Stress Reprezinta intensitatea forte ice actioneaza pe un plan, este definit ca raportul dintre forta totala si suprafata planului

. Acest raport este denumit stress si reprezinta forta pe unitatea de suprafata. Stresul ce actioneaza pe un plan este complet reprezentat printr-un vector, vectorul de stress, care are marimea egala cu raportul fortei la suprafata si directia paralele a cu directa fortei ce actioneaza pe planul respectiv. Conventional stresurile compressive sunt positive, iar stresurile de tensiune sunt negative. Componentele stresului Asupra unui cub elemenar acioneaza forte pe fiecare fata a cubului, aceste forte pot si descompuse in 3. Una normal la fata cubului si celelate paralele la muchii. Prin descompunerea fortelor si raportand valorile lor la suprafetele cubului se obtin petru fecare fata a cubului cele 3 componente ale stresului.

Stari speciale de stress: Stress triaxial : este o stare generala, cea mai comuna din natura in care sigma 1, sigma 2 si sigma 3 sunt diferite de 0 Stress biaxial : doua din stresurile principale sunt diferite de 0 si unul este egal cu 0. Stress uniaxial : un stress principal nu este 0 celelalte sunt. Stress axial : doua stresuri sunt egale si mai mici decat cel de-al treilea – compresiune axiala , sau cand doua stresuri sunt egale si mai mari decat al 3-lea – extensiune axiala.

-

Stress de forfecare pura : un tip special de stress in care primul si al 3-lea stress sunt egale si diferite de 0, iar cel de-al doile este egal cu 0 Stress hydrostatic : toate stresurile principale sunt egale intre ele si diferite de 0, cu valori positive. In caz de valori negatve s-ar numii tensiune hidrostatica. Stress mediu : media aritmetica dintre cele 3 stressuri principale Stress deviator : are in component stressuri normale si de forfecare diferite de 0.

Strain si deformare Daca un corp de roca este supus la actiunea stressului, particulele sale individuale se deplaseaza in pozitii noi. Unele particule supera numai translatie, in timp ce altele sufera distorsiuni si rotatie. Luand in considerare pozitia initala in stare nedeformata si pozitia finala in stare deformata a particulei putem construi un vector care descrie deplasarea particulei. Modul de dispunere al vectorilor de deplasare creaza ceea ce numim deformatie. Strain inseamna descrierea numerica a ceea ce inseamna deformare. Starea de stran intr-un corp de roci deformat omogen este complet diferita daca se determina orientarea si marimile strainurilor principale mai exact pozitia in spatiu si dimensiunile elipsoidului derivat dintr-o sfera cu raza unitara. Pentru a define complet deformarea trebuie sa cunoastem : Orientarea initiala a unor linii din corpul nedeformat in raport cu directiile principale ale elipsoidului de strain. Pozitia initiala a unor particule din corpul deformat.

Numai in acest mod putem recreea campul de deplasare, care defineste deformatia. Orientarea initiala a directiilor principale poate di exprimata printr-o rotatie , iar pozitia initiala a unei particule in raport cu pozitia actuala, deformata, poate fi exprimata printr-o translatie. Orice deformare omogena poate avea 3 componente: Strain Rotatie Translatie

Exista cazuri in care una sau doua component pot fie gale cu 0, astfel avem 3 cazuri pure : Atunci cand translatia este singura diferita de 0 avem o miscare de translatie a corpului rigid sau de translatie pura Atunci cand rotatia este singura diferita de 0, avem o miscare de rotatie a corpului rigid sau rotatie pura

-

Atunci cand strainul este singurul diferit de 0, deformarea se numeste strain pur.

Incercarea de a stabili daca deformatia este un strain pur sau cuprinde si component de translatie sau rotatie depinde de modul in care alegem cadrul de referinta. O deformatie geologica este correct clasata daca reusim sa stabilim cu precizie cadrul de referinta inainte si dupa deformare. Cum acest aspect este arbitrar, vom allege cadrul de refrinta cu originea in central elipsoidului de strain si cu axele in asa fel incat sa corespunda directiilor principal, astfel celalte component, de rotatie si translatie sa fie 0. Singurul component care poate fi reconstituit in afloriment este strainul, de aceea geoogi utilizeaza termenii de strain si deformare ca sinonimi. Mecanisme de deformare Rocile si mineralele deformate la o serie mare de presiuni si temperaturi, prezina o gama larga de comportari macroscopic si microscopice, care se incadreaza in 3 mari categorii: 1. Fracture de extensiune: - caracteristice comportarilor extreme de casante 2. Falii :- caracteristice comportarilor de tranzitie de la casant la ductil. 3. Deformare ductile ( curgere libera) : - in cazul comportarilor din domeniul plastic Toate rocile pot trece de la comportari casante la intermediare si apoi comportari ductile, in conditiile cresterii presiunii si temeraturii: La presiuni si temperauri joase sunt caracteristice fracturile La temeperaturi si presiuni medii predomina faliile La temperature si presiuni ridicare predomina deformarile ductile

