1

JOHN SAUL

STRIGĂT ÎN NOAPTE
Original: Cry for the Strangers Ediția I

Traducere din limba engleză: DANIELA OANCEA

virtual-project.eu Editura FAHRENHEIT 1998

2

„Stăteau cât mai aproape posibil de linia țărmului, grăbinduse în josul plajei. Felinarul era aproape inutil, raza lui refractându-se difuz în rafalele de ploaie, dispersându-se în mii de puncte luminoase care nu luminau nimic, ci făceau întunericul să pară și mai negru decât era. Missy se opri brusc și smuci mâna maică-sii. — E cineva aici, zise ea. Rebecca lumină în jur cu o mână tremurată. — Robby? strigă ea. Robyiiii! Se întoarse cu spatele în bătaia vântului și strigă din nou. Nu veni niciun răspuns, dar simți deodată unda șocului electric, când fulgerul brazdă cerul și se scurse în pădurea din apropiere. Și, fu sigură, ceva era în spatele ei: o prezență străină. O prezență care, înțelese în clipa aceea, nu era fiul ei. Îi dădu drumul mâinii lui Missy. — Missy, fugi! Fugi cât poți de repede! Apoi, când o văzu pe Missy năpustindu-se în întuneric, simți cum i se încolăcește ceva în jurul gâtului. Nu, își zise ea. Nu așa. Te rog, Doamne, nu…”

3

• PROLOG
Pocnetul unui tunet îl trezi pe băiat și el râmase nemișcat în pat multă vreme, dorindu-și să treacă furtuna, savurând în același timp emoția stârnită de ea. Pe măsură ce fiecare străfulgerare de lumină umplea rapid dormitorul, începu să numere secundele, așteptând zgomotul exploziv al tunetului. Furtuna se lăsase pe țărm – intervalul dintre lumină și sunet se făcu tot mai mic. Când perioada dintre descărcarea de lumină și sunet se reduse la câteva secunde și băiatul știu că furtuna ajunsese la depărtare de o milă pe plajă, se ridică din pat și începu să se îmbrace. Câteva minute mai târziu, deschise ușa și păși afară, în ploaia torențială. Îl șfichiuia prin haine, dar el părea să nu observe. Se îndepărtă încet de casă, în urgia furtunii. Auzi urletul puternic al talazurilor chiar de la o depărtare de un sfert de milă de plajă. Zgomotul ritmat al valurilor, de obicei blând și liniștit, era intensificat de furtună și bătaia lor neîntreruptă era purtată de vânt. Băiatul începu să alerge în direcția zgomotului. Un fulger lumină cerul, când el părăsi drumul și o luă pe poteca ce îl ducea, printr-o fâșie îngustă de pădure, la plaja de dincolo. Când lumina fulgerului se stinse, tunetul îi pocni în urechi; furtuna era peste tot în jurul lui. Se apropie încet de plajă, aproape cu evlavie. Dincolo de pădure, un morman de bușteni zăcea aruncat pe plajă, blocându-i trecerea. Își croi drum printre ei cu grijă, dar temeinic, cercetând cu picioarele, fără să se mai uite. Era pe punctul de a escalada ultimul buștean, când furtuna se opri pe neașteptate și luna plină ilumină plaja. Instinctiv, băiatul se lăsă în genunchi, ghemuindu-se, în timp ce inspecta fâșia de nisip și stânci din fața lui.
4

Nu era singur pe plajă. Drept în fața lui văzu formele, siluetele întunecate ale unor dansatori, contorsionându-se în lumina lunii, ca într-un fel de ceremonie. Îi urmări fascinat. Apoi își dădu seama că mai era ceva acolo. Ceva neclar. Pe când privea, îi atrase atenția o mișcare de lângă dansatori. Alte două forme se mișcau în lumina lunii; nu atât de grațios și de precis ca dansatorii, ci zbătându-se, rostogolindu-se pe nisip, luptându-se cu frânghiile care le legau mâinile și picioarele. Băiatul își aminti legendele și poveștile pe care bunica i le spusese despre plajă și, o dată cu amintirea lor, îl străbătu un fior de frică. Privea la un dans al furtunii și știa ce avea să se întâmple. Se ghemui mai mult, ascunzându-se în spatele bușteanului. Dansatorii își continuară ritmurile ciudate încă puțin și apoi se opriră brusc. În timp ce băiatul îi privea, dansatorii înconjurară siluetele legate care se agitau la picioarele lor – un bărbat și o femeie, își dădu el seama. Îl puseră mai întâi pe bărbat în groapă, iar apoi, lângă el, pe femeie. Părea să le fi scăzut forțele pentru că împotrivirile lor erau slabe, iar vocile nu li se auzeau din cauza talazurilor. Dansatorii îi puseră în groapă, cu fața la mare. Apoi începură să umple groapa. O făceau cu grijă, imperturbabili. Niciun fir de nisip nu cădea pe fețele victimelor, nici lopețile nu le loveau. Dar, pe măsură ce clipele treceau, groapa se umplea. În scurt timp, nu mai rămăseseră la suprafață decât formele capetelor celor doi în bătaia valurilor înspumate. Dansatorii aruncară o scurtă privire asupra rezultatului muncii lor, apoi izbucniră tare în râs – un râs ridicat deasupra valurilor, până la urechile băiatului, alungându-i amintirea tunetului și a vuietului mării. În timp ce mareea creștea, dansatorii porniră spre pădure în direcția băiatului. Luna dispăru la fel de repede cum apăruse și ploaia începu să se reverse din nou. Scena macabră de pe plajă dispăru în întuneric, rămânând doar în amintirea băiatului, pentru totdeauna. Sub acoperirea furtunii, băiatul își părăsi ascunzătoarea din spatele bușteanului și o luă la goană prin pădure. Când
5

senin. Dansatori care îngropau doi oameni în nisip. Plaja… Noaptea îi reveni în minte ca o confuzie întunecată de forme și sunete. 6 . ascultând. Trebuia să fie. strigând după ei. ude. În cele din urmă se ridică și începu să se îmbrace. Își spuse că. Și mareea care se apropia. Restul era însă neclar. îmbrăcându-se încet și sperând în fiecare clipă că sunetele dimineții vor începe. Probabil că fusese un vis. dormind adânc.dansatorii trecuseră de bariera de bușteni. Tatăl lui pesemne plecase deja la lucru. Asta era. Resturile de la masa de dimineață a tatălui său erau tot acolo. Ar fi o zi bună de plajă. Își aminti vag cum se dusese pe plajă și văzuse ceva. casa încă țiuia de liniște. Liniștea îl înspăimântă. Stătu mult timp în pat. Își aminti cum număra secundele care treceau între străfulgerările de lumină și pocnetele tunetelor. sunetele obișnuite ar reîncepe și coșmarul ar dispărea din mintea lui. Probabil că nu se treziseră încă. Începu să asculte sunetele dimineții. că o va auzi pe bunica lui zăngănind vasele în chiuvetă și vocea bunicului său mormăind monoton în spate. dezmințind cu seninătate furtuna recentă. Dar în dimineața asta era liniște. Asta era bine. erau încă în pat. Bunica probabil că se învârtea prin bucătărie. • Băiatul se trezi devreme în dimineața următoare și se întinse în căldura plăcută a așternutului. când fu gata îmbrăcat. Băiatul se scutură. ca întrun vis. iar copilul zâmbi fericit când se uită la cerul albastru. dacă ar asculta destul de mult. Își puse haine curate. în pădure. el aproape că ajunsese acasă. Mareea continua să crească. hainele pe care și le așezase ordonat pe scaun aseară. Se duse la bucătărie. Dar hainele lui. erau împrăștiate pe podea în această dimineață. iar bunicul stătea la masă bând cafea și citind cu voce tare de unul singur. Dar unde erau bunicii lui? Porni în sus pe scări. Soarele se revărsa pe fereastră. Își aminti furtuna și momentul când se trezise. Dar. Nu fusese deci un vis.

7 . fie că se prinseseră de ceva. Algele cedară. Lângă apă văzu un morman uriaș de alge și se îndreptă spre el. cu trăsăturile schimonosite de frică. Porni nerăbdător. • Se opri la marginea pădurii și se uită printre copaci.Camera lor era goală. Câteva minute mai târziu escaladă încet ultimul buștean și ajunse pe plajă. Trebuie să fi fost o moarte înceată și înfricoșătoare. să amâne clipa când va ajunge la fâșia de nisip. Atunci i se luă o piatră de pe inimă și îngrijorarea de pe față făcu loc unui zâmbet. dar. acoperindu-le fețele. Fie că erau îngropate adânc în nisip. așteptând neajutorați. cu ochii căscați. înghețat. orice ar fi fost. Putea să vadă pe fețele lor cum muriseră. Fața lui se încordă de grijă când păși în pădure. Aproape că îi veni să se întoarcă din drum când ajunse la bariera de trunchiuri de copaci. apoi retrăgându-se pentru a porni un alt atac. cu mintea răvășită. Începu să tragă de alge. De sub alge. Băiatul îi privi neajutorat. Furtuna acoperise plaja cu resturi: algele zăceau amestecate în grămezi peste tot și o nouă recoltă de bușteni era împrăștiată într-un talmeș-balmeș pe întinderea de nisip și stânci. ce l-ar fi așteptat pe plajă. două fețe se holbau grotesc la el. Trase mai tare. Bunicii lui. Nimic neobișnuit. Visul reveni. îngropate până la gât. ar putea găsi niște sticle printre ierburile de mare. Băiatul se uită rapid în jur. pe măsură ce se apropia de algele maronii. Părăsi casa și începu să alerge spre plajă. încetini. Nu fusese un vis. ci pentru că dorea să-l prelungească. sperând că ar putea într-un fel să vadă printre ei ceva. înțelegând. Dar trebuia să știe. Ar fi ceva de adunat de pe plajă în dimineața asta! Cu puțin noroc. Își făcu drum cu grijă prin grămada de bușteni nu pentru că drumul i-ar fi fost străin. văzând valurile cum se apropiau fără milă de ei. prelingându-se.

Probabil că tușiseră și se înecaseră. Băiatul se mai uită o dată în ochii bunicului mai întâi. „Să plângi…” se tânguia vocea în mintea lui. 8 . i se păru că aude ceva. În timp ce privea mâhnit fața netedă și întunecată a bătrânei. apoi în ai bunicii.” Băiatul țipă și se îndepărtă. Mai întâi încet. Dar nu uită nicicând. apoi mai tare. țipând neauziți în vânt și ploaie. ținându-și respirația și scuipând apă sărată. „Plângi pentru ei… și pentru mine.

• CARTEA ÎNTÂI • Clark’s Harbor 9 .

Dar el nu văzuse niciodată o astfel de furtună – părea un lucru ce ținea de trecut. Nu era genul lui Shelling să-i urmeze pe ceilalți. Încă o dată se gândi să se întoarcă în port. probabil o exagerare. Pete Shelling rămase singur pe mare.• Capitolul 1 Pete Shelling se uita fix la mare. biciuind marea într-o dezlănțuire a urii. Mareea va fi în toi și va avea de luptat cu refluxul la întoarcerea în port. furtuni care păreau să vină din senin. Pete fu tentat să se abată din drum și să urmeze flota. dorindu-și să fi luat pe cineva cu el – era prea bătrân și anii începuseră să-și spună cuvântul. o treabă care îi îndoia spatele. Departe. Vântul se înteți și Pete se întoarse pentru a ridica năvoadele. Ochii lui Pete Shelling măsurară orizontul și apoi el se hotărî. sclipind vesel în noapte. citindu-i unduirile ca pe o hartă. păstrând năvodul pliat cu grijă. pregătit pentru a fi rearuncat. restul bărcilor se îndrepta spre port cu luminile aprinse. 10 . Chiar și cu tamburul era o muncă grea. Năvoadele prinseră să se adune necontenit și el strângea peștele în cală. Ceilalți dispăruseră. povești devenite legende mai mult datorită imaginației bogate a generațiilor de pescari decât ferocității furtunii. care ar putea să ridice o ambarcațiune ca Sea Spray și s-o răsucească pe suprafața apei ca pe un titirez. Se uită cu un ochi critic la mare și își aminti de toate poveștile pe care le auzise despre această zonă a Pacificului – despre furtunile neașteptate care se abăteau asupra acestei întinderi a țărmului statului Washington. Când termină și peștele prins fu pus în siguranță la locul lui în cală. Va arunca din nou năvoadele și va mai încerca o captură până să considere că se încheiase ziua. Pete Shelling era obișnuit să lupte. spre sud. Se strâmbă pe tăcute. Nu fusese niciodată și n-avea să fie nici acum. dar nu erau probleme. Renunță imediat la tentație.

Aruncă o frânghie și tamburul începu să scârțâie monoton. când se hotărâse să se stabilească în Clark’s Harbor. fără să-și mai bată capul cu împachetatul plasei. Pescarii abia îl tolerau pe Pete Shelling și el se obișnuise să trăiască așa. direcționând peștele în cală. se schimbase dintr-o dată. Îndreptă barca spre nord și începu să lanseze încet năvoadele. 11 . era mai bun decât ei. la Harbor Inn. aruncă ancora și-și aprinse pipa. indiferent ce credeau despre el. acum deveneau agitate și creșteau sub ochii lui. Dar nu fusese așa. Roti tamburul mai repede. când flota se întorsese. Pete Shelling lucra cu furie. Cu ani în urmă. manevrând traulerul în cerc. să se alăture comunității de pescari și să-și petreacă restul anilor într-o companie binevoitoare. când toate năvoadele fură lăsate la apă. Vântul. înainte să se dezlănțuie furtuna asupra lui. Lucrul cel mai important acum era să tragă peștele în barcă și să pornească spre port. Pete dădu barca înapoi.Nu fusese în intenția lui să se lupte. o să aibă destul timp dimineață să o îndrepte. Preț de o clipă. Tocmai își scutura pipa și se pregătea să verifice poziția năvoadelor. el rămăsese așteptând ultima captură. Năvoadele se strângeau încet. Câteva minute mai târziu. Suprafața apei era altfel. cel puțin nu de la început. Clark’s Harbor nu îl primise bine și își petrecuse cincisprezece ani simțindu-se ca un străin. nici glumele făcute la o bere. Până atunci valurile se îndreptau spre țărm. astfel încât curentul să aducă prada cea mai bogată în plasă. Talazurile creșteau și vântul începu să-i umfle hainele. când își dădu seama că ceva nu era în regulă. îl făcuse la fel de încăpățânat ca și pe ei. Dar asta îl înăsprise. furtuna izbucni cu un fulger și se auzi zgomotul unui tunet. Nici zvonurile de vad bun la pește nu ajungeau până la el. strângând plasa. grăbind etapele. care să le demonstreze că. Acum. trăgând de plasă. plănuia să ia viața ușor. care bătuse constant. Ajunsese pescar. Apoi. cu intenția de a ridica năvoadele. dar nu făcea parte din flotă. țărmul sălbatic se contură în lumina albă a fulgerului. Ultima și cea mai mare. suflând împotriva bărcii. Se mișcă repede. Mai avea de fumat o pipă sau două până să înceapă să ridice ultima captură din noaptea aceea.

Pescarul fu tras în sus și se simți azvârlit peste bord. Un ochi al plasei veni peste el. nereușind cu zbaterile lui să facă față greutății plasei. cu plasa care îl trăgea. ducând aerul înghețat în plămâni. Se prinse cu mâinile de marginea punții.Dezastrul lovi când tunetul se stinse. Trase cu disperare aer în piept. și se scufundă din nou în apă. Se zbătu și mai tare și brusc ieși cu capul la suprafață. eforturile lui nu rezolvau nimic. Simți cum plasa i se înfășură în jurul brațelor. i se înfășură de picior și se răsuci. Shelling se mai scufundă o dată. dar curând trebui să renunțe și să-și facă din nou drum spre suprafață. Deschise ochii și îi închise repede la loc. De îndată ce va trage aer în piept. se băgă tot mai la fund. Timpul părea încremenit în loc și se împotrivi panicii care creștea în el. apoi fu aruncat de greutatea apei care trăgea plasa cu putere. Până să apuce să țipe. Se încordă ca pentru a trage toată marea în plămâni și fu ușor surprins când văzu că nu putea. De data aceasta. Dar era prea târziu. apa rece îi ajunsese deja deasupra capului. făcându-l prizonier. forțânduse să ajungă la piciorul prins. Pipăi ochiul de plasă din jurul gleznei și. își va recăpăta suflarea. înțelese pericolul și încercă să se ferească sărind într-o parte. reuși să se elibereze. Încet. cu o smucitură puternică. se ținu o fracțiune de secundă. Simți cum își pierde vlaga și pentru o clipă teama îl părăsi. când reuși să se ridice deasupra apei. începu să dea aerul afară din plămânii gata să plesnească. deschise ochii și își văzu barca. Înghiți în sec. Plasa era toată adunată în jurul lui și nu mai putea să dea din picioare. Își smuci brațele. iar tamburul se învârtea în gol. Cu toate acestea. Plasa încă atârna pe o parte a bărcii. revărsându-se înapoi în mare. Frica îi puse un nod în gât. calculat. nu era nimic de văzut în întuneric. Pe urmă începu să-și croiască drum în sus. Scârțâitul tamburului încetă și năvoadele se răsturnară. Apoi își aminti că nu mai avea cum să tragă aer în piept. dar cu picioarele legate. luptând cu dorința copleșitoare de a se ridica la suprafață. Poate doar apă. Pete Shelling înjură cu glas tare. Încercă să-și elibereze mâinile din corzile care îl strângeau. Pete Shelling știa că avea să moară. Mușchii lui refuzau categoric să 12 . devenite inutile în strânsoarea plasei.

Se scufundă din nou. • Capitolul 2 Brad Randall aruncă o privire la ceas și văzu. se zbătu cu sălbăticie împotriva plasei care îl ținea. Nu era barca lui. Nu voia să moară. dar m-aș indispune. Și o figură. aproape ca un miracol. N-avem ce alege. Dar era prea târziu. apoi privi pe fereastră. Sea Spray plutea liniștită pe o mare calmă. Când în sfârșit pieptul i se relaxă și trase apa. părea să îl jelească. încercă să interpreteze acea vedenie ciudată care era ultima lui privire asupra lumii. ca fustele unei femei epuizate care dansase prea mult. ieși la suprafață. Dar desigur. Sea Spray. I se blocă tractul respirator. dar acesta nu exista. — Din nefericire. nu pun nimic altceva pe hartă în afară de numele orașelor. ce frumos e aici! 13 . Pete Shelling dispăruse de mult. Nu era nimic acolo – în afară de speranța deșartă a unui om care murea. Ochii lui căutară deznădăjduiți după ajutor. perfecta sincronizare dintre mecanism și stomacul lui. singură pe ocean. Se agită din nou. Se stingea singur. O să se lupte din nou. O figură întunecată. Brad. însă era prea sufocat de apa sărată ca să mai poată scoate vreun sunet. Se mai uită o dată la hartă. brațele lui slăbite luptând cu strânsoarea legăturii. — Doamne. nu putea fi adevărat. Vezi ceva promițător pe-aici? Elaine se întinse după harta din torpedo. Marea n-o săl învingă. Era singur pe mare.îl asculte. Apoi. Începu să simtă cum i se apropia sfârșitul. spuse Brad. Părea să fie o barcă. singur în furtuna care se dezlănțuise din senin. — Aș mai putea merge încă o jumătate de oră. spuse ea sec. Sea Spray. — E vremea prânzului? îl întrebă soția lui. În timp ce se stingea. ca de indian. până târziu în noapte. ghicindu-i gândul. Era o barcă. Când soarele răsări după câteva ore. pe neașteptate. Pete Shelling se răzgândi. Marea înecă speranța și omul deopotrivă. Încercă să strige. cu năvoadele împrăștiate. ci una mai mică. ca de obicei.

drumul șerpuia printre păduri verzi. — Hai să ne oprim. Brad privea amuzat. În dreapta lor. Cum putuseră să-și croiască drum prin ele ca să construiască autostrada? Apoi pădurea lăsă loc plajei și. de îndată ce ajunseră la țărm. De o oră. În sfârșit. înțesate cu tufișuri atât de dese. Și reține că nu mai avem loc în portbagaj pentru lemne. spuse deodată Elaine. o briză aspră stârnindu-i valurile înspumate. Și Elaine era insistentă. Oceanul Pacific se întindea strălucind sub soarele dimineții târzii. mereu prezentă. apoi își îndreptă toată atenția spre plajă. pădurea urca brusc spre semețele înălțimi ale Masivului Olympic. alcătuia o barieră argintie ce promitea comori ascunse pentru sârguincioșii căutători de pe plajă. Era într-adevăr frumoasă. apoi se mai uită o dată la ceas. La stânga. am dat de una! 14 . în ultimele opt săptămâni. pentru a le păstra pe cele care erau perfecte azi și urmau să fie aruncate mâine. la est. de când trecuseră de Crescent Lake.Se îndreptau spre sud pe Șoseaua 109 de-a lungul Coastei de Vest a Peninsulei Olympic. — Bine. doar câteva minute! Brad stătu să se gândească. Era la câțiva metri de ea când Elaine scoase un strigăt victorios. — Am găsit una! țipă ea. în speranța că va găsi ceva mai bun în următorul ascunziș. chiar înainte ca Brad să înconjoare mașina. adunând resturi. Începu să se apropie de ea. Elaine umpluse și golise portbagajul mașinii de cel puțin trei ori – aruncând bucățile de lemn care păreau perfecte ieri. grămada de bușteni. știind din experiență că va fi nevoie de ajutorul său pentru a căra înapoi la mașină ceea ce găsise. încât Elaine se mirase de câteva ori cu voce tare. dar ține minte: doar câteva minute. comparându-le în gând cu cele pe care deja le adunase. Între drum și nisip. perdeaua de nori se destramă. la vest. apoi abandonându-le. luxuriante. El viră în afara drumului și opri. care stătea ca o barieră impozantă între ocean. ea se cățăra peste trunchiuri. și Puget Sound. Te rog. iscodind ici și colo.

declară ea. — Bineînțeles. Porni motorul.” Sună foarte… profesionist. Elaine se așeză sigură în scaun. În mașină.Ținea în sus un obiect albastru. — Ar cam trebui. — E un semn. Elaine se ridică hotărâtă. zise Brad morocănos. Brad ridică din umeri. apoi luă harta. băgă în viteză și apăsă pe accelerație. Eu am să mă uit pe hartă. vei scrie o carte profesionistă. O ridică în lumină și privi licăririle soarelui care se reflectau în sticla albastră. zise ea. Înapoi la mașină cu tine. Elaine se uită fericită spre soțul ei. Dacă nu o facem. — Ai putea să-mi spui și de ce? — Ți-am spus – pluta e un semn. Unde e? — Douăzeci de mile sud. pe care ea își jurase să o găsească înainte de a se întoarce acasă. îmi sună bine. 15 . spuse ea ușor. să găsească una perfectă ar fi fost un noroc prea mare. — Clark’s Harbor anunță ea. spuse Brad. Lângă el. am dat de bucluc. Ea zâmbi șmecheră. — Un semn? se miră el. mai mult. Dar era perfectă. Și desigur. Și te gândești la ceva mai mult decât la un loc pentru prânz. care se așeză lângă ea pe un buștean. — Pari al naibii de sigură. — Minunat! strigă el. — Haide. „Sunt în Clark’s Harbor și scriu o carte. ea împachetă cu grijă globul albastru în poșetă. — Clark’s Harbor? repetă Brad. Și. iar Brad știu imediat că era vorba de o plută de pescuit japoneză. strălucitor. Nu au mai rămas prea multe locuri de văzut. — Merge pentru prânz. nu? — Da. — Nu-i nici măcar ciobită. Înseamnă că azi vom găsi tocmai locul potrivit. Acum putem mânca? Dar ea nu dădu niciun semn că l-ar fi auzit – era absorbită complet de cercetarea plutei pentru a-i descoperi vreun mic defect pe care l-ar fi putut avea. Și pun pariu că primul loc pe care-l aleg va fi exact ceea ce căutăm.

— O carte despre bioritmuri? — În regulă. ar fi ajuns aceeași absurzi monotoni din Aberdeen și Haquiam. spuse ea fără grijă. Poate Clark’s Harbor este locul cel mai potrivit. își zise Brad. tot merită. conducând mai mult din reflexe decât concentrânduse. zise Elaine moale. O să le supravegheze Bill Carpenter nevrozele. mai degrabă. și care apare nu din neputința de a avea ceva de spus. Elaine râse și-l bătu pe genunchi. căutând cel mai potrivit oraș unde să-și petreacă anul în care Brad să-și poată termina cartea. Își plimbă prin minte numele orașului. Brad știa că azi ori vor găsi orașul potrivit. spuse deodată Brad. erau prea comerciale sau prea modeste. căci. dacă ar fi continuat. Acum văzu că se aflau la marginea unui oraș. cu un simțământ de neîncredere. aceea dintre doi oameni care se iubesc și se înțeleg reciproc. prea pitorești sau prea mândre. cui îi pasă? Ne putem permite să ne luăm liber un an. spuse Brad întunecat. Bătuseră peninsula preț de două săptămâni. Milioane de oameni o vor devora. Poate că Elaine are dreptate. ca numele unui vechi oraș pescăresc din New England. — Chiar înainte. Avea o sonoritate drăguță. declară Elaine. Deci. — Chiar dacă nu se vinde deloc. Nu e un psihiatru de talia ta. ori vor renunța să mai caute. Clark’s Harbor. ci mai degrabă pentru că nu e nevoie. să-mi iau un an întreg să scriu o carte care s-ar putea nici să nu se vândă? — Sigur o să se vândă. — Și cum rămâne cu pacienții mei? — Ce-i cu ei? spuse Elaine degajată. Fac o mare greșeală? Adică. dar asta nu înseamnă că îți va omorî pacienții. — Sute. Era o tăcere convenabilă. Dar era ceva în neregulă în fiecare dintre acestea. Atunci vor fi doar sute de mii. Brad se cufundă în tăcere. iar eu nu-mi pot imagina un loc mai bun să ne petrecem timpul decât aici. Brad își dădu seama că nu acordase prea multă atenție drumului.— Mă întreb. Elaine avea dreptate. chiar dacă această carte ar fi numai un pretext pentru a petrece câteva luni la mare – ceea ce nu e – adăugă ea repede. 16 . făcând circuitul complet al peninsulei. întrerupând tăcerea.

— Arată a ceva din New England. Elaine îl privi scurt și preocuparea lui îi îngândură chipul. spuse Brad. Ar fi vrut ea să fie așa. Își scoase din minte însă gândul acesta. spuse Elaine încet. ceea ce era și mai bine.Nu părea să fie unul mare. și părea să fie bine îngrijit. unele vopsite îngrijit. Strada se termina la chei. dar fără să arate vreun interes deosebit. suficient ca orașul să pară aglomerat. parcă îngânându-l pe Brad. Unul sau doi oameni priviră mașina familiei Randall. Panta se precipită și ajunseră rapid în centrul satului. înflorind vesel în aerul primăvăratic. vopsite în culori vii. să facă vreun gest sau să comenteze. ceea ce era bine. Brad coti la dreapta pe ea. era o clădire veche în stil victorian. Exista o stradă care pornea perpendicular de pe autostradă. Și chiar arăta ca un oraș dintr-o vedere din New England. Acum o interesau mai mult cumpărăturile decât să știe cine erau cei ce sosiseră în oraș. Câțiva oameni erau pe străzi. Dar chiar și structurile mai vechi stăteau drepte. Casele erau răspândite dea lungul drumului – case de lemn. Un înscris de mână te avertiza că era Harbor Inn. Brad se încruntă ușor. dar nu foarte animat. Volvo-ul verde închis i se păruse totuși familiar. — S-a întâmplat ceva? întrebă ea. 17 . construite solid. Separat. Niciunul nu se opri să se zgâiască. altele având o patină argintie de la vântul mării. Întotdeauna atentă la soțul ei. Clădirile răspândite de-a lungul apei erau toate la fel: șindrile netede. rezistente. dar era absorbită cu alte lucruri. iar el și Elaine se uitară curioși împrejur. Ce-ai zice dacă am mânca ceva? • Rebecca Palmer observase mașina străină trecând când era pe punctul de a intra la Blake’s Dry Goods. Conduceau în jos pe o pantă ușoară spre inima orașului. Brad opri mașina. Era un pic mai mare ca un sat. Îmi place. vizibil mai impunătoare față de restul caselor. cu gazonul și grădina legate printr-un gard alb de lemn. iar apoi îi zâmbi. — Nu știu. cu grădini îngrijite. simțind o ciudată lipsă de curiozitate la oamenii care îi priviseră atât de dezinteresat.

oprindu-se să privească un raft de porțelanuri ce-i atrăsese atenția din pricina prostului gust. insista ea neconvingătoare. se justifică Rebecca. așteptându-se să fie contrazisă. Se întoarse și-l văzu pe George Blake repezindu-se spre raftul cu porțelanuri. Mulțumită că incidentul nu o privea. Vocea lui era aspră. luând diverse lucruri de ici și colo și așezându-le în coșul căruciorului. — O să trebuiască să plătești pentru marfa aceea. copleșitoare. — Poftim? — Porțelanurile. V-am spus. pictate pe marginea farfuriilor. zise Blake imperturbabil. Nu e nimeni altcineva în afară de dumneata. chiar și pentru un serviciu chinezesc de mâna a zecea. doamnă Palmer. — Dar n-am făcut nimic. Dumneata ai lovit stiva. nu eram lângă raftul acela. Va trebui să plătești lucrurile pe care le-ai spart. — Dar asta a fost acum cinci sau zece minute. spune Blake acuzator. În afară de ei doi. 18 . — Dar nu am nimic de-a face cu treaba asta. aranjate. Blake se uită la ea. Era pe punctul de a renunța când îl auzi pe Blake chiar în spatele ei. Clătină tristă din cap văzând panseluțele de un roz țipător. Rebecca se încruntă supărată. Și de mine.Trase un cărucior din șirul de la intrarea în magazin și începu să-l care încet printre rafturi. Rebecca privi iute în jur și văzu că avea dreptate. în magazin nu se mai afla nimeni. Rebecca se întoarse și-l privi timidă. — Te-am văzut uitându-te la porțelanuri. grosolană. și trecu mai departe. — Pe mine să nu mă minți. Fața lui Blake se întunecă și Rebecca aproape că dădu înapoi văzând ostilitatea lui. Incidentul se petrecu în timp ce se oprise în fața unui suport cu rochii ieftine. Rebecca avea o înfățișare de femeie fragilă și era greu să găsească haine care să nu fie prea mari. Stăteam aici și mă uitam la rochii. Rebecca se întoarse înapoi la suportul cu rochii și căută mai departe ceva ce s-ar fi potrivit cu genul ei eteric de frumusețe. Nici măcar nu le-am atins.

întrebându-se cum avea să-i explice soțului ei acest incident și cum avea el să reacționeze. spuse Blake. Te cred pe cuvânt. cu toții am știut că e ceva ciudat cu dumneata. De-acum înainte. Rebecca Palmer își mușcă buza și se strădui să nu izbucnească în lacrimi. Dar n-am făcut nimic. hotărându-se asupra unei salate de crabi fără să se gândească prea mult. — Bine. în contrast cu barul. Nu prea bine. avea să-l facă să izbucnească. Brad citi meniul. De când ai venit cu familia aici în oraș. apoi lăsă meniul din mână. dar asta nu înseamnă că trebuie neapărat să cumperi de la mine. deasupra unei cârciumi.— Nu știu de ce susții asta. aș prefera să pun înapoi în raft toată marfa din coșul dumitale. săți faci cumpărăturile în altă parte. • — Uite o cafenea acolo. dacă nu te superi. 19 . dar. dedicându-se ocupației sale favorite: studierea atentă a oamenilor. și cei doi se îndreptară spre ea. aș fi recunoscut și aș fi plătit. Exista doar o masă liberă. dar uneori izbucnea. Cafeneaua. la fereastră. era sigură. Dacă aș fi făcut-o. Ce s-a întâmplat? se întrebă ea. spuse Elaine Randall. Presupun că ai dreptul de a locui în oraș. era aproape plină. Cei doi soți Randall trebuiau să treacă prin cârciumă ca să ajungă sus și Brad se uită împrejur după ce ochii lui se obișnuiră cu întunericul. Localul era la etajul de sus al unei clădiri cu două etaje. Iar asta. În tăcere. știa ea sigur. Îi zâmbi în semn de aprobare lui Elaine și o urmă la etaj. replică Blake. — Ce să faceți? — Nu vreau să mai faci cumpărături aici. încheie el. Acum cred că știu ce e – ești o mincinoasă. — Ba nu sunt! izbucni Rebecca. Ce e cu orașul acesta? Dar știa că n-avea niciun rost să-l întrebe pe Blake și cu atât mai puțin să se certe cu el. Barul era aproape gol – doar doi bătrânei stăteau la o masă de stejar scrijelită și aveau câte o halbă de bere și tăblița de șah între ei. Glen Palmer își controla bine temperamentul de artist. Rebecca plecă din magazin.

Înainte să o fi putut întreba pe Elaine. fără să se grăbească. — Nu e cine știe ce de spus. și își împreună mâinile. dar totodată fără să tragă de timp. Arată de parcă nu-i în largul lui și o știe. uitându-se împrejur. O dată făcu semn după cafea. dar nu se opri să stea de vorbă cu el câteva secunde. — Unde? întrebă Elaine. — Foarte inteligent. în spatele șervețelelor. 20 . ce? — Spune-mi cine sunt ăștia. făcând abstracție de ironia ei. — Ei. hotărî Brad. mâncarea le sosi și soții Randall începură să mănânce. din când în când. — De asemenea. Se pare că mai mult pescari. continuă Brad. câțiva negustori și câteva gospodine. Și fața. Elaine puse meniul înapoi în suportul său. acolo. cu toate că. așa cum făcea cu toți ceilalți din cafenea. bine. lăsă câțiva bani pe masă și se pregăti să plece. Când omul își termină masa. Era ceva în legătură cu hainele lui și cu fața lui. bine? — Ei. zise Brad. Chelnerița binevoitoare îi turnă. trebuie să fie cel care stă singur. îl întrerupse Elaine. și acesta purta jeanși și o cămașă de lucru decolorată. Brad dădu aprobator din cap și privi încă o dată la bărbatul despre care vorbeau. având în vedere că poți vedea cheiul afară pe fereastră. — Zău? Ce vreau să spun? — E diferit de ceilalți. privirea lui Brad se îndrepta curioasă spre bărbatul cu hainele asortate și care tocmai își dăduse jos barba. Când termină. Și o persoană pe care nu o pot cataloga. Era vorba de cum se asortau. își vârî adânc mâna în portofel. Știu ce vrei să spui. Era aproape sigur că-l știa. dar le purta oarecum diferit. spuse Elaine. acolo unde soarele nu ajunsese. Și îl mai izbi ceva pe Brad: impresia că îl cunoștea de undeva. lăsând o paloare în partea de jos a feței.Câteva minute mai târziu. Ce era cu fața lui? Apoi Brad înțelese: omul își dăduse barba jos recent. Bărbatul se uita în farfurie și mânca liniștit. o chelneriță apăru și le luă comanda. Aha. Asemenea celor pe care-i mai văzuseră.

Copilul fusese obiectul a numeroase accese de mânie și în cursul lor violența lui ieșea la suprafață. dar având pe dracul în el. — Domnule doctor Randall? Chiar dumneata ești? Brad îl recunoscu atunci și se ridică în picioare: — Glen Palmer! Pentru numele lui Dumnezeu! Tot stăteam aici de-atâta timp. așezându-se. dar cel mai adesea distructiv. legată de două piese de cristal Steuben. o disfuncție a sistemului nervos. dar abținându-se. zâmbind. Un băiețel cu o figură de înger. cumpărate când abia și le putea permite și care fuseseră zdrobite ireparabil. sigur că te recunosc. câteodată amenințător. mișcându-și mâinile și picioarele încontinuu. suferind de hiperkinezie. care îl făcea să se miște neîncetat. ochii i se întâlniră dintr-o dată cu ai lui Brad și se opri puțin. tatăl lui Robby Palmer. Elaine. — Ia loc. Brad avea o amintire. Prima oară când îl văzuse pe băiat. spre perete sau în persoana cea mai apropiată. Brad învățase rapid să ia toate obiectele fragile din biroul lui când venea Robby Palmer. într-o după-amiază. una pe care n-o putea uita curând. Am dat-o jos când m-am mutat aici. Robby avea șase ani și nu putea sta locului mai mult de o secundă-două. favoritele lui. Era ceva înăuntrul lui. uneori doar nervos. de Robby Palmer. băiatul de nouă ani al lui Glen. Robby Palmer. Brad îl privea nerăbdător. răspunse Glen Palmer. vrând să-l bombardeze cu întrebări pe Palmer. Un zâmbet îi lumină fața și traversă repede camera. vorbind întruna. Nițel 21 . — Desigur. Elaine își ridică sprâncenele a mirare. cu mâna întinsă. — Datorită bărbii. pentru a nu-l supăra. Iubito. spuse ea. mânuțele lui întinzânduse să apuce cel mai apropiat obiect – oricare ar fi fost – și să-l arunce spre fereastră.Cum porni înspre scări. fusese sub îngrijirea lui Brad Randall în ultimii trei ani. Aceasta e soția mea. fu de acord Palmer. dar nu știam de unde să te iau. impulsiv. — E cel mai potrivit cuvânt. Cum se mai simte? Brad îmi spune că a fost un miracol. Fusese un caz deosebit de grav. apoi înțelese și întinse mâna. dânsul e Glen Palmer.

E calm. — De ce nu? spuse Glen amabil. Glen se uită la ceasul din perete. în timp ce el întorcea pe toate părțile în minte declarația lui Glen. acum câteva luni. — Știți ceva. — Mă întreb dacă aș putea să-l văd. Acum e ca și ceilalți copii. Când încercase să discute cu familia Palmer. aprobă Palmer. ei îi spuseseră doar că era un miracol și așa rămăsese.supărat. Orice demoni ar fi fost în el. pocnindu-și degetele. de ce nu veniți la noi astă seara ori mâine dimineață? Stați în oraș? 22 . Am venit aici într-o excursie și ne-am oprit în partea de nord a orașului. E încă activ. înainte ca agitația să pună stăpânire pe el din nou. — Dar nu are sens. spuse el. Așa. aceasta se uitase apoi la cioburi dezorientat. — N-ai să mă crezi. Și Robby s-a potolit. zise el. Schimbarea lui Robby este absolut incredibilă de când l-am adus aici. ca și cum s-ar fi întrebat ce se întâmplase cu ele. care nu înțelesese niciodată de ce. hohoti Brad. acum au plecat. ca și cum statuetele distruse nu avuseseră nicio legătură cu el. Nu avusese nicio urmă de regret și nici teamă de pedeapsă. domnule doctor Randall. spuse el. — Poate că nu. În tăcere. încercând să înțeleagă ce ar fi putut să-i vindece boala lui Robby. reflectă Brad. Acum Glen îi confirma. zise el. — Spune-i asta și asistentei. Degetele lui Brad băteau ușor darabana pe masă. Brad Randall se întrebă dacă orașul Clark’s Harbor avea vreo legătură cu acest miracol. Întotdeauna te-a plăcut. Doar o răceală. pur și simplu. Prea mult timp fusese un caz problematic și Brad era întotdeauna sceptic în ceea ce privea miracolele. Glen Palmer ridică din umeri. Dar într-o zi. Și deatunci a rămas calm cât am stat pe plajă. o detașare preț de o secundă. Dar nu ne-am întrebat. Robby Palmer nu mai venise la Brad Randall. Asistenta trăise sub teroarea vizitelor lui Robby la cabinet și adeseori își găsea nenumărate motive pentru a lipsi când venea copilul. Așa că ne-am mutat aici. De-a binelea. în locul numit Sod Beach. dar nu ca înainte. — Dar de ce? întrebă Brad. — N-am idee.

Din cele câteva cuvinte pe care le putu surprinde Brad. spuse Brad. o auzi Brad pe Elaine. vorbea despre el. nu vorbise cu el. Fiecare. înainte de a o distruge complet. — Nu știu. spuse Elaine neîncrezătoare. spuneai. — Ai spune că a înțeles mesajul. Joe i-a zis că mai bine ar vinde cât mai poate. — Poate că m-am înșelat. — Într-o galerie de artă. dar Palmer i-a răspuns că nu o distruge. înțelese că vorbeau despre aceeași persoană – Glen Palmer. Brad ridică din umeri. — New England. Cel puțin și-a dat jos barba aia oribilă. zise prima femeie. Acești oameni nu par să agreeze deloc străinii. de îndată ce Palmer plecă. în schimb. Conversația continuă în jurul lor. Dar nu-i 23 . — E cam înfricoșător. spuse Glen. Glen Palmer plecă grăbit de la masa lor și dispăru pe ușă. Se ridică. — Știți. — Mă rog. neștiind dacă Brad ar fi vrut. E singurul loc. Nimeni. fu de acord Brad. nu? întrebă Elaine. Este vreun loc ca lumea pe acolo? — Harbor Inn. se strâmbă Brad. spuse puțin cam tare o femeie de la masa vecină partenerei de prânz. — A fost cam neașteptat. Până să mai spună ceva. pufni prima femeie. Mi se pare că ai nimerit-o. da? — Sigur. Nici așa nu se integrează aici. o animație a conversației îi cuprinse pe cei din cafenea. în mod evident. Ne vedem mai târziu. Ne vom bucura poate de același tratament oriunde vom merge. Apoi observă că. Cred că-i mai mult sau mai puțin previzibil. ci că o transformă. — Nu că ar conta. replică cealaltă femeie. spuse cealaltă. Ascultă și ea comentariile de la alte mese. Toți cei ca ei au priceput imediat și ne-au lăsat în pace. lângă apă. Ce-l face să creadă că poate trăi dintr-o galerie de artă în Clark’s Harbor? Și nevastă-sa aia – face niște oale de lut care arată ca niște bucăți de noroi și crede că oamenii le vor cumpăra. mai am destule de făcut în după-amiaza asta. nu? comentă Elaine. — Joe al meu s-a gândit să cumpere clădirea chiar ieri.— Cred că am putea. — Într-adevăr. Și știi ce i-a răspuns Glen Palmer? I-a spus că nu e de vânzare.

reparând plasele. iar celălalt pe fereastră. Brad plăti și ieșiră din cafenea. își aminti ea iute. n-ai de ce să te plângi. meșterind la motoare și verificând echipamentele de pescuit. se auzi zgomotul unei sirene și o mașină a poliției se opri pe chei. Majoritatea danelor erau goale. răspunse Brad. Jos în cârciumă. doar cinci sau șase bărci de pescuit erau ancorate și oamenii lucrau la ele. Se pare că imaginea pescarului fericit n-a ajuns încă în Clark’s Harbor. Se concentră privind pe fereastră și făcu tot posibilul să ignore flecăreala din jur. năvoadele. Brad nu mai vorbi deloc. nu-i așa? remarcă Elaine pe când se apropiau de capătul cheiului. Până când își terminară cafeaua. Nu vorbi nimeni cu ei și odată. — Știu și eu?… începu Elaine. mai ales în locuri ca acesta. Iar când o fac. — Hai să aruncăm o privire la chei. devin suspicioși. Pariez că oamenii de aici văd rar pe cineva pe care nu-l cunosc. Depinde de loc. când Brad avu o tentativă de salut. ca și cum n-ar fi știut ce să mai facă. oprindu-se să inspecteze fiecare barcă pe lângă care treceau. Se uită în jur. De pe locul șoferului se ridică 24 . în schimb. Psihiatrul din Brad se bucură în sinea lui. nu îi răspunse nimeni. Merseră pe toată lungimea cheiului.decât o chestiune de timp. știai când te-ai măritat cu el că e așa. găsind că atitudinea ostilă a localnicilor era interesantă. — Dragă. va trebui să tolerăm ostilitatea și suspiciunea la început. — Ciudat. Brad văzu că jocul de șah nu părea să fi progresat deloc. — Cred că trebuie să aruncăm o privire împrejur. — Nu prea vorbesc. Niciunul din ei nu dădu vreun semn că îi observase pe soții Randall. nu era sigură că era de acord. trebuie să te acomodezi cu obiceiurile unui oraș mic. Elaine tăcu și continuă să mănânce. dacă vrei să stai într-un oraș mic. sugeră Brad când ieșiră la lumina soarelui. — Vrei să ne plimbăm? Până să răspundă Elaine. Brad încercă să-i dea asigurări. Soția lui. Oamenii trebuie să se obișnuiască cu tine. în fiecare orășel e la fel și dacă vom locui într-unul ca ăsta un an. Unul dintre bătrânei se uita atent la tablă. Dar.

Un bărbat sări din barcă. Se uită repede în jur. Harney Whalen. Toată activitatea de pe chei se opri când oamenii de lângă bărci se uitară la noii veniți. strigă el. M-ar fi chemat măcar prin radio.un bărbat cu pieptul lat. iar în cealaltă având o batistă mototolită. care ocoli mașina pentru a-i deschide portiera unei femei voinice. Ar ști că îmi fac griji. strângând cu o mână brațul polițistului. până când dădu cu ochii de Harney Whalen. Probabil că a găsit un banc de pește și vrea să ia tot ce poate. de vreo șaizeci de ani. de unde venea cu toată viteza o șalupă cu motor. Coborî din mașină. ci alese să răspundă primeia: — Nu știu. ca și cum s-ar fi întrebat ce era de făcut. — Da. rosti o altă voce. Miriam Shelling încă se sprijinea de brațul lui Whalen și își tampona ochii cu batista. 25 . nu luă în seamă cea de-a doua voce. dar n-a mai venit. Toată lumea se întoarse cu fața spre port. L-a văzut careva dintre voi. dar nu s-a întors când m-am întors eu. uitându-se de la un bărbat la altul. Șalupa se opri la una din danele goale și o frânghie fu aruncată. S-a întâmplat ceva? Omul dădu din cap. pare să nu-l găsească pe Pete. — Ești polițist? — Sunt șeriful. zise Whalen. prinsă și legată de tachet. — Întotdeauna e ceva în neregulă dacă vine Harney Whalen pe chei. Miriam Shelling clătină din cap. când se auzi sunetul unei sirene. Miriam Shelling își încleștă degetele pe brațul șefului de poliție. zise ea. băieți? Se auziră murmure negative dinspre pescari și ei începură săși părăsească bărcile pentru a se aduna lângă șerif. aici de față. Miriam Shelling. Oamenii avură un schimb de priviri. Zicea că o să se întoarcă pe la patru dimineața. — E ceva în neregulă. — A ieșit aseară. șeful poliției. Unul dintre pescari confirmă din cap. cu fața palidă. era în spatele meu când am ieșit seara trecută. șerifule? întrebă o voce. — N-ar face asta. Harney Whalen nu arăta în largul lui. fără să-și oprească privirea asupra vreunuia dintre ei.

— Năvoadele erau aruncate. N-am vrut să le trag înăuntru. Whalen aruncă o privire rapidă spre Miriam. n-au întrebat 26 . apoi înapoi spre străin. murmură numele lui. Te rog. ca și cum ar fi fost încurcați de prezența morții. Bărbatul se holbă la ea un moment. apoi îl trase pe Whalen la câțiva pași mai încolo. Brad păru că nu o aude. — Unde e? întrebă Whalen. E ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. privind în continuare către golf. ajutând-o să se urce în mașina poliției. — L-am adus cu mine. soții Randall urmăreau cum reacționau pescarii în fața morții. în timp ce Whalen trase înapoi prelata ce stătea împachetată la pupa. — Hai să mergem de-aici. Brad aprobă din cap. Barca era părăsită. — Doamne. — Ai observat? întrebă el. Îngrozitor. iar apoi vorbi în liniște cu bărbatul care-l adusese acasă pe Pete Shelling. nu mi-a răspuns nimeni. Elaine îl apucă de braț. Priviră în tăcere jos în barcă. Și nu erau goale. și plecară. așa că m-am urcat pe punte. Miriam păși în sfârșit spre soțul ei și îl privi curioasă. vocea îi era scăzută. la trei sute de metri de aici. După ce plecară și nu mai rămaseră decât Harney Whalen și proprietarul bărcii. Când vorbi din nou. nici între ei. Când am strigat. Nu au vorbit cu ea deloc. El o ținu o clipă. după care se aruncă în brațele lui Harney Whalen.— Am găsit o barcă plutind în derivă acolo în larg. — E ancorată la o milă depărtare spre nord. — E vreun cadavru? Omul dădu afirmativ din cap. Poartă numele Sea Spray. spuse ea. apoi unul după altul se îndepărtară. oftă Elaine. Whalen se duse spre barcă și urcă în ea. spuse el încet. Înmărmuri un moment. În cele din urmă o duse pe Miriam Shelling de lângă golf. Trecură de Miriam Shelling în tăcere. — E barca lui Pete! strigă Miriam Shelling. fără să spună vreun cuvânt sau să facă vreun gest de consolare. Pete Shelling se uita țintă la ei cu o privire goală. La o depărtare de zece metri. Pescarii se îngrămădiră în jur.

Când ploaia începu să stropească fereastra. justificată sau nu. Dar ce i s-a întâmplat lui i se putea întâmpla oricăruia dintre ei. Brad se îndepărtă. ea se întoarse spre soțul ei. cu fațada în stil victorian împodobită cu un ornament albastru cu alb. Știa ce urma. — Bineînțeles. Parcă privea suspicios spre ape. — Poftim? întrebă Elaine absentă. — Rămânem? întrebă Elaine. nici măcar nu păreau mirați. — Haide odată. 27 . ca și cum se aștepta să-i fie smulsă în orice clipă. zise ea neîncrezătoare. la orizont.nimic. — Îți place și o știi. se pregătea o furtună. — Hai să plecăm. Ca și cum se așteptau să se întâmple așa ceva. spuse ea. Haide să găsim acea tavernă. Îi luă mâna lui Elaine și o strânse. zâmbi Brad. Și încercă să evite continuarea. se înălța semeț în centrul unei peluze bine îngrijite. bine legate împotriva furtunii. Dar adânc înăuntrul ei teama rămase. săltau atât de ușor în apa agitată a golfului. Asculta șuierând vântul pe sub streșinile clădirii vechi și se mira că bărcile de pescuit. zicându-și că nu era justificată. Departe. Elaine privi atentă spre soțul ei. — Pescarii. te-ai fi simțit în largul tău. Te rog. Nu-mi place Clark’s Harbor. Nu au reacționat deloc la moartea bărbatului. Din camera de la etajul doi Elaine privea marea. spuse el. • Capitolul 3 Harbor Inn. — Presupun că ne ajunge pentru o noapte. Brad îi zâmbi. imitând inconștient postura hotelului. Ca și cum se așteptau sau ca și cum n-avea nimic de-a face cu ei. Brad. Dacă nu ar fi fost înecul. Elaine simți o crampă de teamă în stomac și vru să o alunge. uitându-se prin cameră. ricană el.

și toată mobila era din stejar masiv. spuse soțul ei. doamnă. dacă stejarul ăla nu e lustruit de mână. acum ar fi turuit. — Și ție îți plac. fără defecte. evident. Nu de lux. nimic care să nu aducă cu dormitorul confortabil al unei case particulare. Dacă aș face-o. îl mănânc. — Nu mă vei prinde în discuția asta veche. stărui Brad. 28 . Nu exista nici urmă de banalele decorațiuni de hotel. să știi. Numai că vrei să mă enervezi. Vreau înapoi în Seattle și asta mâine dimineață. — Bine. nu-i așa? raționă Brad. n-ar exista. Dar nu mă prinzi. — Dar dacă n-ar fi în Clark’s Harbor. Dar nu vreau să stau. Dar moartea pescarului îi alungase entuziasmul și acum se uita posomorâtă la decorațiunile vechi ale hotelului. ai face-o. replică Elaine. — Eu? spuse Brad cu inocență. e foarte bine întreținut. și ar fi făcut planuri cum să locuiască aici un an. în următoarele clipe m-aș răzgândi și te-aș ruga să stăm aici măcar câteva zile. E frumos și exact așa cum vreau eu. Încercând să renunțe la resentimente. — Ba deloc. despre oraș. Se simți incapabilă să adune vreun gând bun. încântată despre cameră. cedă Elaine. Numai că aș dori să nu fie în Clark’s Harbor. Uită-te la lavoarul ăla.Elaine se așeză greoaie în scaunul cu brațe acoperite cu o husă ce ocupa un colț al micuței camere de hotel și încercă să-și analizeze sentimentele. — Desigur. pocnindu-și călcâiele și salutând. — E cam dărăpănat. Marmura nu e deloc ciobită și. se forță să mai privească o dată camera. — Dacă îți plac lucrurile de genul ăsta. spuse ea cu acreală. Trebuia să recunoască – era încântătoare. Elaine examină lavoarul cu atenție și trebui să admită că Brad avea dreptate – era un obiect vechi veritabil. încercând să-și păstreze tonul sever. o contrazise Brad. dar primitoare și funcțională. Ce te face să crezi asta? Aș face eu așa ceva? — Da. Și știi foarte bine ce vreau să spun. Știa că Brad avea dreptate. Una peste alta. Dacă n-ar fi fost pe chei când fusese adus corpul bărbatului. Patul dublu etala o cuvertură țesută de mână.

dimineață nu se vor întoarce acasă. Elaine se mută de pe fotoliu pe pat și se cuibări lângă el. apoi se opri când văzu expresia feței lui Brad. — Mă tot gândesc la Robby Palmer. Răpăitul ploii în fereastră deveni o bătaie continuă. 29 . dar îi tot văd fața. O problemă ca a lui nu dispare cu una cu două. — Știu și eu? zise Brad. Brațele lui o strânseră la piept. spuse ea. Își aruncă pantofii departe. — Cartea. Se întinse pe pat și-și desfăcu brațele chemător. spuse Brad apărându-se. Iar el știa că era pe punctul de a învinge. Elaine înțelese imediat. Ți-ar aduce public și de colo și de colo? Începu să râdă de propria-i glumă. pescarii se îneacă mai mereu. și cred că mi-am asociat imaginea aceasta cu Clark’s Harbor. încercând încă o dată să clarifice ceea ce simțea. dacă e ceva în legătură cu locul ăsta. cum spunea Glen. — Dar dacă e așa? întrebă Elaine. o carte despre Robby Palmer ar putea avea o căutare mai mare decât una despre bioritm. apoi șosetele după ei. Se opri și-l simți pe Brad mișcându-se. — Chiar atât de mult urăști acest loc? întrebă el după o clipă. — Am spus ceva rău? întrebă ea cu teamă. — Cred că e mai mult din cauza cadavrului. nu? zise ea. Te-ai hotărât să scrii cartea despre el. Pur și simplu nu se întâmplă așa.Îi zâmbi soției și se miră cât era de serioasă – și cât avea să se certe cu ea ca să o convingă să stea un timp în Clark’s Harbor. — Cum ai să-ți numești cartea? Paradisul regăsit? — Mă rog. cu zona asta care îi influențează pe copiii ca Robby și îi ajută. Îmi tot spun că același lucru se putea întâmplă oriunde. Decise să abordeze treptat problema. — De ce să nu scrii despre amândouă? sugeră Elaine. atunci lumea trebuie să știe. înfiorându-se ușor. spuse el. — Atunci merită să aflu și eu. vânătă și umflată. Aș vrea să știu ce s-a întâmplat cu el. Începu să-și desfacă șireturile la pantofi. nu-i așa? — Nu știu. spuse el. o mână o mângâie ușor pe ceafă. Doamne. Elaine se încolăci senzuală și-și lipi nasul de gâtul lui Brad.

spuse Brad încet. strâns unit. nu? — Bine. Cred că ține de cum a fost tratat Glen Palmer în cafenea după-amiaza asta. — Dar am mai trecut prin asta. Brad. Elaine. mie îmi place aici. chicoti Elaine. Cred că mă interesează din punct de vedere profesional. urmată de bluză. — Pariez că tumultul societății se reduce la mersul la biserică o dată pe lună. Ca la comandă. Și pare perfect pentru ceea ce vrem. sugeră Elaine. tresări. aprobă Brad.— Tu vrei să rămâi aici. E un fenomen interesant. Îmi tot zic să-l uit pe omul acela. E izolat. Cel puțin nu la vedere. o scurtă iluminare umplu camera și pentru moment ropotul ploii fu acoperit de zgomotul tunetului. 30 . — Știu și sunt de acord cu tine. mic și nu prea sunt șanse să ne lăsăm prinși de tumultul societății ca să nu apuc să scriu nimic. ascultând furtuna. Zâmbi dulce spre el. Un orășel mic. tot e ceva cu locul ăsta. Ceva ce nu e în regulă. Afară vântul se întețise și hotelul începu să scârțâie ușor. e că niciodată nu auzi ce se întâmplă în camera alăturată. Poate că e din cauza furtunii ăsteia. deși trăiesc împreună. Dar cred că e altceva. Se opri și amândoi se cuibăriră în pat. — Poate că nimeni nu-l plăcea pe sărmanul om care s-a înecat. Fusta îi căzu pe podea. — Dar eu chiar iubesc această vreme. Au o anume detașare. șopti ea. Dar nu știu. nu le pasă cu adevărat unii de alții. — Sau poate e intuiția ta feminină? — Dacă vrei să-i spui astfel. Oamenii mă intrigă. sublinie Brad. Probabil că se ascund mult. și totuși nimeni nu pare să aibă vreo legătură afectivă cu altcineva. Stătu goală în fața lui Brad. E obligatoriu ca măcar ceva din lucrurile astea să se petreacă oriunde ne ducem. spuse Brad. dacă mă înțelegi. — Un lucru plăcut la o furtună. Dar am o presimțire rea față de locul ăsta. dar chiar atunci când reușesc. — Ei bine. Elaine se smulse de lângă soțul ei și se ridică. de parcă. arcuindu-și spatele și împingându-și pieptul înainte. îmi vine să fac dragoste. căreia de obicei îi plăceau furtunile. — Poate. e evident cel mai drăguț loc pe care l-am văzut până acum. mai profund. Cred că locul ăsta este fascinant. aproape o contradicție.

nu? Apoi.Apoi se strecură în pat. fața ei de copil de șapte ani fiind animată de curiozitate. aproape șoptit. — Nu ăla. Robby clătină din cap. Nu pot vedea nici măcar dacă vasele astea sunt curate. Glen își luă soția în brațe și o strânse. Oricine îl spune pe ăla. Dar auzul fiului ei era mai ascuțit decât credea ea. • La două mile de Clark’s Harbor. spre capătul de nord al unei dune de nisip ce era numită Sod Beach. 31 . simțind că gluma lui era una proastă. Missy se întoarse spre tatăl ei. de-abia dacă răzbătea prin întunericul dens al copacilor care aproape că înconjurau cabana. se ridică în picioare și se apropie de Rebecca. iar apoi își îndreptă atenția spre soția sa. — Care? întrebă ea. nici noi nu putem spune în mod sigur că sunt murdare. care se străduia să vadă vasele pe care le spăla la lumina unei lămpi. o singura lumină palidă ardea în întunericul dinăuntrul unei mici cabane. Ce s-a întâmplat. — Nu-l știu pe ăsta. spuse blând Glen. înjură mai mult pentru ea. îl întrerupse vocea surorii sale. — Presupun că trebuie să facem ceva cu treaba asta. Glen își ridică privirea de la jocul pe care îl juca cu fetița lui și se uită cu seriozitate la băiat. înainte de a mai spune ceva. Rebecca Palmer. presupun. înfrânându-și pornirea bruscă de a plânge. Aș fi vrut să avem curent electric. — Nimic. Acela care înseamnă găgăuță? Robby o privi disprețuitor. nu? observă el blând. Dacă nu poți spune că sunt curate. — Și de ce te enervezi? spuse Glen încet. Când copiii plecară. astfel încât cuvintele ei să nu fie auzite. dragă? Rebecca își mușcă buza. — Tată! țipă Robby Palmer cu toată vehemența puritană a celor nouă ani și jumătate. Robby o luă de mână pe sora sa și o conduse în micuța lor cameră ce le servea ca dormitor. dar. Prea slabă ca să ilumineze chiar și colțurile camerei. Mama a spus un cuvânt urât. Missy. L-a zis pe ălălalt care înseamnă futu-i. Care e? — Nu contează.

spuse ea. Dacă n-ar fi fost Robby. Glen simți o undă de eliberare la apariția copiilor. insidios. spuse el încet. Dar nu știa cum. Știa însă că dispăruse doar temporar. Nu putea să spună nici că-l crește. nici că îl supraveghează. însă există întotdeauna un lucru mic și prostesc care mă scoate din sărite. Dar numai în ultimii trei ani ei au început cu adevărat să înțeleagă că Robby nu era doar diferit. să creeze. cum presupuneau. — La dracu’ cu tot! — La dracu’. Chiar de la un an. se smulse de lângă Glen și zâmbi nesigură. dar se hotărî să înjure mai bine. — Îmi pare rău. adăugă ea. să se concentreze. Dar Clark’s Harbor rămăsese rece și neprimitor și de multe ori avuseseră de gând să plece. doar precoce. Glen și Rebecca și-au dat seama că era altfel. Se gândi o clipă că era să-și piardă controlul și să dea drumul lacrimilor. căci tensiunea care creștea în amândoi trebuia să fie dezamorsată. încerca 32 . Oricum nu am fi avut lumină în seara asta. pe măsură ce creștea. care se agita încoace și încolo. Era de fapt bolnav și. O să-mi fie bine – precis. Și Rebecca avea timpul ocupat de ceea ce credea ea că era supravegherea copilului. Cred că pot să mă descurc cu lucrurile mari. hiperkinezia lui Robby începuse să-i distrugă pe toți. nu? spuse el. Apoi simțindu-se parcă mai bine. poate că ar fi plecat. Încet. în timp ce Robby rămase în ușă. dar nu le fusese ușor. Robby nu fusese niciodată un copil cuminte. boala devenea tot mai grea. La început Glen și Rebecca își spuseseră unul altuia că ostilitatea ce o simțeau în oraș era ceva obișnuit și că lucrurile aveau să se schimbe și pentru ei. Curăța după el. Fața ei îi apăsa pieptul și Rebecca aprobă din cap. Missy se cățără în brațele tatălui său. chiar dacă am fi avut curent electric. cu brațele încrucișate tandru în jurul spanielului pătat alb cu negru. când o străfulgerare de lumină le umplu camera și îndată pocnetul tunetului îi goni pe copii din camera lor. cum ar fi lămpile astea mici cu kerosen care nu dau lumină niciodată. Glen găsea că îi era din ce în ce mai greu să lucreze. ușurare ce vine când un moment tensionat dispare brusc.— E cam primitiv. nici măcar cât un bec de patruzeci de wați. Familia Palmer era în Clark’s Harbor de cinci luni.

Cu fiecare an. Missy fusese cea care le atrăsese atenția. după care îl chemă pe Glen. Era adevărat. El continuă să lucreze până când castelul fu așa cum dorea el. înțepândo pe sora lui. Acolo se petrecuse miracolul. Ea. luptându-se să fie înaintea lui. Rebecca îl urmări înmărmurită pentru un minut. Îl văzu pe Robby jucându-se lângă apă. mai iritabilă. știind că fratele ei avea necesitați speciale pe care ea nu le avea. Ei așteptau clipa când va sări deodată în picioare. pretinzând lucruri și devenind dintr-o dată violent. construind sisteme de drenaj împotriva mareei. spuse Rebecca blând. și va începe să țipe și să urle. chiar pe plajă. Părăsiseră Seattle și poposiseră în peninsulă. mai disperată. Rebecca se opusese. ridicându-i ziduri și parapete. fiind sigură că nu va fi deloc o vacanță și că ea va avea parte de același tratament ca până atunci – Robby vorbind încontinuu. revărsându-și frustrările pe orice sau oricine era în apropiere. îi spuse când apăru pe plajă. construind cu răbdare un castel de nisip. 33 .să-l anticipeze. săpându-i șanțuri de apă. „E ceva în neregulă cu Robby”. Rebecca aruncase jeanșii pe care-i spăla și alergă pe plajă. sora mai mică cu doi ani a lui Robby. — Uitați ce-am construit! le strigă el. — Și? întrebă el. Când Glen a sugerat pentru prima oară că o vacanță i-ar putea ajuta pe toți. va împrăștia construcția pe toată plaja. Rebecca era mai obosită. era mereu calmă și învățase repede să aibă grijă de ea însăși. construindu-și castelul. apoi se uită în sus și. Doar Missy era neafectată. spusese ea în după-amiaza aceea. mișcându-se. Stătea liniștit în nisip. Ce-i așa deosebit la un copil care construiește un castel de nisip? — E Robby. Glen privi. Ceva îi întrerupsese lui Robby neastâmpărul. văzându-și părinții. — Privește. Nu observase niciunul din ei la început. Apoi au venit la Clark’s Harbor. Dar Glen insistase. le făcu semn cu mâna. În cele din urmă au venit pe marginea plajei la nord de Clark’s Harbor și s-au așezat. Dar nu se întâmplă. Și nu l-a stricat.

— E-n regulă. Începu în mașină. Glen și Rebecca îl priveau cum mergea. Nu știau ce să facă. Pot să ridic un altul. Reușiseră să cumpere cabana de pe Sod Beach și să dea un avans la o clădire pe care se pregăteau să o transforme într-o galerie. spuse Missy cu mândrie. spuse el. Aveau să deschidă o mică galerie de artă și cu puțin noroc ar fi putut locui acolo. apoi să-l distrugă și imediat să treacă la altceva. mergând încet. Dar transformarea era lentă. copilul fusese un copil normal. Înapoi în Seattle. Un noroc. se hotărâră să părăsească Seattle. la Sod Beach. Dar nu se întâmplă așa nici măcar o dată cât petrecură cele cinci zile pe plajă. întrebându-se ce se întâmplase și așteptând ca teroarea să reapară. îi spuseră lui Brad Randall ce se întâmplase la Sod Beach. fie 34 . De două ori Glen angajase localnici să-l ajute la lucru. astfel încât pașii lui să se potrivească cu pașii mai mici făcuți de Missy. Nu apăru până când nu părăsiră Sod Beach și plecară înapoi la Seattle. — Mareea îl va șterge. sublinie Glen mai mult pentru a reduce explozia inevitabilă decât pentru a-i discredita munca. era acolo. care o necăjește pe sora lui. spuse Robby. — A lucrat la el toată dimineața. după o noapte lungă de sfat. un labirint de ziduri și șanțuri cu apă ce se întindeau pe aproape cinci metri de-a lungul plajei. Robby deveni acel personaj nervos și agitat. fie din răutate. Materialele necesare lui Glen nu erau niciodată de găsit în stoc. despre care aflară că se numea Sod Beach. dar descoperise nu după mult timp că. Așa că. Dar norocul nu veni. Curând descoperiseră că în Clark’s Harbor nimeni nu era interesat de ei și de planurile lor. o coincidență. Ei știau doar că acolo. Își luă sora de mână și porniră în jos pe plajă. Cu toate acestea. atât erau de obișnuiți ca Robby să înceapă ceva. livrarea părea să dureze o veșnicie. în dimineața după ce plecară spre sud. Dar Glen și Rebecca nu putură accepta. necesitând o stimulare continuă. dar el nu avusese nicio explicație. mai încolo. neinteresat de nimic.Glen și Rebecca cu Missy în spatele lor inspectară serioși munca lui Robby. Aveau să ia cele câteva mii de dolari pe care Rebecca îi moștenise de la bunica ei și să se mute în Clark’s Harbor.

din nepricepere. — Ghici pe cine am văzut azi? Robby îl privi curios. izbucni Rebecca. în timp ce Missy se uita. Glen își privea fiul. Văzând că voia să întrebe ceva despre ce se întâmplase cu mama lui și nedorind să răspundă. A fost caraghios. S-a întâmplat să fie în local când am intrat să iau prânzul. — Doctorul Randall? De ce n-ai spus? Unde era? Mai e în oraș? — Întreabă și tu pe rând. întrebându-se ce vor crede cei doi Randall. Hiperkinezia ce-l devastase în scurta sa viață dispăruse de îndată ce se mutase în cabana de pe Sod Beach și nu dădea semne de recidivă. Dacă ne gândim bine. Dar stăteau pentru el. Când termină povestirea. — Pe cine? întrebă indiferent Robby. Răspunsul Rebeccăi fu mai prompt. — N-o să mai facem cumpărături la Blake’s. Glen se hotărî să-l distragă. Glen și Rebecca ar fi plecat de-acolo. Văzând grimasa lui Glen. îi păru rău. el ridică din umeri. apoi privi repede împrejur în camera micuță. — E adevărat că se puteau întâmpla lucruri mai rele. aceștia erau mai degrabă o pacoste decât un ajutor. — Pe cine? — Pe doctorul Randall. Stau la hotel și le-am spus să treacă pe la noi deseară sau mâine. — O să fie o bătaie de cap groaznică. protestă Glen. nu cred să se schimbe ceva. — O să avem companie… zise Rebecca. se dezvolta din plin. dar cred că trebuie. jucându-se liniștit cu câinele. Robby. pe de altă parte. Ea dădu din cap. — N-aveam de gând să-ți spun. în timp ce Glen asculta ciudata istorisire în liniște. Dacă nu ar fi fost Robby. Stătea turcește pe podea. Și cred că se vor întâmpla. Glen se pregătea să răspundă. Ea îi povesti incidentul de la magazinul Blake’s Dry Goods. El și soția sunt în vacanță. — S-a întâmplat ceva azi? o întrebă deodată Glen pe Rebecca. când Robby intră deodată în cameră. 35 .

În spatele lui. încheind rapid cearta incipientă.Robby căsca încă gura la tatăl lui. — Cine-i doctorul Randall? întrebă el încă o dată. Nu-mi place furtuna. — Este numai zgomot. — Ți-l vei aminti dimineață. spuse Glen. Dar nu eram îngrijorată de asta. Cred că e timpul să fiți în pat. — Hm. — Nici nu știi cât e ceasul. Înainte să mai poată copiii să protesteze. amândoi. a fost doctorul tău. imploră Missy. spanielul mic. — Dar nu și în seara asta. dând din coadă plin de speranță. insistă Robby. Robby. Întotdeauna stăm mai târziu decât acum. spuse el ușor. spuse Glen. 36 . N-ar putea să doarmă cu noi în noaptea asta? Snooker. spuse el autoritar. spuse. — Tu niciodată nu-ți amintești nimic. Glen îi ajută să-și pună pijamalele. Haideți. O clipă mai târziu erau toți în micul dormitor pe care-l împărțeau cei doi copii. Îl scoase pe Snooker afară. — Ne vedem dimineață. căprui. spuse Rebecca. Nu se poate. stătea în ușă. oricât ar fi. protestă Missy. se auzi vocea pițigăiată a lui Missy. Glen aproape că cedă. — Nu ceda. cu ochii săi calzi. Robby deasupra. iar apoi trase ușa imediat după el. Tocmai îi săruta de noapte bună când Missy vorbi. tot e prea devreme. — Dar Snooker? adăugă Robby. Nu-ți fac niciun rău. — Ei. De Robby e vorba. vânt și fulger. protestă Robby automat. încolăcindu-și un braț în jurul ei. Glen îi sărută pe amândoi și luă lanterna. nu înăuntru. putem avea o lumină aici? — O lumină? De când vă trebuie o lumină? — Doar astă seară. Îți ridică fetița în brațe și pe băiat îl luă de mână. apoi se răzgândi. Nu-ți amintești? — Nu. — Dar o să se ude tot. iubito. iar jos Missy. — Nu. — Ei. apoi se așeză lângă Rebecca. — E prea devreme. alb cu negru. implorând. îl luă Missy peste picior. Mâine bătrânul Blake va fi uitat totul despre farfuriile lui nenorocite. Știți foarte bine că locul câinilor e afară. — Tăticule. apoi îi vârî în paturile suprapuse.

spuse Glen. Mi se pare ciudat. spuse Robby supărat. zise Robby cu importanță. — Atunci. în timp ce Robby se uita la ea de sus. Glen se duse la mica fereastră și trase draperia la o parte. zise Rebecca după un timp. — Îmi place aici. întunericul era aproape deplin. spuse Glen încurajator. Missy nu păru convinsă. timp de aproape trei ani de zile. — Am auzit ceva afară. o voce mică îi chemă în dormitor. — Nu sunt sigură. ignorându-l pe Robby. Doar că ia ceva timp. Ce e atât de misterios în asta? — N-am zis că e misterios. zise Rebecca. — Probabil doar o ramură lovindu-se de casă. Ceva acolo. — Ca și cum s-ar frânge ceva? Fetița dădu din cap. — Dar. a petrecut în fiecare săptămână două-trei ore cu Randall. Chiar și când nu mai știu dacă o să fac față încă o zi. dar era ceva. ce copil ești. Puțin mai târziu. — I-am spus să nu vă strige. 37 . adăugă Robby. — Ce ai auzit. declară Missy. când Glen și Rebecca se îndreptau spre pat. — Nu-i nimic acolo. apoi în cealaltă. așa cred. dragă? o întrebă blând Rebecca. Tăcură apoi amândoi și se așezară în liniște în fața focului. — Sau poate că Snooker caută ceva. nu am decât să ascult zgomotul valurilor și știu că totul va fi bine. insistă Missy. — A fost altceva. Glen. s-a blocat. Dincolo de geam. ridică Glen din umeri. afară. Se apropie mai mult. dar ostentativ se uită într-o parte. Missy stătea dreaptă ca o săgeată în patul ei de jos. — Pot să dorm cu tine și cu mama noaptea asta? — Vai. — Nu-i așa? — Bineînțeles. ascultând sunetele făcute de vânt și de valurile ce se spărgeau. Dumnezeule.— Robby? — Cum a putut să-l uite pe doctorul Randall? — Copiii fac asta. Apoi trase draperia înapoi și se întoarse spre fetița care îl privea speriată din pat.

sprijiniți de peretele cabanei. — Nu ne vor auzi. Missy începu de asemenea să-și tragă hainele pe ea. Vino aici. — Hai afară să-l căutăm pe Snooker. Tata spunea că doarme lângă casă. spuse el. Ea se îndreptă. Nu-i nimic afară. adăpostindu-se de vânt și ploaie. murmură ea. pe când el deschidea fereastra. Robby se îmbrăcă repede. după care băiețelul vorbi din nou. — Ba este. — Va fi distractiv. copiii erau afară. replică Robby. O străfulgerare de lumină umplu camera. poți să ne chemi și vom fi aici. se plânse Missy. — Nu. Începu să escaladeze pervazul. scumpo.Missy renunță. urmată imediat de zgomotul de tunet. Robby se coborî din patul lui și se aplecă spre sora sa. simțindu-se vinovată din cauza reproșului fratelui ei. chinuinduse să vadă în beznă. Mă face să mă simt bine. cu siguranța celor nouă ani ai lui. Vocea lui Missy sună ca un ecou. — Îmi place. După ce-l privi câteva secunde. îi răspunse Robby. După ce își sărută copiii încă o dată. — Putem să ne luăm pelerinele. Dar Rebecca se întinse spre ea și o sărută tandru. — E în regulă. iar mami și tati vor fi în cealaltă cameră. O să fie o aventură. Ne vom uda fleașcă. Glen își urmă soția. — Aș vrea să se oprească. afară. Așteptară. — Plouă. — Ai adormit? șopti Robby. Snooker. 38 . îi făcu cu ochiul băiatului și plecă din cameră. gândind că spanielul o să apară imediat din întuneric mișcându-și coada și lingându-le fețele. — Dar nu-mi plac aventurile. — Și dacă ne aud mama și tata? îl întrebă pe Robby. O clipă mai târziu. — Nu cred că Snooker e acolo. spuse Missy neîncrezătoare. — Mâță fricoasă! — Nu-i adevărat! — Atunci vino cu mine. în întuneric. Missy se furișă afară din pat și se duse la fereastră. Se făcu liniște. — Snooker? chemă încet Robby. Dacă ți-e frică.

forța vântului și ploaia îl loviră din plin pe Robby în față. — Tata? îngână Missy cu vocea ei subțire. Robby începu să caute printre copaci. Începu să alerge prin furtună. se plânse Missy. apoi tăcu. ca de ramuri rupte. Haide. îi urmărea vocea care chema câinele neascultător. se deplasă dinspre copaci și începu să vină de-a lungul plajei înspre ei. șopti ea. — L-ai găsit? — Sst! Missy tăcu și își privi fratele. auzi ceva aparte. De îndată ce ieși din pădurice. Era speriat. ascultând sunetul valurilor ca o chemare în noapte. — Ce s-a întâmplat? șopti ea. dar pentru început nu desluși decât vântul și valurile. — Snooker! Snooooooooker! Dintr-o dată Robby se opri și Missy îl ajunse. spuse Robby mecanic. Silueta întunecată nu mai înaintă spre ei. nu e. În spatele lui. înspre plajă. 39 . luându-i mâinile în ale ei și strângându-le tare. apoi o voce răgușită și tremurată veni de-a curmezișul plajei. Apoi.Nimic. Copiii se uitară apoi unul la altul. cu pașii mici. Missy îl urmă. Decizia o luă Robby. neclară în întuneric. — E prea beznă. O siluetă întunecată. Un trosnet. — Ascultă! Ascultă cât de atent putea. dându-i o ciudată stare de voioșie. neștiind ce să facă. dar nu voia să știe sora lui. — Mai bine mergem să-l căutăm. Ezitând. — Nu. călcând nisipul răvășit. — E cineva acolo. realizând că nu era el. Cu toate că ea de-abia îl putea vedea. — Cine ești de stai afară în ploaie? — Robby Palmer. Se apropie mai mult de Robby. Missy alerga cât putea de tare să țină pasul cu fratele ei. șopti Robby. — Ce ne facem? — Nu știu. — Cine-i acolo? spuse el cu un curaj prefăcut.

spuse încet. zise Riley. spuse Missy. Trebuia să doarmă lângă casă. se uită la marea agitată. Dar cred că fac ore suplimentare în noaptea asta. nu spuseră nimic. — Ce faceți aici? — Ne căutăm câinele. Bătrânul îi privi pe cei doi copii. dar țâșniră simultan și o luară la fugă spre casă. se corectă Riley. vântul prinzându-i în ghearele lui. spre cer. — De multe ori. Dacă n-ai văzut ceva. apoi se întoarse și porni înapoi spre pădure. Bătrânul era în fața lor acum. Vino mai aproape să te văd. Ceva nedefinit în spatele lui pe plajă se mișcă. dar nu e acolo. cu maree puternică și când bate vânt tare. Nu e o plajă unde să stai. dacă e deștept. — Nu există fantome. stând nemișcat pe plajă. Și întotdeauna în nopți ca asta. dumneavoastră de ce sunteți aici? întrebă Missy. răspunse Robby. spuse Riley. Ploaia încetă dintr-o dată și Riley se uită în sus. — Atunci spirite. Mac Riley. dar nu mai sta acolo. — Cine? Riley întinse mâna și îi ciufuli lui Robby părul ud. — Ei. Robby și Missy se uitară unul la altul. — Ei. Și nu spune că nu există. Atunci vin aici și fac ceea ce trebuie să facă. se apropie de bărbat. îi privi cum dispar în noapte.— Bine. — Omoară. fir-aș al naibii. Plaja asta e înțesată de fantome. frica dispărându-i. — Atunci. — Le-ați văzut vreodată? întrebă Robby. spuse el încet. Omoară pe străinul care nu e precaut. spuse Riley misterios. nu stă pe plajă. apoi își ridică ochii. zgomotul valurilor bătându-le în urechi. trăgând-o pe Missy după el. — Supravegheam lucrurile. — Ce fac? întrebă Robby. Copiii se traseră mai aproape unul de altul și se uitară speriați în jur. Robby. — Cine ești dumneata? — Mac Riley. 40 . Nu într-o noapte ca asta. nu înseamnă că nu există. — Fantomele. trăsăturile lui fiind mai distincte.

Ea se îndreptă hotărâtă spre capătul nordic al golfului. Stătea liniștită în pat. privind fix în tavan. strălucitoare. se ridică din pat și se duse la fereastră. Dădu roată împrejur și se trezi pe o plajă plină de stânci și de bușteni. amintindu-și furtuna din noaptea trecută. Clark’s Harbor părea să o salute. Când trecu de recepție. pentru un moment dezorientată. Suflul unui curent de aer o trezi la realitate și își aminti unde era. Lângă ea. Numai după ce mersese cam treizeci de metri pe nisip își dădu seama că nu se găsea în locul cel mai potrivit să scotocească plaja. așteptând să depășească starea de confuzie. apoi. Furtuna trecuse la est și. Deasupra ei. Portul era prea bine protejat pentru a fi udat de valuri. de fiecare dată fiind aproape sigură că va descoperi una din acele incredibile 41 . Tremură și își strânse mai bine puloverul pe ea. Elaine îi zâmbi și ea. Strada era pustie. Se uita la un trauler mic care se îndepărta pufăind de chei. în dimineața senină. Își croi drum cu grijă pe terenul nesigur. dar amintirea pescarului mort o invadă și se hotărî în schimb să coboare scările ce o duceau spre plajă. înfrângându-și impulsul de a-l trezi pe Brad. bucurându-se de sunetul valurilor și de căldura din ce în ce mai puternică a soarelui dimineții. lângă soțul ei. iar briza abia dacă stârnea valuri înspumate. oprindu-se când și când să se uite la câte o bucată de lemn. se decise să înceapă cutreieratul plajei de dimineață. apoi ieși repede pe ușa de la intrare în aerul sărat și proaspăt de afară. trează de-a binelea acum. același omuleț care îi înregistrase după-amiaza trecută îi zâmbi cu toată gura și dădu din cap în semn de salut. Elaine. Se îmbrăcă repede. albastrul cerului senin se îmbina cu albastrul oceanului.• Capitolul 4 Elaine Randall se trezi devreme dimineața următoare. Un moment fu tentată să exploreze cheiul. se răsuci și își reluă sforăitul. și se strecură afară din cameră. Elaine se grăbi să o traverseze apoi o porni pe mal spre debarcader. Brad tresări în somn.

Simțul lui de a ști ce e bine și ce e rău îi permitea să facă lucruri pe care ea nu le putea face niciodată. el o să insiste să vină să dea târcoale pe-acolo. dărăpănată se ridica pe nisip. neatinsă. dar Elaine simți nevoia să o exploreze. se oprea. tăiată. sperând să descopere comori ascunse. dar găsind în loc doar cutii de bere ruginite. despărțită de două golfulețe cu ieșire la mare. Începu să meargă de-a lungul plajei.biluțe de sticlă. Avea aerul însingurat și gol al locului părăsit. După vreo patruzeci de minute ajunse la un alt capăt. ochii ei căutând dintr-un unghi într-altul. aproape ascunsă în pădure. cu lemnăria albită de vânt și sare. iscodind prin mormanele de alge ce fuseseră aruncate de maree. se așeză pe un buștean ca să privească marea. o examina. dacă sugestia ei era bine țintită. În cele din urmă renunță la căutarea de pe marginea apei și își croi drum spre grămada de bușteni aruncați peste tot peste nivelul unde bătea mareea. 42 . Dincolo de el spre nord. Entuziasmată de descoperirea ei. Era o ridicătură de nisip lungă și albă. Se cațără atentă peste bușteni. Căutarea făcea jumătate din amuzament. Seninătatea calmă a plajei pustii o înconjura și începu să viseze la cum ar fi să trăiască acolo. Elaine stătea și contempla plaja magnifică. abia se zărea o micuță cabană ascunsă după copaci. peisajul stâncos se schimbă radical. Poate că. La capătul îndepărtat al fâșiei. Își notă în minte să-i povestească lui Brad despre casa aceea veche. o casă veche. De fiecare dată era dezamăgită – dar pentru scurt timp. cutreierând plaja în timp ce Brad ar fi scris. Privi valurile mult timp. și își dădu seama că neliniștea nopții trecute dispăruse cu totul. apoi o arunca înapoi în nisip. Din când în când. Valurile de dimineață erau ușoare și ea putu să deslușească șapte rânduri de valuri pe toată întinderea dinspre plajă până la linia orizontului. Doar bunul ei simț de orășean o împiedică să facă asta. Când era la jumătatea plajei. ridica o piatră ori o scoică. ascultând pulsul lor ritmic. care formau o barieră între plajă și pădurea de dincolo. Mult mai aproape și în contrast puternic cu cabana depărtată. cauciucuri vechi sau resturi de plase de pescari.

Degetele ei atinseră ceva. lumina puternică ar fi nivelat-o de tot – o grămăjoară la depărtare de un metru și ea n-ar mai fi văzut-o deloc. Ceva moale. nu e chiar mort. Câteva minute mai târziu. Și asta o încântă. dar capul nu. Cu bățul împinse corpul animalului mort. Bățul intră ușor în nisip apoi se opri.Începu să se imagineze încercând să picteze și apoi râse tare de dorința ei de a picta peisaje marine. dar bățul se afundă și mai mult. Elaine nu știu ce găsise. dar. complet dreaptă. Dar tot privind așa. am descoperit o focă moartă. pe care o consideră mai întâi ca făcută de valuri. Privi fix în jos spre ea un moment. cu atât era mai sigură că ceva îngropat zăcea în nisip. deveni din ce în ce mai conștientă că plaja era. poate. Era animalul favorit al cuiva. Undeva. Ea știu imediat că murise de câteva ore. apoi țâșni înapoi când ea îl lăsă liber. Arăta jalnic. Nu era mai mult decât o ridicătură ușoară pe plaja dreaptă. Corpul i se mișcă. cu excepția acelei neregularități. Poate. Cu un tremur. Dacă ar fi fost o focă. pentru ca natura să-și urmeze cursul. ca blana. dar încă simțea nevoia să se convingă. cadavrul era descoperit. Încercă câteva minute. mai întâi cu bățul. Până când apăru coada. apoi o lovi cu bățul. Elaine privi fix la el. temându-se că o să i se facă rău. apoi se cufundă din nou în tăcere și își continuă căutarea leneșă pe plajă. Elaine. O focă își spuse ea. apoi acesta se roti într-o poziție nefirească. își dădu seama că 43 . Un câine era altceva. cu cât privea mai mult. nu o focă. Începu să dea la o parte nisipul. așa ar fi făcut. Ar putea să vorbească singură ore în șir și nu ar trebui să-și facă griji că o auzea cineva. Era aproape la mijlocul distanței dintre bariera de bușteni și mal și pe măsură ce se apropia de ea. aproape că dispărea. cu blana acoperită cu mâl. Găsi un băț și începu să se îndrepte spre o movilă ușoară de nisip. Curiozitatea ei ar fi fost satisfăcută și ar fi fost mulțumită să-l lase acolo. ezitând. La început nu fu sigură că zărește ceva. Sunetul valurilor înghiți râsul ei solitar. Ea îl împunse și în cap. cuiva avea să-i lipsească acest animal. Dacă soarele ar fi fost mai sus. nu era tare. Apucă iarăși bățul și începu să sape serios. Orice ar fi fost. Primul ei impuls fu să-l lase în pace. își spuse ea. zăcând moale în nisip. Un câine. apoi cu mâinile. Și continuă să sape. Împinse.

Elaine trase adânc aer în piept. Cred că o să mi se facă rău. Spune-mi ce ai găsit. Urăsc locul ăsta. Zâmbetul lui dispăru când văzu privirea încordată a soției sale. • Brad stătea la recepție sporovăind cu proprietarul când Elaine intră brusc pe ușă la Harbor Inn. căutând ajutor. Brad ridică din umeri. Se uită din nou la câine. — Ei bine. — Un câine. Nu dramatiza. Văzându-i fața palidă. apoi îi spuse ce s-a întâmplat. — Nu pare așa de îngrozitor. Se așeză greoi pe pat. alături de el.animalul avea gâtul rupt. — Îngropat? Cum adică? Elaine sări în picioare și se uită furioasă la soțul ei. Aruncă bățul și se uită disperată în jurul ei. spuse el. ca și când ar fi dorit să oprească agitația de acolo. N-ai văzut. Brad îi luă mâna și o trase în pat. — Ce s-a întâmplat? întrebă el. Dar tot ce putea să facă era să-l reîngroape. spre camera lor. N-ai fost acolo. oricine a făcut asta. spuse Elaine. sperând că imaginea creaturii moarte o va părăsi când ea va pleca din locul unde îl găsise. Brad. Se așeză lângă ea. n-am fost. motivă Brad. Folosind bățul. înlănțuindu-și brațul în jurul ei. Brad se încruntă uimit. înecându-se. Apoi începu să alerge orbește înapoi în josul plajei. l-a îngropat în nisip. apoi își dori să nu o fi făcut. lui Brad i se încordă și lui stomacul. — Nu. — Acum liniștește-te. hai să plecăm deaici. — Am găsit ceva pe plajă. — Ce era? întrebă el moale. spuse Elaine încordată. 44 . era îngrozitor. comentă el. Ochii lui erau încă deschiși și o priveau ca și cum ar fi rugat-o să facă ceva. și spune-mi ce s-a întâmplat. O urmă în sus pe scări. Arăți de parcă ai văzut o fantomă. Un cățeluș îngropat în nisip. își reveni. Avea gâtul rupt și. și mâinile i se duseră instinctiv la stomac. Dar cum poți fi sigură că cineva l-a omorât și l-a îngropat în nisip? — Ce altceva s-ar fi putut întâmpla? întrebă Elaine. Când termină. Plaja era încă pustie. — Îngropat. Vreau acasă. făcu repede treaba. Adică era mort și îngropat.

când treceau prin hol. Soarele încă strălucea puternic și Clark’s Harbor. Crezu o secundă că nu era 45 . Zâmbi șmecher. îngropându-l în nisip. Elaine începu să-i spună că așa vor face. Îi zâmbi naiv lui Brad. — De ce te-ai însurat cu mine? întrebă ea. nu ți-a trecut prin cap că s-ar fi putut juca pe plajă și a fost lovit de un lemn? Asta ar fi putut să-i rupă gâtul. Oricum. pescarii se îneacă. nu? Elaine se simți ridicolă. Și apoi valurile să facă restul. • O oră mai târziu. care îl fixau acuzator. Dacă îngropi un câine. — Ei bine. nu pentru soți. Vrei sa asculți câteva? — Evident că nu. — Poate că de-aia sunt un psihiatru bun. Ne completăm bine. nu? Elaine aprobă în tăcere. Evită ochii lui Elaine.— A fost furtună noaptea trecută. o faci undeva unde să rămână îngropat. Imaginea pescarului mort și cadavrul frânt al cățelului se estompară în mintea ei și Elaine începu să se întrebe dacă n-ar fi plăcut să petreacă un an acolo. își spuse ea. spuse el. vino să luăm micul dejun. înroșindu-se puternic. dacă cineva ar omorî cu răutate un câine. dacă eu am tendința de a nu reacționa. Era doar o coincidență. Puțin mai târziu. încălzindu-se. N-ai auzit de confidențialitatea relației dintre pacienți și medic? — Asta e pentru tribunal. Cred că. Ascult cele mai grozave istorisiri ale pacienților și nu reacționez deloc. — Vreau să-l văd puțin pe Robby Palmer. Nu te-ai săturat de reacțiile mele exagerate față de orice? — Nu chiar. bălmăji el. după ce mâncaseră. Haide. Elaine începu să se simtă mai bine. spuse Elaine. Dar Elaine știa că era mai mult de-atât. părea încă o dată la fel de fermecător ca acum o zi când îl descoperiseră. dar nu o fac în fiecare zi. proprietarul îi întrebă dacă pleacă în dimineața aceea. • Rebecca Palmer parcă microbuzul în fața clădirii pe care soțul ei o renova și intră grăbită înăuntru. dar Brad o strânse de mână. — Vom mai sta câteva zile. zise cu ușurință Brad. plaja e ultimul loc unde l-ar îngropa.

sublime Rebecca. răspunse Glen. apoi făcu cu ochiul către Rebecca. Poate că de-acum încolo ar trebui să te ocupi tu de casă. intrând într-un fel de nișă care ar fi putut servi drept birou. Zilele astea. dar un zgomot din camera din spate îi spuse că Glen era acolo și lucra. Fixă placa pe o capră de tăiat lemne. — Nu știam că poți să faci așa ceva. — Ai încercat să-l chemi? 46 . iar eu de renovare. o tachină el. Glen se uită cu admirație la soția lui. aceasta stătea perfect și sigur la locul ei. Îl strigă. El lovi încă o dată raftul. nu? — Vrei niște cafea? Fără a aștepta un răspuns. am presupus că l-ai luat cu tine. Când n-a apărut pentru micul dejun. scoase raftul cu o lovitură. Am un lot nou. în spate! Vocea lui îi spuse că nu avea de gând să vină la ea. spuse Glen cu un rânjet. cu puțin noroc. apoi puseră cu grijă deoparte și celelalte piese gata lucrate de seara trecută. — Nu mi-ai cerut niciodată. Glen turnă o ceașcă pentru fiecare. — Acum nu mai trebuie decât să-l recuperez pe Snooker și mă pot întoarce acasă. Ea ridică ciocanul. așa că ea trecu prin fața panoului pe jumătate terminat. voi aranja locul ca să putem începe să vindem câte ceva. — Ai face bine. Apropo. măsură mai întâi placa. Câteva secunde mai târziu.nimeni acolo. — Sunt aici. apoi spațiul în care trebuie să intre și încă o dată placa. — Asta-i ciudat. — Te-ar putea ajuta dacă ai măsura înainte de a tăia. — Nenorocitul ăsta nu se potrivește. ultimul tău lot de ceramică a sosit fără nicio zgârietură. Asta ar da un subiect de discuție în Clark’s Harbor. în camionetă. la lucru. Ajută-mă și tu. luă un ferăstrău și înlătură cu grijă cam un centimetru dintr-un capăt al scândurii. vrei? Transferară ceramica neprelucrată pe rafturile din jurul cuptorului. — Nu l-am văzut deloc în dimineața asta. apoi aruncă ciocanul alături. — Ești încărcată de curent electric. spuse Rebecca când terminară. — Pe Snooker? — Nu l-ai luat cu tine dimineață? întrebă Rebecca.

ținând mâna pe zăvor. în loc să se ducă pe la școală. — Cam așa e. Vizitatorii în galerie erau rari. — Căutatul pe plajă ar fi fost mult mai instructiv. Orice ne-ar pricinui locul ăsta. — Dacă nu. dar cel puțin amândoi pot să meargă la aceeași școală. Rebecca arăta exasperată și lui Glen îi păru rău imediat că începuse să vorbească de școală. Miriam Shelling stătea lângă ușă. — Bună ziua. Glen. care aproape că o înspăimântă pe Rebecca. — Cred că azi eu sunt paranoic. hai. Ne va lua probabil cinci ani. altfel copiii se vor necăji. Și lucrurile vor merge bine de îndată ce vom termina locul ăsta și vom porni. apoi o voce care încerca să-i strige. Nu-mi pare rău că am venit. merită doar pentru a-l vedea pe Robby devenind un băiat normal. după cum o văd eu. Dar primii cinci sute de dolari din profit vor fi alocați pentru a pune curent electric în cabană. Acesta era cu totul neașteptat. spuse Glen. chiar nu-mi pare rău. — Și să fie necăjiți de aceeași copii. Părul îi cădea dezordonat. nu-i așa? — Sigur. Dar sper că o să fie gata după-amiază. iar în ochi avea o privire rătăcită. Și e frumos aici în zile ca aceasta. Poate nu-i chiar atât de bună ca aceea din Seattle. poate că e dură viața aici. Cred că va apărea când îi va fi bine și pregătit. Cu toate astea. auziră ușa galeriei deschizându-se. — Mă întreb ce o să se întâmple dacă Clark’s Harbor ne vine de hac la amândoi în aceeași zi? — O să trecem noi de asta. 47 . spuse Glen. în timp ce se îndreptau spre camera din față. — Le-am spus că l-ai luat tu. dar nu la fel ca atunci când Robby era bolnav. școala nu-i chiar așa de rea. Urma o simplă discuție în contradictoriu. înăuntru. nu? Rebecca zâmbi ușurată. — Ei. Rebecca și Glen schimbară o privire. Nu că ar folosi vreodată. cu mâinile la spate. ar fi trebuit să-i las să-l caute pe plajă. Rebecca ridică din umeri. Înainte ca Rebecca să poată răspunde.— Desigur.

dar până la urmă vă vor prinde. dar era greu de spus dacă o făceau din teamă sau din respect pentru durerea ei. spuse ea repede. Apoi ridică mâna și arătă cu degetul spre ei. unde era sediul poliției. Or să vă ia și pe voi. Luați aminte la cuvintele mele. — Poate e doar necăjită. spuse cu compasiune Rebecca. Ar trebui să ne consideram binecuvântați. spuse ea răgușit. Doamna Shelling nu mai are nimic acum. Ce-a fost asta? Rebecca privea încă în cadrul ușii unde stătuse femeia. — Isuse. — Luați aminte la cuvintele mele.— Doamnă Shelling. Îmi pare rău de… Înainte de a putea termina propoziția. Urcă mai 48 . Ea nu se opri până ajunse la primărie. cum l-au luat pe Pete. Ce va face sărmana femeie. O clipă mai târziu plecase. — Și noi zicem că ne e rău. Miriam Shelling o întrerupse. zise Glen. acum că soțul ei s-a dus? Glen alese să nu răspundă la întrebare. Oamenii spun lucruri ciudate când li se întâmplă așa ceva. Mă bucur că vă văd. spuse ea în sfârșit. dar ne avem unul pe celălalt. vorbind de una singură. Dar ar fi dorit să știe. Le va lua ceva timp. Se uită de la Rebecca la Glen și de la Glen la Rebecca. fără să vadă nimic. Glen. să fie chiar acolo pe chei când l-au adus. N-avem curent electric și ne simțim cam singuri. Probabil că a fost îngrozitor pentru ea. — Părea puțin cam nebună. De ce să vină să ne spună nouă așa ceva? — Cine știe? ridică Rebecca din umeri. repetă ea. Trecură câteva secunde până să răspundă. Cei câțiva oameni care o vedeau venind se dădeau la o parte. răsuflă Glen. — Dar de ce să vină aici? se miră Glen. — De ce n-ar fi? izbucni Rebecca. • Miriam Shelling mergea hotărâtă de-a lungul aleii. — Ce crezi că a vrut să spună cu „l-au luat”? Crede că cineva l-a omorât pe Pete? Și că la fel ne vor prinde și pe noi? Cred că e nebună. — Am venit să vă previn.

— Nimeni nu l-a ucis pe Pete. începu el. Se uită iute împrejur. Cum Miriam nu făcu nicio mișcare. Harney încercă să-i explice ce ar fi putut să i se întâmple soțului ei. se oferi el. Crede-mă. — Dar omul care l-a adus? — Este un avocat din Aberdeen. oprindu-se doar în fața biroului lui Harney Whalen. cu mulți ani în urmă. — Ce aveți de gând să faceți? mai întrebă ea o dată. Whalen decise că cea mai bună cale ar fi să se poarte ca și când ar fi în starea ei. dar băieții 49 . Ieri noapte.departe și intră în clădire. Harney Whalen se ridică și. — Nu avem nicio dovadă. Dacă ar fi fost ceva acolo. — Nu știu exact ce vrei să spui. Cine l-a omorât? Apoi. — Pete. spuse el sigur. câteva zile mai târziu. A fost un accident. Ea ignoră gestul și rămase țeapănă în picioare. ieri după amiază. — Să-ți aduc un scaun. Harney își scutură întristat capul. locuiești aici de cincisprezece ani. întinse mâna spre Miriam. am fi găsit. Mai fusese altă femeie care spusese aceste cuvinte. Miriam. de el e vorba. de după birou. Pescarii se îneacă mai mereu. — A fost omorât. Apoi se uită la Miriam Shelling. pe de alta din cauza problemelor pe care o să i le facă. se străduise să îndepărteze amintirea. când Pete s-a înecat. spuse el liniștit. dar era singur cu femeia supărată. — Miriam. M-am dus eu însumi pe barca lui. Știi cum e în larg. Părea că nu-l aude. Se retrase la biroul lui din nou și se așeză. pe de-o parte din cauza femeii din fața lui. Ce o să faceți ca să-i găsiți pe cei care l-au ucis? O amintire îl făcu pe Harney Whalen să tresară și un fior îi străbătu șira spinării. Chip Connor și cu mine am petrecut aproape două ore pe Sea Spray. Am fost destul de norocoși că n-au pățit-o mai mulți dintre ai noștri. A căzut de la bord și s-a prins în plase. — Ce aveți de gând să faceți? întrebă ea. a fost primul lucru pe care lam verificat. El îi văzu privirea sălbatică din ochi. — Miriam. era în pat acasă. spuse Whalen.

Am vorbit cu fiecare din flotă și toți spun același lucru. cât au de gând să mai stea. în afară de Pete. — Cineva a văzut. Pentru o clipă lui Harney Whalen i se făcu frică că ea voia să facă ceva necugetat. Dar fă-mi un serviciu. replică Harney. Cineva era acolo când s-a întâmplat. Știu că nu s-a terminat. A fost un accident. — Ei și? — Nu știu. — Asta e tot ce ai de spus? zise prostește Miriam. Furtuna deja creștea și ar fi trebuit să se întoarcă cu ceilalți. — Cine? întrebă cu blândețe. bine? Du-te direct la hotel și întreabă-l pe Merle dacă mai sunt aici și. Păreau orășeni. Toți în afară de Pete au crescut aici și știau bine că nu trebuie să iasă singuri în larg. Chip. Whalen ridică din umeri. — Ce așteaptă să facem noi? — Întreabă-mă. — Nu s-a terminat. ridicându-și vocea amenințător. Și Pete știa asta. S-a terminat.noștri sunt mai atenți. când am fost pe chei ieri. — N-o să faceți nimic. — Nu știu ce mai pot face. Dar n-a făcut-o. Miriam. la rândul lui. — Ce-a fost asta? întrebă Chip. Toți. Miriam. Furtunile vin repede și sunt neiertătoare. Chip se încruntă. El a rămas singur. — Nu sunt sigur. O privi cum pleacă. dacă sunt. spuse Miriam. Asta e tot. când flota s-a întors. — Ce ne pasă nouă? 50 . Au plecat împreună în larg și s-au întors împreună. Miriam. — Am făcut tot ce-am putut. N-ar fi trebuit niciodată să iasă singur. — Miriam pare să creadă că ce i s-a întâmplat lui Pete n-a fost un accident. ia spune. — E treaba voastră să aflați. — Am făcut ce-am putut ieri. era un cuplu de străini jos acolo. Dar ea doar se întoarse și ieși din birou. și nimic altceva. — Pete a fost singur acolo și nimeni n-a văzut ce s-a întâmplat. spuse Whalen întrebător. Chip părea zăpăcit. spuse Miriam încet.

Merle Glind rămăsese același. Buzele i se contractară spasmodic o clipă și Chip așteptă răbdător ca ciudatul omuleț să-și revină. Chip presupunea că era o îngrijorare naturală față de poliție. Din nefericire. ca și cum s-ar fi așteptat să descopere o crimă care se petrecea chiar sub nasul lui. — Chip. Dar. de când devenise asistentul lui Harn Whalen cu trei ani în urmă. de parcă ar fi sperat să descopere o dovadă de fraudă. se duse să vorbească cu proprietarul hotelului. inspectând fiecare cameră de obicei nelocuită ca și cum ar fi fost apartamentul prezidențial al unui mare hotel. Totuși Merle Glind sări în sus. • Capitolul 5 — ’Neața. — În niciun caz. Simțindu-se oarecum prostește. O mână se grăbi să netezească ce mai rămăsese din părul lui și încercă să-și ascundă jena provocată de propria-i nervozitate cu un zâmbet larg. amplificată de nervozitatea obișnuită și nemodificată deloc de 51 . de fiecare dată când Chip apărea la Harbor Inn. dorindu-și să poată să-l liniștească pe Merle. dar o privire aruncată lui Whalen îl făcu să-și schimbe gândul. cineva a murit și în oraș sunt străini. Nu crezi că trebuie să aflăm ce caută aici? Chip Connor încercă să discute cu șeful lui. ochelarii cu lentile groase aproape zburându-i de pe șaua nasului său mic. zâmbetul nu avu efectul scontat. Merle fusese mereu bucuros să-l vadă. Când Chip era copil. Îi recunoscu de îndată vocea lui Chip Connor.Harney Whalen își privi sever adjunctul. controlând iarăși și iarăși. Merle începuse să dea semne de acută nervozitate. și vârându-și mereu capul pe ușa barului – sursa lui majoră de venituri – pentru a-și număra clienții. pentru că nu putu să-l ducă la capăt. de când și-l amintea Chip. agitându-se prin hotel zi și noapte. spuse Chip ușor. nu era loc de argumente. dar. Merle. Ochii lui de iepure fricos se rotiră în jurul holului hotelului. — E ceva în neregulă? întrebă Merle. Când Whalen își ținea bărbia așa.

De treizeci și cinci de ani am locul ăsta. se grăbi Merle să-l asigure. La o cameră ocupată patru goale. presupun. Ceva în legătură cu Pete Shelling. citind gândurile omulețului. Doar că Miriam Shelling a fost azi la noi de dimineața pretinzând că Pete a fost omorât. dar nu murdară. Harney doar își face treaba. cu mândrie. — Doar Harney nu crede că… începu el. ori Harney se opreau 52 . Nu poți avea încredere în nimeni altcineva. nu se petrece nimic pe aici.faptul că proprietarul hotelului îl știa pe Chip Connor de când se născuse. Niciodată nu se întâmplă nimic aici. Zgârie alama. întorcându-l cu fața la Chip. spuse el. și Chip se simți dator să facă un comentariu liniștitor. apoi se opri. apoi înțelese importanța a ceea ce zisese Chip. completă el cu o încercare de ușoară glumă. E atent la toate. dar de data asta are un motiv. răspunse prompt Merle. Poate veche. răspunse Merle cu mândrie. îl voi ține până când am să mor. Cine lustruiește… scuipătoarele? — Eu. Merle Glind împinse registrul pe tejghea. Îmi dă ceva de făcut. — Cine sunt clienții? zise Chip ca din întâmplare. — Îl știi pe Harn. Ușurat. Merle bombăni înțelegător. Imagini cu reputația hotelului distrusă îi jucau în cap. Nimic nu e mai rău pentru reputația unui hotel decât o alamă zgâriată. — Ei bine. spuse Chip. Privi holul hotelului fără cusur. — Câte camere sunt ocupate? — O cincime. arătând o cutie de Brasso pe care o scosese într-un mod misterios de undeva din spatele tejghelei. nedorind nici măcar să rostească gândul acela teribil. Chiar nimic. Asta și lenjeria murdară. De fiecare dată când erau oaspeți la hotel. — Harney nu crede nimic. Și nu mă deranjează să spun că în treizeci și cinci de ani n-am închiriat nicio cameră cu lenjerie murdară. răspunse Chip. Câteodată mă întreb de ce mai țin locul ăsta. — Arată frumos locul. își spuse el. Nu era nimic neobișnuit. ori Chip. Chip râse admirativ. — Harney ar vrea să știe? Și ochii lui Merle se micșorară imediat. verificând totul.

Deși presupun că aș putea să aflu. sigur nu știu. — Mă îndoiesc. — Zice că-i doctor. Chip se întrebă cât va trece până când Robby și Missy Palmer se vor integra în grup. bine. Doctorul și doamna Bradford. de vreme ce nimic nu ar fi putut să se întâmple. Crezi că poți afla câteva pentru mine? — Pot să încerc. Nu-i niciun motiv să aibă emoții. Dacă părinții 53 . Mi-a zis el de dimineață. Și îi făcu cu ochiul lui Glind. Nu contează că merită sau nu să știm. Mă întreb ce fel de doctor? — Ei. anunță-ne și pe noi. copiii familiei Palmer. din Seattle. Știu și de ce stăteau deoparte – nu fuseseră încă acceptați de ceilalți copii din Clark’s Harbor. niciunul. fără să caute ceva în particular. El însuși mersese la școală cu părinții lor. Apoi. Tot restul anului? O parte din anul care vine? Mai mult? El știu că și copiii sunt ca părinții. răspunse mândru Merle.și-i verificau. citi Chip cu voce tare. Ochii îi căzură pe doi copii ce stăteau separat de ceilalți. Până la urmă se trezi apropiindu-se de micuța școală. — Bine. Harn vrea să știe. Totuși. împinse înapoi registrul pe tejghea și ieși din hotel. Opri mașina și stătu să privească la copiii care se jucau în curtea mică de lângă clădire. asta-i tot ce pot să fac. Ridică privirea spre Merle. — Stau mult? — Câteva zile. care servise orașului de trei generații. deși Chip știa că o făcea. dacă poți afla ce fel de doctor e Randall și de ce a ales Clark Harbor. Dacă nu cumva sunt și mai răi. Crezi că e important? adăugă el nerăbdător. Dar îl știi pe Harn. un băiețel și sora lui mai mică. copiii îi urăsc. râse scurt Chip. coborându-și vocea: — Am observat că au bagaje. • Chip conducea încet prin Clark’s Harbor. Îi recunoscu pe toți și îi știa foarte bine pe mulți. Dacă părinților nu le plac străinii. În vacanță? — Eu nu pun astfel de întrebări. se simțea mai neliniștit și se uita pe furiș la Chip cum examina ultimele intrări în registru. — Randall. spuse Merle. Știu cine erau noii veniți. așa că presupun că sunt într-un fel de excursie.

dar și el și Robby erau în aceeași clasă. Jimmy. încruntându-se la el. Știa că n-ar fi trebuit să sară la el – părinții nu l-ar lăsa. Robby îl privi sever pe băiatul mai mare. Dar altfel cum să se apere de ironiile lui Jimmy Phipps? Făcu un pas în față și văzu încă trei băieți aliniindu-se în spatele lui. Jimmy era mai mare de statură decât Robby și mai în vârstă cu un an. — Prinde-l. jignitoare. dar simți că trebuia să nege acuzația. — Vrei să te bați? îl provocă Jimmy. Jimmy Phipps.fac remarci vizavi de familia Palmer. — Taică-tău e homosexual. zise Jimmy. Înainte chiar de a se întoarce Robby știu cine era. copiii îi vor lua peste picior pe copiii familiei Palmer. își auzi numele strigat. — Robby! Micuțul Robby! Vocea era ironică. nici nu-și făcea probleme. Robby nu știa prea bine ce însemna cuvântul acela. — Și taică-meu zice că toți artiștii sunt homosexuali. Jimmy Phipps se înroși. Robby Palmer privi mașina poliției dispărând în depărtare și întrebându-se de ce se oprise. Poartăte ca și cum n-ar fi aici. îi spuse Robby surorii sale. Tata zice că părinții tăi sunt vagabonzi și că ar trebui să vă întoarceți de unde ați venit. Acum. — Nu vreau să mă bat. îl văzu pe Jimmy Phipps la câțiva metri depărtare. Porni motorul și demară. ochii lui străfulgerându-l cu furie. • În curtea școlii. — Ești un laș. Missy. ar fi trebuit să fie într-o clasă mai mică și că o să-i facă zile negre lui Robby. zise Robby cu un ultim efort de a evita disputa. dar înainte să zică ceva. fiind mai mic. Chip nu putea să facă nimic. — Nu e! replică furioasă Missy. sărind în apărarea fratelui ei. strigă el. fără să spună nimic. El îi spusese lui Robby încă din prima zi de școală că. Robby scutură capul. îl îndemnă Joe Taylor. — Nu spune nimic. Știa că și Missy se uitase. 54 . răspunse Jimmy. declară el. De fapt. — Tatăl meu e artist. Freacă-i mutra cu noroi. de asemenea. când Robby se întoarse.

se opri și se uită și el. apoi porni spre poarta școlii. dându-i un pumn lui Joe Taylor. Jimmy Phipps rânjea malițios. îți vei petrece după-amiaza făcând curat prin școală. Jimmy Phipps nu rezistă fără o ultimă ricană.— Asta pentru că ești un laș! țipă Jimmy. Dar taică-tău tot e homosexual… Așa zice tatăl meu. — Ajunge. părea să se bată bine. Dați-i drumul lui frate-meu! Vru să dea cu piciorul într-unul dintre băieți. iar voi ceilalți îl veți ajuta. ai hainele murdare și cred că or să ți se învinețească ochii. Robby. Du-te acasă. dar învățase de mult că a afla întregul adevăr de la șase puștani de zece ani era ceva mai greu decât să desfaci nodul gordian. dar lupta se opri deodată când apăru profesoara lor. L-a lovit pe John Taylor la nas și a sărit asupra lui Jimmy Phipps. 55 . James. Robby. — Dați-i drumul! țipă Missy. dintr-o dată nesigur pe el. dar domnișoara Peters îi scurtă repede triumful. La îndemnurile prietenilor lui. — Nu mă interesează ce s-a întâmplat. Știa că povestea era mai lungă. Cel mai bun lucru în astfel de situații era să nu-l asculți pe niciunul. Apoi sări deodată și se eliberă. sări pe Robby. — Bine. urlând de durere și ținându-și mâna la față. domnișoară Peters. dând cu pumnii în el. iar el fugi spre clădirea școlii. dar se îngrămădiră și ceilalți băieți. Robby se aruncă pe băiatul mai mare. gata să se arunce iarăși asupra lui Robby. într-un fel. Și tu retrage-ți cuvintele. spunându-i să stea deoparte. Nu ești fricos. Nasul acestuia începu să sângereze imediat. Domnișoara Peters era profesoară la școala din Clark Harbor de treizeci de ani. — Lăsați-mă în pace. — Tu. în aparență mic. dar Robby o opri. spuse Robby. Jimmy Phipps. spuse Jimmy Phipps. În urma lui. Ceilalți continuau să privească surprinși. Ce se întâmplă aici? — E vina lui Robby. apucându-l pe Robby și ținându-l. spuse ea. Robby se încruntă la agresorii lui un moment. O luă pe Missy de mână și intrară înăuntru. spuse ea. să treacă deasupra lui Jimmy. apucându-i pe fiecare de umăr și despărțindu-i cu forța. în timp ce Jimmy Phipps își reveni. Robby se apără și reuși.

Își zâmbi sieși. cu un oftat. Apoi.— O să te prindem noi. luptându-se cu rafturile ce refuzau să-i facă pe plac. poate puțin mai adâncită. izbucni în lacrimi și alergă spre casă. cu ochii ce începuseră să i se umfle. se hotărî că ar fi cazul să le lase așa. când era vorba de lucru mărunt. În dreapta ei plaja se arcuia spre sud. Părăsi imediat unealta veche ce fusese convertită într-o roată de olărit și păși încet spre cabană să verifice aluatul de pâine. Robby Palmer. cu toate rafturile ușor curbate. De fapt. ca și cum ar fi sperat să dea drumul unei supape mici și secrete dinăuntrul lui. îndepărtând cu grijă lutul dintre degetele mâinii stângi și de pe palma stângă. Totuși. ca măsuratul și tăiatul unui raft. apoi își șterse mâinile în timp ce roata se oprea. Însă. având în vedere faptul că ar fi putut face orice cu unealta de dulgherie. aluatul era rezistent la împunsătura degetului și arăta de parcă ar fi respins orice 56 . Ca să-i facă dreptate lui Glen. Își inspectă rezultatul muncii cu un ochi critic. dar nu i-o va spune niciodată. în timp ce Glen ora închis în galerie. hotărî ea. oricât de potrivnice ar fi lucrurile. Părea cel mult să se fi lăsat. căutând ceva ce ar fi putut fi eventual vândut în galerie. apoi luă cu grijă vasul de pe roată. Gura vazei ar fi trebuit să fie mai subțire. unul dintre ele era să facă pâine. Îl împinse. chemătoare. care lar face să se umfle așa cum trebuie. Nu. Rebecca îl considera pe Glen un sculptor în lemn mai bun decât pictor. Examină cu tristețe aluatul de pâine. era pierdut definitiv. simțul artistic al lui Glen va face galeria să arate bine. Ai să-ți dorești să nu fi venit niciodată în Clark’s Harbor. erau lucruri la care nici ea nu se prea pricepea. Aluatul care ar fi trebuit să crească până atunci stătea așa cum îl lăsase. Ceea ce era ciudat. Dar într-un fel nu i se părea cinstit să-și acorde timp pentru asta. • Rebecca împinse în roata de olărit pentru ultima dată. Cu o ultimă privire plină de jind spre plajă. imaginându-și galeria terminată. Ceramica grea și mare era stilul ei – faptul că era mai ușor să o execute era un câștig – și de ce să-și asume un risc dacă nu avea motiv? Își îndepărtă un fir lung de păr din ochi. ea își continuă treaba în cabană. nisipurile albe sclipind și pentru o clipă fu tentată să plece la o cercetare pe plajă. reflectă ea.

simți un brusc sentiment de panică. Încă plângând cu suspine. Mami e aici și totul o să fie bine. Rebecca se pregăti pentru ce era mai rău în timp ce îl curăța. — Ce s-a întâmplat. zise ea. Era altceva. Dar ce? Ar trebui să fie la școală. dar când aceasta crescu în intensitate. Cuprinsă de teamă. Rebecca se luptă să se controleze. La început nu fu sigură că era vocea lui. Robby? zise ea. Robby se lăsă purtat în cabană. — E-n regulă. În cele din urmă. Niciodată nu se pricepuse să potolească accesele de violență ale fiului ei. fă să fie totul bine. sperând la ceva mai bun. să-ți lase gura apă. E-n regulă. Dumnezeule. dar Robby tăcu cât îl spălă pe față. lui Robby îi fusese atât de bine și ea crezuse că le lăsase deoparte pentru totdeauna. galben-brună. Simțea cum teama creștea în ea. 57 . Plângea. cum nu se putea gândi la nimic. pe măsură ce strigătele lui Robby se apropiau. Doamne. cu capul în poala ei. — Mami. Doamne! De ce nu era Glen acolo? — Mami! Rebecca se năpusti afară din cabană. iar începe. Te rog. Credea că le îngropase. o puse în cuptor. nu acasă. Era pe punctul de a trece la una din nesfârșitele sale treburi când auzi vocea lui Robby. când sângerarea se oprise și când îi îndepărtase toate petele de pe față. Apoi sări spre ea cu brațele în jurul ei. cu care trăise atâția ani de zile. Acum. mami! Vocea copilului venea din pădure. văzu că nasul îi sângera și că hainele erau făcute praf. — M-am bătut. plin de sânge și plângând. zise Robby supărat. se rugă ea. Mare parte din teamă o părăsi: nu era o criză de hiperkinezie. Și din nou: mami. A făcut ceva îngrozitor la școală. gândi Rebecca. aruncă pur și simplu coca într-o tavă. Rebecca se gândea ce alternativă de folosit coca avea – din moment ce era evident că niciodată nu o să iasă din cuptor o pâine pe cinste. te rog. la timp ca să-l vadă pe Robby ieșind din pădure. nu-l mai primesc înapoi și ce ne facem acum? Aproape avu un șoc când își dădu seama cât de proaspete erau vechile temeri. mami. și mai aruncă o bucată de lemn în soba „antică”. De când veniseră acolo.amestec.

nici tati. — E același lucru. Ce spusese el era adevărat. șopti Rebecca. — De ce n-am rămas în Seattle? — Îți era rău acolo. Și lucrurile se vor îndrepta. zise ea. Missy sau eu. n-au ce să-ți facă. zise Robby abătut. nu-i așa? — Suntem mai fericiți decât oriunde în altă parte. Spuneau lucruri despre tine și tata. — Dar dacă sar ei iar la bătaie? — Dacă nu răspunzi. Hotărî să nu-i spună că fusese trimis acasă. — Da? Nu-mi amintesc. Dar nu-i lua în seamă când îți spun așa ceva. — E foarte bine că nu îți amintești. — Cred că n-are niciun rost să-ți spun să te întorci la școală în după-amiaza asta. dar la vârsta ei uitase la ce nivel gândeau copiii. — Dar vor crede că sunt laș și n-or să se mai joace cu mine. nu? zise ea. N-o să le fie deloc pe plac și te vor lăsa în pace. — Dar nu despre mine spuneau. Acum vreau să-mi promiți că n-ai să te mai bați. Îi examină zgârieturile de pe față cu un ochi critic. — Eu și tati? Ce-i cu noi? — Vă porecleau și spuneau că n-ar fi trebuit să venim aici.— Te-ai bătut? Robby aprobă din cap. Nu erai prea fericit când erai bolnav. — Te simți în stare să mă ajuți sau ai vrea să te joci pe plajă? 58 . — Din ce motiv? — Tu și tati. apoi abandonă. — Nu mă duc. Robby se încruntă. Rebecca îi zâmbi fiului ei și îl îmbrățișă. — Dar nu suntem prea fericiți aici. Rebecca se trezi dintr-o dată gândindu-se dacă nu cumva îmbătrânea din moment ce nu era în stare să găsească un răspuns la ceea ce afirmase Robby. Se hotărî să lase baltă toată povestea și să-l lase pe Glen să o descurce când venea acasă. Se uită rugător la mama lui.

nu? jubilă Brad. Am zis că trecem pe la ei. sugeră Elaine. — Poți să-l vezi mâine. Pe urmă. ori stai aici și mă ajuți. Și ca să nu zici că nu știi cât înseamnă asta – vezi copacul acela mare? Arătă spre un pin imens care domina bucata de pădure de dincolo de plajă. mami! — Niciun haide. — Asta înseamnă treizeci de metri. privind la soarele care apunea. Acum sunt frântă. — Te-am cam făcut bucăți. Și nu te duce la bușteni. zise Brad. Am uitat complet. Expresia de pe fața lui Robby îi spuse că o să asculte regulile. opri motorul. Stătea în prag și își privea fiul rupând-o la fugă spre plajă. Robby aprobă din cap solemn. Ai putea. Adică. Rebecca se întoarse la treburile ei. nu ne sunt prieteni vechi. — Ei. poate că a fost doar politicos. zâmbi Rebecca. — Familia Palmer.K. — Și nu intra în apă. veni prompt răspunsul lui Robby. apoi se pocni pe frunte când își aminti. — Și să vii când te chem. Petrecuseră toată ziua scotocind prin Clark’s Harbor și ea nuși putea imagina ce ar fi putut să uite. să aluneci și să-ți rupi piciorul. — Haide. Abia dacă-i știm. mamă… Dar protestul lui încetă văzând degetul ridicat al Rebeccăi.? — O. Fericită. Ori asculți regulile și le aplici. O. fără să fie nevoită să se îngrijoreze în permanență de ce ar putea să pună la cale. Dar iată care sunt regulile. — Fir-ar să fie. Dacă a avut loc o vindecare miraculoasă.K. vreau s-o văd eu însumi. te rog. — Ce anume? întrebă Elaine.— Mai bine m-aș juca pe plajă. — Haide. acum e prea târziu. răspunse Elaine. — Să nu te depărtezi mai mult de treizeci de metri de casă. zise el. • Brad Randall parcă în fața hanului. Încă o dată Rebecca se minună de faptul că îl putea lăsa să se joace singur. Să nu treci de copac. — Știam eu că asta ai să vrei. 59 . — Dar vreau să-l mai văd pe Robby.

Ca și când și-ar fi delimitat granițele și n-ar avea de gând să le depășească. Urmă o pauză și Brad porni pe scări. Brad zâmbi. — Ați avut o zi bună? — Plăcută. chiar frumos. Se plimbară pe alee braț la braț și intrară în hotel. Elaine se opri. zise Merle grăbit. mă îndoiesc că aș avea clienți pentru specialitatea mea. — Eu tot mai cred că hotelul nu e pe coasta care trebuie. zise el. pe undeva. — Ei. Nu sunt genul acela de doctor și nu plănuiam să practic. ce crezi tu cu adevărat? — Nu știu. și îmi pare rău. Nu e ca majoritatea orășelelor din peninsulă care par să se stingă. nu știu. În spatele tejghelei. — Dar s-a întâmplat aici. — Dar avem deja un doctor. Clark’s Harbor era frumos și știa că Brad se îndrăgostise de el. Coborâră din mașină și merseră până la poarta hotelului. Același lucru se putea întâmplă oriunde.— Dar tu ce crezi? Adică. zise Elaine cu încăpățânare. Dar așa. căutăm un loc unde să locuim o vreme. De întreg orașul. Îmi place. și dacă n-ar fi fost sărmanul om de ieri și câinele de azi dimineață. 60 . n-am să fiu o amenințare pentru el. Apoi se domoli puțin. — A fost o coincidență. argumentă Brad. Cred că îmi atinge o coardă sensibilă. zise ea. Sincer vorbind. — Hai să trecem peste asta. uitându-se în sus la clădire. — Într-un fel. Frumos chiar. dar nu pot să mi-l scot din minte. — E frumos. E atât de curat. De fapt. — Ne place. — Sunteți în vacanță? întrebă deodată Merle. oricum. răspunse Brad. Nu e vorba numai de hotel. răspunse Glind. — Poate chiar asta mă atrage. E aici de ani de zile. Acest loc pare să-și fi croit ascunzătoarea din pădure și să se fi ghemuit acolo. Merle Glind îi salută din cap. Aveți un orășel drăguț. iubito. Brad se întoarse. de îngrijit și de bine așezat. Elaine era gânditoare. chiar aș fi încântată. renasc și se sting din nou. Doctorul Phelps.

Dar Clark’s Harbor nu pare genul ăla de orășel. Elaine oftă. dar. la Moclips sau într-unul din locurile acelea. zise el acum. hotărârea lui Brad de a se muta în Clark’s Harbor se întărea. Copiii noștri rămân aici majoritatea. majoritatea. — M-am gândit să încerc să scriu o carte. zise Glind cu emfază. ai? Merle Glind nu încercă să-și ascundă suspiciunea din glas. În schimb. Următoarele lui cuvinte aveau să-i dea dreptate. Merle se încruntă și mai tare. zise Merle. Cu fiecare cuvânt spus de omulețul acela ciudat. Din acelea pe care nu le citește nimeni. Majoritatea caselor sunt moștenite de la o generație la alta. Niciuna și nici nu prea vor fi. — Mi s-a părut că ar fi un loc perfect pentru a o scrie. el îi aruncă o privire admirativă. zise Brad cu seninătate. rânji Brad. — M-am uitat prin preajmă azi. până să scoată un cuvânt. Elaine tocmai îl salvase de la o lungă explicație despre subiectul cărții. decât poate alți câțiva psihiatri. Brad s-ar fi simțit jignit. E destulă liniște și pace. E un oraș liniștit și ne place să-l păstrăm așa.— Păi. În ceea ce-l privea pe el. 61 . — Dar de închiriat? Sunt ceva case de închiriat? Merle păru să se gândească un minut și Brad nu fu sigur dacă făcea o trecere în revistă sau încerca să evite întrebarea. ce-o să faci. Nu sunt prea multe case libere pe-aici. nu-i așa? — Nu. dacă n-o să lucrezi. Pe acolo se învârt artiștii. Elaine îl întrerupse. zise ea. — Nici nu e. Suntem niște oameni muncitori noi cei de-aici și ne vedem de treabă. Mi se pare că v-ar fi mai bine în Pacific Beach. de întrebările inevitabile și fără sfârșit despre bioritmuri. Clark’s Harbor nu e ca alte orășele. — O carte? Ce fel de carte? Brad încercă să explice. oricine avea mai puțin de șaptezeci și cinci de ani și nu muncea cinstit în fiecare zi era un chiulangiu. — Așa este. Dacă nu și-ar fi cunoscut destul soția. — Știu și eu? zise Merle gânditor. — O carte tehnică. Și petrec și beau și fac toate lucrurile pe care n-ar trebui să le facă dacă vor să-și facă treaba.

Brad. Elaine se aruncă pe pat și izbucni în râs. O băutură la șaizeci de cenți lângă cea mai proaspătă salată de mare pe care o puteți găsi. — Chiar la noi. nu-i așa? Dându-și seama că era puțin probabil să obțină vreo informație de la bătrânel. răspunse Elaine. din câte știu eu. Două minute mai târziu. — Nu. O să fie plin. se întrebă Elaine cu voce tare. strigă ea. Avem grijă de tot. totuși. — Nu-mi vine să cred. Brad renunță la subiect. incredibil! Brad stătea întins în pat lângă soția lui și o sărută delicat. — Ce crezi acum? întrebă el. — Cred că mai avem destul timp până la masa de seară. Nu știu dacă e de închiriat. E mai mult decât perfect. — A. Știi. Trebuie să vorbiți cu el. nu e nevoie. Nu e deloc nevoie. zise Merle. desigur. — Ne recomanzi vreun local pentru masa de seară? întrebă el. Când o văzu pe Elaine uitându-se pe furiș la sala de mese goală și la barul gol. Cea mai bună mâncare și băutură din oraș. • Merle Glind stătea nervos la masa lui și-și aruncă privirea către scară în timp ce forma numărul de telefon. 62 . Merle Glind își notă în pripă și le zâmbi celor doi Randall. Mâncarea vine direct de la bărci în fiecare zi. Harn nu mi-a spus. Am să fac eu rost de o masă pentru voi. — Poate că ar trebui să facem o rezervare. La șapte și jumătate. Harney Whalen. Absolut plin. — Acum locuiește cineva în ea? insistă Brad. dar stai să vezi mai târziu. Dar atunci n-ar mai fi treaba mea. cred că de fapt nu-și dădea seama că făcea o rezervare. La ce oră vreți să mâncați? — La șapte. — Gata.— Singura de care știu eu aparține șefului poliției. Dacă a adus pe cineva acolo. adăugă: — Nu e nimeni acolo încă. în camera lor. Merle zâmbi nerăbdător. vedeți? Nu e nevoie de rezervare – lăsați totul în seama mea. Începu să descheie nasturii de la cămașa lui Brad.

Adjunctul lui întârzia și asta era neobișnuit. încântat de sine. poate vor sta. bătu darabana cu degetele în masa de stejar. uitându-se la Chip. Când termină. unde puse o notă pe una din mese. Merle. doar că am primit un telefon de la Merle Glind. încruntat. urmă un moment de tăcere și șeful poliției vorbi. Harney se îndepărtă de la fereastră și își relaxă necontrolat corpul solid. ca și cum privirile lui l-ar fi putut aduce mai repede pe Chip Connor. Apoi se reașeză la biroul lui. citindu-l din nou. — Deci plănuiesc să stea o vreme. Încă citea. Orice era neobișnuit îl îngrijora pe Harn Whalen și prea multe lucruri neobișnuite se petreceau în Clark’s Harbor în ultimele zile. — Se pare că se gândesc să se stabilească aici o vreme. Mai întâi Pete Shelling – nimic mai mult decât un accident nefericit. Sprânceana lui Chip se arcui curioasă. Pe scurt. răspunse moale Chip. când apăru în sfârșit Chip Connor.Sună de două ori și apoi. 63 . zise el. i se răspunse. • Capitolul 6 Harney Whalen se uită la ceas. nu? Ei. puse din nou receptorul în furcă. apoi se ridică și păși spre fereastră. — Am luat doar masa de seară. Pe ea scria „rezervat”. acum câteva minute. zise Harney. unde stătu și se holbă în stradă. poate nu. luă dosarul subțirel despre Pete Shelling și-l puse în fața lui. Asta chiar era supărător. în timp ce aștepta ca șeful poliției să continue. mi-ai fost de mare folos. — Am crezut că-ți iei liber în seara asta. mângâindu-și burta cu palma mâinii drepte. apoi intră în sala de mese. E ceva de făcut? — Nu chiar. Merle Glind. și acum soții Randall care se purtau de parcă voiau să se mute în Clark’s Harbor. Mulțumesc. desigur. îi dădu raportul lui Harney Whalen despre ce aflase în legătură cu cei doi Randall.

nu poți să renovezi o casă fără să bocănești. Dar nu va mai fi așa dacă se umple de orășeni. Asta anunța necazuri. probabil că va avea aceleași reacții ca și șeful. ca și când s-ar fi așteptat să-i facă ceva. — Ce caută aici? zise Chip în sfârșit. nimeni nu reacționa cum s-ar fi așteptat el și asta îi făcea viața și mai grea lui Harn Whalen. aprobând neconvingător. cu care era cel mai greu să tratezi. dar asta nu însemna că trebuia să-i și placă. S-ar uita la el cu precauție. de la distanță. Ca Palmer și nevastă-sa. Chip presupunea că asta nu era totuși prea neobișnuit. Chip se încruntă. Străinii stricau echilibrul orașului. asta în mod sigur. Randall și nevasta lui.— Să se stabilească? — Tipul acela de la hotel. — Ei bine. Pentru Harn. adică de o viață întreagă. depășea sentimentele obișnuite ale celor din Clark’s Harbor. Așa fusese mult timp și cu familia Shelling. și cu tabieturile lui. dar ia să-i faci cunoștință cu un străin și s-ar închide în el imediat. Harn avusese o aversiune pentru străini. Harn îi știa pe toți din oraș – era înrudit cu jumătate din ei. Între oamenii lui se descurca. Și el simțea cam tot așa. Aduc întotdeauna zgomotul cu ei. trebuie să recunoști că e liniște aici. — Și așa și îmi place să fie. 64 . inclusiv cu Chip. zise Harney. — Nu ne-au deranjat prea mult. Whalen mormăi. — Merle zice că tipul are de gând să scrie un fel de carte și crede că ăsta e un loc potrivit. Dar străinii erau partea necunoscută și lui Harn Whalen nu-i plăceau părțile necunoscute. Și mai erau și intrușii. insinua Chip. care erau bețivii și care era cel mai bun mod să tratezi cu ei. — Bocănind tot timpul? — Ei. Îi știa pe de rost – care erau scandalagiii. și faptul că îi cunoștea îi ușura munca. Dar Harn pregătea ceva acum. ei erau partea cea mai dificilă. Îi trebuiseră lui Harney cinci ani doar ca să-i salute dând din cap. uneori. o neîncredere care. Un timp. Era adevărat. Când o să fie la fel de bătrân ca și Harney. Hotărî să schimbe tactica. medită Chip. De când îl cunoștea pe Harn Whalen. după ce Pete și Miriam ajunseseră la Clark’s Harbor. Lui Chip i se părea că înțelege totuși.

ce facem cu familia Randall? Nu sunt sigur că pot să mai înghit încă un rând de străini acum. În ce mă privește. Dacă bătrâna ar fi vorbit cu mine mai întâi. O lună de zile pe Sod Beach în dărăpănătura aia le va schimba hotărârea. — Și atunci n-o să stea prea mult aici. — Ce-ar fi de făcut? — Întreabă-mă. — Nu sunt viclean deloc. nu? Harney se uită acru la subalternul lui. ridicând din umeri. dar. n-ar fi rău deloc să „lucrăm la caz”. dacă vine Miriam Shelling pe-aici. — Și unde-or să-și găsească să stea? — Merle le-a spus să vină să vorbească cu mine. Harn. — Așa le-am spus și familiei Palmer. Au convins-o pe bătrâna doamnă Pruitt să le vândă cabana aia sărăcăcioasă de la capătul celălalt al plajei. atâta timp cât sunt șeful poliției.— Nu înțeleg ce-or să realizeze deschizând o galerie de artă aici. nu? rânji Chip. Dar nu-mi plac străinii. Mă deprimă. protestă el. o să le închiriez vechea casă Baron. zise Harney. De departe prea isteț. Spune-le că vechea casă nu e de închiriat. zise Harney făcând cu ochiul. — Bătrânul câine știe câteva șmecherii. zise Chip cu un zâmbet. zise Whalen. Cred că o să fii toată ziua aici să-i ajuți. Plecă un moment mai târziu și Chip Connor rămase singur la micul post de poliție. cred că cel mai bun lucru este să le scoatem ideea din cap. dar nu se putu abține să nu zâmbească. cu atât mai repede o să dea faliment. Așa că. — Acum mai spune că nu ești viclean. cu cât deschide mai repede galeria. asta-i tot. Nu. dacă mă înțelegi. o să fac tot posibilul. Și nu-mi mai ține prelegeri despre cum nu pot să țin orașul așa mereu – poate că nu reușesc. — Atunci e simplu. Acum. sugeră Chip. Chip râse zgomotos. de ce nu te apuci să lucrezi la cazul lui Pete Shelling? Dosarul e aici. N-o să-i cumpere nimeni vechiturile. — Ești prea isteț pentru mine. aș fi cumpărat eu baraca înaintea lor. Dacă nu ține. spune-mi. — Ești un om viclean. dar asta nu i-a oprit. dar presupun că. În definitiv. a fost doar un accident. • 65 . Chip.

vor oferi un contrast plăcut. Nu voia să pornească. încuie clădirea și urcă în bătrânul Chevrolet. dacă ar fi putut obține aprobarea șefului de poliție. bine finisate și lustruite. Chicotind. cu gestul neterminat. dar orgoliul nu-l lăsase. Toate la vremea lor. Dar până acum nu fusese în stare să pătrundă scutul de ostilitate al șerifului. Era timpul să încheie ziua de lucru. se hotărî să-și calce pe mândrie și să-i ceară Rebeccăi să se apuce serios de treabă. trebui să recunoască faptul că ajutorul ei va accelera lucrul măcar de cinci ori. Glen era sigur. Dar se răzgândi dintr-o dată și lăsă mâna în jos. Glen nu era sigur dacă asta era o impolitețe controlată sau dacă bărbatul era pur și simplu preocupat. 66 . își spuse a suta oară. Se uită prin camera de la intrare. Atitudinea șefului de poliție părea simbolică pentru întreg orașul. nu făcea decât să se uite. Această atitudine încerca s-o adopte și în privința galeriei. La ce bun? Whalen nu răspundea niciodată la salut. Dar știa despre motoare mai puțin decât știa despre dulgherie. Dacă ar termina-o în săptămânile următoare ar putea s-o deschidă de Ziua Memorială – și nu conta cum avea să arate biroul. — La naiba. dar camera de expoziție nu. De mâine va începe să-și petreacă tot timpul cu expoziția.Glen Palmer îl privi pe șeful poliției trecând cu mașina pe lângă galerie și ridică mâna să salute. Va fi o galerie drăguță. cu speranța caracteristică celor care nu știau nimic despre mașini. Ar fi trebuit să i-o ceară acum câteva săptămâni. se dădu jos din mașină și ridică ușor capota ca să se uite la motor. urcă și încercă din nou. așa cum făcea în fiecare zi. Biroul putea să mai aștepte. dar știa că nu îi plăcea treaba asta. După trei încercări. zise el tare. Își puse uneltele deoparte. dar îi era din ce în ce mai greu în fiecare zi. Fără tragere de inimă. ar începe să fie acceptat în Clark’s Harbor. Și acum trecuse încă o dupăamiaza fără să fi făcut destul. Glen ajunsese să creadă că. Pe panoul din lemn cioplit va expune avantajos tablourile lui din tinerețe. cea de-a doua mașină a lor. Răsuci cheia din nou și ascultă cârâitul nervos al electromotorului. toate la timpul lor. iar sculpturile. Trânti la loc capota și.

acum o găsea amenințătoare. mai întâi gândindu-se să-și încerce norocul la autostop. Glen era sigur și că. coti de lângă apă pentru a se îndrepta spre plajă. — Bună. dacă s-ar fi dus la patronul unicului service din oraș. În depărtare. când ea își ridică mâna din nou și făcu un gest vag. La semnul ei. Ar putea să se ocupe de ea mâine dimineață. Trecu pe lângă Miriam Shelling aproape fără s-o vadă și poate că așa ar fi fost dacă ea nu i-ar fi făcut cu mâna. La ce bun? Pruitt nu fusese niciodată prea prietenos. Stația de benzină a lui Pruitt ar trebui să fie închisă acum. apropiindu-se de ea. Glen se hotărî să renunțe înainte de a distruge și bateria. Atunci păruse pitorească. lângă casa veche pe care el și Rebecca doriseră s-o închirieze inițial. ieșind la capătul de sud al lui Sod Beach. Îi plăcea să meargă și acest exercițiu era relaxant. Își puse la treabă mintea. nu-i așa? Suna ca o acuzație. fu încântat să vadă lumina slabă a felinarului din fereastra casei lui. care începuse să bată în contrast cu lumina ștearsă a serii. neprotejată de pădurea ocrotitoare care aproape că înconjura căsuța pe care o ocupau el și familia sa. dar de data asta mai slab. era expusă pe plajă. Glen era pe punctul de a pleca de lângă ea. Miriam îl fixă mult timp. o înfățișare pe care n-o sesizase când văzuse prima dată locul. Fumul ieșea în rotocoale din amândouă hornurile cabanei și el se întrebă dacă Rebecca pregătea cina. 67 . zâmbind într-o doară.Se auzi din nou scrâșnetul. Înconjură rapid casa și își făcu drum până la mal. fără să vorbească. Va lăsa Chevrolet-ul acolo și va merge pe jos. dar renunță curând la această idee. Acum era bucuros că Harney Whalen refuzase să i-o închirieze. din cauza orei târzii. tot l-ar fi trimis la plimbare. Apoi merse pe drum. Se gândi să-l caute pe Bill Pruitt să discute cu el să vină să se uite la mașină. așa că părăsi drumul și o luă prin pădure spre ocean. Glen se eschivă să răspundă. studiind-o. fără aprobarea lui Bill. — Nu m-ai crezut. unde nisipul era bătătorit și putea să meargă mai ușor. mai ales de când mama lui le vânduse cabana – bineînțeles. Și avea o înfățișare de clădire abandonată. deși casa era mai mare decât baraca familiei Palmer. zise el.

Acum nu-i mai poate face rău lui Pete. zise blând Miriam Shelling. Nu e plaja mea. — Nu știu. Ai grijă. Glen simți un sentiment ciudat de ușurare. Dar nu se știa niciodată cu oameni ca ea. Glen dădu să plece. zise el. Mi s-a părut un loc bun de așteptat. — Va fi bine. — Aștept. Dar curând se va face frig. zise ea. — E-n regulă. Nu știu. 68 . — Tinere. dar se întoarse când o auzi pe Miriam Shelling strigându-l. — Ce faci aici? întrebă el. Nu mai contează. zise el.— Nu sunt sigur că înțeleg ce vrei să spui. Intră în cabană când ultimele raze ale soarelui se stingeau pe plajă. auzi? Va fi o furtună mare. acum nu arăta altfel decât a femeie între două vârste. Glen îi zâmbi și făcu cu mâna. când am venit la… cum îi zici tu? — La galerie? Miriam confirmă. — Aștepți? Pe mine? — Poate. încercând să înțeleagă ce se petrecea în mintea ei. Ceva o să se întâmple și aștept. Nu voia să audă prostiile astea amenințătoare pe care le îndruga întruna. — Vine o furtună. — Mă voi duce acasă în curând. zise Miriam încet. — La galerie. Ar fi trebuit să mă crezi. Deodată ochii i se umplură de îngrijorare când se uită la Glen. Cred că pot să aștept acolo la fel de bine cum aștept aici. nu-i așa? Nu te superi dacă aștept aici? — Nu. sigur că nu mă supăr. Una mare. Se întrebă dacă ar trebui s-o invite pe doamna Shelling acasă la el. Privirea aceea sticloasă dispăruse din ochii ei. apoi se gândi la copii. Glen se uită cu atenție la femeie. ca și când trecuse o amenințare de moment. — Dar de ce aici? insistă Glen. Aștept doar. repetă ea mohorâtă. Părea mai stăpână pe ea acum decât înainte. Când în sfârșit se întoarse. Merse mai departe și nu se mai uită în urmă până nu ajunse lângă cabană. Miriam Shelling plecase. — Dar ție? întrebă Glen cu blândețe. — Astăzi.

Missy. M-am gândit să trec pe la Bill Pruitt. Rebecca era pe punctul de a-l presa cu amănunte. Robby se uită la tatăl lui. — Niciodată n-a fost afară toată ziua.— N-am auzit mașina. dar Robby o întrerupse: — M-am bătut. — Ei. 69 . Lacrimile îi curgeau și ea fugi în dormitor. zise Robby acuzator. — Ce e cu tine? îl întrebă pe Robby. poate că a devenit aventuros ca stăpânul lui. — Ne-a apărat onoarea. Nu mai vine înapoi niciodată. venind din dormitorul lor mic. De ce n-ar faceo? — Nu știu. Rebecca se uită neputincioasă la Glen. dar el te taxează dublu după ora șase. când intrară copiii. — Sigur. O lăsă la loc pe Missy și îngenunche lângă Robby. spuse Rebecca. am venit pe jos. — Sigur că vine înapoi. Rebecca se înecă. Dar nu vine și o sămi fie dor de el. Missy cerând să fie luată în brațe și Robby zicând: — Uitați-vă la mine. — Aș vrea să știu și eu. Așteaptă până dimineață. uitați-vă la mine. dar ea ridică neajutorată din umeri. — Vine înapoi. zise el. fiule. nu l-am adus. în timp ce prin fața ochilor îi flutură cecul lor ajuns la limită. dar i-am învins. — Ce-a pățit mașina? întrebă ea. — Ba vine. Trebuie să fie pe-afară într-o expediție vânătorească. dar ochii lui se îndreptară imediat către Rebecca. replică Robby. Patru tipi au sărit pe mine și mi-au umflat ochiul. zise el dintr-o suflare. spuse Glen. sigur că vine. zise Rebecca când intră Glen. Dar se întoarce el. nu-i așa? întrebă el cu tristețe. zise încetișor Missy. cu ochii înlăcrimați. începu Rebecca. unde se aruncă pe pătuț. Glen o săltă în sus pe fetiță și apoi se uită la băiat. apoi se duse după fată. — Nu. ai să vezi. zise Missy. L-ai adus pe Snooker acasă? Glen se uită la Rebecca. — N-am venit cu mașina. Părea gata să plângă. replică Glen. — Nu mai vine înapoi. Nu voia să pornească și mă știi cum mă pricep la mașini.

Rebecca se relaxă. — Mai e ceva. căutând un nasture. — Mulți oameni fac asta. Mașina. pentru că m-am 70 . Cred că nici ea nu știa. Îmi place să locuiesc lângă apă și pădure. Am decis că îmi place cu adevărat locul ăsta. Scotoci prin cutia de lucru. — Acum vorbești și tu cum vorbeam eu ieri. Dintr-o dată Rebecca înțepeni. Putea să o spună după privirea din ochii lui. îmi plăcea liniștea și pacea. Nimicuri. Ai să treci peste asta. Rebecca se uită la el dar nu vorbi până ce el nu termină de scormonit în foc și se așeză din nou. Orice va spune. Ce ar fi putut să i se întâmple? Sigur că o să se întoarcă. eu am scăpat de teama mea. galeria și acum Snooker. mai ales cu Robby. — Am văzut-o pe Miriam Shelling în seara asta. Apoi râse ușor. îmi plac schimbările care se petrec cu copiii mei. — Știi ceva? În timp ce făceai ceea ce făceai de te-ai speriat astăzi. va fi important. — Glen. Dar zicea că vine o furtună mare și mi-a spus să am grijă. Urmă o pauză lungă și apoi: — Poate că ar trebui să renunțăm. — A venit din nou la galerie? — Era pe plajă când m-am întors acasă. zise Rebecca.Dar pe neașteptate avu sentimentul că Snooker nu se va mai întoarce. Așa că ar trebui să-ți îmbunătățești și tu starea de spirit. Cred că Missy are dreptate. — Asta are sens. După cină îi puseseră pe copii în pat și Glen mai aruncă un buștean în foc. A mai zis și altceva? — Nu. spuse Rebecca. — Ce aștepta? — Nu știu. Nu cred că mai vine înapoi. Rebecca lăsă jos lucrul de mână și se uită la Glen. — Zicea că așteaptă ceva. cred. și tu. dragul meu. — Și eu fac asta. Stătea pe buștean și se uita la mare. — Nu fi prostuț. Era sinistru. ce-i cu tine? — Nu știu. E una dintre bucuriile vieții trăite aici.

fundația menținându-se la un nivel perfect. 71 . casă în care se născuse. apoi se duse la fereastră. Glen Palmer se uită la soția lui cu ochi plini de dragoste și îi mulțumi lui Dumnezeu pentru tăria ei. Rebecca. fără să vadă mobilele. mai înainte să se așeze și să se uite la filmul de la ora nouă. era pe o movilă care oferea o priveliște frumoasă asupra orașului Clark’s Harbor și a oceanului care se întindea dincolo de el. traversă camera mică și îngenunche lângă soția lui. Totuși. Apoi avu o premoniție și știu că n-o va avea mereu pe Rebecca. să duc lucrurile la bun sfârșit aici. rătăcind. gândi el. Străbătea cameră cu cameră. în care crescuse și în care fără îndoială avea să și moară. Îi plăcea să știe că trecutul era întotdeauna cu el. Atâta timp cât o am pe ea. indiferent ce se întâmplă. Bunicul lui construise casa și o construise bine. Se ridică de pe scaun. Rezistase în fața vânturilor dinspre nord-est mai bine de un secol și structura ei era mai rezistentă ca niciodată. Chiar dacă locuia singur în casă acum. dar simțindu-le prezența confortabilă. n-o va avea aproape destul de mult. Atâta timp cât o am pe ea. îmi va fi bine. apoi privi în sus. și asta foarte rar. fără să știe ce emoții se stârneau în soțul ei. împotriva a orice ar fi venit dinspre mare. asta nu era pentru el. Harney ura furtunile și uneori se întreba de ce stătea în peninsulă. verificând dacă toate ferestrele erau bine închise. și gândindu-se leneș cum ar fi să fie ca unul dintre acei oameni care își petreceau viața ca țiganii. o strânse cu putere și încercă să nu plângă. continua să coasă. Se uită la luminile orașului cum sclipeau împrejurul golfului. chiar dacă niciodată nu apreciase vremea. Dar acolo era acasă și.decis. dădu turul obișnuit al casei. nu era cu adevărat singur – familia era peste tot în jurul lui și nu se simțea singur aici. Doar acoperișul mai necesitase atenția lui Harney. spre cerul fără stele al nopții. aprinse televizorul. Și tu la fel. se obișnuise cu ea. Un strat de nori se apropiase și ceva care plutea în aer îi spunea că se pregătea o furtună. Își petrecu brațele în jurul ei. Casa lui. Ei bine. • Harney Whalen se întinse.

când se pregătea să muște din ultima bucată de sandviș. așteptându-se să găsească pe cineva acolo. Chiar înainte de finalul filmului.Își făcu un sandviș. cu o undă de reproș în glas. La un moment dat. apoi desfăcu o cutie de bere. simți că îl cuprinde o neliniște și se uită prin cameră. — Pe Snooker. treji. dar din ce în ce mai des se trezi ascultând vântul care bătea în casă. Bucățica de sandviș îi căzu pe podea lângă scaun și Harney Whalen sări în picioare. nu? Missy se răsuci și evită să-l privească pe fratele ei. După o clipă. în timpul reclamelor. filmul începuse și se așeză să-și mestece sandvișul în liniște și să se uite la film. fața i se contorsionă dintr-o dată. nu-i așa? — L-am putea găsi? — Sigur. — Vrei să te duci să-l cauți. Observă că vântul se întețise și se ridică de pe scaun ca să se mai ducă o dată la fereastră. — Pe cine? întrebă Robby. făcând o grimasă urâtă. — Dar ce ne facem cu spiritele? — Nu există așa ceva. Harney Whalen clătină din cap și se întoarse la scaunul lui din fața televizorului. ascultând ploaia care împroșca fereastra. • Robby și Missy stăteau întinși în pătuțurile lor. începuse să plouă și apa de pe geamuri făcea ca luminile din Clark’s Harbor să pară șterse și încețoșate. Harney Whalen simți cum i se zbate obrazul și se întrebă dacă nu cumva avea din nou starea aceea de vrajă. zise Robby cu o siguranță de care nu era convins. Furtuna creștea. Robby coborî din pătuțul de deasupra și se așeză pe pătuțul sorei lui. Încercă să se concentreze asupra filmului. — De ce-ar minți? 72 . Pe când se întorcea în sufragerie. De fiecare dată când își dădea seama că nu înțelegea ce se petrecea pe ecranul televizorului. nu-i așa? șopti Missy în întuneric. și mâinile începură să i se contracteze spasmodic. — E acolo afară. — Nu l-ai crezut pe bătrânul ăla. se redresa și își reîndrepta atenția.

— Se întâmplă ceva. atunci probabil era în pădure. — Dă-mi drumul. cu fețele înghețate într-o agonie mută. — Hai să dormim. Dar. Miriam Shelling tresări ușor și o senzație ciudată își făcu loc în conștiința ei. • La câțiva metri mai încolo. cu brațele ridicate. care părea să se miște pe linia valurilor. îi ordonă Robby. Chiar lângă apă. strângându-i mâna atât de tare. Robby înțepeni. cu mâinile atingând sau apucând ceva ce Miriam nu putea să vadă. Se furișau peste bariera de bușteni când deodată Missy smuci brațul lui Robby. Totuși. Se împinse în Robby. imploră Missy. Străini. Hai să ne ascundem. dar nu era nimic. Robby ezită. Era o formă.— Cei mari îi mint pe copii tot timpul. — Acolo. dar strânsoarea continua. apoi se uită în jur. ca de mort. de parcă ar fi fost electrizat. șopti ea. — Uite. — Ce e? Nu văd nimic. 73 . dar nedefinit. Robby nu o luă în seamă și începu să se îmbrace. profilată pe unduirile oceanului. Robby încercă să străpungă întunericul cu privirea. Missy se uită la el o clipă. șopti ea. când Robby deschise geamul și se strecură afară. străini cu ochii ciudați. De cum ajunseră pe plajă. mintea ei confuză încercând să potrivească sentimentul straniu cu imaginile teribile pe care le văzuse pe plajă. apoi începu și ea să-și tragă hainele. O să fie mai sigur acolo. lui Missy i se păru că vedea ceva. Ar fi vrut să nu spună astfel de lucruri. apoi se hotărî să meargă cu sora lui. mare și întunecată. ca să ne pună să facem ce vor ei. O furnicau degetele și părul i se ridicase. Privea fără țintă în noapte. dar era prea întuneric ca să fie sigură. Apucă mâna lui Robby. dorindu-și tot timpul să rămână în pat. ea îl urmă. Doar întunericul nopții și zgomotul vântului și al valurilor. aproape dansând. unindu-se într-un urlet neîntrerupt. Dacă Snooker era pe undeva prin preajmă. încât îl durea. — Hai în pădure. când Missy îl trase de braț. Missy se uită cu teamă la fratele ei. se lăsă împins la adăpostul unui buștean. șopti Missy.

fără să clipească. Robby era în pătuț.Se ridică și începu să meargă de-a lungul plajei. Missy fugi spre casă. Missy se iți temătoare de după buștean. chiar dacă Missy nu dormea. Înfricoșată. atrasă spre tabloul fascinant de o forță pe care nu o putea controla. Când acea unică siluetă dispăru. dar sigur. Merle Glind aruncă o privire speriată spre Brad și Elaine Randall care coborau scările. Dar atunci amândoi copiii erau în pat. silueta despre care știa că era omenească. Dar nu-și găsea vocea. dar nu se deslușeau. deschiși. ocupat fiind cu încasările din ziua precedentă. iar Miriam Shelling dispăruse de pe plajă. Se întinse să apuce mâna lui Robby. Se apropiau de silueta omenească. Cuprinsă de panică. înconjurând-o tot mai strâns. câteva minute mai târziu. Când ajunse acolo. dormind liniștit. înconjurau încet cealaltă siluetă. Robby plecase. silueta clară. Era a cincea oară când le 74 . • Capitolul 7 În dimineața următoare. mareea aflată în creștere spăla nisipul depus pe corpul câinelui și. până când Missy nu le mai putu distinge una de cealaltă. În schimb. încet. Plaja era goală. Acolo unde acum câteva minute noaptea fusese plină de animație. Missy vru să strige în întuneric. un val umflat prea mult de vânt trase după el rămășițele lui Snooker în mare. siluete care păreau să strălucească pe fundalul format din cer și mare. acum era numai întunecime și nori în mișcare. Missy se forță să se mai uite o dată pe plajă. cu siluetele înfricoșătoare mișcându-se în ceață. cu excepția uneia care se îndrepta spre ocean. nu putea să se adune să strige. privea transfigurată cum siluetele ciudate. • Pe Sod Beach. Erau mai multe siluete pe plajă acum. cu ochii mari. să tulbure scena ciudată care se desfășura în tăcere prin vârtejul de zgomote care umplea noaptea. Missy își reveni și o copleși teama.

Harney Whalen arăta de parcă i-ar fi așteptat. să ne-o închirieze. — Adică. și dac-aș fi în locul tău aș ține minte. nu-i așa? zise Harney blând. apoi intrară în cameră. El nici nu-i invită să ia loc. În mod clar știa câte ceva despre cum să manipuleze oamenii și cum să se pună într-o poziție de superioritate. nu știu cum îl cheamă. 75 . replică Brad. totuși. — Mergem să mâncăm? Mi-e foame. Din ce tot spunea Glind ieri. să plănuiești să-ți petreci tot anul doar scriind o carte? E scandalos. Câteva minute mai târziu găsiseră deja sediul poliției. nici nu le spuse cine erau aceia. Merseră până la marginea apei. și se uită în jur. Brad decise imediat că Whalen era mai mult decât un „dictator de orășel”. — Voi oți fi familia Randall? întrebă șeful poliției fără să se ridice. Mi-au spus că sunteți psihiatru. apoi o luară în sus pe deal până la Harbor Road. De îndată ce trecură pe lângă biroul lui. doi oameni i-ar putea face față. — Prefer la poliție. Elaine. — Poate că a avut o noapte proastă. Brad și Elaine schimbară o privire rapidă. ar putea să ne ia o zi întreagă să vorbim cu. ochii i se ridicară de pe registre și îi urmăriră pe cei doi până la ieșire. și n-ai să câștigi nimic în fața lui dacă nu ești în stare să-ți amintești măcar numele. — Nu cred că ne place. — Doctorul Randall. nu? îl întrebă Elaine pe Brad când coborau treptele verandei. — Și bănuiesc că nu va fi singurul. trase în piept aerul proaspăt al dimineții. Mi se pare un comunist. Ei bine. am putea foarte bine să începem cu asta. — Ai avut impresia că domnul Glind n-a fost prea bucuros să ne vadă. iubitule. — Numele lui e Whalen. — Sunt Brad Randall. Se prefăcu că oftează. sugeră Brad. strângându-i brațul. un dictator de orășel. Brad avu grijă să nu-și pună titlul înaintea numelui când se prezentă. zise Elaine. Dacă e vreo casă de închiriat. Și ea e soția mea.verificase. Dar în curând fu evident că în Clark’s Harbor nu prea erau secrete.

Dacă nu pescuiești. nu prea ai ce face. așezându-se înainte ca Whalen să aibă ocazia să-i răspundă. trebuie să plec din oraș. urmând indicația lui. zise Brad. — Ne-au spus că aveți o casă de închiriat. Acel sentiment îl sâcâia. — Ce pot să fac pentru voi. Avu o anumită plăcere răutăcioasă să folosească același ton impersonal pe care îl folosise șeful poliției cu el. zise șeful poliției. dar presupunea că pierduse superioritatea. — Frumos. Nu era sigur ce se întâmplase. — E pe lac. la capătul de sud. nu-i așa? întrebă el blând. dar Elaine îi aruncă o privire care îi spunea să înceteze să facă pe deșteptul și să spună ce avea de spus. am hotărât că. Cred că aș vrea să stăm de vorbă mai întâi. Când Whalen privi nedumerit. În cele din urmă. 76 . comentă neutru Whalen. Elaine. răspunse Whalen. simțindu-se oarecum nervos. dacă o să ajung vreodată să scriu. Locuiți în Seattle? întrebă el deodată. cu un zâmbet. Acum se pescuiește. Bunicii mei au contribuit la ridicarea orașului. Apoi zise. explică. Se mai prelucrează cheresteaua și astăzi. Nu de tot. răspunse Elaine. — De-asta suntem aici. zise Brad. Și mie îmi place Clark’s Harbor. în dimineața aceasta? întrebă el. — Nu vă pot condamna. — Depinde.— Nu vă deranjează dacă ne așezăm. Ne place orașul. De câtva timp am întors pe toate părțile o idee de a scrie o carte și în Seattle nu pot să mă apuc de ea. dar cea mai mare companie s-a închis de mult. micșorându-și ochii: De ce vreți să plecați de-acolo? — Nu vrem. Știi cum e – dacă nu e una. Whalen îi studie câteva minute. oameni buni. zise Whalen. — Păcat. Aș avea și n-aș avea. Și părinții mei. când nu era decât un orășel forestier. schimbând brusc subiectul. deși știa foarte bine de ce se aflau acolo. își luă un scaun și se așeză lângă Brad. Dumneata pescuiești? Brad clătină din cap. e alta. — Lângă Seward Park. continuând. Aici m-am născut.

nici filme. — Se pare că știți bine ce vreți. Dintr-o dată fu hotărâtă. Și pot să vă spun. dar nu prea mult. Dar nu vreau să veniți peste șase luni să-mi spuneți că nu v-am zis una. Nu un frig din ăla suportabil cum e pe continent.— Și de ce în Clark’s Harbor? îl descusu șeful poliției. Și plouă tot timpul – practic în fiecare zi. dar în Port Townsend sunt prea mulți oameni care își petrec tot timpul dând petreceri și vorbind despre cărțile pe care le vor scrie. Eu cred în jocul cinstit și cred că oamenii trebuie să știe în ce intră. că nu v-am zis alta. zise Harney. — Nu. — Spune-ne cum e. de asemenea. unde Brad să poată să se concentreze. în Port Townsend. Pacific Beach. Avem nevoie de un loc liniștit. — Atunci. E o umezeală care îți intră în oase. Îi zâmbi scurt. te tratăm ca pe-un străin. zise ea. Dacă are o casă de închiriat. Elaine îi zâmbi prietenos. aveți o casă de închiriat? întrebă Brad. Mi se pare că sunt o mulțime de alte locuri mai bune decât ăsta. Moclips. Nu există cursuri de golf. Ascunzându-și supărarea cu grijă. dacă nu te-ai născut aici. — Ne spui cu alte cuvinte să nu venim în Clark’s Harbor? întrebă Elaine. De ce atâta interogatoriu? E ca și când nu ne-ar vrea aici. Nici nu prea ai ce face iarna – poți să te plimbi pe plajă. Nu știu nimic despre Pacific Beach. A nu fi binevenită era o experiență nouă pentru Elaine. În ce ne privește. că locuitorii din Clark’s Harbor nu sunt prea prietenoși. 77 . Puteți hotărî singuri dacă vreți să veniți. vorbi cu căldură: — Dar tocmai în locuri ca alea nu vrem să ne ducem. zise simplu Whalen. la fel de hotărâtă ca și Brad. zise Harney când ea termină. — Ați mai fost în peninsulă în timpul iernii? Soții Randall clătinară din cap. dar începuse să se enerveze din cauza întrebărilor. Așa au fost dintotdeauna și vor rămâne așa. Suntem foarte uniți – majoritatea ne înrudim – și nu ne purtăm blând cu străinii. E prea frig. — E frig. sau poate sus. — Dacă putem s-o numim casă. Vă spun cum e în oraș. de ce nu spune? gândi ea. la fel ca și domnul Glind. să se stabilească în Clark’s Harbor și să-i facă pe oamenii aceia s-o accepte. și doar un singur canal de televiziune. ridicând din umeri.

dar nu e nevoie. Pentru încălzire există un șemineu mare în sufragerie și unul mic în dormitorul mare. dar nu avea să recunoască asta în fața lui Whalen. recunoscu Elaine. — Nisipurile Morții. I se spune așa întâmplător. Pun pariu că e și o poveste legată de asta. răspunse Whalen. Whalen aprobă. Îi zâmbi apăsat lui Elaine. căldura se ridică pe scări. — Nu faci să sune prea promițător. — Mă descurc. Acolo nu există nici gaz. Au rămas în urmă cu chiria și într-o zi m-am dus să le spun să plătească ori să plece. Cei din neamul Klickashaw aveau un obicei nemaipomenit – ar fi o poveste al naibii de bună de speriat copiii. A fost goală ceva vreme. — Ce e cu plaja? — Nu se numea Sod Beach. fiind aproape sigură că de ea vorbea șeful poliției. Ce vrei să spui? — Au fugit. — Este. nici curent electric. dar au lăsat totul aici și nu sau mai întors. De fapt. dacă oi fi știut vreodată. care s-a transformat în Sod Beach. Apă caldă încălziți pe sobă. și se rugă ca Brad să nu râdă prea tare. Nu-mi amintesc cum îi ziceau indienii. Se pare că aveau un 78 . — Dar apă curentă? întrebă Brad. Deși nu cred că o s-o vreți. Dacă o vreți.— E pe Sod Beach. — Acolo? repetă Brad. zise ea moale. — E vechiul nume al plajei dat de indienii Klickashaw. Cu ochii minții văzu casa veche pe care o zăriseră ieri. cred că puteți s-o folosiți. îmi închipui. De ce? E bântuită de stafii? — Unii oameni așa cred. Oricum nu contează. fără să reușească pe deplin. Ce contează e că îi ziceau Nisipurile Morții. zise Whalen. E din cauza plajei. — Va trebui. — Zău? întrebă Elaine. încercând să lase deoparte sarcasmul din voce. — Ați gătit vreodată pe sobă? Nu gătise. Sus nu există. — De când n-a mai locuit cineva acolo? — De aproape un an. dar ei plecaseră deja. Așa că e și ceva mobilă. toate lucrurile lor au rămas acolo. zise Brad încet. Apoi pe hartă au trecut-o prescurtat SOD. Se numea Sands of Death. Și-au luat hainele și mașina. dar numai rece.

— Nu chiar. ca să-i avertizeze pe străini. zise ea. — E groaznic. Zâmbetul lui Whalen era sardonic. zise Elaine moale. ca și când ar fi repetat povestea pe de rost. Apoi așteptau fluxul. înainte de a vorbi din nou. zise Harney Whalen. îngână Elaine cuvântul cu un glas înecat. aproape că putea să le audă respirând. dar știu precis că nimeni nu locuiește prea mult în casa aia. Putea să vadă cu ochii minții – victimele înspăimântate așteptând moartea. Vocea lui devenise plată. adăugă el.cult – își spuneau dansatorii furtunii – și foloseau plaja pentru ritualuri de sacrificare. privind valurile care înaintau necontenit. și în cele din urmă. — Nu văd care e legătura cu oamenii care nu locuiesc în casa de pe plajă. nefiind sigură că voia să audă povestea. lăsându-se pe spate în scaun ca să privească fix în tavan pentru o vreme. — Ceea ce ar putea avea o legătură cu lipsa ei de farmec. Indienii nu îi tolerau. zise el. apoi puneau victimele în groapă și le acopereau cu nisip până ce nu li se mai vedeau decât capetele. adăugă Brad. apoi acoperindu-i. Avea ochii fixați pe șeful de poliție cu părul cărunt. — Vrei să spui că îi duceau pe plajă și îi omorau? întrebă Brad. Nu știu dacă e vreun adevăr în asta. — Povestea spune că celor din tribul Klickashaw nu le plăceau străinii mai mult decât ne plac nouă. Cel puțin noi îi tolerăm. — Nu cred că înțeleg. chiar dacă nu-i facem să se simtă bineveniți. — Legenda spune că oamenii aceia încă zac îngropați în nisip și că spiritele lor bântuie plaja în timpul nopții. 79 . luptânduse să-și capete respirația convulsivă în intervalul scurt dintre un val și altul. inevitabilul… Alungă imaginea înfricoșătoare din minte și se scutură. simțind apa sărată lovind în ei. — Nu sunt sigur nici eu că înțeleg. — Dumnezeule! Elaine trase aer în piept. — Îi îngropau în nisip. — Așteptau până când scădea mareea. Dar Brad părea că nu o aude. — Sacrificări. Îi duceau pe plajă și îi lăsau în seama mării să îi ucidă.

ce crezi despre asta? — M-a înnebunit. Se vor uita la casă. Ridică receptorul. — Ei bine. ca să se asigure că nu era nimeni în apropiere s-o audă. Dar Whalen era deja ieșit pe ușă. — Dacă chiar vreți să vă uitați la ea. A intervenit ceva. Soții Randall stăteau singuri pe trotuar privind mașina îndepărtându-se. — Bine. Haideți să ne întâlnim la casă pe la ora trei. aproape tăios. — Treaba asta o să mai aștepte. Mai înainte ca Brad să poată răspunde. aruncând o privire peste umăr. apoi păru că se răzgândește. zise Elaine. Și Brad și Elaine fură siguri că fața lui se albise. zise el moale. — Știi ceva? zise el.— S-ar putea. Apoi ascultă un moment. încercă să spună ceva. — Poate mai târziu. S-ar putea să ne placă mai mult decât credeți. Brad. Brad și Elaine se ridicară. cred c-o să vă placă. șeful poliției. Porni motorul. Merle Glind. — De ce nu ne lăsați pe noi să hotărâm asta? zise Elaine. Cei doi Randall îl urmară spre mașină. își montă girofarul și demară cu un scrâșnet de cauciucuri. Brad crezu că uitase de ei. se poartă de parcă întreg orașul ar fi un 80 . pe când pornea motorul. — Isuse. zise el. — Ceva grav? întreba Brad. zise el. Whalen scoase deodată capul pe geam. forțându-se să pară veselă. Puse receptorul la loc în furcă și se ridică în picioare. Doamne. în afară de Brad. sună telefonul. dar. Nu avea rost să mai discute. presupun că putem să mergem acolo chiar acum. — Nimic care să vă privească. zise Brad când Whalen nu se mai vedea. poate să vă spună cum să ajungeți acolo. după-amiază? începu Brad să spună. apoi Whalen vorbi din nou. Și ea unde e? Se făcu tăcere. Sincer. zise el. ca să vadă dacă era potrivită sau nu. Whalen se încruntă. — Când putem vedea casa? întrebă Brad. vin acolo cât de repede pot. de la han. — Whalen. Preț de o secundă.

Am să gătesc pe afurisita aia de sobă cu lemne a lui toată viața dacă e cazul. preț negociabil”. dacă bunicii și străbunicii lui nu sau născut aici. — Glumești. Apoi. asta aș putea să spun. necesită reparații. 81 . se avântă spunând: — Desigur că n-ați auzit. Oricum n-ar însemna nimic pentru voi. Am văzut-o.fel de proprietate particulară. ideală pentru un om priceput. Porniră pe jos. Aceea trebuie să fie. Când ei îl priviră total nedumeriți. Era singura casă de pe plajă și arăta de parcă nu locuise nimeni în ea de ani de zile. — Te cred. — Nu e groaznic? îi întrebă el. — S-ar putea să nu-ți placă deloc casa aia. — Domnul Whalen nu ne-a mințit. întoarceți-vă de unde ați venit. — Nu. buzele formând o linie subțire. o avertiză Brad. — Nu sună prea promițător. — Cum arată? — Cred că un anunț imobiliar ar descrie-o drept „un miracol al plajei. Sunt sigură că se află pe plaja unde am fost ieri. Urmați-mi sfatul. Ca și când nimeni n-ar avea dreptul să locuiască în zonă. doar ca să-i arăt că nu-i ies lucrurile întotdeauna cum vrea el. îl găsiră pe Merle Glind într-o stare de agitație extremă. unde am găsit câinele mort. Îi zâmbi tendențios. Până la urmă zise: — Nu e treaba voastră. — Vrei să ți-o descriu sau vrei să fie o surpriză? — Despre ce vorbești? — Despre casă. Am trecut chiar pe lângă ea. Dar. apoi vor merge pe plajă să se întâlnească cu Harney Whalen la casa veche. — Te-a cam făcut bucăți. Imediat după ce Brad puse întrebarea Merle Glind rămase înțepenit. Ochii i se îngustară și gura i se încleștă. înapoi la hotel. Vor lua o masă de prânz ușoară. nu? — Ce anume? întrebă Brad. plin de pitoresc. le povesti. nu-i așa? zâmbi Brad. Ce s-a întâmplat? A fost ca și cum s-ar fi trântit o ușă. când ajunseră la hotel. nefiind în stare să se abțină. nu glumesc.

dar nu era sigură. intră în cabană. iar ei i se păru că aude niște strigăte. îi răspunse o voce. Putea fi mașina pompierilor? O ambulanță? Zgomotul era mai intens acum. La început nu fu prea sigură ce era. încercând să prindă sunetele vocilor care plutiseră pe plajă. Cine e acolo? — Rebecca Palmer. câteva secunde mai târziu. O să vină cineva în curând. strigă vocea. Rebecca se opri. mai apropiat de ea. Câteva minute mai târziu își dori să o fi luat pe drum. dar acolo nu se vedea nimic. îngropat sub pământ. când sirena încetă brusc. doar cabana lor. gândindu-se ce să facă. dar când zgomotul crescu. Zicând că Harney Whalen trebuia să fi fost acela. își făcu drum cu grijă peste bariera de bușteni și se îndreptă spre pădure. după ce o mașină trecuse în viteză fără să se sinchisească că intrase în zona de restricție de viteză din Clark’s Harbor. Nu-i luă prea mult să se hotărască. Terenul era aproape acoperit cu ferigi și mușchi și pretutindeni pe unde călca părea să fie câte un buștean vechi și sfărâmat. încântată să vadă că gărdulețul improvizat pe care i-l făcuse în jur își făcuse datoria: micul pin nu dădea semne să fi servit drept desert căprioarelor din vecinătate. Se pregătea să intre din nou în cabană. Erau voci care se auzeau venind din pădure. — Nu te apropia. sub pinul tânăr pe care îl plantase lângă atelierul de olărit. Când crezu că era destul de aproape de locul unde se auziseră strigătele. se încruntă puțin. Se avântă spre vocea necunoscută. Dar. — Întoarce-te acasă și rămâi acolo. După un timp se opri și își ciuli urechile. enervată că i 82 . atât de clar. În cele din urmă strigă: — Hei. când auzi primele sunete ale sirenelor. ieși din nou afară. Rebecca își scoase șorțul. Cercetă cu atenție planta cu aspect fragil.• Rebecca Palmer termină de curățat resturile de la micul dejun și luă tigaia cu apă murdară folosită ca s-o golească afară. îl aruncă din ușă pe un scaun și porni pe plajă. e cineva acolo? — Aici. I se păru că aude pe cineva strigând „pe aici”.

își dori să fi făcut ceea ce îi spusese Whalen. Dacă se întâmplă ceva. se întâmpla pe proprietatea lor.se spunea ce să facă. privind în sus. Întoarceți-vă acasă și eu o să trimit pe cineva acolo cât pot de repede. i se păru că poate să deslușească o mișcare. — Cine e acolo? întrebă ea. — Ce e cu noaptea trecută? întrebă el. Chip Connor se desprinse de grup și păși spre Rebecca. mai mult ca sigur. Mirosul respingător de excremente umane era purtat de briză – Miriam își golise intestinele în momentul în care i se frânsese gâtul. Își mută privirea de la Rebecca și se mai uită o dată în sus la copaci. Doamne. 83 . apoi o conduse spre cabană. — O. Indiferent ce se întâmplă. Naiba să o ia dacă Harney Whalen îi spunea ei ce să facă. a familiei Palmer. După câteva secunde. Înaintă prin desiș până când ieși într-un luminiș. Începu să strige. bine? Ia-o de aici. pe același drum pe care venise ea. ochii Rebeccăi urmară privirea lor. conducând-o de-acolo. Automat. Și deodată. am dreptul să știu ce e. • Capitolul 8 Trupul lui Miriam Shelling atârna lipsit de viață la zece picioare deasupra pământului. O să mă întorc pe naiba. undeva la stânga. La ordinul șefului de poliție. dar Chip o încurajă. stupefacția nefiind întreruptă de strigătele Rebeccăi. Ieșiră din pădure și Chip o ajută să treacă peste o grămadă de bușteni. Un grup mic de persoane se uita la ea fără să înțeleagă. mormăi Whalen pentru sine. Harney Whalen. repeta Rebecca întruna. Șeriful Whalen. Ochii îi erau ieșiți în mod grotesc din orbită și limba îi atârna din gură. Doamne. se gândi Rebecca. — Eu sunt doamnă Palmer. iar apoi zise cu voce tare: Ai grijă de ea Chip. într-un loc care. — O. era proprietatea ei. Chip Connor și un alt bărbat pe care Rebecca nu-l recunoscu stăteau în luminiș. Ce i s-a întâmplat? Ce i s-a întâmplat? Noaptea trecută… și se opri dintr-o dată. îi răspunse vocea.

dându-și seama că probabil n-ar recunoaște o stare de șoc dacă ar vedea-o. Rebecca avu iluzia că o vede pe Miriam Shelling stând jos liniștită. Ea nu ceruse decât să-l descopere pe acela care îi ucisese soțul. Păstră tăcerea în timpul mersului. Harney Whalen se întreba același lucru. îi spusese Glen seara trecută. Chip se uită cu atenție la Rebecca. răspunse Rebecca cu voce slăbită. când Miriam Shelling apăruse în biroul lui. Privi de-a lungul întinderii de nisip. chiar dacă ziua era senină și călduroasă. Bănuiala lui era corectă – Miriam alesese un loc de pe țărm care se afla aproape în dreptul locului unde Pete Shelling fusese prins în 84 . Chip o să-l roage să o vadă pe doamna Palmer. nu voia să-i spună ajutorului de șerif că soțul ei o văzuse și chiar vorbise cu Miriam pe plajă. zise Rebecca. Miriam zicea că aștepta ceva. părăsi luminișul și își făcu drum printre copaci. Dar de ce pe plajă? se miră Rebecca. Rebecca îl privi cum pleacă. Deodată. așteptând să vină moartea și să o ducă la soțul ei. privind plaja. Când va veni doctorul Phelps. Bătând-o ușor pe mână și asigurând-o că o să fie totul bine. Tremura puțin și își puse un pulover. încercând să-și amintească fiecare amănunt din ceea ce îi spusese ea. Chip porni înapoi spre luminiș.— Nimic. seara trecută. Fusese nefericită. Își amintea și el ziua trecută. înăbușindu-și un oftat. — Vă veți descurca? întreba Chip când ajunseră înăuntrul cabanei. încercând să găsească ceva – orice – care să-l fi avertizat că avea să facă ceva drastic. orientându-se rapid. își dori să-i fi spus că nu se simte bine. foarte nefericită. Stătea pe un buștean și aștepta ceva. de la nord spre sud. O să-mi port de grijă singură. De îndată ce-l pierdu din vedere. Dar nu găsea nimic. întrebându-se dacă nu cumva ceea ce văzuse o adusese într-o stare de șoc. având o bănuială neașteptată. și ațâță focul până când începu să ardă cu putere. dar duceți-vă și vedeți-vă de treabă. apoi. — O să mă descurc. Și apoi. cerându-i să facă ceva. Nu nemaipomenit. De ce acolo? • În luminiș. Își scotoci mintea. se hotărî să se întoarcă la luminiș. spre plajă. Dintr-un motiv anume.

frânghia stătea colac între ramificațiile copacului. e destul de evident că e moartă. — Nu-i nicio problemă. îl tratase pe Harney Whalen când era copil și nu-i dădea ocazia să uite niciodată că. Chip examină nodul de care atârna Miriam. În sinea lui se întreba cum o să fie în stare să coboare corpul pe pământ fără să… Își întrerupse gândul și începu să urce în copac. — Am vrut să te aștept. — Chip? Crezi că poți s-o dai tu jos? Chip se forță să se mai uite o dată la copac. Apoi își dădu drumul în jos. Întrebându-se dacă asta avea vreun sens sau dacă era o simplă coincidență. Harn? întrebă el. apoi examinându-i întreg trupul 85 . Cu grijă. cu ajutorul șefului său. Un minut mai târziu se afla la același nivel cu craca de care atârna Miriam. zise Whalen. Doctorul Phelps o examină încet. Whalen era tot copil. încercând să nu pară că se apără. Era ușor de urcat – ramurile parcă formau o scară. Se agață de frânghia care acum atârna liber de copac și trase de ea. — Îmi dai o mână de ajutor. Luă colacul de sfoară și îl aruncă. din sfoară. deși văzuse dintr-o privire cum s-o dea jos. în vârstă de optzeci și șase de ani și încă în putere. Examină cu atenție crăcile. — De ce n-ați dat-o jos? întrebă bătrânul doctor. coborî ușor corpul neînsuflețit din copac. tăind mai întâi frânghia din jurul gâtului lui Miriam Shelling. — Ei bine. în ceea ce-l privea pe el. Trebuie să mă urc chiar eu până acolo ca să văd ce s-a întâmplat? Whalen se pregătea să se urce el în copac. Și. zise el cu voce tare. Se uita fix și acuzator la Whalen pe deasupra ramelor de ochelari. se întoarse din nou în luminiș. Chiar dacă nu se vedea de dedesubt. deși stomacul i se întorcea pe dos de fiecare dată când dădea cu ochii de fața lui Miriam.propriile-i năvoade. Dar doctorul. Simți două smucituri când nodul cedă. din cele pe care le fac și puștii când descoperă cum se împletește o frânghie. Tot ce o ținea pe Miriam de copac era un nod dublu. când apăru Chip Connor. nu? zise Phelps acru. Doctorul Phelps îl aștepta.

îi influențează. — S-a sinucis. bat cu o furie oarbă și pe urmă dispar. Se gândea la altceva. Nu te uimesc. În unele locuri. de mai demult. — Nu știai că vremea îi influențează pe oameni? zise el. — De ce fac unii asta? mormăi el în barbă. Nu poți da vina pe nimeni. Un pescar care a murit și soția lui care s-a spânzurat câteva zile mai târziu. Fără să aștepte un răspuns. Nu se văd nici pe țărmul continentului. ridică din umeri și clătină cu tristețe din cap. continuă: — Ei bine. Bătrânul doctor se holbă derutat la Whalen. Cred că îmi amintesc ceva asemănător. bombăni Whalen. — Probabil că nu. Harney Whalen făcuse o afirmație în loc să pună o întrebare. Ce mă miră pe mine e că a ales tocmai proprietatea lui Glen Palmer ca să se sinucidă. vântul – mai jos. zise Whalen sec. Dar pot să încerc. Phelps își dorea să știe la ce anume. Whalen se uită la bătrânul doctor și Phelps zâmbi sigur pe sine. • Abia dacă schimbaseră două vorbe în timpul prânzului. Doar aici. Dar era convins că Whalen nici măcar nu se gândea la ordinele pe care le dădea. s-a sinucis. potrivindu-și ochelarii de fiecare dată când îi alunecau de pe nas. În spate. Făcu o pauză plină de înțeles. 86 . Dar al naibii de ciudată. — Sinucidere. nici la nord. Dacă s-a sinucis. — Așa se pare. În cele din urmă. zise doctorul. nu-i așa? — Nu.cu atenție. se ridică în picioare. îl asigură Phelps. Se pornesc din senin. Îi determină pe oameni să facă lucruri ciudate. Te uimesc. fu de acord Phelps. Furtunile astea afurisite sunt de vină. la sud. — Și noi avem afurisitele astea de furtuni. apoi porni spre mașină. în Elveția și în alte locuri. nici la sud. Nici pe Palmer. dacă mă întrebi pe mine. îl auzi pe Whalen dând ordine să se facă fotografii și să fie îndepărtat corpul. nici pe altcineva. — Ciudată? Ce vrei să spui? — Nu sunt prea sigur.

Pun pariu că rata mortalității aici este considerabil mai mică decât în Seattle. Și sincer să fiu. zise Brad. chiar dacă n-am fi fost noi aici. Tu te porți de parcă ar fi – nu știu – un semn rău. cred că ai să vrei să-ți strângi lucrurile și să te muți. — Nu ești? — Gândește-te cum a fost pentru ea. Suntem aici de două zile și au murit doi oameni și un câine. Deodată se ridică. Dar trebuie să fii înțelegătoare. nu sunt grozav de surprins de ce s-a întâmplat. Brad. zise Elaine sumbru. îl puse jos și oftă. Brad se hotărî să abordeze problemele așa cum erau. — N-ar trebui? replică tăios Elaine. nu-i așa? întrebă el brusc. Goli paharul cu vin. — Hai să ieșim. — Chiar este? întrebă Elaine moale. Chiar este? Aș vrea să cred asta. Dacă s-ar fi întâmplat cu două zile mai devreme sau mai târziu. Și asta-i o prostie. — Nu ți se pare cam ciudat? — Sigur că e ciudat. dar nu se sinucid din cauza asta. — Nu știi de când a murit câinele. — Bine. respingând logica folosită de soțul său. — Te deranjează. n-am fi aflat niciodată. ceva. convins că Elaine știa despre ce era vorba. Probabil că nu primea nici ajutor social. Elaine se uită tăios la Brad. Doamne. Soțul ei era pescar. — Atunci să ne rezumăm la oameni. și probabil fără o pensie de care să beneficieze văduva. zise Elaine cu încăpățânare. dar locul ăsta are ceva care îmi dă o stare de nervozitate. pe întreaga coastă? — Știu. Oricum sar fi întâmplat. Poate că soarele o să-mi facă bine. Câți oameni crezi că mor la Seattle în fiecare zi? Sau poate că nu știi că Seattle-ul e pe locul doi la rata sinuciderilor.Când își termină cafeaua și își turnă ce mai rămăsese din sticla de vin în pahar. fără asigurare de viață. Atunci ce-i rămânea unei femei în situația ei? Mila publică? În orașele mici sunt foarte mândri în astfel de privințe. — Ar fi putut vinde barca. femeile rămân mereu văduve. 87 . — Atunci.

Soarele încălzise aerul după-amiezei și zgomotele de dimineața dispăruseră de mult. zise Elaine. Niciunul din ei nu se uită la soții Randall. Whalen o să fie deja acolo. apoi cealaltă. căreia îi părea rău că se răstise la el. așa cum făcuseră și alaltăieri. — Brad. În restaurant aceiași oameni în vârstă de ieri jucau șah. Când ajunseră la locul care separa portul de plajă. mai întâi una. stătea perfect nemișcată. — Nu. Simți cum Brad îi strângea mâna și ea îi răspunse la fel. uitându-se la ei. promit. rânji Brad. Uite. După ce lui Elaine i se păru că trecuse o eternitate. Apoi văzu o mișcare și arătă spre ea. mai e una. — Aerul în Seattle e destul de bun. zise ea. Nu? Elaine. presupun că putem să intrăm acolo singuri – casa nu părea să fie încuiată. cu năsucul ei mic contractându-se de curiozitate. cu un picior pe stâncă. alte patru mai mici apărură pe neașteptate. Poate că până ajungem noi la casă. se apără Elaine. în căutare de hrană. Dacă nu e. se întoarseră la treburile lor și anume la scormonitul printre pietricele.Brad plăti și ieșiră din cafenea. totuși. 88 . Soții Randall se-așezară pe o bucată de lemn și cele două mici animale se uitară la ei cu atenție. — Ce drăguțe sunt! exclamă Elaine. ca și când ar fi primit un mesaj de la părinții lor că totul era în ordine. Am să încetez cu asta. în nord? — Nu știu. apoi coborâră scările. — Nu-i ca în Seattle. — E o vidră. Regăsiră poteca pe care fusese Elaine în dimineața trecută. zise Brad. — Haide să mergem pe plajă. comentă el. — N-am zis că nu e. îl luă de mână. De îndată ce perechea de vidre începu scormonitul. E un fel de vidră. de mărimea unei nevăstuici. creaturile mici. Brad inhală mirosul de apă sărată amestecat cu miros de pin. dar lui Elaine i se părea complet diferită acum. uite! strigă ea. și așa și e. — O vidră? Aici. Tot ce voiam să spun e că nu e ca aerul din Seattle. Ce e? O creatură mică. Nu e și eu sunt prostuță.

— Dacă vrei să-i spui așa. termină! Haide să vedem dacă le găsim. zise Brad. mai bine rămânem pe plajă. e să nu vorbești niciodată în prezența vidrelor. ceea ce ea numise nervozitate. Sentimentul vag de neliniște. — O să le mai vezi. 89 . — Ah. dispăruse când porni după vidre. Se opri și îl așteptă pe Brad. Elaine se agăță de el. sperând să mai zărească o dată creaturile fermecătoare înainte să dispară în pădure. Cerul lipsit de nori. Sunt minunate. ce frumos e. o asigură Brad. jucăușă. încât Elaine aproape că dădu peste el. putem s-o luăm prin pădure. oftă ea. — Nu. dar continua să meargă. Dacă nu sunt pe plaja asta. apa de un albastru închis și pădurea de un verde intens erau despărțite de o fâșie de nisip care strălucea în lumina soarelui puternic. nu-i așa? Veni lângă el și împreună cercetară fâșia de pământ care era Sod Beach. — S-au dus. Următoarea plajă. — Doamne. zise Brad cu un zâmbet. Apoi dispărură și ei. alegându-și cu grijă drumul pe plaja stâncoasă. Dacă vrei.Din cauza sunetului. zise Brad sec. probabil că sunt la Sod Beach. Era prea târziu. vidrele ar fi putut foarte bine nici să nu fi existat. — Dincolo de creasta aia. zise Brad. — Dar nu m-am putut abține. Știa că nu avea niciun rost. Crezi că trăiesc aici? — Probabil că au un Winnebago parcat în drum și s-au oprit să ia prânzul. strălucire accentuată de bucățile argintii de bușteni de lângă pădure. nu? Elaine aprobă din cap și arătă în direcția aceea. Dădură ocol crestei și Brad se opri atât de brusc. În felul acesta voi vedea totul dintr-o dată. — Morala. — Un fel de vedere de ansamblu? întrebă Elaine cu un zâmbet. protestă Elaine. cei patru pui dispărură și părinții lor își îndreptară din nou atenția asupra celor doi oameni.

când veni Harney Whalen. presupun. apărând pe neașteptate din pădure. răspunse Brad. Știam să construim pe vremuri. Pentru scurt timp își dori să poată nega și să spună. Apoi iluzia dispăru. — Locul ăsta pare destul de solid. casa? Capul lui Elaine se mișcă imperceptibil în semn de aprobare. Pentru o secundă i se păru că vede victimele de la Nisipurile Morții. — Toate casele vechi sunt solide. în schimb. — Cât de veche? 90 . ignorând tonul negativ al vocii ei. vaietele lor demne de milă. Nu era nicio mașină pe drum. Doar casa învechită de vreme rămase pe plajă și la capătul celălalt al ei. răspunse Whalen. Am putea oricum să vedem cum e. — Înseamnă că n-o să avem prea mulți vecini. care curând se contopeau. — Haide. Ea se eliberă din strânsoarea brațului și începu să urce pe plajă. — Am mers de-a lungul plajei. în număr de opt. — Nu e într-o stare prea bună. Whalen ignoră gestul. Brad se hotărâse deja. Nici măcar n-am făcut curat de când… au plecat ultimii oameni. Brad și Elaine schimbară o privire la ușoara lui ezitare. zise ea. Dăduseră deja roată casei o dată. ceva care să-i îndepărteze pentru totdeauna de Clark’s Harbor și de plaja aceasta frumoasă. întinzând mâna spre șeful poliției care se apropia. îngropate până la gât. cu trecutul ei bizar. urcând în schimb scările verandei și scotocindu-se în buzunare după chei. spulberate de vântul mării și de zgomotul valurilor. ca și când ar fi mângâiat plaja.Șirurile de valuri. Brad își strecură brațul peste umărul lui Elaine și o trase aproape de el. Cu mâna liberă îi arătă: — Și aceea este. Brad o porni tăcut și cu pași mărunți după ea. remarcă Brad pe când Harney deschidea ușa de la intrare. udau țărmul. dar niciunul din ei nu comentă nimic. nu? zise Brad în cele din urmă și Elaine simți un gol în stomac. căbănuța. — Nu credeam că sunteți deja aici! le strigă el.

stătea stingher pe masă. șaizeci de ani. și un rest de lumânare. ai putea chiar să crezi că vor s91 . cu un perete parțial din cărămidă. nu? întrebă Brad. cred că v-aș putea spune exact. camera de jos stă foarte bine. — Cum vă spuneam. Dacă aveți. O să fiți surprinși câtă căldură transmit cărămizile. Din nou avu o ezitare ușoară și soții Randall schimbară o privire. care dădea spre plajă. apoi am cumpărat-o înapoi când a plecat familia Baron. Ușa aceea dă spre un dormitor. mai înainte ca Brad să poată să comenteze ceva. zise Elaine și își vârî capul pe ușa dormitorului. între ele. Dacă n-ar fi fost stratul de praf care acoperea totul. — Acolo e un șemineu dublu. Reviste și ziare zăceau deschise pe scaune și pe podea. Nu era prea multă mobilă – doar o sofa și două scaune – și cea care era evident fusese luată la mâna a doua. apoi fața lui se lumină. Îl auzi pe Whalen în spatele ei. Dar Elaine intră în discuție: — Familia dumitale a construit-o? Whalen se uită brusc la ea. — Nu avem copii.— Cincizeci. Era o cameră mare. Apoi. Brad ar fi jurat că era locuită. pe care presupun că o să vreți să-l folosiți dacă nu aveți copii. Brad se întrebă cât mai rămăsese nespus din poveste și de ce șeful poliției nu voise să le-o spună pe toată. Tonul vocii lui îi spunea clar lui Brad să nu-l mai deranjeze cu întrebări prostești. — Au plecat în grabă. O parte dă în bucătărie. arsă până la capăt. Nu știu de ce nu se mai construiesc case din astea – cu toate problemele despre economisirea energiei electrice. au șters-o fără să spună. E mai simplu să ieși pe ușă de la etajul unu decât de la etajul doi. eu i-aș pune în dormitorul ăsta. Am vândut pământul pe care se află casa și bunicul meu a ajutat la construirea ei. — Am putea spune că da. Apoi se uită în jur și văzu că Whalen nu glumise când spusese că locul nu fusese curățat. mai ales dacă ții focul în amândouă camerele. Dacă vreți. am putea spune că nu. explicând: — Cărămida e de la șemineu. ca să fie feriți în caz de incendiu. Toată casa e construită în jurul șemineelor. începu să le vorbească despre casă. Cu toate că nu văd ce sens are.

— Cât ați vrea. Se pregătea să-l întrebe pe Whalen ce se întâmplase – de ce chiriașii o șterseseră din mijlocul mesei – când își dădu seama că Brad vorbea deja cu șeful poliției. Dar am destule rude. pe jumătate neatinse. Intră în ea și în bucătărie. pur și simplu se stinsese singură. Bucătăria era la fel de împuțită ca și baia. — Vrei să o lași moștenire copiilor tăi? — Nu sunt însurat. spunându-i pe tăcute că. hai să discutăm despre închiriere. în timp ce Brad o urmă pe Elaine la etaj. continuă el. unde se uită fix la soba cu lemne. Eu n-am să repet greșeala. În mijlocul mesei se afla o lampă cu kerosen și oricine locuise acolo plecase din mijlocul mesei fără să stingă lampa. În primul rând că a fost o greșeală când tata a vândut pământul. Dacă intri pe aici. Nu e prea convenabil pentru musafiri. Sunt rudă cu jumătate din oraș. Elaine urmă indicațiile lui și se trezi într-o baie mică și incredibil de prăfuită. Whalen ridică din umeri și arătă cu mâna drumul spre scările care separau camera de zi de sufragerie. Oalele și cratițele care fuseseră folosite la prepararea ultimei mese de către ultimii locuitori erau claie peste grămadă. o să-i vină de hac. zise el pe un ton care nu mai lăsa loc de tocmeală. El rămase jos. oricum. Masa era pusă și în fața fiecăruia erau resturi de mâncare. Lui Elaine i se strânse stomacul. dacă ar fi să vindeți locul? întrebă el.o facă. întrebându-se dacă se aștepta de la ea să curețe toată murdăria. Părea să o provoace și se uită la sobă. — Atunci. într-un fel sau altul. Elaine înghiți cu greu. dar pentru oricine locuiește aici e foarte bine. dar fu ușurată când auzi răspunsul lui Whalen. Dumnezeu știe când. care dă și spre bucătărie. foarte mare și voluminoasă. 92 . Nu m-ar surprinde dacă adjunctul meu o să se aleagă cu locul ăsta – îmi e un fel de nepot. nespălate. dar tot se putea vedea că era o masă de la care se plecase în grabă. răspunse Harney. în chiuvetă. Dar nu. Dar nu era prea sigură. fie ce-o fi. dai de baie. în caz că închiriau casa. — De ce nu mergem să vedem și sus? îi întrerupse Elaine. Lampa. ei le fac cu șemineele pe peretele exterior și poți să-ți iei adio de la căldură. și se îndreptă grăbită spre bucătărie. — Nu e vorba de vânzare. zise Brad. Mâncarea se stricase de mult.

Își mângâie abdomenul plat. o să se obișnuiască cu ea. — Normal că e harababură și pun pariu că o luăm ieftin. Dar închipuiește-ți-o curățată perfect. N-o să fie ca la Seattle. și în vocea lui era o undă rugătoare. nu-i așa? întrebă ea încetișor. zise Brad. ai să slăbești și mai multe. — Doamne. zise ea. Și spartul lemnelor e un exercițiu bun. cu încrederea unui om care nu sa îngrășat niciun gram de zece ani de zile. 93 . — Poți să înveți. renunță. Elaine. e o harababură… începu ea. zâmbind cu o încredere pe care nu o simțea. — Dar nu e curent electric. Ea cedă. aici am s-o scriu. dacă o să scriu cartea aia vreodată. pe care rareori o auzise Elaine în cei doisprezece ani de căsnicie. Apoi. Nu trebuie decât vopsită înăuntru și va arăta minunat. Brad râse. — Chiar vrei? întrebă Brad nerăbdător. zise el. Brad. — Pot să mă gândesc când vopsesc. încât n-o să lucrezi nimic la carte săptămâni întregi. — Mi-ai spus totdeauna că tânjești după o viață simplă. Nu știu de ce. unde trebuia să mă concentrez asupra muncii mele în fiecare minut. — Îmi place foarte mult. — Brad. Dacă Brad o voia așa de mult. Am putea să aruncăm o privire prin jur și să vedem cât de rău este. Pace. — Dacă trebuie să gătesc pe soba aia. El aprobă din cap. la privirea plină de dezamăgire a soțului ei. liniște și un peisaj de neînlocuit. zise Brad. încruntându-se. Aș putea slăbi vreo câteva kile. Elaine se întoarse către soțul ei. — Foarte bine. o să fie atâta muncă. așa cum făcea mereu.Când rămaseră singuri. — Nu atât de simplă. E zdravănă și poziția e perfectă. dar am un sentiment special față de ea. uitându-se adânc în ochii lui. o necăji Brad. protestă Elaine. zise ea. E ca și cum întreg locul ăsta m-ar chema. Elaine nu se amuză. — Vrei asta foarte mult.

apoi desfăcu încet pumnul și-și duse o mâna sub haină. — Vă simțiți bine? întrebă Elaine. care părea că abia atârnă în fața ochilor lor. Whalen aprobă scurt. Whalen păru să răsucească în minte chestiunea. Whalen luă chitanța semnată fără prea mare interes. către Harbor și către hotel. zise el mohorât. iar pe urmă se întoarse către soții Randall. Îl găsiră pe plajă. neluând în considerare restul contractului. — Domnule Whalen? repetă Brad. Se uită la cabana îndepărtată multă vreme. pentru că n-o vând. păstrând-o pe cealaltă. Randall. Și oricum. Vocea lui avea atâta intensitate. apoi arătă dintr-o dată spre nord. Dar Brad nu-l luă în seamă. — Vedeți cabana de colo? Aproape acoperită de copaci? Aceia sunt vecinii voștri cei mai apropiați. Două sute de dolari pe lună. nu contează. Brad și Elaine nu văzură nimic altceva decât apa și cerul. zise Brad. Zâmbetul ei era neprefăcut. încât pe Elaine o deranjă. Elaine înțelese că voia. — Domnule Whalen? întrebă Brad moale. apoi o porniră spre sud. — Asta e chiria. Era un formular standard. Harney Whalen nu îi aștepta jos. De la polițist nu veni niciun răspuns. întâlnindu-se într-un strat de ceață. — Ba nu. cu pumnii încleștați și cu încheieturile mâinilor albite de încordare. Apoi o porni spre pădure.Și. să vedem cât avem de muncă până o să facem locul ăsta civilizat. Familia Palmer. — Haide. 94 . Elaine îi dădu un stilou și el semnă repede ambele copii. — Vrem s-o închiriem. — Vrem casa. văzându-i privirea. Whalen se întoarse ca să se uite la ei. Brad și Elaine îl priviră cum pleacă. în fața casei. deja completat. zise el. cu ochii fixați asupra orizontului. — Și soții Palmer sunt străini aici. Când îi urmăriră privirea. o puse la loc în buzunarul interior. dându-i una înapoi lui Whalen. O luați sau nu? Brad se uită la plata chiriei. de data aceasta mai tare.

doamna Shelling. în timp ce în Elaine se dădea o luptă între greutate și poftă. iar cei de la bar să se uite morocănoși în pahare. îl ajută Elaine. zise Brad. — Asta a fost și impresia mea. așteptând clienți. dar nu chiar.— Știi ceva? zise Brad după o tăcere lungă. Pe masă. dar nu prea discutau. Era ca într-un fel de transă. — Da. dar nu avea niciun sens să se afle acolo – mai era o singură masă ocupată. iar când o făceau șopteau atât de încet. Brad se hotărî să-l atace pe micul proprietar: — Cam multă liniște pe aici. rămâneau goale. acum e prea târziu. De câteva minute. Se întoarse să se mai uite o dată la vechea casă. Brad refuză și. Acum vorbele ei păreau să se ciocnească de pereți și Elaine aruncă o privire în jur ca să vadă dacă n-o auzise cineva. încât era imposibil să-i auzi. tăcerii care învăluia încăperea. Locul e al nostru. — Nu prea înțeleg. Pentru o secundă. nu-i așa? 95 . Nu cred că știe că am închiriat locul. niciunul dintre ei nu scosese o vorbă. pregătite. — Dacă îți ciulești urechile mai mult. Mai mult o umbră. Ei. ceilalți meseni păreau absorbiți să-și mănânce crabul fiert. era același cartonaș cu „rezervat”. în seara asta. Ca și cum soții Randall s-ar fi conformat. A semnat. cercetând încăperea liniștită. Câțiva oameni stăteau la bar. plin de oameni care să sporovăiască despre – cum o chema? — Miriam Shelling. Părea că nu o auzise nimeni. Restul meselor. Fu convinsă că avea vedenii. Elaine aprobă gânditoare. Chiar atunci intră precipitat Merle Glind ca să le recomande plăcintă cu afine la desert. zise în cele din urmă Elaine. nimeni nu pare câtuși de puțin interesat de ea și de ce s-a întâmplat cu ea. Mă așteptam să fie plin în seara asta. ca și în seara trecută. • Capitolul 9 În sala de mese de la Harbor Inn era liniște în seara aceea: Brad și Elaine luau masa singuri. fără să vrea. Dar. o să cazi de pe scaun. avu impresia că vede ceva la o fereastră – o siluetă. din cât am reușit să aud.

— Nou-veniți? De cât timp locuiau aici? Glind ridică din umeri. se întoarse spre Brad. douăzeci de ani. — Despre ce? întrebă pierdut Glind. La fel ca întotdeauna. — Aș fi zis că o să aveți ceva aglomerație în seara asta. Vocea lui Brad era sigură. Cei doi Randall se uitară fix unul la celălalt peste masă. acceptă propunerea lui Glind. Am crezut mereu că într-un oraș ca ăsta oamenii își poartă de grijă unul altuia. răspunse Glind. — E aproape la fel ca întotdeauna. mie mi se pare că oamenii ar vrea să discute în seara asta. desigur. dar erau nou-veniți.Capul lui Glind avu o mișcare spasmodică și el trecu în revistă întreaga sală. — Cât îți ia? Cât îți ia ca să fii din Clark’s Harbor? Gândurile lor nerostite fură întrerupte de veselia forțată a lui Merle Glind. ca și când ar fi fost ceva relevant: — De cincisprezece. Nu țineau de locul ăsta. nu este puțin cam neobișnuit pe aici ca o femeie să se sinucidă? — Păi. — Dar credeam că locuiau aici. dacă ții cont de lucruri. presupun că este. și. ca și când fusese undeva. Dar acum. — Dacă ții cont de lucruri? repetă omulețul. îi sugeră Brad. Urmă o pauză și Glind vorbi din nou: — Nu că ne-ar privi pe noi. zise el neliniștit. vreau să zic. Elaine tresări ușor. Când constată că toate erau la locul lor. fără să se mai gândească. — Eu aș zice că ar trebuie să preocupe pe toată lumea. — Locuiau aici. ca și când ar fi știut dinainte răspunsul. zisa ea moale. — Cum rămâne cu plăcinta aceea? Garantez pentru ea. Numai că soții Shelling nu erau chiar din oraș. Elaine se încruntă ușor și se holbă la omul acela ciudat. Acesta o 96 . — Păi așa și facem. expresia feții lui arătând teama că s-ar fi putut întâmpla ceva. pierdută. Adică. — Despre doamna Shelling. eu știu… zise Glind vag. Ce lucruri? — Păi. dacă ai adus vorba. având același gând. Nu mai mult. părând să studieze în minte problema.

Robby și Missy se hotărau s-o ia prin pădure și o descopereau? Era evident că soțul ei nu înțelegea ce voia să zică și căuta cu disperare să-l facă cumva să priceapă. 97 . — Eu nu mi-aș face atâtea probleme. ce ai avea în comun cu oamenii ăștia? Întotdeauna am fost destul de mulțumiți cu noi înșine… — Să fim destul de mulțumiți cu noi înșine e una. — Nu poți să-ți închipui cum era. Apoi o trăsni un gând. imitându-l surprinzător de bine pe Harney Whalen. — Familia Palmer! exclamă ea. Elaine râse și mâncă plăcinta cu poftă. și se bucură să vadă că era pe măsura așteptărilor ei. admise fără voie Glen. Cum el nu-i răspundea. nu-i așa? — Da. Când rămaseră singuri. îl întrerupse Elaine. dar privirea pierdută și goală din ochii soției sale îl înspăimânta. Au găsit-o pe proprietatea noastră. — Cum poți să spui asta? replică Rebecca. cred că da. Brad și Elaine își zâmbiră fără vlagă. — Cincisprezece sau douăzeci de ani. Apoi își coborî vocea. cu vocea lui de bass: — Știți. zise ea crispat. sunt străini aici. — Undeva în Clark’s Harbor trebuie să existe unii care să ne primească bine. dar apoi îmi și închipuiam placa cu „bine ați venit în rândul nostru”. — Dar ce zici de copii? Să presupunem că în drum spre școală. dar să fim niște paria e cu totul altceva. insistă și mai mult: — Poienița aia este pe proprietatea noastră. Glen. zise Glen Palmer pentru a patra oară.zbughise. Mă gândeam la câteva luni de singurătate. — Sigur. Treaba e doar să-i găsești. Elaine mușcă din plăcintă. Încerca să zâmbească. — Poți s-o iei și în alt fel: în fond. • — Nu e treaba noastră. Dar tot nu ne privește pe noi. continuă ea. zise el zâmbind. o consolă Brad. Brad înțelese numaidecât. în timp ce sosea plăcinta. lipsită de vlagă.

Pentru Jimmy Phipps contase în mod cert. — Nu contează cum arata. Rebecca trebui să-și reprime contracțiile stomacului. doamna Shelling? — De unde știi de ea? întrebă Rebecca cu respirația tăiată. Dar și ea și Glen fuseseră întotdeauna sinceri cu copiii lor. — Cum era? vru să știe Robby. Poți să înțelegi asta? Robby aprobă grav. — E ceva ce li se întâmplă oamenilor când mor. — Da. instinctiv. — Și eu mă simt așa uneori. când îi auzi intrând pe copii. 98 . dar vin furtunile și mă simt mai bine. chiar dacă ar fi fost dureros pentru ea și era sigură că așa ar fi fost. zise Rebecca cu blândețe. — Ah. și a hotărât că nu mai vrea să trăiască. încercând să-și dea seama de ce felul în care arăta corpul ei nu conta. zise ea aproape cu disperare. Acum. Robby. Rebecca își întinse brațele către fiul ei. — Vrei să spui. Ochii lui Robby se dilatară. — Jimmy Phipps s-a dus acasă la masă și mama lui i-a povestit tot. — Era foarte nefericită.Era pe punctul de a-i descrie încă o dată scena înspăimântătoare. dar Glen se văzu nevoit să-și ascundă un zâmbet. Tu chiar ai văzut-o? Pentru o fracțiune de secundă Rebecca se gândi să nege. Mintea lui de copil știa că ceva nu era în regulă cu părinții săi și era. dar Robby se dădu înapoi și se așeză lângă tatăl său. Pe fața lui Robby apăru un rânjet. Robby. Se întoarse către tatăl lui. Robby judecă problema. Robby. — Ce i s-a întâmplat? întrebă el grav. Amintindu-și. Rebecca tresări. — Chiar s-a scăpat în pantaloni? întrebă el. strigă Rebecca. atras de partea tatălui. simți că trebuia să discute cu Robby ceea ce s-a întâmplat. Am văzut-o. În mintea lui. ca și când problema ar fi fost doar de competența unui bărbat. zise ea domol. — Cum arăta? Jimmy Phipps spune că avea fața vânătă și că îi atârna limba.

în timp ce Robby bătea în retragere. nu este un sentiment chiar așa de rău. Să mori nu te ajută la nimic. — Am să mă duc afară peste puțin timp și am să arunc o privire. se răsti Rebecca aproape fără să vrea. zise el cu grijă. — Nu prea se mai întâmplă. replică Missy cu vocea ridicată. — Ar trebui să fiți în pat amândoi. îi promise Glen fiului său. Răspunsul păru să-l mulțumească pe băiat. zise ea. Pe neașteptate. o înspăimântă. Ridică din umeri. — Nu trebuie să mai simți așa ceva niciodată. reduși la tăcere chiar de faptul că ea nu reușise să medieze conflictul dintre ei. zise el nerăbdător. vorbi și Missy. e mult mai bine să găsești o cale s-o rezolvi. el mai puse o întrebare: — Doamna Shelling a făcut un lucru rău? Vreau să spun că. zise ea repede. — Ba știu. Într-un fel. de ce-ar fi trebuit să trăiască? Rebecca și Glen schimbară o privire. după încordarea pe care o simțise toată ziua. pe plaja pe care Miriam Shelling își petrecuse ultimele ore. Apoi. Dar nu știi sigur că-i așa. — E prea târziu. iar Glen știu că el trebuia să răspundă la întrebarea băiatului său. 99 . Dacă ai o problemă.Se așeză în genunchi lângă fiul ei și îl trase mai aproape de ea. — De ce nu vă duceți să vă certați în dormitor? Copiii o fixară pe mama lor. ideea de a-l ști pe fiul ei pe plajă. e chiar incitant. Dar pentru prima oară de când intraseră. — Asta spui întruna. Niciodată! Ce ne-am face fără tine? O încruntătură ușoară ridică sprâncenele lui Robby și el se desprinse din brațele mamei lui. încercând să îndepărteze tonul aspru din vorbele ei. Și oricum. — Pot să mă duc să-l caut pe Snooker? — Nu. dacă nu mai voia să trăiască. zise Robby. Rebecca vru să intervină. dar dintr-o dată cearta dintre copii păru o ușurare binevenită. apoi se uită la tatăl său. — Nu e cel mai bun lucru de făcut. E dus și n-o să-l mai vedem niciodată. înainte ca părinții să poată urmări mai departe subiectul. — N-o să-l găsești.

— Nu e altceva. Măcar așteaptă până mă calmez. încălziți de ceartă. dar nu era nicio urmă de veselie în râsul lui. Pe de altă parte. Începu să-și îmbrace haina. îl imploră Rebecca. Luă mâna lui Brad. — Asta era înainte de seara trecută. o calma. Și știi la fel de bine ca mine că e în siguranță deplină. zise ea. de luni de zile mergem pe plajă noaptea. Se purtase prostește destul timp. Elaine era bucuroasă că renunțase la neliniște. micuța cabană fu liniștită. zise Glen. dar se răzgândi. Ritmul regulat al valurilor. În dormitor. lângă soția lui și o trase lângă el. — Haide să mergem până la casă. chiar mai înainte ca o expresie de îndoială să-i întunece chipul.Un moment mai târziu. zise Rebecca. blânde în liniștea nopții. Câteva minute mai târziu erau pe plajă și ea privea lumina lunii strălucind în apă. venise vremea să se poarte ca un adult. Rebecca. • — Haide să mergem la o plimbare. — Cea mai bună idee de când am venit aici. — Și nu vreau să te duci nici tu afară. Un timp. E minunat în seara asta – nu e furtună și e lună plină. — Cel puțin acum știm ce aștepta. Și n-am mai avut un moment romantic pe o plajă de ani de zile. zise ea. — Nu prea am de ales acum. Rebecca se întoarse spre Glen. punându-și mâinile pe umerii ei și obligând-o să se uite la el. Acum e altceva. pe canapea. Glen își puse haina deoparte. cu un tremurat. Problemele lui Miriam Shelling n-aveau nicio legătură cu noi. zise Glen. Iam promis lui Robby și n-am cum să scap. cearta încetă. făcând cu ochiul. se așeză. El râse. și nu are nicio legătură cu noi faptul că ea s-a sinucis. 100 . ei se îngrămădeau spre micuțul lor dormitor. râse el sugestiv. ridicând din umeri. sugeră Brad în timp ce el și Elaine ieșeau afară din sala de mese. Pun pariu că e minunată în lumina lunii. zise ea. De îndată ce plecară. Elaine încercă să protesteze. — Te rog.

sperând să zărească familia de vidre. — E atât de mare. înțelegându-se reciproc fără săși vorbească. În cele din urmă merseră până la plajă. Nisipul părea să strălucească cu o fluorescență aparte în lumina argintie a lunii. — Ca să planeze mai bine. Se uitară la timp. Locul ăsta e paradisul. comentă Brad. sprijinindu-se de unul dintre trunchiurile de copac. reducânduse la un joc de lumini și umbre. ca să nu-i descopere defectele din structura veche. șopti Elaine. În schimb. Brad nu spuse nimic. zise Elaine când cucuveaua dispăru. după ce terminară de inspectat noua lor casă. iar șirul de bușteni aliniați de-a lungul plajei lucea în alb. Așa încât prada să nu fie avertizată înainte de a plonja. ca și când n-ar fi vrut să se apropie prea mult. pentru ca apoi să plutească deasupra plajei. 101 . întunecată de umbră. culorile vii fiind estompate de întuneric. — Îmi retrag toate cuvintele. Probabil că aripa ei e de vreo șase picioare. dar de la distanță. Are niște aripi imense. continuară să meargă pe plajă. retrasă din lumina ciudată a lunii care scălda împrejurimile. altfel neatins. dar își trase soția mai aproape de el. N-am mai văzut niciodată ceva atât de frumos.Mergeau încet. Dar nu era nimic altceva decât un foșnet venit de undeva de deasupra. Când ajunseră la întinderea de stânci. În mijlocul întinderii albe de nisip stătea casa cea veche. bine impregnate pe nisipul moale. merseră cu mare grijă. convinși că resturile lăsate de ultimii chiriași vor strica vraja nopții. zise Elaine. lăsând două șiruri de urme de pași. Se așezară pe nisip. Rămaseră așa multă vreme. Dădură roată promontoriului și dintr-o dată Sod Beach apăru înaintea lor. Niciunul din ei nu sugeră să intre în casă. ca să vadă silueta unei cucuvele zburând în jos. Făcură înconjurul casei. încercând să pătrundă frumusețea aproape nepământeană a locului și ascultând muzica blândă a valurilor. chiar înainte de Sod Beach. bucurându-se de liniștea nopții. — N-o să prea vedem vidrele în seara asta. — E o feerie.

— Ce te-a făcut să te gândești la asta? — O mulțime de lucruri. Mai ales dacă îl pot folosi pe Robby Palmer să lege subiectul. Brațele lui Elaine se strecurară în jurul lui Brad și ea îl strânse cu putere. dar fă ce dorești. Am vrut să spun că până la urmă. Și dacă voi afla ce. uitându-se scrutător la soțul ei. — Întotdeauna faci așa. Oameni ca Miriam Shelling. Umplu pipa. ceva care afectează pe toată lumea de aici. Dar Brad ignoră zeflemeaua. dar ăsta e adevărul.Brad întinse mâna spre buzunarul hainei și scoase o pipă și niște tutun. Gândește-te: un loc – locul ăsta – în care ceva pare să-i scrântească pe oameni. Așa e bine să fie și nu am nicio obiecție. întâmplător. zise Elaine sarcastic. — M-am tot gândit. Din mai multe puncte de vedere. — Știi ce ești? — Ce? întrebă Elaine. — O femeie iremediabil neeliberată. știind că Brad îi va simți zâmbetul. Și ceva de valoare. o aprinse. — Mie tot nu-mi place ideea. — Asta nu e prea frumos din partea mea. de obicei. — Robby Palmer? Elaine se ridică. — Ar putea fi o carte foarte valoroasă. zise el. sau poate Harney Whalen. Cine știe? Poate că are vreo legătură cu bioritmurile. — N-am vrut să spun asta. — Adică un bestseller? — Nu doar un bestseller. puse tutunul înapoi în buzunar și se uită fix spre mare. — Asta da schimbare. — Ce noroc pe tine că. Elaine zâmbi în întuneric. Și dacă aș putea face o mulțime de bani dintr-o carte… Vocea lui tărăgăna și lăsă gândul neterminat. Am să schimb structura cărții. chiar dacă nu îl vedea. Robby locuiește un pic mai sus pe plajă. faci ceea ce vrei tu. Robby Palmer. 102 . de la bioritm la Robby Palmer. o să fie o carte mare. Elaine tresări și se trase mai aproape de el. zise Brad blând. E ceva cu locul ăsta. — Nu neapărat. locul ăsta. într-un fel sau în altul.

103 . răspunse Elaine. îi șopti Robby Palmer surorii lui. insistă Robby. șopti ea.— M-ai descoperit. — Totul la tine este destul de la modă pentru mine. trăgându-se sub pături. E lună pe cer și strălucește peste apă. Robby ridică din umeri. • — Cred că ar trebui să mergem să-l căutăm din nou. hotărî ea. Dar să nu mai spui la nimeni – nu prea mai e la modă. E prins în vreo capcană din pădure. șopti Elaine. Se întoarse în pătuțul ei de jos și-și îngropă capul în pernă. probabil. zise Robby. și să-i pipăie umflătura din pantaloni. uitându-se la fereastra acoperită de draperii. Missy își părăsi pătuțul și se uită iscoditor afară pe fereastră. — Tu poți să stai în pat dacă vrei. — E prea întuneric. îi șopti Missy. — Nici așa. — Ar trebui să stăm în pat. — Nu e. Mă duc afară să-l caut pe Snooker. Umbra întunecată se întindea în fața cabanei. — Destul de la modă pentru mine. dar pe sub copaci văzu lumina argintie jucând pe apă. se plânse Missy. Mâna lui alunecă sub haina ei și începu să-i mângâie sânul. — Nu e acolo. — Nu mai ies încă o dată acolo afară. Missy se furișă înapoi în pat și își trase așternuturile sub bărbie. contracară Robby. Se răsuci pe nisip. Degetele ei începură să-i caute cureaua. zise Missy. Se cuibări în ea. Dar pentru toate e un început. apoi îi șopti în ureche: — Când am făcut dragoste ultima oară pe plajă? — Niciodată. — Dormi? — Încetează. și îl trase deasupra ei. trăgându-și blugii pe el. O chem pe mama. Se lăsă să alunece în jos din pătuțul de deasupra și se uită la Missy. Se uită cu ochi mari cum Robby termina de îmbrăcat. Uite! Fără tragere de inimă. A dispărut și n-o să-l mai vedem niciodată. șopti Brad. Missy se ridică și îl privi atent pe fratele ei.

— Sigur că nu e. • Robby se avântă dând colțul casei și intră în pădure. Își dori să nu fi plecat. Mai rămase un minut la fereastră. tată! strigă ea. nu o soră. sora lui o să-l pârască. — Când a plecat? — Chiar acum. își zise el. zise Missy. El era deja în picioare și își punea fâșul pe el. Cum plecă el. Și totul părea altfel noaptea. privind cu ochi strălucitori cum tatăl ei se năpustea pe ușa de la intrare. încercând să vadă ceva. dar tot a plecat. — Nu poți să dormi. aproape că se întoarse. nu era sigură. împiedicându-se la fiecare câțiva pași. I-am spus să nu se ducă. Apoi uită de Missy și se concentră asupra drumului prin pădure. când degetele de la picioare i se agățau de rădăcinile care zăceau ascunse în întuneric. dar se răzgândi. dar Glen plecase. S-a dus afară să-l caute pe Snooker. mai înainte ca să ajungă la șosea. dorindu-și să fi avut un frate. Cum a plecat. în sinea ei. întrebându-se de care cracă se folosise. zise ea blând. Fratele ei nu se mai vedea.Apoi el deschise cu grijă fereastra și se strecură afară. Rebecca își puse lucrul deoparte și o strânse pe Missy în brațe. Ceva din interiorul lui îi spunea că acela era locul unde se spânzurase doamna Shelling. în ciuda luminii lunii. scumpo? întrebă ea. Rebecca simți un fior de frică în inimă și se întoarse către Glen. sigur că nu e. Dar. dar nu știa unde o să-l scoată. Urmă poteca ce l-ar fi dus la drumul principal. — Nu e nimic. Se grăbi pe potecă. Așa sunt fetele. Știa că poteca o să îl ducă spre pădure. Un sunet neașteptat îl 104 . — A plecat Robby. apoi se hotărî. Când auzi vocea tatălui său strigându-l câteva minute mai târziu. Peste tot erau umbre – umbre care ascundeau complet poteca și făceau copacii să pară mai mari și mai amenințători decât în timpul zilei. dar o luă la dreapta. Se uită în jur privind copacii. Apoi ajunse la o poieniță și se opri. zise Missy. Missy sări din pat și alergă la fereastră. Missy o să râdă de el. Nu după ce se întâmplase noaptea trecută. Rebecca își ridică ochii de la tricotat și se uită la fiica ei care apăru în ușa micuțului dormitor.

O pasăre. își zise Robby. — A fost bine. până când Elaine se opri și râmase nemișcată. bucurându-se de intimitatea pe care o simțeau mereu după ce făceau dragoste. — Nu fi prostuță. — Cine e acolo? strigă el. murmură Elaine.sperie și apoi o umbră imensă trecu peste poieniță. Sunt o destrăbălată dacă mă gândesc că sexul e întotdeauna mai bun afară? — Destrăbălată. urmându-l. Sări în picioare. așa încât oricine și orice ar fi ieșit din pădure să aibă de-a face cu el mai întâi. Mai aproape. Apoi începu să alerge. dar nu auzi nimic altceva decât zgomotul valurilor. 105 . cu atenție. chiar în dreptul lui. Auzi un strigăt de pe plajă departe și din nou pârâitul. Liniște. Un nor acoperise fața lunii și întunericul nopții crescu. îndreptânduse spre ei. Brad ascultă un moment. Părea să fie în pădure. zise Brad. răspunse Brad. Merse mai repede. Deodată. Doar senzuală. doar vreun animal. — Ai auzit ceva? — Sunt doar valurile. Nu e nimic. — E ceva acolo. Începură să se gâdile. o trase pe Elaine lângă el. Dar părăsi poienița și urmă poteca. altceva. cu un braț protector peste umeri. șopti ea. În spatele lui i se păru că aude pașii tatălui său. • Brad și Elaine Randall stăteau unul în brațele celuilalt. Un strigăt. E doar o pasăre. apoi vorbi din nou. o umbră căzu asupra lor și Brad se uită în sus. Apoi auzi și el pârâitul ramurilor. Dar ochii lui căutară înspre pădure. Elaine se uită la el și el la Elaine. — Cine e? strigă Brad din nou. străpungând cu privirea întunericul. — Nu. rostogolindu-se în nisip și chicotind. O trase pe Elaine în spatele lui. — Nu aud nimic. și mai tare acum. Își strânse haina peste ea și se ridică. — Ssst! Ascultă intens. nu. Zgomotele se auziră din nou. Aud ceva în pădure.

— S-ar fi putut să nu fie tata. Robby își ridică scrutător capul. răspunse Robby. Oricine ar fi fost oamenii aceștia. — Nu mă recunoști? Robby clătină din cap. 106 . Majoritatea copiilor de nouă ani sunt acasă în pat. — Părinții tăi știu unde ești? — Cred că da. — De unde știți câți ani am? — Dar cum aș putea să uit așa ceva? zise Brad. nu înapoi în pădure. ci mai în sus pe plajă până la lumina blândă care se vedea de la cabană. va fi mai în siguranță cu ei. Absolut deloc. — Îmi caut câinele. zise el timid. — I-ai răspuns? Robby clatină din cap. de la Seattle. ușurat de teamă. Nu se simțise în siguranță în pădure. — Nu-mi amintesc nici când eram bolnav. uitându-se la el. simțindu-se deodată nesigur pe el. — Sunt doctorul Randall. Apoi sprâncenele lui se încruntară. zise el. Robby se hotărî. era o siluetă mică și foarte înfricoșată. — E-n regulă. S-ar fi putut să fie altcineva. Pe partea cealaltă a buștenilor. Chiar nu-ți amintești de mine? — Sunteți doctorul la care am fost când eram bolnav? — Chiar așa. Preț de o secundă fu tentat să o ia din loc. • Capitolul 10 Robby ezită pe vârful grămezii de bușteni. Vino-ncoace. înainte ca Brad să poată continua. Parcă l-am auzit pe tata strigându-mă cu puțin timp în urmă. Robby Palmer. Când Elaine păși înainte. — Nu e cam târziu pentru asta? întrebă Brad.Norul care acoperise luna se deplasă și plaja fu încă o dată scăldată de lumina strălucitoare. zise Brad moale. începu să înainteze printre bușteni. din spatele lui Brad. Dar. Elaine se apropie de Robby și îngenunche lângă el.

auziră o chemare din pădure: — Robby! Robby! — Veniți aici! strigă Brad. Stăteam de vorbă și. — Missy spune că n-o să vină. uitându-se neajutorat la soții Randall. — Cred că mai bine te-am duce acasă. Robby se uită neîncrezător la tatăl lui. — Eu… nu sunt sigur. îi explică el. Ai zis că o să-l cauți. — Gata. aș fi venit să-l caut. iar Glen își mută privirea spre Brad Randall. Pe plajă. pentru că zice că s-a dus. Până ca cei doi soți Randall să poată descifra ce voia să spună Robby cu afirmația lui ciudată. — Domnule doctor Randall? Ce faceți aici? Nu l-ați văzut pe Robby pe aici? Se opri când îl văzu pe fiul său și urcă cu grijă. Nu vrea nici să mă ajute să-l caut pe Snooker. vrând să-l creadă. așa că eu… Alergă la tatăl lui și își îngropă fața la pieptul lui. Ochii lui Elaine se îndreptară spre copil. — Aveam de gând să ies să-l caut. până ajunse pe plajă. zise Robby posac. dar nu l-ai căutat. Pun pariu că părinții tăi sunt îngrijorați de moarte de lipsa ta. — N-ați văzut niciun câine pe aici. Se așeză în genunchi și se uită în ochii plini de lacrimi ai băiatului.— Cine? întrebă Brad. dar o să vină acasă. se smiorcăi Robby. apoi se desprinse de băiat. cam în același loc unde apăruse Robby cu câteva minute mai devreme. te căutam! — Încercam să-l găsesc pe Snooker. Robby părea gata să izbucnească în lacrimi și Elaine îl îmbrățișă. evitând total întrebarea. se bâlbâi Robby. Deodată fu sigură că acel câine ce-l găsise pe plajă fusese al lui. 107 . gata. — Robby. dar mama avea nevoie de mine. — Nici noi nu suntem aici decât de puțin timp. Un minut mai târziu Glen Palmer ieși din pădure. de cum am fi terminat. apoi își mușcă buza. Probabil că s-a rătăcit pe undeva. nu? întrebă el fără speranță. îl consolă ea. E plecat de două nopți și tata nu vrea să-l caute. zise ea. — Dar trebuie să-mi găsesc câinele. protestă Robby. Glen îl ținu așa un moment. Nu-ți mai face griji de nimic.

Îl luă pe Glen de braț și o porni în sus pe plajă. Ar fi trebuit să trecem astăzi dar am fost foarte ocupați. Să fiu al naibii! — Nu părea prea dornic. chiar înainte de a semna contractul de închiriere. așa cum o descrisese Glen. Se trezi în schimb mergând de-a lungul plajei cu un copil de nouă ani remarcabil de normal. Și pe urmă ați promis ieri că o să treceți pe la noi și n-ați trecut. dar nu-i pomeni nimic lui Glen. fără efort. Dar chicotitul lui încetă când își aminti comportamentul ciudat al șefului poliției. — Sod Beach? — Casa. Am închiriat astăzi casa cea veche. dându-și seama imediat că soția lui urma să-i spună lui Glen despre câine. Glen se uită la ei nedumerit. — Desigur. Schimbarea din Robby era fundamentală. Dar n-a fost prea politicos din partea noastră. întrebându-se ce anume se întâmplase cu Robby 108 . dar nu delirant. dar cred că e dezamăgită. Vreau să spun că să iei o hotărâre ca cea pe care tocmai am luat-o noi îți concentrează toată atenția. Nu rămăsese nici urmă din copilul acela agitat și chinuit de care Brad Randall își amintea așa de bine. explică Elaine. cum o făcuse cu numai câteva luni în urmă. dar nu exagerat. îl reținu pe Robby. Rebecca n-a zis nimic. Apoi se însenină. Brad se simți nedumerit față de această schimbare profundă. În timp ce mergea. care vorbea cu ușurință. Și în acest timp îl observă. nu prea are cu cine vorbi pe aici. dar nedumerirea lui Glen păru să sporească. un copil care era evident activ.Îi va spune lui Palmer vestea cea rea când copilul nu va putea să audă. zise Brad cu un chicotit. — Mie n-a vrut deloc să mi-o închirieze. — V-a închiriat-o Whalen? întrebă el și scutură din cap. ce-ar fi să mergeți cu mine în susul plajei? Mă așteaptă Rebecca – foarte îngrijorată din cauza lui Robby – și ar fi mai bine să mă întorc. Brad. lăsându-l pe Brad cu Robby. Arătă în direcția construcției dărăpănate. Sincer. zise Glen aproape cu amărăciune. zise imediat Elaine. dar a cedat. — Am vrut să vedem cum arată locul acesta noaptea. — Ia spuneți-mi.

Brad zice că s-ar fi putut să fi fost lovit de o bucată de lemn adusă de valurile de noaptea trecută. Ca și când i-ar fi ghicit gândurile. Cred că marea s-ar fi putut să-l îngroape. Glen se opri și își întoarse fața către Elaine. un fel de cocker? — L-ai văzut? întrebă Glen nerăbdător. — Rebecca! Vino încoace – avem musafiri! Rebecca apăru în ușă și. — Frânt? Cum adică? — Nu sunt sigură. zicând că se simte bine. se îndreptă de spate și se uită surprinsă la Elaine și Brad. desigur. aprobă Glen. Brad găsea asta puțin supărător. apoi reluă: — Zici că era îngropat în nisip? — Nu foarte adânc. Avea gâtul frânt. cu o voce tristă. dar avea gâtul frânt. Elaine. zise Elaine cu tristețe. — Nu sună prea plauzibil. — Cred că da. Elaine se întoarse dintr-o dată către Glen. două – poate o să încerc să le găsesc copiilor un alt cățeluș și o să le spun după aceea. lângă vechea casă a familiei 109 . dar n-am vrut. nici băiatul lui Glen Palmer. răspunse Elaine. Tăcu o clipă. imediat îl trase la pieptul ei. • Când fu sigură că nu o aude nici soțul ei. Robby se zbătu. Am găsit un câine mort îngropat în nisip. O să le găsesc alt câine care o să-i facă să uite de Snooker.Palmer sau ce i se întâmpla încă. I-am găsit pe plajă. zise Glen. — Bineînțeles. protestând. dar avea destul dintr-un cocker. Robby și Brad îi prinseră din urmă la copacii din fața cabanei lui Palmer. văzându-și băiatul. dar nu sunt sigură. Presupun că aș fi putut săți spun dinainte. Ea e soția lui. Ieri dimineață am făcut o plimbare pe plajă. Era de statură mijlocie. și când se apropiară. Era o corcitură. și în cele din urmă Rebecca îl eliberă. negru cu pete albe. Sau poate că n-am să le spun deloc. gândindu-se că povestea suna prea nesincer. O să mai las o zi. — Pare a fi Snooker. zise Elaine. nu în fața copilului. Băiatul era chiar prea normal. Glen își strigă soția. Nu părea să aibă alte răni. Se opri. presupun. Glen clătină din cap. — Ți-l amintești pe doctorul Randall. nu? — Nici eu n-am crezut. — Câinele vostru era alb cu negru. zise Glen.

zise Rebecca. îi pofti Rebecca. Și chiar dacă am putea. ce-ar fi să deschizi sticla de vin? Dispăru în dormitorul micuț și. Elaine clătină din cap neîncrezătoare. întrebarea sunând mai mult provocator. — O să ajungi să visezi la așa ceva. de fapt îmi place să gătesc pe ea. — Secretul e să menții flacăra destul de mică. 110 . — Chiar poți să gătești pe soba aia? întrebă ea. Nici nu m-am gândit la asta. — Dumnezeule! trase Elaine aer în piept. Glen. — Știu și eu. — Ai auzit. Elaine era pregătită. — Dați-mi voie să-l culc pe Robby. așa încât să poți s-o reglezi. Brad curios. Brad? — Am auzit. Elaine foarte atentă. n-am face-o. râse Rebecca. Îi pofti pe Brad și Elaine în camera principală și îi îndemnă să ia cele două scaune pe care de obicei stăteau ei. Au închiriat-o și o să fim vecini. Chiar dacă nu-mi face plăcere să recunosc. — Nu-i chiar așa de greu cum pare. Vino aici și o să-ți arăt ce se întâmplă. Nu e chiar atât de mare cum e casa pe care ați închiriat-o voi. n-o să ai nicio problemă – n-o să fie niciodată destul lemn ca să faci un foc mare cu adevărat. la un pahar de vin. că nici nu poți să te apropii de ea. Se aplecă peste sobă împreună cu Elaine. zise ea. — Haideți înăuntru. — Noi nu putem. în timp ce Glen turna patru pahare de vin. Elaine se întoarse către soțul ei. dar e destul loc pentru toată lumea. Brad nu părea îngrijorat. Elaine și Brad inspectară cabana. zise ea. Altfel se încinge atât de rău. spuse ea în final. Cel mai rău lucru e spălatul. Când Rebecca apăru din nou. arătându-i cum funcționează și cum se putea regla flacăra așa încât să dea căldura mai mare sau mai mică. Dar dacă și soțul tău seamănă cu al meu. închizând ochii ca și când voia să nu mai aibă o viziune hâdă.Baron. așa că i-am adus acasă. Ceva îmi spune că o să mâncăm mai mult în oraș.

zise Brad gânditor. iată-ne. am și eu o întrebare. îi întrerupse Glen. — Bine. — O carte? Glen se uită la Brad cu un ochi scrutător. — Casa aia veche? zise Rebecca. întări Brad. O să încălzești câte un litru o dată și eu o să folosesc ce mai rămâne. — Nu. zise Glen. pot să mă și bărbieresc. de ce nu? contracară Brad. Nu era prea dornic să neo închirieze nici nouă. — Întreg locul ăsta e ciudat. Acum mi se pare că i-a sosit timpul și Sod Beach pare locul potrivit. că pur și simplu nu vrea să închirieze. apoi clătină din cap. — Nu sunt sigur. — A fost altceva. — Asta chiar că e ciudat. Dar tot cochetez de câtva timp cu ideea de a scrie o carte. nu arăți a scriitor. Iar după ce m-am spălat. Mi-am închipuit că nu vrea. Nu sunt sigur ce anume. Când a făcut-o se purta ciudat.— Și știu foarte bine că sunt în stare să mă spăl impecabil într-un lighean cu apă caldă. Cum naiba l-ați convins pe Harney Whalen să vă închirieze vechea casă Baron? Noi am încercat și ne-a refuzat categoric. — Nici nu sunt. pur și simplu? întrebă Rebecca. dar pe urmă mi-am schimbat părerea. — Tu? Tu care consumi toată apa cu dușurile tale de douăzeci de minute? — Dacă se poate. — Așa. Nu vreau să fiu răutăcioasă – pentru Dumnezeu. Cred că am să scriu o carte despre asta. 111 . comentă Rebecca. mai ales unor străini. Elaine căscă gura la el. — Poate că n-a vrut să închirieze la cineva cu copii. Cred că m-am înșelat. ca și când s-ar fi gândit la cu totul altceva. sugeră Elaine. A-ți plăcea un lucra cu a trebui să-l faci sunt două lucruri diferite. Dă-mi câțiva litri de apă fierbinte și sunt mulțumit. zise Elaine sarcastic. — Înainte de a ne implica în modul de viață primitiv. Așa că. Am crezut că e ceva în legătură cu noi personal la început. se vede că e mult mai bună decât a noastră. dar nu e un loc în care copiii pot să strice prea mult.

zise cu un zâmbet curios. începu ea. pentru că de-abia vă cunosc. pe plajă. — Schimbarea lui e aproape de necrezut. Apoi se răzgândi. Habar n-aveți ce fericită sunt că o să locuiți mai jos. în afară de voi și nu suntem înrudiți cu nimeni. dar o auziră toți din cameră. Nu intenționase să o spună cu voce tare. Suntem singuri aici și uneori mie frică. — Nu prea înțeleg ce vrei să spui. dar Brad se hotărî să o provoace. — De fapt nimic. zise Elaine. dar Brad preluă subiectul plin de nerăbdare. zise Rebecca vag. nu chiar. aproape că nu v-aș fi crezut. spuse liniștit Glen. zise Rebecca. Trebuie să ne întoarcem la Seattle și să închidem casa. — Ba da. Și n-aveți nicio idee ce anume a provocat-o? 112 . Acuma n-o să mai fiu singura. Rezist eu până atunci. Îi zâmbi Rebeccăi. Cred că sună ciudat. Rebecca se înroși puternic și încercă să se adune. — Două săptămâni. — Nu. Apoi se uită de la Brad la Elaine cu o expresie de panică. — Și de ce n-ai făcut-o? — Din multe motive. Glen părea stânjenit. pur și simplu am vrut să strâng și să plec. — Singura străină de pe-aici. relaxată. — Singura? repetă Elaine cuvintele Rebeccăi. Uneori. — Și pe urmă mai e și Robby. nam mai rămâne cu nimic. zise Rebecca moale. Dacă am pleca acum. Rebecca arăta cam stânjenită. zise Rebecca. răspunse Elaine. vreau să spun ceva. Nu e ușor să fii străin în Clark’s Harbor. doar pentru ea. Știu exact despre ce vorbești. dar uneori locul ăsta mă dă gata. — Și voi sunteți străini aici. Avem aproape toți banii băgați aici – și nu sunt prea mulți. care spera o să o facă pe Rebecca să se simtă în largul ei. Dar cred că ne vom muta aici în câteva săptămâni. De fapt. nu? — E groaznic. dacă nu laș fi văzut chiar eu.— Ei. lăsându-se pe spate. nu cunoaștem niciun suflet pe-aici. nu-i așa? Nu aveți rude în Clark’s Harbor? — Înțeleg.

zise Glen. a fost dimineața asta… — Dimineața asta? Elaine se gândi o clipă. — O văd tot timpul. Se pare că exact înainte de a o face. — Ei. zise moale Elaine. — Exact înainte de a o face? repetă Elaine. doamne. zise Brad. — Ah. ridicând din umeri. zise Glen. Îmi pare atât de rău. cred că ne-ar prinde bine să vorbim despre asta. zise Glen. haide acum. De fiecare dată când ceva nu e în regulă există o explicație logică – cu excepția faptului că am avut mereu sentimentul inexplicabil că. să vedem ce crede și altcineva. vrei să spui de doamna Shelling? Glen aprobă din cap. Luă sticla de vin și umplu paharele tuturor. zise Rebecca stăruitor. Dar sincer. apoi paralel cu strada cam vreo sută de metri. Dacă nu pentru altceva. Doar nu vrei să spui că… — S-a întâmplat pe proprietatea noastră. fie ce-o fi. Rebecca. Uneori devenim paranoici în legătură cu locul ăsta. o să stăm în Clark’s Harbor. iar fața Rebeccăi se înăspri. până la stradă. Terenul nostru se întinde prin pădure. De fiecare dată când închid ochii o tot văd. — Oare? 113 . Și copiii! Dacă ar fi văzut-o unul din ei? — Dar voi n-aveați nimic de-a face cu treaba asta. Miriam Shelling s-a spânzurat de unul din copacii noștri. Sau sunt prea curioasă? — Nu ești prea curioasă. — O cunoșteați? vru să știe Brad. Dar nici nu vrem să ne punem problema. ca și când i-ar fi fost rușine. măcar să știm în ce ne-am băgat. — Dar nu e niciodată nimic concret. încheie Glen. Cu un glas moale. zise Elaine. nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Și pe urmă. — O. dacă nu eram străin aici. Atâta timp cât Robby rămâne așa. De fapt. — Dar cât de rău e aici? întrebă Elaine.— N-avem nici cea mai mică idee. Rebecca le explică cum ajunseseră să creadă că întreg orașul se unise cumva împotriva lor. șopti Rebecca. — Nu prea. probabil c-a fost teribil pentru tine. Am dat peste ea noaptea trecută pe plajă. n-aș vrea să vă împărtășesc și vouă – e atât de deprimant.

Dar „pare” e cuvântul cheie aici. Soții Palmer se holbară la el. se repezi Brad să spună. nu vorbeați voi de paranoia și să fiu sincer. Râse încrezător. — Vrei să-ți spun eu? Muncind încontinuu și făcând față la orice s-a întâmplat. chiar așa. — De fapt. 114 . noaptea trecută… Rebecca își întrerupse fraza și se luptă să nu izbucnească în plâns. — Hai. Și cu cât durează mai mult. nu? — Ei. Mi-am permis ceva timp și pentru greșeli. Voi doi ați trăit într-un spațiu cam gol aici. Cât de rău stau lucrurile în realitate? Veți fi în stare să deschideți galeria înainte să rămâneți fără bani? — Așa s-ar părea. A venit la galerie și a început să peroreze. soțul ei spuse: — După cum vedeți.Figura Rebeccăi era mohorâtă. fii corect. nu sunteți chiar departe. nu ne-a fost ușor. de fapt da. zise Brad. cu atât pare să se înrăutățească totul. Am vorbit cu Miriam ieri. speram să deschid galeria până acum… — Sperai. Se vede peste tot. nu? — Pai. — Ei haide. totul a cam mers conform planului. spuse Elaine. Lucrurile par să ia proporții. Cele care ar părea mărunte în situații obișnuite capătă brusc importanță. — Păi. că v-am făcut o primire… Să vă tot vină să vă stabiliți aici. În timp ce se chinuia să-și țină firea. Știi al naibii de bine cum este Clark’s Harbor pentru străini. dar nu știu cum am reușit. — Tot zicea că l-au prins pe soțul ei și că ne vor prinde și pe noi. Am crezut că e doar supărată… — Evident că era. — Mă tot întreb. Dar ce-ți plănuiseși? Glen râse încurcat. dacă te gândești bine. Și ai auzit la fel de bine ca și mine ce vorbeau acei oameni despre Glen în prima zi când am venit în oraș. sublinie Brad. neputând să-și rețină amărăciunea din voce. Brad. — Înseamnă că ceea ce v-a afectat pe voi a fost atitudinea pe care ați întâlnit-o sau mai exact pe care voi aveți impresia că ați întâlnit-o. chiar sunt puțin înaintea planului. De fapt. Și pe urmă. Iar în spațiile goale se întâmplă lucruri ciudate. — Vorbeau? zise Glen.

N-ar trebui să coste prea mult până acolo unde stați. zise Rebecca. dacă poți s-o numești așa. Elaine își luă seama și se uită de la unul la altul. doar tipica bârfă despre artiștii dintr-un orășel. Când sunt eu prin preajmă. Brusc. spunându-ne unul altuia că o să fie bine. asta e ceva nou. toată lumea amuțește. doar ca să mă conving că sunteți acolo. zise Rebecca în lipsa lui. va trebui să alerg eu doar ca să aflu cum supraviețuiți fără curent electric. până când ne-am mutat aici și dintr-o dată n-am avut cu cine vorbi. din aceleași motive pentru care voi vă bucurați că venim noi. Uneori simțeam că înnebunesc și cred că și Glen simțea la fel. — Îmi pare rău pentru asta. Dar până în seara asta nu credeam. — Ei. întorcându-se la timp să audă ultimele cuvinte. apoi ieși să mai caute un lemn pentru foc. Mai este vin în sticlă? Glen turnă fiecăruia încă un rând. — Chiar că mă bucur că o să fiți aici. le spuse Elaine. Dar eu sunt încântată. Presupun că mai la început. — Trebuie să fi fost ceva mai mult. 115 . Altfel nu ți-ai fi amintit. Linia principală trece chiar pe lângă casa voastră. Dar cu o oră în urmă nu o aveam. încep să cred că îmi găsesc o motivație. — Nu-ți face probleme. — De ce nu vorbiți cu Whalen să vă pună instalație electrică? zise Glen. o să alerg în sus și în jos pe plajă. continuă el. Ce ziceau? — Ei. miezul conversației. — Ei bine. era că nimeni din orașul ăsta nu pare prea încântat că sunteți aici. zise ea cu blândețe. Dacă nu. Habar n-aveam ce dependentă am devenit de oameni. Am rezistat atâta timp.Elaine îi evită privirea. Acum o cred. spuse Elaine cu o seninătate ce nu i se simțea în voce. spuse Elaine. că era mai mult o mâncătorie. — Așa să faci. Râse brusc: — Sper că nu voi ajunge o pacoste. încep să vorbesc ca Miriam Shelling. continuă ea. Dar Rebecca nu voia să abandoneze subiectul. Poate că reușim astfel să alungăm blestemul locului unii prin ceilalți. dorindu-și să nu fi vorbit atât de curând. din cinci în cinci minute. cu câțiva oameni în jur și cu câteva pahare de vin.

• Capitolul 11 — Ei. Dintr-un motiv anume. Se uită cu un aer ursuz la valiza de pe pat. Nu zise nimic. — Cred că am să-l arunc pur și simplu pe bancheta din spate. chibzui ea. — Da. cred că da. asta a fost. uscătorul de păr? o întrebă el. mă îndoiesc că Whalen ar face-o. nu-i așa? șopti Rebecca. Glen și Rebecca se uitară după ei până când nu mai erau decât niște umbre în lumina lunii. ca și cum s-ar fi 116 . sentimentul ciudat că era urmărit. — Ce altceva? răspunse Elaine. Azvârli uscătorul pe pat și se lăsă cu greutate pe unul din scaune. Nu-i spuse Rebeccăi ce sentiment ciudat avusese când fusese după lemne. ridicându-se însă și dându-i să înțeleagă lui Brad că era timpul să plece. își zise brusc Elaine. uitându-se de jur împrejurul camerei.— Nu merită. Și chiar dacă ar fi meritat. — Afurisit să fie. Nu. trăgând sertarele afară. Câteva minute mai târziu. spuse Brad. — Asta nu e prea amuzant. inventariindu-i conținutul în gând. având în vedere ce s-a întâmplat noaptea trecută. Începu o ultimă inspecție prin cameră. Nimeni altcineva n-a fost implicat și cu siguranță n-a fost îngropată în nisip ca în povestea pe care ne-a spus-o Whalen. iubita mea. zise Elaine în timp ce închidea ultima valiză. — Numai că doamna Shelling s-a sinucis. remarcă Elaine. în josul plajei. Apoi închiseră ușa cabanei și se petrecură cu brațele unul pe celălalt. apoi trecu la baie. zise Brad. zise Glen blând. — Ce. dar câinele a fost. o auzi Brad. întorcându-se în cameră cu obiectul cu pricina în mână. trăgându-i clapele. despre Nisipurile Morții. ca să vadă dacă mai încăpea uscătorul buclucaș. — De acum va fi bine. A făcut mare caz să ne povestească vechea legendă indiană. pare ancorat în trecut. porniră înapoi. într-o plimbare lungă.

răspunse Brad. mai bine zis înghesuind câteva cămăși de-ale lui Brad într-un colț. dar nu se oferi să-i ajute la bagaj. — Aveai dreptate. — O să ne întoarcem. soarele strălucea puternic și portul se întindea albastru și limpede înaintea ei. — Am auzit că ați închiriat vechea casă Baron. Îi înmână lui Glind o carte de credit care fu inspectată minuțios. de fapt ne mutăm bagajele. Nu fu surprins când Glind compară cu atenție semnătura de pe chitanță cu cea de pe cartea de credit. ca să-și facă loc pe scări. Brad își suprimă un zâmbet când observă că nota lor fusese singura din cutie și se întrebă ce s-ar fi făcut Glind dacă numerele nu s-ar fi potrivit. — Ca și când nu știai… Rearanjă lucrurile din geamantan. Este o cameră frumoasă. Într-un fel. — Nu. zise ea deodată. Ce facem cu el? Îl punem pe scaunul din spate? Elaine îi aruncă în glumă o privire amenințătoare și deschise din nou valiza. — Plecați? întrebă el. Oftă și se ridică în picioare. apoi trase nota lor dintr-o cutie de pe tejghea. verifică numărul de la cameră cu numărul de pe notă și începu să adune. îl necăji Elaine. Cu puțin efort. Haide. dar sarcasmul lui nu fu sesizat de micul proprietar de han. zise Brad și luă uscătorul. apoi semnă chitanța când îi fu prezentată. îndesând și uscătorul. Puse bagajul jos și azvârli cheia pe tejghea. dar nu aici. întinzând mâna după haina pe care i-o ținea Brad. — Cum se face că întotdeauna uscătorul sfârșește prin a-mi strica hainele? — Ale tale sunt mai ieftine și pe urmă ție nu-ți pasă cum arăți. — Cam pișcă frigul. lăsând ușa deschisă. În cele din urmă Glind îi înapoie cartea și îi zâmbi larg. zise el.așteptat ca din colțul acela să mai apară un alt lucru pe care ea îl scăpase din vedere. nu vreau s-o părăsesc. să terminăm odată. — Da. — Oare o să am nevoie de ea astăzi? Privi neîncrezătoare pe fereastră. Merle Glind se uită în sus și îi văzu venind. Glind o luă și o examină cu atenție. Amândoi apucară câte două valize și părăsiră camera. 117 . valiza se închise.

— Exact. E ca și cum ar fi încercat să ne sperie. Dar tonul exprima o slabă speranță. — Le-am auzit. — Asta chiar că mă face să iau foc. — Sper să aveți dreptate. nu părea prea dornic. Probabil că ați auzit poveștile. în timp ce puneau cu grijă geamantanele în mașină. m-aș gândi de două ori înainte să mă mut acolo. Sunt doar povești. — Presupun că știți ce faceți. și sincer nu punem mare preț pe ele. se bâlbâi el. — Ei. — Uită-te mai bine. Dacă știi. Tonul ei părea să-l sperie pe omulețul nervos și el dădu un pas înapoi în spatele tejghelei. el crede că e ceva cu legenda asta. — De fapt nimic. zise Brad. Merle se uită cu ochii mari la Brad. — Nu e cine știe ce de casa aia. De-asta nu vrea să închirieze casa de acolo. așa că nu cred să ne deranjeze câteva spărturi. în timp ce își strecura cartea de credit înapoi în portofel. — Cine știe? Dar Harney Whalen crede în legendă și el e de origine indiană. bombăni Elaine. E un loc rău acolo. Cu siguranță nu arată. apoi se convinse că era luat peste picior. Nu are curent electric. Oricum. Adevărul e că mă surprinde că v-a închiriat-o vouă. — Nici să nu vă închipuiți că era. — Ce vrei să spui mai exact? întrebă ea. Nu m-aș mira dacă ar fi spart acoperișul. fără îndoială. nevenindu-i să creadă. dacă aș fi în locul vostru. o să locuim mai mult la primul etaj. Și dacă aș fi fost în locul vostru l-aș fi lăsat să mă descurajeze. zise el. dar. zise Brad pe un ton neutru. — Șeful poliției? întrebă Elaine. Brad și Elaine ridicară valizele și părăsiră Harbor Inn. 118 . — Ei bine. remarcă Merle. — Din cauza legendei? Glind ridică din umeri. se vede imediat. Râse sigur pe sine. răspunse Merle. Privirea lui Glind se posomori și el aproape că se uită cu severitate la ei. zise Brad direct.

Un minut mai târziu. De-asta am venit aici azi dimineață. zise Brad dezinvolt. — Văd că Rebecca nu s-a înșelat. • Brad și Elaine stăteau în fața galeriei. Dădu colțul străzii și înaintă pe șosea. știind că reacția ei instinctivă la manevrele lui Glind va fi să demonstreze că omulețul se înșela. — Nu. — Așa îmi placi. zise Brad. Îi pofti în galerie. mi-aș dori să fi fost în stare să îl convingem pe Whalen să ne vândă casa. încercând să construiască o vizualizare. — Deja plănuiam să facem asta. Auzi ceva trosnind înăuntru. dacă m-aș fi gândit. când la intrare apăru Rebecca Palmer. nu? Îi zâmbi încrezător soției. — Speram că o să apăreți. — Dar. explicându-le ce lucruri vor fi acolo și unde va fi locul lor. Câteva minute mai târziu se opreau în dreptul galeriei. Știi ce. zise Brad fericit. Poftiți înăuntru. încercând să-și închipuie cum o să arate când va fi gata. în timp ce urca în mașină. zise ea veselă. O păsărică mi-a spus că s-ar putea să vă opriți din drumul spre Seattle. dar nu luă în seamă. Așteptă până când Brad se așeză la volan înainte de a vorbi din nou. — Ticălosule! zise Elaine. ce părere aveți? Soții Randall se uitară în jurul lor. zise Elaine sfidătoare. am pus de cafea. Nu reușise 119 . hai să ne oprim și să-l vizităm pe Glen Palmer înainte de plecare. — Dar n-o să țină. spre drumul principal. în timp ce Glen îi conducea prin încăpere. trântind capota portbagajului. privind prin parbriz.— Asta e exact ceea ce încerca să facă. zise Brad sincer. Brusc Elaine se uită suspicioasă la el. cu ochii micșorați și cu un zâmbet în colțul gurii: — Tu l-ai pus să facă asta? Doar ca să mă stârnești pe mine? — Categoric nu. aș fi făcut-o. Ei. Glen apăru pe ușa din spate. doar ca să ne luăm la revedere. Apoi se întoarse zâmbind către ea. — Așa cum mă simt acum. râzând dintr-o dată. întinzându-se s-o mângâie pe genunchi. n-o să țină.

stând pe picioarele de dinapoi. e al nostru. Cum ar putea un cățeluș așa de mic să nu se rătăcească noaptea? — Întreabă-mă să te-ntreb. — Ei. zise Glen. Nu știam ce altceva să fac. dând furios din coadă. Bill Pruitt de la stația de benzină de jos a zis că uneori vin oamenii din Aberdeen și Hoquiam ca să abandoneze cățeluși. protestă Elaine. Elaine o privi scrutător și își mușcă buza. cu un zâmbet mic. dintre marginile unei cutii de carton. nu? — Nu mai era nimic de făcut nici când l-am găsit. zise Elaine blând. protestă Elaine. se oferi Glen. Unde l-ați găsit? — Nu l-am găsit. — Ce-ai făcut cu el? — L-am lăsat acolo unde era.decât pe jumătate. — Ți-a spus Glen? Rebecca aprobă din cap. nu mai e nimic de făcut acum. zise Glen. e adorabil! strigă Elaine. luându-l în brațe și strângându-l la piept. Rebecca. să vedeți ceam găsit azi dimineață. Snooker să se aleagă cu gâtul rupt și apoi doamna Shelling… 120 . El ne-a găsit pe noi. răspunse Rebecca. — Snooker chiar avea gâtul rupt? întrebă Rebecca deodată. — Ei. Glen părea descurajat. — Dar nu pare să aibă mai mult de opt săptămâni. Haideți în spate. Îmi pare rău. Stătea în fața ușii azi dimineață când am sosit. Elaine puse cu grijă cățelușul înapoi în cutie. — Ah. dar Brad și Elaine îi admirară munca oricum. Am întrebat pe câțiva oameni despre el în dimineața asta. atunci nu mai are rost să mint. Cred că. Imediat acesta se zbătu să iasă. În camera din spate. Dar e o coincidență prea mare. Ziceați că aveți cafea? — Și niște bere. habar n-aveam că era câinele vostru. dar nimeni nu știa de undear fi putut să vină. — Vreau să o văd din nou când e gata. nu? — Că nu-mi pot imagina nu-nseamnă că nu vor exista. — Nu prea vă puteți imagina. nu? zise Elaine. dacă nu vine nimeni să-l caute astăzi. scâncind jalnic. Sunt sigură că era mort de mai multe ceasuri. un cățeluș se uita cercetător la ei. — Știu.

Glen. zise ea. scriind ceea ce părea a fi o amendă. apoi se adună și încercă să zâmbească. Porni spre ușa de la intrare. Se duse la ușă și ieși afară. Dar acuma că o spui. — Merle? Glen rosti numele tăios și atenția lui Brad fu distrasă de la Rebecca. E o plajă frumoasă și ai fost foarte fericită acolo. zise Brad. Glen își urmă soția. I-o înmână lui Brad. Afară se opri o mașină. — Îmi pare rău. cred că arată a indian. apoi termină de scris și rupse o foaie din carnețel. zise Rebecca. 121 . Lucrurile astea ne-au dat gata. — Amenda. — Ce avea de spus? — Nu mare lucru. Încruntându-se ușor. — Astea-s prostii. Fără s-o spună neapărat. Dar două lucruri? E înspăimântător. E absolut prostesc să lași să te dea gata lucrurile astea. vorbești de lup și lupul la ușă. a reușit să ne sugereze că e ceva cu legenda lui Whalen. Ia zi. Pe mașina mea și-a pus piciorul. — S-a întâmplat ceva? întrebă Brad. — Mă ocup eu de asta. Dintr-o dată nu îmi mai place ideea de a fi singură la Sod Beach. — Știu. A îndrugat niște prostii despre cum că facem o greșeală mutându-ne pe plajă. Afară. zise el direct. Șeful politiei nu-i răspunse. zise Rebecca. spuse Brad. Whalen îi aruncă o privire.Lăsă fraza neterminată. — Ce naiba pune la cale? mormăi Glen. — Ei. — Bună dimineața. știai că Whalen e de origine indiana? — Eu nu. așteptând să se deschidă ușa. și grupul tăcu deodată. Harney Whalen stătea lângă mașina soților Randall. zise. — Peste câteva minute o să începi să vorbești ca Merle Glind. dar fu oprit de vocea lui Brad. zise el vesel. O să fiu așa bucuroasă când te vei întoarce. Și dacă ar fi fost numai un lucru – chiar dacă era doar Miriam Shelling – cred că n-aș fi avut nimic. cu un picior pe bara de protecție. zise Elaine cu o siguranță pe care nu o simțea. Cum nu se întâmplă așa. Rebecca se ridică și se duse să se uite afară. pătrunzându-l cu privirea.

— Presupun că pot să-ți plătesc ție? întrebă el politicos. — Șerifule Whalen! îl strigă Brad. zise Brad. Ce tot îndrugi? — Mașina este parcată ilegal. așa că te-am amendat. declară Whalen. O să-ți ia mult mai mult decât atât ca să mă ții departe de Clark’s Harbor. Brad aruncă o privire în jur. vocea lui era la fel de liniștită ca și a lui Brad Randall. — Îmi pare rău. zise el. Nu era niciunul. — Data viitoare să fii mai atent. Când. te înșeli. cu tichetul. credeți-mă. — Am nevoie de o chitanță pentru asta. scoase o bancnotă de zece dolari și i-o înmână polițistului. Polițistul se întoarse și se holbă la el. Se așeză în spatele volanului și mâzgăli în grabă o chitanță. Apoi porni înapoi spre mașina lui albă cu negru. zise el cu ușurință. zise polițistul. eu nu dau tichete false. Partea din spate a mașinii se află pe trotuar. Șeful poliției se uită cu severitate la el preț de o secundă. Brad duse pur și simplu mâna la portofel. Cât de neatent am fost. puteam s-o fac. răspunse el. domnule Randall. în sfârșit. Volvo-ul nu trecea mai mult de doi centimetri peste trotuarul care oricum nu se vedea de praf. dându-i chitanța lui Brad. Mașina e parcată ilegal. puteam 122 . — Nu e ilegal să parchezi aici. ca și cum s-ar fi așteptat ca Brad să protesteze. apoi se duse în mașina lui. Harney Whalen își strâmbă buza de jos și păru că răsucește în minte problema. Deodată înțelese despre ce era vorba. — Nu există marcaj. vârând banii și tichetul în buzunar. în căutarea unui indicator care săi spună că încălcase legea. zise șeful poliției. zise Brad liniștit. — O amendă? repetă el cu un aer distrat. Brad păși în jurul mașinii. În schimb. deschise gura. — Nu-i nicio problemă. — Domnule doctor Randall. Dacă voiam să te țin departe de Clark’s Harbor. Pe fața lui apăruse un zâmbet obraznic.Brad zâmbi parșiv. E vorba de cum ai parcat. zise Whalen. apoi se întoarse pe locul unde îl aștepta Brad. Cât mă costă? — Zece dolari. — Dacă crezi că poți să mă sperii cu un tichet de parcare fals.

Se smulse din brațele Rebeccăi. zise Brad. Dar nu veni să-mi faci mie necazuri. apoi intră înapoi în galeria familiei Palmer. N-are rost să plecăm cu stângul. Poate că se înșelase și că tichetul de parcare nu fusese o hărțuială. Polițistul aprobă scurt din cap și. Rebecca o luă în brațe pe Elaine și o strânse cu putere. zise Brad gânditor. zise ea blând. Ne-a dat amendă? — Ne-a dat și am plătit-o. — O să-ți păstrez asta. — S-ar părea că am parcat ilegal. dacă vreți să veniți aici sau dacă nu. — E timpul să plecăm. zise el. Și cu toate astea așa trebuia să fie – încălcarea regulii. Ne va lua cel puțin trei ore să ajungem acasă. îi șopti ea. se urcă în mașină și se îndepărtă. era atât de banală. — Și te-a amendat pentru asta? E ridicol! — Și eu am zis la fel. — Așa vom face. Dacă am greșit. cel puțin pe moment. așa cum presupusese el. e treaba ta. Orașul ăsta m-a scos din sărite. Se făcu tăcere și Rebecca se apropie de el și-i luă mâna. că ai să dai de necaz! Mai înțeles? Brad se simțea prostește. zise ea. Și sper să găsesc locul acesta gata atunci. — Mă simt prostește. — Nicio grijă. — Câteodată nici nu știu dacă se poate păși și cu dreptul. Elaine se uită la ceas. — Pentru ce? întrebă Rebecca. Grăbiți-vă să vă întoarceți. Dacă nu. dacă fusese într-adevăr o încălcare. Se pare că mașina trece cu partea dreaptă din spate doi-trei centimetri peste trotuar. îi promise Glen. zise Glen cu amărăciune. Pe neașteptate. — Despre ce era vorba? întrebă Elaine. fără să scoată un cuvânt. Brad îl privi cum pleacă.să te țin. cu o expresie îngrijorată pe față. 123 . — Dă-ne aproximativ o săptămână și ne vom întoarce. Bine? Rebecca aprobă din cap. Se hotărî să renunțe la subiect. dar n-am insistat. Acuma. — Să nu te răzgândești. — Foarte clar. va trebui să mă pun și eu pe treabă. o asigură Elaine. Dar dintr-o dată lucrurile par să ia o întorsătură bună. îmi cer scuze.

îi spuse Glen. — Îmi pare rău că pleacă. Când întoarse s-o ia spre Harbor Road. Când intră Harney. E vorba de Harney Whalen și Merle Glind. Și ei sunt străini.El și Rebecca merseră cu cei doi Randall la mașina lor și se uitară după ei cum pleacă. Apoi. Străini ca și noi. Dacă se răzgândesc și nu mai vin înapoi? — Se vor întoarce. Acum. savurând o ceașcă de cafea fierbinte. Și ca soții Shelling. înainte de a ieși cu mașina din spatele panoului. una e o casă pe plajă. • Harney Whalen așteptă până când mașina familiei Randall nu se mai putea vedea. Acum orașul se întindea înaintea lui. • — La ce te gândești? o întrebă Brad când se îndepărtară de galerie. zise Rebecca. și se îndreptă înapoi spre oraș. hai înăuntru și să uităm o vreme de ei. Avea un sentiment de proprietate asupra orașului. Glen și Rebecca ne doresc foarte mult. — Nu e vorba de întreg orașul. — La nimic important. Dar nu-și păcăli soțul. Poate că ne-am pripit. Vreau să zic. zise Elaine. un sentiment pe care îl cultiva. Dar. Soții Palmer intrară împreună înapoi în galerie. — Iar ești îngrijorată? o ghici el. nefiind sigură dacă voia săi împărtășească lui Brad gândurile ei. — Cred că da. gândi ea. Chip Connor era deja acolo. Nu pot să-i văd plecând. gândurile reveneau întruna. dorindu-și încă o dată să fi acceptat oferta lui de a le cumpăra galeria. Elaine se cufundă din nou în tăcere. senin și liniștit sub soarele dimineții. Sunt o mulțime de treburi de făcut și trebuie să avem grijă și de un cățeluș. Trase în fața primăriei și intră cu pași mărunți în biroul lui. sublinie Brad. Se hotărî să renunțe la gândurile astea. lăsând în urmă galeria cu pricina. se uită spre oraș. Orașul lui. 124 . Îi era teamă să nu fie proastă. pe măsură ce se îndepărtară mai mult și mai mult de Clark’s Harbor. aruncă o privire supărată spre galeria familiei Palmer. Chip îi turnă șefului imediat o ceașcă de cafea. alta e să n-aibă curent electric și să fie într-un oraș care pare că nu ne vrea.

Mă dor oasele. 125 . Poate că nu. — Probabil. Una mare. au plecat. Au plecat chiar acum. sublinie Chip. nu-i așa. savurându-și ceașca de cafea și așteptând furtuna. zise Harney. — Au plecat? Cine? — Soții Randall. — Știu. — E o zi frumoasă.— Ei bine. Dar vine o furtună. răspunse Whalen. Harney Whalen zâmbi. comentă adjunctul lui. Chip? — Deocamdată. Se așeză și-și puse picioarele pe birou. zise Harney tărăgănat. — Dar se întorc.

• CARTEA A DOUA • Valurile nopții 126 .

127 . altceva era. poate pentru că nici ei. Poate. iar reverendul Pembroke voia să creadă că vremea îi ținea departe de oameni. asemenea lui. Doar câțiva (plictisiții și curioșii) veniseră la înmormântare. așa că se hotărâse să țină o slujbă ca să le spună adio. nu fuseseră prea bine primiți acolo. că dacă ar fi fost acolo trupurile celor doi… Lăsă gândul neterminat și se mustră singur pentru lipsa lui de milostenie. Lucas Pembroke crezuse că ajunsese la o relație neutră cu cei din Clark’s Harbor. Plouase aproape neîntrerupt în ultimele cinci zile de când fuseseră înmormântați Miriam și Pete Shelling. reflectă el. în fața a mai puțin de zece persoane. O simțise de la început: o răceală printre membrii comunității pe care nu putuse s-o învingă niciodată. vrând nevrând. Din toată comunitatea fuseseră singurii care îi arătaseră că apreciau venirile lui la Clark’s Harbor. Era ca și cum. Lucas sperase că vor veni mai mulți la slujba aceasta. I se păru aproape fără rost să fi făcut tot drumul cu mașina din Hoquiam până acolo ca să țină o slujbă pentru doi oameni pe care abia dacă-i cunoștea. După câte se părea. nu prea mulți oameni din Clark’s Harbor îi împărtășeau sentimentele. Nu. dar moartea lui Pete și Miriam Shelling îl lovise puternic. ceva de care devenise tot mai conștient de când își arondase și orașul Clark’s Harbor la parohia lui.• Capitolul 12 Reverendul Lucas Pembroke privea atent pe deasupra ochelarilor la adunarea răzleață care se strânsese în micuța biserică metodistă și încercă să dea vina pe vreme pentru lipsa de audiență. însă un străin era un străin și nu putea fi complet acceptat. trebuiau să aibă un pastor la biserica lor. Îi lipseau soții Shelling.

dar Lucas era sigur că prezența lui Glind acolo se datora mai mult curiozității lui naturale decât vreunui sentiment pentru Pete și Miriam. cred că n-am vorbit niciodată cu domnul Shelling. — Nu-i cunoșteam cu adevărat. doar alți trei pescari și Harney Whalen reprezentau orășelul la slujba lui. Dacă pot să vă ajut cu ceva… — Acum mi-e bine. — Mă bucur că ați venit. la jumătatea drumului între ușă și altar. — A fost o slujbă foarte frumoasă. îl asigură Rebecca. arătând ciudat de neaveniți. • O oră mai târziu. răspunse Glen. dar întotdeauna mă fac să mă simt singur. stăteau Rebecca și Glen Palmer cu copiii lor. Nu mai fuseseră la biserică până atunci și Lucas se întrebă ce anume îi adusese astăzi acolo. Chiar îmi e. În afară de Glind. Cum plecă. dar m-am 128 . Lucas Pembroke clătină din cap înțelegător. Slujba dumneavoastră m-a ajutat. De fapt. domnule Pembroke. apoi o șterse mormăind că trebuia să se întoarcă la han. se rotea întruna când observa cine era acolo și cine nu. iar capul lui mic. îi spuse el Rebeccăi. să-i amintească de timpurile în care tendința lui de a divaga dădea tot ce era mai bun din el. și decise că întârziase prea mult. zise ea timid. Știu că sună ciudat. Glind stătea în banca a patra. mai mult întrebător. aproape chel. Rebecca Palmer păși spre el. Harney Whalen plecă primul și Pembroke observă că șeful poliției se grăbea. Merle Glind se opri pentru scurt timp să-i strângă mâna lui Lucas. desigur. nici măcar preț de un minut sau două. — Cred că v-a fost destul de greu. Nu știam că îi cunoșteați pe soții Shelling.Merle Glind era acolo. Dar pe banca din față. Dar am vorbit cu doamna Shelling în noaptea când a murit și am simțit că trebuie să venim. Începu slujba. Nu se oprise să stea de vorbă. — Au venit atât de puțini și întotdeauna mă afectează când nu sunt oamenii la o înmormântare. mica adunare părăsea biserica. Răspunsul lui Pembroke era călduros. într-o parte. Cred că îi înțeleg. Aruncă o privire la ceasul pe care îl plasase deasupra ușii de la intrarea în biserică. adăugă el.

dar pastorul fu sigur că nu aveau să vină. Pembroke simți că era o comunicare tăcută între pescarul bătrân și cei doi copii. continuă bătrânul. zise Lucas Pembroke stingherit. Aici se petrec lucruri. apoi își îndreptă atenția asupra celor trei pescari. Riley întrerupse jocul și îi zâmbi pastorului. trebuie să-ți spun. aici de față. presupun. mă bucur că ai reușit să vii astăzi. domnule Riley. La slujbele obișnuite. îl necăji el. Fără îndoială că simțeau și ei aceeași răceală pe care o simțise și el când venise prima oară în Clark’s Harbor. Privirea lui era în schimb concentrată asupra lui Missy și Robby Palmer. uitându-se plini de curiozitate la el. Nu i129 . domnule reverend. îi făcu el observație. Nu suntem o comunitate mare și nu-mi place să predic într-o biserică goală. și Pembroke se bucură că reveniseră pe un teren mai sigur. Cel mai tânăr dintre ei era unul din enoriașii cei mai buni ai lui Pembroke. că sunt lucruri mai bune de făcut decât să ne petrecem ziua la biserică. Lucas Pembroke chicoti aprobator și își îndreptă atenția asupra celui mai bătrân dintre cei trei pescari. După șaptezeci de ani de pescuit în apele astea. I-am spus lui Mac Riley. — N-a fost ideea mea.gândit că. — Nu te văd prea des. — Pete Shelling era un pescar bun. zise Tad Corey binevoitor. provenind dintr-o experiență comună pe care și-o evocau acum și pe care o țineau doar pentru ei. — Să mai veniți. Soții Palmer îl asigurară că vor veni. îi îndemnă Lucas. vreau să zic. Și cred că așa o să fie. Mă face să mă simt neimportant. Lucruri de care dumneata nu știi nimic. și bănuia că vor continua să stea mai mult singuri. dacă o să venim. Nu era nici urmă de răutate în glasul lui Corey și-i făcu cu ochiul pastorului când vorbea. — Ei. — Tad. glumi el. dar nici n-a vrut să audă. sunt surprins. Ce bine că ai venit! Cu toate că. cu ochii aproape pierduți între ridurile feței asprite de vreme. Bătrânul. Îi privi cum ies din biserică. o să mă ajute să nu mă mai gândesc la asta. — Nici că o să mă vedeți prea des. știu prea multe lucruri. întrebându-se ce anume încerca să-i spună Riley. nu păru să-l audă pe Pembroke. Nu putea preciza dacă îi învinuiește. care stăteau la câțiva pași mai încolo. zise cu căldură Lucas.

E liniște. următoarea ar fi a lui. nu-i așa? întrebă Whalen în cele din urmă. Se gândi să le țină pentru slujba de duminică. Lucas Pembroke îi privi cum pleacă. proprietăreasa lui ar fi încântată. își luară la revedere de la pastor și porniră grăbiți după Riley. 130 . apoi renunță scârbit la idee – oamenii din Clark’s Harbor n-ar prea aprecia gestul. adăugă el. — Liniște ca la înmormântare. îl consolă Lucas. zise blând Chip. Ei trei și cu mine și încă alte patru persoane. După câțiva pași strigă: — Voi. Ca și cum. Se întoarse cu spatele la pastor și se îndepărtă de biserică. zise Whalen. schimbară o privire rapidă. apoi intră înapoi în biserică. Dar nu așa des. Harney ridică privirea spre el. O rușine strigătoare la cer! — Ei. — Da. băieți. Începu să strângă cărțile care fuseseră folosite în timpul slujbei și se întrebă ce să facă cu florile pe care le adusese cu el pentru ceremonie. — Asta vrea să fie o aluzie? — Cred că da. Cum a fost? — Înmormântarea e înmormântare. dar îl știam pe Pete. — Ești cam tăcut. Cu toate că e prima dată când mă duc la una de două persoane. • Harney Whalen intră în biroul lui și se așeză în scaunul de la birou. Răsfoi câteva hârtii. — N-am nimic de spus. dacă i-ar scăpa una. Ar pregăti poate și o masă de seară ca lumea. asta este. E o rușine.am cunoscut soția prea bine. Dar dacă le-ar lua cu el acasă în Hoquiam. se mai întâmplă și accidente. rânji Chip. aprobă caustic Riley. — Lume multă? — Nu prea. Dar n-ai să ghicești cine erau ăștia patru. Uneori cred că are un fix cu înmormântările. apoi se hotărî să-și îmboldească șeful. Presupun că Tad și Clem erau cu el? — Da. și se lăsă pe speteaza scaunului. Bătrânul Riley… — Străbunicul? Pe mine nu mă surprinde. Făcu o pauză. Clem Ledbetter. ale căror corpuri lipsesc. dar Chip Connor nu se lăsă păcălit. Se gândea Harney la ceva. aveți de gând să vă pierdeți toată ziua? Tad Corey și al treilea pescar.

Chip își forță mintea. După cum vorbea Whalen, nu erau unii la care s-ar fi putut gândi el. Apoi își dădu seama. — Nu cumva familia Palmer? întrebă el. — Ai nimerit-o, zise el. Acuma spune-mi. De ce să vină soții Palmer la înmormântare? Ce naiba, nu era mai nimeni acolo, deși oricine din oraș îi cunoștea mai bine pe cei doi Shelling decât ei. Așa că, de ce-au apărut? — De unde să știu? zise Chip. De ce-au apărut? — Bună întrebare, zise Whalen sarcastic. Ia ghici, cine o să-i afle răspunsul? — Înțeleg, zise cu greutate Chip, ridicându-se. Vrei să mă duc acolo și să am o mică discuție cu Palmer? — Exact, răspunse Whalen. Dar nu e nicio grabă. Până mâine ai tot timpul. Îl privi pe adjunctul lui cum pleacă și se întrebă cum o să se descurce Chip; întrebându-se, pe bună dreptate, de ce ar vrea să-l interogheze pe Palmer. Doctorul Phelps zisese că Miriam Shelling se sinucisese. Dar Harney Whalen nu credea. Mai era ceva – se mai întâmpla ceva și Harney era sigur că îi va implica și pe soții Palmer. Era doar o bănuială, dar Harney Whalen avea încredere în bănuielile lui. • Soții Palmer merseră până la stația de benzină, achitară nota de plată umflată fără să comenteze și porniră în tăcere înapoi cu mașina spre Sod Beach. Liniștea era respectată până și de copii, care păreau să știe că deocamdată trebuiau sa tacă. Chevroletul lui Glen se abătu de pe șoseaua principală și intră pe ultima sută de metri care ducea la luminișul unde se afla cabana lor. — Putem să mergem pe plajă acum? se rugă Robby, când el și Missy se dădură jos de pe locurile din spate. — Nu credeți că ar trebui să mergeți la școală? le sugeră Rebecca. — Ah, a trecut deja de prânz… Fata lui Robby se schimonosi și Rebecca se înduioșa imediat. — Ei, cred că o zi n-o să vă strice. Ce-ar fi să-l scoateți afară pe Scooter până nu dă casa peste cap? Până să termine ea de zis, Missy și Robby alergau spre ușa cabanei. Un minut mai târziu, cățelușul se agita în spatele lor să-i prindă pe copii. Glen și Rebecca asistară la scenă până când cei trei dispărură după colț, spre plajă, apoi intrară.
131

— Câinele ăsta afurisit, zise Rebecca, văzând murdăria din mijlocul covorului. Renunțaseră la încercarea de a-l ține închis într-o cutie de a doua zi, când își câștigase și numele de Scooter, după ce găurise toate cutiile în care îl puseseră, luând-o la goană să se ascundă sub prima mobilă, așteptând apoi să vină cineva să-l alunge. Pe urmă, numele era destul de apropiat de Snooker, cel dispărut, așa încât cățelușul să răspundă chiar dacă copiii uitau și îl strigau pe numele predecesorului său. Una peste alta, cățelușul aranjase bine lucrurile și soții Palmer fuseseră scutiți de sarcina de a le spune copiilor ce se întâmplase cu cockerul lor; de când cu sosirea lui Scooter, amândoi păreau că uitaseră de potaia negru cu alb. Singura problemă era încăpățânarea lui Scooter de a învăța regulile elementare ale creșterii în casă. Rebecca găsi o bucată de ziar și ridică plină de zel murdăria, o duse afară și o aruncă într-o ladă de gunoi.. — Vrei să ieși pe plajă? îl întrebă pe Glen când veni înapoi. Soarele e gata să apună și știi cum mă simt când copiii sunt acolo singuri. Glen se uită întrebător la soția lui. Astăzi era prima oară când îi lăsase să se joace pe plajă de când murise Miriam. Se hotărî să atace subiectul pe ocolite. — Ești bucuroasă că ne-am dus la slujbă? întrebă el. Rebecca păru surprinsă de întrebare. — Ei, sigur că sunt bucuroasă. Eu am fost cea care a insistat să mergem, nu mai știi? Apoi își dădu imediat seama la ce voia să ajungă. Instinctiv, o porni spre ușă, apoi se opri. — Acum chiar s-a terminat, nu-i așa? — Se terminase de cum s-a întâmplat, draga mea, zise Glen cu blândețe. Dar aveai nevoie de slujba aceea ca să te convingi. — Știu, răspunse Rebecca. Și nu mă deranjează să-ți spun, deși acum mi se pare destul de prostesc acest lucru, chiar m-a zguduit. — Ei, acum îi lași pe copii din nou pe plajă. Nu știu cum era pentru tine, dar pe mine începuse să mă cam înnebunească cu cățelușul ăla în picioarele mele tot timpul. Deschise lada frigorifică. — Știi ce? Hai să facem niște sandvișuri și să punem de un picnic pe plajă. Eu am să uit de galerie și tu de tot ce aveai de
132

făcut în după-amiaza asta și o să facem un praznic pentru soții Shelling, doar noi patru. — Nu suntem irlandezi, protestă Rebecca. — Putem să pretindem că suntem, râse Glen. Pe urmă, știi și tu la fel de bine ca și mine că puștii vor avea un milion de întrebări de pus. Așa că putem să și petrecem în timp ce le răspundem. Pentru prima dată în ultimele zile, starea depresivă a Rebeccăi dispăru și își dădu seama că era din nou bucuroasă că se afla pe plajă. Îl îmbrățișă pe Glen și îl sărută apăsat. — Ăsta pentru ce-a fost? zise, după ce o sărută și el. — Pentru nimic anume. Doar ca să-ți arăt cât de mult apreciez faptul că am un soț minunat. Se uită pe fereastră tocmai la timp ca să vadă cum norii se destramă și iese soarele. Marea, până atunci gri-cenușie, deveni dintr-o dată de un albastru-închis și verdele pădurii se trezi la viață. — A trecut furtuna, zise ea. Nu prea-mi vine să cred. — În locul tău, nici eu n-aș crede, zise Glen. După cum ziceau bătrânii din oraș, ultimele zile n-au fost decât un preludiu. Adevărata furtună a stat ascunsă acolo în larg, pregătindu-se să vină. Rebecca strâmbă din nas. — N-oi fi tu cel care prevede sfârșitul lumii. — Nu fac decât să repet ce-am auzit, zise el. — Și crezi tot ce auzi? îl necăji Rebecca. Hai să profităm cât e soarele sus. • Clem Ledbetter puse deoparte năvodul la care lucra și scoase o țigară din pachetul mototolit pe care îl pescui din buzunarul pantalonilor. — Ce crezi? zise el, vorbind ca pentru sine, în timp ce-și aprindea țigara și trăgea puternic în piept din ea. — Ai de gând să lucrezi sau să fumezi? întrebă Tad Corey. Știi că nu poți să le faci pe amândouă odată. — Mă gândeam la Miriam Shelling, zise Clem, ignorându-l pe Tad. — Nu prea înțeleg. Multe lucruri nu au înțeles.

133

Mac Riley lasă lucrul și-și scoase pipa. În timp ce îndesa în pipă tutunul dintr-o punguță învechită, din piele de focă, îl privi iscoditor pe Clem. — Despre ce e vorba mai exact? — Despre Miriam Shelling. Nu prea înțeleg faptul că s-a sinucis. Nu era genul de femeie care să facă așa ceva. — Cum de ești așa expert? întrebă Corey. Tu și Miriam erați mai apropiați decât știm noi? — Pe dracu’, nu! Dar nu părea genul, asta e tot. Eu și Alice îi știam pe Pete și Miriam la fel de bine ca toți ceilalți și, dacă mă întrebi pe mine, nu prea văd cum vine toată treaba asta. — Pete Shelling era un prost, zise vehement Tad Corey. Oricine rămâne singur în larg așa e un prost. — S-ar putea, zise Clem. Dar Pete era un pescar bun și știți asta. Avea o barcă bună și n-am văzut niciodată nimic în neregulă la Sea Spray. Nu ca la alții pe care aș putea să-i numesc, ale căror bărci arată ca niște cocini de porci. Tad nu mușcă momeala. — Își ținea barca prea curată, după mine. — Poate că da, zise Clem cu încăpățânare. Dar cineva care își ține barca atât de curată ca Pete nu prea se lasă prins în propriile năvoade. Și Miriam, ei bine, știa ce face când s-a măritat cu Pete. Orice femeie care se mărită cu un pescar știe. Așa că, atunci când se întâmplă astfel de lucruri, nu se sinucide. — Orice s-ar fi întâmplat, deja a trecut, răspunse Tad. Nu știu de ce ne pierdem vremea discutând despre astea. Pete Shelling nu s-a încadrat niciodată în comunitate și eu unul nu dau doi bani pe ce s-a întâmplat. În ce o privește pe Miriam, ei bine, Harn Whalen zice că s-a sinucis și gata. — Oare? zise Mac Riley cu glasul lui tremurat. M-aș mira. Lăsase pipa deoparte în timp ce îi asculta pe cei doi bărbați mai tineri vorbind, dar acum o apucă din nou și o aprinse. — Îmi amintesc de ceva ce s-a întâmplat de mult, puțin după ce v-ați născut voi. Era o pereche aici, un bărbat și femeia lui. Nu știu de unde veniseră, probabil că nici n-am știut vreodată, dar oricum, era pescar. Și odată am găsit barca lui plutind pe apă, la Sod Beach, cam pe unde i-a găsit tipul ăla barca lui Pete Shelling. Era prins în plasele lui, tot ca Pete. — Și? întrebă Corey. Nu văd ce-i așa de ciudat în treaba asta. Curenții de la plaja aia devin foarte puternici uneori și nu-i chiar
134

atât de greu să pierzi controlul năvoadelor dacă nu știi ce să faci. Deci, doi oameni mor în același loc la diferență de patruzeci de ani. Nu văd cum asta ar putea să însemne ceva. Dacă erau doi oameni într-o lună sau poate într-un an, asta ar fi fost ceva. Dar în patruzeci de ani? Pe dracu’, Riley, singurul lucra care mă surprinde pe mine este că n-au fost mai mulți. — Nu m-ai lăsat să termin povestea, zise bătrânul calm. La câteva zile după ce l-am găsit pe bărbat, a murit soția lui. — A murit? întrebă Tad. Ce s-a întâmplat cu ea? — S-a spânzurat, zise Riley liniștit. Acuma n-am să vă spun că tot de copacul de care s-a spânzurat Miriam, dar mă puteți crede când vă spun că nu era prea departe de el. Cei doi bărbați se holbară la bătrân și se așternu o tăcere lungă. Până la urmă vorbi Clem. — Și au fost siguri că era sinucidere? — Nimeni n-are nicio îndoială, zise Riley, dar, dacă mă întrebi pe mine ce s-a întâmplat cu ei, este prea asemănător ca să te consoleze. — Dar nu înțeleg, zise Clem Ledbetter încet. — Nu-i așa? reflectă Riley. Sunt și eu curios. Doar curios. Tad și Clem schimbară o privire îngrijorată, dar Riley îi observă. — Credeți că sunt un bătrân senil, nu? zise el. Ei bine, pot sa fiu sau pot să nu fiu. Dar vă pot spune un lucru: marea aia deacolo e vie. Și are personalitatea ei. Indienii știau asta și o respectau. Ei credeau că în mare locuiește un spirit și că el trebuie îmbunat. — Prostii, zise Corey. — Crezi? Poate că ai dreptate. Dar ce ziceau indienii are sens, dacă stai să te gândești. Noi luăm o grămadă de lucruri de la mare, dar ce dăm înapoi? Aproape nimic. Și fermierii iau o grămadă de lucruri de la pământ, dar ei pun și înapoi ceva. Indienii gândeau că același lucru e valabil și pentru mare. Trebuie să-i oferi ceva în schimb pentru tot ce ți-a dat. Și ei așa făceau. Acolo unde sunt Nisipurile Morții. — Am auzit poveștile, zise Clem. — Despre ce le făceau străinilor acolo? Sigur, toată lumea a auzit poveștile alea. Dar sunt și altele despre care nu se vorbește prea mult. — De exemplu? zise Clem.
135

Bătrânul își fumă pipa o vreme și se uită fix la mare. Riley își scutură pipa. Vocea i se pierdu și urmă o tăcere lungă. cel mai adesea era un spirit supărat. 136 . — Isuse. îngăimă Clem. vei crede și tu. zise Riley. făceau jertfe. zise Riley liniștit. timp în care Corey și Ledbetter analizau ce le spusese el. dar nu-i așa. Așa cum l-a luat pe Pete Shelling și pe celălalt pescar mai demult. Indienii nu credeau în accidente. Dacă cineva murea. răspunse Riley. Poți să crezi că o ai la degetul mic. — Nu m-am gândit ani de zile la povestea asta. Și pe urmă nu-i trebuie decât un val și gata. până când a murit Miriam Shelling. — N-am niciun motiv să nu cred. Când veneau valurile nopții. — Asta face plaja. îmi amintesc că tata mi-a povestit de obiceiurile tribului Klickashaw. Riley se uită aspru la bărbatul mai tânăr decât el. — Ce făceau? — Făceau o jertfă. nu-i așa? zise el. din când în când. Luau femeia pescarului. Uneori o spânzurau acolo în pădure.— Când eram mic. cred. — Da. în sfârșit. totdeauna exista un motiv. — Vrei să spui că tu crezi în poveștile alea indiene? zise Tad cu gura căscată de mirare. — Chiar crezi toate astea? întrebă Ledbetter în cele din urmă. Dar mă mir. Să n-o subestimez. vrea mai mult de la noi. Indienii le spuneau valuri de noapte. Vrea să te facă să te simți relaxat. când e flux și bate vântul. o puse la loc în buzunar și se ridică. Și e la fel de periculoasă ca și oceanul. Am trăit pe mare aproape un secol și am învățat un lucru. Presupun că nu poți să dai vina pe mare dacă. În semn că discuția luase sfârșit. — Te face să te miri. — Și pe nevestele lor? îl luă în râs Tad. M-aș mira dacă indienii n-ar ști niște lucruri pe care noi nu le știm. Te-a umflat. Trăim din ce ne dă marea și ce-i dăm în schimb? Vărsăm gunoiul în ea. Și dacă vei trăi destul de mult. o duceau la Nisipurile Morții și o jertfeau mării. mai ales noaptea. Unul din ele are legătură cu pescarii care mureau pe mare. alteori o strangulau sau îi rupeau doar gâtul și o lăsau pe plajă.

își turnă o ceașcă de cafea. Iar noi nu suntem străini. Până la urmă. făcându-și cu atenție nod la cravată. — Ei bine. Riley ne-a spus niște vechi legende indiene. Și despre cât sunt de periculoase. nu? • Capitolul 13 Chip Connor se trezi devreme în dimineața următoare. după o noapte întreruptă de vise în care văzuse fețele soților Shelling holbându-se la el cu ochii lor de mort și acuzându-l. privind umbrele care jucau pe tavan până când era aruncat într-un alt coșmar. apoi se așeză la fereastră. — Hei. — Știu de valurile nopții. — Despre ce le povesteai? întrebă el. La nouă se hotărî ca era timpul să-și înceapă ziua. Harn. când își dădu seama că înfățișarea lui întunecată. Whalen îl studie pe bătrân și păru să cântărească bine cuvintele. aproape cu reținere. își părăsi patul. Își zâmbi sigur pe sine. De fiecare dată când se trezea dintr-un vis. când Tad Corey arătă deodată spre Harney Whalen.— Ce ziceți. Tocmai își luaseră paharele și se așezaseră la o masă. nu-i așa? îl întrebă Tad. zise el. strigă el. Harney Whalen tăcu și păru că se gândește. se potrivea 137 . și se observă în oglindă. Dar nu ajunse la nicio concluzie – erau pur și simplu vise. Valurile nopții sunt periculoase doar pentru străini. sorbindu-și cafeaua și încercând să deslușească ce însemnau visele. — Ești de origine indiană. cu un aer distrat. Vino aici un moment. Și puteți să vă liniștiți. pe când soarele se ridica. îndreptându-se spre cârciumă pentru o băută de dupăamiază. Se îmbrăcă încet. — Despre valurile nopții. Apoi le zâmbi lui Corey și Ledbetter. răspunse Riley. Șeful poliției se apropie de masă și își trase un scaun. Whalen aprobă din cap. terminăm? Clem și Tad împachetară năvoadele și cei trei bărbați părăsiră cheiul. Visele naveau înțeles. zăcea în pat cu respirația grea. Își puse uniforma.

Coborî din mașină. Mă uitam la picturi. dacă nu cumperi tu una. Preț de o clipă. văzând ușa galeriei deschisă și un șir de tablouri sprijinite frumos de peretele din față. o umbră care venea dinăuntrul casei. dar. știu că nu mai putea să amâne.perfect cu uniforma ca să-i dea aerul unei caricaturi de afiș pentru recrutarea polițiștilor. când se îndrepta spre oraș. Glen Palmer privi peste șevaletul la care picta și simți cum îl năpădește un val de ostilitate când îl recunoscu pe Chip Connor. desigur. Apoi înțelese că era ceva în legătură cu casa. dar renunțase rapid la idee. zise el. nu. dar că nu-l găsise pe Palmer. le-ai pictat tu? zise Chip sigur pe sine. Atunci ar fi a ta. Se ridică și încercă să zâmbească. Se gândise și să meargă cu mașina până la Sod Beach. 138 . o pictură îi atrase atenția și se opri să se uite la ea. spunându-și că urmase ordinul lui Whalen. ca și când cineva ar fi stat ascuns vederii. Conducea mai încet decât de obicei. — Din câte știu eu. Brusc. care era motivul pentru care nu se dusese cu mașina până la plajă. nu era decât o umbră. iar Glen Palmer părea să fi plecat pentru toată ziua. Dar acum. Nu era nerăbdător să-l interogheze pe Palmer. trânti ușa fără chef și porni spre galerie. și la început Chip nu fu în stare să-și dea seama ce anume îi atrăsese atenția. îi era groază de asta. Se simțise ușurat ieri după-amiază. dar artistul i-ar fi perceput prezența. Chip fu sigur că înțelegea cine era silueta și recunoașterea ei îl făcu să tremure. O umbră din spatele uneia dintre ferestre. În mod inconștient își slăbi nodul de la cravată când intră în galerie. când găsise galeria încuiată. Era o pictură în ulei. — Am vrut să zic. Știuse. când se uită mai îndeaproape. reprezentând vechea casă Baron de pe Sod Beach. — Să nu-mi spui acum că am încălcat legea. dar numai când se apropie de răscrucea spre Harbor Road și văzu galeria familiei Palmer înțelese de ce avusese sentimentul acela ciudat toată dimineața. De fapt. Se retrase de pe autostradă și stătu câteva minute în mașină să se gândească. Examină și restul tablourilor. Erau bune. Harn o să sară pe el la prima oră în dimineața asta să-l întrebe ce-a avut Glen Palmer de zis și Chip nu putea să-i raporteze că nu-l găsise. Sunt ale tale? — Toate. răspunse Chip.

Și majoritatea oamenilor nu se oprește aici. Cu ramă cu tot. Chip ridică din umeri stingherit. mi se pare destul de firesc. comentă Chip. 139 . Își aminti când pictase tabloul cu câteva săptămâni în urmă. dar. — Ei. Știu că ar putea suna prostește. Chip nu luă în seamă complimentul și repetă întrebarea. nu? Dar nu m-am gândit la cineva anume. își dăduse seama că acolo îi era locul. — Două sute de dolari. — Aceea cu vechea casă Baron… începu Chip. am văzut că nu era nimic. Se hotărî să mai tragă de timp. Când o terminase. Glen se uită apreciativ la Chip și se întrebă ce anume îi determinase întrebarea. Dar astăzi e prima zi când am expus și e încă devreme. Dar nu era sigur de ce. — Ar trebui să se îmbunătățească luna viitoare. zise Glen. Nu știa cum să pună întrebarea. zise Chip dezamăgit. Se făcea de râs. — E prea mult pentru mine. M-am gândit să expun câte ceva în caz că trece cineva pe aici. apoi se lumină la față. — Nu e trafic prea mare la vremea asta. — Când m-am uitat prima dată la pictură mi s-a părut că recunosc persoana. Chip se mută de pe un picior pe altul și se întrebă cum să aducă vorba de scopul vizitei – scop pe care i-l ordonase Harney Whalen. Tu te-ai oprit. Harney Whalen. Glen se încruntă ușor. nu știu. Și a mers.— Da. Mă întrebam la cine te-ai gândit când ai pus umbra acolo. Dar are ceva pictura asta. — De ce întrebi? contracară el. E casa lui. Cred că e cine vrei tu să fie. își aminti când o considerase gata și deodată. pusese umbra în fereastră. când m-am uitat mai de aproape. eu. fără să se gândească. dar cine e în casă? Glen zâmbi dintr-o dată și simți că ceva din ostilitatea de la început dispăruse. Doar o umbră. Doar că mi s-a părut că era Harn. așa că abandonă. — Vinzi mult? — Până acum nimic. — Ai observat asta? Ai un ochi ager. — Nu știu. Vreau să cred că o mulțime de clienți se vor năpusti încoace dintr-o clipă în alta.

E împotriva legii să mergi la o înmormântare? — Nu. sigur că nu.Chip confirmă din cap și își mută din nou greutatea pe celălalt picior. — Așa că de ce nu-mi spui de ce tu și familia ați fost la înmormântare și gata cu povestea asta? Glen simți cum îi crește furia. Dar sunt unele lucruri pe care ar trebui să le înțelegeți. Se hotărî să aștepte până când Chip făcea prima mișcare. Dacă Harney Whalen vrea să afle răspunsul la niște întrebări. — Ei. Voi v-ați mutat aici. ci pentru altceva. așa că iată-mă aici. Se întoarse cu spatele la polițist și apucă pensula. — Ei. nici a lui Harney Whalen. Nu vă integrați aici și cred că toată lumea din oraș o știe. zise Connor. — Pentru că nu există niciun motiv de pe pământ să nu mă fi dus. nu contează dacă întreabă el sau dacă întreb eu. dacă vreți să cooperați 140 . Atâta timp cât eu și familia respectăm legea. fiind foarte conștient că Chip nu se mișcase. — Poate că ar trebui să-i spui lui Whalen că. — Ei. ar trebui să o facă chiar el. — Domnule Palmer. zise Chip calm. Acum. domnule Palmer. — Despre ce? — Ați fost ieri la înmormântarea familiei Shelling. dacă nu pot să te mai ajut cu ceva. și? — Nu știam că erați așa de apropiați. controlându-și furia. zise Chip. ce facem și unde mergem nu e treaba ta. zise Chip repede. nici a orașului Clark’s Harbor. E doar că… Ah. zise Chip. dacă vrea să vorbească cu mine. Nu noi. domnule Palmer. stai puțin. trebuie să-ți pun câteva întrebări. Dar nici nu prea știu ce ar trebui să te întreb. Glen fu dintr-o dată foarte sigur că Chip nu se oprise pentru tablouri. am să mă întorc la lucru. inclusiv voi. la dracu’! Ochii lui Palmer se micșorară și Chip putu să vadă țâșnind din ei o ostilitate egală în intensitate cu forța fizică. — Uite ce e. Deodată deveni furios pe Palmer. Glen lăsă din nou pensula jos. Harn mi-a cerut să vin și să discut cu dumneata. Eu execut niște ordine. — Nu cred că are vreo importanță. ai înțeles? — Înțeleg.

Dar sincer. dacă nu-mi dai un singur motiv pentru care să-ți răspund la întrebări. zise Connor răbdător. Palmer. o fac. el a murit într-un accident la pescuit și ea s-a sinucis. — Așa e. Dar mâna lui Connor se relaxă și culoarea feței îi reveni la normal. Și sunt sigur că numi convine să vină poliția la mine pur și simplu pentru că am fost la înmormântarea unei femei care s-a sinucis pe proprietatea mea. — Atunci ar trebui să vină el însuși și să vorbească cu mine. Nu văd de ce Whalen e atât de interesat de motivele mele. 141 . Numai cu voi. zise Chip. Glen se gândi un moment că ajutorul de șerif o să-l lovească și se pregăti să riposteze. și atunci cu defect. îmi parvine cu o întârziere de săptămâni. Vrei să știi cum mă simt? Mă simt de parcă. Trebuie să înțelegi. sigur că nu. Se hotărî să mai încerce o dată. El ia tot ce se întâmplă în oraș ca pe ceva personal. de când am venit cu familia mea aici. Nu-mi convine că nevasta mea e acuzată că a spart ceva în magazinul lui Blake. și noi vom coopera cu voi. poți să te duci învârtindu-se la Harney Whalen. Tot ce-am făcut a fost să intru și să vă pun câteva întrebări și te porți de parcă ați fi într-un proces sau așa ceva. Nu-mi convine faptul că. — De ce? De ce sunt suspectat? Dumnezeule. nu așa. dar cred că de-acum așa e. dacă orașul ăsta ar fi avut o altă atitudine față de mine în ultimele luni. Connor. de fiecare dată când comand ceva la depozitul de cherestea. chiar dacă momentul de furie trecuse. — Ți-a cerut să vorbești cu toată lumea prezentă la înmormântarea soților Shelling? — Nu. Am fost găsiți vinovați și n-a fost niciun proces. m-aș fi putut simți altfel. că băiatul meu e atacat la școală. zise el moale. Connor. Vrea să știe de ce se întâmplă lucruri și singurul mod în care poate să afle e cunoscând pe toată lumea. Dar se pare că aveți o atitudine nepotrivită. — De unde să știu că nu sunt? replică Glen. Acum. N-am venit aici să sfidez pe cineva.cu noi. Mâna lui se încleștă. Chip Connor se făcu roșu la față. Chip Connor clătină din cap și se întrebă de ce Glen Palmer nu părea să priceapă ce-i spunea. Dacă Harn îmi cere să fac ceva. — Încerc doar să-mi fac datoria. ni s-a intentat proces pentru ceva… Nu. Respira greu.

zise Chip. Nu putea să și-o scoată din minte. zise Glen. ca pentru a opri protestul lui Glen. A fost ideea soției mele. aprobând din cap. — Da.— Uite ce e. lui Harney nu-i plac străinii – nu-i place să vorbească cu ei. De când a văzuto pe doamna Shelling. aprobă Chip. Sunt doar ajutorul de șerif dintr-un orășel și nu vreau să-ți creez necazuri nici ție. nici altcuiva. Așa că m-a trimis pe mine. n-am pe ce să mă sprijin. dar nu suntem chiar așa de răi. hotărî că Chip Connor avea dreptate. nu? — Așa se pare. — Ei bine. nici măcar nu vrea să fie în preajma lor. Știu că. Rebecca era foarte tristă. — Și nu începe din nou să mă întrebi ce drept am să-ți pun întrebări. e chiar așa mare secret? Glen Palmer tăcu un minut. zise Connor. apoi Chip vorbi din nou. Zâmbi prostește. În orice caz. Dar. știi tu… — Știu. — Ei. zise Chip. — Cred că v-o dăm. legal. Cred că am făcut caz din nimica. 142 . dacă nu vrei. — Te superi dacă te întreb ceva? — Trebuie să răspund? — Nu. E un fel de târg. Asta e? — Asta e. — Cred că da. Nu suntem cei mai prietenoși oameni din lume. Cei doi bărbați rămaseră tăcuți un timp. ideea Rebeccăi. Îți amintești că eu am dus-o acasă. oricum. nu vrea să aibă de-a face cu ei. — Te superi dacă-mi spui și mie de ce-ai făcut atâta caz? De ce nu ne dai și nouă o șansă? — Mi se pare că și orașul ăsta ar putea să ne dea nouă o șansă. Și s-a gândit că dacă merge la înmormântare o să se sfârșească și pentru ea. dă-i drumul. Glen îi zâmbi ușor. încearcă să-ți amintești unde te afli și cine sunt. În cele din urmă. apoi continuă: — Ei. sigur. Noi ne obișnuim cu voi și voi vă obișnuiți cu noi. dacă chiar vrei să știi. dacă înțelegi ce vreau să spun. te rog. și continuă să vorbească. Tot ce vrea să știe e de ce ați fost la înmormântarea familiei Shelling. N-avea nimic de ascuns și începuse să devină isteric. E o întrebare chiar așa de grea? Întinse mâna. nici măcar n-a fost ideea mea.

Glen îl urmări cu privirea până dispăru din vedere. Mereu zice că atunci când au transmis cinstea în familie. Surorile erau metise. întoarse și se îndreptă spre oraș. trânti ușa și deschise geamul. Afară. noroc. cred că nu i-am fost prea pe plac lui Harney. Și tot ce-am să-i raportez e că te-ai dus la înmormântare doar pentru că așa a vrut soția ta. El va scrie o carte și de-abia așteptăm să avem vecini. Tu și Whalen sunteți înrudiți? — Sigur. Merseră împreună până la ieșirea din galerie. Tu și familia ta nu sunteți singurii cărora vă e greu aici. Cred că ai făcut o mare greșeală când ai ales Clark’s Harbor pentru așa ceva. reflectă Chip. — Ăsta să fie necazul. — Nu. — Probabil că le-a fost destul de greu. eu eram plecat. Chip se urcă în mașină. — Ei bine. Sau n-ar crede nici asta? — În niciun caz. Dar n-o să creadă niciodată că mi-am petrecut un ceas aici. În plus. De acolo avem și sânge indian. Își scoase mâna pe geam. Apoi porni motorul și un minut mai apoi o luă pe șosea. Desigur că nimeni nu le mai spune acum așa. Chip se mai opri o dată să se uite la pictură. comentă Glen. Din acest motiv. răspunse Chip. — Ei. Chiar vor locui acolo oamenii ăia? — Soții Randall? Cu siguranță. n-am prea avut de ales. Îmi pare rău că ți-am dat de furcă. Sincer. dar sunt sigur că n-aș vrea să trăiesc în casa aia. zise Glen.Se întoarse să plece. zise el. n-o să mai fim singurii străini din oraș. e dărâmată. râse Glen. din partea lui tata. — Îmi închipui că da. răspunse Chip. dar sper să greșesc. — Din familie? întrebă Glen. nu cred că o să câștigi ceva de pe urma galeriei. — Spune-i că ai scos informația de la mine cu furtunul de apă. Mama lui era sora bunicii mele. — Nu-mi spune că e bântuită. dar așa li se spunea mereu. apoi intră din nou în galerie. — Mai bine mă duc în oraș să-i raportez lui Harn. 143 . luând mâna lui Chip și strângând-o cu putere. E un fel de unchi. — Îmi place tabloul.

Te vot prinde și pe tine! • Capitolul 14 Dosarul despre moartea lui Pete și Miriam Shelling zăcea deschis în fata lui. chiar așa fiind. Poate că era el paranoic și nu tot orașul era pornit împotriva lui. — Mi-a luat mai mult decât mă așteptam să vorbesc cu Palmer. nimic din dosar n-avea sens. de fapt. nu. Dar Whalen nu găsea niciun motiv pentru ca cineva să vrea s-o omoare pe Miriam Shelling. cuvintele acelea îi reveneau în minte. îi explică Chip. crima. dacă ar fi fost nevoie. Aruncă o privire la ceasul din birou. Whalen era sigur că moartea lui Pete Shelling fusese un accident. răsunându-i în urechi. Și. ca la bancă? bombăni Harney. Dar atunci cuvintele lui Miriam Shelling îi reveniră în minte. Cu toate astea. iritat că de azi-dimineață Chip Connor încă nu apărase. zise Chip repede. tulburând ordinea lucrurilor. De-acum știa ce conținea dosarul. Whalen ridică din sprâncene neîncrezător. pe neașteptate.În timp ce continua să lucreze la șevalet. În ciuda insistențelor lui Miriam Shelling că era exact pe dos. n-ar fi fost exclus ca ei să nu fi fost acasă ieri după-amiază. Dar galeria era închisă și când m-am dus la ei acasă nu era nimeni. Ceva îl frământa în dimineața aceea. cum făcuse în mod regulat în ultimele zile. — Vii târziu. Sinuciderea se potrivea cu Miriam Shelling. Tocmai se pregătea să-l sune când. dar Harney Whalen nu îl citea. luând în calcul și motivele mai puțin plauzibile. Dar. ar fi putut să spună pe de rost. se gândi la conversația pe care o avusese cu Connor și hotărî că greșise. Cuvintele se strecurau afară din străfundurile minții lui. — Îmi pare rău. Chip apăru în ușă. Te vor prinde! Așa cum l-au prins pe Pete. Cineva o strangulase. Așa că o luă de la capăt. 144 . apoi la cel de la mâna lui. Cineva o strangulase. Dar cu Miriam Shelling fusese altceva. — Am încercat. ca întotdeauna. îi venea în cap numele lui Glen Palmer. Chip își scuza sieși minciuna.

poate că l-a și atacat. Știi ce-ar face și ce n-ar face. — Am aflat și alte lucruri. De ce te preocupă așa de mult cine a fost acolo? — Pentru că nu cred că Miriam Shelling s-a sinucis. — Vrei să-mi spui ce-ai aflat? — Nu mare lucru. încântat că putuse să tulbure calmul obișnuit al ajutorului său. Soția lui a vrut să meargă la înmormântare. zise Chip stânjenit. Dar. Ca și cum ar fi ghicit gândurile lui Chip. — Cât timp ai vorbit cu el? — O oră. Palmer e străin… Chip se simți năucit. — Când locuiești într-un oraș toată viața. se răsti șeriful. zise Whalen sec. Se uită nerăbdător la Chip. Așa că trebuie să fie un străin. nu văd ce-i așa de important la înmormântarea asta. La naiba. ajungi să-i cunoști pe oameni. Se hotărî să schimbe puțin discuția. — Și tot ce-ai aflat a fost că nevastă-sa a vrut să meargă la înmormântare și s-au dus? Tonul lui Whalen era sarcastic și Chip se crispă. Harn. n-avea niciun sens – nimic n-avea sens. Și din câte știu. De unde să știu? Dar s-a întâmplat pe proprietatea lui. Asta a fost și nimic mai mult. m-am învățat să dau atenție bănuielilor mele și acum am bănuiala că moartea lui Miriam Shelling e mai mult decât o sinucidere.Whalen părea mulțumit. — Nu-i nimic de înțeles. el a fost 145 . poate chiar mai mult. — Și crezi că Glen Palmer are ceva de-a face cu asta? Whalen se lăsă pe spătarul scaunului și se roti în el ca să privească pe fereastră în timp ce vorbea. — Sincer. în decursul anilor. nimeni din oraș n-ar fi omorât-o pe Miriam Shelling. apoi tăcu când Whalen făcu un gest nervos. așa că s-au dus. Whalen se holbă la Chip. Ea spunea niște nebunii… Probabil că se purta nebunește. Nu e decât o bănuială. dar n-au legătură cu înmormântarea. Chip rămase cu gura căscată la el și Whalen rânji. cum a făcut cu o zi înainte când a venit aici. Whalen începu să-i explice: — El a fost ultimul care a vorbit cu ea. — Nu înțeleg – începu să spună Chip.

Fața lui Harn se albi și mâinile i se încordară ușor. Așa că. zăpăcit de logica lui Whalen. Și până când o să știm. asta a făcuto un străin. — Și atunci el a sugerat că ar putea și cei din oraș să coopereze cu el. dacă Miriam a fost omorâtă. La naiba. Nu prea cred că Palmer ar fi făcut-o. Nu prea mi se pare genul să facă una ca asta. zise Chip precaut. replică Whalen. — Același lucru pe care ai să-l faci și tu. — Dar nu știi. nu? N-am zis că are vreun sens. nici n-am zis că a făcut-o el. Nu înseamnă că a făcut-o cineva. zise Chip. Și ce-ai avut de spus la treaba asta? — I-am spus că n-am niciun drept să-l interoghez.ultimul care a vorbit cu ea și nu văd cine altcineva din oraș ar fi făcut așa ceva. nu l-am acuzat de nimic. protestă Chip. Tot ce-am zis e că. — Și ce-ai de gând să faci? întrebă Chip. Și acum își spuse gândul cu voce tare: — N-are niciun sens. Pretindea că n-aveam niciun drept să i le pun. în loc să protesteze. dar curios să afle. E furios că nu-i cumpără nimeni gunoaiele? 146 . încercă să-i ia apărarea lui Palmer. clătinând neîncrezător din cap. — Nici n-a crezut cineva că o să meargă. Apoi fața i se schimonosi într-o grimasă. dar cred că poate să coopereze cu mine. Palmer e străin. dar Whalen era prea prins de „bănuiala” lui ca sa-i iei gândul de la ea. Palmer o să fie un suspect al naibii de sigur. — Dar asta nu înseamnă că a făcut-o Palmer. O să-mi țin gura și o să fiu ochi și urechi pe Glen Palmer. aproape că n-a vrut să-mi răspundă la întrebări. Chip vru să protesteze. — Cred că ar trebui să ne purtăm cu mai multă grijă față de el. deci ar fi putut s-o facă. se corectă el. Chip. — Cu mai multă grijă? Cum adică? — E cam supărat acum. Cu noi. De fapt. Galeria lui n-a mers prea bine. spunând că nu era nevoie de niciun suspect. — Nu știu. — Asta a zis? se răsti el. — N-are și după cum vezi.

— Mda. Ceva dinăuntrul lui îi spunea lui Chip că n-ar fi vrut să ia parte la ce plănuia Whalen. — E o viață dură. De fapt. — Mda. face comerț ambulant. zise Whalen cu încăpățânare. Orice necesită timp aici și toată lumea mai primește lucruri stricate din când în când. Ce-l face să creadă că e un caz special? — Nu crede că e un caz special. Unele chestii nu sunt chiar rele. dacă o să o aplici în cazul lui Palmer. replică Whalen. trebuie să fii gata s-o aplici pentru oricine din oraș care o încalcă. e o pictură cu vechea casă Baron care pun pariu că ți-ar plăcea. Ar trebui să te duci să arunci o privire. întrebându-se ce putea să fie rău în asta. aprobă Whalen. ca să se vadă când treci cu mașina pe acolo. — Și nu l-ai amendat? — Să-l amendez? Chip era total derutat acum. — Așa că n-am să-l amendez. aproape că a terminat galeria. Clătină din cap. — Ei. Are vreo cincisprezece sau douăzeci de pânze înșirate pe peretele casei. zise Chip. a expus ceva afară în dimineața asta. Apoi îi apăru un zâmbet pe față. Dacă expune afară. răspunse Chip. zise Chip. Crede că oamenii îi întârzie livrările și că îi trimit lucruri proaste – chestii de genul ăsta. Dar tot am să scot picturile alea de pe șosea. când am mai aplicat-o? — Nu așa se pune problema. Dar Harney Whalen nu mai asculta. — Oricum. Îl fixa pe Chip Cu privirea. căci pun pariu că Palmer o să înceapă să te urmărească. E ridicol. Avem o lege aici pentru cei care comercializează fără autorizație. na. — Păi mie mi se pare că. zise Chip moale. 147 . Pentru ce Dumnezeu? — Comerț ambulant! se răsti Whalen. fii sigur că așa ar vrea să facă. De fapt. Chip se încruntă și se holbă suspicios la șerif.— Nu. Doar că crede că tot orașul încearcă să-i pună bețe-n roate. Chiar dacă există o astfel de lege. — Ce-ai de gând să faci? — Vino cu mine și-ai să afli. Simți cum își pierde răbdarea și se întrebă de ce-o fi Harn așa ostil față de Palmer. — Am zis ceva ce nu trebuia? — Își expune marfa afară? zise Whalen.

Glen Palmer sărise într-o parte. Dar roțile de pe dreapta mașinii intrară într-o băltoacă lungă și îngustă și apa plină de noroi îl stropi pe Glen. aruncă o privire asupra lui. zgomotul creștea și deodată Chip văzu mașina poliției gonind pe șosea. Până să-și dea seama că mașina nu se îndrepta spre el. Nu avu mult de așteptat. îl închise și îl puse în fișet. parcă undeva de unde putea să vadă bine galeria soților Palmer și așteptă. păru că accelerează și Chip își smulse ochii de la ea să privească în față. Whalen trecu vâjâind pe lângă el în mașina negru cu alb și zgomotul făcut de claxonul lui Chip nu se mai distinse de țipătul sirenei. cu sirena vuind. Câteva secunde mai târziu. Dar dacă te răzgândești. O clipă mai târziu. — Cum vrei. Când mașina intră pe porțiunea de drum drept. Când ajunse la intersecția cu șoseaua. Își puse pălăria. mulțumesc. se gândi la tablouri. închise ușa biroului după el și se duse la mașină. Până să priceapă ce se întâmplase. sperând să-l poată avertiza pe Glen. udându-l până la piele. zise Whalen. De fapt nici nu era sigur dacă era intenționată. ieșind de pe șosea. Când sunetul crescu. Se învârti prin birou câteva minute. trase pe dreapta. Chip luă dosarul de pe masa lui Whalen. Chip îl văzu ieșind din clădire și urcându-se în mașina poliției. Trage pe dreapta și așteaptă. așteptând să vadă mașina urmărită de Whalen dispărând la prima curbă. chiar când fu să treacă pe lângă galerie. Chip auzi sunetul slab al sirenei de pe mașina lui Harn Whalen. mișcarea fusese rapidă și ușoară. căutând ceva de lucru. Atunci Chip își dădu seama ce urma să se întâmple. drace. se privi în oglinda de pe dosul ușii și plecă. vino și tu spre șosea în zece minute. dar era prea târziu. Mașina urma să apară în orice moment. Își puse pălăria. O să stau pe-aici. 148 . Se aplecă spre claxon. se gândi că probabil Whalen urmărea pe cineva care depășise viteza. În spatele lui. bombăni pentru sine în cele din urmă. la distanță. În schimb. cu luminile aprinse. Dar îl văzu doar pe Glen Palmer ieșind din galerie cu o figură zăpăcită. se îndrepta spre Harbor Road. încuind sertarul după ce îl trânti. Dar nu apăru nimic. Atunci.— Nu. Whalen făcu o mișcare spre dreapta. — Ah.

pentru numele lui Dumnezeu. Rătăci pe la parter și ridică un pulover care zăcea la întâmplare pe unul 149 . Palmer recepționase mesajul. încercând să identifice amintirea vagă. reflecta Whalen. întorcându-se după altele. Se uita fix la ele.Zăceau în noroi. Ajută-mă să duc astea înăuntru. nu locuia nimeni acolo și Whalen nu avea nicio intenție să lase pe cineva să locuiască. Era sigur de asta. apoi renunță. încetinind viteza mașinii cât s-o mențină pe drum când luă curba care îl scotea dincolo de galerie. spălatul vaselor și aranjarea. când Chip Connor trecu în fugă pe lângă el și începu să ridice picturile. Glen fu sigur că erau distruse. Și din nou tresări ușor. dacă nu l-ar fi recepționat. majoritatea răsturnate de șiroiul de apă. smulgându-le din noroi. Ceva în legătură cu familia Randall. țintuit locului. în schimb. Își notă în gând să angajeze o echipă de puști să curețe casa. savurând urletul care se propaga de pe capota mașinii. Whalen clătină din cap. și. Nu conta prea mult dacă nu era desfundată chiuveta. dar el refuzase. închizând ușa în spatele lui. ducându-le în galerie. Refuzase să le închirieze casa. apoi întinse mâna după ea. dacă soba cea veche nu era curățată și dacă podeaua era încă pătată destul de rău. Stătea încă acolo. Fără să le privească măcar. • Harney Whalen se uită la timp în oglinda retrovizoare ca să vadă ultimele șiroaie de apă căzând peste picturi. O amintire vagă i se trezi în minte. Porni mașina pe aleea care tăia pădurea ducând înspre plajă și se opri acolo unde nu se mai putea trece. Își mută piciorul de pe accelerator pe frână. N-o să coste prea mult căratul gunoiului în putrefacție. — Ei. casa arăta neschimbată și nu se mai obosi să inspecteze terasa care se întindea de jur împrejurul ei. intrarea pe ușa din bucătărie. Mai lăsă sirena să sune încă o clipă. Ei voiseră să închirieze locul. Își făcu. Nu că i-ar fi păsat cu adevărat. În apropiere de Sod Beach se hotărî să oprească să arunce o privire la vechea casă Baron. văzându-și munca de săptămâni distrusă într-o secundă. De afară. apoi privi din nou la drum. ar fi putut oricând să repete figura. nu sta acolo! strigă Chip.

Și totuși. îl cuprinse frigul și aprinse impulsiv focul. zise Glen. Când flacăra prinse viață. Se întrebă ce s-ar întâmpla dacă artistul l-ar forța să spună. Chiar când îl mințea pe Glen. Simțea cum se apropia furtuna. Connor? — Cred că Harney a pierdut controlul mașinii pentru o clipă. — Ei. oricum. știa că ar trebui să-i spună lui Palmer ce se întâmplase: că Harney Whalen încercase în mod deliberat să distrugă picturile. Trase unul din scaunele vechi aproape de cămin și se așeză în el. apoi încercă să-și păstreze echilibrul în voce. • Glen Palmer se ridică. probabil că aș fi stat acolo ca un urs împăiat ziua întreagă. Dacă n-ai fi fost aici. privind flăcările și ascultând ploaia. — Ce naiba a fost asta. Apoi văzu lemnele pentru foc în cămin și se simți ușor neliniștit. Știa că nu era adevărat. nu-i distrusă. — Îmi cer scuze. Încercam doar să ajut. oferi Chip o explicație. Harney Whalen stătea singur. Înainte de a-și putea defini această neliniște. o ploaie slabă începu afară. Erau dungi maronii pe suprafața unde el încercase fără îndemânare să șteargă apa murdară. era sigur că Palmer știa. Își ridică privirea spre Chip și crezu că vede o undă de stânjeneală pe fața tânărului ajutor de șerif. — Lasă-mă pe mine să fac asta. zise Glen. lovind în geamurile bătrânei case și estompând imaginea oceanului. lăsându-și trupul pe speteaza scaunului. zvârli cârpa plină de noroi într-un colț și examină pictura cu atenție. Harney Whalen era șeful și unchiul lui.dintre scaunele uzate. știa că n-o să-i spună. și se porni să răspândească în cameră căldură. zise el. 150 . Își concentră atenția asupra picturii din fața lui. dar știa că n-o să-i spună lui Palmer adevărul despre asta. — M-ai ajutat deja. Nu înțelegea de ce Harn făcuse ce făcuse. Îi era tot frig. mormăi Chip. Crescuse lângă Whalen și avea încredere în el. Nu e chiar atât de fragilă pe cât pare. Cele șaptesprezece pânze erau împrăștiate pe podeaua galeriei și Chip Connor se așeză în genunchi lângă una dintre ele – cea cu bătrâna casă Baron de pe Sod Beach – îndepărtând cu grijă stropii de noroi care atârnau de ramă.

— Deci poți foarte bine să mănânci un sandviș și să bei o bere. Dar nu putu să spună nimic. — Toate sunt distruse? întrebă el. dar stabilise în dimineața aceea un fel de armistițiu cu Connor și nu voia să-l strice. asta e tot ce pot să fac. nu? S-a terminat și niciunul dintre noi nu prea mai are ce face acum. Așa că se concentră la ștergerea petelor urâte de pe pictură și se strădui să se potolească. Paguba ar fi fost mult mai mare dacă ar fi fost așezate cu fața la perete.În ce-l privește pe Glen Palmer. nod pe care nici nu știuse că îl avea acolo. Apa ar fi căzut pe pânza goală și ar fi fost un dezastru. Mai puțin la sfârșit de săptămână. prânzul. Simți nevoia de a-l provoca pe ajutorul de șerif ca să scoată adevărul de la el. — Nu cred că-i chiar așa de rău. Picturile în ulei sunt destul de rezistente la apă. Connor mințea. 151 . Chip chicoti: — Slujba mea e mai mult să stau la secție și să-i țin companie lui Harney. când avem de curmat vreo bătaie. acesta se străduia să continue să lucreze neîntrerupt asupra pânzei. știi că muncim de o oră? Ce-ai zice să mâncăm ceva de prânz? — Prânz? Chip repetă cuvântul fără intonație. — Ei bine. apoi se închise din nou. două. Știi. Simți o nevoie neașteptată de a-i spune lui Palmer adevărul și deschise gura. Când fu sigur că poate să se uite la Chip Connor cu o privire calmă. ca și cum n-ar fi avut niciun înțeles. Glen se forță să zâmbească și încercă să-l liniștească pe ajutorul de șerif cu o minciună proprie. Chip simți cum îi dispare nodul din stomac. Aruncă o privire la ceas. — Cristoase. Luă mâna întinsă a lui Palmer și i-o strânse. îl îndemnă el. — Da. — Nu cred că… începu Chip. Gura lui se mișcă o clipă. se întoarse și-i dădu mâna. Altfel. Dacă nu cumva ai altceva de făcut. cred că nu contează exact ce s-a întâmplat. se ridică. nimic nu se întâmplă pe aici. un sandviș și-o bere? Am câteva în spate dacă ți-e foame. dar Glen îl întrerupse. — Uite ce e.

Mai taie treizeci de centimetri din stâlp și fă un prag între el și celălalt. apoi clătină din cap. împărțind acoperișul în două. totuși… — Așa că. El și Glen împărțiră prânzul pe care îl pregătise Rebecca și consumară o parte mare din lădița de bere. Știu că a fost un accident. și își dădu seama că era același lucru pe care-l auzise în glasul lui Harn Whalen din când în când. 152 . o să-mi petrec tot restul zilei înfuriindu-mă pe șeful tău. — Ei. zise Chip. În felul acesta. care dă impresia că face parte din construcția inițială. • Chip își petrecu mai toată după-amiaza la galerie. ca să-l susțină pe cel pe care l-ai tăiat. — Nicio problemă. Chip începu prin a refuza. Mi-a ieșit o fereastră interesantă. ci pentru că avea nevoie de companie. N-am avut decât să prelungesc linia de la grinda de colo. la care lucra Glen. nu lăsa un cetățean să se înfurie pe el. Ca să aud stația dacă mă sună Harn. m-ai putea folosi. Stăteau sub o fereastră mare. trecând stinghia pe deasupra ușii. Și pe urmă. apoi se răzgândi.Apoi adăugă: — Dacă nu rămâi. nu prea des – dar în nopțile când Whalen se simțea singur și voia ca Chip să mai întârzie puțin. cred că nu te pot condamna. de dragul lui Whalen. Avea o formă ciudată. nu pentru că ar fi plănuit ceva. În timp ce mânca. zise Chip. o expresie de îngrijorare luându-i locul zâmbetului de pe față. dar părea să se potrivească în locul pe care i-l destinase Glen. Problema e că nu știu cum o să susțin acoperișul. întrebând câte ceva despre renovări. acoperișul va fi sprijinit suficient și nu se strică forma ferestrei. Glen examină peretele preț de un minut. Glasul lui Glen avea ceva care pătrundea până în adâncul lui. Chip se plimba prin galerie. — Fereastra asta. zise Glen. de exemplu. — Cel mai ușor a fost să hotărăsc ce e de făcut. — Lasă-mă să trag mașina mai aproape. Am tăiat un stâlp de susținere ca să fac fereastra.

Mi-a luat o săptămână să pun rafturile alea. Imperturbabil. Chip găsi o scafă. tot ce găsea ca să îndepărteze stropii de noroi. văzând nedumerirea de pe fața lui Glen. dar ca tâmplar sunt o catastrofă. — Aveai de gând să folosești rafturile astea? — Sunt rafturi de expoziție pentru obiectele din ceramică ale soției mele. Curățatul lor mergea mai bine decât sperase – doar câteva pânze vor avea nevoie de retușuri. — Ai un ferăstrău? N-o să-mi ia mai mult de o oră să ți-l aranjez. — Dau o fugă până la prăvălia lui Blake să iau câteva. — Ajunge atât? întrebă el. Chip terminase de făcut pragul și se apucase să scoată rafturile pe care Glen se străduise atât de mult să le ridice. Când aranjase o mare parte din stricăciuni. Apucă cu mâna stângă unul și-l trase afară din perete. – în timp ce-i explica lui Glen. — Ai auzit vreodată de bolțuri? Cuiele astea vor susține rafturile. Se mișca încet și metodic. 153 . O vreme Glen se strădui să ajute. Ai cont acolo? Glen făcu ochii mari. Eu știu ce vreau să fac din punctul de vedere al artistului. o potrivi și se urcă pe ea. Chip continuă să le scoată din perete. dar curând își dădu seama că ajutorul de șerif n-avea nevoie de asta. Ia uită-te. — Ce cont? Fii serios! Nu ți-am spus azi dimineață ce-a pățit soția mea acolo? Chip păru deodată stânjenit și Glen își dori să nu fi spus nimic. se dădu jos și își scoase haina de la uniformă. folosind pensule subțiri. zise el până la urmă. dar rafturile n-au să țină nimic pe ele. — Ce-are să zică soția ta când o să-i cadă pe jos toate vasele? Ai bolțuri? — Nu cred. fără să strice culorile de pe pânză. Se întoarse la picturile pătate și începu munca exasperantă de curățare a petelor. dându-i lui Chip o bancnotă de cinci dolari.— Mai bine mi-ai arăta tu. Apoi. Scotoci în buzunar și scoase portofelul. — Ce faci? strigă Glen. fire de paie.

se stârni vântul și mareea se porni. răspunse Missy. Mama spune că sunt primejdioase casele nelocuite.— Ajunge. Chip deschise ușa și păși afară în ploaie. zise el. — Ei. Și pe urmă. — Și pe urmă. Nu-mi place prin pădure. Nici Glen. Nu locuiește nimeni acolo. O luăm pe poteca din pădure ca să nu ne udăm. — Ploaia n-o să se oprească. n-avem voie să ne apropiem de casa aia. E cineva acolo. Înainte ca Glen să poată răspunde ceva. dar oricum. zise Chip. E frig și au început să-mi intre picături de apă pe gât. Sod Beach se întunecă prevestitor de rău. — Ar trebui să mergem acasă. cu impermeabilele deja ude leoarcă. Sau am putea să mergem la casa veche și să așteptăm să se oprească ploaia. Ajutorul de șerif se opri în ușă și se întoarse. — Și pe urmă. să nu se dărâme din prima săptămână. îți mulțumesc. Robby o apucă de mână pe sora lui și începu s-o conducă spre pădure. A fost cineva acolo toată după-masa. se plânse Missy. se bosumflă Missy. Fața i se înroși ușor. insistă Missy. am putea avea una ca lumea. nici Chip nu observară că toată după-amiaza stația din mașina poliției rămăsese tăcută. porniră spre pădure. — Nu știu de ce faci toate astea pentru mine. Ce-ar fi să termini de scos rafturile cât sunt eu plecat? Își luă haina și porni spre ușă. dar Glen îl opri. 154 . dacă tot o să avem o galerie de artă în oraș. dar apoi zâmbi. îi explică Robby. iar Robby și Missy. • Ploaia ușoară care căzuse întreaga după-amiază se intensifica pe măsură ce furtuna se îndrepta neabătut spre țărm. — Dar acasă mergem. Din nou Chip păru jenat. — Nu e nelocuită. — Chip. — Asta-i o prostie. cum ai ști dacă e cineva acolo? — Știu eu. — Aș vrea mai bine să mergem de-a lungul plajei. Robby se opri și se întoarse spre fetiță. cred că într-un fel ți-o datoram.

Ruliul fu lung și domol din cauza apei și a vântului la pupa. • Capitolul 15 Max Horton aruncă o privire la cerul amenințător. ca să se asigure că Missy era în spatele lui. apoi aprobă din cap. și o trase din nou pe Missy după el. — Ai auzit de Clark’s Harbor? îl întrebă el pe Jeff. sumbră și amenințătoare în lumina slabă a înserării. apoi strigă din nou. Dacă nu ajungem repede acasă. ca să contrabalanseze bătaia vântului înspre trauler. — Ce se întâmplă? — Furtuna asta o să fie o adevărată pacoste. Probabil că ar fi reușit să ajungă la Grays Harbor. Missy. Au totuși un chei. uitându-se în fiecare clipă înapoi. Întoarse cârma vasului – Osprey – la babord și simți cum raliul îi apleacă înainte. vasul răspunzând la comanda cârmei. Începu să-și facă drum printre bușteni. Jeff se gândi o clipă. cât stabilesc unde să ancorăm. Căută ceva mai apropiat și găsi. mai speriată de rămasul în urmă decât de copaci. Probabil că am ajunge și până la Grays Harbor. apoi răsuci de cârma spre tribord. mișcă-ți fundul încoace! Fratele său scoase capul de dedesubt. Vino aici să mă înlocuiești. — Ei. exista șansa sa încerce săși croiască drum în port în plină furtună. Deschise harta pe care și-o instalase cu o lună în urmă. — Haide. — Jeff. apoi marcă poziția lor exactă. — E un loc mic. tata o să vină să ne caute. și Max își mușcă buza tare în timp ce încerca să evalueze cât timp mai 155 . iar Max se duse jos ca să studieze o hartă. dar era riscant. Jeff preluă cârma. se strecura după el. Dacă furtuna avea să crească în ritmul în care crescuse în ultima oră. Un minut mai târziu se afla deja la cârmă. un sat. mai tare. cred că mai bine ne-am îndrepta într-acolo. dar nu-mi place cum arată lucrurile. — Jeff! Așteptă câteva secunde.Robby aruncă o privire la casa veche.

și Jeff nu se supărase niciodată. Dar marea fusese bună cu ei. dar Max se 156 . Dacă prietenii lui Max protestau că puștiul se ținea după ei. chiar dacă acum se apropiau amândoi de treizeci de ani. Flerul lui Max îi adusese astăzi acolo. Apoi aprinse două țigări și-i oferi una fratelui său. și părea că împrumutul va fi plătit până la sfârșitul sezonului – tot ce le trebuia erau patru sau cinci capturi bune. Era o diferență de doi ani între ei. Max îl luase și pe Jeff cu el. Oriunde se dusese. — Ți-e frică. Avem cafea jos? Arătă cu degetul mare înspre bucătărie. era proprietatea lor comună. — Ce? — Am zis. nu de sus. ți-am spus că ar fi trebuit să stăm mai la nord. iar Max părea să aibă fler pentru pește. — Ți-am spus că n-ar fi trebuit să venim până aici la sud. așezând-o pe un suport în dreapta lui Max. ci pentru că îi plăcea de Jeff. Cumpăraseră Osprey acum patru ani. puștiule? Jeff îi întoarse zâmbetul. dacă n-o făcea marea. răspunse Max. Avem vântul și mareea de partea noastră și putem să ajungem la Clark’s Harbor în treizeci de minute. dar fuseseră mereu mai mult prieteni decât frați. — Nu e o tragedie. chiar și atunci când erau copii. un vas de pescuit comercial. Restul flotei din Port Angeles rămăsese în siguranță. fără să se supere că fusese numit „puști”. nu pentru că i-o cereau părinții. nu mai erau prietenii lui. Max îi zisese mereu așa. când Osprey începu să-și schimbe direcția. în strâmtoare. Max era căpitanul – mereu fusese și mereu o să fie – iar Jeff era un coechipier mulțumit. mormăi Jeff. dar întotdeauna cu afecțiune. Max luă țigara și zâmbi. Jeff dispăru și se întoarse cu o cană de metal fierbinte. apoi își reașeză mâna pe cârmă. Asta e o surpriză. fiind sigur că împrumutul imens o să-i bage la apă. Am auzit poveștile despre furtunile ciudate de aici. când Max avea douăzeci și cinci de ani și Jeff douăzeci și trei. Traulerul. dar Jeff o considera întotdeauna a lui Max. Jeff fusese foarte îngrijorat în primul an.avea până să trebuiască să arunce ancora și să iasă cu bine din furtună.

fără să le dea răgaz să-și termine treaba aici la sud. Se agăță de parâmele care se întindeau pe toată lungimea vasului și își croi drum încet până la postul de observație de la prova. Avusese dreptate. dar veghează tu. dar. chiar mai înainte de a le face. Cu excepția furtunii. După ce trecuseră vreo douăzeci de minute în liniște. Max își termina cafeaua. — Ai fi putut să treci mai departe de ele. Acum mergeau neîntrerupt. amestecată cu stropii de apă sărată loveau în ferestrele cabinei de comandă. răspunse Max. Se forță să vadă prin lumina palidă a înserării. — După ce mă duc? Ce să caut? — Harta îmi indică niște stânci la intrarea în port. simți cum Osprey se balansa ușor spre tribord: probabil că Max văzuse stâncile în același timp cu el. Jeff părăsi cabina de comandă și simți vântul cum îl înghiontește. — A fost suficient de departe. Că se vor duce după el și-și vor petrece noaptea la Grays Harbor înainte de a se întoarce spre nord. Cala era plină de pește ton și totul mersese conform planului. comentă Jeff. ca niște degete de granit. Jeff își verifică nasturii de la impermeabil și își puse pălăria de ploaie. N-are rost să-l strivim de stânci când aproape că l-am plătit. se întoarse la cabina de comandă. rosti: — Va trebui să te trimit afară. Se năpustise asupra lor ca din senin. dar Max urma drumul folosinduse de busolă și aruncând doar din când în când câte o privire la întunericul care se lăsa. și i se făcu ghem stomacul cu gândul la ce se putea întâmpla dacă nu reușea să vadă stâncile. când pericolul rămăsese în urma pupei. cu o mână odihnindu-i-se pe timonă și zâmbind vesel. dar încet pe marea agitată. Și atunci le văzu acolo. ițindu-se ascuțite deasupra apei. întinzându-se să-i prindă pe cei neprevăzători.trezise în dimineața aceea și anunțase că „mirosea” un banc de pește ton la sud. Ar trebui să fie departe de prova. Vrei să preiei comanda? 157 . Privi cum se învolburează și se învârtejește apa în jurul stâncilor când treceau ei. Jeff făcu semne frenetice cu mâna. apoi. Ploaia torențială.

dar nu cred că vreți. Max se holbă îngrijorat la bătrân. — Pe vas. — Furtună adevărată. Câteva minute mai târziu. Clipi repede din ochi și se holbă la Jeff pe deasupra ramei de la ochelari. Mă pregătesc de acostare. Avem un port bun aici. Se îndreptă de spate și salută din cap. Avem o regulă aici care interzice asta. așa bine legate cum erau. zise Riley imperturbabil. dar. prea periculos? îl întrebă el provocator. Jeff tocmai terminase de legat barca. Holul hanului era gol. zise Riley. un fulger țâșni din cer și urletul tunetului se rostogoli peste marea agitată. Jeff și Max schimbară o privire și aprobară din cap. Nu cred că puteți s-o faceți. Pe vas. când Jeff bătu nerăbdător în clopoțelul de pe tejghea.— Te descurci bine. spuse el. — Aveți de gând să vă petreceți noaptea aici? zise Mac Riley. Dar pe o furtună ca asta se poate întâmpla orice. Așa că n-o să dormiți pe barcă. zise Riley aspru. Max ieși din cabina de comandă la timp ca să audă ultimele cuvinte și sări de pe punte ca să i se alăture lui Jeff pe chei. Merle Glind apăru din ușa sălii de mese. celelalte bărci se balansau și scârțâiau neîncetat. — S-o facem? Ce anume? — Să vă petreceți noaptea pe vas. răspunse Jeff. arătând cu degetul mare în direcția țărmului. bătute de vânt. În jurul lui. cu vântul și briza sărată biciuindu-le spatele. dându-și tacit acordul. — N-am zis asta. — Ați putea s-o scufundați chiar aici. proptind-o împotriva furtunii. Max aruncă o privire peste umăr și văzu valurile cu creasta înspumată. când simți că cineva din apropiere îl privește. — Furtuna se va înrăutăți înainte de a se potoli. 158 . care acopereau tot golfulețul. — Ai vreo sugestie? — Hanul e chiar acolo. Max opri motoarele. În timp ce mergeau grăbiți spre Harbor Inn. E prea periculos. Jeff și Riley porniră spre țărm. Jeff sări de pe punte pe chei și începu să lege parâmele. — Aș putea s-o duc în mijlocul portului și să arunc ancora. deplângându-și captivitatea. În timp ce Max pregătea barca pentru noapte. când traulerul se strecura într-un loc liber din doc. — Cum adică.

— Pot să vă fiu de folos cu ceva? zise el îngrijorat. cu o voce pițigăiată. dar vremea s-a înrăutățit într-atât încât a trebuit să tragem aici. deschise cu un bobârnac registrul și îl studie îndeaproape. Dacă se potolește în noaptea asta. — Folosește telefonul din spate de la bar. Nu poți lăsa un câine afară. zise Jeff. Merle Glind împinse registrul spre el. ca și cum ar fi avut de căutat o contramandare puțin probabilă. Se încruntă ușor. Eu și fratele meu ne îndreptam spre Grays Harbor. explică Jeff. — Unul dintre ei e încă afară. — Mai comandă-mi un rând. Știi cum e. Glind aprobă din cap prietenos și îl privi pe pescar urcând scările. fără să vadă altceva decât luminile din sală reflectate în șiroaiele de apă care se scurgeau de pe geam. zise Jeff. — Oaspeți? întrebă Chip Connor. Am nevoie de o cameră pentru o noapte. N-avem nevoie decât de un loc de dormit. anunță el victorios. Se uită scrutător pe fereastră. Se duse la capătul barului și pescui telefonul de pe raftul de dedesubt. Apoi se întoarse la sala de mese și se urcă pe unul dintre scaunele de la bar pe care stătea când îl întrerupsese sunetul clopoțelului. Scutește și tu un ban. vrei? Eu mai bine l-aș suna pe Harn. zise Merle. 159 . Chip își reținu un zâmbet și nu-i spuse lui Merle că nici nu intenționase să folosească alt telefon. Apoi îl privi cercetător pe tânărul bărbat și se încruntă. darămite un om. — Cu o cameră. zise Glind. Chip alunecă de pe taburetul lui și aruncă doi dolari pe tejgheaua de la bar. — Doi pescari care se adăpostesc de ploaie. — N-aveți bagaj? — Nu suntem în vacanță. — Nu pot să zic că-i condamn. o să pornim mâine. îi luă banii și îi înmână cheia. Doar o noapte? — Depinde cât ține furtuna. — Am o cameră. Merle își iți capul și o zbughi spre capătul tejghelei.

zise Glen Palmer. protestă Glen. zise el gânditor. Era ca și cum ce-am făcut eu era un afront personal. zise el. cu un zâmbet care cerea iertare. Repara întruna lucrurile. 160 . zâmbi. — Rebecca? Tresări ușor și îi zâmbi sigură pe ea. Lăsă telefonul să sune de zece ori. apoi încercarea lui Whalen de a distruge intenționat tablourile și în final ajutorul pe care i-l dăduse Chip la galerie în după-amiaza aceea. Glen își reveni din reverie și își cercetă soția. apoi îl trânti înapoi în furcă. Nu voia să admită că Whalen a făcut-o intenționat și mi-am închipuit că o să mai stea o vreme doar ca să mă potolească pe mine. Chip își însemnă în minte să-l sune pe șeful poliției mai târziu. Apoi. se întâmplă ceva groaznic. de fiecare dată când e furtună. — Nu-i adevărat și știi asta. cred că ar fi și acum acolo.Mai întâi formă numărul postului de poliție. am încercat. murmură: — Cred că e din cauza furtunii. luând băutura proaspăt pregătită. Abia terminase de povestit Rebeccăi șirul de evenimente din acea zi – mai întâi interogatoriul lui Chip Connor adus până în punctul de a se lua la bătaie. Dacă nu i-aș fi cerut să ne oprim. Încă sunt cam agitată. • — Deci asta s-a întâmplat. zise ea. — Scuză-mă. dar nu scotea nicio vorbă. Cum Rebecca nu răspundea. Nu ascultam. Și am sentimentul că n-am văzut tot. dar acuma nu știu ce să cred. — Mai întâi am crezut că vrea să-l acopere pe Whalen. și acum am cont la prăvălia lui Blake. A. Părea că asculta ceva. Cum nu-i răspundea nimeni. amintindu-și ce spusese Harn în dimineața aceea. Cel puțin am încercat. dar Glen fu sigur că nu pe el. desfăcând tot. când îi raportase că nu avea prea multe informații de la Glen Palmer. — Ei. refăcând ce am făcut eu. îl sună pe Harney Whalen acasă. Sprâncenele ei erau încruntate. — Ar fi trebuit să-l vezi. Se simțea foarte bine și nu voia s-o lase pe soția lui să-i strice dispoziția. Apoi. S-ar părea că. Amintindu-și.

— Nu. dar Missy insistă că era cineva în casă. Când. Zice că era cineva în casa cea veche în după-amiaza asta. Missy zicea că cineva era acolo. — Am zis că Snooker nu se mai întoarce și nu s-a întors. ca și cum asta ar fi fost dovada sincerității ei.— Știu. — Eu n-am zis că cineva era acolo. Cățelușul se zbătea în brațele lui și. Fețișoara ei se schimonosi și arăta gata să se pornească pe plâns. apoi îi chemă pe copii. Missy vru să argumenteze. Dar mai e ceva. Știu și gata. Și nu zic că n-a fost nimeni în casa familiei Randall astăzi. hai. — Ei. protestă Glen. că ar fi cineva în rasa familiei Randall? întrebă Glen. — Ce-i chestia asta pe care-am auzit-o. zise Robby disprețuitor. dar Rebecca îi întrerupse pe amândoi. zise Robby sigur pe el. nu-i așa? întrebă ea. nu vorbi așa. Robby zice că nu s-au apropiat de casa aia în niciun fel. Presupun că am să trec peste asta. zise Missy pe neașteptate. în timp ce se străduia să astâmpere cățelușul. Vreau să știu doar de unde știi că era cineva acolo. dar se înșela. 161 . — De unde știe? — Întreabă-mă să te-ntreb. Glen se încruntă. — Nu știu de unde. cântări problema în minte. — Nici asta n-ai văzut. când Robby îl puse jos în sfârșit. — Dar nici eu n-am fost. vorbi. Robby. ridicând neajutorată din umeri. în sfârșit. potolită de vorbele tatălui său. — Fum. — Altceva? Vocea lui Glen căpătă un ton îngrijorător și el se întrebă ce anume îi ascundea. Robby ducându-l pe Scooter. — Ba nu știi. Missy. Casa familiei Randall. aprobă Rebecca cu tristețe. Veniră din dormitor. zise Rebecca. zise Glen cu răbdare. zise Missy cu căldură. Fumul are culoarea norilor și nu l-ai văzut chiar dacă exista. Poate că a văzut sau a auzit ceva și a uitat ce anume. fața ei arăta confuzie. — E vorba de Missy. zise ea. el se repezi la Glen. Am văzut fum ieșind de pe coș. nu s-a întors. comentă Robby. se cățără în poala lui și începu să-i lingă fața.

— Ei. Nu vreau să-mi distrugă toate păturile. folosi acel moment ca să se lase jos pe podea și să facă ceva. — N-are și el casa lui. zise Robby. Dacă o să fim vreodată plecați. Din nefericire. Mi se pare că tot ce pot face este să arunc un ochi la casa lor. Dragule. — Scoate-l de-aici. Glen o îmbrățișă scurt și o sărută pe nas. o să te uzi până la piele. sper că soții Randall se vor uita și ei la casa asta. Când termină de făcut asta. încât nici Rebecca. Scooter îl mai linse puțin pe față. — Poate să stea înăuntru în noaptea asta? vru să știe Robby.— Ajunge. ea îi trimise pe copii și pe cățel înapoi în camera lor și șterse murdăria de pe covor. bătând în retragere. Nici Glen. — Pe ploaia asta? protestă Rebecca. nici Glen naveau inima să-l țină afară. dându-și seama că pierduse orice argument. Dacă e cineva acolo. sperând că mai câștigă ceva în campania lui de a-și face cățelul tovarăș de pat. pe de-o parte din cauză de ce i se întâmplase lui Snooker și. eu mă duc și gata. apucă cățelușul și îl certă cu asprime. pentru că Scooter era atât de mititel și de drăguț. — Ei. pe de altă parte. Acum duceți-l pe Scooter înapoi în cameră și pregătiți-vă de culcare. strigă Rebecca. — Dar aveți grijă să stea în cutia lui. am să-i raportez lui Chip Connor. a văzut fumul. își dădu seama că Glen își îmbrăca impermeabilul. — Unde te duci? — Cred că o să fac o plimbare în jos pe plajă și o să arunc o privire la casa familiei Randall. Rebecca se uită cu ochii mari la el. și Robby. 162 . nici Rebecca nu se putură abține să nu izbucnească în râs. Ceruse asta din prima noapte de când aveau cățelul și îi fusese acceptată cererea. Râzând. afară toarnă și vântul stă să smulgă acoperișul. — Asta înseamnă că nu vrei să vii cu mine? întrebă Glen cu inocență. Acum Rebecca aprobă din cap. Și dacă Missy crede că a văzut pe cineva… — N-a zis că a văzut pe cineva.

Dar suna a copac trântit. Se mocăise. Strălucirea fulgerului se stinse când prăbușirea tunetului scutură traulerul aflat în tangaj. Poate că eu i-am băgat ideea asta în cap. Max văzu silueta de pe chei. știind că orice argument în plus era inutil. Apoi auzi un sunet. chiar dacă ar fi fost mai aproape. Șuieratul vântului acoperea orice sunet. și indistinct. cu capul dat pe spate. Sentimentul unei primejdii iminente îl furnică pe șira spinării și se îndreptă repede spre punte. contracară Glen. pe când lovitura unui fulger biciuia cerul. apa era prea puternică. — Bine. Stătea absolut nemișcată. cu mâinile pe șolduri. cum pășește în noapte. 163 . o asigură Glen. iar efectul râsetului. Mă întorc într-o jumătate de oră. Dar furtuna îl înghiți și ea ramase singură să aștepte și să se îngrijoreze. Cred că încerca să ne convingă pe noi că era cineva acolo. • Capitolul 16 Max Horton cercetă cabina traulerului. Ajunsese deja prea târziu. Rebecca oftă. poate chiar mai repede. deși ar fi putut aranja barca în zece minute. Te rog.— Asta a zis în seara asta. După un minut plecă. argumentă Rebecca. aproape înăbușit de furtuna dezlănțuită pe mare. Era deja prea departe de chei ca Max să mai încerce să sară și. dar ai grijă. Osprey era luată de valuri. ca și cum ar fi râs. când i-am spus că poate a văzut ceva. bucurându-se de singurătatea lui și de barcă. Atunci. Lucrase neîntrerupt o jumătate de oră. — Dar ar fi putut să vadă fumul. lucrând pe îndelete. Era slab. vreau să știu ce se petrece. Un zâmbet ușor îi trecu pe față când își închipui căldura strălucitoare pe care ar da-o un coniac tare și apa fierbinte. Rebecca se strădui să-l vadă pe fereastră. Dar n-a pomenit nimic despre asta după-amiază. înfundat și aproape maniacal. — N-ai de ce să-ți faci griji. făcând o ultimă inspecție înainte de a se duce pe țărm. Dar acum treaba era terminată și nu mai putea să întârzie să-l urmeze pe fratele său la han. îl înfioră pe Max. și dacă e așa.

Bâjbâi prin buzunare. Vârî cheia în broască. Apăsă pe celălalt starter. să analizeze situația și să facă apoi tot posibilul să-și salveze barca. Aruncă o privire pe fereastră tocmai la timp ca să vadă cheiul dispărând în întuneric și își dădu seama că barca era în voia mareei. Din nou imaginea stâncilor ca niște degete ridicându-se la intrarea în port îi veni în minte. Nu se întâmplă nimic. ca și cum ar fi fost solicitată prea mult sau stricată de scurtcircuit. arse și uzate. Din nou nimic. Vântul care șuiera peste 164 . Intenționase să meargă de-a lungul plajei și să ajungă la casă dinspre mare. o răsuci violent. părăsi cabina de comandă și se mișcă cât mai repede cu putință spre pupa. Apoi privi cum se desfășoară zece picioare din frânghie și cum capătul ei destrămat dispare în întunecimea apei. Stătea tăcut la cârmă și trăgea adânc din țigară. • Glen Palmer se apropie cu precauție de vechea casă Baron. apoi ridică maneta care arunca ancora mare. Sârmele de cupru. bâjbâind după chei. Apăsă din nou pe butoanele starterelor care refuzau să-l asculte. Se întoarse la cabina de comandă și încercă să evalueze situația. Desfăcu închizătorul ancorei și îl aruncă peste punte. dar. licăreau slab în lumina lanternei. arsă. străduindu-se să se liniștească. către stâncile care îl așteptau. la una se observă ceva. când lumină mașinile. și apăsă pe starterul de la motor. dar furtuna îl mânase rapid spre pădurea care oferea un adăpost mai bun.Max coborî din nou la cabină. Când și aceasta refuză să răspundă comenzii. Mersese repede. Circuitul electric… Noul circuit pe care el și Jeff îl instalaseră cu numai o săptămână în urmă era modificat. Izolația era distrusă. Măcar ceva mersese! Max smuci capacul de la compartimentul motoarelor și coborî pe orbecăite între cele două motoare Chrysler. Era tras spre ieșirea portului. chiar dacă pantofii lui trăgeau apă din pământul îmbibat. La prima vedere totul părea normal. Abia atunci își dădu seama că tremura de enervare și de mânie. Se strecură afară din compartimentul motoarelor și așeză capacul la loc. scoase un pachet mototolit de țigări și își aprinse una.

mutând lanterna de pe un colț în altul. întrebându-se dacă Missy chiar văzuse fumul care s-ar fi putut ridica de pe coș doar acum câteva ore în urmă. cât de liniștea ca de moarte ce emana din casă. cu mai multă grijă. Pe când dădea o tură în jurul ei. lada frigorifică și ușa de la sufragerie. așa cum ploaia care se strecura prin frunzișul des îi înghețase trupul. până și focul părea să fi fost făcut cu grijă. Stratul fin de cenușă se risipi și focul se aprinse din nou. doar la cincisprezece metri de casă. Dar. luminând rapid cu lanterna în jur. de mult dispăruți. nu atât de frig. Glen se încruntă privind la el. ci din convingerea că nu se afla nimeni acolo. apoi chiuveta. luminând mai întâi un perete. dar nu găsi nimic. Sau fusese doar o găselniță norocoasă? Se mișcă încet prin restul casei. Se afundă într-un scaun cu fața spre cămin și se întrebă dacă ar fi sigur să plece atunci. Casa însăși se armoniza perfect cu întunericul nopții și doar străfulgerările sporadice o descopereau stând neclintită. o santinelă tăcută a plajei. convins că ceva nu era în ordine. Nicio lumină nu se strecura afară prin ferestrele ei întunecate.vârfurile copacilor de deasupra lui îi înghețase sufletul. Glen lovi cu piciorul în rămășițele focului. se uită în jur după un vătrai. Apoi intră în bucătărie. Glen se scutură. se hotărî să aștepte o vreme. mărturie a oamenilor. nu de teama de nu a speria pe cineva care s-ar fi putut afla în casă. Nu strigă nimic. Intră sigur pe el în sufragerie. Era cel puțin cu zece grade mai cald și aerul era mai uscat – umezeala din casă se risipise în camera de zi. Atunci știu că cineva fusese acolo. iar în întunericul lăsat brusc roșeața slabă a focului strălucea ușor. Intenționând să-l stingă. examinând încet totul. cel puțin până când se 165 . niciun fel de indiciu despre ce s-ar putea afla înăuntru nu răzbătea prin pereți. Se opri când găsi ușa de la bucătărie neîncuiată. apoi trecu în camera de zi. Oricine fusese acolo nu intenționase să facă vreun rău casei. niciun semn că ar fi fost ceva clintit de la locul lui. ascultând vuietul furtunii. Nu erau urme de distrugere. care o construiseră. Focul se aprinsese de-a binelea. era un miros ușor dulceag. Glen se întoarse în sufragerie. Găsise în cele din urmă cărarea care îl ducea înapoi la plajă – aceeași potecă pe care o folosiseră și copiii lui în după-amiaza aceea – și ieșise din pădure.

Într-adevăr. lui Max i se păru că abia dacă vedea vârfurile colțuroase ale șirului de stânci și își spuse că. În depărtare. făcând semn cu lanterna de cinci ori. s-ar putea să ajungă în siguranță înapoi. Ancora ținuse și acum traulerul înainta o dată cu mareea. Pe când tocmai se hotăra. Exista o șansă slabă ca defecțiunea să poată fi reparată și Max să poată să facă măcar unul dintre motoare să meargă. Dacă Rebecca s-ar uita atunci. Se ridică și se îndreptă spre fereastra care dădea spre nord. Apucă o găleată mare și alergă la prora. pe furtună. având puțin noroc. Apoi începu să evalueze posibilitatea de a abandona barca. dacă pânza nu ar sta. Așa că se hotărî să rămână pe vas. Îndreptă în față raza lanternei și imediat își dădu seama că barca se răsucise pe loc și acum era cu pupa înainte. Dacă ar putea să ridice o pânză pe barca de salvare. apoi se întoarse la scaunul din fața focului. Max Horton se întoarse la compartimentul motoarelor pentru a face o investigație mai amănunțită. speranțele i se spulberară și se întoarse pe punte. Furtuna ar avea timp să se potolească. Dar noaptea. ar fi rămas singur. ar vedea că el era bine. Pe timpul zilei ar fi riscat. • Pe vasul de pescuit. Dacă rămânea pe trauler și ancora ținea. contând pe cineva care ar putea veni să-l salveze. vântul l-ar putea purta spre țărm. iar el ar avea timp să se usuce și să se încălzească. sperând că ar putea s-o prindă curentul apei cu destulă putere ca să întoarcă traulerul. La o examinare atentă. Vântul nu părea să-și modereze viteza – ba chiar creștea în intensitate și bătea în direcția țărmului. o altă străfulgerare de lumină brăzdă cerul și el încercă să evalueze situația. Dacă s-ar întâmpla așa. cu condiția să evite stâncile de la gura portului. Această posibilitate îl determină să se hotărască. 166 . și-ar pierde cunoștința în zece minute și ar muri în următoarele douăzeci. dar combinația dintre vânt și maree sigur l-ar răsturna. unde legă găleata de una din frânghiile ancorei. Aruncă ancora primitivă peste punte. refluxul l-ar putea purta în larg.stingea focul. le va lua pe la tribord. Dar în barca de salvare nu avea nicio șansă. Dar. exista șansa să iasă din furtună. cu prora în vânt.

și când ieși din duș se uscă și se așeză în fața focului ca să-și bea al doilea pahar: se simțea deja mai bine. bucurându-se de ploaie și de singurătate. Pe măsură ce apa fierbinte curgea peste el și senzația de frig îi dispărea încet. deschizând-o cu forță. Uniforma lui era înmuiată de apă și simțea frigul până la oase. • Harney Whalen își parcă mașina în fața casei și grăbi pașii spre ușa de la intrare. se așezase înapoi în scaun și începuse să viseze cu ochii deschiși. pentru o fracțiune de secundă. Siluete. Făcuse focul. hainele nu i s-ar fi udat în așa hal nici dacă sar fi târât pe distanța aia. privind marea. pentru că următorul lucru pe care și-l amintea era că se afla în mașina lui. și cântări oportunitatea de a discuta momentele lui de „vrajă” cu doctorul Phelps.Se întoarse la cabina de comandă și își aprinse o altă țigară. ceva dincolo de închipuirea lui. Și oricât ar fi încercat. apoi dispăru: crezu că se vedea pe plajă. pulsul îi încetini. Și mai era ceva. stătuse în fața focului. conducând spre casă. mașina fusese parcată la zece-douăzeci de metri de casa Baron. apoi își pregăti un altul și se duse la baie. înainte de a aprinde luminile. iar apoi închizândo. Dar Phelps ar insista să-l examineze în întregime și Harn nu era sigur că voia să treacă prin asta. Ascultase furtuna cum se lăsa în josul țărmului. Își dezbrăcă hainele de pe care șiroia apa și îmbrăcă un halat. o dată chiar se ridicase să se uite cum se adunau norii de furtună înainte de a se scutura peste Clark’s Harbor. Dar probabil că adormise. Tot ce putea să facă era să aștepte. Sigur. 167 . nu putea să-și explice de ce uniforma îi era udă fleașcă. mergând prin furtună. Îl bău. ceva mai slabă de data asta. care îl chemau. Dar tot nu era prea sigur de ceea ce se întâmplase. Își prepară o a treia băutură. Inima îi bătea cu putere. Dar totul era confuz și Whalen nu se putea hotărî dacă era o amintire sau dacă era pur și simplu în imaginația lui. O imagine îi fulgeră prin minte. sau poate era unul din momentele lui de „vrajă”. făcu focul în cămin și își pregăti un coniac și niște apă. Își aminti că fusese pe Sod Beach. siluete familiare.

— Doi tipi din Port Angeles. deodată. Chip cedă primul. să-și facă griji. — Pescari? repetă Whalen. — Dar n-a fost. Era gata să repete întrebarea când ajutorul său spuse: — Încerc să mă port ca și când ar fi fost un accident. — Chip? — Da. — Păi. presupun că nu. ne vedem dimineață. zise Whalen. o tăcere mai lungă decât prima oară. șefule. zise el sec. Liniște ca de mormânt. — Da. Se făcu din nou tăcere. — Probleme? Nu. 168 . — A. zise el. Chip se hotărî să abandoneze subiectul. — Cum ți-a plăcut ce i-am făcut lui Palmer? Se făcu liniște și pentru o clipă Harn nu fu sigur că Chip îl auzise. — I-am spus lui Palmer că a fost un accident. — Aș fi vrut să nu-i spui. Harn. — Whalen. timp în care fiecare bărbat aștepta ca celălalt să vorbească. îi spuse Chip. Merle zice că se îndreptau spre Grays Harbor.Niciodată nu știai ce puteau găsi doctorii și Harn mai avea doar câțiva ani până la pensie. zise Harn. Urmă o pauză ușoară și Harney se simți mai bine când simți stânjeneala lui Chip de la celălalt capăt al firului. — Harn? Unde-ai fost? Vocea lui Chip Connor suna aproape acuzator și Whalen se încruntă. Sunetul telefonului îi întrerupse firul gândirii. M-am gândit că ai vrea să știi că doi pescari au tras la han. — Afară. Whalen ridică din umeri cu indiferență. — Au probleme? întrebă el. dar furtuna i-a mânat încoace. nimic. zise el automat. — Am încercat să te prind toată seara. se gândi la altceva. bombăni Harn. Mulțumesc că m-ai sunat. zise Chip cu o voce împăciuitoare. nu din câte știu eu. când ridică receptorul. Se pregătea să închidă când. Aș fi vrut să-l lași așa. — S-a întâmplat ceva azi? — Nu. Am vrut doar să știi că sunt aici.

lui Max nu i-ar fi trebuit mai mult de zece minute ca să lege barca. înaintând împotriva vântului. apoi se îndreptă spre fereastra camerei de hotel. fusese o zi împuțită. când întunericul nopții se animă de lumina unui fulger. Își spuse că se înșală. își îmbrăcă impermeabilul și părăsi camera. Era pe punctul să se întoarcă și să meargă pe chei încă o dată. o fâșie albalbastră care lumină orizontul. aproape de intrare. • Jeff Horton aruncă o privire la ceas. Jeff se uita la locul gol care era sigur că fusese ocupat de Osprey. Barca era Osprey și se îndrepta spre stânci. și sprâncenele i se încruntară. Era doar Merle Glind. cercetând cu privirea fiecare barcă când ajungea în fața ei. dar Max nu era acolo. fără s-o vadă de fapt. mintea lui dorindu-și un alt fulger care să-i permită să vadă că barca trecuse de stâncile ca niște degete chemătoare. Jeff ieși în furtună. Apoi chicoti gros pentru sine. și își făcu drum spre capătul cheiului. Se holbă la furtuna de afară. ochii lui străduindu-se să pătrundă întunericul. cocoțat pe un taburet. dar prin furtună nu se vedea nimic. Nu erau alte dane goale. Chiar de pe chei. Stătuse în cameră patruzeci și cinci de minute. Se mai uită o dată la ceas. Străfulgerarea îl făcu să se uite în larg – departe în port.— Da. hotărî el. gândindu-se că nu contau acele momente pe care nu și le amintea – probabil că nici n-ar fi meritat să și le amintească. Lăsă receptorul în furcă. pălăvrăgind prietenește cu un polițist tânăr de lângă el. Și cel mai rău era că existau momente ale zilei pe care nu și le putea aminti. Încercă să vadă cheiul aflat la o sută de metri depărtare. că legaseră vasul mai departe. Se întoarse de la fereastră. văzu silueta unei bărci. Una peste alta. furia furtunii îl orbi și se mișcă încet. Se opri jos și aruncă o privire la bar. Pentru Jeff nu încăpea discuție. și nici urmă de Osprey. zise scurt Whalen. dar Jeff prinsese rădăcini pe doc. Ne vedem dimineață. O rupse la fugă. Uitând de furtună. Apoi ajunse la cheiul gol. Lumina albă se stinse în întuneric. își luă băutura și se duse la fereastră. 169 .

Osprey explodă. dar începu să înoate de îndată ce ajunse la suprafață.Secundele treceau. rămânându-i la suprafață doar rama. rupând-o în bucăți. cum îl copleșește moleșeala. Vasul se scufundă în apă gemând și tânguindu-se când marea presă asupra ei. Pericolul iminent îl trezi din letargia în care se cufundase în ultimele treizeci de minute și înșfacă vesta de salvare. îi ceru iertare lui Jeff pentru ce se întâmplase. Până la urmă Osprey fu cuprinsă de curenții furioși și se răsuci la pupa. • Max Horton se holba prostit de după parapetul cabinei de comandă la fâșia de fulger care rupea cortina de întuneric din fața ochilor lui și într-o secundă înțelese că barca se îndrepta spre stânci. apoi se lăsă în voia mării. se opri din înotat și se rostogoli pe spate ca să vadă traulerul în flăcări. Apoi epava începu să dispară din ochii lui. apa învolburându-se în jurul lor. Fu cuprinsă de apă și râmase acolo. Se iveau inerte chiar în față. Dar era prea târziu. Câteva secunde mai târziu. îl smulse de lângă epava în flăcări. legând-o în jurul taliei. Micuța barcă atinse apa și fu imediat prinsă de curenții din jurul recifului. În tăcere. apoi știu că era altceva. Traversa se izbi de stânci. Ochii i se închiseră și brusc furtuna nu mai 170 . Max Horton fu aruncat peste bord de forța exploziei. năucit rapid de apa rece ca gheața. de lângă ceea ce ar fi putut fi adăpostul stâncilor. Sub apă unul dintre rezervoarele de combustibil cedă presiunii și deodată carena se umplu de spumă. Trase copertina de pe ea și desfăcu frânghiile care o susțineau de gruie. cutremurându-se când carena se desfăcu în două. De îndată ce își dădu seama ce se întâmpla. apoi începu s-o coboare până o eliberă în marea agitată. Simți cum îl cuprinde frigul. Dar nu fu decât o simplă mișcare a brațelor – mareea îl umflă. La început crezu că se datora faptului că era purtat de maree. Apoi părăsi cabina de comandă și începu să pregătească barca de salvare pentru lansare. prefăcându-se în spumă când se lovea de bariera veche. măcinând-o de stânci.

deși știa că nu se va mai trezi niciodată. Apucă lanterna și ieși precipitat din casă. cu mintea paralizată de șoc. 171 . Jeff Horton. Văzu imediat roșeața incandescentă și se holbă la ea când cea de-a doua explozie sfâșie liniștea nopții. Nici în seara aceea. cu privirea fixă la mare. O barcă intrase în stânci. indiferent de ce se întâmplase acolo. își spuse el încet. Nu se grăbea – trăise în Clark’s Harbor destul ca să știe că. În loc să se ducă la han. dar.constitui o amenințare. începu să plângă încet. dar. Împietrită în fața infernului. nu era mare lucru de făcut în seara aceea. • Glen Palmer nu văzu prima explozie. Goni pe întinderea lungă de nisip care alcătuia brațul dinspre nord al golfului și ajunse la chei în același timp în care Merle Glind și Chip Connor ieșeau pe terasa hanului. se grăbi spre chei. Până când furtuna nu se potolea. Era în afara portului. lacrimile amestecându-i-se cu picăturile de ploaie și de apă sărată. când unda de șoc atinse casa veche de pe plajă. își scoase halatul și începu să îmbrace uniforma curată. aproape cu tristețe. El înțelese ce se întâmplase doar când bubuitul exploziei ajunse la el. sări în picioare și alergă la fereastră. la intrarea în port. departe. silueta neagră a unui bărbat stătea în tăcere. • De la fereastra lui. Atunci flăcările arătau deja ca un far incandescent. Și atunci știu. alergând de-a lungul plajei spre chei. Harney Whalen privi atent focul care ardea strălucitor în port. nici mâine. uleios. Careva s-a băgat în necaz în seara asta. Se duse în dormitor. Atunci explodă și celălalt rezervor de combustibil și o a doua minge de foc se ridică pe cerul nopții. Mingea de foc care se ridica din mare nu fu sesizată de Jeff imediat. Acum îl alina. Porni spre ei. Abia când ajunse în punctul care separa Sod Beach de scurta întindere de țărm stâncos își dădu seama că explozia nu fusese pe chei. El aștepta nerăbdător somnul. — Ticălosul. legănându-l să adoarmă. văzu că era cineva acolo. un infern de roșu aprins amestecat cu fuioare de fum negru. când aruncă o privire peste chei la incendiul din depărtare.

Uneori lui Harney Whalen i se părea că la Clark’s Harbor furtunile nu se potoleau niciodată. Se pregătea să iasă din casă când sună telefonul. Nu se sinchisi să răspundă. Știa deja de ce suna.

• Capitolul 17
Glen Palmer întinse mâna și îl atinse pe Jeff Horton pe umăr. Jeff se întoarse și Glen se sperie puțin de privirea goală din ochii tânărului și de expresia buimacă care îi ștersese orice urmă de emoție de pe față. — Ce s-a întâmplat? întrebă el cu blândețe. Jeff clipi de două ori și gura lui vorbi spasmodic: — Fratele meu… zise el. Max… barca… Realitatea îl izbi cu forță și el căzu în genunchi și își îngropă fața în mâini. Umerii i se scuturau de plânsetul cu suspine care îi sfărâma corpul. Glen își mușcă nervos buza, neștiind ce să facă. Se gândi că ar trebui probabil să se ducă la han și să raporteze ce se petrecuse, dar nu voia să-l lase singur pe omul îndurerat. Atunci auzi un sunet de pași bătând cheiul. Se așeză în genunchi lângă Jeff și îl apăsă pe umăr. — Acolo e barca ta? Jeff aprobă din cap, nefiind în stare să vorbească. — Și fratele tău? Jeff își ridică atunci privirea, iar inexpresivitatea de pe fața lui se schimbă într-o grimasă de confuzie și durere. — Nu urma decât să lege barca și să ia niște hărți, încercă să explice Jeff. A zis că vine imediat. Dar n-a venit… Se lăsă cu greutate peste Glen, cu corpul scuturat de plâns. — Glen? Îl chemă un glas și Glen ridică privirea ca să-l vadă pe Chip Connor în picioare deasupra lui. — M-am gândit că tu ești. Ce naiba se petrece? Glen clătină din cap. — Nu știu. Abia am ajuns și eu. — I-am spus lui Merle să-l sune pe Harn Whalen, zise Chip. Apoi se lăsă și el în genunchi lângă Jeff Horton. — E barca ta acolo, băiete?
172

Jeff aprobă trist din cap. Chip privi atent în întunericul nopții. Incendiul se potolea, ploaia care turna și vântul îl vor stinge în câteva minute. — Haideți să mergem la han, zise el liniștitor. N-are rost să mai stăm aici. Ținându-l pe Jeff Horton la mijloc între ei, Chip și Glen o porniră pe chei înapoi. După câțiva pași Jeff păru să-și mai vină puțin în fire și putu să meargă nesusținut. La fiecare câțiva pași se oprea, se întorcea și se holba la vâlvătaie preț de câteva secunde. Apoi, până la urmă, când se întoarse să se uite, văzu doar întunericul nopții. Focul se stinsese, iar Osprey dispăruse. Jeff nu se mai uită în urmă. Merle Glind se repezi la cei trei când intrară în han. — L-am sunat pe Harney, zise el dintr-o suflare. N-a răspuns. — Nu-ți face griji. Probabil că a văzut focul de sus de pe deal și a plecat când ai sunat tu. Ce-ar fi să-i dai băiatului ăsta o gură de coniac? S-ar părea că are nevoie. Jeff era prăbușit într-un scaun. Lumina intensă din han scotea la iveală o față de paloare cadaverică, o barbă nerasă și niște ochi înroșiți, care îl făceau să pară bătrân și distrus. Privirea goală pe care i-o observase Glen când îl găsise reapăruse și încă o dată fața lui devenise inexpresivă. — Cred că mai bine am chema un doctor, zise Glen. E în stare de șoc. — Sună-l pe Phelps, zise Chip. Glen dădu imediat telefon și tocmai se întorcea în hol când Harney Whalen apăru greoi în cadrul ușii. Whalen aruncă o privire în jur, apreciind situația, apoi se apropie de ajutorul său. — Ce naiba se petrece? întrebă el, repetând întrebarea pusă de Chip cu câteva minute în urmă. E toată lumea bine? — Nu știm încă, răspunse Chip. Eram în bar cu Merle și beam ceva, când am auzit explozia. Am crezut că e un tunet, dar apoi am văzut focul. Merle te-a sunat și m-am dus la chei. Glen Palmer era acolo cu tipul ăsta. Arătă cu capul înspre Jeff Horton, care privea țintă la podea, cu mâinile încleștate pe paharul de coniac pe care i-l adusese Merle Glind de la bar. Nu dădea niciun semn că ar fi conștient de conversația dintre șerif și ajutorul său. Ochii lui Whalen se micșorară puțin când privi la Jeff, apoi se apropie de tânăr.
173

— Vrei să-mi spui ce s-a întâmplat? întrebă el. Vocea lui nu trăda nici ostilitate, nici preocupare, era tonul lui profesional, pe care îl folosea în mod obișnuit înainte de a-și face o părere. — Nu știu ce s-a întâmplat, zise Jeff absent. Privea încă fix în podea. — Ajutorul meu îmi spune că erai afară pe chei când a explodat barca aceea. Jeff se încruntă ușor, ca și cum ar fi încercat să-și amintească. — Îl căutam pe fratele meu. Îl căutam pe Max… Pierdu șirul, apoi brusc luă o înghițitură mare de coniac și puse jos paharul gol. Whalen se așeză lângă el. — De ce nu începi cu începutul? — Nu e nimic de spus, zise Jeff încet, făcând un efort să-și păstreze controlul. Eram în camera noastră și îl așteptam pe Max. El urma să asigure barca pentru noapte – nu trebuia să stea mai mult de zece minute. După patruzeci și cinci de minute l-am căutat acolo la bar și m-am dus jos pe chei. Barca dispăruse. La început n-am crezut, dar atunci s-a produs fulgerul și s-a luminat tot portul. Și am văzut-o pe Osprey. Se îndrepta spre ieșirea din port, chiar înspre stânci. Se întrerupse, văzând explozia încă cu ochii, auzind bubuitura, privind traulerul care ardea. Se luptă cu el și își recâștigă stăpânirea de sine pe care o pierduse. — Trebuie să mă duc acolo, zise el încet. Trebuie să mă duc afară să-l caut pe Max. — Nu te duci nicăieri în seara asta, băiete, nici tu și nici altcineva, zise Whalen pe un ton categoric. N-are niciun sens să avem două bărci strivite de stâncile alea. Atunci sosi doctorul Phelps și începu imediat să-l examineze pe Jeff Horton. În timp ce se apleca asupra tânărului, Whalen își îndreptă atenția spre Merle Glind. — Cine e? îl întrebă repede pe Glind. — Îl cheamă Jeff Horton, zise Glind. A luat o cameră pe la cinci jumate-șase. E din Port Angeles. Glind se încruntă, ca și cum și-ar fi amintit ceva. — Nu te-a sunat Chip? Eram sigur că a sunat. — M-a sunat, zise Whalen liniștit. Dar asta nu înseamnă că acesta era unul dintre tipii de care mi-a spus. Ai auzit ce mi-a povestit Horton.
174

Glind clătină din cap. — Nu am tras cu urechea, dacă nu te superi. Doar mă știi, Harney, niciodată n-aș încerca să ascult ceva ce nu m-ar privi. Dar el e oaspete la hotel și mi-am închipuit. Dar înainte să poată continua, Whalen îl întrerupse: — E-n regulă, Merle. Tot ce vreau e să știu dacă poți verifica ceva din ce-a spus. Glind se gândi profund și în cele din urmă confirmă din cap. — Pot să confirm când a ieșit. Stăteam cu Chip și eram cu fața la ușă. L-am văzut vârându-și capul pe ușă și uitându-se în jur. Apoi a ieșit și după cinci minute s-a produs explozia. Nu are nimic de-a face cu ea, Harn. N-avea când. O barcă n-ajunge imediat de la țărm la stânci. — Nu mai spune, zise Whalen, privindu-l amenințător pe omuleț. Merle se înroși și privirea lui se întoarse spre bar. — Mai bine m-aș întoarce la treabă, zise el, nerăbdător. Probabil că o să avem o mulțime de clienți aici în seara asta. Navem în fiecare noapte o asemenea distracție. Frecându-și mâinile în anticiparea banilor pe care îi va primi la bar în seara asta, plecă în grabă. Whalen îl privi cum pleacă și clătină trist din cap, deplângându-l pe omulețul care încerca din răsputeri să se facă folositor și nu reușea sub niciun chip. Dar Whalen îi ierta defectele: el și Merle Glind crescuseră împreună. Se pregătea să-l întrebe pe Phelps de starea lui Jeff Horton, când îi făcu semn Chip Connor. El și Glen Palmer stătuseră de vorbă lângă recepție. Whalen se uită întrebător la Chip. — Ai cumva nevoie de mine? îl întrebă Chip. Dacă nu, l-aș duce pe Glen acasă. Se teme că soția lui își face griji pentru el. — Păi, mă tem că o să tot fie îngrijorată o bună bucată de vreme, zise Whalen, cu o voce aspră, intransigentă. Am să-ți pun niște întrebări, Palmer. Glen începu să protesteze, apoi se răzgândi. Protestele n-ar fi făcut decât să-l întărite pe Whalen. În schimb, se întoarse spre Chip. — Știu că îți cer un lucru al naibii de greu, dar crezi că ai putea să dai o fugă până acolo să-i spui doar că sunt bine? — Nicio problemă, zise Chip. Numai dacă n-are Harn ceva urgent să-mi dea de făcut.
175

Se întoarse către șeful poliției și Whalen își mușcă buza în timp ce se gândea. În cele din urmă aprobă scurt din cap. — Bine, dar să nu lipsești toată noaptea. O să am nevoie de tine mai târziu. — Mă întorc într-o jumătate de oră, promise el. Se duse la bar și se întoarse peste un minut cu impermeabilul. — Vrei să-i transmit ceva în mod special? îl întrebă pe Glen. Glen clătină din cap. — Spune-i doar ce s-a întâmplat și să nu se îngrijoreze. Spune-i că ajung după ce termin aici. Chip aprobă din cap și ieși în furtună. Glen așteptă să plece, apoi se îndreptă către Whalen, care vorbea cu doctorul Phelps. — Putem începe? întrebă el cât putu de prietenos. S-ar putea să nu rămân aici toată noaptea. A fost o zi lungă. — Precis că a fost, răspunse Whalen. E foarte probabil că încă nu s-a încheiat. De ce nu stai jos? — E-n regulă dacă stau la bar? întrebă Glen. — Fă cum vrei. Dar să nu încerci să părăsești hotelul. Glen hotărî să ignore amenințarea camuflată și confirmă din cap. Comandă o bere și se pregăti s-o bea încet. Avea mult de așteptat. • Rebecca Palmer stătea în fața căminului și încerca să se concentreze asupra croșetatului, dar nu fu în stare să ducă la capăt decât un rând sau două, până când puse lucrul deoparte și se mai duse încă o dată la fereastră, străduindu-se să vadă dincolo de întunericul bătut de ploaie și de vânt. Trecuse aproape o oră și jumătate de când Glen plecase din cabană și ar fi trebuit să se întoarcă cel puțin de o oră. Stătuse la fereastră după ce plecase el și, după cincisprezece minute, văzuse lumina de la lanternă slabă, dar distinctă, aprinzându-se și stingându-se. Atunci se liniștise și așteptase să se întoarcă, fiind sigură că descifrase corect mesajul lui. Dar apoi – nu știa precis peste cât timp – auzise explozia și alergase la fereastră unde văzuse mingea de foc departe, dincolo de plajă. Urmase o a doua explozie, o a doua minge de loc și o vâlvătaie în larg. De atunci, nimic. Nenumăratele drumuri până la geam. Impulsurile de a se duce afară pe plajă să-l caute pe Glen. Și teama în continuă creștere.
176

— A fost un accident. începu el. dar. Ce s-a întâmplat? — Nimic. Încă nu știu exact ce s-a întâmplat. — Ce s-a întâmplat? Unde e Glen? — E bine.Ceva se întâmplase. O barcă care era ancorată în port pentru noapte s-a ciocnit de stâncile de la gura portului. Dar telefon nu avea. dându-se înapoi ca să-i facă loc ajutorului de șerif. dar era sigură că exploziile aveau legătură cu absența prelungită a lui Glen. — Un accident? întrebă ea uluită. — Ce e? strigă ea. — Chip Connor. dar Rebecca îl întrerupse. Până și cățelușul era prea mic ca să poată să-i păzească. apoi se duse la cămin. iar copiii nu puteau să stea singuri. înainte de a întinde mâna să deschidă. — Ăsta era. — Cine e? întrebă ea moale. furtuna nu dădea semne să se domolească. veni răspunsul. Lui Glen nu i s-a întâmplat nimic. Ăsta era? Chip aprobă din cap. doamnă Palmer. — Desigur. Dacă ar fi fost copiii destul de mari ca să stea singuri. în mintea ei sună un clopoțel de alarmă. M-a rugat să vin aici și să vă spun că e bine. Văzu privirea uimită de pe fața Rebeccăi și se hotărî să-i explice lucrurile. Rapid. Atunci se auzi o bătaie în ușă. 177 . A explodat. nedorind să-i trezească pe copii. Nu știa de ce. Se va întoarce cât poate de repede. Rebecca își simți inima cum bate când se duse la ușă. dar genunchii i se înmuiară. doamnă Palmer. ascultând cu atenție. Dacă ar fi avut telefon… Dacă n-ar fi fost furtuna atât de puternică. Pot să intru? Rebecca simți cum încordarea îi dispare. Închise ușa după ce intră el. Se uită la foc și apoi se întoarse către Chip. Se pregătea să se ducă la fereastră din nou când i se păru că aude o ușă trântită. zise ea. Dar ce anume? Cel mai rău era că nu știa nimic. Ce fel de accident? Focul acela? Am văzut un incendiu pe apă. Îngheță pe locul pe care se afla. Rebecca deschise ușa și se holbă la ajutorul de șerif. cu o teamă crescută.

— Mulțumesc lui Dumnezeu. tot ce vă amintiți că ați discutat. Scoase un carnețel și un creion. Dar sper să vreți. sigur că da. — Doamnă Palmer. apoi văzu expresia de teamă din ochii Rebeccăi. pentru că o să am aceeași poveste de la dumneavoastră. vreau să spun. zise Rebecca. de ce a ieșit afară. aceeași teamă pe care o văzuse în ochii lui Glen mai devreme. așa că Glen s-a dus să verifice. începu să spună Rebecca. doar nu crezi că Glen avea de-a face cu exploziile alea. Ar fi trebuit să se întoarcă. A văzut mai bine decât toată lumea ce s-a întâmplat. Și atunci îl voi putea susține. Și-l aminti pe Glen vorbind de omul ăsta – 178 .— Dumnezeule. Așa că Whalen l-a rugat să mai rămână un timp. Probabil că a văzut exploziile de acolo și s-a dus pe chei. apoi am văzut exploziile alea îngrozitoare și… Se opri când văzu expresia de pe chipul lui Chip. înainte ca dumneavoastră și Glen să fi putut vorbi unul cu celălalt. — De cât timp era plecat? înainte de explozii. E cineva rănit? — S-ar putea să fi fost cineva în barcă. zise Chip imediat. Missy – fetița noastră – credea că a fost cineva în casă în după-amiaza aceasta. Sunt absolut sigur că tot ce îmi veți spune se va potrivi întocmai cu ce îi spune Glen lui Harn Whalen. Nu v-a spus? — Nu mi-a spus mare lucru. oftă Rebecca. Apoi își dădu seama unde voia să ajungă Chip. Îi zâmbi ca s-o liniștească. — Nu știu sigur. — Dumnezeule. Glen era deja acolo. nu? — Sigur că nu. Oricum. chiar acum. Chip nu vedea niciun rost să-i spună Rebeccăi că soțului ei i se ceruse să rămână la locul faptei și nu că fusese rugat. — Adică vreți să spuneți că nu era aici când s-a petrecut explozia? — Da. Nu știm sigur încă. Dar vreau să-mi spuneți exact ce s-a întâmplat. Rebecca se tot gândi și încercă să-și dea seama cam ce ar vrea Glen să facă ea. Vreau să-mi notez în carnețel. când am ajuns pe chei. răspunse Chip. la ce oră a ieșit – totul. rosti Rebecca. Nici nu știți ce îngrijorată am fost. Unde era? — Se dusese pe plajă să controleze casa veche – cea în care se vor muta soții Randall. nu e nevoie să-mi răspundeți la întrebări dacă nu vreți.

spunându-i că-și petrecuse aproape toată ziua ajutându-l. Iată-l acum aici, oferindu-se să-i mai ajute o dată. Oare? Se uita în ochii lui, încercând să-i ghicească intențiile. Ochii lui erau senini. — Spune-mi Rebecca, zise ea moale. Glen mi-a spus ce ai făcut astăzi. Vreau să-ți mulțumesc. Chip roși și își ținu ochii pe carnețel. — Cu plăcere, zise el. M-am simțit foarte bine. Apoi se uită la ea: — Cum rămâne cu întrebările? Vrei să-mi răspunzi? — Desigur, zise Rebecca. De unde începem? • A treia bere stătea neatinsă în fața lui Glen, când pe ușa barului intră Harney Whalen și îl strigă. — Palmer, vrei să vii acum încoace? Glen se lăsă în jos de pe scaun și se duse în hol. Phelps plecase, după ce hotărâse că Jeff Horton suferea de o stare ușoară de șoc care avea să treacă până dimineață. Doctorul îl asigurase pe Whalen că nimic din starea pescarului nu l-ar împiedica pe Harn să-l chestioneze și Whalen se pregătea să facă întocmai. Când apăru Glen în hol, își ridică privirea. — Vreau ca tu și Horton să veniți la sediu. Am putea să completăm procesele verbale, când totul este încă proaspăt în minte. Glen zâmbi și zise: — Nu cred că e totul proaspăt în minte. Beau bere de aproape o oră. Apoi se uită prin cameră și zâmbetul dispăru. — Unde e Connor? — N-a venit încă, îl informă Whalen. Ești gata? Glen ridică din umeri, ca și cum ar fi vrut să arate că n-avea încotro, apoi îi urmă pe Jeff Horton și Harney Whalen în mașina neagră a lui Whalen. După câteva minute se aflau la sediul poliției. — Ei bine, Palmer, zise Whalen fără introducere. Hai să-i dăm drumul, să auzim. — Ce să auzim? întrebă Glen. Mă tem că m-ai reținut degeaba toată noaptea. N-am nicio idee despre ce s-a întâmplat, — Poate că vrei să-mi spui cum de erai pe chei?
179

— Am văzut exploziile și am alergat în port. Atunci l-am văzut pe omul ăsta la capătul docului. M-am dus să văd dacă avea nevoie de ajutor. Asta e tot. Whalen îl studie cu ochii micșorați câteva secunde. — Dar repede mai alergi. Cheiul e la mare distanță de casa ta. — Nu eram acasă, zise Glen, fără alte explicații. — De ce nu-mi spui unde erai exact? se răsti Whalen. — De fapt, eram în casa ta, la capătul opus al lui Sod Beach față de unde stau eu. De acolo nu e prea departe de chei. Chiar în preajma punctului de întâlnire dintre plaja stâncoasă și fâșia de nisip. Degetele lui Whalen băteau darabana pe masă. Părea să se tot gândească la ceva. — Cum de-ai fost singurul care s-a dus pe chei? Merle și Chip erau și ei afară, dar nu s-au dus. — Probabil că n-au avut motiv să se ducă. De unde stăteau nu-l puteau vedea pe Jeff. Eu l-am văzut pentru că întâmplător era între mine și foc. Dacă nu l-aș fi văzut, m-aș fi dus la han. Dar l-am văzut, așa că m-am dus pe chei. — Ce naiba făceai în casa mea? zise Whalen brusc, schimbând subiectul conversației atât de violent, încât preț de o secundă Glen râmase fără replică. Apoi își reveni. — Ai putea să consideri că îți făceam o favoare, zise el, stăpânindu-și mânia. Cine credea Whalen că era? — Fiica mea credea că a fost cineva în casă în după-amiaza asta și m-am gândit să verific. Sau nu-ți pasă cine intră și cine iese din proprietatea ta? — Ce-mi pasă și ce nu-mi pasă e treaba mea, domnule, înțelegi? Data viitoare când ai să crezi că ar fi putut fi cineva în casă îmi spui mie. Nu-ți mai băga nasul de unul singur. Glen simți cum îl îneacă furia, dar se stăpâni. — Bine, zise el apăsat. Dar, dacă te interesează, deși se pare că nu, cineva a fost în casa aceea astăzi. Și nu plecase cu mult înaintea mea. Era un foc care încă mocnea în cămin. Fusese stins, dar nu de mult. — Ai dreptate, zise Whalen degajat. Eu am fost în casă în după-amiaza asta. Apoi arătă cu degetul mare spre Jeff Horton.
180

— L-ai mai văzut până în noaptea asta? — Nu. — Dar tu, Horton? L-ai mai văzut vreodată pe tipul ăsta? — Ți-am spus deja, șerifule, n-am mai văzut pe nimeni de aici până în noaptea asta. Nici pe tine, nici pe el, pe nimeni. Acum, pentru numele lui Dumnezeu, n-ai de gând să faci nimic cu fratele meu? — Ți-am mai spus, îl imită Whalen, nu putem face nimic cu fratele tău. Dacă era în barca aia, a murit când a explodat. Dacă a sărit peste bord, n-a rezistat mai mult de douăzeci de minute în apă. În zece minute, omul se duce acolo. Peste încă zece minute e mort de-a binelea. Așa că mai bine ți-ai dori ca fratele tău să nu fi fost în barca aia. Și asta e puțin probabil, din moment ce spui că barca se îndrepta direct spre stânci. — Ce naiba vrei să spui? strigă Jeff. — Vreau să spun că, dacă nu cumva unul din voi minte, atunci fratele tău s-a urcat în barcă și s-a ciocnit de bunăvoie de stânci. — Asta-i o minciună ordinară! strigă Jeff. Lega barca pentru noapte. Max n-ar face niciodată așa ceva. Niciodată. Un zâmbet domol apăru pe fața lui Whalen. — Atunci ce spui? Că l-a omorât cineva? A dat drumul bărcii? A îndreptat-o spre recif? — Cam așa ceva, răspunse Jeff. Nu știu de ce și nu știu cine, dar așa ceva e. Dar n-o să știm nimic despre asta până când n-o să ne ducem acolo. — Da, fu de acord Whalen, n-o să știm. Între timp, Horton, cred că ar fi bine să te gândești să mai stai pe-aici ca să mai răspunzi la niște întrebări. Și tu, Palmer. Până la urmă, furia lui Glen explodă: — Ai înnebunit? strigă el la șeful poliției. Whalen, ia spune-mi, sunt arestat sau nu? — Nu ești, zise Whalen blând, aproape bucurându-se de furia celuilalt. Nu încă. — Și nici n-am să fiu, declară Palmer. N-aveam niciun motiv și nici n-am fost acolo. Pe dracu’, nici nu știu ce fel de barcă era. La naiba, Whalen, tot ce-am făcut a fost să încerc să ajut. Ieși cu pași domoli, așteptându-se ca Whalen să-l oprească. Dar acesta nu-l opri. În schimb, când rămaseră singuri, Whalen se întoarse spre Jeff Horton.
181

— Nu-mi place ce s-a întâmplat aici în noaptea asta, zise el blând, dar amenințător. Nu-mi place deloc. Totuși, am de gând să aflu ce s-a întâmplat și să fac în așa fel încât să nu se mai repete. Și, de îndată ce-am descoperit, vreau să pleci imediat din Clark’s Harbor. Așa că stai pe-aici doar atât cât îți spun eu. Apoi pleci. Ai înțeles? Jeff Horton, încă mut din cauza șocului celor întâmplate, aprobă din cap și își spuse că nu auzise cu adevărat ceea ce credea că auzise. Pe când mergea încet spre hotel, Jeff blestemă furtuna ce îl adusese în Clark’s Harbor, blestemă Clark’s Harbor și pe Harn Whalen. Impulsul lui fu să plece. N-avea bagaj, nimic. Putea pur și simplu să predea camera, să ajungă pe șoseaua principală și să facă autostopul spre nord. Dar știa că nu avea cum. Trebuia să stea în Clark’s Harbor. Trebuia să-l găsească pe Max. În timp ce furtuna îi arunca rafalele de ploaie în față, Jeff încercă să-și spună că o să-l găsească pe fratele lui, că Max o să fie bine. Dar instinctul îi spuse că se înșela. Instinctul îi spunea că Max nu era bine; nimic n-avea să mai fie bine de atunci înainte. • Glen Palmer încă tremura de furie când părăsi secția de poliție. Începu să meargă spre port, înainte de a se opri să reflecteze. Se întrebă dacă Rebecca ar veni să-l ia cu mașina, dar decise că n-ar face asta – nu i-ar plăcea să lase copiii singuri. Apoi își aminti de Chip Connor. Ajutorul de șerif încă nu se întorsese, dar, dacă ar merge pe drum, Chip ar putea trece pe lângă el și l-ar putea duce cu mașina. Se întoarse în loc și începu să meargă în sus pe Harbor Road. Ajunsese deja la intersecția cu șoseaua principală când lumina a două faruri apăru la nord. Glen ieși în fața drumului și făcu cu mâna. Mașina opri lângă el. — Urcă, îi strigă Chip. Am întârziat atât de mult, că nu mai contează câteva minute în plus. S-a supărat Harn pe mine? Glen se urcă recunoscător în mașină și, când Chip întoarse și o luă înapoi spre nord, îi ceru o țigară. — M-am lăsat acum câțiva ani, zise el aprinzând-o. Dar, după ce s-a întâmplat, cred că o să mă apuc din nou. Chip îi aruncă o privire, apoi se uită din nou la drum.
182

— Dacă ai de gând să-l înjuri pe Harn, zise el, n-ai vrea să aștepți până ajungi acasă și plec eu? — Cum adică? — Ah, la naiba, nu știu, zise Chip. Apoi zâmbi răutăcios. — Știi, ți-ar fi fost mult mai ușor în seara asta dacă nu te-ai fi dus să faci pe bunul samaritean. — Rebecca ți-a spus unde am fost? — Eu am întrebat-o. Și nu-ți face griji, i-am spus că nu trebuie să răspundă la nicio întrebare. — Dar de ce-ai pus întrebări totuși? — Doar așa, zise Chip. Ieși de pe autostradă și intră pe poteca spre cabana familiei Palmer. Trase cât mai aproape de căsuță, dar nu opri motorul. — Nu intru. Mă întorc în oraș să văd ce face Harn. Făcu o pauză. Glen se pregătea să iasă din mașină, când Chip vorbi din nou. — Glen? Glen se întoarse către ajutorul de șerif. — Nu știu cum să-ți spun, dar îmi placi și tu și soția ta. De asta n-am vrut să te aud cum îl înjuri pe Harn. Știu cam ce s-a întâmplat acolo și am sentimentul că încă nu s-a terminat. Făcu o pauză, nesigur pe el dintr-o dată, apoi continuă: — De asta am vrut să am versiunea Rebeccăi, înainte să vorbești tu cu ea. Uite ce e, încearcă să-ți ții cumpătul, bine? Cu Harney te-nțelegi cam greu, mai ales dacă nu te cunoaște. Dar e corect. Știu că tu nu crezi, dar este. Sau, oricum, încearcă să fie, adăugă Chip, amintindu-și de picturile împroșcate de dimineață. Glen trase adânc aer în piept apoi răsuflă și mai tare. — Știu și eu… oftă el. Dar presupun că n-am încotro. Întinse mâna spre ajutorul de șerif. — O să fiu pe fază să văd ce se mai întâmplă. Mulțumesc că m-ai adus. Și pentru restul. Cei doi bărbați își strânseră mâinile și Glen se dădu jos din mașină. Ploaia se mai oprise și Glen așteptă până când Chip dispăru în noapte, înainte să intre în casă. Rebecca îl aștepta. Își aruncă brațele în jurul lui și îl îmbrățișă strâns. — Ce se-ntâmplă? Dumnezeule mare, Glen, ce se-ntâmplă aici?
183

zise Missy. Dar ceva se întâmpla și simțea că el și familia lui se lăsau prinși. — Cred că da. Robby ținea ochii închiși. apoi continuă. zise fetița timid. zise el vag. apoi vocea lui Robby coborî până la ea. Nu puteam dormi și voiam să mă duc afară. privind țintă spre patul de deasupra ei. Când vorbi. Foarte mare. Cum ea tăcea. Ar fi vrut să fie la fel de convins pe cât o spunea. puse el o întrebare. — Și de ce nu te-ai dus? întrebă Missy. dar Missy stătea cu ei larg deschiși. • În micuțul dormitor din prelungirea camerei principale a cabanei. dar se opri când nu-și găsi cuvintele. — Le-ai fi spus lui mama și tata. Niciuna. — Ți-e bine? șopti ea. orice-ar fi. Am avut un vis. Fără să-i spună Rebeccăi. vocea ei sună sec în întuneric. zise Missy încet. se hotărî să-l sune pe Brad Randall de dimineață. zise Robby simplu. 184 . Și nu semănai. Cred că tu erai în vis. Făceai niște lucruri. — Aș vrea să se oprească. Se făcu din nou liniște și copiii ascultară vuietul furtunii de afară. — Știu. Vocea îi tremură. Robby se încruntă și așteptă ca Missy să continue. Se urcă înapoi în pat. Dar. Urmă un moment de liniște. n-are nicio legătură cu noi. zise ea plină de speranță. Dar m-am simțit ciudat multă vreme. — Eu eram bine… sau eram iar bolnav? — Erai… începu să spună Missy. Cred că nu dormeam. amândoi treji. — Era înspăimântător.— Nu știu. — Și eu aș vrea. — Cum era? — Nu știu exact. — Nu-mi amintesc nimic. șopti blând Glen. Robby clătină din cap pe întuneric. Robby se strecură din pătuțul de deasupra și se ghemui lângă sora lui. Ai făcut o barcă să se scufunde și râdeai. fu de acord Robby. Poate că nu. Missy și Robby stăteau în pătuțurile lor. Cel puțin cred că tu erai. dar păreai mare.

ploaia și vântul încetară.Brusc. 185 . fără niciun avertisment. Liniștea se lăsă peste Sod Beach.

• CARTEA A TREIA • Dansatori în furtună 186 .

O barcă s-a ciocnit de stânci aici azi-noapte.• Capitolul 18 Elaine Randall se holbă neajutorată la vasele îngrămădite în chiuvetă. În cele din urmă abandonă problema. Cu acestea era ușor – pe cele vechi. rosti călduros Brad. — Nu. Am avut o afurisită de furtună. Eu împachetez cărțile și Elaine face treabă în bucătărie. scoase acum din dulap. — Răspund eu. uzate. Se pregătea să împacheteze cam a nouăzeci și cincea cutie când sună telefonul. dar mai șovăitor. răspunse Brad. Brad se încruntă ușor. — Bună. strigă Brad din camera de zi. Păreau atât de multe. 187 . — Dar noaptea trecută a fost senină și liniștită. — Uite ce e. — Brad? Tu ești? Sunt Glen Palmer. unde multe din lucrurile lor urmau să fie depozitate cât timp vor fi plecați. concentrându-se asupra cratițelor și tigăilor. în Clark’s Harbor n-a fost. — Alo? zise Brad când ridică receptorul. Ultimele rămășițe de discriminare sexuală. — S-a întâmplat ceva acolo? — Nu știu. unde punea cărțile în cutii de carton. bombăni Elaine. ai putea să zici. le luau cu ei. nici cel mai mic chicot. răspunse cu greutate Glen. Cum gluma nu stârni niciun efect. voi mai aveți de gând să vă mutați aici? — Neapărat. Ce e? După o ușoară ezitare. glasul lui Glen se auzi din nou. pe cele bune le lăsau acasă. — Unii fac mereu pauză. încât nu se putu hotărî dacă să le împacheteze într-o cutie ca să fie duse la Clark’s Harbor sau să le ducă într-o debara mai mare de la subsol. destul de tare ca să fie sigură că o aude Brad.

— Împachetăm ultimele lucruri. Ești sigur că nu ți-ai lăsat imaginația să zburde? — Nu știu. Cred că o să ajungem acolo pe la patru. — Ce voia? 188 . — Ce se-ntâmplă? Cine era? — Glen Palmer. — Ei. nu te necăji prea tare. Astăzi. Cât mai e până când vii? — Nu mai e mult. dar apoi dădu din umeri. dar aici ceva groaznic se petrece. Nu mai știu nimic. dar vocea îi tremura ușor. — Parc-ai vorbi de un fel de conspirație. îl asigură Brad. apoi vocea lui Glen continuă. Când Brad își luă la revedere. Și uite ce-i. oricine iese cu barca pe o „afurisită de furtună” merită să intre în stânci. E-n regulă. Aici lucrurile au luat-o razna și naveam cu cine să vorbesc. Dacă nu sunt la galerie. de fapt. n-are rost să mai lungim convorbirea. numai că nimeni nu știe cum a ajuns barca acolo. Se făcu tăcere. cu o curiozitate stârnită. vrei? Vino să mă vezi în după-amiaza asta sau diseară. — Astăzi? Era o nerăbdare în glasul lui Glen care îl deranjă pe Brad. mulțumit de sine. Orice s-ar întâmpla. Brad. sper că n-o să crăp până atunci. fă-mi o favoare. ezitant. — Ei. Camionul vine în jurul prânzului. zise Glen. sunt acasă. De câte ori am mai spus asta? Uite ce. — Tu? Cum i-a venit ideea? — Nu știu. Îmi pare rău că trebuie să-ți spun asta. își dădu seama că Elaine stătea în cadrul ușii care separa sufrageria de camera de zi. — Da. zise el. — De asta te-am sunat. — Oricum aveam de gând. sunt convins că are o explicație logică. zise Brad. Proprietarul tău zice că eu am o legătură cu treaba asta. cu o expresie curioasă pe față. poate pe la cinci. — Ei. Ne vedem mai târziu. mă bucur că ești convins.Sprâncenele lui Brad se ridicară în semn de uimire. aproape scuzându-se.

care se întindea în fața lor. — Mă întreb dacă nu facem o greșeală. Elaine rămase pe loc și îl privi pe Glen trebăluind. ca să-i poată citi îngrijorarea de pe față. nu ai niciun motiv pentru care să nu poți scrie aici. Dar părea foarte supărat. — S-ar părea că nu era barca lui. 189 . Destui oameni reușesc să trăiască în mijlocul orașului ca niște pustnici.— Nu știu exact. — Dacă e așa. — Sau poate că ai să dai de bucluc. Max asigura barca. poate chiar se întâmplă ceva acolo. Cine știe? Poate că am să scot un bestseller din toate astea. încercând să găsească o explicație. Așa că îi făcu cu ochiul. • Jeff Horton stătu în pat cât de mult putu. — O greșeală? Tonul vocii lui Brad părea preocupat. încercă săși alunge din minte frământările și se întoarse la împachetat. — Mi se pare că n-ar trebui să mergem acolo. așa că n-a intrat în amănunte. Apoi se duse la fereastra camerei de zi și își fixă privirea pe Seward Park. Noi de ce n-am putea? — Presupun că am putea. Ridică din umeri și începu din nou să împacheteze cărți. eu vreau. Brad se hotărâse și cu asta basta. camionul care urma să-i ducă la Clark’s Harbor trase pe alee. Dar nu vreau. Un vas pescăresc s-a ciocnit de stânci azi-noapte și Glen pare să creadă că Harney Whalen vrea să-l învinuiască pe el. zise Elaine. nu? Avem cu siguranță o vedere la fel de bună ca aceea de pe plajă și nu te distrage nimeni. — Ei bine. Și pe de altă parte. E foarte necăjit de ceva. Fusese o noapte de somn întrerupt de coșmaruri cu incendiul și mai ales spre dimineață stătuse treaz. Dar își dădu seama că n-o să mai aibă niciun argument. Elaine se întoarse spre el. Termină în bucătărie când Brad sigila ultima cutie cu cărți. răspunse Brad. nu vreau să iau parte. Adică. — I-am spus că o să fim acolo în după-amiaza asta. zise ea fără să se întoarcă. Atâta tot. dar la ora zece hotărî că era zadarnic și se sculă. Ca la comandă. încercând să accepte ce se întâmplase. zise Brad gânditor. — N-am știut că Glen avea o barcă.

căutând s-o vadă pe Osprey încă legată de chei. Apoi își îndreptă ochii spre chei. Nimic n-avea sens. fiule. apoi auzi o voce în spatele lui. formațiunea de stânci ieșea la iveală din marea calmă. zise Riley cu o voce blândă. epava ar trebui să fie încă aici. — N-a fost din cauza furtunii. își mută privirea de la Jeff spre ieșirea din port. Riley nu îl contrazise. Stătu acolo mult timp. De câteva ori în timpul nopții se dusese la fereastră și încercase să pătrundă întunericul cu privirea. barca de asemenea. frânghiile astea n-au cedat. fără urmă de răutate. Jeff merse încet către debarcader în locul unde ar fi trebuit să fi fost ancorat vasul. În schimb. de ce a intrat în stânci? De ce n-a pornit motoarele? Nu exista decât un singur răspuns logic: motoarele fuseseră scoase din uz. zise moale Mac Riley. părând inofensivă în lumina zilei. și se grăbi să iasă din han fără să-i adreseze niciun cuvânt. Dar fusese în barcă. ca și când ar fi încercat doar prin puterea voinței să-l facă să reapară. Oricât de rea a fost furtuna. Nu era nici urmă de vas de pescuit care să se fi zdrobit de stânci doar cu câteva ore în urmă.N-ar fi scos-o el în larg. mărturia mută a dispariției vasului Osprey. Nu de unul singur și nu pe furtună. nu? medită el. Se opri pe terasă și se forță să privească dincolo de port. iar el se simțea neajutorat. Deci nimeni n-ar fi avut niciun motiv de sabotaj. Jeff se întoarse și-l privi pe bătrân. În depărtare. — După toate aparențele. zise Jeff. plutind liniștită în portul calm. E nesigur. Fratele lui dispăruse. De către cine? Și de ce? Erau străini aici. Jeff simți o undă de speranță. Văzând stâncile goale. Dar dacă era în barcă. nu cunoșteau pe nimeni. Dar când veni dimineața Jeff evită fereastra. 190 . dar pe Jeff îl costase scump. mai ales pe furtună. Cineva le-a aruncat. Merle Glind îl iscodi cu o privire tristă când coborî scările. dar acolo dana era goală. — Te-am prevenit. altfel ar fi venit la han. amânând momentul când va trebui să înfrunte adevărul crud că locul din doc era gol. — S-a dus. ca și cum ar fi fost amintirea unui fapt care era preferabil să fie uitat.

dar bănuiesc că nu poți să înțelegi. Străinii trebuie să aibă grijă aici. — Nu pot. 191 . — Dacă aș fi în locul tău. dar acesta se trase înapoi furios. nu? — Nu. — Asta a zis și șeful poliției azi-noapte. nu? — Tot ce știu. bătrânul continuă: — Așa e marea. aproape fără să se audă. păstrează. Dacă era în barcă. ca noi toți ceilalți. Apoi se întoarse. ai să înțelegi. e că barca mea e o epavă și că fratele meu lipsește. Se întinse și îl bătu pe umăr pe Jeff. — Cum vrei. Aici. Presupun că și noi gândim la fel. — Dacă îi apare trupul. fiule. Dacă nu știi ce faci. nu e mort. Vor apărea undeva. — Poate că ai să afli. fiule. N-ai ce-i face. a plajei. când ia ceva. Ei. dar nu și aici. Cum adică. răspunse Jeff. — E mort. e mort. Dar. dar acesta păru să se răzgândească. E din cauza mării. fiule. — Am de gând să aflu ce s-a întâmplat. Aici lucrurile funcționează diferit. zise el. Uneori aruncă vasele în stânci. — Întotdeauna există resturi. dar presupun că știi asta. Într-o zi. zise Riley netulburat. Clark’s Harbor nu e ca alte locuri. Indienii știau totul despre asta și credeau că este un loc sfânt. Cred că așa a făcut și cu barca ta. nu pot. Și aș sta departe de Clark’s Harbor. Cel mai bun lucru ar fi să te obișnuiești cu gândul. Fără un cuvânt. atunci e mort.Înainte ca Jeff să poată răspunde. zise Jeff cu încăpățânate. apoi le lasă acolo ani de zile ca și cum ar încerca să te avertizeze. — Ai să poți. zise Riley. Nu era răutate în glasul lui. Atâta timp cât nu apare niciun corp. și Jeff crezu că mai voia să spună ceva. fiule. aș pleca și aș da uitării totul. Nu m-aș mira dacă n-ar mai ieși nimic la suprafață. m-aș întoarce acolo de unde am venit și aș lua-o de la capăt. nu prea târziu în viață. zise Jeff. Bătrânul îl bătu pe umăr încă o dată și o porni spre mal. dacă aș fi în locul tău. era doar o constatare. își continuă drumul. — Uneori e mai bine să nu știi. Dar n-aș conta pe asta. zise Jeff. zise Riley. zise Jeff furios. se întâmplă lucruri rele. lucrurile funcționează diferit aici? — Uite-așa.

Dacă ar fi ceva de găsit. purtat de maree în reflux. apoi cărat de curent pe mal. Cu puțin noroc. Nu era nicăieri vreun semn al distrugerii pe care ele o provocaseră azinoapte. clar vizibile și neamenințătoare în marea calmă. zeflemisindu-l cu aerul lui de nevinovăție. ochii lui căutând un obiect cunoscut. dar chiar și acestea. Poate că s-ar putea vedea ceva de acolo. Dar reciful își bătea pur și simplu joc de el. Acest peisaj magnific i se părea incompatibil cu evenimentele îngrozitoare care se petrecuseră. Până la urmă ocoli creasta și ajunse în partea cea mai de sud a lui Sod Beach. 192 . Doar lemnele ude împrăștiate la întâmplare păstrau dovada furtunii care bătuse țărmul noaptea trecută. După treizeci de minute se întoarse și o porni înapoi pe plajă. unul din ele ar putea furniza vreun indiciu. Jeff exploră plaja micuță cu atenție. ca și cum apropierea de scena dezastrului l-ar fi ajutat într-un fel să stabilească ce se întâmplase. se lipea de ghetele lui Jeff în timp ce mergea spre brațul de sud al portului. orice rest purtat de valuri care ar fi putut face parte din vasul de pescuit dispărut. Urmă în schimb poteca care tăia plaja până la golfulețul presărat cu stânci de dincolo. Pe undeva.Jeff mai rămase o vreme pe chei. Dar nu era nimic. doar colțurile strălucitoare ale stâncilor de granit. niciun fragment din barca sfărâmată de ele. Nu se vedea nimic. răspândite peste tot pe plajă. ar fi probabil undeva la nord. inspectând bucățile de lemn ud care fuseseră aduse la țărm noaptea trecută. Furtuna de noaptea trecută lăsase un strat de humus pe plajă. Nu că s-ar fi așteptat cu adevărat. Jeff mai zăbovi o vreme pe creastă. resturile din Osprey trebuiau să fi fost aduse la țărm. sporeau frumusețea și pacea locului. Nu găsi nicăieri vreo urmă de naufragiu. apoi începu să meargă spre fâșia îngustă de plajă de la marginea portului. Nu se duse până la fâșia de nisip de la nordul portului. de la pădurea de deasupra. ceva ce nu se vedea de pe chei. Dar de la capătul crestei ar avea o vedere bună asupra stâncilor. Plaja se întindea scăldată în lumina soarelui și valurile libere să spele țărmul curățaseră humusul care încă acoperea nisipurile portului. Ud și dens. ochii lui încetară să mai cerceteze țărmul care se întindea la picioarele lui și admirară frumusețea locului. Pentru prima oară.

Obiectul plutea pe valuri înainte și înapoi. dar după primele eforturi nu mai ieși apă. Începu să alerge și alergatul îi făcea bine. îl rostogoli și îl aruncă înainte. Apoi dădu la o parte vesta și îl apăsă violent pe Max pe piept. Jeff își prinse fratele în brațe. și îl așeză cu grijă pe spate. după ce Jeff slabi apăsarea. Corpul. strălucind udă în lumina soarelui. dar până la urmă un val mare îl cuprinse. trăgând de bucățile umflate de material ca să se desfacă. departe de valuri. Știa că Max murise. Era la o depărtare de treizeci de metri în larg și aproape scufundat. încetini și merse cu pași iuți. Se uitase la obiectul care plutea în apă câteva secunde până să-și dea seama ce vedea. își dădu seama că era altceva. Arăta a pânză. Simți că începe să se elibereze de tensiunea sub care se aflase și începu să alerge și mai tare. Jeff se ridică și înaintă spre apă. cu mâinile întinse să-l prindă. când valurile o purtară încet la țărm. Îl apucase bine înainte să-și dea seama că era Max. Splendoarea nisipurilor albe îl copleșise și pentru moment uită de noaptea trecută și lăsă seninătatea locului să-l curețe. Jeff se aruncă în valuri. tot ce ieșea la suprafață era o grămadă cenușie. fiind sigur că era de la Osprey. Fără să mai stea pe gânduri. Un șuvoi de apă țâșni dintre buzele cadavrului și se auzi un bolborosit când apa fu înlocuită cu aer. cenușiu și lipsit de viață. Alese o pietricică și o aruncă cu precizie într-unul din buștenii care pluteau purtați de maree și râse tare când forma maronie a unui pui de focă țâșni din spatele ei. dar. Când simți că-și pierde respirația și inima începu să-i bată. străduindu-se să vadă mai bine. Max zăcea inert pe nisip.Jeff începu să meargă pe plajă. stătea suspendat de vesta de salvare. Se luptă cu curelele de la vestă. se uită cercetător la el un moment și o zbughi spre pădure. dar mintea lui refuza să accepte. Luptă înfierbântat cu corpul fratelui său. apoi renunță de tot și se așeză gâfâind pe un buștean. îl trase pe plajă. La început Jeff crezu că era o bucată de lemn. îl făcea să se simtă liber. Încă o dată și încă o dată îi presă toracele. fără să mai caute rămășițele lui Osprey. 193 . cu fața la valuri.

Dacă pică un strop de ploaie cât descărcăm lucrurile.Jeff renunță până la urmă și se ghemui lângă fratele lui. amestecat cu un spectru de verde de la ferigile care acopereau zona și întrerupt pe alocuri de maroniul trunchiurilor uriașe de cedru și albul-argintiu al plopilor înmuguriți. După toate socotelile. Pe văi era așternut un val de ceață joasă. nu dădură decât de cer senin și în ultimele două ore se bucuraseră de căldura soarelui de primăvară. 194 . răspunse Brad. dincolo de orizont. Nu știi când sennorează. cu excepția pescărușilor rotindu-se pe deasupra și a focii jucăușe. și începu să meargă în josul lui Sod Beach spre Clark’s Harbor. îi închise ușor pleoapele. strângându-l în brațe. aproape cu reproș. După câteva minute. care nu puteau să vadă. norii începuseră să se adune și se pornise vântul. de pe nisip. Ici și colo câte un rododendron răspândea culoare. Brad se uită în sus la cerul senin și zâmbi. plaja era iarăși goală. Te rog să observi că nu plouă. — Am observat. — Vrei să-mi plătești acum sau aștepți s-ajungem acolo? — Am să aștept. ar fi trebuit să treacă prin furtuna care se abătuse asupra Clark’s Harbor noaptea trecută și Elaine făcuse pariu cu Brad că vor face tot drumul până acolo pe o ploaie torențială. câștig eu. lacrimile curgându-i nestingherit. Jeff Horton luă trupul fratelui său. Câteva minute mai târziu. Dar departe în larg. Jeff începu să plângă cu suspine care îi zguduiau corpul. uitându-se fix la el de jos. când ocoliră Olympia și porniră spre vest. zise Elaine sigură de sine. zise Elaine. Când nu mai suportă privirea. Totul era liniștit. holbându-se la ochii lui deschiși. • Capitolul 19 — Cât mai e? — Cinci mile? Zece? Cam așa ceva. O nouă furtună se stârnea. Dar. Tot restul vieții va trăi cu amintirea ochilor lui Max. totul încetă. cu soarele strălucind în picăturile de ploaie de pe petalele florii.

— M-am gândit să opresc la secția de poliție mai întâi și să iau cheia. — Pe naiba. încălzindu-se la soare. se întindea risipindu-se în jurul portului. În cele din urmă fuseseră gata de plecare: camionul era aproape plin și camera de depozitare de la subsol era golită. Pe urmă. Viră la o cotitură a drumului. — Bine. Trecuseră de cotitură și porniră pe panta ușoară care ducea în sat. — Ne oprim la galerie? întrebă Elaine când Brad încetini mașina. Dacă crezi că am să car toate boarfele alea în casă de una singură. pretindea Elaine. comentă el. zise Brad. clădirile lui pictate strălucind pe fundalul cerului albastru și al mării. Clark’s Harbor. din câte-mi amintesc. Elaine nu putu să-l contrazică. Când lucrătorii începuseră încărcatul. Brad ridică din umeri nepăsător. răspunse Brad. vreau să-l văd și eu pe Glen. cel puțin își justificau banii plătiți pentru camion. Elaine intervenise. așa cum făcuse din minut în minut în ultimele trei ceasuri și jumătate. s-ar potrivi perfect cu mobila uzată deja existentă în casa de pe Sod Beach. Brad se apucase să adauge alte lucruri de încărcat. dar nu se putu abține să nu roșească ușor. protestă Elaine. reamintindu-i că nu aveau curent electric în viitoarea lor casă. — Nu-mi vine să cred câte lucruri înghesuie în camioanele astea.— N-am cum să pierd. ești nebun. Erau aproape de Clark’s Harbor. orice s-ar întâmpla pe-aici. bine. — Ei. asigurându-se că în spate camionul îl urma. pare destul de calm. răspunse Elaine cu șiretenie. Înaintea lor se afla intersecția cu Harbor Road și dincolo de el galeria lui Glen Palmer. Apoi poți să te duci la casă cu camionul și să supraveghezi descărcatul cât vorbesc cu Glen. Încă o 195 . Când începuse să adauge televizorul și echipamentul stereo. după cum tot insista Brad. urmate de fotoliul capitonat care. Dar. Casa este mobilată. — Nu-mi vine să cred câte lucruri târâm după noi. Mai întâi biroul și scaunul lui. Se uită în oglinda retrovizoare.

se holbă la ei cu o vădită surpriză. Dar Brad nu ascunse faptul că ascultase ultima parte a conversației lui Whalen. — Ei bine. Brad socoti că era fratele celui mort. Nu e nimic de investigat. — Ascultă. nimeni nu rezistă prea mult în apă la vremea asta. dacă vreți să faceți ceva. Aruncă o privire la Brad și Elaine. ca și când ceea ce auzea nu merita atenție. o imagine intensificată și de mica flotă frumos ancorată la chei. Oricine ar fi fost. cu ochii spre tavan. nu era din Clark’s Harbor. oricine ar fi fost la capătul celălalt al firului. – fața îi era roșie și ochii îi scăpărau de mânie. dar doctorul Phelps este. și că lui i se întâmplase ceva oribil. Elaine își aminti de un sat de pescuit din New England. Și ce dracu’. — Îți spun. Elaine își aprinse o țigară și își făcu de lucru privind jenată spre fereastră. protestase la ceva spus de Whalen.dată. în mod vădit întrerupândul pe acela care se afla la capătul firului. zise el în cele din urmă. Deci. Acuma. apoi își îndreptă atenția spre șeful poliției. Îl găsiră pe Harney Whalen în biroul lui. eu n-oi fi specialist. Se pare că a sărit din barcă atunci când barca s-a ciocnit de stânci. Nici urmă de epavă. oricum. să vă uitați la cadavru sau altceva. Traseră în fața secției de poliție și Brad îi spuse șoferului de camion să găsească un loc de parcare pentru camion câteva minute. Fratele tipului pierde vremea pe-aici și înnebunește pe toată lumea. zicea Whalen. N-are niciun rost să vii aici. Chiar atunci se deschise ușa secției de poliție și intră un tânăr pe care Brad nu-l recunoscu. fără să blocheze traficul. nimic mai mult. Părea pe punctul de a spune mai multe. ar fi bine s-o faceți astăzi. Și amândoi suntem de acord că tipul s-a înecat. vorbind la telefon. iar eu m-am cam săturat de toată treaba. Am cercetat cadavrul și doctorul Phelps l-a cercetat și el. A fost un accident. Doar cadavrul. Harney Whalen îl privi pe tânăr măsurând încăperea nerăbdător. În timp ce asculta. Acesta ridică privirea. Apoi ascultă. Părea foarte trist. apoi se întoarse la convorbirea telefonică. care vorbea încă la telefon. 196 . cum spusese Glen Palmer la telefon în dimineața aceea. am de gând să trimit cadavrul în Port Angeles mâine. aproape închiși. dar tăcu din nou și Brad presupuse că.

declară Whalen. Și aș vrea să știu de ce nu mi-ai spus că te dispensezi de el. răspunse Whalen. Trânti receptorul și se uită posomorât la tânăr. dar e mai bine decât să vomiți. Mă întreb de ce oare. Horton? zise el calm. Jeff Horton se opri și stătu drepți în fața biroului lui Whalen. — Dacă nu te așezi o să leșini. bine. — Cine te crezi? vru el să știe. se răsti Whalen.— Bine. Când Jeff vru să se împotrivească. — A cui treabă ar fi? zise Jeff. Are să ți se pară prostesc. Credeam că te scutesc de deranj. — Și eu îți spun că nu e treaba ta. bucurându-se de dificultatea în care se afla tânărul. Am să aștept până veniți încoace. Îl împinse pe Jeff în scaunul de pe care se ridicase el și îl făcu să-și țină capul pe genunchi. Brad îl apucă de braț. fața lui își pierdu culoarea și deveni cenușie. Acum respiră adânc. uitându-se fix la șeful poliției. — Dacă simți că ți se face rău. Brad se ridică și se postă lângă tânăr. Fața i se făcu roșie și pumnii i se strânseră convulsiv. N-are legătură cu tine. — Cred că sunt șeful poliției. zise el blând. — Bine. De ce întrebi? — Și asta îți dă dreptul să hotărăști ce să faci cu cadavrul fratelui meu? — Ai aflat? — Am aflat. — Mă scutești de deranj? exclamă Jeff. zise Whalen în cele din urmă. întinde-te pe jos. Am nevoie să mă ajute cineva să aflu ce s-a întâmplat cu Max. — Stai jos. ridicându-se în picioare. zise Whalen cu ușurință. Pot să-l duc eu însumi acasă. Apoi. la fel de repede cum se făcuse roșie. zise el. — N-am nevoie să mă scutească cineva de deranj. 197 . dar cu fermitate. — Sunt doctor și tipul ăsta nu e într-o formă prea bună. Brad își îndreptă apoi atenția spre Whalen: — Ce se-ntâmplă? — E treaba mea și a lui. ridicându-se în picioare. — Ce mai e.

— Îmi pare rău. Și acum a plănuit să-l trimită pe Max acasă și nici măcar nu mi-a spus. ce s-a întâmplat? Dar. zise Brad. — E ceva ce ar trebui să știu despre casă chiar acum? Whalen clătină încet din cap. zise el. desigur. domnule doctor Randall? zise el insinuant. — Bine. N-ai vrea să-mi spui numele tău? — Jeff. Elaine se auzi din nou. întinzându-i mâna. — Dumneavoastră cine sunteți? — Brad Randall. Cum Jeff se uita la el întrebător. exact așa cum intenționase. când la celălalt dintre soții Randall. — Bine. înainte să poată spune ceva. Jeff. Acum spune. — Sunt psihiatru. știind că nu s-ar supăra și că de fapt ea preluase controlul situației. — Dacă nu te superi. Îl prinse de braț pe Jeff Horton și îl trase în picioare. înainte să apuce să-i spună. — Ai cheile? îl auzi pe Brad întrebându-l pe Whalen când ieși pe coridor. Brad îi făcu cu ochiul. încurcat.Se uită la Brad. Jeff. Nu e treaba mea. 198 . atunci ne vedem peste câteva minute. Dar. — Max presupun că e fratele tău. îi spuse ea lui Brad. Brad își mușcă buza. Dar Jeff pare destul de necăjit și oamenii necăjiți sunt preocuparea mea. Harney Whalen interveni: — E cumva biroul tău. uitându-se când la unul. Presupun că fratele tău e cel care a murit? Jeff aprobă din cap. Se întoarse către Whalen și îi zâmbi. Jeff Horton. dar nu cred. Elaine se ridică brusc și mișcarea ei îi atrase atenția lui Brad. Căci cu siguranță te porți ca și cum ar fi. E-n regulă? Brad înțelese imediat că soția lui încerca să dezamorseze situația. — Individul acesta susține întruna că a fost un accident. Îi zâmbi recunoscător. zise el. — Ce-ar fi să-l iau pe Jeff la o cafea până rezolvi tu aici cu șeriful? sugeră ea. Sunt doctor în Seattle. nu opuse rezistență și ea îl conduse afară din birou. — Sigur că nu mă supăr.

Se felicită. Înainte ca Jeff să apuce să întrebe ce voia să spună cu asta. întotdeauna zicea că nu există accidente. Stăteau în cafenea. — N-ai putea să mai stai aici o vreme? — Sunt falit. ceea ce îi spusese avea sens. — Cred că nici nu-i pasă. aprobă Elaine. când ne-a prins furtuna. dar cineva l-a omorât. sugeră Elaine. — S-ar putea să fi fost chiar un accident. Ca și noaptea trecută. Dar vreau să rămân. Nu știu cine. E încă sub stare de șoc. și profund afectat. Dar fără Max n-o să-mi fie ușor. a făcut-o deja. — Cineva l-a omorât pe Max. Totuși. Ce-i mai rău e că n-o să mai pot sta aici multă vreme. Dar Max făcea parte dintre acei oameni care nu au accidente. Dar Max ar fi spus că e o prostie și ar fi dat vina pe timonier. dar nu pot să-l determin pe acest șerif să facă ceva. E ca și cum nu i-ar păsa. — Să fi fost oricine altcineva în locul lui Max. nu? îl întrebă Elaine pe Jeff. Cineva i-a tăiat funiile de legătură de la doc. Era întotdeauna metodic. — Puțin spus. întotdeauna grijuliu. Trebuie să aflu de ce. Poate că psihiatrul era persoana nelalocul ei din familie. șeful poliției o să lase baltă toată treaba. Oricine altcineva în locul nostru ar fi încercat să ajungă în Grays Harbor și. își zise ea. Dacă fratele lui fusese atât de grijuliu pe cât pretindea Jeff – și nu avea niciun motiv să se 199 . — Dacă i-ar fi folosit la ceva. — Și ar fi avut dreptate. dacă n-ar fi reușit. Osprey n-ar fi putut să fie dezlegată accidental. Mai pot plăti o singură noapte la hotel și cu asta gata. • — Nu ți-a fost ușor. Elaine îl studie pe tânărul din fața ei și încercă să evalueze ce îi spusese. doamnă Randall. — Ce-ai să faci acum? — Cred că o să mă întorc acasă și o s-o iau de la capăt. Se uită adânc în ochii lui Elaine și vocea lui căpătă o intensitate care aproape că o înspăimântă. Oricum. ea schimbă subiectul. bându-și a doua ceașcă de cafea. după ce Jeff îi povestise lui Elaine ce se întâmplase. zise încet Elaine. La naiba. să aflu ce s-a întâmplat cu Max. zise Jeff cu amărăciune. atunci s-ar fi putut numi un accident. și. aș fi fost de acord. cum o să plec.

A trebuit să-i arăt contractul de închiriere înainte de a-mi da cheile casei. — Uite ce e. Dacă e atât de important pentru tine să mai stai aici o vreme. — Lucrătorii? — Ți-am spus doar că tocmai ne mutăm. Mă rog. Dacă Brad n-a terminat cu domnul Whalen. dar nu cred până nu văd. — Ce s-a întâmplat? întrebă ea. Sunt vreo două dormitoare sus. Elaine îi zâmbi cald. Credea că am plecat pentru totdeauna. poți să stai cu noi. De fapt. două camere de oaspeți. Și probabil lucrătorii cred că am murit. zise el. — Nu-și amintea? Vorbești serios? Brad aprobă din cap. — N-ai să crezi. Oricum. apoi râse spart. Casa pe care am închiriat-o nu e mare și n-are curent electric. dar e pe gratis. Crede-mă. în câteva zile o să ne cunoaștem foarte. foarte bine. Nu ne-am mutat încă. am ajuns în oraș doar de o jumătate de oră. Brad se uită o clipă la ea inexpresiv. m-aș fi îngrijorat. Mi s-a spus că instalațiile sanitare merg. Elaine se uită la ceas și se ridică. am stat destul aici. a fost un fel de minciună. suntem chit. Whalen nu-și amintea când ne-a închiriat casa. 200 . — Dacă n-ai fi spus asta. și ai putea foarte bine să fii primul nostru oaspete. • Aproape că dădură nas în nas cu Brad când cotiră pe strada principală și Elaine știu după figura lui că ceva nu era în regulă.îndoiască – atunci părea puțin probabil că dezlegatul vasului de pescuit să fi fost un accident. înseamnă că ceva n-a mers bine. Luându-l de braț pe Jeff. Sunt condiții minime. zise ea deodată. nici tu nu ne cunoști. — Cu voi? Jeff părea complet nedumerit. îl conduse afară. Până să-i răspundă Jeff. — Dar nici măcar nu mă cunoașteți. — Haide. Cred că am avut dreptate când am zis că era într-un fel de transă când ne-a arătat locul. — De-asta a părut așa surprins când am intrat la el în birou.

În schimb porni motorul și se îndepărtă de curbă. la o mică distanță. fu evident că i se adresa lui Jeff. Se întoarse și făcu semn lucrătorilor. 201 . — Mai stai la hotel? — O să stea cu noi. doar ca să ne asigurăm că locul e-n regulă. mai mult din instinct. zise Elaine categorică. Aceștia își stinseră țigările și urcară în cabina camionului. aș fi făcut-o eu. stârnind necazuri. Mintea lui era tulburată. altfel lucrătorii ne vor arunca lucrurile în stradă. Cred că nu mă privește. Jeff Horton nu se ducea acasă. Whalen își plimbă limba în gură în timp ce cugeta. Whalen ne va conduce acolo. Soții Randall și Jeff Horton îl urmară. — Așa. • Harney Whalen conducea încet mașina de poliție cu ochii fixați pe drum. fără să zică nimic. deci? zise Whalen. Vreți să mă urmați? — Sigur că da. — Mă cheamă Brad și desigur că sunt de acord. Și soții Randall.O văzu pe Elaine pălind și hotărî că nu era cazul să continue subiectul. — Credeam că ai plecat deja. Totuși. — Nu plec nicăieri. — Presupun că Elaine te-a invitat să stai cu noi? — Dacă sunteți de acord. Dar conducea mecanic. camionul încheia coloana. va sta în Clark’s Harbor. ca să pună capăt discuției. cu fața lipsită de orice expresie când trecu pe lângă ei. zise Brad. În spate. Harney Whalen ieși din secția de poliție și se holbă posomorât la cei trei. În schimb. De unde-au apărat? Își scotoci mintea. domnule doctor Randall. Whalen le făcu un semn aprobator cu mâna lui cu mănușă neagră. zise Jeff moale. ar trebui să plecăm. care se afla deja în mașina poliției. care leneveau sprijiniți de aripa camionului. Ca la un semn. Îi zâmbi în schimb sincer lui Jeff Horton. încercând să-și aducă aminte că semnase contractul. îi strigă Brad lui Whalen. — O să fim chiar în spatele tău. Până nu aflu ce s-a întâmplat cu fratele meu. Dacă nu le-ar fi invitat ea. Când vorbi.

Harney Whalen mări viteza și mașina din spate și camioneta accelerară. cu Jeff Horton pe locul din spate. Își aminti că le arătase casa. trecu de galeria familiei Palmer și dispăru după curba care îi ducea aproape de țărm. Whalen se simți înțepenit la volan. care lăsaseră totul ca să se uite la noii veniți făcându-și intrarea. Absolut nimic. dar el se concentra asupra drumului. o teamă pe care încercau să o ascundă. mașina venind spre ei cu toată viteza. incapabil să se miște. îndreptându-se spre Robby și Missy Palmer. Mergeau aproape de viteza limită când Whalen îi observă pe cei doi copii în față. Se întrebă ce-ar fi de făcut. lăsând în urmă satul. dar toți trei erau preocupați de gândurile lor. Apoi. În spatele lui erau soții Randall. Preț de câteva secunde păstră viteza. fără să țină cont de trecători. Fețele lor îi păreau lui Elaine impasibile. cu ochii ferm ațintiți la drumul dinaintea lui. pe drum. când 202 . își zise Elaine. ca și cum sosirea soților Randall nu le-ar fi stârnit niciun fel de reacție – ceva care trebuia remarcat. dar care nu le-ar fi schimbat viața în niciun fel. • Capitolul 20 Convoiul oferea un spectacol neobișnuit trecând prin Clark’s Harbor: mașina poliției. Aruncă o privire afară pe fereastră și văzu câțiva oameni stând pe trotuar. apoi o luară spre Harbor Road. dar despre contract – nimic. Camioneta era la coadă. Și se întrebă de ce tot veneau străinii în Clark’s Harbor. Și totuși. Alt necaz. Îi aruncă lui Brad o privire rapidă. în frunte cu Harney Whalen la volan. Elaine începu să simtă că mai era ceva. Nu fusese niciodată un loc bun pentru străini. cu o expresie stranie pe față – expresie care ar fi spus oricui ar fi văzut-o că mintea lui Whalen era departe. Nu fusese și nici nu avea să fie vreodată. Elaine făcea încercări sporadice de conversație. așa că tăcură în scurt timp. observându-le ciudata impasibilitate. Convoiul se îndrepta pe șosea spre nord. Lui Harney Whalen nu-i plăceau necazurile. E aproape ca un straniu cortegiu funerar.Avea un gol în minte.

Era o mișcare lentă și metodică. Doar în ultima clipă o văzuse pe Missy sărind din drum și pe Robby dându-se încet la o parte din calea mașinii. Brad Randall se pregătea și el să oprească aproape de locul unde se aflaseră copiii. Elaine ieșise în grabă din mașină și se așezase în genunchi lângă Missy. ca și cum nu și-ar fi dat seama că se afla în pericol. Totul e bine. — A făcut-o intenționat. Atunci claxonul fu urmat de scrâșnetul frânelor pe șosea. rosti Missy printre suspine. — E-n regulă. N-a făcut nimeni asta. apăsă pe frână. Nu-i nimeni rănit. În sfârșit. — Ce naiba făceați voi. când opri mașina. 203 . — Dumnezeule.distanța dintre el și copii se micșoră. Nu i-o fi văzut? — Ar fi trebuit. — Robby! țipă Missy. și îl fixă pe Whalen cu privirea. Robby se mișcă. Harney Whalen sări de pe scaunul șoferului și porni spre Robby. — Aceia sunt copiii soților Palmer. Nimeni n-ar face asta intenționat. iese de pe șosea și se oprește pe partea cealaltă a drumului. Elaine o trase aproape de ea pe Missy. Nu observase nimic până când nu văzuse luminile de la mașina lui Whalen și zgomotul claxonului îl asurzise când derapase mașina poliției. Aproape că a dat peste ei. cu sprâncenele adunate de furie. A încercat să ne calce. o alină Elaine. viră și apăsă pe claxon. în picioare deasupra lor. Missy țâșni de pe șosea în șanț chiar înainte ca zgomotul claxonului să răsune. Se dădu calm la o parte din fața mașinii poliției în viteză. care plângea. cu fața palidă și mâinile tremurate. apoi privi agale cum derapează în cerc. întorcându-se încet să se holbeze la mașina care venea. De îndată ce se opri. Dar Robby râmase în drum. zise Elaine. copii? întrebă el. Fetița plângea cu suspine și Elaine o strânse în brațe. — Nu. până când mașina începu să derapeze. Au pățit ceva? Până să-i răspundă Brad. își ridică piciorul drept de pe accelerație. Atunci Harney Whalen ajunse acolo. zise el. Făcu o pauză și în vocea ei se strecură o tonalitate ciudată.

— Nu i-ai văzut? vru ea să știe. Trebuie să fi fost chiar în fața ta. Aruncă o privire rapidă în jur, căutându-l pe Brad, având nevoie de sprijinul lui. Apoi îl văzu ghemuit lângă Robby, controlând starea băiatului. — E bine? îi strigă ea. — E bine, răspunse Brad. N-are nicio zgârietură. E doar speriat. — Nu sunt speriat, răspunse Robby. — Dacă nu ești, ar trebui să fii, zise Brad, ciufulindu-l pe băiat. Nu ți-a spus nimeni niciodată să nu mergi pe stradă? Apoi se întoarse către Whalen. — Nu i-ai văzut? întrebă el, repetând întrebarea lui Elaine. — S-a întâmplat repede, zise Whalen. Au apărut acolo dintr-o dată. — Dar ai avut destul timp să-i vezi, protestă Brad. Whalen înțepeni și se uită sever la Brad. — Ei bine, n-am avut. Dar i-am văzut destul de repede. Nimeni nu e rănit; nimeni în afară de mine nu e măcar tulburat. Și cu asta basta, nu? — Mașina ta e-n regulă? — Da, îl asigură Whalen. Porni spre mașină, dar Brad îl opri. — Nu crezi că ar trebui să-i ducem până acasă pe copiii ăștia? Whalen se uită de la Missy la Robby și încă o dată la Missy. — Ce ziceți? Vreți să mergeți cu mașina poliției? Fața lui Robby se însenină imediat, dar Missy se încruntă. — Nu, zise ea cu hotărâre. — Putem să vă ducem noi acasă, se oferi Elaine. — Mulțumim, zise Missy. Vrem să mergem pe jos. — Ești sigură? Elaine se uită îngrijorată la fetiță, de parcă ar fi crezut că nu era în stare să meargă. Missy nepăsătoare se trase de lângă ea. — N-avem voie să mergem cu străini, zise ea precaută. — Noi nu suntem străini, contracară Elaine. Missy se uită la ea gânditoare, apoi clătină din cap. — Nu vrem, zise ea. Buza ei începu să tremure, ca și cum ar fi fost gata să plângă iar. Elaine se ridică, dădu din umeri și oftă.
204

— Ei bine, dacă sunteți siguri că vă e bine… începu ea. Se uită neputincioasă la Brad, dar el nu se băgă, ușor amuzat de eforturile pe care le făcea soția sa cu copiii. Whalen, acceptând hotărârea lui Missy ca fiind definitivă, se întoarse la mașina lui și începu să facă manevre ca s-o scoată din nou pe șosea. Fără tragere de inimă, Elaine îl urmă pe Brad la mașină, unde Jeff Horton stătea tot pe bancheta din spate. Ea se mai uită de două ori la copii, dar nu se mișcau. Robby se uita la mașina poliției, dar Missy nu părea să vadă nimic. Era ca și cum ar fi așteptat ceva, dar Elaine n-avea nicio idee ce anume. Se urcă alături de Brad, chiar atunci când Harney Whalen reușise să redreseze mașina poliției. Un minut mai târziu convoiul era din nou la drum. • — A vrut să dea peste noi, îi spuse Missy lui Robby după ce cele două autoturisme și camioneta dispărură din vedere. — Ba nu, răspunse Robby. Se uită sever la sora lui, dorindu-și să nu mai fie așa de încăpățânată. — Cum de n-ai vrut să mergem cu mașina poliției? — Nu-mi place omul ăla. Vrea să ne facă rău. — Asta-i o tâmpenie. De ce-ar vrea să ne facă rău? — Nu știu, zise Missy arțăgoasă. Dar vrea. Robby hotărî să nu aducă argumente. — Ei, măcar am fi putut să mergem cu soții Randall. — Mami și tati nu vor să mergem cu străini. — Nu sunt străini. A fost doctorul meu și se mută în casa de pe plajă. — Ei bine, eu nu-i cunosc, insistă Missy. Deci sunt străini. Apoi se uită întrebătoare la fratele ei. — Cum de stăteai în stradă? — N-am stat, răspunse Robby. — Ba da, ai stat. Am strigat la tine și tu tot stăteai acolo. Robby se scărpină în cap gânditor. — De fapt nu prea-mi amintesc, zise el. S-a întâmplat atât de repede. Oricum, m-am dat la o parte din drum, nu? N-am sărit ca un iepure fricos, cum au sărit alții. Hai să o luăm prin pădure și să mergem acasă pe la plajă, sugeră el. — Nu vreau, se opuse ea. Nu-mi place plaja.
205

— Tu nu vrei să faci niciodată nimic, zise Robby disprețuitor. Dacă nu vrei să mergi pe la plajă, poți să stai aici pe drum singură. Ochii lui Missy se măriră de indignare. — Nu poți să mă lași aici. Mama zice că trebuie să rămânem împreună. — Dar nu zice să facem mereu numai ce vrei tu. Începu să traverseze strada, dar Missy rămase pe loc. Când ajunse pe partea cealaltă Robby se întoarse și se uită sever la sora lui. — Vii sau nu? Missy era derutată; nu voia să meargă prin pădure, nu voia să meargă nici pe plajă. Cumva plaja o speria, deși știa că pe Robby nu-l speria. Dar cel mai mult nu voia să meargă singură acasă. Se întrebă care ar fi reacția mamei ei dacă ar vedea-o apărând singură. Mama ar putea să-l pedepsească pe Robby dacă ar lăsa-o singură, dar ar putea s-o pedepsească și pe ea pentru că n-a stat cu fratele ei. Hotărî că era mai bine să fie un pic speriată decât să fie pedepsită. — Bine, zise ea și se grăbi să traverseze șoseaua ca să-l prindă din urmă pe Robby, care căuta deja cu înfrigurare o potecă în pădure. • Harney Whalen trase cât putu mai departe de aleea îngustă ca să lase loc și soților Randall și camionului să treacă înaintea lui. Opri motorul, dar nu coborî imediat din mașină. Era încă supărat de ce se întâmplase. Încercase să se poarte de parcă fuseseră neatenți copiii, dar el știa că nu fuseseră. Știa că îi văzuse din timp. Înghețase la volan. Aproape să-i omoare. Și nu știa de ce. Pentru un minut se purtase ca înainte de a cădea într-unul dintre momentele stării lui de transă. Timpul parcă se oprise în loc – și mușchii trupului nu-l mai ascultau; pierduse controlul lor, ca și cum trupul lui ar fi fost ceva separat de el, mânat de o voință proprie. Dar până acum fusese bine: de obicei era singur când se întâmpla așa ceva. Singur, undeva unde nimeni să nu sufere.
206

În după-amiaza asta fusese cât pe-aci să fie omorâți doi copii. Se hotărî să aibă discuția pe care o amâna de atâta timp cu doctorul Phelps. Odată luată această hotărâre, se dădu jos din mașina poliției și merse până la soții Randall, care îl așteptau împreună cu Jeff Horton. — Ai pățit ceva? îl întrebă Brad Randall. — Nu, sunt bine. Mi s-a părut că aud ceva la motor. Fără alte cuvinte, o luă înainte pe poteca ce îi scotea din pădure, printre grămezile de bușteni. Deschise ușa de la bucătărie, surprins că nu era încuiată, și apoi îi înmână cheia lui Brad. — Nu e decât o cheie, zise el. Se potrivește la amândouă ușile și am un duplicat. Dacă mai vreți una, va trebui să-i cereți lui Blake să v-o facă. — Mă îndoiesc că o să încuiem vreodată, zise Brad. — Cum vreți, zise Whalen evaziv. Orășenii cred întotdeauna că sunt mai în siguranță în provincie decât la oraș. Dar nebuni sunt peste tot. Ochii îi căzură pe Jeff Horton, iar Jeff simți cum se înroșește de mânie, dar rămase tăcut. Whalen îi conduse în casă, scuzânduse pentru deranj cu jumătate de gură, dar fără să se ofere să curețe. — Uneori mă gândesc că ar trebui să demolez casa, mormăi el. — Și de ce n-o faci? îl întrebă Brad. Harney păru surprins și Brad își dădu seama că șeful poliției nu intenționase să o spună cu voce tare. — Nu știu, zise Whalen meditativ. Probabil că nu ajung niciodată. Sau poate că nici nu vreau. Vin aici din când în când. Mă scoate din casă. Se pregăti să plece, apoi se opri și se întoarse cu fața spre soții Randall încă o dată. — Să vă spun ceva, zise el apăsat. Clark’s Harbor este un oraș în care toată lumea se cunoaște. Toți suntem înrudiți unii cu alții și nu-i acceptăm ușor pe străini. Și nu e doar faptul că nu suntem prietenoși. Mai e ceva – ori de câte ori străinii vin în oraș, totul se dă peste cap. Deci să nu vă așteptați să vă fie prea bine aici. Nu o să vă fie.
207

— Ei, dacă n-o să căutăm să dăm de bucluc, nu văd de ce ar da el peste noi. — Nu vezi? răspunse Whalen. Mai întreabă în jur, domnule Randall. Ce zici de Horton, aici de față? El și fratele lui au venit și a dat buclucul peste ei în câteva ceasuri. Și mai sunt și prietenii tăi, familia Palmer. Și ei erau cât pe-aci s-o pățească acum o jumătate de oră. Mă rog, nimic din ce-o să vă spun n-o să vă convingă. Aruncă o privire la ceas. — Mai bine m-aș întoarce în oraș. Nu mai am ce face pe-aici. Locul e tot al vostru. Chiria la începutul fiecărei luni. — Nenorocitul ăsta, șuieră Elaine după plecarea șerifului. — Așa vorbești despre proprietarul tău? întrebă Brad. Apoi chicoti: — Cred că îi place să facă pe profetul. Jeff Horton clătină din cap. — Sunt de acord cu soția ta, zise el. E un nenorocit. Până să se continue discuția, apăru o matahală în ușa bucătăriei. — Oameni buni, vreți să mai descărcăm lucrurile astea sau le ducem înapoi la Seattle? • Din ascunzătoarea lor din pădure, Robby și Missy îl urmăriră pe Brad cum pleca din casă. Urmăriseră totul, îi văzuseră pe lucrători cărând cutie după cutie în casa veche, îi urmăriseră cum se duceau. Acum pleca și Brad. — Credeam că și el o să locuiască aici, zise Missy plângăcios. Așa ziceai. — Ei, și cine zice că nu? întrebă Robby. Probabil că doar se duce după ceva în oraș. Ce-ar fi să ne ducem să-i dăm bună ziua doamnei Randall? — Nu vreau, se plânse Missy. Nu-mi place casa aia. — Asta spui tot timpul, sublinie Robby. Ce nu-ți place la ea? — Nu știu. Se întâmplă lucruri rele aici. Se întâmplă peste tot pe plaja asta. Vreau acasă. — Păi, du-te acasă. — Vino cu mine. — Nu vreau. Mie îmi place plaja. — E târziu, sublinie Missy. Mami o să se-nfurie pe noi. — Nu, n-o să se înfurie, răspunse Robby.
208

— De ce? — Acesta e locul de pe plajă unde a ieșit la suprafață omul acela. dar nu zise nimic. ca ei doi să stea împreună. insistă Missy. — Ba nu știi. Când ajunseră lângă căsuță. — Bine. dar Missy îl opri. mama lui păruse îngrijorată. — Asta pentru că suntem aproape ajunși acasă. Missy îl prinse de mână. — Haide să mai mergem prin pădure. — Mi-e frică. respectând ordinul dat de mama lui. Missy se uită în sus și. Missy îl luă pe Robby de mână și i-o strânse tare. Apoi se duse la ușa galeriei și își vârî capul înăuntru. • Brad trase în fața galeriei și se asigură că nu parcase pe trotuar. Cedă insistențelor surorii lui. Se îndepărtă de fratele ei. dar o urmă oricum. mama lui se purtase foarte ciudat în ultimul timp și Robby nu putea să-și dea seama de ce. Nu-mi mai e frică. — Ce e? întrebă Robby plictisit. în ciuda vorbelor curajoase. În timp ce parcurgeau ultimii câțiva metri până la casă. — Ba știu. nu era convins că Missy navea dreptate. zise Missy. De când femeia aceea se sinucisese. Robby o privi curios. zise Robby supărat. — Haide să nu mai mergem pe plajă. dar eu merg prin pădure. — Poți să o iei pe acolo dacă vrei. Missy se opri brusc. strigă Glen. — Glen? Ești aici? — În spate. se rugă ea moale. După câteva minute. Porni spre ieșirea din pădure. Haide. căsuța era acolo. Hai să fugim. — Gata. 209 . sublinie Robby. destul de clar. Smuci de mâna lui Robby și aproape involuntar el începu să alerge cu Missy. amintindu-și de amenda pe care i-o dăduse Harney Whalen ultima oară când fusese acolo. vizibilă între copaci.Dar. zise el. Robby hotărî că sora lui era o adevărată pacoste. — De unde știi? — Știu și gata. acum.

mai mult sau mai puțin. — E evident că iese. Brad se uită la galeria aproape terminată. Probabil să sunteți doctorul Randall. surprins de progresul făcut. ma ajutat cu mult mai mult. Chip știe ce s-a întâmplat. — Nu prea înțeleg. s-ar putea să aibă dreptate. — Brad. zise el cu un zâmbet. Ajutorul de șerif puse deoparte ferăstrăul pe care îl ținea și-i întinse mâna lui Brad. Apoi privirea lui Brad se mută asupra lui Glen și când vorbi păru complet derutat. nepotul lui. zise el. — Ești în exercițiul funcțiunii? — De vreun ceas nu mai sunt. ce-ar fi să mă pui la curent cu ce s-a mai petrecut? Glen desfăcu trei cutii de bere și se așezară cu toții cât mai comod posibil pe câte o bucată de lemn. — Ai primit ajutor în cele din urmă? Glen se ridică de la planșeta unde lucra la niște schițe și zâmbi. Mă așteptam să te găsesc înghesuit într-un colț sau mai rău. De fapt. în niciun caz lucrând fericit cu ajutorul de șerif. Brad îi ascultă în liniște pe Glen și Chip explicând ce se întâmplase în ultimele zile. — Încântat să vă cunosc. dacă toată lumea din oraș vrea să mă acuze că îmi neglijez datoria. contracară Brad. — Doar ești adjunctul lui Whalen. Dar. zise el. Se uită cu un ochi critic la Chip. Îi aruncă o privire lui Chip. Brad se uită în jur. zise Chip. Fu și mai surprins că Glen nu era singur în camera din spate. Cum Brad se fâstâci. nu? — Și. lui Chip îi pieri zâmbetul. zise Glen. — Vrei să vorbești numai cu Glen? — Cum vrea el. Când ai sunat azi dimineață păreai îngrozit. Acuma.Îndreptându-se spre fundul clădirii. — E-n regulă. precum și despre insinuările absurde ale lui Harney Whalen cum că Glen ar fi fost implicat în moartea tui Max Horton și poate 210 . — L-ai cunoscut pe Chip Connor când ai mai fost pe-aici? întrebă el. îl corectă.

răspunse Brad. trânti paharul gol pe masa de la bar și mai ceru unul. Apoi se uită la Chip iscoditor. — Se vede pe fața ta. lucrurile îi păreau mult prea complicate. — Dar Robby? — Robby? Ce legătură are el cu toate astea? — Nu știu. încercând să pară detașat. La început am crezut că pur și simplu nu-i plac străinii. dar am început să cred că e altceva. — Da. gustă din ea și dădu din cap mulțumit.chiar și a lui Miriam Shelling. — Mai complicat? întrebă Chip. sorbind încet dintr-o bere și încercând să-și facă ordine în gânduri. Când terminară. Brad clătină din cap cu tristețe. Cei trei bărbați tăcură. — Încerci să spui că Robby e implicat în ce se întâmplă? — Eu nu încerc să spun nimic. îi puse o întrebare lui Glen aparent irelevantă. — Ai vrea să-mi spui la ce te gândești? — Nu cred că mă gândesc la ceva. În schimb. — Nu-l înțeleg pe omul ăsta. Ceva mult mai complicat. nici măcar nu părea să fi auzit ce-l întrebase Chip. Adăugă cu grijă un vârf de sare la berea pe care o pregătise. Ochii lui Glen se micșorară când înțelese insinuarea. Cred că mai bine m-aș ocupa un pic de Robby. Glind se cățără pe taburet lângă Chip. Dar Merle Glind nu se lăsa ușor. zise el. sărată. • Capitolul 21 Chip Connor stătea la barul din Harbor Inn în seara aceea. Dar lucrurile care nu par a avea o legătură unele cu celelalte uneori au. Dar știm că ceva s-a întâmplat cu el aici și acum li se întâmplă altor oameni. răspunse Chip evaziv. — Vrei puțină companie? întrebă el. Era derutat și supărat. frecându-și mâinile. Termină berea. zise Brad. dă-mi voie să-ți cumpăr o bere. — Nimic nu încheie mai bine ziua ca o bere bună. Merle Glind apăru lângă el. Dintr-o dată nu mai era nimic de spus. Ce-ar fi să-mi spui? 211 . Ce vrei să spui? Brad nu răspunse.

Își termină berea care-i fusese pusă în față și se ridică. sau se oprește. dar Glind nu păru să audă. Sau începe ploaia. Aruncă două bancnote pe tejghea și rânji când Merle le adună. Probabil că sunt agitat. — Păi. genul de ploaie care împrospătează aerul și nu-ți cere umbrelă. aproape mângâietoare. — Bunicule? 212 . cloncăni el. — Da. ca și cum ar fi fost de neînțeles pentru el ca cineva să-și facă grijă pentru șeful poliției. dar mai ușoară. — Nimic palpabil. când își dădu seama că n-o să afle la ce se gândea Chip. Luminița se roti. Chip ridică instinctiv mâna să-și acopere ochii. — Chip? Tu ești? Chip recunoscu imediat vocea stridentă. — Mereu se pregătește să plouă pe-aici.— N-am ce să-ți spun. — Afară începe să plouă. E ceva-n neregulă cu el? Chip ridică din umeri. Era o ploaie ușoară. Era aproape ca stropii din apa mării. — Hei! strigă Chip. — Cred că o să mă duc să mă plimb. Apoi îl bătu pe umăr pe Glind și plecă. Porni spre chei. repetă Chip cu acreală. gândindu-se că ar putea să verifice legăturile bărcilor. răspunse Chip. mai blândă. Sunt niște lucruri mărunte. — Ce fel de lucruri mărunte? Ochii hangiului sclipiră de nerăbdare și Chip Connor se hotărî brusc că nu voia să i se destăinuie lui Glind. zise Chip stingherit. — Harn? Harn Whalen? Vocea lui Merle Glind era plină de neîncredere. căci lumina îl orbea. asta am zis. Cred că sunt îngrijorat din cauza lui Harn. strângând din buze și încruntând din sprâncene. amestecată cu ceață. aproape cu indiferentă. — Nu. zise el încet. Chip o simți rece pe față și îi plăcu senzația. zise el. îi atrase Glind atenția. Sunt o grămadă de lucruri care s-au adunat. din câte știu. asta nu pot să-mi închipui. — Ne mai vedem. dar când păși pe chei își dădu seama că cineva era deja acolo: o luminiță se ivi în întuneric.

se răsti Riley. — Ba ești sigur. Apoi se încruntă la Chip. — Ei. așa-s nepoții. zise el neliniștit. unde era parcată mașina lui Chip.— Ei da. Nu prea apuc să te văd cât mi-aș dori. E vorba de amintiri. Când o să ajungi la vârsta mea. Vin la tine numai când au o problemă. Nu pot să obțin carnetul de conducere și nu pot să mă-nvăț să locuiesc în altă parte. Du-mă până acasă cu mașina și hai să vorbim despre asta. — Dacă ar fi fost să fac pneumonie. — Am fost la han și am simțit nevoia să mă plimb. — Asta voiam să fac și eu. Vrei să stai aici în ploaie toată noaptea sau mergem? Se întoarseră la han. treaba e făcută. — Te gândești la ceva anume? Te preocupă ceva? — Nu sunt sigur. pe care Riley o construise pentru soția lui cu șaizeci de ani în urmă. — Tu? Chip râse zgomotos. — Mulțumesc. — Cum de ai venit să verifici? Nu faci asta de obicei. o să știi la ce mă refer. — Tu n-ai să apuci să ajungi senil. dacă la asta te-așteptai. bombăni Riley. — Nu mă refeream la vreo stafie sau așa ceva. se plânse Riley. Verific bărcile. aș fi făcut-o de ani de zile. și merseră până la casa lui Riley în liniște. Pentru mine fiecare cameră din casa asta 213 . Bunica ta e în casa asta. Totul e asigurat. Am păstrat niște whisky special pentru o noapte ca asta. — Sunt prea bătrân. zise sec bătrânul. în stil victorian. comentă Chip când intrară în casa mare. Chip se grăbi spre chei. bine legat. Chip chicoti. — Dar ce-i așa special la noaptea asta? — Tu. Riley pufni din nas. nu e omul negru. Ei. Ei cred că sunt un bătrân senil. Pot să stau să pălăvrăgesc cu Tad Corey și Clem Ledbetter toată ziua și nu-mi e de niciun folos. Când sprâncenele lui Chip se ridicară în semn de scepticism. — Ce faci aici în ploaie? Ai să faci pneumonie. — Ar trebui să vinzi casa sau să-ți iei o mașină.

nu. zise bătrânul. — Și cine te preocupă? Harn Whalen? Chip dădu din cap și luă o înghițitură de whisky. Totdeauna mă gândesc la Harn ca la o rudă prin alianță. simțind cum arde când îi alunecă pe gât. — Îl vânează pe Glen Palmer. Se aflau în micuțul salon chiar de la intrarea în hol și Chip se uită la portretul bunicii. Și pe urmă el a 214 . — Seamănă foarte mult cu Harney Whalen. despre mama ta și chiar și despre tine. care atârna deasupra șemineului. — Oricum. zise Chip. din nu știu ce motiv. continuă Chip. În afară de noi și de Harn Whalen. cu Corey și Ledbetter. — Toți simțim la fel. Voia să știe ce căuta Glen acolo. Spune-mi ce se-ntâmplă cu Harney. soții Palmer au fost singurii care au venit. — Palmer? Nu știam nici măcar că îl cunoști. Riley confirmă scurt din cap. Era mătușa lui. nu ca la o rudă de sânge. chicoti Riley. Nu era niciun secret. — Așa zicea și Harney. — De ce n-ar semăna? replică Riley. Dar. doar că Glen crede că nu era treaba noastră. M-a trimis să vorbesc cu Palmer. — Dar se pare că nu are niciun motiv. — Prin locurile astea nu-i mare diferență. — Poate că acum. L-am cunoscut după înmormântarea lui Miriam și Pete Shelling. Dar mai ales despre bunica ta. Dar motive sunt. răspunse Riley. zise Riley. Apoi îi explică: — Sunt multe chestii mărunte… Dar mai ales felul în care reacționează față de străini. — Nu-l cunoșteam până acum câteva zile. Glen mi-a spus ce căutau el și ai lui la înmormântare și eu i-am spus lui Harney. — Mă îngrijorează. — Am fost și eu acolo. fără apă minerală – și îi întinse unul lui Chip. zise el. — Într-un orășel ca ăsta totul privește pe toată lumea. Despre bunica ta. Râmase pe gânduri câteva minute. remarcă el. zise Riley. turnă în două pahare mari – fără gheață. — Știu. nu gândesc niciodată așa.are amintirile ei. Ai aflat? — Sigur. Găsi sticla de whisky. E o poveste mai veche. — Asta nu e ceva de neînțeles.

În cele din urmă. Și cu cât îl cunosc mai mult pe Glen. dar. zic eu. — Te plătește ceva? vru să știe Riley. nu cred că ar mai fi așa dur cu el. zise Riley. A încercat să distrugă toată munca lui Glen. Aflu o mulțime de lucruri pe care nu le știam înainte. Și uneori. dar a cam pierdut controlul. Nu vrea să facă nimic ca să afle ce s-a întâmplat cu tipul acela. ca pentru a spune un secret. Am rămas pe-acolo și l-am ajutat pe Glen. Ce ciudat. păru că își făcuse o părere.făcut o chestie pe care nu mi-o pot explica. — Stai numai să vezi galeria. Dar mă răsplătește cu ceva. Viața n-a fost prea ușoară pentru el și mai toate greutățile au venit de la străini. Nimic extrem de important. Îi zâmbi bunicului. zise el la sfârșit. înțeleg că e suspicios cu străinii. Am petrecut ceva timp cu el. Dacă și-ar găsi timp să-l cunoască și el pe Glen. — S-o distrugă? Ce vrei să zici? Chip îi povesti bunicului său ce se întâmplase. cu atât înțeleg mai puțin atitudinea lui Harney. Riley se încruntă și-și cercetă nepotul. Acum Glen nu are bani deloc. S-au petrecut cu mult timp în urmă. — Nu chiar. zise el. l-ai terminat. poate să deseneze orice. dar lucruri ca cele ce i s-au întâmplat lui Harney când era mic le porți cu tine și când te-ai făcut bărbat. — Poate că ar trebui să-ți spun câte ceva despre Harney. e un tip cu adevărat drăguț. Chip se foi încurcat. Îmi tot spun că e doar în închipuirea mea. 215 . dacă-i pui un ferăstrău în mână. Mă gândesc să-mi dau demisia. Horton. Se aplecă în față. amintirile mai vechi sunt mai puternice decât cele mai noi dacă înțelegi ce vreau să-ți spun. — Ei. zise el. în afară doar să creadă că Glen e implicat – Dumnezeu știe de ce – și toată treaba asta mă depășește. dar e prima oară în viața mea că am ajuns să cunosc pe cineva care nu s-a născut aici. o să iasă la fix. — M-am simțit groaznic din cauza aia. dar treaba se agravează. El face planurile și eu le execut. — N-aș garanta.

așa că au încercat să-l determine să le livreze dreptul de a folosi cheresteaua. Bătrânul Whalen nu voia să-l vândă. îl stăpânea și-atât. Dar atunci s-a întâmplat ceva. văzând cu ochii minții întreaga scenă în timp ce o povestea. Nu se folosea prea mult de el. — Haide. privirea lui Riley se întoarse în altă parte. Așa că a-nceput să-i caute. — Când Harney era copil. I-a căutat pe bunicii lui prin preajmă. dar nu a mai fost niciodată ca înainte. Niciuna dintre case nu era atunci. Se pregătea de furtună. Riley închise ochii. — Ei bine. Plaja 216 . A revenit. furtuna nu ajunsese încă la țărm. cam la jumătatea distanței unde sunt casele acum. Apoi. Preț de câteva secunde. dar când Harney – pe atunci avea șapte sau opt ani – s-a dus la culcare. Nici asta n-a mers. ochii lui păreau aproape închiși. Oricum. dar în timpul furtunii s-au petrecut lucruri teribile. Dar te-ar putea ajuta să înțelegi de ce Harn are sentimentele pe care le are față de străini. Bătrânul termină de vorbit și închise ochii încă o dată. începu să vorbească. spune mai departe. Pe Sod Beach. A doua zi dimineața s-a dezlănțuit iadul. dar până la urmă au apărut marii chiristigii din Seattle și au încercat să-l cumpere. dar nu erau acasă. Când Chip îi dădu paharul plin. Dar. a izbucnit. mai ales în pădure.— Să nu mai zici la nimeni. dar uneori îmi amintesc lucruri care s-au întâmplat acum șaizeci. concentrându-se undeva dincolo de cameră. îl îndemnă Chip. Nimeni nu a aflat exact ce s-a întâmplat în noaptea aceea. începu Riley. bunicul lui Harn avea destul pământ în zona asta. șaptezeci de ani mai bine decât îmi amintesc lucrurile care s-au petrecut luna trecută. și o vreme părea că s-a terminat așa. era într-o noapte ca aceasta. Harney s-a trezit și casa era goală. Chip crezu că bunicul adormise. Mama lui – sora bunicii tale – a murit când s-a născut Harn și tatăl lui a luat-o din loc la puțin timp după aceea. Așa s-a făcut că bunicii lui Harn aveau grijă de amândoi. Îi întinse paharul lui Chip și îi ceru să-l umple din nou. dar apoi ochii lui Riley se deschiseră și acesta se uită fix la Chip. cu o forță nebună. — I-a găsit pe plajă. locuia cu bunicii lui. în noaptea ploioasă. — Nu sunt sigur dacă trebuie să-ți spun povestea – s-a întâmplat cu mult timp în urmă și nu e prea plăcută. noaptea târziu. Pe când tânărul îl umplea. de cum luă paharul.

zise Riley scurt. Îi știu numele la fel de bine cum mi-l știu pe al meu. Dar Harn a adus un avocat mare din Olympia care să susțină cazul. Din glasul lui reieșea dezgustul. care i s-a întâmplat 217 . El a refuzat să-l reînnoiască. iar fețele le erau vinete. A mai rămas o vreme și a încercat să pescuiască. Baron.era doar plajă și-atât. dar nu i-a mers. Groaznic. el a terminat cu închirierea și cu Baron. asta a făcut. cred. Nu mai vorbi câteva minute. Erau bunicii lui Harn. până să-i scoată din nisip pe cei doi Whalen. În orice caz. — S-a mai întâmplat ceva? — Cam la o săptămână de la înmormântare. Zicea că fusese o înțelegere nescrisă. — Toți aveau suspiciunile lor. Oricum. zise Chip moale. când s-a terminat. dar de data asta nu mai era o poveste. Apoi a închiriat plaja tipului ăla. desigur. Contractul de închiriere nu era pe termen lung – doar pe zece-cincisprezece ani – dar. zise Riley. — Ce chestie. același lucru s-a întâmplat și cu nevasta lui Baron. — Isuse. Bunicul chicoti. după cum îi spuneam lui Tad și Clem. un fel de liberă opțiune. dar pur și simplu îmi dispăruse din minte. înecați. — Cum a obținut-o Harney? — A crescut. Tot orașul s-a dus acolo. I-am văzut și eu puțin mai târziu. Ochii le erau ieșiți din orbite. — Ciudat că îi zic bătrânul Whalen – cred că era cu douăzeci de ani mai tânăr decât sunt eu acum când a murit. Bătrânul n-a vrut. Au aflat cine a făcut-o? — Nu. În orice caz. Era ca în poveștile tribului Klickashaw. Dar erau acolo – îngropați în nisip până la gât. Nu i-a păsat nimănui de aici – toți credeau că era implicat în uciderea bătrânului Whalen și a nevesti-sii. Harn s-a dus acolo și la început nu i-a văzut. Le povesteam lui Tad și Clem despre Baron ieri și nu-mi aminteam cum îl chema. dar tatăl lui Harn a făcut-o. tatăl lui Harney a cedat și a semnat un contract de închiriere cu chiristigiii aceia. tatăl lui murise și lui Harney i-a revenit pământul. A murit înecat. A așteptat. care a construit casa pe care o are Harney acum. apoi îi zâmbi nepotului. Baron era furios – foarte furios. Și expresia fețelor – n-ai fi crezut. și ce s-a întâmplat ulterior n-a fost de niciun ajutor.

Când studie portretul. întinsă în pat. — S-a spânzurat? După ce s-a înecat soțul ei? — Da. Ea era pe plajă cu Robby și pe amândoi îi fugărea. Harney Whalen. ca de ramuri rupte. Apoi i se păru că aude ceva. cu amintirea coșmarului încă proaspătă în minte. cu mult înainte să te naști tu. Se refugiaseră în pădure. Ploaia răpăia pe acoperiș și Missy începu să se zvârcolească în pat. nu era nicidecum o asemănare fizică. Fața ei întunecată avea o expresie stoică. Missy stătea nemișcată. Expresia de impasibilitate. Ciudat cum se întâmplă lucrurile astea. La fel ca Pete și Miriam. din ce în ce 218 . S-ar putea să fi fost chiar același copac. patruzeci de ani.și lui Miriam Shelling. • Missy Palmer dormea. Era vorba de expresie. Oricum. Se trezise brusc. În vis. de parcă ar fi vrut să sugereze că viața fusese grea pentru ea și îi supraviețuise. Era ceva la fereastră? Ceva care o urmărea? Visul reveni. S-a spânzurat în pădure. — Ciudat e că Harney nu mi-a povestit asta. Chip sorbi ce mai rămăsese pe fundul paharului de whisky și se uită țintă. la portretul bunicii lui. Din pătuțul de deasupra nu veni niciun sunet. din câte știu. Câțiva străini i-au omorât bunicii. Riley făcu un gest nervos. — Robby? șopti ea. încercând să se ascundă. chiar dacă n-a dovedit-o nimeni niciodată. Un zgomot. cu pumnii strâns încleștați. Își îndreptă privirea spre fereastră și bătăile inimii i se accelerară. ascultându-și bătăile inimii. comentă Chip. La zgomotul de ramuri rupte venit de-afară deschise ochii. cu fața chinuită de teamă. Chip se holbă la bunicul lui. Cred că tipul care-a zis că „istoria se repetă” avea dreptate. de-asta Harney îi urăște așa de mult pe străini. își dădu seama că asemănarea dintre ea și nepotul ei. — De ce-ar fi făcut-o? Ce s-a întâmplat cu soții Baron a fost acum treizeci și cinci. Chip începu să-l înțeleagă pe Harney Whalen și sentimentul de îngrijorare îi spori. dar erau urmăriți. gânditor. acel ceva de la fereastră o fugărea. aproape impasibilă.

mai aproape. Oricât ar fi încercat. Simți brațele mamei în jurul ei și începu să plângă cu suspine. Scooter țâșni printre picioarele lui. care o trăgea în jos. Tipă. — Un bărbat. — N-am visat! strigă ea. — Dar era cineva aici. — E bine? întrebă el îngrijorat. se aplecase peste pat cu o privire curioasă pe fața lui somnoroasă. Își puse o pelerină de ploaie peste pijama și deschise ușa căsuței. îi zise el cățelușului. zise Glen. Eu și Robby fugeam de el. Culcă-te la loc. — E-n regulă. Scooter. Dar Missy continua să plângă. dominând-o. Picioarele îi erau prinse în ceva cleios. — Nimic. încercând s-o doboare. insistă Missy. — Pe cine ai văzut. Era adevărat. dar venea după noi. — Ba da. liniștit fiindcă fusese scărpinat. Dar nu i-am văzut fața. Robby. nu e nimeni afară. gata. — Ce s-a-ntâmplat? întrebă el amețit. se opri din lătrat. Nu era nimic. nu putea să fugă. Ai visat. o alină Rebecca. este. îi spuse Rebecca. Picioarele nu i se mai puteau mișca. lătrând din răsputeri. — Ai visat. Atunci căzu și deodată silueta aceea fu deasupra ei. atâta tot. E doar un vis. zise Missy. Atunci. L-am văzut la fereastră. Încerca să ne prindă. Totul e bine. scărpinându-l pe burtă. luminând cu lanterna înspre pădure. agățându-se de Rebecca. trezit de strigăt. — E bine. zise Rebecca. Era acolo. Și atunci am căzut… Se cufundă încă o dată în plânsul ei și Rebecca îi mângâie părul încet. Missy a avut un vis urât. cu codița agitându-se furioasă. suspină Missy. • 219 . — Gata. Capul lui Missy se ridică din poala maică-sii. — O să arunc o privire. întinzându-se spre ea. chiar când să-nchidă ușa. Capul lui Robby dispăru sub cearșaf când Glen intră pe ușă. îl liniști Rebecca. Glen se aplecă și îl luă pe sus. draga mea? întrebă Glen. Nui nimic acolo. A visat urât.

E o adâncitură în pământ. uitându-se în urmă la fiecare clipă. — Ce grabă ai în dimineața asta? 220 . Glen Palmer își puse mantaua impermeabilă. Grozăvia se stârni. — Vrei să iei copiii? întrebă ea. ușa din spate a galeriei lui Palmer fu dată de perete. îmbibat de apă și acoperit de ace de pin. o șterse repede printre copaci. apoi așeză din nou cățelușul jos. apoi alergă la ușa de la intrare. Când Glen intră în casă după cățeluș. în fața camerei copiilor. devreme. dar cred că nimeni nu m-ar crede.La două mile depărtare. Glen se încruntă ușor și încercă să mai găsească o adâncitură asemănătoare. dac-o fi fost ceva aici. Glen se așeză pe vine. îl găsi adulmecând pe sub fereastra copiilor. deschise ușa căsuței și-i dădu drumul lui Scooter. când vântul se porni să urle. acum nu mai este. ștearsă de ploaia ce continua și care ar fi putut fi o urmă de pas. Eu nu m-aș crede. Ridică stângaci un picior lângă un tufiș. când Glen îl urmă. pierzându-și interesul pentru ceea ce adulmecase mai înainte. ca să se asigure că nu îl pierduse din vedere pe Glen. unde începu să hămăie ca să fie lăsat înăuntru. bombăni el către Scooter. — Mai lasă-i să doarmă un pic. Scooter. S-ar fi putut să nu fie. Cățelușul o zbughi după colț și. și presupun că aș putea pretinde că e o urmă de pas dacă aș vrea. Rebecca se uită curioasă la el de la soba unde prăjea niște ouă. • Capitolul 22 În dimineața următoare. Era o adâncitură ușoară. Îi iau cu mine când plec și-i las la școală. dar terenul era pietros. Ai găsit? — Nu fără o anumită doză de imaginație. ridică ușor câinele care se zvârcolea și cercetă cu atenție pământul. Rebecca puse jos paleta pe care o ținea și începu să așeze masa. — Ei bine. — Ai găsit ceva? — Ce te face să crezi că am căutat ceva? — Căutai.

Știi asta la fel de bine ca mine. Făcu o pauză. Hai să nu facem din țânțar armăsar. Dar tot am sentimentul ăsta. Apoi vocea îi deveni mai serioasă. Rebecca oftă. zise ea neconvinsă. dacă ții minte. își pierde vremea. o corectă Glen. cu toate că tonul vocii contrazicea afirmația. — Și mie. încercând să treacă peste asta. 221 . zise Rebecca. presupun. — Doar că ea zicea că cineva a fost afară azi-noapte și ai găsit o urmă de picior. Tăcură amândoi. — Dar i s-a părut că vede pe cineva afară. Dar. Se pare că doar atât pot să fac pentru el. — Am găsit ceva ce ar fi putut fi o urmă de picior. Doar nervii mei. O să deschidem galeria la sfârșitul săptămânii. în care stau soții Randall. — Îmi place de el. — Tot am sentimentul că ceva s-a întâmplat sau că e pe cale să se întâmple. răspunse Glen. — Mai bine te-ai duce cu Robby la Brad Randall. Rebecca dădu din cap. — Cred că da. Dar asta nu dovedește nimic. Îmi place mai ales cum lucrează. încercând să-și amintească. Cred că vrea să priceapă ce s-a întâmplat cu el când am venit aici. probabil că nimic. Glen râse. — Pictura? Care din ele? — Cea cu casa veche. apoi zise: — Când a mai avut Missy coșmaruri? Glen se încruntă. — Dar tu? Ce simți tu? — A. dacă m-ar întreba pe mine. — Cu Robby? Ce-i cu Robby? — Mai nimic. — Ceva te preocupă. zise Glen în cele din urmă. doar că s-ar putea să apară Chip și nu vreau să-l pierd. Îi place cu adevărat. Un coșmar nu înseamnă nimic. zise Glen zâmbind. dar nu era o tăcere convenabilă. — Așa se-ntâmplă cu toții copiii. Și o să-i dau lui pictura aceea. Au o imaginație bogată. M-a întrebat dacă poate să-l examineze pe Robby. — Cred că niciodată.— Nu mare lucru.

Apoi zâmbi forțat. Chip Connor ridică privirea când auzi ușa deschizându-se. dând drumul unui oftat greu. zise Chip. La vederea expresiei de pe fața lui Glen. Toată sticla fusese spartă și scheletul fusese rupt și împrăștiat prin cameră. Stătea tremurând în fața lui Chip. toată ceramica era pe podea. dar și acestea fuseseră distruse. 222 . Făcu stânga-mprejur. — Haide. străbătu galeria și ieși pe ușa din față. fuseseră smulse. bine ancorate în perete de Chip Connor acum câteva zile. — Vreau s-o văd. Camera din spate era și mai rău. Simți cum furia se ridică în el și cum o indignare crescândă punea stăpânire pe ființa lui. apoi răsuflă. De ce nu scoli copiii din pat? • Glen lăsă copiii la micuța școală din Clark’s Harbor o oră mai târziu. Au ruinat-o. porni pe jos spre sat. Rafturile pe care se aflaseră aranjate vasele de ceramică ale Rebeccăi erau goale. privind drept înainte. zise el în cele din urmă. Au făcut-o praf. Vorbele îi rămâneau în gât și se opri. Chip își apucă pălăria și porni spre ieșirea din birou. Rafturile. Respiră adânc. fuseseră sfărâmate. încercând să se forțeze să nu strige și să nu plângă. Fiecare pânză era făcută bucăți. Fără să se oprească la mașină. terminate cu o zi înainte. ciopârțite cu răutate. trăgând aerul în plămânii lui congestionați. — Galeria. cuvintele de salut îi înghețară pe buze și se ridică în picioare. Știu că ceva era în neregulă de cum deschise ușa. adunată grămadă lângă perete. Și picturile. fiecare piesă fiind făcută zob. — Cineva a spart galeria azi-noapte. încercând să se controleze. — Unde te duci? vru să știe Glen. începu Glen. apoi se duse la galerie. Vitrinele. Erau în ramele lor. — Presupun că o să-mi treacă. părând toate și mai grotești în ramele neatinse. După un sfert de oră intră în secția de poliție.

încât nu puteam să mai văd clar și nici nu m-am mai gândit să mă urc în mașină. nici nu prea am stat să mă uit. zise Glen dezgustat. dar. — Ai venit pe jos? — Eram atât de înnebunit. Chip vorbi din nou. pe care Glen nu-l mai auzise niciodată înainte. S-a dus până la doctorul Phelps în dimineața asta. Mai e cafea acolo? — Servește-te. Se simți brusc neputincios și se scufundă în scaun. — Pot să te întreb ceva? zise el. Apoi se încruntă ușor. probabil că aș fi intrat în vreun copac. probabil. urma să-mi vărs puțin furia și pe Whalen. — Ai venit încoace ca să raportezi ce s-a întâmplat sau ca să țipi la Harney Whalen? Întrebarea îl luă prin surprindere pe Glen și trebui să se mai gândească. zise Glen cu voce voalată. — Nu încă. — Pe cuvânt că nu știu. — Unde-i Whalen? — Nu-i aici. o să știi mai bine ca mine. Amândouă camerele. Dacă aș fi făcut-o. — La dracu’! înjură moale Chip. presupun. zise el în cele din urmă. Când Glen se mai așeză o dată. — Ai niște cafea pe-aici? Sau poate ceva de băut? Răceala dispăru imediat din purtarea lui Chip. — Mă bucur că nu-i aici. Așteptă. Și una și alta. Și picturile mele. zise Glen. Închise ușa biroului. Cât privește galeria. — Desigur. Cred că n-a fost prea profesional felul în care m-am purtat.Era un ton glacial în vocea lui. Am venit până aici de îndată ce am văzut ce se întâmplase. Probabil că miaș fi dat drumul la furie dacă ar fi trebuit să vorbesc cu el. în timp ce Glen își umplu din nou ceașca. Am intrat înăuntru și locul e distrus. — Îmi pare rău. Sincer să fiu. Ce s-a întâmplat? — Nu știu. 223 . Ceramica Rebeccăi. Sigur că trebuia să vă spun ce s-a întâmplat. zise el. mușcându-și buzele gânditor. Lasă-mă să stau jos un minut. Cât de rău este? — Ceramica și tablourile sunt distruse complet. îi turnă lui Glen niște cafea din filtrul uriaș care era deja pregătit și se așeză din nou la birou.

pornind spre ușa din spate. dar vitrinele le putem reface. La naiba. se duse în cea din spate și repetă procedeul. remarcă Glen. hai. zise el. ai dreptate. aprobă Chip. — Au intrat pe aici. Poate că nu.Zâmbi fără tragere de inimă. Chip. — Nu. zise Glen. — Așa se pare. Chip nu putea să se uite în ochii lui Glen. cu o figură lipsită de orice expresie. — Să facem ce? Ce ar mai fi de făcut? Totul e distrus. — O să se întâmple din nou. Zâmbi scurt. Ești gata să mergi la galerie? O să fac un proces-verbal și o să hotărâm ce să mai facem. Atârna grotesc. dacă tot nu mai avem nimic de vânzare. — Poți să repari o ruptură mică uneori. — Presupun că știi ce cred. • — Sfinte Cristoase! zise Chip când cei doi intrară în galerie. Mai făcu câteva însemnări. Și dacă aflăm cine a făcut-o… — Ei. — Cred că-i mai bine că nu-i aici. Apoi hotărî că ar putea fi și el sincer. Glen se uita la fragmentele de tablouri. — Poate că da. fu de acord Chip. cu o balama complet smulsă din toc. — Pot să-ți sugerez ceva? întrebă Chip. 224 . Își scoase carnețelul și începu să facă în scris o descriere a pagubelor. Arată de parcă cineva a dat drumul unui urs aici. — Nu-i chiar așa. — Nu știu dacă e de vreun folos. zise el cu o voce pierdută. ignorând în mod deliberat remarca lui Glen. — Am putea afla. apoi adăugă: — Rafturile au mai fost smulse din perete până acum. dar așa ceva nu. N-o să aflăm cine a făcut-o și știi asta. apoi puse carnețelul deoparte. — E făcută praf. dar putem repara galeria. Când termină în camera de la intrare. zise Chip. — Nu și dacă punem un sistem de alarmă. Haide să mergem să vedem. zise Glen înăbușit. nu știm nici măcar de ce au făcut-o. zise el. O să trebuiască să aducem geamuri noi. — E vreo cale să le repari? Glen clătină din cap. probabil că nu.

— Ia-ți o zi liberă. Doamne. — Nu înțeleg de ce-ai venit la mine. al doctorului Phelps și îi descria ce se întâmplase în după-amiaza zilei precedente. domnule doctor. zise el. zise Harney ezitant. — Bine. — Mă bucur că asta e. Ai înțepenit la volan preț de câteva secunde. zise el. îi explică Glen. înghesuit. Phelps asculta cu răbdare. — S-o iau? Ce tot vorbești? — Aveam de gând să ți-o dau în ziua când am fi terminat galeria. Când termină Harney. — Nu pot s-o iau. — Dar e mai mult decât atât. zise Glen. Dar mai bine-ai lua-o acum. iar apoi hotărâți ce vreți să faceți. Plecaseră din camera din spate în galerie. Chip. ca să nu fiu tentat s-o vând. e tot ce ți-a rămas… Dar. protestă Chip. — Vrajă? Cum adică. ca să fii sigur. să facem curat mâine. • Harney Whalen stătea în biroul dezordonat. — Rebecca zicea că o să se întâmple ceva. — N-au luat tot. Chip ducea cu el pictura și își făcea planuri unde s-o atârne. Am momente de vrajă. Sunt liber. Chiar azi dimineață. Fața lui Glen se întunecă amintindu-și ceva. când părăsiră galeria câteva minute mai târziu. Așa că am pus-o deoparte. vrajă? Parc-ar fi un simptom băbesc. cu silueta ciudată la fereastră. continuă. Oricum murdăria trebuie curățată. Dar cred că mai bine-ai lua-o acum.Fără să mai aștepte un răspuns. dar brusc Glen se întoarse în atelier. O să începem să strângem. Zicea că s-a întâmplat ceva sau că e pe punctul de a se întâmpla. S-ar putea să nu mai stea mult pe aici. Chip se uită curios la el când Glen întoarse pictura pe care o ținea. zise el triumfător. Du-te acasă și povestește-i Rebeccăi ce s-a întâmplat. Am pus-o deoparte pentru că o păstram. 225 . Era o pictură pe care o pusesem deoparte și n-au găsit-o. ridică din umeri. Oricui i se-ntâmplă din când în când. când ne-am trezit. După un minut se întoarse înapoi. Era pânza care ilustra plaja Sod Beach și casa dărăpănată.

avem necazuri. Îi luă lui Whalen tensiunea și îi măsură pulsul. în Aberdeen. — N-o mai închiriam. — Când ai avut așa ceva ultima oară? — Noaptea trecută. Nu-mi amintesc nimic. — Străinii ăștia. încercând să găsească cea mai bună explicație pentru ce se întâmplase. Harn. În afară de stările de vrajă – cum te simți în rest? — Bine. Dacă nu apare nimic la analize. făcu Phelps nedecis. — La soții Palmer te referi? întrebă Phelps. Phelps se încruntă. Whalen zâmbi cu amărăciune. Și nu mai știu nimic până mă trezesc. Am prea multe de făcut. Phelps dădu ochii peste cap. — Casa Baron? Credeam că n-o s-o mai închiriezi. până acum. când se întâmplă. Oricum. recunoscu Whalen. zise Whalen. dar nu mi-amintesc când m-am dus. — Va trebui să trimit astea la laborator. S-au mutat în vechea mea casă de pe plajă. 226 . E ca și cum mi s-ar întuneca mintea pentru puțin. noi. haide. cel puțin nu cred că se întâmplă des. De fiecare dată când vin străini. — Ei. — Cred că am avut unul din momentele mele de vrajă când iam arătat casa lui Randall și nevesti-sii. — Ei. Când am fost vreodată bolnav? Phelps aprobă din cap. dar o să aflăm dacă e ceva în câteva zile. Acum interesul lui Phelps era stârnit pe deplin. îi testă reflexele și îi ascultă cu stetoscopul. La fel ca întotdeauna. ce-ai zice să te internezi vreo câteva zile? — Las-o baltă. — Hm. totul pare normal până acum. Mă uitam la televizor și am simțit că se va întâmplă. Apoi îi făcu analiza sângelui și a urinei. — Ei și ceilalți. mâinile încep să-mi tremure și mă simt ciudat. Se încruntă.— E singurul mod în care le pot descrie. Ar fi bine dacă te-aș examina. decât de azi dimineață. Sau eram. dar. murmură Whalen. Eram în pat. au apărut cu un contract de închiriere semnat și eu nu mi-amintesc să-l fi semnat. Tu și cu mine suntem cei mai nemunciți oameni din oraș. Dar se pare c-am făcut-o. Nu mi se întâmplă prea des sau. Randall îi cheamă.

zise Phelps încet. — Nicio șansă. — Dar nici nu te poate ajuta. Dacă nu găsești nimic în neregulă. Mareea era departe și plaja dreaptă. mișcânduse încet. Cerul plumburiu nu dădea semne de înseninare. N-am fost niciodată în spital. Sau poate că ceva nu e în regulă cu tine și nu vrei să afli ce. dacă nu-mi urmezi sfatul. da. Poate că doar îmbătrânesc. Dar ce-ai spus mă preocupă. aproape fără tragere de inimă. răspunse Phelps cu asprime. îi reaminti Whalen. după ea. la vest era aproape negru și la orizont norii de furtună alergau de colo-colo. Pentru că era încă devreme. lăsând nisipul îndesat și tare. — Nu am făcut-o. Ideea că Harney Whalen avea „momente de vrajă” îl îngrijora. Mă gândesc să te trimit la Aberdeen chiar acum. Un bilet de la Rebecca spunea că se dusese până la soții Randall să vadă dacă putea să le dea o mână de ajutor. Când Harney Whalen părăsi biroul. rotindu-se între ei. 227 . găsi cabana goală. — Poate că da. contracară Phelps. • Când Glen Palmer ajunse acasă. lucea udă. spuse Phelps. Nu vreau să mă duc acum. — Poate că n-am nimic. expusă valurilor mai mult decât în mod obișnuit. Whalen clătină din cap. apoi o luă spre sud. zise Whalen prietenos. Dar ceilalți oameni? Ai putea să faci rău cuiva – aproape că ai și făcut-o ieri. Phelps își dori să fie la fel de încrezător cum părea Whalen. Glen se hotărî să facă o plimbare în josul plajei. infiltrându-se în plajă imediat. — Ce nu cunoști nu-ți poate face rău. — Ei. cum e? O să trăiesc? — După mine. Dar. Dar nu era. asta este. Ar putea să-și pregătească singur prânzul sau să vină după ea. Glen merse spre linia valurilor. Ploaia ușoară care căzuse toată noaptea și toată dimineața se menținea domoală. să nu mă-ntrebi ce e-n neregulă cu tine. Și n-o s-o fac. Încerca să decidă în ce fel să-i dea vestea Rebeccăi și care ar fi fost reacția ei. ca și cum s-ar fi grupat pentru un atac asupra țărmului. Îl îngrijora foarte tare.Se ridică și începu să-și încheie cămașa. — Cum vrei.

Aceasta din urmă ar fi fost o reacție tipică pentru Rebecca. speriat. Din toate reacțiile posibile. Glen ridică privirea. Rebecca îl văzu venind de la o depărtare de cincizeci de metri de casa veche de pe plajă și ieși să-l întâmpine. când ascultă povestea lui Glen despre ce se 228 . pare drept. vrei? Vom discuta problema și cu Brad și cu Elaine. Și diseară când vom fi în pat o să ne hotărâm. probabil că aș lua cea mai proastă hotărâre. bine? • Haosul din casa soților Randall era doar puțin mai ordonat decât în galerie și Glen încercă să pară vesel când făcu această comparație. nu-i așa? întrebă ea moale. — Ce-a fost? — Galeria a fost distrusă. în afară de una. Sau s-ar pregăti să lupte. Glen o trase mai aproape și o sărută ușor. zise el moale. — Pe cea pe care i-am dat-o lui Chip. — Dacă vom hotărî în pat. Dar. au distrus galeria. totul pare posibil. la picioare. apoi vom considera că nu s-a întâmplat nimic pentru tot restul zilei. Așa că hai să așteptăm. Dacă o să trebuiască să mă hotărăsc acum ce să facem. îi spuse Glen. Se înșela. N-o văzuse venind – privise în jos. Oricum. Când suntem în pat. — Atunci așa să fie. — Care? întrebă Rebecca irelevant și Glen își dădu seama că ea refuza să asculte ce îi spusese. doar pe asta nu o luase în considerare. — Distrusă? Vrei să spui că cineva a pătruns înăuntru? — Au pătruns înăuntru. murmură Rebecca. — Într-un fel. Apoi își strecură brațul sub brațul lui Glen și se uită fix în ochii lui îngrijorați. gata să arate că nu putea fi intimidată. preocupat. comentă ea. au spart vasele de ceramică și au sfâșiat toate pânzele. Dar hai să nu mai discutăm despre asta acum. — S-a întâmplat. Aprobă mut din cap. nu în clipa asta. Rebecca se întoarse încet și se holbă la bătrâna casă care făcea obiectul singurei pânze care supraviețuise. — Hai să nu ne preocupăm acum de asta.S-ar da bătută și ar cere să părăsească imediat Clark’s Harbor. știu ce vom face: vom rămâne aici.

— Tatăl tău îmi spune că ție îți place foarte mult aici. E ca o ardere și uneori mi-e greu să mă mișc. — Nu spun la nimeni. zise el încetișor. — E bine. Așa că. nu le-ar plăcea. Uneori. Se holbă la Brad. Lui Missy i se pare că vede lucruri când suntem împreună afară. — De ce? Robby răsuci în minte întrebarea. Furtunile îmi fac bine. Ar crede că mai sunt bolnav. Dar nu e o stare rea – e ceva care trebuie să se petreacă. Nimeni nu-l mai întrebase asta înainte și nici el nu se gândise. 229 . cu toate că Brad nu formulase întrebarea care îi trecuse prin gând. nu? zise el degajat. când nu mai puteau fi auziți de cei din casă. E incitant și relaxant în același timp. dar era un ton de preocupare în vocea lui pe care Robby îl detectă imediat. cu ochii mari și speriați.întâmplase ieri noapte. — Să nu le spui lui mama și tata. — Cred că mă incită când vine furtuna. dar nu se întâmplă nimic. E ca o mâță speriată. îi explică el. Câteodată mă duc singur. îl liniști Brad pe băiat. — E drăguț aici. — De fapt nimic. când sunt afară în furtună. Brad se întrebă dacă Robby stătuse în pat noaptea trecută. cu sinceritatea pe care o aveau copiii. descrierea făcută de Glen galeriei semăna prea mult cu prăpădul pe care era știut că îl făcea băiatul în trecut. — Ieși afară pe furtună? Brad încercă să pară dezinvolt. E ceva ce simt în corpul meu. atunci când știu că o să se întâmple ceva bun. îl stimulă ușor Brad. Acum. dar nu sunt. Dar vreau să știu ce se-ntâmplă când mergi afară pe furtună. Nu e ca de Crăciun sau ca de ziua mea. Dar e o incitare ciudată. dar uneori Missy vine cu mine. strecurânduse printre bușteni în drumul lor înapoi de la școală spre casă. de îndată ce sosiră Robby și Missy. Robby aprobă evaziv. Dar Missy nu vrea să meargă totdeauna și eu tot timpul trebuie să o conving. Brad găsi repede un pretext ca să-l ia pe Robby la o plimbare lungă pe plajă. am chef să mă așez pe pământ și să las ploaia să cadă peste mine. începu să se gândească cu voce tare. îl imploră el. Dar îmi place mai mult când plouă.

Robby se întoarse și începu să alerge înapoi spre casă. — Știu și eu. Furtunile. Brad nu-i pomeni lui Glen ce îi spusese Robby despre Missy. — Nu. în schimb. un străin? Cum putea să fie locul lui aici? • De îndată ce Brad se întoarse în casă. în ciuda temerilor care începuseră să-l macine. — Îl căutam pe Snooker și Missy n-a vrut să vină. îi transformă în monștri. Ne-a spus povești despre indieni. — Cred că avea dreptate. zise el în cele din urmă. Nu era oare Robby. doctorul Bradford Randall își aținti privirea spre Pacific și încercă să rămână liniștit. Și dacă îl incită pe el. probabil că așa li se întâmplă și altor oameni. Robby spune că „îl incită”. zise Brad încet. Apoi. timp în care Brad încercă să dea un înțeles celor pe care le spusese Robby.— Dar în noaptea în care te-am întâlnit eu pe plajă? Missy nu era cu tine atunci. Brad era sigur că era ceva dincolo de aparențe. — L-am întâlnit o dată pe bătrânul Riley. Pentru moment hotărî să țină pentru el. cum obișnuiau să ucidă oameni pe plajă și organizau ceremonii și tot felul de chestii. Cum lumina după-amiezei pălea. Se hotărî să mai pună o singură întrebare. părea că nimic neobișnuit nu se întâmpla. Doar că pe alții nu îi calmează. E ceva legat de furtuni. ca și cum recunoașterea faptului l-ar fi durut. 230 . ca și restul familiei. Merseră o vreme în tăcere. Robby arăta mâhnit. că nu se mai întoarce și că n-are rost să-l mai căutăm. Glen îl trase deoparte. Dar atât. Măcar până avea ocazia să vorbească cu Missy. De ce mi-ar fi? Aici mi-e locul. Brad îl privi plecând și se întrebă ce voise să spună. — Nu ți-e frică când ești singur și e furtună? Robby Palmer păru nedumerit. până să priceapă Brad ce spusese sau să-l întrebe de noaptea trecută. — Mai vezi pe altcineva când umbli prin furtună? Robby se gândi și decise că singura dată când văzuse cu adevărat pe cineva fusese acum câteva săptămâni. cu o expresie de curiozitate amestecată cu grijă. În aparență. Și totuși. zise el moale. Zicea că a dispărut. dorindu-și să vină cu o explicație ușoară la evenimentele care se țeseau în Clark’s Harbor.

Fă-o încet. Acum era în picioare. dar era înfricoșător. ațâțând jarul. Își aminti vechea zicală: toată lumea vorbește despre vreme. Luă vătraiul în mâna dreaptă. cuprinzând hârtia. Manevră ușor foalele și un moment mai târziu o flacără mică țâșni. dar era prea concentrată să pornească focul ca să mormăie mai mult decât „bună dimineața”. n-ar fi sigur ce ar putea face cu ea. Spre dimineață se scufundase într-un somn agitat. ascultând urletul constant al valurilor. genul ăsta de lucruri. Brad se uită la ea câteva minute. apoi niște vreascuri. Era senin și văzuse Carul Mare strălucind cu putere pe cerul întunecat. Focul se aprinse constant. Poate chiar nu era nimic de făcut. Așa că stătuse trează toată noaptea. 231 . vânt. și privise țintă plaja. • Capitolul 23 Elaine Randall nu dormise bine. dar Elaine nu era sigură că reușise. Nu sunase logic. Se sculase din pat de două ori. luptându-se cu lemnele din sobă. Dar. Niște foaie mici se aflau sus pe sobă. în Clark’s Harbor? S-ar putea să nu aibă sens. Rebecca îi arătase seara trecută cum să îngrădească focul. de fiecare dată fără să-l deranjeze pe Brad. Luna făcea ca plaja să aibă culoarea cositorului ars. apucă foalele și începu să pompeze frenetic. Înghesui un ghemotoc de ziar în focar. — Forțezi prea mult. știa că vremea putea influența oamenii. dar nimeni nu face nimic în privința ei. Ionizare. Împinse cu furie în bucata cea mai mare de lemn rămasă în cutia focarului și fu surprinsă să vadă că se crapă în două și dezvăluie jarul. în cazul că s-ar fi iscat vreo flăcăruie. dar mai era ceva în plus – ceva ce le spusese Brad cu o seară în urmă.Exista o explicație pentru ceea ce se întâmplă în jurul lui. Sufli prea repede și focul se stinge imediat ce s-a aprins. chiar dacă ar găsi-o. Brad puse foalele deoparte și aruncă câteva surcele în flacăra mică. Și se gândise. El ar putea s-o găsească. Dar aici. zise el. apoi îi luă foalele din mână. Era nefamiliarizată cu locurile. Îl auzi pe Brad venind din bucătărie. Cu toate astea.

sugeră Brad. Ea măsură cu atenție cantitatea de cafea apoi o puse în filtrul de aluminiu care aștepta pregătit pe sobă. — I-au furat ceva? — Glen nu-și dă seama. fără să aștepte un răspuns. răspunse Brad. Dar nu cred c-o să găsească ceva. intră. În primele zile n-am putut să facem deloc cafeaua. când se auzi o bătaie în ușă. — Probabil că a luat-o în partea opusă. spuse Chip. Ai idee cât îi trebuie să fiarbă. în faza asta. — Ei. ce-i așa de grav? — Vrei să spui că n-ai de gând să faci nimic? Lui Chip nu-i venea să creadă ce auzea. — Asta ne e treaba. urmată de o voce. adăugă Chip. • Chip Connor îl găsi pe Harney la birou. anunță el. zise ea plină de voie bună. — Norocul începătorului. uitându-se cu acreală peste raportul pe care i-l lăsase acolo cu o seară în urmă. — Te aștepți să iau o măsură? întrebă el. zise Rebecca. zise Whalen indiferent.— Nu-i mai trebuie nimic. — Nu. zise Whalen cu gravitate. răspunse Elaine. 232 . Dacă nu s-a furat nimic. Poate că s-a dus afară ca să caute epava. dar ar trebui să vezi locul. E un dezastru. Scoase capacul de la termos și camera se umplu de aroma cafelei proaspete. — M-am gândit că ați putea folosi ăsta. — Nu e pe plajă. oftă ea. se plânse ea. — E cineva acasă? Era Rebecca Palmer și. Elaine turnă în trei cești și sorbi imediat dintr-una. Ducea un termos. zise Elaine. tari. — Aș putea să mă învăț și fără cafea. așa se-ntâmplă uneori. Dă-mi cafeaua. Se uită întrebătoare la Rebecca. dacă o să fiarbă vreodată? — Până când e gata. Șeriful ridică privirea spre el și împinse deoparte dosarul. N-o să fac. — L-ai văzut pe Jeff? — Jeff? Nu-i aici? — Cred că l-am auzit ieșind chiar înainte să mă scol. — Parcă-mi mai vine să trăiesc. Era gata pornit când teai apucat tu de el.

cu o tonalitate pe care nu i-o mai auzise înainte. Și n-a mers. Dar întotdeauna au zis că locul nu era prielnic străinilor. — Cunosc motivele tale. Harney. întrebându-se unde voia să ajungă Whalen. Și n-a fost. Și am motivele mele. contracară Chip. zise Chip. Altele nu. — N-am vrut să reînnoiesc un contract. în ce mă privește. Lucrurile se schimbă. Dar ar fi trebuit să plece atunci. Tata chiar s-a măritat cu o fată care era pe jumătate indiancă. — Nici măcar nu încerci. Și. E ca și cum în ultima vreme nu dai doi bani pe ce se petrece pe-aici. Și știi ceva. apoi din cauza ta. altele nu. — Nu dau doi bani pe ce li se-ntâmplă străinilor. Au vrut să rămână și să se-apuce de pescuit. — Când au venit întâi bunicii mei. zise Whalen cu indulgență. indienii au plecat după un timp spre nord și am rămas singuri. nu-i așa? Chip aprobă dând din cap. atâta tot. îl corectă Whalen. — Nu știu ce-i cu tine. zise Whalen. Dar e exact cum au zis indienii. Harn. Bunicul mi-a povestit tot. a fost periculos pentru ei. 233 . — Ei. — Mie mi se pare că orașul ăsta e mai periculos pentru ei decât sunt ei pentru noi. dar cred că știi asta. Ura apăru în glasul lui Whalen. — Asta din cauza ta. Unele lucruri pot fi uitate. Eu n-am uitat ce li s-a-ntâmplat bunicilor mei. așa a fost mereu de-atunci. — Unele lucruri se schimbă. Din când în când vin străini și mereu aduc necazuri. — Așa stau lucrurile. Dar trecutul e trecut. zise Chip cu tristețe. dar nici lor nu le-a priit. — Am auzit. — Ei bine. nu vreau străini să bântuie prin oraș. răspunse Chip. Necazul se întoarce împotriva lor. Chip? Nu putem face nimic. Întâi din cauza bunicului tău. Chiristigiii au încercat să vină aici. Dar bunicii mei au rezistat și s-au învățat să locuiască aici. N-o să uit niciodată. Indienilor nu le plăcea ce se-ntâmpla și au făcut tot ce-a fost mai rău ca să scape de albi. Totul s-a petrecut acum ani de zile.Ochii lui Chip se îngustară de furie. Sunt periculoși.

dacă ai nevoie de mine. n-avea niciun rost să vorbească despre ele. Dacă te-ncurci cu Palmer. Văzu în schimb chipul lui Chip. — Nu văd de ce. Whalen îl privi încruntat pe ajutorul său. dar o să las stația deschisă. zise Chip. Dacă aș fi în locul tău. înainte să ajungă la ușă. ar fi bine să se aștepte la astfel de lucruri. N-aș zice că mă deranjează în mod special. Dar. Ochii lui se ațintiseră pe ușă. — Așa se-ntâmplă. zise Harney sec. de ce nu voia să-i spună lui Chip despre „momentele lui de vrajă” și hotărî că nu era treaba lui Chip. își aminti ceva și se întoarse: — Ai fost la doctorul Phelps astăzi? — Da. Whalen se întrebă pentru o clipă de ce îl mințea pe Chip. Trase un dosar din sertarul de sus al biroului și îl deschise. de îndată ce ușa biroului se închise după ajutorul de șerif. dar Chip îl forță să continue: — Ai ceva? — Nu mi-a găsit nimic. aș uita. Whalen rosti cuvântul fără nicio inflexiune. Pe urmă. Chip aprobă din cap absent și dădu să plece. cheamă-mă prin radio. Așa că m-am învățat să trăiesc cu asta.— Acum nu. dai de bucluc. supărat pe Whalen. Dar. Obișnuiam să o fac. Probabil c-a fost o indigestie. Mă duc să-l ajut pe Palmer astăzi. Nu m-am simțit prea bine noaptea trecută. Dacă Phelps n-a putut afla ce anume le provoca. consimți Whalen. „momentele de vrajă” nu erau ceva serios. fără s-o vadă cu adevărat. ca și cum ar fi vrut să-l trimită la plimbare pe Chip. — Presupun că nu mă privește ce faci în zilele tale libere. dar cred că-ți pierzi vremea. Nam să aflu nimic – ar fi putut s-o facă oricine și n-am ce să caut. ca și cum n-ar fi fost nimic de adăugat. nu te aștepta să iau vreo măsură în privința asta. dacă vrea să rămână în Clark’s Harbor. așa că m-am hotărât să mă duc la un control. dar nu era chipul pe 234 . — Deci. — Ei bine. Harney Whalen ridică privirea din dosarul pe care se prefăcea că-l citește. și asta e. dar fără niciun folos. Luă dosarul care conținea raportul lui Chip despre atacul asupra galeriei lui Palmer. Spune-i lui Palmer doar că.

— Cred că nu era așa de rău cum am crezut. Chip se încruntă nedumerit. dar n-a vrut. • — Vrei o bere? întrebă Glen când Brad intră pe ușă. zise el. în afară de una. — E legat de furtuni. zise Brad. stându-mi în cale. Mi se pare prea mult. — Te referi la înecuri? întrebă Chip. nu va crede asta nici despre tine. Chip mi-a devenit străin. — El ce crede că se-ntâmplă? întrebă Glen precaut. de Miriam Shelling. — Parcă ziceai că a fost distrusă galeria. zise Brad încurcat. Dezastrul fusese curățat. I-am spus să se ducă afară și să picteze un tablou. răspunse Glen. — La bibliotecă? întrebă Chip. — Ei. zise Brad. își spuse el. Ceva ciudat. dacă te descurci fără el. — Nu înțeleg. Se întoarse spre Chip. Se pare că îl afectează pe băiatul lui Glen și mă întreb dacă nu mai afectează și pe altcineva. E vorba de ce s-a întâmplat aici. El și Chip se sprijineau de o vitrină admirând ce lucraseră. zise Chip.care îl cunoștea așa de bine. răspunse Glen puțin cam prostește. — Dacă nu crede că-s nebun. — Brad are o teorie despre ce se-ntâmplă aici. rafturile erau puse la loc și toate vitrinele fuseseră reparate. Asta e. bine. Apoi renunță la gândul ăsta și se întoarse la dosarul din fața lui. o să-l car după mine la bibliotecă. Eu încerc să aflu dacă au fost chiar „accidente”. zise Chip. 235 . — Nici eu nu sunt prea sigur că înțeleg. — S-a tot agitat pe-aici. Dar se pare că prea multe accidente s-au petrecut aici. de câinele meu. — Nu doar la înecuri. — Nu știu ce crezi c-o să afli. Harney Whalen nu pare în niciun caz prea interesat. Ce e la bibliotecă? Brad îi aruncă o privire lui Glen și acesta aprobă din cap. Era ceva diferit la fața pe care o vizualiza Harney Whalen.

conștienți de ceea ce însemna o furtună în Clark’s Harbor. • Jeff Horton își petrecuse întreaga zi plimbându-se pe plajă. Plecase din casă dimineața devreme. aduc necaz. — Știi ce. ce-ar fi să terminăm pe ziua de azi? Eu mă voi duce la Blake la magazin și voi lua tot ce e nevoie ca să terminăm și o s-o facem mâine. Știa că furtunile puteau omorî oamenii. te răsuceau. Dar ar putea furtuna să dezlege o barcă? Ar putea să trimită pe cineva la galerie ca să-i distrugă exponatele? Ar putea spânzura o femeie de ramura unui copac în mijlocul pădurii? 236 . Veneau asupra ta. în plus. Avea nevoie să înțeleagă ce se întâmplase. umblând înspre nord fără țintă. dar asta se întâmpla fățiș. sau să te doboare printr-un fulger. de asemenea treaz. De două ori fusese tentat să se ducă jos și să bată la ușa soților Randall. iar apoi. cu toate că o furtună ar putea să-ți facă praf casa. nu știa unde se ducea. — Se pare că furtuna se pregătește să lovească. Aruncă o privire prin galerie și își puse cutia de bere goală jos. Stătuse treaz toată noaptea și de câteva ori auzise pe cineva jos. dacă erai pe mare. — El crede că e vorba de soartă. când de fapt încerca să afle din bucăți ce se întâmplase. sau de un blestem al indienilor Klickashaw. zise Chip. să arunce peste tine o linie de curent. spunându-și că se afla în căutarea unui rest de pe Osprey. Sau ce căuta. comentă Brad. Dacă ai fi pe pământ. Cei trei bărbați se cutremurară. — Simplifică lucrurile oricum. — Da. Dar nu de companie avea nevoie.Învățase să fie atent cu Chip pe tema Whalen. îi sugeră el lui Glen. Zice că ori de câte ori vin străini în Clark’s Harbor. dacă spiritul le stârnea. simțindu-se nelalocul lui. Cerul se întunecase în momentul când încuiau galeria și Chip aruncă o privire la orizont spre vest. aruncau un val gigantic asupra ta și te zdrobeau. fără să spună nimănui unde se ducea – era sigur că soții Randall vor înțelege și. doar pentru companie. dar că necazul se întoarce împotriva lor. te înspăimântau. Dacă Brad vrea să-l ajuți. ai fi mai în siguranță.

începutul furtunii făcea plaja mai interesantă. apoi se convinse că fratele ei o necăjea. Ei bine. încercând s-o sperie. Abia dacă sesiză glasul tânguitor al lui Missy. ar ceda și s-ar întoarce înapoi la marea agitată și la furtuna în creștere. străbătut de un ciudat 237 . se rugă Missy. când vântul porni să bată și norii începură să se adune la orizont. Plaja părea părăsită. Până ajunse cu bine la pădure nu riscă să se uite înapoi. n-o să se sperie. Robby nu mai era pe plajă. iar Missy niciuna și era sigur că Missy voia să-i strice bucuria. Și n-o să alerge după el. Nu vreau să stau aici și să mă ud până la piele. dar îi fu teamă. Missy renunță la căutatul scoicii perfecte în nisip și îl strigă pe fratele ei.Toate simțurile lui Jeff Horton îi spuneau că nu. pe urmele ei. și ce? zise Robby. O să stea acolo pe loc. Aruncă o privire în sus spre nori. • Missy și Robby se aflau pe Sod Beach când furtuna lovi țărmul. dacă Robby nu venea în spatele ei. la adăpostul pădurii și o să-l urmărească. teamă că. ca să nu-i dea fratelui ei ocazia să o convingă să rămână pe nisipul neprotejat. așa cum voia el. hotărâtă să nu se uite înapoi. — Nu e nimeni acasă. insistă ea. Robby avea să vină s-o caute… • Jeff Horton ajunse la capătul de nord al lui Sod Beach pe jumătate ascuns în umbră. Tata e încă la lucru și mama e la doctorul Randall. cu furtuna în spate. dar. — Ei. Vru să se întoarcă tocmai când ajunse la reciful de bușteni care se afla aproape de marginea apei. Mai devreme sau mai târziu. sublinie Robby. Valurile începură să crească și mareea se porni. fără să-și ridice privirea de la porțiunea de nisip pe care o cerceta cu atenție. — Vreau să merg acasă. se întoarse către sud și porni înapoi spre Clark’s Harbor. Până acum găsise cinci scoici întregi. Missy avu un moment de panică. Putem să mergem prin pădure. apoi zâmbi fericit la vederea valurilor înspumate. — Atunci hai să mergem acolo. Și totuși. Când căzură primele picături de ploaie. când Jeff trecu pe lângă cabana familiei Palmer se opri. Și pe urmă. Porni de-a curmezișul plajei. amurgul cenușiu fiind întunecat de furtuna dezlănțuită. — Începe să plouă.

când simți un braț masiv alunecându-i în jurul gâtului și o forță împingându-i capul de la ceafă în față. începu să-și piardă cunoștința. în timp ce le privea. ci două. La un moment dat chiar îl apucă pe atacatorul nevăzut. Simți cum traheea i se închide sub presiunea forței și începu să se zbată. Missy se uita plină de teamă după fratele ei. ceva înspăimântător. Câteva minute mai târziu își pierdu curajul și se furișă în pădure. apoi își dădu seama că era prea mare. dar descoperi că putea doar să meargă și cu fiecare pas mersul lui devenea tot mai greu. Încercă să se forțeze să se grăbească. când noaptea fu deplină. mai avea câțiva metri până să fie bine mersi în casa soților Randall. Tocmai se întorcea să înfrunte dușmanul nevăzut din spatele lui. dar rezistă tentației. Când începu din nou să meargă. Dar. spunându-și că nu era niciun pericol. Și cum pasul lui încetinea. nimic de care să se teamă. De fiecare dată când plaja devenea vizibilă preț de un moment. la adăpostul relativ al pădurii. Jeff avu o senzație ciudată: fulgerele care tot se descărcau în jurul lui păreau să-l încetinească. să-i fure energia. când se întunecă de-a binelea. Era prea întuneric ca să poată să-și dea seama cine era. cum se mișca așa prin furtună. alunecoase de la apă. furtuna lovi cu toată forța și plaja fu luminată de fulgerări instantanee. Missy de-abia putea să distingă silueta care se mișca neîntrerupt în josul plajei. Nu era de văzut nicăieri.sentiment de neliniște. Erau strâns lipite și. Până să se elibereze. Voia să alerge. bătând aerul cu brațele. Mai era ceva acolo. Ultima lui amintire fu aceea a unui sunet. se încleștară… • Jeff Horton simți atacul înainte să se producă. I se zbârli părul pe ceafă și sentimentul lui de neliniște se transformă brusc întrun sentiment de primejdie. Dar. îl scăpară. un pocnet de undeva de dedesubtul capului. silueta începu să dispară complet. ajunse să-și dea seama că nu mai era singur pe plajă. Se întrebă 238 . • Din poziția ei avantajoasă. când lumina albă a fulgerului dezvălui deodată pe plajă nu doar o siluetă. simți nevoia să o ia la fugă. dar fără folos. dar mâinile lui. Mai întâi crezu că era Robby. și într-adevăr. Ceva ce apăruse din furtună.

Nedumerit. cu inima bătându-i cu putere. întunericul coborî asupra lui și el se relaxă. bibliotecara Bibliotecii Publice din Clark’s Harbor – care ocupa două camere în sediul primăriei – îl bătu pe umăr pe Brad Randall. Va trebui să reveniți luni. — Am văzut ceva. cu vocea ei mică strigându-i pe frate-său. E prea întuneric. valurile lingândul ca un animal sălbatic adulmecându-și prada căzută. — E ora închiderii. Începu s-o conducă pe potecă. — N-ai văzut nimic. • Missy alerga de-a lungul potecii prin pădure. dar. Pe plajă – era cineva pe plajă și pe urmă încă cineva – și – ah. cu toate că nu mai era nimeni altcineva în preajmă. așteptând-o. zăcea singur pe plajă. o liniști el. Robby. Aproape că am terminat. stând pe poteca din fața ei. E un fel de proiect de cercetare a istoriei orașului. șopti femeia cu părul cărunt. zise Robby cu blândețe. bâigui ea. — Te căutam. dar nu veneai și am văzut ceva. • În seara aceea. — A. Se așeză cu greutate pe un buștean și începu să plângă. dar nu putu. Te așteptam. 239 . ploaia curgând peste el. zise Brad. se văicări ea. Îi zâmbi trist femeii. până să găsească un răspuns. — E-n regulă. Încercă să vorbească printre gâfâieli și accese de teamă. zise Brad moale. îl asigură bibliotecara. Câteva secunde mai târziu. Emoția furtunii îl cuprinsese. nu-i nimic. la ora nouă. Își dorea să nu se termine niciodată. Robby se așeză lângă ea și își petrecu brațul în jurul ei. cu pasul sigur și repede. În majoritatea timpului stau degeaba. Robby o luă de mână și o trase în picioare. E bine să ai ceva de făcut din când în când. gâfâind. De ce te-ai ascuns? Missy se opri din fugă și se holbă la fratele ei.ce ar putea fi. — Verific niște lucruri. Brad încetă să scrie în carnețelul pe care aproape că îl umpluse în cele cinci ore în care el și Glen lucraseră împreună și își ridică privirea. Și atunci îl văzu. Cu toate că mă depășește ce vreți să faceți cu toate ziarele alea. hai acasă. — Sper că nu v-am dat prea multă bătaie de cap.

dar nu era sigură ce anume. — Bine. — I-am băgat în pat. Missy credea că a văzut ceva pe plajă. De îndată ce Brad și Glen plecară. — Chiar asta mă interesează. — Vrei să trecem pe la mine? Nu m-aș mira dacă Rebecca și copiii ar fi acolo. ținându-i companie lui Elaine. • Furtuna se pornise și ploaia cădea în rafale când Glen și Brad dădură fuga la mașina lui Brad. — Nu pe vremea asta. Dacă se petrecea ceva. Își puse în cap să vorbească despre asta cu Merle Glind. Am cercetat toate dosarele. răspunse Glen. vântul care sufla cu toată forța furtunii bătu în Volvo și Brad avu greutăți în menținerea ei pe drum. strâmbând din nas. Le găsiră pe Rebecca și Elaine în camera de zi. Era nedumerită. dar. — Ce-ar fi să lăsăm microbuzul tău la galerie? sugeră el când o luară pe șosea. Glen clătină din cap. el știa sigur ce anume. bibliotecara începu să pună la loc ziarele vechi pe care le consultaseră. La o jumătate de oră după ce a izbucnit furtuna.— N-are cine știe ce istorie. zise Brad misterios. Zâmbetul lui nu reuși să șteargă încruntarea de pe fețele lor și se uitară una la alta cu teamă. Cele două femei se ridicară cu fețe îngrijorate să-i întâmpine. Suntem aici și suntem teferi. 240 . — Bine. Elaine zise: — Copiii au venit cu puțin timp în urmă. atâta tot. zise ea calmă. Glen Palmer veni din camera cealaltă. Dacă e ceva adevărat în teoria ta. Erau uzi până la piele și Missy era înfricoșată. — Unde sunt? întrebă Brad. Cred că avem destule informații. zise bibliotecara. le explică Rebecca. Nu trebuie să arătați de parcă v-a lovit vreo tragedie. Ne vedem acolo. le liniști Brad. pe o noapte ca asta s-ar putea verifica. Brad chicoti aprobator și trase cât mai aproape de Volkswagen putu. Când porniră spre drumul principal. — Cam asta e. — Totul e bine. până să pună întrebări. Trăim și murim. Ochii bibliotecarei se măriră.

Jeff fusese probabil pe plajă. În orice caz. — Unde e Jeff? Glen și Brad se uitară unul la altul neputincioși. dar se hotărî să nu spună nimic. continuă el. doamna Baron s-a spânzurat. pălind dintr-o dată.Lui Missy i se pare că vede lucruri. Cuvintele lui Robby îi răsunară în minte. cu cât mai puternică e furtuna. — Să mergem. Se entuziasma de subiectul lui acum. știați că soții Shelling nu sunt singurii care au murit aici? — Ce vrei să spui? întrebă Rebecca. — Aș vrea să nu-mi fi povestit asta. aproape ezitant. — Oamenii care au construit casa asta au murit în același fel. Am consultat o grămadă de ziare în seara asta. Și e ciudat. Și bătea furtuna. Nu l-am văzut toată ziua. Baron a căzut din barca lui și s-a prins în propriile năvoade. De fiecare dată când s-a întâmplat ceva. cu atât sunt mai groaznice lucrurile. O furtună puternică. S-a întâmplat în timpul unei furtuni de trei zile. Își apucă haina și începu s-o îmbrace din nou. se pare că. — Jeff? N-a fost cu noi. îi zise lui Brad. dar ea se trase brusc înapoi când îi trecu prin cap un gând. Brad aprobă din cap. După câteva zile. aici era furtună. — De exemplu. Tânărul pescar zăcea în nisip și. dacă n-ar fi mers pe marginea apei. dispărând în întuneric. — Ceva se întâmplă într-adevăr. zise Glen calm. — Ați găsit ceva la bibliotecă? întrebă Elaine cu un glas moale. Brad se mișcă pentru a-și pune un braț pe după umerii ei. Lucrurile astea mă sperie. 241 . nu deocamdată. Vocea lui Glen se pierdu când își dădu seama ce spusese. Luă o lanternă din sufragerie și plecă. Ploaia purtată de vânt ascunse până și lumina slabă de la lanterna lui. • Capitolul 24 Aproape că se împiedicară de Jeff. nu l-ar fi găsit deloc. ignorând privirea de panică de pe figura soției lui. zise Elaine moale.

Jeff? Ce s-a întâmplat? Jeff se strădui cât putu. Glen se aplecă aproape de buzele lui Jeff. Bila albastră. își dădu seama că ceva era în neregulă. dar fără folos. Ochii i se rotiră prin cameră și se întrebă repede ce căuta oare. O răsucea în mână. Capul lui Jeff stătea într-un unghi ciudat. Ochii i se închiseră din nou. Avea gâtul rupt.— Ah. dar. Jeff Horton. Ah. Că Jeff mai era încă în viață era un miracol. Gura îi era schimonosită într-o grimasă dureroasă. își zise Glen. înainte de a putea rosti cuvintele. Brad vru să-l miște. Dumnezeule. să-l tragă mai sus pe plajă. Dar apoi pleoapele i se zbătură și Glen se lăsă în genunchi. Își adună ultimele puteri pentru a trage aer adânc în piept. Ochii se deschiseră. cu toate că trecuseră doar câteva săptămâni. • Elaine Randall se plimba de colo-colo între bucătărie și sufragerie. când puse lumina lanternei pe trupul lui Jeff. dar niciun sunet nu veni dinspre el. strâns de data aceasta. De câteva ori se forță să stea jos în fața focului. Un minut mai târziu era din nou în picioare. Apoi pleoapele lui Jeff se zbătură din nou și încercă încă o dată să vorbească. — Ce e. frica făcându-i stomacul ghem. iar apoi făcu un efort disperat să vorbească. oprindu-se la fiecare câteva secunde să privească zadarnic în întunericul nopții. ca și fratele lui. E mort. Isuse. când se crispă de durere. Dar. șopti Glen când lumina lui Brad juca pe fața lui Jeff. Apoi știu. ca să nu-l mai atingă valurile. strălucitoare pe care o găsise pe plajă – cu cât timp în urmă? Păreau ani întregi. 242 . Nu mai era frumoasă. întrebându-se ce să facă cu ea. respirația i se preschimbă într-un horcăit care îi cutremură sufletul și sfârși într-un suspin prelung. Luă bila de la locul ei de pe policioară și se uită fix în adâncurile ei. cu nervii încordați. Pluta. e mort. murise pe Sod Beach. atingându-i brațul lui Jeff. Gura lui Jeff încerca să spună ceva. dar nu-i ieși niciun sunet. Ceea ce crezuse că era un semn de noroc îi părea acum un semn rău.

S-a dus să raporteze ce-am descoperit. Cuvintele lui Missy îi dădură lui Elaine fiori pe șira spinării. • Glen Palmer intră împleticindu-se pe ușa de la bucătărie. mestecând într-o oală cu cidru fierbinte. iar Elaine păși în camera unde Robby și Missy ocupau patul ei. — Unde-i tati? întrebă ea. — Nu trebuia să facă asta. Se uită curioasă încă o dată la plută. — Eu mă duc să văd ce fac copiii. În schimb. șopti Elaine. care nu voia încă să afle ce anume descoperiseră. cu fața palidă și mâinile tremurânde. știu.Se hotărî să o dea înapoi mării. Aș vrea să-l pot trimite pe tăticul tău să te sărute. Elaine se afla la sobă. Missy a văzut. Până să apuce să se răzgândească. Elaine își puse haina și ieși grăbită din casă. O aduc pe Rebecca. luându-și capul în mâini. Micuța se făcu mică sub ochii ei. Când plecă din mâna ei. nu-i așa? șopti ea. De cum îl văzu pe Glen. — Acum culcă-te la loc. Elaine simți o furnicătură în braț. își zise Elaine. se duse în camera de zi și-i făcu semn Rebeccăi să treacă în bucătărie. Elaine. Înspăimântată dintr-o dată. Robby dormea liniștit. mormăi Glen. — Stai aici. Plaja e un loc rău. — Se întoarce imediat. dar Missy era trează de-a binelea. apoi ridică brațul și o azvârli în valurile care se băteau de țărm. Rebecca se grăbi spre bucătărie. șopti ea. Bine? 243 . dar nu zise nimic. Îl atinse pe Glen ușor pe umăr. Glen aprobă mut și se cufundă într-un scaun de la masa din bucătărie. Se încruntă. nu să te certe că ești trează. șopti ea. — Unde e Brad? — S-a dus în oraș. A văzut cum s-a întâmplat. se întoarse și fugi înapoi spre casă. A trebuit să meargă pe plajă. — L-ați găsit. Merse chiar de-a curmezișul plajei și când ajunse la marginea apei se opri. o înveli pe Missy și o sărută pe frunte. aproape ca un curent.

lângă paharul lui Chip. Apoi făcu o pauză și se încruntă ușor. Ea examină cu atenție fereastra. — Nu te lasă în pace niciodată. vin imediat. Dacă nu e una. — Alo! zise Chip la telefon un minut mai târziu. sper că nu. Chip rânji când Merle se repezi la telefon. O să ajung și eu cât de repede pot. Unde-i cadavrul? — Tot pe plajă. Apoi. așezând sticla pe jumătate goală pe tejghea. răspunse Chip. cloncăni Merle. E mort. L-ai sunat pe Harn? Avu loc o pauză scurtă până ce Brad vorbi din nou. l-aș fi sunat eu însumi. Ce s-a-ntâmplat? — E vorba de Jeff Horton. apoi trase ușa în urma ei. zise Chip. mormăi Chip. dar nu știu cine e. zise el aproape ezitant. — Chip? Sunt Brad Randall. — Unde ești? — La benzinăria lui Pruitt. Dumnezeule mare. e alta. N-am vrut să-l mișcăm. Vrei să te aștept aici? — Nu. — Bine. ca și când atunci i-ar fi venit ideea. Trebuie să-l sun pe Harney și să-i spun ce s-a întâmplat. — La dracu’! zise Chip. — Bine. Mai ești în formă? — Sunt la a treia bere. întrebă: — Glen e bine? 244 . Du-te înapoi acasă. zise Brad. — Știu. — M-am gândit să te sun pe tine mai bine. ne-ntâlnim la tine.Missy nu răspunse. ascultându-l pe Glen cum povestea fără vlagă ce se întâmplase pe plajă. Dacă n-aș fi putut să te găsesc. dar ochii ei se închiseră strâns și ea se vârî mai adânc în pat. — Bine. dar zâmbetul îi pieri când omulețul agitat ridică receptorul în sus și îl strigă: — E pentru tine. După un minut era la bucătărie. Glen și cu mine l-am găsit pe plajă cu puțin timp în urmă. Oare chiar a văzut? se întrebă Elaine. Era cel mai apropiat telefon. • Merle Glind îi turna lui Chip Connor a treia bere când telefonul ascuns la capătul barului începu să sune.

Ocupă-te tu. — Ce e? întrebă el. Ce s-a întâmplat? — Jeff Horton. 245 . Știam eu. — Știu. Apoi. acoperit cu o pătură. pur și simplu. Cred că am ațipit. așteptând să vină o ambulanță să-l ridice. De-asta te-am sunat pe tine și nu pe Whalen. zise Glind. Telefonul era mut în mâna lui. La revedere. îi spuse lui Brad. vocea lui sunând cam ezitantă. Chip puse receptorul în furca telefonului aflat sub bar și nu fu surprins când se trezi cu Merle Glind învârtindu-se în spatele lui. — Mamă. — Știam eu că ar fi trebuit să plece. asta o să fie. Urmă o tăcere și Chip nu fu sigur dacă șeful său îl auzise. dacă vrei. Bine. înfiorate de apropierea mortului. chiar când se pregătea să repete. vocea lui Whalen se făcu auzită. Jeff Horton e acolo și e mort. — Nu.— E puțin șocat. După ce sunase de zece ori. vocea lui era precaută. — Depinde ce fel de întrebări. — Trebuie să-l sun. Dar Chip nu asculta. E pe Sod Beach. Doamne. Nimeni nu poate să spună că nu l-am avertizat. Rebecca și Elaine. zise el. Chip. când Brad răspunse în sfârșit. Chip. Zăcea în sufragerie. — L-am avertizat pe nenorocit. răspunse Whalen. vocea lui Whalen se auzi pe fir. • Pe la miezul nopții se terminase totul. Harney închisese. Era din nou cu telefonul în mână și forma numărul lui Harney Whalen. Mă uitam la televizor. — Va putea răspunde la întrebări? Urmă o tăcere lungă și. zise Brad obosit. decise el. mort. Apoi își plescăi limba și dădu din cap plin de înțelegere. ai face bine să cobori până la Sod Beach chiar acum. tocmai când Chip era gata să renunțe. s-ar ocupa el și nu l-ar anunța pe Harney până dimineață. cu ochii măriți și plin de curiozitate. O să fie vai de fundul lui. — Ei. — Te-am sculat din pat? întrebă Chip. Chip își mușcă buza gânditor și se întrebă ce s-ar întâmpla dacă. El e șeful. dar o să-și revină până ajungi. Chip Connor și Brad Randall aduseseră cadavrul lui Jeff Horton înăuntru.

Nu pare genul. dar coloana vertebrală a fost distrusă. 246 . fu de acord Chip. Ai putea să spui? — După contuziile de la ceafă. Arată puternic ca un taur. Și așa fiind. Asta-i tot ce pot găsi. gemu Chip. Și mă îndoiesc că vor găsi altceva. — Whalen nu vine? — Nu. Desigur. Mă mir că era încă în viață. Pură întâmplare. Cred că nu se simte prea bine. Probabil că l-a pocnit și-n seara asta. — Nu sunt sigur. s-ar părea că cineva l-a lovit cu ceva – ceva destul de tare și i-a zdrobit oasele gâtului. — Este. — Faptul că Glen l-a atins i-ar fi putut provoca moartea? — S-ar fi putut. — Indigestie? repetă Brad. dar expertă a cadavrului. Dar are șaizeci și opt de ani. Chip Connor se învârtea în jurul lui. dar asta nu e treaba mea. ca să fie sigur că și-a făcut treaba. — De ce? — După cum avea gâtul frânt. pomenea de o indigestie. Mi-a spus să mă ocup eu în locul lui. în timp ce Brad procedă la o examinare rapidă. dar ar fi murit oricum. Probabil că traheea a rămas deschisă. chiar dacă nu-i arată. — Cum adică? — Ieri și-a luat liber.evitau sufrageria ca și cum acel ceva care îl omorâse pe Jeff ar fi putut încă să pândească în sufragerie. Se uită curios la Chip. — Șaizeci și opt? Credeam că n-are nici șaizeci. Ar fi trebuit să moară din clipa când i s-a rupt gâtul. — Cât a mai trăit? Brad clătină nesigur din cap. Când termină trase pătura peste fața lui Jeff și-i spuse lui Chip calm: — Are gâtul rupt. — Cristoase. Ce motiv ar avea cineva să facă una ca asta? — Aș vrea să știu și eu. Apoi l-a tras de cap. Când am vorbit cu el azidimineață. simțind că-i vine rău de la stomac. Glen n-a făcut decât să-i oprească suferința. va trebui făcută o autopsie completă. când l-a găsit Glen. zise Chip. — Și ce s-a întâmplat? întrebă Chip. N-ar fi avut cum să supraviețuiască după ce i s-a întâmplat.

— De furtuni? repetă Chip. răspunse Chip. — Știu. Chip se holbă la el. — De-aș arăta și eu așa bine la vârsta lui. zise cu blândețe Brad. Mai avea o ultimă întrebare. 247 . Atunci. — Probabil că indienii-s de vină. Brad dădu din cap admirativ. Dar am avut furtuni dintotdeauna. Apoi își puse pălăria și dispăru în întunericul de-afară. asocierea îi fugi din minte. după ce terminară cu cadavrul lui Jeff Horton. Își închise carnețelul și se pregăti să plece. Și se pare că ați avut balamuc dintotdeauna. comentă Glen. — N-am mai văzut așa ceva niciodată. Mintea lui făcea o asociere între vârstă și încă ceva… Dar. Când Brad și Glen intrară cu mașina în Clark’s Harbor. cred. Trebuie să mă întorc la sediu și să scriu raportul ăsta. furtuna nu cedase. • Capitolul 25 Dimineață. se întoarse către Brad. zise el. ca să-l aibă Harney mâine dimineață. ploaia lovea în mașină. chiar când voia să deschidă ușa. până să stabilească exact conexiunea. Dar mintea lui nu mai era preocupată de înfățișarea lui Whalen. Se concentra asupra vârstei. inundând parbrizul mai repede decât puteau ștergătoarele să-l curețe. Dumnezeu știe ce lucruri teribile au făcut pe-aici. — Mai ești de serviciu sau pot să-ți ofer o băutură? — Mai bine nu.— Nu. — Brad. Tot ce îți pot spune e că e ceva legat de furtuni. — Aș vrea să știu. Face șaizeci și nouă în august. Credeam că cele mai rele furtuni lovesc iarna. ai idee ce se întâmplă aici? Ce anume provoacă balamucul ăsta? Brad clătină din cap plin de amărăciune. apoi încercă să facă o glumă. sosi ambulanța și. Brad închise ușa de ploaie chiar când ambulanța dispăru în furtună.

răspunse Glen. zise Whalen cu răceală. — Se făcea târziu. poate amândoi. Ignorând privirile întrebătoare. Nu ne plăcea să-l știm în furtună. Dar în mod sigur nu cred că ați ieșit la o plimbare pe plajă și ați găsit un muribund. — Asta e povestea. nu-i așa. Uneori cred că i-au dat Pacificului un nume nepotrivit. zise Whalen. poate celălalt. Ne-am dus afară să-l căutăm pe Jeff și l-am găsit. examinându-i cu o expresie cercetătoare pe față. Harney Whalen îi aruncă lui Glen o privire fioroasă când intrară în biroul lui. — De ce îl căutați? Curiozitatea din vocea lui Whalen suna mai mult a dușmănie. — Se pare că ori de câte ori sunt necazuri pe aici. — Vreți să vă uitați prin ăsta și să-mi spuneți dacă e exact? Glen urmări cu privirea de sus până jos raportul și i-l înmână lui Brad. A murit imediat. din josul culoarului. După ce îl citiră amândoi. Brad și Glen rămaseră cu gura căscată la șeful poliției. — Altceva? Ce anume? — Cred că voi l-ați omorât. Furtuna asta arată de parcă ar putea să țină zile-ntregi. Ceva nou în Clark’s Harbor. Harney Whalen pufni și aruncă dosarul spre Glen și Brad. — Se pare că de câte ori sunt necazuri. contracară el. tu te afli în mijlocul lor. 248 . Poate unul din voi. zise Brad. Când un om e omorât. își zise cu ironie Brad. ele sunt pe Sod Beach. Brad i-l înapoie lui Whalen. incapabili să priceapă ceea ce auzeau. — N-am nimic de povestit. Mai multe persoane care așteptau în hol își ridicară privirile când intrară ei. zise Brad când traseră în fața primăriei. Palmer? Glen simți primele accese de furie ca pe un nod în gât și în stomac și își reaminti că n-ar rezolva nimic dacă și-ar pierde cumpătul. afară era furtună. se grăbiră spre sediul poliției. ignorându-l pe Brad. Whalen dădu tonul conversației. — E un bărbat în toată firea – era un bărbat în toată firea. de obicei e omorât de ceilalți oameni. — Nu vrei să-mi povestești tu? Whalen îl întrebase pe Glen. Până ca unul din ei să zică ceva. — Eu cred că a fost altceva.— Niciodată nu poți să știi.

Se uita pe rând. Când vorbi. ghicindu-i proasta dispoziție. Porni încă o dată spre ușă. când la Brad. De data asta Whalen nu încercă să-i oprească. Să zicem că „se ocupa de ele”. — N-ai terminat? Ba cred că ai terminat. că nu poți să vorbești cu noi dacă noi nu vrem să vorbim cu tine. Glen. Îi privi pur și simplu plecând. Ne acuzi. și presupun că știi și tu. Nu sunt avocat. în bătaia vântului. — Ne învinuiești? întrebă el calm. Când ieși pe ușa secției de poliție. dorindu-și să nu fi venit niciodată în Clark’s Harbor. dorindu-și să-l lase în pace pe el și orașul lui. Tu nu ne pui niciun fel de întrebări. — Ai fi? Ironia din vocea lui Harney Whalen plutea în aer. urându-i. cu Glen după el. tocmai la calmul acesta nu se așteptase Whalen. fără să zică nimic. Până să ajungă la ușă vocea lui Whalen îi opri: — N-am terminat cu voi. dar știu al naibii de bine. Dar Brad Randall îi întoarse lui Whalen privirea ca de gheață și. Horton nu se purta cu nevestele voastre ca un musafir onorabil. — Nu m-am hotărât încă. cei care așteptau în hol se împrăștiară repede. ca o provocare. nu? Ei. Whalen. nefiind sigur unde să se ducă și pentru ce. glasul lui era la fel de rece cum fusese al lui Whalen. Glen Palmer stătea tremurând de furie. mânia părea să-i scadă. dacă aș fi în locul tău. Brad se întoarse către șeful poliției.— Aș fi mai atent la ce spun. Mareea atinsese punctul maxim. se pornea refluxul și. până ca unul din ei să-i răspundă. când la Glen. Whalen își puse pardesiul și gluga de ploaie și păși afară din biroul lui. zise Brad calm. Când ajunse la chei porni spre nord și începu să meargă pe plajă. Whalen. holbându-se pe fereastră la ploaia torențială. să zicem că în timp ce voi erați plecați. când vorbi. Se întoarse și îl forță pe Glen să se întoarcă odată cu el. Cu furia și enervarea în plină creștere. — Atunci plecăm. Hai. Whalen continuă: — Ce zici de asta? Voi doi erați la bibliotecă aseară. În lipsa unui avocat. cum mergea așa prin ploaie. Dar. 249 . așteptând o reacție. Porni spre chei. mormăi Whalen.

Se plimbă singur. Nu e nici măcar șase. — Cui îi pasă? zise Robby cu voită nepăsare. cum am făcut eu data trecută. — Nu putem să facem asta. — Ba n-ai să mă bați! Robby își trase ghetele-n picioare. În timp ce se plimba. Se ridică și se duse să se uite pe fereastră. Gura îi tremura. — Mută. Mă duc singur. cu ochii măriți de teamă. — Nu vreau să mai joc. Ne ducem până jos la familia Randall și ne întoarcem cu tati. în parte de frică. Putem să ne cățărăm pe fereastră. — Mie nu. amenință Robby. Îmi place afară! Robby scoase impermeabilele lor din dulap și începu să-l îmbrace pe al lui. — Nu cred că trebuie să facem asta. • Robby și Missy stăteau pe podeaua micuțului lor dormitor. replică Missy. Pot să cedez partida. furtuna creștea în intensitate. — Ai dreptate! exclamă Missy. îl provocă Missy. Missy se holbă la el. — Vii sau nu? 250 . cu ochii mijiți. am să te bat. — Dacă spui. stărui Missy. — O să te spun. — Nu merg. insistă Missy. cu o tablă de șah între ei. în tăcere. — Ei bine. — Mâță fricoasă. Se întâmplă lucruri rele. Nu când plouă în halul ăsta. — Trebuie să muți. — Ei. De pe podea. Orice-ar fi încercat. haide. Missy avea să sară peste ultimul lui pion și avea să câștige al treilea joc consecutiv. Plouă. — Nu trebuie. dar mai mult de fâstâceală că își recunoscuse teama. — Hai să mergem afară. Și ar trebui să-ți fie și ție frică. zise el deodată.Se plimbă pe plajă toată dimineața și după-amiaza până târziu. o imploră Robby. Robby privi țâfnos la tablă. Vreau să mut și eu. — Îmi place când plouă. Mami a zis că trebuie să stăm în casă astăzi. — Câștigi oricum. mie nu mi-e frică. zise Robby. zise el.

Missy alergă la fereastră. strângând într-o mână felinarul și cu cealaltă ținând-o pe Missy. Rebecca azvârli lucrul și alergă în micuțul dormitor. Dar vântul și zgomotul făcut de fluxul în creștere îi înecară cuvintele. își zise ea. dar grăbește-te. — Nu vreau să stau singură. 251 . — Singură? întrebă Missy îngrozită. apoi o ajută pe Missy. unde ești? — Ți-am spus. o închise și o ferecă. îi spuse lui Missy. Până-l găsesc pe Robby. zise Missy. Instinctele ei îi spuneau s-o determine pe Missy să stea singură. dar gândul că amândoi copiii vor fi singuri o înspăimântă mai tare decât ideea de a o lua pe Missy cu ea. De-ar fi Glen aici. stărui Missy. De cum dispăru. s-a dus afară? — Și-a pus impermeabilul și a sărit pe fereastră. Vreau să merg și eu. Își făcu mâna pavăză și încercă să vadă în întunericul care se lăsa. Rebecca alergă la ușă. — Afară? Cum adică.— Nu. Robby. Se gândi disperată. — Bine. Rebecca își trase haina pe ea. zise ea. cum vrei. Missy se năpusti în dormitor și se întoarse cu haina și cu ghetele pe care Robby le scosese deja din dulap. zise ea. — Robby? Robby! strigă ea. Un minut mai târziu. Pune-ți impermeabilul și ghetele. o asigură Rebecca. dar era prea necăjită. De nu s-ar fi dus la soții Randall. unde stătea Rebecca. — Robby s-a dus afară. Dar se dusese. o deschise cu putere și încercă să pășească afară. întoarce-te aici. dar furtuna o împinse înapoi. Va trebui săl găsească singură pe Robby. îi explică Missy. — N-am să lipsesc decât câteva minute. întrebându-se ce să facă. și știu imediat că va trebui să se ducă să-l găsească. — Atunci. se văicări Missy. sperând că fiica ei îi joacă o farsă. Tu stai aici. Rebecca încercă să găsească o soluție. — Mă duc după el. Deschise fereastra și se cocoță pe ea. — Robby? Robby. tricotând în fața căminului. s-a dus afară. Apoi se duse în camera cealaltă.

Doamne.Rebecca părăsi cabana. și Missy și Rebecca. simți cum i se strecoară ceva în jurul gâtului. își zise ea. o prezență străină. De acel cineva care era cu mama ei. Te rog. dar făceau ca întunericul să pară mai negru decât era. raza lui reflectându-se difuz în aversa de ploaie. zise ea. — Robby? strigă ea. strigă Rebecca. O rafală îi stinse felinarul chiar înainte de a închide ușa. — Fugi. Și. erau ude până la piele. Nu răspunse nimeni. — Missy? Tu ești? Nu vedea cine o striga. — E cineva aici. dispersându-se în mii de puncte care nu luminau nimic. dar simți înțepătura șocului electric când un fulger lumină cerul și se scurse în pădurea apropiată. De mama ei. însă strânsoarea din jurul gâtului ei se intensifică. Nu așa. Felinarul era aproape inutil. se tângui Missy. Missy! Fugi cât poți de repede! Și atunci. plângând în întuneric. un braț puternic care o strangula. Știa doar că se îndepărta. Încercă să țipe. Încotro a luato? — Zicea că se duce afară. era sigură. dar glasul nu o asculta. neștiind încotro s-o ia. nu… • Missy alerga prin beznă. în timp ce o privea pe Missy fugind în întuneric. Robbeeeee! Se întoarse cu spatele în bătaia vântului și strigă din nou. dar recunoscu vocea. 252 . amândouă. — Vreau acasă. Vântul o biciuia și abătea ploaia torențială în fiecare deschizătură a impermeabilului. Rebecca mișcă felinarul de jur împrejur cu o mână tremurată. Era un braț. pe plajă. Încercă să lovească în braț cu felinarul. Până să facă o sută de metri de la casă. ceva se afla în spatele ei. Acum Missy alerga ca să poată ține pasul cu Rebecca. Prezență care – știu imediat – nu era fiul ei. Missy se opri deodată și smuci de mâna mamei ei. Nu. Apoi se împiedică și căzu în nisip. grăbindu-se în josul plajei. Stăteau cât mai aproape de marginea apei. Lăsă mâna lui Missy. — Trebuie să-l găsim pe Robby.

și își simți fiecare mușchi din corp încordat de așteptare. Era ca și cum ar fi pierdut contactul cu trupul ei.— Robby? Unde ești? — Aici. Stătea în genunchi și în spatele ei era o siluetă. Un fior de emoție îl făcu pe Robby să tremure. cercetând cu privirea întunericul de deasupra lui. Gâtul meu. imobilizându-l. prinzându-i gâtul. Lumina de pe cer se stinse și urletul tunetului se rostogoli asupra lor. o îndemnă Robby. zise Missy. Înaintă cu greutate înspre glasul acela și se trezi că se împiedicase de un buștean. aproape de urechea ei. Se forță să o ia de mână pe sora lui care plângea și să o conducă în pădure. inundă cu lumină casa soților Randall. Rebecca Palmer zăcea moartă pe Sod Beach. lumina felinarului juca nebunește. trăgând-o pe Missy după el. și își dădu seama că nu se mai putea mișca. șopti Robby. • Zbaterile Rebeccăi slăbeau din ce în ce. Atunci auzi un pocnet ascuțit. ghemuită în spatele bușteanului. își zise în mod ciudat. ițindu-se peste ea. chiar în momentul în care același fulger. Își pierdea cunoștința. Apoi. — Ce se-ntâmplă? — E mami. care dezvăluise moartea Rebeccăi la o sută de metri depărtare. Era ca și cum furtuna l-ar fi ținut strâns pe Robby. Timpul se mări pentru ea și i se păru că își simte vasele de sânge încercând să-și ia oxigen din plămânii sufocați. Apoi fu lângă el. • Capitolul 26 Lampa de pe masa din sufragerie începu să se stingă și Glen Palmer se întinse să o aprindă din nou. Vino. împingându-i capul înainte. O clipă mai târziu. apoi căzu la pământ și se stinse. În 253 . În depărtare. Missy. când plaja dispăru din raza lor vizuală. plângând cu suspine. înecând strigătul ce izvora din gâtlejul lui Missy. Gâtul meu e rupt. E cineva acolo… Un fulger spintecă întunericul și cei doi copii își văzură mama. — Hai să mergem acasă. începu să alerge. — Cațără-te.

dacă nu chiar toate. Dacă e adevărat. de obicei în apropiere de Sod Beach. Glen se gândi o clipă. Nu sunt obișnuit cu lumina de la lampă. Dar nu rezolvă problema. atunci n-ar putea să aibă un efect și asupra altcuiva? Brad zâmbi strâmb. își adună forțele. de la moartea lui Pete și Miriam Shelling. Mai este o explicație. zise Brad. iar apoi lovește în oameni. — Ceea ce înseamnă o poveste frumoasă. întotdeauna în nopțile cu furtună când țărmul era bătut de valuri mari. — E ca în legendele indienilor. Glen își retrase mâna de pe lampă și chicoti. dar mie mi-au obosit ochii. E ca și cum însăși plaja nu-i vrea pe străini aici – ca și cum așteaptă. dar să fiu al naibii dacă știu unde s-o găsesc. furtunile îi omoară pe oameni. Până nu știu în ce fel îl afectează pe Robby. În decursul anilor se petrecuseră mai multe nenorociri în zonă. zise Brad cu șmecherie. În aparență. Dar nu cred nicio clipă. zise Brad. Și. — Poate că ar trebui să o lăsăm baltă pe ziua de azi. Nu știu ție cum îți e. din câte își dădeau seama. Elaine apăru în ușă. — Ați ajuns la vreun rezultat? Arăta slăbită și obosită. erau străini în Clark’s Harbor. — Dar Robby? — Robby? — Ziceai că plaja are un efect asupra lui. — Aș fi vrut. Străini care veniseră în Clark’s Harbor din diferite motive și intenționau să se stabilească acolo. înapoi în timp până la moartea la fel de înspăimântătoare a lui Frank și Myrtle Baron acum câțiva ani. Dar până acum nu avem decât morți. — Sigur. ceea ce e ridicol. comentă Glen. Brad Randall își ridică privirea de pe harta pe care o studia atent. majoritatea victimelor. Se ocupaseră de hartă toată după-amiaza. însemnând pe ea toate evenimentele care se petrecuseră în Clark’s Harbor. cum pot să-mi dau seama cine ar mai putea fi afectat? Până acum n-am nici cea mai mică idee care ar putea fi numitorul comun.mod reflex. în timp ce se uitau fix la hartă. — Dar Missy? N-a vorbit nimeni cu ea? 254 .

cea mai bună treabă e să te urci să-l încaleci 255 . Glen își recapătă glasul. — Lucruri? Ce fel de lucruri? întrebă el. dar apoi au început să se-ntâmple toate și… Glen se ridică și își trase haina pe el. — Vrei să te duc cu mașina? Se întunecă bine afară. — Asta din cauza a ce s-a întâmplat azi-noapte? Se spune că. Asta-i tot ce-a zis. Afară nu mai arată chiar așa rău. Glen tăcu buimăcit. — N-am vorbit cu ea. Aveam de gând să vorbesc cu ea despre asta. mulțumesc. zise ea. — Cred că Missy a văzut cum a fost omorât Jeff Horton. dacă pici de pe cal. dar Brad clătină din cap gânditor. amintirea discuției cu Robby pe plajă. — Nu. îl înspăimântă pe Glen. într-un fel. seriozitatea cu care pusese întrebarea. O să merg de-a lungul plajei. murmură el. Lui Missy i se pare că vede lucruri. — Atunci o să vorbim cu ea acum. Termină de încheiat nasturii hainei și deschise ușa. Tonul vocii.Cei doi bărbați se holbară neputincioși la ea. Mă duc să-i aduc pe Rebecca și pe copii aici. dar răspunsul lui Elaine îl înspăimântă și mai tare. Eu i-am spus că tatăl ei ieșise pe plajă și mi-a zis: n-ar fi trebuit să facă asta. cu o nuanță de isterie în voce. Era o hotărâre în glasul acela care. răspunse Brad calm. întrebându-se ce voia să spună. — Robby mi-a spus acum câtva timp că lui Missy i se pare că vede lucruri pe plajă. — Sigur nu vrei să te duc cu mașina? Glen zâmbi șmecher. Ce fel de lucruri? — N-a spus ce. Oare știe și Elaine ceva despre asta? — Ce-i cu Missy? întrebă el calm. O amintire străfulgeră mintea lui Brad. Brusc. accentua cuvintele. Vântul o prinsese și o trânti de peretele bucătăriei. Lucrurile rele se petrec acolo. Brad aruncă o privire în întunericul furtunii. răspunse Glen. dar am ciudatul sentiment că văzuse ce i s-a întâmplat lui Jeff sau cel puțin observase ceva. dar zicea că a văzut ceva azi-noapte.

ștergându-și gura cu mâneca. cum strălucirea întârzia să apară din întuneric.din nou. Capul ei. Mâna stângă. se întinse în nisip cât era de lung. încercând să-și elibereze mâna stângă. aproape fără voie. Își croia drum încet. La început fu ca și cum mintea lui ar fi refuzat să accepte. iar ochii căutau atent în ploaie. stătea în aceeași poziție nefirească cum fusese și al lui Jeff Horton noaptea trecută. dacă s-ar fi concentrat destul. piciorul lui se lovi de ceva. cu capul în jos. ținând aproape de linia țărmului. • Glen se apleca înaintea vântului. era făcută pumn. Ceva moale. așezat în nisip. ploaia scurgându-i-se nestingherită prin guler. O atinse pe Rebecca încet. Chiar dacă era caldă încă. mâna lui dreaptă barând căderea doar în parte. Trase ușa în urma lui și dispăru în ploaie. Se împiedică. Apoi. n-am s-o mai fac niciodată. La fiecare câteva secunde își ridica privirea. se opri și privi fix în beznă. Dacă nu merg în noaptea asta pe plajă. începu să se îngrijoreze și grăbi pasul. căutând în întuneric strălucirea blândă care trebuia să vină de la fereastra cabanei. Glen se ghemui lângă ea. fără să mai simtă vântul. ca și cum. Dar întunecimea persista și îngrijorarea lui deveni teamă. mâna lui stângă – inutilă. dar forțându-și ochii să descopere cabana unde îl așteptau Rebecca și copiii. băgată adânc în buzunarul hainei. cu mâna dreaptă strângând gulerul hainei într-o încercare zadarnică de a se feri de ploaie. privind nisipul de la picioare. el știu că murise. Pe când bâjbâia așa. mângâindu-i fața. Simți gustul sălciu al apei sărate în gură și zgârietura nisipului pe față. fără să se mai uite la pași. aceeași toropeală care îl cuprinsese și noaptea trecută. Simți cum mintea îi era cuprinsă de toropeală. blocată în buzunar. legănându-se înainte și înapoi. Când mersese de-acum aproape o sută de metri și simți că ar trebui să se vadă clar cabana. Începu să alerge. 256 . Se mișcă încet. ar fi putut face să apară în fața lui lumina slabă a felinarelor.

Acolo unde zăcuse Rebecca. apoi deschise ușa. Dacă sunt afară. Ah. se tângui el. Așeză trupul Rebeccăi încet pe verandă. — Rebecca… Suferința îl lovi. Când ajunse la cabană se opri. nu i-ar fi lăsat niciodată singuri. Probabil că părăsiseră cabana și Rebecca se dusese să-i caute. ochii ei ațintiți pe cerul nopții fără să vadă. apoi copiii se aruncară pe el. ceva îl reținu să se ducă înăuntru. zise el moale. — Tati. capul rostogolindu-se încet dintr-o parte în alta. Rebecca. iar el se aruncă peste ea. Apoi îi repetă numele. nu rămăsese decât nisipul – și forma strălucitoare a unei plute de pescuit. doar un sentiment imperceptibil. La început. Cabana nu era goală. Nu era nimic care să-i spună că acolo era cineva.— Rebecca. trebuie să fie în pădure. cu valurile clipocindu-i la picioare. înainte de a se gândi la cei în viață. nu fu sigur ce era. Auzi un zgomot șovăitor. nu putea s-o lase pe ploaie și vânt. Zăcea fără viață în brațele lui. izbindu-l cu intensitatea neașteptată a unui val puternic. S-a întâmplat ceva îngrozitor. de un albastru închis. mintea lui preocupată la fiecare pas de moartă. dar un moment mai târziu știu. plângând cu suspine la pieptul ei. Chiar dacă nu se auzea niciun sunet. Suferința lui Glen se transformă – din chinul zdrobitor pe carel simțise în momentul când o descoperise pe Rebecca – într-o durere surdă. Se ridică și se uită nesigur spre pădure – o umbră neagră pe fundalul întunecat al nopții. pe care era sigur că avea s-o îndure toată viața. — Rebecca. rosti Missy printre suspine. tati. era sigur că de fapt copiii lui erau acolo. 257 . Dar nu putea s-o părăsească pe Rebecca. Unde erau copiii? Ar trebui să-i caute. Până să se ducă să-i caute pe copii va trebui să se ocupe de soția lui. — Robby? Missy? Tata e. cuprinzând-o cu brațele. O ridică și începu s-o care spre cabană. De ce se dusese Rebecca pe plajă? Se gândi la copii. nu mă părăsi.

Glen se prăbuși în genunchi și își trase copiii aproape. Și tu stai acolo cu fratele tău. repeta Robby întruna. Și mami și cu Missy au venit să mă caute. Când flacăra pâlpâi. bine? — Te duci undeva? întrebă Missy. — Haide. De cum se închise ușa care separa camera lor de restul casei. se întoarse la ușa de la intrare. zise Glen. Missy încercă să mai pună o întrebare. Dacă ar scoate copiii destul de repede de pe verandă. Când termină. Pune niște haine curate într-o geantă pentru amândoi. Robby. tati. — Nu mă mai smuci! țipă Missy. Tati. cu suspine. Poți să faci asta? Robby aprobă din cap cu gravitate. ei n-ar observa că zăcea ceva 258 . dar Robby o apucă de mână și începu s-o tragă spre dormitorul lor mic. — Dar m-am dus afară. îmi pare rău. camera păru că se încălzește ușor și Robby și Missy începură să se potolească. — N-are de ce să-ți pară ție rău. vreau s-o duci pe Missy în dormitor. O mută pe Rebecca cât mai departe de ușă și o înfășură cu atenție în pătură. Ceva a prins-o pe mami. îi spuse Glen fiului său. zise el. apoi se întoarse să verifice ce făcuse. eu am fugit și… și… — Ssst! Liniștește-te! șopti Glen. — Robby. mi-a spus să fug. Nimic. Apoi închise cu grijă canapeaua și se întoarse pe verandă. o povățui el pe Missy. Se desprinse de copii și aprinse micul felinar care ar fi trebuit să lumineze lucrul Rebeccăi când îl aștepta pe el să vină acasă. dar care rămăsese rece și întunecat când noaptea se lăsase peste plajă. Nu ieșiți până nu vă chem eu. — Nu. și atunci… atunci… Se înecă și începu să plângă neajutorat. bineînțeles că nu. — Bine. — N-o mai smuci. — Eram pe plajă. Nimic din ce s-a întâmplat nu e din vina ta. Am vrut să mă duc afară și m-am dus. Am să fiu aici. Glen desfăcu canapeaua pe care el și Rebecca o împărțiseră împreună și scoase o pătură de sub ea. stărui Robby. cu ochii mari și tremurând. Nu trebuie să-mi spuneți acum. zise Missy. spune-i să înceteze. Apoi așteptați-mă. Trebuie să am grijă de mami și vreau să faceți ceva pentru mine. — Îmi pare rău. În dormitor. scumpa mea.

bine? Cei doi copii aprobară nerăbdători. — Plecăm acum? — Chiar acum. Glen se întoarse în cabană. concentrați numai asupra concursului. Fiți gata. ieșiră cu iuțeala fulgerului pe ușă și pe verandă. — Eu deschid ușa și voi vă întreceți. — Pe locuri. — Ce surpriză? vru să știe Robby. — De ce? întrebă Missy și figura ei trăda mai mult curiozitate decât orice altceva. 259 . zise Glen. oftă Brad Randall când le deschise ușa lui Glen Palmer și copiilor. cu fețele serioase. așa-i. Luptându-se să-și păstreze stăpânirea de sine. — Mama a murit. O să stau și eu acolo. Între ei stătea o geantă maro.la câțiva pași mai încolo. străduindu-se să zâmbească. zise Glen încetișor. Isuse. zise el blând. n-ar mai fi o surpriză. Primul care ajunge la mașină primește o surpriză. închise ușa și îi urmă. pentru copii era încă o întâmplare abstractă. — Trebuie să plecăm? întrebă Robby. Glen își dădu pentru prima oară seama că moartea Rebeccăi nu însemna nimic pentru ei deocamdată. Lacrimile îi curgeau pe față. Glen ridică geanta lor cu haine. întrecându-se să ajungă la vechea furgonetă Volkswagen. Robby și Missy stăteau liniștiți pe marginea pătuțului de jos. dar mai am niște lucruri de făcut și nu vreau să vă las singuri. răspunse Glen. În timp ce pentru el era dureros dincolo de limita suportabilă. nu-i așa? — Da. Se mai întâmplă și lucruri din astea. așa că vreau să vedem care din voi ajunge primul la mașină. Start! strigă el. — Nu știu. plină de lucruri. iar copiii. Acum plouă torențial afară. • — Ah. nu-i așa? Îi conduse în cealaltă cameră și-i ținu în spatele ușii când o deschise. — Să plecăm? — De-asta am pus hainele în geantă? Pentru că trebuie să plecăm? — Am să vă duc să stați cu Brad și Elaine în noaptea asta. — Dacă ți-aș spune. cu mâinile petrecute în poală.

până să se apuce de altceva. În timp ce Glen ațâța focul. trăgând de fiecare ca să se asigure că era solidă. apucându-și haina. — O să fie bine. Și are gâtul rupt. zise ea. zâmbindu-i. • Glen și Brad o cărară pe Rebecca în cabană și o așezară pe podea. — Îmi pare rău.Privirea din ochii lui Glen și fețele plânse ale copiilor îi spuneau că se întâmplase ceva groaznic. — Glen? S-a întâmplat ceva? Se uită întâi la Glen. Elaine se grăbi să afle ce se întâmplase. Apoi zăvori ușile. — Ah. Pe urmă. izbucni în lacrimi și amândoi își îngropară fața la pieptul ei. Când focul se aprinsese. când Elaine se lăsă lângă ea. uscată de lacrimi. urmată de Robby. el terminase. cuvintele lui Missy o făcură să plângă. Auzindu-i cuvintele din camera de zi. apoi la copii și atunci știu și ea imediat. pierdută într-o lume numai de ea știută. 260 . Nu-i luă mult timp. tremurând. dar își veni în fire imediat. își ridică privirea spre fața lui Glen. — A fost sugrumată. Un moment mai târziu cei doi bărbați dispărură în noapte. Probabil că a fost groaznic pentru ea. Brad începu o examinare atentă. Brad. Se lăsă în genunchi și-i strânse pe copii în brațe. Cum îi ținea așa pe copii. Brad stătuse tăcut în apropiere. Doamne. Dar. Missy se uita fix la foc. asigurându-se că erau bine închise și încuiate. fetița îi luă o mână și începu s-o mângâie. dorindu-și să o poată aduce la viață pe Rebecca așa cum făcea cu tăciunii. zise ea. trecu rapid prin toată casa și verifică ferestrele. Ei se agățară de ea. Ajută-l. Putea ghici ce anume. zise Glen. du-te cu el. Când se întoarse în camera de zi. dar Elaine înțelese. aproape cu timiditate. zise el. Elaine îi conduse pe copii în camera de zi și îi așeză pe canapea. — Voi avea grijă de ei. Așa va fi. Dintr-un motiv de neînțeles pentru Elaine. Îmi pare atât de rău… Glen înghiți în sec și se strădui să rămână coerent: — Poți… poți…? Nu putu să-și termine propoziția. apoi Missy.

Am face mai bine să mergem în oraș. Un sunet mic. Dac-aș fi plecat un pic mai devreme. zise Brad. De o oră. — Nu de mult. — Dacă n-aș fi stat atât de mult. așa ar trebui să fie. se furișă în camera de zi. nu aici. — La dracu’. Poate două. abia un scâncet. Scooter. Pune-ți haina. îi iscodi pe cei doi cu privirea pierdută. Dar nu se știe niciodată. poate cu câteva minute înainte… — Nu. Acum haide. Nu te las cu ea. Știm că intrăm în stare de șoc imediat ce ni se întâmplă ceva brusc și pe neașteptate. deodată. Vreau să cred că același lucru se întâmplă cu muribunzii. zise Brad cu asprime. zise Brad calm. luă pe sus cățelușul și-l scarpină pe burtă. Nu începe așa. cu codița băgată între picioare. o să sfârșești prin a te învinovăți pentru ce s-a întâmplat. zise Glen. Se pregăteau să plece când. vii cu mine. nu? — De cât timp e moartă? întrebă Glen.— Asta nu știm. — Nu vreau să o las aici. Se opri. — Eu am adus-o aici. — E vorba de Rebecca. Lui Chip i se contractară mușchii feței și el se lăsă în scaunul de la biroul lui Harney Whalen. Nu în noaptea asta. Îmi place să cred că trupul are regulile lui de a face față unor situații de astea. Glen se uită prin camera mică. Când erau deja în mașină. Un mecanism automat se declanșează și ne face să ne simțim mai bine. Va trebui să-l sun pe Harn. cel mult. Apoi. apoi începu să dea din codiță și se îndreptă împleticindu-se spre Glen. Acesta se aplecă. chiar când se pregăteau să investigheze. Și nu ești tu de vină. Scooter dormea adânc. 261 . — Unde e? — Pe plajă. zise Glen. singură… — Nu. auziră un sunet din camera copiilor. zise Brad. — E moartă? — Da. — Și ai fi putut foarte lesne să fii tu afară în noaptea asta. • Chip Connor era singur în secția de poliție când Brad și Glen ajunseră acolo. Oricum.

Chip nu dădu niciun semn că auzise măcar ce-i spusese Brad. Am să-l găsesc. Înainte de ivirea zorilor. — Aș vrea să pot să-ți împărtășesc gândul. vrei? Urmă o pauză și Chip clătină trist din cap. zise el când termină. Dar înainte să o faci trebuie să-ți spun că nam să-l las pe Glen să vorbească cu el în noaptea asta. dă-i ceva.— Știu. N-avea să mai fie niciodată acolo. Chip. — Nu crezi? Brad zâmbi blând. Îl sună în schimb pe Harney Whalen și-i raportă ce se întâmplase. care nu vorbise încă. — Poți să-i dai un medicament să doarmă? Brad se încruntă ușor. — M-am răzgândit. zise Brad. zise Chip. — Încearcă să faci față. n-am făcut-o. Nu era acolo. aproape cu oboseală. — Glen. oprindu-l. Ca doctor. 262 . — Ai făcut-o tu? Brad se pregătea să dea un răspuns nervos. pot să te întreb ceva. dar Glen puse mâna pe brațul lui. — Nu sunt sigur că are nevoie. dacă nu-i face rău. Apoi se întoarse spre Brad. Cei doi bărbați se priviră fix în ochi și în cele din urmă Chip se ridică și veni în fața biroului. Glen Palmer începu să plângă încet. așa că ajutămă. — Ne vedem acasă la Palmer. Glen. îl trec în îngrijirea mea. — Bineînțeles. zise Glen cu greutate. — Nu. Nu cred că s-ar aștepta cineva la altceva. Harney vrea să vorbească cu el. zise Brad. — Aveai dreptate cu ce spuneai înainte. Glen Palmer se trezi și întinse mâna după Rebecca. Dar nu era un somn bun. Omul ăsta are nevoie de un somn bun în noaptea asta mai mult decât orice. — Ei. ca prieten? — Sigur. Apoi închise telefonul și se uită la Glen.

Știa ce va urma. ca niște oameni care fuseseră în sfârșit martori a ceea ce știuseră că se va întâmplă. • În vechea casă de pe Sod Beach. Doar când se află în secția de poliție. salutându-se cum făcuseră dintotdeauna. realitatea tulbură atmosfera de suprarealism care îl înconjura. — Acum ești pregătit să discutăm? Cuvintele sunau mai mult a provocare. Când Glen Palmer ajunse la secția de poliție în mijlocul dimineții. nu era un eveniment care să afecteze viețile locuitorilor. Când vorbeau de Rebecca Palmer și de Jeff Horton nu o făceau cu exclamații de compătimire și cu o expresie de îngrijorare pe față. Glen își luă inima-n dinți. să-i rețină de la a stărui asupra pierderii mamei lor. Harney Whalen stătea impasibil la biroul lui. ci mai degrabă cu expresii de cunoscători. nimeni nu se holbă la el și nu fu obiectul privirilor insistente. nu atât de teama că li s-ar fi întâmplat ceva. ocupându-se de magazine și de bărci. așa cum se așteptase. stăruind să se ducă singur la Whalen. Elaine Randall făcea tot ce putea să-i țină pe Missy și Robby ocupați cu ceva. Mai degrabă – și cu atât mai înspăimântător pentru Glen – era ca și cum nu s-ar fi schimbat nimic. cu sprâncenele încruntate. copiii doriseră să iasă pe plajă. cum ar fi fost de așteptat. în biroul lui Harney Whalen. decât a întrebare. cât mai degrabă din neputința ei de a înfrunta plaja în dimineața aceea.• Capitolul 27 Era un aer curat în dimineața următoare. învăluind orașul. ca și cum ce i se întâmplase nu ținea de Clark’s Harbor deloc. privind țintă la Glen. o răcoare paralizantă care se lăsase peste Clark’s Harbor ca un strat invizibil de ceață. Oamenii din localitate își vedeau de treburile lor. Nu-și exprimă nimeni compasiunea pentru moartea soției lui. 263 . Elaine refuzase. După ce Glen plecase din casă.

— Pot să păstrez sandvișul meu pentru el? — Tu ce-o să mănânci? — Mie nu mi-e foame. care pentru ea va fi în permanență pătat. fusese în mod miraculos curățată. zise Robby. apoi se duse la bucătărie să pregătească prânzul. Ea le cercetă cu atenție și aprobă din cap. — Tata nu vine? întrebă Missy când Elaine se așeză. — Ba ar vrea. zise Elaine. Ai mâinile curate? Robby își examină cu solemnitate mâinile. iubitule? îl rugă ea pe Brad când trecu prin sufragerie. îi explică Elaine. — Nu. 264 . Masa. Ațâță fără tragere de inimă focul din soba veche și hotărî că un prânz rece ar fi la fel de bun.Nu era sigură că s-ar mai fi putut bucura de frumusețea nisipului. Îi înmână puștiului o tavă cu sandvișuri. observă ea. n-ar vrea. o asigură Missy. dar se opri imediat. Ar spune același lucru ca și mama – mănâncă ce-ai în față. Tatăl tău ar vrea ca tu să mănânci. sfârși ea. Chiar dacă e pateu de ficat. Pe la prânz îi puse pe copii să lucreze la un joc de cuburi. dar schimbă imediat. Era gata să zică „mama”. — Bine. — Sigur. apoi i le întinse lui Elaine spre aprobare. adăugă el mai mult în barbă. — Poftim? — Copiii. Du astea în sufragerie și vezi dacă Brad vrea să ne facă loc. de-o parte și de alta. Ar fi putut să cadă casa pe el fără să observe. — Când luăm masa? — În două minute. Uită-te tu la ei în locul meu până pregătesc prânzul. Elaine zâmbi în sinea ei și-și continuă drumul spre bucătărie. — N-ai vrea să te uiți tu la copii. Eu am să beau niște lapte. Brad își ridică privirea de pe hărțile pe care le studia. bâigui Brad și se întoarse la treaba lui. — Se întoarce cât de repede poate. apoi îl urmă după câteva minute cu șervețelele. cu toții așteptând răbdători sosirea ei. Trecură cincisprezece minute și atunci Robby apăru în bucătărie. — Sunt convinsă că… începu Elaine. tacâmurile și un borcan cu murături. iar Missy și Robby stăteau lângă Brad. zise Missy moale.

a uimire. Robby clătină din cap cu hotărâre. Chiar dacă ploua tare. venind de la Robby. Iar eu i-am văzut. Depinde de tatăl vostru. căci Robby puse pe neașteptate sandvișul jos. apoi Robby puse restul sandvișului jos și se uită cu coada ochiului la Elaine. După ce spuse ultimele cuvinte. doar înăuntrul meu. Copiii mestecară în liniște un moment. continuă Robby. mușcă o înghițitură mare și mestecă gânditor. Robby păru netulburat de izbucnirea lui Missy. nu știu. — S-ar putea. — Spirite? Ce fel de spirite? — Indieni. Era ca și cum aș fi fost singur pe lume și-mi era bine. — Da. nu simțeam. — Da? Brad simți că urma ceva și el chiar voia să urmeze. răspunse cu precauție Elaine.Mușcă cu hotărâre din sandviș și în momentul următor Missy făcu la fel. Brad îl privi pe băiat cum mănâncă. Elaine o urmă imediat. cu intenția de a o potoli pe fetiță. Era distractiv până să înceapă să se petreacă toate lucrurile rele. Nu simțeam nimic. dar Brad îi făcu semn să rămână pe loc. 265 . I-am văzut în aceeași zi când ne-a povestit despre ei domnul Riley. Își luă din nou sandvișul. fiind sigur că pe acesta îl preocupă ceva. — Poate că ea chiar vede lucruri. Urăsc locul ăsta! Domnul Riley ne-a spus de mult că sunt spirite pe plajă și are dreptate. vreau să spun. Eu le-am văzut. — Îmi plac furtunile. dar Missy fu cea care vorbi. Dar e ciudat. i-am văzut în noaptea când a fost omorât domnul Horton și i-am văzut noaptea trecută. după ce s-a întâmplat cu mama? — Păi. Sprâncenele i se uniră brusc. — Plaja e un loc ciudat pe timpul furtunilor. zise Missy cu îmbufnare. — Va trebui să plecăm? — Să plecați? Ce vrei să spui? — Va trebui să ne mutăm. Elaine se ridică pe jumătate din scaun. Avu dreptate. presupun. — Vrei să vă mutați? întrebă Brad. sugeră Robby șovăitor. Missy fugi suspinând de la masă. Au ucis-o pe mami și pe domnul Horton și or să ucidă pe toată lumea. Nu prea îmi amintesc ce se întâmplă când sunt pe plajă. liniștit și neinfluențat de sentimentele lui. Domnul Riley ne-a spus că obișnuiau să omoare oameni pe plajă și uneori se întorc și o mai fac și azi.

— Am avut o discuție cu Robby adineauri. — Robby. zise Robby. Când fu sigur că nu mai puteau fi auziți de copii. Glen păli ușor și se uită buimăcit la Brad. considerând-o imaginație de copil. dar vom afla ce se întâmplă și vom opri povestea asta. dar nu pot să-mi amintesc ce făceam. ce i se întâmplă lui Robby i se mai întâmplă cuiva. gemu Glen. zise Glen. Jeff și Rebecca s-au aflat pur și simplu acolo. răspunse Brad înțelegător. Dar cu efect invers: Robby se simte bine. — E ciudat. de neluat în seamă. — Ce înseamnă asta? — Păi. când Brad îl întrebă cum decursese discuția cu Whalen. În mintea lui. privindu-l cu îngrijorare. Trebuie să mă gândesc la ceva și cred că pot s-o fac cel mai bine acolo. Mă întreb chiar dacă mai contează. Dar n-ai vrea să meargă unul din noi cu tine? — Aș prefera să mă duc singur. 266 . • Glen Palmer se întoarse la casa soților Randall pe la mijlocul după-amiezei. află că aceia care i-au ucis pe Rebecca și Jeff Horton nu știau ce fac. Totul pare atât de absurd! — Știu. Vreau să spun că nu-mi amintesc să mă fi dus undeva sau să fi făcut ceva. îi explică el. nu e vina ta. Brad aprobă din cap cu înțelegere și îl însoți pe Glen până la ușă. Își amintește doar că se simțea bine. Îmi amintesc cum mă simțeam. altcineva o ia razna. dar.— Ce e? îl îndemnă Brad. Probabil că nici nu știe ce face. E-n regulă dacă las copiii aici? — Desigur. — Mă voi duce sus la cabană. el înlăturase povestea lui Missy. Dar Robby nu păru convins. — M-aș mira. Nu-și amintește ce-a făcut pe plajă azi-noapte. — Doamne. nu s-ar fi întâmplat nimic. își puse mâna pe umărul lui și-i vorbi cu blândețe: — Dacă asta poate să-ți ofere vreo alinare. zise el. Se opri și păru pe punctul de a plânge. aprobă Elaine. nu fu prea comunicativ. — Aș vrea să nu fi ieșit noaptea trecută. dar cred că făceam. îl asigură Brad. Dacă n-aș fi ieșit.

cred că e acasă la el. Când plecă ea. Brad îi aruncă lui Chip o privire cercetătoare. cu umerii lăsați. • Chip Connor sosi la casa soților Randall la cinci și jumătate în după-amiaza aceea și ezită emoționat înainte de a ciocăni la ușa de la intrare.Dădu să plece spre plajă. Brad era la masa din sufragerie. căutând o explicație pentru nebunia din jurul lui. Ridică privirea când o auzi pe Elaine intrând în cameră. — Ce te-aduce aici? Dacă îl cauți pe Glen. — Trebuie să vorbesc cu tine. Cât Glen o să se plimbe și o să se gândească. — Ce e? S-a mai întâmplat ceva? — Nu știu. simțind că. De fapt. — Mulțumesc. — Ce-i cu el? — Nu sunt sigur. Soțul tău e aici? — Da. După câteva minute dispăru după colțul casei și Brad nu-l mai urmări. Dar trebuie să vorbesc cu Brad. îl găsi pe Chip frământându-și pălăria în mâini și arătând foarte supărat. Cred că mai mult cu Harney Whalen. da? Ca să nu se mai întâmple nimic. pierzându-și zâmbetul. S-a-ntâmplat ceva? — Nu sunt sigur. apoi puse cartea deoparte când își dădu seama cine era cu ea. Chip se lasă într-unul din scaunele din jurul mesei și Elaine părăsi repede camera. E-n legătură cu Glen? — Doar indirect. răspunse Chip automat. zise ea cu căldură. Intră. — E în sufragerie. cu pașii rari. orice ar fi avut Chip de spus. — Ce e? îl îndemnă din nou Brad. dar Brad îl strigă: — Încearcă să te-ntorci înainte de lăsarea întunericului. zise Elaine. — Bine. zise Chip nefericit. foindu-se în scaun. Când o deschise Elaine după câteva secunde. voia să-i spună doar lui Brad. dar trebuia să vorbesc cu cineva și erai singura persoană la care m-am putut gândi. înconjurat de teancuri de cărți. sigur. Brad o să lucreze. fu de acord Glen. Vino. răspunse Chip. zise Chip. — Chip. nici nu sunt sigur dacă trebuie să fiu aici. nesiguri. 267 . Apoi se întoarse și porni în susul plajei.

— Era o nebunie. Degetele lui Brad băteau darabana pe masă și se hotărî să-l aștepte pe Chip. — E vorba de ce simte el pentru străini? — Asta e. A venit acum câteva ceasuri. — Pai. — Chiar așa? întrebă Brad. zise Chip. aprobă Chip. — Poate că o să mă duc mai încolo. — Ziceai că vrei să vorbești despre Whalen. aprobă Chip. dar a ieșit din nou. să-l lase să ajungă la subiect cum voia. rău? Fizic. Dar până astăzi am fost în stare să mă conving că nu era nimic serios – că era doar o trăsătură de caracter. Nu fu surprins când Chip se ridică brusc în picioare și începu să bată camera cu pasul. îi sugeră sec Brad. — Cred că s-a-ntâmplat ceva rău cu el. Harn nu i-a pus deloc întrebări lui Glen. ca și cum ar fi vrut să schimbe subiectul. Aș vrea să știu la ce. — Nu înțeleg ce vrei să spui. I-a spus el în schimb lui Glen ce sa întâmplat.Apoi. se decise să spună Chip. De atunci m-am tot gândit la asta și singurul cuvânt cu care pot s-o numesc e nebunie. aș putea să spun. ai putea să te duci să-l întrebi. Voi doi păreți să vă aveți destul de bine. — Cam așa. Atitudinea lui Harn. Zicea că trebuie să se gândească la ceva. zise el în cele din urmă. zise Brad până la urmă. — Și…? — Și Harn nu i-a dat ocazia. Tăcerea se lăsă între cei doi. Probabil că și-a petrecut toată noaptea trecută inventând o poveste despre cum Glen i-a găsit pe Rebecca și Jeff Horton 268 . nu mai contează care erau cuvintele pe care le-a folosit. A venit să-i spună lui Harn ce s-a întâmplat azi-noapte. zise: — Ți-a povestit Glen despre ce s-a întâmplat azi? — Nu. — Cum adică. Chip aprobă din cap cu un aer ursuz. — Ceva mă tot preocupă de la un timp încoace. În schimb. zise Chip. — Sunt convins. vrei să spui? — Aș fi vrut să fie atât de simplu. — Dar s-a întâmplat ceva ce ți-a schimbat părerea? — Glen Palmer. l-a acuzat pe Glen că el însuși a ucis-o pe Rebecca.

zâmbind fără umor. Povești despre lucrurile care s-au întâmplat prin împrejurimi cu mult timp în urmă. ca și cum încerca să-l convingă pe Glen.făcând dragoste și l-a omorât pe Jeff. — Nu s-a dovedit niciodată. iar apoi înghiți în sec. — Ce-a avut Glen de zis? — Ce putea să spună? A spus că e ridicol. — Ce fel de lucruri? — Povești. Brad nu luă în seamă comentariul. — Sfinte Dumnezeule. dar am vorbit cu bunicul acum câteva zile și mi-a spus niște lucruri care m-au făcut să mă îndoiesc. Poate a fost chiar omul care a construit casa asta. — Vrei să mai spui o dată. Făcu o pauză de o clipă. apoi pe Rebecca. zise Chip. adăugă el. Cred că voia ca Glen să mărturisească. — Dar de ce? De ce-ar vrea să pună toată treaba pe seama lui Glen? — Nu cred că are ceva împotriva lui Glen personal. — Sper că n-a făcut-o. orice tribunal din lume ar fi suspectat toată treaba. Și chiar dacă ar fi făcut-o. opt ani – bunicii lui au fost omorâți pe plajă. mi-a spus de ce Harn îi urăște așa de mult pe străini. Cu mult înainte de a mă naște eu. te rog? — Când Harn era mic – de șapte. După cum se purta Harney. Îl tot încolțea pe Glen. vocea lui era încordată. bâigui Brad. repetându-și ideea la nesfârșit. Un timp am crezut că așa e. dar Harn nici nu era interesat să audă ce s-a întâmplat noaptea trecută. Când vorbi din nou. n-ar fi contat. După câte s-ar părea. — Vrei să-mi povestești? — E o poveste destul de urâtă. — Sigur că nu. zise Chip. De exemplu. Harney a văzut ce s-a întâmplat. dar toată lumea pare să creadă că e vorba de un grup de oameni care erau interesați în exploatarea forestieră a zonei. tu nu ești amestecat. Brad făcu ochii mari. — Harney a văzut cum au fost bunicii lui omorâți când era mic. 269 .

Dar asta nu înseamnă că e nebun. — Ce pot face eu? întrebă Brad. în discuție. Ce te face să crezi că Whalen ar vorbi cu mine? — Nu știu. Pe de altă parte. A murit prins în năvoadele sale. — La fel ca Pete Shelling. fu el de acord fără prea mare convingere. aprobă Chip. răspunse Chip. Numai că acum și-a pierdut controlul. Vreau să spun că nu l-a acuzat oficial pe Glen de nimic. și de atunci încolo Harn i-a urât pe străini. cred că aș putea încerca. Dar nu pot să-ți promit nimic. Doar că i-a adus o mulțime de acuzații violente. nu-i așa? — Pot să-ți spun asta chiar acum. Mă rog. M-am gândit că ai putea să te duci până acolo – poate să spui că ceva nu e-n regulă la casă – și să-l atragi. într-un fel. — Dar ai putea să îți dai seama dacă e echilibrat sau nu. — Mă întreb dacă ai putea să vorbești cu el. cu prejudecăți foarte puternice. niciuna juridică. Dacă șeriful era obsedat. chiar și refuzul lui Whalen de a vorbi ar putea să-i spună ceva. — Păi. oricine ar fi fost aceia care i-au omorât pe bunicii lui Harn. 270 . — Eu? N-ai uitat ceva? Și eu sunt străin. Poate că ți-ai da seama dacă e sănătos sau nu. Brad întoarse sugestia pe toate părțile. — Dar Glen? Și ce îi face Harney? — Până acum nu i-a făcut nimic. și abia ieri m-a acuzat și pe mine de crimă. Să nu te aștepți să mă duc până acolo să vorbesc cu el cinci minute și apoi să-ți pot spune dacă e sau nu zdravăn. — Nu. dar cred că are de gând să o facă. Și niciodată n-am crezut-o. cum părea Chip să creadă. Nu e chiar așa simplu. Sau a făcut-o? Chip clătină din cap. Nu cred că Whalen e echilibrat. întrebându-se dacă ar putea să meargă. Tot ce înseamnă este că din punctul meu de vedere e o persoană rigidă.— Baron? Am crezut că era pescar. Înseamnă că e dificil. Și nici măcar n-a făcut-o oficial. Și probabil că m-ar da afară din birou. au fost niște străini. zise Chip agitat. Dar ce cred nu constituie nicio părere medicală. Whalen nu și-ar da drumul în fața lui. Dar s-a făcut pescar numai după ce Harn a anulat contractul de închiriere.

— Ce i se întâmplă lui Robby? — Nu sunt sigur. Apoi. Nu sunt sigur că are vreun sens. Fusese furtună în ziua aceea și Whalen nu-l sunase deloc. Fusese chiar indigestie? Și alte lucruri. Și să-ți mai spun ceva – nu cred că o să descurce vreodată această încurcătură. Tot ce știa era că Harney fusese. dar nu-și amintește ce face în timpul lor. mărunte: ziua în care lucrase cu Glen fără să fie deranjat. de obicei. 271 . Și află că îi stârnesc același lucru și altcuiva. Atâta că… Cine știa dacă era acasă sau în altă parte. Iar în noaptea aceea barca fraților Horton intrase în stânci. dar nicio umbrelă nu se ridica deasupra capetelor din micul grup de persoane care asistau la înmormântarea Rebeccăi. nu doar din evlavie. dar fu sigur că era una importantă. Randall era străin și Harney Whalen era unchiul lui. dar până acum nam găsit nimic. Nu cred că Whalen are nici cea mai mică idee de ce se petrece și cu siguranță nu are nicio dovadă împotriva lui Glen sau a altcuiva. admise Brad. Nici Robby nu e sigur de ce i se întâmplă. Totuși.— Crezi? Eu nu cred. Conexiunea se făcu de-a binelea în mintea lui Chip. Tot ce știu e că furtunile de pe aici îi provoacă ceva lui Robby Palmer. Furtunile îl stârnesc. va vorbi cu Brad Randall. încercând să-și aducă aminte unde fusese Harney Whalen de fiecare dată când se întâmplase ceva rău în Clark’s Harbor. Își scormoni mintea frenetic. Chip se hotărî să aibă o discuție cu doctorul Phelps. Lucas Pembroke închise Biblia și începu să se roage pentru odihna sufletului Rebeccăi. acasă. localnicii erau uniți. și numai apoi. Arătă cu un gest larg spre cărțile din jurul lui: — Am încercat să găsesc ceva asemănător. În Clark’s Harbor. Și nu-și putu aminti. Vizita lui Whalen la doctorul Phelps. Ceva îi veni în minte lui Chip – o legătură făcută doar pe jumătate. • Capitolul 28 Din cerul plumburiu de deasupra Peninsulei Olympic cădea o burniță ușoară peste micul cimitir cu vedere spre Clark’s Harbor. cu ochii închiși.

pentru viitoarele discuții și informări. Glen Palmer. Glen se lăsă repede jos lângă el și-l ținu. ca și cum și-ar fi încurajat prietenul. Mac Riley. — Eu… eu… începu el să spună. Din țărână am venit. privea impasibil. când se uită mai cu atenție. privi brusc în sus. dar.ci și ca să nu se vadă mâhnirea pe care o simțea pentru Rebecca. i se prelinse și începu să-i curgă neluată în seamă pe obraz. pastorul se întrebă cât timp o să mai vină la Clark’s Harbor. Stăteau la capătul mormântului deschis și. La câțiva metri mai încolo. cu fața încremenită într-o resemnare stoică. A fost ca și cum ar fi apăsat pe un trăgaci. Robby. La marginea grupului. nu văzu nimic. Dar. Missy începu să plângă încetișor. La fiecare câteva secunde Chip îi arunca o privire lui Glen. mișcând nervos din degetele mâinilor înmănușate. stătea cu capul descoperit în ploaie. Merle Glind și bibliotecara orașului stăteau trăncănind împreună sub protecția unui ziar. Chip Connor stătea împreună cu bunicul lui. fără să facă parte din el. Elaine îngenunche imediat lângă copilă și o strânse în brațe. Missy Palmer. când sicriul dispăru din vedere. dar observând totul. înregistrând reacțiile tuturor celor de acolo. care plângea încet. ținându-i aproape pe Missy și Robby. trăsăturile lui exprimând un amestec de confuzie și chin. observă o mișcare printre copacii de dincolo de cimitir. iar Robby. zdrobi bulgărele de humă și-l azvârli peste mormânt. dar cuvintele i se înecară când începu să tremure și să suspine. când sicriul fu coborât încet în groapă. cât o să mai tolereze răceala care emana din localitate și câte slujbe o să mai oficieze până să întoarcă spatele micuței așezări de la port. sperând să vadă cine – sau ce – era acolo. Gestul trecea neobservat. cu Brad și Elaine Randall alături. Pembroke își mușcă buza. 272 . strângându-i mâna lui taicăsău. Când reverendul Pembroke își termină rugăciunile și ridică un bulgăre de pământ ca să-l arunce peste sicriu. cu ochii cercetători ațintiți asupra fiecărei fețe. Ochii lui Glen rămaseră ațintiți asupra sicriului în care se afla soția lui. înclinându-și ușor capul. o lacrimă îi izvorî din ochi. în țărână ne întoarcem… În timp ce cuvintele îi ieșeau automat din gură. izbucni brusc într-un plâns cu suspine adânci și se agăță de Elaine Randall.

Începu s-o conducă pe Elaine afară din cimitir. Nu pot să spun că mă așteptam cu adevărat să fii aici. cu vechile lui sensibilități. îl asigură Chip. zise atunci Glen. fiule. i-l puse în mână lui Robby și-l conduse spre marginea mormântului. zise el cu o voce tremurată. — Ce crede Harney e treaba lui. Glen. Apoi luă în căușul palmei o mână de pământ jilav. dar încropim noi ceva. — Tot te mai chinui cu soba aceea veche? — Mă străduiesc. Nu știu ce găsim pe-acolo. — Nu-i mare scofală. zise încet Chip când se termină totul. Nu după ce mi-a făcut ieri Whalen. O să fie totul bine. • — Îmi pare rău. lăsând-o pe Rebecca Palmer să se odihnească în pace sub pământ. Se făcu brusc tăcere și Elaine o ridică pe Missy și încercă să zâmbească vesel: — Ce-ar fi să mergem cu toții la noi acasă? sugeră ea. Cortegiul se îndepărtă încet de cimitir. Te-am întrebat ce ai făcut duminică noaptea și mi-ai spus. groaza trecuse cu adevărat. Trebuie să ai bucăți mici. Împreună. imploră Glen. iar acum nu era momentul s-o facă. Unele ard mai repede decât altele. N-am avut niciun motiv să-mi schimb părerea. preluă imediat sugestia. Niciunul din ei nu-i spusese încă lui Glen suspiciunea lui Brad. • 273 . După câteva minute ajunseră la mașini. tatăl și fiul își luară rămas-bun de la Rebecca. Se întreba dacă va trece și pentru el vreodată. Pentru ea. fiind sigur că ceilalți îi vor urma. — Mulțumesc că ai venit. șopti el. Află doar cine a omorât-o. dar tot mă depășește. de toate felurile. e floare la ureche. — Am folosit toată viața o chestie de genul ăla și secretul stă în lemn. Chip îi aruncă o privire rapidă lui Brad. Mac Riley. Dacă pot să fac ceva – orice… — Află cine a făcut-o.— Nu-i nimic. răspunse Chip. Glen Palmer se mai uită o dată înapoi și pentru o fracțiune de secundă aproape că o invidie pe Rebecca. O dată ce știi care cum arde. — Ne străduim. care clătină din cap la fel de repede.

Chip se scuzase imediat. Poate că despre asta era vorba în toate legendele. — Nu m-ar surprinde niciun pic. Marea și trecutul. Fără să vrea. Când terminară. Brad se hotărî să facă jocul bătrânului: — Lui Missy i se pare că vede lucruri pe plajă. Tot te prind odată și odată. i-am fi văzut. soții Randall și Glen se cutremurară. Riley se scărpină gânditor în cap și întoarse pe toate părțile ideea în minte. pretextând că avea treburi în oraș. Aruncă o privire pe fereastră. zise el în cele din urmă. protestă Glen. — Și urechi mai bune pentru poveștile bătrânilor? — Crezi ce vrei. — Dacă ar fi fost. — Crezi că marea poate să frângă gâtul oamenilor? întrebă Brad neîncrezător. Brad și Glen stăteau în bucătărie. Sunt prea bătrân pentru ideile astea noi. Apoi clătină din cap.Adunarea din casa soților Randall era tăcută. Dacă mă întrebi pe mine. — Începe iar ploaia. — Poate că da. poate că nu. remarcă el. Era un moment dificil pentru amândoi: Chip încerca să se poarte ca 274 . totuși. încercând să-i explice bătrânului ce credeau ei că se întâmplă. — Vine furtună mare. N-ai cum să scapi. Riley asculta răbdător ce-i povesteau ei despre efectul ciudat pe care îl aveau plaja și furtunile asupra lui Robby și cum ajunseseră la concluzia că Robby nu era singurul afectat de furtuni. Doar unii oameni pot vedea spiritele și nici aceia întotdeauna. știu și eu. Într-o bună zi o să afli adevărul. încurajată puțin doar de sfatul lui Mac Riley. Riley îl țintui trist cu privirea. Unii spun că mai sunt încă acolo. — Păi. marea e de vină. • Chip Connor își petrecu după-amiaza cu Harney Whalen. pe plajă. Mie îmi sună a nebunie. Copiii au ochi mai buni pentru astfel de lucruri. dar plaja asta a fost întotdeauna plină de nebuni. zise el. — Mă tem că nu pot să-nghit povestea asta. — S-ar putea. răspunse calm Riley. scârțâi glasul bătrânului. În timp ce Elaine se lupta cu soba. Sau ar putea fi indienii.

apoi Whalen continuă. dar n-a apărut. lăsându-se în scaunul de lângă Phelps. — Mă simt bine. Îl găsi la han. — Tu n-ai decât să-ți cumperi una. îl tachină Chip. — Uite ce. știi… — Mie mi-a spus că e doar indigestie. Nu-i ceva care să nu-mi treacă. Sunt doar puțin îngrijorat pentru tine. după-amiază îl acuză pe Chip că se zgâiește la el și vru să știe ce se petrecea. absolut nimic. de pe scaunul din partea cealaltă a doctorului Phelps. vrând să evite cât mai mult conversația despre Glen Palmer. Pot să măresc cheltuiala. de ce nu-ți iei liber câteva ceasuri ca să te întorci pe la ora mesei de seară să mă înlocuiești? Chip nu vedea de ce n-ar face-o. zise el vesel. — Mă întrebam cum te simți. — Whalen? zise Chip cu grijă. se răsti Whalen. În cele din urmă. cu o halbă de bere pe jumătate plină în față. dacă ar fi un pic de pace și liniște pe aici. Arăți cam palid. Halbele fură umplute și așezate în fața lor. Urmă o pauză. răspunse doctorul cu precauție. — Pentru mine? Ar trebui să fii îngrijorat pentru prietenul tău. dar Whalen nu se lăsa păcălit. încercând să-și ascundă nerăbdarea din voce. Glen Palmer. Dar la naiba. — Ei. Chip nu luă în seamă zeflemeaua. — Indigestie? 275 . când Phelps întrebă de Harney Whalen. Căută să se ridice când intră Chip. niște lucruri pe care aș vrea să le verific. îl asigură Chip. dar acesta îi făcu semn să rămână pe scaun. zise el cu insistență. — Ce fel de teste? întrebă Chip. — Nimic. Cred că se simte mai bine. El e acela care s-a băgat într-o mare încurcătură. Ce-i cu el? — Ei. i-am cerut să vină să-și facă niște teste. Nu s-a simțit prea bine. — Comand una pentru mine și ți-o umplu și pe a ta. stând pe taburetul pe care îl ocupa de obicei Chip.și cum totul ar fi fost neschimbat între ei. așa că părăsi secția de poliție – fără prea mare tragere de inimă – și se duse să-l caute pe doctorul Phelps. — Dar cu mine cum rămâne? vorbi cu glas pițigăiat Merle Glind.

Oricum. În principal. — Robby și Missy? Puștii familiei Palmer? — Aceia trebuie să fie. știu și eu. trebuie să știu ce e cu pierderile alea de memorie. în așteptare. Chip își dădu seama că-i bătea inima mai repede și simți. Cei mai mulți oameni țin minte o indigestie. Foarte important. în glasul tânărului ajutor de șerif era o notă presantă.Doctorul Phelps pronunță sarcastic cuvântul. bodogăni Phelps. și era să-i calce pe cei doi puști care locuiesc acolo. Oricum. — Păi. Voiam să țin asta pentru mine și probabil că așa ar trebui. se răsti Chip. mi se pare că ar trebui făcut ceva. — Păi. Nu-i plăceau puștii ăștia care încercau să-l tragă de limbă. Mi se pare că am încălcat deja confidențialitatea consultației lui Harn… — La naiba cu confidențialitatea. „stări de vrajă”. nu știu prea multe. Phelps se încruntă la tânăr și își trase buza în jos. care atinse o coardă sensibilă în doctor. Nu-i convenea să-i ceară Chip să vorbească. Ar putea fi important. cu toate acestea. dacă nu are de gând să respecte sfatul medicului. zise Phelps. era supărat din cauza a ceea ce s-a întâmplat zilele trecute când mergea cu mașina spre Sod Beach. spune-mi ce-i cu pierderile de memorie. aprobă doctorul. cum i se pune un nod în stomac. ceea ce-i atrase atenția lui Chip. Mâinile încep să i se contorsioneze și apoi nu-și mai amintește nimic timp de o oră sau mai mult. — Domnule doctor. — Nu mi-a spus prea multe. — Cea mai a naibii formă de indigestie de care am auzit. Harney s-a necăjit destul și a venit la mine. presupun. — Știi ce anume le provoacă? 276 . Era în ziua când se mutau oamenii aceia nouveniți – soții Randall – și presupun că Harn îi ducea la casa lor. cum le zice el. Domnule doctor Phelps. Mi-a spus că are. Dar. a încremenit la volan. — Vrei să spui că are probleme cu memoria? Are pierderi de memorie? — Asta mi-a spus mie. ezită el. Chip nu auzi ce spusese Phelps – mintea lui se gândea la altceva.

Nu putem să dormim acasă? — Doar în seara asta. — Dacă aveți nevoie de ceva. Știu eu că nu. Furtuna de afară. Tu? 277 . — Chiar trebuie să dormim aici? șopti ea. dar îl știi pe Harn – încăpățânat ca un catâr. scumpa mea. În noaptea asta va fi un flux mare. Apoi trase ușa în urma ei și părăsi camera. Oriunde s-ar fi dus și în ce scop anume. — Dar n-a făcut-o.— N-am nicio idee. zise Missy. Apoi îl sărută și pe Robby și luă lampa de lângă pat. Pentru numele lui Dumnezeu. Când îi băgă în pat. M-aș mira. își declanșase acum furia. ascultând ploaia care bătea în geam. — Și n-ai încercat să-l convingi? vru să știe Chip. Missy își încolăci deodată brațele pe după gâtul ei. Elaine îmbrățișă copila liniștind-o și o sărută pe frunte. — Dormi? — Nu. ridicând din umeri. zise Elaine. haina nu și-o luase. Dar nu te îngrijora. Și se întuneca. Mult timp rămaseră tăcuți. Totul o să fie bine. cu intenția de a se confrunta cu șeriful. n-o să fie. — N-a făcut-o? mormăi Chip. blândă de dimineață. Chip se uită prin birou și văzu haina de ploaie atârnând în cuierul din colț. Ei stăteau întinși în pat. nu? zise Phelps cu blândețe. domnule doctor. chemați-mă. eu și cu Brad. Furtuna se intensificase și sunetul ploii răpăind în geam îi părea amenințător lui Elaine. când ajunse la secție. Vom fi cu toții în camera alăturată. dar avu grijă să nu le comunice copiilor sentimentul ei. biroul lui Harney Whalen era gol. Tatăl tău. imediat după apusul soarelui. Dar. Nimic n-o să mai fie bine niciodată. apoi Missy tresări. Aș fi vrut să se ducă până la Aberdeen pentru niște teste. ar fi putut să omoare pe cineva. le spuse. — Nu. zise Phelps. Elaine îi duse pe Missy și Robby în dormitorul de jos și începu să-i pregătească de culcare. Alunecă de pe taburet și se îndreptă înapoi spre secția de poliție. • Când amurgul începuse să se lase. cu glasul ei mic și înspăimântat. nevenindu-i să creadă.

— Am putea merge prin pădure? șopti ea. — Te înfiorează. Dar auzea sunetul ploii și vântul și valurile în creștere ale mareei. cu fața contorsionată de frică. dar nu dădea niciun semn că le vedea. • Capitolul 29 Harney Whalen stătea la volanul mașinii de poliție. apoi zise: — Mi-e dor de mami. fu de acord Robby. nu-mi place casa asta. chemându-l. iar el știu că îl auzise. Plutind în întunericul dinaintea lui. Pe plajă ar fi mai bine. Missy făcu o pauză de o clipă. oricât s-ar fi străduit. Dar era singur. Vreau acasă. își zise el. șopti el. zise Robby disprețuitor. Nu e cu nimic diferită de alta. — E o casă ca toate altele. 278 . doar că e mai bună decât a noastră. îl zeflemisea. cu mâinile albe de încordare și fața începând să i se schimonosească spasmodic. stărui Missy. Se răsuci și închise ochii și se prefăcu că doarme. nu le putea ignora. Missy tresări lângă el. culcă-te. cu ochii exprimând panica unui animal prins în capcană. dar glasul era pierdut în urletul furtunii – tot ce ajungea până la el era sunetul slab al unui râset. un râset care îl batjocorea pe Whalen. i se păru că vedea fețe – bunica lui era acolo. către Sod Beach. — Bine. Privea drumul dinaintea lui și avea o intensitate a privirii care ar fi înspăimântat pe oricine ar fi văzuto. chiar dincolo de parbriz. După câteva momente. Robby ridică fereastra și cei doi copii se furișară în noapte. Cel puțin va fi lângă furtună. băteau ritmic înainte și înapoi în fața ochilor lui. aproape inutile în fața ploii torențiale. Ștergătoarele. Părea că încearcă să-l strige pe Harn.— Nu. dar și prin pădure merge. voci din copilărie. Când se apropie de plajă începu să audă voci. putem să mergem acasă. făcea ca haosul din capul lui să se amestece cu ura. zise Robby nervos. Sunetele păreau să-l cheme și. conducând spre nord. — Ah. — Dacă chiar vrei.

zise Brad. Atunci m-am dus și l-am găsit pe doctorul Phelps. A dispărut și cred c-o să se întâmple din nou! — Pe cine nu poți să găsești? întrebă Brad. nu-și pierde cunoștința. — Dumnezeule! gemu Elaine. Așa că m-am gândit că e mai bine să vin aici și să vă previn. deși era convins că nu era adevărat. vântul șuierând pe lângă el și urletul valurilor bubuind asupra lui. 279 . dar nu-și aduce aminte ce face. Casa e încuiată? — A fost încuiată toată seara. • Când se auzi bătaia din ușa de la intrare. — Phelps? întrebă Glen. Haina e tot acolo. făcându-i semne. dar plecase. Chip se trânti într-un scaun și încercă să-și tragă sufletul. Opri luminile. Bați câmpii. A fost bolnav în ultimul timp. Ce fel de pierderi de memorie? — La fel cum are Robby. Sunt sigur. Harney Whalen deschise brusc portiera și păși afară în furtună. Ce naiba are el de-a face cu asta? — Mi-a spus despre Harn. când auzi o voce strigând afară. blocându-i drumul. Mi-a spus că Harn are pierderi de memorie. chemându-l. — Poate că s-a dus acasă. primul impuls pe care îl simți Brad Randall fu unul de teamă – teama care te cuprinde brusc când auzi un sunet neașteptat în noapte. Ascultând doar vocile dinăuntrul lui. Harney Whalen dispăru în noapte. Dar. Pentru numele lui Dumnezeu. m-am întors la secție. sugeră Glen. zise Chip. probabil că bântuie pe undeva pe plajă. Un minut mai târziu mașina poliției rămase abandonată în pădure. calmează-te. până când pădurea îi apăru în cale. iar astăzi s-a înfuriat pe mine. cu ploaia răpăind în mașină. Dacă e adevărat ce credeți. zise Chip. dar el nu mai e. — Nu-l găsesc! strigă Chip Connor când veni din furtună. — E vorba de Harney Whalen. — Acolo m-am dus prima dată. teama se risipi și se grăbi spre ușă. uitând de realitate. zise Chip gâfâind.Întoarse mașina pe o porțiune îngustă de drum la jumătatea distanței spre Sod Beach și își făcu drum cu grijă prin noroi. De îndată ce mi-a spus Phelps. — Pierderi de memorie? repetă Brad. apoi motorul.

Copiii au plecat. sunt prea mici șansele să găsească Whalen pe cineva pe plajă. cu intenția de a controla tot parterul. Atâta timp cât suntem cu toții aici. zise Chip imediat ce ieși Elaine din cameră. cu fata palidă și vocea sugrumată. Căută frenetic cu privirea prin cameră. Când se întoarseră în sufragerie. — Cred că ar trebui să merg și eu. apoi se duse la fereastra deschisă. zise el. Te rog. Luă un felinar și porni spre sufragerie. Suspinând ușor. Brad și Glen ieșeau în noapte. Glen Palmer porni spre dormitor și Elaine se dădu la o parte ca să-l lase să treacă. Când tunetul încetă. Nu poți să te miști la fel de repede ca înainte. — Îi vor găsi pe copii. — Duceți-vă. Noi o să ne descurcăm. încercă s-o liniștească pe Elaine. rămâi cu mine. Știu eu. — Trebuie să-l găsim. Lângă șemineu stătea Mac Riley. cu lanternele în mână. Nu în seara asta. — Poate că nu. Chip și Brad îl așteptau. Dacă trebuie să aștept singură. zguduind ferestrele. imploră el în tăcere. iluminând scurt încăperea. — Te rog. 280 . răspunse Brad. — Au plecat! strigă ea. ploaia rece. Brad porni spre ea. Când se întoarse în camera de zi. se cufundă într-un scaun. bunicule. O secundă mai târziu apăru în ușa dormitorului. o să-nnebunesc. zise el cu blândețe. Dacă se întâmplă ceva cu el… — Nu. Ca și cum ar fi venit să confirme ce spusese el. imploră ea. răspunse Chip. verificând ușile și ferestrele. apoi plecă într-un control prin casă. nesigur pe el. Nu te îngrijora. Găsiți copiii. — Te rog. iar doamna Randall n-ar trebui să rămână singură. Mac Riley scormoni în foc.— Am să verific oricum. ciupindu-l de față. apoi pocnetul tunetului scutură casa. Lasă-mi copiii. golul rămas dintr-o dată fu umplut de țipătul de groază scos de Elaine Randall. dar Mac Riley îl opri cu mâna. mânată de vânt. Stai aici. cu hainele pe ei. săgeata unui fulger lovi. vă promit. Îl cunosc pe Harney de când era mic. Pe când Chip.

Hai să ne întoarcem. Robby nu dădu niciun semn. iar ea începu să plângă cu suspine. Plaja se micșorase cât o panglică îngustă de nisip. • Missy se opri brusc și Robby aproape că-și pierdu echilibrul când ea îi smuci mâna. împleticindu-se orbește în urma lui. în sinea lui. oferind un contrapunct straniu la urletul valurilor. ea începu să vadă forme. — Ba este. în timp ce el mergea repede prin noapte. îi spuse Robby. siluete ciudate. Corpul lui se umplea de o ciudată voioșie care îl incita. întinzându-se spre ea. în același timp calmându-l. • Capitolul 30 Furtuna tuna în jurul lor. — E ceva aici. apropiindu-se. Porni din nou înainte. Te rog. Doar noi. Acum nu se mai poate. trăgând-o pe Missy după el. Dacă o auzise. — Nu văd nimic! strigă Missy. Râsul 281 . pe când marea se afla în plin flux. dar îl accepta și era plin de recunoștință pentru el. bătrânul însuși era îngrijorat.Dar. în spatele ei. copleșită de spaimă. tăișul vântului care șuiera pe deasupra vârfurilor copacilor. — Nu putem să ne întoarcem. mergând alături de ea. • Harney Whalen se ghemui în spatele grămezii de bușteni care separa plaja de pădure și ascultă sunetele din capul lui. Simt eu. Cum înaintau de-a lungul plajei. șopti Missy. trăgându-se aproape de Robby. strălucitoare. zise Robby. absorbind energia dezlănțuită a furtunii. — Nu-i nimic aici. Starea de agitație pe care i-o dădea plaja îl stăpânea și simțurile lui preferau sălbăticia elementelor naturii. E ceva în pădure și ne caută. ținându-se de mâna fratelui ei. insistă Missy. Începu să țipe. aflată între marea furioasă și grămada de bușteni uzi care trosneau și erau deplasați de furtună. Era un sentiment pe care nu prea îl înțelegea. cu buzele lipite de urechea lui. în fața ei.

Eu merg spre pădure. Chip Connor. Răzbună-te. Harney rămase în spatele bușteanului și așteptă ca ei să se apropie. era cineva. Hai să ne împrăștiem. se afla lângă el. stai pe la mijlocul plajei. nepregătiți pentru pericolul care îi aștepta în pădure. Robby și Missy. forțându-l să rămână unde era. — N-o să-i găsim niciodată! strigă Brad. Nu cred că trebuie să ne distanțăm prea mult. Se împrăștiară și cele trei puncte luminoase se risipiră pe plajă. scăpărând. Se întoarse și în noapte. și ascultă cuvintele bătrânei Klickashaw de lângă el. cu vârtejul vântului împrejurul lor. Un fulger lumină și șeriful văzu două siluete venind spre el dea curmezișul plajei. Dacă stăm împreună. Răzbună-te. Începură să strige numele copiilor. cu ochii ei întunecați. stilizate. aproape netrebuincioasă în ploaie. lumina de la lanternele lor jucând pe nisip. putem să ne ținem urma unul celuilalt. Ea îi vorbea de relele de demult… Pe plajă. Glen. înfiorândul. iar vântul îi sfâșia hainele. Ne-ar putea auzi și. Erau siluete mici. spuse Chip. • 282 . Brad Randall și Glen Palmer mergeau repede prin furtună. făcându-se mic. în plus. lângă el. Se ghemui și mai mult. ridicând glasul în ploaie. • Jos pe plajă. — Tu mergi pe linia țărmului. Erau străini. Străinii îi omorâseră bunicii în timp ce el privea neputincios. așa cum făcuse cu mulți ani în urmă.devenea tot mai puternic și țipetele bunicii lui păreau să dispară. Simțea cum îl prindea ceva. vizibile doar pentru câțiva metri. să plece și să se ascundă. mergeau grăbiți. cu trăsăturile ei puternice. dar luminând drumul căutătorilor. Dar nu putea. Bunica lui. ea îi șoptea cuvintele care răsunau pe fundalul zgomotului ritmat al valurilor. Nu fugi. Vru să fugă. dar știu cine erau. strălucind în noapte. În timp ce ploaia îl uda. Și strigați-i.

liniștindu-l. • Harney Whalen auzise și el vocile care strigau. Cei doi copii. înfruntând furtuna.Robby începu s-o tragă pe Missy spre pădure dar ea dădu înapoi. aproape pierdut în furtună. treziți la realitate. ci doar sunetul lor. Ești al nostru. întinzându-se spre ea. Strălucirea de o clipă păru să țină o eternitate și cele trei siluete înghețară. Trebuia să le distrugă. Porni peste bușteni. — Trebuie să mergem în pădure. Dar în mintea lui era mai puternică vocea bunicii lui. începură să alerge în sus pe plajă. Se ridică în picioare. îndemnându-l. decât siluetele ciudate din jurul ei. Robby. nevăzând altceva. Și Missy știu. două forme de neidentificat. și exaltarea îl cuprinse. Harney Whalen nu auzi cuvintele pe care le țipă Missy. Missy îl opri pe Robby. cu ochii ei înspăimântați. șuieră el. purtând cu el mirosul înțepător al apei sărate. — El e! țipă ea. smucindu-i mâna. — Cineva ne strigă. dar era zadarnic. Un sunet slab plutea în noapte. Vântul crescu. Se uită cu răutate la cele două siluete. Bunica lui striga la el. străduindu-se să audă mai bine. Suntem cu tine. • 283 . Robby se uită fix la sora lui. șoptindu-i. Răzbunare! Răzbunare! Fulgerul lovi. râzând de el. holbându-se unele la altele peste bușteni. Începură să se cațăre pe grămada de bușteni. O să ne omoare. nevăzând doi copilași înspăimântați. Lumina fulgerului se stinse și se auzi trăsnetul. Ești un copil al furtunii. Încă o dată sunetele slabe răsunară în noapte. râzând de ceea ce le făcuseră bunicilor lui. Te vom ajuta. urlând dinspre ocean. ci două siluete din trecut. — Missy! Robby! Copiii se ghemuiră nesiguri în nisip. E aici. E mai sigur acolo. Îmi aud numele.

vrând să-i vină în ajutor lui Chip. când îl cuprinse din nou întunericul. Chip Connor se aruncă în spatele lui Harney Whalen. Și atunci îi găsiră. cu respirația întretăiată. — Dumnezeule. auzind ritmul pașilor în spatele lor. 284 . Robby se eliberă din strânsoarea brațelor. dar Whalen dispăru în întuneric. ochii ei se măriră de teroare și țipă în întuneric. până să se hotărască. • Copiii o rupseră la fugă în întuneric.— Îi văd! strigă Brad. rugându-se să ajungă la copii înainte de a fi prea târziu. Nu-l găsesc. Whalen îi dădu drumul lui Missy și se întoarse spre Chip. Apoi auziră țipetele înspăimântate ale lui Missy. De o parte și de alta a lui. conducându-i în noapte. Chip vru să-l urmărească. îi prinse din urmă și se lăsă peste ei. Cei trei bărbați alergau acum împreună. dar mintea lui era prea confuză și nimic nu avea vreun sens pentru el. punctele luminoase care îi anunțau pe Chip și Glen începură să se miște în întuneric. chiar lângă pădure. și cei trei se ținură unul de altul. Și atunci. Glen o prinse pe Missy și o ținu pe copila care plângea aproape de el. nepăsători la ceea ce se petrecea în jurul lor. Missy îl văzu prima. — Încotro a luat-o? întrebă Chip. apoi începu să strige. Whalen se eliberă din strânsoarea lui Chip și fugi. i-a prins! strigă Glen când auzi mai întâi strigătul de teroare al lui Missy. uitându-se neajutorat la sora lui care se zbătea. Apoi Robby se împiedică și căzu. Harney Whalen. iar Missy se răsturnă peste el. apucându-l pe șerif de ceafă. Apoi simți o mână astupându-i gura și țipătul ei fu curmat. apoi urletul nereținut al lui Robby. luminând cu lanternele întunericul. luptându-se cu disperare cu atacatorul lui nevăzut. dar nefiind sigur că ar face bine. căci cei trei bărbați o luară la fugă. încruntându-se la ei ca un uriaș fioros. Brad stătea neputincios. Se dădu la o parte. Apoi Robby se aruncă în brațele lui Glen. încercând s-o liniștească. mângâind-o pe cap. La nord! Sunt la nord.

Peste o oră furtuna se dezlănțui. În spatele lor. bătând în retragere. care ținea încă lumina pe locul unde dispăruse Harney Whalen. un val imens apăru din mare. străbătând apa. Brad lumină în față. luat de mare. ascultând instinctiv ordinul. Harney Whalen era în valuri. El se luptă cu forța apei preț de o clipă. dar Brad îl opri. Așa știm că se termină. Sod Beach era liniștită. Apoi dispăru. răspunse Brad. Apoi se întoarseră de la mare și porniră înapoi spre Glen Palmer. în timp ce vântul se agăța de hainele lor. • Chip păși încet înapoi unde stătea Brad. Atunci îl văzură.— Spre apă! strigă Brad. spărgându-se peste capul lui Harney Whalen. ținându-și lumina pe silueta șerifului. Începură să alerge. Chip porni după el. Chip se opri. — De ce m-ai oprit? întrebă Chip moale. — Lasă-l să se ducă! strigă Brad. — E mai bine așa. 285 . cu brațele zbătându-ise fără folos în aer. începea refluxul. În timp ce cei doi bărbați priveau.

— Vor să preiau eu postul lui Harney. Compasiune pentru cei care muriseră. Prea multe amintiri. sugeră Glen Palmer. două săptămâni în care oamenii din oraș ajunseseră să accepte ceea ce se petrecuse. răspunse Chip. zise Chip când termină să le povestească rezultatele anchetei. oamenii vorbeau. se întrebau și scoteau exclamații de compasiune. zise Chip nesigur. zise Chip când intră în camera de zi a familiei Randall. Chip clătină din cap. — Și ai de gând să accepți? întrebă Brad.• EPILOG — S-a terminat. — Și ce-ar fi rău în asta? întrebă Elaine. Pare rezonabil. Trecuseră două săptămâni în care ciudata poveste a lui Harney Whalen străbătuse în șoaptă Clark’s Harbor. Brad și Elaine se uitară la el întrebător. dar nu știu dacă vreau postul. — Ai fi bun pentru el. — Nu asta mă preocupă. dar lui Glen Palmer păru să nu-i pese. Ancheta procurorului avusese loc. În cele din urmă se stabilise că moartea lui Harney Whalen fusese sinucidere. după toate evidențele. E vorba de amintiri. Mult timp se pierduse în speculații. încercându-se că se stabilească exact ce se întâmplase cu șeful poliției. — Nu știu. morțile care îi pătau istoria ca o ciumă. Nu se pomenise nimic de celelalte morți din Clark’s Harbor. Dar. Existaseră câteva fapte discutabile. dar și pentru Whalen care. Fusese o anchetă ciudată. Astăzi se terminase. 286 . în afara anchetei. îi omorâse. Aș face probabil prea multe lucruri altfel decât Harn.

— Nu înțeleg… începu să spună Chip. amândoi aveau un bioritm afectat de furtunile de aici. La orizont. nici nu știu dacă teoria mea e corectă. Băiatul mergea încet pe plajă. Și cu bioritmurile mai ales. Exista o legătură între Robby și Harney Whalen. zise el blând. Pentru Whalen. ei bine. În mod evident. E ceva legat de bioritmuri și bioritmurile sunt niște lucruri imprecise. Un lucru e sigur în privința plajei – întotdeauna a fost un loc bun pentru cugetare. dar nu știm de ce. De fapt. și sistemul se repetă la cincizeci și opt de ani și șaizeci și șapte de zile o dată. dar se potrivește cu faptele. — Ce s-a întâmplat? întrebă el. dar Brad îl opri. Chip aruncă o privire la calmul de la Sod Beach. — Îmi pare rău Chip. Ai putea să le consideri un instrument pentru „mintea cea de pe urmă”. de când se naște. Chip Connor se ridică brusc în picioare. Fiecare are un sistem determinat de ritmuri. părea să se 287 . Nu există nicio explicație? — O teorie. Nu se putea face nimic. Știm că ne controlează. Întâmplător. Dacă n-ar fi mers totul atât de rău pentru el. cuplat cu trauma pe care o suferise când era copil. adăugă el cu o grimasă. ce-i rezerva plaja lui Robby? Ca și cum i-ar fi ghicit gândurile. Chip se holbă la psihiatru. Renunță la gând. zise el. — Nici eu nu sunt sigur. apoi se întoarse către Brad. apoi se opriră asupra lui Robby Palmer. dar adeseori ele explică ce s-a întâmplat. — Cred că o să mă duc să mă plimb. De aceea nu știm nici ce sunt. exact cu atât era mai bătrân Whalen decât Robby. efectul era benefic. Nu poți preciza ce se va întâmpla. Nu e decât o teorie. Multă vreme a condus bine lucrurile. aproape cu indiferență. Harn nu era rău în totalitate. Dacă știai că o să se întâmple așa ceva. efectul a fost dezastruos. În timp ce-și trăgea haina pe el. ca întotdeauna. Cuvintele îi reveniră în minte. Pentru Robby. Dar n-o voi putea dovedi niciodată. zise Brad. Harn ar fi putut fi… Brad îl întrerupse din nou. studiind nisipul de sub picioare. — Cum de nu te-ai gândit la asta dinainte? vru să știe el. Dar în viitor? Acum că Harney dispăruse. Ochii lui rătăciră pe fereastră. Dar pe viitor? se întrebă el.— Asta nu știu.

Când își croi drum spre vârful grămezii de lemne. Se așeză pe un buștean lung. Îl recunoscu instantaneu. încercă să separe amintirile – încercă să le repartizeze pe categorii. putu să-l vadă pe Robby. mai recentă. vântul începu să bată. argintiu. Poate că. cățelușul lui Missy și Robby Palmer. Un fior îl străbătu pe Chip în tot corpul și își încheie haina strâns la gât. păstrând amintirile bune și renunțând la cele rele. pe de alta de aceleași elemente ale naturii care acum răsuceau bușteanul pe care stătea Chip. nu mai trezea teama că ceva teribil era pe cale să se întâmple… Și totuși. Chip se întoarse cu spatele la mare și porni spre pădure. Nu fusese găsit. l-ar fi înspăimântat. cea pe care ajunsese s-o respecte și s-o admire. coborî de pe buștean până la acel ceva. purtat de vânt pe plajă. departe în josul plajei. Era cald încă.pregătească o furtună. ceva ce fusese îngropat în plajă. nu apăruse pe plajă. Voia să creeze două imagini ale lui Harney Whalen: cea pe care o cunoscuse atât de bine. • Părăsi casa veche și porni spre nord. care fuseseră toate inspectate cu regularitate. și cealaltă. nici pe plajele din nord. pe de-o parte de amintiri mai vechi. Ochii lui Chip scrutau marea. Văzu ceva. căutând fără să-și dea seama cadavrul șefului poliției. Privea nisipul ridicându-se. privind fix la orizontul care se întuneca. fără să se oprească. nici aici. până ajunse în punctul în care Harney Whalen dispăruse în valuri. Curios. reflectă Chip. Era Scooter. cea a lui Harney Whalen a cărui minte era chinuită. dar nu mai constituia o amenințare. bunicul lui avea dreptate – marea era cea care îl luase pe Harney. și încercă să-și organizeze lucrurile în minte. Când soarele coborî și vântul începu să bată mai tare. Cu două săptămâni în urmă. stând acum nemișcat. 288 . cu cățelușul țopăind la picioarele lui. dar acum era descoperit de vânt. Chip începu să tremure.

Când furtuna izbucni asupra lui. Când crescu furtuna. • Robby Palmer simți primii stropi de ploaie stropindu-l pe față și fu bucuros.Gâtul îi fusese răsucit. dar nici pe ea n-o crezuseră. spunându-i să li se alăture la dans. înspăimântat dintr-o dată. Dar pe Robby nu-l înfricoșau pentru că știa că era de-al lor. executau dansuri ciudate. De obicei. Chip se întoarse spre pădure. iar vocile șoptiră din nou. spuseră vocile. șfichiuind copacii în timp ce mareea înainta. Locul străinilor nu era acolo. Atunci se porniră vocile. care se terminau întotdeauna cu îngroparea cuiva pe plajă. Trădare. Silueta se apropie. Luă un băț greu și se furișă în spatele copacului. Robby sesiză deodată o siluetă care își croia drum peste bușteni. Trădare. Răzbunare. venind înaintea norilor ca un mesager al morții. șoptiră vocile. începu dansul. Chip urcă din nou până la buștean. 289 . Dar nu știa cum. Răzbunare. Străinii care veniseră și luaseră plaja de la oamenii cărora le aparținea și pe care îi trădaseră. Era sigur că nu l-ar crede nimeni în afară de Missy. Așteptă și ascultă vocile. Cărând corpul cățelușului. dar de data asta trecu peste el și intră în pădure. O dată cu furtuna venea și starea lui de surescitare. Încă nu era sigur exact cine erau oamenii de pe plajă sau de ce se aflau acolo. Și o dată cu starea aceea veneau și siluetele și vocile. Întreaga forță a furtunii se dezlănțui asupra țărmului. Așteptase furtuna toată după-amiaza și acum venise. dar știu ce să facă. El aparținea plajei și plaja îl iubea. Robby nu prea înțelegea cuvântul. Nu povestise nimănui despre lucrurile pe care le vedea acum pe plajă. iar Robby îl urmări din pădure. Ai să știi.

Robby Palmer.eu 290 .Când valurile crescură. dar apoi cu sentimentul că făcea ceea ce trebuia. Se afla în mijlocul lor și. Robby Palmer se lăsă în seama lor. dansatorii furtunii întinseră mâinile spre el și îl rugară să li se alăture în strigătul lor pentru străini. când ceremonia ajunse în punctul culminant. croindu-și drum printre resturile albe de bușteni răspândiți pe plajă. La început nesigur. ieși din pădure. care nu vedea în ochi altceva decât furtună. virtual-project.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful