You are on page 1of 165

Adrian Husar - Istoria antica universala

Orientul antic

INTRODUCERE

Toate marile civilizaţii ale lumii orientale
(mesopotamiană, egipteană, indiană) au avut nevoie pentru a se
naşte, a se dezvolta şi a evolua de condiţii geografice, climatice
şi umane deosebit de favorabile. Astfel de condiţii favorabile au
făcut posibilă depăşirea stadiului de vânătoare şi cules, pentru a
intra în economia de producţie, la început în special în regiunea
Semilunei Roditoare care încadra întinsele câmpii ale Orientului
Apropiat. Şi, de îndată ce noile metode de producţie care
uşurau subzistenţa şi progresul omului se ameliorau şi se
sitematizau, asistăm la înflorirea marilor civilizaţii orientale în
câmpiile şi în văile marilor fluvii (Eufrat, Tigru, Nil, Indus) ale
căror ape erau exploatate prin sisteme de canalizare.
Era necesar, pentru ca această organizare să reuşească,
de centralizarea puterii, ceea ce a dus, în cele din urmă la
agregarea unor societăţi prestaţionare (sau tributare). Primele
concetrări de putere –ilustrate de cele dintâi construcţii
monumentale- sunt templele şi palatele, ale căror depozite şi
ateliere vădesc exercitarea unui control asupra proceselor de
producţie; aceste nuclee palaţiale aveau şi o funcţie
redistributivă. Aceste structuri socio-politice vor modela marile
civilizaţii orientale.
Urbanizarea a fost rezultatul acestei specializări
progresive a activităţilor productive şi, invers, acestea erau
stimulate de extinderea fenomenului urban. Această precocitate
a urbanismului oriental şi rapida lui dezvoltare ulterioară vor
rămâne trăsături distinctive ale Vechiului Orient faţă de Europa
tribală.

5
Elementul fundamental care conferă unitate marilor
civilizaţii orientale nu este de natură culturală, ci de natură
structurală. Civilizaţiile orientale, cu pluralitatea lor de forme şi
de arii specifice, erau pretutindeni, civilizaţii palaţiale –adică
ansambluri ierarhizate în jurul unui centru dinastic care joacă
rolul de element structurant, organizator, al universului social,
politic şi religios.
Caracteristicile civilizaţiilor care s-au dezvoltat în acest
mod depindeau de condiţiile locale, de natură geografică,
geologică şi climatică, ca şi de cele create de oameni, de diferite
grupuri etnice şi de amestecul dintre rase. Fiecare dintre marile
civilizaţii orientale – născute în Mesopotamia, în Egipt şi în
valea Indusului – a avut o fizionomie distinctă, în pofida
schimburilor de influenţe şi a intervenţiilor străine. Dar chiar şi
istoria evoluţiei lor constituie o dovadă a dependenţei lor de
factorii locali şi de mediul îmediat înconjurător.
*
Destinul Vechiului Orient n-a fost, din nenorocire, decât
o lungă succesiune de războaie de cucerire, de regate şi imperii
întemeiate şi apoi nimice prin forţă. Cât priveşte resorturile
acestor conflicte sunt de avut în vedere motive de ordin
economic, tendinţele imperialiste ale suveranilor, precum şi
ridicarea popoarelor exploatate care încercau să se emancipeze.
Progresele economice au fost consecinţa urbanizării şi a
centralizării puterii. Dar dezvoltarea modurilor de producţie,
favorizată de suverani şi de cler, servea, în definitiv, doar
acestora. Exigenţele excesive ale palatului şi ale templului, ca şi
împărţirea populaţiei în categorii sociale, au generat un sistem
sever de exploatare, adesea inuman. Unicul mod de guvernare
a fost despotismul, care se sprijinea pe cler şi pe puterea militară.
Suveranul, ocrotit de divinitate, pretindea o supunere absolută,
pe care nu a putut-o tempera nici un fel de evoluţie politică.
Geneza marilor imperii a dezvoltat şi a diversificat o birocraţie
care constituia maşinăria esenţială a Statului. Exploatarea
categoriilor nevoiaşe de către o minoritate de privilegiaţi care,
în vechile oraşe-state mesopotamiene ori în Egipt, a putut
6
favoriza apariţia şi înflorirea civilizaţiilor orientale, devenea
unul din factorii principali ai paraliziei care lovea în mileniul I
a. Chr. universul respectiv. Exploatarea nu mai asigura de fapt
decât supravieţuirea unui sistem palaţial care începea să se
sclerozeze. În aceste circumstanţe viaţa populaţiilor Vechiului
Orient pare marcată de nesiguranţă şi de frică.
La rândul ei, viaţa religioasă degajă un aer de obsedantă
nelinişte. Dacă suveranul este atotputernic pe pământ,
divinitatea este, şi ea, exigentă şi redutabilă. Panteoanele erau,
fireşte, diferite, potrivit popoarelor respective, şi au suferit
anumite modificări datorită conjuncturilor politice. Dar
exigenţele zeilor au rămas tot timpul aceleaşi. Omul Orientului
antic trebuia să aibă cea mai mare grijă ca să nu încalce regulile
cultului. Marea problemă rămânea tălmăcirea semnelor pe care
zeii le trimiteau pe pământ în mod constant. De aici importanţa
cu totul excepţională a manticii în lumea orientală. Avem de-a
face cu o disciplină de o surprinzătoare complexitate care se
baza pe secole întregi de observaţie şi prescria reguli de
interpretare a semnelor prevestitoare. Totuşi, în această
atmosferă apăsătoare, odată cu doctrina israelită şi cu cea
zoroastriană, se iveşte o etică individuală. Monoteismul
evreiesc se va izola în mijlocul credinţelor adânc înrădăcinate în
Vechiul Orient.
Arta este multiformă şi nu poate fi redusă la simple
definiţii. Religioasă, monarhică, dinastică, scopul esenţial al
artei va fi preamărirea persoanei suveranului şi celebrarea
atotputerniciei zeului. Arta se va fixa în canoane şi formule care
nu vor varia câtuşi de puţin cu timpul.
În istoria civilizaţiei rolul geniului sumerian şi a celui
egiptean se vădeşte capital. În desfăşurarea unei istorii de lungă
durată, structurile economice şi sociale nu suferă modificări,
individul neafirmându-se niciodată faţă de grupul social a cărui
pondere era covârşitoare. Greciei, moştenitoarea Orientului,
avea să-i revină misiunea de a depăşi aporturile care i-au fost
aduse şi, procalmând primatul raţiunii şi al drepturilor
individuale, să pună bazele Umanismului.
7
Capitolul I

POPULAŢIILE ORIENTULUI ANTIC

Odată cu inventarea scrierii, către anul 3 000 a. Chr.,
protoistoria cedează locul istoriei. Obscuritatea care învăluie
trecutul vechilor populaţii din Orient, cunoscute până atunci
doar prin vestigiile lor arheologice, începe să se risipească.
Procesul de sedentarizare, început în mileniile
precedente, era încă departe de a se fi încheiat. Cele două
imense rezervoare din care nomazii au exercitat o presiune
continuă asupra civilizaţiilor orientale erau situate, pe de o
parte, în regiunea de stepă care mărgineşte la vest, la nord şi la
est deşertul syro-arabic, la frontierele Semilunii Roditoare, iar
pe de alta, în vastele câmpii eurasiatice, de la nordul Mării
Negre, a Mării Caspice şi a Munţilor Elbruz.
În zorii istoriei, această opoziţie cu caracter social-
economic coincidea grosso-modo cu importante deosebiri
etnice. Astfel, nomazii de la marginile deşertului sirian erau
semiţi, în vreme ce populaţiile sedentarizate deja din
Mesopotamia erau de rase foarte diferite, dar nu semitice.
Primele conflicte dintre populaţiile sedentarizate şi cele nomade
au luat aspectul înşelător al unor rivalităţi rasiale, ceea ce a dus
la conturarea unei imagini false care reducea istoria Vechiului
Orient la un şir de conflicte etnice şi rasiale. Lucrurile nu vor fi
stat aşa, de vreme ce, mai târziu vedem semiţi deja sedentarizaţi
opunând o rezistenţă vie împotriva celor de un neam cu ei, încă
nomazi, amotiţi, arameeni etc., apoi şi pe aceştia luând, la
rândul lor, armele împotriva altor nomazi.
Conflictul acesta continuu a jucat un rol esenţial în
politica statelor orientale. Cu timpul, ameninţărilor venite din
stepele siriene li s-au adăugat incursiunile devastatoare ale
populaţiilor indo-europene.
Stabilirea semiţilor şi a indo-europenilor în preajma
unor rase diferite, a fost urmată de un îndelungat mixaj etnic.
Adeseori sunt dificil de identificat structurile etnice ale uneia
8
sau alteia dintre marile civilizaţii orientale. Doar datele
lingvistice permit să întrezărim câteva din aceste elemente. La
începutul mileniului al II-lea a. Chr., limba sumeriană a fost
înlocuită de cea akkadiană. Sumerienii n-au fost însă dislocaţi;
dimpotrivă, civilizaţia cuceritorilor, semiţi orientali, a suferit o
puternică influenţă sumeriană. Uneori, nici chiar înlocuirea
unei limbi prin alta nu indică nimic altceva decât supunerea
unui oraş sau a unei ţări de către o dinastie alogenă. E.g., în
Creta linearul A a cedat locul, prin sec. XIV a. Chr., linearului B
al aheenilor. Această substituire nu dovedeşte nimic altceva
decât instalarea la Cnossos a unei dinastii aheene - foarte
„minoizată”, de altfel - care stăpânea un teritoriu a cărui
populaţie şi civilizaţie au rămas aproape neschimbate. De obicei
însă, dinastiile alogene adoptau limba ţării cucerite şi numai
onomastica ne dezvăluie originea noilor veniţi: şefi arieni din
Imperiul hurit Mitanni, suverani hurriţi din Noul Imperiu hittit
etc.
Primele temelii ale civilizaţiei aşa cum au apărut ele în
epoca neolitică nu pot fi atribuite nici semiţilor şi nici indo-
europenilor. Cele dintâi comunităţi sedentarizate aparţineau
unor rase diferite. Aceste populaţii sunt împărţite, în mod
convenţional în două grupuri care nu au decât avantajul de a
putea fi localizate, în mod foarte aproximativ de altfel, unul în
Asia Occidentală –asianicii, celălalt pe ţărmurile Mediteranei –
mediteraneenii.
Asianicii. Aceste populaţii, care descind probabil din
vechile culturi de tip agrar din epoca chalcolitică, au jucat un
rol esenţial în geneza marilor civilizaţii de tip urban din epoca
bronzului.
Creatori ai celei mai vechi civilizaţii urbane în sudul
Mesopotamiei, sumerienii au venit, probabil, din regiunile
septentrionale şi i-au supus pe indigeni, cărora nu li se cunoaşte
structura etnică (din punct de vedere cultural ei aparţineau
civilizaţiei Obeid). Sumerienii s-ar fi infiltrat către mijlocul
mileniului al IV-lea a. Chr., în epoca predinastică, marcată în
civilizaţia mesopotamiană prin inovaţii de mare importanţă. Pe
9
de altă parte, dacă admitem că civilizaţia sumeriană a luat
naştere dintr-un amestec de populaţii stabilite mai dinainte în
sudul Mesopotamiei şi din alogeni, nu se poate preciza de unde
au venit aceştia din urmă. Tentativele de a stabili o conexiune
între sumeriană şi alte limbi aglutinante a căror scriere a fost
descifrată (elamita, hurrita şi urarteana), nu sunt concludente.
Protoelamiţii, care au întemeiat în Elam (sud-vestul
Iranului) o civilizaţie urbană şi au inventat o scriere
(protoelemita) încă nedescifrată, sunt şi mai puţin cunoscuţi.
Începând cu mijlocul mileniului al III-lea a. Chr. Civilizaţia
protoelamită a fost considerabil influenţată de cea
mesopotamiană. Limba elamită, puţin cunoscută, vădeşte
anumite afinităţi cu limbile populaţiilor muntene din Zagros.
Mesopotamienii i-au considerat întotdeauna pe elamiţi, aceşti
vecini apropiaţi, drept străini. Din mileniul al II-lea şi până în
sec. VII a. Chr., elamiţii au întemeiat la Susa o serie întreagă de
dinastii puternice.
În valea fluviului Indus s-a dezvoltat o a treia civilizaţie
de tip urban, care vădeşte anumite legături cu culturile de tip
agrar din Iran, Belucistan şi Afganistanul meridional. Cert este
doar faptul că creatorii civilizaţiei Indusului nu erau arieni.
Un rol de mare importanţă în istoria civilizaţiilor
orientale l-au jucat hurriţii, originari, probabil din nord-vestul
Iranului; habitatul lor primitiv se afla, poate, în Azerbaidjan.
Limba hurrită, de tip aglutinant, nu are afinităţi cu nici o limbă
cunoscută, cu excepţia urarteenei şi a unor limbi caucaziene
actuale. Către finele mileniului al III-lea a. Chr. şi începutul
celui următor, onomastica atestă prezenţa hurriţilor nu numai
în Mesopotamia septentrională şi în nordul Syriei, dar şi pe
litoralul siro-palestinian şi în Anatolia. Hurriţii au jucat un rol
esenţial în dezvoltarea tehnicilor metalurgice. În munţii din
nord-vestul Iranului şi în cei ai Armeniei au luat naştere diferite
principate hurrite în mileniul al II-lea a. Chr., în timp ce în
nordul Syriei, în bazinul Haburului (Hanigalbat) s-a constituit,
cu puţin înainte de a. 1500 a. Chr., Imperiul hurrit Mitanni care,
vreme de două secole, n-a avut ca rival, în Orient, decât
10
imperiul faraonilor. În Imperiul Mitanni, ai cărui suverani erau
de origine ariană, huriţii constituiau elementul demografic cel
mai important. După distrugerea Imperiului mitannian
(1375/1370 a. Chr.) de către regele asirian Suppiluliuma I,
bazinul Haburului a devenit miza rivalităţii asiro-hittite, iar
populaţia hurrită a fost, în mai multe rânduri, victima
masacrelor şi a deportărilor întreprinse de asirieni. Totuşi,
hurriţii au jucat un rol politic important în Noul Imperiu hittit,
când însăşi dinastia de la Hattuşaş pare a fi fost de origine
hurrită. După finele mileniului al II-lea a. Chr. hurriţii dispar de
pe scena politică a Orientului Apropiat. Este posibil ca
urarteenii şi maneenii să fie urmaşii populaţiilor hurite care au
rămas în preajma habitatului lor originar.
Coborând din Munţii Zagros, kassiţii s-au infiltrat
treptat, în mileniul al II-lea a. Chr., în Mesopotamia centrală
unde au fost destul de rapid asimilaţi de către babilonieni. În
Mesopotamia kassiţii au adoptat limba akkadiană. După raidul
devastator al hittiţilor din 1594 a. Chr., kassiţii au reuşit să pună
mâna pe putere în Babilon. Dinastia kassită a stăpânit Babilonul
timp de patru secole, până în momentul cuceririi elamite (1160
a. Chr.).
Mediteraneenii. Vechile populaţii mediteraneene
(preindo-europene) sunt şi mai puţin cunoscute decât cele
asiatice. E.g., populaţia indigenă a Syriei şi a Palestinei, care a
fost copleşită încă din mileniul al III-lea a. Chr. de valul semitic,
n-a lăsat nici o urmă despre limba ei, rămânând total
necunoscută.
În Anatolia, limba hatti (protohatti) corespunde unui
stadiu al populării anterior penetraţiei indo-europene. Între
Anatolia şi lumea egeeană există evidente afinităţi atât în epoca
neolitică/chalcolitică, cât şi în prima epocă a bronzului. Aceste
asemănări s-ar explica prin înrudirea dintre populaţii. Un
anumit număr de cuvinte (a căror rădăcină se termină în ss, în
nth sau în and şi care, în Grecia, nu sunt în mod cert de origine
elenică: de pildă Parnassos, Corinthos etc.) par a aparţine unui
vechi fond comun mediteranean, i.e. preindo-european. Alţi
11
savanţi văd în asemenea analogii vestigiile unei invazii a
luwiţilor, populaţie indo-europeană despre care se ştie doar că
s-a stabilit în Anatolia înaintea hittiţilor. Studii mai recente au
ajuns la concluzia că ambele ipoteze se întemeiază pe existenţa
unui amalgam de formaţii lingvistice foarte diferite, indo-
europene cea mai mare parte dintre ele, dar de origini şi la date
foarte diverse.
Semiţii. Habitatul originar al acestui compact şi totuşi
eterogen grup etnic pare să se fi limitat la Peninsula Arabică şi
periferia deşertului siro-arabic. Numele semiţilor îşi are
originea în Biblie şi anume în capitolul X din Facerea. Acolo se
explică gradul de rudenie al acestor populaţii făcându-le să
derive din străbuni comuni; astfel, urmaşi ai lui Sem sunt: Aram,
Asur şi Eber, adică arameii, asirienii şi evreii. Către începutul
mileniului III a. Chr. se conturaseră deja două grupe distincte:
semiţii orientali şi semiţii occidentali.
Semiţii orientali (akkadienii) au cucerit Mesopotamia
centrală şi septentrională. Civilizaţia lor a suferit o puternică
influenţă sumeriană, ajungându-se astfel la sinteza sumero-
akadiană. Către 2340 a. Chr., sub Sargon I, akkadienii au
întemeiat un vast dar efemer imperiu semitic. Limba akkadiană
avea să înlocuiască treptat sumeriana, înainte de a deveni, în
mileniul II a. Chr., limba diplomatică a cancelariilor orientale.
Asiriana şi babiloniana nu sunt decât variante ale akkadienei.
Amoriţii (martu în textele akkadiene) –populaţie vest-
semitică, înrudită cu cananeenii- s-au stabilit în decursul
mileniului III a. Chr. în Syria şi în Palestina unde, către a. 2300
a. Chr. au distrus civilizaţiile urbane ale primei epoci a
bronzului. La începutul mileniului II a. Chr, semitizarea ariei
siro-palestiniene apare ca totală şi definitivă. Semiţii din Syria şi
cei din Palestina, sosiţi în valuri succesive, n-au constituit un
grup lingvistic unitar. În diferite epoci sunt atestate diverse
dialecte înrudite la Ugarit, la Byblos, în oraşele feniciene, fără a
mai vorbi de ebraică. Amoriţii au jucat un rol politic important
şi în Mesopotamia; neîntreruptele lor incursiuni au dus la
prăbuşirea Imperiului sumerian al celei de a III-a dinastii din Ur
12
şi, în primele secole ale mileniului II a. Chr., suverani amoriţi se
instalează la conducerea majorităţii oraşelor mesopotamiene. La
finele mileniului II a. Chr., amoriţii sunt înghiţiţi de valul
arameean.
Cananeenii sunt urmaşii semiţilor care, în mileniul III a.
Chr., au pus bazele unei strălucite civilizaţii urbane în Syria şi
în Palestina. Întoarcerea la civilizaţie, la începutul mileniului II
a. Chr. s-ar datora cananeenilor care sunt, în mod cert, strămoşii
fenicienilor.
Alţi semiţi occidentali, arameenii sunt semnalaţi în
ultimele secole ale mileniului II a. Chr. pe Eufrat, din Babilonia
până la Karkemiş, apoi în bazinul Haburului în sec. X a. Chr. şi
pe valea Tigrului în sec. IX a. Chr. Arameenii au întemeiat mai
multe principate în Siria, e.g. Hama, Damasc, iar regatele
neohittite din zona M-ţilor Taurus şi din nordul Siriei - Sam’al,
Karkemiş, Til Barsib, Alep - au căzut sub stăpânirea unor
dinastii arameene în sec. IX-VIII a. Chr., înainte de a fi înglobate
în Noul Imperiu assirian. Nomazii arameeni au pătruns până în
sudul Mesopotamiei unde, în sec. XI a. Chr. un principe
aramean reuşise să uzurpe tronul Babilonului. Limba
arameeană avea să înlocuiască în mileniul I a. Chr. alte limbi
semitice, ca asiriana şi ebraica, după ce luase din Fenicia
sistemul pseudoalfabetic de transcriere; cuceririle asirienilor şi
apoi cele ale perşilor n-au făcut decât să amplifice difuzarea
acestei limbi. Încă înainde de prăbuşirea Noului Imperiu
asirian, aramaica i se substituise akkadienei, ca limbă
diplomatică a cancelariilor orientale.
Caldeenii –populaţie vest-semitică înrudită cu
arameenii- s-au infiltrat la începutul mileniului I a. Chr. în
Mesopotamia meridională unde au întemeiat mai multe
principate. Către mijlocul sec. IX a. Chr, suveranii asirieni au
început seria campaniilor împotriva caldeenilor care îi
sprijineau pe regii din Babilon. În câteva rânduri principii
caldeeni uzurpă tronul Babilonului. O dinastie caldeeană –
fondată de Nabopalassar (626-605 a. Chr.) - redă Babilonului

13
vechiul său prestigiu prin întemeierea Imperiului
Neobabilonian.
Penetraţia triburilor arabe – menţionate pentru prima
dată în texte în timpul domniei regelui asirian Salmanasar al III-
lea (858-824 a. Chr.) – marchează ultima etapă din procesul de
sedentarizare a nomazilor semitici.
Populaţiile semite au difuzat pe arii vaste elementele
culturale ale civilizaţiilor orientale „clasice”, fie că au făcut-o, în
cazul celei sumeriene, akkadienii, asirienii şi babilonienii, fie că
au jucat un atare rol, între Mesopotamia, Egipt şi Grecia,
fenicienii şi vechii evrei.
Indo-europenii. Problema indo-europeană a fost
abordată deopotrivă de către lingvistică şi arheologie. De la
definirea problemei, la finele secolului al XVIII-lea, lingviştii au
urmat două căi de cercetare: 1) modelul arborelui genealogic, care
implică o abordare evoluţionistă, limbile derivând una din alta
precum speciile lui Darwin, şi care acordă o mare importanţă
gramaticii comparate cu scopul de a afla limba, patria, poporul
de origine şi ideologia acestuia; 2) modelul structuralist conform
căruia limbile din familia indo-europeană au devenit indo-
europene printr-un proces de convergenţă sau/şi în urma unui
contact în care s-au aflat într-o perioadă foarte lungă de timp.
Arheologia n-a urmat decât prima cale de abordare.
Răspândirea unei anume fosile directoare (ceramica şnurată,
înmormântările tumulare) ar corespunde unor migraţii din
Urheimat (Europa central-nordică sau stepele Rusiei
meridionale) către zonele în care mai târziu vor fi atestate
limbile indo-europene.
De două secole lingviştii şi arheologii propun ipoteze
pentru localizarea unui centru de origine de unde o limbă
„proto-indoeuropeană” s-a răspândit în zonele unde mai târziu
sunt atestate limbile acestei familii. Cercetările mai noi au
acordat o mai mare atenţie modelului structuralist elaborat de
Trubetskoi, potrivit căruia nu există Urheimat, Urvolk sau
Ursprache.

14
O interpretare mai recentă din perspectiva arheologiei
(Colin Renfrew, Archaeology and Language. The puzzle of
Indoeuropean Origins, London, 1987) respinge atât modelul
structuralist ,cât şi concluziile simpliste la care a ajuns modelul
evoluţionist al arborelui genealogic. C. Renfrew articulează o
teorie proprie alegând modelul demografie/subzistenţă. Mai
exact, C. Renfrew asociază problema indo-europeană modelului
elaborat de A.J. Ammerman şi L.L. Cavalli-Sforza, după care
adoptarea agriculturii implică o creştere demografică ce
determină migraţii pe distanţe scurte, dar într-o manieră
radicală. Agricultura se propagă întotdeauna spre exteriorul
zonei deja cultivate. C. Renfrew consideră că primii agricultori
erau indo-europeni. Din Anatolia, aceştia ar fi trecut în Grecia şi
Creta de unde, după un timp s-ar fi deplasat spre Italia, Balcani
şi zona de la nord de Dunăre. Acest proces, care a început în
jurul a. 6 500 a. Chr. în Anatolia, are drept rezultat răspândirea
agriculturii în Europa concomitent cu difernţierea principalelor
limbi indo-europene. Această interpretare se poate circumscrie
de fapt modelului arborelui genealogic, prin ipoteza unei patrii
de origine (Urheimat) în Anatolia şi a unei limbi „proto-
indoeuropene”.
Majoritatea savanţilor consideră că habitatul originar al
indo-europenilor se afla în stepele eurasiatice din nordul M.
Negre, a Caucazului şi a M. Caspice. Marţialitatea, habitatul
pendulant, patriarhatul, structura socială ierarhizată şi
dominată de războinici sunt trăsături caracteristice ale
populaţiilor indo-europene. Sedentarizarea acestor populaţii
începuse mult înainte de pătrunderea lor în Orientul Apropiat.
Încă înainte de mijlocul mileniului III a. Chr. populaţii
indo-europene se instalează în Grecia, în Anatolia ca şi în
bazinul dunărean. În contextul acestor ample migraţii, luviţii şi
hittiţii se stabilesc în Anatolia unde întemeiază câteva structuri
politco-statale, deşi pe plan etnic n-au constituit decât o
minoritate; limba hittită, de pildă, nu conţine mai mult de 20%
cuvinte indo-europene. În Anatolia, ca şi în Grecia, cuceritorii
aparţineau uneia din cele două mari familii lingvistice, şi
15
anume grupului centum. Evidentele afinităţi dintre limba hittită
şi cea tokhariană din Turkestanul estic sugerează că hittiţii au
pătruns în Anatolia din stepele din jurul M. Caspice, probabil
prin pasul Derbent, şi nu din ţinuturile dunărene cum s-a
susţinut de atâtea ori. Anatolia epocii hittite ne dezvăluie, graţie
onomasticii, o structură etno-demografică complexă: unei
populaţii în majoritate indigenă i se suprapunea o elită
conducătoare indo-europeană, a cărei putere se întemeia pe
forţa militară. Războinicii hittiţi au reuşit să unifice o mare
parte a ţării Hatti şi să creeze un imperiu în avantajul lor.
Arienii, a căror limbă făcea parte din grupul satem,
pătrund în India în al doilea sfert al mileniului II a. Chr.;
începând din aceeaşi epocă îi întâlnim şi în Orientul Apropiat
unde au reuşit să organizeze într-un stat puternic –Imperiul
Mitanni – populaţiile hurite din Syria şi Mesopotamia
septentrională. În Semiluna Roditoare arienii constituiau o castă
de războinici a căror dominaţie se întemeia pe o nouă armă,
carul de luptă. Prin urmare, în Mitanni a avut loc un proces
analog celui pe care îl cunoscuse Anatolia cu câteva secole mai
devreme: de data aceasta, o populaţie ea însăşi minoritară,
huriţii, a fost unificată de o aristocraţie aparţinând altei rase,
indo-arienii.
Presiunea populaţiilor indo-europene de la frontierele
Europei a dus la declanşarea evenimentelor grave de la
începutul epocii fierului, soldate cu distrugerea regatelor şi
imperiilor din bazinul oriental al Mediteranei (Grecia, Anatolia
şi Levantul). După tulburările grave din ultimele secole ale
mileniului II a. Chr. care au modificat considerabil harta etnică
şi politică a Orientului Apropiat, la începutul mileniului I,
vedem apărând noi populaţii indo-europene.
Unele, ca iranienii, aparţin grupului satem. Penetraţia
mezilor şi a perşilor în platoul iranian apare ca o migraţiune lentă
a unor populaţii statornicite de multă vreme în nordul Iranului.
Scyţii sunt în schimb o populaţie iraniană seminomadă care,
începând din secolul VIII a. Chr., împingându-i înaintea lor pe
cimmerieni, au devastat mai multe regiuni din Orientul
16
Apropiat – nordul Iranului, Anatolia, Syria, Palestina –,
ameninţând chiar şi Egiptul.
Armenii, populaţie indo-europeană a cărei limbă
aparţine grupului satem, nu apar în Orientul Apropiat înainte
de secolul VII a. Chr. Venind din regiunea Mării Negre, armenii
s-au stabilit în jurul lacului Van, după distrugerea regatului
Urartu de către scyţi şi mezi.
În urma aceloraşi tulburări de la finele mileniului II
a. Chr., alte populaţii indo-europene, aparţinând de data
aceasta grupului centum, părăsesc spaţiul balcanic şi ocupă o
parte a Anatoliei. Astfel, frigienii s-au stabilit pe fluviul Halys în
centrul platoului anatolian, iar lydienii la extremitatea vestică a
acestuia, în valea Hermosului, în timp ce hittiţii, dislocaţi de pe
platoul central, se aşezau în Syria de Nord.

Capitolul II

MESOPOTAMIA

Cadrul geografic
Cea dintâi mare civilizaţie a Antichităţii s-a cristalizat în
zonele văilor fertile ale Mesopotamiei (nume dat de greci,
însemnând „Ţara dintre fluvii” –Tigru şi Eufrat), ţară care se
întindea pe o lungime de aproape 1000 km şi o lăţime de vreo
400 km; teritoriul Mesopotamiei coincidea, în linii mari, cu cel
al Irakului de azi. Mesopotamia era mărginită la nord de munţii
Armeniei, la sud de Golful Persic, la est de lanţul munţilor din
Iranul de vest, iar la vest de stepa siro-mesopotamiană.
Între deşertul syrian şi munţii Zagros, de unde coboară
afluenţii Tigrului – cei doi Zab şi Diyala – Mesopotamia ia
forma unui culoar larg care, de la ţărmurile Mediteranei,
porneşte spre Golful Persic în întâmpinarea unei lumi diferite,
întoarsă spre zona Oceanului Indian.
Sumerul reprezenta partea sudică a Mesopotamiei şi se
numea în sumeriană Kengi, pe când în akkadiană era denumită
17
Sumer (Sinear în Geneză X, 10). Partea de nord a Mesopotamiei
se numea în sumeriană Uri, iar în babiloniană Akkad. Expresia
Kaldi (Chaldea) denumea sudul Mesopotamiei, apoi a ajuns să
denumească şi Babilonia.
Prin însăşi poziţia ei Mesopotamia are o largă deschidere către exterior, mult mai mare
decât valea Nilului, al cărei rol a fost întrutotul analog cu al său. Mesopotamia a fost
amenniţată într-o mult mai mare măsură de invazii. De asemenea, e mai expusă şi
fluctuaţiilor climatice, deoarece revărsărilor periodice şi atât de benefice ale Nilului, i se
opun primejdioasele capricii ale Tigrului şi Eufratului.

Începând cu regiunea Bagdadului, Tigrul (în sumeriană
Idigna) şi Eufratul (în sumeriană Buranunu) curg aproape
paralel către mare , fiind legate între ele prin numeroase braţe şi
canale. În perioada de viituri, abundenţa aluviunilor aduse de
Tigru şi Eufrat devine catastrofală, căci la pericolul de rupere a
digurilor se adaugă şi riscul colmatării canalelor de irigaţii.
Aceste aluviuni au modelat peisajul caracteristic al
Mesopotamiei de Jos. În epoca sumeriană limita Golfului Persic
era cu vreo 200 km mai la nord faţă de ţărmul actual; marile
oraşe din sudul Mesopotamiei se aflau în fruntea unui
important comerţ maritim şi ni le imaginăm situate în imediata
apropiere a mării –astăzi ele se află la o distanţă de vreo 200 km
de litoral.
Deşi Mesopotamia de Jos (Sumerul) nu primeşte
niciodată nici cea mai neînsemnată precipitaţie, aluviunile pot
de recolte bogate de îndată ce sunt fertilizate cu ajutorul
irigaţiilor. Zăcămintele minerale lipsesc cu desăvârşire în
această „ţară de noroi”, excepţie făcând bitumul (hidrocarbură
naturală care, în regiunile petrolifere răzbate până la suprafaţa
solului), căruia sumerienii au ştiut să-i dea foarte de timpuriu o
întrebuinţare.

Evoluţia istorică
II.1. Mesopotamia preistorică
„Istoria începe la Sumer...” este, după cum se ştie, titlul
unei cărţi a lui S.N. Kramer. Eminentul orientalist american
arăta că primele informaţii despre o civilizaţie urbană, cu
evoluate instituţii economice, sociale, politice şi religioase s-au

18
păstrat în textele sumeriene. Extraordinara dezvoltare socială şi
tehnologică a Mesopotamiei între 3800-2000 a. Chr. îşi are
rădăcinile în progresele realizate în perioada proto-sumeriană.
Cercetările mai noi au demonstrat că terminologia culturală (i.e.
cuvintele în legătură cu agricultura, metalurgia, meseriile) ca şi
numele de fluvii şi cetăţi (Ur, Lagash, Nippur, Eridu etc.) sunt
de origine presumeriană.
Epocile neolitică şi chalcolitică sunt ilustrate de culturile
Hassuna şi Samarra specifice mileniului VI. a. Chr.; situl de la
Tell es-Sawwan reprezintă unul din centrele de difuzare a
chalcoliticului mesopotamian. În a doua jumătate a mileniului
VI a. Chr., cultivatorii neolitici sunt atestaţi la Ninive, iar odată
cu dezvoltarea culturii Samarra primele comunităţi se stabilesc
în Mesopotamia de Jos. În stadiul actual al cunoştinţelor se pare
că primii ocupanţi ai Sumerului s-au stabilit în aşezarea de la
Eridu către 5300-5000 a. Chr.
Perioada chalcoliticului recent este reprezentată în
Mesopotamia de nord de către civilizaţia halafiană (numită după
aşezarea de la Tell-Halaf), în timp ce Mesopotamiei meridionale
îi este specifică civilizaţia Obeid. Dezvoltarea civilizaţiei
obeidiene este determinată de un spor demografic în regiunea
Eridu, conjugat cu o influenţă din Iranul de sud-est şi poate cu
sosirea unor noi imigranţi. Civilizaţia Obeid se va extinde spre
nordul Mesopotamiei unde va stopa devoltarea civilizaţiei
halafiene.
Perioadele civilizaţiei proto-sumeriene, acoperind
mileniile V-IV a. Chr., sunt denumite după localităţile unde s-
au făcut primele cercetări arheologice datorită cărora sunt
cunoscute cele mai vechi perioade din istoria Mesopotamiei: El
Obeid, Uruk şi Djemet-Nasr.
Numele de Obeid s-a dat tuturor fazelor civilizaţiei din
sudul mesopotamian (cca. 4500 –3500 a. Chr.) anterioare
înfloririi urbane a Urukului. În arealul culturii Obeid era
cunoscută tehnica topirii şi prelucrării metalelor, după cum
atestă artefactele din aramă. Ceramica culturii Obeid prezintă
numeroase afinităţi cu cea descoperită în nordul Mesopotamiei
19
la Samarra şi la Tell Halaf. Aşezările culturii Obeid (Eridu, Ur,
Uruk, el-Obeid) vădesc existenţa unei structuri sociale
complexe.
În perioada următoare, Uruk (3500-3100 a. Chr.) au
apărut sumerienii care vor remodela întreaga cultură din sudul
Mesopotamiei. Acum au apărut primele forme de arhitectură
monumentală, templele (Eridu, Uruk). Urukul, cetate a eroului
epic Ghilgamesh, „poate primul şi mult timp singurul mare
oraş al lumii” (W. Schneider) pare să fi jucat un rol capital la
începuturile civilizaţiei urbane. Tehnica ceramicii s-a
perfecţionat ca urmare a invenţiei roţii olarului. Dezvoltarea
glipticii este ilustrată de cilindri-sigilii care înfăţişează mai ales
scene de caracter religios. Din această perioadă este
documentată şi cea mai veche formă de scriere cunoscută,
pictografică, din care se va dezvolta mai târziu, prin stilizare şi
schematizare, scrierea cuneiformă.
În cea de-a treia perioadă, Djemet-Nasr (3300-2900
a. Chr.), ultima fază a epocii predinastice, se organizează primele
oraşe-state din Sumer. Progresează olăritul şi metalurgia aramei
(începe să fie cunoscută şi metalurgia bronzului) şi se dezvoltă
comerţul la distanţe mari. Apariţia carului cu două roţi a marcat
o veritabilă revoluţie în domeniul mijloacelor de transport. Şi
edificiile civile –palatele- ajung acum acum la proporţii
monumentale.
Rezumând, Mesopotamia de nord şi de sud constituie,
sub o unitate aparentă, două arii de cultură distincte (situaţie
similară cu cea din Egipt). Asistăm la perioade de unificare –în
Mesopotamia obeidiană- urmate de perioade de separare; de
pildă, după mijlocul mileniului IV a. Chr., în timp ce în sud
constatăm o unitate de cultură, adânci deosebiri locale
dovedesc că cetăţile din nord evoluează fiecare independent.
Totuşi, cu cât progresăm în timp, osmoza culturală devine mai
evidentă. Cu toate acestea, în Mesopotamia, după perioada de
unificare Obeid, abia în primele secole ale mileniului III a. Chr.
se mai reîntâlneşte o unificare culturală şi apoi, în a doua

20
jumătate a aceluiaşi mileniu când semiţii din Akkad vor
inaugura un imperiu unificat în Mesopotamia.

II.2. Geneza statului în Mesopotamia
Primele societăţi organizate statal au apărut în Orientul
Apropiat la finele mileniului IV a. Chr., inaugurând un nou
capitol în istoria Umanităţii. Spre deosebire de societăţile
prestatale, noile structuri statale serveau unor elite care
controlau miile de locuitori prin monopol economic, forţă
militară şi constrângeri de natură religioasă.
Cu privire la originea statului s-au formulat teorii
contradictorii. De pildă, V.G. Childe consideră că geneza
statului trebuie pusă în legătură cu revoluţia urbană. În acest
context, un rol esenţial ar fi avut dezvoltarea metalurgiei,
ramură ce a creat o categorie de specialişti şi a modificat
structurile sociale. V.G. Childe susţinea că metalurgiştii erau
plătiţi doar din surplusurile alimentare rezultate în urma
practicării agriculturii intensive. Roadele travaliului
meşteşugarilor trebuiau distribuite, iar materiile prime trebuiau
importate. Irugaţiile au sporit productivitatea agriculturii,
conducând la controlul centralizat al producerii şi distribuţiei de
alimente. Astfel se naşte o societate stratificată, bazată pe categorii
economice. În cele din urmă, o forţă politică şi religioasă a
început să domine viaţa urbană, pe măsură ce despoţii şi preoţii
au ajuns să stăpânească temple şi clădiri publice ca simboluri
ale autorităţii lor.
Primele construcţii monumentale sunt semnul unei
concenmnul unei concen În epoca predinastică avem şi atestări în
legătură cu funcţia redistributivă a acestor nuclee de putere;
depozitele şi atelierele vădesc exercitarea unui control asupra
proceselor de producţie, fapt confirmat şi de cilindri-sigilii, semne
de autoritate şi semne de proprietate deopotrivă. Se conturează
astfel elementele definitorii ale unei societăţi prestaţionare (sau
tributare) care va cunoaşte formele cele mai evoluate tocmai în
oraşele-state mesopotamiene.

21
Alte teorii accentuează rolul factorilor de mediu care,
indiscutabil, au jucat un rol important în geneza civilizaţiei de
vreme ce primele state ale lumii antice apar în zone cu un
ridicat potenţial agricol, adesea situate la juxtapunerea
diferitelor regiuni ecologice. În Mesopotamia satele mai
dezvoltate au devenit oraşe şi , mai târziu, cetăţi-state, de-a
lungul secolelor în care exploatarea ecosistemului a devenit mai
organizată şi mai sistematică. Din această perspectivă, o
deosebită importanţă trebuie să fi avut crearea de provizii
alimentare utilizate pentru noile categorii care nu erau
implicate în agricultură. Astfel a fost necesară nu doar o mai
mare productivitate în agricultură, ci şi unele schimbări sociale şi
culturale, cum ar fi sistemele centralizate de depozitare.
Nu este de neglijat nici rolul comerţului de vreme ce încă
din epocile arhaice reţele comerciale din cadrul civilizaţiilor de
tip rural s-au integrat în vastele rute ale caravanelor, ulterior
comerţul la distanţe mari luând amploare în statele Vechiului Orient.
În sfârşit, un rol esenţial în geneza statului vor fi avut
centrele ceremoniale (templele) şi religia instituţionalizată. Centrul
ceremonial constituia locul sacru unde oamenilor de rând li se
garanta reînnoirea ciclică a fiecărui anotimp şi, totodată, locul
în care splendoarea, puterea şi opulenţa elitelor simboliza
bunăstarea întregii comunităţi. Cu timpul, centrul ceremonial a
devenit centrul iniţial al puterii, schimbului şi autorităţii publice.
Rezumând, putem conchide că presiunea şi creşterea
densităţii populaţiei au constituit dinamica sistemului cultural
ce a determinat geneza statului. Oricum, cheia procesul a fost
centralizarea administrativă a resurselor. Un atare proces a permis
economiei să depăşească stadiul gospodăriei individuale. De
aceea, primele state ale Vechiului Orient au apărut în contexte
socio-culturale şi ecologice în care administraţia centralizată
rezolva toate probleme individului. Primele state îndeplineau
funcţii de manipulare a mediului ecologic, dar şi a populaţiei,
prin intermediul unui sistem birocratic şi politic.
*

22
Noile condiţii economice şi sociale dezvoltate în cadrul
civilizaţiilor de tip rural din epoca neolitică şi chalcolitică au
determinat o mutaţie în regiunea numită de vechii greci „ţara
dintre fluvii”, adică Eufrat şi Tigru. Extinderea suprafeţelor
cultivate tot mai departe de fluvii, reclama organizarea unui
sistem de irigaţii din ce în ce mai complex. Doar anumite
organisme colective –anumite clanuri sau marii proprietari-
erau în măsură să facă faţă unor asemenea exigenţe.
Marile domenii particulare ale unor clanuri au jucat un
rol important în acele regiuni ale Mesopotamiei unde structura
etnică prezenta de timpuriu o dominantă semitică, adică mai
ales în Babilonia. În Sumer, pământurile au fost acaparate de
timpuriu de clerul principalelor temple, care au jucat de
timpuriu un rol economic decisiv.
Aşadar, în sudul Mesopotamiei, templele au fost
beneficiarele unei evoluţii în care dezvoltarea economico-
socială era condiţionată de un efort colectiv indispensabil bunei
funcţionări a sistemului de irigaţii. Noile condiţii economice de
la finele mileniului IV a. Chr. şi începutul celui următor au
favorizat atât dezvoltarea marilor sanctuare sumeriene cât şi
cea a oraşelor. Dacă progresele economice au fost determinante
în diferenţierea corpului social, dezvoltarea comerţului va
favoriza constituirea unei veritabile caste birocratice.
Epoca predinastică –cuprinsă între ultimele secole ale
mileniului IV a. Chr. şi cele dintâi ale mileniului III a. Chr.-
coincide cu înflorirea civilizaţiei sumeriene. Impulsul îşi are
originea la Uruk (Erebul biblic, actualul Warka) care a jucat un
rol capital la începuturile civilizaţiei urbane. Vestigiile de la Uruk
(nivele VI-III) atestă începuturile şi dezvoltarea unui urbanism
monumental, apariţia cilindrilor-sigiliu, apoi a scrierii, şi în cele
din urmă, a unei sculpturi în piatră de mari dimensiuni.
În stadiul actual al cercetării se consideră că Uruk este
primul oraş-stat din lumea antică. După 4500 a. Chr.
comunitatea din Uruk a devenit oraş, absorbind populaţia
satelor din vecinătate. Uruk-ul se întindea pe cca. 250 ha, iar
satele-satelit din jur pe cel puţin 9,7 km faţă de centru, fiecare
23
dispunând de propriul său sistem de irigaţie. Oraşul era
dominat de marele ziggurat (pe una din terasele superioare se
înălţa Templul Alb); sanctuarul era centru vieţii din Uruk, locul
unde se aflau, deopotrivă, templul, depozitele, atelierele şi
centrul de guvernământ. Până la mijlocul mileniului IV a. Chr.
oraşul sumerian îşi va dezvolta un sistem elaborat de administraţie.
Economia nu se putea dezvolta fără existenţa unui
sistem stabil de echivalenţe între bunurile materiale şi anumite
servicii. Aceste echivalenţe presupuneau reguli stricte şi o
autoritate capabilă să le facă respectate. Puterea economică şi
cea politică erau astfel în mod inevitabil legate între ele.
Prin urmare, pe măsură ce se accentua diferenţierea
corpului social, devenea imperios necesară o structură politică
(statul) pentru a proteja bogăţiile acumulate şi pentru a păstra
coeziunea unei comunităţi tot mai diverse. Aceste raţiuni au
determinat geneza cetăţii-stat în Vechiul Orient.
În prima jumătate a mileniului III a. Chr. apare instituţia
monarhică. Pentru sumerieni regalitatea avea o origine divină;
instituţia regalităţii „a descins din Cer”, în acelaşi timp cu
însemnele sale, tiara şi tronul. Această concepţie s-a perpetuat
până la dispariţia civilizaţiei asiro-babiloniene. Regele,
reprezentantul zeului, era răspunzător de recolte şi de
prosperitatea cetăţilor. Trecerea de la cetăţile-temple la cetăţile-
state reprezintă un fenomen de importanţă capitală în istoria
Vechiului Orient. Instituţii noi –armata regulată şi birocraţia-
sunt atestate acum pentru întâia oară.
Este greu de precizat în ce consta puterea în epoca
predinastică. Cele mai vechi texte descifrate nu trec dincolo de
perioada protodinastică şi ele ne înfăţişează imaginea unei
civilizaţii în care regele întruchipa deja puterea în cetate. Unii
istorici presupun existenţa unei democraţii primitive; regele ar
fi fost desemnat numai în momentele de criză, deci, pentru o
perioadă limitată de timp. Cu timpul, pe măsură ce războaiele
s-au înmulţit, puterea monarhică ar fi devenit permanentă.
Despotismul, care apare odată cu primele oraşe, a fost
mijlocul de a garanta privilegiile unui corp social pe cale de
24
diferenţiere. Proprietatea funciară, sursa exclusivă a bogăţiei, era
temelia pe care se sprijinea întreaga ierarhie socială.
În momentele de criză, interesele comunităţii, adică, în
esenţă, ale grupului dominant format din marii proprietari şi
din şefii clanurilor, erau asumate de un lugal („marele om” –
regele epocilor arhaice), reprezentantul acestei aristocraţii funciare.
Această evoluţie va fi avut loc mai ales în regiunile
mesopotamiene deja semitizate, adică în Babilonia,că în
Babilonia,rea clanurilor favoriza constituirea unei autorităţi
monarhice care nu avea la origine nici o componentă religioasă.
Oricum, monarhia din Kiş (cca. 2 700 a. Chr.) este cea mai veche
pe care o menţionează listele dinastice mesopotamiene.
În Sumer, dimpotrivă, puterea politică pare să decurgă
dintr-o funcţie sacerdotală. Încă de la începutul mileniului III a.
Chr. en-ul, marele preot din Uruk, exercita adesea o autoritate
politică şi mai ales militară. Curând, în diferite oraşe sumeriene,
puterea va fi asumată de ensi (patesi) care, la origine, ar fi putut
fi doar mari-preoţi. Termenul de ensi pare să implice o anume
subordonare. Dacă la început această autoritate regală va fi fost
exercitată în numele şi sub tutela zeului, mai târziu ensi a fost
subordonat suveranului, lugal-ul unui oraş mai puternic.

II.3. Cetăţile-state sumeriene în epoca protodinastică
Epoca protodinastică (sau sumeriană arhaică) corespunde
cu începutul perioadei istorice: pentru prima dată, câteva texte
ne permit să depăşim sursele de informare strict arheologice. În
listele dinastice mesopotamiene, perioada în discuţie urmează
după potop; în ceea ce ne priveşte, ea vine imediat după epoca
predinastică şi se încheie, în epoca denumită protoimperială, cu
încercarea lui Lugalzaggisi (către a. 2 350 a. Chr.) de a realiza
unificarea Sumerului. Victoria lui Sargon (a. 2 340 a. Chr.)
asupra oraşelor sumeriene pune capăt peioadei protodinastice.
Perioada de aproape cinci secole (2900-2400 a. Chr.) care
vede dezvoltarea civilizaţiei sumeriene înaintea inserţiunii
semiţilor este epoca eroică din Sumer, epocă de fermentaţie,
violentă, sângeroasă, dar plină de măreţie, în care anumite
25
personaje se situează la izvorul eposului sumero-akkadian, e.g.
Enmerkar, Mebaragesi şi fiul său Agga şi, mai ales, rivalul lor,
Ghilgamesh. În listele dinastice ale regilor care au domnit după
potop, Enmerkar şi Ghilgamesh sunt aşezaţi în prima dinastie
din Uruk, care urmează la hegemonia Sumerului, dinastiei I de
la Kiş, în care Mebaragesi şi Agga sunt ultimii doi suverani.
Aşadar, la Kiş, potrivit listelor regale, „după potop, regalitatea a
coborât din Cer”.
Dacă în prima parte a dinasticului vechi nu s-au
descoperit palate, acesta se datoreşte faptului că preoţii erau
totodată şi regi –şi că trăiau chiar în incinta templului, în Gig-
Par; un exemplu de asemenea edificiu există la Nippur. Dacă E-
Harzag de la Ur este într-adevăr palatul regilor dinastiei a III-a,
avem în acest caz, un palat situat în interiorul temenos-ului şi
care urmează tradiţia Gig-Par-ului. În epoca Djemdet-Nasr
conducătorul cetăţii este numit en, „Stăpânul”, titlu care
îmbracă un caracter specific religios. Titlul de lugal, „rege”,
apare în dinasticul vechi, marcând geneza unei noi concepţii
monarhice şi este legat de apariţia palatului. Această separare a
puterilor, a cărei cauză rezidă şi în caracterul războinic pe care-l
îmbracă monarhia sumeriană, este confirmată şi printr-un text
în care sunt menţionaţi pe de o parte Entemena, patesi (principe)
de la Lagash şi, pe de altă parte, Enentarzi, preotul lui Ningirsu
(zeul Lagashului). Atunci şi-a extins dominaţia oraşul Kiş peste
tot Sumerul şi prin urmare titlul de „rege din Kiş” rămânea
sinonim cu „mare rege” sau „rege al regilor”.
Inventarele mormintelor din Ur ilustrează nivelul înalt
al civilizaţiei la care ajunseseră, încă de pe atunci, sumerienii.
Asistăm, paralel, la o dezvoltare a urbanismului şi a arhitecturii
monumentale: templul de la Eşnunnah, templul lui Ishtar de la
Mari, templul lui Inanna de la Nippur. Tot în această epocă
apare ziggurat-ul (nume akkadian); acesta îşi găseşte
prefigurarea în Templul Alb de la Uruk, construit pe o terasă
înaltă în epoca Djemdet Nasr.
Istoria epocii protodinastice ne apare ca o lungă
succesiune de rivalităţi între vechile oraşe sumeriene din care
26
nu cunoaştem decât episoadele târzii. Cât priveşte cauzele
acestor neîntrerupte conflicte, precumpănitoare au fost
considerentele economice. Mai mult decât problema apei,
nevoia de materii prime a jucat un rol decisiv: pentru a pune
mâna pe sursele de aprovizionare, sau cel puţin pentru a
controla căile de acces, vechile oraşe sumeriene au organizat
nenumărate expediţii. După consolidarea puterii monarhice,
rivalităţilor dintre oraşe li s-au adăugat conflictele generate de
pretenţiile la hegemonie ale suveranilor sumerieni.
În timpul acestor secole ale dinasticului vechi, potrivit
listelor regale, paisprezece dinastii s-au succedat, ridicând pe
rând Kişul, Urul, Awanul (în Elam), Adab, Mari, Akşak la
primul rang între cetăţile din Sumer. În câteva rânduri, unele
oraşe au reuşit, pentru scurt timp să-şi impună hegemonia
asupra întregii Mesopotamii meridionale. Astfel, după ce
aparţinuse dinastiei semite sumerizate din Kiş, supremaţia avea
să treacă, în jurul a. 2 600 a. Chr., în mâna regilor din prima
dinastie din Ur şi a celor din Uruk, care şi-au disputat
hegemonia, apoi a celei din Adab către a. 2 400 a. Chr., iar în
cele din urmă în a ensi-lor din Lagash. Domnia lui Eannatum
(către a. 2 470 a. Chr.) -a cărui victorie asupra oraşului Umma
este celebrată de Stela Vulturilor, aflată astăzi la Luvru-
marchează apogeaul dinastiei din Lagash, întemeiată de Ur-
Nanşe pe la 2 500 a. Chr.
În decursul epocii protodinastice, bazele economice şi
politice pe care se întemeiau structurile de civilizaţie ale
oraşelor-state sumeriene au suferit transformări profunde.
Experesia cea mai înaltă a politicii de centralizare a puterii a fost
instituţia monarhică. Începând din această epocă, economia şi
societatea orientală au rămas concentrate în jurul palatelor
(sistemul palaţial). Epoca protodinastică s-a încheiat printr-un
episod care ilustrează tensiunile interne a căror origine trebuie
căutată în aceste răsturnări. Între autoritatea regală şi puterea
seculară a clerului conflictul era inevitabil. La Lagash, atare
conflict a avut drept consecinţă, către 2 400 a. Chr., detronarea
nepotului lui Eannatum; puterea a fost uzurpată de doi mari
27
preoţi, iar titlul de ensi a fost abolit, în timp ce hegemonia
Lagashului se năruia. Curând, dificultăţile de ordin intern l-au
adus pe tronul Lagashului pe Urukagina (cca. 2370-2350 a.
Chr.), primul reformator cunoscut în istorie. Opera celui din
urmă rege al Lagashului din epoca protodinastică –care
urmărea restabilirea ordinii anterioare, compromisă de
încălcările celor puternici şi bogaţi- se vădeşte interesantă în
măsura în care anticipează anumite constante ale politicii celor
mai de seamă suverani mesopotamieni de mai târziu. Nu lipsite
de o vădită tentă anticlericală, reformele lui Urukagina denotă
preocuparea de a asigura populaţiei o oarecare bunăstare,
impulsionând pe de o parte economia şi stopând, pe de alta,
abuzurile celor privilegiaţi. Oricum, aceste reforme au avut
drept consecinţă imediată scăderea impozitelor şi a taxelor
percepute de ensi şi de temple.: e.g., au fost micşorate
redevenţele cuvenite clerului în nenumărate ocazii, mai ales cu
prilejul înmormântărilor – 80 de măsuri de grâne în loc de 420,
3 vedre de bere în loc de 7 etc.
Odată cu Lugalzaggisi (cca. 2370-2340 a. Chr.), regele
din Umma la care se întrezăreşte o dorinţă de unificare a lumii
sumeriene, lupta pentru hegemonie capătă un aspect nou.
Lugalzaggisi cucerise către a. 2350 a. Chr. majoritatea oraşelor-
state sumeriene, mutase capitala la Uruk şi fusese investit, la
Nippur, cu titlul de „Rege al Ţării Sumerului”. Pentru întâia
oară se întâmpla ca oraşul învingător să nu mai fie decât unul
din oraşele unui stat mai întins, încetând chiar de a mai fi
capitală. Alegerea Nippurului, oraşul sacru al lui Enlil, drept
centru religios al statului, conferea templului lui Enlil –loc de
raliere a tuturor sumerienilor- funcţia de sanctuar federal.
Tentativa lui Lugalzaggisi de a unifica oraşele
sumeriene este prima manifestare a ideii imperiale despre care
avem cunoştinţă. Un deceniu mai târziu, tentativa e reluată, cu
mai mult succes, de către Sargon, regele Akkadului. Trecerea de
la cetatea-stat la Imperiu este preludiul unei strălucitoare evoluţii
a Mesopotamiei. De altfel, Antichitatea nu va cunoaşte decât
două forme de organizare statală: cetatea şi imperiul. Nu lipsit de
28
semnificaţie este faptul că Kişul, oraş semitic, a fost integrat în
imperiul sumerian al lui Lugalzaggisi. Prin urmare, sub ultimul
rege din epoca protodinastică pare să se fi constituit o vastă
coaliţie a populaţiilor sedentare din Mesopotamia împotriva
„barbarilor” care îi ameninţau şi care le invadau periodic
teritoriul.

II.4. Imperiul akkadian
Către a. 2340 a. Chr., un uzurpator semit, Sargon
(Şarrukin –„rege legitim), după ce a pus mâna pe tronul din
Kiş, l-a înlăturat pe Lugalzaggisi, a cucerit întreaga
Mesopotamie meridională şi a întemeiat o nouă capitală, Akkad
(Agade). Sargon cel Mare, ca şi alţi suverani celebri, a devenit
personaj legendar. În decursul îndelungatei sale domnii (cca.
2340-2284 a. Chr.), Sargon cucereşte Elamul, insula Tilmun
(Bahrein), regiunile de la est de Tigru şi Asiria, ajungând până
în Siria şi în Anatolia. Regii oraşelor sumeriene se recunoşteau
tributari ai cuceritorului akkadian care, la Nippur, îşi asumase
titlul de „Rege al celor Patru Ţinuturi” (Sumer, Akkad,
Ammuru şi Subartu).
De acum înainte Sumerul nu mai era decât o parte, e
drept cea mai civilizată, a unui vast imperiu a semitic a cărui
coeziune se întemeia pe fidelitatea armatei faţă de persoana
suveranului. Această evoluţie trebuie pusă pe seama unui grup
etnic minoritar (semiţii akkadieni) care a reuşit, asemenea
hittiţilor în Anatolia sau arienilor în Mitanni, să impună
dominaţia unei caste de războinici condusă de rege. Un alt
cuceritor, nepotul lui Sargon, Naram-Sin (2260-2223 a. Chr.), a
fost primul suveran mesopotamian care a dispus să fie divinizat
(„Rege al celor Patru Ţinuturi ale Lumii şi zeu al Akkadului”).
Naram-Sin a redresat Imperiul akkadian şubrezit în urma
domniilor succesive ale tatălui şi unchiului său. Stela lui
Naram-Sin, păstrată la Luvru, care comemorează victoriile
regelui asupra populaţiilor din Zagros, este o capodoperă a
artei mesopotamiene.

29
Limba cuceritorilor semiţi avea să se impună în locul
celei sumeriene. Cu timpul, akkadiana a rămas singura limbă
de uz curent în Mesopotamia. Deşi încetează de a mai fi vorbită,
sumeriana şi-a păstrat rolul de limbă liturgică. De altfel,
conservatorismul religios sumerian se prelungeşte în structurile
akkadiene.
Începând din epoca cuceririi akkadiene declinul
sumerienilor a fost rapid. Sumerienii au fost absorbiţi într-un
mediu alogen în care, după puţin timp, n-au mai reprezentat
decât o minoritate. Schimbări majore au loc şi în regimul
proprietăţii funciare: puterea economică trecea şi ea în mâinile
akkadienilor. Prin diviziunea puterii, sumerienii, măriseră
domeniul regal în detrimentul domeniului zeului; sub Imperiul
akkadian, templele îşi văd micşorându-li-se privilegiile în
folosul domeniului regal şi al unei anumite dezvoltări a
proprietăţii particulare. Odată cu instalarea dinastiei akkadiene
practica arendării cunoaşte o nouă formă: nu mai era doar o
modalitate de exploatare a marilor domenii, ci şi un mijloc al
suveranilor akkadieni de a-i răsplăti pe înalţii demnitari civili şi
militari, de a-i păstra în serviciul coroanei datorită unei legături
personale (loturile acordate erau individuale şi netransmisibile).
Aceste noi realităţi favorizează dezvoltarea proprietăţii
individuale, tot mai evidentă în perioadele următoare.
Pe de altă parte, cuceritorii semiţi adoptă multe din
structurile de civilizaţie sumeriene şi, înainte de toate, sistemul
economic al oraşelor sumeriene. Astfel, se ajunge treptat la
sinteza sumero-akkadiană.
Cuceririle militare ale akkadienilor nu reprezintă doar
simpla manifestare a unui imperialism monarhic. Mobilurile
economice ale acestor expediţii militare evidenţiază o anume
continuitate în raport cu trecutul: aşa se explică ocuparea
insulei Tilmun care, încă din epoca protodinastică, avea rolul de
intermediar între Sumer, pe de o parte, valea Indului şi minele
de cupru din Oman pe de alta. La fel, campaniile lui Sargon
îndreptate spre coastele Levantului nu aveau alt scop decât
acela de a pune mâna pe sursele de aprovizionare cu lemn de
30
cedru din Liban şi din Amanus. Peste câteva decenii, cucerirea
văii Haburului i-a deschis lui Naram-Sin accesul spre bogăţiile
miniere şi forestiere ale Anatoliei, precum şi controlul
drumurilor comerciale care duceau către coasta mediteraneană.
Imperiul akkadian întemeiat de Sargon s-a prăbuşit
după un secol şi jumătate sub loviturile gutilor, populaţie
originară din munţii Zagros. După moartea lui Şar-kali-şari, fiul
lui Naram-Sin, Imperiul akkadian s-a dezagregat, iar barbarii
lulubiţi şi guti se revarsă peste Mesopotamia.
De aici înainte, istoria Mesopotamiei vădeşte o anume
ciclicitate: unitatea politică a Sumerului şi Akkadului este
distrusă de „barbarii” din afară; la rândul lor, aceşti din urmă
sunt răsturnaţi de revolte ale oraşelor-state mesopotamiene. În
general, invaziile nomazilor au fost precedate de o lentă
descompunere internă a statelor mesopotamiene. Infiltrarea
rapidă a populaţiilor alogene în câmpiile Mesopotamiei centrale
şi meridionale, de îndată ce puterea centrală dădea semne de
slăbiciune, este una din caracteristicile istoriei mesopotamiene.
Astfel, către 2200 a. Chr., gutii –originari din Kurdistan-
au profitat de conflictele dinastice care au tulburat ultimii ani ai
Imperiului akkadian pentru a pune mâna pe putere în
Babilonia. În timpul dominaţiei gutilor, oraşele sumeriene par
să-şi fi păstrat o anume autonomie. Oricum, în a doua jumătate
a sec. XXII a. Chr., sub domnia lui Gudea (2144-2124 a. Chr.),
Lagashul a putut iniţia o politică de hegemonie locală ce
aminteşte de epoca protodinastică, deşi se afla încă sub tutela
gutilor. Apoi, către finele aceluiaşi secol, Utu-hengal, regele
Urukului, eliberează Mesopotamia centrală şi meridională de
sub dominaţia gutilor, luându-l prizonier pe Tiriqan, ultimul lor
rege.

II.5. Imperiul sumerian al celei de-a III-a dinastii din
Ur
După înlăturarea definitivă a regilor guti, Ur-Nammu
(2111-2094 a. Chr.) –întemeietorul celei de-a III-a dinastii din Ur
(2111-2003 a. Chr.)-, a supus Urukul şi Lagashul şi s-a intitulat
31
„Rege al Sumerului şi Akkadului, Rege al celor Patru Ţinuturi”.
Ur-Nammu a încercat, dând dovadă de multă abilititate, să
concilieze interesele populaţiei akkadiene şi a celei sumeriene,
sprijinindu-se în primul rând pe cler. A procedat la o revizuire
a principiilor juridice (Codul lui Ur-Nammu –cel mai vechi cod
de legi cunoscut de noi) şi a asigurat expansiunea comercială a
oraşelor mesopotamiene în direcţia Golfului Persic.
Energicii suverani ai celei de-a III-a dinastii din Ur au
reîntemeiat un adevărat imperiu, în cadrul căruia întreaga
Mesopotamie s-a aflat, timp de un secol, din nou unificată.
Acest imperiu cuprindea nu numai Sumerul şi Akkadul, dar şi
Elamul, Siria, ca şi bazinul superior al Eufratului.
În această perioadă civilizaţia sumeriană cunoaşte
momentul de apogeu care coincide cu ultima manifestare a puterii
politice a Sumerului. În cadrul acestui imperiu sumerienii
reprezentau o minoritate; ultimii suverani ai celei de-a III-a
dinastii din Ur purtau nume semitice. De altfel, moştenirea
„imperială” akkadiană a fost revendicată în mod direct de fiul
lui Ur-Nammu, Şulgi (2094-2046 a. Chr.) care s-a intitulat „Rege
al celor Patru Ţinuturi” şi a dispus să fie divinizat, aşa cum
făcuse odinioară şi Naram-Sin.
Renaşterea culturală sumeriană patronată de monarhia din
Ur ne apare ca o tentativă de a restaura o tradiţie pe cale de a se
stinge. Originalitatea şi importanţa acestei epoci rezidă într-o
nouă concepţie privitoare la imperiu şi în transformările pe care
le-a cunoscut economia mesopotamiană.
Astfel, dacă „centralizarea” akkadiană fusese impusă
manu militari, dar oraşele cucerite îşi păstrau autonomia
administrativă, suveranii din Ur au suprimat această autonomie
instituind organisme ale administraţiei civile strâns legate de
guvernământul central; aşadar o centralizare birocratică, în
contextul căreia acei ensi nu mai erau decât nişte guvernatori
numiţi de suveranul din Ur. Pe linia politicii centalizatoare a
regilor din Ur, acest amplu efort reformator nu privea doar
administraţia, ci şi alte domenii precum economia, religia şi
dreptul.
32
Ur-Nammu, fondatorul dinastiei, a procedat la o
revizuire a principiilor juridice; codul lui Ur-Nammu constituie
cea mai veche culegere de legi despre care avem cunoştinţă.
Dezvoltarea economică a fost favorizată de o politică de
lucrări publice de mare amploare (construcţia marilor ziggurate
din Ur şi Uruk), de extinderea reţelei canalelor de irigaţii, de
intensificarea comerţului cu Anatolia, ca şi a comerţului
maritim. Sub domnia lui Şulgi se pare că a luat naştere, pentru
prima oară, un tezaur de stat la Nippur, deosebit de bunurile
regelui şi de cele ale templelor. Către finele mileniului II a. Chr.
începe o evoluţie care, în câteva secole, avea să modifice
profund structurile economice şi sociale ale Mesopotamiei:
proprietatea particulară, care până atunci avusese un rol
secundar, apare pentru prima dată ca un factor economic
important.
Acest regim de despotism pacific şi luminat nu s-a putut
menţine mai mult de un secol. Însă, spre deosebire de Imperiul
akkadian sau alte imperii orientale, Imperiul sumerian al celei
de-a III-a dinastii din Ur s-a prăbuşit nu atât din cauza unei
dezagregări interne, cât a repetatelor lovituri ale „barbarilor”
din vecinătatea Mesopotamiei. Alte seminţii semitice, numite
convenţional amoriţi (Amurru), se infiltrează în Mesopotamia şi
întemeiază o serie de noi dinastii.
Ibbi-Sin (2027-2003 a. Chr.), ultimul suveran al dinastiei
a III-a din Ur, n-a fost mai puţin energic decât predecesorii săi,
iar expansiunea comerţului sumerian la acea dată ilustrează
prosperitatea şi vitalitatea Imperiului. Însă presiunea amoriţilor
–conjugată cu devastatoarele raiduri ale elamiţilor- devenea tot
mai puternică.
În ultimii ani ai mileniului II a. Chr., dinastii amorite
ajung la conducerea oraşelor Mari, Isin şi Larsa. Urul, la rândul
său, avea să cadă în 2003 a. Chr. sub loviturile elamiţilor.
Arhivele regale descoperite la Mari (numit astăzi Tell Hariri)
aruncă o nouă lumină asupra epocii dinastiilor amorite din
prima perioadă a mileniului II a. Chr. Ele aduc mărturie despre

33
numele şi întâmplările a peste treizeci de state în bună parte
necunoscute mai înainte.
După căderea dinastiei a III-a dinUr, Mesopotamia
traversează o epocă agitată (epoca Isin-Larsa, sec. XX-XVIII a.
Chr.) care aminteşte într-o oarecare măsură de perioada
preimperială: oraşele-state îşi redobândiseră independenţa şi se
angajaseră în disputa pentru o hegemonie repusă necontenit în
discuţie. Unele jucaseră un rol important cu multe secole
înainte, de pildă Mari sau Eshnunnah (numit astăzi Tell
Asmar); altele îşi asumau pentru prima oară un rol de prim
rang, ca Isin (actualul Işan Bahriyat), Larsa ( astăzi Senqarah),
Sippar (astăzi Abu-Habba), şi nu după mult Babilonul, în
Mesopotamia centrală, apoi Assurul pe cursul superior al
Tigrului.
În afară de Larsa –unde o dinastie elamită a urmat unei
prime dinastii amorite-, toate oraşele se aflau sub stăpânirea
amoriţilor, fără ca ei să fi constituit vreodată grosul populaţiei
din Mesopotamia. Unii suverani amoriţi au reuşit să regrupeze
o parte importantă a teritoriului mesopotamian şi au dat
dovadă de remarcabile însuşiri -administrative, e.g., Şamşiadad
I (1815-1872) din Assur, Zimri-Lin (1782-1759) din Mari, Rim-
Sin (1822-1763) din Larsa şi, mai ales, Hammurabi (1792-1750)
din Babilon care, după ce şi-a înlăturat toţi rivalii, a reuşit să
reunifice Mesopotamia.

II.6. Imperiul Vechiului Babilon
Cel mai celebru oraş din Antichitatea orientală,
Babilonul (forma elenizată a akkadianului Babilim) nu apare pe
scena istoriei decât la începutul mileniului II a. Chr. La un secol
după căderea celei de-a III-a dinastii din Ur, un şef amorit,
Sumuabum (1894-1880) –fondatorul primei dinastii babiloniene
(1894-1594 a. Chr.)- se instalează în Babilon, care rămâne o
putere de rangul al doilea până către mijlocul sec. XVIII a. Chr.
când Hammurabi reuşeşte să unifice toate regatele
mesopotamiene.

34
Dincolo de rivalităţile politice, în sudul Mesopotamiei
mai ales, existau conflicte mult mai grave ce repuneau în
discuţie înseşi bazele societăţii mesopotamiene. Starea de
tensiune poate fi sesizată în mod indirect, prin prisma
măsurilor pe care au fost obligaţi să le ia diferiţi suverani
mesopotamieni pentru a redresa situaţia. Problema esenţială a
epocii este legată de noul rol pe care a început să-l joace acum
proprietatea particulară în economia şi în societatea
mesopotamiană. Această evoluţie s-a afirmat mai cu seamă în
detrimentul templelor care nu mai erau –excepţie făcând
palatul- singurele posesoare de pământuri şi ateliere.
Secularizarea statului, care s-a accentuat sub prima dinastie din
Babilon, a fost precedată de o secularizare a economiei. În această
epocă diferiţi suverani mesopotamieni au luat numeroase
măsuri care au dus la consolidarea legală a proprietăţii particulare.
La începutul domniei lui Hammurabi (1792-1750
a. Chr.), Babilonul era un mic principat strivit între puternicele
regate Mari, Larsa, Eshnunnah şi Assur. Timp de mulţi ani,
înainte de cucerirea regatelor rivale, Hammurabi a consolidat
puterea Babilonului. Apoi i-a atacat pe ceilalţi suverani
mesopotamieni, pe care a reuşit să-i izoleze şi să-i învingă unul
după altul. Astfel, în al 31-lea an de domnie întregul Sumer era
cucerit, iar în al 33-lea an de domnie a fost anexat şi regatul
Mari al fostului aliat, Zimri-Lin. Către a. 1760 a. Chr. Imperiul
babilonian era deja constituit.
Organizarea imperiului, opera esenţială a lui
Hammurabi, era de tip patriarhal şi piramidal şi se întemeia pe
laicizarea administraţiei şi a justiţiei. Existenţa unei jurisdicţii scrise
consolida supremaţia statului, adică a suveranului şi a
reprezentanţilor săi şi implica existenţa unei structuri deja
ierarhizată a justiţiei –subordonată autorităţii monarhice.
La rândul ei, administraţia era mai centralizată în epoca
primei dinastii babiloniene decât sub suveranii din Ur. Toţi acei
ensi dispăruseră, iar administraţia centrală avea în frunte un fel
de vizir rezident în Babilon, un guvernator de provincie
(umbanda) în fiecare din cele două oraşe mari, Sippar şi Larsa,
35
prefecţi (sakkanak) în toate oraşele, şi câte un reprezentant
(rabianum) al puterii centrale în fiecare localitate. Aşadar, o
structură de tip piramidal, cum era şi cea judecătorească.
Problema nomazilor aflaţi în curs de sedentarizare a fost
temporar soluţionată prin distribuirea unor loturi de pământ
aparţinând Coroanei, de care beneficiau atât ofiţerii cât şi
soldaţii-colonişti.
Odată cu afirmarea Babilonului ca putere hegemonă în
Orientul Mijlociu, cultul lui Marduk –zeul tutelar al oraşului- se
situează pe primul plan al religiei mesopotamiene, cu toate că
devoţiunea lui Hammurabi se îndrepta mai curând spre
Shamash, zeul solar al Sipparului.
Ultimii ani ai domniei lui Hammurabi marchează un
apogeu al istoriei mesopotamiene: problemele externe păreau
rezolvate, eternul conflict cu nomazii din vecinătatea
Mesopotamiei dădea impresia că poate fi aplanat, secularizarea
statului şi protecţia pe care acesta le-o acorda indivizilor
asigurau un oarecare echilibru social, în fine, prosperitatea
economică se întemeia pe baze solide, atât agricole cât şi
artizanale şi comerciale.
Faimosul cod de legi (282 articole), descoperit la Susa,
desăvârşeşte opera lui Hammurabi. Codul pe care suveranul
babilonian îl promulgă adună şi sistematizează legile
anterioare, incluzând şi elemente specific semite. În încheiere,
câteva cuvinte vădesc orgoliul justificat al suveranului pentru
opera dusă la bun sfârşit: „Eu am pus capăt războiului,/ Am
favorizat bunăstarea ţării,/ Am făcut ca poporul să-şi găsească
odihna în locuinţe liniştite,/ Nu am îngăduit ca în mijlocul lui
să-şi afle loc cei care nu-i dau pace./ Marii zei m-au chemat,/ Şi
eu am fost păstorul binefăcător, cu sceptrul dreptăţii,/ Umbra
mea binevoitoare s-a înrins asupra oraşului meu,/ În sânul meu
am adunat popoarele din Sumer şi Akkad,/ Şi ele au prosperat
sub ocrotirea mea,/ Le-am apărat cu înţelepciunea mea,/
Pentru ca, cel puternic să nu asuprească pe cel slab”.
Codul este culegere de 282 de precepte, de norme de
drept civil şi penal, de drept administrativ, comercial, al
36
familiei ş.a. Codul cuprindea trei părţi: 1. introducerea în care
afirmă intenţia lui Hammurabi de a instaura o administraţie pe
temeiul dreptăţii; 2. dispoziţiile cu caracter civil şi penal
privitoare la numeroase aspecte juridice ale vieţii economico-
sociale; 3. încheierea în care regele îi ameninţa cu un blestem pe
cei care îi vor încălca hotărârile. După unii asirologi, Codul lui
Hammurabi nu are nici o legătură cu cutumele legale ale epocii,
reprezentând mai degrabă expresia literară tradiţională a
responsabilităţii sociale a regelui; în consecinţă, codul „n-ar
trebui luat ca nişte directive normative în felul legilor post-
biblice sau romane” (Leo Oppenheim).
Oricum, Codul lui Hammurabi are o excepţională
valoare nu numai sub raport juridic, ci în primul rând ca
document asupra vieţii economico-sociale sumero-babiloniene,
în general. Codul reflectă diviziunea societăţii mesopotamiene
în trei categorii sociale: oameni bogaţi (amelu), oameni liberi
(muşkenum), sclavi (uardu). Deasupra acestor categorii, într-o
poziţie privilegiată, se aflau preoţii şi nobilii de curte.
Ca în întreaga Antichitate orientală, trăinicia Imperiului
babilonian se întemeia înainte de toate pe personalitatea
suveranului, pe energia, pe abilitatea şi pe autoritatea lui
morală. Dispărând suveranul, imperiul său eterogen se
dezagrega subminat de dispute dinastice sau cădea sub
loviturile puterilor rivale. Prima dinastie babiloniană n-a făcut
nici ea excepţie de la această regulă. Cea mai bună dovadă a
acestei slăbiciuni ne-o oferă însăşi soarta codului lui
Hammurabi, ale cărui dispoziţii nu par să fi fost aplicate
vreodată. Nici unul dintre succesorii marelui rege n-a avut
suficientă autoritate pentru a-l impune.
Sub Samsuiluna (1750-1711 a. Chr.), fiul şi succesorul lui
Hammurabi, presiunea „barbarilor” se face din nou simţită, mai
cu seamă cea a kassiţilor (kassu) care, veniţi din Zagros, se
infiltrează în câmpia mesopotamiană. Kassiţii, încadraţi de
indo-europeni sau amestecaţi cu aceştia, s-au făcut curând
stăpâni pe Babilonia, care va deveni ţara Karduniaş. În aceeşi
perioadă, pe malurile Golfului Persic, la vărsarea fluviilor
37
Eufrat şi Tigru în mare, se constituie un nou stat –Ţara Mării-
care-şi extinde autoritatea asupra unei părţi din Mesopotamia
meridională.
După ce, în 1594 a. Chr., regele hittit Mursil I devastează
Babilonul, acesta cade sub dominaţia unei dinastii kassite (1594-
1160/1159 a. Chr.) a cărei stăpânire durează până în momentul
cuceririi elamite (1160/1159 a. Chr.). Regele kassiţilor, Agum al
II-lea se va intitula şi el „Rege al celor Patru Părţi ale Lumii”.
Singura contribuţie a kassiţilor la civilizaţia sumero-akkadiană
–sintetizată începând de acum sub numele de civilizaţia
babiloniană- pare a fi fost introducerea calului şi a carului de luptă.
Căderea primei dinastii babiloniene a fost urmată de
imediata dezagregare a imperiului. Chiar dacă kassiţii
devastează Elamul şi îşi extind dominaţia asupra câmpiei
Susianei sub regele Kurigalzu II (1345-1324 a. Chr.), timp de
patru secole Babilonul n-a jucat decât un rol şters pe scena
politică a Orientului Mijlociu.
Ascensiunea Asiriei la rangul de mare putere în timpul
lui Assuruballit I (1365-1330) inaugurează rivalitatea asiro-
babiloniană care se va prelungi timp de şapte secole. După ce,
în jurul a. 1310, Elamul îşi redobândeşte independenţa,
rivalitatea dintre cele trei puteri va domina scena politică
mesopotamiană. În secolul XIII a. Chr., ascendentul Asiriei se
manifestă prin numeroase intervenţii; Tukulti-Ninurta I (1244-
1208) a fost primul rege asirian care a cucerit Babilonul.
În fine, Babilonul a fost devastat în mai multe rânduri de
elamiţi. Către a. 1170/1160 a. Chr., regele Elamului, Şutruk-
Nahhunte cucereşte Babilonul punând astfel capăt dominaţiei
kassite. Ocupaţia elamită a provocat o revoltă babiloniană
condusă de un rege aparţinând celei de a II-a dinastii din Isin,
Nabucodonosor I/Nabukudurri-usur (1124-1103 a. Chr.), sub a
cărui domnie începe o evidentă redresare a puterii babiloniene.
În urma a două campanii victorioase soldate cu devastarea
Susei, Nabucodonosor I elimină Elamul, pentru trei secole, de
pe scena politică a Orientului Mijlociu.

38
După moartea lui Nabucodonosor I, Babilonul
traversează o nouă şi gravă eclipsă: intervenţiile asirienilor
reîncep, iar în câteva rânduri principi caldeeni uzurpă puterea
în Babilon. Către finele secolului VII a. Chr., o dinastie
caldeeană fondată de Nabopalassar redă oraşului vechiul său
prestigiu.

II.7. Asiria
Cadrul geografic. Asiria propriu-zisă este o regiune bine
delimitată –în partea de nord a Mesopotamiei- din punct de
vedere geografic: o parte din bazinul Tigrului cuprinsă între
intrarea fluviului în actualul teritoriu irakian şi confluenţa lui
cu Micul Zab. Asiria este o regiune de coline scunde, nu prea
fertile, dar unde precipitaţiile, până aproape de Kirkuk, sunt
destul de abundente pentru ca agricultura să nu reclame lucrări
de irigaţie. Mai la sud vegetaţia devine tributară apelor
fluviului şi, astăzi, acesta curge adesea prin mijlocul unui
pustiu de noroi uscat. Regiunile colinare, bogate în material
lemnos, piatră şi zăcăminte minerale, au fost populate din cele
mai vechi timpuri de subareeni –ţara se numea Subartu- care în
decursul timpului s-au amestecat cu diferite triburi semite
venite din stepa siriană. Subareenii sunt, probabil, identici cu
hurriţii menţionaţi de izvoare.
În a doua jumătate a mileniului III a. Chr. se constituie
oraşele-state asiriene Assur, Ninive şi Arbailu. Cuvântul Asiria
este o denumire grecească atestată de pe vremea lui Herodot.
Asirienii îşi numeau ţara Assur şi numai după ce oraşul acesta a
devenit un important centru politic –după căderea dinastiei a
III-a din Ur- putem vorbi de Asiria ca entitate politică. Pentru
epocile anterioare lui Sargon cel Mare nu cunoaştem decât
listele unor regi nomazi, după care urmează o lungă perioadă
de supunere faţă de imperiile din Akkad şi de a III-a dinastie
din Ur.

39
II.7.1. Vechiul Imperiu asirian (sec. XIX-XVIII a. Chr.)
Prima dinastie asiriană a fost întemeiată la începutul sec.
XIX a. Chr. de către Puzur Assur I. Către 1830 a. Chr. regele
asirian Ilu-şuma atacă Babilonul. Cel mai important suveran al
Vechiului Imperiu asirian a fost Şamşiadad I (cca. 1815-1782
a. Chr.) care a încercat să restaureze în propriul său avantaj
imperiul akkadian. A cucerit oraşul Mari, unde l-a numit ca
vicerege pe fiul său Iasmah-Adad; primul său născut, Işme-
Dagan era guvernator la Ekallatum. Corespondenţa purtată de
Şamşiadad I cu cei doi fii ai săi este o splendidă mărturie a
preocupărilor unui rege de tip patriarhal din epoca babiloniană:
dorinţa de a desăvârşi educaţia fiilor săi, chemaţi să-i urmeze la
tron; preocuparea pentru bunăstarea supuşilor şi mai cu seamă
a soldaţilor; voinţa de a ameliora situaţia economică a ţării, mai
ales prin dezvoltarea agriculturii, apar laolaltă cu sfaturile
privitoare la conduita faţă de nomazi.
Fiul şi succesorul lui Şamşiadad I, Işme-Dagan, nu poate
face faţă atacurilor babiloniene. Cucerită de Hammurabi către
1760 a. Chr., Asiria dispare temporar ca entitate politică. După
moartea lui Hammurabi, Asiria devine tributară unui regat
hurrit. Abia după distrugerea Imperiului Mitanni de către
hittiţi, în jurul a. 1375/1370 a. Chr., Asiria şi-a redobândit
independenţa.

II.7.2. Imperiul asirian de Mijloc (sec. XIV-XII a. Chr.)
A fost întemeiat de Assuruballit I (1365-1330 a. Chr.)
care a restabilit puterea Assurului. În timpul decadenţei
babiloniene, în a doua jumătate a mileniului II a. Chr. începe să
se afirme tot mai pregnant superioritatea Asiriei –putere de
esenţă militară, mai puţin civilizată decât Babilonia, datorându-
şi succesul şi prestigiul tocmai organizării şi disciplinei armatei
sale. Expansiunea asiriană se desfăşoară în faze succesive,
întrerupte de perioade de stagnare.
Asiria se angajează, împreună cu Imperiul hittit, în
disputa pentru supremaţie în Orientul Mijlociu. Siria de Nord,
placa turnantă a întregului comerţ oriental, avea să constituie
40
miza acestui îndelungat conflict. Prin urmare, imperialismul
asirian din epoca Imperiului de Mijloc a fost dictat de
considerente de ordin economic.
Pe de altă parte, Imperiul asirian nu semăna deloc -nici
în privinţa originilor şi nici în a concepţiei lui- cu vechile
imperii din sudul Mesopotamiei care reuneau într-un tot
omogen diferite regiuni ale căror populaţii tindeau să se
asimileze, îndeosebi din punct de vedere lingvistic şi religios.
Dacă suveranii din Ur şi cei din Babilon n-au domnit numai
spre folosul exclusiv a unei minuscule fracţiuni din imperiul
lor, Assur şi oraşele din imediata lui vecinătate au fost singurele
beneficiare ale expansiunii asiriene. Principala lor preocupare
era de a exploata la maximum teritoriile cucerite, ale căror
populaţii aparţineau unor grupuri etnice sensibil diferite. După
tendinţa de unificare a vechilor imperii mesopotamiene a urmat
o politică de colonizare. Baza esenţială a dominaţiei asiriene era
tributul.
Către mijlocul sec. XIII a. Chr., Asiria devine prima
putere militară din Orientul Mijlociu. Imperiul hittit şi Egiptul
au reacţionat rapid; după un îndelungat conflict provocat de
ambiţiile lor rivale în Siria de Nord, în 1269 a. Chr. a fost
încheiată o alianţă egipteano-hittită menită să stăvilească
expansionismul asirian.
Salmanasar I (1274-1245 a. Chr.), prin numeroasele sale
expediţii în Armenia şi împotriva hurriţilor din Hanigalbat, a
inaugurat politica de deportări şi masacre ce avea să caracterizeze
de aici înainte războiul asirian. Salmanasar I a pus un accent şi
mai puternic decât predecesorii săi pe fundamentarea religioasă a
războiului. În timpul domniei sale a fost întemeiat oraşul Kalakh
(astăzi Nimrud), populat ulterior cu babilonieni deportaţi.
Sub Tukulti-Ninurta I (1244-1208 a. Chr.) –primul
suveran asirian care şi-a asumat puterea regală în Babilon-
Imperiul asirian de Mijloc atinge apogeul expansiunii sale
teritoriale. După cucerirea Babilonului, ca urmare a unei
încercări de revoltă, oraşul a fost în parte nimicit; zeul Marduk
a fost „deporatat” în Asiria. O epopee istorică, prima din acest
41
gen literar, relatează faptele de arme ale regelui. Deportări de
populaţii la o scară necunoscută până atunci (e.g., 28 000 de
hittiţi au fost deportaţi în Asiria) aveau să fie de acum înainte
baza politicii asiriene. În acest sens Tukulti-Ninurta I
anticipează Noul Imperiu şi numai asasinarea regelui de către
propriul său fiu –în împrejurările unei revolte de palat iscate
din cauza distrugerii Babilonului- a amânat cu câteva secole
constituirea unui stat complet diferit de vechile imperii asiriene.
Baza puterii asiriene avea să o constituie oraşul extins la
dimensiunile unui imperiu. Asasinarea lui Tukulti-Ninurta
marchează sfârşitul Imperiului de Mijloc şi începutul unei epoci
de decadenţă a Asiriei.
În intervalul dintre Imperiul de Mijloc şi Noul Imperiu,
puterea Assurului a fost temporar restaurată de regele
Tiglatpilassar (1117-1077 a. Chr.) care în timpul campaniilor
sale a ajuns la nord până la regiunea nairilor şi la Marea
Neagră, în apus până la Marea Mediterană, iar în cele din urmă
a cucerit Babilonul. O cronică orgolioasă îi transmite posterităţii
faptele: „Eu sunt Tiglatpilassar, regele legitim, regele lumii,
regele Asiriei, regele celor patru părţi ale pământului, eroul
puternic călăuzit de oracolele lui Assur şi Ninurta, marii săi zei
şi stăpâni, cel care i-a învins pe duşmani. La porunca stăpânului
meu Assur, braţul meu şi-a întins cucerirea dincolo de fluviul
Zab, până la Marea cea Mare, care se găseşte la apus”. După
moartea lui Tiglatpilassar, Asiria traversează o nouă perioadă
de eclipsă.

II.7.3. Noul Imperiu asirian
După o perioadă de stagnare în expansiunea lor,
datorită invaziilor care marchează sfârşitul epocii bronzului,
asirienii vor relua politica lor de cuceriri. Desăvârşirea acesteia
îşi va găsi expresia în marele imperiu asirian al sargonizilor
care se întindea din Armenia şi din Taurus până la Nil şi până
în deşerturile Arabiei.
Începând cu ultimele decenii ale sec. X. a. Chr., Asiria a
cunoscut, timp de două secole, o expansiune continuă care a
42
dus la crearea celui mai întins şi mai puternic imperiu pe care îl
cunoscuse Vechiul Orient până atunci. Un imperiu care a fost
întemeiat prin război, s-a menţinut prin război, dar care, în cele
din urmă s-a năruit epuizat din cauza neîntreruptelor războaie.
Pentru a-şi edifica imperiul suveranii asirieni au instaurat cei
dintâi principiul războiului total. Obiceiurile lor războinice, de
o neîntrecută cruzime, au lăsat în istorie o amintire sinistră
consemnată şi de profeţii evrei (Ieremia, VI, 23-24). Prin
devastare şi moarte asirienii au făcut să domnească pacea de la
Nil la Ararat (R. Grousset).
În secolul IX a. Chr. în armata asiriană apare cavaleria
constituind, puţin după aceea, elementul de şoc cel mai
puternic într-o vreme când carul de luptă începuse să devină
greoi. Carul de luptă a fost arma favorită a aristocraţiei, ceea ce
a făcut ca ea să dobândească o primejdioasă superioritate în
sânul armatei şi a statului. Şi pentru a remedia în parte această
situaţie periculoasă a sprijit Tiglatpilassar III dezvoltarea
cavaleriei în detrimentul carelor de luptă. Cavaleria asiriană,
organizată după modelul nomazilor, era o cavalerie uşoară, în
stare să se deplaseze cu mare repeziciune pe orice fel de teren.
În general, armata asiriană şi-a datorat în bună parte lunga ei
invincibilitate excelentei organizări a serviciilor auxiliare. În
afară de genişti, care utilizau maşini de război la asediul
oraşelor fortificate, asirienii dispuneau de pionieri care
construiau drumuri, aruncau poduri de vase peste râuri şi
montau taberele. Armatele caldeene şi persane n-au făcut decât
să copieze modelul asirian, aşa cum procedase şi regele mezilor
Cyaxare, atunci când şi-a reorganizat trupele înainte de asaltul
hotărâtor care avea să doboare puterea Assurului.
Administrarea acestui imperiu ultracentralizat ridica
probleme insolubile; pacificarea definitivă a teritoriilor cucerite
a rămas mereu un deziderat. Ultimii suverani ai Imperiului de
Mijloc inauguraseră politica deportărilor în masă care viza
calmarea tendinţelor centrifuge ale populaţiilor cucerite. În
secolul IX a. Chr., suveranii Noului Imperiu au reluat aceeaşi
politică.
43
Sub Assurnasirpal II (884-858 a. Chr.), Imperiul asirian
se întinde din nou până la Mediterana. În Siria, oraşele neo-
hittite, arameene şi fenicene au devenit tributare Assurului.
Împotriva arameenilor s-a recurs la tradiţionalele deportări.
Assurnasirpal II îşi stabileşte reşedinţa regală în oraşul Kalakh
(actualul Nimrud) pe care-l împodobeşte cu palate şi temple.
Campaniile lui Salmanasar III (858-824 a. Chr.)
anticipează politica pe care aveau s-o ducă succesorii săi în
decursul următoarelor două secole: asirienii vor fi nevoiţi să
recurgă la ofensivă pentru a asigura supravieţuirea unui
imperiu a cărui coeziune internă şi securitate a frontierelor erau
tot timpul ameninţate. Sub domnia lui Salmanasar III la
frontierele nord-estice se profila o nouă ameninţare, după cum
atestă prima menţionare a mezilor în textele epocii. Mai presant
era pericolul reprezentat de regatul Urartu, care ameninţa
interesele comerciale ale Assurului în Siria de Nord. O serie de
rebeliuni au îndoliat ultimii ani ai domniei lui Salmanasar III,
care s-a retras la Kalakh.
Prin urmare, în pofida aparenţelor, Imperiul asirian s-a
aflat adeseori redus la defensivă până la urcarea pe tron a lui
Tiglatpilassar III (745-727 a. Chr.). Armata, unicul element
stabil, a fost cea care a salvat imperiul de la ruină, şi tot ea a fost
cea care, printr-o lovitură de stat, l-a adus pe tron pe
Tiglatpilassar.
Domnia lui Tiglatpilassar III a marcat o cotitură în
politica imperială asiriană. Pentru a anhila tendinţele centrifuge
care agitau teritoriile ce fuseseră transformate în provincii
asiriene, acestea au fost divizate în mici unităţi teritoriale,
guvernatorul lor fiind dublat de un comandant militar. Un text
descoperit în palatul regal de la Kalakh istorisind una din
campaniile lui Tiglapilassar III, relevă dura stăpânire a Asiriei:
„Cât este de întins Bit-Şilani, eu l-am făcut fărâme ca pe o
ulcică. Marea sa capitală Sarrabanu am distrus-o, arătând ca
după năvala apelor. Apoi am pustiit tot. Pe Nabu-uşabşi, regele
lor, l-am spânzurat în faţa porţii oraşului său. Pe oamenii lui, pe

44
soţia sa, pe fiii săi, pe fiicele sale, bunurile şi comorile palatului
său le-am luat cu mine”.
În Babilon, de asemenea a fost inaugurată o nouă
politică. Până atunci, prestigiul istoric şi religios al oraşului îl
ferise de soarta celorlalte state cucerite de asirieni. Dar cum
tronul Babilonului fusese uzurpat de un principe arameean,
Tiglatpilassar III a cucerit marea metropolă, unde s-a proclamat
el însuşi rege.
Sargon II (722-705 a. Chr.), continuând expansiunea în
direcţia Mediteranei, a supus Israelul (Samaria-cucerită în 721 a.
Chr.), regatul Iuda (Iudeea), Ciprul, Karkemişul, Frigia şi
Urartu (Tuşpa-cucerită în 714 a. Chr.). Şi-a arogat apoi rolul de
protector al babilonienilor şi al zeului acestora, Marduk,
împotriva principilor caldeeni care se instalaseră în Babilon; în
710 a. Chr. asirienii cuceresc Babilonul. Sargon II a încercat să
asigure coeziunea imperiului prin dezvoltarea birocraţiei şi prin
adoptarea unui sistem unic de greutăţi şi măsuri bazat pe
etalonul de la Karkemiş. În sfârşit, Sargon II a întemeiat o nouă
capitală, la Dur-Şarrukin (actualul Khorsabad), la 25 km nord
de Ninive.
Urmând exemplul lui Tiglatpilassar, Sennacherib (705-
681 a. Chr.) s-a proclamat rege al Babilonului, care –după
numeroase revolte şi mai multe campanii militare- a fost
complet distrus în 689 a. Chr., împreună cu toate templele sale;
cultul lui Marduk a fost strămutat în Asiria. Aceste excese au
dus la constituirea, la Ninive, a unei grupări probabiloniene,
condusă de fiul regelui, Assarhadon (cu complicitatea mamei
sale, regina Nakiya), care în 681 a. Chr. a pus capăt prin asasinat
uneia dintre cele mai sinistre domnii din istoria asiriană.
Assarhadon (681-669 a. Chr.) -o personalitate chinuită,
obsedată de magie şi de consultarea oracolelor- a reconstruit
Babilonul. A încheiat pace cu Elamul (675 a. Chr.) şi, după mai
multe campanii, cucereşte Egiptul în 671 a. Chr.
Suveran instruit şi plin de strălucire, Assurbanipal (669-
630 a. Chr.), celebrul Sardanapal al legendelor, a întemeiat la
Ninive o bibliotecă ce conţinea peste 5 000 de lucrări şi care a
45
fost în mare parte regăsită. Reliefurile din timpul domniei sale
sunt printre cele mai desăvârşite pe care ni le-a lăsat arta
asiriană. Ultimul dintre mari regi asirieni s-a făcut cunoscut şi
printr-o serie de oribile masacre, e.g. distrugerea Tebei în 663 şi
a Susei în 639 a. Chr.
Cucerirea Egiptului şi distrugerea Elamului –care
dispare pentru totdeauna de pe scena istoriei- păreau să pună
capat oricăror împotriviri. Flancul de sud al Imperiului asirian
era asigurat, iar rivalele din nord şi est, Urartu, Frigia şi Lydia
fuseseră anhilate de invaziile cimmerienilor, dislocaţi din
stepele eurasiatice de presiunea scyţilor.
În interior, pericolul pe care-l reprezentau arameenii
pentru coeziunea imperiului creştea continuu. Deportările
masive ale populaţiilor arameene s-au vădit dezastruoase
pentru însăşi fiinţa Imperiului asirian. Prezenţa unui mare
număr de deportaţi chiar în capitala imperiului avea să
impregneze civilizaţia asiriană cu adânci influenţe vest-
semitice. Încă din timpul lui Assurnasirpal II, la curte a început
să fie utilizată limba aramaică, care a înlocuit treptat akkadiana
ca limbă oficială. Sargon II a fost nevoit să recunoască
superioritatea comercială a oraşelor arameene adoptând un
sistem unic de măsuri şi greutăţi bazat pe etalonul din
Karkemiş. În ultimele secole ale istoriei asiriene, o clasă
cârmuitoare încerca să-şi menţină autoritatea precară asupra
unui imperiu dominat de elementul arameean.
Deşi sub domnia lui Assurbanipal se afla la apogeul
puterii sale, Imperiul asirian era de fapt profund minat din
interior şi începea să se descompună. A fost de ajuns ca, după
Assurbanipal să urmeze câţiva suverani mediocri, iar pe tronul
Mediei şi al Babilonului să se urce doi regi energici şi abili,
Cyaxare şi respectiv Nabopalassar, pentru ca soarta Imperiului
asirian să fie decisă în numai câţiva ani.
Atunci când Imperiul asirian era pe cale să se
prăbuşească, Psammetik I, fidel politicii de echilibru a
Egiptului, a încercat zadarnic să-i vină în ajutor. Nici egiptenii,
nici scyţii, veniţi şi ei în ajutorul asirienilor, n-au putut salva
46
Imperiul. Alianţa dintre mezi şi babilonieni, încheiată în 614 a.
Chr., a pecetluit soarta Imperiului asirian. În 614 a. Chr., mezii
cuceresc Assurul, iar doi ani mai târziu Ninive, capitala
Imperiului, cădea în mâinile mezilor şi ale babilonienilor
coalizaţi. Eşecul lui Assuruballit II (612-609 a. Chr.) în faţa
Harranului –cucerit de mezi- marchează sfârşitul rezistenţei
asiriene. Pentru o scurtă perioadă (609-605 a. Chr.), Palestina şi
Siria trec sub protectorat egiptean. După înfrângerea egiptenilor
la Karkemiş (605), aceste teritorii sunt incluse în Imperiul
neobabilonian.
Asiria şi provinciile anatoliene până la Halys, la
frontiera Lydiei, au fost incluse în Imperiul med creat de
Cyaxare, iar provinciile occidentale şi o parte din Susiana au
rvenit Babilonului. Termenul de Asiria a continuat să fie folosit
ca denumire a celei de a IX-a satrapii a Imperiului persan,
satrapie care cuprindea cea mai mare parte a Mesopotamiei.

II.8. Imperiul neobabilonian
A fost creat de regele caldeean Nabopalassar (626-605 a.
Chr.) care, în alianţă cu mezii, a distrus Imperiul asirian (614-
612 a. Chr.). Astfel, sub o dinastie caldeeană, Babilonul
redevenea, după un mileniu, prima putere a lumii orientale,
disputându-şi cu Egiptul sait hegemonia asupra Syriei şi
Palestinei.
Din perspectiva istoriei Orientului Apropiat, supremaţia
Imperiului neobabilonian ne apare mai curând ca interregnul
dintre asirieni şi perşi.
Opera lui Nabopalassar a fost continuată de fiul şi
succesorul său, Nebuchadrezzar/Nabucodonosor II (605-562
a. Chr.) a cărui domnie nu a fost tulburată decât de intrigile
faraonilor din dinastia saită în Palestina şi revoltele succesive
(598-587 a. Chr.) din Iudeea, care au luat sfârşit în cele din urmă
odată cu distrugerea Ierusalimului şi a Templului (587 a. Chr.)
şi cu deportarea evreilor în Babilon. Sub Nabucodonosor II
birocraţia a fost reorganizată şi repartizată în câteva mari
„ministere”. Nabucodonosor II a întreprins gigantice lucrări de
47
înfrumuseţare în cele mai multe oraşe mesopotamiene,
îndeosebi la Babilon, care devine astfel veritabila metropolă a
lumii orientale. Din vremea acestor suverani caldeeni datează
somptuosul Babilon descris de călătorii greci şi care a fost
descoperit de arheologii germani.
Supremaţia babiloniană a fost însă de scurtă durată,
căci, odată cu regele persan Cyrus, o nouă putere politică se
ivise la Răsărit.
În această alcătuire artificială care era Imperiul
neobabilonian, dincolo de faţada lui tradiţionalistă, de
consevatorismul atotputernicului cler al lui Marduk, apăruseră,
încă din sec. VII a. Chr., primele semne ale dezintegrării
vechilor structuri orientale, cel puţin pe plan economic. Dacă
până în epoca neobabiloniană palatul şi templul avuseseră un
rol preponderent în economie, de acum înainte aceasta capătă
treptat caracterul unui capitalism ante litteram în care marile
bănci jucau un rol financiar privilegiat. În epoca
neobabiloniană, în Babilon sunt atestate veritabile dinastii
bancare, precum cea a familiei Egebi, de origine evreiască, şi a
familiei Muraşu.
Prin urmare, viaţa economică a Babilonului,
impulsionată de remarcabila dezvoltare a comerţului, privea
spre viitor, în timp ce toate celelalte forme ale civilizaţiei
caldeene urmăreau perpetuarea trecutului.
În cele din urmă, prăbuşirea Imperiului neobabilonian a
fost precipitată de veleităţile politice ale atotputernicului cler al
lui Marduk. După moartea lui Nabucodonosor II, au izbucnit o
serie de conflicte între diferite tagme sacerdotale care tindeau să
exercite o influenţă dominantă în statul babilonian: preoţilor lui
Marduk li se opunea clerul zeului Sin şi cel al lui Shamash.
După asasinarea unui rege copil, clerul lui Sin l-a impus pe tron
pe Nabonide (556-539 a. Chr.), fiul unei preotese din Harran.
Ultimul rege al Babilonului a favorizat clerul lui Sin şi
cel al lui Shamash în detrimentul celui al lui Marduk. Nabonide
s-a retras timp de opt ani într-o oază în Hedjaz, în timp ce fiul
său, Baltazar, domnea în Babilon. Nabonide a revenit în
48
imperiul său doar pentru a-şi vedea armata zdrobită de Cyrus
II, regele perşilor, în 539 a. Chr., lângă Sippar.
Preoţii lui Marduk îşi cântă bucuria: „Pe zeii care îşi
părăsiseră templele, Cyrus i-a adus la locuinţele lor,/ Furia a
îmblânzit-o, sufletului i-a adus pacea,/ Pe aceia a căror putere
fusese răsturnată i-a readus la viaţă,/... Printre locuitorii din
Babilonia domneşte acum bucuria,/... Toţi privesc bucuroşi la
noul rege!”
Căderea Babilonului, favorizată de trădarea clerului lui
Marduk –care, ostil lui Nabonide, vedea în Cyrus salvatorul
care-i va îngădui recâştigarea privilegiilor- marchează
prăbuşirea Imperiului neobabilonian şi începutul unei epoci de
adevărată reînnoire. Cyrus II va întemeia un imperiu nou a
cărui organizare se baza, pentru întâia oară în lumea orientală,
pe o concepţie universalistă.
Capitolul III

EGIPTUL ANTIC

Cadrul geografic
Egiptul antic era un ansamblu unic de ţinuturi, net
delimitate –fie de deşerturi, fie de mări-, un ansamblu de
ţinuturi grupate în jurul unei axe vitale: valea Nilului. La
aproximativ 800 km în aval de prima cataractă şi la 150 km de
litoral, fluviul se desface şi, odinioară se vărsa în mare prin
şapte braţe (canopic, bolbitic, sebennytic, phtanic, mendesian,
tanitic şi pelusiac, după numele oraşelor mari aşezate pe fiecare
braţ), formând astfel imens triunghi, având ca latură de bază
însăşi coasta, lungă de cca. 240 km. Acest pământ a fost numit
de greci „Delta”, pentru că forma sa aduce cu această literă
grecească. I se mai spune şi Egiptul de Jos, în timp ce valea
îngustă care se întinde de la vârful triunghiului până la prima
cataractă se numeşte Egiptul de Sus.
Vechii egipteni îşi numeau ţara Kemet, „cel Negru”,
datorită culorii închise a solului; încă din vremea lui Homer,

49
grecii o cunoşteau deja sub numele de Aigyptos. Evreii îi
spuneau Misraim.
Suprafaţa pământului cultivabil în valea Nilului varia
între 25-50 km lăţime, în regiunea dinspre Mediterana, iar spre
sud-est era mult mai îngustă. Pământul din valea Nilului era
extrem de bogat, datorită aluviunilor aduse în timpul
revărsărilor periodice ale fluviului. În fiecare an, în iunie,
datorită ploilor care cad în Africa Centrală, Nilul porneşte să
crească; în august, fluviul începe să se reverse peste câmpii în
Egiptul de Sus. De pe la jumătatea lui octombrie, apele scad cu
repreziciune şi, spre sârşitul lui noiembrie, începe semănatul în
nămolul umed. În Deltă, inundaţia e numai parţială, deoarece
apa se scurge prin canale. În timp ce Egiptul de Sus beneficiază
de două recolte anuale, una în februarie, cealaltă la începutul
verii, o a treia are loc în Deltă, în perioada în care câmpiile
Egiptului de Sus se află încă sub ape. Aşa că Egiptul a fost, de
când lumea, un ţinut al abundenţei.
Geografia este cea care determină în mod firesc viaţa
economică şi socială a Egiptului antic. În acest sens Herodot
considera Egiptul „un dar al Nilului”. Cât priveşte alte resurse
naturale, este de remarcat că în munţii aflaţi la est şi la vest de
Nil existau cariere de piatră (calcar, granit, bazalt, diorit, porfir
etc.).
Înconjurat din toate părţile de frontiere naturale, Egiptul
părea destinat să fie izolat de restul lumii. Civilizaţia Egiptului
s-a putut forma şi dezvolta într-o stare de pace relativă pe care
restul lumii orientale nu a cunoscut-o niciodată. Resursele sale
naturale l-au încurajat să manifeste tendinţe autarhice. La
această izolare a contribuit şi psihologia egipteanului antic, aşa
cum aceasta poate fi dedusă din sursele documentare: foarte
ataşat tradiţiilor locale, orgolios de civilizaţia pe care a creat-o,
cultivând un sentiment de superioritate faţă de alte popoare,
rezistând la orice forme de asimilare şi dispreţuindu-i pe
străini.

50
Populaţia Egiptului antic
Ca rasă, tipul egiptean era un amestec de hamiţi şi
semiţi. Rasa egipteană (hamito-semită) era o rasă puternică ale
cărei caracteristici etnice au rezistat invaziilor succesive. În
Egipt au venit triburi din cele patru zări ademenite de bogăţia
văii Nilului: africani din Nubia, Sudan şi Libia, semiţi din Asia.
Aceste populaţii s-au amestecat între ele timp de milenii înainte
de istoria propriu-zisă a Egiptului. Atare „fuziune” etnică a dat
naştere tipului egiptean.
Cât priveşte limba vechilor egipteni, peste un substrat
egiptean s-a impus un vast aport semitic. Limba egipteană are o
sintaxă semitică, analoagă limbilor asiro-babiloniană,
cananeeană, aramaică, ebraică şi arabă. Vocabularul este, în
mare parte, de origine semită, dar el conţine şi cuvinte din
fondul african (rădăcini comune cu acelea ale limbilor din
grupul libiano-berber).

Evoluţia istorică
III.1. Egiptul preistoric şi epoca predinastică
O privire rapidă asupra Egiptului preistoric ne permite
să sesizăm mai bine eterogenitatea fundamentală a civilizaţiei
egiptene care, în unitatea sa, apare ca un arbore puternic cu
multiple rădăcini.
În Egipt cel mai vechi neolitic, datat cu C14, nu urcă
decât până la 4 440 a. Chr. Prin urmare s-a crezut că din Asia a
venit cultura neolitică a Egiptului. Neoliticul este reprezentat în
patru staţiuni din depresiunea Fayum, la Merimde, la El Omari
pentru nord şi la Der Tasa pentru sud. În general se admite că
Delta era în neolitic şi în predinastic, din punct de vedere
cultural, mai evoluată decât Egiptul de Sus. În comparaţie cu
strălucitele culturi mesopotamiene Halaf şi Ur, culturile
neolitice egiptene par sărace şi periferice. Agricultorii acestei
perioade cunoşteau curmalele, grâul (triticum monococum) –care
apare pentru prima oară în Egipt la Merimde-, orzul, inul,
smochina de sycomor.

51
Urmează apoi faza numită badarian (de la situl Badari,
din Egiptul de Mijloc), care marchează începutul chalcoliticului.
Anumiţi autori clasează pentru acest motiv badarianul în
predinastic (eneolitic), această lungă perioadă de gestaţie care va
da naştere Egiptului thinit. Nu cunoaştem originea acestei
civilizaţii, în parte rezultat al evoluţiei interne, dar care a suferit
şi influenţe asiatice: prelucrarea aramei vine din Asia şi minele
cele mai apropiate sunt cele din Sinai. Badarianul s-a dezvoltat
la finele mileniului V a. Chr. şi în primele secole ale mileniului
IV. Această civilizaţie a rămas mărginită la Egiptul Mijlociu şi
de Sus şi tot aşa se va întâmpla şi cu amratianul (de la staţiunea
eponimă el-Amrah), care urmează badarianului, manifestând
noi influenţe asiatice. Amratianul constituie nivelul inferior al
perioadei numite nagadian (după staţiunea eponimă de la
Nagada). Deşi practică agricultura şi creşterea vitelor,
amratienii rămân încă o populaţie de vânători.
În staţiunea nagadiană de la Hemamieh s-a putut
constata suprapunerea unor nivele badarian, amratian, gherzean,
demonstrând secvenţa acestor trei culturi găsite izolate sau
numai cuplate în alte staţiuni. Gherzeeanul apare către 3 700 a.
Chr. ca o cultură alogenă, care nu derivă din amratian;
gherzeeanul s-a dezvoltat în Deltă independent de merimdian,
fără îndoială sub influenţe asiatice. Având în vedere importanţa
aspectului semitic în limba egipteană, care se formează tocmai
în timpul acestor perioade obscure, se consideră că în cazul
culturii gherzeene avem de-a face cu un val de invadatori
protosemiţi veniţi din Arabia, ceea ce nu exclude un alt curent
de influenţe protosemitice sesizabil în cultura amratiană.
Prin urmare, gherzeeanul se va fi dezvoltat în Deltă cel
puţin un secol, perioadă în timpul căreia s-a suprapus
merimdianului, înainte de a se răspândi către sud şi de a se
substitui culturii amratiene, asimilând-o. Agricultura şi
creşterea vitelor capătă acum o importanţă capitală. Satele
Egiptului predinastic, care ilustrează sedentarizarea clanurilor
cu obiceiurile şi totemurile lor, constituiau comunităţi
independente, misoneiste, ca toate comunităţile primitive. În
52
domeniul metalurgiei, tehnica mulajului apare alături de cea a
ciocănitului. Mormintele sunt mai îngrijite decât cele din
perioada amratiană. Arheologii consideră că la această epocă
trebuie raportate faptele istorico-mitice după care oamenii din
Deltă sub conducerea lui Horus, fiu al lui Osiris, ar fi cucerit
sudul. Unificarea culturală din Deltă şi până în Nubia, pe care o
marchează gherzeeanul, sugerează şi o unificare politică.
Extinderea culturii Nagada II în întreaga vale a Nilului
constituie premisa socio-culturală a viitorului stat egiptean.
Influenţele reciproce, între gherzeean, chalcoloticul
palestinian şi civilizaţia Uruk din Mesopotamia de Jos sunt
considerabile dovedind legături între aceste trei arii de
civilizaţie ale Orientului Apropiat. Cercetările arheologice de la
Menshet Abu Omar, în Delta orientală, începute în 1977 au
relevat deopotrivă unitatea culturii materiale egiptene din
epoca predinastică şi legăturile cu lumea siro-palestiniană
(numeroase artefacte de import: palete votive, vase de
alabastru, ceramică etc.).
Gherzeenii sunt purtătorii aspectului semitic al
populaţiei egiptene, deşi fondul etnic din nagadeanul mijlociu
şi superior rămâne hamitic. În gherzeeanul superior, la finele
epocii predinastice, Egiptul de Sus este teatrul unei invazii din
nord, pe Nil. Mânerul de fildeş al cuţitului de la Jebel el-Arac,
expus la Luvru, ilustrează conflictul –o bătălie pe apă, în bărci-
dintre invadatorii veniţi din nord, înarmaţi cu măciuci, şi
nagadeenii cu păr lung.
Urmaşii acestor invadatori sunt aceia care, dacă vin din
Asia, au asimilat cultura egipteană, au adoptat obiceiurile şi
credinţele nagadeenilor şi au devenit strămoşii acelor dinaşti ai
Egiptului de Sus care, asemenea regelui Selk („Scorpionul”) se
vor înstăpâni asupra Nordului, realizând –sau realizând din
nou- unitatea politică a Egiptului, aşa cum se vede pe această
capodoperă a paletelor votive care este paleta lui Narmer. Pe o
faţă a acestui monument, îl vedem pe Narmer, purtând coroana
albă a Sudului, ameninţând cu măciuca sa un învins din Deltă,

53
în timp ce pe cealaltă faţă îşi celebrează victoria, încununat cu
coroana roşie a Sudului.
Rezumând, în a doua jumătate a mileniului IV a. Chr., la
finele epocii predinastice, apar centre de putere, care încep să
graviteze în jurul a două nuclee: Nagada, apoi Nekhen
(Hierankopolis), în sud, Bedhet, apoi Buto în Deltă.
Regalitatea apare deja la finele epocii predinastice
(prethinite) când iau fiinţă două regate corespunzând celor
două regiuni naturale ale ţării: regatul Egiptului de Sus în sud, de
la Assuan la Memfis; regatul Egiptului de Jos la nord, în Deltă. O
ţară dublă, un regat dublu. Această formulă politică exprimă
tendinţa spiritului egiptean de a înţelege lumea în termeni
dualişti ca o serie de contraste într-un echilibru stabil.
Către 3 200/ 3 100 a. Chr., regele Narmer – grecii îi vor
spune Menes – unifică cele două regate. Nu este limpede care
dintre regii arhaici atestaţi de monumente a fost modelul
legendarului Menes: poate să fi fost Horus Narmer, cel care şi-a
aşezat pe cap dubla coroană ori Horus Aha („Luptătorul”), al
cărui mormânt e cel mai vechi monument regal cunoscut, la
Saqqara, necropola Memfisului. Oricum, după Narmer se
deschide perioada istorică, odată cu dinastiile thinite.

III.2. Regatul Timpuriu (epoca thinită/dinastiile I-II,
cca. 3200/3100-2600)
Împărţirea istoriei Egiptului în 30 de dinastii (între
3200/3100 - 323 a. Chr.) a fost transmisă de preotul Manethon
care a trăit în perioada elenistică. Opera sa, Aegyptiaca, folosind
drept izvoare bibliotecile templelor şi arhivele regale, nu ne-a
parvenit; s-au păstrat din ea numai rezumate sau fragmente
transmise de istoriografii evrei şi creştini.
Istoriografia modernă a completat această schemă –de
origine egipteană- cu o repartizare pe epoci pentru a delimita
istoria colectivă a societăţii faraonice. Termenii de imperiu vechi,
mijlociu şi nou se aplică perioadelor de stabilitate ale civilizaţiei
egiptene (fără ca termenul de imperiu să aibă o semnificaţie
politică precisă), despărţite de perioade numite interimare,
54
traversate de tulburări şi de repunerea în discuţie a ordinii
faraonice.
Istoria Egiptului începe odată cu Narmer, iar
prosperitatea lui în acelaşi timp cu monarhia. Regaliatea era
considerată de vechii egipteni ca existând de la începutul
Lumii. Creatorul ar fi fost primul Rege; el a transmis această
funcţie fiului şi succesorului său, primul faraon (prin cuvântul
faraon, Biblia redă termenul egiptean per-aâ, „Marea Casă”, ce
semnifică un titlu dinastic). Acest transfer de putere a consacrat
regalitatea ca instituţie divină.
O putere centrală bine articulată va permite să se asigure
o adevărată politică economică. Geografia Egiptului reclama
existenţa unui anume sistem politic. Când faraonii sunt
puternici, Egiptul e prosper. În schimb, de îndată ce pe tron
urcă un suveran slab, se instalează declinul economic şi
foametea. Aşa a luat naştere Egiptul: Kemet, „cel Negru”
(culoarea mâlului rodnic) în egipteană, prin opoziţie cu Deşret,
„ţie cu Deşret, „tul arid.
Către 3 200/3 100 a. Chr., Narmer uneşte Egiptul de Sus
şi de Jos, creând un regat ce se întindea de la Assuan până la
Mediterana. El îşi aşează pe creştet aşa-numitul pşent (din eg. pa
sekhmeti, „cele două puternice”, „dubla coroană”) reunind
coroana albă a Egiptului de Sus cu cea roşie a Egiptului de Jos.
Narmer instaurează puterea faraonică.
Originar din sud, din Nekhen (denumit mai târziu
Hierankopolis –„oraşul şoimilor”), Narmer îşi instalează
capitala la Thinis –la 100 km sud de Teba-, care va rămâne
centrul puterii faraonice în timpul primelor două dinastii. Dând
dovadă de o inteligenţă politică remarcabilă, Narmer a fundat
un oraş nou, aşezat chiar la hotarul dintre Egiptul de Sus şi cel
de Jos, în vârful Deltei: Mennofer/Memfis, „balanţa Dublei
Ţări”.
Narmer şi succesorii săi pun bazele unei economii
înfloritoare. În această epocă formativă se conturează structurile
organizării politico-statale, administrative şi religioase. Zeul-
patron al capitalei de nomă capătă o importanţă deosebită, iar
55
panteonul foarte diversificat începe să se structureze. Dintre
primele incursiuni în afara frontierelor este cunoscută cea a
faraonului Djer în Nubia, până la a doua cataractă a Nilului.
Scrierea, care s-a născut la sfârşitul epocii prethinite,
apare în întregime formată în această perioadă. Egiptul faraonic
dispune de acum de un instrument atât de fundamental al
civilizaţiei cum este arta scrisului.
Studiul mormintelor de la Abydos şi de la Saqqarah
dezvăluie folosirea cărămizii şi apoi a pietrei, în timp ce
grămezile de pietriş egalizate, care sunt aşezate deasupra
mormintelor, sunt formele primitive ale mastabalelor.

Instituţiile administraţiei faraonice
Suveranul, identificat cu zeul Horus, posedă încă de pe
acum, caracterul său divin şi absolut şi, dacă a conservat
structurile administrative proprii celor două părţi constitutive
ale regatului, un corp de funcţionari dezvoltat realizează o
operă de unificare socială şi politică.
În epoca thinită apar primele instrumente de gestiune
politică şi ele vor constitui baza durabilă a administraţiei
faraonice timp de aproape trei milenii. Faraonul concentrează în
mâinile sale o guvernare atotputernică.
Egiptul este împărţit în nome (în eg. sepet),
circumscripţii teritoriale delimitate în funcţie de necesităţile
irigaţiilor şi randamentului agricol optim. Un număr de 38 de
asemenea „provincii” au fost puse sub autoritatea unui
funcţionar delegat de puterea centrală.
Administraţia centrală, orientată spre nevoile diverse ale
economiei agrare, grupa mai multe case regale: casa ogoarelor,
care se ocupa de recolte şi de depozitarea grânelor provenite de
pe domeniile regale; casa apelor, care coordona diferitele
observaţii nilometrice şi planifica irigaţiile; casa albă, administra
averile faraonului; casa roşie, se ocupa de cultul funerar regal.
Serviciul de intendenţă al armatei şi cel al arhivelor completau
gama acestor organe centrale.

56
Administraţia provincială îi cuprindea pe nomarhi, care
aveau în primul rând îndatorirea de a veghea la întreţinerea
canalelor şi la amenajarea lor. Titlul egiptean al acestor înalţi
funcţionari este relevant în ceea ce priveşte îndatoririle lor: adj-
mer, „cel care sapă canalul”. Normarhul răspundea şi de
efectuarea recensămintelor privitoare la bunurile mobile şi
imobile.

III.3. Imperiul Vechi (dinastiile III-VI, cca. 2 600 – 2 200
a. Chr.)
Vârsta de aur a Egiptului faraonic începe odată cu
dinastia a III-a şi cu domnia lui Djoser şi va continua până prin
a. 2 200 a.Chr. Aceasta a fost perioada în care au domnit
faraonii-zei de la Memphis.
Cu timpul a fost elaborată o ideologie a monarhiei ca
instituţie divină –concepţia teocratică a puterii regale. Titulatura
regală este relevantă pentru caracterul universal al monarhului
divin; ea conţine cinci titluri, însoţită de cinci nume, dintre care
unele sunt acordate în momentul încoronării: 1) numele Horus
îl plasează pe suveran sub protecţia Şoimului sacru, patron al
oraşului Hierankopolis –de unde era originar Narmer- şi al
monarhiei; 2) numele nebty, „cele două stăpâne”, îl plasează pe
monarh sub tutela celor două zeiţe care patronează regatele de
la început: Nekhbet, vulturul alb al Egiptului de Sus şi Uadjit
cobra Egiptului de Jos; 3) numele Horus de Aur –care apare sub
Keops- leagă persoana suveranului de cea a lui Horus solar şi
ceresc; 4) numele nesut-bit, „cel care aparţine trestiei şi albinei”,
adică „Regele Egiptului de Sus şi de Jos”, îl asimilează pe
faraon cu flora şi fauna simbolică a fiecăreia din cele două părţi
constitutive ale regatului; 5) numele de Fiu a lui Ra (Rê), îl
leagă direct pe faraon –începând cu Kefren- de marea forţă
cosmică a Universului.
Faraonul constituie modelul exemplar pentru toţi
supuşii săi. Opera sa asigură stabilitatea Cosmosului şi a
statului şi, prin urmare, continuitatea vieţii. Osiris, Regele
asasinat (=faraonul decedat), asigură prosperitatea regatului
57
condus de către fiul său Horus (=faraonul nou instalat). Soarele
şi mormintele regilor constituiau cele două izvoare principale
de sacralitate. Potrivit teologiei solare, faraonul era fiul lui Ra
(Rê), dar, deoarece succeda suveranului decedat (=Osiris),
faraonul era de asemenea identificat cu Horus.
Monarhia şi religia se vor afla mereu într-o indisolubilă
legătură în sistemul faraonic. Aproape de Memfis, capitala
politică, pe malul răsăritean al Nilului se afla un centru
ceremonial, adevărata capitală religioasă: On sau Heliopolis,
unde în faţa pietrei sacre benben (o mică piramidă aflată în
curtea interioară a templului) era venerat Soarele. Iniţial,
întrega putere sacerdotală se afla în mâna faraonului, care îşi
delega de obicei autoritatea marilor preoţi. Începând din timpul
celei de a II-a dinistii thinite, marii preoţi de la Heliopolis par să
fi fost deosebit de activi. E posibil ca dinastia a V-a, ai cărei
suverani poartă aproape întotdeauna un nume teofor, compus
cu numele lui Ra (Rê), să fi provenit din vreun mare preot
uzurpator din Heliopolis. Oricum, atât sistemul faraonic cât şi
elementele artei şi arhitecturii egiptene se vor impregna rapid
de această religiozitate solară dominantă.
Aparatul administrativ creat de regii din Thinis nu mai
corespundea stadiului de dezvoltare al „Dublei Ţări”. Începând
cu domnia lui Snefru, faraonul îşi va delega o parte din
prerogative unui tjati („vizir”) care era şeful justiţiei şi conducea
cele mai importante oficii ale administraţiei centrale –grânarul
şi visteria, deţinea comanda asupra armatei, supraveghea
lucrările publice şi transporturile fluviale.
Fiecare „casă” se împarte în două –referirea la
dualitatea naturală a Egiptului e constantă-, fireşte cu excepţia
„casei apelor”. „Consiliul celor zece” reprezintă organismul
superior care reuneşte conducătorii acestor departamente
centrale. Clasa scribilor cunoaşte şi ea o prodigioasă dezvoltare.
Ideologia teocratică a puterii regale se extinde până la
angrenajele administraţiei. Faraonul aşează fiecare manifestare
a puterii sale sub autoritatea unui anumit zeu, al cărui mare
preot devine şeful administraţiei respective. De pildă, cultul
58
zeiţei Ma’at –simbolul ordinii şi armoniei Universului, care
reprezenta justiţia- va fi prezidat de către tjati („vizi”), iar
practicarea cultul încredinţată judecătorilor. Zeul-ibis, Thot,
patronul oraşului Hermopolis, zeul scrierii, ştiinţei, măsurii şi
legii, îl avea ca mare preot pe unul din înalţii funcţionari ai
statului.
Faraonii au subordonat caracterului religios al
absolutismului lor legătura care îi unea cu proprii lor
funcţionari. Atare întrepătrundere a religiei cu politica va crea,
nu de puţine ori, dificultăţi puterii seculare.
Autoritarul sistem faraonic a evoluat însă în aşa fel încât
funcţionarea lui a devenit tot mai dificilă. Suveranii şi-au avut
fiecare favoriţii lor care, cu timpul, vor constitui o clasă de
privilegiaţi, cu atât mai puternică cu cât unii faraoni slabi au
permis să se instaureze, încă de la sfârşitul dinastiei a V-a,
sistemul ereditar al funcţiilor. Nomarhii din Sud au început să-şi
exercite autoritatea într-o manieră tot mai independentă de
puterea centrală; ca remediu, sub dinastia a V-a, a fost creat un
post de „guvernator al Sudului”, însărcinat cu supravegherea
nomarhilor din Egiptul de Sus. Pe de altă parte, casta
sacerdotală ameninţă şi ea puterea faraonului care acordase
preoţilor privilegii de imunitate, ce permit templelor să-şi
sporească domeniile. Fiecare nomă tinde să devină un mic stat,
desprins tot mai mult de autoritatea regală. Procesul lent de
degradare a celei dintâi instituţii faraonice va dura până către
sfârşitul dinastiei a VI-a.
Cu privire la evoluţia structurilor de civilizaţie este de
remarcat că cele mai importante creaţii socio-politice şi
culturale au avut loc în timpul primelor dinastii. Aceste creaţii
au fixat modele. După dinastia a V-a (cca. 2400 – 2200 a. Chr.),
aproape nimic important nu s-a adăugat la patrimoniul
cultural. Atare „imobilism” care caracterizează civilizaţia
egipteană este de sorginte religioasă, fiind consecinţa firească a
unei teologii care considera ordinea cosmică drept operă divină
prin excelenţă şi vedea în orice schimbare riscul unei regresiuni
în haos.
59
Cum s-a arătat, mormintele regale constituiau unul din
principalele izvoare de sacralitate. Suveranii Imperiului memfit
pun să li se construiască mormintele în necropolele de la
Saqqarah, Gizeh, Abusir, Meidum şi Dahshur.
Pentru faraonul Djoser, Imhotep, arhitectul şi ministrul
său, a construit somptuoasa piramidă în trepte de la Saqqarah,
cu încăperile ei subterane cu ziduri smălţuite în albastru, cu
templul său. Datorită cercetărilor mai noi ştim astăzi cum, prin
refaceri succesive, Imhotep a făcut din mastabaua originară
această piramidă, care prezintă analogii cu zigguratele
mesopotamiene, dar care în realitate nu are nici o legătură cu
ele.
Piramidele pe care Snefru, întemeietorul dinastiei IV, a
pus să-i fie ridicate la Meidum şi la Dahshur, constituie fazele
evolutive de unde s-a născut forma perfectă a acestor
monumente, întruchipată în piramida lui Keops la Gizeh, în
apropierea pădurii de palmieri de la Saqqarah. Cele trei mari
piramide de la Gizeh – ale faraonilor Keops/Hufu,
Khefren/Khafre şi Mykerinos/Menkaure – sunt amplasate în
funcţie de poziţia a trei stele din Duat (constelaţia Orion); ele
sunt o interfaţă între Pământ şi Cer, reprezentând calea
faraonului spre nemurire. Monument regal, piramida
simbolizează scara spre cer pe care regele divin urcă până la
tatăl său Ra, Soarele care străbate cerul în barca sa.
În apartamentele funerare ale suveranilor din dinastia
VI sunt reprezentate ritualurile care trebuiau să prezideze
urcarea lor la cer. Ansamblul funerar regal nu se limita la
piramidă. Pe malul Nilului, un „templu de jos” primea trupul
neînsufleţit al faraonului adus cu o corabie de la Memphis; aici
odihnea timp de 70 de zile, cât durau riturile mumificării. Apoi
cortegiul funerar urca până la „templul de sus” (sau templu
funerar), construit pe faţada estică a piramidei. În jurul
piramidei erau grupate aşa-numitele mastabale ale înalţilor
funcţionari. Astfel, necropola constituia reflectarea curţii regale
din Memphis încremenită pentru vecie.

60
Cât priveşte relaţiile externe ale Egiptului (expediţii
militare şi comerţ) este de remarcat că faraonii din primele
dinastii au dus o politică de explorare a lumii din jur şi a
resurselor sale –Nubia şi Sudan în sud, Canaan şi Fenicia în
nord-est, Lybia în vest- nu în vederea cuceririi, ci din raţiuni
economice. Pe de altă parte, Egiptul intervine în Canaan unde,
un „cancelar al asiaticilor” asigură ridicarea tributului cuvenit
pentru protecţia asigurată rutelor de caravane. Este posibil ca
hegemonia faraonilor asupra porturilor Gaza, Askalon şi Jaffa
să dateze încă din această epocă.

III.4. Prima perioadă interimară (dinastiile VII-X, cca.
2200 – 2080 a. Chr.)
La sfârşitul dinastiei aVI-a, slăbiciunea şi vârsta
înaintată a lui Pepi II – care a avut cea mai lungă domnie
cunoscută în istorie: 94 de ani – au facilitat izbucnirea unei
revolte populare care, coroborată cu tulburările provocate de
invadatorii asiatici, a pus capăt Imperiului Vechi.
După moartea lui Pepi II, statul egiptean este zguduit de
un grav război civil care a dus la prăbuşirea instituţiei
faraonice. Anarhia se instalează în ţară. Egiptul se scindează în
două regate, cel din nord, cu capitala la Henen-nesut
(Herakleopolis) şi cel din sud, a cărui capitală era la Teba.
Forţele care ameninţau puterea regală –ambiţiile
nomarhilor, veleităţile politice ale marii preoţimi şi o anumită
ostilitate a claselor de jos- provoacă o răsturnare socială al cărei
ecou se regăseşte în Mustrările lui Ipu-wer, text ce evocă
proporţiile dezastrului: ”Iată ţara este despuiată de regalitate de
câţiva indivizi iresponsabili! Iată, oamenii se răzvrătesc
împotriva Uraeusului regal care a pacificat cele Două Ţări...
Reşedinţa regală poate fi rasă într-o oră!”. În acestă perioadă de
confuzie, de tulburări interne şi de criză a autorităţii regale au
fost redactate Textele Sarcofagelor şi prima formă a Cărţii
Morţilor.
Această situaţie tulbure a durat mai bine de un secol –
timp în care dinastiile de la Herakleopolis, Coptos şi Teba şi-au
61
disputat întâietatea-, până când principii Antef de la Teba au
reconstituit unitatea regatului şi au restabilit ordinea faraonică.
Mentuhotep II din dinastia XI tebană îl înfrânge pe ultimul
reprezentant al dinastiei X Merykare Kheti din Herakleopolis,
punând astfel bazele Imperiului de Mijloc.

III.5. Imperiul de Mijloc (dinastiile XI – XIV, cca. 2080 –
1730 a. Chr.)
Restaurarea puterii centrale a marcat începutul unei
adevărate renaşteri, Imperiul de Mijloc fiind considerat de către
egiptologi drept epoca clasică a civilizaţiei egiptene.
O nouă regalitate a luat fiinţă. În timpul dinastiei XII,
Amon, unul dintre cei opt zei adoraţi la Hermopolis, a ajuns la
rangul suprem în ipostaza sincretistă de Amon-Ra. De acum
înainte Amon-Ra va domina panteonul egiptean, devenind
marele zeu al Imperiului. Tot în această perioadă cunoaşte o
largă răspândire şi cultul lui Osiris, zeul reînvierii; Abydos va
deveni principalul său loc de cult. Este începutul unui proces
care a fost descris drept „democratizarea lui Osiris”, zeul
devenind modelul exemplar nu numai al faraonilor, ci şi al
fiecărui egiptean.
Vizir al lui Mentuhotep IV, ultimul faraon din dinastia
XI, Amenemhat („Amon este cel dintâi”) a uzurpat puterea
către a. 2 000 a. Chr. şi a întemeiat dinastia XII. Amenemhat I
(Amenemmes) delimitează din nou nomele, iar ereditatea
funcţiilor este sistematic evitată. Curtea regală redevine unicul
centru al puterii, vizirul fiind secondat de „cele treizeci de
căpetenii de la miazăzi”. Tebei, capitală sub dinastia XI, îi
urmează Itj-towy (El-Lisht), situată la intrarea în oaza Fayum.
Preocupaţi de prosperitatea economică, faraonii
dinastiei XII valorifică oaza Fayum unde, organizând un sistem
de canale, au creat o vastă câmpie fertilă. Numeroase expediţii
trimise în Sinai aduc în Egipt bogăţiile peninsulei. Comerţul cu
Creta înfloreşte din nou. Se ameliorează ruta de caravane din
Wadi Hammamat, drum spre cariere şi cale spre Marea Roşie.

62
Lângă portul Koseir se construieşte portul Wadi Gasus, unde
vor fi construite navele care vor porni spre Punt.
Tot acum la hotarele nord-estice ale Deltei, Amenemhat
I a ridicat aşa-numitele „Ziduri ale Suveranului”, un şir de
fortificaţii dispuse de la Pelusion la Heliopolis, pentru a
împiedica infiltrarea nomazilor asiatici.
Senusret/Sesostris I (cca. 1962-1928 a. Chr.) inaugurează
o politică expansionistă de amploare, fără precedent în istoria
egipteană. Unul dintre succesorii săi, Senusret/Sesostris III (cca.
1878-1842 a. Chr.) se va impune prin talentul său militar drept
cel mai strălucit suveran al Imperiului de Mijloc.
În Asia sunt reluate relaţiile cu oraşul-stat Byblos de pe
coasta levantină, de unde faraonii importau lemn de cedru.
Penetraţia economică a Egiptul în spaţiul siro-palestinian este
considerabilă, Byblosul având rol de avanpost egiptean. Egiptul
îşi impune hegemonia în Retenu (provincie feniciană);
stăpânirea acestei zone a adus Egiptului controlul asupra
rutelor comerciale spre Mediterana Orientală, în momentul în
care în Mesopotamia, Babilonul cunoştea o remarcabilă
inflorire.
Situaţia era cu totul diferită în Africa unde, prin trei
campanii victorioase, Sesostris I a asigurat dominaţia egipteană
până la a 3-a cataractă a Nilului. Pacificarea teritoriilor cucerite
a fost încheiată sub Sesostris III. Pentru a realiza egiptenizarea
teritoriilor nubiene şi sudaneze, Sesostris I şi succesorii săi au
construit oraşe, temple şi fortăreţe menite să implanteze solid
ordinea faraonică în ţara Wawat (între prima şi a 2-a cataractă)
şi în ţara Kuş (între a 2-a şi a 4-a cataractă). Pentru vechii
egipteni, Nubia şi Sudanul constituiau o prelungire firească a
Egiptului.
Arhitectura Imperiul de Mijloc, a suferit în special de
urma dezvoltării arhitecturii din Imperiul Nou, în care
monumentele epocii precedente au fost distruse, pentru a
refolosi materialele şi pentru a construi monumente noi. În
schimb, s-a dezvoltat o statuarie proprie, ilustrată de şcoala din
nord şi de cea tebană. Pictura reia tehnica folosită în Imperiul
63
Vechi, dar natura ocupă din ce în ce mai mult loc, prefigurând
arta naturalistă din Impeiul Nou. În orfevrărie, meşterii
egipteni ajung la cea mai desăvârşită stăpânire artei lor şi
modelează o întreagă lume de statuete care continuă să trăiască
în morminte după 4000 de ani. Imperiul de Mijloc marchează şi
epoca de aur a literaturii egiptene ilustrată de Aventurile lui
Sinuhet, Povestea naufragiatului etc.
Moartea lui Amenemhat IV (cca. 1798-1789 a. Chr.) –a
cărui succesiune ridică o problemă dinastică- marchează
începutul unei noi crize a instituţiei faraonice, declanşată după
stingerea dinastiei XII. Această primă perioadă a Imperiului
teban se încheie în dezordine şi decadenţă, începând cu dinastia
XIII.
Nu cunoaştem cauzele dezintegrării Statului, cu două
generaţii încă înaintea atacului hyksoşilor. Oricum, Egiptul n-ar
fi putut rezista mult timp în faţa asaltului acestor războinici
redutabili, care foloseau calul, carul de luptă şi arcul compus.
Încă două dinastii egiptene, a XIII-a şi a XIV-a, domnesc, lipsite
de glorie încercând să stăvilească invazia hyksoşilor.

III.6. A doua perioadă interimară (dinastiile XV – XVII;
cca. 1730 – 1580)
Pătrunderea hyksoşilor în Egipt era consecinţa invaziilor
populaţiilor ariene care răvăşiseră Orientul Apropiat în secolele
XVIII-XVII a. Chr. Aceşti invadatori semiţi din Asia sunt
desemnaţi în textele egiptene prin termenul heqau khasut
(„prinţii ţărilor străine”), devenit Hyksos la greci. Nu este
limpede dacă dominaţia hyksoşilor este rezultatul unei invazii
de mari proporţii sau, mai probabil, aceşti asiatici veniţi din
Palestina s-au infiltrat treptat în partea orientală a Deltei şi,
pentru a pune mâna pe putere, au ştiut să profite de declinul
puterii faraonilor.
Oricum, sub Dudumes II, penultimul faraon din dinastia
XIV, către a. 1690 a. Chr., hyksoşii cuceresc întregul Egipt, dar
acceptă în schimbul unui tribut succesiunea faraonilor în
Egiptul de Sus.
64
Unul dintre şefii asiaticilor, Salitis, devine rege şi
întemeiază dinastia a XV-a. Hyksoşii şi-au stabilit capitala în
Deltă, la Avaris –pe braţul pelusiac al Nilului- şi l-au adoptat
pe Seth, asimilat lui Baal şi Teşub, drept zeitate supremă. Până
către 1580 a. Chr., se vor succeda două dinastii amorite (a XV-a
şi a XVI-a). Izvoarele menţionează numele câtorva dintre regii
hyksoşi: Aauserre Apopi/Apofis, Seuserenre Khian şi Maaibre.
În realitate, hyksoşii n-au reuşit să stăpânească efectiv
decât Egiptul de Jos şi de Mijloc. În Egiptul de Sus principii
tebani au creat un mic regat după modelul faraonic, cu două
diviziuni teritoriale şi administrat de un vizir. Dinastia a XVII-a
tebană –contemporană cu cele două dinastii amorite de la
Avaris- a organizat reconquista care va duce la alungarea
hyksoşilor. Sekenenrê-Taâ – a cărui mumie ne oferă azi un
spectacol oribil, datorită rănilor pe care le are la cap (faraonul a
fost ucis de regele hyksos Aakenenre Apofis)-, urmat de fratele
său, Kames/Kamosis şi de fiul său Ahmes/Ahmosis i-au
izgonit în cele din urmă pe hyksoşi, distrugând coaliţia formată
de aceştia împreună cu monarhul ţării Kuş.
Tânărul faraon teban Nebpethyre Ahmes („cel născut
din Lună”) continuă războiul cu regele Apofis, cucereşte Avaris
şi îi urmăreşte pe hyksoşi până în Canaan unde, la Şaruhen,
repurtează o nouă victorie. Alungarea hyksoşilor coincide
aşadar cu venirea la putere a lui Ahmes/Ahmosis I (cca. 1580-
1558 a. Chr.) –fondatorul dinastiei XVIII- şi întemeierea
Imperiului Nou.

III.7. Imperiul Nou (dinastiile XVIII – XX; cca. 1580 –
1085 a. Chr.)
Noul Imperiu a fost consecinţa crizei provocată de
invazia hyksoşilor. Pentru a face Egiptul invulnerabil la
agresiunile externe, faraonii acestei epoci au procedat la o serie
de cuceriri care au dus la crearea unui veritabil imperiu.
La mijlocul mileniului II a. Chr., trei mari puteri erau
angajate în disputa pentru hegemonie în Orientul Apropiat:
Noul Imperiu egiptean, Imperiul mitannian şi Imperiul hittit.
65
Syria de Nord, placa turnantă a întregului comerţ oriental –
între Anatolia, Mesopotamia şi Egipt- avea să contituie miza
îndelungatului conflict. Preocuparea majoră a statelor noi –
Mitanni şi Imperiul hittit- a fost extinderea influenţei asupra
unor zone de interes economic şi strategic, care le deschideau
accesul la Mediterana. Imperiul hurrit Mitanni va închega o
vastă coaliţie împotriva Egiptului, încercând să pună mâna pe
porturile din Levant şi să-şi substituie influenţa proprie
tradiţionalei hegemonii egiptene în zonă.
În aceste circumstanţe faraonii dinastiei XVIII se vor
lansa într-o politică de cuceriri menită să asigure interesele
economice şi politice ale Egiptului. Imperiul, atât african, cât şi
asiatic, va constitui de acum înainte o necesitate vitală pentru
Egipt. Faraonii vor crea o zonă-tampon între Egipt pe de o parte
şi turbulentele populaţii stabilite între Oronte şi Eufrat, între
Tigru şi Mediterana pe de altă parte: hurriţii, hittiţii, asirienii şi
kassiţii. Astfel se conturează în timpul primilor faraoni ai
dinastiei XVIII liniile generale ale unei politici externe care la
început constă în organizarea unui „spaţiu de siguranţă” ce se
întindea asupra Palestinei şi Syriei, preludiul viitoarei politici
imperialiste. Pentru Egipt perioada de izolare se încheiase,
începea epoca cuceririlor.
*
Sfârşitul izolaţionismului coincide cu declinul culturii
egiptene clasice. Urmările imperiului au fost ireversibile.
Datorită noii orientări a politicii faraonilor, Egiptul s-a deschis
treptat spre o civilizaţie cosmopolită.
Timp de două secole faraonii dinastiei XVIII vor asigura
Egiptului supremaţia asupra Orientului Apropiat, împingând
frontierele Imperiului până la Eufrat şi până în Nubia.
Acestei supremaţii politice îi corespunde o perioadă de
construcţii febrile, care s-a continuat sub Ramesizi, întemeietori
ai dinastiilor XIX şi XX. Suveranilor din Imperiul Nou le
datorăm majoritatea acestor temple care rămân până astăzi
podoaba Egiptului. Cu mai puţină sobrietate clasică decât sub
dinastia XII, arta, în toate domeniile, a ajuns la o desăvârşire
66
luxuriantă, în care opulenţa se uneşte cu simţul vieţii şi cu
gustul pentru măsură, care se va corupe şi se va îndrepta spre
colosal sub Ramesizi.
Cu toate că, sub unele aspecte, literatura din Imperiul de
Mijloc reprezintă perioada clasică a literaturii egiptene,
Imperiul Nou este acela care ne-a lăsat textele cele mai
încântătoare, cu o poezie de dragoste care nu are egal, în afară
de Cântarea cântărilor care s-a inspirat, vădit, din ea.
Sfârşitul dinastiei XVIII rămâne marcat de domnia
ultimului Amenhotep, care rupe legăturile cu un anumit trecut
şi instaurează un cult solar monoteist; acest episod a lui
Akhenaton precipită primul declin al Egiptului Imperiului Nou.
Această efemeră reformă dă naştere unei arte, tot atât de
efemeră, de un naturalism bizar, în care se poate vedea
influenţa formelor de artă minoică şi miceniană asupra
Egiptului lui Akhenaton şi al succesorilor săi –perioada de la
Amarna.
Ramesizii au redat Egiptului imperiul şi o parte din
prestigiul său, dar incomparabila civilizaţie a dinastiei XVIII,
unde domnea o armonie pe care doar Grecia o va regăsi, moare
în excesele pacifismului atonian.
*
Amenhotep/Amenofis I (cca. 15246-1526 a. Chr.) şi
Tuthmosis I (cca. 1526-1512 a. Chr.) sunt cei dintâi faraoni ai
Noului imperiu care, purtându-şi trupele victorioase în Nubia
şi în Asia, vădesc gustul cuceririi militare. Astfel, între a 3-a
cataractă a Nilului şi Eufrat, între oazele libiene şi deşertul
sirian, a luat naştere imperiul egiptean. Pe malul Eufratului,
Tuthmosis I ridică o stelă altar, marcând astfel limita
septentrională a cuceririlor sale.
Cel dintâi faraon care a avut conştiinţa imperiului a fost
Tuthmosis III (cca. 1504-1450 a.Chr.). După moartea lui
Tuthmosis II, soţia sa, regina Maatkare Hatchepsut, va uzurpa
puterea timp de 23 de ani, mai întâi sub pretextul regenţei în
numele soţului ei minor, Tuthmosis III; probabil că frustrările
tâă frustrările tân primele două decenii de domnie au exacerbat
67
ambiţiile sale militare. Tuthmosis III care vegetase până la 37 de
ani în umbra femeii-faraon ce izbutise să-i fie mătuşă, soţie şi
soacră la un loc, se va dezvălui drept cel mai energic faraon din
întreaga istorie a Egiptului antic.
Când Tuthmosis III accede, în sfârşit la tron, hegemonia
Egiptului în Orientul Apropiat era serios ameninţată. Principele
Qadeşului se plasase în fruntea unei coaliţii siro-palestiniene,
coaliţie iniţiată şi sprijinită de Imperiul hurrit Mitanni.
Episoadele îndelungatului conflict, de aproape 20 de ani, dintre
Egipt şi Mitanni, sunt relatate de cea mai lungă inscripţie din
câte cunoaştem până astăzi, denumită Analele lui Tuthmosis III
(în templul lui Amon-Ra de la Karnak).
În decursul celor 17 campanii asiatice, Tuthmosis III
distruge coaliţia iniţiată de Imperiul mitannian şi implantează
dominaţia egipteană până la Eufrat, frontiera septentrională
ideală pentru Egipt. În primele campanii Tuthmosis III
restaurează supremaţia egipteană asupra ţărilor Canaan şi
Retenu. În următoarele campanii, învingătorul de la Megiddo
îşi asigură baze maritime de-a lungul coastelor levantine,
înainte de a cuceri „perfidul Qadeş” şi de a înainta apoi spre
nord, unde se va înstăpâni asupra Naharinei.
Posesiunile Egiptului cuprind două grupe de teritorii
distincte: Nubia şi Sudanul, până la a 4-a cataractă a Nilului, pe
de o parte, şi Asia, până la Eufrat, pe de altă parte.
În Africa, Tuthmosis III menţine administraţia
„colonială” instaurată de faraonii Sesostris. Un înalt funcţionar
–„căpetenia ţărilor de la miazăzi”, „fiul regal al Kuşulu”- cu
reşedinţa la Buhen e delegat să administreze în numele
faraonului teritoriile africane; acest „vicerege” deţine o
autoritate asemănătoare cu cea a „vizirului” din metropolă.
Mult diferite au fost principiile de guvernare a
provinciilor asiatice, cuprinzând state siro-palestiniene ce
serveau drept zonă-tampon între marile puteri. Nedorind să
compromită un echilibru fragil, Tuthmosis III nu a modificat
structurile politice ale acestor mici state. Lăsându-i fiecărui stat
autonomia, faraonul a stabilit un cadru administrativ general,
68
delimitând astfel „provincii” în care erau numiţi „guvernatori”
(perceptori) a căror unică îndatorire era de a percepe impozitele
în natură. Astfel, felurite uzanţe se instituie cu timpul ître Egipt
şi vasalii săi asiatici, comportând obligaţii reciproce în
domeniul politic, economic şi militar.
Imperiul tutmosizilor nu alcătuieşte numai un ansamblu
politic, dar şi o vastă unitate culturală structurată în jurul fiinţei
divine a faraonului care se identifică cu toţi zeii importanţi ai
Orientului. De-acum înainte, în Imperiul egiptean, a cărui
supremaţie era necontestată în Orientul Apropiat, va domni
pacea timp de aproape un secol, până prin 1380 a. Chr.
Amenhotep/Amenofis II (cca. 1450-1425) încheie un
tratat de pace cu regele mitannian Şauşatar, confruntat cu
presiunea crescândă a Imperiului hittit. Această alianţă a fost
consolidată de o „căsătorie diplomatică” între Tuthmosis IV
(cca. 1425-1417) şi una din fiicele regelui Artatama din Mitanni;
prinţesa mitanniană Mutemuia a devenit „mare soţie regală” şi
i-a dat naştere lui Amenhotep/Amenofis III.
Imperativele politice au prevalat asupra tradiţiei:
potrivit uzanţei, faraonul trebuia să o ia de soţie pe propria lui
soră, pentru a păstra puritatea sângelui. Amenofis III (1417-
1379), dorind să consolideze relaţiile cu Babilonul, ia în
căsătorie succesiv, fiica, apoi sora regelui kassit Kadaşman-harb
I. După urcarea pe tron a lui Tuşratta, Amenofis III reînnoieşte
alianţa egipteano-mitanniană cerându-i în căsătorie suveranului
de la Waşukanni mai întâi sora, apoi fiica. „Marea soţie regală”
a lui Amenofis III, regina Tiy era de origine feniciană.
Această subtilă diplomaţie viza menţinerea hegemoniei
egiptene în Orientul Apropiat. Egiptul, opulent şi prosper,
îmbogăţit de pe urma cuceririlor, devine sub dinastia XVIII
prima putere economică a Vechiului Orient.
Prosperitatea Egiptului duce şi la îmbogăţirea clerului
lui Amon-Ra care a încercat să joace un rol în succesiunile
regale din vremea dinastiei XVIII. Marii preoţi ai lui Amon-Ra
au obţinut funcţii civile, devenind înalţi demnitari ai statului.
Puterea temporală a clerului ameninţa autoritatea faraonică.
69
Aşa s-a ajuns la violenta reacţie de la începutul domniei
lui Amenhotep/Amenofis IV (cca. 1379-1362) care, revenind la
vechile tradiţii heliopolitane, i-a persecutat pe preoţii lui Amon-
Ra. Conflictul intern a durat mai mult de un deceniu, în timp ce
situaţia externă se agrava: în Asia se produsese o ruptură a
echilibrului politic în favoarea Imperiului hittit condus de
Suppiluliuma I care a distrus Imperiul Mitanni. Încă din ultimii
ani ai domniei lui Amenofis III, frontiera septentrională a
Imperiului egiptean fusese retrasă pe Oronte.
Ceea ce s-a numit „Revoluţia de la Amarna”, adică
promovarea lui Aton, discul solar, ca unic zeu suprem, se
explică prin voinţa faraonului „eretic” Amenhotep/Amenofis
IV de a elimina influenţa dominantă a marelui preot al lui
Amon-Ra în viaţa statului. Amenhotep IV („Amon este
mulţumit”) şi-a schimbat numele în Akh-en-Aton („Cel care îl
slujeşte pe Aton”), a abandonat vechea capitală, Teba, şi a
ridicat o alta pe care a numit-o Akhetaton („Orizontul lui
Aton”/Tell-el-Amarna). Opera reformatoare a tânărului faraon
mistic a fost efemeră, de unde şi epitetul „învinsul de la el-
Amarna”, dat de posteritate. Sub Akhenaton, datorită exceselor
pacifismului atonian, Egiptul a pierdut imperiul asiatic.
Succesorul său, Tutankhamon (cca. 1361-1352) –soţul
frumoasei Nefertiti- i-a redat lui Amon-Ra supremaţia şi a
revenit la Teba. În timpul domniei lui Tutankhamon statul se
află sub autoritatea generalilor Ay şi Horemheb; acesta din
urmă reuşeşte să stăvilească ofensiva hittită pe Oronte şi
reprimă revoltele din Canaan. În cele din urmă Horemheb
uzurpă puterea, devenind ultimul faraon (cca. 1348-1320) al
dinastiei tutmosizilor. Stingerea dinastiei a XVIII-a marchează,
practic, sfârşitul creativităţii geniului egiptean.
Neavând moştenitori, Horemheb îl alege pentru a-i
urma la domnie pe generalul şi vizirul Paramses care va lua
numele de Ramses I (cca. 1320-1318) şi va întemeia dinastia a
XX-a (cca. 1320-1200). Sub regii militari din dinastia a XX-a,
Dubla Ţară îşi va redobândi întâietatea şi opulenţa.

70
Inactiv sub domniile lui Amenofis III, Akhenaton şi ale
mediocrilor urmaşi ai acestora, Egiptul a asistat fără să
intervină la dispariţia Imperiului Mitanni. Această pasivitate a
permis Imperiului hittit al lui Suppiluliuma să-şi extindă
dominaţia în Siria de nord şi în posesiunile septentrionale ale
Egiptului. În aceeaşi perioadă, Assuruballit I a restaurat puterea
Asiriei care, în scurt timp, devine prima putere militară a
Orientului Apropiat.
Ramesizii inaugurează o nouă eră în istoria Egiptului.
Stabilindu-şi reşedinţa de vară la Tanis, în nord-estul Deltei,
iniţiază aşa-numita „orientare spre Nord” care va fi unul dintre
principiile politicii ramesizilor. Stabilindu-se în Deltă, faraonul
se apropia de imperiul său asiatic.
Militar de carieră, Ramses I va începe reorganizarea
armatei, reformă continuată de Seti I şi Ramses II. Astfel au luat
naştere trei corpuri de elită, puse sub protecţia lui Amon, Ra şi
Ptah; un al patrulea, întemeiat de Ramses II, va fi patronat de
Seth. În noua armată egipteană carele de luptă reprezentau
arma de elită, iar marina faronului juca un rol aproape la fel de
important ca şi armata de uscat. De-acum înainte, „oştirea
izbânzilor”, cum o denumise Tuthmosis III, va deveni
elementul esenţial al puterii faraonice.
Domnia lui Seti I (cca. 1318-1304 a. Chr.) marchează
renaşterea Imperiului teban. Seti I porneşte pe vechiul drum al
cuceritorilor –Calea lui Horus-, conducând campanii victorioase
în Palestina şi în Siria, ameninţate de expansiunea Imperiului
hittit. O stelă înălţată la Qadeş comemorează victoria lui Seti I
asupra suveranului hittit Muwatalli. Fluviul Oronte va constitui
de-acum înainte frontiera dintre cele mai puternice state ale
timpului: Egiptul şi Imperiul hittit. Acelaşi faraon a fost nevoit
să facă faţă, la frontiera vestică, unei tentative de invazie a
lybienilor (tehenu în textele egiptene), iar apoi, în sud, unei
revolte a Nubiei.
Pentru a evita orice imixtiune a clerului lui Amon în
problema succesiunii, Seti I l-a asociat la domnie pe prinţul
Ramses („Cel adus pe lume de Ra”). Atare sistem de coregenţă
71
nu era o noutate în istoria egipteană, însă el devine acum una
din caracteristicile epocii rameside.
Îndelungata domnie a lui Ramses II (cca. 1304-1237
a. Chr.) marchează momentul de apogeu al Imperiului ramesid.
Ca prim gest politic, tânărul faraon se instalează într-o nouă
capitală, Per-Ramses („Casa lui Ramses”). Memfis şi Teba au
fost capitalele unui Egipt care anexase teritorii africane şi
asiatice, cu un statut întrucâtva „federal” (concepţia
tutmosizilor asupra imperiului). Noua capitală a fost înalţată în
Deltă, la frontierele asiatice ale Egiptului, o adevărată capitală
pentru un vast imperiu cosmopolit.
Ramses II a continuat politica de expansiune în Asia
unde s-a confruntat cu regele hittiţilor, Muwatalli. Victoria lui
Ramses II în bătălia de la Qadeş a fost, fără îndoială, mai puţin
completă decât apare în transpunerea ei poetică –Poemul lui
Pentahur. Oraşul Qadeş n-a fost cucerit, iar rivalitatea
egipteano-hittită s-a prelungit până în momentul în care Asiria,
stabilindu-şi frontiera pe Eufrat, a rupt echilibrul politico-
militar, afirmându-se drept a treia mare putere a Orientului
Apropiat.
Suveranul hittit Hattuşil III, ameninţat direct de
expansiunea asiriană, a luat iniţiativa unei apropieri de Egipt
(tratatul de alinaţă din 1269 a. Chr.); această răsturnare a
alianţelor era menită să stopeze expansiunea asiriană. Alianţa
egipteano-hittită va fi consolidată, 13 ani mai târziu, prin
căsătoria lui Ramses II cu Maanefrure, una din fiicele lui
Hattuşil III.
Ramesizii şi-au conceput imperiul ca o mare unitate
politică, spirituală şi religioasă, în cadrul căreia trebuiau să se
integreze popoare şi credinţe diverse. Această nouă şi
orgolioasă concepţie a făcut ca Egiptul să devină centrul lumii.
După marile cuceriri ale lui Seti I şi Ramses II, Imperiul
ramesid cunoaşte vârsta sa de aur –o jumătate de secol de pace
şi prosperitate, în care faraonii s-au străduit să unifice pe plan
politic şi spiritual diversele lor posesiuni. Zeii străini – Baal,
Astarte, Hurun, Reşef etc. – sunt asimilaţi de panteonul
72
egiptean, potrivit unei orientări spre universalitate care
preocupă deopotrivă gândirea religioasă şi cea politică. În
domeniul religiei, această tendinţă spre universalitate e ilustrată
de numeroasele cazuri de sincretism.
Pax aegyptiaca domnea din Sudan şi până la Oronte,
vegheată de alianţa dintre zeii egipteni, asiatici şi africani.
Odată instalată pacea, ramesizii se consacră valorificării
teritoriilor cucerite Reluarea dominaţiei asupra porturilor
feniciene asigura Egiptului întâietatea în traficul mediteranean
şi, totdată controlul celei mai importante artere comerciale, care
ducea de la Mediterana până în Imperiul babilonian. Comerţul
maritim al Egiptului cunoaşte o dezvoltare fără precedent
ilustrată şi de giganticele lucrări de amenajare a portului
Pharos, în vestul Deltei Nilului.
Către sfârşitul îndelungatei domnii a lui Ramses II,
anumite grupuri sociale – clerul şi militarii – contribuiau la
erodarea autorităţii faraonice.
Marele preot al lui Amon, Rom-Roy, care îi urmase la
Teba lui Bakenhonsu, reuşise să obţină de la vârstnicul faraon
titlul de „sef al slujitorilor tuturor zeilor”. Supremaţia asupra
celorlalte culte a dus la sporirea considerabilă a puterii seculare
a clerului lui Amon. Ramses II acordase domeniilor templelor şi
privilegiul imunităţii fiscale. Clerul lui Amon dispunea şi de
propriile sale servicii de ordine, precum şi de jurisdicţii
speciale, tribunalele sacerdotale care dădeau sentinţe după
oracole. Astfel, clerul lui Amon tinde să domine statul. Egiptul
era pe punctul de a deveni o teocraţie şi acest pericol se va
materializa la sfârşitul dinastiei a XX-a, când Herihor, pontiful
suprem al cultului lui Amon, va întemeia în Egiptul de Sus o
monarhie teocratică.
O altă castă, cea a militarilor, ameninţa, la rândul ei,
autoritatea faraonului. Pentru a recompensa bravura ofiţerilor
săi, Ramses II, le dăruise pământuri inalienabile, ai căror
posesori şi-au însuşit destul de repede un comportament de
privilegiaţi.

73
Toate acestea sunt de reflectate de începutul unui lent
proces de dezagregare a domeniului regal în favoarea clerului
şi a militarilor, în timp ce marile familii acaparau funcţiile
importante în stat; demnităţile tind să devină ereditare.
Când Merenptah (cca. 1237-1223 a. Chr.), al
treisprezecelea fiu al lui Ramses II, i-a urmat la tron tatălui său,
apăreau deja semnele prevestitoare ale tulburărilor care vor
răscoli bazinul oriental al Mediteranei la finle secolului XIII a.
Chr. Incursiuni catastrofale au dus la dispariţia principatelor
miceniene, a Imperiului hittit, a marilor oraşe siro-palestiniene,
odată cu sosirea unor noi populaţii indo-europene în Grecia, în
Anatolia şi până în Palestina. Acest episod al marii aventuri
indo-europene a avut consecinţe deosebit de grave în Orientul
Apropiat.
În Grecia, aheii care nu s-au supus, au migrat spre
Lybia, Fenicia şi Canaan. Pe de altă parte, dislocate din Asia
Mică, populaţiile din Mysia, Lydia, Caria şi Lycia s-au îndreptat
pe mare spre Lybia, în timp ce alţii pe uscat, au coborât de-a
lungul coastei Mediteranei. Aceste populaţii diverse, aflate în
căutarea unei noi patrii, sunt numite în textele egiptene
Popoarele Mării.
În Lybia Popoarele Mării se organizează şi, sub
conducerea unui oarecare Meriay, încearcă să pătrundă în
Egipt. Merenptah respinge cel dintâi asalt al Popoarelor Mării
după cum aflăm din textul de la Karnak şi columna victoriei de
la Heliopolis. Însă începând din această epocă incursiunile
Popoarelor mării –instalate în Lybia şi în Canaan- nu aveau să
se mai oprească până la zdrobirea lor de către Ramses III. Se
pare că aheii au jucat un rol esenţial în toate aceste raiduri; în
izvoarele egiptene sunt menţionaţi Akaiwasha (aheii) şi Daniuna
(danaii).
La moartea lui Merenptah, succesiunea a fost preluată
de un oarecare Amenemnes în defavoarea lui Seti-Merenptah,
urmaşul legitim. Această uzurpare atestă că puterea regală
devenise vulnerabilă în faţa comploturilor urzite de către
demnitari şi concubinele din harem.
74
Prin Seti II (cca. 1216-1210 a.Chr.) dinastia ramesidă
legitimă preia din nou puterea din nou puterea, însă nu poate
stopa procesul de degradare a autorităţii regale şi, implicit,
resurecţia particularismelor locale. Succesiunile nu se petrec în
mod regulat –„partida” siriană uzurpă tronul în detrimentul
descendenţei legitime- iar anarhia se instalează treptat în ţară.
Sethnakht (cca. 1200-1198), probabil unul dintre
numeroşii descendenţi ai lui Ramses II îl suprimă pe Bay –
complicele sirian al reginei Tausert-, reprimă revolta sau
invazia (?) la care face aluzie stela de la Elefantina, restabileşte
ordinea monarhică şi întemeiază o nouă dinastie (a XX-a, cca.
1200-1085 a.Chr.).
Domnia lui Ramses III (cca. 1198-1166) marchează
ultima perioadă glorioasă a Imperiului. Sub ultimul mare
suveran al Imperiului Nou, Egiptul a rezistat asaltului
Popoarelor Mării, pe care nimeni nu le-a putut opri până la
frontierele Dublei Ţări. Ramses III a izbutit să stăvilească – pe
uscat şi pe mare – acest val monstruos a cărui nebiruită putere
s-ar fi datorat faptului că poseda arme de fier (după distrugerea
Imperiului hittit noul metal ar fi devenit monopolul
cuceritorilor). Basoreliefurile şi textele de la Medinet Habu
înfăţişează războaiele împotriva Popoarelor Mării, evocând
dubla victorie a lui Ramses III.
Egiptul a rezistat cu greu invaziei, iar refluxul l-a lăsat
epuizat, fără să mai dorească a avea de-a face cu civilizaţiile noi
din Grecia şi din Orientul Apropiat, care cunoşteau fierul.
Deşi dominase cu succes tulburările care anunţaseră în
bazinul egean şi în Orientul Apropiat începutul Epocii Fierului,
Egiptul va traversa o lungă epocă de declin după dinastiile
strălucite ale Noului Imperiu.
Sfârşitul domniei ultimului mare faraon a fost umbrit de
numeroase dificultăţi interne. După reprimarea tentativei de
lovitură de stat a vizirului Egiptului de Jos, Ramses III este
confruntat cu revolta iscată de regina Ti, care complotase
pentru a-şi impune pe tron fiul, Pentaur.

75
Chiar dacă Ramses IV a reuşit să restabilească coeziunea
Dublei Ţări şi s-a arătat un bun administrator, dornic să
sporească prosperitatea Egiptului (a organizat mai multe
expediţii în Wadi Hammamat şi în Sinai), ultimii Ramesizi
(Ramses V – Ramses XI) au fost nişte suverani slabi –dominaţi
de tot mai influentul cler al lui Amon-, care nu au putut să evite
infiltrarea tot mai masivă a străinilor în Egipt. Imperiul,
nesusţinut de mâna forte a unui faraon-soldat, s-a dezagregat
lent.
În viaţa religioasă apar personalităţi puternice –de
pildă, marele preot Amenhotep („Fie ca Amon să fie
mulţumit”)- care se substituie faraonului în ceea ce priveşte
perceperea şi utilizarea unei părţi a veniturilor statului.
Asemenea sacerdoţi influenţi vor eroda autoritatea faraonică,
prea slabă şi prea lipsită de resurse. Succesorul lui Amenhotep,
marele preot Herihor, va consacra victoria clerului teban.
Marea dinastie ramesidă se stinge în pasivitate şi
neputinţă. După perioada Imperiului Nou, în ansamblu
uluitoare, Egiptul cunoaşte o epocă crepusculară, de-a lungul
unui întreg mileniu, într-o decadenţă întreruptă de episoade, în
care asistăm la încercări de renaştere fără viitor, până ce Roma
va reduce Egiptul la starea de provincie.

III.8. Regatul târziu (dinastiile XXI – XXVI; 1085 – 525
a. Chr.)
Sfârşitul Ramesizilor a fost urmat de instaurarea unei
teocraţii în Egiptul de Sus, odată cu urcarea pe tron a marelui
preot Herihor şi de uzurparea puterii în Egiptul de Jos de către
un suveran local de la Tanis, Smendes, pe care Manethon îl
consideră drept fondatorul dinastiei a XXI-a (1085-950 a. Chr.).
Egiptul se scindează aşadar în două regate: dinastia tebană,
fondată de Herihor stăpânea Egiptul de Sus şi cel Mijlociu, în
timp ce Egiptul de Jos se afla sub autoritatea faraonilor de la
Tanis. După moartea lui Herihor, Smendes a pus stăpânire pe
întregul Egipt, luându-şi numele de Hedjkheperre („Zeul Soare
a creat Coroana Albă”) Nesubanebdjedet.
76
La moartea ultimului membru al dinastiei tanite,
Pasebkhanu/Pseusennes II, puterea a fost uzurpată de
Şaşank/Şeşonk I (950-925) –şeful tribului lybian maşawaş,
stabilit de mai multă vreme în oraşul Herakleopolis- care a
reunificat Egiptul şi a întreprins o expediţie în Palestina, soldată
cu cucerirea Ierusalimului (după cum se menţionează în Biblie:
„Şişak, regele Egiptului...a pus mâna pe comorile casei
veşnicului Dumnezeu şi pe comorile casei regale şi a luat tot”. –
Cartea a II-a a Cronicilor, cap. XII). Începând cu Şeşonk I în Egipt
vor domni timp de două secole faraoni de origine lybiană
(dinastiile a XXII-a şi a XXIII-a, 950-730 a. Chr.).
Un regat înfloritor se afla departe, la miazăzi, în Nubia
(Sudan), unde era adorat zeul Amon – ca şi în marile oraşe ale
Egiptului – şi unde, la Napata, domneau regi înrudiţi cu casa
regală egipteană. Regele nubian Piankhy invadează Egiptul în
730 a. Chr. învingându-l pe uzurpatorul Tafnekht, care se
proclamase rege la Sais, în Deltă; în Egipt, Piankhy se arată
ocrotitorul Tebei şi al clerului lui Amon-Ra împotriva
violenţelor micilor regate din Egiptul de Jos. Cincisprezece ani
mai târziu, după ce l-a înlăturat pe faraonul
Bakenrenef/Bocchoris, regele nubian Şabaka supune întregul
Egipt şi se proclamă el însuşi faraon la Teba, întemeind cea de a
XXV-a dinastie (715-663 a. Chr.), de origine nubiană Regii
nubieni au condus Egiptul până în 663 a. Chr., fiind ameninţaţi
de multe ori de puterea în plină expansiune a Asiriei. Faraonul
nubian Taharka (689-663) intervine pe scena politică asiatică
sprijinind rezistenţa antiasiriană a principatelor siro-
palestiniene.
Regele asirian Asarhaddon întreprinde mai multe
expediţii împotriva Dublei Ţări, cucerind Memfisul în 670 a.
Chr. Pentru a consolida influenţa asiriană în Egipt, Asarhaddon
împarte ţara în mici regate, identice probabil cu cele care
existau în vremea invaziei lui Piankhy. Assurbanipal îl învinge
pe Tanutamon, ultimul faraon din dinastia XXV, cucereşte
întregul Egipt şi distruge Teba în 663 a. Chr. Asirienii îl

77
instalează ca guvernator al Egiptului pe Psemthek, fiul
prinţului filoasirian Nechao din Sais.
Sprijinit de Gyges, regele Lydiei, şi de un grup de
mercenari greci, Egiptul îşi va redobândi independenţa graţie
abilităţii lui Uahibre Psemthek/Psammetichos I (663-610 a.
Chr.), primul rege al noii dinastii, a XXVI-a, saită (663-525
a. Chr.).
În timpul dinastiei saite Egiptul faraonic cunoaşte
ultima sa perioadă de prosperitate şi înflorire culturală
(renaşterea saită). Monarhia saită şi-a întemeiat puterea pe
mercenarii greci (ionieni şi carieni) cantonaţi în Deltă, la
Daphne şi Stratopeda. Timp de mai bine de un secol, grecii din
Asia îşi oferă serviciile faraonilor.
Atunci când Imperiul asirian se prăbuşea sub loviturile
Mediei şi Babilonului, Psammetichos I, fidel politicii de
echilibru a Egiptului, încearcă zadarnic să-i vină în ajutor.
Aceeaşi politică a urmat-o fiul şi succesorul său, Nechao II (610-
595 a. Chr.), care a încercat să sprijine ultima rezistenţă a
asirienilor în jurul Harranului. Înfrângerea suferită de Nechao
II la Karkemiş (605) pe Eufrat, în faţa lui Nabucodonosor II,
marchează eşecul definitiv al tentativei Egiptului de a se
impune ca mare putere în Orientul Apropiat.
După înfrângerea suferită în faţa babilonienilor la
Karkemiş, l-a îndemnul grecilor faraonul Nechao II a poruncit
construirea unor trireme care urmau să-i servească în
Mediterana şi în Marea Roşie (Herodot, II, 159).
Mercenarii greci au participat la campania condusă de
Psammetichos II (595-589) în 591 împotriva Nubiei care
ameninţa iarăşi Egiptul de Jos; rolul grecilor este ilustrat de
inscripţiile de la Abu-Simbel şi de sursele literare (Herodot, II,
161).
Faraonul Wahibre/Apries (589-570) a condus o armată
de mercenari, formată din 30 000 de carieni şi ionieni,
împotriva lui Ahmose/Amasis; au fost înfrânţi, iar Amasis a
devenit rege (570-526). Amasis a ajuns şi el să-i favorizeze pe
greci, folosindu-i pentru a înfrunta un atac al regelui babilonian
78
Nebuchadrezzar. Privilegiul cel mai important pe care l-a
acordat grecilor este cel despre care relatează Herodot (II, 178-
179) şi se referă la portul Naukratis: „Amasis s-a arătat un mare
prieten al helenilor şi pe mulţi i-a îndatorat, celor veniţi în Egipt
le-a dăruit pentru aşezare oraşul Naukratis, iar celor dintre ei
care nu aveau de gând să se statornicească aici, dar treburile lor
de negoţ îi mânau totuşi pe meleagurile egiptene, le-a dăruit
pământuri unde puteau să ridice zeilor altare şi sanctuare”.
Sub Psammetichos II (526-525) Egiptul este invadat de
perşi. În bătălia de la Pelusion (525 a. Chr.) Cambyse II, regele
Persiei, a înfrânt armata egipteană şi, la Memphis, solul persan
a cerut capitularea de pe o corabie grecească din Lesbos. După
victoria de la Pelusion, perşii au întreprins două expediţii fără
izbândă în oaza Siwah (la sanctuarul lui Zeus Ammon) şi în
Nubia (Herodot, III, 1, 4, 11). Oricum, după încoronarea lui
Cambyse II ca faraon (întemeietorul dinastiei a XXVII-a,
persană: 525-404 a. Chr.), Egiptul devine o satrapie a Imperiului
persan (Egiptul constituia a VI-a satrapie a Imperiului
ahemenid).
Capitolul IV

IMPERIUL HITTIT

Anatolia. Cadrul geografic
Adevărată punte de legătură între Orient şi Europa,
Asia Mică (Anatolia) a jucat un rol excepţional de-a lungul
întregii Antichităţi. Anatolia este înconjurată din trei părţi de
mare (M. Mediterană, M. Egee şi M. Neagră), iar partea centrală
este ocupată de un platou a cărui înălţime coboară de la sud
spre nord şi de la est spre vest. Platoul anatolian este mărginit
de munţi înalţi, spre est munţii Armeniei care se continuă cu
munţii Caucaz, iar la sud munţii Taurus. Această regiune din
sud este străbătută de trei trecători: Porţile Siriei, Porţile Aman
din masivul muntos Amanus, Porţile Ciliciei, între Taurus şi Tyana.
Platoul Anatoliei, a cărui altitudine medie se situează
între 800 şi 1200 m, e mai fragmentat decât cel iranian şi mai
79
variat. Clima lui e mai aspră şi ceva mai umedă; centrul însă e
alcătuit tot dintr-un deşert de sare. Resursele miniere, aramă şi
fier mai ales, sunt relativ bogate. Platoul anatolian e scăldat de
câteva fluvii, printre care Kîzîl Irmak (anticul Halys) şi
Sakariya, care se varsă în Marea Neagră, după ce au străbătut
lanţurile de munţi scunzi şi împăduriţi care au stăvilit adesea
expansiunea civilizaţiei orientale către bazinul pontic. La vest,
platoul anatolian coboară treptat către Marea Egee, cu care văile
fertile ale Meandrului şi Hermosului –având deja o climă şi
culturi mediteraneene-, îi asigură legături lesnicioase.

Evoluţia istorică
IV.1. Anatolia preistorică
Cercetările arheologice din a doua jumătate a secolului
XX au relevat că încă din mileniul VII a. Chr. în Anatolia a
înflorit o strălucitoare civilizaţie neolitică. Neoliticul preceramic
este ilustrat cu deosebire de celebra aşezare de la Hacilar, în
sud-vestul Anatoliei, unde 7 nivele preceramice au fost degajate
de sub 9 nivele ceramice. În Anatolia, urbanizarea caracteristică
neoliticului este evidentă.
Cea mai întinsă aşezare neolitică (cca. 16 ha) din tot
Orientul Apropiat a fost descoperită în câmpia Konya, la Çatal-
Hüyük unde J. Mellaart a dezvelit 12 nivele ceramice.
Locuinţele înălţate una lîngă alta, constituie o incintă fără
deschideri spre exterior. În mjlocul acestor locuinţe se întâlneşte
un număr de sanctuare, în care domină cultul taurului şi cel al
zeiţei mame. Zidurile sanctuarelor sunt adesea acoperite de
picturi. Celebrele aşezări de la Hacilar şi Çatal-Hüyük îşi
continuă existenţa din mileniul VII până la finele mileniului VI
a. Chr. Epoca neolitică se încheie în jurul a 5500 a. Chr.
Chalcoliticul este perioada în timpul căreia încep să fie
utilizate, pe o scară largă, primele metale: arama, plumbul şi
aurul (cunoscute încă din neolitic). Chalcoliticul apare ca o fază
de tranziţie în care continuă să fie produs utilajul litic din
perioada precedentă, dar prelucrarea metalului capătă din ce în
ce mai multă importanţă, până ce descoperirea şi dezvoltarea
80
producţiei bronzului încheie revoluţia începută odată cu
descoperirea metalurgiei.
Chalcoliticul – caracterizat de o ceramică nouă, pictată
cu motive geometrice – este cunoscut mai ales în părţile
meridionale ale Anatoliei, în marile aşezări de la Hacilar,
Beycesultan şi Çatal-Hüyük vest, alături de Çatal-Hüyük est,
unde locuitorii oraşului neolitic s-au instalat după părăsirea
acestuia din urmă. Între Konya şi Tars, staţiunea cea mai
cunoscută este Can Hassan unde au fost dezvelite locuinţe pe
plan dreptunghiular, care aveau unul sau două etaje şi ziduri
pictate cu motive geometrice.
În perioada chalcolitică, microasiaticii trăiesc în sate încă
dispersate şi în câteva oraşe. Dacă se observă unele legături,
destul de slabe între anumite regiuni, şi dacă unele culturi
mesopotamiene (Tell Halaf şi el-Obeid) iradiază asupra unei
părţi a Anatoliei, pare totuşi că satele trăiau în economie
închisă, constituind clanuri independente unele de altele. Cazul
aşezării de la Mersin care, către 3500 a. Chr., devine o fortăreaţă
şi prezintă unul din cele mai vechi exemple de arhitectură
militară, anunţă timpuri, timpuri de urbanizare reală şi de
expansiune militară. Acestea se vor desăvârşi în mileniul
următor, în epoca bronzului vechi.
Epoca bronzului vechi ocupă întreg mileniul III a. Chr. În
decursul acestui mileniu metalurgiştii anatolieni vor ajunge la o
mare măiestrie a artei lor, graţie căreia utilajul litic dispare
complet. Oraşele se fortifică şi mai multe dintre ele devin
capitalele unor principate. În această epocă hattiţii (sau
protohittiţii) –popor asianic, adică vorbind o limbă aglutinantă
care nu aparţine nici grupului semitic, nici celui indoeuropean-
se instalează pe platoul central al Anatoliei, unde întemeiază
mici state pe care hittiţii le vor unifica în mileniul următor.
Printre staţiunile cele mai remarcabile din epoca bronzului
vechi sunt de menţionat Troia II-III, Beycesultan, Gediliki şi,
mai ales, Alaca Hüyük –centrul cel mai important al epocii
bronzului vechi.

81
La începutul mileniului II a. Chr., legăturile strânse
dintre Anatolia şi lumea mesopotamiană sunt atestate de
stabilirea unor negustori asirieni la Kaneş (actualul Kültepe); în
această epocă (cca. 1950-1850 a. Chr.) karum-ul (contuar
comercial) de la Kaneş era un centru de comerţ asirian care
iradia peste întregul platou central anatolian. Ceramica roşie
anatoliană atinge un înalt grad de perfecţiune şi se întâlnesc, pe
cilindri-sigilii, scene, personaje şi tipuri ornamentale care vor fi
caracteristice pentru arta hittită.

Imperiul hittit
La începutul mileniului II a. Chr., apar, pentru prima
dată, în textele contemporane, numele hittiţilor indo-europeni
care se infiltrează în Anatolia prin Caucaz, aducând carul de
luptă uşor (cu roţi prevăzute cu spiţe) şi calul; numele acestuia
din urmă figurează pentru prima dată în lumea
mesopotamiană, într-un imn al lui Şulgi care a domnit la Ur,
către finele mileniului III a. Chr., ceea ce sugerează că hittiţii –
menţionaţi la Kaneş către 1900 a. Chr.- au început să se
stabilească la sud de Caucaz, încă cu două secole mai înainte.
După cum relevă onomastica, la începutul mileniului II,
populaţii indo-europene din grupul centum – luwiţii şi hittiţii –
s-au stabilit în Anatolia centrală şi occidentală. Aceşti indo-
europeni întemeiază o serie de principate care, în scurt timp, îşi
impun hegemonia politică în detrimentul populaţiei locale –
hatti. La fel ca odinioară akkadienii în Mesopotamia sau, câteva
secole mai târziu, arienii în Mitanni, aceşti războinici străini au
reuşit în cele din urmă să unifice o mare parte a ţării şi să
întemeieze un imperiu în avantajul lor.
Imperiul hittit constituie, prin excelenţă, un stat
războinic, a cărui forţă rezidă în „cavaleria de care”, hittiţii fiind
poate inventatorii acestei arme, pe care au introdus-o, în orice
caz în Asia Occidentală. Războinicii indo-europeni care au
format structurile imperiului nu au adus decât puţine noutăţi în
domeniul culturii şi n-au făcut decât să adapteze mentalităţii lor
vechile credinţe, obiceiurile şi arta vechilor hatti.
82
Invadatorii indo-europeni au inaugurat un fecund
sincretism cultural, care s-a prelungit mult timp după dispariţia
creaţiilor lor politice. Curând după instalarea hittiţilor în
Anatolia, civilizaţia lor a suferit o puternică influenţă
mesopotamiană. Mai târziu, în epoca Imperiului hittiţii au
asimilat esenţialul civilizaţiei hurriţilor. Creaţiile geniului hittit
– în primul rând arta religioasă şi cu deosebire gliptica – nu
sunt cu totul lipsite de originalitate. Reinterpretarea câtorva
mituri hattiene şi hurrite vădeşte, la rândul ei, caracteristicile
gândirii religioase hittite.
Alături de numeroasele documente provenite din arhiva
regală de la Hattusa (actualul Boğazköy), în ultimele decenii au
fost descoperite materiale noi atât în Anatolia, la Maşat Höyük
(arhive cuneiforme hittite), cât şi la frontiera sud-orientală a
Imperiului hittit, pe Eufratul mijlociu syrian, la Emar (actualul
Meskéné) unde s-au găsit numeroase tablete cuneiforme şi
cilindri-sigilii syro-hittite.

IV.2. Vechiul Imperiu hittit
Imperiul vechi acoperă sfârşitul epocii bronzului
mijlociu şi începutul epocii bronzului recent în Asia Mică.
Din textele asiriene îl cunoaştem pe Anitta, regele din
Kuşşar, iar cel mai vechi text hittit este redactat de un Anitta,
fiu al lui Pithana, care ar putea să fie întemeietorul Vechiului
Imperiu hittit; aceşti doi Anitta s-ar putea să fie de fapt acelaşi
personaj care a distrus karum-ul din Kaneş către 1850 a. Chr. şi a
cucerit Alişar şi Hattuşa. Între acest Anitta şi primul rege hittit
menţionat de textele ulterioare – un rescript a lui Telepinu,
datând de la cca. 1500 a. Chr. – există un hiatus de un secol;
acest rege este numit Labarna şi pare să fi domnit înainte de
1650 a. Chr.
Alţi istorici consideră că efemerul regat a lui Anitta
prefigurează formarea Vechiului Imperiu hittit. Această creaţie
politică ar fi fost opera unui oarecare Labarna (cca. 1680-1650), a
cărui nume a devenit titlu dinastic, fiind purtat de toţi suveranii

83
hittiţi. Capitala noului stat – patronat de cuplul divin Teşub-
Hepat – a fost stabilită întâi la Kuşşar, apoi mutată la Hattuşa.
Hattuşil I (cca. 1650-1620) va transforma micul regat din
centrul Anatoliei într-un veritabil imperiu printr-o serie de
cuceriri în cursul cărora a unificat o parte a populaţiilor
anatoliene şi a extins dominaţia hittită asupra regatului Arzawa
(în sud-vestul Asiei Mici, în valea Hermosului) şi spre est către
Eufrat.
Murşil I (cca. 1620-1590 a. Chr.) continuă politica
expansionistă şi face din statul hittit o putere importantă în
Orientul Apropiat, ca urmare a raidului de pradă pe care l-a
condus împotriva Babilonului în 1594 a. Chr. Îndelungatul
conflict cu regatul Yamkhad din nordul Siriei se soldează cu
ocuparea Alepului în 1594 a. Chr. Murşil I suveranul unui
imperiu care se întindea de la Mediterana la M. Neagră, cade
victimă unei conjuraţii de palat, act care inaugurează o
îndelungată perioadă de tulburări dinastice.
De altfel, una dintre caracteristicile statului hittit a fost
faptul că autoritatea monarhică pare să fi fost contestată fără
încetare de către o nobilime turbulentă. Telepinu (cca. 1525-1500
a. Chr.), iniţiatorul unor importante reforme politice, a încercat
să remedieze carenţele puterii monarhice fixând reguli de
succesiune dinastică. Astfel se limita imixtiunea aristocraţiei şi
se încerca impunerea principiului ereditar în succesiunea
dinastică. În schimb, suveranul era subordonat din punct de
vedere juridic consiliului nobilimii (pankuş), care avea, de pildă,
dreptul de a-l judeca şi de a-l condamna pe rege în caz de fratricid.
După efemera redresare din timpul domniei lui
Telepinu, puterea hittită traversează o îndelungată eclipsă.
Pentru aproape două secole, scena politică a Orientului
Apropiat va fi dominată de Imperiul Mitanni.

IV.3. Noul Imperiu hittit
Noul Imperiu, care vede, către 1400 a. Chr., suindu-se pe
tron , odată cu Arnuwanda I, o dinastie nouă probabil de
origine hurrită, ocupă ultimele secole ale bronzului recent.
84
În prima jumătate a secolului XIV a. Chr., Suppiluliuma
I (cca. 1380-1346) restaurează puterea hittită şi profitând de
pasivitatea Egiptului sub Amenofis IV, distruge Imperiul
Mitanni care, redus la bazinul Haburului (Hanigalbat), nu avea
să mai joace decât rolul unui stat-tampon între Imperiul hittit şi
Asiria. În aceeaşi perioadă, posesiunile siriene ale Egiptului
devin tributare suveranului de la Hattuşa. La Karkemiş şi Alep
– avanposturi hittite în Syria de Nord – sunt instalaţi, în locul
suveranilor locali, doi dintre fii lui Suppiluliuma, cu atribuţii de
viceregi.
Noul Imperiu hittit, care sub Suppiluliuma I atinge
apogeul puterii sale, se angajează împreună cu Egiptul şi cu
Asiria în disputa pentru supremaţie în Orientul Apropiat.
Ambiţiile lor rivale s-au ciocnit în Siria de Nord, placa turnantă
a întregului comerţ oriental.
Curând după dispariţia lui Suppiluliuma izbucnesc
revolte în ţările vasale, în timp ce o nouă putere, Asiria,
profitând de dispariţia Imperiului mitannian, îşi extinde
frontira până la Eufrat.
Imperiul succesorilor lui Suppiluliuma – dinastia de
origine hurrită de la Hattuşa – va fi antrenat în nesfârşite
conflicte externe care, împreună cu frecventele revolte interne şi
incursiunile kaşkeenilor (gasgas – munteni din regiunile nordice
ale Asiei Mici) de la frontiera nordică, explică, într-o mare
măsură, declinul puterii hittite.
Pe de altă parte, deşi aspectul teocratic al monarhiei
apare mai accentuat la Hattuşa decât în alte capitale orientale,
iar regalitatea hittită încerca – după modelul egiptean – să
concentreze în mâinile sale întreaga putere, nu numai politică şi
militară, dar şi pe cea religioasă şi judecătorească, Noul Imperiu
hittit ca căpăta un caracter cvasifeudal, datorat în parte evoluţiei
tehnicii militare. Casta privilegiată a războinicilor dobândise
vaste domenii care deveneau tot atâte principate distincte, cu
toate riscurile pe care le comporta o atare situaţie pentru
puterea regală.

85
În timpul domniilor lui Murşil II (cca. 1330-1300) şi
Muwatalli (cca. 1300-1280), Imperiul hittit încearcă să-şi extindă
sfera de influenţă în Syria de Nord, intrând în conflict cu
Egiptul faraonic care, sub Seti I şi-a recuperat posesiunile
asiatice până la Orontes. Abilul Muwatalli va opune Imperiului
ramesid un redutabil bloc asiatic supus hegemoniei sale, iar
Ramses II va scăpa cu greutate de un adevărat dezastru sub
zidurile Qadeşului (1285 a. Chr.). Bătălia de la Qadeş nu
modifică echilibrul politic: fluviul Orontes rămânând şi de acum
înainte limita dintre cele două sfere de influenţă, hittită şi egipteană.
După moartea lui Muwatalli disputele dinastice –care îl
opun pe Urhi-Teşub, fiul regelui defunct, lui Hattuşil, fratele
acestuia- slăbesc puterea monarhei hittite.
Hattuşil III (cca. 1280-1260/1255) a preluat succesiunea
după ce l-a eliminat pe Murşil III, moştenitorul legitim al
tronului. Pentru a-şi consolida puterea pe care o uzurpase şi
pentru a-şi redobândi sprijinul clerului, Hattuşil III s-a căsătorit
cu fiica unui preot, marea regină Puduhepa. Hattuşil III se
aliază cu Babilonul şi pune capăt temporar expansiunii asiriene.
Apoi, suveranul de la Hattuşa, ameninţat de ambiţiile asiriene a
luat iniţiativa unei apropieri de Egipt. Astfel, în 1269 a. Chr. a
fost încheiată alianţa egipteano-hittită menită să stăvilească
imperialismul asirian tot mai agresiv începând din epoca
Imperiului de Mijloc. Fluviul Oronte rămânea limita dintre
sferele de influenţă hittită şi egipteană: Qadeşul şi regatul
Amurru rămâneau în mâinile hittiţilor, iar litoralul în cele ale
egiptenilor.
Imperialismul asirian, ca şi cel hittit, era dictat de
considerente de ordin economic: ambele state, fără ieşire directă
la mare, aveau aceeaşi nevoie vitală de porturile Siriei de Nord;
se cunoaşte modul în care s-au folosit hittiţii de influenţa lor în
această zonă pentru a încerca să-şi sufoce, din punct de vedere
economic, adversarul.
Către mijlocul secolului XIII a. Chr., tendinţele
centrifuge ale micilor regate vasale hittiţilor (Arzawa,
Kizzuwadna, Arwanna, Azzi-Hayasa etc.) se accentuează. Dacă
86
hittiţii a căror patru centre rămân Hattuşa, Alaca Hüyük, Alişar
şi Kaneş, îşi întind influenţa în Syria, ei nu ajung totuşi să ocupe
întreaga peninsulă anatoliană, şi larga fereastră egeeană rămâne
deschisă influenţelor miceniene.
Aheii, sub numele de Akhkhiyawa, îşi fac apariţia în
textele hittite şi arheologia le atestă prezenţa încă din secolul
XIV a. Chr. Troia VI, care a fost distrusă de un cutremur către
1370 a. Chr., este un oraş de influenţă aheeană şi, într-o măsură
încă şi mai mare, Troia VII A este un asemenea oraş, deşi a fost
distrusă de ahei în urma celebrului război troian, în a doua
jumătate a secolului XIII a. Chr. Prestigiul Troiei ţine, în primul
rând, de legenda epică greacă şi de popularitatea cercetărilor lui
H. Schliemann. În realitate, cea mai prestigioasă cetate
anatoliană în mileniul II a. Chr. a fost Beycesultan, care era
probabil capitala regatului Arzawa, bine cunoscut din textele
hittite, ca tradiţional rival al suveranilor de la Hattuşa.
Sub Tudhaliya IV (cca. 1255-1230/1220), care a iniţiat
reorganizarea administrativă a templelor şi a dispus
retranscrierea a numeroase texte religioase, declinul Imperiului
hittit se accentuează. Suveranul de la Hattuşa n-a reacţionat în
nici un fel când Tukulti-Ninurta I a deportat în Asiria 28 000 de
hittiţi de pe Eufratul superior. În aceeaşi perioadă populaţiile
din estul şi sud-estul Asiei Mici se ridică împotriva dominaţiei
hittite, în timp ce kaşkeenii (gasgas) ameninţă frontiera nordică
a Imperiului. Analele lui Tudhaliya IV menţionează prezenţa în
Anatolia occidentală a populaţiei Akhkhiyawa, în fruntea unei
mari coaliţii, probabil o aluzie la celebrul război troian.
În timpul lui Arnuwanda III (1230/1220-?1200),
penultimul suveran de la Hattuşa, tulburările care aveau să
provoace prăbuşirea Imperiului hittit s-au agravat considerabil.
Regatul Alasia (situat fie în Cipru, fie în Siria de Nord) şi
Ugaritul, aflate în sfera de dominaţie hittită sunt ameninţate de
invazia Popoarelor Mării; în toate aceste raiduri aheii au jucat
un rol esenţial.
Domnia lui Suppiluluima II (către 1200 a. Chr.), ultimul
suveran de la Hattuşa, a fost în întregime consacrată apărării
87
unui imperiu ameninţat din toate părţile: revoltele principilor
vasali, invaziile Popoarelor Mării şi cele ale kaşkeenilor. Un text
hittit menţionează o bătălie navală între Suppiluliuma II şi
Popoarele Mării care se îndreptau către Alasia. În cele din
urmă, în jurul a. 1200 a. Chr., Noul Imperiu hittit se prăbuşeşte
sub lovitirile Popoarelor Mării. Hattuşa, capitala politică şi
metropola religioasă, este distrusă, iar statul hittit dispare de pe
harta politică a Orientului.
Pe când hittiţii au sucombat în Asia Mică invaziilor din
nord, ţările din Orientul Apropiat au fost fărâmiţate în mci state
şi regate de către triburile venite din nord, asociate cu grecii
micenieni veniţi dinspre apus –Akaiwasha (aheii) şi Daniuna
(danaii) din izvoarele egiptene.
În urma tulburărilor de la sfârşitul mileniului II a.
Chr.care pun capăt culturilor epocii bronzului în Asia Mică, alte
populaţii indo-europene aparţinând grupului centum –frigieni
şi lydienii-, venite din Thracia, vor ocupa o parte a Anatoliei,
în timp ce hittţii, dislocaţi de pe platoul central, s-au stabilit în
Syria de Nord unde au întemeiat o serie de principate neo-hittite
(Sam’al, Karkemiş, Til Barsib, Alep şi Hama) care, în
majoritatea lor, vor cădea în mâna dinastiilor arameene în
secolele IX-VIII a. Chr., înainte de a fi înglobate în Noul Imperiu
asirian.

Capitolul V

LEVANTUL. LUMEA SYRO-PALESTINIANĂ

Cadrul geografic
Din munţii Taurus se desprinde o suucesiune de lanţuri
muntoase îndreptate de la nord spre sud, ce mărginesc ţărmul
levantin şi ating, în Liban, o înălţime de 3000 m. Versantul lor
occidental se bucură de un procent ridicat de umiditate;
pădurile de cedri din Amanus şi cele din Liban au fost
exploatate foarte de timpuriu; carierele furnizează o excelentă
piatră de construcţie. Această prosperitate contrastează cu
88
ariditatea flancului oriental, care coboară treptat peste stepă şi
peste deşert, nu fără a adăposti câteva bazine umede şi
roditoare, cum e cel al Damascului. Valea fluviului Orontes şi
cea a Iordanului, orientate de la nord spre sud, sunt prea
accidentate pentru a constitui un mijloc de comunicaţie
lesnicios. Spre sud, acestea se prelungesc până la Marea Roşie
prin Uadi Araba, ale cărei mine de aramă au fost de timpuriu
exploatate.
Fâşia syro-palestiniană, ce se întinde între Mesopotamia
şi Egipt, între deşertul arabic şi Mediterana, este străbătută,
după cum am văzut de un lanţ de munţi, pe care albia fluviilor
Orontes şi Iordan, îl taie în toată lungimea lui. Şi transversal,
albii de râuri şi porţiuni de câmpie separă munţii. De aceea,
regiunea apare în ansamblul ei fragmentată, şi la fel de
fragmentată îi este şi istoria. În timp ce în Mesopotamia ori în
Egipt, la adăpostul frontierelor naturale, valea fertilă vede
înălţându-se imperii puternice, în Syria şi Palestina, în
alternarea de munţi şi ape, domneşte succesiunea oraşelor-state,
structuri de civilizaţie cu o rază de acţiune limitată. Coastele
Syriei şi Palestinei au deschis drum bogăţiilor, meşteşugurilor şi
influenţelor Mesopotamiei.
Pe de altă parte, Syria şi Palestina sunt situate între
marile puteri ale Vechiului Orient: Mesopotamia, Egiptul şi
Anatolia. În spaţiul syro-palestinian se întâlnesc şi se
interferează interesele marilor puteri orientale care,
alternându-şi dominaţia, succesiv au atacat sau au ocupat acest
spaţiu.
Ca şi istoria populaţiilor siro-palestiniene, civilizaţia e
fragmentată, fapt pentru care ne găsim în faţa nu a uneia, ci a
mai multor culturi, tot atâtea câte au fost şi structurile politice şi
elementele etnice care s-au succedat.

Evoluţia istorică
V.1. Siria şi Palestina preistorice
Odată cu protoneoliticul (neoliticul preceramic),
descoperirea agriculturii este, în Palestina, un fapt împlinit.
89
Ierihon, în valea Iordanului, pare să fie cea mai veche aşezare
agricolă. Acestui sat de tradiţie natufiană îi succede un adevărat
oraş, Ierihon, în neoliticul A preceramic (a doua jumătate a
mileniului VIII a. Chr.). Oraşul se întindea pe 4-5 ha şi avea o
populaţie de peste 2000 de indivizi. S-a descoperit un mare turn
circular de piatră, înalt de 8,5 m, ca şi un zid de piatră înalt de 5
m care înconjura aşezarea a cărei case rotunde, aveau temelii tot
de piatră. Extraordinara dezvoltare a acestei aglomeraţii urbane
era bazată mai mult pe comerţ decât pe agricultură sau pe
creşterea animalelor. Prosperitatea şi puterea Ierihonului se
datorau faptului că era un loc de schimb între Egipt, Arabia,
Mesopotamia şi Anatolia.
Se consideră că tahunienii (după numele aşezării de la
Uadi-Tahuneh, la sud de Betleem), rămaşi seminomazi şi
descinzând din natufieni (de la Uadi en-Natuf, celebra aşezare
din deşertul Iudeii) sunt cei care au distrus Ierihon A la mijlocul
mileniului VII şi cu siguranţă sunt locuitorii oraşului Ierihon B.
Alte două staţiuni neolitice preceramice sunt cunoscute
în Palestina la Beidha, la nord de Petra, şi la Munhata, în valea
Iordanului. În Syria cele două mari staţiuni neolitice
preceramice sunt Mureybat şi Ras Shamra.
Ceramica apare în zona syro-palestiniană în jurul a. 6000
a. Chr. şi este fără îndoială de origine străină, probabil
anatoliană. Culturile de tip neolitic vechi se caracterizează prin
ceramica incizată sau decorată cu impresiuni. În neoliticul
mijlociu se remarcă olăria neagră lustruită şi apariţia unei olării
pictată roşu şi a ceramicii cu fund plat. Neoliticul recent
reprezintă o decadenţă a vechii culturi locale, cu ceramică
grosolană.
În aria syro-palestiniană, metalul apare în Syria de Nord
sub formă de artefacte de aramă, începând încă de la începutul
mileniului V a. Chr.; în schimb el nu este cunoscut la Byblos, în
partea sudică a Levantului, decât în ultima jumătate a
mileniului IV a. Chr. (podoabe de aur şi arme de aramă
turnată). Aceast decalaj în introducerea metalului la Byblos, în

90
raport cu Ras-Shamra, de cultură nordică, atestă că în nord, şi
cu siguranţă în Anatolia, trebuie căutată originea metalurgiei.
Chalcoliticul este reprezentat de cultura ghassuliană
(după staţiunea de la Teleiat-Ghassul, în nordul Mării Moarte).
Ceramica, influenţată de cultura halafiană, este pictată cu
motive geometrice policrome. Casele sunt construite din
cărămizi uscate la soare, adesea înălţate pe temelii de piatră.
Construcţiile megalitice, dolmeni, menhiri, monumente din
piatră brută numite nauamis (morminte) sunt răspândite pe tot
teritoriul Palestinei, cele mai multe găsindu-se în valea
Iordanului. Ghassulienii – populaţie presemitică – par să fi fost
constructorii celor mai multe dintre aceste monumente care au
adesea o destinaţie funerară.

V.2. Oraşele-state syro-palestiniene
Încă din mileniul IV a. Chr. este evidentă influenţa
civilizaţiei sumeriene în Syria. Astfel, pe la 3400/3300 a. Chr.,
sumerienii (probabil Urukul) întemeiază pe Eufratul Mijlociu
syrian oraşul Habouba Kabira, o implantare de tip colonial, cu o
viaţă economică activă bazată pe comerţ.
Cercetările arheologice din Syria au relevat existenţa
unei strălucitoare civilizaţii urbane în prima epocă a bronzului
(mileniul III) – cu celebrele oraşe Ebla, cu fabuloasa sa arhivă
regală conţinând peste 16 000 de tăbliţe de lut, şi Mari –, în
bronzul mijlociu (2000-1600) – cu oraşele din epoca dinastiilor
amorite: Karkemiş, Alep, Qatna –, până în epoca bronzului
târziu (1600-1200) – cu prosperul Ugarit de pe coasta levantină.
Descoperirile de la Ebla (actualul Tell Mardikh),
datorate unei misiuni arheologice italiene conduse de P.
Matthiae, au conturat imaginea unui înfloritor regat syrian din
mileniul III a cărui prosperitate se datora poziţiei sale
privilegiate ca intermediar în comerţul dintre Mediterana
Orientală şi Mesopotamia. Fabuloasa arhivă regală din Ebla
conţine texte administrative, economice, religioase, lexicografice
şi epistolare care aruncă o nouă lumină asupra istoriei
întregului Orient Apropiat. Descoperirile de la Ebla şi Mari au
91
relevat faptul că această parte a Siriei atinsese în mileniul III a.
Chr. un nivel de dezvoltare identic celui din Mesopotamia,
graţie fermentului sumerian. De altfel, după expediţiile lui
Sargon şi Naram Sin care au dus la distrugerea Eblei, Syria va
intra în sfera de influenţă a imperiilor mesopotamiene.
În bronzul mijlociu, în Syria, la Ras-Shamra (anticul
Ugarit) asistăm la dezvoltarea metalurgiei datărită fără îndoială
stabilirii făurarilor imigraţi din Anatolia orientală (în urma
seismelor care au zguduit Anatolia la sfârşitul bronzului vechi).
Bronzul mijlociu vede dezvoltarea influenţei egiptene în
Levant. Este o epocă de mare prosperitate pentru Byblos (de
unde egiptenii se aprovizionau cu lemn de cedru,
răşini/terebint şi bitum) şi Ugarit (Ras-Shamra) care întreţineau
raporturi strânse cu Egiptul faraonic, în timp ce dezvoltă şi
comerţul cu Creta minoică; de altfel, Syria de Nord constituie o
regiune-cheie ca intermediară în relaţiile dintre bazinul egeean
şi Mesopotamia. În interior, Hama este un oraş bogat, alături de
cele două state puternice vecine, cel de la Mari, intermediar
între Syria şi Mesopotamia, şi cel de la Alep (capiatala regatului
Yamkhad).
În cursul mileniului III amoriţii (martu în textele
akkadiene) –ale căror tabere au fost descoperite pe ruinele
cetăţilor siro-palestiniene- s-au stabilit în zona siro-palestiniană
unde, către 2300 a. Chr., au distrus înfloritoarele oraşe
canaanene din epoca bronzului mijlociu. La începutul
mileniului II a. Chr. semitizarea ariei siro-palestiniene – ţara
Canaanului – apare ca totală şi definitivă.; semiţii din Syria şi
cei din Palestina n-au constituit însă niciodată un grup etno-
lingvistic unitar.
În bronzul târziu asistăm la o revenire a prosperităţii în
oraşele de pe litoral. Pe Eufratul de Sus se constituie un
puternic stat cu caracter indo-european, Mitanni. Populaţia de
bază a acestui regat este constituită din hurriţi (haru) pe care îi
găsim răspândiţi în tot nordul Mesopotamiei şi al Syriei.
Imperiul mitannian va fi principalul adversar al Egiptului
faraonic care îşi extinsese dominaţia în Palestina şi în Syria.
92
Învins, Mitanni a devenit un aliat al faraonilor în conflictul cu
Imperiul hittit. Când, la finele domniei lui Amenofis III (1417-
1379), controlul egiptean slăbeşte, statele amorite din Syria, sub
conducerea lui Abdi-Ashirta şi a fiului său Aziru, uneltesc
împotriva Egiptului, în timp ce hittiţii ocupă Syria de Nord.
Ca urmare a bătăliei de la Qadeş (1285 a. Chr.) dintre
Ramses II şi Muwatalli, zona syro-palestiniană a cunoscut un
statu quo: hittiţii dominând Syria de Nord şi ţara Amurru, iar
egiptenii continuând să-şi exercite controlul asupra Palestinei.
În timpul acestei perioade se dezvoltă comerţul cu Cipru şi cu
lumea egeeană atât de mult încât Ras-Shamra a devenit un
veritabil antrepozit micenian.
*
Configuraţia geografică, istorică şi politică a regiunii
explică şi faptul că statele syro-palestiniene n-au putut depăşi
limitele unui teritoriu restrâns. Numeroasele oraşe şi mici
regate din Syria şi din Palestina au jucat doar rolul unor state-
tampon între marile puteri ale Vechiului Orient. Textele
egiptene menţionează mai multe oraşe în Palestina şi în Syria
de sud - Byblos, Askalon, Sichem, Lakhiş etc. -, în timp ce
oraşele Siriei de nord – Ugarit, Karkemiş, Qatna, Alep, Harran,
Alalakh – ne sunt cunoscute datorită arhivelor regale de la
Mari. În principatele siriene regăsim concepţia teocratică a
puterii regale, a cărei origine se află fie în Mesopotamia, fie în
Egipt, de unde s-a răspândit până în Anatolia hittită.
Pe cât de şters a fost rolul politic al statelor siro-
palestiniene din mileniul II a. Chr., pe atât de considerabilă este
importanţa lor în istoria civilizaţiei orientale. Atare importanţă
decurge din faptul că aria siro-palestiniană constituia zona de
interferenţă dintre marile civilizaţii ale timpului – egipteană,
mesopotamiană, egeeană şi anatoliană. Oraşele syro-palestiniene au
fost un factor activ de sinteză a acestor influenţe.
Cel mai cosmopolit oraş, Ugaritul (actualul Ras-Shamra)
este o ilustrare perfectă a caracterului eclectic şi a prosperităţii
oraşelor din Levant, care deţineau o poziţie privilegiată în
marile circuite comerciale ale epocii. Ugaritul a deţinut
93
întâietatea în domeniul industrial şi comercial, mai ales când,
după conflictul egipteano-hittit, a dus o politică de reconciliere
între cele două puteri, trecând apoi din nou sub protecţia
Imperiului hittit. Arhivele regale de la Ugarit – cuprinzând
numeroase texte diplomatice, administrative, economice şi
religioase – reflectă prosperitatea şi caracterul cosmopolit al
acestui oraş-port levantin în care, pe lângă ugarită – care e un
dialect cananeean înrudit cu feniciana –, se utiliza limba
babiloniană, hittita, hurrita şi limba egipteană. Mai mult, textele
ugaritice ne-au pus la dispoziţie una din primele scrieri
alfabetice (caracterele acesteia sunt de tip cuneiform). Vestigiile
arheologice ilustrează şi ele prosperitatea unui oraş care, la
punctul de întâlnire dintre comerţ şi cultură, a fost un factor
activ de sinteză al acestora. Ugaritul a fost distrus către anul
1200 a. Chr. de Popoarele Mării şi nu s-a mai rederesat
niciodată.
Byblosul (Gebal, Gubla) al doilea mare oraş-port de pe
coasta levantină, întreţinea, încă de la începutul mileniului III,
relaţii privilegiate cu Egiptul. Aceste relaţii ating apogeul în
timpul faraonilor din dinastia a XII-a când Byblosul devine un
avanpost al expansiunii egiptene în Asia. Către finele
mileniului II a. Chr., după tulburările provocate de invazia
Popoarelor Mării., Byblosul va fi eclipsat de ascensiunea
oraşelor feniciene Tyr şi Sidon care monopolizează traficul din
întreaga Mediterană Orientală.
La sfârşitul epocii bronzului (către 1200 a. Chr.), în
contextul gravelor tulburări provocate în întregul bazin oriental
al Mediteranei de invaziile Popoarelor Mării, ţările din Orientul
Apropiat au fost fărâmiţate în mici state şi regate de către
triburile venind din nord, asociate cu grecii micenieni veniţi
dinspre vest.
La începutul mileniului I, arameenii (un popor semit
nomad) pătrund în Syria, unde întemeiază o serie de principate
(Damasc, Hamath, Ţoba) şi, mai ales, se inflitrează în toate
centrele urbane – cananeene, feniciene şi iudaice –
amestecându-se cu populaţia locală. Astfel, aramaica se va
94
impune treptat în întreaga arie syro-palestiniană înlocuind
diversele dialecte semitice.
În Syria de Nord, hittiţii alungaţi din Anatolia o serie de
principate neo-hittite sau siro-hittite, la Karkemiş, Sam’al, Alep,
Til Barsib, Zincirli. Hittiţii au adaptat şi au răspândit tipul de
palat cu faţada lungă, cu coloane, prevăzută cu un portic cu
etaj, bit hilani, a cărei invenţie revine hurriţilor de la sfârşitul
epocii bronzului.
Syria de Nord, vatră a civilizaţiei neo-hittite şi aramaice,
constituia o poartă a lumii mediteraneene către Urartu, Asiria,
Babilon şi Imperiul persan, care, succesiv, au atacat-o sau au
ocupat-o.
La începutul mileniului I, către 800 a. Chr., când grecii
(eubeenii) au început să frecventeze coastele Levantului şi să
întemeieze factorii – la Al Mina, Poseidon şi Tell Sukas –, au
întâlnit o lume cosmopolită aflată în plină efervescenţă.
Aşezările greceşti se aflau sub suzeranitatea micilor regate
aramaice. Ceva mai la sud se întindeau regatele neo-hittite,
similare celor aramaice din punctul de vedere al civilizaţiei.
Levantul trăia în cadrul aceloraşi tradiţii, atât anatoliene
cât şi semitice, unele venite de la nord, celelalte de la sud. Din
nord veneau cunoştinţele despre metale şi sursele lor; din sud,
prin fenicienii de pe coastă, un amalgam de experienţe artistice
şi meşteşugăreşti egiptizante. Departe, spre nord-est, se afla
regatul Urartu (Armenia, până la M. Caspică), ţară bogată în
metale, ajunsă în prima jumătate a sec. VIII a. Chr. la apogeul
puterii sale şi tinzând către ţărmul Mediteranei. În interior
înflorea Asiria, al cărei imperiu va cuprinde, spre sfârşitul sec.
VIII a. Chr., întreaga regiune litorală siro-palestiniană, inclusiv
Ciprul. Diversele tradiţii de prelucrare a metalului nu sunt
astăzi uşor de deosebit între ele –aramaică, neo-hittită,
urarteană sau asiriană. Oricum, grecii au avut, încă de la
început, acces la stocuri bogate de obiecte de metal. Episoadele
războinice nu au putut să stăvilească fluxul de bunuri şi nici să
oprească instalarea unor puncte comerciale de lungă durată.
*
95
Importanţa civilizaţiei siro-palestiniene constă în acel
fecund sincretism care a amalgamat elemente culturale diverse
– mesopotamiene, egiptene, anatoliene şi egeene – şi le-a
răspândit apoi în multiple direcţii. Astfel, influenţa unor
formule artistice eclectice create în Syria mileniului II a. Chr., se
va resimţi, în mileniul I, în Grecia, în Imperiul ahemenid şi în
Etruria.

V.3. Fenicia
Istoria feniciană, în sens strict, durează de pe la 1200 a.
Chr. pănâ în momentul când Fenicia este cucerită de Alexandru
cel Mare (333 a. Chr.).
Locuitorii de pe litoralul siro-fenician al Levantului sunt
numiţi în izvoarele egiptene feneh. Numele local al fenicienilor
era cananeeni sau sidonieni. Numele grecesc Fenicia provine
din cuvântul φοίνιξ –purpură roşie; aceasta era una din
industriile cele mai înfloritoare ale oraşelor feniciene –Tyr,
Sidon, Beirut, Arvad, Byblos-, moştenitoare ale marilor porturi
cananeene din mileniul II a. Chr. Cananeenii sunt străbunii
fenicienilor al căror nume (phoinikes), de origine greacă, nu
apare înainte de începutul mileniului I.
Fenicia a fost ocupată şi dominată rând pe rând, de
asirieni, de babilonieni şi de perşi, înainte de a fi cucerită în 333
a. Chr. de către Alexandru cel Mare, care a distrus oraşul Tyr.
Miză a rivalităţii dintre Egiptul lagid şi Imperiul seleucizilor,
Fenicia a fost în cele din urmă ocupată de romani în 64 a. Chr. şi
a devenit, sub Augustus, provincie romană.
Marile cetăţi feniciene clasice, Tyr şi Sidon, perpetuează
tradiţia ilustrată în epoca bronzului de Ugarit şi Byblos.
Fenicienii vor şti să strălucească mereu în artele aplicate, cum
este aceea a colorării şi a tratamentului ţesăturilor (purpura e o
invenţie a fenicienilor), dar rămân maeştri şi în prelucrarea
fildeşului, ştiind admirabil să sintetizeze diferitele influenţe
(egiptene, mesopotamiene, hittite, egeene, în epoca bronzului;
egiptene, asiriene, greceşti în epoca fierului) pentru a crea o artă
eclectică care traduce în termenii artizanatului aceste influenţe
96
culturale diverse şi impune o koine culturală, un gust
orientalizant care se răspândeşte pretutindeni în lumea
mediteraneană şi în hinterlandul ei.
Vocaţia lor de navigatori şi comercianţi a influnţat
considerabil istoria lumii mediteraneene.
De timpuriu, fenicienii şi-au orientat activitatea către
comerţ şi colonizare. După prăbuşirea principatelor miceniene,
flota feniciană a monopolizat, în secolul XII a. Chr., traficul din
întreaga Mediterană Orientală, aprovizionând Grecia, Asia şi
Egiptul cu lemn preţios, cu cupru şi cositor. Una dintre marile
glorii ale Feniciei este aceea de a fi dăruit lumii alfabetul.
Fenicienii au fost creatorii alfabetului pe care l-au adoptat, mai
întâi grecii, în sec. VIII a. Chr., şi apoi alte popoare indo-
europene şi semitice.
Înflorirea comercială şi maritimă a Tyrului începe la
finele mileniului II a. Chr. şi atinge apogeul în sec. IX a. Chr.,
când tyrienii au fundat colonia Cartagina (Qart Hadasht –
„Oraşul Nou” – întemeiat de principesa Elissa 814 a. Chr.), în
Golful Tunis. În timpul regelui Hiram I (969-936), oraşul Tyr îşi
va impune hegemonia asupra mai multor oraşe feniciene, între
care şi Sidonul. În această epocă oraşul Tyr avea întinse relaţii
comerciale, se pare chiar cu India, prin Marea Roşie. Oraşul
Tyr, patronat de marele zeu Melkaart, ocupat de
Nabucodonosor II în 573 a. Chr., va fi eclipsat de Sidon – oraşul
zeului Eşmun – a cărui epocă de maximă înflorire se situează
după distrugerea Tirului de către babilonieni. Sidonul a fost
unul dintre cele mai prospere oraşe din Imperiul persan,
păstrându-şi încă independenţa în sec. III a. Chr., după cum
rezultă din inscripţia de pe sarcofagul regelui Eşmunazar. În
oraşele feniciene regimuri oligarhice cârmuite de „judecători”
(sufeti) au luat locul monarhiilor.
După prăbuşirea lumii miceniene, navigatorii fenicieni
sunt primii care stabilesc legături curente cu coastele
Mediteranei Occidentale, urmaţi curând de grecii ionieni.
Dispunând de cea mai redutabilă flotă a epocii, Tyrul şi Sidonul
şi-au lărgit expansiunea comercială până în extremul Occident.
97
Pe măsură ce expansiunea comercială a oraşelor
feniciene căpăta o amploare tot mai mare, agenţiilor comerciale
(factorii) situate pe coastele Mediteranei Orientale, mai ales în
Cipru, li se adaugă începând din sec. IX a. Chr., cele din Africa
de Nord, din Sicilia, din Sardinia, din Malta şi din Spania.
Vechiul emporiu fenician de la Gadeş (Cadiz) –fundat potrivit
tradiţiei încă în sec. XI a. Chr.- constituia deopotrivă debuşeul
bogatelor bazine miniere din Spania şi avanpostul cabotajului
atlantic, organizat pentru expedierea cositorului provenit din
insulele britanice.
Fenicienii s-au orientat iniţial către întemeierea unor
simple emporii (factorii), coloniştii lor încercând abia mult mai
târziu să constituie state teritoriale, când dominaţia asiriană,
babiloniană şi persană avea să pună capăt independenţei patriei
lor de origine.
După ocuparea Tyrului de către babilonieni (573 a.
Chr.), s-a accentuat rivalitatea dintre fenicieni şi greci pentru
supremaţie în Mediterana Occidentală. De altfel, după bătălia
navală de la Alalia (535 a. Chr.), care a dat o puternică lovitură
posibilităţilor de expansiune ioniană în Occident, s-a stabilit o
separare virtuală a sferelor de influenţă între greci şi Imperiul
punic.
Colonizarea, fie ea feniciană sau grecească, a contribuit
decisiv la crearea unei unităţi organice a economiei Lumii
Vechi, făcând ca resursele şi posibilităţile tuturor regiunilor să
devină complementare. De-a lungul căilor comerciale,
influenţele s-au răspândit, exercitându-se la nivelul structurilor
de civilizaţie. Ele au sfârşit prin a duce, în fapt, la crearea
„civilizaţiilor” în sensul mediteranean al cuvântului.
Aşadar, nici dominaţia asiriană, nici cucerirea
babiloniană, nici invazia persană, n-a adus sfârşitul activităţii
debordante a fenicienilor. Vocaţia lor de navigatori şi
comercianţi n-a slăbit nici în faţa unor concurenţilor de temut
care sunt grecii, şi care după Alexandru rămân stăpâni în
Levant pentru a ceda în cele din urmă supremaţia Romei.
Oraşele feniciene n-au dispărut decât după invazia arabă, în
98
sec. VII p. Chr., în timp ce celelalte state din Levant se stinseseră
de mai bine de un mileniu, cu excepţia renaşterii pe care a
cunoscut-o Israelul, începând din secolul III a. Chr., odată cu
Asmoneii şi Idumeii.

V.4. Regatul ebraic
Istoria vechii lumi ebraice – creatoarea primei mari
religii monoteiste – stă sub semnul Exodului şi Exilului. Studiile
de istorie antică a civilizaţiilor din aria syro-palestiniană,
precum şi arheologia biblică au confirmat validitatea Vechiului
Testament ca principală sursă de informaţie privind istoria şi
civilizaţia ebraică.
Preistoria Beni-Israelilor (fiii lui Israel), epoca lui
Avraam şi a Patriarhilor, urcă până în bronzul mijlociu şi
triburile lor trebuie legate de acei Habiru (=„mercenar”, „aliat”)
care, încă de la începutul epocii bronzului, nomadizau între
Eufrat şi Iordan.
Prima închegare a nucleului etnic ebraic este legată –
potrivit tradiţiei biblice – de Aram care a părăsit Urul, cândva
între 2000-1700 a. Chr., pentru a se stabili în Canaan. (Epoca
Patriarhilor).
Către 1700 a. Chr., câteva clanuri, atrase de bogăţia
Egiptului, părăsesc ţara Canaanului; evreii pătrund în Egipt
împreună cu hyksoşii. Şederea acestor grupuri ebraice în Egipt
se încheie cu Exodul din secolul XIII a. Chr. Tradiţia
concentrează acest episod în jurul figurii lui Moise (în egipteană
– Maşu, în ebraică – Moshe), din tribul sacerdotal al Leviţilor,
şeful carismatic care a reuşit să transforme un grup de clanuri
în nucleul poporului ebraic. – poporul lui Israel, după cum
cucerirea Palestinei – ţara făgăduită de Iahve la plecarea
evreilor din Egipt – este legată de Iosua, învingătorul de la
Ierihon. În epoca lui Moise au fost fixate principiile esenţiale ale
Legii şi moralei ebraice, aşa cum apar ele în Deuteronom.
Originea şi formarea statului ebraic rămân încă obscure.
În orice caz, către mijlocul secolului XIII a. Chr., cele 12 triburi
istorice au format o confederaţie în jurul sanctuarului lui Iahve
99
de la Silo, care adăpostea chivotul Legii sau arca Alianţei. Iahve
este zeul personal al fiecărui evreu (în ebraică ivri, „de dincolo”
–venit din Răsărit) şi totodată zeul naţional al Israelului.
Prin urmare, în Epoca Judecătorilor (cca. 1200-1020 a.
Chr.) nu exista decât o comunitate mai mult sau mai puţin unită
de triburi, iar legătura care unea o parte dintre ele era
totdeauna provizorie: se strângea în momentul în care israeliţii
trebuiau să respingă vreun atac al cananeenilor sau al
filistenilor, apoi se desfăcea iarăşi.
La scurt timp după constituirea acestei confederaţii cu
caracter religios, israeliţii aveau să intre în conflict cu oraşele
din Canaan care voiau să stăvilească trecerea lor spre
pământurile cultivate din valea Iordanului.
Odată supuşi cananeenii, israeliţii vor intra în conflict cu
filistenii, descendenţi din pilistu/peleset – Popoarele Mării,
învinşi de Ramses III şi stabiliţi în oraşele de coastă ale
Palestinei, de la Aşkalon la Gaza; de la numele filistenilor, în
ebraica veche Peliştim, derivă denumirea Palestinei. Filistenii au
încercat să-şi extindă dominaţia spre interior, dar s-au lovit de
înaintarea israeliţilor, pe cale, şi ei, de a se sedentariza în
Palestina.
Accentuarea presiunii filistenilor către mijlocul sec. XI a.
Chr. a determinat regruparea majorităţii triburilor israelite sub
un guvernământ monarhic. Astfel, către 1020 a. Chr.,
judecătorul Samuel l-a investit pe cu puterea regală pe Saul
(1020-1004) din tribul Veniamin. Regatul avea încă o organizare
de tip pur patriarhal şi domnia lui Saul a fost ocupată în
întregime de conflictul cu filistenii, învingători în bătălia de la
Gilboa, unde Saul şi-a aflat sfârşitul.
Originar din tribul Iuda, David (cca. 1000-970 a. Chr.) –
fondatorul monarhiei israelite – nu accede la putere decât după
violentul conflict cu clanul lui Saul. Datorită capacităţii militare
şi abilităţii politice a tânărului suveran, micul regat ebraic vasal
filistenilor se emancipează de sub suzeranitatea acestora şi îşi
extinde frontierele în detrimentul filistenilor şi al regatelor din
Transiordania. Cucerirea oraşului amorit Ierusalim şi
100
redobândirea Chivotului Sfânt dau noului stat ebraic un centru
politic şi religios.
Regalitatea – o instituţie străină tradiţiei ebraice – a fost
considerată ca o nouă alianţă între Iahve şi dinastia lui David,
prelungire a legământului de pe muntele Sinai; cultul monoteist
a lui Iahve devenea astfel religie de stat.
Centralizarea puterii nu va atenua decât temporar
rivalitatea dintre triburi – îndeosebi dintre gruparea din sud şi
cea din nord. Pe de altă parte, tradiţiile tribale se acomodează
greu cu regimul monarhic: polarizate în jurul preoţimii, ele
provoacă un periculos antagonism între autoritatea laică şi cea
religioasă (metamorfozat în conflictul dintre regalitate şi
profeţi).
Domnia lui Solomon (970-933 a. Chr.), „veacul de aur”
al regatului Israel, marchează o epocă de remarcabilă înflorire
economică şi culturală. Solomon, adevăratul organizator al
statului ebraic, a menţinut frontierele regatului creat de David,
pe care l-a întărit din punct de vedere militar. A organizat statul
prin crearea unei birocraţii de tip egiptean; regatul a fost
împărţit în 9 subdiviziuni administrative. Sub domnia sa
regatul ebraic a cunoscut o remarcabilă prosperitate economică.
Solomon a înălţat palatul şi Templul de la Ierusalim, cu ajutorul
meşterilor trimişi de regele Hiram al Tyrului.
Amplasând Templul lângă palatul regal, Solomon
asociază cultul lui Iahve monarhiei ereditare. Templul din
Ierusalim devine sanctuarul naţional al israeliţilor şi cultul regal
se identifică cu religia de stat.
Pe de altă parte, datorită amplificării relaţiilor politice şi
comerciale ale regatului, sincretismul religios a atins proporţii
necunoscute până atunci. Monarhia încurajează fuziunea
credinţelor religioase ale celor două straturi ale populaţiei,
israeliţii şi cananeenii. Mai mult, Solomon a acceptat cultele
soţiilor sale străine.
Prin toate acţiunile sale Solomon face figură de mare
monarh oriental. Totuşi, regatul ebraic comportă un aspect
original: legătura pur personală care unea cele două părţi ale
101
regatului: Israelul şi Iudeea. Acestea au rămas totdeauna
distincte până la separarea lor definitivă care a avut loc după
moartea lui Solomon.
Sciziunea a fost provocată de tratamentul inegal aplicat
de către Solomon celor două provincii; astfel a sporit ostilitatea
nordului israelit împotriva unei politici axate aproape exclusiv
pe interesele fostului regat Iuda. Prin această sciziune, Israelul
– mai întins şi mai puternic din punct de vedere militar – avea
pretenţia că apără adevărata credinţă de care Ierusalimul se
îndepărtase.
O îndelungată decadenţă însoţeşte sciziunea regatului
ebraic. Astfel, după scindarea regatului, care a avut loc sub
Roboam (931-913 a. Chr.), în cursul istoriei paralele a celor două
regate – Israelul şi Iudeea – se adânceşte separarea între o religie
oficial intolerantă – spre deosebire de toate celelalte religii
orientale – şi toleranţa care domnea în sânul populaţiei ca şi la
cele două curţi regale de la Ierusalim şi Samaria.
În Epoca Profeţilor, doar o mică parte a populaţiei mai
practica cultul iahvist, în vreme ce cultele cananeene cunosc o
largă răspândire atât în Israel cât şi în Iudeea. Cele două regate
ebraice sunt singure state din Vechiul Orient în care
evenimentele politice au fost condiţionate în atât de mare
măsură de o religie intolerantă.
Regatul Israel, confruntat cu imperialismul asirian a
rezistat până la cucerirea Samariei de către Sargon II în 721 a.
Chr., în vreme ce Iudeea şi-a menţinut individualitatea politică
până la distrugerea Ierusalimului de către Nabucodonosor II în
587 a. Chr.
În timpul Captivităţii babiloniene, profeţii – cu deosebire
Iezechiel – au contribuit decisiv la menţinerea sentimentului
naţional şi religios al evreilor. Numai aspra încercare a Exilului
- epocă de mare exaltare religioasă şi de afirmare a caracterului
absolut monoteist al iudaismului - a făcut din iahvism religia
întregului popor israelit.
După ce perşii cuceresc Babilonul (539 a. Chr.) şi Cyrus
cel Mare îngăduie evreilor să se reîntoarcă din exil. Numai o
102
parte din evreii Babilonului a făcut uz de permisiunea regală.
Conform traţiţiei, 40 000 de evrei, sub conducerea lui
Zerubabel, s-au reîntors în 537 a. Chr. la Ierusalim. În timpul lui
Artaxerxe I Longimanus (465-425) un alt grup de evrei, condus
de Esdra, se repatriază. Sub conducerea lui Esdra şi Neemia,
comunitatea ebraică se reconstituie în Israel. Lui Esdra i se
datorează probabil codificarea Vechiului Testament, care până
atunci fusese perpetuat prin tradiţie orală. După întoarcerea
evreilor din Exil, autoritatea supremă în stat o va deţine marele
preot.
Israelul cunoaşte o efemeră renaştere, începând din
secolul III a. Chr., odată cu Asmoneii şi Idumeii. Apoi, Statul
ebraic intră în orbita politică a elenismului, iar, mai târziu, a
Imperiului roman.

Capitolul VI

IRANUL ANTIC

Cadrul geografic
Înaltul platou iranian, tăiat de culmi paralele care ating
o înălţime medie de 1500 m, este mărginit aproape de jur
împrejur lanţuri muntoase abrupte: la vest şi la sud-vest,
Zagrosul, care ajunge până la 4451 m, îl separă de câmpiile
Mesopotamiei şi ale Susianei, apoi de Golful Persic, iar în cele
din urmă de marea Oman. În nordul platoului iranian,
Elburzul, care atinge 5670 m, mărgineşte Marea Caspică, iar
apoi stepele Turkestanului. La est, munţii Belucistanului se
prelungesc printr-o zonă de coline joase ce domină valea
Indusului.
Prezenţa acestor bariere naturale a fost suficientă pentru
a stăvili o umiditate care nu pătrunde decât rar în centrul
platoului iranian. Dar, din munţii Zagros şi Elburz, acoperiţi
timp îndelungat de zăpezi, iau naştere câteva cursuri de apă
care se pierd în cele din urmă în inima platoului, nu fără a da
naştere în drumul lor, unor oaze unde agricultura nu necesită
103
mari lucrări de irigaţie. Centrul şi sud-estul Iranului constituie
un deşert de sare (Dasht-i-Kavir) sau de nisip (Dasht-e-Lut), în
aparenţă lipsit de resurse naturale.
În podişul iranian s-au încrucişat numeroase drumuri
comerciale care legau Orientul Apropiat, pe de o parte cu India
şi Asia răsăriteană, pe de altă parte cu ţările din bazinul oriental
al Mediteranei. Zonă de contact între Orient şi Occident, Iranul
antic a receptat şi a asimilat numeroase influenţe, creând el
însuşi şi difuzând forme culturale şi de civilizaţie originale.

VI.1. Iranul preistoric
În cursul mileniului VII a. Chr. comunităţi agricole
ocupau zonele fertile de piemont, e.g. Tepe Tang-e-Chakmak
(aparţinând neoliticului preceramic), situată între Elbruz şi
deşert. În mileniile VI-IV a. Chr. sunt cunoscute numeroase
aşezări caracterizate prin ceramica pictată (Tepe Sialk, Tepe
Hissar,), iar cele aflate în vecinătatea minelor de cupru, prin
începuturile metalurgiei (Tepe Sialk, Tal-i-Iblis); de altfel,
topirea minereului şi turnarea aramei, descoperire capitală, este
datorată se pare, metalurgiştilor iranieni.
În a doua jumătate a mileniului IV a. Chr., în cadrul
acestor comunităţi agricole se produc adevărate mutaţii care
vor conduce, câteva secole mai târziu, la apariţia unor veritabile
oraşe.
În nord, câmpia Gorgan este o zonă de contact între
munţii Elbruz şi stepa turkmenă. În ultimul sfert al mileniului
IV a. Chr., în siturile din această zonă apare ceramica cenuşie
lustruită care, la Shah Tepe, Yarim Tepe şi Tureng Tepe
înlocuieşte ceramica pictată, Aceeaşi schimbare se produce şi la
Tepe Hissar, pe piemontul meridional al Elbruzului. Aceste
schimbări au fost, mult timp, puse în legătură cu venirea indo-
europenilor („protomezilor) în Iran. Astăzi se consideră însă că
avem de-a face cu un fenomen local, similar celui petrecut în
Mesopotamia, când ceramica pictată de tip Obeid este
abandonată la începuturile urbanizării (perioada Uruk).

104
Oricum, în Iran se produce o restructurare a locuirii:
multe din vechile aşezări sunt abandonate şi apar acum alte
mari aşezări – Tal-i-Malyan în valea fertilă a fluviului Karun şi
Tepe Yahya, în valea adiacentă, Dowlatabad. Această mutaţie
rămâne dificil de explicat (deteriorarea climatului, care a
devenit mai arid ?; transformările economice ?).
În orice caz, către 3000 a. Chr., apare un nou sistem de
gestiune economică avându-şi originea în regiunea Susei, în
Khuzistanul iranian. Începând din această perioadă apar
tăbliţele cu scriere proto-elamită, descoperite în mai multe
situri: Tepe Sialk IV, Godin Tepe V, Tal-i-Malyan, Tepe Yahya
IV etc. Vestigiile arheologice atestă intensificarea relaţiilor
comerciale dintre oraşele mesopotamiene şi Susiana. Încă din
această epocă timpurie Iranul deţinea rolul de intermediar între
Mesopotamia, Asia Centrală şi India. Toate acestea, asociate cu
transformările locale, marchează începutul unei forme de
urbanizare în Iranul de sud-vest.
Încă de la începutul mileniului III a. Chr., Iranul
occidental intră în istorie aproape în acelaşi timp cu
Mesopotamia, iar Elamul apare ca un stat unificat sub dinastia
Awan.

VI.2. Imperiul med
Mezii erau, probabil, urmaşii unei populaţii indo-
europene care, în mileniul al III-lea, întemeiase o civilizaţie
urbană în sud-estul Turkestanului, la poalele munţilor Elbruz,
în jurul centrelor de la Tureng Tepe şi Tepe Hissar, părăsind
apoi această regiune către 1700 a. Chr., poate datorită salinizării
excesive a solului.
În orice caz, mezii (mamdai - în analele asiriene) şi perşii
(parsua) constituiau cele două grupări mai importante de
triburi ariene (arya) care au apărut la finele mileniului II pe
platoul iranian.
Imperialismul asirian, deosebit de agresiv în sec. VIII, a
accelerat federalizarea mezilor. Potrivit relatării lui Herodot (I,
95-102), un anume Deiokes (Daiukku) – care a organizat
105
rezistenţa împotriva lui Sargon II – ar fi jucat un rol esenţial în
cursul acestui proces.
Constituirea statului med, la finele sec VIII a. Chr., a fost
facilitată de declinul regatului manneenilor în urma repetatelor
incursiuni asiriene şi urarteene. Adevăratul fondator al
regatului med pare a fi Phraortes (Kaştariti). Sub fiul şi
succesorul său Cyaxare (Uakşatar, ?-584), nevoit să accepte o
vreme suzeranitatea regelui scit Madyas, Media devine una din
marile puteri ale lumii orientale. Cyaxare şi-a reorganizat
armata după modelul asirian, a impus suzeranitatea regatului
med asupra mannenilor şi perşilor, a cucerit Assurul în 614 şi,
coalizându-se cu regele Nabopalassar al Babilonului, a distrus
Imperiul asirian în 612. Astfel, în foarte scurtă vreme, Statul
med constituit în jurul Ecbatanei, a devenit un imperiu gigantic
care se întindea până la Halys.
Către mijlocul sec. VI a. Chr., între cele 4 puteri care
dominau lumea orientală – Media, Babilonul, Egiptul sait şi
Lydia – se stabilea un anume echilibru. Câţiva ani mai târziu,
trei dintre acestea dispăruseră de pe scena politică, iar căderea
Egiptului era iminentă. Cyrus cel Mare - fondatorul imperiului
ahemenid - avea să realizeze pentru prima dată, unitatea lumii
orientale. Căderea lui Astyage (Iştuvegu, 584-550), abandonat
de aristocraţia medă în ajunul confruntării decisive cu Cyrus II,
a marcat sfârşitul efemerului Imperiu med.

VI.3. Imperiul persan
La începutul secolului VII a. Chr., Ahaimenes
/(H)achamaniş – fondatorul dinastiei ahemenide – unifică
triburile perşilor şi, profitând de dificultăţile Elamului, angajat
în îndelungatul conflict cu Asiria, extinde frontierele regatului
persan.
Către 675 a. Chr., fiul său, Teipes (Hişpiş) ocupă partea
muntoasă a Elamului şi îşi asumă titlul de rege al Anshanului. La
moartea lui Teipes, în 640 a. Chr., regatul persan este împărţit
între cei doi fii: Cyrus I (Kuraş) domneşte în Parsumaş, iar
Ariaramnes (Aryaramna) în Parsa. Cambyse I (Kamburdjiya,
106
600-559), fiul lui Cyrus I şi ginerele lui Astyage, reunindu-i din
nou pe perşi sub o singură coroană, pune bazele ascensiunii
puterii persane.
La începutul sec. VI, Zarathustra a reformat vechea
religie iraniană într-un sens monoteist. Potrivit tradiţiei
consemnată, un mileniu mai târziu, în Avesta, Zarathustra
primeşte revelaţia noii religii direct de la Ahura-Mazda.
Esenţialul reformei zoroastriene constă într-o imitatio dei. Omul
este sortit să urmeze exemplul lui Ahura-Mazda, dar el este
liber în alegerea sa.
Învăţăturile denumite Gathas constituie partea cea mai
veche a culegerii de texte proto-iraniene numită Apasta
(„Culegere”), iar în neo-persană Avesta. Avesta cuprinde: 1)
Yasna –„jertfele”- texte rituale ce cuprind şi cele şaptesprezece
Gathas; 2) Yaşts –cântece de jertfe, pe vremuri treizeci la număr;
3) Videvdat, o culegere de legi religioase, care ar fi unul din cei
douăzeci şi unu de nask menţionaţi de tradiţie.
Prin ideile pe care le-a pus în circulaţie – mitul
Mântuitorului, doctrina escatologică optimistă care proclamă
triumful Binelui şi salvarea universală, doctrina învierii
trupurilor etc. – mazdeismul a avut o influenţă considerabilă în
evoluţia gândirii religioase.
Succesorul lui Cambyse, Cyrus II (559-530) va
transforma regatul persan într-un veritabil imperiu universal.
Tânărul suveran din Anshan repurtează în 550 o victorie
decisivă asupra lui Astyage şi se instalează în Ecbatana ca rege
al perşilor şi al mezilor.
După constituirea marelui imperiu iranian, Cyrus cel
Mare se lansează într-o veritabilă politică de expansiune
mondială. În Est cucereşte vaste teritorii populate de iranieni -
Margiana, Sogdiana, Bactriana, Drangiana, Arachosia şi
Gedrosia - extinzând frontiera Imperiului până la Indus, iar în
Vest îl învinge pe Cressus, ultimul rege din dinastia
Mermnazilor, ocupă Sardesul şi anexează Lydia (546).
După victoria asupra Imperiului neobabilonian (535),
Syria, Palestina şi Fenicia au intrat în orbita puterii lui Cyrus
107
cel Mare care, în numai 28 de ani, constituie cel mai vast
imperiu cunoscut în lumea orientală.
Cucerirea Babilonului, facilitată de descompunerea
internă a statului babilonian – măcinat de rivalitatea dintre
diferitele tagme preoţeşti – a însemnat mult mai mult decât
căderea unui imperiu. Deşi monarhia ahemenidă se va inspira
din modelele asiriene şi babiloniene, ruptura este evidentă.
Pentru prima dată organizarea imperiului era axată pe o
concepţie cvasiuniversală. Faţă de statele învinse şi înglobate în
Imperiu, Cyrus a inaugurat o politică de toleranţă cu totul
nouă, care i-a adus o mare popularitate, asigurându-i pentru un
timp soliditatea cuceririlor.
Prin urmare, începuturile Imperiului ahemenid se
situează într-o perspectivă morală şi politică nouă. Vechea lume
orientală părea să se fi prăbuşit definitiv.
Cyrus cel Mare a fixat şi principiile esenţiale ale viitoarei
organizări a Imperiului, întemeind primele strapii. Vechile state
orientale erau legate de suveranul ahemenid prin tradiţionala
formă a uniunii personale, în vreme ce oraşele feniciene, ca şi
cele ioniene s-a menţinut formele locale de guvernământ. În
fruntea fiecăreia dintre provinciile în care a fost împărţit
Imperiul se afla câte un satrap, reprezentant al Marelui Rege. În
fine, tributul constituia elementul esenţial al legăturii care unea
fiecare dintre provincii cu suveranul ahemenid. Toate resursele
financiare al Imperiului erau canalizate astfel către reşedinţele
imperiale – Susa, Ecbatana, Pasargade şi Persepolis, capitala
întemeiată de Darius I.
După dispariţia lui lui Cyrus II (530-522) – ucis în
luptele contra messageţilor – Imperiul persan va sfârşi prin a
semăna tot mai mult cu Imperiul asirian, cu acea diferenţă
esenţială, totuşi, că genocidul sistematic n-a fost pus în practică
de nici unul dintre suveranii ahemenizi.
Domnia lui Cambyse II (530-522) a fost în întregime
ocupată de cucerirea Egiptului sait (525), iar sfârşitul fiului lui
Cyrus II este legat de revolta magilor (controversatul episod

108
Gautama-Bardiya, relatat de inscripţia lui Darius I de la
Behistun, precum şi de Herodot).
Suirea pe tron a lui Darius I (522-486) – care aparţinea
unei ramuri colaterale a Ahemenizilor – pare a fi rodul unei
conjuraţii care l-a înlăturat pe succesorul legitim. În orice caz,
începutul domniei lui Darius I a fost marcat de o serie de
revolte izbucnite în mai multe părţi ale Imperiului – Media,
Bbilon, Susiana, Armenia şi Arachosia. După reprimarea
acestor revolte, către finele anului 521 a. Chr., Darius a reluat şi
a desăvârşit opera de organizare iniţiată de Cyrus cel Mare,
conferind astfel Imperiului ahemenid adevărata sa fizionomie.
Sistemul satrapiilor a fost fixat în mod definitiv şi, pentru ca
guvernatorii provinciilor să poată fi mai îndeaproape
supravegheaţi, Darius a creat o veritabilă reţea de spionaj.
Totuşi, veleităţile autonomiste şi politica prea personală a
multor satrapi vor constitui unul dintre factorii de dezagregare
a Imperiului ahemenid; însuşi Darius va fi confruntat către
finele domniei cu revolta oraşelor ioniene din Asia Mică şi cu
secesiunea Egiptului.
Pentru a facilita unificarea Imperiului, Darius –
combinând numerotarea sexagesimală a babilonienilor şi cea
zecimală a asirienilor şi arameenilor, şi utilizând ca unităţi atât
siclul din Babilon cât şi mana arameeană - a impus un nou
etalon, karşa: 1 mana valora 6 karşa, iar 1 karşa valora 10 sicli;
ansamblul a fost corelat cu sistemul ionian: 60 de mana
echivalau cu 1 talant euboic. În materie monetară, suveranul
ahemenid a impus un etalon - aur (darika - 8,42 g), măsură prin
care a corelat sistemul babilonian cu cel al oraşelor ioniene.
Darius a iniţiat şi edificarea unei remarcabile reţele
rutiere – axată pe faimoasa cale regală – care a favorizat
propăşirea economică a Imperiului. Totodată, pentru a-şi
asigura monopolul comerţului cu Extremul Orient, Darius I
intenţiona să termine construcţia canalului început de faraonul
Nechao II cu un secol în urmă; canalul, care trebuia să lege
braţul pelusiac al Nilului de golful Suez, avea menirea de a uni
în acelaşi sistem economic Egiptul, Mesopotamia şi India.
109
Sub Darius I, Imperiul ahemenid atinge apogeul
expansiunii sale teritoriale: între 519-512 a. Chr. nord-vestul
Indiei, Thracia şi Macedonia ajung sub controlul Marelui Rege,
a cărui autoritate, la sfârşitul secolului VI a. Chr., se întinde de
la Indus la Marea Egee şi din Armenia până la prima cataractă a
Nilului.
Revolta oraşelor ioniene din Asia Mică inaugurează
îndelungatul conflict dintre Imperiul persan şi lumea greacă,
cunoscut sub numele de războaiele medice (500-449 a. Chr.). În
zadarnica lui încercare de a cuceri Grecia, Darius I a fost înfrânt
la Marathon (12 septembrie 490), în Attica, de athenienii şi
plateenii conduşi de Miltiades. Eşecul din primul război medic
a fost urmat de un eveniment mult mai grav: secesiunea
Egiptului (486). Moartea lui Darius I coincide cu începutul
declinului Imperiului ahemenid, prea universal pentru a fi cu
adevărat viabil.
Domnia lui Xerxes (486-465 a. Chr.) marchează un
moment de turnură în politica Ahemenizilor. Xerxes reprimă cu
brutalitate revoltele din Egipt şi Babilon – unde a distrus
templul lui Marduk – punând capăt politicii de toleranţă a
predecesorilor săi. A doilea război medic se încheie cu un eşec
lamentabil (Salamina – 28 septembrie 480; Plateea şi Mycale -
479 a. Chr.).
Aceste eşecuri au dus la accentuarea absolutismului
monarhiei ahemenide. Nimic nu mai aminteşte de politica
generoasă preconizată de Cyrus cel Mare sau de preocuparea
pentru dreptate ordine şi prosperitate care se aflase la temelia
domniei lui Darius I. Politica opresivă şi intolerantă inaugurată
de Xerxes I va duce, contrar scopurilor sale, la resuscitarea
sentimentelor naţionale ale diverselor populaţii înglobate în
Imperiu. Anul 480 a. Chr. a marcat aşadar nu numai victoria
Greciei asupra Orientului, dar şi începutul unei decadenţe care,
un secol şi jumătate mai târziu, avea să expună un imperiu
lipsit de apărare agresiunii lui Alexandru cel Mare.
Energicul Artaxerxes I Longimanus (465-424 a. Chr.)
încearcă zadarnic să stopeze declinul Imperiului care se va
110
accelera sub mediocrii săi urmaşi. Astfel, sub Artaxerxes II
(404-359 a. Chr.) monarhia ahemenidă decade la statutul
despotismelor opresive de altădată din epocile cele mai sinistre.
În pofida diverselor tentative de redresare, Imperiul
ahemenid se descompune, diversele satrapii emancipându-se
de sub autoritatea unei puteri centrale subminată de
interminabile conflicte dinastice. Sinistra cronică a ultimilor
ahemenizi se încheie cu nimicirea aproape totală a familiei
regale de către Artaxerxes III (359-338 a. Chr.), el însuşi, în cele
din urmă, victimă a intrigilor eunucilor din harem. Ultimul
suveran al Imperiului ahemenid, Darius III (336-330),
confruntat cu agresiunea lui Alexandru cel Mare, se arată
incapabil de a face faţă situaţiei.
Alexandru cel Mare – victorios la Granicos (334), în Asia
Mică, la Issos (333), în Syria şi la Gaugamela (331), în
Mesopotamia – a fost primit pretutindeni, precum odinioară
Cyrus cel Mare, ca un eliberator. Media, Babilonul şi Persia s-au
predat învingătorului fără a opune rezistenţă. Ocuparea
capitalelor Imperiului – Susa şi Persepolis, care a fost dat pradă
soldaţilor lui Alexandru (330) – marca, deopotrivă, sfârşitul
„războiului de răzbunare” şi prăbuşirea monarhiei ahemenide.

Capitolul VII

INDIA ANTICĂ

Cadrul geografic
India (in limbile indiene Bharatvarsa; denumirea actuală
vine de la fluviul Sindhu, devenit în persană Hindhu, iar în
greacă Indos), înconjurată din trei părţi de Oceanul Indian, este
mărginită la nord de munţii Himalaya, care o despart de
podişul Tibetului.
Prima mare civilizaţie a subcontinentului indian s-a
născut în valea Indusului. Câmpia Indusului se află într-o
poziţie geografică marginală. Clima zonei sale celei mai sudice
o leagă mai curând de regiunile musonice decât de ţinuturile
111
mediteraneene sau ale Orientului Apropiat; fluviul însuşi îşi are
izvoarele în munţii Himalayei. Cu toate acestea, valea Indusului
aparţine, la începutul istoriei sale, zonei Orientului Apropiat, ca
şi mai târziu când, în ceea ce priveşte populaţia şi religia, avea
să primească tot din vest elementele esenţiale ale personalităţii
sale.
Dintotdeauna valea Indusului a fost un culoar de
comunicaţie între ansamblul indo-gangetic, Orientul Mijlociu şi
Asia Centrală.
Mai alungită decât câmpia mesopotamiană, cea a
Indusului este strânsă între munţii Belucistanului, al cărui
piemont era mai puţin arid decât astăzi, şi deşertul Thur. Valea
însăşi este aproape pustie, cu excepţia regiunilor irigate.; în
plus, inundaţiile, care ating uneori proporţii catastrofale, au
depus enorme straturi de aluviuni, adesea nefertile. În nord,
dimpotrivă, văile umede ale numeroaselor râuri care curg spre
Indus şi alcătuiesc actualul Pendjab puteau fi cultivate fără a
recurge la prea complicate lucrări de irigaţie.

VII.1. India pre-ariană. Civilizaţia Indusului
Civilizaţia Indusului, creată în regiunea Sind de către o
populaţie înrudită cu cele de limbă dravidiană, se prezintă
într-o lumină cu totul originală.
Apariţia primelor aşezări sedentare în nord-vestul
subcontinentului indian a fost multă vreme atribuită unor
grupuri de origine iraniană care s-ar fi instalat în jurul anului
4000 a. Chr. în sudul Afganistanului –la Mundigak-, apoi în
Belucistan. Însă cercetările mai noi (începute în 1974) la
Mehrgarh au relevat existenţa unui bogat orizont neolitic în
valea Indusului începând din jurul anului 7000 a. Chr. şi a unei
secvenţe chalcolitice marcată de o impresionantă organizare
economică –realităţi ce au permis plasarea civilizaţiei Indusului
în veritabilil ei context cultural.
Graţie dezvoltării unei agriculturi mai diversificată şi
mai bine adaptată exploatării noilor terenuri agricole, numărul
aglomerărilor umane a crescut la începutul mileniului IV a.
112
Chr., o serie de noi aşezări luând naştere în Belucistan şi în
zonele care mărginesc câmpia Indusului. Câteva sate apar şi în
valea Indusului, în Sind, e.g. Amri, întemeiat înainte de 3500
a. Chr.
Sfârşitul mileniului IV a. Chr. şi începutul celui următor
corespund unui considerabil progres demografic: numărul
siturilor continuă să crească în Belucistan şi pretutindeni în
valea Indusului şi de-a lungul afluenţilor săi; e.g. Hakra, în
apropierea frontierei indo-pakistaneze.
Ceramica cu decor policrom, figurinele de lut ars şi
diverse alte artefacte definesc o vastă arie culturală relativ
omogenă. Varietatea figurinelor antropomorfe este o altă
caracteristică a perioadei cuprinsă între 3000-2500 a. Chr., epocă
în care se stabilesc numeroase contacte între valea Indusului,
Belucistan şi culturile din Afganistan (Mundigak III-IV), Iran
(Shahr-i-Sokhta) şi Asia Centrală meridională (Namazga III).
Aceste variate contacte culturale şi schimburi economice
au favorizat apariţia unor grupuri de artizani tot mai
specializaţi, precum şi emergenţa structurilor sociale care au
permis dezvoltarea marilor oraşe –Mohendjo-Daro, în Sind, pe
Indus şi Harappa, în Pendjab- în a doua jumătate a mileniului
III a. Chr.
Prin urmare, geneza civilizaţiei Indusului este legată de
evoluţia structurilor economice şi culturale locale, începând din
neolitic până la mijlocul mileniului III a. Chr. Aceste legături
culturale anterioare explică originalitatea civilizaţiei Indusului
în comparaţie, de pildă, cu Mesopotamia.
Strălucitoarea civilizaţie urbană din Valea Indusului
comportă o organizaţie socială deosebit de complexă, care
denotă prezenţa unei administraţii eficace.
În acelaşi timp, remarcabila expansiune a civilizaţiei
Indusului marcată de apariţia marilor metropole Mohenjo-Daro
şi Harappa, precum şi de difuzarea unei culturi materiale extrem
de standardizate pe un imens teritoriu – din Mekran în vest,
până în regiunea Delhi în est şi din Afganistanul septentional în
nord, până în Gujarat în sud – au făcut să se presupună
113
existenţa unui vast imperiu harappeean, plasat sub controlul
unei structuri politice rigide. După toate aparenţele, puterea
politică dispunea de o stabilitate extrem de mare, strict
condiţionată de prosperitatea economică.
Cât priveşte natura acestei puteri politice, suntem reduşi
la simple ipoteze, scrierea harappeeană – care cuprinde peste
400 de semne pictografice – nefiind încă descifrată. Mai mult,
nici un monument religios sau civil nu atestă – ca în
Mesopotamia sau în Egipt bunăoară – existenţa unei puteri
politice care să îşi afirme autoritatea prin manifestări elocvente.
Forţa elitei conducătoare pare a fi mai curând de natură
economică şi socială; ea se întemeia pe exploatarea nemiloasă
(sclavie sau covoardă?) a unei foarte numeroase populaţii
aservite. Ceea ce a făcut să se presupună că exista încă de pe
atunci un sistem de caste analog celui din perioadele
următoare. În orice caz, cercetările arheologice au relevat
existenţa unei voinţe foarte precise de sistematizare în
structurile urbane, voinţă care nu avea decât scopul de a separa
cât mai strict clasele sociale: cartierele rezidenţiale aristocratice
sunt net delimitate de cantonamentele rezervate lucrătorilor. Pe
de altă parte, întreaga economie era concentrată şi
supravegheată cu deosebită stricteţe: în apropierea
antrepozitelor în care se strângeau cerealele şi bumbacul erau
amplasate instalaţiile pentru prelucrarea acestora.
Enorma piscină de cărămidă arsă („Baia Mare”),
descoperită în citadela de la Mohenjo-Daro, ilustrează,
deopotrivă, existenţa unei vieţi ceremoniale şi importanţa pe
care o aveau abluţiunile rituale în vechea religie indiană.
Elevatul urbanism, preocuparea excepţională pentru
sistematizare, precum şi sistemul de igienă publică şi privată,
deosebesc metropolele civilizaţiei Indusului - Mohenjo-Daro şi
Harappa, care ating dimensiuni colosale pentru acea epocă - de
toate celelalte oraşe ale Vechiului Orient.
Realizările cu totul excepţionale din domeniul
urbanismului şi al igienei publice şi private par a indica
existenţa unei oligarhii „burgheze” care beneficia, fără îndoială
114
de extinderea schimburilor comerciale la o scară interasiatică.
Din totdeauna valea Indusului a fost un culoar de comunicaţie
între ansamblul indo-gangetic, Orientul Mijlociu şi Asia
Centrală, însă perioada cuprinsă între 2300-1950 a. Chr.
marchează momentul de apogeu al relaţiilor comerciale dintre
valea Indusului (Meluhha – în textele mesopotamiene) şi
Mesopotamia. De asemenea, India pre-ariană întreţinea un
comerţ activ cu Elamul, după cum atestă numeroasele sigilii
harappeene descoperite la Susa.
Dacă istoria politică şi religioasă a Indiei pre-ariene
rămâne deocamdată un mister, cercetările arheologice au
conturat etapele evoluţiei civilizaţiei Indusului. Către 2600 a.
Chr. civilizaţia Indusului s-a cristalizat în Sind, cele mai vechi
vestigii fiind descoperite la Amri (ceramica de Indus). Mohenjo-
Daro era pe atunci un mare oraş comercial care întreţinea relaţii
cu coasta Mekranului. Un secol mai târziu s-au produs
mutaţiile geomorfologice – crearea barajului natural de la
Sehwan, probabil în urma unui cutremur – care vor expune
Mohenjo-Daro pericolului înnămolirii.
Către 2300 a. Chr. încep emigrările din Mohenjo-Daro
care vor duce la fundarea oraşelor din afara Sindului: Harappa şi
Kalibangan în Pendjab, Lothal în Gujarat. Perioada cuprinsă între
2300 – 2000/1900 a. Chr. marchează apogeul civilizaţiei
Indusului. Dacă Lothal, Kalibangan sau Chanhu-Daro - alături
de cele două mari metropole reprezintă oraşele fazei de
maturitate a civilizaţiei Indusului, o mulţime de situri mai mult
sau mai puţin influenţate de acestea au fost descoperite
pretutindeni în nord-vestul Indiei. Pe de altă parte, numeroase
situri descoperite în India peninsulară (Podişul Deccan) au
permis urmărirea etapelor de punere în valoare a potenţialului
agricol al acestei regiuni începând din jurul anului 2000 a. Chr.
La cumpăna dintre mileniile III-II a. Chr. survin mutaţii
ce vor înrâuri hotărâtor destinul civilizaţiei Indusului: sosirea
arienilor în Penjab şi a populaţiilor beluce deplasate de aceştia,
în Sind. Acestor evenimente li se datorează probabil dispariţia

115
bruscă a centrelor harappeene din Penjab şi sfârşitul metropolei
Mohenjo-Daro, după o îndelungată perioadă de declin.
Dispariţia civilizaţiei Indusului rămâne încă învăluită în
mister. Fără îndoială, cauzele declinului au fost multiple: s-au
invocat inundaţiile catastrofale ale Indusului (care au distrus o
economie a cărei prosperitate condiţiona cu stricteţe stabilitatea
politică), mişcările seismice şi, în fine, asaltul năvălitorilor
arieni.
După toate aparenţele, către 1750 a. Chr. civilizaţia
Indusului agoniza şi indo-europenii i-au dat doar lovitura de
graţie. În orice caz, trebuie precizat că, pe de o parte, invaziile
ariene au avut loc progresiv, timp de mai multe secole, iar, pe
de alta, că în sud, în jurul oraşului Lothal, în Saurashtra,
grupuri harappeene au supravieţuit şocului arian, asigurând o
oarecare continuitate în cea mai mare parte a mileniului III.
Arianizarea Penjabului a declanşat fecundul sincretism
care avea să ducă la geneza hinduismului. Cum s-a observat,
adeseori, prăbuşirea unei civilizaţii urbane nu echivalează cu
extincţia unei culturi ci, mai degrabă, cu regresiunea sa către
forme rurale, „populare”. Timp de secole, de acum înainte,
India nu va mai fi decât o lume a satelor fără ştiinţa de carte.
Abia în secolul IV a. Chr. va începe o nouă perioadă de
civilizaţie urbană.
Cât priveşte moştenirea lăsată de civilizaţia Indusului,
aceasta se regăseşte cu deosebire în viaţa religioasă şi spirituală
a Indiei istorice. Astfel, hinduismul comportă un număr
considerabil de elemente străine tradiţiilor indo-ariene – cultul
Marii Zeiţe (mahadevi, Kâli) şi al lui Şiva (în ipostaza lui Şiva
Pasupati şi în cea a Mahâyogin-ului), cultul falusului (Sisna
Deva) , ascetismul şi yoga etc. – care ilustrează ponderea
civilizaţiei harappeene în geneza hinduismului.

VII.2. India vedică
Arienii (arya) au început să pătrundă în India de nord-
vest la începutul mileniului II a. Chr. Cinci secole mai târziu
ocupau Penjabul (bazinul Indusului superior). Este posibil ca
116
invaziile arienilor să fi provocat distrugerea oraşelor
harappeene. În orice caz, textele vedice evocă luptele împotriva
acelor dasa ori dasya care par a fi continuatorii sau
supravieţuitorii civilizaţiei Indusului. Între „fortăreţele”
cucerite de către Indra – supranumit purandra, „distrugătorul de
cetăţi” – este menţionată şi Hariyupiya, probabil identică cu
Harappa.
În India vedică, la fel ca şi la Roma se recunoaşte aceeaşi
structură indo-europeană, dar, după cum remarca G. Dumézil,
cele două „câmpuri ideologice” nu sunt comune: „romanii
gândesc istoric, în timp ce indienii gândesc fabulos; romanii
gândesc naţional, indienii, cosmic”.
Vedele, textele sacre ale hinduismului sunt cuprinse în
patru culegeri: Rig Veda, Sama Veda, Yajur Veda şi Atharva Veda.
Textele vedice reprezintă sistemul religios al unei elite
sacerdotale aflată în serviciul unei aristocraţii militare.
Brahmanii au articulat acest sistem religios pe baza „revelaţiei”
vedice (sruti).
Panteonul vedic este dominat de divinităţi masculine:
Varuna (zeul suveran prin excelenţă; suveranul sub aspectul
său agresiv, războinic), Mitra (zeul suveran, sub aspectul său
raţional, binevoitor, sacerdotal), Indra (zeul învingător şi
demiurg), Agni (sacralitatea focului/zeul sacrificiului, arhetipul
preotului), Soma (Fiinţă primordială/planta soma/băutura
„imortalizantă), Surya (Soarele - asimilat ulterior cu Brahma),
Candra (Luna), Vayu (zeul Vântului) etc. Alte divinităţi -
Rudra-Şiva şi Vişnu - care ocupă un loc modest în textele
vedice, devin în epoca clasică Mari Zei. Astfel, în textele
Brahmana şi în Upanişade, Vişnu ajunge să simbolizeze simultan
întinderea nesfârşită a spaţiului) care face posibilă organizarea
Cosmosului) energia benefică şi atotputerică şi atotputermică
sprijinind lumea în vreme ce Şiva - care în epoca vedică
simboliza tot ce este haotic, periculos şi imprevizibil („vraciul
vracilor”) - accede la rangul de zeu suprem al hinduismului.
Anumite mituri sunt, fără îndoială, de origine pre-
ariană. Tot aşa, sanscrita vedică posedă o serie de foneme pe
117
care nu le întâlnim în nici un alt idiom indo-european, iar
vocabularul vedic cuprinde numeroase cuvinte indigene. Acest
proces de simbioză rasială, culturală şi religioasă se va amplifica pe
măsură ce arienii vor înainta în valea Gangelui.
Strălucitoarei civilizaţii urbane a Indusului îi succede
societatea vedică rurală. Indienii vedici practicau agricultura,
însă economia lor avea un caracter precumpănitor pastoral.
Arienii nu aveau oraşe şi nu cunoşteau scrierea.
Triburile ariene erau conduse de şefi militari – raja.
Puterea acestor regi mărunţi era îngrădită de sfaturile şefilor de
clanuri - sabha şi samiti. Adeseori imnurile vedice fac aluzie la
conflictele dintre diversele triburi ariene: cel mai însemnat
dintre ele, tribul Bharata triumfase sub conducerea regelui
Sudas asupra a zece prinţi coalizaţi.
Către finele epocii vedice, organizarea societăţii în 4
clase sociale (varne) - brahmana, kşatriya, vaisya şi sudra - era deja
cristalizată. După cum a demonstrat G. Dumézil, lumea vedică
vădeşte diviziunea tripartită a zeilor şi a societăţii - structură
fundamentală a societăţii şi a ideologiei indo-europene. În India
vedică, claselor sociale brahmana, kşatriya şi vaisya le
corespund zeii Varuna şi Mitra, Indra şi gemenii Nasatya.
Cu timpul, această diviziunea socială s-a înăsprit într-un
sistem de caste. Celebrul imn Puruşasukta din Rig Veda (RV, X,
90) explică crearea lumii şi a sistemului castelor ca rezultat al
unui sacrificiu cosmic: o cosmogonie de tip arhaic. Creaţia prin
sacrificiul unei Fiinţe divine antropomorfe (gigantul primordial,
Puruşa/Omul, figurat şi ca totalitate cosmică), zeii îl sacrifică pe
Puruşa, din corpul său tăiat în bucăţi se nasc cerul, pământul,
zeii, animalele, calsele sociale: „Gura sa a devenit brahman, din
braţele lui s-a născut Luptătorul, coapsele sale au dat naştere
Meşteşugarului, din picioarele lui s-a născut Slujitorul”.
Puterea creatoare a spiritului indian se manifestă
pregnant în fecundul sincretism care a dus la arianizarea Indiei
şi, ulterior, la hinduizarea ei, înfăptuite sub semnul creaţiilor
epocii vedice, aceste sinteze succesive au conturat în cele din
urmă unitatea religioasă şi culturală a Indiei.
118
Brahmanii deţineau cvasimonopolul textelor şi
formulelor sacre, iar riturile erau accesibile numai iniţiaţilor. Ca
o reacţie împotriva cestor practici exclusiviste, în sec. VI a. Chr.
apar noi doctrine religioase – budhismul şi jaïnismul – care vor
cunoaşte o largă răspândire în întreaga Asie.
Fondatorii celor două secte heterodoxe – Siddharta
Gautama/Buddha (cca. 560-480) şi Mahavira (cca. 539-467) – se
adresau, cu precădere, unor categorii sociale defavorizate:
bogaţii negustori, agricultorii, femeile.
Potrivit tradiţiei, la vârsta de 29 de ani, tânărul prinţ
Siddharta Gautama renunţă la plăcerile vieţii lumeşti, pornind
„în căutarea adevărului”. După şase ani de penitenţă, revelaţia
s-a produs, sub un pipal. Începuturile doctrinei buddhiste sunt
legate de celebrul discurs de la Benares –„Roata Legii” (dharma).
Apoi, împreună cu cinci călugări, Buddha a fondat prima
comunitate buddhistă (sangha). Viaţa lui Buddha este relatată în
sutras, texte care conţin învăţăturile maestrului. În sec. IV-III a.
Chr., brahmanul Pantajali din Pendjab redactează, în sanscrită,
o culegere de aforisme intitulată Yoga-sutra.

VII.3. Structurile politice
Către finele primei jumătăţi a mileniului I a. Chr.,
centrul politic al Indiei ariene se fixase în valea Gangelui, unde
apar oraşe care devin înfloritoare centre artizanale şi
comerciale; cel mai important dintre acestea, Pataliputra, va
rămâne timp de şase secole, capitala imperiilor care s-au
succedat în valea Gangelui.
În vecinătatea Himalayei şi în nord-vestul Indiei,
triburile ariene s-au agregat în structuri confederative
(republicane-oligarhice), în care puterea politică se manifesta
prin intermediul unor ansambluri reprezentative. Din rândul
unor asemenea triburi se vor ivi reformatori ca prinţii Siddharta
Gautama şi Mahavira.
În valea Gangelui, izvoarele menţionează un număr de
16 regate mai importante (mahajanada) care domină jumătatea
nordică a subcontinentului indian. În prima jumătate a
119
secolului V a. Chr. are loc ascensiunea regatului Magadha, care
se va impune, mai întâi, ca putere hegemonă în valea Gangelui
şi partea septentrională a subcontinentului, pentru a realiza
apoi, sub dinastia Maurya, unificarea politică a Indiei.

VII.3.1. Imperiul Maurya
În 321 a. Chr., Ciadragupta (321-297 a. Chr.) din casta
kşatriya, îl răstoarnă pe ultimul suveran al dinastiei Nanda care
domnea în Magadha şi fondează dinastia Maurya (321-184
a. Chr.). Graţie geniului strategic al consilierului său,
brahmanul Kautilya –autorul faimosului tratat Arthashastra
(„Ştiinţa statului”)- noul suveran cucereşte India Centrală, apoi
părţile nord-vestice (Pendjabul şi Sindul) până în Afganistan,
unde se confruntă cu regatul Seleucizilor. După încheierea
tratului de pace (304 a. Chr.) dintre Ciandragupta şi Seleucos
Nikator, relaţiile Imperiului Maurya cu regatul Seleucizilor vor
fi paşnice în tot cursul secolului III a. Chr. Suveranii Maurya se
dovedesc a fi o dinastie de diplomaţi. Mégasthénes,
ambasadorul lui Seleucos la curtea din Pataliputra, oferă lumii
elenistice prin lucrarea Indike, o imagine de ansamblu asupra
subcontinentului indian.
Sub Bindusara (294-273 a. Chr.), Imperiul Maurya şi-a
extins autoritatea asupra întregului Podiş Deccan, până la
Mysore în sud. Bindusara perpetuează tradiţia bunelor
raporturi cu grecii, stabilind contacte politice şi culturale cu
relegele seleucid Antiochos. La moartea lui Bindusara, întreaga
Indie, cu excepţia sudului, se afla sub dominaţia Imperiului
Maurya.
Domnia lui Asoka (273-232 a. Chr.) marchează perioada
de apogeu a Imperiului Maurya. Cucerind regatul Kalinga (260
a. Chr.), Asoka îşi asigură controlul asupra tuturor căilor
terestre şi maritime către India de Sud. Cuprins de remuşcări
pentru ororile din timpul campaniei din Kalinka, Asoka se
converteşte la buddhism şi inaugurează o politică generoasă
întemeiată pe principiul non-violenţei. Asoka stabileşte contacte
politice şi culturale cu suveranii regatelor elenistice –Antiochos
120
II, Ptolemaios III şi Antigonos Gonatas. În acelaşi timp
suveranul de la Pataliputra se afla în raporturi bune cu
populaţiile din sudul Indiei –Cholas, Pandyas, Satiyaputras,
Keralaputras.
Asoka a avut un rol decisiv în reorganizarea şi dezvoltarea
buddhismului. Al treilea conciliu buddhist (Pataliputra, cca. 250
a. Chr.) a decis intensificarea activităţii misionare. În aceste
împrejurări, misiunile buddhiste ajung în Birmania, China şi
Japonia, difuzând, deopotrivă, buddhismul şi cultura indiană.
Pe de altă parte, misiunile politice şi religioase au favorizat
dezvoltarea comerţului la mare distanţă.
După moartea lui Asoka (232 a. Chr.), Imperiul se
împarte între fii săi, Dashrata şi Samprati, eveniment ce
marchează începutul declinului dinastiei Maurya. Către 180 a.
Chr., regatul greco-bactrian condus de Demetrios îşi extinde
dominaţia asupra nord-vestului Indiei. Ultimul suveran
Maurya, Brihadratha, este asasinat de către generalul
Pushyamitra Sunga în 184 a. Chr.; fondatorul dinastiei Sunga,
adept fervent al brahmanismului, pune capăt preeminenţei
buddhismului în India.
Timp de un secol şi jumătate, două dinastii elenistice
stăpânesc nord-vestul Indiei. Această simbioză va duce la
crearea artei indo-greceşti –ilustrată de şcoala de la Gandhara,
expresie a sintezei realizate între cele două civilizaţii. Regate
indo-greceşti nu pot face faţă presiunii sciţilor. Moga (cca. 80 a.
Chr.), primul suveran scit (saka) din India, îşi stabileşte
reşedinţa la Gandhara, lângă Delhi. Sciţii încearcă să constituie
în India o structură politică imperială, după modelul persan.

VII.3.2. Imperiul kuşan
După ridicarea Marelui Zid chinezesc, sub împăratul
Qin Shi Huangdi (221-206 a. Chr.), migraţiile populaţiilor
nomade din Asia Centrală şi-au schimbat direcţia, îndreptându-
se spre vest.
Astfel, cele cinci triburi Yuezhi (originare din nord-
vestul Chinei, mai precis din Gansu sau Kan-Sou), reunite de
121
Kujula Khadphises, cuceresc Kaşmirul şi Afganistanul.
Khadphises II extinde dominaţia kuşanilor asupra nord-
vestului Indiei.
Sub Kanishka (144-167 p. Chr.), Imperiul kuşan atinge
apogeul expansiunii sale politice şi comerciale. Din reşedinţele
regale de la Purushapura şi Mathurana, Kanishka îşi exercită
autoritatea asupra unui imens imperiu care se întindea din
Turkestan în nord până la Sanchi în sud, şi din Benares în est,
până în Gujarat în vest.
Imperiul kuşan inaugurează o nouă eră în istoria Indiei.
Noile legături cu Asia Centrală şi cu Imperiul chinez vor avea
urmări considerabile în plan economic şi cultural. India devine
sub dinastia kuşană intermediara privilegiată a comerţului
sino-mediteranean (roman).
În acelaşi timp, epoca dinastiei kuşane reprezintă o
perioadă de remarcabilă înflorire culturală. Dinastia kuşană,
convertită la buddhism, a contribuit decisiv la propagarea
acestei religii în Asia Centrală şi în China. În timpul lui
Kanishka a avut loc al patrulea conciliu buddhist – prezidat de
Vasumithra – care impulsionat activitatea misionară;
buddhismul se răspândeşte în Mongolia, în Coreea şi în
Japonia. Pe de altă parte, buddhismul este influenţat de
contactele cu alte sisteme de gândire –grec, persan, tibetan. În
fine, ruptura dintre cele două tendinţe, una elitistă, cealaltă,
populară, va duce la cristalizarea celor două secte buddhiste.
Interferenţele spirituale dintre Orientul Îndepărtat şi
lumea mediteraneană au dat naştere unei arte eclectice – arta
greco-buddhistă – care a înflorit în între sec. I a. Chr. – V p. Chr.,
în India nordică în regiunea Gandhara.
După moartea lui Kanishka, Imperiul kuşan traversează
o îndelungată perioadă de eclipsă, pentru a se dezagrega în cele
din urmă sub loviturile perşilor sasanizi. Ultimii suverani
kuşani, vasali ai Imperiului sasanid, stăpâneau doar Kaşmirul şi
Pendjabul.

122
VII.3.3. Imperiul Gupta
Perioada Gupta (sec. IV-VI p. Chr.) constituie epoca
clasică a Indiei antice (epoca clasică a artei şi literaturii indiene,
ilustrată cu strălucire de Kalidassa în epoca lui Ciandragupta II
şi Kumara Gupta).
Gupta erau la origine bogaţi proprietari funciari din
Magadha. Prin căsătoria lui Ciandragupta I (320-335 p. Chr.) –
fondatorul dinastiei – cu prinţesa Kumar Devi, din casa regală
Lichchhavi, Gupta parvin în cercul marilor familii din
Magadha. Fiul şi succesorul lui Ciandragupta I, Samudragupta
(335-375 p. Chr.) îşi impune autoritatea asupra numeroşilor
suverani locali din India septentrională restaurând Imperiul
condus odinioară de dinastia Maurya. Energicului suveran îi
succede fiul mai mare Ramagupta. Potrivit tradiţiei, Ramagupta
învins de regele saka, i-o oferă pe Duravadevi, soţia sa; însă
Ciandragupta II, fratele mai tânăr, se deghizează în femeie, îl
ucide pe suveranul saka, apoi pe Ramagupta şi se căsătoreşte cu
frumoasa văduvă.
După campaniile victorioase împotriva populaţiilor saka
(scyţi), Ciandragupta II (375-415 p. Chr.) – cel mai ilustru
suveran al dinastiei Gupta – îl înfrânge pe ultimul potentat saka
din India de ves,t Rudrasimha III şi anexează India occidentală,
asigurându-şi astfel controlul comerţului maritim cu
Mediterana.
În urma acestor succese militare, Ciandragupta II îşi
asumă titlul de Vikramaditya („Soare al vitejiei războinice”). În
acelaşi timp, domnia lui Ciandragupta II marchează o perioadă
de pace, prosperitate şi înflorire culturală, celebră şi prin
toleranţa faţă de buddhism şi jaïnism.
Fiul şi succesorul său Kumaragupta (415-445 p. Chr.)
este confruntat cu primele invazii ale hunilor în nord-vestul
Indiei. Ele devin cu adevărat primejdioase sub Skandagupta
(445-467 p. Chr.), confruntat şi cu grave probleme interne -
disputele dinastice cu fraţii săi, îndeosebi rivalitatea cu
Puragupta, succesorul legitim.

123
Pe de altă parte, politica orgolioasă a suveranilor Gupta
a dus la resuscitarea particularismelor locale, cu deosebire în
Pendjab. Astfel, către mijlocul secolului V p. Chr., hunii heftaliţi
(huna) n-au întâmpinat o rezistenţă serioasă, reuşind să
pătrundă până în valea Gangelui. Din capitala lor de la
Bamiyan, în Afganistan, hunii heftaliţi controlau un imens
teritoriu, din Persia până în China. Toramana a fost primul
dintre suveranii huni care au domnit în India. Fiul său,
Mihirakula (cca. 515-544 p. Chr.) - care a distrus numeroase
mănăstiri buddhiste - constituie arhetipul suveranului barbar.
Dinastia Gupta se refugiază în Kaşmir. După moartea lui
Mihirakula, puterea hunică decade în India.
Inaugurând o perioadă de insecuritate în nordul Indiei,
hunii au dat o lovitură decisivă tentativelor de restaurare a unui
imperiu unitar. Pătrunderea hunilor în India a bulversat
echilibrul politic al subcontinentului. Triburile Rajasthan au fost
dislocate, iar succesorii hunilor heftaliţi stabiliţi în această
regiune, populaţiile Rajput, vor domina nord-vestul Indiei
începând din secolul VII p. Chr.
Către finele secolului VI p. Chr., hărţuiţi de turci şi de
perşi, hunii încetează atacurile împotriva Indiei. Imperiul
Gupta se dezagregase deja, iar statele care i-au succedat –
epuizate de nesfârşitele conflicte pentru supremaţie – n-au mai
reuşit să reconstituie unitatea politică a subcontinentului
indian.

Capitolul VIII

CHINA ANTICĂ

Cadrul geografic
Istoria lumii chineze antice are în vedere un vast
ansamblu geografic care este departe de a fi omogen şi care se
întinde din Siberia până la Ecuator şi de pe ţărmurile Pacificului
până în inima Eurasiei. Aceste spaţii imense prezintă o mare

124
diversitate de condiţii geografice şi o structură generală a cărei
cunoaştere este indispensabilă pentru înţelegerea istoriei lor.
China este situată în Asia de Est, pe litoralul vestic al
Oceanului Pacific. Ea se întinde de pe linia centrală a canalului
de navigaţie al fluviului Heilongjiang (Amur) până la reciful de
la Zengmu din arhipelagul Nansha la sud; şi de la Pamir la vest,
până la confluenţa fluviului Heliongjiang cu Wusuli (Usuri) la
est.
China este străjuită de numeroase lanţuri muntoase,
dintre care cele mai importante se situează, în majoritatea lor, în
regiunile vestice. Munţii Altai, Tianshan, Kunlun, Qilian,
Karakorum, Gandise, Himalaya, Yinshan, Qunling şi Nanling
sunt orientaţi pe direcţia vest-est. În partea de răsărit a Chinei,
lanţurile muntoase se îndreaptă de la nord-est spre sud-vest.
Aceşti munţi constituie armătura topografiei Chinei.
Spaţiul chinez variază mult în altitudine, formând trei
paliere distincte care coboară de la vest la est. Podişul Qinghai-
Tibet, cel mai înalt (înălţimea sa medie depăşeşte 4 000 m) şi
mai întins de pe glob, este mărginit la nord de munţii Kunlun şi
Qilian, iar la sud şi vest de munţii Karakorum, Himalaya şi
Hengduan. Bazinul Qaidam, situat la nord-est de podişul
Qinghai-Tibet, are o altitudine medie de cca. 3 000 m. Aceste
regiuni formează palierul superior al topografiei chineze.
Podişurile şi bazinele cu o altitudine medie cuprinsă
între 1 000 şi 2 000 m formează cel de al doilea palier. La est de
lanţul Marelui Hinggan şi al munţilor Xuefeng se află regiuni
deluroase care au mai puţin de 1 000 m altitudine şi câmpii sub
200 m altitudine. Cele trei câmpii principale ale Chinei –
Câmpia de nord-est, Câmpia Chinei de Nord şi Câmpia
fluviului Changjiang (Yangtze) – aparţin toate acestui al treilea
palier, ca şi câmpiile litorale care au o altitudine sub 50 m.
Cele mai multe dintre fluvii se îndreaptă de la vest la est
şi se varsă în Oceanul Pacific: fluviile Changjiang (Yangtze),
Huanghe („Fluviul Galben”), Heilongjiang (Amur), Zhujiang
(„Râul Perlelor”). Unele fluvii - Yarlung Zangbo (Brahmaputra)
şi Nujiang (Salween)- curg spre sud, vărsându-se în Oceanul
125
Indian. În limba chineză, termenii jiang şi he desemnează,
ambele, un curs de apă mijlociu sau mare.
Spaţiul chinez se deschide spre ocean la est şi sud. La
est, marea cea mai nordică este Marea Bohai. La sud de ea, se
află Marea Galbenă; la sud de estuarul Yangtze, Marea Chinei
de Est, iar la sud de strâmtoarea Bohai, începe Marea Chinei de
Sud. Marea Bohai este o mare interioară, iar celelalte trei mări
sunt situate la marginea Oceanului Pacific.
Dat fiind climatul musonic generat de diferenţa de
temperatură dintre continent şi ocean, şi din cauza dimensiunii
uriaşe a ţării şi a complexităţii reliefului, există diferenţe foarte
mari de temperatură şi de precipitaţii între diferitele regiuni ale
Chinei, precum şi o mare diversitate a climatului.
Imensitatea ţării, complexitatea reliefului şi diferenţele
climatice fac din China o ţară cu resurse naturale extrem de
bogate şi variate. Câmpiile roditoare produc cereale cum sunt
orezul, grâul, meiul, sorgul şi soia. Întinsele regiuni muntoase
produc, în afară de cereale, ceai, plante oleaginoase, mătase,
ceară şi materii prime pentru medicină. Xinjiang, Qinghai şi
Tibetul au păşuni bogate pentru creşterea vitelor, a oilor, a
cailor şi a cămilelor. Pădurile, concentrate în principal în nord-
est şi sud-vest, furnizează lemn de mare valoare economică.

VIII.1. China preistorică
Omul a trăit în multe regiuni ale Chinei, încă din cele
mai îndepărtate timpuri preistorice, lăsându-ne vestigii ale
antropogenezei şi ale societăţii primitive. Se consideră că cele
mai vechi vestigii descoperite în China aparţin „omului de
Yuanmou”, care a trăit cu aproximativ 1 700 000 de ani în
urmă. Celebrul „om de Pekin” (Pithecanthropus sinensis) – a
cărui structură fizică prezenta caracteristicile umane
fundamentale – a trăit în urmă cu aproximativ 4 – 500 000 de ani.
Cultura preistorică a Chinei a intrat în era paleantropilor
în urmă cu aproximativ 100 000 de ani. Fosilele umane din
această perioadă sunt relativ răspândite în China, cele mai
interesante fiind ale „omului de Maba”, ale „omului de
126
Changyang” şi ale „omului de Dingchun”. Înfăţişarea lor fizică
era deja diferită de cea a „omului de Pekin” şi mai apropiată de
cea a omului modern.
Agregarea treptată a comunităţii de clan matriarhale
urcă în timp către 40 000 a. Chr., iar comunitatea de clan
patriarhală pare să fi apărut cu mai bine de 5 000 de ani în urmă.
În stadiul actual al cercetărilor, dacă există o aparenţă de
continuitate între lamele microlitice din mezolitic şi utilajul
paleolitic, pare că există un hiatus între acest mezolitic şi
apariţia neoliticului.
Originea, cronologia şi stratigrafia neoliticului Chinei
rămân obiectul unor numeroase discuţii. Cea mai veche
manifestare a neoliticului chinez pare a fi orizontul cultural Şen
Wen (ceramică decorată cu şnurul sau impresiuni cu şnur).
Totuşi, este de observat că stratigrafia seriilor ceramice chineze
rămâne discutabilă de vreme ce n-a fost descoperit încă un sit
neolitic care să ofere o secvenţă clară a celor trei mari tipuri de
ceramică: cu impresiuni (Şen Wen), policromă (Yangshao) şi
neagră (Longshan).

VIII.2. China arhaică
Cele mai vechi vestigii neolitice cunoscute în China
datează din mileniul X a. Chr. (Zengpiyan, Guangxi, cca. 9360
a. Chr.).
În pofida caracterului fragmentar al informaţiilor
disponibile astăzi, putem distinge de-a lungul epocii neolitice
două arii arheologice, de importanţă egală, care au avut o
înrâurire decisivă asupra civilizaţiei chineze în ansamblul ei:
Nordul cu bazinul Fluviului Galben (Huanghe) ocupat de
populaţiile Hua Xia, şi Sudul cu bazinul Fluviului Albastru
(Yangtze), teritoriu al etniilor Miao Man. Între aceste două arii,
coastele orientale ale Chinei erau ocupate de triburile Dong Yi.
Cele mai vechi culturi neolitice din China de Nord
datează din mileniul VI a. Chr.: siturile de la Laoguantai
(Huaxian, Shaanxi), Beiligang (Henan) şi Cishan (Hebei).

127
Aria marilor culturi neolitice (Yangshao şi Longshan) care
au precedat epoca bronzului în China de Nord se întinde din
Gansu până în Peninsula Shandong, iar la est cuprinde
ansamblul Câmpiei Centrale. Este zona loessului în China de
Nord-Est şi a imensului bazin, încărcat de aluviuni al Fluviului
Galben. Marea fertilitate a acestor ţinuturi explică avansul lor
faţă de cele din vecinătate.
Mai la sud, în văile din Fujian şi Guangdong, o serie de
populaţii care par să fi ajuns mai târziu la agricultură, practicau
culesul şi utilizau o ceramică decorată prin imprimare.
Această situaţie, care evidenţiază decalajele între
diferitele culturi neolitice, reproduce, în mod foarte general,
opoziţia, rămasă atât de netă în epocile ulterioare, între China
de Nord şi China de Sud, şi care ţine de diferenţa în materie de
condiţii geografice, populaţie şi tradiţii.
Cultura Longshan aparţine încă neoliticului dar, „fosila
sa directoare” – ceramica fină, modelată cu roata, neagră,
lustruită, cu aspect metalic – se regăseşte în multe regiuni ale
Chinei, pe întreaga durată aproape a celor două prime dinastii,
până în sec. V a. Chr. De altfel, Longshan este prima cultură tipic
chinezească care prezintă, încă de pe acum, în creaţiile sale
artistice forme originale care vor servi drept modele artiştilor
chinezi din perioadele ulterioare.
Cultura Longshan îşi are originea în estul Chinei, în
Shandong, şi se răspândeşte în sud în Kian, în nord până în
Manciuria şi în vest până în Shensi. Satele sunt de preferinţă
amplasate pe înălţimi sau pe coline, la poalele munţilor, dar
locuinţele rămân identice celor din perioada Yangshao. Bazele
economice rămân aceleaşi. Apar mărci de olar pe ceramică, care
prefigurează poate inventarea scrierii, şi se găsesc primele oase
de ghicit – viitorul era interpretat după rupturile osului care se
spărgea atunci când era încălzit (scapulomanţie).
În această epocă apar câteva forme caracteristice ale
civilizaţiei chineze arhaice; în ceramică: vasele pe picior
perforat (teu), tripodul ting şi tripodul li (construit din trei vase
ovoide); printre obiectele din piatră şlefuită, adesea de jad:
128
securea dreptunghiulară perforată, securea pumnal (ko), inelul
de jad (huan), jadul bi (piesă de uz ritual).
Către finele epocii neolitice, evoluţia societăţii chineze a
atins un stadiu care a permis emergenţa Statului.
În acest mediu apare prima dinastie istoric atestată,
aceea numită Shang. Ne este cunoscută din textele cu caracter
semiistoric din epocile ulterioare şi din textele oraculare
descoperite cu prilejul săpăturilor de la Nanian, reprezentând
cea mai veche scriere chineză (cca. 4 500 de ideograme, dintre
care 1 700 au fost identificate şi legate de caracterele chinezeşti
moderne).
*
Limita dintre neolitic şi epoca bronzului nu poate fi
sesizată cu claritate. Bronzul chinez nu pare să fi fost precedat
de acea lungă perioadă de utilizare a metalelor ce se întâlneşte
în părţile occidentale ale continentului. Apariţia bronzului este,
de asemenea, mai târzie şi faţă de Orientul Mijlociu. În schimb,
în China tehnica bronzului atinge foarte repede, în a doua
jumătate a mileniului II a. Chr., un grad de perfecţiune care va
rămâne necunoscut în alte părţi ale lumii antice.
Încă de la sfârşitul neoliticului, în valea inferioară a
Fluviului Galben s-a cristalizat un focar de civilizaţie cu
caractere originale, a cărui iradiere urma să se facă simţită în
întreaga Asie Orientală.
Civilizaţia bronzului chinez trebuie pusă în legătură cu
cultura Longshan, deoarece acestea au în comun anumite
trăsături caracteristice: procedeul tasării pământului în straturi
succesive; fortificarea aşezărilor urbane cu metereze groase de
pământ tasat; utilizarea pentru divinaţie a oaselor plate, supuse
acţiunii focului; forme tipice care se regăsesc la ceramica neagră
fină de Longshan şi la vasele de bronz din epoca Shang.
În sfârşit, tradiţia istorică, conform căreia primele
dinastii chineze şi-au deplasat capitalele de la est la vest,
concordă cu situarea focarului culturii Longshan în Shandong
şi, respectiv, a capitalelor epocii Shang mai spre vest.

129
VIII.3. Mituri şi legende: Triburile antice. Monarhia
ereditară a dinastiei Xia (sec. XXI – XVI a. Chr.)
Conform tradiţiei mitice, în valea fluviului Huanghe
trăiau în vechime două triburi: ji, condus de Huangdi
(Împăratul Galben) şi jiang, avându-l în frunte pe Yandi. Unite
prin legături de sânge cele două comunităţi formau o alianţă
tribală. La început, au trăit în bazinul fluviului Weihe, apoi au
înaintat spre est, de-a lungul fluviului Huanghe, instalându-se
în regiunile care corespund actualelor provincii Shanxi, Henan
şi Hebei. Sursele literare antice chineze îl descriu pe Huangdi
(Împăratul Galben) ca o divinitate pricepută în războaie,
atribuindu-i numeroase invenţii: vehicule şi corăbii, veşminte,
case, scrierea, creşterea viermilor de mătase şi prelucrarea
mătăsii.
Triburile care populau la început China de Est erau
numite yi şi erau faimoase pentru arta de a produce arcuri şi
săgeţi. Tradiţia mitică ne-a transmis numele unora dintre
conducătorii triburilor yi : Taihao, Shaohao şi Chiyou, rivalul
lui Huangdi.
Istoriografia chineză admide existenţa istorică a
triburilor menţionate mai sus (huangdi, yandi şi yi),
considerând că ele au exercitat o influenţă considerabilă asupra
evoluţiei ulterioare a istoriei chineze.
Monarhia ereditară a dinastiei Xia. Conform tradiţiei,
dinastia Xia (sec. XXI – XVI a. Chr.), cuprinzând 14 generaţii, cu
17 regi, ar începe cu domnia lui Yu cel Mare şi s-ar încheia cu
căderea lui Jie, după mai bine de patru secole. Potrivit altei
versiuni, nu Yu, ci fiul său Qi este cel care a întemeiat dinastia.
Cert este faptul că triburile Xia – moştenitoarele culturii
Yangshao – vădesc o evoluţie socială mai avansată în
comparaţie cu celelalte etnii ale Chinei.
Dinastia Xia se afla în fruntea unei alianţe formată din
15 triburi, cel mai puternic fiind tribul Xiahou. Conform
tradiţiei istorice, conducerea alianţei trebuia să fie exercitată
alternativ de către un Yi şi un Xia. Însă, la moartea lui Yu,
prevalându-se de puterea lor şi de prestigiul lui Yu, triburile
130
Xia l-au proclamat rege pe fiul acetuia, Qi, violând principiul
alegerii conducătorilor şi instituind noul sistem ereditar.
Spre sfârşitul dinastiei Xia, tensiunile sociale s-au
agravat. Jie, ultimul suveran al dinastiei Xia, a abuzat de
autoritatea sa, provocând o revoltă a supuşilor săi. Profitând de
aceste împrejurări, Shang Tang a răsturnat dinastia Xia.

VIII.4. Regalitatea arhaică (cca. 1600-900 a. Chr.).
Dinastia Shang (sec. XVI –XI a. Chr.)
Este epoca unei civilizaţii palaţiale asupra căreia în
aceeaşi epocă Orientul Mijlociu furnizează exemple
asemănătoare. Regele, prim personaj al unei clase nobiliare ale
cărei activităţi sunt în exclusivitate sacrificiile şi războiul, este,
în acelaşi timp, căpetenie militară şi religioasă. Toate activităţile
sunt dependente de palatul regal, care îşi asumă toate funcţiile
politice, religioase, militare şi economice.
Dezvoltarea rapidă a tehnicii bronzului coincide cu o
înflorire rapidă a civilizaţiei arhaice. Populaţia Shang este
moştenitoarea culturii Longshan din Henan. Ea şi-a impus
supremaţia politică şi religioasă asupra altor populaţii din
China de Nord rămase încă la stadiul neolitic.
Vestigiile ultimei capitale a dinastiei Shang-Yin – în
nord-estul provinciei Henan, aproape de actuala localitate
Anyang –, locuită din sec. XIV a. Chr. Până la finele sec. XI a.
Chr., ilustrează o civilizaţie evoluată, ce se afla în posesia unui
întreg ansamblu de tehnici pretenţioase şi cunoştinţe ale căror
antecedente sunt puţin cunoscute.
În linii generale, scrierea, carul, tehnicile arhitecturale,
practicile divinatorii, arta bronzului, diferitele tipuri de vase de
sacrificiu ş.a. apar în bazinul inferior al Fluviului Galben sub
forme deja elaborate.
Situl ultimei capitale a dinastiei Shang (sau Yin, după un
nume folosit în cursul ultimei perioade), Da Shang sau Dayi
Shang a fost locuit în timpul ultimilor 11 regi ai acestei dinastii,
care, potrivit tradiţiei, ar fi numărat 31 de regi, din 17 generaţii

131
şi ar fi cunoscut 6 schimbări de capitală, în regiunile cuprinse
între Shandongul de Vest, sudul Hebeiului şi vestul Henanului.
Datele arheologice şi inscripţiile conturează imaginea
tipului de societate al epocii Shang. Comparaţia cu datele
ulterioare relevă, în acelaşi timp, o concordanţă generală –
societatea epocii Zhou pare derivată din cea a epocii Shang-,
precum şi caractere originale.
Oraşul fortificat, carul, armele şi vasele de bronz sunt
tipice pentru o aristocraţie ce poate fi definită prin participarea
ei la sacrificii şi la războaie. Palatul regal este centrul tuturor
activităţilor acestei societăţi nobiliare dominată de rege.
Dinastia Shang a construit principalele oraşe conform
unui plan care stabilea amplasamentul palatelor, al templelor şi
al cartierelor meşteşugăreşti. Fundaţiile palatelor şi ale
templelor din epoca Shang erau în general din pământ tasat,
una dintre ele măsurând până la 46,7 m lungime şi 10,7 m
lăţime.
Dinastia regală se află în fruntea unei organizaţii de tip
clan, în care şefii de familii sunt, în acelaşi timp, şefii cultului
familial. Există de pe acum stăpâniri teritoriale ce par să fi fost
analoage feudei, aşa cum este ea cunoscută din epoci ulterioare.
Aceste stăpâniri, corespunzând titlurilor de hu şi bo, sunt
exercitate de membrii clanului regal, dar câteodată şi de spiţe
cu nume diferit. Unele populaţii, considerate barbare, străine de
regatul Shang, coexistă în acest spaţiu cu oamenii epocii
bronzului, cu care sunt, cel mai adesea în relaţii de ostilitate.
Asemenea etnii erau numeroase în nordul provinciei Jiangsu şi
în valea râului Huai.
Civilizaţia epocii Shang se deosebeşte net de aceea a
epocii următoare prin practicile sale religioase şi prin rolul lor
predominant. În acest context, este de subliniat importanţa unui
tip de divinaţie prin foc, ce nu va mai juca decât un rol
secundar în epocile următoare; locul privilegiat pe care îl ocupă
cultul regilor defuncţi şi caracterul fastuos al sacrificiilor;
practica sacrificiilor umane, ce tinde să dispară în timpul
dinastiei Zhou.
132
Arta divinaţiei (derivată din obiceiul de a supune
focului, în scopuri divinatorii, oase de animale sacrificate) s-a
dezvoltat considerabil în epoca bronzului, devenind unul din
aspectele cele mai importante ale prerogativelor regale şi dând
naştere unei adevărate ştiinţe a divinaţiei.
De la începutul secolului al XX-lea au fost descoperite
au fost descoperite mai mult de 100 000 de oase (îndeosebi
omoplaţi de bou) şi carapace de broască ţestoasă purtând
inscripţii (jiaguwen). Asemenea inscripţii au fost descoperite
prima dată în satul Xiaotun, în nord-vestul districtului Anyang,
provincia Henan.În marea lor majoritate, aceste inscripţii
divinatorii provin din situl ultimei capitale a dinastiei Shang-
Yin.
Cercetările au dus la descoperirea a 4 500 de caractere,
dintre care 1 700 au fost descifrate; caracterele scrise erau deja
formate în patru moduri diferite, adică prin pictograme,
ideograme, asocieri de idei şi asocieri de idei şi de elemente
fonetice (scrierea folosită azi descinde direct din cea a
inscripţiilor pe oase şi carapace din sec. XIV –XI a. Chr.).
Astfel au putut fi cunoscute aspectele religioase, politice
şi sociale ale regalităţii Shang în ultima ei perioadă. Inscripţiile
aveau drept obiect constituirea de arhive, care au permis
dezvoltarea ştiinţei divinatorii. Aceste arhive constituie forma
cea mai veche a istorigrafiei chineze, căreia i-au imprimat, încă
de la origini, caracterele ei esenţiale: strânsa legătură cu
activitatea politică şi aspectul de ştiinţă a precedentelor.
Divinaţia se referă la toate activităţile care se află în raport cu
funcţia regală: cultul strămoşilor şi al divinităţilor, expediţii
militare, numiri în funcţii, construcţia oraşelor, campanii
agricole şi meteorologie, călătorii, vise etc.
Colegiile de prezicători şi de scribi care aveau în sarcină
divinaţia regală erau preocupate de chestiuni de număr şi de
calendar. În inscripţiile pe oase şi carapace întâlnim deja cele
două forme de numerotaţie ce vor fi utilizate pe parcusul
întregii istorii a lumii chineze: o numeraţie zecimală continuă
notată cu zece semne simple, de la 1 la 10, şi cu un semn pentru
133
cifra 100, căruia i se adaugă alt semn pentru 10 000; două serii
de semne mai complexe, una de 10 semne şi cealaltă de 12, a
căror combinare servea la formarea unui ciclu de 60 de semne
duble. Aceste semne erau utilzate doar pentru notarea zilelor,
ciclul de 60 nefiind aplicat anilor decât începând cu sec. II a.
Chr. Decada şi combinaţiile decadei se află la baza periodizării
timpului în epoca Shang.
Inscripţiile gravate pe obiecte de bronz din epoca Shang
constituie o importantă sursă documentară. Aceste inscripţii
sunt numite jinwen (scriere pe bronz) sau zhongdingwen (scriere
pe clopote şi pe tripozi). Deocamdată se cunosc puţine inscripţii
de acest gen.
Există, de asemenea, texte istorice de pe timpul
dinastiilor Shang şi Zhou scrise pe lamele de bambus sau pe
mătase. Majoritatea ne-au parvenit prin intermediul Cărţii
istoriei (Shangshu) şi al Cărţii odelor (Shijing). Cartea istoriei este o
culegere de documente politice datând de pe timpul dinastiilor
Shang, Zhou de Apus şi din epoca Primăverilor şi Toamnelor.
Cartea odelor este o culegere de poeme din timpul dinastiei Zhou
de Apus şi din epoca Primăverilor şi Toamnelor. Aceste două
lucrări aveau să exercite o influenţă profundă şi durabilă asupra
filosofiei, ideilor politice şi literaturii perioadelor următoare.
Imaginea cea mai caracteristică a Chinei din epoca
Shang ne este oferită de marile morminte regale descoperite la
Anyang între 1927 şi 1936. Având un plan cruciform, ele
comportă o mare fosă rectangulară orientată nord-sud, cu o
groapă centrală mai adâncă. Două şi câteodată patru rampe de
acces conduc la nivelul excavaţiei principale. Pe rampele de
acces şi pe platforma ce înconjura cavoul regal au fost găsite
rămăşiţele soldaţilor şi slujitorilor regelui, carul acestuia, cu caii
şi conducătorii lui, ceramică, vase de bronz şi alte obiecte de
lux.. După cum s-a arătat, sacrificiile umane sunt una dintre
caracteristicile epocii Shang.

CHINA PREIMPERIALĂ

134
VIII.5. Epoca Principatelor (cca. 900-500 a. Chr.): Epoca
dinastiilor Zhou de Apus şi Zhou de Răsărit. Epoca
Primăverilor şi Toamnelor

Un sistem de cetăţi nobiliare, aliate şi rivale, ia locul
regalităţii arhaice. Conducătorii principatelor sunt uniţi între ei,
în sânul unei ierarhii întemeiate pe rudenie şi pe privilegiile
culturale, prin legături familiale, militare şi economice. Sistemul
se degradează însă la sfârşitul acestei perioade când se
cristalizează mari regate ce intră în conflict unele cu altele.
Această criză a societăţii nobilare duce la dezvoltarea
instituţiilor monarhice şi sfârşeşte prin crearea unui tip de stat
centralizat, ce se sprijină direct, graţie abolirii feudelor şi
eliminării înaltei aristocraţii, direct pe ţărănime –sursă de
putere economică şi militară.
*
Potrivit tradiţiei, un regat numit Zhou, întemeiat în
provincia Shaanxi, pe cursul mijlociu al râului Weishui, ar fi
fost cel care a pus capăt dinastiei Shang-Yin. Evenimentul
datează probabil din jurul anului 1050 sau 1025 a. Chr. Clanul
conducător al tribului Zhou purta numele de familie Ji. Primul
strămoş, Qi, era venerat ca zeu al agriculturii.
Situat în afare teritoriului Shang, tribul Zhou, care era în
relaţii cu populaţiile barbare din regiunile occidentale ale
Chinei, a ştiut să profite de condiţiile favorabile creşterii cailor.
Oricum, tribul Zhou avea obiceiuri neîndoielnic mai războinice
decât ale regatului dinastiei Shang-Yin.
Conform tradiţiei, tribul Zhou, condus de regele Wen,
invadează Henanul, într-un moment când ultimul suveran din
dinastia Shang-Yin era angajat într-un război împotriva
barbarilor din Huai. În timpul înaintării victorioase a tribului
Zhou, regele Wen moare în luptă şi îi urmează regele Wu.
Dinastia Shang-Yin este definitiv învinsă în bătălia de la Muye,
la nord de Fluviul Galben şi ultimul rege Yin –Zhouxin- este
decapitat.

135
Regii Wen şi Wu sunt cinstiţi ca eliberatori de către foştii
supuşi ai dinastiei Shang-Yin şi de către populaţiile barbare
care înduraseră tirania lui Zhouxin. Regatul Zhou avea două
capitale: Zhouzong, în apropierea actualului oraş Xi’an din
Shaanxi, şi Chengzhou, lângă actualul Luoyang, în Henan.
Pentru a-şi consolida stăpânirea asupra fostelor teritorii Shang-
Yin, dinastia Zhou instalează la conducerea oraşelor vlăstare
din propria ei spiţă sau din familii aliate.
Potrivit datelor arheologice şi inscripţiilor descoperite,
începutul mileniului I a. Chr. a fost o perioadă de expansiune a
regatului Zhou. Colonizarea întreprinsă de dinastia Zhou
atinge în acea vreme regiunea actualului Beijing, extremitatea
nord-vestică a provinciei Shandong şi câmpiile din bazinul
inferior al Fluviului Galben.
Din epoca regelui Li (887-828 a. Chr.), când dinastia
Zhou intră în perioada sa de declin, începem să dispunem de o
istorie datată cu precizie: prima dată certă a istoriei Chinei
corespunde anului 841 a. Chr.
Istoriografia tradiţională distinge în epoca Zhou două
perioade: cea în care regii acestei dinastii şi-au avut capitala
principală în valea râului Wei (perioadă numită a dinastiei
Zhou de Apus, de la finele secolului XI până în anul 771 a. Chr.),
şi cea care se întinde de la mutarea capitalei spre est, la
Chengzhou/Luoyi, în timpul regelui Ping, până la distrugerea
regatului Zhou de către regatul Qin în 256 a. Chr. (perioadă
numită a dinastiei Zhou de Răsărit). Există însă şi alte împărţiri
tradiţionale: una dintre ele se referă la epoca Primăverilor şi
Toamnelor (722-481 a. Chr.), adică la perioada chunqiu („a
primăverilor şi toamnelor”) pe care o acoperă Analele Lu din
Shandong. În fine, epoca ce precede unificarea imperială din 221
a. Chr. este cunoscută sub numele de perioada regatelor
combatante – zhanguo (480/403 – 221 a. Chr.), datorită
războaielor neîncetate ce o caracterizează.
Considerând că riturile, tradiţiile culturale şi ierarhiile
familiale s-au perpetuat, în esenţa lor, până în a doua jumătate a
sec. V a. Chr., ulterior ele fiind abolite, vechii istorici chinezi
136
opuneau perioada chunqiu (a primăverilor şi toamnelor) perioadei
regatelor combatante.
Imaginea asupra societăţii Zhou se întemeieză îndeosebi
pe o cronică ce a fost adăugată, cu titlu de comentariu, Analelor
Lu: este vorba despre Istorisirile Zuo (Zuoshizhuan sau Zuozhuan)
redactate în sec. V-IV a. Chr.
Istoricii occidentali, considerând că sistemul politic şi
social chinez s-ar apropia cel mai mult de cel din Europa Evului
Mediu, i-au atribuit calificativul de „feudal”. În fapt, pentru
această epocă a istoriei chineze avem de a face cu un sistem
original, datorită strânselor legături care fac ca organizarea
politică să depindă de sistemul cultelor familiale şi care unesc
funcţia militară cu cea religioasă. Atare sistem este generat de
regalitatea arhaică, fiind încă organic legat de această
Sistemul chinez din epoca Zhou este întemeiat pe o
ierarhie de domenii şi culte familiale, având în vârf domeniul
regal şi cultul strămoşilor neamului Zhou. Regele poartă titlul
de tianzi („Fiul Cerului”), considerându-se că funcţia regală i-a
fost încredinţată de shangdi („Stăpânul de Sus”); căruia singurul
în drept să-i aducă sacrificii este regele. Capitala , Zhuozong,
unde se află templul regilor defuncţi, este principalul centru de
cult al întregii comunităţi Zhou.
Dinastia Zhou a instituit un sistem de clan patriarhal, în
sânul căruia se deosebeau o linie principală şi câteva linii
secundare. Regele l-a numit pe fiul său mai mare (născut de
soţia principală) moştenitorul tronului –aceasta era linia
principală. Ceilalţi copii născuţi de soţia şi de concubinele sale
formau liniile secundare. Seniorii vasali din familia regelui erau
consideraţi ca aparţinând liniilor secundare faţă de rege, dar în
propriile lor state ei au stabilit acelaşi sistem de descendenţă cu
o linie principală şi cu linii secundare. Regele Zhou din tânăra
generaţie îi numea pe seniorii vasali, care purtau acelaşi nume
de familie, unchi din partea tatălui, iar pe cei cu nume diferite,
unchi din partea mamei.
Printre înalţii demnitari ai regelui, cel mai important era
taishi sau taibao („primul ministru”). Apoi urmau un „ministru”
137
însărcinat cu administraţia civilă şi cu problemele agrare (situ),
un „ministru” de război (sima), un „ministru” al meşteşugurilor
şi al construcţiilor (sikong) şi un „ministru” al justiţiei (sikou).
Majoritatea posturilor oficiale le reveneau nobililor prin drept
ereditar. Feudele, care erau şi ele ereditare, aveau o organizare
politică asemănătoare celei a Curţii regale.
În fiecare oraş puterea aparţine unor familii aristocratice
care-şi datorează forţa numărului de care ce le deţin,
privilegiilor religioase, vechimii tradiţiei şi legăturilor cu casa
regală. Status-ul acestor familii este ilustrat de posedarea de
embleme şi tezaure (vase de bronz, jaduri, pietre sonore,
clopote).
Cu timpul, teritoriile s-au extins printr-un soi de roire:
sistemul feudei, care permite ca unei familii aristocratice să i se
acorde o autoritate religioasă şi militară asupra unui domeniu
(termenul feng, ce desemnează feuda, face aluzie la taluzul de
pământ-feng, care o delimita) constituie, de fapt, o replică a
regalităţii în interiorul unei vaste ierarhii de familii şi domenii.
Ceea ce asigură coeziunea acestui ansamblu este ordinea
cultelor familiale, împărţite în ramuri principale (dazong –cele ale
familiei regale şi ale caselor princiare) şi ramuri secundare
(xiaozong). Şeful cultului principal este, în cadrul fiecărui clan,
descendentul în linie directă al unui strămoş întemeietor,
venerat din generaţie în generaţie, în vreme ce şefii ramurilor
secundare nu sunt autorizaţi, în cadrul familiilor lor, decât la
cultul unei ascendenţe de patru generaţii de strămoşi. În toate
familiile aristocratice regula este ca primul născut al soţiei
principale să aibă dreptul la succesiune în funcţii şi în
privilegiile de cult. De aici importanţa acordată instituţiei fiului
moştenitor şi a soţiei principale.
Organizarea principatelor (guo: termenul desemnează
cetatea înconjurată de ziduri) o reproduce pe cea a casei regale:
în jurul şefului principatului, care poartă titlul de gong (senior,
stăpân) –titlu ce va fi integrat ulterior unei ierarhii nobilare cu
cinci grade- se află daifu (baroni) şi qing (înalţi funcţionari).

138
Familiile ilustre, ale căror şefi, daifu şi quing, exercită pe
lângă seniori funcţii devenite, practic, ereditare, primesc în
beneficiu, simultan cu funcţia lor, târguri (yi sau caiyi) aflate pe
teritorii exterioare zidurilor oraşului (bi). Baronii şi înalţii
funcţionari au sub autoritatea lor pe simplii gentilomi (shi), a
căror sarcină principală este serviciul militar în unităţile de care.
Ţăranii furnizează pedestrimea (tu) şi cultivă pământul, ale
cărui recolte sunt rezervate nobilimii.
Regele, seniorii şi înalţii demnitari posedau sclavi cu
statut şi nume diferite. Una dintre caracteristicile sistemului
sclavagist Zhou era organizarea sclavilor pe bază familială.
Simplii locuitori ai oraşelor erau numiţi guoren („oameni
liberi”). Ţăranii din comunele rurale erau cunoscuţi sub numele
de yeren („oameni ai câmpurilor”).
În sânul comunităţii rurale, distribuirea pământurilor
arabile se făcea periodic, în funcţie de fertilitatea lor. Ţăranii
semănau o parte din pământurile care le erau distribuite şi le
lăsau pe celelalte în pârloagă. După câţiva ani, pământurile
erau redistribuite. Între terenuri existau canale de irigaţii
dublate de drumuri. Această repartizare a terenurilor trebuie să
fie imaginea sistemului agrar cunoscut sub denumirea de
„câmpuri cu fântâni” (jingtian) în vremea dinastiei Zhou. Opt
familii cultivau împreună o parcelă de pământ, care avea în
centru un ogor comun. Recolta de pe ogorul comun îi revenea
seniorului. Caracterul jing desemnează acest ansablu de 9
terenuri.
Clanurile ţărăneşti se grupau în comune rurale.
Aşezările, denumite yi sau she erau înconjurate de întinse
ogoare. Ţăranii aveau propriile lor case şi grădini. Ei nu puteau
intra în comune şi nici nu le puteau părăsi fără consimţământul
şefului lor.
Sub dinastia Zhou, meşteşugurile şi comerţul erau
controlate de către seniori şi înalţii demnitari. Statutul
lucrătorilor şi al şefilor lor era ereditar. Sclavii, caii şi boii,
armele şi bijuteriile se schimbau pe mărfuri. În oraşe se
organizau târguri sub controlul statului. Cochiliile găurite, care
139
continuau să servească drept monedă, erau legate sub formă de
coliere, ca unităţi de calcul. Metalele erau de asemenea folosite
ca mijloc de schimb. Totuşi, preponderent era încă comerţul sub
formă de troc.
În afara funcţiilor lor pe lângă conducătorii principatelor
şi de şefi ai propriului lor cult familial, înalţii dregători şi baroni
au, ca şi conducătorii de principate (ei înşişi înalţi demnitari ai
Curţii regale), datoria de a participa la războaie şi de a furniza
contingente de care şi de luptători, la cererea superiorului lor.
Organizarea armatei este deci un decalc al organizării politice şi
militare.
Se întrevede, astfel, modul cum această societate,
întemeiată pe ierarhiile de culte familiale şi pe menţinerea unor
privilegii ancestrale, a derivat dintr-o stare mai veche, în care
autoritatea regală pare să fi fost atotputernică. Spre deosebire
de ansamblul organizării politice şi sociale din timpul dinastiei
Shang, în epoca Zhou sistemul mult mai complex şi instabil
care s-a instaurat implică faptul că puterea regală nu mai joacă
decât un rol de arbitru.
Funcţiile şi privilegiile conferite de rege erau în
principiu revocabile, însă dezvoltarea principatelor şi întărirea
familiilor marilor demnitari au tins să le facă ereditare.
Pe de altă parte, evoluţia a fost accelerată, în prima
jumătate a sec. VIII a. Chr., de atacurile populaţiilor din Shaanxi
şi de micşorarea domeniului regal. În afară de principatele
Zheng şi Jin, care au fost principalele aliate ale regilor Zhou în
momentul transferării capitalei la est, dar care şi-au pierdut
curând poziţia preeminentă, alte principate puternice se
constituiseră în Câmpia Centrală: Qi, Song, Wei, Lu, Qin, Xu,
Cao, Chen, Cai etc.
În Epoca Primăverilor şi Toamnelor unele state mari au
anexat câte 30-40 de state mici. În această perioadă, în urma
cuceririlor şi anexiunilor numărul de state, apreciat la 1 800 sub
dianstia Zhou de Apus, s-a redus la aproximativ 100. Dintre
acestea, doar 12 erau importante din punct de vedere politic. În
Epoca Regatelor Combatante, existau doar 7 regate şi alte
140
câteva principate mai mici care, în cele din urmă, au fost
cucerite de dinastia Qin.
Primii ani ai dinastiei Zhou de Răsărit, Epoca
Primăverilor şi Toamnelor şi cea a Regatelor Combatante au
fost marcate de tulburări necontenite. Sistemul spiţelor
princiare se complicase de altfel după întemeierea dinastiei
Zhou căci, pe lângă familiile care purtau numele Zhou
(tongxing) şi care erau legate de Casa regală, existau şi alte spiţe,
cu nume diferite (yixing), ai căror strămoşi fuseseră camarazi ai
primilor.
În această constelaţie de principate, dominantă nu mai
este suveranitatea religioasă şi militară a regilor, cu toate că se
obişnuieşte să se facă apel la la arbitrajul lor. Conduitele rituale
şi ştiinţa precedentelor sunt temeliile unei noi ordini. O nouă
societate şi noi moravuri apar odată cu dezvoltarea
principatelor şi cu slăbire puterii regale –o aristocraţie ataşată
idealul războinicului nobil, o morală a onoarei şi a prestigiului.
O asemenea societate apare ca tranzitorie şi instabilă în
măsura în care sistemul ierarhiilor cultuale şi riturilor care îi
asigurau coeziunea era legat de preeminenţa Casei regale.
Declinul regalităţii, tendinţa principatelor de a se extinde şi de a
forma mari unităţi politice vor modifica echilibrul instaurat
între statele chineze.
În cursul epocii chunqiu („a primăverilor şi toamnelor”)
se conturează o opoziţie generală între vechile state, ale căror
spiţe principale urcau până la întemeierea dinastiei Zhou –
principatele „din centru”, zhongguo, termen aplicat mai târziu
întregii Chine- şi statele periferice, care încep să formeze unităţi
politice mai întinse şi mai puternice (principatele Jin, Qi, Chu).
Împrejurările externe aveau să întărească autoritatea şi
prestigiul acestor principate periferice. Incursiunile unor
populaţii alogene instalate în China de Nord încă din sec. VIII a.
Chr., se agravează în a doua jumătate a sec. VI a. Chr. şi îi
determină pe principii din Qi şi Jin să joace rolul de şefi de
confederaţii şi de protectori ai teritoriilor chineze.

141
Hegemonia principatului Qi se afirmă cu prilejul
jurământului de alianţă (meng) din 651 a. Chr. sub principele
Huan (685-643 a. Chr.), iar aceea a principatului Jin cu ocazia
coaliţiei formate în 632 a. Chr. de către principele Wen (636-628
a. Chr.).
La începutul secolului VI a. Chr., după victoria regelui
Zhuang din statul Chu asupra principatului Jin, natura şi sensul
hegemoniilor se modifică. Începând din această epocă, regatele
cele mai puternice îşi impun voinţa şi jurământul, prestat sub
ameninţare, devine mijlocul de legalizare a unei situaţii de
forţă. În epoca Regatelor combatante regatele Chu şi Yue (creat pe
coastele nordice ale regiunii Zhejiang) vor continua să ameninţe
pace şi independenţa principatelor din Centru, zhongguo.
Prezenţa factorilor militari într-o societate ale cărei
temelii erau de ordin religios şi ritual trebuiau să-i altereze
natura. Factorii militari subminează atât tipurile de relaţii
tradiţionale între principate, cât şi relaţiile între marile familii.
Simptomele crizei societăţii nobiliare devin evidente în
sec. VI a. Chr. când apar noi instituţii menite să potenţeze
autoritatea principelui. Legile şi impozitele vor fi considerate de
cărturarii ritualişti ca primele atingeri aduse cutumelor
tradiţionale ce constituiau temelia vechii ordini.
O serie de conflicte interne şi uzurpări constituie
preludiul războaielor din epoca Regatelor combatante. Ele
anunţă prefacerile ce vor urma: concentrarea puterii şi formarea
statului centralizat.

VIII.6. Epoca Regatelor Combatante (480-221 a. Chr.).
Geneza statului centralizat
Este una din acele perioade excepţionale în care
schimbările succesive şi concomitente au accelerat cursul
istoriei şi au provocat o mutaţie completă a societăţii, a
moravurilor, a economiei şi a gândirii.
142
Punctul de plecare al acestei mişcări este în mod cert
criza societăţii nobiliare, a instituţiilor şi credinţelor ei, conflictele
între familiile înaltei nobilimi, precum şi primele măsuri de
concentrare a puterii în mâinile conducătorilor de principate
sau de regate.
Ultimele trei secole ce preced unificarea imperială sunt
dominate de tendinţa puterii politice de a se emancipa din
cadrul restrictiv în care era prinsă –adică din acel cadru
familial şi religios din care, în sec. IX-VII a. Chr., făcea parte
integrantă. Pe măsură ce emanciparea se produce, puterea
politică este concepută tot mai evident ca o realitate specifică. În
fapt, în decursul acestui conflict între tradiţie şi exigenţele noii
epoci, puterea însăşi îşi schimbă natura.
Tendinţa puterii politice de a se defini ca atare şi de a-şi
întări autoritatea nu poate fi separată de expansionismul
militar: luptelor puterii centrale împotriva familiilor de mari
demnitari le corespund războaiele între regate pentru
extinderea teritoriilor, pentru sporirea resurselor şi pentru a
accede la hegemonie.
În epoca Regatelor Combatante dinamica războinică este
cea care antrenează statele chineze de la sfârşitul Antichităţii pe
cale statului centralizat. Protagoniştii epocii sunt cele 7 regate:
„cele trei Jin”, adică statele Han, Wei şi Zhao, rezultate din
împărţirea regatului Jin (403 a. Chr.); vechiul regat Qi, condus
de familia Tian; două regate a căror putere s-a afirmat de puţină
vreme: Yan, în Hebei şi Qin, în Shaanxi, ţară a primilor Zhou; şi
regatul Chu, în bazinul mijlociu al Fluviului Albastru, populat
de barbari şi Manyi, aşadar un regat „semi-barbar”. Acestea
sunt cele „şapte puteri” între care se vor face şi se vor desface
alianţele de scurtă durată ce vor avantaja când regatul Wei,
când regatul Qin – cei doi principali protagonişti ai epocii. În
cursul acestor nesfârşite războaie, micile principate din Câmpia
Centală, depozitare ale celor mai vechi tradiţii, vor fi înglobate
în regatele mai puternice care le înconjoară.
Încă din epoca chunqiu în cadrul principatelor se
dezvoltase o categorie de mici slujbaşi, ale căror sarcini erau
143
îndeosebi legate de sacrificii şi de război, dar şi de
administrarea casei princiare şi de gestiunea domeniilor ei.
Titularii acestor funcţii proveneau dintr-o clasă al cărei statut
cultual şi situaţie economică erau mult inferioare celor ale
familiilor de mari nobili şi înalţi demnitari. Provenind din
familiile mezinilor şi copiilor născuţi de femeile de rangul doi
(shuzi), ei aparţineau micii nobilimi (shi). Această categorie
socială avea să joace un rol extrem de important în evoluţia care
va duce la formarea statului centralizat.
În acelaşi timp în care tinde să se contituie un nou tip de
regalitate, statele teritoriale se transformă radical. În regatele
periferice – Qin, Jin şi Chu – târgurile cucerite (xian) în urma
procesului de expansiune, au fost plasate sub autoritatea directă
a suveranului (eludându-se vechiul obicei al dării în posesiune
de către rege unor înalţi demnitari, ca feude –feng). În
momentul în care regii – sprijinindu-se pe mica nobilime
militară – se emancipează de sub tutela marilor familii
aristocratice, aceste teritorii cucerite (xian) sunt menţinute sub
controlul direct al puterii centrale.
Xian-ul devine astfel modelul unui nou tip de putere
teritorială (circumscripţia administrativă controlată de
reprezentanţii puterii centrale), iar acest model va fi extins
asupra ansamblului regatului în momentul în care regele va fi
destul de puternic pentru a doborâ vechile familii aristocratice.
Acest lucru s-a petrecut prima dată în regatul Qin, în timpul lui
Xiaogong (361-338 a. Chr.), cu prilejul reformelor ministrului
Shang Yang. Atunci a fost pus în funcţiune sistemul
administrativ care va fi apoi caracteristic pentru imperiile Qin şi
Han: ierarhiei funcţionarilor le corespunde o ierarhie a
teritoriilor. Xian-ele sunt grupate în ansambluri mai mari,
numite „districte” (jun), xian-ul şi jun-ul având fiecare o
reşedinţă şi un şef administrativ: xianling în xian, taishou în jun.
Atare evoluţie va duce la crearea unui sistem politic
caracterizat prin existenţa unui corp de funcţionari numiţi,
retribuiţi şi revocabili, supuşi controlului puterii centrale şi prin
împărţirea ansamblului teritorial în circumscripţii
144
administrative. Funcţia de „prim ministru” (xiang) şi, odată cu
ea, obiceiul de a separa sistematic funcţiile civile de cele militare
apare sub domnia principelui Wen (445-395 a. Chr.) în statul
Wei şi sub cea a regelui Huiwen (337-325) în regatul Qin.
În contextul transformărilor radicale pe care le implică
geneza statului centralizat, evoluţiei politice i s-au adăugat
acţiunea concomitentă a altor factori de natură militară,
economică, socială şi tehnologică, ce au contribuit şi ei emergenţa
noilor structuri statale.
Astfel, dacă în Antichitatea timpurie şi în epoca chunqiu,
războiul era o activitate aristocratică, în perioada Regatelor
Combatante acesta cunoaşte o serie de mutaţii, mobilizând tot
mai multe energii şi resurse. Formele de luptă sunt influenţate
deanumite inovaţii: apariţia spadei, a arbaletei şi a cavaleriei.
Apoi, apariţia marilor unităţi de infanterie din secolul III a.
Chr., avea să aibă consecinţe politice şi sociale majore. Geneza
statului centralizat este intim legată de aceste transformări ale
tehnicii militare. Acordând, în cele din urmă, un rol hotărâtor
vechii pedestrimi (tu), regalitatea a fost nevoită să-i acorde, în
acelaşi timp, un statut pe i-l refuzase până atunci. Statul
centralizat este contemporan cu promovarea ţăranilor la rangul
de cultivatori independenţi şi de luptători. Dreptul la pământ şi
la onorurile câştigate pe câmpul de luptă merg mână în mână.
Cât priveşte fundalul economico-social, este de subliniat
că sec. IV-III a. Chr. constituie în lumea chineză o perioadă de
avânt rapid al economiei şi al inovaţiilor tehnice. În această
perioadă se dezvoltă o agronomie elaborată (utilizarea
îngrăşămintelor, distincţia între diferitele tipuri de sol, atenţia
acordată datei arăturilor şi semănăturilor, irigaţii, drenare ş.a.).
Noile tehnici agricole au dus, în sec. IV-III a. Chr., la primul avânt
demografic al lumii chineze. Textele din sec. XIII (îndeosebi
Hanfeizi) atestă o rapidă creştere a populaţiei, proces care
continuă la începutul epocii Han, fapt relevat de datele
primului recensământ cunoscut în istorie: 57 671 400 de
indivizi în anul 2 p. Chr., adică puţin mai mult decât estimările

145
făcute pentru Imperiul Roman din sec. I p. Chr., de către K.
Beloch.
Dinamica economică a fost accelerată de difuzarea
artefactelor de fier, care le înlocuiesc în această epocă pe cele de
lemn şi piatră. În acest context, este de observat considerabilul
„avans tehnologic” al Chinei în domeniul siderurgiei (turnarea
fierului, producerea oţelurilor): e.g. procedeul turnării fierului
apare în Europa abia la finele Evului Mediu. Capitalele
regatelor nu mai sunt doar reşedinţe ale puterii politice. Ele tind
să devină şi mari centre meşteşugăreşti şi comerciale.
Activităţile meşteşugăreşti şi comerciale în plin avânt
sunt la originea unei clase de negustori. Marii comercianţi
îmbină negoţul cu întreprinderile meşteşugăreşti (mine,
turnătorii de fier), îşi sporesc numărul de lucrători şi de agenţi
comerciali, dispun de flote fluviale şi de caravane de care.
Aceste noi activităţi ies din cadrul economiei palaţiale
tradiţionale. Marii negustori-antreprenori formează grupul
social care contribuie cel mai mult la îmbogăţirea statului
Înflorirea meşteşugurilor şi comerţului determină şi
răspândirea monedelor metalice, ale căror cele mai vechi
specimene datează din sec. V a. Chr. Se cunosc patru tipuri
monetare, ale căror arii de difuzare corespund unor mari unităţi
economice: moneda bu, a cărei formă o imita pe aceea a sapei de
fier şi care circula în regatele Han, Wei şi Zhao (rezultate din
împărţirea regatului Jin; moneda dao, în formă de cuţit –în
regatele nord-estice Qin, Yan şi Zhao; moneda „nas de furnică”
(yibi), în formă de cochilie –în Chu, în Hubei şi în Hunan;
monedele în formă de cazma şi de cuţit, care circulau în staul
Qi.
Legăturile comerciale cu ţările vecine se intensifică în
cursul ultimelor două secole care preced instaurarea imperiului.
Expansiunea comercială a marilor regate periferice, care
favorizează colonizarea chineză de forntieră (Manciuria de Sud,
Mongolia, actualele provincii din sud şi sud-vest), pregăteşte
marea expansiune militară din timpul imperiilor Qin şi Han.

146
Structurile sociale cunosc, la rândul lor, mutaţii profunde.
Marile familii ale căror spiţe se perpetuaseră încă din
Antichitatea timpurie sunt ruinate şi îndepărtate de la putere.
Declinul marii nobilimi şi întărirea concomitentă a puterii
centrale atrage către curţile regale un mare număr de mici
nobili în căutare de slujbe. Astfel se formează, în jurul curţilor
princiare şi în anturajul miniştrilor, grupuri de clienţi (binke –
„oaspeţi”, sheren –„ oameni de casă”) care constituie o sursă de
prestigiu şi de putere. În aceste medii se dezvoltă în secolele IV-
III a. Chr., gândirea politică şi morală, ştiinţa stratagemelor, arta
discursului etc. Epoca este favorabilă apariţiei de secte şi şcoli
ale căror preocupări sunt axate pe realităţile sociale şi politice
ale epocii.
Transformările sociale afectează şi lumea rurală; noile
mutaţii vor facilita schimbarea statutului ţăranilor (participare
la război şi dreptul la pământ). Apariţia unei clase de negustori-
antreprenori şi de mari proprietari funciari accentuează
inegalităţile. Ţăranii săraci fac datorii şi sfârşesc prin a fi
alungaţi de pe pământurile lor. Astfel creşte numărul de
muncitori agricoli şi de sclavi pentru datorii –singura formă de
sclavie, împreună cu sclavia de ordin penal, pe care a cunoscut-
o lumea chineză. Ansamblul acestor schimbări determină
destrămarea marii familii ţărăneşti indivize şi ruina vechilor
comunităţi rurale.
Mişcarea de reforme ce va duce la emergenţa Statului
centralizat reprezintă o caracteristică esenţială a epocii, una
dintre cele mai bogate din istoria intelectuală a Chinei.
Reformatorii ce au fost mai târziu numiţi „legişti” (fajia) au
avut meritul de a concepe instituţiile fundamentale ale noului
Stat şi, implicit, pe acelea ale imperiului, de vreme ce reformele,
aplicate la început în mod sistematic în regatul Qin, au fost
extinse la ansamblul ţărilor chineze, în cursul cuceririlor făcute
de acest regat în anii 230-221 a. Chr.
Mişcarea de reforme de care sunt legaţi „legiştii” –
ilustrată , de pildă, de unul dintre marii gânditori ai sec. III
a.Chr., Han Fei (?280 – 234 a. Chr.) – corespunde în însăşi
147
principiul ei celor două preocupări practice care domină viaţa
politică din cele două secole premergătoare apariţiei imperiului:
„îmbogăţirea statului” – fuguo (a asigura suvernului mijloacele
materiale ale puterii) şi „întărirea armatelor” – qiangbing (a-i
asigura prin forţa armelor o hegemonie sau o suveranitate
universală).
Mai mult decât oricare alt stat chinez, regatul Qin s-a
arătat deschis reformelor ce aveau menirea de a face din acest
regat din nord-vest un stat puternic şi de un tip profund
deosebit de cele care lumea chineză le cunoscuse până atunci.
În regatul Qin s-au succedat o serie de sfetnici adepţi ai unei
politici realiste şi absolutiste de la nobilul Shang Yang (? 390 –
338 a. Chr.) până la bogatul negustor Lü Buwei, ministrul
ultimului principe Qin, întemeietorul imperiului.
În 359 a. Chr., Shang Yang a întreprins în statul Qin o
primă serie de reforme considerată drept evenimentul cel mai
important al epocii Regatelor Combatante.
Originar din Wei, Shang Yang a promulgat în 359 a.
Chr. o primă serie de reforme, constând din instituirea de
grupuri paramilitare de 5 sau 10 familii cu responsabilitate
colectivă, din considerarea ca bază a sistemului fiscal nu a
familiei indivize, ci a familiei restrânse, din creare de titluri
nobiliare pentru răsplătirea unor fapte de bravură pe câmpul de
luptă. Aceste titluri prefigurează cele 21 de ranguri de nobleţe
din imperiile Qin şi Han. Astfel, Shang Yang a desfiinţat
privilegiile tradiţionale ale nobililor şi a instituit un nou sistem
cu 20 de titluri onorifice care se acordau, după merit, celor care
săvârşiseră fapte de arme. Ierarhia socială era clar definită,
fiecărui rang corespunzându-i un anumit număr de terenuri, de
case, slujitori, concubine şi veşminte. Oricare membru al
familiilor aristocratice care nu se distingea pe câmpul de luptă
era redus la condiţia de simplu particular.
O altă serie de reforme a fost pusă în aplicare în 350 a.
Chr., după mutarea capitalei la Xianyang. Noile reforme
prevedeau abolirea marii familii indivize, crearea

148
circumscripţiilor administrative (xian), o nouă împărţire
teritorială şi unificarea sistemului de măsuri şi greutăţi.
Reforma lui Shang Yang, care a durat mai bine de 20 de
ani, a consolidat considerabil regatul Qin, transformându-l într-
o putere redutabilă. Reforma pregătea astfel calea ambiţiilor
imperiale ale suveranilor statului Qin.
Emergenţa statului centralizat şi, concomitent,
dezagregarea vechii societăţi nobiliare, marchează o adevărată
revoluţie statală în lumea chineză. Deoarece a creat bazele
puterii imperiale şi a continuat să inspire concepţiile politice
fundamentale ale lumii chineze, formarea – în regatul Qin, la
mijlocul sec. IV a. Chr. – a statului centralizat ocupă în istoria
Asiei Orientale un loc comparabil cu geneza oraşului-stat (polis)
în Antichitatea clasică greco-romană. Pe lângă profunde
diferenţe, între cele două fenomene există însă şi analogii: în
China, ca şi în Grecia, criza societăţii nobilare duce la o
„democratizare” a instituţiilor aristocratice. Promovaţi la rangul
de combatanţi şi emancipaţi de sub tutela marilor familii
aristocratice, ţăranii au acces la ierarhie de grade care reprezintă
transpunerea, în noul cadru al statului centralizat, a vechilor
ierarhii din sânul nobilimii.
Dacă evoluţia este diferită în lumea chineză aceasta se
datorează faptului că instituţiile epocii chunqiu n-aveau nimic
comparabil cu acea instituţie proprie lumii indo-europene şi
Greciei arhaice reprezentată de adunările războinicilor, ce par a
fi dat naştere ulterior adunărilor de cetăţeni.
Asocierea funcţiei productive cu funcţia militară va
rămâne baza sistemului politic şi social al lumii chineze până în
secolul IX p. Chr. Noţiunea de lege, care se conturează în epoca
Regatelor Combatante, este instrumentul atotputernic care
permite orientarea activităţii tuturor în sensul cel mai propice
puterii Statului şi păcii publice. Menită să creeze ordine, legea
nu poate fi în contradicţie cu natura lucrurilor şi fiinţelor. Han
Fei, vorbeşte despre punerea la încercare a legilor şi acordă o
mare importanţă necesităţii ca principele să fie informat asupra
stării regatului său graţie unei critici raţionale a mărturiilor.
149
Sursă a unei armonii universale, legea se aseamănă cu tuburile
sonor (lü) care se află la temelia tuturor măsurilor şi al căror
nume evocă ideile de model şi de regulă; termenul lü va
denumi, în epoca imperiului, codurile penale.
Reformele – expresia unei gândiri raţionale – urmăresc
să înlocuiască cu reguli uniforme mulţimea de drepturi,
privilegii şi obiceiuri ce caracteriza vechea societate. Instituţiile
statului –funcţionari civili şi militari, sistemul de pedepse şi
recompense distribuite conform unor reguli, ranguri onorifice
atribuite pentru serviciile aduse, responsabilitatea colectivă,
sitemul unic de măsuri şi greutăţi- înlocuiesc obiceiurile,
riturile şi morala de odinioară. Efectele revoluţiei statale au fost
profunde şi s-au extins în toate domeniile.

CHINA IMPERIALĂ

Societatea feudală a ajuns la maturitate sub dinastiile
Qin şi Han. Dinastia Qin a unificat ţara şi a instaurat o formă de
guvernare care avea să exercite o influenţă durabilă asupra
feudalismului chinez. Aflată la putere doar 15 ani (221-207 a.
Chr.) şi având la domnie doi împăraţi, dinastia Qin s-a prăbuşit
în urma războiului civil din anii 210 – 202 a. Chr. (conflictul
dintre dinastiile Chu şi Han) care a adus la putere dinastia Han.
Istoricii împart epoca dinastiei Han în dinastia Han de
Apus (cca. 202 a. Chr. – 6 p. Chr.) care a domnit cu 11 împăraţi
şi împărăteasă regentă, din 10 generaţii, şi Han de Răsărit (cca.
25 –220 p. Chr.), cu 14 împăraţi din 8 generaţii. În intervalul de
aproape două decenii dintre dinastiile han de Apus şi Han de
Răsărit, puterea a fost uzurpată de Wang Mang, apoi de Liu
Xuan. Începând din 196 p. Chr., o dată cu apariţia Celor Trei
Regate – Wei, Shu şi Wu – împăraţii Han nu mai deţin puterea
decât cu numele.
Perioadei de consolidare a puterii centrale din primele
şase decenii ale sec. II a. Chr. îi urmează marea expansiune
militară din timpul împăratului Wudi (141 – 87 a. Chr.), însoţită
de un imens efort pentru valorificarea teritoriilor din nord şi
150
nord-vest. Puterea imperiului se îmtemeia pe masa micii
ţărănimi supusă recrutării. Tendinţele autocratice dezvoltate
sub domnia lui Wudi provoacă însă, după moartea acestuia, o
ruptură între corpul funcţionarilor şi Curte, care devine centrul
intrigilor urzite de familiile împărăteselor. Aceste intrigi
provoacă uzurparea puterii de către Wang Mang între anii 9-23
p. Chr.
Criza politică din ultimele cinci decenii ale dinastiei Han
de Apus fusese însoţită de transformări economice şi sociale,
precum şi de lenta asimilare a unei părţi a foştilor nomazi.
Aceste cauze diverse favorizează formarea unei clase de
proprietari funciari şi declinul rapid al clasei micilor ţărani.
În consecinţă, imperiul restaurat după interregnul lui
Wang Mang, se sprijină pe o nouă clasă de notabili, care îi
furnizează cadrele administrative şi politice. După o perioadă
de relativă prosperitate, dificultăţile reapar: conflicte între
cercurile Curţii, reprezentate de eunuci şi de familiile
notabililor, apoi criza ţărănească, ilustrată de mari răscoale
populare de inspiraţie taoistă, care slăbesc puterea centrală şi
deschid calea ascensiunii şefilor militari însărcinaţi cu
reprimarea acestor răscoale. După 190 p. Chr., împăraţii
dinastiei Han de Răsărit nu mai deţin puterea decât cu numele,
iar anarhia ce cuprinde întreaga ţară provoacă declinul
economiei urbane.

VIII.7. Imperiul Qin (221 – 207 a. Chr.)
Cel care avea să unifice prin forţa armelor statele
chineze, întemeind primul imperiu din lumea chineză,
principele Yingzheng (259-210 a. Chr.) din regatul Qin, a urcat
pe tron în 246 a. Chr. În decursul unui deceniu de campanii
militare victorioase, regele cunoscut mai târziu sub titlul de
Shihuangdi („Împăratul întemeietor”) cucereşte rând pe rând
regatele Han (230), Zhao (228), Wei (225), Chu (223), Yan (222)
şi Qi (221). Desăvârşind în 221 a. Chr. cucerirea tuturor
teritoriilor chineze, regele din Qin îşi asumă titlul de suveran
august (huangdi), care a rămas titlul dat în mod curent
151
împăraţilor, dar va fi cunoscut în istorie sub numele de
Shihuangdi („Împăratul întemeietor”).
Cu ajutorul ministrului său „legist” Li Si, care îi
urmează în funcţie negustorului Lü Buwei în 237 a. Chr.,
primul împărat extinde asupra ansamblului lumii chineze
sistemul adminsitrativ din regatul Qin. O întreagă serie de
măsuri unificatoare însoţesc împărţirea teritoriului în 36 de
districte (jun), număr curând sporit la 48: introducerea unui
singur tip de monedă circulară de aramă, cu orificiu central
pătrat; standardizarea scrierii (introducerea unei noi norme
grafice), precum şi a sistemului de măsuri şi greutăţi, ca şi a
ecartamentului roţilor de la căruţe.
Concomitent, este întreprins un vast efort de amenajare
a teritoriilor:construirea unei reţele de drumuri imperiale (din
capitala Xianyang porneau două „drumuri pentru carele
imperiale”, unul spre est, până la ţărmul mării, traversând
actualele provincii Hebei şi Shandong, celălalt către sud, până
în provinciile Jiangsu şi Zhejiang) şi de canale de irigaţie,
înălţarea unui Mare Zid la frontierele nordice ale imperiului.
Marele Zid, menit să apere imperiul împotriva populaţiei
nomade numită Xiongnu (? hunii), reia traseul vechilor
fortificaţii construite în jurul a. 300 a. Chr. de regatele Qin, Zhao
şi Yan şi le prelungeşte într-un lanţ continuu, care merge din
sudul provinciei Gansu, la vest, până în nordul Peninsulei
Liaodong, la est.
Shihuangdi a înfiinţat un sistem autocratic complet
pentru administrarea Statului, începând de la Curtea imperială
până la eşaloanele de bază. La Curte, chengxiang („primul
ministru”) îl ajuta pe împărat la guvernarea ţării, taiwei
(„conetabilul”) avea responsabilitatea problemelor militare, iar
yushi („marele cenzor”) îi controla pe funcţionarii de orice rang.
Întregul imperiu era împărţit în 36 de prefecturi (iar mai târziu,
în peste 40), cuprinzând fiecare un anumit număr de districte.
Aceste prefecturi şi districte erau conduse de funcţionari
corespunzători primului ministru, conetabilului şi marelui
cenzor de la nivel central. Fiecare district era divizat în cantoane
152
conduse fiecare de câte trei funcţionari, răspunzând respectiv
justiţie şi fiscalitate, de educaţie şi de siguranţa publică. La
eşalonul de bază, familiile (cele în care bărbatul cultiva
pământul, iar femeia ţesea) erau organizate în grupe de 10 sau
de 5.
Numărul mare de operaţiuni militare, frecventele
inspecţii imperiale (adevărate demonstraţii de forţă, în fostele
regate Qi şi Chu), amploarea marilor lucrări publice (construcţii
de oraşe, drumuri, canale, Marele Zid, palatul imperial din
Xianyang, hipogeul imperial din muntele Li ş.a.), rigoarea
extremă a sistemului penal par să fi făcut insuportabilă tirania
primului împărat. Nemulţumirii populare i se adaugă
frustrările vechii aristocraţii, deposedată de privilegiile ei şi
deportată (120 000 de „familii puternice şi bogate” sunt
deportate în zona capitalei) şi nemulţumirea cercurilor de
cărturari.
În dorinţa lui de elimina orice formă de opoziţie,
Shihungdi interzice toate cărţile, cu excepţia tratatelor de
medicină, agricultură şi divinaţie; de asemenea, împăratul
dispune –la propunerea primului ministru, Li Si- să fie distruse
toate documentele din arhivele imperiale, cu excepţia scrierilor
istoricilor dinastiei Qin: este vorba de faimoasa „ardere a
cărţilor” din 213 a. Chr., urmată de ancheta în urma căreia peste
460 de erudiţi au fost judecaţi, condamnaţi şi îngropaţi de vii.
Primele revolte izbucnesc imediat după moartea lui
Shihuangdi (210 a. Chr.), când fiul său mezin Hu Hai îi
urmează la tron sub numele de al doilea împărat (ershi huangdi).
În 209 a. Chr. se produc răscoale populare conduse de Chen
Sheng (proclamat rege al noului stat Zhangchu) şi Wu Guang,
cărora li se raliază vechea nobilime din Chu, în frunte cu famila
Xiang.
Liu Bang, modest funcţionar al dinastiei Qin, vede
crescând autoritatea sa ca şef al bandelor de rebeli. Aflat mai
întâi sub ordinele lui Xiang Yu care îi dăduse rangul de
principe de Han, Liu Bang intră curând în conflict cu fostul său
asociat. În 207 a. Chr., Liu Bang asediază capitala imperială
153
Xianyang şi invinge trupele dinastiei Qin, conduse de Ziying
(„Rege al statului Qin”), care capitulează la Bashang.

VIII.8. Imperiul Han
După căderea dinastiei Qin, a început lupta pentru
putere între conducătorii armatelor răsculate victorioase. În 202
a. Chr., Liu Bang îl elimină pe Xaing Yu, se proclamă împărat şi
îşi stabileşte capitala la Chang’an. Noul împărat distribuie
titluri nobiliare şi feude vechilor săi camarazi de arme.
Cu toate că Liu Bang devenise primul împărat al
dinastiei Han, lupta pentru consolidarea noului imperiu avea să
continue vreme de peste şase decenii (207 – 141 a. Chr.), de la
intrarea lui Liu Bang în Xianyang, până la sfârşitul domniei
împăratului Jingdi, perioadă ce cuprinde domniile împăratului
Huidi, a împărătesei Lühou şi a împăratului Wendi. Faptul că
împăratul, precum şi majoritatea generalilor şi demnitarilor de
la începuturile dinastiei Han de Apus sunt de origine modestă,
a însemnat o schimbare fără precedent în viaţa politică a Chinei.
La fel de evident estă însă şi sistemul continuităţilor.
Statul legist, instituit în regatul Qin şi ale cărui principii fusesră
extinse de Shihuangdi la ansamblul ţinuturilor chineze, se
întemeia pe o organizare administrativă şi militară care asigura
controlul asupra ţărănimii. Această relaţie directă între Stat şi
ţărănime constituia caracteristica esenţială a noii concepţii
despre putere şi societate.
Primii împăraţi Han sunt, în pofida aparenţelor,
continuatorii dinastiei Qin. Istoriografia chineză tradiţională
prezintă, fireşte, imperiul Qin în culorile cele mai sumbre,
deoarece tiranul îi oprima pe cărturari, a căror influenţă va
deveni, din contră, preponderentă sub dinastia Han. Însă bazele
puterii acestei dinastii nu sunt, la origine, altele decât cele ale
imperiului Qin. Aceleaşi concepţii predomină în domeniul
religios şi filosofic. La fel, marea expansiune din timpul
împăratului Wudi (141-87 a. Chr.) către Mongolia, Coreea, Asia
Centrală, China de Sud şi Vietnam urmează, după un răstimp

154
de un secol, expediţiilor întreprinse de Shihuangdi, primul
împărat al dinastiei Qin.
Numai pe parcursul unei evoluţii indelungate
influenţată de factori diverşi – dinamica economiei, întărirea
rolului Palatului în detrimentul corpului de funcţionari,
slăbirea autorităţii Statului asupra ţărănimii, ascensiunea noilor
familii de notabili ş.a. – imperiul Han s-a îndepărtat tot mai
mult de originile sale.
Organizarea politică instaurată de Liu Bang nu se
deosebeşte de aceea a imperiului Qin. La începuturile dinastiei
Han toate legile în vigoare sub Shihuangdi sunt menţinute
întocmai: aceeaşi împărţirea a teritoriului în prefecturi (xian) şi
districte (jun), aceaşi triadă de funcţii în capitală şi în provincii –
afaceri civile, afaceri militare, inspecţie şi control al
administraţiei. Caracteristicile statului legist se extind nu numai
în teritoriile ce depind direct de puterea imperială, ci şi în
„feude” (fengguo) acordate camarazilor de arme ai
întemeietorului, apoi rudelor din familia imperială. Principiul
puterii acestui imperiu rezidă în controlul direct al populaţiilor şi
al indivizilor de către Stat, ceea ce implică recurgerea la
recensăminte greoaie; cele care ne-au rămas din epoca Han trec
drept unele dintre cele mai exacte din istorie: fiecare supus
trebuie să plătească o taxă personală în bani, să execute corvezi
anuale şi să presteze serviciul militar. Sistemul legist de
pedepse şi recompense permite clasificarea ansamblului
populaţiei în cadrul ierarhiei celor 24 de grade de demnitate
(jue). Prin coeziunea lor socială şi prin presiunea morală pe care
o exercită, comunităţile locale întăresc dominaţia Statului
asupra populaţiei.
Imperiul Han îşi moşteneşte toate instituţiile de la
imperiul Qin şi are toate caracteristicile unui stat legist. Totuşi,
slăbiciunea lui iniţială explică unele concesii. Puterea dinastiei
Han se născuse într-un climat de anarhie şi de insurecţie
generală. Tendinţele regionaliste, moştenite din epoca Regatelor
Combatante, rămăseseră încă vii după scurta perioadă de
unificare impusă de regatul şi imperiul Qin între 230-210 a. Chr.
155
În consecinţă, administraţia imperilaă a dinastiei Han n-a putut
să acţioneze la început în mod direct decât asupra unei părţi din
vechile ţinuturi chineze. Astfel, dintre cele 54 de districte
existente la începutul sec. II a. Chr., 39 fac parte din „feudele”
(fengguo) atribuite în 201 a. Chr. camarazilor de arme ai lui Liu
Bang.
Pe parcursul întregului sec. II a. Chr., tendinţa generală
a fost cea de întărire a centralizării. Influenţa câştigată la Curte
de sfetnicii cărturari şi îmblânzirea legislaţiei moştenite de la
dinastia Qin nu repune în cauză această orientare fundamentală
Legile cele mai draconice ale epocii Qin sunt abolite între 191 a.
Chr. (când deţinerea cărţilor proscrise de Shihuangdi este din
nou autorizată) şi 167 a. Chr., când din codul penal dispar
pedepsele mutilante. Pe de altă parte, în timp ce egalitatea
tuturor în faţa legii –unul din principiile esenţiale ale
legismului-, fusese menţinută la începuturile dinastiei Han, sub
înrâurirea unor sfetnici influenţi, care se revendicau de la
tradiţiile cărturăreşti, apare tendinţa de a introduce distincţii
întemeiate pe poziţia socială (guijian sau zunbei) şi pe gradul de
rudenie (qinshu).
Întreaga politică a primilor împăraţi Han a fost
dominată şi determinată de probleme generate de incursiunile
călăreţilor arcaşi veniţi din stepă (xiongnu - ? hunii). Aceste
împrejurări explică de ce sub dinastia Han, expansiunea
chineză nu se va limita la Mongolia, ci va cuprinde toată Asia
Centrală.
Răscoalele şi războaiele civile puseseră capăt politicii
ofensive inaugurată de Shihuangdi; Marele Zid va fi lăsat fără
apărare între sfârşitul sec. III a. Chr. şi începutul celui următor.
În prima jumătate a sec. II a. Chr., dinastia Han este constrânsă
la o politică de destindere, cunoscută sub numele de heqin –
„pace şi prietenie”.
Printre elementele care au determinat expansiunea Han
în epoca împăratului Wudi (141-87 a. Chr.) se află nu numai
întărirea puterii centrale, ci şi o bogăţie şi o dinamică economică

156
care aveau să permită Chinei să-şi afirme prestigiul faţă de toţi
vecinii ei.
Primele mari ofensive victorioase împotriva triburilor
xiongnu au loc între 127-119 a. Chr., iar până către 115 a. Chr.
frontiera nordică a imperiului este consolidată. Expansiunea
Han în Mongolia şi în Asia Centrală este simultană cu efortul
de pătrundere către nord-est (Manciuria) şi Coreea. Instaurarea
dominaţiei Han în Guangdong şi în Vietnam extinde influenţa
chineză în Asia de Sud-Est.
Aceste schimbări în raporturile imperiului Han cu
vecinii săi, ca şi noua dinamică a economiei au provocat
dezagregarea progresivă a clasei care făurise puterea chineză în
epoca împăratului Wudi (141-87 a. Chr.) – clasa soldaţilor –
ţărani şi a micilor agricultori. Artizanii restaurării dinastiei Han
în 25 p. Chr, după interregnul uzurpatorului Wang Mang (9-23
p. Chr.), vor fi familiile de notabili a căror bogăţie şi influenţă
nu au încetat să crească.
Odată cu avântul economic al Chinei în sec. II a. Chr.,
expansiunea ei politico-militară avea să sporească importanţa
schimburilor şi să ducă la strângerea legăturilor dintre comerţ,
diplomaţie şi război. Instalarea garnizoanelor chineze din
Coreea până în Asia Centrală, stabilirea de raporturi
diplomatice şi controlul marilor rute comerciale au creat o
situaţie deosebit de favorabilă pentru negustori.
Pentru a-şi extinde influenţa politică, a-i câştiga pe
vecini de partea ei şi a provoca disensiuni în rândurile
adversarilor, dinastia Han a practicat o politică de fast şi
generozitate, care surprinde prin costul ei extrem de ridicat, ca
şi prin caracterul ei sistematic.
Decernarea de titluri oficiale, acordarea de către împărat
a unor sigilii, recunoaşterea propriului rang în cadrul unei
ierarhii protocolare, care înglobează ansamblul ţărilor raliate
imperiului devin practici curente în politica împăraţilor Han.
Practica ce consta în consolidarea alianţelor politice prin uniuni
matrimoniale va urmată de numeroase imperii, chineze sau
sinizate, până în epoca manciuriană. Prinţesele chineze introduc
157
în ţări străine moravurile,obiceiurile, cultura şi luxul Chinei. O
altă practică des uzitată în epoca Han constă în trimiterea de
ostateci (zhi) la Curtea imperială: regii din Asia Centrală şi şefii
confederaţiilor tribale trimit, în semn de fidelitate, pe proprii lor
fii, care sunt întreţinuţi în lux, primesc o educaţie de tip
chinezesc şi sunt adesea numiţi în funcţii din garda imperială
sau în administraţia Palatului imperial. Câştigaţi pentru modul
de viaţă şi pentru cultura chineză, ei devin, la întoarcerea în
ţările lor, agenţi ai răspândirii influenţelor dinastiei Han. De
altfel, sistemul ostatecilor reprezintă şi un mijloc de a interveni
în problemele de succesiune ale ţărilor aliate.
Apoi Imperiul Han s-a străduit să-şi întărească controlul
asupra acestor „regate dependente” (shuguo), în principiu
simpli aliaţi care nu plăteau tribut. Transformarea regatelor
shuguo în teritorii militare (bu), apoi în circumscripţii
administrative obişnuite (junxian) s-a desfăşurat la toate
frontierele imperiului Han între epoca împăratului Wudi (141-
87 a. Chr.) şi sec. II p. Chr. (în sudul Mongoliei, Gansu, Coreea,
Guangdong şi în nordul Vietnamului).
Darurile făcute populaţiilor xiongnu şi regatelor din
Asia Centrală au făcut ca traficul cu produse chineze să capete o
amploare fără precedent. Marele comerţ cu mătase de-a lungul
continentului eurasiatic s-a intensificat sub dinastia Han de
Răsărit, în sec. I-II p. Chr., desfăşurându-se simultan în China,
Asia Centrală, India de Nord, în Imperiul part şi în Imperiul
roman. Celebrul „drum al mătăsii”, care lega valea Fluviului
Galben de Mediterana, trecea prin oraşele din Gansu, prin
Pamir, Transoxiana, Iran, Mesopotamia şi Syria. Puntea de
legătură pentru comerţul cu mătase dintre China şi Mediterana
pare să fi fost India. O parte din mătăsurile care au ajuns în
Imperiul roman, trebuie să fi fost importate direct din valea
Indusului; datorită faptului că parţii şi nabateeni – care
percepeau o taxă de 25 % asupra mărfurilor – controlau
comerţul între Transoxiana, Iran şi Mediterana, Roma a
încurajat comerţul maritim pe rutele din sud, care permiteau
ocolirea Imperiului part.
158
Căderea dinastiei Han de Apus la începutul erei noastre
este rezultatul unei evoluţii începută cu mai bine de un secol în
urmă. Lipsită de sprijinul şi de contraponderea pe care le
constituia ansamblul administratorilor şi sfetnicilor, în a doua
jumătate a sec. I a. Chr. puterea imperială ajunge să fie miza
intrigilor de palat şi conflictelor între familiile împărăteselor: o
putere autocratică atotputernică cade sub influenţa favoriţilor,
femeilor şi eunucilor. Una dintre aceste familii de împărătese
reuşeşte să impună pe tron pe unul dintre membrii ei:
uzurpatorul Wang Mang, care întemeiază efemera dinastie Xin
(„cea nouă”, 9-23 p. Chr.).
O altă cauză a căderii primei dinastii Han pare să fi fost
evoluţia lumii rurale: concentrarea pământurilor în mâinile
celor bogaţi (notabili locali, negustori, mari familii). Wang
Mang încearcă să remedieze situaţia adoptând măsuri radicale:
„naţionalizarea” tuturor pământurilor şi tuturor sclavilor,
reforme monetare succesive ş.a.
Wang Mang în întemeiază reformele pe concepţia
arhaizantă a lucrării Zhouli („Ritualul Zhou”) sau Zhouguan
(„Funcţionarii Zhou”), care face un tablou sistematic al
administraţiei regatului Zhou şi împarte ansamblul funcţiilor
oficiale în funcţionari ai Cerului, ai Pământului şi ai celor Patru
Anotimpuri.
Ineficace, măsurile radicale adoptate de Wang Mang
nemulţumesc pe proprietarii bogaţi, fără a soluţiona criza
agrară. Insurecţiile se extind în întreaga Câmpie Centrală.
Răsculaţii,care-şi confecţionează chipuri de demoni, sunt
numiţi sprâncenele roşii (chimei). Şeful lor spiritual este un
anume „rege Jing de Chengyang” din Shandong, care se
pretinde înrudit cu familia Lu din dinastia Han şi care se
exprimă prin mijlocirea unui medium. Mişcarea are drept scop
restaurarea dinastei Han. Paralel, rebeliunile vechii nobilimi
Han şi ale marilor familii latifundiare ameninţă noua dinastie
Xin. Conjuncţia acestor două forţe devine victorioasă în 23 p.
Chr., când uzurpatorul Wang Mang este înlăturat.

159
Liu Xiu, unul dintre reprezentanţii vechii spiţe Liu,
preia puterea şi restaurează dinastia Han, domnind sub numele
de Guangwudi (25-57 p. Chr.).
În vreme ce primii împăraţi Han – fideli politicii iniţiate
de Shihuangdi din dinastia Qin, de control direct al statului
asupra ţărănimii – reuşiseră în mai puţin de un secol să elimine
pe toţi cei care se opuneau acţiunii puterii centrale, dinastia
Han târzie (25 –220 p. Chr.) se sprijină pe noua pătură socială
care a adus-o la putere: cea a marilor familii latifundiare din
Câmpia Centrală şi, îndeosebi, din Henan. Mutarea capitalei de
la Chang’an la Luoyang se explică şi prin existenţa acestei noi
clientele. Evoluţia socială avea să consolideze la finele secolului
I a. Chr. şi sub a doua dinastie Han, puterea marilor proprietari:
rude şi colaterali ai familiei imperiale, înalţi funcţionari şi
notabili provinciali.
Primele trei domnii ale dinastiei restaurate (25-88
p. Chr.) corespund unei perioade de stabilitate internă şi de
expansiune externă. Familiile împărăteselor şi eunucii, care
fuseseră la originea uzurpării puterii de către Wang Mang sunt
ţinuţi deoparte de exercitarea puterii. În anul 94 p. Chr., mai
mult de cincizeci de regate din Asia Centrală trimit tributul în
capitala imperială Luoyang. Ulterior însă, imperiul Han nu-şi
va mai restabili dominaţia în Asia Centrală decât în perioada
125-150 p. Chr.
În capitală, climatul politic se degradează începând cu
domnia lui Hedi (88 – 105 p. Chr.), ajuns împărat la vârsta de 10
ani. Familiile prin căsătorie cu spiţa imperială (waiqi –rudenii
exterioare) profită de faptul că împăraţii care se succed sunt cu
toţii nişte copii debili pentru a-şi recâştiga ascendentul pierdut
(familiile Dou, Deng şi Liang). Paralel, se afirmă puterea
eunucilor a căror influenţă creşte odată cu avuţiile acumulate.
Împotriva acestor parvenţi se produce violenta reacţie a marilor
familii latifundiare şi a funcţionarilor-cărturari proveniţi din
acestea. Eunucii sunt eliminaţi de către Yuan Shao, latifundiar
din Henan, care, după ce pune stăpânire pe capitala Luoyang în
189 p. Chr., masacrează peste 2 000 de eunuci.
160
Ultimii ani ai secolului II p. Chr. sunt marcaţi de o criză
agrară extrem de gravă. În Shandong şi Henan se dezvoltă o
vastă mişcare mesianică de inspiraţie taoistă, care duce în 184 p.
Chr. la celebra răscoală a turbanelor galbene (huangjin). Căpetenia
lor este un oarecare Zhang Jiao din Julu, primul patriarh al
sectei taoiste a Marii Păci (taiping: termen ce evocă ideea unei
vârste de aur dobândite prin egalitatea tuturor şi prin
proprietatea comună asupra bunurilor), şi cei doi fraţi ai săi –
Zhang Bao şi Zhang Liang. Înzestrat cu talente de taumaturg,
Zhiang Jiao este un fel de papă al cultului închinat lui
Huanglao, sinteză între suveranul mitic Huangdi („Împăratul
Galben”) şi un Laozi divinizat.
Organizată din punct de vedere militar, secta numără
360 000 de aderenţi aflaţi sub arme din 184 p. Chr. Membrii
sectei erau grupaţi în 36 de fang (secţiuni), numărând fiecare de
la 6 000 la peste 10 000 de persoane. Puterea supremă este
asumată de trinitatea alcătuită din Zhang Jiao şi fraţii săi,
„generali stăpâni ai cerului, pământului şi oamenilor”.
Comunităţile de sectanţi consacră o mare parte din timpul lor
activităţilor religioase ce durează mai multe zile şi care poartă
numele de hui („adunare”) sau zhai („post de purificare”).
Câteodată au loc orgii, în cursul cărora bărbaţii şi femeile „îşi
amestecă răsuflările” (heqi). Doctrina taipingdao („Doctrina
Dreptăţii”) proclamă că bolile sunt consecinţa păcatelor comise.
Asociind tradiţiilor taoiste şi cultului lui Huanglao teoriile
cosmogonice yin-yang şi ale celor cinci elemente, această religie a
mântuirii are drept texte sacre cartea Daode-jing de Laozi şi un
text de tradiţie mai recentă –Canonul Marii Păci (Taipingjing).
În aceeaşi perioadă, în China de Vest se dezvoltă o sectă
a cărei doctrină şi organizare sunt asemănătoare celor ale
turbanelor galbene. Întemeiată de maestrul magician Zhang
Daoling, care trecea drept stăpân al geniilor aerului,
pământului şi apelor, această sectă cere adepţilor săi o
contribuţie de 5 măsuri de orez, de unde şi numele de wudoumi
dao („doctrina celor 5 măsuri de orez”). Ca şi turbanele
galbene, adepţii doctrinei wudoumi dao recurg la practicile de
161
posedare spirituală. Către 190 p. Chr., adepţii sectei celor 5
măsuri de orez reuşesc să creeze un stat liber în sudul provinciei
Shaanxi, sub conducerea lui Zhang Lu, nepot al lui Zhang
Daoling.
În această epocă puterea imperială nu mai exista decât
cu numele. Imperiul Han se află în mâinile soldaţilor. Puterea
efectivă aparţine conducătorilor de armate care primiseră
misiunea de a reprima mişcarea turbanelor galbene, şi dintre
care unii participă la lovitura de stat din 189 p. Chr.: Dong
Zhuo, Yuan Shu, Cao Cao şi Sun Ce, care va întemeia în 222 p.
Chr. regatul Wu. După 192 p. Chr. se afirmă puterea lui Cao
Cao, care-i va elimina treptat pe rivalii săi din China de Nord şi
va pune bazele unui nou imperiu, limitat însă la Câmpia
Centrală şi la provinciile din nord.
Dinastia Han de Răsărit nu mai exista decât cu numele.
Începea epoca Celor Trei Regate (Wei, Shu şi Wu). Distrugerile
provocate de răscoalele ţărăneşti şi ravagiile războaielor
declanşate după 190 p. Chr. între dinaştii militari aveau să ducă
la declinul economiei urbane, unul dintre semnele care anunţă
începutul unei noi epoci. Sfârşitul epocii Han – o dată cu
prăbuşirea dinastiei Han de Răsărit – marchează începutul
„Evului Mediu” chinez.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

A. Lucrări generale:

-***Cambridge Ancient History²: vol. I/1 Prolegomena and
Prehistory edited by I.E.S. Edwards, C.J. Gadd, N.G.L.

162
Hammond, 1970; vol. I/2 Early History of the Middle East edited
by I.E.S. Edwards, C.J. Gadd, N.G.L. Hammond, 1971; vol. III/2
The Assyrian and Babylonian Empires and other states of the Near
East from the 8th to the 6th Centuries edited by I.E.S. Edwards, C.J.
Cadd, N.G.L. Hammond, E. Sollberger, 1992.
-***History of Humanity, I, Prehistory and Beginnings of
Civilization, edited by S.J. de Laet, Routlegde, London, 1994.
-***History of Humanity, II, From the Third Millennium to the
Seventh Century BC, edited by A.H. Dani, and J.P. Mohen,
Routledge, London, 1996.
-***Le Grand Atlas de l’ Archéologie a été réalisé par Encyclopædia
Universalis, Paris, 1992.
-J. Bottéro, Initiation à l’Orient ancien, Paris, 1992.
-C. Burney, From Village to Empire: An Introduction to Near
Eastern Archaeology, Oxford, 1977.
-Dominique Collon, Ancient Near East Art, London, 1995.
-J. Deshayes, Civilizaţiile Vechiului Orient, I-III, Bucureşti, 1976.
-P. Garelli, Le Proche-Orient Asiatique, des origines aux invasions
des Peuples de la mer, P.U.F., Paris, 1969.
-A. Kuhrt, The Ancient Near East, c. 3000–330 BC, London, 1995.
-M. Mann, The Sources of Social Power, I, Cambridge, 1986.
-S. Moscati, Vechi imperii ale Orientului, Bucureşti, 1982.
-H.J. Nielsen, Grundzüge einer Geschichte der Frühzeit der vorderen
Orients, München, 1983.
-H. Nissen, The Early History of the Ancient Near East, 9000–2000
BC, Chicago, 1988.
-W. Orthmann (ed), Der Alte Orient, Propyläen Kunstgeschichte,
14, Berlin, 1975.
-M. Roaf, The Cultural Atlas of Mesopotamia and the Ancient Near
East, New York & Oxford, 1990.

B. Lucrări speciale:

*Mesopotamia:

163
-R. Mc C. Adams, Heartland of Cities: Surveys of Ancient
Settlement and Land Use on the Central Floodplain of the Euphrates,
Chicago-London, 1981.
-W. Burkert, The Orientalising Revolution, Cambridge Mass.,
1992.
-Harriet Crawford, Sumer and the Sumerians, Cambridge
University Press, 1993.
-C. Daniel, Civilizaţia sumeriană, Bucureşti, 1983.
-S.N. Kramer, Istoria începe la Sumer, Bucureşti, 1962.
-S. Moscati, Vechile civilizaţii semite, Bucureşti, 1975.
-J. Oates, Babylon, London, 1979.
-A.L. Oppenheim, Ancient Mesopotamia: Portrait of a Dead
Civilization, Chicago, 1964.
-N. Postgate, Early Mesopotamia. Society and Economy at the Dawn
of History, London, 1992.
-C.L. Redman, The Rise of Civilization, from early farmers to Urban
Society in the Ancient Near East, San Francisco, 1978.
-H. Saggs, The Might that was Assyria, London, 1984.
-V. Zamarovsky, La început a fost Sumerul, Iaşi, 1980.

*Egiptul antic::
-J. Baines, J. Malek, Atlas of Ancient Egypt, Oxford, 1984.
-Kathryn A. Bard (ed.), Encyclopedia of the Archaeology of Ancient
Egypt, Routledge, London, 1999.
-C. Daniel, Civilizaţia Egiptului antic, Bucureşti, 1976.
-Rosalie Davis, Discovering Ancient Egypt, London, 1993.
-E. Drioton, J. Vandier, L’Egypte, P.U.F.,Paris, 1964.
-A. Erman, L’Egypte des Pharaons, Payot, Paris, 1954.
-C. Freeman, The Legacy of Ancient Egypt, New York, 1997.
-N. Grimal, A History of Ancient Egypt, Oxford, 1992.
-B. Kemp, Ancient Egypt: Anatomy of a Civilization, London, 1989.
-F.K. Kienitz, Die politische Geschichte Ägyptens, 1953.
-C. Lalouette, Civilizaţia Egiptului antic, I-II, Bucureşti, 1987.
-M. Lehner, The Complete Pyramids, London, 1997.
-M. Lichtheim, Ancient Egyptian Literature, I-III, Berkeley, 1973-
1980.
164
-G. Posener, Enciclopedia civilizaţiei şi artei egiptene, Bucureşti,
1974.
-S. Quirke, Ancient Egyptian Religion, London, 1992.
-J. Spencer, Early Egypt: The Rise of Civilization in the Nile Valley,
London, 1993.
-E. Strouhal, Life in Ancient Egypt, Cambridge, 1992.
-B. Trigger, B. Kemp, D.O’Connor, A. Lloyd, Ancient Egypt: A
Social History, Cambridge, 1983.
-A. Weigall, Istoria Egiptului antic, Bucureşti, 1996.

*Anatolia. Imperiul hittit:
-O. Guerney, The Hittites², London, 1990.
-E. Laroche, Les Hiéroglyphes hittites, I, CNRS, Paris, 1960.
-J. Macqueen, The Hittites and their Contemporaries in Asia Minor,
London, 1986.
-J. Mellaart, Catal Hüyük. A Neolithic Town in Anatolia, London,
1967.
-H. Metzger, Anatolie, II, Nagel (Archaeologia Mundi), Paris, 1968.
-M. Riemschneider, Lumea hitiţilor, Bucureşti, 1967.
-P. Neve, Hattuša. Stadt der Götter und Tempel, P. von Zabern,
Mainz, 1996.
-V. Zamarovsky, Din tainele Imperiului hittit, Iaşi, 1980.

*Levantul. Lumea syro-palestiniană:
-T.A. Busink, Der Tempel von Jerusalem von Salomo bis Herodes,
Brill, Leyde, 1970.
-C. Daniel, Civilizaţia feniciană, Bucureşti, 1979.
-N. de Lange, Atlas of the Jewish World, Oxford, 1984.
-L. Godart, Le pouvoir de l’écrit. Au pays des premières écritures,
Paris, 1990.
-W. Keller, Arheologia Vechiului şi Noului Testament, Bucureşti,
1995.
-R. Lane Fox, The Unauthorised Version: Truth and Fiction in the
Bible, London, 1991.
-P. Matthiae, Ebla, un Impero ritovato, Einaudi, Torino, 1977.

165
-B. Metzer, M. Coogan (eds.), The Oxford Companion to the Bible,
Oxford, 1993.
-J. Naveh, Early History of the Alphabet, Jerusalem–Leiden, 1982.
-G. Pfohl (ed.), Das Alphabet, Darmstadt, 1968.
-S. Moscati, Lumea fenicienilor, Bucureşti, 1975.
-S. Moscati (ed.), The Phoenicians, Milano, 1988.
-S. von Redden, Ugarit and seine Welt, Bergisch-Gladbach, 1992.
-J. Rogerson, P. Davies, The Old Testament World, Cambridge,
1989.
-Maria Eugenia Aubet, The Phoenicians and the West: Politics,
Colonies and Trade, Cambridge University Press, 1993.
-J. Tubb, R. Chapman (eds.), Archaeology and the Bible, London,
1990

*Iranul antic:
-CAH², vol. IV: Persia, Greece and the Western Mediterranean, c.
525-479 edited by J. Boardman, N.G.L. Hammond, Cambridge,
1988.
-B. Brentjes, Civilizaţia veche a Iranului, Bucureşti, 1976.
-J.M. Cook, The Persian Empire, London, 1983.
-R. Ghirshman, L’Iran, des origines à l’Islam, A. Michel, Paris,
1976.
-J. Deshayes (ed.), Le Plateau iranien et l’Asie centrale, des origines
à la conquête islamique, éd. du C.N.R.S., Paris, 1978.
-A.T. Olmstead, History of the Persian Empire, Chicago, 1960.
-H. Sancisi-Weerdenburg (ed.), Achaemenid History, I: Sources,
Structures and Synthesis, Leiden, 1987.

*India antică:
-Jeannine Auboyer, Viaţa cotidiană în India antică, Bucureşti,
1976.
-J.M. Casal, Civilizaţia Indusului şi enigmele ei, Bucureşti, 1978.
-B. & R. Allchin, The rise of civilization in India and Pakistan,
Cambridge Univ. Press, 1982.
-B.B. Lal, S.P. Gupta, Frontiers of the Indus Civilization, New
Delhi, 1984.
166
-H. Oldenberg, India antică, Bucureşti, 1995.
-A. Parpola, Deciphering the Indus Script, Cambridge University
Press, 1994.
-M. Wheeler, The Indus Civilization³, Cambridge, 1968.

*China antică:
-Bai Shouyi, Scurt tratat de istoria Chinei, Bucureşti, 1997.
-Chang Kwang-chih, The Archaeology of Ancient China³, Yale
Univ. Press, 1977.
-D. & V. Elisseeff, Nouvelles Découvertes en Chine. L’histoire revue
par l’archéologie, Fribourg, 1983.
-J. Gernet, Lumea chineză, I-II, Bucureşti, 1985.
-D.N. Keightley (ed.), The Origins of Chinese Civilization,
Berkeley, 1983.
-Wang Zhong, Han Civilization, Yale Univ. Press, 1982.
-Wen Fong (ed.), The Great Bronze Age of China, New York, 1980.
-***7000 Years of Chinese Civilization. Chinese Art and Archaeology
from the Neolithic Period to the Han Dinasty, Silvana Editoriale,
Milano, 1983.

Adrian Husar - Istoria antica universala......................................5
INTRODUCERE.........................................................................5
Capitolul I...................................................................................8
167
POPULAŢIILE ORIENTULUI ANTIC......................................8
Capitolul II ...............................................................................17
MESOPOTAMIA ......................................................................17
Cadrul geografic....................................................................17
Evoluţia istorică.....................................................................18
II.1. Mesopotamia preistorică............................................18
II.2. Geneza statului în Mesopotamia................................21
II.3. Cetăţile-state sumeriene în epoca protodinastică.......25
II.4. Imperiul akkadian.......................................................29
II.5. Imperiul sumerian al celei de-a III-a dinastii din Ur..31
II.6. Imperiul Vechiului Babilon........................................34
II.7. Asiria..........................................................................39
II.8. Imperiul neobabilonian..............................................47
Capitolul III ..............................................................................49
EGIPTUL ANTIC......................................................................49
Cadrul geografic....................................................................49
Populaţia Egiptului antic........................................................51
Evoluţia istorică.....................................................................51
III.1. Egiptul preistoric şi epoca predinastică....................51
III.2. Regatul Timpuriu (epoca thinită/dinastiile I-II, cca.
3200/3100-2600)................................................................54
III.3. Imperiul Vechi (dinastiile III-VI, cca. 2 600 – 2 200 a.
Chr.)...................................................................................57
III.4. Prima perioadă interimară (dinastiile VII-X, cca. 2200
– 2080 a. Chr.)....................................................................61
III.5. Imperiul de Mijloc (dinastiile XI – XIV, cca. 2080 –
1730 a. Chr.).......................................................................62
III.6. A doua perioadă interimară (dinastiile XV – XVII;
cca. 1730 – 1580)...............................................................64
III.7. Imperiul Nou (dinastiile XVIII – XX; cca. 1580 –
1085 a. Chr.).......................................................................65
III.8. Regatul târziu (dinastiile XXI – XXVI; 1085 – 525 a.
Chr.)...................................................................................76
Capitolul IV .............................................................................79
IMPERIUL HITTIT...................................................................79
Anatolia. Cadrul geografic.....................................................79
168
Evoluţia istorică.....................................................................80
IV.1. Anatolia preistorică...................................................80
IV.2. Vechiul Imperiu hittit................................................83
IV.3. Noul Imperiu hittit.....................................................84
Capitolul V.................................................................................88
LEVANTUL. LUMEA SYRO-PALESTINIANĂ.....................88
Cadrul geografic....................................................................88
Evoluţia istorică.....................................................................89
V.1. Siria şi Palestina preistorice........................................89
V.2. Oraşele-state syro-palestiniene...................................91
V.3. Fenicia........................................................................96
V.4. Regatul ebraic.............................................................99
Capitolul VI ...........................................................................103
IRANUL ANTIC.....................................................................103
Cadrul geografic .................................................................103
VI.1. Iranul preistoric.......................................................104
VI.2. Imperiul med...........................................................105
VI.3. Imperiul persan.......................................................106
Capitolul VII ..........................................................................111
INDIA ANTICĂ.......................................................................111
Cadrul geografic...................................................................111
VII.1. India pre-ariană. Civilizaţia Indusului...................112
VII.2. India vedică...........................................................116
VII.3. Structurile politice.................................................119
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ...............................................162

169