Intre cele 3 comportari pare sa existe o trecere gradate. 1. Fracture de extensiune Au loc ideal la o sarcina geoogica egala cu 0. Materialele casante supuse unui stress compresiv vor ceda pe suprafete paralele cu apasarea compresiva , formandu-se fracture de extensiune. Daca la un cub se aplica forte compressive pe 2 fete ale acestuia, pe celalte doua libere apar stresuri tensive, care formeaza fracturi de extensiune paralele cu fetele libere. In natura este practic imposibil sa avem stresuri tensive, de aceea fracturile extensive au loc la adancimi foarte mici, si sunt imposibile la adancimi mai mari de cateva sute de metrii. Formarea fracturilor de extensiune are legatura si cu comportarea rocilor cum ar fi : pierderea coeziunii, oboseala rocilor, neomogenitatea rocilor. 2. Falii Faliile include toate tipurile de fracture cu exceptia celod de extensiune. Planele de rupere reprezinta plane de cedare sub influenta fortelor de forfecare. Faliile se formeaza parallel cu planele de forfecare, a

caror pozitie este conditionataa de raporturile intre stresurile ce actioneaza. Fracturile de forfecare se dezvolta parallel cu cele 2 plane exhivalente pentru care stresul de forfecare este cel mai mare. Se formeaza falie normala atunci cand stressful din A creste progresiv pana ajunge egal cu cel din B si invers cand acesta scade progresiv pana ajunge egal cu cel din C. 3. deformarea ductila. Tipul de deformare in care rocile se deformeaza prin distribuirea strainului intr-o maniera uniforma in intreaga masa deformata, se numeste comportare ductile. Mecanismele de deformare trebuie considerate la o scara mai mica, si anume aceea a unitatilor de curgere:

-

Fragmente de roca sau cristale – curgeri clastice Cristale – curgeri super plastic Domeniul intracristalin – curgeri plastic Atomii, moleculele sau lacunele din reteaua cristalina – curgeri prin difuziune

Se disting 3 mecanisme de deformare : a) Curgere cataclastica – mediul sufera o microfracturare si fragmentele de roci astfel create se deplaseaza unele in raport cu celelalte. Au loc zdrobiri, aglomerari. Particulele sunt libere la translatie sau rotatie sau chiar rupture. b) Curgerea plastica – cristalele se deformeaza prin alunecare pe plane de dislocatii, prin cutare si maclare la temperature joasa si prin alunecare si crestere a dislocatiilor la temperatura ridicata. Miscarea se face pe plane de alunecare, prin asa numitele miscari intra-granulare. c) Curgerea super plastic a – cristalele aluneca unele pe altele d) Curgere prin difuziune in volum – deformarea se produce prin actiunea difuziunii, care conduce la formarea lacunelor in reteaua cristalina.

Factorii care controleaza comportarea rocilor la stress Conditiile in care reactioneaza rocile la actiunea stressului sunt foarte diferite in functie de mai mult factori, cum ar fi : 1. Presiunea litostatica Temperature Timpul Solutiile din pori Anizotropia Influenta presiunii litosferice

Rocile consolidate, casante, pot fi cutate deoarece in momentul cutarii ele se afla sub o presiune litostatica ridicata, provocata de greutatea mare a rocilor de deasupra. Rocile in conditii de suprafata prezinta deformatii plastic foarte reduse, dar sub actiunea presiunii litostatice din ce in ce mai mare putem avea deformatii plastic spectacular 2. Influenta temeraturi Efetele temperaturii asupra proprietatilor mecanice ale rocilor sunt mai reduse decat cele ale presiunii, dar temperature faciliteaza deformatia, rocile devenind mai ductile. 3. Influenta timpului Timpul are un rol foarte important in deformarea rocilor. Rocile care se prezinta ca substante casante la eforturi mecanice de scurta durata, se comporta plastic la eforturi sustinute pe o durata mare de timp. In geologie sunt foarte importante stressurile mici care actioneaza continuu in timp indelungat. Creep-ul este un effect combinat al unei deformari elastic cu o deformare permanenta. 4. Influenta fluidelor de impregnatie Experiente facute in prezenta fluidelor arata ca acestea au o mare influenta asupra deformatiei plastie a rocilor. Atunci cand fluidele dau reactii chimice cu rocile inconjuratoare deformatiile sunt mult mai importante. 5. Influenta anizotropiei rocilor La toate rocile sedimentare, stratificatia determina o anizotropi, iar la rocile cristaline, anizotropia este datorata foliatiei si liniatiei. Rezistenta in astfel de roci depinde de orientarea fortelor aplicate in raport cu structurile planare ale rocilor. Experientele au aratat ca rezistenta la compresiune creste perpendicular pe foliatie sau stratificatie, iar rezistenta la ensiune creste pe directive paralela cu foliatia sau stratificatia.

Regimuri tectonice, teoria de faliere Anderson Nu exista stress la suprafata pamantului, deci normal dusa la suprafata pamantului este paralela cu una din stresurile principale. Conform teoriei lui Anderson de faliere, una din axele principale ale stresului este mereu perpendicular pe suprafata pamantului, in timp ce celelalte doua sunt orizontale. Falie normal – sigma 1 este vertical Falie inversa – sigma 3 este vertical Falie strike slip – sigma 2 este vertical Mecanisme de cutare Mecanismele de cutare variaza in functie de : Adancimea la care se produce cutarea Competent si incompetenta materialului Modul de aplicare al fortelor

Sunt recunoscute 6 tipuri de mecanisme: 1. Cutare prin flexionare si alunecare In timpul indoirii unui strat, partea convexa este supusa la o tensiune, in timp ce partea concava este supusa la compreiune. Daca materialul este sufficient de ductil el se va deforma plastic, partea convexa se va alungi si subtia, iar partea concave se va scurta si ingrosa. Daca materialul este casant se va deforma prin rupture, pe partea convexa apar flancuri de tensiune, iar pe partea concave falii de incalecare. Deformarea unui strat poate fi continua sau discontinua. Deformarea continua : deformare masiva pe flancuri, afectata de aplatizarea rotationala data de o alunecare simpla corespunzatoare cuplurilor de forte de sens opus. Deformarea maxima in sarniera: partea superioara a stratului sufera o alungire in timp ce partea inferioara sufera o scurtare.

Deformarea discontinua : cute deformate in sarniera, apar rupture la partea superioara si falii incalecate la partea inferioara. Cute deformate in flancuri : apar fisuri de tensiune provenite dintr-un cuplu de forte perpendicular pe elipsoidul de deformare.

Studiul deformatiei unei stive de strate

Deformarea depinde de propietatile reologice ale lor. Raza de curbura a stratelor variaza intro cuta. In procesul de cutare stratele aluneca unele pe altele, se formeaza striuri de alunecare perpendicular pe axa curbei. La o stiva de strate omogene, curba stratelor se accentueaza in adancime. La o stiva de strate neomogene se recunosc mai multe situatiii. 2. Cute de aplatizare Are loc cand asupra unei succesiuni de strare actioneaza numai fortele care produc o aplatizare generala. Se modifica grosimea stratelor. Acest tip de ctare este foarte rar singur, de obicei aplatizarea este insotita de flexionare sau curgere. 3. Curbarea de curgere Se produce in roci cu plasticitate ridicata si este definite pentru toate cutele care se formeaa fara a se produce o scurtare perpendicular pe planul axial. Se paote produce printr-o deformare continua sau discontinua, iar ambele cazuri deplasarea ramane paralela cu directia data. Forma cutbei poate fi simpla daca alunecarea se face pe o singura directive sau foarte complicate daca se produce pe 2 sau mai multe directii. 9 cute de curgere turbulent ) 4. Cutare prin flexionare si forfeare cand flexionarea cu deformare maxima in flancuri depaseste un anumit nivel are loc forfecara flancurilor cu formare a unor falii cu character de incalecare 5. Curbarea prin flexionare si aplatizare In cazul actiunii fortelor tectonice asupra unei serii de roci sedimentare neomogene litologic, rare ori are loc numai felxionare sau aplatizare, de obicei acstea apar combinate. Flexionarea precede aplatizarea. O serie de sedimente supusa comresiunii se curbeaza prin flexionare, in prima faza fand cute izopace, apoi se deformeaza prin aplatizare. Daca aplatizarea este neomogena cutele formate au geometrii foarte complicate. Flexionarea este contemporana cu aplatizarea. O serie de srate competente si incompetente, in alternanta, supuse la compresiune reactioneaza diferit in sensul ca stratele competente se vor deforma prin flexionare, iar cele incompetente prin aplatizare. Cutele formate prin acest mechanism pot fi foarte complicate daca planul de platizare nu este perpendicular pe cel de stratificatie. 6. Cute kinck, en chevron si conjugate Cutele kink sunt cute similare , de talie mica, a caror raza de curbura este nula si ale caror flancuri si plane axiale sunt plane cu dimensiuni de pana la 10 cm latime. Cutele in zig – zag – termen aplicat acelor cute egal spatial de dimensiuni mai mari decat kinck-urile

Cute conjugate – cute la care 2 benzi de kinck se intersecteaza Cute en chevron – acele cute in care raza de curbura ese foarte mare pe o parte si nula pe cealalta parte dand nastere la spatii goale in forma de triunghi in sarniera. Nivele structurale Domeniile scoartei terestre unde mecanismele dominante de dormare sunt aceleasi se numesc nivele structurale. Termenul nivel este utilizat pentru a araa ca aceste domenii sunt in general suprapuse unele peste altele. Deformarile sunt datorate miscarilor de compresiune ce apar in timpul formarii si evolutiei unu lant orogenic. Se separa domenii caraterizare prin comportare casanta, ductile si fuziune ( lichid foarte vascos ), in cadrul carora se pot delimita subdomenii. Fiecare din aceste domenii se caraterizeaza prin mecanisme de deformare proprii, care produc structuri specifice. Mecanismele de deformare, dependente de comportamentul rocilor, vor fi urmarite in conditii de crestere a temperaturii si presiunii: Roci casante – fracture , falii de incalecare – domeniu caracterizat de existent faliilor si lipsa cutelor. Mechanism de deformatie – forfecarea Roci ductile – cute. Ductilitate redusa – cute izopace ; ductilitate mare – transformarea tuturor elementelor in elipsoizi aplatizati. Mechanism de deformatie – aplatizarea La temperature apropiata de punctual de topire – rocile se comporta ca lichide mai mult sau mai putin vascoase. Mechanism de deformatie – curgerea.

Trecerea de la un mechanism de deformare la altul este gradate si ste posibil ca in unele domenii sa intervina mai multe mecanisme de deformare in acelasi timp, tipurile de roci raspunzand diferit la temperature si presiune. In functie de tipurile de structure, determinate de actiunea principalelor mecanisme de deformare, Mattauer a separate 3 nivele structurale: 1. Nivelul structural superior : caracterizat prin structuri de tipul faliilor, formate prin mecanismul predominant de forfecare. Comportarea rocilor – casanta. 2. Nivelul structural mediu : comportarea rocilor este ductila, se formeaza structure de tipul cutelor izopace prin mecansimul predominant flexiune. 3. Nivelul structural inferior : dezvoltat pe o adancime mare de presiune si temperature mari. A inceput are loc aplatizarea iar pe Maura cresterii temperature incepe sa actioneze curgerea. In parte superioara a domeniului apare aplatizarea cu sistuozitate generala iar la parte inferioara apare curgerea vascoasa. Acest domeniu corespunde metamorfismului.

8.Diapirismul şi cutele diapire
Diapirism: reajustarea gravitaţională a maselor cu distribuţii de densitate instabilă, cum ar fi inversiunea de densitate , unde rocile mai dense acoperă roci mai puţin dense. Pentru a se realiza procesul de diapirism sunt necesare următoarele condiţii: 1. O densitate inversă: în material cu densitate joasă acoperit de un material cu densitate mare. 2. Mare mobilitate (= vâscozitate mică) a materialului cu densitate mică. 3. Incărcare locală sau o perturbaţie iniţială pe suprafaţa materialului cu densitate redusă care să producă un gradient de presiune lateral în acest material.

9. Falii gravitaţionale: definitii, tipuri, mecanisme de formare Se utilizează termenul de falie gravitaţională pentru acele falii la care compartimentul din acoperiş s-a deplasat direct în jos pe înclinare. Formate prin întindere a scoarţei terestre, fiind generate de mişcări de distensiune. Pot avea înclinări între 0 şi 90°, frecvent mai mari de 45°. Dimensiunile faliilor gravitaţionale pot varia de la cenţi- metri la mii de km, cu sărituri ce pot depăşi uneori 2—3 km. Rareori izolate, de obicei fiind grupate şi formînd asociaţii caracteristice. Dezvoltarea structurilor de tip graben in multe zone ale globului terestru a facut ca preocuarea pentru explicarea formarii si evolutiei lor sa fie permanenta de la inceputut secolului si pana in prezent, modelele imaginate fiind in concordanta cu conceptele geotectonice ale fieearei perioade. Modelul formaril grabenelor prin mecanismui de subsidenta in pana a fost acceptat de majoritatea cercetatorilor. Aici prezentam modelul lui Bott. El a presupus ca litosfera este supusä la un stress tensiv. Stratul casant raspunde la inceput printr-o extensiune elastica in timp c partea ductila de dedesubt se deformeaza prin curgere lenta, vasco-elastica. Conceptul modern al formării grabenelor s-a născut din ipoteza subsidenţei în pană elaborată de Vening Meinesz care a sugerat că faliile normale formate prin fracturare de forfecare datorită forţelor de tensiune crustală pot produce o pană îngustă cu vîrful în jos, de crustă continentală, cu o lăţime de circa 65 km. A Această pană este izostatic subsidentă şi formează o vale de rift limitată de zone înalte, fiind generată de o arcuire elastică în sus a crustei.

In regiuni cu flux termic mediu, crusta continentală constă dintr-un strat superior casant, în jur de 10—25 km grosime, care se deformează prin faliere (mecanismul principal de deformare este forfecarea) şi un strat ductil inferior, care se deformează prin curgere lentă gravitationala. Falierea asociată formării grabenelor va penetra numai partea superioară casantă a crustei şi nu întreaga crustă.

10. Asociatii de falii gravitationale Faliile gravitaţionale se pot asocia formînd structuri caracteristice: Astfel, în plan (pe hartă) pot să apară falii paralele şi falii în releu, iar în secţiunea verticală se conturează grabene, horsturi, semigrabene, blocuri faliate înclinate, cîmp de falii, falii antitetice şi sintetice. 1. Faliile gravitaţionale paralele se dezvoltă cînd direcţia forţei de distensiune este perpendiculară pe direcţia zonei faliate, astfel încît rezultă falii cu orientare paralelă între ele şi aproximativ aceeaşi extindere în suprafaţă. 2. Faliile gravitaţionale în releu se formează prin acţiunea unui cuplu de forţe care generează falii înclinate aproximativ paralele între ele, dar decalate în spaţiu (fig. 7.41). Dispoziţia faliilor este paralelă cu axa mică a elipsoidului de deformare rezultat prin acţiunea cuplului de forţe, faliile fiind provocate de tensiune. 3. Grabenul sau fosa de afundare este o asociaţie de falii normale (gravitaţionale) care delimitează un compartiment (bloc) central coborît în raport cu compartimentele vecine (fig. 7.42). In ultimul timp se uti lizează termenul de rift sinonim cu grabenul( grabenele de dimensiuni mari), 4. Horstul reprezintă o asociaţie de falii gravitaţionale care delimitează un bloc ridicat faţă de blocurile vecine. De obicei grabenele şi horsturile apar asociate. La grabene şi horsturi, faliile au înclinări opuse pe cele două compartimente. Dacă faliile au acelaşi sens de înclinare pot forma asociaţii denumite semi-grabene sau semi-horsturi, după cum structura majoră predominantă este de afundare sau ridicare. 5. Blocuri faliate înclinate rezultă dintr-un semi-graben la care a avut loc şi o rotire a compartimentelor, fie pe un flanc fie pe ambele flancuri, în raport cu o axă paralelă cu direcţia faliilor. Din această rotire, stratele care iniţial erau orizontale devin mai mult sau mai puţin înclinate .Uneori cînd înclinarea este mică se pot forma suprafeţe structurale (suprafeţe de eroziune, paralele cu stratificaţia), dezvoltate între două falii succesive. 6. Cîmp de falii, reprezintă o asociaţie de falii gravitaţionale în cadrul căreia nu există o ordine strictă de dezvoltare a faliilor . 7. Faliile sintetice şi antitetice rezultă din falii normale sau inverse care se rotesc faţă de poziţia lor iniţială cu întregul bloc faliat. Dacă rotirea generală a blocului este în acelaşi sens cu rotirea unei falii atunci ia naştere o falie sintetică, iar dacă rotirea generală este de sens opus rotirii faliei individuale se

formează o falie antitetică. Cînd compartimentele grabenelor, horsturilor sau semi-grabenelor suferă rotiri atunci iau naştere falii sintetice şi antitetice. Astfel de falii se pot forma şi în cazul faliilor inverse.

11. Falii de încãlecare: tipuri, asociaţii Sunt falii la care compartimentul din acop prez o deplasare relativa in sus pe inclinarea faliei fata de compartim din culcus. Se mai numesc si falii de compresiune sau falii de contractie (pt f care scurteaza un plan arbitrar ales) . Tipuri genetice de incalecari:

In functie de modul de formare a faliilor de incalecare se pot deosebi uratoarele tipuri: 1) incalecare brizanta ( cuta faliata) – falie ce taie transant o succesiune de roci, diagonal pe stratif (cuta faliata); 2) incalecare de intindere (cuta-falie) - se formeaza prin exagerarea unei cute cu flanc invers supus la intindere si laminat care apoi cedeaza dupa un plan de ruptura de-a lungul caruia se produce deplasarea compartimentelor; 3) incalecare de forfecare – rezulta din reactia rocilor la actiunea stressului compresional prin cedare pe planul de forfecare, de-a lungul carora se produc alunecarile compartimentului din acoperis in sus pe inclinare; 4) incalecare dupa stratificatie - planul de rupere coincide cu o supraf de stratif. Iau nastere prin alunecarera unor stive de strate pe un plan de desprindere ce se formeaza intr-un pachet de roci cu plasticitate ridicata. Daca deplasarea se face pe dist mari rezulta decolari (desprinderi); 5) incalecare de eroziune - incalecari a carei parte frontala ajunge la supraf Pam, iar compartimentul din acperis aluneca pe o supraf de eroziune. Se formeaza cand vitteza de avansare a compartim din acoperis este > decat viteza de eroziune; 6) incalecare complexa – este definita falia ce cuprinde segmente cu diverse caractere, putand fi initial o incalecare pe stratificatie, apoi de forfecare iar la partea sup poate deveni incalecare de eroziune. 7) incalecare cutata - supraf de alunec, initial plana, s-a ondulat prin procese de cutare posterioare formarii faliei. 8) incalecare listrica ( falie listrica inversa) - falie curba, concava spre patrea superioara, in care segmentul sup este o falie inversa de unghi ridicat, segmentul median este o falie de unghi mediu, iar partea inferioarae este o falie plana pe stratificatie.

9) incalecare in trepte – falie al carui plan este format dintr-o succ de segm parelele cu stratif si segm care taie stratificatia, avand o forma generala de scara (paliere si rampe).

Asociatii de falii de incalecare: Daca fiecare incalecare intr-un sistem repetea marimea si forma incalecarii vecine, atunci rezulta un sistem imbrigat. Se cunosc doua tipuri de siateme imbrigate: a) structura imbricata – reprezinta o asociatie de incalecari de intindere (cute-falii) care inclina inacelasi sens, cu unghiuri de inclinare asemanatoare; provine din asoc de cute izoclinale deversate care isi pierd flancurile inverse, prin laminare devenind falii de incalecare. b) evantai imbricat – asociatie de incalecari in cadrul caruia faliile individ au tendinte de racordare intr-un pct, astfel incat pachetele de strate delimitate de faliile individuale au forma de triunghi; c) duplexuri – sist de incalecari in cadrul carora faliile individ se racordeaza asimptotic la partea sup si inf la doua plane princip de alunecare. Exista 3 tipuri de duplexuri: -ce se afunda spre hinderland; cu forma de capita; -ce se afunda spre foreland;

d) sist de incalec listrice – asoc de falii listrice de incalecare, care se racordeaza de partea inf la un plan de decolare sau de delaminatie.

12. Cute asociate faliilor de incalecare. Uneori sunt generate cute care nu se formeaza prin mecanismele obisnuite ci sunt cute incluse in roci datorita evolutiei pachetelor de roci pe faliile de incalecare. Acestea se pot forma in rocile care nu sunt deformate prin cutare ci numai prin rupere.: - cute formate prin arcuirea planului de falie .

-cute formate prin propagarea faliei

- cute formate prin detasarea unui pachet de roci pe un alt pachet de roci

13. Panze de sariaj: elemente, tipuri Pînza de şariaj este o unitate tectonică alcătuită din mase mari de roci deplasate de-a lungul unei suprafeţe de ruptură, numită plan de şariaj, peste o altă unitate geologică, numită autohton. Termenul „pînză de şariaj" se utilizează pentru deplasări care depăşesc 5—10 km; pentru deplasări pe distanţe mai mici se utilizează termenul de încălecare sau skibă (skiba=brazdă). Şariajul este fenomenul de deplasare a unei unităţi geologice la distanţă mare de locul ei de origine. O pînză de şariaj are următoarele elemente — planul de şariaj, reprezentînd suprafaţa de ruptură de-a lungul căreia are loc deplasarea corpului pînzei; — rădăcina, reprezentînd zona de origine a pînzei (la multe pînze este greu de stabilit datorită desprinderii complete de substratul său);

— şarniera frontală (=partea frontală), reprezentînd locul geometric al punctelor extreme atinse de pînză; — şarniera radicală, adică zona din autohton din spatele căreia provine pînza; — lăţimea de acoperire, care este distanţa măsurată pe orizontală dintre şarniera frontală şi şarniera radicală, perpendicular pe direcţia pînzei. Clasificarea pînzelor de şariaj. Aubouin, 1973, funcţie de dimensiunile maselor antrenate clasifică pînzele de şariaj după criterii geometrice în : - pînze de gradul I (cute culcate cu flancul invers mai mult sau mai puţin alungit) - pînze de gradul II (care provin dintr-o ruptură, după o suprafaţă suborizontală), precum şi funcţie de constituţia acestora, în : -„pînze de soclu" - „pînze de cuvertură". Dumitrescu, 1962, împarte pînzele de şariaj după modul lor de formare în patru tipuri şi anume: 1.Pînze de şariaj de gradul I (=de supracutare) provin din exagerarea unei cute deversate, care evoluează într-o cută-falie, prin întinderea flancului invers şi apoi prin mărirea deplasării pe planul de ruptură se transformă într-o pînză. Aceste panze presupun existenţa unor strate alcătuite prin roci plastice pe care se produce alunecarea, pe planul de şariaj fiind puse în contact, întotdeauna, formaţiuni mai vechi (ale pînzei) cu formaţiuni mai noi ale autohtonului. 2.Pînze de şariaj de gradul II (=de forfecare) rezultă prin exagerarea unei falii inverse cu înclinare mică, formată prin forfecare. Pînzele de şariaj de forfecare sînt independente de cutare şi sînt de două tipuri: de forfecare iniţială şi de forfecare subsecventă. a.Pînzele de forfecare iniţială se formează în zone în care cuvertura sedimentară este necutată în cadrul acestor pînze formaţiunile mai vechi stau întotdeauna peste formaţiunile mai noi. b.Pînzele de forfecare subsecventă se formează în zone în care cuvertura sedimentară este cutată. Falia de forfecare poate fi de unghi ridicat în stadiul iniţial, apoi planul de şariaj devine aproape orizontal. în cele mai multe cazuri şi aici formaţiunile pînzei sînt mai vechi la contactul cu cele ale autohtonului. 3. Pînze de şariaj de gradul III (=de decolare) sînt formate prin decolarea unor pachete de strate de pe un substrat, de-a lungul unui plan de desprindere sau de delaminaţie. Sînt două tipuri:

a. pînze de decolare datorită forţelor tangenţiale centripete, care provin din exagerarea faliilor de încălecare pe stratificaţie; b. pînze de decolare datorită forţelor tangenţiale centrifuge sau pînze de curgere, formate prin decolarea cuverturii sedimentare de pe fundamentul său, prin acţiunea forţelor de gravitaţie. Ele se mai numesc ,,pînze de decolare gravitaţională" sau „pînze de curgere liberă", deplasarea maselor de roci fiind dată de acţiunea componentei tangenţiale a gravitaţiei. 4. Pînze de şariaj complexe sînt acele pînze care în evoluţia lor combină două sau mai multe din mecanismele tipurilor anterioare. Luînd în consideraţie constituţia maselor de roci ce alcătuiesc pîn-zele de şariaj, panzele se împart în pînze de soclu şi pînze de cuvertură.(Aubouin) a. Pînze de soclu sînt cele care încorporează în masa lor şi o parte a fundamentului cristalin al geosinclinalului. sînt caracteristice domeniilor interne ale lanţurilor cutate, avînd amplitudini mari, uneori de peste 100 km (ex. pînzele austro-alpine din Alpi). In Carpaţi se cunosc mai multe pînze de soclu, toate aparţinînd domeniului intern, Dacidelor (ex., pînzele centrale din Carpaţii Orientali). b. Pînzele de cuvertură au în alcătuirea lor numai formaţiuni sedimentare şi sînt adesea foarte complicate din cauza plasticităţii ridicate a rocilor componente.

14. Mecanisme de formare şi de evoluţie ale pânzelor de şariaj

Teoria mecanica a sariajelor Trasatura esentiala a incelecarilor sariajelor o reprezinta existenta faiiilor sau a suprafetelor de decolare cu inclinare mica

Discutiile asupra mecanismelor incalecarilor si pinzelor de sariaj se raporteaza la trei categorii de probleme: — natura fortelor ce produc miscarea masei incalecate -natura fortelor ce se opun miscarii pe planul faliei de incalecare -rigiditatea masei incalecate

Aspecte ale mecanismelor de sariaj : -stabilitatea unui bloc incalecat

-propulsarea blocului incalecat din spate -reduxcerea rezistentei la forf a stratului bazal -deplasarea in sus pe inclinare a blocului incalecat -diferentele de stress associate cu misc bloc incalecat Mecanismele amplasarii panzelor de sariaj

Panzele de sariaj rezulta din exagerarea incalecarilor si se formeaza datorita urmatoarelor mecanisme: a) alunecarea gravitationala : - alunecare se face de-a lungul unei supraf de desprindere amplasata intr-un nivel de roci plastice - modelul form panzelor prin alunec gravi prezinta urmatoarele propri: -supraf planului de alunecare este listrica si taie succesiunea de roci din spatele blocului alunecat -stratigrafia interna a panzelor individuale este trunchiata de supraf de incalecare in spatele acesteia si pe panta de alunecare in directia de transport -marimea deplasarii relative a panzelor poate depasi cu mult lungimea sectiunii individuale a acestora -nu se mentine continuitatea lateral intre oanzele successive -caile pe care se prod transportul maselor de roci ale diferitelor panze se pot intersecta -panzele provenite din nivele mai ridicate structural se misca primele

b) expansiunea gravitationala modelul presupune ridicarea si expansiunea lateral a unei infrastructure mobile fierbinti in nucleul unu orogen proprietatile geometrice si stratigrafice ale panzelor formate prin expansiune gravitationala : supraf de incalecare este listrica si intotdeauna taie in sus succesiunea de roci

marginea din spate a fiecarei panze individuale este stratigrafic trunchiata de catre panza suprapusa

-marimea deplasarii relative intre panze rareori depaseste lungimea sectiunii panzei subincalecate -exista o continuitate stratigrafica lateral intre panzele successive -traseele de deplasare a maselor de roci din panze nu se intersecteaza niciodata

15. Falii de strike-slip(decrosari): tipuri, structuri asociate

O falie subverticală de-a lungul căreia deplasările dominante sunt pe direcţie se numeşte falie de tip strike-slip sau decroşare. Faliile de tip strike-slip au în mod obişnuit înclinări apropiate de verticală şi când au lungimi de mai mult de un kilometru ele implică şi rocile fundamentului. Faliile de tip strike-slip penetrează până la adâncimi mari, decupând probabil blocuri crustale de la baza crustei seismogenice (10-15 km). Faliile de tip strike-slip la scară largă sunt denumite wrench faults sau falii transcurente. Sylvester (1988) propune o clasificare a faliilor cu deplasare laterală în falii interplaci şi falii intraplacă. El propune folosirea termenului de falie transcurentă pentru decroşări intraplacă înrădăcinate în scoarţă, iar pentru faliile adânci interplăci recomandă utilizarea denumirii de falii transformante. Sensul deplasării laterale este descris ca senestru sau dextru, sau left lateral şi right lateral.

Reprez falii in care deplasarea se face pe orizontala, paralela cu dir planului de ruptura -tipuri :dpdv geometric, decrosarile se impart in : -longitudinale, paralele cu directia structurilor -diagonale,cele ce taie dupa un unghi ascutit axele cutelor -transversale,cele ce taie perpendicular axele cutelor -dextre ce au sensul de rotatie spre dreapta -senestre ce au sensul de rotatie spre stanga -structuri asociate: 1.decrosari asociate cu compresiune laterala se dezvolta frecvent in centurile cutate si taie transversal axele cutelor si incalecarile sau uneori diagonal -cele transversale sunt datorate f de tensiune ce apar din compresiune

-cele diagonale provin din evolutia fracturilor de forfecare 2.decrosari asociate cu alunecari crustale ce apar datorita deplasarii unor segmente mari de crusta ce aluneca unul in raport cu altul 3.decrosari asociate sistemului regmagenetic al Pamantului- existenta unui sistem general de linii de slabire ale crustei terestre sub forma unei retele de fracturi.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful