EMANUEL ALBU DREPTUL ADMINISTRATIV AL BUNURILOR

© Editura Fundaţiei România de Maine, 2008 Editură acreditată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării prin Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din învăţământul Superior Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ALBU EMANUEL Dreptul administrativ al bunurilor / Emanuel Albu. - Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2008 ISBN 978-973-163-112-7 342.9:347.218.2(44+498)(075.8) 347.22______________________________________________________________ Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă şi prin orice mijloace tehnice, este strict interzisă şi se pedepseşte conform legii. Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revine exclusiv autorului/autorilor

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
EMANUEL ALBU

DREPTUL ADMINISTRATIV AL BUNURILOR

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2008

CUPRINS CAPITOLUL I NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL ADMINISTRATIV AL BUNURILOR Secţiunea 1. Dreptul administrativ, ramură a dreptului public român ................ 9 Secţiunea a 2-a. Dreptul administrativ al bunurilor, subramură a dreptului administrativ român .............................................................. 10 Secţiunea a 3-a. Importanţa şi necesitatea unui drept administrativ al bunurilor ......... 11 CAPITOLUL II NOŢIUNEA DE DOMENIU. EVOLUŢIA ACESTEI NOŢIUNI Secţiunea 1. Actualitatea noţiunii de domeniu .......................................... 13 Secţiunea a 2-a. Noţiunea de domeniu public în dreptul roman....................... 14 Secţiunea a 3-a. Noţiunea de domeniu public în dreptul francez...................... 15 Secţiunea a 4-a. Noţiunea de domeniu public în dreptul românesc................... 19 CAPITOLUL III DEFINIŢIA ŞI TRĂSĂTURILE NOŢIUNII DE DOMENIU PUBLIC Secţiunea 1. Noţiunea de domeniu public ................................................ 23 Secţiunea a 2-a. Trăsăturile caracteristice ale domeniului public...................... 25 CAPITOLUL IV PATRIMONIUL ŞI DREPTURILE DOMENIALE Secţiunea l. Noţiunea de patrimoniu şi caracterele juridice ale acestuia ............ 27 Secţiunea a 2-a. Patrimoniul statului şi unităţilor administrativ-teritoriale .......... 29 Secţiunea a 3-a. Drepturile domeniale.................................................... 30 CAPITOLUL V DOMENIUL PUBLIC Secţiunea 1. Titularii domeniului public ................................................. 32 Secţiunea a 2-a. Sfera bunurilor care formează domeniul public ..................... 33
5

2. l. Sfera proprietăţii publice potrivit Constituţiei ................................ 33 2.2. Sfera proprietăţii publice potrivit Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia .......................................... 34 2.3. Sfera proprietăţii publice potrivit Codului civil şi altor legi ................ 37 Secţiunea a 3-a. Criteriile legale de încadrare a bunurilor în domeniul public ...... 39 Secţiunea a 4-a. Clasificarea bunurilor domeniului public ............................. 40 Secţiunea a 5-a. Regimul juridic al domeniului public.................................. 43 5.1. Noţiunea de regim juridic ....................................................... 43 5.2. Dreptul de proprietate publică, formă a dreptului de proprietate .......... 44 5.3. Caracterele generale ale dreptului de proprietate ............................ 46 5.4. Caracterele juridice specifice ale dreptului de proprietate publică......... 47 5.5. Delimitarea domeniului public în funcţie de titularii dreptului de proprietate 51 CAPITOLUL VI CONSTITUIREA DOMENIULUI PUBLIC Secţiunea 1. Dobândirea dreptului de proprietate publică .............................. 59 Secţiunea a 2-a. încetarea dreptului de proprietate publică ............................ 63 CAPITOLUL VII EXPROPRIEREA ŞI RECHIZIŢIA DE BUNURI Secţiunea 1. Exproprierea ................................................................... 66 1.1. Natura juridică şi obiectul exproprierii ........................................ 66 l .2. Principiile exproprierii ........................................................... 69 1.3. Procedura exproprierii ........................................................... 73 1.4. Efectele juridice ale exproprierii ............................................... 85 Secţiunea a 2-a. Rechiziţia de bunuri ..................................................... 89 2.1. Natura juridică a rechiziţiei...................................................... 89 2.2. Subiectele raportului juridic de rechiziţie ..................................... 91 2.3. Obiectul raportului juridic de rechiziţie ....................................... 91 2.4. Procedura aplicării măsurii rechiziţionării .................................... 93 2.5. Regimul actelor juridice privind rechiziţiile .................................. 95 2.6. Restituirea bunurilor rechiziţionate şi stabilirea despăgubirilor cuvenite proprietarilor .......................................................... 97 CAPITOLUL VIII ACHIZIŢIILE PUBLICE Secţiunea 1. Noţiuni generale. Cadrul legislativ ........................................ 99 Secţiunea a 2-a. Contractul de achiziţie publică ......................................... 101 2.1. Caracterele juridice ale contractului de achiziţie publică.................... 102 2.2. Părţile contractului de achiziţie publică ....................................... 103 Secţiunea a 3-a. Procedurile de atribuire a contractului de achiziţie publică ........ 103

3.1. Reguli de elaborare a documentaţiei de atribuire ............................ 104 3.2. Reguli de participare la procedura de atribuire ............................... 105 3.3. Reguli de publicitate în procedura de atribuire ............................... 106 3.4. Alte reguli ale procedurii de atribuire .......................................... 108
6

3.5. Proceduri de atribuire ............................................................ 109 3.6. Modalităţi speciale de atribuire a contractului de achiziţie publică ....... 116 Secţiunea a 4-a. Atribuirea contractului de achiziţie publică ......................... 120 4.1. Oferta. Oferte alternative ........................................................ 120 4.2. Selecţia şi calificarea ofertanţilor/candidaţilor ............................... 121 4.3. Criteriile de atribuire a contractului de achiziţie publică..................... 123 4.4. Stabilirea ofertei câştigătoare ................................................... 123 4.5. Anularea aplicării procedurii de atribuire a contractului de achiziţie publică .............................................................................. 124 Secţiunea a 5-a. Soluţionarea contestaţiilor............................................... 125 5.1. Contestaţia împotriva actelor emise în materia achiziţiilor publice ....... 125 5.2. Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor ........................... 126 5.3. Soluţionarea sesizărilor privind verificarea legalităţii ....................... 131 5.4. Soluţionarea de către instanţă a litigiilor privind achiziţiile publice ...... 131 CAPITOLUL IX UTILIZAREA BUNURILOR DOMENIULUI PUBLIC Secţiunea 1. Exercitarea dreptului de proprietate publică .............................. 137 Secţiunea a 2-a. Clasificarea modalităţilor de utilizare a bunurilor domeniului public ... 139 Secţiunea a 3-a. Administrarea generală a bunurilor domeniale ...................... 140 Secţiunea a 4-a. Darea în administrare a bunurilor domeniului public ............... 142 4.1. Reglementarea dreptului de administrare ..................................... 142 4.2. Titularii dreptului de administrare .............................................. 142 4.3. Constituirea dreptului de administrare ......................................... 142 4.4. Caracterele juridice ale dreptului de administrare ........................... 145 4.5. Conţinutul juridic al dreptului de administrare ............................... 146 4.6. Natura juridică şi opozabilitatea dreptului de administrare ................. 146 4.7. încetarea dreptului de administrare ............................................ 149 Secţiunea a 5-a. Concesionarea bunurilor domeniului public ......................... 150 5.1. Reglementarea şi natura juridică a concesiunii bunurilor domeniului public 152 5.2. Noţiuni generale privind contractul de concesiune .......................... 154 5.3. Iniţierea concesionării şi procedura administrativă prealabilă atribuirii contractului de concesiune ...................................................... 155 5.4. Procedurile de concesionare .................................................... 156 5.5. Contractul de concesiune ........................................................ 165 5.6. Exercitarea controlului privind concesiunea ................................. 169 5.7. Soluţionarea litigiilor ............................................................. 170 Secţiunea a 6-a. închirierea bunurilor proprietate publică ............................. 170 6.1. Aspecte generale .................................................................. 170 6.2. Procedura administrativă prealabilă încheierii contractului de închiriere.. 171 6.3. Contractul de închiriere a bunurilor proprietate publică ..................... 172 Secţiunea a 7-a. Darea în folosinţă gratuită a unor bunuri proprietate publică ...... 175 7.1. Definiţie. Reglementare .......................................................... 175 7.2. Titularii dreptului de folosinţă gratuită asupra bunurilor aparţinând domeniului public ................................................................ 176 7.3. Constituirea dreptului de folosinţă gratuită asupra bunurilor proprietate publică ............................................................................. 178
7

7.4. Obiectul dreptului de folosinţă gratuită asupra bunurilor proprietate publică.. 179 7.5. Caracterele juridice specifice ale dreptului de folosinţă gratuită a bunurilor proprietate publică .................................................. 179 7.6. încetarea dreptului de folosinţă gratuită a bunurilor proprietate publică .. 180 CAPITOLUL X DIVERSE REGIMURI DOMENIALE REGLEMENTATE PRIN LEGI SPECIALE 1. Reguli domeniale privind folosirea terenurilor care formează fondul funciar al României şi amplasarea construcţiilor pe aceste terenuri ......................... 181 2. Reguli domeniale privind căile terestre naţionale de comunicaţii .................. 182 3. Regimul domenial al frontierei de stat a României ................................. 184 4. Regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României .............................. 185

5. Regimul juridic al Dunării ............................................................... 187 6. Regimul juridic al spaţiului aerian al României ...................................... 187 7. Regimul domenial al patrimoniului cultural naţional ................................ 188 CAPITOLUL XI DOMENIUL PRIVAT ADMINISTRATIV Secţiunea 1. Domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale ... 191 Secţiunea a 2-a. Caracteristicile specifice ale regimului juridic al domeniului privat administrativ ............................................................... 192 Secţiunea a 3-a. Exercitarea dreptului de proprietate asupra bunurilor aparţinând domeniului privat administrativ ................................................. 195 3.1. Administrarea generală a bunurilor aparţinând domeniului privat administrativ 195 3.2. Darea în administrare a bunurilor domeniului privat administrativ ....... 197 3.3. Concesionarea bunurilor domeniului privat administrativ .................. 199 3.4. Darea în folosinţă a bunurilor aparţinând domeniului privat administrativ ...... 202 Legislaţie ...................................................................................... 207 Bibliografie selectivă ........................................................................ 221
8

CAPITOLUL I

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL ADMINISTRATIV AL BUNURILOR Secţiunea l Dreptul administrativ, ramură a dreptului public român Doctrina juridică actuală din România1, revenind la tradiţia antebelică, împarte sistemul dreptului pozitiv în drept public şi drept privat, potrivit diviziunii care exista în dreptul roman din timpul lui Ulpian2 -jus publicum şijusprivatum. Dreptul privat român este format din totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi personale nepatrimoniale, la care participă persoanele fizice şi juridice în calitate de particulari, incluzând ramuri distincte, în funcţie de obiectul reglementării, precum: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul transporturilor, dreptul familiei, dreptul internaţional privat etc. Dreptul public român este format din totalitatea normelor juridice care reglementează: - relaţiile sociale din domeniul organizării puterilor publice, distribuirea competenţelor în stat, forma de guvernământ etc. (dreptul constituţional); - organizarea şi funcţionarea sistemului administraţiei publice, metodele şi instrumentele juridice de realizare a competenţelor conferite autorităţilor execuţiv-administrative etc. (dreptul administrativ); - apărarea socială împotriva faptelor infracţionale (dreptul penal); - relaţiile de muncă şi protecţie socială (dreptul muncii şi securităţii sociale); - relaţiile financiare şi bancare (dreptul financiar bancar);
1

N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Aclami, Bucureşti, 2000, p. 250 Domitius Ulpianus, jurisconsult roman şi prefect în timpul împăratului Marcus Aurelius Severus Alexandru (222-235) 9

- relaţiile care privesc buna desfăşurare a procesului judiciar (dreptul procesual civil şi dreptul procesual penal); - relaţiile privind taxele şi impozitele datorate bugetului de stat sau bugetelor locale (dreptul fiscal şi procesual fiscal); - relaţiile statului român cu alte state (dreptul internaţional public). Deci, dreptul administrativ, alături de celelalte ramuri de drept enumerate mai sus, este o ramură a dreptului public român care, împreună cu dreptul privat, formează sistemul de drept românesc. Secţiunea a 2-a Dreptul administrativ al bunurilor, subramură a dreptului administrativ român Dreptul administrativ, ca ramură a dreptului public român, reglementează relaţiile sociale care se nasc şi se manifestă în sfera administraţiei publice. Trebuie să ne reamintim că noţiunea de administraţie publică este folosită în doctrină3 într-o dublă accepţiune: de activitate şi de sistem de organizare.

Astfel, în sens material-functional sau de activitate, prin noţiunea de administraţie publică se înţelege ansamblul activităţilor materiale şi juridice aflate în responsabilitatea autorităţilor publice care au ca scop satisfacerea interesului general al comunităţii, prin organizarea executării şi executarea în concret a legii. In sens formal-organic sau sistemic, prin noţiunea de administraţie publică se înţelege ansamblul instituţional, uman şi material, pus în slujba activităţii executiv-administrative, constituit într-un sistem al administraţiei publice. Având în vedere că relaţiile sociale care se formează în sfera administraţiei publice pot fi împărţite în mai multe categorii, după cum este vorba de aspecte privind organizarea şi funcţionarea sistemului administraţiei publice sau garantarea şi realizarea unor valori sau drepturi în activitatea acestui sistem, ramura dreptului administrativ se poate diviza în mai multe subramuri, precum: dreptul administrativ material, dreptul administrativ procesual, dreptul administrativ contravenţional, dreptul administrativ al bunurilor4.
3

Al. Negoiţă, Drept administrativ, Editura Sylvi, Bucureşti, 1998, p.5 A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, voi. l, Editura AII Beck, Bucureşti, 2001,p.l21 10

Astfel, dreptul administrativ al bunurilor este o subramură a dreptului administrativ, şi anume aceea ce cuprinde normele juridice care reglementează situaţia bunurilor administraţiei publice şi regimul juridic domenial aplicabil acestora5. Regimul domenial reprezintă totalitatea normelor juridice speciale aplicabile bunurilor aparţinând persoanelor juridice de drept public : statul, judeţul, municipiul, oraşul, comuna, şi relaţiilor sociale născute în legătură cu utilizarea acestor bunuri care formează domeniul statului, judeţului, municipiului, oraşului sau comunei. Dreptul administrativ al bunurilor, ca disciplină de studiu, apare sub această denumire în doctrina administrativă franceză de la sfârşitul secolului trecut6. Secţiunea a 3-a Importanţa şi necesitatea unui drept administrativ al bunurilor Studierea dreptului administrativ în anul universitar precedent a permis prezentarea, pe de o parte, şi însuşirea, pe de altă parte, a noţiunilor fundamentale ale acestei discipline de studiu, în legătură cu organizarea sistemului administraţiei publice, funcţionarea şi relaţionarea organelor administraţiei publice, precum şi în legătură cu exercitarea competenţei lor şi a instrumentelor juridice folosite în acest scop Dreptul administrativ al bunurilor, ca disciplină autonomă de studiu, va permite lărgirea şi aprofundarea cunoştinţelor referitoare la un domeniu ce este limitat la normele juridice care reglementează situaţia bunurilor aparţinând persoanelor juridice de drept public: statul, judeţul, municipiul, oraşul, comuna, precum şi la regimul juridic domenial aplicabil acestor bunuri şi instrumentelor juridice folosite pentru utilizarea lor. Prezentând părţile componente ale organelor administraţiei publice, am arătat că, mijloacele materiale (bunurile mobile şi imobile care aparţin domeniului public şi privat al statului şi unităţilor administrativ teritoriale) constituie un element important pentru desfăşurarea activităţii acestora şi realizarea sarcinilor care revin sistemului administraţiei publice7. Disciplina dreptului administrativ a bunurilor va permite o prezentare mai detaliată a noţiunii de domeniu public, în doctrina şi
5 6

E. Bălan, Dreptul administrativ al bunurilor. Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2001, p.121 J.M.Aubi, P.Bon, Droit administraţi/de biens, Dalloz, 1991; Ch. Debbasch ş.a., Droit administraţi/de biens, P.U.F., 1999 7 Em.Albu, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Partea I, Editura FundaţiEI România de Mâine, Bucureşti, 2005, p. 59 11

legislaţia românească şi străină, a reglementării actuale a proprietăţii publice, a regimului juridic domenial, precum şi a contractelor administrative ca instrumente juridice folosite pentru punerea în valoare a bunurilor aparţinând domeniului public şi privat al statului şi unităţilor administrativteritoriale.

De asemenea, disciplina dreptului administrativ al bunurilor va pejmite prezentarea şi cunoaşterea practicii administrative a instituţiilor publice în materia domenialităţii, precum şi a jurisprudenţei instanţelor de contencios administrativ în cauzele având ca obiect litigii privind regimul juridic al bunurilor aparţinând domeniului public şi litigii referitoare la încheierea şi executarea contractelor administrative privind punerea în valoare a bunurilor proprietate publică.
12

CAPITOLUL II NOŢIUNEA DE DOMENIU. EVOLUŢIA ACESTEI NOŢIUNI Secţiunea l Actualitatea noţiunii de domeniu Noţiunea de domeniu îşi are originea etimologică în cuvântul latin dominium, care înseamnă posesiune, stăpânire, drept de proprietate1. Noţiunea de domeniu, în special aceea de domeniu public, a redevenit actuală în România după Revoluţia din Decembrie 1989, mai precis după adoptarea Legii fondului funciar nr.18/19912, care a enumerat categoriile de terenuri ce aparţin domeniului public, ca fiind exceptate de la reconstituirea dreptului de proprietate. Constituţia din anul 1991, la art.135 (actualul art.136)3 s-a referit la proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, enumerând bunurile care formează domeniul public, noţiune subînţelesă, dar fără a fi denumită în mod expres de textul constituţional. Legislaţia ulterioară (Legea nr. 134/1995 a petrolului, Legea nr.84/1995 a învăţământului, Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, Legea nr.219/1998 privind regimul concesiunilor) a folosit în mod expres noţiunile de domeniu, domeniu public şi domeniu privat, noţiuni care au făcut obiectul unor monografii de certă valoare4.
' Gh. Guţu, Dicţionar latin-român, Ediţia a IlI-a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 191 2 Legea fondului funciar nr. 18/1991 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.37 din 20 februarie 1991 şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.l din 5 ianuarie 1998 3 Constituţia în forma iniţială a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a fost republicată, ca urmare a revizuirii, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.767 din 31 octombrie 2003, cu o nouă numerotare a articolelor L. Giurgiu, Domeniul public; Repere juridice, Editura Tehnică, Bucureşti, 1997; E. Bălan, Domeniul administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998 13

Toate acestea au făcut ca, în prezent, noţiunile de domeniu, domeniu public şi regim domenial să fie foarte actuale, necesitatea aprofundării acestora fiind impusă şi de competenţa dată instanţelor de contencios administrativ în ceea ce priveşte litigiile legate de domeniul public şi de utilizarea bunurilor aparţinând de acesta. Actualitatea noţiunii de domeniu va putea fi pusă în evidenţă şi mai mult prin prezentarea evoluţiei acesteia în dreptul roman, în doctrina şi legislaţia franceză, precum şi în doctrina şi legislaţia română. Secţiunea a 2-a Noţiunea de domeniu public în dreptul roman în dreptul roman5, aşa după cum rezultă din Institutele lui Justinian, bunurile erau clasificate în: a) res inpatrimonio (lucrurile care sunt în patrimoniu); b) res extra patrimonium (lucrurile care sunt în afara patrimoniului). Res extra patrimonium, adică bunurile care nu puteau aparţine unei persoane, nefiind susceptibile de apropiere privată, reprezentau categoria bunurilor care formau domeniul public, res publicae, care aparţineau poporului roman. La rândul lor, res publicae se împărţeau în: a) res publicae in pecunis populi, adică bunuri care constituiau o sursă de venituri, în care intrau şi ager publicus (pământuri cucerite de la duşmani): b) res publicae in uso publico, adică bunurile afectate uzului public, aflate în folosinţa publicului6. Prima categorie, res publicae in pecunis populi, includea ceea ce astăzi include domeniul privat al statului, aceste bunuri putând fi închiriate sau vândute particularilor potrivit normelor de drept privat7. Bunurile din a doua categorie, res publicae in uso publico, nu puteau fi înstrăinate, ele aparţinând folosinţei colectivităţii, în care intrau atât bunurile destinate uzului public prin natura lor, precum străzile şi pieţele publice, dar şi bunurile devenite publice prin destinaţia lor, precum arsenalele şi

fortăreţele, formând ceea ce astăzi înţelegem prin domeniu public. '
5 6

A. Iorgovan, op. cit., voi. II, p. 124 Idem,p.\25 1 I. St. Mândreanu, Concesiunile asupra domeniului public. Natura lor juridică, Bucureşti, 1943, p. 10, citat de A. Iorgovan, op.cit., p. 125 14

Totuşi, asupra bunurilor aparţinând categoriei res publicae, dreptul roman recunoştea în favoarea particularilor un drept de folosire care avea un caracter precar şi putea fi revocat oricând, fiind supus regulilor dreptului public. Secţiunea a 3-a Noţiunea de domeniu public în dreptul francez în vechiul drept francez, domeniul public era socotit proprietatea privată a regelui, Domeniul Coroanei, care avea dreptul să dispună de aceste bunuri după cum considera de cuviinţă, ca o consecinţă a concepţiei unanim acceptate a absolutismului monarhic, potrivit căreia monarhul era titularul dreptului de suveranitate asupra întregul ui teritoriu al regatului. Concesiunile de teritorii acordate de rege erau un mijloc de îmbogăţire a vistieriei regale, dar, totodată, o modalitate de a răsplăti loialitatea seniorilor. Vechiul drept francez nu făcea distincţie, în sensul accepţiunii moderne, între domeniul public şi cel privat, toate bunurile regelui făcând parte din Domeniul Coroanei, având aceeaşi condiţie juridică şi fiind supuse în mod egal regulii inalienabilităţii. Legislaţia Revoluţiei franceze de la 1789 a pus în discuţie distincţia dintre Domeniul Coroanei şi domeniul naţional. Astfel, prin Legea din 22 noiembrie 1790, intitulată Codul domeniul, se creează domeniul naţional, care includea toate proprietăţile producătoare de venituri, alături de cele afectate folosinţei tuturor. Potrivit Codului domenial, bunurile producătoare de venituri (res publicae in pecunis populi) puteau fi înstrăinate, după anumite formalităţi, în virtutea unui decret al Corpului Legislativ sancţionat de rege, în timp ce bunurile afectate folosinţei tuturor (res publicae in uso publico) erau inalienabile. Codul civil napoleonian enumera bunurile care aparţineau domeniului public, în accepţiunea actuală a noţiunii. Astfel, art.539 în versiunea iniţială, consacrat domeniului public, prevedea că „Toate bunurile vacante şi fără stăpân, şi acelea ale persoanelor care mor fără moştenitori, ori ale căror succesiuni au fost abandonate, aparţin domeniului naţiunii." Textul actual al art. 539 din Codul civil francez prevede că „ Toate bunurile vacante şi fără stăpân, acelea ale persoanelor care mor fără moştenitori, ori ale căror succesiuni au fost abandonate, aparţin domeniului public", text care, aşa cum vom vedea, a fost preluat şi de Codul civil român.
15

Doctrina franceză are meritul de a fi contribuit în mod hotărâtor la realizarea distincţiei actuale în masa bunurilor domeniale, în domeniul public şi domeniul privat. Astfel, Victor Proudhon, profesor la Facultatea de Drept din Dijon, în anul 1833, în lucrarea Tratatul domeniului public, aprecia că noţiunea de domeniu are trei semnificaţii: - domeniul suveranităţii, care constă în puterea suverană stabilită pentru guvernarea statului; - domeniul public, care constă în puterea special însărcinată să conducă şi să administreze bunurile care sunt aservite, prin lege, folosinţei tuturor şi a căror proprietate nu aparţine nimănui; - domeniul privat sau domeniul proprietăţii, care constă în puterea pe care o au toţi indivizii de a folosi şi dispune ca stăpâni de bunurile lor, în conformitate cu legea8. Potrivit concepţiei lui Proudhon, bunurile aparţinând domeniului public nu intră în proprietatea nimănui, nefiind cuprinse în sfera domeniului proprietăţii, fiind folosite de toţi indivizii, chiar şi de străini, conform destinaţiei acestora. El admite că domeniul public aparţine colectivităţii doar

sub aspect moral, iar statul este mandatarul publicului, în numele căruia este exercitată posesia de către Guvern. In concepţia lui Proudhon, noţiunea de domeniu public viza bunurile care nu erau susceptibile de proprietate privată, fiind afectate uzului tuturor, bunuri care nu aparţineau statului în proprietate. In perioada următoare, a doua jumătate a secolului al XlX-lea, doctrina franceză a fost preocupată de clarificarea problemelor care rezultau din concepţia lui Proudhon şi de găsirea unor răspunsuri la întrebări precum: - Domeniul naţional este format din domeniul public şi domeniul privat ? - Care este dreptul exercitat de stat asupra domeniului public ? - Care este criteriul de domenialitate ? - Care este regimul juridic al imprescriptibilităţii şi inalienabilităţii domeniului public ? Prima jumătate a secolului al XlX-lea a constituit o perioadă de mare efervescenţă a opiniilor privind domenialitatea, clasificate de profesorul Antonie Iorgovan în patru mari teorii9. 1. Teoria folosinţei generale şi a inexistenţei unui drept de proprietate a fost susţinută de autori de drept privat precum Colin şi
8 9

Proudhon, Trăite du domaine public, voi. I, p.204, citat de A. Iorgovan, op. cit., p.131 A. Iorgovan, op. cit., p. 134-139 16

Căpitani, precum şi de autori de drept public, în primul rând de J. Berthelemy. Această teorie susţinea două idei principale: a) din domeniul public fac parte bunurile care sunt afectate uzului general; b) asupra bunurilor aparţinând domeniului public administraţia nu are un drept de proprietate. 2. Teoria dreptului de proprietate a fost susţinută în principal de Planiol şi de Josserand, care au admis existenţa unui drept de proprietate al administraţiei asupra domeniului public, respingând ideea că bunurile aparţinând domeniului public nu ar fi susceptibile de proprietate privată. Potrivit acestei teorii, domeniul public include bunurile care sunt afectate uzului tuturor, bunuri inalienabile şi imprescriptibile, în timp ce bunurile din domeniul privat, care nu sunt afectate folosinţei tuturor, sunt alienabile şi prescriptibile. 3. Teoria serviciului public elaborată de Gustave Jeze, dar susţinută şi de L. Duguit, a propus delimitarea sferei domeniului public după criteriul afectării bunurilor unui serviciu public. Legătura strânsă existentă între noţiunea de serviciu public şi statutul de bun afectat uzului public ia făcut pe aceşti autori să identifice criteriul de domenialitate în noţiunea de serviciu public. 4. Teoria interesului general a fost susţinută de autori de drept public, precum M. Hauriou şi R. Bonnard, având la bază ideea că bunurile din domeniul public sunt afectate unui interes general, motiv pentru care sunt supuse unui regim juridic special, în timp ce bunurilor din domeniul privat li se aplică regimul dreptului privat, acestea nefiind destinate unui interes general. Astfel, M. Hauriou a definit domeniul public ca fiind totalitatea proprietăţilor administrative afectate utilităţii publice, fie prin întrebuinţarea directă a publicului, fie prin decizii administrative, care, datorită interesului general pe care îl realizează, sunt inalienabile şi imprescriptibile. Altfel spus, bunurile domeniului public nu se deosebesc de celelalte bunuri care aparţin particularilor decât prin faptul că au fost afectate folosului public şi interesului general. Acest autor susţine existenţa unui drept de proprietate administrativă asupra bunurilor aparţinând domeniului public, care numai în parte se aseamănă cu regimul proprietăţii private, cu care are un fond comun, dar şi diferenţe semnificative. Doctrina franceză contemporană, reprezentată de autori ca A. De Laubadere şi Ch. Debbasch, face o conciliere între teoria interesului general/uzului general şi teoria serviciului public, pe care nu le socoteşte
17

antagonice, ci complementare, admiţând ideea existenţei unui drept de proprietate în favoarea colectivităţilor administrative, numit de M. Hauriou drept de proprietate administrativă. Ideea existenţei unui drept de proprietate asupra domeniului public a fost consacrată şi de jurisprudenţă, care a recunoscut în favoarea administraţiei:

- dreptul de a exercita în profitul domeniului public acţiunea în revendicare şi acţiunea de intrare în posesie; - dreptul de a dobândi coproprietatea asupra gardului limitrof al domeniului public; - dreptul de a dobândi bunurile prin efecte accesorii proprietăţii. Domeniul public este considerat a fi acel ansamblu de bunuri care sunt supuse unui regim juridic de drept administrativ, dominat de principiul inalienabilităţii, precum şi unui regim de protecţie penală specială, necunoscut domeniului privat, regim juridic de competenţa contenciosului tribunalelor administrative şi a Consiliului de Stat. în schimb, domeniul privat este format din ansamblul bunurilor care aparţin colectivităţilor administrative şi sunt supuse unui regim juridic de drept privat şi regulilor contenciosului judiciar de drept comun. Potrivit legislaţiei în vigoare, domeniul public francez include: a) Domeniul public de stat sau naţional, care este format din: domeniul public maritim, fluvial, aerian şi terestru; domeniul public militar; şoselele naţionale, inclusiv traversările din localităţi; căile ferate de interes general; diverse edificii şi bunuri mobile. b) Domeniul public departamental, care este format din căile de comunicaţie departamentale, mijloacele de transport de interes local şi tramvaiele departamentale, precum şi diverse edificii şi bunuri mobile. c) Domeniul public comunal, care cuprinde drumurile comunale, urbane şi rurale, bisericile, cimitirele, halele şi pieţele, diverse edificii şi bunuri mobile. Doctrina franceză clasifică, însă, bunurile aparţinând domeniului public pe baza mai multor criterii10, după cum urmează: A. După modul de încorporare în domeniul public: - domeniul public natural, în care intră bunuri precum ţărmurile mării, fluviile şi râurile navigabile, lacurile etc., în cazul cărora statul a decis în mod discreţionar apartenenţa la domeniul public; - domeniul public artificial, în care intră bunuri precum porturile, aeroporturile, căile de comunicaţie, drumurile, străzile, căile ferate etc., care au fost realizate în urma unor activităţi omeneşti;
10

E. Bălan, op. cit., p.25 18

B. După persoana administrativă căreia îi aparţin: - domeniul public al statului; - domeniul public al judeţului; — domeniul public al comunei. C. După natura lor: - domeniul public aerian, adică spaţiul aerian situat deasupra teritoriului naţional; - domeniul public maritim, care include ţărmurile mării, porturile şi celelalte amenajări, farurile etc.; - domeniul public fluvial, care cuprinde fluviile, râurile navigabile, apele producătoare de energie etc.; - domeniul public terestru, în care sunt incluse căile de comunicaţie, domeniile militare, construcţiile afectate unui serviciu public etc. Secţiunea a 4-a Noţiunea de domeniu public în dreptul românesc Vechiul drept românesc a cunoscut existenţa unei proprietăţi a obştii asupra anumitor bunuri ale localităţilor, fără a cunoaşte, însă, noţiunea de domeniu public în sensul modern al termenului. Atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească, domeniul statului se confunda cu domeniul Domnului, iar domnitorii celor două ţări româneşti puteau dispune după cum credeau de cuviinţă prin diverse hrisoave de danie. Regulamentele Organice sunt primele acte cu caracter constituţional care se referă la bunurile publice, „domenurile statului" şi serviciile publice, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească. Reformele legislative ale lui Alexandru loan Cuza, realizate, în special, prin Legea pentru organizarea consiliilor judeţene din 1864, Legea pentru expropriaţiune pentru cauză de utilitate publică din 20 octombrie 1864, Legea pentru regularea proprietăţii rurale din 1864, au impus în

mod expres noţiunea de domeniu public. Mai mult, art.53 din Legea pentru organizarea consiliilor judeţene stabileşte domeniul public judeţean ca fiind format din: a) toate căile de comunicaţie şi podeţele judeţene; b) orice clădire sau stabiliment public pus în sarcina judeţului. Prin Legea pentru regularea proprietăţilor rurale sunt trecute în proprietatea comunei rurale, ca bunuri ale domeniului public comunal, „toate locurile şi clădirile din cuprinsul vetrei satului", adică: bisericile, cimitirele, casele comunale, şcolile, casele şi îngrăditurile făcute de comună, pieţele şi uliţele. Legea de expropriere pentru cauză de utilitate publică a reglementat pentru prima dată posibilitatea, pentru stat, cât şi pentru judeţe şi comune, 19

de a-şi spori domeniul public pe cale de expropriere, prin declararea de utilitate publică a unui teren sau a unei construcţii, în schimbul unei juste şi prealabile despăgubiri. Codul civil român din 1864 foloseşte noţiunea de domeniu public, prevăzând, la art.476, că „ drumurile mari, drumurile mici şi uliţele care sunt în sarcina statului, fluviile şi râurile navigabile sau plutitoare, ţărmurile, adăugirile către mal şi locurile de unde s-a retras apa mării, porturile naturale sau artificiale, malurile unde trag vasele şi îndeobşte toate părţile din pământul României, care nu sunt proprietate particulară, sunt considerate ca dependinţe ale domeniului public". Codul civil se referă la domeniul public, bunurile statului şi domeniul lucrurilor care nu pot fi proprietate privată şi prin alte texte normative. Astfel, art.477 prevede că toate averile vacante şi fără stăpâni, precum şi ale persoanelor care mor fără moştenitori sau ale căror moşteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public, iar art.478 alin.(l) stabileşte că porţile, zidurile, şanţurile, întăriturile pieţelor de război şi ale fortăreţelor fac şi ele parte din domeniul public, în timp ce art.646 dispune că bunurile fără stăpân sunt ale statului. Referindu-se la bunurile aparţinând domeniului public, în materia prescripţiei achizitive, art.1844 prevede că nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, prin natura lor proprie sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ. Constituţia din 1866 stabileşte, prin art.19 alin. ultim, că „libera şi neîmpiedicata întrebuinţare a râurilor navigabile şi flotabile, a şoselelor şi alte căi de comunicare este de domeniul public". Acelaşi articol prevedea exproprierea ca modalitate de formare a domeniului public, specificând că „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, legalmente constatată şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire", cauza de utilitate publică fiind limitată expres la comunicaţiile publice, salubritatea publică şi lucrările de apărare a ţării. Constituţia din 1923 foloseşte, în această privinţă, mai multe noţiuni: proprietate de orice natură, proprietate de stat, domeniu public, bunuri publice, proprietate publică şi proprietate privată. Astfel, la art.17 alin.(l) se prevedea că „proprietatea de orice natură, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate", jurisprudenţa vremii" interpretând că sintagma „proprietate de orice natură" are în vedere proprietatea privată de orice natură.
" Decizia nr.37/1930 a Secţiilor Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în Pandectele Săptămânale, 1930, p.578, citată de A. Iorgovan, op. cit., p. 153 20

La art.19 alin.(l) se prevedea că „zăcămintele miniere precum şi bogăţiile de orice natură ale subsolului sunt proprietatea statului", iar la art.20 alin.(l) se prevedea: „Căile de comunicaţii, spaţiul atmosferic şi apele navigabile şi flotabile sunt de domeniul public", în timp ce la alin.(2) din art.20 se preciza că „sunt bunuri publice apele ce pot produce forţă motrice şi acele ce pot fi folosite în interes obştesc".

Deci, Constituţia din 1923 a reglementat două categorii de proprietate: proprietatea privată şi proprietatea publică, iar bunurile care se aflau în sfera proprietăţii publice, inclusiv bunurile prevăzute la art.19 alin.(l) ca fiind proprietate de stat, au fost cuprinse în domeniul public. Constituţia din 1938 păstrează, în general, în privinţa proprietăţii publice şi private, principiile constituţiei anterioare, dispoziţiile incidente excelând prin concizie şi rigoare. Astfel, la art. 16 se prevedea că: „Proprietatea de orice natură, precum şi creanţele asupra particularilor cât şi asupra statului sunt inviolabile şi garantate ca atare ... Bunurile care fac parte din domeniul public sunt administrate şi nu pot fi înstrăinate decât după regulile şi cu formele stabilite prin lege .... Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire stabilită de justiţie conform legilor...". Art. 17 prevedea că zăcămintele miniere, precum şi bogăţiile de orice natură ale subsolului sunt proprietatea statului, cu excepţia maselor de roci comune, carierelor de materiale de construcţii şi a depozitelor de turbă, în privinţa cărora proprietarul avea un drept de cel puţin 50% din redevenţă şi din preţul la hectar al concesiunii, o lege a minelor urmând să stabilească şi condiţiile în care proprietarul terenului va participa la exploatarea acestor bogăţii. Art.18 enumera bunurile aparţinând domeniului public ca fiind: „drumurile mari şi mici, uliţele care sunt în sarcina statului, judeţelor, municipiilor şi comunelor, fluviile şi râurile navigabile sau plutitoare, ţărmurile, adăugirile de mal şi locurile de unde s-a retras apa mării, porturile naturale sau artificiale, apele producătoare de forţe motrice de folos obştesc şi îndeobşte toate bunurile care nu sunt proprietate particulară, sunt considerate ca dependinţe ale domeniului public". Constituţiile comuniste din J 948, 1952 si 1965 au eliminat din sistemul proprietăţii noţiunile de domeniu public, proprietate publică şi proprietate privată, care au fost înlocuite cu noţiunile de proprietate socialistă de stat, proprietate socialistă cooperatistă şi, respectiv, proprietate personală, manifestându-se o tendinţă permanentă de lărgire a sferei
21

proprietăţii de stat, care avea un caracter dominant în raport cu celelalte forme de proprietate. După Revoluţia din Decembrie 1989, înainte de adoptarea Constituţiei din 1991, reglementările anterioare perioadei comuniste au fost reluate şi adaptate realităţilor economice nou create. Astfel, Legea fondului funciar nr.18/1991 a prevăzut că terenurile de orice fel pot face obiectul dreptului de proprietate privată, ori pot aparţine domeniului public sau domeniului privat, în cazul domeniului public, legea face distincţie între domeniul public de interes naţional, caz în care proprietatea asupra terenului aparţine statului şi domeniul public de interes local, caz în care proprietatea asupra terenului aparţine comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor. Prin Legea administraţiei publice locale nr.69/1991 s-a stabilit competenţa exclusivă a consiliilor locale şi, respectiv, a celor judeţene în administrarea domeniului public şi privat al comunelor, oraşelor, municipiilor şi, respectiv, al judeţelor. Totodată, prin aceeaşi lege a fost definit patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale ca fiind constituit din bunurile mobile şi imobile aparţinând domeniului public de interes local, domeniului privat al acestuia, precum şi drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial (art.79). De asemenea, această lege a precizat la art.80-81 bunurile care aparţin domeniului public şi privat al unităţilor administrativ-teritoriale, iar la art.82 a enumerat principiile care guvernează regimul juridic al bunurilor aparţinând domeniului public, acestea fiind declarate inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile. Constituţia din 1991 nu utilizează noţiunea de domeniu public, dar consfinţeşte cele două forme ale proprietăţii: proprietatea publică şi proprietatea privată, precizând la art.135 (art.136 după republicare) că proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale şi că bunurile proprietate publică sunt inalienabile şi pot fi date în administrare numai regiilor autonome sau instituţiilor publice, ori pot fi concesionate sau închiriate. Obiectul proprietăţii publice este stabilit la art.135 alin.(4),în forma iniţială, ca fiind format din „bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţii, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială,

resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege ...".
22

CAPITOLUL III DEFINIŢIA ŞI TRĂSĂTURILE NOŢIUNII DE DOMENIU PUBLIC Secţiunea l Noţiunea de domeniu public Definirea noţiunii de domeniu public a constituit una dintre preocupările autorilor de drept administrativ, atât din perioada interbelică, dar şi din perioada actuală. Astfel, profesorul Paul Negulescu1 definea domeniul public ca fiind totalitatea bunurilor mobile şi imobile aparţinând statului, judeţului sau comunei, întrebuinţate pentru satisfacerea interesului general, făcând distincţie între domeniul public, care era supus regimului de drept public, şi domeniul privat, care era supus regimului de drept privat. Un alt autor interbelic2 definea domeniul public al statului, sau al celorlalte administraţiuni publice, ca fiind totalitatea acelor bunuri mobile sau imobile, afectate, în mod direct şi nemijlocit, funcţionării serviciilor publice şi care sunt absolut necesare pentru aceasta, fiind supuse unui regim juridic special. Alt autor3 a folosit noţiunea de domeniu administrativ, care era constituit din totalitatea bunurilor administraţiei, dar nu şi din drepturile subiective şi valorile în numerar care se regăseau în patrimoniul acesteia. Domeniul administrativ era împărţit în domeniul public şi domeniul privat. Din domeniul public făceau parte bunurile mobile şi imobile ale administraţiei, afectate unui interes general, fie că erau destinate unui serviciu public, fie uzului tuturor (parcurile, drumurile, pieţele etc.). Domeniul privat era format din bunurile mobile şi imobile care nu erau afectate în mod direct unui interes general şi care erau, în principiu, supuse regulilor de drept civil.
1 2

P. Negulescu, Tratat de drept administrativ, voi. I, Ediţia a IV-a, Bucureşti, 1934, p.231 G. Rarincescu, Contenciosul administrativ român, Bucureşti, 1936, p.209 3 E.D. Tarangul, Tratat de drept administrativ român, Cernăuţi, 1944, p.355
23

în doctrina contemporană, un autor4 a definit domeniul public ca fiind totalitatea bunurilor mobile şi imobile aparţinând statului sau unităţilor administrativ-teritoriale în regim de drept public, afectate unei folosinţe publice care se realizează direct sau prin intermediul unui serviciu public, determinate ca atare prin lege, ori sunt de uz sau de interes public. Un alt autor a definit domeniul public ca o totalitate de bunuri mobile sau imobile care, potrivit legii, aparţin statului sau unităţilor administrativ-teritoriale şi sunt administrate de cel căruia îi aparţin în regim de drept public. într-o altă opinie6 prin domeniu public se înţeleg acele bunuri, publice sau private, care, prin natura lor ori prin dispoziţia expresă a legii, trebuie păstrate şi transmise generaţiilor viitoare, reprezentând valori destinate a fi folosite în interes public, direct sau prin intermediul unui serviciu public şi supuse unui regim de drept administrativ sau unui regim mixt, în care regimul de putere este determinant, aflându-se în proprietatea sau în paza persoanelor juridice de drept public, după caz. Noţiunea de domeniu public a primit şi o definiţie legală, prin art.3 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, precizându-se că domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art.136 alin.(4) din Constituţie, republicată, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din respectiva lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege. Din definiţiile prezentate mai sus, rezultă că, într-o primă abordare, noţiunea de domeniu public este prezentată ca ansamblul bunurilor aflate în proprietatea publică a statului şi unităţilor administrativteritoriale. într-o a doua abordare, noţiunea de domeniu public este definită atât prin componentele sale (bunuri mobile şi imobile determinate prin Constituţie şi prin lege sau care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public), cât şi prin raportare la regimul juridic de drept administrativ aplicabil acestor bunuri.

De asemenea, din definiţiile menţionate mai rezultă că noţiunea de domeniu public nu se suprapune celei de proprietate publică, din domeniul public putând face parte şi bunuri mobile sau imobile care aparţin proprietăţii private, dar care sunt supuse unui regim de drept administrativ pentru că, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public.
4 5

L. Giurgiu, op.cit., p.54-55 M. Preda, Drept administrativ. Partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000 6 A. Iorgovan, op .cit., voi.II, p. 169 24

Astfel, în privinţa apartenenţei unor bunuri la domeniul public, apar ca fiind determinante stabilirea şi definirea corectă a regimului juridic aplicabil bunurilor respective.7 Secţiunea a 2-a Trăsăturile caracteristice ale domeniului public Pentru ca un bun să facă parte din domeniul public, el trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, care se concretizează în tot atâtea trăsături caracteristice ale domeniului public şi care vor fi prezentate în continuare. a) Prin destinaţia expresă a legii sau prin natura lor, bunurile care aparţin domeniului public trebuie să fie de uz sau de interes public. Mai
rt

mult, aşa cum preciza un reputat autor , este necesar ca aceste bunuri să intre în categoria celor care trebuie protejate şi transmise generaţiilor viitoare, faţă de care generaţia actuală are dreptul de a le folosi, dar şi obligaţia de a face toate eforturile pentru conservarea stării şi valorii acestora. Această destinaţie a unor astfel de bunuri este dată de regimul lor juridic, fie datorită valorii lor deosebite (istorice, artistice, ştiinţifice, documentare etc.), fie datorită utilităţii lor publice. De regulă, bunurile proprietate publică sunt uşor identificabile, în baza prevederilor constituţionale şi dispoziţiilor legale, dar, în ceea ce priveşte bunurile proprietate privată, care trebuie să primească un regim domenial de protecţie şi conservare, identificarea lor se realizează, de cele mai multe ori, pe baza unor proceduri speciale şi în urma unei complexe activităţi de apreciere şi evaluare, din partea unor experţi şi organisme de specialitate (spre exemplu, clasarea unui bun proprietate privată ca aparţinând patrimoniului cultural naţional, potrivit Legii nr. 182/2000, privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil). b) Bunurile aparţinând domeniului public au o importanţă socială deosebită, fiind valori destinate uzului general, ceea ce nu înseamnă că toată lumea trebuie să se şi folosească de ele în mod direct. Astfel, distingem, în cadrul domeniului public, bunuri care se pretează la o folosinţă generală directă, precum străzile, apa mării, aerul etc. şi bunuri care sunt puse în valoare printr-o folosinţă indirectă, prin intermediul unui serviciu public, cum este, spre exemplu, reţeaua de rulare a
7 8

Em. Albu, op. cit., Partea a ll-a, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006, p.61-65 A. Iorgovan, op. cit., p. 172 25

metroului, care este folosită prin intermediul serviciului public realizat de R.A. METROREX. c) Bunurile aparţinând domeniului public sunt supuse unui regim juridic de drept public. Acest regim poate fi exclusiv un regim de drept public, dar poate fi, după caz, un regim mixt, de drept public şi de drept privat, în care regimul de drept public este dominant. Această trăsătură pune în evidenţă faptul că regimul de drept public sau regimul mixt, dar în care regimul de drept public este dominant, se manifestă în cadrul unor raporturi juridice de drept administrativ care se stabilesc între o persoană de drept public, statul sau o unitate administraţi v-teritorială, pe de o parte, şi un alt subiect de drept, pe de altă parte, iar litigiile care apar în cadrul unor astfel de raporturi sunt întotdeauna litigii de contencios administrativ, cu toate consecinţele care decurg din această situaţie. d) Bunurile aparţinând domeniului public sunt fie proprietatea persoanelor juridice de drept public, fie în paza sau protecţia acestora. Astfel, dacă este vorba de existenţa dreptului de proprietate, potrivit legislaţiei actuale, acesta este dreptul de proprietate publică ce aparţine statului sau unităţii administrativ-teritoriale, în timp ce, dacă este vorba de paza bunurilor domeniului public, acest drept poate aparţine oricărei persoane juridice de drept public care acţionează în numele statului.
26

CAPITOLUL IV PATRIMONIUL ŞI DREPTURILE DOMENIALE Secţiunea l Noţiunea de patrimoniu şi caracterele juridice ale acestuia în doctrina civilă românească1, patrimoniul a fost definit ca fiind totalitatea drepturilor şi obligaţiilor având valoare economică şi a bunurilor la care se referă aceste drepturi, aparţinând unei persoane, ale cărei nevoi sau sarcini este destinat să le satisfacă. Din această definiţie rezultă că scopul patrimoniului constă în satisfacerea nevoilor, în cazul persoanelor fizice şi, respectiv, în realizarea sarcinilor pentru care au fost înfiinţate, în cazul persoanelor juridice. Astfel, în raport cu prevederile art. 26 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice2, literatura de specialitate a arătat că unul dintre elementele constitutive ale persoanei juridice îl reprezintă patrimoniul propriu şi distinct al acesteia, care îi dă posibilitatea să participe în nume propriu la raporturile juridice şi sâ-şi asume o răspundere de sine stătătoare, în calitatea sa de subiect de drept . Potrivit art.25 din Decretul nr.31/1954, statul este persoană juridică, iar potrivit art.26 din acelaşi decret, coroborat cu art. 19 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale4, unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu.
T. lonaşcu, S. Brădeanu, Dreptul de proprietate socialistă fi alte drepturi principale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1964, p. 13 Decretul Consiliului de Stat nr. 31/1954, publicat în „Buletinul Oficial" nr.8 din 30 ianuarie 1954 3 C. Stătescu, Drept civil. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p.371 4 Legea nr. 215/2001 a fost publicată în Monitorul Oficial nr.204 din 23 aprilie 2001 27

Caracterele juridice ale patrimoniului se manifestă atât în cazul patrimoniului aparţinând persoanei fizice, cât şi în cazul patrimoniului persoanei juridice. a) Patrimoniul este o universalitate juridică, în sensul că patrimoniul, ca masă de drepturi şi obligaţii şi bunurile la care acesta se referă, se prezintă ca o unitate distinctă de elementele sale componente şi există independent de modificările ce pot surveni în aceste elemente. Din faptul că patrimoniul apare ca o universalitate juridică, decurg două consecinţe: - drepturile şi obligaţiile care alcătuiesc patrimoniul sunt legate între ele, formând un tot unitar; - drepturile şi obligaţiile cu conţinut economic ce formează patrimoniul sunt distincte de universalitate, astfel că modificările care se produc în privinţa unuia sau unora dintre aceste drepturi şi/sau obligaţii nu pun în discuţie însăşi universalitatea. b) Orice persoană fizică sau juridică are un patrimoniu, în sensul că, pentru orice persoană, calitatea de subiect de drept şi de participant la raporturile juridice se bazează pe existenţa obligatorie a unui patrimoniu . Astfel, în cazul persoanelor fizice, oricât de săracă ar fi, o persoană, are totuşi un minim de bunuri care formează patrimoniul său, în timp ce în cazul persoanelor juridice, existenţa unui patrimoniu constituie una din condiţiile pentru existenţa persoanei juridice. c) Caracterul de unicitate al patrimoniului, în sensul că o persoană fizică sau juridică are un singur patrimoniu, indiferent de numărul drepturilor şi al obligaţiilor pe care le are. d) Patrimoniul fiecărei persoane este divizibil în mai multe mase de bunuri, fiecare dintre aceste mase având un regim juridic bine determinat, în raport cu scopul pentru care o astfel de divizare a fost realizată. Astfel, orice societate comercială, ca subiect de drept, are un patrimoniu care se divide în mai multe mase de bunuri: mobile, imobile, fonduri băneşti, fiecare dintre acestea având un regim juridic distinct. La fel, o unitate administrativ-teritorială are un patrimoniu ca persoană juridică de drept public, care este alcătuit dintr-o masă de bunuri ce formează domeniul public şi dintr-o masă de bunuri ce formează domeniul privat, fiecare având regimuri juridice distincte, un regim juridic de drept

administrativ în cazul bunurilor aparţinând domeniului public şi un regim juridic de drept civil în cazul bunurilor care formează domeniul privat.
28

Secţiunea a 2-a Patrimoniul statului şi unităţilor administrativ-teritoriale Aşa cum am precizat mai sus, patrimoniul este format din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică şi a bunurilor la care se referă aceste drepturi, aparţinând unei persoane. Deci, drepturile patrimoniale sunt acele drepturi subiective care au un conţinut economic, fiind evaluabile în bani. Drepturile patrimoniale se clasifică în două mari categorii: drepturile reale şi drepturile de creanţă. Dreptul real este acel drept subiectiv în virtutea căruia titularul său poate să-şi exercite atributele asupra unui lucru determinat, în mod direct şi nemijlocit, fără a mai fi necesară intervenţia unei alte persoane5. Dreptul de creanţă este dreptul subiectiv în temeiul căruia subiectul activ, numit creditor, poate pretinde unui subiect pasiv determinat, numit debitor, să dea, să facă, sau să nu facă ceva6. Ordonanţa Guvernului nr.l 19/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv, republicată7, la art.2 lit.s) defineşte patrimoniul public ca fiind totalitatea drepturilor şi obligaţiilor statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale sau ale entităţilor publice ale acestora, dobândite sau asumate cu orice titlu, care se referă atât la bunurile din domeniul public, cât şi la cele din domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale. Deci, ca şi în cazul patrimoniului altor persoane fizice sau juridice, patrimoniul public este format dintr-o componentă activă şi alta pasivă, noţiunea de domeniu având legătură cu activul patrimonial, cu bunurile patrimoniale şi cu drepturile exercitate asupra acestora, domeniul reprezentând un ansamblu de bunuri aparţinând aceluiaşi titular, reunite prin natura lor comună8. Art. 476 şi art. 478 din Codul Civil enumera bunurile care nu sunt proprietate particulară şi sunt considerate ca dependinţe ale domeniului public, iar art. 477 reglementează situaţii în care bunuri sau mase de bunuri devin proprietatea statului, trecând în domeniul public, fără să se facă distincţie între domeniul public şi domeniul privat. Iniţial, distincţia între domeniul public şi domeniul privat a fost opera doctrinei, dar această distincţie a fost preluată şi de legislaţia în
5 6

C. Stătescu, op. cit., p.508 Idem 1 Ordonanţa Guvernului nr.J 19/1999 a fost republicată în Monitorul Oficial nr.799 din 12 nov. 2003 8 E. Bălan, op. cit., p.40 29

vigoare, Legea nr. 213/1998 referindu-se expres la domeniul public şi la domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale (art.3-6). în doctrina administrativă interbelică9, dar şi în literatura de specialitate contemporană10, s-a folosit noţiunea de domeniu administrativ pentru a desemna ansamblul bunurilor care fac parte din patrimoniul administraţiei, folosite pentru realizarea sarcinilor care îi incumbă. Domeniul administrativ apare astfel ca ansamblul bunurilor aparţinând statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, folosite pentru asigurarea bunei funcţionări a acestora, astfel că se poate vorbi de un domeniu administrativ al statului, al judeţului, municipiului, oraşului sau al comunei. Deci, domeniul administrativ este o noţiune care include noţiunile de domeniu public şi domeniu privat al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale şi, respectiv, un ansamblu de bunuri care aparţin domeniului public şi privat al acestor persoane juridice de drept public. Cu alte cuvinte, domeniul public şi domeniul privat formează împreună domeniul administrativ al statului şi, respectiv, al judeţului, municipiului, oraşului, comunei. Astfel, domeniul administrativ poate fi definit ca fiind ansamblul bunurilor mobile şi imobile aflate în proprietatea publică şi privată a statului şi unităţilor administrativ-teritoriale pe care aceste persoane juridice de drept public le folosesc pentru realizarea scopului lor: satisfacerea intereselor generale ale colectivităţii naţionale şi locale.

