1

JOHN SAUL

STRIGĂT ÎN NOAPTE
Original: Cry for the Strangers Ediția I

Traducere din limba engleză: DANIELA OANCEA

virtual-project.eu Editura FAHRENHEIT 1998

2

„Stăteau cât mai aproape posibil de linia țărmului, grăbinduse în josul plajei. Felinarul era aproape inutil, raza lui refractându-se difuz în rafalele de ploaie, dispersându-se în mii de puncte luminoase care nu luminau nimic, ci făceau întunericul să pară și mai negru decât era. Missy se opri brusc și smuci mâna maică-sii. — E cineva aici, zise ea. Rebecca lumină în jur cu o mână tremurată. — Robby? strigă ea. Robyiiii! Se întoarse cu spatele în bătaia vântului și strigă din nou. Nu veni niciun răspuns, dar simți deodată unda șocului electric, când fulgerul brazdă cerul și se scurse în pădurea din apropiere. Și, fu sigură, ceva era în spatele ei: o prezență străină. O prezență care, înțelese în clipa aceea, nu era fiul ei. Îi dădu drumul mâinii lui Missy. — Missy, fugi! Fugi cât poți de repede! Apoi, când o văzu pe Missy năpustindu-se în întuneric, simți cum i se încolăcește ceva în jurul gâtului. Nu, își zise ea. Nu așa. Te rog, Doamne, nu…”

3

• PROLOG
Pocnetul unui tunet îl trezi pe băiat și el râmase nemișcat în pat multă vreme, dorindu-și să treacă furtuna, savurând în același timp emoția stârnită de ea. Pe măsură ce fiecare străfulgerare de lumină umplea rapid dormitorul, începu să numere secundele, așteptând zgomotul exploziv al tunetului. Furtuna se lăsase pe țărm – intervalul dintre lumină și sunet se făcu tot mai mic. Când perioada dintre descărcarea de lumină și sunet se reduse la câteva secunde și băiatul știu că furtuna ajunsese la depărtare de o milă pe plajă, se ridică din pat și începu să se îmbrace. Câteva minute mai târziu, deschise ușa și păși afară, în ploaia torențială. Îl șfichiuia prin haine, dar el părea să nu observe. Se îndepărtă încet de casă, în urgia furtunii. Auzi urletul puternic al talazurilor chiar de la o depărtare de un sfert de milă de plajă. Zgomotul ritmat al valurilor, de obicei blând și liniștit, era intensificat de furtună și bătaia lor neîntreruptă era purtată de vânt. Băiatul începu să alerge în direcția zgomotului. Un fulger lumină cerul, când el părăsi drumul și o luă pe poteca ce îl ducea, printr-o fâșie îngustă de pădure, la plaja de dincolo. Când lumina fulgerului se stinse, tunetul îi pocni în urechi; furtuna era peste tot în jurul lui. Se apropie încet de plajă, aproape cu evlavie. Dincolo de pădure, un morman de bușteni zăcea aruncat pe plajă, blocându-i trecerea. Își croi drum printre ei cu grijă, dar temeinic, cercetând cu picioarele, fără să se mai uite. Era pe punctul de a escalada ultimul buștean, când furtuna se opri pe neașteptate și luna plină ilumină plaja. Instinctiv, băiatul se lăsă în genunchi, ghemuindu-se, în timp ce inspecta fâșia de nisip și stânci din fața lui.
4

Nu era singur pe plajă. Drept în fața lui văzu formele, siluetele întunecate ale unor dansatori, contorsionându-se în lumina lunii, ca într-un fel de ceremonie. Îi urmări fascinat. Apoi își dădu seama că mai era ceva acolo. Ceva neclar. Pe când privea, îi atrase atenția o mișcare de lângă dansatori. Alte două forme se mișcau în lumina lunii; nu atât de grațios și de precis ca dansatorii, ci zbătându-se, rostogolindu-se pe nisip, luptându-se cu frânghiile care le legau mâinile și picioarele. Băiatul își aminti legendele și poveștile pe care bunica i le spusese despre plajă și, o dată cu amintirea lor, îl străbătu un fior de frică. Privea la un dans al furtunii și știa ce avea să se întâmple. Se ghemui mai mult, ascunzându-se în spatele bușteanului. Dansatorii își continuară ritmurile ciudate încă puțin și apoi se opriră brusc. În timp ce băiatul îi privea, dansatorii înconjurară siluetele legate care se agitau la picioarele lor – un bărbat și o femeie, își dădu el seama. Îl puseră mai întâi pe bărbat în groapă, iar apoi, lângă el, pe femeie. Părea să le fi scăzut forțele pentru că împotrivirile lor erau slabe, iar vocile nu li se auzeau din cauza talazurilor. Dansatorii îi puseră în groapă, cu fața la mare. Apoi începură să umple groapa. O făceau cu grijă, imperturbabili. Niciun fir de nisip nu cădea pe fețele victimelor, nici lopețile nu le loveau. Dar, pe măsură ce clipele treceau, groapa se umplea. În scurt timp, nu mai rămăseseră la suprafață decât formele capetelor celor doi în bătaia valurilor înspumate. Dansatorii aruncară o scurtă privire asupra rezultatului muncii lor, apoi izbucniră tare în râs – un râs ridicat deasupra valurilor, până la urechile băiatului, alungându-i amintirea tunetului și a vuietului mării. În timp ce mareea creștea, dansatorii porniră spre pădure în direcția băiatului. Luna dispăru la fel de repede cum apăruse și ploaia începu să se reverse din nou. Scena macabră de pe plajă dispăru în întuneric, rămânând doar în amintirea băiatului, pentru totdeauna. Sub acoperirea furtunii, băiatul își părăsi ascunzătoarea din spatele bușteanului și o luă la goană prin pădure. Când
5

Ar fi o zi bună de plajă. ascultând. Trebuia să fie. Dar hainele lui. Restul era însă neclar. Se duse la bucătărie. Își aminti vag cum se dusese pe plajă și văzuse ceva. Bunica probabil că se învârtea prin bucătărie. Liniștea îl înspăimântă. Dansatori care îngropau doi oameni în nisip. erau împrăștiate pe podea în această dimineață. Asta era bine. dormind adânc. Își aminti furtuna și momentul când se trezise. Își spuse că. strigând după ei. el aproape că ajunsese acasă. Resturile de la masa de dimineață a tatălui său erau tot acolo. În cele din urmă se ridică și începu să se îmbrace. sunetele obișnuite ar reîncepe și coșmarul ar dispărea din mintea lui. Nu fusese deci un vis. în pădure. Asta era. Își aminti cum număra secundele care treceau între străfulgerările de lumină și pocnetele tunetelor. dacă ar asculta destul de mult. Probabil că nu se treziseră încă. erau încă în pat. Dar. Soarele se revărsa pe fereastră. îmbrăcându-se încet și sperând în fiecare clipă că sunetele dimineții vor începe. iar copilul zâmbi fericit când se uită la cerul albastru. Băiatul se scutură. iar bunicul stătea la masă bând cafea și citind cu voce tare de unul singur. Începu să asculte sunetele dimineții. hainele pe care și le așezase ordonat pe scaun aseară. 6 . dezmințind cu seninătate furtuna recentă. că o va auzi pe bunica lui zăngănind vasele în chiuvetă și vocea bunicului său mormăind monoton în spate. Plaja… Noaptea îi reveni în minte ca o confuzie întunecată de forme și sunete. Probabil că fusese un vis. Dar în dimineața asta era liniște. senin. • Băiatul se trezi devreme în dimineața următoare și se întinse în căldura plăcută a așternutului.dansatorii trecuseră de bariera de bușteni. Stătu mult timp în pat. Mareea continua să crească. Tatăl lui pesemne plecase deja la lucru. ca întrun vis. casa încă țiuia de liniște. Își puse haine curate. când fu gata îmbrăcat. Și mareea care se apropia. Dar unde erau bunicii lui? Porni în sus pe scări. ude.

Visul reveni. ce l-ar fi așteptat pe plajă. • Se opri la marginea pădurii și se uită printre copaci. Porni nerăbdător. Nimic neobișnuit. Băiatul se uită rapid în jur. orice ar fi fost. Fie că erau îngropate adânc în nisip. sperând că ar putea într-un fel să vadă printre ei ceva. Nu fusese un vis. Algele cedară. înțelegând. Fața lui se încordă de grijă când păși în pădure. înghețat. dar. Putea să vadă pe fețele lor cum muriseră. prelingându-se. pe măsură ce se apropia de algele maronii. cu trăsăturile schimonosite de frică. Atunci i se luă o piatră de pe inimă și îngrijorarea de pe față făcu loc unui zâmbet. cu mintea răvășită. ar putea găsi niște sticle printre ierburile de mare. două fețe se holbau grotesc la el. Băiatul îi privi neajutorat.Camera lor era goală. Dar trebuia să știe. așteptând neajutorați. încetini. Părăsi casa și începu să alerge spre plajă. Își făcu drum cu grijă prin grămada de bușteni nu pentru că drumul i-ar fi fost străin. fie că se prinseseră de ceva. Câteva minute mai târziu escaladă încet ultimul buștean și ajunse pe plajă. Ar fi ceva de adunat de pe plajă în dimineața asta! Cu puțin noroc. Trebuie să fi fost o moarte înceată și înfricoșătoare. Lângă apă văzu un morman uriaș de alge și se îndreptă spre el. Bunicii lui. 7 . cu ochii căscați. să amâne clipa când va ajunge la fâșia de nisip. Începu să tragă de alge. apoi retrăgându-se pentru a porni un alt atac. De sub alge. ci pentru că dorea să-l prelungească. acoperindu-le fețele. văzând valurile cum se apropiau fără milă de ei. Furtuna acoperise plaja cu resturi: algele zăceau amestecate în grămezi peste tot și o nouă recoltă de bușteni era împrăștiată într-un talmeș-balmeș pe întinderea de nisip și stânci. Aproape că îi veni să se întoarcă din drum când ajunse la bariera de trunchiuri de copaci. Trase mai tare. îngropate până la gât.

apoi mai tare.” Băiatul țipă și se îndepărtă. țipând neauziți în vânt și ploaie. 8 . „Plângi pentru ei… și pentru mine. Mai întâi încet. i se păru că aude ceva.Probabil că tușiseră și se înecaseră. „Să plângi…” se tânguia vocea în mintea lui. Dar nu uită nicicând. ținându-și respirația și scuipând apă sărată. Băiatul se mai uită o dată în ochii bunicului mai întâi. apoi în ai bunicii. În timp ce privea mâhnit fața netedă și întunecată a bătrânei.

• CARTEA ÎNTÂI • Clark’s Harbor 9 .

Se strâmbă pe tăcute. sclipind vesel în noapte. restul bărcilor se îndrepta spre port cu luminile aprinse. Pete Shelling rămase singur pe mare. Nu era genul lui Shelling să-i urmeze pe ceilalți. Nu fusese niciodată și n-avea să fie nici acum. Pete Shelling era obișnuit să lupte. Se uită cu un ochi critic la mare și își aminti de toate poveștile pe care le auzise despre această zonă a Pacificului – despre furtunile neașteptate care se abăteau asupra acestei întinderi a țărmului statului Washington. probabil o exagerare. o treabă care îi îndoia spatele. povești devenite legende mai mult datorită imaginației bogate a generațiilor de pescari decât ferocității furtunii. Mareea va fi în toi și va avea de luptat cu refluxul la întoarcerea în port. spre sud. păstrând năvodul pliat cu grijă. Chiar și cu tamburul era o muncă grea. 10 . Vântul se înteți și Pete se întoarse pentru a ridica năvoadele. Pete fu tentat să se abată din drum și să urmeze flota. Departe.• Capitolul 1 Pete Shelling se uita fix la mare. Renunță imediat la tentație. citindu-i unduirile ca pe o hartă. Ceilalți dispăruseră. Va arunca din nou năvoadele și va mai încerca o captură până să considere că se încheiase ziua. Când termină și peștele prins fu pus în siguranță la locul lui în cală. Încă o dată se gândi să se întoarcă în port. care ar putea să ridice o ambarcațiune ca Sea Spray și s-o răsucească pe suprafața apei ca pe un titirez. furtuni care păreau să vină din senin. dorindu-și să fi luat pe cineva cu el – era prea bătrân și anii începuseră să-și spună cuvântul. Năvoadele prinseră să se adune necontenit și el strângea peștele în cală. dar nu erau probleme. Dar el nu văzuse niciodată o astfel de furtună – părea un lucru ce ținea de trecut. biciuind marea într-o dezlănțuire a urii. pregătit pentru a fi rearuncat. Ochii lui Pete Shelling măsurară orizontul și apoi el se hotărî.

Îndreptă barca spre nord și începu să lanseze încet năvoadele. furtuna izbucni cu un fulger și se auzi zgomotul unui tunet. Câteva minute mai târziu. cel puțin nu de la început. când flota se întorsese. Până atunci valurile se îndreptau spre țărm. plănuia să ia viața ușor. Nici zvonurile de vad bun la pește nu ajungeau până la el. Suprafața apei era altfel. trăgând de plasă. cu intenția de a ridica năvoadele. nici glumele făcute la o bere. acum deveneau agitate și creșteau sub ochii lui. înainte să se dezlănțuie furtuna asupra lui. Vântul. Preț de o clipă. când își dădu seama că ceva nu era în regulă. Apoi. când toate năvoadele fură lăsate la apă. astfel încât curentul să aducă prada cea mai bogată în plasă. care bătuse constant. Cu ani în urmă. Pescarii abia îl tolerau pe Pete Shelling și el se obișnuise să trăiască așa. Năvoadele se strângeau încet. era mai bun decât ei. Ultima și cea mai mare. Dar nu fusese așa. Pete dădu barca înapoi. 11 . indiferent ce credeau despre el. Pete Shelling lucra cu furie. aruncă ancora și-și aprinse pipa. Talazurile creșteau și vântul începu să-i umfle hainele. când se hotărâse să se stabilească în Clark’s Harbor. Dar asta îl înăsprise. Lucrul cel mai important acum era să tragă peștele în barcă și să pornească spre port. Clark’s Harbor nu îl primise bine și își petrecuse cincisprezece ani simțindu-se ca un străin. Mai avea de fumat o pipă sau două până să înceapă să ridice ultima captură din noaptea aceea. se schimbase dintr-o dată. Ajunsese pescar. dar nu făcea parte din flotă. Tocmai își scutura pipa și se pregătea să verifice poziția năvoadelor. care să le demonstreze că. grăbind etapele.Nu fusese în intenția lui să se lupte. strângând plasa. să se alăture comunității de pescari și să-și petreacă restul anilor într-o companie binevoitoare. Se mișcă repede. el rămăsese așteptând ultima captură. îl făcuse la fel de încăpățânat ca și pe ei. o să aibă destul timp dimineață să o îndrepte. direcționând peștele în cală. manevrând traulerul în cerc. Roti tamburul mai repede. Acum. la Harbor Inn. Aruncă o frânghie și tamburul începu să scârțâie monoton. fără să-și mai bată capul cu împachetatul plasei. suflând împotriva bărcii. țărmul sălbatic se contură în lumina albă a fulgerului.

Pete Shelling înjură cu glas tare. dar curând trebui să renunțe și să-și facă din nou drum spre suprafață. eforturile lui nu rezolvau nimic. devenite inutile în strânsoarea plasei. Pe urmă începu să-și croiască drum în sus. Plasa era toată adunată în jurul lui și nu mai putea să dea din picioare. De data aceasta. nereușind cu zbaterile lui să facă față greutății plasei. Se prinse cu mâinile de marginea punții. Își smuci brațele. apa rece îi ajunsese deja deasupra capului. Dar era prea târziu. Pete Shelling știa că avea să moară. și se scufundă din nou în apă. Simți cum plasa i se înfășură în jurul brațelor.Dezastrul lovi când tunetul se stinse. apoi fu aruncat de greutatea apei care trăgea plasa cu putere. își va recăpăta suflarea. Scârțâitul tamburului încetă și năvoadele se răsturnară. Trase cu disperare aer în piept. Poate doar apă. Se zbătu și mai tare și brusc ieși cu capul la suprafață. revărsându-se înapoi în mare. Pescarul fu tras în sus și se simți azvârlit peste bord. Mușchii lui refuzau categoric să 12 . Încet. Simți cum își pierde vlaga și pentru o clipă teama îl părăsi. nu era nimic de văzut în întuneric. i se înfășură de picior și se răsuci. se băgă tot mai la fund. Se încordă ca pentru a trage toată marea în plămâni și fu ușor surprins când văzu că nu putea. Plasa încă atârna pe o parte a bărcii. iar tamburul se învârtea în gol. De îndată ce va trage aer în piept. Cu toate acestea. Până să apuce să țipe. Un ochi al plasei veni peste el. Încercă să-și elibereze mâinile din corzile care îl strângeau. ducând aerul înghețat în plămâni. Apoi își aminti că nu mai avea cum să tragă aer în piept. calculat. deschise ochii și își văzu barca. Pipăi ochiul de plasă din jurul gleznei și. dar cu picioarele legate. începu să dea aerul afară din plămânii gata să plesnească. Shelling se mai scufundă o dată. Frica îi puse un nod în gât. Înghiți în sec. înțelese pericolul și încercă să se ferească sărind într-o parte. când reuși să se ridice deasupra apei. Timpul părea încremenit în loc și se împotrivi panicii care creștea în el. forțânduse să ajungă la piciorul prins. Deschise ochii și îi închise repede la loc. cu plasa care îl trăgea. luptând cu dorința copleșitoare de a se ridica la suprafață. reuși să se elibereze. se ținu o fracțiune de secundă. făcându-l prizonier. cu o smucitură puternică.

Dar era prea târziu. Pete Shelling dispăruse de mult. Când soarele răsări după câteva ore. ca de indian. Se mai uită o dată la hartă. apoi privi pe fereastră. Ochii lui căutară deznădăjduiți după ajutor. ca fustele unei femei epuizate care dansase prea mult. spuse Brad. Marea n-o săl învingă. N-avem ce alege. se zbătu cu sălbăticie împotriva plasei care îl ținea. Sea Spray. Încercă să strige. O să se lupte din nou. Părea să fie o barcă. aproape ca un miracol.îl asculte. ci una mai mică. În timp ce se stingea. • Capitolul 2 Brad Randall aruncă o privire la ceas și văzu. — E vremea prânzului? îl întrebă soția lui. ce frumos e aici! 13 . însă era prea sufocat de apa sărată ca să mai poată scoate vreun sunet. perfecta sincronizare dintre mecanism și stomacul lui. nu pun nimic altceva pe hartă în afară de numele orașelor. — Doamne. singur în furtuna care se dezlănțuise din senin. Se scufundă din nou. ghicindu-i gândul. cu năvoadele împrăștiate. Marea înecă speranța și omul deopotrivă. Când în sfârșit pieptul i se relaxă și trase apa. Sea Spray plutea liniștită pe o mare calmă. Se stingea singur. Dar desigur. singură pe ocean. O figură întunecată. Nu era nimic acolo – în afară de speranța deșartă a unui om care murea. Sea Spray. — Din nefericire. nu putea fi adevărat. Pete Shelling se răzgândi. Era o barcă. până târziu în noapte. spuse ea sec. ieși la suprafață. încercă să interpreteze acea vedenie ciudată care era ultima lui privire asupra lumii. I se blocă tractul respirator. părea să îl jelească. dar m-aș indispune. ca de obicei. Vezi ceva promițător pe-aici? Elaine se întinse după harta din torpedo. Nu era barca lui. dar acesta nu exista. pe neașteptate. brațele lui slăbite luptând cu strânsoarea legăturii. — Aș mai putea merge încă o jumătate de oră. Brad. Începu să simtă cum i se apropia sfârșitul. Apoi. Era singur pe mare. Se agită din nou. Nu voia să moară. Și o figură.

Cum putuseră să-și croiască drum prin ele ca să construiască autostrada? Apoi pădurea lăsă loc plajei și. adunând resturi. Elaine umpluse și golise portbagajul mașinii de cel puțin trei ori – aruncând bucățile de lemn care păreau perfecte ieri. De o oră. care stătea ca o barieră impozantă între ocean. Era într-adevăr frumoasă. În sfârșit. iscodind ici și colo. mereu prezentă. am dat de una! 14 . luxuriante. grămada de bușteni. — Bine. în ultimele opt săptămâni. Și Elaine era insistentă. Brad privea amuzat. ea se cățăra peste trunchiuri. El viră în afara drumului și opri. doar câteva minute! Brad stătu să se gândească. comparându-le în gând cu cele pe care deja le adunase. la est. Între drum și nisip. de îndată ce ajunseră la țărm. știind din experiență că va fi nevoie de ajutorul său pentru a căra înapoi la mașină ceea ce găsise. și Puget Sound. încât Elaine se mirase de câteva ori cu voce tare. alcătuia o barieră argintie ce promitea comori ascunse pentru sârguincioșii căutători de pe plajă. chiar înainte ca Brad să înconjoare mașina. apoi își îndreptă toată atenția spre plajă. — Am găsit una! țipă ea. drumul șerpuia printre păduri verzi. apoi abandonându-le. Oceanul Pacific se întindea strălucind sub soarele dimineții târzii. Și reține că nu mai avem loc în portbagaj pentru lemne. o briză aspră stârnindu-i valurile înspumate. Era la câțiva metri de ea când Elaine scoase un strigăt victorios. perdeaua de nori se destramă. pentru a le păstra pe cele care erau perfecte azi și urmau să fie aruncate mâine. În dreapta lor. Începu să se apropie de ea. pădurea urca brusc spre semețele înălțimi ale Masivului Olympic. la vest. Te rog. apoi se mai uită o dată la ceas. dar ține minte: doar câteva minute. La stânga. înțesate cu tufișuri atât de dese.Se îndreptau spre sud pe Șoseaua 109 de-a lungul Coastei de Vest a Peninsulei Olympic. în speranța că va găsi ceva mai bun în următorul ascunziș. — Hai să ne oprim. de când trecuseră de Crescent Lake. spuse deodată Elaine.

— Minunat! strigă el. am dat de bucluc. strălucitor.Ținea în sus un obiect albastru. spuse ea ușor. 15 . — Ai putea să-mi spui și de ce? — Ți-am spus – pluta e un semn. — E un semn. nu? — Da. zise ea. Și te gândești la ceva mai mult decât la un loc pentru prânz. Dar era perfectă. mai mult. — Clark’s Harbor? repetă Brad. Elaine se ridică hotărâtă. pe care ea își jurase să o găsească înainte de a se întoarce acasă. — Un semn? se miră el. băgă în viteză și apăsă pe accelerație. spuse Brad. Și pun pariu că primul loc pe care-l aleg va fi exact ceea ce căutăm. În mașină. Unde e? — Douăzeci de mile sud. Înapoi la mașină cu tine. — Pari al naibii de sigură. — Merge pentru prânz. zise Brad morocănos. să găsească una perfectă ar fi fost un noroc prea mare. apoi luă harta. iar Brad știu imediat că era vorba de o plută de pescuit japoneză. Acum putem mânca? Dar ea nu dădu niciun semn că l-ar fi auzit – era absorbită complet de cercetarea plutei pentru a-i descoperi vreun mic defect pe care l-ar fi putut avea. Elaine se așeză sigură în scaun. Și. Eu am să mă uit pe hartă. îmi sună bine. Brad ridică din umeri. Elaine se uită fericită spre soțul ei. care se așeză lângă ea pe un buștean. Și desigur. — Haide. ea împachetă cu grijă globul albastru în poșetă. Porni motorul. O ridică în lumină și privi licăririle soarelui care se reflectau în sticla albastră. „Sunt în Clark’s Harbor și scriu o carte.” Sună foarte… profesionist. Dacă nu o facem. Ea zâmbi șmecheră. vei scrie o carte profesionistă. Nu au mai rămas prea multe locuri de văzut. — Ar cam trebui. — Nu-i nici măcar ciobită. Înseamnă că azi vom găsi tocmai locul potrivit. declară ea. Lângă el. — Clark’s Harbor anunță ea. — Bineînțeles.

Acum văzu că se aflau la marginea unui oraș. — O carte despre bioritmuri? — În regulă. Elaine râse și-l bătu pe genunchi. zise Elaine moale. își zise Brad. iar eu nu-mi pot imagina un loc mai bun să ne petrecem timpul decât aici. chiar dacă această carte ar fi numai un pretext pentru a petrece câteva luni la mare – ceea ce nu e – adăugă ea repede. întrerupând tăcerea. — Chiar înainte. spuse ea fără grijă. Brad știa că azi ori vor găsi orașul potrivit. conducând mai mult din reflexe decât concentrânduse. spuse deodată Brad. 16 . Avea o sonoritate drăguță. mai degrabă. ca numele unui vechi oraș pescăresc din New England. Nu e un psihiatru de talia ta. tot merită. Poate că Elaine are dreptate. prea pitorești sau prea mândre. cui îi pasă? Ne putem permite să ne luăm liber un an. Era o tăcere convenabilă. ori vor renunța să mai caute. Poate Clark’s Harbor este locul cel mai potrivit. să-mi iau un an întreg să scriu o carte care s-ar putea nici să nu se vândă? — Sigur o să se vândă. Dar era ceva în neregulă în fiecare dintre acestea. — Și cum rămâne cu pacienții mei? — Ce-i cu ei? spuse Elaine degajată. O să le supravegheze Bill Carpenter nevrozele. — Sute. dacă ar fi continuat. ar fi ajuns aceeași absurzi monotoni din Aberdeen și Haquiam. spuse Brad întunecat. Elaine avea dreptate. erau prea comerciale sau prea modeste. dar asta nu înseamnă că îți va omorî pacienții. ci mai degrabă pentru că nu e nevoie. făcând circuitul complet al peninsulei. Clark’s Harbor. Brad își dădu seama că nu acordase prea multă atenție drumului. Atunci vor fi doar sute de mii. căci. Fac o mare greșeală? Adică. aceea dintre doi oameni care se iubesc și se înțeleg reciproc. Deci. declară Elaine. Brad se cufundă în tăcere. cu un simțământ de neîncredere. căutând cel mai potrivit oraș unde să-și petreacă anul în care Brad să-și poată termina cartea. Bătuseră peninsula preț de două săptămâni. și care apare nu din neputința de a avea ceva de spus. Milioane de oameni o vor devora. Își plimbă prin minte numele orașului. — Chiar dacă nu se vinde deloc.— Mă întreb.

ceea ce era bine. Era un pic mai mare ca un sat. ceea ce era și mai bine. Casele erau răspândite dea lungul drumului – case de lemn. dar nu foarte animat. suficient ca orașul să pară aglomerat. iar el și Elaine se uitară curioși împrejur. Unul sau doi oameni priviră mașina familiei Randall. dar fără să arate vreun interes deosebit. parcă îngânându-l pe Brad. Ar fi vrut ea să fie așa. vizibil mai impunătoare față de restul caselor. spuse Brad. — Arată a ceva din New England. 17 . cu grădini îngrijite.Nu părea să fie unul mare. Niciunul nu se opri să se zgâiască. să facă vreun gest sau să comenteze. Își scoase din minte însă gândul acesta. — Nu știu. Brad se încruntă ușor. Panta se precipită și ajunseră rapid în centrul satului. Câțiva oameni erau pe străzi. Elaine îl privi scurt și preocuparea lui îi îngândură chipul. construite solid. și părea să fie bine îngrijit. Exista o stradă care pornea perpendicular de pe autostradă. era o clădire veche în stil victorian. rezistente. dar era absorbită cu alte lucruri. Dar chiar și structurile mai vechi stăteau drepte. Brad opri mașina. Clădirile răspândite de-a lungul apei erau toate la fel: șindrile netede. Întotdeauna atentă la soțul ei. Strada se termina la chei. Un înscris de mână te avertiza că era Harbor Inn. iar apoi îi zâmbi. Brad coti la dreapta pe ea. — S-a întâmplat ceva? întrebă ea. altele având o patină argintie de la vântul mării. Îmi place. Separat. înflorind vesel în aerul primăvăratic. vopsite în culori vii. unele vopsite îngrijit. Conduceau în jos pe o pantă ușoară spre inima orașului. Volvo-ul verde închis i se păruse totuși familiar. cu gazonul și grădina legate printr-un gard alb de lemn. Și chiar arăta ca un oraș dintr-o vedere din New England. simțind o ciudată lipsă de curiozitate la oamenii care îi priviseră atât de dezinteresat. Acum o interesau mai mult cumpărăturile decât să știe cine erau cei ce sosiseră în oraș. spuse Elaine încet. Ce-ai zice dacă am mânca ceva? • Rebecca Palmer observase mașina străină trecând când era pe punctul de a intra la Blake’s Dry Goods.

Și de mine. Rebecca avea o înfățișare de femeie fragilă și era greu să găsească haine care să nu fie prea mari. copleșitoare. chiar și pentru un serviciu chinezesc de mâna a zecea. Era pe punctul de a renunța când îl auzi pe Blake chiar în spatele ei. În afară de ei doi. — Poftim? — Porțelanurile. Fața lui Blake se întunecă și Rebecca aproape că dădu înapoi văzând ostilitatea lui.Trase un cărucior din șirul de la intrarea în magazin și începu să-l care încet printre rafturi. și trecu mai departe. — Te-am văzut uitându-te la porțelanuri. luând diverse lucruri de ici și colo și așezându-le în coșul căruciorului. — Dar nu am nimic de-a face cu treaba asta. 18 . nu eram lângă raftul acela. aranjate. Dumneata ai lovit stiva. insista ea neconvingătoare. se justifică Rebecca. Mulțumită că incidentul nu o privea. în magazin nu se mai afla nimeni. Stăteam aici și mă uitam la rochii. Rebecca se întoarse înapoi la suportul cu rochii și căută mai departe ceva ce s-ar fi potrivit cu genul ei eteric de frumusețe. zise Blake imperturbabil. Va trebui să plătești lucrurile pe care le-ai spart. Clătină tristă din cap văzând panseluțele de un roz țipător. așteptându-se să fie contrazisă. doamnă Palmer. — Pe mine să nu mă minți. Nici măcar nu le-am atins. Se întoarse și-l văzu pe George Blake repezindu-se spre raftul cu porțelanuri. Rebecca privi iute în jur și văzu că avea dreptate. spune Blake acuzator. Vocea lui era aspră. Nu e nimeni altcineva în afară de dumneata. — Dar n-am făcut nimic. — Dar asta a fost acum cinci sau zece minute. grosolană. Blake se uită la ea. oprindu-se să privească un raft de porțelanuri ce-i atrăsese atenția din pricina prostului gust. Incidentul se petrecu în timp ce se oprise în fața unui suport cu rochii ieftine. Rebecca se întoarse și-l privi timidă. Rebecca se încruntă supărată. V-am spus. — O să trebuiască să plătești pentru marfa aceea. pictate pe marginea farfuriilor.

dar. — Ba nu sunt! izbucni Rebecca. săți faci cumpărăturile în altă parte. 19 . Dar n-am făcut nimic. era sigură. Iar asta. deasupra unei cârciumi. Acum cred că știu ce e – ești o mincinoasă. aș fi recunoscut și aș fi plătit. întrebându-se cum avea să-i explice soțului ei acest incident și cum avea el să reacționeze. — Bine. Cei doi soți Randall trebuiau să treacă prin cârciumă ca să ajungă sus și Brad se uită împrejur după ce ochii lui se obișnuiră cu întunericul. știa ea sigur. De-acum înainte. Barul era aproape gol – doar doi bătrânei stăteau la o masă de stejar scrijelită și aveau câte o halbă de bere și tăblița de șah între ei. dar asta nu înseamnă că trebuie neapărat să cumperi de la mine. De când ai venit cu familia aici în oraș. dar uneori izbucnea.— Nu știu de ce susții asta. Rebecca Palmer își mușcă buza și se strădui să nu izbucnească în lacrimi. încheie el. avea să-l facă să izbucnească. Rebecca plecă din magazin. În tăcere. dedicându-se ocupației sale favorite: studierea atentă a oamenilor. hotărându-se asupra unei salate de crabi fără să se gândească prea mult. și cei doi se îndreptară spre ea. Glen Palmer își controla bine temperamentul de artist. Ce s-a întâmplat? se întrebă ea. spuse Elaine Randall. replică Blake. • — Uite o cafenea acolo. Localul era la etajul de sus al unei clădiri cu două etaje. apoi lăsă meniul din mână. — Ce să faceți? — Nu vreau să mai faci cumpărături aici. Exista doar o masă liberă. la fereastră. Îi zâmbi în semn de aprobare lui Elaine și o urmă la etaj. Dacă aș fi făcut-o. dacă nu te superi. Te cred pe cuvânt. Cafeneaua. Presupun că ai dreptul de a locui în oraș. Ce e cu orașul acesta? Dar știa că n-avea niciun rost să-l întrebe pe Blake și cu atât mai puțin să se certe cu el. aș prefera să pun înapoi în raft toată marfa din coșul dumitale. Brad citi meniul. spuse Blake. cu toții am știut că e ceva ciudat cu dumneata. în contrast cu barul. Nu prea bine. era aproape plină.

cu toate că. — Unde? întrebă Elaine.Câteva minute mai târziu. așa cum făcea cu toți ceilalți din cafenea. ce? — Spune-mi cine sunt ăștia. continuă Brad. lăsă câțiva bani pe masă și se pregăti să plece. Și îl mai izbi ceva pe Brad: impresia că îl cunoștea de undeva. având în vedere că poți vedea cheiul afară pe fereastră. câțiva negustori și câteva gospodine. dar totodată fără să tragă de timp. dar le purta oarecum diferit. Înainte să o fi putut întreba pe Elaine. fără să se grăbească. Și fața. îl întrerupse Elaine. în spatele șervețelelor. bine? — Ei. o chelneriță apăru și le luă comanda. din când în când. Asemenea celor pe care-i mai văzuseră. dar nu se opri să stea de vorbă cu el câteva secunde. O dată făcu semn după cafea. și acesta purta jeanși și o cămașă de lucru decolorată. făcând abstracție de ironia ei. bine. Arată de parcă nu-i în largul lui și o știe. Brad dădu aprobator din cap și privi încă o dată la bărbatul despre care vorbeau. acolo unde soarele nu ajunsese. Elaine puse meniul înapoi în suportul său. lăsând o paloare în partea de jos a feței. Era ceva în legătură cu hainele lui și cu fața lui. — De asemenea. Aha. — Ei. Știu ce vrei să spui. Era vorba de cum se asortau. uitându-se împrejur. și își împreună mâinile. zise Brad. Ce era cu fața lui? Apoi Brad înțelese: omul își dăduse barba jos recent. Când termină. Și o persoană pe care nu o pot cataloga. Bărbatul se uita în farfurie și mânca liniștit. — Nu e cine știe ce de spus. trebuie să fie cel care stă singur. — Foarte inteligent. hotărî Brad. își vârî adânc mâna în portofel. Când omul își termină masa. spuse Elaine. mâncarea le sosi și soții Randall începură să mănânce. Era aproape sigur că-l știa. — Zău? Ce vreau să spun? — E diferit de ceilalți. 20 . Se pare că mai mult pescari. acolo. Chelnerița binevoitoare îi turnă. privirea lui Brad se îndrepta curioasă spre bărbatul cu hainele asortate și care tocmai își dăduse jos barba.

Iubito. una pe care n-o putea uita curând. zâmbind. cu mâna întinsă.Cum porni înspre scări. așezându-se. ochii i se întâlniră dintr-o dată cu ai lui Brad și se opri puțin. sigur că te recunosc. — Domnule doctor Randall? Chiar dumneata ești? Brad îl recunoscu atunci și se ridică în picioare: — Glen Palmer! Pentru numele lui Dumnezeu! Tot stăteam aici de-atâta timp. Copilul fusese obiectul a numeroase accese de mânie și în cursul lor violența lui ieșea la suprafață. dânsul e Glen Palmer. mișcându-și mâinile și picioarele încontinuu. — Desigur. tatăl lui Robby Palmer. spre perete sau în persoana cea mai apropiată. care îl făcea să se miște neîncetat. Robby avea șase ani și nu putea sta locului mai mult de o secundă-două. de Robby Palmer. dar cel mai adesea distructiv. — Datorită bărbii. Cum se mai simte? Brad îmi spune că a fost un miracol. băiatul de nouă ani al lui Glen. Robby Palmer. Elaine. dar abținându-se. vorbind întruna. câteodată amenințător. cumpărate când abia și le putea permite și care fuseseră zdrobite ireparabil. vrând să-l bombardeze cu întrebări pe Palmer. fu de acord Palmer. Brad avea o amintire. Un zâmbet îi lumină fața și traversă repede camera. legată de două piese de cristal Steuben. pentru a nu-l supăra. Brad învățase rapid să ia toate obiectele fragile din biroul lui când venea Robby Palmer. răspunse Glen Palmer. impulsiv. o disfuncție a sistemului nervos. dar având pe dracul în el. — Ia loc. mânuțele lui întinzânduse să apuce cel mai apropiat obiect – oricare ar fi fost – și să-l arunce spre fereastră. Am dat-o jos când m-am mutat aici. apoi înțelese și întinse mâna. — E cel mai potrivit cuvânt. uneori doar nervos. Aceasta e soția mea. Brad îl privea nerăbdător. fusese sub îngrijirea lui Brad Randall în ultimii trei ani. Nițel 21 . Prima oară când îl văzuse pe băiat. Elaine își ridică sprâncenele a mirare. suferind de hiperkinezie. Fusese un caz deosebit de grav. Era ceva înăuntrul lui. într-o după-amiază. Un băiețel cu o figură de înger. favoritele lui. spuse ea. dar nu știam de unde să te iau.

Întotdeauna te-a plăcut. Am venit aici într-o excursie și ne-am oprit în partea de nord a orașului. Glen Palmer ridică din umeri. încercând să înțeleagă ce ar fi putut să-i vindece boala lui Robby. ca și cum s-ar fi întrebat ce se întâmplase cu ele. aprobă Palmer. De-a binelea. domnule doctor Randall. Acum Glen îi confirma. în timp ce el întorcea pe toate părțile în minte declarația lui Glen. — Dar nu are sens. Și Robby s-a potolit. Glen se uită la ceasul din perete. Când încercase să discute cu familia Palmer. Schimbarea lui Robby este absolut incredibilă de când l-am adus aici. — N-am idee. pur și simplu. ei îi spuseseră doar că era un miracol și așa rămăsese. Și deatunci a rămas calm cât am stat pe plajă. Dar într-o zi. Nu avusese nicio urmă de regret și nici teamă de pedeapsă. reflectă Brad. Acum e ca și ceilalți copii. — Spune-i asta și asistentei. o detașare preț de o secundă.supărat. Brad Randall se întrebă dacă orașul Clark’s Harbor avea vreo legătură cu acest miracol. de ce nu veniți la noi astă seara ori mâine dimineață? Stați în oraș? 22 . zise el. E încă activ. Degetele lui Brad băteau ușor darabana pe masă. dar nu ca înainte. Asistenta trăise sub teroarea vizitelor lui Robby la cabinet și adeseori își găsea nenumărate motive pentru a lipsi când venea copilul. Robby Palmer nu mai venise la Brad Randall. ca și cum statuetele distruse nu avuseseră nicio legătură cu el. spuse el. — De ce nu? spuse Glen amabil. în locul numit Sod Beach. înainte ca agitația să pună stăpânire pe el din nou. hohoti Brad. — Mă întreb dacă aș putea să-l văd. acum câteva luni. spuse el. — Poate că nu. Dar nu ne-am întrebat. Doar o răceală. — Știți ceva. În tăcere. — N-ai să mă crezi. Așa. pocnindu-și degetele. care nu înțelesese niciodată de ce. — Dar de ce? întrebă Brad. Prea mult timp fusese un caz problematic și Brad era întotdeauna sceptic în ceea ce privea miracolele. aceasta se uitase apoi la cioburi dezorientat. zise el. acum au plecat. Așa că ne-am mutat aici. E calm. Orice demoni ar fi fost în el.

în mod evident. Ce-l face să creadă că poate trăi dintr-o galerie de artă în Clark’s Harbor? Și nevastă-sa aia – face niște oale de lut care arată ca niște bucăți de noroi și crede că oamenii le vor cumpăra. Cred că-i mai mult sau mai puțin previzibil. Conversația continuă în jurul lor. spuneai. Din cele câteva cuvinte pe care le putu surprinde Brad. — Nu știu. ci că o transformă. în schimb. Ascultă și ea comentariile de la alte mese. Brad ridică din umeri. — Joe al meu s-a gândit să cumpere clădirea chiar ieri. — Mă rog. Apoi observă că. Joe i-a zis că mai bine ar vinde cât mai poate. Fiecare. nu vorbise cu el. Ne vom bucura poate de același tratament oriunde vom merge. neștiind dacă Brad ar fi vrut. spuse Brad. spuse Elaine neîncrezătoare. — Ai spune că a înțeles mesajul.— Cred că am putea. — New England. da? — Sigur. o auzi Brad pe Elaine. Mi se pare că ai nimerit-o. Ne vedem mai târziu. spuse cealaltă. Acești oameni nu par să agreeze deloc străinii. — Nu că ar conta. Până să mai spună ceva. mai am destule de făcut în după-amiaza asta. replică cealaltă femeie. o animație a conversației îi cuprinse pe cei din cafenea. pufni prima femeie. zise prima femeie. — Într-adevăr. Cel puțin și-a dat jos barba aia oribilă. fu de acord Brad. nu? întrebă Elaine. Și știi ce i-a răspuns Glen Palmer? I-a spus că nu e de vânzare. Glen Palmer plecă grăbit de la masa lor și dispăru pe ușă. lângă apă. E singurul loc. dar Palmer i-a răspuns că nu o distruge. Nimeni. Nici așa nu se integrează aici. Se ridică. — Știți. Este vreun loc ca lumea pe acolo? — Harbor Inn. nu? comentă Elaine. înțelese că vorbeau despre aceeași persoană – Glen Palmer. vorbea despre el. spuse Glen. se strâmbă Brad. — A fost cam neașteptat. Toți cei ca ei au priceput imediat și ne-au lăsat în pace. — Poate că m-am înșelat. spuse puțin cam tare o femeie de la masa vecină partenerei de prânz. Dar nu-i 23 . înainte de a o distruge complet. — E cam înfricoșător. de îndată ce Palmer plecă. — Într-o galerie de artă.

n-ai de ce să te plângi. iar celălalt pe fereastră. Pariez că oamenii de aici văd rar pe cineva pe care nu-l cunosc.decât o chestiune de timp. Iar când o fac. reparând plasele. meșterind la motoare și verificând echipamentele de pescuit. — Cred că trebuie să aruncăm o privire împrejur. Majoritatea danelor erau goale. Unul dintre bătrânei se uita atent la tablă. De pe locul șoferului se ridică 24 . sugeră Brad când ieșiră la lumina soarelui. nu-i așa? remarcă Elaine pe când se apropiau de capătul cheiului. Se uită în jur. în fiecare orășel e la fel și dacă vom locui într-unul ca ăsta un an. Brad plăti și ieșiră din cafenea. mai ales în locuri ca acesta. devin suspicioși. Elaine tăcu și continuă să mănânce. Nu vorbi nimeni cu ei și odată. răspunse Brad. Până când își terminară cafeaua. își aminti ea iute. se auzi zgomotul unei sirene și o mașină a poliției se opri pe chei. — Ciudat. Brad încercă să-i dea asigurări. — Nu prea vorbesc. Se pare că imaginea pescarului fericit n-a ajuns încă în Clark’s Harbor. Niciunul din ei nu dădu vreun semn că îi observase pe soții Randall. oprindu-se să inspecteze fiecare barcă pe lângă care treceau. — Vrei să ne plimbăm? Până să răspundă Elaine. — Știu și eu?… începu Elaine. când Brad avu o tentativă de salut. va trebui să tolerăm ostilitatea și suspiciunea la început. găsind că atitudinea ostilă a localnicilor era interesantă. Psihiatrul din Brad se bucură în sinea lui. Jos în cârciumă. Se concentră privind pe fereastră și făcu tot posibilul să ignore flecăreala din jur. nu era sigură că era de acord. știai când te-ai măritat cu el că e așa. trebuie să te acomodezi cu obiceiurile unui oraș mic. Brad nu mai vorbi deloc. Merseră pe toată lungimea cheiului. în schimb. dacă vrei să stai într-un oraș mic. — Hai să aruncăm o privire la chei. Brad văzu că jocul de șah nu părea să fi progresat deloc. — Dragă. ca și cum n-ar fi știut ce să mai facă. năvoadele. doar cinci sau șase bărci de pescuit erau ancorate și oamenii lucrau la ele. Oamenii trebuie să se obișnuiască cu tine. Depinde de loc. Dar. nu îi răspunse nimeni. Soția lui.

iar în cealaltă având o batistă mototolită. de unde venea cu toată viteza o șalupă cu motor. zise Whalen. S-a întâmplat ceva? Omul dădu din cap. șerifule? întrebă o voce. când se auzi sunetul unei sirene. șeful poliției. până când dădu cu ochii de Harney Whalen. era în spatele meu când am ieșit seara trecută. fără să-și oprească privirea asupra vreunuia dintre ei. L-a văzut careva dintre voi. Miriam Shelling. Toată activitatea de pe chei se opri când oamenii de lângă bărci se uitară la noii veniți. strângând cu o mână brațul polițistului. 25 . — Întotdeauna e ceva în neregulă dacă vine Harney Whalen pe chei. Miriam Shelling își încleștă degetele pe brațul șefului de poliție. — Ești polițist? — Sunt șeriful. Ar ști că îmi fac griji. dar n-a mai venit.un bărbat cu pieptul lat. uitându-se de la un bărbat la altul. Oamenii avură un schimb de priviri. Unul dintre pescari confirmă din cap. care ocoli mașina pentru a-i deschide portiera unei femei voinice. Toată lumea se întoarse cu fața spre port. rosti o altă voce. Se uită repede în jur. de vreo șaizeci de ani. pare să nu-l găsească pe Pete. dar nu s-a întors când m-am întors eu. aici de față. — Da. — N-ar face asta. nu luă în seamă cea de-a doua voce. Zicea că o să se întoarcă pe la patru dimineața. Șalupa se opri la una din danele goale și o frânghie fu aruncată. prinsă și legată de tachet. Miriam Shelling clătină din cap. Harney Whalen nu arăta în largul lui. — A ieșit aseară. Harney Whalen. zise ea. Coborî din mașină. Un bărbat sări din barcă. M-ar fi chemat măcar prin radio. Miriam Shelling încă se sprijinea de brațul lui Whalen și își tampona ochii cu batista. strigă el. ci alese să răspundă primeia: — Nu știu. Probabil că a găsit un banc de pește și vrea să ia tot ce poate. — E ceva în neregulă. cu fața palidă. băieți? Se auziră murmure negative dinspre pescari și ei începură săși părăsească bărcile pentru a se aduna lângă șerif. ca și cum s-ar fi întrebat ce era de făcut.

după care se aruncă în brațele lui Harney Whalen. ajutând-o să se urce în mașina poliției.— Am găsit o barcă plutind în derivă acolo în larg. Miriam păși în sfârșit spre soțul ei și îl privi curioasă. Te rog. Poartă numele Sea Spray. Și nu erau goale. și plecară. — Unde e? întrebă Whalen. apoi înapoi spre străin. Înmărmuri un moment. După ce plecară și nu mai rămaseră decât Harney Whalen și proprietarul bărcii. Barca era părăsită. — Doamne. Pete Shelling se uita țintă la ei cu o privire goală. ca și cum ar fi fost încurcați de prezența morții. murmură numele lui. oftă Elaine. Brad aprobă din cap. — Năvoadele erau aruncate. — Ai observat? întrebă el. iar apoi vorbi în liniște cu bărbatul care-l adusese acasă pe Pete Shelling. — E ancorată la o milă depărtare spre nord. Când vorbi din nou. spuse el încet. apoi unul după altul se îndepărtară. spuse ea. E ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pescarii se îngrămădiră în jur. așa că m-am urcat pe punte. Trecură de Miriam Shelling în tăcere. Priviră în tăcere jos în barcă. Îngrozitor. vocea îi era scăzută. N-am vrut să le trag înăuntru. soții Randall urmăreau cum reacționau pescarii în fața morții. Elaine îl apucă de braț. El o ținu o clipă. fără să spună vreun cuvânt sau să facă vreun gest de consolare. nu mi-a răspuns nimeni. n-au întrebat 26 . La o depărtare de zece metri. — E barca lui Pete! strigă Miriam Shelling. Nu au vorbit cu ea deloc. Bărbatul se holbă la ea un moment. Whalen aruncă o privire rapidă spre Miriam. Când am strigat. — Hai să mergem de-aici. apoi îl trase pe Whalen la câțiva pași mai încolo. la trei sute de metri de aici. În cele din urmă o duse pe Miriam Shelling de lângă golf. în timp ce Whalen trase înapoi prelata ce stătea împachetată la pupa. privind în continuare către golf. — E vreun cadavru? Omul dădu afirmativ din cap. nici între ei. Whalen se duse spre barcă și urcă în ea. — L-am adus cu mine. Brad păru că nu o aude.

Dar ce i s-a întâmplat lui i se putea întâmpla oricăruia dintre ei. 27 . Brad îi zâmbi. Nu au reacționat deloc la moartea bărbatului. se pregătea o furtună. — Bineînțeles. zâmbi Brad. Te rog. Când ploaia începu să stropească fereastra. zise ea neîncrezătoare. Dacă nu ar fi fost înecul. Ca și cum se așteptau sau ca și cum n-avea nimic de-a face cu ei. — Poftim? întrebă Elaine absentă.nimic. — Presupun că ne ajunge pentru o noapte. Parcă privea suspicios spre ape. — Rămânem? întrebă Elaine. Asculta șuierând vântul pe sub streșinile clădirii vechi și se mira că bărcile de pescuit. Haide să găsim acea tavernă. Ca și cum se așteptau să se întâmple așa ceva. ca și cum se aștepta să-i fie smulsă în orice clipă. Elaine privi atentă spre soțul ei. — Haide odată. nici măcar nu păreau mirați. spuse ea. bine legate împotriva furtunii. Și încercă să evite continuarea. spuse el. Brad se îndepărtă. Departe. cu fațada în stil victorian împodobită cu un ornament albastru cu alb. — Îți place și o știi. — Hai să plecăm. Elaine simți o crampă de teamă în stomac și vru să o alunge. la orizont. se înălța semeț în centrul unei peluze bine îngrijite. imitând inconștient postura hotelului. ea se întoarse spre soțul ei. zicându-și că nu era justificată. • Capitolul 3 Harbor Inn. Brad. justificată sau nu. Nu-mi place Clark’s Harbor. te-ai fi simțit în largul tău. săltau atât de ușor în apa agitată a golfului. Dar adânc înăuntrul ei teama rămase. — Pescarii. Din camera de la etajul doi Elaine privea marea. Îi luă mâna lui Elaine și o strânse. Știa ce urma. ricană el. uitându-se prin cameră.

acum ar fi turuit. Dar nu mă prinzi. cedă Elaine. Nu exista nici urmă de banalele decorațiuni de hotel. spuse ea cu acreală. Numai că aș dori să nu fie în Clark’s Harbor. replică Elaine. și toată mobila era din stejar masiv. — Desigur. Elaine examină lavoarul cu atenție și trebui să admită că Brad avea dreptate – era un obiect vechi veritabil. — Eu? spuse Brad cu inocență. Nu de lux. dar primitoare și funcțională. Se simți incapabilă să adune vreun gând bun. încântată despre cameră. Încercând să renunțe la resentimente. fără defecte. — Și ție îți plac. Și știi foarte bine ce vreau să spun. despre oraș. îl mănânc. 28 . E frumos și exact așa cum vreau eu.Elaine se așeză greoaie în scaunul cu brațe acoperite cu o husă ce ocupa un colț al micuței camere de hotel și încercă să-și analizeze sentimentele. se forță să mai privească o dată camera. Marmura nu e deloc ciobită și. spuse soțul ei. Numai că vrei să mă enervezi. n-ar exista. să știi. în următoarele clipe m-aș răzgândi și te-aș ruga să stăm aici măcar câteva zile. Una peste alta. — Bine. și ar fi făcut planuri cum să locuiască aici un an. Dar nu vreau să stau. stărui Brad. evident. o contrazise Brad. ai face-o. — Dar dacă n-ar fi în Clark’s Harbor. Știa că Brad avea dreptate. — E cam dărăpănat. Vreau înapoi în Seattle și asta mâine dimineață. — Ba deloc. — Dacă îți plac lucrurile de genul ăsta. Patul dublu etala o cuvertură țesută de mână. e foarte bine întreținut. doamnă. Dacă n-ar fi fost pe chei când fusese adus corpul bărbatului. încercând să-și păstreze tonul sever. dacă stejarul ăla nu e lustruit de mână. nimic care să nu aducă cu dormitorul confortabil al unei case particulare. nu-i așa? raționă Brad. Dar moartea pescarului îi alungase entuziasmul și acum se uita posomorâtă la decorațiunile vechi ale hotelului. pocnindu-și călcâiele și salutând. Uită-te la lavoarul ăla. Dacă aș face-o. Ce te face să crezi asta? Aș face eu așa ceva? — Da. — Nu mă vei prinde în discuția asta veche. Trebuia să recunoască – era încântătoare.

Elaine se încolăci senzuală și-și lipi nasul de gâtul lui Brad. apoi se opri când văzu expresia feței lui Brad. — Dar dacă e așa? întrebă Elaine. o carte despre Robby Palmer ar putea avea o căutare mai mare decât una despre bioritm. Decise să abordeze treptat problema. 29 . nu-i așa? — Nu știu. Iar el știa că era pe punctul de a învinge. spuse Brad apărându-se. Elaine înțelese imediat. și cred că mi-am asociat imaginea aceasta cu Clark’s Harbor. pescarii se îneacă mai mereu. — Chiar atât de mult urăști acest loc? întrebă el după o clipă. vânătă și umflată. — Știu și eu? zise Brad. o mână o mângâie ușor pe ceafă. — De ce să nu scrii despre amândouă? sugeră Elaine. dacă e ceva în legătură cu locul ăsta. apoi șosetele după ei. Se opri și-l simți pe Brad mișcându-se. Îmi tot spun că același lucru se putea întâmplă oriunde. Te-ai hotărât să scrii cartea despre el. nu? zise ea. încercând încă o dată să clarifice ceea ce simțea. spuse el. dimineață nu se vor întoarce acasă. atunci lumea trebuie să știe.Îi zâmbi soției și se miră cât era de serioasă – și cât avea să se certe cu ea ca să o convingă să stea un timp în Clark’s Harbor. înfiorându-se ușor. — Am spus ceva rău? întrebă ea cu teamă. Brațele lui o strânseră la piept. Doamne. Aș vrea să știu ce s-a întâmplat cu el. cu zona asta care îi influențează pe copiii ca Robby și îi ajută. Elaine se mută de pe fotoliu pe pat și se cuibări lângă el. cum spunea Glen. — Mă tot gândesc la Robby Palmer. Se întinse pe pat și-și desfăcu brațele chemător. — Cum ai să-ți numești cartea? Paradisul regăsit? — Mă rog. O problemă ca a lui nu dispare cu una cu două. Pur și simplu nu se întâmplă așa. — Atunci merită să aflu și eu. — Cred că e mai mult din cauza cadavrului. spuse ea. spuse el. Răpăitul ploii în fereastră deveni o bătaie continuă. Începu să-și desfacă șireturile la pantofi. dar îi tot văd fața. Își aruncă pantofii departe. — Cartea. Ți-ar aduce public și de colo și de colo? Începu să râdă de propria-i glumă.

Elaine. — Dar eu chiar iubesc această vreme. Ceva ce nu e în regulă. spuse Brad. mie îmi place aici. Se opri și amândoi se cuibăriră în pat. sugeră Elaine. Elaine se smulse de lângă soțul ei și se ridică. șopti ea. tresări. E izolat. dacă mă înțelegi. Afară vântul se întețise și hotelul începu să scârțâie ușor. Dar am o presimțire rea față de locul ăsta. — Sau poate e intuiția ta feminină? — Dacă vrei să-i spui astfel. 30 . E un fenomen interesant. Cred că ține de cum a fost tratat Glen Palmer în cafenea după-amiaza asta. Oamenii mă intrigă. — Un lucru plăcut la o furtună. și totuși nimeni nu pare să aibă vreo legătură afectivă cu altcineva. — Pariez că tumultul societății se reduce la mersul la biserică o dată pe lună. e că niciodată nu auzi ce se întâmplă în camera alăturată. nu le pasă cu adevărat unii de alții. mic și nu prea sunt șanse să ne lăsăm prinși de tumultul societății ca să nu apuc să scriu nimic. chicoti Elaine. Fusta îi căzu pe podea. o scurtă iluminare umplu camera și pentru moment ropotul ploii fu acoperit de zgomotul tunetului. Brad.— Tu vrei să rămâi aici. urmată de bluză. căreia de obicei îi plăceau furtunile. mai profund. Îmi tot zic să-l uit pe omul acela. tot e ceva cu locul ăsta. Au o anume detașare. Stătu goală în fața lui Brad. — Poate. dar chiar atunci când reușesc. deși trăiesc împreună. E obligatoriu ca măcar ceva din lucrurile astea să se petreacă oriunde ne ducem. e evident cel mai drăguț loc pe care l-am văzut până acum. Cred că mă interesează din punct de vedere profesional. Dar nu știu. ascultând furtuna. Probabil că se ascund mult. aproape o contradicție. Un orășel mic. — Știu și sunt de acord cu tine. nu? — Bine. Și pare perfect pentru ceea ce vrem. — Ei bine. strâns unit. sublinie Brad. Ca la comandă. Dar cred că e altceva. — Dar am mai trecut prin asta. Cred că locul ăsta este fascinant. Cel puțin nu la vedere. — Poate că nimeni nu-l plăcea pe sărmanul om care s-a înecat. de parcă. Zâmbi dulce spre el. arcuindu-și spatele și împingându-și pieptul înainte. spuse Brad încet. aprobă Brad. îmi vine să fac dragoste. Poate că e din cauza furtunii ăsteia.

— Nu-l știu pe ăsta. înfrânându-și pornirea bruscă de a plânge. Missy se întoarse spre tatăl ei. L-a zis pe ălălalt care înseamnă futu-i. Mama a spus un cuvânt urât. nu? Apoi. îl întrerupse vocea surorii sale. presupun. Glen își ridică privirea de la jocul pe care îl juca cu fetița lui și se uită cu seriozitate la băiat. — Nu ăla. înainte de a mai spune ceva. Dacă nu poți spune că sunt curate. spuse blând Glen. — Și de ce te enervezi? spuse Glen încet. Nu pot vedea nici măcar dacă vasele astea sunt curate. Dar auzul fiului ei era mai ascuțit decât credea ea. Aș fi vrut să avem curent electric. nu? observă el blând. Care e? — Nu contează. Glen își luă soția în brațe și o strânse. Acela care înseamnă găgăuță? Robby o privi disprețuitor. aproape șoptit. Oricine îl spune pe ăla. • La două mile de Clark’s Harbor. dar. de-abia dacă răzbătea prin întunericul dens al copacilor care aproape că înconjurau cabana. fața ei de copil de șapte ani fiind animată de curiozitate. — Nimic.Apoi se strecură în pat. 31 . Rebecca Palmer. simțind că gluma lui era una proastă. — Presupun că trebuie să facem ceva cu treaba asta. înjură mai mult pentru ea. — Tată! țipă Robby Palmer cu toată vehemența puritană a celor nouă ani și jumătate. dragă? Rebecca își mușcă buza. Missy. care se străduia să vadă vasele pe care le spăla la lumina unei lămpi. se ridică în picioare și se apropie de Rebecca. spre capătul de nord al unei dune de nisip ce era numită Sod Beach. Robby clătină din cap. Când copiii plecară. Ce s-a întâmplat. — Care? întrebă ea. astfel încât cuvintele ei să nu fie auzite. iar apoi își îndreptă atenția spre soția sa. nici noi nu putem spune în mod sigur că sunt murdare. o singura lumină palidă ardea în întunericul dinăuntrul unei mici cabane. Robby o luă de mână pe sora sa și o conduse în micuța lor cameră ce le servea ca dormitor. Prea slabă ca să ilumineze chiar și colțurile camerei.

când o străfulgerare de lumină le umplu camera și îndată pocnetul tunetului îi goni pe copii din camera lor. doar precoce. — La dracu’ cu tot! — La dracu’. spuse ea. Familia Palmer era în Clark’s Harbor de cinci luni. Cred că pot să mă descurc cu lucrurile mari. Încet. adăugă ea. Glen găsea că îi era din ce în ce mai greu să lucreze. nici măcar cât un bec de patruzeci de wați. Și Rebecca avea timpul ocupat de ceea ce credea ea că era supravegherea copilului. încerca 32 . Missy se cățără în brațele tatălui său. poate că ar fi plecat. nici că îl supraveghează. căci tensiunea care creștea în amândoi trebuia să fie dezamorsată. însă există întotdeauna un lucru mic și prostesc care mă scoate din sărite. cum presupuneau. boala devenea tot mai grea. cu brațele încrucișate tandru în jurul spanielului pătat alb cu negru. dar se hotărî să înjure mai bine. Dar numai în ultimii trei ani ei au început cu adevărat să înțeleagă că Robby nu era doar diferit. Dacă n-ar fi fost Robby.— E cam primitiv. ușurare ce vine când un moment tensionat dispare brusc. cum ar fi lămpile astea mici cu kerosen care nu dau lumină niciodată. Dar Clark’s Harbor rămăsese rece și neprimitor și de multe ori avuseseră de gând să plece. Robby nu fusese niciodată un copil cuminte. Știa însă că dispăruse doar temporar. în timp ce Robby rămase în ușă. să se concentreze. Glen simți o undă de eliberare la apariția copiilor. Se gândi o clipă că era să-și piardă controlul și să dea drumul lacrimilor. pe măsură ce creștea. — Îmi pare rău. hiperkinezia lui Robby începuse să-i distrugă pe toți. La început Glen și Rebecca își spuseseră unul altuia că ostilitatea ce o simțeau în oraș era ceva obișnuit și că lucrurile aveau să se schimbe și pentru ei. chiar dacă am fi avut curent electric. Curăța după el. O să-mi fie bine – precis. Fața ei îi apăsa pieptul și Rebecca aprobă din cap. spuse el încet. Era de fapt bolnav și. nu? spuse el. se smulse de lângă Glen și zâmbi nesigură. Glen și Rebecca și-au dat seama că era altfel. Nu putea să spună nici că-l crește. insidios. Dar nu știa cum. dar nu le fusese ușor. care se agita încoace și încolo. Apoi simțindu-se parcă mai bine. Oricum nu am fi avut lumină în seara asta. Chiar de la un an. să creeze.

era mereu calmă și învățase repede să aibă grijă de ea însăși. În cele din urmă au venit pe marginea plajei la nord de Clark’s Harbor și s-au așezat. Părăsiseră Seattle și poposiseră în peninsulă.să-l anticipeze. le făcu semn cu mâna. apoi se uită în sus și. Missy fusese cea care le atrăsese atenția. va împrăștia construcția pe toată plaja. Acolo se petrecuse miracolul. Rebecca îl urmări înmărmurită pentru un minut. sora mai mică cu doi ani a lui Robby. fiind sigură că nu va fi deloc o vacanță și că ea va avea parte de același tratament ca până atunci – Robby vorbind încontinuu. chiar pe plajă. Dar Glen insistase. spusese ea în după-amiaza aceea. 33 . Și nu l-a stricat. — Privește. mișcându-se. Ei așteptau clipa când va sări deodată în picioare. Glen privi. mai iritabilă. Dar nu se întâmplă. ridicându-i ziduri și parapete. Rebecca se opusese. văzându-și părinții. luptându-se să fie înaintea lui. Era adevărat. pretinzând lucruri și devenind dintr-o dată violent. Ea. Ce-i așa deosebit la un copil care construiește un castel de nisip? — E Robby. construind cu răbdare un castel de nisip. Apoi au venit la Clark’s Harbor. Când Glen a sugerat pentru prima oară că o vacanță i-ar putea ajuta pe toți. după care îl chemă pe Glen. și va începe să țipe și să urle. — Uitați ce-am construit! le strigă el. săpându-i șanțuri de apă. mai disperată. Ceva îi întrerupsese lui Robby neastâmpărul. Rebecca aruncase jeanșii pe care-i spăla și alergă pe plajă. îi spuse când apăru pe plajă. Nu observase niciunul din ei la început. înțepândo pe sora lui. revărsându-și frustrările pe orice sau oricine era în apropiere. — Și? întrebă el. construind sisteme de drenaj împotriva mareei. construindu-și castelul. El continuă să lucreze până când castelul fu așa cum dorea el. Doar Missy era neafectată. Cu fiecare an. Rebecca era mai obosită. Îl văzu pe Robby jucându-se lângă apă. știind că fratele ei avea necesitați speciale pe care ea nu le avea. spuse Rebecca blând. „E ceva în neregulă cu Robby”. Stătea liniștit în nisip.

Ei știau doar că acolo. un labirint de ziduri și șanțuri cu apă ce se întindeau pe aproape cinci metri de-a lungul plajei. mergând încet. — E-n regulă. dar el nu avusese nicio explicație. Robby deveni acel personaj nervos și agitat. Dar nu se întâmplă așa nici măcar o dată cât petrecură cele cinci zile pe plajă. copilul fusese un copil normal. — Mareea îl va șterge. neinteresat de nimic. Nu apăru până când nu părăsiră Sod Beach și plecară înapoi la Seattle. Reușiseră să cumpere cabana de pe Sod Beach și să dea un avans la o clădire pe care se pregăteau să o transforme într-o galerie. după o noapte lungă de sfat. — A lucrat la el toată dimineața. spuse el. Materialele necesare lui Glen nu erau niciodată de găsit în stoc. Își luă sora de mână și porniră în jos pe plajă. Dar norocul nu veni. Un noroc. Nu știau ce să facă. mai încolo. necesitând o stimulare continuă. despre care aflară că se numea Sod Beach. se hotărâră să părăsească Seattle. Așa că. îi spuseră lui Brad Randall ce se întâmplase la Sod Beach. întrebându-se ce se întâmplase și așteptând ca teroarea să reapară. livrarea părea să dureze o veșnicie. Dar transformarea era lentă. Dar Glen și Rebecca nu putură accepta. spuse Missy cu mândrie. Curând descoperiseră că în Clark’s Harbor nimeni nu era interesat de ei și de planurile lor. Înapoi în Seattle.Glen și Rebecca cu Missy în spatele lor inspectară serioși munca lui Robby. spuse Robby. Aveau să deschidă o mică galerie de artă și cu puțin noroc ar fi putut locui acolo. De două ori Glen angajase localnici să-l ajute la lucru. apoi să-l distrugă și imediat să treacă la altceva. sublinie Glen mai mult pentru a reduce explozia inevitabilă decât pentru a-i discredita munca. era acolo. în dimineața după ce plecară spre sud. Cu toate acestea. Aveau să ia cele câteva mii de dolari pe care Rebecca îi moștenise de la bunica ei și să se mute în Clark’s Harbor. fie 34 . fie din răutate. Începu în mașină. astfel încât pașii lui să se potrivească cu pașii mai mici făcuți de Missy. care o necăjește pe sora lui. Pot să ridic un altul. Glen și Rebecca îl priveau cum mergea. atât erau de obișnuiți ca Robby să înceapă ceva. dar descoperise nu după mult timp că. la Sod Beach. o coincidență.

Glen își privea fiul. Glen și Rebecca ar fi plecat de-acolo. Văzând grimasa lui Glen. 35 . aceștia erau mai degrabă o pacoste decât un ajutor. — N-aveam de gând să-ți spun. Văzând că voia să întrebe ceva despre ce se întâmplase cu mama lui și nedorind să răspundă. A fost caraghios. îi păru rău. Când termină povestirea. Robby. — N-o să mai facem cumpărături la Blake’s. întrebându-se ce vor crede cei doi Randall. El și soția sunt în vacanță. — S-a întâmplat ceva azi? o întrebă deodată Glen pe Rebecca. jucându-se liniștit cu câinele. nu cred să se schimbe ceva. izbucni Rebecca. — O să fie o bătaie de cap groaznică. în timp ce Glen asculta ciudata istorisire în liniște. în timp ce Missy se uita. pe de altă parte. Glen se hotărî să-l distragă. — Ghici pe cine am văzut azi? Robby îl privi curios. Glen se pregătea să răspundă. se dezvolta din plin. când Robby intră deodată în cameră. Dacă nu ar fi fost Robby. el ridică din umeri. — E adevărat că se puteau întâmpla lucruri mai rele. Răspunsul Rebeccăi fu mai prompt. Stau la hotel și le-am spus să treacă pe la noi deseară sau mâine. — Doctorul Randall? De ce n-ai spus? Unde era? Mai e în oraș? — Întreabă și tu pe rând. Și cred că se vor întâmpla. — O să avem companie… zise Rebecca. Ea dădu din cap. protestă Glen. Dar stăteau pentru el. Dacă ne gândim bine. Hiperkinezia ce-l devastase în scurta sa viață dispăruse de îndată ce se mutase în cabana de pe Sod Beach și nu dădea semne de recidivă. apoi privi repede împrejur în camera micuță. — Pe cine? întrebă indiferent Robby.din nepricepere. Stătea turcește pe podea. S-a întâmplat să fie în local când am intrat să iau prânzul. dar cred că trebuie. — Pe cine? — Pe doctorul Randall. Ea îi povesti incidentul de la magazinul Blake’s Dry Goods.

— Dar Snooker? adăugă Robby. spuse. amândoi. căprui. dând din coadă plin de speranță. implorând. apoi se răzgândi. Mâine bătrânul Blake va fi uitat totul despre farfuriile lui nenorocite. spuse Glen. În spatele lui. — Hm. protestă Robby automat. Robby deasupra. spuse el ușor. N-ar putea să doarmă cu noi în noaptea asta? Snooker. apoi se așeză lângă Rebecca. stătea în ușă. Nu-mi place furtuna. putem avea o lumină aici? — O lumină? De când vă trebuie o lumină? — Doar astă seară. iubito. — Nu. Glen aproape că cedă. De Robby e vorba. Știți foarte bine că locul câinilor e afară. Glen îi sărută pe amândoi și luă lanterna. nu înăuntru. Nu se poate. alb cu negru. tot e prea devreme. încheind rapid cearta incipientă. spanielul mic. Cred că e timpul să fiți în pat. insistă Robby. — Tăticule. protestă Missy. Îl scoase pe Snooker afară. — Dar o să se ude tot. — Ei. iar jos Missy. Nu-ți amintești? — Nu. cu ochii săi calzi. Îți ridică fetița în brațe și pe băiat îl luă de mână. a fost doctorul tău.Robby căsca încă gura la tatăl lui. — Tu niciodată nu-ți amintești nimic. Haideți. — Cine-i doctorul Randall? întrebă el încă o dată. Glen îi ajută să-și pună pijamalele. Tocmai îi săruta de noapte bună când Missy vorbi. Dar nu eram îngrijorată de asta. spuse Rebecca. oricât ar fi. Înainte să mai poată copiii să protesteze. — Ei. 36 . Întotdeauna stăm mai târziu decât acum. O clipă mai târziu erau toți în micul dormitor pe care-l împărțeau cei doi copii. spuse Glen. vânt și fulger. — E prea devreme. — Este numai zgomot. Nu-ți fac niciun rău. îl luă Missy peste picior. încolăcindu-și un braț în jurul ei. — Dar nu și în seara asta. imploră Missy. — Ți-l vei aminti dimineață. — Nu ceda. spuse el autoritar. — Ne vedem dimineață. Robby. — Nici nu știi cât e ceasul. se auzi vocea pițigăiată a lui Missy. iar apoi trase ușa imediat după el. apoi îi vârî în paturile suprapuse.

Dumnezeule. Chiar și când nu mai știu dacă o să fac față încă o zi. când Glen și Rebecca se îndreptau spre pat. zise Rebecca după un timp. Missy stătea dreaptă ca o săgeată în patul ei de jos. — Atunci. adăugă Robby. zise Robby cu importanță. — Ca și cum s-ar frânge ceva? Fetița dădu din cap. Ce e atât de misterios în asta? — N-am zis că e misterios. — Am auzit ceva afară. întunericul era aproape deplin.— Robby? — Cum a putut să-l uite pe doctorul Randall? — Copiii fac asta. 37 . insistă Missy. o voce mică îi chemă în dormitor. Glen se duse la mica fereastră și trase draperia la o parte. ignorându-l pe Robby. timp de aproape trei ani de zile. — Îmi place aici. dragă? o întrebă blând Rebecca. ridică Glen din umeri. — A fost altceva. Ceva acolo. Glen. — Dar. s-a blocat. Dincolo de geam. — I-am spus să nu vă strige. Puțin mai târziu. — Nu sunt sigură. — Nu-i nimic acolo. Apoi trase draperia înapoi și se întoarse spre fetița care îl privea speriată din pat. Tăcură apoi amândoi și se așezară în liniște în fața focului. dar era ceva. ce copil ești. — Sau poate că Snooker caută ceva. așa cred. declară Missy. în timp ce Robby se uita la ea de sus. afară. Missy nu păru convinsă. zise Rebecca. a petrecut în fiecare săptămână două-trei ore cu Randall. — Nu-i așa? — Bineînțeles. Doar că ia ceva timp. dar ostentativ se uită într-o parte. — Probabil doar o ramură lovindu-se de casă. ascultând sunetele făcute de vânt și de valurile ce se spărgeau. apoi în cealaltă. Se apropie mai mult. spuse Glen. spuse Glen încurajator. — Pot să dorm cu tine și cu mama noaptea asta? — Vai. Mi se pare ciudat. nu am decât să ascult zgomotul valurilor și știu că totul va fi bine. spuse Robby supărat. — Ce ai auzit.

chinuinduse să vadă în beznă. pe când el deschidea fereastra. După ce-l privi câteva secunde. după care băiețelul vorbi din nou. replică Robby. — Va fi distractiv. — Nu cred că Snooker e acolo. iar mami și tati vor fi în cealaltă cameră. Ne vom uda fleașcă. sprijiniți de peretele cabanei. — Aș vrea să se oprească. Ea se îndreptă. — Putem să ne luăm pelerinele. — E în regulă. Robby se îmbrăcă repede. — Hai afară să-l căutăm pe Snooker. — Mâță fricoasă! — Nu-i adevărat! — Atunci vino cu mine. O clipă mai târziu. Nu-i nimic afară. 38 . Missy începu de asemenea să-și tragă hainele pe ea. urmată imediat de zgomotul de tunet. — Nu. se plânse Missy. Glen își urmă soția. — Snooker? chemă încet Robby. — Ba este. — Și dacă ne aud mama și tata? îl întrebă pe Robby. Vocea lui Missy sună ca un ecou. Așteptară. cu siguranța celor nouă ani ai lui. adăpostindu-se de vânt și ploaie. îi făcu cu ochiul băiatului și plecă din cameră. gândind că spanielul o să apară imediat din întuneric mișcându-și coada și lingându-le fețele. îi răspunse Robby. Vino aici.Missy renunță. După ce își sărută copiii încă o dată. murmură ea. — Îmi place. spuse el. în întuneric. Mă face să mă simt bine. — Dar nu-mi plac aventurile. Se făcu liniște. Robby se coborî din patul lui și se aplecă spre sora sa. Snooker. Tata spunea că doarme lângă casă. simțindu-se vinovată din cauza reproșului fratelui ei. O să fie o aventură. Începu să escaladeze pervazul. — Nu ne vor auzi. — Ai adormit? șopti Robby. poți să ne chemi și vom fi aici. O străfulgerare de lumină umplu camera. spuse Missy neîncrezătoare. Missy se furișă afară din pat și se duse la fereastră. afară. copiii erau afară. — Plouă. scumpo. Dar Rebecca se întinse spre ea și o sărută tandru. Dacă ți-e frică.

neștiind ce să facă. dar nu voia să știe sora lui. Cu toate că ea de-abia îl putea vedea. — Ce ne facem? — Nu știu. dându-i o ciudată stare de voioșie. se deplasă dinspre copaci și începu să vină de-a lungul plajei înspre ei. — E prea beznă. — Nu. ascultând sunetul valurilor ca o chemare în noapte. De îndată ce ieși din pădurice. luându-i mâinile în ale ei și strângându-le tare. Haide. forța vântului și ploaia îl loviră din plin pe Robby în față. Se apropie mai mult de Robby. îi urmărea vocea care chema câinele neascultător. Decizia o luă Robby.Nimic. Missy îl urmă. 39 . se plânse Missy. În spatele lui. apoi o voce răgușită și tremurată veni de-a curmezișul plajei. înspre plajă. nu e. — Cine-i acolo? spuse el cu un curaj prefăcut. neclară în întuneric. șopti Robby. — Ce s-a întâmplat? șopti ea. călcând nisipul răvășit. Robby începu să caute printre copaci. apoi tăcu. Copiii se uitară apoi unul la altul. — Cine ești de stai afară în ploaie? — Robby Palmer. Missy alerga cât putea de tare să țină pasul cu fratele ei. Silueta întunecată nu mai înaintă spre ei. O siluetă întunecată. Începu să alerge prin furtună. — Tata? îngână Missy cu vocea ei subțire. șopti ea. — E cineva acolo. auzi ceva aparte. — Ascultă! Ascultă cât de atent putea. — Snooker! Snooooooooker! Dintr-o dată Robby se opri și Missy îl ajunse. dar pentru început nu desluși decât vântul și valurile. ca de ramuri rupte. — Mai bine mergem să-l căutăm. Un trosnet. Era speriat. realizând că nu era el. spuse Robby mecanic. Ezitând. Apoi. cu pașii mici. — L-ai găsit? — Sst! Missy tăcu și își privi fratele.

apoi își ridică ochii. — Ei. dar nu mai sta acolo. spre cer. — Le-ați văzut vreodată? întrebă Robby. Dacă n-ai văzut ceva. dacă e deștept. nu stă pe plajă. apoi se întoarse și porni înapoi spre pădure. Trebuia să doarmă lângă casă. Atunci vin aici și fac ceea ce trebuie să facă. Nu într-o noapte ca asta. — Atunci. Plaja asta e înțesată de fantome. dar țâșniră simultan și o luară la fugă spre casă. — Cine? Riley întinse mâna și îi ciufuli lui Robby părul ud. spuse Riley. — Fantomele. trăgând-o pe Missy după el. Robby. se corectă Riley. se apropie de bărbat. — Omoară. răspunse Robby. spuse încet. Copiii se traseră mai aproape unul de altul și se uitară speriați în jur. — Ce fac? întrebă Robby. 40 . — Supravegheam lucrurile. — Ei. Vino mai aproape să te văd. — Nu există fantome. trăsăturile lui fiind mai distincte. Nu e o plajă unde să stai. Dar cred că fac ore suplimentare în noaptea asta. Mac Riley. Bătrânul era în fața lor acum.— Bine. Și întotdeauna în nopți ca asta. spuse Missy. fir-aș al naibii. Bătrânul îi privi pe cei doi copii. vântul prinzându-i în ghearele lui. cu maree puternică și când bate vânt tare. Omoară pe străinul care nu e precaut. spuse el încet. Robby și Missy se uitară unul la altul. — Cine ești dumneata? — Mac Riley. nu spuseră nimic. îi privi cum dispar în noapte. dar nu e acolo. spuse Riley misterios. stând nemișcat pe plajă. — De multe ori. — Atunci spirite. Și nu spune că nu există. zise Riley. zgomotul valurilor bătându-le în urechi. — Ce faceți aici? — Ne căutăm câinele. Ceva nedefinit în spatele lui pe plajă se mișcă. se uită la marea agitată. nu înseamnă că nu există. Ploaia încetă dintr-o dată și Riley se uită în sus. frica dispărându-i. dumneavoastră de ce sunteți aici? întrebă Missy.

Strada era pustie. Își croi drum cu grijă pe terenul nesigur. Portul era prea bine protejat pentru a fi udat de valuri. albastrul cerului senin se îmbina cu albastrul oceanului. Brad tresări în somn. Lângă ea. se răsuci și își reluă sforăitul. Suflul unui curent de aer o trezi la realitate și își aminti unde era. în dimineața senină. Elaine. Stătea liniștită în pat. pentru un moment dezorientată. apoi. amintindu-și furtuna din noaptea trecută. Se uita la un trauler mic care se îndepărta pufăind de chei. trează de-a binelea acum. oprindu-se când și când să se uite la câte o bucată de lemn. Elaine îi zâmbi și ea.• Capitolul 4 Elaine Randall se trezi devreme dimineața următoare. Deasupra ei. apoi ieși repede pe ușa de la intrare în aerul sărat și proaspăt de afară. Tremură și își strânse mai bine puloverul pe ea. Când trecu de recepție. iar briza abia dacă stârnea valuri înspumate. Furtuna trecuse la est și. Un moment fu tentată să exploreze cheiul. Dădu roată împrejur și se trezi pe o plajă plină de stânci și de bușteni. Se îmbrăcă repede. se decise să înceapă cutreieratul plajei de dimineață. bucurându-se de sunetul valurilor și de căldura din ce în ce mai puternică a soarelui dimineții. Clark’s Harbor părea să o salute. se ridică din pat și se duse la fereastră. strălucitoare. Ea se îndreptă hotărâtă spre capătul nordic al golfului. lângă soțul ei. Elaine se grăbi să o traverseze apoi o porni pe mal spre debarcader. privind fix în tavan. și se strecură afară din cameră. înfrângându-și impulsul de a-l trezi pe Brad. Numai după ce mersese cam treizeci de metri pe nisip își dădu seama că nu se găsea în locul cel mai potrivit să scotocească plaja. de fiecare dată fiind aproape sigură că va descoperi una din acele incredibile 41 . dar amintirea pescarului mort o invadă și se hotărî în schimb să coboare scările ce o duceau spre plajă. același omuleț care îi înregistrase după-amiaza trecută îi zâmbi cu toată gura și dădu din cap în semn de salut. așteptând să depășească starea de confuzie.

Privi valurile mult timp. După vreo patruzeci de minute ajunse la un alt capăt. dar găsind în loc doar cutii de bere ruginite. cauciucuri vechi sau resturi de plase de pescari. Când era la jumătatea plajei. care formau o barieră între plajă și pădurea de dincolo. se oprea. abia se zărea o micuță cabană ascunsă după copaci. Simțul lui de a ști ce e bine și ce e rău îi permitea să facă lucruri pe care ea nu le putea face niciodată. Avea aerul însingurat și gol al locului părăsit. despărțită de două golfulețe cu ieșire la mare. dacă sugestia ei era bine țintită. Era o ridicătură de nisip lungă și albă.biluțe de sticlă. Dincolo de el spre nord. 42 . o casă veche. Mult mai aproape și în contrast puternic cu cabana depărtată. De fiecare dată era dezamăgită – dar pentru scurt timp. ascultând pulsul lor ritmic. se așeză pe un buștean ca să privească marea. Elaine stătea și contempla plaja magnifică. și își dădu seama că neliniștea nopții trecute dispăruse cu totul. Doar bunul ei simț de orășean o împiedică să facă asta. ochii ei căutând dintr-un unghi într-altul. Seninătatea calmă a plajei pustii o înconjura și începu să viseze la cum ar fi să trăiască acolo. cutreierând plaja în timp ce Brad ar fi scris. tăiată. Din când în când. cu lemnăria albită de vânt și sare. el o să insiste să vină să dea târcoale pe-acolo. iscodind prin mormanele de alge ce fuseseră aruncate de maree. apoi o arunca înapoi în nisip. dărăpănată se ridica pe nisip. Entuziasmată de descoperirea ei. Începu să meargă de-a lungul plajei. În cele din urmă renunță la căutarea de pe marginea apei și își croi drum spre grămada de bușteni aruncați peste tot peste nivelul unde bătea mareea. Se cațără atentă peste bușteni. sperând să descopere comori ascunse. dar Elaine simți nevoia să o exploreze. neatinsă. aproape ascunsă în pădure. Își notă în minte să-i povestească lui Brad despre casa aceea veche. Valurile de dimineață erau ușoare și ea putu să deslușească șapte rânduri de valuri pe toată întinderea dinspre plajă până la linia orizontului. La capătul îndepărtat al fâșiei. Căutarea făcea jumătate din amuzament. peisajul stâncos se schimbă radical. o examina. ridica o piatră ori o scoică. Poate că.

Corpul i se mișcă. Poate. cu atât era mai sigură că ceva îngropat zăcea în nisip. pe care o consideră mai întâi ca făcută de valuri. apoi se cufundă din nou în tăcere și își continuă căutarea leneșă pe plajă. Dar tot privind așa. apoi o lovi cu bățul. Ea îl împunse și în cap. cadavrul era descoperit. Bățul intră ușor în nisip apoi se opri. Undeva. așa ar fi făcut. Ea știu imediat că murise de câteva ore. cuiva avea să-i lipsească acest animal. dar capul nu. zăcând moale în nisip. cu blana acoperită cu mâl. nu e chiar mort. Era aproape la mijlocul distanței dintre bariera de bușteni și mal și pe măsură ce se apropia de ea. Începu să dea la o parte nisipul. apoi acesta se roti într-o poziție nefirească. Era animalul favorit al cuiva. Împinse. cu cât privea mai mult. Până când apăru coada. nu o focă. Dacă ar fi fost o focă. Cu un tremur. temându-se că o să i se facă rău. complet dreaptă. O focă își spuse ea. Și asta o încântă. aproape că dispărea. dar încă simțea nevoia să se convingă. Privi fix în jos spre ea un moment. își dădu seama că 43 . apoi cu mâinile. am descoperit o focă moartă. cu excepția acelei neregularități. Cu bățul împinse corpul animalului mort. Găsi un băț și începu să se îndrepte spre o movilă ușoară de nisip. Curiozitatea ei ar fi fost satisfăcută și ar fi fost mulțumită să-l lase acolo. își spuse ea. Nu era mai mult decât o ridicătură ușoară pe plaja dreaptă. deveni din ce în ce mai conștientă că plaja era. Și continuă să sape. Ceva moale. dar bățul se afundă și mai mult. ezitând. Ar putea să vorbească singură ore în șir și nu ar trebui să-și facă griji că o auzea cineva. Degetele ei atinseră ceva. Elaine nu știu ce găsise. Arăta jalnic. Apucă iarăși bățul și începu să sape serios. apoi țâșni înapoi când ea îl lăsă liber. Orice ar fi fost. La început nu fu sigură că zărește ceva. Sunetul valurilor înghiți râsul ei solitar. Un câine. Primul ei impuls fu să-l lase în pace. Un câine era altceva. Elaine privi fix la el. dar. Câteva minute mai târziu. poate. Elaine. ca blana. Dacă soarele ar fi fost mai sus. mai întâi cu bățul. lumina puternică ar fi nivelat-o de tot – o grămăjoară la depărtare de un metru și ea n-ar mai fi văzut-o deloc. nu era tare.Începu să se imagineze încercând să picteze și apoi râse tare de dorința ei de a picta peisaje marine. pentru ca natura să-și urmeze cursul. Încercă câteva minute.

N-ai văzut. lui Brad i se încordă și lui stomacul. Dar tot ce putea să facă era să-l reîngroape. comentă el. Apoi începu să alerge orbește înapoi în josul plajei. era îngrozitor. — Ce era? întrebă el moale. Elaine trase adânc aer în piept. Vreau acasă. — Îngropat. Se uită din nou la câine. Zâmbetul lui dispăru când văzu privirea încordată a soției sale. spuse Elaine încordată. Când termină. Avea gâtul rupt și. și mâinile i se duseră instinctiv la stomac. — Nu pare așa de îngrozitor. Brad ridică din umeri. sperând că imaginea creaturii moarte o va părăsi când ea va pleca din locul unde îl găsise. Se așeză greoi pe pat. oricine a făcut asta. apoi îi spuse ce s-a întâmplat. Se așeză lângă ea. motivă Brad. — Am găsit ceva pe plajă. Plaja era încă pustie. Brad îi luă mâna și o trase în pat. l-a îngropat în nisip. Brad se încruntă uimit. și spune-mi ce s-a întâmplat. făcu repede treaba. N-ai fost acolo. Un cățeluș îngropat în nisip. înecându-se. căutând ajutor. Văzându-i fața palidă. — Nu. Aruncă bățul și se uită disperată în jurul ei. Nu dramatiza. — Un câine. Brad. înlănțuindu-și brațul în jurul ei. Spune-mi ce ai găsit. alături de el. Urăsc locul ăsta. — Acum liniștește-te. spre camera lor. — Ei bine. — Ce s-a întâmplat? întrebă el. Dar cum poți fi sigură că cineva l-a omorât și l-a îngropat în nisip? — Ce altceva s-ar fi putut întâmpla? întrebă Elaine. spuse Elaine. își reveni. apoi își dori să nu o fi făcut. Ochii lui erau încă deschiși și o priveau ca și cum ar fi rugat-o să facă ceva. spuse el. hai să plecăm deaici. ca și când ar fi dorit să oprească agitația de acolo. O urmă în sus pe scări. Cred că o să mi se facă rău. Folosind bățul.animalul avea gâtul rupt. n-am fost. Arăți de parcă ai văzut o fantomă. — Îngropat? Cum adică? Elaine sări în picioare și se uită furioasă la soțul ei. 44 . Adică era mort și îngropat. • Brad stătea la recepție sporovăind cu proprietarul când Elaine intră brusc pe ușă la Harbor Inn.

Dar Elaine știa că era mai mult de-atât. dar Brad o strânse de mână. bălmăji el. care îl fixau acuzator. — Vreau să-l văd puțin pe Robby Palmer. Nu te-ai săturat de reacțiile mele exagerate față de orice? — Nu chiar. Zâmbi șmecher. Oricum. nu pentru soți. plaja e ultimul loc unde l-ar îngropa. Dacă îngropi un câine. nu ți-a trecut prin cap că s-ar fi putut juca pe plajă și a fost lovit de un lemn? Asta ar fi putut să-i rupă gâtul. Îi zâmbi naiv lui Brad. după ce mâncaseră. Puțin mai târziu. Haide. — Poate că de-aia sunt un psihiatru bun. o faci undeva unde să rămână îngropat. Elaine începu să-i spună că așa vor face. dacă cineva ar omorî cu răutate un câine. înroșindu-se puternic. dacă eu am tendința de a nu reacționa. Era doar o coincidență. Soarele încă strălucea puternic și Clark’s Harbor. pescarii se îneacă. Cred că. își spuse ea. — Ei bine. proprietarul îi întrebă dacă pleacă în dimineața aceea. — De ce te-ai însurat cu mine? întrebă ea. • O oră mai târziu. Elaine începu să se simtă mai bine. părea încă o dată la fel de fermecător ca acum o zi când îl descoperiseră. spuse Elaine.— A fost furtună noaptea trecută. zise cu ușurință Brad. nu? Elaine se simți ridicolă. încălzindu-se. Vrei sa asculți câteva? — Evident că nu. când treceau prin hol. nu? Elaine aprobă în tăcere. Imaginea pescarului mort și cadavrul frânt al cățelului se estompară în mintea ei și Elaine începu să se întrebe dacă n-ar fi plăcut să petreacă un an acolo. N-ai auzit de confidențialitatea relației dintre pacienți și medic? — Asta e pentru tribunal. • Rebecca Palmer parcă microbuzul în fața clădirii pe care soțul ei o renova și intră grăbită înăuntru. Crezu o secundă că nu era 45 . spuse el. îngropându-l în nisip. Ne completăm bine. Și apoi valurile să facă restul. Evită ochii lui Elaine. — Vom mai sta câteva zile. vino să luăm micul dejun. dar nu o fac în fiecare zi. Ascult cele mai grozave istorisiri ale pacienților și nu reacționez deloc.

Asta ar da un subiect de discuție în Clark’s Harbor. nu? — Vrei niște cafea? Fără a aștepta un răspuns. — Te-ar putea ajuta dacă ai măsura înainte de a tăia. în spate! Vocea lui îi spuse că nu avea de gând să vină la ea. am presupus că l-ai luat cu tine. Apropo. intrând într-un fel de nișă care ar fi putut servi drept birou. Când n-a apărut pentru micul dejun. spuse Rebecca când terminară. Zilele astea. Glen se uită cu admirație la soția lui. măsură mai întâi placa. luă un ferăstrău și înlătură cu grijă cam un centimetru dintr-un capăt al scândurii. — Nenorocitul ăsta nu se potrivește. Am un lot nou. cu puțin noroc. apoi făcu cu ochiul către Rebecca. sublime Rebecca. apoi spațiul în care trebuie să intre și încă o dată placa. Îl strigă. — Nu l-am văzut deloc în dimineața asta. — Sunt aici. dar un zgomot din camera din spate îi spuse că Glen era acolo și lucra. în camionetă. aceasta stătea perfect și sigur la locul ei. voi aranja locul ca să putem începe să vindem câte ceva. — Asta-i ciudat. Ajută-mă și tu. — Ai încercat să-l chemi? 46 . — Pe Snooker? — Nu l-ai luat cu tine dimineață? întrebă Rebecca. Ea ridică ciocanul. Poate că de-acum încolo ar trebui să te ocupi tu de casă. — Acum nu mai trebuie decât să-l recuperez pe Snooker și mă pot întoarce acasă. spuse Glen cu un rânjet. apoi puseră cu grijă deoparte și celelalte piese gata lucrate de seara trecută. Fixă placa pe o capră de tăiat lemne. El lovi încă o dată raftul. la lucru. vrei? Transferară ceramica neprelucrată pe rafturile din jurul cuptorului. ultimul tău lot de ceramică a sosit fără nicio zgârietură. iar eu de renovare. așa că ea trecu prin fața panoului pe jumătate terminat. — Ai face bine. apoi aruncă ciocanul alături. răspunse Glen. — Nu mi-ai cerut niciodată. o tachină el. — Nu știam că poți să faci așa ceva. scoase raftul cu o lovitură. — Ești încărcată de curent electric.nimeni acolo. Câteva secunde mai târziu. Glen turnă o ceașcă pentru fiecare.

Acesta era cu totul neașteptat. Urma o simplă discuție în contradictoriu. spuse Glen. Cu toate astea. Nu-mi pare rău că am venit. apoi o voce care încerca să-i strige. Miriam Shelling stătea lângă ușă. ar fi trebuit să-i las să-l caute pe plajă. — Cam așa e. dar nu la fel ca atunci când Robby era bolnav. poate că e dură viața aici. — Cred că azi eu sunt paranoic. Dar sper că o să fie gata după-amiază. spuse Glen. Dar primii cinci sute de dolari din profit vor fi alocați pentru a pune curent electric în cabană. — Mă întreb ce o să se întâmple dacă Clark’s Harbor ne vine de hac la amândoi în aceeași zi? — O să trecem noi de asta. în timp ce se îndreptau spre camera din față. Rebecca arăta exasperată și lui Glen îi păru rău imediat că începuse să vorbească de școală. — Căutatul pe plajă ar fi fost mult mai instructiv. nu? Rebecca zâmbi ușurată. — Și să fie necăjiți de aceeași copii. — Ei.— Desigur. Înainte ca Rebecca să poată răspunde. ținând mâna pe zăvor. care aproape că o înspăimântă pe Rebecca. — Le-am spus că l-ai luat tu. 47 . înăuntru. Rebecca și Glen schimbară o privire. școala nu-i chiar așa de rea. nu-i așa? — Sigur. — Dacă nu. — Bună ziua. Și e frumos aici în zile ca aceasta. Nu că ar folosi vreodată. Cred că va apărea când îi va fi bine și pregătit. Orice ne-ar pricinui locul ăsta. dar cel puțin amândoi pot să meargă la aceeași școală. auziră ușa galeriei deschizându-se. Poate nu-i chiar atât de bună ca aceea din Seattle. Rebecca ridică din umeri. chiar nu-mi pare rău. în loc să se ducă pe la școală. iar în ochi avea o privire rătăcită. Vizitatorii în galerie erau rari. Și lucrurile vor merge bine de îndată ce vom termina locul ăsta și vom porni. Părul îi cădea dezordonat. altfel copiii se vor necăji. cu mâinile la spate. Glen. merită doar pentru a-l vedea pe Robby devenind un băiat normal. după cum o văd eu. hai. Ne va lua probabil cinci ani.

— Părea puțin cam nebună. Trecură câteva secunde până să răspundă. spuse ea în sfârșit. Probabil că a fost îngrozitor pentru ea. Luați aminte la cuvintele mele. Ar trebui să ne consideram binecuvântați. Ce-a fost asta? Rebecca privea încă în cadrul ușii unde stătuse femeia. — De ce n-ar fi? izbucni Rebecca. Urcă mai 48 . cum l-au luat pe Pete.— Doamnă Shelling. spuse ea răgușit. vorbind de una singură. O clipă mai târziu plecase. Miriam Shelling o întrerupse. — Am venit să vă previn. Le va lua ceva timp. — Ce crezi că a vrut să spună cu „l-au luat”? Crede că cineva l-a omorât pe Pete? Și că la fel ne vor prinde și pe noi? Cred că e nebună. Oamenii spun lucruri ciudate când li se întâmplă așa ceva. răsuflă Glen. Dar ar fi dorit să știe. repetă ea. Glen. — Și noi zicem că ne e rău. Se uită de la Rebecca la Glen și de la Glen la Rebecca. dar ne avem unul pe celălalt. Mă bucur că vă văd. Ea nu se opri până ajunse la primărie. spuse ea repede. — Luați aminte la cuvintele mele. Cei câțiva oameni care o vedeau venind se dădeau la o parte. • Miriam Shelling mergea hotărâtă de-a lungul aleii. Îmi pare rău de… Înainte de a putea termina propoziția. dar era greu de spus dacă o făceau din teamă sau din respect pentru durerea ei. unde era sediul poliției. De ce să vină să ne spună nouă așa ceva? — Cine știe? ridică Rebecca din umeri. Doamna Shelling nu mai are nimic acum. acum că soțul ei s-a dus? Glen alese să nu răspundă la întrebare. — Isuse. N-avem curent electric și ne simțim cam singuri. — Dar de ce să vină aici? se miră Glen. să fie chiar acolo pe chei când l-au adus. Or să vă ia și pe voi. dar până la urmă vă vor prinde. spuse cu compasiune Rebecca. fără să vadă nimic. zise Glen. Ce va face sărmana femeie. Apoi ridică mâna și arătă cu degetul spre ei. — Poate e doar necăjită.

era în pat acasă. Harney încercă să-i explice ce ar fi putut să i se întâmple soțului ei. — Ce aveți de gând să faceți? întrebă ea. — Miriam. se oferi el. Whalen decise că cea mai bună cale ar fi să se poarte ca și când ar fi în starea ei. — Pete. Dacă ar fi fost ceva acolo. Știi cum e în larg. dar era singur cu femeia supărată. Se uită iute împrejur. ieri după amiază. se străduise să îndepărteze amintirea. Părea că nu-l aude. Mai fusese altă femeie care spusese aceste cuvinte. câteva zile mai târziu. cu mulți ani în urmă. de după birou. Harney își scutură întristat capul. oprindu-se doar în fața biroului lui Harney Whalen. Ce o să faceți ca să-i găsiți pe cei care l-au ucis? O amintire îl făcu pe Harney Whalen să tresară și un fior îi străbătu șira spinării. Miriam. de el e vorba. am fi găsit. pe de-o parte din cauza femeii din fața lui. când Pete s-a înecat. spuse Whalen. Cine l-a omorât? Apoi. Am fost destul de norocoși că n-au pățit-o mai mulți dintre ai noștri. Se retrase la biroul lui din nou și se așeză. — Să-ți aduc un scaun. Pescarii se îneacă mai mereu. Apoi se uită la Miriam Shelling. — Miriam. Cum Miriam nu făcu nicio mișcare. a fost primul lucru pe care lam verificat. — Dar omul care l-a adus? — Este un avocat din Aberdeen. Chip Connor și cu mine am petrecut aproape două ore pe Sea Spray. — Nu știu exact ce vrei să spui. întinse mâna spre Miriam. — A fost omorât. Ea ignoră gestul și rămase țeapănă în picioare. M-am dus eu însumi pe barca lui. dar băieții 49 . A căzut de la bord și s-a prins în plase. Crede-mă. Harney Whalen se ridică și. pe de alta din cauza problemelor pe care o să i le facă. — Nu avem nicio dovadă.departe și intră în clădire. spuse el liniștit. — Nimeni nu l-a ucis pe Pete. — Ce aveți de gând să faceți? mai întrebă ea o dată. El îi văzu privirea sălbatică din ochi. începu el. A fost un accident. locuiești aici de cincisprezece ani. Ieri noapte. spuse el sigur.

ridicându-și vocea amenințător. Au plecat împreună în larg și s-au întors împreună. cât au de gând să mai stea. Toți. bine? Du-te direct la hotel și întreabă-l pe Merle dacă mai sunt aici și. — Ce ne pasă nouă? 50 . O privi cum pleacă.noștri sunt mai atenți. El a rămas singur. era un cuplu de străini jos acolo. — Ce-a fost asta? întrebă Chip. și nimic altceva. Toți în afară de Pete au crescut aici și știau bine că nu trebuie să iasă singuri în larg. spuse Whalen întrebător. Chip. N-ar fi trebuit niciodată să iasă singur. Păreau orășeni. Știu că nu s-a terminat. — Ei și? — Nu știu. Furtunile vin repede și sunt neiertătoare. Furtuna deja creștea și ar fi trebuit să se întoarcă cu ceilalți. — E treaba voastră să aflați. Whalen ridică din umeri. Asta e tot. Am vorbit cu fiecare din flotă și toți spun același lucru. A fost un accident. — Am făcut ce-am putut ieri. — Asta e tot ce ai de spus? zise prostește Miriam. Cineva era acolo când s-a întâmplat. Și Pete știa asta. Miriam. — Cineva a văzut. când am fost pe chei ieri. ia spune. replică Harney. — Nu sunt sigur. Dar n-a făcut-o. — N-o să faceți nimic. — Pete a fost singur acolo și nimeni n-a văzut ce s-a întâmplat. Chip se încruntă. în afară de Pete. — Am făcut tot ce-am putut. Miriam. Chip părea zăpăcit. Dar ea doar se întoarse și ieși din birou. — Nu știu ce mai pot face. dacă sunt. Dar fă-mi un serviciu. — Miriam pare să creadă că ce i s-a întâmplat lui Pete n-a fost un accident. — Nu s-a terminat. când flota s-a întors. S-a terminat. Miriam. spuse Miriam încet. — Cine? întrebă cu blândețe. la rândul lui. spuse Miriam. — Ce așteaptă să facem noi? — Întreabă-mă. Pentru o clipă lui Harney Whalen i se făcu frică că ea voia să facă ceva necugetat.

Harney Whalen își privi sever adjunctul. Buzele i se contractară spasmodic o clipă și Chip așteptă răbdător ca ciudatul omuleț să-și revină. Totuși Merle Glind sări în sus. Îi recunoscu de îndată vocea lui Chip Connor. Merle fusese mereu bucuros să-l vadă. Din nefericire. nu era loc de argumente. inspectând fiecare cameră de obicei nelocuită ca și cum ar fi fost apartamentul prezidențial al unui mare hotel. controlând iarăși și iarăși. spuse Chip ușor. Nu crezi că trebuie să aflăm ce caută aici? Chip Connor încercă să discute cu șeful lui. cineva a murit și în oraș sunt străini. zâmbetul nu avu efectul scontat. amplificată de nervozitatea obișnuită și nemodificată deloc de 51 . dar. se duse să vorbească cu proprietarul hotelului. ochelarii cu lentile groase aproape zburându-i de pe șaua nasului său mic. de fiecare dată când Chip apărea la Harbor Inn. Chip presupunea că era o îngrijorare naturală față de poliție. O mână se grăbi să netezească ce mai rămăsese din părul lui și încercă să-și ascundă jena provocată de propria-i nervozitate cu un zâmbet larg. Merle începuse să dea semne de acută nervozitate. — În niciun caz. ca și cum s-ar fi așteptat să descopere o crimă care se petrecea chiar sub nasul lui. Merle. — Chip. de când devenise asistentul lui Harn Whalen cu trei ani în urmă. Dar. • Capitolul 5 — ’Neața. dorindu-și să poată să-l liniștească pe Merle. de când și-l amintea Chip. și vârându-și mereu capul pe ușa barului – sursa lui majoră de venituri – pentru a-și număra clienții. Când Chip era copil. dar o privire aruncată lui Whalen îl făcu să-și schimbe gândul. de parcă ar fi sperat să descopere o dovadă de fraudă. Simțindu-se oarecum prostește. pentru că nu putu să-l ducă la capăt. — E ceva în neregulă? întrebă Merle. Când Whalen își ținea bărbia așa. Ochii lui de iepure fricos se rotiră în jurul holului hotelului. Merle Glind rămăsese același. agitându-se prin hotel zi și noapte.

citind gândurile omulețului. — Doar Harney nu crede că… începu el. Merle Glind împinse registrul pe tejghea. se grăbi Merle să-l asigure. răspunse prompt Merle. — Îl știi pe Harn. Chip râse admirativ. Îmi dă ceva de făcut. Chiar nimic. Imagini cu reputația hotelului distrusă îi jucau în cap. răspunse Merle cu mândrie. spuse el. Privi holul hotelului fără cusur. Niciodată nu se întâmplă nimic aici. arătând o cutie de Brasso pe care o scosese într-un mod misterios de undeva din spatele tejghelei. ori Harney se opreau 52 . Harney doar își face treaba. își spuse el. completă el cu o încercare de ușoară glumă. ori Chip. Nu era nimic neobișnuit. Merle bombăni înțelegător. — Harney ar vrea să știe? Și ochii lui Merle se micșorară imediat. presupun. Ușurat. — Harney nu crede nimic. La o cameră ocupată patru goale. Nu poți avea încredere în nimeni altcineva. Zgârie alama. Și nu mă deranjează să spun că în treizeci și cinci de ani n-am închiriat nicio cameră cu lenjerie murdară. apoi înțelese importanța a ceea ce zisese Chip. Doar că Miriam Shelling a fost azi la noi de dimineața pretinzând că Pete a fost omorât. nu se petrece nimic pe aici. Poate veche. E atent la toate. spuse Chip. Câteodată mă întreb de ce mai țin locul ăsta. — Arată frumos locul. dar de data asta are un motiv. dar nu murdară. și Chip se simți dator să facă un comentariu liniștitor. — Câte camere sunt ocupate? — O cincime. apoi se opri. — Cine sunt clienții? zise Chip ca din întâmplare. verificând totul. Asta și lenjeria murdară. îl voi ține până când am să mor. Ceva în legătură cu Pete Shelling. nedorind nici măcar să rostească gândul acela teribil. răspunse Chip. cu mândrie. Cine lustruiește… scuipătoarele? — Eu. De treizeci și cinci de ani am locul ăsta. — Ei bine. De fiecare dată când erau oaspeți la hotel. Nimic nu e mai rău pentru reputația unui hotel decât o alamă zgâriată.faptul că proprietarul hotelului îl știa pe Chip Connor de când se născuse. întorcându-l cu fața la Chip.

anunță-ne și pe noi. Nu contează că merită sau nu să știm. Deși presupun că aș putea să aflu. • Chip conducea încet prin Clark’s Harbor. împinse înapoi registrul pe tejghea și ieși din hotel. Apoi. din Seattle. sigur nu știu. Știu și de ce stăteau deoparte – nu fuseseră încă acceptați de ceilalți copii din Clark’s Harbor. asta-i tot ce pot să fac. Doctorul și doamna Bradford. Opri mașina și stătu să privească la copiii care se jucau în curtea mică de lângă clădire. Îi recunoscu pe toți și îi știa foarte bine pe mulți. Crezi că poți afla câteva pentru mine? — Pot să încerc. Mă întreb ce fel de doctor? — Ei. de vreme ce nimic nu ar fi putut să se întâmple. El însuși mersese la școală cu părinții lor. spuse Merle. Ridică privirea spre Merle. bine. Și îi făcu cu ochiul lui Glind. răspunse mândru Merle. așa că presupun că sunt într-un fel de excursie.și-i verificau. se simțea mai neliniștit și se uita pe furiș la Chip cum examina ultimele intrări în registru. dacă poți afla ce fel de doctor e Randall și de ce a ales Clark Harbor. — Randall. Dacă părinților nu le plac străinii. copiii familiei Palmer. râse scurt Chip. — Mă îndoiesc. Dacă părinții 53 . citi Chip cu voce tare. deși Chip știa că o făcea. Tot restul anului? O parte din anul care vine? Mai mult? El știu că și copiii sunt ca părinții. niciunul. Harn vrea să știe. — Bine. coborându-și vocea: — Am observat că au bagaje. Chip se întrebă cât va trece până când Robby și Missy Palmer se vor integra în grup. Dacă nu cumva sunt și mai răi. — Stau mult? — Câteva zile. — Zice că-i doctor. Dar îl știi pe Harn. care servise orașului de trei generații. Nu-i niciun motiv să aibă emoții. În vacanță? — Eu nu pun astfel de întrebări. un băiețel și sora lui mai mică. Crezi că e important? adăugă el nerăbdător. Până la urmă se trezi apropiindu-se de micuța școală. Mi-a zis el de dimineață. copiii îi urăsc. fără să caute ceva în particular. Ochii îi căzură pe doi copii ce stăteau separat de ceilalți. Știu cine erau noii veniți. Totuși.

Înainte chiar de a se întoarce Robby știu cine era. — Nu vreau să mă bat. Robby îl privi sever pe băiatul mai mare. dar înainte să zică ceva. Jimmy era mai mare de statură decât Robby și mai în vârstă cu un an. — Ești un laș. — Tatăl meu e artist. când Robby se întoarse. fără să spună nimic. nici nu-și făcea probleme. copiii îi vor lua peste picior pe copiii familiei Palmer. dar simți că trebuia să nege acuzația. Chip nu putea să facă nimic. Jimmy Phipps. Porni motorul și demară. sărind în apărarea fratelui ei. jignitoare. • În curtea școlii. — Nu e! replică furioasă Missy.fac remarci vizavi de familia Palmer. — Vrei să te bați? îl provocă Jimmy. zise Jimmy. Robby Palmer privi mașina poliției dispărând în depărtare și întrebându-se de ce se oprise. îi spuse Robby surorii sale. — Prinde-l. încruntându-se la el. dar și el și Robby erau în aceeași clasă. — Robby! Micuțul Robby! Vocea era ironică. zise Robby cu un ultim efort de a evita disputa. Jimmy. răspunse Jimmy. fiind mai mic. declară el. de asemenea. Tata zice că părinții tăi sunt vagabonzi și că ar trebui să vă întoarceți de unde ați venit. își auzi numele strigat. îl îndemnă Joe Taylor. Jimmy Phipps se înroși. Robby nu știa prea bine ce însemna cuvântul acela. strigă el. ar fi trebuit să fie într-o clasă mai mică și că o să-i facă zile negre lui Robby. Robby scutură capul. îl văzu pe Jimmy Phipps la câțiva metri depărtare. Missy. — Și taică-meu zice că toți artiștii sunt homosexuali. Freacă-i mutra cu noroi. Poartăte ca și cum n-ar fi aici. Știa că și Missy se uitase. — Taică-tău e homosexual. — Nu spune nimic. Acum. Știa că n-ar fi trebuit să sară la el – părinții nu l-ar lăsa. ochii lui străfulgerându-l cu furie. El îi spusese lui Robby încă din prima zi de școală că. De fapt. Dar altfel cum să se apere de ironiile lui Jimmy Phipps? Făcu un pas în față și văzu încă trei băieți aliniindu-se în spatele lui. 54 .

Dar taică-tău tot e homosexual… Așa zice tatăl meu. L-a lovit pe John Taylor la nas și a sărit asupra lui Jimmy Phipps. Nasul acestuia începu să sângereze imediat. îți vei petrece după-amiaza făcând curat prin școală. Du-te acasă. Robby se aruncă pe băiatul mai mare. dintr-o dată nesigur pe el. — Bine. ai hainele murdare și cred că or să ți se învinețească ochii. dar lupta se opri deodată când apăru profesoara lor. apucându-i pe fiecare de umăr și despărțindu-i cu forța. spuse ea. — Lăsați-mă în pace. Robby. — Dați-i drumul! țipă Missy. sări pe Robby. domnișoară Peters. Jimmy Phipps. dându-i un pumn lui Joe Taylor. dar învățase de mult că a afla întregul adevăr de la șase puștani de zece ani era ceva mai greu decât să desfaci nodul gordian. O luă pe Missy de mână și intrară înăuntru. În urma lui. Cel mai bun lucru în astfel de situații era să nu-l asculți pe niciunul. iar el fugi spre clădirea școlii. Domnișoara Peters era profesoară la școala din Clark Harbor de treizeci de ani.— Asta pentru că ești un laș! țipă Jimmy. dar se îngrămădiră și ceilalți băieți. La îndemnurile prietenilor lui. părea să se bată bine. dar Robby o opri. Apoi sări deodată și se eliberă. apoi porni spre poarta școlii. într-un fel. în aparență mic. Ceilalți continuau să privească surprinși. Jimmy Phipps rânjea malițios. Și tu retrage-ți cuvintele. Știa că povestea era mai lungă. apucându-l pe Robby și ținându-l. Robby se încruntă la agresorii lui un moment. dând cu pumnii în el. spunându-i să stea deoparte. în timp ce Jimmy Phipps își reveni. spuse Robby. — Tu. 55 . spuse ea. Nu ești fricos. Ce se întâmplă aici? — E vina lui Robby. dar domnișoara Peters îi scurtă repede triumful. spuse Jimmy Phipps. — Nu mă interesează ce s-a întâmplat. James. să treacă deasupra lui Jimmy. Robby se apără și reuși. iar voi ceilalți îl veți ajuta. Robby. — Ajunge. urlând de durere și ținându-și mâna la față. se opri și se uită și el. gata să se arunce iarăși asupra lui Robby. Dați-i drumul lui frate-meu! Vru să dea cu piciorul într-unul dintre băieți. Jimmy Phipps nu rezistă fără o ultimă ricană.

Își inspectă rezultatul muncii cu un ochi critic. Examină cu tristețe aluatul de pâine. care lar face să se umfle așa cum trebuie. Aluatul care ar fi trebuit să crească până atunci stătea așa cum îl lăsase. Ceramica grea și mare era stilul ei – faptul că era mai ușor să o execute era un câștig – și de ce să-și asume un risc dacă nu avea motiv? Își îndepărtă un fir lung de păr din ochi. oricât de potrivnice ar fi lucrurile. cu toate rafturile ușor curbate. erau lucruri la care nici ea nu se prea pricepea. imaginându-și galeria terminată. Totuși. Robby Palmer. Dar într-un fel nu i se părea cinstit să-și acorde timp pentru asta. Cu o ultimă privire plină de jind spre plajă. apoi își șterse mâinile în timp ce roata se oprea. se hotărî că ar fi cazul să le lase așa. Îl împinse. în timp ce Glen ora închis în galerie. Apoi. Însă. În dreapta ei plaja se arcuia spre sud. Părăsi imediat unealta veche ce fusese convertită într-o roată de olărit și păși încet spre cabană să verifice aluatul de pâine. era pierdut definitiv. ca măsuratul și tăiatul unui raft. poate puțin mai adâncită. ea își continuă treaba în cabană. • Rebecca împinse în roata de olărit pentru ultima dată. aluatul era rezistent la împunsătura degetului și arăta de parcă ar fi respins orice 56 . dar nu i-o va spune niciodată. reflectă ea. Ceea ce era ciudat. unul dintre ele era să facă pâine. cu un oftat. simțul artistic al lui Glen va face galeria să arate bine. apoi luă cu grijă vasul de pe roată. ca și cum ar fi sperat să dea drumul unei supape mici și secrete dinăuntrul lui. Ca să-i facă dreptate lui Glen. De fapt. Ai să-ți dorești să nu fi venit niciodată în Clark’s Harbor. Gura vazei ar fi trebuit să fie mai subțire. Părea cel mult să se fi lăsat. Nu. având în vedere faptul că ar fi putut face orice cu unealta de dulgherie. nisipurile albe sclipind și pentru o clipă fu tentată să plece la o cercetare pe plajă. Rebecca îl considera pe Glen un sculptor în lemn mai bun decât pictor. izbucni în lacrimi și alergă spre casă. chemătoare. îndepărtând cu grijă lutul dintre degetele mâinii stângi și de pe palma stângă. cu ochii ce începuseră să i se umfle. când era vorba de lucru mărunt. Își zâmbi sieși. căutând ceva ce ar fi putut fi eventual vândut în galerie.— O să te prindem noi. hotărî ea. luptându-se cu rafturile ce refuzau să-i facă pe plac.

iar începe. să-ți lase gura apă. și mai aruncă o bucată de lemn în soba „antică”. Era pe punctul de a trece la una din nesfârșitele sale treburi când auzi vocea lui Robby. zise ea. Și din nou: mami. cum nu se putea gândi la nimic. Credea că le îngropase. dar când aceasta crescu în intensitate. Rebecca se luptă să se controleze. E-n regulă. — E-n regulă. Doamne! De ce nu era Glen acolo? — Mami! Rebecca se năpusti afară din cabană. La început nu fu sigură că era vocea lui. Rebecca se gândea ce alternativă de folosit coca avea – din moment ce era evident că niciodată nu o să iasă din cuptor o pâine pe cinste. văzu că nasul îi sângera și că hainele erau făcute praf. cu care trăise atâția ani de zile. la timp ca să-l vadă pe Robby ieșind din pădure. simți un brusc sentiment de panică. gândi Rebecca. plin de sânge și plângând. Doamne. Mami e aici și totul o să fie bine. dar Robby tăcu cât îl spălă pe față. — M-am bătut. mami. Încă plângând cu suspine. când sângerarea se oprise și când îi îndepărtase toate petele de pe față. De când veniseră acolo. Te rog. galben-brună. se rugă ea. zise Robby supărat. te rog. Plângea. sperând la ceva mai bun. Mare parte din teamă o părăsi: nu era o criză de hiperkinezie. pe măsură ce strigătele lui Robby se apropiau. Robby? zise ea. — Mami. mami! Vocea copilului venea din pădure. Apoi sări spre ea cu brațele în jurul ei. o puse în cuptor. nu acasă. fă să fie totul bine. Simțea cum teama creștea în ea. aruncă pur și simplu coca într-o tavă. 57 . Acum. Rebecca se pregăti pentru ce era mai rău în timp ce îl curăța. În cele din urmă. Cuprinsă de teamă. A făcut ceva îngrozitor la școală.amestec. Robby se lăsă purtat în cabană. Dumnezeule. cu capul în poala ei. lui Robby îi fusese atât de bine și ea crezuse că le lăsase deoparte pentru totdeauna. — Ce s-a întâmplat. Era altceva. Niciodată nu se pricepuse să potolească accesele de violență ale fiului ei. Dar ce? Ar trebui să fie la școală. nu-l mai primesc înapoi și ce ne facem acum? Aproape avu un șoc când își dădu seama cât de proaspete erau vechile temeri.

zise Robby abătut. — Te simți în stare să mă ajuți sau ai vrea să te joci pe plajă? 58 . Hotărî să nu-i spună că fusese trimis acasă. — Da? Nu-mi amintesc. nu-i așa? — Suntem mai fericiți decât oriunde în altă parte. Nu erai prea fericit când erai bolnav. Și lucrurile se vor îndrepta. N-o să le fie deloc pe plac și te vor lăsa în pace. — Eu și tati? Ce-i cu noi? — Vă porecleau și spuneau că n-ar fi trebuit să venim aici. Îi examină zgârieturile de pe față cu un ochi critic. Se hotărî să lase baltă toată povestea și să-l lase pe Glen să o descurce când venea acasă. — Cred că n-are niciun rost să-ți spun să te întorci la școală în după-amiaza asta.— Te-ai bătut? Robby aprobă din cap. șopti Rebecca. — Dar nu suntem prea fericiți aici. Missy sau eu. — Dar dacă sar ei iar la bătaie? — Dacă nu răspunzi. apoi abandonă. Dar nu-i lua în seamă când îți spun așa ceva. Se uită rugător la mama lui. n-au ce să-ți facă. Robby se încruntă. dar la vârsta ei uitase la ce nivel gândeau copiii. — De ce n-am rămas în Seattle? — Îți era rău acolo. nu? zise ea. zise ea. — Nu mă duc. — Dar nu despre mine spuneau. nici tati. — Din ce motiv? — Tu și tati. Acum vreau să-mi promiți că n-ai să te mai bați. — E același lucru. Rebecca se trezi dintr-o dată gândindu-se dacă nu cumva îmbătrânea din moment ce nu era în stare să găsească un răspuns la ceea ce afirmase Robby. — E foarte bine că nu îți amintești. Spuneau lucruri despre tine și tata. — Dar vor crede că sunt laș și n-or să se mai joace cu mine. Ce spusese el era adevărat. Rebecca îi zâmbi fiului ei și îl îmbrățișă.

Pe urmă. — Te-am cam făcut bucăți. nu ne sunt prieteni vechi. Și ca să nu zici că nu știi cât înseamnă asta – vezi copacul acela mare? Arătă spre un pin imens care domina bucata de pădure de dincolo de plajă. acum e prea târziu.K. — Haide. vreau s-o văd eu însumi. Adică. nu? jubilă Brad. opri motorul. veni prompt răspunsul lui Robby. Acum sunt frântă. poate că a fost doar politicos. — Ce anume? întrebă Elaine. — Ei. Petrecuseră toată ziua scotocind prin Clark’s Harbor și ea nuși putea imagina ce ar fi putut să uite. zâmbi Rebecca. răspunse Elaine. — Haide. mamă… Dar protestul lui încetă văzând degetul ridicat al Rebeccăi. Ai putea. apoi se pocni pe frunte când își aminti. Am uitat complet. zise Brad. mami! — Niciun haide.— Mai bine m-aș juca pe plajă. Robby aprobă din cap solemn. — Și să vii când te chem. — Și nu intra în apă. Și nu te duce la bușteni. Abia dacă-i știm. — Fir-ar să fie. Expresia de pe fața lui Robby îi spuse că o să asculte regulile. Fericită.K. sugeră Elaine. — Dar vreau să-l mai văd pe Robby. • Brad Randall parcă în fața hanului. Dar iată care sunt regulile. te rog. Am zis că trecem pe la ei. Stătea în prag și își privea fiul rupând-o la fugă spre plajă. zise el. Rebecca se întoarse la treburile ei. ori stai aici și mă ajuți. fără să fie nevoită să se îngrijoreze în permanență de ce ar putea să pună la cale. O. — Să nu te depărtezi mai mult de treizeci de metri de casă. Ori asculți regulile și le aplici. — Asta înseamnă treizeci de metri. — Familia Palmer.? — O. să aluneci și să-ți rupi piciorul. Dacă a avut loc o vindecare miraculoasă. 59 . — Poți să-l vezi mâine. — Știam eu că asta ai să vrei. Să nu treci de copac. privind la soarele care apunea. Încă o dată Rebecca se minună de faptul că îl putea lăsa să se joace singur.

Doctorul Phelps. pe undeva. — Dar avem deja un doctor. de îngrijit și de bine așezat. Urmă o pauză și Brad porni pe scări. chiar frumos. — Ei. E atât de curat. — Ați avut o zi bună? — Plăcută. — Poate chiar asta mă atrage. Sincer vorbind. renasc și se sting din nou. zise Elaine cu încăpățânare. nu știu. uitându-se în sus la clădire. n-am să fiu o amenințare pentru el. și dacă n-ar fi fost sărmanul om de ieri și câinele de azi dimineață. Nu sunt genul acela de doctor și nu plănuiam să practic. — A fost o coincidență. Nu e vorba numai de hotel. Ca și când și-ar fi delimitat granițele și n-ar avea de gând să le depășească. mă îndoiesc că aș avea clienți pentru specialitatea mea. Cred că îmi atinge o coardă sensibilă. — Hai să trecem peste asta. — Într-un fel. zise el. De fapt. Elaine era gânditoare. Coborâră din mașină și merseră până la poarta hotelului. — Ne place. Aveți un orășel drăguț. În spatele tejghelei. Brad zâmbi. Îmi place. răspunse Brad. oricum. zise Merle grăbit. căutăm un loc unde să locuim o vreme. Acest loc pare să-și fi croit ascunzătoarea din pădure și să se fi ghemuit acolo. zise ea. Elaine se opri. De întreg orașul. 60 . Brad se întoarse. E aici de ani de zile. — E frumos. Același lucru se putea întâmplă oriunde. — Eu tot mai cred că hotelul nu e pe coasta care trebuie. — Sunteți în vacanță? întrebă deodată Merle. Merle Glind îi salută din cap. Frumos chiar. și îmi pare rău. — Dar s-a întâmplat aici. Clark’s Harbor era frumos și știa că Brad se îndrăgostise de el. Dar așa. iubito. dar nu pot să mi-l scot din minte. Nu e ca majoritatea orășelelor din peninsulă care par să se stingă. răspunse Glind. Se plimbară pe alee braț la braț și intrară în hotel. argumentă Brad.— Dar tu ce crezi? Adică. chiar aș fi încântată. ce crezi tu cu adevărat? — Nu știu. Apoi se domoli puțin.

zise Merle. Dacă nu și-ar fi cunoscut destul soția. până să scoată un cuvânt. Dar Clark’s Harbor nu pare genul ăla de orășel. ai? Merle Glind nu încercă să-și ascundă suspiciunea din glas. ce-o să faci. — Dar de închiriat? Sunt ceva case de închiriat? Merle păru să se gândească un minut și Brad nu fu sigur dacă făcea o trecere în revistă sau încerca să evite întrebarea. Cu fiecare cuvânt spus de omulețul acela ciudat. Următoarele lui cuvinte aveau să-i dea dreptate. Pe acolo se învârt artiștii. zise ea. Niciuna și nici nu prea vor fi. Brad s-ar fi simțit jignit. Copiii noștri rămân aici majoritatea. — O carte? Ce fel de carte? Brad încercă să explice. majoritatea. — O carte tehnică. — M-am gândit să încerc să scriu o carte. dar. Mi se pare că v-ar fi mai bine în Pacific Beach. Suntem niște oameni muncitori noi cei de-aici și ne vedem de treabă.— Păi. Clark’s Harbor nu e ca alte orășele. de întrebările inevitabile și fără sfârșit despre bioritmuri. nu-i așa? — Nu. Elaine îl întrerupse. zise Glind cu emfază. rânji Brad. decât poate alți câțiva psihiatri. — Știu și eu? zise Merle gânditor. dacă n-o să lucrezi. zise el acum. — Așa este. — M-am uitat prin preajmă azi. În ceea ce-l privea pe el. Și petrec și beau și fac toate lucrurile pe care n-ar trebui să le facă dacă vor să-și facă treaba. zise Brad cu seninătate. — Nici nu e. el îi aruncă o privire admirativă. E destulă liniște și pace. E un oraș liniștit și ne place să-l păstrăm așa. 61 . hotărârea lui Brad de a se muta în Clark’s Harbor se întărea. Elaine oftă. oricine avea mai puțin de șaptezeci și cinci de ani și nu muncea cinstit în fiecare zi era un chiulangiu. la Moclips sau într-unul din locurile acelea. Nu sunt prea multe case libere pe-aici. Din acelea pe care nu le citește nimeni. În schimb. Elaine tocmai îl salvase de la o lungă explicație despre subiectul cărții. Majoritatea caselor sunt moștenite de la o generație la alta. Merle se încruntă și mai tare. — Mi s-a părut că ar fi un loc perfect pentru a o scrie.

Am să fac eu rost de o masă pentru voi. — A. se întrebă Elaine cu voce tare. incredibil! Brad stătea întins în pat lângă soția lui și o sărută delicat. nu-i așa? Dându-și seama că era puțin probabil să obțină vreo informație de la bătrânel. desigur.— Singura de care știu eu aparține șefului poliției. — Nu-mi vine să cred. Două minute mai târziu. — Ne recomanzi vreun local pentru masa de seară? întrebă el. Când o văzu pe Elaine uitându-se pe furiș la sala de mese goală și la barul gol. — Cred că mai avem destul timp până la masa de seară. în camera lor. dar stai să vezi mai târziu. Știi. La ce oră vreți să mâncați? — La șapte. Trebuie să vorbiți cu el. Nu știu dacă e de închiriat. — Gata. Cea mai bună mâncare și băutură din oraș. Începu să descheie nasturii de la cămașa lui Brad. Dacă a adus pe cineva acolo. Brad. Harney Whalen. Nu e deloc nevoie. — Ce crezi acum? întrebă el. strigă ea. din câte știu eu. nu e nevoie. Brad renunță la subiect. O să fie plin. La șapte și jumătate. Harn nu mi-a spus. Merle Glind își notă în pripă și le zâmbi celor doi Randall. totuși. Merle zâmbi nerăbdător. — Chiar la noi. adăugă: — Nu e nimeni acolo încă. — Nu. — Acum locuiește cineva în ea? insistă Brad. Mâncarea vine direct de la bărci în fiecare zi. • Merle Glind stătea nervos la masa lui și-și aruncă privirea către scară în timp ce forma numărul de telefon. Elaine se aruncă pe pat și izbucni în râs. O băutură la șaizeci de cenți lângă cea mai proaspătă salată de mare pe care o puteți găsi. Avem grijă de tot. zise Merle. Absolut plin. răspunse Elaine. — Poate că ar trebui să facem o rezervare. vedeți? Nu e nevoie de rezervare – lăsați totul în seama mea. E mai mult decât perfect. 62 . cred că de fapt nu-și dădea seama că făcea o rezervare. Dar atunci n-ar mai fi treaba mea.

i se răspunse. unde puse o notă pe una din mese. Când termină. Harney se îndepărtă de la fereastră și își relaxă necontrolat corpul solid. Merle Glind. încruntat. în timp ce aștepta ca șeful poliției să continue. Mai întâi Pete Shelling – nimic mai mult decât un accident nefericit.Sună de două ori și apoi. zise el. poate vor sta. Asta chiar era supărător. Încă citea. urmă un moment de tăcere și șeful poliției vorbi. apoi se ridică și păși spre fereastră. • Capitolul 6 Harney Whalen se uită la ceas. mângâindu-și burta cu palma mâinii drepte. bătu darabana cu degetele în masa de stejar. — Se pare că se gândesc să se stabilească aici o vreme. Orice era neobișnuit îl îngrijora pe Harn Whalen și prea multe lucruri neobișnuite se petreceau în Clark’s Harbor în ultimele zile. Mulțumesc. doar că am primit un telefon de la Merle Glind. zise Harney. E ceva de făcut? — Nu chiar. — Am luat doar masa de seară. 63 . îi dădu raportul lui Harney Whalen despre ce aflase în legătură cu cei doi Randall. puse din nou receptorul în furcă. uitându-se la Chip. citindu-l din nou. și acum soții Randall care se purtau de parcă voiau să se mute în Clark’s Harbor. desigur. Merle. ca și cum privirile lui l-ar fi putut aduce mai repede pe Chip Connor. apoi intră în sala de mese. acum câteva minute. Pe ea scria „rezervat”. când apăru în sfârșit Chip Connor. nu? Ei. — Deci plănuiesc să stea o vreme. încântat de sine. Adjunctul lui întârzia și asta era neobișnuit. poate nu. Apoi se reașeză la biroul lui. mi-ai fost de mare folos. răspunse moale Chip. Pe scurt. luă dosarul subțirel despre Pete Shelling și-l puse în fața lui. Sprânceana lui Chip se arcui curioasă. — Am crezut că-ți iei liber în seara asta. unde stătu și se holbă în stradă.

adică de o viață întreagă. Era adevărat. inclusiv cu Chip. Whalen mormăi. — Merle zice că tipul are de gând să scrie un fel de carte și crede că ăsta e un loc potrivit. S-ar uita la el cu precauție. — Ce caută aici? zise Chip în sfârșit. Și el simțea cam tot așa. 64 . Aduc întotdeauna zgomotul cu ei. dar asta nu însemna că trebuia să-i și placă.— Să se stabilească? — Tipul acela de la hotel. Asta anunța necazuri. insinua Chip. și faptul că îi cunoștea îi ușura munca. probabil că va avea aceleași reacții ca și șeful. — Nu ne-au deranjat prea mult. Harn avusese o aversiune pentru străini. ca și când s-ar fi așteptat să-i facă ceva. Un timp. după ce Pete și Miriam ajunseseră la Clark’s Harbor. Pentru Harn. Îi trebuiseră lui Harney cinci ani doar ca să-i salute dând din cap. Dar străinii erau partea necunoscută și lui Harn Whalen nu-i plăceau părțile necunoscute. aprobând neconvingător. Randall și nevasta lui. Lui Chip i se părea că înțelege totuși. Străinii stricau echilibrul orașului. — Bocănind tot timpul? — Ei. medită Chip. uneori. cu care era cel mai greu să tratezi. Așa fusese mult timp și cu familia Shelling. Chip se încruntă. Și mai erau și intrușii. Chip presupunea că asta nu era totuși prea neobișnuit. Hotărî să schimbe tactica. Dar Harn pregătea ceva acum. Când o să fie la fel de bătrân ca și Harney. Harn îi știa pe toți din oraș – era înrudit cu jumătate din ei. asta în mod sigur. depășea sentimentele obișnuite ale celor din Clark’s Harbor. Între oamenii lui se descurca. nu poți să renovezi o casă fără să bocănești. și cu tabieturile lui. dar ia să-i faci cunoștință cu un străin și s-ar închide în el imediat. nimeni nu reacționa cum s-ar fi așteptat el și asta îi făcea viața și mai grea lui Harn Whalen. Îi știa pe de rost – care erau scandalagiii. de la distanță. o neîncredere care. Dar nu va mai fi așa dacă se umple de orășeni. Ca Palmer și nevastă-sa. ei erau partea cea mai dificilă. De când îl cunoștea pe Harn Whalen. zise Harney. care erau bețivii și care era cel mai bun mod să tratezi cu ei. trebuie să recunoști că e liniște aici. — Ei bine. — Și așa și îmi place să fie.

zise Harney făcând cu ochiul. Harn. Dar nu-mi plac străinii. zise Whalen. De departe prea isteț. ridicând din umeri. asta-i tot. Plecă un moment mai târziu și Chip Connor rămase singur la micul post de poliție. nu? Harney se uită acru la subalternul lui. cu atât mai repede o să dea faliment. nu? rânji Chip. Cred că o să fii toată ziua aici să-i ajuți. În definitiv. În ce mă privește. — Ce-ar fi de făcut? — Întreabă-mă. — Și unde-or să-și găsească să stea? — Merle le-a spus să vină să vorbească cu mine.— Nu înțeleg ce-or să realizeze deschizând o galerie de artă aici. dacă vine Miriam Shelling pe-aici. — Ești un om viclean. Dacă nu ține. o să fac tot posibilul. Acum. Chip râse zgomotos. ce facem cu familia Randall? Nu sunt sigur că pot să mai înghit încă un rând de străini acum. Mă deprimă. aș fi cumpărat eu baraca înaintea lor. Și nu-mi mai ține prelegeri despre cum nu pot să țin orașul așa mereu – poate că nu reușesc. dacă mă înțelegi. O lună de zile pe Sod Beach în dărăpănătura aia le va schimba hotărârea. cred că cel mai bun lucru este să le scoatem ideea din cap. Așa că. dar asta nu i-a oprit. zise Chip cu un zâmbet. dar. — Bătrânul câine știe câteva șmecherii. protestă el. — Și atunci n-o să stea prea mult aici. de ce nu te apuci să lucrezi la cazul lui Pete Shelling? Dosarul e aici. zise Harney. spune-mi. Nu. dar presupun că. — Nu sunt viclean deloc. atâta timp cât sunt șeful poliției. n-ar fi rău deloc să „lucrăm la caz”. N-o să-i cumpere nimeni vechiturile. Chip. — Așa le-am spus și familiei Palmer. o să le închiriez vechea casă Baron. dar nu se putu abține să nu zâmbească. cu cât deschide mai repede galeria. Au convins-o pe bătrâna doamnă Pruitt să le vândă cabana aia sărăcăcioasă de la capătul celălalt al plajei. — Ești prea isteț pentru mine. — Acum mai spune că nu ești viclean. Dacă bătrâna ar fi vorbit cu mine mai întâi. sugeră Chip. a fost doar un accident. — Atunci e simplu. Spune-le că vechea casă nu e de închiriat. • 65 .

zise el tare. dar îi era din ce în ce mai greu în fiecare zi. dar camera de expoziție nu. Dacă ar termina-o în săptămânile următoare ar putea s-o deschidă de Ziua Memorială – și nu conta cum avea să arate biroul. Și acum trecuse încă o dupăamiaza fără să fi făcut destul. iar sculpturile. Toate la vremea lor. Glen ajunsese să creadă că. cu speranța caracteristică celor care nu știau nimic despre mașini. bine finisate și lustruite. dacă ar fi putut obține aprobarea șefului de poliție. Va fi o galerie drăguță.Glen Palmer îl privi pe șeful poliției trecând cu mașina pe lângă galerie și ridică mâna să salute. Fără tragere de inimă. urcă și încercă din nou. Biroul putea să mai aștepte. 66 . De mâine va începe să-și petreacă tot timpul cu expoziția. Dar se răzgândi dintr-o dată și lăsă mâna în jos. Era timpul să încheie ziua de lucru. La ce bun? Whalen nu răspundea niciodată la salut. încuie clădirea și urcă în bătrânul Chevrolet. Își puse uneltele deoparte. dar știa că nu îi plăcea treaba asta. așa cum făcea în fiecare zi. se dădu jos din mașină și ridică ușor capota ca să se uite la motor. Trânti la loc capota și. Ar fi trebuit să i-o ceară acum câteva săptămâni. După trei încercări. toate la timpul lor. se hotărî să-și calce pe mândrie și să-i ceară Rebeccăi să se apuce serios de treabă. Se uită prin camera de la intrare. Pe panoul din lemn cioplit va expune avantajos tablourile lui din tinerețe. Nu voia să pornească. — La naiba. ar începe să fie acceptat în Clark’s Harbor. cea de-a doua mașină a lor. trebui să recunoască faptul că ajutorul ei va accelera lucrul măcar de cinci ori. Dar până acum nu fusese în stare să pătrundă scutul de ostilitate al șerifului. Atitudinea șefului de poliție părea simbolică pentru întreg orașul. își spuse a suta oară. cu gestul neterminat. Glen era sigur. Această atitudine încerca s-o adopte și în privința galeriei. dar orgoliul nu-l lăsase. Răsuci cheia din nou și ascultă cârâitul nervos al electromotorului. Chicotind. Dar știa despre motoare mai puțin decât știa despre dulgherie. nu făcea decât să se uite. Glen nu era sigur dacă asta era o impolitețe controlată sau dacă bărbatul era pur și simplu preocupat. vor oferi un contrast plăcut.

era expusă pe plajă. zâmbind într-o doară. Se gândi să-l caute pe Bill Pruitt să discute cu el să vină să se uite la mașină. Își puse la treabă mintea. zise el. unde nisipul era bătătorit și putea să meargă mai ușor. o înfățișare pe care n-o sesizase când văzuse prima dată locul. mai întâi gândindu-se să-și încerce norocul la autostop. fără aprobarea lui Bill. Îi plăcea să meargă și acest exercițiu era relaxant. coti de lângă apă pentru a se îndrepta spre plajă. dacă s-ar fi dus la patronul unicului service din oraș. fu încântat să vadă lumina slabă a felinarului din fereastra casei lui. 67 .Se auzi din nou scrâșnetul. Miriam îl fixă mult timp. Glen se eschivă să răspundă. Fumul ieșea în rotocoale din amândouă hornurile cabanei și el se întrebă dacă Rebecca pregătea cina. din cauza orei târzii. La ce bun? Pruitt nu fusese niciodată prea prietenos. — Bună. În depărtare. așa că părăsi drumul și o luă prin pădure spre ocean. Apoi merse pe drum. acum o găsea amenințătoare. neprotejată de pădurea ocrotitoare care aproape că înconjura căsuța pe care o ocupau el și familia sa. dar de data asta mai slab. nu-i așa? Suna ca o acuzație. lângă casa veche pe care el și Rebecca doriseră s-o închirieze inițial. Și avea o înfățișare de clădire abandonată. La semnul ei. Atunci păruse pitorească. dar renunță curând la această idee. Trecu pe lângă Miriam Shelling aproape fără s-o vadă și poate că așa ar fi fost dacă ea nu i-ar fi făcut cu mâna. ieșind la capătul de sud al lui Sod Beach. Glen era pe punctul de a pleca de lângă ea. care începuse să bată în contrast cu lumina ștearsă a serii. când ea își ridică mâna din nou și făcu un gest vag. fără să vorbească. Stația de benzină a lui Pruitt ar trebui să fie închisă acum. Înconjură rapid casa și își făcu drum până la mal. Acum era bucuros că Harney Whalen refuzase să i-o închirieze. Glen se hotărî să renunțe înainte de a distruge și bateria. studiind-o. Va lăsa Chevrolet-ul acolo și va merge pe jos. mai ales de când mama lui le vânduse cabana – bineînțeles. deși casa era mai mare decât baraca familiei Palmer. apropiindu-se de ea. Glen era sigur și că. tot l-ar fi trimis la plimbare. — Nu m-ai crezut. Ar putea să se ocupe de ea mâine dimineață.

ca și când trecuse o amenințare de moment. Ai grijă. Ceva o să se întâmple și aștept. Una mare. — Nu știu. Glen se uită cu atenție la femeie. — Dar ție? întrebă Glen cu blândețe. — Aștepți? Pe mine? — Poate.— Nu sunt sigur că înțeleg ce vrei să spui. Se întrebă dacă ar trebui s-o invite pe doamna Shelling acasă la el. apoi se gândi la copii. zise el. Intră în cabană când ultimele raze ale soarelui se stingeau pe plajă. zise el. Privirea aceea sticloasă dispăruse din ochii ei. Părea mai stăpână pe ea acum decât înainte. zise Miriam încet. Deodată ochii i se umplură de îngrijorare când se uită la Glen. încercând să înțeleagă ce se petrecea în mintea ei. repetă ea mohorâtă. — E-n regulă. Când în sfârșit se întoarse. sigur că nu mă supăr. — Va fi bine. acum nu arăta altfel decât a femeie între două vârste. Nu mai contează. — Vine o furtună. — Aștept. Nu e plaja mea. Glen îi zâmbi și făcu cu mâna. dar se întoarse când o auzi pe Miriam Shelling strigându-l. 68 . nu-i așa? Nu te superi dacă aștept aici? — Nu. Ar fi trebuit să mă crezi. — La galerie. Glen dădu să plece. Miriam Shelling plecase. Cred că pot să aștept acolo la fel de bine cum aștept aici. — Tinere. Dar nu se știa niciodată cu oameni ca ea. zise blând Miriam Shelling. — Dar de ce aici? insistă Glen. Glen simți un sentiment ciudat de ușurare. când am venit la… cum îi zici tu? — La galerie? Miriam confirmă. auzi? Va fi o furtună mare. — Mă voi duce acasă în curând. Nu voia să audă prostiile astea amenințătoare pe care le îndruga întruna. Acum nu-i mai poate face rău lui Pete. Dar curând se va face frig. Mi s-a părut un loc bun de așteptat. Aștept doar. zise ea. Merse mai departe și nu se mai uită în urmă până nu ajunse lângă cabană. Nu știu. — Astăzi. — Ce faci aici? întrebă el.

uitați-vă la mine. L-ai adus pe Snooker acasă? Glen se uită la Rebecca. Glen o săltă în sus pe fetiță și apoi se uită la băiat. Rebecca era pe punctul de a-l presa cu amănunte. M-am gândit să trec pe la Bill Pruitt. O lăsă la loc pe Missy și îngenunche lângă Robby. De ce n-ar faceo? — Nu știu. zise Missy. dar ea ridică neajutorată din umeri. dar ochii lui se îndreptară imediat către Rebecca. Părea gata să plângă. apoi se duse după fată. nu-i așa? întrebă el cu tristețe. sigur că vine. — N-am venit cu mașina. ai să vezi. zise el dintr-o suflare. unde se aruncă pe pătuț. zise Robby acuzator.— N-am auzit mașina. — Ce e cu tine? îl întrebă pe Robby. replică Glen. Rebecca se înecă. venind din dormitorul lor mic. replică Robby. — Aș vrea să știu și eu. Missy cerând să fie luată în brațe și Robby zicând: — Uitați-vă la mine. — Vine înapoi. Nu mai vine înapoi niciodată. Dar se întoarce el. am venit pe jos. Missy. zise Rebecca când intră Glen. — Ne-a apărat onoarea. cu ochii înlăcrimați. — Ei. dar Robby o întrerupse: — M-am bătut. — Niciodată n-a fost afară toată ziua. — Sigur că vine înapoi. Așteaptă până dimineață. — Ba vine. Rebecca se uită neputincioasă la Glen. Nu voia să pornească și mă știi cum mă pricep la mașini. Robby se uită la tatăl lui. nu l-am adus. dar el te taxează dublu după ora șase. fiule. zise încetișor Missy. când intrară copiii. — Ce-a pățit mașina? întrebă ea. zise el. în timp ce prin fața ochilor îi flutură cecul lor ajuns la limită. Patru tipi au sărit pe mine și mi-au umflat ochiul. spuse Rebecca. Trebuie să fie pe-afară într-o expediție vânătorească. poate că a devenit aventuros ca stăpânul lui. 69 . — Nu mai vine înapoi. spuse Glen. Dar nu vine și o sămi fie dor de el. — Sigur. dar i-am învins. Lacrimile îi curgeau și ea fugi în dormitor. — Nu. începu Rebecca.

Dar pe neașteptate avu sentimentul că Snooker nu se va mai întoarce. Rebecca se relaxă. Mașina. eu am scăpat de teama mea. După cină îi puseseră pe copii în pat și Glen mai aruncă un buștean în foc. E una dintre bucuriile vieții trăite aici. ce-i cu tine? — Nu știu. Orice va spune. — Asta are sens. Stătea pe buștean și se uita la mare. Dar zicea că vine o furtună mare și mi-a spus să am grijă. Urmă o pauză lungă și apoi: — Poate că ar trebui să renunțăm. mai ales cu Robby. pentru că m-am 70 . — Nu fi prostuț. Putea să o spună după privirea din ochii lui. Scotoci prin cutia de lucru. îmi plac schimbările care se petrec cu copiii mei. Ai să treci peste asta. — Acum vorbești și tu cum vorbeam eu ieri. Am decis că îmi place cu adevărat locul ăsta. — Știi ceva? În timp ce făceai ceea ce făceai de te-ai speriat astăzi. spuse Rebecca. A mai zis și altceva? — Nu. Era sinistru. căutând un nasture. zise Rebecca. — A venit din nou la galerie? — Era pe plajă când m-am întors acasă. Ce ar fi putut să i se întâmple? Sigur că o să se întoarcă. — Am văzut-o pe Miriam Shelling în seara asta. Dintr-o dată Rebecca înțepeni. — Zicea că așteaptă ceva. Așa că ar trebui să-ți îmbunătățești și tu starea de spirit. — Și eu fac asta. — Mai e ceva. Rebecca lăsă jos lucrul de mână și se uită la Glen. — Mulți oameni fac asta. Rebecca se uită la el dar nu vorbi până ce el nu termină de scormonit în foc și se așeză din nou. Nu cred că mai vine înapoi. cred. Cred că nici ea nu știa. dragul meu. Îmi place să locuiesc lângă apă și pădure. va fi important. îmi plăcea liniștea și pacea. galeria și acum Snooker. și tu. — Ce aștepta? — Nu știu. Nimicuri. Cred că Missy are dreptate. — Glen. Apoi râse ușor.

o strânse cu putere și încercă să nu plângă. nu era cu adevărat singur – familia era peste tot în jurul lui și nu se simțea singur aici. îmi va fi bine. mai înainte să se așeze și să se uite la filmul de la ora nouă. aprinse televizorul. gândi el. traversă camera mică și îngenunche lângă soția lui. și gândindu-se leneș cum ar fi să fie ca unul dintre acei oameni care își petreceau viața ca țiganii. fără să vadă mobilele. Își petrecu brațele în jurul ei. apoi privi în sus. împotriva a orice ar fi venit dinspre mare. Se ridică de pe scaun. continua să coasă. Și tu la fel. Harney ura furtunile și uneori se întreba de ce stătea în peninsulă. să duc lucrurile la bun sfârșit aici. Glen Palmer se uită la soția lui cu ochi plini de dragoste și îi mulțumi lui Dumnezeu pentru tăria ei. Apoi avu o premoniție și știu că n-o va avea mereu pe Rebecca. verificând dacă toate ferestrele erau bine închise. n-o va avea aproape destul de mult. Chiar dacă locuia singur în casă acum. casă în care se născuse. Doar acoperișul mai necesitase atenția lui Harney. dădu turul obișnuit al casei. spre cerul fără stele al nopții. indiferent ce se întâmplă. Casa lui. • Harney Whalen se întinse. dar simțindu-le prezența confortabilă. Rezistase în fața vânturilor dinspre nord-est mai bine de un secol și structura ei era mai rezistentă ca niciodată.decis. apoi se duse la fereastră. Totuși. și asta foarte rar. Străbătea cameră cu cameră. Îi plăcea să știe că trecutul era întotdeauna cu el. Un strat de nori se apropiase și ceva care plutea în aer îi spunea că se pregătea o furtună. asta nu era pentru el. rătăcind. în care crescuse și în care fără îndoială avea să și moară. fără să știe ce emoții se stârneau în soțul ei. 71 . Dar acolo era acasă și. Ei bine. Atâta timp cât o am pe ea. Se uită la luminile orașului cum sclipeau împrejurul golfului. chiar dacă niciodată nu apreciase vremea. era pe o movilă care oferea o priveliște frumoasă asupra orașului Clark’s Harbor și a oceanului care se întindea dincolo de el. Rebecca. se obișnuise cu ea. Bunicul lui construise casa și o construise bine. fundația menținându-se la un nivel perfect. Atâta timp cât o am pe ea.

Harney Whalen simți cum i se zbate obrazul și se întrebă dacă nu cumva avea din nou starea aceea de vrajă. începuse să plouă și apa de pe geamuri făcea ca luminile din Clark’s Harbor să pară șterse și încețoșate. nu-i așa? șopti Missy în întuneric. treji. Încercă să se concentreze asupra filmului. simți că îl cuprinde o neliniște și se uită prin cameră. fața i se contorsionă dintr-o dată. în timpul reclamelor. — E acolo afară. La un moment dat. și mâinile începură să i se contracteze spasmodic. — Pe cine? întrebă Robby. dar din ce în ce mai des se trezi ascultând vântul care bătea în casă. — Vrei să te duci să-l cauți. — Nu l-ai crezut pe bătrânul ăla. nu-i așa? — L-am putea găsi? — Sigur. cu o undă de reproș în glas. ascultând ploaia care împroșca fereastra. Harney Whalen clătină din cap și se întoarse la scaunul lui din fața televizorului. Observă că vântul se întețise și se ridică de pe scaun ca să se mai ducă o dată la fereastră. zise Robby cu o siguranță de care nu era convins. Bucățica de sandviș îi căzu pe podea lângă scaun și Harney Whalen sări în picioare. • Robby și Missy stăteau întinși în pătuțurile lor. Pe când se întorcea în sufragerie. făcând o grimasă urâtă. filmul începuse și se așeză să-și mestece sandvișul în liniște și să se uite la film. se redresa și își reîndrepta atenția. Chiar înainte de finalul filmului. așteptându-se să găsească pe cineva acolo. Furtuna creștea. nu? Missy se răsuci și evită să-l privească pe fratele ei. când se pregătea să muște din ultima bucată de sandviș. — Dar ce ne facem cu spiritele? — Nu există așa ceva. După o clipă. Robby coborî din pătuțul de deasupra și se așeză pe pătuțul sorei lui. — Pe Snooker.Își făcu un sandviș. apoi desfăcu o cutie de bere. — De ce-ar minți? 72 . De fiecare dată când își dădea seama că nu înțelegea ce se petrecea pe ecranul televizorului.

Ar fi vrut să nu spună astfel de lucruri. Chiar lângă apă. Robby înțepeni. se lăsă împins la adăpostul unui buștean. ea îl urmă. cu mâinile atingând sau apucând ceva ce Miriam nu putea să vadă. care părea să se miște pe linia valurilor. — Ce e? Nu văd nimic. de parcă ar fi fost electrizat. mintea ei confuză încercând să potrivească sentimentul straniu cu imaginile teribile pe care le văzuse pe plajă. — Hai în pădure. atunci probabil era în pădure. dar nu era nimic. lui Missy i se păru că vedea ceva. — Uite. • La câțiva metri mai încolo. dar nedefinit. Hai să ne ascundem.— Cei mari îi mint pe copii tot timpul. De cum ajunseră pe plajă. șopti ea. O să fie mai sigur acolo. dar strânsoarea continua. când Robby deschise geamul și se strecură afară. ca să ne pună să facem ce vor ei. Străini. ca de mort. Miriam Shelling tresări ușor și o senzație ciudată își făcu loc în conștiința ei. Se împinse în Robby. aproape dansând. cu fețele înghețate într-o agonie mută. — Hai să dormim. dorindu-și tot timpul să rămână în pat. strângându-i mâna atât de tare. apoi începu și ea să-și tragă hainele. șopti ea. Se furișau peste bariera de bușteni când deodată Missy smuci brațul lui Robby. apoi se uită în jur. când Missy îl trase de braț. mare și întunecată. — Acolo. 73 . Robby nu o luă în seamă și începu să se îmbrace. Totuși. Era o formă. Dacă Snooker era pe undeva prin preajmă. Dar. Robby ezită. șopti Missy. O furnicau degetele și părul i se ridicase. — Dă-mi drumul. Apucă mâna lui Robby. străini cu ochii ciudați. încât îl durea. dar era prea întuneric ca să fie sigură. Privea fără țintă în noapte. Robby încercă să străpungă întunericul cu privirea. Missy se uită la el o clipă. Missy se uită cu teamă la fratele ei. — Se întâmplă ceva. Doar întunericul nopții și zgomotul vântului și al valurilor. unindu-se într-un urlet neîntrerupt. profilată pe unduirile oceanului. imploră Missy. apoi se hotărî să meargă cu sora lui. îi ordonă Robby. cu brațele ridicate.

siluete care păreau să strălucească pe fundalul format din cer și mare. nu putea să se adune să strige. • Capitolul 7 În dimineața următoare. privea transfigurată cum siluetele ciudate. deschiși. Se apropiau de silueta omenească. cu siluetele înfricoșătoare mișcându-se în ceață. dar nu se deslușeau. mareea aflată în creștere spăla nisipul depus pe corpul câinelui și. Missy vru să strige în întuneric. Înfricoșată. iar Miriam Shelling dispăruse de pe plajă. atrasă spre tabloul fascinant de o forță pe care nu o putea controla. • Pe Sod Beach. să tulbure scena ciudată care se desfășura în tăcere prin vârtejul de zgomote care umplea noaptea. Dar nu-și găsea vocea.Se ridică și începu să meargă de-a lungul plajei. fără să clipească. un val umflat prea mult de vânt trase după el rămășițele lui Snooker în mare. Se întinse să apuce mâna lui Robby. dormind liniștit. ocupat fiind cu încasările din ziua precedentă. silueta despre care știa că era omenească. cu ochii mari. Erau mai multe siluete pe plajă acum. până când Missy nu le mai putu distinge una de cealaltă. Dar atunci amândoi copiii erau în pat. câteva minute mai târziu. Missy se forță să se mai uite o dată pe plajă. Când acea unică siluetă dispăru. Missy fugi spre casă. chiar dacă Missy nu dormea. Cuprinsă de panică. Missy se iți temătoare de după buștean. Merle Glind aruncă o privire speriată spre Brad și Elaine Randall care coborau scările. Robby era în pătuț. În schimb. Plaja era goală. înconjurând-o tot mai strâns. Era a cincea oară când le 74 . înconjurau încet cealaltă siluetă. Când ajunse acolo. încet. Acolo unde acum câteva minute noaptea fusese plină de animație. cu excepția uneia care se îndrepta spre ocean. dar sigur. Robby plecase. acum era numai întunecime și nori în mișcare. Missy își reveni și o copleși teama. silueta clară.

și n-ai să câștigi nimic în fața lui dacă nu ești în stare să-ți amintești măcar numele. — Adică. replică Brad. ar putea să ne ia o zi întreagă să vorbim cu. un dictator de orășel. Și ea e soția mea. apoi intrară în cameră. nu-i așa? zise Harney blând. — Sunt Brad Randall. — Prefer la poliție.verificase. Mi se pare un comunist. — Mergem să mâncăm? Mi-e foame. Brad și Elaine schimbară o privire rapidă. Dacă e vreo casă de închiriat. El nici nu-i invită să ia loc. sugeră Brad. Se prefăcu că oftează. trase în piept aerul proaspăt al dimineții. am putea foarte bine să începem cu asta. Merseră până la marginea apei. — Ai avut impresia că domnul Glind n-a fost prea bucuros să ne vadă. Din ce tot spunea Glind ieri. — Numele lui e Whalen. Harney Whalen arăta de parcă i-ar fi așteptat. Brad avu grijă să nu-și pună titlul înaintea numelui când se prezentă. și se uită în jur. apoi o luară în sus pe deal până la Harbor Road. De îndată ce trecură pe lângă biroul lui. să plănuiești să-ți petreci tot anul doar scriind o carte? E scandalos. Mi-au spus că sunteți psihiatru. doi oameni i-ar putea face față. nici nu le spuse cine erau aceia. totuși. să ne-o închirieze. — Și bănuiesc că nu va fi singurul. — Nu cred că ne place. și dac-aș fi în locul tău aș ține minte. Ei bine. 75 . strângându-i brațul. nu știu cum îl cheamă. Elaine. nu? îl întrebă Elaine pe Brad când coborau treptele verandei. ochii i se ridicară de pe registre și îi urmăriră pe cei doi până la ieșire. Brad decise imediat că Whalen era mai mult decât un „dictator de orășel”. În mod clar știa câte ceva despre cum să manipuleze oamenii și cum să se pună într-o poziție de superioritate. — Doctorul Randall. zise Elaine. Câteva minute mai târziu găsiseră deja sediul poliției. Dar în curând fu evident că în Clark’s Harbor nu prea erau secrete. — Voi oți fi familia Randall? întrebă șeful poliției fără să se ridice. iubitule. — Poate că a avut o noapte proastă.

zise șeful poliției. — Păcat. Dumneata pescuiești? Brad clătină din cap. Elaine. Se mai prelucrează cheresteaua și astăzi. zise Whalen. oameni buni. Dacă nu pescuiești. Cred că aș vrea să stăm de vorbă mai întâi. dar presupunea că pierduse superioritatea. zise Brad. — E pe lac. zise Brad. răspunse Elaine. De câtva timp am întors pe toate părțile o idee de a scrie o carte și în Seattle nu pot să mă apuc de ea. Ne place orașul. — De-asta suntem aici. 76 . nu prea ai ce face. continuând. explică. când nu era decât un orășel forestier. Locuiți în Seattle? întrebă el deodată. dar Elaine îi aruncă o privire care îi spunea să înceteze să facă pe deșteptul și să spună ce avea de spus. Avu o anumită plăcere răutăcioasă să folosească același ton impersonal pe care îl folosise șeful poliției cu el.— Nu vă deranjează dacă ne așezăm. Acel sentiment îl sâcâia. Aș avea și n-aș avea. Apoi zise. micșorându-și ochii: De ce vreți să plecați de-acolo? — Nu vrem. nu-i așa? întrebă el blând. În cele din urmă. Whalen îi studie câteva minute. Bunicii mei au contribuit la ridicarea orașului. Știi cum e – dacă nu e una. Aici m-am născut. Și mie îmi place Clark’s Harbor. Acum se pescuiește. simțindu-se oarecum nervos. Când Whalen privi nedumerit. am hotărât că. așezându-se înainte ca Whalen să aibă ocazia să-i răspundă. dar cea mai mare companie s-a închis de mult. — Lângă Seward Park. Nu de tot. schimbând brusc subiectul. e alta. urmând indicația lui. — Ce pot să fac pentru voi. — Depinde. cu un zâmbet. Nu era sigur ce se întâmplase. — Frumos. comentă neutru Whalen. trebuie să plec din oraș. deși știa foarte bine de ce se aflau acolo. Și părinții mei. își luă un scaun și se așeză lângă Brad. dacă o să ajung vreodată să scriu. la capătul de sud. — Ne-au spus că aveți o casă de închiriat. — Nu vă pot condamna. în dimineața aceasta? întrebă el. răspunse Whalen.

Dacă are o casă de închiriat. E o umezeală care îți intră în oase. Moclips. sau poate sus. E prea frig. 77 . că locuitorii din Clark’s Harbor nu sunt prea prietenoși. Avem nevoie de un loc liniștit. A nu fi binevenită era o experiență nouă pentru Elaine. Eu cred în jocul cinstit și cred că oamenii trebuie să știe în ce intră. la fel ca și domnul Glind. că nu v-am zis alta. la fel de hotărâtă ca și Brad. nici filme. în Port Townsend. Nu există cursuri de golf. zise Harney. te tratăm ca pe-un străin. dar nu prea mult. zise simplu Whalen. Și plouă tot timpul – practic în fiecare zi. Elaine îi zâmbi prietenos. Suntem foarte uniți – majoritatea ne înrudim – și nu ne purtăm blând cu străinii. de ce nu spune? gândi ea. dar în Port Townsend sunt prea mulți oameni care își petrec tot timpul dând petreceri și vorbind despre cărțile pe care le vor scrie. să se stabilească în Clark’s Harbor și să-i facă pe oamenii aceia s-o accepte. Pacific Beach. Puteți hotărî singuri dacă vreți să veniți. — Spune-ne cum e. Nu știu nimic despre Pacific Beach. ridicând din umeri. dacă nu te-ai născut aici. și doar un singur canal de televiziune. aveți o casă de închiriat? întrebă Brad. — Dacă putem s-o numim casă. Dar nu vreau să veniți peste șase luni să-mi spuneți că nu v-am zis una. Nici nu prea ai ce face iarna – poți să te plimbi pe plajă. Ascunzându-și supărarea cu grijă. — Nu. — Atunci. unde Brad să poată să se concentreze. Vă spun cum e în oraș. Nu un frig din ăla suportabil cum e pe continent. Și pot să vă spun. În ce ne privește. Dintr-o dată fu hotărâtă. zise ea. vorbi cu căldură: — Dar tocmai în locuri ca alea nu vrem să ne ducem. Îi zâmbi scurt. Așa au fost dintotdeauna și vor rămâne așa. — Ați mai fost în peninsulă în timpul iernii? Soții Randall clătinară din cap. de asemenea.— Și de ce în Clark’s Harbor? îl descusu șeful poliției. dar începuse să se enerveze din cauza întrebărilor. De ce atâta interogatoriu? E ca și când nu ne-ar vrea aici. — Ne spui cu alte cuvinte să nu venim în Clark’s Harbor? întrebă Elaine. — Se pare că știți bine ce vreți. — E frig. zise Harney când ea termină. Mi se pare că sunt o mulțime de alte locuri mai bune decât ăsta.

— Ați gătit vreodată pe sobă? Nu gătise. încercând să lase deoparte sarcasmul din voce. — Dar apă curentă? întrebă Brad. nici curent electric.— E pe Sod Beach. Cu ochii minții văzu casa veche pe care o zăriseră ieri. E din cauza plajei. A fost goală ceva vreme. — Acolo? repetă Brad. Pentru încălzire există un șemineu mare în sufragerie și unul mic în dormitorul mare. Whalen aprobă. zise ea moale. Îi zâmbi apăsat lui Elaine. Oricum nu contează. răspunse Whalen. Dacă o vreți. — Este. dar numai rece. — Nisipurile Morții. Sus nu există. — De când n-a mai locuit cineva acolo? — De aproape un an. Ce contează e că îi ziceau Nisipurile Morții. De ce? E bântuită de stafii? — Unii oameni așa cred. dar ei plecaseră deja. Se numea Sands of Death. — Mă descurc. dar nu avea să recunoască asta în fața lui Whalen. dar au lăsat totul aici și nu sau mai întors. dar nu e nevoie. Și-au luat hainele și mașina. I se spune așa întâmplător. cred că puteți s-o folosiți. Pun pariu că e și o poveste legată de asta. Apă caldă încălziți pe sobă. zise Brad încet. Au rămas în urmă cu chiria și într-o zi m-am dus să le spun să plătească ori să plece. și se rugă ca Brad să nu râdă prea tare. fără să reușească pe deplin. zise Whalen. recunoscu Elaine. fiind aproape sigură că de ea vorbea șeful poliției. Cei din neamul Klickashaw aveau un obicei nemaipomenit – ar fi o poveste al naibii de bună de speriat copiii. Se pare că aveau un 78 . Acolo nu există nici gaz. — Va trebui. care s-a transformat în Sod Beach. dacă oi fi știut vreodată. Deși nu cred că o s-o vreți. Ce vrei să spui? — Au fugit. — Zău? întrebă Elaine. De fapt. toate lucrurile lor au rămas acolo. — Nu faci să sune prea promițător. îmi închipui. — E vechiul nume al plajei dat de indienii Klickashaw. Nu-mi amintesc cum îi ziceau indienii. căldura se ridică pe scări. Așa că e și ceva mobilă. — Ce e cu plaja? — Nu se numea Sod Beach. Apoi pe hartă au trecut-o prescurtat SOD.

aproape că putea să le audă respirând. zise el.cult – își spuneau dansatorii furtunii – și foloseau plaja pentru ritualuri de sacrificare. — Povestea spune că celor din tribul Klickashaw nu le plăceau străinii mai mult decât ne plac nouă. înainte de a vorbi din nou. — Nu văd care e legătura cu oamenii care nu locuiesc în casa de pe plajă. Putea să vadă cu ochii minții – victimele înspăimântate așteptând moartea. — Legenda spune că oamenii aceia încă zac îngropați în nisip și că spiritele lor bântuie plaja în timpul nopții. — Așteptau până când scădea mareea. — Ceea ce ar putea avea o legătură cu lipsa ei de farmec. Indienii nu îi tolerau. Vocea lui devenise plată. adăugă Brad. lăsându-se pe spate în scaun ca să privească fix în tavan pentru o vreme. îngână Elaine cuvântul cu un glas înecat. Apoi așteptau fluxul. Dar Brad părea că nu o aude. simțind apa sărată lovind în ei. apoi puneau victimele în groapă și le acopereau cu nisip până ce nu li se mai vedeau decât capetele. Cel puțin noi îi tolerăm. ca și când ar fi repetat povestea pe de rost. — Nu chiar. — Sacrificări. — Îi îngropau în nisip. zise ea. Zâmbetul lui Whalen era sardonic. — Dumnezeule! Elaine trase aer în piept. zise Elaine moale. — Nu cred că înțeleg. privind valurile care înaintau necontenit. — E groaznic. inevitabilul… Alungă imaginea înfricoșătoare din minte și se scutură. Avea ochii fixați pe șeful de poliție cu părul cărunt. apoi acoperindu-i. Nu știu dacă e vreun adevăr în asta. chiar dacă nu-i facem să se simtă bineveniți. — Nu sunt sigur nici eu că înțeleg. adăugă el. și în cele din urmă. luptânduse să-și capete respirația convulsivă în intervalul scurt dintre un val și altul. Îi duceau pe plajă și îi lăsau în seama mării să îi ucidă. — Vrei să spui că îi duceau pe plajă și îi omorau? întrebă Brad. zise Harney Whalen. nefiind sigură că voia să audă povestea. 79 . dar știu precis că nimeni nu locuiește prea mult în casa aia. ca să-i avertizeze pe străini.

Whalen scoase deodată capul pe geam.— S-ar putea. Și Brad și Elaine fură siguri că fața lui se albise. Brad crezu că uitase de ei. dar. Mai înainte ca Brad să poată răspunde. încercă să spună ceva. Soții Randall stăteau singuri pe trotuar privind mașina îndepărtându-se. Whalen se încruntă. zise Elaine. zise el. după-amiază? începu Brad să spună. ca să vadă dacă era potrivită sau nu. — Dacă chiar vreți să vă uitați la ea. — Poate mai târziu. Se vor uita la casă. zise el. sună telefonul. apoi Whalen vorbi din nou. pe când pornea motorul. în afară de Brad. S-ar putea să ne placă mai mult decât credeți. își montă girofarul și demară cu un scrâșnet de cauciucuri. Sincer. A intervenit ceva. cred c-o să vă placă. Porni motorul. Preț de o secundă. — Whalen. — De ce nu ne lăsați pe noi să hotărâm asta? zise Elaine. zise Brad când Whalen nu se mai vedea. — Ceva grav? întreba Brad. Merle Glind. — Ei bine. — Bine. — Treaba asta o să mai aștepte. forțându-se să pară veselă. — Isuse. Și ea unde e? Se făcu tăcere. Brad. se poartă de parcă întreg orașul ar fi un 80 . de la han. Nu avea rost să mai discute. poate să vă spună cum să ajungeți acolo. — Nimic care să vă privească. Apoi ascultă un moment. Ridică receptorul. zise el moale. Brad și Elaine se ridicară. zise el. — Știi ceva? zise el. Dar Whalen era deja ieșit pe ușă. — Când putem vedea casa? întrebă Brad. Haideți să ne întâlnim la casă pe la ora trei. Cei doi Randall îl urmară spre mașină. presupun că putem să mergem acolo chiar acum. ce crezi despre asta? — M-a înnebunit. vin acolo cât de repede pot. apoi păru că se răzgândește. aproape tăios. Doamne. aruncând o privire peste umăr. Puse receptorul la loc în furcă și se ridică în picioare. șeful poliției. ca să se asigure că nu era nimeni în apropiere s-o audă.

Când ei îl priviră total nedumeriți. nu-i așa? zâmbi Brad. nefiind în stare să se abțină. 81 . Oricum n-ar însemna nimic pentru voi. Imediat după ce Brad puse întrebarea Merle Glind rămase înțepenit. Ochii i se îngustară și gura i se încleștă. doar ca să-i arăt că nu-i ies lucrurile întotdeauna cum vrea el. — Nu. — Nu sună prea promițător. plin de pitoresc. le povesti. ideală pentru un om priceput. când ajunseră la hotel. — Te-a cam făcut bucăți. înapoi la hotel. Apoi. unde am găsit câinele mort. Aceea trebuie să fie. îl găsiră pe Merle Glind într-o stare de agitație extremă. Porniră pe jos. Îi zâmbi tendențios. — Te cred. Am văzut-o. o avertiză Brad. — Domnul Whalen nu ne-a mințit. buzele formând o linie subțire. nu glumesc. Am să gătesc pe afurisita aia de sobă cu lemne a lui toată viața dacă e cazul. — Vrei să ți-o descriu sau vrei să fie o surpriză? — Despre ce vorbești? — Despre casă. — S-ar putea să nu-ți placă deloc casa aia. — Cum arată? — Cred că un anunț imobiliar ar descrie-o drept „un miracol al plajei. Ca și când nimeni n-ar avea dreptul să locuiască în zonă. Sunt sigură că se află pe plaja unde am fost ieri.fel de proprietate particulară. preț negociabil”. Ce s-a întâmplat? A fost ca și cum s-ar fi trântit o ușă. asta aș putea să spun. necesită reparații. Era singura casă de pe plajă și arăta de parcă nu locuise nimeni în ea de ani de zile. dacă bunicii și străbunicii lui nu sau născut aici. — Nu e groaznic? îi întrebă el. Vor lua o masă de prânz ușoară. întoarceți-vă de unde ați venit. Urmați-mi sfatul. Am trecut chiar pe lângă ea. se avântă spunând: — Desigur că n-ați auzit. — Glumești. nu? — Ce anume? întrebă Brad. Până la urmă zise: — Nu e treaba voastră. Dar. apoi vor merge pe plajă să se întâlnească cu Harney Whalen la casa veche.

enervată că i 82 . strigă vocea. Se avântă spre vocea necunoscută. îi răspunse o voce. după ce o mașină trecuse în viteză fără să se sinchisească că intrase în zona de restricție de viteză din Clark’s Harbor. mai apropiat de ea. Zicând că Harney Whalen trebuia să fi fost acela. e cineva acolo? — Aici. încântată să vadă că gărdulețul improvizat pe care i-l făcuse în jur își făcuse datoria: micul pin nu dădea semne să fi servit drept desert căprioarelor din vecinătate. sub pinul tânăr pe care îl plantase lângă atelierul de olărit. îl aruncă din ușă pe un scaun și porni pe plajă. doar cabana lor. dar nu era sigură. gândindu-se ce să facă. Putea fi mașina pompierilor? O ambulanță? Zgomotul era mai intens acum. își făcu drum cu grijă peste bariera de bușteni și se îndreptă spre pădure. După un timp se opri și își ciuli urechile. când auzi primele sunete ale sirenelor. I se păru că aude pe cineva strigând „pe aici”. Cercetă cu atenție planta cu aspect fragil. Dar. dar când zgomotul crescu. — Nu te apropia. încercând să prindă sunetele vocilor care plutiseră pe plajă. Rebecca se opri. O să vină cineva în curând. Terenul era aproape acoperit cu ferigi și mușchi și pretutindeni pe unde călca părea să fie câte un buștean vechi și sfărâmat. intră în cabană. Rebecca își scoase șorțul. atât de clar. Când crezu că era destul de aproape de locul unde se auziseră strigătele. iar ei i se păru că aude niște strigăte. dar acolo nu se vedea nimic. când sirena încetă brusc. Erau voci care se auzeau venind din pădure. La început nu fu prea sigură ce era. ieși din nou afară. — Întoarce-te acasă și rămâi acolo. îngropat sub pământ. În cele din urmă strigă: — Hei. Nu-i luă prea mult să se hotărască. Câteva minute mai târziu își dori să o fi luat pe drum. câteva secunde mai târziu. Se pregătea să intre din nou în cabană.• Rebecca Palmer termină de curățat resturile de la micul dejun și luă tigaia cu apă murdară folosită ca s-o golească afară. Cine e acolo? — Rebecca Palmer. se încruntă puțin.

Ochii îi erau ieșiți în mod grotesc din orbită și limba îi atârna din gură. — O. — Cine e acolo? întrebă ea. repeta Rebecca întruna. dar Chip o încurajă. undeva la stânga. conducând-o de-acolo. Își mută privirea de la Rebecca și se mai uită o dată în sus la copaci. Mirosul respingător de excremente umane era purtat de briză – Miriam își golise intestinele în momentul în care i se frânsese gâtul. Naiba să o ia dacă Harney Whalen îi spunea ei ce să facă. Doamne. Automat. După câteva secunde. — Eu sunt doamnă Palmer. pe același drum pe care venise ea. Indiferent ce se întâmplă. Un grup mic de persoane se uita la ea fără să înțeleagă. își dori să fi făcut ceea ce îi spusese Whalen. mai mult ca sigur. Ce i s-a întâmplat? Ce i s-a întâmplat? Noaptea trecută… și se opri dintr-o dată. 83 . bine? Ia-o de aici. O să mă întorc pe naiba. Harney Whalen. Doamne. — O. îi răspunse vocea. Chip Connor se desprinse de grup și păși spre Rebecca. i se păru că poate să deslușească o mișcare. a familiei Palmer. Începu să strige. am dreptul să știu ce e. Șeriful Whalen. Și deodată. Înaintă prin desiș până când ieși într-un luminiș. La ordinul șefului de poliție. într-un loc care. Dacă se întâmplă ceva.se spunea ce să facă. apoi o conduse spre cabană. Chip Connor și un alt bărbat pe care Rebecca nu-l recunoscu stăteau în luminiș. privind în sus. • Capitolul 8 Trupul lui Miriam Shelling atârna lipsit de viață la zece picioare deasupra pământului. — Ce e cu noaptea trecută? întrebă el. mormăi Whalen pentru sine. Ieșiră din pădure și Chip o ajută să treacă peste o grămadă de bușteni. se întâmpla pe proprietatea lor. ochii Rebeccăi urmară privirea lor. iar apoi zise cu voce tare: Ai grijă de ea Chip. stupefacția nefiind întreruptă de strigătele Rebeccăi. Întoarceți-vă acasă și eu o să trimit pe cineva acolo cât pot de repede. se gândi Rebecca. era proprietatea ei.

De îndată ce-l pierdu din vedere. Nu nemaipomenit. Bătând-o ușor pe mână și asigurând-o că o să fie totul bine. Ea nu ceruse decât să-l descopere pe acela care îi ucisese soțul. — O să mă descurc. Bănuiala lui era corectă – Miriam alesese un loc de pe țărm care se afla aproape în dreptul locului unde Pete Shelling fusese prins în 84 . îi spusese Glen seara trecută. așteptând să vină moartea și să o ducă la soțul ei. Chip o să-l roage să o vadă pe doamna Palmer. întrebându-se dacă nu cumva ceea ce văzuse o adusese într-o stare de șoc. răspunse Rebecca cu voce slăbită. De ce acolo? • În luminiș. Fusese nefericită. când Miriam Shelling apăruse în biroul lui. Rebecca îl privi cum pleacă. Harney Whalen se întreba același lucru. Stătea pe un buștean și aștepta ceva. orientându-se rapid. Dar de ce pe plajă? se miră Rebecca. Când va veni doctorul Phelps. având o bănuială neașteptată. se hotărî să se întoarcă la luminiș. încercând să-și amintească fiecare amănunt din ceea ce îi spusese ea. foarte nefericită. Își amintea și el ziua trecută. Chip porni înapoi spre luminiș. apoi. înăbușindu-și un oftat. Miriam zicea că aștepta ceva. privind plaja. — Vă veți descurca? întreba Chip când ajunseră înăuntrul cabanei. încercând să găsească ceva – orice – care să-l fi avertizat că avea să facă ceva drastic. părăsi luminișul și își făcu drum printre copaci. Dar nu găsea nimic. dându-și seama că probabil n-ar recunoaște o stare de șoc dacă ar vedea-o. de la nord spre sud. zise Rebecca. seara trecută. Își scotoci mintea. cerându-i să facă ceva. își dori să-i fi spus că nu se simte bine. Dintr-un motiv anume. chiar dacă ziua era senină și călduroasă. spre plajă. Păstră tăcerea în timpul mersului. dar duceți-vă și vedeți-vă de treabă. și ațâță focul până când începu să ardă cu putere. Deodată. Tremura puțin și își puse un pulover.— Nimic. Rebecca avu iluzia că o vede pe Miriam Shelling stând jos liniștită. Privi de-a lungul întinderii de nisip. Și apoi. nu voia să-i spună ajutorului de șerif că soțul ei o văzuse și chiar vorbise cu Miriam pe plajă. Chip se uită cu atenție la Rebecca. O să-mi port de grijă singură.

Luă colacul de sfoară și îl aruncă. apoi examinându-i întreg trupul 85 . Se agață de frânghia care acum atârna liber de copac și trase de ea. Simți două smucituri când nodul cedă. Harn? întrebă el. din sfoară. Chip examină nodul de care atârna Miriam. — De ce n-ați dat-o jos? întrebă bătrânul doctor. în vârstă de optzeci și șase de ani și încă în putere. când apăru Chip Connor. Examină cu atenție crăcile. Apoi își dădu drumul în jos. nu? zise Phelps acru. — Îmi dai o mână de ajutor.propriile-i năvoade. zise Whalen. În sinea lui se întreba cum o să fie în stare să coboare corpul pe pământ fără să… Își întrerupse gândul și începu să urce în copac. Doctorul Phelps o examină încet. deși stomacul i se întorcea pe dos de fiecare dată când dădea cu ochii de fața lui Miriam. încercând să nu pară că se apără. Cu grijă. — Am vrut să te aștept. Trebuie să mă urc chiar eu până acolo ca să văd ce s-a întâmplat? Whalen se pregătea să se urce el în copac. Whalen era tot copil. Dar doctorul. frânghia stătea colac între ramificațiile copacului. zise el cu voce tare. cu ajutorul șefului său. e destul de evident că e moartă. din cele pe care le fac și puștii când descoperă cum se împletește o frânghie. se întoarse din nou în luminiș. coborî ușor corpul neînsuflețit din copac. îl tratase pe Harney Whalen când era copil și nu-i dădea ocazia să uite niciodată că. Tot ce o ținea pe Miriam de copac era un nod dublu. tăind mai întâi frânghia din jurul gâtului lui Miriam Shelling. — Chip? Crezi că poți s-o dai tu jos? Chip se forță să se mai uite o dată la copac. — Ei bine. Și. — Nu-i nicio problemă. Chiar dacă nu se vedea de dedesubt. Era ușor de urcat – ramurile parcă formau o scară. Un minut mai târziu se afla la același nivel cu craca de care atârna Miriam. Se uita fix și acuzator la Whalen pe deasupra ramelor de ochelari. Doctorul Phelps îl aștepta. în ceea ce-l privea pe el. deși văzuse dintr-o privire cum s-o dea jos. Întrebându-se dacă asta avea vreun sens sau dacă era o simplă coincidență.

ridică din umeri și clătină cu tristețe din cap. în Elveția și în alte locuri. Te uimesc. vântul – mai jos. Harney Whalen făcuse o afirmație în loc să pună o întrebare. — Sinucidere. Se pornesc din senin. îi influențează. Nu te uimesc. Făcu o pauză plină de înțeles. • Abia dacă schimbaseră două vorbe în timpul prânzului. potrivindu-și ochelarii de fiecare dată când îi alunecau de pe nas. — Nu știai că vremea îi influențează pe oameni? zise el. Nu se văd nici pe țărmul continentului. — Ciudată? Ce vrei să spui? — Nu sunt prea sigur. Un pescar care a murit și soția lui care s-a spânzurat câteva zile mai târziu. — De ce fac unii asta? mormăi el în barbă. Dar pot să încerc. Cred că îmi amintesc ceva asemănător. Phelps își dorea să știe la ce anume. — Și noi avem afurisitele astea de furtuni. Dar al naibii de ciudată. Dacă s-a sinucis. Îi determină pe oameni să facă lucruri ciudate. — S-a sinucis. continuă: — Ei bine. se ridică în picioare. bat cu o furie oarbă și pe urmă dispar. îl asigură Phelps. zise doctorul. fu de acord Phelps. Furtunile astea afurisite sunt de vină. de mai demult. s-a sinucis. nici pe altcineva. Se gândea la altceva. bombăni Whalen. Doar aici. nu-i așa? — Nu. Whalen se uită la bătrânul doctor și Phelps zâmbi sigur pe sine. zise Whalen sec. nici la sud. Nu poți da vina pe nimeni. Nici pe Palmer. dacă mă întrebi pe mine. Fără să aștepte un răspuns. îl auzi pe Whalen dând ordine să se facă fotografii și să fie îndepărtat corpul. la sud. apoi porni spre mașină. În spate.cu atenție. Bătrânul doctor se holbă derutat la Whalen. nici la nord. Dar era convins că Whalen nici măcar nu se gândea la ordinele pe care le dădea. — Probabil că nu. — Așa se pare. Ce mă miră pe mine e că a ales tocmai proprietatea lui Glen Palmer ca să se sinucidă. 86 . În cele din urmă. În unele locuri.

Deodată se ridică. Chiar este? Aș vrea să cred asta. Dacă s-ar fi întâmplat cu două zile mai devreme sau mai târziu. — Atunci să ne rezumăm la oameni. dar nu se sinucid din cauza asta. — Nu știi de când a murit câinele. Dar trebuie să fii înțelegătoare. fără asigurare de viață. cred că ai să vrei să-ți strângi lucrurile și să te muți. — Bine. Doamne. pe întreaga coastă? — Știu. — N-ar trebui? replică tăios Elaine. Suntem aici de două zile și au murit doi oameni și un câine. 87 . Brad. — Atunci. zise Elaine sumbru. Și asta-i o prostie. zise Elaine cu încăpățânare. Oricum sar fi întâmplat. chiar dacă n-am fi fost noi aici. Goli paharul cu vin. Soțul ei era pescar. ceva. zise Brad. respingând logica folosită de soțul său. — Ar fi putut vinde barca. convins că Elaine știa despre ce era vorba. Atunci ce-i rămânea unei femei în situația ei? Mila publică? În orașele mici sunt foarte mândri în astfel de privințe. Probabil că nu primea nici ajutor social.Când își termină cafeaua și își turnă ce mai rămăsese din sticla de vin în pahar. — Te deranjează. — Nu ești? — Gândește-te cum a fost pentru ea. nu-i așa? întrebă el brusc. dar locul ăsta are ceva care îmi dă o stare de nervozitate. — Chiar este? întrebă Elaine moale. Poate că soarele o să-mi facă bine. Pun pariu că rata mortalității aici este considerabil mai mică decât în Seattle. femeile rămân mereu văduve. n-am fi aflat niciodată. și probabil fără o pensie de care să beneficieze văduva. Tu te porți de parcă ar fi – nu știu – un semn rău. Brad se hotărî să abordeze problemele așa cum erau. nu sunt grozav de surprins de ce s-a întâmplat. îl puse jos și oftă. Și sincer să fiu. — Nu ți se pare cam ciudat? — Sigur că e ciudat. Câți oameni crezi că mor la Seattle în fiecare zi? Sau poate că nu știi că Seattle-ul e pe locul doi la rata sinuciderilor. Elaine se uită tăios la Brad. — Hai să ieșim.

stătea perfect nemișcată. uite! strigă ea. comentă el. — Haide să mergem pe plajă. 88 . După ce lui Elaine i se păru că trecuse o eternitate. dar lui Elaine i se părea complet diferită acum. — O vidră? Aici. Whalen o să fie deja acolo. — N-am zis că nu e. zise ea. zise Brad. cu un picior pe stâncă. mai e una. Uite. Am să încetez cu asta. zise Elaine. alte patru mai mici apărură pe neașteptate. E un fel de vidră. și așa și e. apoi cealaltă. în căutare de hrană. Regăsiră poteca pe care fusese Elaine în dimineața trecută. Simți cum Brad îi strângea mâna și ea îi răspunse la fel. ca și când ar fi primit un mesaj de la părinții lor că totul era în ordine. așa cum făcuseră și alaltăieri. — Ce drăguțe sunt! exclamă Elaine. Tot ce voiam să spun e că nu e ca aerul din Seattle. rânji Brad. — Nu-i ca în Seattle. uitându-se la ei. în nord? — Nu știu. — Aerul în Seattle e destul de bun. totuși. — Brad. de mărimea unei nevăstuici. Nu e și eu sunt prostuță. se întoarseră la treburile lor și anume la scormonitul printre pietricele. cu năsucul ei mic contractându-se de curiozitate. În restaurant aceiași oameni în vârstă de ieri jucau șah. — E o vidră. creaturile mici.Brad plăti și ieșiră din cafenea. Nu? Elaine. De îndată ce perechea de vidre începu scormonitul. promit. Brad inhală mirosul de apă sărată amestecat cu miros de pin. apoi coborâră scările. Niciunul din ei nu se uită la soții Randall. presupun că putem să intrăm acolo singuri – casa nu părea să fie încuiată. Apoi văzu o mișcare și arătă spre ea. se apără Elaine. căreia îi părea rău că se răstise la el. Dacă nu e. Soarele încălzise aerul după-amiezei și zgomotele de dimineața dispăruseră de mult. Ce e? O creatură mică. Poate că până ajungem noi la casă. — Nu. Soții Randall se-așezară pe o bucată de lemn și cele două mici animale se uitară la ei cu atenție. mai întâi una. îl luă de mână. Când ajunseră la locul care separa portul de plajă.

Dacă nu sunt pe plaja asta. Sentimentul vag de neliniște. oftă ea. — Dincolo de creasta aia. e să nu vorbești niciodată în prezența vidrelor. — Dacă vrei să-i spui așa. — Ah. — Dar nu m-am putut abține. ce frumos e. 89 . — O să le mai vezi. Elaine se agăță de el. Era prea târziu. dar continua să meargă. dispăruse când porni după vidre. Se opri și îl așteptă pe Brad. nu-i așa? Veni lângă el și împreună cercetară fâșia de pământ care era Sod Beach. mai bine rămânem pe plajă. Crezi că trăiesc aici? — Probabil că au un Winnebago parcat în drum și s-au oprit să ia prânzul. În felul acesta voi vedea totul dintr-o dată. alegându-și cu grijă drumul pe plaja stâncoasă. — Un fel de vedere de ansamblu? întrebă Elaine cu un zâmbet. jucăușă. — Doamne. zise Brad. zise Brad sec. — Nu. o asigură Brad. putem s-o luăm prin pădure. Dacă vrei. zise Brad. încât Elaine aproape că dădu peste el. cei patru pui dispărură și părinții lor își îndreptară din nou atenția asupra celor doi oameni. — S-au dus. sperând să mai zărească o dată creaturile fermecătoare înainte să dispară în pădure. strălucire accentuată de bucățile argintii de bușteni de lângă pădure. Știa că nu avea niciun rost. — Morala. Cerul lipsit de nori. Apoi dispărură și ei. probabil că sunt la Sod Beach. Următoarea plajă. zise Brad cu un zâmbet. ceea ce ea numise nervozitate. nu? Elaine aprobă din cap și arătă în direcția aceea. vidrele ar fi putut foarte bine nici să nu fi existat. termină! Haide să vedem dacă le găsim.Din cauza sunetului. apa de un albastru închis și pădurea de un verde intens erau despărțite de o fâșie de nisip care strălucea în lumina soarelui puternic. Sunt minunate. protestă Elaine. Dădură ocol crestei și Brad se opri atât de brusc.

Pentru o secundă i se păru că vede victimele de la Nisipurile Morții. dar niciunul din ei nu comentă nimic. Pentru scurt timp își dori să poată nega și să spună. nu? zise Brad în cele din urmă și Elaine simți un gol în stomac. ignorând tonul negativ al vocii ei. întinzând mâna spre șeful poliției care se apropia. ca și când ar fi mângâiat plaja. zise ea. Doar casa învechită de vreme rămase pe plajă și la capătul celălalt al ei.Șirurile de valuri. Știam să construim pe vremuri. presupun. Brad și Elaine schimbară o privire la ușoara lui ezitare. urcând în schimb scările verandei și scotocindu-se în buzunare după chei. răspunse Brad. îngropate până la gât. Ea se eliberă din strânsoarea brațului și începu să urce pe plajă. Apoi iluzia dispăru. — Locul ăsta pare destul de solid. care curând se contopeau. — Nu e într-o stare prea bună. Dăduseră deja roată casei o dată. Am putea oricum să vedem cum e. Whalen ignoră gestul. căbănuța. Brad se hotărâse deja. — Cât de veche? 90 . cu trecutul ei bizar. udau țărmul. răspunse Whalen. casa? Capul lui Elaine se mișcă imperceptibil în semn de aprobare. — Toate casele vechi sunt solide. Cu mâna liberă îi arătă: — Și aceea este. Nu era nicio mașină pe drum. Brad își strecură brațul peste umărul lui Elaine și o trase aproape de el. — Înseamnă că n-o să avem prea mulți vecini. Brad o porni tăcut și cu pași mărunți după ea. când veni Harney Whalen. în număr de opt. spulberate de vântul mării și de zgomotul valurilor. — Am mers de-a lungul plajei. vaietele lor demne de milă. — Nu credeam că sunteți deja aici! le strigă el. Nici măcar n-am făcut curat de când… au plecat ultimii oameni. în schimb. ceva care să-i îndepărteze pentru totdeauna de Clark’s Harbor și de plaja aceasta frumoasă. remarcă Brad pe când Harney deschidea ușa de la intrare. apărând pe neașteptate din pădure. — Haide.

Apoi se uită în jur și văzu că Whalen nu glumise când spusese că locul nu fusese curățat. ai putea chiar să crezi că vor s91 . Apoi. O parte dă în bucătărie. Tonul vocii lui îi spunea clar lui Brad să nu-l mai deranjeze cu întrebări prostești. cu un perete parțial din cărămidă. eu i-aș pune în dormitorul ăsta. apoi am cumpărat-o înapoi când a plecat familia Baron. Brad ar fi jurat că era locuită. și un rest de lumânare. am putea spune că nu. — Au plecat în grabă. pe care presupun că o să vreți să-l folosiți dacă nu aveți copii. Toată casa e construită în jurul șemineelor. zise Elaine și își vârî capul pe ușa dormitorului. care dădea spre plajă. stătea stingher pe masă.— Cincizeci. camera de jos stă foarte bine. — Nu avem copii. Din nou avu o ezitare ușoară și soții Randall schimbară o privire. — Cum vă spuneam. Ușa aceea dă spre un dormitor. arsă până la capăt. Dacă vreți. — Acolo e un șemineu dublu. între ele. Dacă aveți. mai înainte ca Brad să poată să comenteze ceva. explicând: — Cărămida e de la șemineu. — Am putea spune că da. Era o cameră mare. E mai simplu să ieși pe ușă de la etajul unu decât de la etajul doi. apoi fața lui se lumină. Reviste și ziare zăceau deschise pe scaune și pe podea. începu să le vorbească despre casă. Nu știu de ce nu se mai construiesc case din astea – cu toate problemele despre economisirea energiei electrice. șaizeci de ani. Îl auzi pe Whalen în spatele ei. Cu toate că nu văd ce sens are. ca să fie feriți în caz de incendiu. mai ales dacă ții focul în amândouă camerele. Nu era prea multă mobilă – doar o sofa și două scaune – și cea care era evident fusese luată la mâna a doua. Dacă n-ar fi fost stratul de praf care acoperea totul. Brad se întrebă cât mai rămăsese nespus din poveste și de ce șeful poliției nu voise să le-o spună pe toată. Am vândut pământul pe care se află casa și bunicul meu a ajutat la construirea ei. O să fiți surprinși câtă căldură transmit cărămizile. Dar Elaine intră în discuție: — Familia dumitale a construit-o? Whalen se uită brusc la ea. au șters-o fără să spună. nu? întrebă Brad. cred că v-aș putea spune exact.

întrebându-se dacă se aștepta de la ea să curețe toată murdăria. Sunt rudă cu jumătate din oraș. Masa era pusă și în fața fiecăruia erau resturi de mâncare. într-un fel sau altul. Elaine înghiți cu greu. Whalen ridică din umeri și arătă cu mâna drumul spre scările care separau camera de zi de sufragerie. dai de baie. Nu e prea convenabil pentru musafiri. oricum. hai să discutăm despre închiriere. pur și simplu se stinsese singură. Lampa. Mâncarea se stricase de mult. dar fu ușurată când auzi răspunsul lui Whalen. răspunse Harney. 92 . o să-i vină de hac. — Cât ați vrea. Dar am destule rude. În primul rând că a fost o greșeală când tata a vândut pământul. Părea să o provoace și se uită la sobă. zise el pe un ton care nu mai lăsa loc de tocmeală. continuă el. El rămase jos. Dar nu. Dumnezeu știe când. fie ce-o fi. Eu n-am să repet greșeala. dacă ar fi să vindeți locul? întrebă el. zise Brad. — Vrei să o lași moștenire copiilor tăi? — Nu sunt însurat. Intră în ea și în bucătărie. în chiuvetă. Se pregătea să-l întrebe pe Whalen ce se întâmplase – de ce chiriașii o șterseseră din mijlocul mesei – când își dădu seama că Brad vorbea deja cu șeful poliției. dar pentru oricine locuiește aici e foarte bine. Dar nu era prea sigură. — De ce nu mergem să vedem și sus? îi întrerupse Elaine. Dacă intri pe aici. care dă și spre bucătărie. În mijlocul mesei se afla o lampă cu kerosen și oricine locuise acolo plecase din mijlocul mesei fără să stingă lampa. în timp ce Brad o urmă pe Elaine la etaj. în caz că închiriau casa.o facă. și se îndreptă grăbită spre bucătărie. — Nu e vorba de vânzare. pe jumătate neatinse. Oalele și cratițele care fuseseră folosite la prepararea ultimei mese de către ultimii locuitori erau claie peste grămadă. spunându-i pe tăcute că. unde se uită fix la soba cu lemne. dar tot se putea vedea că era o masă de la care se plecase în grabă. Elaine urmă indicațiile lui și se trezi într-o baie mică și incredibil de prăfuită. Nu m-ar surprinde dacă adjunctul meu o să se aleagă cu locul ăsta – îmi e un fel de nepot. nespălate. foarte mare și voluminoasă. Lui Elaine i se strânse stomacul. — Atunci. Bucătăria era la fel de împuțită ca și baia. ei le fac cu șemineele pe peretele exterior și poți să-ți iei adio de la căldură.

— Normal că e harababură și pun pariu că o luăm ieftin. — Dar nu e curent electric. protestă Elaine. — Pot să mă gândesc când vopsesc. pe care rareori o auzise Elaine în cei doisprezece ani de căsnicie. N-o să fie ca la Seattle. — Doamne. E zdravănă și poziția e perfectă. aici am s-o scriu. zâmbind cu o încredere pe care nu o simțea. o să se obișnuiască cu ea. așa cum făcea mereu. Pace. Elaine nu se amuză. dar am un sentiment special față de ea. — Mi-ai spus totdeauna că tânjești după o viață simplă. Brad râse. și în vocea lui era o undă rugătoare. — Chiar vrei? întrebă Brad nerăbdător. Brad. — Nu atât de simplă. — Îmi place foarte mult. încât n-o să lucrezi nimic la carte săptămâni întregi. — Vrei asta foarte mult. — Poți să înveți. uitându-se adânc în ochii lui. zise ea. Ea cedă. zise Brad. Elaine. zise Brad. Apoi. la privirea plină de dezamăgire a soțului ei. El aprobă din cap. dacă o să scriu cartea aia vreodată. Aș putea slăbi vreo câteva kile. zise el. Și spartul lemnelor e un exercițiu bun. cu încrederea unui om care nu sa îngrășat niciun gram de zece ani de zile. încruntându-se. ai să slăbești și mai multe. Nu știu de ce. Își mângâie abdomenul plat. — Brad. Dar închipuiește-ți-o curățată perfect. unde trebuia să mă concentrez asupra muncii mele în fiecare minut. e o harababură… începu ea. — Foarte bine. liniște și un peisaj de neînlocuit. Elaine se întoarse către soțul ei.Când rămaseră singuri. Dacă Brad o voia așa de mult. Am putea să aruncăm o privire prin jur și să vedem cât de rău este. zise ea. nu-i așa? întrebă ea încetișor. renunță. Nu trebuie decât vopsită înăuntru și va arăta minunat. o necăji Brad. o să fie atâta muncă. 93 . E ca și cum întreg locul ăsta m-ar chema. — Dacă trebuie să gătesc pe soba aia.

Dar Brad nu-l luă în seamă. de data aceasta mai tare. Whalen păru să răsucească în minte chestiunea. — Domnule Whalen? repetă Brad. Zâmbetul ei era neprefăcut. Apoi o porni spre pădure. Brad și Elaine nu văzură nimic altceva decât apa și cerul. Elaine înțelese că voia. Whalen se întoarse ca să se uite la ei. apoi desfăcu încet pumnul și-și duse o mâna sub haină. Randall. — Haide. — Vă simțiți bine? întrebă Elaine. Brad și Elaine îl priviră cum pleacă. nu contează. — Vrem casa. neluând în considerare restul contractului. Elaine îi dădu un stilou și el semnă repede ambele copii. zise Brad. văzându-i privirea. De la polițist nu veni niciun răspuns. care părea că abia atârnă în fața ochilor lor. către Harbor și către hotel.Și. Familia Palmer. Se uită la cabana îndepărtată multă vreme. — Vedeți cabana de colo? Aproape acoperită de copaci? Aceia sunt vecinii voștri cei mai apropiați. — Și soții Palmer sunt străini aici. Două sute de dolari pe lună. încât pe Elaine o deranjă. păstrând-o pe cealaltă. dându-i una înapoi lui Whalen. — Asta e chiria. întâlnindu-se într-un strat de ceață. zise el. Era un formular standard. apoi o porniră spre sud. în fața casei. iar pe urmă se întoarse către soții Randall. Whalen aprobă scurt. Îl găsiră pe plajă. Whalen luă chitanța semnată fără prea mare interes. deja completat. 94 . zise el mohorât. Și oricum. — Vrem s-o închiriem. o puse la loc în buzunarul interior. Când îi urmăriră privirea. — Ba nu. apoi arătă dintr-o dată spre nord. cu pumnii încleștați și cu încheieturile mâinilor albite de încordare. să vedem cât avem de muncă până o să facem locul ăsta civilizat. Harney Whalen nu îi aștepta jos. O luați sau nu? Brad se uită la plata chiriei. — Domnule Whalen? întrebă Brad moale. Vocea lui avea atâta intensitate. cu ochii fixați asupra orizontului. pentru că n-o vând.

era același cartonaș cu „rezervat”. Pe masă. Fu convinsă că avea vedenii. Părea că nu o auzise nimeni. — Nu prea înțeleg. îl ajută Elaine. zise în cele din urmă Elaine. De câteva minute. Ca și cum soții Randall s-ar fi conformat. dar nu prea discutau. Nu cred că știe că am închiriat locul. fără să vrea. iar cei de la bar să se uite morocănoși în pahare. Restul meselor. zise Brad. dar nu avea niciun sens să se afle acolo – mai era o singură masă ocupată. cercetând încăperea liniștită. dar nu chiar.— Știi ceva? zise Brad după o tăcere lungă. Brad se hotărî să-l atace pe micul proprietar: — Cam multă liniște pe aici. Ei. — Da. rămâneau goale. așteptând clienți. în timp ce în Elaine se dădea o luptă între greutate și poftă. niciunul dintre ei nu scosese o vorbă. avu impresia că vede ceva la o fereastră – o siluetă. Elaine aprobă gânditoare. • Capitolul 9 În sala de mese de la Harbor Inn era liniște în seara aceea: Brad și Elaine luau masa singuri. ca și în seara trecută. ceilalți meseni păreau absorbiți să-și mănânce crabul fiert. Mai mult o umbră. — Dacă îți ciulești urechile mai mult. încât era imposibil să-i auzi. Câțiva oameni stăteau la bar. Era ca într-un fel de transă. în seara asta. plin de oameni care să sporovăiască despre – cum o chema? — Miriam Shelling. A semnat. Pentru o secundă. acum e prea târziu. nimeni nu pare câtuși de puțin interesat de ea și de ce s-a întâmplat cu ea. Se întoarse să se mai uite o dată la vechea casă. Chiar atunci intră precipitat Merle Glind ca să le recomande plăcintă cu afine la desert. Mă așteptam să fie plin în seara asta. iar când o făceau șopteau atât de încet. — Asta a fost și impresia mea. pregătite. Dar. Acum vorbele ei păreau să se ciocnească de pereți și Elaine aruncă o privire în jur ca să vadă dacă n-o auzise cineva. Brad refuză și. nu-i așa? 95 . Locul e al nostru. tăcerii care învăluia încăperea. o să cazi de pe scaun. din cât am reușit să aud. doamna Shelling.

Când constată că toate erau la locul lor. dacă ai adus vorba. Vocea lui Brad era sigură. Adică. — Aș fi zis că o să aveți ceva aglomerație în seara asta. se întoarse spre Brad. Ce lucruri? — Păi. răspunse Glind. — Locuiau aici. — Nou-veniți? De cât timp locuiau aici? Glind ridică din umeri. mie mi se pare că oamenii ar vrea să discute în seara asta. La fel ca întotdeauna. — Eu aș zice că ar trebuie să preocupe pe toată lumea. Dar acum. Nu țineau de locul ăsta. douăzeci de ani. Urmă o pauză și Glind vorbi din nou: — Nu că ne-ar privi pe noi. Numai că soții Shelling nu erau chiar din oraș. expresia feții lui arătând teama că s-ar fi putut întâmpla ceva. presupun că este. — Cât îți ia? Cât îți ia ca să fii din Clark’s Harbor? Gândurile lor nerostite fură întrerupte de veselia forțată a lui Merle Glind. dar erau nou-veniți. părând să studieze în minte problema. — Cum rămâne cu plăcinta aceea? Garantez pentru ea. ca și când fusese undeva. Elaine tresări ușor. Nu mai mult. — Despre doamna Shelling.Capul lui Glind avu o mișcare spasmodică și el trecu în revistă întreaga sală. fără să se mai gândească. Elaine se încruntă ușor și se holbă la omul acela ciudat. îi sugeră Brad. zisa ea moale. nu este puțin cam neobișnuit pe aici ca o femeie să se sinucidă? — Păi. — Dar credeam că locuiau aici. desigur. ca și când ar fi știut dinainte răspunsul. eu știu… zise Glind vag. zise el neliniștit. — Despre ce? întrebă pierdut Glind. vreau să zic. Am crezut mereu că într-un oraș ca ăsta oamenii își poartă de grijă unul altuia. pierdută. ca și când ar fi fost ceva relevant: — De cincisprezece. având același gând. Acesta o 96 . — E aproape la fel ca întotdeauna. și. — Dacă ții cont de lucruri? repetă omulețul. — Păi așa și facem. Cei doi Randall se uitară fix unul la celălalt peste masă. dacă ții cont de lucruri. acceptă propunerea lui Glind.

insistă și mai mult: — Poienița aia este pe proprietatea noastră. lipsită de vlagă. nu-i așa? — Da. Când rămaseră singuri. Robby și Missy se hotărau s-o ia prin pădure și o descopereau? Era evident că soțul ei nu înțelegea ce voia să zică și căuta cu disperare să-l facă cumva să priceapă. sunt străini aici. Elaine râse și mâncă plăcinta cu poftă. și se bucură să vadă că era pe măsura așteptărilor ei. ce ai avea în comun cu oamenii ăștia? Întotdeauna am fost destul de mulțumiți cu noi înșine… — Să fim destul de mulțumiți cu noi înșine e una. dar să fim niște paria e cu totul altceva. — Dar ce zici de copii? Să presupunem că în drum spre școală. — Sigur. Apoi o trăsni un gând. Treaba e doar să-i găsești. Elaine mușcă din plăcintă. cu vocea lui de bass: — Știți. 97 . — Nu poți să-ți închipui cum era. Dar tot nu ne privește pe noi. îl întrerupse Elaine. cred că da. în timp ce sosea plăcinta. Au găsit-o pe proprietatea noastră. zise el zâmbind. — Cum poți să spui asta? replică Rebecca. admise fără voie Glen. Glen. Brad și Elaine își zâmbiră fără vlagă.zbughise. dar privirea pierdută și goală din ochii soției sale îl înspăimânta. dar apoi îmi și închipuiam placa cu „bine ați venit în rândul nostru”. zise Glen Palmer pentru a patra oară. — Eu nu mi-aș face atâtea probleme. — Familia Palmer! exclamă ea. — Undeva în Clark’s Harbor trebuie să existe unii care să ne primească bine. Mă gândeam la câteva luni de singurătate. Încerca să zâmbească. — Cincisprezece sau douăzeci de ani. continuă ea. Brad înțelese numaidecât. o consolă Brad. imitându-l surprinzător de bine pe Harney Whalen. Cum el nu-i răspundea. zise ea crispat. Apoi își coborî vocea. • — Nu e treaba noastră. — Poți s-o iei și în alt fel: în fond.

— Jimmy Phipps s-a dus acasă la masă și mama lui i-a povestit tot. — Și eu mă simt așa uneori. În mintea lui. dar vin furtunile și mă simt mai bine. Tu chiar ai văzut-o? Pentru o fracțiune de secundă Rebecca se gândi să nege. Dar și ea și Glen fuseseră întotdeauna sinceri cu copiii lor. Rebecca tresări. Rebecca trebui să-și reprime contracțiile stomacului. încercând să-și dea seama de ce felul în care arăta corpul ei nu conta. când îi auzi intrând pe copii. doamna Shelling? — De unde știi de ea? întrebă Rebecca cu respirația tăiată. — Vrei să spui. — Nu contează cum arata. — Chiar s-a scăpat în pantaloni? întrebă el. atras de partea tatălui. — Cum era? vru să știe Robby. Robby. zise ea domol. Poți să înțelegi asta? Robby aprobă grav. Robby. dar Glen se văzu nevoit să-și ascundă un zâmbet. Amintindu-și. Am văzut-o. Ochii lui Robby se dilatară. Pentru Jimmy Phipps contase în mod cert. — Ah. — Era foarte nefericită. Rebecca își întinse brațele către fiul ei. Mintea lui de copil știa că ceva nu era în regulă cu părinții săi și era. — E ceva ce li se întâmplă oamenilor când mor. zise Rebecca cu blândețe. Se întoarse către tatăl lui. chiar dacă ar fi fost dureros pentru ea și era sigură că așa ar fi fost. 98 . Robby. Pe fața lui Robby apăru un rânjet. zise ea aproape cu disperare. Acum. instinctiv. strigă Rebecca. — Cum arăta? Jimmy Phipps spune că avea fața vânătă și că îi atârna limba. — Ce i s-a întâmplat? întrebă el grav. dar Robby se dădu înapoi și se așeză lângă tatăl său. și a hotărât că nu mai vrea să trăiască.Era pe punctul de a-i descrie încă o dată scena înspăimântătoare. ca și când problema ar fi fost doar de competența unui bărbat. simți că trebuia să discute cu Robby ceea ce s-a întâmplat. — Da. Robby judecă problema.

— E prea târziu. E dus și n-o să-l mai vedem niciodată. Niciodată! Ce ne-am face fără tine? O încruntătură ușoară ridică sprâncenele lui Robby și el se desprinse din brațele mamei lui. zise el nerăbdător. dacă nu mai voia să trăiască. replică Missy cu vocea ridicată. e mult mai bine să găsești o cale s-o rezolvi. înainte ca părinții să poată urmări mai departe subiectul. ideea de a-l ști pe fiul ei pe plajă. Rebecca vru să intervină. Răspunsul păru să-l mulțumească pe băiat. Să mori nu te ajută la nimic. îi promise Glen fiului său. el mai puse o întrebare: — Doamna Shelling a făcut un lucru rău? Vreau să spun că. apoi se uită la tatăl său. — Nu trebuie să mai simți așa ceva niciodată. — N-o să-l găsești. pe plaja pe care Miriam Shelling își petrecuse ultimele ore. Apoi. — Ar trebui să fiți în pat amândoi. — Ba știu. nu este un sentiment chiar așa de rău. — Pot să mă duc să-l caut pe Snooker? — Nu. dar dintr-o dată cearta dintre copii păru o ușurare binevenită. — De ce nu vă duceți să vă certați în dormitor? Copiii o fixară pe mama lor. — Nu prea se mai întâmplă. de ce-ar fi trebuit să trăiască? Rebecca și Glen schimbară o privire. în timp ce Robby bătea în retragere. zise Robby. reduși la tăcere chiar de faptul că ea nu reușise să medieze conflictul dintre ei. Dar pentru prima oară de când intraseră. — Am să mă duc afară peste puțin timp și am să arunc o privire. zise ea repede. Dacă ai o problemă. zise ea. — Nu e cel mai bun lucru de făcut. Ridică din umeri. — Asta spui întruna. iar Glen știu că el trebuia să răspundă la întrebarea băiatului său. vorbi și Missy. Într-un fel. Și oricum. se răsti Rebecca aproape fără să vrea. Pe neașteptate. încercând să îndepărteze tonul aspru din vorbele ei. e chiar incitant. o înspăimântă. Dar nu știi sigur că-i așa. 99 .Se așeză în genunchi lângă fiul ei și îl trase mai aproape de ea. după încordarea pe care o simțise toată ziua. zise el cu grijă.

El râse. În dormitor. — Asta era înainte de seara trecută. • — Haide să mergem la o plimbare. E minunat în seara asta – nu e furtună și e lună plină. Și știi la fel de bine ca mine că e în siguranță deplină. Acum e altceva. — Și nu vreau să te duci nici tu afară. Rebecca. dar se răzgândi. Se purtase prostește destul timp. — Cel puțin acum știm ce aștepta. zise ea. ridicând din umeri. cu un tremurat. ei se îngrămădeau spre micuțul lor dormitor. micuța cabană fu liniștită. chiar mai înainte ca o expresie de îndoială să-i întunece chipul. — Nu e altceva. Luă mâna lui Brad. — Cea mai bună idee de când am venit aici. — Te rog. râse el sugestiv. — Haide să mergem până la casă. zise Glen. zise ea. venise vremea să se poarte ca un adult. Măcar așteaptă până mă calmez. Elaine încercă să protesteze. lângă soția lui și o trase lângă el. se așeză. pe canapea. făcând cu ochiul. Câteva minute mai târziu erau pe plajă și ea privea lumina lunii strălucind în apă. cearta încetă. încălziți de ceartă. zise ea. Problemele lui Miriam Shelling n-aveau nicio legătură cu noi. Și n-am mai avut un moment romantic pe o plajă de ani de zile. de luni de zile mergem pe plajă noaptea. Începu să-și îmbrace haina. dar nu era nicio urmă de veselie în râsul lui. îl imploră Rebecca. zise Glen. Elaine era bucuroasă că renunțase la neliniște. Un timp. sugeră Brad în timp ce el și Elaine ieșeau afară din sala de mese. blânde în liniștea nopții. și nu are nicio legătură cu noi faptul că ea s-a sinucis.Un moment mai târziu. Pun pariu că e minunată în lumina lunii. o calma. punându-și mâinile pe umerii ei și obligând-o să se uite la el. — Nu prea am de ales acum. Iam promis lui Robby și n-am cum să scap. Ritmul regulat al valurilor. Pe de altă parte. 100 . zise Rebecca. Rebecca se întoarse spre Glen. De îndată ce plecară. Glen își puse haina deoparte.

reducânduse la un joc de lumini și umbre. ca să nu-i descopere defectele din structura veche. continuară să meargă pe plajă. — Îmi retrag toate cuvintele. iar șirul de bușteni aliniați de-a lungul plajei lucea în alb.Mergeau încet. sperând să zărească familia de vidre. dar își trase soția mai aproape de el. Locul ăsta e paradisul. comentă Brad. bucurându-se de liniștea nopții. sprijinindu-se de unul dintre trunchiurile de copac. Brad nu spuse nimic. — Ca să planeze mai bine. Probabil că aripa ei e de vreo șase picioare. șopti Elaine. 101 . dar de la distanță. ca și când n-ar fi vrut să se apropie prea mult. Are niște aripi imense. întunecată de umbră. zise Elaine. În mijlocul întinderii albe de nisip stătea casa cea veche. ca să vadă silueta unei cucuvele zburând în jos. — E o feerie. pentru ca apoi să plutească deasupra plajei. zise Elaine când cucuveaua dispăru. Când ajunseră la întinderea de stânci. chiar înainte de Sod Beach. convinși că resturile lăsate de ultimii chiriași vor strica vraja nopții. Niciunul din ei nu sugeră să intre în casă. Se așezară pe nisip. Așa încât prada să nu fie avertizată înainte de a plonja. Rămaseră așa multă vreme. În schimb. bine impregnate pe nisipul moale. Nisipul părea să strălucească cu o fluorescență aparte în lumina argintie a lunii. Dădură roată promontoriului și dintr-o dată Sod Beach apăru înaintea lor. lăsând două șiruri de urme de pași. Făcură înconjurul casei. Se uitară la timp. încercând să pătrundă frumusețea aproape nepământeană a locului și ascultând muzica blândă a valurilor. Dar nu era nimic altceva decât un foșnet venit de undeva de deasupra. N-am mai văzut niciodată ceva atât de frumos. culorile vii fiind estompate de întuneric. — E atât de mare. după ce terminară de inspectat noua lor casă. înțelegându-se reciproc fără săși vorbească. — N-o să prea vedem vidrele în seara asta. altfel neatins. retrasă din lumina ciudată a lunii care scălda împrejurimile. merseră cu mare grijă. În cele din urmă merseră până la plajă.

locul ăsta. — N-am vrut să spun asta. Și dacă aș putea face o mulțime de bani dintr-o carte… Vocea lui tărăgăna și lăsă gândul neterminat. — Nu neapărat. — Ce te-a făcut să te gândești la asta? — O mulțime de lucruri. Elaine tresări și se trase mai aproape de el. uitându-se scrutător la soțul ei. dar ăsta e adevărul. puse tutunul înapoi în buzunar și se uită fix spre mare. Cine știe? Poate că are vreo legătură cu bioritmurile. — Adică un bestseller? — Nu doar un bestseller. Gândește-te: un loc – locul ăsta – în care ceva pare să-i scrântească pe oameni. Am vrut să spun că până la urmă. Am să schimb structura cărții. zise el. știind că Brad îi va simți zâmbetul. Din mai multe puncte de vedere. Robby locuiește un pic mai sus pe plajă. — Asta nu e prea frumos din partea mea. o să fie o carte mare. — M-am tot gândit. sau poate Harney Whalen. Dar Brad ignoră zeflemeaua. — Ce noroc pe tine că. — Asta da schimbare. Oameni ca Miriam Shelling. 102 . într-un fel sau în altul. de la bioritm la Robby Palmer. o aprinse. Umplu pipa. Așa e bine să fie și nu am nicio obiecție. — Știi ce ești? — Ce? întrebă Elaine. de obicei. întâmplător. faci ceea ce vrei tu. Elaine zâmbi în întuneric. — Întotdeauna faci așa. — O femeie iremediabil neeliberată. Robby Palmer. dar fă ce dorești. — Mie tot nu-mi place ideea. Mai ales dacă îl pot folosi pe Robby Palmer să lege subiectul. E ceva cu locul ăsta. ceva care afectează pe toată lumea de aici. Și dacă voi afla ce. zise Elaine sarcastic. Și ceva de valoare. Brațele lui Elaine se strecurară în jurul lui Brad și ea îl strânse cu putere. — Ar putea fi o carte foarte valoroasă.Brad întinse mâna spre buzunarul hainei și scoase o pipă și niște tutun. — Robby Palmer? Elaine se ridică. zise Brad blând. chiar dacă nu îl vedea.

— Tu poți să stai în pat dacă vrei. Missy se ridică și îl privi atent pe fratele ei. răspunse Elaine. 103 . — Nici așa. îi șopti Missy. contracară Robby. Dar să nu mai spui la nimeni – nu prea mai e la modă. Degetele ei începură să-i caute cureaua. Umbra întunecată se întindea în fața cabanei. Mă duc afară să-l caut pe Snooker. E lună pe cer și strălucește peste apă. Se lăsă să alunece în jos din pătuțul de deasupra și se uită la Missy. zise Robby. insistă Robby.— M-ai descoperit. și îl trase deasupra ei. Mâna lui alunecă sub haina ei și începu să-i mângâie sânul. — Nu mai ies încă o dată acolo afară. E prins în vreo capcană din pădure. Missy își părăsi pătuțul și se uită iscoditor afară pe fereastră. șopti Brad. șopti ea. Dar pentru toate e un început. A dispărut și n-o să-l mai vedem niciodată. • — Cred că ar trebui să mergem să-l căutăm din nou. Missy se furișă înapoi în pat și își trase așternuturile sub bărbie. zise Missy. apoi îi șopti în ureche: — Când am făcut dragoste ultima oară pe plajă? — Niciodată. — Nu e acolo. — Ar trebui să stăm în pat. — Nu e. Uite! Fără tragere de inimă. dar pe sub copaci văzu lumina argintie jucând pe apă. — Dormi? — Încetează. Robby ridică din umeri. trăgându-se sub pături. se plânse Missy. Se uită cu ochi mari cum Robby termina de îmbrăcat. Se cuibări în ea. — Totul la tine este destul de la modă pentru mine. probabil. hotărî ea. Se întoarse în pătuțul ei de jos și-și îngropă capul în pernă. și să-i pipăie umflătura din pantaloni. — E prea întuneric. uitându-se la fereastra acoperită de draperii. șopti Elaine. îi șopti Robby Palmer surorii lui. O chem pe mama. Se răsuci pe nisip. — Destul de la modă pentru mine. trăgându-și blugii pe el.

Peste tot erau umbre – umbre care ascundeau complet poteca și făceau copacii să pară mai mari și mai amenințători decât în timpul zilei. Apoi ajunse la o poieniță și se opri. Fratele ei nu se mai vedea. sora lui o să-l pârască. — Nu e nimic. tată! strigă ea. nu era sigură. în ciuda luminii lunii. în sinea ei. Cum plecă el. I-am spus să nu se ducă. zise Missy. Rebecca își ridică ochii de la tricotat și se uită la fiica ei care apăru în ușa micuțului dormitor. când degetele de la picioare i se agățau de rădăcinile care zăceau ascunse în întuneric. Știa că poteca o să îl ducă spre pădure. Cum a plecat. S-a dus afară să-l caute pe Snooker. Se uită în jur privind copacii. Rebecca simți un fior de frică în inimă și se întoarse către Glen. Când auzi vocea tatălui său strigându-l câteva minute mai târziu. privind cu ochi strălucitori cum tatăl ei se năpustea pe ușa de la intrare. Apoi uită de Missy și se concentră asupra drumului prin pădure. — Când a plecat? — Chiar acum.Apoi el deschise cu grijă fereastra și se strecură afară. Așa sunt fetele. zise ea blând. Un sunet neașteptat îl 104 . — Nu poți să dormi. Mai rămase un minut la fereastră. Missy sări din pat și alergă la fereastră. Dar. apoi se hotărî. dorindu-și să fi avut un frate. El era deja în picioare și își punea fâșul pe el. dar tot a plecat. Nu după ce se întâmplase noaptea trecută. Ceva din interiorul lui îi spunea că acela era locul unde se spânzurase doamna Shelling. își zise el. dar o luă la dreapta. • Robby se avântă dând colțul casei și intră în pădure. dar nu știa unde o să-l scoată. încercând să vadă ceva. mai înainte ca să ajungă la șosea. zise Missy. Urmă poteca ce l-ar fi dus la drumul principal. împiedicându-se la fiecare câțiva pași. Își dori să nu fi plecat. sigur că nu e. întrebându-se de care cracă se folosise. Rebecca își puse lucrul deoparte și o strânse pe Missy în brațe. Se grăbi pe potecă. — Sigur că nu e. dar se răzgândi. scumpo? întrebă ea. — A plecat Robby. dar Glen plecase. Și totul părea altfel noaptea. Missy o să râdă de el. aproape că se întoarse. nu o soră.

Dar părăsi poienița și urmă poteca. Auzi un strigăt de pe plajă departe și din nou pârâitul. — Ai auzit ceva? — Sunt doar valurile. — Nu aud nimic. Dar ochii lui căutară înspre pădure. Zgomotele se auziră din nou. Merse mai repede. — Nu fi prostuță. Un nor acoperise fața lunii și întunericul nopții crescu. O trase pe Elaine în spatele lui. În spatele lui i se păru că aude pașii tatălui său. așa încât oricine și orice ar fi ieșit din pădure să aibă de-a face cu el mai întâi. și mai tare acum. răspunse Brad. Apoi începu să alerge. Liniște. o trase pe Elaine lângă el. — E ceva acolo. — Cine e? strigă Brad din nou. nu. Mai aproape. bucurându-se de intimitatea pe care o simțeau mereu după ce făceau dragoste. chiar în dreptul lui. Părea să fie în pădure. apoi vorbi din nou. îndreptânduse spre ei. urmându-l. Aud ceva în pădure. altceva. Își strânse haina peste ea și se ridică. Deodată. rostogolindu-se în nisip și chicotind. — Cine e acolo? strigă el. străpungând cu privirea întunericul. Apoi auzi și el pârâitul ramurilor. murmură Elaine. zise Brad. Începură să se gâdile. — A fost bine. • Brad și Elaine Randall stăteau unul în brațele celuilalt. doar vreun animal. Un strigăt. cu un braț protector peste umeri. până când Elaine se opri și râmase nemișcată. dar nu auzi nimic altceva decât zgomotul valurilor. Elaine se uită la el și el la Elaine. 105 . Doar senzuală. Brad ascultă un moment. O pasăre. Sări în picioare.sperie și apoi o umbră imensă trecu peste poieniță. Sunt o destrăbălată dacă mă gândesc că sexul e întotdeauna mai bun afară? — Destrăbălată. Nu e nimic. cu atenție. E doar o pasăre. o umbră căzu asupra lor și Brad se uită în sus. — Nu. șopti ea. își zise Robby. — Ssst! Ascultă intens.

Apoi sprâncenele lui se încruntară. — Părinții tăi știu unde ești? — Cred că da. S-ar fi putut să fie altcineva. — Nu mă recunoști? Robby clătină din cap. zise el timid. ci mai în sus pe plajă până la lumina blândă care se vedea de la cabană. Pe partea cealaltă a buștenilor. Oricine ar fi fost oamenii aceștia. Elaine se apropie de Robby și îngenunche lângă el. — Sunt doctorul Randall. — E-n regulă. Vino-ncoace. Preț de o secundă fu tentat să o ia din loc. de la Seattle. Robby se hotărî. — S-ar fi putut să nu fie tata. Majoritatea copiilor de nouă ani sunt acasă în pat. Nu se simțise în siguranță în pădure. răspunse Robby. zise el. Absolut deloc. — I-ai răspuns? Robby clatină din cap. — De unde știți câți ani am? — Dar cum aș putea să uit așa ceva? zise Brad. nu înapoi în pădure. 106 . — Nu-mi amintesc nici când eram bolnav. simțindu-se deodată nesigur pe el. Când Elaine păși înainte. era o siluetă mică și foarte înfricoșată. va fi mai în siguranță cu ei. înainte ca Brad să poată continua. • Capitolul 10 Robby ezită pe vârful grămezii de bușteni. Dar.Norul care acoperise luna se deplasă și plaja fu încă o dată scăldată de lumina strălucitoare. — Îmi caut câinele. Robby Palmer. zise Brad moale. Parcă l-am auzit pe tata strigându-mă cu puțin timp în urmă. Robby își ridică scrutător capul. — Nu e cam târziu pentru asta? întrebă Brad. Chiar nu-ți amintești de mine? — Sunteți doctorul la care am fost când eram bolnav? — Chiar așa. din spatele lui Brad. ușurat de teamă. începu să înainteze printre bușteni. uitându-se la el.

Un minut mai târziu Glen Palmer ieși din pădure. apoi își mușcă buza. cam în același loc unde apăruse Robby cu câteva minute mai devreme. zise Robby posac. Nu vrea nici să mă ajute să-l caut pe Snooker. protestă Robby. dar nu l-ai căutat. E plecat de două nopți și tata nu vrea să-l caute. — N-ați văzut niciun câine pe aici. zise ea. se bâlbâi Robby. gata. uitându-se neajutorat la soții Randall. auziră o chemare din pădure: — Robby! Robby! — Veniți aici! strigă Brad. — Robby. evitând total întrebarea. nu? întrebă el fără speranță. vrând să-l creadă. până ajunse pe plajă. — Domnule doctor Randall? Ce faceți aici? Nu l-ați văzut pe Robby pe aici? Se opri când îl văzu pe fiul său și urcă cu grijă. dar mama avea nevoie de mine. Ai zis că o să-l cauți. — Missy spune că n-o să vină. te căutam! — Încercam să-l găsesc pe Snooker. aș fi venit să-l caut. Probabil că s-a rătăcit pe undeva. Stăteam de vorbă și. iar Glen își mută privirea spre Brad Randall. Deodată fu sigură că acel câine ce-l găsise pe plajă fusese al lui.— Cine? întrebă Brad. se smiorcăi Robby. pentru că zice că s-a dus. Robby părea gata să izbucnească în lacrimi și Elaine îl îmbrățișă. îi explică el. îl consolă ea. Glen îl ținu așa un moment. Robby se uită neîncrezător la tatăl lui. — Nici noi nu suntem aici decât de puțin timp. Nu-ți mai face griji de nimic. așa că eu… Alergă la tatăl lui și își îngropă fața la pieptul lui. — Cred că mai bine te-am duce acasă. Până ca cei doi soți Randall să poată descifra ce voia să spună Robby cu afirmația lui ciudată. — Gata. Pun pariu că părinții tăi sunt îngrijorați de moarte de lipsa ta. Ochii lui Elaine se îndreptară spre copil. 107 . — Eu… nu sunt sigur. — Aveam de gând să ies să-l caut. de cum am fi terminat. dar o să vină acasă. Se așeză în genunchi și se uită în ochii plini de lacrimi ai băiatului. apoi se desprinse de băiat. Pe plajă. — Dar trebuie să-mi găsesc câinele.

dar nedumerirea lui Glen păru să sporească. dar nu exagerat. îl reținu pe Robby. dar nu-i pomeni nimic lui Glen. — Desigur. Ar fi trebuit să trecem astăzi dar am fost foarte ocupați. Dar n-a fost prea politicos din partea noastră. În timp ce mergea. lăsându-l pe Brad cu Robby. Glen se uită la ei nedumerit. fără efort. Nu rămăsese nici urmă din copilul acela agitat și chinuit de care Brad Randall își amintea așa de bine. dar nu delirant. Apoi se însenină. zise Glen aproape cu amărăciune. Vreau să spun că să iei o hotărâre ca cea pe care tocmai am luat-o noi îți concentrează toată atenția. — Ia spuneți-mi. explică Elaine. — Mie n-a vrut deloc să mi-o închirieze. un copil care era evident activ. Brad. Să fiu al naibii! — Nu părea prea dornic. — Sod Beach? — Casa. dar cred că e dezamăgită. Schimbarea din Robby era fundamentală. Arătă în direcția construcției dărăpănate. ce-ar fi să mergeți cu mine în susul plajei? Mă așteaptă Rebecca – foarte îngrijorată din cauza lui Robby – și ar fi mai bine să mă întorc. Brad se simți nedumerit față de această schimbare profundă. dar a cedat. nu prea are cu cine vorbi pe aici. așa cum o descrisese Glen. zise Brad cu un chicotit. care vorbea cu ușurință. — V-a închiriat-o Whalen? întrebă el și scutură din cap. — Am vrut să vedem cum arată locul acesta noaptea.Îi va spune lui Palmer vestea cea rea când copilul nu va putea să audă. Și pe urmă ați promis ieri că o să treceți pe la noi și n-ați trecut. Sincer. zise imediat Elaine. Se trezi în schimb mergând de-a lungul plajei cu un copil de nouă ani remarcabil de normal. Dar chicotitul lui încetă când își aminti comportamentul ciudat al șefului poliției. întrebându-se ce anume se întâmplase cu Robby 108 . Am închiriat astăzi casa cea veche. cum o făcuse cu numai câteva luni în urmă. Și în acest timp îl observă. Îl luă pe Glen de braț și o porni în sus pe plajă. Rebecca n-a zis nimic. dându-și seama imediat că soția lui urma să-i spună lui Glen despre câine. chiar înainte de a semna contractul de închiriere.

nici băiatul lui Glen Palmer. zicând că se simte bine. — Rebecca! Vino încoace – avem musafiri! Rebecca apăru în ușă și. Ieri dimineață am făcut o plimbare pe plajă. Era de statură mijlocie. răspunse Elaine. un fel de cocker? — L-ai văzut? întrebă Glen nerăbdător. presupun. dar nu sunt sigură. cu o voce tristă. zise Elaine cu tristețe. apoi reluă: — Zici că era îngropat în nisip? — Nu foarte adânc. și în cele din urmă Rebecca îl eliberă. protestând. Glen se opri și își întoarse fața către Elaine. Sau poate că n-am să le spun deloc. Ea e soția lui. desigur. Tăcu o clipă. Glen clătină din cap. și când se apropiară. O să le găsesc alt câine care o să-i facă să uite de Snooker. Nu părea să aibă alte răni. se îndreptă de spate și se uită surprinsă la Elaine și Brad. Elaine se întoarse dintr-o dată către Glen.Palmer sau ce i se întâmpla încă. Elaine. Robby și Brad îi prinseră din urmă la copacii din fața cabanei lui Palmer. — Ți-l amintești pe doctorul Randall. Glen își strigă soția. — Cred că da. Am găsit un câine mort îngropat în nisip. O să mai las o zi. aprobă Glen. Se opri. — Câinele vostru era alb cu negru. Brad găsea asta puțin supărător. Avea gâtul frânt. dar avea destul dintr-un cocker. — Bineînțeles. Presupun că aș fi putut săți spun dinainte. negru cu pete albe. I-am găsit pe plajă. nu? — Nici eu n-am crezut. Era o corcitură. zise Glen. — Frânt? Cum adică? — Nu sunt sigură. • Când fu sigură că nu o aude nici soțul ei. — Nu sună prea plauzibil. văzându-și băiatul. Ca și când i-ar fi ghicit gândurile. dar n-am vrut. Băiatul era chiar prea normal. două – poate o să încerc să le găsesc copiilor un alt cățeluș și o să le spun după aceea. dar avea gâtul frânt. — Pare a fi Snooker. Brad zice că s-ar fi putut să fi fost lovit de o bucată de lemn adusă de valurile de noaptea trecută. Cred că marea s-ar fi putut să-l îngroape. zise Elaine. nu în fața copilului. zise Glen. lângă vechea casă a familiei 109 . gândindu-se că povestea suna prea nesincer. imediat îl trase la pieptul ei. Robby se zbătu.

Elaine se întoarse către soțul ei. Nu e chiar atât de mare cum e casa pe care ați închiriat-o voi. — Știu și eu. Altfel se încinge atât de rău. în timp ce Glen turna patru pahare de vin. râse Rebecca. Elaine clătină din cap neîncrezătoare. Ceva îmi spune că o să mâncăm mai mult în oraș. îi pofti Rebecca. întrebarea sunând mai mult provocator. Elaine foarte atentă. Au închiriat-o și o să fim vecini. așa încât să poți s-o reglezi. — O să ajungi să visezi la așa ceva. — Chiar poți să gătești pe soba aia? întrebă ea. Elaine era pregătită. Brad curios. Elaine și Brad inspectară cabana. așa că i-am adus acasă. arătându-i cum funcționează și cum se putea regla flacăra așa încât să dea căldura mai mare sau mai mică. — Secretul e să menții flacăra destul de mică. n-o să ai nicio problemă – n-o să fie niciodată destul lemn ca să faci un foc mare cu adevărat. Când Rebecca apăru din nou.Baron. zise Rebecca. Dar dacă și soțul tău seamănă cu al meu. Glen. Brad? — Am auzit. Vino aici și o să-ți arăt ce se întâmplă. 110 . Și chiar dacă am putea. de fapt îmi place să gătesc pe ea. că nici nu poți să te apropii de ea. zise ea. Cel mai rău lucru e spălatul. spuse ea în final. Brad nu părea îngrijorat. Chiar dacă nu-mi face plăcere să recunosc. — Nu-i chiar așa de greu cum pare. — Ai auzit. închizând ochii ca și când voia să nu mai aibă o viziune hâdă. zise ea. Se aplecă peste sobă împreună cu Elaine. — Noi nu putem. n-am face-o. dar e destul loc pentru toată lumea. Îi pofti pe Brad și Elaine în camera principală și îi îndemnă să ia cele două scaune pe care de obicei stăteau ei. — Haideți înăuntru. — Dați-mi voie să-l culc pe Robby. — Dumnezeule! trase Elaine aer în piept. Nici nu m-am gândit la asta. la un pahar de vin. ce-ar fi să deschizi sticla de vin? Dispăru în dormitorul micuț și.

— O carte? Glen se uită la Brad cu un ochi scrutător. — Poate că n-a vrut să închirieze la cineva cu copii. Cred că am să scriu o carte despre asta. Cred că m-am înșelat. — Așa. Dar tot cochetez de câtva timp cu ideea de a scrie o carte. pur și simplu? întrebă Rebecca. zise Elaine sarcastic. dar nu e un loc în care copiii pot să strice prea mult. Mi-am închipuit că nu vrea. — Nici nu sunt. — Nu. — Asta chiar că e ciudat. Așa că. pot să mă și bărbieresc. Când a făcut-o se purta ciudat. Elaine căscă gura la el. — A fost altceva. comentă Rebecca. zise Brad gânditor. Nu sunt sigur ce anume. Iar după ce m-am spălat. iată-ne. A-ți plăcea un lucra cu a trebui să-l faci sunt două lucruri diferite. zise Glen. ca și când s-ar fi gândit la cu totul altceva. îi întrerupse Glen. O să încălzești câte un litru o dată și eu o să folosesc ce mai rămâne. mai ales unor străini. nu arăți a scriitor. se vede că e mult mai bună decât a noastră. Acum mi se pare că i-a sosit timpul și Sod Beach pare locul potrivit. 111 . — Tu? Tu care consumi toată apa cu dușurile tale de douăzeci de minute? — Dacă se poate. că pur și simplu nu vrea să închirieze. am și eu o întrebare. Nu vreau să fiu răutăcioasă – pentru Dumnezeu. apoi clătină din cap.— Și știu foarte bine că sunt în stare să mă spăl impecabil într-un lighean cu apă caldă. — Nu sunt sigur. de ce nu? contracară Brad. Cum naiba l-ați convins pe Harney Whalen să vă închirieze vechea casă Baron? Noi am încercat și ne-a refuzat categoric. Nu era prea dornic să neo închirieze nici nouă. — Casa aia veche? zise Rebecca. — Bine. sugeră Elaine. Am crezut că e ceva în legătură cu noi personal la început. — Întreg locul ăsta e ciudat. — Înainte de a ne implica în modul de viață primitiv. Dă-mi câțiva litri de apă fierbinte și sunt mulțumit. întări Brad. dar pe urmă mi-am schimbat părerea.

— Singura? repetă Elaine cuvintele Rebeccăi. — Două săptămâni. dacă nu laș fi văzut chiar eu. dar uneori locul ăsta mă dă gata. — Și voi sunteți străini aici. zise Rebecca moale. — De fapt nimic. zise Rebecca. începu ea. — Singura străină de pe-aici. care spera o să o facă pe Rebecca să se simtă în largul ei. Apoi se răzgândi. în afară de voi și nu suntem înrudiți cu nimeni. nu? — E groaznic. răspunse Elaine. dar Brad preluă subiectul plin de nerăbdare. Uneori. Acuma n-o să mai fiu singura. — Nu prea înțeleg ce vrei să spui. Și n-aveți nicio idee ce anume a provocat-o? 112 .— Ei. Rezist eu până atunci. — Și pe urmă mai e și Robby. lăsându-se pe spate. nu chiar. Avem aproape toți banii băgați aici – și nu sunt prea mulți. pentru că de-abia vă cunosc. nu-i așa? Nu aveți rude în Clark’s Harbor? — Înțeleg. doar pentru ea. Apoi se uită de la Brad la Elaine cu o expresie de panică. — Și de ce n-ai făcut-o? — Din multe motive. Trebuie să ne întoarcem la Seattle și să închidem casa. Îi zâmbi Rebeccăi. Rebecca se înroși puternic și încercă să se adune. Știu exact despre ce vorbești. dar Brad se hotărî să o provoace. zise cu un zâmbet curios. — Nu. aproape că nu v-aș fi crezut. zise Rebecca vag. nam mai rămâne cu nimic. relaxată. Rebecca arăta cam stânjenită. Cred că sună ciudat. Habar n-aveți ce fericită sunt că o să locuiți mai jos. zise Elaine. nu cunoaștem niciun suflet pe-aici. De fapt. spuse liniștit Glen. Suntem singuri aici și uneori mie frică. pe plajă. — Schimbarea lui e aproape de necrezut. Glen părea stânjenit. Nu e ușor să fii străin în Clark’s Harbor. Dar cred că ne vom muta aici în câteva săptămâni. pur și simplu am vrut să strâng și să plec. Dacă am pleca acum. Nu intenționase să o spună cu voce tare. — Ba da. zise Rebecca. vreau să spun ceva. dar o auziră toți din cameră.

Am dat peste ea noaptea trecută pe plajă. fie ce-o fi. — Nu prea. dacă nu eram străin aici. șopti Rebecca. — Dar cât de rău e aici? întrebă Elaine. zise moale Elaine. ca și când i-ar fi fost rușine. Luă sticla de vin și umplu paharele tuturor. n-aș vrea să vă împărtășesc și vouă – e atât de deprimant. Rebecca. încheie Glen. Îmi pare atât de rău. Rebecca le explică cum ajunseseră să creadă că întreg orașul se unise cumva împotriva lor. Dar sincer. Dar nici nu vrem să ne punem problema. probabil c-a fost teribil pentru tine. — O. până la stradă. Cu un glas moale. apoi paralel cu strada cam vreo sută de metri. Și pe urmă. a fost dimineața asta… — Dimineața asta? Elaine se gândi o clipă. haide acum. Terenul nostru se întinde prin pădure. măcar să știm în ce ne-am băgat. o să stăm în Clark’s Harbor. zise Elaine. De fapt. nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. — Ei. doamne. să vedem ce crede și altcineva. — Ah. iar fața Rebeccăi se înăspri. De fiecare dată când închid ochii o tot văd. vrei să spui de doamna Shelling? Glen aprobă din cap. — O cunoșteați? vru să știe Brad. zise Rebecca stăruitor. Uneori devenim paranoici în legătură cu locul ăsta. Se pare că exact înainte de a o face. zise Glen. zise Glen.— N-avem nici cea mai mică idee. — Exact înainte de a o face? repetă Elaine. zise Glen. De fiecare dată când ceva nu e în regulă există o explicație logică – cu excepția faptului că am avut mereu sentimentul inexplicabil că. zise Brad. Doar nu vrei să spui că… — S-a întâmplat pe proprietatea noastră. Atâta timp cât Robby rămâne așa. Dacă nu pentru altceva. — Dar nu e niciodată nimic concret. — Oare? 113 . Miriam Shelling s-a spânzurat de unul din copacii noștri. Și copiii! Dacă ar fi văzut-o unul din ei? — Dar voi n-aveați nimic de-a face cu treaba asta. — O văd tot timpul. ridicând din umeri. Sau sunt prea curioasă? — Nu ești prea curioasă. cred că ne-ar prinde bine să vorbim despre asta.

Am crezut că e doar supărată… — Evident că era. Se vede peste tot. În timp ce se chinuia să-și țină firea. — Vorbeau? zise Glen. Mi-am permis ceva timp și pentru greșeli. Cele care ar părea mărunte în situații obișnuite capătă brusc importanță. — Ei haide. nu? — Pai. Râse încrezător. Soții Palmer se holbară la el. că v-am făcut o primire… Să vă tot vină să vă stabiliți aici. neputând să-și rețină amărăciunea din voce. — De fapt. chiar sunt puțin înaintea planului. — Hai. nu vorbeați voi de paranoia și să fiu sincer. cu atât pare să se înrăutățească totul. — Tot zicea că l-au prins pe soțul ei și că ne vor prinde și pe noi. Dar „pare” e cuvântul cheie aici. — Vrei să-ți spun eu? Muncind încontinuu și făcând față la orice s-a întâmplat. de fapt da. soțul ei spuse: — După cum vedeți.Figura Rebeccăi era mohorâtă. spuse Elaine. chiar așa. A venit la galerie și a început să peroreze. — Mă tot întreb. dar nu știu cum am reușit. Dar ce-ți plănuiseși? Glen râse încurcat. Am vorbit cu Miriam ieri. Lucrurile par să ia proporții. Și cu cât durează mai mult. De fapt. Iar în spațiile goale se întâmplă lucruri ciudate. totul a cam mers conform planului. zise Brad. — Păi. Știi al naibii de bine cum este Clark’s Harbor pentru străini. nu? — Ei. Și pe urmă. Cât de rău stau lucrurile în realitate? Veți fi în stare să deschideți galeria înainte să rămâneți fără bani? — Așa s-ar părea. nu sunteți chiar departe. noaptea trecută… Rebecca își întrerupse fraza și se luptă să nu izbucnească în plâns. sublinie Brad. dacă te gândești bine. speram să deschid galeria până acum… — Sperai. Brad. 114 . se repezi Brad să spună. nu ne-a fost ușor. Și ai auzit la fel de bine ca și mine ce vorbeau acei oameni despre Glen în prima zi când am venit în oraș. fii corect. Voi doi ați trăit într-un spațiu cam gol aici. — Înseamnă că ceea ce v-a afectat pe voi a fost atitudinea pe care ați întâlnit-o sau mai exact pe care voi aveți impresia că ați întâlnit-o.

Dar cu o oră în urmă nu o aveam. continuă el. — Chiar că mă bucur că o să fiți aici.Elaine îi evită privirea. din cinci în cinci minute. Râse brusc: — Sper că nu voi ajunge o pacoste. continuă ea. spunându-ne unul altuia că o să fie bine. Dacă nu. Presupun că mai la început. — Îmi pare rău pentru asta. Dar Rebecca nu voia să abandoneze subiectul. Brusc. dacă poți s-o numești așa. — De ce nu vorbiți cu Whalen să vă pună instalație electrică? zise Glen. încep să vorbesc ca Miriam Shelling. le spuse Elaine. Când sunt eu prin preajmă. dorindu-și să nu fi vorbit atât de curând. Acum o cred. cu câțiva oameni în jur și cu câteva pahare de vin. — Ei bine. Habar n-aveam ce dependentă am devenit de oameni. Poate că reușim astfel să alungăm blestemul locului unii prin ceilalți. zise Rebecca. Uneori simțeam că înnebunesc și cred că și Glen simțea la fel. spuse Elaine cu o seninătate ce nu i se simțea în voce. zise Rebecca în lipsa lui. spuse Elaine. că era mai mult o mâncătorie. Am rezistat atâta timp. încep să cred că îmi găsesc o motivație. doar ca să mă conving că sunteți acolo. zise ea cu blândețe. Mai este vin în sticlă? Glen turnă fiecăruia încă un rând. N-ar trebui să coste prea mult până acolo unde stați. asta e ceva nou. — Ei. Ce ziceau? — Ei. Elaine își luă seama și se uită de la unul la altul. toată lumea amuțește. întorcându-se la timp să audă ultimele cuvinte. Altfel nu ți-ai fi amintit. Dar până în seara asta nu credeam. din aceleași motive pentru care voi vă bucurați că venim noi. miezul conversației. până când ne-am mutat aici și dintr-o dată n-am avut cu cine vorbi. — Nu-ți face probleme. — Trebuie să fi fost ceva mai mult. Linia principală trece chiar pe lângă casa voastră. Dar eu sunt încântată. va trebui să alerg eu doar ca să aflu cum supraviețuiți fără curent electric. — Așa să faci. 115 . o să alerg în sus și în jos pe plajă. era că nimeni din orașul ăsta nu pare prea încântat că sunteți aici. apoi ieși să mai caute un lemn pentru foc. doar tipica bârfă despre artiștii dintr-un orășel.

Nu zise nimic. porniră înapoi. o auzi Brad. — Numai că doamna Shelling s-a sinucis. sentimentul ciudat că era urmărit. spuse Brad. într-o plimbare lungă. mă îndoiesc că Whalen ar face-o. — Ce altceva? răspunse Elaine. nu-i așa? șopti Rebecca. zise Elaine în timp ce închidea ultima valiză. întorcându-se în cameră cu obiectul cu pricina în mână. Dintr-un motiv anume. cred că da. asta a fost. A făcut mare caz să ne povestească vechea legendă indiană. în josul plajei. își zise brusc Elaine. — Cred că am să-l arunc pur și simplu pe bancheta din spate. uitându-se de jur împrejurul camerei. • Capitolul 11 — Ei. — Afurisit să fie. Și chiar dacă ar fi meritat. iubita mea. inventariindu-i conținutul în gând. Câteva minute mai târziu. uscătorul de păr? o întrebă el. despre Nisipurile Morții. trăgând sertarele afară. pare ancorat în trecut. chibzui ea. — Asta nu e prea amuzant. Nimeni altcineva n-a fost implicat și cu siguranță n-a fost îngropată în nisip ca în povestea pe care ne-a spus-o Whalen. dar câinele a fost. trăgându-i clapele. apoi trecu la baie. Azvârli uscătorul pe pat și se lăsă cu greutate pe unul din scaune. — De acum va fi bine. Începu o ultimă inspecție prin cameră.— Nu merită. Nu-i spuse Rebeccăi ce sentiment ciudat avusese când fusese după lemne. Apoi închiseră ușa cabanei și se petrecură cu brațele unul pe celălalt. zise Glen blând. ridicându-se însă și dându-i să înțeleagă lui Brad că era timpul să plece. Se uită cu un aer ursuz la valiza de pe pat. având în vedere ce s-a întâmplat noaptea trecută. — Ce. remarcă Elaine. Glen și Rebecca se uitară după ei până când nu mai erau decât niște umbre în lumina lunii. zise Brad. ca și cum s-ar fi 116 . Nu. — Da. ca să vadă dacă mai încăpea uscătorul buclucaș.

Ce facem cu el? Îl punem pe scaunul din spate? Elaine îi aruncă în glumă o privire amenințătoare și deschise din nou valiza. dar nu se oferi să-i ajute la bagaj. răspunse Brad. Cu puțin efort. mai bine zis înghesuind câteva cămăși de-ale lui Brad într-un colț. — Plecați? întrebă el. Oftă și se ridică în picioare. — Am auzit că ați închiriat vechea casă Baron. Puse bagajul jos și azvârli cheia pe tejghea. Merle Glind se uită în sus și îi văzu venind. 117 . nu vreau s-o părăsesc. Brad își suprimă un zâmbet când observă că nota lor fusese singura din cutie și se întrebă ce s-ar fi făcut Glind dacă numerele nu s-ar fi potrivit. valiza se închise.așteptat ca din colțul acela să mai apară un alt lucru pe care ea îl scăpase din vedere. Într-un fel. În cele din urmă Glind îi înapoie cartea și îi zâmbi larg. soarele strălucea puternic și portul se întindea albastru și limpede înaintea ei. zise el. — Nu. verifică numărul de la cameră cu numărul de pe notă și începu să adune. zise Brad și luă uscătorul. — Oare o să am nevoie de ea astăzi? Privi neîncrezătoare pe fereastră. Este o cameră frumoasă. Nu fu surprins când Glind compară cu atenție semnătura de pe chitanță cu cea de pe cartea de credit. — Cum se face că întotdeauna uscătorul sfârșește prin a-mi strica hainele? — Ale tale sunt mai ieftine și pe urmă ție nu-ți pasă cum arăți. Glind o luă și o examină cu atenție. de fapt ne mutăm bagajele. întinzând mâna după haina pe care i-o ținea Brad. îndesând și uscătorul. — Aveai dreptate. Amândoi apucară câte două valize și părăsiră camera. dar sarcasmul lui nu fu sesizat de micul proprietar de han. lăsând ușa deschisă. să terminăm odată. — O să ne întoarcem. apoi trase nota lor dintr-o cutie de pe tejghea. Haide. dar nu aici. — Da. îl necăji Elaine. zise ea deodată. Îi înmână lui Glind o carte de credit care fu inspectată minuțios. apoi semnă chitanța când îi fu prezentată. ca să-și facă loc pe scări. — Ca și când nu știai… Rearanjă lucrurile din geamantan. — Cam pișcă frigul.

răspunse Merle. — De fapt nimic. Dacă știi. E un loc rău acolo. — Nu e cine știe ce de casa aia. De-asta nu vrea să închirieze casa de acolo. fără îndoială. Și dacă aș fi fost în locul vostru l-aș fi lăsat să mă descurajeze. Privirea lui Glind se posomori și el aproape că se uită cu severitate la ei. E ca și cum ar fi încercat să ne sperie. și sincer nu punem mare preț pe ele. remarcă Merle. zise Brad direct. zise el. — Uită-te mai bine. așa că nu cred să ne deranjeze câteva spărturi. în timp ce puneau cu grijă geamantanele în mașină. Râse sigur pe sine. zise Brad. bombăni Elaine. o să locuim mai mult la primul etaj. nu părea prea dornic. — Ei. Sunt doar povești. dacă aș fi în locul vostru. — Ei bine. — Sper să aveți dreptate. în timp ce își strecura cartea de credit înapoi în portofel. apoi se convinse că era luat peste picior. el crede că e ceva cu legenda asta. Tonul ei părea să-l sperie pe omulețul nervos și el dădu un pas înapoi în spatele tejghelei. dar. Probabil că ați auzit poveștile. Oricum. Cu siguranță nu arată. se bâlbâi el. Adevărul e că mă surprinde că v-a închiriat-o vouă. Nu are curent electric. — Le-am auzit. — Asta chiar că mă face să iau foc. Merle se uită cu ochii mari la Brad. — Nici să nu vă închipuiți că era. Brad și Elaine ridicară valizele și părăsiră Harbor Inn. — Presupun că știți ce faceți.— Exact. — Din cauza legendei? Glind ridică din umeri. m-aș gândi de două ori înainte să mă mut acolo. Nu m-aș mira dacă ar fi spart acoperișul. nevenindu-i să creadă. Dar tonul exprima o slabă speranță. se vede imediat. — Ce vrei să spui mai exact? întrebă ea. — Șeful poliției? întrebă Elaine. zise Brad pe un ton neutru. — Cine știe? Dar Harney Whalen crede în legendă și el e de origine indiană. 118 .

Apoi se întoarse zâmbind către ea. zise Brad sincer. Știi ce. Un minut mai târziu. întinzându-se s-o mângâie pe genunchi. Auzi ceva trosnind înăuntru. încercând să-și închipuie cum o să arate când va fi gata. dar nu luă în seamă. — Speram că o să apăreți. dacă m-aș fi gândit. aș fi făcut-o. zise ea veselă. — Deja plănuiam să facem asta. privind prin parbriz. doar ca să ne luăm la revedere. Câteva minute mai târziu se opreau în dreptul galeriei. O păsărică mi-a spus că s-ar putea să vă opriți din drumul spre Seattle. zise Brad fericit. Îi pofti în galerie. Poftiți înăuntru. Dădu colțul străzii și înaintă pe șosea. trântind capota portbagajului. spre drumul principal.— Asta e exact ceea ce încerca să facă. Nu reușise 119 . De-asta am venit aici azi dimineață. — Nu. am pus de cafea. zise Elaine sfidătoare. — Dar n-o să țină. Brusc Elaine se uită suspicioasă la el. Ei. — Așa îmi placi. n-o să țină. — Așa cum mă simt acum. în timp ce urca în mașină. ce părere aveți? Soții Randall se uitară în jurul lor. încercând să construiască o vizualizare. știind că reacția ei instinctivă la manevrele lui Glind va fi să demonstreze că omulețul se înșela. zise Brad. — Ticălosule! zise Elaine. când la intrare apăru Rebecca Palmer. cu ochii micșorați și cu un zâmbet în colțul gurii: — Tu l-ai pus să facă asta? Doar ca să mă stârnești pe mine? — Categoric nu. • Brad și Elaine stăteau în fața galeriei. mi-aș dori să fi fost în stare să îl convingem pe Whalen să ne vândă casa. nu? Îi zâmbi încrezător soției. râzând dintr-o dată. explicându-le ce lucruri vor fi acolo și unde va fi locul lor. Așteptă până când Brad se așeză la volan înainte de a vorbi din nou. — Dar. în timp ce Glen îi conducea prin încăpere. — Văd că Rebecca nu s-a înșelat. Glen apăru pe ușa din spate. zise Brad dezinvolt. hai să ne oprim și să-l vizităm pe Glen Palmer înainte de plecare.

În camera din spate. e adorabil! strigă Elaine. să vedeți ceam găsit azi dimineață. nu? — Nu mai era nimic de făcut nici când l-am găsit. stând pe picioarele de dinapoi. nu? zise Elaine. El ne-a găsit pe noi. nu? — Că nu-mi pot imagina nu-nseamnă că nu vor exista. Nu știam ce altceva să fac. Haideți în spate. Snooker să se aleagă cu gâtul rupt și apoi doamna Shelling… 120 . Sunt sigură că era mort de mai multe ceasuri. cu un zâmbet mic. e al nostru. dar nimeni nu știa de undear fi putut să vină. Stătea în fața ușii azi dimineață când am sosit. se oferi Glen. — Știu. Elaine puse cu grijă cățelușul înapoi în cutie. dacă nu vine nimeni să-l caute astăzi. — Ah. Cum ar putea un cățeluș așa de mic să nu se rătăcească noaptea? — Întreabă-mă să te-ntreb. Dar e o coincidență prea mare. Elaine o privi scrutător și își mușcă buza. Glen părea descurajat. — Snooker chiar avea gâtul rupt? întrebă Rebecca deodată. — Ei. Cred că. zise Glen. nu mai e nimic de făcut acum. răspunse Rebecca. habar n-aveam că era câinele vostru. Imediat acesta se zbătu să iasă. dând furios din coadă. — Ce-ai făcut cu el? — L-am lăsat acolo unde era. — Ei. scâncind jalnic. dar Brad și Elaine îi admirară munca oricum. Unde l-ați găsit? — Nu l-am găsit. Rebecca.decât pe jumătate. Ziceați că aveți cafea? — Și niște bere. dintre marginile unei cutii de carton. zise Elaine blând. un cățeluș se uita cercetător la ei. protestă Elaine. — Ți-a spus Glen? Rebecca aprobă din cap. atunci nu mai are rost să mint. Îmi pare rău. zise Glen. — Vreau să o văd din nou când e gata. Am întrebat pe câțiva oameni despre el în dimineața asta. protestă Elaine. — Nu prea vă puteți imagina. — Dar nu pare să aibă mai mult de opt săptămâni. luându-l în brațe și strângându-l la piept. Bill Pruitt de la stația de benzină de jos a zis că uneori vin oamenii din Aberdeen și Hoquiam ca să abandoneze cățeluși.

pătrunzându-l cu privirea. Fără s-o spună neapărat. Harney Whalen stătea lângă mașina soților Randall. — Ce naiba pune la cale? mormăi Glen. scriind ceea ce părea a fi o amendă. zise. — S-a întâmplat ceva? întrebă Brad. zise ea. Ia zi. vorbești de lup și lupul la ușă. zise Elaine cu o siguranță pe care nu o simțea. E o plajă frumoasă și ai fost foarte fericită acolo. Dar două lucruri? E înspăimântător. cu un picior pe bara de protecție. I-o înmână lui Brad. — Astea-s prostii. dar fu oprit de vocea lui Brad. zise Brad. — Ei. Șeful politiei nu-i răspunse. — Ce avea de spus? — Nu mare lucru. a reușit să ne sugereze că e ceva cu legenda lui Whalen. Glen își urmă soția. spuse Brad. O să fiu așa bucuroasă când te vei întoarce. Dintr-o dată nu îmi mai place ideea de a fi singură la Sod Beach. apoi termină de scris și rupse o foaie din carnețel. — Bună dimineața. zise el vesel. zise el direct. cred că arată a indian. și grupul tăcu deodată. — Peste câteva minute o să începi să vorbești ca Merle Glind. Afară. 121 . apoi se adună și încercă să zâmbească. Încruntându-se ușor. — Știu. Afară se opri o mașină. Glen. A îndrugat niște prostii despre cum că facem o greșeală mutându-ne pe plajă. Lucrurile astea ne-au dat gata. Whalen îi aruncă o privire.Lăsă fraza neterminată. așteptând să se deschidă ușa. E absolut prostesc să lași să te dea gata lucrurile astea. Cum nu se întâmplă așa. — Îmi pare rău. Rebecca se ridică și se duse să se uite afară. — Mă ocup eu de asta. — Merle? Glen rosti numele tăios și atenția lui Brad fu distrasă de la Rebecca. zise Rebecca. Porni spre ușa de la intrare. Se duse la ușă și ieși afară. știai că Whalen e de origine indiana? — Eu nu. Dar acuma că o spui. Pe mașina mea și-a pus piciorul. zise Rebecca. Și dacă ar fi fost numai un lucru – chiar dacă era doar Miriam Shelling – cred că n-aș fi avut nimic. — Amenda.

Cât de neatent am fost. — Am nevoie de o chitanță pentru asta. — Îmi pare rău. puteam 122 . — Data viitoare să fii mai atent. te înșeli. zise el cu ușurință. — Presupun că pot să-ți plătesc ție? întrebă el politicos. Pe fața lui apăruse un zâmbet obraznic. — Nu există marcaj. Partea din spate a mașinii se află pe trotuar. În schimb. vârând banii și tichetul în buzunar. apoi se duse în mașina lui. — Dacă crezi că poți să mă sperii cu un tichet de parcare fals. Polițistul se întoarse și se holbă la el. ca și cum s-ar fi așteptat ca Brad să protesteze. Brad duse pur și simplu mâna la portofel. zise polițistul. așa că te-am amendat. — Nu-i nicio problemă. apoi se întoarse pe locul unde îl aștepta Brad. credeți-mă. Harney Whalen își strâmbă buza de jos și păru că răsucește în minte problema. Când. Dacă voiam să te țin departe de Clark’s Harbor. — Domnule doctor Randall. Se așeză în spatele volanului și mâzgăli în grabă o chitanță. în căutarea unui indicator care săi spună că încălcase legea. zise Whalen. Apoi porni înapoi spre mașina lui albă cu negru. deschise gura. E vorba de cum ai parcat. eu nu dau tichete false. Mașina e parcată ilegal. O să-ți ia mult mai mult decât atât ca să mă ții departe de Clark’s Harbor. — Nu e ilegal să parchezi aici. — Șerifule Whalen! îl strigă Brad.Brad zâmbi parșiv. cu tichetul. puteam s-o fac. Brad păși în jurul mașinii. dându-i chitanța lui Brad. Ce tot îndrugi? — Mașina este parcată ilegal. răspunse el. Brad aruncă o privire în jur. zise șeful poliției. Șeful poliției se uită cu severitate la el preț de o secundă. Volvo-ul nu trecea mai mult de doi centimetri peste trotuarul care oricum nu se vedea de praf. Deodată înțelese despre ce era vorba. domnule Randall. zise Brad. Nu era niciunul. vocea lui era la fel de liniștită ca și a lui Brad Randall. declară Whalen. scoase o bancnotă de zece dolari și i-o înmână polițistului. zise Brad liniștit. Cât mă costă? — Zece dolari. în sfârșit. — O amendă? repetă el cu un aer distrat. zise el.

Pe neașteptate. Dar dintr-o dată lucrurile par să ia o întorsătură bună. îi șopti ea. Bine? Rebecca aprobă din cap. — Dă-ne aproximativ o săptămână și ne vom întoarce. 123 . — Câteodată nici nu știu dacă se poate păși și cu dreptul. o asigură Elaine. cel puțin pe moment. zise Brad. Se făcu tăcere și Rebecca se apropie de el și-i luă mâna. N-are rost să plecăm cu stângul. îmi cer scuze. apoi intră înapoi în galeria familiei Palmer. zise Brad gânditor. — Foarte clar. zise ea. — Să nu te răzgândești. zise Glen cu amărăciune. dacă vreți să veniți aici sau dacă nu. fără să scoată un cuvânt. dar n-am insistat. Se hotărî să renunțe la subiect. Grăbiți-vă să vă întoarceți. dacă fusese într-adevăr o încălcare.să te țin. Orașul ăsta m-a scos din sărite. îi promise Glen. — Nicio grijă. Elaine se uită la ceas. — Pentru ce? întrebă Rebecca. cu o expresie îngrijorată pe față. Dar nu veni să-mi faci mie necazuri. — O să-ți păstrez asta. va trebui să mă pun și eu pe treabă. zise ea blând. că ai să dai de necaz! Mai înțeles? Brad se simțea prostește. — S-ar părea că am parcat ilegal. Poate că se înșelase și că tichetul de parcare nu fusese o hărțuială. — Și te-a amendat pentru asta? E ridicol! — Și eu am zis la fel. — Mă simt prostește. — Așa vom face. Brad îl privi cum pleacă. Se smulse din brațele Rebeccăi. Se pare că mașina trece cu partea dreaptă din spate doi-trei centimetri peste trotuar. e treaba ta. se urcă în mașină și se îndepărtă. Rebecca o luă în brațe pe Elaine și o strânse cu putere. — E timpul să plecăm. era atât de banală. Acuma. Și sper să găsesc locul acesta gata atunci. Polițistul aprobă scurt din cap și. Ne-a dat amendă? — Ne-a dat și am plătit-o. Și cu toate astea așa trebuia să fie – încălcarea regulii. — Despre ce era vorba? întrebă Elaine. Ne va lua cel puțin trei ore să ajungem acasă. Dacă am greșit. așa cum presupusese el. Dacă nu. zise el.

124 . Acum orașul se întindea înaintea lui. — Îmi pare rău că pleacă. înainte de a ieși cu mașina din spatele panoului. una e o casă pe plajă. savurând o ceașcă de cafea fierbinte. Orașul lui. pe măsură ce se îndepărtară mai mult și mai mult de Clark’s Harbor. Sunt o mulțime de treburi de făcut și trebuie să avem grijă și de un cățeluș. — Iar ești îngrijorată? o ghici el. zise Rebecca. un sentiment pe care îl cultiva. Chip Connor era deja acolo. hai înăuntru și să uităm o vreme de ei. Poate că ne-am pripit. senin și liniștit sub soarele dimineții. Chip îi turnă șefului imediat o ceașcă de cafea. sublinie Brad. Se hotărî să renunțe la gândurile astea.El și Rebecca merseră cu cei doi Randall la mașina lor și se uitară după ei cum pleacă. și se îndreptă înapoi spre oraș. Acum. — Cred că da. aruncă o privire supărată spre galeria familiei Palmer. Soții Palmer intrară împreună înapoi în galerie. Când intră Harney. Și ca soții Shelling. gândurile reveneau întruna. Apoi. Dar nu-și păcăli soțul. nefiind sigură dacă voia săi împărtășească lui Brad gândurile ei. zise Elaine. E vorba de Harney Whalen și Merle Glind. — La nimic important. Glen și Rebecca ne doresc foarte mult. Vreau să zic. Trase în fața primăriei și intră cu pași mărunți în biroul lui. • Harney Whalen așteptă până când mașina familiei Randall nu se mai putea vedea. Dacă se răzgândesc și nu mai vin înapoi? — Se vor întoarce. Dar. — Nu e vorba de întreg orașul. gândi ea. Îi era teamă să nu fie proastă. Străini ca și noi. Și ei sunt străini. alta e să n-aibă curent electric și să fie într-un oraș care pare că nu ne vrea. lăsând în urmă galeria cu pricina. îi spuse Glen. se uită spre oraș. Nu pot să-i văd plecând. dorindu-și încă o dată să fi acceptat oferta lui de a le cumpăra galeria. Elaine se cufundă din nou în tăcere. Când întoarse s-o ia spre Harbor Road. • — La ce te gândești? o întrebă Brad când se îndepărtară de galerie. Avea un sentiment de proprietate asupra orașului.

răspunse Whalen. Chip? — Deocamdată. comentă adjunctul lui. — Dar se întorc. nu-i așa. sublinie Chip. Mă dor oasele. zise Harney.— Ei bine. Una mare. Se așeză și-și puse picioarele pe birou. Au plecat chiar acum. Poate că nu. — Au plecat? Cine? — Soții Randall. Harney Whalen zâmbi. zise Harney tărăgănat. savurându-și ceașca de cafea și așteptând furtuna. — Știu. 125 . — Probabil. Dar vine o furtună. au plecat. — E o zi frumoasă.

• CARTEA A DOUA • Valurile nopții 126 .

După câte se părea. nu prea mulți oameni din Clark’s Harbor îi împărtășeau sentimentele. nu fuseseră prea bine primiți acolo. în fața a mai puțin de zece persoane. asemenea lui. Lucas sperase că vor veni mai mulți la slujba aceasta. O simțise de la început: o răceală printre membrii comunității pe care nu putuse s-o învingă niciodată. Era ca și cum. Din toată comunitatea fuseseră singurii care îi arătaseră că apreciau venirile lui la Clark’s Harbor. altceva era. 127 . Poate. Lucas Pembroke crezuse că ajunsese la o relație neutră cu cei din Clark’s Harbor. reflectă el. I se păru aproape fără rost să fi făcut tot drumul cu mașina din Hoquiam până acolo ca să țină o slujbă pentru doi oameni pe care abia dacă-i cunoștea. Plouase aproape neîntrerupt în ultimele cinci zile de când fuseseră înmormântați Miriam și Pete Shelling. vrând nevrând. Îi lipseau soții Shelling.• Capitolul 12 Reverendul Lucas Pembroke privea atent pe deasupra ochelarilor la adunarea răzleață care se strânsese în micuța biserică metodistă și încercă să dea vina pe vreme pentru lipsa de audiență. dar moartea lui Pete și Miriam Shelling îl lovise puternic. însă un străin era un străin și nu putea fi complet acceptat. iar reverendul Pembroke voia să creadă că vremea îi ținea departe de oameni. așa că se hotărâse să țină o slujbă ca să le spună adio. poate pentru că nici ei. ceva de care devenise tot mai conștient de când își arondase și orașul Clark’s Harbor la parohia lui. Doar câțiva (plictisiții și curioșii) veniseră la înmormântare. că dacă ar fi fost acolo trupurile celor doi… Lăsă gândul neterminat și se mustră singur pentru lipsa lui de milostenie. Nu. trebuiau să aibă un pastor la biserica lor.

iar capul lui mic. dar m-am 128 . stăteau Rebecca și Glen Palmer cu copiii lor. Știu că sună ciudat. apoi o șterse mormăind că trebuia să se întoarcă la han. Dar am vorbit cu doamna Shelling în noaptea când a murit și am simțit că trebuie să venim. Începu slujba. Cred că îi înțeleg. doar alți trei pescari și Harney Whalen reprezentau orășelul la slujba lui. se rotea întruna când observa cine era acolo și cine nu. Nu mai fuseseră la biserică până atunci și Lucas se întrebă ce anume îi adusese astăzi acolo. Slujba dumneavoastră m-a ajutat. Dacă pot să vă ajut cu ceva… — Acum mi-e bine. — Mă bucur că ați venit. arătând ciudat de neaveniți. Merle Glind se opri pentru scurt timp să-i strângă mâna lui Lucas. dar întotdeauna mă fac să mă simt singur. într-o parte. la jumătatea drumului între ușă și altar. mica adunare părăsea biserica. Aruncă o privire la ceasul pe care îl plasase deasupra ușii de la intrarea în biserică. Dar pe banca din față. — Au venit atât de puțini și întotdeauna mă afectează când nu sunt oamenii la o înmormântare. și decise că întârziase prea mult. Rebecca Palmer păși spre el. nici măcar preț de un minut sau două. Chiar îmi e. Răspunsul lui Pembroke era călduros. Lucas Pembroke clătină din cap înțelegător. cred că n-am vorbit niciodată cu domnul Shelling. domnule Pembroke. De fapt. — A fost o slujbă foarte frumoasă. îi spuse el Rebeccăi. zise ea timid. să-i amintească de timpurile în care tendința lui de a divaga dădea tot ce era mai bun din el. desigur. adăugă el. îl asigură Rebecca. răspunse Glen. — Nu-i cunoșteam cu adevărat. Glind stătea în banca a patra. Nu știam că îi cunoșteați pe soții Shelling. Nu se oprise să stea de vorbă. Harney Whalen plecă primul și Pembroke observă că șeful poliției se grăbea. aproape chel. dar Lucas era sigur că prezența lui Glind acolo se datora mai mult curiozității lui naturale decât vreunui sentiment pentru Pete și Miriam. — Cred că v-a fost destul de greu. Cum plecă. În afară de Glind. mai mult întrebător. • O oră mai târziu.Merle Glind era acolo.

Soții Palmer îl asigurară că vor veni. Ce bine că ai venit! Cu toate că. La slujbele obișnuite. — Să mai veniți. apoi își îndreptă atenția asupra celor trei pescari. continuă bătrânul. După șaptezeci de ani de pescuit în apele astea. provenind dintr-o experiență comună pe care și-o evocau acum și pe care o țineau doar pentru ei. Nu putea preciza dacă îi învinuiește. dacă o să venim. zise cu căldură Lucas. Nu suntem o comunitate mare și nu-mi place să predic într-o biserică goală. Nu era nici urmă de răutate în glasul lui Corey și-i făcu cu ochiul pastorului când vorbea. o să mă ajute să nu mă mai gândesc la asta. Riley întrerupse jocul și îi zâmbi pastorului. că sunt lucruri mai bune de făcut decât să ne petrecem ziua la biserică. sunt surprins. presupun. Și cred că așa o să fie. I-am spus lui Mac Riley. care stăteau la câțiva pași mai încolo. știu prea multe lucruri. nu păru să-l audă pe Pembroke. Privirea lui era în schimb concentrată asupra lui Missy și Robby Palmer. Îi privi cum ies din biserică. Lucruri de care dumneata nu știi nimic. Bătrânul. — Nici că o să mă vedeți prea des. zise Tad Corey binevoitor. — Ei. întrebându-se ce anume încerca să-i spună Riley. îi făcu el observație. vreau să zic. dar pastorul fu sigur că nu aveau să vină. Pembroke simți că era o comunicare tăcută între pescarul bătrân și cei doi copii. și Pembroke se bucură că reveniseră pe un teren mai sigur.gândit că. aici de față. Nu i129 . — N-a fost ideea mea. domnule Riley. dar nici n-a vrut să audă. Fără îndoială că simțeau și ei aceeași răceală pe care o simțise și el când venise prima oară în Clark’s Harbor. îi îndemnă Lucas. domnule reverend. Mă face să mă simt neimportant. Cel mai tânăr dintre ei era unul din enoriașii cei mai buni ai lui Pembroke. și bănuia că vor continua să stea mai mult singuri. trebuie să-ți spun. zise Lucas Pembroke stingherit. cu ochii aproape pierduți între ridurile feței asprite de vreme. — Pete Shelling era un pescar bun. — Nu te văd prea des. glumi el. îl necăji el. mă bucur că ai reușit să vii astăzi. Lucas Pembroke chicoti aprobator și își îndreptă atenția asupra celui mai bătrân dintre cei trei pescari. Aici se petrec lucruri. uitându-se plini de curiozitate la el. — Tad.

schimbară o privire rapidă. rânji Chip. Se gândi să le țină pentru slujba de duminică. apoi renunță scârbit la idee – oamenii din Clark’s Harbor n-ar prea aprecia gestul. băieți.am cunoscut soția prea bine. O rușine strigătoare la cer! — Ei. proprietăreasa lui ar fi încântată. aprobă caustic Riley. asta este. E o rușine. — Asta vrea să fie o aluzie? — Cred că da. Ar pregăti poate și o masă de seară ca lumea. apoi intră înapoi în biserică. E liniște. dar îl știam pe Pete. Cum a fost? — Înmormântarea e înmormântare. Începu să strângă cărțile care fuseseră folosite în timpul slujbei și se întrebă ce să facă cu florile pe care le adusese cu el pentru ceremonie. Se gândea Harney la ceva. — Lume multă? — Nu prea. Ca și cum. — N-am nimic de spus. apoi se hotărî să-și îmboldească șeful. Dar nu așa des. își luară la revedere de la pastor și porniră grăbiți după Riley. dacă i-ar scăpa una. nu-i așa? întrebă Whalen în cele din urmă. După câțiva pași strigă: — Voi. Răsfoi câteva hârtii. Ei trei și cu mine și încă alte patru persoane. Lucas Pembroke îi privi cum pleacă. și se lăsă pe speteaza scaunului. Harney ridică privirea spre el. ale căror corpuri lipsesc. îl consolă Lucas. se mai întâmplă și accidente. — Da. Dar n-ai să ghicești cine erau ăștia patru. Uneori cred că are un fix cu înmormântările. adăugă el. — Liniște ca la înmormântare. Bătrânul Riley… — Străbunicul? Pe mine nu mă surprinde. Presupun că Tad și Clem erau cu el? — Da. zise Whalen. — Ești cam tăcut. zise blând Chip. 130 . următoarea ar fi a lui. Se întoarse cu spatele la pastor și se îndepărtă de biserică. Cu toate că e prima dată când mă duc la una de două persoane. aveți de gând să vă pierdeți toată ziua? Tad Corey și al treilea pescar. Clem Ledbetter. Dar dacă le-ar lua cu el acasă în Hoquiam. dar Chip Connor nu se lăsă păcălit. Făcu o pauză. • Harney Whalen intră în biroul lui și se așeză în scaunul de la birou.

Chip își forță mintea. După cum vorbea Whalen, nu erau unii la care s-ar fi putut gândi el. Apoi își dădu seama. — Nu cumva familia Palmer? întrebă el. — Ai nimerit-o, zise el. Acuma spune-mi. De ce să vină soții Palmer la înmormântare? Ce naiba, nu era mai nimeni acolo, deși oricine din oraș îi cunoștea mai bine pe cei doi Shelling decât ei. Așa că, de ce-au apărut? — De unde să știu? zise Chip. De ce-au apărut? — Bună întrebare, zise Whalen sarcastic. Ia ghici, cine o să-i afle răspunsul? — Înțeleg, zise cu greutate Chip, ridicându-se. Vrei să mă duc acolo și să am o mică discuție cu Palmer? — Exact, răspunse Whalen. Dar nu e nicio grabă. Până mâine ai tot timpul. Îl privi pe adjunctul lui cum pleacă și se întrebă cum o să se descurce Chip; întrebându-se, pe bună dreptate, de ce ar vrea să-l interogheze pe Palmer. Doctorul Phelps zisese că Miriam Shelling se sinucisese. Dar Harney Whalen nu credea. Mai era ceva – se mai întâmpla ceva și Harney era sigur că îi va implica și pe soții Palmer. Era doar o bănuială, dar Harney Whalen avea încredere în bănuielile lui. • Soții Palmer merseră până la stația de benzină, achitară nota de plată umflată fără să comenteze și porniră în tăcere înapoi cu mașina spre Sod Beach. Liniștea era respectată până și de copii, care păreau să știe că deocamdată trebuiau sa tacă. Chevroletul lui Glen se abătu de pe șoseaua principală și intră pe ultima sută de metri care ducea la luminișul unde se afla cabana lor. — Putem să mergem pe plajă acum? se rugă Robby, când el și Missy se dădură jos de pe locurile din spate. — Nu credeți că ar trebui să mergeți la școală? le sugeră Rebecca. — Ah, a trecut deja de prânz… Fata lui Robby se schimonosi și Rebecca se înduioșa imediat. — Ei, cred că o zi n-o să vă strice. Ce-ar fi să-l scoateți afară pe Scooter până nu dă casa peste cap? Până să termine ea de zis, Missy și Robby alergau spre ușa cabanei. Un minut mai târziu, cățelușul se agita în spatele lor să-i prindă pe copii. Glen și Rebecca asistară la scenă până când cei trei dispărură după colț, spre plajă, apoi intrară.
131

— Câinele ăsta afurisit, zise Rebecca, văzând murdăria din mijlocul covorului. Renunțaseră la încercarea de a-l ține închis într-o cutie de a doua zi, când își câștigase și numele de Scooter, după ce găurise toate cutiile în care îl puseseră, luând-o la goană să se ascundă sub prima mobilă, așteptând apoi să vină cineva să-l alunge. Pe urmă, numele era destul de apropiat de Snooker, cel dispărut, așa încât cățelușul să răspundă chiar dacă copiii uitau și îl strigau pe numele predecesorului său. Una peste alta, cățelușul aranjase bine lucrurile și soții Palmer fuseseră scutiți de sarcina de a le spune copiilor ce se întâmplase cu cockerul lor; de când cu sosirea lui Scooter, amândoi păreau că uitaseră de potaia negru cu alb. Singura problemă era încăpățânarea lui Scooter de a învăța regulile elementare ale creșterii în casă. Rebecca găsi o bucată de ziar și ridică plină de zel murdăria, o duse afară și o aruncă într-o ladă de gunoi.. — Vrei să ieși pe plajă? îl întrebă pe Glen când veni înapoi. Soarele e gata să apună și știi cum mă simt când copiii sunt acolo singuri. Glen se uită întrebător la soția lui. Astăzi era prima oară când îi lăsase să se joace pe plajă de când murise Miriam. Se hotărî să atace subiectul pe ocolite. — Ești bucuroasă că ne-am dus la slujbă? întrebă el. Rebecca păru surprinsă de întrebare. — Ei, sigur că sunt bucuroasă. Eu am fost cea care a insistat să mergem, nu mai știi? Apoi își dădu imediat seama la ce voia să ajungă. Instinctiv, o porni spre ușă, apoi se opri. — Acum chiar s-a terminat, nu-i așa? — Se terminase de cum s-a întâmplat, draga mea, zise Glen cu blândețe. Dar aveai nevoie de slujba aceea ca să te convingi. — Știu, răspunse Rebecca. Și nu mă deranjează să-ți spun, deși acum mi se pare destul de prostesc acest lucru, chiar m-a zguduit. — Ei, acum îi lași pe copii din nou pe plajă. Nu știu cum era pentru tine, dar pe mine începuse să mă cam înnebunească cu cățelușul ăla în picioarele mele tot timpul. Deschise lada frigorifică. — Știi ce? Hai să facem niște sandvișuri și să punem de un picnic pe plajă. Eu am să uit de galerie și tu de tot ce aveai de
132

făcut în după-amiaza asta și o să facem un praznic pentru soții Shelling, doar noi patru. — Nu suntem irlandezi, protestă Rebecca. — Putem să pretindem că suntem, râse Glen. Pe urmă, știi și tu la fel de bine ca și mine că puștii vor avea un milion de întrebări de pus. Așa că putem să și petrecem în timp ce le răspundem. Pentru prima dată în ultimele zile, starea depresivă a Rebeccăi dispăru și își dădu seama că era din nou bucuroasă că se afla pe plajă. Îl îmbrățișă pe Glen și îl sărută apăsat. — Ăsta pentru ce-a fost? zise, după ce o sărută și el. — Pentru nimic anume. Doar ca să-ți arăt cât de mult apreciez faptul că am un soț minunat. Se uită pe fereastră tocmai la timp ca să vadă cum norii se destramă și iese soarele. Marea, până atunci gri-cenușie, deveni dintr-o dată de un albastru-închis și verdele pădurii se trezi la viață. — A trecut furtuna, zise ea. Nu prea-mi vine să cred. — În locul tău, nici eu n-aș crede, zise Glen. După cum ziceau bătrânii din oraș, ultimele zile n-au fost decât un preludiu. Adevărata furtună a stat ascunsă acolo în larg, pregătindu-se să vină. Rebecca strâmbă din nas. — N-oi fi tu cel care prevede sfârșitul lumii. — Nu fac decât să repet ce-am auzit, zise el. — Și crezi tot ce auzi? îl necăji Rebecca. Hai să profităm cât e soarele sus. • Clem Ledbetter puse deoparte năvodul la care lucra și scoase o țigară din pachetul mototolit pe care îl pescui din buzunarul pantalonilor. — Ce crezi? zise el, vorbind ca pentru sine, în timp ce-și aprindea țigara și trăgea puternic în piept din ea. — Ai de gând să lucrezi sau să fumezi? întrebă Tad Corey. Știi că nu poți să le faci pe amândouă odată. — Mă gândeam la Miriam Shelling, zise Clem, ignorându-l pe Tad. — Nu prea înțeleg. Multe lucruri nu au înțeles.

133

Mac Riley lasă lucrul și-și scoase pipa. În timp ce îndesa în pipă tutunul dintr-o punguță învechită, din piele de focă, îl privi iscoditor pe Clem. — Despre ce e vorba mai exact? — Despre Miriam Shelling. Nu prea înțeleg faptul că s-a sinucis. Nu era genul de femeie care să facă așa ceva. — Cum de ești așa expert? întrebă Corey. Tu și Miriam erați mai apropiați decât știm noi? — Pe dracu’, nu! Dar nu părea genul, asta e tot. Eu și Alice îi știam pe Pete și Miriam la fel de bine ca toți ceilalți și, dacă mă întrebi pe mine, nu prea văd cum vine toată treaba asta. — Pete Shelling era un prost, zise vehement Tad Corey. Oricine rămâne singur în larg așa e un prost. — S-ar putea, zise Clem. Dar Pete era un pescar bun și știți asta. Avea o barcă bună și n-am văzut niciodată nimic în neregulă la Sea Spray. Nu ca la alții pe care aș putea să-i numesc, ale căror bărci arată ca niște cocini de porci. Tad nu mușcă momeala. — Își ținea barca prea curată, după mine. — Poate că da, zise Clem cu încăpățânare. Dar cineva care își ține barca atât de curată ca Pete nu prea se lasă prins în propriile năvoade. Și Miriam, ei bine, știa ce face când s-a măritat cu Pete. Orice femeie care se mărită cu un pescar știe. Așa că, atunci când se întâmplă astfel de lucruri, nu se sinucide. — Orice s-ar fi întâmplat, deja a trecut, răspunse Tad. Nu știu de ce ne pierdem vremea discutând despre astea. Pete Shelling nu s-a încadrat niciodată în comunitate și eu unul nu dau doi bani pe ce s-a întâmplat. În ce o privește pe Miriam, ei bine, Harn Whalen zice că s-a sinucis și gata. — Oare? zise Mac Riley cu glasul lui tremurat. M-aș mira. Lăsase pipa deoparte în timp ce îi asculta pe cei doi bărbați mai tineri vorbind, dar acum o apucă din nou și o aprinse. — Îmi amintesc de ceva ce s-a întâmplat de mult, puțin după ce v-ați născut voi. Era o pereche aici, un bărbat și femeia lui. Nu știu de unde veniseră, probabil că nici n-am știut vreodată, dar oricum, era pescar. Și odată am găsit barca lui plutind pe apă, la Sod Beach, cam pe unde i-a găsit tipul ăla barca lui Pete Shelling. Era prins în plasele lui, tot ca Pete. — Și? întrebă Corey. Nu văd ce-i așa de ciudat în treaba asta. Curenții de la plaja aia devin foarte puternici uneori și nu-i chiar
134

atât de greu să pierzi controlul năvoadelor dacă nu știi ce să faci. Deci, doi oameni mor în același loc la diferență de patruzeci de ani. Nu văd cum asta ar putea să însemne ceva. Dacă erau doi oameni într-o lună sau poate într-un an, asta ar fi fost ceva. Dar în patruzeci de ani? Pe dracu’, Riley, singurul lucra care mă surprinde pe mine este că n-au fost mai mulți. — Nu m-ai lăsat să termin povestea, zise bătrânul calm. La câteva zile după ce l-am găsit pe bărbat, a murit soția lui. — A murit? întrebă Tad. Ce s-a întâmplat cu ea? — S-a spânzurat, zise Riley liniștit. Acuma n-am să vă spun că tot de copacul de care s-a spânzurat Miriam, dar mă puteți crede când vă spun că nu era prea departe de el. Cei doi bărbați se holbară la bătrân și se așternu o tăcere lungă. Până la urmă vorbi Clem. — Și au fost siguri că era sinucidere? — Nimeni n-are nicio îndoială, zise Riley, dar, dacă mă întrebi pe mine ce s-a întâmplat cu ei, este prea asemănător ca să te consoleze. — Dar nu înțeleg, zise Clem Ledbetter încet. — Nu-i așa? reflectă Riley. Sunt și eu curios. Doar curios. Tad și Clem schimbară o privire îngrijorată, dar Riley îi observă. — Credeți că sunt un bătrân senil, nu? zise el. Ei bine, pot sa fiu sau pot să nu fiu. Dar vă pot spune un lucru: marea aia deacolo e vie. Și are personalitatea ei. Indienii știau asta și o respectau. Ei credeau că în mare locuiește un spirit și că el trebuie îmbunat. — Prostii, zise Corey. — Crezi? Poate că ai dreptate. Dar ce ziceau indienii are sens, dacă stai să te gândești. Noi luăm o grămadă de lucruri de la mare, dar ce dăm înapoi? Aproape nimic. Și fermierii iau o grămadă de lucruri de la pământ, dar ei pun și înapoi ceva. Indienii gândeau că același lucru e valabil și pentru mare. Trebuie să-i oferi ceva în schimb pentru tot ce ți-a dat. Și ei așa făceau. Acolo unde sunt Nisipurile Morții. — Am auzit poveștile, zise Clem. — Despre ce le făceau străinilor acolo? Sigur, toată lumea a auzit poveștile alea. Dar sunt și altele despre care nu se vorbește prea mult. — De exemplu? zise Clem.
135

— Asta face plaja. răspunse Riley. Am trăit pe mare aproape un secol și am învățat un lucru. Vrea să te facă să te simți relaxat. — Chiar crezi toate astea? întrebă Ledbetter în cele din urmă. — N-am niciun motiv să nu cred. cred. Uneori o spânzurau acolo în pădure. Dacă cineva murea. — Vrei să spui că tu crezi în poveștile alea indiene? zise Tad cu gura căscată de mirare. — Isuse. nu-i așa? zise el. îmi amintesc că tata mi-a povestit de obiceiurile tribului Klickashaw. alteori o strangulau sau îi rupeau doar gâtul și o lăsau pe plajă. din când în când. vrea mai mult de la noi. dar nu-i așa. — Și pe nevestele lor? îl luă în râs Tad. timp în care Corey și Ledbetter analizau ce le spusese el. Riley se uită aspru la bărbatul mai tânăr decât el. În semn că discuția luase sfârșit. — Te face să te miri. Bătrânul își fumă pipa o vreme și se uită fix la mare.— Când eram mic. Trăim din ce ne dă marea și ce-i dăm în schimb? Vărsăm gunoiul în ea. Așa cum l-a luat pe Pete Shelling și pe celălalt pescar mai demult. Unul din ele are legătură cu pescarii care mureau pe mare. o duceau la Nisipurile Morții și o jertfeau mării. vei crede și tu. Presupun că nu poți să dai vina pe mare dacă. mai ales noaptea. făceau jertfe. până când a murit Miriam Shelling. — Da. cel mai adesea era un spirit supărat. — Nu m-am gândit ani de zile la povestea asta. când e flux și bate vântul. Și e la fel de periculoasă ca și oceanul. 136 . Și pe urmă nu-i trebuie decât un val și gata. Indienii nu credeau în accidente. o puse la loc în buzunar și se ridică. zise Riley liniștit. Indienii le spuneau valuri de noapte. zise Riley. — Ce făceau? — Făceau o jertfă. M-aș mira dacă indienii n-ar ști niște lucruri pe care noi nu le știm. Riley își scutură pipa. Poți să crezi că o ai la degetul mic. Dar mă mir. Te-a umflat. Să n-o subestimez. Și dacă vei trăi destul de mult. Când veneau valurile nopții. totdeauna exista un motiv. în sfârșit. Luau femeia pescarului. îngăimă Clem. Vocea i se pierdu și urmă o tăcere lungă.

își părăsi patul. când Tad Corey arătă deodată spre Harney Whalen. cu un aer distrat. Se îmbrăcă încet. pe când soarele se ridica. — Știu de valurile nopții. Harn. privind umbrele care jucau pe tavan până când era aruncat într-un alt coșmar. terminăm? Clem și Tad împachetară năvoadele și cei trei bărbați părăsiră cheiul. Tocmai își luaseră paharele și se așezaseră la o masă. Visele naveau înțeles. sorbindu-și cafeaua și încercând să deslușească ce însemnau visele. îndreptându-se spre cârciumă pentru o băută de dupăamiază. aproape cu reținere. se potrivea 137 .— Ce ziceți. — Despre valurile nopții. Și despre cât sunt de periculoase. De fiecare dată când se trezea dintr-un vis. — Ei bine. Whalen aprobă din cap. și se observă în oglindă. nu? • Capitolul 13 Chip Connor se trezi devreme în dimineața următoare. Whalen îl studie pe bătrân și păru să cântărească bine cuvintele. făcându-și cu atenție nod la cravată. răspunse Riley. își turnă o ceașcă de cafea. Vino aici un moment. zise el. Iar noi nu suntem străini. nu-i așa? îl întrebă Tad. când își dădu seama că înfățișarea lui întunecată. zăcea în pat cu respirația grea. Riley ne-a spus niște vechi legende indiene. după o noapte întreruptă de vise în care văzuse fețele soților Shelling holbându-se la el cu ochii lor de mort și acuzându-l. Apoi le zâmbi lui Corey și Ledbetter. Și puteți să vă liniștiți. apoi se așeză la fereastră. Valurile nopții sunt periculoase doar pentru străini. Șeful poliției se apropie de masă și își trase un scaun. Își puse uniforma. — Hei. Până la urmă. Dar nu ajunse la nicio concluzie – erau pur și simplu vise. — Ești de origine indiană. Harney Whalen tăcu și păru că se gândește. Își zâmbi sigur pe sine. strigă el. — Despre ce le povesteai? întrebă el. La nouă se hotărî ca era timpul să-și înceapă ziua.

o pictură îi atrase atenția și se opri să se uite la ea. Nu era nerăbdător să-l interogheze pe Palmer. Glen Palmer privi peste șevaletul la care picta și simți cum îl năpădește un val de ostilitate când îl recunoscu pe Chip Connor. trânti ușa fără chef și porni spre galerie. Brusc. desigur. În mod inconștient își slăbi nodul de la cravată când intră în galerie. văzând ușa galeriei deschisă și un șir de tablouri sprijinite frumos de peretele din față. Apoi înțelese că era ceva în legătură cu casa. spunându-și că urmase ordinul lui Whalen. îi era groază de asta. Chip fu sigur că înțelegea cine era silueta și recunoașterea ei îl făcu să tremure. Se retrase de pe autostradă și stătu câteva minute în mașină să se gândească. le-ai pictat tu? zise Chip sigur pe sine. Mă uitam la picturi. dacă nu cumperi tu una. Preț de o clipă. Știuse. Era o pictură în ulei.perfect cu uniforma ca să-i dea aerul unei caricaturi de afiș pentru recrutarea polițiștilor. o umbră care venea dinăuntrul casei. dar numai când se apropie de răscrucea spre Harbor Road și văzu galeria familiei Palmer înțelese de ce avusese sentimentul acela ciudat toată dimineața. care era motivul pentru care nu se dusese cu mașina până la plajă. știu că nu mai putea să amâne. Conducea mai încet decât de obicei. dar artistul i-ar fi perceput prezența. iar Glen Palmer părea să fi plecat pentru toată ziua. nu era decât o umbră. Erau bune. când se îndrepta spre oraș. reprezentând vechea casă Baron de pe Sod Beach. când se uită mai îndeaproape. — Am vrut să zic. ca și când cineva ar fi stat ascuns vederii. O umbră din spatele uneia dintre ferestre. dar. Se ridică și încercă să zâmbească. Coborî din mașină. când găsise galeria încuiată. Atunci ar fi a ta. Se gândise și să meargă cu mașina până la Sod Beach. — Să nu-mi spui acum că am încălcat legea. dar că nu-l găsise pe Palmer. răspunse Chip. zise el. — Din câte știu eu. 138 . Dar acum. De fapt. Examină și restul tablourilor. dar renunțase rapid la idee. Sunt ale tale? — Toate. Se simțise ușurat ieri după-amiază. Harn o să sară pe el la prima oră în dimineața asta să-l întrebe ce-a avut Glen Palmer de zis și Chip nu putea să-i raporteze că nu-l găsise. și la început Chip nu fu în stare să-și dea seama ce anume îi atrăsese atenția. nu.

Dar astăzi e prima zi când am expus și e încă devreme. zise Glen. am văzut că nu era nimic. Și majoritatea oamenilor nu se oprește aici. Și a mers.— Da. Tu te-ai oprit. — Vinzi mult? — Până acum nimic. nu știu. M-am gândit să expun câte ceva în caz că trece cineva pe aici. Chip ridică din umeri stingherit. — E prea mult pentru mine. E casa lui. Glen se uită apreciativ la Chip și se întrebă ce anume îi determinase întrebarea. Dar are ceva pictura asta. își aminti când o considerase gata și deodată. Doar că mi s-a părut că era Harn. Vreau să cred că o mulțime de clienți se vor năpusti încoace dintr-o clipă în alta. pusese umbra în fereastră. Își aminti când pictase tabloul cu câteva săptămâni în urmă. își dăduse seama că acolo îi era locul. Dar nu era sigur de ce. — De ce întrebi? contracară el. apoi se lumină la față. Cu ramă cu tot. dar cine e în casă? Glen zâmbi dintr-o dată și simți că ceva din ostilitatea de la început dispăruse. — Nu știu. Cred că e cine vrei tu să fie. așa că abandonă. Se hotărî să mai tragă de timp. Când o terminase. — Aceea cu vechea casă Baron… începu Chip. Nu știa cum să pună întrebarea. Chip nu luă în seamă complimentul și repetă întrebarea. eu. Glen se încruntă ușor. Harney Whalen. Doar o umbră. — Ar trebui să se îmbunătățească luna viitoare. zise Chip dezamăgit. fără să se gândească. Mă întrebam la cine te-ai gândit când ai pus umbra acolo. 139 . mi se pare destul de firesc. — Nu e trafic prea mare la vremea asta. Se făcea de râs. — Două sute de dolari. — Ei. comentă Chip. când m-am uitat mai de aproape. dar. — Ai observat asta? Ai un ochi ager. Știu că ar putea suna prostește. Chip se mută de pe un picior pe altul și se întrebă cum să aducă vorba de scopul vizitei – scop pe care i-l ordonase Harney Whalen. nu? Dar nu m-am gândit la cineva anume. — Când m-am uitat prima dată la pictură mi s-a părut că recunosc persoana.

zise Chip calm. — Pentru că nu există niciun motiv de pe pământ să nu mă fi dus. stai puțin. Voi v-ați mutat aici. Glen lăsă din nou pensula jos. Eu execut niște ordine. — Poate că ar trebui să-i spui lui Whalen că. trebuie să-ți pun câteva întrebări. nici a orașului Clark’s Harbor. fiind foarte conștient că Chip nu se mișcase. Nu vă integrați aici și cred că toată lumea din oraș o știe. dacă vreți să cooperați 140 . Nu noi. sigur că nu. dacă vrea să vorbească cu mine. Glen fu dintr-o dată foarte sigur că Chip nu se oprise pentru tablouri. domnule Palmer. la dracu’! Ochii lui Palmer se micșorară și Chip putu să vadă țâșnind din ei o ostilitate egală în intensitate cu forța fizică. ci pentru altceva. domnule Palmer. zise Chip repede. — Ei. — Ei. nici a lui Harney Whalen. — Uite ce e. E împotriva legii să mergi la o înmormântare? — Nu. Harn mi-a cerut să vin și să discut cu dumneata. inclusiv voi. așa că iată-mă aici. Deodată deveni furios pe Palmer. am să mă întorc la lucru. zise Connor. Atâta timp cât eu și familia respectăm legea. Dar nici nu prea știu ce ar trebui să te întreb. Se întoarse cu spatele la polițist și apucă pensula. — Despre ce? — Ați fost ieri la înmormântarea familiei Shelling. Dacă Harney Whalen vrea să afle răspunsul la niște întrebări. — Nu cred că are vreo importanță. — Așa că de ce nu-mi spui de ce tu și familia ați fost la înmormântare și gata cu povestea asta? Glen simți cum îi crește furia. dacă nu pot să te mai ajut cu ceva. ar trebui să o facă chiar el. ai înțeles? — Înțeleg. nu contează dacă întreabă el sau dacă întreb eu. zise Chip. — Domnule Palmer. — Ei. și? — Nu știam că erați așa de apropiați. controlându-și furia. Acum. Se hotărî să aștepte până când Chip făcea prima mișcare.Chip confirmă din cap și își mută din nou greutatea pe celălalt picior. zise Chip. E doar că… Ah. ce facem și unde mergem nu e treaba ta. Dar sunt unele lucruri pe care ar trebui să le înțelegeți.

Nu-mi convine că nevasta mea e acuzată că a spart ceva în magazinul lui Blake. Acum. Chip Connor clătină din cap și se întrebă de ce Glen Palmer nu părea să priceapă ce-i spunea. nu așa. Am fost găsiți vinovați și n-a fost niciun proces. — De ce? De ce sunt suspectat? Dumnezeule. Mâna lui se încleștă. de când am venit cu familia mea aici. El ia tot ce se întâmplă în oraș ca pe ceva personal. Dacă Harn îmi cere să fac ceva. — De unde să știu că nu sunt? replică Glen. Chip Connor se făcu roșu la față. Dar se pare că aveți o atitudine nepotrivită. o fac. Glen se gândi un moment că ajutorul de șerif o să-l lovească și se pregăti să riposteze. Vrei să știi cum mă simt? Mă simt de parcă. Și sunt sigur că numi convine să vină poliția la mine pur și simplu pentru că am fost la înmormântarea unei femei care s-a sinucis pe proprietatea mea. Palmer. îmi parvine cu o întârziere de săptămâni. m-aș fi putut simți altfel. sigur că nu. el a murit într-un accident la pescuit și ea s-a sinucis. ni s-a intentat proces pentru ceva… Nu. zise el moale. — Atunci ar trebui să vină el însuși și să vorbească cu mine. — Ți-a cerut să vorbești cu toată lumea prezentă la înmormântarea soților Shelling? — Nu. — Încerc doar să-mi fac datoria. dacă nu-mi dai un singur motiv pentru care să-ți răspund la întrebări. Respira greu. Vrea să știe de ce se întâmplă lucruri și singurul mod în care poate să afle e cunoscând pe toată lumea. — Așa e. Trebuie să înțelegi. poți să te duci învârtindu-se la Harney Whalen. Connor. Dar sincer. Dar mâna lui Connor se relaxă și culoarea feței îi reveni la normal. dar cred că de-acum așa e. Connor. de fiecare dată când comand ceva la depozitul de cherestea. și atunci cu defect. Numai cu voi. Nu-mi convine faptul că. zise Connor răbdător. Tot ce-am făcut a fost să intru și să vă pun câteva întrebări și te porți de parcă ați fi într-un proces sau așa ceva. Se hotărî să mai încerce o dată. dacă orașul ăsta ar fi avut o altă atitudine față de mine în ultimele luni. că băiatul meu e atacat la școală. și noi vom coopera cu voi. N-am venit aici să sfidez pe cineva. 141 . Nu văd de ce Whalen e atât de interesat de motivele mele.cu noi. chiar dacă momentul de furie trecuse. zise Chip.

Dar. Nu suntem cei mai prietenoși oameni din lume. ca pentru a opri protestul lui Glen. Și s-a gândit că dacă merge la înmormântare o să se sfârșească și pentru ea. Tot ce vrea să știe e de ce ați fost la înmormântarea familiei Shelling. — Te superi dacă te întreb ceva? — Trebuie să răspund? — Nu. oricum. apoi continuă: — Ei.— Uite ce e. — Da. și continuă să vorbească. nici măcar n-a fost ideea mea. nu? — Așa se pare. E o întrebare chiar așa de grea? Întinse mâna. Sunt doar ajutorul de șerif dintr-un orășel și nu vreau să-ți creez necazuri nici ție. E un fel de târg. dar nu suntem chiar așa de răi. dacă înțelegi ce vreau să spun. dacă nu vrei. e chiar așa mare secret? Glen Palmer tăcu un minut. 142 . aprobă Chip. — Ei bine. A fost ideea soției mele. Nu putea să și-o scoată din minte. Zâmbi prostește. zise Chip. nu vrea să aibă de-a face cu ei. te rog. Glen îi zâmbi ușor. zise Chip. lui Harney nu-i plac străinii – nu-i place să vorbească cu ei. aprobând din cap. — Cred că v-o dăm. Îți amintești că eu am dus-o acasă. — Cred că da. nici măcar nu vrea să fie în preajma lor. Cei doi bărbați rămaseră tăcuți un timp. hotărî că Chip Connor avea dreptate. Știu că. Rebecca era foarte tristă. Noi ne obișnuim cu voi și voi vă obișnuiți cu noi. zise Connor. dacă chiar vrei să știi. Cred că am făcut caz din nimica. zise Glen. sigur. — Și nu începe din nou să mă întrebi ce drept am să-ți pun întrebări. nici altcuiva. N-avea nimic de ascuns și începuse să devină isteric. știi tu… — Știu. Asta e? — Asta e. încearcă să-ți amintești unde te afli și cine sunt. În orice caz. dă-i drumul. Așa că m-a trimis pe mine. legal. — Ei. ideea Rebeccăi. — Te superi dacă-mi spui și mie de ce-ai făcut atâta caz? De ce nu ne dai și nouă o șansă? — Mi se pare că și orașul ăsta ar putea să ne dea nouă o șansă. apoi Chip vorbi din nou. În cele din urmă. n-am pe ce să mă sprijin. De când a văzuto pe doamna Shelling.

Mama lui era sora bunicii mele. În plus. Chip se urcă în mașină. dar sper să greșesc. — Nu. Sau n-ar crede nici asta? — În niciun caz. Tu și familia ta nu sunteți singurii cărora vă e greu aici. 143 . Dar n-o să creadă niciodată că mi-am petrecut un ceas aici. din partea lui tata. nu cred că o să câștigi ceva de pe urma galeriei. n-am prea avut de ales. Chip se mai opri o dată să se uite la pictură. Sincer. dar sunt sigur că n-aș vrea să trăiesc în casa aia. eu eram plecat. Afară. — Ei. — Ei bine. răspunse Chip. — Mai bine mă duc în oraș să-i raportez lui Harn. — Spune-i că ai scos informația de la mine cu furtunul de apă. întoarse și se îndreptă spre oraș. — Îmi închipui că da. zise Glen.Se întoarse să plece. apoi intră din nou în galerie. Surorile erau metise. — Probabil că le-a fost destul de greu. trânti ușa și deschise geamul. Tu și Whalen sunteți înrudiți? — Sigur. Chiar vor locui acolo oamenii ăia? — Soții Randall? Cu siguranță. e dărâmată. Mereu zice că atunci când au transmis cinstea în familie. dar așa li se spunea mereu. — Ăsta să fie necazul. noroc. reflectă Chip. luând mâna lui Chip și strângând-o cu putere. Merseră împreună până la ieșirea din galerie. Desigur că nimeni nu le mai spune acum așa. Își scoase mâna pe geam. n-o să mai fim singurii străini din oraș. De acolo avem și sânge indian. Glen îl urmări cu privirea până dispăru din vedere. — Îmi place tabloul. Apoi porni motorul și un minut mai apoi o luă pe șosea. E un fel de unchi. El va scrie o carte și de-abia așteptăm să avem vecini. Cred că ai făcut o mare greșeală când ai ales Clark’s Harbor pentru așa ceva. Și tot ce-am să-i raportez e că te-ai dus la înmormântare doar pentru că așa a vrut soția ta. răspunse Chip. râse Glen. — Din familie? întrebă Glen. Îmi pare rău că ți-am dat de furcă. Din acest motiv. cred că nu i-am fost prea pe plac lui Harney. — Nu-mi spune că e bântuită. comentă Glen. zise el.

— Am încercat. Și. — Mi-a luat mai mult decât mă așteptam să vorbesc cu Palmer. De-acum știa ce conținea dosarul. Dar galeria era închisă și când m-am dus la ei acasă nu era nimeni. Te vot prinde și pe tine! • Capitolul 14 Dosarul despre moartea lui Pete și Miriam Shelling zăcea deschis în fata lui. pe neașteptate. dar Harney Whalen nu îl citea. Cu toate astea. nimic din dosar n-avea sens. Chip apăru în ușă. zise Chip repede. ca întotdeauna. Dar Whalen nu găsea niciun motiv pentru ca cineva să vrea s-o omoare pe Miriam Shelling. — Îmi pare rău. Dar cu Miriam Shelling fusese altceva. îi venea în cap numele lui Glen Palmer. 144 . apoi la cel de la mâna lui. Sinuciderea se potrivea cu Miriam Shelling. luând în calcul și motivele mai puțin plauzibile. crima. Cineva o strangulase. n-ar fi fost exclus ca ei să nu fi fost acasă ieri după-amiază. chiar așa fiind. nu.În timp ce continua să lucreze la șevalet. Așa că o luă de la capăt. Chip își scuza sieși minciuna. Dar. ar fi putut să spună pe de rost. Ceva îl frământa în dimineața aceea. cum făcuse în mod regulat în ultimele zile. de fapt. cuvintele acelea îi reveneau în minte. În ciuda insistențelor lui Miriam Shelling că era exact pe dos. Whalen ridică din sprâncene neîncrezător. răsunându-i în urechi. dacă ar fi fost nevoie. Te vor prinde! Așa cum l-au prins pe Pete. Cuvintele se strecurau afară din străfundurile minții lui. iritat că de azi-dimineață Chip Connor încă nu apărase. Whalen era sigur că moartea lui Pete Shelling fusese un accident. se gândi la conversația pe care o avusese cu Connor și hotărî că greșise. Dar atunci cuvintele lui Miriam Shelling îi reveniră în minte. îi explică Chip. tulburând ordinea lucrurilor. Poate că era el paranoic și nu tot orașul era pornit împotriva lui. — Vii târziu. ca la bancă? bombăni Harney. Aruncă o privire la ceasul din birou. Tocmai se pregătea să-l sune când. Cineva o strangulase.

cum a făcut cu o zi înainte când a venit aici. în decursul anilor. n-avea niciun sens – nimic n-avea sens. zise Chip stânjenit. — Și crezi că Glen Palmer are ceva de-a face cu asta? Whalen se lăsă pe spătarul scaunului și se roti în el ca să privească pe fereastră în timp ce vorbea. apoi tăcu când Whalen făcu un gest nervos. Și din câte știu. se răsti șeriful. Ca și cum ar fi ghicit gândurile lui Chip. — Când locuiești într-un oraș toată viața. dar n-au legătură cu înmormântarea. — Cât timp ai vorbit cu el? — O oră. așa că s-au dus. poate chiar mai mult. Știi ce-ar face și ce n-ar face. Dar. — Nu-i nimic de înțeles. Whalen se holbă la Chip. Soția lui a vrut să meargă la înmormântare. ajungi să-i cunoști pe oameni.Whalen părea mulțumit. el a fost 145 . Se uită nerăbdător la Chip. — Vrei să-mi spui ce-ai aflat? — Nu mare lucru. Nu e decât o bănuială. nu văd ce-i așa de important la înmormântarea asta. m-am învățat să dau atenție bănuielilor mele și acum am bănuiala că moartea lui Miriam Shelling e mai mult decât o sinucidere. Whalen începu să-i explice: — El a fost ultimul care a vorbit cu ea. Ea spunea niște nebunii… Probabil că se purta nebunește. Chip rămase cu gura căscată la el și Whalen rânji. nimeni din oraș n-ar fi omorât-o pe Miriam Shelling. — Sincer. zise Whalen sec. Harn. poate că l-a și atacat. De ce te preocupă așa de mult cine a fost acolo? — Pentru că nu cred că Miriam Shelling s-a sinucis. — Și tot ce-ai aflat a fost că nevastă-sa a vrut să meargă la înmormântare și s-au dus? Tonul lui Whalen era sarcastic și Chip se crispă. De unde să știu? Dar s-a întâmplat pe proprietatea lui. — Nu înțeleg – începu să spună Chip. Așa că trebuie să fie un străin. La naiba. încântat că putuse să tulbure calmul obișnuit al ajutorului său. Palmer e străin… Chip se simți năucit. Se hotărî să schimbe puțin discuția. Asta a fost și nimic mai mult. — Am aflat și alte lucruri.

dar Whalen era prea prins de „bănuiala” lui ca sa-i iei gândul de la ea. — Cred că ar trebui să ne purtăm cu mai multă grijă față de el. zise Chip. zise Chip precaut. Cu noi. O să-mi țin gura și o să fiu ochi și urechi pe Glen Palmer. — Dar asta nu înseamnă că a făcut-o Palmer. Nu înseamnă că a făcut-o cineva. — Același lucru pe care ai să-l faci și tu. dacă Miriam a fost omorâtă. Tot ce-am zis e că. se corectă el. Apoi fața i se schimonosi într-o grimasă. Nu prea cred că Palmer ar fi făcut-o. — Asta a zis? se răsti el. Nu prea mi se pare genul să facă una ca asta. dar curios să afle. protestă Chip.ultimul care a vorbit cu ea și nu văd cine altcineva din oraș ar fi făcut așa ceva. — Nici n-a crezut cineva că o să meargă. dar cred că poate să coopereze cu mine. nu l-am acuzat de nimic. Și până când o să știm. deci ar fi putut s-o facă. — N-are și după cum vezi. aproape că n-a vrut să-mi răspundă la întrebări. clătinând neîncrezător din cap. replică Whalen. încercă să-i ia apărarea lui Palmer. De fapt. Pretindea că n-aveam niciun drept să i le pun. — Și ce-ai de gând să faci? întrebă Chip. Palmer e străin. nici n-am zis că a făcut-o el. Chip. Galeria lui n-a mers prea bine. — Cu mai multă grijă? Cum adică? — E cam supărat acum. Și ce-ai avut de spus la treaba asta? — I-am spus că n-am niciun drept să-l interoghez. — Dar nu știi. zăpăcit de logica lui Whalen. Palmer o să fie un suspect al naibii de sigur. asta a făcuto un străin. — Și atunci el a sugerat că ar putea și cei din oraș să coopereze cu el. Chip vru să protesteze. Și acum își spuse gândul cu voce tare: — N-are niciun sens. nu? N-am zis că are vreun sens. în loc să protesteze. E furios că nu-i cumpără nimeni gunoaiele? 146 . La naiba. Așa că. — Nu știu. Fața lui Harn se albi și mâinile i se încordară ușor. spunând că nu era nevoie de niciun suspect.

Ceva dinăuntrul lui îi spunea lui Chip că n-ar fi vrut să ia parte la ce plănuia Whalen. Pentru ce Dumnezeu? — Comerț ambulant! se răsti Whalen. — E o viață dură. — Mda. e o pictură cu vechea casă Baron care pun pariu că ți-ar plăcea. Dar Harney Whalen nu mai asculta. De fapt. face comerț ambulant. — Ei. a expus ceva afară în dimineața asta. na. zise Chip. De fapt. E ridicol. Dar tot am să scot picturile alea de pe șosea. Avem o lege aici pentru cei care comercializează fără autorizație. — Am zis ceva ce nu trebuia? — Își expune marfa afară? zise Whalen. — Păi mie mi se pare că. trebuie să fii gata s-o aplici pentru oricine din oraș care o încalcă. ca să se vadă când treci cu mașina pe acolo. 147 . Ce-l face să creadă că e un caz special? — Nu crede că e un caz special. Dacă expune afară.— Nu. Apoi îi apăru un zâmbet pe față. Îl fixa pe Chip Cu privirea. zise Chip. dacă o să o aplici în cazul lui Palmer. aproape că a terminat galeria. aprobă Whalen. Are vreo cincisprezece sau douăzeci de pânze înșirate pe peretele casei. replică Whalen. fii sigur că așa ar vrea să facă. — Așa că n-am să-l amendez. zise Whalen cu încăpățânare. Unele chestii nu sunt chiar rele. zise Chip moale. Chip se încruntă și se holbă suspicios la șerif. când am mai aplicat-o? — Nu așa se pune problema. — Ce-ai de gând să faci? — Vino cu mine și-ai să afli. Chiar dacă există o astfel de lege. — Mda. căci pun pariu că Palmer o să înceapă să te urmărească. — Și nu l-ai amendat? — Să-l amendez? Chip era total derutat acum. — Oricum. Orice necesită timp aici și toată lumea mai primește lucruri stricate din când în când. Doar că crede că tot orașul încearcă să-i pună bețe-n roate. întrebându-se ce putea să fie rău în asta. răspunse Chip. Crede că oamenii îi întârzie livrările și că îi trimit lucruri proaste – chestii de genul ăsta. Simți cum își pierde răbdarea și se întrebă de ce-o fi Harn așa ostil față de Palmer. Clătină din cap. Ar trebui să te duci să arunci o privire.

aruncă o privire asupra lui. se îndrepta spre Harbor Road. De fapt nici nu era sigur dacă era intenționată. trase pe dreapta. Trage pe dreapta și așteaptă. cu luminile aprinse. bombăni pentru sine în cele din urmă. sperând să-l poată avertiza pe Glen. drace. Dar nu apăru nimic. se gândi la tablouri. Își puse pălăria. Se învârti prin birou câteva minute. Atunci Chip își dădu seama ce urma să se întâmple. Câteva secunde mai târziu. închise ușa biroului după el și se duse la mașină. Dar îl văzu doar pe Glen Palmer ieșind din galerie cu o figură zăpăcită. așteptând să vadă mașina urmărită de Whalen dispărând la prima curbă. În schimb. căutând ceva de lucru. Până să priceapă ce se întâmplase. Își puse pălăria. Dar dacă te răzgândești. mișcarea fusese rapidă și ușoară. — Ah. O să stau pe-aici. se privi în oglinda de pe dosul ușii și plecă. Chip îl văzu ieșind din clădire și urcându-se în mașina poliției. parcă undeva de unde putea să vadă bine galeria soților Palmer și așteptă. Când ajunse la intersecția cu șoseaua. Până să-și dea seama că mașina nu se îndrepta spre el. Dar roțile de pe dreapta mașinii intrară într-o băltoacă lungă și îngustă și apa plină de noroi îl stropi pe Glen. O clipă mai târziu. vino și tu spre șosea în zece minute. Când sunetul crescu. chiar când fu să treacă pe lângă galerie. păru că accelerează și Chip își smulse ochii de la ea să privească în față. — Cum vrei. zgomotul creștea și deodată Chip văzu mașina poliției gonind pe șosea. ieșind de pe șosea. încuind sertarul după ce îl trânti. se gândi că probabil Whalen urmărea pe cineva care depășise viteza. cu sirena vuind. mulțumesc. Când mașina intră pe porțiunea de drum drept. 148 . udându-l până la piele. Se aplecă spre claxon. Atunci. zise Whalen. Mașina urma să apară în orice moment. Glen Palmer sărise într-o parte. În spatele lui. la distanță. îl închise și îl puse în fișet.— Nu. Chip luă dosarul de pe masa lui Whalen. Chip auzi sunetul slab al sirenei de pe mașina lui Harn Whalen. dar era prea târziu. Whalen făcu o mișcare spre dreapta. Nu avu mult de așteptat. Whalen trecu vâjâind pe lângă el în mașina negru cu alb și zgomotul făcut de claxonul lui Chip nu se mai distinse de țipătul sirenei.

întorcându-se după altele. ducându-le în galerie. Ceva în legătură cu familia Randall. apoi privi din nou la drum. pentru numele lui Dumnezeu. apoi întinse mâna după ea. Palmer recepționase mesajul. Mai lăsă sirena să sune încă o clipă. Porni mașina pe aleea care tăia pădurea ducând înspre plajă și se opri acolo unde nu se mai putea trece. ar fi putut oricând să repete figura. încercând să identifice amintirea vagă. reflecta Whalen. țintuit locului. Ei voiseră să închirieze locul. majoritatea răsturnate de șiroiul de apă. Refuzase să le închirieze casa. nu sta acolo! strigă Chip. În apropiere de Sod Beach se hotărî să oprească să arunce o privire la vechea casă Baron. închizând ușa în spatele lui. smulgându-le din noroi. apoi renunță. dar el refuzase. dacă soba cea veche nu era curățată și dacă podeaua era încă pătată destul de rău. văzându-și munca de săptămâni distrusă într-o secundă. Glen fu sigur că erau distruse. • Harney Whalen se uită la timp în oglinda retrovizoare ca să vadă ultimele șiroaie de apă căzând peste picturi.Zăceau în noroi. casa arăta neschimbată și nu se mai obosi să inspecteze terasa care se întindea de jur împrejurul ei. în schimb. O amintire vagă i se trezi în minte. Ajută-mă să duc astea înăuntru. Era sigur de asta. Fără să le privească măcar. Whalen clătină din cap. N-o să coste prea mult căratul gunoiului în putrefacție. intrarea pe ușa din bucătărie. Nu conta prea mult dacă nu era desfundată chiuveta. De afară. Și din nou tresări ușor. Se uita fix la ele. Rătăci pe la parter și ridică un pulover care zăcea la întâmplare pe unul 149 . încetinind viteza mașinii cât s-o mențină pe drum când luă curba care îl scotea dincolo de galerie. dacă nu l-ar fi recepționat. spălatul vaselor și aranjarea. Își notă în gând să angajeze o echipă de puști să curețe casa. Stătea încă acolo. și. Își făcu. nu locuia nimeni acolo și Whalen nu avea nicio intenție să lase pe cineva să locuiască. — Ei. Nu că i-ar fi păsat cu adevărat. savurând urletul care se propaga de pe capota mașinii. Își mută piciorul de pe accelerator pe frână. când Chip Connor trecu în fugă pe lângă el și începu să ridice picturile.

știa că n-o să-i spună. Cele șaptesprezece pânze erau împrăștiate pe podeaua galeriei și Chip Connor se așeză în genunchi lângă una dintre ele – cea cu bătrâna casă Baron de pe Sod Beach – îndepărtând cu grijă stropii de noroi care atârnau de ramă. Își concentră atenția asupra picturii din fața lui. zvârli cârpa plină de noroi într-un colț și examină pictura cu atenție. Nu e chiar atât de fragilă pe cât pare. Nu înțelegea de ce Harn făcuse ce făcuse. știa că ar trebui să-i spună lui Palmer ce se întâmplase: că Harney Whalen încercase în mod deliberat să distrugă picturile. apoi încercă să-și păstreze echilibrul în voce. zise Glen. lăsându-și trupul pe speteaza scaunului. Connor? — Cred că Harney a pierdut controlul mașinii pentru o clipă. era sigur că Palmer știa. Înainte de a-și putea defini această neliniște. mormăi Chip. Încercam doar să ajut. nu-i distrusă. — Ei.dintre scaunele uzate. Chiar când îl mințea pe Glen. Trase unul din scaunele vechi aproape de cămin și se așeză în el. o ploaie slabă începu afară. • Glen Palmer se ridică. îl cuprinse frigul și aprinse impulsiv focul. — Îmi cer scuze. oferi Chip o explicație. și se porni să răspândească în cameră căldură. Îi era tot frig. Dacă n-ai fi fost aici. dar știa că n-o să-i spună lui Palmer adevărul despre asta. Când flacăra prinse viață. lovind în geamurile bătrânei case și estompând imaginea oceanului. Simțea cum se apropia furtuna. Harney Whalen stătea singur. — M-ai ajutat deja. Știa că nu era adevărat. Apoi văzu lemnele pentru foc în cămin și se simți ușor neliniștit. — Ce naiba a fost asta. 150 . zise el. probabil că aș fi stat acolo ca un urs împăiat ziua întreagă. — Lasă-mă pe mine să fac asta. Harney Whalen era șeful și unchiul lui. Erau dungi maronii pe suprafața unde el încercase fără îndemânare să șteargă apa murdară. Își ridică privirea spre Chip și crezu că vede o undă de stânjeneală pe fața tânărului ajutor de șerif. oricum. Crescuse lângă Whalen și avea încredere în el. privind flăcările și ascultând ploaia. Și totuși. Se întrebă ce s-ar întâmpla dacă artistul l-ar forța să spună. zise Glen.

nu? S-a terminat și niciunul dintre noi nu prea mai are ce face acum. Știi. Simți nevoia de a-l provoca pe ajutorul de șerif ca să scoată adevărul de la el. Dar nu putu să spună nimic. Connor mințea. cred că nu contează exact ce s-a întâmplat. asta e tot ce pot să fac. nod pe care nici nu știuse că îl avea acolo. Așa că se concentră la ștergerea petelor urâte de pe pictură și se strădui să se potolească. — Nu cred că-i chiar așa de rău. nimic nu se întâmplă pe aici. Chip simți cum îi dispare nodul din stomac. — Cristoase. se întoarse și-i dădu mâna. Picturile în ulei sunt destul de rezistente la apă. știi că muncim de o oră? Ce-ai zice să mâncăm ceva de prânz? — Prânz? Chip repetă cuvântul fără intonație. Gura lui se mișcă o clipă. dar stabilise în dimineața aceea un fel de armistițiu cu Connor și nu voia să-l strice. Aruncă o privire la ceas. se ridică.În ce-l privește pe Glen Palmer. Chip chicoti: — Slujba mea e mai mult să stau la secție și să-i țin companie lui Harney. Dacă nu cumva ai altceva de făcut. — Deci poți foarte bine să mănânci un sandviș și să bei o bere. Altfel. Paguba ar fi fost mult mai mare dacă ar fi fost așezate cu fața la perete. prânzul. dar Glen îl întrerupse. un sandviș și-o bere? Am câteva în spate dacă ți-e foame. apoi se închise din nou. — Da. — Uite ce e. Mai puțin la sfârșit de săptămână. acesta se străduia să continue să lucreze neîntrerupt asupra pânzei. două. — Toate sunt distruse? întrebă el. — Nu cred că… începu Chip. Când fu sigur că poate să se uite la Chip Connor cu o privire calmă. ca și cum n-ar fi avut niciun înțeles. când avem de curmat vreo bătaie. 151 . Glen se forță să zâmbească și încercă să-l liniștească pe ajutorul de șerif cu o minciună proprie. îl îndemnă el. Apa ar fi căzut pe pânza goală și ar fi fost un dezastru. — Ei bine. Simți o nevoie neașteptată de a-i spune lui Palmer adevărul și deschise gura. Luă mâna întinsă a lui Palmer și i-o strânse.

zise Chip. totuși… — Așa că. apoi clătină din cap. • Chip își petrecu mai toată după-amiaza la galerie. o expresie de îngrijorare luându-i locul zâmbetului de pe față. cred că nu te pot condamna. Știu că a fost un accident. trecând stinghia pe deasupra ușii.Apoi adăugă: — Dacă nu rămâi. Avea o formă ciudată. Mi-a ieșit o fereastră interesantă. zise Glen. Chip începu prin a refuza. Stăteau sub o fereastră mare. Ca să aud stația dacă mă sună Harn. În timp ce mânca. o să-mi petrec tot restul zilei înfuriindu-mă pe șeful tău. de exemplu. acoperișul va fi sprijinit suficient și nu se strică forma ferestrei. El și Glen împărțiră prânzul pe care îl pregătise Rebecca și consumară o parte mare din lădița de bere. — Nicio problemă. nu lăsa un cetățean să se înfurie pe el. Problema e că nu știu cum o să susțin acoperișul. Glen examină peretele preț de un minut. la care lucra Glen. — Ei. ca să-l susțină pe cel pe care l-ai tăiat. apoi se răzgândi. și își dădu seama că era același lucru pe care-l auzise în glasul lui Harn Whalen din când în când. de dragul lui Whalen. care dă impresia că face parte din construcția inițială. întrebând câte ceva despre renovări. — Lasă-mă să trag mașina mai aproape. 152 . Chip se plimba prin galerie. Am tăiat un stâlp de susținere ca să fac fereastra. N-am avut decât să prelungesc linia de la grinda de colo. Mai taie treizeci de centimetri din stâlp și fă un prag între el și celălalt. — Fereastra asta. ci pentru că avea nevoie de companie. nu pentru că ar fi plănuit ceva. nu prea des – dar în nopțile când Whalen se simțea singur și voia ca Chip să mai întârzie puțin. În felul acesta. Și pe urmă. Glasul lui Glen avea ceva care pătrundea până în adâncul lui. m-ai putea folosi. zise Chip. dar părea să se potrivească în locul pe care i-l destinase Glen. împărțind acoperișul în două. — Cel mai ușor a fost să hotărăsc ce e de făcut.

se dădu jos și își scoase haina de la uniformă. dar rafturile n-au să țină nimic pe ele. — Ce cont? Fii serios! Nu ți-am spus azi dimineață ce-a pățit soția mea acolo? Chip păru deodată stânjenit și Glen își dori să nu fi spus nimic. — Dau o fugă până la prăvălia lui Blake să iau câteva. Curățatul lor mergea mai bine decât sperase – doar câteva pânze vor avea nevoie de retușuri. Se întoarse la picturile pătate și începu munca exasperantă de curățare a petelor. Chip continuă să le scoată din perete. Ai cont acolo? Glen făcu ochii mari. Apoi. — Ai un ferăstrău? N-o să-mi ia mai mult de o oră să ți-l aranjez. 153 . Imperturbabil. Când aranjase o mare parte din stricăciuni. — Ai auzit vreodată de bolțuri? Cuiele astea vor susține rafturile. — Aveai de gând să folosești rafturile astea? — Sunt rafturi de expoziție pentru obiectele din ceramică ale soției mele. Apucă cu mâna stângă unul și-l trase afară din perete. tot ce găsea ca să îndepărteze stropii de noroi. — Ce-are să zică soția ta când o să-i cadă pe jos toate vasele? Ai bolțuri? — Nu cred. Scotoci în buzunar și scoase portofelul. folosind pensule subțiri. Chip terminase de făcut pragul și se apucase să scoată rafturile pe care Glen se străduise atât de mult să le ridice. Chip găsi o scafă. văzând nedumerirea de pe fața lui Glen. O vreme Glen se strădui să ajute. fire de paie. — Ajunge atât? întrebă el. dar ca tâmplar sunt o catastrofă.— Mai bine mi-ai arăta tu. o potrivi și se urcă pe ea. Se mișca încet și metodic. dar curând își dădu seama că ajutorul de șerif n-avea nevoie de asta. Eu știu ce vreau să fac din punctul de vedere al artistului. Mi-a luat o săptămână să pun rafturile alea. – în timp ce-i explica lui Glen. dându-i lui Chip o bancnotă de cinci dolari. fără să strice culorile de pe pânză. — Ce faci? strigă Glen. Ia uită-te. zise el până la urmă.

insistă Missy. Ajutorul de șerif se opri în ușă și se întoarse. n-avem voie să ne apropiem de casa aia. Sod Beach se întunecă prevestitor de rău. porniră spre pădure. îi explică Robby. — Ar trebui să mergem acasă. — Chip. O luăm pe poteca din pădure ca să nu ne udăm. E frig și au început să-mi intre picături de apă pe gât. îți mulțumesc. cred că într-un fel ți-o datoram. Robby se opri și se întoarse spre fetiță. — Dar acasă mergem. Nu locuiește nimeni acolo. dar apoi zâmbi. zise el. Înainte ca Glen să poată răspunde ceva. — Aș vrea mai bine să mergem de-a lungul plajei. Și pe urmă. Sau am putea să mergem la casa veche și să așteptăm să se oprească ploaia. — Ei. — Asta-i o prostie. Nici Glen. zise Chip. se stârni vântul și mareea se porni. să nu se dărâme din prima săptămână. dar Glen îl opri. Ce-ar fi să termini de scos rafturile cât sunt eu plecat? Își luă haina și porni spre ușă. Fața i se înroși ușor.— Ajunge. A fost cineva acolo toată după-masa. Mama spune că sunt primejdioase casele nelocuite. — Nu știu de ce faci toate astea pentru mine. cum ai ști dacă e cineva acolo? — Știu eu. se plânse Missy. • Ploaia ușoară care căzuse întreaga după-amiază se intensifica pe măsură ce furtuna se îndrepta neabătut spre țărm. 154 . Robby o apucă de mână pe sora lui și începu s-o conducă spre pădure. nici Chip nu observară că toată după-amiaza stația din mașina poliției rămăsese tăcută. — Ploaia n-o să se oprească. — Nu e nelocuită. se bosumflă Missy. — Și pe urmă. iar Robby și Missy. Nu-mi place prin pădure. Din nou Chip păru jenat. dar oricum. am putea avea una ca lumea. cu impermeabilele deja ude leoarcă. dacă tot o să avem o galerie de artă în oraș. Chip deschise ușa și păși afară în ploaie. — Și pe urmă. E cineva acolo. răspunse Missy.

Probabil că am ajunge și până la Grays Harbor. Vino aici să mă înlocuiești. iar Max se duse jos ca să studieze o hartă. apoi aprobă din cap. dar nu-mi place cum arată lucrurile. un sat. Începu să-și facă drum printre bușteni. — Ai auzit de Clark’s Harbor? îl întrebă el pe Jeff. sumbră și amenințătoare în lumina slabă a înserării. și o trase din nou pe Missy după el. ca să contrabalanseze bătaia vântului înspre trauler. cred că mai bine ne-am îndrepta într-acolo. — Ei. Probabil că ar fi reușit să ajungă la Grays Harbor. — Haide. Dacă nu ajungem repede acasă. tata o să vină să ne caute. Întoarse cârma vasului – Osprey – la babord și simți cum raliul îi apleacă înainte. apoi strigă din nou. — Jeff. — Ce se întâmplă? — Furtuna asta o să fie o adevărată pacoste. Dacă furtuna avea să crească în ritmul în care crescuse în ultima oră. Jeff se gândi o clipă. mișcă-ți fundul încoace! Fratele său scoase capul de dedesubt. mai tare. Căută ceva mai apropiat și găsi. — Jeff! Așteptă câteva secunde. uitându-se în fiecare clipă înapoi. Jeff preluă cârma. dar era riscant. Ruliul fu lung și domol din cauza apei și a vântului la pupa. se strecura după el. exista șansa sa încerce săși croiască drum în port în plină furtună. Deschise harta pe care și-o instalase cu o lună în urmă. vasul răspunzând la comanda cârmei. • Capitolul 15 Max Horton aruncă o privire la cerul amenințător. mai speriată de rămasul în urmă decât de copaci. și Max își mușcă buza tare în timp ce încerca să evalueze cât timp mai 155 . — E un loc mic. ca să se asigure că Missy era în spatele lui.Robby aruncă o privire la casa veche. Missy. apoi marcă poziția lor exactă. apoi răsuci de cârma spre tribord. Au totuși un chei. cât stabilesc unde să ancorăm. Un minut mai târziu se afla deja la cârmă.

Max era căpitanul – mereu fusese și mereu o să fie – iar Jeff era un coechipier mulțumit. puștiule? Jeff îi întoarse zâmbetul. Oriunde se dusese. Traulerul. — Ți-am spus că n-ar fi trebuit să venim până aici la sud. ți-am spus că ar fi trebuit să stăm mai la nord. dar întotdeauna cu afecțiune. nu pentru că i-o cereau părinții. Flerul lui Max îi adusese astăzi acolo. Dar marea fusese bună cu ei. ci pentru că îi plăcea de Jeff. — Nu e o tragedie. fără să se supere că fusese numit „puști”. dacă n-o făcea marea. Max îi zisese mereu așa. chiar dacă acum se apropiau amândoi de treizeci de ani. când Osprey începu să-și schimbe direcția. Am auzit poveștile despre furtunile ciudate de aici. și Jeff nu se supărase niciodată. Avem vântul și mareea de partea noastră și putem să ajungem la Clark’s Harbor în treizeci de minute. dar fuseseră mereu mai mult prieteni decât frați. Max îl luase și pe Jeff cu el. dar Max se 156 . răspunse Max. chiar și atunci când erau copii. era proprietatea lor comună. Dacă prietenii lui Max protestau că puștiul se ținea după ei. dar Jeff o considera întotdeauna a lui Max. Apoi aprinse două țigări și-i oferi una fratelui său. Jeff dispăru și se întoarse cu o cană de metal fierbinte. Restul flotei din Port Angeles rămăsese în siguranță. Avem cafea jos? Arătă cu degetul mare înspre bucătărie. nu de sus. Era o diferență de doi ani între ei. nu mai erau prietenii lui. Asta e o surpriză. fiind sigur că împrumutul imens o să-i bage la apă. mormăi Jeff.avea până să trebuiască să arunce ancora și să iasă cu bine din furtună. iar Max părea să aibă fler pentru pește. în strâmtoare. — Ce? — Am zis. Max luă țigara și zâmbi. așezând-o pe un suport în dreapta lui Max. Jeff fusese foarte îngrijorat în primul an. apoi își reașeză mâna pe cârmă. Cumpăraseră Osprey acum patru ani. — Ți-e frică. când Max avea douăzeci și cinci de ani și Jeff douăzeci și trei. și părea că împrumutul va fi plătit până la sfârșitul sezonului – tot ce le trebuia erau patru sau cinci capturi bune. un vas de pescuit comercial.

Ploaia torențială. Jeff părăsi cabina de comandă și simți vântul cum îl înghiontește. simți cum Osprey se balansa ușor spre tribord: probabil că Max văzuse stâncile în același timp cu el. și i se făcu ghem stomacul cu gândul la ce se putea întâmpla dacă nu reușea să vadă stâncile. dar veghează tu. când pericolul rămăsese în urma pupei. dar încet pe marea agitată. Vrei să preiei comanda? 157 . Se forță să vadă prin lumina palidă a înserării. apoi. Cala era plină de pește ton și totul mersese conform planului. — Ai fi putut să treci mai departe de ele. rosti: — Va trebui să te trimit afară. ca niște degete de granit. dar. Jeff își verifică nasturii de la impermeabil și își puse pălăria de ploaie. Și atunci le văzu acolo. N-are rost să-l strivim de stânci când aproape că l-am plătit. ițindu-se ascuțite deasupra apei. Jeff făcu semne frenetice cu mâna. Ar trebui să fie departe de prova. chiar mai înainte de a le face.trezise în dimineața aceea și anunțase că „mirosea” un banc de pește ton la sud. cu o mână odihnindu-i-se pe timonă și zâmbind vesel. Cu excepția furtunii. dar Max urma drumul folosinduse de busolă și aruncând doar din când în când câte o privire la întunericul care se lăsa. Max își termina cafeaua. fără să le dea răgaz să-și termine treaba aici la sud. Acum mergeau neîntrerupt. — După ce mă duc? Ce să caut? — Harta îmi indică niște stânci la intrarea în port. amestecată cu stropii de apă sărată loveau în ferestrele cabinei de comandă. — A fost suficient de departe. Se năpustise asupra lor ca din senin. Se agăță de parâmele care se întindeau pe toată lungimea vasului și își croi drum încet până la postul de observație de la prova. După ce trecuseră vreo douăzeci de minute în liniște. întinzându-se să-i prindă pe cei neprevăzători. Că se vor duce după el și-și vor petrece noaptea la Grays Harbor înainte de a se întoarce spre nord. comentă Jeff. Privi cum se învolburează și se învârtejește apa în jurul stâncilor când treceau ei. se întoarse la cabina de comandă. Avusese dreptate. răspunse Max.

Max ieși din cabina de comandă la timp ca să audă ultimele cuvinte și sări de pe punte ca să i se alăture lui Jeff pe chei. În timp ce mergeau grăbiți spre Harbor Inn. arătând cu degetul mare în direcția țărmului. cu vântul și briza sărată biciuindu-le spatele. — Ai vreo sugestie? — Hanul e chiar acolo. dându-și tacit acordul. când Jeff bătu nerăbdător în clopoțelul de pe tejghea. În jurul lui. proptind-o împotriva furtunii. Jeff tocmai terminase de legat barca. Avem un port bun aici. bătute de vânt. Avem o regulă aici care interzice asta. un fulger țâșni din cer și urletul tunetului se rostogoli peste marea agitată. zise Riley. În timp ce Max pregătea barca pentru noapte. Jeff și Riley porniră spre țărm. Jeff sări de pe punte pe chei și începu să lege parâmele. Se îndreptă de spate și salută din cap. — Aveți de gând să vă petreceți noaptea aici? zise Mac Riley. când simți că cineva din apropiere îl privește. Max aruncă o privire peste umăr și văzu valurile cu creasta înspumată. deplângându-și captivitatea.— Te descurci bine. care acopereau tot golfulețul. zise Riley aspru. așa bine legate cum erau. Max opri motoarele. celelalte bărci se balansau și scârțâiau neîncetat. — N-am zis asta. Merle Glind apăru din ușa sălii de mese. Max se holbă îngrijorat la bătrân. Clipi repede din ochi și se holbă la Jeff pe deasupra ramei de la ochelari. Dar pe o furtună ca asta se poate întâmpla orice. Nu cred că puteți s-o faceți. zise Riley imperturbabil. prea periculos? îl întrebă el provocator. Holul hanului era gol. — S-o facem? Ce anume? — Să vă petreceți noaptea pe vas. când traulerul se strecura într-un loc liber din doc. — Ați putea s-o scufundați chiar aici. dar. răspunse Jeff. 158 . spuse el. — Aș putea s-o duc în mijlocul portului și să arunc ancora. — Pe vas. E prea periculos. — Furtuna se va înrăutăți înainte de a se potoli. Mă pregătesc de acostare. Jeff și Max schimbară o privire și aprobară din cap. — Furtună adevărată. Așa că n-o să dormiți pe barcă. dar nu cred că vreți. Câteva minute mai târziu. Pe vas. — Cum adică.

Merle Glind împinse registrul spre el. — Unul dintre ei e încă afară. fără să vadă altceva decât luminile din sală reflectate în șiroaiele de apă care se scurgeau de pe geam. Doar o noapte? — Depinde cât ține furtuna. Chip alunecă de pe taburetul lui și aruncă doi dolari pe tejgheaua de la bar. Știi cum e. Nu poți lăsa un câine afară. — Oaspeți? întrebă Chip Connor. Am nevoie de o cameră pentru o noapte. Dacă se potolește în noaptea asta. — N-aveți bagaj? — Nu suntem în vacanță. — Am o cameră. Apoi îl privi cercetător pe tânărul bărbat și se încruntă. Se uită scrutător pe fereastră. zise Jeff. — Cu o cameră. N-avem nevoie decât de un loc de dormit. dar vremea s-a înrăutățit într-atât încât a trebuit să tragem aici. Eu și fratele meu ne îndreptam spre Grays Harbor. explică Jeff. îi luă banii și îi înmână cheia. cu o voce pițigăiată. Chip își reținu un zâmbet și nu-i spuse lui Merle că nici nu intenționase să folosească alt telefon. darămite un om. — Mai comandă-mi un rând. Scutește și tu un ban. Se încruntă ușor. — Nu pot să zic că-i condamn. Apoi se întoarse la sala de mese și se urcă pe unul dintre scaunele de la bar pe care stătea când îl întrerupsese sunetul clopoțelului. — Folosește telefonul din spate de la bar. zise Glind. — Doi pescari care se adăpostesc de ploaie. Se duse la capătul barului și pescui telefonul de pe raftul de dedesubt. o să pornim mâine. zise Jeff. ca și cum ar fi avut de căutat o contramandare puțin probabilă. zise Merle. vrei? Eu mai bine l-aș suna pe Harn. 159 . Merle își iți capul și o zbughi spre capătul tejghelei. deschise cu un bobârnac registrul și îl studie îndeaproape.— Pot să vă fiu de folos cu ceva? zise el îngrijorat. Glind aprobă din cap prietenos și îl privi pe pescar urcând scările. anunță el victorios.

refăcând ce am făcut eu. Sprâncenele ei erau încruntate. dar acuma nu știu ce să cred. zise ea. protestă Glen. Și am sentimentul că n-am văzut tot. Repara întruna lucrurile. dar nu scotea nicio vorbă. Încă sunt cam agitată. A. Nu voia să admită că Whalen a făcut-o intenționat și mi-am închipuit că o să mai stea o vreme doar ca să mă potolească pe mine. Apoi. de fiecare dată când e furtună. îl sună pe Harney Whalen acasă. S-ar părea că. Cel puțin am încercat. am încercat. Lăsă telefonul să sune de zece ori.Mai întâi formă numărul postului de poliție. apoi încercarea lui Whalen de a distruge intenționat tablourile și în final ajutorul pe care i-l dăduse Chip la galerie în după-amiaza aceea. Dacă nu i-aș fi cerut să ne oprim. Amintindu-și. Cum Rebecca nu răspundea. Era ca și cum ce-am făcut eu era un afront personal. se întâmplă ceva groaznic. zise Glen Palmer. zise el. murmură: — Cred că e din cauza furtunii. când îi raportase că nu avea prea multe informații de la Glen Palmer. — Ei. — Rebecca? Tresări ușor și îi zâmbi sigură pe ea. Chip își însemnă în minte să-l sune pe șeful poliției mai târziu. — Mai întâi am crezut că vrea să-l acopere pe Whalen. — Ar fi trebuit să-l vezi. apoi îl trânti înapoi în furcă. Abia terminase de povestit Rebeccăi șirul de evenimente din acea zi – mai întâi interogatoriul lui Chip Connor adus până în punctul de a se lua la bătaie. luând băutura proaspăt pregătită. desfăcând tot. Cum nu-i răspundea nimeni. Apoi. — Nu-i adevărat și știi asta. 160 . amintindu-și ce spusese Harn în dimineața aceea. și acum am cont la prăvălia lui Blake. Părea că asculta ceva. cred că ar fi și acum acolo. dar Glen fu sigur că nu pe el. • — Deci asta s-a întâmplat. Se simțea foarte bine și nu voia s-o lase pe soția lui să-i strice dispoziția. Glen își reveni din reverie și își cercetă soția. zise el gânditor. cu un zâmbet care cerea iertare. Nu ascultam. — Scuză-mă. zâmbi.

Fețișoara ei se schimonosi și arăta gata să se pornească pe plâns. el se repezi la Glen. Vreau să știu doar de unde știi că era cineva acolo. dar Rebecca îi întrerupse pe amândoi. Am văzut fum ieșind de pe coș. aprobă Rebecca cu tristețe. zise ea. — Fum. Zice că era cineva în casa cea veche în după-amiaza asta. — Ba nu știi. — Nici asta n-ai văzut. 161 . Robby ducându-l pe Scooter. Fumul are culoarea norilor și nu l-ai văzut chiar dacă exista. — Altceva? Vocea lui Glen căpătă un ton îngrijorător și el se întrebă ce anume îi ascundea. Veniră din dormitor. ca și cum asta ar fi fost dovada sincerității ei. Glen se încruntă. zise Rebecca. Și nu zic că n-a fost nimeni în casa familiei Randall astăzi. cântări problema în minte. nu-i așa? întrebă ea. Dar mai e ceva. comentă Robby. zise Robby sigur pe el. — Nu. nu s-a întors. — Ei. — Eu n-am zis că cineva era acolo. se cățără în poala lui și începu să-i lingă fața. Robby. — Ce-i chestia asta pe care-am auzit-o. zise Glen cu răbdare. Casa familiei Randall. nu vorbi așa. în sfârșit. dar se înșela. vorbi. dar Missy insistă că era cineva în casă. — Dar nici eu n-am fost. — Nu știu de unde. când Robby îl puse jos în sfârșit. — Am zis că Snooker nu se mai întoarce și nu s-a întors. Știu și gata. Robby zice că nu s-au apropiat de casa aia în niciun fel. potolită de vorbele tatălui său. zise Robby disprețuitor. Missy zicea că cineva era acolo. — E vorba de Missy. Cățelușul se zbătea în brațele lui și. Presupun că am să trec peste asta. protestă Glen. hai. Missy vru să argumenteze.— Știu. că ar fi cineva în rasa familiei Randall? întrebă Glen. Missy. în timp ce se străduia să astâmpere cățelușul. zise Missy pe neașteptate. — De unde știe? — Întreabă-mă să te-ntreb. zise Missy cu căldură. fața ei arăta confuzie. Poate că a văzut sau a auzit ceva și a uitat ce anume. Când. ridicând neajutorată din umeri. apoi îi chemă pe copii.

Dacă o să fim vreodată plecați. — Ei. sper că soții Randall se vor uita și ei la casa asta. Nici Glen. — Unde te duci? — Cred că o să fac o plimbare în jos pe plajă și o să arunc o privire la casa familiei Randall. 162 . afară toarnă și vântul stă să smulgă acoperișul. folosi acel moment ca să se lase jos pe podea și să facă ceva. apucă cățelușul și îl certă cu asprime. — Pe ploaia asta? protestă Rebecca. Mi se pare că tot ce pot face este să arunc un ochi la casa lor. Când termină de făcut asta. Ceruse asta din prima noapte de când aveau cățelul și îi fusese acceptată cererea. bătând în retragere. strigă Rebecca. Acum duceți-l pe Scooter înapoi în cameră și pregătiți-vă de culcare. Glen o îmbrățișă scurt și o sărută pe nas. — N-are și el casa lui. o să te uzi până la piele.— Ajunge. Și dacă Missy crede că a văzut pe cineva… — N-a zis că a văzut pe cineva. — Poate să stea înăuntru în noaptea asta? vru să știe Robby. am să-i raportez lui Chip Connor. pe de-o parte din cauză de ce i se întâmplase lui Snooker și. încât nici Rebecca. pe de altă parte. — Asta înseamnă că nu vrei să vii cu mine? întrebă Glen cu inocență. a văzut fumul. își dădu seama că Glen își îmbrăca impermeabilul. Nu vreau să-mi distrugă toate păturile. — Dar aveți grijă să stea în cutia lui. dându-și seama că pierduse orice argument. Din nefericire. pentru că Scooter era atât de mititel și de drăguț. Dragule. nici Rebecca nu se putură abține să nu izbucnească în râs. zise Robby. Dacă e cineva acolo. Acum Rebecca aprobă din cap. Rebecca se uită cu ochii mari la el. sperând că mai câștigă ceva în campania lui de a-și face cățelul tovarăș de pat. nici Glen naveau inima să-l țină afară. și Robby. Râzând. — Ei. ea îi trimise pe copii și pe cățel înapoi în camera lor și șterse murdăria de pe covor. Scooter îl mai linse puțin pe față. — Scoate-l de-aici. eu mă duc și gata.

• Capitolul 16 Max Horton cercetă cabina traulerului. Un zâmbet ușor îi trecu pe față când își închipui căldura strălucitoare pe care ar da-o un coniac tare și apa fierbinte. Te rog. vreau să știu ce se petrece. Stătea absolut nemișcată. chiar dacă ar fi fost mai aproape. apa era prea puternică. Cred că încerca să ne convingă pe noi că era cineva acolo. cu mâinile pe șolduri. știind că orice argument în plus era inutil. Atunci. Lucrase neîntrerupt o jumătate de oră. Max văzu silueta de pe chei. iar efectul râsetului. înfundat și aproape maniacal. contracară Glen. Șuieratul vântului acoperea orice sunet. deși ar fi putut aranja barca în zece minute. bucurându-se de singurătatea lui și de barcă. Se mocăise. argumentă Rebecca. când i-am spus că poate a văzut ceva. Dar furtuna îl înghiți și ea ramase singură să aștepte și să se îngrijoreze. și dacă e așa. Rebecca oftă. o asigură Glen. Dar suna a copac trântit. aproape înăbușit de furtuna dezlănțuită pe mare. Dar acum treaba era terminată și nu mai putea să întârzie să-l urmeze pe fratele său la han. pe când lovitura unui fulger biciuia cerul. Strălucirea fulgerului se stinse când prăbușirea tunetului scutură traulerul aflat în tangaj. și indistinct. îl înfioră pe Max. Ajunsese deja prea târziu. — Dar ar fi putut să vadă fumul. Mă întorc într-o jumătate de oră. făcând o ultimă inspecție înainte de a se duce pe țărm. lucrând pe îndelete. Osprey era luată de valuri. Sentimentul unei primejdii iminente îl furnică pe șira spinării și se îndreptă repede spre punte. — N-ai de ce să-ți faci griji. poate chiar mai repede. dar ai grijă. Poate că eu i-am băgat ideea asta în cap. ca și cum ar fi râs. Rebecca se strădui să-l vadă pe fereastră. cu capul dat pe spate. Era deja prea departe de chei ca Max să mai încerce să sară și. cum pășește în noapte. După un minut plecă. Apoi auzi un sunet. Dar n-a pomenit nimic despre asta după-amiază. Era slab.— Asta a zis în seara asta. — Bine. 163 .

Max coborî din nou la cabină. Din nou imaginea stâncilor ca niște degete ridicându-se la intrarea în port îi veni în minte. dar furtuna îl mânase rapid spre pădurea care oferea un adăpost mai bun. și apăsă pe starterul de la motor. • Glen Palmer se apropie cu precauție de vechea casă Baron. Din nou nimic. scoase un pachet mototolit de țigări și își aprinse una. Măcar ceva mersese! Max smuci capacul de la compartimentul motoarelor și coborî pe orbecăite între cele două motoare Chrysler. Abia atunci își dădu seama că tremura de enervare și de mânie. chiar dacă pantofii lui trăgeau apă din pământul îmbibat. Izolația era distrusă. Vârî cheia în broască. apoi ridică maneta care arunca ancora mare. ca și cum ar fi fost solicitată prea mult sau stricată de scurtcircuit. Apăsă din nou pe butoanele starterelor care refuzau să-l asculte. arsă. Intenționase să meargă de-a lungul plajei și să ajungă la casă dinspre mare. Mersese repede. bâjbâind după chei. străduindu-se să se liniștească. la una se observă ceva. Vântul care șuiera peste 164 . Aruncă o privire pe fereastră tocmai la timp ca să vadă cheiul dispărând în întuneric și își dădu seama că barca era în voia mareei. Era tras spre ieșirea portului. Bâjbâi prin buzunare. Desfăcu închizătorul ancorei și îl aruncă peste punte. Se strecură afară din compartimentul motoarelor și așeză capacul la loc. Stătea tăcut la cârmă și trăgea adânc din țigară. La prima vedere totul părea normal. arse și uzate. către stâncile care îl așteptau. când lumină mașinile. Apăsă pe celălalt starter. să analizeze situația și să facă apoi tot posibilul să-și salveze barca. dar. Circuitul electric… Noul circuit pe care el și Jeff îl instalaseră cu numai o săptămână în urmă era modificat. părăsi cabina de comandă și se mișcă cât mai repede cu putință spre pupa. licăreau slab în lumina lanternei. Sârmele de cupru. Când și aceasta refuză să răspundă comenzii. Nu se întâmplă nimic. o răsuci violent. Se întoarse la cabina de comandă și încercă să evalueze situația. Apoi privi cum se desfășoară zece picioare din frânghie și cum capătul ei destrămat dispare în întunecimea apei.

Găsise în cele din urmă cărarea care îl ducea înapoi la plajă – aceeași potecă pe care o folosiseră și copiii lui în după-amiaza aceea – și ieșise din pădure. examinând încet totul. Sau fusese doar o găselniță norocoasă? Se mișcă încet prin restul casei. Intenționând să-l stingă. care o construiseră. întrebându-se dacă Missy chiar văzuse fumul care s-ar fi putut ridica de pe coș doar acum câteva ore în urmă. ascultând vuietul furtunii. cât de liniștea ca de moarte ce emana din casă. Stratul fin de cenușă se risipi și focul se aprinse din nou. niciun fel de indiciu despre ce s-ar putea afla înăuntru nu răzbătea prin pereți. convins că ceva nu era în ordine. o santinelă tăcută a plajei. iar în întunericul lăsat brusc roșeața slabă a focului strălucea ușor. până și focul părea să fi fost făcut cu grijă. cel puțin până când se 165 . de mult dispăruți. lada frigorifică și ușa de la sufragerie. luminând mai întâi un perete. luminând rapid cu lanterna în jur. Nicio lumină nu se strecura afară prin ferestrele ei întunecate. mutând lanterna de pe un colț în altul. dar nu găsi nimic. Se afundă într-un scaun cu fața spre cămin și se întrebă dacă ar fi sigur să plece atunci. nu de teama de nu a speria pe cineva care s-ar fi putut afla în casă. Pe când dădea o tură în jurul ei. mărturie a oamenilor. Dar. doar la cincisprezece metri de casă. Glen lovi cu piciorul în rămășițele focului. Intră sigur pe el în sufragerie. Oricine fusese acolo nu intenționase să facă vreun rău casei. Se opri când găsi ușa de la bucătărie neîncuiată. Casa însăși se armoniza perfect cu întunericul nopții și doar străfulgerările sporadice o descopereau stând neclintită. se uită în jur după un vătrai. Era cel puțin cu zece grade mai cald și aerul era mai uscat – umezeala din casă se risipise în camera de zi. Atunci știu că cineva fusese acolo. așa cum ploaia care se strecura prin frunzișul des îi înghețase trupul.vârfurile copacilor de deasupra lui îi înghețase sufletul. nu atât de frig. niciun semn că ar fi fost ceva clintit de la locul lui. era un miros ușor dulceag. Nu strigă nimic. Glen se încruntă privind la el. Nu erau urme de distrugere. apoi trecu în camera de zi. Glen se întoarse în sufragerie. se hotărî să aștepte o vreme. Focul se aprinsese de-a binelea. Glen se scutură. Apoi intră în bucătărie. apoi chiuveta. ci din convingerea că nu se afla nimeni acolo. cu mai multă grijă.

Apucă o găleată mare și alergă la prora. Vântul nu părea să-și modereze viteza – ba chiar creștea în intensitate și bătea în direcția țărmului. Max Horton se întoarse la compartimentul motoarelor pentru a face o investigație mai amănunțită. În depărtare. vântul l-ar putea purta spre țărm. dacă pânza nu ar sta. Această posibilitate îl determină să se hotărască. pe furtună. sperând că ar putea s-o prindă curentul apei cu destulă putere ca să întoarcă traulerul. cu condiția să evite stâncile de la gura portului. contând pe cineva care ar putea veni să-l salveze. ar fi rămas singur. făcând semn cu lanterna de cinci ori. Ancora ținuse și acum traulerul înainta o dată cu mareea. Așa că se hotărî să rămână pe vas. apoi se întoarse la scaunul din fața focului. cu prora în vânt. o altă străfulgerare de lumină brăzdă cerul și el încercă să evalueze situația. Dacă ar putea să ridice o pânză pe barca de salvare. ar vedea că el era bine. unde legă găleata de una din frânghiile ancorei. Dar noaptea. La o examinare atentă. Pe timpul zilei ar fi riscat. Dar. Dar în barca de salvare nu avea nicio șansă. exista șansa să iasă din furtună. s-ar putea să ajungă în siguranță înapoi.stingea focul. Aruncă ancora primitivă peste punte. având puțin noroc. speranțele i se spulberară și se întoarse pe punte. 166 . iar el ar avea timp să se usuce și să se încălzească. Exista o șansă slabă ca defecțiunea să poată fi reparată și Max să poată să facă măcar unul dintre motoare să meargă. Într-adevăr. Îndreptă în față raza lanternei și imediat își dădu seama că barca se răsucise pe loc și acum era cu pupa înainte. Dacă rămânea pe trauler și ancora ținea. Se ridică și se îndreptă spre fereastra care dădea spre nord. Dacă s-ar întâmpla așa. le va lua pe la tribord. dar combinația dintre vânt și maree sigur l-ar răsturna. lui Max i se păru că abia dacă vedea vârfurile colțuroase ale șirului de stânci și își spuse că. și-ar pierde cunoștința în zece minute și ar muri în următoarele douăzeci. Pe când tocmai se hotăra. Dacă Rebecca s-ar uita atunci. • Pe vasul de pescuit. Furtuna ar avea timp să se potolească. refluxul l-ar putea purta în larg. Apoi începu să evalueze posibilitatea de a abandona barca.

siluete familiare. ceva dincolo de închipuirea lui. Făcuse focul. pulsul îi încetini. privind marea. și cântări oportunitatea de a discuta momentele lui de „vrajă” cu doctorul Phelps. Își dezbrăcă hainele de pe care șiroia apa și îmbrăcă un halat. înainte de a aprinde luminile. Uniforma lui era înmuiată de apă și simțea frigul până la oase. ceva mai slabă de data asta. apoi își pregăti un altul și se duse la baie. hainele nu i s-ar fi udat în așa hal nici dacă sar fi târât pe distanța aia. făcu focul în cămin și își pregăti un coniac și niște apă. Dar tot nu era prea sigur de ceea ce se întâmplase. Îl bău. 167 . deschizând-o cu forță. mergând prin furtună. Sigur. Dar Phelps ar insista să-l examineze în întregime și Harn nu era sigur că voia să treacă prin asta. bucurându-se de ploaie și de singurătate. Pe măsură ce apa fierbinte curgea peste el și senzația de frig îi dispărea încet. Și oricât ar fi încercat. pentru că următorul lucru pe care și-l amintea era că se afla în mașina lui. pentru o fracțiune de secundă. Ascultase furtuna cum se lăsa în josul țărmului. se așezase înapoi în scaun și începuse să viseze cu ochii deschiși. nu putea să-și explice de ce uniforma îi era udă fleașcă. o dată chiar se ridicase să se uite cum se adunau norii de furtună înainte de a se scutura peste Clark’s Harbor. Inima îi bătea cu putere. apoi dispăru: crezu că se vedea pe plajă. conducând spre casă. Dar probabil că adormise. Tot ce putea să facă era să aștepte. O imagine îi fulgeră prin minte. și când ieși din duș se uscă și se așeză în fața focului ca să-și bea al doilea pahar: se simțea deja mai bine. iar apoi închizândo. Își prepară o a treia băutură.Se întoarse la cabina de comandă și își aprinse o altă țigară. Dar totul era confuz și Whalen nu se putea hotărî dacă era o amintire sau dacă era pur și simplu în imaginația lui. Își aminti că fusese pe Sod Beach. mașina fusese parcată la zece-douăzeci de metri de casa Baron. stătuse în fața focului. Siluete. sau poate era unul din momentele lui de „vrajă”. • Harney Whalen își parcă mașina în fața casei și grăbi pașii spre ușa de la intrare. care îl chemau. Și mai era ceva.

— Harn? Unde-ai fost? Vocea lui Chip Connor suna aproape acuzator și Whalen se încruntă. — Whalen. zise el. — Probleme? Nu. Am vrut doar să știi că sunt aici. presupun că nu. Whalen ridică din umeri cu indiferență. Aș fi vrut să-l lași așa. — Am încercat să te prind toată seara. Urmă o pauză ușoară și Harney se simți mai bine când simți stânjeneala lui Chip de la celălalt capăt al firului. timp în care fiecare bărbat aștepta ca celălalt să vorbească. zise Whalen. — Aș fi vrut să nu-i spui. — Dar n-a fost. — S-a întâmplat ceva azi? — Nu. Se pregătea să închidă când. Harn. șefule. — Cum ți-a plăcut ce i-am făcut lui Palmer? Se făcu liniște și pentru o clipă Harn nu fu sigur că Chip îl auzise. — Chip? — Da. — Afară. îi spuse Chip. zise Harn. se gândi la altceva. — Au probleme? întrebă el. zise Chip cu o voce împăciuitoare. să-și facă griji. M-am gândit că ai vrea să știi că doi pescari au tras la han. Mulțumesc că m-ai sunat. — Da. ne vedem dimineață. deodată. Era gata să repete întrebarea când ajutorul său spuse: — Încerc să mă port ca și când ar fi fost un accident. 168 . — I-am spus lui Palmer că a fost un accident. Sunetul telefonului îi întrerupse firul gândirii. — Pescari? repetă Whalen. — A. nu din câte știu eu.Niciodată nu știai ce puteau găsi doctorii și Harn mai avea doar câțiva ani până la pensie. Se făcu din nou tăcere. — Păi. Merle zice că se îndreptau spre Grays Harbor. zise el sec. Liniște ca de mormânt. bombăni Harn. când ridică receptorul. — Doi tipi din Port Angeles. dar furtuna i-a mânat încoace. o tăcere mai lungă decât prima oară. Chip se hotărî să abandoneze subiectul. Chip cedă primul. zise el automat. nimic.

Jeff se uita la locul gol care era sigur că fusese ocupat de Osprey. dar prin furtună nu se vedea nimic. Jeff ieși în furtună. Ne vedem dimineață. Era pe punctul să se întoarcă și să meargă pe chei încă o dată. și își făcu drum spre capătul cheiului. gândindu-se că nu contau acele momente pe care nu și le amintea – probabil că nici n-ar fi meritat să și le amintească. înaintând împotriva vântului. furia furtunii îl orbi și se mișcă încet. când întunericul nopții se animă de lumina unui fulger. o fâșie albalbastră care lumină orizontul. hotărî el. Apoi ajunse la cheiul gol. O rupse la fugă. Se opri jos și aruncă o privire la bar. apoi se îndreptă spre fereastra camerei de hotel. Și cel mai rău era că existau momente ale zilei pe care nu și le putea aminti. Era doar Merle Glind. dar Jeff prinsese rădăcini pe doc. fără s-o vadă de fapt. își luă băutura și se duse la fereastră. își îmbrăcă impermeabilul și părăsi camera. Uitând de furtună. că legaseră vasul mai departe. dar Max nu era acolo. fusese o zi împuțită. zise scurt Whalen. pălăvrăgind prietenește cu un polițist tânăr de lângă el. Una peste alta. Apoi chicoti gros pentru sine. văzu silueta unei bărci. Lumina albă se stinse în întuneric. Stătuse în cameră patruzeci și cinci de minute. lui Max nu i-ar fi trebuit mai mult de zece minute ca să lege barca. Pentru Jeff nu încăpea discuție.— Da. Încercă să vadă cheiul aflat la o sută de metri depărtare. 169 . și sprâncenele i se încruntară. Chiar de pe chei. și nici urmă de Osprey. Se întoarse de la fereastră. cercetând cu privirea fiecare barcă când ajungea în fața ei. Lăsă receptorul în furcă. mintea lui dorindu-și un alt fulger care să-i permită să vadă că barca trecuse de stâncile ca niște degete chemătoare. • Jeff Horton aruncă o privire la ceas. Se holbă la furtuna de afară. Se mai uită o dată la ceas. cocoțat pe un taburet. aproape de intrare. Își spuse că se înșală. ochii lui străduindu-se să pătrundă întunericul. Barca era Osprey și se îndrepta spre stânci. Străfulgerarea îl făcu să se uite în larg – departe în port. Nu erau alte dane goale.

Pericolul iminent îl trezi din letargia în care se cufundase în ultimele treizeci de minute și înșfacă vesta de salvare. năucit rapid de apa rece ca gheața. Traversa se izbi de stânci. Dar era prea târziu. prefăcându-se în spumă când se lovea de bariera veche. de lângă ceea ce ar fi putut fi adăpostul stâncilor. apoi se lăsă în voia mării. Sub apă unul dintre rezervoarele de combustibil cedă presiunii și deodată carena se umplu de spumă. legând-o în jurul taliei. Ochii i se închiseră și brusc furtuna nu mai 170 . Trase copertina de pe ea și desfăcu frânghiile care o susțineau de gruie. Apoi epava începu să dispară din ochii lui. rămânându-i la suprafață doar rama. La început crezu că se datora faptului că era purtat de maree. Fu cuprinsă de apă și râmase acolo. îl smulse de lângă epava în flăcări. În tăcere. Vasul se scufundă în apă gemând și tânguindu-se când marea presă asupra ei. Simți cum îl cuprinde frigul. apoi începu s-o coboare până o eliberă în marea agitată. cum îl copleșește moleșeala. Micuța barcă atinse apa și fu imediat prinsă de curenții din jurul recifului. De îndată ce își dădu seama ce se întâmpla. apa învolburându-se în jurul lor. Max Horton fu aruncat peste bord de forța exploziei. dar începu să înoate de îndată ce ajunse la suprafață. Până la urmă Osprey fu cuprinsă de curenții furioși și se răsuci la pupa. cutremurându-se când carena se desfăcu în două. Se iveau inerte chiar în față. măcinând-o de stânci. Osprey explodă. apoi știu că era altceva. se opri din înotat și se rostogoli pe spate ca să vadă traulerul în flăcări. rupând-o în bucăți. Câteva secunde mai târziu. • Max Horton se holba prostit de după parapetul cabinei de comandă la fâșia de fulger care rupea cortina de întuneric din fața ochilor lui și într-o secundă înțelese că barca se îndrepta spre stânci. Apoi părăsi cabina de comandă și începu să pregătească barca de salvare pentru lansare. îi ceru iertare lui Jeff pentru ce se întâmplase. Dar nu fu decât o simplă mișcare a brațelor – mareea îl umflă.Secundele treceau.

își scoase halatul și începu să îmbrace uniforma curată. Văzu imediat roșeața incandescentă și se holbă la ea când cea de-a doua explozie sfâșie liniștea nopții. El înțelese ce se întâmplase doar când bubuitul exploziei ajunse la el. văzu că era cineva acolo. Atunci explodă și celălalt rezervor de combustibil și o a doua minge de foc se ridică pe cerul nopții. Porni spre ei. Era în afara portului. Careva s-a băgat în necaz în seara asta. sări în picioare și alergă la fereastră. lacrimile amestecându-i-se cu picăturile de ploaie și de apă sărată. uleios. departe. El aștepta nerăbdător somnul. Se duse în dormitor. Și atunci știu. • De la fereastra lui. cu privirea fixă la mare. Atunci flăcările arătau deja ca un far incandescent. Acum îl alina. aproape cu tristețe. — Ticălosul.constitui o amenințare. Împietrită în fața infernului. un infern de roșu aprins amestecat cu fuioare de fum negru. deși știa că nu se va mai trezi niciodată. În loc să se ducă la han. Mingea de foc care se ridica din mare nu fu sesizată de Jeff imediat. când aruncă o privire peste chei la incendiul din depărtare. silueta neagră a unui bărbat stătea în tăcere. Goni pe întinderea lungă de nisip care alcătuia brațul dinspre nord al golfului și ajunse la chei în același timp în care Merle Glind și Chip Connor ieșeau pe terasa hanului. nu era mare lucru de făcut în seara aceea. Abia când ajunse în punctul care separa Sod Beach de scurta întindere de țărm stâncos își dădu seama că explozia nu fusese pe chei. dar. O barcă intrase în stânci. Harney Whalen privi atent focul care ardea strălucitor în port. Până când furtuna nu se potolea. nici mâine. când unda de șoc atinse casa veche de pe plajă. își spuse el încet. 171 . cu mintea paralizată de șoc. alergând de-a lungul plajei spre chei. la intrarea în port. dar. Apucă lanterna și ieși precipitat din casă. Nu se grăbea – trăise în Clark’s Harbor destul ca să știe că. legănându-l să adoarmă. • Glen Palmer nu văzu prima explozie. începu să plângă încet. Jeff Horton. indiferent de ce se întâmplase acolo. se grăbi spre chei. Nici în seara aceea.

Uneori lui Harney Whalen i se părea că la Clark’s Harbor furtunile nu se potoleau niciodată. Se pregătea să iasă din casă când sună telefonul. Nu se sinchisi să răspundă. Știa deja de ce suna.

• Capitolul 17
Glen Palmer întinse mâna și îl atinse pe Jeff Horton pe umăr. Jeff se întoarse și Glen se sperie puțin de privirea goală din ochii tânărului și de expresia buimacă care îi ștersese orice urmă de emoție de pe față. — Ce s-a întâmplat? întrebă el cu blândețe. Jeff clipi de două ori și gura lui vorbi spasmodic: — Fratele meu… zise el. Max… barca… Realitatea îl izbi cu forță și el căzu în genunchi și își îngropă fața în mâini. Umerii i se scuturau de plânsetul cu suspine care îi sfărâma corpul. Glen își mușcă nervos buza, neștiind ce să facă. Se gândi că ar trebui probabil să se ducă la han și să raporteze ce se petrecuse, dar nu voia să-l lase singur pe omul îndurerat. Atunci auzi un sunet de pași bătând cheiul. Se așeză în genunchi lângă Jeff și îl apăsă pe umăr. — Acolo e barca ta? Jeff aprobă din cap, nefiind în stare să vorbească. — Și fratele tău? Jeff își ridică atunci privirea, iar inexpresivitatea de pe fața lui se schimbă într-o grimasă de confuzie și durere. — Nu urma decât să lege barca și să ia niște hărți, încercă să explice Jeff. A zis că vine imediat. Dar n-a venit… Se lăsă cu greutate peste Glen, cu corpul scuturat de plâns. — Glen? Îl chemă un glas și Glen ridică privirea ca să-l vadă pe Chip Connor în picioare deasupra lui. — M-am gândit că tu ești. Ce naiba se petrece? Glen clătină din cap. — Nu știu. Abia am ajuns și eu. — I-am spus lui Merle să-l sune pe Harn Whalen, zise Chip. Apoi se lăsă și el în genunchi lângă Jeff Horton. — E barca ta acolo, băiete?
172

Jeff aprobă trist din cap. Chip privi atent în întunericul nopții. Incendiul se potolea, ploaia care turna și vântul îl vor stinge în câteva minute. — Haideți să mergem la han, zise el liniștitor. N-are rost să mai stăm aici. Ținându-l pe Jeff Horton la mijloc între ei, Chip și Glen o porniră pe chei înapoi. După câțiva pași Jeff păru să-și mai vină puțin în fire și putu să meargă nesusținut. La fiecare câțiva pași se oprea, se întorcea și se holba la vâlvătaie preț de câteva secunde. Apoi, până la urmă, când se întoarse să se uite, văzu doar întunericul nopții. Focul se stinsese, iar Osprey dispăruse. Jeff nu se mai uită în urmă. Merle Glind se repezi la cei trei când intrară în han. — L-am sunat pe Harney, zise el dintr-o suflare. N-a răspuns. — Nu-ți face griji. Probabil că a văzut focul de sus de pe deal și a plecat când ai sunat tu. Ce-ar fi să-i dai băiatului ăsta o gură de coniac? S-ar părea că are nevoie. Jeff era prăbușit într-un scaun. Lumina intensă din han scotea la iveală o față de paloare cadaverică, o barbă nerasă și niște ochi înroșiți, care îl făceau să pară bătrân și distrus. Privirea goală pe care i-o observase Glen când îl găsise reapăruse și încă o dată fața lui devenise inexpresivă. — Cred că mai bine am chema un doctor, zise Glen. E în stare de șoc. — Sună-l pe Phelps, zise Chip. Glen dădu imediat telefon și tocmai se întorcea în hol când Harney Whalen apăru greoi în cadrul ușii. Whalen aruncă o privire în jur, apreciind situația, apoi se apropie de ajutorul său. — Ce naiba se petrece? întrebă el, repetând întrebarea pusă de Chip cu câteva minute în urmă. E toată lumea bine? — Nu știm încă, răspunse Chip. Eram în bar cu Merle și beam ceva, când am auzit explozia. Am crezut că e un tunet, dar apoi am văzut focul. Merle te-a sunat și m-am dus la chei. Glen Palmer era acolo cu tipul ăsta. Arătă cu capul înspre Jeff Horton, care privea țintă la podea, cu mâinile încleștate pe paharul de coniac pe care i-l adusese Merle Glind de la bar. Nu dădea niciun semn că ar fi conștient de conversația dintre șerif și ajutorul său. Ochii lui Whalen se micșorară puțin când privi la Jeff, apoi se apropie de tânăr.
173

— Vrei să-mi spui ce s-a întâmplat? întrebă el. Vocea lui nu trăda nici ostilitate, nici preocupare, era tonul lui profesional, pe care îl folosea în mod obișnuit înainte de a-și face o părere. — Nu știu ce s-a întâmplat, zise Jeff absent. Privea încă fix în podea. — Ajutorul meu îmi spune că erai afară pe chei când a explodat barca aceea. Jeff se încruntă ușor, ca și cum ar fi încercat să-și amintească. — Îl căutam pe fratele meu. Îl căutam pe Max… Pierdu șirul, apoi brusc luă o înghițitură mare de coniac și puse jos paharul gol. Whalen se așeză lângă el. — De ce nu începi cu începutul? — Nu e nimic de spus, zise Jeff încet, făcând un efort să-și păstreze controlul. Eram în camera noastră și îl așteptam pe Max. El urma să asigure barca pentru noapte – nu trebuia să stea mai mult de zece minute. După patruzeci și cinci de minute l-am căutat acolo la bar și m-am dus jos pe chei. Barca dispăruse. La început n-am crezut, dar atunci s-a produs fulgerul și s-a luminat tot portul. Și am văzut-o pe Osprey. Se îndrepta spre ieșirea din port, chiar înspre stânci. Se întrerupse, văzând explozia încă cu ochii, auzind bubuitura, privind traulerul care ardea. Se luptă cu el și își recâștigă stăpânirea de sine pe care o pierduse. — Trebuie să mă duc acolo, zise el încet. Trebuie să mă duc afară să-l caut pe Max. — Nu te duci nicăieri în seara asta, băiete, nici tu și nici altcineva, zise Whalen pe un ton categoric. N-are niciun sens să avem două bărci strivite de stâncile alea. Atunci sosi doctorul Phelps și începu imediat să-l examineze pe Jeff Horton. În timp ce se apleca asupra tânărului, Whalen își îndreptă atenția spre Merle Glind. — Cine e? îl întrebă repede pe Glind. — Îl cheamă Jeff Horton, zise Glind. A luat o cameră pe la cinci jumate-șase. E din Port Angeles. Glind se încruntă, ca și cum și-ar fi amintit ceva. — Nu te-a sunat Chip? Eram sigur că a sunat. — M-a sunat, zise Whalen liniștit. Dar asta nu înseamnă că acesta era unul dintre tipii de care mi-a spus. Ai auzit ce mi-a povestit Horton.
174

Glind clătină din cap. — Nu am tras cu urechea, dacă nu te superi. Doar mă știi, Harney, niciodată n-aș încerca să ascult ceva ce nu m-ar privi. Dar el e oaspete la hotel și mi-am închipuit. Dar înainte să poată continua, Whalen îl întrerupse: — E-n regulă, Merle. Tot ce vreau e să știu dacă poți verifica ceva din ce-a spus. Glind se gândi profund și în cele din urmă confirmă din cap. — Pot să confirm când a ieșit. Stăteam cu Chip și eram cu fața la ușă. L-am văzut vârându-și capul pe ușă și uitându-se în jur. Apoi a ieșit și după cinci minute s-a produs explozia. Nu are nimic de-a face cu ea, Harn. N-avea când. O barcă n-ajunge imediat de la țărm la stânci. — Nu mai spune, zise Whalen, privindu-l amenințător pe omuleț. Merle se înroși și privirea lui se întoarse spre bar. — Mai bine m-aș întoarce la treabă, zise el, nerăbdător. Probabil că o să avem o mulțime de clienți aici în seara asta. Navem în fiecare noapte o asemenea distracție. Frecându-și mâinile în anticiparea banilor pe care îi va primi la bar în seara asta, plecă în grabă. Whalen îl privi cum pleacă și clătină trist din cap, deplângându-l pe omulețul care încerca din răsputeri să se facă folositor și nu reușea sub niciun chip. Dar Whalen îi ierta defectele: el și Merle Glind crescuseră împreună. Se pregătea să-l întrebe pe Phelps de starea lui Jeff Horton, când îi făcu semn Chip Connor. El și Glen Palmer stătuseră de vorbă lângă recepție. Whalen se uită întrebător la Chip. — Ai cumva nevoie de mine? îl întrebă Chip. Dacă nu, l-aș duce pe Glen acasă. Se teme că soția lui își face griji pentru el. — Păi, mă tem că o să tot fie îngrijorată o bună bucată de vreme, zise Whalen, cu o voce aspră, intransigentă. Am să-ți pun niște întrebări, Palmer. Glen începu să protesteze, apoi se răzgândi. Protestele n-ar fi făcut decât să-l întărite pe Whalen. În schimb, se întoarse spre Chip. — Știu că îți cer un lucru al naibii de greu, dar crezi că ai putea să dai o fugă până acolo să-i spui doar că sunt bine? — Nicio problemă, zise Chip. Numai dacă n-are Harn ceva urgent să-mi dea de făcut.
175

Se întoarse către șeful poliției și Whalen își mușcă buza în timp ce se gândea. În cele din urmă aprobă scurt din cap. — Bine, dar să nu lipsești toată noaptea. O să am nevoie de tine mai târziu. — Mă întorc într-o jumătate de oră, promise el. Se duse la bar și se întoarse peste un minut cu impermeabilul. — Vrei să-i transmit ceva în mod special? îl întrebă pe Glen. Glen clătină din cap. — Spune-i doar ce s-a întâmplat și să nu se îngrijoreze. Spune-i că ajung după ce termin aici. Chip aprobă din cap și ieși în furtună. Glen așteptă să plece, apoi se îndreptă către Whalen, care vorbea cu doctorul Phelps. — Putem începe? întrebă el cât putu de prietenos. S-ar putea să nu rămân aici toată noaptea. A fost o zi lungă. — Precis că a fost, răspunse Whalen. E foarte probabil că încă nu s-a încheiat. De ce nu stai jos? — E-n regulă dacă stau la bar? întrebă Glen. — Fă cum vrei. Dar să nu încerci să părăsești hotelul. Glen hotărî să ignore amenințarea camuflată și confirmă din cap. Comandă o bere și se pregăti s-o bea încet. Avea mult de așteptat. • Rebecca Palmer stătea în fața căminului și încerca să se concentreze asupra croșetatului, dar nu fu în stare să ducă la capăt decât un rând sau două, până când puse lucrul deoparte și se mai duse încă o dată la fereastră, străduindu-se să vadă dincolo de întunericul bătut de ploaie și de vânt. Trecuse aproape o oră și jumătate de când Glen plecase din cabană și ar fi trebuit să se întoarcă cel puțin de o oră. Stătuse la fereastră după ce plecase el și, după cincisprezece minute, văzuse lumina de la lanternă slabă, dar distinctă, aprinzându-se și stingându-se. Atunci se liniștise și așteptase să se întoarcă, fiind sigură că descifrase corect mesajul lui. Dar apoi – nu știa precis peste cât timp – auzise explozia și alergase la fereastră unde văzuse mingea de foc departe, dincolo de plajă. Urmase o a doua explozie, o a doua minge de loc și o vâlvătaie în larg. De atunci, nimic. Nenumăratele drumuri până la geam. Impulsurile de a se duce afară pe plajă să-l caute pe Glen. Și teama în continuă creștere.
176

dar era sigură că exploziile aveau legătură cu absența prelungită a lui Glen. Ce s-a întâmplat? — Nimic. — Ce e? strigă ea. — Chip Connor. Pot să intru? Rebecca simți cum încordarea îi dispare. zise ea. A explodat. M-a rugat să vin aici și să vă spun că e bine. dar Rebecca îl întrerupse. ascultând cu atenție. O barcă care era ancorată în port pentru noapte s-a ciocnit de stâncile de la gura portului. doamnă Palmer. — A fost un accident. veni răspunsul. — Un accident? întrebă ea uluită. Până și cățelușul era prea mic ca să poată să-i păzească. Rebecca își simți inima cum bate când se duse la ușă. Se uită la foc și apoi se întoarse către Chip. începu el. înainte de a întinde mâna să deschidă. Rebecca deschise ușa și se holbă la ajutorul de șerif. — Ce s-a întâmplat? Unde e Glen? — E bine. iar copiii nu puteau să stea singuri.Ceva se întâmplase. Dar ce anume? Cel mai rău era că nu știa nimic. Îngheță pe locul pe care se afla. — Ăsta era. furtuna nu dădea semne să se domolească. Dacă ar fi fost copiii destul de mari ca să stea singuri. în mintea ei sună un clopoțel de alarmă. Nu știa de ce. — Desigur. Rapid. dându-se înapoi ca să-i facă loc ajutorului de șerif. Se pregătea să se ducă la fereastră din nou când i se păru că aude o ușă trântită. Văzu privirea uimită de pe fața Rebeccăi și se hotărî să-i explice lucrurile. Încă nu știu exact ce s-a întâmplat. Dar telefon nu avea. Ăsta era? Chip aprobă din cap. cu o teamă crescută. nedorind să-i trezească pe copii. — Cine e? întrebă ea moale. Închise ușa după ce intră el. 177 . Dacă ar fi avut telefon… Dacă n-ar fi fost furtuna atât de puternică. dar genunchii i se înmuiară. doamnă Palmer. Se va întoarce cât poate de repede. Lui Glen nu i s-a întâmplat nimic. Ce fel de accident? Focul acela? Am văzut un incendiu pe apă. Atunci se auzi o bătaie în ușă. dar. apoi se duse la cămin.

nu? — Sigur că nu. — Nu știu sigur. E cineva rănit? — S-ar putea să fi fost cineva în barcă. aceeași teamă pe care o văzuse în ochii lui Glen mai devreme. Unde era? — Se dusese pe plajă să controleze casa veche – cea în care se vor muta soții Randall. vreau să spun. sigur că da. când am ajuns pe chei. Probabil că a văzut exploziile de acolo și s-a dus pe chei.— Dumnezeule. la ce oră a ieșit – totul. Nu v-a spus? — Nu mi-a spus mare lucru. Glen era deja acolo. Rebecca se tot gândi și încercă să-și dea seama cam ce ar vrea Glen să facă ea. Și-l aminti pe Glen vorbind de omul ăsta – 178 . apoi am văzut exploziile alea îngrozitoare și… Se opri când văzu expresia de pe chipul lui Chip. zise Chip imediat. de ce a ieșit afară. Dar sper să vreți. înainte ca dumneavoastră și Glen să fi putut vorbi unul cu celălalt. nu e nevoie să-mi răspundeți la întrebări dacă nu vreți. Apoi își dădu seama unde voia să ajungă Chip. chiar acum. Vreau să-mi notez în carnețel. pentru că o să am aceeași poveste de la dumneavoastră. — Adică vreți să spuneți că nu era aici când s-a petrecut explozia? — Da. — Mulțumesc lui Dumnezeu. Missy – fetița noastră – credea că a fost cineva în casă în după-amiaza aceasta. Nu știm sigur încă. Scoase un carnețel și un creion. Chip nu vedea niciun rost să-i spună Rebeccăi că soțului ei i se ceruse să rămână la locul faptei și nu că fusese rugat. răspunse Chip. începu să spună Rebecca. doar nu crezi că Glen avea de-a face cu exploziile alea. Sunt absolut sigur că tot ce îmi veți spune se va potrivi întocmai cu ce îi spune Glen lui Harn Whalen. oftă Rebecca. Oricum. Îi zâmbi ca s-o liniștească. Ar fi trebuit să se întoarcă. — Doamnă Palmer. rosti Rebecca. așa că Glen s-a dus să verifice. Nici nu știți ce îngrijorată am fost. A văzut mai bine decât toată lumea ce s-a întâmplat. Și atunci îl voi putea susține. — De cât timp era plecat? înainte de explozii. apoi văzu expresia de teamă din ochii Rebeccăi. zise Rebecca. Dar vreau să-mi spuneți exact ce s-a întâmplat. — Dumnezeule. Așa că Whalen l-a rugat să mai rămână un timp. tot ce vă amintiți că ați discutat.

spunându-i că-și petrecuse aproape toată ziua ajutându-l. Iată-l acum aici, oferindu-se să-i mai ajute o dată. Oare? Se uita în ochii lui, încercând să-i ghicească intențiile. Ochii lui erau senini. — Spune-mi Rebecca, zise ea moale. Glen mi-a spus ce ai făcut astăzi. Vreau să-ți mulțumesc. Chip roși și își ținu ochii pe carnețel. — Cu plăcere, zise el. M-am simțit foarte bine. Apoi se uită la ea: — Cum rămâne cu întrebările? Vrei să-mi răspunzi? — Desigur, zise Rebecca. De unde începem? • A treia bere stătea neatinsă în fața lui Glen, când pe ușa barului intră Harney Whalen și îl strigă. — Palmer, vrei să vii acum încoace? Glen se lăsă în jos de pe scaun și se duse în hol. Phelps plecase, după ce hotărâse că Jeff Horton suferea de o stare ușoară de șoc care avea să treacă până dimineață. Doctorul îl asigurase pe Whalen că nimic din starea pescarului nu l-ar împiedica pe Harn să-l chestioneze și Whalen se pregătea să facă întocmai. Când apăru Glen în hol, își ridică privirea. — Vreau ca tu și Horton să veniți la sediu. Am putea să completăm procesele verbale, când totul este încă proaspăt în minte. Glen zâmbi și zise: — Nu cred că e totul proaspăt în minte. Beau bere de aproape o oră. Apoi se uită prin cameră și zâmbetul dispăru. — Unde e Connor? — N-a venit încă, îl informă Whalen. Ești gata? Glen ridică din umeri, ca și cum ar fi vrut să arate că n-avea încotro, apoi îi urmă pe Jeff Horton și Harney Whalen în mașina neagră a lui Whalen. După câteva minute se aflau la sediul poliției. — Ei bine, Palmer, zise Whalen fără introducere. Hai să-i dăm drumul, să auzim. — Ce să auzim? întrebă Glen. Mă tem că m-ai reținut degeaba toată noaptea. N-am nicio idee despre ce s-a întâmplat, — Poate că vrei să-mi spui cum de erai pe chei?
179

— Am văzut exploziile și am alergat în port. Atunci l-am văzut pe omul ăsta la capătul docului. M-am dus să văd dacă avea nevoie de ajutor. Asta e tot. Whalen îl studie cu ochii micșorați câteva secunde. — Dar repede mai alergi. Cheiul e la mare distanță de casa ta. — Nu eram acasă, zise Glen, fără alte explicații. — De ce nu-mi spui unde erai exact? se răsti Whalen. — De fapt, eram în casa ta, la capătul opus al lui Sod Beach față de unde stau eu. De acolo nu e prea departe de chei. Chiar în preajma punctului de întâlnire dintre plaja stâncoasă și fâșia de nisip. Degetele lui Whalen băteau darabana pe masă. Părea să se tot gândească la ceva. — Cum de-ai fost singurul care s-a dus pe chei? Merle și Chip erau și ei afară, dar nu s-au dus. — Probabil că n-au avut motiv să se ducă. De unde stăteau nu-l puteau vedea pe Jeff. Eu l-am văzut pentru că întâmplător era între mine și foc. Dacă nu l-aș fi văzut, m-aș fi dus la han. Dar l-am văzut, așa că m-am dus pe chei. — Ce naiba făceai în casa mea? zise Whalen brusc, schimbând subiectul conversației atât de violent, încât preț de o secundă Glen râmase fără replică. Apoi își reveni. — Ai putea să consideri că îți făceam o favoare, zise el, stăpânindu-și mânia. Cine credea Whalen că era? — Fiica mea credea că a fost cineva în casă în după-amiaza asta și m-am gândit să verific. Sau nu-ți pasă cine intră și cine iese din proprietatea ta? — Ce-mi pasă și ce nu-mi pasă e treaba mea, domnule, înțelegi? Data viitoare când ai să crezi că ar fi putut fi cineva în casă îmi spui mie. Nu-ți mai băga nasul de unul singur. Glen simți cum îl îneacă furia, dar se stăpâni. — Bine, zise el apăsat. Dar, dacă te interesează, deși se pare că nu, cineva a fost în casa aceea astăzi. Și nu plecase cu mult înaintea mea. Era un foc care încă mocnea în cămin. Fusese stins, dar nu de mult. — Ai dreptate, zise Whalen degajat. Eu am fost în casă în după-amiaza asta. Apoi arătă cu degetul mare spre Jeff Horton.
180

— L-ai mai văzut până în noaptea asta? — Nu. — Dar tu, Horton? L-ai mai văzut vreodată pe tipul ăsta? — Ți-am spus deja, șerifule, n-am mai văzut pe nimeni de aici până în noaptea asta. Nici pe tine, nici pe el, pe nimeni. Acum, pentru numele lui Dumnezeu, n-ai de gând să faci nimic cu fratele meu? — Ți-am mai spus, îl imită Whalen, nu putem face nimic cu fratele tău. Dacă era în barca aia, a murit când a explodat. Dacă a sărit peste bord, n-a rezistat mai mult de douăzeci de minute în apă. În zece minute, omul se duce acolo. Peste încă zece minute e mort de-a binelea. Așa că mai bine ți-ai dori ca fratele tău să nu fi fost în barca aia. Și asta e puțin probabil, din moment ce spui că barca se îndrepta direct spre stânci. — Ce naiba vrei să spui? strigă Jeff. — Vreau să spun că, dacă nu cumva unul din voi minte, atunci fratele tău s-a urcat în barcă și s-a ciocnit de bunăvoie de stânci. — Asta-i o minciună ordinară! strigă Jeff. Lega barca pentru noapte. Max n-ar face niciodată așa ceva. Niciodată. Un zâmbet domol apăru pe fața lui Whalen. — Atunci ce spui? Că l-a omorât cineva? A dat drumul bărcii? A îndreptat-o spre recif? — Cam așa ceva, răspunse Jeff. Nu știu de ce și nu știu cine, dar așa ceva e. Dar n-o să știm nimic despre asta până când n-o să ne ducem acolo. — Da, fu de acord Whalen, n-o să știm. Între timp, Horton, cred că ar fi bine să te gândești să mai stai pe-aici ca să mai răspunzi la niște întrebări. Și tu, Palmer. Până la urmă, furia lui Glen explodă: — Ai înnebunit? strigă el la șeful poliției. Whalen, ia spune-mi, sunt arestat sau nu? — Nu ești, zise Whalen blând, aproape bucurându-se de furia celuilalt. Nu încă. — Și nici n-am să fiu, declară Palmer. N-aveam niciun motiv și nici n-am fost acolo. Pe dracu’, nici nu știu ce fel de barcă era. La naiba, Whalen, tot ce-am făcut a fost să încerc să ajut. Ieși cu pași domoli, așteptându-se ca Whalen să-l oprească. Dar acesta nu-l opri. În schimb, când rămaseră singuri, Whalen se întoarse spre Jeff Horton.
181

— Nu-mi place ce s-a întâmplat aici în noaptea asta, zise el blând, dar amenințător. Nu-mi place deloc. Totuși, am de gând să aflu ce s-a întâmplat și să fac în așa fel încât să nu se mai repete. Și, de îndată ce-am descoperit, vreau să pleci imediat din Clark’s Harbor. Așa că stai pe-aici doar atât cât îți spun eu. Apoi pleci. Ai înțeles? Jeff Horton, încă mut din cauza șocului celor întâmplate, aprobă din cap și își spuse că nu auzise cu adevărat ceea ce credea că auzise. Pe când mergea încet spre hotel, Jeff blestemă furtuna ce îl adusese în Clark’s Harbor, blestemă Clark’s Harbor și pe Harn Whalen. Impulsul lui fu să plece. N-avea bagaj, nimic. Putea pur și simplu să predea camera, să ajungă pe șoseaua principală și să facă autostopul spre nord. Dar știa că nu avea cum. Trebuia să stea în Clark’s Harbor. Trebuia să-l găsească pe Max. În timp ce furtuna îi arunca rafalele de ploaie în față, Jeff încercă să-și spună că o să-l găsească pe fratele lui, că Max o să fie bine. Dar instinctul îi spuse că se înșela. Instinctul îi spunea că Max nu era bine; nimic n-avea să mai fie bine de atunci înainte. • Glen Palmer încă tremura de furie când părăsi secția de poliție. Începu să meargă spre port, înainte de a se opri să reflecteze. Se întrebă dacă Rebecca ar veni să-l ia cu mașina, dar decise că n-ar face asta – nu i-ar plăcea să lase copiii singuri. Apoi își aminti de Chip Connor. Ajutorul de șerif încă nu se întorsese, dar, dacă ar merge pe drum, Chip ar putea trece pe lângă el și l-ar putea duce cu mașina. Se întoarse în loc și începu să meargă în sus pe Harbor Road. Ajunsese deja la intersecția cu șoseaua principală când lumina a două faruri apăru la nord. Glen ieși în fața drumului și făcu cu mâna. Mașina opri lângă el. — Urcă, îi strigă Chip. Am întârziat atât de mult, că nu mai contează câteva minute în plus. S-a supărat Harn pe mine? Glen se urcă recunoscător în mașină și, când Chip întoarse și o luă înapoi spre nord, îi ceru o țigară. — M-am lăsat acum câțiva ani, zise el aprinzând-o. Dar, după ce s-a întâmplat, cred că o să mă apuc din nou. Chip îi aruncă o privire, apoi se uită din nou la drum.
182

— Dacă ai de gând să-l înjuri pe Harn, zise el, n-ai vrea să aștepți până ajungi acasă și plec eu? — Cum adică? — Ah, la naiba, nu știu, zise Chip. Apoi zâmbi răutăcios. — Știi, ți-ar fi fost mult mai ușor în seara asta dacă nu te-ai fi dus să faci pe bunul samaritean. — Rebecca ți-a spus unde am fost? — Eu am întrebat-o. Și nu-ți face griji, i-am spus că nu trebuie să răspundă la nicio întrebare. — Dar de ce-ai pus întrebări totuși? — Doar așa, zise Chip. Ieși de pe autostradă și intră pe poteca spre cabana familiei Palmer. Trase cât mai aproape de căsuță, dar nu opri motorul. — Nu intru. Mă întorc în oraș să văd ce face Harn. Făcu o pauză. Glen se pregătea să iasă din mașină, când Chip vorbi din nou. — Glen? Glen se întoarse către ajutorul de șerif. — Nu știu cum să-ți spun, dar îmi placi și tu și soția ta. De asta n-am vrut să te aud cum îl înjuri pe Harn. Știu cam ce s-a întâmplat acolo și am sentimentul că încă nu s-a terminat. Făcu o pauză, nesigur pe el dintr-o dată, apoi continuă: — De asta am vrut să am versiunea Rebeccăi, înainte să vorbești tu cu ea. Uite ce e, încearcă să-ți ții cumpătul, bine? Cu Harney te-nțelegi cam greu, mai ales dacă nu te cunoaște. Dar e corect. Știu că tu nu crezi, dar este. Sau, oricum, încearcă să fie, adăugă Chip, amintindu-și de picturile împroșcate de dimineață. Glen trase adânc aer în piept apoi răsuflă și mai tare. — Știu și eu… oftă el. Dar presupun că n-am încotro. Întinse mâna spre ajutorul de șerif. — O să fiu pe fază să văd ce se mai întâmplă. Mulțumesc că m-ai adus. Și pentru restul. Cei doi bărbați își strânseră mâinile și Glen se dădu jos din mașină. Ploaia se mai oprise și Glen așteptă până când Chip dispăru în noapte, înainte să intre în casă. Rebecca îl aștepta. Își aruncă brațele în jurul lui și îl îmbrățișă strâns. — Ce se-ntâmplă? Dumnezeule mare, Glen, ce se-ntâmplă aici?
183

— Cum era? — Nu știu exact. Ar fi vrut să fie la fel de convins pe cât o spunea. dar Missy stătea cu ei larg deschiși. Și nu semănai. dar păreai mare. se hotărî să-l sune pe Brad Randall de dimineață. — Și de ce nu te-ai dus? întrebă Missy. — Le-ai fi spus lui mama și tata. zise fetița timid. — Și eu aș vrea. Dar m-am simțit ciudat multă vreme. n-are nicio legătură cu noi. Poate că nu. apoi continuă. Dar. Robby clătină din cap pe întuneric. dar se opri când nu-și găsi cuvintele. — Eu eram bine… sau eram iar bolnav? — Erai… începu să spună Missy. apoi vocea lui Robby coborî până la ea. Urmă un moment de liniște. șopti blând Glen. privind țintă spre patul de deasupra ei. — Știu. Cum ea tăcea. Am avut un vis. Fără să-i spună Rebeccăi. Ai făcut o barcă să se scufunde și râdeai. Cel puțin cred că tu erai. Când vorbi. Foarte mare. vocea ei sună sec în întuneric. Vocea îi tremură. amândoi treji. zise el vag. puse el o întrebare. zise Robby simplu. 184 . — Era înspăimântător. Robby se strecură din pătuțul de deasupra și se ghemui lângă sora lui. Robby ținea ochii închiși. fu de acord Robby. zise Missy încet. orice-ar fi. — Aș vrea să se oprească.— Nu știu. Niciuna. zise Missy. • În micuțul dormitor din prelungirea camerei principale a cabanei. Se făcu din nou liniște și copiii ascultară vuietul furtunii de afară. — Ți-e bine? șopti ea. Cred că nu dormeam. Robby se încruntă și așteptă ca Missy să continue. — Cred că da. zise ea plină de speranță. Făceai niște lucruri. Nu puteam dormi și voiam să mă duc afară. — Nu-mi amintesc nimic. Se urcă înapoi în pat. Cred că tu erai în vis. Missy și Robby stăteau în pătuțurile lor. Dar ceva se întâmpla și simțea că el și familia lui se lăsau prinși.

185 . fără niciun avertisment.Brusc. ploaia și vântul încetară. Liniștea se lăsă peste Sod Beach.

• CARTEA A TREIA • Dansatori în furtună 186 .

ai putea să zici.• Capitolul 18 Elaine Randall se holbă neajutorată la vasele îngrămădite în chiuvetă. strigă Brad din camera de zi. — Dar noaptea trecută a fost senină și liniștită. Păreau atât de multe. le luau cu ei. concentrându-se asupra cratițelor și tigăilor. Brad se încruntă ușor. Cu acestea era ușor – pe cele vechi. — Răspund eu. Eu împachetez cărțile și Elaine face treabă în bucătărie. unde multe din lucrurile lor urmau să fie depozitate cât timp vor fi plecați. rosti călduros Brad. voi mai aveți de gând să vă mutați aici? — Neapărat. bombăni Elaine. Ce e? După o ușoară ezitare. scoase acum din dulap. — Nu. destul de tare ca să fie sigură că o aude Brad. răspunse Brad. — Bună. — Uite ce e. unde punea cărțile în cutii de carton. glasul lui Glen se auzi din nou. încât nu se putu hotărî dacă să le împacheteze într-o cutie ca să fie duse la Clark’s Harbor sau să le ducă într-o debara mai mare de la subsol. dar mai șovăitor. Am avut o afurisită de furtună. — Brad? Tu ești? Sunt Glen Palmer. Cum gluma nu stârni niciun efect. Se pregătea să împacheteze cam a nouăzeci și cincea cutie când sună telefonul. O barcă s-a ciocnit de stânci aici azi-noapte. în Clark’s Harbor n-a fost. — Unii fac mereu pauză. 187 . răspunse cu greutate Glen. — Alo? zise Brad când ridică receptorul. pe cele bune le lăsau acasă. nici cel mai mic chicot. Ultimele rămășițe de discriminare sexuală. uzate. — S-a întâmplat ceva acolo? — Nu știu. În cele din urmă abandonă problema.

Îmi pare rău că trebuie să-ți spun asta. cu o expresie curioasă pe față. aproape scuzându-se. Ești sigur că nu ți-ai lăsat imaginația să zburde? — Nu știu. dar apoi dădu din umeri. zise el. De câte ori am mai spus asta? Uite ce. Și uite ce-i. ezitant. — Oricum aveam de gând. Astăzi. numai că nimeni nu știe cum a ajuns barca acolo. — De asta te-am sunat. dar aici ceva groaznic se petrece. dar vocea îi tremura ușor. sunt convins că are o explicație logică. fă-mi o favoare. Cred că o să ajungem acolo pe la patru. de fapt. Proprietarul tău zice că eu am o legătură cu treaba asta. — Ei. — Ei. Camionul vine în jurul prânzului. — Ei. apoi vocea lui Glen continuă. Dacă nu sunt la galerie. mulțumit de sine. zise Glen. mă bucur că ești convins. Nu mai știu nimic. sunt acasă. zise Brad. — Astăzi? Era o nerăbdare în glasul lui Glen care îl deranjă pe Brad. oricine iese cu barca pe o „afurisită de furtună” merită să intre în stânci. Când Brad își luă la revedere. Cât mai e până când vii? — Nu mai e mult. Brad. nu te necăji prea tare. își dădu seama că Elaine stătea în cadrul ușii care separa sufrageria de camera de zi. E-n regulă. poate pe la cinci. sper că n-o să crăp până atunci. — Împachetăm ultimele lucruri. — Tu? Cum i-a venit ideea? — Nu știu. — Ce se-ntâmplă? Cine era? — Glen Palmer. îl asigură Brad. — Ce voia? 188 . Ne vedem mai târziu. Se făcu tăcere. vrei? Vino să mă vezi în după-amiaza asta sau diseară. — Da.Sprâncenele lui Brad se ridicară în semn de uimire. n-are rost să mai lungim convorbirea. — Parc-ai vorbi de un fel de conspirație. Orice s-ar întâmpla. Aici lucrurile au luat-o razna și naveam cu cine să vorbesc. cu o curiozitate stârnită.

189 . Dar părea foarte supărat. Max asigura barca. — Ei bine. — S-ar părea că nu era barca lui. Ca la comandă. Ridică din umeri și începu din nou să împacheteze cărți. camionul care urma să-i ducă la Clark’s Harbor trase pe alee. Dar nu vreau. Fusese o noapte de somn întrerupt de coșmaruri cu incendiul și mai ales spre dimineață stătuse treaz. — N-am știut că Glen avea o barcă. Așa că îi făcu cu ochiul. răspunse Brad. — O greșeală? Tonul vocii lui Brad părea preocupat. Și pe de altă parte. Cine știe? Poate că am să scot un bestseller din toate astea. nu? Avem cu siguranță o vedere la fel de bună ca aceea de pe plajă și nu te distrage nimeni. Brad se hotărâse și cu asta basta. dar la ora zece hotărî că era zadarnic și se sculă. încercând să accepte ce se întâmplase. Noi de ce n-am putea? — Presupun că am putea. nu ai niciun motiv pentru care să nu poți scrie aici. poate chiar se întâmplă ceva acolo. • Jeff Horton stătu în pat cât de mult putu. Un vas pescăresc s-a ciocnit de stânci azi-noapte și Glen pare să creadă că Harney Whalen vrea să-l învinuiască pe el. încercând să găsească o explicație. Elaine rămase pe loc și îl privi pe Glen trebăluind. — Mi se pare că n-ar trebui să mergem acolo. care se întindea în fața lor. Adică. — I-am spus că o să fim acolo în după-amiaza asta. E foarte necăjit de ceva. eu vreau. Termină în bucătărie când Brad sigila ultima cutie cu cărți. Destui oameni reușesc să trăiască în mijlocul orașului ca niște pustnici. — Mă întreb dacă nu facem o greșeală. zise Elaine.— Nu știu exact. — Dacă e așa. — Sau poate că ai să dai de bucluc. Apoi se duse la fereastra camerei de zi și își fixă privirea pe Seward Park. zise Brad gânditor. Atâta tot. ca să-i poată citi îngrijorarea de pe față. zise ea fără să se întoarcă. nu vreau să iau parte. încercă săși alunge din minte frământările și se întoarse la împachetat. Elaine se întoarse spre el. Dar își dădu seama că n-o să mai aibă niciun argument. așa că n-a intrat în amănunte.

Jeff merse încet către debarcader în locul unde ar fi trebuit să fi fost ancorat vasul. Stătu acolo mult timp. amânând momentul când va trebui să înfrunte adevărul crud că locul din doc era gol. și se grăbi să iasă din han fără să-i adreseze niciun cuvânt. Apoi își îndreptă ochii spre chei. Deci nimeni n-ar fi avut niciun motiv de sabotaj. Nu de unul singur și nu pe furtună. Fratele lui dispăruse. Merle Glind îl iscodi cu o privire tristă când coborî scările. frânghiile astea n-au cedat. Văzând stâncile goale. Riley nu îl contrazise. Se opri pe terasă și se forță să privească dincolo de port. ca și cum ar fi fost amintirea unui fapt care era preferabil să fie uitat. Cineva le-a aruncat. — N-a fost din cauza furtunii.N-ar fi scos-o el în larg. dar pe Jeff îl costase scump. În depărtare. De câteva ori în timpul nopții se dusese la fereastră și încercase să pătrundă întunericul cu privirea. altfel ar fi venit la han. Jeff se întoarse și-l privi pe bătrân. nu cunoșteau pe nimeni. Nimic n-avea sens. Oricât de rea a fost furtuna. 190 . barca de asemenea. apoi auzi o voce în spatele lui. — S-a dus. Nu era nici urmă de vas de pescuit care să se fi zdrobit de stânci doar cu câteva ore în urmă. Dar când veni dimineața Jeff evită fereastra. — Te-am prevenit. zise moale Mac Riley. formațiunea de stânci ieșea la iveală din marea calmă. Dar dacă era în barcă. mărturia mută a dispariției vasului Osprey. — După toate aparențele. își mută privirea de la Jeff spre ieșirea din port. zise Riley cu o voce blândă. iar el se simțea neajutorat. ca și când ar fi încercat doar prin puterea voinței să-l facă să reapară. mai ales pe furtună. În schimb. Dar fusese în barcă. dar acolo dana era goală. fiule. părând inofensivă în lumina zilei. Jeff simți o undă de speranță. fără urmă de răutate. nu? medită el. plutind liniștită în portul calm. De către cine? Și de ce? Erau străini aici. epava ar trebui să fie încă aici. căutând s-o vadă pe Osprey încă legată de chei. E nesigur. de ce a intrat în stânci? De ce n-a pornit motoarele? Nu exista decât un singur răspuns logic: motoarele fuseseră scoase din uz. zise Jeff.

dar presupun că știi asta. e că barca mea e o epavă și că fratele meu lipsește. dar bănuiesc că nu poți să înțelegi. Dacă era în barcă. — Am de gând să aflu ce s-a întâmplat. nu e mort. Nu m-aș mira dacă n-ar mai ieși nimic la suprafață. nu? — Tot ce știu. E din cauza mării. N-ai ce-i face. Atâta timp cât nu apare niciun corp. nu pot. ai să înțelegi. Nu era răutate în glasul lui. Se întinse și îl bătu pe umăr pe Jeff. aproape fără să se audă. a plajei. Aici lucrurile funcționează diferit. Fără un cuvânt. când ia ceva. Dacă nu știi ce faci. Cred că așa a făcut și cu barca ta. nu? — Nu. Vor apărea undeva. Clark’s Harbor nu e ca alte locuri. Aici. se întâmplă lucruri rele. — Nu pot. m-aș întoarce acolo de unde am venit și aș lua-o de la capăt. lucrurile funcționează diferit aici? — Uite-așa. dar nu și aici. zise Jeff cu încăpățânate. fiule. Cel mai bun lucru ar fi să te obișnuiești cu gândul.Înainte ca Jeff să poată răspunde. zise Jeff furios. apoi le lasă acolo ani de zile ca și cum ar încerca să te avertizeze. — Dacă îi apare trupul. zise el. fiule. dar acesta se trase înapoi furios. — Dacă aș fi în locul tău. Presupun că și noi gândim la fel. dar acesta păru să se răzgândească. — E mort. își continuă drumul. — Poate că ai să afli. Străinii trebuie să aibă grijă aici. Cum adică. aș pleca și aș da uitării totul. și Jeff crezu că mai voia să spună ceva. Dar. zise Riley. era doar o constatare. — Întotdeauna există resturi. Indienii știau totul despre asta și credeau că este un loc sfânt. nu prea târziu în viață. atunci e mort. fiule. zise Riley. — Cum vrei. zise Jeff. păstrează. răspunse Jeff. Într-o zi. — Asta a zis și șeful poliției azi-noapte. fiule. bătrânul continuă: — Așa e marea. — Uneori e mai bine să nu știi. zise Riley netulburat. Uneori aruncă vasele în stânci. dacă aș fi în locul tău. Apoi se întoarse. zise Jeff. e mort. ca noi toți ceilalți. — Ai să poți. Bătrânul îl bătu pe umăr încă o dată și o porni spre mal. Și aș sta departe de Clark’s Harbor. Ei. Dar n-aș conta pe asta. 191 .

sporeau frumusețea și pacea locului. orice rest purtat de valuri care ar fi putut face parte din vasul de pescuit dispărut. Dar nu era nimic. Acest peisaj magnific i se părea incompatibil cu evenimentele îngrozitoare care se petrecuseră. După treizeci de minute se întoarse și o porni înapoi pe plajă. Pe undeva. Nu se duse până la fâșia de nisip de la nordul portului. Poate că s-ar putea vedea ceva de acolo. Nu că s-ar fi așteptat cu adevărat. Cu puțin noroc. Plaja se întindea scăldată în lumina soarelui și valurile libere să spele țărmul curățaseră humusul care încă acoperea nisipurile portului. Până la urmă ocoli creasta și ajunse în partea cea mai de sud a lui Sod Beach. ceva ce nu se vedea de pe chei. de la pădurea de deasupra. Ud și dens. Furtuna de noaptea trecută lăsase un strat de humus pe plajă. ochii lui căutând un obiect cunoscut. Pentru prima oară. resturile din Osprey trebuiau să fi fost aduse la țărm. Jeff exploră plaja micuță cu atenție. ca și cum apropierea de scena dezastrului l-ar fi ajutat într-un fel să stabilească ce se întâmplase. Nu găsi nicăieri vreo urmă de naufragiu. inspectând bucățile de lemn ud care fuseseră aduse la țărm noaptea trecută.Jeff mai rămase o vreme pe chei. purtat de maree în reflux. se lipea de ghetele lui Jeff în timp ce mergea spre brațul de sud al portului. unul din ele ar putea furniza vreun indiciu. clar vizibile și neamenințătoare în marea calmă. Doar lemnele ude împrăștiate la întâmplare păstrau dovada furtunii care bătuse țărmul noaptea trecută. Dacă ar fi ceva de găsit. doar colțurile strălucitoare ale stâncilor de granit. apoi începu să meargă spre fâșia îngustă de plajă de la marginea portului. Nu se vedea nimic. Nu era nicăieri vreun semn al distrugerii pe care ele o provocaseră azinoapte. ochii lui încetară să mai cerceteze țărmul care se întindea la picioarele lui și admirară frumusețea locului. zeflemisindu-l cu aerul lui de nevinovăție. Dar reciful își bătea pur și simplu joc de el. ar fi probabil undeva la nord. niciun fragment din barca sfărâmată de ele. apoi cărat de curent pe mal. Urmă în schimb poteca care tăia plaja până la golfulețul presărat cu stânci de dincolo. 192 . răspândite peste tot pe plajă. Jeff mai zăbovi o vreme pe creastă. dar chiar și acestea. Dar de la capătul crestei ar avea o vedere bună asupra stâncilor.

cu mâinile întinse să-l prindă. Când simți că-și pierde respirația și inima începu să-i bată. Arăta a pânză. Jeff se aruncă în valuri. Obiectul plutea pe valuri înainte și înapoi. fără să mai caute rămășițele lui Osprey. dar după primele eforturi nu mai ieși apă. se uită cercetător la el un moment și o zbughi spre pădure. când valurile o purtară încet la țărm. Se uitase la obiectul care plutea în apă câteva secunde până să-și dea seama ce vedea. 193 . cenușiu și lipsit de viață. Îl apucase bine înainte să-și dea seama că era Max. Luptă înfierbântat cu corpul fratelui său. îl făcea să se simtă liber. stătea suspendat de vesta de salvare. fiind sigur că era de la Osprey. Fără să mai stea pe gânduri. Jeff își prinse fratele în brațe. strălucind udă în lumina soarelui. Jeff se ridică și înaintă spre apă. Apoi dădu la o parte vesta și îl apăsă violent pe Max pe piept. dar mintea lui refuza să accepte. îl rostogoli și îl aruncă înainte. Știa că Max murise. Se luptă cu curelele de la vestă. își dădu seama că era altceva. La început Jeff crezu că era o bucată de lemn. Era la o depărtare de treizeci de metri în larg și aproape scufundat. străduindu-se să vadă mai bine. după ce Jeff slabi apăsarea. dar. trăgând de bucățile umflate de material ca să se desfacă. tot ce ieșea la suprafață era o grămadă cenușie. Alese o pietricică și o aruncă cu precizie într-unul din buștenii care pluteau purtați de maree și râse tare când forma maronie a unui pui de focă țâșni din spatele ei. Încă o dată și încă o dată îi presă toracele. Simți că începe să se elibereze de tensiunea sub care se aflase și începu să alerge și mai tare. Corpul. îl trase pe plajă. și îl așeză cu grijă pe spate.Jeff începu să meargă pe plajă. Splendoarea nisipurilor albe îl copleșise și pentru moment uită de noaptea trecută și lăsă seninătatea locului să-l curețe. Un șuvoi de apă țâșni dintre buzele cadavrului și se auzi un bolborosit când apa fu înlocuită cu aer. dar până la urmă un val mare îl cuprinse. departe de valuri. Max zăcea inert pe nisip. încetini și merse cu pași iuți. Începu să alerge și alergatul îi făcea bine. cu fața la valuri. apoi renunță de tot și se așeză gâfâind pe un buștean.

După toate socotelile. nu dădură decât de cer senin și în ultimele două ore se bucuraseră de căldura soarelui de primăvară. • Capitolul 19 — Cât mai e? — Cinci mile? Zece? Cam așa ceva. Brad se uită în sus la cerul senin și zâmbi. amestecat cu un spectru de verde de la ferigile care acopereau zona și întrerupt pe alocuri de maroniul trunchiurilor uriașe de cedru și albul-argintiu al plopilor înmuguriți. cu excepția pescărușilor rotindu-se pe deasupra și a focii jucăușe. După câteva minute. Dar. dincolo de orizont. holbându-se la ochii lui deschiși. Nu știi când sennorează. — Vrei să-mi plătești acum sau aștepți s-ajungem acolo? — Am să aștept. câștig eu. când ocoliră Olympia și porniră spre vest. O nouă furtună se stârnea. Jeff începu să plângă cu suspine care îi zguduiau corpul. strângându-l în brațe. ar fi trebuit să treacă prin furtuna care se abătuse asupra Clark’s Harbor noaptea trecută și Elaine făcuse pariu cu Brad că vor face tot drumul până acolo pe o ploaie torențială. Jeff Horton luă trupul fratelui său. Câteva minute mai târziu. Dacă pică un strop de ploaie cât descărcăm lucrurile. Te rog să observi că nu plouă. — Am observat. Tot restul vieții va trăi cu amintirea ochilor lui Max. și începu să meargă în josul lui Sod Beach spre Clark’s Harbor. Totul era liniștit. Ici și colo câte un rododendron răspândea culoare. norii începuseră să se adune și se pornise vântul. zise Elaine. cu soarele strălucind în picăturile de ploaie de pe petalele florii. răspunse Brad. de pe nisip. Pe văi era așternut un val de ceață joasă. Dar departe în larg. îi închise ușor pleoapele. lacrimile curgându-i nestingherit. care nu puteau să vadă. uitându-se fix la el de jos. aproape cu reproș. Când nu mai suportă privirea. plaja era iarăși goală. totul încetă. zise Elaine sigură de sine. 194 .Jeff renunță până la urmă și se ghemui lângă fratele lui.

dar nu se putu abține să nu roșească ușor. Încă o 195 . În cele din urmă fuseseră gata de plecare: camionul era aproape plin și camera de depozitare de la subsol era golită. asigurându-se că în spate camionul îl urma. din câte-mi amintesc. reamintindu-i că nu aveau curent electric în viitoarea lor casă. comentă el. Când începuse să adauge televizorul și echipamentul stereo.— N-am cum să pierd. zise Brad. se întindea risipindu-se în jurul portului. Înaintea lor se afla intersecția cu Harbor Road și dincolo de el galeria lui Glen Palmer. Brad ridică din umeri nepăsător. orice s-ar întâmpla pe-aici. Erau aproape de Clark’s Harbor. urmate de fotoliul capitonat care. ești nebun. răspunse Brad. protestă Elaine. Apoi poți să te duci la casă cu camionul și să supraveghezi descărcatul cât vorbesc cu Glen. — M-am gândit să opresc la secția de poliție mai întâi și să iau cheia. pretindea Elaine. clădirile lui pictate strălucind pe fundalul cerului albastru și al mării. după cum tot insista Brad. — Nu-mi vine să cred câte lucruri înghesuie în camioanele astea. Elaine intervenise. încălzindu-se la soare. Trecuseră de cotitură și porniră pe panta ușoară care ducea în sat. Casa este mobilată. Dar. Dacă crezi că am să car toate boarfele alea în casă de una singură. — Nu-mi vine să cred câte lucruri târâm după noi. Mai întâi biroul și scaunul lui. — Ne oprim la galerie? întrebă Elaine când Brad încetini mașina. răspunse Elaine cu șiretenie. Se uită în oglinda retrovizoare. Elaine nu putu să-l contrazică. — Ei. cel puțin își justificau banii plătiți pentru camion. pare destul de calm. Viră la o cotitură a drumului. Brad se apucase să adauge alte lucruri de încărcat. s-ar potrivi perfect cu mobila uzată deja existentă în casa de pe Sod Beach. — Pe naiba. așa cum făcuse din minut în minut în ultimele trei ceasuri și jumătate. vreau să-l văd și eu pe Glen. — Bine. Clark’s Harbor. Când lucrătorii începuseră încărcatul. bine. Pe urmă.

se holbă la ei cu o vădită surpriză. Doar cadavrul. dar doctorul Phelps este. oricine ar fi fost la capătul celălalt al firului. am de gând să trimit cadavrul în Port Angeles mâine. Acesta ridică privirea. Se pare că a sărit din barcă atunci când barca s-a ciocnit de stânci. fără să blocheze traficul. iar eu m-am cam săturat de toată treaba. eu n-oi fi specialist. Părea foarte trist. care vorbea încă la telefon. Elaine își aprinse o țigară și își făcu de lucru privind jenată spre fereastră. Și amândoi suntem de acord că tipul s-a înecat. oricum. N-are niciun rost să vii aici. ca și când ceea ce auzea nu merita atenție. dacă vreți să faceți ceva. Am cercetat cadavrul și doctorul Phelps l-a cercetat și el. Harney Whalen îl privi pe tânăr măsurând încăperea nerăbdător. Elaine își aminti de un sat de pescuit din New England. apoi își îndreptă atenția spre șeful poliției. Aruncă o privire la Brad și Elaine. ar fi bine s-o faceți astăzi. o imagine intensificată și de mica flotă frumos ancorată la chei. 196 . zise el în cele din urmă. nu era din Clark’s Harbor. cu ochii spre tavan. Deci. să vă uitați la cadavru sau altceva. zicea Whalen. cum spusese Glen Palmer la telefon în dimineața aceea. Apoi ascultă. – fața îi era roșie și ochii îi scăpărau de mânie. Acuma. nimic mai mult. aproape închiși. — Ei bine. apoi se întoarse la convorbirea telefonică. Brad socoti că era fratele celui mort. protestase la ceva spus de Whalen. Îl găsiră pe Harney Whalen în biroul lui. în mod vădit întrerupândul pe acela care se afla la capătul firului. Nici urmă de epavă. Chiar atunci se deschise ușa secției de poliție și intră un tânăr pe care Brad nu-l recunoscu. Și ce dracu’.dată. Nu e nimic de investigat. vorbind la telefon. A fost un accident. Oricine ar fi fost. Fratele tipului pierde vremea pe-aici și înnebunește pe toată lumea. Dar Brad nu ascunse faptul că ascultase ultima parte a conversației lui Whalen. și că lui i se întâmplase ceva oribil. Părea pe punctul de a spune mai multe. În timp ce asculta. — Ascultă. dar tăcu din nou și Brad presupuse că. — Îți spun. Traseră în fața secției de poliție și Brad îi spuse șoferului de camion să găsească un loc de parcare pentru camion câteva minute. nimeni nu rezistă prea mult în apă la vremea asta.

bucurându-se de dificultatea în care se afla tânărul. Când Jeff vru să se împotrivească. Horton? zise el calm. Apoi. N-are legătură cu tine. se răsti Whalen. Credeam că te scutesc de deranj. — N-am nevoie să mă scutească cineva de deranj. Trânti receptorul și se uită posomorât la tânăr. Brad își îndreptă apoi atenția spre Whalen: — Ce se-ntâmplă? — E treaba mea și a lui. zise el blând. Fața i se făcu roșie și pumnii i se strânseră convulsiv. Am să aștept până veniți încoace. ridicându-se în picioare. — Stai jos. ridicându-se în picioare. Brad îl apucă de braț. — Dacă nu te așezi o să leșini. 197 . dar cu fermitate. — Cred că sunt șeful poliției. Am nevoie să mă ajute cineva să aflu ce s-a întâmplat cu Max. — Sunt doctor și tipul ăsta nu e într-o formă prea bună. fața lui își pierdu culoarea și deveni cenușie. Și aș vrea să știu de ce nu mi-ai spus că te dispensezi de el. răspunse Whalen. — Și eu îți spun că nu e treaba ta. Mă întreb de ce oare. bine. Pot să-l duc eu însumi acasă. uitându-se fix la șeful poliției. Brad se ridică și se postă lângă tânăr. — Bine. Acum respiră adânc. Are să ți se pară prostesc. declară Whalen. — Ce mai e. dar e mai bine decât să vomiți. zise Whalen în cele din urmă. zise el. — Mă scutești de deranj? exclamă Jeff. zise Whalen cu ușurință. — A cui treabă ar fi? zise Jeff. Jeff Horton se opri și stătu drepți în fața biroului lui Whalen. Îl împinse pe Jeff în scaunul de pe care se ridicase el și îl făcu să-și țină capul pe genunchi. — Cine te crezi? vru el să știe. — Dacă simți că ți se face rău. De ce întrebi? — Și asta îți dă dreptul să hotărăști ce să faci cu cadavrul fratelui meu? — Ai aflat? — Am aflat.— Bine. întinde-te pe jos. la fel de repede cum se făcuse roșie.

Presupun că fratele tău e cel care a murit? Jeff aprobă din cap. Și acum a plănuit să-l trimită pe Max acasă și nici măcar nu mi-a spus. atunci ne vedem peste câteva minute. — Sunt psihiatru. — Bine. Elaine se auzi din nou. știind că nu s-ar supăra și că de fapt ea preluase controlul situației.Se uită la Brad. Sunt doctor în Seattle. Căci cu siguranță te porți ca și cum ar fi. Se întoarse către Whalen și îi zâmbi. Acum spune. domnule doctor Randall? zise el insinuant. Harney Whalen interveni: — E cumva biroul tău. Elaine se ridică brusc și mișcarea ei îi atrase atenția lui Brad. ce s-a întâmplat? Dar. zise el. Nu e treaba mea. dar nu cred. — E ceva ce ar trebui să știu despre casă chiar acum? Whalen clătină încet din cap. înainte să poată spune ceva. Îi zâmbi recunoscător. Cum Jeff se uita la el întrebător. Jeff. când la celălalt dintre soții Randall. zise el. desigur. 198 . Jeff. îi spuse ea lui Brad. înainte să apuce să-i spună. Brad își mușcă buza. — Ai cheile? îl auzi pe Brad întrebându-l pe Whalen când ieși pe coridor. Jeff Horton. N-ai vrea să-mi spui numele tău? — Jeff. — Max presupun că e fratele tău. — Dacă nu te superi. E-n regulă? Brad înțelese imediat că soția lui încerca să dezamorseze situația. întinzându-i mâna. Dar. Brad îi făcu cu ochiul. zise Brad. Dar Jeff pare destul de necăjit și oamenii necăjiți sunt preocuparea mea. exact așa cum intenționase. — Individul acesta susține întruna că a fost un accident. — Bine. încurcat. — Dumneavoastră cine sunteți? — Brad Randall. — Îmi pare rău. — Ce-ar fi să-l iau pe Jeff la o cafea până rezolvi tu aici cu șeriful? sugeră ea. — Sigur că nu mă supăr. Îl prinse de braț pe Jeff Horton și îl trase în picioare. uitându-se când la unul. nu opuse rezistență și ea îl conduse afară din birou.

Se uită adânc în ochii lui Elaine și vocea lui căpătă o intensitate care aproape că o înspăimântă. nu? îl întrebă Elaine pe Jeff. Ce-i mai rău e că n-o să mai pot sta aici multă vreme. Totuși. șeful poliției o să lase baltă toată treaba. sugeră Elaine. — Să fi fost oricine altcineva în locul lui Max. zise încet Elaine. Trebuie să aflu de ce. Dar Max făcea parte dintre acei oameni care nu au accidente. și profund afectat. — Cred că nici nu-i pasă. Ca și noaptea trecută. Dacă fratele lui fusese atât de grijuliu pe cât pretindea Jeff – și nu avea niciun motiv să se 199 . Osprey n-ar fi putut să fie dezlegată accidental. Oricine altcineva în locul nostru ar fi încercat să ajungă în Grays Harbor și. atunci s-ar fi putut numi un accident. să aflu ce s-a întâmplat cu Max. Nu știu cine. Înainte ca Jeff să apuce să întrebe ce voia să spună cu asta. dar cineva l-a omorât. • — Nu ți-a fost ușor. Stăteau în cafenea. după ce Jeff îi povestise lui Elaine ce se întâmplase. când ne-a prins furtuna. — Și ar fi avut dreptate.Se felicită. și. — Dacă i-ar fi folosit la ceva. Poate că psihiatrul era persoana nelalocul ei din familie. a făcut-o deja. ea schimbă subiectul. — Cineva l-a omorât pe Max. întotdeauna zicea că nu există accidente. aprobă Elaine. dacă n-ar fi reușit. Elaine îl studie pe tânărul din fața ei și încercă să evalueze ce îi spusese. Dar fără Max n-o să-mi fie ușor. La naiba. — Ce-ai să faci acum? — Cred că o să mă întorc acasă și o s-o iau de la capăt. Dar vreau să rămân. bându-și a doua ceașcă de cafea. — N-ai putea să mai stai aici o vreme? — Sunt falit. doamnă Randall. dar nu pot să-l determin pe acest șerif să facă ceva. își zise ea. Cineva i-a tăiat funiile de legătură de la doc. Dar Max ar fi spus că e o prostie și ar fi dat vina pe timonier. zise Jeff cu amărăciune. Oricum. E ca și cum nu i-ar păsa. întotdeauna grijuliu. ceea ce îi spusese avea sens. Era întotdeauna metodic. Mai pot plăti o singură noapte la hotel și cu asta gata. — Puțin spus. — S-ar putea să fi fost chiar un accident. aș fi fost de acord. cum o să plec. E încă sub stare de șoc.

— N-ai să crezi. De fapt. A trebuit să-i arăt contractul de închiriere înainte de a-mi da cheile casei. apoi râse spart. • Aproape că dădură nas în nas cu Brad când cotiră pe strada principală și Elaine știu după figura lui că ceva nu era în regulă. Elaine îi zâmbi cald. — Nu-și amintea? Vorbești serios? Brad aprobă din cap. — Haide. poți să stai cu noi. și ai putea foarte bine să fii primul nostru oaspete. Mă rog. zise el. Și probabil lucrătorii cred că am murit. nici tu nu ne cunoști. — Cu voi? Jeff părea complet nedumerit. îl conduse afară. Dacă e atât de important pentru tine să mai stai aici o vreme. Sunt vreo două dormitoare sus. Nu ne-am mutat încă. suntem chit. foarte bine. am stat destul aici. a fost un fel de minciună. — De-asta a părut așa surprins când am intrat la el în birou. Dacă Brad n-a terminat cu domnul Whalen. Sunt condiții minime.îndoiască – atunci părea puțin probabil că dezlegatul vasului de pescuit să fi fost un accident. am ajuns în oraș doar de o jumătate de oră. 200 . — Dacă n-ai fi spus asta. dar e pe gratis. — Dar nici măcar nu mă cunoașteți. m-aș fi îngrijorat. înseamnă că ceva n-a mers bine. Cred că am avut dreptate când am zis că era într-un fel de transă când ne-a arătat locul. Casa pe care am închiriat-o nu e mare și n-are curent electric. Luându-l de braț pe Jeff. în câteva zile o să ne cunoaștem foarte. Elaine se uită la ceas și se ridică. — Ce s-a întâmplat? întrebă ea. două camere de oaspeți. Mi s-a spus că instalațiile sanitare merg. — Lucrătorii? — Ți-am spus doar că tocmai ne mutăm. Brad se uită o clipă la ea inexpresiv. — Uite ce e. zise ea deodată. Oricum. dar nu cred până nu văd. Whalen nu-și amintea când ne-a închiriat casa. Credea că am plecat pentru totdeauna. Până să-i răspundă Jeff. Crede-mă.

altfel lucrătorii ne vor arunca lucrurile în stradă. — Mai stai la hotel? — O să stea cu noi. Totuși. Vreți să mă urmați? — Sigur că da. De unde-au apărat? Își scotoci mintea. — Presupun că Elaine te-a invitat să stai cu noi? — Dacă sunteți de acord. Soții Randall și Jeff Horton îl urmară.O văzu pe Elaine pălind și hotărî că nu era cazul să continue subiectul. încercând să-și aducă aminte că semnase contractul. fu evident că i se adresa lui Jeff. Dar conducea mecanic. la o mică distanță. 201 . Harney Whalen ieși din secția de poliție și se holbă posomorât la cei trei. Când vorbi. aș fi făcut-o eu. îi strigă Brad lui Whalen. ar trebui să plecăm. Whalen își plimbă limba în gură în timp ce cugeta. Whalen ne va conduce acolo. cu fața lipsită de orice expresie când trecu pe lângă ei. — Nu plec nicăieri. — O să fim chiar în spatele tău. deci? zise Whalen. camionul încheia coloana. Jeff Horton nu se ducea acasă. care se afla deja în mașina poliției. Mintea lui era tulburată. Până nu aflu ce s-a întâmplat cu fratele meu. doar ca să ne asigurăm că locul e-n regulă. Ca la un semn. Aceștia își stinseră țigările și urcară în cabina camionului. zise Jeff moale. zise Brad. În schimb. mai mult din instinct. Se întoarse și făcu semn lucrătorilor. Îi zâmbi în schimb sincer lui Jeff Horton. În spate. În schimb porni motorul și se îndepărtă de curbă. • Harney Whalen conducea încet mașina de poliție cu ochii fixați pe drum. — Credeam că ai plecat deja. care leneveau sprijiniți de aripa camionului. domnule doctor Randall. Cred că nu mă privește. ca să pună capăt discuției. stârnind necazuri. fără să zică nimic. zise Elaine categorică. Whalen le făcu un semn aprobator cu mâna lui cu mănușă neagră. — Mă cheamă Brad și desigur că sunt de acord. Dacă nu le-ar fi invitat ea. Și soții Randall. va sta în Clark’s Harbor. — Așa.

E aproape ca un straniu cortegiu funerar. incapabil să se miște. în frunte cu Harney Whalen la volan. Nu fusese și nici nu avea să fie vreodată. trecu de galeria familiei Palmer și dispăru după curba care îi ducea aproape de țărm. Nu fusese niciodată un loc bun pentru străini. așa că tăcură în scurt timp. Aruncă o privire afară pe fereastră și văzu câțiva oameni stând pe trotuar. când 202 . cu Jeff Horton pe locul din spate. Alt necaz. cu ochii ferm ațintiți la drumul dinaintea lui. o teamă pe care încercau să o ascundă. Whalen se simți înțepenit la volan. lăsând în urmă satul. observându-le ciudata impasibilitate. Elaine făcea încercări sporadice de conversație. Preț de câteva secunde păstră viteza. Apoi. Convoiul se îndrepta pe șosea spre nord. Și totuși. Fețele lor îi păreau lui Elaine impasibile. dar care nu le-ar fi schimbat viața în niciun fel. cu o expresie stranie pe față – expresie care ar fi spus oricui ar fi văzut-o că mintea lui Whalen era departe. ca și cum sosirea soților Randall nu le-ar fi stârnit niciun fel de reacție – ceva care trebuia remarcat. Mergeau aproape de viteza limită când Whalen îi observă pe cei doi copii în față. Se întrebă ce-ar fi de făcut. dar toți trei erau preocupați de gândurile lor. dar despre contract – nimic. pe drum. În spatele lui erau soții Randall. Lui Harney Whalen nu-i plăceau necazurile. îndreptându-se spre Robby și Missy Palmer. Absolut nimic. mașina venind spre ei cu toată viteza. Harney Whalen mări viteza și mașina din spate și camioneta accelerară.Avea un gol în minte. Camioneta era la coadă. dar el se concentra asupra drumului. își zise Elaine. apoi o luară spre Harbor Road. fără să țină cont de trecători. Îi aruncă lui Brad o privire rapidă. • Capitolul 20 Convoiul oferea un spectacol neobișnuit trecând prin Clark’s Harbor: mașina poliției. Își aminti că le arătase casa. Și se întrebă de ce tot veneau străinii în Clark’s Harbor. Elaine începu să simtă că mai era ceva. care lăsaseră totul ca să se uite la noii veniți făcându-și intrarea.

întorcându-se încet să se holbeze la mașina care venea. Doar în ultima clipă o văzuse pe Missy sărind din drum și pe Robby dându-se încet la o parte din calea mașinii. care plângea. zise el. — Dumnezeule. Fetița plângea cu suspine și Elaine o strânse în brațe. Atunci Harney Whalen ajunse acolo. Totul e bine. Se dădu calm la o parte din fața mașinii poliției în viteză. viră și apăsă pe claxon. Dar Robby râmase în drum. Elaine o trase aproape de ea pe Missy. — E-n regulă. iese de pe șosea și se oprește pe partea cealaltă a drumului. — Aceia sunt copiii soților Palmer. își ridică piciorul drept de pe accelerație. Au pățit ceva? Până să-i răspundă Brad. în picioare deasupra lor. 203 . Aproape că a dat peste ei. Nu observase nimic până când nu văzuse luminile de la mașina lui Whalen și zgomotul claxonului îl asurzise când derapase mașina poliției. — Robby! țipă Missy. Atunci claxonul fu urmat de scrâșnetul frânelor pe șosea. apoi privi agale cum derapează în cerc. și îl fixă pe Whalen cu privirea. Nu i-o fi văzut? — Ar fi trebuit. Elaine ieșise în grabă din mașină și se așezase în genunchi lângă Missy. De îndată ce se opri. când opri mașina. A încercat să ne calce. — Nu. cu sprâncenele adunate de furie. ca și cum nu și-ar fi dat seama că se afla în pericol. Robby se mișcă. — Ce naiba făceați voi. rosti Missy printre suspine. o alină Elaine. Era o mișcare lentă și metodică. Nu-i nimeni rănit. zise Elaine. Missy țâșni de pe șosea în șanț chiar înainte ca zgomotul claxonului să răsune. În sfârșit. Brad Randall se pregătea și el să oprească aproape de locul unde se aflaseră copiii. Făcu o pauză și în vocea ei se strecură o tonalitate ciudată. apăsă pe frână. până când mașina începu să derapeze. Harney Whalen sări de pe scaunul șoferului și porni spre Robby. cu fața palidă și mâinile tremurate. — A făcut-o intenționat. N-a făcut nimeni asta. copii? întrebă el.distanța dintre el și copii se micșoră. Nimeni n-ar face asta intenționat.

— Nu i-ai văzut? vru ea să știe. Trebuie să fi fost chiar în fața ta. Aruncă o privire rapidă în jur, căutându-l pe Brad, având nevoie de sprijinul lui. Apoi îl văzu ghemuit lângă Robby, controlând starea băiatului. — E bine? îi strigă ea. — E bine, răspunse Brad. N-are nicio zgârietură. E doar speriat. — Nu sunt speriat, răspunse Robby. — Dacă nu ești, ar trebui să fii, zise Brad, ciufulindu-l pe băiat. Nu ți-a spus nimeni niciodată să nu mergi pe stradă? Apoi se întoarse către Whalen. — Nu i-ai văzut? întrebă el, repetând întrebarea lui Elaine. — S-a întâmplat repede, zise Whalen. Au apărut acolo dintr-o dată. — Dar ai avut destul timp să-i vezi, protestă Brad. Whalen înțepeni și se uită sever la Brad. — Ei bine, n-am avut. Dar i-am văzut destul de repede. Nimeni nu e rănit; nimeni în afară de mine nu e măcar tulburat. Și cu asta basta, nu? — Mașina ta e-n regulă? — Da, îl asigură Whalen. Porni spre mașină, dar Brad îl opri. — Nu crezi că ar trebui să-i ducem până acasă pe copiii ăștia? Whalen se uită de la Missy la Robby și încă o dată la Missy. — Ce ziceți? Vreți să mergeți cu mașina poliției? Fața lui Robby se însenină imediat, dar Missy se încruntă. — Nu, zise ea cu hotărâre. — Putem să vă ducem noi acasă, se oferi Elaine. — Mulțumim, zise Missy. Vrem să mergem pe jos. — Ești sigură? Elaine se uită îngrijorată la fetiță, de parcă ar fi crezut că nu era în stare să meargă. Missy nepăsătoare se trase de lângă ea. — N-avem voie să mergem cu străini, zise ea precaută. — Noi nu suntem străini, contracară Elaine. Missy se uită la ea gânditoare, apoi clătină din cap. — Nu vrem, zise ea. Buza ei începu să tremure, ca și cum ar fi fost gata să plângă iar. Elaine se ridică, dădu din umeri și oftă.
204

— Ei bine, dacă sunteți siguri că vă e bine… începu ea. Se uită neputincioasă la Brad, dar el nu se băgă, ușor amuzat de eforturile pe care le făcea soția sa cu copiii. Whalen, acceptând hotărârea lui Missy ca fiind definitivă, se întoarse la mașina lui și începu să facă manevre ca s-o scoată din nou pe șosea. Fără tragere de inimă, Elaine îl urmă pe Brad la mașină, unde Jeff Horton stătea tot pe bancheta din spate. Ea se mai uită de două ori la copii, dar nu se mișcau. Robby se uita la mașina poliției, dar Missy nu părea să vadă nimic. Era ca și cum ar fi așteptat ceva, dar Elaine n-avea nicio idee ce anume. Se urcă alături de Brad, chiar atunci când Harney Whalen reușise să redreseze mașina poliției. Un minut mai târziu convoiul era din nou la drum. • — A vrut să dea peste noi, îi spuse Missy lui Robby după ce cele două autoturisme și camioneta dispărură din vedere. — Ba nu, răspunse Robby. Se uită sever la sora lui, dorindu-și să nu mai fie așa de încăpățânată. — Cum de n-ai vrut să mergem cu mașina poliției? — Nu-mi place omul ăla. Vrea să ne facă rău. — Asta-i o tâmpenie. De ce-ar vrea să ne facă rău? — Nu știu, zise Missy arțăgoasă. Dar vrea. Robby hotărî să nu aducă argumente. — Ei, măcar am fi putut să mergem cu soții Randall. — Mami și tati nu vor să mergem cu străini. — Nu sunt străini. A fost doctorul meu și se mută în casa de pe plajă. — Ei bine, eu nu-i cunosc, insistă Missy. Deci sunt străini. Apoi se uită întrebătoare la fratele ei. — Cum de stăteai în stradă? — N-am stat, răspunse Robby. — Ba da, ai stat. Am strigat la tine și tu tot stăteai acolo. Robby se scărpină în cap gânditor. — De fapt nu prea-mi amintesc, zise el. S-a întâmplat atât de repede. Oricum, m-am dat la o parte din drum, nu? N-am sărit ca un iepure fricos, cum au sărit alții. Hai să o luăm prin pădure și să mergem acasă pe la plajă, sugeră el. — Nu vreau, se opuse ea. Nu-mi place plaja.
205

— Tu nu vrei să faci niciodată nimic, zise Robby disprețuitor. Dacă nu vrei să mergi pe la plajă, poți să stai aici pe drum singură. Ochii lui Missy se măriră de indignare. — Nu poți să mă lași aici. Mama zice că trebuie să rămânem împreună. — Dar nu zice să facem mereu numai ce vrei tu. Începu să traverseze strada, dar Missy rămase pe loc. Când ajunse pe partea cealaltă Robby se întoarse și se uită sever la sora lui. — Vii sau nu? Missy era derutată; nu voia să meargă prin pădure, nu voia să meargă nici pe plajă. Cumva plaja o speria, deși știa că pe Robby nu-l speria. Dar cel mai mult nu voia să meargă singură acasă. Se întrebă care ar fi reacția mamei ei dacă ar vedea-o apărând singură. Mama ar putea să-l pedepsească pe Robby dacă ar lăsa-o singură, dar ar putea s-o pedepsească și pe ea pentru că n-a stat cu fratele ei. Hotărî că era mai bine să fie un pic speriată decât să fie pedepsită. — Bine, zise ea și se grăbi să traverseze șoseaua ca să-l prindă din urmă pe Robby, care căuta deja cu înfrigurare o potecă în pădure. • Harney Whalen trase cât putu mai departe de aleea îngustă ca să lase loc și soților Randall și camionului să treacă înaintea lui. Opri motorul, dar nu coborî imediat din mașină. Era încă supărat de ce se întâmplase. Încercase să se poarte de parcă fuseseră neatenți copiii, dar el știa că nu fuseseră. Știa că îi văzuse din timp. Înghețase la volan. Aproape să-i omoare. Și nu știa de ce. Pentru un minut se purtase ca înainte de a cădea într-unul dintre momentele stării lui de transă. Timpul parcă se oprise în loc – și mușchii trupului nu-l mai ascultau; pierduse controlul lor, ca și cum trupul lui ar fi fost ceva separat de el, mânat de o voință proprie. Dar până acum fusese bine: de obicei era singur când se întâmpla așa ceva. Singur, undeva unde nimeni să nu sufere.
206

În după-amiaza asta fusese cât pe-aci să fie omorâți doi copii. Se hotărî să aibă discuția pe care o amâna de atâta timp cu doctorul Phelps. Odată luată această hotărâre, se dădu jos din mașina poliției și merse până la soții Randall, care îl așteptau împreună cu Jeff Horton. — Ai pățit ceva? îl întrebă Brad Randall. — Nu, sunt bine. Mi s-a părut că aud ceva la motor. Fără alte cuvinte, o luă înainte pe poteca ce îi scotea din pădure, printre grămezile de bușteni. Deschise ușa de la bucătărie, surprins că nu era încuiată, și apoi îi înmână cheia lui Brad. — Nu e decât o cheie, zise el. Se potrivește la amândouă ușile și am un duplicat. Dacă mai vreți una, va trebui să-i cereți lui Blake să v-o facă. — Mă îndoiesc că o să încuiem vreodată, zise Brad. — Cum vreți, zise Whalen evaziv. Orășenii cred întotdeauna că sunt mai în siguranță în provincie decât la oraș. Dar nebuni sunt peste tot. Ochii îi căzură pe Jeff Horton, iar Jeff simți cum se înroșește de mânie, dar rămase tăcut. Whalen îi conduse în casă, scuzânduse pentru deranj cu jumătate de gură, dar fără să se ofere să curețe. — Uneori mă gândesc că ar trebui să demolez casa, mormăi el. — Și de ce n-o faci? îl întrebă Brad. Harney păru surprins și Brad își dădu seama că șeful poliției nu intenționase să o spună cu voce tare. — Nu știu, zise Whalen meditativ. Probabil că nu ajung niciodată. Sau poate că nici nu vreau. Vin aici din când în când. Mă scoate din casă. Se pregăti să plece, apoi se opri și se întoarse cu fața spre soții Randall încă o dată. — Să vă spun ceva, zise el apăsat. Clark’s Harbor este un oraș în care toată lumea se cunoaște. Toți suntem înrudiți unii cu alții și nu-i acceptăm ușor pe străini. Și nu e doar faptul că nu suntem prietenoși. Mai e ceva – ori de câte ori străinii vin în oraș, totul se dă peste cap. Deci să nu vă așteptați să vă fie prea bine aici. Nu o să vă fie.
207

— Ei, dacă n-o să căutăm să dăm de bucluc, nu văd de ce ar da el peste noi. — Nu vezi? răspunse Whalen. Mai întreabă în jur, domnule Randall. Ce zici de Horton, aici de față? El și fratele lui au venit și a dat buclucul peste ei în câteva ceasuri. Și mai sunt și prietenii tăi, familia Palmer. Și ei erau cât pe-aci s-o pățească acum o jumătate de oră. Mă rog, nimic din ce-o să vă spun n-o să vă convingă. Aruncă o privire la ceas. — Mai bine m-aș întoarce în oraș. Nu mai am ce face pe-aici. Locul e tot al vostru. Chiria la începutul fiecărei luni. — Nenorocitul ăsta, șuieră Elaine după plecarea șerifului. — Așa vorbești despre proprietarul tău? întrebă Brad. Apoi chicoti: — Cred că îi place să facă pe profetul. Jeff Horton clătină din cap. — Sunt de acord cu soția ta, zise el. E un nenorocit. Până să se continue discuția, apăru o matahală în ușa bucătăriei. — Oameni buni, vreți să mai descărcăm lucrurile astea sau le ducem înapoi la Seattle? • Din ascunzătoarea lor din pădure, Robby și Missy îl urmăriră pe Brad cum pleca din casă. Urmăriseră totul, îi văzuseră pe lucrători cărând cutie după cutie în casa veche, îi urmăriseră cum se duceau. Acum pleca și Brad. — Credeam că și el o să locuiască aici, zise Missy plângăcios. Așa ziceai. — Ei, și cine zice că nu? întrebă Robby. Probabil că doar se duce după ceva în oraș. Ce-ar fi să ne ducem să-i dăm bună ziua doamnei Randall? — Nu vreau, se plânse Missy. Nu-mi place casa aia. — Asta spui tot timpul, sublinie Robby. Ce nu-ți place la ea? — Nu știu. Se întâmplă lucruri rele aici. Se întâmplă peste tot pe plaja asta. Vreau acasă. — Păi, du-te acasă. — Vino cu mine. — Nu vreau. Mie îmi place plaja. — E târziu, sublinie Missy. Mami o să se-nfurie pe noi. — Nu, n-o să se înfurie, răspunse Robby.
208

Când ajunseră lângă căsuță. Missy îl luă pe Robby de mână și i-o strânse tare. zise Robby supărat. dar nu zise nimic. — Ce e? întrebă Robby plictisit. zise el. — Bine. Missy se opri brusc. Smuci de mâna lui Robby și aproape involuntar el începu să alerge cu Missy. mama lui păruse îngrijorată. — De ce? — Acesta e locul de pe plajă unde a ieșit la suprafață omul acela. dar o urmă oricum. Missy îl prinse de mână. Robby o privi curios. respectând ordinul dat de mama lui. — Glen? Ești aici? — În spate. — Ba nu știi. După câteva minute. Porni spre ieșirea din pădure. destul de clar. Haide. vizibilă între copaci. Hai să fugim. acum. Missy se uită în sus și. Apoi se duse la ușa galeriei și își vârî capul înăuntru. • Brad trase în fața galeriei și se asigură că nu parcase pe trotuar. Robby hotărî că sora lui era o adevărată pacoste. mama lui se purtase foarte ciudat în ultimul timp și Robby nu putea să-și dea seama de ce. De când femeia aceea se sinucisese.Dar. strigă Glen. Nu-mi mai e frică. sublinie Robby. — Poți să o iei pe acolo dacă vrei. Se îndepărtă de fratele ei. — Asta pentru că suntem aproape ajunși acasă. — Mi-e frică. — De unde știi? — Știu și gata. Cedă insistențelor surorii lui. în ciuda vorbelor curajoase. În timp ce parcurgeau ultimii câțiva metri până la casă. insistă Missy. dar eu merg prin pădure. 209 . — Ba știu. se rugă ea moale. ca ei doi să stea împreună. — Haide să mai mergem prin pădure. dar Missy îl opri. — Gata. nu era convins că Missy navea dreptate. amintindu-și de amenda pe care i-o dăduse Harney Whalen ultima oară când fusese acolo. — Haide să nu mai mergem pe plajă. zise Missy. căsuța era acolo.

— Ești în exercițiul funcțiunii? — De vreun ceas nu mai sunt. — E evident că iese. — Ai primit ajutor în cele din urmă? Glen se ridică de la planșeta unde lucra la niște schițe și zâmbi. Mă așteptam să te găsesc înghesuit într-un colț sau mai rău. în niciun caz lucrând fericit cu ajutorul de șerif. Probabil să sunteți doctorul Randall. Cum Brad se fâstâci. lui Chip îi pieri zâmbetul. Îi aruncă o privire lui Chip.Îndreptându-se spre fundul clădirii. nepotul lui. precum și despre insinuările absurde ale lui Harney Whalen cum că Glen ar fi fost implicat în moartea tui Max Horton și poate 210 . — Brad. Se uită cu un ochi critic la Chip. Fu și mai surprins că Glen nu era singur în camera din spate. zise Glen. — L-ai cunoscut pe Chip Connor când ai mai fost pe-aici? întrebă el. Brad se uită la galeria aproape terminată. — Doar ești adjunctul lui Whalen. Ajutorul de șerif puse deoparte ferăstrăul pe care îl ținea și-i întinse mâna lui Brad. Când ai sunat azi dimineață păreai îngrozit. — E-n regulă. nu? — Și. ma ajutat cu mult mai mult. zise Chip. Chip știe ce s-a întâmplat. ce-ar fi să mă pui la curent cu ce s-a mai petrecut? Glen desfăcu trei cutii de bere și se așezară cu toții cât mai comod posibil pe câte o bucată de lemn. — Nu prea înțeleg. mai mult sau mai puțin. contracară Brad. Brad îi ascultă în liniște pe Glen și Chip explicând ce se întâmplase în ultimele zile. îl corectă. Acuma. zise el cu un zâmbet. — Vrei să vorbești numai cu Glen? — Cum vrea el. s-ar putea să aibă dreptate. De fapt. surprins de progresul făcut. Dar. zise el. Apoi privirea lui Brad se mută asupra lui Glen și când vorbi păru complet derutat. — Încântat să vă cunosc. Brad se uită în jur. zise el. dacă toată lumea din oraș vrea să mă acuze că îmi neglijez datoria.

sărată. Ochii lui Glen se micșorară când înțelese insinuarea. Glind se cățără pe taburet lângă Chip. Ce-ar fi să-mi spui? 211 . Era derutat și supărat. trânti paharul gol pe masa de la bar și mai ceru unul. gustă din ea și dădu din cap mulțumit. Brad clătină din cap cu tristețe. îi puse o întrebare lui Glen aparent irelevantă. zise Brad. — Încerci să spui că Robby e implicat în ce se întâmplă? — Eu nu încerc să spun nimic. Dar știm că ceva s-a întâmplat cu el aici și acum li se întâmplă altor oameni. Adăugă cu grijă un vârf de sare la berea pe care o pregătise. — Se vede pe fața ta. Termină berea. Merle Glind apăru lângă el. Dar lucrurile care nu par a avea o legătură unele cu celelalte uneori au. răspunse Chip evaziv. — Vrei puțină companie? întrebă el. dă-mi voie să-ți cumpăr o bere. — Dar Robby? — Robby? Ce legătură are el cu toate astea? — Nu știu. Ce vrei să spui? Brad nu răspunse.chiar și a lui Miriam Shelling. lucrurile îi păreau mult prea complicate. • Capitolul 21 Chip Connor stătea la barul din Harbor Inn în seara aceea. Ceva mult mai complicat. nici măcar nu părea să fi auzit ce-l întrebase Chip. Dar Merle Glind nu se lăsa ușor. Dintr-o dată nu mai era nimic de spus. sorbind încet dintr-o bere și încercând să-și facă ordine în gânduri. Apoi se uită la Chip iscoditor. încercând să pară detașat. Cred că mai bine m-aș ocupa un pic de Robby. Cei trei bărbați tăcură. — Nimic nu încheie mai bine ziua ca o bere bună. — Ai vrea să-mi spui la ce te gândești? — Nu cred că mă gândesc la ceva. — Da. — Mai complicat? întrebă Chip. dar am început să cred că e altceva. zise el. La început am crezut că pur și simplu nu-i plac străinii. frecându-și mâinile. În schimb. — Nu-l înțeleg pe omul ăsta. Când terminară. răspunse Brad.

asta nu pot să-mi închipui. Aruncă două bancnote pe tejghea și rânji când Merle le adună. — Păi. — Nimic palpabil. Sunt niște lucruri mărunte. Chip o simți rece pe față și îi plăcu senzația. Era aproape ca stropii din apa mării. Era o ploaie ușoară. aproape mângâietoare. amestecată cu ceață. zise el încet. ca și cum ar fi fost de neînțeles pentru el ca cineva să-și facă grijă pentru șeful poliției. Cred că sunt îngrijorat din cauza lui Harn. genul de ploaie care împrospătează aerul și nu-ți cere umbrelă. Porni spre chei. Sunt o grămadă de lucruri care s-au adunat. dar când păși pe chei își dădu seama că cineva era deja acolo: o luminiță se ivi în întuneric. strângând din buze și încruntând din sprâncene. zise el. dar Glind nu păru să audă. din câte știu. răspunse Chip. — Cred că o să mă duc să mă plimb. Chip ridică instinctiv mâna să-și acopere ochii. — Afară începe să plouă. — Da. aproape cu indiferentă. Luminița se roti. — Mereu se pregătește să plouă pe-aici. — Nu. mai blândă. dar mai ușoară. Apoi îl bătu pe umăr pe Glind și plecă. Sau începe ploaia. gândindu-se că ar putea să verifice legăturile bărcilor. — Ce fel de lucruri mărunte? Ochii hangiului sclipiră de nerăbdare și Chip Connor se hotărî brusc că nu voia să i se destăinuie lui Glind. sau se oprește. Își termină berea care-i fusese pusă în față și se ridică. — Bunicule? 212 . E ceva-n neregulă cu el? Chip ridică din umeri. îi atrase Glind atenția. asta am zis. — Hei! strigă Chip. când își dădu seama că n-o să afle la ce se gândea Chip.— N-am ce să-ți spun. zise Chip stingherit. — Ne mai vedem. — Harn? Harn Whalen? Vocea lui Merle Glind era plină de neîncredere. căci lumina îl orbea. repetă Chip cu acreală. — Chip? Tu ești? Chip recunoscu imediat vocea stridentă. cloncăni el. Probabil că sunt agitat.

se plânse Riley. zise el neliniștit. — Asta voiam să fac și eu. — Cum de ai venit să verifici? Nu faci asta de obicei. — Ar trebui să vinzi casa sau să-ți iei o mașină. Pentru mine fiecare cameră din casa asta 213 . nu e omul negru.— Ei da. Totul e asigurat. Ei cred că sunt un bătrân senil. dacă la asta te-așteptai. — Am fost la han și am simțit nevoia să mă plimb. — Nu mă refeream la vreo stafie sau așa ceva. Când sprâncenele lui Chip se ridicară în semn de scepticism. Ei. Apoi se încruntă la Chip. — Sunt prea bătrân. Riley pufni din nas. se răsti Riley. Du-mă până acasă cu mașina și hai să vorbim despre asta. Pot să stau să pălăvrăgesc cu Tad Corey și Clem Ledbetter toată ziua și nu-mi e de niciun folos. E vorba de amintiri. — Dar ce-i așa special la noaptea asta? — Tu. — Ba ești sigur. zise sec bătrânul. Bunica ta e în casa asta. — Tu? Chip râse zgomotos. Vin la tine numai când au o problemă. — Ce faci aici în ploaie? Ai să faci pneumonie. Am păstrat niște whisky special pentru o noapte ca asta. treaba e făcută. aș fi făcut-o de ani de zile. Nu prea apuc să te văd cât mi-aș dori. — Te gândești la ceva anume? Te preocupă ceva? — Nu sunt sigur. Chip se grăbi spre chei. bine legat. o să știi la ce mă refer. pe care Riley o construise pentru soția lui cu șaizeci de ani în urmă. — Mulțumesc. comentă Chip când intrară în casa mare. Când o să ajungi la vârsta mea. bombăni Riley. — Dacă ar fi fost să fac pneumonie. în stil victorian. — Tu n-ai să apuci să ajungi senil. și merseră până la casa lui Riley în liniște. unde era parcată mașina lui Chip. Vrei să stai aici în ploaie toată noaptea sau mergem? Se întoarseră la han. Verific bărcile. Chip chicoti. — Ei. așa-s nepoții. Nu pot să obțin carnetul de conducere și nu pot să mă-nvăț să locuiesc în altă parte.

— Nu-l cunoșteam până acum câteva zile. zise Riley. Era mătușa lui. doar că Glen crede că nu era treaba noastră. — Dar se pare că nu are niciun motiv. fără apă minerală – și îi întinse unul lui Chip. — Oricum. simțind cum arde când îi alunecă pe gât. Și pe urmă el a 214 . Despre bunica ta. — Toți simțim la fel. turnă în două pahare mari – fără gheață. Riley confirmă scurt din cap. — Așa zicea și Harney. soții Palmer au fost singurii care au venit. Dar motive sunt. Râmase pe gânduri câteva minute. — Seamănă foarte mult cu Harney Whalen. Spune-mi ce se-ntâmplă cu Harney. care atârna deasupra șemineului. E o poveste mai veche. cu Corey și Ledbetter. M-a trimis să vorbesc cu Palmer. Totdeauna mă gândesc la Harn ca la o rudă prin alianță. nu gândesc niciodată așa. — Palmer? Nu știam nici măcar că îl cunoști. despre mama ta și chiar și despre tine. nu. remarcă el. Voia să știe ce căuta Glen acolo. continuă Chip. nu ca la o rudă de sânge. zise el.are amintirile ei. — Într-un orășel ca ăsta totul privește pe toată lumea. chicoti Riley. Nu era niciun secret. — Prin locurile astea nu-i mare diferență. Ai aflat? — Sigur. Glen mi-a spus ce căutau el și ai lui la înmormântare și eu i-am spus lui Harney. — Și cine te preocupă? Harn Whalen? Chip dădu din cap și luă o înghițitură de whisky. Se aflau în micuțul salon chiar de la intrarea în hol și Chip se uită la portretul bunicii. răspunse Riley. Dar. — De ce n-ar semăna? replică Riley. L-am cunoscut după înmormântarea lui Miriam și Pete Shelling. zise bătrânul. — Am fost și eu acolo. — Mă îngrijorează. zise Chip. — Poate că acum. Dar mai ales despre bunica ta. zise Riley. — Asta nu e ceva de neînțeles. Găsi sticla de whisky. Apoi îi explică: — Sunt multe chestii mărunte… Dar mai ales felul în care reacționează față de străini. În afară de noi și de Harn Whalen. din nu știu ce motiv. — Știu. — Îl vânează pe Glen Palmer.

l-ai terminat. dar. Nimic extrem de important. nu cred că ar mai fi așa dur cu el. Nu vrea să facă nimic ca să afle ce s-a întâmplat cu tipul acela. amintirile mai vechi sunt mai puternice decât cele mai noi dacă înțelegi ce vreau să-ți spun. — M-am simțit groaznic din cauza aia. în afară doar să creadă că Glen e implicat – Dumnezeu știe de ce – și toată treaba asta mă depășește. — Nu chiar. o să iasă la fix. dacă-i pui un ferăstrău în mână. ca pentru a spune un secret. zise el. — Te plătește ceva? vru să știe Riley. — Poate că ar trebui să-ți spun câte ceva despre Harney. e un tip cu adevărat drăguț. Îi zâmbi bunicului. dar lucruri ca cele ce i s-au întâmplat lui Harney când era mic le porți cu tine și când te-ai făcut bărbat. Horton. zic eu. zise Riley. dar treaba se agravează. Aflu o mulțime de lucruri pe care nu le știam înainte. cu atât înțeleg mai puțin atitudinea lui Harney. Și cu cât îl cunosc mai mult pe Glen. Am rămas pe-acolo și l-am ajutat pe Glen. dar e prima oară în viața mea că am ajuns să cunosc pe cineva care nu s-a născut aici. Ce ciudat.făcut o chestie pe care nu mi-o pot explica. A încercat să distrugă toată munca lui Glen. păru că își făcuse o părere. Dacă și-ar găsi timp să-l cunoască și el pe Glen. înțeleg că e suspicios cu străinii. El face planurile și eu le execut. dar a cam pierdut controlul. — S-o distrugă? Ce vrei să zici? Chip îi povesti bunicului său ce se întâmplase. Acum Glen nu are bani deloc. Se aplecă în față. — Ei. — Stai numai să vezi galeria. zise el. Și uneori. Viața n-a fost prea ușoară pentru el și mai toate greutățile au venit de la străini. Am petrecut ceva timp cu el. poate să deseneze orice. Riley se încruntă și-și cercetă nepotul. Dar mă răsplătește cu ceva. Chip se foi încurcat. Îmi tot spun că e doar în închipuirea mea. zise el la sfârșit. 215 . S-au petrecut cu mult timp în urmă. — N-aș garanta. Mă gândesc să-mi dau demisia. În cele din urmă.

— Ei bine. începu Riley. dar în timpul furtunii s-au petrecut lucruri teribile. ochii lui păreau aproape închiși. și o vreme părea că s-a terminat așa. spune mai departe. îl stăpânea și-atât. de cum luă paharul. Când Chip îi dădu paharul plin. Nici asta n-a mers. Preț de câteva secunde. Pe când tânărul îl umplea. Chip crezu că bunicul adormise. — Când Harney era copil. șaptezeci de ani mai bine decât îmi amintesc lucrurile care s-au petrecut luna trecută. în noaptea ploioasă. dar când Harney – pe atunci avea șapte sau opt ani – s-a dus la culcare. Așa s-a făcut că bunicii lui Harn aveau grijă de amândoi. începu să vorbească. Îi întinse paharul lui Chip și îi ceru să-l umple din nou. dar uneori îmi amintesc lucruri care s-au întâmplat acum șaizeci. așa că au încercat să-l determine să le livreze dreptul de a folosi cheresteaua. dar apoi ochii lui Riley se deschiseră și acesta se uită fix la Chip. văzând cu ochii minții întreaga scenă în timp ce o povestea. noaptea târziu. bunicul lui Harn avea destul pământ în zona asta. cam la jumătatea distanței unde sunt casele acum. Dar. Pe Sod Beach.— Să nu mai zici la nimeni. dar până la urmă au apărut marii chiristigii din Seattle și au încercat să-l cumpere. Bătrânul termină de vorbit și închise ochii încă o dată. furtuna nu ajunsese încă la țărm. Așa că a-nceput să-i caute. Dar atunci s-a întâmplat ceva. A doua zi dimineața s-a dezlănțuit iadul. Nimeni nu a aflat exact ce s-a întâmplat în noaptea aceea. cu o forță nebună. dar nu a mai fost niciodată ca înainte. era într-o noapte ca aceasta. concentrându-se undeva dincolo de cameră. Se pregătea de furtună. Niciuna dintre case nu era atunci. A revenit. Oricum. Riley închise ochii. Plaja 216 . — Nu sunt sigur dacă trebuie să-ți spun povestea – s-a întâmplat cu mult timp în urmă și nu e prea plăcută. — Haide. privirea lui Riley se întoarse în altă parte. Harney s-a trezit și casa era goală. Mama lui – sora bunicii tale – a murit când s-a născut Harn și tatăl lui a luat-o din loc la puțin timp după aceea. I-a căutat pe bunicii lui prin preajmă. Bătrânul Whalen nu voia să-l vândă. Apoi. Nu se folosea prea mult de el. locuia cu bunicii lui. a izbucnit. dar nu erau acasă. Dar te-ar putea ajuta să înțelegi de ce Harn are sentimentele pe care le are față de străini. — I-a găsit pe plajă. mai ales în pădure. îl îndemnă Chip.

dar de data asta nu mai era o poveste.era doar plajă și-atât. iar fețele le erau vinete. cred. Zicea că fusese o înțelegere nescrisă. Din glasul lui reieșea dezgustul. zise Riley. Bătrânul n-a vrut. dar pur și simplu îmi dispăruse din minte. un fel de liberă opțiune. el a terminat cu închirierea și cu Baron. Dar Harn a adus un avocat mare din Olympia care să susțină cazul. Baron. Oricum. Au aflat cine a făcut-o? — Nu. Le povesteam lui Tad și Clem despre Baron ieri și nu-mi aminteam cum îl chema. tatăl lui murise și lui Harney i-a revenit pământul. dar nu i-a mers. A mai rămas o vreme și a încercat să pescuiască. dar tatăl lui Harn a făcut-o. Îi știu numele la fel de bine cum mi-l știu pe al meu. Era ca în poveștile tribului Klickashaw. A murit înecat. desigur. înecați. Harn s-a dus acolo și la început nu i-a văzut. În orice caz. Contractul de închiriere nu era pe termen lung – doar pe zece-cincisprezece ani – dar. zise Chip moale. El a refuzat să-l reînnoiască. zise Riley scurt. În orice caz. Și expresia fețelor – n-ai fi crezut. până să-i scoată din nisip pe cei doi Whalen. apoi îi zâmbi nepotului. Nu i-a păsat nimănui de aici – toți credeau că era implicat în uciderea bătrânului Whalen și a nevesti-sii. Bunicul chicoti. Baron era furios – foarte furios. după cum îi spuneam lui Tad și Clem. A așteptat. — Isuse. tatăl lui Harney a cedat și a semnat un contract de închiriere cu chiristigiii aceia. Ochii le erau ieșiți din orbite. — Ciudat că îi zic bătrânul Whalen – cred că era cu douăzeci de ani mai tânăr decât sunt eu acum când a murit. care i s-a întâmplat 217 . — Toți aveau suspiciunile lor. Dar erau acolo – îngropați în nisip până la gât. asta a făcut. același lucru s-a întâmplat și cu nevasta lui Baron. Tot orașul s-a dus acolo. Groaznic. Nu mai vorbi câteva minute. I-am văzut și eu puțin mai târziu. care a construit casa pe care o are Harney acum. și ce s-a întâmplat ulterior n-a fost de niciun ajutor. Erau bunicii lui Harn. — Ce chestie. când s-a terminat. Apoi a închiriat plaja tipului ăla. — S-a mai întâmplat ceva? — Cam la o săptămână de la înmormântare. — Cum a obținut-o Harney? — A crescut.

încercând să se ascundă. chiar dacă n-a dovedit-o nimeni niciodată. — De ce-ar fi făcut-o? Ce s-a întâmplat cu soții Baron a fost acum treizeci și cinci. cu mult înainte să te naști tu. Missy stătea nemișcată. — Ciudat e că Harney nu mi-a povestit asta. Era ceva la fereastră? Ceva care o urmărea? Visul reveni. S-a spânzurat în pădure. Fața ei întunecată avea o expresie stoică. Era vorba de expresie. Se trezise brusc. cu amintirea coșmarului încă proaspătă în minte. În vis. Un zgomot. Ea era pe plajă cu Robby și pe amândoi îi fugărea. cu pumnii strâns încleștați. din câte știu. Chip începu să-l înțeleagă pe Harney Whalen și sentimentul de îngrijorare îi spori. își dădu seama că asemănarea dintre ea și nepotul ei. Chip sorbi ce mai rămăsese pe fundul paharului de whisky și se uită țintă. Ploaia răpăia pe acoperiș și Missy începu să se zvârcolească în pat. de parcă ar fi vrut să sugereze că viața fusese grea pentru ea și îi supraviețuise. Cred că tipul care-a zis că „istoria se repetă” avea dreptate. Harney Whalen. gânditor. ascultându-și bătăile inimii. ca de ramuri rupte. La zgomotul de ramuri rupte venit de-afară deschise ochii. întinsă în pat. acel ceva de la fereastră o fugărea. — Robby? șopti ea. patruzeci de ani. Din pătuțul de deasupra nu veni niciun sunet. Când studie portretul. — S-a spânzurat? După ce s-a înecat soțul ei? — Da. Își îndreptă privirea spre fereastră și bătăile inimii i se accelerară.și lui Miriam Shelling. Ciudat cum se întâmplă lucrurile astea. La fel ca Pete și Miriam. S-ar putea să fi fost chiar același copac. comentă Chip. cu fața chinuită de teamă. aproape impasibilă. Apoi i se păru că aude ceva. Câțiva străini i-au omorât bunicii. dar erau urmăriți. Expresia de impasibilitate. Oricum. de-asta Harney îi urăște așa de mult pe străini. nu era nicidecum o asemănare fizică. din ce în ce 218 . la portretul bunicii lui. Se refugiaseră în pădure. Chip se holbă la bunicul lui. Riley făcu un gest nervos. • Missy Palmer dormea.

• 219 . suspină Missy. Scooter țâșni printre picioarele lui. Missy a avut un vis urât. A visat urât. cu codița agitându-se furioasă. — Un bărbat. scărpinându-l pe burtă. Și atunci am căzut… Se cufundă încă o dată în plânsul ei și Rebecca îi mângâie părul încet. Era adevărat. se opri din lătrat. Își puse o pelerină de ploaie peste pijama și deschise ușa căsuței. trezit de strigăt. — Ba da. lătrând din răsputeri. Picioarele îi erau prinse în ceva cleios. îi zise el cățelușului. Oricât ar fi încercat. gata. o alină Rebecca. Capul lui Robby dispăru sub cearșaf când Glen intră pe ușă. este. zise Missy. Eu și Robby fugeam de el. insistă Missy. dar venea după noi. — O să arunc o privire. se aplecase peste pat cu o privire curioasă pe fața lui somnoroasă. zise Glen. liniștit fiindcă fusese scărpinat. Dar nu i-am văzut fața. — E-n regulă. dominând-o. luminând cu lanterna înspre pădure. zise Rebecca. Culcă-te la loc. Ai visat. — Gata. L-am văzut la fereastră. — Ai visat. Era acolo. Nui nimic acolo. chiar când să-nchidă ușa. îl liniști Rebecca. — N-am visat! strigă ea. Atunci căzu și deodată silueta aceea fu deasupra ei. Nu era nimic. — Pe cine ai văzut. — E bine. Picioarele nu i se mai puteau mișca. — Dar era cineva aici. Încerca să ne prindă. Dar Missy continua să plângă.mai aproape. nu putea să fugă. agățându-se de Rebecca. — Nimic. îi spuse Rebecca. Simți brațele mamei în jurul ei și începu să plângă cu suspine. Tipă. Robby. draga mea? întrebă Glen. nu e nimeni afară. E doar un vis. întinzându-se spre ea. încercând s-o doboare. atâta tot. Atunci. — E bine? întrebă el îngrijorat. Capul lui Missy se ridică din poala maică-sii. care o trăgea în jos. Glen se aplecă și îl luă pe sus. Scooter. Totul e bine. — Ce s-a-ntâmplat? întrebă el amețit.

Cățelușul o zbughi după colț și. ridică ușor câinele care se zvârcolea și cercetă cu atenție pământul. — Ei bine. Glen se încruntă ușor și încercă să mai găsească o adâncitură asemănătoare. acum nu mai este. ușa din spate a galeriei lui Palmer fu dată de perete. când vântul se porni să urle. pierzându-și interesul pentru ceea ce adulmecase mai înainte. Rebecca se uită curioasă la el de la soba unde prăjea niște ouă. și presupun că aș putea pretinde că e o urmă de pas dacă aș vrea. Îi iau cu mine când plec și-i las la școală. unde începu să hămăie ca să fie lăsat înăuntru. Rebecca puse jos paleta pe care o ținea și începu să așeze masa. bombăni el către Scooter. îl găsi adulmecând pe sub fereastra copiilor. apoi alergă la ușa de la intrare. Glen se așeză pe vine. când Glen îl urmă. Era o adâncitură ușoară. ștearsă de ploaia ce continua și care ar fi putut fi o urmă de pas. uitându-se în urmă la fiecare clipă. E o adâncitură în pământ. devreme.La două mile depărtare. Eu nu m-aș crede. Când Glen intră în casă după cățeluș. Scooter. ca să se asigure că nu îl pierduse din vedere pe Glen. apoi așeză din nou cățelușul jos. o șterse repede printre copaci. — Ai găsit ceva? — Ce te face să crezi că am căutat ceva? — Căutai. deschise ușa căsuței și-i dădu drumul lui Scooter. Glen Palmer își puse mantaua impermeabilă. S-ar fi putut să nu fie. Grozăvia se stârni. — Mai lasă-i să doarmă un pic. Ai găsit? — Nu fără o anumită doză de imaginație. Ridică stângaci un picior lângă un tufiș. îmbibat de apă și acoperit de ace de pin. dar cred că nimeni nu m-ar crede. în fața camerei copiilor. — Vrei să iei copiii? întrebă ea. dac-o fi fost ceva aici. — Ce grabă ai în dimineața asta? 220 . dar terenul era pietros. • Capitolul 22 În dimineața următoare.

Hai să nu facem din țânțar armăsar. — Așa se-ntâmplă cu toții copiii. — Doar că ea zicea că cineva a fost afară azi-noapte și ai găsit o urmă de picior. — Ceva te preocupă. cu toate că tonul vocii contrazicea afirmația. — Pictura? Care din ele? — Cea cu casa veche. Cred că vrea să priceapă ce s-a întâmplat cu el când am venit aici. 221 . Se pare că doar atât pot să fac pentru el. — Dar tu? Ce simți tu? — A.— Nu mare lucru. Dar tot am sentimentul ăsta. Au o imaginație bogată. răspunse Glen. Îmi place mai ales cum lucrează. Dar. O să deschidem galeria la sfârșitul săptămânii. doar că s-ar putea să apară Chip și nu vreau să-l pierd. Rebecca oftă. probabil că nimic. — Am găsit ceva ce ar fi putut fi o urmă de picior. Rebecca dădu din cap. — Cu Robby? Ce-i cu Robby? — Mai nimic. — Tot am sentimentul că ceva s-a întâmplat sau că e pe cale să se întâmple. o corectă Glen. — Îmi place de el. presupun. M-a întrebat dacă poate să-l examineze pe Robby. — Dar i s-a părut că vede pe cineva afară. Îi place cu adevărat. Apoi vocea îi deveni mai serioasă. Un coșmar nu înseamnă nimic. dacă ții minte. zise Rebecca. apoi zise: — Când a mai avut Missy coșmaruri? Glen se încruntă. — Cred că da. Dar asta nu dovedește nimic. Și o să-i dau lui pictura aceea. zise ea neconvinsă. încercând să treacă peste asta. își pierde vremea. — Mai bine te-ai duce cu Robby la Brad Randall. în care stau soții Randall. Făcu o pauză. Glen râse. dar nu era o tăcere convenabilă. Tăcură amândoi. Știi asta la fel de bine ca mine. zise Glen zâmbind. — Și mie. zise Glen în cele din urmă. încercând să-și amintească. dacă m-ar întreba pe mine. — Cred că niciodată. Doar nervii mei.

Stătea tremurând în fața lui Chip. bine ancorate în perete de Chip Connor acum câteva zile. cuvintele de salut îi înghețară pe buze și se ridică în picioare. După un sfert de oră intră în secția de poliție. — Galeria. Vorbele îi rămâneau în gât și se opri. fuseseră smulse. Au ruinat-o. fiecare piesă fiind făcută zob. Respiră adânc. Și picturile. — Unde te duci? vru să știe Glen. încercând să se forțeze să nu strige și să nu plângă. străbătu galeria și ieși pe ușa din față. porni pe jos spre sat. dând drumul unui oftat greu. Fără să se oprească la mașină. Erau în ramele lor. Camera din spate era și mai rău. Au făcut-o praf. — Presupun că o să-mi treacă. începu Glen. toată ceramica era pe podea. La vederea expresiei de pe fața lui Glen. încercând să se controleze. apoi se duse la galerie. părând toate și mai grotești în ramele neatinse. Chip își apucă pălăria și porni spre ieșirea din birou. Fiecare pânză era făcută bucăți. 222 . apoi răsuflă. — Cineva a spart galeria azi-noapte.Apoi zâmbi forțat. fuseseră sfărâmate. zise el în cele din urmă. De ce nu scoli copiii din pat? • Glen lăsă copiii la micuța școală din Clark’s Harbor o oră mai târziu. Rafturile pe care se aflaseră aranjate vasele de ceramică ale Rebeccăi erau goale. Toată sticla fusese spartă și scheletul fusese rupt și împrăștiat prin cameră. Chip Connor ridică privirea când auzi ușa deschizându-se. Rafturile. Știu că ceva era în neregulă de cum deschise ușa. Făcu stânga-mprejur. trăgând aerul în plămânii lui congestionați. Simți cum furia se ridică în el și cum o indignare crescândă punea stăpânire pe ființa lui. — Vreau s-o văd. terminate cu o zi înainte. dar și acestea fuseseră distruse. ciopârțite cu răutate. privind drept înainte. Vitrinele. — Haide. zise Chip. adunată grămadă lângă perete.

— Pot să te întreb ceva? zise el. Dacă aș fi făcut-o. — Mă bucur că nu-i aici. — Nu încă. Și una și alta. Cât privește galeria. Amândouă camerele. — Unde-i Whalen? — Nu-i aici. pe care Glen nu-l mai auzise niciodată înainte. încât nu puteam să mai văd clar și nici nu m-am mai gândit să mă urc în mașină. o să știi mai bine ca mine. Mai e cafea acolo? — Servește-te. Închise ușa biroului. Sincer să fiu. Sigur că trebuia să vă spun ce s-a întâmplat. 223 . probabil. Chip vorbi din nou. Ce s-a întâmplat? — Nu știu. zise el. zise el în cele din urmă. urma să-mi vărs puțin furia și pe Whalen. — Ai venit încoace ca să raportezi ce s-a întâmplat sau ca să țipi la Harney Whalen? Întrebarea îl luă prin surprindere pe Glen și trebui să se mai gândească. — Desigur. Așteptă. mușcându-și buzele gânditor. Ceramica Rebeccăi. presupun. Lasă-mă să stau jos un minut. dar. — Ai venit pe jos? — Eram atât de înnebunit. — La dracu’! înjură moale Chip. Apoi se încruntă ușor. zise Glen.Era un ton glacial în vocea lui. Și picturile mele. Când Glen se mai așeză o dată. Se simți brusc neputincios și se scufundă în scaun. zise Glen cu voce voalată. zise Glen dezgustat. Am venit până aici de îndată ce am văzut ce se întâmplase. nici nu prea am stat să mă uit. în timp ce Glen își umplu din nou ceașca. Probabil că miaș fi dat drumul la furie dacă ar fi trebuit să vorbesc cu el. Cât de rău este? — Ceramica și tablourile sunt distruse complet. îi turnă lui Glen niște cafea din filtrul uriaș care era deja pregătit și se așeză din nou la birou. S-a dus până la doctorul Phelps în dimineața asta. — Ai niște cafea pe-aici? Sau poate ceva de băut? Răceala dispăru imediat din purtarea lui Chip. Cred că n-a fost prea profesional felul în care m-am purtat. — Îmi pare rău. probabil că aș fi intrat în vreun copac. Am intrat înăuntru și locul e distrus. — Pe cuvânt că nu știu.

Mai făcu câteva însemnări. zise el. pornind spre ușa din spate. Apoi hotărî că ar putea fi și el sincer. apoi adăugă: — Rafturile au mai fost smulse din perete până acum. O să trebuiască să aducem geamuri noi. Atârna grotesc. N-o să aflăm cine a făcut-o și știi asta. fu de acord Chip. cu o balama complet smulsă din toc. aprobă Chip. zise Chip. — E făcută praf. apoi puse carnețelul deoparte. Poate că nu. — Nu și dacă punem un sistem de alarmă. Glen se uita la fragmentele de tablouri. Zâmbi scurt. — Presupun că știi ce cred. — E vreo cale să le repari? Glen clătină din cap. cu o figură lipsită de orice expresie. Haide să mergem să vedem. — Nu știu dacă e de vreun folos. ai dreptate. — Pot să-ți sugerez ceva? întrebă Chip. — Am putea afla. dar așa ceva nu. dacă tot nu mai avem nimic de vânzare. nu știm nici măcar de ce au făcut-o. — Poți să repari o ruptură mică uneori. — Nu-i chiar așa. — Poate că da. probabil că nu. hai. dar vitrinele le putem reface. Când termină în camera de la intrare. — Așa se pare. Chip nu putea să se uite în ochii lui Glen.Zâmbi fără tragere de inimă. La naiba. Își scoase carnețelul și începu să facă în scris o descriere a pagubelor. dar putem repara galeria. — Nu. se duse în cea din spate și repetă procedeul. 224 . — O să se întâmple din nou. • — Sfinte Cristoase! zise Chip când cei doi intrară în galerie. zise Glen înăbușit. zise el cu o voce pierdută. Ești gata să mergi la galerie? O să fac un proces-verbal și o să hotărâm ce să mai facem. remarcă Glen. — Au intrat pe aici. zise Glen. — Cred că-i mai bine că nu-i aici. Arată de parcă cineva a dat drumul unui urs aici. Și dacă aflăm cine a făcut-o… — Ei. — Să facem ce? Ce ar mai fi de făcut? Totul e distrus. zise el. Chip. ignorând în mod deliberat remarca lui Glen.

ridică din umeri. Ai înțepenit la volan preț de câteva secunde. — Nu înțeleg de ce-ai venit la mine. Zicea că s-a întâmplat ceva sau că e pe punctul de a se întâmpla. Chip. — Ia-ți o zi liberă. — Bine. Fața lui Glen se întunecă amintindu-și ceva. Oricum murdăria trebuie curățată. zise Glen. când ne-am trezit. • Harney Whalen stătea în biroul dezordonat. Dar mai bine-ai lua-o acum. domnule doctor. Chip se uită curios la el când Glen întoarse pictura pe care o ținea. Du-te acasă și povestește-i Rebeccăi ce s-a întâmplat. După un minut se întoarse înapoi. — N-au luat tot. — Dar e mai mult decât atât. zise el. vrajă? Parc-ar fi un simptom băbesc.Fără să mai aștepte un răspuns. Când termină Harney. când părăsiră galeria câteva minute mai târziu. protestă Chip. Era pânza care ilustra plaja Sod Beach și casa dărăpănată. continuă. 225 . Am pus-o deoparte pentru că o păstram. Sunt liber. cu silueta ciudată la fereastră. Era o pictură pe care o pusesem deoparte și n-au găsit-o. îi explică Glen. ca să fii sigur. Dar cred că mai bine-ai lua-o acum. zise Harney ezitant. — Mă bucur că asta e. Am momente de vrajă. dar brusc Glen se întoarse în atelier. — Rebecca zicea că o să se întâmple ceva. Plecaseră din camera din spate în galerie. ca să nu fiu tentat s-o vând. Phelps asculta cu răbdare. Oricui i se-ntâmplă din când în când. O să începem să strângem. Chiar azi dimineață. să facem curat mâine. — Vrajă? Cum adică. — S-o iau? Ce tot vorbești? — Aveam de gând să ți-o dau în ziua când am fi terminat galeria. Doamne. al doctorului Phelps și îi descria ce se întâmplase în după-amiaza zilei precedente. S-ar putea să nu mai stea mult pe aici. zise el. Așa că am pus-o deoparte. — Nu pot s-o iau. înghesuit. e tot ce ți-a rămas… Dar. Chip ducea cu el pictura și își făcea planuri unde s-o atârne. iar apoi hotărâți ce vreți să faceți. zise el triumfător.

Phelps se încruntă. De fiecare dată când vin străini. Când am fost vreodată bolnav? Phelps aprobă din cap. Se încruntă. Oricum. ce-ai zice să te internezi vreo câteva zile? — Las-o baltă. încercând să găsească cea mai bună explicație pentru ce se întâmplase. S-au mutat în vechea mea casă de pe plajă. îi testă reflexele și îi ascultă cu stetoscopul. — La soții Palmer te referi? întrebă Phelps. noi. murmură Whalen. făcu Phelps nedecis. Dacă nu apare nimic la analize. haide. Am prea multe de făcut. — Casa Baron? Credeam că n-o s-o mai închiriezi. — Ei și ceilalți. recunoscu Whalen. Whalen zâmbi cu amărăciune. E ca și cum mi s-ar întuneca mintea pentru puțin. Nu mi se întâmplă prea des sau. avem necazuri. Nu-mi amintesc nimic. mâinile încep să-mi tremure și mă simt ciudat. Acum interesul lui Phelps era stârnit pe deplin. dar. Ar fi bine dacă te-aș examina. — Va trebui să trimit astea la laborator. Harn.— E singurul mod în care le pot descrie. totul pare normal până acum. când se întâmplă. 226 . în Aberdeen. — Ei. Îi luă lui Whalen tensiunea și îi măsură pulsul. Phelps dădu ochii peste cap. dar nu mi-amintesc când m-am dus. — Străinii ăștia. Mă uitam la televizor și am simțit că se va întâmplă. — Ei. Dar se pare c-am făcut-o. au apărut cu un contract de închiriere semnat și eu nu mi-amintesc să-l fi semnat. — Cred că am avut unul din momentele mele de vrajă când iam arătat casa lui Randall și nevesti-sii. — N-o mai închiriam. până acum. Apoi îi făcu analiza sângelui și a urinei. Și nu mai știu nimic până mă trezesc. zise Whalen. decât de azi dimineață. Tu și cu mine suntem cei mai nemunciți oameni din oraș. Sau eram. La fel ca întotdeauna. Eram în pat. dar o să aflăm dacă e ceva în câteva zile. cel puțin nu cred că se întâmplă des. În afară de stările de vrajă – cum te simți în rest? — Bine. — Când ai avut așa ceva ultima oară? — Noaptea trecută. Randall îi cheamă. — Hm.

227 . găsi cabana goală. apoi o luă spre sud. lăsând nisipul îndesat și tare. — Nicio șansă. răspunse Phelps cu asprime. după ea. Ar putea să-și pregătească singur prânzul sau să vină după ea. Nu vreau să mă duc acum. mișcânduse încet. la vest era aproape negru și la orizont norii de furtună alergau de colo-colo. — Poate că da. Whalen clătină din cap. lucea udă. ca și cum s-ar fi grupat pentru un atac asupra țărmului. aproape fără tragere de inimă. cum e? O să trăiesc? — După mine. Dar. — Ce nu cunoști nu-ți poate face rău. expusă valurilor mai mult decât în mod obișnuit. Un bilet de la Rebecca spunea că se dusese până la soții Randall să vadă dacă putea să le dea o mână de ajutor. Dar ce-ai spus mă preocupă. infiltrându-se în plajă imediat. contracară Phelps. N-am fost niciodată în spital. spuse Phelps. Și n-o s-o fac. Pentru că era încă devreme. Glen se hotărî să facă o plimbare în josul plajei. Când Harney Whalen părăsi biroul. Phelps își dori să fie la fel de încrezător cum părea Whalen. Ideea că Harney Whalen avea „momente de vrajă” îl îngrijora. Ploaia ușoară care căzuse toată noaptea și toată dimineața se menținea domoală. zise Whalen prietenos. — Nu am făcut-o. Cerul plumburiu nu dădea semne de înseninare. dacă nu-mi urmezi sfatul. — Dar nici nu te poate ajuta. să nu mă-ntrebi ce e-n neregulă cu tine. Încerca să decidă în ce fel să-i dea vestea Rebeccăi și care ar fi fost reacția ei. zise Phelps încet. Sau poate că ceva nu e în regulă cu tine și nu vrei să afli ce. Dar ceilalți oameni? Ai putea să faci rău cuiva – aproape că ai și făcut-o ieri. Poate că doar îmbătrânesc. asta este. îi reaminti Whalen. — Ei. Dacă nu găsești nimic în neregulă.Se ridică și începu să-și încheie cămașa. Îl îngrijora foarte tare. rotindu-se între ei. • Când Glen Palmer ajunse acasă. Mă gândesc să te trimit la Aberdeen chiar acum. Mareea era departe și plaja dreaptă. — Poate că n-am nimic. Glen merse spre linia valurilor. Dar nu era. da. — Cum vrei.

nu în clipa asta. — Atunci așa să fie. Sau s-ar pregăti să lupte. speriat. — Dacă vom hotărî în pat. nu-i așa? întrebă ea moale. au distrus galeria. N-o văzuse venind – privise în jos. vrei? Vom discuta problema și cu Brad și cu Elaine. Și diseară când vom fi în pat o să ne hotărâm. îi spuse Glen. — Distrusă? Vrei să spui că cineva a pătruns înăuntru? — Au pătruns înăuntru. bine? • Haosul din casa soților Randall era doar puțin mai ordonat decât în galerie și Glen încercă să pară vesel când făcu această comparație. Dar hai să nu mai discutăm despre asta acum. când ascultă povestea lui Glen despre ce se 228 . doar pe asta nu o luase în considerare. știu ce vom face: vom rămâne aici. — S-a întâmplat. Așa că hai să așteptăm. comentă ea. — Pe cea pe care i-am dat-o lui Chip. — Ce-a fost? — Galeria a fost distrusă. Din toate reacțiile posibile. Aceasta din urmă ar fi fost o reacție tipică pentru Rebecca. Glen o trase mai aproape și o sărută ușor. Apoi își strecură brațul sub brațul lui Glen și se uită fix în ochii lui îngrijorați. în afară de una. apoi vom considera că nu s-a întâmplat nimic pentru tot restul zilei.S-ar da bătută și ar cere să părăsească imediat Clark’s Harbor. Rebecca îl văzu venind de la o depărtare de cincizeci de metri de casa veche de pe plajă și ieși să-l întâmpine. la picioare. totul pare posibil. Glen ridică privirea. zise el moale. probabil că aș lua cea mai proastă hotărâre. Se înșela. Rebecca se întoarse încet și se holbă la bătrâna casă care făcea obiectul singurei pânze care supraviețuise. pare drept. — Într-un fel. murmură Rebecca. gata să arate că nu putea fi intimidată. — Care? întrebă Rebecca irelevant și Glen își dădu seama că ea refuza să asculte ce îi spusese. preocupat. Când suntem în pat. Dacă o să trebuiască să mă hotărăsc acum ce să facem. Dar. — Hai să nu ne preocupăm acum de asta. au spart vasele de ceramică și au sfâșiat toate pânzele. Aprobă mut din cap. Oricum.

Brad găsi repede un pretext ca să-l ia pe Robby la o plimbare lungă pe plajă. nu? zise el degajat. când nu mai puteau fi auziți de cei din casă. de îndată ce sosiră Robby și Missy. — Nu spun la nimeni. îi explică el. E ca o mâță speriată. descrierea făcută de Glen galeriei semăna prea mult cu prăpădul pe care era știut că îl făcea băiatul în trecut. Așa că. îl liniști Brad pe băiat. cu toate că Brad nu formulase întrebarea care îi trecuse prin gând. 229 . Lui Missy i se pare că vede lucruri când suntem împreună afară. nu le-ar plăcea. Brad se întrebă dacă Robby stătuse în pat noaptea trecută. Acum. Dar vreau să știu ce se-ntâmplă când mergi afară pe furtună. — E bine.întâmplase ieri noapte. — E drăguț aici. Nimeni nu-l mai întrebase asta înainte și nici el nu se gândise. — De ce? Robby răsuci în minte întrebarea. E ca o ardere și uneori mi-e greu să mă mișc. dar uneori Missy vine cu mine. zise el încetișor. dar nu se întâmplă nimic. Uneori. cu sinceritatea pe care o aveau copiii. dar era un ton de preocupare în vocea lui pe care Robby îl detectă imediat. — De fapt nimic. începu să se gândească cu voce tare. Se holbă la Brad. dar nu sunt. — Cred că mă incită când vine furtuna. strecurânduse printre bușteni în drumul lor înapoi de la școală spre casă. atunci când știu că o să se întâmple ceva bun. am chef să mă așez pe pământ și să las ploaia să cadă peste mine. Dar e o incitare ciudată. Dar Missy nu vrea să meargă totdeauna și eu tot timpul trebuie să o conving. cu ochii mari și speriați. Nu e ca de Crăciun sau ca de ziua mea. Furtunile îmi fac bine. îl stimulă ușor Brad. Robby aprobă evaziv. E incitant și relaxant în același timp. când sunt afară în furtună. Dar nu e o stare rea – e ceva care trebuie să se petreacă. — Să nu le spui lui mama și tata. E ceva ce simt în corpul meu. — Ieși afară pe furtună? Brad încercă să pară dezinvolt. Câteodată mă duc singur. Dar îmi place mai mult când plouă. — Tatăl tău îmi spune că ție îți place foarte mult aici. Ar crede că mai sunt bolnav. îl imploră el.

— L-am întâlnit o dată pe bătrânul Riley. Dar atât. Furtunile. Și dacă îl incită pe el. — Știu și eu. E ceva legat de furtuni.— Dar în noaptea în care te-am întâlnit eu pe plajă? Missy nu era cu tine atunci. în ciuda temerilor care începuseră să-l macine. Se hotărî să mai pună o singură întrebare. părea că nimic neobișnuit nu se întâmpla. Măcar până avea ocazia să vorbească cu Missy. — Îl căutam pe Snooker și Missy n-a vrut să vină. Apoi. Robby se întoarse și începu să alerge înapoi spre casă. îi transformă în monștri. Nu era oare Robby. În aparență. Brad era sigur că era ceva dincolo de aparențe. că nu se mai întoarce și că n-are rost să-l mai căutăm. zise el moale. Brad îl privi plecând și se întrebă ce voise să spună. ca și restul familiei. — Nu. în schimb. Glen îl trase deoparte. Și totuși. zise el în cele din urmă. zise Brad încet. Pentru moment hotărî să țină pentru el. Robby arăta mâhnit. 230 . timp în care Brad încercă să dea un înțeles celor pe care le spusese Robby. De ce mi-ar fi? Aici mi-e locul. Doar că pe alții nu îi calmează. dorindu-și să vină cu o explicație ușoară la evenimentele care se țeseau în Clark’s Harbor. Brad nu-i pomeni lui Glen ce îi spusese Robby despre Missy. un străin? Cum putea să fie locul lui aici? • De îndată ce Brad se întoarse în casă. — Nu ți-e frică când ești singur și e furtună? Robby Palmer păru nedumerit. — Mai vezi pe altcineva când umbli prin furtună? Robby se gândi și decise că singura dată când văzuse cu adevărat pe cineva fusese acum câteva săptămâni. probabil că așa li se întâmplă și altor oameni. Ne-a spus povești despre indieni. cum obișnuiau să ucidă oameni pe plajă și organizau ceremonii și tot felul de chestii. până să priceapă Brad ce spusese sau să-l întrebe de noaptea trecută. doctorul Bradford Randall își aținti privirea spre Pacific și încercă să rămână liniștit. cu o expresie de curiozitate amestecată cu grijă. — Cred că avea dreptate. Cum lumina după-amiezei pălea. ca și cum recunoașterea faptului l-ar fi durut. Zicea că a dispărut. Merseră o vreme în tăcere. Robby spune că „îl incită”.

apoi niște vreascuri. Înghesui un ghemotoc de ziar în focar. în cazul că s-ar fi iscat vreo flăcăruie. Brad puse foalele deoparte și aruncă câteva surcele în flacăra mică. Îl auzi pe Brad venind din bucătărie. ascultând urletul constant al valurilor. Poate chiar nu era nimic de făcut. — Forțezi prea mult. Era senin și văzuse Carul Mare strălucind cu putere pe cerul întunecat. 231 .Exista o explicație pentru ceea ce se întâmplă în jurul lui. Se sculase din pat de două ori. vânt. Niște foaie mici se aflau sus pe sobă. luptându-se cu lemnele din sobă. Luna făcea ca plaja să aibă culoarea cositorului ars. zise el. în Clark’s Harbor? S-ar putea să nu aibă sens. ațâțând jarul. Brad se uită la ea câteva minute. dar mai era ceva în plus – ceva ce le spusese Brad cu o seară în urmă. Și se gândise. și privise țintă plaja. dar Elaine nu era sigură că reușise. Cu toate astea. n-ar fi sigur ce ar putea face cu ea. Așa că stătuse trează toată noaptea. Rebecca îi arătase seara trecută cum să îngrădească focul. cuprinzând hârtia. Focul se aprinse constant. Manevră ușor foalele și un moment mai târziu o flacără mică țâșni. dar era prea concentrată să pornească focul ca să mormăie mai mult decât „bună dimineața”. Sufli prea repede și focul se stinge imediat ce s-a aprins. de fiecare dată fără să-l deranjeze pe Brad. genul ăsta de lucruri. • Capitolul 23 Elaine Randall nu dormise bine. Împinse cu furie în bucata cea mai mare de lemn rămasă în cutia focarului și fu surprinsă să vadă că se crapă în două și dezvăluie jarul. Își aminti vechea zicală: toată lumea vorbește despre vreme. Fă-o încet. Spre dimineață se scufundase într-un somn agitat. Dar. Ionizare. știa că vremea putea influența oamenii. dar era înfricoșător. Acum era în picioare. El ar putea s-o găsească. apucă foalele și începu să pompeze frenetic. dar nimeni nu face nimic în privința ei. chiar dacă ar găsi-o. Era nefamiliarizată cu locurile. apoi îi luă foalele din mână. Luă vătraiul în mâna dreaptă. Nu sunase logic. Dar aici.

dar ar trebui să vezi locul. Scoase capacul de la termos și camera se umplu de aroma cafelei proaspete. în faza asta.— Nu-i mai trebuie nimic. sugeră Brad. răspunse Brad. N-o să fac. oftă ea. spuse Chip. se plânse ea. Se uită întrebătoare la Rebecca. adăugă Chip. anunță el. Dacă nu s-a furat nimic. Poate că s-a dus afară ca să caute epava. zise ea plină de voie bună. — Norocul începătorului. — M-am gândit că ați putea folosi ăsta. zise Rebecca. zise Whalen indiferent. când se auzi o bătaie în ușă. — Aș putea să mă învăț și fără cafea. așa se-ntâmplă uneori. • Chip Connor îl găsi pe Harney la birou. Dar nu cred c-o să găsească ceva. — Parcă-mi mai vine să trăiesc. Ducea un termos. — Nu e pe plajă. uitându-se cu acreală peste raportul pe care i-l lăsase acolo cu o seară în urmă. — Asta ne e treaba. — Ei. răspunse Elaine. Ai idee cât îi trebuie să fiarbă. — E cineva acasă? Era Rebecca Palmer și. — Nu. urmată de o voce. Dă-mi cafeaua. Ea măsură cu atenție cantitatea de cafea apoi o puse în filtrul de aluminiu care aștepta pregătit pe sobă. — L-ai văzut pe Jeff? — Jeff? Nu-i aici? — Cred că l-am auzit ieșind chiar înainte să mă scol. Șeriful ridică privirea spre el și împinse deoparte dosarul. — I-au furat ceva? — Glen nu-și dă seama. ce-i așa de grav? — Vrei să spui că n-ai de gând să faci nimic? Lui Chip nu-i venea să creadă ce auzea. În primele zile n-am putut să facem deloc cafeaua. E un dezastru. 232 . zise Elaine. fără să aștepte un răspuns. dacă o să fiarbă vreodată? — Până când e gata. intră. Elaine turnă în trei cești și sorbi imediat dintr-una. tari. — Probabil că a luat-o în partea opusă. zise Whalen cu gravitate. — Te aștepți să iau o măsură? întrebă el. Era gata pornit când teai apucat tu de el.

Ura apăru în glasul lui Whalen. cu o tonalitate pe care nu i-o mai auzise înainte. — Nu știu ce-i cu tine. atâta tot. Harney. Dar e exact cum au zis indienii. Și n-a mers. zise Chip cu tristețe.Ochii lui Chip se îngustară de furie. indienii au plecat după un timp spre nord și am rămas singuri. — Ei bine. Harn. în ce mă privește. — Mie mi se pare că orașul ăsta e mai periculos pentru ei decât sunt ei pentru noi. Întâi din cauza bunicului tău. — Așa stau lucrurile. Și. Din când în când vin străini și mereu aduc necazuri. Dar bunicii mei au rezistat și s-au învățat să locuiască aici. Și n-a fost. Eu n-am uitat ce li s-a-ntâmplat bunicilor mei. Și știi ceva. N-o să uit niciodată. așa a fost mereu de-atunci. — Ei. Unele lucruri pot fi uitate. Totul s-a petrecut acum ani de zile. — Când au venit întâi bunicii mei. Și am motivele mele. nu-i așa? Chip aprobă dând din cap. dar nici lor nu le-a priit. Indienilor nu le plăcea ce se-ntâmpla și au făcut tot ce-a fost mai rău ca să scape de albi. — Asta din cauza ta. — Nu dau doi bani pe ce li se-ntâmplă străinilor. Chip? Nu putem face nimic. — Nici măcar nu încerci. E ca și cum în ultima vreme nu dai doi bani pe ce se petrece pe-aici. dar cred că știi asta. Tata chiar s-a măritat cu o fată care era pe jumătate indiancă. 233 . — Am auzit. Sunt periculoși. Dar ar fi trebuit să plece atunci. Bunicul mi-a povestit tot. Au vrut să rămână și să se-apuce de pescuit. Dar întotdeauna au zis că locul nu era prielnic străinilor. zise Whalen. zise Chip. contracară Chip. răspunse Chip. apoi din cauza ta. — N-am vrut să reînnoiesc un contract. Necazul se întoarce împotriva lor. — Unele lucruri se schimbă. întrebându-se unde voia să ajungă Whalen. nu vreau străini să bântuie prin oraș. Lucrurile se schimbă. — Cunosc motivele tale. a fost periculos pentru ei. Altele nu. Chiristigiii au încercat să vină aici. Dar trecutul e trecut. îl corectă Whalen. altele nu. zise Whalen cu indulgență.

de ce nu voia să-i spună lui Chip despre „momentele lui de vrajă” și hotărî că nu era treaba lui Chip. dar cred că-ți pierzi vremea. nu te aștepta să iau vreo măsură în privința asta. dai de bucluc. Mă duc să-l ajut pe Palmer astăzi. își aminti ceva și se întoarse: — Ai fost la doctorul Phelps astăzi? — Da. dar Chip îl forță să continue: — Ai ceva? — Nu mi-a găsit nimic. — Ei bine. ca și cum ar fi vrut să-l trimită la plimbare pe Chip. zise Harney sec. dar nu era chipul pe 234 . Dacă aș fi în locul tău. Dar. Nu m-am simțit prea bine noaptea trecută. Probabil c-a fost o indigestie. Așa că m-am învățat să trăiesc cu asta. Luă dosarul care conținea raportul lui Chip despre atacul asupra galeriei lui Palmer. Obișnuiam să o fac. Dacă te-ncurci cu Palmer. Pe urmă. înainte să ajungă la ușă. N-aș zice că mă deranjează în mod special. Dar. aș uita. — Deci. dar fără niciun folos. — Nu văd de ce. n-avea niciun rost să vorbească despre ele. Harney Whalen ridică privirea din dosarul pe care se prefăcea că-l citește. așa că m-am hotărât să mă duc la un control. și asta e. dacă ai nevoie de mine. cheamă-mă prin radio. Nam să aflu nimic – ar fi putut s-o facă oricine și n-am ce să caut. Văzu în schimb chipul lui Chip. Chip aprobă din cap absent și dădu să plece. Whalen rosti cuvântul fără nicio inflexiune. fără s-o vadă cu adevărat. supărat pe Whalen. ca și cum n-ar fi fost nimic de adăugat. zise Chip. Whalen îl privi încruntat pe ajutorul său. Trase un dosar din sertarul de sus al biroului și îl deschise. — Presupun că nu mă privește ce faci în zilele tale libere. de îndată ce ușa biroului se închise după ajutorul de șerif. Dacă Phelps n-a putut afla ce anume le provoca. dar o să las stația deschisă. Spune-i lui Palmer doar că. consimți Whalen. Whalen se întrebă pentru o clipă de ce îl mințea pe Chip. ar fi bine să se aștepte la astfel de lucruri. dacă vrea să rămână în Clark’s Harbor. Ochii lui se ațintiseră pe ușă. — Așa se-ntâmplă.— Acum nu. „momentele de vrajă” nu erau ceva serios.

zise el. dar n-a vrut. își spuse el. • — Vrei o bere? întrebă Glen când Brad intră pe ușă. zise Chip. — Cred că nu era așa de rău cum am crezut. zise Brad. Apoi renunță la gândul ăsta și se întoarse la dosarul din fața lui.care îl cunoștea așa de bine. E vorba de ce s-a întâmplat aici. de câinele meu. Dar se pare că prea multe accidente s-au petrecut aici. — Nu doar la înecuri. răspunse Glen. — Brad are o teorie despre ce se-ntâmplă aici. — Nu știu ce crezi c-o să afli. bine. zise Chip. Harney Whalen nu pare în niciun caz prea interesat. — Te referi la înecuri? întrebă Chip. răspunse Glen puțin cam prostește. stându-mi în cale. nu va crede asta nici despre tine. Se întoarse spre Chip. rafturile erau puse la loc și toate vitrinele fuseseră reparate. de Miriam Shelling. Mi se pare prea mult. Se pare că îl afectează pe băiatul lui Glen și mă întreb dacă nu mai afectează și pe altcineva. — E legat de furtuni. zise Brad încurcat. Ceva ciudat. — S-a tot agitat pe-aici. — Nu înțeleg. — Ei. Era ceva diferit la fața pe care o vizualiza Harney Whalen. Eu încerc să aflu dacă au fost chiar „accidente”. în afară de una. Chip se încruntă nedumerit. — Nici eu nu sunt prea sigur că înțeleg. 235 . — La bibliotecă? întrebă Chip. — El ce crede că se-ntâmplă? întrebă Glen precaut. Asta e. — Parcă ziceai că a fost distrusă galeria. Ce e la bibliotecă? Brad îi aruncă o privire lui Glen și acesta aprobă din cap. dacă te descurci fără el. El și Chip se sprijineau de o vitrină admirând ce lucraseră. — Dacă nu crede că-s nebun. zise Brad. Dezastrul fusese curățat. Chip mi-a devenit străin. I-am spus să se ducă afară și să picteze un tablou. o să-l car după mine la bibliotecă.

Dar nu de companie avea nevoie. De două ori fusese tentat să se ducă jos și să bată la ușa soților Randall. Aruncă o privire prin galerie și își puse cutia de bere goală jos. — El crede că e vorba de soartă. Cerul se întunecase în momentul când încuiau galeria și Chip aruncă o privire la orizont spre vest. Cei trei bărbați se cutremurară. iar apoi. • Jeff Horton își petrecuse întreaga zi plimbându-se pe plajă. simțindu-se nelalocul lui. când de fapt încerca să afle din bucăți ce se întâmplase. fără să spună nimănui unde se ducea – era sigur că soții Randall vor înțelege și. cu toate că o furtună ar putea să-ți facă praf casa. — Simplifică lucrurile oricum. Zice că ori de câte ori vin străini în Clark’s Harbor. conștienți de ceea ce însemna o furtună în Clark’s Harbor. — Știi ce. Plecase din casă dimineața devreme. aruncau un val gigantic asupra ta și te zdrobeau. în plus. ce-ar fi să terminăm pe ziua de azi? Eu mă voi duce la Blake la magazin și voi lua tot ce e nevoie ca să terminăm și o s-o facem mâine. dacă erai pe mare. să arunce peste tine o linie de curent. îi sugeră el lui Glen. de asemenea treaz. Știa că furtunile puteau omorî oamenii. Veneau asupra ta.Învățase să fie atent cu Chip pe tema Whalen. zise Chip. sau de un blestem al indienilor Klickashaw. te înspăimântau. — Da. dacă spiritul le stârnea. Avea nevoie să înțeleagă ce se întâmplase. te răsuceau. nu știa unde se ducea. doar pentru companie. sau să te doboare printr-un fulger. — Se pare că furtuna se pregătește să lovească. dar asta se întâmpla fățiș. umblând înspre nord fără țintă. Dar ar putea furtuna să dezlege o barcă? Ar putea să trimită pe cineva la galerie ca să-i distrugă exponatele? Ar putea spânzura o femeie de ramura unui copac în mijlocul pădurii? 236 . Dacă ai fi pe pământ. Dacă Brad vrea să-l ajuți. Sau ce căuta. aduc necaz. Stătuse treaz toată noaptea și de câteva ori auzise pe cineva jos. dar că necazul se întoarce împotriva lor. ai fi mai în siguranță. spunându-și că se afla în căutarea unui rest de pe Osprey. comentă Brad.

se întoarse către sud și porni înapoi spre Clark’s Harbor. încercând s-o sperie. Când căzură primele picături de ploaie. străbătut de un ciudat 237 . Ei bine. O să stea acolo pe loc. Tata e încă la lucru și mama e la doctorul Randall. n-o să se sperie. Robby avea să vină s-o caute… • Jeff Horton ajunse la capătul de nord al lui Sod Beach pe jumătate ascuns în umbră. începutul furtunii făcea plaja mai interesantă. la adăpostul pădurii și o să-l urmărească. Missy renunță la căutatul scoicii perfecte în nisip și îl strigă pe fratele ei. Valurile începură să crească și mareea se porni. pe urmele ei. hotărâtă să nu se uite înapoi. Nu vreau să stau aici și să mă ud până la piele. amurgul cenușiu fiind întunecat de furtuna dezlănțuită. Și n-o să alerge după el. Plaja părea părăsită. Abia dacă sesiză glasul tânguitor al lui Missy. apoi zâmbi fericit la vederea valurilor înspumate. Și pe urmă. Până acum găsise cinci scoici întregi. Aruncă o privire în sus spre nori. sublinie Robby. insistă ea. Missy avu un moment de panică. se rugă Missy. Până ajunse cu bine la pădure nu riscă să se uite înapoi. fără să-și ridice privirea de la porțiunea de nisip pe care o cerceta cu atenție. și ce? zise Robby. așa cum voia el. ca să nu-i dea fratelui ei ocazia să o convingă să rămână pe nisipul neprotejat. când vântul porni să bată și norii începură să se adune la orizont. apoi se convinse că fratele ei o necăjea. • Missy și Robby se aflau pe Sod Beach când furtuna lovi țărmul. dacă Robby nu venea în spatele ei. — Începe să plouă. când Jeff trecu pe lângă cabana familiei Palmer se opri. teamă că. Vru să se întoarcă tocmai când ajunse la reciful de bușteni care se afla aproape de marginea apei. ar ceda și s-ar întoarce înapoi la marea agitată și la furtuna în creștere. — Atunci hai să mergem acolo. iar Missy niciuna și era sigur că Missy voia să-i strice bucuria. Porni de-a curmezișul plajei. cu furtuna în spate. dar îi fu teamă. Robby nu mai era pe plajă. — Ei. — Vreau să merg acasă. Și totuși. Putem să mergem prin pădure.Toate simțurile lui Jeff Horton îi spuneau că nu. — Nu e nimeni acasă. dar. Mai devreme sau mai târziu.

mai avea câțiva metri până să fie bine mersi în casa soților Randall. când simți un braț masiv alunecându-i în jurul gâtului și o forță împingându-i capul de la ceafă în față. Câteva minute mai târziu își pierdu curajul și se furișă în pădure. Voia să alerge. alunecoase de la apă. Și cum pasul lui încetinea. îl scăpară. apoi își dădu seama că era prea mare. dar descoperi că putea doar să meargă și cu fiecare pas mersul lui devenea tot mai greu. spunându-și că nu era niciun pericol. se încleștară… • Jeff Horton simți atacul înainte să se producă. Mai întâi crezu că era Robby. ajunse să-și dea seama că nu mai era singur pe plajă. furtuna lovi cu toată forța și plaja fu luminată de fulgerări instantanee. Tocmai se întorcea să înfrunte dușmanul nevăzut din spatele lui. Mai era ceva acolo. Până să se elibereze. nimic de care să se teamă. Era prea întuneric ca să poată să-și dea seama cine era. când se întunecă de-a binelea. ceva înspăimântător. Nu era de văzut nicăieri. Missy de-abia putea să distingă silueta care se mișca neîntrerupt în josul plajei. cum se mișca așa prin furtună. silueta începu să dispară complet. în timp ce le privea. la adăpostul relativ al pădurii. De fiecare dată când plaja devenea vizibilă preț de un moment. dar fără folos. Dar. un pocnet de undeva de dedesubtul capului. începu să-și piardă cunoștința. I se zbârli părul pe ceafă și sentimentul lui de neliniște se transformă brusc întrun sentiment de primejdie. Erau strâns lipite și. Jeff avu o senzație ciudată: fulgerele care tot se descărcau în jurul lui păreau să-l încetinească. când noaptea fu deplină. și într-adevăr. când lumina albă a fulgerului dezvălui deodată pe plajă nu doar o siluetă. simți nevoia să o ia la fugă. Ceva ce apăruse din furtună. dar rezistă tentației. Încercă să se forțeze să se grăbească. La un moment dat chiar îl apucă pe atacatorul nevăzut. Se întrebă 238 . Când începu din nou să meargă. Ultima lui amintire fu aceea a unui sunet. • Din poziția ei avantajoasă.sentiment de neliniște. ci două. bătând aerul cu brațele. Simți cum traheea i se închide sub presiunea forței și începu să se zbată. să-i fure energia. Dar. dar mâinile lui. Missy se uita plină de teamă după fratele ei.

239 . așteptând-o. bâigui ea. dar. se văicări ea. Încercă să vorbească printre gâfâieli și accese de teamă. — N-ai văzut nimic. E bine să ai ceva de făcut din când în când. Îi zâmbi trist femeii. • În seara aceea. Își dorea să nu se termine niciodată. Brad încetă să scrie în carnețelul pe care aproape că îl umpluse în cele cinci ore în care el și Glen lucraseră împreună și își ridică privirea. zise Robby cu blândețe. zise Brad. În majoritatea timpului stau degeaba. E un fel de proiect de cercetare a istoriei orașului. ploaia curgând peste el. E prea întuneric. șopti femeia cu părul cărunt. — Am văzut ceva. cu inima bătându-i cu putere. Pe plajă – era cineva pe plajă și pe urmă încă cineva – și – ah. la ora nouă. Se așeză cu greutate pe un buștean și începu să plângă. cu toate că nu mai era nimeni altcineva în preajmă.ce ar putea fi. — Sper că nu v-am dat prea multă bătaie de cap. Începu s-o conducă pe potecă. cu pasul sigur și repede. dar nu putu. Robby. De ce te-ai ascuns? Missy se opri din fugă și se holbă la fratele ei. dar nu veneai și am văzut ceva. Emoția furtunii îl cuprinsese. • Missy alerga de-a lungul potecii prin pădure. îl asigură bibliotecara. Și atunci îl văzu. gâfâind. bibliotecara Bibliotecii Publice din Clark’s Harbor – care ocupa două camere în sediul primăriei – îl bătu pe umăr pe Brad Randall. Câteva secunde mai târziu. Aproape că am terminat. până să găsească un răspuns. — E ora închiderii. Nedumerit. — Te căutam. Va trebui să reveniți luni. stând pe poteca din fața ei. Robby se așeză lângă ea și își petrecu brațul în jurul ei. o liniști el. — Verific niște lucruri. Robby o luă de mână și o trase în picioare. cu vocea ei mică strigându-i pe frate-său. zăcea singur pe plajă. nu-i nimic. Cu toate că mă depășește ce vreți să faceți cu toate ziarele alea. valurile lingândul ca un animal sălbatic adulmecându-și prada căzută. hai acasă. Te așteptam. întunericul coborî asupra lui și el se relaxă. — A. zise Brad moale. — E-n regulă.

Dacă e ceva adevărat în teoria ta. De îndată ce Brad și Glen plecară. Cred că avem destule informații. Glen clătină din cap. zise Brad misterios. Cele două femei se ridicară cu fețe îngrijorate să-i întâmpine. pe o noapte ca asta s-ar putea verifica. Ne vedem acolo. le explică Rebecca. Elaine zise: — Copiii au venit cu puțin timp în urmă. le liniști Brad. La o jumătate de oră după ce a izbucnit furtuna. zise bibliotecara. — Vrei să trecem pe la mine? Nu m-aș mira dacă Rebecca și copiii ar fi acolo. ținându-i companie lui Elaine. — Cam asta e. — Bine.— N-are cine știe ce istorie. zise ea calmă. dar. — Nu pe vremea asta. Își puse în cap să vorbească despre asta cu Merle Glind. — Bine. Când porniră spre drumul principal. Erau uzi până la piele și Missy era înfricoșată. el știa sigur ce anume. Trăim și murim. Zâmbetul lui nu reuși să șteargă încruntarea de pe fețele lor și se uitară una la alta cu teamă. Am cercetat toate dosarele. Era nedumerită. — Chiar asta mă interesează. atâta tot. — I-am băgat în pat. 240 . Brad chicoti aprobator și trase cât mai aproape de Volkswagen putu. vântul care sufla cu toată forța furtunii bătu în Volvo și Brad avu greutăți în menținerea ei pe drum. Nu trebuie să arătați de parcă v-a lovit vreo tragedie. — Ce-ar fi să lăsăm microbuzul tău la galerie? sugeră el când o luară pe șosea. Dacă se petrecea ceva. până să pună întrebări. răspunse Glen. • Furtuna se pornise și ploaia cădea în rafale când Glen și Brad dădură fuga la mașina lui Brad. strâmbând din nas. — Unde sunt? întrebă Brad. bibliotecara începu să pună la loc ziarele vechi pe care le consultaseră. Missy credea că a văzut ceva pe plajă. Le găsiră pe Rebecca și Elaine în camera de zi. dar nu era sigură ce anume. Ochii bibliotecarei se măriră. — Totul e bine. Suntem aici și suntem teferi. Glen Palmer veni din camera cealaltă.

În orice caz.Lui Missy i se pare că vede lucruri. știați că soții Shelling nu sunt singurii care au murit aici? — Ce vrei să spui? întrebă Rebecca. Lucrurile astea mă sperie. O furtună puternică. continuă el. zise Elaine moale. Se entuziasma de subiectul lui acum. Și bătea furtuna. Brad se mișcă pentru a-și pune un braț pe după umerii ei. — Să mergem. S-a întâmplat în timpul unei furtuni de trei zile. Ploaia purtată de vânt ascunse până și lumina slabă de la lanterna lui. Am consultat o grămadă de ziare în seara asta. Tânărul pescar zăcea în nisip și. zise Glen calm. nu l-ar fi găsit deloc. Și e ciudat. Jeff fusese probabil pe plajă. dispărând în întuneric. — Jeff? N-a fost cu noi. După câteva zile. cu atât sunt mai groaznice lucrurile. — Ceva se întâmplă într-adevăr. Luă o lanternă din sufragerie și plecă. Vocea lui Glen se pierdu când își dădu seama ce spusese. 241 . ignorând privirea de panică de pe figura soției lui. cu cât mai puternică e furtuna. — De exemplu. Brad aprobă din cap. pălind dintr-o dată. Baron a căzut din barca lui și s-a prins în propriile năvoade. — Unde e Jeff? Glen și Brad se uitară unul la altul neputincioși. dacă n-ar fi mers pe marginea apei. nu deocamdată. se pare că. îi zise lui Brad. doamna Baron s-a spânzurat. Cuvintele lui Robby îi răsunară în minte. Își apucă haina și începu s-o îmbrace din nou. dar se hotărî să nu spună nimic. — Ați găsit ceva la bibliotecă? întrebă Elaine cu un glas moale. De fiecare dată când s-a întâmplat ceva. Nu l-am văzut toată ziua. — Oamenii care au construit casa asta au murit în același fel. dar ea se trase brusc înapoi când îi trecu prin cap un gând. • Capitolul 24 Aproape că se împiedicară de Jeff. aproape ezitant. — Aș vrea să nu-mi fi povestit asta. aici era furtună.

De câteva ori se forță să stea jos în fața focului. Apoi știu. strâns de data aceasta. iar apoi făcu un efort disperat să vorbească. O răsucea în mână. Ceea ce crezuse că era un semn de noroc îi părea acum un semn rău.— Ah. frica făcându-i stomacul ghem. Ochii i se rotiră prin cameră și se întrebă repede ce căuta oare. Bila albastră. să-l tragă mai sus pe plajă. dar fără folos. Gura lui Jeff încerca să spună ceva. Isuse. Ochii se deschiseră. ca să nu-l mai atingă valurile. cu nervii încordați. Capul lui Jeff stătea într-un unghi ciudat. E mort. își dădu seama că ceva era în neregulă. murise pe Sod Beach. Nu mai era frumoasă. când se crispă de durere. e mort. cu toate că trecuseră doar câteva săptămâni. ca și fratele lui. — Ce e. își zise Glen. atingându-i brațul lui Jeff. Un minut mai târziu era din nou în picioare. oprindu-se la fiecare câteva secunde să privească zadarnic în întunericul nopții. Dar. Ah. Gura îi era schimonosită într-o grimasă dureroasă. Își adună ultimele puteri pentru a trage aer adânc în piept. întrebându-se ce să facă cu ea. Pluta. Jeff Horton. Avea gâtul rupt. șopti Glen când lumina lui Brad juca pe fața lui Jeff. înainte de a putea rosti cuvintele. strălucitoare pe care o găsise pe plajă – cu cât timp în urmă? Păreau ani întregi. dar. • Elaine Randall se plimba de colo-colo între bucătărie și sufragerie. 242 . respirația i se preschimbă într-un horcăit care îi cutremură sufletul și sfârși într-un suspin prelung. când puse lumina lanternei pe trupul lui Jeff. Dumnezeule. dar niciun sunet nu veni dinspre el. dar nu-i ieși niciun sunet. Dar apoi pleoapele i se zbătură și Glen se lăsă în genunchi. Apoi pleoapele lui Jeff se zbătură din nou și încercă încă o dată să vorbească. Jeff? Ce s-a întâmplat? Jeff se strădui cât putu. Luă bila de la locul ei de pe policioară și se uită fix în adâncurile ei. Ochii i se închiseră din nou. Glen se aplecă aproape de buzele lui Jeff. Brad vru să-l miște. Că Jeff mai era încă în viață era un miracol.

șopti Elaine. iar Elaine păși în camera unde Robby și Missy ocupau patul ei. Elaine simți o furnicătură în braț. O aduc pe Rebecca. mormăi Glen. Cuvintele lui Missy îi dădură lui Elaine fiori pe șira spinării. A trebuit să meargă pe plajă. își zise Elaine. nu să te certe că ești trează. se întoarse și fugi înapoi spre casă. — Acum culcă-te la loc. Glen aprobă mut și se cufundă într-un scaun de la masa din bucătărie. Elaine. Robby dormea liniștit. • Glen Palmer intră împleticindu-se pe ușa de la bucătărie. Aș vrea să-l pot trimite pe tăticul tău să te sărute. Rebecca se grăbi spre bucătărie. De cum îl văzu pe Glen. A văzut cum s-a întâmplat. — L-ați găsit. — Nu trebuia să facă asta. luându-și capul în mâini. — Stai aici. știu.Se hotărî să o dea înapoi mării. aproape ca un curent. care nu voia încă să afle ce anume descoperiseră. — Unde-i tati? întrebă ea. Bine? 243 . nu-i așa? șopti ea. Micuța se făcu mică sub ochii ei. mestecând într-o oală cu cidru fierbinte. o înveli pe Missy și o sărută pe frunte. se duse în camera de zi și-i făcu semn Rebeccăi să treacă în bucătărie. Se uită curioasă încă o dată la plută. Elaine se afla la sobă. dar Missy era trează de-a binelea. — Unde e Brad? — S-a dus în oraș. Până să apuce să se răzgândească. Înspăimântată dintr-o dată. Missy a văzut. — Eu mă duc să văd ce fac copiii. Merse chiar de-a curmezișul plajei și când ajunse la marginea apei se opri. — Se întoarce imediat. dar nu zise nimic. În schimb. Se încruntă. S-a dus să raporteze ce-am descoperit. cu fața palidă și mâinile tremurânde. șopti ea. apoi ridică brațul și o azvârli în valurile care se băteau de țărm. Îl atinse pe Glen ușor pe umăr. Elaine își puse haina și ieși grăbită din casă. șopti ea. Când plecă din mâna ei. Plaja e un loc rău.

— Unde ești? — La benzinăria lui Pruitt. Trebuie să-l sun pe Harney și să-i spun ce s-a întâmplat. Ce s-a-ntâmplat? — E vorba de Jeff Horton. ne-ntâlnim la tine. mormăi Chip. l-aș fi sunat eu însumi. Dumnezeule mare. sper că nu. zise Chip. Dacă nu e una. N-am vrut să-l mișcăm. — La dracu’! zise Chip. ascultându-l pe Glen cum povestea fără vlagă ce se întâmplase pe plajă.Missy nu răspunse. apoi trase ușa în urma ei. — Bine. — Chip? Sunt Brad Randall. — Nu te lasă în pace niciodată. cloncăni Merle. vin imediat. lângă paharul lui Chip. dar nu știu cine e. zise Brad. După un minut era la bucătărie. — Bine. • Merle Glind îi turna lui Chip Connor a treia bere când telefonul ascuns la capătul barului începu să sune. Vrei să te aștept aici? — Nu. Ea examină cu atenție fereastra. răspunse Chip. întrebă: — Glen e bine? 244 . Oare chiar a văzut? se întrebă Elaine. Dacă n-aș fi putut să te găsesc. Du-te înapoi acasă. Era cel mai apropiat telefon. Chip rânji când Merle se repezi la telefon. zise el aproape ezitant. Apoi. dar zâmbetul îi pieri când omulețul agitat ridică receptorul în sus și îl strigă: — E pentru tine. — Alo! zise Chip la telefon un minut mai târziu. dar ochii ei se închiseră strâns și ea se vârî mai adânc în pat. O să ajung și eu cât de repede pot. Apoi făcu o pauză și se încruntă ușor. ca și când atunci i-ar fi venit ideea. — M-am gândit să te sun pe tine mai bine. L-ai sunat pe Harn? Avu loc o pauză scurtă până ce Brad vorbi din nou. e alta. Mai ești în formă? — Sunt la a treia bere. — Știu. Unde-i cadavrul? — Tot pe plajă. E mort. Glen și cu mine l-am găsit pe plajă cu puțin timp în urmă. așezând sticla pe jumătate goală pe tejghea. — Bine.

Știam eu. — Mamă. Apoi își plescăi limba și dădu din cap plin de înțelegere. Chip. — L-am avertizat pe nenorocit. Zăcea în sufragerie. decise el. De-asta te-am sunat pe tine și nu pe Whalen. vocea lui Whalen se făcu auzită. Chip Connor și Brad Randall aduseseră cadavrul lui Jeff Horton înăuntru. O să fie vai de fundul lui. s-ar ocupa el și nu l-ar anunța pe Harney până dimineață. Mă uitam la televizor. Ce s-a întâmplat? — Jeff Horton. dacă vrei. Chip puse receptorul în furca telefonului aflat sub bar și nu fu surprins când se trezi cu Merle Glind învârtindu-se în spatele lui. — Nu. — Depinde ce fel de întrebări. — Te-am sculat din pat? întrebă Chip. zise Glind. Chip își mușcă buza gânditor și se întrebă ce s-ar întâmpla dacă. Nimeni nu poate să spună că nu l-am avertizat. 245 . îi spuse lui Brad. — Știam eu că ar fi trebuit să plece. Bine. acoperit cu o pătură. ai face bine să cobori până la Sod Beach chiar acum. — Trebuie să-l sun. așteptând să vină o ambulanță să-l ridice. răspunse Whalen. Dar Chip nu asculta. Harney închisese. După ce sunase de zece ori. — Ce e? întrebă el. • Pe la miezul nopții se terminase totul. El e șeful. vocea lui sunând cam ezitantă. Chip. vocea lui Whalen se auzi pe fir. Doamne. Apoi. tocmai când Chip era gata să renunțe. când Brad răspunse în sfârșit. Jeff Horton e acolo și e mort. vocea lui era precaută. asta o să fie. Telefonul era mut în mâna lui. mort. — Va putea răspunde la întrebări? Urmă o tăcere lungă și. La revedere. zise Brad obosit. Urmă o tăcere și Chip nu fu sigur dacă șeful său îl auzise. înfiorate de apropierea mortului. dar o să-și revină până ajungi.— E puțin șocat. pur și simplu. — Știu. Rebecca și Elaine. Ocupă-te tu. Era din nou cu telefonul în mână și forma numărul lui Harney Whalen. chiar când se pregătea să repete. — Ei. Cred că am ațipit. cu ochii măriți și plin de curiozitate. E pe Sod Beach. zise el.

în timp ce Brad procedă la o examinare rapidă. — Indigestie? repetă Brad. — Și ce s-a întâmplat? întrebă Chip. — Cât a mai trăit? Brad clătină nesigur din cap. — Nu sunt sigur. simțind că-i vine rău de la stomac. — Cristoase. Mă mir că era încă în viață. chiar dacă nu-i arată. N-ar fi avut cum să supraviețuiască după ce i s-a întâmplat. — Este. Ar fi trebuit să moară din clipa când i s-a rupt gâtul. dar expertă a cadavrului. Arată puternic ca un taur. gemu Chip. când l-a găsit Glen. dar asta nu e treaba mea. Când termină trase pătura peste fața lui Jeff și-i spuse lui Chip calm: — Are gâtul rupt. 246 . Glen n-a făcut decât să-i oprească suferința. dar coloana vertebrală a fost distrusă. — Șaizeci și opt? Credeam că n-are nici șaizeci. Chip Connor se învârtea în jurul lui. Probabil că traheea a rămas deschisă. ca să fie sigur că și-a făcut treaba. Și așa fiind. fu de acord Chip. Pură întâmplare. Asta-i tot ce pot găsi. Și mă îndoiesc că vor găsi altceva. Probabil că l-a pocnit și-n seara asta. — Cum adică? — Ieri și-a luat liber. Ai putea să spui? — După contuziile de la ceafă. Dar are șaizeci și opt de ani. — Faptul că Glen l-a atins i-ar fi putut provoca moartea? — S-ar fi putut.evitau sufrageria ca și cum acel ceva care îl omorâse pe Jeff ar fi putut încă să pândească în sufragerie. s-ar părea că cineva l-a lovit cu ceva – ceva destul de tare și i-a zdrobit oasele gâtului. — De ce? — După cum avea gâtul frânt. — Whalen nu vine? — Nu. zise Chip. Se uită curios la Chip. Desigur. va trebui făcută o autopsie completă. Când am vorbit cu el azidimineață. Cred că nu se simte prea bine. pomenea de o indigestie. Apoi l-a tras de cap. Nu pare genul. Mi-a spus să mă ocup eu în locul lui. dar ar fi murit oricum. Ce motiv ar avea cineva să facă una ca asta? — Aș vrea să știu și eu.

— Probabil că indienii-s de vină. zise cu blândețe Brad. inundând parbrizul mai repede decât puteau ștergătoarele să-l curețe. Trebuie să mă întorc la sediu și să scriu raportul ăsta. • Capitolul 25 Dimineață. asocierea îi fugi din minte. — Știu. Dar mintea lui nu mai era preocupată de înfățișarea lui Whalen. — Brad. Dumnezeu știe ce lucruri teribile au făcut pe-aici. Și se pare că ați avut balamuc dintotdeauna. sosi ambulanța și. Brad închise ușa de ploaie chiar când ambulanța dispăru în furtună. Dar am avut furtuni dintotdeauna. chiar când voia să deschidă ușa. comentă Glen. Credeam că cele mai rele furtuni lovesc iarna. ai idee ce se întâmplă aici? Ce anume provoacă balamucul ăsta? Brad clătină din cap plin de amărăciune. Când Brad și Glen intrară cu mașina în Clark’s Harbor. apoi încercă să facă o glumă. furtuna nu cedase. Tot ce îți pot spune e că e ceva legat de furtuni. se întoarse către Brad. până să stabilească exact conexiunea.— Nu. Își închise carnețelul și se pregăti să plece. Mintea lui făcea o asociere între vârstă și încă ceva… Dar. — Mai ești de serviciu sau pot să-ți ofer o băutură? — Mai bine nu. 247 . Chip se holbă la el. zise el. ploaia lovea în mașină. — De furtuni? repetă Chip. — De-aș arăta și eu așa bine la vârsta lui. răspunse Chip. Mai avea o ultimă întrebare. Brad dădu din cap admirativ. Face șaizeci și nouă în august. Se concentra asupra vârstei. cred. Atunci. după ce terminară cu cadavrul lui Jeff Horton. — N-am mai văzut așa ceva niciodată. — Aș vrea să știu. ca să-l aibă Harney mâine dimineață. Apoi își puse pălăria și dispăru în întunericul de-afară.

— Se făcea târziu. Ceva nou în Clark’s Harbor. își zise cu ironie Brad. din josul culoarului. Palmer? Glen simți primele accese de furie ca pe un nod în gât și în stomac și își reaminti că n-ar rezolva nimic dacă și-ar pierde cumpătul. Până ca unul din ei să zică ceva. ele sunt pe Sod Beach. — Nu vrei să-mi povestești tu? Whalen îl întrebase pe Glen. Furtuna asta arată de parcă ar putea să țină zile-ntregi. — Asta e povestea. poate amândoi. Whalen dădu tonul conversației. Harney Whalen pufni și aruncă dosarul spre Glen și Brad. de obicei e omorât de ceilalți oameni. — Se pare că ori de câte ori sunt necazuri pe aici. Harney Whalen îi aruncă lui Glen o privire fioroasă când intrară în biroul lui. zise Brad când traseră în fața primăriei. — Vreți să vă uitați prin ăsta și să-mi spuneți dacă e exact? Glen urmări cu privirea de sus până jos raportul și i-l înmână lui Brad. Dar în mod sigur nu cred că ați ieșit la o plimbare pe plajă și ați găsit un muribund. se grăbiră spre sediul poliției. examinându-i cu o expresie cercetătoare pe față.— Niciodată nu poți să știi. tu te afli în mijlocul lor. Brad și Glen rămaseră cu gura căscată la șeful poliției. ignorându-l pe Brad. Uneori cred că i-au dat Pacificului un nume nepotrivit. Poate unul din voi. zise Brad. Ne-am dus afară să-l căutăm pe Jeff și l-am găsit. Când un om e omorât. — Altceva? Ce anume? — Cred că voi l-ați omorât. Mai multe persoane care așteptau în hol își ridicară privirile când intrară ei. — De ce îl căutați? Curiozitatea din vocea lui Whalen suna mai mult a dușmănie. Nu ne plăcea să-l știm în furtună. — Se pare că de câte ori sunt necazuri. Brad i-l înapoie lui Whalen. poate celălalt. — N-am nimic de povestit. După ce îl citiră amândoi. A murit imediat. 248 . incapabili să priceapă ceea ce auzeau. — E un bărbat în toată firea – era un bărbat în toată firea. zise Whalen cu răceală. nu-i așa. — Eu cred că a fost altceva. Ignorând privirile întrebătoare. afară era furtună. zise Whalen. răspunse Glen. contracară el.

tocmai la calmul acesta nu se așteptase Whalen. fără să zică nimic. Mareea atinsese punctul maxim. Se uita pe rând. dorindu-și să nu fi venit niciodată în Clark’s Harbor. În lipsa unui avocat. Horton nu se purta cu nevestele voastre ca un musafir onorabil. Până să ajungă la ușă vocea lui Whalen îi opri: — N-am terminat cu voi. așteptând o reacție. Să zicem că „se ocupa de ele”. mormăi Whalen. Hai. Cu furia și enervarea în plină creștere. Whalen își puse pardesiul și gluga de ploaie și păși afară din biroul lui. De data asta Whalen nu încercă să-i oprească. Whalen continuă: — Ce zici de asta? Voi doi erați la bibliotecă aseară. Se întoarse și îl forță pe Glen să se întoarcă odată cu el. dacă aș fi în locul tău. 249 . holbându-se pe fereastră la ploaia torențială. cei care așteptau în hol se împrăștiară repede. Dar. și presupun că știi și tu. în bătaia vântului. Îi privi pur și simplu plecând. Whalen. Când ajunse la chei porni spre nord și începu să meargă pe plajă. Când ieși pe ușa secției de poliție. — Nu m-am hotărât încă. când la Glen. Dar Brad Randall îi întoarse lui Whalen privirea ca de gheață și. mânia părea să-i scadă. glasul lui era la fel de rece cum fusese al lui Whalen. când vorbi. să zicem că în timp ce voi erați plecați. nefiind sigur unde să se ducă și pentru ce.— Aș fi mai atent la ce spun. că nu poți să vorbești cu noi dacă noi nu vrem să vorbim cu tine. nu? Ei. urându-i. — N-ai terminat? Ba cred că ai terminat. — Atunci plecăm. Glen Palmer stătea tremurând de furie. Porni încă o dată spre ușă. zise Brad calm. Glen. până ca unul din ei să-i răspundă. Nu sunt avocat. Whalen. Tu nu ne pui niciun fel de întrebări. dorindu-și să-l lase în pace pe el și orașul lui. ghicindu-i proasta dispoziție. dar știu al naibii de bine. cum mergea așa prin ploaie. când la Brad. cu Glen după el. Când vorbi. — Ai fi? Ironia din vocea lui Harney Whalen plutea în aer. Brad se întoarse către șeful poliției. Porni spre chei. Ne acuzi. ca o provocare. — Ne învinuiești? întrebă el calm. se pornea refluxul și.

Se întâmplă lucruri rele. Plouă. — O să te spun. stărui Missy. — Cui îi pasă? zise Robby cu voită nepăsare. — Ei. Se ridică și se duse să se uite pe fereastră. — Ai dreptate! exclamă Missy. Ne ducem până jos la familia Randall și ne întoarcem cu tati. — Îmi place când plouă. replică Missy. Robby privi țâfnos la tablă. am să te bat. zise Robby. cu o tablă de șah între ei. — Hai să mergem afară. mie nu mi-e frică. zise el deodată. Nu când plouă în halul ăsta. Missy se holbă la el. — Nu merg. — Vii sau nu? 250 . insistă Missy. dar mai mult de fâstâceală că își recunoscuse teama. Vreau să mut și eu. — Nu trebuie. Îmi place afară! Robby scoase impermeabilele lor din dulap și începu să-l îmbrace pe al lui. Nu e nici măcar șase. cu ochii mijiți. — Mută. amenință Robby. Și ar trebui să-ți fie și ție frică. — Dacă spui. Gura îi tremura. În timp ce se plimba. — Mâță fricoasă. De pe podea. o imploră Robby. cum am făcut eu data trecută. Pot să cedez partida. furtuna creștea în intensitate. Mă duc singur. — Nu vreau să mai joc. în tăcere. — Nu putem să facem asta. haide. Orice-ar fi încercat. — Ei bine. Se plimbă singur. cu ochii măriți de teamă. — Nu cred că trebuie să facem asta. zise el. Putem să ne cățărăm pe fereastră. — Ba n-ai să mă bați! Robby își trase ghetele-n picioare. Missy avea să sară peste ultimul lui pion și avea să câștige al treilea joc consecutiv.Se plimbă pe plajă toată dimineața și după-amiaza până târziu. • Robby și Missy stăteau pe podeaua micuțului lor dormitor. îl provocă Missy. în parte de frică. — Mie nu. — Trebuie să muți. — Câștigi oricum. Mami a zis că trebuie să stăm în casă astăzi.

Instinctele ei îi spuneau s-o determine pe Missy să stea singură. o deschise cu putere și încercă să pășească afară. se văicări Missy. Rebecca azvârli lucrul și alergă în micuțul dormitor. dar era prea necăjită. — Robby? Robby. — Nu vreau să stau singură. 251 . Își făcu mâna pavăză și încercă să vadă în întunericul care se lăsa. îi explică Missy. întoarce-te aici. Rebecca își trase haina pe ea. Missy alergă la fereastră. Vreau să merg și eu. apoi o ajută pe Missy. Se gândi disperată. strângând într-o mână felinarul și cu cealaltă ținând-o pe Missy. stărui Missy. dar gândul că amândoi copiii vor fi singuri o înspăimântă mai tare decât ideea de a o lua pe Missy cu ea. și știu imediat că va trebui să se ducă să-l găsească. s-a dus afară? — Și-a pus impermeabilul și a sărit pe fereastră. Rebecca alergă la ușă. Va trebui săl găsească singură pe Robby. — Robby s-a dus afară. zise Missy. Apoi se duse în camera cealaltă. întrebându-se ce să facă. unde ești? — Ți-am spus. Un minut mai târziu. dar furtuna o împinse înapoi. cum vrei. Deschise fereastra și se cocoță pe ea. — Afară? Cum adică. De cum dispăru. — Robby? Robby! strigă ea. sperând că fiica ei îi joacă o farsă. Robby. Missy se năpusti în dormitor și se întoarse cu haina și cu ghetele pe care Robby le scosese deja din dulap. tricotând în fața căminului. Tu stai aici. Până-l găsesc pe Robby. — Mă duc după el. Rebecca încercă să găsească o soluție. zise ea. dar grăbește-te. Dar vântul și zgomotul făcut de fluxul în creștere îi înecară cuvintele. Dar se dusese. Pune-ți impermeabilul și ghetele. — Bine. o asigură Rebecca. De nu s-ar fi dus la soții Randall. își zise ea. îi spuse lui Missy. — Atunci.— Nu. zise ea. s-a dus afară. — Singură? întrebă Missy îngrozită. — N-am să lipsesc decât câteva minute. De-ar fi Glen aici. o închise și o ferecă. unde stătea Rebecca.

Robbeeeee! Se întoarse cu spatele în bătaia vântului și strigă din nou. — Trebuie să-l găsim pe Robby. — Fugi. De acel cineva care era cu mama ei. — Missy? Tu ești? Nu vedea cine o striga. dar glasul nu o asculta. Încotro a luato? — Zicea că se duce afară. în timp ce o privea pe Missy fugind în întuneric. simți cum i se strecoară ceva în jurul gâtului. o prezență străină. Vântul o biciuia și abătea ploaia torențială în fiecare deschizătură a impermeabilului. era sigură. 252 . Nu. Missy! Fugi cât poți de repede! Și atunci. erau ude până la piele. Și. — Vreau acasă. însă strânsoarea din jurul gâtului ei se intensifică. dar făceau ca întunericul să pară mai negru decât era. Lăsă mâna lui Missy. se tângui Missy. nu… • Missy alerga prin beznă. Încercă să lovească în braț cu felinarul. Doamne. Nu așa. dar recunoscu vocea. zise ea. plângând în întuneric. — Robby? strigă ea. grăbindu-se în josul plajei. Acum Missy alerga ca să poată ține pasul cu Rebecca. neștiind încotro s-o ia. dar simți înțepătura șocului electric când un fulger lumină cerul și se scurse în pădurea apropiată. Era un braț. ceva se afla în spatele ei. amândouă. Știa doar că se îndepărta. și Missy și Rebecca. pe plajă. Prezență care – știu imediat – nu era fiul ei. Nu răspunse nimeni. un braț puternic care o strangula. O rafală îi stinse felinarul chiar înainte de a închide ușa. Missy se opri deodată și smuci de mâna mamei ei. Apoi se împiedică și căzu în nisip. își zise ea. Încercă să țipe. strigă Rebecca. Stăteau cât mai aproape de marginea apei.Rebecca părăsi cabana. Rebecca mișcă felinarul de jur împrejur cu o mână tremurată. dispersându-se în mii de puncte care nu luminau nimic. Felinarul era aproape inutil. raza lui reflectându-se difuz în aversa de ploaie. Te rog. — E cineva aici. De mama ei. Până să facă o sută de metri de la casă.

Se forță să o ia de mână pe sora lui care plângea și să o conducă în pădure. — Ce se-ntâmplă? — E mami. Gâtul meu e rupt. Vino. Timpul se mări pentru ea și i se păru că își simte vasele de sânge încercând să-și ia oxigen din plămânii sufocați. începu să alerge. care dezvăluise moartea Rebeccăi la o sută de metri depărtare. trăgând-o pe Missy după el. lumina felinarului juca nebunește. ghemuită în spatele bușteanului. În depărtare. înecând strigătul ce izvora din gâtlejul lui Missy. • Capitolul 26 Lampa de pe masa din sufragerie începu să se stingă și Glen Palmer se întinse să o aprindă din nou. plângând cu suspine. Înaintă cu greutate înspre glasul acela și se trezi că se împiedicase de un buștean. • Zbaterile Rebeccăi slăbeau din ce în ce. Lumina de pe cer se stinse și urletul tunetului se rostogoli asupra lor. cercetând cu privirea întunericul de deasupra lui.— Robby? Unde ești? — Aici. ițindu-se peste ea. chiar în momentul în care același fulger. Era ca și cum ar fi pierdut contactul cu trupul ei. E cineva acolo… Un fulger spintecă întunericul și cei doi copii își văzură mama. Atunci auzi un pocnet ascuțit. șopti Robby. inundă cu lumină casa soților Randall. o îndemnă Robby. — Hai să mergem acasă. Apoi fu lângă el. Era ca și cum furtuna l-ar fi ținut strâns pe Robby. își zise în mod ciudat. Gâtul meu. împingându-i capul înainte. zise Missy. și își simți fiecare mușchi din corp încordat de așteptare. prinzându-i gâtul. În 253 . aproape de urechea ei. Rebecca Palmer zăcea moartă pe Sod Beach. când plaja dispăru din raza lor vizuală. Stătea în genunchi și în spatele ei era o siluetă. Missy. O clipă mai târziu. apoi căzu la pământ și se stinse. — Cațără-te. Apoi. și își dădu seama că nu se mai putea mișca. Își pierdea cunoștința. Un fior de emoție îl făcu pe Robby să tremure. imobilizându-l.

Și. — Poate că ar trebui să o lăsăm baltă pe ziua de azi. furtunile îi omoară pe oameni. — Sigur. înapoi în timp până la moartea la fel de înspăimântătoare a lui Frank și Myrtle Baron acum câțiva ani. dar să fiu al naibii dacă știu unde s-o găsesc. zise Brad. zise Brad. Se ocupaseră de hartă toată după-amiaza. erau străini în Clark’s Harbor. din câte își dădeau seama. — Ceea ce înseamnă o poveste frumoasă. — Aș fi vrut. însemnând pe ea toate evenimentele care se petrecuseră în Clark’s Harbor. de la moartea lui Pete și Miriam Shelling. Glen se gândi o clipă. Nu știu ție cum îți e. Dacă e adevărat. întotdeauna în nopțile cu furtună când țărmul era bătut de valuri mari. iar apoi lovește în oameni. Dar nu rezolvă problema. Elaine apăru în ușă. comentă Glen. Dar nu cred nicio clipă. Brad Randall își ridică privirea de pe harta pe care o studia atent. E ca și cum însăși plaja nu-i vrea pe străini aici – ca și cum așteaptă. Nu sunt obișnuit cu lumina de la lampă. Dar până acum nu avem decât morți. Glen își retrase mâna de pe lampă și chicoti. cum pot să-mi dau seama cine ar mai putea fi afectat? Până acum n-am nici cea mai mică idee care ar putea fi numitorul comun. atunci n-ar putea să aibă un efect și asupra altcuiva? Brad zâmbi strâmb. zise Brad cu șmecherie. dacă nu chiar toate. în timp ce se uitau fix la hartă. Străini care veniseră în Clark’s Harbor din diferite motive și intenționau să se stabilească acolo. își adună forțele. — E ca în legendele indienilor. În aparență. — Dar Robby? — Robby? — Ziceai că plaja are un efect asupra lui. ceea ce e ridicol. — Ați ajuns la vreun rezultat? Arăta slăbită și obosită. dar mie mi-au obosit ochii. majoritatea victimelor. — Dar Missy? N-a vorbit nimeni cu ea? 254 . În decursul anilor se petrecuseră mai multe nenorociri în zonă. Până nu știu în ce fel îl afectează pe Robby. Mai este o explicație.mod reflex. de obicei în apropiere de Sod Beach.

Brusc. — Asta din cauza a ce s-a întâmplat azi-noapte? Se spune că. dar zicea că a văzut ceva azi-noapte. — N-am vorbit cu ea. într-un fel. Glen își recapătă glasul. Era o hotărâre în glasul acela care. amintirea discuției cu Robby pe plajă. dar răspunsul lui Elaine îl înspăimântă și mai tare. seriozitatea cu care pusese întrebarea. Tonul vocii. murmură el. — Lucruri? Ce fel de lucruri? întrebă el. îl înspăimântă pe Glen. Lucrurile rele se petrec acolo. cu o nuanță de isterie în voce. Asta-i tot ce-a zis. Ce fel de lucruri? — N-a spus ce. dar apoi au început să se-ntâmple toate și… Glen se ridică și își trase haina pe el. dar Brad clătină din cap gânditor. O să merg de-a lungul plajei. cea mai bună treabă e să te urci să-l încaleci 255 . Eu i-am spus că tatăl ei ieșise pe plajă și mi-a zis: n-ar fi trebuit să facă asta. Glen tăcu buimăcit. Oare știe și Elaine ceva despre asta? — Ce-i cu Missy? întrebă el calm. — Atunci o să vorbim cu ea acum. dar am ciudatul sentiment că văzuse ce i s-a întâmplat lui Jeff sau cel puțin observase ceva. Brad aruncă o privire în întunericul furtunii. O amintire străfulgeră mintea lui Brad. răspunse Glen. dacă pici de pe cal. răspunse Brad calm. Afară nu mai arată chiar așa rău. zise ea. Termină de încheiat nasturii hainei și deschise ușa. — Vrei să te duc cu mașina? Se întunecă bine afară. — Robby mi-a spus acum câtva timp că lui Missy i se pare că vede lucruri pe plajă. mulțumesc. Lui Missy i se pare că vede lucruri. Vântul o prinsese și o trânti de peretele bucătăriei. — Cred că Missy a văzut cum a fost omorât Jeff Horton. întrebându-se ce voia să spună. — Nu. Mă duc să-i aduc pe Rebecca și pe copii aici. Aveam de gând să vorbesc cu ea despre asta. accentua cuvintele. — Sigur nu vrei să te duc cu mașina? Glen zâmbi șmecher.Cei doi bărbați se holbară neputincioși la ea.

ca și cum. O atinse pe Rebecca încet. La început fu ca și cum mintea lui ar fi refuzat să accepte. cu mâna dreaptă strângând gulerul hainei într-o încercare zadarnică de a se feri de ploaie. ținând aproape de linia țărmului. aceeași toropeală care îl cuprinsese și noaptea trecută. stătea în aceeași poziție nefirească cum fusese și al lui Jeff Horton noaptea trecută. Începu să alerge. așezat în nisip. • Glen se apleca înaintea vântului. cu capul în jos. Se mișcă încet. mângâindu-i fața. Când mersese de-acum aproape o sută de metri și simți că ar trebui să se vadă clar cabana. Pe când bâjbâia așa. legănându-se înainte și înapoi. 256 . Se împiedică. blocată în buzunar. privind nisipul de la picioare. căutând în întuneric strălucirea blândă care trebuia să vină de la fereastra cabanei. el știu că murise. Apoi. n-am s-o mai fac niciodată. piciorul lui se lovi de ceva. Dar întunecimea persista și îngrijorarea lui deveni teamă. fără să se mai uite la pași. se întinse în nisip cât era de lung. încercând să-și elibereze mâna stângă. începu să se îngrijoreze și grăbi pasul. Glen se ghemui lângă ea. mâna lui dreaptă barând căderea doar în parte. Dacă nu merg în noaptea asta pe plajă. dacă s-ar fi concentrat destul. iar ochii căutau atent în ploaie. Trase ușa în urma lui și dispăru în ploaie. Simți cum mintea îi era cuprinsă de toropeală. era făcută pumn. Mâna stângă. Chiar dacă era caldă încă. dar forțându-și ochii să descopere cabana unde îl așteptau Rebecca și copiii. mâna lui stângă – inutilă.din nou. cum strălucirea întârzia să apară din întuneric. ștergându-și gura cu mâneca. ar fi putut face să apară în fața lui lumina slabă a felinarelor. ploaia scurgându-i-se nestingherită prin guler. Ceva moale. Își croia drum încet. La fiecare câteva secunde își ridica privirea. aproape fără voie. Capul ei. Simți gustul sălciu al apei sărate în gură și zgârietura nisipului pe față. băgată adânc în buzunarul hainei. se opri și privi fix în beznă. fără să mai simtă vântul.

S-a întâmplat ceva îngrozitor. apoi deschise ușa. plângând cu suspine la pieptul ei. — Tati. capul rostogolindu-se încet dintr-o parte în alta. Zăcea fără viață în brațele lui. dar un moment mai târziu știu. nu putea s-o lase pe ploaie și vânt. Rebecca. trebuie să fie în pădure. se tângui el. Dar nu putea s-o părăsească pe Rebecca. iar el se aruncă peste ea. nu fu sigur ce era. cuprinzând-o cu brațele. înainte de a se gândi la cei în viață. izbindu-l cu intensitatea neașteptată a unui val puternic. zise el moale. mintea lui preocupată la fiecare pas de moartă. La început. Auzi un zgomot șovăitor. nu rămăsese decât nisipul – și forma strălucitoare a unei plute de pescuit. — Rebecca. Se ridică și se uită nesigur spre pădure – o umbră neagră pe fundalul întunecat al nopții. apoi copiii se aruncară pe el. — Robby? Missy? Tata e. Nu era nimic care să-i spună că acolo era cineva. Unde erau copiii? Ar trebui să-i caute. rosti Missy printre suspine. de un albastru închis. nu mă părăsi. Când ajunse la cabană se opri. pe care era sigur că avea s-o îndure toată viața. Ah. O ridică și începu s-o care spre cabană. tati. Acolo unde zăcuse Rebecca. cu valurile clipocindu-i la picioare. 257 . — Rebecca… Suferința îl lovi. Probabil că părăsiseră cabana și Rebecca se dusese să-i caute. ceva îl reținu să se ducă înăuntru. Apoi îi repetă numele. Dacă sunt afară. Chiar dacă nu se auzea niciun sunet. ochii ei ațintiți pe cerul nopții fără să vadă. De ce se dusese Rebecca pe plajă? Se gândi la copii. Așeză trupul Rebeccăi încet pe verandă. Cabana nu era goală. Suferința lui Glen se transformă – din chinul zdrobitor pe carel simțise în momentul când o descoperise pe Rebecca – într-o durere surdă. era sigur că de fapt copiii lui erau acolo.— Rebecca. Până să se ducă să-i caute pe copii va trebui să se ocupe de soția lui. nu i-ar fi lăsat niciodată singuri. doar un sentiment imperceptibil.

bineînțeles că nu. o povățui el pe Missy. Am să fiu aici. se întoarse la ușa de la intrare. Poți să faci asta? Robby aprobă din cap cu gravitate. cu ochii mari și tremurând. Apoi așteptați-mă. O mută pe Rebecca cât mai departe de ușă și o înfășură cu atenție în pătură. mi-a spus să fug. Nu ieșiți până nu vă chem eu. zise Missy. și atunci… atunci… Se înecă și începu să plângă neajutorat. dar Robby o apucă de mână și începu s-o tragă spre dormitorul lor mic. În dormitor. Apoi închise cu grijă canapeaua și se întoarse pe verandă. Nimic.Glen se prăbuși în genunchi și își trase copiii aproape. Și tu stai acolo cu fratele tău. — Nu. spune-i să înceteze. Tati. scumpa mea. apoi se întoarse să verifice ce făcuse. Missy încercă să mai pună o întrebare. Nu trebuie să-mi spuneți acum. Am vrut să mă duc afară și m-am dus. — Îmi pare rău. Când termină. cu suspine. Când flacăra pâlpâi. — Nu mă mai smuci! țipă Missy. Robby. dar care rămăsese rece și întunecat când noaptea se lăsase peste plajă. Pune niște haine curate într-o geantă pentru amândoi. repeta Robby întruna. — Bine. Nimic din ce s-a întâmplat nu e din vina ta. De cum se închise ușa care separa camera lor de restul casei. Se desprinse de copii și aprinse micul felinar care ar fi trebuit să lumineze lucrul Rebeccăi când îl aștepta pe el să vină acasă. — Eram pe plajă. îi spuse Glen fiului său. — N-o mai smuci. — Robby. tati. Glen desfăcu canapeaua pe care el și Rebecca o împărțiseră împreună și scoase o pătură de sub ea. stărui Robby. zise el. camera păru că se încălzește ușor și Robby și Missy începură să se potolească. ei n-ar observa că zăcea ceva 258 . eu am fugit și… și… — Ssst! Liniștește-te! șopti Glen. Trebuie să am grijă de mami și vreau să faceți ceva pentru mine. îmi pare rău. — N-are de ce să-ți pară ție rău. Ceva a prins-o pe mami. bine? — Te duci undeva? întrebă Missy. Dacă ar scoate copiii destul de repede de pe verandă. Și mami și cu Missy au venit să mă caute. zise Glen. — Haide. — Dar m-am dus afară. vreau s-o duci pe Missy în dormitor.

nu-i așa? Îi conduse în cealaltă cameră și-i ținu în spatele ușii când o deschise. răspunse Glen. așa-i. Glen ridică geanta lor cu haine. — Eu deschid ușa și voi vă întreceți. — Nu știu. pentru copii era încă o întâmplare abstractă. — Dacă ți-aș spune. bine? Cei doi copii aprobară nerăbdători. Acum plouă torențial afară. Glen își dădu pentru prima oară seama că moartea Rebeccăi nu însemna nimic pentru ei deocamdată. dar mai am niște lucruri de făcut și nu vreau să vă las singuri. Glen se întoarse în cabană. cu fețele serioase. așa că vreau să vedem care din voi ajunge primul la mașină. În timp ce pentru el era dureros dincolo de limita suportabilă. oftă Brad Randall când le deschise ușa lui Glen Palmer și copiilor. — Să plecăm? — De-asta am pus hainele în geantă? Pentru că trebuie să plecăm? — Am să vă duc să stați cu Brad și Elaine în noaptea asta. — Pe locuri. plină de lucruri. — De ce? întrebă Missy și figura ei trăda mai mult curiozitate decât orice altceva. Isuse. O să stau și eu acolo. concentrați numai asupra concursului. străduindu-se să zâmbească. Luptându-se să-și păstreze stăpânirea de sine. iar copiii. zise el blând. Între ei stătea o geantă maro. Robby și Missy stăteau liniștiți pe marginea pătuțului de jos. închise ușa și îi urmă. Se mai întâmplă și lucruri din astea. Lacrimile îi curgeau pe față. nu-i așa? — Da. Fiți gata. — Mama a murit. ieșiră cu iuțeala fulgerului pe ușă și pe verandă. — Plecăm acum? — Chiar acum. zise Glen. Primul care ajunge la mașină primește o surpriză. întrecându-se să ajungă la vechea furgonetă Volkswagen. 259 . cu mâinile petrecute în poală. • — Ah. — Ce surpriză? vru să știe Robby. zise Glen încetișor.la câțiva pași mai încolo. — Trebuie să plecăm? întrebă Robby. n-ar mai fi o surpriză. Start! strigă el.

Apoi zăvori ușile. apoi la copii și atunci știu și ea imediat. 260 . — Ah. Dar. Brad. — A fost sugrumată. fetița îi luă o mână și începu s-o mângâie. Așa va fi. până să se apuce de altceva. zâmbindu-i. uscată de lacrimi. Cum îi ținea așa pe copii. Ajută-l. Când se întoarse în camera de zi. Dintr-un motiv de neînțeles pentru Elaine. apucându-și haina. Se lăsă în genunchi și-i strânse pe copii în brațe. Probabil că a fost groaznic pentru ea. Ei se agățară de ea. Pe urmă. Missy se uita fix la foc. aproape cu timiditate. când Elaine se lăsă lângă ea. — O să fie bine. Auzindu-i cuvintele din camera de zi. du-te cu el. Când focul se aprinsese. Putea ghici ce anume. În timp ce Glen ațâța focul. Nu-i luă mult timp.Privirea din ochii lui Glen și fețele plânse ale copiilor îi spuneau că se întâmplase ceva groaznic. Și are gâtul rupt. Un moment mai târziu cei doi bărbați dispărură în noapte. apoi Missy. Brad stătuse tăcut în apropiere. asigurându-se că erau bine închise și încuiate. — Glen? S-a întâmplat ceva? Se uită întâi la Glen. cuvintele lui Missy o făcură să plângă. trecu rapid prin toată casa și verifică ferestrele. Doamne. izbucni în lacrimi și amândoi își îngropară fața la pieptul ei. dorindu-și să o poată aduce la viață pe Rebecca așa cum făcea cu tăciunii. — Îmi pare rău. • Glen și Brad o cărară pe Rebecca în cabană și o așezară pe podea. zise el. Îmi pare atât de rău… Glen înghiți în sec și se strădui să rămână coerent: — Poți… poți…? Nu putu să-și termine propoziția. zise ea. — Voi avea grijă de ei. Elaine se grăbi să afle ce se întâmplase. își ridică privirea spre fața lui Glen. Elaine îi conduse pe copii în camera de zi și îi așeză pe canapea. urmată de Robby. dar Elaine înțelese. zise ea. tremurând. Brad începu o examinare atentă. el terminase. trăgând de fiecare ca să se asigure că era solidă. zise Glen. pierdută într-o lume numai de ea știută. dar își veni în fire imediat.

Lui Chip i se contractară mușchii feței și el se lăsă în scaunul de la biroul lui Harney Whalen. Nu în noaptea asta. nu aici. Acum haide. auziră un sunet din camera copiilor. — Eu am adus-o aici. zise Glen. luă pe sus cățelușul și-l scarpină pe burtă. Dar nu se știe niciodată. Se pregăteau să plece când. Se opri. zise Brad cu asprime. cu codița băgată între picioare. Acesta se aplecă. Un mecanism automat se declanșează și ne face să ne simțim mai bine. Un sunet mic. cel mult. — E vorba de Rebecca. — Nu vreau să o las aici. abia un scâncet. îi iscodi pe cei doi cu privirea pierdută. Când erau deja în mașină. Dac-aș fi plecat un pic mai devreme. Oricum. se furișă în camera de zi. — Nu de mult. Și nu ești tu de vină. singură… — Nu. chiar când se pregăteau să investigheze. Am face mai bine să mergem în oraș. deodată. Poate două. zise Glen. Glen se uită prin camera mică.— Asta nu știm. Pune-ți haina. Știm că intrăm în stare de șoc imediat ce ni se întâmplă ceva brusc și pe neașteptate. zise Brad. așa ar trebui să fie. nu? — De cât timp e moartă? întrebă Glen. Vreau să cred că același lucru se întâmplă cu muribunzii. Va trebui să-l sun pe Harn. • Chip Connor era singur în secția de poliție când Brad și Glen ajunseră acolo. Apoi. De o oră. Îmi place să cred că trupul are regulile lui de a face față unor situații de astea. poate cu câteva minute înainte… — Nu. — E moartă? — Da. — Unde e? — Pe plajă. vii cu mine. — Dacă n-aș fi stat atât de mult. zise Brad calm. zise Brad. Scooter dormea adânc. Scooter. Nu te las cu ea. o să sfârșești prin a te învinovăți pentru ce s-a întâmplat. — La dracu’. — Și ai fi putut foarte lesne să fii tu afară în noaptea asta. apoi începu să dea din codiță și se îndreptă împleticindu-se spre Glen. Nu începe așa. 261 .

Înainte de ivirea zorilor. Glen Palmer începu să plângă încet. — Nu sunt sigur că are nevoie. Nu era acolo. zise Brad. Glen Palmer se trezi și întinse mâna după Rebecca. Glen. — Bineînțeles. Omul ăsta are nevoie de un somn bun în noaptea asta mai mult decât orice. Chip. oprindu-l. zise Chip. Chip nu dădu niciun semn că auzise măcar ce-i spusese Brad. N-avea să mai fie niciodată acolo. — Ai făcut-o tu? Brad se pregătea să dea un răspuns nervos. Ca doctor. — Nu. Nu cred că s-ar aștepta cineva la altceva. aproape cu oboseală. care nu vorbise încă. ca prieten? — Sigur. dar Glen puse mâna pe brațul lui. — Nu crezi? Brad zâmbi blând. — Ne vedem acasă la Palmer. Îl sună în schimb pe Harney Whalen și-i raportă ce se întâmplase. Apoi închise telefonul și se uită la Glen. n-am făcut-o. — Aveai dreptate cu ce spuneai înainte. Dar înainte să o faci trebuie să-ți spun că nam să-l las pe Glen să vorbească cu el în noaptea asta. — Încearcă să faci față. zise Brad. pot să te întreb ceva. zise Glen cu greutate.— Știu. Cei doi bărbați se priviră fix în ochi și în cele din urmă Chip se ridică și veni în fața biroului. Am să-l găsesc. îl trec în îngrijirea mea. Dar nu era un somn bun. 262 . — Aș vrea să pot să-ți împărtășesc gândul. — Ei. — Poți să-i dai un medicament să doarmă? Brad se încruntă ușor. dă-i ceva. zise el când termină. vrei? Urmă o pauză și Chip clătină trist din cap. — Glen. — M-am răzgândit. Apoi se întoarse spre Brad. așa că ajutămă. Harney vrea să vorbească cu el. dacă nu-i face rău.

ca niște oameni care fuseseră în sfârșit martori a ceea ce știuseră că se va întâmplă. Harney Whalen stătea impasibil la biroul lui. Când Glen Palmer ajunse la secția de poliție în mijlocul dimineții. ci mai degrabă cu expresii de cunoscători. Glen își luă inima-n dinți. După ce Glen plecase din casă. învăluind orașul. o răcoare paralizantă care se lăsase peste Clark’s Harbor ca un strat invizibil de ceață. așa cum se așteptase. • În vechea casă de pe Sod Beach. 263 . Oamenii din localitate își vedeau de treburile lor. să-i rețină de la a stărui asupra pierderii mamei lor. Știa ce va urma. nu era un eveniment care să afecteze viețile locuitorilor. salutându-se cum făcuseră dintotdeauna. nu atât de teama că li s-ar fi întâmplat ceva. Elaine Randall făcea tot ce putea să-i țină pe Missy și Robby ocupați cu ceva. cum ar fi fost de așteptat. nimeni nu se holbă la el și nu fu obiectul privirilor insistente. copiii doriseră să iasă pe plajă. Elaine refuzase.• Capitolul 27 Era un aer curat în dimineața următoare. ca și cum ce i se întâmplase nu ținea de Clark’s Harbor deloc. — Acum ești pregătit să discutăm? Cuvintele sunau mai mult a provocare. Când vorbeau de Rebecca Palmer și de Jeff Horton nu o făceau cu exclamații de compătimire și cu o expresie de îngrijorare pe față. Mai degrabă – și cu atât mai înspăimântător pentru Glen – era ca și cum nu s-ar fi schimbat nimic. realitatea tulbură atmosfera de suprarealism care îl înconjura. Doar când se află în secția de poliție. privind țintă la Glen. stăruind să se ducă singur la Whalen. decât a întrebare. în biroul lui Harney Whalen. ocupându-se de magazine și de bărci. Nu-și exprimă nimeni compasiunea pentru moartea soției lui. cu sprâncenele încruntate. cât mai degrabă din neputința ei de a înfrunta plaja în dimineața aceea.

Elaine zâmbi în sinea ei și-și continuă drumul spre bucătărie. — N-ai vrea să te uiți tu la copii. tacâmurile și un borcan cu murături. Trecură cincisprezece minute și atunci Robby apăru în bucătărie. apoi i le întinse lui Elaine spre aprobare. adăugă el mai mult în barbă. — Când luăm masa? — În două minute. iar Missy și Robby stăteau lângă Brad. — Poftim? — Copiii. Ar fi putut să cadă casa pe el fără să observe. Ar spune același lucru ca și mama – mănâncă ce-ai în față. bâigui Brad și se întoarse la treaba lui. — Sigur. care pentru ea va fi în permanență pătat. Pe la prânz îi puse pe copii să lucreze la un joc de cuburi.Nu era sigură că s-ar mai fi putut bucura de frumusețea nisipului. Du astea în sufragerie și vezi dacă Brad vrea să ne facă loc. n-ar vrea. apoi se duse la bucătărie să pregătească prânzul. — Se întoarce cât de repede poate. — Pot să păstrez sandvișul meu pentru el? — Tu ce-o să mănânci? — Mie nu mi-e foame. Ai mâinile curate? Robby își examină cu solemnitate mâinile. Uită-te tu la ei în locul meu până pregătesc prânzul. zise Elaine. Tatăl tău ar vrea ca tu să mănânci. sfârși ea. — Tata nu vine? întrebă Missy când Elaine se așeză. Masa. zise Robby. Ea le cercetă cu atenție și aprobă din cap. o asigură Missy. Brad își ridică privirea de pe hărțile pe care le studia. — Sunt convinsă că… începu Elaine. Eu am să beau niște lapte. observă ea. Îi înmână puștiului o tavă cu sandvișuri. iubitule? îl rugă ea pe Brad când trecu prin sufragerie. — Bine. îi explică Elaine. dar schimbă imediat. zise Missy moale. apoi îl urmă după câteva minute cu șervețelele. — Nu. Era gata să zică „mama”. fusese în mod miraculos curățată. Chiar dacă e pateu de ficat. 264 . — Ba ar vrea. Ațâță fără tragere de inimă focul din soba veche și hotărî că un prânz rece ar fi la fel de bun. cu toții așteptând răbdători sosirea ei. de-o parte și de alta. dar se opri imediat.

După ce spuse ultimele cuvinte. răspunse cu precauție Elaine. vreau să spun. Missy fugi suspinând de la masă. apoi Robby puse restul sandvișului jos și se uită cu coada ochiului la Elaine. — Poate că ea chiar vede lucruri. dar Brad îi făcu semn să rămână pe loc. — Da? Brad simți că urma ceva și el chiar voia să urmeze. Dar e ciudat. Urăsc locul ăsta! Domnul Riley ne-a spus de mult că sunt spirite pe plajă și are dreptate. venind de la Robby. fiind sigur că pe acesta îl preocupă ceva. cu intenția de a o potoli pe fetiță. nu simțeam. continuă Robby. Elaine o urmă imediat. Robby clătină din cap cu hotărâre. zise Missy cu îmbufnare. Au ucis-o pe mami și pe domnul Horton și or să ucidă pe toată lumea. — Vrei să vă mutați? întrebă Brad. Chiar dacă ploua tare. liniștit și neinfluențat de sentimentele lui. Depinde de tatăl vostru.Mușcă cu hotărâre din sandviș și în momentul următor Missy făcu la fel. — Spirite? Ce fel de spirite? — Indieni. Era distractiv până să înceapă să se petreacă toate lucrurile rele. Nu simțeam nimic. nu știu. Iar eu i-am văzut. căci Robby puse pe neașteptate sandvișul jos. doar înăuntrul meu. — Îmi plac furtunile. Nu prea îmi amintesc ce se întâmplă când sunt pe plajă. dar Missy fu cea care vorbi. mușcă o înghițitură mare și mestecă gânditor. Eu le-am văzut. Era ca și cum aș fi fost singur pe lume și-mi era bine. Își luă din nou sandvișul. a uimire. — Va trebui să plecăm? — Să plecați? Ce vrei să spui? — Va trebui să ne mutăm. presupun. Copiii mestecară în liniște un moment. 265 . Sprâncenele i se uniră brusc. sugeră Robby șovăitor. I-am văzut în aceeași zi când ne-a povestit despre ei domnul Riley. Avu dreptate. Robby păru netulburat de izbucnirea lui Missy. Elaine se ridică pe jumătate din scaun. Domnul Riley ne-a spus că obișnuiau să omoare oameni pe plajă și uneori se întorc și o mai fac și azi. i-am văzut în noaptea când a fost omorât domnul Horton și i-am văzut noaptea trecută. Brad îl privi pe băiat cum mănâncă. — Plaja e un loc ciudat pe timpul furtunilor. — Da. — S-ar putea. după ce s-a întâmplat cu mama? — Păi.

— E ciudat. Glen păli ușor și se uită buimăcit la Brad. aprobă Elaine. zise Glen. considerând-o imaginație de copil. zise Robby. răspunse Brad înțelegător. Dar n-ai vrea să meargă unul din noi cu tine? — Aș prefera să mă duc singur. Îmi amintesc cum mă simțeam. îi explică el. — Doamne. Totul pare atât de absurd! — Știu. — Am avut o discuție cu Robby adineauri. dar vom afla ce se întâmplă și vom opri povestea asta. când Brad îl întrebă cum decursese discuția cu Whalen. — Aș vrea să nu fi ieșit noaptea trecută. dar nu pot să-mi amintesc ce făceam. zise el. el înlăturase povestea lui Missy. Vreau să spun că nu-mi amintesc să mă fi dus undeva sau să fi făcut ceva. de neluat în seamă. — Mă voi duce sus la cabană. ce i se întâmplă lui Robby i se mai întâmplă cuiva. Jeff și Rebecca s-au aflat pur și simplu acolo. Mă întreb chiar dacă mai contează. În mintea lui. — Robby. gemu Glen. Brad aprobă din cap cu înțelegere și îl însoți pe Glen până la ușă. îl asigură Brad. privindu-l cu îngrijorare. dar cred că făceam. altcineva o ia razna. Se opri și păru pe punctul de a plânge. 266 . Trebuie să mă gândesc la ceva și cred că pot s-o fac cel mai bine acolo. dar. Nu-și amintește ce-a făcut pe plajă azi-noapte. Când fu sigur că nu mai puteau fi auziți de copii. Dar cu efect invers: Robby se simte bine. nu s-ar fi întâmplat nimic. nu fu prea comunicativ. Dacă n-aș fi ieșit. nu e vina ta. Dar Robby nu păru convins.— Ce e? îl îndemnă Brad. • Glen Palmer se întoarse la casa soților Randall pe la mijlocul după-amiezei. își puse mâna pe umărul lui și-i vorbi cu blândețe: — Dacă asta poate să-ți ofere vreo alinare. află că aceia care i-au ucis pe Rebecca și Jeff Horton nu știau ce fac. Își amintește doar că se simțea bine. — M-aș mira. Probabil că nici nu știe ce face. — Ce înseamnă asta? — Păi. E-n regulă dacă las copiii aici? — Desigur.

267 . — Ce e? S-a mai întâmplat ceva? — Nu știu. sigur.Dădu să plece spre plajă. înconjurat de teancuri de cărți. De fapt. zise Elaine. Când o deschise Elaine după câteva secunde. căutând o explicație pentru nebunia din jurul lui. — Bine. — Chip. zise Chip nefericit. apoi puse cartea deoparte când își dădu seama cine era cu ea. Chip se lasă într-unul din scaunele din jurul mesei și Elaine părăsi repede camera. Brad îi aruncă lui Chip o privire cercetătoare. îl găsi pe Chip frământându-și pălăria în mâini și arătând foarte supărat. dar trebuia să vorbesc cu cineva și erai singura persoană la care m-am putut gândi. voia să-i spună doar lui Brad. Brad era la masa din sufragerie. — Mulțumesc. cu umerii lăsați. • Chip Connor sosi la casa soților Randall la cinci și jumătate în după-amiaza aceea și ezită emoționat înainte de a ciocăni la ușa de la intrare. zise Chip. pierzându-și zâmbetul. Intră. Când plecă ea. foindu-se în scaun. — Trebuie să vorbesc cu tine. Apoi se întoarse și porni în susul plajei. Brad o să lucreze. cred că e acasă la el. nesiguri. E-n legătură cu Glen? — Doar indirect. Ridică privirea când o auzi pe Elaine intrând în cameră. zise ea cu căldură. orice ar fi avut Chip de spus. răspunse Chip. cu pașii rari. Dar trebuie să vorbesc cu Brad. nici nu sunt sigur dacă trebuie să fiu aici. — Ce e? îl îndemnă din nou Brad. răspunse Chip automat. Cât Glen o să se plimbe și o să se gândească. Cred că mai mult cu Harney Whalen. fu de acord Glen. — Ce-i cu el? — Nu sunt sigur. S-a-ntâmplat ceva? — Nu sunt sigur. După câteva minute dispăru după colțul casei și Brad nu-l mai urmări. Soțul tău e aici? — Da. Vino. dar Brad îl strigă: — Încearcă să te-ntorci înainte de lăsarea întunericului. — Ce te-aduce aici? Dacă îl cauți pe Glen. simțind că. da? Ca să nu se mai întâmple nimic. — E în sufragerie.

Aș vrea să știu la ce. rău? Fizic. aș putea să spun. ca și cum ar fi vrut să schimbe subiectul. Chip aprobă din cap cu un aer ursuz. — Chiar așa? întrebă Brad. Dar până astăzi am fost în stare să mă conving că nu era nimic serios – că era doar o trăsătură de caracter. zise Brad până la urmă. — Sunt convins. De atunci m-am tot gândit la asta și singurul cuvânt cu care pot s-o numesc e nebunie. zise el în cele din urmă. Atitudinea lui Harn. În schimb. — Cam așa. — Dar s-a întâmplat ceva ce ți-a schimbat părerea? — Glen Palmer. I-a spus el în schimb lui Glen ce sa întâmplat. vrei să spui? — Aș fi vrut să fie atât de simplu. aprobă Chip. Voi doi păreți să vă aveți destul de bine. — Ceva mă tot preocupă de la un timp încoace. A venit acum câteva ceasuri. zise Chip. — Poate că o să mă duc mai încolo. l-a acuzat pe Glen că el însuși a ucis-o pe Rebecca. ai putea să te duci să-l întrebi. A venit să-i spună lui Harn ce s-a întâmplat azi-noapte. — Și…? — Și Harn nu i-a dat ocazia. — E vorba de ce simte el pentru străini? — Asta e. — Cum adică.Apoi. — Nu înțeleg ce vrei să spui. Probabil că și-a petrecut toată noaptea trecută inventând o poveste despre cum Glen i-a găsit pe Rebecca și Jeff Horton 268 . Tăcerea se lăsă între cei doi. dar a ieșit din nou. — Pai. Harn nu i-a pus deloc întrebări lui Glen. nu mai contează care erau cuvintele pe care le-a folosit. Degetele lui Brad băteau darabana pe masă și se hotărî să-l aștepte pe Chip. zise: — Ți-a povestit Glen despre ce s-a întâmplat azi? — Nu. — Cred că s-a-ntâmplat ceva rău cu el. — Era o nebunie. Zicea că trebuie să se gândească la ceva. să-l lase să ajungă la subiect cum voia. Nu fu surprins când Chip se ridică brusc în picioare și începu să bată camera cu pasul. zise Chip. îi sugeră sec Brad. aprobă Chip. — Ziceai că vrei să vorbești despre Whalen. se decise să spună Chip.

opt ani – bunicii lui au fost omorâți pe plajă. 269 . adăugă el. — Sfinte Dumnezeule. Harney a văzut ce s-a întâmplat. Un timp am crezut că așa e. Făcu o pauză de o clipă. După cum se purta Harney. — Vrei să-mi povestești? — E o poveste destul de urâtă. — Harney a văzut cum au fost bunicii lui omorâți când era mic. ca și cum încerca să-l convingă pe Glen. — Ce-a avut Glen de zis? — Ce putea să spună? A spus că e ridicol. mi-a spus de ce Harn îi urăște așa de mult pe străini.făcând dragoste și l-a omorât pe Jeff. Brad nu luă în seamă comentariul. — Dar de ce? De ce-ar vrea să pună toată treaba pe seama lui Glen? — Nu cred că are ceva împotriva lui Glen personal. bâigui Brad. orice tribunal din lume ar fi suspectat toată treaba. dar toată lumea pare să creadă că e vorba de un grup de oameni care erau interesați în exploatarea forestieră a zonei. Cu mult înainte de a mă naște eu. Cred că voia ca Glen să mărturisească. zise Chip. — Vrei să mai spui o dată. zise Chip. Și chiar dacă ar fi făcut-o. apoi pe Rebecca. tu nu ești amestecat. repetându-și ideea la nesfârșit. te rog? — Când Harn era mic – de șapte. Îl tot încolțea pe Glen. zâmbind fără umor. vocea lui era încordată. Povești despre lucrurile care s-au întâmplat prin împrejurimi cu mult timp în urmă. n-ar fi contat. După câte s-ar părea. dar Harn nici nu era interesat să audă ce s-a întâmplat noaptea trecută. — Sigur că nu. — Sper că n-a făcut-o. De exemplu. Când vorbi din nou. Brad făcu ochii mari. — Ce fel de lucruri? — Povești. dar am vorbit cu bunicul acum câteva zile și mi-a spus niște lucruri care m-au făcut să mă îndoiesc. Poate a fost chiar omul care a construit casa asta. iar apoi înghiți în sec. — Nu s-a dovedit niciodată.

răspunse Chip. Înseamnă că e dificil. niciuna juridică. Poate că ți-ai da seama dacă e sănătos sau nu. Și nici măcar n-a făcut-o oficial. cum părea Chip să creadă. Și probabil că m-ar da afară din birou. — Mă întreb dacă ai putea să vorbești cu el. Brad întoarse sugestia pe toate părțile.— Baron? Am crezut că era pescar. aprobă Chip. Dar s-a făcut pescar numai după ce Harn a anulat contractul de închiriere. au fost niște străini. Pe de altă parte. — Nu. Doar că i-a adus o mulțime de acuzații violente. — La fel ca Pete Shelling. Dar asta nu înseamnă că e nebun. în discuție. Dar ce cred nu constituie nicio părere medicală. 270 . Nu cred că Whalen e echilibrat. Tot ce înseamnă este că din punctul meu de vedere e o persoană rigidă. — Păi. și de atunci încolo Harn i-a urât pe străini. M-am gândit că ai putea să te duci până acolo – poate să spui că ceva nu e-n regulă la casă – și să-l atragi. oricine ar fi fost aceia care i-au omorât pe bunicii lui Harn. A murit prins în năvoadele sale. Ce te face să crezi că Whalen ar vorbi cu mine? — Nu știu. Vreau să spun că nu l-a acuzat oficial pe Glen de nimic. și abia ieri m-a acuzat și pe mine de crimă. Dar nu pot să-ți promit nimic. nu-i așa? — Pot să-ți spun asta chiar acum. Numai că acum și-a pierdut controlul. — Eu? N-ai uitat ceva? Și eu sunt străin. Nu e chiar așa simplu. Mă rog. Și niciodată n-am crezut-o. cu prejudecăți foarte puternice. Să nu te aștepți să mă duc până acolo să vorbesc cu el cinci minute și apoi să-ți pot spune dacă e sau nu zdravăn. Sau a făcut-o? Chip clătină din cap. într-un fel. cred că aș putea încerca. — Ce pot face eu? întrebă Brad. zise Chip agitat. — Dar Glen? Și ce îi face Harney? — Până acum nu i-a făcut nimic. dar cred că are de gând să o facă. — Dar ai putea să îți dai seama dacă e echilibrat sau nu. chiar și refuzul lui Whalen de a vorbi ar putea să-i spună ceva. fu el de acord fără prea mare convingere. Dacă șeriful era obsedat. întrebându-se dacă ar putea să meargă. Whalen nu și-ar da drumul în fața lui.

Vizita lui Whalen la doctorul Phelps. și numai apoi. nu doar din evlavie. Tot ce știu e că furtunile de pe aici îi provoacă ceva lui Robby Palmer. dar nu-și amintește ce face în timpul lor. Și nu-și putu aminti. admise Brad. Randall era străin și Harney Whalen era unchiul lui. Chip se hotărî să aibă o discuție cu doctorul Phelps. localnicii erau uniți. Furtunile îl stârnesc. va vorbi cu Brad Randall. Lucas Pembroke închise Biblia și începu să se roage pentru odihna sufletului Rebeccăi. Conexiunea se făcu de-a binelea în mintea lui Chip. Fusese chiar indigestie? Și alte lucruri. dar până acum nam găsit nimic. cu ochii închiși. acasă. Iar în noaptea aceea barca fraților Horton intrase în stânci. Și află că îi stârnesc același lucru și altcuiva. Nici Robby nu e sigur de ce i se întâmplă. dar nicio umbrelă nu se ridica deasupra capetelor din micul grup de persoane care asistau la înmormântarea Rebeccăi. dar fu sigur că era una importantă. — Ce i se întâmplă lui Robby? — Nu sunt sigur. Apoi. Nu cred că Whalen are nici cea mai mică idee de ce se petrece și cu siguranță nu are nicio dovadă împotriva lui Glen sau a altcuiva. mărunte: ziua în care lucrase cu Glen fără să fie deranjat. Arătă cu un gest larg spre cărțile din jurul lui: — Am încercat să găsesc ceva asemănător. Totuși. 271 . Își scormoni mintea frenetic. de obicei. Nu sunt sigur că are vreun sens. În Clark’s Harbor.— Crezi? Eu nu cred. Fusese furtună în ziua aceea și Whalen nu-l sunase deloc. Atâta că… Cine știa dacă era acasă sau în altă parte. Și să-ți mai spun ceva – nu cred că o să descurce vreodată această încurcătură. încercând să-și aducă aminte unde fusese Harney Whalen de fiecare dată când se întâmplase ceva rău în Clark’s Harbor. Tot ce știa era că Harney fusese. • Capitolul 28 Din cerul plumburiu de deasupra Peninsulei Olympic cădea o burniță ușoară peste micul cimitir cu vedere spre Clark’s Harbor. Ceva îi veni în minte lui Chip – o legătură făcută doar pe jumătate.

când sicriul dispăru din vedere. nu văzu nimic. — Eu… eu… începu el să spună. dar. La fiecare câteva secunde Chip îi arunca o privire lui Glen. zdrobi bulgărele de humă și-l azvârli peste mormânt. cu Brad și Elaine Randall alături. care plângea încet. Pembroke își mușcă buza. iar Robby. când se uită mai cu atenție. stătea cu capul descoperit în ploaie. înregistrând reacțiile tuturor celor de acolo. privi brusc în sus. pentru viitoarele discuții și informări. dar observând totul. Dar. strângându-i mâna lui taicăsău. 272 . Ochii lui Glen rămaseră ațintiți asupra sicriului în care se afla soția lui. Când reverendul Pembroke își termină rugăciunile și ridică un bulgăre de pământ ca să-l arunce peste sicriu. Glen se lăsă repede jos lângă el și-l ținu. Chip Connor stătea împreună cu bunicul lui. mișcând nervos din degetele mâinilor înmănușate. cu fața încremenită într-o resemnare stoică. observă o mișcare printre copacii de dincolo de cimitir. Stăteau la capătul mormântului deschis și. Din țărână am venit. Mac Riley. sperând să vadă cine – sau ce – era acolo. Missy Palmer. izbucni brusc într-un plâns cu suspine adânci și se agăță de Elaine Randall. o lacrimă îi izvorî din ochi. La marginea grupului. Glen Palmer. înclinându-și ușor capul. dar cuvintele i se înecară când începu să tremure și să suspine. în țărână ne întoarcem… În timp ce cuvintele îi ieșeau automat din gură. fără să facă parte din el. Missy începu să plângă încetișor. Gestul trecea neobservat. Robby. privea impasibil. Elaine îngenunche imediat lângă copilă și o strânse în brațe. cât o să mai tolereze răceala care emana din localitate și câte slujbe o să mai oficieze până să întoarcă spatele micuței așezări de la port. A fost ca și cum ar fi apăsat pe un trăgaci. trăsăturile lui exprimând un amestec de confuzie și chin. cu ochii cercetători ațintiți asupra fiecărei fețe. ca și cum și-ar fi încurajat prietenul. La câțiva metri mai încolo. când sicriul fu coborât încet în groapă. Merle Glind și bibliotecara orașului stăteau trăncănind împreună sub protecția unui ziar. i se prelinse și începu să-i curgă neluată în seamă pe obraz. pastorul se întrebă cât timp o să mai vină la Clark’s Harbor.ci și ca să nu se vadă mâhnirea pe care o simțea pentru Rebecca. ținându-i aproape pe Missy și Robby.

îl asigură Chip. Glen Palmer se mai uită o dată înapoi și pentru o fracțiune de secundă aproape că o invidie pe Rebecca. fiule. Glen. Chip îi aruncă o privire rapidă lui Brad. Cortegiul se îndepărtă încet de cimitir. — Tot te mai chinui cu soba aceea veche? — Mă străduiesc. cu vechile lui sensibilități. N-am avut niciun motiv să-mi schimb părerea. lăsând-o pe Rebecca Palmer să se odihnească în pace sub pământ. e floare la ureche. i-l puse în mână lui Robby și-l conduse spre marginea mormântului. Află doar cine a omorât-o. Nu după ce mi-a făcut ieri Whalen. Dacă pot să fac ceva – orice… — Află cine a făcut-o. tatăl și fiul își luară rămas-bun de la Rebecca. Pentru ea. preluă imediat sugestia. Se întreba dacă va trece și pentru el vreodată. Unele ard mai repede decât altele. dar încropim noi ceva. zise atunci Glen. imploră Glen. iar acum nu era momentul s-o facă. șopti el. • 273 . Nu pot să spun că mă așteptam cu adevărat să fii aici. Mac Riley. Apoi luă în căușul palmei o mână de pământ jilav. dar tot mă depășește. O să fie totul bine. fiind sigur că ceilalți îi vor urma. Nu știu ce găsim pe-acolo. zise încet Chip când se termină totul. Împreună. — Ce crede Harney e treaba lui. O dată ce știi care cum arde. Se făcu brusc tăcere și Elaine o ridică pe Missy și încercă să zâmbească vesel: — Ce-ar fi să mergem cu toții la noi acasă? sugeră ea. — Ne străduim. Începu s-o conducă pe Elaine afară din cimitir. — Nu-i mare scofală. Trebuie să ai bucăți mici. — Am folosit toată viața o chestie de genul ăla și secretul stă în lemn.— Nu-i nimic. Te-am întrebat ce ai făcut duminică noaptea și mi-ai spus. După câteva minute ajunseră la mașini. zise el cu o voce tremurată. de toate felurile. care clătină din cap la fel de repede. • — Îmi pare rău. groaza trecuse cu adevărat. răspunse Chip. Niciunul din ei nu-i spusese încă lui Glen suspiciunea lui Brad. — Mulțumesc că ai venit.

dar plaja asta a fost întotdeauna plină de nebuni. Apoi clătină din cap. răspunse calm Riley. Sunt prea bătrân pentru ideile astea noi. Poate că despre asta era vorba în toate legendele. Brad și Glen stăteau în bucătărie. — Mă tem că nu pot să-nghit povestea asta. încurajată puțin doar de sfatul lui Mac Riley. totuși. Fără să vrea. Sau ar putea fi indienii. scârțâi glasul bătrânului.Adunarea din casa soților Randall era tăcută. Riley asculta răbdător ce-i povesteau ei despre efectul ciudat pe care îl aveau plaja și furtunile asupra lui Robby și cum ajunseseră la concluzia că Robby nu era singurul afectat de furtuni. În timp ce Elaine se lupta cu soba. zise el. — Și urechi mai bune pentru poveștile bătrânilor? — Crezi ce vrei. soții Randall și Glen se cutremurară. Unii spun că mai sunt încă acolo. — Nu m-ar surprinde niciun pic. zise el în cele din urmă. marea e de vină. — Dacă ar fi fost. • Chip Connor își petrecu după-amiaza cu Harney Whalen. pe plajă. Într-o bună zi o să afli adevărul. Brad se hotărî să facă jocul bătrânului: — Lui Missy i se pare că vede lucruri pe plajă. — Poate că da. încercând să-i explice bătrânului ce credeau ei că se întâmplă. N-ai cum să scapi. — Păi. Chip se scuzase imediat. Aruncă o privire pe fereastră. — S-ar putea. Când terminară. — Vine furtună mare. Mie îmi sună a nebunie. Tot te prind odată și odată. poate că nu. remarcă el. Copiii au ochi mai buni pentru astfel de lucruri. protestă Glen. Riley îl țintui trist cu privirea. Marea și trecutul. Doar unii oameni pot vedea spiritele și nici aceia întotdeauna. Era un moment dificil pentru amândoi: Chip încerca să se poarte ca 274 . Riley se scărpină gânditor în cap și întoarse pe toate părțile ideea în minte. — Crezi că marea poate să frângă gâtul oamenilor? întrebă Brad neîncrezător. — Începe iar ploaia. pretextând că avea treburi în oraș. știu și eu. i-am fi văzut. Dacă mă întrebi pe mine.

— Indigestie? 275 . încercând să-și ascundă nerăbdarea din voce. — Mă simt bine. Pot să măresc cheltuiala. vrând să evite cât mai mult conversația despre Glen Palmer. Urmă o pauză. În cele din urmă. Dar la naiba. Căută să se ridice când intră Chip. Nu s-a simțit prea bine. de ce nu-ți iei liber câteva ceasuri ca să te întorci pe la ora mesei de seară să mă înlocuiești? Chip nu vedea de ce n-ar face-o. — Ce fel de teste? întrebă Chip. — Uite ce. dar acesta îi făcu semn să rămână pe scaun. îl asigură Chip. — Whalen? zise Chip cu grijă. Glen Palmer. îl tachină Chip. — Pentru mine? Ar trebui să fii îngrijorat pentru prietenul tău. Ce-i cu el? — Ei. se răsti Whalen. absolut nimic. de pe scaunul din partea cealaltă a doctorului Phelps. Cred că se simte mai bine. Îl găsi la han. răspunse doctorul cu precauție. zise el cu insistență. știi… — Mie mi-a spus că e doar indigestie. dar n-a apărut. niște lucruri pe care aș vrea să le verific. stând pe taburetul pe care îl ocupa de obicei Chip. i-am cerut să vină să-și facă niște teste. — Comand una pentru mine și ți-o umplu și pe a ta. Arăți cam palid. dar Whalen nu se lăsa păcălit. — Mă întrebam cum te simți. dacă ar fi un pic de pace și liniște pe aici. Nu-i ceva care să nu-mi treacă. — Ei. Chip nu luă în seamă zeflemeaua.și cum totul ar fi fost neschimbat între ei. lăsându-se în scaunul de lângă Phelps. după-amiază îl acuză pe Chip că se zgâiește la el și vru să știe ce se petrecea. Halbele fură umplute și așezate în fața lor. Sunt doar puțin îngrijorat pentru tine. când Phelps întrebă de Harney Whalen. apoi Whalen continuă. — Tu n-ai decât să-ți cumperi una. zise el vesel. El e acela care s-a băgat într-o mare încurcătură. — Nimic. — Dar cu mine cum rămâne? vorbi cu glas pițigăiat Merle Glind. așa că părăsi secția de poliție – fără prea mare tragere de inimă – și se duse să-l caute pe doctorul Phelps. cu o halbă de bere pe jumătate plină în față.

— Păi.Doctorul Phelps pronunță sarcastic cuvântul. În principal. Ar putea fi important. zise Phelps. Cei mai mulți oameni țin minte o indigestie. în așteptare. — Nu mi-a spus prea multe. Nu-i plăceau puștii ăștia care încercau să-l tragă de limbă. Dar. știu și eu. mi se pare că ar trebui făcut ceva. cu toate acestea. ceea ce-i atrase atenția lui Chip. care atinse o coardă sensibilă în doctor. Chip își dădu seama că-i bătea inima mai repede și simți. în glasul tânărului ajutor de șerif era o notă presantă. „stări de vrajă”. Domnule doctor Phelps. cum i se pune un nod în stomac. Oricum. Mi-a spus că are. Voiam să țin asta pentru mine și probabil că așa ar trebui. spune-mi ce-i cu pierderile de memorie. — Știi ce anume le provoacă? 276 . Mâinile încep să i se contorsioneze și apoi nu-și mai amintește nimic timp de o oră sau mai mult. — Robby și Missy? Puștii familiei Palmer? — Aceia trebuie să fie. — Vrei să spui că are probleme cu memoria? Are pierderi de memorie? — Asta mi-a spus mie. era supărat din cauza a ceea ce s-a întâmplat zilele trecute când mergea cu mașina spre Sod Beach. Foarte important. — Domnule doctor. nu știu prea multe. trebuie să știu ce e cu pierderile alea de memorie. Phelps se încruntă la tânăr și își trase buza în jos. se răsti Chip. aprobă doctorul. a încremenit la volan. cum le zice el. Harney s-a necăjit destul și a venit la mine. — Cea mai a naibii formă de indigestie de care am auzit. Era în ziua când se mutau oamenii aceia nouveniți – soții Randall – și presupun că Harn îi ducea la casa lor. presupun. Chip nu auzi ce spusese Phelps – mintea lui se gândea la altceva. dacă nu are de gând să respecte sfatul medicului. Oricum. și era să-i calce pe cei doi puști care locuiesc acolo. Mi se pare că am încălcat deja confidențialitatea consultației lui Harn… — La naiba cu confidențialitatea. bodogăni Phelps. Nu-i convenea să-i ceară Chip să vorbească. — Păi. ezită el.

blândă de dimineață. scumpa mea. — Chiar trebuie să dormim aici? șopti ea. Aș fi vrut să se ducă până la Aberdeen pentru niște teste. Când îi băgă în pat. apoi Missy tresări. n-o să fie. Tatăl tău. Știu eu că nu. domnule doctor. Vom fi cu toții în camera alăturată. Chip se uită prin birou și văzu haina de ploaie atârnând în cuierul din colț. — N-a făcut-o? mormăi Chip. cu intenția de a se confrunta cu șeriful. — Nu.— N-am nicio idee. — Dacă aveți nevoie de ceva. haina nu și-o luase. — Și n-ai încercat să-l convingi? vru să știe Chip. Furtuna se intensificase și sunetul ploii răpăind în geam îi părea amenințător lui Elaine. În noaptea asta va fi un flux mare. zise Elaine. Elaine îmbrățișă copila liniștind-o și o sărută pe frunte. M-aș mira. zise Missy. cu glasul ei mic și înspăimântat. Dar nu te îngrijora. ridicând din umeri. își declanșase acum furia. biroul lui Harney Whalen era gol. imediat după apusul soarelui. — Dormi? — Nu. nevenindu-i să creadă. ascultând ploaia care bătea în geam. dar avu grijă să nu le comunice copiilor sentimentul ei. Tu? 277 . zise Phelps. Elaine îi duse pe Missy și Robby în dormitorul de jos și începu să-i pregătească de culcare. dar îl știi pe Harn – încăpățânat ca un catâr. Nu putem să dormim acasă? — Doar în seara asta. le spuse. • Când amurgul începuse să se lase. când ajunse la secție. Nimic n-o să mai fie bine niciodată. Missy își încolăci deodată brațele pe după gâtul ei. Și se întuneca. ar fi putut să omoare pe cineva. Apoi îl sărută și pe Robby și luă lampa de lângă pat. nu? zise Phelps cu blândețe. Furtuna de afară. Ei stăteau întinși în pat. Mult timp rămaseră tăcuți. eu și cu Brad. Alunecă de pe taburet și se îndreptă înapoi spre secția de poliție. chemați-mă. Apoi trase ușa în urma ei și părăsi camera. — Dar n-a făcut-o. Oriunde s-ar fi dus și în ce scop anume. Totul o să fie bine. Pentru numele lui Dumnezeu. Dar.

oricât s-ar fi străduit.— Nu. chemându-l. putem să mergem acasă. apoi zise: — Mi-e dor de mami. cu mâinile albe de încordare și fața începând să i se schimonosească spasmodic. băteau ritmic înainte și înapoi în fața ochilor lui. către Sod Beach. Se răsuci și închise ochii și se prefăcu că doarme. fu de acord Robby. Părea că încearcă să-l strige pe Harn. stărui Missy. iar el știu că îl auzise. Dar era singur. chiar dincolo de parbriz. dar și prin pădure merge. Missy tresări lângă el. nu-mi place casa asta. Robby ridică fereastra și cei doi copii se furișară în noapte. — Ah. Vreau acasă. zise Robby nervos. își zise el. — Te înfiorează. Când se apropie de plajă începu să audă voci. Dar auzea sunetul ploii și vântul și valurile în creștere ale mareei. voci din copilărie. — Bine. Nu e cu nimic diferită de alta. Pe plajă ar fi mai bine. — E o casă ca toate altele. Cel puțin va fi lângă furtună. un râset care îl batjocorea pe Whalen. — Am putea merge prin pădure? șopti ea. nu le putea ignora. Missy făcu o pauză de o clipă. cu ochii exprimând panica unui animal prins în capcană. culcă-te. dar glasul era pierdut în urletul furtunii – tot ce ajungea până la el era sunetul slab al unui râset. făcea ca haosul din capul lui să se amestece cu ura. 278 . i se păru că vedea fețe – bunica lui era acolo. zise Robby disprețuitor. Privea drumul dinaintea lui și avea o intensitate a privirii care ar fi înspăimântat pe oricine ar fi văzuto. Ștergătoarele. dar nu dădea niciun semn că le vedea. cu fața contorsionată de frică. — Dacă chiar vrei. doar că e mai bună decât a noastră. • Capitolul 29 Harney Whalen stătea la volanul mașinii de poliție. îl zeflemisea. Plutind în întunericul dinaintea lui. Sunetele păreau să-l cheme și. După câteva momente. conducând spre nord. șopti el. aproape inutile în fața ploii torențiale.

făcându-i semne. dar plecase. Harney Whalen deschise brusc portiera și păși afară în furtună. apoi motorul. Haina e tot acolo. — Poate că s-a dus acasă. Dar. — Pierderi de memorie? repetă Brad. Opri luminile. până când pădurea îi apăru în cale. Un minut mai târziu mașina poliției rămase abandonată în pădure. A dispărut și cred c-o să se întâmple din nou! — Pe cine nu poți să găsești? întrebă Brad. — Dumnezeule! gemu Elaine. 279 . — Nu-l găsesc! strigă Chip Connor când veni din furtună. Mi-a spus că Harn are pierderi de memorie. vântul șuierând pe lângă el și urletul valurilor bubuind asupra lui. cu ploaia răpăind în mașină. nu-și pierde cunoștința. blocându-i drumul. zise Chip gâfâind. deși era convins că nu era adevărat. când auzi o voce strigând afară. Ascultând doar vocile dinăuntrul lui. Harney Whalen dispăru în noapte. zise Chip. dar nu-și aduce aminte ce face. — Acolo m-am dus prima dată. Chip se trânti într-un scaun și încercă să-și tragă sufletul. teama se risipi și se grăbi spre ușă. sugeră Glen. calmează-te. Așa că m-am gândit că e mai bine să vin aici și să vă previn. De îndată ce mi-a spus Phelps. primul impuls pe care îl simți Brad Randall fu unul de teamă – teama care te cuprinde brusc când auzi un sunet neașteptat în noapte. uitând de realitate. Pentru numele lui Dumnezeu. A fost bolnav în ultimul timp. Ce naiba are el de-a face cu asta? — Mi-a spus despre Harn. chemându-l. Casa e încuiată? — A fost încuiată toată seara. m-am întors la secție.Întoarse mașina pe o porțiune îngustă de drum la jumătatea distanței spre Sod Beach și își făcu drum cu grijă prin noroi. Dacă e adevărat ce credeți. iar astăzi s-a înfuriat pe mine. — E vorba de Harney Whalen. — Phelps? întrebă Glen. probabil că bântuie pe undeva pe plajă. dar el nu mai e. Atunci m-am dus și l-am găsit pe doctorul Phelps. zise Chip. • Când se auzi bătaia din ușa de la intrare. Ce fel de pierderi de memorie? — La fel cum are Robby. Sunt sigur. zise Brad. Bați câmpii.

dar Mac Riley îl opri cu mâna. — Au plecat! strigă ea. Dacă trebuie să aștept singură. cu intenția de a controla tot parterul. Nu te îngrijora. Îl cunosc pe Harney de când era mic. iluminând scurt încăperea. Ca și cum ar fi venit să confirme ce spusese el. nesigur pe el. Luă un felinar și porni spre sufragerie. verificând ușile și ferestrele. încercă s-o liniștească pe Elaine. Știu eu. — Te rog. Mac Riley scormoni în foc. zise el cu blândețe. Găsiți copiii. — Trebuie să-l găsim. cu hainele pe ei. zise Chip imediat ce ieși Elaine din cameră. o să-nnebunesc. Chip și Brad îl așteptau. Glen Palmer porni spre dormitor și Elaine se dădu la o parte ca să-l lase să treacă. apoi pocnetul tunetului scutură casa. Lângă șemineu stătea Mac Riley. ciupindu-l de față. Pe când Chip. apoi se duse la fereastra deschisă. Când tunetul încetă. mânată de vânt. imploră ea. O secundă mai târziu apăru în ușa dormitorului. — Poate că nu. ploaia rece. Noi o să ne descurcăm. vă promit. Nu poți să te miști la fel de repede ca înainte. apoi plecă într-un control prin casă. golul rămas dintr-o dată fu umplut de țipătul de groază scos de Elaine Randall. răspunse Brad.— Am să verific oricum. Suspinând ușor. Atâta timp cât suntem cu toții aici. — Te rog. zise el. rămâi cu mine. zguduind ferestrele. 280 . Brad și Glen ieșeau în noapte. Lasă-mi copiii. Nu în seara asta. cu fata palidă și vocea sugrumată. — Cred că ar trebui să merg și eu. răspunse Chip. Când se întoarse în camera de zi. se cufundă într-un scaun. Te rog. — Îi vor găsi pe copii. Dacă se întâmplă ceva cu el… — Nu. — Duceți-vă. săgeata unui fulger lovi. cu lanternele în mână. Copiii au plecat. Căută frenetic cu privirea prin cameră. Brad porni spre ea. Stai aici. imploră el în tăcere. iar doamna Randall n-ar trebui să rămână singură. Când se întoarseră în sufragerie. sunt prea mici șansele să găsească Whalen pe cineva pe plajă. bunicule.

în fața ei. Te rog. apropiindu-se. Robby nu dădu niciun semn. mergând alături de ea. • Missy se opri brusc și Robby aproape că-și pierdu echilibrul când ea îi smuci mâna. insistă Missy. Acum nu se mai poate. îi spuse Robby. întinzându-se spre ea. • Harney Whalen se ghemui în spatele grămezii de bușteni care separa plaja de pădure și ascultă sunetele din capul lui. Dacă o auzise. în același timp calmându-l. — E ceva aici. Începu să țipe. — Nu-i nimic aici. — Nu văd nimic! strigă Missy. împleticindu-se orbește în urma lui. bătrânul însuși era îngrijorat. trăgându-se aproape de Robby. copleșită de spaimă. aflată între marea furioasă și grămada de bușteni uzi care trosneau și erau deplasați de furtună. iar ea începu să plângă cu suspine. Era un sentiment pe care nu prea îl înțelegea. Simt eu. în timp ce el mergea repede prin noapte. Hai să ne întoarcem. absorbind energia dezlănțuită a furtunii. zise Robby. Plaja se micșorase cât o panglică îngustă de nisip. siluete ciudate. trăgând-o pe Missy după el. în sinea lui. ținându-se de mâna fratelui ei. șopti Missy. Porni din nou înainte. pe când marea se afla în plin flux. Corpul lui se umplea de o ciudată voioșie care îl incita. strălucitoare. Cum înaintau de-a lungul plajei. în spatele ei. E ceva în pădure și ne caută. — Nu putem să ne întoarcem. tăișul vântului care șuiera pe deasupra vârfurilor copacilor. Doar noi. oferind un contrapunct straniu la urletul valurilor. Starea de agitație pe care i-o dădea plaja îl stăpânea și simțurile lui preferau sălbăticia elementelor naturii. dar îl accepta și era plin de recunoștință pentru el. cu buzele lipite de urechea lui. Râsul 281 . ea începu să vadă forme.Dar. — Ba este. • Capitolul 30 Furtuna tuna în jurul lor.

cu trăsăturile ei puternice. așa cum făcuse cu mulți ani în urmă. aproape netrebuincioasă în ploaie. stai pe la mijlocul plajei. Dacă stăm împreună. să plece și să se ascundă. Harney rămase în spatele bușteanului și așteptă ca ei să se apropie. Răzbună-te. Străinii îi omorâseră bunicii în timp ce el privea neputincios. forțându-l să rămână unde era. Nu fugi. Robby și Missy. Ne-ar putea auzi și. — N-o să-i găsim niciodată! strigă Brad. Se întoarse și în noapte. nepregătiți pentru pericolul care îi aștepta în pădure. Un fulger lumină și șeriful văzu două siluete venind spre el dea curmezișul plajei. se afla lângă el. Eu merg spre pădure. Glen. Chip Connor. Simțea cum îl prindea ceva. — Tu mergi pe linia țărmului. spuse Chip. Se ghemui și mai mult. • Jos pe plajă. stilizate. scăpărând. lângă el. Bunica lui. strălucind în noapte. dar știu cine erau. iar vântul îi sfâșia hainele. Ea îi vorbea de relele de demult… Pe plajă. Se împrăștiară și cele trei puncte luminoase se risipiră pe plajă. În timp ce ploaia îl uda. Erau străini. Începură să strige numele copiilor. era cineva. Brad Randall și Glen Palmer mergeau repede prin furtună. • 282 . Hai să ne împrăștiem. Și strigați-i. ea îi șoptea cuvintele care răsunau pe fundalul zgomotului ritmat al valurilor. cu vârtejul vântului împrejurul lor. și ascultă cuvintele bătrânei Klickashaw de lângă el. Erau siluete mici. înfiorândul. în plus. făcându-se mic. putem să ne ținem urma unul celuilalt. lumina de la lanternele lor jucând pe nisip. Dar nu putea.devenea tot mai puternic și țipetele bunicii lui păreau să dispară. dar luminând drumul căutătorilor. Răzbună-te. ridicând glasul în ploaie. Nu cred că trebuie să ne distanțăm prea mult. mergeau grăbiți. cu ochii ei întunecați. Vru să fugă. vizibile doar pentru câțiva metri.

treziți la realitate. îndemnându-l. O să ne omoare. Bunica lui striga la el. râzând de el. — Trebuie să mergem în pădure. E aici. începură să alerge în sus pe plajă. Răzbunare! Răzbunare! Fulgerul lovi. Vântul crescu. Ești al nostru. — Cineva ne strigă. Lumina fulgerului se stinse și se auzi trăsnetul. râzând de ceea ce le făcuseră bunicilor lui. Strălucirea de o clipă păru să țină o eternitate și cele trei siluete înghețară. aproape pierdut în furtună. Te vom ajuta. — El e! țipă ea. nevăzând altceva. holbându-se unele la altele peste bușteni. Se uită cu răutate la cele două siluete. Robby se uită fix la sora lui. Începură să se cațăre pe grămada de bușteni. două forme de neidentificat. Încă o dată sunetele slabe răsunară în noapte. Missy îl opri pe Robby. Și Missy știu. și exaltarea îl cuprinse. ci doar sunetul lor. șoptindu-i. Trebuia să le distrugă. Ești un copil al furtunii. străduindu-se să audă mai bine. liniștindu-l. E mai sigur acolo. Se ridică în picioare. întinzându-se spre ea. dar era zadarnic. Un sunet slab plutea în noapte. purtând cu el mirosul înțepător al apei sărate. decât siluetele ciudate din jurul ei. urlând dinspre ocean. • Harney Whalen auzise și el vocile care strigau. smucindu-i mâna. șuieră el. Îmi aud numele. înfruntând furtuna. — Missy! Robby! Copiii se ghemuiră nesiguri în nisip. Harney Whalen nu auzi cuvintele pe care le țipă Missy. nevăzând doi copilași înspăimântați. Suntem cu tine. Robby. Cei doi copii. ci două siluete din trecut. Dar în mintea lui era mai puternică vocea bunicii lui. • 283 . Porni peste bușteni. cu ochii ei înspăimântați.Robby începu s-o tragă pe Missy spre pădure dar ea dădu înapoi.

Whalen îi dădu drumul lui Missy și se întoarse spre Chip. luptându-se cu disperare cu atacatorul lui nevăzut. Apoi simți o mână astupându-i gura și țipătul ei fu curmat. La nord! Sunt la nord. Și atunci îi găsiră. când îl cuprinse din nou întunericul. Harney Whalen. încruntându-se la ei ca un uriaș fioros. auzind ritmul pașilor în spatele lor. chiar lângă pădure. nepăsători la ceea ce se petrecea în jurul lor. 284 . vrând să-i vină în ajutor lui Chip. Robby se eliberă din strânsoarea brațelor. Se dădu la o parte. Chip Connor se aruncă în spatele lui Harney Whalen. mângâind-o pe cap. Apoi Robby se aruncă în brațele lui Glen. Glen o prinse pe Missy și o ținu pe copila care plângea aproape de el. Și atunci. Cei trei bărbați alergau acum împreună. Chip vru să-l urmărească.— Îi văd! strigă Brad. îi prinse din urmă și se lăsă peste ei. dar Whalen dispăru în întuneric. i-a prins! strigă Glen când auzi mai întâi strigătul de teroare al lui Missy. — Încotro a luat-o? întrebă Chip. uitându-se neajutorat la sora lui care se zbătea. conducându-i în noapte. Apoi auziră țipetele înspăimântate ale lui Missy. rugându-se să ajungă la copii înainte de a fi prea târziu. căci cei trei bărbați o luară la fugă. până să se hotărască. apoi începu să strige. punctele luminoase care îi anunțau pe Chip și Glen începură să se miște în întuneric. și cei trei se ținură unul de altul. dar nefiind sigur că ar face bine. iar Missy se răsturnă peste el. ochii ei se măriră de teroare și țipă în întuneric. încercând s-o liniștească. De o parte și de alta a lui. cu respirația întretăiată. dar mintea lui era prea confuză și nimic nu avea vreun sens pentru el. Nu-l găsesc. — Dumnezeule. Apoi Robby se împiedică și căzu. • Copiii o rupseră la fugă în întuneric. Brad stătea neputincios. apucându-l pe șerif de ceafă. Whalen se eliberă din strânsoarea lui Chip și fugi. apoi urletul nereținut al lui Robby. Missy îl văzu prima. luminând cu lanternele întunericul.

285 . începea refluxul. Începură să alerge. luat de mare. Chip se opri. Așa știm că se termină. un val imens apăru din mare. străbătând apa. Brad lumină în față. — Lasă-l să se ducă! strigă Brad. • Chip păși încet înapoi unde stătea Brad. cu brațele zbătându-ise fără folos în aer. spărgându-se peste capul lui Harney Whalen. răspunse Brad. Harney Whalen era în valuri. — E mai bine așa. Atunci îl văzură. El se luptă cu forța apei preț de o clipă.— Spre apă! strigă Brad. bătând în retragere. care ținea încă lumina pe locul unde dispăruse Harney Whalen. Chip porni după el. Sod Beach era liniștită. ținându-și lumina pe silueta șerifului. — De ce m-ai oprit? întrebă Chip moale. Apoi se întoarseră de la mare și porniră înapoi spre Glen Palmer. ascultând instinctiv ordinul. În spatele lor. dar Brad îl opri. Apoi dispăru. În timp ce cei doi bărbați priveau. în timp ce vântul se agăța de hainele lor. Peste o oră furtuna se dezlănțui.

sugeră Glen Palmer. Prea multe amintiri. încercându-se că se stabilească exact ce se întâmplase cu șeful poliției. oamenii vorbeau. zise Chip nesigur. în afara anchetei. dar nu știu dacă vreau postul. dar și pentru Whalen care. — Și ce-ar fi rău în asta? întrebă Elaine. — Nu știu. Chip clătină din cap.• EPILOG — S-a terminat. 286 . Compasiune pentru cei care muriseră. dar lui Glen Palmer păru să nu-i pese. Ancheta procurorului avusese loc. Trecuseră două săptămâni în care ciudata poveste a lui Harney Whalen străbătuse în șoaptă Clark’s Harbor. răspunse Chip. Astăzi se terminase. zise Chip când termină să le povestească rezultatele anchetei. Dar. Existaseră câteva fapte discutabile. Aș face probabil prea multe lucruri altfel decât Harn. îi omorâse. se întrebau și scoteau exclamații de compasiune. În cele din urmă se stabilise că moartea lui Harney Whalen fusese sinucidere. — Nu asta mă preocupă. după toate evidențele. zise Chip când intră în camera de zi a familiei Randall. — Vor să preiau eu postul lui Harney. — Ai fi bun pentru el. Mult timp se pierduse în speculații. — Și ai de gând să accepți? întrebă Brad. Pare rezonabil. Fusese o anchetă ciudată. Nu se pomenise nimic de celelalte morți din Clark’s Harbor. două săptămâni în care oamenii din oraș ajunseseră să accepte ceea ce se petrecuse. morțile care îi pătau istoria ca o ciumă. E vorba de amintiri. Brad și Elaine se uitară la el întrebător.

Ai putea să le consideri un instrument pentru „mintea cea de pe urmă”. La orizont. Nu e decât o teorie. Nu se putea face nimic. Exista o legătură între Robby și Harney Whalen. De fapt. Nu există nicio explicație? — O teorie. efectul a fost dezastruos. Dacă știai că o să se întâmple așa ceva. zise el. exact cu atât era mai bătrân Whalen decât Robby. — Nici eu nu sunt sigur. Chip aruncă o privire la calmul de la Sod Beach. zise el blând. cuplat cu trauma pe care o suferise când era copil. și sistemul se repetă la cincizeci și opt de ani și șaizeci și șapte de zile o dată. nici nu știu dacă teoria mea e corectă. — Cred că o să mă duc să mă plimb. efectul era benefic. — Ce s-a întâmplat? întrebă el. de când se naște. Dar pe viitor? se întrebă el. ca întotdeauna. ei bine. amândoi aveau un bioritm afectat de furtunile de aici. Fiecare are un sistem determinat de ritmuri. Și cu bioritmurile mai ales. apoi se întoarse către Brad. De aceea nu știm nici ce sunt.— Asta nu știu. Harn nu era rău în totalitate. Dacă n-ar fi mers totul atât de rău pentru el. aproape cu indiferență. Multă vreme a condus bine lucrurile. Dar n-o voi putea dovedi niciodată. Nu poți preciza ce se va întâmpla. E ceva legat de bioritmuri și bioritmurile sunt niște lucruri imprecise. Un lucru e sigur în privința plajei – întotdeauna a fost un loc bun pentru cugetare. apoi se opriră asupra lui Robby Palmer. zise Brad. — Cum de nu te-ai gândit la asta dinainte? vru să știe el. În mod evident. Chip Connor se ridică brusc în picioare. — Nu înțeleg… începu să spună Chip. studiind nisipul de sub picioare. Dar în viitor? Acum că Harney dispăruse. Harn ar fi putut fi… Brad îl întrerupse din nou. dar nu știm de ce. dar adeseori ele explică ce s-a întâmplat. ce-i rezerva plaja lui Robby? Ca și cum i-ar fi ghicit gândurile. părea să se 287 . În timp ce-și trăgea haina pe el. adăugă el cu o grimasă. Pentru Robby. Pentru Whalen. Băiatul mergea încet pe plajă. Chip se holbă la psihiatru. Ochii lui rătăciră pe fereastră. — Îmi pare rău Chip. Știm că ne controlează. dar se potrivește cu faptele. dar Brad îl opri. Renunță la gând. Cuvintele îi reveniră în minte. Întâmplător.

pe de-o parte de amintiri mai vechi. Cu două săptămâni în urmă. căutând fără să-și dea seama cadavrul șefului poliției. nu apăruse pe plajă. argintiu. Chip se întoarse cu spatele la mare și porni spre pădure.pregătească o furtună. până ajunse în punctul în care Harney Whalen dispăruse în valuri. l-ar fi înspăimântat. Văzu ceva. nici pe plajele din nord. Curios. Chip începu să tremure. Privea nisipul ridicându-se. mai recentă. 288 . ceva ce fusese îngropat în plajă. pe de alta de aceleași elemente ale naturii care acum răsuceau bușteanul pe care stătea Chip. purtat de vânt pe plajă. cea pe care ajunsese s-o respecte și s-o admire. Era Scooter. putu să-l vadă pe Robby. păstrând amintirile bune și renunțând la cele rele. privind fix la orizontul care se întuneca. nu mai trezea teama că ceva teribil era pe cale să se întâmple… Și totuși. stând acum nemișcat. • Părăsi casa veche și porni spre nord. Nu fusese găsit. Poate că. încercă să separe amintirile – încercă să le repartizeze pe categorii. cea a lui Harney Whalen a cărui minte era chinuită. Când își croi drum spre vârful grămezii de lemne. vântul începu să bată. Când soarele coborî și vântul începu să bată mai tare. și încercă să-și organizeze lucrurile în minte. dar nu mai constituia o amenințare. care fuseseră toate inspectate cu regularitate. reflectă Chip. cățelușul lui Missy și Robby Palmer. dar acum era descoperit de vânt. Era cald încă. Se așeză pe un buștean lung. Voia să creeze două imagini ale lui Harney Whalen: cea pe care o cunoscuse atât de bine. Îl recunoscu instantaneu. și cealaltă. Un fior îl străbătu pe Chip în tot corpul și își încheie haina strâns la gât. fără să se oprească. bunicul lui avea dreptate – marea era cea care îl luase pe Harney. cu cățelușul țopăind la picioarele lui. Ochii lui Chip scrutau marea. coborî de pe buștean până la acel ceva. nici aici. departe în josul plajei.

Locul străinilor nu era acolo. Era sigur că nu l-ar crede nimeni în afară de Missy. Cărând corpul cățelușului.Gâtul îi fusese răsucit. Trădare. iar vocile șoptiră din nou. Trădare. spunându-i să li se alăture la dans. De obicei. dar știu ce să facă. Dar nu știa cum. șfichiuind copacii în timp ce mareea înainta. dar nici pe ea n-o crezuseră. Încă nu era sigur exact cine erau oamenii de pe plajă sau de ce se aflau acolo. începu dansul. Robby nu prea înțelegea cuvântul. Chip urcă din nou până la buștean. șoptiră vocile. Nu povestise nimănui despre lucrurile pe care le vedea acum pe plajă. Atunci se porniră vocile. Străinii care veniseră și luaseră plaja de la oamenii cărora le aparținea și pe care îi trădaseră. El aparținea plajei și plaja îl iubea. Dar pe Robby nu-l înfricoșau pentru că știa că era de-al lor. spuseră vocile. O dată cu furtuna venea și starea lui de surescitare. Luă un băț greu și se furișă în spatele copacului. Silueta se apropie. dar de data asta trecu peste el și intră în pădure. • Robby Palmer simți primii stropi de ploaie stropindu-l pe față și fu bucuros. executau dansuri ciudate. Când crescu furtuna. iar Robby îl urmări din pădure. Robby sesiză deodată o siluetă care își croia drum peste bușteni. venind înaintea norilor ca un mesager al morții. care se terminau întotdeauna cu îngroparea cuiva pe plajă. 289 . Chip se întoarse spre pădure. Așteptă și ascultă vocile. Întreaga forță a furtunii se dezlănțui asupra țărmului. Răzbunare. Așteptase furtuna toată după-amiaza și acum venise. Când furtuna izbucni asupra lui. Și o dată cu starea aceea veneau și siluetele și vocile. Ai să știi. înspăimântat dintr-o dată. Răzbunare.

virtual-project. când ceremonia ajunse în punctul culminant.Când valurile crescură. Robby Palmer. dar apoi cu sentimentul că făcea ceea ce trebuia.eu 290 . croindu-și drum printre resturile albe de bușteni răspândiți pe plajă. care nu vedea în ochi altceva decât furtună. Robby Palmer se lăsă în seama lor. dansatorii furtunii întinseră mâinile spre el și îl rugară să li se alăture în strigătul lor pentru străini. Se afla în mijlocul lor și. La început nesigur. ieși din pădure.