You are on page 1of 1

opacul pâinii

Copacul pâinii creşte în inima furtunii, Neprihănită salbă de linişti fruntea-i poartă. Cu ferăstraie aşteaptă la umbra lui nebunii rânjindu-şi nerăbdarea ca pe-o poveste moartă, născută fără vârstă de-o minte deşirată. Mai albe flori pe ramuri decât o-nchipuire de alb primesc solia luminii fără pată pentru-mplinirea nunţii când Soarele e mire. Mai încărcat de roadă decât de bucurie nădejdea copleşeşte, când sub a ei povară mai drept priveşti în urmă, spre cele ce-or să vie. Copacul se înalţă şi din ţărâna-amară ridică spre-mplinire dulceţi neîntinate şi ramurile-braţe, spre cei fierbinţi, chemare de frunze-nlăcrămate. Iar inima lui bate în inima furtunii, mai tare, tot mai tare. Netemător rodeşte căci soarta-i legendară pe culmea dintre ceruri şi negura nebună l-a aşezat de-a pururi să crească şi să moară. Acolo-i e menirea, în noapte şi furtună. Lidia Stăniloae

65