Secţiunea a 3-a Drepturile domeniale Am definit regimul domenial ca fiind reprezentat de totalitatea normelor juridice speciale aplicabile bunurilor aparţinând persoanelor juridice de drept public: statul, judeţul, municipiul, oraşul, comuna şi relaţiilor sociale născute în legătură cu utilizarea acestor bunuri care formează domeniul statului, judeţului, municipiului, oraşului sau comunei. • în literatura de specialitate11, prin noţiunea de drepturi domeniale au fost definite drepturile care pot fi exercitate asupra bunurilor aparţinând domeniului public sau privat al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale.
9

E.D. Tarangul, Tratat de drept administrativ, Cernăuţi, 1944, p. 355 E. Bălan, idem "E. Bălan, op. cit., p.42 30
10

Drepturile domeniale, care sunt drepturi patrimoniale reglementate de normele de drept public sau supuse unui regim mixt, dominat de normele de drept public, au fost clasificate astfel: a) Drepturi reale principale: - dreptul de proprietate publică asupra bunurilor domeniului public; - dreptul de proprietate privată asupra bunurilor domeniului privat. b) Drepturi reale constituite pe baza dreptului de proprietate publică: - dreptul de administrare al instituţiilor publice şi al regiilor autonome; - dreptul de concesiune asupra bunurilor domeniului public; - dreptul de folosinţă gratuită al instituţiilor de utilitate publică. c) Drepturi reale constituite pe baza dreptului de proprietate privată al statului ori unităţilor administrativ-teritoriale: - dreptul de administrare al instituţiilor publice şi al regiilor autonome; - dreptul de folosinţă a bunurilor aparţinând domeniului privat; - dreptul de concesiune a bunurilor aparţinând domeniului privat. d) Drepturi de creanţă: - permisiunile domeniale; - locaţiunile domeniale. - drepturile de protecţie şi pază a unor bunuri de interes general.
31

CAPITOLUL V DOMENIUL PUBLIC Secţiunea l Titularii domeniului public Titularii domeniului public sunt indicaţi la art.136 alin.(2) din Constituţie, republicată, precum şi de art.l şi 2 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, unde se precizează că proprietatea publică aparţine statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi că aceste persoane juridice de drept public exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public. De asemenea, Legea administraţiei publice locale nr.215/2001, la art.19 alin.(l), referindu-se la personalitatea juridică a judeţelor, oraşelor şi comunelor, prevede că unităţile administrativteritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu. Deci, titulari ai domeniului public sunt titularii dreptului de proprietate publică: statul, judeţul, municipiul, oraşul şi comuna. Trebuie precizat că noţiunile de proprietate publică şi domeniu public nu se suprapun, deşi, în literatura de specialitate a fost exprimată şi opinia că domeniul public este echivalent cu noţiunea de proprietate publică1. Totuşi, aşa cum, în mod corect s-a subliniat, proprietatea publică reprezintă o instituţie juridică, pe când domeniul public este, în principal, un ansamblu de bunuri care fac obiectul proprietăţii publice2. Mai mult, aşa cum am arătat anterior, regimul domeniului public nu se aplică exclusiv bunurilor care fac obiectul proprietăţii private, ci, în unele situaţii şi condiţii, regimul domeniului public

este aplicabil şi unor bunuri ce fac obiectul proprietăţii private, care au, însă, o semnificaţie deosebită sub aspect istoric, cultural etc., fiind valori naţionale, ale patrimoniului naţional,
1 2

A. Trăilescu, Drept administrativ, Editura AII Beck, Bucureşti, 2005, p. 106 E. Bălan, op. cit., p.44 32

astfel că sunt guvernate de un regim de drept administrativ, de pază şi protecţie a interesului public sau, după caz, a uzului public faţă de acestea". Secţiunea a 2-a Sfera bunurilor care formează domeniul public 2. l. Sfera proprietăţii publice potrivit Constituţiei Potrivit art.136 alin.(3) din Constituţie, republicată, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, următoarele categorii de bunuri: - bogăţiile de interes public ale subsolului; - spaţiul aerian; - apele cu potenţial energetic, valorificabil, de interes naţional; - plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental; - alte bunuri stabilite prin legea organică. în forma iniţială, Constituţia, la fostul art. 135 alin.4, enumera ca bunuri exclusive ale proprietăţii publice: - bogăţiile de orice natură ale subsolului; - căile de comunicaţii; - spaţiul aerian; - apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public; - plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental; - alte bunuri stabilite prin lege organică. Deci, comparând cele două texte constituţionale prezentate mai sus, rezultă că, prin Legea de revizuire a Constituţiei4, a fost restrânsă sfera bunurilor care fac obiectul exclusiv al proprietăţii private şi, pe de altă parte, au fost reformulate unele categorii de bunuri. Astfel, din textul iniţial au fost eliminate căile de comunicaţie, considerându-se că unele căi de comunicaţie ar putea fi obiect al proprietăţii private. De asemenea, formularea iniţială „bogăţiile de orice natură ale subsolului" a fost înlocuită cu sintagma „bogăţiile de interes public ale subsolului", tocmai pentru a se pune în evidenţă că nu natura bunurilor este criteriul primordial al domenialităţii, ci criteriul interesului public, care
3 4

A. Iorgovan, op. cit., p. 169 Legea de revizuire a Constituţiei nr.429/2003 a fost publicată în Monitorul Oficial nr.758 din 29 octombrie 2003 33

determină un regim juridic special, în scopul păstrării şi transmiterii unor astfel de bunuri generaţiilor următoare. 2.2. Sfera proprietăţii publice potrivit Legii nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia Potrivit art.3 alin.(l) din Legea nr.213/1998, domeniul public este alcătuit, în afară de bunurile prevăzute la art.136 alin.(3) din Constituţie, republicată, din bunurile enumerate în anexa acestei legi, după cum urmează5: L Domeniul public al statului este alcătuit din următoarele bunuri: - bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ; - spaţiul aerian; - apele de suprafaţă, cu albiile lor minore, malurile şi cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi cu potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime, căile navigabile interioare; - pădurile şi terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, de producţie ori de administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier naţional şi nu sunt proprietate privată;

- terenurile care au aparţinut domeniului public al statului înainte de 6 martie 1945; terenurile obţinute prin lucrări de îndiguiri, de desecări şi de combatere a eroziunii solului; terenurile institutelor şi staţiunilor de cercetări ştiinţifice şi ale unităţilor de învăţământ agricol şi silvic, destinate cercetării şi producerii de seminţe şi de material săditor din categoriile biologice şi de animale de rasă; - parcurile naţionale; - rezervaţiile naturale şi monumentele naturii; - patrimoniul natural al Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării"; - resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, împreună cu platoul continental; - infrastructura căilor ferate, inclusiv tunetele şi lucrările de artă; - tunelele şi casetele de metrou, precum şi instalaţiile aferente acestuia; - drumurile naţionale - autostrăzi, drumuri expres, drumuri naţionale europene, principale, secundare;
5

Anexa Legii nr.213/1998 este redată în forma consolidată ca urmare a modificărilor aduse prin O.U.G. nr.206/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr.713/2001, şi prin Legea nr.241/2003 34

- canalele navigabile, cuvetele canalului, construcţiile hidrotehnice aferente canalului, ecluzele, apărările şi consolidările de maluri şi de taluzuri, zonele de siguranţă de pe malurile canalului, drumurile de acces şi teritoriile pe care sunt realizate acestea; - reţelele de transport al energiei electrice; - spectre de frecvenţă şi reţelele de transport şi de distribuţie de telecomunicaţii; - canalele magistrale şi reţelele de distribuţie pentru irigaţii, cu prizele aferente; - conductele de transport al ţiţeiului, al produselor petroliere şi al gazelor naturale; - lacurile de acumulare şi barajele acestora, în cazul în care activitatea de producere a energiei electrice este racordată la sistemul energetic naţional, sau cele cu tranşe pentru atenuarea undelor de viitură; - digurile de apărare împotriva inundaţiilor; - lucrările de regularizare a cursurilor de ape; - cantoanele hidrotehnice, staţiile hidrologice, meteorologice şi de calitate a apelor; - porturile maritime şi fluviale, civile şi militare - terenurile pe care sunt situate acestea, diguri, cheiuri, pereuri şi alte construcţii hidrotehnice pentru acostarea navelor şi pentru alte activităţi din navigaţia civilă, bazine, acvatorii şi şenale de acces, drumuri tehnologice în porturi, monumente istorice aflate în porturi, cheiuri şi pereuri situate pe malul căilor navigabile, în afara incintelor portuare destinate activităţilor de navigaţie; - terenurile destinate exclusiv instrucţiei militare; - pichetele de grăniceri şi fortificaţiile de apărare a ţării; - pistele de decolare, aterizare, căile de rulare şi platformele pentru îmbarcare-debarcare situate pe acestea şi terenurile pe care sunt amplasate; - statuile şi monumentele declarate de interes public naţional; - ansamblurile şi siturile istorice şi arheologice; - muzeele, colecţiile de artă declarate de interes public naţional; - terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea: Parlamentul, Preşedinţia, Guvernul, ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi instituţiile publice subordonate acestora; instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea; unităţi ale Ministerului Apărării Naţionale şi ale Ministerului Internelor şi Reformei Administraţiei, ale serviciilor publice de informaţii, precum şi cele ale Direcţiei generale a penitenciarelor; serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi prefecturile, cu excepţia celor
35

dobândite din venituri proprii extrabugetare, care constituie proprietatea privată a acestora. II. Domeniu] public judeţean este alcătuit din următoarele bunuri: - drum uri l e j udeţene;

- terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul judeţean şi aparatul propriu al acestuia, precum şi instituţiile publice de interes judeţean, cum sunt: biblioteci, muzee, spitale judeţene şi alte asemenea bunuri, dacă nu au fost declarate de uz sau interes public naţional sau local; - reţelele de alimentare cu apă realizate în sistem zonal sau microzonal, precum şi staţiile de tratare cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente acestora; - terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea unităţile de învăţământ preuniversitar de stat: grădiniţe, şcoli generale primare şi gimnaziale, licee, grupuri şcolare, seminarii teologice, şcoli profesionale şi şcoli postliceale; - terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea unităţile de învăţământ special de stat. III. Domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor este alcătuit din următoarele bunuri: - drumurile comunale, vicinale şi străzile; - pieţele publice, comerciale, târgurile, oboarele şi parcurile publice, precum şi zonele de agrement; - lacurile şi plajele care nu sunt declarate de interes public naţional sau judeţean; - reţelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, gaze, staţiile de tratare şi epurare a apelor uzate, cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente; - terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul local şi primăria, precum şi instituţiile publice de interes local, cum sunt: teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile şi altele asemenea; - locuinţele sociale; - statuile şi monumentele, dacă nu au fost declarate de interes public naţional; - bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ, dacă nu au fost declarate de interes public naţional; - terenurile cu destinaţie forestieră, dacă nu fac parte din domeniul privat al statului şi dacă nu sunt proprietatea persoanelor fizice ori a persoanelor juridice de drept privat; - cimitirele orăşeneşti şi comunale;
36

- terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea unităţile de învăţământ pre un i verşi tar de stat: grădiniţe, şcoli generale primare şi gimnaziale, licee, grupuri şcolare, seminarii teologice, şcoli profesionale şi şcoli postliceale. 2.3. Sfera proprietăţii publice potrivit Codului civil şi altor legi Codul civil, aşa cum am amintit deja, are dispoziţii referitoare la terenurile care aparţin domeniului public, sunt „dependinţe ale domeniului public". Astfel, potrivit art.476, „drumurile mari, drumurile mici şi uliţele care sunt în sarcina statului, fluviile şi râurile navigabile sau plutitoare, ţărmurile, adăugirile către mal şi locurile de unde s-a retras apa mării, porturile naturale sau artificiale, malurile unde trag vasele şi îndeobşte toate părţile din pământul României, care nu sunt proprietate particulară, sunt considerate ca dependinţe ale domeniului public". Art.477 dispune că „averile vacante şi fără stăpâni, precum şi ale persoanelor care mor fără moştenitori, sau ale căror moşteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public". De asemenea, art.478 alin.(l) prevede că „porţile, zidurile, şanţurile, întăriturile pieţelor de război şi ale fortăreţelor fac şi ele parte din domeniul public". Legea fondului funciar nr.18/1991, republicată, la art.5 alin.(l) enumera categoriile de terenuri care intră în domeniul public, prevăzând că „aparţin domeniului public terenurile pe care sunt amplasate construcţii de interes public, pieţe, căi de comunicaţii, reţele stradale şi parcuri publice, porturi şi aeroporturi, terenurile cu destinaţie forestieră, albiile râurilor şi fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare şi al marii teritoriale, ţărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervaţii naturale şi parcuri naţionale, monumentele, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice, monumentele naturii, terenurile

pentru nevoile apărării sau pentru alte folosinţe care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau interes public". Aceeaşi lege, la art.35 alin.(2), prevede că „terenurile proprietate de stat administrate de institutele şi staţiunile de cercetări ştiinţifice, agricole şi silvice, destinate cercetării şi producerii de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi a animalelor de rasă, precum şi din administrarea Institutului pentru Testarea şi înregistrarea Soiurilor de Plante de Cultură şi a centrelor sale teritoriale aparţin domeniului public şi rămân în administrarea acestora".
37

De asemenea, la alin.(3) din acelaşi articol se precizează că dispoziţiile alin. (2) se aplică şi terenurilor proprietate de stat folosite, la data acestei legi, de unităţile de învăţământ cu profil agricol sau silvic şi care trec în administrarea acestora. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.105/2001 privind frontiera de stat a României6, referindu-se la regimul juridic al frontierei de stat, prevede la art.7 alin.(l) că, atât culoarul de frontieră, cât şi fâşia de protecţie a frontierei de stat fac parte din domeniul public al statului şi se administrează de autorităţile administraţiei publice locale, în condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului. Astfel, în baza H.G. nr.445/20027, art.6 alin.(2), culoarul de frontieră şi fâşia de protecţie a frontierei de stat, proprietate publică a statului, au fost trecute din administrarea Ministerului Administraţiei şi Internelor în administrarea consiliilor locale pe bază de protocoale. Legea învăţământului nr.84/1995, republicată8, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr.354/2004, referindu-se la baza materială a învăţământului de stat, are reglementări de natură domenială privind activul patrimonial al instituţiilor şi unităţilor de învăţământ. Astfel, potrivit art.166 alin.(3), „baza materială aferentă procesului de instruire şi de educaţie şi realizată din fondurile statului sau din fondul instituţiilor şi întreprinderilor de stat în perioada anterioară datei de 22 decembrie 1989, se reintegrează, fără plată, în patrimoniul Ministerului Educaţiei şi Cercetării, al instituţiilor şi unităţilor de învăţământ şi de cercetare ştiinţifică universitară şi, după caz, în domeniul public al comunelor, oraşelor, municipiilor, respectiv al sectoarelor municipiului Bucureşti, al consiliilor judeţene şi al Consiliului General al municipiului Bucureşti, cu excepţia bunurilor care au intrat în proprietatea agenţilor economici privaţi". La alin.(4') al aceluiaşi articol, se prevede că „terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea unităţile de învăţământ preuni verşi tar de stat - grădiniţe, şcoli generale, primare şi gimnaziale, licee, seminarii teologice, grupuri şcolare, şcoli de arte şi meserii şi şcoli postliceale - fac parte din domeniul public al comunelor, oraşelor şi municipiilor, respectiv
6

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.105/2001 privind frontiera de stat a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 30 iunie 2001 7 H.G. nr.445/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 24 mai 2002 Legea nr.84/1995 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.167 din 31 iulie 1995 şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.l din 5 ianuarie 1996 şi nr.606 din 10 decembrie 1999 38

al sectoarelor municipiului Bucureşti, şi sunt în administrarea consiliilor locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor, respectiv ale sectoarelor municipiului Bucureşti în a căror rază teritorială îşi desfăşoară activitatea, prin delegare către consiliile de administraţie ale unităţilor de învăţământ". De asemenea, la alin.(42) al articolului respectiv, se precizează că „terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea unităţile de învăţământ special de stat fac parte din domeniul public judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, şi sunt în administrarea consiliului judeţean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti în a căror rază teritorială îşi desfăşoară activitatea, prin delegare către consiliile de administraţie ale unităţilor de învăţământ respective". La alin.(44) al articolului menţionat, se prevede că „terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea inspectoratele şcolare, casele corpului didactic, palatele şi cluburile copiilor şi elevilor,

cluburile sportive şcolare, centrele şi cabinetele de asistenţă psiho-pedagogică, centrele logopedice, cabinetele şcolare, precum şi alte unităţi din subordinea Ministerului Educaţiei şi Cercetării, ale căror cheltuieli curente şi de capital se finanţează de la bugetul de stat, fac parte din domeniul public al statului şi sunt administrate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, prin inspectoratele şcolare judeţene şi prin delegare către consiliile de administraţie ale acestor unităţi". Menţionăm că actele normative prezentate mai sus, ca temei al apartenenţei unor bunuri la domeniul public, sunt într-o enumerare exemplificativă. Secţiunea a 3-a Criteriile legale de încadrare a bunurilor în domeniul public Aşa cum am precizat mai sus, potrivit art.3 alin.(l) din Legea nr.213/1998, în domeniul public sunt incluse: - bunurile prevăzute la art.136 alin.(3) din Constituţie, republicată; - bunurile stabilite în anexa care face parte integrantă din această lege, intitulată Lista cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale; - orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege. Astfel, pot fi reţinute drept criterii legale de încadrare a unui bun în domeniul public: - criteriul uzului public, care este determinat de natura bunului;
39

- criteriul interesului public, care este determinat de afectarea bunurilor unei folosinţe publice ce se poate realiza fie direct şi nemijlocit, fie prin intermediul unui serviciu public. Bunurile de uz public sunt bunurile care, prin natura lor, sunt de folosinţă generală, precum parcurile publice, drumurile publice etc., la care au acces, în mod egal şi nelimitat, toate persoanele, indiferent dacă sunt sau nu cetăţenii statului sau membrii comunităţii respective. Bunurile de interes public sunt, în principal, acele bunuri destinate pentru a fi folosite sau exploatate în cadrul unui serviciu public, beneficiarii având acces la ele prin intermediul serviciului public care le foloseşte sau le exploatează, precum sunt: căile ferate, reţelele de distribuţie a energiei electrice, a gazelor etc., teatrele, bibliotecile publice etc. Apartenenţa la domeniul public a unui bun care îndeplineşte unul dintre cele două criterii legale este dată de declararea sa ca atare, prin lege, prin hotărâre a Guvernului, ori prin hotărâre a consiliului judeţean, comunal, orăşenesc sau municipal. Prin această operaţiune se realizează, cu alte cuvinte, clasarea bunurilor respective ca bunuri ale domeniului public al statului, judeţului, comunei, oraşului sau municipiului. Clasarea domenială este operaţiunea legală sau administrativă prin care se stabileşte sau se atestă apartenenţa unui bun la domeniul public şi scara domenialităţii în raport cu interesul public căruia îi corespunde bunul respectiv. Declararea unui bun ca aparţinând domeniului public nu scuteşte pe titularul domeniului respectiv, statul sau unităţile administrativ-teritoriale, să facă dovada că bunul a intrat în proprietatea sa în mod legal. Secţiunea a 4-a Clasificarea bunurilor domeniului public Dintre clasificările date bunurilor domeniului public în perioada interbelică ne-au reţinut atenţia clasificarea făcută într-un mod sintetic de prof. Paul Negulescu, precum şi aceea făcută analitic de prof. Erast Diti Tarangul. Astfel, prof. P. Negulescu9 identifică patru dependinţe ale domeniului public:
P. Negulescu, op. cit., p. 135 40

I. Domeniul public maritim, cuprinzând: a) marea teritorială; b) ţărmurile mării (art.476 din Codul civil); c) porturile maritime. II. Domeniul public aerian, care cuprinde spaţiul atmosferic mărginit între graniţele statului. III. Domeniul public al râurilor navigabile şi flotabile (art.476 din Codul civil) IV. Domeniul public terestru, care cuprinde:

a) şoselele, căile ferate etc.; b) porţile, zidurile, şanţurile, fortificaţiile, oraşelor întărite (art.478 din Codul civil); c) imobilele afectate în mod direct şi special unui serviciu public pentru a fi utilizate în vederea satisfacerii unui interes general; d) bunurile mobile pentru a fi folosite pentru un interes general. Prof. E. D. Tarangul10 identifică şapte categorii de dependinţe: I. Domeniul public maritim: a) marea teritorială; b) litoralul mării; c) lacurile sărate care au făcut parte din mare; d) porturile maritime şi farurile. II. Domeniul public terestru, cuprinzând uliţele, drumurile, şoselele, pădurile, fortificaţiile militare, terasamentul căilor ferate etc. III. Domeniul public fluvial, cuprinzând cursurile de apă navigabile şi flotabile şi cele care produc forţe motrice, canalele de navigaţie, porturile navigaţiei fluviale, cursurile de apă. IV. Domeniul public aerian, cuprinzând spaţiul de aer de deasupra teritoriului statului. V. Clădirile afectate unui serviciu public, cuprinzând şcolile, universităţile, cazărmile, spitalele, clădirile diferitelor autorităţi, gările, închisorile etc. VI. Obiectele mobile afectate unui serviciu public, cuprinzând cărţile dintr-o bibliotecă, obiectele dintr-un muzeu, mobilierul instituţiilor publice etc. VII. Domeniul sacru, cuprinzând obiectele afectate cultului. Dintre autorii contemporani, o clasificare cvasiexhaustivă a realizat prof. Antonie Iorgovan11, astfel:
10

E. D. Tarangul, op. cit., p.359-362 " A. Iorgovan, op. cit., p. 199-201 41

I. Din punct de vedere al interesului pe care îl prezintă: a) bunuri ale domeniului public de interes naţional (domeniul public naţional); b) bunuri ale domeniului public de interes judeţean (domeniul public judeţean); c) bunuri ale domeniului public de interes comunal (domeniul public comunal). II. Din punct de vedere al modului de determinare: a) bunuri ale domeniului public nominalizate de legi; b) bunuri ale domeniului public nominalizate de autorităţile administraţiei publice, în baza criteriilor stabilite de Constituţie şi legi. III. Din punct de vedere al naturii juridice a dreptului statului (autorităţii publice): a) bunuri ale domeniului public ce aparţin statului sau unităţilor administraţi v-teritoriale; b) bunuri ale domeniului public ce aparţin proprietăţii private, dar afectate de dreptul de pază şi protecţie al statului (drept de poliţie). IV. Din punct de vedere al modului de constituire: a) bunuri aparţinând domeniului public natural; b) bunuri aparţinând domeniului public artificial. V. Din punct de vedere al modului de utilizare de către public: a) bunuri utilizate direct; b) bunuri utilizate indirect, prin intermediul unui serviciu public. VI. Din punct de vedere al serviciului public organizat: a) bunuri care sunt puse în valoare prin serviciul public; b) bunuri care mijlocesc realizarea unui serviciu public. VII. Din punct de vedere al naturii bunurilor: a) domeniul public terestru (căile de comunicaţie şi instalaţiile aferente, terenurile afectate utilităţilor publice, rezervaţiile şi monumentele naturii etc.); b) domeniul public maritim (marea teritorială, apele maritime interioare, ţărmurile mării, faleza şi plaja mării, fundul apelor maritime interioare şi al mării teritoriale, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, porturile maritime); c) domeniul public fluvial (apele de suprafaţă - fluviile, râurile, canalele navigabile, lacurile navigabile, barajele, lacurile de acumulare, lacuri şi nămolurile terapeutice, lacurile de distracţie şi

orice apă cu potenţial energetic valorificabil, apele subterane -izvoarele de ape potabile, izvoarele de ape minerale, izvoarele de ape termale şi orice izvoare care pot fi folosite în interes public);
42

d) domeniul public aerian (spaţiul aerian cuprins în limitele şi deasupra României); e) domeniul public cultural (obiecte de artă - picturi, sculpturi, mobilier etc., lucrări arhitectonice, curţi, palate, cetăţi, mănăstiri, biserici, clădiri pentru alte destinaţii etc., vestigii arheologice, monumente, ansambluri şi situri istorice, letopiseţe, cronici, manuscrise, obiecte de cult, cărţi din bibliotecile publice, obiectele de muzeu şi orice bun mobil şi imobil care intră în patrimoniul cultural naţional); f) domeniul public militar (cazărmile, cazematele, zidurile de apărare, amenajările genistice şi diferitele tipuri de adăposturi, căile de comunicaţie militară, căile de telecomunicaţii militare, armamentul şi muniţia, parcul de maşini etc.). Cu privire la bunurile mobile şi imobile afectate unui serviciu public, s-a precizat că acestea nu au fost reţinute ca o categorie aparte de bunuri domeniale, deoarece ele se integrează la oricare dintre categoriile menţionate mai sus, fiind subînţelese. De asemenea, dintre autorii contemporani, demnă de menţionat este şi clasificarea propusă de prof. Liviu Giurgiu12, potrivit căruia, în raport cu ' modul de utilizare a bunurilor afectate uzului public, se pot distinge două categorii de bunuri ale domeniului public: 1) bunuri destinate uzului direct şi colectiv, cum sunt, spre exemplu: străzile, şoselele, pieţele publice, ţărmurile şi plaja mării etc.; 2) bunuri destinate uzului direct, realizat în mod individual şi privat, prin intermediul unui serviciu public, cum sunt locurile de înhumare în cimitire, mesele din pieţe şi hale etc. Secţiunea a 5-a Regimul juridic al domeniului public 5.1. Noţiunea de regim juridic în general, noţiunea de regim juridic desemnează un ansamblu de reguli de fond şi de formă care guvernează şi individualizează o instituţie sau un domeniu, în cadrul unei ramuri de drept şi, respectiv, în cadrul sistemului de drept. în acest sens, putem distinge între regimul juridic de drept public şi regimul juridic de drept privat, între regimul de drept administrativ şi regimul de drept civil, după cum, în cadrul regimului de drept administrativ distingem între regimul organizării şi funcţionării structurilor
12

L. Giurgiu, op. cit., p.62 43

administrative, regimul actelor administrative, regimul contravenţional, regimul domeniului public aparţinând statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. în funcţie de precizările de mai sus, putem defini noţiunea de regim juridic al domeniului public sau regim domenial, ca fiind un ansamblu de norme juridice speciale aplicabile bunurilor aparţinând domeniului public al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi relaţiilor sociale născute în legătură cu constituirea domeniului public şi utilizarea acestor bunuri, inclusiv litigiilor apărute în această sferă. Astfel, potrivit art.23 din Legea nr.213/1998, litigiile cu privire la delimitarea domeniului public al statului, judeţelor, comunelor, oraşelor sau al municipiilor sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ. De asemenea, conform art.2 alin.(l) lit.c) din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, contractele încheiate de autorităţile publice pentru punerea în valoare (utilizarea, exploatarea etc.) bunurilor proprietate publică sunt asimilate actelor administrative, iar litigiile legate de încheierea, aplicarea şi executarea contractelor administrative sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ, potrivit art.8 alin.(2) din aceeaşi lege. Deci, cu alte cuvinte, regimul juridic aplicabil bunurilor aparţinând domeniului public, precum şi instrumentelor juridice de constituire a domeniului public şi de punere în valoare a acestor bunuri, este un regim de drept public, adică un regim de drept administrativ. Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate13, regimul juridic de drept administrativ nu este un regim juridic exorbitant, derogatoriu de la dreptul comun, ci reprezintă o altă formă a regimului juridic specific unei societăţi civilizate şi democratice, ceea ce impune „necesitatea schimbării

opticii de abordare a regimului public în raport cu cel privat, regimul public impunându-se ca o dimensiune a societăţii civile". 5.2. Dreptul de proprietate publică, formă a dreptului de proprietate în limbajul curent, termenul de proprietate este folosit în mai multe sensuri. Uneori, termenul de proprietate desemnează însuşi bunul care formează obiectul dreptului de proprietate, precum în formularea „acest apartament este proprietatea mea". Alteori, termenul de proprietate este folosit în sensul de avere şi desemnează toate bunurile care aparţin unei persoane, precum în formularea „toate proprietăţile au fost donate ...". De
'.3 A. Iorgovan, op. cit., p.202 44

cele mai multe ori, termenul de proprietate desemnează însuşi dreptul de proprietate, în sensul de noţiune juridică. Dreptul de proprietate, ca fenomen social, reprezintă un concept complex, care se pretează la o abordare multiplă: din perspectivă istorică, din perspectivă economică, din perspectivă socială, din perspectivă filozofică şi, nu în ultimul rând, din perspectivă juridică. Deşi, din perspectivă juridică, dreptul de proprietate poate fi abordat doar din punctul de vedere al dreptului civil14, considerăm că, fiind o noţiune juridică interdisciplinară, dreptul de proprietate poate şi trebuie să fie abordat şi din perspectiva ramurilor de drept ce conţin norme juridice care se regăsesc în regimul juridic al dreptului de proprietate: dreptul constituţional, dreptul penal, dreptul financiar şi, în special, dreptul administrativ. Dreptul de proprietate a fost definit de Codul civil în funcţie de atributele juridice care formează conţinutul acestui drept. Astfel, potrivit art.480, proprietatea este „dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege". Pornind de Ia această definiţie legală, doctrina civilă a definit dreptul de proprietate în formulări asemănătoare. Astfel, potrivit prof. C. Stătescu15, dreptul de proprietate este acel drept subiectiv care dă expresie aproprierii unui lucru, drept care permite individului sau colectivităţii să posede, să folosească şi să dispună de acel bun, în putere proprie şi în interesul său propriu, în cadrul şi cu respectarea legislaţiei existente. Prof. L. Pop16 defineşte dreptul de proprietate ca fiind „acel drept care conferă titularului atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie şi în interesul său propriu, cu respectarea normelor juridice în vigoare". Deci, cu alte cuvinte, dreptul de proprietate este un drept subiectiv şi, totodată, dreptul real cel mai deplin, care conferă titularului său cele trei atribute: posesia, folosinţa şi dispoziţia. în schimb, prof. V. Stoica17, luând act că, la art.136 alin.(l), Constituţia actuală consacră conceptele de drept de proprietate privată şi drept de proprietate publică, defineşte direct noţiunea dreptului de proprietate privată ca fiind „dreptul real principal care conferă titularului său atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie (jus possidendi, jus utendi/
14 15

C. Stătescu, op. cit., p.518 şi urm. C. Stătescu, op. cit., p.531 16 L. Pop, Drept civil. Drepturi reale, Editura Universul Juridic, 2006, p.84-85 17 V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Humanitas, 2004, p.224
45

jus fruendi şi jus abutendi) asupra bunului apropriat în formă privată, atribute care pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv şi perpetuu, cu respectarea limitelor materiale şi a limitelor juridice". într-adevăr, la art.136 alin.(l) Constituţia, republicată, declară în mod ritos că, în România, „proprietatea este publică sau privată", ceea ce justifică pe deplin concluzia anunţată încă din titlul acestui paragraf, şi anume că dreptul de proprietate privată este o formă a dreptului de proprietate.

Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate publică nu reprezintă o limitare a dreptului de proprietate privată, ci este, alături de dreptul de proprietate publică, una dintre cele două forme de existenţă a dreptului de proprietate. Conţinutul juridic al dreptului de proprietate, indiferent că este vorba de dreptul de proprietate privată sau de dreptul de proprietate publică, va cuprinde trei atribute sau prerogative: posesia (jus possidendi), folosinţa (jus utendi şi jus fruendi) şi dispoziţia (jus abutendi), ca elemente care configurează puterea pe care o are proprietarul asupra bunului ce formează obiectul dreptului de proprietate. Posesia (jus possidendi) constă în posibilitatea recunoscută în favoarea titularului dreptului de proprietate de a stăpâni bunul care îi aparţine în materialitatea lui. Folosinţa (jus utendi şi jus fruendi) conferă titularului dreptului de proprietate posibilitatea de a utiliza bunul respectiv, precum şi dreptul de a culege fructele acestuia. Dispoziţia (jus abutendi) reprezintă atributul dreptului de proprietate care conferă titularului său dreptul de dispoziţie materială şi dreptul de dispoziţie juridică. Astfel, dispoziţia materială este prerogativa pe care o are proprietarul de a dispune după voinţa sa de substanţa materială a bunului, adică de a-1 consuma, transforma sau distruge, în condiţiile legii. Dispoziţia juridică este prerogativa recunoscută în favoarea titularului dreptului de proprietate de a dispune de bunul respectiv prin acte juridice, adică de a-1 înstrăina, cu titlu oneros sau gratuit, prin acte între vii sau pentru cauză de moarte, ori de a-1 greva în favoarea altor persoane, în condiţiile legii. 5.3. Caracterele generale ale dreptului de proprietate Aşa cum rezultă din definiţia prof. V. Stoica, prezentată mai sus, dreptul de proprietate, fie că este vorba de dreptul de proprietate privată sau de dreptul de proprietate publică prezintă o serie de caractere juridice
46

proprii, care îl deosebesc de alte drepturi reale, dreptul de proprietate fiind un drept absolut, exclusiv şi perpetuu. a) Caracterul absolut conferă dreptului de proprietate însuşirea de a fi opozabil tuturor, erga omnes, fiind recunoscut în favoarea titularului său în raporturile acestuia cu toţi ceilalţi, care sunt obligaţi să se abţină de la orice acţiune de natură să-1 încalce. Dreptul de proprietate este un drept real deplin, fiind fundamentul tuturor celorlalte drepturi reale. Caracterul absolut al dreptului de proprietate conferă titularului său libertatea oricărei acţiuni sau inacţiuni în legătură cu bunul care face obiectul dreptului său. De asemenea, caracterul absolut face ca dreptul de proprietate, ca noţiune generală, să nu difere de la un subiect la altul sau de la un obiect la altul, din punct de vedere conceptual. b) Caracterul exclusiv conferă dreptului de proprietate însuşirea de a fi deplin, în sensul că titularul său are toate cele trei atribute: posesia, folosinţa şi dispoziţia. Caracterul exclusiv conferă titularului dreptului de proprietate monopolul asupra bunului care face obiectul acestui drept complet, deplin, oferind titularului său plenitudinea celor trei atribute: posesia, folosinţa şi dispoziţia. Deci, caracterul exclusiv al dreptului de proprietate se pierde atunci când asupra bunului respectiv se constituie dezmembrăminte ale dreptului de proprietate sau unele atribute ale acestui drept (uzufruct, uz, abitaţie, servitute, superficie) sunt exercitate de către o altă persoană. c) Caracterul perpetuu conferă dreptului de proprietate privată însuşirea de a dura în mod nelimitat, atâta timp cât există bunul care face obiectul său. Caracterul său perpetuu face ca dreptul de proprietate să fie transmisibil pe durata existenţei bunului, atât prin acte între vii, cât şi prin acte pentru cauză de moarte.

Astfel, transmisibilitatea dreptului de proprietate apare ca o consecinţă a caracterului său perpetuu, cât şi ca modalitatea prin care se asigură manifestarea perpetuităţii.
5.4. Caracterele juridice specifice ale dreptului de proprietate publică

Dreptul de proprietate publică este, ca şi dreptul de proprietate privată, un drept real absolut, exclusiv şi peipetuu, dar, aşa cum vom arăta în continuare, acest drept prezintă şi unele caractere specifice care derivă din
47

regimul juridic diferit aplicabil, dreptul de proprietate publică fiind inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil, aşa după cum prevăd în mod expres dispoziţiile constituţionale şi reglementările legale. Astfel, art.136 alin.(4) fraza I din Constituţie, republicată, prevede expres că bunurile proprietate publică sunt inalienabile, iar art.ll alin.(l) din Legea nr.213/1998 statuează şi mai clar că „bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile ...", în timp ce art.5 alin.(2) din Legea nr. 18/1991 menţionează, la rândul lor, că „terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile", reguli care se regăsesc şi la art.122 alin.(2) din Legea nr.215/2001, care prevede că „bunurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile". Aşa cum s-a subliniat în doctrina civilă18, caracterele specifice ale dreptului de proprietate publică nu justifică ideea apărării sau ocrotirii preferenţiale a acestui drept în raport cu dreptul de proprietate privată, ambele forme de proprietate fiind garantate şi ocrotite prin lege, în mod egal, după cum rezultă din art.44 alin.(2) fraza I şi art.136 alin.(2) din Constituţie, revizuită. Totuşi, Curtea Constituţională, prin Decizia nr.132/199419 a statuat că art.41 alin.(2) din Constituţie (art.44 alin.(2), după revizuire şi republicare are în vedere ocrotirea în mod egal a proprietăţii private, indiferent de titular, şi deci se referă la ocrotirea în mod egal a proprietăţii aparţinând persoanelor fizice ori persoanelor juridice de drept privat, precum şi la ocrotirea bunurilor care formează obiectul proprietăţii private a statului. Ca atare, a motivat în continuare Curtea Constituţională, art.41 alin.(2) din Constituţie (actualul art.44 alin.2) nu pune semnul egalităţii între proprietatea privată şi proprietatea publică în ceea ce priveşte protecţia juridică. a) Dreptul de proprietate publică este inalienabil Caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică face ca bunurile care sunt obiectul acestui drept să fie scoase din circuitul civil, adică să nu poată fi înstrăinate prin acte juridice de drept privat, nici prin voinţa titularului dreptului de proprietate şi nici prin voinţa celui care le deţine.
18 19

V. Stoica, op. cit., p.424 Decizia nr.132/1994 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.34 din 15 februarie 1995

48

De asemenea, caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică nu permite dezmembrarea acestuia prin constituirea unor drepturi reale derivate precum uzul, uzufructul, servitutea, superficia etc. Totuşi, legiuitorul român a admis existenţa unor servituti asupra bunurilor aparţinând domeniului public, cu condiţia ca servitutea să fie compatibilă cu natura şi destinaţia bunurilor respective, cum ar fi servitutea de vedere sau de scurgere a apelor asupra unei străzi. Astfel, potrivit art.13 alin.(l) din Legea nr.213/1998 servitutile asupra bunurilor din domeniul public sunt valabile numai în măsura în care aceste servituti sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate, iar servitutile valabil constituite anterior intrării bunului în domeniul public se menţin, conform alin.(2) al aceluiaşi articol, în condiţiile prevăzute la alin. (1). încălcarea regulii inalienabilităţii bunurilor aparţinând domeniului public prin acte juridice de drept privat va atrage sancţiunea prevăzută la art.ll alin.(2) din aceeaşi lege, a nulităţii absolute. Regula inalienabilităţii bunurilor din domeniul public nu interzice, însă, constituirea unor drepturi reale specifice asupra acestor bunuri, precum dreptul de administrare, dreptul de concesiune sau dreptul real de folosinţă şi nici posibilitatea închirierii acestor bunuri, deoarece nu este vorba de

înstrăinarea bunurilor respective, ci de modalităţi specifice de exercitare a dreptului de proprietate publică, în regim de drept public20. De asemenea, transferul bunurilor din domeniul public în domeniul privat nu reprezintă o încălcare a regulii inalienabilităţii, deoarece transferul nu se realizează prin acte juridice de drept privat, ci prin acte juridice de drept administrativ. Astfel, potrivit art.10 alin.(2) din Legea nr.213/1998, „trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel". Dar, nici transferul unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale sau din domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale în cel al statului nu reprezintă o încălcare a principiului inalienabilităţii care guvernează dreptul de proprietate publică, operaţiunea juridică a transferului fiind efectuată prin acte administrative, iar nu prin acte civile de drept privat. Astfel, potrivit prevederilor art.9 din Legea nr.213/1998:
20

C. Bîrsan, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura AII Beck, Bucureşti, 2007, p. 102-103 49

„(1) Trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale se face la cererea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, după caz, prin hotărâre a Guvernului. (2) Trecerea unui bun din domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale în domeniul public al statului se face, la cererea Guvernului, prin hotărâre a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local." Caracterul inalienabil al bunurilor aparţinând domeniului public impune ca aceste bunuri să nu poată face obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în favoarea unei societăţi comerciale cu capital de stat în temeiul H.G. nr.834/19912' şi nici obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în condiţiile Legii nr. 18/1991. Astfel, Secţia de contencios administrativ a Instanţei Supreme s-a pronunţat în sensul că o societate comercială nu poate beneficia de un certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din domeniul public, cum sunt terenurile pe care sunt amplasate porturile sau pieţele agroalimentare22. b) Dreptul de proprietate publică este insesizabil Caracterul insesizabil al bunurilor aparţinând domeniului public este o consecinţă a caracterului inalienabil al acestora, deoarece aceste bunuri nu pot fi înstrăinate prin niciun mijloc de drept privat, deci nici prin vânzare silită. Mai mult, caracterul insesizabil al bunurilor aparţinând domeniului public presupune şi imposibilitatea constituirii garanţiilor reale asupra acestor bunuri. Astfel, potrivit art.ll alin.(l) lit.b) din Legea nr.213/1998, bunurile din domeniul public „nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale". c) Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil Caracterul imprescriptibil al dreptului de proprietate publică este consacrat de art.ll alin.(l) lit.c) din Legea nr.213/1998, potrivit căruia bunurile din domeniul public „nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună-credinţă asupra bunurilor
21

H.G. nr.834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.259 din 20 decembrie 1991 22 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia de cont. admin., decizia nr. 1514/1997, în „Dreptul" nr.6/1998, p.133 şi decizia nr.512/1998, în „Dreptul" nr.12/1998, p.151
50

mobile", fără a se face distincţie între prescripţia extinctivă şi prescripţia achizitivă. Astfel, sub aspect extinctiv, imprescriptibilitatea face ca acţiunea în revendicarea dreptului de proprietate publică să poată fi introdusă oricând, iar dreptul la acţiune nu se stinge indiferent de timpul cât nu a fost exercitat.

Sub aspect achizitiv, imprescriptibilitatea face ca bunurile proprietate publică să nu poată fi dobândite prin uzucapiune, care reprezintă un mijloc de drept privat pentru dobândirea dreptului de proprietate. Astfel, potrivit art.1844 din Codul civil „nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ". De asemenea, dacă acţiunea în revendicare are ca obiect bunuri mobile aparţinând domeniului public, pârâtul nu va putea opune posesia de bună-credinţă, în condiţiile art.1909 şi 1910 din Codul civil, deoarece dispoziţiile art.1844 din Codul civil rămân aplicabile şi în această situaţie. Reamintim că, potrivit art.ll alin.(2) din Legea nr.213/1998, nerespectarea principiilor potrivit cărora bunurile domeniului public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile va atrage nulitatea absolută a actelor juridice încheiate cu încălcarea acestor reguli care guvernează regimul juridic al bunurilor aparţinând domeniului public al statului sau unităţilor administraţiv-teritoriale. 5.5. Delimitarea domeniului public în funcţie de titularii dreptului de proprietate Constituţia din 1991 a adus importante transformări în sfera proprietăţii şi a dreptului de proprietate, consacrând o nouă formă de proprietate - proprietatea publică, cu un regim juridic distinct de proprietatea privată. Aşa cum am arătat anterior, Constituţia şi legislaţia actuală consacră, ca titulari ai dreptului de proprietate publică, statul sau unităţile administraţi v-teritoriale. Astfel, la art.136 alin.(2), Constituţia, republicată, prevede că proprietatea publică aparţine statului şi unităţilor administrativ-teritoriale. La rândul său, Legea nr.213/1998, la art.2, prevede că statul şi unităţile administrativ-teritoriale exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public, în limitele şi în condiţiile legii. Deci, cu alte cuvinte, titularii dreptului de proprietate publică sunt statul, judeţul, municipiul, oraşul şi, respectiv, comuna, care exercită asupra bunurilor toate atributele dreptului de proprietate publică.
51

Existenţa mai multor titulari ai dreptului de proprietate publică a impus declanşarea unui lung proces de delimitare a bunurilor aparţinând domeniului public în funcţie de titularii dreptului de proprietate publică. în procesul de delimitare a bunurilor aparţinând domeniului public în funcţie de titularii dreptului de proprietate publică, rolul esenţial 1-a jucat criteriul legal, mai exact voinţa suverană şi discreţionară a legiuitorului. Astfel, potrivit art.3 din Legea nr.213/1998: „(1) Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art.135 alin. (4) din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege. (2) Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie (art.136 alin.(3) din Constituţie, republicată) cele prevăzute la pct. I din anexă, precum şi din alte bunuri de uz sau de interes public naţional, declarate ca atare prin lege. (3) Domeniul public al judeţelor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. II din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public judeţean, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului judeţean, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional. (4) Domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional ori judeţean." Deci, din prevederile legale citate mai sus şi din observarea anexei la Legea nr.213/1998, rezultă că legiuitorul a avut rolul decisiv în delimitarea domeniului public în funcţie de titularii dreptului de proprietate. Astfel, la pct. l din anexă sunt enumerate bunurile care sunt obiectul dreptului de proprietate al statului şi fac parte din domeniul public al statului:

- bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ; - spaţiul aerian; - apele de suprafaţă, cu albiile lor minore, malurile şi cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi cu potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime, căile navigabile interioare; - pădurile şi terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, de producţie ori de administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive
52

incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier naţional şi nu sunt proprietate privată; - terenurile care au aparţinut domeniului public al statului înainte de 6 martie 1945; terenurile obţinute prin lucrări de îndiguiri, de desecări şi de combatere a eroziunii solului; terenurile institutelor şi staţiunilor de cercetări ştiinţifice şi ale unităţilor de învăţământ agricol şi silvic, destinate cercetării şi producerii de seminţe şi de material săditor din categoriile biologice şi de animale de rasă; - parcurile naţionale; - rezervaţiile naturale şi monumentele naturii; - patrimoniul natural al Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării"; - resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, împreună cu platoul continental; - infrastructura căilor ferate, inclusiv tunelele şi lucrările de artă; - tunelele şi casetele de metrou, precum şi instalaţiile aferente acestuia; - drumurile naţionale - autostrăzi, drumuri expres, drumuri naţionale europene, principale, secundare; - canalele navigabile, cuvetele canalului, construcţiile hidrotehnice aferente canalului, ecluzele, apărările şi consolidările de maluri şi de taluzuri, zonele de siguranţă de pe malurile canalului, drumurile de acces şi teritoriile pe care sunt realizate acestea; - reţelele de transport al energiei electrice; - spectre de frecvenţă şi reţelele de transport şi de distribuţie de telecomunicaţii; - canalele magistrale şi reţelele de distribuţie pentru irigaţii, cu prizele aferente; - conductele de transport al ţiţeiului, al produselor petroliere şi al gazelor naturale; - lacurile de acumulare şi barajele acestora, în cazul în care activitatea de producere a energiei electrice este racordată la sistemul energetic naţional, sau cele cu tranşe pentru atenuarea undelor de viitură; - digurile de apărare împotriva inundaţiilor; - lucrările de regularizare a cursurilor de ape; - cantoanele hidrotehnice, staţiile hidrologice, meteorologice şi de calitate a apelor; - porturile maritime şi fluviale, civile şi militare - terenurile pe care sunt situate acestea, diguri, cheiuri, pereuri şi alte construcţii
53

hidrotehnice pentru acostarea navelor şi pentru alte activităţi din navigaţia civilă, bazine, acvatorii şi şenale de acces, drumuri tehnologice în porturi, monumente istorice aflate în porturi, cheiuri şi pereuri situate pe malul căilor navigabile, în afara incintelor portuare destinate activităţilor de navigaţie; - terenurile destinate exclusiv instrucţiei militare; - pichetele de grăniceri şi fortificaţiile de apărare a ţării; - pistele de decolare, aterizare, căile de rulare şi platformele pentru îmbarcare-debarcare situate pe acestea şi terenurile pe care sunt amplasate; - statuile şi monumentele declarate de interes public naţional; - ansamblurile şi siturile istorice şi arheologice; - muzeele, colecţiile de artă declarate de interes public naţional;

- terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea: Parlamentul, Preşedinţia, Guvernul, ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi instituţiile publice subordonate acestora; instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea; unităţi ale Ministerului Apărării Naţionale şi ale Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, ale serviciilor publice de informaţii, precum şi cele ale Direcţiei generale a penitenciarelor; serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi prefecturile, cu excepţia celor dobândite din venituri proprii extrabugetare, care constituie proprietatea privată a acestora. La pct.2 din anexa legii, sunt enumerate bunurile care sunt obiect al dreptului de proprietate publică al judeţului şi fac parte din domeniul public al judeţului: - drumurile judeţene; - terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul judeţean şi aparatul propriu al acestuia, precum şi instituţiile publice de interes judeţean, cum sunt: biblioteci, muzee, spitale judeţene şi alte asemenea bunuri, dacă nu au fost declarate de uz sau interes public naţional sau local; - reţelele de alimentare cu apă realizate în sistem zonal sau microzonal, precum şi staţiile de tratare cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente acestora.
54

La pct.3 din anexa legii sunt enumerate bunurile care sunt obiect al dreptului de proprietate publică şi fac parte din domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor: - drumurile comunale, vicinale şi străzile; - pieţele publice, comerciale, târgurile, oboarele şi parcurile publice, precum şi zonele de agrement; - lacurile şi plajele care nu sunt declarate de interes public naţional sau judeţean; - reţelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, staţiile de tratare şi epurare a apelor uzate, cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente; - terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul local şi primăria, precum şi instituţiile publice de interes local, cum sunt: teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile şi altele asemenea; - locuinţele sociale; - statuile şi monumentele, dacă nu au fost declarate de interes public naţional; - bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ, dacă nu au fost declarate de interes public naţional; - terenurile cu destinaţie forestieră, dacă nu fac parte din domeniul privat al statului şi dacă nu sunt proprietatea persoanelor fizice ori a persoanelor juridice de drept privat; - cimitirele orăşeneşti şi comunale. Trebuie menţionat că posibilitatea prevăzută la art.3 alin.(3) şi (4) din Legea nr.213/1998, ca în componenţa domeniului public să intre bunuri care au fost declarate ca atare printr-o hotărâre a Consiliului judeţean sau a Consiliului local, nu are semnificaţia de a considera un astfel de act administrativ ca titlu valabil de trecere în proprietatea publică a unor bunuri care să fi aparţinut anterior unor persoane fizice sau juridice de drept comun. Cu alte cuvinte, existenţa unei astfel de hotărâri a Consiliului judeţean sau a Consiliului local nu exonerează unitatea administrativ-teritorială respectivă de obligaţia de a proba că un bun a intrat în proprietatea sa în mod legal. Astfel, Curtea Constituţională, prin decizia nr.244/2006, soluţionând o excepţie de neconstituţionalitate care a vizat prevederile art.3 alin.(4) din Legea nr.213/1998, a reţinut următoarele23:
23

Decizia nr.244/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.324 din 11 aprilie 2006 55

„Critica de neconstituţionalitate vizează numai prevederea «şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local» din alin. (4) al art. 3 din Legea nr. 213/1998, considerându-se că aceasta încalcă dispoziţiile art.44 alin. (1) şi (2) din

Constituţie, referitoare la garantarea şi ocrotirea în mod egal a proprietăţii private, indiferent de titular. Potrivit criticii, autorităţile publice locale ar putea trece orice bun în proprietatea lor printr-o hotărâre a consiliului local, declarându-1 că este de uz sau de utilitate publică. Astfel, în opinia autorului excepţiei, autoritatea publică locală „este scutită de a face proba titlului de proprietate care este solicitată oricărui particular în faţa instanţelor de judecată". Analizând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate, care stabilesc bunurile ce alcătuiesc domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor, nu încalcă sub nici o formă dreptul de proprietate privată al cetăţenilor, în examinarea constituţionalităţii textului legal criticat Curtea observă că în cauză sunt incidente prevederile art. 136 alin. (3) din Constituţie, care permit legiuitorului să stabilească, prin lege organică, şi alte bunuri care fac parte din domeniul public, în afara celor prevăzute expres de Constituţie. în ceea ce priveşte reglementarea din textul de lege criticat, potrivit căreia în alcătuirea domeniului public al comunelor, oraşelor şi municipiilor intră şi «alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local», criticată de autorul excepţiei, Curtea are în vedere dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 213/1998, care, reglementând modul de dobândire a proprietăţii publice, stabilesc: «Dreptul de proprietate publică se dobândeşte: a) pe cale naturală; b) prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii; c) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică; d) prin acte de donaţie sau legate acceptate de Guvern, de consiliul judeţean sau de consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public; e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativteritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică; O prin alte moduri prevăzute de lege.» De asemenea, Curtea reţine şi incidenţa dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, care prevăd următoarele: 56
«Art. 6. - (1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativteritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. (2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. (3) Instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului." Din ansamblul acestor reglementări Curtea reţine că posibilitatea, prevăzută de lege, ca în alcătuirea domeniului public de interes local să intre şi bunuri din domeniul privat al unităţii administrativteritoriale care, în condiţiile legii, sunt declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local nu are semnificaţia de a converti hotărârea consiliului local în titlu valabil de trecere în proprietatea statului a unor bunuri din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice, aşa cum susţine autorul excepţiei. Existenţa unei hotărâri a consiliului local, emisă în temeiul textului de lege criticat, nu scuteşte unitatea administrativ-teritorială de a face dovada că un anumit bun a intrat în mod legal în proprietatea sa." Operaţiunea de delimitare a domeniului public în funcţie de titularii dreptului de proprietate publică a continuat potrivit prevederilor generale ale Capitolului III din Legea nr.213/1998. Astfel, pe baza Normelor tehnice pentru întocmirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor, aprobate prin H.G. nr.548/199924 au fost întocmite inventarele bunurilor din domeniul public. Potrivit art.20 din Legea nr.213/1998, inventarul bunurilor din domeniul public al statului a fost întocmit, după caz, de ministere, de celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice

centrale, precum şi de autorităţile publice centrale care au în administrare asemenea bunuri, iar prin H.G. nr. 1705/2006 a fost aprobat inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului25. Modificările intervenite în inventarul bunurilor din domeniul public al statului se aprobă prin acte normative adoptate în acest sens şi se operează în inventarul bunurilor din domeniul public al statului de către ministere, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi
24 25

H.G. nr.548/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.334 din 15 iulie 1999 H.G. nr.1705/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1020 din 21 decembrie 2006 57

de autorităţile publice centrale, în calitate de ordonatori principali de credite, în termen de 10 zile de la intrarea în vigoare a acestora. Modificările intervenite la nivelul ordonatorilor secundari sau terţiari de credite vor fi aprobate prin hotărâri ale Guvernului iniţiate de către ministere, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi de autorităţile publice centrale în subordonarea, coordonarea sau sub autoritatea cărora se află aceştia, în calitatea acestora de ordonatori principali de credite. Modificările în inventarul bunurilor din domeniul public al statului intervenite ca urmare a transferurilor de bunuri în sau din domeniul public al statului ori în cadrul domeniului public al statului între ministere, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi autorităţile publice centrale se înregistrează concomitent la Ministerul Economiei şi Finanţelor de către instituţiile implicate în aplicarea protocoalelor de predare-primire, în termen de 10 zile de la intrarea în vigoare a actelor normative adoptate în acest sens. Potrivit art.21 din Legea nr.213/1998, inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale se întocmeşte, după caz, de comisii special constituite, conduse de preşedinţii consiliilor judeţene, respectiv de primarul general al municipiului Bucureşti sau de primari, iar inventarele întocmite se însuşesc prin hotărâre, după caz, de consiliile judeţene, de Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau de consiliile locale. Inventarele astfel însuşite se centralizează de consiliul judeţean, respectiv de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, şi se trimit Guvernului, pentru ca, prin hotărâre, să se ateste apartenenţa bunurilor la domeniul public judeţean sau de interes local. începând cu sfârşitul anului 2001 şi în cursul primelor nouă luni ale anului 2002, Guvernul a adoptat hotărârile prin care a atestat apartenenţa bunurilor proprietate publică la domeniul public al judeţelor ţării, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din fiecare judeţ 6.
26

Exemplificăm cu H.G. nr. 1349/2001 privind atestarea domeniului public al Judeţului Călăraşi, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din Judeţul Călăraşi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.630 din 26 august 2002, precum şi cu H.G. nr.978/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Sibiu, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Sibiu, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.689 din 19 septembrie 2002 58

CAPITOLUL VI CONSTITUIREA DOMENIULUI PUBLIC Secţiunea l Dobândirea dreptului de proprietate publică Modul de constituire a domeniului public reprezintă, aşa cum s-a arătat într-un capitol precedent, unul dintre criteriile de clasificare a bunurilor aparţinând domeniului public. Astfel, în raport cu acest criteriu, sunt bunuri care aparţin domeniului public natural şi bunuri care aparţin domeniului public artificial. Domeniul public natural este domeniul public format printr-un fapt natural, constatat ca atare de organele execuţi v-administrative. Sunt astfel de bunuri naturale: bogăţiile subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, apele navigabile şi acelea care pot fi folosite în orice alt mod în interes public naţional, parcurile naţionale, rezervaţiile naturale şi monumentele naturii, ţărmul mării, plaja maritimă şi marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental etc.

Domeniul public artificial este domeniul public format din bunuri care au fost realizate în urma unor activităţi omeneşti. Sunt astfel de bunuri artificiale: autostrăzile şi drumurile publice, canalele navigabile, căile ferate şi instalaţiile feroviare, reţelele de distribuire a energiei electrice, reţelele de telecomunicaţii, conductele de transport ale ţiţeiului şi gazelor naturale, lacurile de acumulare şi barajele, porturile maritime şi fluviale, fortificaţiile, aeroporturile etc. Modalităţile de constituire a domeniului public au constituit preocuparea şi obiectul de reglementare al legiuitorului român. Astfel, potrivit art.7 din Legea nr.213/1998, dreptul de proprietate publică se dobândeşte: - pe cale naturală; - prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii; - prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;
59

- prin acte de donaţie sau legate acceptate de Guvern, de consiliul judeţean sau de consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public; - prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică; - prin alte moduri prevăzute de lege. a) Dobândirea dreptului de proprietate publică pe cale naturală. Dobândirea acestui drept pe cale naturală nu este explicată de lege, dar considerăm că acest mod de dobândire poate surveni în legătură cu bogăţiile de interes public ale subsolului şi cu alte resurse naturale care sunt menţionate la art.136 alin.(3) din Constituţie, republicată, şi în alte legi organice ca obiect exclusiv al proprietăţii publice, care ar putea să se formeze pe teritoriul ţării noastre în viitor. în literatura de specialitate a fost exprimată şi opinia1 că, la art.7 lit.a) din Legea nr.213/1998, legiuitorul a avut în vedere transformarea dreptului de proprietate socialistă de stat, specifică regimului comunist, în drept de proprietate publică şi drept de proprietate privată, ca efect al instaurării principiilor democraţiei constituţionale şi ale economiei de piaţă liberă. De asemenea, apreciem că legiuitorul a avut în vedere şi accesiunea imobiliară naturală realizată prin aluviune, avulsiune, insule şi prundişuri etc. b) Dobândirea dreptului de proprietate publică prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii Achiziţiile publice realizate de organele administraţiei publice centrale sau de autorităţile administraţiei publice locale trebuie să se conformeze legislaţiei în vigoare2, cu respectarea principiilor concurenţei loiale, tratamentului egal şi nediscriminării şi transparenţei procesului de achiziţie publică, pe care le vom prezenta într-un capitol separat. c) Dobândirea dreptului de proprietate publică prin expropriere pentru cauză de utilitate publică Exproprierea pentru cauză de utilitate publică reprezintă operaţiunea juridică principală prin care se realizează sporirea domeniului public al
1 2

V. Stoica, op. cit., p.462 Ordonanţă de urgenţă a Guvernului nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.418 din 15 mai 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.337/2006
60

statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, în scopul satisfacerii unui interes general al colectivităţii naţionale sau locale. în ţara noastră, exproprierea a fost prevăzută la art.481 din Codul ' civil şi reglementată pentru prima oară prin Legea pentru expropriaţiune pentru cauză de utilitate publică din 20 octombrie 1864, care a prevăzut pentru prima dată posibilitatea, atât pentru stat, cât şi pentru judeţe şi comune, de a mări domeniul public prin declararea de utilitate publică a unui teren sau a unei construcţii, în schimbul unei juste şi prealabile despăgubiri. Având în vedere importanţa care trebuie acordată, exproprierea va fi prezentată şi analizată într-un capitol separat, alături de rechiziţia de bunuri. d) Dobândirea dreptului de proprietate publică prin acte de donaţie sau legate

Acest mod de dobândire a dreptului de proprietate publică se realizează prin acceptarea de către Guvern a actelor de donaţie şi a legatelor făcute statului, pentru bunuri care intră în domeniul public al statului. în cazul în care donaţiile sau legatele au fost făcute în favoarea unităţilor administrativ-teritoriale, acceptarea acestora se va face prin hotărâre a consiliului judeţean sau a consiliului local, după caz, pentru bunurile care intră în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale respective. e) Trecerea unor bunuri din domeniul public privat al statului sau al unităţilor administrativteritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică Aceste modalităţi de dobândire a dreptului de proprietate publică au fost enunţate la art.7 lit.c) şi sunt reglementate la art.8 şi art.9 din Legea nr.213/1998. Astfel, în prima situaţie, care are în vedere trecerea din domeniul privat în domeniul public, trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, potrivit art. 7 lit. e), se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti ori a consiliului local. Hotărârea de trecere a bunurilor poate fi atacată, în condiţiile legii, la instanţa de contencios administrativ competentă în a cărei rază teritorială se află bunul. De asemenea, trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul societăţilor comerciale, la care statul sau o unitate administrativ-teritorială este acţionar, se poate face numai cu plată şi cu acordul adunării
61

generale a acţionarilor societăţii comerciale respective, în lipsa acordului menţionat, bunurile societăţii comerciale respective pot fi trecute în domeniul public numai prin procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică şi după o justă şi prealabilă despăgubire. în a doua situaţie, când trecerea se face dintr-un domeniu public în altul, trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale se face la cererea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, după caz, prin hotărâre a Guvernului. De asemenea, trecerea unui bun din domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale în domeniul public al statului se face, la cererea Guvernului, prin hotărâre a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local. în ceea ce priveşte condiţia prevăzută la art.7 lit.c) din Legea nr.213/1998, ca trecerea bunurilor din domeniul privat în domeniul public sau dintr-un domeniu public în alt domeniu public să se facă pentru cauză de utilitate publică, practica administrativă a impus afirmarea implicită a utilităţii publice, fără să mai fie necesară o declarare expresă a acesteia. Astfel, spre exemplu, prin H.G. nr.1156/20073, s-a dispus transmiterea unui imobil din proprietatea privată a statului şi din administrarea Regiei Autonome „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat" în proprietatea publică a statului şi în administrarea Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică. La fel, spre exemplu, prin H.G. nr.1228/20074, s-a dispus transmiterea unui imobil din domeniul public al statului şi din administrarea Ministerului Economiei şi Finanţelor în domeniul public al municipiului Botoşani şi în administrarea Consiliului Local al Municipiului Botoşani, judeţul Botoşani. f) Dobândirea dreptului de proprietate publică prin alte moduri prevăzute de lege într-adevăr, prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate publică, legile urmând să aibă caracter organic, potrivit art.73 lit.m) din Constituţie, revizuită, acestea având ca obiect regimul juridic general al proprietăţii.
3 4

H.G. nr.1156/2007 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.671 din l octombrie 2007 H.G. nr.1228/2007 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.700 din 17 octombrie 2007 62

Astfel, o asemenea reglementare specială o reprezintă O.U.G. nr.226/2000 privind circulaţia juridică a terenurilor cu destinaţie forestieră5, precum şi H.G. nr.796/2002 pentru aprobarea Metodologiei de achiziţionare, prin cumpărare, schimb sau donaţie, de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, prin Regia Naţională a Pădurilor, a terenurilor ce pot fi incluse în fondul

forestier proprietate publică a statului6, unde, în art.36 din această Metodologie, se precizează că terenurile sunt dobândite direct în proprietatea publică a statului. Secţiunea a 2-a încetarea dreptului de proprietate publică încetarea dreptului de proprietate publică este reglementată la art.10 din Legea nr.213/1998, potrivit căruia dreptul de proprietate publică încetează dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul public. în prima ipoteză, pieirea bunului poate surveni ca urmare a unor cauze naturale, dar şi ca efect al activităţii voluntare sau involuntare a omului. în a doua ipoteză, potrivit art.10 alin.(2) din aceeaşi lege, trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel. Hotărârea adoptată pentru trecerea unui bun din domeniul public al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul privat poate fi atacată, în condiţiile Legii nr.554/2004 privind contenciosul administrativ, la instanţa de contencios administrativ şi fiscal în a cărui rază teritorială se află bunul. Constituţia nu conţine nicio dispoziţie referitoare la trecerea bunurilor din domeniul public în domeniul privat, dar o astfel de dispoziţie se găseşte în Legea nr. 18/1991, republicată, art.45, 46 şi 48, care
5

O.U.G. nr.226/2000 privind circulaţia juridică a terenurilor cu destinaţie forestieră, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.606 din 25 noiembrie 2000, a fost abrogată de Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.653 din 22 iulie 2005 6 H.G. nr.796/2002 pentru aprobarea Metodologiei de achiziţionare, prin cumpărare, schimb sau donaţie, de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, prin Regia Naţională a Pădurilor, a terenurilor ce pot fi incluse în fondul forestier proprietate publică a statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.603 din 15 august 2002
63

reglementează retrocedarea către foştii proprietari persoane fizice sau către moştenitorii acestora a terenurilor cu vegetaţie forestieră, a pădurilor, zăvoaielor, prevăzând că trecerea acestor terenuri din domeniul public în domeniul privat se face în limita suprafeţelor ce urmează să fie restituite celor interesaţi. Exemplificăm cu H.G. nr.1268/20047 privind trecerea unor terenuri din domeniul public al statului şi din administrarea Ministerului Administraţiei şi Internelor în domeniul privat al statului, prin care s-a aprobat trecerea unui teren în suprafaţă de 4 ha, situat în municipiul Huşi, judeţul Vaslui, având datele de identificare prevăzute în anexa care face parte integrantă din această hotărâre, din domeniul public al statului şi din administrarea Ministerului Administraţiei şi Internelor în domeniul privat al statului, în vederea punerii la dispoziţie Comisiei locale de stabilire a dreptului de proprietate privată a municipiului Huşi, judeţul Vaslui. De asemenea, prin aceeaşi hotărâre, s-a mai aprobat şi trecerea unui teren în suprafaţă de 5 ha, situat în comuna Zăpodeni, judeţul Vaslui, având datele de identificare prevăzute în anexa la hotărâre, din domeniul public al statului şi din administrarea Ministerului Administraţiei şi Internelor în domeniul privat al statului, în vederea punerii la dispoziţie Comisiei locale de stabilire a dreptului de proprietate privată a comunei Zăpodeni, judeţul Vaslui. în alte situaţii, când bunurile aparţinând domeniului public au fost uzate, acestea vor fi scoase din domeniul public şi vor fi trecute în domeniul privat pentru a putea fi valorificate, scoase din funcţiune sau demolate. Astfel, prin H.G. nr. 1042/2005 privind trecerea din domeniul public al statului în domeniul privat al acestuia a unor construcţii aflate în administrarea Ministerului Apărării Naţionale8, s-a aprobat trecerea din domeniul public al statului în domeniul privat al acestuia a unor construcţii aflate în administrarea Ministerului Apărării Naţionale, în vederea scoaterii din funcţiune şi a demolării acestor construcţii. La fel, prin H.G. nr. 1238/2005 privind trecerea din domeniul public al statului în domeniul privat al statului a unor mijloace fixe concesionate Companiei Naţionale de Transport al Energiei Electrice „Transelectrica" -

7

H.G. nr.1268/2004 privind trecerea unor terenuri din domeniul public al statului şi din administrarea Ministerului Administraţiei şi Internelor în domeniul privat al statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.772 din 24 august 2004 8 H.G. nr. 1042/2005 privind trecerea din domeniul public al statului în domeniul privat al acestuia a unor construcţii aflate în administrarea Ministerului Apărării Naţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.836 din 15 septembrie 2005 64

S.A., Sucursala de Transport Cluj9, s-a aprobat trecerea din domeniul public al statului în domeniul privat al statului a activelor corporale de natura mijloacelor fixe aflate în concesiunea Companiei Naţionale de Transport al Energiei Electrice „Transelectrica" S.A., Sucursala de Transport Cluj, amplasate în staţia electrică de sistem 400/220 k V Roşiori, în vederea scoaterii din funcţiune şi a valorificării mijloacelor fixe. în unele situaţii, bunurile publice sunt trecute în domeniul privat pentru ca acestea, intrate în circuitul civil, să poată face obiectul unor alte acte juridice. Astfel, prin H.G. nr.908/2004 privind trecerea unui imobil aflat în administrarea Bibliotecii Academiei Române din domeniul public al statului în domeniul privat al statului, precum şi schimbul acestuia cu un imobil, proprietate privată a Societăţii Comerciale „Foişor" - S.A.10, s-a aprobat trecerea din domeniul public al statului în domeniul privat al statului a imobilului aflat în administrarea Bibliotecii Academiei Române, compus din construcţie şi teren aferent, situat în municipiul Bucureşti, str. Avram lancu nr. 32, Corp B, sectorul 2. Totodată, s-a aprobat schimbul imobilului menţionat în paragraful anterior cu imobilul, compus din construcţie şi teren aferent, situat în municipiul Bucureşti, str. Ion Maiorescu nr. 9, sectorul 2, aflat în proprietatea Societăţii Comerciale „Foişor" - S.A., iar imobilul preluat astfel prin schimb de către statul român a fost trecut din domeniul privat al statului în domeniul public al statului şi în administrarea Bibliotecii Academiei Române, ca sediu de arhivă.
9

H.G. nr. 1238/2005 privind trecerea din domeniul public al statului în domeniul privat al statului a unor mijloace fixe concesionate Companiei Naţionale de Transport al Energiei Electrice „Transelectrica" - S.A., Sucursala de Transport Cluj, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.942 din 21 octombrie 2005 10 H.G. nr.908/2004 privind trecerea unui imobil aliat în administrarea Bibliotecii Academiei Române din domeniul public al statului în domeniul privat al statului, precum şi schimbul acestuia cu un imobil, proprietate privată a Societăţii Comerciale „Foişor" - S.A., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.541 din 16 iunie 2004 65

CAPITOLUL VII EXPROPRIEREA ŞI RECHIZIŢIA DE BUNURI Secţiunea l Exproprierea 1.1. Natura juridică şi obiectul exproprierii Legislaţia aplicabilă în momentul de faţă în materia exproprierii este reprezentată de art.44 alin.(3) şi (6) din Constituţie, republicată, art.481 din Codul civil, Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică1 şi Regulamentul privind procedura de lucru a comisiilor pentru efectuarea cercetării prealabile în vederea declarării utilităţii publice pentru lucrări de interes naţional sau de interes local, aprobat prin H.G. nr.583/19942. Astfel, potrivit art.44 alin.(3) din Constituţie, republicată, nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire, iar la alin.(6) se precizează că despăgubirile se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie. La fel, art.481 din Codul civil de la 1864 prevede că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauza de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire. Legea nr.33/1994 a fost adoptată, aşa cum se precizează în preambulul său, ţinând seama de caracterul de excepţie, conferit de Constituţie şi de Codul civil, cedării prin expropriere a dreptului de proprietate privată, drept a cărui protecţie se realizează prin garantarea şi ocrotirea sa de către lege, în mod egal, indiferent de titular. Această lege, la care ne vom referi pe larg în cuprinsul acestei secţiuni, constituie o
1

Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 2 iunie 1994 2 H.G. nr.583/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.271 din 26 septembrie 1994

66

reglementare care stabileşte cadrul legal adecvat pentru extinderea domeniului public potrivit procedurilor de expropriere şi stabilire a despăgubirilor, constituind totodată şi un instrument de apărare a dreptului de proprietate privată. Regulamentul aprobat prin H.G. nr.583/1994 stabileşte procedura de lucru a comisiilor pentru efectuarea cercetării prealabile în vederea declarării utilităţii publice pentru lucrări de interes naţional sau de interes local, având dispoziţii referitoare la componenţa comisiilor şi modul de funcţionare al acestora, etapele cercetării prealabile şi etapele declarării utilităţii publice, la care ne vom referi pe larg în cadrul secţiunii de faţă. Natura juridică a exproprierii a constituit o temă disputată între autorii de drept civil şi autorii de drept administrativ. Astfel, autorii de drept civil3 au definit exproprierea ca fiind „o instituţie juridică de drept public care constă în achiziţia forţată, cu titlu oneros, pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile legii şi sub control judiciar, a unor bunuri imobile proprietate privată". Alţi autori de drept civil au prezentat operaţiunea juridică de expropriere fie ca o restricţie/limită a exercitării dreptului de proprietate privată4, fie ca o modalitate de stingere a dreptului de proprietate5. Autorii de drept administrativ6 au definit exproprierea ca fiind trecerea forţată în proprietatea publică, prin hotărâre judecătorească, a unor imobile aflate în proprietate privată, cu o justă şi prealabilă despăgubire în temeiul unei cauze de utilitate publică. în schimb, Legea nr.213/1998, la art.7 lit.c), defineşte, în mod expres, exproprierea ca fiind un mod de dobândire a dreptului de proprietate publică şi de aceea considerăm că stabilirea naturii juridice a acestei operaţiuni juridice trebuie realizată, din punct de vedere al dreptului administrativ, prin ceea ce reprezintă ea ca efecte pentru proprietatea publică, iar nu prin efectele produse asupra proprietăţii private. Deci, cu alte cuvinte, înainte de a fi o restricţie sau o limită a exercitării dreptului de proprietate privată, ori un mod de stingere a acestui drept, exproprierea trebuie analizată prin prisma efectelor pozitive pe care le produce constituirea domeniului public în scopul interesului general şi al utilităţii publice.
3

E. Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Editura AII Beck, Bucureşti, 2000, p.26 F. Baias, B. Dumitrache, Discuţii pe marginea Legii nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, „Dreptul" nr.4/1995, p. 19 • I. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993, p. 184 6 E. Bălan, op. cit., p.82 67

Astfel, exproprierea poate fi definită ca fiind o operaţiune juridică de drept public care are ca efect principal constituirea domeniului public prin dobândirea dreptului de proprietate publică asupra unor bunuri proprietate privată, pe baza unei juste şi prealabile despăgubiri, în scopul satisfacerii interesului general prin executarea unor lucrări de utilitate publică. Obiectul exproprierii este precizat la art.2 din Legea nr.33/1994, potrivit căruia pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor fizice sau persoanelor juridice cu sau fără scop lucrativ, precum şi cele aflate în proprietatea privată a comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor. Deci, în primul rând, rezultă că pot face obiect al exproprierii numai bunurile imobile, nu şi cele mobile care, aşa cum vom vedea, pot fi doar rechiziţionate în condiţiile Legii nr. 132/1997 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public. în al doilea rând, rezultă că pot fi expropriate numai bunurile imobile aflate în proprietate privată a persoanelor fizice sau a persoanelor juridice. De la această regulă există o excepţie, în situaţia în care statul este expropriator, iar bunurile imobile fac parte din proprietatea privată a statului, când sunt aplicabile prevederile art.8 alin.(l) din Legea nr.213/1998 potrivit cărora trecerea bunurilor din domeniul privat al statului în domeniul public al acestuia se face prin hotărâre a Guvernului.

De asemenea, o altă excepţie există în situaţia în care expropriator este o unitate administrativteritorială, iar bunurile imobile fac parte din proprietatea privată a acesteia, când, potrivit dispoziţiilor aceluiaşi text de lege, trecerea bunurilor din domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora se face prin hotărâre a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi a consiliului local, după caz. In al treilea rând, din conţinutul prevederilor art.2 din Legea nr.33/1994 mai rezultă şi că nu pot face obiect al exproprierii bunurile imobile care fac parte din domeniul public, indiferent dacă expropriator ar urma să fie statul, iar domeniul public este al unităţilor administrativ-teritoriale, ori dacă domeniul public este al statului, iar expropriator ar urma să fie o unitate administrativteritorială. Astfel, pentru prima situaţie, când bunurile imobile sunt necesare domeniului public al statului, sunt aplicabile prevederile art.9 alin.(2) din Legea nr.213/1998 potrivit cărora trecerea unui bun din domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale în domeniul public al statului se face, la cererea Guvernului, prin hotărâre a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local. Pentru a doua situaţie, când bunurile imobile sunt necesare domeniului public al unei unităţi administrativ-teritoriale, sunt aplicabile
68

prevederile art.9 alin.(l) din aceeaşi lege, potrivit cărora trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale se face la cererea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, după caz, prin hotărâre a Guvernului. 1.2. Principiile exproprierii Legislaţia aplicabilă exproprierii şi natura juridică a acesteia, aşa cum au fost citate şi prezentate mai sus, conturează pe deplin principiile fundamentale pentru realizarea acestei operaţiuni juridice. 1.2.1. Exproprierea este o operaţiune realizată pe bazei unui regim juridic mixt, predominant de drept public In cazul dobândirii bunurilor mobile, statul şi unităţile administrativ-teritoriale folosesc, de regulă, procedee specifice dreptului privat, în mod excepţional, statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot recurge la rechiziţia de bunuri mobile, în condiţiile Legii nr. 132/1997 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public. în cazul bunurilor imobile, atât statul, cât şi unităţile administrativ-teritoriale, în calitate de persoane juridice de drept public, folosesc procedeul exproprierii pentru utilitate publică, reglementat de Legea nr.33/1994, caracterizat în literatura de specialitate ca fiind un regim juridic administrativ7. într-adevăr, declararea utilităţii publice, care reprezintă condiţia sine qua non a declanşării procedurii de expropriere, se realizează de organe ale administraţiei publice - Guvernul sau consiliile judeţene, ori Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin adoptarea unor acte administrative, supuse exclusiv unui regim de drept administrativ. De asemenea, litigiile privind actele administrative prin care a fost declarată utilitatea publică sunt de competenţa instanţei de contencios administrativ potrivit Legii nr.554/2004, precum şi litigiile care au ca obiect contestaţiile împotriva hotărârilor Comisiei de soluţionare a contestaţiilor, potrivit art.20 din Legea nr.33/1994. Dar, analizând întreaga procedură a exproprierii, observăm că, potrivit legislaţiei actuale, soluţionarea cererii de expropriere, stabilirea despăgubirilor, eliberarea titlului executoriu şi punerea în posesie a expropriatorului se realizează în faţa tribunalului ca instanţă de drept comun.
L. Giurgiu, Consideraţii în legătură cu Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, „Dreptul" nr.2/1995, p.17-23 69

De aceea, considerăm că exproprierea reprezintă o operaţiune supusă unui regim juridic mixt, în cadrul căruia regimul de drept public, şi anume cel de drept administrativ, este predominant.

Concluzia că regimul de drept administrativ este regimul juridic dominant, care guvernează operaţiunea juridică a exproprierii, rezultă şi din faptul că faza judecătorească desfăşurată în faţa instanţelor de drept civil nu este o procedură obligatorie, aceasta survenind doar în mod subsidiar, în situaţiile în care părţile - expropriatorul şi expropriatul - nu ajung la un acord de voinţă în ceea ce priveşte modalitatea de transfer al dreptului de proprietate, precum şi natura şi cuantumul despăgubirii. 1.2.2. Exproprierea se poate realiza numai pentru o cauză de utilitate publică Acest principiu, consacrat la art.5 din Legea nr.33/1994, potrivit căruia exproprierea se declară pentru lucrări de utilitate publică, de interes naţional sau de interes local, pune în evidenţă caracterul excepţional al acestei operaţiuni juridice de dobândire a proprietăţii publice. Cauza de utilitate publică este definită de scopul urmărit de expropriator - statul sau unităţile administrativ-teritoriale, care va consta întotdeauna în realizarea unor lucrări de utilitate publică. Sfera lucrărilor de utilitate publică este stabilită la art.6 din Legea nr.33/1994, potrivit căruia sunt de utilitate publică lucrările privind: prospecţiunile şi explorările geologice; extracţia şi prelucrarea substanţelor minerale utile; instalaţii pentru producerea energiei electrice; căile de comunicaţii; deschiderea, alinierea şi lărgirea străzilor; sistemele de alimentare cu energie electrică, telecomunicaţii, gaze, termoficare, apă, canalizare; instalaţii pentru protecţia mediului; îndiguiri şi regularizări de râuri, lacuri de acumulare pentru surse de apă şi atenuarea viiturilor; derivaţii de debite pentru alimentări cu apă şi pentru devierea viiturilor; staţii hidrometeorologice, seismice şi sisteme de avertizare şi prevenire a fenomenelor naturale periculoase şi de alarmare a populaţiei, sisteme de irigaţii şi desecări; lucrări de combatere a eroziunii de adâncime; clădirile şi terenurile necesare construcţiilor de locuinţe sociale şi altor obiective sociale de învăţământ, sănătate, cultură, sport, protecţie şi asistenţă socială, precum şi de administraţie publică şi pentru autorităţile judecătoreşti; salvarea; protejarea şi punerea în valoare a monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice, precum şi a parcurilor naţionale, rezervaţiilor naturale şi a monumentelor naturii; prevenirea şi înlăturarea urmărilor dezastrelor naturale - cutremure, inundaţii, alunecări de terenuri; apărarea ţării, ordinea publică şi siguranţa naţională.
70

De asemenea, sfera lucrărilor de utilitate publică poate fi completată, potrivit art.7 alin.(3) din aceeaşi lege, cu orice alte lucrări decât cele prevăzute la art. 6, iar utilitatea publică se declară, pentru fiecare caz în parte, prin lege. O cauză specială de utilitate publică poate surveni în situaţia reglementată la art.7 alin.(4) din aceeaşi lege, potrivit căruia tot prin lege se poate declara utilitatea publică în situaţii excepţionale, în cazul în care -indiferent de natura lucrărilor - sunt supuse exproprierii lăcaşuri de cult, monumente, ansambluri şi situri istorice, cimitire, alte aşezăminte de valoare naţională deosebită ori localităţi urbane sau rurale în întregime. Legat de această ultimă reglementare, trebuie menţionat că exproprierea monumentelor istorice şi a zonelor de protecţie a acestora poate fi declanşată doar cu avizul prealabil al Ministerului Culturii şi Cultelor, sub sancţiunea ca infracţiune potrivit art.9 alin.(3) şi art.55 alin.(l) dinLegeanr.422/20018. Un caz special de utilitate publică este reglementat la art.2 alin.(l) din Legea nr.198/20049, potrivit căruia „prin prezenta lege se declară de utilitate publică toate lucrările de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, expropriator fiind statul român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - S.A. de sub autoritatea Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului", ceea ce reprezintă o declaraţie generală a utilităţii publice pentru două categorii de lucrări: construcţiile de autostrăzi şi, respectiv, construcţiile de drumuri naţionale, aşa cum sunt acestea definite în alin.(2) şi, respectiv alin.(3) ale aceluiaşi articol al legii. 1.2.3. Exproprierea se poate realiza numai după o dreaptă şi prealabilă despăgubire Acest principiu impune expropriatorului obligaţia de a-1 compensa pe proprietarul imobilului, cât şi pe ceilalţi titulari de drepturi reale asupra bunului expropriat, prin plata unei despăgubiri drepte, adică în măsură să acopere integral pagubele suferite de aceştia.

Astfel, potrivit art.26 din Legea nr.33/1994, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite. La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care
8

Legea nr.422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.938 din 20 noiembrie 2006 9 Legea nr. 198/2001 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr.487 din 31 mai 2004 71

se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia, experţii urmând să procedeze la defalcarea despăgubirilor cuvenite proprietarului de cele ce se cuvin titularilor de alte drepturi reale. în situaţia în care este vorba de o expropriere parţială, dacă partea de imobil rămasă neexpropriată va dobândi un spor de valoare ca urmare a lucrărilor ce se vor realiza, experţii vor putea propune instanţei o eventuală reducere numai a daunelor. Principiul acordării unei despăgubiri drepte exclude posibilitatea plafonării cuantumului acesteia, aşa cum se proceda în legislaţia regimului comunist10. Totodată, principiul enunţat impune ca acordarea justei despăgubiri să fie prealabilă trecerii bunului în proprietatea publică a statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, ceea ce face ca despăgubirea pentru imobilul pierdut să fie reală şi efectivă. l .2.4. Posibilitatea ca exproprierea să fie dispusă şi despăgubirea să fie stabilită prin hotărâre judecătorească Acest principiu a fost formulat în doctrina civilă" în termenii că „exproprierea se dispune şi despăgubirea se stabileşte prin hotărâre judecătorească", fiind consacrat prin art.4 din Legea nr.33/1994, potrivit căruia „Cei interesaţi pot conveni atât asupra modalităţii de transfer al dreptului de proprietate, cât şi asupra cuantumului şi naturii despăgubirii, cu respectarea dispoziţiilor legale privind condiţiile de fond, de formă şi de publicitate, fără a se declanşa procedura de expropriere prevăzută în prezenta lege. în cazul în care acordul de voinţă al părţilor priveşte numai modalitatea de transfer al dreptului de proprietate, dar nu şi cuantumul sau natura despăgubirii, instanţele judecătoreşti vor lua act de înţelegerea părţilor şi vor stabili numai cuantumul sau natura despăgubirii, potrivit cap. IV din prezenta lege". Totuşi, se acceptă concluzia că soluţionarea cererii de expropriere de către instanţele de drept comun şi stabilirea despăgubirilor prin hotărâre judecătorească reprezintă o procedură subsidiară, deoarece „dacă există acordul părţilor, respectiv acordul încheiat între o anumită autoritate publică şi titularii drepturilor reale cu privire la un anumit imobil, transferul
10

Decretul Consiliului de Stat nr.467/1979 privind evaluarea construcţiilor, terenurilor şi plantaţiilor ce se preiau, cu plată, în proprietatea statului prin expropriere, publicat în Buletinul Oficial nr.3 din 4 ianuarie 1980 V. Stoica, Exproprierea pentru cauză de utilitate publică, „Dreptul" nr.5/2004, p.28-76 72

dreptului de proprietate şi sumele cuvenite acestor titulari sunt efectul convenţiei încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale privind condiţiile de fond, de formă şi de publicitate fără a mai fi necesară procedura
l7

exproprierii" . De altfel, caracterul subsidiar al procedurii în faţa instanţelor de drept comun a fost consacrat ca principiu constituţional la art.44 alin.(6) din Constituţie, republicată, de unde rezultă în mod expres că numai în caz de divergenţă, când despăgubirile pentru expropriere nu pot fi stabilite de comun acord cu proprietarul, acestea vor fi stabilite prin justiţie. în concluzie, apreciem că, într-adevăr, operaţiunea juridică a exproprierii este guvernată de principiul posibilităţii ca aprobarea exproprierii şi stabilirea despăgubirilor să fie realizate prin justiţie, în cazul în care expropriatorul şi expropriatul nu cad de comun acord asupra modalităţii de transfer al dreptului de proprietate şi asupra cuantumului şi naturii despăgubirii.

1.3. Procedura exproprierii în literatura de specialitate13 a fost exprimată opinia că procedura exproprierii se derulează pe parcursul a două faze distincte: faza administrativă şi faza judiciară, etapizare care rezultă, de altfel, chiar din filosofia Legii nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică. 1.3.1. Faza administrativă a procedurii exproprierii Faza administrativă a procedurii exproprierii, la rândul său, se derulează în două etape: etapa declarării utilităţii publice şi etapa măsurilor premergătoare exproprierii, astfel că vom prezenta procedura exproprierii în raport cu această etapizare. A. Etapa declarării utilităţii publice cuprinde, la rândul său, mai multe activităţi: iniţierea declarării utilităţii publice, efectuarea cercetării prealabile declarării utilităţii publice şi, respectiv, declararea propriu-zisă a utilităţii publice. a) Iniţierea declarării utilităţii publice aparţine, potrivit logicii prevederilor Legii nr.33/1994, expropriatorului, care, conform art.12 alin.(2) din lege, poate fi statul, prin organismele desemnate de Guvern, pentru lucrările de interes naţional, şi judeţele, municipiile, oraşele şi comunele, pentru lucrările de interes local.
12

V. Stoica, idem, p.35

13

L. Giurgiu, op. cit., p. 19 73

Dar, din prevederile art.8 din lege, rezultă că declararea utilităţii publice se face numai după efectuarea unei cercetări prealabile care, în conformitate cu art.9 din aceeaşi lege, este realizată, pentru lucrările de interes naţional, de către comisii numite de Guvern, iar pentru lucrările de interes local de către comisii numite de delegaţia permanentă a consiliului judeţean sau de primarul general al municipiului Bucureşti. Or, potrivit art.3 şi 4 din H.G. nr.583/1994 şi art.3 din Regulamentul privind procedura de lucru a comisiilor pentru efectuarea cercetării prealabile în vederea declarării utilităţii publice pentru lucrări de interes naţional sau de interes local, aprobat prin această hotărâre a Guvernului, numirea comisiilor pentru efectuarea cercetării prealabile şi efectuarea cercetării prealabile se realizează pe baza unei documentaţii numite dosar pentru cercetarea prealabilă, întocmit de iniţiatorul lucrării, având conţinutul prevăzut în anexa nr. l la regulament. Deci, iniţierea declarării utilităţii publice aparţine iniţiatorului lucrării de utilitate publică, el fiind cel care întocmeşte documentaţia pentru declanşarea procedurii prealabile şi numirea comisiilor pentru efectuarea cercetării prealabile, solicitând totodată şi declararea utilităţii publice. b) Efectuarea cercetării prealabile declarării utilităţii publice Aşa după cum am precizat deja, conform art.8 din Legea nr.33/1994, declararea utilităţii publice se face numai după efectuarea unei cercetări prealabile şi condiţionat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice şi de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii, pentru localităţi sau zone unde se intenţionează executarea ei. Cercetarea prealabilă se efectuează de către comisiile la care se referă art.9 din lege. Astfel, cercetarea prealabilă pentru lucrările de interes naţional se face de către comisii numite de Guvern, iar pentru lucrările de interes local de către comisii numite de delegaţia permanentă a consiliului judeţean sau de primarul general al municipiului Bucureşti. Comisiile numite de Guvern, pentru lucrările de interes naţional, vor fi alcătuite din: reprezentantul administraţiei publice centrale care coordonează domeniul de activitate pentru care se realizează lucrarea de utilitate publică, reprezentantul Ministerului Dezvoltării Lucrărilor Publice şi Locuinţei, reprezentantul Ministerului Economiei şi Finanţelor, preşedintele consiliului judeţean şi şefii compartimentelor de resort, precum şi primarii localităţilor pe raza cărora se desfăşoară lucrarea de utilitate publică. Comisiile pentru lucrările de interes local vor fi alcătuite din reprezentantul consiliului judeţean sau al Consiliului General al
74

Municipiului Bucureşti, precum şi din reprezentanţii consiliilor locale interesate.

Componenţa comisiilor de mai sus este stabilită prin Regulamentul privind procedura de lucru a comisiilor pentru efectuarea cercetării prealabile în vederea declarării utilităţii publice pentru lucrări de interes naţional sau de interes local, aprobat prin H.G. nr.583/1994. Astfel, Comisiile pentru lucrări de interes naţional şi pentru situaţiile prevăzute de art. 32 din Legea privind exproprierea vor avea următoarea componenţă: - reprezentantul Ministerului Dezvoltării Lucrărilor Publice şi Locuinţei cu rang de ministru sau secretar de stat, sau un împuternicit al acestuia, care va avea calitatea de preşedinte al comisiei; - reprezentantul autorităţii administraţiei publice centrale care coordonează domeniul de activitate pentru care se realizează lucrarea de utilitate publică, cu rang de secretar de stat, subsecretar de stat sau director general; - reprezentantul Ministerului Economiei şi Finanţelor, cu rang de secretar de stat sau director general; - preşedinţii consiliilor judeţene, respectiv primarul general al municipiului Bucureşti, pe al căror teritoriu administrativ se desfăşoară lucrarea de utilitate publică; - directorii direcţiilor de urbanism şi amenajarea teritoriului din cadrul consiliilor judeţene, respectiv directorul Direcţiei de urbanism şi amenajarea teritoriului din cadrul Consiliului General al Municipiului Bucureşti; - şefii oficiilor de cadastru ale judeţelor, respectiv şeful oficiului de cadastru al municipiului Bucureşti; - primarii localităţilor pe raza cărora se desfăşoară lucrarea de utilitate publică. Comisiile pentru lucrări de interes local care se desfăşoară pe teritoriul unui singur judeţ sau al municipiului Bucureşti vor avea următoarea componenţă: - vicepreşedintele sau directorul Direcţiei de urbanism şi amenajarea teritoriului din cadrul consiliului judeţean, respectiv viceprimarul municipiului Bucureşti sau directorul Direcţiei de urbanism şi amenajarea teritoriului din cadrul Consiliului General al Municipiului Bucureşti, desemnat prin decizia delegaţiei permanente a consiliului judeţean, respectiv prin dispoziţia primarului general al municipiului Bucureşti, în calitate de preşedinte al comisiei;
75

- viceprimarii şi şefii compartimentelor de urbanism şi amenajarea teritoriului din cadrul consiliilor locale ale municipiilor şi oraşelor şi, după caz, viceprimarii comunelor pe teritoriul cărora se desfăşoară lucrarea de utilitate publică, precum şi reprezentanţii consiliilor locale interesate în realizarea lucrărilor, altele decât cele pe teritoriul cărora se desfăşoară lucrarea de utilitate publică, desemnaţi prin dispoziţia primarilor. Comisiile pentru lucrări de interes local care se desfăşoară pe teritoriul mai multor judeţe şi, după caz, al municipiului Bucureşti, vor avea următoarea componenţă: - vicepreşedinţii consiliilor judeţene sau directorii direcţiilor de urbanism şi amenajarea teritoriului din cadrul consiliilor judeţene, respectiv viceprimarul municipiului Bucureşti sau directorul Direcţiei de urbanism şi amenajarea teritoriului din cadrul Consiliului General al Municipiului Bucureşti, desemnaţi prin decizia delegaţiei permanente a consiliilor judeţene, respectiv prin dispoziţia primarului general al municipiului Bucureşti. Preşedinte al comisiei va fi desemnat reprezentantul consiliului judeţean, respectiv al Consiliului General al Municipiului Bucureşti, pe al cărui teritoriu administrativ se află ponderea cea mai mare de imobile propuse pentru expropriere; - viceprimarii şi şefii compartimentelor de urbanism şi amenajarea teritoriului din cadrul consiliilor locale ale municipiilor şi oraşelor şi, după caz, viceprimarii comunelor pe teritoriul cărora se desfăşoară lucrarea de utilitate publică, precum şi reprezentanţii consiliilor locale interesate în realizarea lucrărilor, altele decât cele pe teritoriul cărora se realizează lucrarea de utilitate publică, desemnaţi prin dispoziţia primarilor. Etapele cercetării prealabile şi modul de funcţionare a comisiilor de mai sus, precum şi a secretariatului fiecăreia dintre acestea, sunt prevăzute în Capitolul 2 din Regulamentul privind procedura de lucru a comisiilor pentru efectuarea cercetării prealabile în vederea declarării utilităţii publice pentru lucrări de interes naţional sau de interes local, aprobat prin H.G. nr.583/1994.

Astfel, iniţiatorul lucrării va depune în două exemplare dosarul pentru cercetarea prealabilă, la Secretariatul comisiei competente care, dacă este complet, va propune Guvernului sau delegaţiilor permanente ale consiliilor judeţene, respectiv Primarului General al Municipiului Bucureşti, componenţa nominală a comisiei.
76

Şedinţele comisiilor sunt legal constituite în prezenţa a cel puţin 2/3 din numărul membrilor săi, cu prezenţa obligatorie a următorilor membri: - în comisiile pentru lucrări de interes naţional, a reprezentanţilor administraţiei publice centrale: - reprezentantul Ministerului Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului cu rang de ministru sau secretar de stat, sau un împuternicit al acestuia, care va avea calitatea de preşedinte al comisiei; - reprezentantul autorităţii administraţiei publice centrale care coordonează domeniul de activitate pentru care se realizează lucrarea de utilitate publică, cu rang de secretar de stat, subsecretar de stat sau director general; - reprezentantul Ministerului Economiei şi Finanţelor, cu rang de secretar de stat sau director general; — în comisiile pentru lucrări de interes local, a reprezentanţilor consiliilor judeţene, respectiv ai Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi a cel puţin doi reprezentanţi ai consiliilor locale interesate în realizarea lucrărilor, altele decât cele pe teritoriul cărora se desfăşoară lucrarea de utilitate publică. Dezbaterile din cadrul şedinţelor se consemnează într-un registru unic de procese-verbale, iar procesul-verbal al fiecărei şedinţe se semnează de către membrii comisiei, hotărârile luându-se cu majoritate simplă, prin vot deschis, votul preşedintelui comisiei fiind decisiv în caz de paritate. Cercetarea prealabilă va urmări verificarea îndeplinirii a cel puţin două condiţii, care sunt enumerate la art.8 din Legea nr.33/1994. In primul rând, va verifica să existe elemente care să justifice interesul naţional sau local, după caz, care să confere lucrărilor caracter de utilitate publică, prin realizarea unor avantaje economicosociale, ecologice sau de orice altă natură, care nu pot fi obţinute decât pe calea exproprierii. în al doilea rând, cercetarea prealabilă va urmări ca lucrarea sau lucrările respective să fie înscrise în planurile de urbanism şi de amenajare a teritoriului, aprobate potrivit legii. După efectuarea cercetării prealabile, în cadrul şedinţei finale, membrii comisiei vor delibera asupra hotărârii de a propune ca lucrarea să fie declarată sau nu de utilitate publică, c) Declararea utilităţii publice Potrivit art. 7 din Legea nr.33/1994,utilitatea publică se declară de către Guvern, pentru lucrările de interes naţional, şi de către consiliile judeţene şi Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, pentru lucrările de interes local.
77

Pentru lucrările de interes local care se desfăşoară pe teritoriul mai multor judeţe, utilitatea publică este declarată de o comisie compusă din preşedinţii consiliilor judeţene respective, iar în caz de dezacord, utilitatea publică va fi declarată de Guvern. Pentru orice alte lucrări decât cele prevăzute la art. 6 din lege, utilitatea publică se declară, pentru fiecare caz în parte, prin lege, precum şi în situaţii excepţionale, în cazul în care indiferent de natura lucrărilor -sunt supuse exproprierii lăcaşuri de cult, monumente, ansambluri şi situri istorice, cimitire, alte aşezăminte de valoare naţională deosebită ori localităţi urbane sau rurale în întregime. Hotărârea prin care comisia pentru efectuarea cercetării prealabile propune ca lucrarea să fie declarată de utilitate publică de interes naţional sau local, inclusă în procesul-verbal pentru consemnarea rezultatului cercetării prealabile, însoţite de proiectul de act pentru declararea utilităţii publice, întocmit de secretariatul comisiei, sunt înaintate organului competent să declare utilitatea publică. Astfel, pentru lucrări de interes naţional, secretariatul întocmeşte proiectul de hotărâre a Guvernului şi nota de fundamentare, având conţinutul prevăzut de anexa nr. 3 la regulament, pe

care Ministerul Dezvoltării Lucrărilor Publice şi Locuinţei îl înaintează Secretariatului general al Guvernului, împreună cu procesul-verbal, în original, care consemnează rezultatul cercetării prealabile şi dosarul acesteia, dacă este cazul. Pentru lucrările de interes local care se desfăşoară pe teritoriul unui singur judeţ, secretariatul întocmeşte proiectul de hotărâre a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, având conţinutul prevăzut în anexa nr. 3 la regulament, şi îl înaintează spre aprobare acestuia, împreună cu procesul-verbal, în original, care consemnează rezultatul cercetării prealabile. Pentru lucrările de interes local care se desfăşoară pe teritoriul mai multor judeţe, secretariatul întocmeşte proiectul de dispoziţie comună a preşedinţilor consiliilor judeţene, respectiv a primarului general al municipiului Bucureşti, având conţinutul prevăzut de anexa nr. 3 la regulament, şi îl înaintează spre aprobare acestora, împreună cu procesul-verbal, în original, care consemnează rezultatul cercetării prealabile şi dosarul acesteia, dacă este cazul. In situaţia când este vorba de lucrări a căror utilitate publică se declară prin lege, potrivit art.7 alin.(3) şi (4) din Legea nr.33/1994, procedura privind cercetarea prealabilă este identică celei pentru lucrările de interes naţional sau local, secretariatul urmând să întocmească proiectul de lege pentru declararea utilităţii publice şi expunerea de motive pe care
78

ministerul de resort, respectiv consiliul judeţean sau Consiliul General al Municipiului Bucureşti, le înaintează Secretariatului General al Guvernului, împreună cu procesul-verbal, în original, în care se consemnează rezultatul cercetării prealabile. Având în vedere concluziile din procesul-verbal şi hotărârea comisiei care a efectuat cercetarea prealabilă, organul competent va decide cu privire la declararea utilităţii publice, iar actul de declarare a utilităţii publice de interes naţional se aduce la cunoştinţă publică prin afişare la sediul consiliului local în a cărui rază este situat imobilul şi prin publicare în Monitorul Oficial al României, în timp ce actul de declarare a utilităţii publice de interes local se afişează la sediul consiliului local în a cărui rază este situat imobilul şi se publică în presa locală. Actele prin care se declară utilitatea publică în vederea executării unor lucrări privind apărarea ţării şi siguranţa naţională nu sunt supuse publicităţii. O problemă aparte care a fost pusă în literatura de specialitate a fost aceea a căilor de atac împotriva actelor juridice de declarare a utilităţii publice. în literatura de specialitate14 a fost exprimată opinia că, în situaţiile avute în vedere la art.7 alin.(3) şi (4) din Legea nr.33/1994, când utilitatea publică se declară prin lege, acest act juridic va putea fi atacat la Curtea Constituţională, fie pe calea sesizării de neconstituţionalitate, potrivit art.15 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, fie pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit art.29 din aceeaşi lege. In cazurile în care utilitatea publică este declarată de organele puterii executiv-administrative Guvern, consiliile judeţene sau Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, actul adoptat poate fi hotărâre a Guvernului, hotărâre a consiliului judeţean sau a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, ori dispoziţie comună a preşedinţilor consiliilor judeţene, şi, respectiv a Primarului General al Municipiului Bucureşti, când lucrările de interes local se desfăşoară pe teritoriul mai multor judeţe şi, respectiv, al municipiului Bucureşti. în toate aceste cazuri, actul de declarare a utilităţii publice este un act juridic tipic, adoptat de unul sau mai multe organe administrative, pe baza legii şi pentru executarea în concret a Legii nr.33/1994 care a avut ca efect juridic declanşarea procedurii exproprierii pentru cauză de utilitate publică. Deşi această lege nu prevede în mod expres posibilitatea atacării actului de declarare a utilităţii publice, natura juridică a acestui act juridic şi
14

V. Stoica, op. cit., p.368 79

prevederile Legii nr.554/2004 impun concluzia că actul administrativ de declarare a utilităţii publice poate fi atacat de orice persoană interesată, în condiţiile acestei legi a contenciosului administrativ.

Menţionăm că actele care au fost efectuate în cursul cercetării prealabile, inclusiv procesulverbal de finalizare a acestei cercetări şi, respectiv, propunerile făcute de comisie, care au caracterul unor acte preparatorii, vor putea fi atacate odată cu actul administrativ de declarare a utilităţii publice, la baza adoptării căruia au stat, instanţa de contencios administrativ fiind competentă să se pronunţe şi asupra acestora, potrivit art.18 alin.(2) din Legea nr.554/2004. însă, aşa cum s-a opinat în mod corect în doctrină15, instanţa de contencios administrativ va examina în toate cazurile numai legalitatea actului de declarare a utilităţii publice şi a operaţiunilor administrative care au stat la baza adoptării acestuia, fără a putea verifica oportunitatea actului, ce este lăsată la aprecierea exclusivă a organelor administrative. B. Etapa măsurilor premergătoare exproprierii reprezintă cea de-a doua etapă a fazei administrative a procedurii exproprierii, care se desfăşoară după declararea utilităţii publice şi până la iniţierea fazei judiciare a procedurii exproprierii, incluzând trei subetape: a formulării propunerilor de expropriere, a formulării întâmpinărilor împotriva propunerilor de expropriere şi, respectiv, a contestării în faţa instanţei de contencios a hotărârii comisiei de soluţionare a întâmpinărilor. a) Propunerile de expropriere vor fi întocmite de către expropriator, care, potrivit art.12 alin.(2) din Legea nr.33/1994 pot fi statul, prin organismele desemnate de Guvern, pentru lucrările de interes naţional, şi judeţele, municipiile, oraşele şi comunele, pentru lucrările de interes local. Astfel, după declararea utilităţii publice, expropriatorul imobilului va executa planurile cuprinzând terenurile şi construcţiile propuse spre expropriere, cu indicarea numelui proprietarilor, precum şi a ofertelor de despăgubire. Aceste documente vor fi depuse la consiliul local al comunei, oraşului sau municipiului pe teritoriul cărora sunt situate imobilele ce se supun aprobării pentru expropriere, în vederea consultării de către cei interesaţi, cu excepţia documentelor lucrărilor privind apărarea ţării şi siguranţa naţională, în aceste cazuri se depune la consiliul local numai lista cu imobilele propuse exproprierii, proprietarii acestora şi ofertele de despăgubire.
15

L. Giurgiu, op. cit., p.20; F. Baias, B. Dumitrache, op. cit., p. 18-27 80

Propunerile de expropriere a imobilelor şi procesul-verbal de cercetare prealabilă se vor notifica persoanelor fizice şi juridice titulare de drepturi reale asupra imobilelor supuse exproprierii. Termenul în care trebuie făcută notificarea este de 15 zile de la publicarea actului de declarare a utilităţii publice. Deşi legea nu o prevede în mod expres, considerăm că există obligaţia implicită pentru consiliul local unde se află imobilul expropriabil, de a afişa propunerile de expropriere pentru ca acestea să poată ajunge şi la cunoştinţa celorlalte persoane interesate, în afara proprietarilor şi titularilor de alte drepturi reale, pentru că numai astfel există posibilitatea consultării acestor documente de către cei interesaţi, aşa cum prevede art.12 alin.(l) din Legeanr.33/1994. b) Formularea întâmpinării împotriva propunerilor de expropriere Proprietarii şi titularii altor drepturi reale asupra imobilelor expropriabile pot face întâmpinare cu privire la propunerile de expropriere, în termen de 45 de zile de la primirea notificării. întâmpinarea se depune la primarul localităţii pe teritoriul căreia se află imobilul, iar acesta le va înregistra şi va consemna şi contraofertele şi celelalte pretenţii ale proprietarilor şi ale persoanelor titulare de alte drepturi reale, urmând ca, în termen de 30 de zile, dosarul cu toate documentele să fie înaintate la Secretariatul General al Guvernului, pentru lucrările de interes naţional, iar pentru cele de interes local, la consiliul judeţean sau la Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz. întâmpinările vor fi soluţionate în termen de 30 de zile de o comisie constituită prin hotărâre a Guvernului, pentru lucrările de interes naţional, prin decizia delegaţiei permanente a consiliului judeţean sau prin dispoziţia primarului municipiului Bucureşti, pentru cele de interes local. Comisia de soluţionare a întâmpinărilor va fi alcătuită din 3 specialişti din domeniul de activitate în care se realizează lucrarea de utilitate publică, 3 proprietari de imobile din

municipiul, oraşul sau comuna în care sunt situate imobilele propuse pentru expropriere, aleşi prin tragere la sorţi dintr-o listă de minimum 25 de proprietari, precum şi primarul localităţii. Comisia va lucra sub conducerea unui delegat al Guvernului, în cazul lucrărilor de interes naţional, sau a unui delegat al consiliului judeţean ori al Consiliului General al Municipiului Bucureşti, în cazul lucrărilor de interes local, ca preşedinte. Nu pot face parte din comisie proprietarii imobilelor care sunt în cauză, rudele şi afinii lor până la al patrulea grad inclusiv, persoanele care deţin funcţii în administraţia publică locală sau centrală şi care au interes în executarea lucrărilor şi nici membrii comisiei care au declarat utilitatea publică.
81

în situaţia în care proprietarii sau titularii altor drepturi reale au formulat întâmpinare, comisia de soluţionare a întâmpinărilor va analiza documentele prezentate, ascultând pe cei interesaţi, putând cere informaţii şi date suplimentare, la solicitarea celor care i s-au adresat sau din oficiu. Oferta expropriatorului, pretenţiile proprietarilor şi ale titularilor altor drepturi reale, precum, şi susţinerile acestora se vor formula şi se vor depune în scris, consemnându-se într-un procesverbal. Comisia va fi alcătuită din 3 specialişti din domeniul de activitate în care se realizează lucrarea de utilitate publică, 3 proprietari de imobile din municipiul, oraşul sau comuna în care sunt situate imobilele propuse pentru expropriere, aleşi prin tragere la sorţi dintr-o listă de minimum 25 de proprietari, precum şi primarul localităţii, va lucra valabil în prezenţa a cel puţin 5 dintre membrii săi, decizia fiind luată prin vot secret, fără ca preşedintele să aibă drept de vot. în urma deliberării, comisia poate să accepte punctul de vedere al expropriatorului sau îl poate respinge şi va consemna aceasta într-o hotărâre motivată, în faţa comisiei este posibilă intervenirea unei înţelegeri, situaţie în care comisia va consemna învoiala dintre părţi, sub semnătura acestora, în situaţia în care întâmpinarea este admisă şi comisia respinge propunerile expropriatorului, acesta are posibilitatea să revină cu noi propuneri, cu refacerea corespunzătoare a planurilor. c) Contestarea hotărârii comisiei la instanţa de contencios administrativ competentă în conformitate cu prevederile art.20 din Legea nr.33/1994, „în cazul în care şi noile propuneri vor fi respinse, expropriatorul, precum şi proprietarii sau celelalte persoane titulare de drepturi reale asupra imobilului propus spre expropriere pot contesta hotărârea comisiei, constituită potrivit art. 15, la Curtea de apel în raza căreia se află situat imobilul, în termen de 15 zile de la comunicare, potrivit prevederilor Legii contenciosului administrativ". Contestaţia adresată instanţei de contencios administrativ este scutită de taxă şi se soluţionează de urgenţă şi cu precădere. Redactarea art.20 este defectuoasă pentru că nu se înţelege care ar putea fi interesul titularilor drepturilor reale asupra imobilului să conteste hotărârea comisiei prin care noile propuneri ale expropriatorului au fost respinse pentru a doua oară. în literatura de specialitate16 s-a susţinut că „textul art.20 din lege este menit să recunoască dreptul tuturor părţilor de a contesta în faţa Curţii de apel hotărârea comisiei care le este defavorabilă: expropriatorul, în cazul respingerii de către comisie a celei de-a doua propuneri de expropriere, şi de
16

F. Baias, B. Dumitrache, op. cit., p.24 82

titularii de drepturi reale asupra imobilelor expropriabile, în cazul admiterii propunerii de expropriere, fie că este vorba de prima sau de a doua asemenea propunere". Secţia de contencios administrativ şi fiscal a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat de curând17 în acelaşi sens, motivând că nu este inadmisibilă o contestaţie formulată împotriva hotărârii prin care comisia a respins întâmpinarea formulată de proprietarul terenului expropriabil împotriva primei propuneri a expropriatorului, argumentându-se în mod judicios că, într-o astfel de situaţie, nu se poate ajunge la aplicarea art.20 în redactarea actuală.

S-a mai argumentat că, dacă potrivit art.20, proprietarul poate contesta hotărârea comisiei atunci când noile propuneri ale expropriatorului sunt respinse, cu atât mai mult acesta are dreptul să conteste hotărârea comisiei prin care propunerile expropriatorului au fost admise, singura situaţie în care există posibilitatea ca dreptul său să fi fost vătămat. 1.3.2. Faza judiciară a procedurii exproprierii se desfăşoară în mai multe etape, după cum urmează: a) Sesizarea instanţei de judecată va fi făcută de expropriator, în cazul în care nu s-a făcut întâmpinare împotriva propunerii de expropriere sau dacă întâmpinarea formulată de proprietar sau de titularii altor drepturi reale a fost respinsă. Sesizarea instanţei de judecată se va face printr-o cerere de chemare în judecată, denumită de lege cerere de expropriere, prin care expropriatorul va chema în judecată pe proprietar sau pe posesor, precum şi pe titularii altor drepturi reale asupra imobilului propus pentru expropriere. Preşedintele instanţei, primind cererea de expropriere, va fixa termen şi va dispune citarea proprietarilor sau, după caz, a posesorilor, a altor titulari de drepturi reale sau a oricăror persoane cunoscute care pot justifica un interes legitim asupra imobilelor propuse a fi expropriate. Soluţionarea cererii de expropriere se face cu participarea obligatorie a procurorului, iar dacă una sau mai multe părţi titulare de drepturi asupra imobilelor, deşi legal citate, nu se prezintă, instanţa va putea soluţiona cauza în lipsa acestora. b) Instanţa competentă să soluţioneze cererea de expropriere este, potrivit art.21 din Legea nr.33/1994, tribunalul judeţean sau Tribunalul Municipiului Bucureşti, după caz, în raza căruia se află imobilul propus pentru expropriere.
17

Decizia nr.3972 din 18 octombrie 2007, nepublicată 83

Tribunalul judeţean sau Tribunalul Municipiului Bucureşti va judeca cererea de expropriere ca instanţă de drept civil, dispoziţiile Legii nr.33/1994 completându-se cu cele ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu contravin acestei legi, care nu conţine alte reglementări speciale cu privire la competenţă. Limitele competenţei tribunalului sunt stabilite la art.23 alin.(2) din lege, potrivit căruia instanţa va verifica dacă sunt întrunite toate condiţiile cerute de lege pentru expropriere şi va stabili cuantumul despăgubirilor şi suma cuvenită fiecărei părţi din cele menţionate la art. 22. Deci, instanţa de drept comun are competenţa să cerceteze îndeplinirea condiţiilor de formă ale exproprierii, dar nu şi condiţiile de fond ale exproprierii sau declararea utilităţii publice. Când părţile se învoiesc în faţa instanţei asupra exproprierii şi asupra despăgubirii, aceasta va lua act de învoială şi va pronunţa o hotărâre definitivă. Atunci când părţile sau numai unele dintre acestea se învoiesc doar cu privire la expropriere, dar nu şi asupra despăgubirii, instanţa va lua act de învoială şi va stabili despăgubirea. în cazul în care expropriatorul cere exproprierea numai a unei părţi de teren sau din construcţie, iar proprietarul cere instanţei exproprierea totală, instanţa va aprecia, în raport cu situaţia reală, dacă exproprierea în parte este posibilă, în caz contrar, va dispune exproprierea totală. c) Stabilirea despăgubirilor nu este lăsată la aprecierea discreţionară a instanţei, care este obligată să aprecieze între oferta expropriatorului şi pretenţiile formulate de părţi numai după efectuarea unei expertize. Astfel, pentru stabilirea despăgubirilor instanţa va constitui o comisie de experţi compusă dintrun expert numit de instanţă, unul desemnat de expropriator şi un al treilea din partea persoanelor care sunt supuse exproprierii. Comisia de experţi va trebui să ţină seama de criteriile de evaluare precizată de Legea nr.33/1994. Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite. La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.

în situaţia în care, în afară de proprietar, exista şi alţi titulari ai altor drepturi reale, experţii vor defalca despăgubirile cuvenite proprietarului de cele ce se cuvin titularilor de alte drepturi reale.
84

In cazul exproprierii parţiale, dacă partea de imobil rămasă neexpropriată va dobândi un spor de valoare ca urmare a lucrărilor ce se vor realiza, experţii vor putea propune instanţei o eventuală reducere numai a daunelor. Concluziile comisiei de experţi nu obligă instanţa să le însuşească automat, aceasta având posibilitatea să compare rezultatul expertizei cu oferta expropriatorului şi cu pretenţiile titularilor de drepturi reale asupra bunurilor expropriabile. Singura limitare a instanţei constă în faptul că, potrivit art.27 alin.(2) din Legea nr.33/1994, despăgubirea acordată de către instanţă nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de altă persoană interesată. d) Hotărârea instanţei şi căile de atac împotriva acesteia Hotărârea pronunţată de instanţa civilă - Secţia civilă a tribunalului judeţean sau a Tribunalului Bucureşti - va putea fi o hotărâre definitivă prin care se ia act de învoiala intervenită între părţi cu privire la expropriere, cât şi cu privire la despăgubire. Atunci când părţile sau numai unele dintre acestea se învoiesc doar cu privire la expropriere, dar nu şi asupra despăgubirii, instanţa va lua act de învoială, stabilind despăgubirea potrivit celor arătate la punctul anterior. în situaţia în care între părţi nu se realizează o învoială, nici integrală şi nici parţială, hotărârea instanţei prin care se va pune capăt litigiului va cuprinde dispoziţii în legătură cu admiterea cererii de expropriere, stabilirea despăgubirilor pentru proprietar şi ceilalţi titulari ai altor drepturi reale, precum şi, eventual, dispoziţii referitoare la situaţia chiriaşilor, a creditorilor ipotecari, etc. Hotărârea astfel pronunţată este, potrivit ar.23 alin.(3) din Legea nr.33/1994, este supusă căilor de atac prevăzute de lege, adică apelului şi recursului. l .4. Efectele juridice ale exproprierii Aşa cum am precizat încă de la începutul acestei secţiuni, exproprierea este o operaţiune juridică complexă care antrenează efecte juridice complexe: de drept administrativ şi de drept civil, ce se vor produce imediat sau ulterior. 1.4.1. Efectele juridice imediate se vor produce atât în planul raporturilor obligaţionale, cât şi în planul drepturilor reale. a) Efectele din sfera raporturilor obligaţionale se vor produce ca o condiţie a transferului dreptului de proprietate. Astfel, potrivit art.28 alin.(l)
85

din Legea nr.33/1994, transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse exproprierii în patrimoniul expropriatorului se produce îndată ce obligaţiile impuse lui prin hotărâre judecătorească au fost îndeplinite. Deci, primul efect care se produce este în legătură cu despăgubirea stabilită şi executarea acesteia. Astfel, expropriatorul, în calitate de debitor, va trebui să achite persoanelor îndreptăţite, în calitate de creditori, despăgubirile convenite sau stabilite de instanţă. Potrivit art.30 din Legea nr.33/1994, plata despăgubirilor se va face în orice mod convenit între părţi, iar în lipsa acordului părţilor, instanţa va hotărî, stabilind şi termenul de plată, care nu va depăşi 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii. în situaţia în care există creditori privilegiaţi sau alţi creditori stabiliţi prin hotărâre judecătorească, aceştia vor fi plătiţi din drepturile cuvenite cu titlu de despăgubire. Pentru plata lor, suma se va consemna de către expropriator, urmând să fie împărţită potrivit legii civile. Al doilea efect al exproprierii se va produce în situaţia existenţei unor chiriaşi sau a altor persoane care ocupă legal imobilul supus exproprierii. Astfel, potrivit art.29 alin.(l) din Legea

nr.33/1994, orice locaţiune încetează de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de expropriere. Dacă au fost expropriate clădiri cu destinaţie de locuinţă, evacuarea persoanelor care le ocupă în mod legal în calitate de proprietari şi a chiriaşilor al căror contract de închiriere a fost legal perfectat, înainte de înscrierea lucrării în planurile urbanistice şi de amenajare a teritoriului, nu se va putea face decât după asigurarea de către expropriator a spaţiului de locuit, potrivit legii, la cererea acestor persoane, în modalitatea prevăzută în hotărârea judecătorească de expropriere. b) Efectele produse în sfera drepturilor reale vor fi enumerate în continuare. Naşterea dreptului de proprietate publică şi intrarea bunului expropriat în domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este cel mai important efect al exproprierii prin stingerea dreptului de proprietate privată. Intr-adevăr, dobândirea dreptului de proprietate publică pe calea şi ca efect al exproprierii este unul dintre modurile expres prevăzute de art.7 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Legea nr.33/1994, la art.28 alin.(l), foloseşte termenul de transfer, prevăzând că transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse exproprierii în patrimoniul expropriatorului se produce îndată ce obligaţiile impuse lui prin hotărâre judecătorească au fost îndeplinite, dar folosirea
86

acestui termen nu are acoperire, nefiind posibilă efectuarea unui transfer al unui drept care s-a stins - dreptul de proprietate privată. De aceea, considerăm că, în mod corect s-a susţinut în literatura de specialitate18 că hotărârea judecătorească definitivă este un act juridic constitutiv al dreptului de proprietate publică în favoarea expropriatorului -statul sau unităţile administrativ-teritoriale. Punerea în posesie a expropriatorului este efectul juridic subsecvent naşterii dreptului de proprietate publică şi dobândirii sale de către expropriator, care se produce după eliberarea titlului executoriu, adică a hotărârii definitive de expropriere, învestită cu formula executorie. Astfel, potrivit art.31 alin.(l) din Legea nr.33/1994, eliberarea titlului executoriu şi punerea în posesie a expropriatorului vor putea fi făcute numai pe baza unei încheieri a instanţei, care constată îndeplinirea obligaţiilor privind despăgubirea, nu mai târziu de 30 de zile de la data plăţii acesteia. De la regula punerii în posesie în termen de cel mult 30 de zile de la data plăţii despăgubirii, există două excepţii. Prima excepţie are în vedere punerea în posesie asupra terenurilor cultivate sau a celor cu plantaţii care se va face numai după ce recolta a fost culeasă, cu excepţia cazului în care în valoarea despăgubirii a fost cuprinsă şi valoarea estimativă a recoltei neculese. A doua excepţie are în vedere existenţa unui caz de extremă urgenţă impusă de executarea imediată a unor lucrări ce interesează apărarea ţării, ordinea publică şi siguranţa naţională, şi în caz de calamităţi naturale, când instanţa, stabilind că utilitatea publică este declarată, poate dispune prin hotărâre punerea de îndată în posesie a expropriatorului, cu obligaţia pentru acesta de a consemna în termenul de 30 de zile, pe numele expropriaţilor, sumele stabilite drept despăgubire, potrivit procedurii prevăzute. 1.4.2. Efectele juridice ulterioare ale exproprierii au ca izvor fapte juridice care survin după finalizarea acestei operaţiuni juridice, legate de neutilizarea imobilului în scopul pentru care a fost expropriat. a) Retrocedarea imobilului expropriat poate surveni în condiţiile art.35 din Legea nr.33/1994, potrivit căruia dacă bunurile imobile • expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foştii proprietari pot că ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică.
18

M.L. Belu-Magda, Exproprierea pentru utilitate publică şi efectele juridice al exproprierii, „Revista de Drept Comercial" nr.4/1995, p.89 87

Dreptul de retrocedare se naşte în favoarea fostului titular al dreptului de proprietate, în situaţia în care imobilul respectiv a rămas neutilizat o perioadă mai mare de un an, în sensul că lucrările de utilitate publică nu au fost începute în acest termen. Cererea de retrocedare se va adresa tribunalului, care, verificând temeiurile acesteia, va putea dispune retrocedarea, într-o asemenea situaţie, preţul imobilului se va stabili ca şi în situaţia exproprierii şi nu poate fi mai mare decât despăgubirea actualizată. Art.36 din Legea nr.33/1994 nu conţine nicio referire la instanţa competentă, dar, evident, este vorba de tribunalul competent să judece şi cererea de expropriere. în cazul în care cererea de retrocedare este admisă, iar hotărârea rămâne definitivă şi irevocabilă, în vederea executării acesteia, expropriatorul este obligat să procedeze, în prealabil, la trecerea imobilului respectiv din domeniul public în domeniul privat, întrucât bunurile proprietate publică sunt inalienabile, chiar şi pentru situaţia punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti. Legea nu prevede, ca o condiţie a sesizării instanţei de retrocedare, ca fostul proprietar să adreseze o cerere directă autorităţii publice expropriatoare, dar considerăm că o astfel de cerere nu este exclusă, după cum nu este exclusă nici posibilitatea ca retrocedarea să fie realizată pe baza unei înţelegeri între fostul proprietar şi fostul expropriator. într-o astfel de situaţie, când realizarea lucrărilor de utilitate publică nu mai este oportună sau lucrarea şi-a pierdut caracterul de utilitate publică (spre exemplu, construcţia unei şcoli într-o localitate care, între timp, a fost strămutată pe un alt amplasament), expropriatorul, prin organele sale executiv-administrative, va admite cererea fostului proprietar şi va dispune retrocedarea imobilului expropriat, pe calea unui act administrativ similar celui prin care a declarat utilitatea publică, după ce, în prealabil, s-a realizat trecerea bunului respectiv în domeniul privat. Prin acelaşi act administrativ, expropriatorul va stabili şi preţul de retrocedare a imobilului, care nu va putea fi mai mare decât cuantumul actualizat al despăgubirii. Considerăm, însă, că expropriatorul aflat în situaţia de mai sus nu va putea proceda la retrocedarea imobilului către fostul proprietar, în lipsa unei cereri din partea acestuia. în orice situaţie, actul administrativ de retrocedare va putea fi contestat de către cei interesaţi în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr.554/2004. b) Dreptul de prioritate la înstrăinare este reglementat la art.37 din Legea nr.33/1994, potrivit căruia în cazul în care lucrările pentru care s-a
88

făcut exproprierea nu s-au realizat, iar expropriatorul doreşte înstrăinarea imobilului, expropriatul fost proprietar - are un drept prioritar la dobândire, la un preţ ce nu poate fi mai mare decât despăgubirea actualizată, în acest scop, expropriatorul se va adresa în scris fostului proprietar, iar dacă acesta nu optează pentru cumpărare sau dacă nu răspunde expropriatorului în termen de 60 de zile de la primirea notificării, acesta din urmă poate dispune de imobil. Este evident că, deşi legea nu o spune expres, înainte de a face demersurile pentru înstrăinarea bunului imobil expropriat, proprietarul-expropriator va trebui să parcurgă procedura trecerii acelui bun din domeniul public în domeniul privat, pentru că numai un bun deţinut în proprietate privată poate fi înstrăinat în condiţiile art.37 din lege. c) Dreptul de prioritate la închiriere este prevăzut în favoarea fostului proprietar al imobilului expropriat. Astfel, potrivit art.34 din Legea nr.33/1994, dacă imobilul expropriat este oferit pentru închiriere, înaintea utilizării lui în scopul pentru care a fost expropriat, iar expropriatul este în situaţia de a-1 utiliza, el are un drept de prioritate pentru a-i fi închiriat în condiţiile legii. Am considerat necesară prezentarea pe larg a efectelor exproprierii, inclusiv a efectelor ulterioare exproprierii, fiind vorba de situaţii juridice reglementate de Legea nr.33/1994, care privesc bunuri intrate în domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale supuse regimului juridic de drept administrativ. Secţiunea a 2-a Rechiziţia de bunuri 2.1. Natura juridică a rechiziţiei

Rechiziţia este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 132/1997 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public19 şi de Normele metodologice de aplicare a Legii privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public aprobate prin H.G. nr.219/200520.
19

Legea nr.132/1997 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 18 iulie 1997, fiind modificată substanţial prin Legea nr.410/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr.986 din 27 octombrie 2004 20 H.G. nr.219/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.302 din 11 aprilie 2005 89

Legea defineşte rechiziţia ca fiind o măsură cu caracter excepţional prin care autorităţile publice împuternicite prin lege obligă agenţii economici, instituţiile publice, precum şi alte persoane fizice şi juridice la cedarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile, în condiţiile legii. în doctrina administrativă21, rechiziţia a fost definită ca un procedeu de dobândire forţată de către administraţie a bunurilor aparţinând agenţilor economici, instituţiilor publice, ori altor persoane juridice şi fizice, prin cedarea unor prerogative ale dreptului de proprietate asupra bunurilor respective, în mod unilateral, în circumstanţe speciale, în care interesele generale ale statului o reclamă. în doctrina de drept civil22, rechiziţia a fost prezentată ca o limitare legală a exerciţiului dreptului de proprietate privată, fie prin afectarea temporară a atributului folosinţei bunului, fie prin însăşi încetarea dreptului de proprietate privată asupra bunurilor mobile consumabile sau perisabile, dar, în ambele situaţii, cu plata de despăgubiri, în condiţiile legii. Considerăm că, din punctul de vedere al dreptului administrativ, rechiziţia reprezintă o operaţiune juridică de drept public, având ca scop extinderea domeniului statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, în situaţii excepţionale, prin preluarea temporară a folosinţei şi, uneori, a proprietăţii unor bunuri mobile şi imobile aparţinând domeniului privat al agenţilor economici, instituţiilor publice sau altor persoane juridice şi fizice, cu plata unor despăgubiri. Din această perspectivă, esenţial pentru calificarea naturii juridice a acestei operaţiuni de drept public este extinderea regimului juridic domenial asupra unor bunuri mobile şi imobile aparţinând, de regulă, domeniului privat al particularilor, persoane juridice şi persoane fizice, în scopul realizării interesului general al colectivităţii naţionale sau al colectivităţilor locale, aflate în situaţii excepţionale. Astfel, limitarea temporară a dreptului de proprietate privată, prin lipsirea titularului său de atributul folosinţei, reprezintă o consecinţă, un efect subsecvent, iar nu o trăsătură caracteristică esenţială care să contureze natura juridică a rechiziţiei ca operaţiune juridică de drept public. Situaţiile excepţionale care obligă organele executiv-administrative să dispună şi să aplice rechiziţia unor bunuri mobile şi imobile survin la declararea mobilizării parţiale sau totale a forţelor armate ori a stării de război, la instituirea stării de asediu sau de urgenţă, precum şi pentru prevenirea, localizarea, înlăturarea urmărilor unor dezastre, cât şi pe timpul acestor situaţii.
21 22

E. Bălan, op. cit., p.86 C. Bîrsan, op. cit., 2007, p.56; V. Stoica, op. cit., p.351 90

Art.4 din Legea nr.132/1997 prevede că rechiziţionarea de bunuri survine şi se dispune: - la declararea mobilizării parţiale sau totale, precum şi a stării de război, prin decretul de declarare emis de Preşedintele României; - la instituirea stării de asediu sau de urgenţă, prin decretul de instituire emis de Preşedintele României; - în cazul prevenirii, localizării şi înlăturării urmărilor unor dezastre, prin hotărâre a Guvernului sau prin ordine ale prefecţilor. 2.2. Subiectele raportului juridic de rechiziţie Raportul juridic de rechiziţie este un raport juridic de drept administrativ, în cadrul căruia subiectul activ impune subiectelor pasive să predea folosinţa temporară şi, în cazul bunurilor consumabile şi

perisabile, proprietatea unor bunuri mobile sau imobile aflate în proprietatea sau deţinerea legală a acestora, cu plata unor despăgubiri. Subiectele active ale raportului juridic de rechiziţie sunt, potrivit art.2 alin.(l) din Legea nr.132/1997, forţele destinate apărării naţionale sau autorităţile publice. Subiectele pasive ale raportului juridic de rechiziţie pot fi agenţii economici, instituţiile publice, precum şi alte persoane juridice şi fizice care sunt proprietarii sau deţinătorii legali ai bunurilor ce fac obiectul rechiziţiei. 2.3. Obiectul raportului juridic de rechiziţie în funcţie de situaţia excepţională produsă şi de nevoile autorităţilor implicate în activităţile de înlăturare a situaţiei respective şi a urmărilor acesteia, pot fi supuse operaţiunii de rechiziţionare atât bunurile mobile, cât şi cele imobile, ai căror proprietari sau deţinători legali vor fi obligaţi să le cedeze folosinţa în favoarea autorităţilor competente. Potrivit art.5 din Legea nr.132/1997, pot fi rechiziţionate: - mijloace de transport cu tracţiune animală, auto, feroviare, aeriene şi navale; - instalaţii portuare şi dane; - sisteme, instalaţii şi tehnică de aerodrom, de comunicaţii şi de telecomunicaţii; - surse de alimentare energetice; - tehnică de calcul; - tehnică şi materiale topografice, tipografice, audiovizuale, de construcţii şi de căi ferate; 91

- carburanţi-lubrifianţi, utilaje şi materiale pentru transportul şi depozitarea acestora; - clădiri; - terenuri; - piese de schimb şi materiale pentru întreţinere şi reparaţii; - utilaje şi materiale pentru dotarea atelierelor de reparaţii; - articole de echipament, de protecţie, de regie, de gospodărie şi de igienă personală; - alimente şi materiale pentru preparat, servit, distribuit şi transportat hrana; - animale; - furaje; - tehnică, aparatură şi materiale sanitar-veterinare. Aşa după cum am amintit deja, bunurile vor fi rechiziţionate de la proprietarii sau deţinătorii lor legali, care sunt obligaţi să predea bunurile respective într-o stare tehnică corespunzătoare folosirii lor în scopul pentru care sunt achiziţionate, însoţite şi de echipamentele aferente, fără de care nu ar putea fi utilizate. In ceea ce priveşte imobilele, proprietarii sau deţinătorii cu orice titlu ai acestora, sunt obligaţi, potrivit art.7 alin.(2) din Legea nr.132/1997, să le pună la dispoziţie cu utilităţile existente la data rechiziţiei. Potrivit art.31 din lege, nu sunt supuse rechiziţionării următoarele categorii de bunuri: - obiectele de uz personal şi de gospodărie casnică; - bunurile personale strict necesare exercitării profesiei sau ocupaţiei, prin care persoana respectivă îşi asigură existenţa; - vehiculele cu tracţiune animală sau mecanică aparţinând invalizilor, văduvelor de război şi orfanilor minori; - părţile din imobilele strict necesare ocupanţilor; - clădirile penitenciarelor şi ale şcolilor speciale de muncă şi reeducare; - bunurile caselor şi căminelor de copii, de handicapaţi şi de bătrâni; - bunurile din patrimoniul cultural - naţional sau internaţional; - bunurile care aparţin bisericilor, mănăstirilor sau caselor de rugăciuni ale cultelor sau ale asociaţiilor religioase, recunoscute de stat, necesare pentru exercitarea cultului, precum şi locuinţele monahilor;

- cantităţile de cereale, alimente, legume şi fructe necesare consumului proprietarului şi al familiei sale, seminţele necesare însămânţărilor, precum şi animalele de reproducţie şi animalele matcă;
92

- bunurile aflate în rezervele materiale naţionale şi în rezerva de mobilizare, constituite potrivit dispoziţiilor legale; - bunurile misiunilor diplomatice şi ale oficiilor consulare străine; - bunurile aparţinând persoanelor juridice şi fizice străine, domiciliate sau cu reşedinţa ori cu sediul pe teritoriul României, care, prin acorduri internaţionale, sunt exceptate de la rechiziţii; - materialele sanitar-farmaceutice necesare tratamentului bolnavilor cronici, care fac dovada acestei situaţii. 2.4. Procedura aplicării măsurii rechiziţionării Rechiziţionarea de bunuri se dispune: - la declararea mobilizării parţiale sau totale, precum şi a stării de război, prin decretul de declarare emis de Preşedintele României; - la instituirea stării de asediu sau de urgenţă, prin decretul de instituire emis de Preşedintele României; - în cazul prevenirii, localizării şi înlăturării urmărilor unor dezastre, prin hotărâre a Guvernului sau prin ordine ale prefecţilor. Executarea măsurii rechiziţionării se face de către centrele militare judeţene şi al municipiului Bucureşti, în caz de mobilizare sau război, precum şi de către prefect, pentru prevenirea, localizarea şi înlăturarea urmărilor unor dezastre. Rechiziţionarea navelor, a mijloacelor plutitoare şi portuare se face de către Statul Major al Forţelor Navale. Rechiziţionarea aeronavelor, instalaţiilor şi tehnicii de aerodrom se face de către Statul Major al Forţelor Aeriene. In mod excepţional, în timp de război, orice comandant de subunitate sau unitate militară similară sau superioară batalionului, care, în luptă, acţionează independent, este autorizat să hotărască rechiziţionarea de bunuri, numai prin autorităţile administraţiei publice locale şi cu asumarea răspunderii proprii. Bunurile rechiziţionate se preiau numai pe baza ordinului de predare emis de autorităţile militare enumerate mai sus. Ordinul de predare a bunurilor ce se rechiziţionează va cuprinde, obligatoriu, denumirea autorităţii militare emitente şi a unităţii beneficiare, temeiul legal al rechiziţiei, datele de identificare a bunurilor, a proprietarului sau a deţinătorului acestora, precum şi menţiunile despre locul şi termenul predării bunurilor. Acest ordin se înmânează proprietarului sau deţinătorului legal de către delegatul centrului militar, al autorităţilor administraţiei publice locale, al poliţiei sau al unităţii beneficiare, după caz.
93

La predarea bunurilor rechiziţionate se încheie un proces-verbal în care sunt înscrise, pe lângă datele de identificare, menţionate în ordinul de predare, starea şi valoarea bunurilor la data rechiziţiei. în ceea ce priveşte aeronavele, navele şi instalaţiile de aeroport şi portuare, acestea vor fi preluate, împreună cu echipajele şi personalul care le deservesc, iar mijloacele de transport auto şi tehnica de construcţii, cu şoferii şi, respectiv, cu mecanicii conductori. Dacă este vorba de alte bunuri, care nu pot fi folosite decât numai cu personal calificat, acestea vor fi preluate, de asemenea, împreună cu personalul care le deserveşte. Pentru stabilirea cantităţilor de bunuri rechiziţionabile, a despăgubirilor, precum şi pentru soluţionarea litigiilor care derivă din executarea rechiziţiilor au fost înfiinţate prin lege şi funcţionează: a) Comisii mixte de rechiziţii la nivel judeţean şi al municipiului Bucureşti, compuse din: - prefectul judeţului ori al municipiului Bucureşti - preşedinte; - comandantul centrului militar judeţean, respectiv, comandanţii centrelor militare ale sectoarelor municipiului Bucureşti, după caz;

- reprezentantul Statului Major al Forţelor Aeriene sau, după caz, Statului Major al Forţelor Navale; - reprezentantul comandamentului de jandarmi judeţean sau al municipiului Bucureşti; - reprezentantul inspectoratului judeţean de poliţie ori al Direcţiei generale de poliţie a municipiului Bucureşti; - şeful compartimentului juridic al prefecturii; - reprezentantul Direcţiei generale a finanţelor publice judeţene sau a municipiului Bucureşti specialist în preţuri şi evaluări de bunuri; - şeful oficiului de mobilizare a economiei naţionale şi pregătirii teritoriului pentru apărare; - directorul oficiului registrului comerţului judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti; - reprezentantul consiliului judeţean; - preşedintele camerei de comerţ şi industrie a judeţului sau a municipiului Bucureşti; - reprezentantul structurii teritoriale pentru situaţii de urgenţă. Comisiile mixte de rechiziţii stabilesc cantităţile de bunuri ce pot fi rechiziţionate pe localităţi, agenţi economici, instituţii publice şi alte persoane juridice şi adoptă hotărârea în acest sens pe care o comunică persoanelor juridice cărora li s-au stabilit obligaţii de rechiziţie de bunuri. Hotărârile comisiilor sunt obligatorii pentru toate persoanele fizice şi juridice prevăzute în lege şi sunt aduse la îndeplinire de către autorităţile 94
administraţiei publice locale, agenţii economici, instituţiile publice şi alte persoane juridice, la înştiinţarea autorităţilor împuternicite să efectueze rechiziţii. b) Comisia Centrală de Rechiziţii, ca organ de pregătire şi executare a rechiziţiilor, aflată în subordinea Guvernului, compusă din: - şeful Oficiului Central de Stat pentru Probleme Speciale -preşedinte; - patru reprezentanţi ai Ministerului Apărării Naţionale; - doi reprezentanţi ai Ministerului Internelor şi Reformei Administraţiei; - un reprezentant al Ministerului Justiţiei; - doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor; - un reprezentant al Institutului Naţional de Statistică; - directorul general al Oficiului Naţional al Registrului Comerţului; - un reprezentant al Băncii Naţionale a României; - câte un reprezentant din partea ministerelor, stabilite prin hotărâre a Guvernului. Comisia Centrală de Rechiziţii analizează şi rezolvă contestaţiile la hotărârile comisiilor mixte de rechiziţii. Hotărârile Comisiei Centrale de Rechiziţii se pun în executare de Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale, prin comisiile mixte de rechiziţii. 2.5. Regimul actelor juridice privind rechiziţiile în cursul iniţierii, derulării şi finalizării operaţiunilor de rechiziţionare a bunurilor mobile şi imobile, organele competente emit mai multe categorii de acte juridice. Astfel, rechiziţionarea se dispune prin: - Decret emis de Preşedintele României pentru declararea mobilizării parţiale sau totale; - Decret emis de Preşedintele României pentru instituirea stării de asediu sau de urgenţă; - Hotărâre a Guvernului sau ordine ale prefecţilor, adoptate şi, respectiv, emise pentru prevenirea, localizarea şi înlăturarea urmărilor unor dezastre. De asemenea, bunurile se rechiziţionează în baza ordinelor de predare emise de autorităţile militare prevăzute la art.6 din Legea nr. 132/1997, care sunt urmate de procesele-verbale de predare-primire a bunurilor rechiziţionate. Toate aceste acte juridice sunt emise sau adoptate de organe ale puterii executiv-administrative, în baza Legii nr. 132/1997 şi pentru
95

organizarea executării acesteia (decretele pentru declararea mobilizării sau pentru instituirea stării de asediu sau de urgenţă, hotărârile Guvernului sau ordinele prefecţilor pentru prevenirea, localizarea sau înlăturarea urmărilor unor dezastre) sau pentru aplicarea în concret a ei (ordinele de rechiziţionare şi predare a bunurilor rechiziţionate), având astfel caracterul unor acte administrative tipice. Potrivit alin.(3) al art.5, intitulat Actele nesupuse controlului şi limitele controlului, din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau al celei de urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea naţională ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice, precum şi pentru înlăturarea consecinţelor calamităţilor naturale, epidemiilor şi epizootiilor pot fi atacate numai pentru exces de putere. Deci, actele administrative prezentate mai sus vor putea fi atacate la instanţele de contencios administrativ competente numai pentru exces de putere. In conformitate cu art.2 alin.(l) lit.n) din Legea nr.554/2004, prin excesul de putere se înţelege exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. O altă categorie de acte juridice o reprezintă hotărârile adoptate de Comisia Centrală de Rechiziţii în temeiul art.24 alin.(4) din Legea nr. 132/1997, prin care rezolvă contestaţiile formulate de persoanele juridice împotriva hotărârilor prin care comisiile mixte stabilesc în sarcina lor obligaţii de rechiziţii de bunuri. Legea nr. 132/1997 nu conţine reglementări din care să rezulte natura juridică a acestor hotărâri şi nici posibilitatea contestării lor în justiţie, dar considerăm că acestea sunt acte administrative, hotărârile Comisiei Centrale de Rechiziţii fiind adoptate în soluţionarea unei căi administrative de atac, astfel că sunt incidente prevederile generale ale Legii nr.554/2004. Apreciem că aceste acte administrative nu intră în categoria actelor administrative la care se referă art.5 alin.(3) din Legea nr.554/2004, nefiind emise pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau al celei de urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea naţională ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice, precum şi pentru înlăturarea consecinţelor calamităţilor naturale, epidemiilor şi epizootiilor. Aceste acte sunt adoptate în legătură cu stabilirea şi respectarea cantităţilor de bunuri rechiziţio-nabile, astfel că pot fi atacate în faţa instanţei de contencios administrativ potrivit reglementărilor generale ale Legii contenciosului administrativ. 96 2.6. Restituirea bunurilor rechiziţionate şi stabilirea despăgubirilor cuvenite proprietarilor La îndeplinirea termenelor sau la încetarea cauzelor care au determinat rechiziţia, bunurile se restituie celor de la care au fost rechiziţionate, cu proces-verbal de restituire, fiind acordate şi despăgubirile legale pentru bunurile rechiziţionate. Astfel, pentru bunurile neconsumabile rechiziţionate, despăgubirile se acordă astfel: - prin chirie, a cărei modalitate de calcul se stabileşte prin hotărâre a Guvernului; - prin acordarea diferenţei de valoare corespunzătoare, pentru bunurile care se restituie cu degradări majore; - prin acordarea unui bun similar sau prin plata contravalorii bunului, stabilită în funcţie de starea tehnică şi de gradul de uzură la momentul rechiziţionării, în cazul în care, din motive obiective, nu mai poate fi restituit. Pentru bunurile consumptibile, despăgubirile se acordă prin achitarea la preţul pieţei în momentul preluării, conform măsurilor dispuse în împrejurări excepţionale de către Guvern, potrivit legii. Metodologia, cadrul de organizare şi criteriile de evaluare a despăgubirilor, pe categorii de bunuri, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. Plata despăgubirilor se face: - de către ministere şi celelalte autorităţi publice în folosul cărora s-au efectuat rechiziţiile sau prestările de servicii în interes public, din fondurile cu această destinaţie puse la dispoziţie de la bugetul de stat, ori din alte fonduri constituite potrivit legii, în cazul stării de război, de mobilizare, de asediu sau de urgenţă;

- de către autorităţile administraţiei publice, din bugetele locale sau de la bugetul de stat, pentru prevenirea, localizarea şi înlăturarea urmărilor unor dezastre. In vederea efectuării plăţii despăgubirilor, este necesar ca persoanele ale căror bunuri au fost rechiziţionate să prezinte procesul-verbal la lichidare, operaţiune care se face în timpul şi prin modalităţile de plată stabilite prin hotărâre a Guvernului. Neprezentarea procesului-verbal de rechiziţie la lichidare, în termen de 3 ani de la publicarea în Monitorul Oficial al României a datei începerii plăţii, are ca urmare pierderea dreptului la despăgubiri, pentru bunurile rechiziţionate. Contestaţiile privind preţurile practicate, valoarea de despăgubire a bunurilor rechiziţionate înscrise în documentele oficiale şi a modului de
97

achitare a acestora se adresează comisiei mixte de rechiziţii, în cel mult 90 de zile de la data încheierii procesului-verbal de restituire. Hotărârile comisiei mixte de rechiziţii pot fi contestate, în cel mult 90 de zile de la primirea lor, la Comisia Centrală de Rechiziţii, care, în cazul admiterii contestaţiei, în hotărârea pronunţată, fixează preţul care urmează a fi achitat. Hotărârea Comisiei Centrale de rechiziţii poate fi atacată în justiţie, de către persoanele interesate, în cel mult 30 de zile de la primirea acesteia, care este un termen de decădere. Considerăm că formularea folosită de legiuitor la art.30 alin.(3) din Legea nr. 132/1997, potrivit căruia „hotărârea Comisiei Centrale de Rechiziţii poate fi atacată în justiţie", face trimitere la instanţele de drept comun în raport cu natura şi regimul juridic aplicabil actului juridic atacat. Or, este evident că hotărârea prin care Comisia Centrală de Rechiziţii soluţionează o contestaţie împotriva hotărârii comisiei mixte de rechiziţii este un act administrativ adoptat într-o cale administrativă de atac, fiind supusă regimului juridic de drept administrativ al Legii nr.554/2004. Astfel, având în vedere dispoziţiile art.10 din Legea nr.554/2004, formularea folosită la art.30 alin.(3) din Legea nr. 132/1997 se interpretează în sensul că hotărârea Comisiei Centrale de Rechiziţii poate fi atacată la Curtea de Apel Bucureşti sau Curtea de apel de la sediul persoanei juridice reclamante. In situaţia în care legiuitorul ar fi urmărit ca un litigiu de natură administrativă să fie sustras competenţei instanţelor de drept comun în această materie, ar fi făcut-o printr-o dispoziţie expresă, aşa după cum a procedat în alte cazuri (spre exemplu, acţiunea având ca obiect contestarea hotărârii Comisiei judeţene de aplicare a Legii nr.18/1991, dată în competenţa judecătoriei în raza căreia se află terenul litigios).
98

CAPITOLUL VIII ACHIZIŢIILE PUBLICE Secţiunea l Noţiuni generale. Cadrul legislativ Pentru titularii dreptului de proprietate publică, dar şi pentru titularii dreptului de proprietate privată, modalitatea curentă de procurare a mijloacelor materiale necesare funcţionării şi, respectiv, existenţei lor, o reprezintă achiziţionarea de bunuri aflate în circuitul civil al societăţii. în cazul autorităţilor şi instituţiilor publice, dobândirea de bunuri aflate în circuitul civil se realizează, în general, prin achiziţii publice. După anul 1990, achiziţiile publice, ca operaţiune economică şi juridică, au fost reglementate iniţial prin O.G. nr.12/1993 privind achiziţiile de bunuri şi investiţii publice1. Ulterior, a fost adoptată O.G. nr.l 18/1999 privind achiziţiile publice2 a cărei intrare în vigoare a fost prorogată şi, respectiv, suspendată în mod repetat până la 31 decembrie 2001, fiind respinsă prin Legea nr.473/20013 şi abrogată prin O.G. nr.60/2001 privind achiziţiile publice4. în momentul de faţă este în vigoare reglementarea dată de O.U.G. nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii5,
' O.G. nr. 12/1993 privind achiziţiile de bunuri şi investiţii publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.202 din 23 august 1993 şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.281 din 4 decembrie 1995

2

O.G. nr.l 18/1999 privind achiziţiile publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.431 din 31 august 1999 3 Legea nr.473/2001 pentru respingerea O.G. nr.l 18/1999 privind achiziţiile publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea i, nr.603 din 26 septembrie 2001 4 O.G. nr.60/2001 privind achiziţiile publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.241 din 11 mai 2001 5 Ordonanţă de urgenţă a Guvernului nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.418 din 15 mai 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.337/2006 99

care a fost adoptată în contextul implementării angajamentelor asumate de România în cadrul Capitolului l - „Libera circulaţie a mărfurilor" şi al recomandărilor Comisiei Europene. O.G. nr.34/2006 transpune, de altfel, în concret, două acte normative comunitare, şi anume două directive: Directiva nr. 17/2004/CE privind coordonarea procedurilor de achiziţie aplicate de entităţile care operează în sectoarele apă, energie, transport şi servicii poştale şi Directiva nr. 18/2004/CE privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de lucrări, de furnizare şi de servicii6. Scopul declarat al acestei reglementări constă în: promovarea concurenţei între operatorii economici; garantarea tratamentului egal şi nediscriminarea operatorilor economici; asigurarea transparenţei şi integrităţii procesului de achiziţie publică; asigurarea utilizării eficiente a fondurilor publice, prin aplicarea procedurilor de atribuire de către autorităţile contractante. Deci, legiuitorul, având în vedere exigenţele organismelor europene şi minusurile constatate pe plan intern în domeniul achiziţiilor publice, a urmărit ca prin această reglementare să încurajeze concurenţa între operatorii economici, garantarea tratamentului ega! şi nediscriminatoriu, cu asigurarea transparenţei şi corectitudinii întregului proces de achiziţii publice, pe de o parte, şi, pe de altă parte, a urmărit ca fondurile publice să fie utilizate în mod cât mai eficient în vederea satisfacerii nevoilor sociale. De aceea, pentru realizarea scopurilor declarate, legiuitorul a impus ca la baza atribuirii contractului de achiziţie publică să se afle principiile următoare: nediscriminarea - în sensul că situaţiile identice nu trebuie tratate diferenţiat, fiind interzisă orice formă de discriminare bazată pe orice alte criterii de diferenţiere decât cele reglementate expres de ordonanţa de urgenţă; tratamentul egal - care impune ca fiecare potenţial participant la procedura de atribuire a contractului de achiziţie publică să cunoască în prealabil regulile şi condiţiile cărora va trebui să se conformeze şi să aibă garanţia că orice alt participant concurează în aceleaşi condiţii şi după aceleaşi reguli; recunoaşterea reciprocă - în sensul că în materia achiziţiilor publice, autorităţile contractante din România, ca stat membru al
6

Directiva nr.!7/2004/CE şi Directiva nr. 18/2004/CE publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 134 din 30 aprilie 2004 100

Uniunii Europene, trebuie să accepte produsele şi serviciile livrate sau prestate de un operator economic din oricare alt stat membru, dacă produsele şi serviciile respective respectă într-o manieră obiectivă prescripţiile existente în statul membru de origine; - transparenţa - care impune publicarea tuturor informaţiilor relevante de natură să poată permite oricărui potenţial participant la procedura de atribuire a contractului de achiziţie publică să fie informat pe deplin atunci când decide în legătură cu participarea sau neparticiparea sa la procedura respectivă; proporţionalitatea - în sensul că autorităţile contractante au obligaţia să aprecieze ca fiecare măsură luată şi condiţie impusă să fie necesară şi potrivită în raport cu obiectivele urmărite; eficienţa utilizării fondurilor publice - care impune realizarea unui raport

optim între bunurile şi serviciile achiziţionate, pe de o parte şi, pe de altă parte, fondurile publice cheltuite; - asumarea răspunderii - care impune ca autoritatea contractantă, atunci când decide modalitatea de derulare a procedurii, să-şi motiveze fiecare decizie luată şi să-şi asume astfel răspunderea. Secţiunea a-2-a Contractul de achiziţie publică Aşa după cum am precizat, O.U.G. nr.34/2006 reglementează atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii. Din perspectiva obiectivelor lucrării de faţă, din cele trei categorii de contracte, prezintă importanţă doar aspectele referitoare la contractele de achiziţie şi, mai exact, acelea privind contractele de furnizare de bunuri, care reprezintă instrumente juridice folosite pentru constituirea şi sporirea domeniului public prin achiziţionarea de bunuri. De aceea, ne vom axa prezentările noastre, în principal, pe contractul de furnizare de produse(de bunuri), dar şi pe aspectele general valabile în materia contractelor de achiziţie publică . Potrivit reglementării menţionate, contractele de achiziţie publică sunt: - contracte de lucrări; - contracte de furnizare; - contracte de servicii. 101

Aşa cum spuneam mai sus, dintre acestea, pentru tema noastră, prezintă importanţă contractul de achiziţie publică de furnizare, care este acel contract de achiziţie publică, altul decât contractul de lucrări, care are ca obiect furnizarea unuia sau mai multor produse, prin cumpărare, inclusiv în rate, închiriere sau leasing, cu sau fără opţiune de cumpărare. Este considerat contract de furnizare şi contractul de achiziţie publică ce are ca obiect principal furnizarea de produse şi, cu titlu accesoriu, operaţiuni/lucrări de instalare şi punere în funcţiune a acestora. De asemenea, este considerat contract de furnizare şi contractul care are ca obiect atât furnizarea de produse, cât şi prestarea de servicii, dacă valoarea estimată a produselor este mai mare decât valoarea estimată a serviciilor prevăzute în acel contract. 2.1. Caracterele juridice ale contractului de achiziţie publică Aşa cum rezultă din definiţia dată mai sus, contractul de achiziţie publică de furnizare de produse (bunuri) are caracterele juridice ale oricărui contract de achiziţie publică, în general. Contractul de furnizare este un contract sinalagmatic, în sensul că dă naştere la drepturi şi obligaţii pentru ambele părţi, adică atât pentru autoritatea contractantă, cât şi pentru operatorul economic, pe care părţile le cunosc din momentul încheierii sale. Caracterul determinat al drepturilor şi obligaţiilor rezultă din caracterul reglementat al contractului de achiziţie publică, în general, operatorul economic şi autoritatea contractantă având drepturile şi obligaţiile prevăzute în mod limitativ de lege. Caracterul administrativ al contractului de achiziţie publică de furnizare rezultă în mod explicit din prevederile art.2 alin.(l) lit.c) din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ, care asimilează acest gen de contracte cu actul administrativ. Contractul de achiziţie publică de furnizare este un contract cu titlu oneros, în sensul că autoritatea contractantă, în schimbul sumelor de bani pe care le achită operatorului economic, va primi un folos material: livrarea bunurilor achiziţionate. Contractul de achiziţie publică de furnizare este un contract numit, în sensul că este reglementat în mod expres de lege, ca specie a contractului de achiziţie publică. Contractul de achiziţie publică de furnizare are un obiect determinat, în sensul că poate avea ca obiect exclusiv sau, cel puţin ca obiect principal, furnizarea unuia sau mai multor produse de către operatorul economic, în beneficiul autorităţii contractante. 102

Contractul de achiziţie publică de furnizare este un contract solemn, în sensul că acesta, ca orice alt contract de achiziţie publică, se încheie în formă scrisă, care este cerută ad validitatem. 2.2. Părţile contractului de achiziţie publică Potrivit reglementării actuale, părţile contractului de achiziţie publică sunt autoritatea contractantă / autorităţile contractante, pe de o parte, şi, respectiv, operatorul economic / operatorii economici, pe de altă parte. A. Calitatea de autoritate contractantă, în cadrul oricărui contract de achiziţie publică, o are: oricare organism al statului - autoritate publică sau instituţie publică - care acţionează la nivel central ori la nivel regional sau local; oricare organism de drept public, în afara celor arătate mai sus, care are personalitate juridică, a fost înfiinţat pentru a satisface nevoi de interes general fără caracter comercial sau industrial şi se află cel puţin în una dintre următoarele situaţii: o este finanţat, în majoritate, de către o autoritate contractantă, sau de către un alt organism de drept public; o se află în subordinea sau este supus controlului unei autorităţi contractante, sau unui alt organism de drept public; o în componenţa consiliului de administraţie/organului de conducere sau de supervizare mai mult de jumătate din numărul membrilor acestuia sunt numiţi de către o autoritate contractantă, sau de către un alt organism de drept public; oricare asociere formată de una sau mai multe autorităţi contractante dintre cele de mai sus; oricare întreprindere publică ce desfăşoară una sau mai multe dintre activităţile de utilitate publică prevăzute de ordonanţa de urgenţă, atunci când aceasta atribuie contracte de achiziţie publică sau încheie acorduri-cadru destinate efectuării respectivelor activităţi; oricare subiect de drept, altul decât cele prevăzute mai sus, care desfăşoară una sau mai multe dintre activităţile de utilitate publică prevăzute de ordonanţa de urgenţă, în baza unui drept special sau exclusiv, acordat de o autoritate competentă, atunci când acesta atribuie contracte de achiziţie publică sau încheie acorduri-cadru destinate efectuării respectivelor activităţi. B. Calitatea de operator economic o poate avea, în cadrul contractului de achiziţie publică de furnizare, orice furnizor de produse care prezintă pe piaţă o ofertă de produse, realizate prin desfăşurarea unei
103

activităţi licite pentru care a fost autorizat potrivit legislaţiei statului respectiv. Calitatea de operator economic, în general, o poate avea, potrivit art.3 lit.r) din O.U.G. nr.34/2006, oricare furnizor de produse, prestator de servicii ori executant de lucrări - persoană fizică/juridică, de drept public sau privat, ori grup de astfel de persoane cu activitate în domeniul care oferă în mod licit pe piaţă produse, servicii şi/sau execuţie de lucrări. Secţiunea a-3-a Procedurile de atribuire a contractului de achiziţie publică Prin procedura de atribuire se înţeleg etapele ce trebuie parcurse de autoritatea contractantă şi de către candidaţi/ofertanţi pentru ca acordul părţilor privind angajarea în contractul de achiziţie publică să fie considerat valabil. Având în vedere dispoziţiile art.18 din O.U.G. nr.34/2006, rezultă că aceste proceduri sunt limitative şi imperative, în sensul că părţile nu se pot abate de la aplicarea lor, acestea cuprinzând fiecare seturi de reguli stricte a căror neobservare sau încălcare va putea atrage vicierea întregii proceduri, cu consecinţa angajării răspunderii autorităţii contractante. 3.1. Reguli de elaborare a documentaţiei de atribuire în conformitate cu reglementarea actuală, documentaţia de atribuire este realizată de autoritatea contractantă, care are obligaţia de a preciza în cadrul documentaţiei de atribuire orice cerinţă, criteriu, regulă şi alte informaţii necesare pentru a asigura ofertantului/candidatului o informare completă, corectă şi explicită cu privire la modul de aplicare a procedurii de atribuire. în mod concret, documentaţia de atribuire trebuie să cuprindă, în principal, următoarele elemente:

informaţii generale privind autoritatea contractantă, în special cu privire la adresă - inclusiv telefon, fax, e-mail -, persoane de contact, mijloace de comunicare etc.; - instrucţiuni privind date limită care trebuie respectate şi formalităţi care trebuie îndeplinite în legătură cu participarea la procedura de atribuire; - dacă sunt solicitate, cerinţele minime de calificare, precum şi documentele care urmează să fie prezentate de ofertanţi/candidaţi pentru dovedirea îndeplinirii criteriilor de calificare şi selecţie;
104

caietul de sarcini sau documentaţia descriptivă, aceasta din urmă fiind utilizată în cazul aplicării procedurii de dialog competitiv sau de negociere; - instrucţiuni privind modul de elaborare şi de prezentare a propunerii tehnice şi financiare; informaţii detaliate şi complete privind criteriul de atribuire aplicat pentru stabilirea ofertei câştigătoare; instrucţiuni privind modul de utilizare a căilor de atac; informaţii referitoare la clauzele contractuale obligatorii. Autoritatea contractantă are şi următoarele drepturi: - dreptul de a preciza în documentaţia de atribuire instituţiile competente de la care operatorii economici pot obţine informaţii privind reglementările referitoare la impozitare, precum şi cele referitoare la protecţia mediului; - dreptul de a impune în cadrul documentaţiei de atribuire, în măsura în care acestea sunt compatibile cu dreptul comunitar, condiţii speciale de îndeplinire a contractului prin care se urmăreşte obţinerea unor efecte de ordin social sau în legătură cu protecţia mediului şi promovarea dezvoltării durabile; dreptul de a opta pentru una dintre următoarele modalităţi de obţinere a documentaţiei de atribuire de către operatorii economici: o asigurarea accesului direct, nerestricţionat şi deplin, prin mijloace electronice, la conţinutul documentaţiei de atribuire; o punerea la dispoziţie oricărui operator economic care a înaintat o solicitare în acest sens sau, după caz, căruia i s-a transmis o invitaţie de participare a unui exemplar din documentaţia de atribuire, pe suport hârtie şi/sau pe suport magnetic, caz în care poate stabili un preţ pentru obţinerea documentaţiei de atribuire, cu condiţia ca acest preţ să nu depăşească costul multiplicării documentaţiei, la care se poate adăuga, dacă este cazul, costul transmiterii acesteia prin poştă. 3.2. Reguli de participare Ia procedura de atribuire Regulile prevăzute de O.U.G. nr.34/2006, în ceea ce priveşte participarea la procedura de atribuire sunt, în esenţă, următoarele: orice operator economic are dreptul de a participa, individual sau într-un grup de operatori, la procedura de atribuire;
105

mai mulţi operatori economici au dreptul de a se asocia cu scopul de a depune candidatură sau ofertă comună, fără a fi obligaţi să îşi legalizeze din punct de vedere formal asocierea. In această situaţie, autoritatea contractantă are dreptul de a solicita ca asocierea să fie legalizată numai în cazul în care oferta comună este declarată câştigătoare şi numai dacă o astfel de măsură reprezintă o condiţie necesară pentru buna îndeplinire a contractului; întreprinderile afiliate au dreptul de a participa în cadrul aceleiaşi proceduri de atribuire, dar numai în cazul în care participarea acestora nu este de natură să distorsioneze concurenţa. Prin întreprindere afiliată se înţelege orice subiect de drept: - asupra căruia un alt subiect de drept poate exercita, direct sau indirect, o influenţă dominantă; sau care poate exercita o influenţă dominantă asupra altui subiect de drept; sau care, ca urmare a asocierii cu un subiect de drept, se află sub influenţa dominantă a unui alt subiect de drept. 3.3. Reguli de publicitate în procedura de atribuire Regulile de publicitate reglementate de O.U.G. nr.34/2006 au ca scop asigurarea transparenţei întregii proceduri de atribuire a contractelor de achiziţie publică. în acest sens, autoritatea contractantă are obligaţia de a asigura publicarea anunţurilor de intenţie, de participare şi de atribuire. Astfel, autoritate contractantă are obligaţia de a transmite

anunţurile respective către operatorul SEAP (Sistemul electronic de achiziţii publice), utilizând exclusiv mijloace electronice. Operatorul SEAP, la rândul său, are obligaţia să asigure Autorităţii Naţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice accesul nerestricţionat la anunţurile transmise de către autorităţile contractante, înainte de publicarea acestora. Autoritatea Naţională pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice verifică fiecare anunţ transmis de către autoritatea contractantă pentru publicare în SEAP, în măsura în care anunţul respectiv este în legătură cu aplicarea procedurii de atribuire a unui contract cu o valoare estimată mai mare decât pragurile valorice de 75.000 euro în cazul contractului de furnizare de produse. In termen de două zile lucrătoare de la data primirii anunţului în SEAP, Autoritatea Naţională pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice are obligaţia: 106
fie să emită către operatorul SEAP acceptul de publicare pentru anunţul respectiv, în cazul în care în urma verificării nu se constată erori/omisiuni de completare; fie să respingă publicarea anunţului în SEAP, în cazul în care se constată erori/omisiuni de completare, informând totodată autoritatea contractantă asupra acestei decizii, precum şi asupra modului în care erorile/omisiunile pot fi remediate. După publicarea anunţului, autoritatea contractantă are obligaţia de a transmite anunţul şi către Regia Autonomă „Monitorul Oficial", spre publicare în Monitorul Oficial al României, Partea a Vl-a, Achiziţii publice. In cazul în care O.U.G. nr.34/2006 stabileşte obligaţia publicării anunţului în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, atunci anunţul respectiv nu poate fi publicat la nivel naţional înainte de data transmiterii acestuia către Comisia Europeană. a) Anunţul de intenţie, în cazul contractelor de achiziţie de produse, autoritatea contractantă are obligaţia de a transmite spre publicare un anunţ de intenţie dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii: autoritatea contractantă urmăreşte să reducă perioada de depunere a ofertelor până la 36 de zile; - valoarea totală estimată a contractelor care urmează să fie atribuite în următoarele 12 luni pentru achiziţiile de produse este egală sau mai mare de 75.000 euro. Autoritatea contractantă are libertatea să aprecieze dacă va publica anunţul de intenţie: - în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, în SEAP şi în Monitorul Oficial al României, Partea a Vl-a, Achiziţii publice; sau numai în SEAP, cu condiţia ca, înainte de publicare, să fi fost transmis un anunţ simplificat de informare prealabilă către Comisia Europeană. b) Anunţul de participare. Cazurile în care autoritatea contractantă este obligată să transmită spre publicare un anunţ de participare sunt limitativ prevăzute la art.54 din O.U.G. nr.34/2006. Astfel, autoritatea contractantă are obligaţia de a transmite spre publicare un anunţ de participare atunci când: iniţiază procedura de licitaţie deschisă, licitaţie restrânsă, dialog competitiv sau negociere, cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare, pentru atribuirea contractului de achiziţie publică sau pentru încheierea acordului-cadru; lansează un sistem dinamic de achiziţie;
107

iniţiază procesul de atribuire a unui contract de achiziţie publică printr-un sistem dinamic de achiziţii, în acest caz publicându-se un anunţ simplificat; organizează un concurs de soluţii. Anunţul de participare se publică în SEAP şi în Monitorul Oficial al României, Partea a Vl-a, Achiziţii publice şi, după caz, în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene este obligatorie doar în cazurile anume prevăzute de lege, iar în celelalte cazuri este facultativă. c) Anunţul de atribuire. Transmiterea anunţului de atribuire este obligatorie pentru autoritatea contractantă care:

- a finalizat procedura de atribuire - licitaţie deschisă, licitaţie restrânsă, dialog competitiv, negociere cu/fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare, cerere de oferte - prin atribuirea contractului de achiziţie publică sau încheierea acordului-cadru; a finalizat un concurs de soluţii prin stabilirea concurentului câştigător; a atribuit un contract de achiziţie publică printr-un sistem dinamic de achiziţii. La fel ca şi anunţul de participare, anunţul de atribuire se publică în SEAP şi în Monitorul Oficial al României, Partea a Vl-a, Achiziţii publice, şi, după caz, în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. 3.4. Alte reguli ale procedurii de atribuire a) Reguli de comunicare şi de transmitere a datelor Orice comunicare, solicitare, informare, notificare şi altele asemenea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie transmise în scris; să fie înregistrate în momentul transmiterii şi, respectiv, în momentul primirii; - să fie realizate astfel încât să se asigure integritatea şi confidenţialitatea datelor respective. Documentele scrise pot fi transmise prin oricare dintre următoarele modalităţi: - prin poştă; prin fax; prin mijloace electronice;
108

prin orice combinaţie a modalităţilor de mai sus. Autoritatea contractantă are dreptul de a impune, în documentaţia de atribuire, modalităţile de comunicare pe care intenţionează să le utilizeze pe parcursul aplicării procedurii, fără a restricţiona accesul operatorilor economici la procedura de atribuire. b) Reguli de evitare a conflictului de interese In vederea evitării conflictului de interese, autoritatea contractantă are obligaţia, pe parcursul aplicării procedurii de atribuire, să ia măsurile necesare pentru a preveni situaţiile de natură să determine apariţia unui conflict de interese şi/sau manifestarea concurenţei neloiale. Astfel, persoanele fizice sau juridice care participă direct în procesul de verificare/evaluare a candidaturilor/ofertelor nu au dreptul de a fi candidat, ofertant, ofertant asociat sau subcontractant, sub sancţiunea excluderii din procedura de atribuire. De asemenea, nu au dreptul să fie implicaţi în procesul de verificare/evaluare a candidaturilor/ofertelor următoarele persoane: persoane care deţin părţi sociale, părţi de interes, acţiuni din capitalul subscris al unuia dintre ofertanţi/candidaţi sau subcontractanţi ori persoane care fac parte din consiliul de administraţie/organul de conducere sau de supervizare a unuia dintre ofertanţi/candidaţi sau subcontractanţi; soţ/soţie, rudă sau afin, până la gradul al patrulea inclusiv, cu persoane care fac parte din consiliul de administraţie/organul de conducere sau de supervizare a unuia dintre ofertanţi/candidaţi; persoane despre care se constată că pot avea un interes de natură să le afecteze imparţialitatea pe parcursul procesului de verificare/evaluare a candidaturilor/ofertelor. La rândul său, contractantul nu are dreptul de a angaja, în scopul îndeplinirii contractului de achiziţie publică, persoane fizice sau juridice care au fost implicate în procesul de verificare/evaluare a candidaturilor/ofertelor depuse în cadrul aplicării unei proceduri de atribuire, pe parcursul unei perioade de cel puţin 12 luni de la încheierea contractului, sub sancţiunea nulităţii contractului respectiv pentru cauza imorală. 3.5. Proceduri de atribuire a) Licitaţia deschisă Licitaţia deschisă este procedura la care orice operator economic interesat are dreptul să depună o ofertă. 109

De regulă, procedura de licitaţie deschisă se desfăşoară într-o singură etapă. Ca excepţie, autoritatea contractantă are dreptul de a decide organizarea unei etape suplimentare de licitaţie electronică, caz în care are obligaţia de a anunţa această decizie în anunţul de participare şi în documentaţia de atribuire. Licitaţia deschisă se iniţiază prin transmiterea spre publicare a unui anunţ de participare prin care autoritatea contractantă solicită operatorilor interesaţi să depună oferte în termenele prevăzute de lege. Orice operator economic interesat are dreptul de a solicita şi de a obţine documentaţia de atribuire, precum şi dreptul de a solicita clarificări privind documentaţia de atribuire. Autoritatea contractantă are obligaţia de a răspunde, în mod clar, complet şi fără ambiguităţi, cât mai repede posibil, la orice clarificare solicitată, într-o perioadă care nu trebuie să depăşească, de regulă, 3 zile lucrătoare de la primirea unei astfel de solicitări din partea operatorului economic. De asemenea, autoritatea contractantă are obligaţia de a transmite răspunsurile - însoţite de întrebările aferente - către toţi operatorii economici care au obţinut, în condiţiile ordonanţei de urgenţă menţionate, documentaţia de atribuire, luând măsuri pentru a nu dezvălui identitatea celui care a solicitat clarificările respective. în sfârşit, autoritatea contractantă are obligaţia de a deschide ofertele la data şi locul indicate în anunţul de participare. b) Licitaţia restrânsă Licitaţia restrânsă constituie procedura la care orice operator economic are dreptul să-şi depună candidatura, urmând ca ofertele să fie depuse numai de către candidaţii selectaţi. Astfel, procedura de licitaţie restrânsă se desfăşoară, de regulă, în două etape: etapa de selectare a candidaţilor, prin aplicarea criteriilor de selecţie; etapa de evaluare a ofertelor depuse de candidaţii selectaţi, prin aplicarea criteriului de atribuire. Dar, autoritatea contractantă are dreptul de a decide organizarea unei etape suplimentare de licitaţie electronică, caz în care are obligaţia de a anunţa această decizie în anunţul de participare şi în documentaţia de atribuire. Licitaţia restrânsă se iniţiază prin transmiterea spre publicare a unui anunţ de participare prin care se solicită operatorilor economici interesaţi depunerea de candidaturi, autoritatea contractantă având obligaţia de a 110
indica în anunţul de participare criteriile de selecţie şi regulile aplicabile, numărul minim al candidaţilor pe care intenţionează să-i selecteze şi, dacă este cazul, numărul maxim al acestora. Numărul de candidaţi selectaţi după prima etapă a licitaţiei restrânse trebuie să fie cel puţin egal cu numărul minim indicat în anunţul de participare. în cazul în care numărul candidaţilor care îndeplinesc criteriile de selecţie este mai mic decât numărul minim indicat în anunţul de participare, autoritatea contractantă are dreptul: - fie de a anula procedura de licitaţie restrânsă; - fie de a continua procedura de licitaţie restrânsă numai cu acei candidaţi care îndeplinesc criteriile solicitate, în măsura în care numărul acestora este, totuşi, suficient pentru a asigura o concurenţă reală. După efectuarea selecţiei, autoritatea contractantă are obligaţia de a transmite concomitent o invitaţie de participare la etapa a doua a procedurii de licitaţie restrânsă tuturor candidaţilor selectaţi, fiind interzisă invitarea la etapa a doua a licitaţiei restrânse a unui operator economic care nu a depus candidatura în prima etapă sau care nu a îndeplinit criteriile de selecţie. Invitaţia de participare trebuie să cuprindă cel puţin următoarele informaţii: referinţe privind anunţul de participare publicat; data şi ora limită stabilite pentru depunerea ofertelor; - adresa la care se transmit ofertele; limba sau limbile în care trebuie elaborată oferta; - adresa, data şi ora deschiderii ofertelor;

dacă este cazul, precizări referitoare la documentele suplimentare pe care operatorii economici trebuie să le prezinte în scopul verificării declaraţiilor sau completării documentelor prezentate în prima etapă pentru demonstrarea capacităţii tehnice şi economico-financiare. Orice candidat selectat are dreptul de a solicita clarificări privind documentaţia de atribuire, iar autoritatea contractantă are obligaţia de a răspunde, în mod clar, complet şi fără ambiguităţi, cât mai repede posibil, la orice clarificare solicitată, într-o perioadă care nu trebuie să depăşească, de regulă, 3 zile lucrătoare de la primirea unei astfel de solicitări din partea operatorului economic. în sfârşit, autoritatea contractantă are obligaţia de a deschide ofertele la adresa, data şi ora indicate în invitaţia de participare, în măsura în care nu 111

a devenit necesară decalarea termenului de depunere a ofertelor, ca urmare a depunerii unei contestaţii. c) Dialogul competitiv Dialogul competitiv este procedura la care orice operator economic are dreptul să îşi depună candidatura şi prin care autoritatea contractantă conduce un dialog cu candidaţii admişi, în scopul identificării uneia sau mai multor soluţii apte să răspundă necesităţilor sale, urmând ca, pe baza soluţiei alese, candidaţii să depună oferta finală. Procedura de atribuire a dialogului competitiv poate fi aplicată de autoritatea contractantă dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele două condiţii: contractul în cauză este considerat a fi de complexitate deosebită; aplicarea procedurii de licitaţie deschisă sau restrânsă nu ar permite atribuirea contractului de achiziţie publică în cauză. Această procedură se desfăşoară în trei etape: etapa de preselecţie a candidaţilor; etapa de dialog cu candidaţii admişi în urma preselecţiei, pentru identificarea soluţiei/soluţiilor apte să răspundă necesităţilor autorităţii contractante şi în baza căreia/cărora candidaţii vor elabora şi vor depune oferta finală; etapa de evaluare a ofertelor finale depuse. Procedura dialogului competitiv se iniţiază prin transmiterea spre publicare a unui anunţ de participare prin care se solicită operatorilor economici interesaţi depunerea de candidaturi. Orice operator economic are dreptul de a-şi depune candidatura pentru a participa la procedura de dialog competitiv. Autoritatea contractantă are obligaţia de a indica în anunţul de participare criteriile de preselecţie şi regulile aplicabile, numărul minim al candidaţilor pe care intenţionează să îi preselecteze şi, dacă este cazul, numărul maxim al acestora. Atunci când preselectează candidaţii, autoritatea contractantă are obligaţia de a aplica criterii obiective şi nediscriminatorii, utilizând în acest scop numai criteriile de preselecţie prevăzute în anunţul de participare. Numărul de candidaţi admişi în cea de-a doua etapă a dialogului competitiv trebuie să fie cel puţin egal cu numărul minim indicat în anunţul de participare. în cazul în care numărul candidaţilor care îndeplinesc criteriile de preselecţie este mai mic decât numărul minim indicat în anunţul de participare, autoritatea contractantă are dreptul:
112

fie de a anula procedura de dialog competitiv; - fie de a continua procedura de dialog competitiv numai cu acei candidaţi care îndeplinesc criteriile solicitate, în măsura în care numărul acestora este totuşi suficient pentru a asigura o concurenţă reală. Autoritatea contractantă are obligaţia de a transmite, concomitent, o invitaţie de participare la etapa a doua a procedurii de dialog competitiv tuturor candidaţilor admişi, fiind interzisă invitarea la etapa a doua a dialogului competitiv a unui operator economic care nu a depus candidatura în prima etapă sau care nu a îndeplinit criteriile de preselecţie. Invitaţia de participare trebuie să cuprindă cel puţin următoarele informaţii: referinţe privind anunţul de participare publicat; - adresa la care va avea loc dialogul, precum şi data şi ora lansării acestuia;

limba/limbile în care se va derula dialogul; dacă este cazul, precizări referitoare la documentele suplimentare pe care operatorii economici trebuie să le prezinte în scopul verificării declaraţiilor sau completării documentelor, prezentate în prima etapă pentru demonstrarea capacităţii tehnice şi economico-financiare. Autoritatea contractantă derulează dialogul cu fiecare candidat admis, în parte, discutând opţiunile referitoare la aspectele tehnice, montaje financiare, mod de rezolvare a unor probleme legate de cadrul juridic, precum şi orice alte elemente ale viitorului contract, astfel încât soluţiile identificate să corespundă necesităţilor obiective ale autorităţii contractante. Autoritatea contractantă are obligaţia ca, pe durata dialogului, să asigure aplicarea principiului tratamentului egal faţă de toţi participanţii. In acest sens, autoritatea contractantă nu are dreptul de a furniza informaţii într-o manieră discriminatorie, care ar putea crea unuia/unora dintre participanţi un avantaj suplimentar în raport cu ceilalţi. După ce a declarat închisă etapa de dialog şi a anunţat participanţii cu privire la acest aspect, autoritatea contractantă are obligaţia de a invita participanţii selectaţi să depună oferta finală, ofertă care se elaborează pe baza soluţiei/soluţiilor identificate în cursul acestei etape şi care trebuie să conţină toate elementele necesare prin care se prezintă modul de îndeplinire a viitorului contract. Invitaţia de depunere a ofertei finale trebuie să cuprindă cel puţin următoarele informaţii: referinţe privind anunţul de participare publicat;
113

data limită stabilită pentru depunerea ofertelor; - adresa la care se transmit ofertele; limba sau limbile în care trebuie elaborată oferta; data deschiderii ofertelor; dacă este cazul, precizări referitoare la documentele suplimentare pe care operatorii economici trebuie să le prezinte în scopul verificării declaraţiilor sau completării documentelor, prezentate în prima etapă pentru demonstrarea capacităţii tehnice şi economico-financiare. Evaluarea ofertelor se realizează pe baza criteriilor prevăzute în documentaţia de atribuire, iar oferta câştigătoare va fi „oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic". d) Negocierea este procedura prin care autoritatea contractantă derulează consultări cu candidaţii selectaţi şi negociază clauzele contractuale, inclusiv preţul, cu unul sau mai mulţi dintre aceştia. In cazul contractului de achiziţie de furnizare de produse(de bunuri), negocierea poate fi: - negociere cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare; negociere fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare; cererea de oferte. Negocierea cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare Această procedură de atribuire a unui contract de achiziţie de furnizare poate fi folosită de către autoritatea contractantă în următoarele cazuri: atunci când, în urma aplicării licitaţiei deschise, licitaţiei restrânse, dialogului competitiv sau a cererii de oferte, nu a fost depusă nici o ofertă sau au fost depuse numai oferte inacceptabile ori neconforme; în situaţii excepţionale, temeinic motivate, atunci când natura lucrărilor/produselor/serviciilor sau riscurile implicate de executarea/livrarea/prestarea acestora nu permit o estimare iniţială globală a preţului viitorului contract de achiziţie publică; Negocierea cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare se iniţiază prin transmiterea spre publicare a unui anunţ de participare, prin care se solicită operatorilor economici interesaţi depunerea de candidaturi. Orice operator economic are dreptul de a-şi depune candidatura pentru a participa la procedura de negociere cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare.
114

Autoritatea contractantă are obligaţia de a indica în anunţul de participare criteriile de preselecţie şi regulile aplicabile, numărul minim al candidaţilor pe care intenţionează să îi preselecteze şi, dacă este cazul, numărul maxim al acestora. Atunci când preselectează candidaţii, autoritatea contractantă are obligaţia de a aplica criterii obiective şi nediscriminatorii, utilizând în acest scop numai criteriile de preselecţie prevăzute în anunţul de participare. Autoritatea contractantă derulează negocieri cu fiecare candidat preselectat în parte, iar pe durata negocierilor, autoritatea contractantă are obligaţia de a asigura aplicarea principiului tratamentului egal faţă de toţi candidaţii. Autoritatea contractantă derulează negocieri până la identificarea şi stabilirea, pe baza criteriilor de atribuire, a celei mai avantajoase propuneri de ofertă din punct de vedere economic. Negocierea fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare In privinţa contractului de achiziţie de furnizare, această procedură poate fi aplicată de autoritatea contractantă numai în următoarele cazuri: atunci când, din motive tehnice, artistice sau pentru motive legate de protecţia unor drepturi de exclusivitate, contractul de achiziţie publică poate fi atribuit numai unui anumit operator economic; ca o măsură strict necesară, atunci când perioadele de aplicare a licitaţiei deschise, a licitaţiei restrânse, a negocierii cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare sau a cererii de oferte nu pot fi respectate din motive de extremă urgenţă, determinate de evenimente imprevizibile şi care nu se datorează sub nicio formă unei acţiuni sau inacţiuni a autorităţii contractante; atunci când produsele ce urmează a fi livrate sunt fabricate exclusiv în scopul cercetării ştiinţifice, experimentării, studiilor sau dezvoltării tehnologice, şi numai dacă acestea nu se realizează pentru obţinerea unui profit şi nici nu urmăresc acoperirea costurilor aferente; - atunci când este necesară achiziţionarea, de la furnizorul iniţial, a unor cantităţi suplimentare de produse destinate înlocuirii parţiale sau extinderii echipamentelor/instalaţiilor livrate anterior, şi numai dacă schimbarea furnizorului iniţial ar pune autoritatea contractantă în situaţia de a achiziţiona produse care, datorită caracteristicilor tehnice diferite de cele deja existente, determină incompatibilităţi sau dificultăţi tehnice sporite de operare şi întreţinere. Perioada în care astfel de contracte pot fi
115

atribuite nu trebuie să depăşească, de regulă, 3 ani de la atribuirea contractului de furnizare iniţial; pentru achiziţionarea de materii prime cotate la bursele de mărfuri, achiziţia acestora realizându-se ca urmare a tranzacţiilor de pe piaţa la disponibil; atunci când produsele pot fi achiziţionate în condiţii deosebit de avantajoase, de la un operator economic care îşi lichidează definitiv afacerile, de la un judecător-sindic care administrează afacerile unui operator economic în stare de faliment sau lichidare, printr-un aranjament cu creditorii unui operator economic în stare de faliment sau lichidare ori printr-o altă procedură similară cu cele anterioare, reglementată prin lege; Cererea de oferte Autoritatea contractantă are dreptul de a aplica procedura de cerere de oferte numai în cazul în care valoarea estimată, fără TVA, a contractului de achiziţie publică este mai mică decât sau egală cu echivalentul în lei a 75.000 euro, pentru contractul de furnizare. începând cu data de l ianuarie 2007, cererea de oferte se iniţiază prin publicarea în SEAP a unei invitaţii de participare la procedura de atribuire, care trebuie să cuprindă cel puţin următoarele informaţii: - data şi ora limită stabilite pentru primirea ofertelor adresa la care se transmit ofertele; data şi ora deschiderii ofertelor limba sau limbile în care trebuie elaborată oferta; dacă se solicită îndeplinirea unor criterii minime de calificare, menţionarea acestora;

- scurtă descriere a obiectului contractului de achiziţie publică ce urmează să fie atribuit; modul de obţinere a documentaţiei de atribuire. Autoritatea contractantă are obligaţia de a deschide ofertele la adresa, data şi ora indicate în invitaţia de participare, în măsura în care nu a devenit necesară decalarea termenului de depunere a ofertelor ca urmare a depunerii unei contestaţii. 3.6. Modalităţi speciale de atribuire a contractului de achiziţie publică a) Acordul-cadru Potrivit art.3 lit.b) din O.U.G. nr.34/2006, acordul-cadru reprezintă înţelegerea scrisă intervenită între una sau mai multe autorităţi contractante 116 şi unul sau mai mulţi operatori economici, al cărei scop este stabilirea elementelor/condiţiilor esenţiale care vor guverna contractele de achiziţie publică ce urmează a fi atribuite într-o perioadă dată, în mod special în ceea ce priveşte preţul şi, după caz, cantităţile avute în vedere. Autoritatea contractantă are obligaţia de a încheia acordul-cadru, de regulă prin aplicarea procedurilor de licitaţie deschisă sau licitaţie restrânsă. Autoritatea contractantă nu are dreptul de a utiliza în mod abuziv sau impropriu acordurilecadru, astfel încât să împiedice, să restrângă sau să ' distorsioneze concurenţa. De asemenea, autoritatea contractantă nu are dreptul de a stabili ca durata unui acord-cadru să depăşească 4 ani, decât în cazuri excepţionale şi pe care le poate justifica în special prin obiectul specific al contractelor ce urmează a fi atribuite în baza acordului-cadru respectiv. Contractele care se atribuie în baza unui acord-cadru nu pot fi încheiate decât între autoritatea/autorităţile contractante şi operatorul/operatorii economici, care sunt parte a acordului respectiv. Autoritatea contractantă are dreptul de a atribui contracte de achiziţie publică subsecvente unui acord-cadru încheiat cu mai mulţi operatori economici: fie fără reluarea competiţiei; fie prin reluarea competiţiei între operatorii economici semnatari ai acordului-cadru. b) Sistemul de achiziţie dinamic Sistemul de achiziţie dinamic poate fi folosit de către autoritatea contractantă numai prin intermediul SEAP şi numai pentru achiziţia unor produse de uz curent, ale căror caracteristici general disponibile pe piaţă satisfac nevoile autorităţii contractante, care nu are dreptul de a utiliza acest sistem în mod abuziv sau impropriu, astfel încât să împiedice, să sustragă sau să distorsioneze concurenţa. Autoritatea contractantă nu are dreptul de a stabili ca durata unui sistem de achiziţie dinamic să depăşească 4 ani, decât în cazuri excepţionale, temeinic justificate. Atunci când lansează un sistem de achiziţie dinamic, autoritatea contractantă are obligaţia: de a publica un anunţ de participare în care se precizează clar faptul că pentru atribuirea contractului/contractelor de achiziţie publică se utilizează un sistem dinamic de achiziţie, precum şi adresa de Internet la care documentaţia de atribuire este disponibilă;
117

de a indica în caietul de sarcini, alături de caracteristicile produselor care urmează să fie achiziţionate, şi informaţiile relevante privind caracteristicile sistemului utilizat, echipamentul electronic folosit, posibilităţi şi instrucţiuni de accesare; - de a permite prin mijloace electronice, începând cu momentul publicării anunţului de participare şi până la închiderea sistemului de achiziţie dinamic, accesul nerestricţionat, direct şi complet la conţinutul documentaţiei de atribuire. După lansarea sistemului de achiziţie dinamic şi pe întreaga perioadă de existenţă a acestuia, autoritatea contractantă are obligaţia de a permite oricărui operator economic interesat să depună o ofertă orientativă, cu scopul de a fi admis în sistem.

Autoritatea contractantă are obligaţia de a invita toţi ofertanţii admişi în sistemul dinamic de achiziţie să depună o ofertă fermă pentru contractul de achiziţie publică ce urmează să fie atribuit, stabilind în acest sens o dată limită pentru depunere. După verificarea ofertelor ferme depuse, autoritatea contractantă are obligaţia de a atribui contractul de achiziţie publică ofertantului care prezintă cea mai avantajoasă ofertă fermă pe baza aplicării criteriilor de atribuire stabilite în anunţul de participare publicat cu ocazia lansării sistemului de achiziţie dinamic. c) Licitaţia electronică Potrivit art.3 lit.n) din O.U.G. nr.34/2006, licitaţia electronică este procesul repetitiv realizat după o primă evaluare completă a ofertelor, în care ofertanţii au posibilitatea, exclusiv prin intermediul mijloacelor electronice, de a reduce preţurile prezentate şi/sau de a îmbunătăţi alte elemente ale ofertei; evaluarea finală trebuie să se realizeze în mod automat prin mijloacele electronice utilizate. In sensul acestei ordonanţe de urgenţă, prin mijloace electronice se înţelege utilizarea echipamentelor electronice pentru procesarea şi stocarea de date care sunt difuzate, transmise şi recepţionate prin cablu, radio, mijloace optice sau prin alte mijloace electromagnetice. Autoritatea contractantă are dreptul de a utiliza licitaţia electronică în următoarele situaţii: ca o etapă finală a licitaţiei deschise, a licitaţiei restrânse, a negocierii cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare, sau a cererii de oferte, înainte de atribuirea contractului de achiziţie publică, şi numai dacă specificaţiile tehnice au fost definite cu precizie în caietul de sarcini;
118

la reluarea competiţiei dintre operatorii economici care au semnat un acord-cadru; cu ocazia depunerii ofertelor ferme în vederea atribuirii unui contract de achiziţie publică prin utilizarea unui sistem de achiziţie dinamic. Atunci când foloseşte această procedură, autoritatea contractantă are următoarele obligaţii: obligaţia de a anunţa decizia de utilizare a licitaţiei electronice în anunţul de participare şi în documentaţia de atribuire; obligaţia de a folosi această procedură astfel încât să nu împiedice, restrângă sau distorsioneze concurenţa; obligaţia de a include în documentaţia de atribuire şi următoarele informaţii specifice: o elementele ofertei care vor face obiectul procesului repetitiv de ofertare; o eventuale limite ale valorilor până la care elementele ofertei pot fi îmbunătăţite, astfel cum rezultă acestea din specificaţiile care definesc obiectul contractului; o informaţiile care urmează a fi puse la dispoziţie ofertanţilor în cursul licitaţiei electronice şi momentul când aceste informaţii vor fi disponibile; o informaţiile relevante privind procesul licitaţiei electronice; o condiţiile în care ofertanţii vor avea dreptul să liciteze; o informaţiile relevante referitoare la echipamentul electronic folosit, condiţiile tehnice şi modalităţile concrete de realizare a conectări i. Licitaţia electronică se desfăşoară în mai multe runde succesive şi, în cursul fiecărei runde, autoritatea contractantă are obligaţia de a comunica instantaneu tuturor ofertanţilor cel puţin informaţiile necesare acestora pentru a-şi determina, în orice moment, poziţia pe care o ocupă în clasament. Autoritatea contractantă are dreptul de a comunica şi alte informaţii privind: numărul participanţilor în runda respectivă a licitaţiei electronice; preţuri sau valori noi prezentate în cadrul rundei de licitare de către alţi ofertanţi Pe parcursul efectuării rundelor de licitare, autoritatea contractantă nu are dreptul de a dezvălui identitatea ofertanţilor. Finalizarea procedurii licitaţiei electronice se realizează printr-una sau printr-o combinaţie a următoarelor modalităţi: 119

la un moment precis stabilit în prealabil şi comunicat ofertanţilor în invitaţia de participare; - după un număr de runde de licitare al căror calendar de desfăşurare a fost precis stabilit în prealabil şi comunicat ofertanţilor în invitaţia de participare;

atunci când nu se mai primesc preţuri şi/sau valori noi care îndeplinesc cerinţele cu privire la diferenţele minime impuse; în acest caz, invitaţia de participare trebuie să precizeze un termen limită care va fi lăsat să curgă de la primirea ultimei oferte până la finalizarea licitaţiei electronice. Autoritatea contractantă are obligaţia de a atribui contractul de achiziţie publică pe baza rezultatului obţinut în urma finalizării licitaţiei electronice, stabilind oferta câştigătoare pe baza criteriului de atribuire precizat în anunţul de participare şi în documentaţia de atribuire, în condiţiile în care ofertantul respectiv îndeplineşte criteriile de selecţie şi calificare impuse. Secţiunea a 4-a Atribuirea contractului de achiziţie publică 4.1. Oferta. Oferte alternative Potrivit art.3 lit.q) din O.U.G. nr.34/2006, oferta reprezintă actul juridic prin care operatorul economic îşi manifestă voinţa de a se angaja din punct de vedere juridic într-un contract de achiziţie publică, incluzând propunerea financiară şi propunerea tehnică. Ofertantul are obligaţia de a elabora oferta în conformitate cu prevederile din documentaţia de atribuire, la adresa şi până la data şi ora limită pentru depunere stabilite în anunţul sau invitaţia de participare. Oferta are caracter obligatoriu, din punctul de vedere al conţinutului, pe toată perioada de valabilitate stabilită de către autoritatea contractantă. Conţinutul ofertelor trebuie să rămână confidenţial până la data stabilită pentru deschiderea acestora, autoritatea contractantă urmând a lua cunoştinţă de conţinutul respectivelor oferte numai după această dată. Autoritatea contractantă are dreptul de a permite ofertanţilor să depună oferte alternative numai în cazul în care criteriul de atribuire este „cea mai avantajoasă ofertă din punct de vedere economic", caz în care anunţul de participare trebuie să precizeze în mod explicit dacă este permisă depunerea de oferte alternative sau dacă această posibilitate este interzisă.
120

4.2. Selecţia şi calificarea ofertanţilor/candidaţilor Criteriile de calificare şi selecţie aplicate de autoritatea contractantă se pot referi numai la: situaţia personală a candidatului sau ofertantului; capacitatea de exercitare a activităţii profesionale; situaţia economică şi financiară; capacitatea tehnică şi/sau profesională; standarde de asigurare a calităţii; standarde de protecţie a mediului. Situaţia personală a ofertantului/candidatului obligă autoritatea contractantă să excludă din procedura aplicată pentru atribuirea contractului de achiziţie publică orice ofertant/candidat despre care are cunoştinţă că, în ultimii 5 ani, a fost condamnat, prin hotărârea definitivă a unei instanţe judecătoreşti, pentru participare la activităţi ale unei organizaţii criminale, pentru corupţie, pentru fraudă şi/sau pentru spălare de bani. De asemenea, autoritatea contractantă are dreptul de a exclude dintr-o procedură pentru atribuirea contractului de achiziţie publică orice ofertant/candidat care se află în oricare dintre următoarele situaţii: este în stare de faliment ori lichidare, afacerile îi sunt conduse de un administrator judiciar sau activităţile sale comerciale sunt suspendate ori fac obiectul unui aranjament cu creditorii sau este într-o situaţie similară cu cele anterioare, reglementată prin lege; face obiectul unei proceduri legale pentru declararea sa în una dintre situaţiile prevăzute mai sus; nu şi-a îndeplinit obligaţiile de plată a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor de asigurări sociale către bugetele componente ale bugetului general consolidat, în conformitate cu prevederile legale în vigoare în România sau în ţara în care este stabilit; în ultimii 2 ani nu şi-a îndeplinit sau şi-a îndeplinit în mod defectuos obligaţiile contractuale, din motive imputabile

ofertantului în cauză, fapt care a produs sau este de natură să producă grave prejudicii beneficiarilor acestuia; a fost condamnat, în ultimii trei ani, prin hotărârea definitivă a unei instanţe judecătoreşti, pentru o faptă care a adus atingere eticii profesionale sau pentru comiterea unei greşeli în materie profesională; prezintă informaţii false sau nu prezintă informaţiile solicitate de către autoritatea contractantă, în legătură cu situaţia proprie aferentă cazurilor prevăzute mai sus.
121

Capacitatea de exercitare a activităţii profesionale este verificată de autoritatea contractantă, care are dreptul de a solicita oricărui operator economic să prezinte documente edificatoare care să dovedească forma de înregistrare ca persoană fizică sau juridică şi, după caz, de atestare ori apartenenţă din punct de vedere profesional, în conformitate cu prevederile din ţara în care ofertantul/candidatul este stabilit. Situaţia economică şi financiară a operatorului economic care participă la procedură poate fi verificată şi demonstrată cu: declaraţii bancare corespunzătoare sau, după caz, dovezi privind asigurarea riscului profesional; bilanţul contabil sau extrase de bilanţ, în cazul în care publicarea acestor bilanţuri este prevăzută de legislaţia ţării în care este stabilit ofertantul/candidatul; declaraţii privind cifra de afaceri globală sau, dacă este cazul, privind cifra de afaceri în domeniul de activitate aferent obiectului contractului într-o perioadă anterioară, care vizează activitatea din cel mult ultimii trei ani, în măsura în care informaţiile respective sunt disponibile. Capacitatea tehnică şi/sau profesională este verificată de autoritatea contractantă şi demonstrată de operatorul economic participant la o procedură de atribuire a unui contract de furnizare prin: - o listă a principalelor livrări de produse efectuate în ultimii 3 ani, conţinând valori, perioade de livrare, beneficiari, indiferent dacă aceştia din urmă sunt autorităţi contractante sau clienţi privaţi. Livrările de produse se confirmă prin prezentarea unor certificate/documente emise sau contrasemnate de o autoritate ori de către clientul beneficiar. o declaraţie referitoare la echipamentele tehnice şi la măsurile aplicate în vederea asigurării calităţii, precum şi, dacă este cazul, la resursele de studiu şi cercetare; - informaţii referitoare la personalul/organismul tehnic de specialitate de care dispune sau al cărui angajament de participare a fost obţinut de către candidat/ofertant, în special pentru asigurarea controlului calităţii; - certificate sau alte documente emise de organisme abilitate în acest sens, care să ateste conformitatea produselor, identificată clar prin referire la specificaţii sau standarde relevante; - mostre, descrieri şi/sau fotografii a căror autenticitate trebuie să poată fi demonstrată în cazul în care autoritatea contractantă solicită acest lucru.
122

Standardele de asigurare a calităţii sunt verificate de autoritatea contractantă prin solicitarea unor certificate emise de organisme independente, prin care se atestă faptul că operatorul economic respectă anumite standarde, iar autoritatea contractantă este obligată să se raporteze la sistemele de asigurare a calităţii bazate pe seriile de standarde europene relevante, certificate de organisme conforme cu seriile de standarde europene privind certificarea. In conformitate cu principiul recunoaşterii reciproce, autoritatea contractantă are obligaţia de a accepta certificate echivalente emise de organisme stabilite în alte state ale Uniunii Europene. Standardele de protecţia mediului sunt verificate de autoritatea contractantă, în special, în cazul contractelor de lucrări şi a contractelor de servicii, fiind obligată să se raporteze la Sistemul Comunitar de Management Ecologic şi Audit (EMAS).

4.3. Criteriile de atribuire a contractului de achiziţie publică Autoritatea contractantă are obligaţia de a preciza în anunţul de participare criteriul de atribuire a contractului de achiziţie publică, care, odată stabilit, nu poate fi schimbat pe toată durata de aplicare a procedurii de atribuire. Potrivit art.198 alin.(l) din O.U.G. nr.34/2006, criteriile de atribuire a contractului de achiziţie publică poate fi numai: fie oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic; fie, în mod exclusiv, preţul cel mai scăzut. însă, în cazul în care atribuirea contractului de achiziţie publică se realizează prin aplicarea procedurii de dialog competitiv, criteriul de atribuire utilizat trebuie să fie numai oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic. 4.4. Stabilirea ofertei câştigătoare Autoritatea contractantă are obligaţia de a stabili oferta câştigătoare pe baza criteriului de atribuire precizat în anunţul de participare şi în documentaţia de atribuire, în condiţiile în care ofertantul respectiv îndeplineşte criteriile de selecţie şi calificare impuse. Autoritatea contractantă are obligaţia de a încheia contractul de achiziţie publică cu ofertantul a cărui ofertă a fost stabilită ca fiind câştigătoare, pe baza propunerilor tehnice şi financiare cuprinse în respectiva ofertă. Dacă autoritatea contractantă nu poate încheia contractul cu ofertantul a cărui ofertă a fost stabilită ca fiind câştigătoare, din cauza
123

faptului că ofertantul se află într-o situaţie de forţă majoră, atunci aceasta are dreptul: fie să declare câştigătoare oferta clasată pe locul doi; fie să anuleze aplicarea procedurii pentru atribuirea contractului de achiziţie publică. Autoritatea contractantă are obligaţia de a informa candidaţii/ofertanţii despre decizia de atribuire a contractului de achiziţie publică sau, după caz, de anulare a procedurii de atribuire, comunicarea fiind transmisă şi prin fax sau prin mijloace electronice. Ca regulă generală, autoritatea contractantă are dreptul de a încheia contractul de achiziţie publică/acordul-cadru numai după împlinirea termenelor de 10 zile sau, respectiv, 5 zile, în condiţiile prevăzute la art.205 alin.(l) din OUG nr.34/2006. în cazul în care contractul de achiziţie publică este încheiat înainte de împlinirea acestor termene, acesta este lovit de nulitate absolută. 4.5. Anularea aplicării procedurii de atribuire a contractului de achiziţie publică Potrivit prevederilor generale ale O.U.G. nr.34/2006, atât oferta, cât şi acceptarea ofertei sunt acte juridice irevocabile, în sensul că nu pot fi retrase de operatorul economic şi, respectiv, de autoritatea contractantă. Totuşi, prin excepţie, autoritatea contractantă are dreptul de a anula aplicarea procedurii pentru atribuirea contractului de achiziţie publică numai în următoarele cazuri: nu a fost posibilă asigurarea unui nivel satisfăcător al concurenţei, respectiv numărul de operatori economici este mai mic decât cel minim prevăzut; - au fost depuse numai oferte inacceptabile şi/sau neconforme; nu a fost depusă nicio ofertă sau au fost depuse oferte care, deşi pot fi luate în considerare, nu pot fi comparate datorită modului neuniform de abordare a soluţiilor tehnice şi/sau financiare; abateri grave de la prevederile legislative afectează procedura de atribuire sau este imposibilă încheierea contractului. Procedura de atribuire se consideră a fi afectată în cazul în care se îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii: în cadrul documentaţiei de atribuire şi/sau în modul de aplicare a procedurii se constată erori sau omisiuni care au ca efect încălcarea principiilor aplicabile procedurilor de atribuire a contractului de achiziţie publică;
124

autoritatea contractantă se află în imposibilitate de a adopta măsuri corective fără ca acestea să conducă, la rândul lor, la încălcarea principiilor de atribuire a contractului de achiziţie publică. Recurgând la această măsură, autoritatea contractantă are obligaţia de a comunica în scris tuturor participanţilor la procedura de atribuire, în cel mult 3 zile lucrătoare de la data anulării, atât încetarea obligaţiilor pe care aceştia şi le-au creat prin depunerea de oferte, cât şi motivul concret care a determinat decizia de anulare. Secţiunea a-5-a Soluţionarea contestaţiilor 5.1. Contestaţia împotriva actelor emise în materia achiziţiilor publice în reglementarea anterioară, potrivit art.80 din O.U.G. nr.60/2001, actele şi deciziile nelegale puteau fi atacate pe cale administrativă, la autoritatea contractantă de către orice persoană fizică sau juridică care avea un interes legitim în legătură cu un anumit contract de achiziţie publică sau a suferit un prejudiciu ca o consecinţă directă a unui act nelegal sau a unei decizii nelegale. Ca regulă generală, acţiunea în faţa instanţei - secţia de contencios administrativ a tribunalului în a cărui rază teritorială de competenţă se afla sediul autorităţii contractante, putea fi introdusă numai după epuizarea căii de atac a contestaţiei pe cale administrativă. Astfel, potrivit art.93 din O.U.G. nr.60/2001, sub sancţiunea decăderii, acţiunea în faţa instanţei de contencios administrativ trebuia introdusă în cel mult 30 de zile de la data primirii rezoluţiei motivate privind soluţionarea contestaţiei sau de la data expirării perioadei de soluţionare a contestaţiilor, care era de 10 zile. Deci, din punct de vedere al naturii juridice, prin O.U.G. nr.60/2001, legiuitorul a pus la dispoziţie persoanelor fizice şi juridice care suferiseră un prejudiciu sau justificau un interes legitim în legătură cu un anumit contract de achiziţie publică, o cale administrativă de atac a actelor şi deciziilor autorităţii contractante, care reprezenta o condiţie de admisibilitate a acţiunii în faţa instanţei de contencios administrativ. Despăgubirile puteau fi solicitate numai pe calea acţiunii în justiţie, introdusă exclusiv în acest scop, şi numai după soluţionarea pe cale administrativă a contestaţiei sau în justiţie a acţiunilor având ca obiect un act nelegal sau o decizie nelegală a autorităţii contractante.
125

Având în vedere dispoziţiile art.21 alin.(4) din Constituţie, republicată, şi ale noii legi a contenciosului administrativ, în Capitolul IX al O.U.G. nr.34/2006, legiuitorul a reglementat o nouă procedură privind soluţionarea contestaţiilor având ca obiect acte emise de autoritatea contractantă în materia achiziţiilor publice. a) Persoana care poate formula contestaţie Potrivit art.255 alin.(l) din O.U.G. nr.34/2006, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act al autorităţii contractante, emis cu încălcarea dispoziţiilor legale în materia achiziţiilor publice, are dreptul de a contesta actul respectiv pe cale administrativ-jurisdicţională sau în justiţie. în sensul noii reglementări, prin „persoană care se consideră vătămată" se înţelege orice persoană care îndeplineşte, în mod cumulativ, condiţiile următoare: - are un interes legitim în legătură cu un anumit contract de achiziţie publică pentru a cărui atribuire se aplică prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă; - a suferit, suferă sau riscă să sufere un prejudiciu, ca o consecinţă a unui act al autorităţii contractante, de natură să producă efecte juridice. b) Obiectul contestaţiei Contestaţia formulată de persoana care se consideră vătămată poate avea ca obiect, după caz, anularea actului, obligarea autorităţii contractante de a emite un act, obligarea autorităţii contractante de a lua orice alte măsuri necesare pentru remedierea actelor ce afectează procedura de atribuire. Prin act al autorităţii contractante se înţelege: - orice act administrativ; - lipsa emiterii unui act administrativ sau a oricărui alt act al autorităţii contractante ori refuzul de a-1 emite;

- orice alt act al autorităţii contractante, altele decât cele de mai sus, care produce sau poate produce efecte juridice. 5.2. Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor Pentru soluţionarea contestaţiilor vizând actele emise de autoritatea contractantă în materia achiziţiilor publice, prin art.257 din O.U.G. nr.34/2006 a fost înfiinţat Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, ca organism administrativ-jurisdicţional, cu personalitate juridică de la l ianuarie 2007, care funcţionează pe lângă Autoritatea Naţională pentru
126

Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice7, faţă de care este independent în ceea ce priveşte deciziile sale. Potrivit art. 226 alin.(l) din O.U.G. nr. 34/2006 şi art.l din Regulamentul de organizare şi funcţionare8, Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor are următoarele competenţe: - să soluţioneze contestaţiile formulate în cadrul procedurilor de atribuire înainte de încheierea contractelor; - să se pronunţe asupra legalităţii procedurilor şi operaţiunilor desfăşurate de autoritatea contractantă în atribuirea contractelor de achiziţie publică; - să emită opinii asupra existenţei unei încălcări a legislaţiei în domeniu deduse judecăţii, dacă instanţa de judecată solicită acest lucru, în conformitate cu prevederile art. 287 alin. (4) din O.U.G. nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii. Deci, principala atribuţie a Consiliului este aceea de soluţionare a contestaţiilor formulate în cadrul procedurilor de atribuire înainte de încheierea contractelor de achiziţii publice. a) Forma şi elementele contestaţiei Contestaţia se soluţionează de un complet format din 3 consilieri, dintre care unul are calitatea de preşedinte de complet, cauzele fiind distribuite în mod aleatoriu. Contestaţia se formulează în scris şi trebuie să conţină, în mod obligatoriu: - numele, domiciliul sau reşedinţa contestatorului ori, pentru persoanele juridice, denumirea, sediul lor şi codul unic de înregistrare, în cazul persoanelor juridice se vor indica şi persoanele care le reprezintă şi în ce calitate; - denumirea şi sediul autorităţii contractante; - denumirea obiectului contractului de achiziţie publică şi procedura de atribuire aplicată; - obiectul contestaţiei;
7

Autoritatea Naţională pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice a fost înfiinţată prin O.U.G. nr.74/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.572 din 4 iulie 2005 şi funcţionează în baza H.G. nr.895/2005 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.751 din 18 august 2005 H.G. nr.782/2006 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare al Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.553 din 27 iunie 2006 127

- motivarea în fapt şi în drept a cererii; - mijloacele de probă pe care se sprijină contestaţia, în măsura în care este posibil; - semnătura părţii sau a reprezentantului persoanei juridice. în cazul în care contestaţia nu cuprinde toate datele de mai sus, Consiliul va cere contestatorului ca, în termen de 5 zile, să completeze contestaţia, în caz contrar aceasta urmând a fi respinsă. b) Termenele de depunere a contestaţiei Contestaţia poate fi depusă în toate fazele procedurii de atribuire şi împotriva oricărui act al autorităţii contractante. Termenul de depunere a contestaţiei este de 10 zile sau de 5 zile, de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de actul respectiv, după cum valoarea contractului este mai mare sau mai mică de 40.000 euro, în cazul contractelor de furnizare şi contractelor de servicii, respectiv de 250.000 euro în cazul contractului de lucrări. După depunerea contestaţiei la Consiliu, contestatorul este obligat ca, de îndată, să comunice autorităţii contractante o copie a contestaţiei şi a înscrisurilor anexate acesteia.

c) Procedura de soluţionare a contestaţiei Procedura de soluţionare a contestaţiilor se desfăşoară, ca orice activitate jurisdicţională, pe baza şi cu respectarea principiilor legalităţii, celerităţii, contradictorialităţii şi a respectării dreptului la apărare. în cadrul activităţii de soluţionare a cauzei, Consiliul poate cere lămuriri părţilor, poate administra probe şi poate solicita orice alte date necesare pentru stabilirea situaţiei de fapt şi va putea recurge la un expert independent pentru lămurirea unor aspecte de ordin tehnic sau financiar. De menţionat că procedura în faţa Consiliului este scrisă, iar părţile vor putea fi reprezentate de avocaţi, vor putea depune concluzii scrise, precum şi, la cerere, concluzii orale cu obligaţia de a se încadra în termenul general de 10 zile în care Consiliul este obligat să soluţioneze contestaţia. d) Măsurile provizorii care pot fi luate de Consiliu Efectul cel mai important al sesizării Consiliului constă în faptul că depunerea contestaţiei suspendă de drept procedura de atribuire până la data soluţionării contestaţiei, iar contractul încheiat în această perioadă este lovit de nulitate absolută. Totuşi, în cazuri temeinic justificate, Consiliul poate, la cererea uneia dintre părţi, să dispună reluarea procedurii de atribuire, iar această decizie poate fi atacată cu plângere la Curtea de apel competentă să 128
soluţioneze şi plângerea împotriva deciziei de soluţionare a contestaţiei împotriva actului autorităţii contractante, soluţia instanţei fiind irevocabilă. f) Soluţiile pe care le poate adopta Consiliul Procedând la examinarea şi soluţionarea contestaţiei, Consiliul va emite o decizie prin care va adopta una dintre următoarele soluţii: Consiliul va putea admite contestaţia, situaţie în care: - va anula în parte sau în tot actul atacat, sau - va obliga autoritatea contractantă să emită actul, sau - va putea dispune orice altă măsură necesară pentru remedierea actelor care afectează procedura de atribuire. Consiliul nu este limitat la încălcările prevederilor legale invocate de contestator şi, în situaţia în care apreciază că există şi altele, va putea dispune din oficiu remedierea acestora, Consiliul nefiind, deci, obligat să-şi limiteze aprecierile şi soluţia la criticile invocate în contestaţie. în situaţia în care, admiţând contestaţia, va dispune luarea unei măsuri de remediere a actului contestat, Consiliul va fi obligat să fixeze şi un termen în care măsura va trebui adusă la îndeplinire, în timp ce Autoritatea Naţională pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice are prerogativa să verifice şi să supravegheze îndeplinirea măsurii. Considerăm că această atribuţie, dată în competenţa Autorităţii Naţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice, nu afectează independenţa şi nesubordonarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor în activitatea de adoptare a deciziilor, monitorizarea îndeplinirii măsurilor de remediere vizând activitatea autorităţii/autorităţilor contractante, iar nu activitatea de soluţionare a contestaţiilor de către Consiliu. Pe de altă parte, Consiliul va putea adopta o soluţie de respingere a contestaţiei atunci când: - contestaţia este nefondată; - contestaţia este tardivă, lipsită de obiect, lipsită de interes, exercitată de o persoană fără calitate sau introdusă de o persoană neînputernicită etc. De asemenea, în orice fază de soluţionare a contestaţiei, Consiliul va putea lua act de renunţarea contestatorului la contestaţia formulată. In toate situaţiile, Consiliul, în funcţie de soluţia pe care o va adopta cu privire la contestaţie, va decide şi asupra continuării sau anulării procedurii de atribuire a contractului de achiziţie publică şi se va pronunţa, la cerere, cu privire la cheltuielile efectuate în cursul soluţionării contestaţiei.
129

g) Efectele deciziei adoptate de Consiliu Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor adoptă decizia de soluţionare a contestaţiei cu votul majorităţii membrilor completului, care nu au dreptul de a se abţine de la vot. Ca rezultat al deliberării, completul va întocmi o minută care va fi semnată de toţi membrii completului, fiind consemnată într-un registru special, urmând să fie motivată şi comunicată în scris părţilor, în termen de 5 zile de la pronunţare, precum şi publicată pe pagina de internet a Consiliului. Decizia astfel adoptată de Consiliu este obligatorie pentru părţile contractante, iar contractul de achiziţie publică încheiat cu nerespectarea deciziei este lovit de nulitate absolută. Decizia prin care Consiliul a anulat în parte sau în tot actul contestat ori a obligat autoritatea contractantă să emită un act sau să dispună orice altă măsură pentru înlăturarea actelor ce împiedică procedura de atribuire a contractului de licitaţie care are caracter executoriu, urmând să fie executată fără somaţie şi fără îndeplinirea oricărei alte formalităţi, în termenul stabilit de Consiliu. în situaţia în care autoritatea contractantă nu va proceda la aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse prin decizie în termenul stabilit de Consiliu, la cererea persoanei interesate, conducătorul autorităţii contractante, vinovat de nerespectarea demersurilor necesare, va fi sancţionat cu aplicarea unei amenzi de 20% din salariul minim pe economie pentru fiecare zi întârziere. Decizia prin care Consiliul aplică o astfel de amendă, neatacată în termen, devine titlu executoriu şi se execută de către organele fiscale competente, potrivit procedurii privind executarea creanţelor fiscale. în finalul acestei secţiuni în care am insistat asupra prezentării statutului autonom al Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor şi a procedurii jurisdicţionale de soluţionare a contestaţiei vizând actele şi operaţiunile autorităţii contractante emise în legătură cu atribuirea contractelor de achiziţie publică, putem concluziona că soluţionarea contestaţiei reprezintă o jurisdicţie specială administrativă, în sensul art. 21 alin.(4) din Constituţie, republicată, şi al prevederilor Legea 554/2004, cu consecinţa caracterului facultativ şi gratuit al acesteia. Deci, aşa cum se precizează şi la art. 255 alin.(l) din O.U.G. nr. 34/2006, persoana care se consideră vătămată printr-un act al autorităţii contractante, emis cu încălcarea dispoziţiilor legale în materia achiziţiilor publice, poate uza de calea contestaţiei în condiţiile O.U.G . sau se poate adresa direct instanţei de contencios administrativ în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. 130 5.3. Soluţionarea sesizărilor privind verificarea legalităţii Aşa cum am arătat mai sus, pe lângă atribuţiile de soluţionare a contestaţiilor şi de emitere a unor opinii la cererea instanţei învestite cu judecarea unui litigiu privind achiziţiile publice, Consiliul are şi competenţa ca, la cererea autorităţii contractante, să se pronunţe asupra procedurilor şi operaţiunilor desfăşurate în legătură cu atribuirea unui contract de achiziţie publică. Potrivit art. 266 alin.(2) din O.U.G. nr. 34/2006, Consiliul adoptă decizii în exercitarea atribuţiilor sale. în conformitate cu prevederile art. 282 alin.(l) din aceeaşi ordonanţă, atunci când apreciază necesar, autoritatea contractantă are dreptul să sesizeze Consiliul în scopul verificării, aprecierii şi pronunţării în legătură cu legalitatea actelor şi operaţiunilor pe care le-a desfăşurat în cadrul procedurii de atribuire a unui contract de achiziţie publică, situaţie în care va înainta o sesizare motivată şi însoţită de documentaţia privind procedura de achiziţie. Procedând la soluţionarea sesizării autorităţii contractante, Consiliul: - în cazul în care sesizarea este întemeiată, o va admite şi va constata legalitatea actelor şi corectitudinea operaţiunilor şi procedurilor desfăşurate de autoritatea contractanta ; sau

- în măsura în care va constata nereguli, va dispune notificarea autorităţii contractante în vederea luării măsurilor de remediere a neregulilor privind procedurile derulate. 5.4. Soluţionarea de către instanţă a litigiilor privind achiziţiile publice a) Soluţionarea plângerilor împotriva deciziilor Consiliului în conformitate cu prevederile art. 226 alin.(5) din O.U.G nr. 34/2006, deciziile Consiliului privind soluţionarea contestaţiei şi obligarea la plata amenzii pentru neaducerea la îndeplinire în termen a măsurilor dispuse de Consiliu pot fi atacate cu plângere, în termen de 10 zile de la comunicare, atât pentru motive de nelegalitate, cât şi pentru motive de netemeinicie. Plângerea se formulează în scris, urmând să conţină în mod corespunzător datele prevăzute pentru contestaţie şi se depune la sediul Consiliului, care este dator să o înainteze, împreună cu dosarul, instanţei competente, în cel mult 3 zile de la expirarea termenului pentru exercitarea căii de atac.
131

Partea care exercită această cale de atac este obligată să comunice o copie a plângerii şi părţii adverse, urmând să depună la dosarul instanţei dovada de comunicare. Instanţa competentă să soluţioneze plângerea este Curtea de apel, secţia de contencios administrativ şi fiscal pe raza căreia se află sediul autorităţii contractante. Calea de atac a plângerii împotriva Consiliului are natura juridică a recursului la care se referă art. 299 alin.(l) din Codul procedură civilă, potrivit căruia sunt supuse recursului, între altele, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile organelor cu activitate jurisdicţională. De altfel, procedura de soluţionare a plângerii este cea specifică recursului în contenciosul administrativ: - plângerea va fi soluţionată în complet format din 3 judecători; - plângerea se judecă de urgenţă şi cu precădere; - pentru soluţionarea plângerii sunt aplicabile prevederile art. 304' din Codul de procedură civilă. Mai mult, pentru asigurarea judecării cu maximă celeritate a plângerii, legiuitorul a prevăzut la art. 283 din O.U.G. 34/2006 că: - partea nu poate cere amânarea judecăţii pentru pregătirea apărării decât în situaţia prevăzută la art. 118 alin.(3) din Codul procedură civilă sau pentru a lua cunoştinţă de cererile sau înscrisurile comunicate; - oricare dintre părţi poate, cu excepţia citării la primul termen de judecată, să ceară încuviinţarea instanţei pentru a îndeplini procedura de citare sau de comunicare a înscrisurilor cu cealaltă parte, prin intermediul executorului judecătoresc. Introducerea plângerii împotriva deciziei Consiliului nu are ca efect suspendarea de drept a procedurii de atribuire, ca în cazul contestaţiei, însă instanţa poate dispune suspendarea procedurii de atribuire până la soluţionarea plângerii. Contractul de achiziţie care a fost încheiat cu nesocotirea măsurii dispuse de instanţă cu privire la suspendarea procedurii de atribuire este lovit de nulitate absolută. Soluţionând cauza, instanţa va putea respinge plângerea, fie pentru motive vizând netemeinicia, fie pentru motive vizând nelegalitatea acesteia, precum tardivitatea, introducerea plângerii de către o persoană fără calitate sau fără mandat de reprezentare etc. în situaţia în care plângerea este legală şi temeinică, instanţa o va admite şi va modifica decizia Consiliului, admiţând contestaţia şi dispunând: - anularea în tot sau în parte a actului autorităţii contractante; - obligarea la emiterea actului de către autoritatea contractantă; - îndeplinirea unei obligaţii de către autoritatea contractantă; - orice alte măsuri necesare. 132

Hotărârea pronunţată de Curtea de apel ca instanţă de contencios administrativ şi fiscal, pentru soluţionarea plângerii împotriva deciziilor Consiliului, este o hotărâre definitivă şi irevocabilă. O problemă care se pune este aceea a căilor de atac împotriva deciziilor prin care Consiliul soluţionează sesizările autorităţilor contractante prin care s-a cerut verificarea legalităţii actelor şi operaţiunilor derulate în cursul procedurii de atribuire, la care se referă art. 282 din O.U.G nr. 34/2006. Din economia acestor dispoziţii legale rezultă că procedura verificării legalităţii actelor şi operaţiunilor derulate în cursul procedurii de atribuire nu reprezintă o procedură jurisdicţională, iar deciziile adoptate nu au caracterul unor acte administrativ jurisdicţionale, ci a unui act administrativ tipic de autoritate pe care Consiliul îl adoptă, fără respectarea procedurii speciale reglementate de O.U.G. nr. 34/2006 pentru soluţionarea contestaţiilor. Astfel fiind, considerăm că, în cazul deciziilor adoptate de Consiliu în cadrul procedurii de verificare a legalităţii, potrivit art. 282 din O.U.G. nr. 34/2006, căile de atac sunt cele general reglementate de Legea 554/2004 pentru actele administrative unilaterale, cu toate consecinţele care decurg din acest regim. Deci, apreciem că, în cazul acestor acte ale Consiliului, nu sunt aplicabile prevederile art. 283 şi urm. din O.U.G. nr. 34/2006, care se referă în mod exclusiv la recursul (plângerea) împotriva deciziilor Consiliului privind soluţionarea contestaţiei şi obligarea la plata amenzii pentru neexecutarea la termen a măsurilor dispuse de Consiliu. b) Soluţionarea litigiilor privind acordarea de despăgubiri în privinţa litigiilor privind acordarea de despăgubiri, O.U.G. 34/2006 a introdus o nouă reglementare în raport cu prevederile O.U.G. 60/2001. Astfel, potrivit art. 82 din O.U.G nr.60/2001, despăgubirile puteau fi solicitate numai prin acţiune în justiţie, care trebuia introdusă exclusiv în acest scop şi numai după soluţionarea pe cale administrativă a contestaţiei sau în justiţie a acţiunilor prin care au fost atacate actele şi deciziile nelegale ale autorităţii contractante. Art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006 păstrează în continuare competenţa exclusivă a instanţei de judecată în ceea ce priveşte soluţionarea litigiilor privind acordarea de despăgubiri, dar nu se mai cere ca acţiunea să fie introdusă la instanţa de judecată numai după soluţionarea contestaţiei sau plângerii împotriva deciziei Consiliului.
133

în schimb, se cere ca persoana care se consideră vătămată şi solicită plata de despăgubiri să dovedească în faţa instanţei: - că prevederile acestei ordonanţe de urgenţă au fost încălcate; şi - că ar fi avut o şansă reală de a fi câştigat contractul, iar aceasta a fost compromisă ca urmare a încălcării prevederilor acestei ordonanţe de urgenţă. Or, este evident că cele mai bune dovezi, în sensul celor arătate mai sus, le reprezintă actele de soluţionare a contestaţiei de către Consiliu, şi respectiv, a plângerii de către instanţă. Totuşi, în lipsa unor astfel de dovezi, considerăm că devin incidente prevederile art. 287 alin.(4) din O.U.G. nr. 34/2006, potrivit cărora instanţa de fond poate solicita Consiliului opinia asupra existenţei unei încălcări a legislaţiei în materie de achiziţii publice, pe care Consiliul o poate emite în exercitarea atribuţiei ce i-a fost conferită de legiuitor prin art. 266 alin.(l) lit.c) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă. Litigiile privind acordarea de despăgubiri sunt soluţionate de instanţa de contencios administrativ şi fiscal competentă în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Considerăm că acestei categorii de litigii nu-i sunt aplicabile prevederile legale privind procedura prealabilă, art. 7 din Legea nr. 554/2004 referindu-se la litigiile care au ca obiect acţiunile vizând anularea sau modificarea actelor administrative unilaterale. c) Soluţionarea de către instanţă a litigiilor privind încheierea, aplicarea şi executarea contractelor de achiziţii publice

Aşa cum precizam la începutul acestei lucrări, Legea contenciosului administrativ nr.554/2004 a tranşat în mod clar regimul juridic al contractelor administrative de drept public, cărora le sunt aplicabile reglementările acestei legi. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin.(l) lit.c), fraza a doua, sunt asimilate actelor administrative şi contractele administrative încheiate de autorităţile publice care au ca obiect fie punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, fie executarea lucrărilor de interes public, fie prestarea serviciilor publice, fie achiziţiile publice. Deci, în temeiul art. l alin.(l) din lege, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate contractantă, printr-un contract de achiziţie publică, asimilat actului administrativ, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente în condiţiile legii contenciosului administrativ, care sunt aplicabile în mod corespunzător, instanţa de contencios administrativ fiind competentă să soluţioneze nu numai litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, dar şi orice alte litigii 134
legate de aplicarea şi executarea contractului administrativ (art.8 alin.(2) din Legea nr. 554/2004). Totuşi, considerăm util să facem câteva precizări în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor privind procedura prealabilă, excepţia de nelegalitate şi soluţiile instanţei de contencios administrativ în litigiile privind aplicarea şi executarea contractelor administrative. Astfel, în materia contractelor administrative, procedura concilierii directe, reglementată de art. 720 ' - 720'° din Codul de procedură civilă, este echivalentă cu procedura prealabilă, iar sesizarea instanţei de contencios administrativ se poate face, în termen de 6 luni de la data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, numai după parcurgerea acestei proceduri (art.ll alin.(l) lit.c) din Legea nr. 554/2004). Deci, în cazul contractelor administrative, efectuarea procedurii concilierii directe reprezintă o condiţie de admisibilitate a acţiunii în faţa instanţei de contencios administrativ, întocmai ca şi condiţia efectuării procedurii plângerii prealabile în cazul actelor administrative tipice. In ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate, considerăm că această formă de verificare a legalităţii actelor administrative şi procedura specială reglementată de Legea nr.554/2004 nu sunt aplicabile în cazul contractelor de achiziţie publică şi nici în cazul celorlalte contracte administrative, deoarece dispoziţiile art.4 din lege se referă la actul administrativ unilateral, în timp ce contractele administrative sunt acte juridice bilaterale negociate de părţile contractante. De asemenea, soluţiile, pe care le poate pronunţa instanţa de contencios administrativ în cazul litigiilor având ca obiect contracte administrative, diferă de soluţiile adoptate în cazul litigiilor având ca obiect acte administrative unilaterale tipice. Astfel, potrivit art.18 alin.(4) din lege, atunci când obiectul acţiunii în contencios administrativ îl formează un contract administrativ, în funcţie de starea de fapt, instanţa poate: - dispune anularea acesteia, în tot sau în parte; - obliga autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantul este îndrituit; - impune uneia dintre părţi îndeplinirea unei anumite obligaţii; - suplini consimţământul unei părţi, când interesul public o cere; - obliga la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale şi morale. O ultimă menţiune care trebuie făcută este aceea că, în toate situaţiile, la soluţionarea litigiilor ce apar în faze premergătoare încheierii contractelor administrative sau la soluţionarea litigiilor legate de aplicarea şi executarea contractelor administrative, instanţele de contencios
135

administrativ sunt obligate de prevederile art.8 alin.(3) din Legea nr. 554/2004 să aibă în vedere şi să aplice regula după care principiul libertăţii contractuale este subordonat principiului priorităţii interesului public.

Interesul public este definit de lege la art.2 alin.(l) lit.l) ca fiind interesul care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenţei autorităţilor publice.
136

CAPITOLUL IX UTILIZAREA BUNURILOR DOMENIULUI PUBLIC Secţiunea l Exercitarea dreptului de proprietate publică Existenţa domeniului public şi a domeniului privat, a domeniului administrativ în general, capătă sens doar în momentul şi în măsura în care bunurile domeniale sunt puse în valoare, prin utilizarea şi exploatarea acestora în scopul satisfacerii intereselor generale ale comunităţii naţionale sau ale colectivităţilor locale în condiţiile bunei administraţii (administrări). Comitetul Miniştrilor din statele membre ale Consiliului Europei, prin Recomandarea CM/Rec (2007) 71, a definit buna administraţie ca fiind o componentă a bunei guvernări, subliniind că buna administraţie nu se reduce la modalităţile juridice de manifestare, ea fiind impusă şi prin calitatea organizării şi gestiunii structurilor şi resurselor, în condiţii de eficienţă, eficacitate şi adaptare la nevoile societăţii, fiind necesar să se asigure apărarea şi ocrotirea proprietăţii publice şi a intereselor publice, să fie respectate exigenţele bugetare şi să fie exclusă orice formă de corupţie2. De aceea, utilizarea bunurilor domeniale în condiţii de eficienţă şi legalitate trebuie să constituie o obligaţie a titularilor dreptului de proprietate asupra acestora, dar şi o preocupare a destinatarilor activităţii administrative, precum şi a teoreticienilor interesaţi de modalităţile de manifestare a fenomenului administrativ. Dacă, din punct de vedere economic, utilizarea bunurilor aparţinând domeniului administrativ se realizează prin managementul operaţiunilor
' Recomandarea CM/Rec (2007) 7 a fost adoptată la 20 iunie 2007 la a 999bis Reuniune a Delegaţilor Miniştrilor din statele membre ale Consiliului Europei, disponibilă pe http://wcd.coe.int 2 Pentru detalii privind dreptul la o bună administraţie (administrare) şi Codul bunei administraţii, a se vedea Em. Albu, Recomandarea CM/Rec (2007) 7 a Comitetului Miniştrilor din statele membre ale Consiliului Europei şi dreptul la o bună administraţie (administrare), în „Revista de Drept Comercial" nr. 10/2007, p.48-76. 137

materiale aferente activităţii respective, din punct de vedere juridic, utilizarea bunurilor domeniale se concretizează prin exercitarea dreptului de proprietate publică şi, respectiv, a dreptului de proprietate privată, precum şi a drepturilor reale derivate din acestea. La rândul său, utilizarea bunurilor aparţinând domeniului public se realizează prin exercitarea dreptului de proprietate publică, precum şi a drepturilor reale derivate din dreptul de proprietate publică. Potrivit art.136 alin.(3) din Constituţie, republicată, şi art.l din Legea nr.213/1998, dreptul de proprietate publică aparţine statului sau unităţilor administraţi ve-teritoriale. Atributele dreptului de proprietate publică pot fi exercitate în mod direct de către titularul dreptului, prin autorităţile competente. Astfel, unităţile administrative-teritoriale exercită în mod direct aceste atribute, prin intermediul consiliului local sau al consiliului judeţean, respectiv al Consiliului General al Municipiului Bucureşti asupra bunurilor aparţinând domeniului public cu privire la care nu au fost constituite drepturi reale derivate din dreptul de proprietate publică sau care nu au fost închiriate. La rândul său, chiar şi statul poate exercita în mod direct atributele dreptului de proprietate publică prin organul administrativ prevăzut de lege să-1 reprezinte în raporturile juridice în care participă în nume propriu: Ministerul Finanţelor Publice potrivit art.25 din Decretul Consiliului de Stat nr.31/1954 cu privire la persoanele fizice şi persoanele juridice. Atributele dreptului de proprietate publică sunt exercitate în mod indirect, cel mai adesea, atât de stat, cât şi de unităţile administrative-teritoriale, prin constituirea unor drepturi reale specifice dreptului de proprietate publică sau prin închiriere. Astfel, potrivit art.136 alin.(4) din Constituţie, republicată, bunurile proprietate publică, în condiţiile legii organice, pot fi date în administrare regiilor autonome şi instituţiilor publice sau

pot fi concesionate ori închiriate şi, de asemenea, pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică. De asemenea, potrivit art.125 alin.(l) din Legea nr.215/2001, republicată, consiliile locale şi consiliile judeţene hotărăsc ca bunurile ce aparţin domeniului public sau domeniului privat de interes local sau judeţean, după caz, să fie date în administrarea regiilor autonome şi instituţiilor publice, să fie concesionate ori să fie închiriate. La art. 126 din aceeaşi lege, se adaugă că autorităţile publice locale de mai sus pot da în folosinţă gratuită pe termen limitat, bunuri mobile şi imobile, proprietate publică sau privată, locală ori judeţeană, după caz, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau utilitate publică ori serviciilor publice.
138

In legătură cu dreptul de concesiune, aşa cum vom vedea într-un capitol separat, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile speciale din O.U.G. nr.54/2006. Secţiunea a 2-a Clasificarea modalităţilor de utilizare a bunurilor domeniului public în literatura de specialitate3, modalităţile de utilizare a bunurilor aparţinând domeniului public şi de exercitarea atributelor dreptului de proprietate publică au fost clasificate după mai multe criterii. Astfel, după modul de implicare a titularului domeniului public, se disting: A) Utilizarea directă a bunurilor şi exercitarea nemijlocită a atributelor dreptului de proprietate publică. Spre exemplu, aşa cum am amintit deja, potrivit art.25 din Decretul nr.31/1954, statul participă în raporturile juridice patrimoniale în mod nemijlocit, în nume propriu, fiind reprezentat de Ministerul Finanţelor (actualmente Ministerul Economiei şi Finanţelor). B) Utilizarea indirectă a bunurilor şi exercitarea prin intermediar a dreptului de proprietate publică. Spre exemplu, statul sau unităţile administrative-teritoriale se află în astfel de situaţii atunci când încredinţează atribute ale dreptului de proprietate publică unor alte subiecte de drept public sau privat, ca în cazul dării în administrare, în concesiune, ori în folosinţă gratuită etc. După criteriul persoanei utilizatorului, distingem: a) Utilizări domeniale permise oricărei persoane juridice sau fizice, care se realizează în mod direct şi colectiv. b) Utilizări domeniale care cer utilizatorului o anumită calificare juridică. Astfel, bunurile domeniale pot fi date în administrarea doar unor subiecte de drept public, regii autonome sau instituţii publice. La fel, darea în folosinţă gratuită a bunurilor domeniale se poate face doar către instituţii de utilitate publică, în alte cazuri, precum concesiunile sau închirierile, bunurile domeniale pot fi date spre exploatare sau, respectiv, folosinţă particularilor, persoane fizice şi persoane juridice, ca subiecte de drept privat.
3

E. Bălan, op. cit., p.94 139

Secţiunea a 3-a Administrarea generală a bunurilor domeniale Administrarea generală a bunurilor aparţinând domeniului administrativ, în general, şi domeniului public, în special, reprezintă o modalitate de exercitare directă de către stat sau de către unităţile administrativ-teritoriale a dreptului de proprietate, în general, şi a dreptului de proprietate publică, în special4. Administrarea generală a bunurilor domeniului public este realizată de stat prin intermediul Guvernului şi de către unităţile administrativ-teritoriale prin intermediul consiliului judeţean sau al consiliului local, comunal, orăşenesc şi municipal, după caz, care acţionează în calitate de persoane juridice de drept public, în regim de drept administrativ. Deci, administrarea generală reprezintă exercitarea atributelor de putere publică ce revin acestor persoane juridice de drept public, iar drepturile şi obligaţiile care intră în conţinutul activităţii de administrare generală sunt atribuţii din sfera competenţei acestor autorităţi, iar nu drepturi civile subiective.

Prin administrarea generală a bunurilor domeniale, organele administraţiei publice vor urmări ocrotirea şi conservarea dreptului de proprietate publică asupra bunurilor domeniului public, dar şi punerea în valoare a acestora, prin exploatarea, utilizarea şi valorificarea lor. Calitatea de administrator general al domeniului administrativ al statului revine, potrivit legii, Guvernului României. Astfel, potrivit art.l alin.(5) lit.c) din Legea nr.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor5, Guvernul exercită funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin care se asigură administrarea proprietăţii publice şi a proprietăţii private a statului, precum şi gestionarea serviciilor publice pentru care este responsabil. La fel, potrivit art.38 alin.(2) lit.c) din Legea nr.215/2001, republicată, consiliul local exercită atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului sau municipiului, iar potrivit art.38 alin.(5) lit.a), consiliul local hotărăşte darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a comunei, oraşului sau municipiului, după caz. La rândul său, consiliul judeţean, în conformitate cu prevederile art.l lit.c) din Legea nr.215/2001, republicată, îndeplineşte atribuţii privind
4 5

Idem, p.90 Legea nr.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 2 aprilie 2001 140

gestionarea patrimoniului judeţului şi hotărăşte darea în administrare, concesionare sau închirierea bunurilor proprietate publică a judeţului, după caz. Deci, cu alte cuvinte, Guvernul exercită, în numele statului, administrarea generală a bunurilor aparţinând domeniului public al statului, în timp ce consiliul local o face pentru comună, oraş sau municipiu, după caz, după cum bunurile aparţin domeniului public al comunei, oraşului sau municipiului, iar consiliul judeţean exercită administrarea generală pentru judeţ, pentru bunurile care fac parte din domeniul public al judeţului. La rândul lor, Guvernul, consiliul judeţean sau consiliile locale, în calitate de organe ale statului şi, respectiv, unităţilor administraţi v-teritoriale, ca persoane juridice de drept public, au posibilitatea, cel puţin teoretică, de a exercita în mod direct şi nemijlocit dreptul de proprietate publică asupra bunurilor domeniului public. în realitate, exercitarea atributelor dreptului de proprietate publică este dată, în virtutea atribuţiilor care formează conţinutul activităţii de administrare generală a domeniului public, altor subiecte de drept, care vor exercita în mod indirect atributele dreptului de proprietate. Posibilitatea exercitării indirecte a atributelor dreptului de proprietate publică asupra bunurilor domeniului public prin încredinţarea acestora altor persoane juridice este statuată de Constituţie, la art.136 alin.(4), care prevede că bunurile proprietate publică pot fi date, în condiţiile legii organice, în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate şi, de asemenea, pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică. încredinţarea bunurilor domeniului public altor persoane juridice şi constituirea în favoarea acestora a unor drepturi reale întemeiate pe dreptul de proprietate publică, ca drepturi domeniale, cum sunt dreptul de administrare, dreptul de concesiune, dreptul de folosinţă gratuită etc., nu constituie o dezmembrare a dreptului de proprietate publică şi nu reprezintă o încălcare a principiului inalienabilităţii bunurilor domeniului public. Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate6, constituirea unor drepturi reale întemeiate pe dreptul de proprietate publică nu reprezintă acte de înstrăinare, ci „modalităţi specifice de punere în valoare şi de exploatare a bunurilor domeniului public, constituite prin acte juridice administrative sau contracte administrative supuse regimului juridic de drept public".
6

E. Bălan, op. cit., p.93 141

Secţiunea a 4-a Darea în administrare a bunurilor domeniului public 4. l. Reglementarea dreptului de administrare

Posibilitatea constituirii dreptului de administrare este statuată prin Constituţie şi reglementată în legislaţia subsecventă la care ne-am referit deja. Astfel, potrivit art.136 alin.(4) din Constituţie, republicată, bunurile proprietate publică pot fi date, în condiţiile legii organice, în administrarea regiilor autonome sau instituţiilor publice. Legea nr.213/1998 prevede, la art.12 alin.(l), că bunurile domeniului public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităţilor administraţiei pe centrale şi locale, a altor instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local. Legea nr.215/2001 cuprinde, la rândul său, dispoziţii referitoare la dreptul de administrare, prevăzând la art.123 alin.(l): „Consiliile locale şi consiliile judeţene hotărăsc ca bunurile ce aparţin domeniului public sau privat, de interes local sau judeţean, după caz, să fie date în administrarea regiilor autonome şi instituţiilor publice, să fie concesionate ori să fie închiriate. Acestea hotărăsc cu privire la cumpărarea unor bunuri ori la vânzarea bunurilor ce fac parte din domeniul privat, de interes local sau judeţean, în condiţiile legii". 4.2. Titularii dreptului de administrare Aşa cum rezultă din textele constituţionale şi legale pe care le-am citat mai sus, dreptul de administrare se poate constitui exclusiv în favoarea regiilor şi a instituţiilor publice. într-adevăr, la art.12 alin.(l) din Legea nr.213/1998 se prevede în mod expres că bunurile domeniului public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, a altor instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local. Deci, cu alte cuvinte, titulari ai dreptului de administrare pot fi regiile autonome şi instituţiile publice, art.12 alin.(l) din Legea nr.213/1998 enumerând exemplificativ ca instituţii publice prefecturile şi autorităţile administraţiei publice centrale şi locale. 4.2. l. Regiile autonome După Revoluţia din Decembrie 1989 şi abolirea puterii politice comuniste, a început şi procesul transformării economiei de tip comunist în
142

economie de piaţă, astfel că, prin Legea nr.15/1990 , unităţile economice de stat au fost reorganizate ca regii autonome şi, respectiv, societăţi comerciale. Astfel, potrivit art.2 din această lege, regiile autonome se organizează şi funcţionează în ramurile strategice ale economiei naţionale -industria de armament, energetică, exploatarea minelor şi a gazelor naturale, poştă şi transporturi feroviare - precum şi în unele domenii aparţinând altor ramuri stabilite de guvern. Regii autonome se pot înfiinţa prin hotărâre a guvernului, pentru cele de interes naţional, sau prin hotărâre a organelor judeţene şi municipale ale administraţiei de stat, pentru cele de interes local, acestea fiind persoane juridice şi funcţionând pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară. Prin actul de înfiinţare a regiei autonome se vor stabili obiectul său de activitate, patrimoniul, denumirea şi sediul principal. Potrivit art.5 din aceeaşi lege, regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său, iar în exercitarea dreptului de proprietate, regia autonomă posedă, foloseşte şi dispune, în mod autonom, de bunurile pe care le are în patrimoniu, sau le culege fructele, după caz, în vederea realizării scopului pentru care a fost constituită. în literatura de specialitate8 s-a remarcat, în mod corect, că formularea folosită la art.5 din Legea nr.15/1990, potrivit căreia „regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său", are în vedere doar bunurile care au intrat în patrimoniul regiei cu titlu de proprietate, nu şi bunurile din domeniul public care intraseră în patrimoniul acesteia cu titlu de administrare. Referitor la natura lor juridică, în doctrina administrativă9 s-a afirmat că regiile autonome pot fi considerate persoane juridice de natură mixtă, de drept public şi de drept privat, acestea având drept scop prestarea unor servicii sau folosirea şi exploatarea bunurilor domeniale.

în raport cu domeniul de activitate în care funcţionează, regiile autonome se află în subordinea unui minister de resort sau a unei autorităţi a administraţiei publice locale, prin actul căreia a fost înfiinţată şi sub controlul căreia funcţionează.
7

Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.98 din 8 august 1990 8 V. Stoica, op. cit., p.435 A. Iorgovan, Drept administrativ. Tratat elementar, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1994, p.99 143

Indiferent în ce domeniu funcţionează şi sub ce autoritate administrativă, regiile autonome au un patrimoniu, care este o condiţie sine qua non pentru orice persoană juridică. în patrimoniul oricărei regii autonome, alături de dreptul de administrare se regăsesc şi alte drepturi reale: dreptul de proprietate privată şi drepturi derivate din acest drept, precum şi alte drepturi patrimoniale. Numărul regiilor autonome, care după intrarea în vigoare a Legii nr. 15/1990 fusese foarte mare, a fost redus prin O.U.G. nr.30/199710, multe dintre regii fiind reorganizate ca societăţi comerciale care, în cazul când aveau ca obiect activităţi de interes naţional, s-au numit companii naţionale sau societăţi naţionale", pentru a putea fi incluse în procesul de privatizare. Cu ocazia reorganizării, s-au produs transformări şi în patrimoniul regiilor autonome reorganizate ca societăţi sau companii naţionale. Astfel, în capitalul social al societăţilor comerciale rezultate din reorganizarea regiilor autonome nu se includ bunuri de natura celor prevăzute la art.135 alin. (4) din Constituţie. Bunurile din categoria celor prevăzute mai sus, aflate în administrarea regiilor autonome care se reorganizează, se concesionează societăţilor comerciale rezultate, pe un termen ce se stabileşte prin actul administrativ individual de reorganizare. 4.2.2. Instituţiile publice Instituţiile publice sunt subiecte de drept public care sunt înfiinţate prin Constituţie, prin legi sau prin acte administrative ale statului sau ale colectivităţilor locale. în sens generic, instituţia publică reprezintă o colectivitate umană, constituită pe baza şi pentru executarea legii, înzestrată cu mijloace materiale şi financiare, cu personalitate juridică şi competenţă, necesare pentru a acţiona în vederea organizării şi executării efective a legii, integrată în unul dintre sistemele prin care se realizează serviciul public legislativ, serviciul public judiciar sau serviciile publice administrative în scopul satisfacerii cerinţelor sociale de interes public12.
10

O.U.G. nr.30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.125 din 19 iunie 1997 " Prin H.G. nr.365/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.246 din 3 iulie 1998, au fost înfiinţate Compania Naţională de Electricitate - S.A. şi Societatea Naţională „Nuclearelectrica" - S.A. prin reorganizarea Regiei Autonome de Electricitate „Renel" Em. Albu, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Partea l, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005, p.57 144

Deci, instituţiile publice, deşi se găsesc în numărul cel mai mare în sfera puterii executivadministrative, acestea acţionează şi în sfera puterii legislative, dar şi în sfera puterii judecătoreşti. Legea nr.213/1998, la art.12 alin.(l), enumera ca instituţii publice, cu titlu de exemplu, prefecturile şi autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, care, alături de alte instituţii publice de interes naţional sau local sau judeţean, pot fi beneficiare şi, deci, titulare ale dreptului de administrare a bunurilor din domeniul public. Dreptul de administrare atribuit unei instituţii publice va face parte din patrimoniul acesteia, din care vor face parte şi alte drepturi patrimoniale, reale sau de creanţă. Titularii dreptului de administrare, regiile autonome şi instituţiile publice vor acţiona în calitate de subiect de drept public, raporturile juridice referitoare la naşterea, exercitarea şi, respectiv, stingerea dreptul de administrare fiind guvernate de norme de drept administrativ, cu toate consecinţele care decurg din acest regim juridic.

4.3. Constituirea dreptului de administrare Dreptul de administrare se constituie prin hotărâre a Guvernului sau a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, ori a consiliului local, după caz, aşa cum dispune art.12 alin.(l) din Legea nr.213/1998. Deci, constituirea dreptului de administrare se realizează printr-un act juridic de drept public, adoptat de către titularul domeniului public în regim de drept administrativ. De regulă, între titularul domeniului public, statul şi unităţile administrativ-teritoriale, pe de o parte, şi beneficiarul dreptului de administrare există raporturi de subordonare ierarhică, atribuirea dreptului de administrare fiind realizată de către titularul domeniului public printr-un act de putere, şi anume un act administrativ cu caracter individual. Totuşi, sunt şi situaţii în care titularul domeniului public nu se află într-o poziţie supraordonată ierarhic în raport cu beneficiarul dreptului de administrare, precum în cazul H.G. nr.2366/200413 prin care a fost transmis în administrarea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie actualul sediu din Str. Batistei nr.25, între cele două autorităţi publice - Guvernul României şi
13

H.G. nr.2366/2004 privind transmiterea unor imobile, proprietate privată a statului, din administrarea Regiei Autonome „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat" în administrarea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1270 din 29 decembrie 2004 145

înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - neexistând raporturi de subordonare/supraordonate ierarhică. 4.4. Caracterele juridice ale dreptului de administrare Dreptul de administrare are aceleaşi caractere juridice ca şi dreptul de proprietate publică, fiind inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil. Pe cale de consecinţă, aşa cum rezultă din prevederile generale ale O.G. nr.15/1993 privind unele măsuri pentru restructurarea regiilor autonome14: - bunurile proprietate publică pe care regia le are în administrare sunt inalienabile potrivit art.135 alin.(5) din Constituţie (actualul art.136 alin.4) - art.4 alin.(l); - dacă regiile autonome se reorganizează ca societăţi comerciale, bunurile proprietate publică nu vor putea constitui aport la capitalul social al societăţii comerciale rezultate - art.4 alin.(2); - bunurile proprietate publică fiind inalienabile, se interzice regiilor autonome să constituie garanţii de orice fel cu privire la aceste bunuri -art.!0alin.(2); - creditorii pot cere executarea silită numai asupra bunurilor proprietatea regiei - art.10 alin.(l). Aşadar, dreptul de administrare, ca şi dreptul de proprietate publică, nu se află în circuitul civil şi nu poate fi înstrăinat prin acte de drept civil, ci poate fi constituit şi, respectiv, revocat exclusiv prin acte de drept administrativ. După cum am văzut, potrivit art.10 alin.(l) din O.G. nr.15/1993, creditorii pot cere executarea numai asupra bunurilor proprietatea regiei, bunurile aflate în administrarea sa fiind insesizabile. 4.5. Conţinutul juridic al dreptului de administrare Conţinutul dreptului de administrare este precizat expres la art.12 alin.(3) din Legea nr.213/1998, potrivit căruia titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul şi să dispună de acesta, în condiţiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare. Din aceste prevederi legale rezultă în mod neechivoc că posesia, folosinţa şi dispoziţia sunt atribute care formează conţinutul juridic al dreptului de administrare. Aparent, conţinutul dreptului de administrare este asemănător cu conţinutul dreptului de proprietate publică, dar nu este identic cu acesta.
14

O.G. nr.15/1993 privind unele măsuri pentru restructurarea regiilor autonome, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.202 din 23 august 1993 146

Astfel, posesia este, în cazul dreptului de administrare, expresia stăpânirii bunului, iar nu a însuşirii, a apropierii acestuia. Cu alte cuvinte, elementul material al stăpânirii bunului aflat în administrarea titularului său nu diferă de elementul material al stăpânirii bunului aflat în proprietatea publică a titularului său, statul

sau unităţile administrativ-teritoriale. Ceea ce diferă este elementul psihologic al posesiei, acesta fiind corespunzător dreptului de administrare, iar nu dreptului de proprietate publică pe baza căruia s-a format15. Folosinţa este atributul cel mai important al dreptului de administrare, în baza căruia titularul va putea utiliza bunurile care i-au fost atribuite în administrare, în raport cu scopurile activităţii sale şi cu destinaţia bunurilor respective, care sunt de uz sau de interes public. în exercitarea acestui atribut, titularii dreptului de administrare vor putea culege fructele produse de bunurile frugifere. Astfel, regiile autonome care îşi desfăşoară activitatea ca unităţi economice vor culege fructele pentru acoperirea cheltuielilor necesare funcţionării lor sau pentru realizarea unor beneficii, în timp ce instituţiile publice, fiind finanţate din surse bugetare, vor fi obligate să le vireze la bugetul statului sau, respectiv, la bugetele locale. în mod excepţional, instituţiile publice pot, potrivit legii sau actului de înfiinţare, să dispună de fructele obţinute din folosinţa bunurilor aflate în administrarea lor, ca venituri extrabugetare de finanţare a activităţilor. Dispoziţia, ca atribut al dreptului de administrare, prevăzută de art.12 alin.(3) din Legea nr.213/1998, trebuie interpretată în sensul dispoziţiei materiale asupra bunurilor ce constituie obiect al dreptului de administrare. în orice caz, titularii dreptului de administrare nu au un drept de proprietate juridică asupra bunurilor ce le-au fost atribuite prin actul titularului dreptului de proprietate publică. Aparent, problema dispoziţiei juridice asupra bunurilor aflate în administrarea titularului acestui drept s-ar putea pune în situaţiile reglementate de prevederile H.G. nr.841/1995 privind procedurile de transmitere fără plată şi de valorificare a bunurilor aparţinând instituţiilor publice16. Astfel, potrivit art. l şi art.2 din acest act normativ, transmiterea, fără plată, de la instituţia publică deţinătoare la o altă instituţie publică, a bunurilor care nu mai sunt necesare instituţiei care le are în administrare, dar care pot fi folosite în continuare, se realizează cu respectarea condiţiilor şi a
15

C. Bîrsan, op. cit., p. 103

16

H.G. nr.841/1995 privind procedurile de transmitere tară plată şi de valorificare a bunurilor aparţinând instituţiilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.253 din 7 noiembrie 1995
147

procedurilor prevăzute în anexa nr.l, iar valorificarea bunurilor scoase din funcţiune în starea fizică în care se află, a materialelor sau, după caz, a pieselor rezultate în urma demolării sau dezmembrării acestora se realizează potrivit regulamentului prevăzut în anexa nr.2. In cazul bunurilor care implică apărarea ţării, ordinea publică şi siguranţa naţională, procedurile de valorificare vor fi aprobate în mod distinct de către Guvern. Deci, în aceste situaţii se pune problema dacă ne aflăm în faţa unei excepţii de la regula inalienabilităţii bunurilor care formează obiectul dreptului de administrare. în realitate, în prima situaţie, a transmiterii fără plată, de la o instituţie publică la o altă instituţie publică a unor bunuri aflate în administrare, operaţiunea de transfer nu se realizează printr-un act juridic de drept civil, ci printr-un act de drept administrativ, care are drept consecinţă modificarea inventarului bunurilor din domeniul public. Potrivit pct.l din anexa nr.l la H.G. nr.841/1995, pot fi transmise, fără plată, către alte instituţii publice, orice fel de bunuri, aflate în stare de funcţionare, indiferent de durata de folosinţă, dacă acestea nu mai sunt necesare instituţiei publice care le are în administrare sau dacă, potrivit reglementărilor în vigoare, instituţia nu mai are dreptul să utilizeze bunul respectiv. Transmiterea, fără plată, de la o instituţie publică la o altă instituţie publică se va face, pe bază de proces-verbal de predare-primire, cu avizul ordonatorului principal de credite al instituţiei publice care a disponibilizat bunul, precum şi cu avizul ordonatorului principal de credite al instituţiei publice care a solicitat transmiterea bunului. Deci, printr-o astfel de operaţiune, bunurile transmise nu ies din domeniul public, ci, cu aprobarea titularului dreptului de proprietate publică, ordonator principal de credite, bunurile respective trec din patrimoniul unei instituţii publice în patrimoniul altei instituţii publice, care va exercita în continuare atributele dreptului de administrare.

în a doua situaţie, reglementată de H.G. nr.841/1995, pot fi valorificate, prin vânzare la licitaţie, bunurile scoase din funcţiune, după îndeplinirea procedurilor prevăzute în anexa nr.l la această hotărâre. Nici în această situaţie nu este, însă, vorba de o excepţie de la regula inalienabilităţii bunurilor proprietate publică şi a dreptului de administrare, deoarece bunurile scoase din funcţiune sunt bunuri care nu mai au destinaţia de interes public, astfel că ele nu mai sunt bunuri de uz sau de interes public. în momentul când se constată încetarea destinaţiei de interes public a bunurilor respective, se face aplicarea prevederilor art.22 din Legea nr.213/1998 şi se procedează la modificarea inventarului bunurilor
148

aparţinând domeniului public, bunurile respective trecând în domeniul privat, astfel că pot fi valorificate potrivit reglementărilor H.G. nr.841/1995. Astfel, în acelaşi moment când bunul este trecut în domeniul privat, încetează şi dreptul de administrare, iar instituţia publică în administrarea căreia se află bunul respectiv acţionează ca un mandatar al statului sau al unităţii administraţiveteritoriale, care sunt titularii dreptului de proprietate publică, în acest sens sunt dispoziţiile de la pct.6.2 din anexa nr.2 la H.G. nr.841/1995, potrivit cărora sumele rezultate din vânzarea mijloacelor fixe scoase din funcţiune sau, după caz, a materialelor sau pieselor rezultate în urma demolării sau dezmembrării acestora constituie, potrivit legii, venituri ale bugetului de stat sau ale bugetelor locale, după caz. 4.6. Natura juridică şi opozabilitatea dreptului de administrare Dreptul de administrare este un drept real care are la bază dreptul de proprietate publică, având astfel un caracter derivat din dreptul de proprietate publică şi o durată maximă în funcţie de existenţa dreptului de proprietate publică. Natura juridică a dreptului de administrare este conturată de faptul ca acesta se constituie şi este exercitat pe toată durata existenţei sale în regim de drept administrativ. Opozabilitatea dreptului de administrare diferă în funcţie de subiectele faţă de care acest drept este opus, precum şi de natura raporturilor juridice în cadrul cărora se manifestă acest drept. De regulă, dreptul de administrare se constituie prin acte administrative cu caracter individual, în cadrul unor raporturi juridice de supraodonare a titularului dreptului de proprietate publică faţă de titularul dreptului de administrare. Astfel, în principiu, dreptul de administrare constituit printr-un act de drept administrativ de către titularul dreptului de proprietate publică - statul sau unităţile administrative-teritoriale - nu este opozabil titularului dreptului de proprietate publică, în sensul că acesta din urmă va putea să îl revoce sau să ia alte măsuri care să aibă ca efect încetarea dreptului de administrare. Actul administrativ ilegal prin care s-ar aduce atingere dreptului de administrare poate fi atacat potrivit Legii contenciosului administrativ nr.554/200417. în schimb, în relaţiile cu alte subiecte de drept, dreptul de administrare este opozabil erga omnes, ca orice drept real, de altfel, ca o consecinţă a egalităţii juridice a părţilor în asemenea raporturi juridice. Ca
17

Decizia nr. 1889/2000, a Curţii Supreme de Justiţie, Secţia de contencios administrativ, „Dreptul" nr.6/2001 149

urmare, în astfel de raporturi juridice, dreptul de administrare poate fi apărat prin mijloace de drept civil, precum acţiunea în revendicare, acţiunea în posesie şi acţiunea în grăniţuire. 4.7. încetarea dreptului de administrare încetarea dreptului de administrare se poate produce atât prin revocarea sa de către autoritatea care 1-a constituit, cât şi prin alte modalităţi şi în alte situaţii prevăzute de lege. 4.6.1. Revocarea dreptului de administrare este reglementată ca sancţiune în legislaţia actuală. Astfel, potrivit art.12 alin.(3), fraza a Il-a, dreptul de administrare va putea fi revocat numai dacă titularul său nu-şi exercită drepturile şi nu-şi execută obligaţiile născute din actul de transmitere.

De asemenea, potrivit art.12 alin.(3) fraza finală, neîndeplinirea de către titularul dreptului de administrare a obligaţiei de a arăta instanţei cine este titularul dreptului de proprietate publică, în litigiile privitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, poate atrage revocarea dreptului de administrare. Deci, în ambele texte legale se reglementează revocarea dreptului de administrare cu titlu de sancţiune care, însă, reprezintă o simplă facultate pentru titularul dreptului de proprietate. Reglementarea revocării dreptului de administrare doar cu titlu de sancţiune a fost criticată în literatura de specialitate18, într-adevăr, considerăm că titularul dreptului de proprietate publică are răspunderea folosirii bunurilor publice în raport cu destinaţia acestora şi în scopul realizării interesului general al colectivităţilor naţionale sau locale, astfel că titularul dreptului de proprietate publică trebuie să aibă un drept exclusiv şi suveran de apreciere cu privire la constituirea şi, respectiv, încetarea dreptului de administrare. 4.6.2. Trecerea bunului în administrarea altei regii sau instituţii publice nu este reglementată de Legea nr.213/1998 ca modalitate de revocare a dreptului de administrare, dar această posibilitate există cel puţin în situaţiile când statul sau unităţile administrative-teritoriale procedează, prin organele lor - Guvernul şi, respectiv, consiliul judeţean sau consiliile locale, la desfiinţarea ori reorganizarea regiilor autonome sau/şi a instituţiilor publice, ocazie cu care se va proceda fie la trecerea bunurilor în administrarea altor titulari, fie la redistribuirea acelor bunuri.
18

C. Bîrsan, op. cit., p. 104 150

Astfel, spre exemplu, prin art.l din H.G. nr.640/200619, Guvernul a aprobat trecerea unui imobil situat în extravilanul comunei Vadu Paşii, judeţul Buzău, din domeniul public al statului şi din administrarea Ministerului Administraţiei şi Internelor în domeniul public al comunei Vadu Paşii, judeţul Buzău, şi în administrarea Consiliului Local al Comunei Vadu Paşii. După cum se observă, scopul urmărit de Guvern a fost schimbarea titularului dreptului de administrare de la Ministerul Administraţiei şi Internelor la Consiliul local al Comunei Vadu Paşii, care s-a realizat prin trecerea bunului în cauză din domeniul public al statului în domeniul public al comunei Vadu Paşii şi din administrarea ministerului în administrarea consiliului local respectiv. La fel, spre exemplu, prin H.G. 909/200720, Guvernul a aprobat transmiterea unui imobil aflat în domeniul public al statului din administrarea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale în administrarea Agenţiei de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit. 4.6.3. încetarea dreptului de administrare în condiţiile H.G. nr.841/1995 Aşa cum am precizat mai sus, prin H.G. nr.841/1995 au fost reglementate procedurile de transmitere fără plată şi de valorificare a bunurilor pe care instituţiile publice le au în administrare, dar nu le mai sunt necesare sau instituţia publică respectivă nu mai are dreptul să utilizeze bunul respectiv. In astfel de situaţii, dreptul de administrare încetează în ceea ce priveşte instituţia publică titulară a acestui drept. 4.6.4. Reorganizarea sau desfiinţarea regiei autonome sau instituţiei publice Aşa cum am văzut mai sus, regiile autonome pot fi reorganizate în societăţi comerciale, situaţie în care dreptul de administrare încetează, cu posibilitatea ca societăţile comerciale - companiile naţionale sau societăţile naţionale, să primească, asupra bunurilor avute în administrare, un drept de proprietate sau un drept de concesiune.
19

H.G. nr.640/2006 privind schimbarea titularilor dreptului de proprietate şi de administrare asupra unor imobile situate în comuna Vadu Paşii, judeţul Buzău, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.465 din 30 mai 2006 20 H.G. nr.909/2007 privind transmiterea unui imobil aflat în domeniul public al statului din administrarea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale în administrarea Agenţiei de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.569 din 20 august 2007 151

în aceeaşi măsură, după cum ne demonstrează practica administrativă, este posibilă şi reorganizarea instituţiilor publice, după cum este posibilă desfiinţarea regiilor autonome şi a instituţiilor publice, cu consecinţa încetării dreptului de administrare, în toate cazurile. 4.6.5. încetarea dreptului de proprietate publică

Dreptul de proprietate publică încetează, după cum am văzut mai sus, atunci când bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat. Potrivit art.10 alin.(2) din Legea nr.213/1998, trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv, a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel. Având în vedere că dreptul de administrare este un drept derivat care are la bază dreptul de proprietate publică, pieirea bunului sau trecerea acestuia în domeniul privat va avea ca efect şi încetarea dreptului de administrare în toate cazurile în care un astfel de drept fusese constituit asupra bunului respectiv. Secţiunea a 5-a Concesionarea bunurilor domeniului public 5.1. Reglementarea şi natura juridică a concesiunii bunurilor domeniului public Temeiul constituţional al concesiunii îl constituie dispoziţiile art.136 alin.(4) din Constituţie, republicată, din care rezultă că bunurile proprietate publică sunt inalienabile şi pot fi date în administrare sau pot fi concesionate ori închiriate. Reglementarea anterioară a Legii nr.219/1998, prevedea acelaşi regim juridic atât în privinţa concesiunii bunurilor proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, cât şi privitor la concesiunea unor activităţi ori a unor servicii publice. în momentul de faţă există un regim juridic al concesiunii bunurilor proprietate publică, reglementat de prevederile O.U.G. nr.54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică 21 şi, separat, un regim juridic al concesiunii lucrărilor şi, respectiv, serviciilor
21

Ordonanţa de urgenţă nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.569 din 30 iunie 2006, aprobată prin Legea nr.22/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.35 din 18 ianuarie 2007 152

publice, reglementat de prevederile O.U.G. nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii22. Alte reglementări care conţin dispoziţii referitoare la concesionarea unor bunuri proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale sunt: Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale23, Legea nr.215/2001 privind administraţia publică locală, Legea nr.50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor 24, Legea nr.84/1992 privind regimul zonelor libere25, Legea petrolului nr.238/200426, Legea minelor nr.85/200327, Legea gazelor nr.351/200428. în raport cu dispoziţiile constituţionale şi legale la care ne-am referit mai sus, concesiunea bunurilor domeniului public reprezintă operaţiunea juridică prin care statul sau unităţile administrativteritoriale pun în valoare bunuri ale domeniului public ai căror titulari sunt, prin transmiterea acestora, pe o perioadă determinată şi în schimbul unei redevenţe, în favoarea unei/unor persoane particulare în condiţiile contractului de concesiune. Referitor la natura juridică a concesiunii, sub regimul Legii nr.219/1998, în doctrina civilă s-a susţinut că, din moment ce legea nu face deosebire între concesiunea unui bun proprietate publică şi concesiunea unui bun proprietate privată, contractul de concesiune nu poate fi decât un
22

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.418 din 15 mai 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.337/2006 23 Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.98 din 8 august 1990 24 Legea nr.50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 7 august 1991 şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr.3 din 13 ianuarie 1997 şi nr.933 din 13 octombrie 2004 25 Legea nr.84/1992 privind regimul zonelor libere, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.182 din 30 iulie 1992 26 Legea petrolului nr.238/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.535din 15 iunie 2004 27 Legea minelor nr.85/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 197 di 27 martie 2003 28 Legea gazelor nr.351/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.679 din 28 iulie 2004

153

contract civil, iar dreptul de concesiune, ca drept real, temporar şi inalienabil, este un drept de natură civilă, iar nu un drept de putere publică2 . Au existat, însă, autori de drept civil care, cu unele nuanţări, au acceptat că regimul juridic al concesiunii bunurilor domeniului public este în primul rând un regim de drept public30. Doctrina administrativă31 a susţinut în mod constant că atât concesiunea de bunuri, cât şi concesiunea de activităţi sau servicii, sunt instituţii juridice de regim public şi anume de regim administrativ. 5.2. Noţiuni generale privind contractul de concesiune Noţiunea contractului de concesiune de bunuri proprietate publică este definită la art.2 alin.(2) din O.U.G. nr.54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, care a fost aprobată, cu modificări şi completări prin Legea nr.22/2007. Astfel, potrivit definiţiilor legale, contractul de concesiune de bunuri proprietate publică este contractul încheiat în formă scrisă prin care o autoritate publică, denumită concedent, transmite, pe o perioadă determinată, unei persoane, denumită concesionar, care acţionează pe riscul şi răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun proprietate publică în schimbul unei redevenţe. Contractul de concesiune poate avea ca obiect bunuri proprietate publică, situaţie în care regimul juridic aplicabil este cel reglementat prin dispoziţiile O.U.G. nr.54/2006, sau poate avea ca obiect lucrări publice sau servicii publice, cazuri în care regimul juridic aplicabil este cel prevăzut de O.U.G. nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii. Deci, ca regulă generală, dispoziţiile O.U.G. nr.54/2006 nu se aplică în cazul contractelor de achiziţie publică, al contractelor de concesiune de lucrări publice şi al contractelor de concesiune de servicii, însă, în cazul unui contract a cărui atribuire intră sub incidenţa prevederilor O.U.G. nr.34/2006 pentru a cărui executare este necesară exploatarea unui bun proprietate publică, dreptul de exploatare a respectivului bun se transmite în cadrul şi potrivit procedurii aplicate pentru atribuirea contractului în cauză, când autoritatea contractantă încheie un singur contract potrivit O.U.G. nr.34/2006.
29 30

L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p.70 V. Stoica, op. cit., p.455-456 31 A. Iorgovan, op. cit., p.222; E. Bălan, op. cit., p. 105-106 154

Caracteristic contractului de concesiune de bunuri proprietate publică este faptul că se încheie întotdeauna în conformitate cu legea română, indiferent de cetăţenia sau naţionalitatea concesionarului. O altă caracteristică a contractului de concesiune constă în faptul că este un contract cu titlu oneros, darea în exploatare a bunului proprietate publică făcându-se întotdeauna în schimbul unei redevenţe. Caracteristic contractului de concesiune este şi faptul că se încheie întotdeauna pe o durată determinată care, potrivit art.7 alin.(l) din O.U.G. nr.54/2006, nu va putea depăşi 49 de ani, dar va putea fi prelungit pentru o perioadă egală cu cel mult jumătate din durata sa iniţială. în sfârşit, aşa după cum rezultă din definiţia legală, contractul de concesiune se va încheia întotdeauna în formă scrisă, forma scrisă fiind cerută ad validitatem, iar nu ad probationem. 5.3. Iniţierea concesionării şi procedura administrativă prealabilă atribuirii contractului de concesiune Reglementarea actuală a concesiunii bunurilor domeniului public -O.U.G. nr.54/2006, cuprinde dispoziţii referitoare la procedura administrativă prealabilă încheierii contractului de concesiune, la procedura atribuirii contractului de concesiune, la conţinutul contractului de concesiune, modul în care se întocmeşte dosarul concesiunii, precum şi prevederi aplicabile în activitatea de control a desfăşurării tuturor operaţiilor legate de iniţierea şi încheierea contractului de concesiune şi a

soluţionării litigiilor privind concesiunea, aspecte extrem de importante din punct de vedere al dreptului administrativ care guvernează regimul juridic aplicabil acestora. De asemenea, O.U.G. nr.54/2006 conţine şi numeroase norme care reglementează regimul juridic al bunurilor proprietate publică ce fac obiectul concesiunii, precum şi al bunurilor proprii ale concesionarului, care sunt folosite în procesul de exploatare a bunurilor concesionate, dar şi al fructelor şi productelor obţinute ca urmare a utilizării bunurilor proprietate publică obiect al concesiunii, reglementări foarte importante pentru determinarea regimului juridic aplicabil acestor categorii de bunuri. Iniţiativa concesionării şi procedura administrativă prealabilă atribuirii contractului de concesiune sunt reglementate strict în Capitolul 2 al O.U.G. nr.54/2006. Astfel, concesionarea are loc la iniţiativa concedentului sau ca urmare a unei propuneri însuşite de acesta. Propunerea de concesionare trebuie să fie fundamentată din punct de vedere economic, financiar, social şi de mediu.
155

Iniţiativa concesionării trebuie să aibă la bază efectuarea unui studiu de oportunitate, care să cuprindă, în principal, următoarele elemente: descrierea şi identificarea bunului care urmează să fie concesionat; motivele de ordin economic, financiar, social şi de mediu, care justifică realizarea concesiunii; nivelul minim al redevenţei; procedura utilizată pentru atribuirea contractului de concesiune şi justificarea alegerii procedurii; durata estimată a concesiunii; termenele previzibile pentru realizarea procedurii de concesionare; avizul obligatoriu al Oficiului Central de Stat pentru Probleme Speciale şi al Statului Major General privind încadrarea obiectului concesiunii în infrastructura sistemului naţional de apărare, după caz; avizul obligatoriu al structurii de administrare/custodelui ariei naturale protejate, în cazul în care obiectul concesiunii îl constituie bunuri situate în interiorul unei arii naturale protejate, respectiv al autorităţii teritoriale pentru protecţia mediului competente, în cazul în care aria naturală protejată nu are structură de administrare/custode. In măsura în care, după întocmirea studiului de oportunitate, se constată că exploatarea bunului ce va face obiectul concesionării implică în mod necesar şi executarea unor lucrări şi/sau prestarea unor servicii, concedentul are obligaţia ca, în funcţie de scopul urmărit şi de activităţile desfăşurate, să califice natura contractului potrivit prevederilor O.U.G. nr.34/2006. în acest scop, concedentul poate solicita punctul de vedere al Autorităţii Naţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice. Studiul de oportunitate se aprobă de către concedent. Concesionarea se aprobă, pe baza studiului de oportunitate, prin hotărâre a Guvernului, a consiliilor locale, judeţene sau a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, după caz. în baza studiului de oportunitate concedentul elaborează caietul de sarcini al concesiunii. 5.4. Procedurile de concesionare Procedurile de concesionare sunt reglementate în Capitolul 3 al O.U.G. nr.54/2006 şi conţin reguli generale şi principii aplicabile operaţiunilor de atribuire: licitaţia şi negocierea directă, reguli privind oferta
156

şi determinarea ofertei câştigătoare, reguli privind conflictul de interese şi, respectiv, anularea procedurii de atribuire a contractului de concesiune. 5.4.1. Principiile care stau la baza atribuirii contractului de concesiune sunt următoarele:

transparenţa - punerea la dispoziţie tuturor celor interesaţi a informaţiilor referitoare la aplicarea procedurii pentru atribuirea contractului de concesiune; tratamentul egal - aplicarea, într-o manieră nediscriminatorie, de către autoritatea publică, a criteriilor de atribuire a contractului de concesiune; proporţionalitatea - care presupune că orice măsură stabilită de autoritatea publică trebuie să fie necesară şi corespunzătoare naturii contractului; nedi seri minarea - aplicarea de către autoritatea publică a aceloraşi reguli, indiferent de naţionalitatea participanţilor la procedura de atribuire a contractului de concesiune, cu respectarea condiţiilor prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte; libera concurenţă - asigurarea de către autoritatea publică a condiţiilor pentru ca orice participant la procedura de atribuire să aibă dreptul de a deveni concesionar în condiţiile legii, ale convenţiilor şi acordurilor internaţionale la care România este parte. Procedurile legale de atribuire a contractului de concesiune, la care ne vom referi mai pe larg, sunt: licitaţia - procedura la care persoana fizică sau juridică interesată are dreptul de a depune ofertă; negocierea directă - procedura prin care concedentul negociază clauzele contractuale, inclusiv redevenţa, cu unul sau mai mulţi participanţi la procedura de atribuire a contractului de concesiune. Art.15 din O.U.G. nr.54/2006 prevede, însă, în mod expres, că autoritatea concedentă are obligaţia de a atribui contractul de concesiune, de regulă, prin aplicarea procedurii licitaţiei. Autoritatea concedentă are obligaţia de a asigura protejarea acelor informaţii care îi sunt comunicate de persoanele fizice sau juridice cu titlu confidenţial, în măsura în care, în mod obiectiv, dezvăluirea informaţiilor în cauză ar prejudicia interesele legitime ale respectivelor persoane, în special în ceea ce priveşte secretul comercial şi proprietatea intelectuală.
157

De asemenea, concedentul are obligaţia de a preciza în cadrul documentaţiei de atribuire orice cerinţă, criteriu, regulă şi alte informaţii necesare pentru a asigura ofertantului o informare completă, corectă şi explicită cu privire la modul de aplicare a procedurii de atribuire. Informaţiile pe care trebuie să le conţină documentaţia de atribuire sunt enumerate în anexa nr.2 la Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr.54/2006, care au fost aprobate prin H.G. nr.168/200732. Astfel, documentaţia de atribuire trebuie să cuprindă cel puţin următoarele elemente: informaţii generale privind concedentul, în special denumirea, codul fiscal, adresa, numărul de telefon, telefax şi/sau adresa de e-mail a persoanei de contact etc.; instrucţiuni privind organizarea şi desfăşurarea procedurii de concesionare; caietul de sarcini; instrucţiuni privind modul de elaborare şi prezentare a ofertelor; informaţii detaliate şi complete privind criteriile de atribuire aplicate pentru stabilirea ofertei câştigătoare, precum şi ponderea lor; instrucţiuni privind modul de utilizare a căilor de atac; informaţii referitoare la clauzele contractuale obligatorii. Dar, autoritatea concedentă are dreptul de a impune în cadrul documentaţiei de atribuire, în măsura în care acestea sunt compatibile cu obiectul contractului, condiţii speciale de îndeplinire a contractului prin care se urmăreşte obţinerea unor efecte de ordin social sau în legătură cu protecţia mediului şi promovarea dezvoltării durabile. Concedentul are obligaţia să asigure obţinerea documentaţiei de atribuire de către persoana interesată, care înaintează o solicitare în acest sens, concedentul având dreptul de a opta pentru una dintre următoarele modalităţi de obţinere a documentaţiei de atribuire de către persoanele interesate: fie prin asigurarea accesului direct, nerestricţionat şi deplin, prin mijloace electronice, la conţinutul documentaţiei de atribuire;

fie prin punerea la dispoziţia persoanei interesate care a înaintat o solicitare în acest sens a unui exemplar din documentaţia de atribuire, pe suport hârtie şi/sau pe suport magnetic.
32

H.G. nr.168/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.146 din 28 februarie 2007 158

5.4.2. Licitaţia Aşa cum am precizat deja, licitaţia reprezintă procedura la care persoana fizică sau juridică interesată are dreptul de a depune ofertă, reprezentând procedura impusă de legiuitor ca regulă de atribuire a contractului de concesiune. în cazul procedurii de licitaţie, concedentul are obligaţia să publice în Monitorul Oficial al României, Partea a Vl-a, într-un cotidian de circulaţie naţională şi într-unul de circulaţie locală anunţul de licitaţie. Informaţiile pe care trebuie să le conţină anunţul de licitaţie sunt prevăzute în anexa nr.3 la Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 168/2007. Astfel, anunţul de licitaţie trebuie să cuprindă cel puţin următoarele elemente: informaţii generale privind concedentul, în special denumirea, codul fiscal, adresa, numărul de telefon, telefax şi/sau adresa de e-mail a persoanei de contact etc.; informaţii generale privind obiectul concesiunii, în special descrierea şi identificarea bunului care urmează să fie concesionat; informaţii privind documentaţia de atribuire: o modalitatea sau modalităţile prin care persoanele interesate pot intra în posesia unui exemplar al documentaţiei de atribuire; o denumirea şi adresa serviciului/compartimentului din cadrul concedentului, de la care se poate obţine un exemplar din documentaţia de atribuire; o costul şi condiţiile de plată pentru obţinerea acestui exemplar, unde este cazul, potrivit prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 54/2006; o data limită pentru solicitarea clarificărilor; informaţii privind ofertele: o data limită de depunere a ofertelor; o adresa la care trebuie depuse ofertele; o numărul de exemplare în care trebuie depusă fiecare ofertă; data şi locul la care se va desfăşura şedinţa publică de deschidere a ofertelor; denumirea, adresa, numărul de telefon, telefax şi/sau adresa de e-mail a instanţei competente în soluţionarea litigiilor apărute şi termenele pentru sesizarea instanţei; data transmiterii anunţului de licitaţie către instituţiile abilitate, în vederea publicării. 159

Persoana interesată are dreptul de a solicita şi de a obţine documentaţia de atribuire. Autoritatea concedentă are obligaţia de a pune documentaţia de atribuire la dispoziţia persoanei interesate cât mai repede posibil, într-o perioadă care nu trebuie să depăşească 4 zile lucrătoare de la primirea unei solicitări din partea acesteia. Persoana interesată are obligaţia de a depune diligentele necesare, astfel încât respectarea de către concedent a perioadei menţionate anterior să nu conducă la situaţia în care documentaţia de atribuire să fie pusă la dispoziţia sa cu mai puţin de 4 zile lucrătoare înainte de data limită pentru depunerea ofertelor. De asemenea, persoana interesată are dreptul de a solicita clarificări privind documentaţia de atribuire. Concedentul are obligaţia de a răspunde, în mod clar, complet şi fără ambiguităţi, la orice clarificare solicitată, într-o perioadă care nu trebuie să depăşească 4 zile lucrătoare de la primirea unei astfel de solicitări. Autoritatea concedentă are obligaţia de a transmite răspunsurile însoţite de întrebările aferente către toate persoanele interesate care au obţinut, în condiţiile ordonanţei de urgenţă menţionate, documentaţia de atribuire, luând măsuri pentru a nu dezvălui identitatea celui care a solicitat clarificările respective. De asemenea, concedentul are obligaţia de a transmite răspunsul la orice clarificare cu cel puţin 4 zile lucrătoare înainte de data limită pentru depunerea ofertelor. în cazul în care solicitarea de clarificare nu a fost transmisă în timp util, punând astfel concedentul în imposibilitatea de a respecta termenul de mai sus, acesta din urmă are totuşi

obligaţia de a răspunde la solicitarea de clarificare în măsura în care perioada necesară pentru elaborarea şi transmiterea răspunsului face posibilă primirea acestuia de către persoanele interesate înainte de data limită de depunere a ofertelor. Procedura de licitaţie se poate desfăşura numai dacă în urma publicării anunţului de licitaţie au fost depuse cel puţin 3 oferte valabile, iar în caz contrar, concedentul este obligat să anuleze procedura şi să organizeze o nouă licitaţie. 5.4.3. Negocierea directă Negocierea directă reprezintă procedura prin care concedentul negociază clauzele contractuale, inclusiv redevenţa, cu unul sau mai mulţi participanţi la procedura de atribuire a contractului de concesiune. 160
Concedentul are dreptul de a aplica procedura de negociere directă numai în situaţia în care, după repetarea procedurii de licitaţie, nu au fost depuse cel puţin 3 oferte valabile. Şi în cazul procedurii negocierii directe se aplică în mod corespunzător regulile privitoare la publicitate, iar informaţiile pe care trebuie să le conţină anunţul negocierii directe sunt prevăzute în anexa nr.4 la Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 168/2007. Astfel, anunţul negocierii directe trebuie să cuprindă cel puţin următoarele elemente: informaţii generale privind concedentul, în special denumirea, codul fiscal, adresa, numărul de telefon, telefax şi/sau adresa de e-mail ale persoanei de contact etc.; informaţii generale privind obiectul concesiunii, în special descrierea şi identificarea bunului ce urmează să fie concesionat; informaţii privind documentaţia de atribuire: o modalitatea sau modalităţile prin care persoanele interesate pot intra în posesia unui exemplar al documentaţiei de atribuire; o denumirea şi adresa serviciului/compartimentului din cadrul concedentului, de la care se poate obţine un exemplar din documentaţia de atribuire; o costul şi condiţiile de plată pentru obţinerea acestui exemplar, unde este cazul, potrivit prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, aprobată cu modificări prin Legea nr. 22/2007; o data limită pentru solicitarea clarificărilor; informaţii privind ofertele: o data limită de depunere a ofertelor; o adresa la care trebuie depuse ofertele; o numărul de exemplare în care trebuie depusă fiecare ofertă; data şi locul la care este programată începerea procedurii de negociere directă; denumirea, adresa, numărul de telefon, telefax şi/sau adresa de e-mail ale instanţei competente în soluţionarea litigiilor apărute şi termenele pentru sesizarea instanţei; data transmiterii anunţului negocierii către instituţiile abilitate, în vederea publicării. Anunţul negocierii directe se trimite spre publicare cu cel puţin 10 zile calendaristice înainte de data limită pentru depunerea ofertelor. 161

Orice persoană care este interesată are dreptul de a solicita şi de a obţine documentaţia de atribuire, iar autoritatea concedentă are obligaţia de a pune documentaţia de atribuire la dispoziţia persoanei interesate, într-o perioadă care nu trebuie să depăşească două zile lucrătoare de la primirea unei solicitări din partea acesteia. Persoana interesată are obligaţia de a depune diligentele necesare, astfel încât respectarea de către concedent a perioadei prevăzute în paragraful anterior să nu conducă la situaţia în care documentaţia de atribuire să fie pusă la dispoziţia sa cu mai puţin de două zile lucrătoare înainte de data limită pentru depunerea ofertelor. De asemenea, orice persoană interesată are dreptul de a solicita clarificări privind documentaţia de atribuire, iar concedentul are obligaţia de a răspunde, în mod clar, complet şi fără ambiguităţi, la orice clarificare solicitată, într-o perioadă care nu trebuie să depăşească două zile lucrătoare de la primirea unei astfel de solicitări. Totodată, concedentul are obligaţia de a transmite răspunsurile însoţite de întrebările aferente către toate persoanele interesate care au obţinut, în condiţiile ordonanţei de urgenţă menţionate,

documentaţia de atribuire, luând măsuri pentru a nu dezvălui identitatea celui care a solicitat clarificările respective. Autoritatea concedentă are, de asemenea, obligaţia de a transmite răspunsul la orice solicitare de clarificare cu cel puţin două zile lucrătoare înainte de data limită pentru depunerea ofertelor, iar în cazul în care solicitarea de clarificare nu a fost transmisă în timp util, punând astfel concedentul în imposibilitatea de a respecta termenul respectiv, acesta din urmă are totuşi obligaţia de a răspunde la solicitarea de clarificare în măsura în care perioada necesară pentru elaborarea şi transmiterea răspunsului face posibilă primirea acestuia de către persoanele interesate înainte de data limită de depunere a ofertelor. în cadrul acestei proceduri, autoritatea concedentă derulează negocieri cu fiecare ofertant care a depus o ofertă valabilă. 5.4.4. Reguli generale privind oferta Persoana interesată care are intenţia să oferteze are obligaţia de a elabora oferta în conformitate cu prevederile documentaţiei de atribuire şi să depună oferta în conformitate cu prevederile Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 168/2007. Oferta are caracter obligatoriu, din punct de vedere al conţinutului, pe toată perioada de valabilitate stabilită de concedent. Persoana interesată are obligaţia de a depune oferta la adresa şi până la data limită pentru depunere, stabilite în anunţul procedurii, iar riscurile
162

legate de transmiterea ofertei, inclusiv forţa majoră, cad în sarcina persoanei interesate. Oferta depusă la o altă adresă a concedentului decât cea stabilită sau după expirarea datei limită pentru depunere se returnează nedeschisă. Conţinutul ofertelor trebuie să rămână confidenţial până la data stabilită pentru deschiderea acestora, concedentul urmând a lua cunoştinţă de conţinutul respectivelor oferte numai după această dată. 5.4.5. Reguli privind conflictul de interese Pe parcursul aplicării procedurii de atribuire, concedentul are obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru a evita situaţiile de natură să determine apariţia unui conflict de interese şi/sau manifestarea concurenţei neloiale. Persoana care a participat la întocmirea documentaţiei de atribuire are dreptul de a fi ofertant, dar numai în cazul în care implicarea sa în elaborarea documentaţiei de atribuire nu este de natură să defavorizeze concurenţa. Persoanele care sunt implicate direct în procesul de verificare/evaluare a ofertelor nu au dreptul de a fi ofertant sub sancţiunea excluderii din procedura de atribuire. Nu au dreptul să fie implicate în procesul de verificare/evaluare a ofertelor următoarele persoane: soţ/soţie, rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv cu ofertantul, persoană fizică; soţ/soţie, rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv cu persoane care fac parte din consiliul de administraţie, organul de conducere ori de supervizare al unuia dintre ofertanţi, persoane juridice; persoane care deţin părţi sociale, părţi de interes, acţiuni din capitalul subscris al unuia dintre ofertanţi sau persoane care fac parte din consiliul de administraţie, organul de conducere ori de supervizare al unuia dintre ofertanţi; persoane care pot avea un interes de natură să Ie afecteze imparţialitatea pe parcursul procesului de verificare/evaluare a ofertelor. 5.4.6. Evaluarea ofertelor şi determinarea ofertei câştigătoare Evaluarea ofertelor depuse se realizează de către comisia de evaluare, care aplică criteriile de atribuire prevăzute în documentaţia de atribuire şi stabilite în conformitate cu prevederile art.36 din O.U.G. nr.54/2006.
163

Astfel, criteriul de atribuire a contractului de concesiune este cel mai înalt nivel al redevenţei. Concedentul poate ţine seama şi de alte criterii precum:

capacitatea economico-financiară a ofertanţilor; protecţia mediului înconjurător; condiţii specifice impuse de natura bunului concesionat. Concedentul are obligaţia de a stabili oferta câştigătoare pe baza criteriului/criteriilor de atribuire precizate în documentaţia de atribuire. Pe parcursul aplicării procedurii de atribuire, Concedentul are dreptul de a solicita clarificări şi, după caz, completări ale documentelor prezentate de ofertanţi pentru demonstrarea conformităţii ofertei cu cerinţele solicitate. Concedentul nu are dreptul ca prin clarificările ori completările solicitate să determine apariţia unui avantaj evident în favoarea unui ofertant. Concedentul are obligaţia de a transmite spre publicare în Monitorul Oficial al României, Partea a Vl-a, un anunţ de atribuire a contractului de concesiune, în cel mult 20 de zile calendaristice de la finalizarea oricăreia dintre procedurile de atribuire a contractului de concesiune prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă. Anunţul de atribuire trebuie să cuprindă cel puţin următoarele elemente: informaţii generale privind Concedentul, în special denumirea, codul fiscal, adresa, numărul de telefon, telefax şi/sau adresa de e-mail ale persoanei de contact etc.; procedura aplicată pentru atribuirea contractului de concesiune de bunuri proprietate publică; data publicării anunţului de licitaţie/anunţului negocierii directe în Monitorul Oficial al României, Partea a Vl-a; criteriile utilizate pentru determinarea ofertei câştigătoare; numărul ofertelor primite şi al celor declarate valabile; denumirea/numele şi sediul/adresa ofertantului a cărui ofertă a fost declarată câştigătoare; durata contractului; nivelul redevenţei; denumirea, adresa, numărul de telefon, telefax şi/sau adresa de e-mail ale instanţei competente în soluţionarea litigiilor apărute şi termenele pentru sesizarea instanţei; data informării ofertanţilor despre decizia de stabilire a ofertei câştigătoare; data transmiterii anunţului de atribuire către instituţiile abilitate, în vederea publicării.
164

De asemenea, autoritatea concedentă are obligaţia de a informa ofertanţii despre deciziile referitoare la atribuirea contractului de concesiune, în scris, cu confirmare de primire, nu mai târziu de 3 zile lucrătoare de la emiterea acestora. în cadrul comunicărilor pe care trebuie să le facă, autoritatea concedentă are obligaţia de a informa ofertantul/ofertanţii câştigător/câştigători cu privire la acceptarea ofertei/ofertelor prezentat, precum şi pe ofertanţii care au fost respinşi sau a căror ofertă nu a fost declarată câştigătoare asupra motivelor ce au stat la baza deciziei respective. Concedentul are obligaţia de încheia contractul de concesiune cu ofertantul a cărui ofertă a fost stabilită ca fiind câştigătoare, pe care îl poate încheia numai după împlinirea unui termen de 20 de zile calendaristice de la data realizării comunicării făcute ofertanţilor despre deciziile referitoare la atribuirea contractului de concesiune. 5.4.7. Anularea procedurii de atribuire a contractului de concesiune In mod excepţional, faţă de regula înscrisă la art.39 din O.U.G. nr.54/2006, concedentul are dreptul de a anula procedura pentru atribuirea contractului de concesiune, dacă ia această decizie, de regulă, înainte de data transmiterii comunicării privind rezultatul aplicării procedurii de atribuire şi, oricum, înainte de data încheierii contractului, numai în următoarele cazuri: a) nu au fost depuse cel puţin 3 oferte valabile; b) se constată abateri grave de la prevederile legale care afectează procedura de atribuire sau fac imposibilă încheierea contractului. Procedura de atribuire se consideră viciată în cazul în care sunt îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiţii:

- în cadrul documentaţiei de atribuire şi/sau în modul de aplicare a procedurii de atribuire se constată erori sau omisiuni care au ca efect încălcarea principiilor prevăzute la art. 13 din O.U.G. nr.54/2006; - concedentul se află în imposibilitate de a adopta măsuri corective, fără ca acestea să conducă, la rândul lor, la încălcarea principiilor prevăzute la art. 13 din aceeaşi ordonanţă de urgenţă. încălcarea prevederilor acestei ordonanţe de urgenţă privind atribuirea contractului de concesiune poate atrage anularea procedurii, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare. 5.5. Contractul de concesiune Contractul de concesiune de bunuri proprietate publică este, potrivit art. l alin.(2) din O.U.G. nr.54/2006, acel contract încheiat în formă scrisă prin care o autoritate publică, denumită concedent, transmite, pe o perioadă determinată, unei persoane, denumită concesionar, care acţionează pe riscul
165

şi răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun proprietate publică în schimbul unei redevenţe. 5.5. l. Părţile contractului de concesiune Potrivit definiţiei legale a contractului de concesiune, părţile sunt: pe de o parte, autoritatea publică titulară a dreptului de proprietate asupra bunurilor, în calitate de concedent şi, pe de altă parte, orice persoană, în calitate de concesionar, titular al dreptului de concesiune pe care 1-a obţinut prin parcurgerea procedurii administrative de atribuire a contractului de concesiune. Au calitatea de concedent: ministerele sau alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, pentru bunurile proprietate publică a statului; consiliile judeţene, consiliile locale, Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau instituţiile publice de interes local, pentru bunurile proprietate publică a judeţului, oraşului sau comunei. Calitatea de concesionar o poate avea orice persoană fizică sau persoană juridică, română ori străină. Deci, calitatea de concesionar şi, totodată, de titular al dreptului de concesiune asupra bunurilor proprietate publică o poate avea orice persoană fizică sau persoană juridică de drept privat, română sau străină, iar nu o persoană juridică de drept public. Sunt şi situaţii în care persoanele fizice nu pot avea calitatea de concesionar, precum în cazul operaţiunilor petroliere, unde, potrivit art.27 din Legea nr.238/2004, numai persoanele juridice pot avea calitatea de concesionar. Neîncheierea contractului de concesiune într-un termen de 20 de zile calendaristice de la data împlinirii termenului de 20 de zile calendaristice calculate de la data comunicării deciziei de atribuire a contractului de concesiune poate atrage plata daunelor-interese de către partea în culpă. De asemenea, refuzul ofertantului declarat câştigător de a încheia contractul de concesiune poate atrage după sine plata daunelor-interese. 5.5.2. Obiectul contractului de concesiune Obiectul contractului de concesiune îl formează, în mod exclusiv, bunurile care sunt proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, potrivit Constituţiei şi reglementărilor legale privind proprietatea publică. Bunurile din domeniul public asupra cărora se constituie dreptul de concesiune sunt bunurile de retur, la care se referă art.52 din O.U.G. 166
nr.54/2006, prevăzând că bunurile de retur revin de plin drept, gratuit şi libere de orice sarcini concedentului la încetarea contractului de concesiune. în cadrul contractului de concesiune, separat de bunurile de retur, vor fi precizate bunurile proprii ale concesionarului.

Bunurile proprii sunt bunurile care au aparţinut concesionarului şi au fost utilizate de către acesta pe durata concesiunii, care, la încetarea contractului de concesiune, rămân în proprietatea concesionarului. Subconcesionarea bunurilor proprietate publică este interzisă potrivit art.8 din O.U.G. nr.54/2006, care permite unele excepţii. Astfel, companiile naţionale, societăţile naţionale sau societăţile comerciale aflate în subordinea, sub autoritatea sau în coordonarea ministerelor, altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale sau a consiliilor judeţene, consiliilor locale ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, pot subconcesiona bunurile proprietate publică ce le-au fost concesionate prin atribuire directă. Subconcesionarea se aprobă pe baza studiului de oportunitate, prin hotărâre a Guvernului, a consiliilor locale, judeţene sau a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, după caz. In schimbul dreptului de concesiune asupra bunurilor proprietate publică, concesionarul va plăti o redevenţă. Redevenţa obţinută prin concesionare se face venit la bugetul de stat sau la bugetele locale, în funcţie de apartenenţa bunului concesionat la domeniul public al statului sau la domeniul public al unităţilor administraţi v-teritoriale. Modul de calcul şi de plată a redevenţei se stabileşte de către ministerele de resort sau de alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale ori de către autorităţile administraţiei publice locale. 5.5.3. Drepturile părţilor Concesionarul are dreptul de a exploata în mod direct, pe riscul şi pe răspunderea sa, bunurile proprietate publică ce fac obiectul contractului de concesiune. Concesionarul are dreptul de a folosi şi de a culege fructele bunurilor care fac obiectul concesiunii, potrivit naturii bunului şi obiectivelor stabilite de părţi prin contractul de concesiune. Concedentul are dreptul să inspecteze bunurile concesionate, verificând respectarea obligaţiilor asumate de concesionar. Concedentul are dreptul să modifice unilateral partea reglementară a contractului de concesiune, cu notificarea prealabilă a concesionarului, din motive excepţionale, legate de interesul naţional sau local, după caz.
167

In cazul în care modificarea unilaterală a contractului îi aduce un prejudiciu, concesionarul are dreptul să primească fără întârziere o justă despăgubire. în caz de dezacord între concedent şi concesionar cu privire la suma despăgubirii, aceasta va fi stabilită de către instanţa judecătorească competentă. Acest dezacord nu poate în niciun caz să permită concesionarului să nu îşi execute obligaţiile contractuale. 5.5.4. Obligaţiile părţilor Raporturile contractuale dintre concedent şi concesionar se bazează pe principiul echilibrului financiar al concesiunii între drepturile care îi sunt acordate concesionarului şi obligaţiile care îi sunt impuse. Concesionarul nu va fi obligat să suporte creşterea sarcinilor legate de execuţia obligaţiilor sale, în cazul în care această creştere rezultă în urma: - unei măsuri dispuse de o autoritate publică; - unui caz de forţă majoră sau unui caz fortuit. Concesionarul este obligat să asigure exploatarea eficace în regim de continuitate şi de permanenţă a bunurilor proprietate publică ce fac obiectul concesiunii, potrivit obiectivelor stabilite de către concedent. Concesionarul este obligat să exploateze în mod direct bunurile care fac obiectul concesiunii. Concesionarul este obligat să respecte condiţiile impuse de natura bunurilor proprietate publică (protejarea secretului de stat, materiale cu regim special, condiţii de siguranţă în exploatare, protecţia mediului, protecţia muncii, condiţii privind folosirea şi conservarea patrimoniului etc.).

în termen de 90 de zile de la data încheierii contractului de concesiune, concesionarul este obligat să depună, cu titlu de garanţie, o sumă reprezentând o cotă-parte din suma datorată concedentului cu titlu de redeventă pentru primul an de activitate. Concesionarul este obligat să plătească redeventă în cuantumul şi la termenele stabilite prin contractul de concesiune. La încetarea contractului de concesiune prin ajungere la termen, concesionarul este obligat să restituie concedentului, în deplină proprietate, bunurile de retur, în mod gratuit şi libere de orice sarcini. Concedentul este obligat să nu îl tulbure pe concesionar în exerciţiul drepturilor rezultate din contractul de concesiune. Concedentul nu are dreptul să modifice în mod unilateral contractul de concesiune, în afară de cazurile prevăzute expres de lege. Concedentul este obligat să notifice concesionarului apariţia oricăror împrejurări de natură să aducă atingere drepturilor concesionarului.
168

5.5.5. încetarea contractului de concesiune încetarea contractului de concesiune poate avea loc în următoarele situaţii: la expirarea duratei stabilite în contractul de concesiune; în cazul în care interesul naţional sau local o impune, prin denunţarea unilaterală de către concedent, cu plata unei despăgubiri juste şi prealabile în sarcina acestuia, în caz de dezacord fiind competentă instanţa de judecată; în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de către concesionar, prin reziliere de către concedent, cu plata unei despăgubiri în sarcina concesionarului; în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de către concedent, prin reziliere de către concesionar, cu plata unei despăgubiri în sarcina concedentului; la dispariţia, dintr-o cauză de forţă majoră, a bunului concesionat sau în cazul imposibilităţii obiective a concesionarului de a-1 exploata, prin renunţare, fără plata unei despăgubiri. La încetarea contractului de concesiune, concesionarul este obligat să restituie, în deplină proprietate, liber de orice sarcină, bunul concesionat. 5.6. Exercitarea controlului privind concesiunea Orice persoană care consideră că un contract a fost calificat drept contract de concesiune de bunuri proprietate publică, cu nerespectarea prevederilor O.U.G. nr.34/2006, poate solicita punctul de vedere al Autorităţii Naţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice. Autoritatea Naţională pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice a fost înfiinţată prin O.U.G. nr.74/200533, fiind organizată şi funcţionând în baza H.G. nr.525/200734, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea Guvernului şi coordonarea secretarului general al Guvernului. Autoritatea Naţională pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice îşi desfăşoară activitatea potrivit Regulamentului privind supravegherea modului de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de
33

OU.G. nr.74/2005 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.572 din 4 iulie 2005 34 H.G. nr.525/2007 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.395 din 12 iunie 2007 169

concesiune de servicii, aprobat prin Ordinul nr.11/2007 emis de preşedintele acestei instituţii35. Ministerele de resort şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin structurile cu atribuţii specifice de control, realizează verificarea concesiunilor de bunuri proprietate publică de interes naţional, iar Direcţia generală de administrare a marilor contribuabili, direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti realizează verificarea concesiunilor de bunuri proprietate publică de interes local, urmărind în special respectarea dispoziţiilor referitoare la: aplicarea hotărârii de concesionare;

publicitatea; documentaţia de atribuire; aplicarea procedurii de atribuire a contractului de concesiune; dosarul concesiunii; - îndeplinirea obligaţiilor contractuale de către concedent şi concesionar. 5.7. Soluţionarea litigiilor Soluţionarea litigiilor apărute în legătură cu atribuirea, încheierea, executarea, modificarea şi încetarea contractului de concesiune, precum şi a celor privind acordarea de despăgubiri se realizează potrivit prevederilor Legii contenciosului administrativ nr.554/2004, cu modificările ulterioare. Acţiunea în justiţie se introduce la secţia de contencios administrativ a tribunalului în a cărui jurisdicţie se află sediul concedentului. împotriva hotărârii tribunalului se poate declara recurs la secţia de contencios administrativ a curţii de apel, conform prevederilor legale. Secţiunea a 6-a închirierea bunurilor proprietate publică 6.1. Aspecte generale închirierea de bunuri proprietate publică constituie o modalitate de utilizare a bunurilor aparţinând domeniului public al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale recunoscută de Constituţie şi de alte acte normative.
' Ordinul nr. 11/2007 al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice pentru aprobarea Regulamentului privind supravegherea modului de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.609 din 4 septembrie 2007 170

Astfel, la art.136 alin.(4) din Constituţie, republicată, după ce se proclamă caracterul inalienabil al bunurilor proprietate publică, se precizează că, totuşi, acestea pot fi date în administrare sau pot fi concesionate, precum şi că pot fi închiriate. De asemenea, art.14 şi art.15 din Legea nr.213/1998 se referă la posibilitatea închirierii bunurilor proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, către orice persoană fizică sau juridică, română sau străină, prin licitaţie publică. Legea nr.215/2001 a administraţiei publice locale, la art.123, se referă, de asemenea, la posibilitatea închirierii bunurilor ce aparţin domeniului public sau privat, de interes local sau judeţean, prin hotărâre a consiliilor locale sau judeţene, respectiv, a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, închirierea urmând să se facă prin licitaţie publică. De asemenea, O.G. nr.53/2002 privind Statutul-cadru al unităţii administrativ-teritoriale36 conţine dispoziţii referitoare la utilizarea bunurilor aflate în proprietatea publică a unităţii administrativteritoriale. Astfel, la art.15, se prevede că „prin statut se stabilesc criteriile pe baza cărora bunurile aflate în proprietatea publică a unităţii administrativ-teritoriale şi cele din proprietatea privată a acesteia pot fi date în administrare regiilor autonome şi instituţiilor publice, pot fi concesionate ori închiriate în condiţiile legii sau pot fi atribuite în folosinţă gratuită pe termen limitat persoanelor juridice fără scop lucrativ care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice". 6.2. Procedura administrativă prealabilă încheierii contractului de închiriere Anterior încheierii contractului de închiriere, este necesar ca titularii dreptului de proprietate publică asupra bunurilor care urmează să fie închiriate să aprobe închirierea acestora prin emiterea în acest sens, în regim de putere publică, a unor acte administrative. Astfel, potrivit art.14 din Legea nr.213/1998, închirierea bunurilor proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale se aprobă, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv Consiliului General al Municipiului Bucureşti, sau a consiliului local, după caz. Cităm, cu titlu de exemplu, câteva asemenea acte administrative prin care organul competent a aprobat închirierea unor bunuri proprietate publică.
36

O.G. nr.53/2002 privind Statutul-cadru al unităţii administrativ-teritoriale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.633 din 27 august 2002 171

Astfel, prin H.G. nr.926/199937, Guvernul a aprobat ca Ministerul Afacerilor Externe să poată închiria unor persoane juridice sau fizice spaţiile disponibile în misiunile diplomatice de la Moscova, Haga şi Beijing, proprietate publică a statului român, urmând ca 50% din chiria încasată să rămână la dispoziţia ministerului în regim de venituri extrabugetare. La fel, prin H.G. nr.68/2000 8, Guvernul a aprobat ca Ministerul Apărării Naţionale să închirieze imobile disponibile sau părţi din imobilele aflate în administrarea sa şi în proprietatea publică a statului, urmând ca 50% din sumele încasate cu titlu de chirie să fie reţinute ca venituri extrabugetare, iar diferenţa să fie virată la bugetul statului. Prin H.G. nr.2135/200439, Guvernul a aprobat Regiei Autonome a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor „România film" să închirieze bunurile aflate în proprietatea statului şi în administrarea acestei regii, prin contracte cu persoane fizice sau juridice, române sau străine. Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin Hotărârea nr.65 din 21 martie 200240, a aprobat închirierea, prin licitaţie publică, a bunurilor aparţinând Regiei Autonome de Salubrizare Urbană Bucureşti. A doua fază a procedurii anterioare încheierii contractului de închiriere a bunurilor proprietate publică este aceea a atribuirii prin licitaţie a contractului de închiriere. Astfel, potrivit art.15 din Legea nr.213/1998, închirierea bunurilor proprietate publică se face prin licitaţie publică, în condiţiile legii. 6.3. Contractul de închiriere a bunurilor proprietate publică Legea nr.213/1998 nu conţine dispoziţii referitoare la încheierea, efectele, executarea etc. a contractului de închiriere a bunurilor proprietate publică, iar în doctrina administrativă s-a arătat, pe drept cuvânt, că, în măsura în care nu contravin regimului juridic al proprietăţii publice, sunt
37

H.G. nr.926/1999 privind închirierea unor spaţii excedentare din imobilele proprietate publică a statului român din străinătate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.556 din 15 noiembrie 1999 38 H.G. nr.68/2000 privind abilitarea Ministerului Apărării Naţionale de a închiria imobile sau părţi din acestea, disponibile, aflate în administrarea sa şi în proprietatea publică a statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.51 din 2 februarie 2000 39 H.G. nr.2135/2004 pentru aprobarea închirierii bunurilor imobile, proprietate publică a statului, aflate în administrarea Regiei Autonome a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor „România film", publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 1222 din 20 decembrie 2004 40 Disponibilă pe pagina de internet a Primăriei Municipiului Bucureşti: www4.pmb.ro 172

aplicabile regulile generale ale contractului de locaţiune de la art. 1410 şi urm. din Codul civil41. Contractul de închiriere reprezintă acordul de voinţă care se realizează între titularul dreptului de proprietate publică asupra unui bun care aparţine domeniului public al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, care poartă denumirea de locator, şi orice persoană fizică sau juridică, denumită locatar, prin care locatorul se obligă să asigure locatarului folosinţa unui bun proprietate publică, pentru o perioadă determinată de timp, în schimbul unei contraprestaţii, denumită chirie. Calitatea de locator o poate avea şi titularul unui drept de administrare asupra unui bun aparţinând domeniului public al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, cu excepţia cazurilor în care prin actul de dare în administrare se interzice în mod expres acest lucru. Calitatea de locatar o poate avea orice persoană fizică sau juridică, română sau străină. Contractul de închiriere a bunurilor proprietate publică va trebui să cuprindă, în primul rând, datele de identificare a părţilor contractului, adică nume, prenume sau denumire, domiciliul sau sediul, cetăţenia sau naţionalitatea şi, respectiv, ale reprezentanţilor legali ai părţilor. Obiectul material al contractului de închiriere îl formează bunurile proprietate publică deţinute în proprietate publică sau în administrare de către locator, care vor fi specificate în contract prin inserarea elementelor principale ale acestora, aşa cum apar menţionate în caietul de sarcini. Contractul de închiriere va cuprinde clauze privind regimul juridic al bunurilor care fac obiectul material al contractului. Astfel, contractul de închiriere a bunurilor proprietate publică trebuie să cuprindă clauze de natură să asigure exploatarea bunului închiriat potrivit specificului acestuia. De asemenea, contractul de închiriere va trebui să includă clauze care să prevadă că bunurile care au

făcut obiectul contractului, la încetarea închirierii, vor reveni locatorului în starea în care au fost închiriate şi libere de orice sarcini. în situaţia în care locatarul a efectuat investiţii care au augmentat valoarea bunului, iar acestea au fost impuse de necesitatea unei folosinţe normale a bunului închiriat sau au fost prevăzute în contractul de închiriere, locatorul va datora locatarului despăgubiri egale cu valoarea investiţiilor efectuate, la data restituirii bunului, după ce a fost luată în calcul uzura intervenită de la data efectuării investiţiilor. Suma de bani datorată drept contraprestaţie de către locatar poartă denumirea de chirie şi se achită la termenele stabilite prin contract, iar
41

E. Bălan, op. cit., p. 120

173

nerespectarea termenelor respective va atrage plata penalităţilor prevăzute în contract, care nu pot fi mai mici decât penalităţile legale pentru neplata la termen a oricăror creanţe bugetare. Durata contractului de închiriere a bunurilor proprietate publică nu poate fi mai mare decât aceea stabilită prin actul administrativ de aprobare a închirierii bunului/bunurilor respective. In cazul în care o astfel de durată nu a fost fixată prin actul administrativ emis de organul competent să aprobe închirierea, durata închirierii va fi stabilită printr-o clauză expresă a contractului. Durata poate fi prelungită prin acordul părţilor. încetarea contractului de închiriere a bunurilor proprietate publică va interveni: - la expirarea termenului pentru care s-a încheiat, dacă locatorul şi locatarul nu au decis prelungirea acestuia; - la iniţiativa locatorului sau a locatarului înainte de expirarea termenului pentru care a fost încheiat; - când locatarul sau locatorul nu-şi respectă obligaţiile stabilite prin contract. în cazurile în care încetarea contractului intervine înainte de expirarea termenului pentru care a fost încheiat, partea din culpa căreia încetează contractul va datora despăgubiri ce vor putea fi stabilite de comun acord sau de către instanţa de judecată. în privinţa instanţei competente să soluţioneze litigiile legate de încheierea, executarea şi încetarea contractului de închiriere a bunurilor proprietate publică, în doctrina civilă a fost exprimată opinia că acestea sunt de competenţa instanţelor de drept comun42. Având, însă, în vedere reglementarea actuală a Legii contenciosului administrativ, considerăm că instanţa competentă să judece litigiile privitoare la închirierea bunurilor proprietate publică este instanţa de contencios administrativ. Astfel, în ceea ce priveşte litigiile născute în legătură cu aspectele survenite în faza administrativă prealabilă încheierii contractului de închiriere, care se finalizează cu adoptarea unor acte administrative de aprobare a închirierii şi, respectiv, de atribuire a contractului de închiriere în urma licitaţiei, apreciem ca fiind evidentă concluzia că instanţa de contencios administrativ este competentă să soluţioneze asemenea litigii. în ceea ce priveşte litigiile legate de închirierea, executarea şi încetarea contractului de închiriere a bunurilor proprietate publică, trebuie avute în vedere dispoziţiile art.2 lit.c) fraza a Il-a şi ale art.8 alin.(2) din Legea nr.554/2004.
42

C. Bîrsan, op. cit., p.110 174

Astfel, potrivit art.2 lit.c) fraza a Il-a din Legea nr.554/2004, sunt asimilate actelor administrative, în sensul acestei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice, iar potrivit art.8 alin.(29 din aceeaşi lege, instanţa de contencios administrativ este competentă să soluţioneze litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum şi orice litigii legate de încheierea, modificarea, interpretarea, executarea şi încetarea contractului administrativ.

Deci, problema de care depinde răspunsul la întrebarea ce instanţă este competentă să judece asemenea litigii este aceea a naturii juridice a contractului de închiriere a bunurilor proprietate publică. Din punctul nostru de vedere, contractul de închiriere reprezintă un instrument juridic prin care titularul domeniului public şi al dreptului de proprietate publică sau titularul dreptului de administrare realizează punerea în valoare a bunurilor proprietate publică în sensul art.2 alin.(l) lit.c) fraza a Il-a din Legea nr.554/2004. De asemenea, contractul de închiriere reprezintă un act care materializează un raport juridic în cadrul căruia poziţia părţilor contractante este puternic influenţată de posibilitatea locatorului, care, în calitate de titular al dreptului de proprietate publică, poate acţiona în regim de putere publică şi poate denunţa contractul oricând, dacă interesul general o va impune. Astfel, apreciem că, contractul de închiriere a bunurilor proprietate publică este un contract supus unui regim juridic mixt, de drept public şi privat, dominante fiind normele de drept public, şi anume cele ale dreptului administrativ. Secţiunea a 7-a Darea în folosinţă gratuită a unor bunuri proprietate publică 7.1. Definiţie. Reglementare Darea în folosinţă gratuită a unor bunuri proprietate publică reprezintă o altă modalitate specifică de utilizare a bunurilor aparţinând domeniului public, iar dreptul de folosinţă constituit în favoarea instituţiilor de utilitate publică reprezintă o formă de exercitare a dreptului de proprietate publică.
175

Această modalitate de utilizare a unor bunuri aparţinând domeniului public nu a fost consacrată de Constituţia din 1991, dar, totuşi, a fost reglementată de legiuitor. Astfel, potrivit art.17 din Legea nr.213/1998, statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot da imobile din patrimoniul lor, în folosinţă gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică, ori serviciilor publice. De asemenea, potrivit art.124 din Legea nr.215/2001, republicată, consiliile locale şi consiliile judeţene pot da în folosinţă gratuită, pe termen limitat, bunuri mobile şi imobile proprietate publică sau privată, locală ori judeţeană, după caz, persoanelor juridice fără scop lucrativ care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice. Ulterior, odată cu revizuirea Constituţiei din 1991, darea în folosinţă gratuită a unor bunuri proprietate publică a fost consacrată şi constituţional ca modalitate de utilizare a bunurilor aparţinând domeniului public. Astfel, potrivit art.136 alin.(4) ultima frază din Constituţie, republicată, bunurile proprietate publică, de asemenea, pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică. Dreptul de folosinţă gratuită asupra bunurilor proprietate publică este dreptul real principal, constituit de autoritatea competentă, ca modalitate de exercitare a dreptului de proprietate publică în favoarea unei persoane juridice de drept privat, cu titlu gratuit şi cu respectarea obligaţiilor prevăzute de actul de constituire. 7.2. Titularii dreptului de folosinţă gratuită asupra bunurilor aparţinând domeniului public Cu privire la titularii dreptului de folosinţă gratuită a unor bunuri proprietate publică, art.136 alin.(4) fraza ultimă din Constituţie, republicată, se limitează să se refere la instituţiile de utilitate publică, în timp ce art.17 din Legea nr.213/1998 se referă la persoanele juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică, ori serviciile publice. La fel, art.124 din Legea nr.215/2001, republicată, precizează că atât consiliile locale, cât şi consiliile judeţene pot da în folosinţă gratuită, pe termen limitat, bunuri mobile şi imobile proprietate publică sau privată locală ori judeţeană, după caz, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice.
176

Indiferent de formularea constituţională sau legală, rezultă că dreptul de folosinţă gratuită se poate constitui numai în favoarea persoanelor juridice de drept privat. în al doilea rând, rezultă că scopul urmărit prin darea în folosinţă gratuită a bunurilor proprietate publică îl constituie întotdeauna încurajarea şi facilitarea desfăşurării unor activităţi de utilitate publică. Noţiunea de utilitate publică este definită, la art.381 din O.G. nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii43, ca fiind orice activitate care vizează atingerea unor scopuri benefice în domenii de interes public general şi/sau comunitar. Art.17 din Legea nr.213/1998 şi art.126 din Legea nr.215/2001, republicată, care adaugă şi serviciile publice ca titulare ale dreptului de folosinţă gratuită, au în vedere acele persoane juridice de drept privat care exploatează, prin concesionare, activităţi de serviciu public. Practica administrativă ne oferă exemple de persoane juridice de drept privat, constituite ca asociaţii ori fundaţii în condiţiile O.G. nr.26/2000, având statut de utilitate publică, care au dobândit dreptul de folosinţă gratuită asupra unor bunuri aparţinând domeniului public. Astfel, prin H.G. nr.1603/200444, Guvernul a aprobat darea în folosinţă gratuită, pe o perioadă de 10 ani, cu destinaţia de sediu, Asociaţiei „Grupul pentru Dialog Social", persoană juridică de drept privat, fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de utilitate publică, a imobilului monument istoric, proprietate publică a statului, situat în municipiul Bucureşti, Calea Victoriei nr. 120, sectorul l, aflat în administrarea Ministerului Culturii şi Cultelor - Muzeul Naţional al Satului «Dimitrie Guşti»,,. La fel, prin H.G. nr.97/200245, Guvernul a aprobat darea în folosinţă gratuită, pe o perioadă de 49 de ani, a unor bunuri imobile, proprietate publică a statului, aflate în administrarea Ministerului Tineretului şi Sportului, federaţiilor sportive naţionale reorganizate ca persoane juridice de
43

O.G. nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.39 din 31 ianuarie 2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.246/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.656 din 25 iulie 2005 44 H.G. nr.1603/2004 privind darea unui imobil în folosinţă gratuită Asociaţiei „Grupul pentru Dialog Social", publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.949 din 18 octombrie 2004 45 H.G. nr.97/2002 privind darea în folosinţă gratuită a unor bunuri imobile, proprietate publică a statului, aflate în administrarea Ministerului Tineretului şi Sportului, unor federaţii sportive naţionale şi Comitetului Olimpic Român, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 20 martie 2002
177

drept privat, de utilitate publică, fără scop lucrativ, şi Comitetului Olimpic Român. De asemenea, prin H.G. nr.1274/200446, Guvernul a aprobat darea în folosinţă gratuită, pe o perioadă de 49 de ani, Federaţiei Române de Tenis de Masă, Federaţiei Române de Canotaj şi Federaţiei Române de Tir Sportiv, persoane juridice de drept privat, fără scop lucrativ, de utilitate publică, bunurile imobile, proprietate publică a statului, aflate în administrarea Agenţiei Naţionale pentru Sport. La fel, prin H.G. nr.1286/200247, Guvernul a aprobat transmiterea unui imobil, proprietate publică a statului, situat în municipiul Târgu Mureş, judeţul Mureş, din administrarea Ministerului Apărării Naţionale în administrarea Ministerului Culturii şi Cultelor şi în folosinţă gratuită, pe termen de 20 de ani, Episcopiei Ortodoxe Române Alba lulia -Protopopiatul Târgu Mureş, judeţul Mureş, în vederea realizării unui centru de asistenţă socială.. Oricum, de dreptul de folosinţă gratuită nu beneficiază instituţiile publice şi nici regiile autonome în favoarea cărora titularii domeniului public au posibilitatea să le dea în administrare bunurile necesare desfăşurării activităţii pentru realizarea căreia au fost înfiinţate. 7.3. Constituirea dreptului de folosinţă gratuită asupra bunurilor proprietate publică Legea nr.213/1998 nu conţine dispoziţii exprese privind constituirea dreptului de folosinţă gratuită asupra bunurilor proprietate publică, dar având în vedere că acest drept este un drept real asemănător dreptului de administrare, considerăm că el se constituie, ca şi dreptul de administrare, prin acte administrative ale titularilor domeniului public din care face parte bunul ce va face obiectul dreptului de folosinţă gratuită, dispoziţiile art.12 alin.(2) din Legea nr.213/1998 fiind aplicabile în mod corespunzător.

Astfel, darea în folosinţă gratuită se realizează, după caz, prin hotărâre a Guvernului sau a consiliului judeţean, respectiv Consiliului General al Municipiului Bucureşti, sau a consiliului local, în funcţie de
46

H.G. nr.1274/2004 privind darea în folosinţă gratuită a unor imobile, proprietate publică a statului, aflate în administrarea Agenţiei Naţionale pentru Sport, unor federaţii sportive naţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.771 din 23 august 2004 47 H.G. nr.1286/2002 privind transmiterea unui imobil, proprietate publică a statului, din administrarea Ministerului Apărării Naţionale în administrarea Ministerului Culturii şi Cultelor şi în folosinţa gratuită a Episcopiei Ortodoxe Române Alba lulia -Protopopiatul Târgu Mureş, judeţul Mureş, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.850 din 25 noiembrie 2002
178

apartenenţa bunului respectiv la domeniul public al statului sau unităţilor administraţi v-teritoriale. Dreptul real de folosinţă gratuită asupra unor bunuri aparţinând domeniului public reprezintă un drept real temporar, constituit exclusiv printr-un act de drept administrativ, cu titlu gratuit, în favoarea unor instituţii de utilitate publică. 7.4. Obiectul dreptului de folosinţă gratuită asupra bunurilor proprietate publică După revizuirea Constituţiei, pot fi date în folosinţă gratuită orice bunuri, mobile sau imobile, care aparţin domeniului public al statului sau unităţilor administraţi v-teritoriale. Este adevărat că, potrivit art. 17 din Legea nr.213/1998, obiectul dreptului de folosinţă gratuită era limitat la categoria bunurilor imobile, limitare care, însă, a fost înlăturată odată cu revizuirea Constituţiei, care nu mai face nicio distincţie între bunurile imobile şi bunurile mobile proprietate publică. La fel şi art.124 din Legea nr.215/2001, republicată, precizează că pot fi date în folosinţă gratuită atât bunurile imobile, cât şi cele mobile, proprietate publică sau privată, locală sau judeţeană. Fie că este vorba de bunuri aflate în domeniul public al statului, fie că este vorba de bunuri aflate în domeniul public al unităţilor administrativ-teri-toriale, important este ca bunurile respective să nu facă obiectul unei alte modalităţi de utilizare şi, respectiv, de exercitare a dreptului de proprietate publică. 7.5. Caracterele juridice specifice ale dreptului de folosinţă gratuită a bunurilor proprietate publică Identificarea caracterelor juridice specifice ale dreptului de folosinţă gratuită a constituit o preocupare a literaturii de specialitate48, care a precizat că acest drept: - este un drept real derivat din dreptul de proprietate publică, opozabil erga omnes, mai puţin autorităţii publice care 1-a constituit în calitate de titular al dreptului de proprietate publică; - conferă titularului său dreptul de posesie şi folosinţă, dar nu şi atributul dispoziţiei juridice sau materiale; - este un drept inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil, ca şi dreptul de proprietate publică pe baza căruia a fost constituit; - este un drept real intuitu personae, netransmisibil, fiind constituit exclusiv în favoarea unor persoane juridice de drept privat care au statut de utilitate publică;
48

E. Bălan, op. cit., p. 124; V. Stoica, op. cit., 460 179

- este un drept gratuit, titularul său nefiind obligat la nicio contra-prestaţie, cu excepţia de a-şi realiza activitatea pentru care a primit statut de utilitate publică şi i-a fost dat în folosinţă bunul respectiv; - este un drept temporar, fiind constituit pe o durată determinată de timp care, din practica administrativă, a rezultat că nu poate fi mai mare de 49 de ani; - este un drept care poate fi revocat oricând de către autoritatea publică ce 1-a constituit. 7.6. încetarea dreptului de folosinţă gratuită a bunurilor proprietate publică Dreptul de folosinţă gratuită a bunurilor proprietate publică încetează, de regulă, la expirarea duratei care a fost stabilită prin actul administrativ de dare în folosinţă adoptat de organul competent, titular al domeniului public căruia îi aparţine bunul respectiv.

Dar, în mod excepţional, în măsura în care titularul dreptului de folosinţă gratuită nu îşi execută obligaţiile prevăzute în actul administrativ de constituire, dreptul de folosinţă gratuită poate fi revocat, ca sancţiune, de către autoritatea publică ce 1-a constituit. O problemă discutată în literatura de specialitate a fost aceea dacă revocarea poate fi dispusă de către autoritatea competentă chiar şi atunci când titularul dreptului de folosinţă gratuită nu-şi încalcă obligaţiile49. Considerăm că autoritatea publică titulară a domeniului public din care face parte bunul dat în folosinţă gratuită va putea revoca oricând actul administrativ prin care a constituit dreptul de folosinţă gratuită, fără ca titularul acestui drept să poată contesta dreptul discreţionar de apreciere al autorităţii publice. Astfel, prin H.G. nr.66/199950, Guvernul a aprobat transmiterea Stadionului Ghencea din administrarea Ministerului Apărării Naţionale, în folosinţă gratuită, pe o perioadă de 20 de ani, Asociaţiei Fotbal Club „Steaua" Bucureşti. Ulterior, mai înainte de expirarea perioadei pentru care fusese constituit dreptul de folosinţă gratuită, prin H.G. nr.128/200351, Guvernul a abrogat H.G. nr.66/1999 şi a stabilit că Stadionul Ghencea rămâne în continuare în proprietatea statului şi în administrarea Ministerului Apărării Naţionale.
49 50

V. Stoica, op. cit., p.46 H.G. nr.66/1999 privind transmiterea în folosinţă gratuită a unui imobil situat în municipiul Bucureşti, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.55 din 8 februarie 1999, abrogată prin H.G. nr.128/2003 51 H.G. nr.128/2003 pentru abrogarea Hotărârii Guvernului nr. 66/1999 privind transmiterea în folosinţă gratuită a unui imobil situat în municipiul Bucureşti, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.82 din 10 februarie 2003 180

CAPITOLUL X

DIVERSE REGIMURI DOMENIALE REGLEMENTATE PRIN LEGI SPECIALE In literatura de specialitate a existat preocuparea ca, pe lângă abordarea generală a domeniului public, să fie studiate şi regimurile domeniale speciale aplicabile diferitelor categorii de bunuri care formează domeniul public. In doctrina civilă, aceste aspecte au fost prezentate fie ca regimuri juridice speciale ale unor categorii de bunuri1, fie ca limitări ale dreptului de proprietate privată2. în doctrina administrativă3 s-a susţinut şi s-a argumentat cu suficient temei că prin noţiunea de domeniu public trebuie sa se înţeleagă nu numai bunurile publice, ci şi bunurile private care, alături de bunurile publice, prin natura sau prin dispoziţia expresă a legii, trebuie păstrate şi transmise generaţiilor viitoare, reprezentând valori destinate a fi folosite în interes public şi sunt supuse unui regim de drept administrativ, respectiv unui regim mixt, în care regimul de putere este determinant, fiind în proprietatea sau, după caz, în paza persoanelor juridice de drept public. De aceea, considerăm că, într-adevăr, există unele categorii de bunuri proprietate privată, care sunt supuse unor reguli domeniale exorbitante în raport cu regimul juridic de drept comun, specific bunurilor aparţinând domeniului privat, aşa cum vom vedea în exemplele prezentate în cele ce urmează. l. Reguli domeniale privind folosirea terenurilor care formează fondul funciar al României şi amplasarea construcţiilor pe aceste terenuri Legea nr.18/19914 face o distincţie clară între terenurile care fac parte din domeniul public şi cele care constituie domeniul privat, dar
1 3

C. Bîrsan, op. cit., p. 129 şi urm. V. Stoica, op. cit., p.298 şi urm. A. Iorgovan, op. cit., p. 169 4 Legea fondului funciar nr.18/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 20 februarie 1991 şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. l din 5 ianuarie 1998 181

foloseşte noţiunea generală de fond funciar, care include atât terenurile domeniului public, cât şi pe cele ale domeniului privat, iar astfel, regulile domeniale sunt aplicabile tuturor deţinătorilor de terenuri aparţinând fondului funciar. Astfel, art.74 din legea republicată consacră obligaţia tuturor deţinătorilor de terenuri de a asigura cultivarea acestora şi protecţia solului.

De asemenea, art.7 din lege a prevăzut obligaţia de principiu a evidenţei cadastrale a terenurilor aparţinând fondului funciar, iar Legea nr.7/19965 a reglementat obligaţia generală de înregistrare cadastrală şi evidenţă imobiliară pentru toate terenurile aparţinând fondului funciar. în ceea ce priveşte amplasarea construcţiilor pe terenurile aparţinând fondului funciar, Legea nr.350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul6 a instituit regula că orice fel de construcţie se amplasează în intravilanul localităţii. Fac excepţie: construcţiile care deservesc activităţile agricole, construcţiile cu destinaţie utilitară, căile ferate, şoselele de importanţă deosebită, liniile electrice de înaltă tensiune, conductele magistrale, lucrările de gospodărire a apelor etc., situaţii în care dezafectarea şi ocuparea terenurilor se fac după reguli speciale. 2. Reguli domeniale privind căile terestre naţionale de comunicaţii Potrivit anexei la Legea nr.213/1998, aparţin domeniului public al statului drumurile naţionale (autostrăzi, drumuri expres, drumuri naţionale europene, principale, secundare), în timp ce drumurile judeţene aparţin domeniului public judeţean, iar drumurile comunale, vicinale şi străzile aparţin domeniului public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor, după caz. Potrivit prevederilor generale ale O.G. nr.43/1997, republicată7, din punct de vedere al destinaţiei lor, drumurile se împart în: - drumuri publice - obiective de utilitate publică destinate circulaţiei rutiere, în scopul satisfacerii cerinţelor de transport unitar ale economiei naţionale, ale populaţiei şi de apărare a ţării. Acestea sunt proprietate publică;
5

Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr.7/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.61 din 26 martie 1996 6 Legea nr.350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.373 din 10 iulie 2001 7 O.G. nr.43/1997 privind regimul drumurilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 221 din 29 august 1997 şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 237 din 29 iunie 1998 182

- drumuri de utilitate privată - destinate satisfacerii cerinţelor proprii de transport rutier în activităţile economice, forestiere, petroliere, miniere, agricole, energetice, industriale şi altele asemenea, de acces în incinte, ca şi cele din interiorul acestora, precum şi cele pentru organizările de şantier; ele sunt administrate de persoanele fizice sau juridice care le au în proprietate sau în administrare. Regimul domenial al drumurilor publice vizează administrarea drumurilor, proiectarea şi execuţia drumurilor, exploatarea acestora, amplasarea de construcţii şi instalaţii în zona drumurilor etc. Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România este persoană juridică de interes strategic naţional, care funcţionează sub autoritatea Ministerului Transporturilor, desfăşurând în principal activităţi de interes public naţional în domeniul administrării drumurilor naţionale şi autostrăzilor. O.U.G. nr. 12/1998 arată că transportul feroviar poate fi public sau în interes propriu, precizând că transportul feroviar public constituie, prin natura sa, un sector strategic de interes naţional, reprezintă un serviciu public esenţial pentru societate, contribuie la libera circulaţie, la rezolvarea unor interese majore ale economiei, la deplasarea persoanelor, mărfurilor şi a altor bunuri, în interiorul ţării şi în trafic internaţional, cu un grad înalt de siguranţă, în condiţii ecologice, eficiente, şi îndeplineşte sarcini specifice pentru nevoile de apărare a ţării, potrivit legii. Acest act normativ nu foloseşte noţiunea de cale de comunicaţie, ci pe aceea de infrastructură feroviară, care poate fi publică sau privată. Astfel, infrastructura feroviară publică se compune din: - liniile ferate de circulaţie, terenul aferent pe care sunt construite, precum şi terenurile situate de o parte şi de alta a axei căii ferate, care constituie zona de siguranţă a infrastructurii feroviare; - podurile, tunelurile, viaductele şi alte lucrări de artă, care au legătură cu liniile ferate deschise circulaţiei publice, precum şi terenurile aferente acestora; - lucrările geotehnice de protecţie şi de consolidare, plantaţiile de protecţie a liniilor ferate şi terenurile aferente pe care sunt amplasate;
Q ' '

8

O.U.G. nr.84/2003 pentru înfiinţarea Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - S.A. prin reorganizarea Regiei Autonome "Administraţia Naţională a Drumurilor din România", publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 694 din 3 octombrie 2003 9 O.U.G. nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române şi reorganizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 254 din 8 iulie 1998 şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 834 din 9 septembrie 2004 183

- instalaţiile fixe de siguranţă şi de conducere operativă a circulaţiei feroviare; - triajele de reţea ale căii ferate şi terenurile aferente acestora; - alte instalaţii şi clădiri aferente infrastructurii feroviare. Ministerul Transporturilor, în calitate de organ de specialitate al administraţiei guvernamentale, este autoritatea de stat în domeniul transporturilor feroviare, care asigură dezvoltarea şi siguranţa acestui serviciu public. De menţionat că regulile regimului domenial sunt aplicabile nu numai infrastructurii feroviare publice, dar şi infrastructurii feroviare aflate în proprietate privată. 3. Regimul domenial al frontierei de stat a României Frontiera de stat a României este definită de art.2 alin.(l) din O.U.G. nr.105/200110, potrivit căruia frontiera de stat a României delimitează teritoriul statului român de teritoriul fiecăruia dintre statele vecine şi marea teritorială a României de zona contiguă. In plan vertical, frontiera de stat delimitează spaţiul aerian şi subsolul statului român de spaţiul aerian şi subsolul fiecăruia dintre statele vecine. Frontiera de stat se stabileşte prin lege, în conformitate cu prevederile tratatelor internaţionale, convenţiilor sau înţelegerilor încheiate de statul român cu statele vecine. Pentru asigurarea executării pazei şi controlului trecerii frontierei de stat se constituie zona de frontieră, care cuprinde teritoriul aflat pe o adâncime de 30 km faţă de frontiera de stat şi ţărmul Mării Negre, către interior. Regimul juridic al frontierei de stat cuprinde totalitatea normelor prevăzute de legislaţia internă care privesc frontiera de stat şi desfăşurarea diferitelor activităţi în zona de frontieră, în zona aeroporturilor şi porturilor deschise traficului internaţional, asigurarea respectării regimului juridic revenind autorităţilor care au atribuţii privind controlul de trecere a frontierei de stat şi autorităţilor administraţiei publice locale. Şeful punctului de trecere este poliţist de frontieră şi coordonează întreaga activitate din punctul de trecere; acesta, împreună cu şefii unităţilor tuturor autorităţilor care au, potrivit legii, competenţe de control privind trecerea frontierei de stat, organizează modul de desfăşurare a activităţii echipelor de control, ceea ce demonstrează că regimul juridic aplicabil frontierei de stat este un regim de putere, adică un regim de drept public.
10

O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.352 din 30 iunie 2001 184

Culoarul de frontieră şi fâşia de protecţie a frontierei de stat fac parte din domeniul public al statului şi se administrează de către autorităţile administraţiei publice locale, în condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului. Culoarul de frontieră şi fâşia de protecţie se constituie pentru protecţia frontierei de stat şi a semnelor de frontieră. Culoarul de frontieră şi lăţimea acestuia se convin de statul român cu fiecare dintre statele vecine astfel încât să se asigure vizibilitatea şi protecţia semnelor de frontieră. Fâşia de protecţie a frontierei de stat se stabileşte de la linia de frontieră către interior şi are o lăţime de 20 metri. Zona de frontieră cuprinde teritoriul aflat pe o adâncime de 30 km faţă de frontiera de stat şi ţărmul Mării Negre, către interior, iar în judeţele din interiorul ţării unde funcţionează aeroporturi şi porturi deschise traficului internaţional, suprafaţa aeroportului sau a portului cu platformele, imobilele şi instalaţiile aferente reprezintă zona supusă regimului de control al poliţiei de frontieră. Regimul juridic al zonei de frontieră prevede restrângerea exercitării unor drepturi.

Astfel, accesul persoanelor în fâşia de protecţie a frontierei de stat până la culoarul de frontieră sau malul apelor, după caz, este permis în baza documentelor de identitate, cu aprobarea administraţiei publice locale şi cu avizul şefului formaţiunii locale a poliţiei de frontieră. De asemenea, accesul persoanelor pentru efectuarea unor activităţi dincolo de fâşia de protecţie a frontierei de stat, în situaţia în care aceasta se constituie mai în adâncime, precum şi în insulele şi ostroavele aparţinând statului român, situate în apele de frontieră, este permis numai prin locurile şi în condiţiile stabilite de administraţia publică locală şi cu avizul şefului formaţiunii locale a poliţiei de frontieră. In cazul unor situaţii deosebite, pe timpul unor acţiuni ale poliţiei de frontieră, se pot opri temporar accesul şi desfăşurarea unor activităţi în apropierea frontierei de stat în afara localităţilor. Aceste măsuri vor fi aduse la cunoştinţă autorităţilor administraţiei publice locale şi populaţiei în timp util. în zona de frontieră şi în punctele de trecere a frontierei, accesul, circulaţia şi alte activităţi sunt reglementate riguros, cu restricţii şi condiţii specifice regimului domenial. 4. Regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României Apele maritime interioare, marea teritorială, zona contiguă şi zona economică exclusivă ale României au un regim juridic reglementat prin
185

Legea nr. 17/1990", în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării12. Marea teritorială a României cuprinde fâşia de mare adiacentă ţărmului ori, după caz, apelor maritime interioare, având lăţimea de 12 mile marine (22.224 m), măsurată de la liniile de bază., care se delimitează de marea teritorială a statelor vecine prin înţelegeri cu fiecare dintre aceste state, în conformitate cu principiile şi normele dreptului internaţional. Apele maritime interioare ale României sunt suprafeţele de apă situate între ţărmul mării şi limitele de bază ale mării teritoriale. Zona contiguă a României este fâşia de mare adiacentă mării teritoriale care se întinde spre largul mării până la distanţa de 24 mile marine, măsurată de la liniile de bază stabilite în art.2 din Legea nr. 17/1990. Zona economică exclusivă a României este instituită în spaţiul marin al ţărmului românesc la Marea Neagră, situat dincolo de limita apelor mării teritoriale şi adiacent acestora, în care România îşi exercită drepturi suverane şi jurisdicţia asupra resurselor naturale ale fundului mării, subsolului acestuia şi coloanei de apă de deasupra, precum şi în ceea ce priveşte diferitele activităţi legate de explorarea, exploatarea, protecţia, conservarea mediului şi gestionarea acestora. Delimitarea zonei economice exclusive se face în conformitate cu principiile general recunoscute de dreptul internaţional şi cu respectarea legislaţiei române, prin aplicarea, în funcţie de circumstanţele specifice din fiecare sector de delimitat, a principiilor şi criteriilor de delimitare general recunoscute, astfel încât să se ajungă la o soluţie echitabilă, lăţimea maximă putând fi de 200 mile marine măsurate de la liniile de bază ale mării teritoriale. Legea nr. 17/1990 reglementează un regim juridic strict aplicabil navelor străine care încalcă legea română, precum şi pentru prevenirea, aducerea şi menţinerea sub control a poluării mediului marin legată de activităţile din apele interioare, din marea teritorială, din zona economică exclusivă şi din atmosfera de deasupra acestora, fiind prevăzute operaţiuni şi
" Legea nr.17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.99 din 9 august 1990 şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 765 din 21 octombrie 2002 12 Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiată la Montego Bay (Jamaica) la 10 decembrie 1982, şi aderarea la Acordul referitor la aplicarea părţii a Xl-a a Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiat la New York la 28 iulie 1994, ratificată prin Legea nr. 110/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 300 din 21 noiembrie 1996 186

măsuri care pot şi trebuie să fie executate de organele competente din cadrul ministerelor de resort.

Toate acestea constituie prerogative specifice regimului juridic de drept public aplicabil mării teritoriale ca bun al domeniului public, potrivit art.136 alin.(3) din Constituţie, republicată. 5. Regimul juridic al Dunării în conformitate cu prevederile art.136 alin.(3) din Constituţie, republicată, Dunărea, ca şi celelalte ape cu potenţial energetic, face obiectul domeniului public de interes naţional, dar, fiind un fluviu european, are un regim juridic stabilit prin Convenţia privind regimul navigaţiei pe Dunăre, semnată la Belgrad la 18 august 1948, împreună cu cele două anexe şi protocolul adiţional13. De asemenea, sunt aplicabile prevederile generale ale Acordului European privind marile căi navigabile de importanţă internaţională (A.G.N.), adoptat la Geneva la 19 ianuarie 199614. Deci, regimul juridic naţional aplicabil Dunării ca bun aparţinând domeniului public de interes naţional este completat şi limitat în acelaşi timp, de regimul juridic stabilit prin cele două tratate internaţionale ratificate de România, ca ţară dunăreană. Comisia Dunării este formată din reprezentanţii ţărilor dunărene care are competenţă asupra Dunării navigabile de la Ulm la Marea Neagră, urmând braţul Sulina şi Canalul Sulina. 6. Regimul juridic al spaţiului aerian al României Spaţiul aerian, potrivit art.136 alin.(3) din Constituţie, republicată, şi pct.2 din anexa la Legea nr.213/1998, face parte din domeniul public al statului, reprezentând coloana de aer situată deasupra teritoriului de suveranitate al României, până la limita inferioară a spaţiului extraatmosferic. Activitatea aeronautică civilă pe teritoriul şi în spaţiul aerian naţional este reglementată prin Codul aerian15, precum şi în conformitate cu prevederile Convenţiei privind aviaţia civilă internaţională, semnată la Chicago, ale altor convenţii şi acorduri la care România este parte.
13 14

Ratificată prin Decretul nr.298/1948, publicat în Buletinul Oficial nr.253 din 30 octombrie 1948 Ratificat prin O.G. nr.68/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.314 din 27 august 1998 15 O.G. nr.29/1997 privind Codul aerian al României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.45 din 26 ianuarie 2001 187

în scopul asigurării siguranţei zborului, Ministerul Transporturilor împreună cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu avizul ministerelor interesate stabilesc zonele supuse servitutilor de aeronautică civilă aferente aerodromurilor şi amplasării echipamentelor de protecţie a navigaţiei aeriene. în aceste zone care sunt supuse servitutilor aeronautice, nu pot fi construite şi amplasate nici un fel de construcţii, instalaţii şi echipamente noi fără avizul Ministerului Transporturilor. Toate aceste reguli şi restricţionări sunt componente ale regimului domenial, care vizează atât spaţiul aerian ca domeniu public, cât şi servitutile acestuia. Ministerul Transporturilor, în calitate de organ de specialitate al administraţiei guvernamentale şi de autoritate de stat în domeniul aviaţiei civile, asigură, direct sau prin delegare de competentă, şi desemnarea unor organisme tehnice specializate - instituţii publice sau operatori economici -, elaborarea şi punerea în aplicare a reglementărilor specifice, supervizarea siguranţei zborului, certificarea agenţilor aeronautici civili, a personalului aeronautic civil şi a tehnicii aeronautice, avizarea lucrărilor efectuate în zonele supuse servitutilor de aeronautică civilă, inspecţia de siguranţă a zborului, investigarea tehnică a incidentelor şi accidentelor în domeniul aviaţiei civile, precum şi inspecţia şi controlul de securitate aeronautică. 7. Regimul domenial al patrimoniului cultural naţional Domeniul cultural este reglementat în prezent prin Legea nr.182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional16 şi prin Legea nr.422/2001 privind protejarea monumentelor istorice17. Patrimoniul cultural naţional este format din: - bunuri cu valoare excepţională, istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, ştiinţifică şi tehnică, literară, cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică şi epigrafică, reprezentând mărturii materiale ale evoluţiei mediului natural şi ale relaţiilor omului cu acesta, ale potenţialului creator uman şi ale contribuţiei româneşti la civilizaţia universală;

- bunuri culturale ce fac parte din colecţiile publice care figurează în inventarele muzeelor, arhivelor şi fondurilor bibliotecilor;
16 17

Legea nr.182/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.530 din 27 octombrie 2000 Legea nr.422/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.407 din 24 iulie 2001 188

- bunuri culturale care fac parte din inventarele cultelor religioase şi ale instituţiilor ecleziastice. Statul garantează proprietatea, dar dreptul de proprietate şi alte drepturi reale vor putea fi exercitate de către titularii lor numai în condiţiile legii, care impune un regim special privind clasarea bunurilor şi evidenţa acestora, depozitarea şi securitatea bunurilor, conservarea şi restaurarea lor, circulaţia acestora. De menţionat că vânzarea bunurilor culturale clasate în tezaur se poate realiza numai în condiţiile exercitării dreptului de preemţiune din partea statului român, prin Ministerul Culturii şi Cultelor, iar nerespectarea acestei condiţii atrage nulitatea absolută a vânzării. Pe lângă Ministerul Culturii şi Cultelor funcţionează Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor, ca organism ştiinţific consultativ de avizare în domeniu, având atribuţiile enumerate la art.53 din Legea nr. 182/2000. Ordinul prin care se realizează clasarea, declasarea sau trecerea dintr-o categorie în alta a bunurilor culturale poate fi contestat, iar soluţia dată de Ministerul Culturii şi Cultelor poate fi atacată la instanţa de contencios administrativ. In sensul Legii nr.422/2001, monumentele istorice sunt bunuri imobile, construcţii şi terenuri situate pe teritoriul României sau în afara graniţelor, proprietăţi ale statului român, semnificative pentru istoria, cultura şi civilizaţia naţională şi universală, care fac parte din patrimoniul cultural naţional şi sunt protejate prin lege. Monumentele istorice aparţin fie domeniului public sau privat al statului, al judeţelor, oraşelor sau comunelor, fie sunt proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice. Monumentele istorice proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile; aceste monumente istorice pot fi date în administrare instituţiilor publice, pot fi concesionate pentru maximum 49 de ani sau închiriate, în condiţiile legii, cu avizul, după caz, al Ministerului Culturii şi Cultelor, respectiv al direcţiilor pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional judeţene, respectiv, a municipiului Bucureşti. Monumentele istorice aparţinând domeniului privat pot face obiectul circuitului civil în condiţiile stabilite prin prezenta lege. înstrăinarea monumentelor istorice aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat se poate face numai în condiţiile exercitării dreptului de preemţiune al statului român prin Ministerul Culturii şi Cultelor, sub sancţiunea nulităţii absolute a vânzării. Regimul domenial al acestor bunuri se referă nu numai la circulaţia celor care aparţin domeniului privat, dar se referă şi la măsuri de clasare şi
189

evidenţă, de conservare şi protecţie, indiferent dacă acestea se găsesc în domeniile public sau privat. Clasarea reprezintă o procedură prin care unui imobil i se conferă regimul de monument istoric, lista fiind elaborată de Oficiul Naţional al Monumentelor Istorice, avizată de Comisia Naţională a Monumentelor Istorice şi aprobată de ministrul culturii şi cultelor. Oficiul Naţional al Monumentelor Istorice este o instituţie publică cu personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor, organizată prin hotărâre a Guvernului. Comisia Naţională a Monumentelor Istorice este un organism ştiinţific, consultativ şi de avizare care funcţionează pe lângă Ministerul Culturii şi Cultelor, formată din personalităţi şi specialişti atestaţi în domeniul protejării şi punerii în valoare a monumentelor istorice. Ordinul de clasare poate fi contestat la Ministerul Culturii şi Cultelor, iar soluţia dată poate fi atacată la instanţa de contencios administrativ, în condiţiile legii.
190

CAPITOLUL XI DOMENIUL PRIVAT ADMINISTRATIV Secţiunea l Domeniul privat al statului şi ai unităţilor administrativ-teritoriale

Am folosit noţiunea de domeniu administrativ pentru a desemna ansamblul bunurilor mobile şi imobile aflate în patrimoniul persoanelor juridice de drept public: statul şi unităţile administrativteritoriale, indiferent de natura dreptului de proprietate exercitat asupra acestor bunuri. Din acest punct de vedere, domeniul administrativ reprezintă totalitatea bunurilor mobile şi imobile, proprietate publică şi privată, aparţinând statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. Deci, cu alte cuvinte, domeniul administrativ include domeniul public şi domeniul privat al statului, respectiv, al unităţilor administrativ-teritoriale. Având în vedere că bunurile aparţinând domeniului privat al statului sau unităţilor administrativteritoriale sunt susceptibile să fie supuse unui regim juridic diferit de regimul juridic aplicabil domeniului privat al particularilor, persoane fizice şi persoane juridice de drept privat, cel puţin în ceea ce priveşte utilizarea acestor bunuri, vom folosi în continuare termenul de domeniu privat administrativ, pentru a-1 distinge de domeniul privat de drept comun. într-adevăr, potrivit art.1845 din Codul civil, „statul, stabilimentele publice şi comunale, în ceea ce priveşte domeniul lor privat, sunt supuse la aceleaşi prescripţii ca particularii şi, ca şi aceştia, le pot opune". Dar, potrivit art.121 alin.(2) din Legea nr.215/2001, republicată, bunurile ce fac parte din domeniul privat sunt supuse dispoziţiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel. De altfel, chiar Legea nr.213/1998, la art.5 alin.(2), prevede acelaşi lucru, şi anume că dreptul de proprietate privată al statului s#u al unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel.
191

Deci, cu alte cuvinte, chiar dacă, în principiu, regimul juridic al bunurilor domeniului privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale este guvernat de norme de drept comun, legislaţia actuală prevede posibilitatea existenţei unor norme derogatorii de la dreptul comun, atunci când prin lege se prevede acest lucru. Referitor la componenţa domeniului privat administrativ, Legea nr.213/1998 prevede la art.4 că domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public, iar asupra acestor bunuri statul sau unităţile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată. La rândul său, Legea nr.215/2001, republicată, prevede la art.121 alin.(l) că domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri mobile şi imobile, altele decât cele care aparţin domeniului public, intrate în proprietatea acestora prin modalităţile prevăzute de lege. Deci, statul şi unităţile administrativ-teritoriale, pentru realizarea sarcinilor stabilite prin lege şi pentru asigurarea funcţionării structurilor administrative prin care îşi realizează activităţile în domeniile lor specifice, au nevoie nu numai de bunuri care aparţin domeniului public, ci şi de bunuri care nu sunt de uz sau de interes public şi care aparţin domeniului privat. Secţiunea a 2-a Caracteristicile specifice ale regimului juridic al domeniului privat administrativ Aşa cum precizam mai sus, în principiu, regimul bunurilor aparţinând domeniului privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale este guvernat de norme aparţinând dreptului comun, dar legislaţia actuală prevede expres posibilitatea de a fi guvernat şi de norme derogatorii de la regimul de drept comun, ceea ce face diferenţa între bunurile care aparţin domeniului privat administrativ şi bunurile care aparţin particularilor, persoane fizice şi juridice. Faptul că titularul dreptului de proprietate asupra bunurilor aparţinând domeniului privat este statul sau sunt unităţile administrativ-teritoriale atrage o serie de particularităţi în raport cu bunuri din aceeaşi categorie care aparţin unui particular, fie că este vorba de constituirea, de exercitarea sau de încetarea dreptului de proprietate. a) Dobândirea bunurilor domeniului privat administrativ şi constituirea dreptului de proprietate privată a statului sau unităţilor administrativ-teritoriale se pot face prin oricare dintre mijloacele juridice de drept comun, cu unele caractere specifice în raport cu modurile de dobândire folosite de particulari.

192
Astfel, dobândirea bunurilor prin vânzare-cumpărare va fi realizată de structurile statului şi cele ale unităţilor adrninistrativ-teritoriale prin procedura achiziţiei publice care se va desfăşura potrivit legii, după reguli stricte, având la bază procedeul licitaţiei. De asemenea, dobândirea bunurilor prin acte cu titlu gratuit impune ca donaţiile sau legatele să fie acceptate din partea administratorului general al domeniului respectiv. Astfel, potrivit art.121 alin.(3) din Legea nr.215/2001, republicată, donaţiile şi legatele cu sarcini pot fi acceptate numai cu aprobarea consiliului local sau, după caz, a consiliului judeţean, cu votul majorităţii consilierilor locali sau judeţeni, după caz, în funcţie. La fel, potrivit art.l din Decretul nr.478/1954 privitor la donaţiile făcute statului1, aceste donaţii pot fi primite numai de organele competente, după obiectul sau scopul donaţi unii. Astfel, prin H.G. nr.1403/20052, care face trimitere la art.l din Decretul nr.478/1954, Guvernul României a acceptat, în numele statului român, donaţia Guvernului Olandei în valoare de 250.000 euro, făcută în vederea cumpărării materialelor de construcţie pentru consolidarea şi repararea gospodăriilor din judeţele Vrancea şi Suceava, afectate de inundaţiile din anul 2005. La fel, prin H.G. nr.2028/20043, care face, de asemenea, trimitere la art.l din Decretul nr.478/1954, Guvernul României a autorizat Cancelaria Primului-Ministru să accepte oferta de donaţie formulată de Primăria din Milano, Republica Italiană, constând în 50 de autobuze marca IVECO, precum şi în piese de schimb. Bunurile respective au trecut în proprietatea privată a statului român pe data încheierii contractului de donaţie şi au fost transmise, prin ordin al şefului Cancelariei PrimuluiMinistru, în folosinţa gratuită a consiliilor locale, municipale şi orăşeneşti din România. Dar, domeniul privat administrativ cunoaşte şi modalităţi specifice de dobândire a bunurilor. Astfel, coroborând dispoziţiile art.477 din Codul civil cu cele ale art.25 din Legea nr.213/1998, rezultă că domeniul privat al statului se constituie şi din succesiunile vacante şi bunurile fără stăpân.
' Decretul nr.478/1954 privitor la donaţiile făcute statului, publicat în Buletinul Oficial al României, nr.46 din 10 decembrie 1954 2 H.G. nr.1403/2005 privind acceptarea donaţiei Guvernului Olandei de către Guvernul României în numele statului român, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1050 din 25 noiembrie 2005 3 H.G. nr.2028/2004 pentru autorizarea Cancelariei Primului-Ministru de a accepta o donaţie în favoarea statului român, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.l 110 din 26 noiembrie 2004 193

O altă modalitate specifică de constituire a domeniului privat administrativ o constituie confiscarea. Astfel, potrivit art.44 alin.(9) din Constituţie, republicată, bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii. In legislaţia penală şi în legislaţia contravenţională sunt prevăzute cazurile şi condiţiile în care se poate dispune confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni sau contravenţii. O altă modalitate specifică de constituire a domeniului privat administrativ o reprezintă trecerea din domeniul public în domeniul privat a unor bunuri, care se realizează prin acte de drept administrativ. Astfel, potrivit art.10 alin.(2) din Legea nr.213/1998, trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv, a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel, după cum bunurile respective aparţin domeniului public al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. b) Exercitarea dreptului de proprietate asupra bunurilor domeniului privat administrativ se realizează, în principal, pe baza unor norme derogatorii de la dreptul comun. Astfel, administrarea generală a bunurilor aparţinând domeniului privat administrativ, darea în administrare a acestora, darea în folosinţă, concesionarea şi închirierea se realizează după norme derogatorii şi constituie modalităţi de care ne vom ocupa pe larg în secţiunea următoare. c) încetarea dreptului de proprietate asupra bunurilor aparţinând domeniului privat administrativ cunoaşte, de asemenea, norme derogatorii de la normele de drept

comun, care trebuie evidenţiate ca aparţinând unui regim juridic exorbitant de la regimul juridic comun aplicabil bunurilor care aparţin particularilor, persoane fizice sau juridice. Astfel, încetarea dreptului de proprietate prin vânzarea bunurilor aparţinând domeniului privat administrativ se realizează întotdeauna numai prin licitaţie publică, organizată potrivit legii, aşa cum rezultă din prevederile art.123 alin.(2) din Legea nr.215/2001, republicată. De la această regulă există o excepţie, reglementată la art.123 alin.(3), din aceeaşi lege, potrivit căruia în cazul în care consiliile locale sau judeţene hotărăsc vânzarea unui teren aflat în proprietatea privată a unităţii administrativ-teritoriale pe care sunt ridicate construcţii, constructorii de bună-credinţă ai acestora beneficiază de un drept de preempţiune la cumpărarea terenului aferent construcţiilor, situaţie în care preţul de vânzare se stabileşte pe baza unui raport de evaluare, aprobat de consiliul local sau judeţean, după caz.
194

De asemenea, ca regulă generală, statul şi unităţile administraţi v-teritoriale nu fac acte cu titlu gratuit, decât în cazuri excepţionale prevăzute prin lege. Astfel, spre exemplu, prin O.U.G. nr.19/20054, s-a prevăzut că ansamblul Arhitectural Catedrala Mântuirii Neamului, simbol al celor două mii de ani de credinţă creştină pe pământul românesc, să fie construit în municipiul Bucureşti, Calea 13 Septembrie, sectorul 5, conform proiectului avizat cu respectarea normelor în vigoare. De asemenea, terenul pe care se va construi ansamblul a fost trecut din domeniul public al statului în domeniul privat al statului şi transmis cu titlu gratuit în proprietatea Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, fiind destinat exclusiv construirii Ansamblului Arhitectural Catedrala Mântuirii Neamului. In ceea ce priveşte schimbul de terenuri aparţinând domeniului privat administrativ, art.121 alin.(4) din Legea nr.215/2001, republicată, prevede că schimbul de imobile din domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale se face în condiţiile legii, pe baza unui raport de evaluare, însuşit de consiliul local. Secţiunea a 3-a Exercitarea dreptului de proprietate asupra bunurilor aparţinând domeniului privat administrativ 3.1. Administrarea generală a bunurilor aparţinând domeniului privat administrativ Titularii domeniului privat administrativ - statul şi unităţile administrativ-teritoriale: judeţul, municipiul, oraşul şi comuna, în calitate de titulari ai dreptului de proprietate asupra bunurilor aparţinând acestui domeniu, vor realiza, în primul rând, o administrare generală a bunurilor respective. Potrivit art. l alin.(5) lit.c) din Legea nr.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, Guvernul exercită funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin care se asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului, precum şi gestionarea serviciilor publice pentru care statul este responsabil.
O.U.G. nr.19/2005 privind realizarea Ansamblului Arhitectural Catedrala Mântuirii Neamului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.234 din 21 martie 2005 195

De asemenea, având în vedere necesitatea realizării acestei sarcini legale, Guvernul, în conformitate cu prevederile art.ll lit.m) din aceeaşi lege, asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului. Dispoziţii similare, referitoare la sarcina de administrare generală a bunurilor aparţinând domeniului privat administrativ, le găsim şi în Legea administraţiei publice locale în privinţa unităţilor administrativ-teritoriale, care realizează această sarcină prin autorităţile administraţiei publice locale. Astfel, potrivit art.36 alin.(2) lit.c) din Legea nr.215/2001, republicată, consiliul local, comunal, orăşenesc sau municipal exercită atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului sau municipiului, în realizarea cărora, potrivit art.36 al i n. (5),între altele:

- hotărăşte darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a comunei, oraşului sau municipiului, după caz, în condiţiile legii; - hotărăşte vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei, oraşului sau municipiului, după caz, în condiţiile legii. La rândul lor, consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, potrivit art.81 alin.(2) lit.f) din aceeaşi lege, administrează, în condiţiile legii, bunurile proprietate publică sau privată a municipiului, de pe raza sectorului, pe baza hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti, atribuţii pe care le exercită şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, potrivit art.82, în ceea ce priveşte bunurile aparţinând domeniului privat al municipiului Bucureşti. Consiliul judeţean, potrivit art.91 alin.(l) lit.c) din lege, exercită atribuţii privind gestionarea patrimoniului judeţului, scop în care, potrivit alin.(4): - hotărăşte darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a judeţului, după caz, în condiţiile legii; - hotărăşte vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a judeţului, după caz, în condiţiile legii. Deci, din prevederile legale citate, rezultă că statul şi unităţile administrativ-teritoriale realizează sarcina legală de administrare a bunurilor domeniului lor privat şi exercită funcţia de administrator general al patrimoniului al căror titulari sunt prin organele lor: Guvernul şi, respectiv, autorităţile administraţiei publice locale arătate mai sus, acţionând în regim 196
de drept public, având competenţe administrative. Astfel, în calitatea lor de autorităţi publice, vor emite acte administrative prin care vor realiza exercitarea dreptului de proprietate asupra bunurilor aparţinând domeniului privat administrativ, procedând fie la darea acestora în administrare, fie la darea lor în folosinţă, fie la concesionarea sau închirierea acestora, după caz, încheind uneori şi acte de drept comun. 3.2. Darea în administrare a bunurilor domeniului privat administrativ Nici Legea nr.213/1998 şi nici Legea nr.215/2001 nu se referă la darea în administrare a bunurilor domeniului privat al statului sau unităţilor administraţiv-teritoriale, dar literatura de specialitate5 citează numeroase exemple din practica administrativă prin care titularii domeniului privat administrativ au dispus darea în administrare a unor bunuri din domeniul privat. Astfel, din prevederile art.l alin.(l) din H.G. nr.60/2005 privind organizarea şi funcţionarea Regiei Autonome „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat"6, rezultă că această regie are în administrare „bunuri aparţinând domeniului privat al statului", pe care le administrează. Legea nr.268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului7, la art.4 alin.(l) prevede că se înfiinţează Agenţia Domeniilor Statului, instituţie de interes public cu personalitate juridică, cu caracter financiar şi comercial, finanţată din surse extrabugetare, în subordinea Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, având ca atribuţii, între altele, administrarea terenurilor cu destinaţie agricolă aparţinând domeniului public şi privat al statului, aflate în exploatarea societăţilor naţionale, a institutelor şi staţiunilor de cercetare şi producţie agricolă şi a unităţilor de învăţământ agricol şi silvic.
5 6

E. Bălan, op. cit., p. 137 H.G. nr.60/2005 privind organizarea şi funcţionarea Regiei Autonome „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat", publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din l februarie 2005 7 Legea nr.268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.299 din 7 iunie 2001, cu modificările şi completările ulterioare 197

De asemenea, H.G. nr.1874/20068 reglementează vânzarea sălilor şi grădinilor de spectacol cinematografic, precum şi a terenurilor aferente acestora, aflate în proprietatea privată a statului şi în administrarea Regiei Autonome de Distribuţie şi Exploatare a Filmelor „România-Film".

Aceste exemple, ca şi multe altele, justifică pe deplin concluzia că nu numai bunurile aparţinând domeniului public, dar şi bunurile aparţinând domeniului privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, pot fi date în administrare de titularii domeniilor private din care fac parte. Dreptul de administrare asupra bunurilor aparţinând domeniului privat este un drept real constituit de autoritatea publică competentă printr-un act administrativ, pe baza dreptului de proprietate privată al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, după caz. Titularii dreptului de administrare vor putea fi, ca şi în cazul bunurilor aparţinând domeniului public, regii autonome, prefecturi, autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale, precum şi alte instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local, care se află în raporturi juridice administrative cu titularii domeniilor private din care fac parte bunurile date în administrare. Dreptul de administrare a bunurilor aparţinând domeniului privat administrativ nu este un dezmembrământ al dreptului de proprietate privată al statului sau unităţilor administrativteritoriale, fiind constituit prin acte administrative emise de titularii dreptului de proprietate în cadrul unor raporturi de drept administrativ. Titularii dreptului de administrare a bunurilor aparţinând domeniului privat administrativ vor exercita atributele acestui drept în scopul şi în limitele stabilite prin actul de constituire, făcând acte de utilizare, amenajare, exploatare etc. Dreptul de administrare a bunurilor aparţinând domeniului privat administrativ este un drept real cu caracter absolut, fiind opozabil erga omnes, mai puţin faţă de titularul dreptului de proprietate care 1-a constituit printr-un act administrativ şi care este, în principiu, revocabil oricând. Faţă de terţi, acest drept poate fi apărat prin mijloace de drept comun: acţiunea în revendicare, acţiunea posesorie etc. Litigiile legate de constituirea sau revocarea dreptului de administrare a bunurilor aparţinând domeniului privat administrativ vor fi de competenţa instanţei de contencios administrativ, care se va putea pronunţa
H.G. nr. 1874/2006 pentru aprobarea Strategiei privind vânzarea sălilor şi grădinilor de spectacol cinematografic, precum şi a terenurilor aferente acestora, aflate în proprietatea privată a statului şi în administrarea Regiei Autonome de Distribuţie şi Exploatare a Filmelor „România-Film", publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.13 din 9 ianuarie 2006 198

cu privire la legalitatea/nelegalitatea actelor administrative de constituire şi, respectiv, de retragere a acestui drept, dar niciodată în legătură cu oportunitatea acestor acte. 3.3. Concesionarea bunurilor domeniului privat administrativ Legea nr.219/1998 privind regimul concesiunilor a constituit, până la abrogarea sa9, reglementarea generală a procedurii concesiunilor privind bunurile, lucrările şi serviciile publice. în momentul de faţă, aşa cum am arătat într-un capitol anterior, sunt în vigoare: O.U.G. nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii şi O.U.G. nr.54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică. Concesionarea bunurilor domeniului privat administrativ, ca şi concesionarea bunurilor domeniului public al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, reprezintă o modalitate specifică de punere în valoare prin exploatare, a bunurilor aparţinând patrimoniului statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, fie că este vorba de bunuri ale domeniului public, fie ale domeniului privat. La concesionarea bunurilor aparţinând domeniului privat administrativ, ca modalitate de exploatare a acestor bunuri aflate la dispoziţia statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, se referă şi o serie de alte reglementări. Astfel, potrivit art.36 alin.(5) lit.b) din Legea nr.215/2001, republicată, în exercitarea atribuţiilor privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului sau municipiului,

consiliul local respectiv hotărăşte vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei, oraşului sau municipiului, după caz, în condiţiile legii. Aceleaşi atribuţii privind concesionarea bunurilor aparţinând domeniului privat al judeţului le au consiliul judeţean şi, respectiv, Consiliul General al Municipiului Bucureşti. Legea nr.50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii10, republicată, a consacrat Capitolul II pentru a reglementa
9

Legea nr.219/1998 privind regimul concesiunilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.459 din 30 noiembrie 1998, a fost abrogată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.418 din 15 mai 2006 10 Legea nr.50/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.933 din 13 octombrie 2004 199

concesionarea terenurilor pentru construcţii, prevăzând la art.13 alin.(l) că terenurile aparţinând domeniului privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, destinate construirii, pot fi vândute, concesionate ori închiriate prin licitaţie publică, potrivit legii, în condiţiile respectării prevederilor documentaţiilor de urbanism şi de amenajare a teritoriului, aprobate potrivit legii, în vederea realizării de către titular a construcţiei. Aceste terenuri, ce fac obiectul licitaţiei, se aduc la cunoştinţă publică de către primarii unităţilor administrativ-teritoriale unde sunt situate, printr-o publicaţie afişată la sediul acestora şi tipărită în cel puţin două ziare de largă circulaţie, cu minimum 20 de zile înainte de data licitaţiei. Publicaţiile privind licitaţia vor cuprinde data şi locul desfăşurării acesteia, suprafaţa şi destinaţia terenului, stabilite prin documentaţiile de urbanism, precum şi taxa anuală minimală de redevenţă. Oferta solicitanţilor va fi însoţită de un studiu de prefezabilitate sau de fezabilitate, după caz, cuprinzând în mod obligatoriu elementele tehnice necesare pentru caracterizarea funcţionalităţii şi a capacităţii construcţiei, a gradului de ocupare a terenului, precum şi a celorlalte elemente cuprinse în certificatul de urbanism. Nu vor fi acceptate decât oferte care corespund prevederilor documentaţiilor de urbanism, aprobate potrivit legii. Licitaţia se efectuează, în condiţiile legii, de comisiile instituite în acest scop, prin hotărâre a consiliilor locale şi/sau judeţene, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, în conformitate cu competenţele de autorizare stabilite la art. 4 din lege, comisiile funcţionând la sediul consiliilor locale în a căror rază administrativ-teritorială sunt situate terenurile. Terenurile respective, care se concesionează pentru realizarea de locuinţe şi spaţii construite asociate acestora, în funcţie de prevederile regulamentelor locale de urbanism, aprobate potrivit legii, vor avea următoarele suprafeţe: - în localităţile urbane: o până la 450 m2 pentru un apartament într-o clădire cu parter sau parter şi etaj; o până la 300 m2 pentru un apartament într-o clădire cu parter şi etaj, cu două apartamente; o până la 250 m2 pentru un apartament, în cazul clădirilor cu parter şi mai multe etaje, având cel mult 6 apartamente; o pentru clădirile cu mai mult de 6 apartamente, suprafaţa de teren va fi stabilită potrivit documentaţiilor de urbanism; - în localităţile rurale, până la 1.000 m pentru o locuinţă. Posibilitatea concesionării terenurilor este prevăzută şi de dispoziţiile Legii nr.268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în
200

administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului. Astfel, potrivit art.4 alin.(l) lit.d) din această lege, Agenţia Domeniilor Statului are, între altele, atribuţia de concesionare sau arendare a terenurilor cu destinaţie agricolă aparţinând domeniului

public sau privat al statului, aflate în exploatarea societăţilor naţionale, a institutelor şi staţiunilor de cercetare şi producţie agricolă şi a unităţilor de învăţământ agricol şi silvic;. Concesionarea bunurilor aparţinând domeniului privat administrativ reprezintă o modalitate de utilizare a acestora cu un dublu scop: obţinerea unor venituri pentru bugetul statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi, totodată, satisfacerea unor interese particulare. Deci, calitatea de concesionar şi, totodată, de titular al dreptului de concesiune o va avea întotdeauna un particular, persoană fizică sau juridică, şi, niciodată o instituţie publică sau o regie autonomă, care vor putea primi astfel de bunuri în administrare sau în folosinţă gratuită. Contractul de concesiune care se va încheia în urma atribuirii prin licitaţie, de regulă, va constitui temeiul juridic al dreptului de concesiune, care este un drept real derivat din dreptul de proprietate privată, având un caracter temporar. încetarea dreptului de concesiune poate surveni la împlinirea termenului pentru care a fost constituit sau cu titlu de sancţiune pentru neplata redevenţei ori pentru neîndeplinirea obligaţiei de construire, în cazul terenurilor concesionate în acest scop. Dreptul de concesiune este alienabil, prescriptibil, sesizabil, corespunzător dreptului de proprietate privată pe baza căruia a fost constituit. Astfel, potrivit art.41 din Legea nr.50/1991 dreptul de concesiune asupra terenului se transmite în caz de succesiune sau de înstrăinare a construcţiei pentru a cărei realizare acesta a fost constituit. In aceleaşi condiţii se transmite şi autorizaţia de construire. Pe cale de consecinţă, fiind alienabil, dreptul de concesiune se va transmite prin orice act prin care se va putea înstrăina construcţia şi, totodată, va putea fi grevat de sarcini sau urmărit silit odată cu construcţia edificată asupra lui. Eventualele litigii generate de încheierea, executarea şi încetarea contractului de concesiune sunt de competenţa instanţelor de drept comun, concluzie care rezultă din prevederile art.20 din Legea nr.50/1991, potrivit cărora împotriva licitaţiei, până la momentul adjudecării, se va putea face contestaţie, de către orice persoană interesată, la judecătoria în a cărei rază
201

teritorială are loc licitaţia, contestaţia suspendând desfăşurarea licitaţiei până la soluţionarea sa definitivă. Deci, dacă litigiile privind o procedură administrativă au fost date de legiuitor în competenţa instanţei de drept comun, a fortiori va trebui adoptată aceeaşi soluţie în cazul litigiilor legate de încheierea, executarea şi încetarea contractului de concesiune '. 3.4. Darea în folosinţă a bunurilor aparţinând domeniului privat administrativ Darea în folosinţă a unor bunuri care aparţin domeniului privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale reprezintă o modalitate specifică de utilizare a bunurilor domeniului privat administrativ, prevăzută în mod expres de lege. Astfel, potrivit art.17 din Legea nr.213/1998, statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot da imobile din patrimoniul lor, în folosinţă gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică, ori serviciilor publice. De asemenea, potrivit art.124 din Legea nr.215/2001, republicată, consiliile locale şi consiliile judeţene pot da în folosinţă gratuită, pe termen limitat, bunuri mobile şi imobile proprietate publică sau privată locală ori judeţeană, după caz, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică, ori serviciilor publice. Deci, constituirea dreptului de folosinţă asupra bunurilor aparţinând domeniului privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale se realizează printr-un act administrativ emis în regim de putere publică de către autoritatea competentă - Guvernul sau consiliul judeţean ori consiliul local, după caz. Astfel, spre exemplu, prin H.G. nr. 1205/200512, Guvernul a aprobat transmiterea în folosinţă gratuită, pe o perioadă de 49 de ani, Federaţiei Române de Canotaj, persoană juridică de drept privat, fără scop lucrativ, de utilitate publică, a navei Tismana, proprietate privată a statului,

aflată în administrarea Agenţiei Naţionale pentru Sport, precum şi a bunurilor mobile aferente, în această hotărâre, Guvernul a prevăzut în mod expres că dreptul
'' Eugen Chelaru, Administrarea domeniului public şi a domeniului privat, Editura AII Beck, Bucureşti, 2005, p. 160 12 H.G. nr. 1205/2005 privind transmiterea în folosinţă gratuită a navei Tismana, proprietate privată a statului, aflată în administrarea Agenţiei Naţionale pentru Sport, Federaţiei Române de Canotaj, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.910 din 12 octombrie 2005 202

de folosinţă gratuită atribuit Federaţiei Române de Canotaj asupra navei Tismana încetează dacă Agenţia Naţională pentru Sport constată că aceasta nu este folosită în conformitate cu destinaţia sa. La fel, prin H.G. nr. 1709/2004l3, Guvernul a aprobat transmiterea unui teren în suprafaţă de 9,83 ha, proprietate privată a statului, din administrarea Camerei de Comerţ şi Industrie a României şi a municipiului Bucureşti în administrarea Regiei Autonome „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat". Un alt exemplu îl constituie H.G. nr.298/200314 prin care Guvernul, în prealabil a schimbat titularul dreptului de administrare a bunului respectiv şi ulterior a constituit dreptul de folosinţă gratuită. Astfel, potrivit art.i din această hotărâre a Guvernului, s-a aprobat transmiterea unui imobil, proprietate privată a statului, situat în comuna Polovragi, judeţul Gorj, din administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor, de sub autoritatea Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, în administrarea Ministerului Culturii şi Cultelor şi în folosinţa gratuită a Sfintei Mănăstiri Polovragi, pe durata existenţei construcţiei, în scopul desfăşurării unor activităţi bisericeşti cu caracter educativ, cultural, ecumenic şi social. în cazul domeniului privat al unităţilor administrativ-teritoriale, spre exemplu, prin Hotărârea nr.50 din 6 martie 200315, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a aprobat atribuirea în folosinţa gratuită a Universităţii „Nicolae Titulescu" Bucureşti a unui teren aflat în proprietatea privată a municipiului Bucureşti, în vederea construirii de cămine studenţeşti, săli de conferinţe, terenuri de sport, necesare desfăşurării activităţii instituţiei menţionate, conform planului de situaţie anexat hotărârii. Deci, beneficiarii dreptului de folosinţă gratuită a bunurilor domeniului privat administrativ sunt persoane juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori servicii publice. Darea în folosinţă se va face întotdeauna pe un termen limitat şi cu titlu gratuit.
13

H.G. nr. 1709/2004 privind unele măsuri referitoare la dreptul de administrare şi folosinţă asupra unei suprafeţe de teren, proprietate privată a statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.984 din 26 octombrie 2004 14 H.G. nr.298/2003 privind transmiterea unui imobil, proprietate privată a statului, din administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor în administrarea Ministerului Culturii şi Cultelor şi în folosinţa gratuită a Sfintei Mănăstiri Polovragi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 25 martie 2003 15 Disponibilă pe site-ul http://www.pmb.ro 203

Dreptul de folosinţă gratuită va înceta la expirarea duratei stabilite sau, ca sancţiune, atunci când bunul nu mai este utilizat potrivit destinaţiei sale stabilite prin actul de constituire a dreptului. Legislaţia actuală oferă şi alte exemple de reglementare specială a dreptului de folosinţă a terenurilor domeniului privat administrativ constituit potrivit unor legi speciale. Astfel, potrivit art.15 din Legea nr.50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, terenurile destinate construirii pot fi date în folosinţă pe termen limitat, în următoarele situaţii: - pentru realizarea de obiective de utilitate publică sau de binefacere, cu caracter social, fără scop lucrativ, altele decât cele care se realizează de către colectivităţile locale pe terenurile acestora; - pentru realizarea de locuinţe de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe, potrivit legii; - pentru realizarea de locuinţe pentru tineri până la împlinirea vârstei de 35 de ani; - pentru strămutarea gospodăriilor afectate de dezastre;

- pentru extinderea construcţiilor pe terenuri alăturate, la cererea proprietarului sau cu acordul acestuia; - pentru lucrări de protejare ori de punere în valoare a monumentelor istorice , cu avizul conform al Ministerului Culturii şi Cultelor, pe baza documentaţiilor de urbanism avizate potrivit legii. Decretul-lege nr.61/1990 privind vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului către populaţie 16 a prevăzut la art.3 alin.(2) că o dată cu locuinţa se transmite cumpărătorului acesteia şi dreptul de folosinţă asupra terenului aferent, pe durata existenţei construcţiei. Ulterior, potrivit art.10 alin.(4) din Legea nr.85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, republicată17, cetăţenii români care au cumpărat locuinţe conform Decretului-lege nr.60/1991 şi-au putut transforma dreptul de folosinţă asupra terenurilor aferente în drept de proprietate.
16

Decretul-lege nr.61/1990 privind vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului către populaţie, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.22 din 8 februarie 1990 17 Legea nr.85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.264 din 15 iulie 1998
204

Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit
\X

prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997 , a prevăzut la art.20 că prin lege specială se stabilesc, pentru terenurile agricole ce constituie proprietate privată a statului, modalităţile de atribuire în folosinţă ori în proprietatea familiilor tinere, specialiştilor care lucrează în agricultură din mediul rural, personalului didactic, veteranilor de război, prevăzuţi la art. V din Legea nr. 169/1997, sau altor categorii de persoane îndreptăţite, potrivit legii, precum şi familiilor fără pământ. Pot deveni titulari ai acestui drept de folosinţă numai persoanele care au calitatea cerută de textul legal citat mai sus, dacă domiciliază, locuiesc efectiv şi profesează în localitatea respectivă şi nu au în proprietate alte terenuri agricole. Acest drept real de folosinţă se constituie printr-un act administrativ -hotărâre a consiliului local, care poate fi atacată la instanţa de contencios administrativ competentă.
Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr.8 din 12 ianuarie 2000 205

LEGISLAŢIE
LEGEA NR. 213/1998 PRIVIND PROPRIETATEA PUBLICĂ ŞI REGIMUL JURIDIC AL ACESTEIA CAPITOLUL I Dispoziţii generale Art. 1. - Dreptul de proprietate publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public. Art. 2. - Statul sau unităţile administrativ-teritoriale exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public, în limitele şi în condiţiile legii. Art. 3. - (1) Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art.135 alin. (4) din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativteritoriale prin modurile prevăzute de lege.

(2) Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele prevăzute la pct. I din anexă, precum şi din alte bunuri de uz sau de interes public naţional, declarate ca atare prin lege. (3) Domeniul public al judeţelor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. II din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public judeţean, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului judeţean, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional. (4) Domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional ori judeţean. Art. 4. - Domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unităţile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată. Art. 5. - (1) Regimul juridic al dreptului de proprietate publică este reglementat de prezenta lege, dacă prin legi organice speciale nu se dispune altfel. (2) Dreptul de proprietate privată al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel. Art. 6. - (1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui
209

titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. (2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. (3) Instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului. CAPITOLUL II Regimul juridic al proprietăţii publice Art. 7. - Dreptul de proprietate publică se dobândeşte: a) pe cale naturală; b) prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii; c) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică; d) prin acte de donaţie sau legate acceptate de Guvern, de consiliul judeţean sau de consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public; e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică; f) prin alte moduri prevăzute de lege. Art. 8. - (1) Trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, potrivit art. 7 lit. e), se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti ori a consiliului local. (2) Hotărârea de trecere a bunurilor poate fi atacată, în condiţiile legii, la instanţa de contencios administrativ competentă în a cărei rază teritorială se află bunul. (3) Trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul societăţilor comerciale, la care statul sau o unitate administrativ-teritorială este acţionar, se poate face numai cu plată şi cu acordul adunării generale a acţionarilor societăţii comerciale respective, în lipsa acordului menţionat, bunurile societăţii comerciale respective pot fi trecute în domeniul public numai prin procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică şi după o justă şi prealabilă despăgubire. Art. 9. - (1) Trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale se face la cererea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, după caz, prin hotărâre a Guvernului. (2) Trecerea unui bun din domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale în domeniul public al statului se face, la cererea Guvernului, prin hotărâre a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local.
210

Art. 10. - (1) Dreptul de proprietate publică încetează, dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat.

(2) Trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel. (3) Hotărârea de trecere a bunului în domeniul privat poate fi atacată în condiţiile art. 8 alin. (2). Art. 11. - (1) Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, după cum urmează: a) nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate, în condiţiile legii; b) nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale; c) nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună-credinţă asupra bunurilor mobile. (2) Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută. Art. 12. - (1) Bunurile din domeniul public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, a altor instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local. (2) Darea în administrare se realizează, după caz, prin hotărâre a Guvernului sau a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local. (3) Titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul şi să dispună de acesta, în condiţiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare. Dreptul de administrare va putea fi revocat numai dacă titularul său nu-şi exercită drepturile şi nu-şi execută obligaţiile născute din actul de transmitere. (4) în litigiile privitoare la dreptul de administrare, în instanţă titularul acestui drept va sta în nume propriu, în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului de administrare are obligaţia să arate instanţei cine este titularul dreptului de proprietate, potrivit prevederilor Codului de procedură civilă. Titularul dreptului de administrare răspunde, în condiţiile legii, pentru prejudiciile cauzate ca urmare a neîndeplinirii acestei obligaţii. De asemenea, neîndeplinirea acestei obligaţii poate atrage revocarea dreptului de administrare. (5) în litigiile prevăzute la alin. (4), statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor, iar unităţile administrativ-teritoriale, de către consiliile judeţene, de Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau de consiliile locale, care dau mandat scris, în fiecare caz, preşedintelui consiliului judeţean sau primarului. Acesta poate desemna un alt funcţionar de stat sau un avocat care să-1 reprezinte în faţa instanţei.
211

(6) Dispoziţiile alin. (4) şi (5) sunt aplicabile şi în litigiile privitoare la dreptul de concesiune, închiriere sau la dreptul de proprietate asupra bunurilor concesionate sau închiriate. Art. 13. - (1) Servitutile asupra bunurilor din domeniul public sunt valabile numai în măsura în care aceste servituti sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate. (2) Servitutile valabil constituite anterior intrării bunului în domeniul public se menţin în condiţiile prevăzute la alin. (1). Art. 14. - (1) închirierea bunurilor proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale se aprobă, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, iar contractul de închiriere va cuprinde clauze de natură să asigure exploatarea bunului închiriat, potrivit specificului acestuia. (2) Contractul de închiriere se poate încheia, după caz, cu orice persoană fizică sau juridică, română sau străină, de către titularul dreptului de proprietate sau de administrare. Art. 15. - Concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică se face prin licitaţie publică, în condiţiile legii. Art. 16. - (1) Sumele încasate din închirierea sau din concesionarea bunurilor proprietate publică se fac, după caz, venit la bugetul de stat sau la bugetele locale. (2) în cazul în care contractul de închiriere se încheie de către titularul dreptului de administrare, acesta are dreptul să încaseze din chirie o cotă-parte între 20-50%, stabilită, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local prin care s-a aprobat închirierea. Art. 17. - Statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot da imobile din patrimoniul lor, în folosinţă gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică, ori serviciilor publice. CAPITOLUL III Dispoziţii finale

Art. 18. - Evidenţa contabil-financiară a bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale se ţine distinct în contabilitate, potrivit normelor metodologice elaborate de Ministerul Finanţelor şi aprobate prin hotărâre a Guvernului. Art. 19. - (1) Inventarul bunurilor din domeniul public se întocmeşte în termen de 9 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi. (2) în termen de 45 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Departamentul pentru Administraţie Publică Locală va elabora, pe baza propunerilor consiliilor judeţene, ale Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau ale consiliilor locale, după caz, normele tehnice pentru întocmirea inventarului, pe care le va supune spre aprobare Guvernului. 212
Art. 20. - (1) Inventarul bunurilor din domeniul public al statului se întocmeşte, după caz, de ministere, de celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi de autorităţile publice centrale care au în administrare asemenea bunuri. (2) Centralizarea inventarului menţionat la alin. (1) se realizează de către Ministerul Finanţelor şi se supune spre aprobare Guvernului. Art. 21. - (1) Inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale se întocmeşte, după caz, de comisii special constituite, conduse de preşedinţii consiliilor judeţene, respectiv de primarul general al municipiului Bucureşti sau de primari. (2) Inventarele întocmite potrivit prevederilor alin. (1) se însuşesc, după caz, de consiliile judeţene, de Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau de consiliile locale. (3) Inventarele astfel însuşite se centralizează de consiliul judeţean, respectiv de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, şi se trimit Guvernului, pentru ca, prin hotărâre, să se ateste apartenenţa bunurilor la domeniul public judeţean sau de interes local. Art. 22. - Ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, autorităţile publice centrale, consiliile judeţene, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi consiliile locale, după caz, sunt obligate să facă înregistrarea operaţiunilor de modificare a regimului juridic al bunurilor din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale. Art. 23. - Litigiile cu privire la delimitarea domeniului public al statului, judeţelor, comunelor, oraşelor sau al municipiilor sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ. Art. 24. - în termen de 30 de zile de la data publicării prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Ministerul Finanţelor va elabora normele metodologice prevăzute la art. 18, pe care le va supune spre aprobare Guvernului. Art. 25. - în accepţiunea prezentei legi, prin sintagma domeniu public, cuprinsă în art.477 din Codul civil, se înţelege domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz. Art. 26. - în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Guvernul va elabora un proiect de lege privind restituirea în natură sau în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989. Art. 27. - Prezenta lege intră în vigoare la 60 de zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României. Pe aceeaşi dată se abrogă orice dispoziţie contrară. 213

ANEXĂ LISTA cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativteritoriale I. Domeniul public al statului este alcătuit din următoarele bunuri: 1. bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ; 2. spaţiul aerian; 3. apele de suprafaţă, cu albiile lor minore, malurile şi cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi cu potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime, căile navigabile interioare; 4. pădurile şi terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, de producţie ori de administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier naţional şi nu sunt proprietate privată; 5. terenurile care au aparţinut domeniului public al statului înainte de 6 martie 1945; terenurile obţinute prin lucrări de îndiguiri, de desecări şi de combatere a eroziunii solului; terenurile institutelor şi

staţiunilor de cercetări ştiinţifice şi ale unităţilor de învăţământ agricol şi silvic, destinate cercetării şi producerii de seminţe şi de material săditor din categoriile biologice şi de animale de rasă; 6. parcurile naţionale; 7. rezervaţiile naturale şi monumentele naturii; 8. patrimoniul natural al Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării"; 9. resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, împreună cu platoul continental; 10. infrastructura căilor ferate, inclusiv tunelele şi lucrările de artă; 11. tunelele şi casetele de metrou, precum şi instalaţiile aferente acestuia; 12. drumurile naţionale - autostrăzi, drumuri expres, drumuri naţionale europene, principale, secundare; 13. canalele navigabile, cuvetele canalului, construcţiile hidrotehnice aferente canalului, ecluzele, apărările şi consolidările de maluri şi de taluzuri, zonele de siguranţă de pe malurile canalului, drumurile de acces şi teritoriile pe care sunt realizate acestea; 14. reţelele de transport al energiei electrice; 15. spectre de frecvenţă şi reţelele de transport şi de distribuţie de telecomunicaţii; 16. canalele magistrale şi reţelele de distribuţie pentru irigaţii, cu prizele aferente; 17. conductele de transport al ţiţeiului, al produselor petroliere şi al gazelor naturale;
214

18. lacurile de acumulare şi barajele acestora, în cazul în care activitatea de producere a energiei electrice este racordată la sistemul energetic naţional, sau cele cu tranşe pentru atenuarea undelor de viitură; 19. digurile de apărare împotriva inundaţiilor; 20. lucrările de regularizare a cursurilor de ape; 21. cantoanele hidrotehnice, staţiile hidrologice, meteorologice şi de calitate a apelor; 22. porturile maritime şi fluviale, civile şi militare - terenurile pe care sunt situate acestea, diguri, cheiuri, pereuri şi alte construcţii hidrotehnice pentru acostarea navelor şi pentru alte activităţi din navigaţia civilă, bazine, acvatorii şi şenale de acces, drumuri tehnologice în porturi, monumente istorice aflate în porturi, cheiuri şi pereuri situate pe malul căilor navigabile, în afara incintelor portuare destinate activităţilor de navigaţie; 23. terenurile destinate exclusiv instrucţiei militare; 24. pichetele de grăniceri şi fortificaţiile de apărare a ţării; 25. pistele de decolare, aterizare, căile de rulare şi platformele pentru îmbarcare-debarcare situate pe acestea şi terenurile pe care sunt amplasate; 26. statuile şi monumentele declarate de interes public naţional; 27. ansamblurile şi siturile istorice şi arheologice; 28. muzeele, colecţiile de artă declarate de interes public naţional; 29. terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea: Parlamentul, Preşedinţia, Guvernul, ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi instituţiile publice subordonate acestora; instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea; unităţi ale Ministerului Apărării Naţionale şi ale Ministerului de Interne, ale serviciilor publice de informaţii, precum şi cele ale Direcţiei generale a penitenciarelor; serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi prefecturile, cu excepţia celor dobândite din venituri proprii extrabugetare, care constituie proprietatea privată a acestora. II. Domeniul public judeţean este alcătuit din următoarele bunuri: 1. drumurile judeţene; 2. terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul judeţean şi aparatul propriu al acestuia, precum şi instituţiile publice de interes judeţean, cum sunt: biblioteci, muzee, spitale judeţene şi alte asemenea bunuri, dacă nu au fost declarate de uz sau interes public naţional sau local; 3. reţelele de alimentare cu apă realizate în sistem zonal sau microzonal, precum şi staţiile de tratare cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente acestora. III. Domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor este alcătuit din următoarele bunuri: 1. drumurile comunale, vicinale şi străzile;
215

2. pieţele publice, comerciale, târgurile, oboarele şi parcurile publice, precum şi zonele de agrement; 3. lacurile şi plajele care nu sunt declarate de interes public naţional sau judeţean;

4. reţelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, staţiile de tratare şi epurare a apelor uzate, cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente; 5. terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul local şi primăria, precum şi instituţiile publice de interes local, cum sunt: teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile şi altele asemenea; 6. locuinţele sociale; 7. statuile şi monumentele, dacă nu au fost declarate de interes public naţional; 8. bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ, dacă nu au fost declarate de interes public naţional; 9. terenurile cu destinaţie forestieră, dacă nu fac parte din domeniul privat al statului şi dacă nu sunt proprietatea persoanelor fizice ori a persoanelor juridice de drept privat; 10. cimitirele orăşeneşti şi comunale.
216

HOTĂRÂREA NR. 548/1999 PRIVIND APROBAREA NORMELOR TEHNICE PENTRU ÎNTOCMIREA INVENTARULUI BUNURILOR CARE ALCĂTUIESC DOMENIUL PUBLIC AL COMUNELOR, ORAŞELOR, MUNICIPIILOR ŞI JUDEŢELOR în temeiul prevederilor art. 19 alin. (2) din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, Guvernul României hotărăşte: Art. 1. - Se aprobă Normele tehnice pentru întocmirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor, prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre. Art. 2. - Serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte autorităţi ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale, instituţiile publice, regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital majoritar de stat, care deţin date şi documente cu privire la domeniul public, sunt obligate să le pună la dispoziţie comisiilor speciale, constituite potrivit prevederilor pct. II din anexă, la cererea acestora. ANEXA NORME TEHNICE pentru întocmirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor I. - Prezentele norme tehnice reglementează modul unitar de întocmire a inventarului bunurilor care pot alcătui domeniul public al comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor, în conformitate cu prevederile legale. II. - (1) Consiliile judeţene, respectiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti, şi consiliile locale vor aproba, prin hotărâre proprie, înfiinţarea, funcţionarea şi organizarea comisiilor speciale pentru întocmirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor. (2) La nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale comisiile speciale vor avea următoarea componenţă: a) comisia specială pentru întocmirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al judeţelor, respectiv al municipiului Bucureşti:
217

Preşedinte: • preşedintele consiliului judeţean, respectiv primarul general al municipiului Bucureşti Membri: • secretarul consiliului judeţean, respectiv secretarul general al municipiului Bucureşti, care va fi şi secretarul comisiei speciale; • directorul Direcţiei programe-prognoze şi buget-finanţe; • directorul Direcţiei urbanism, amenajarea teritoriului şi lucrări publice; • directorul Direcţiei juridice; b) comisia specială pentru întocmirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al oraşelor va avea următoarea componenţă: Preşedinte: • primarul Membri: • secretarul consiliului local, care va fi şi secretarul comisiei speciale; • directorul Direcţiei (sau şeful serviciului) economice;

• directorul Direcţiei urbanism şi amenajarea teritoriului; • directorul Direcţiei juridice şi administraţie publică locală; c) comisia specială pentru întocmirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al comunelor: Preşedinte: • primarul Membri: • secretarul consiliului local, care va fi şi secretarul comisiei speciale; • contabilul; • agentul agricol; • tehnicianul în construcţii sau un alt funcţionar public din cadrul aparatului propriu. III. - (1) Pentru îndeplinirea atribuţiilor cu care a fost învestită prin lege, comisia specială va fi sprijinită de către ceilalţi specialişti din aparatul propriu al consiliului judeţean sau local, după caz. (2) în cazul comisiilor speciale constituite la nivel comunal şi orăşenesc, consiliul judeţean va asigura asistenţa tehnică de specialitate. IV. - Domeniul public al judeţelor este alcătuit din categorii de bunuri prevăzute în anexa nr. l, precum şi din alte bunuri de uz sau de interes judeţean, care vor fi declarate ca atare prin hotărâre a consiliului judeţean, dacă nu sunt declarate prin lege ca bunuri de uz ori de interes public naţional sau local. V. - Inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al judeţelor va fi întocmit şi aprobat potrivit modelului prezentat în anexa nr. 2. VI. - Domeniul public al comunelor, oraşelor şi municipiilor este alcătuit din categorii de bunuri prevăzute în anexa nr. 3, precum şi din alte bunuri de uz şi de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege ca bunuri de uz ori de interes public naţional sau judeţean. 218 VII. - Inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al comunelor, oraşelor sau municipiilor va fi declarat şi aprobat potrivit modelului prezentat în anexa nr. 4. VIII. - La efectuarea inventarului comisiile speciale constituite vor avea în vedere metodologiile privind executarea lucrărilor de introducere a cadastrului imobiliar şi a cadastrului reţelelor edilitare în localităţi, aprobate prin ordinele comune ale ministrului lucrărilor publice şi amenajării teritoriului şi preşedintelui Oficiului Naţional de Cadastru, Geodezie şi Cartografie nr.90/N/911/-C.P. şi, respectiv, nr.91/N/912/-C.P. din 2 iunie 1997, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 3 iunie 1997. IX. - Pentru identificarea bunurilor ce constituie domeniul public al comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor vor fi avute în vedere şi Normele privind organizarea inventarierii patrimoniului, aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor nr.2.388 din 15 decembrie 1995, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 18 decembrie 1995. X. - Inventarele se însuşesc, prin hotărâre, de către consiliile judeţene, respectiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti, şi de către consiliile locale. XI. - Inventarele însuşite potrivit prevederilor pct. X vor fi centralizate şi transmise Departamentului pentru Administraţie Publică Locală, împreună cu hotărârile consiliilor locale şi judeţene, de către consiliile judeţene, până la data de 30 august 1999. XII. - Inventarele astfel transmise vor fi analizate de Departamentul pentru Administraţie Publică Locală, împreună cu Ministerul Finanţelor şi Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, şi vor fi supuse aprobării Guvernului până la data de 28 octombrie 1999. XIII. - Atestarea apartenenţei bunurilor la domeniul public de interes judeţean sau local se va face, conform legii, de către Guvern, prin hotărâre emisă pentru fiecare judeţ în parte şi, respectiv, pentru municipiul Bucureşti. XIV. - Anexele nr. 1-4 fac parte integrantă din prezentele norme tehnice. ANEXA Nr. l la normele tehnice LISTA ORIENTATIVĂ cuprinzând unele categorii de bunuri care alcătuiesc domeniul public judeţean a) drumurile judeţene, incluzând tunelele, viaductele, podurile, podeţele şi alte lucrări de artă, precum şi zonele de protecţie a acestora; b) terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul judeţean şi aparatul propriu al acestuia, precum şi instituţiile publice de interes judeţean, cum sunt: teatre, case de cultură, biblioteci, muzee, spitale, policlinici, cămine de copii, de bătrâni şi pentru persoane cu handicap şi alte asemenea bunuri, dacă nu au fost declarate de uz sau de interes public naţional sau local; 219

c) sistemele de alimentare cu apă care deservesc sau se află pe teritoriul a două sau mai multe localităţi din judeţ, cu terenurile aferente: - staţiile de captare a apei din izvoare, drenuri, puţuri, râuri, lacuri naturale, lacuri de acumulare; - staţiile zonale de tratare a apei; - staţiile zonale de pompare şi repompare a apei; - rezervoarele zonale de înmagazinare a apei; - castelele zonale de apă; - conductele de aducţiune şi distribuţie a apei până la limita proprietăţii consumatorilor; d) sistemele de canalizare şi epurare a apelor uzate, care deservesc sau se află pe teritoriul a două sau mai multe localităţi din judeţ, cu terenurile aferente: - colectoarele şi reţelele de canalizare de la limita proprietăţii evacuatorilor până la staţiile zonale de epurare a apelor uzate; - staţiile zonale de pompare şi repompare a apelor uzate; - bazinele zonale de retenţie a apelor uzate; - staţiile zonale de epurare a apelor uzate, inclusiv terenurile de deshidratare a nămolurilor; - colectoarele de evacuare şi gurile de vărsare a apelor epurate în receptor; e) sistemele de alimentare cu energie termică care deservesc sau se află pe teritoriul a două sau mai multe localităţi din judeţ, cu terenurile aferente: - reţelele zonale de transport şi distribuţie a energiei termice până la limita proprietăţii consumatorilor; - punctele termice zonale; - construcţiile şi instalaţiile auxiliare zonale; f) sistemele de salubrizare şi gestionare a deşeurilor, care deservesc sau se află pe teritoriul a două sau mai multe localităţi din judeţ, cu teritoriile aferente: - punctele de colectare zonale şi depozitele zonale de deşeuri; - construcţiile şi terenurile special amenajate, destinate sortării, tratării, valorificării şi incinerării zonale a deşeurilor.
220 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Tratate, cursuri, alte lucrări 1) Alexandru Negoiţă, Drept administrativ. Editura Sylvi, Bucureşti, 1998 2) Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, voi. l, Editura AII Beck, Bucureşti, 2001 3) Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 2000 4) Emil Bălan, Dreptul administrativ al bunurilor, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2001 5) J.M. Aubi, P. Bon, Droit administraţi/de biens, Dalloz, 1991 6) Ch. Debbasch ş,a, Droit administraţi/de biens, P.U.F., 1999 7) Emanuel Albu, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Partea I, Editura Fundaţia România de Mâine, Bucureşti, 2005; Partea II, 2006 8) Li viu Giurgiu, Domeniul public; Repere juridice, Editura Tehnică, Bucureşti, 1997; 9) E. Bălan, Domeniul administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998 10) I.St. Mândreanu, Concesiunile asupra domeniului public. Natura lor juridică, Bucureşti, 1943 11) Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ, voi.I, ediţia a IV-a, Bucureşti, 1934 12) G. Rarincescu, Contenciosul administrative român, Bucureşti, 1936 13) E.D. Tarangul, Tratat de drept administrativ român, Cernăuţi, 1944 14) Mircea Preda, Drept administrativ Partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000 15) T. lonaşcu, S. Brădeanu, Dreptul de proprietate socialistă şi alte drepturi principale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1964 16) Constantin Stătescu, Drept civil, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970 17) Anton Trăilescu, Drept administrativ, Editura AII Beck, Bucureşti, 2005 18) L. Pop, Drept civil. Drepturi reale, Editura Universul Juridic, 2006 19) Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Humanitas, 2004 20) Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura AII Beck, Bucureşti, 2007 21) E. Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Editura AII Beck, Bucureşti, 2000 22) I. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993 23) Eugen Chelaru, Administrarea domeniului public şi a domeniului privat, Editura AH Beck, Bucureşti, 2005 221 II. Legislaţie 1) Decretul-lege nr. 31/1954, publicat în Buletinul Oficial nr.8 din 30 ianuarie 1954 2) Decretul nr.478/1954 privitor la donaţiile făcute statului, publicat în Buletinul Oficial al României, nr.46 din 10 decembrie 1954

3) Constituţia României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.767 din 31 octombrie 2003 4) Legea fondului funciar nr. 18/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.37 din 20 februarie 1991 şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.l din 5 ianuarie 1998 5) Legea nr.50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 7 august 1991 şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.3 din 13 ianuarie 1997 şi nr.933 din 13 octombrie 2004 6) H.G. nr.834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.259 din 20 decembrie 1991 7) Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.l39 din 2 iunie 1994 8) Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr.7/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.61 din 26 martie 1996 9) Legea nr. 132/1997 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 18 iulie 1997, modificată substanţial prin Legea nr.410/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.986 din 27 octombrie 2004 10) O.G. nr.43/1997 privind regimul drumurilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 221 din 29 august 1997 şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 29 iunie 1998 11) H.G. nr.548/1999 privind aprobarea Normelor tehnice pentru întocmirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.334 din 15 iulie 1999 12) O.U.G. nr.226/2000 privind circulaţia juridică a terenurilor cu destinaţie forestieră, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.606 din 25 noiembrie 2000 13) Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.653 din 22 iulie 2005 14) Legea nr.350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.373 din 10 iulie 2001 15) O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 30 iunie 2001. 16) H.G. nr.445/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 24 mai 2002. 17) OU.G. nr.74/2005 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.572 din 4 iulie 2005
222

18) H.G. nr.219/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.302 din 11 aprilie 2005 19) O.U.G. nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.418 din 15 mai 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.337/2006 20) O.U.G. nr.54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.569 din 30 iunie 2006, aprobată prin Legea nr.22/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr.35 din 18 ianuarie 2007 21) H.G. nr.525/2007 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.395 din 12 iunie 2007 22) Ordinul nr. 11/2007 al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice pentru aprobarea Regulamentului privind supravegherea modului de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr.609 din 4 septembrie 2007 223 Redactor: Constantin FLOREA Tehnoredactor: Marcela OLARU ________Coperta: Cornelia PRODAN________ Bun de tipar: 11.01.2008; Coli tipar: 14 __________Format: 16/70 x 100___________ Editura Fundaţiei România de Mâine Bulevardul Timişoara nr. 58, Bucureşti, Sector 6 Tel./Fax: 021/444.20.91; www.spiruharet.ro e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro