrlia. După ce ICR (şi cel de la New York avusese sarcina cea mai grea, şi obţinuse o vizibilitate excepţională, fusese un cap de pod excepţional al artei româneşti de azi în occident) reuşise să impună arta şi artiştii de azi, lucru esenţial. Am regresat în pre-modernitate, în folclorismul prost şi de prost gust. Păcat. Iar dl. Zamfiroiu, după celebrul său interviu din Adevărul, a stîrnit un general hohot de rîs şi o stupefacţie privind deopotrivă colaborarea sa cu Securitatea şi indigenţa sa culturală. * Pentru cei care nu văd dincolo de mizeriile găştilor noastre literare, o ştire super-enervantă: Scriitorul Mircea Cărtărescu a cîştigat Spycher - Literaturpreis Leuk în Elveţia. Premiul, considerat una dintre cele mai importante distincţii literare europene, este acordat de fundaţia elveţiană Stiftung Schloss Leuk (Fundaţia Castelul din Leuk). Cîştigătorii obţin o bursă şi dreptul de şedere la castelul din oraşul Leuk timp de două luni anual, pentru o perioadă de cinci ani. Ciudat cum acest scriitor, cel mai mare alături de
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Christian CRĂCIUN Eminescu, este atît de apreciat în lume şi atît de hulit printre compatrioţi. Cum afirmă, cu exasperată de dragoste durere, într-un interviu: „am fost eliminat din viaţa publică de la noi cu o brutalitate securistică, şi nu mia luat nimeni apărarea. Cei din lumea culturală m-au tratat la fel […]… nu însemn nimic pentru nimeni în România de azi. Nu mai am nici o legătură cu viaţa publică românească şi nici nu vreau să mai am. Trăiesc în colţul meu liniştit, pentru prima dată împăcat cu mine însumi, relaxat, fără nimic de arătat în afară. Îmi ignor compatrioţii la fel de mult cum mă ignoră şi ei pe mine. S-au rupt legăturile, nu mai am nimic să le spun. Că trăiesc în Austria, în America sau în România e total indiferent pentru mine. Înstrăinarea e aceeaşi.[…] … puţine lucruri mă interesează mai puţin. Nam trăit niciodată între scriitori. Cred că relaţia dintre mine şi lumea literară de la noi, întotdeauna una incomodă, a depăşit şi invidia, şi ura pe care le-am suportat treizeci de ani în şir. Peste toate s-a aşternut cea mai senină şi mai sinceră indiferenţă”. Cum să nu-ţi vină să dai naibii toate interesele? Mă gîndeam la mitul acesta care se gonflează atît de mult în ultimii ani şi care ne îndoctrinează despre cît de neînţeles era Eminescu de contemporanii săi. Totuşi, poetul şi gazetarul incomod era primit la palatul regal, era admirat de miniştri, elita culturală a ţării l-a impus, a avut parte în fond de funeralii naţionale. În vreme ce Mircea Cărtărescu este supus unui oprobriu public de către tot felul de nulităţi sau oameni talentaţi dar caractere mărunte, roase de ranchiune. Despre politicieni ce să spun, a-culturali şi anti-culturali, nu avem nici o pretenţie. * Femurul lui Brâncuşi. Avem un deosebit talent al falselor omagii. Un nene cu neuronii odihniţi (urmat desigur de o mulţime de ţuţări cu diferite interese) îşi dedică toate energiile repatrierii osemintelor lui Brâncuşi.
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Christian CRĂCIUN Sigur că politicienii care nu pierd nici o ocazie să frizeze patologia demagogiei au plusat imediat. Oameni buni, nu avem ce face cu femurul lui Brâncuşi! Nu sunt moaşte! Dacă îl iubiţi într-adevăr, lăsaţi-l să fie vizibil în Montparnasse, şi nu anonim la Hobiţa. De unde a plecat tocmai ca să nu rămînă un simplu cioplitor de stîlpi de prispă şi de cruci. Omul a ales Parisul în deplină cunoştinţă de cauză, ştiind că locul lui era acolo, că era mult prea mare pentru sărmana Hobiţă (care îl ignoră şi azi complet şi n-are nici un merit în naşterea lui) dar chiar şi pentru „parizianul” minor Bucureşti. După cum statul român a ales să-i respingă operele şi să tragă cu Kirovul de Coloană. Niţică asumare a vinei, un strop de cenuşă pe creştet n-ar strica înfierbîntării panromâniste. Mai bine băgaţi de seamă cîte monumente de arhitectură dispar săptămînal sub hărnicia distructiv analfabetă a primarilor şi samsarilor imobiliari! * După desfiinţarea TVR Cultural, rămasă fapt împlinit după principiul sacrosanct al scriitorului român: „de vreme ce eu nu apăream acolo, lasă să-l scoată”, acum dispare şi rubrica de veche tradiţie „Revista literară Radio”, ceea ce a provocat imediat o petiţie de protest semnată de nume sonore. Ce să mai înţelegi? În acelaşi timp se acuză profunda tabloidizare a Radio Actualităţi. Despre care am scris în această rubrică de ani de zile. Din punctul meu de vedere, trebuie culturalizat masiv în primul rînd RRA. RRCultural există doar pentru cei care ştiu deja. Atragerea spre temele culturale şi spre prezentarea personalităţilor-intelectuale-faral-celorlalţi ar trebui să fie principala sarcină a acestui post, actualmente unul pentru gospodine, şoferi de TIR, pensionari şi ciobani cu tranzistor. Care găseşte două ore ca să transmită un meci stupid cu Feroe, dar nu găseşte o oră să transmită o conferinţă de la Ateneu sau o convorbire cu o personalitate culturală. La o oră de vîrf, cum se spune. Am 123

Christian CRĂCIUN avut în ultimele luni o surpriză, am devenit un ascultător curent al Radio România Cultural. Care este mult mai viu, mai dinamic, mai în spiritul timpului decît confratele de actualităţi, fals, rigid şi îmbătrînit în rele obiceiuri. De la arte la religie şi ştiinţă, de la filosofie la turism, totul îşi face loc într-un flux dinamic şi plin de imaginaţie. N-am crezut că se pot asculta cu maxim interes o emisiune despre ascensoare (v-aţi întrebat cum urcă un lift la 300 m în Burj Al Arab, cîte legi ale fizicii intră în discuţie?) sau una despre jucăriile din era comunistă. Oamenii care realizează se vede că sunt „în temă”, interviurile sunt vioaie, muzica excelentă şi departe de lălăiala „uşoară” care infectează pînă la greaţă primul canal. Oare de ce nici una din calităţile astea nu trec de pe Cultural pe Actualităţi? Eu ştiu răspunsul, dumneavoastră? * Ca de obicei bacalaureatul s-a lăsat cu un scandal ca la uşa cortului. Dar mai nimeni nu a surprins şi dimensiunea culturală a fraudei. Căci o fraudă de concepţie este acest pseudo-examen, chiar dacă nu s-ar copia nici un rînd. Nu-mi mai plac cei care rîd de incultura crasă a tinerelor generaţii, programa şcolară a eliminat cu stricteţe tot ce ţine de aşa numita cultură generală, iar programa de literatură tot ce ţine de „plăcerea lecturii”. Atunci, ce pretenţii să mai avem? Însă şi aici ruptura dintre scriitorul român şi realitate se arată în toată splendoarea ei. Scriitorii români habar nu au cine şi ce este în programa de bac, unul se mira că nu mai este Hortensia Papadat Bengescu (aşa este, nici romanul Răscoala sau Pădurea Spînzuraţilor nu mai sunt, nici Moartea Căprioarei, nici Nunta Zamfirei, de fapt nu mai este nimic. Mi-am propus să fac o listă cîndva a ceea nu mai este în programa de bac). În Franţa, subiectul de redactare a fost anul acesta ceva de genul: se poate construi un roman atractiv cu un personaj principal banal? În general, la ei subiectele 124

Christian CRĂCIUN au meritul de a testa în primul rînd (stimula, implicit) aria cît mai largă de lecturi a candidatului. Nu mai vorbesc de faptul că literatura de azi lipseşte complet din programa noastră. Nu mă surprinde această sărăcie de concepţie din partea diriginţilor noştri. Dar mă surprinde lipsa de reacţie a scriitorilor, a Academiei, a mediului universitar. De fapt, nu mă surprinde, este modul autist de funcţionare a lumii noastre intelectuale. * O întrebare de tip „rusesc”, cum ar spune Pleşu: de ce scriitorii noştri îmbătrînesc atît de urît? În loc să ajungă înţelepţii naţiei, îi vedem făcînd gesturi publice înjositoare nu numai la nivel etic, dar şi intelectual. Avem atîtea exemple – şi se adaugă stupefiant în fiecare zi – de oameni verticali pînă în 1989 şi care acum fac nişte compromisuri uluitoare… Pentru? „Aur, mărire şi amor”, pesemne. * Ca să nu închei totuşi în această notă sinistră care caracterizează spaţiul nostru „intelo” recomand un text de o rară nobleţe sufletească, articolul semnat de Daniel Cristea-Enache şi intitulat simplu Patapievici. O floare rară a recunoştinţei din partea cuiva care se află, aşa zicînd, în alte tranşee literare dar care face o analiză rece şi extrem de convingătoare a fenomenului auroral pe care l-a însemnat conducerea echipei HRP la ICR. „Un vechi obicei al cetăţeanului daco-roman (iar intelectualul român face fala cetăţenilor daco-romani) este o bună relaţie cu instituţiile; mai exact, cu cei care le conduc. Cîtă vreme eşti într-o funcţie înaltă şi-i poţi fi de folos unui intelectual român, acesta te va trata cu întreaga consideraţie pe care o meriţi. Îţi va face vizite de curtoazie, îţi va oferi cărţi cu dedicaţie, te va invita la lansarea lor, va lega şansele sale pe lumea aceasta de o singură persoană, dar ce spun persoană?, personalitate: a ta. Eşti unicul care ilustrezi exemplar Valoarea, Ideea, Reperul. Cîtă vreme deţii funcţia respectivă,
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Christian CRĂCIUN respectul nemărginit pe care ţi-l poartă intelectualul român rămîne nemărginit”. Al patrulea element şi ultimul la care vreau să mă refer în analiza performanţelor „vechiului“ Institut Cultural Român este impersonalizarea uimitoare pe care a reuşit-o un intelectual cu personalitatea lui Horia-Roman Patapievici. Aici voi introduce, eu, un element personal pentru a evalua şi mai bine calităţile morale ale fostului preşedinte ICR. „Întîmplarea face să-mi fi dat demisia de la Editura Institutului Cultural Român, în 2005, în semn de solidaritate cu Augustin Buzura. Acest fapt nu a contat pentru Horia-Roman Patapievici: nici ca director al revistei Idei în dialog, unde mi-a oferit o rubrică şi mi-a publicat cronici negative la cărţi ale unor autori-traduşi prin Institutul Cultural Român (Mircea Cărtărescu, cu Orbitor, 3, este cel mai bun exemplu), nici ca preşedinte al ICR, ani buni. Niciodată nu mi s-a obiectat că gîndeam altfel pe un subiect. Ce diferenţă între Horia-Roman Patapievici şi succesorul său la ICR! Şi ce eleganţă, a celui dintîi, în faptul că a refuzat să-i fie traduse prin programele ICR cărţile... Un exemplu grăitor a oferit Dumitru Ţepeneag în Observator Cultural: „Patapievici pur şi simplu a refuzat în tot timpul cît a condus Institutul să-i fie traduse şi publicate cărţile. Cu cîţiva ani în urmă, i-am propus directorului de pe atunci al Editurii Denoël – cu care eram în relaţii de prietenie – să publice o carte a directorului Institutului. Editorul a fost de acord, Horia-Roman Patapievici însă nici n-a vrut să audă. Nu vă ascund că din momentul acela am avut pentru el o adevărată admiraţie“. ICR / Patapievici a tradus zeci de autori români. Pe Patapievici, nu. Acesta este adevărul factual; şi, probabil, usturător pentru cei care ilustrează celălalt tip de comportament”. Mulţumesc, Daniel, pentru această floare rară! Poate nu e totul pierdut… * La închiderea ediţiei, fără comentarii acest fragment dintr-un articol al lui Andrei
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Christian CRĂCIUN Pleşu: „UNESCO anunţă că a decis să includă pe lista patrimoniului planetar pe care se simte obligată să-l protejeze (Memory of the World Register) documente privind viaţa şi opera lui Ernesto „Che” Guevara. E vorba de 431 de manuscrise ale martirului insurgent şi de 567 de scrieri despre el sau referitoare la isprăvile sale. Poate nu ne mai amintim ce înseamnă celebrele iniţiale UNESCO. Înseamnă: United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization. E un departament al Organizaţiei Naţiunilor Unite, gîndit să selecteze şi să ţină la păstrare mărturii esenţiale privind istoria şi creativitatea umanităţii. Cînd ştii cine a fost cu adevărat Che Guevara, te întrebi, inevitabil, unde se încadrează meritele sale: la „educaţie”, la „ştiinţă” sau la „cultură”? Toată lumea a aflat, de mult, că insul era un aventurier sîngeros, cu arma la picior, gata să ucidă şi să-şi descrie, la rece, propriile crime. „Revoluţionarul”, în viziunea lui, trebuia să fie o „maşină de omorît oameni, avînd drept unică motivaţie ura”. E, într-adevăr, memorabil! Cum să nu-şi găsească un asemenea om un loc bine-meritat printre „realizările” de vîrf ale umanităţii? Prin proaspăta decizie UNESCO, arhiva lui se alătură arhivelor Goethe, Chopin, Kierkegaard, Brahms, Jean-Jacques Rousseau. Documentele Che Guevara vor sta alături de Magna Carta britanică, de prima ediţie a Declaraţiei Drepturilor Omului şi Cetăţeanului (1789), de lucrările lui Copernic şi de jurnalul Annei Frank. S-a făcut, în sfîrşit, dreptate! Se pregătesc Fidel Castro, despre care Miguel d`Escoto, preşedinte al Adunării Generale ONU în sesiunea 2008-2009, vorbea ca despre un „sfînt”, apoi Mao, Pol Pot şi Hugo Chavez. Memoria umanităţii e în plină ebuliţiune…”

s
125

momente

Marian DRAGOMIR

Marian DRAGOMIR O lansare cu cântece din Alindoria de George PAŞA
Anul 2013 a prilejuit editarea unui nou volum al poetului prahovean GEORGE PAŞA, membru al cenaclului „Atitudini” ce funcționează pe lângă Casa de Cultură „I. L. Caragiale” din Ploieşti. Volumul „CÂNTECE DIN ALINDORIA” a apărut la editura „Karta-Graphic” din Ploieşti, fiind alcătuit din două cicluri poetice: „Ridicarea interdicţiei” şi „Din sfârşit, un reper al începutului”. Cele două părţi sunt încadrate de o poezie-prefaţă („Din Alindoria”) şi o poezie-postfaţă („Destin”). George Paşa s-a născut la 27 aprilie 1963, în comuna Puchenii Mari, judeţul Prahova. A debutat publicistic în revista „Axioma“ din Ploieşti la 28 octombrie 2009 cu trei traduceri din poezia lui Serghei Esenin. A urmat debutul editorial în octombrie 2009, cu volumul de versuri Singurătatea unui sunet, la editura „Premier“ din Ploieşti. Alte volume de versuri publicate: Atelierul albastru, Ed. „Premier“, Ploieşti, 2010; Detaşat pe frontul minunii, editura „Karta Grafic“, Ploieşti, 2011. Despre poezia lui George Paşa au scris: Liviu Ofileanu, Angela Nache-Mamier, Ioan Barb, Gheorghe A. Stroia, Florin Caragiu, Marian Dragomir, Victor Sterom. Lansarea volumului a fost organizată de Marian Dragomir sub egida Asociației „Spirala Cunoaşterii”. Proiectul intitulat „Spirala Cunoaşterii” reprezintă o iniţiativă pornită din municipiul Ploieşti şi extinsă la
126

nivel naţional, ce combină prezenţa tinerilor prahoveni cu cea a personalităţilor culturale locale şi naţionale, menită să întărească activismul şi suportul mediilor cultural şi educaţional, precum şi al domeniilor adiacente. „Club 14” din Ploieşti a devenit neîncăpător pe data de 27 iulie 2013 când volumul a fost prezentat unui public ce a înfruntat arşița pentru a descoperi cuvintele ce dau contur universului poetic al lui George Paşa. Recitalul poetic susținut de autor a dinamizat auditoriul. La eveniment au participat poeții ploieştenii Ioniță Alexandra Cristina, Marian Dragomir, Mihai Claudia, Neguțu Gheorghe, Vasilescu George şi poeții bucureşteni; Magda Mirea, Claudia Minela şi Ştefan Alexandru Ciobanu, de asemenea, Cercul literar „Geo Bogza” din Câmpina a fost reprezentat de poeta Maria Dobrescu. După alocuțiunile doamnei profesor Gabriela Teodorescu şi a lui Marian Dragomir, a urmat un maraton poetic al celor prezenți oferindu-se premisele unui dialog poetic autentic. În final, totul a fost udat de o ploaie de vară ce a răcorit oraşul prăfuit, singurele care nu fost primenite de stropii de apă au fost versurile volumului „Cântece din Alindoria”

q
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

poezie
Din Alindoria (în loc de prefaţă)
Te invit în Alindoria, unde nu e fum pentru carnea slăbită de patimi, nici iarbă din care să-ţi tragi năluciri efemere. Aici nu prind cheag distileriile plictisului, nici reprizele de lupte între greii momentului. Sunt şi copaci, şi păsări, şi stele pe cer; muzica vine din adânc, se limpezeşte, odată cu apele, în lamura dorului. Nu-ţi trebuie vreun timpan special pentru linişte, nici vreun ochi de ciclop, să vezi cum totul se concretizează în zbor. Portativul e în spatele ochilor tăi, poţi să vezi culorile cum zboară spre soare, sunetele, cum se întorc în mare. Aici nu există vreun capăt, doar iluzia pe care ţi-o dă nostalgia sfârşitului. Când simţi că ţi-este aproape suflul divin, îl împarţi cu alţii, întru iertare.

George PAŞA

Ding-dang peste lucruri
Se făcea că eram într-o iarnă, că venea la mine duhul lui Nichita şi-mi zicea: „De ce ninge, mă, cu soare?” Eu tăceam şi-mi pregăteam lopeţile pentru mai târziu. Era soare. Şi ningea cu soare. Lumina intra în pământ, până la genunchi în pământ, până se făcea că eram într-o vară şi ningea cu fluturi, se umpluse pământul de fluturi, ajunseseră la gleznele ierbii. Poate-are să ningă şi-altădată, când limba se va îngroşa ca o buturugă, de vor înflori ghiocei în papilele gustative şi vor clopoţi a primăvară: ding-dang! peste toate lucrurile ce-au rămas.

Femeia de apă
Zăpezile se topesc în surâsul femeii de apă. Un ochi dă în clocot, cheamă-n adânc; altul devine spirală spre cer. Înăuntru-i zvâcnesc dorinţele-peşti, aripi de sare te îmbrăţişează, când îşi lasă pe nisip scoicile din păr, să cauţi perla pe care n-a purtat-o nimeni vreodată. Ea nu are casă, de-aceea loveşte nemiloasă în ţărm; n-are inimă, de-aceea lasă vânturile să-i sufle vreun dor de-nceput. Nu te-ndrăgosti de femeia apelor, cât de caldă i-ar fi primirea, cât de aproape orizontul pe care îl scaldă! Trăieşte-o ca pe-o minune, trăieşte-o, şi rămâi departe, nu-i întoarce sarea prin lacrimi!
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Destin (în loc de postfaţă)
La început, au fost mai multe gheme de sfoară aruncate din cer, rostogolite haotic. La intersecţia sforilor, s-au format noduri de care atârnau destinele, ca nişte bile din plastic. Lumea e mult mai complexă, deşi o poţi reduce la un ghem pe care îl deşiri. Tai cât îţi trebuie, întinzi sfoara pe diagonala sufletelor, le citeşti destrămarea. Cineva, din când în când, vine şi taie, de lângă nod, sfoara. Bilele de carne se rostogolesc în golul visat. 127

muze şi muzee

Dan RĂDULESCU

Dan RĂDUlESCU Două tablouri, două destine
ulţi vizitatori, privind tablourile maestrului, mă-ntreabă cum arătau, oare, iniţial, lucrările lui Grigorescu. Trecerea timpului şi-a lăsat amprenta, ca o umbră, asupra lor. Culorile, cândva strălucitoare, astăzi sunt estompate, ca nişte amintiri furate lumii acum mai bine de o sută de ani. Tablourile, aceste ferestre prin care noi, contemporanii, privim curioşi spre lumea aproape dispărută a străbunicilor noştri. Ciobănaşi, păstoriţe, fântâni cu cumpănă, care cu boi, târguri, satul, portul – ia, broboada – dorobanţul, viteazul de la 1877, răsărituri şi apusuri, un întreg univers silit cu măiestrie să se oprească-n loc, să rămână nemişcat pe textura subţire-a pânzei, pe lemnul tare ori pe carton. Şi ele, ca şi noi, oamenii, îmbătrânesc. Le apar „riduri”, cracluri în limbajul de specialitate, nişte crăpături fine ce treptat se adâncesc, ca nişte crevase, în stratul pictural, rupându-l. Şasiurile pe care sunt întinse pânzele slăbesc, dar şi noi oamenii, înaintând în vârstă, ne-aducem un pic de spate, aşa că suprafaţa pânzei se ondulează. Apoi mai apar rosături, alteori condiţiile de păstrare sunt inadecvate şi câte şi mai câte, toate la un loc, dizolvă, în timp, imaginea lumii de demult. Cam aşa s-a-ntâmplat şi cu două lucrări aflate în patrimoniul Muzeului memorial „Nicolae Grigorescu” din Câmpina, locul ultimului atelier al marelui pictor. Prima, Corturi de ţigani, pictată probabil prin 1867, deci cam la şase ani după ce
128

M

Grigorescu ajunsese în Franţa, după cum îi spune şi numele, înfăţişează, contre-jour, o şatră de ţigani ce-şi întinsese corturile în imensitatea câmpiei. Deja, la 29 de ani, pictorul nostru se iniţiase în tainele picturii plein-air-iste, la Barbizon, unde, avându-i ca maeştri pe Millet (considerat şeful Şcolii şi, de a cărui fiică, artistul român se îndrăgostise, imortalizând-o în lucrarea O floare între flori, după cum avea să mărturisească mai târziu), pe Courbet (cel care zdruncinase Academia prin ceea ce în istoria artei poartă denumirea de realism), Corot şi pe Rousseau, a înţeles că pictura de atelier, aşa cum era promovată de neoclasici şi de Academie, îşi trăia ultimele clipe. Şi avea dreptate. Mulţi dintre barbizonişti au devenit impresioniştii nu de cu mult mai târziu, cei care au revoluţionat întreaga pictură mondială, schimbând tot ce se ştia în acest domeniu de la Renaştere şi până la ei. (Chiar are o lucrare „neterminată” Grigorescu, Interior turcesc, prin care răspunde acuzaţiilor, îndeosebi ale marelui său rival, Th. Aman, conform cărora nu învăţase desenul şi că, nu era mare lucru să picteze cu tuşe colorate, realizând-o într-o manieră academistă, cu accentul pus pe desen, culoarea doar umplând formele, însă… lucrată doar pe jumătate. Cealaltă jumătate, are asigurat doar fondul colorat, pentru o oarecare unitate a pânzei, pictorul invitându-i pe contestatarii săi să finalizeze ei pânza şi, astfel, se va vedea clar, cine-a lucrat mai bine: ei sau el. N-a-ndrăznit nimeni să facă
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Dan RĂDULESCU

Dan RĂDULESCU

acest lucru, iar lucrarea se păstrează astfel până-n zilele noastre). Datorită vicisitudinilor vremurilor, Corturi de ţigani ajunsese într-o stare deplorabilă, înnegrindu-se, personajele nu mai erau vizibile cu ochiul liber, crăpături întinse brăzdându-i suprafaţa şi nemaiputând fi expusă. A urmat restaurarea, readucerea ei la viaţă. Dosarul este unul amplu, plin de date tehnice, unde, coordonatorul procesului, expertul Maria Lungu, alături de Rodica Mureşan, de la Muzeul Naţional Cotroceni, detaliază în parte fiecare procedeu executat, de la curăţare, la refacerea stratului pictural până la reaşezarea pânzei pe şasiu. Cea de-a doua lucrare, Ciobănaş cu turma, datată 1901, se găsea într-o stare oarecum mai bună. Se observa clar centrul de interes, un copil, ciobănaşul, înconjurat de turma sa. Îmbrăcat cu un surtuc de culoare închisă, cămaşă şi iţari şi încins cu un chimir, poartă, sprijinită pe spate, o ghioagă.. În partea stângă, un pic mai în

spate, se află un câine. Turma de oi se pierde-n lungul câmpiei. Întreaga compoziţie se remarcă prin echilibru, în ciuda tuşelor inegale şi a formelor nedefinite din zare. Tabloul a fost achiziţionat în anul 1973, el valorând atunci 40.000 lei. Domnul B. A., vânzătorul, a avut obligaţia de a-l aduce la Câmpina şi, poate fără să vrea, în tren fiind, a lovit pânza, sfâşiind-o. Timpul şi-a spus şi aici cuvântul: desprinderi ale stratului de culoare, îmbinarea defectuoasă a şasiului, cracluri profunde. Restaurat de aceiaşi echipă, tabloul uimeşte. Într-un sfârşit de septembrie, anul acesta, când s-au împlinit 175 de ani de la naşterea lui Nicolae Grigorescu, ambele lucrări vor fi expuse în sala de expoziţii temporare a Muzeului, unde se vor bucura de atenţia cuvenită: fiecare, pe propriul ei perete, suverană, bine pusă în valoare, renăscută, se va înfăţişa vizitatorilor.

Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

129

cronica plastică

Serghie BUCUR

Serghie BUCUR ARTFOYER
iaţa culturală a Câmpinei are în Casa de Cultură „Geo Bogza” unul din epicentrele cu o dinamică artistică remarcabilă, aici pulsând într-un simultan totdeauna performant, literatura, artele plastice, teatrul şi muzica – genuri de creaţie şi interpretare cu tradiţie şi o diversificată istorie. La 10 ani trecuţi peste jumătatea de mileniu de când a fost atestată documentar Câmpina, şi prin această veche – de 53 de ani – instituţie (un anume domn primar Ilioiu fiind ctitorul, din spusele regretatului său fost director, profesorul Constatin Radu), împrospătează viaţa cotidiană a locuitorilor ei, cu acţiuni şi evenimente culturale pe care publicul le „gustă”, fireşte, preferenţial, dar sigur că i se oferă spectacole, expoziţii şi concerte dintre cele mai de calitate. Pe 24 Mai 2013, maestrul Florin Dochia – directorul acestei Case a Culturii municipiului dintre apele Doftanei şi Prahovei, una din emineţele aşezării ce are ca stemă spirituală trinitatea Hasdeu-Grigorescu-Istrati, împreună cu un celebru grup de artişti plastici autohtoni au vernisat expoziţie de pictură şi sculptură generic denumită ARTFOYER. Domniile lor au fost invitaţi/invitate să expună aici, pentru lunile Mai şi Iunie 2013. Afişul prezintă nume consacrate de opere de rezonanţă naţională şi continentală. Le consemnăm cu sentimentul că suntem contemporani cu mari şi adevăraţi artişti – creatori care au alcătuit deja un patrimoniu căruia membri parlamentului local le sunt datori – moral şi investiţional - cu un autentic Muzeu al Artelor al Oraşului: Alfred şi Vlad Dumitriu, Lidia Nicolae, Gabriel Sitaru, 130

V

Carmen Bălan, Viorel Popa, Cristina Oprişenescu, Ştefania şi Marius Stroe, Elisabeta Stănciulescu şi Corneliu Cubleşan. Art-Foyer–ul 2013 se înscrie în agenda „Geo Bogza” ca fiind al III-lea Salon de acest gen, eveniment plastic cu impact estetic viguros, pentru că această expoziţie de grup – unul elitist, aşa cum ne dorim în toate domeniile Culturii – semnifică expresia unei gândiri artistice ascensive, unde găsim tendinţe înnoitoare şi viziuni de o modernitate adesea uimitor personalizată. Prin aceste trăsături mi s-au relevat bronzurile domnilor Dumitriu, tatăl - prin superbul portret de epocă „Maria”- şi fiul - cu invincibila „Amazoană”, două capodopere memorabile expuse la Câmpina, ivite în atelierul acestor doi maeştri, de pe sub colinele Muscelului! Aristocrată şi muză, „Maria” priveşte melancolică spre „Amazoană” amintindu-şi că aşa a fost şi dânsa odinioară, poate în vremurile Marienbad-ului agitat de duelgii înamoraţi de fiinţa ei, poate într-o primăvară la Sinaia, cu petrecere cu lăutari, ca în tabloul omonim al lui Theodor Aman. O „Amazoană” uşor stilizată a la Modigliani, impetuoasă, subjugantă. Filozofic-enigmatica „Inteligenţa Materiei” ne va pune multă vreme la încercare, prin felurite chei – pe aceea originală păstrând-o cu sfinţenie maestrul Gabriel Sitaru – autorul ei; de aceea ne mişcă, deocamdată, între Cioran şi Lucian Blaga, probabil – din această cauză - , fără să vedem – aflându-ne în Luntrea lui Charon... Îmi revin în faţa „Familiei” Lidiei Nicolae – neoklimtiana pictoriţă senzualizând aici fiinţele omeneşti, insuflându-le o respiraţie
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Serghie BUCUR rilkeeană, ca şi următorul tablou, „Bacanală” – formulă plastică a unei specii din Antichitatea mereu capabilă să inspire contemporaneităţile! (Instantaneu simt cum mă plimb prin atelierele = universurile în care Alfred şi Vlad Dumitiru desenează, sapă, decupează, toarnă, polizează, fasonează, şlefuiesc, asamblează; în care Lidia Nicolae schiţează, aruncă tuşele, începe iar, conturează, aşterne, scrutează pânza, detaliile, ansamblul, şterge undeva şi reface, în fine, pare că a isprăvit, dar nu e mulţumită, poate, nu, musai reîncepe lucrarea; în care Gabriel Sitaru atinge cu retinele şi dalta sau barda, lemnul – stăpânul domniei sale, din care, după legii proprii, ascunse, va trebui să dea la o parte ceea ce acoperă forma, ideea, sensul). Foaierul capătă înălţimi de catedrală, în demersul nostru persuasiv; ne strecurăm pe sub imensul „Ochi” – fixat pe un perete, central (deloc întâmplător, dacă ţinem cont de tâlcul întregii expoziţii, element tutelar în ambianţa spaţiului), o compoziţie care ne aminteşte expoziţia cu această temă a lui Vlad Dumitriu, pe simezele Galeriei de Artă din Ploieşti, acum doi ani, chiar dacă lucrarea se numeşte (?) „Flacără”; păşim pe lângă „Dracul” sugerat de un cerc din fier (beton?) pe a cărei circumferinţă artistul care l-a conceput, i-a fixat cu sudură coarnele – doi colţi foarte ascuţiţi, gata să împungă privitorul, în fine, prin faţa „Plantei” imaginată de Elisabeta Stănciulescu – o foarte originală pictoriţă florală, opera domniei sale alcătuind o veritabilă Grădină Botanică ce sigur există undeva, în propria imaginaţie – adâncuri marine sau cosmice. Dacă aş avea o valiză de bani, aş edita un album cu acestea toate – câte au alcătuit ARTFOYER-ul 2013, iar de-aş fi un bogătaş, tot bănetul l-aş oferi pentru Muzeul de Arte al Câmpinei – prin care să mă plimb din „sala Dumitiru” în „sala Stănciulescu”, de-aici în „sala Lidia”, să trec apoi în „sala George Sitaru”, în „sala Carmen Bălan”, „sala Cubleşan”, oho!, în „sala Margareta Barteş”
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Serghie BUCUR până la „sala Nicolae Grigorescu” (cu Desenele – Schiţe de pe frontul Războiului de Independenţă, lucrări de patrimoniu universal!). Aşa însă…

Serghie BUCUR PAŞTINA - EDU COZMOlICI
alendarul Filialei Prahova a Uniunii Artiştilor Plastici din România a revigorat simezele Galeriei de Artă din Ploieşti, cu trei expoziţii de pictură şi de grafică, semnate de virtuoase personalităţi ale acestei bresle întru Frumos. De o consecvenţă impecabilă, aşa cum în planul artistic, de peste 60 de ani, această instituţie îşi pune în valoare menirea, cu o excepţională grijă faşă de publicul său şi o preţuire a acestuia, inextricabilă, Filiala Prahova a UAPului prezintă nume de plasticieni şi plasticiene de o recunoscută notorietate. Între 24 mai şi 5 iunie 2013, simezele Galeriei ploieştene au strălucit datorită capodoperelor maestrului Ovidiu Paştina – somitate a picturii româneşti contemporane, profesor ani mulţi şi buni la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. Peisajele şi Naturile statice au predominat în această expoziţie – una a reflecţiei socratice, exprimându-se prin câteva Peisaje impozant elaborate într-un raport filozofic remarcabil, între temă şi mărimea tabloului. De aceea, orizontul expoziţiei, a avut Maestrul în vedere, s-a frânt în linia coloristică, cu discreţia Naturilor statice (moarte), astfel că, privitorul a trăit senzaţia unei armonii relaxante şi educative. Maestrul – meu şi al altor elevi şi studenţi care am/au avut norocul să îi „trecem prin mâini” – Ovidiu Paştina vine spre noi, cu fiecare compoziţie a d-sale, din interiorul 131

C

Serghie BUCUR ideatic al ei. Pictura dânsului transpare dintr-o gravă privire asupra vieţii pământene, responsabilizând clipe esenţiale pentru un Artist – precum Domnia sa. Un „Cuib de pasăre”, O „Vază cu flori”, Un „Peşte cu lămâie”, Un „Grup coral” anesteziază indiferenţa din noi, o scutură şi-i spune: Iată ceea ce nu vrei să vezi, tocmai pentru că d o a r a ş a c e v a e x i s t ă î n p r e a j m a t a! Siguramente, în fiinţa unui pictor se află dublura lui, muzicianul, sau triplura lui, muzicianul şi poetul/scriitorul, sau şi mai şi, toate acestea plus arhitectul, filozoful = Demiurgul – într-un cuvânt. Uleiurile Ovidiu Paştina au rădăcinile în pictura veche, a acelor „zugravi de subţire” dăruiţi suavului creştinător, aureolării îngereşti, graţiei divine. Stilul pictural paştinian face din simplitate regula desenului de o forţă de sugestie austeră şi din însumarea planurilor un secret unghi de vizibilitate a esteticului. Aparenta sobrietate a lucrărilor sale dezvăluie, la o insistentă revenire asupra lor, gândirea semnatarului lor. Mi-l amintesc cu aceeaşi puternică infuzie profesorală, din lecţiile ţinute pe-atunci (1972-1977), în podul Palatului Culturii (undeva, deasupra Bibliotecii Iorga), cum ne asista şi ne vorbea despre secretele Desenului, Acuarelei, Uleiului, despre legile alcătuirii unui tablou şi despre infinite tehnici şi metode spre care dibuiam cu disperare, calm-îndărjit, contrariat dar împăcat atunci când găseam calea schiţată de îndrumările Domniei sale. Acum, în personala pe care am văzut-o la Ploieşti, regăsesc multe din ecourile acelor dialoguri profesionale şi mă las dus de melancolia unei lecţii de Artă eternă, purificatoare! În prelungirea acestei stări mirifice au apărut pe aceleaşi simeze ale Galeriei ploieştene de Artă, în ziua de 6 iunie 2013, superbele pictoriţe Inga Edu şi Victoria Cozmolici – ambasadoare ale elitei Picturii de la Chişinău! Frumuseţi într-un integrum cum nu se poate mai elocvent şi mai tulburător. Dacă despre minunea plastică numită Inga Edu, scrisei recent, sunt bucuros că pot scrie 132

Serghie BUCUR despre colega domniei sale, fermecătoarea Victoria Cozmolici – pe care cartea de vizită a Ingăi Edu în fapt o susţine cu excedental brio, aceasta predominând în expoziţie, cu o sumă de uleiuri pe cât de tonice, de dinamice, pe atât de percutante pe retine şi în interior. Din cele 10 pasteluri ale Ingăi Edu se remarcă – drept rezultantă a forţelor dânsei picturale – impresionistul peisaj „Cazinoul din Sinaia”, cu pesiaje din Veneţia, secvenţe de sorginte clasică: Gondole şi Bărci pe Canal Grande, pe canalele dintre numeroasele Pallazzio – în acela numit cândva Benzon, locuind prin 1847, Alecsandri şi iubirea lui, Elena Negri!, ambarcaţiuni legănându-se pe azurul lichid, sub imense răsărituri solare ori sub triste amurguri... Îţi revii imediat ce străbaţi labirintul pictural datorat Victoriei Cozmolici, unde arta combinării păstoasei materii din tuburi, pe obrazul paletei, trece în compoziţii structurând idei şi sentimente ale contemporanilor săi, persuasive allegretto-uri picturale, aşa cum le-am perceput în portretul „Blonde” – posibile dualităţi à la Nicole Kidman sau, din dusa ei tinereţe, Brigitte Bardot, sau în jemanfişista rockeriţă din „Ciorapi în dungi”, ipostază a juneţii secolului XXI, cu rădăcină în damnaţii hippioţi. Ne-am regăsit liniştea văzând reprezentativa „Toamna metalic” – o metaforă în manieră geometrizantă, cu adâncime şi accente din Bacovia şi Mahler. Timbru propriu, desen cozmolicizat, picturile Vistoriei Cozmolici perturbă manierismul şi superficialul cu îndrăznelile de construcţie din „Motiv rural” – o teribilă avertizare a goanei după facil, în „Carretera” I şi IV, cu o profunzime cosmică evidentă, în romanticele „Stradă Ismail” şi „Strada veche” – reminiscenţe ale unui trecut nuanţat de civism, demnitate şi patetică iubire de ţară. Prin distinsele artiste plastice Inga Edu şi Victoria Cozmolici, la Ploieşti pictura Basarabiei noastre din totdeauna, ridică două coloane de marmură – pe care arta României anului 2013 se aşează definitiv şi incontestabil.

Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

semnal

Suceava 5. Fiecare participant are dreptul de a se înscrie în concurs cu minimum cinci (5) poezii şi maximum zece (10). 6. Lucrările nu se returnează, ele urmând a intra în patrimoniul concursului „Nicolae Labiş“, iar laureaţii vor fi publicaţi în „Caiete mălinene“, volum editat pe suport electronic de Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Suceava din cadrul Centrului Cultural Bucovina. 7. Laureaţii vor fi anunţaţi până la data de 20 septembrie 2013, pentru a fi prezenţi la festivitatea de premiere, precum şi la manifestările prilejuite de finalizarea concursului, care vor avea loc la Suceava şi Mălini între 27 şi 29 septembrie 2013. Manifestările vor consta în lansări de carte, conferinţe literare, expoziţii, şezători literare, recitaluri de poezie, vizite la muzee şi monumente de artă din judeţ, realizate cu participarea membrilor juriului şi a altor personalităţi literare. Organizatorii asigură masa şi cazarea invitaţilor. În eventualitatea în care laureaţii doresc să fie însoţiţi şi de alte persoane, acestea trebuie să-şi suporte integral toate cheltuielile, iar organizatorii trebuie anunţaţi până cel mai târziu la data de 23 septembrie 2013, pentru a face rezervările necesare. 8. Juriul concursului va fi alcătuit din critici literari, membri ai Uniunii Scriitorilor din România. 9. Membrii juriului nu mai pot schimba ulterior ordinea rezultată în urma jurizării. 10. Pentru cele mai valoroase lucrări prezentate în concurs, juriul va acorda premii în valoare totală de 2500 lei, acoperite financiar de Centrul Cultural Bucovina şi Muzeul Bucovinei: – Marele premiu „NICOLAE LABIŞ“ – 1000 lei – Premiul I – 600 lei – Premiul II – 500 lei – Premiul III – 400 lei Vor fi acordate, în funcţie de posibilităţi, şi premii ale unor reviste literare. Relaţii suplimentare: tel: 0745-773290 Carmen Veronica Steiciuc 133

FESTIVAlUl NAŢIONAl DE POEZIE „NICOlAE lABIŞ“ Ediţia a XlV-a, 2013
Consiliul Judeţean Suceava, prin Centrul Cultural „Bucovina“, secţia Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Suceava, în colaborare cu Societatea Scriitorilor Bucovineni, Colegiul Tehnic „Petru Muşat“, Muzeul Bucovinei şi Primăria comunei Mălini, organizează ediţia a XLV-a a Festivalului naţional de poezie „Nicolae Labiş“, în perioada 27 – 29 septembrie 2013, la Suceava şi Mălini. Concursul îşi propune să descopere, să sprijine şi să promoveze noi şi autentice talente în rândul tinerilor creatori de poezie. REGULAMENT 1. Sunt acceptate în concurs lucrări scrise cu diacritice, nepublicate şi nepremiate la alte concursuri literare. 2. La concurs pot participa autori care nu au depăşit vârsta de 30 de ani, nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor, nu au debutat editorial şi nu au obţinut Marele Premiu la ediţiile precedente ale concursului. 3. Lucrările, dactilografiate în cinci (5) exemplare, vor fi trimise pe adresa: Centrul Cultural Bucovina, Secţia Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Suceava Str. Universităţii nr. 48, Suceava, 720228 Cu menţiunea: Pentru Festivalul naţional de poezie „Nicolae Labiş” 4. Lucrările se trimit până la data de 26 august 2013 (data poştei). Ele vor purta în loc de semnătură un motto ales de autor. În coletul poştal va fi introdus un plic închis (având acelaşi motto), care va conţine un Curriculum Vitae al autorului. În Curriculum Vitae se va specifica în mod obligatoriu: numele şi prenumele autorului, locul şi data naşterii, studii, activitate literară, adresa completă, numărul de telefon şi eventual adresa electronică.
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

proză

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU
Vânzătorul de vise (I)
Într-o zi prăfoasă de iunie, în dreptul casei părăsite din mijlocul satului Buruieni opri o maşină de teren din care se dădu jos, energic şi decis un bărbat ce părea a fi în căutarea unei adrese. După ce-şi roti privirea în toate direcţiile, văzu până la urmă o bătrână care se odihnea pe un scăunel cu trei picioare în faţa casei de vizavi, şi se apropie de ea: - Săru’ mâna, mamaie! Bătrâna nu-i răspunse - ori nu-l auzise, ori nu era obişnuită ca cineva să i se adreseze astfel. Îl privi ducându-şi o mână streaşină la ochi, pentru a se apăra de soarele care de la o oră la alta se făcea parcă tot mai mare şi tot mai fierbinte, apoi îl ignoră şi se apucă săşi frece degetele noduroase ale mâinilor, pe fiecare în parte, cu blândeţe şi mărunţind uşor din buze ca şi cum ar fi rostit un descântec de luare a durerii. - Mamaie, insistă bărbatul, aia (arătă spre clădirea lângă care oprise maşina) e casa lui Florică Prundaru? Adică, a fost a lui? Bătrâna îşi ridică din nou privirea. Se uita la el absentă, cu nişte ochi spălăciţi, atacaţi de cataractă, care nu trădau nici un fel de interes pentru nimic din tot ce se afla în jur. Cine ştie ce culoare or fi avut ochii aceştia în tinereţea femeii, după cum, cine ştie câte minţi de tineri n-o fi sucit posesoarea ei în aceeaşi tinereţe care se petrecuse într-un trecut pe care bărbatul nu-l putea aproxima deloc. - Nu vă aude, domnule! zise un puştan apărut de nu se ştie unde. De fapt, nici de văzut nu vă vede. Cine ştie, o fi zărind ea ceva, aşa, ca nişte umbre sau mai ştiu eu cum, că altfel, vorba lui unchi-miu, Tase, 134 cum ar putea să meargă fără să se lovească de lucruri? - Dar s-a uitat la mine! se miră nou-venitul. - S-a uitat, da’ nu vede, şi nici nu mai aude bine, de la o vreme… repetă puştanul. V-a simţit, doar. Era un băiat aflat la vârsta intrării în adolescenţă, deşirat şi bubos, cu părul ciufulit şi sârmos, de culoarea mătăsii porumbului la vremea culesului; umbla desculţ prin colbul uliţei, îmbrăcat sumar şi sărăcăcios, purtând o pereche de pantaloni scurţi făcuţi dintr-un doc ce fusese cândva albastru şi un tricou mult prea larg pentru trupu-i plăpând şi osos, uşor aplecat în faţă. Mesteca plictisit o gumă din care încerca din când în când să facă un balon ce nu voia totuşi să se formeze. - Nu pot crede aşa ceva, dar, mă rog… Auzi, ştii cumva dacă asta e casa unuia, Florică Prudaru? îl întrebă străinul pe puştan. - Aia? răspunse acesta arătând-o cu mâna şi rată un nou balon. Aia? mai zise şi se îndepărtă. După câţiva paşi însă se întoarse: - Vedeţi că baba vrea să vă citească în palmă! - Păi, n-ai zis că nici nu vede şi nici nu aude? - Nu mai aude bine, îl corectă puştiul. Dar, ce importanţă are? V-a simţit şi asta e deajuns! Puştanul dispăru într-o curte şi străinul îşi îndreptă privirea spre bătrână - aceasta ţinea mâna întinsă, ca aşteptând să i se pună ceva în palmă; se trezi întinzându-i mâna şi bătrâna îi acoperi palma cu ale ei. Nu reuşi să-şi reţină o grimasă de greaţă
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Iulian MOREANU când îi văzu palmele murdare şi cu unghii lungi, având negreală sub ele până la vârfuri, dar nu mai putea da înapoi. De fapt, era tare curios să vadă cum se va termina toată această întâmplare din moment ce puştanul spusese că bătrâna nici nu auzea şi nici nu vedea. Era, până la urmă, o situaţie absurdă, şi chiar se gândi să o depăşească smulgânduşi palma din mâinile bătrânei şi văzându-şi de treabă, căutând un alt localnic care să-i dea informaţia dorită. Da, dar spusese puştanul, ea se oferise să-i ghicească, „simţindu-l” în apropierea sa, şi parcă îi era jenă s-o refuze; nu era exclus chiar să-i ceară nişte bani în schimbul acestui „serviciu”, şi-apoi era el însuşi curios să vadă cum o va face şi ce îi va zice, dacă îi va zice ceva, pentru că ar fi fost culmea să nici nu vorbească! Bătrâna începu să-şi treacă degetele aspre peste liniile din palmă, ajunse apoi la buricele degetelor, le pipăi pe fiecare în parte şi se întoarse iar la liniile palmei ale căror mici trasee le urmă, cu o precizie uluitoare, de mai multe ori, apoi îi lăsă mâna deoparte, se scotoci într-un buzunar al şorţului petrecut peste o rochie făcută dintr-un material uzat până la limita destrămării şi scoase o jumătate de ţigară pe care o aprinse mânuind cu un gest sigur o brichetă ieftină de plastic. Trase câteva fumuri şi pentru că nu părea a avea ceva de zis, străinul o întrebă: - Ei, ce-ai văzut? Îşi dădu imediat seama că făcuse o greşeală – dacă lua de bune vorbele puştanului, cum că bătrâna nu vedea, aşa că schimbă întrebarea: ce zici? Bătrâna nu răspunse, îşi vedea liniştită de ceea ce mai rămăsese din ţigară şi se părea că într-adevăr (nici) nu auzea. - Nu v-am spus că nu aude? zise puştanul, reapărut pe neaşteptate. - Dar de vorbit poate, nu? - Vorbeşte, dar n-o să vă spună ce-a citit acolo… - Şi-atunci, de ce-ai zis că vrea să-mi
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Iulian MOREANU ghicească? - Aşa, pentru ea… - Dacă pentru asta vrea bani, îi dau, continuă străinul, tot mai curios să afle ce iar fi spus bătrâna. - Ce să facă, domnule, cu banii dumneavoastră? - Ştiu şi eu?... De pildă, să-şi cumpere ţigări, răspunse străinul uşor iritat. - Nu-i nevoie… se descurcă ea… Dar, de ce ziceaţi că vă interesează casa lui Florică Prudanu? Străinul nu-i răspunse şi, părăsindu-i pe puştan şi pe bătrână de îndreptă spre casa de care întrebase ceva mai devreme. Deasupra clanţei de la poartă atârna un lacăt rotund şi ruginit, prins doar într-o za a unei bucăţi de lanţ ce spânzura la rându-i agăţat de un cui strâmb. Străinul apăsă pe clanţă şi poarta se deschise cu un scârţâit strident, opunând şi o uşoară rezistenţă datorită balamalelor înţepenite. Curtea era năpădită de buruieni de toate felurile iar până la intrarea în casa ce se ţinea încă bine deşi se vedea că are o oarecare vechime, era o alee formată din pietre de râu între care crescuse o iarbă scurtă şi groasă, ca nişte smocuri de mătură tocită, de un verde palid, aproape gălbui. Uşa nu era încuiată cu cheia – străinul intră cu prudenţă, parcă aşteptânduse la un pericol şi după ce străbătu în grabă cele trei camere şi veranda ieşi grăbit în uliţă, se urcă în maşină şi plecă. *** Curând, locuitorii satului aveau să afle că străinul era noul proprietar al fostei case a lui a Florică Prudaru, pe care o cumpărase de la nepotul acestuia, căruia îi rămăsese toată averea celui ce fusese o viaţă întreagă felcerul satului şi care se prăpădise în urmă cu doi ani, în condiţii neclare, în timp ce se afla într-o staţiune balneară; bătrânul avea venerabila vârstă de 82 de ani şi se zvonea că fusese găsit mort în patul din camera unei curviştine ce nu mai avusese timp şi probabil nici puterea şi nici curajul de a-l 135

Iulian MOREANU mai duce la loc în camera sa. Erau însă lucruri neverificate şi alte amănunte nu se cunoşteau. Nepotul îl adusese acasă într-o noapte, cu o maşină specială şi a doua zi îl înmormântase fără să dea nici un fel de lămurire, şi nici nu se mai ştia bine cum de apăruseră acele zvonuri cu aventurile din staţiune ale bătrânului. Apoi nepotul a pus o pancartă pe faţada casei, pe care a scris „De vânzare” iar dedesubt a adăugat un număr de telefon, şi dus a fost. Casa a rămas nevândută timp de doi ani. Nu se ivise nici un amator şi se vedea cum încetîncet începea să se năruie. A doua zi, străinul s-a întors în sat şi s-a dus direct la cârciuma din centru, aflată peste drum de Poliţie şi lipită de „Mini market”, de fapt fostul magazin mixt („Cooperativa”) pe care-l cumpărase, privatizându-se, nevasta lui Ştirbu, cârciumarul. A intrat în vorbă cu muşterii găsiţi în local, i-a cinstit pe fiecare cu ce-a poftit şi a început să le pună tot felul de întrebări: că ce fel de om fusese răposatul proprietar al casei pe care o cumpărase, dacă mai avea cumva şi alţi moştenitori, ca să nu intre la încurcături, apoi dacă în sat ori prin apropiere găseşte nişte meşteri pricepuţi şi aşa mai departe. La rândul său le-a spus comesenilor (de la care apoi avea să afle tot satul) că îl chema Laurenţiu Miroiu, şi poposise pe aceste meleaguri uitate de Dumnezeu ca să pună pe picioare o afacere. De ce taman aici, în satul ăsta plin de oameni amărâţi care o duceau de azi pe mâine, şi despre care chiar numele lui spunea totul? fu întrebat. Uite aşa, tocmai d-asta, pentru că prea se îngrămădiseră mai toţi întreprinzătorii („adică, şmecheri, afacerişti”, traduse pentru asistenţă Ştirbu, care-şi trăsese şi el un scaun lângă clienţi) în Capitală şi în marile oraşe, ori, afacerea lui va face ca în curând satul acesta să fie cunoscut şi răscunoscut şi căutat de oameni din toată 136

Iulian MOREANU ţara, dacă nu cumva şi din străinătate. - Da’… ce afacere o să fie asta? Cu termopane? întrebă Mielu Pieluţ, care lucrase toată viaţa lui ca impiegat la gara din M, de unde ieşise la pensie cu exact un an înainte ca aceasta să se desfiinţeze, să fie pur şi simplu abandonată şi să cadă prădă hoţilor care n-au mai lăsat din ea decât cimentul peronului şi câţiva stâlpi de beton. - Bă, Mielule, da’ prost mai eşti! îl apostrofă Vasile Murguleţ, fost portar la Uzina mecanică din acelaşi orăşel M care devenise de câţiva ani „municipiu”, ca urmare a unor ambiţii personale ale unor „înalţi” fii ai meleagurilor judeţului, şi chiar ai urbei. Aceştia, cum-necum, de prin fostele cabinete de partid ajunseseră în noile şi supremele instituţii ale tânărului stat de drept cam cum ai intra pe o uşă dintr-o cameră în alta, şi ei ştiuseră ce sfori să tragă pentru treaba asta şi cu ce precis folos, că doar astăzi nu mai face nimeni nimic degeaba! - Mă şi mir, continuă Vasile – „şefu’ pot să mai iau o bere?” se adresă străinului, „şi-o ladă!” răspunse acesta zâmbind şi desfăcând braţele a generozitate deplină, mă şi mir că nu s-au ciocnit niciodată trenurile din cauza ta: păi, termopane e acuma pe toate drumurile! Domnul cred că are altă afacere… - O afacere de nişă! Toţi se întoarseră cu faţa spre intrarea în cârciumă. Puştanul de ieri părea că era de mai mult timp acolo, intrase neauzit, auzise discuţiile şi el fusese cel ce rostise cuvântul acela, „nişă”, care pentru toată lumea nu avea nici un sens, din moment ce oricine ştia că însemna firidă, sau adâncitură, cotlon. Deci, cum ar fi venit asta: afacere de cotlon!? - De - ce ai zis, mă? se răţoi la el Ştirbu. De nişă? Ieşi dracului d-aicea că-ţi trag o nişă-n cur de nu poţi s-o duci! - Lăsa-ţi-l în pace, că are dreptate! interveni străinul spre surprinderea generală, şi toţi ochii se aţintiră acum asupra lui. Eeei, dacă spunea dumnealui asta, atunci
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Iulian MOREANU era altceva! De nişă să fie. Însă, chiar că nu mai pricepeau nimic!, dar dacă omul plătea consumaţia, n-avea decât să aibă dreptate oricine, chiar şi ciudatul ăsta de Ion Păştin, Puiu, cum îi zicea tot satul. Puştanul acesta deşirat care intervenise în discuţia comesenilor cu o expresie ciudată despre care străinul zicea însă că e în regulă, locuia în casa unei mătuşi dinspre tată. Acesta plecase de câţiva ani la muncă, pe şantierele unei Spanii care parcă se trezise brusc că avea nevoie de câte o casă pentru fiecare locuitor al său. De acolo, tatăl trimitea regulat o sumă de bani, suficientă pentru ca cei doi, nepot şi mătuşă să o ducă mulţumitor, pentru că altfel, doar din amărâta de pensie a Lizetei, de fostă femeie de serviciu la şcoala generală din sat n-ar fi fost chip să se descurce. Mama băiatului, în schimb, luase drumul satului natal de prin Oltenia sub pretextul rezolvării unei probleme de moştenire, dar nu se mai întorsese şi trimisese vorbă că divorţase de Costel, soţul de care-şi unise viaţa în urmă cu aproape douăzeci de ani, când acesta o luase de nevastă făcându-i o nuntă cum nu se mai pomenise! Acum însă „se luase” cu un şofer pe TIR care „făcea” mai ales Turcia şi îi creştea pe cei trei copii pe care acesta îi avea de la o nevastă care la rândul ei îl părăsise plecând să se facă menajeră prin Italia, de unde nu mai dăduse nici un semn. Cei doi, mătuşă şi băiat se descurcau binişor, pentru că Lizeta era cumpătată şi ştia să chibzuiască aşa cum trebuia banii, şi apoi mai era şi tare mulţumită, pentru că Puiu învăţa foarte bine şi era cuminte, aproape ca o fată. În loc să facă cine ştie ce trăsnăi asemenea copiilor de seama lui prefera să stea în casă şi să citească una după alta tot felul de cărţi. La cei 15 ani ai săi, Puiu era un fel de „bibliotecă ambulantă” şi, practic, pentru nivelul de cunoştinţe al sătenilor erau foarte puţine întrebările la care să nu poată da un
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Iulian MOREANU răspuns mulţumitor. În vara acelui an, băiatul intrase la Liceul din M. şi optase pentru o clasă de profil uman, cu toate că se ştia că în acestea nu prea veneau cei mai buni elevi, ori el, cu media zece putea intra cu ochii închişi la orice liceu din ţară, fiind doar suficient să facă această alegere. Dacă o învăţa la fel ca acum, gândea Lizeta, poate va ajunge inginer, că auzise ea că începuse să se caute iar meseria asta, după ce ani de zile tineretul alergase să facă ASE-ul sau Dreptul. Însă Puiu zicea că el vrea să facă Istoria şi să vină profesor în sat. Mătuşi-sa nu zicea nimic, trăgând speranţa că băiatul va avea timp să se răzgândească – doar ştia şi ea ce bani puţini luau profesorii de la şcoala de unde ea ieşise la pensie anul trecut. Stând în uşa cârciumii, Puiu ţinea în mână o carte pe care doar ce o împrumutase de la băiatul doctorului Pamfil, care avea o bibliotecă impresionantă, plină de tot felul de rarităţi, fiind în mare parte moştenită de la părinţii şi bunicii săi. Deşi cunoscut pentru isteţimea sa, Puiu nu era totuşi prea agreat de multă lume, tocmai pentru firea sa retrasă, închisă; în rest era un tip săritor, ascultător, ba chiar prea cuminte, pe care îl săriseră multe dintre jocurile copilăriei, dar pierdea prea mult timp cu cărţile despre care se ştie că mai mult tâmpesc, de la un număr prea mare încolo. Străinul se sculă de pe scaunul său şi se îndreptă spre puşti. Acesta îl aşteptă liniştit şi singurul gest pe care îl făcu fu să ascundă cartea la spate, de parcă ar fi fost vorba de un lucru de care nu avea voie să se atingă, dar pe care totuşi pusese mâna, fiind prins în plus şi asupra faptului. Străinul strigă spre Ştirbu să mai servească pe fiecare cu ce vrea, şi să facă totalul pentru că se va întoarce spre seară ca să plătească. Îşi puse apoi o mână pe umerii lui Puiu şi-i zise: - Vrei să câştigi un ban cinstit? - Cine nu vrea?… - Atunci, hai să-ţi spun ce avem de făcut. 137

Iulian MOREANU Vei fi mâna mea dreaptă în afacerea pe care vreau s-o încep. Lui Puiu îi plăcea de tip. Hotărât, ferm, decisese în numele lui, fără să-l întrebe. Bărbat. Ieşiră din cârciuma în care mirosea neplăcut şi înecăcios, a acru, cu toate că podeaua era proaspăt dată cu un strat de petrosin şi porniră spre casa recent cumpărată de străinul sosit ieri cu gânduri de afaceri. *** În următoarele zile, străinul a adus din M. mai mulţi meseriaşi. Aceştia, doar câteva zile sub stricta sa supraveghere, apoi lăsaţi pe mâna lui Puiu, au început renovarea casei care în final avea să ajungă de nerecunoscut. Practic, doar pereţii au rămas în picioare, fiind făcuţi să mai dăinuie o sută de ani, în genul celor de pe la vechile conace, în rest totul a fost înlocuit. S-au schimbat podelele şi s-a pus apoi parchet melaminat, s-a turnat planşeu, a fost dat jos acoperişul de şindrilă şi înlocuit cu unul de ţiglă metalică, s-au pus termopane, s-a făcut o izolaţie (suplimentară) a casei cu polistiren şi vopsită apoi într-o culoare vesel-verzuie, iar la sfârşit de tot a fost schimbat ceea ce fusese până atunci gardul strâmb şi ştirb de scândură putredă cu unul maiestuos, din fier forjat. Provizoriu, la intrarea în curte a fost aşezată o firmă luminoasă: „Lory’s Drugstore”, ca să se ştie ce va fi acolo. Asta însemna, i-a zis străinul lui Ştirbu, traducând, „farmacia lui Lory”, de la numele său, Laurenţiu. - Păi, de ce nu i-aţi zis pe româneşte, farmacie, ca să înţeleagă toată lumea? l-a întrebat Ştirbu care se oprise în faţa firmei şi se tot scărpina în mijlocul capului tuns zero, cum intrase moda şi în satul lor. - Fiindcă aşa e trendy! răspunse cu promptitudine Puiu, care de când fusese luat de străin pe lângă el ca să-i fie, cum îi zisese, mâna sa dreaptă, nu se mai dezlipea de noul întreprinzător ce dăduse de lucru câteva săptămâni bune şi multora dintre săteni, pe 138

Iulian MOREANU lângă lucrătorii veniţi de la oraş. Cu toate că nu avea vârsta legală pentru a putea fi angajat, Puiu nu doar că era plătit, şi încă foarte bine (desigur, fără a semna vreun stat), de către „domnul Laurenţiu”, cum îi va zice de acum înainte toată lumea străinului, dar nu se ştie cum de reuşise să se impună în faţa lucrătorilor ce munceau la renovarea casei, fie că erau localnici sau din M., şi care îl ascultau şi respectau fără comentarii tot ce le spunea el, ca şi cum lear fi vorbit însuşi proprietarul. Acesta, e adevărat, nu prea stătea pe acasă, şi cu atât mai mult printre ei, vorbea seara cu Puiu ce şi cum să facă lucrătorii a doua zi, îi lăsa bani pentru ca acestora să le cumpere mâncare şi apă minerală, aşa că tot ce spunea Puiu era luat de bun, ca venind chiar de la „domnul Laurenţiu”. La finalul lucrărilor, acesta a organizat o petrecere la care a participat cine a dorit. Dacă acolo tot avea să fie o farmacie, „domnul Laurenţiu” a trebuit să răspundă şi la o grămadă de întrebări legate de profilul firmei, cum ar fi: dacă or să se dea şi compensate, dacă se vor putea cumpăra medicamente şi pe datorie, dacă nu e nevoie şi de câteva femei de serviciu, dacă va funcţiona şi duminica şi chiar dacă se vor găsi şi ţigări, pentru că la cârciuma lui Ştirbu şi „Mini market”-ul neveste-si sunt cam scumpe. „Domnul Laurenţiu” i-a dezamăgit, însă. În primul rând, le-a spus că farmacia nu era tocmai a sa. Neavând pregătire de specialitate şi, deci, conform legii, neputând să o înfiinţeze, el era mai degrabă partener, prin aceea că venise cu locaţia, şi o parte din bani, făcuse adică investiţia, împreună cu un prieten care pusese la rândul său o sumă egală de bani. În acte însă, „unitatea” respectivă era a unei verişoare de-a lui, care absolvise chiar facultatea de farmacie. A doua dezamăgire ţinea de faptul că farmacia va fi una va fi una specializată pe „medicină naturistă”, motiv pentru care va trebui să îi
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Iulian MOREANU schimbe şi firma în „Helga’s Herbs Pharmacy” (de la Helga, numele verişoarei, de data asta). - Adică?... începu o întrebare pe care n-o mai duse la capăt, Gicu Foiţă, paznicul de noapte la Consiliul popular care, în aşteptarea intrării în „tură” bea doar Fanta şi ronţăia nişte alune puţin cam râncede. - Adică, ce? întrebă la rândul său „domnul Laurenţiu”. - Cum se… adică ce se… se încurcă Foiţă. - Aaa… se lămuri „domnul Laurenţiu”. Firma se traduce – „Farmacia naturistă Helga, sau a Helgăi…” Iar cele mai multe produse sunt… - …făcute din plante, din flori… îi luă Ştirbu vorba din gură, şi se uită la „domnul Laurenţiu” parcă cerându-şi scuze, dar şi mândru că mai ştia şi el una, alta. - Da, cam aşa ceva… admise acesta. Vor fi şi medicamente „clasice”, din „chimicale”, cum se zice, dar cele mai multe vor fi întradevăr produse pe bază de plante, dar şi tincturi, ceaiuri, suplimente alimentare, însă, marea surpriză… Însă nu mai apucă să spună care urma să fie „marea surpriză”, pentru că Puiu se apropie de el, îi şopti ceva la ureche şi după câteva clipe ieşiră amândoi din cârciumă. Atmosfera dinăuntru se încinsese destul de serios, discuţiile o luaseră bine pe tărâmul politicii, fără să fie prea contradictorii, mai toţi fiind de acord că bine a zis cine-a zis că politica e cea mai mare curvă, aşa că nu mai simţi nimeni nevoia să afle ceea ce „domnul Laurenţiu” nu apucase să le spună ce începuse. După seara aceea, „domnul Laurenţiu” dispăru din sat, urmând să se întoarcă, zise Puiu, peste vreo două săptămâni. De casafarmacie se ocupă, după cum era de aşteptat, Puiu, care controla în fiecare zi, uneori şi de două-trei ori dacă totul era în ordine, aerisea şi dădea drumul seara la firma luminoasă, iar dimineaţa o stingea
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Iulian MOREANU dintr-un panou de pe holul frumos aranjat, cu canapele din imitaţie de piele între care trona un ficus uriaş aşezat într-un ghiveci de forma unui butoiaş. Cele două săptămâni trecură repede, „domnul Laurenţiu” nu-şi făcu însă apariţia, iar sătenii îl întrebară pe Puiu dacă ştie ceva despre el. Puiu le spuse ceea ce i se transmisese printr-un sms şi anume că e plecat puţin din ţară ca să aducă nişte medicamente-minune, probabil „surpriza” aceea despre care nu mai avusese timp să le zică. Exact în prima zi de şcoală a liceanului Puiu, pe când acesta se dădea jos din maxitaxi-ul cu care urma să facă naveta la liceul din M, „domnul Laurenţiu” îşi opri maşina de teren în faţa casei. Îl salută pe Puiu care nu mai putea de bucurie că-şi revedea şeful şi-l întrebă ce se întâmplase în lipsa lui. Nu se întâmplase nimic, îi zise Puiu, dădură să intre pe poarta descuiată de proprietar, dar privirea acestuia îi căzu pe bătrâna care dorise să-i ghicească în palmă atunci când venise prima dată în sat. Curios că de atunci nu o mai văzuse, ba şi uitase de ea. Bătrâna stătea pe acelaşi scăunel cu trei picioare, în faţa porţii casei de vizavi şi trăgea dintr-o ţigară. „Domnul Laurenţiu” se opri cu mâna pe clanţa porţii şi-l întrebă pe Puiu: - Ce poţi să-mi spui despre bătrâna asta? Că „atunci”, m-ai lăsat în ceaţă… Şi am uitat şi eu să te mai întreb. - Ce să spun?... nici eu nu ştiu prea multe, răspunse Puiu. Mătuşă-mea mi-a zis câte ceva, dar… Pe bătrână, cei mai mulţi parcă o ştiau aşa dintotdeauna. N-avea rude, nu fusese măritată, nu lucrase nicăieri, aproape că nu se ştia nici cu ce se hrăneşte şi de unde are mâncare. Pe vreme frumoasă stătea mai toată ziua în faţa porţii şi fuma, în rest îşi petrecea timpul în casa din paiantă în care nimeni nu intrase vreodată. Se zicea că nu vede şi că nu aude, în schimb ghicea în palmă cu o aşa exactitate încât i se dusese 139

Iulian MOREANU vestea de veneau oameni din toate colţurile. Doar trecându-şi palma sa ca o hârtie de glaspapir peste cea a curiosului la viitorul său îi spunea cum îl cheamă, de unde vine şi de la ce i se trăgea necazul pentru care venise la ea (că doar pentru asta veneau oamenii, şi nu ca să afle aşa, la general, cam ce-i aşteaptă mai devreme sau mai târziu). Uneori îi spunea şi cum şi-ar putea rezolva problema, negarantând însă pentru reuşită decât dacă respectivul respecta cu maximă stricteţe nişte „condiţii” care erau mult mai grele chiar decât canoanele pe care le dădea preotul satului şi care bineînţeles că nu vedea cu ochi buni ce făcea „baba Marica”. În ultima vreme lumea venea în număr mai mic, poate tocmai pentru că se dusese vestea despre precizia previziunilor sale, şi nu erau prea mulţi dispuşi să rişte să afle că în curând se vor ruina, vor fi doborâţi de nu ştiu ce boală sau că, Doamne fereşte! nu vor mai avea mult (uneori indicându-li-se şi timpul exact care a mai rămas până la fatalul deznodământ), şi o vor porni spre lumea cealaltă. Pentru că asta era „regula” bătrânei, să nu ascundă nimic şi să zică tot, până la capăt, orice ar însemna asta. Desigur, au fost şi cazuri în care a prezis că respectivul se va însănătoşi, se va vindeca şi aşa mai departe, adică a zis „de bine” şi aceştia chiar au revenit pentru a-i mulţumi şi a o răsplăti încă o dată; au fost însă unii care s-au întors după un anumit timp, ca să o încerce, însă i-a recunoscut, ea ştie cum, şi i-a trimis înapoi zicându-le că ce le spusese data trecută era în continuare valabil. A rămas de pomină o întâmplare cu doi tineri, soţ şi soţie, abia luaţi, care au fost sfătuiţi să mai stea în sat, peste noapte, la o gazdă, undeva, şi să nu plece la drum pentru că vor avea un mare necaz, de care oricum nu vor scăpa şi tot se va întâmpla peste trei săptămâni, dar măcar aşa vor mai avea timp să se mai bucure de viaţă. Şi asta li se trăgea de la faptul că maşina lor, cu care şi veniseră, era cumpărată din bani furaţi. 140

Iulian MOREANU Tânăra soţie şi-a întrebat bărbatul dacă aşa e, dar acesta i-a zis că baba e nebună şi, aruncându-i acesteia o sută de lei în faţă şi-a tras nevasta afară din curtea bătrânei spunându-i că-i explică el pe drum. Femeia s-a smucit, s-a întors spre baba Marica şi a întrebat-o dacă se poate face ceva în cazul în care ar fi adevărat şi bătrâna a zis că da, ar fi o cale, însă n-a mai apucat să spună pentru că soţul nervos a luat-o mai mult pe sus pe femeie şi au plecat valvârtej. N-a trecut o oră şi a venit cineva în sat şi a spus că la câţiva kilometri de sat, la intrarea în G. maşina celor doi intrase într-un copac de pe marginea drumului iar aceştia muriseră pe loc. Întâmplarea a cutremurat pe toată lumea şi s-a răspândit cu iuţeală în toate zările. Singurul care nu a crezut că accidentul se întâmplase pentru că fusese prevăzut de baba Marica a fost şeful de post, Sorinel Trifoi, un tip cam ciudat care tot încerca să dea la Facultate, la f.f., dar nu putea, pentru că pe atunci era nevoie de aprobarea superiorilor, şi în plus ce nu ştia Trifoi era că avea mai întâi nevoie de liceu, pe care el nu-l absolvise, însă. Ajuns aici, Puiu se opri din povestit: - Vă interesează mai departe? - Da, bineînţeles, zise „domnul Laurenţiu”, zii, e interesant! „Teoria” lui Trifoi era că după ce plecaseră, tinerii soţi s-au certat în maşină, probabil că femeia a vrut să ştie dacă treaba cu banii era adevărată, şi într-un moment de neatenţie, discuţia aprinzânduse, bărbatul a scăpat maşina de sub control şi asta a fost, s-a fărâmat de copac. Se pare că ar fi vrut chiar să o scoată vinovată pe baba Marica pentru accident, în sensul că le provocase celor doi o stare de spirit descurajatoare şi care a dus şi la probabila lor ceartă etc., dar, neexistând desigur nici o probă, bătrânul şef de post a sfârşit prin a se face de râs cu aiurelile lui. Într-o zi, când trecea pe stradă, prin dreptul porţii bătrânei, Trifoi a fost strigat
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Iulian MOREANU de către aceasta, care i-a zis, fără să-l privească, vorbind aşa, parcă singură, s-o lase în pace, că nu ea îi cheamă pe oameni să le ghicească, şi că cine vrea să-şi ştie viitorul trebuie să ştie că acesta i se va întâmpla aşa oricum, negreşit. Ea nu făcea decât să li-l spună mai devreme. Cică Trifoi ar fi ocărât-o, dacă i-ar fi spus doar că la lecţiile lor de învăţământ politico-ideologic au aflat cum e cu „misticismele” astea, pe care trebuie să le combată cu tărie şi să le scoată oamenilor din cap, ei bine, asta ar mai fi fost cum ar fi fost, dar i-a mai zis şi nişte vorbe mai grele, şi-atunci baba s-a înfuriat şi i-a zis că mai bine şi-ar vedea de treabă şi de sănătate, şi să se împace cu toţi cei pe care îi amendase până atunci găsindu-le pricină din te miri ce, pentru că oricum o să buşească în el ulcerul de care nu ştie şi o să-l dărâme în trei luni. Şeful de post a râs să se prăpădească pentru că el se ştia perfect sănătos, dar la exact trei luni după această întâmplare a căzut secerat în mijlocul uliţei vomitând sânge, şi până să ajungă la spitalul din M. şi-a dat duhul. Aceasta a fost cea de-a doua întâmplare care a cutremurat satul şi care a făcut ca faima bătrânei să se ducă şi mai departe dar să crească şi mai mult teama faţă de ceea ce ar putea ghici în palma doritorilor. Curios însă, că lui Trifoi nu-i ghicise, doar se uitase la el. Nimeni, însă, nici „înainte”, nu s-a legat de ea, ba se mai vorbea că o vizitau chiar şi inşi sus-puşi, ştabi de pe la partid şi chiar de la securitate care în felul acesta îi asigurau un fel de „protecţie” - şi cu atât mai mult „acum”, când, „nu vedeţi şi dumneavoastră?, face fiecare ce vrea!” Câţi ghicitori şi vindecători n-au răsărit după ’89? Unii au făcut averi uriaşe prostind sute şi mii de oameni cărora le-au luat sume mari de bani pe care aceştia parcă abia aşteptau să le cedeze în schimbul unor vorbe aiurite şi a unor gesturi, „pase magnetice” la care se supuneau cu o încredere prostească. Aţi mai
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Iulian MOREANU auzit de ei? - De unde ştii tu toate astea, măi, Puiule, că după vârstă nu se poate spune că ai fi trăit vremurile de care vorbeşti… zâmbi „domnul Laurenţiu”. - Păi, ce-a fost mai demult (întâmplările cu baba Marica) am auzit de la oameni, de la unul, de la altul, iar despre astea mai recente am citit şi eu prin ziare, reviste… şi prin cărţi mai scrie câte ceva… Dar eu cred că bătrâna are un „dar”, nu zic har, nu ştiu de unde venit, mai că aş zice că de la Dumnezeu, precis nu. - Dar în ultima vreme mai vin oameni ca să le ghicească? - Mai vin, însă mai puţini ca înainte, când am auzit că era, în unele zile, coadă la poarta ei. Vin mai mult barosani d-ăştia cu maşini bengoase, cu gipane, mă scuzaţi, zise apoi, imediat, privind la maşina domnului Laurenţiu parcată în faţa casei renovate. Şi mai ales femei. Cred că îi lasă una d-asta câte zece salarii minime pe economie… Domnul Laurenţiu zâmbi iar auzind „etalonul” folosit de Puiu şi-l întrebă în continuare: - Şi le ghiceşte la toţi?... mă rog, la toate? - Da, nu refuză pe nimeni. Îl ia în curte, îi pipăie mâna şi-i zice… Să-i vedeţi cum ies apoi, unii îngânduraţi, alţii mai veseli… Ştiu şi eu?... Fiecare în funcţie de ce află… - Şi-atunci, mie de ce n-a vrut să-mi spună ce-a „văzut” în palmă şi de ce ai zis că oricum nu i-ar fi trebuit banii mei? Puiu ridică din umeri şi zise: - V-aş ruga să mă iertaţi, am ceva de făcut acasă. Dacă aveţi treabă cu mine, trec mai pe seară. Bună ziua! - La revedere, Puiule! îi răspunse domnul Laurenţiu. Chiar, dacă ai timp, treci mai pe seară, că am să-ţi spun ceva… Şi zicând asta intră oarecum tulburat în curte; avea şi de ce – deşi nu-i spusese nimic, baba Marica îi „citise”… *** Farmacia şi-a început activitatea în 141

Iulian MOREANU prima zi a lunii octombrie. Primul cumpărător a fost, în mod „simbolic”, însuşi primarul, Viorel Gorun, fostul secretar cu propaganda de la Uzina Mecanică din M. şi pe care revoluţia îl prinsese în plin proces de verificare a dosarului de cadre pentru o promovare „la oraş”. Era un etern primar, care avea surprinzătorul fler de a mirosi ce partid avea şanse de a urca „pe val”, pentru a sări rapid în barca acestuia. Cu toate astea, lumea îl vota cu indiferenţă şi într-o veselie, de 20 de ani, pentru că, la urmaurmei, deşi nu făcuse nimic pentru comună, nici rele prea mari nu i se puteau pune în spinare. Primarul a venit aşadar de la prima oră, însoţit de câţiva angajaţi de la Consiliul local, şi a cumpărat nişte vitamine recomandate de medicul de familie, pentru că, a declarat el profesorului de română, Elvis Tudor, care lua notiţe de la faţa locului pentru un articolaş pe care intenţiona să-l trimită la un obscur ziar judeţean ce apărea din când în când, dar îndeosebi în perioadele de campanie electorală, în ultima vreme nu prea mai avea poftă de mâncare. Pentru a marca evenimentul, a ţinut chiar să-şi pună peste haină eşarfa cu tricolor. Au mai cumpărat te miri ce şi subalternii primarului, „din obligaţie”, apoi până pe la prânz nu a mai călcat nimeni pragul farmaciei. În schimb, după amiază au început să sosească maşină după maşină cu clienţi din M. care spuneau că farmaciile din oraş îşi terminaseră fondurile pentru „compensate” şi au auzit că aici se onorau astfel de reţete. La puţină vreme, însă, şi aici s-au terminat fondurile, au urmat iar câteva zile de stagnare a vânzărilor, dar încet-încet au început să se ceară şi produse naturiste. Într-o zi, Ştirbu îl opri pe „domnul Laurenţiu” tocmai când acesta doar ce urcase în maşină voind să plece cine ştie unde, şi-i aminti că spusese odată că afacerea lui o să 142

Iulian MOREANU ducă vestea satului în toată ţara, şi chiar şi în străinătate. Ori, după cum se vede treaba, farmacia nu prea avea darul să atragă clienţi decât din M. şi de prin împrejurimi. - Vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău, se scuză Ştirbu, dar mi-am adus aminte aseară de ce ne-aţi spus atunci, la început, şi am zis că n-o să vă supăraţi dacă vă pun întrebarea asta… Dacă am zis vreo prostie… vă rog să mă iertaţi… - Nu, domnule Ştirbu, îi răspunse, Laurenţiu Miroiu, nici o supărare, însă e o treabă de marketing, cum să-ţi zic?.. Oricum, acum chiar către furnizor mă grăbesc să plec, iar în maximum o săptămână o să punem în vânzare un produs cum nu s-a mai pomenit pe-aici… e adus de-afară… Şi o să vă convingeţi că e exact aşa cum am zis atunci… - Şi, dacă nu e cu supărare, îmi puteţi spune despre ce e vorba? - O să vedeţi când o să aduc produsele, zise „domnul Laurenţiu”, îl bătu apoi prieteneşte pe umăr şi porni motorul. Sau… ca să nu crezi că nu vreau să-ţi spun… e vorba de nişte pastile de vise! Demară, apoi, şi dispăru cu maşina în câteva secunde. - De… vise?... se întrebă Ştirbu complet zăpăcit de răspuns. Cum… de vise? Poate de somn, de dormit… Reîntors la cârciumă, Ştirbu păstră pentru sine ceea ce-i spusese „domnul Laurenţiu” că va aduce la farmacie, chiar încercă să tragă un pui de somn, ca să se mai liniştească, nereuşind, însă, iar spre seară simţi că nu mai poate ţine doar pentru el acest lucru. Trebuia să vorbească neapărat cu cineva, şi cel căruia îi mărturisi primul ceea ce aflase fu Vasile Murguleţ, singurul consumator aflat în cârciumă la ora aceea. Acesta, uşor ameţit de la coniacul Alexandrion - că de la o vreme Ştirbu se făcuse al dracului şi nu mai aducea ţuică d-aia „două prune” şi nici „rachiu de vin”, cică nu se mai produceau şi venea cu poşirci de-astea şi proaste şi
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Iulian MOREANU scumpe -, îl privi nedumerit-indiferent, clipind rar din pleoapele umflate ca două jumătăţi de nuci: - Şi dacă aduce, ce? Lasă-l să aducă, să cumpărăm şi noi… Noi de ce să nu cumpărăm, ce, n-aveam voie?... - Băi, boule, tu n-auzi ce ţi-am zis eu? se zburli Ştirbu la el. Cică aduce pastile de vise! De vi-se!... Devise! - Mie nu-mi trebuie, că adorm oricum după ce beau otrava asta pe care o vinzi tu… Ştirbu îl lăsă în plata Domnului şi ieşi în prag să vadă dacă nu trece cineva pe uliţă ca să-l tragă înăuntru. Avu noroc. Începuse să plouă mărunt, mai mult o boare şi tocmai se apropia Liţă Uşeru, poştaşul satului a cărui taşcă goală îi flutura pe umăr. - Ie-te-te ce noroc pe mine! Am auzit că dai o bere, glumi acesta spre Ştirbu. - Ai auzit bine, i se răspunse, ia bagă-te încoace să-ţi spun ceva, îl luă cârciumarul de mână şi-l trase înăuntru. - Stai, măi, Ştirbule, că am glumit! N-am nici un ban, că azi am dus doar plicuri şi ziare, iar pensiile le dau abia săptămâna viitoare, răspunse Uşeru încercând, fără prea mare convingere să se desprindă din mâna lui Ştirbu, mai mult curios să vadă ce va mai zice acesta. Şi acesta continuă, exact cum trăgea speranţă poştaşul, deşi zgârcenia cârciumarului era binecunoscută. - Te-a întrebat cineva de bani? Hai să-ţi zic ceva! Vasile Murguleţ adormise cu capul pe masă, ca în vremurile lui bune, de pe vremea când stătea la poarta de la Uzina Mecanică, iar poştaşul fu întrebat ce vrea să bea: „păi, o bere”, răspunse acesta cu modestie. Ştirbu se duse în spatele tejghelei, se întoarse cu o sticlă de Ciucaş al cărui capac îl desfăcu din mers şi se aşeză în faţa poştaşului, după ce-şi aduse şi lui un strop de Teacher’s. Îi spuse apoi ce aflase de la „domnul Laurenţiu” că ar avea de gând să aducă la farmacie, după care îi dădu de înţeles lui Uşeru că vrea să-i audă părerea:
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Iulian MOREANU - Să nu zici şi tu că e vorba de pastile de somn ca adormitul ăla… şi-l indică pe Murguleţ care din când în când mormăia prin somn: „legitimaţia la control!...” - Ei, cum să fie vorba de astea? zise Uşeru care însă exact asta se pregătea să spună. Noroc cu avertismentul lui Ştirbu care-l făcu să se răzgândească şi să caute altă părere. O tot căută, bând pe îndelete toată sticla de bere dar nu găsi decât soluţia de a repeta ce spusese puţin mai devreme: - Ei, cum să fie vorba de astea? Ştirbu nu sesiză mica stratagemă a poştaşului: - Mai vrei o bere? Nu mai aşteptă răspunsul şi se duse de mai aduse o sticlă de Ciucaş iar lui alt strop de whisky. Discuţia pe care o dorea Ştirbu nu se lega deloc, şi până la urmă îşi dădu seama că nici de la Uşeru nu va auzi o părere mai de Doamne-ajută. Ar fi vrut să-l întrebe şi pe Puiu ce fel de pastile avea de gând să aducă în curând „domnul Laurenţiu” – acesta intrase să cumpere o sticlă de Fanta (singura băutură răcoritoare din cârciumă), însă, cu toată curiozitatea de care simţea că nu poate scăpa, i se păru sub demnitatea sa să-l tragă de limbă pe acest puştan eminent dar pe care el unul nu prea-l înghiţea, pentru că prea lăsa impresia de om care le ştie el pe toate. De altfel, după ce a plătit sticla, şi înainte ca Ştirbu să se răzgândească şi până la urmă să-l întrebe, Puiu se făcu nevăzut. Pentru că oricum nu se mai anunţau alţi clienţi, Ştirbu îl grăbi pe Uşeru să termine de băut berea, îl trezi pe Murguleţ şi îl trimise să doarmă unde-o vrea dar nu aici, apoi închise „Bufet”-ul pe dinăuntru şi prin uşa din spatele barului intră în propria-i casă. (continuare în numărul următor)

t
143

semnal

Florin DOCHIA

Diana Trandafir
Discurs în alb şi roşu
el de-al treilea volum de poezie al Dianei Trandafir* continuă direcţia anunţată la început, aceea vag elegiacă, în sensul contemporan al termenului, adică y compris marcarea crizei comunicării, lipsa interlocutorului, care se cuvine astfel inventat, redefinit continuu („s-ar putea demonstra existenţa ta printr-o machetă o schiţă / un decupaj sau ceva […]” – în nici un caz nu voi divulga ce-mi aparţine), şi răceala cinică, nesentimentală şi vindicativă. Dorinţa se ascunde sub gesturile cele mai fireşti, sau în ziceri abstracte („mesele plutitoare / fumul oglinzilor / scrierile neexplorate / linia roşie ce se încadrează perfect în punctul alb // toate îmi lasă destul loc pentru trecere” – întâi piele apoi pietrele), răzvrătirea feministă dă colţ pe alocuri, ca o plantă ce-a dormit o vreme sub ierburi: „fiecare dormim pe un alt continent / tu încerci să devii obez şi învârţi pe degete fecioare cu turban / şi bijuterii grele de aur / până când se dezbracă şi totul rămâne de neexplorat // eu fac echilibristică deasupra valului de libertate / ratat fraudulos în ultima clipă / duc gunoiul” (televizorul merge singur). Cel mai adesea, poemele sunt atemporale, chiar dacă titlurile par a trimite, cu totul derutant, la momente fixe, recognoscibile: „te retragi somnoros sub cort ca după o ploaie cu meteoriţi” ori „la şapte fără un sfert miai cerut să arunc peste tine motorina” sau „lumea moare în reprize iar eu stau
144

C

ghemuită jos pe parchet” – ele însele reale poeme scurte, dezlegate de textele ce le stau dedesubt. Uneori poeta mai scapă dincolo de impunerile lucide şi dă frâu liber furiei acelui inevitabil „acte manqué”: „sentimentele ne urmăresc chiar şi atunci când intrăm în jacuzzi / tu îţi poţi vedea liniştit de vorbele care / nu mai au răgaz să se umple / tot aşteptând // porii nu se deschid / atingerea nu e perfectă // când mă saluţi de noapte bună ţip la tine / să taci şi nu observi cum mă ascund în spatele tricoului alb / inscripţionat cu roşu «Je t’aime»” (îngerul tău s-a plictisit tot aşteptând). Deloc nepotrivite ieşirile din decorul impus în prima parte a volumului - un argument puternic este chiar Addenda care urmează secţiunii traducerilor în limba engleză: „după ploaie îi plăcea să intre / în subsolul caselor părăsite / credea că va întâlni şobolani cu ochi roşii / dar găsea numai îngeri / cu aripi zbârnâitoare / de bondari mici şi bezmetici / lovindu-se de pieptul său iar şi iar / multiplicau imaginile la nesfârşit / până ce acestea / deveneau strânsoare de zid / şi igrasia îi picura încet / printre pleoape” (Ficţiune). O addendă care ar fi putut sta foarte bine în frunte, probă de neîncorsetare a vorbei şi a simţirii, de desfăşurare liberă a emoţiei în spaţiul paginii peste care pare că pluteşte. Diana Trandafir se arată capabilă de explozie surprinzătoare în viitor, odată ce cuvintele îşi vor fi luat în stăpânire cât mai mult din fiinţa sa de carne şi lacrimă.

Florin DOCHIA
* Editura Tracus Arte, București, 2013
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

thalia

Dan TUDOR

Dan TUDOR
ISTORICUl TEATRUlUI POPUlAR ROMÂNESC. CREDINŢE ŞI OBICEIURI
1. FORME VECHI DE ARTĂ TEATRALĂ POPULARĂ ÎN PERIOADA FEUDALĂ vorbesc ca femeile şi, ca să nu se cunoască, îşi acoperă obrazul cu o pânză albă. Toţi au în mână câte o sabie fără teacă cu care ar tăia îndată pe oricine ar cuteza să le dezvelească obrazul. Puterea aceasta le-a dat-o o datină veche, aşa că nici nu pot să fie traşi la judecată când omoară pe cineva în acest chip. Căpetenia cetii se numeşte stariţ, al doilea primicer, care are datoria să întrebe ce joc pofteşte stariţul, iar pe urmă îl spune el în taină jucătorilor, ca nu cumva norodul să audă numele jocului mai înainte de a-l vedea cu ochii. Căci ei au peste o sută de jocuri felurite şi câteva aşa de meşteşugite, încât cei ce joacă parcă nici nu ating pământul şi parcă zboară în văzduh. În felul acesta petrec în jocuri necontenite cele zece zile între înălţarea la cer a lui Hristos şi sărbătoarea Rusaliilor şi străbat toate tărgurile şi satele jucând şi sărind. În toată vremea aceasta ei nu dorm altundeva decât sub acoperişul bisericii şi zic că, dacă ar dormi într-alt loc, i-ar căzni de îndată strigoaicele. Dacă o ceată de acestea de căluşari întâlneşte în drum alta, atunci trebuie să se lupte între ele. Ceata biruită se dă în lături din faţa celeilalte şi, după ce fac învoieli de pace, ceata biruită este supusă celeilalte cete vreme de nouă ani. Dacă vreunul este omorât într-o astfel de încăierare, nu se îngăduie judecată şi nici judecătorul nu întreabă cine a săvârşit fapta. Cine a fost primit într-o asemenea ceată trebuie să vină de fiecare dată, vreme de nouă ani, în aceeaşi ceată; dacă lipseşte, ceilalţi zic că îl căznesc duhuri rele şi strigoaicele”. 145

F

ondul popular de credinţe, obiceiuri, mituri şi reprezentări a fost, datorită condiţiilor istorice şi caracterului predominant rural, foarte puţin alterat, sau mai bine zis, mai puţin alterat decât în cazul altor popoare. Apărute încă din timpul civilizaţiei străvechi a triburilor tracice sau geto-dacice, elementele de artă teatrală arhaică au continuat să se dezvolte şi mai târziu, în perioada feudală, prin asimilarea mai multor elemente specifice culturilor balcanice. De exemplu măştile de blană şi de lemn, dansurile mimetice sau scenele de pantomimă din timpul ritualurilor magice sunt elemente cuprinse în izvoarele antice şi bizantine, în cronicile medievale ruse, sârbe, bulgare. Cu toate astea, în scrierile cronicarilor sau în diverse istorii vechi româneşti sau străine, se găsesc descrieri lungi ale jocurilor ţărăneşti de la sate sau de la curţile domneşti: turca sau brezaia, căluşarii, unchiaşii, moşnegii, cucii, drăgaica sau paparudele şi multe alte astfel de manifestări cu caracter teatral. Căluşul Dimitrie Cantemir menţionează în Despre năravurile moldovenilor din Descriptio Moldaviae: „Jucătorii se numesc căluşari, se adună odată pe an şi se îmbracă în straie femeieşti. În cap îşi pun cunună împletită din pelin şi împodobită cu flori;

Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Dan TUDOR Măştile de pânză albă, masca primicerului (mutul căluşarilor), dansul că măşti, mima luptei cu toiege sau interdicţia de a vorbi în timpul jocului, toate acestea sunt elemente de artă teatrală. Imagine teatrală cu caracter convenţional, eroul mascat, blojul cu cap de barză, reprezintă întruchiparea fantastică a idolului-animal, formă provenită din vechea turcă sau brezaie. Cu timpul, blojul capătă atributele figurii omeneşti şi imaginea moşneagului vesel, care însoţea brezaia, apare reluată în reprezentarea mutului. Prin însuşirea calităţii umane, imaginea mutului devine comică şi prezenţa sa în cadrul jocului căluşului se plasează pe un plan secundar, fiind eliminată cu timpul. Virtuozitatea dansului celorlalţi participanţi ai jocului este interpretată ca manifestare a unei puteri magice care îi ajută pe căluşari să învingă forţele naturale ale aerului şi pământului. Cu măşti de pânză albă şi cununi de pelin împletite cu flori, ei reprezintă o putere nevăzută şi temută. În ceea ce priveşte vechimea, s-ar putea să existe o legătură între jocul căluşului şi dansul ritual de origine tracă kolovrismos, descris de Xenophon, dans al cărui rost era de asemenea vindecarea bolilor. O variantă a caluşului poate fi considerată drama rituală Crăiţele, existentă la romanii din Timoc, cu funcţii magice, de fertilitate, fecunditate şi profilaxie. O alta ar fi aceea a dansurilor de celebrare a războiului din antichitatea latină. Alte variante se găsesc pe cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice, practicate de aromâni, macedoneni, megleno-români, bulgari, sârbi, croaţi etc. Caloianul şi Paparudele Caloianul este un obicei popular de aducere a ploii şi împotriva secetei. El constă într-un ritual complex, care face parte din categoria ceremonialurilor de fertilizare din cadrul obiceiurilor agrare. Caloianul a izvorât în decursul timpului, în urma unei experienţe 146

Dan TUDOR căpătate de locuitorii acestor meleaguri la lucrul câmpului şi reflectă relaţiile dintre om şi natură. Practicat de obicei la începutul primăverii, dar şi ori de câte ori este nevoie, într-o perioadă de timp ţinând din aprilie şi până în iulie, în Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi Moldova, Caloianul coincide cu o perioadă climaterică de mare însemnătate pentru încolţirea şi creşterea culturilor, având drept scop asigurarea unor condiţii normale de precipitaţii naturale. Apa care este simbolul vieţii, este invocată pentru a obţine fertilizarea pământului şi fecunditatea animalelor, cu scopul obţinerii belşugului pentru ţărani. Elementul definitoriu al obiceiului, prezent în toate variantele zonale, este păpuşa din lut, cu trăsături masculine, confecţionată de fetiţe. În funcţie de zonă, păpuşa poartă denumiri diferite: „Caloian”, „Scaloian”, „Ene-lene”, „Muma ploii” şi „Tatăl soarelui” (numai în Oltenia), iar ca număr se pot face de la una la nouă astfel de reprezentări din lut. Păpuşa gata modelată era îmbrăcată în haine ţărăneşti specifice zonelor respective, cu cămaşă, căciulă, şi opinci şi aşezată pe o scândură sau într-un sicriu mic din scoarţă de copac sau papură. De jur împrejur se puneau flori. După aceste pregătiri, Caloianul era dus cu “alai şi bocete”, de ceata copiilor care mimau ritualul de înmormântare, pe câmpul cu semănături, pe malul unei ape, lângă fântână, în grădină etc. După trei zile Caloianul era dezgropat, adus în sat şi bocit din nou, pe tot drumul către apa în care urma să fie aruncat (în fântână) sau pe care era lăsat să plutească (pe râu, baltă, lac). Odată încheiată această ceremonie, fetele se adunau la casa uneia dintre ele pentru a face “ghizmanul” (o plăcintă) şi alte mâncăruri, la care îi invitau pe flăcăi şi pe ceilalţi săteni, pentru a se „ospăta din pomana Caloianului”. Adesea, cu această ocazie se cânta din fluier şi cimpoi, făcându-se horă şi joc, până seara târziu. Rămăşiţă probabilă a unui cult închinat unui zeu vegetaţional, sortit morţii şi învierii
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Dan TUDOR rituale, obiceiul îşi are ecou, în opinia specialiştilor, în culturile zeilor greci Adonis, Attis sau a celui egiptean Osiris, precum şi al cuplului Adonis-Afrodita. În perioada romană există menţionat un obicei potrivit căruia preoţii Sali aruncau în Tibru 24 de păpuşi din lut numite argei, cu scopul de a aduce ploaia. Forme similare ale obiceiului se întâlnesc la bulgari (Gherman, Caloian), la ruşi (Iarilo) şi în Boemia (Marena sau Smet = moarte), ca ecou al unor străvechi culte legate de un zeu vegetaţional. Numele obiceiului, după analiza specialiştilor, se pare că ar proveni de la greci. În privinţa evoluţiei ritualului, există două ipoteze emise ce par a fi la fel de plauzibile. Prima dintre ele este legată de natura funcţională în care intră atât latura magică a realităţii, cât şi modalităţile de realizare a acesteia sub forma unor acte de comunicare. Ca reprezentări mitice, atât Paparuda cât şi Caloianul sunt mijlocitori între pământ şi cer, realizându-se astfel medierea relaţiei omzeitate, pentru ca la rândul său, zeitatea „să medieze opoziţia dintre cer, populat de asemenea cu zeităţi, care îşi respectă mai mult sau mai puţin îndatoririle, şi pământ”. Cea de-a doua ipoteză este legată de originea obiceiului, comună cu cea a unor sărbători greceşti şi romane. G. Dem. Teodorescu, precum şi alţi cercetători, au luat în considerare unele influenţe de ordin slav şi bizantin asupra ritualului în discuţie. Se consideră, însă, că ar avea o vechime şi mai mare, fiind influenţat de cultul lui Osiris, transmis în Europa prin intermediul arabilor, modalitate care nu poate fi avută în vedere în cazul românilor. Prezenţa unor motive de origine orientală se poate explica în cazul nostru numai în condiţiile în care există un fond autohton de ritualuri de fertilitate, ca rezultat al vechimii ocupaţiilor agricole, peste care ulterior s-au fixat şi adaptat anumite practici şi motive rituale care au dat naştere obiceiului complex al Caloianului, cu numeroasele sale variante, produs al unei
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Dan TUDOR evoluţii interne unitare. Textul melodiei cântate în timpul procesiunii de îngropare a păpuşii în locuri „neştiute de nimeni”, la răspântii de drumuri, holde sau hotarul satului, în a treia zi în drum spre apă sau fântână, este structurat pe două tipuri silabice diferite, unul mixt şi unul cu formă liberă. Cel mai vechi şi mai rar text atestat în colecţiile de folclor este un tip hexasilabic în care Caloian este înfăţişat ca un băiat căutat peste tot de mama sa îndoliată: „Caloiene, Ene Te plânge mă-ta Prin pădurea rară Aoleu, Caloiene, Ene! Te caută mă-ta Prin pădurea deasă Cu marama-ntoarsă, Cu faţa aleasă Băiatul mamii băiat Neudat de rouă, Neplouat de ploaie Ene-al mamii, Ene!” Cel mai răspândit tip literar este cel apropiat de paparudă, ce invocă simplu şi concis venirea ploii: „Căluiene, Căluiene Să-mi dai tu cheiţele Să descui portiţele Să-mi curgă ploiţele Să-mi crească seminţele.” De multe ori, textul a cedat influenţei bocetului, ce are structură liberă, fapt certificat şi de modul de adresare şi chemare a zeităţii sacrificate. Tot un străvechi rit agrar pentru îndepărtarea secetei este şi obiceiul paparudelor. Dezbrăcată sau în haine rupte, paparuda este împodobită de la mijloc în jos cu diferite frunze înşirate pe aţă (salcie, fag, stejar, brusture, anin) sau rămurele de copac, punându-i-se pe cap o coroană de plante verzi. Aceasta umblă prin sat fie însoţită de un grup din aceeaşi categorie de vârstă cu ea, fie este condusă de mama ei sau de femei 147

Dan TUDOR mai bătrâne. Paparuda joacă în curtea fiecărui sătean, în aplauzele însoţitorilor ei. Gazda casei iese cu un vas cu apă pe care îl azvârle peste paparudă. Dimitrie Cantemir descrie paparudele în felul următor: „Vara, când seceta ameninţa semănăturile, ţăranii din Moldova îmbracă o fetiţă (care n-a împlinit încă 10 ani) cu o cămaşă făcută din foi de arbori şi ierburi; băieţii şi fetele de aceeaşi vârstă se ţin după ea şi ocolesc toată vecinătatea jucând şi cântând, iar când le întâmpină o bătrână, obiceiul este ca aceasta să o stropească cu apă rece. Cântecul este cam aşa: Păpălugă, coboară din cer, deschide porţile, dă drumul ploilor ca să crească grânele: grâul, meiul etc...”. Aria sa de răspândire acoperă cam toată ţara în zonele cu agricultură intensă, iar denumirile sale sunt diferite: păpărugă, păpălugără, băbăludă – în Transilvania; băbăruţă, mătăhulă, peperuie – în Banat; burduhoasă – în centrul Transilvaniei; dodoloaie, dodoliţă – în Crişana; malancă – în nordul Moldovei; paparudă – în Oltenia, Muntenia, Dobrogea. Vechimea sa preistorică este confirmată de factura magică, arhaică şi structura sa poetico-muzicală. G. Dem. Teodorescu îi atribuie origine tracică pornind de la răspândirea sa şi la alte popoare din zona balcanică unde denumirile sunt asemănătoare – pirpiruna – la greci şi aromâni, peperuda sau peperuga – la bulgari, dodole sau dodola – la sârbi. J. G. Frazer atestă existenţa obiceiului şi la indieni într-o formă identică, denumirea fiind aceea de regele ploii, fapt ce indică o obârşie străveche indoeuropeană. Pentru partea de sud a ţării, tipul simplificat al obiceiului are în centrul său o divinitate care pare să fie în opinia folcloristului Ovidiu Bârlea „o influenţă slavă, un erou al cultului zeului Perun, patronul vegetaţiei şi al ploilor în mitologia slavă al cărui nume s-ar păstra după unele 148

Dan TUDOR interpretări în denumirile greceşti şi albaneze”6. Iniţial, se pare că data de celebrare era fixă, posibil a fi fost la echinocţiul de primăvară. Sub presiunea creştinismului, a fost ulterior împinsă în a treia joi după Paşti, iar în secolul XX a devenit un obicei cu dată mobilă, ocazional, practicat în anotimpul călduros, atunci când seceta este prea mare, de câte ori este nevoie. Obiceiul cuprinde 3 secvenţe rituale desfăşurate în mod asemănător cu tipul de colindat din perioada Crăciunului şi Anului Nou. Ceata feminină, structurată după acelaşi principiu cu al cetei de colindători, va străbate uliţele satului, vizitând gospodăriile oamenilor şi fântânile, cântând un cântec ritual specific cu text de invocare al divinităţii pluviometrice, acompaniat de bătăi din palme sau marcaj al accentelor principale cu ajutorul unui clopoţel (în sudul Transilvaniei). În momentul opririi lor în curţile gospodarilor, alaiul este udat cu apă, uneori lapte sau zer, în Dobrogea gazda cernându-le în cap făină prin sită „spre semn că ploaia să fie la fel de deasă precum făina cernută”. Ceremonialul funcţionează pe baza principiului similia similibus. Alături de textele de invocare, sunt rostite urări de sănătate, iar la urmă se fac referiri la darurile pe care gazda le oferă participantelor. Dacă luăm în considerare toate aceste elemente, putem face o paralelă între acest tip de colindat cu cel din perioada de iarnă. De altfel, timpul de desfăşurare tradiţional al obiceiului era, după cum aminteam ceva mai înainte, plasat aproape de momentul echinocţiului de primăvară şi începutul anului agrar. Odată cu schimbarea calendarului, sub influenţa creştinismului, toate aceste manifestări dedicate începutului de an agrar au fost transferate în jurul Crăciunului şi Anului Nou Civil, în acest mod putându-se explica şi multitudinea de texte cu tematică agrară a colindelor şi urărilor din perioada iernii.
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Dan TUDOR În afara elementelor agrare, etnologii semnalează şi elemente ce ţin de ritul funerar în cadrul acestui obicei cu caracter de invocaţie pluviometrică, şi anume momentul dezbrăcării măştii vegetale, aruncarea sa într-o apă curgătoare, uneori ospăţul funerar, obicei atestat în diferite stadii de evoluţie şi disoluţie pretutindeni la români. Textul ritualului invocă prin formule poetice simple ploaia şi uneori efectul practic al acesteia (rodul bogat al pământului), apoi eficienţa apotropaică a ploilor alături de urările de sănătate adresate gazdelor. Ceremonialul se pare că a supravieţuit pe o arie destul de restrânsă în sudul ţării, practicarea sa fiind preluată în timp de către ţigani. Dacă obiceiul îşi are originile într-o perioadă foarte îndepărtată în timp, totuşi din chestionarele efectuate de B. P. Hasdeu la sfârşitul secolului al XIX-lea, aflăm despre o disoluţie a sa, iar odată cu estomparea funcţiei sale magice a sporit semnificaţia ludică şi augurală, aşa cum ne demonstrează analiza unui text foarte vechi prezent în chestionarul lui N. Densuşianu, text socotit de către A. Fochi ca având o relativă stabilitate. Aparţinând poeziei de incantaţie, aceasta reprezintă după unele interpretări o componentă a unui act de comunicare instituit prin actualizarea ritului, mesajul său fiind adresat de performer (fetiţa ce întruchipează paparuda) forţei magice (divinităţii) căreia i se cere să acţioneze în favoarea colectivităţii prin fertilizarea pământului7: „Paparudă, rudă Vino de ne udă Cu găleata, leata Peste toată ceata; Cu găleata plină, Ploile să vină; Cu găleata rasă Ploile se varsă De joi până joi
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Dan TUDOR Să dea nouă ploi; De marţi până marţi Să curgă talaz Unde-om da cu plugul Să cure ca untul, Unde-om da cu sapa Să cure ca apa.” Ovidiu Bârlea atestă două tipuri poetice de bază rostite în cadrul acestui ritual: a) tipul cel mai simplu al cântecului paparudei, redus la o invocare de-a dreptul patetică a ploii: „Păpărugă, rugă Ia ieşi de ne udă Cu găleata, leata Peste toată gloata, Cu olcuţa nouă Plinuţă de rouă Hoi, dodoloi Dă-ne, Doamne, ploi.” b) al doilea tip cuprinde majoritatea covârşitoare a textelor, fiind mai amplu. Această complexitate poetică derivă din faptul că alături de versurile invocatorii, textul aduce şi insistenţa asupra efectelor dorite şi aşteptate ale ploii. În majoritatea textelor încadrate în această categorie se face referire la abundenţa recoltei vegetale sau prin extensie la cea din regnul animal. În ceea ce priveşte „darul” pe care ceata de colindătoare îl aşteaptă, unele texte îl amintesc în mod cu totul sporadic. Astfel, în variantele olteneşti, gazda este prevenită direct la sfârşitul cântecului. În centrul Transilvaniei, pe alocuri, cântecul paparudei se reduce numai la enumerarea darurilor aşteptate asemenea urărilor ce încheie colindul piţărăilor. Melodia ceremonială desfăşurată simultan cu stropitul cu apă pe actanţi diferă de la o zonă la alta, fiind în concordanţă cu caracterul jocului ce îi urmează.

continuare în nr. viitor
149

parodii GEO DUMITRESCU CÂNTEC DE FUSTĂ SCURTĂ „De anii tinereţii rău îmi pare Că până azi, când părul mi-a albit M-am desfătat mai mult decât oricare, De tinereţea care s-a grăbit.” (Villon - Alexianu) Şi foaie verde cinci trifoi, „ai grijă Tată bun de noi…”spuneam,cu gândul la nevoi, vestimentaţi doar în târlici eram elev,erau gagici, eram un melc cu talpă lină, trăgându-şi casa prin grădină, iubeam fetiţe late-n splină ce nu puteau să se abţină… Şi tralala şi un refren, necunoscută zare, fiţi propovăduite-n plen uşchite din visare voi,vampe plate-n abdomen, cu tatuajul indigen din negre lupanare!... Şi iarăşi verde cinci trifoi, privesc la dragoste-napoi era de-un vesel Dragobete când pricepui ce fac cu fete, băieţii-n trânte deşuchete, căci le eram incandescent deşi calic şi repetent puştoaicelor cu fuste scurte pupate-n magazii prin curte!... Şi foaie verde şi-un toiag, un gând de tânăr cronofag cu nas viril ce-l dă-n vileag fugeam băut şi pus pe rele în minunatele manele,
150

Ştefan AL.-SAŞA

rugându-mă la cruci stinghere: mai dă-ne Doamne iar putere să mulţumim înc-o muiere!... MARCEL BRESLAŞU MELODIE …erau babe erau june —la trei babe câte-o jună— …erau şchioape sau nebune —la trei şchioape o nebună— Şi tâmpite şi-ntelecte —Sfinte,caste mai erau!— cu picioarele selecte şi cu vorbele pe şleau… Şi n-au fost tocmai neghioabe şi nici foarte foarte coapte şi nici june şi nici babe şi de carne şi de lapte… …şi bogate ori sărace — şi din cele de pripas— N-am scrisori în ghemotoace Câte dame-am dus de nas… Ce apare,ce apare dintr-atâtea ce erau şi mieroase şi amare stinse cât ai zice miau? Doar aceea,doar aceea ostenită de pahar ireală Galateea— ce-am dorit-o în zadar— Doar la ea mă poartă gândul şi-o văd azi,a nimănui… N-avusei când mi-era rândul, nici aplomb—nici bani destui.
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

actualitatea culturală

Theodor MARINESCU literatură, ştiinţe, religie şi arte, fondată în anul 2000, director Marian Ruscu, redactorşef Ieronim Tătaru); 2) Ştefan Al.-Saşa a prezentat primele trei numere pe acest an din „Revista Nouă”, fondată de B. P. Hasdeu în 1887, seria a IV-a, editată de Cercul Literar „Geo Bogza” al Casei Municipale de Cultură din Câmpina, cu şase apariţii anuale, redactor-şef Florin Dochia; 3) Gherasim Rusu Togan a făcut o amplă referire la publicaţia social-artistică a Frontului Salvării Naţionale Câmpina, „Evenimentul”, pe care a coordonat-o (dec. 1989 - feb. 1990). Prin intervenţia d-lui Ion Tomescu s-a trecut de la „Europa Creativă” la „România pesimistă”: „Asemenea dezbateri au fost cu sutele. Din păcate nu se rezolvă nimic! Cartea, industria cărţii, a devenit o afacere. Trebuie să găseşti bani!” Aşteptată cu viu interes, tema „Twitteratura - mod de folosinţă sau despre democratizarea literaturii”, referent Florin Dochia, s-a bucurat de o largă audienţă a publicului. Lectorul a făcut o amplă şi documentată referire la termenul Twitter (origine, evoluţie, aplicabilitate): „Marele avantaj al acestor mijloace moderne constă în capacitatea operatorului de alegere a programelor.” (Florin Dochia). Câmpinenii, „bătăioşi”, plini de vervă, au ţinut să concluzioneze: „Elevii citesc foarte puţin” (F. Frăţilă); „Nu se citeşte pentru că nu-i interesează” (G.R. Togan); „Valoarea se pune la un text mare” (Ch. Crăciun); „Noi vom rămâne fericiţii sclavi ai cărţii pe hârtie” (F. Dochia). Ultimul moment important al zilei a fost marcat de lansarea şi prezentarea cărţilor, avându-l moderator pe acelaşi Florin Dochia. Au fost lansate volume de poezie – „Elegiile căderii” de Florin Dochia; proză – „Febra” de Iulian Moreanu; rondeluri - Ştefan Al. Saşa; publicistică – „Circumstanţiale” de Christian Crăciun şi „Rămân să disper printre ai mei” de Florin Frăţilă („Două cărţi de publicistică, o noutate în profilul câmpinean. Au o foarte 151

Salonul de Carte, Presă şi Muzică Sinaia Scriitorii câmpineni, printre protagoniştii reuniunii
Prin parteneriatul Primăriei Sinaia, al Centrului Internaţional de Conferinţe „Casino” Sinaia, al Asociaţiei Socio-Culturală Prahova Excelsior şi al Bibliotecii Judeţene Prahova „N. Iorga”, în perioada 13-16 august, la Cazinoul din Sinaia a avut loc ediţia a IV-a a Salonului Naţional de Carte, Presă şi Muzică. Programul deosebit de complex, desfăşurat timp de patru zile, a fost alcătuit din lansări şi prezentări de cărţi, publicaţii, site-uri, bloguri, proiecte, dezbateri etc. Astfel, ziua a doua, 14 august, rezervată aproape în întregime culturii prahovene şi în special scriitorilor câmpineni, a cuprins următoarele evenimente: - Repere ale culturii poloneze; - Dezbatere – „Cartea şi media, două industrii creative în mişcare. Publicaţii şi emisiuni de cultură prahoveană”, moderator Claudiu Istrate, la care au participat: 1) Theodor Marinescu - despre publicaţiile câmpinene (ziarul „Oglinda”, fondat în 1999, iniţial “Oglinda Câmpinei”, cotidian, director Florin Frăţilă, redactor-şef Serghie Bucur, în prezent „Oglinda de azi”, săptămânal de informaţie, cu suplimentul „Câmpina literar-artistică şi istorică”, redactor Ion T. Şovăială, recenzat integral de T. Marinescu în publicaţiile Axioma, Dialog InfoSind şi Revista Nouă; revista „Dialog Info-Sind”, publicaţie lunară de informare editată de Sindicatul Învăţământului Valea Prahovei, 2005-2010, director Dan Ioan Bujor, redactor-şef T. Marinescu; revista „Biblioteca de Câmpina”, cu apariţie trimestrială, director Liliana Ene, concepţie grafică şi DTP Florin Dochia) şi despre publicaţiile ploieştene („Axioma”, revistă de
Revista Nouă nr. 4 (77) /2013

Theodor MARINESCU mare importanţă, pentru că sunt adevărate cărţi de istorie” - F. Dochia); carte de interviuri – „Cică nişte câmpineni” de Carmen Negreu; roman – „Fiul vampirului” de Marian Ruscu. (“«Fiul vampirului» şi «Apter» de Serghie Bucur sunt cele mai bune romane scrise în ultimii 10 ani în acest spaţiu geografic. Cartea d-lui Ruscu a îmbrăcat haina literară întreagă. Două lucrări la înălţime” - G. R. Togan).

Theodor MARINESCU Tot cu această ocazie au fost lansate şi volumele: „Revista Nouă - Colocvii: 2004-2008” şi „Maratonul poeziei”, ambele coordonate de Florin Dochia. Salonul de Carte, Presă şi Muzică de la Sinaia, prin problematica şi diversitatea formelor abordate, a contribuit din plin la cunoaşterea diferitelor zone culturale din ţară şi străinătate, inclusiv a culturii câmpinene.

Theodor MARINESCU

152

Revista Nouă nr. 4 (77) /2013