1

JOHN SAUL

STRIGĂT ÎN NOAPTE
Original: Cry for the Strangers Ediția I

Traducere din limba engleză: DANIELA OANCEA

virtual-project.eu Editura FAHRENHEIT 1998

2

„Stăteau cât mai aproape posibil de linia țărmului, grăbinduse în josul plajei. Felinarul era aproape inutil, raza lui refractându-se difuz în rafalele de ploaie, dispersându-se în mii de puncte luminoase care nu luminau nimic, ci făceau întunericul să pară și mai negru decât era. Missy se opri brusc și smuci mâna maică-sii. — E cineva aici, zise ea. Rebecca lumină în jur cu o mână tremurată. — Robby? strigă ea. Robyiiii! Se întoarse cu spatele în bătaia vântului și strigă din nou. Nu veni niciun răspuns, dar simți deodată unda șocului electric, când fulgerul brazdă cerul și se scurse în pădurea din apropiere. Și, fu sigură, ceva era în spatele ei: o prezență străină. O prezență care, înțelese în clipa aceea, nu era fiul ei. Îi dădu drumul mâinii lui Missy. — Missy, fugi! Fugi cât poți de repede! Apoi, când o văzu pe Missy năpustindu-se în întuneric, simți cum i se încolăcește ceva în jurul gâtului. Nu, își zise ea. Nu așa. Te rog, Doamne, nu…”

3

• PROLOG
Pocnetul unui tunet îl trezi pe băiat și el râmase nemișcat în pat multă vreme, dorindu-și să treacă furtuna, savurând în același timp emoția stârnită de ea. Pe măsură ce fiecare străfulgerare de lumină umplea rapid dormitorul, începu să numere secundele, așteptând zgomotul exploziv al tunetului. Furtuna se lăsase pe țărm – intervalul dintre lumină și sunet se făcu tot mai mic. Când perioada dintre descărcarea de lumină și sunet se reduse la câteva secunde și băiatul știu că furtuna ajunsese la depărtare de o milă pe plajă, se ridică din pat și începu să se îmbrace. Câteva minute mai târziu, deschise ușa și păși afară, în ploaia torențială. Îl șfichiuia prin haine, dar el părea să nu observe. Se îndepărtă încet de casă, în urgia furtunii. Auzi urletul puternic al talazurilor chiar de la o depărtare de un sfert de milă de plajă. Zgomotul ritmat al valurilor, de obicei blând și liniștit, era intensificat de furtună și bătaia lor neîntreruptă era purtată de vânt. Băiatul începu să alerge în direcția zgomotului. Un fulger lumină cerul, când el părăsi drumul și o luă pe poteca ce îl ducea, printr-o fâșie îngustă de pădure, la plaja de dincolo. Când lumina fulgerului se stinse, tunetul îi pocni în urechi; furtuna era peste tot în jurul lui. Se apropie încet de plajă, aproape cu evlavie. Dincolo de pădure, un morman de bușteni zăcea aruncat pe plajă, blocându-i trecerea. Își croi drum printre ei cu grijă, dar temeinic, cercetând cu picioarele, fără să se mai uite. Era pe punctul de a escalada ultimul buștean, când furtuna se opri pe neașteptate și luna plină ilumină plaja. Instinctiv, băiatul se lăsă în genunchi, ghemuindu-se, în timp ce inspecta fâșia de nisip și stânci din fața lui.
4

Nu era singur pe plajă. Drept în fața lui văzu formele, siluetele întunecate ale unor dansatori, contorsionându-se în lumina lunii, ca într-un fel de ceremonie. Îi urmări fascinat. Apoi își dădu seama că mai era ceva acolo. Ceva neclar. Pe când privea, îi atrase atenția o mișcare de lângă dansatori. Alte două forme se mișcau în lumina lunii; nu atât de grațios și de precis ca dansatorii, ci zbătându-se, rostogolindu-se pe nisip, luptându-se cu frânghiile care le legau mâinile și picioarele. Băiatul își aminti legendele și poveștile pe care bunica i le spusese despre plajă și, o dată cu amintirea lor, îl străbătu un fior de frică. Privea la un dans al furtunii și știa ce avea să se întâmple. Se ghemui mai mult, ascunzându-se în spatele bușteanului. Dansatorii își continuară ritmurile ciudate încă puțin și apoi se opriră brusc. În timp ce băiatul îi privea, dansatorii înconjurară siluetele legate care se agitau la picioarele lor – un bărbat și o femeie, își dădu el seama. Îl puseră mai întâi pe bărbat în groapă, iar apoi, lângă el, pe femeie. Părea să le fi scăzut forțele pentru că împotrivirile lor erau slabe, iar vocile nu li se auzeau din cauza talazurilor. Dansatorii îi puseră în groapă, cu fața la mare. Apoi începură să umple groapa. O făceau cu grijă, imperturbabili. Niciun fir de nisip nu cădea pe fețele victimelor, nici lopețile nu le loveau. Dar, pe măsură ce clipele treceau, groapa se umplea. În scurt timp, nu mai rămăseseră la suprafață decât formele capetelor celor doi în bătaia valurilor înspumate. Dansatorii aruncară o scurtă privire asupra rezultatului muncii lor, apoi izbucniră tare în râs – un râs ridicat deasupra valurilor, până la urechile băiatului, alungându-i amintirea tunetului și a vuietului mării. În timp ce mareea creștea, dansatorii porniră spre pădure în direcția băiatului. Luna dispăru la fel de repede cum apăruse și ploaia începu să se reverse din nou. Scena macabră de pe plajă dispăru în întuneric, rămânând doar în amintirea băiatului, pentru totdeauna. Sub acoperirea furtunii, băiatul își părăsi ascunzătoarea din spatele bușteanului și o luă la goană prin pădure. Când
5

sunetele obișnuite ar reîncepe și coșmarul ar dispărea din mintea lui. senin. Resturile de la masa de dimineață a tatălui său erau tot acolo. Dar. Se duse la bucătărie. Mareea continua să crească. iar bunicul stătea la masă bând cafea și citind cu voce tare de unul singur. Începu să asculte sunetele dimineții. Și mareea care se apropia. că o va auzi pe bunica lui zăngănind vasele în chiuvetă și vocea bunicului său mormăind monoton în spate. Băiatul se scutură. dormind adânc. Dar hainele lui. dezmințind cu seninătate furtuna recentă. în pădure. Își aminti vag cum se dusese pe plajă și văzuse ceva. îmbrăcându-se încet și sperând în fiecare clipă că sunetele dimineții vor începe. ascultând.dansatorii trecuseră de bariera de bușteni. În cele din urmă se ridică și începu să se îmbrace. iar copilul zâmbi fericit când se uită la cerul albastru. Trebuia să fie. Plaja… Noaptea îi reveni în minte ca o confuzie întunecată de forme și sunete. strigând după ei. casa încă țiuia de liniște. Își aminti cum număra secundele care treceau între străfulgerările de lumină și pocnetele tunetelor. Liniștea îl înspăimântă. hainele pe care și le așezase ordonat pe scaun aseară. Ar fi o zi bună de plajă. Restul era însă neclar. Își spuse că. Soarele se revărsa pe fereastră. Dansatori care îngropau doi oameni în nisip. Tatăl lui pesemne plecase deja la lucru. Asta era bine. Își puse haine curate. Stătu mult timp în pat. Asta era. erau încă în pat. Nu fusese deci un vis. ude. când fu gata îmbrăcat. dacă ar asculta destul de mult. Își aminti furtuna și momentul când se trezise. 6 . erau împrăștiate pe podea în această dimineață. ca întrun vis. Dar unde erau bunicii lui? Porni în sus pe scări. Bunica probabil că se învârtea prin bucătărie. Probabil că fusese un vis. el aproape că ajunsese acasă. Probabil că nu se treziseră încă. Dar în dimineața asta era liniște. • Băiatul se trezi devreme în dimineața următoare și se întinse în căldura plăcută a așternutului.

încetini. Bunicii lui. acoperindu-le fețele. două fețe se holbau grotesc la el. 7 . Porni nerăbdător. Trase mai tare. orice ar fi fost. văzând valurile cum se apropiau fără milă de ei. Atunci i se luă o piatră de pe inimă și îngrijorarea de pe față făcu loc unui zâmbet. Visul reveni. ar putea găsi niște sticle printre ierburile de mare. Aproape că îi veni să se întoarcă din drum când ajunse la bariera de trunchiuri de copaci. îngropate până la gât. Părăsi casa și începu să alerge spre plajă. • Se opri la marginea pădurii și se uită printre copaci. să amâne clipa când va ajunge la fâșia de nisip. Putea să vadă pe fețele lor cum muriseră. De sub alge. Băiatul îi privi neajutorat.Camera lor era goală. cu ochii căscați. Câteva minute mai târziu escaladă încet ultimul buștean și ajunse pe plajă. Băiatul se uită rapid în jur. Fața lui se încordă de grijă când păși în pădure. ce l-ar fi așteptat pe plajă. dar. sperând că ar putea într-un fel să vadă printre ei ceva. înțelegând. Algele cedară. Trebuie să fi fost o moarte înceată și înfricoșătoare. fie că se prinseseră de ceva. cu trăsăturile schimonosite de frică. Începu să tragă de alge. prelingându-se. Fie că erau îngropate adânc în nisip. ci pentru că dorea să-l prelungească. Furtuna acoperise plaja cu resturi: algele zăceau amestecate în grămezi peste tot și o nouă recoltă de bușteni era împrăștiată într-un talmeș-balmeș pe întinderea de nisip și stânci. Nu fusese un vis. Nimic neobișnuit. cu mintea răvășită. Își făcu drum cu grijă prin grămada de bușteni nu pentru că drumul i-ar fi fost străin. Dar trebuia să știe. Ar fi ceva de adunat de pe plajă în dimineața asta! Cu puțin noroc. pe măsură ce se apropia de algele maronii. așteptând neajutorați. înghețat. apoi retrăgându-se pentru a porni un alt atac. Lângă apă văzu un morman uriaș de alge și se îndreptă spre el.

apoi în ai bunicii. țipând neauziți în vânt și ploaie. ținându-și respirația și scuipând apă sărată. i se păru că aude ceva. 8 . Dar nu uită nicicând.” Băiatul țipă și se îndepărtă. apoi mai tare. Băiatul se mai uită o dată în ochii bunicului mai întâi. „Plângi pentru ei… și pentru mine. „Să plângi…” se tânguia vocea în mintea lui. Mai întâi încet. În timp ce privea mâhnit fața netedă și întunecată a bătrânei.Probabil că tușiseră și se înecaseră.

• CARTEA ÎNTÂI • Clark’s Harbor 9 .

Vântul se înteți și Pete se întoarse pentru a ridica năvoadele. Pete Shelling rămase singur pe mare. Dar el nu văzuse niciodată o astfel de furtună – părea un lucru ce ținea de trecut. pregătit pentru a fi rearuncat. Ochii lui Pete Shelling măsurară orizontul și apoi el se hotărî. care ar putea să ridice o ambarcațiune ca Sea Spray și s-o răsucească pe suprafața apei ca pe un titirez. dar nu erau probleme. probabil o exagerare. furtuni care păreau să vină din senin. Nu fusese niciodată și n-avea să fie nici acum. o treabă care îi îndoia spatele. sclipind vesel în noapte. Ceilalți dispăruseră. Se strâmbă pe tăcute. Încă o dată se gândi să se întoarcă în port. Pete fu tentat să se abată din drum și să urmeze flota. spre sud. Chiar și cu tamburul era o muncă grea. povești devenite legende mai mult datorită imaginației bogate a generațiilor de pescari decât ferocității furtunii. citindu-i unduirile ca pe o hartă. Când termină și peștele prins fu pus în siguranță la locul lui în cală.• Capitolul 1 Pete Shelling se uita fix la mare. biciuind marea într-o dezlănțuire a urii. Pete Shelling era obișnuit să lupte. restul bărcilor se îndrepta spre port cu luminile aprinse. dorindu-și să fi luat pe cineva cu el – era prea bătrân și anii începuseră să-și spună cuvântul. Mareea va fi în toi și va avea de luptat cu refluxul la întoarcerea în port. păstrând năvodul pliat cu grijă. Renunță imediat la tentație. Nu era genul lui Shelling să-i urmeze pe ceilalți. Se uită cu un ochi critic la mare și își aminti de toate poveștile pe care le auzise despre această zonă a Pacificului – despre furtunile neașteptate care se abăteau asupra acestei întinderi a țărmului statului Washington. Năvoadele prinseră să se adune necontenit și el strângea peștele în cală. 10 . Departe. Va arunca din nou năvoadele și va mai încerca o captură până să considere că se încheiase ziua.

țărmul sălbatic se contură în lumina albă a fulgerului. Îndreptă barca spre nord și începu să lanseze încet năvoadele. înainte să se dezlănțuie furtuna asupra lui. care să le demonstreze că. Clark’s Harbor nu îl primise bine și își petrecuse cincisprezece ani simțindu-se ca un străin. Roti tamburul mai repede. strângând plasa. să se alăture comunității de pescari și să-și petreacă restul anilor într-o companie binevoitoare. Nici zvonurile de vad bun la pește nu ajungeau până la el. direcționând peștele în cală. Aruncă o frânghie și tamburul începu să scârțâie monoton. Ultima și cea mai mare. se schimbase dintr-o dată. care bătuse constant. cel puțin nu de la început. cu intenția de a ridica năvoadele. Dar asta îl înăsprise. Pete dădu barca înapoi. el rămăsese așteptând ultima captură. nici glumele făcute la o bere. Până atunci valurile se îndreptau spre țărm. Câteva minute mai târziu. o să aibă destul timp dimineață să o îndrepte. manevrând traulerul în cerc. era mai bun decât ei. Pete Shelling lucra cu furie. plănuia să ia viața ușor. astfel încât curentul să aducă prada cea mai bogată în plasă. furtuna izbucni cu un fulger și se auzi zgomotul unui tunet. Pescarii abia îl tolerau pe Pete Shelling și el se obișnuise să trăiască așa. Lucrul cel mai important acum era să tragă peștele în barcă și să pornească spre port. indiferent ce credeau despre el. grăbind etapele. Suprafața apei era altfel. Tocmai își scutura pipa și se pregătea să verifice poziția năvoadelor. la Harbor Inn. Dar nu fusese așa. când își dădu seama că ceva nu era în regulă. Preț de o clipă. aruncă ancora și-și aprinse pipa. când se hotărâse să se stabilească în Clark’s Harbor. fără să-și mai bată capul cu împachetatul plasei. Acum. când toate năvoadele fură lăsate la apă. Vântul.Nu fusese în intenția lui să se lupte. acum deveneau agitate și creșteau sub ochii lui. trăgând de plasă. Năvoadele se strângeau încet. Apoi. suflând împotriva bărcii. dar nu făcea parte din flotă. îl făcuse la fel de încăpățânat ca și pe ei. Mai avea de fumat o pipă sau două până să înceapă să ridice ultima captură din noaptea aceea. când flota se întorsese. Ajunsese pescar. 11 . Se mișcă repede. Talazurile creșteau și vântul începu să-i umfle hainele. Cu ani în urmă.

apa rece îi ajunsese deja deasupra capului. De îndată ce va trage aer în piept. cu o smucitură puternică. Frica îi puse un nod în gât. Plasa încă atârna pe o parte a bărcii. dar cu picioarele legate. forțânduse să ajungă la piciorul prins. Se încordă ca pentru a trage toată marea în plămâni și fu ușor surprins când văzu că nu putea. Poate doar apă. când reuși să se ridice deasupra apei. reuși să se elibereze. Un ochi al plasei veni peste el. Timpul părea încremenit în loc și se împotrivi panicii care creștea în el. Se zbătu și mai tare și brusc ieși cu capul la suprafață. începu să dea aerul afară din plămânii gata să plesnească. Pescarul fu tras în sus și se simți azvârlit peste bord. eforturile lui nu rezolvau nimic. calculat. cu plasa care îl trăgea. deschise ochii și își văzu barca.Dezastrul lovi când tunetul se stinse. Pete Shelling înjură cu glas tare. Mușchii lui refuzau categoric să 12 . Încet. Înghiți în sec. devenite inutile în strânsoarea plasei. se băgă tot mai la fund. De data aceasta. făcându-l prizonier. înțelese pericolul și încercă să se ferească sărind într-o parte. ducând aerul înghețat în plămâni. își va recăpăta suflarea. Apoi își aminti că nu mai avea cum să tragă aer în piept. Cu toate acestea. Deschise ochii și îi închise repede la loc. i se înfășură de picior și se răsuci. nereușind cu zbaterile lui să facă față greutății plasei. Shelling se mai scufundă o dată. Pete Shelling știa că avea să moară. Încercă să-și elibereze mâinile din corzile care îl strângeau. revărsându-se înapoi în mare. Pe urmă începu să-și croiască drum în sus. Își smuci brațele. iar tamburul se învârtea în gol. Trase cu disperare aer în piept. Simți cum plasa i se înfășură în jurul brațelor. Dar era prea târziu. Scârțâitul tamburului încetă și năvoadele se răsturnară. și se scufundă din nou în apă. apoi fu aruncat de greutatea apei care trăgea plasa cu putere. se ținu o fracțiune de secundă. nu era nimic de văzut în întuneric. Plasa era toată adunată în jurul lui și nu mai putea să dea din picioare. Pipăi ochiul de plasă din jurul gleznei și. Până să apuce să țipe. dar curând trebui să renunțe și să-și facă din nou drum spre suprafață. Se prinse cu mâinile de marginea punții. Simți cum își pierde vlaga și pentru o clipă teama îl părăsi. luptând cu dorința copleșitoare de a se ridica la suprafață.

• Capitolul 2 Brad Randall aruncă o privire la ceas și văzu. Când soarele răsări după câteva ore. Marea n-o săl învingă. nu pun nimic altceva pe hartă în afară de numele orașelor. ca de obicei. singur în furtuna care se dezlănțuise din senin. nu putea fi adevărat. spuse Brad. Vezi ceva promițător pe-aici? Elaine se întinse după harta din torpedo. Se mai uită o dată la hartă. perfecta sincronizare dintre mecanism și stomacul lui. încercă să interpreteze acea vedenie ciudată care era ultima lui privire asupra lumii. Și o figură. însă era prea sufocat de apa sărată ca să mai poată scoate vreun sunet. I se blocă tractul respirator. spuse ea sec. Ochii lui căutară deznădăjduiți după ajutor. părea să îl jelească. Se stingea singur. dar m-aș indispune. Se agită din nou. cu năvoadele împrăștiate. Sea Spray plutea liniștită pe o mare calmă. Se scufundă din nou. dar acesta nu exista. Sea Spray. O figură întunecată. Dar desigur. Marea înecă speranța și omul deopotrivă. — Din nefericire. Dar era prea târziu. Începu să simtă cum i se apropia sfârșitul. brațele lui slăbite luptând cu strânsoarea legăturii. ieși la suprafață. Nu voia să moară. ci una mai mică. Era singur pe mare. Pete Shelling se răzgândi. Nu era barca lui. apoi privi pe fereastră. N-avem ce alege. aproape ca un miracol. singură pe ocean. ghicindu-i gândul. ce frumos e aici! 13 . Nu era nimic acolo – în afară de speranța deșartă a unui om care murea. Încercă să strige. — Doamne. se zbătu cu sălbăticie împotriva plasei care îl ținea. — E vremea prânzului? îl întrebă soția lui. Era o barcă. până târziu în noapte. ca de indian. În timp ce se stingea. Apoi. O să se lupte din nou. Părea să fie o barcă. — Aș mai putea merge încă o jumătate de oră. Pete Shelling dispăruse de mult. Sea Spray. pe neașteptate. ca fustele unei femei epuizate care dansase prea mult. Când în sfârșit pieptul i se relaxă și trase apa. Brad.îl asculte.

luxuriante. am dat de una! 14 . apoi se mai uită o dată la ceas. — Hai să ne oprim. perdeaua de nori se destramă. adunând resturi. La stânga. Și Elaine era insistentă. Începu să se apropie de ea. În dreapta lor. și Puget Sound.Se îndreptau spre sud pe Șoseaua 109 de-a lungul Coastei de Vest a Peninsulei Olympic. spuse deodată Elaine. ea se cățăra peste trunchiuri. alcătuia o barieră argintie ce promitea comori ascunse pentru sârguincioșii căutători de pe plajă. Era la câțiva metri de ea când Elaine scoase un strigăt victorios. apoi abandonându-le. — Am găsit una! țipă ea. pentru a le păstra pe cele care erau perfecte azi și urmau să fie aruncate mâine. chiar înainte ca Brad să înconjoare mașina. De o oră. încât Elaine se mirase de câteva ori cu voce tare. în speranța că va găsi ceva mai bun în următorul ascunziș. El viră în afara drumului și opri. Și reține că nu mai avem loc în portbagaj pentru lemne. la vest. apoi își îndreptă toată atenția spre plajă. Între drum și nisip. înțesate cu tufișuri atât de dese. în ultimele opt săptămâni. Era într-adevăr frumoasă. știind din experiență că va fi nevoie de ajutorul său pentru a căra înapoi la mașină ceea ce găsise. drumul șerpuia printre păduri verzi. Cum putuseră să-și croiască drum prin ele ca să construiască autostrada? Apoi pădurea lăsă loc plajei și. care stătea ca o barieră impozantă între ocean. dar ține minte: doar câteva minute. Brad privea amuzat. Oceanul Pacific se întindea strălucind sub soarele dimineții târzii. doar câteva minute! Brad stătu să se gândească. o briză aspră stârnindu-i valurile înspumate. de când trecuseră de Crescent Lake. la est. grămada de bușteni. de îndată ce ajunseră la țărm. pădurea urca brusc spre semețele înălțimi ale Masivului Olympic. Elaine umpluse și golise portbagajul mașinii de cel puțin trei ori – aruncând bucățile de lemn care păreau perfecte ieri. comparându-le în gând cu cele pe care deja le adunase. — Bine. În sfârșit. Te rog. mereu prezentă. iscodind ici și colo.

Și pun pariu că primul loc pe care-l aleg va fi exact ceea ce căutăm. — Clark’s Harbor anunță ea. — Merge pentru prânz. Elaine se uită fericită spre soțul ei. Înapoi la mașină cu tine. zise ea. Ea zâmbi șmecheră. ea împachetă cu grijă globul albastru în poșetă. — Haide.Ținea în sus un obiect albastru. Lângă el. declară ea. — Minunat! strigă el. Dacă nu o facem. În mașină. vei scrie o carte profesionistă. spuse Brad. Unde e? — Douăzeci de mile sud. Elaine se așeză sigură în scaun. care se așeză lângă ea pe un buștean. Dar era perfectă. iar Brad știu imediat că era vorba de o plută de pescuit japoneză. — E un semn. Nu au mai rămas prea multe locuri de văzut. apoi luă harta. am dat de bucluc. — Pari al naibii de sigură. Și. — Un semn? se miră el. nu? — Da. Și te gândești la ceva mai mult decât la un loc pentru prânz. îmi sună bine. — Ar cam trebui.” Sună foarte… profesionist. — Clark’s Harbor? repetă Brad. spuse ea ușor. Și desigur. strălucitor. mai mult. — Nu-i nici măcar ciobită. Eu am să mă uit pe hartă. — Ai putea să-mi spui și de ce? — Ți-am spus – pluta e un semn. Acum putem mânca? Dar ea nu dădu niciun semn că l-ar fi auzit – era absorbită complet de cercetarea plutei pentru a-i descoperi vreun mic defect pe care l-ar fi putut avea. „Sunt în Clark’s Harbor și scriu o carte. Înseamnă că azi vom găsi tocmai locul potrivit. Brad ridică din umeri. Elaine se ridică hotărâtă. Porni motorul. să găsească una perfectă ar fi fost un noroc prea mare. pe care ea își jurase să o găsească înainte de a se întoarce acasă. 15 . — Bineînțeles. băgă în viteză și apăsă pe accelerație. zise Brad morocănos. O ridică în lumină și privi licăririle soarelui care se reflectau în sticla albastră.

Își plimbă prin minte numele orașului. prea pitorești sau prea mândre. dacă ar fi continuat. mai degrabă. aceea dintre doi oameni care se iubesc și se înțeleg reciproc. Era o tăcere convenabilă. spuse ea fără grijă. ci mai degrabă pentru că nu e nevoie. spuse Brad întunecat. conducând mai mult din reflexe decât concentrânduse. spuse deodată Brad. dar asta nu înseamnă că îți va omorî pacienții. și care apare nu din neputința de a avea ceva de spus. Bătuseră peninsula preț de două săptămâni. tot merită. să-mi iau un an întreg să scriu o carte care s-ar putea nici să nu se vândă? — Sigur o să se vândă. Atunci vor fi doar sute de mii. — Și cum rămâne cu pacienții mei? — Ce-i cu ei? spuse Elaine degajată. iar eu nu-mi pot imagina un loc mai bun să ne petrecem timpul decât aici. Acum văzu că se aflau la marginea unui oraș. cu un simțământ de neîncredere. Brad se cufundă în tăcere. Elaine râse și-l bătu pe genunchi. Nu e un psihiatru de talia ta. chiar dacă această carte ar fi numai un pretext pentru a petrece câteva luni la mare – ceea ce nu e – adăugă ea repede. Elaine avea dreptate. declară Elaine. Deci. — Chiar înainte. — Chiar dacă nu se vinde deloc. își zise Brad. Avea o sonoritate drăguță. O să le supravegheze Bill Carpenter nevrozele. ar fi ajuns aceeași absurzi monotoni din Aberdeen și Haquiam. cui îi pasă? Ne putem permite să ne luăm liber un an.— Mă întreb. Clark’s Harbor. făcând circuitul complet al peninsulei. ca numele unui vechi oraș pescăresc din New England. căutând cel mai potrivit oraș unde să-și petreacă anul în care Brad să-și poată termina cartea. Poate că Elaine are dreptate. — O carte despre bioritmuri? — În regulă. zise Elaine moale. Dar era ceva în neregulă în fiecare dintre acestea. 16 . Brad își dădu seama că nu acordase prea multă atenție drumului. erau prea comerciale sau prea modeste. — Sute. căci. Fac o mare greșeală? Adică. Milioane de oameni o vor devora. ori vor renunța să mai caute. Brad știa că azi ori vor găsi orașul potrivit. întrerupând tăcerea. Poate Clark’s Harbor este locul cel mai potrivit.

— Nu știu. Casele erau răspândite dea lungul drumului – case de lemn. Brad se încruntă ușor. parcă îngânându-l pe Brad. Elaine îl privi scurt și preocuparea lui îi îngândură chipul. dar fără să arate vreun interes deosebit. dar era absorbită cu alte lucruri. — S-a întâmplat ceva? întrebă ea. vizibil mai impunătoare față de restul caselor. Strada se termina la chei. simțind o ciudată lipsă de curiozitate la oamenii care îi priviseră atât de dezinteresat. Un înscris de mână te avertiza că era Harbor Inn. — Arată a ceva din New England. ceea ce era și mai bine. spuse Elaine încet. construite solid. Își scoase din minte însă gândul acesta. vopsite în culori vii. Era un pic mai mare ca un sat. era o clădire veche în stil victorian. Unul sau doi oameni priviră mașina familiei Randall.Nu părea să fie unul mare. Volvo-ul verde închis i se păruse totuși familiar. și părea să fie bine îngrijit. altele având o patină argintie de la vântul mării. Câțiva oameni erau pe străzi. 17 . unele vopsite îngrijit. Separat. rezistente. Brad opri mașina. Îmi place. Brad coti la dreapta pe ea. iar el și Elaine se uitară curioși împrejur. Întotdeauna atentă la soțul ei. Panta se precipită și ajunseră rapid în centrul satului. Clădirile răspândite de-a lungul apei erau toate la fel: șindrile netede. Niciunul nu se opri să se zgâiască. suficient ca orașul să pară aglomerat. cu gazonul și grădina legate printr-un gard alb de lemn. Conduceau în jos pe o pantă ușoară spre inima orașului. cu grădini îngrijite. Și chiar arăta ca un oraș dintr-o vedere din New England. Acum o interesau mai mult cumpărăturile decât să știe cine erau cei ce sosiseră în oraș. Dar chiar și structurile mai vechi stăteau drepte. să facă vreun gest sau să comenteze. ceea ce era bine. Ar fi vrut ea să fie așa. dar nu foarte animat. iar apoi îi zâmbi. înflorind vesel în aerul primăvăratic. Exista o stradă care pornea perpendicular de pe autostradă. Ce-ai zice dacă am mânca ceva? • Rebecca Palmer observase mașina străină trecând când era pe punctul de a intra la Blake’s Dry Goods. spuse Brad.

zise Blake imperturbabil. insista ea neconvingătoare. În afară de ei doi. Va trebui să plătești lucrurile pe care le-ai spart. Incidentul se petrecu în timp ce se oprise în fața unui suport cu rochii ieftine. Blake se uită la ea. Și de mine. Vocea lui era aspră. spune Blake acuzator. aranjate. — Pe mine să nu mă minți. în magazin nu se mai afla nimeni. Clătină tristă din cap văzând panseluțele de un roz țipător. Rebecca privi iute în jur și văzu că avea dreptate. Stăteam aici și mă uitam la rochii. se justifică Rebecca. Rebecca se încruntă supărată. V-am spus. grosolană. doamnă Palmer. — O să trebuiască să plătești pentru marfa aceea. Nu e nimeni altcineva în afară de dumneata.Trase un cărucior din șirul de la intrarea în magazin și începu să-l care încet printre rafturi. Rebecca se întoarse și-l privi timidă. și trecu mai departe. luând diverse lucruri de ici și colo și așezându-le în coșul căruciorului. — Dar asta a fost acum cinci sau zece minute. — Te-am văzut uitându-te la porțelanuri. Dumneata ai lovit stiva. Rebecca avea o înfățișare de femeie fragilă și era greu să găsească haine care să nu fie prea mari. 18 . copleșitoare. Nici măcar nu le-am atins. așteptându-se să fie contrazisă. Se întoarse și-l văzu pe George Blake repezindu-se spre raftul cu porțelanuri. Era pe punctul de a renunța când îl auzi pe Blake chiar în spatele ei. Rebecca se întoarse înapoi la suportul cu rochii și căută mai departe ceva ce s-ar fi potrivit cu genul ei eteric de frumusețe. Mulțumită că incidentul nu o privea. Fața lui Blake se întunecă și Rebecca aproape că dădu înapoi văzând ostilitatea lui. — Dar nu am nimic de-a face cu treaba asta. nu eram lângă raftul acela. pictate pe marginea farfuriilor. — Dar n-am făcut nimic. — Poftim? — Porțelanurile. oprindu-se să privească un raft de porțelanuri ce-i atrăsese atenția din pricina prostului gust. chiar și pentru un serviciu chinezesc de mâna a zecea.

era aproape plină. aș prefera să pun înapoi în raft toată marfa din coșul dumitale. cu toții am știut că e ceva ciudat cu dumneata. dacă nu te superi. — Bine. Glen Palmer își controla bine temperamentul de artist. Ce e cu orașul acesta? Dar știa că n-avea niciun rost să-l întrebe pe Blake și cu atât mai puțin să se certe cu el. dar. hotărându-se asupra unei salate de crabi fără să se gândească prea mult. Rebecca plecă din magazin. Localul era la etajul de sus al unei clădiri cu două etaje. De când ai venit cu familia aici în oraș. încheie el. — Ce să faceți? — Nu vreau să mai faci cumpărături aici. 19 . dar uneori izbucnea. Cafeneaua. Îi zâmbi în semn de aprobare lui Elaine și o urmă la etaj. De-acum înainte. Dacă aș fi făcut-o. avea să-l facă să izbucnească. în contrast cu barul. • — Uite o cafenea acolo. Rebecca Palmer își mușcă buza și se strădui să nu izbucnească în lacrimi. Acum cred că știu ce e – ești o mincinoasă. dedicându-se ocupației sale favorite: studierea atentă a oamenilor. Te cred pe cuvânt. știa ea sigur. săți faci cumpărăturile în altă parte. Ce s-a întâmplat? se întrebă ea. replică Blake. apoi lăsă meniul din mână. În tăcere. — Ba nu sunt! izbucni Rebecca. la fereastră. Iar asta. Dar n-am făcut nimic. Cei doi soți Randall trebuiau să treacă prin cârciumă ca să ajungă sus și Brad se uită împrejur după ce ochii lui se obișnuiră cu întunericul. Brad citi meniul. spuse Blake.— Nu știu de ce susții asta. Presupun că ai dreptul de a locui în oraș. era sigură. spuse Elaine Randall. Exista doar o masă liberă. Barul era aproape gol – doar doi bătrânei stăteau la o masă de stejar scrijelită și aveau câte o halbă de bere și tăblița de șah între ei. deasupra unei cârciumi. și cei doi se îndreptară spre ea. dar asta nu înseamnă că trebuie neapărat să cumperi de la mine. întrebându-se cum avea să-i explice soțului ei acest incident și cum avea el să reacționeze. Nu prea bine. aș fi recunoscut și aș fi plătit.

Chelnerița binevoitoare îi turnă. dar totodată fără să tragă de timp. continuă Brad. având în vedere că poți vedea cheiul afară pe fereastră. lăsă câțiva bani pe masă și se pregăti să plece. și își împreună mâinile. Și îl mai izbi ceva pe Brad: impresia că îl cunoștea de undeva. bine? — Ei. acolo unde soarele nu ajunsese. îl întrerupse Elaine. își vârî adânc mâna în portofel. și acesta purta jeanși și o cămașă de lucru decolorată. Asemenea celor pe care-i mai văzuseră. 20 . Arată de parcă nu-i în largul lui și o știe. Era ceva în legătură cu hainele lui și cu fața lui. cu toate că. așa cum făcea cu toți ceilalți din cafenea. mâncarea le sosi și soții Randall începură să mănânce. — Nu e cine știe ce de spus. Era aproape sigur că-l știa. o chelneriță apăru și le luă comanda. Ce era cu fața lui? Apoi Brad înțelese: omul își dăduse barba jos recent. zise Brad. Când omul își termină masa. Și o persoană pe care nu o pot cataloga. Bărbatul se uita în farfurie și mânca liniștit. — Unde? întrebă Elaine. privirea lui Brad se îndrepta curioasă spre bărbatul cu hainele asortate și care tocmai își dăduse jos barba. — Zău? Ce vreau să spun? — E diferit de ceilalți. Era vorba de cum se asortau. ce? — Spune-mi cine sunt ăștia. dar le purta oarecum diferit. bine. câțiva negustori și câteva gospodine. Aha. făcând abstracție de ironia ei. Și fața. lăsând o paloare în partea de jos a feței. — Foarte inteligent. uitându-se împrejur. O dată făcu semn după cafea. în spatele șervețelelor. trebuie să fie cel care stă singur. Înainte să o fi putut întreba pe Elaine. Când termină. — De asemenea. Știu ce vrei să spui.Câteva minute mai târziu. — Ei. Elaine puse meniul înapoi în suportul său. Brad dădu aprobator din cap și privi încă o dată la bărbatul despre care vorbeau. spuse Elaine. Se pare că mai mult pescari. acolo. hotărî Brad. din când în când. dar nu se opri să stea de vorbă cu el câteva secunde. fără să se grăbească.

sigur că te recunosc. într-o după-amiază. așezându-se. Fusese un caz deosebit de grav. Elaine. Brad învățase rapid să ia toate obiectele fragile din biroul lui când venea Robby Palmer. Aceasta e soția mea. — Domnule doctor Randall? Chiar dumneata ești? Brad îl recunoscu atunci și se ridică în picioare: — Glen Palmer! Pentru numele lui Dumnezeu! Tot stăteam aici de-atâta timp. — E cel mai potrivit cuvânt. Brad avea o amintire. Elaine își ridică sprâncenele a mirare. tatăl lui Robby Palmer. spuse ea. apoi înțelese și întinse mâna. Robby avea șase ani și nu putea sta locului mai mult de o secundă-două. uneori doar nervos. câteodată amenințător. răspunse Glen Palmer. impulsiv. suferind de hiperkinezie. zâmbind. favoritele lui. cu mâna întinsă. fusese sub îngrijirea lui Brad Randall în ultimii trei ani. — Desigur. Prima oară când îl văzuse pe băiat. Un băiețel cu o figură de înger. de Robby Palmer. Cum se mai simte? Brad îmi spune că a fost un miracol. vorbind întruna. o disfuncție a sistemului nervos. Iubito. pentru a nu-l supăra. Un zâmbet îi lumină fața și traversă repede camera. Am dat-o jos când m-am mutat aici. vrând să-l bombardeze cu întrebări pe Palmer. una pe care n-o putea uita curând. dar cel mai adesea distructiv. Brad îl privea nerăbdător. dânsul e Glen Palmer. Copilul fusese obiectul a numeroase accese de mânie și în cursul lor violența lui ieșea la suprafață. Robby Palmer. băiatul de nouă ani al lui Glen. cumpărate când abia și le putea permite și care fuseseră zdrobite ireparabil. mișcându-și mâinile și picioarele încontinuu. care îl făcea să se miște neîncetat. spre perete sau în persoana cea mai apropiată. Nițel 21 . legată de două piese de cristal Steuben. dar abținându-se. dar nu știam de unde să te iau. Era ceva înăuntrul lui. — Datorită bărbii. — Ia loc.Cum porni înspre scări. fu de acord Palmer. mânuțele lui întinzânduse să apuce cel mai apropiat obiect – oricare ar fi fost – și să-l arunce spre fereastră. ochii i se întâlniră dintr-o dată cu ai lui Brad și se opri puțin. dar având pe dracul în el.

— Dar nu are sens. ca și cum statuetele distruse nu avuseseră nicio legătură cu el. Prea mult timp fusese un caz problematic și Brad era întotdeauna sceptic în ceea ce privea miracolele. în timp ce el întorcea pe toate părțile în minte declarația lui Glen. dar nu ca înainte. Degetele lui Brad băteau ușor darabana pe masă. Dar nu ne-am întrebat. aprobă Palmer. în locul numit Sod Beach. Când încercase să discute cu familia Palmer. Orice demoni ar fi fost în el. zise el. Doar o răceală. Dar într-o zi. Glen Palmer ridică din umeri. — Poate că nu.supărat. Acum Glen îi confirma. — De ce nu? spuse Glen amabil. — N-ai să mă crezi. Am venit aici într-o excursie și ne-am oprit în partea de nord a orașului. Glen se uită la ceasul din perete. înainte ca agitația să pună stăpânire pe el din nou. De-a binelea. reflectă Brad. acum au plecat. Așa că ne-am mutat aici. hohoti Brad. Acum e ca și ceilalți copii. acum câteva luni. spuse el. Și Robby s-a potolit. E încă activ. În tăcere. Nu avusese nicio urmă de regret și nici teamă de pedeapsă. Așa. Întotdeauna te-a plăcut. — Mă întreb dacă aș putea să-l văd. domnule doctor Randall. ei îi spuseseră doar că era un miracol și așa rămăsese. Și deatunci a rămas calm cât am stat pe plajă. E calm. pocnindu-și degetele. — Dar de ce? întrebă Brad. Robby Palmer nu mai venise la Brad Randall. — Spune-i asta și asistentei. Brad Randall se întrebă dacă orașul Clark’s Harbor avea vreo legătură cu acest miracol. de ce nu veniți la noi astă seara ori mâine dimineață? Stați în oraș? 22 . — Știți ceva. pur și simplu. care nu înțelesese niciodată de ce. Schimbarea lui Robby este absolut incredibilă de când l-am adus aici. ca și cum s-ar fi întrebat ce se întâmplase cu ele. zise el. Asistenta trăise sub teroarea vizitelor lui Robby la cabinet și adeseori își găsea nenumărate motive pentru a lipsi când venea copilul. aceasta se uitase apoi la cioburi dezorientat. — N-am idee. o detașare preț de o secundă. spuse el. încercând să înțeleagă ce ar fi putut să-i vindece boala lui Robby.

dar Palmer i-a răspuns că nu o distruge. o animație a conversației îi cuprinse pe cei din cafenea. E singurul loc. Ce-l face să creadă că poate trăi dintr-o galerie de artă în Clark’s Harbor? Și nevastă-sa aia – face niște oale de lut care arată ca niște bucăți de noroi și crede că oamenii le vor cumpăra. Ascultă și ea comentariile de la alte mese. nu? comentă Elaine. în mod evident. ci că o transformă. Nimeni. Până să mai spună ceva. — Joe al meu s-a gândit să cumpere clădirea chiar ieri. nu vorbise cu el. Ne vedem mai târziu. — New England. — A fost cam neașteptat. replică cealaltă femeie. mai am destule de făcut în după-amiaza asta.— Cred că am putea. spuse Brad. Este vreun loc ca lumea pe acolo? — Harbor Inn. Conversația continuă în jurul lor. înainte de a o distruge complet. spuse Elaine neîncrezătoare. spuse cealaltă. Cel puțin și-a dat jos barba aia oribilă. — Ai spune că a înțeles mesajul. lângă apă. Acești oameni nu par să agreeze deloc străinii. se strâmbă Brad. — Nu că ar conta. pufni prima femeie. Se ridică. Mi se pare că ai nimerit-o. fu de acord Brad. Cred că-i mai mult sau mai puțin previzibil. da? — Sigur. Și știi ce i-a răspuns Glen Palmer? I-a spus că nu e de vânzare. Din cele câteva cuvinte pe care le putu surprinde Brad. zise prima femeie. — Mă rog. — Nu știu. Toți cei ca ei au priceput imediat și ne-au lăsat în pace. Fiecare. — Știți. spuse Glen. Joe i-a zis că mai bine ar vinde cât mai poate. de îndată ce Palmer plecă. o auzi Brad pe Elaine. Nici așa nu se integrează aici. — Poate că m-am înșelat. nu? întrebă Elaine. înțelese că vorbeau despre aceeași persoană – Glen Palmer. Dar nu-i 23 . în schimb. Glen Palmer plecă grăbit de la masa lor și dispăru pe ușă. neștiind dacă Brad ar fi vrut. Apoi observă că. Ne vom bucura poate de același tratament oriunde vom merge. spuneai. spuse puțin cam tare o femeie de la masa vecină partenerei de prânz. — Într-adevăr. vorbea despre el. Brad ridică din umeri. — E cam înfricoșător. — Într-o galerie de artă.

nu-i așa? remarcă Elaine pe când se apropiau de capătul cheiului. Se uită în jur. Brad încercă să-i dea asigurări. Se pare că imaginea pescarului fericit n-a ajuns încă în Clark’s Harbor. Merseră pe toată lungimea cheiului. Dar. — Ciudat. găsind că atitudinea ostilă a localnicilor era interesantă. — Nu prea vorbesc. Majoritatea danelor erau goale. reparând plasele. trebuie să te acomodezi cu obiceiurile unui oraș mic. De pe locul șoferului se ridică 24 . oprindu-se să inspecteze fiecare barcă pe lângă care treceau. în schimb. doar cinci sau șase bărci de pescuit erau ancorate și oamenii lucrau la ele. răspunse Brad. Oamenii trebuie să se obișnuiască cu tine. — Vrei să ne plimbăm? Până să răspundă Elaine. Psihiatrul din Brad se bucură în sinea lui. Pariez că oamenii de aici văd rar pe cineva pe care nu-l cunosc. Iar când o fac. — Știu și eu?… începu Elaine. în fiecare orășel e la fel și dacă vom locui într-unul ca ăsta un an. când Brad avu o tentativă de salut. ca și cum n-ar fi știut ce să mai facă. Brad plăti și ieșiră din cafenea. n-ai de ce să te plângi. sugeră Brad când ieșiră la lumina soarelui. — Cred că trebuie să aruncăm o privire împrejur. Niciunul din ei nu dădu vreun semn că îi observase pe soții Randall. își aminti ea iute. dacă vrei să stai într-un oraș mic. Până când își terminară cafeaua. Elaine tăcu și continuă să mănânce. — Hai să aruncăm o privire la chei. iar celălalt pe fereastră. Jos în cârciumă. Soția lui. Brad nu mai vorbi deloc. meșterind la motoare și verificând echipamentele de pescuit. mai ales în locuri ca acesta. devin suspicioși. Brad văzu că jocul de șah nu părea să fi progresat deloc. știai când te-ai măritat cu el că e așa. Nu vorbi nimeni cu ei și odată. năvoadele. se auzi zgomotul unei sirene și o mașină a poliției se opri pe chei. nu era sigură că era de acord. nu îi răspunse nimeni. va trebui să tolerăm ostilitatea și suspiciunea la început. — Dragă. Depinde de loc. Unul dintre bătrânei se uita atent la tablă. Se concentră privind pe fereastră și făcu tot posibilul să ignore flecăreala din jur.decât o chestiune de timp.

zise ea. Oamenii avură un schimb de priviri. pare să nu-l găsească pe Pete. Se uită repede în jur. Miriam Shelling. ci alese să răspundă primeia: — Nu știu. S-a întâmplat ceva? Omul dădu din cap. Un bărbat sări din barcă. uitându-se de la un bărbat la altul. până când dădu cu ochii de Harney Whalen. — Da. Toată activitatea de pe chei se opri când oamenii de lângă bărci se uitară la noii veniți. de vreo șaizeci de ani. — N-ar face asta. dar n-a mai venit.un bărbat cu pieptul lat. cu fața palidă. era în spatele meu când am ieșit seara trecută. Probabil că a găsit un banc de pește și vrea să ia tot ce poate. rosti o altă voce. Zicea că o să se întoarcă pe la patru dimineața. șeful poliției. strigă el. Unul dintre pescari confirmă din cap. care ocoli mașina pentru a-i deschide portiera unei femei voinice. fără să-și oprească privirea asupra vreunuia dintre ei. — E ceva în neregulă. prinsă și legată de tachet. Ar ști că îmi fac griji. M-ar fi chemat măcar prin radio. Toată lumea se întoarse cu fața spre port. dar nu s-a întors când m-am întors eu. — Ești polițist? — Sunt șeriful. nu luă în seamă cea de-a doua voce. zise Whalen. când se auzi sunetul unei sirene. aici de față. Harney Whalen. L-a văzut careva dintre voi. strângând cu o mână brațul polițistului. șerifule? întrebă o voce. Coborî din mașină. băieți? Se auziră murmure negative dinspre pescari și ei începură săși părăsească bărcile pentru a se aduna lângă șerif. Harney Whalen nu arăta în largul lui. — Întotdeauna e ceva în neregulă dacă vine Harney Whalen pe chei. iar în cealaltă având o batistă mototolită. Miriam Shelling încă se sprijinea de brațul lui Whalen și își tampona ochii cu batista. — A ieșit aseară. Șalupa se opri la una din danele goale și o frânghie fu aruncată. 25 . Miriam Shelling clătină din cap. ca și cum s-ar fi întrebat ce era de făcut. de unde venea cu toată viteza o șalupă cu motor. Miriam Shelling își încleștă degetele pe brațul șefului de poliție.

așa că m-am urcat pe punte. Înmărmuri un moment. Bărbatul se holbă la ea un moment. ca și cum ar fi fost încurcați de prezența morții. Poartă numele Sea Spray. — L-am adus cu mine. — Hai să mergem de-aici. murmură numele lui. Îngrozitor. apoi unul după altul se îndepărtară. nu mi-a răspuns nimeni. apoi înapoi spre străin. — E barca lui Pete! strigă Miriam Shelling. spuse ea. — E ancorată la o milă depărtare spre nord. Te rog. nici între ei. privind în continuare către golf. Pescarii se îngrămădiră în jur. soții Randall urmăreau cum reacționau pescarii în fața morții. După ce plecară și nu mai rămaseră decât Harney Whalen și proprietarul bărcii. oftă Elaine. Și nu erau goale. El o ținu o clipă. în timp ce Whalen trase înapoi prelata ce stătea împachetată la pupa. și plecară. — Ai observat? întrebă el. Priviră în tăcere jos în barcă. la trei sute de metri de aici. n-au întrebat 26 . Whalen se duse spre barcă și urcă în ea.— Am găsit o barcă plutind în derivă acolo în larg. — Doamne. — Unde e? întrebă Whalen. după care se aruncă în brațele lui Harney Whalen. vocea îi era scăzută. — E vreun cadavru? Omul dădu afirmativ din cap. Când am strigat. Când vorbi din nou. Elaine îl apucă de braț. E ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Trecură de Miriam Shelling în tăcere. N-am vrut să le trag înăuntru. fără să spună vreun cuvânt sau să facă vreun gest de consolare. Brad păru că nu o aude. spuse el încet. — Năvoadele erau aruncate. La o depărtare de zece metri. Barca era părăsită. ajutând-o să se urce în mașina poliției. Nu au vorbit cu ea deloc. Brad aprobă din cap. În cele din urmă o duse pe Miriam Shelling de lângă golf. Miriam păși în sfârșit spre soțul ei și îl privi curioasă. apoi îl trase pe Whalen la câțiva pași mai încolo. Pete Shelling se uita țintă la ei cu o privire goală. Whalen aruncă o privire rapidă spre Miriam. iar apoi vorbi în liniște cu bărbatul care-l adusese acasă pe Pete Shelling.

Te rog. uitându-se prin cameră. • Capitolul 3 Harbor Inn. Haide să găsim acea tavernă. te-ai fi simțit în largul tău. Nu-mi place Clark’s Harbor. Știa ce urma. nici măcar nu păreau mirați. Când ploaia începu să stropească fereastra. Nu au reacționat deloc la moartea bărbatului. Dar adânc înăuntrul ei teama rămase. — Bineînțeles. Dar ce i s-a întâmplat lui i se putea întâmpla oricăruia dintre ei. imitând inconștient postura hotelului. ea se întoarse spre soțul ei. Departe. — Poftim? întrebă Elaine absentă. — Presupun că ne ajunge pentru o noapte. Ca și cum se așteptau să se întâmple așa ceva. — Pescarii. Ca și cum se așteptau sau ca și cum n-avea nimic de-a face cu ei. — Hai să plecăm. — Haide odată. cu fațada în stil victorian împodobită cu un ornament albastru cu alb. Dacă nu ar fi fost înecul. Elaine privi atentă spre soțul ei. zicându-și că nu era justificată. săltau atât de ușor în apa agitată a golfului. Brad îi zâmbi. 27 . — Rămânem? întrebă Elaine. bine legate împotriva furtunii. Îi luă mâna lui Elaine și o strânse. ca și cum se aștepta să-i fie smulsă în orice clipă. zâmbi Brad. ricană el. Brad. — Îți place și o știi. Brad se îndepărtă. Și încercă să evite continuarea. se înălța semeț în centrul unei peluze bine îngrijite. Asculta șuierând vântul pe sub streșinile clădirii vechi și se mira că bărcile de pescuit. zise ea neîncrezătoare.nimic. Elaine simți o crampă de teamă în stomac și vru să o alunge. Parcă privea suspicios spre ape. justificată sau nu. spuse ea. spuse el. se pregătea o furtună. Din camera de la etajul doi Elaine privea marea. la orizont.

Elaine examină lavoarul cu atenție și trebui să admită că Brad avea dreptate – era un obiect vechi veritabil. o contrazise Brad. și ar fi făcut planuri cum să locuiască aici un an. spuse ea cu acreală. — Și ție îți plac. acum ar fi turuit. Nu exista nici urmă de banalele decorațiuni de hotel. Se simți incapabilă să adune vreun gând bun. Dar nu mă prinzi. se forță să mai privească o dată camera. Încercând să renunțe la resentimente. Dar nu vreau să stau. încântată despre cameră. e foarte bine întreținut. ai face-o. — E cam dărăpănat. Trebuia să recunoască – era încântătoare. — Ba deloc. Dar moartea pescarului îi alungase entuziasmul și acum se uita posomorâtă la decorațiunile vechi ale hotelului. Vreau înapoi în Seattle și asta mâine dimineață. 28 . să știi. spuse soțul ei. cedă Elaine. în următoarele clipe m-aș răzgândi și te-aș ruga să stăm aici măcar câteva zile. nimic care să nu aducă cu dormitorul confortabil al unei case particulare. — Desigur. replică Elaine. evident. Marmura nu e deloc ciobită și. — Eu? spuse Brad cu inocență. Și știi foarte bine ce vreau să spun. dacă stejarul ăla nu e lustruit de mână. despre oraș. îl mănânc. E frumos și exact așa cum vreau eu. Uită-te la lavoarul ăla. Dacă aș face-o. fără defecte. Dacă n-ar fi fost pe chei când fusese adus corpul bărbatului. nu-i așa? raționă Brad. — Dacă îți plac lucrurile de genul ăsta. Știa că Brad avea dreptate. — Nu mă vei prinde în discuția asta veche. și toată mobila era din stejar masiv. doamnă. dar primitoare și funcțională. stărui Brad. Numai că vrei să mă enervezi. pocnindu-și călcâiele și salutând. Ce te face să crezi asta? Aș face eu așa ceva? — Da. — Bine.Elaine se așeză greoaie în scaunul cu brațe acoperite cu o husă ce ocupa un colț al micuței camere de hotel și încercă să-și analizeze sentimentele. n-ar exista. — Dar dacă n-ar fi în Clark’s Harbor. Numai că aș dori să nu fie în Clark’s Harbor. Patul dublu etala o cuvertură țesută de mână. încercând să-și păstreze tonul sever. Una peste alta. Nu de lux.

Răpăitul ploii în fereastră deveni o bătaie continuă. dimineață nu se vor întoarce acasă. Aș vrea să știu ce s-a întâmplat cu el. spuse ea. Elaine se încolăci senzuală și-și lipi nasul de gâtul lui Brad. — Cartea. Începu să-și desfacă șireturile la pantofi. spuse Brad apărându-se. Brațele lui o strânseră la piept. Se opri și-l simți pe Brad mișcându-se. pescarii se îneacă mai mereu. nu-i așa? — Nu știu.Îi zâmbi soției și se miră cât era de serioasă – și cât avea să se certe cu ea ca să o convingă să stea un timp în Clark’s Harbor. — Cum ai să-ți numești cartea? Paradisul regăsit? — Mă rog. — Dar dacă e așa? întrebă Elaine. cum spunea Glen. Îmi tot spun că același lucru se putea întâmplă oriunde. — Știu și eu? zise Brad. Iar el știa că era pe punctul de a învinge. O problemă ca a lui nu dispare cu una cu două. atunci lumea trebuie să știe. Elaine se mută de pe fotoliu pe pat și se cuibări lângă el. Elaine înțelese imediat. — Atunci merită să aflu și eu. o carte despre Robby Palmer ar putea avea o căutare mai mare decât una despre bioritm. și cred că mi-am asociat imaginea aceasta cu Clark’s Harbor. înfiorându-se ușor. încercând încă o dată să clarifice ceea ce simțea. apoi se opri când văzu expresia feței lui Brad. Te-ai hotărât să scrii cartea despre el. spuse el. Se întinse pe pat și-și desfăcu brațele chemător. apoi șosetele după ei. — Mă tot gândesc la Robby Palmer. nu? zise ea. — Chiar atât de mult urăști acest loc? întrebă el după o clipă. vânătă și umflată. Doamne. — Cred că e mai mult din cauza cadavrului. Își aruncă pantofii departe. — Am spus ceva rău? întrebă ea cu teamă. Ți-ar aduce public și de colo și de colo? Începu să râdă de propria-i glumă. — De ce să nu scrii despre amândouă? sugeră Elaine. Pur și simplu nu se întâmplă așa. 29 . spuse el. Decise să abordeze treptat problema. dacă e ceva în legătură cu locul ăsta. o mână o mângâie ușor pe ceafă. dar îi tot văd fața. cu zona asta care îi influențează pe copiii ca Robby și îi ajută.

Fusta îi căzu pe podea. mie îmi place aici. Stătu goală în fața lui Brad. — Un lucru plăcut la o furtună. Cel puțin nu la vedere. Și pare perfect pentru ceea ce vrem. sugeră Elaine. și totuși nimeni nu pare să aibă vreo legătură afectivă cu altcineva. aprobă Brad. E izolat. căreia de obicei îi plăceau furtunile. — Pariez că tumultul societății se reduce la mersul la biserică o dată pe lună. nu? — Bine. Elaine se smulse de lângă soțul ei și se ridică. Afară vântul se întețise și hotelul începu să scârțâie ușor. 30 . — Poate că nimeni nu-l plăcea pe sărmanul om care s-a înecat. Poate că e din cauza furtunii ăsteia. deși trăiesc împreună. îmi vine să fac dragoste. dar chiar atunci când reușesc. — Dar eu chiar iubesc această vreme. Cred că ține de cum a fost tratat Glen Palmer în cafenea după-amiaza asta. Dar cred că e altceva. Cred că locul ăsta este fascinant. Un orășel mic. chicoti Elaine. nu le pasă cu adevărat unii de alții. Dar am o presimțire rea față de locul ăsta. — Ei bine. e că niciodată nu auzi ce se întâmplă în camera alăturată. Zâmbi dulce spre el. mic și nu prea sunt șanse să ne lăsăm prinși de tumultul societății ca să nu apuc să scriu nimic. e evident cel mai drăguț loc pe care l-am văzut până acum. tresări. — Poate.— Tu vrei să rămâi aici. Cred că mă interesează din punct de vedere profesional. Ca la comandă. aproape o contradicție. o scurtă iluminare umplu camera și pentru moment ropotul ploii fu acoperit de zgomotul tunetului. arcuindu-și spatele și împingându-și pieptul înainte. spuse Brad încet. Îmi tot zic să-l uit pe omul acela. strâns unit. mai profund. de parcă. E un fenomen interesant. — Sau poate e intuiția ta feminină? — Dacă vrei să-i spui astfel. Ceva ce nu e în regulă. urmată de bluză. spuse Brad. tot e ceva cu locul ăsta. sublinie Brad. dacă mă înțelegi. Brad. Elaine. E obligatoriu ca măcar ceva din lucrurile astea să se petreacă oriunde ne ducem. Oamenii mă intrigă. Au o anume detașare. Se opri și amândoi se cuibăriră în pat. șopti ea. ascultând furtuna. Probabil că se ascund mult. Dar nu știu. — Știu și sunt de acord cu tine. — Dar am mai trecut prin asta.

— Care? întrebă ea. se ridică în picioare și se apropie de Rebecca. — Nu ăla. Mama a spus un cuvânt urât. Când copiii plecară. — Tată! țipă Robby Palmer cu toată vehemența puritană a celor nouă ani și jumătate. dar. — Presupun că trebuie să facem ceva cu treaba asta. înjură mai mult pentru ea. Acela care înseamnă găgăuță? Robby o privi disprețuitor. Dar auzul fiului ei era mai ascuțit decât credea ea. spuse blând Glen. — Nu-l știu pe ăsta. înfrânându-și pornirea bruscă de a plânge. Rebecca Palmer. de-abia dacă răzbătea prin întunericul dens al copacilor care aproape că înconjurau cabana. Aș fi vrut să avem curent electric. astfel încât cuvintele ei să nu fie auzite. iar apoi își îndreptă atenția spre soția sa. nici noi nu putem spune în mod sigur că sunt murdare. — Și de ce te enervezi? spuse Glen încet. Missy. dragă? Rebecca își mușcă buza. presupun. Robby o luă de mână pe sora sa și o conduse în micuța lor cameră ce le servea ca dormitor. Glen își ridică privirea de la jocul pe care îl juca cu fetița lui și se uită cu seriozitate la băiat. — Nimic. care se străduia să vadă vasele pe care le spăla la lumina unei lămpi.Apoi se strecură în pat. Prea slabă ca să ilumineze chiar și colțurile camerei. Missy se întoarse spre tatăl ei. Ce s-a întâmplat. 31 . Robby clătină din cap. Dacă nu poți spune că sunt curate. L-a zis pe ălălalt care înseamnă futu-i. • La două mile de Clark’s Harbor. spre capătul de nord al unei dune de nisip ce era numită Sod Beach. îl întrerupse vocea surorii sale. Care e? — Nu contează. fața ei de copil de șapte ani fiind animată de curiozitate. Oricine îl spune pe ăla. înainte de a mai spune ceva. aproape șoptit. simțind că gluma lui era una proastă. Glen își luă soția în brațe și o strânse. o singura lumină palidă ardea în întunericul dinăuntrul unei mici cabane. nu? Apoi. nu? observă el blând. Nu pot vedea nici măcar dacă vasele astea sunt curate.

spuse ea. dar nu le fusese ușor. Missy se cățără în brațele tatălui său. căci tensiunea care creștea în amândoi trebuia să fie dezamorsată. — Îmi pare rău. Apoi simțindu-se parcă mai bine. Chiar de la un an. O să-mi fie bine – precis. Încet. să se concentreze. Dacă n-ar fi fost Robby. Glen găsea că îi era din ce în ce mai greu să lucreze. care se agita încoace și încolo. Curăța după el. Cred că pot să mă descurc cu lucrurile mari. nici că îl supraveghează. insidios. Dar Clark’s Harbor rămăsese rece și neprimitor și de multe ori avuseseră de gând să plece. doar precoce. să creeze. ușurare ce vine când un moment tensionat dispare brusc. Și Rebecca avea timpul ocupat de ceea ce credea ea că era supravegherea copilului. Știa însă că dispăruse doar temporar. poate că ar fi plecat. hiperkinezia lui Robby începuse să-i distrugă pe toți. La început Glen și Rebecca își spuseseră unul altuia că ostilitatea ce o simțeau în oraș era ceva obișnuit și că lucrurile aveau să se schimbe și pentru ei. spuse el încet. când o străfulgerare de lumină le umplu camera și îndată pocnetul tunetului îi goni pe copii din camera lor. Dar numai în ultimii trei ani ei au început cu adevărat să înțeleagă că Robby nu era doar diferit. Era de fapt bolnav și. cum presupuneau. Familia Palmer era în Clark’s Harbor de cinci luni. nici măcar cât un bec de patruzeci de wați. cu brațele încrucișate tandru în jurul spanielului pătat alb cu negru. nu? spuse el. — La dracu’ cu tot! — La dracu’. pe măsură ce creștea. Glen și Rebecca și-au dat seama că era altfel. Oricum nu am fi avut lumină în seara asta. Glen simți o undă de eliberare la apariția copiilor. chiar dacă am fi avut curent electric. Nu putea să spună nici că-l crește. Se gândi o clipă că era să-și piardă controlul și să dea drumul lacrimilor. Dar nu știa cum. cum ar fi lămpile astea mici cu kerosen care nu dau lumină niciodată. dar se hotărî să înjure mai bine. se smulse de lângă Glen și zâmbi nesigură. boala devenea tot mai grea. Fața ei îi apăsa pieptul și Rebecca aprobă din cap.— E cam primitiv. însă există întotdeauna un lucru mic și prostesc care mă scoate din sărite. încerca 32 . Robby nu fusese niciodată un copil cuminte. adăugă ea. în timp ce Robby rămase în ușă.

Acolo se petrecuse miracolul. Rebecca aruncase jeanșii pe care-i spăla și alergă pe plajă. Rebecca se opusese. construind cu răbdare un castel de nisip. după care îl chemă pe Glen. Dar nu se întâmplă. El continuă să lucreze până când castelul fu așa cum dorea el. — Și? întrebă el. Apoi au venit la Clark’s Harbor. — Privește. era mereu calmă și învățase repede să aibă grijă de ea însăși. Ea. Părăsiseră Seattle și poposiseră în peninsulă. Glen privi. Și nu l-a stricat. În cele din urmă au venit pe marginea plajei la nord de Clark’s Harbor și s-au așezat. le făcu semn cu mâna. apoi se uită în sus și. Ceva îi întrerupsese lui Robby neastâmpărul. Nu observase niciunul din ei la început. construindu-și castelul. înțepândo pe sora lui. știind că fratele ei avea necesitați speciale pe care ea nu le avea. luptându-se să fie înaintea lui. văzându-și părinții. spuse Rebecca blând. mai iritabilă. chiar pe plajă. va împrăștia construcția pe toată plaja. construind sisteme de drenaj împotriva mareei. Era adevărat. Rebecca era mai obosită. Dar Glen insistase. Missy fusese cea care le atrăsese atenția. Doar Missy era neafectată. Ce-i așa deosebit la un copil care construiește un castel de nisip? — E Robby. Cu fiecare an. mișcându-se. Ei așteptau clipa când va sări deodată în picioare. Când Glen a sugerat pentru prima oară că o vacanță i-ar putea ajuta pe toți. și va începe să țipe și să urle. 33 . Îl văzu pe Robby jucându-se lângă apă. — Uitați ce-am construit! le strigă el. pretinzând lucruri și devenind dintr-o dată violent.să-l anticipeze. spusese ea în după-amiaza aceea. revărsându-și frustrările pe orice sau oricine era în apropiere. fiind sigură că nu va fi deloc o vacanță și că ea va avea parte de același tratament ca până atunci – Robby vorbind încontinuu. sora mai mică cu doi ani a lui Robby. „E ceva în neregulă cu Robby”. săpându-i șanțuri de apă. Rebecca îl urmări înmărmurită pentru un minut. Stătea liniștit în nisip. mai disperată. ridicându-i ziduri și parapete. îi spuse când apăru pe plajă.

apoi să-l distrugă și imediat să treacă la altceva. Începu în mașină. Ei știau doar că acolo. — A lucrat la el toată dimineața. după o noapte lungă de sfat. Robby deveni acel personaj nervos și agitat. Dar transformarea era lentă. era acolo. spuse el. mai încolo. Își luă sora de mână și porniră în jos pe plajă. Materialele necesare lui Glen nu erau niciodată de găsit în stoc. fie 34 . Glen și Rebecca îl priveau cum mergea. care o necăjește pe sora lui. Aveau să ia cele câteva mii de dolari pe care Rebecca îi moștenise de la bunica ei și să se mute în Clark’s Harbor. fie din răutate. îi spuseră lui Brad Randall ce se întâmplase la Sod Beach. neinteresat de nimic. despre care aflară că se numea Sod Beach. necesitând o stimulare continuă. Pot să ridic un altul. spuse Missy cu mândrie. întrebându-se ce se întâmplase și așteptând ca teroarea să reapară. Dar nu se întâmplă așa nici măcar o dată cât petrecură cele cinci zile pe plajă. Dar Glen și Rebecca nu putură accepta.Glen și Rebecca cu Missy în spatele lor inspectară serioși munca lui Robby. se hotărâră să părăsească Seattle. Înapoi în Seattle. un labirint de ziduri și șanțuri cu apă ce se întindeau pe aproape cinci metri de-a lungul plajei. astfel încât pașii lui să se potrivească cu pașii mai mici făcuți de Missy. spuse Robby. livrarea părea să dureze o veșnicie. la Sod Beach. o coincidență. dar descoperise nu după mult timp că. dar el nu avusese nicio explicație. Reușiseră să cumpere cabana de pe Sod Beach și să dea un avans la o clădire pe care se pregăteau să o transforme într-o galerie. Cu toate acestea. Așa că. Dar norocul nu veni. Nu știau ce să facă. — Mareea îl va șterge. mergând încet. în dimineața după ce plecară spre sud. — E-n regulă. De două ori Glen angajase localnici să-l ajute la lucru. Nu apăru până când nu părăsiră Sod Beach și plecară înapoi la Seattle. Un noroc. Curând descoperiseră că în Clark’s Harbor nimeni nu era interesat de ei și de planurile lor. atât erau de obișnuiți ca Robby să înceapă ceva. sublinie Glen mai mult pentru a reduce explozia inevitabilă decât pentru a-i discredita munca. copilul fusese un copil normal. Aveau să deschidă o mică galerie de artă și cu puțin noroc ar fi putut locui acolo.

aceștia erau mai degrabă o pacoste decât un ajutor. Glen își privea fiul. dar cred că trebuie. A fost caraghios. Ea îi povesti incidentul de la magazinul Blake’s Dry Goods. în timp ce Glen asculta ciudata istorisire în liniște. Stau la hotel și le-am spus să treacă pe la noi deseară sau mâine. — Pe cine? întrebă indiferent Robby. Robby. Dacă nu ar fi fost Robby. 35 . Și cred că se vor întâmpla. — Pe cine? — Pe doctorul Randall. Văzând grimasa lui Glen. — E adevărat că se puteau întâmpla lucruri mai rele. Ea dădu din cap. Când termină povestirea. Hiperkinezia ce-l devastase în scurta sa viață dispăruse de îndată ce se mutase în cabana de pe Sod Beach și nu dădea semne de recidivă. Dacă ne gândim bine.din nepricepere. izbucni Rebecca. — Doctorul Randall? De ce n-ai spus? Unde era? Mai e în oraș? — Întreabă și tu pe rând. El și soția sunt în vacanță. pe de altă parte. apoi privi repede împrejur în camera micuță. Glen se hotărî să-l distragă. el ridică din umeri. în timp ce Missy se uita. — Ghici pe cine am văzut azi? Robby îl privi curios. — N-aveam de gând să-ți spun. — N-o să mai facem cumpărături la Blake’s. Stătea turcește pe podea. Glen se pregătea să răspundă. întrebându-se ce vor crede cei doi Randall. Dar stăteau pentru el. când Robby intră deodată în cameră. se dezvolta din plin. — O să fie o bătaie de cap groaznică. jucându-se liniștit cu câinele. — O să avem companie… zise Rebecca. Glen și Rebecca ar fi plecat de-acolo. îi păru rău. nu cred să se schimbe ceva. S-a întâmplat să fie în local când am intrat să iau prânzul. protestă Glen. Văzând că voia să întrebe ceva despre ce se întâmplase cu mama lui și nedorind să răspundă. — S-a întâmplat ceva azi? o întrebă deodată Glen pe Rebecca. Răspunsul Rebeccăi fu mai prompt.

— Dar o să se ude tot. — Nu. Robby. — Nici nu știi cât e ceasul.Robby căsca încă gura la tatăl lui. Mâine bătrânul Blake va fi uitat totul despre farfuriile lui nenorocite. Dar nu eram îngrijorată de asta. oricât ar fi. apoi se așeză lângă Rebecca. — Cine-i doctorul Randall? întrebă el încă o dată. iar apoi trase ușa imediat după el. 36 . N-ar putea să doarmă cu noi în noaptea asta? Snooker. implorând. Îți ridică fetița în brațe și pe băiat îl luă de mână. — Ei. Întotdeauna stăm mai târziu decât acum. cu ochii săi calzi. Îl scoase pe Snooker afară. imploră Missy. Nu-ți fac niciun rău. încheind rapid cearta incipientă. — Dar Snooker? adăugă Robby. iubito. — Hm. iar jos Missy. Glen îi sărută pe amândoi și luă lanterna. spuse Glen. spuse Glen. amândoi. protestă Robby automat. tot e prea devreme. alb cu negru. Nu-mi place furtuna. spuse Rebecca. — Ți-l vei aminti dimineață. — Dar nu și în seara asta. dând din coadă plin de speranță. Robby deasupra. Nu-ți amintești? — Nu. — Tăticule. Înainte să mai poată copiii să protesteze. apoi se răzgândi. — Ne vedem dimineață. spuse. apoi îi vârî în paturile suprapuse. căprui. spanielul mic. spuse el autoritar. stătea în ușă. nu înăuntru. — Nu ceda. Nu se poate. Haideți. — Tu niciodată nu-ți amintești nimic. Cred că e timpul să fiți în pat. se auzi vocea pițigăiată a lui Missy. O clipă mai târziu erau toți în micul dormitor pe care-l împărțeau cei doi copii. încolăcindu-și un braț în jurul ei. spuse el ușor. În spatele lui. Glen aproape că cedă. protestă Missy. De Robby e vorba. insistă Robby. a fost doctorul tău. — Ei. Știți foarte bine că locul câinilor e afară. — Este numai zgomot. putem avea o lumină aici? — O lumină? De când vă trebuie o lumină? — Doar astă seară. îl luă Missy peste picior. Glen îi ajută să-și pună pijamalele. Tocmai îi săruta de noapte bună când Missy vorbi. — E prea devreme. vânt și fulger.

zise Rebecca. — A fost altceva. spuse Glen. Tăcură apoi amândoi și se așezară în liniște în fața focului. dar era ceva. când Glen și Rebecca se îndreptau spre pat. spuse Robby supărat. zise Robby cu importanță. — Sau poate că Snooker caută ceva. Doar că ia ceva timp. ascultând sunetele făcute de vânt și de valurile ce se spărgeau. Puțin mai târziu. adăugă Robby. Se apropie mai mult. ridică Glen din umeri. — Nu sunt sigură. Ce e atât de misterios în asta? — N-am zis că e misterios. afară. — Ce ai auzit. Glen. — I-am spus să nu vă strige. insistă Missy. — Îmi place aici. s-a blocat. Glen se duse la mica fereastră și trase draperia la o parte. apoi în cealaltă. 37 . Mi se pare ciudat. — Pot să dorm cu tine și cu mama noaptea asta? — Vai. Missy stătea dreaptă ca o săgeată în patul ei de jos. așa cred. întunericul era aproape deplin. în timp ce Robby se uita la ea de sus. — Ca și cum s-ar frânge ceva? Fetița dădu din cap. — Am auzit ceva afară. a petrecut în fiecare săptămână două-trei ore cu Randall. Chiar și când nu mai știu dacă o să fac față încă o zi. Apoi trase draperia înapoi și se întoarse spre fetița care îl privea speriată din pat. nu am decât să ascult zgomotul valurilor și știu că totul va fi bine. timp de aproape trei ani de zile. o voce mică îi chemă în dormitor. declară Missy. — Atunci.— Robby? — Cum a putut să-l uite pe doctorul Randall? — Copiii fac asta. Missy nu păru convinsă. ce copil ești. — Nu-i nimic acolo. — Dar. dar ostentativ se uită într-o parte. Dumnezeule. spuse Glen încurajator. — Nu-i așa? — Bineînțeles. zise Rebecca după un timp. Ceva acolo. dragă? o întrebă blând Rebecca. ignorându-l pe Robby. — Probabil doar o ramură lovindu-se de casă. Dincolo de geam.

scumpo. Missy începu de asemenea să-și tragă hainele pe ea. — Îmi place.Missy renunță. După ce-l privi câteva secunde. 38 . O străfulgerare de lumină umplu camera. — Hai afară să-l căutăm pe Snooker. — E în regulă. Glen își urmă soția. spuse el. — Ai adormit? șopti Robby. Așteptară. Missy se furișă afară din pat și se duse la fereastră. Robby se coborî din patul lui și se aplecă spre sora sa. Începu să escaladeze pervazul. chinuinduse să vadă în beznă. — Dar nu-mi plac aventurile. în întuneric. cu siguranța celor nouă ani ai lui. — Nu ne vor auzi. poți să ne chemi și vom fi aici. îi făcu cu ochiul băiatului și plecă din cameră. Mă face să mă simt bine. — Ba este. Se făcu liniște. spuse Missy neîncrezătoare. Vino aici. — Snooker? chemă încet Robby. Snooker. Ea se îndreptă. Robby se îmbrăcă repede. iar mami și tati vor fi în cealaltă cameră. — Putem să ne luăm pelerinele. sprijiniți de peretele cabanei. replică Robby. O clipă mai târziu. După ce își sărută copiii încă o dată. după care băiețelul vorbi din nou. — Va fi distractiv. — Nu. — Plouă. gândind că spanielul o să apară imediat din întuneric mișcându-și coada și lingându-le fețele. urmată imediat de zgomotul de tunet. copiii erau afară. murmură ea. — Mâță fricoasă! — Nu-i adevărat! — Atunci vino cu mine. Vocea lui Missy sună ca un ecou. Dacă ți-e frică. simțindu-se vinovată din cauza reproșului fratelui ei. se plânse Missy. adăpostindu-se de vânt și ploaie. Dar Rebecca se întinse spre ea și o sărută tandru. — Și dacă ne aud mama și tata? îl întrebă pe Robby. — Nu cred că Snooker e acolo. O să fie o aventură. Tata spunea că doarme lângă casă. îi răspunse Robby. — Aș vrea să se oprească. Ne vom uda fleașcă. afară. Nu-i nimic afară. pe când el deschidea fereastra.

ca de ramuri rupte. Ezitând. dar pentru început nu desluși decât vântul și valurile. Apoi. nu e. De îndată ce ieși din pădurice. — E cineva acolo. Haide. Missy alerga cât putea de tare să țină pasul cu fratele ei. Missy îl urmă. — Tata? îngână Missy cu vocea ei subțire. O siluetă întunecată. îi urmărea vocea care chema câinele neascultător. Se apropie mai mult de Robby. Copiii se uitară apoi unul la altul. luându-i mâinile în ale ei și strângându-le tare. Silueta întunecată nu mai înaintă spre ei. spuse Robby mecanic. șopti Robby. — Cine ești de stai afară în ploaie? — Robby Palmer. Robby începu să caute printre copaci. — Ascultă! Ascultă cât de atent putea. cu pașii mici. se plânse Missy. Un trosnet. apoi tăcu. neclară în întuneric. — Cine-i acolo? spuse el cu un curaj prefăcut. Cu toate că ea de-abia îl putea vedea. se deplasă dinspre copaci și începu să vină de-a lungul plajei înspre ei. apoi o voce răgușită și tremurată veni de-a curmezișul plajei. — Mai bine mergem să-l căutăm. Începu să alerge prin furtună. — Ce ne facem? — Nu știu. Decizia o luă Robby. forța vântului și ploaia îl loviră din plin pe Robby în față. — L-ai găsit? — Sst! Missy tăcu și își privi fratele. realizând că nu era el. înspre plajă. șopti ea. — Ce s-a întâmplat? șopti ea. neștiind ce să facă. dându-i o ciudată stare de voioșie. În spatele lui. auzi ceva aparte. Era speriat. dar nu voia să știe sora lui. 39 . ascultând sunetul valurilor ca o chemare în noapte. călcând nisipul răvășit. — E prea beznă. — Nu.Nimic. — Snooker! Snooooooooker! Dintr-o dată Robby se opri și Missy îl ajunse.

Și întotdeauna în nopți ca asta. spuse el încet. Nu într-o noapte ca asta. nu stă pe plajă. — Ce fac? întrebă Robby. apoi se întoarse și porni înapoi spre pădure. Dar cred că fac ore suplimentare în noaptea asta. — Omoară. trăgând-o pe Missy după el. Robby. spuse încet. — Fantomele. dar țâșniră simultan și o luară la fugă spre casă. cu maree puternică și când bate vânt tare. nu înseamnă că nu există. se uită la marea agitată. Ceva nedefinit în spatele lui pe plajă se mișcă. — Nu există fantome. — Ei. dumneavoastră de ce sunteți aici? întrebă Missy. fir-aș al naibii. spre cer.— Bine. Mac Riley. vântul prinzându-i în ghearele lui. spuse Missy. — Cine? Riley întinse mâna și îi ciufuli lui Robby părul ud. frica dispărându-i. spuse Riley misterios. îi privi cum dispar în noapte. se apropie de bărbat. dacă e deștept. spuse Riley. — Le-ați văzut vreodată? întrebă Robby. Omoară pe străinul care nu e precaut. se corectă Riley. răspunse Robby. — De multe ori. dar nu mai sta acolo. Bătrânul era în fața lor acum. Robby și Missy se uitară unul la altul. trăsăturile lui fiind mai distincte. Plaja asta e înțesată de fantome. zise Riley. nu spuseră nimic. — Atunci. Bătrânul îi privi pe cei doi copii. — Supravegheam lucrurile. Dacă n-ai văzut ceva. Copiii se traseră mai aproape unul de altul și se uitară speriați în jur. Atunci vin aici și fac ceea ce trebuie să facă. zgomotul valurilor bătându-le în urechi. — Ce faceți aici? — Ne căutăm câinele. Nu e o plajă unde să stai. Trebuia să doarmă lângă casă. apoi își ridică ochii. 40 . — Cine ești dumneata? — Mac Riley. stând nemișcat pe plajă. Și nu spune că nu există. — Atunci spirite. — Ei. Ploaia încetă dintr-o dată și Riley se uită în sus. Vino mai aproape să te văd. dar nu e acolo.

Tremură și își strânse mai bine puloverul pe ea. iar briza abia dacă stârnea valuri înspumate. Deasupra ei. Clark’s Harbor părea să o salute. Stătea liniștită în pat. Dădu roată împrejur și se trezi pe o plajă plină de stânci și de bușteni. Suflul unui curent de aer o trezi la realitate și își aminti unde era. în dimineața senină. Strada era pustie.• Capitolul 4 Elaine Randall se trezi devreme dimineața următoare. Brad tresări în somn. se decise să înceapă cutreieratul plajei de dimineață. și se strecură afară din cameră. de fiecare dată fiind aproape sigură că va descoperi una din acele incredibile 41 . înfrângându-și impulsul de a-l trezi pe Brad. amintindu-și furtuna din noaptea trecută. așteptând să depășească starea de confuzie. privind fix în tavan. lângă soțul ei. Elaine îi zâmbi și ea. Ea se îndreptă hotărâtă spre capătul nordic al golfului. se ridică din pat și se duse la fereastră. se răsuci și își reluă sforăitul. apoi ieși repede pe ușa de la intrare în aerul sărat și proaspăt de afară. Elaine se grăbi să o traverseze apoi o porni pe mal spre debarcader. Lângă ea. Se îmbrăcă repede. Când trecu de recepție. strălucitoare. Elaine. Un moment fu tentată să exploreze cheiul. dar amintirea pescarului mort o invadă și se hotărî în schimb să coboare scările ce o duceau spre plajă. Numai după ce mersese cam treizeci de metri pe nisip își dădu seama că nu se găsea în locul cel mai potrivit să scotocească plaja. albastrul cerului senin se îmbina cu albastrul oceanului. Își croi drum cu grijă pe terenul nesigur. același omuleț care îi înregistrase după-amiaza trecută îi zâmbi cu toată gura și dădu din cap în semn de salut. bucurându-se de sunetul valurilor și de căldura din ce în ce mai puternică a soarelui dimineții. Furtuna trecuse la est și. Portul era prea bine protejat pentru a fi udat de valuri. Se uita la un trauler mic care se îndepărta pufăind de chei. oprindu-se când și când să se uite la câte o bucată de lemn. trează de-a binelea acum. apoi. pentru un moment dezorientată.

În cele din urmă renunță la căutarea de pe marginea apei și își croi drum spre grămada de bușteni aruncați peste tot peste nivelul unde bătea mareea. Seninătatea calmă a plajei pustii o înconjura și începu să viseze la cum ar fi să trăiască acolo. abia se zărea o micuță cabană ascunsă după copaci. dar Elaine simți nevoia să o exploreze. dărăpănată se ridica pe nisip. Entuziasmată de descoperirea ei. dacă sugestia ei era bine țintită. Își notă în minte să-i povestească lui Brad despre casa aceea veche. Valurile de dimineață erau ușoare și ea putu să deslușească șapte rânduri de valuri pe toată întinderea dinspre plajă până la linia orizontului. ascultând pulsul lor ritmic. dar găsind în loc doar cutii de bere ruginite. sperând să descopere comori ascunse. ridica o piatră ori o scoică. aproape ascunsă în pădure. Mult mai aproape și în contrast puternic cu cabana depărtată. și își dădu seama că neliniștea nopții trecute dispăruse cu totul. tăiată. despărțită de două golfulețe cu ieșire la mare. el o să insiste să vină să dea târcoale pe-acolo. Din când în când. De fiecare dată era dezamăgită – dar pentru scurt timp. care formau o barieră între plajă și pădurea de dincolo. Era o ridicătură de nisip lungă și albă. cutreierând plaja în timp ce Brad ar fi scris. Începu să meargă de-a lungul plajei.biluțe de sticlă. Dincolo de el spre nord. cu lemnăria albită de vânt și sare. se oprea. Se cațără atentă peste bușteni. Căutarea făcea jumătate din amuzament. peisajul stâncos se schimbă radical. Elaine stătea și contempla plaja magnifică. Simțul lui de a ști ce e bine și ce e rău îi permitea să facă lucruri pe care ea nu le putea face niciodată. Doar bunul ei simț de orășean o împiedică să facă asta. ochii ei căutând dintr-un unghi într-altul. Privi valurile mult timp. Avea aerul însingurat și gol al locului părăsit. neatinsă. Când era la jumătatea plajei. o casă veche. apoi o arunca înapoi în nisip. cauciucuri vechi sau resturi de plase de pescari. o examina. se așeză pe un buștean ca să privească marea. După vreo patruzeci de minute ajunse la un alt capăt. iscodind prin mormanele de alge ce fuseseră aruncate de maree. 42 . La capătul îndepărtat al fâșiei. Poate că.

Orice ar fi fost. Cu un tremur. Ar putea să vorbească singură ore în șir și nu ar trebui să-și facă griji că o auzea cineva. Începu să dea la o parte nisipul. zăcând moale în nisip. Câteva minute mai târziu. Apucă iarăși bățul și începu să sape serios. Ceva moale. Privi fix în jos spre ea un moment. Arăta jalnic. Găsi un băț și începu să se îndrepte spre o movilă ușoară de nisip. Ea îl împunse și în cap. Și asta o încântă. Nu era mai mult decât o ridicătură ușoară pe plaja dreaptă. nu era tare. cu blana acoperită cu mâl. mai întâi cu bățul. cuiva avea să-i lipsească acest animal. Elaine. Undeva. Era aproape la mijlocul distanței dintre bariera de bușteni și mal și pe măsură ce se apropia de ea. dar bățul se afundă și mai mult. Un câine era altceva. cu excepția acelei neregularități. Dar tot privind așa. dar capul nu. Corpul i se mișcă. Sunetul valurilor înghiți râsul ei solitar. Dacă soarele ar fi fost mai sus. Bățul intră ușor în nisip apoi se opri. Elaine nu știu ce găsise. Și continuă să sape. cu atât era mai sigură că ceva îngropat zăcea în nisip. Împinse. Curiozitatea ei ar fi fost satisfăcută și ar fi fost mulțumită să-l lase acolo. Era animalul favorit al cuiva. apoi țâșni înapoi când ea îl lăsă liber. O focă își spuse ea. deveni din ce în ce mai conștientă că plaja era. Un câine. își spuse ea. dar încă simțea nevoia să se convingă. apoi o lovi cu bățul. nu o focă. își dădu seama că 43 . Până când apăru coada. nu e chiar mort. Cu bățul împinse corpul animalului mort. temându-se că o să i se facă rău. dar. lumina puternică ar fi nivelat-o de tot – o grămăjoară la depărtare de un metru și ea n-ar mai fi văzut-o deloc. apoi cu mâinile. Primul ei impuls fu să-l lase în pace. am descoperit o focă moartă. complet dreaptă. Ea știu imediat că murise de câteva ore. cadavrul era descoperit. Dacă ar fi fost o focă. pentru ca natura să-și urmeze cursul. pe care o consideră mai întâi ca făcută de valuri. Încercă câteva minute. poate. cu cât privea mai mult. Degetele ei atinseră ceva. ca blana. apoi acesta se roti într-o poziție nefirească. Poate. apoi se cufundă din nou în tăcere și își continuă căutarea leneșă pe plajă.Începu să se imagineze încercând să picteze și apoi râse tare de dorința ei de a picta peisaje marine. ezitând. așa ar fi făcut. Elaine privi fix la el. aproape că dispărea. La început nu fu sigură că zărește ceva.

Dar tot ce putea să facă era să-l reîngroape. O urmă în sus pe scări. spuse el. înlănțuindu-și brațul în jurul ei. Un cățeluș îngropat în nisip. — Nu. Vreau acasă. Elaine trase adânc aer în piept. N-ai fost acolo. înecându-se. Arăți de parcă ai văzut o fantomă. Zâmbetul lui dispăru când văzu privirea încordată a soției sale. lui Brad i se încordă și lui stomacul. Aruncă bățul și se uită disperată în jurul ei. — Acum liniștește-te. sperând că imaginea creaturii moarte o va părăsi când ea va pleca din locul unde îl găsise. Ochii lui erau încă deschiși și o priveau ca și cum ar fi rugat-o să facă ceva. Brad îi luă mâna și o trase în pat. Spune-mi ce ai găsit. Adică era mort și îngropat. — Îngropat? Cum adică? Elaine sări în picioare și se uită furioasă la soțul ei. — Un câine. Plaja era încă pustie. își reveni.animalul avea gâtul rupt. alături de el. Brad se încruntă uimit. Dar cum poți fi sigură că cineva l-a omorât și l-a îngropat în nisip? — Ce altceva s-ar fi putut întâmpla? întrebă Elaine. și spune-mi ce s-a întâmplat. l-a îngropat în nisip. Brad. • Brad stătea la recepție sporovăind cu proprietarul când Elaine intră brusc pe ușă la Harbor Inn. Cred că o să mi se facă rău. — Ce s-a întâmplat? întrebă el. spre camera lor. N-ai văzut. Văzându-i fața palidă. — Nu pare așa de îngrozitor. Când termină. comentă el. apoi își dori să nu o fi făcut. Se așeză lângă ea. — Ce era? întrebă el moale. oricine a făcut asta. făcu repede treaba. ca și când ar fi dorit să oprească agitația de acolo. apoi îi spuse ce s-a întâmplat. era îngrozitor. Avea gâtul rupt și. — Am găsit ceva pe plajă. spuse Elaine. căutând ajutor. hai să plecăm deaici. 44 . Brad ridică din umeri. Se așeză greoi pe pat. Apoi începu să alerge orbește înapoi în josul plajei. Urăsc locul ăsta. spuse Elaine încordată. și mâinile i se duseră instinctiv la stomac. — Îngropat. motivă Brad. Nu dramatiza. Se uită din nou la câine. n-am fost. — Ei bine. Folosind bățul.

— Vreau să-l văd puțin pe Robby Palmer. o faci undeva unde să rămână îngropat. încălzindu-se. Evită ochii lui Elaine. Nu te-ai săturat de reacțiile mele exagerate față de orice? — Nu chiar. înroșindu-se puternic. dar nu o fac în fiecare zi. Vrei sa asculți câteva? — Evident că nu. vino să luăm micul dejun. când treceau prin hol. Cred că. Dar Elaine știa că era mai mult de-atât. părea încă o dată la fel de fermecător ca acum o zi când îl descoperiseră. • O oră mai târziu. nu pentru soți. nu? Elaine se simți ridicolă. îngropându-l în nisip. N-ai auzit de confidențialitatea relației dintre pacienți și medic? — Asta e pentru tribunal. — De ce te-ai însurat cu mine? întrebă ea. Îi zâmbi naiv lui Brad. spuse Elaine. își spuse ea. Era doar o coincidență. bălmăji el. Haide. Crezu o secundă că nu era 45 . dacă eu am tendința de a nu reacționa. Imaginea pescarului mort și cadavrul frânt al cățelului se estompară în mintea ei și Elaine începu să se întrebe dacă n-ar fi plăcut să petreacă un an acolo. spuse el. nu? Elaine aprobă în tăcere. Ascult cele mai grozave istorisiri ale pacienților și nu reacționez deloc. pescarii se îneacă. — Poate că de-aia sunt un psihiatru bun. plaja e ultimul loc unde l-ar îngropa. nu ți-a trecut prin cap că s-ar fi putut juca pe plajă și a fost lovit de un lemn? Asta ar fi putut să-i rupă gâtul. care îl fixau acuzator. Oricum. — Ei bine. Soarele încă strălucea puternic și Clark’s Harbor. Zâmbi șmecher. dar Brad o strânse de mână. zise cu ușurință Brad. Dacă îngropi un câine. după ce mâncaseră. Elaine începu să se simtă mai bine. • Rebecca Palmer parcă microbuzul în fața clădirii pe care soțul ei o renova și intră grăbită înăuntru. Elaine începu să-i spună că așa vor face. proprietarul îi întrebă dacă pleacă în dimineața aceea.— A fost furtună noaptea trecută. Ne completăm bine. Și apoi valurile să facă restul. Puțin mai târziu. dacă cineva ar omorî cu răutate un câine. — Vom mai sta câteva zile.

vrei? Transferară ceramica neprelucrată pe rafturile din jurul cuptorului. Ajută-mă și tu. Ea ridică ciocanul. Am un lot nou. El lovi încă o dată raftul. apoi făcu cu ochiul către Rebecca. Zilele astea. — Ești încărcată de curent electric. răspunse Glen. Câteva secunde mai târziu. măsură mai întâi placa. o tachină el. scoase raftul cu o lovitură. dar un zgomot din camera din spate îi spuse că Glen era acolo și lucra. — Te-ar putea ajuta dacă ai măsura înainte de a tăia. voi aranja locul ca să putem începe să vindem câte ceva. nu? — Vrei niște cafea? Fără a aștepta un răspuns. în spate! Vocea lui îi spuse că nu avea de gând să vină la ea. apoi puseră cu grijă deoparte și celelalte piese gata lucrate de seara trecută. Glen se uită cu admirație la soția lui. Când n-a apărut pentru micul dejun. — Ai face bine. așa că ea trecu prin fața panoului pe jumătate terminat. apoi aruncă ciocanul alături. iar eu de renovare. Apropo. spuse Glen cu un rânjet. am presupus că l-ai luat cu tine. apoi spațiul în care trebuie să intre și încă o dată placa. luă un ferăstrău și înlătură cu grijă cam un centimetru dintr-un capăt al scândurii. intrând într-un fel de nișă care ar fi putut servi drept birou. — Nu l-am văzut deloc în dimineața asta. la lucru. sublime Rebecca. ultimul tău lot de ceramică a sosit fără nicio zgârietură. cu puțin noroc. — Sunt aici. — Nu știam că poți să faci așa ceva. — Acum nu mai trebuie decât să-l recuperez pe Snooker și mă pot întoarce acasă. Glen turnă o ceașcă pentru fiecare. în camionetă. — Ai încercat să-l chemi? 46 . — Nu mi-ai cerut niciodată. — Asta-i ciudat. Poate că de-acum încolo ar trebui să te ocupi tu de casă. spuse Rebecca când terminară. Asta ar da un subiect de discuție în Clark’s Harbor.nimeni acolo. — Pe Snooker? — Nu l-ai luat cu tine dimineață? întrebă Rebecca. aceasta stătea perfect și sigur la locul ei. Fixă placa pe o capră de tăiat lemne. — Nenorocitul ăsta nu se potrivește. Îl strigă.

chiar nu-mi pare rău. — Cred că azi eu sunt paranoic. școala nu-i chiar așa de rea. cu mâinile la spate. — Bună ziua. Nu că ar folosi vreodată. ar fi trebuit să-i las să-l caute pe plajă. — Ei. — Le-am spus că l-ai luat tu. nu? Rebecca zâmbi ușurată. Cred că va apărea când îi va fi bine și pregătit. Orice ne-ar pricinui locul ăsta. Urma o simplă discuție în contradictoriu. 47 . Și e frumos aici în zile ca aceasta. spuse Glen. Miriam Shelling stătea lângă ușă. în loc să se ducă pe la școală. Părul îi cădea dezordonat. auziră ușa galeriei deschizându-se. hai. — Căutatul pe plajă ar fi fost mult mai instructiv. spuse Glen. dar cel puțin amândoi pot să meargă la aceeași școală. ținând mâna pe zăvor. care aproape că o înspăimântă pe Rebecca. Acesta era cu totul neașteptat. — Mă întreb ce o să se întâmple dacă Clark’s Harbor ne vine de hac la amândoi în aceeași zi? — O să trecem noi de asta. — Dacă nu. Rebecca ridică din umeri. Vizitatorii în galerie erau rari. altfel copiii se vor necăji. iar în ochi avea o privire rătăcită. dar nu la fel ca atunci când Robby era bolnav. Rebecca și Glen schimbară o privire. poate că e dură viața aici. Dar primii cinci sute de dolari din profit vor fi alocați pentru a pune curent electric în cabană. — Și să fie necăjiți de aceeași copii. Rebecca arăta exasperată și lui Glen îi păru rău imediat că începuse să vorbească de școală. Dar sper că o să fie gata după-amiază. Ne va lua probabil cinci ani. Poate nu-i chiar atât de bună ca aceea din Seattle. Glen. Cu toate astea. merită doar pentru a-l vedea pe Robby devenind un băiat normal. după cum o văd eu. Nu-mi pare rău că am venit. nu-i așa? — Sigur. în timp ce se îndreptau spre camera din față. înăuntru. — Cam așa e.— Desigur. Și lucrurile vor merge bine de îndată ce vom termina locul ăsta și vom porni. Înainte ca Rebecca să poată răspunde. apoi o voce care încerca să-i strige.

cum l-au luat pe Pete. Urcă mai 48 . — Ce crezi că a vrut să spună cu „l-au luat”? Crede că cineva l-a omorât pe Pete? Și că la fel ne vor prinde și pe noi? Cred că e nebună. spuse ea repede. Oamenii spun lucruri ciudate când li se întâmplă așa ceva.— Doamnă Shelling. repetă ea. Le va lua ceva timp. Ce-a fost asta? Rebecca privea încă în cadrul ușii unde stătuse femeia. • Miriam Shelling mergea hotărâtă de-a lungul aleii. să fie chiar acolo pe chei când l-au adus. Probabil că a fost îngrozitor pentru ea. Mă bucur că vă văd. De ce să vină să ne spună nouă așa ceva? — Cine știe? ridică Rebecca din umeri. răsuflă Glen. dar până la urmă vă vor prinde. — Isuse. Or să vă ia și pe voi. Apoi ridică mâna și arătă cu degetul spre ei. Ea nu se opri până ajunse la primărie. Luați aminte la cuvintele mele. — De ce n-ar fi? izbucni Rebecca. — Părea puțin cam nebună. Glen. zise Glen. O clipă mai târziu plecase. Doamna Shelling nu mai are nimic acum. spuse ea răgușit. spuse cu compasiune Rebecca. Îmi pare rău de… Înainte de a putea termina propoziția. acum că soțul ei s-a dus? Glen alese să nu răspundă la întrebare. Miriam Shelling o întrerupse. — Și noi zicem că ne e rău. — Am venit să vă previn. Ce va face sărmana femeie. — Luați aminte la cuvintele mele. Trecură câteva secunde până să răspundă. vorbind de una singură. N-avem curent electric și ne simțim cam singuri. dar era greu de spus dacă o făceau din teamă sau din respect pentru durerea ei. Ar trebui să ne consideram binecuvântați. Se uită de la Rebecca la Glen și de la Glen la Rebecca. — Dar de ce să vină aici? se miră Glen. unde era sediul poliției. Dar ar fi dorit să știe. Cei câțiva oameni care o vedeau venind se dădeau la o parte. fără să vadă nimic. dar ne avem unul pe celălalt. — Poate e doar necăjită. spuse ea în sfârșit.

— Miriam. — Dar omul care l-a adus? — Este un avocat din Aberdeen. — Ce aveți de gând să faceți? întrebă ea. cu mulți ani în urmă. — Pete. Știi cum e în larg. începu el. era în pat acasă. dar era singur cu femeia supărată. Chip Connor și cu mine am petrecut aproape două ore pe Sea Spray. pe de-o parte din cauza femeii din fața lui. — Nu avem nicio dovadă. Crede-mă. Se retrase la biroul lui din nou și se așeză. Se uită iute împrejur. — Ce aveți de gând să faceți? mai întrebă ea o dată. de după birou. A căzut de la bord și s-a prins în plase. Mai fusese altă femeie care spusese aceste cuvinte. A fost un accident. Apoi se uită la Miriam Shelling. întinse mâna spre Miriam. Ce o să faceți ca să-i găsiți pe cei care l-au ucis? O amintire îl făcu pe Harney Whalen să tresară și un fior îi străbătu șira spinării. Harney încercă să-i explice ce ar fi putut să i se întâmple soțului ei. Whalen decise că cea mai bună cale ar fi să se poarte ca și când ar fi în starea ei. spuse Whalen. Cine l-a omorât? Apoi. — Miriam. Cum Miriam nu făcu nicio mișcare. — Nimeni nu l-a ucis pe Pete. Părea că nu-l aude. Ieri noapte. Miriam. spuse el sigur. se oferi el. pe de alta din cauza problemelor pe care o să i le facă. Harney își scutură întristat capul. — Să-ți aduc un scaun. Pescarii se îneacă mai mereu. Ea ignoră gestul și rămase țeapănă în picioare. locuiești aici de cincisprezece ani. am fi găsit. se străduise să îndepărteze amintirea. Am fost destul de norocoși că n-au pățit-o mai mulți dintre ai noștri. când Pete s-a înecat. ieri după amiază. — Nu știu exact ce vrei să spui. spuse el liniștit. M-am dus eu însumi pe barca lui. — A fost omorât. Harney Whalen se ridică și. oprindu-se doar în fața biroului lui Harney Whalen. a fost primul lucru pe care lam verificat. de el e vorba. dar băieții 49 . câteva zile mai târziu. El îi văzu privirea sălbatică din ochi. Dacă ar fi fost ceva acolo.departe și intră în clădire.

spuse Miriam încet. Dar fă-mi un serviciu. când flota s-a întors. dacă sunt. ridicându-și vocea amenințător. la rândul lui. când am fost pe chei ieri. — Ce ne pasă nouă? 50 . în afară de Pete. Furtunile vin repede și sunt neiertătoare. — Cineva a văzut. Asta e tot. Miriam. cât au de gând să mai stea. — E treaba voastră să aflați. ia spune. — N-o să faceți nimic. spuse Whalen întrebător. Chip se încruntă. — Miriam pare să creadă că ce i s-a întâmplat lui Pete n-a fost un accident. și nimic altceva. Chip. Miriam. S-a terminat. — Asta e tot ce ai de spus? zise prostește Miriam.noștri sunt mai atenți. Toți în afară de Pete au crescut aici și știau bine că nu trebuie să iasă singuri în larg. O privi cum pleacă. Știu că nu s-a terminat. bine? Du-te direct la hotel și întreabă-l pe Merle dacă mai sunt aici și. spuse Miriam. — Nu sunt sigur. — Pete a fost singur acolo și nimeni n-a văzut ce s-a întâmplat. A fost un accident. — Nu s-a terminat. — Ei și? — Nu știu. era un cuplu de străini jos acolo. Furtuna deja creștea și ar fi trebuit să se întoarcă cu ceilalți. N-ar fi trebuit niciodată să iasă singur. Păreau orășeni. — Ce-a fost asta? întrebă Chip. Și Pete știa asta. — Ce așteaptă să facem noi? — Întreabă-mă. — Am făcut tot ce-am putut. El a rămas singur. Au plecat împreună în larg și s-au întors împreună. — Nu știu ce mai pot face. Pentru o clipă lui Harney Whalen i se făcu frică că ea voia să facă ceva necugetat. Chip părea zăpăcit. — Cine? întrebă cu blândețe. Dar n-a făcut-o. Dar ea doar se întoarse și ieși din birou. Am vorbit cu fiecare din flotă și toți spun același lucru. — Am făcut ce-am putut ieri. Miriam. replică Harney. Cineva era acolo când s-a întâmplat. Whalen ridică din umeri. Toți.

Când Whalen își ținea bărbia așa. Totuși Merle Glind sări în sus. de fiecare dată când Chip apărea la Harbor Inn. zâmbetul nu avu efectul scontat. Nu crezi că trebuie să aflăm ce caută aici? Chip Connor încercă să discute cu șeful lui. cineva a murit și în oraș sunt străini. Chip presupunea că era o îngrijorare naturală față de poliție. de când și-l amintea Chip. O mână se grăbi să netezească ce mai rămăsese din părul lui și încercă să-și ascundă jena provocată de propria-i nervozitate cu un zâmbet larg. nu era loc de argumente. dar o privire aruncată lui Whalen îl făcu să-și schimbe gândul. de când devenise asistentul lui Harn Whalen cu trei ani în urmă. Când Chip era copil. controlând iarăși și iarăși. Merle. se duse să vorbească cu proprietarul hotelului. dorindu-și să poată să-l liniștească pe Merle. Din nefericire. Merle începuse să dea semne de acută nervozitate. Merle fusese mereu bucuros să-l vadă. și vârându-și mereu capul pe ușa barului – sursa lui majoră de venituri – pentru a-și număra clienții. pentru că nu putu să-l ducă la capăt. Ochii lui de iepure fricos se rotiră în jurul holului hotelului. — E ceva în neregulă? întrebă Merle.Harney Whalen își privi sever adjunctul. ca și cum s-ar fi așteptat să descopere o crimă care se petrecea chiar sub nasul lui. inspectând fiecare cameră de obicei nelocuită ca și cum ar fi fost apartamentul prezidențial al unui mare hotel. dar. — Chip. ochelarii cu lentile groase aproape zburându-i de pe șaua nasului său mic. agitându-se prin hotel zi și noapte. Simțindu-se oarecum prostește. Buzele i se contractară spasmodic o clipă și Chip așteptă răbdător ca ciudatul omuleț să-și revină. amplificată de nervozitatea obișnuită și nemodificată deloc de 51 . Dar. — În niciun caz. spuse Chip ușor. de parcă ar fi sperat să descopere o dovadă de fraudă. Merle Glind rămăsese același. • Capitolul 5 — ’Neața. Îi recunoscu de îndată vocea lui Chip Connor.

spuse el. Nu poți avea încredere în nimeni altcineva. Chip râse admirativ. arătând o cutie de Brasso pe care o scosese într-un mod misterios de undeva din spatele tejghelei. Asta și lenjeria murdară. La o cameră ocupată patru goale. întorcându-l cu fața la Chip. dar de data asta are un motiv. spuse Chip. De fiecare dată când erau oaspeți la hotel. — Ei bine. Privi holul hotelului fără cusur. — Arată frumos locul. îl voi ține până când am să mor. ori Chip. Chiar nimic. — Îl știi pe Harn. și Chip se simți dator să facă un comentariu liniștitor. Poate veche. Merle Glind împinse registrul pe tejghea. completă el cu o încercare de ușoară glumă. Nu era nimic neobișnuit. E atent la toate. Imagini cu reputația hotelului distrusă îi jucau în cap. Merle bombăni înțelegător. — Doar Harney nu crede că… începu el. — Harney nu crede nimic. nedorind nici măcar să rostească gândul acela teribil. — Câte camere sunt ocupate? — O cincime. Niciodată nu se întâmplă nimic aici. cu mândrie. răspunse Chip.faptul că proprietarul hotelului îl știa pe Chip Connor de când se născuse. răspunse prompt Merle. Câteodată mă întreb de ce mai țin locul ăsta. Nimic nu e mai rău pentru reputația unui hotel decât o alamă zgâriată. verificând totul. Și nu mă deranjează să spun că în treizeci și cinci de ani n-am închiriat nicio cameră cu lenjerie murdară. Îmi dă ceva de făcut. — Harney ar vrea să știe? Și ochii lui Merle se micșorară imediat. se grăbi Merle să-l asigure. Zgârie alama. își spuse el. Cine lustruiește… scuipătoarele? — Eu. dar nu murdară. Ceva în legătură cu Pete Shelling. Harney doar își face treaba. apoi se opri. citind gândurile omulețului. ori Harney se opreau 52 . apoi înțelese importanța a ceea ce zisese Chip. Doar că Miriam Shelling a fost azi la noi de dimineața pretinzând că Pete a fost omorât. — Cine sunt clienții? zise Chip ca din întâmplare. De treizeci și cinci de ani am locul ăsta. Ușurat. răspunse Merle cu mândrie. presupun. nu se petrece nimic pe aici.

răspunse mândru Merle. Tot restul anului? O parte din anul care vine? Mai mult? El știu că și copiii sunt ca părinții. — Bine. copiii îi urăsc. Mi-a zis el de dimineață. Nu contează că merită sau nu să știm. Îi recunoscu pe toți și îi știa foarte bine pe mulți. • Chip conducea încet prin Clark’s Harbor. Ochii îi căzură pe doi copii ce stăteau separat de ceilalți. asta-i tot ce pot să fac. deși Chip știa că o făcea. Dar îl știi pe Harn. Dacă nu cumva sunt și mai răi. Și îi făcu cu ochiul lui Glind. bine. — Randall. Totuși. niciunul. de vreme ce nimic nu ar fi putut să se întâmple. Opri mașina și stătu să privească la copiii care se jucau în curtea mică de lângă clădire. Nu-i niciun motiv să aibă emoții. Crezi că poți afla câteva pentru mine? — Pot să încerc. râse scurt Chip. un băiețel și sora lui mai mică. anunță-ne și pe noi. copiii familiei Palmer. — Zice că-i doctor. Doctorul și doamna Bradford. Deși presupun că aș putea să aflu. fără să caute ceva în particular. Știu cine erau noii veniți. El însuși mersese la școală cu părinții lor. În vacanță? — Eu nu pun astfel de întrebări. coborându-și vocea: — Am observat că au bagaje. Dacă părinților nu le plac străinii. Apoi. Ridică privirea spre Merle. Harn vrea să știe. Chip se întrebă cât va trece până când Robby și Missy Palmer se vor integra în grup. — Stau mult? — Câteva zile. Crezi că e important? adăugă el nerăbdător.și-i verificau. din Seattle. Știu și de ce stăteau deoparte – nu fuseseră încă acceptați de ceilalți copii din Clark’s Harbor. dacă poți afla ce fel de doctor e Randall și de ce a ales Clark Harbor. Dacă părinții 53 . împinse înapoi registrul pe tejghea și ieși din hotel. spuse Merle. se simțea mai neliniștit și se uita pe furiș la Chip cum examina ultimele intrări în registru. așa că presupun că sunt într-un fel de excursie. Mă întreb ce fel de doctor? — Ei. Până la urmă se trezi apropiindu-se de micuța școală. — Mă îndoiesc. citi Chip cu voce tare. care servise orașului de trei generații. sigur nu știu.

îl îndemnă Joe Taylor. Porni motorul și demară. — Nu spune nimic. • În curtea școlii. Știa că și Missy se uitase. dar înainte să zică ceva. ochii lui străfulgerându-l cu furie. Poartăte ca și cum n-ar fi aici. Chip nu putea să facă nimic. El îi spusese lui Robby încă din prima zi de școală că. — Și taică-meu zice că toți artiștii sunt homosexuali. nici nu-și făcea probleme. Dar altfel cum să se apere de ironiile lui Jimmy Phipps? Făcu un pas în față și văzu încă trei băieți aliniindu-se în spatele lui. Jimmy. fiind mai mic. — Taică-tău e homosexual. — Nu e! replică furioasă Missy. dar simți că trebuia să nege acuzația. Missy. De fapt. — Tatăl meu e artist. Freacă-i mutra cu noroi. își auzi numele strigat. 54 . fără să spună nimic. când Robby se întoarse. îi spuse Robby surorii sale. declară el. strigă el. — Robby! Micuțul Robby! Vocea era ironică. zise Robby cu un ultim efort de a evita disputa. de asemenea. Acum. zise Jimmy. Robby îl privi sever pe băiatul mai mare. — Vrei să te bați? îl provocă Jimmy. copiii îi vor lua peste picior pe copiii familiei Palmer. Jimmy era mai mare de statură decât Robby și mai în vârstă cu un an. dar și el și Robby erau în aceeași clasă. — Nu vreau să mă bat. Robby Palmer privi mașina poliției dispărând în depărtare și întrebându-se de ce se oprise. Jimmy Phipps. îl văzu pe Jimmy Phipps la câțiva metri depărtare. răspunse Jimmy. jignitoare. încruntându-se la el. sărind în apărarea fratelui ei. Robby nu știa prea bine ce însemna cuvântul acela. ar fi trebuit să fie într-o clasă mai mică și că o să-i facă zile negre lui Robby. Robby scutură capul. — Ești un laș. Înainte chiar de a se întoarce Robby știu cine era. Jimmy Phipps se înroși. — Prinde-l.fac remarci vizavi de familia Palmer. Știa că n-ar fi trebuit să sară la el – părinții nu l-ar lăsa. Tata zice că părinții tăi sunt vagabonzi și că ar trebui să vă întoarceți de unde ați venit.

— Nu mă interesează ce s-a întâmplat. gata să se arunce iarăși asupra lui Robby. dintr-o dată nesigur pe el. dar se îngrămădiră și ceilalți băieți. — Lăsați-mă în pace. Nasul acestuia începu să sângereze imediat. O luă pe Missy de mână și intrară înăuntru. dând cu pumnii în el. spuse ea. dar domnișoara Peters îi scurtă repede triumful. părea să se bată bine. Jimmy Phipps. spuse Jimmy Phipps. Apoi sări deodată și se eliberă. dându-i un pumn lui Joe Taylor. La îndemnurile prietenilor lui. — Bine. Robby. Și tu retrage-ți cuvintele. Nu ești fricos. apoi porni spre poarta școlii. Jimmy Phipps nu rezistă fără o ultimă ricană. Robby se încruntă la agresorii lui un moment. dar Robby o opri. iar el fugi spre clădirea școlii. Ceilalți continuau să privească surprinși. într-un fel. James. îți vei petrece după-amiaza făcând curat prin școală. să treacă deasupra lui Jimmy. Robby se apără și reuși. iar voi ceilalți îl veți ajuta. Știa că povestea era mai lungă. Robby. Robby se aruncă pe băiatul mai mare. Jimmy Phipps rânjea malițios. apucându-i pe fiecare de umăr și despărțindu-i cu forța. dar învățase de mult că a afla întregul adevăr de la șase puștani de zece ani era ceva mai greu decât să desfaci nodul gordian. Du-te acasă. spuse ea. — Tu. Cel mai bun lucru în astfel de situații era să nu-l asculți pe niciunul. 55 . domnișoară Peters. — Ajunge. L-a lovit pe John Taylor la nas și a sărit asupra lui Jimmy Phipps.— Asta pentru că ești un laș! țipă Jimmy. dar lupta se opri deodată când apăru profesoara lor. în aparență mic. urlând de durere și ținându-și mâna la față. spunându-i să stea deoparte. în timp ce Jimmy Phipps își reveni. Domnișoara Peters era profesoară la școala din Clark Harbor de treizeci de ani. se opri și se uită și el. ai hainele murdare și cred că or să ți se învinețească ochii. Dar taică-tău tot e homosexual… Așa zice tatăl meu. — Dați-i drumul! țipă Missy. În urma lui. spuse Robby. sări pe Robby. Dați-i drumul lui frate-meu! Vru să dea cu piciorul într-unul dintre băieți. Ce se întâmplă aici? — E vina lui Robby. apucându-l pe Robby și ținându-l.

cu un oftat. Ca să-i facă dreptate lui Glen. Nu. izbucni în lacrimi și alergă spre casă. oricât de potrivnice ar fi lucrurile. Robby Palmer. Dar într-un fel nu i se părea cinstit să-și acorde timp pentru asta. Ceea ce era ciudat. nisipurile albe sclipind și pentru o clipă fu tentată să plece la o cercetare pe plajă. în timp ce Glen ora închis în galerie. Examină cu tristețe aluatul de pâine.— O să te prindem noi. • Rebecca împinse în roata de olărit pentru ultima dată. simțul artistic al lui Glen va face galeria să arate bine. Gura vazei ar fi trebuit să fie mai subțire. unul dintre ele era să facă pâine. ca și cum ar fi sperat să dea drumul unei supape mici și secrete dinăuntrul lui. Rebecca îl considera pe Glen un sculptor în lemn mai bun decât pictor. erau lucruri la care nici ea nu se prea pricepea. aluatul era rezistent la împunsătura degetului și arăta de parcă ar fi respins orice 56 . care lar face să se umfle așa cum trebuie. Părea cel mult să se fi lăsat. dar nu i-o va spune niciodată. Aluatul care ar fi trebuit să crească până atunci stătea așa cum îl lăsase. Însă. reflectă ea. Își zâmbi sieși. De fapt. cu toate rafturile ușor curbate. Apoi. Își inspectă rezultatul muncii cu un ochi critic. Totuși. Cu o ultimă privire plină de jind spre plajă. cu ochii ce începuseră să i se umfle. Părăsi imediat unealta veche ce fusese convertită într-o roată de olărit și păși încet spre cabană să verifice aluatul de pâine. În dreapta ei plaja se arcuia spre sud. poate puțin mai adâncită. Ai să-ți dorești să nu fi venit niciodată în Clark’s Harbor. Îl împinse. luptându-se cu rafturile ce refuzau să-i facă pe plac. hotărî ea. când era vorba de lucru mărunt. Ceramica grea și mare era stilul ei – faptul că era mai ușor să o execute era un câștig – și de ce să-și asume un risc dacă nu avea motiv? Își îndepărtă un fir lung de păr din ochi. având în vedere faptul că ar fi putut face orice cu unealta de dulgherie. se hotărî că ar fi cazul să le lase așa. căutând ceva ce ar fi putut fi eventual vândut în galerie. îndepărtând cu grijă lutul dintre degetele mâinii stângi și de pe palma stângă. ca măsuratul și tăiatul unui raft. apoi își șterse mâinile în timp ce roata se oprea. ea își continuă treaba în cabană. imaginându-și galeria terminată. apoi luă cu grijă vasul de pe roată. era pierdut definitiv. chemătoare.

galben-brună. A făcut ceva îngrozitor la școală. iar începe. mami! Vocea copilului venea din pădure. gândi Rebecca. Doamne. În cele din urmă. Apoi sări spre ea cu brațele în jurul ei. Era altceva. să-ți lase gura apă. Mami e aici și totul o să fie bine. te rog. sperând la ceva mai bun. Te rog. mami. Dar ce? Ar trebui să fie la școală. Mare parte din teamă o părăsi: nu era o criză de hiperkinezie. văzu că nasul îi sângera și că hainele erau făcute praf. De când veniseră acolo. Robby? zise ea. Simțea cum teama creștea în ea. cu care trăise atâția ani de zile. Cuprinsă de teamă. dar Robby tăcu cât îl spălă pe față.amestec. o puse în cuptor. nu acasă. — Ce s-a întâmplat. aruncă pur și simplu coca într-o tavă. — E-n regulă. La început nu fu sigură că era vocea lui. — Mami. zise Robby supărat. Rebecca se pregăti pentru ce era mai rău în timp ce îl curăța. pe măsură ce strigătele lui Robby se apropiau. nu-l mai primesc înapoi și ce ne facem acum? Aproape avu un șoc când își dădu seama cât de proaspete erau vechile temeri. zise ea. se rugă ea. E-n regulă. la timp ca să-l vadă pe Robby ieșind din pădure. Niciodată nu se pricepuse să potolească accesele de violență ale fiului ei. când sângerarea se oprise și când îi îndepărtase toate petele de pe față. 57 . Doamne! De ce nu era Glen acolo? — Mami! Rebecca se năpusti afară din cabană. — M-am bătut. Rebecca se gândea ce alternativă de folosit coca avea – din moment ce era evident că niciodată nu o să iasă din cuptor o pâine pe cinste. Plângea. plin de sânge și plângând. lui Robby îi fusese atât de bine și ea crezuse că le lăsase deoparte pentru totdeauna. fă să fie totul bine. dar când aceasta crescu în intensitate. Și din nou: mami. cum nu se putea gândi la nimic. simți un brusc sentiment de panică. Încă plângând cu suspine. Acum. Rebecca se luptă să se controleze. Robby se lăsă purtat în cabană. și mai aruncă o bucată de lemn în soba „antică”. cu capul în poala ei. Era pe punctul de a trece la una din nesfârșitele sale treburi când auzi vocea lui Robby. Dumnezeule. Credea că le îngropase.

apoi abandonă. — E același lucru. nu-i așa? — Suntem mai fericiți decât oriunde în altă parte. dar la vârsta ei uitase la ce nivel gândeau copiii. Se uită rugător la mama lui. Robby se încruntă. Rebecca îi zâmbi fiului ei și îl îmbrățișă. — Dar dacă sar ei iar la bătaie? — Dacă nu răspunzi. Și lucrurile se vor îndrepta. Rebecca se trezi dintr-o dată gândindu-se dacă nu cumva îmbătrânea din moment ce nu era în stare să găsească un răspuns la ceea ce afirmase Robby. n-au ce să-ți facă. — De ce n-am rămas în Seattle? — Îți era rău acolo. Îi examină zgârieturile de pe față cu un ochi critic. Missy sau eu. — Cred că n-are niciun rost să-ți spun să te întorci la școală în după-amiaza asta. — Dar nu despre mine spuneau. — Eu și tati? Ce-i cu noi? — Vă porecleau și spuneau că n-ar fi trebuit să venim aici. Se hotărî să lase baltă toată povestea și să-l lase pe Glen să o descurce când venea acasă. — E foarte bine că nu îți amintești. — Dar nu suntem prea fericiți aici. Acum vreau să-mi promiți că n-ai să te mai bați. nu? zise ea. N-o să le fie deloc pe plac și te vor lăsa în pace. — Din ce motiv? — Tu și tati. Ce spusese el era adevărat. Hotărî să nu-i spună că fusese trimis acasă. șopti Rebecca. nici tati. — Dar vor crede că sunt laș și n-or să se mai joace cu mine. Nu erai prea fericit când erai bolnav. — Da? Nu-mi amintesc. Spuneau lucruri despre tine și tata. Dar nu-i lua în seamă când îți spun așa ceva. zise Robby abătut. — Te simți în stare să mă ajuți sau ai vrea să te joci pe plajă? 58 . zise ea. — Nu mă duc.— Te-ai bătut? Robby aprobă din cap.

Dacă a avut loc o vindecare miraculoasă. — Fir-ar să fie. Stătea în prag și își privea fiul rupând-o la fugă spre plajă. — Și să vii când te chem. mami! — Niciun haide. Ai putea. — Familia Palmer. — Asta înseamnă treizeci de metri. te rog. nu? jubilă Brad. Abia dacă-i știm. — Ei. Rebecca se întoarse la treburile ei. acum e prea târziu.— Mai bine m-aș juca pe plajă. Ori asculți regulile și le aplici. sugeră Elaine. vreau s-o văd eu însumi. Expresia de pe fața lui Robby îi spuse că o să asculte regulile. Adică. • Brad Randall parcă în fața hanului. — Să nu te depărtezi mai mult de treizeci de metri de casă. zise el. 59 . să aluneci și să-ți rupi piciorul. Fericită. — Și nu intra în apă. veni prompt răspunsul lui Robby. răspunse Elaine. poate că a fost doar politicos. — Haide. Am zis că trecem pe la ei.K. apoi se pocni pe frunte când își aminti. nu ne sunt prieteni vechi. Petrecuseră toată ziua scotocind prin Clark’s Harbor și ea nuși putea imagina ce ar fi putut să uite. — Ce anume? întrebă Elaine. Robby aprobă din cap solemn. Dar iată care sunt regulile. O. zise Brad. — Știam eu că asta ai să vrei. Și ca să nu zici că nu știi cât înseamnă asta – vezi copacul acela mare? Arătă spre un pin imens care domina bucata de pădure de dincolo de plajă. Acum sunt frântă. — Dar vreau să-l mai văd pe Robby. zâmbi Rebecca. Încă o dată Rebecca se minună de faptul că îl putea lăsa să se joace singur. privind la soarele care apunea. — Haide. fără să fie nevoită să se îngrijoreze în permanență de ce ar putea să pună la cale. opri motorul. Să nu treci de copac.? — O. Pe urmă. Și nu te duce la bușteni. Am uitat complet. mamă… Dar protestul lui încetă văzând degetul ridicat al Rebeccăi. ori stai aici și mă ajuți.K. — Poți să-l vezi mâine. — Te-am cam făcut bucăți.

— E frumos. E atât de curat. Ca și când și-ar fi delimitat granițele și n-ar avea de gând să le depășească. chiar frumos. răspunse Glind. argumentă Brad. Nu sunt genul acela de doctor și nu plănuiam să practic. și dacă n-ar fi fost sărmanul om de ieri și câinele de azi dimineață. și îmi pare rău. zise ea.— Dar tu ce crezi? Adică. În spatele tejghelei. E aici de ani de zile. căutăm un loc unde să locuim o vreme. — Poate chiar asta mă atrage. n-am să fiu o amenințare pentru el. Elaine se opri. Sincer vorbind. De întreg orașul. — Dar s-a întâmplat aici. — Ei. Clark’s Harbor era frumos și știa că Brad se îndrăgostise de el. Frumos chiar. zise Elaine cu încăpățânare. zise el. — A fost o coincidență. Cred că îmi atinge o coardă sensibilă. 60 . — Hai să trecem peste asta. mă îndoiesc că aș avea clienți pentru specialitatea mea. — Ne place. Se plimbară pe alee braț la braț și intrară în hotel. Doctorul Phelps. — Sunteți în vacanță? întrebă deodată Merle. de îngrijit și de bine așezat. Nu e vorba numai de hotel. zise Merle grăbit. Merle Glind îi salută din cap. — Ați avut o zi bună? — Plăcută. chiar aș fi încântată. Aveți un orășel drăguț. Brad se întoarse. Coborâră din mașină și merseră până la poarta hotelului. Brad zâmbi. — Dar avem deja un doctor. ce crezi tu cu adevărat? — Nu știu. răspunse Brad. Urmă o pauză și Brad porni pe scări. De fapt. dar nu pot să mi-l scot din minte. Elaine era gânditoare. nu știu. pe undeva. Apoi se domoli puțin. — Eu tot mai cred că hotelul nu e pe coasta care trebuie. renasc și se sting din nou. Același lucru se putea întâmplă oriunde. — Într-un fel. Dar așa. Acest loc pare să-și fi croit ascunzătoarea din pădure și să se fi ghemuit acolo. Nu e ca majoritatea orășelelor din peninsulă care par să se stingă. uitându-se în sus la clădire. oricum. Îmi place. iubito.

zise Brad cu seninătate. E destulă liniște și pace. zise ea. rânji Brad. Nu sunt prea multe case libere pe-aici. dar. Din acelea pe care nu le citește nimeni. — O carte? Ce fel de carte? Brad încercă să explice. Pe acolo se învârt artiștii. — Dar de închiriat? Sunt ceva case de închiriat? Merle păru să se gândească un minut și Brad nu fu sigur dacă făcea o trecere în revistă sau încerca să evite întrebarea. Merle se încruntă și mai tare. el îi aruncă o privire admirativă. până să scoată un cuvânt. — Mi s-a părut că ar fi un loc perfect pentru a o scrie. Și petrec și beau și fac toate lucrurile pe care n-ar trebui să le facă dacă vor să-și facă treaba. hotărârea lui Brad de a se muta în Clark’s Harbor se întărea. Următoarele lui cuvinte aveau să-i dea dreptate. Niciuna și nici nu prea vor fi. Dacă nu și-ar fi cunoscut destul soția. Majoritatea caselor sunt moștenite de la o generație la alta. Mi se pare că v-ar fi mai bine în Pacific Beach. E un oraș liniștit și ne place să-l păstrăm așa. — Așa este. decât poate alți câțiva psihiatri. Dar Clark’s Harbor nu pare genul ăla de orășel. Elaine oftă. zise Merle. — M-am gândit să încerc să scriu o carte. la Moclips sau într-unul din locurile acelea. majoritatea. Elaine tocmai îl salvase de la o lungă explicație despre subiectul cărții. de întrebările inevitabile și fără sfârșit despre bioritmuri. Brad s-ar fi simțit jignit. zise el acum. — O carte tehnică. dacă n-o să lucrezi. În schimb. Cu fiecare cuvânt spus de omulețul acela ciudat. — Nici nu e. ai? Merle Glind nu încercă să-și ascundă suspiciunea din glas. oricine avea mai puțin de șaptezeci și cinci de ani și nu muncea cinstit în fiecare zi era un chiulangiu. — M-am uitat prin preajmă azi.— Păi. — Știu și eu? zise Merle gânditor. În ceea ce-l privea pe el. nu-i așa? — Nu. Suntem niște oameni muncitori noi cei de-aici și ne vedem de treabă. 61 . zise Glind cu emfază. Copiii noștri rămân aici majoritatea. Elaine îl întrerupse. ce-o să faci. Clark’s Harbor nu e ca alte orășele.

— Poate că ar trebui să facem o rezervare. La șapte și jumătate. zise Merle. — Acum locuiește cineva în ea? insistă Brad. Dar atunci n-ar mai fi treaba mea. Am să fac eu rost de o masă pentru voi. Cea mai bună mâncare și băutură din oraș. Avem grijă de tot. din câte știu eu. Când o văzu pe Elaine uitându-se pe furiș la sala de mese goală și la barul gol. — Nu-mi vine să cred. Absolut plin. — Ce crezi acum? întrebă el. nu e nevoie. totuși. strigă ea. E mai mult decât perfect. La ce oră vreți să mâncați? — La șapte. Mâncarea vine direct de la bărci în fiecare zi. se întrebă Elaine cu voce tare. Trebuie să vorbiți cu el. în camera lor. 62 .— Singura de care știu eu aparține șefului poliției. — Nu. Elaine se aruncă pe pat și izbucni în râs. — A. Două minute mai târziu. — Chiar la noi. Brad. Începu să descheie nasturii de la cămașa lui Brad. Merle zâmbi nerăbdător. Harney Whalen. Harn nu mi-a spus. O să fie plin. dar stai să vezi mai târziu. desigur. incredibil! Brad stătea întins în pat lângă soția lui și o sărută delicat. — Cred că mai avem destul timp până la masa de seară. cred că de fapt nu-și dădea seama că făcea o rezervare. Brad renunță la subiect. — Ne recomanzi vreun local pentru masa de seară? întrebă el. adăugă: — Nu e nimeni acolo încă. vedeți? Nu e nevoie de rezervare – lăsați totul în seama mea. nu-i așa? Dându-și seama că era puțin probabil să obțină vreo informație de la bătrânel. Merle Glind își notă în pripă și le zâmbi celor doi Randall. Dacă a adus pe cineva acolo. • Merle Glind stătea nervos la masa lui și-și aruncă privirea către scară în timp ce forma numărul de telefon. Știi. — Gata. Nu e deloc nevoie. O băutură la șaizeci de cenți lângă cea mai proaspătă salată de mare pe care o puteți găsi. Nu știu dacă e de închiriat. răspunse Elaine.

uitându-se la Chip. nu? Ei. poate vor sta. încântat de sine. urmă un moment de tăcere și șeful poliției vorbi. Pe scurt. bătu darabana cu degetele în masa de stejar. i se răspunse. E ceva de făcut? — Nu chiar. — Deci plănuiesc să stea o vreme. când apăru în sfârșit Chip Connor. poate nu. încruntat. apoi intră în sala de mese. Apoi se reașeză la biroul lui. Harney se îndepărtă de la fereastră și își relaxă necontrolat corpul solid. Încă citea. îi dădu raportul lui Harney Whalen despre ce aflase în legătură cu cei doi Randall. mângâindu-și burta cu palma mâinii drepte.Sună de două ori și apoi. Asta chiar era supărător. — Se pare că se gândesc să se stabilească aici o vreme. luă dosarul subțirel despre Pete Shelling și-l puse în fața lui. — Am crezut că-ți iei liber în seara asta. și acum soții Randall care se purtau de parcă voiau să se mute în Clark’s Harbor. Pe ea scria „rezervat”. răspunse moale Chip. zise el. 63 . mi-ai fost de mare folos. Merle Glind. Mulțumesc. Când termină. desigur. acum câteva minute. în timp ce aștepta ca șeful poliției să continue. zise Harney. Orice era neobișnuit îl îngrijora pe Harn Whalen și prea multe lucruri neobișnuite se petreceau în Clark’s Harbor în ultimele zile. doar că am primit un telefon de la Merle Glind. Mai întâi Pete Shelling – nimic mai mult decât un accident nefericit. citindu-l din nou. ca și cum privirile lui l-ar fi putut aduce mai repede pe Chip Connor. Adjunctul lui întârzia și asta era neobișnuit. puse din nou receptorul în furcă. Sprânceana lui Chip se arcui curioasă. • Capitolul 6 Harney Whalen se uită la ceas. — Am luat doar masa de seară. Merle. apoi se ridică și păși spre fereastră. unde puse o notă pe una din mese. unde stătu și se holbă în stradă.

o neîncredere care. dar ia să-i faci cunoștință cu un străin și s-ar închide în el imediat. Dar străinii erau partea necunoscută și lui Harn Whalen nu-i plăceau părțile necunoscute. Dar Harn pregătea ceva acum. Ca Palmer și nevastă-sa. adică de o viață întreagă. — Ce caută aici? zise Chip în sfârșit. inclusiv cu Chip. — Bocănind tot timpul? — Ei. — Ei bine. dar asta nu însemna că trebuia să-i și placă.— Să se stabilească? — Tipul acela de la hotel. Străinii stricau echilibrul orașului. 64 . ei erau partea cea mai dificilă. Pentru Harn. insinua Chip. Aduc întotdeauna zgomotul cu ei. Îi știa pe de rost – care erau scandalagiii. Între oamenii lui se descurca. uneori. Un timp. zise Harney. Harn avusese o aversiune pentru străini. Era adevărat. Whalen mormăi. nu poți să renovezi o casă fără să bocănești. De când îl cunoștea pe Harn Whalen. S-ar uita la el cu precauție. asta în mod sigur. Dar nu va mai fi așa dacă se umple de orășeni. cu care era cel mai greu să tratezi. Chip se încruntă. probabil că va avea aceleași reacții ca și șeful. Hotărî să schimbe tactica. Îi trebuiseră lui Harney cinci ani doar ca să-i salute dând din cap. — Și așa și îmi place să fie. după ce Pete și Miriam ajunseseră la Clark’s Harbor. Chip presupunea că asta nu era totuși prea neobișnuit. și cu tabieturile lui. trebuie să recunoști că e liniște aici. care erau bețivii și care era cel mai bun mod să tratezi cu ei. Și el simțea cam tot așa. Asta anunța necazuri. Harn îi știa pe toți din oraș – era înrudit cu jumătate din ei. medită Chip. Randall și nevasta lui. și faptul că îi cunoștea îi ușura munca. ca și când s-ar fi așteptat să-i facă ceva. Și mai erau și intrușii. aprobând neconvingător. Lui Chip i se părea că înțelege totuși. nimeni nu reacționa cum s-ar fi așteptat el și asta îi făcea viața și mai grea lui Harn Whalen. — Merle zice că tipul are de gând să scrie un fel de carte și crede că ăsta e un loc potrivit. de la distanță. Așa fusese mult timp și cu familia Shelling. Când o să fie la fel de bătrân ca și Harney. — Nu ne-au deranjat prea mult. depășea sentimentele obișnuite ale celor din Clark’s Harbor.

• 65 . — Nu sunt viclean deloc. — Acum mai spune că nu ești viclean. În definitiv. o să fac tot posibilul. protestă el. cu atât mai repede o să dea faliment. ce facem cu familia Randall? Nu sunt sigur că pot să mai înghit încă un rând de străini acum. aș fi cumpărat eu baraca înaintea lor. O lună de zile pe Sod Beach în dărăpănătura aia le va schimba hotărârea. Și nu-mi mai ține prelegeri despre cum nu pot să țin orașul așa mereu – poate că nu reușesc. de ce nu te apuci să lucrezi la cazul lui Pete Shelling? Dosarul e aici. — Ce-ar fi de făcut? — Întreabă-mă. dar asta nu i-a oprit. Dacă bătrâna ar fi vorbit cu mine mai întâi. N-o să-i cumpere nimeni vechiturile. Plecă un moment mai târziu și Chip Connor rămase singur la micul post de poliție. n-ar fi rău deloc să „lucrăm la caz”. atâta timp cât sunt șeful poliției. Dar nu-mi plac străinii. spune-mi. Chip râse zgomotos. — Așa le-am spus și familiei Palmer. asta-i tot. dacă vine Miriam Shelling pe-aici. cred că cel mai bun lucru este să le scoatem ideea din cap. În ce mă privește. Acum. ridicând din umeri. — Atunci e simplu. dacă mă înțelegi. zise Harney făcând cu ochiul. a fost doar un accident. Spune-le că vechea casă nu e de închiriat. zise Harney. De departe prea isteț. — Ești un om viclean. Au convins-o pe bătrâna doamnă Pruitt să le vândă cabana aia sărăcăcioasă de la capătul celălalt al plajei. Așa că. Nu. sugeră Chip. nu? rânji Chip. nu? Harney se uită acru la subalternul lui. Mă deprimă. dar.— Nu înțeleg ce-or să realizeze deschizând o galerie de artă aici. dar nu se putu abține să nu zâmbească. cu cât deschide mai repede galeria. — Ești prea isteț pentru mine. Harn. — Și unde-or să-și găsească să stea? — Merle le-a spus să vină să vorbească cu mine. Dacă nu ține. — Bătrânul câine știe câteva șmecherii. dar presupun că. Cred că o să fii toată ziua aici să-i ajuți. Chip. zise Chip cu un zâmbet. zise Whalen. — Și atunci n-o să stea prea mult aici. o să le închiriez vechea casă Baron.

Toate la vremea lor. dar orgoliul nu-l lăsase. așa cum făcea în fiecare zi. Se uită prin camera de la intrare. dar știa că nu îi plăcea treaba asta. Glen ajunsese să creadă că. 66 . ar începe să fie acceptat în Clark’s Harbor. bine finisate și lustruite. De mâine va începe să-și petreacă tot timpul cu expoziția. Dar știa despre motoare mai puțin decât știa despre dulgherie. se dădu jos din mașină și ridică ușor capota ca să se uite la motor. Va fi o galerie drăguță. iar sculpturile. Își puse uneltele deoparte. Dacă ar termina-o în săptămânile următoare ar putea s-o deschidă de Ziua Memorială – și nu conta cum avea să arate biroul.Glen Palmer îl privi pe șeful poliției trecând cu mașina pe lângă galerie și ridică mâna să salute. Glen era sigur. Fără tragere de inimă. își spuse a suta oară. Dar se răzgândi dintr-o dată și lăsă mâna în jos. încuie clădirea și urcă în bătrânul Chevrolet. Chicotind. vor oferi un contrast plăcut. dar camera de expoziție nu. cea de-a doua mașină a lor. dar îi era din ce în ce mai greu în fiecare zi. Ar fi trebuit să i-o ceară acum câteva săptămâni. cu gestul neterminat. Nu voia să pornească. Atitudinea șefului de poliție părea simbolică pentru întreg orașul. Această atitudine încerca s-o adopte și în privința galeriei. Și acum trecuse încă o dupăamiaza fără să fi făcut destul. Glen nu era sigur dacă asta era o impolitețe controlată sau dacă bărbatul era pur și simplu preocupat. — La naiba. urcă și încercă din nou. toate la timpul lor. se hotărî să-și calce pe mândrie și să-i ceară Rebeccăi să se apuce serios de treabă. Trânti la loc capota și. dacă ar fi putut obține aprobarea șefului de poliție. cu speranța caracteristică celor care nu știau nimic despre mașini. Pe panoul din lemn cioplit va expune avantajos tablourile lui din tinerețe. zise el tare. La ce bun? Whalen nu răspundea niciodată la salut. Dar până acum nu fusese în stare să pătrundă scutul de ostilitate al șerifului. nu făcea decât să se uite. Biroul putea să mai aștepte. Răsuci cheia din nou și ascultă cârâitul nervos al electromotorului. Era timpul să încheie ziua de lucru. trebui să recunoască faptul că ajutorul ei va accelera lucrul măcar de cinci ori. După trei încercări.

mai ales de când mama lui le vânduse cabana – bineînțeles. coti de lângă apă pentru a se îndrepta spre plajă. o înfățișare pe care n-o sesizase când văzuse prima dată locul. La ce bun? Pruitt nu fusese niciodată prea prietenos. 67 . fără aprobarea lui Bill. lângă casa veche pe care el și Rebecca doriseră s-o închirieze inițial. din cauza orei târzii. dar de data asta mai slab. fără să vorbească. Fumul ieșea în rotocoale din amândouă hornurile cabanei și el se întrebă dacă Rebecca pregătea cina. zise el. Glen era sigur și că. Trecu pe lângă Miriam Shelling aproape fără s-o vadă și poate că așa ar fi fost dacă ea nu i-ar fi făcut cu mâna. Apoi merse pe drum. — Nu m-ai crezut. dacă s-ar fi dus la patronul unicului service din oraș. studiind-o. Acum era bucuros că Harney Whalen refuzase să i-o închirieze. ieșind la capătul de sud al lui Sod Beach. apropiindu-se de ea. Îi plăcea să meargă și acest exercițiu era relaxant. Atunci păruse pitorească. zâmbind într-o doară. fu încântat să vadă lumina slabă a felinarului din fereastra casei lui. tot l-ar fi trimis la plimbare. Stația de benzină a lui Pruitt ar trebui să fie închisă acum. unde nisipul era bătătorit și putea să meargă mai ușor. Se gândi să-l caute pe Bill Pruitt să discute cu el să vină să se uite la mașină. Glen era pe punctul de a pleca de lângă ea. neprotejată de pădurea ocrotitoare care aproape că înconjura căsuța pe care o ocupau el și familia sa. Glen se eschivă să răspundă. acum o găsea amenințătoare. Își puse la treabă mintea.Se auzi din nou scrâșnetul. deși casa era mai mare decât baraca familiei Palmer. Miriam îl fixă mult timp. La semnul ei. Glen se hotărî să renunțe înainte de a distruge și bateria. când ea își ridică mâna din nou și făcu un gest vag. Ar putea să se ocupe de ea mâine dimineață. dar renunță curând la această idee. În depărtare. Și avea o înfățișare de clădire abandonată. mai întâi gândindu-se să-și încerce norocul la autostop. nu-i așa? Suna ca o acuzație. Înconjură rapid casa și își făcu drum până la mal. așa că părăsi drumul și o luă prin pădure spre ocean. — Bună. Va lăsa Chevrolet-ul acolo și va merge pe jos. care începuse să bată în contrast cu lumina ștearsă a serii. era expusă pe plajă.

ca și când trecuse o amenințare de moment. Miriam Shelling plecase. zise ea. Privirea aceea sticloasă dispăruse din ochii ei. — Nu știu. zise el. apoi se gândi la copii. — E-n regulă. acum nu arăta altfel decât a femeie între două vârste. încercând să înțeleagă ce se petrecea în mintea ei. — Aștepți? Pe mine? — Poate. Dar curând se va face frig. — Vine o furtună. Merse mai departe și nu se mai uită în urmă până nu ajunse lângă cabană. Mi s-a părut un loc bun de așteptat.— Nu sunt sigur că înțeleg ce vrei să spui. — La galerie. Cred că pot să aștept acolo la fel de bine cum aștept aici. Aștept doar. Acum nu-i mai poate face rău lui Pete. Ar fi trebuit să mă crezi. Când în sfârșit se întoarse. Una mare. zise Miriam încet. Ai grijă. Deodată ochii i se umplură de îngrijorare când se uită la Glen. Glen simți un sentiment ciudat de ușurare. Nu voia să audă prostiile astea amenințătoare pe care le îndruga întruna. — Astăzi. — Dar de ce aici? insistă Glen. — Mă voi duce acasă în curând. Nu știu. — Ce faci aici? întrebă el. repetă ea mohorâtă. zise el. Părea mai stăpână pe ea acum decât înainte. zise blând Miriam Shelling. Glen dădu să plece. Nu e plaja mea. — Aștept. Ceva o să se întâmple și aștept. Intră în cabană când ultimele raze ale soarelui se stingeau pe plajă. — Va fi bine. când am venit la… cum îi zici tu? — La galerie? Miriam confirmă. nu-i așa? Nu te superi dacă aștept aici? — Nu. Glen îi zâmbi și făcu cu mâna. Dar nu se știa niciodată cu oameni ca ea. — Dar ție? întrebă Glen cu blândețe. Glen se uită cu atenție la femeie. dar se întoarse când o auzi pe Miriam Shelling strigându-l. Se întrebă dacă ar trebui s-o invite pe doamna Shelling acasă la el. Nu mai contează. sigur că nu mă supăr. 68 . — Tinere. auzi? Va fi o furtună mare.

— Ne-a apărat onoarea. M-am gândit să trec pe la Bill Pruitt. L-ai adus pe Snooker acasă? Glen se uită la Rebecca. Rebecca era pe punctul de a-l presa cu amănunte. dar ochii lui se îndreptară imediat către Rebecca. Glen o săltă în sus pe fetiță și apoi se uită la băiat. am venit pe jos. replică Robby. — Nu. zise Missy. Patru tipi au sărit pe mine și mi-au umflat ochiul. apoi se duse după fată. când intrară copiii. în timp ce prin fața ochilor îi flutură cecul lor ajuns la limită. — Niciodată n-a fost afară toată ziua. De ce n-ar faceo? — Nu știu. Missy. — Ce-a pățit mașina? întrebă ea. venind din dormitorul lor mic. zise el dintr-o suflare. Nu mai vine înapoi niciodată. zise Rebecca când intră Glen. — N-am venit cu mașina. Părea gata să plângă. zise el. 69 . replică Glen. zise încetișor Missy. spuse Rebecca. dar el te taxează dublu după ora șase. — Sigur. începu Rebecca. — Ce e cu tine? îl întrebă pe Robby. Robby se uită la tatăl lui. ai să vezi. poate că a devenit aventuros ca stăpânul lui. Nu voia să pornească și mă știi cum mă pricep la mașini. Rebecca se înecă. zise Robby acuzator. — Nu mai vine înapoi. dar i-am învins. spuse Glen. Rebecca se uită neputincioasă la Glen. sigur că vine. Așteaptă până dimineață. fiule. — Ei.— N-am auzit mașina. uitați-vă la mine. dar ea ridică neajutorată din umeri. — Sigur că vine înapoi. dar Robby o întrerupse: — M-am bătut. — Aș vrea să știu și eu. cu ochii înlăcrimați. Missy cerând să fie luată în brațe și Robby zicând: — Uitați-vă la mine. O lăsă la loc pe Missy și îngenunche lângă Robby. Dar nu vine și o sămi fie dor de el. Dar se întoarce el. unde se aruncă pe pătuț. nu-i așa? întrebă el cu tristețe. Lacrimile îi curgeau și ea fugi în dormitor. Trebuie să fie pe-afară într-o expediție vânătorească. nu l-am adus. — Ba vine. — Vine înapoi.

galeria și acum Snooker. — A venit din nou la galerie? — Era pe plajă când m-am întors acasă.Dar pe neașteptate avu sentimentul că Snooker nu se va mai întoarce. — Știi ceva? În timp ce făceai ceea ce făceai de te-ai speriat astăzi. Ai să treci peste asta. — Nu fi prostuț. E una dintre bucuriile vieții trăite aici. — Acum vorbești și tu cum vorbeam eu ieri. Dintr-o dată Rebecca înțepeni. După cină îi puseseră pe copii în pat și Glen mai aruncă un buștean în foc. Îmi place să locuiesc lângă apă și pădure. și tu. pentru că m-am 70 . Era sinistru. Rebecca lăsă jos lucrul de mână și se uită la Glen. Apoi râse ușor. — Am văzut-o pe Miriam Shelling în seara asta. Rebecca se uită la el dar nu vorbi până ce el nu termină de scormonit în foc și se așeză din nou. căutând un nasture. Ce ar fi putut să i se întâmple? Sigur că o să se întoarcă. zise Rebecca. dragul meu. ce-i cu tine? — Nu știu. Așa că ar trebui să-ți îmbunătățești și tu starea de spirit. va fi important. — Ce aștepta? — Nu știu. mai ales cu Robby. — Glen. — Mulți oameni fac asta. — Asta are sens. — Mai e ceva. Stătea pe buștean și se uita la mare. Nimicuri. Putea să o spună după privirea din ochii lui. Mașina. îmi plăcea liniștea și pacea. A mai zis și altceva? — Nu. Cred că Missy are dreptate. Urmă o pauză lungă și apoi: — Poate că ar trebui să renunțăm. spuse Rebecca. cred. Cred că nici ea nu știa. — Și eu fac asta. — Zicea că așteaptă ceva. îmi plac schimbările care se petrec cu copiii mei. eu am scăpat de teama mea. Rebecca se relaxă. Scotoci prin cutia de lucru. Am decis că îmi place cu adevărat locul ăsta. Orice va spune. Nu cred că mai vine înapoi. Dar zicea că vine o furtună mare și mi-a spus să am grijă.

asta nu era pentru el. mai înainte să se așeze și să se uite la filmul de la ora nouă. Rezistase în fața vânturilor dinspre nord-est mai bine de un secol și structura ei era mai rezistentă ca niciodată. Doar acoperișul mai necesitase atenția lui Harney. în care crescuse și în care fără îndoială avea să și moară. Casa lui. Străbătea cameră cu cameră. apoi privi în sus. Atâta timp cât o am pe ea. fundația menținându-se la un nivel perfect. dădu turul obișnuit al casei. Dar acolo era acasă și. Îi plăcea să știe că trecutul era întotdeauna cu el. nu era cu adevărat singur – familia era peste tot în jurul lui și nu se simțea singur aici. Își petrecu brațele în jurul ei. fără să știe ce emoții se stârneau în soțul ei. Ei bine. Rebecca. Totuși. apoi se duse la fereastră. Și tu la fel. verificând dacă toate ferestrele erau bine închise. aprinse televizorul. gândi el. Chiar dacă locuia singur în casă acum. Se ridică de pe scaun. dar simțindu-le prezența confortabilă. și asta foarte rar. Un strat de nori se apropiase și ceva care plutea în aer îi spunea că se pregătea o furtună. împotriva a orice ar fi venit dinspre mare. spre cerul fără stele al nopții. și gândindu-se leneș cum ar fi să fie ca unul dintre acei oameni care își petreceau viața ca țiganii. chiar dacă niciodată nu apreciase vremea. n-o va avea aproape destul de mult. era pe o movilă care oferea o priveliște frumoasă asupra orașului Clark’s Harbor și a oceanului care se întindea dincolo de el. rătăcind. casă în care se născuse. îmi va fi bine. traversă camera mică și îngenunche lângă soția lui. se obișnuise cu ea. • Harney Whalen se întinse. Bunicul lui construise casa și o construise bine. fără să vadă mobilele. continua să coasă.decis. Apoi avu o premoniție și știu că n-o va avea mereu pe Rebecca. să duc lucrurile la bun sfârșit aici. indiferent ce se întâmplă. o strânse cu putere și încercă să nu plângă. Atâta timp cât o am pe ea. 71 . Harney ura furtunile și uneori se întreba de ce stătea în peninsulă. Se uită la luminile orașului cum sclipeau împrejurul golfului. Glen Palmer se uită la soția lui cu ochi plini de dragoste și îi mulțumi lui Dumnezeu pentru tăria ei.

dar din ce în ce mai des se trezi ascultând vântul care bătea în casă. începuse să plouă și apa de pe geamuri făcea ca luminile din Clark’s Harbor să pară șterse și încețoșate. Observă că vântul se întețise și se ridică de pe scaun ca să se mai ducă o dată la fereastră. — Dar ce ne facem cu spiritele? — Nu există așa ceva. — E acolo afară. și mâinile începură să i se contracteze spasmodic. Chiar înainte de finalul filmului. — Pe cine? întrebă Robby. Bucățica de sandviș îi căzu pe podea lângă scaun și Harney Whalen sări în picioare. ascultând ploaia care împroșca fereastra. Robby coborî din pătuțul de deasupra și se așeză pe pătuțul sorei lui. — Pe Snooker. când se pregătea să muște din ultima bucată de sandviș. filmul începuse și se așeză să-și mestece sandvișul în liniște și să se uite la film. La un moment dat. așteptându-se să găsească pe cineva acolo. nu-i așa? șopti Missy în întuneric. nu-i așa? — L-am putea găsi? — Sigur. — Vrei să te duci să-l cauți. De fiecare dată când își dădea seama că nu înțelegea ce se petrecea pe ecranul televizorului. După o clipă. zise Robby cu o siguranță de care nu era convins. Harney Whalen clătină din cap și se întoarse la scaunul lui din fața televizorului. Pe când se întorcea în sufragerie. Harney Whalen simți cum i se zbate obrazul și se întrebă dacă nu cumva avea din nou starea aceea de vrajă. apoi desfăcu o cutie de bere. fața i se contorsionă dintr-o dată. se redresa și își reîndrepta atenția. — De ce-ar minți? 72 . făcând o grimasă urâtă. în timpul reclamelor. Furtuna creștea. • Robby și Missy stăteau întinși în pătuțurile lor. treji. — Nu l-ai crezut pe bătrânul ăla.Își făcu un sandviș. Încercă să se concentreze asupra filmului. simți că îl cuprinde o neliniște și se uită prin cameră. nu? Missy se răsuci și evită să-l privească pe fratele ei. cu o undă de reproș în glas.

Privea fără țintă în noapte. când Robby deschise geamul și se strecură afară. — Ce e? Nu văd nimic. Doar întunericul nopții și zgomotul vântului și al valurilor. când Missy îl trase de braț. — Se întâmplă ceva. șopti ea. care părea să se miște pe linia valurilor. ca de mort. Se furișau peste bariera de bușteni când deodată Missy smuci brațul lui Robby. atunci probabil era în pădure. ca să ne pună să facem ce vor ei. cu brațele ridicate. Robby încercă să străpungă întunericul cu privirea. Chiar lângă apă. • La câțiva metri mai încolo. — Hai să dormim. dorindu-și tot timpul să rămână în pat. apoi se hotărî să meargă cu sora lui. apoi se uită în jur.— Cei mari îi mint pe copii tot timpul. mare și întunecată. cu fețele înghețate într-o agonie mută. Străini. Dar. îi ordonă Robby. Ar fi vrut să nu spună astfel de lucruri. Miriam Shelling tresări ușor și o senzație ciudată își făcu loc în conștiința ei. șopti Missy. unindu-se într-un urlet neîntrerupt. — Hai în pădure. Apucă mâna lui Robby. De cum ajunseră pe plajă. dar era prea întuneric ca să fie sigură. lui Missy i se păru că vedea ceva. imploră Missy. 73 . Dacă Snooker era pe undeva prin preajmă. aproape dansând. șopti ea. — Dă-mi drumul. de parcă ar fi fost electrizat. dar strânsoarea continua. Robby înțepeni. Era o formă. strângându-i mâna atât de tare. — Acolo. dar nu era nimic. — Uite. Hai să ne ascundem. încât îl durea. apoi începu și ea să-și tragă hainele. străini cu ochii ciudați. se lăsă împins la adăpostul unui buștean. dar nedefinit. mintea ei confuză încercând să potrivească sentimentul straniu cu imaginile teribile pe care le văzuse pe plajă. Missy se uită cu teamă la fratele ei. O să fie mai sigur acolo. cu mâinile atingând sau apucând ceva ce Miriam nu putea să vadă. Robby nu o luă în seamă și începu să se îmbrace. Totuși. O furnicau degetele și părul i se ridicase. ea îl urmă. Missy se uită la el o clipă. Se împinse în Robby. profilată pe unduirile oceanului. Robby ezită.

Missy vru să strige în întuneric. silueta clară. ocupat fiind cu încasările din ziua precedentă. un val umflat prea mult de vânt trase după el rămășițele lui Snooker în mare. Robby era în pătuț. cu ochii mari. Înfricoșată. • Pe Sod Beach. Dar atunci amândoi copiii erau în pat. silueta despre care știa că era omenească. înconjurând-o tot mai strâns. Se întinse să apuce mâna lui Robby. siluete care păreau să strălucească pe fundalul format din cer și mare. dar sigur. Missy se forță să se mai uite o dată pe plajă. În schimb. dar nu se deslușeau. privea transfigurată cum siluetele ciudate. Erau mai multe siluete pe plajă acum. Era a cincea oară când le 74 . Se apropiau de silueta omenească.Se ridică și începu să meargă de-a lungul plajei. cu siluetele înfricoșătoare mișcându-se în ceață. Cuprinsă de panică. fără să clipească. Missy fugi spre casă. Missy își reveni și o copleși teama. Dar nu-și găsea vocea. înconjurau încet cealaltă siluetă. Când ajunse acolo. Când acea unică siluetă dispăru. Missy se iți temătoare de după buștean. Acolo unde acum câteva minute noaptea fusese plină de animație. mareea aflată în creștere spăla nisipul depus pe corpul câinelui și. câteva minute mai târziu. Robby plecase. nu putea să se adune să strige. deschiși. cu excepția uneia care se îndrepta spre ocean. dormind liniștit. până când Missy nu le mai putu distinge una de cealaltă. Plaja era goală. atrasă spre tabloul fascinant de o forță pe care nu o putea controla. Merle Glind aruncă o privire speriată spre Brad și Elaine Randall care coborau scările. iar Miriam Shelling dispăruse de pe plajă. încet. să tulbure scena ciudată care se desfășura în tăcere prin vârtejul de zgomote care umplea noaptea. acum era numai întunecime și nori în mișcare. chiar dacă Missy nu dormea. • Capitolul 7 În dimineața următoare.

Câteva minute mai târziu găsiseră deja sediul poliției. un dictator de orășel. iubitule. nu-i așa? zise Harney blând. ar putea să ne ia o zi întreagă să vorbim cu. Brad avu grijă să nu-și pună titlul înaintea numelui când se prezentă. trase în piept aerul proaspăt al dimineții. — Ai avut impresia că domnul Glind n-a fost prea bucuros să ne vadă. nici nu le spuse cine erau aceia. și se uită în jur. Brad decise imediat că Whalen era mai mult decât un „dictator de orășel”. 75 . Merseră până la marginea apei. — Adică. Se prefăcu că oftează. Dar în curând fu evident că în Clark’s Harbor nu prea erau secrete. zise Elaine. El nici nu-i invită să ia loc. — Numele lui e Whalen. — Prefer la poliție. sugeră Brad. Elaine. doi oameni i-ar putea face față. Și ea e soția mea. și dac-aș fi în locul tău aș ține minte. — Voi oți fi familia Randall? întrebă șeful poliției fără să se ridice. strângându-i brațul. Brad și Elaine schimbară o privire rapidă. replică Brad. De îndată ce trecură pe lângă biroul lui. apoi o luară în sus pe deal până la Harbor Road. Din ce tot spunea Glind ieri. ochii i se ridicară de pe registre și îi urmăriră pe cei doi până la ieșire. să ne-o închirieze. Harney Whalen arăta de parcă i-ar fi așteptat. În mod clar știa câte ceva despre cum să manipuleze oamenii și cum să se pună într-o poziție de superioritate.verificase. — Poate că a avut o noapte proastă. am putea foarte bine să începem cu asta. — Și bănuiesc că nu va fi singurul. să plănuiești să-ți petreci tot anul doar scriind o carte? E scandalos. Ei bine. apoi intrară în cameră. Mi-au spus că sunteți psihiatru. nu? îl întrebă Elaine pe Brad când coborau treptele verandei. totuși. — Mergem să mâncăm? Mi-e foame. Mi se pare un comunist. — Sunt Brad Randall. — Nu cred că ne place. Dacă e vreo casă de închiriat. și n-ai să câștigi nimic în fața lui dacă nu ești în stare să-ți amintești măcar numele. nu știu cum îl cheamă. — Doctorul Randall.

când nu era decât un orășel forestier. Whalen îi studie câteva minute. schimbând brusc subiectul. explică. dar presupunea că pierduse superioritatea. Dumneata pescuiești? Brad clătină din cap. De câtva timp am întors pe toate părțile o idee de a scrie o carte și în Seattle nu pot să mă apuc de ea. Aici m-am născut. Acum se pescuiește. la capătul de sud. zise șeful poliției. am hotărât că. e alta. Cred că aș vrea să stăm de vorbă mai întâi. — Ne-au spus că aveți o casă de închiriat. Când Whalen privi nedumerit. — Păcat. trebuie să plec din oraș. Acel sentiment îl sâcâia. zise Brad. comentă neutru Whalen. așezându-se înainte ca Whalen să aibă ocazia să-i răspundă. dacă o să ajung vreodată să scriu. — Ce pot să fac pentru voi. Locuiți în Seattle? întrebă el deodată. continuând. Știi cum e – dacă nu e una. zise Whalen. Avu o anumită plăcere răutăcioasă să folosească același ton impersonal pe care îl folosise șeful poliției cu el. Și părinții mei. Și mie îmi place Clark’s Harbor. — Frumos. Aș avea și n-aș avea. Dacă nu pescuiești. deși știa foarte bine de ce se aflau acolo. în dimineața aceasta? întrebă el. cu un zâmbet. — Depinde. — Lângă Seward Park. oameni buni. zise Brad. Nu de tot. În cele din urmă. — De-asta suntem aici. își luă un scaun și se așeză lângă Brad. Elaine. Apoi zise. — E pe lac. dar cea mai mare companie s-a închis de mult. Ne place orașul. Se mai prelucrează cheresteaua și astăzi. nu prea ai ce face. dar Elaine îi aruncă o privire care îi spunea să înceteze să facă pe deșteptul și să spună ce avea de spus. răspunse Whalen. urmând indicația lui. răspunse Elaine. simțindu-se oarecum nervos.— Nu vă deranjează dacă ne așezăm. — Nu vă pot condamna. Bunicii mei au contribuit la ridicarea orașului. 76 . Nu era sigur ce se întâmplase. nu-i așa? întrebă el blând. micșorându-și ochii: De ce vreți să plecați de-acolo? — Nu vrem.

te tratăm ca pe-un străin. ridicând din umeri. Dacă are o casă de închiriat. unde Brad să poată să se concentreze. Moclips. E o umezeală care îți intră în oase. vorbi cu căldură: — Dar tocmai în locuri ca alea nu vrem să ne ducem. să se stabilească în Clark’s Harbor și să-i facă pe oamenii aceia s-o accepte. dacă nu te-ai născut aici. Vă spun cum e în oraș. de ce nu spune? gândi ea. — Ați mai fost în peninsulă în timpul iernii? Soții Randall clătinară din cap. — Se pare că știți bine ce vreți. 77 . Și plouă tot timpul – practic în fiecare zi. — Atunci. zise simplu Whalen. aveți o casă de închiriat? întrebă Brad. dar nu prea mult. Nici nu prea ai ce face iarna – poți să te plimbi pe plajă. Dar nu vreau să veniți peste șase luni să-mi spuneți că nu v-am zis una. Și pot să vă spun. dar începuse să se enerveze din cauza întrebărilor. Avem nevoie de un loc liniștit. Pacific Beach. și doar un singur canal de televiziune. — Dacă putem s-o numim casă. Puteți hotărî singuri dacă vreți să veniți. zise Harney. Ascunzându-și supărarea cu grijă. la fel ca și domnul Glind. Nu un frig din ăla suportabil cum e pe continent. Așa au fost dintotdeauna și vor rămâne așa. dar în Port Townsend sunt prea mulți oameni care își petrec tot timpul dând petreceri și vorbind despre cărțile pe care le vor scrie. De ce atâta interogatoriu? E ca și când nu ne-ar vrea aici. E prea frig. de asemenea. Nu există cursuri de golf. În ce ne privește. Mi se pare că sunt o mulțime de alte locuri mai bune decât ăsta. în Port Townsend. Eu cred în jocul cinstit și cred că oamenii trebuie să știe în ce intră. zise Harney când ea termină. Suntem foarte uniți – majoritatea ne înrudim – și nu ne purtăm blând cu străinii. sau poate sus. — Ne spui cu alte cuvinte să nu venim în Clark’s Harbor? întrebă Elaine. Elaine îi zâmbi prietenos. la fel de hotărâtă ca și Brad. Nu știu nimic despre Pacific Beach. că locuitorii din Clark’s Harbor nu sunt prea prietenoși. Dintr-o dată fu hotărâtă. — E frig. — Nu. — Spune-ne cum e. nici filme. A nu fi binevenită era o experiență nouă pentru Elaine. că nu v-am zis alta.— Și de ce în Clark’s Harbor? îl descusu șeful poliției. Îi zâmbi scurt. zise ea.

— Va trebui. I se spune așa întâmplător. Apă caldă încălziți pe sobă. Se numea Sands of Death. Cei din neamul Klickashaw aveau un obicei nemaipomenit – ar fi o poveste al naibii de bună de speriat copiii. Ce contează e că îi ziceau Nisipurile Morții. zise ea moale. încercând să lase deoparte sarcasmul din voce. Deși nu cred că o s-o vreți. răspunse Whalen. Apoi pe hartă au trecut-o prescurtat SOD. — Nu faci să sune prea promițător. — Ce e cu plaja? — Nu se numea Sod Beach. — Ați gătit vreodată pe sobă? Nu gătise. Pun pariu că e și o poveste legată de asta. Dacă o vreți. A fost goală ceva vreme. Whalen aprobă. căldura se ridică pe scări. — Mă descurc. și se rugă ca Brad să nu râdă prea tare. fără să reușească pe deplin. îmi închipui. Ce vrei să spui? — Au fugit. dacă oi fi știut vreodată. Au rămas în urmă cu chiria și într-o zi m-am dus să le spun să plătească ori să plece. dar nu avea să recunoască asta în fața lui Whalen. dar ei plecaseră deja. De fapt. Oricum nu contează. — E vechiul nume al plajei dat de indienii Klickashaw. Pentru încălzire există un șemineu mare în sufragerie și unul mic în dormitorul mare. E din cauza plajei. cred că puteți s-o folosiți. De ce? E bântuită de stafii? — Unii oameni așa cred. recunoscu Elaine. — Dar apă curentă? întrebă Brad. dar au lăsat totul aici și nu sau mai întors. Nu-mi amintesc cum îi ziceau indienii. Cu ochii minții văzu casa veche pe care o zăriseră ieri. Se pare că aveau un 78 . — Este. dar nu e nevoie. care s-a transformat în Sod Beach. dar numai rece.— E pe Sod Beach. zise Brad încet. Sus nu există. — Acolo? repetă Brad. — Zău? întrebă Elaine. — De când n-a mai locuit cineva acolo? — De aproape un an. nici curent electric. toate lucrurile lor au rămas acolo. — Nisipurile Morții. Îi zâmbi apăsat lui Elaine. zise Whalen. Acolo nu există nici gaz. Așa că e și ceva mobilă. Și-au luat hainele și mașina. fiind aproape sigură că de ea vorbea șeful poliției.

simțind apa sărată lovind în ei. apoi puneau victimele în groapă și le acopereau cu nisip până ce nu li se mai vedeau decât capetele. — Nu văd care e legătura cu oamenii care nu locuiesc în casa de pe plajă. zise ea. privind valurile care înaintau necontenit. — Povestea spune că celor din tribul Klickashaw nu le plăceau străinii mai mult decât ne plac nouă. Putea să vadă cu ochii minții – victimele înspăimântate așteptând moartea. și în cele din urmă. — Dumnezeule! Elaine trase aer în piept. Nu știu dacă e vreun adevăr în asta. — Așteptau până când scădea mareea. îngână Elaine cuvântul cu un glas înecat. inevitabilul… Alungă imaginea înfricoșătoare din minte și se scutură. — Nu cred că înțeleg. luptânduse să-și capete respirația convulsivă în intervalul scurt dintre un val și altul. apoi acoperindu-i. — Nu chiar. zise el. lăsându-se pe spate în scaun ca să privească fix în tavan pentru o vreme. — E groaznic. — Sacrificări. Apoi așteptau fluxul. adăugă Brad. — Ceea ce ar putea avea o legătură cu lipsa ei de farmec. — Legenda spune că oamenii aceia încă zac îngropați în nisip și că spiritele lor bântuie plaja în timpul nopții. dar știu precis că nimeni nu locuiește prea mult în casa aia. Îi duceau pe plajă și îi lăsau în seama mării să îi ucidă. Vocea lui devenise plată.cult – își spuneau dansatorii furtunii – și foloseau plaja pentru ritualuri de sacrificare. Avea ochii fixați pe șeful de poliție cu părul cărunt. adăugă el. — Vrei să spui că îi duceau pe plajă și îi omorau? întrebă Brad. ca să-i avertizeze pe străini. nefiind sigură că voia să audă povestea. zise Elaine moale. ca și când ar fi repetat povestea pe de rost. Indienii nu îi tolerau. Zâmbetul lui Whalen era sardonic. Cel puțin noi îi tolerăm. Dar Brad părea că nu o aude. — Îi îngropau în nisip. zise Harney Whalen. înainte de a vorbi din nou. — Nu sunt sigur nici eu că înțeleg. 79 . chiar dacă nu-i facem să se simtă bineveniți. aproape că putea să le audă respirând.

Brad crezu că uitase de ei. zise el moale. — Isuse. aruncând o privire peste umăr. zise Elaine. — Bine. Puse receptorul la loc în furcă și se ridică în picioare. vin acolo cât de repede pot. — Ei bine. Apoi ascultă un moment. după-amiază? începu Brad să spună. forțându-se să pară veselă. — Nimic care să vă privească. Nu avea rost să mai discute. Haideți să ne întâlnim la casă pe la ora trei. pe când pornea motorul. apoi Whalen vorbi din nou. își montă girofarul și demară cu un scrâșnet de cauciucuri. Whalen scoase deodată capul pe geam. șeful poliției. cred c-o să vă placă. Și ea unde e? Se făcu tăcere. de la han. în afară de Brad. Preț de o secundă. Mai înainte ca Brad să poată răspunde. Și Brad și Elaine fură siguri că fața lui se albise. apoi păru că se răzgândește. poate să vă spună cum să ajungeți acolo. — Știi ceva? zise el. — Dacă chiar vreți să vă uitați la ea. sună telefonul. — Când putem vedea casa? întrebă Brad. ca să se asigure că nu era nimeni în apropiere s-o audă. Dar Whalen era deja ieșit pe ușă. dar. se poartă de parcă întreg orașul ar fi un 80 . zise el. zise Brad când Whalen nu se mai vedea. ce crezi despre asta? — M-a înnebunit. presupun că putem să mergem acolo chiar acum. Whalen se încruntă. — Poate mai târziu. Cei doi Randall îl urmară spre mașină. Brad și Elaine se ridicară. aproape tăios. A intervenit ceva. Se vor uita la casă. Merle Glind. Ridică receptorul. Soții Randall stăteau singuri pe trotuar privind mașina îndepărtându-se.— S-ar putea. ca să vadă dacă era potrivită sau nu. Brad. Doamne. încercă să spună ceva. zise el. Sincer. zise el. — Whalen. — De ce nu ne lăsați pe noi să hotărâm asta? zise Elaine. — Treaba asta o să mai aștepte. Porni motorul. — Ceva grav? întreba Brad. S-ar putea să ne placă mai mult decât credeți.

Când ei îl priviră total nedumeriți. dacă bunicii și străbunicii lui nu sau născut aici.fel de proprietate particulară. nefiind în stare să se abțină. unde am găsit câinele mort. — S-ar putea să nu-ți placă deloc casa aia. se avântă spunând: — Desigur că n-ați auzit. doar ca să-i arăt că nu-i ies lucrurile întotdeauna cum vrea el. când ajunseră la hotel. Era singura casă de pe plajă și arăta de parcă nu locuise nimeni în ea de ani de zile. Dar. Am văzut-o. Porniră pe jos. Am trecut chiar pe lângă ea. — Glumești. îl găsiră pe Merle Glind într-o stare de agitație extremă. — Nu e groaznic? îi întrebă el. Îi zâmbi tendențios. nu glumesc. necesită reparații. nu-i așa? zâmbi Brad. Ochii i se îngustară și gura i se încleștă. asta aș putea să spun. 81 . preț negociabil”. Ce s-a întâmplat? A fost ca și cum s-ar fi trântit o ușă. Până la urmă zise: — Nu e treaba voastră. le povesti. — Te cred. — Nu. Aceea trebuie să fie. întoarceți-vă de unde ați venit. plin de pitoresc. — Nu sună prea promițător. Imediat după ce Brad puse întrebarea Merle Glind rămase înțepenit. — Cum arată? — Cred că un anunț imobiliar ar descrie-o drept „un miracol al plajei. nu? — Ce anume? întrebă Brad. — Vrei să ți-o descriu sau vrei să fie o surpriză? — Despre ce vorbești? — Despre casă. Apoi. ideală pentru un om priceput. o avertiză Brad. Urmați-mi sfatul. Sunt sigură că se află pe plaja unde am fost ieri. — Te-a cam făcut bucăți. Vor lua o masă de prânz ușoară. Am să gătesc pe afurisita aia de sobă cu lemne a lui toată viața dacă e cazul. buzele formând o linie subțire. Oricum n-ar însemna nimic pentru voi. apoi vor merge pe plajă să se întâlnească cu Harney Whalen la casa veche. Ca și când nimeni n-ar avea dreptul să locuiască în zonă. înapoi la hotel. — Domnul Whalen nu ne-a mințit.

își făcu drum cu grijă peste bariera de bușteni și se îndreptă spre pădure. Rebecca se opri. ieși din nou afară. atât de clar. O să vină cineva în curând. încântată să vadă că gărdulețul improvizat pe care i-l făcuse în jur își făcuse datoria: micul pin nu dădea semne să fi servit drept desert căprioarelor din vecinătate. Cine e acolo? — Rebecca Palmer. — Întoarce-te acasă și rămâi acolo. dar acolo nu se vedea nimic. îngropat sub pământ. dar când zgomotul crescu. Erau voci care se auzeau venind din pădure. doar cabana lor. Nu-i luă prea mult să se hotărască. La început nu fu prea sigură ce era. Zicând că Harney Whalen trebuia să fi fost acela. Câteva minute mai târziu își dori să o fi luat pe drum. Dar. Când crezu că era destul de aproape de locul unde se auziseră strigătele. Se pregătea să intre din nou în cabană. când sirena încetă brusc. — Nu te apropia. îi răspunse o voce. intră în cabană. dar nu era sigură.• Rebecca Palmer termină de curățat resturile de la micul dejun și luă tigaia cu apă murdară folosită ca s-o golească afară. se încruntă puțin. După un timp se opri și își ciuli urechile. încercând să prindă sunetele vocilor care plutiseră pe plajă. enervată că i 82 . Putea fi mașina pompierilor? O ambulanță? Zgomotul era mai intens acum. mai apropiat de ea. Cercetă cu atenție planta cu aspect fragil. În cele din urmă strigă: — Hei. Terenul era aproape acoperit cu ferigi și mușchi și pretutindeni pe unde călca părea să fie câte un buștean vechi și sfărâmat. sub pinul tânăr pe care îl plantase lângă atelierul de olărit. gândindu-se ce să facă. când auzi primele sunete ale sirenelor. e cineva acolo? — Aici. câteva secunde mai târziu. Se avântă spre vocea necunoscută. Rebecca își scoase șorțul. după ce o mașină trecuse în viteză fără să se sinchisească că intrase în zona de restricție de viteză din Clark’s Harbor. I se păru că aude pe cineva strigând „pe aici”. strigă vocea. iar ei i se păru că aude niște strigăte. îl aruncă din ușă pe un scaun și porni pe plajă.

mormăi Whalen pentru sine. Automat. dar Chip o încurajă. Chip Connor se desprinse de grup și păși spre Rebecca. Indiferent ce se întâmplă. Șeriful Whalen. — Ce e cu noaptea trecută? întrebă el. Mirosul respingător de excremente umane era purtat de briză – Miriam își golise intestinele în momentul în care i se frânsese gâtul. • Capitolul 8 Trupul lui Miriam Shelling atârna lipsit de viață la zece picioare deasupra pământului. se gândi Rebecca. Ochii îi erau ieșiți în mod grotesc din orbită și limba îi atârna din gură. Harney Whalen. Naiba să o ia dacă Harney Whalen îi spunea ei ce să facă. Un grup mic de persoane se uita la ea fără să înțeleagă. Ieșiră din pădure și Chip o ajută să treacă peste o grămadă de bușteni. conducând-o de-acolo. bine? Ia-o de aici. Doamne. 83 . Doamne. Întoarceți-vă acasă și eu o să trimit pe cineva acolo cât pot de repede. Începu să strige. într-un loc care. stupefacția nefiind întreruptă de strigătele Rebeccăi. privind în sus. undeva la stânga. mai mult ca sigur. apoi o conduse spre cabană. a familiei Palmer. repeta Rebecca întruna. Înaintă prin desiș până când ieși într-un luminiș. iar apoi zise cu voce tare: Ai grijă de ea Chip. O să mă întorc pe naiba. ochii Rebeccăi urmară privirea lor. îi răspunse vocea. am dreptul să știu ce e. Dacă se întâmplă ceva. Chip Connor și un alt bărbat pe care Rebecca nu-l recunoscu stăteau în luminiș. își dori să fi făcut ceea ce îi spusese Whalen. După câteva secunde. i se păru că poate să deslușească o mișcare. La ordinul șefului de poliție.se spunea ce să facă. — Cine e acolo? întrebă ea. — O. era proprietatea ei. — Eu sunt doamnă Palmer. Ce i s-a întâmplat? Ce i s-a întâmplat? Noaptea trecută… și se opri dintr-o dată. se întâmpla pe proprietatea lor. Și deodată. Își mută privirea de la Rebecca și se mai uită o dată în sus la copaci. — O. pe același drum pe care venise ea.

Bătând-o ușor pe mână și asigurând-o că o să fie totul bine. se hotărî să se întoarcă la luminiș. dându-și seama că probabil n-ar recunoaște o stare de șoc dacă ar vedea-o. și ațâță focul până când începu să ardă cu putere. Chip o să-l roage să o vadă pe doamna Palmer. seara trecută. orientându-se rapid. Fusese nefericită. zise Rebecca. Rebecca avu iluzia că o vede pe Miriam Shelling stând jos liniștită. nu voia să-i spună ajutorului de șerif că soțul ei o văzuse și chiar vorbise cu Miriam pe plajă. Își scotoci mintea. Bănuiala lui era corectă – Miriam alesese un loc de pe țărm care se afla aproape în dreptul locului unde Pete Shelling fusese prins în 84 . Nu nemaipomenit. Păstră tăcerea în timpul mersului. răspunse Rebecca cu voce slăbită. de la nord spre sud. De îndată ce-l pierdu din vedere. Miriam zicea că aștepta ceva. dar duceți-vă și vedeți-vă de treabă. înăbușindu-și un oftat. își dori să-i fi spus că nu se simte bine. De ce acolo? • În luminiș. — O să mă descurc. când Miriam Shelling apăruse în biroul lui. încercând să găsească ceva – orice – care să-l fi avertizat că avea să facă ceva drastic. Când va veni doctorul Phelps. Își amintea și el ziua trecută. îi spusese Glen seara trecută. O să-mi port de grijă singură. așteptând să vină moartea și să o ducă la soțul ei. privind plaja. chiar dacă ziua era senină și călduroasă. foarte nefericită. Dar nu găsea nimic. Dar de ce pe plajă? se miră Rebecca. Tremura puțin și își puse un pulover. încercând să-și amintească fiecare amănunt din ceea ce îi spusese ea. apoi. Privi de-a lungul întinderii de nisip. Stătea pe un buștean și aștepta ceva. având o bănuială neașteptată. Rebecca îl privi cum pleacă. spre plajă. cerându-i să facă ceva. Harney Whalen se întreba același lucru. Dintr-un motiv anume. Și apoi. Chip porni înapoi spre luminiș. Deodată. părăsi luminișul și își făcu drum printre copaci.— Nimic. Chip se uită cu atenție la Rebecca. Ea nu ceruse decât să-l descopere pe acela care îi ucisese soțul. — Vă veți descurca? întreba Chip când ajunseră înăuntrul cabanei. întrebându-se dacă nu cumva ceea ce văzuse o adusese într-o stare de șoc.

e destul de evident că e moartă. Chiar dacă nu se vedea de dedesubt. tăind mai întâi frânghia din jurul gâtului lui Miriam Shelling. deși stomacul i se întorcea pe dos de fiecare dată când dădea cu ochii de fața lui Miriam. se întoarse din nou în luminiș. Apoi își dădu drumul în jos. coborî ușor corpul neînsuflețit din copac.propriile-i năvoade. — Nu-i nicio problemă. zise Whalen. frânghia stătea colac între ramificațiile copacului. — Chip? Crezi că poți s-o dai tu jos? Chip se forță să se mai uite o dată la copac. Era ușor de urcat – ramurile parcă formau o scară. încercând să nu pară că se apără. — De ce n-ați dat-o jos? întrebă bătrânul doctor. Luă colacul de sfoară și îl aruncă. zise el cu voce tare. din sfoară. Întrebându-se dacă asta avea vreun sens sau dacă era o simplă coincidență. Examină cu atenție crăcile. — Îmi dai o mână de ajutor. Cu grijă. Se uita fix și acuzator la Whalen pe deasupra ramelor de ochelari. Tot ce o ținea pe Miriam de copac era un nod dublu. Se agață de frânghia care acum atârna liber de copac și trase de ea. Simți două smucituri când nodul cedă. În sinea lui se întreba cum o să fie în stare să coboare corpul pe pământ fără să… Își întrerupse gândul și începu să urce în copac. când apăru Chip Connor. deși văzuse dintr-o privire cum s-o dea jos. în ceea ce-l privea pe el. din cele pe care le fac și puștii când descoperă cum se împletește o frânghie. îl tratase pe Harney Whalen când era copil și nu-i dădea ocazia să uite niciodată că. Și. — Am vrut să te aștept. — Ei bine. în vârstă de optzeci și șase de ani și încă în putere. Doctorul Phelps îl aștepta. cu ajutorul șefului său. Whalen era tot copil. Doctorul Phelps o examină încet. Dar doctorul. Harn? întrebă el. Un minut mai târziu se afla la același nivel cu craca de care atârna Miriam. apoi examinându-i întreg trupul 85 . Trebuie să mă urc chiar eu până acolo ca să văd ce s-a întâmplat? Whalen se pregătea să se urce el în copac. Chip examină nodul de care atârna Miriam. nu? zise Phelps acru.

• Abia dacă schimbaseră două vorbe în timpul prânzului. Harney Whalen făcuse o afirmație în loc să pună o întrebare. nici la nord. nici pe altcineva. În spate. vântul – mai jos. zise doctorul. îi influențează. Nu poți da vina pe nimeni. zise Whalen sec. Nici pe Palmer. Furtunile astea afurisite sunt de vină. Se gândea la altceva. Dar era convins că Whalen nici măcar nu se gândea la ordinele pe care le dădea. Un pescar care a murit și soția lui care s-a spânzurat câteva zile mai târziu. Îi determină pe oameni să facă lucruri ciudate. de mai demult. Phelps își dorea să știe la ce anume. — Ciudată? Ce vrei să spui? — Nu sunt prea sigur. potrivindu-și ochelarii de fiecare dată când îi alunecau de pe nas. Ce mă miră pe mine e că a ales tocmai proprietatea lui Glen Palmer ca să se sinucidă.cu atenție. bombăni Whalen. Doar aici. Cred că îmi amintesc ceva asemănător. îl auzi pe Whalen dând ordine să se facă fotografii și să fie îndepărtat corpul. — Sinucidere. — Probabil că nu. Fără să aștepte un răspuns. fu de acord Phelps. — Și noi avem afurisitele astea de furtuni. Dar al naibii de ciudată. îl asigură Phelps. se ridică în picioare. — De ce fac unii asta? mormăi el în barbă. — S-a sinucis. Whalen se uită la bătrânul doctor și Phelps zâmbi sigur pe sine. Dar pot să încerc. Făcu o pauză plină de înțeles. în Elveția și în alte locuri. ridică din umeri și clătină cu tristețe din cap. s-a sinucis. nici la sud. continuă: — Ei bine. apoi porni spre mașină. la sud. dacă mă întrebi pe mine. În unele locuri. Se pornesc din senin. 86 . Bătrânul doctor se holbă derutat la Whalen. Nu se văd nici pe țărmul continentului. nu-i așa? — Nu. În cele din urmă. bat cu o furie oarbă și pe urmă dispar. Nu te uimesc. — Nu știai că vremea îi influențează pe oameni? zise el. — Așa se pare. Te uimesc. Dacă s-a sinucis.

Atunci ce-i rămânea unei femei în situația ei? Mila publică? În orașele mici sunt foarte mândri în astfel de privințe. chiar dacă n-am fi fost noi aici. nu-i așa? întrebă el brusc. — Ar fi putut vinde barca. Oricum sar fi întâmplat. Câți oameni crezi că mor la Seattle în fiecare zi? Sau poate că nu știi că Seattle-ul e pe locul doi la rata sinuciderilor. cred că ai să vrei să-ți strângi lucrurile și să te muți. Dar trebuie să fii înțelegătoare.Când își termină cafeaua și își turnă ce mai rămăsese din sticla de vin în pahar. Dacă s-ar fi întâmplat cu două zile mai devreme sau mai târziu. — Te deranjează. — Nu ești? — Gândește-te cum a fost pentru ea. fără asigurare de viață. — N-ar trebui? replică tăios Elaine. pe întreaga coastă? — Știu. Suntem aici de două zile și au murit doi oameni și un câine. convins că Elaine știa despre ce era vorba. Deodată se ridică. Soțul ei era pescar. — Bine. zise Elaine cu încăpățânare. Elaine se uită tăios la Brad. ceva. zise Elaine sumbru. zise Brad. respingând logica folosită de soțul său. femeile rămân mereu văduve. — Atunci să ne rezumăm la oameni. Chiar este? Aș vrea să cred asta. Și asta-i o prostie. dar nu se sinucid din cauza asta. — Hai să ieșim. Brad se hotărî să abordeze problemele așa cum erau. Doamne. — Nu știi de când a murit câinele. Tu te porți de parcă ar fi – nu știu – un semn rău. Și sincer să fiu. Brad. — Atunci. dar locul ăsta are ceva care îmi dă o stare de nervozitate. Goli paharul cu vin. nu sunt grozav de surprins de ce s-a întâmplat. 87 . și probabil fără o pensie de care să beneficieze văduva. — Chiar este? întrebă Elaine moale. Probabil că nu primea nici ajutor social. îl puse jos și oftă. n-am fi aflat niciodată. Poate că soarele o să-mi facă bine. — Nu ți se pare cam ciudat? — Sigur că e ciudat. Pun pariu că rata mortalității aici este considerabil mai mică decât în Seattle.

Am să încetez cu asta. Whalen o să fie deja acolo. Tot ce voiam să spun e că nu e ca aerul din Seattle. se apără Elaine. în nord? — Nu știu. comentă el. Ce e? O creatură mică. uite! strigă ea. mai e una. dar lui Elaine i se părea complet diferită acum. Soții Randall se-așezară pe o bucată de lemn și cele două mici animale se uitară la ei cu atenție. cu năsucul ei mic contractându-se de curiozitate. zise Brad. rânji Brad. Niciunul din ei nu se uită la soții Randall. După ce lui Elaine i se păru că trecuse o eternitate. Poate că până ajungem noi la casă. mai întâi una. Dacă nu e. se întoarseră la treburile lor și anume la scormonitul printre pietricele. apoi coborâră scările. uitându-se la ei. stătea perfect nemișcată. de mărimea unei nevăstuici. alte patru mai mici apărură pe neașteptate. ca și când ar fi primit un mesaj de la părinții lor că totul era în ordine. Simți cum Brad îi strângea mâna și ea îi răspunse la fel. — O vidră? Aici. Uite. Brad inhală mirosul de apă sărată amestecat cu miros de pin. De îndată ce perechea de vidre începu scormonitul. — Brad. 88 . totuși. așa cum făcuseră și alaltăieri. Nu? Elaine. — N-am zis că nu e. cu un picior pe stâncă. îl luă de mână. presupun că putem să intrăm acolo singuri – casa nu părea să fie încuiată. zise ea. zise Elaine. Soarele încălzise aerul după-amiezei și zgomotele de dimineața dispăruseră de mult. — Nu. — E o vidră. căreia îi părea rău că se răstise la el. și așa și e. promit. Apoi văzu o mișcare și arătă spre ea. în căutare de hrană. — Aerul în Seattle e destul de bun. În restaurant aceiași oameni în vârstă de ieri jucau șah.Brad plăti și ieșiră din cafenea. Regăsiră poteca pe care fusese Elaine în dimineața trecută. — Ce drăguțe sunt! exclamă Elaine. — Haide să mergem pe plajă. apoi cealaltă. Când ajunseră la locul care separa portul de plajă. Nu e și eu sunt prostuță. creaturile mici. — Nu-i ca în Seattle. E un fel de vidră.

Sentimentul vag de neliniște. — Dacă vrei să-i spui așa. zise Brad sec. — Dincolo de creasta aia. Sunt minunate. zise Brad. nu? Elaine aprobă din cap și arătă în direcția aceea. nu-i așa? Veni lângă el și împreună cercetară fâșia de pământ care era Sod Beach. protestă Elaine. Știa că nu avea niciun rost. Dădură ocol crestei și Brad se opri atât de brusc. Elaine se agăță de el. — Dar nu m-am putut abține. Următoarea plajă. vidrele ar fi putut foarte bine nici să nu fi existat. încât Elaine aproape că dădu peste el. Era prea târziu. zise Brad cu un zâmbet. termină! Haide să vedem dacă le găsim. cei patru pui dispărură și părinții lor își îndreptară din nou atenția asupra celor doi oameni. — O să le mai vezi. sperând să mai zărească o dată creaturile fermecătoare înainte să dispară în pădure. jucăușă. dispăruse când porni după vidre. alegându-și cu grijă drumul pe plaja stâncoasă. Cerul lipsit de nori. Dacă nu sunt pe plaja asta. Crezi că trăiesc aici? — Probabil că au un Winnebago parcat în drum și s-au oprit să ia prânzul. — Morala. Apoi dispărură și ei. — Ah. 89 . În felul acesta voi vedea totul dintr-o dată. o asigură Brad. putem s-o luăm prin pădure. — Un fel de vedere de ansamblu? întrebă Elaine cu un zâmbet. oftă ea. Se opri și îl așteptă pe Brad. — S-au dus. — Nu. Dacă vrei. e să nu vorbești niciodată în prezența vidrelor. ceea ce ea numise nervozitate. — Doamne. strălucire accentuată de bucățile argintii de bușteni de lângă pădure. apa de un albastru închis și pădurea de un verde intens erau despărțite de o fâșie de nisip care strălucea în lumina soarelui puternic. ce frumos e.Din cauza sunetului. probabil că sunt la Sod Beach. mai bine rămânem pe plajă. dar continua să meargă. zise Brad.

— Cât de veche? 90 . ignorând tonul negativ al vocii ei. Am putea oricum să vedem cum e. dar niciunul din ei nu comentă nimic. cu trecutul ei bizar. vaietele lor demne de milă. Brad își strecură brațul peste umărul lui Elaine și o trase aproape de el. presupun. — Locul ăsta pare destul de solid. — Nu credeam că sunteți deja aici! le strigă el. căbănuța. în număr de opt. ca și când ar fi mângâiat plaja. Brad și Elaine schimbară o privire la ușoara lui ezitare. apărând pe neașteptate din pădure. când veni Harney Whalen. nu? zise Brad în cele din urmă și Elaine simți un gol în stomac. Știam să construim pe vremuri. ceva care să-i îndepărteze pentru totdeauna de Clark’s Harbor și de plaja aceasta frumoasă. în schimb. răspunse Brad. care curând se contopeau. Brad o porni tăcut și cu pași mărunți după ea. Brad se hotărâse deja. — Nu e într-o stare prea bună. remarcă Brad pe când Harney deschidea ușa de la intrare. Apoi iluzia dispăru. Cu mâna liberă îi arătă: — Și aceea este. — Înseamnă că n-o să avem prea mulți vecini. Doar casa învechită de vreme rămase pe plajă și la capătul celălalt al ei.Șirurile de valuri. spulberate de vântul mării și de zgomotul valurilor. Pentru o secundă i se păru că vede victimele de la Nisipurile Morții. Ea se eliberă din strânsoarea brațului și începu să urce pe plajă. zise ea. — Toate casele vechi sunt solide. Whalen ignoră gestul. casa? Capul lui Elaine se mișcă imperceptibil în semn de aprobare. Dăduseră deja roată casei o dată. urcând în schimb scările verandei și scotocindu-se în buzunare după chei. — Am mers de-a lungul plajei. Pentru scurt timp își dori să poată nega și să spună. udau țărmul. — Haide. Nici măcar n-am făcut curat de când… au plecat ultimii oameni. îngropate până la gât. răspunse Whalen. întinzând mâna spre șeful poliției care se apropia. Nu era nicio mașină pe drum.

Din nou avu o ezitare ușoară și soții Randall schimbară o privire. mai ales dacă ții focul în amândouă camerele. mai înainte ca Brad să poată să comenteze ceva. ai putea chiar să crezi că vor s91 . au șters-o fără să spună.— Cincizeci. nu? întrebă Brad. Apoi se uită în jur și văzu că Whalen nu glumise când spusese că locul nu fusese curățat. apoi fața lui se lumină. Reviste și ziare zăceau deschise pe scaune și pe podea. Tonul vocii lui îi spunea clar lui Brad să nu-l mai deranjeze cu întrebări prostești. Nu era prea multă mobilă – doar o sofa și două scaune – și cea care era evident fusese luată la mâna a doua. cu un perete parțial din cărămidă. cred că v-aș putea spune exact. pe care presupun că o să vreți să-l folosiți dacă nu aveți copii. — Cum vă spuneam. O parte dă în bucătărie. și un rest de lumânare. Era o cameră mare. O să fiți surprinși câtă căldură transmit cărămizile. — Acolo e un șemineu dublu. am putea spune că nu. — Nu avem copii. Dacă aveți. Dacă vreți. care dădea spre plajă. Brad se întrebă cât mai rămăsese nespus din poveste și de ce șeful poliției nu voise să le-o spună pe toată. zise Elaine și își vârî capul pe ușa dormitorului. Ușa aceea dă spre un dormitor. E mai simplu să ieși pe ușă de la etajul unu decât de la etajul doi. începu să le vorbească despre casă. stătea stingher pe masă. ca să fie feriți în caz de incendiu. Îl auzi pe Whalen în spatele ei. Dar Elaine intră în discuție: — Familia dumitale a construit-o? Whalen se uită brusc la ea. eu i-aș pune în dormitorul ăsta. apoi am cumpărat-o înapoi când a plecat familia Baron. camera de jos stă foarte bine. Am vândut pământul pe care se află casa și bunicul meu a ajutat la construirea ei. Brad ar fi jurat că era locuită. — Am putea spune că da. între ele. explicând: — Cărămida e de la șemineu. șaizeci de ani. — Au plecat în grabă. Nu știu de ce nu se mai construiesc case din astea – cu toate problemele despre economisirea energiei electrice. Cu toate că nu văd ce sens are. Apoi. Dacă n-ar fi fost stratul de praf care acoperea totul. Toată casa e construită în jurul șemineelor. arsă până la capăt.

92 . Dar am destule rude. Bucătăria era la fel de împuțită ca și baia. în timp ce Brad o urmă pe Elaine la etaj. răspunse Harney. în chiuvetă. În primul rând că a fost o greșeală când tata a vândut pământul. — Cât ați vrea. Whalen ridică din umeri și arătă cu mâna drumul spre scările care separau camera de zi de sufragerie. Dumnezeu știe când. Sunt rudă cu jumătate din oraș. dar fu ușurată când auzi răspunsul lui Whalen. Lampa. Dacă intri pe aici. — Atunci. dacă ar fi să vindeți locul? întrebă el. Nu m-ar surprinde dacă adjunctul meu o să se aleagă cu locul ăsta – îmi e un fel de nepot. foarte mare și voluminoasă. spunându-i pe tăcute că. Lui Elaine i se strânse stomacul.o facă. ei le fac cu șemineele pe peretele exterior și poți să-ți iei adio de la căldură. dai de baie. Se pregătea să-l întrebe pe Whalen ce se întâmplase – de ce chiriașii o șterseseră din mijlocul mesei – când își dădu seama că Brad vorbea deja cu șeful poliției. El rămase jos. zise el pe un ton care nu mai lăsa loc de tocmeală. În mijlocul mesei se afla o lampă cu kerosen și oricine locuise acolo plecase din mijlocul mesei fără să stingă lampa. Mâncarea se stricase de mult. întrebându-se dacă se aștepta de la ea să curețe toată murdăria. Intră în ea și în bucătărie. pe jumătate neatinse. Eu n-am să repet greșeala. care dă și spre bucătărie. — Vrei să o lași moștenire copiilor tăi? — Nu sunt însurat. — Nu e vorba de vânzare. dar tot se putea vedea că era o masă de la care se plecase în grabă. Elaine înghiți cu greu. nespălate. Nu e prea convenabil pentru musafiri. Dar nu. oricum. zise Brad. Dar nu era prea sigură. într-un fel sau altul. fie ce-o fi. unde se uită fix la soba cu lemne. Oalele și cratițele care fuseseră folosite la prepararea ultimei mese de către ultimii locuitori erau claie peste grămadă. o să-i vină de hac. Masa era pusă și în fața fiecăruia erau resturi de mâncare. Elaine urmă indicațiile lui și se trezi într-o baie mică și incredibil de prăfuită. în caz că închiriau casa. pur și simplu se stinsese singură. continuă el. Părea să o provoace și se uită la sobă. dar pentru oricine locuiește aici e foarte bine. hai să discutăm despre închiriere. — De ce nu mergem să vedem și sus? îi întrerupse Elaine. și se îndreptă grăbită spre bucătărie.

o să se obișnuiască cu ea. E zdravănă și poziția e perfectă. — Foarte bine. e o harababură… începu ea. la privirea plină de dezamăgire a soțului ei. El aprobă din cap. N-o să fie ca la Seattle. — Vrei asta foarte mult. încruntându-se. aici am s-o scriu. renunță. încât n-o să lucrezi nimic la carte săptămâni întregi. o să fie atâta muncă. Își mângâie abdomenul plat. — Dacă trebuie să gătesc pe soba aia. dacă o să scriu cartea aia vreodată. pe care rareori o auzise Elaine în cei doisprezece ani de căsnicie. — Dar nu e curent electric. și în vocea lui era o undă rugătoare. — Nu atât de simplă. Brad. Dar închipuiește-ți-o curățată perfect. — Chiar vrei? întrebă Brad nerăbdător. liniște și un peisaj de neînlocuit. protestă Elaine. unde trebuia să mă concentrez asupra muncii mele în fiecare minut. Elaine. — Mi-ai spus totdeauna că tânjești după o viață simplă. Nu știu de ce. cu încrederea unui om care nu sa îngrășat niciun gram de zece ani de zile. ai să slăbești și mai multe.Când rămaseră singuri. Elaine se întoarse către soțul ei. zise Brad. Brad râse. zise ea. — Doamne. — Pot să mă gândesc când vopsesc. — Poți să înveți. Ea cedă. zise el. Am putea să aruncăm o privire prin jur și să vedem cât de rău este. Nu trebuie decât vopsită înăuntru și va arăta minunat. zise ea. Și spartul lemnelor e un exercițiu bun. o necăji Brad. așa cum făcea mereu. Dacă Brad o voia așa de mult. E ca și cum întreg locul ăsta m-ar chema. Pace. dar am un sentiment special față de ea. zise Brad. uitându-se adânc în ochii lui. Elaine nu se amuză. — Îmi place foarte mult. nu-i așa? întrebă ea încetișor. zâmbind cu o încredere pe care nu o simțea. — Brad. Aș putea slăbi vreo câteva kile. 93 . Apoi. — Normal că e harababură și pun pariu că o luăm ieftin.

de data aceasta mai tare. păstrând-o pe cealaltă. Când îi urmăriră privirea. Randall. Whalen se întoarse ca să se uite la ei. Brad și Elaine nu văzură nimic altceva decât apa și cerul. 94 . De la polițist nu veni niciun răspuns. cu ochii fixați asupra orizontului. dându-i una înapoi lui Whalen. zise el mohorât. — Vrem casa. Whalen păru să răsucească în minte chestiunea. — Domnule Whalen? repetă Brad. — Haide. Elaine îi dădu un stilou și el semnă repede ambele copii. apoi o porniră spre sud. zise Brad. încât pe Elaine o deranjă. nu contează. Whalen aprobă scurt. Harney Whalen nu îi aștepta jos. Se uită la cabana îndepărtată multă vreme. întâlnindu-se într-un strat de ceață. Două sute de dolari pe lună. — Ba nu. apoi arătă dintr-o dată spre nord. pentru că n-o vând. apoi desfăcu încet pumnul și-și duse o mâna sub haină. iar pe urmă se întoarse către soții Randall. Îl găsiră pe plajă. deja completat. — Vrem s-o închiriem. Zâmbetul ei era neprefăcut. O luați sau nu? Brad se uită la plata chiriei. — Vedeți cabana de colo? Aproape acoperită de copaci? Aceia sunt vecinii voștri cei mai apropiați. Era un formular standard. — Vă simțiți bine? întrebă Elaine. neluând în considerare restul contractului. cu pumnii încleștați și cu încheieturile mâinilor albite de încordare. Whalen luă chitanța semnată fără prea mare interes. care părea că abia atârnă în fața ochilor lor. Apoi o porni spre pădure. Dar Brad nu-l luă în seamă. către Harbor și către hotel. o puse la loc în buzunarul interior. Familia Palmer. zise el.Și. să vedem cât avem de muncă până o să facem locul ăsta civilizat. — Asta e chiria. Elaine înțelese că voia. Brad și Elaine îl priviră cum pleacă. — Domnule Whalen? întrebă Brad moale. Și oricum. Vocea lui avea atâta intensitate. văzându-i privirea. în fața casei. — Și soții Palmer sunt străini aici.

Chiar atunci intră precipitat Merle Glind ca să le recomande plăcintă cu afine la desert. niciunul dintre ei nu scosese o vorbă. plin de oameni care să sporovăiască despre – cum o chema? — Miriam Shelling. — Da. Mai mult o umbră. Dar. tăcerii care învăluia încăperea. A semnat. Pe masă. nu-i așa? 95 . Fu convinsă că avea vedenii. Ca și cum soții Randall s-ar fi conformat. • Capitolul 9 În sala de mese de la Harbor Inn era liniște în seara aceea: Brad și Elaine luau masa singuri. — Dacă îți ciulești urechile mai mult. fără să vrea. Brad se hotărî să-l atace pe micul proprietar: — Cam multă liniște pe aici. doamna Shelling. Părea că nu o auzise nimeni. din cât am reușit să aud. zise Brad. dar nu avea niciun sens să se afle acolo – mai era o singură masă ocupată. Brad refuză și. — Asta a fost și impresia mea. ceilalți meseni păreau absorbiți să-și mănânce crabul fiert. Elaine aprobă gânditoare.— Știi ceva? zise Brad după o tăcere lungă. în seara asta. rămâneau goale. dar nu chiar. o să cazi de pe scaun. era același cartonaș cu „rezervat”. cercetând încăperea liniștită. iar când o făceau șopteau atât de încet. Ei. acum e prea târziu. iar cei de la bar să se uite morocănoși în pahare. Restul meselor. Câțiva oameni stăteau la bar. — Nu prea înțeleg. dar nu prea discutau. Era ca într-un fel de transă. în timp ce în Elaine se dădea o luptă între greutate și poftă. Nu cred că știe că am închiriat locul. încât era imposibil să-i auzi. Acum vorbele ei păreau să se ciocnească de pereți și Elaine aruncă o privire în jur ca să vadă dacă n-o auzise cineva. îl ajută Elaine. De câteva minute. pregătite. Se întoarse să se mai uite o dată la vechea casă. Mă așteptam să fie plin în seara asta. Pentru o secundă. așteptând clienți. Locul e al nostru. zise în cele din urmă Elaine. avu impresia că vede ceva la o fereastră – o siluetă. nimeni nu pare câtuși de puțin interesat de ea și de ce s-a întâmplat cu ea. ca și în seara trecută.

Vocea lui Brad era sigură. — Păi așa și facem. — Dar credeam că locuiau aici. Acesta o 96 . vreau să zic. zise el neliniștit. eu știu… zise Glind vag. părând să studieze în minte problema. se întoarse spre Brad. — Cum rămâne cu plăcinta aceea? Garantez pentru ea. desigur. — Despre ce? întrebă pierdut Glind. Am crezut mereu că într-un oraș ca ăsta oamenii își poartă de grijă unul altuia. dar erau nou-veniți. — E aproape la fel ca întotdeauna. — Nou-veniți? De cât timp locuiau aici? Glind ridică din umeri.Capul lui Glind avu o mișcare spasmodică și el trecu în revistă întreaga sală. dacă ai adus vorba. nu este puțin cam neobișnuit pe aici ca o femeie să se sinucidă? — Păi. ca și când ar fi fost ceva relevant: — De cincisprezece. zisa ea moale. Elaine se încruntă ușor și se holbă la omul acela ciudat. fără să se mai gândească. Dar acum. răspunse Glind. Adică. Elaine tresări ușor. Ce lucruri? — Păi. — Eu aș zice că ar trebuie să preocupe pe toată lumea. La fel ca întotdeauna. ca și când fusese undeva. Nu țineau de locul ăsta. acceptă propunerea lui Glind. mie mi se pare că oamenii ar vrea să discute în seara asta. presupun că este. Când constată că toate erau la locul lor. — Locuiau aici. pierdută. Urmă o pauză și Glind vorbi din nou: — Nu că ne-ar privi pe noi. douăzeci de ani. Cei doi Randall se uitară fix unul la celălalt peste masă. — Dacă ții cont de lucruri? repetă omulețul. dacă ții cont de lucruri. îi sugeră Brad. ca și când ar fi știut dinainte răspunsul. — Cât îți ia? Cât îți ia ca să fii din Clark’s Harbor? Gândurile lor nerostite fură întrerupte de veselia forțată a lui Merle Glind. având același gând. și. Nu mai mult. expresia feții lui arătând teama că s-ar fi putut întâmpla ceva. — Despre doamna Shelling. — Aș fi zis că o să aveți ceva aglomerație în seara asta. Numai că soții Shelling nu erau chiar din oraș.

Brad înțelese numaidecât. zise Glen Palmer pentru a patra oară. Încerca să zâmbească. — Undeva în Clark’s Harbor trebuie să existe unii care să ne primească bine. și se bucură să vadă că era pe măsura așteptărilor ei. insistă și mai mult: — Poienița aia este pe proprietatea noastră. cu vocea lui de bass: — Știți. lipsită de vlagă. — Sigur. • — Nu e treaba noastră. Când rămaseră singuri. ce ai avea în comun cu oamenii ăștia? Întotdeauna am fost destul de mulțumiți cu noi înșine… — Să fim destul de mulțumiți cu noi înșine e una. — Familia Palmer! exclamă ea. Apoi o trăsni un gând. cred că da. sunt străini aici. zise ea crispat. continuă ea. în timp ce sosea plăcinta. — Poți s-o iei și în alt fel: în fond. — Cincisprezece sau douăzeci de ani. — Nu poți să-ți închipui cum era. — Eu nu mi-aș face atâtea probleme. dar privirea pierdută și goală din ochii soției sale îl înspăimânta. Glen. Au găsit-o pe proprietatea noastră. dar să fim niște paria e cu totul altceva. Elaine râse și mâncă plăcinta cu poftă. îl întrerupse Elaine. dar apoi îmi și închipuiam placa cu „bine ați venit în rândul nostru”.zbughise. 97 . admise fără voie Glen. o consolă Brad. Cum el nu-i răspundea. Treaba e doar să-i găsești. — Dar ce zici de copii? Să presupunem că în drum spre școală. — Cum poți să spui asta? replică Rebecca. zise el zâmbind. Robby și Missy se hotărau s-o ia prin pădure și o descopereau? Era evident că soțul ei nu înțelegea ce voia să zică și căuta cu disperare să-l facă cumva să priceapă. imitându-l surprinzător de bine pe Harney Whalen. Dar tot nu ne privește pe noi. Mă gândeam la câteva luni de singurătate. Brad și Elaine își zâmbiră fără vlagă. Apoi își coborî vocea. nu-i așa? — Da. Elaine mușcă din plăcintă.

zise ea aproape cu disperare. și a hotărât că nu mai vrea să trăiască. Robby judecă problema. — Jimmy Phipps s-a dus acasă la masă și mama lui i-a povestit tot. Tu chiar ai văzut-o? Pentru o fracțiune de secundă Rebecca se gândi să nege. atras de partea tatălui. Rebecca tresări. Robby. dar Robby se dădu înapoi și se așeză lângă tatăl său. Pentru Jimmy Phipps contase în mod cert. Poți să înțelegi asta? Robby aprobă grav. Rebecca își întinse brațele către fiul ei. — E ceva ce li se întâmplă oamenilor când mor. — Ah. Pe fața lui Robby apăru un rânjet. ca și când problema ar fi fost doar de competența unui bărbat. simți că trebuia să discute cu Robby ceea ce s-a întâmplat. doamna Shelling? — De unde știi de ea? întrebă Rebecca cu respirația tăiată. — Cum arăta? Jimmy Phipps spune că avea fața vânătă și că îi atârna limba. Am văzut-o. Ochii lui Robby se dilatară. Amintindu-și. chiar dacă ar fi fost dureros pentru ea și era sigură că așa ar fi fost. Robby. — Ce i s-a întâmplat? întrebă el grav. strigă Rebecca. Dar și ea și Glen fuseseră întotdeauna sinceri cu copiii lor. — Chiar s-a scăpat în pantaloni? întrebă el. instinctiv. — Vrei să spui. dar Glen se văzu nevoit să-și ascundă un zâmbet. zise Rebecca cu blândețe. În mintea lui. când îi auzi intrând pe copii. Robby.Era pe punctul de a-i descrie încă o dată scena înspăimântătoare. Se întoarse către tatăl lui. — Cum era? vru să știe Robby. — Era foarte nefericită. 98 . — Da. zise ea domol. Mintea lui de copil știa că ceva nu era în regulă cu părinții săi și era. dar vin furtunile și mă simt mai bine. Acum. — Și eu mă simt așa uneori. încercând să-și dea seama de ce felul în care arăta corpul ei nu conta. — Nu contează cum arata. Rebecca trebui să-și reprime contracțiile stomacului.

vorbi și Missy. dar dintr-o dată cearta dintre copii păru o ușurare binevenită. Într-un fel. Pe neașteptate. zise Robby. după încordarea pe care o simțise toată ziua. — Nu trebuie să mai simți așa ceva niciodată. Rebecca vru să intervină. — Am să mă duc afară peste puțin timp și am să arunc o privire. zise ea repede. de ce-ar fi trebuit să trăiască? Rebecca și Glen schimbară o privire. Dacă ai o problemă. Niciodată! Ce ne-am face fără tine? O încruntătură ușoară ridică sprâncenele lui Robby și el se desprinse din brațele mamei lui. — Nu e cel mai bun lucru de făcut. Ridică din umeri. apoi se uită la tatăl său. E dus și n-o să-l mai vedem niciodată. dacă nu mai voia să trăiască. — E prea târziu. el mai puse o întrebare: — Doamna Shelling a făcut un lucru rău? Vreau să spun că. iar Glen știu că el trebuia să răspundă la întrebarea băiatului său. o înspăimântă. ideea de a-l ști pe fiul ei pe plajă. 99 . Apoi. pe plaja pe care Miriam Shelling își petrecuse ultimele ore. reduși la tăcere chiar de faptul că ea nu reușise să medieze conflictul dintre ei. — Pot să mă duc să-l caut pe Snooker? — Nu. — Nu prea se mai întâmplă. Răspunsul păru să-l mulțumească pe băiat. Dar nu știi sigur că-i așa. încercând să îndepărteze tonul aspru din vorbele ei. zise el nerăbdător. — De ce nu vă duceți să vă certați în dormitor? Copiii o fixară pe mama lor. înainte ca părinții să poată urmări mai departe subiectul. Dar pentru prima oară de când intraseră. în timp ce Robby bătea în retragere. nu este un sentiment chiar așa de rău. — Ar trebui să fiți în pat amândoi. se răsti Rebecca aproape fără să vrea. replică Missy cu vocea ridicată. — Asta spui întruna. e mult mai bine să găsești o cale s-o rezolvi. — Ba știu. Și oricum. zise ea. îi promise Glen fiului său. — N-o să-l găsești.Se așeză în genunchi lângă fiul ei și îl trase mai aproape de ea. e chiar incitant. zise el cu grijă. Să mori nu te ajută la nimic.

dar se răzgândi. 100 . — Cea mai bună idee de când am venit aici. — Cel puțin acum știm ce aștepta. Se purtase prostește destul timp. Și n-am mai avut un moment romantic pe o plajă de ani de zile. zise Glen. Rebecca. Câteva minute mai târziu erau pe plajă și ea privea lumina lunii strălucind în apă. îl imploră Rebecca. Pe de altă parte. zise Rebecca. — Nu e altceva. se așeză. — Nu prea am de ales acum. — Haide să mergem până la casă. Începu să-și îmbrace haina. Problemele lui Miriam Shelling n-aveau nicio legătură cu noi. Glen își puse haina deoparte. Rebecca se întoarse spre Glen. râse el sugestiv. dar nu era nicio urmă de veselie în râsul lui. zise Glen. • — Haide să mergem la o plimbare. — Te rog. Și știi la fel de bine ca mine că e în siguranță deplină. și nu are nicio legătură cu noi faptul că ea s-a sinucis. — Asta era înainte de seara trecută. ridicând din umeri. Acum e altceva. zise ea. lângă soția lui și o trase lângă el. Un timp. Iam promis lui Robby și n-am cum să scap. blânde în liniștea nopții. Ritmul regulat al valurilor. Pun pariu că e minunată în lumina lunii. chiar mai înainte ca o expresie de îndoială să-i întunece chipul. făcând cu ochiul. cearta încetă. o calma. De îndată ce plecară. încălziți de ceartă. de luni de zile mergem pe plajă noaptea. ei se îngrămădeau spre micuțul lor dormitor. sugeră Brad în timp ce el și Elaine ieșeau afară din sala de mese. zise ea. Elaine încercă să protesteze. punându-și mâinile pe umerii ei și obligând-o să se uite la el. Elaine era bucuroasă că renunțase la neliniște. El râse. cu un tremurat. micuța cabană fu liniștită. — Și nu vreau să te duci nici tu afară. zise ea. În dormitor. Măcar așteaptă până mă calmez. E minunat în seara asta – nu e furtună și e lună plină. venise vremea să se poarte ca un adult. pe canapea. Luă mâna lui Brad.Un moment mai târziu.

iar șirul de bușteni aliniați de-a lungul plajei lucea în alb. sperând să zărească familia de vidre. Se așezară pe nisip. În cele din urmă merseră până la plajă. ca și când n-ar fi vrut să se apropie prea mult. Dar nu era nimic altceva decât un foșnet venit de undeva de deasupra. zise Elaine. dar își trase soția mai aproape de el. Probabil că aripa ei e de vreo șase picioare. Se uitară la timp. Nisipul părea să strălucească cu o fluorescență aparte în lumina argintie a lunii. Când ajunseră la întinderea de stânci. șopti Elaine. În mijlocul întinderii albe de nisip stătea casa cea veche. sprijinindu-se de unul dintre trunchiurile de copac. pentru ca apoi să plutească deasupra plajei. reducânduse la un joc de lumini și umbre. Rămaseră așa multă vreme. altfel neatins. înțelegându-se reciproc fără săși vorbească. Locul ăsta e paradisul. — Ca să planeze mai bine. bucurându-se de liniștea nopții. Așa încât prada să nu fie avertizată înainte de a plonja. ca să vadă silueta unei cucuvele zburând în jos. întunecată de umbră. merseră cu mare grijă. retrasă din lumina ciudată a lunii care scălda împrejurimile. Făcură înconjurul casei. culorile vii fiind estompate de întuneric. continuară să meargă pe plajă. încercând să pătrundă frumusețea aproape nepământeană a locului și ascultând muzica blândă a valurilor. bine impregnate pe nisipul moale. chiar înainte de Sod Beach. — E atât de mare. dar de la distanță.Mergeau încet. după ce terminară de inspectat noua lor casă. lăsând două șiruri de urme de pași. N-am mai văzut niciodată ceva atât de frumos. Are niște aripi imense. În schimb. ca să nu-i descopere defectele din structura veche. comentă Brad. — E o feerie. 101 . Brad nu spuse nimic. Niciunul din ei nu sugeră să intre în casă. — N-o să prea vedem vidrele în seara asta. — Îmi retrag toate cuvintele. zise Elaine când cucuveaua dispăru. Dădură roată promontoriului și dintr-o dată Sod Beach apăru înaintea lor. convinși că resturile lăsate de ultimii chiriași vor strica vraja nopții.

Am să schimb structura cărții. locul ăsta. într-un fel sau în altul. Așa e bine să fie și nu am nicio obiecție. Robby locuiește un pic mai sus pe plajă. de la bioritm la Robby Palmer. ceva care afectează pe toată lumea de aici. faci ceea ce vrei tu. — Mie tot nu-mi place ideea. zise Elaine sarcastic. Cine știe? Poate că are vreo legătură cu bioritmurile. — Nu neapărat. dar ăsta e adevărul. o aprinse. — Ce te-a făcut să te gândești la asta? — O mulțime de lucruri. — N-am vrut să spun asta. uitându-se scrutător la soțul ei. Umplu pipa. de obicei. — Adică un bestseller? — Nu doar un bestseller. Brațele lui Elaine se strecurară în jurul lui Brad și ea îl strânse cu putere. — Ce noroc pe tine că. Robby Palmer. — Întotdeauna faci așa. — O femeie iremediabil neeliberată. Elaine zâmbi în întuneric. — Asta nu e prea frumos din partea mea. — Știi ce ești? — Ce? întrebă Elaine. Mai ales dacă îl pot folosi pe Robby Palmer să lege subiectul. chiar dacă nu îl vedea. Și dacă voi afla ce. știind că Brad îi va simți zâmbetul. Din mai multe puncte de vedere. 102 . Și dacă aș putea face o mulțime de bani dintr-o carte… Vocea lui tărăgăna și lăsă gândul neterminat. — Ar putea fi o carte foarte valoroasă. Elaine tresări și se trase mai aproape de el. zise el. — Robby Palmer? Elaine se ridică. Și ceva de valoare. zise Brad blând. o să fie o carte mare. Am vrut să spun că până la urmă. — Asta da schimbare. Oameni ca Miriam Shelling. întâmplător. E ceva cu locul ăsta. dar fă ce dorești. sau poate Harney Whalen.Brad întinse mâna spre buzunarul hainei și scoase o pipă și niște tutun. — M-am tot gândit. puse tutunul înapoi în buzunar și se uită fix spre mare. Dar Brad ignoră zeflemeaua. Gândește-te: un loc – locul ăsta – în care ceva pare să-i scrântească pe oameni.

contracară Robby. Se lăsă să alunece în jos din pătuțul de deasupra și se uită la Missy. — Nu e acolo. Mă duc afară să-l caut pe Snooker. Dar pentru toate e un început. O chem pe mama. șopti Brad. Se cuibări în ea. șopti ea. și îl trase deasupra ei. — Destul de la modă pentru mine. • — Cred că ar trebui să mergem să-l căutăm din nou. îi șopti Robby Palmer surorii lui. — Totul la tine este destul de la modă pentru mine. zise Missy. E prins în vreo capcană din pădure. — E prea întuneric. îi șopti Missy. apoi îi șopti în ureche: — Când am făcut dragoste ultima oară pe plajă? — Niciodată. probabil. trăgându-și blugii pe el. dar pe sub copaci văzu lumina argintie jucând pe apă. Missy se ridică și îl privi atent pe fratele ei. Missy își părăsi pătuțul și se uită iscoditor afară pe fereastră. — Nu mai ies încă o dată acolo afară. — Tu poți să stai în pat dacă vrei. șopti Elaine. Mâna lui alunecă sub haina ei și începu să-i mângâie sânul. E lună pe cer și strălucește peste apă. Degetele ei începură să-i caute cureaua. Uite! Fără tragere de inimă. Se uită cu ochi mari cum Robby termina de îmbrăcat. — Nici așa. Se întoarse în pătuțul ei de jos și-și îngropă capul în pernă. trăgându-se sub pături. Robby ridică din umeri. A dispărut și n-o să-l mai vedem niciodată. Umbra întunecată se întindea în fața cabanei. zise Robby. Dar să nu mai spui la nimeni – nu prea mai e la modă. — Dormi? — Încetează. hotărî ea.— M-ai descoperit. și să-i pipăie umflătura din pantaloni. — Nu e. răspunse Elaine. se plânse Missy. insistă Robby. — Ar trebui să stăm în pat. Missy se furișă înapoi în pat și își trase așternuturile sub bărbie. uitându-se la fereastra acoperită de draperii. Se răsuci pe nisip. 103 .

Apoi ajunse la o poieniță și se opri. Se uită în jur privind copacii. Așa sunt fetele. Rebecca simți un fior de frică în inimă și se întoarse către Glen. mai înainte ca să ajungă la șosea. dorindu-și să fi avut un frate. nu era sigură. Rebecca își ridică ochii de la tricotat și se uită la fiica ei care apăru în ușa micuțului dormitor. Mai rămase un minut la fereastră. dar tot a plecat. Dar. — Nu poți să dormi. Nu după ce se întâmplase noaptea trecută. Își dori să nu fi plecat. tată! strigă ea. încercând să vadă ceva. zise Missy. împiedicându-se la fiecare câțiva pași. sigur că nu e. Ceva din interiorul lui îi spunea că acela era locul unde se spânzurase doamna Shelling. întrebându-se de care cracă se folosise. Fratele ei nu se mai vedea. Cum plecă el. în ciuda luminii lunii. apoi se hotărî. dar nu știa unde o să-l scoată. aproape că se întoarse. — Sigur că nu e. când degetele de la picioare i se agățau de rădăcinile care zăceau ascunse în întuneric. Și totul părea altfel noaptea. El era deja în picioare și își punea fâșul pe el. — Nu e nimic. Se grăbi pe potecă. dar o luă la dreapta. sora lui o să-l pârască. dar se răzgândi.Apoi el deschise cu grijă fereastra și se strecură afară. Urmă poteca ce l-ar fi dus la drumul principal. S-a dus afară să-l caute pe Snooker. Missy sări din pat și alergă la fereastră. își zise el. — A plecat Robby. Când auzi vocea tatălui său strigându-l câteva minute mai târziu. Știa că poteca o să îl ducă spre pădure. Peste tot erau umbre – umbre care ascundeau complet poteca și făceau copacii să pară mai mari și mai amenințători decât în timpul zilei. nu o soră. dar Glen plecase. zise ea blând. Cum a plecat. — Când a plecat? — Chiar acum. scumpo? întrebă ea. privind cu ochi strălucitori cum tatăl ei se năpustea pe ușa de la intrare. I-am spus să nu se ducă. Missy o să râdă de el. Apoi uită de Missy și se concentră asupra drumului prin pădure. zise Missy. Rebecca își puse lucrul deoparte și o strânse pe Missy în brațe. în sinea ei. Un sunet neașteptat îl 104 . • Robby se avântă dând colțul casei și intră în pădure.

— Nu fi prostuță. Dar părăsi poienița și urmă poteca. zise Brad. o umbră căzu asupra lor și Brad se uită în sus. Mai aproape. Apoi începu să alerge. cu un braț protector peste umeri. până când Elaine se opri și râmase nemișcată. Își strânse haina peste ea și se ridică. — Ssst! Ascultă intens. așa încât oricine și orice ar fi ieșit din pădure să aibă de-a face cu el mai întâi. Doar senzuală. Deodată. Sări în picioare. străpungând cu privirea întunericul. Aud ceva în pădure. Un nor acoperise fața lunii și întunericul nopții crescu. Brad ascultă un moment.sperie și apoi o umbră imensă trecu peste poieniță. o trase pe Elaine lângă el. Dar ochii lui căutară înspre pădure. bucurându-se de intimitatea pe care o simțeau mereu după ce făceau dragoste. nu. — E ceva acolo. În spatele lui i se păru că aude pașii tatălui său. Părea să fie în pădure. E doar o pasăre. — Ai auzit ceva? — Sunt doar valurile. și mai tare acum. • Brad și Elaine Randall stăteau unul în brațele celuilalt. Merse mai repede. O trase pe Elaine în spatele lui. șopti ea. Elaine se uită la el și el la Elaine. — Nu. urmându-l. Liniște. Auzi un strigăt de pe plajă departe și din nou pârâitul. Zgomotele se auziră din nou. Sunt o destrăbălată dacă mă gândesc că sexul e întotdeauna mai bun afară? — Destrăbălată. 105 . altceva. dar nu auzi nimic altceva decât zgomotul valurilor. chiar în dreptul lui. — Nu aud nimic. — Cine e? strigă Brad din nou. Nu e nimic. — A fost bine. Începură să se gâdile. doar vreun animal. rostogolindu-se în nisip și chicotind. își zise Robby. cu atenție. murmură Elaine. îndreptânduse spre ei. O pasăre. Un strigăt. răspunse Brad. apoi vorbi din nou. Apoi auzi și el pârâitul ramurilor. — Cine e acolo? strigă el.

Elaine se apropie de Robby și îngenunche lângă el. — Nu e cam târziu pentru asta? întrebă Brad. zise Brad moale. înainte ca Brad să poată continua. ci mai în sus pe plajă până la lumina blândă care se vedea de la cabană. Când Elaine păși înainte. Majoritatea copiilor de nouă ani sunt acasă în pat. — Părinții tăi știu unde ești? — Cred că da. Robby se hotărî. simțindu-se deodată nesigur pe el. Absolut deloc. Vino-ncoace. — E-n regulă. Chiar nu-ți amintești de mine? — Sunteți doctorul la care am fost când eram bolnav? — Chiar așa. 106 . zise el timid. răspunse Robby. • Capitolul 10 Robby ezită pe vârful grămezii de bușteni. Preț de o secundă fu tentat să o ia din loc. zise el. — De unde știți câți ani am? — Dar cum aș putea să uit așa ceva? zise Brad. Nu se simțise în siguranță în pădure. va fi mai în siguranță cu ei. ușurat de teamă. din spatele lui Brad. — S-ar fi putut să nu fie tata.Norul care acoperise luna se deplasă și plaja fu încă o dată scăldată de lumina strălucitoare. Oricine ar fi fost oamenii aceștia. Pe partea cealaltă a buștenilor. Apoi sprâncenele lui se încruntară. era o siluetă mică și foarte înfricoșată. de la Seattle. nu înapoi în pădure. — Îmi caut câinele. Parcă l-am auzit pe tata strigându-mă cu puțin timp în urmă. — Nu-mi amintesc nici când eram bolnav. Dar. — Sunt doctorul Randall. S-ar fi putut să fie altcineva. începu să înainteze printre bușteni. uitându-se la el. — Nu mă recunoști? Robby clătină din cap. Robby își ridică scrutător capul. Robby Palmer. — I-ai răspuns? Robby clatină din cap.

— Nici noi nu suntem aici decât de puțin timp. Robby părea gata să izbucnească în lacrimi și Elaine îl îmbrățișă. auziră o chemare din pădure: — Robby! Robby! — Veniți aici! strigă Brad. aș fi venit să-l caut. — Dar trebuie să-mi găsesc câinele. iar Glen își mută privirea spre Brad Randall. evitând total întrebarea. se smiorcăi Robby. îl consolă ea. de cum am fi terminat. Probabil că s-a rătăcit pe undeva. Ochii lui Elaine se îndreptară spre copil. dar mama avea nevoie de mine. pentru că zice că s-a dus. — Gata. Pe plajă. — Missy spune că n-o să vină. zise Robby posac. — Robby. Stăteam de vorbă și. — Eu… nu sunt sigur. uitându-se neajutorat la soții Randall. Robby se uită neîncrezător la tatăl lui. cam în același loc unde apăruse Robby cu câteva minute mai devreme.— Cine? întrebă Brad. Ai zis că o să-l cauți. E plecat de două nopți și tata nu vrea să-l caute. așa că eu… Alergă la tatăl lui și își îngropă fața la pieptul lui. se bâlbâi Robby. Se așeză în genunchi și se uită în ochii plini de lacrimi ai băiatului. gata. te căutam! — Încercam să-l găsesc pe Snooker. 107 . apoi își mușcă buza. Un minut mai târziu Glen Palmer ieși din pădure. îi explică el. Nu-ți mai face griji de nimic. vrând să-l creadă. Glen îl ținu așa un moment. Până ca cei doi soți Randall să poată descifra ce voia să spună Robby cu afirmația lui ciudată. Nu vrea nici să mă ajute să-l caut pe Snooker. nu? întrebă el fără speranță. — Cred că mai bine te-am duce acasă. până ajunse pe plajă. — Aveam de gând să ies să-l caut. dar nu l-ai căutat. zise ea. — Domnule doctor Randall? Ce faceți aici? Nu l-ați văzut pe Robby pe aici? Se opri când îl văzu pe fiul său și urcă cu grijă. — N-ați văzut niciun câine pe aici. Pun pariu că părinții tăi sunt îngrijorați de moarte de lipsa ta. protestă Robby. apoi se desprinse de băiat. Deodată fu sigură că acel câine ce-l găsise pe plajă fusese al lui. dar o să vină acasă.

așa cum o descrisese Glen. Arătă în direcția construcției dărăpănate. — Desigur. Se trezi în schimb mergând de-a lungul plajei cu un copil de nouă ani remarcabil de normal. Brad. Sincer. ce-ar fi să mergeți cu mine în susul plajei? Mă așteaptă Rebecca – foarte îngrijorată din cauza lui Robby – și ar fi mai bine să mă întorc. dar a cedat. dar nedumerirea lui Glen păru să sporească. dar nu-i pomeni nimic lui Glen. lăsându-l pe Brad cu Robby. Să fiu al naibii! — Nu părea prea dornic. care vorbea cu ușurință. Vreau să spun că să iei o hotărâre ca cea pe care tocmai am luat-o noi îți concentrează toată atenția. Dar n-a fost prea politicos din partea noastră. dar nu exagerat. Îl luă pe Glen de braț și o porni în sus pe plajă. nu prea are cu cine vorbi pe aici. — Sod Beach? — Casa. explică Elaine. Ar fi trebuit să trecem astăzi dar am fost foarte ocupați. Am închiriat astăzi casa cea veche. zise imediat Elaine. îl reținu pe Robby. — Am vrut să vedem cum arată locul acesta noaptea. Și în acest timp îl observă.Îi va spune lui Palmer vestea cea rea când copilul nu va putea să audă. Rebecca n-a zis nimic. În timp ce mergea. Și pe urmă ați promis ieri că o să treceți pe la noi și n-ați trecut. dându-și seama imediat că soția lui urma să-i spună lui Glen despre câine. zise Glen aproape cu amărăciune. zise Brad cu un chicotit. — V-a închiriat-o Whalen? întrebă el și scutură din cap. Nu rămăsese nici urmă din copilul acela agitat și chinuit de care Brad Randall își amintea așa de bine. Glen se uită la ei nedumerit. — Ia spuneți-mi. un copil care era evident activ. Brad se simți nedumerit față de această schimbare profundă. dar nu delirant. Dar chicotitul lui încetă când își aminti comportamentul ciudat al șefului poliției. fără efort. Schimbarea din Robby era fundamentală. dar cred că e dezamăgită. chiar înainte de a semna contractul de închiriere. cum o făcuse cu numai câteva luni în urmă. — Mie n-a vrut deloc să mi-o închirieze. Apoi se însenină. întrebându-se ce anume se întâmplase cu Robby 108 .

Tăcu o clipă. Se opri.Palmer sau ce i se întâmpla încă. — Nu sună prea plauzibil. dar n-am vrut. Am găsit un câine mort îngropat în nisip. Ieri dimineață am făcut o plimbare pe plajă. zise Glen. Avea gâtul frânt. aprobă Glen. zise Elaine cu tristețe. un fel de cocker? — L-ai văzut? întrebă Glen nerăbdător. Elaine. dar avea gâtul frânt. zicând că se simte bine. desigur. răspunse Elaine. Elaine se întoarse dintr-o dată către Glen. apoi reluă: — Zici că era îngropat în nisip? — Nu foarte adânc. negru cu pete albe. Era de statură mijlocie. — Cred că da. — Câinele vostru era alb cu negru. și când se apropiară. Presupun că aș fi putut săți spun dinainte. Brad zice că s-ar fi putut să fi fost lovit de o bucată de lemn adusă de valurile de noaptea trecută. două – poate o să încerc să le găsesc copiilor un alt cățeluș și o să le spun după aceea. Era o corcitură. presupun. Glen se opri și își întoarse fața către Elaine. Brad găsea asta puțin supărător. O să le găsesc alt câine care o să-i facă să uite de Snooker. • Când fu sigură că nu o aude nici soțul ei. imediat îl trase la pieptul ei. Băiatul era chiar prea normal. Glen clătină din cap. dar nu sunt sigură. Cred că marea s-ar fi putut să-l îngroape. — Pare a fi Snooker. Ca și când i-ar fi ghicit gândurile. — Bineînțeles. nu? — Nici eu n-am crezut. — Ți-l amintești pe doctorul Randall. Sau poate că n-am să le spun deloc. Robby se zbătu. — Frânt? Cum adică? — Nu sunt sigură. zise Elaine. Glen își strigă soția. O să mai las o zi. gândindu-se că povestea suna prea nesincer. lângă vechea casă a familiei 109 . — Rebecca! Vino încoace – avem musafiri! Rebecca apăru în ușă și. văzându-și băiatul. protestând. I-am găsit pe plajă. nici băiatul lui Glen Palmer. nu în fața copilului. și în cele din urmă Rebecca îl eliberă. se îndreptă de spate și se uită surprinsă la Elaine și Brad. Robby și Brad îi prinseră din urmă la copacii din fața cabanei lui Palmer. Nu părea să aibă alte răni. zise Glen. dar avea destul dintr-un cocker. cu o voce tristă. Ea e soția lui.

de fapt îmi place să gătesc pe ea. Îi pofti pe Brad și Elaine în camera principală și îi îndemnă să ia cele două scaune pe care de obicei stăteau ei. 110 . Se aplecă peste sobă împreună cu Elaine. Brad nu părea îngrijorat. Elaine clătină din cap neîncrezătoare. zise ea. arătându-i cum funcționează și cum se putea regla flacăra așa încât să dea căldura mai mare sau mai mică. zise Rebecca. n-am face-o. întrebarea sunând mai mult provocator. așa că i-am adus acasă. Ceva îmi spune că o să mâncăm mai mult în oraș. — Ai auzit. Dar dacă și soțul tău seamănă cu al meu. — O să ajungi să visezi la așa ceva. Elaine și Brad inspectară cabana. la un pahar de vin. zise ea. Vino aici și o să-ți arăt ce se întâmplă. — Dați-mi voie să-l culc pe Robby. — Dumnezeule! trase Elaine aer în piept. spuse ea în final. în timp ce Glen turna patru pahare de vin. râse Rebecca. Glen. Nici nu m-am gândit la asta. ce-ar fi să deschizi sticla de vin? Dispăru în dormitorul micuț și. — Secretul e să menții flacăra destul de mică. Chiar dacă nu-mi face plăcere să recunosc. Cel mai rău lucru e spălatul. Brad curios. așa încât să poți s-o reglezi. îi pofti Rebecca. Și chiar dacă am putea. — Nu-i chiar așa de greu cum pare. Nu e chiar atât de mare cum e casa pe care ați închiriat-o voi. Au închiriat-o și o să fim vecini. — Știu și eu. — Haideți înăuntru. Când Rebecca apăru din nou. închizând ochii ca și când voia să nu mai aibă o viziune hâdă. Elaine foarte atentă. n-o să ai nicio problemă – n-o să fie niciodată destul lemn ca să faci un foc mare cu adevărat. — Chiar poți să gătești pe soba aia? întrebă ea. Brad? — Am auzit. Elaine era pregătită. că nici nu poți să te apropii de ea. dar e destul loc pentru toată lumea. Altfel se încinge atât de rău. — Noi nu putem.Baron. Elaine se întoarse către soțul ei.

— Casa aia veche? zise Rebecca. Nu vreau să fiu răutăcioasă – pentru Dumnezeu. — Înainte de a ne implica în modul de viață primitiv. Acum mi se pare că i-a sosit timpul și Sod Beach pare locul potrivit. Cum naiba l-ați convins pe Harney Whalen să vă închirieze vechea casă Baron? Noi am încercat și ne-a refuzat categoric. de ce nu? contracară Brad. — Asta chiar că e ciudat. se vede că e mult mai bună decât a noastră. pot să mă și bărbieresc. — A fost altceva. Cred că m-am înșelat. Elaine căscă gura la el. Când a făcut-o se purta ciudat. apoi clătină din cap. — Nu sunt sigur. — Așa. — Bine. O să încălzești câte un litru o dată și eu o să folosesc ce mai rămâne. Am crezut că e ceva în legătură cu noi personal la început. iată-ne. — Întreg locul ăsta e ciudat. nu arăți a scriitor. A-ți plăcea un lucra cu a trebui să-l faci sunt două lucruri diferite. — Nici nu sunt. ca și când s-ar fi gândit la cu totul altceva. Dar tot cochetez de câtva timp cu ideea de a scrie o carte. Mi-am închipuit că nu vrea. am și eu o întrebare. — Tu? Tu care consumi toată apa cu dușurile tale de douăzeci de minute? — Dacă se poate. comentă Rebecca. Cred că am să scriu o carte despre asta. zise Elaine sarcastic. — Poate că n-a vrut să închirieze la cineva cu copii. Așa că. — O carte? Glen se uită la Brad cu un ochi scrutător. Nu sunt sigur ce anume. 111 . Iar după ce m-am spălat. îi întrerupse Glen. Nu era prea dornic să neo închirieze nici nouă. zise Glen. Dă-mi câțiva litri de apă fierbinte și sunt mulțumit. zise Brad gânditor.— Și știu foarte bine că sunt în stare să mă spăl impecabil într-un lighean cu apă caldă. sugeră Elaine. — Nu. dar nu e un loc în care copiii pot să strice prea mult. pur și simplu? întrebă Rebecca. că pur și simplu nu vrea să închirieze. dar pe urmă mi-am schimbat părerea. mai ales unor străini. întări Brad.

Cred că sună ciudat. Rebecca arăta cam stânjenită. — Singura străină de pe-aici. relaxată. zise Rebecca vag. Apoi se uită de la Brad la Elaine cu o expresie de panică.— Ei. aproape că nu v-aș fi crezut. dacă nu laș fi văzut chiar eu. — De fapt nimic. — Ba da. Avem aproape toți banii băgați aici – și nu sunt prea mulți. Rezist eu până atunci. Acuma n-o să mai fiu singura. pentru că de-abia vă cunosc. — Schimbarea lui e aproape de necrezut. zise Rebecca moale. Habar n-aveți ce fericită sunt că o să locuiți mai jos. — Și de ce n-ai făcut-o? — Din multe motive. — Singura? repetă Elaine cuvintele Rebeccăi. — Și voi sunteți străini aici. Știu exact despre ce vorbești. spuse liniștit Glen. Glen părea stânjenit. — Două săptămâni. pe plajă. Dar cred că ne vom muta aici în câteva săptămâni. Dacă am pleca acum. — Nu prea înțeleg ce vrei să spui. dar Brad preluă subiectul plin de nerăbdare. nu-i așa? Nu aveți rude în Clark’s Harbor? — Înțeleg. Nu e ușor să fii străin în Clark’s Harbor. zise Elaine. nu cunoaștem niciun suflet pe-aici. Rebecca se înroși puternic și încercă să se adune. nu? — E groaznic. care spera o să o facă pe Rebecca să se simtă în largul ei. în afară de voi și nu suntem înrudiți cu nimeni. Trebuie să ne întoarcem la Seattle și să închidem casa. Și n-aveți nicio idee ce anume a provocat-o? 112 . Suntem singuri aici și uneori mie frică. Nu intenționase să o spună cu voce tare. Îi zâmbi Rebeccăi. nu chiar. pur și simplu am vrut să strâng și să plec. dar uneori locul ăsta mă dă gata. începu ea. răspunse Elaine. lăsându-se pe spate. zise Rebecca. zise cu un zâmbet curios. — Nu. dar Brad se hotărî să o provoace. dar o auziră toți din cameră. nam mai rămâne cu nimic. vreau să spun ceva. zise Rebecca. doar pentru ea. Uneori. Apoi se răzgândi. — Și pe urmă mai e și Robby. De fapt.

dacă nu eram străin aici. zise Glen. Se pare că exact înainte de a o face. Rebecca. Rebecca le explică cum ajunseseră să creadă că întreg orașul se unise cumva împotriva lor. — O. — Ah. zise moale Elaine. Doar nu vrei să spui că… — S-a întâmplat pe proprietatea noastră. zise Glen. — Nu prea. n-aș vrea să vă împărtășesc și vouă – e atât de deprimant. Am dat peste ea noaptea trecută pe plajă. doamne. zise Brad. probabil c-a fost teribil pentru tine. Dacă nu pentru altceva. — O văd tot timpul. Îmi pare atât de rău. Sau sunt prea curioasă? — Nu ești prea curioasă. nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. haide acum. — Oare? 113 . a fost dimineața asta… — Dimineața asta? Elaine se gândi o clipă. vrei să spui de doamna Shelling? Glen aprobă din cap. apoi paralel cu strada cam vreo sută de metri. — Ei. Atâta timp cât Robby rămâne așa. Miriam Shelling s-a spânzurat de unul din copacii noștri. De fiecare dată când ceva nu e în regulă există o explicație logică – cu excepția faptului că am avut mereu sentimentul inexplicabil că. — Exact înainte de a o face? repetă Elaine.— N-avem nici cea mai mică idee. Cu un glas moale. încheie Glen. Uneori devenim paranoici în legătură cu locul ăsta. cred că ne-ar prinde bine să vorbim despre asta. zise Elaine. De fiecare dată când închid ochii o tot văd. Luă sticla de vin și umplu paharele tuturor. zise Glen. Terenul nostru se întinde prin pădure. o să stăm în Clark’s Harbor. ridicând din umeri. Dar nici nu vrem să ne punem problema. Dar sincer. să vedem ce crede și altcineva. De fapt. fie ce-o fi. șopti Rebecca. Și pe urmă. zise Rebecca stăruitor. — Dar nu e niciodată nimic concret. ca și când i-ar fi fost rușine. — Dar cât de rău e aici? întrebă Elaine. iar fața Rebeccăi se înăspri. măcar să știm în ce ne-am băgat. Și copiii! Dacă ar fi văzut-o unul din ei? — Dar voi n-aveați nimic de-a face cu treaba asta. — O cunoșteați? vru să știe Brad. până la stradă.

Știi al naibii de bine cum este Clark’s Harbor pentru străini. — Ei haide. nu sunteți chiar departe. nu ne-a fost ușor. Și ai auzit la fel de bine ca și mine ce vorbeau acei oameni despre Glen în prima zi când am venit în oraș. — Vorbeau? zise Glen.Figura Rebeccăi era mohorâtă. Râse încrezător. totul a cam mers conform planului. chiar așa. — Mă tot întreb. de fapt da. Și pe urmă. — Tot zicea că l-au prins pe soțul ei și că ne vor prinde și pe noi. Dar ce-ți plănuiseși? Glen râse încurcat. nu vorbeați voi de paranoia și să fiu sincer. Iar în spațiile goale se întâmplă lucruri ciudate. speram să deschid galeria până acum… — Sperai. nu? — Pai. Se vede peste tot. 114 . că v-am făcut o primire… Să vă tot vină să vă stabiliți aici. dacă te gândești bine. noaptea trecută… Rebecca își întrerupse fraza și se luptă să nu izbucnească în plâns. Am vorbit cu Miriam ieri. cu atât pare să se înrăutățească totul. — De fapt. fii corect. A venit la galerie și a început să peroreze. — Păi. — Vrei să-ți spun eu? Muncind încontinuu și făcând față la orice s-a întâmplat. — Înseamnă că ceea ce v-a afectat pe voi a fost atitudinea pe care ați întâlnit-o sau mai exact pe care voi aveți impresia că ați întâlnit-o. chiar sunt puțin înaintea planului. dar nu știu cum am reușit. zise Brad. nu? — Ei. Dar „pare” e cuvântul cheie aici. Cât de rău stau lucrurile în realitate? Veți fi în stare să deschideți galeria înainte să rămâneți fără bani? — Așa s-ar părea. Lucrurile par să ia proporții. În timp ce se chinuia să-și țină firea. Mi-am permis ceva timp și pentru greșeli. sublinie Brad. neputând să-și rețină amărăciunea din voce. Și cu cât durează mai mult. Brad. Cele care ar părea mărunte în situații obișnuite capătă brusc importanță. De fapt. se repezi Brad să spună. Am crezut că e doar supărată… — Evident că era. Soții Palmer se holbară la el. soțul ei spuse: — După cum vedeți. — Hai. spuse Elaine. Voi doi ați trăit într-un spațiu cam gol aici.

le spuse Elaine. zise Rebecca în lipsa lui. miezul conversației. Presupun că mai la început. din aceleași motive pentru care voi vă bucurați că venim noi. dorindu-și să nu fi vorbit atât de curând. Dar cu o oră în urmă nu o aveam. spuse Elaine. Dacă nu. cu câțiva oameni în jur și cu câteva pahare de vin. doar ca să mă conving că sunteți acolo. — De ce nu vorbiți cu Whalen să vă pună instalație electrică? zise Glen. spuse Elaine cu o seninătate ce nu i se simțea în voce. că era mai mult o mâncătorie. — Chiar că mă bucur că o să fiți aici. din cinci în cinci minute. până când ne-am mutat aici și dintr-o dată n-am avut cu cine vorbi. Ce ziceau? — Ei. dacă poți s-o numești așa. Acum o cred. Când sunt eu prin preajmă. apoi ieși să mai caute un lemn pentru foc.Elaine îi evită privirea. Dar eu sunt încântată. — Ei. va trebui să alerg eu doar ca să aflu cum supraviețuiți fără curent electric. continuă el. Altfel nu ți-ai fi amintit. Brusc. Râse brusc: — Sper că nu voi ajunge o pacoste. Uneori simțeam că înnebunesc și cred că și Glen simțea la fel. asta e ceva nou. Dar până în seara asta nu credeam. doar tipica bârfă despre artiștii dintr-un orășel. spunându-ne unul altuia că o să fie bine. Habar n-aveam ce dependentă am devenit de oameni. 115 . zise ea cu blândețe. — Ei bine. Mai este vin în sticlă? Glen turnă fiecăruia încă un rând. — Trebuie să fi fost ceva mai mult. — Așa să faci. toată lumea amuțește. — Nu-ți face probleme. Linia principală trece chiar pe lângă casa voastră. încep să cred că îmi găsesc o motivație. o să alerg în sus și în jos pe plajă. era că nimeni din orașul ăsta nu pare prea încântat că sunteți aici. Dar Rebecca nu voia să abandoneze subiectul. — Îmi pare rău pentru asta. N-ar trebui să coste prea mult până acolo unde stați. zise Rebecca. Poate că reușim astfel să alungăm blestemul locului unii prin ceilalți. Am rezistat atâta timp. continuă ea. întorcându-se la timp să audă ultimele cuvinte. încep să vorbesc ca Miriam Shelling. Elaine își luă seama și se uită de la unul la altul.

Nu. — Asta nu e prea amuzant. — Ce altceva? răspunse Elaine. porniră înapoi. spuse Brad. zise Glen blând. — Cred că am să-l arunc pur și simplu pe bancheta din spate. își zise brusc Elaine. • Capitolul 11 — Ei. Nimeni altcineva n-a fost implicat și cu siguranță n-a fost îngropată în nisip ca în povestea pe care ne-a spus-o Whalen. pare ancorat în trecut. dar câinele a fost. o auzi Brad. iubita mea. — Ce. Dintr-un motiv anume. A făcut mare caz să ne povestească vechea legendă indiană. — Da. ridicându-se însă și dându-i să înțeleagă lui Brad că era timpul să plece. nu-i așa? șopti Rebecca. Câteva minute mai târziu. — Afurisit să fie. Nu-i spuse Rebeccăi ce sentiment ciudat avusese când fusese după lemne. chibzui ea. mă îndoiesc că Whalen ar face-o. Și chiar dacă ar fi meritat.— Nu merită. Glen și Rebecca se uitară după ei până când nu mai erau decât niște umbre în lumina lunii. cred că da. ca să vadă dacă mai încăpea uscătorul buclucaș. în josul plajei. întorcându-se în cameră cu obiectul cu pricina în mână. zise Brad. având în vedere ce s-a întâmplat noaptea trecută. inventariindu-i conținutul în gând. — Numai că doamna Shelling s-a sinucis. Începu o ultimă inspecție prin cameră. uscătorul de păr? o întrebă el. ca și cum s-ar fi 116 . despre Nisipurile Morții. uitându-se de jur împrejurul camerei. — De acum va fi bine. trăgând sertarele afară. zise Elaine în timp ce închidea ultima valiză. sentimentul ciudat că era urmărit. într-o plimbare lungă. trăgându-i clapele. remarcă Elaine. Apoi închiseră ușa cabanei și se petrecură cu brațele unul pe celălalt. apoi trecu la baie. Nu zise nimic. Azvârli uscătorul pe pat și se lăsă cu greutate pe unul din scaune. Se uită cu un aer ursuz la valiza de pe pat. asta a fost.

— Cum se face că întotdeauna uscătorul sfârșește prin a-mi strica hainele? — Ale tale sunt mai ieftine și pe urmă ție nu-ți pasă cum arăți. Puse bagajul jos și azvârli cheia pe tejghea. îl necăji Elaine. răspunse Brad. dar nu aici. Nu fu surprins când Glind compară cu atenție semnătura de pe chitanță cu cea de pe cartea de credit. 117 . zise el. lăsând ușa deschisă. îndesând și uscătorul. Glind o luă și o examină cu atenție. să terminăm odată. Într-un fel. soarele strălucea puternic și portul se întindea albastru și limpede înaintea ei. dar sarcasmul lui nu fu sesizat de micul proprietar de han. Amândoi apucară câte două valize și părăsiră camera. nu vreau s-o părăsesc. — Nu. Ce facem cu el? Îl punem pe scaunul din spate? Elaine îi aruncă în glumă o privire amenințătoare și deschise din nou valiza. ca să-și facă loc pe scări.așteptat ca din colțul acela să mai apară un alt lucru pe care ea îl scăpase din vedere. — Aveai dreptate. Îi înmână lui Glind o carte de credit care fu inspectată minuțios. — Ca și când nu știai… Rearanjă lucrurile din geamantan. apoi trase nota lor dintr-o cutie de pe tejghea. — Am auzit că ați închiriat vechea casă Baron. Brad își suprimă un zâmbet când observă că nota lor fusese singura din cutie și se întrebă ce s-ar fi făcut Glind dacă numerele nu s-ar fi potrivit. verifică numărul de la cameră cu numărul de pe notă și începu să adune. — Da. În cele din urmă Glind îi înapoie cartea și îi zâmbi larg. Oftă și se ridică în picioare. — O să ne întoarcem. Merle Glind se uită în sus și îi văzu venind. mai bine zis înghesuind câteva cămăși de-ale lui Brad într-un colț. — Oare o să am nevoie de ea astăzi? Privi neîncrezătoare pe fereastră. apoi semnă chitanța când îi fu prezentată. Cu puțin efort. zise Brad și luă uscătorul. — Plecați? întrebă el. valiza se închise. dar nu se oferi să-i ajute la bagaj. Este o cameră frumoasă. Haide. zise ea deodată. de fapt ne mutăm bagajele. întinzând mâna după haina pe care i-o ținea Brad. — Cam pișcă frigul.

dacă aș fi în locul vostru. Probabil că ați auzit poveștile. Brad și Elaine ridicară valizele și părăsiră Harbor Inn. se vede imediat. nu părea prea dornic. — Ei. — Șeful poliției? întrebă Elaine. Merle se uită cu ochii mari la Brad. Privirea lui Glind se posomori și el aproape că se uită cu severitate la ei. Râse sigur pe sine. Cu siguranță nu arată. Nu are curent electric. Dar tonul exprima o slabă speranță. — Cine știe? Dar Harney Whalen crede în legendă și el e de origine indiană. Oricum. răspunse Merle. Sunt doar povești. remarcă Merle. m-aș gândi de două ori înainte să mă mut acolo. — Le-am auzit. el crede că e ceva cu legenda asta. — De fapt nimic. — Ce vrei să spui mai exact? întrebă ea. — Nici să nu vă închipuiți că era. dar. în timp ce puneau cu grijă geamantanele în mașină. — Asta chiar că mă face să iau foc. așa că nu cred să ne deranjeze câteva spărturi. — Din cauza legendei? Glind ridică din umeri. Adevărul e că mă surprinde că v-a închiriat-o vouă.— Exact. E ca și cum ar fi încercat să ne sperie. nevenindu-i să creadă. — Uită-te mai bine. De-asta nu vrea să închirieze casa de acolo. zise Brad pe un ton neutru. zise Brad direct. Și dacă aș fi fost în locul vostru l-aș fi lăsat să mă descurajeze. — Ei bine. — Nu e cine știe ce de casa aia. bombăni Elaine. zise Brad. — Presupun că știți ce faceți. fără îndoială. și sincer nu punem mare preț pe ele. — Sper să aveți dreptate. Nu m-aș mira dacă ar fi spart acoperișul. se bâlbâi el. apoi se convinse că era luat peste picior. o să locuim mai mult la primul etaj. în timp ce își strecura cartea de credit înapoi în portofel. 118 . E un loc rău acolo. zise el. Tonul ei părea să-l sperie pe omulețul nervos și el dădu un pas înapoi în spatele tejghelei. Dacă știi.

O păsărică mi-a spus că s-ar putea să vă opriți din drumul spre Seattle. încercând să construiască o vizualizare. zise ea veselă. — Dar. aș fi făcut-o. — Dar n-o să țină. ce părere aveți? Soții Randall se uitară în jurul lor. — Nu. în timp ce Glen îi conducea prin încăpere.— Asta e exact ceea ce încerca să facă. râzând dintr-o dată. zise Brad sincer. în timp ce urca în mașină. • Brad și Elaine stăteau în fața galeriei. — Speram că o să apăreți. — Văd că Rebecca nu s-a înșelat. — Deja plănuiam să facem asta. zise Brad dezinvolt. Așteptă până când Brad se așeză la volan înainte de a vorbi din nou. încercând să-și închipuie cum o să arate când va fi gata. Dădu colțul străzii și înaintă pe șosea. Apoi se întoarse zâmbind către ea. am pus de cafea. De-asta am venit aici azi dimineață. zise Brad fericit. dacă m-aș fi gândit. dar nu luă în seamă. n-o să țină. Îi pofti în galerie. Poftiți înăuntru. când la intrare apăru Rebecca Palmer. Auzi ceva trosnind înăuntru. spre drumul principal. Știi ce. zise Elaine sfidătoare. — Așa cum mă simt acum. — Așa îmi placi. trântind capota portbagajului. Nu reușise 119 . Glen apăru pe ușa din spate. explicându-le ce lucruri vor fi acolo și unde va fi locul lor. privind prin parbriz. — Ticălosule! zise Elaine. Brusc Elaine se uită suspicioasă la el. zise Brad. doar ca să ne luăm la revedere. știind că reacția ei instinctivă la manevrele lui Glind va fi să demonstreze că omulețul se înșela. hai să ne oprim și să-l vizităm pe Glen Palmer înainte de plecare. Câteva minute mai târziu se opreau în dreptul galeriei. nu? Îi zâmbi încrezător soției. mi-aș dori să fi fost în stare să îl convingem pe Whalen să ne vândă casa. întinzându-se s-o mângâie pe genunchi. Un minut mai târziu. cu ochii micșorați și cu un zâmbet în colțul gurii: — Tu l-ai pus să facă asta? Doar ca să mă stârnești pe mine? — Categoric nu. Ei.

nu mai e nimic de făcut acum. Snooker să se aleagă cu gâtul rupt și apoi doamna Shelling… 120 . zise Glen. protestă Elaine. Glen părea descurajat. zise Glen. răspunse Rebecca. În camera din spate. se oferi Glen. Elaine puse cu grijă cățelușul înapoi în cutie. — Snooker chiar avea gâtul rupt? întrebă Rebecca deodată. — Ei. — Ce-ai făcut cu el? — L-am lăsat acolo unde era. — Știu. scâncind jalnic. dar Brad și Elaine îi admirară munca oricum. stând pe picioarele de dinapoi. e adorabil! strigă Elaine. — Ah. Elaine o privi scrutător și își mușcă buza. cu un zâmbet mic. Unde l-ați găsit? — Nu l-am găsit. — Ți-a spus Glen? Rebecca aprobă din cap. Sunt sigură că era mort de mai multe ceasuri. — Nu prea vă puteți imagina. dintre marginile unei cutii de carton. dar nimeni nu știa de undear fi putut să vină. e al nostru. Cred că. Îmi pare rău. luându-l în brațe și strângându-l la piept. nu? zise Elaine. — Dar nu pare să aibă mai mult de opt săptămâni. nu? — Că nu-mi pot imagina nu-nseamnă că nu vor exista. Stătea în fața ușii azi dimineață când am sosit. un cățeluș se uita cercetător la ei. habar n-aveam că era câinele vostru. — Vreau să o văd din nou când e gata. să vedeți ceam găsit azi dimineață. Rebecca. Am întrebat pe câțiva oameni despre el în dimineața asta. nu? — Nu mai era nimic de făcut nici când l-am găsit. Bill Pruitt de la stația de benzină de jos a zis că uneori vin oamenii din Aberdeen și Hoquiam ca să abandoneze cățeluși. dând furios din coadă. protestă Elaine. Ziceați că aveți cafea? — Și niște bere. zise Elaine blând. El ne-a găsit pe noi. atunci nu mai are rost să mint.decât pe jumătate. Imediat acesta se zbătu să iasă. Haideți în spate. — Ei. Cum ar putea un cățeluș așa de mic să nu se rătăcească noaptea? — Întreabă-mă să te-ntreb. Nu știam ce altceva să fac. Dar e o coincidență prea mare. dacă nu vine nimeni să-l caute astăzi.

— Peste câteva minute o să începi să vorbești ca Merle Glind. zise el vesel. E absolut prostesc să lași să te dea gata lucrurile astea. — Știu. — Ce naiba pune la cale? mormăi Glen. Dintr-o dată nu îmi mai place ideea de a fi singură la Sod Beach. — S-a întâmplat ceva? întrebă Brad. vorbești de lup și lupul la ușă. Porni spre ușa de la intrare. Rebecca se ridică și se duse să se uite afară.Lăsă fraza neterminată. — Amenda. — Mă ocup eu de asta. cu un picior pe bara de protecție. Se duse la ușă și ieși afară. zise Rebecca. Glen își urmă soția. știai că Whalen e de origine indiana? — Eu nu. cred că arată a indian. și grupul tăcu deodată. zise ea. Glen. Dar două lucruri? E înspăimântător. — Bună dimineața. Încruntându-se ușor. Harney Whalen stătea lângă mașina soților Randall. zise el direct. Afară se opri o mașină. Cum nu se întâmplă așa. dar fu oprit de vocea lui Brad. Lucrurile astea ne-au dat gata. a reușit să ne sugereze că e ceva cu legenda lui Whalen. apoi se adună și încercă să zâmbească. Whalen îi aruncă o privire. apoi termină de scris și rupse o foaie din carnețel. zise. E o plajă frumoasă și ai fost foarte fericită acolo. — Merle? Glen rosti numele tăios și atenția lui Brad fu distrasă de la Rebecca. O să fiu așa bucuroasă când te vei întoarce. Fără s-o spună neapărat. zise Elaine cu o siguranță pe care nu o simțea. I-o înmână lui Brad. 121 . zise Rebecca. — Ce avea de spus? — Nu mare lucru. Afară. A îndrugat niște prostii despre cum că facem o greșeală mutându-ne pe plajă. — Astea-s prostii. scriind ceea ce părea a fi o amendă. zise Brad. pătrunzându-l cu privirea. Șeful politiei nu-i răspunse. — Ei. Ia zi. așteptând să se deschidă ușa. spuse Brad. Dar acuma că o spui. — Îmi pare rău. Și dacă ar fi fost numai un lucru – chiar dacă era doar Miriam Shelling – cred că n-aș fi avut nimic. Pe mașina mea și-a pus piciorul.

Mașina e parcată ilegal. Brad duse pur și simplu mâna la portofel. cu tichetul. — Dacă crezi că poți să mă sperii cu un tichet de parcare fals. zise polițistul. O să-ți ia mult mai mult decât atât ca să mă ții departe de Clark’s Harbor. Apoi porni înapoi spre mașina lui albă cu negru. Nu era niciunul. așa că te-am amendat. apoi se întoarse pe locul unde îl aștepta Brad. — Am nevoie de o chitanță pentru asta. zise șeful poliției. în sfârșit. Polițistul se întoarse și se holbă la el. — Data viitoare să fii mai atent. puteam s-o fac. — Domnule doctor Randall. vocea lui era la fel de liniștită ca și a lui Brad Randall. deschise gura. Partea din spate a mașinii se află pe trotuar. — Nu e ilegal să parchezi aici. Ce tot îndrugi? — Mașina este parcată ilegal. în căutarea unui indicator care săi spună că încălcase legea. — Șerifule Whalen! îl strigă Brad. te înșeli.Brad zâmbi parșiv. — Nu-i nicio problemă. zise Whalen. răspunse el. — Îmi pare rău. zise el. — Presupun că pot să-ți plătesc ție? întrebă el politicos. Harney Whalen își strâmbă buza de jos și păru că răsucește în minte problema. Șeful poliției se uită cu severitate la el preț de o secundă. Se așeză în spatele volanului și mâzgăli în grabă o chitanță. eu nu dau tichete false. Cât de neatent am fost. În schimb. zise el cu ușurință. puteam 122 . Cât mă costă? — Zece dolari. zise Brad. Dacă voiam să te țin departe de Clark’s Harbor. E vorba de cum ai parcat. — Nu există marcaj. ca și cum s-ar fi așteptat ca Brad să protesteze. vârând banii și tichetul în buzunar. domnule Randall. dându-i chitanța lui Brad. Deodată înțelese despre ce era vorba. Brad aruncă o privire în jur. apoi se duse în mașina lui. declară Whalen. Brad păși în jurul mașinii. Volvo-ul nu trecea mai mult de doi centimetri peste trotuarul care oricum nu se vedea de praf. Pe fața lui apăruse un zâmbet obraznic. credeți-mă. Când. zise Brad liniștit. scoase o bancnotă de zece dolari și i-o înmână polițistului. — O amendă? repetă el cu un aer distrat.

va trebui să mă pun și eu pe treabă. îi șopti ea. Se făcu tăcere și Rebecca se apropie de el și-i luă mâna. Orașul ăsta m-a scos din sărite. Dar nu veni să-mi faci mie necazuri. Grăbiți-vă să vă întoarceți. e treaba ta. — Nicio grijă. — Pentru ce? întrebă Rebecca. Și sper să găsesc locul acesta gata atunci. zise el. fără să scoată un cuvânt. Elaine se uită la ceas. Ne va lua cel puțin trei ore să ajungem acasă. Polițistul aprobă scurt din cap și. zise Brad. — Dă-ne aproximativ o săptămână și ne vom întoarce. — Așa vom face. Se smulse din brațele Rebeccăi. cu o expresie îngrijorată pe față. Dacă nu. zise ea blând. zise ea. Dar dintr-o dată lucrurile par să ia o întorsătură bună. Acuma. Și cu toate astea așa trebuia să fie – încălcarea regulii. o asigură Elaine. așa cum presupusese el. că ai să dai de necaz! Mai înțeles? Brad se simțea prostește. Bine? Rebecca aprobă din cap. — Câteodată nici nu știu dacă se poate păși și cu dreptul. — Mă simt prostește. îi promise Glen. Dacă am greșit. dacă vreți să veniți aici sau dacă nu. cel puțin pe moment.să te țin. — O să-ți păstrez asta. N-are rost să plecăm cu stângul. — Și te-a amendat pentru asta? E ridicol! — Și eu am zis la fel. — S-ar părea că am parcat ilegal. Ne-a dat amendă? — Ne-a dat și am plătit-o. 123 . era atât de banală. apoi intră înapoi în galeria familiei Palmer. Pe neașteptate. se urcă în mașină și se îndepărtă. — Despre ce era vorba? întrebă Elaine. Poate că se înșelase și că tichetul de parcare nu fusese o hărțuială. zise Glen cu amărăciune. Brad îl privi cum pleacă. Rebecca o luă în brațe pe Elaine și o strânse cu putere. dacă fusese într-adevăr o încălcare. Se hotărî să renunțe la subiect. — Foarte clar. Se pare că mașina trece cu partea dreaptă din spate doi-trei centimetri peste trotuar. zise Brad gânditor. îmi cer scuze. — Să nu te răzgândești. — E timpul să plecăm. dar n-am insistat.

• — La ce te gândești? o întrebă Brad când se îndepărtară de galerie. dorindu-și încă o dată să fi acceptat oferta lui de a le cumpăra galeria. nefiind sigură dacă voia săi împărtășească lui Brad gândurile ei. Acum. îi spuse Glen. 124 . Nu pot să-i văd plecând. Îi era teamă să nu fie proastă. înainte de a ieși cu mașina din spatele panoului. Și ei sunt străini. Când întoarse s-o ia spre Harbor Road. — Cred că da. un sentiment pe care îl cultiva. se uită spre oraș. pe măsură ce se îndepărtară mai mult și mai mult de Clark’s Harbor. Vreau să zic. una e o casă pe plajă. Și ca soții Shelling. — Iar ești îngrijorată? o ghici el. savurând o ceașcă de cafea fierbinte. aruncă o privire supărată spre galeria familiei Palmer. Sunt o mulțime de treburi de făcut și trebuie să avem grijă și de un cățeluș. — Nu e vorba de întreg orașul. Soții Palmer intrară împreună înapoi în galerie. lăsând în urmă galeria cu pricina. hai înăuntru și să uităm o vreme de ei. Acum orașul se întindea înaintea lui. Dar. Se hotărî să renunțe la gândurile astea. alta e să n-aibă curent electric și să fie într-un oraș care pare că nu ne vrea. • Harney Whalen așteptă până când mașina familiei Randall nu se mai putea vedea. Glen și Rebecca ne doresc foarte mult. Trase în fața primăriei și intră cu pași mărunți în biroul lui. Avea un sentiment de proprietate asupra orașului. Când intră Harney. gândurile reveneau întruna. E vorba de Harney Whalen și Merle Glind. Chip îi turnă șefului imediat o ceașcă de cafea. Apoi. zise Elaine. sublinie Brad. Chip Connor era deja acolo. senin și liniștit sub soarele dimineții. Poate că ne-am pripit. Străini ca și noi. zise Rebecca. Elaine se cufundă din nou în tăcere. gândi ea.El și Rebecca merseră cu cei doi Randall la mașina lor și se uitară după ei cum pleacă. Dacă se răzgândesc și nu mai vin înapoi? — Se vor întoarce. Orașul lui. Dar nu-și păcăli soțul. — La nimic important. — Îmi pare rău că pleacă. și se îndreptă înapoi spre oraș.

savurându-și ceașca de cafea și așteptând furtuna. Dar vine o furtună. răspunse Whalen. — Știu. comentă adjunctul lui. 125 . Harney Whalen zâmbi. Se așeză și-și puse picioarele pe birou. zise Harney tărăgănat. Poate că nu. sublinie Chip. Au plecat chiar acum. au plecat. — Au plecat? Cine? — Soții Randall.— Ei bine. Una mare. — E o zi frumoasă. Chip? — Deocamdată. — Dar se întorc. zise Harney. — Probabil. nu-i așa. Mă dor oasele.

• CARTEA A DOUA • Valurile nopții 126 .

poate pentru că nici ei. altceva era.• Capitolul 12 Reverendul Lucas Pembroke privea atent pe deasupra ochelarilor la adunarea răzleață care se strânsese în micuța biserică metodistă și încercă să dea vina pe vreme pentru lipsa de audiență. Nu. reflectă el. că dacă ar fi fost acolo trupurile celor doi… Lăsă gândul neterminat și se mustră singur pentru lipsa lui de milostenie. Era ca și cum. iar reverendul Pembroke voia să creadă că vremea îi ținea departe de oameni. nu fuseseră prea bine primiți acolo. însă un străin era un străin și nu putea fi complet acceptat. asemenea lui. dar moartea lui Pete și Miriam Shelling îl lovise puternic. nu prea mulți oameni din Clark’s Harbor îi împărtășeau sentimentele. Plouase aproape neîntrerupt în ultimele cinci zile de când fuseseră înmormântați Miriam și Pete Shelling. așa că se hotărâse să țină o slujbă ca să le spună adio. Lucas Pembroke crezuse că ajunsese la o relație neutră cu cei din Clark’s Harbor. Din toată comunitatea fuseseră singurii care îi arătaseră că apreciau venirile lui la Clark’s Harbor. Doar câțiva (plictisiții și curioșii) veniseră la înmormântare. trebuiau să aibă un pastor la biserica lor. O simțise de la început: o răceală printre membrii comunității pe care nu putuse s-o învingă niciodată. 127 . După câte se părea. Lucas sperase că vor veni mai mulți la slujba aceasta. ceva de care devenise tot mai conștient de când își arondase și orașul Clark’s Harbor la parohia lui. în fața a mai puțin de zece persoane. Poate. I se păru aproape fără rost să fi făcut tot drumul cu mașina din Hoquiam până acolo ca să țină o slujbă pentru doi oameni pe care abia dacă-i cunoștea. vrând nevrând. Îi lipseau soții Shelling.

arătând ciudat de neaveniți. dar m-am 128 . la jumătatea drumului între ușă și altar. se rotea întruna când observa cine era acolo și cine nu. aproape chel. Începu slujba. desigur. Dacă pot să vă ajut cu ceva… — Acum mi-e bine. dar întotdeauna mă fac să mă simt singur. cred că n-am vorbit niciodată cu domnul Shelling.Merle Glind era acolo. • O oră mai târziu. Glind stătea în banca a patra. Nu se oprise să stea de vorbă. Chiar îmi e. În afară de Glind. Lucas Pembroke clătină din cap înțelegător. mica adunare părăsea biserica. îl asigură Rebecca. într-o parte. dar Lucas era sigur că prezența lui Glind acolo se datora mai mult curiozității lui naturale decât vreunui sentiment pentru Pete și Miriam. — A fost o slujbă foarte frumoasă. Nu știam că îi cunoșteați pe soții Shelling. și decise că întârziase prea mult. Cum plecă. Răspunsul lui Pembroke era călduros. — Mă bucur că ați venit. Știu că sună ciudat. Dar pe banca din față. iar capul lui mic. Nu mai fuseseră la biserică până atunci și Lucas se întrebă ce anume îi adusese astăzi acolo. stăteau Rebecca și Glen Palmer cu copiii lor. Dar am vorbit cu doamna Shelling în noaptea când a murit și am simțit că trebuie să venim. zise ea timid. De fapt. Rebecca Palmer păși spre el. mai mult întrebător. adăugă el. răspunse Glen. să-i amintească de timpurile în care tendința lui de a divaga dădea tot ce era mai bun din el. îi spuse el Rebeccăi. doar alți trei pescari și Harney Whalen reprezentau orășelul la slujba lui. — Cred că v-a fost destul de greu. Slujba dumneavoastră m-a ajutat. apoi o șterse mormăind că trebuia să se întoarcă la han. — Nu-i cunoșteam cu adevărat. Aruncă o privire la ceasul pe care îl plasase deasupra ușii de la intrarea în biserică. Harney Whalen plecă primul și Pembroke observă că șeful poliției se grăbea. Cred că îi înțeleg. domnule Pembroke. — Au venit atât de puțini și întotdeauna mă afectează când nu sunt oamenii la o înmormântare. nici măcar preț de un minut sau două. Merle Glind se opri pentru scurt timp să-i strângă mâna lui Lucas.

dar nici n-a vrut să audă. Pembroke simți că era o comunicare tăcută între pescarul bătrân și cei doi copii. continuă bătrânul. că sunt lucruri mai bune de făcut decât să ne petrecem ziua la biserică. Nu era nici urmă de răutate în glasul lui Corey și-i făcu cu ochiul pastorului când vorbea. întrebându-se ce anume încerca să-i spună Riley. La slujbele obișnuite. și Pembroke se bucură că reveniseră pe un teren mai sigur. — Să mai veniți. și bănuia că vor continua să stea mai mult singuri. Mă face să mă simt neimportant. aici de față. trebuie să-ți spun. știu prea multe lucruri. domnule reverend. presupun. glumi el. apoi își îndreptă atenția asupra celor trei pescari. — Tad. îi îndemnă Lucas. îl necăji el. sunt surprins. I-am spus lui Mac Riley. Privirea lui era în schimb concentrată asupra lui Missy și Robby Palmer. mă bucur că ai reușit să vii astăzi. zise cu căldură Lucas. Nu i129 . dacă o să venim. — Pete Shelling era un pescar bun. zise Tad Corey binevoitor. Soții Palmer îl asigurară că vor veni. vreau să zic. Riley întrerupse jocul și îi zâmbi pastorului. Lucas Pembroke chicoti aprobator și își îndreptă atenția asupra celui mai bătrân dintre cei trei pescari. domnule Riley. care stăteau la câțiva pași mai încolo. provenind dintr-o experiență comună pe care și-o evocau acum și pe care o țineau doar pentru ei. — N-a fost ideea mea. nu păru să-l audă pe Pembroke.gândit că. — Ei. Cel mai tânăr dintre ei era unul din enoriașii cei mai buni ai lui Pembroke. Bătrânul. îi făcu el observație. Și cred că așa o să fie. — Nici că o să mă vedeți prea des. o să mă ajute să nu mă mai gândesc la asta. Lucruri de care dumneata nu știi nimic. cu ochii aproape pierduți între ridurile feței asprite de vreme. Nu putea preciza dacă îi învinuiește. Ce bine că ai venit! Cu toate că. zise Lucas Pembroke stingherit. Nu suntem o comunitate mare și nu-mi place să predic într-o biserică goală. — Nu te văd prea des. dar pastorul fu sigur că nu aveau să vină. După șaptezeci de ani de pescuit în apele astea. Îi privi cum ies din biserică. Aici se petrec lucruri. Fără îndoială că simțeau și ei aceeași răceală pe care o simțise și el când venise prima oară în Clark’s Harbor. uitându-se plini de curiozitate la el.

Ar pregăti poate și o masă de seară ca lumea. Ca și cum. — Liniște ca la înmormântare. • Harney Whalen intră în biroul lui și se așeză în scaunul de la birou. Făcu o pauză. următoarea ar fi a lui. Bătrânul Riley… — Străbunicul? Pe mine nu mă surprinde. Ei trei și cu mine și încă alte patru persoane. Începu să strângă cărțile care fuseseră folosite în timpul slujbei și se întrebă ce să facă cu florile pe care le adusese cu el pentru ceremonie. Uneori cred că are un fix cu înmormântările. se mai întâmplă și accidente. 130 . Dar dacă le-ar lua cu el acasă în Hoquiam. îl consolă Lucas. apoi renunță scârbit la idee – oamenii din Clark’s Harbor n-ar prea aprecia gestul. Se gândea Harney la ceva. proprietăreasa lui ar fi încântată. E o rușine. Cum a fost? — Înmormântarea e înmormântare. — N-am nimic de spus. E liniște. aprobă caustic Riley. își luară la revedere de la pastor și porniră grăbiți după Riley. Se întoarse cu spatele la pastor și se îndepărtă de biserică. nu-i așa? întrebă Whalen în cele din urmă. După câțiva pași strigă: — Voi. dacă i-ar scăpa una. băieți. Dar nu așa des. zise blând Chip. aveți de gând să vă pierdeți toată ziua? Tad Corey și al treilea pescar. schimbară o privire rapidă. rânji Chip. Se gândi să le țină pentru slujba de duminică. Răsfoi câteva hârtii. — Asta vrea să fie o aluzie? — Cred că da. asta este.am cunoscut soția prea bine. — Da. Cu toate că e prima dată când mă duc la una de două persoane. Presupun că Tad și Clem erau cu el? — Da. dar Chip Connor nu se lăsă păcălit. — Lume multă? — Nu prea. O rușine strigătoare la cer! — Ei. Harney ridică privirea spre el. Dar n-ai să ghicești cine erau ăștia patru. apoi intră înapoi în biserică. și se lăsă pe speteaza scaunului. apoi se hotărî să-și îmboldească șeful. Lucas Pembroke îi privi cum pleacă. ale căror corpuri lipsesc. adăugă el. — Ești cam tăcut. Clem Ledbetter. zise Whalen. dar îl știam pe Pete.

Chip își forță mintea. După cum vorbea Whalen, nu erau unii la care s-ar fi putut gândi el. Apoi își dădu seama. — Nu cumva familia Palmer? întrebă el. — Ai nimerit-o, zise el. Acuma spune-mi. De ce să vină soții Palmer la înmormântare? Ce naiba, nu era mai nimeni acolo, deși oricine din oraș îi cunoștea mai bine pe cei doi Shelling decât ei. Așa că, de ce-au apărut? — De unde să știu? zise Chip. De ce-au apărut? — Bună întrebare, zise Whalen sarcastic. Ia ghici, cine o să-i afle răspunsul? — Înțeleg, zise cu greutate Chip, ridicându-se. Vrei să mă duc acolo și să am o mică discuție cu Palmer? — Exact, răspunse Whalen. Dar nu e nicio grabă. Până mâine ai tot timpul. Îl privi pe adjunctul lui cum pleacă și se întrebă cum o să se descurce Chip; întrebându-se, pe bună dreptate, de ce ar vrea să-l interogheze pe Palmer. Doctorul Phelps zisese că Miriam Shelling se sinucisese. Dar Harney Whalen nu credea. Mai era ceva – se mai întâmpla ceva și Harney era sigur că îi va implica și pe soții Palmer. Era doar o bănuială, dar Harney Whalen avea încredere în bănuielile lui. • Soții Palmer merseră până la stația de benzină, achitară nota de plată umflată fără să comenteze și porniră în tăcere înapoi cu mașina spre Sod Beach. Liniștea era respectată până și de copii, care păreau să știe că deocamdată trebuiau sa tacă. Chevroletul lui Glen se abătu de pe șoseaua principală și intră pe ultima sută de metri care ducea la luminișul unde se afla cabana lor. — Putem să mergem pe plajă acum? se rugă Robby, când el și Missy se dădură jos de pe locurile din spate. — Nu credeți că ar trebui să mergeți la școală? le sugeră Rebecca. — Ah, a trecut deja de prânz… Fata lui Robby se schimonosi și Rebecca se înduioșa imediat. — Ei, cred că o zi n-o să vă strice. Ce-ar fi să-l scoateți afară pe Scooter până nu dă casa peste cap? Până să termine ea de zis, Missy și Robby alergau spre ușa cabanei. Un minut mai târziu, cățelușul se agita în spatele lor să-i prindă pe copii. Glen și Rebecca asistară la scenă până când cei trei dispărură după colț, spre plajă, apoi intrară.
131

— Câinele ăsta afurisit, zise Rebecca, văzând murdăria din mijlocul covorului. Renunțaseră la încercarea de a-l ține închis într-o cutie de a doua zi, când își câștigase și numele de Scooter, după ce găurise toate cutiile în care îl puseseră, luând-o la goană să se ascundă sub prima mobilă, așteptând apoi să vină cineva să-l alunge. Pe urmă, numele era destul de apropiat de Snooker, cel dispărut, așa încât cățelușul să răspundă chiar dacă copiii uitau și îl strigau pe numele predecesorului său. Una peste alta, cățelușul aranjase bine lucrurile și soții Palmer fuseseră scutiți de sarcina de a le spune copiilor ce se întâmplase cu cockerul lor; de când cu sosirea lui Scooter, amândoi păreau că uitaseră de potaia negru cu alb. Singura problemă era încăpățânarea lui Scooter de a învăța regulile elementare ale creșterii în casă. Rebecca găsi o bucată de ziar și ridică plină de zel murdăria, o duse afară și o aruncă într-o ladă de gunoi.. — Vrei să ieși pe plajă? îl întrebă pe Glen când veni înapoi. Soarele e gata să apună și știi cum mă simt când copiii sunt acolo singuri. Glen se uită întrebător la soția lui. Astăzi era prima oară când îi lăsase să se joace pe plajă de când murise Miriam. Se hotărî să atace subiectul pe ocolite. — Ești bucuroasă că ne-am dus la slujbă? întrebă el. Rebecca păru surprinsă de întrebare. — Ei, sigur că sunt bucuroasă. Eu am fost cea care a insistat să mergem, nu mai știi? Apoi își dădu imediat seama la ce voia să ajungă. Instinctiv, o porni spre ușă, apoi se opri. — Acum chiar s-a terminat, nu-i așa? — Se terminase de cum s-a întâmplat, draga mea, zise Glen cu blândețe. Dar aveai nevoie de slujba aceea ca să te convingi. — Știu, răspunse Rebecca. Și nu mă deranjează să-ți spun, deși acum mi se pare destul de prostesc acest lucru, chiar m-a zguduit. — Ei, acum îi lași pe copii din nou pe plajă. Nu știu cum era pentru tine, dar pe mine începuse să mă cam înnebunească cu cățelușul ăla în picioarele mele tot timpul. Deschise lada frigorifică. — Știi ce? Hai să facem niște sandvișuri și să punem de un picnic pe plajă. Eu am să uit de galerie și tu de tot ce aveai de
132

făcut în după-amiaza asta și o să facem un praznic pentru soții Shelling, doar noi patru. — Nu suntem irlandezi, protestă Rebecca. — Putem să pretindem că suntem, râse Glen. Pe urmă, știi și tu la fel de bine ca și mine că puștii vor avea un milion de întrebări de pus. Așa că putem să și petrecem în timp ce le răspundem. Pentru prima dată în ultimele zile, starea depresivă a Rebeccăi dispăru și își dădu seama că era din nou bucuroasă că se afla pe plajă. Îl îmbrățișă pe Glen și îl sărută apăsat. — Ăsta pentru ce-a fost? zise, după ce o sărută și el. — Pentru nimic anume. Doar ca să-ți arăt cât de mult apreciez faptul că am un soț minunat. Se uită pe fereastră tocmai la timp ca să vadă cum norii se destramă și iese soarele. Marea, până atunci gri-cenușie, deveni dintr-o dată de un albastru-închis și verdele pădurii se trezi la viață. — A trecut furtuna, zise ea. Nu prea-mi vine să cred. — În locul tău, nici eu n-aș crede, zise Glen. După cum ziceau bătrânii din oraș, ultimele zile n-au fost decât un preludiu. Adevărata furtună a stat ascunsă acolo în larg, pregătindu-se să vină. Rebecca strâmbă din nas. — N-oi fi tu cel care prevede sfârșitul lumii. — Nu fac decât să repet ce-am auzit, zise el. — Și crezi tot ce auzi? îl necăji Rebecca. Hai să profităm cât e soarele sus. • Clem Ledbetter puse deoparte năvodul la care lucra și scoase o țigară din pachetul mototolit pe care îl pescui din buzunarul pantalonilor. — Ce crezi? zise el, vorbind ca pentru sine, în timp ce-și aprindea țigara și trăgea puternic în piept din ea. — Ai de gând să lucrezi sau să fumezi? întrebă Tad Corey. Știi că nu poți să le faci pe amândouă odată. — Mă gândeam la Miriam Shelling, zise Clem, ignorându-l pe Tad. — Nu prea înțeleg. Multe lucruri nu au înțeles.

133

Mac Riley lasă lucrul și-și scoase pipa. În timp ce îndesa în pipă tutunul dintr-o punguță învechită, din piele de focă, îl privi iscoditor pe Clem. — Despre ce e vorba mai exact? — Despre Miriam Shelling. Nu prea înțeleg faptul că s-a sinucis. Nu era genul de femeie care să facă așa ceva. — Cum de ești așa expert? întrebă Corey. Tu și Miriam erați mai apropiați decât știm noi? — Pe dracu’, nu! Dar nu părea genul, asta e tot. Eu și Alice îi știam pe Pete și Miriam la fel de bine ca toți ceilalți și, dacă mă întrebi pe mine, nu prea văd cum vine toată treaba asta. — Pete Shelling era un prost, zise vehement Tad Corey. Oricine rămâne singur în larg așa e un prost. — S-ar putea, zise Clem. Dar Pete era un pescar bun și știți asta. Avea o barcă bună și n-am văzut niciodată nimic în neregulă la Sea Spray. Nu ca la alții pe care aș putea să-i numesc, ale căror bărci arată ca niște cocini de porci. Tad nu mușcă momeala. — Își ținea barca prea curată, după mine. — Poate că da, zise Clem cu încăpățânare. Dar cineva care își ține barca atât de curată ca Pete nu prea se lasă prins în propriile năvoade. Și Miriam, ei bine, știa ce face când s-a măritat cu Pete. Orice femeie care se mărită cu un pescar știe. Așa că, atunci când se întâmplă astfel de lucruri, nu se sinucide. — Orice s-ar fi întâmplat, deja a trecut, răspunse Tad. Nu știu de ce ne pierdem vremea discutând despre astea. Pete Shelling nu s-a încadrat niciodată în comunitate și eu unul nu dau doi bani pe ce s-a întâmplat. În ce o privește pe Miriam, ei bine, Harn Whalen zice că s-a sinucis și gata. — Oare? zise Mac Riley cu glasul lui tremurat. M-aș mira. Lăsase pipa deoparte în timp ce îi asculta pe cei doi bărbați mai tineri vorbind, dar acum o apucă din nou și o aprinse. — Îmi amintesc de ceva ce s-a întâmplat de mult, puțin după ce v-ați născut voi. Era o pereche aici, un bărbat și femeia lui. Nu știu de unde veniseră, probabil că nici n-am știut vreodată, dar oricum, era pescar. Și odată am găsit barca lui plutind pe apă, la Sod Beach, cam pe unde i-a găsit tipul ăla barca lui Pete Shelling. Era prins în plasele lui, tot ca Pete. — Și? întrebă Corey. Nu văd ce-i așa de ciudat în treaba asta. Curenții de la plaja aia devin foarte puternici uneori și nu-i chiar
134

atât de greu să pierzi controlul năvoadelor dacă nu știi ce să faci. Deci, doi oameni mor în același loc la diferență de patruzeci de ani. Nu văd cum asta ar putea să însemne ceva. Dacă erau doi oameni într-o lună sau poate într-un an, asta ar fi fost ceva. Dar în patruzeci de ani? Pe dracu’, Riley, singurul lucra care mă surprinde pe mine este că n-au fost mai mulți. — Nu m-ai lăsat să termin povestea, zise bătrânul calm. La câteva zile după ce l-am găsit pe bărbat, a murit soția lui. — A murit? întrebă Tad. Ce s-a întâmplat cu ea? — S-a spânzurat, zise Riley liniștit. Acuma n-am să vă spun că tot de copacul de care s-a spânzurat Miriam, dar mă puteți crede când vă spun că nu era prea departe de el. Cei doi bărbați se holbară la bătrân și se așternu o tăcere lungă. Până la urmă vorbi Clem. — Și au fost siguri că era sinucidere? — Nimeni n-are nicio îndoială, zise Riley, dar, dacă mă întrebi pe mine ce s-a întâmplat cu ei, este prea asemănător ca să te consoleze. — Dar nu înțeleg, zise Clem Ledbetter încet. — Nu-i așa? reflectă Riley. Sunt și eu curios. Doar curios. Tad și Clem schimbară o privire îngrijorată, dar Riley îi observă. — Credeți că sunt un bătrân senil, nu? zise el. Ei bine, pot sa fiu sau pot să nu fiu. Dar vă pot spune un lucru: marea aia deacolo e vie. Și are personalitatea ei. Indienii știau asta și o respectau. Ei credeau că în mare locuiește un spirit și că el trebuie îmbunat. — Prostii, zise Corey. — Crezi? Poate că ai dreptate. Dar ce ziceau indienii are sens, dacă stai să te gândești. Noi luăm o grămadă de lucruri de la mare, dar ce dăm înapoi? Aproape nimic. Și fermierii iau o grămadă de lucruri de la pământ, dar ei pun și înapoi ceva. Indienii gândeau că același lucru e valabil și pentru mare. Trebuie să-i oferi ceva în schimb pentru tot ce ți-a dat. Și ei așa făceau. Acolo unde sunt Nisipurile Morții. — Am auzit poveștile, zise Clem. — Despre ce le făceau străinilor acolo? Sigur, toată lumea a auzit poveștile alea. Dar sunt și altele despre care nu se vorbește prea mult. — De exemplu? zise Clem.
135

Unul din ele are legătură cu pescarii care mureau pe mare. zise Riley liniștit. — Și pe nevestele lor? îl luă în râs Tad. — Te face să te miri. — Isuse. făceau jertfe. până când a murit Miriam Shelling. Te-a umflat. zise Riley. Când veneau valurile nopții.— Când eram mic. alteori o strangulau sau îi rupeau doar gâtul și o lăsau pe plajă. Vocea i se pierdu și urmă o tăcere lungă. cred. — Nu m-am gândit ani de zile la povestea asta. Vrea să te facă să te simți relaxat. Poți să crezi că o ai la degetul mic. — Ce făceau? — Făceau o jertfă. în sfârșit. Așa cum l-a luat pe Pete Shelling și pe celălalt pescar mai demult. — Vrei să spui că tu crezi în poveștile alea indiene? zise Tad cu gura căscată de mirare. Și e la fel de periculoasă ca și oceanul. îmi amintesc că tata mi-a povestit de obiceiurile tribului Klickashaw. — Chiar crezi toate astea? întrebă Ledbetter în cele din urmă. dar nu-i așa. Și dacă vei trăi destul de mult. din când în când. — Asta face plaja. Și pe urmă nu-i trebuie decât un val și gata. vrea mai mult de la noi. mai ales noaptea. o duceau la Nisipurile Morții și o jertfeau mării. În semn că discuția luase sfârșit. totdeauna exista un motiv. Trăim din ce ne dă marea și ce-i dăm în schimb? Vărsăm gunoiul în ea. Riley își scutură pipa. — N-am niciun motiv să nu cred. M-aș mira dacă indienii n-ar ști niște lucruri pe care noi nu le știm. Riley se uită aspru la bărbatul mai tânăr decât el. Indienii nu credeau în accidente. o puse la loc în buzunar și se ridică. Dar mă mir. Să n-o subestimez. Am trăit pe mare aproape un secol și am învățat un lucru. când e flux și bate vântul. Indienii le spuneau valuri de noapte. Uneori o spânzurau acolo în pădure. cel mai adesea era un spirit supărat. Luau femeia pescarului. îngăimă Clem. Presupun că nu poți să dai vina pe mare dacă. vei crede și tu. răspunse Riley. Dacă cineva murea. Bătrânul își fumă pipa o vreme și se uită fix la mare. nu-i așa? zise el. timp în care Corey și Ledbetter analizau ce le spusese el. — Da. 136 .

Visele naveau înțeles. — Ești de origine indiană. când își dădu seama că înfățișarea lui întunecată. — Despre valurile nopții. Dar nu ajunse la nicio concluzie – erau pur și simplu vise. Apoi le zâmbi lui Corey și Ledbetter. — Ei bine. zise el. De fiecare dată când se trezea dintr-un vis. Și puteți să vă liniștiți. când Tad Corey arătă deodată spre Harney Whalen. — Despre ce le povesteai? întrebă el. Tocmai își luaseră paharele și se așezaseră la o masă. se potrivea 137 . Șeful poliției se apropie de masă și își trase un scaun. privind umbrele care jucau pe tavan până când era aruncat într-un alt coșmar. nu-i așa? îl întrebă Tad. terminăm? Clem și Tad împachetară năvoadele și cei trei bărbați părăsiră cheiul. răspunse Riley. sorbindu-și cafeaua și încercând să deslușească ce însemnau visele. Harney Whalen tăcu și păru că se gândește. după o noapte întreruptă de vise în care văzuse fețele soților Shelling holbându-se la el cu ochii lor de mort și acuzându-l. Și despre cât sunt de periculoase. își părăsi patul. La nouă se hotărî ca era timpul să-și înceapă ziua. Whalen îl studie pe bătrân și păru să cântărească bine cuvintele. zăcea în pat cu respirația grea. nu? • Capitolul 13 Chip Connor se trezi devreme în dimineața următoare. Riley ne-a spus niște vechi legende indiene. Își zâmbi sigur pe sine. Până la urmă. îndreptându-se spre cârciumă pentru o băută de dupăamiază. făcându-și cu atenție nod la cravată. pe când soarele se ridica. Se îmbrăcă încet. apoi se așeză la fereastră. strigă el. — Știu de valurile nopții. — Hei. și se observă în oglindă. Whalen aprobă din cap. Harn.— Ce ziceți. Își puse uniforma. cu un aer distrat. Vino aici un moment. își turnă o ceașcă de cafea. aproape cu reținere. Valurile nopții sunt periculoase doar pentru străini. Iar noi nu suntem străini.

Se gândise și să meargă cu mașina până la Sod Beach. trânti ușa fără chef și porni spre galerie. iar Glen Palmer părea să fi plecat pentru toată ziua. În mod inconștient își slăbi nodul de la cravată când intră în galerie. văzând ușa galeriei deschisă și un șir de tablouri sprijinite frumos de peretele din față. Se retrase de pe autostradă și stătu câteva minute în mașină să se gândească. Nu era nerăbdător să-l interogheze pe Palmer. Era o pictură în ulei. spunându-și că urmase ordinul lui Whalen.perfect cu uniforma ca să-i dea aerul unei caricaturi de afiș pentru recrutarea polițiștilor. dar renunțase rapid la idee. care era motivul pentru care nu se dusese cu mașina până la plajă. dar numai când se apropie de răscrucea spre Harbor Road și văzu galeria familiei Palmer înțelese de ce avusese sentimentul acela ciudat toată dimineața. Glen Palmer privi peste șevaletul la care picta și simți cum îl năpădește un val de ostilitate când îl recunoscu pe Chip Connor. o umbră care venea dinăuntrul casei. Știuse. dacă nu cumperi tu una. Erau bune. dar. și la început Chip nu fu în stare să-și dea seama ce anume îi atrăsese atenția. Coborî din mașină. Conducea mai încet decât de obicei. nu. 138 . dar că nu-l găsise pe Palmer. — Să nu-mi spui acum că am încălcat legea. o pictură îi atrase atenția și se opri să se uite la ea. Mă uitam la picturi. zise el. — Am vrut să zic. Apoi înțelese că era ceva în legătură cu casa. De fapt. îi era groază de asta. Se ridică și încercă să zâmbească. Brusc. când găsise galeria încuiată. O umbră din spatele uneia dintre ferestre. Atunci ar fi a ta. când se îndrepta spre oraș. ca și când cineva ar fi stat ascuns vederii. când se uită mai îndeaproape. nu era decât o umbră. Sunt ale tale? — Toate. dar artistul i-ar fi perceput prezența. reprezentând vechea casă Baron de pe Sod Beach. știu că nu mai putea să amâne. răspunse Chip. Chip fu sigur că înțelegea cine era silueta și recunoașterea ei îl făcu să tremure. Harn o să sară pe el la prima oră în dimineața asta să-l întrebe ce-a avut Glen Palmer de zis și Chip nu putea să-i raporteze că nu-l găsise. Se simțise ușurat ieri după-amiază. Preț de o clipă. — Din câte știu eu. Examină și restul tablourilor. desigur. Dar acum. le-ai pictat tu? zise Chip sigur pe sine.

Și a mers. apoi se lumină la față. Harney Whalen. M-am gândit să expun câte ceva în caz că trece cineva pe aici. Nu știa cum să pună întrebarea. Tu te-ai oprit. am văzut că nu era nimic. Dar astăzi e prima zi când am expus și e încă devreme. Chip nu luă în seamă complimentul și repetă întrebarea. Doar o umbră. Chip ridică din umeri stingherit. — Ai observat asta? Ai un ochi ager. — Aceea cu vechea casă Baron… începu Chip. fără să se gândească. Și majoritatea oamenilor nu se oprește aici. 139 . Dar nu era sigur de ce. Vreau să cred că o mulțime de clienți se vor năpusti încoace dintr-o clipă în alta. — Ar trebui să se îmbunătățească luna viitoare. mi se pare destul de firesc. zise Glen. — De ce întrebi? contracară el. Glen se încruntă ușor. Doar că mi s-a părut că era Harn. eu. Glen se uită apreciativ la Chip și se întrebă ce anume îi determinase întrebarea. dar.— Da. — Vinzi mult? — Până acum nimic. așa că abandonă. — Ei. — Două sute de dolari. își dăduse seama că acolo îi era locul. — Nu știu. Chip se mută de pe un picior pe altul și se întrebă cum să aducă vorba de scopul vizitei – scop pe care i-l ordonase Harney Whalen. Mă întrebam la cine te-ai gândit când ai pus umbra acolo. Știu că ar putea suna prostește. Își aminti când pictase tabloul cu câteva săptămâni în urmă. — Când m-am uitat prima dată la pictură mi s-a părut că recunosc persoana. Cu ramă cu tot. Cred că e cine vrei tu să fie. Când o terminase. pusese umbra în fereastră. Se făcea de râs. Dar are ceva pictura asta. când m-am uitat mai de aproape. Se hotărî să mai tragă de timp. nu? Dar nu m-am gândit la cineva anume. zise Chip dezamăgit. E casa lui. dar cine e în casă? Glen zâmbi dintr-o dată și simți că ceva din ostilitatea de la început dispăruse. comentă Chip. nu știu. — E prea mult pentru mine. își aminti când o considerase gata și deodată. — Nu e trafic prea mare la vremea asta.

Chip confirmă din cap și își mută din nou greutatea pe celălalt picior. — Pentru că nu există niciun motiv de pe pământ să nu mă fi dus. Deodată deveni furios pe Palmer. — Uite ce e. nici a orașului Clark’s Harbor. Dacă Harney Whalen vrea să afle răspunsul la niște întrebări. dacă vrea să vorbească cu mine. dacă vreți să cooperați 140 . nici a lui Harney Whalen. Nu vă integrați aici și cred că toată lumea din oraș o știe. fiind foarte conștient că Chip nu se mișcase. domnule Palmer. — Ei. E împotriva legii să mergi la o înmormântare? — Nu. stai puțin. Acum. domnule Palmer. ar trebui să o facă chiar el. — Ei. Se întoarse cu spatele la polițist și apucă pensula. Glen fu dintr-o dată foarte sigur că Chip nu se oprise pentru tablouri. trebuie să-ți pun câteva întrebări. — Domnule Palmer. sigur că nu. Dar nici nu prea știu ce ar trebui să te întreb. zise Connor. ce facem și unde mergem nu e treaba ta. așa că iată-mă aici. dacă nu pot să te mai ajut cu ceva. — Ei. zise Chip calm. Atâta timp cât eu și familia respectăm legea. Eu execut niște ordine. Harn mi-a cerut să vin și să discut cu dumneata. E doar că… Ah. Dar sunt unele lucruri pe care ar trebui să le înțelegeți. la dracu’! Ochii lui Palmer se micșorară și Chip putu să vadă țâșnind din ei o ostilitate egală în intensitate cu forța fizică. zise Chip. Nu noi. am să mă întorc la lucru. controlându-și furia. și? — Nu știam că erați așa de apropiați. inclusiv voi. Glen lăsă din nou pensula jos. — Așa că de ce nu-mi spui de ce tu și familia ați fost la înmormântare și gata cu povestea asta? Glen simți cum îi crește furia. — Nu cred că are vreo importanță. zise Chip. — Poate că ar trebui să-i spui lui Whalen că. Voi v-ați mutat aici. ci pentru altceva. Se hotărî să aștepte până când Chip făcea prima mișcare. nu contează dacă întreabă el sau dacă întreb eu. — Despre ce? — Ați fost ieri la înmormântarea familiei Shelling. ai înțeles? — Înțeleg. zise Chip repede.

Numai cu voi. sigur că nu. Vrea să știe de ce se întâmplă lucruri și singurul mod în care poate să afle e cunoscând pe toată lumea. dacă orașul ăsta ar fi avut o altă atitudine față de mine în ultimele luni. Connor. Se hotărî să mai încerce o dată. Dar mâna lui Connor se relaxă și culoarea feței îi reveni la normal. dar cred că de-acum așa e. Trebuie să înțelegi. îmi parvine cu o întârziere de săptămâni. Și sunt sigur că numi convine să vină poliția la mine pur și simplu pentru că am fost la înmormântarea unei femei care s-a sinucis pe proprietatea mea. — Ți-a cerut să vorbești cu toată lumea prezentă la înmormântarea soților Shelling? — Nu. N-am venit aici să sfidez pe cineva. Chip Connor clătină din cap și se întrebă de ce Glen Palmer nu părea să priceapă ce-i spunea. — De ce? De ce sunt suspectat? Dumnezeule. că băiatul meu e atacat la școală. zise Chip. de fiecare dată când comand ceva la depozitul de cherestea. — Așa e. — De unde să știu că nu sunt? replică Glen. zise Connor răbdător. Nu-mi convine că nevasta mea e acuzată că a spart ceva în magazinul lui Blake. — Atunci ar trebui să vină el însuși și să vorbească cu mine. Vrei să știi cum mă simt? Mă simt de parcă. — Încerc doar să-mi fac datoria. și noi vom coopera cu voi. ni s-a intentat proces pentru ceva… Nu. o fac. Chip Connor se făcu roșu la față. Glen se gândi un moment că ajutorul de șerif o să-l lovească și se pregăti să riposteze. el a murit într-un accident la pescuit și ea s-a sinucis. Am fost găsiți vinovați și n-a fost niciun proces. poți să te duci învârtindu-se la Harney Whalen. Dar sincer. Dar se pare că aveți o atitudine nepotrivită. m-aș fi putut simți altfel. chiar dacă momentul de furie trecuse. El ia tot ce se întâmplă în oraș ca pe ceva personal. zise el moale. Palmer. Acum. dacă nu-mi dai un singur motiv pentru care să-ți răspund la întrebări. de când am venit cu familia mea aici. Mâna lui se încleștă. Nu văd de ce Whalen e atât de interesat de motivele mele. Connor. Nu-mi convine faptul că. 141 . nu așa.cu noi. Dacă Harn îmi cere să fac ceva. și atunci cu defect. Respira greu. Tot ce-am făcut a fost să intru și să vă pun câteva întrebări și te porți de parcă ați fi într-un proces sau așa ceva.

Dar. — Da. — Cred că v-o dăm. zise Chip. Glen îi zâmbi ușor. A fost ideea soției mele. — Ei bine. dă-i drumul. — Te superi dacă-mi spui și mie de ce-ai făcut atâta caz? De ce nu ne dai și nouă o șansă? — Mi se pare că și orașul ăsta ar putea să ne dea nouă o șansă. E un fel de târg. Așa că m-a trimis pe mine. 142 . dar nu suntem chiar așa de răi. apoi Chip vorbi din nou. N-avea nimic de ascuns și începuse să devină isteric. Asta e? — Asta e. aprobând din cap. hotărî că Chip Connor avea dreptate. Și s-a gândit că dacă merge la înmormântare o să se sfârșească și pentru ea. n-am pe ce să mă sprijin. nici altcuiva. Rebecca era foarte tristă. — Cred că da.— Uite ce e. Cred că am făcut caz din nimica. încearcă să-ți amintești unde te afli și cine sunt. Știu că. aprobă Chip. nici măcar nu vrea să fie în preajma lor. zise Glen. sigur. ideea Rebeccăi. te rog. În cele din urmă. Sunt doar ajutorul de șerif dintr-un orășel și nu vreau să-ți creez necazuri nici ție. oricum. Tot ce vrea să știe e de ce ați fost la înmormântarea familiei Shelling. nu vrea să aibă de-a face cu ei. știi tu… — Știu. Îți amintești că eu am dus-o acasă. — Te superi dacă te întreb ceva? — Trebuie să răspund? — Nu. dacă chiar vrei să știi. zise Connor. — Ei. dacă înțelegi ce vreau să spun. nu? — Așa se pare. și continuă să vorbească. Cei doi bărbați rămaseră tăcuți un timp. Noi ne obișnuim cu voi și voi vă obișnuiți cu noi. apoi continuă: — Ei. nici măcar n-a fost ideea mea. zise Chip. Nu suntem cei mai prietenoși oameni din lume. e chiar așa mare secret? Glen Palmer tăcu un minut. ca pentru a opri protestul lui Glen. De când a văzuto pe doamna Shelling. E o întrebare chiar așa de grea? Întinse mâna. dacă nu vrei. Zâmbi prostește. lui Harney nu-i plac străinii – nu-i place să vorbească cu ei. În orice caz. legal. Nu putea să și-o scoată din minte. — Și nu începe din nou să mă întrebi ce drept am să-ți pun întrebări.

— Spune-i că ai scos informația de la mine cu furtunul de apă. — Ei. noroc. nu cred că o să câștigi ceva de pe urma galeriei. reflectă Chip. dar așa li se spunea mereu. zise el. Sincer. Afară. Glen îl urmări cu privirea până dispăru din vedere. din partea lui tata. Tu și Whalen sunteți înrudiți? — Sigur. râse Glen. Desigur că nimeni nu le mai spune acum așa. — Nu. comentă Glen. — Îmi închipui că da. Și tot ce-am să-i raportez e că te-ai dus la înmormântare doar pentru că așa a vrut soția ta. Surorile erau metise. — Ăsta să fie necazul. Dar n-o să creadă niciodată că mi-am petrecut un ceas aici. Chip se urcă în mașină. n-o să mai fim singurii străini din oraș. Tu și familia ta nu sunteți singurii cărora vă e greu aici. 143 . n-am prea avut de ales. e dărâmată. apoi intră din nou în galerie. trânti ușa și deschise geamul. — Mai bine mă duc în oraș să-i raportez lui Harn. întoarse și se îndreptă spre oraș. Din acest motiv.Se întoarse să plece. luând mâna lui Chip și strângând-o cu putere. E un fel de unchi. În plus. Își scoase mâna pe geam. dar sunt sigur că n-aș vrea să trăiesc în casa aia. răspunse Chip. Chiar vor locui acolo oamenii ăia? — Soții Randall? Cu siguranță. — Nu-mi spune că e bântuită. — Probabil că le-a fost destul de greu. dar sper să greșesc. cred că nu i-am fost prea pe plac lui Harney. zise Glen. El va scrie o carte și de-abia așteptăm să avem vecini. De acolo avem și sânge indian. — Din familie? întrebă Glen. Chip se mai opri o dată să se uite la pictură. Mereu zice că atunci când au transmis cinstea în familie. răspunse Chip. — Îmi place tabloul. Sau n-ar crede nici asta? — În niciun caz. Îmi pare rău că ți-am dat de furcă. Cred că ai făcut o mare greșeală când ai ales Clark’s Harbor pentru așa ceva. Mama lui era sora bunicii mele. — Ei bine. Apoi porni motorul și un minut mai apoi o luă pe șosea. eu eram plecat. Merseră împreună până la ieșirea din galerie.

chiar așa fiind. Dar galeria era închisă și când m-am dus la ei acasă nu era nimeni. nu. Dar. n-ar fi fost exclus ca ei să nu fi fost acasă ieri după-amiază. Te vot prinde și pe tine! • Capitolul 14 Dosarul despre moartea lui Pete și Miriam Shelling zăcea deschis în fata lui. Cineva o strangulase. Whalen era sigur că moartea lui Pete Shelling fusese un accident. iritat că de azi-dimineață Chip Connor încă nu apărase. ca întotdeauna. Sinuciderea se potrivea cu Miriam Shelling. Chip apăru în ușă. — Mi-a luat mai mult decât mă așteptam să vorbesc cu Palmer. 144 . Tocmai se pregătea să-l sune când. nimic din dosar n-avea sens. crima. Și. îi explică Chip. În ciuda insistențelor lui Miriam Shelling că era exact pe dos. îi venea în cap numele lui Glen Palmer. ca la bancă? bombăni Harney. dacă ar fi fost nevoie. dar Harney Whalen nu îl citea. apoi la cel de la mâna lui. zise Chip repede. Poate că era el paranoic și nu tot orașul era pornit împotriva lui. Whalen ridică din sprâncene neîncrezător. Chip își scuza sieși minciuna. Cineva o strangulase. se gândi la conversația pe care o avusese cu Connor și hotărî că greșise. Cu toate astea. Așa că o luă de la capăt. de fapt.În timp ce continua să lucreze la șevalet. cum făcuse în mod regulat în ultimele zile. răsunându-i în urechi. tulburând ordinea lucrurilor. Dar Whalen nu găsea niciun motiv pentru ca cineva să vrea s-o omoare pe Miriam Shelling. Dar cu Miriam Shelling fusese altceva. — Am încercat. Cuvintele se strecurau afară din străfundurile minții lui. Te vor prinde! Așa cum l-au prins pe Pete. De-acum știa ce conținea dosarul. — Vii târziu. — Îmi pare rău. luând în calcul și motivele mai puțin plauzibile. pe neașteptate. Aruncă o privire la ceasul din birou. cuvintele acelea îi reveneau în minte. Ceva îl frământa în dimineața aceea. ar fi putut să spună pe de rost. Dar atunci cuvintele lui Miriam Shelling îi reveniră în minte.

n-avea niciun sens – nimic n-avea sens. el a fost 145 . — Când locuiești într-un oraș toată viața. — Cât timp ai vorbit cu el? — O oră. Ca și cum ar fi ghicit gândurile lui Chip. Harn. poate chiar mai mult. Așa că trebuie să fie un străin. zise Chip stânjenit. încântat că putuse să tulbure calmul obișnuit al ajutorului său. De ce te preocupă așa de mult cine a fost acolo? — Pentru că nu cred că Miriam Shelling s-a sinucis. Chip rămase cu gura căscată la el și Whalen rânji. Whalen începu să-i explice: — El a fost ultimul care a vorbit cu ea. — Sincer. Ea spunea niște nebunii… Probabil că se purta nebunește. zise Whalen sec. Se uită nerăbdător la Chip. m-am învățat să dau atenție bănuielilor mele și acum am bănuiala că moartea lui Miriam Shelling e mai mult decât o sinucidere. — Și crezi că Glen Palmer are ceva de-a face cu asta? Whalen se lăsă pe spătarul scaunului și se roti în el ca să privească pe fereastră în timp ce vorbea. cum a făcut cu o zi înainte când a venit aici.Whalen părea mulțumit. în decursul anilor. ajungi să-i cunoști pe oameni. De unde să știu? Dar s-a întâmplat pe proprietatea lui. Palmer e străin… Chip se simți năucit. Asta a fost și nimic mai mult. — Nu-i nimic de înțeles. nu văd ce-i așa de important la înmormântarea asta. Dar. Soția lui a vrut să meargă la înmormântare. La naiba. Și din câte știu. așa că s-au dus. poate că l-a și atacat. Whalen se holbă la Chip. nimeni din oraș n-ar fi omorât-o pe Miriam Shelling. apoi tăcu când Whalen făcu un gest nervos. — Am aflat și alte lucruri. Nu e decât o bănuială. — Și tot ce-ai aflat a fost că nevastă-sa a vrut să meargă la înmormântare și s-au dus? Tonul lui Whalen era sarcastic și Chip se crispă. — Vrei să-mi spui ce-ai aflat? — Nu mare lucru. Știi ce-ar face și ce n-ar face. Se hotărî să schimbe puțin discuția. — Nu înțeleg – începu să spună Chip. dar n-au legătură cu înmormântarea. se răsti șeriful.

ultimul care a vorbit cu ea și nu văd cine altcineva din oraș ar fi făcut așa ceva. nu? N-am zis că are vreun sens. dar curios să afle. — Dar nu știi. Și până când o să știm. se corectă el. nu l-am acuzat de nimic. Chip. — Și atunci el a sugerat că ar putea și cei din oraș să coopereze cu el. deci ar fi putut s-o facă. — Același lucru pe care ai să-l faci și tu. La naiba. Nu prea cred că Palmer ar fi făcut-o. — Cred că ar trebui să ne purtăm cu mai multă grijă față de el. clătinând neîncrezător din cap. zăpăcit de logica lui Whalen. încercă să-i ia apărarea lui Palmer. nici n-am zis că a făcut-o el. — Dar asta nu înseamnă că a făcut-o Palmer. Așa că. — Și ce-ai de gând să faci? întrebă Chip. Chip vru să protesteze. spunând că nu era nevoie de niciun suspect. Cu noi. replică Whalen. Apoi fața i se schimonosi într-o grimasă. în loc să protesteze. dar Whalen era prea prins de „bănuiala” lui ca sa-i iei gândul de la ea. aproape că n-a vrut să-mi răspundă la întrebări. asta a făcuto un străin. Palmer e străin. — N-are și după cum vezi. Fața lui Harn se albi și mâinile i se încordară ușor. Palmer o să fie un suspect al naibii de sigur. De fapt. Și ce-ai avut de spus la treaba asta? — I-am spus că n-am niciun drept să-l interoghez. protestă Chip. Nu prea mi se pare genul să facă una ca asta. — Cu mai multă grijă? Cum adică? — E cam supărat acum. Tot ce-am zis e că. zise Chip precaut. Galeria lui n-a mers prea bine. Pretindea că n-aveam niciun drept să i le pun. — Asta a zis? se răsti el. E furios că nu-i cumpără nimeni gunoaiele? 146 . — Nu știu. Nu înseamnă că a făcut-o cineva. zise Chip. O să-mi țin gura și o să fiu ochi și urechi pe Glen Palmer. dacă Miriam a fost omorâtă. dar cred că poate să coopereze cu mine. Și acum își spuse gândul cu voce tare: — N-are niciun sens. — Nici n-a crezut cineva că o să meargă.

aprobă Whalen. Simți cum își pierde răbdarea și se întrebă de ce-o fi Harn așa ostil față de Palmer. e o pictură cu vechea casă Baron care pun pariu că ți-ar plăcea. Avem o lege aici pentru cei care comercializează fără autorizație. Crede că oamenii îi întârzie livrările și că îi trimit lucruri proaste – chestii de genul ăsta. — Mda. — Mda. — Și nu l-ai amendat? — Să-l amendez? Chip era total derutat acum. Doar că crede că tot orașul încearcă să-i pună bețe-n roate. 147 . Îl fixa pe Chip Cu privirea. Pentru ce Dumnezeu? — Comerț ambulant! se răsti Whalen. Orice necesită timp aici și toată lumea mai primește lucruri stricate din când în când. dacă o să o aplici în cazul lui Palmer. replică Whalen. — Ei. Dar Harney Whalen nu mai asculta. ca să se vadă când treci cu mașina pe acolo. când am mai aplicat-o? — Nu așa se pune problema. căci pun pariu că Palmer o să înceapă să te urmărească. — E o viață dură. — Păi mie mi se pare că. Apoi îi apăru un zâmbet pe față. Unele chestii nu sunt chiar rele. întrebându-se ce putea să fie rău în asta. — Așa că n-am să-l amendez. Dar tot am să scot picturile alea de pe șosea. De fapt. Chiar dacă există o astfel de lege. — Ce-ai de gând să faci? — Vino cu mine și-ai să afli. na. Are vreo cincisprezece sau douăzeci de pânze înșirate pe peretele casei. Dacă expune afară. Ceva dinăuntrul lui îi spunea lui Chip că n-ar fi vrut să ia parte la ce plănuia Whalen. Ce-l face să creadă că e un caz special? — Nu crede că e un caz special.— Nu. Clătină din cap. Ar trebui să te duci să arunci o privire. fii sigur că așa ar vrea să facă. zise Chip. trebuie să fii gata s-o aplici pentru oricine din oraș care o încalcă. aproape că a terminat galeria. — Oricum. face comerț ambulant. zise Whalen cu încăpățânare. răspunse Chip. De fapt. E ridicol. zise Chip. Chip se încruntă și se holbă suspicios la șerif. a expus ceva afară în dimineața asta. — Am zis ceva ce nu trebuia? — Își expune marfa afară? zise Whalen. zise Chip moale.

Chip auzi sunetul slab al sirenei de pe mașina lui Harn Whalen. Se aplecă spre claxon. ieșind de pe șosea. cu sirena vuind. se gândi la tablouri. dar era prea târziu. la distanță. parcă undeva de unde putea să vadă bine galeria soților Palmer și așteptă. Dar roțile de pe dreapta mașinii intrară într-o băltoacă lungă și îngustă și apa plină de noroi îl stropi pe Glen. Nu avu mult de așteptat. Whalen trecu vâjâind pe lângă el în mașina negru cu alb și zgomotul făcut de claxonul lui Chip nu se mai distinse de țipătul sirenei. Dar îl văzu doar pe Glen Palmer ieșind din galerie cu o figură zăpăcită. Trage pe dreapta și așteaptă. Dar nu apăru nimic. cu luminile aprinse. Când mașina intră pe porțiunea de drum drept. O clipă mai târziu. chiar când fu să treacă pe lângă galerie. mișcarea fusese rapidă și ușoară. aruncă o privire asupra lui. O să stau pe-aici. se privi în oglinda de pe dosul ușii și plecă. Se învârti prin birou câteva minute. zgomotul creștea și deodată Chip văzu mașina poliției gonind pe șosea. Până să-și dea seama că mașina nu se îndrepta spre el. zise Whalen. Până să priceapă ce se întâmplase. Când ajunse la intersecția cu șoseaua. 148 . Mașina urma să apară în orice moment. Câteva secunde mai târziu. Dar dacă te răzgândești. trase pe dreapta. Atunci. așteptând să vadă mașina urmărită de Whalen dispărând la prima curbă. păru că accelerează și Chip își smulse ochii de la ea să privească în față. Își puse pălăria. — Ah. bombăni pentru sine în cele din urmă. încuind sertarul după ce îl trânti. căutând ceva de lucru. Chip îl văzu ieșind din clădire și urcându-se în mașina poliției. Atunci Chip își dădu seama ce urma să se întâmple. îl închise și îl puse în fișet. închise ușa biroului după el și se duse la mașină. Chip luă dosarul de pe masa lui Whalen. Glen Palmer sărise într-o parte. mulțumesc. În spatele lui. Își puse pălăria. drace. udându-l până la piele.— Nu. vino și tu spre șosea în zece minute. sperând să-l poată avertiza pe Glen. — Cum vrei. Whalen făcu o mișcare spre dreapta. În schimb. se îndrepta spre Harbor Road. se gândi că probabil Whalen urmărea pe cineva care depășise viteza. De fapt nici nu era sigur dacă era intenționată. Când sunetul crescu.

apoi renunță. Ajută-mă să duc astea înăuntru. savurând urletul care se propaga de pe capota mașinii. apoi întinse mâna după ea. casa arăta neschimbată și nu se mai obosi să inspecteze terasa care se întindea de jur împrejurul ei. încetinind viteza mașinii cât s-o mențină pe drum când luă curba care îl scotea dincolo de galerie. Refuzase să le închirieze casa. Palmer recepționase mesajul. Își notă în gând să angajeze o echipă de puști să curețe casa. Ceva în legătură cu familia Randall. majoritatea răsturnate de șiroiul de apă. încercând să identifice amintirea vagă. — Ei. Porni mașina pe aleea care tăia pădurea ducând înspre plajă și se opri acolo unde nu se mai putea trece. Stătea încă acolo. nu sta acolo! strigă Chip. Nu conta prea mult dacă nu era desfundată chiuveta. Nu că i-ar fi păsat cu adevărat. spălatul vaselor și aranjarea. Glen fu sigur că erau distruse. Și din nou tresări ușor. Mai lăsă sirena să sune încă o clipă. dacă soba cea veche nu era curățată și dacă podeaua era încă pătată destul de rău. când Chip Connor trecu în fugă pe lângă el și începu să ridice picturile. O amintire vagă i se trezi în minte. Fără să le privească măcar. • Harney Whalen se uită la timp în oglinda retrovizoare ca să vadă ultimele șiroaie de apă căzând peste picturi. dar el refuzase. închizând ușa în spatele lui. Rătăci pe la parter și ridică un pulover care zăcea la întâmplare pe unul 149 . Se uita fix la ele. Whalen clătină din cap. De afară. intrarea pe ușa din bucătărie. N-o să coste prea mult căratul gunoiului în putrefacție. pentru numele lui Dumnezeu. văzându-și munca de săptămâni distrusă într-o secundă. ar fi putut oricând să repete figura.Zăceau în noroi. ducându-le în galerie. dacă nu l-ar fi recepționat. apoi privi din nou la drum. în schimb. țintuit locului. Era sigur de asta. În apropiere de Sod Beach se hotărî să oprească să arunce o privire la vechea casă Baron. Ei voiseră să închirieze locul. și. smulgându-le din noroi. nu locuia nimeni acolo și Whalen nu avea nicio intenție să lase pe cineva să locuiască. întorcându-se după altele. Își făcu. reflecta Whalen. Își mută piciorul de pe accelerator pe frână.

Cele șaptesprezece pânze erau împrăștiate pe podeaua galeriei și Chip Connor se așeză în genunchi lângă una dintre ele – cea cu bătrâna casă Baron de pe Sod Beach – îndepărtând cu grijă stropii de noroi care atârnau de ramă. — Ei. zise Glen.dintre scaunele uzate. Crescuse lângă Whalen și avea încredere în el. Se întrebă ce s-ar întâmpla dacă artistul l-ar forța să spună. Își concentră atenția asupra picturii din fața lui. lăsându-și trupul pe speteaza scaunului. lovind în geamurile bătrânei case și estompând imaginea oceanului. Își ridică privirea spre Chip și crezu că vede o undă de stânjeneală pe fața tânărului ajutor de șerif. Erau dungi maronii pe suprafața unde el încercase fără îndemânare să șteargă apa murdară. zise el. era sigur că Palmer știa. mormăi Chip. Connor? — Cred că Harney a pierdut controlul mașinii pentru o clipă. — Îmi cer scuze. și se porni să răspândească în cameră căldură. îl cuprinse frigul și aprinse impulsiv focul. • Glen Palmer se ridică. — Lasă-mă pe mine să fac asta. apoi încercă să-și păstreze echilibrul în voce. dar știa că n-o să-i spună lui Palmer adevărul despre asta. Nu e chiar atât de fragilă pe cât pare. oferi Chip o explicație. Simțea cum se apropia furtuna. probabil că aș fi stat acolo ca un urs împăiat ziua întreagă. zvârli cârpa plină de noroi într-un colț și examină pictura cu atenție. Înainte de a-și putea defini această neliniște. Harney Whalen stătea singur. privind flăcările și ascultând ploaia. Chiar când îl mințea pe Glen. — M-ai ajutat deja. Îi era tot frig. zise Glen. știa că n-o să-i spună. nu-i distrusă. — Ce naiba a fost asta. Nu înțelegea de ce Harn făcuse ce făcuse. Apoi văzu lemnele pentru foc în cămin și se simți ușor neliniștit. Încercam doar să ajut. Harney Whalen era șeful și unchiul lui. Trase unul din scaunele vechi aproape de cămin și se așeză în el. Și totuși. Dacă n-ai fi fost aici. știa că ar trebui să-i spună lui Palmer ce se întâmplase: că Harney Whalen încercase în mod deliberat să distrugă picturile. 150 . Știa că nu era adevărat. oricum. Când flacăra prinse viață. o ploaie slabă începu afară.

prânzul. Când fu sigur că poate să se uite la Chip Connor cu o privire calmă. Simți o nevoie neașteptată de a-i spune lui Palmer adevărul și deschise gura. Chip chicoti: — Slujba mea e mai mult să stau la secție și să-i țin companie lui Harney. Luă mâna întinsă a lui Palmer și i-o strânse. — Deci poți foarte bine să mănânci un sandviș și să bei o bere. — Uite ce e. Picturile în ulei sunt destul de rezistente la apă. se ridică. două. 151 . — Ei bine. apoi se închise din nou. cred că nu contează exact ce s-a întâmplat. nu? S-a terminat și niciunul dintre noi nu prea mai are ce face acum. dar Glen îl întrerupse. dar stabilise în dimineața aceea un fel de armistițiu cu Connor și nu voia să-l strice. acesta se străduia să continue să lucreze neîntrerupt asupra pânzei. nimic nu se întâmplă pe aici. Gura lui se mișcă o clipă. Altfel. ca și cum n-ar fi avut niciun înțeles. — Toate sunt distruse? întrebă el. — Da. — Cristoase. știi că muncim de o oră? Ce-ai zice să mâncăm ceva de prânz? — Prânz? Chip repetă cuvântul fără intonație. — Nu cred că… începu Chip. îl îndemnă el. Glen se forță să zâmbească și încercă să-l liniștească pe ajutorul de șerif cu o minciună proprie. Apa ar fi căzut pe pânza goală și ar fi fost un dezastru.În ce-l privește pe Glen Palmer. Connor mințea. Dacă nu cumva ai altceva de făcut. un sandviș și-o bere? Am câteva în spate dacă ți-e foame. Paguba ar fi fost mult mai mare dacă ar fi fost așezate cu fața la perete. Simți nevoia de a-l provoca pe ajutorul de șerif ca să scoată adevărul de la el. Chip simți cum îi dispare nodul din stomac. Dar nu putu să spună nimic. se întoarse și-i dădu mâna. Știi. asta e tot ce pot să fac. — Nu cred că-i chiar așa de rău. nod pe care nici nu știuse că îl avea acolo. Aruncă o privire la ceas. Mai puțin la sfârșit de săptămână. Așa că se concentră la ștergerea petelor urâte de pe pictură și se strădui să se potolească. când avem de curmat vreo bătaie.

Și pe urmă. Ca să aud stația dacă mă sună Harn. și își dădu seama că era același lucru pe care-l auzise în glasul lui Harn Whalen din când în când.Apoi adăugă: — Dacă nu rămâi. întrebând câte ceva despre renovări. trecând stinghia pe deasupra ușii. 152 . • Chip își petrecu mai toată după-amiaza la galerie. zise Glen. dar părea să se potrivească în locul pe care i-l destinase Glen. o expresie de îngrijorare luându-i locul zâmbetului de pe față. Mi-a ieșit o fereastră interesantă. nu pentru că ar fi plănuit ceva. Stăteau sub o fereastră mare. o să-mi petrec tot restul zilei înfuriindu-mă pe șeful tău. Glasul lui Glen avea ceva care pătrundea până în adâncul lui. la care lucra Glen. — Fereastra asta. Știu că a fost un accident. ca să-l susțină pe cel pe care l-ai tăiat. de exemplu. În timp ce mânca. — Nicio problemă. Problema e că nu știu cum o să susțin acoperișul. nu prea des – dar în nopțile când Whalen se simțea singur și voia ca Chip să mai întârzie puțin. zise Chip. Glen examină peretele preț de un minut. care dă impresia că face parte din construcția inițială. N-am avut decât să prelungesc linia de la grinda de colo. acoperișul va fi sprijinit suficient și nu se strică forma ferestrei. Mai taie treizeci de centimetri din stâlp și fă un prag între el și celălalt. Am tăiat un stâlp de susținere ca să fac fereastra. El și Glen împărțiră prânzul pe care îl pregătise Rebecca și consumară o parte mare din lădița de bere. — Ei. Avea o formă ciudată. — Lasă-mă să trag mașina mai aproape. de dragul lui Whalen. nu lăsa un cetățean să se înfurie pe el. zise Chip. cred că nu te pot condamna. — Cel mai ușor a fost să hotărăsc ce e de făcut. apoi se răzgândi. ci pentru că avea nevoie de companie. împărțind acoperișul în două. În felul acesta. totuși… — Așa că. apoi clătină din cap. Chip se plimba prin galerie. Chip începu prin a refuza. m-ai putea folosi.

se dădu jos și își scoase haina de la uniformă. — Ce faci? strigă Glen. 153 . văzând nedumerirea de pe fața lui Glen. Apoi. Scotoci în buzunar și scoase portofelul. O vreme Glen se strădui să ajute. — Ce-are să zică soția ta când o să-i cadă pe jos toate vasele? Ai bolțuri? — Nu cred. – în timp ce-i explica lui Glen. Chip terminase de făcut pragul și se apucase să scoată rafturile pe care Glen se străduise atât de mult să le ridice. Ai cont acolo? Glen făcu ochii mari. dar curând își dădu seama că ajutorul de șerif n-avea nevoie de asta. o potrivi și se urcă pe ea. Se întoarse la picturile pătate și începu munca exasperantă de curățare a petelor. Ia uită-te. fire de paie. fără să strice culorile de pe pânză. Curățatul lor mergea mai bine decât sperase – doar câteva pânze vor avea nevoie de retușuri. Când aranjase o mare parte din stricăciuni. dându-i lui Chip o bancnotă de cinci dolari. Imperturbabil. Mi-a luat o săptămână să pun rafturile alea. dar rafturile n-au să țină nimic pe ele. — Ce cont? Fii serios! Nu ți-am spus azi dimineață ce-a pățit soția mea acolo? Chip păru deodată stânjenit și Glen își dori să nu fi spus nimic. — Ai un ferăstrău? N-o să-mi ia mai mult de o oră să ți-l aranjez. — Ajunge atât? întrebă el. Chip continuă să le scoată din perete. zise el până la urmă. — Ai auzit vreodată de bolțuri? Cuiele astea vor susține rafturile. — Aveai de gând să folosești rafturile astea? — Sunt rafturi de expoziție pentru obiectele din ceramică ale soției mele. Se mișca încet și metodic. Apucă cu mâna stângă unul și-l trase afară din perete. — Dau o fugă până la prăvălia lui Blake să iau câteva. tot ce găsea ca să îndepărteze stropii de noroi. Eu știu ce vreau să fac din punctul de vedere al artistului.— Mai bine mi-ai arăta tu. Chip găsi o scafă. dar ca tâmplar sunt o catastrofă. folosind pensule subțiri.

Robby se opri și se întoarse spre fetiță. se bosumflă Missy. Fața i se înroși ușor. îi explică Robby. n-avem voie să ne apropiem de casa aia. 154 . — Dar acasă mergem. Sod Beach se întunecă prevestitor de rău. — Și pe urmă. E frig și au început să-mi intre picături de apă pe gât. • Ploaia ușoară care căzuse întreaga după-amiază se intensifica pe măsură ce furtuna se îndrepta neabătut spre țărm. — Ar trebui să mergem acasă. iar Robby și Missy. E cineva acolo. A fost cineva acolo toată după-masa. dar apoi zâmbi. să nu se dărâme din prima săptămână. — Nu e nelocuită. — Și pe urmă. am putea avea una ca lumea. Ajutorul de șerif se opri în ușă și se întoarse. Ce-ar fi să termini de scos rafturile cât sunt eu plecat? Își luă haina și porni spre ușă. — Ploaia n-o să se oprească. — Asta-i o prostie. cu impermeabilele deja ude leoarcă. dar oricum. — Ei. îți mulțumesc. Mama spune că sunt primejdioase casele nelocuite. Sau am putea să mergem la casa veche și să așteptăm să se oprească ploaia. răspunse Missy. nici Chip nu observară că toată după-amiaza stația din mașina poliției rămăsese tăcută. Înainte ca Glen să poată răspunde ceva. Și pe urmă. zise el. Din nou Chip păru jenat. Robby o apucă de mână pe sora lui și începu s-o conducă spre pădure. cred că într-un fel ți-o datoram. — Nu știu de ce faci toate astea pentru mine. insistă Missy. Chip deschise ușa și păși afară în ploaie. O luăm pe poteca din pădure ca să nu ne udăm. dacă tot o să avem o galerie de artă în oraș. Nu locuiește nimeni acolo. — Chip. cum ai ști dacă e cineva acolo? — Știu eu. dar Glen îl opri. se stârni vântul și mareea se porni. porniră spre pădure.— Ajunge. Nici Glen. zise Chip. se plânse Missy. — Aș vrea mai bine să mergem de-a lungul plajei. Nu-mi place prin pădure.

Vino aici să mă înlocuiești. Jeff preluă cârma. — Ai auzit de Clark’s Harbor? îl întrebă el pe Jeff. — Haide. exista șansa sa încerce săși croiască drum în port în plină furtună. cât stabilesc unde să ancorăm. tata o să vină să ne caute. Dacă furtuna avea să crească în ritmul în care crescuse în ultima oră. Ruliul fu lung și domol din cauza apei și a vântului la pupa. Jeff se gândi o clipă. vasul răspunzând la comanda cârmei. mai tare. și Max își mușcă buza tare în timp ce încerca să evalueze cât timp mai 155 . Un minut mai târziu se afla deja la cârmă.Robby aruncă o privire la casa veche. apoi strigă din nou. ca să se asigure că Missy era în spatele lui. iar Max se duse jos ca să studieze o hartă. mai speriată de rămasul în urmă decât de copaci. Au totuși un chei. — Ce se întâmplă? — Furtuna asta o să fie o adevărată pacoste. Deschise harta pe care și-o instalase cu o lună în urmă. Missy. Probabil că ar fi reușit să ajungă la Grays Harbor. Întoarse cârma vasului – Osprey – la babord și simți cum raliul îi apleacă înainte. sumbră și amenințătoare în lumina slabă a înserării. dar nu-mi place cum arată lucrurile. — E un loc mic. mișcă-ți fundul încoace! Fratele său scoase capul de dedesubt. — Ei. Începu să-și facă drum printre bușteni. apoi aprobă din cap. Căută ceva mai apropiat și găsi. dar era riscant. un sat. cred că mai bine ne-am îndrepta într-acolo. apoi răsuci de cârma spre tribord. apoi marcă poziția lor exactă. • Capitolul 15 Max Horton aruncă o privire la cerul amenințător. se strecura după el. — Jeff. — Jeff! Așteptă câteva secunde. uitându-se în fiecare clipă înapoi. Dacă nu ajungem repede acasă. ca să contrabalanseze bătaia vântului înspre trauler. Probabil că am ajunge și până la Grays Harbor. și o trase din nou pe Missy după el.

nu mai erau prietenii lui. un vas de pescuit comercial. — Ți-am spus că n-ar fi trebuit să venim până aici la sud. dacă n-o făcea marea. Apoi aprinse două țigări și-i oferi una fratelui său. mormăi Jeff. Restul flotei din Port Angeles rămăsese în siguranță. Jeff dispăru și se întoarse cu o cană de metal fierbinte. Avem cafea jos? Arătă cu degetul mare înspre bucătărie.avea până să trebuiască să arunce ancora și să iasă cu bine din furtună. dar întotdeauna cu afecțiune. dar Max se 156 . apoi își reașeză mâna pe cârmă. — Ce? — Am zis. — Ți-e frică. Era o diferență de doi ani între ei. dar fuseseră mereu mai mult prieteni decât frați. era proprietatea lor comună. când Osprey începu să-și schimbe direcția. Am auzit poveștile despre furtunile ciudate de aici. iar Max părea să aibă fler pentru pește. fiind sigur că împrumutul imens o să-i bage la apă. Max era căpitanul – mereu fusese și mereu o să fie – iar Jeff era un coechipier mulțumit. Cumpăraseră Osprey acum patru ani. răspunse Max. Dar marea fusese bună cu ei. Max îi zisese mereu așa. — Nu e o tragedie. nu de sus. Max îl luase și pe Jeff cu el. Dacă prietenii lui Max protestau că puștiul se ținea după ei. Jeff fusese foarte îngrijorat în primul an. chiar și atunci când erau copii. fără să se supere că fusese numit „puști”. Oriunde se dusese. ți-am spus că ar fi trebuit să stăm mai la nord. Flerul lui Max îi adusese astăzi acolo. Avem vântul și mareea de partea noastră și putem să ajungem la Clark’s Harbor în treizeci de minute. Asta e o surpriză. așezând-o pe un suport în dreapta lui Max. și Jeff nu se supărase niciodată. nu pentru că i-o cereau părinții. chiar dacă acum se apropiau amândoi de treizeci de ani. când Max avea douăzeci și cinci de ani și Jeff douăzeci și trei. dar Jeff o considera întotdeauna a lui Max. în strâmtoare. Traulerul. puștiule? Jeff îi întoarse zâmbetul. și părea că împrumutul va fi plătit până la sfârșitul sezonului – tot ce le trebuia erau patru sau cinci capturi bune. ci pentru că îi plăcea de Jeff. Max luă țigara și zâmbi.

Ploaia torențială. se întoarse la cabina de comandă. cu o mână odihnindu-i-se pe timonă și zâmbind vesel. apoi. Vrei să preiei comanda? 157 . Cala era plină de pește ton și totul mersese conform planului. ițindu-se ascuțite deasupra apei. Se agăță de parâmele care se întindeau pe toată lungimea vasului și își croi drum încet până la postul de observație de la prova. și i se făcu ghem stomacul cu gândul la ce se putea întâmpla dacă nu reușea să vadă stâncile. Jeff își verifică nasturii de la impermeabil și își puse pălăria de ploaie. rosti: — Va trebui să te trimit afară. Cu excepția furtunii. simți cum Osprey se balansa ușor spre tribord: probabil că Max văzuse stâncile în același timp cu el. dar Max urma drumul folosinduse de busolă și aruncând doar din când în când câte o privire la întunericul care se lăsa. Se forță să vadă prin lumina palidă a înserării. Jeff părăsi cabina de comandă și simți vântul cum îl înghiontește. — A fost suficient de departe. Acum mergeau neîntrerupt. amestecată cu stropii de apă sărată loveau în ferestrele cabinei de comandă. Avusese dreptate.trezise în dimineața aceea și anunțase că „mirosea” un banc de pește ton la sud. Se năpustise asupra lor ca din senin. Jeff făcu semne frenetice cu mâna. când pericolul rămăsese în urma pupei. chiar mai înainte de a le face. dar încet pe marea agitată. Și atunci le văzu acolo. — Ai fi putut să treci mai departe de ele. Privi cum se învolburează și se învârtejește apa în jurul stâncilor când treceau ei. întinzându-se să-i prindă pe cei neprevăzători. Că se vor duce după el și-și vor petrece noaptea la Grays Harbor înainte de a se întoarce spre nord. comentă Jeff. dar. fără să le dea răgaz să-și termine treaba aici la sud. ca niște degete de granit. N-are rost să-l strivim de stânci când aproape că l-am plătit. Ar trebui să fie departe de prova. Max își termina cafeaua. — După ce mă duc? Ce să caut? — Harta îmi indică niște stânci la intrarea în port. dar veghează tu. răspunse Max. După ce trecuseră vreo douăzeci de minute în liniște.

zise Riley aspru. deplângându-și captivitatea. spuse el. celelalte bărci se balansau și scârțâiau neîncetat. Așa că n-o să dormiți pe barcă. — Pe vas. Max aruncă o privire peste umăr și văzu valurile cu creasta înspumată. răspunse Jeff. — Aveți de gând să vă petreceți noaptea aici? zise Mac Riley. Nu cred că puteți s-o faceți. un fulger țâșni din cer și urletul tunetului se rostogoli peste marea agitată. În jurul lui. zise Riley. Holul hanului era gol. — Aș putea s-o duc în mijlocul portului și să arunc ancora. Jeff sări de pe punte pe chei și începu să lege parâmele. — N-am zis asta. Câteva minute mai târziu. Se îndreptă de spate și salută din cap. Jeff și Riley porniră spre țărm. prea periculos? îl întrebă el provocator. În timp ce mergeau grăbiți spre Harbor Inn. — Ați putea s-o scufundați chiar aici. așa bine legate cum erau. când simți că cineva din apropiere îl privește. când Jeff bătu nerăbdător în clopoțelul de pe tejghea.— Te descurci bine. Dar pe o furtună ca asta se poate întâmpla orice. Max opri motoarele. Jeff tocmai terminase de legat barca. — Furtună adevărată. dar. bătute de vânt. — Ai vreo sugestie? — Hanul e chiar acolo. E prea periculos. Clipi repede din ochi și se holbă la Jeff pe deasupra ramei de la ochelari. — Furtuna se va înrăutăți înainte de a se potoli. Jeff și Max schimbară o privire și aprobară din cap. proptind-o împotriva furtunii. cu vântul și briza sărată biciuindu-le spatele. Avem o regulă aici care interzice asta. care acopereau tot golfulețul. Avem un port bun aici. Max se holbă îngrijorat la bătrân. arătând cu degetul mare în direcția țărmului. când traulerul se strecura într-un loc liber din doc. dându-și tacit acordul. 158 . Merle Glind apăru din ușa sălii de mese. — S-o facem? Ce anume? — Să vă petreceți noaptea pe vas. Mă pregătesc de acostare. Pe vas. Max ieși din cabina de comandă la timp ca să audă ultimele cuvinte și sări de pe punte ca să i se alăture lui Jeff pe chei. În timp ce Max pregătea barca pentru noapte. dar nu cred că vreți. zise Riley imperturbabil. — Cum adică.

— Doi pescari care se adăpostesc de ploaie. zise Jeff. vrei? Eu mai bine l-aș suna pe Harn. Doar o noapte? — Depinde cât ține furtuna. Se încruntă ușor. Știi cum e. Apoi îl privi cercetător pe tânărul bărbat și se încruntă. deschise cu un bobârnac registrul și îl studie îndeaproape. — Nu pot să zic că-i condamn. — Mai comandă-mi un rând. Merle își iți capul și o zbughi spre capătul tejghelei. — Folosește telefonul din spate de la bar. ca și cum ar fi avut de căutat o contramandare puțin probabilă. Se uită scrutător pe fereastră. Chip alunecă de pe taburetul lui și aruncă doi dolari pe tejgheaua de la bar. anunță el victorios. Se duse la capătul barului și pescui telefonul de pe raftul de dedesubt. Scutește și tu un ban.— Pot să vă fiu de folos cu ceva? zise el îngrijorat. — Cu o cameră. N-avem nevoie decât de un loc de dormit. — N-aveți bagaj? — Nu suntem în vacanță. Eu și fratele meu ne îndreptam spre Grays Harbor. zise Jeff. îi luă banii și îi înmână cheia. Dacă se potolește în noaptea asta. Nu poți lăsa un câine afară. — Unul dintre ei e încă afară. fără să vadă altceva decât luminile din sală reflectate în șiroaiele de apă care se scurgeau de pe geam. zise Merle. — Am o cameră. Glind aprobă din cap prietenos și îl privi pe pescar urcând scările. dar vremea s-a înrăutățit într-atât încât a trebuit să tragem aici. cu o voce pițigăiată. explică Jeff. 159 . Merle Glind împinse registrul spre el. zise Glind. Chip își reținu un zâmbet și nu-i spuse lui Merle că nici nu intenționase să folosească alt telefon. Apoi se întoarse la sala de mese și se urcă pe unul dintre scaunele de la bar pe care stătea când îl întrerupsese sunetul clopoțelului. — Oaspeți? întrebă Chip Connor. o să pornim mâine. Am nevoie de o cameră pentru o noapte. darămite un om.

Amintindu-și. Și am sentimentul că n-am văzut tot. când îi raportase că nu avea prea multe informații de la Glen Palmer. Părea că asculta ceva. am încercat. dar Glen fu sigur că nu pe el. Nu ascultam. apoi îl trânti înapoi în furcă. Încă sunt cam agitată. Nu voia să admită că Whalen a făcut-o intenționat și mi-am închipuit că o să mai stea o vreme doar ca să mă potolească pe mine. cu un zâmbet care cerea iertare. zâmbi. — Nu-i adevărat și știi asta. zise el. — Rebecca? Tresări ușor și îi zâmbi sigură pe ea. îl sună pe Harney Whalen acasă. — Mai întâi am crezut că vrea să-l acopere pe Whalen. • — Deci asta s-a întâmplat. dar nu scotea nicio vorbă. Cum Rebecca nu răspundea. Lăsă telefonul să sune de zece ori. se întâmplă ceva groaznic. luând băutura proaspăt pregătită. amintindu-și ce spusese Harn în dimineața aceea. Sprâncenele ei erau încruntate. Chip își însemnă în minte să-l sune pe șeful poliției mai târziu. — Scuză-mă. — Ar fi trebuit să-l vezi. murmură: — Cred că e din cauza furtunii. refăcând ce am făcut eu. de fiecare dată când e furtună.Mai întâi formă numărul postului de poliție. 160 . și acum am cont la prăvălia lui Blake. Se simțea foarte bine și nu voia s-o lase pe soția lui să-i strice dispoziția. cred că ar fi și acum acolo. zise Glen Palmer. Dacă nu i-aș fi cerut să ne oprim. Glen își reveni din reverie și își cercetă soția. Repara întruna lucrurile. dar acuma nu știu ce să cred. zise el gânditor. Apoi. Apoi. A. S-ar părea că. zise ea. — Ei. Abia terminase de povestit Rebeccăi șirul de evenimente din acea zi – mai întâi interogatoriul lui Chip Connor adus până în punctul de a se lua la bătaie. Cum nu-i răspundea nimeni. Era ca și cum ce-am făcut eu era un afront personal. apoi încercarea lui Whalen de a distruge intenționat tablourile și în final ajutorul pe care i-l dăduse Chip la galerie în după-amiaza aceea. Cel puțin am încercat. protestă Glen. desfăcând tot.

— Am zis că Snooker nu se mai întoarce și nu s-a întors. Dar mai e ceva. cântări problema în minte. — Ce-i chestia asta pe care-am auzit-o. zise Rebecca. vorbi. — Dar nici eu n-am fost. potolită de vorbele tatălui său. dar Missy insistă că era cineva în casă. Și nu zic că n-a fost nimeni în casa familiei Randall astăzi. Am văzut fum ieșind de pe coș. zise Missy cu căldură. ridicând neajutorată din umeri. zise Missy pe neașteptate. — Nu știu de unde. se cățără în poala lui și începu să-i lingă fața. dar se înșela. Fețișoara ei se schimonosi și arăta gata să se pornească pe plâns. Robby. el se repezi la Glen. aprobă Rebecca cu tristețe. Missy vru să argumenteze. Veniră din dormitor. — Nu. nu-i așa? întrebă ea. Missy. nu s-a întors.— Știu. în sfârșit. nu vorbi așa. zise Glen cu răbdare. 161 . — Altceva? Vocea lui Glen căpătă un ton îngrijorător și el se întrebă ce anume îi ascundea. hai. Când. că ar fi cineva în rasa familiei Randall? întrebă Glen. Robby zice că nu s-au apropiat de casa aia în niciun fel. Presupun că am să trec peste asta. Fumul are culoarea norilor și nu l-ai văzut chiar dacă exista. Cățelușul se zbătea în brațele lui și. când Robby îl puse jos în sfârșit. — Eu n-am zis că cineva era acolo. fața ei arăta confuzie. — Nici asta n-ai văzut. apoi îi chemă pe copii. zise Robby sigur pe el. — E vorba de Missy. — De unde știe? — Întreabă-mă să te-ntreb. în timp ce se străduia să astâmpere cățelușul. protestă Glen. zise ea. Poate că a văzut sau a auzit ceva și a uitat ce anume. dar Rebecca îi întrerupse pe amândoi. — Ei. Missy zicea că cineva era acolo. — Ba nu știi. Robby ducându-l pe Scooter. zise Robby disprețuitor. Glen se încruntă. ca și cum asta ar fi fost dovada sincerității ei. comentă Robby. Știu și gata. Vreau să știu doar de unde știi că era cineva acolo. Zice că era cineva în casa cea veche în după-amiaza asta. — Fum. Casa familiei Randall.

Glen o îmbrățișă scurt și o sărută pe nas. — Dar aveți grijă să stea în cutia lui. — Pe ploaia asta? protestă Rebecca. ea îi trimise pe copii și pe cățel înapoi în camera lor și șterse murdăria de pe covor. sper că soții Randall se vor uita și ei la casa asta. pe de altă parte. Și dacă Missy crede că a văzut pe cineva… — N-a zis că a văzut pe cineva. — Ei. a văzut fumul. dându-și seama că pierduse orice argument. Râzând. nici Glen naveau inima să-l țină afară. apucă cățelușul și îl certă cu asprime. pentru că Scooter era atât de mititel și de drăguț. — Unde te duci? — Cred că o să fac o plimbare în jos pe plajă și o să arunc o privire la casa familiei Randall. nici Rebecca nu se putură abține să nu izbucnească în râs. își dădu seama că Glen își îmbrăca impermeabilul. afară toarnă și vântul stă să smulgă acoperișul. — Ei. Nu vreau să-mi distrugă toate păturile. sperând că mai câștigă ceva în campania lui de a-și face cățelul tovarăș de pat. Scooter îl mai linse puțin pe față. și Robby. 162 . — Asta înseamnă că nu vrei să vii cu mine? întrebă Glen cu inocență. Nici Glen. Mi se pare că tot ce pot face este să arunc un ochi la casa lor. folosi acel moment ca să se lase jos pe podea și să facă ceva. Acum Rebecca aprobă din cap. pe de-o parte din cauză de ce i se întâmplase lui Snooker și. încât nici Rebecca. Când termină de făcut asta. Acum duceți-l pe Scooter înapoi în cameră și pregătiți-vă de culcare. — Poate să stea înăuntru în noaptea asta? vru să știe Robby. — Scoate-l de-aici. — N-are și el casa lui. Dragule. bătând în retragere. o să te uzi până la piele. zise Robby. Rebecca se uită cu ochii mari la el. am să-i raportez lui Chip Connor. Ceruse asta din prima noapte de când aveau cățelul și îi fusese acceptată cererea.— Ajunge. Dacă o să fim vreodată plecați. Din nefericire. strigă Rebecca. eu mă duc și gata. Dacă e cineva acolo.

cu mâinile pe șolduri. Se mocăise. Dar acum treaba era terminată și nu mai putea să întârzie să-l urmeze pe fratele său la han. iar efectul râsetului. argumentă Rebecca. știind că orice argument în plus era inutil. chiar dacă ar fi fost mai aproape. Sentimentul unei primejdii iminente îl furnică pe șira spinării și se îndreptă repede spre punte. Lucrase neîntrerupt o jumătate de oră. Mă întorc într-o jumătate de oră. Rebecca se strădui să-l vadă pe fereastră. 163 . Rebecca oftă. Poate că eu i-am băgat ideea asta în cap. Dar n-a pomenit nimic despre asta după-amiază. o asigură Glen. — Bine. — N-ai de ce să-ți faci griji. ca și cum ar fi râs. și indistinct.— Asta a zis în seara asta. bucurându-se de singurătatea lui și de barcă. Era slab. Max văzu silueta de pe chei. Strălucirea fulgerului se stinse când prăbușirea tunetului scutură traulerul aflat în tangaj. apa era prea puternică. făcând o ultimă inspecție înainte de a se duce pe țărm. înfundat și aproape maniacal. pe când lovitura unui fulger biciuia cerul. contracară Glen. Un zâmbet ușor îi trecu pe față când își închipui căldura strălucitoare pe care ar da-o un coniac tare și apa fierbinte. Atunci. vreau să știu ce se petrece. poate chiar mai repede. Dar suna a copac trântit. Dar furtuna îl înghiți și ea ramase singură să aștepte și să se îngrijoreze. Ajunsese deja prea târziu. dar ai grijă. Osprey era luată de valuri. lucrând pe îndelete. cum pășește în noapte. Cred că încerca să ne convingă pe noi că era cineva acolo. — Dar ar fi putut să vadă fumul. aproape înăbușit de furtuna dezlănțuită pe mare. Te rog. deși ar fi putut aranja barca în zece minute. Apoi auzi un sunet. Era deja prea departe de chei ca Max să mai încerce să sară și. • Capitolul 16 Max Horton cercetă cabina traulerului. Stătea absolut nemișcată. când i-am spus că poate a văzut ceva. După un minut plecă. îl înfioră pe Max. Șuieratul vântului acoperea orice sunet. și dacă e așa. cu capul dat pe spate.

Vântul care șuiera peste 164 . licăreau slab în lumina lanternei. Când și aceasta refuză să răspundă comenzii. către stâncile care îl așteptau. străduindu-se să se liniștească. Sârmele de cupru. Nu se întâmplă nimic. Măcar ceva mersese! Max smuci capacul de la compartimentul motoarelor și coborî pe orbecăite între cele două motoare Chrysler. Era tras spre ieșirea portului. dar furtuna îl mânase rapid spre pădurea care oferea un adăpost mai bun. când lumină mașinile. chiar dacă pantofii lui trăgeau apă din pământul îmbibat. La prima vedere totul părea normal. Se întoarse la cabina de comandă și încercă să evalueze situația. o răsuci violent. Se strecură afară din compartimentul motoarelor și așeză capacul la loc. și apăsă pe starterul de la motor. Mersese repede. Stătea tăcut la cârmă și trăgea adânc din țigară. arse și uzate.Max coborî din nou la cabină. Abia atunci își dădu seama că tremura de enervare și de mânie. Intenționase să meargă de-a lungul plajei și să ajungă la casă dinspre mare. Apăsă pe celălalt starter. Bâjbâi prin buzunare. Circuitul electric… Noul circuit pe care el și Jeff îl instalaseră cu numai o săptămână în urmă era modificat. apoi ridică maneta care arunca ancora mare. Aruncă o privire pe fereastră tocmai la timp ca să vadă cheiul dispărând în întuneric și își dădu seama că barca era în voia mareei. Apoi privi cum se desfășoară zece picioare din frânghie și cum capătul ei destrămat dispare în întunecimea apei. • Glen Palmer se apropie cu precauție de vechea casă Baron. Desfăcu închizătorul ancorei și îl aruncă peste punte. să analizeze situația și să facă apoi tot posibilul să-și salveze barca. bâjbâind după chei. la una se observă ceva. Vârî cheia în broască. dar. Din nou imaginea stâncilor ca niște degete ridicându-se la intrarea în port îi veni în minte. părăsi cabina de comandă și se mișcă cât mai repede cu putință spre pupa. scoase un pachet mototolit de țigări și își aprinse una. Apăsă din nou pe butoanele starterelor care refuzau să-l asculte. Izolația era distrusă. Din nou nimic. ca și cum ar fi fost solicitată prea mult sau stricată de scurtcircuit. arsă.

era un miros ușor dulceag. Casa însăși se armoniza perfect cu întunericul nopții și doar străfulgerările sporadice o descopereau stând neclintită. Glen se încruntă privind la el. se uită în jur după un vătrai. Atunci știu că cineva fusese acolo. nu atât de frig. cu mai multă grijă. Glen se întoarse în sufragerie. cât de liniștea ca de moarte ce emana din casă. Intră sigur pe el în sufragerie. examinând încet totul. luminând mai întâi un perete. niciun fel de indiciu despre ce s-ar putea afla înăuntru nu răzbătea prin pereți. cel puțin până când se 165 . de mult dispăruți. apoi trecu în camera de zi. Se opri când găsi ușa de la bucătărie neîncuiată. Sau fusese doar o găselniță norocoasă? Se mișcă încet prin restul casei. convins că ceva nu era în ordine. care o construiseră. mutând lanterna de pe un colț în altul. Era cel puțin cu zece grade mai cald și aerul era mai uscat – umezeala din casă se risipise în camera de zi. doar la cincisprezece metri de casă. ci din convingerea că nu se afla nimeni acolo. Glen lovi cu piciorul în rămășițele focului. o santinelă tăcută a plajei. dar nu găsi nimic. nu de teama de nu a speria pe cineva care s-ar fi putut afla în casă. Pe când dădea o tură în jurul ei. se hotărî să aștepte o vreme. iar în întunericul lăsat brusc roșeața slabă a focului strălucea ușor. ascultând vuietul furtunii. Nu strigă nimic.vârfurile copacilor de deasupra lui îi înghețase sufletul. Dar. Glen se scutură. apoi chiuveta. lada frigorifică și ușa de la sufragerie. Focul se aprinsese de-a binelea. Stratul fin de cenușă se risipi și focul se aprinse din nou. Intenționând să-l stingă. Găsise în cele din urmă cărarea care îl ducea înapoi la plajă – aceeași potecă pe care o folosiseră și copiii lui în după-amiaza aceea – și ieșise din pădure. așa cum ploaia care se strecura prin frunzișul des îi înghețase trupul. Apoi intră în bucătărie. Nicio lumină nu se strecura afară prin ferestrele ei întunecate. Se afundă într-un scaun cu fața spre cămin și se întrebă dacă ar fi sigur să plece atunci. luminând rapid cu lanterna în jur. până și focul părea să fi fost făcut cu grijă. întrebându-se dacă Missy chiar văzuse fumul care s-ar fi putut ridica de pe coș doar acum câteva ore în urmă. Nu erau urme de distrugere. niciun semn că ar fi fost ceva clintit de la locul lui. Oricine fusese acolo nu intenționase să facă vreun rău casei. mărturie a oamenilor.

speranțele i se spulberară și se întoarse pe punte. La o examinare atentă. o altă străfulgerare de lumină brăzdă cerul și el încercă să evalueze situația. Dar noaptea. 166 . Dacă rămânea pe trauler și ancora ținea. Apoi începu să evalueze posibilitatea de a abandona barca. exista șansa să iasă din furtună. s-ar putea să ajungă în siguranță înapoi. pe furtună. Vântul nu părea să-și modereze viteza – ba chiar creștea în intensitate și bătea în direcția țărmului. Dacă s-ar întâmpla așa. unde legă găleata de una din frânghiile ancorei. vântul l-ar putea purta spre țărm. Dar în barca de salvare nu avea nicio șansă. Așa că se hotărî să rămână pe vas. În depărtare. Pe timpul zilei ar fi riscat. ar fi rămas singur. Dar. • Pe vasul de pescuit. Pe când tocmai se hotăra. le va lua pe la tribord. dacă pânza nu ar sta. Aruncă ancora primitivă peste punte. făcând semn cu lanterna de cinci ori. lui Max i se păru că abia dacă vedea vârfurile colțuroase ale șirului de stânci și își spuse că. și-ar pierde cunoștința în zece minute și ar muri în următoarele douăzeci. Max Horton se întoarse la compartimentul motoarelor pentru a face o investigație mai amănunțită. dar combinația dintre vânt și maree sigur l-ar răsturna. ar vedea că el era bine. refluxul l-ar putea purta în larg. Ancora ținuse și acum traulerul înainta o dată cu mareea. Apucă o găleată mare și alergă la prora. Dacă ar putea să ridice o pânză pe barca de salvare. iar el ar avea timp să se usuce și să se încălzească. cu prora în vânt. apoi se întoarse la scaunul din fața focului. Această posibilitate îl determină să se hotărască.stingea focul. Se ridică și se îndreptă spre fereastra care dădea spre nord. cu condiția să evite stâncile de la gura portului. Dacă Rebecca s-ar uita atunci. Îndreptă în față raza lanternei și imediat își dădu seama că barca se răsucise pe loc și acum era cu pupa înainte. sperând că ar putea s-o prindă curentul apei cu destulă putere ca să întoarcă traulerul. Într-adevăr. contând pe cineva care ar putea veni să-l salveze. Exista o șansă slabă ca defecțiunea să poată fi reparată și Max să poată să facă măcar unul dintre motoare să meargă. Furtuna ar avea timp să se potolească. având puțin noroc.

iar apoi închizândo. mergând prin furtună. privind marea. apoi își pregăti un altul și se duse la baie. Își prepară o a treia băutură. o dată chiar se ridicase să se uite cum se adunau norii de furtună înainte de a se scutura peste Clark’s Harbor. 167 . sau poate era unul din momentele lui de „vrajă”. bucurându-se de ploaie și de singurătate. Siluete. Dar totul era confuz și Whalen nu se putea hotărî dacă era o amintire sau dacă era pur și simplu în imaginația lui. înainte de a aprinde luminile. Și oricât ar fi încercat. conducând spre casă. stătuse în fața focului. Uniforma lui era înmuiată de apă și simțea frigul până la oase. Sigur. se așezase înapoi în scaun și începuse să viseze cu ochii deschiși. făcu focul în cămin și își pregăti un coniac și niște apă. siluete familiare. ceva dincolo de închipuirea lui. și cântări oportunitatea de a discuta momentele lui de „vrajă” cu doctorul Phelps. • Harney Whalen își parcă mașina în fața casei și grăbi pașii spre ușa de la intrare. pentru că următorul lucru pe care și-l amintea era că se afla în mașina lui. nu putea să-și explice de ce uniforma îi era udă fleașcă. deschizând-o cu forță. Îl bău. Tot ce putea să facă era să aștepte. apoi dispăru: crezu că se vedea pe plajă. care îl chemau. Dar tot nu era prea sigur de ceea ce se întâmplase. ceva mai slabă de data asta. și când ieși din duș se uscă și se așeză în fața focului ca să-și bea al doilea pahar: se simțea deja mai bine. O imagine îi fulgeră prin minte. Și mai era ceva. mașina fusese parcată la zece-douăzeci de metri de casa Baron. pulsul îi încetini. Dar probabil că adormise. hainele nu i s-ar fi udat în așa hal nici dacă sar fi târât pe distanța aia. Ascultase furtuna cum se lăsa în josul țărmului. Pe măsură ce apa fierbinte curgea peste el și senzația de frig îi dispărea încet. Inima îi bătea cu putere. Făcuse focul.Se întoarse la cabina de comandă și își aprinse o altă țigară. pentru o fracțiune de secundă. Își aminti că fusese pe Sod Beach. Își dezbrăcă hainele de pe care șiroia apa și îmbrăcă un halat. Dar Phelps ar insista să-l examineze în întregime și Harn nu era sigur că voia să treacă prin asta.

Whalen ridică din umeri cu indiferență. Merle zice că se îndreptau spre Grays Harbor. M-am gândit că ai vrea să știi că doi pescari au tras la han. presupun că nu. nimic. să-și facă griji. Am vrut doar să știi că sunt aici. Chip se hotărî să abandoneze subiectul. — Harn? Unde-ai fost? Vocea lui Chip Connor suna aproape acuzator și Whalen se încruntă. Mulțumesc că m-ai sunat. — Au probleme? întrebă el. — A. zise el. Liniște ca de mormânt. Aș fi vrut să-l lași așa. Sunetul telefonului îi întrerupse firul gândirii. — Chip? — Da. Harn. Chip cedă primul. dar furtuna i-a mânat încoace. — Afară. Se făcu din nou tăcere. 168 . — S-a întâmplat ceva azi? — Nu.Niciodată nu știai ce puteau găsi doctorii și Harn mai avea doar câțiva ani până la pensie. zise Chip cu o voce împăciuitoare. Era gata să repete întrebarea când ajutorul său spuse: — Încerc să mă port ca și când ar fi fost un accident. zise Whalen. — I-am spus lui Palmer că a fost un accident. zise el automat. nu din câte știu eu. Se pregătea să închidă când. se gândi la altceva. — Am încercat să te prind toată seara. timp în care fiecare bărbat aștepta ca celălalt să vorbească. ne vedem dimineață. șefule. o tăcere mai lungă decât prima oară. zise Harn. — Whalen. — Da. când ridică receptorul. — Aș fi vrut să nu-i spui. — Pescari? repetă Whalen. îi spuse Chip. — Păi. — Cum ți-a plăcut ce i-am făcut lui Palmer? Se făcu liniște și pentru o clipă Harn nu fu sigur că Chip îl auzise. — Dar n-a fost. zise el sec. — Doi tipi din Port Angeles. Urmă o pauză ușoară și Harney se simți mai bine când simți stânjeneala lui Chip de la celălalt capăt al firului. bombăni Harn. deodată. — Probleme? Nu.

își îmbrăcă impermeabilul și părăsi camera. Era doar Merle Glind. • Jeff Horton aruncă o privire la ceas. Apoi chicoti gros pentru sine. cocoțat pe un taburet. dar Jeff prinsese rădăcini pe doc. ochii lui străduindu-se să pătrundă întunericul. înaintând împotriva vântului. o fâșie albalbastră care lumină orizontul. mintea lui dorindu-și un alt fulger care să-i permită să vadă că barca trecuse de stâncile ca niște degete chemătoare. văzu silueta unei bărci. Barca era Osprey și se îndrepta spre stânci. zise scurt Whalen. Pentru Jeff nu încăpea discuție. Se întoarse de la fereastră. Se holbă la furtuna de afară. Se mai uită o dată la ceas. Își spuse că se înșală. Uitând de furtună. fusese o zi împuțită.— Da. dar Max nu era acolo. furia furtunii îl orbi și se mișcă încet. Lumina albă se stinse în întuneric. Încercă să vadă cheiul aflat la o sută de metri depărtare. Și cel mai rău era că existau momente ale zilei pe care nu și le putea aminti. O rupse la fugă. și își făcu drum spre capătul cheiului. când întunericul nopții se animă de lumina unui fulger. și nici urmă de Osprey. apoi se îndreptă spre fereastra camerei de hotel. Jeff ieși în furtună. gândindu-se că nu contau acele momente pe care nu și le amintea – probabil că nici n-ar fi meritat să și le amintească. Era pe punctul să se întoarcă și să meargă pe chei încă o dată. Se opri jos și aruncă o privire la bar. hotărî el. cercetând cu privirea fiecare barcă când ajungea în fața ei. și sprâncenele i se încruntară. dar prin furtună nu se vedea nimic. Stătuse în cameră patruzeci și cinci de minute. fără s-o vadă de fapt. Străfulgerarea îl făcu să se uite în larg – departe în port. Apoi ajunse la cheiul gol. pălăvrăgind prietenește cu un polițist tânăr de lângă el. Nu erau alte dane goale. aproape de intrare. își luă băutura și se duse la fereastră. Ne vedem dimineață. că legaseră vasul mai departe. Una peste alta. Jeff se uita la locul gol care era sigur că fusese ocupat de Osprey. Lăsă receptorul în furcă. lui Max nu i-ar fi trebuit mai mult de zece minute ca să lege barca. 169 . Chiar de pe chei.

Câteva secunde mai târziu. apa învolburându-se în jurul lor. Apoi epava începu să dispară din ochii lui. Dar nu fu decât o simplă mișcare a brațelor – mareea îl umflă. apoi știu că era altceva. La început crezu că se datora faptului că era purtat de maree. de lângă ceea ce ar fi putut fi adăpostul stâncilor. Ochii i se închiseră și brusc furtuna nu mai 170 . apoi începu s-o coboare până o eliberă în marea agitată. prefăcându-se în spumă când se lovea de bariera veche. Dar era prea târziu. se opri din înotat și se rostogoli pe spate ca să vadă traulerul în flăcări. Apoi părăsi cabina de comandă și începu să pregătească barca de salvare pentru lansare. Sub apă unul dintre rezervoarele de combustibil cedă presiunii și deodată carena se umplu de spumă. Micuța barcă atinse apa și fu imediat prinsă de curenții din jurul recifului. rămânându-i la suprafață doar rama. Osprey explodă. cum îl copleșește moleșeala. Până la urmă Osprey fu cuprinsă de curenții furioși și se răsuci la pupa. rupând-o în bucăți. Vasul se scufundă în apă gemând și tânguindu-se când marea presă asupra ei. apoi se lăsă în voia mării. Fu cuprinsă de apă și râmase acolo. Max Horton fu aruncat peste bord de forța exploziei. cutremurându-se când carena se desfăcu în două. În tăcere. legând-o în jurul taliei. Simți cum îl cuprinde frigul. Trase copertina de pe ea și desfăcu frânghiile care o susțineau de gruie. îl smulse de lângă epava în flăcări. măcinând-o de stânci. Traversa se izbi de stânci. năucit rapid de apa rece ca gheața. îi ceru iertare lui Jeff pentru ce se întâmplase. Pericolul iminent îl trezi din letargia în care se cufundase în ultimele treizeci de minute și înșfacă vesta de salvare. dar începu să înoate de îndată ce ajunse la suprafață. De îndată ce își dădu seama ce se întâmpla.Secundele treceau. Se iveau inerte chiar în față. • Max Horton se holba prostit de după parapetul cabinei de comandă la fâșia de fulger care rupea cortina de întuneric din fața ochilor lui și într-o secundă înțelese că barca se îndrepta spre stânci.

Goni pe întinderea lungă de nisip care alcătuia brațul dinspre nord al golfului și ajunse la chei în același timp în care Merle Glind și Chip Connor ieșeau pe terasa hanului. indiferent de ce se întâmplase acolo. își scoase halatul și începu să îmbrace uniforma curată. 171 . la intrarea în port. Nu se grăbea – trăise în Clark’s Harbor destul ca să știe că. Jeff Horton. dar. Văzu imediat roșeața incandescentă și se holbă la ea când cea de-a doua explozie sfâșie liniștea nopții. Careva s-a băgat în necaz în seara asta. Apucă lanterna și ieși precipitat din casă. — Ticălosul. Nici în seara aceea. El înțelese ce se întâmplase doar când bubuitul exploziei ajunse la el. alergând de-a lungul plajei spre chei. Atunci explodă și celălalt rezervor de combustibil și o a doua minge de foc se ridică pe cerul nopții. Se duse în dormitor.constitui o amenințare. Era în afara portului. Harney Whalen privi atent focul care ardea strălucitor în port. lacrimile amestecându-i-se cu picăturile de ploaie și de apă sărată. aproape cu tristețe. Abia când ajunse în punctul care separa Sod Beach de scurta întindere de țărm stâncos își dădu seama că explozia nu fusese pe chei. își spuse el încet. uleios. nu era mare lucru de făcut în seara aceea. O barcă intrase în stânci. Și atunci știu. silueta neagră a unui bărbat stătea în tăcere. Împietrită în fața infernului. când aruncă o privire peste chei la incendiul din depărtare. • Glen Palmer nu văzu prima explozie. văzu că era cineva acolo. Mingea de foc care se ridica din mare nu fu sesizată de Jeff imediat. Porni spre ei. un infern de roșu aprins amestecat cu fuioare de fum negru. cu mintea paralizată de șoc. Atunci flăcările arătau deja ca un far incandescent. legănându-l să adoarmă. departe. cu privirea fixă la mare. deși știa că nu se va mai trezi niciodată. Până când furtuna nu se potolea. începu să plângă încet. Acum îl alina. se grăbi spre chei. nici mâine. În loc să se ducă la han. El aștepta nerăbdător somnul. • De la fereastra lui. dar. sări în picioare și alergă la fereastră. când unda de șoc atinse casa veche de pe plajă.

Uneori lui Harney Whalen i se părea că la Clark’s Harbor furtunile nu se potoleau niciodată. Se pregătea să iasă din casă când sună telefonul. Nu se sinchisi să răspundă. Știa deja de ce suna.

• Capitolul 17
Glen Palmer întinse mâna și îl atinse pe Jeff Horton pe umăr. Jeff se întoarse și Glen se sperie puțin de privirea goală din ochii tânărului și de expresia buimacă care îi ștersese orice urmă de emoție de pe față. — Ce s-a întâmplat? întrebă el cu blândețe. Jeff clipi de două ori și gura lui vorbi spasmodic: — Fratele meu… zise el. Max… barca… Realitatea îl izbi cu forță și el căzu în genunchi și își îngropă fața în mâini. Umerii i se scuturau de plânsetul cu suspine care îi sfărâma corpul. Glen își mușcă nervos buza, neștiind ce să facă. Se gândi că ar trebui probabil să se ducă la han și să raporteze ce se petrecuse, dar nu voia să-l lase singur pe omul îndurerat. Atunci auzi un sunet de pași bătând cheiul. Se așeză în genunchi lângă Jeff și îl apăsă pe umăr. — Acolo e barca ta? Jeff aprobă din cap, nefiind în stare să vorbească. — Și fratele tău? Jeff își ridică atunci privirea, iar inexpresivitatea de pe fața lui se schimbă într-o grimasă de confuzie și durere. — Nu urma decât să lege barca și să ia niște hărți, încercă să explice Jeff. A zis că vine imediat. Dar n-a venit… Se lăsă cu greutate peste Glen, cu corpul scuturat de plâns. — Glen? Îl chemă un glas și Glen ridică privirea ca să-l vadă pe Chip Connor în picioare deasupra lui. — M-am gândit că tu ești. Ce naiba se petrece? Glen clătină din cap. — Nu știu. Abia am ajuns și eu. — I-am spus lui Merle să-l sune pe Harn Whalen, zise Chip. Apoi se lăsă și el în genunchi lângă Jeff Horton. — E barca ta acolo, băiete?
172

Jeff aprobă trist din cap. Chip privi atent în întunericul nopții. Incendiul se potolea, ploaia care turna și vântul îl vor stinge în câteva minute. — Haideți să mergem la han, zise el liniștitor. N-are rost să mai stăm aici. Ținându-l pe Jeff Horton la mijloc între ei, Chip și Glen o porniră pe chei înapoi. După câțiva pași Jeff păru să-și mai vină puțin în fire și putu să meargă nesusținut. La fiecare câțiva pași se oprea, se întorcea și se holba la vâlvătaie preț de câteva secunde. Apoi, până la urmă, când se întoarse să se uite, văzu doar întunericul nopții. Focul se stinsese, iar Osprey dispăruse. Jeff nu se mai uită în urmă. Merle Glind se repezi la cei trei când intrară în han. — L-am sunat pe Harney, zise el dintr-o suflare. N-a răspuns. — Nu-ți face griji. Probabil că a văzut focul de sus de pe deal și a plecat când ai sunat tu. Ce-ar fi să-i dai băiatului ăsta o gură de coniac? S-ar părea că are nevoie. Jeff era prăbușit într-un scaun. Lumina intensă din han scotea la iveală o față de paloare cadaverică, o barbă nerasă și niște ochi înroșiți, care îl făceau să pară bătrân și distrus. Privirea goală pe care i-o observase Glen când îl găsise reapăruse și încă o dată fața lui devenise inexpresivă. — Cred că mai bine am chema un doctor, zise Glen. E în stare de șoc. — Sună-l pe Phelps, zise Chip. Glen dădu imediat telefon și tocmai se întorcea în hol când Harney Whalen apăru greoi în cadrul ușii. Whalen aruncă o privire în jur, apreciind situația, apoi se apropie de ajutorul său. — Ce naiba se petrece? întrebă el, repetând întrebarea pusă de Chip cu câteva minute în urmă. E toată lumea bine? — Nu știm încă, răspunse Chip. Eram în bar cu Merle și beam ceva, când am auzit explozia. Am crezut că e un tunet, dar apoi am văzut focul. Merle te-a sunat și m-am dus la chei. Glen Palmer era acolo cu tipul ăsta. Arătă cu capul înspre Jeff Horton, care privea țintă la podea, cu mâinile încleștate pe paharul de coniac pe care i-l adusese Merle Glind de la bar. Nu dădea niciun semn că ar fi conștient de conversația dintre șerif și ajutorul său. Ochii lui Whalen se micșorară puțin când privi la Jeff, apoi se apropie de tânăr.
173

— Vrei să-mi spui ce s-a întâmplat? întrebă el. Vocea lui nu trăda nici ostilitate, nici preocupare, era tonul lui profesional, pe care îl folosea în mod obișnuit înainte de a-și face o părere. — Nu știu ce s-a întâmplat, zise Jeff absent. Privea încă fix în podea. — Ajutorul meu îmi spune că erai afară pe chei când a explodat barca aceea. Jeff se încruntă ușor, ca și cum ar fi încercat să-și amintească. — Îl căutam pe fratele meu. Îl căutam pe Max… Pierdu șirul, apoi brusc luă o înghițitură mare de coniac și puse jos paharul gol. Whalen se așeză lângă el. — De ce nu începi cu începutul? — Nu e nimic de spus, zise Jeff încet, făcând un efort să-și păstreze controlul. Eram în camera noastră și îl așteptam pe Max. El urma să asigure barca pentru noapte – nu trebuia să stea mai mult de zece minute. După patruzeci și cinci de minute l-am căutat acolo la bar și m-am dus jos pe chei. Barca dispăruse. La început n-am crezut, dar atunci s-a produs fulgerul și s-a luminat tot portul. Și am văzut-o pe Osprey. Se îndrepta spre ieșirea din port, chiar înspre stânci. Se întrerupse, văzând explozia încă cu ochii, auzind bubuitura, privind traulerul care ardea. Se luptă cu el și își recâștigă stăpânirea de sine pe care o pierduse. — Trebuie să mă duc acolo, zise el încet. Trebuie să mă duc afară să-l caut pe Max. — Nu te duci nicăieri în seara asta, băiete, nici tu și nici altcineva, zise Whalen pe un ton categoric. N-are niciun sens să avem două bărci strivite de stâncile alea. Atunci sosi doctorul Phelps și începu imediat să-l examineze pe Jeff Horton. În timp ce se apleca asupra tânărului, Whalen își îndreptă atenția spre Merle Glind. — Cine e? îl întrebă repede pe Glind. — Îl cheamă Jeff Horton, zise Glind. A luat o cameră pe la cinci jumate-șase. E din Port Angeles. Glind se încruntă, ca și cum și-ar fi amintit ceva. — Nu te-a sunat Chip? Eram sigur că a sunat. — M-a sunat, zise Whalen liniștit. Dar asta nu înseamnă că acesta era unul dintre tipii de care mi-a spus. Ai auzit ce mi-a povestit Horton.
174

Glind clătină din cap. — Nu am tras cu urechea, dacă nu te superi. Doar mă știi, Harney, niciodată n-aș încerca să ascult ceva ce nu m-ar privi. Dar el e oaspete la hotel și mi-am închipuit. Dar înainte să poată continua, Whalen îl întrerupse: — E-n regulă, Merle. Tot ce vreau e să știu dacă poți verifica ceva din ce-a spus. Glind se gândi profund și în cele din urmă confirmă din cap. — Pot să confirm când a ieșit. Stăteam cu Chip și eram cu fața la ușă. L-am văzut vârându-și capul pe ușă și uitându-se în jur. Apoi a ieșit și după cinci minute s-a produs explozia. Nu are nimic de-a face cu ea, Harn. N-avea când. O barcă n-ajunge imediat de la țărm la stânci. — Nu mai spune, zise Whalen, privindu-l amenințător pe omuleț. Merle se înroși și privirea lui se întoarse spre bar. — Mai bine m-aș întoarce la treabă, zise el, nerăbdător. Probabil că o să avem o mulțime de clienți aici în seara asta. Navem în fiecare noapte o asemenea distracție. Frecându-și mâinile în anticiparea banilor pe care îi va primi la bar în seara asta, plecă în grabă. Whalen îl privi cum pleacă și clătină trist din cap, deplângându-l pe omulețul care încerca din răsputeri să se facă folositor și nu reușea sub niciun chip. Dar Whalen îi ierta defectele: el și Merle Glind crescuseră împreună. Se pregătea să-l întrebe pe Phelps de starea lui Jeff Horton, când îi făcu semn Chip Connor. El și Glen Palmer stătuseră de vorbă lângă recepție. Whalen se uită întrebător la Chip. — Ai cumva nevoie de mine? îl întrebă Chip. Dacă nu, l-aș duce pe Glen acasă. Se teme că soția lui își face griji pentru el. — Păi, mă tem că o să tot fie îngrijorată o bună bucată de vreme, zise Whalen, cu o voce aspră, intransigentă. Am să-ți pun niște întrebări, Palmer. Glen începu să protesteze, apoi se răzgândi. Protestele n-ar fi făcut decât să-l întărite pe Whalen. În schimb, se întoarse spre Chip. — Știu că îți cer un lucru al naibii de greu, dar crezi că ai putea să dai o fugă până acolo să-i spui doar că sunt bine? — Nicio problemă, zise Chip. Numai dacă n-are Harn ceva urgent să-mi dea de făcut.
175

Se întoarse către șeful poliției și Whalen își mușcă buza în timp ce se gândea. În cele din urmă aprobă scurt din cap. — Bine, dar să nu lipsești toată noaptea. O să am nevoie de tine mai târziu. — Mă întorc într-o jumătate de oră, promise el. Se duse la bar și se întoarse peste un minut cu impermeabilul. — Vrei să-i transmit ceva în mod special? îl întrebă pe Glen. Glen clătină din cap. — Spune-i doar ce s-a întâmplat și să nu se îngrijoreze. Spune-i că ajung după ce termin aici. Chip aprobă din cap și ieși în furtună. Glen așteptă să plece, apoi se îndreptă către Whalen, care vorbea cu doctorul Phelps. — Putem începe? întrebă el cât putu de prietenos. S-ar putea să nu rămân aici toată noaptea. A fost o zi lungă. — Precis că a fost, răspunse Whalen. E foarte probabil că încă nu s-a încheiat. De ce nu stai jos? — E-n regulă dacă stau la bar? întrebă Glen. — Fă cum vrei. Dar să nu încerci să părăsești hotelul. Glen hotărî să ignore amenințarea camuflată și confirmă din cap. Comandă o bere și se pregăti s-o bea încet. Avea mult de așteptat. • Rebecca Palmer stătea în fața căminului și încerca să se concentreze asupra croșetatului, dar nu fu în stare să ducă la capăt decât un rând sau două, până când puse lucrul deoparte și se mai duse încă o dată la fereastră, străduindu-se să vadă dincolo de întunericul bătut de ploaie și de vânt. Trecuse aproape o oră și jumătate de când Glen plecase din cabană și ar fi trebuit să se întoarcă cel puțin de o oră. Stătuse la fereastră după ce plecase el și, după cincisprezece minute, văzuse lumina de la lanternă slabă, dar distinctă, aprinzându-se și stingându-se. Atunci se liniștise și așteptase să se întoarcă, fiind sigură că descifrase corect mesajul lui. Dar apoi – nu știa precis peste cât timp – auzise explozia și alergase la fereastră unde văzuse mingea de foc departe, dincolo de plajă. Urmase o a doua explozie, o a doua minge de loc și o vâlvătaie în larg. De atunci, nimic. Nenumăratele drumuri până la geam. Impulsurile de a se duce afară pe plajă să-l caute pe Glen. Și teama în continuă creștere.
176

doamnă Palmer. nedorind să-i trezească pe copii. A explodat. — Ce e? strigă ea. Se va întoarce cât poate de repede. Pot să intru? Rebecca simți cum încordarea îi dispare. ascultând cu atenție. — Ce s-a întâmplat? Unde e Glen? — E bine. Rebecca își simți inima cum bate când se duse la ușă. 177 . M-a rugat să vin aici și să vă spun că e bine. dar era sigură că exploziile aveau legătură cu absența prelungită a lui Glen. Dar ce anume? Cel mai rău era că nu știa nimic. Atunci se auzi o bătaie în ușă. doamnă Palmer.Ceva se întâmplase. — Chip Connor. dar genunchii i se înmuiară. începu el. Dacă ar fi fost copiii destul de mari ca să stea singuri. Lui Glen nu i s-a întâmplat nimic. — Ăsta era. dar. dar Rebecca îl întrerupse. Ce s-a întâmplat? — Nimic. — Un accident? întrebă ea uluită. Închise ușa după ce intră el. înainte de a întinde mâna să deschidă. zise ea. — A fost un accident. Nu știa de ce. veni răspunsul. Văzu privirea uimită de pe fața Rebeccăi și se hotărî să-i explice lucrurile. Ce fel de accident? Focul acela? Am văzut un incendiu pe apă. Rebecca deschise ușa și se holbă la ajutorul de șerif. Până și cățelușul era prea mic ca să poată să-i păzească. apoi se duse la cămin. cu o teamă crescută. Se pregătea să se ducă la fereastră din nou când i se păru că aude o ușă trântită. iar copiii nu puteau să stea singuri. Ăsta era? Chip aprobă din cap. furtuna nu dădea semne să se domolească. Dar telefon nu avea. Îngheță pe locul pe care se afla. Rapid. în mintea ei sună un clopoțel de alarmă. — Cine e? întrebă ea moale. Dacă ar fi avut telefon… Dacă n-ar fi fost furtuna atât de puternică. dându-se înapoi ca să-i facă loc ajutorului de șerif. Se uită la foc și apoi se întoarse către Chip. O barcă care era ancorată în port pentru noapte s-a ciocnit de stâncile de la gura portului. Încă nu știu exact ce s-a întâmplat. — Desigur.

Probabil că a văzut exploziile de acolo și s-a dus pe chei. nu? — Sigur că nu. Și atunci îl voi putea susține. Așa că Whalen l-a rugat să mai rămână un timp. — Mulțumesc lui Dumnezeu. aceeași teamă pe care o văzuse în ochii lui Glen mai devreme. E cineva rănit? — S-ar putea să fi fost cineva în barcă. de ce a ieșit afară. Dar sper să vreți. — De cât timp era plecat? înainte de explozii. Glen era deja acolo. înainte ca dumneavoastră și Glen să fi putut vorbi unul cu celălalt. când am ajuns pe chei. — Dumnezeule. Oricum. Unde era? — Se dusese pe plajă să controleze casa veche – cea în care se vor muta soții Randall. Nu știm sigur încă. Sunt absolut sigur că tot ce îmi veți spune se va potrivi întocmai cu ce îi spune Glen lui Harn Whalen. nu e nevoie să-mi răspundeți la întrebări dacă nu vreți. — Doamnă Palmer. Chip nu vedea niciun rost să-i spună Rebeccăi că soțului ei i se ceruse să rămână la locul faptei și nu că fusese rugat. rosti Rebecca. sigur că da. zise Rebecca. Dar vreau să-mi spuneți exact ce s-a întâmplat. apoi văzu expresia de teamă din ochii Rebeccăi. doar nu crezi că Glen avea de-a face cu exploziile alea. — Nu știu sigur. Apoi își dădu seama unde voia să ajungă Chip. așa că Glen s-a dus să verifice. Missy – fetița noastră – credea că a fost cineva în casă în după-amiaza aceasta. — Adică vreți să spuneți că nu era aici când s-a petrecut explozia? — Da. Și-l aminti pe Glen vorbind de omul ăsta – 178 . Ar fi trebuit să se întoarcă. vreau să spun. răspunse Chip. Rebecca se tot gândi și încercă să-și dea seama cam ce ar vrea Glen să facă ea. zise Chip imediat. începu să spună Rebecca.— Dumnezeule. apoi am văzut exploziile alea îngrozitoare și… Se opri când văzu expresia de pe chipul lui Chip. Nu v-a spus? — Nu mi-a spus mare lucru. A văzut mai bine decât toată lumea ce s-a întâmplat. Scoase un carnețel și un creion. Vreau să-mi notez în carnețel. Îi zâmbi ca s-o liniștească. chiar acum. tot ce vă amintiți că ați discutat. oftă Rebecca. Nici nu știți ce îngrijorată am fost. la ce oră a ieșit – totul. pentru că o să am aceeași poveste de la dumneavoastră.

spunându-i că-și petrecuse aproape toată ziua ajutându-l. Iată-l acum aici, oferindu-se să-i mai ajute o dată. Oare? Se uita în ochii lui, încercând să-i ghicească intențiile. Ochii lui erau senini. — Spune-mi Rebecca, zise ea moale. Glen mi-a spus ce ai făcut astăzi. Vreau să-ți mulțumesc. Chip roși și își ținu ochii pe carnețel. — Cu plăcere, zise el. M-am simțit foarte bine. Apoi se uită la ea: — Cum rămâne cu întrebările? Vrei să-mi răspunzi? — Desigur, zise Rebecca. De unde începem? • A treia bere stătea neatinsă în fața lui Glen, când pe ușa barului intră Harney Whalen și îl strigă. — Palmer, vrei să vii acum încoace? Glen se lăsă în jos de pe scaun și se duse în hol. Phelps plecase, după ce hotărâse că Jeff Horton suferea de o stare ușoară de șoc care avea să treacă până dimineață. Doctorul îl asigurase pe Whalen că nimic din starea pescarului nu l-ar împiedica pe Harn să-l chestioneze și Whalen se pregătea să facă întocmai. Când apăru Glen în hol, își ridică privirea. — Vreau ca tu și Horton să veniți la sediu. Am putea să completăm procesele verbale, când totul este încă proaspăt în minte. Glen zâmbi și zise: — Nu cred că e totul proaspăt în minte. Beau bere de aproape o oră. Apoi se uită prin cameră și zâmbetul dispăru. — Unde e Connor? — N-a venit încă, îl informă Whalen. Ești gata? Glen ridică din umeri, ca și cum ar fi vrut să arate că n-avea încotro, apoi îi urmă pe Jeff Horton și Harney Whalen în mașina neagră a lui Whalen. După câteva minute se aflau la sediul poliției. — Ei bine, Palmer, zise Whalen fără introducere. Hai să-i dăm drumul, să auzim. — Ce să auzim? întrebă Glen. Mă tem că m-ai reținut degeaba toată noaptea. N-am nicio idee despre ce s-a întâmplat, — Poate că vrei să-mi spui cum de erai pe chei?
179

— Am văzut exploziile și am alergat în port. Atunci l-am văzut pe omul ăsta la capătul docului. M-am dus să văd dacă avea nevoie de ajutor. Asta e tot. Whalen îl studie cu ochii micșorați câteva secunde. — Dar repede mai alergi. Cheiul e la mare distanță de casa ta. — Nu eram acasă, zise Glen, fără alte explicații. — De ce nu-mi spui unde erai exact? se răsti Whalen. — De fapt, eram în casa ta, la capătul opus al lui Sod Beach față de unde stau eu. De acolo nu e prea departe de chei. Chiar în preajma punctului de întâlnire dintre plaja stâncoasă și fâșia de nisip. Degetele lui Whalen băteau darabana pe masă. Părea să se tot gândească la ceva. — Cum de-ai fost singurul care s-a dus pe chei? Merle și Chip erau și ei afară, dar nu s-au dus. — Probabil că n-au avut motiv să se ducă. De unde stăteau nu-l puteau vedea pe Jeff. Eu l-am văzut pentru că întâmplător era între mine și foc. Dacă nu l-aș fi văzut, m-aș fi dus la han. Dar l-am văzut, așa că m-am dus pe chei. — Ce naiba făceai în casa mea? zise Whalen brusc, schimbând subiectul conversației atât de violent, încât preț de o secundă Glen râmase fără replică. Apoi își reveni. — Ai putea să consideri că îți făceam o favoare, zise el, stăpânindu-și mânia. Cine credea Whalen că era? — Fiica mea credea că a fost cineva în casă în după-amiaza asta și m-am gândit să verific. Sau nu-ți pasă cine intră și cine iese din proprietatea ta? — Ce-mi pasă și ce nu-mi pasă e treaba mea, domnule, înțelegi? Data viitoare când ai să crezi că ar fi putut fi cineva în casă îmi spui mie. Nu-ți mai băga nasul de unul singur. Glen simți cum îl îneacă furia, dar se stăpâni. — Bine, zise el apăsat. Dar, dacă te interesează, deși se pare că nu, cineva a fost în casa aceea astăzi. Și nu plecase cu mult înaintea mea. Era un foc care încă mocnea în cămin. Fusese stins, dar nu de mult. — Ai dreptate, zise Whalen degajat. Eu am fost în casă în după-amiaza asta. Apoi arătă cu degetul mare spre Jeff Horton.
180

— L-ai mai văzut până în noaptea asta? — Nu. — Dar tu, Horton? L-ai mai văzut vreodată pe tipul ăsta? — Ți-am spus deja, șerifule, n-am mai văzut pe nimeni de aici până în noaptea asta. Nici pe tine, nici pe el, pe nimeni. Acum, pentru numele lui Dumnezeu, n-ai de gând să faci nimic cu fratele meu? — Ți-am mai spus, îl imită Whalen, nu putem face nimic cu fratele tău. Dacă era în barca aia, a murit când a explodat. Dacă a sărit peste bord, n-a rezistat mai mult de douăzeci de minute în apă. În zece minute, omul se duce acolo. Peste încă zece minute e mort de-a binelea. Așa că mai bine ți-ai dori ca fratele tău să nu fi fost în barca aia. Și asta e puțin probabil, din moment ce spui că barca se îndrepta direct spre stânci. — Ce naiba vrei să spui? strigă Jeff. — Vreau să spun că, dacă nu cumva unul din voi minte, atunci fratele tău s-a urcat în barcă și s-a ciocnit de bunăvoie de stânci. — Asta-i o minciună ordinară! strigă Jeff. Lega barca pentru noapte. Max n-ar face niciodată așa ceva. Niciodată. Un zâmbet domol apăru pe fața lui Whalen. — Atunci ce spui? Că l-a omorât cineva? A dat drumul bărcii? A îndreptat-o spre recif? — Cam așa ceva, răspunse Jeff. Nu știu de ce și nu știu cine, dar așa ceva e. Dar n-o să știm nimic despre asta până când n-o să ne ducem acolo. — Da, fu de acord Whalen, n-o să știm. Între timp, Horton, cred că ar fi bine să te gândești să mai stai pe-aici ca să mai răspunzi la niște întrebări. Și tu, Palmer. Până la urmă, furia lui Glen explodă: — Ai înnebunit? strigă el la șeful poliției. Whalen, ia spune-mi, sunt arestat sau nu? — Nu ești, zise Whalen blând, aproape bucurându-se de furia celuilalt. Nu încă. — Și nici n-am să fiu, declară Palmer. N-aveam niciun motiv și nici n-am fost acolo. Pe dracu’, nici nu știu ce fel de barcă era. La naiba, Whalen, tot ce-am făcut a fost să încerc să ajut. Ieși cu pași domoli, așteptându-se ca Whalen să-l oprească. Dar acesta nu-l opri. În schimb, când rămaseră singuri, Whalen se întoarse spre Jeff Horton.
181

— Nu-mi place ce s-a întâmplat aici în noaptea asta, zise el blând, dar amenințător. Nu-mi place deloc. Totuși, am de gând să aflu ce s-a întâmplat și să fac în așa fel încât să nu se mai repete. Și, de îndată ce-am descoperit, vreau să pleci imediat din Clark’s Harbor. Așa că stai pe-aici doar atât cât îți spun eu. Apoi pleci. Ai înțeles? Jeff Horton, încă mut din cauza șocului celor întâmplate, aprobă din cap și își spuse că nu auzise cu adevărat ceea ce credea că auzise. Pe când mergea încet spre hotel, Jeff blestemă furtuna ce îl adusese în Clark’s Harbor, blestemă Clark’s Harbor și pe Harn Whalen. Impulsul lui fu să plece. N-avea bagaj, nimic. Putea pur și simplu să predea camera, să ajungă pe șoseaua principală și să facă autostopul spre nord. Dar știa că nu avea cum. Trebuia să stea în Clark’s Harbor. Trebuia să-l găsească pe Max. În timp ce furtuna îi arunca rafalele de ploaie în față, Jeff încercă să-și spună că o să-l găsească pe fratele lui, că Max o să fie bine. Dar instinctul îi spuse că se înșela. Instinctul îi spunea că Max nu era bine; nimic n-avea să mai fie bine de atunci înainte. • Glen Palmer încă tremura de furie când părăsi secția de poliție. Începu să meargă spre port, înainte de a se opri să reflecteze. Se întrebă dacă Rebecca ar veni să-l ia cu mașina, dar decise că n-ar face asta – nu i-ar plăcea să lase copiii singuri. Apoi își aminti de Chip Connor. Ajutorul de șerif încă nu se întorsese, dar, dacă ar merge pe drum, Chip ar putea trece pe lângă el și l-ar putea duce cu mașina. Se întoarse în loc și începu să meargă în sus pe Harbor Road. Ajunsese deja la intersecția cu șoseaua principală când lumina a două faruri apăru la nord. Glen ieși în fața drumului și făcu cu mâna. Mașina opri lângă el. — Urcă, îi strigă Chip. Am întârziat atât de mult, că nu mai contează câteva minute în plus. S-a supărat Harn pe mine? Glen se urcă recunoscător în mașină și, când Chip întoarse și o luă înapoi spre nord, îi ceru o țigară. — M-am lăsat acum câțiva ani, zise el aprinzând-o. Dar, după ce s-a întâmplat, cred că o să mă apuc din nou. Chip îi aruncă o privire, apoi se uită din nou la drum.
182

— Dacă ai de gând să-l înjuri pe Harn, zise el, n-ai vrea să aștepți până ajungi acasă și plec eu? — Cum adică? — Ah, la naiba, nu știu, zise Chip. Apoi zâmbi răutăcios. — Știi, ți-ar fi fost mult mai ușor în seara asta dacă nu te-ai fi dus să faci pe bunul samaritean. — Rebecca ți-a spus unde am fost? — Eu am întrebat-o. Și nu-ți face griji, i-am spus că nu trebuie să răspundă la nicio întrebare. — Dar de ce-ai pus întrebări totuși? — Doar așa, zise Chip. Ieși de pe autostradă și intră pe poteca spre cabana familiei Palmer. Trase cât mai aproape de căsuță, dar nu opri motorul. — Nu intru. Mă întorc în oraș să văd ce face Harn. Făcu o pauză. Glen se pregătea să iasă din mașină, când Chip vorbi din nou. — Glen? Glen se întoarse către ajutorul de șerif. — Nu știu cum să-ți spun, dar îmi placi și tu și soția ta. De asta n-am vrut să te aud cum îl înjuri pe Harn. Știu cam ce s-a întâmplat acolo și am sentimentul că încă nu s-a terminat. Făcu o pauză, nesigur pe el dintr-o dată, apoi continuă: — De asta am vrut să am versiunea Rebeccăi, înainte să vorbești tu cu ea. Uite ce e, încearcă să-ți ții cumpătul, bine? Cu Harney te-nțelegi cam greu, mai ales dacă nu te cunoaște. Dar e corect. Știu că tu nu crezi, dar este. Sau, oricum, încearcă să fie, adăugă Chip, amintindu-și de picturile împroșcate de dimineață. Glen trase adânc aer în piept apoi răsuflă și mai tare. — Știu și eu… oftă el. Dar presupun că n-am încotro. Întinse mâna spre ajutorul de șerif. — O să fiu pe fază să văd ce se mai întâmplă. Mulțumesc că m-ai adus. Și pentru restul. Cei doi bărbați își strânseră mâinile și Glen se dădu jos din mașină. Ploaia se mai oprise și Glen așteptă până când Chip dispăru în noapte, înainte să intre în casă. Rebecca îl aștepta. Își aruncă brațele în jurul lui și îl îmbrățișă strâns. — Ce se-ntâmplă? Dumnezeule mare, Glen, ce se-ntâmplă aici?
183

Foarte mare. Fără să-i spună Rebeccăi. Cel puțin cred că tu erai. — Nu-mi amintesc nimic. • În micuțul dormitor din prelungirea camerei principale a cabanei. Nu puteam dormi și voiam să mă duc afară. apoi vocea lui Robby coborî până la ea. Dar m-am simțit ciudat multă vreme. — Aș vrea să se oprească. șopti blând Glen. Dar ceva se întâmpla și simțea că el și familia lui se lăsau prinși. Cred că tu erai în vis. Ar fi vrut să fie la fel de convins pe cât o spunea. 184 . zise el vag. zise Robby simplu. — Eu eram bine… sau eram iar bolnav? — Erai… începu să spună Missy. Cum ea tăcea. privind țintă spre patul de deasupra ei. vocea ei sună sec în întuneric. Se urcă înapoi în pat. Am avut un vis. — Cum era? — Nu știu exact. zise Missy încet. apoi continuă. fu de acord Robby. Poate că nu. dar se opri când nu-și găsi cuvintele. zise fetița timid. n-are nicio legătură cu noi. Făceai niște lucruri. Urmă un moment de liniște. Robby ținea ochii închiși. Niciuna. zise Missy. — Cred că da. puse el o întrebare. Ai făcut o barcă să se scufunde și râdeai. — Și eu aș vrea. Robby se încruntă și așteptă ca Missy să continue. Vocea îi tremură. zise ea plină de speranță. — Le-ai fi spus lui mama și tata. orice-ar fi. — Și de ce nu te-ai dus? întrebă Missy. Și nu semănai. — Știu. Missy și Robby stăteau în pătuțurile lor. — Era înspăimântător. dar Missy stătea cu ei larg deschiși. Se făcu din nou liniște și copiii ascultară vuietul furtunii de afară. Dar. Când vorbi. Robby clătină din cap pe întuneric. dar păreai mare. amândoi treji. — Ți-e bine? șopti ea. Robby se strecură din pătuțul de deasupra și se ghemui lângă sora lui.— Nu știu. Cred că nu dormeam. se hotărî să-l sune pe Brad Randall de dimineață.

185 .Brusc. ploaia și vântul încetară. fără niciun avertisment. Liniștea se lăsă peste Sod Beach.

• CARTEA A TREIA • Dansatori în furtună 186 .

bombăni Elaine. scoase acum din dulap. Brad se încruntă ușor. — S-a întâmplat ceva acolo? — Nu știu. Am avut o afurisită de furtună. rosti călduros Brad. glasul lui Glen se auzi din nou. 187 . uzate. unde punea cărțile în cutii de carton. Cum gluma nu stârni niciun efect. — Uite ce e. — Dar noaptea trecută a fost senină și liniștită. O barcă s-a ciocnit de stânci aici azi-noapte. — Brad? Tu ești? Sunt Glen Palmer. strigă Brad din camera de zi. În cele din urmă abandonă problema. voi mai aveți de gând să vă mutați aici? — Neapărat. le luau cu ei.• Capitolul 18 Elaine Randall se holbă neajutorată la vasele îngrămădite în chiuvetă. încât nu se putu hotărî dacă să le împacheteze într-o cutie ca să fie duse la Clark’s Harbor sau să le ducă într-o debara mai mare de la subsol. Păreau atât de multe. Cu acestea era ușor – pe cele vechi. Eu împachetez cărțile și Elaine face treabă în bucătărie. răspunse cu greutate Glen. Se pregătea să împacheteze cam a nouăzeci și cincea cutie când sună telefonul. — Unii fac mereu pauză. concentrându-se asupra cratițelor și tigăilor. — Bună. destul de tare ca să fie sigură că o aude Brad. — Nu. dar mai șovăitor. în Clark’s Harbor n-a fost. ai putea să zici. unde multe din lucrurile lor urmau să fie depozitate cât timp vor fi plecați. răspunse Brad. pe cele bune le lăsau acasă. Ce e? După o ușoară ezitare. — Răspund eu. Ultimele rămășițe de discriminare sexuală. nici cel mai mic chicot. — Alo? zise Brad când ridică receptorul.

Se făcu tăcere. ezitant. aproape scuzându-se. nu te necăji prea tare. zise Brad. — Parc-ai vorbi de un fel de conspirație. — Ei. Brad. sper că n-o să crăp până atunci. zise Glen. Nu mai știu nimic. zise el. Proprietarul tău zice că eu am o legătură cu treaba asta. Cât mai e până când vii? — Nu mai e mult. n-are rost să mai lungim convorbirea. Când Brad își luă la revedere. — Da. Camionul vine în jurul prânzului. îl asigură Brad. fă-mi o favoare. E-n regulă. Și uite ce-i. — Oricum aveam de gând. De câte ori am mai spus asta? Uite ce. Orice s-ar întâmpla. — Tu? Cum i-a venit ideea? — Nu știu. poate pe la cinci. dar vocea îi tremura ușor. Ești sigur că nu ți-ai lăsat imaginația să zburde? — Nu știu. își dădu seama că Elaine stătea în cadrul ușii care separa sufrageria de camera de zi. — Împachetăm ultimele lucruri. cu o expresie curioasă pe față. sunt acasă. Dacă nu sunt la galerie. — Ce se-ntâmplă? Cine era? — Glen Palmer. — Ei. sunt convins că are o explicație logică. numai că nimeni nu știe cum a ajuns barca acolo. dar apoi dădu din umeri. apoi vocea lui Glen continuă. oricine iese cu barca pe o „afurisită de furtună” merită să intre în stânci. — De asta te-am sunat.Sprâncenele lui Brad se ridicară în semn de uimire. — Astăzi? Era o nerăbdare în glasul lui Glen care îl deranjă pe Brad. Cred că o să ajungem acolo pe la patru. — Ce voia? 188 . mă bucur că ești convins. Ne vedem mai târziu. cu o curiozitate stârnită. Aici lucrurile au luat-o razna și naveam cu cine să vorbesc. vrei? Vino să mă vezi în după-amiaza asta sau diseară. dar aici ceva groaznic se petrece. mulțumit de sine. de fapt. Astăzi. Îmi pare rău că trebuie să-ți spun asta. — Ei.

răspunse Brad. Atâta tot. • Jeff Horton stătu în pat cât de mult putu. Fusese o noapte de somn întrerupt de coșmaruri cu incendiul și mai ales spre dimineață stătuse treaz. — I-am spus că o să fim acolo în după-amiaza asta. Brad se hotărâse și cu asta basta. zise ea fără să se întoarcă. Destui oameni reușesc să trăiască în mijlocul orașului ca niște pustnici. zise Elaine. încercă săși alunge din minte frământările și se întoarse la împachetat.— Nu știu exact. încercând să găsească o explicație. — Mă întreb dacă nu facem o greșeală. nu? Avem cu siguranță o vedere la fel de bună ca aceea de pe plajă și nu te distrage nimeni. Așa că îi făcu cu ochiul. Și pe de altă parte. — Ei bine. 189 . E foarte necăjit de ceva. ca să-i poată citi îngrijorarea de pe față. așa că n-a intrat în amănunte. Dar nu vreau. dar la ora zece hotărî că era zadarnic și se sculă. — Mi se pare că n-ar trebui să mergem acolo. Ridică din umeri și începu din nou să împacheteze cărți. eu vreau. — N-am știut că Glen avea o barcă. camionul care urma să-i ducă la Clark’s Harbor trase pe alee. nu vreau să iau parte. Noi de ce n-am putea? — Presupun că am putea. — O greșeală? Tonul vocii lui Brad părea preocupat. poate chiar se întâmplă ceva acolo. Dar părea foarte supărat. Un vas pescăresc s-a ciocnit de stânci azi-noapte și Glen pare să creadă că Harney Whalen vrea să-l învinuiască pe el. Elaine se întoarse spre el. Termină în bucătărie când Brad sigila ultima cutie cu cărți. nu ai niciun motiv pentru care să nu poți scrie aici. care se întindea în fața lor. Ca la comandă. Cine știe? Poate că am să scot un bestseller din toate astea. încercând să accepte ce se întâmplase. Elaine rămase pe loc și îl privi pe Glen trebăluind. Adică. Apoi se duse la fereastra camerei de zi și își fixă privirea pe Seward Park. Max asigura barca. — Dacă e așa. zise Brad gânditor. — Sau poate că ai să dai de bucluc. — S-ar părea că nu era barca lui. Dar își dădu seama că n-o să mai aibă niciun argument.

În schimb. — Te-am prevenit. nu? medită el. Stătu acolo mult timp. Dar când veni dimineața Jeff evită fereastra. — S-a dus. Nimic n-avea sens. fără urmă de răutate. plutind liniștită în portul calm. De câteva ori în timpul nopții se dusese la fereastră și încercase să pătrundă întunericul cu privirea. Oricât de rea a fost furtuna. formațiunea de stânci ieșea la iveală din marea calmă. Nu de unul singur și nu pe furtună. barca de asemenea. dar acolo dana era goală. — După toate aparențele. zise Jeff. Nu era nici urmă de vas de pescuit care să se fi zdrobit de stânci doar cu câteva ore în urmă. mărturia mută a dispariției vasului Osprey. zise moale Mac Riley. părând inofensivă în lumina zilei. frânghiile astea n-au cedat. Deci nimeni n-ar fi avut niciun motiv de sabotaj. Văzând stâncile goale. Jeff merse încet către debarcader în locul unde ar fi trebuit să fi fost ancorat vasul. Dar fusese în barcă. De către cine? Și de ce? Erau străini aici. Dar dacă era în barcă. altfel ar fi venit la han. epava ar trebui să fie încă aici. Fratele lui dispăruse. dar pe Jeff îl costase scump. apoi auzi o voce în spatele lui. În depărtare.N-ar fi scos-o el în larg. Riley nu îl contrazise. zise Riley cu o voce blândă. 190 . căutând s-o vadă pe Osprey încă legată de chei. — N-a fost din cauza furtunii. E nesigur. își mută privirea de la Jeff spre ieșirea din port. amânând momentul când va trebui să înfrunte adevărul crud că locul din doc era gol. Jeff simți o undă de speranță. și se grăbi să iasă din han fără să-i adreseze niciun cuvânt. ca și când ar fi încercat doar prin puterea voinței să-l facă să reapară. Se opri pe terasă și se forță să privească dincolo de port. nu cunoșteau pe nimeni. Jeff se întoarse și-l privi pe bătrân. iar el se simțea neajutorat. Merle Glind îl iscodi cu o privire tristă când coborî scările. ca și cum ar fi fost amintirea unui fapt care era preferabil să fie uitat. Cineva le-a aruncat. fiule. mai ales pe furtună. Apoi își îndreptă ochii spre chei. de ce a intrat în stânci? De ce n-a pornit motoarele? Nu exista decât un singur răspuns logic: motoarele fuseseră scoase din uz.

fiule. Fără un cuvânt. zise Riley. își continuă drumul. a plajei. e că barca mea e o epavă și că fratele meu lipsește. Ei. zise Riley. Se întinse și îl bătu pe umăr pe Jeff.Înainte ca Jeff să poată răspunde. Cum adică. zise Jeff cu încăpățânate. Apoi se întoarse. dar nu și aici. Cred că așa a făcut și cu barca ta. dacă aș fi în locul tău. nu? — Tot ce știu. atunci e mort. nu? — Nu. — Am de gând să aflu ce s-a întâmplat. — Cum vrei. fiule. bătrânul continuă: — Așa e marea. fiule. e mort. — Întotdeauna există resturi. Și aș sta departe de Clark’s Harbor. Vor apărea undeva. — Uneori e mai bine să nu știi. N-ai ce-i face. Clark’s Harbor nu e ca alte locuri. Indienii știau totul despre asta și credeau că este un loc sfânt. Uneori aruncă vasele în stânci. zise Jeff. E din cauza mării. nu pot. răspunse Jeff. — Nu pot. zise Jeff. nu prea târziu în viață. — Dacă îi apare trupul. Dacă nu știi ce faci. zise Jeff furios. Străinii trebuie să aibă grijă aici. păstrează. ca noi toți ceilalți. dar bănuiesc că nu poți să înțelegi. Dacă era în barcă. ai să înțelegi. 191 . Aici lucrurile funcționează diferit. Presupun că și noi gândim la fel. — Dacă aș fi în locul tău. — Asta a zis și șeful poliției azi-noapte. Nu era răutate în glasul lui. zise el. când ia ceva. aproape fără să se audă. — Poate că ai să afli. dar presupun că știi asta. aș pleca și aș da uitării totul. lucrurile funcționează diferit aici? — Uite-așa. Dar. — E mort. — Ai să poți. apoi le lasă acolo ani de zile ca și cum ar încerca să te avertizeze. era doar o constatare. Cel mai bun lucru ar fi să te obișnuiești cu gândul. m-aș întoarce acolo de unde am venit și aș lua-o de la capăt. Bătrânul îl bătu pe umăr încă o dată și o porni spre mal. și Jeff crezu că mai voia să spună ceva. dar acesta se trase înapoi furios. Într-o zi. zise Riley netulburat. nu e mort. Dar n-aș conta pe asta. se întâmplă lucruri rele. Aici. dar acesta păru să se răzgândească. fiule. Atâta timp cât nu apare niciun corp. Nu m-aș mira dacă n-ar mai ieși nimic la suprafață.

Nu că s-ar fi așteptat cu adevărat. de la pădurea de deasupra. apoi cărat de curent pe mal. ar fi probabil undeva la nord. Dar nu era nimic. dar chiar și acestea. Nu se duse până la fâșia de nisip de la nordul portului. Jeff mai zăbovi o vreme pe creastă. Ud și dens. doar colțurile strălucitoare ale stâncilor de granit. Dar de la capătul crestei ar avea o vedere bună asupra stâncilor. sporeau frumusețea și pacea locului. apoi începu să meargă spre fâșia îngustă de plajă de la marginea portului. clar vizibile și neamenințătoare în marea calmă.Jeff mai rămase o vreme pe chei. După treizeci de minute se întoarse și o porni înapoi pe plajă. orice rest purtat de valuri care ar fi putut face parte din vasul de pescuit dispărut. ceva ce nu se vedea de pe chei. unul din ele ar putea furniza vreun indiciu. Pe undeva. ochii lui încetară să mai cerceteze țărmul care se întindea la picioarele lui și admirară frumusețea locului. Dar reciful își bătea pur și simplu joc de el. Nu se vedea nimic. Doar lemnele ude împrăștiate la întâmplare păstrau dovada furtunii care bătuse țărmul noaptea trecută. Nu era nicăieri vreun semn al distrugerii pe care ele o provocaseră azinoapte. resturile din Osprey trebuiau să fi fost aduse la țărm. inspectând bucățile de lemn ud care fuseseră aduse la țărm noaptea trecută. Urmă în schimb poteca care tăia plaja până la golfulețul presărat cu stânci de dincolo. Acest peisaj magnific i se părea incompatibil cu evenimentele îngrozitoare care se petrecuseră. Plaja se întindea scăldată în lumina soarelui și valurile libere să spele țărmul curățaseră humusul care încă acoperea nisipurile portului. Cu puțin noroc. răspândite peste tot pe plajă. Poate că s-ar putea vedea ceva de acolo. Jeff exploră plaja micuță cu atenție. Pentru prima oară. zeflemisindu-l cu aerul lui de nevinovăție. se lipea de ghetele lui Jeff în timp ce mergea spre brațul de sud al portului. 192 . Furtuna de noaptea trecută lăsase un strat de humus pe plajă. ca și cum apropierea de scena dezastrului l-ar fi ajutat într-un fel să stabilească ce se întâmplase. Până la urmă ocoli creasta și ajunse în partea cea mai de sud a lui Sod Beach. Nu găsi nicăieri vreo urmă de naufragiu. Dacă ar fi ceva de găsit. niciun fragment din barca sfărâmată de ele. purtat de maree în reflux. ochii lui căutând un obiect cunoscut.

Încă o dată și încă o dată îi presă toracele.Jeff începu să meargă pe plajă. Se uitase la obiectul care plutea în apă câteva secunde până să-și dea seama ce vedea. tot ce ieșea la suprafață era o grămadă cenușie. Fără să mai stea pe gânduri. îl rostogoli și îl aruncă înainte. Max zăcea inert pe nisip. apoi renunță de tot și se așeză gâfâind pe un buștean. Începu să alerge și alergatul îi făcea bine. Știa că Max murise. încetini și merse cu pași iuți. dar. Se luptă cu curelele de la vestă. și îl așeză cu grijă pe spate. trăgând de bucățile umflate de material ca să se desfacă. dar mintea lui refuza să accepte. după ce Jeff slabi apăsarea. strălucind udă în lumina soarelui. Jeff se ridică și înaintă spre apă. La început Jeff crezu că era o bucată de lemn. Splendoarea nisipurilor albe îl copleșise și pentru moment uită de noaptea trecută și lăsă seninătatea locului să-l curețe. străduindu-se să vadă mai bine. dar după primele eforturi nu mai ieși apă. se uită cercetător la el un moment și o zbughi spre pădure. cenușiu și lipsit de viață. 193 . Corpul. Luptă înfierbântat cu corpul fratelui său. dar până la urmă un val mare îl cuprinse. Alese o pietricică și o aruncă cu precizie într-unul din buștenii care pluteau purtați de maree și râse tare când forma maronie a unui pui de focă țâșni din spatele ei. îl trase pe plajă. Jeff se aruncă în valuri. fără să mai caute rămășițele lui Osprey. Era la o depărtare de treizeci de metri în larg și aproape scufundat. departe de valuri. cu mâinile întinse să-l prindă. Obiectul plutea pe valuri înainte și înapoi. Jeff își prinse fratele în brațe. când valurile o purtară încet la țărm. Îl apucase bine înainte să-și dea seama că era Max. îl făcea să se simtă liber. Un șuvoi de apă țâșni dintre buzele cadavrului și se auzi un bolborosit când apa fu înlocuită cu aer. Când simți că-și pierde respirația și inima începu să-i bată. Apoi dădu la o parte vesta și îl apăsă violent pe Max pe piept. fiind sigur că era de la Osprey. stătea suspendat de vesta de salvare. cu fața la valuri. își dădu seama că era altceva. Arăta a pânză. Simți că începe să se elibereze de tensiunea sub care se aflase și începu să alerge și mai tare.

După câteva minute. — Vrei să-mi plătești acum sau aștepți s-ajungem acolo? — Am să aștept. aproape cu reproș. • Capitolul 19 — Cât mai e? — Cinci mile? Zece? Cam așa ceva. holbându-se la ochii lui deschiși. când ocoliră Olympia și porniră spre vest. totul încetă. ar fi trebuit să treacă prin furtuna care se abătuse asupra Clark’s Harbor noaptea trecută și Elaine făcuse pariu cu Brad că vor face tot drumul până acolo pe o ploaie torențială. cu soarele strălucind în picăturile de ploaie de pe petalele florii. uitându-se fix la el de jos. Câteva minute mai târziu. plaja era iarăși goală. zise Elaine. Când nu mai suportă privirea. Dacă pică un strop de ploaie cât descărcăm lucrurile. Dar. Te rog să observi că nu plouă. răspunse Brad. și începu să meargă în josul lui Sod Beach spre Clark’s Harbor. După toate socotelile. Ici și colo câte un rododendron răspândea culoare. norii începuseră să se adune și se pornise vântul. dincolo de orizont. Jeff începu să plângă cu suspine care îi zguduiau corpul. de pe nisip. cu excepția pescărușilor rotindu-se pe deasupra și a focii jucăușe. Dar departe în larg. Nu știi când sennorează. Brad se uită în sus la cerul senin și zâmbi. care nu puteau să vadă. 194 . O nouă furtună se stârnea. Jeff Horton luă trupul fratelui său.Jeff renunță până la urmă și se ghemui lângă fratele lui. amestecat cu un spectru de verde de la ferigile care acopereau zona și întrerupt pe alocuri de maroniul trunchiurilor uriașe de cedru și albul-argintiu al plopilor înmuguriți. nu dădură decât de cer senin și în ultimele două ore se bucuraseră de căldura soarelui de primăvară. Tot restul vieții va trăi cu amintirea ochilor lui Max. îi închise ușor pleoapele. zise Elaine sigură de sine. Pe văi era așternut un val de ceață joasă. câștig eu. lacrimile curgându-i nestingherit. — Am observat. Totul era liniștit. strângându-l în brațe.

comentă el. ești nebun. se întindea risipindu-se în jurul portului. Brad se apucase să adauge alte lucruri de încărcat. Înaintea lor se afla intersecția cu Harbor Road și dincolo de el galeria lui Glen Palmer. răspunse Elaine cu șiretenie. Erau aproape de Clark’s Harbor. — Nu-mi vine să cred câte lucruri înghesuie în camioanele astea. În cele din urmă fuseseră gata de plecare: camionul era aproape plin și camera de depozitare de la subsol era golită. Pe urmă. urmate de fotoliul capitonat care. Când lucrătorii începuseră încărcatul. Mai întâi biroul și scaunul lui. răspunse Brad. s-ar potrivi perfect cu mobila uzată deja existentă în casa de pe Sod Beach. Clark’s Harbor. din câte-mi amintesc. vreau să-l văd și eu pe Glen. Casa este mobilată. cel puțin își justificau banii plătiți pentru camion. încălzindu-se la soare. reamintindu-i că nu aveau curent electric în viitoarea lor casă. — Bine. Elaine nu putu să-l contrazică. zise Brad. Încă o 195 . Dacă crezi că am să car toate boarfele alea în casă de una singură. dar nu se putu abține să nu roșească ușor.— N-am cum să pierd. — Ei. — Nu-mi vine să cred câte lucruri târâm după noi. clădirile lui pictate strălucind pe fundalul cerului albastru și al mării. pare destul de calm. Trecuseră de cotitură și porniră pe panta ușoară care ducea în sat. — Pe naiba. Se uită în oglinda retrovizoare. Viră la o cotitură a drumului. Dar. Când începuse să adauge televizorul și echipamentul stereo. Apoi poți să te duci la casă cu camionul și să supraveghezi descărcatul cât vorbesc cu Glen. — Ne oprim la galerie? întrebă Elaine când Brad încetini mașina. bine. — M-am gândit să opresc la secția de poliție mai întâi și să iau cheia. asigurându-se că în spate camionul îl urma. așa cum făcuse din minut în minut în ultimele trei ceasuri și jumătate. Elaine intervenise. protestă Elaine. după cum tot insista Brad. orice s-ar întâmpla pe-aici. Brad ridică din umeri nepăsător. pretindea Elaine.

nimeni nu rezistă prea mult în apă la vremea asta. se holbă la ei cu o vădită surpriză. Apoi ascultă. vorbind la telefon. Părea foarte trist. N-are niciun rost să vii aici. Dar Brad nu ascunse faptul că ascultase ultima parte a conversației lui Whalen. Și amândoi suntem de acord că tipul s-a înecat. Harney Whalen îl privi pe tânăr măsurând încăperea nerăbdător. zise el în cele din urmă. Brad socoti că era fratele celui mort. fără să blocheze traficul. 196 . am de gând să trimit cadavrul în Port Angeles mâine. Am cercetat cadavrul și doctorul Phelps l-a cercetat și el. — Ascultă. Elaine își aprinse o țigară și își făcu de lucru privind jenată spre fereastră. Chiar atunci se deschise ușa secției de poliție și intră un tânăr pe care Brad nu-l recunoscu. ar fi bine s-o faceți astăzi. Părea pe punctul de a spune mai multe. Nu e nimic de investigat. Acesta ridică privirea. dacă vreți să faceți ceva. o imagine intensificată și de mica flotă frumos ancorată la chei. oricine ar fi fost la capătul celălalt al firului. în mod vădit întrerupândul pe acela care se afla la capătul firului. – fața îi era roșie și ochii îi scăpărau de mânie. — Îți spun. ca și când ceea ce auzea nu merita atenție. Oricine ar fi fost. Îl găsiră pe Harney Whalen în biroul lui. iar eu m-am cam săturat de toată treaba. să vă uitați la cadavru sau altceva. În timp ce asculta. — Ei bine. Doar cadavrul. Aruncă o privire la Brad și Elaine. Traseră în fața secției de poliție și Brad îi spuse șoferului de camion să găsească un loc de parcare pentru camion câteva minute. Nici urmă de epavă. A fost un accident. protestase la ceva spus de Whalen.dată. Elaine își aminti de un sat de pescuit din New England. apoi se întoarse la convorbirea telefonică. Fratele tipului pierde vremea pe-aici și înnebunește pe toată lumea. Deci. dar doctorul Phelps este. oricum. Și ce dracu’. aproape închiși. apoi își îndreptă atenția spre șeful poliției. cum spusese Glen Palmer la telefon în dimineața aceea. dar tăcu din nou și Brad presupuse că. Acuma. cu ochii spre tavan. nu era din Clark’s Harbor. care vorbea încă la telefon. zicea Whalen. și că lui i se întâmplase ceva oribil. Se pare că a sărit din barcă atunci când barca s-a ciocnit de stânci. nimic mai mult. eu n-oi fi specialist.

la fel de repede cum se făcuse roșie. Trânti receptorul și se uită posomorât la tânăr. De ce întrebi? — Și asta îți dă dreptul să hotărăști ce să faci cu cadavrul fratelui meu? — Ai aflat? — Am aflat. Credeam că te scutesc de deranj. Apoi. Brad se ridică și se postă lângă tânăr. — A cui treabă ar fi? zise Jeff. Horton? zise el calm. zise Whalen în cele din urmă. uitându-se fix la șeful poliției. Jeff Horton se opri și stătu drepți în fața biroului lui Whalen. Acum respiră adânc. — Dacă simți că ți se face rău. — Cred că sunt șeful poliției. răspunse Whalen. zise Whalen cu ușurință. — Dacă nu te așezi o să leșini. — Stai jos. se răsti Whalen. ridicându-se în picioare. Brad îl apucă de braț. — Sunt doctor și tipul ăsta nu e într-o formă prea bună. Am să aștept până veniți încoace. Are să ți se pară prostesc. ridicându-se în picioare. Mă întreb de ce oare. 197 . — Ce mai e. — Bine. dar e mai bine decât să vomiți. — N-am nevoie să mă scutească cineva de deranj. zise el. — Și eu îți spun că nu e treaba ta. Fața i se făcu roșie și pumnii i se strânseră convulsiv. Am nevoie să mă ajute cineva să aflu ce s-a întâmplat cu Max. — Cine te crezi? vru el să știe. declară Whalen. Când Jeff vru să se împotrivească. zise el blând. fața lui își pierdu culoarea și deveni cenușie. — Mă scutești de deranj? exclamă Jeff. Brad își îndreptă apoi atenția spre Whalen: — Ce se-ntâmplă? — E treaba mea și a lui. Și aș vrea să știu de ce nu mi-ai spus că te dispensezi de el. dar cu fermitate. Pot să-l duc eu însumi acasă. bine.— Bine. Îl împinse pe Jeff în scaunul de pe care se ridicase el și îl făcu să-și țină capul pe genunchi. întinde-te pe jos. bucurându-se de dificultatea în care se afla tânărul. N-are legătură cu tine.

Presupun că fratele tău e cel care a murit? Jeff aprobă din cap. știind că nu s-ar supăra și că de fapt ea preluase controlul situației. dar nu cred. Sunt doctor în Seattle. uitându-se când la unul. N-ai vrea să-mi spui numele tău? — Jeff. nu opuse rezistență și ea îl conduse afară din birou. — Îmi pare rău. — Dacă nu te superi. domnule doctor Randall? zise el insinuant. — E ceva ce ar trebui să știu despre casă chiar acum? Whalen clătină încet din cap. atunci ne vedem peste câteva minute. Brad își mușcă buza.Se uită la Brad. când la celălalt dintre soții Randall. 198 . Se întoarse către Whalen și îi zâmbi. — Bine. — Sigur că nu mă supăr. îi spuse ea lui Brad. Și acum a plănuit să-l trimită pe Max acasă și nici măcar nu mi-a spus. ce s-a întâmplat? Dar. — Ce-ar fi să-l iau pe Jeff la o cafea până rezolvi tu aici cu șeriful? sugeră ea. — Sunt psihiatru. Jeff Horton. Harney Whalen interveni: — E cumva biroul tău. Dar. Jeff. — Bine. Căci cu siguranță te porți ca și cum ar fi. zise Brad. zise el. Nu e treaba mea. Brad îi făcu cu ochiul. Dar Jeff pare destul de necăjit și oamenii necăjiți sunt preocuparea mea. înainte să poată spune ceva. Îi zâmbi recunoscător. Îl prinse de braț pe Jeff Horton și îl trase în picioare. — Max presupun că e fratele tău. — Ai cheile? îl auzi pe Brad întrebându-l pe Whalen când ieși pe coridor. desigur. — Dumneavoastră cine sunteți? — Brad Randall. — Individul acesta susține întruna că a fost un accident. zise el. Cum Jeff se uita la el întrebător. Acum spune. exact așa cum intenționase. Elaine se auzi din nou. Jeff. E-n regulă? Brad înțelese imediat că soția lui încerca să dezamorseze situația. încurcat. întinzându-i mâna. Elaine se ridică brusc și mișcarea ei îi atrase atenția lui Brad. înainte să apuce să-i spună.

Poate că psihiatrul era persoana nelalocul ei din familie. Dar Max făcea parte dintre acei oameni care nu au accidente. — Și ar fi avut dreptate. Elaine îl studie pe tânărul din fața ei și încercă să evalueze ce îi spusese. — N-ai putea să mai stai aici o vreme? — Sunt falit. Trebuie să aflu de ce. Mai pot plăti o singură noapte la hotel și cu asta gata. dar nu pot să-l determin pe acest șerif să facă ceva. dar cineva l-a omorât. Oricum.Se felicită. — Să fi fost oricine altcineva în locul lui Max. ea schimbă subiectul. atunci s-ar fi putut numi un accident. — S-ar putea să fi fost chiar un accident. sugeră Elaine. La naiba. aprobă Elaine. întotdeauna zicea că nu există accidente. zise Jeff cu amărăciune. — Cred că nici nu-i pasă. Cineva i-a tăiat funiile de legătură de la doc. și. Oricine altcineva în locul nostru ar fi încercat să ajungă în Grays Harbor și. — Cineva l-a omorât pe Max. cum o să plec. • — Nu ți-a fost ușor. zise încet Elaine. E încă sub stare de șoc. își zise ea. aș fi fost de acord. Era întotdeauna metodic. bându-și a doua ceașcă de cafea. Ce-i mai rău e că n-o să mai pot sta aici multă vreme. Dar vreau să rămân. întotdeauna grijuliu. a făcut-o deja. dacă n-ar fi reușit. să aflu ce s-a întâmplat cu Max. șeful poliției o să lase baltă toată treaba. doamnă Randall. Stăteau în cafenea. nu? îl întrebă Elaine pe Jeff. Totuși. ceea ce îi spusese avea sens. — Ce-ai să faci acum? — Cred că o să mă întorc acasă și o s-o iau de la capăt. Dar Max ar fi spus că e o prostie și ar fi dat vina pe timonier. — Dacă i-ar fi folosit la ceva. când ne-a prins furtuna. Dacă fratele lui fusese atât de grijuliu pe cât pretindea Jeff – și nu avea niciun motiv să se 199 . după ce Jeff îi povestise lui Elaine ce se întâmplase. Ca și noaptea trecută. Se uită adânc în ochii lui Elaine și vocea lui căpătă o intensitate care aproape că o înspăimântă. — Puțin spus. Osprey n-ar fi putut să fie dezlegată accidental. Dar fără Max n-o să-mi fie ușor. și profund afectat. E ca și cum nu i-ar păsa. Înainte ca Jeff să apuce să întrebe ce voia să spună cu asta. Nu știu cine.

a fost un fel de minciună. • Aproape că dădură nas în nas cu Brad când cotiră pe strada principală și Elaine știu după figura lui că ceva nu era în regulă. — Dar nici măcar nu mă cunoașteți. Nu ne-am mutat încă. — Uite ce e. Crede-mă. Dacă e atât de important pentru tine să mai stai aici o vreme. Dacă Brad n-a terminat cu domnul Whalen. — Haide. Mă rog. dar e pe gratis. Oricum. și ai putea foarte bine să fii primul nostru oaspete. apoi râse spart. foarte bine. — N-ai să crezi. Elaine se uită la ceas și se ridică. înseamnă că ceva n-a mers bine. De fapt. suntem chit. am ajuns în oraș doar de o jumătate de oră. — De-asta a părut așa surprins când am intrat la el în birou. Casa pe care am închiriat-o nu e mare și n-are curent electric. în câteva zile o să ne cunoaștem foarte. îl conduse afară. Până să-i răspundă Jeff. Și probabil lucrătorii cred că am murit. — Nu-și amintea? Vorbești serios? Brad aprobă din cap. Whalen nu-și amintea când ne-a închiriat casa. Elaine îi zâmbi cald. — Ce s-a întâmplat? întrebă ea. — Lucrătorii? — Ți-am spus doar că tocmai ne mutăm. Credea că am plecat pentru totdeauna. Luându-l de braț pe Jeff. 200 . Sunt condiții minime. — Dacă n-ai fi spus asta. dar nu cred până nu văd. am stat destul aici. Cred că am avut dreptate când am zis că era într-un fel de transă când ne-a arătat locul. zise ea deodată.îndoiască – atunci părea puțin probabil că dezlegatul vasului de pescuit să fi fost un accident. m-aș fi îngrijorat. poți să stai cu noi. Sunt vreo două dormitoare sus. Brad se uită o clipă la ea inexpresiv. Mi s-a spus că instalațiile sanitare merg. — Cu voi? Jeff părea complet nedumerit. zise el. nici tu nu ne cunoști. A trebuit să-i arăt contractul de închiriere înainte de a-mi da cheile casei. două camere de oaspeți.

cu fața lipsită de orice expresie când trecu pe lângă ei. ca să pună capăt discuției. încercând să-și aducă aminte că semnase contractul. Până nu aflu ce s-a întâmplat cu fratele meu. Ca la un semn. zise Jeff moale. Dacă nu le-ar fi invitat ea. fără să zică nimic. stârnind necazuri. zise Brad. • Harney Whalen conducea încet mașina de poliție cu ochii fixați pe drum. De unde-au apărat? Își scotoci mintea. În schimb porni motorul și se îndepărtă de curbă. — Mă cheamă Brad și desigur că sunt de acord. aș fi făcut-o eu. Aceștia își stinseră țigările și urcară în cabina camionului. va sta în Clark’s Harbor. Whalen ne va conduce acolo. zise Elaine categorică. camionul încheia coloana. Vreți să mă urmați? — Sigur că da. doar ca să ne asigurăm că locul e-n regulă. îi strigă Brad lui Whalen. Dar conducea mecanic. la o mică distanță. Harney Whalen ieși din secția de poliție și se holbă posomorât la cei trei. — O să fim chiar în spatele tău. ar trebui să plecăm. — Așa. fu evident că i se adresa lui Jeff. În spate. Când vorbi. — Presupun că Elaine te-a invitat să stai cu noi? — Dacă sunteți de acord. mai mult din instinct. — Mai stai la hotel? — O să stea cu noi. — Credeam că ai plecat deja. Cred că nu mă privește. care se afla deja în mașina poliției. altfel lucrătorii ne vor arunca lucrurile în stradă. Jeff Horton nu se ducea acasă.O văzu pe Elaine pălind și hotărî că nu era cazul să continue subiectul. Mintea lui era tulburată. Totuși. — Nu plec nicăieri. Soții Randall și Jeff Horton îl urmară. Whalen își plimbă limba în gură în timp ce cugeta. Și soții Randall. Îi zâmbi în schimb sincer lui Jeff Horton. deci? zise Whalen. În schimb. Se întoarse și făcu semn lucrătorilor. Whalen le făcu un semn aprobator cu mâna lui cu mănușă neagră. 201 . care leneveau sprijiniți de aripa camionului. domnule doctor Randall.

Elaine făcea încercări sporadice de conversație. cu o expresie stranie pe față – expresie care ar fi spus oricui ar fi văzut-o că mintea lui Whalen era departe. Whalen se simți înțepenit la volan. cu ochii ferm ațintiți la drumul dinaintea lui. E aproape ca un straniu cortegiu funerar. dar care nu le-ar fi schimbat viața în niciun fel. Apoi. fără să țină cont de trecători.Avea un gol în minte. Alt necaz. Se întrebă ce-ar fi de făcut. Și se întrebă de ce tot veneau străinii în Clark’s Harbor. cu Jeff Horton pe locul din spate. lăsând în urmă satul. • Capitolul 20 Convoiul oferea un spectacol neobișnuit trecând prin Clark’s Harbor: mașina poliției. o teamă pe care încercau să o ascundă. când 202 . care lăsaseră totul ca să se uite la noii veniți făcându-și intrarea. mașina venind spre ei cu toată viteza. dar despre contract – nimic. Nu fusese și nici nu avea să fie vreodată. Absolut nimic. dar toți trei erau preocupați de gândurile lor. Aruncă o privire afară pe fereastră și văzu câțiva oameni stând pe trotuar. apoi o luară spre Harbor Road. Lui Harney Whalen nu-i plăceau necazurile. În spatele lui erau soții Randall. așa că tăcură în scurt timp. Convoiul se îndrepta pe șosea spre nord. Mergeau aproape de viteza limită când Whalen îi observă pe cei doi copii în față. Nu fusese niciodată un loc bun pentru străini. Preț de câteva secunde păstră viteza. observându-le ciudata impasibilitate. Fețele lor îi păreau lui Elaine impasibile. își zise Elaine. Îi aruncă lui Brad o privire rapidă. trecu de galeria familiei Palmer și dispăru după curba care îi ducea aproape de țărm. dar el se concentra asupra drumului. în frunte cu Harney Whalen la volan. Elaine începu să simtă că mai era ceva. pe drum. îndreptându-se spre Robby și Missy Palmer. ca și cum sosirea soților Randall nu le-ar fi stârnit niciun fel de reacție – ceva care trebuia remarcat. Harney Whalen mări viteza și mașina din spate și camioneta accelerară. Și totuși. Își aminti că le arătase casa. Camioneta era la coadă. incapabil să se miște.

Se dădu calm la o parte din fața mașinii poliției în viteză. care plângea. N-a făcut nimeni asta. Făcu o pauză și în vocea ei se strecură o tonalitate ciudată. Elaine ieșise în grabă din mașină și se așezase în genunchi lângă Missy. — Ce naiba făceați voi. A încercat să ne calce. zise Elaine. — Aceia sunt copiii soților Palmer. Missy țâșni de pe șosea în șanț chiar înainte ca zgomotul claxonului să răsune. copii? întrebă el. își ridică piciorul drept de pe accelerație. Aproape că a dat peste ei. Elaine o trase aproape de ea pe Missy. — Robby! țipă Missy. Robby se mișcă. În sfârșit. Dar Robby râmase în drum. — Nu. Era o mișcare lentă și metodică.distanța dintre el și copii se micșoră. Nu-i nimeni rănit. cu fața palidă și mâinile tremurate. rosti Missy printre suspine. Atunci Harney Whalen ajunse acolo. Totul e bine. apoi privi agale cum derapează în cerc. și îl fixă pe Whalen cu privirea. zise el. — Dumnezeule. până când mașina începu să derapeze. întorcându-se încet să se holbeze la mașina care venea. când opri mașina. iese de pe șosea și se oprește pe partea cealaltă a drumului. Doar în ultima clipă o văzuse pe Missy sărind din drum și pe Robby dându-se încet la o parte din calea mașinii. Nu i-o fi văzut? — Ar fi trebuit. cu sprâncenele adunate de furie. Nimeni n-ar face asta intenționat. ca și cum nu și-ar fi dat seama că se afla în pericol. — E-n regulă. viră și apăsă pe claxon. Brad Randall se pregătea și el să oprească aproape de locul unde se aflaseră copiii. Nu observase nimic până când nu văzuse luminile de la mașina lui Whalen și zgomotul claxonului îl asurzise când derapase mașina poliției. în picioare deasupra lor. apăsă pe frână. Fetița plângea cu suspine și Elaine o strânse în brațe. De îndată ce se opri. Au pățit ceva? Până să-i răspundă Brad. Atunci claxonul fu urmat de scrâșnetul frânelor pe șosea. o alină Elaine. — A făcut-o intenționat. 203 . Harney Whalen sări de pe scaunul șoferului și porni spre Robby.

— Nu i-ai văzut? vru ea să știe. Trebuie să fi fost chiar în fața ta. Aruncă o privire rapidă în jur, căutându-l pe Brad, având nevoie de sprijinul lui. Apoi îl văzu ghemuit lângă Robby, controlând starea băiatului. — E bine? îi strigă ea. — E bine, răspunse Brad. N-are nicio zgârietură. E doar speriat. — Nu sunt speriat, răspunse Robby. — Dacă nu ești, ar trebui să fii, zise Brad, ciufulindu-l pe băiat. Nu ți-a spus nimeni niciodată să nu mergi pe stradă? Apoi se întoarse către Whalen. — Nu i-ai văzut? întrebă el, repetând întrebarea lui Elaine. — S-a întâmplat repede, zise Whalen. Au apărut acolo dintr-o dată. — Dar ai avut destul timp să-i vezi, protestă Brad. Whalen înțepeni și se uită sever la Brad. — Ei bine, n-am avut. Dar i-am văzut destul de repede. Nimeni nu e rănit; nimeni în afară de mine nu e măcar tulburat. Și cu asta basta, nu? — Mașina ta e-n regulă? — Da, îl asigură Whalen. Porni spre mașină, dar Brad îl opri. — Nu crezi că ar trebui să-i ducem până acasă pe copiii ăștia? Whalen se uită de la Missy la Robby și încă o dată la Missy. — Ce ziceți? Vreți să mergeți cu mașina poliției? Fața lui Robby se însenină imediat, dar Missy se încruntă. — Nu, zise ea cu hotărâre. — Putem să vă ducem noi acasă, se oferi Elaine. — Mulțumim, zise Missy. Vrem să mergem pe jos. — Ești sigură? Elaine se uită îngrijorată la fetiță, de parcă ar fi crezut că nu era în stare să meargă. Missy nepăsătoare se trase de lângă ea. — N-avem voie să mergem cu străini, zise ea precaută. — Noi nu suntem străini, contracară Elaine. Missy se uită la ea gânditoare, apoi clătină din cap. — Nu vrem, zise ea. Buza ei începu să tremure, ca și cum ar fi fost gata să plângă iar. Elaine se ridică, dădu din umeri și oftă.
204

— Ei bine, dacă sunteți siguri că vă e bine… începu ea. Se uită neputincioasă la Brad, dar el nu se băgă, ușor amuzat de eforturile pe care le făcea soția sa cu copiii. Whalen, acceptând hotărârea lui Missy ca fiind definitivă, se întoarse la mașina lui și începu să facă manevre ca s-o scoată din nou pe șosea. Fără tragere de inimă, Elaine îl urmă pe Brad la mașină, unde Jeff Horton stătea tot pe bancheta din spate. Ea se mai uită de două ori la copii, dar nu se mișcau. Robby se uita la mașina poliției, dar Missy nu părea să vadă nimic. Era ca și cum ar fi așteptat ceva, dar Elaine n-avea nicio idee ce anume. Se urcă alături de Brad, chiar atunci când Harney Whalen reușise să redreseze mașina poliției. Un minut mai târziu convoiul era din nou la drum. • — A vrut să dea peste noi, îi spuse Missy lui Robby după ce cele două autoturisme și camioneta dispărură din vedere. — Ba nu, răspunse Robby. Se uită sever la sora lui, dorindu-și să nu mai fie așa de încăpățânată. — Cum de n-ai vrut să mergem cu mașina poliției? — Nu-mi place omul ăla. Vrea să ne facă rău. — Asta-i o tâmpenie. De ce-ar vrea să ne facă rău? — Nu știu, zise Missy arțăgoasă. Dar vrea. Robby hotărî să nu aducă argumente. — Ei, măcar am fi putut să mergem cu soții Randall. — Mami și tati nu vor să mergem cu străini. — Nu sunt străini. A fost doctorul meu și se mută în casa de pe plajă. — Ei bine, eu nu-i cunosc, insistă Missy. Deci sunt străini. Apoi se uită întrebătoare la fratele ei. — Cum de stăteai în stradă? — N-am stat, răspunse Robby. — Ba da, ai stat. Am strigat la tine și tu tot stăteai acolo. Robby se scărpină în cap gânditor. — De fapt nu prea-mi amintesc, zise el. S-a întâmplat atât de repede. Oricum, m-am dat la o parte din drum, nu? N-am sărit ca un iepure fricos, cum au sărit alții. Hai să o luăm prin pădure și să mergem acasă pe la plajă, sugeră el. — Nu vreau, se opuse ea. Nu-mi place plaja.
205

— Tu nu vrei să faci niciodată nimic, zise Robby disprețuitor. Dacă nu vrei să mergi pe la plajă, poți să stai aici pe drum singură. Ochii lui Missy se măriră de indignare. — Nu poți să mă lași aici. Mama zice că trebuie să rămânem împreună. — Dar nu zice să facem mereu numai ce vrei tu. Începu să traverseze strada, dar Missy rămase pe loc. Când ajunse pe partea cealaltă Robby se întoarse și se uită sever la sora lui. — Vii sau nu? Missy era derutată; nu voia să meargă prin pădure, nu voia să meargă nici pe plajă. Cumva plaja o speria, deși știa că pe Robby nu-l speria. Dar cel mai mult nu voia să meargă singură acasă. Se întrebă care ar fi reacția mamei ei dacă ar vedea-o apărând singură. Mama ar putea să-l pedepsească pe Robby dacă ar lăsa-o singură, dar ar putea s-o pedepsească și pe ea pentru că n-a stat cu fratele ei. Hotărî că era mai bine să fie un pic speriată decât să fie pedepsită. — Bine, zise ea și se grăbi să traverseze șoseaua ca să-l prindă din urmă pe Robby, care căuta deja cu înfrigurare o potecă în pădure. • Harney Whalen trase cât putu mai departe de aleea îngustă ca să lase loc și soților Randall și camionului să treacă înaintea lui. Opri motorul, dar nu coborî imediat din mașină. Era încă supărat de ce se întâmplase. Încercase să se poarte de parcă fuseseră neatenți copiii, dar el știa că nu fuseseră. Știa că îi văzuse din timp. Înghețase la volan. Aproape să-i omoare. Și nu știa de ce. Pentru un minut se purtase ca înainte de a cădea într-unul dintre momentele stării lui de transă. Timpul parcă se oprise în loc – și mușchii trupului nu-l mai ascultau; pierduse controlul lor, ca și cum trupul lui ar fi fost ceva separat de el, mânat de o voință proprie. Dar până acum fusese bine: de obicei era singur când se întâmpla așa ceva. Singur, undeva unde nimeni să nu sufere.
206

În după-amiaza asta fusese cât pe-aci să fie omorâți doi copii. Se hotărî să aibă discuția pe care o amâna de atâta timp cu doctorul Phelps. Odată luată această hotărâre, se dădu jos din mașina poliției și merse până la soții Randall, care îl așteptau împreună cu Jeff Horton. — Ai pățit ceva? îl întrebă Brad Randall. — Nu, sunt bine. Mi s-a părut că aud ceva la motor. Fără alte cuvinte, o luă înainte pe poteca ce îi scotea din pădure, printre grămezile de bușteni. Deschise ușa de la bucătărie, surprins că nu era încuiată, și apoi îi înmână cheia lui Brad. — Nu e decât o cheie, zise el. Se potrivește la amândouă ușile și am un duplicat. Dacă mai vreți una, va trebui să-i cereți lui Blake să v-o facă. — Mă îndoiesc că o să încuiem vreodată, zise Brad. — Cum vreți, zise Whalen evaziv. Orășenii cred întotdeauna că sunt mai în siguranță în provincie decât la oraș. Dar nebuni sunt peste tot. Ochii îi căzură pe Jeff Horton, iar Jeff simți cum se înroșește de mânie, dar rămase tăcut. Whalen îi conduse în casă, scuzânduse pentru deranj cu jumătate de gură, dar fără să se ofere să curețe. — Uneori mă gândesc că ar trebui să demolez casa, mormăi el. — Și de ce n-o faci? îl întrebă Brad. Harney păru surprins și Brad își dădu seama că șeful poliției nu intenționase să o spună cu voce tare. — Nu știu, zise Whalen meditativ. Probabil că nu ajung niciodată. Sau poate că nici nu vreau. Vin aici din când în când. Mă scoate din casă. Se pregăti să plece, apoi se opri și se întoarse cu fața spre soții Randall încă o dată. — Să vă spun ceva, zise el apăsat. Clark’s Harbor este un oraș în care toată lumea se cunoaște. Toți suntem înrudiți unii cu alții și nu-i acceptăm ușor pe străini. Și nu e doar faptul că nu suntem prietenoși. Mai e ceva – ori de câte ori străinii vin în oraș, totul se dă peste cap. Deci să nu vă așteptați să vă fie prea bine aici. Nu o să vă fie.
207

— Ei, dacă n-o să căutăm să dăm de bucluc, nu văd de ce ar da el peste noi. — Nu vezi? răspunse Whalen. Mai întreabă în jur, domnule Randall. Ce zici de Horton, aici de față? El și fratele lui au venit și a dat buclucul peste ei în câteva ceasuri. Și mai sunt și prietenii tăi, familia Palmer. Și ei erau cât pe-aci s-o pățească acum o jumătate de oră. Mă rog, nimic din ce-o să vă spun n-o să vă convingă. Aruncă o privire la ceas. — Mai bine m-aș întoarce în oraș. Nu mai am ce face pe-aici. Locul e tot al vostru. Chiria la începutul fiecărei luni. — Nenorocitul ăsta, șuieră Elaine după plecarea șerifului. — Așa vorbești despre proprietarul tău? întrebă Brad. Apoi chicoti: — Cred că îi place să facă pe profetul. Jeff Horton clătină din cap. — Sunt de acord cu soția ta, zise el. E un nenorocit. Până să se continue discuția, apăru o matahală în ușa bucătăriei. — Oameni buni, vreți să mai descărcăm lucrurile astea sau le ducem înapoi la Seattle? • Din ascunzătoarea lor din pădure, Robby și Missy îl urmăriră pe Brad cum pleca din casă. Urmăriseră totul, îi văzuseră pe lucrători cărând cutie după cutie în casa veche, îi urmăriseră cum se duceau. Acum pleca și Brad. — Credeam că și el o să locuiască aici, zise Missy plângăcios. Așa ziceai. — Ei, și cine zice că nu? întrebă Robby. Probabil că doar se duce după ceva în oraș. Ce-ar fi să ne ducem să-i dăm bună ziua doamnei Randall? — Nu vreau, se plânse Missy. Nu-mi place casa aia. — Asta spui tot timpul, sublinie Robby. Ce nu-ți place la ea? — Nu știu. Se întâmplă lucruri rele aici. Se întâmplă peste tot pe plaja asta. Vreau acasă. — Păi, du-te acasă. — Vino cu mine. — Nu vreau. Mie îmi place plaja. — E târziu, sublinie Missy. Mami o să se-nfurie pe noi. — Nu, n-o să se înfurie, răspunse Robby.
208

209 . mama lui se purtase foarte ciudat în ultimul timp și Robby nu putea să-și dea seama de ce. — Ce e? întrebă Robby plictisit. De când femeia aceea se sinucisese. Missy îl luă pe Robby de mână și i-o strânse tare. dar eu merg prin pădure. — De unde știi? — Știu și gata. — Poți să o iei pe acolo dacă vrei. ca ei doi să stea împreună. Hai să fugim. respectând ordinul dat de mama lui. — De ce? — Acesta e locul de pe plajă unde a ieșit la suprafață omul acela. — Bine. • Brad trase în fața galeriei și se asigură că nu parcase pe trotuar. — Glen? Ești aici? — În spate. acum. — Gata. — Asta pentru că suntem aproape ajunși acasă. nu era convins că Missy navea dreptate. în ciuda vorbelor curajoase. Missy îl prinse de mână. Robby hotărî că sora lui era o adevărată pacoste. După câteva minute. În timp ce parcurgeau ultimii câțiva metri până la casă. Apoi se duse la ușa galeriei și își vârî capul înăuntru. căsuța era acolo. strigă Glen. Porni spre ieșirea din pădure. dar Missy îl opri. dar o urmă oricum. Smuci de mâna lui Robby și aproape involuntar el începu să alerge cu Missy. Când ajunseră lângă căsuță. — Haide să mai mergem prin pădure. — Ba știu. insistă Missy. amintindu-și de amenda pe care i-o dăduse Harney Whalen ultima oară când fusese acolo. destul de clar. sublinie Robby. mama lui păruse îngrijorată. zise el. Robby o privi curios. Se îndepărtă de fratele ei. Haide. zise Robby supărat. Missy se uită în sus și. vizibilă între copaci. se rugă ea moale. dar nu zise nimic. zise Missy. Missy se opri brusc. Cedă insistențelor surorii lui. — Haide să nu mai mergem pe plajă.Dar. Nu-mi mai e frică. — Ba nu știi. — Mi-e frică.

De fapt. ce-ar fi să mă pui la curent cu ce s-a mai petrecut? Glen desfăcu trei cutii de bere și se așezară cu toții cât mai comod posibil pe câte o bucată de lemn. Brad se uită în jur. contracară Brad. — Doar ești adjunctul lui Whalen. lui Chip îi pieri zâmbetul. dacă toată lumea din oraș vrea să mă acuze că îmi neglijez datoria. Cum Brad se fâstâci. ma ajutat cu mult mai mult. zise el cu un zâmbet. Dar. — E evident că iese. îl corectă. — Ai primit ajutor în cele din urmă? Glen se ridică de la planșeta unde lucra la niște schițe și zâmbi. zise el. — L-ai cunoscut pe Chip Connor când ai mai fost pe-aici? întrebă el. Acuma. Se uită cu un ochi critic la Chip. în niciun caz lucrând fericit cu ajutorul de șerif.Îndreptându-se spre fundul clădirii. surprins de progresul făcut. Ajutorul de șerif puse deoparte ferăstrăul pe care îl ținea și-i întinse mâna lui Brad. — Brad. Probabil să sunteți doctorul Randall. mai mult sau mai puțin. Brad îi ascultă în liniște pe Glen și Chip explicând ce se întâmplase în ultimele zile. Chip știe ce s-a întâmplat. s-ar putea să aibă dreptate. Îi aruncă o privire lui Chip. nepotul lui. Fu și mai surprins că Glen nu era singur în camera din spate. zise Chip. Apoi privirea lui Brad se mută asupra lui Glen și când vorbi păru complet derutat. — Încântat să vă cunosc. — E-n regulă. Brad se uită la galeria aproape terminată. — Ești în exercițiul funcțiunii? — De vreun ceas nu mai sunt. zise Glen. — Nu prea înțeleg. precum și despre insinuările absurde ale lui Harney Whalen cum că Glen ar fi fost implicat în moartea tui Max Horton și poate 210 . — Vrei să vorbești numai cu Glen? — Cum vrea el. nu? — Și. Mă așteptam să te găsesc înghesuit într-un colț sau mai rău. zise el. Când ai sunat azi dimineață păreai îngrozit.

frecându-și mâinile. zise Brad. răspunse Brad. Dar lucrurile care nu par a avea o legătură unele cu celelalte uneori au. Ce vrei să spui? Brad nu răspunse. Dar știm că ceva s-a întâmplat cu el aici și acum li se întâmplă altor oameni. — Vrei puțină companie? întrebă el. sărată. Ceva mult mai complicat. — Nimic nu încheie mai bine ziua ca o bere bună. Dintr-o dată nu mai era nimic de spus. Adăugă cu grijă un vârf de sare la berea pe care o pregătise. nici măcar nu părea să fi auzit ce-l întrebase Chip. dă-mi voie să-ți cumpăr o bere. — Se vede pe fața ta. zise el. În schimb. îi puse o întrebare lui Glen aparent irelevantă. Brad clătină din cap cu tristețe. dar am început să cred că e altceva. Merle Glind apăru lângă el. — Dar Robby? — Robby? Ce legătură are el cu toate astea? — Nu știu. Când terminară. La început am crezut că pur și simplu nu-i plac străinii. Ochii lui Glen se micșorară când înțelese insinuarea. — Nu-l înțeleg pe omul ăsta. • Capitolul 21 Chip Connor stătea la barul din Harbor Inn în seara aceea. încercând să pară detașat. trânti paharul gol pe masa de la bar și mai ceru unul. — Da. — Ai vrea să-mi spui la ce te gândești? — Nu cred că mă gândesc la ceva. Glind se cățără pe taburet lângă Chip.chiar și a lui Miriam Shelling. Cred că mai bine m-aș ocupa un pic de Robby. — Încerci să spui că Robby e implicat în ce se întâmplă? — Eu nu încerc să spun nimic. sorbind încet dintr-o bere și încercând să-și facă ordine în gânduri. lucrurile îi păreau mult prea complicate. răspunse Chip evaziv. Cei trei bărbați tăcură. Dar Merle Glind nu se lăsa ușor. Apoi se uită la Chip iscoditor. — Mai complicat? întrebă Chip. Ce-ar fi să-mi spui? 211 . Termină berea. Era derutat și supărat. gustă din ea și dădu din cap mulțumit.

— Mereu se pregătește să plouă pe-aici. — Chip? Tu ești? Chip recunoscu imediat vocea stridentă. Cred că sunt îngrijorat din cauza lui Harn. Chip o simți rece pe față și îi plăcu senzația. repetă Chip cu acreală. — Afară începe să plouă. Sunt niște lucruri mărunte. Era aproape ca stropii din apa mării. Sunt o grămadă de lucruri care s-au adunat. Probabil că sunt agitat. asta nu pot să-mi închipui. Chip ridică instinctiv mâna să-și acopere ochii. strângând din buze și încruntând din sprâncene. — Da. din câte știu. dar mai ușoară. asta am zis. — Hei! strigă Chip. — Ne mai vedem. Aruncă două bancnote pe tejghea și rânji când Merle le adună. — Nu. Sau începe ploaia.— N-am ce să-ți spun. Apoi îl bătu pe umăr pe Glind și plecă. mai blândă. Porni spre chei. — Cred că o să mă duc să mă plimb. gândindu-se că ar putea să verifice legăturile bărcilor. — Harn? Harn Whalen? Vocea lui Merle Glind era plină de neîncredere. aproape mângâietoare. zise Chip stingherit. când își dădu seama că n-o să afle la ce se gândea Chip. Era o ploaie ușoară. Luminița se roti. cloncăni el. căci lumina îl orbea. zise el încet. dar când păși pe chei își dădu seama că cineva era deja acolo: o luminiță se ivi în întuneric. răspunse Chip. E ceva-n neregulă cu el? Chip ridică din umeri. — Păi. ca și cum ar fi fost de neînțeles pentru el ca cineva să-și facă grijă pentru șeful poliției. — Nimic palpabil. — Ce fel de lucruri mărunte? Ochii hangiului sclipiră de nerăbdare și Chip Connor se hotărî brusc că nu voia să i se destăinuie lui Glind. dar Glind nu păru să audă. — Bunicule? 212 . zise el. amestecată cu ceață. sau se oprește. îi atrase Glind atenția. genul de ploaie care împrospătează aerul și nu-ți cere umbrelă. Își termină berea care-i fusese pusă în față și se ridică. aproape cu indiferentă.

se răsti Riley. Verific bărcile. — Tu? Chip râse zgomotos. Apoi se încruntă la Chip. zise sec bătrânul. — Te gândești la ceva anume? Te preocupă ceva? — Nu sunt sigur. — Sunt prea bătrân. Pot să stau să pălăvrăgesc cu Tad Corey și Clem Ledbetter toată ziua și nu-mi e de niciun folos. Du-mă până acasă cu mașina și hai să vorbim despre asta. — Nu mă refeream la vreo stafie sau așa ceva. — Cum de ai venit să verifici? Nu faci asta de obicei. se plânse Riley. Nu pot să obțin carnetul de conducere și nu pot să mă-nvăț să locuiesc în altă parte. zise el neliniștit. și merseră până la casa lui Riley în liniște. — Ba ești sigur. unde era parcată mașina lui Chip. Când o să ajungi la vârsta mea. bine legat. Nu prea apuc să te văd cât mi-aș dori. în stil victorian. o să știi la ce mă refer. Ei cred că sunt un bătrân senil. așa-s nepoții.— Ei da. Am păstrat niște whisky special pentru o noapte ca asta. Vin la tine numai când au o problemă. aș fi făcut-o de ani de zile. dacă la asta te-așteptai. — Ei. nu e omul negru. Totul e asigurat. — Am fost la han și am simțit nevoia să mă plimb. pe care Riley o construise pentru soția lui cu șaizeci de ani în urmă. Bunica ta e în casa asta. bombăni Riley. comentă Chip când intrară în casa mare. — Dar ce-i așa special la noaptea asta? — Tu. — Tu n-ai să apuci să ajungi senil. — Dacă ar fi fost să fac pneumonie. — Ar trebui să vinzi casa sau să-ți iei o mașină. Pentru mine fiecare cameră din casa asta 213 . E vorba de amintiri. Când sprâncenele lui Chip se ridicară în semn de scepticism. — Ce faci aici în ploaie? Ai să faci pneumonie. treaba e făcută. Riley pufni din nas. Vrei să stai aici în ploaie toată noaptea sau mergem? Se întoarseră la han. Ei. Chip se grăbi spre chei. — Mulțumesc. Chip chicoti. — Asta voiam să fac și eu.

zise Chip. Totdeauna mă gândesc la Harn ca la o rudă prin alianță. Se aflau în micuțul salon chiar de la intrarea în hol și Chip se uită la portretul bunicii.are amintirile ei. nu ca la o rudă de sânge. M-a trimis să vorbesc cu Palmer. — Îl vânează pe Glen Palmer. zise Riley. — Asta nu e ceva de neînțeles. Voia să știe ce căuta Glen acolo. — Seamănă foarte mult cu Harney Whalen. — Așa zicea și Harney. nu. — Și cine te preocupă? Harn Whalen? Chip dădu din cap și luă o înghițitură de whisky. cu Corey și Ledbetter. — De ce n-ar semăna? replică Riley. Era mătușa lui. zise bătrânul. remarcă el. simțind cum arde când îi alunecă pe gât. Riley confirmă scurt din cap. — Am fost și eu acolo. despre mama ta și chiar și despre tine. zise el. care atârna deasupra șemineului. nu gândesc niciodată așa. Dar motive sunt. Găsi sticla de whisky. — Știu. Apoi îi explică: — Sunt multe chestii mărunte… Dar mai ales felul în care reacționează față de străini. — Palmer? Nu știam nici măcar că îl cunoști. — Mă îngrijorează. doar că Glen crede că nu era treaba noastră. Și pe urmă el a 214 . Dar. Despre bunica ta. Ai aflat? — Sigur. În afară de noi și de Harn Whalen. zise Riley. — Într-un orășel ca ăsta totul privește pe toată lumea. — Nu-l cunoșteam până acum câteva zile. L-am cunoscut după înmormântarea lui Miriam și Pete Shelling. Râmase pe gânduri câteva minute. fără apă minerală – și îi întinse unul lui Chip. — Oricum. Spune-mi ce se-ntâmplă cu Harney. — Dar se pare că nu are niciun motiv. turnă în două pahare mari – fără gheață. — Prin locurile astea nu-i mare diferență. Dar mai ales despre bunica ta. Nu era niciun secret. chicoti Riley. — Poate că acum. — Toți simțim la fel. răspunse Riley. din nu știu ce motiv. continuă Chip. Glen mi-a spus ce căutau el și ai lui la înmormântare și eu i-am spus lui Harney. soții Palmer au fost singurii care au venit. E o poveste mai veche.

— Poate că ar trebui să-ți spun câte ceva despre Harney. dar. dar treaba se agravează. Acum Glen nu are bani deloc. înțeleg că e suspicios cu străinii. dacă-i pui un ferăstrău în mână. Și uneori. dar e prima oară în viața mea că am ajuns să cunosc pe cineva care nu s-a născut aici. ca pentru a spune un secret. păru că își făcuse o părere. în afară doar să creadă că Glen e implicat – Dumnezeu știe de ce – și toată treaba asta mă depășește. dar a cam pierdut controlul. El face planurile și eu le execut. cu atât înțeleg mai puțin atitudinea lui Harney. Îi zâmbi bunicului. Am petrecut ceva timp cu el.făcut o chestie pe care nu mi-o pot explica. 215 . poate să deseneze orice. Viața n-a fost prea ușoară pentru el și mai toate greutățile au venit de la străini. Chip se foi încurcat. zise el. o să iasă la fix. dar lucruri ca cele ce i s-au întâmplat lui Harney când era mic le porți cu tine și când te-ai făcut bărbat. Horton. zise el la sfârșit. Dacă și-ar găsi timp să-l cunoască și el pe Glen. Riley se încruntă și-și cercetă nepotul. — M-am simțit groaznic din cauza aia. S-au petrecut cu mult timp în urmă. — Ei. l-ai terminat. — Nu chiar. — N-aș garanta. Aflu o mulțime de lucruri pe care nu le știam înainte. nu cred că ar mai fi așa dur cu el. zise el. zic eu. În cele din urmă. Nimic extrem de important. Ce ciudat. Mă gândesc să-mi dau demisia. A încercat să distrugă toată munca lui Glen. Nu vrea să facă nimic ca să afle ce s-a întâmplat cu tipul acela. Dar mă răsplătește cu ceva. amintirile mai vechi sunt mai puternice decât cele mai noi dacă înțelegi ce vreau să-ți spun. Și cu cât îl cunosc mai mult pe Glen. Am rămas pe-acolo și l-am ajutat pe Glen. — S-o distrugă? Ce vrei să zici? Chip îi povesti bunicului său ce se întâmplase. zise Riley. — Te plătește ceva? vru să știe Riley. — Stai numai să vezi galeria. Se aplecă în față. Îmi tot spun că e doar în închipuirea mea. e un tip cu adevărat drăguț.

bunicul lui Harn avea destul pământ în zona asta. așa că au încercat să-l determine să le livreze dreptul de a folosi cheresteaua. a izbucnit. concentrându-se undeva dincolo de cameră. dar până la urmă au apărut marii chiristigii din Seattle și au încercat să-l cumpere. Niciuna dintre case nu era atunci. văzând cu ochii minții întreaga scenă în timp ce o povestea. Apoi. spune mai departe. Bătrânul termină de vorbit și închise ochii încă o dată. de cum luă paharul. Dar te-ar putea ajuta să înțelegi de ce Harn are sentimentele pe care le are față de străini. Îi întinse paharul lui Chip și îi ceru să-l umple din nou. dar nu erau acasă. cam la jumătatea distanței unde sunt casele acum. — I-a găsit pe plajă. în noaptea ploioasă. — Nu sunt sigur dacă trebuie să-ți spun povestea – s-a întâmplat cu mult timp în urmă și nu e prea plăcută. Riley închise ochii. — Haide. Preț de câteva secunde. furtuna nu ajunsese încă la țărm. Plaja 216 . Nu se folosea prea mult de el. șaptezeci de ani mai bine decât îmi amintesc lucrurile care s-au petrecut luna trecută. A doua zi dimineața s-a dezlănțuit iadul. locuia cu bunicii lui. dar apoi ochii lui Riley se deschiseră și acesta se uită fix la Chip. Pe Sod Beach.— Să nu mai zici la nimeni. cu o forță nebună. mai ales în pădure. Când Chip îi dădu paharul plin. — Ei bine. Bătrânul Whalen nu voia să-l vândă. Dar atunci s-a întâmplat ceva. Nimeni nu a aflat exact ce s-a întâmplat în noaptea aceea. Așa că a-nceput să-i caute. dar nu a mai fost niciodată ca înainte. Nici asta n-a mers. Se pregătea de furtună. îl stăpânea și-atât. Oricum. I-a căutat pe bunicii lui prin preajmă. era într-o noapte ca aceasta. noaptea târziu. dar uneori îmi amintesc lucruri care s-au întâmplat acum șaizeci. dar în timpul furtunii s-au petrecut lucruri teribile. dar când Harney – pe atunci avea șapte sau opt ani – s-a dus la culcare. privirea lui Riley se întoarse în altă parte. îl îndemnă Chip. Dar. și o vreme părea că s-a terminat așa. începu Riley. Pe când tânărul îl umplea. A revenit. — Când Harney era copil. ochii lui păreau aproape închiși. începu să vorbească. Așa s-a făcut că bunicii lui Harn aveau grijă de amândoi. Chip crezu că bunicul adormise. Mama lui – sora bunicii tale – a murit când s-a născut Harn și tatăl lui a luat-o din loc la puțin timp după aceea. Harney s-a trezit și casa era goală.

Era ca în poveștile tribului Klickashaw. Bunicul chicoti. — S-a mai întâmplat ceva? — Cam la o săptămână de la înmormântare. Din glasul lui reieșea dezgustul. — Toți aveau suspiciunile lor. dar nu i-a mers. dar pur și simplu îmi dispăruse din minte. Apoi a închiriat plaja tipului ăla. El a refuzat să-l reînnoiască. A așteptat. tatăl lui murise și lui Harney i-a revenit pământul. Erau bunicii lui Harn. care i s-a întâmplat 217 . — Ce chestie. un fel de liberă opțiune.era doar plajă și-atât. iar fețele le erau vinete. Groaznic. Ochii le erau ieșiți din orbite. zise Riley scurt. Îi știu numele la fel de bine cum mi-l știu pe al meu. Oricum. zise Riley. Le povesteam lui Tad și Clem despre Baron ieri și nu-mi aminteam cum îl chema. În orice caz. — Isuse. dar tatăl lui Harn a făcut-o. Dar Harn a adus un avocat mare din Olympia care să susțină cazul. A murit înecat. Nu i-a păsat nimănui de aici – toți credeau că era implicat în uciderea bătrânului Whalen și a nevesti-sii. cred. dar de data asta nu mai era o poveste. același lucru s-a întâmplat și cu nevasta lui Baron. înecați. desigur. Harn s-a dus acolo și la început nu i-a văzut. Baron era furios – foarte furios. Nu mai vorbi câteva minute. asta a făcut. A mai rămas o vreme și a încercat să pescuiască. zise Chip moale. — Ciudat că îi zic bătrânul Whalen – cred că era cu douăzeci de ani mai tânăr decât sunt eu acum când a murit. Și expresia fețelor – n-ai fi crezut. tatăl lui Harney a cedat și a semnat un contract de închiriere cu chiristigiii aceia. care a construit casa pe care o are Harney acum. Zicea că fusese o înțelegere nescrisă. În orice caz. Baron. I-am văzut și eu puțin mai târziu. el a terminat cu închirierea și cu Baron. — Cum a obținut-o Harney? — A crescut. Au aflat cine a făcut-o? — Nu. apoi îi zâmbi nepotului. Dar erau acolo – îngropați în nisip până la gât. Contractul de închiriere nu era pe termen lung – doar pe zece-cincisprezece ani – dar. după cum îi spuneam lui Tad și Clem. Bătrânul n-a vrut. Tot orașul s-a dus acolo. când s-a terminat. și ce s-a întâmplat ulterior n-a fost de niciun ajutor. până să-i scoată din nisip pe cei doi Whalen.

Un zgomot. Câțiva străini i-au omorât bunicii. Riley făcu un gest nervos. — Ciudat e că Harney nu mi-a povestit asta. de parcă ar fi vrut să sugereze că viața fusese grea pentru ea și îi supraviețuise. gânditor. • Missy Palmer dormea. Ploaia răpăia pe acoperiș și Missy începu să se zvârcolească în pat. Fața ei întunecată avea o expresie stoică. Își îndreptă privirea spre fereastră și bătăile inimii i se accelerară. la portretul bunicii lui. La fel ca Pete și Miriam. Chip începu să-l înțeleagă pe Harney Whalen și sentimentul de îngrijorare îi spori. cu pumnii strâns încleștați.și lui Miriam Shelling. Apoi i se păru că aude ceva. În vis. Ciudat cum se întâmplă lucrurile astea. dar erau urmăriți. chiar dacă n-a dovedit-o nimeni niciodată. Era ceva la fereastră? Ceva care o urmărea? Visul reveni. S-a spânzurat în pădure. — S-a spânzurat? După ce s-a înecat soțul ei? — Da. Era vorba de expresie. Oricum. Chip sorbi ce mai rămăsese pe fundul paharului de whisky și se uită țintă. cu amintirea coșmarului încă proaspătă în minte. Missy stătea nemișcată. încercând să se ascundă. cu mult înainte să te naști tu. Din pătuțul de deasupra nu veni niciun sunet. Chip se holbă la bunicul lui. acel ceva de la fereastră o fugărea. aproape impasibilă. — De ce-ar fi făcut-o? Ce s-a întâmplat cu soții Baron a fost acum treizeci și cinci. din ce în ce 218 . Se trezise brusc. Se refugiaseră în pădure. ca de ramuri rupte. ascultându-și bătăile inimii. cu fața chinuită de teamă. întinsă în pat. de-asta Harney îi urăște așa de mult pe străini. Când studie portretul. nu era nicidecum o asemănare fizică. — Robby? șopti ea. S-ar putea să fi fost chiar același copac. Ea era pe plajă cu Robby și pe amândoi îi fugărea. din câte știu. La zgomotul de ramuri rupte venit de-afară deschise ochii. Harney Whalen. patruzeci de ani. își dădu seama că asemănarea dintre ea și nepotul ei. Cred că tipul care-a zis că „istoria se repetă” avea dreptate. Expresia de impasibilitate. comentă Chip.

Încerca să ne prindă. • 219 . agățându-se de Rebecca. Atunci. Glen se aplecă și îl luă pe sus. gata. se opri din lătrat. Eu și Robby fugeam de el. atâta tot. Își puse o pelerină de ploaie peste pijama și deschise ușa căsuței. — E bine? întrebă el îngrijorat. — Un bărbat. zise Missy. — Pe cine ai văzut. Oricât ar fi încercat. — Ai visat. se aplecase peste pat cu o privire curioasă pe fața lui somnoroasă. Capul lui Robby dispăru sub cearșaf când Glen intră pe ușă. nu e nimeni afară. lătrând din răsputeri. suspină Missy. — Dar era cineva aici. Totul e bine. Simți brațele mamei în jurul ei și începu să plângă cu suspine. Nu era nimic. Scooter țâșni printre picioarele lui. — Ba da.mai aproape. — Ce s-a-ntâmplat? întrebă el amețit. dar venea după noi. zise Rebecca. Capul lui Missy se ridică din poala maică-sii. o alină Rebecca. Picioarele nu i se mai puteau mișca. îl liniști Rebecca. Ai visat. — E bine. Missy a avut un vis urât. E doar un vis. nu putea să fugă. încercând s-o doboare. Nui nimic acolo. — Nimic. Era adevărat. liniștit fiindcă fusese scărpinat. Și atunci am căzut… Se cufundă încă o dată în plânsul ei și Rebecca îi mângâie părul încet. Tipă. — Gata. Robby. dominând-o. trezit de strigăt. draga mea? întrebă Glen. chiar când să-nchidă ușa. insistă Missy. este. — O să arunc o privire. Era acolo. Scooter. Atunci căzu și deodată silueta aceea fu deasupra ei. Picioarele îi erau prinse în ceva cleios. cu codița agitându-se furioasă. — N-am visat! strigă ea. luminând cu lanterna înspre pădure. care o trăgea în jos. îi zise el cățelușului. Culcă-te la loc. A visat urât. zise Glen. scărpinându-l pe burtă. — E-n regulă. L-am văzut la fereastră. Dar nu i-am văzut fața. îi spuse Rebecca. întinzându-se spre ea. Dar Missy continua să plângă.

Ai găsit? — Nu fără o anumită doză de imaginație. unde începu să hămăie ca să fie lăsat înăuntru. deschise ușa căsuței și-i dădu drumul lui Scooter. Rebecca se uită curioasă la el de la soba unde prăjea niște ouă. Îi iau cu mine când plec și-i las la școală. — Ei bine. bombăni el către Scooter. când Glen îl urmă.La două mile depărtare. acum nu mai este. pierzându-și interesul pentru ceea ce adulmecase mai înainte. ridică ușor câinele care se zvârcolea și cercetă cu atenție pământul. în fața camerei copiilor. apoi alergă la ușa de la intrare. apoi așeză din nou cățelușul jos. Scooter. — Vrei să iei copiii? întrebă ea. când vântul se porni să urle. E o adâncitură în pământ. Grozăvia se stârni. dar terenul era pietros. — Mai lasă-i să doarmă un pic. îmbibat de apă și acoperit de ace de pin. Glen se încruntă ușor și încercă să mai găsească o adâncitură asemănătoare. dac-o fi fost ceva aici. ușa din spate a galeriei lui Palmer fu dată de perete. Cățelușul o zbughi după colț și. dar cred că nimeni nu m-ar crede. și presupun că aș putea pretinde că e o urmă de pas dacă aș vrea. Glen se așeză pe vine. Ridică stângaci un picior lângă un tufiș. • Capitolul 22 În dimineața următoare. devreme. — Ce grabă ai în dimineața asta? 220 . Era o adâncitură ușoară. Eu nu m-aș crede. — Ai găsit ceva? — Ce te face să crezi că am căutat ceva? — Căutai. Rebecca puse jos paleta pe care o ținea și începu să așeze masa. Când Glen intră în casă după cățeluș. ca să se asigure că nu îl pierduse din vedere pe Glen. uitându-se în urmă la fiecare clipă. ștearsă de ploaia ce continua și care ar fi putut fi o urmă de pas. Glen Palmer își puse mantaua impermeabilă. S-ar fi putut să nu fie. o șterse repede printre copaci. îl găsi adulmecând pe sub fereastra copiilor.

221 . — Cred că niciodată. Îmi place mai ales cum lucrează. Hai să nu facem din țânțar armăsar. dacă m-ar întreba pe mine. dar nu era o tăcere convenabilă. Și o să-i dau lui pictura aceea. — Dar tu? Ce simți tu? — A. — Cred că da. încercând să-și amintească.— Nu mare lucru. — Tot am sentimentul că ceva s-a întâmplat sau că e pe cale să se întâmple. Dar. încercând să treacă peste asta. Glen râse. — Cu Robby? Ce-i cu Robby? — Mai nimic. zise Rebecca. Rebecca dădu din cap. Se pare că doar atât pot să fac pentru el. Făcu o pauză. doar că s-ar putea să apară Chip și nu vreau să-l pierd. Doar nervii mei. Tăcură amândoi. își pierde vremea. răspunse Glen. — Am găsit ceva ce ar fi putut fi o urmă de picior. Dar tot am sentimentul ăsta. Știi asta la fel de bine ca mine. probabil că nimic. Îi place cu adevărat. — Dar i s-a părut că vede pe cineva afară. Un coșmar nu înseamnă nimic. O să deschidem galeria la sfârșitul săptămânii. — Îmi place de el. presupun. — Așa se-ntâmplă cu toții copiii. Apoi vocea îi deveni mai serioasă. — Și mie. cu toate că tonul vocii contrazicea afirmația. apoi zise: — Când a mai avut Missy coșmaruri? Glen se încruntă. zise ea neconvinsă. — Pictura? Care din ele? — Cea cu casa veche. zise Glen în cele din urmă. zise Glen zâmbind. — Ceva te preocupă. — Mai bine te-ai duce cu Robby la Brad Randall. în care stau soții Randall. Au o imaginație bogată. Rebecca oftă. — Doar că ea zicea că cineva a fost afară azi-noapte și ai găsit o urmă de picior. Cred că vrea să priceapă ce s-a întâmplat cu el când am venit aici. dacă ții minte. o corectă Glen. M-a întrebat dacă poate să-l examineze pe Robby. Dar asta nu dovedește nimic.

ciopârțite cu răutate. — Galeria. Făcu stânga-mprejur. fuseseră sfărâmate. Au ruinat-o. fiecare piesă fiind făcută zob. încercând să se forțeze să nu strige și să nu plângă. bine ancorate în perete de Chip Connor acum câteva zile. — Unde te duci? vru să știe Glen. — Vreau s-o văd. Chip își apucă pălăria și porni spre ieșirea din birou.Apoi zâmbi forțat. Au făcut-o praf. dând drumul unui oftat greu. Chip Connor ridică privirea când auzi ușa deschizându-se. Vorbele îi rămâneau în gât și se opri. Simți cum furia se ridică în el și cum o indignare crescândă punea stăpânire pe ființa lui. apoi răsuflă. cuvintele de salut îi înghețară pe buze și se ridică în picioare. zise el în cele din urmă. Știu că ceva era în neregulă de cum deschise ușa. străbătu galeria și ieși pe ușa din față. părând toate și mai grotești în ramele neatinse. Erau în ramele lor. adunată grămadă lângă perete. Toată sticla fusese spartă și scheletul fusese rupt și împrăștiat prin cameră. trăgând aerul în plămânii lui congestionați. — Haide. De ce nu scoli copiii din pat? • Glen lăsă copiii la micuța școală din Clark’s Harbor o oră mai târziu. Și picturile. zise Chip. privind drept înainte. Camera din spate era și mai rău. apoi se duse la galerie. Rafturile pe care se aflaseră aranjate vasele de ceramică ale Rebeccăi erau goale. După un sfert de oră intră în secția de poliție. La vederea expresiei de pe fața lui Glen. toată ceramica era pe podea. porni pe jos spre sat. 222 . Stătea tremurând în fața lui Chip. încercând să se controleze. începu Glen. terminate cu o zi înainte. Fără să se oprească la mașină. fuseseră smulse. — Cineva a spart galeria azi-noapte. Respiră adânc. — Presupun că o să-mi treacă. Vitrinele. Fiecare pânză era făcută bucăți. dar și acestea fuseseră distruse. Rafturile.

— Mă bucur că nu-i aici.Era un ton glacial în vocea lui. — Ai niște cafea pe-aici? Sau poate ceva de băut? Răceala dispăru imediat din purtarea lui Chip. Am venit până aici de îndată ce am văzut ce se întâmplase. Am intrat înăuntru și locul e distrus. urma să-mi vărs puțin furia și pe Whalen. — La dracu’! înjură moale Chip. nici nu prea am stat să mă uit. o să știi mai bine ca mine. Mai e cafea acolo? — Servește-te. zise Glen cu voce voalată. Probabil că miaș fi dat drumul la furie dacă ar fi trebuit să vorbesc cu el. — Ai venit pe jos? — Eram atât de înnebunit. — Desigur. mușcându-și buzele gânditor. Cât privește galeria. 223 . — Pe cuvânt că nu știu. Se simți brusc neputincios și se scufundă în scaun. Și una și alta. Închise ușa biroului. pe care Glen nu-l mai auzise niciodată înainte. Când Glen se mai așeză o dată. în timp ce Glen își umplu din nou ceașca. — Ai venit încoace ca să raportezi ce s-a întâmplat sau ca să țipi la Harney Whalen? Întrebarea îl luă prin surprindere pe Glen și trebui să se mai gândească. dar. Sincer să fiu. Amândouă camerele. Cred că n-a fost prea profesional felul în care m-am purtat. Așteptă. S-a dus până la doctorul Phelps în dimineața asta. zise Glen. — Îmi pare rău. Sigur că trebuia să vă spun ce s-a întâmplat. zise el în cele din urmă. Cât de rău este? — Ceramica și tablourile sunt distruse complet. Apoi se încruntă ușor. probabil că aș fi intrat în vreun copac. Lasă-mă să stau jos un minut. Ceramica Rebeccăi. zise el. zise Glen dezgustat. probabil. Dacă aș fi făcut-o. — Unde-i Whalen? — Nu-i aici. Ce s-a întâmplat? — Nu știu. presupun. Chip vorbi din nou. încât nu puteam să mai văd clar și nici nu m-am mai gândit să mă urc în mașină. — Pot să te întreb ceva? zise el. Și picturile mele. îi turnă lui Glen niște cafea din filtrul uriaș care era deja pregătit și se așeză din nou la birou. — Nu încă.

Atârna grotesc. dar putem repara galeria. — Au intrat pe aici. Chip nu putea să se uite în ochii lui Glen. — E făcută praf. apoi adăugă: — Rafturile au mai fost smulse din perete până acum. cu o balama complet smulsă din toc. — Poate că da. — Nu. apoi puse carnețelul deoparte. fu de acord Chip. — Să facem ce? Ce ar mai fi de făcut? Totul e distrus. dar vitrinele le putem reface. Arată de parcă cineva a dat drumul unui urs aici. Chip. Mai făcu câteva însemnări. aprobă Chip. — Nu-i chiar așa. zise Glen. La naiba. • — Sfinte Cristoase! zise Chip când cei doi intrară în galerie. — Cred că-i mai bine că nu-i aici. Haide să mergem să vedem. remarcă Glen. Glen se uita la fragmentele de tablouri. Când termină în camera de la intrare. Își scoase carnețelul și începu să facă în scris o descriere a pagubelor. — Poți să repari o ruptură mică uneori. O să trebuiască să aducem geamuri noi. — Nu știu dacă e de vreun folos. se duse în cea din spate și repetă procedeul. — E vreo cale să le repari? Glen clătină din cap. hai. — Nu și dacă punem un sistem de alarmă. zise el. — Am putea afla. Și dacă aflăm cine a făcut-o… — Ei. cu o figură lipsită de orice expresie. — Pot să-ți sugerez ceva? întrebă Chip.Zâmbi fără tragere de inimă. Zâmbi scurt. Poate că nu. pornind spre ușa din spate. nu știm nici măcar de ce au făcut-o. zise el. dacă tot nu mai avem nimic de vânzare. — O să se întâmple din nou. — Așa se pare. ignorând în mod deliberat remarca lui Glen. — Presupun că știi ce cred. 224 . probabil că nu. zise el cu o voce pierdută. ai dreptate. Apoi hotărî că ar putea fi și el sincer. zise Chip. zise Glen înăbușit. dar așa ceva nu. Ești gata să mergi la galerie? O să fac un proces-verbal și o să hotărâm ce să mai facem. N-o să aflăm cine a făcut-o și știi asta.

zise Harney ezitant. vrajă? Parc-ar fi un simptom băbesc. • Harney Whalen stătea în biroul dezordonat. — Dar e mai mult decât atât. Oricum murdăria trebuie curățată. Doamne. ca să fii sigur. când ne-am trezit. — Ia-ți o zi liberă. S-ar putea să nu mai stea mult pe aici. — Vrajă? Cum adică. zise el triumfător. Ai înțepenit la volan preț de câteva secunde. — Bine. îi explică Glen. Du-te acasă și povestește-i Rebeccăi ce s-a întâmplat. înghesuit. — N-au luat tot. — Rebecca zicea că o să se întâmple ceva. 225 . Sunt liber. zise Glen. e tot ce ți-a rămas… Dar. — Mă bucur că asta e. când părăsiră galeria câteva minute mai târziu. — Nu pot s-o iau. domnule doctor. Dar cred că mai bine-ai lua-o acum. Era pânza care ilustra plaja Sod Beach și casa dărăpănată. Chiar azi dimineață. Dar mai bine-ai lua-o acum. Zicea că s-a întâmplat ceva sau că e pe punctul de a se întâmpla. ca să nu fiu tentat s-o vând. — Nu înțeleg de ce-ai venit la mine. — S-o iau? Ce tot vorbești? — Aveam de gând să ți-o dau în ziua când am fi terminat galeria. să facem curat mâine.Fără să mai aștepte un răspuns. Chip. Când termină Harney. Fața lui Glen se întunecă amintindu-și ceva. Chip ducea cu el pictura și își făcea planuri unde s-o atârne. Plecaseră din camera din spate în galerie. Era o pictură pe care o pusesem deoparte și n-au găsit-o. cu silueta ciudată la fereastră. Chip se uită curios la el când Glen întoarse pictura pe care o ținea. După un minut se întoarse înapoi. continuă. Am pus-o deoparte pentru că o păstram. protestă Chip. Așa că am pus-o deoparte. al doctorului Phelps și îi descria ce se întâmplase în după-amiaza zilei precedente. iar apoi hotărâți ce vreți să faceți. O să începem să strângem. Am momente de vrajă. ridică din umeri. zise el. Oricui i se-ntâmplă din când în când. zise el. Phelps asculta cu răbdare. dar brusc Glen se întoarse în atelier.

încercând să găsească cea mai bună explicație pentru ce se întâmplase. E ca și cum mi s-ar întuneca mintea pentru puțin. decât de azi dimineață. — Ei și ceilalți. Nu-mi amintesc nimic. făcu Phelps nedecis. La fel ca întotdeauna. Mă uitam la televizor și am simțit că se va întâmplă. Acum interesul lui Phelps era stârnit pe deplin. — Va trebui să trimit astea la laborator. Randall îi cheamă. Nu mi se întâmplă prea des sau. murmură Whalen. Dacă nu apare nimic la analize. Phelps dădu ochii peste cap. Îi luă lui Whalen tensiunea și îi măsură pulsul. — Ei. au apărut cu un contract de închiriere semnat și eu nu mi-amintesc să-l fi semnat. — Casa Baron? Credeam că n-o s-o mai închiriezi.— E singurul mod în care le pot descrie. dar nu mi-amintesc când m-am dus. Se încruntă. cel puțin nu cred că se întâmplă des. — Hm. Dar se pare c-am făcut-o. Când am fost vreodată bolnav? Phelps aprobă din cap. Harn. Whalen zâmbi cu amărăciune. totul pare normal până acum. recunoscu Whalen. — La soții Palmer te referi? întrebă Phelps. — Când ai avut așa ceva ultima oară? — Noaptea trecută. Și nu mai știu nimic până mă trezesc. Eram în pat. Am prea multe de făcut. De fiecare dată când vin străini. dar o să aflăm dacă e ceva în câteva zile. 226 . haide. îi testă reflexele și îi ascultă cu stetoscopul. Apoi îi făcu analiza sângelui și a urinei. — N-o mai închiriam. mâinile încep să-mi tremure și mă simt ciudat. zise Whalen. — Ei. dar. Oricum. În afară de stările de vrajă – cum te simți în rest? — Bine. până acum. Ar fi bine dacă te-aș examina. Phelps se încruntă. ce-ai zice să te internezi vreo câteva zile? — Las-o baltă. Sau eram. — Cred că am avut unul din momentele mele de vrajă când iam arătat casa lui Randall și nevesti-sii. noi. S-au mutat în vechea mea casă de pe plajă. — Străinii ăștia. când se întâmplă. Tu și cu mine suntem cei mai nemunciți oameni din oraș. în Aberdeen. avem necazuri.

Când Harney Whalen părăsi biroul. zise Whalen prietenos. Phelps își dori să fie la fel de încrezător cum părea Whalen. — Cum vrei. Mă gândesc să te trimit la Aberdeen chiar acum. cum e? O să trăiesc? — După mine. Dar ce-ai spus mă preocupă. Poate că doar îmbătrânesc. Pentru că era încă devreme. • Când Glen Palmer ajunse acasă. Dar. lăsând nisipul îndesat și tare. ca și cum s-ar fi grupat pentru un atac asupra țărmului. — Ce nu cunoști nu-ți poate face rău. mișcânduse încet. — Nu am făcut-o. — Poate că da. spuse Phelps. la vest era aproape negru și la orizont norii de furtună alergau de colo-colo. Dar ceilalți oameni? Ai putea să faci rău cuiva – aproape că ai și făcut-o ieri. 227 . contracară Phelps. îi reaminti Whalen. Whalen clătină din cap. rotindu-se între ei. Îl îngrijora foarte tare. după ea. găsi cabana goală. Ideea că Harney Whalen avea „momente de vrajă” îl îngrijora. să nu mă-ntrebi ce e-n neregulă cu tine. aproape fără tragere de inimă. Încerca să decidă în ce fel să-i dea vestea Rebeccăi și care ar fi fost reacția ei.Se ridică și începu să-și încheie cămașa. Ploaia ușoară care căzuse toată noaptea și toată dimineața se menținea domoală. Cerul plumburiu nu dădea semne de înseninare. — Ei. Și n-o s-o fac. Glen se hotărî să facă o plimbare în josul plajei. — Poate că n-am nimic. Ar putea să-și pregătească singur prânzul sau să vină după ea. lucea udă. zise Phelps încet. asta este. Dacă nu găsești nimic în neregulă. Glen merse spre linia valurilor. apoi o luă spre sud. — Nicio șansă. răspunse Phelps cu asprime. N-am fost niciodată în spital. Mareea era departe și plaja dreaptă. expusă valurilor mai mult decât în mod obișnuit. da. Dar nu era. Un bilet de la Rebecca spunea că se dusese până la soții Randall să vadă dacă putea să le dea o mână de ajutor. — Dar nici nu te poate ajuta. Sau poate că ceva nu e în regulă cu tine și nu vrei să afli ce. infiltrându-se în plajă imediat. Nu vreau să mă duc acum. dacă nu-mi urmezi sfatul.

pare drept. Rebecca îl văzu venind de la o depărtare de cincizeci de metri de casa veche de pe plajă și ieși să-l întâmpine. apoi vom considera că nu s-a întâmplat nimic pentru tot restul zilei. — Ce-a fost? — Galeria a fost distrusă. — Distrusă? Vrei să spui că cineva a pătruns înăuntru? — Au pătruns înăuntru. bine? • Haosul din casa soților Randall era doar puțin mai ordonat decât în galerie și Glen încercă să pară vesel când făcu această comparație. vrei? Vom discuta problema și cu Brad și cu Elaine. N-o văzuse venind – privise în jos. speriat. Apoi își strecură brațul sub brațul lui Glen și se uită fix în ochii lui îngrijorați. doar pe asta nu o luase în considerare. — Pe cea pe care i-am dat-o lui Chip. Glen ridică privirea. au spart vasele de ceramică și au sfâșiat toate pânzele. probabil că aș lua cea mai proastă hotărâre. — Hai să nu ne preocupăm acum de asta. Dar. Sau s-ar pregăti să lupte. Se înșela. gata să arate că nu putea fi intimidată. — Într-un fel. Când suntem în pat. Din toate reacțiile posibile.S-ar da bătută și ar cere să părăsească imediat Clark’s Harbor. Dar hai să nu mai discutăm despre asta acum. totul pare posibil. Și diseară când vom fi în pat o să ne hotărâm. — Care? întrebă Rebecca irelevant și Glen își dădu seama că ea refuza să asculte ce îi spusese. Oricum. preocupat. îi spuse Glen. când ascultă povestea lui Glen despre ce se 228 . la picioare. știu ce vom face: vom rămâne aici. au distrus galeria. Dacă o să trebuiască să mă hotărăsc acum ce să facem. nu în clipa asta. Așa că hai să așteptăm. nu-i așa? întrebă ea moale. Rebecca se întoarse încet și se holbă la bătrâna casă care făcea obiectul singurei pânze care supraviețuise. Aprobă mut din cap. — Dacă vom hotărî în pat. comentă ea. — Atunci așa să fie. Aceasta din urmă ar fi fost o reacție tipică pentru Rebecca. Glen o trase mai aproape și o sărută ușor. murmură Rebecca. — S-a întâmplat. în afară de una. zise el moale.

descrierea făcută de Glen galeriei semăna prea mult cu prăpădul pe care era știut că îl făcea băiatul în trecut. Nu e ca de Crăciun sau ca de ziua mea.întâmplase ieri noapte. Dar e o incitare ciudată. îi explică el. dar uneori Missy vine cu mine. E ca o ardere și uneori mi-e greu să mă mișc. strecurânduse printre bușteni în drumul lor înapoi de la școală spre casă. — Să nu le spui lui mama și tata. Dar Missy nu vrea să meargă totdeauna și eu tot timpul trebuie să o conving. Acum. Brad găsi repede un pretext ca să-l ia pe Robby la o plimbare lungă pe plajă. nu? zise el degajat. nu le-ar plăcea. de îndată ce sosiră Robby și Missy. Lui Missy i se pare că vede lucruri când suntem împreună afară. Ar crede că mai sunt bolnav. 229 . Furtunile îmi fac bine. atunci când știu că o să se întâmple ceva bun. — Tatăl tău îmi spune că ție îți place foarte mult aici. zise el încetișor. — De ce? Robby răsuci în minte întrebarea. E ca o mâță speriată. cu sinceritatea pe care o aveau copiii. — Ieși afară pe furtună? Brad încercă să pară dezinvolt. începu să se gândească cu voce tare. cu ochii mari și speriați. am chef să mă așez pe pământ și să las ploaia să cadă peste mine. îl imploră el. Se holbă la Brad. E ceva ce simt în corpul meu. Uneori. Nimeni nu-l mai întrebase asta înainte și nici el nu se gândise. Dar nu e o stare rea – e ceva care trebuie să se petreacă. — Cred că mă incită când vine furtuna. dar era un ton de preocupare în vocea lui pe care Robby îl detectă imediat. Brad se întrebă dacă Robby stătuse în pat noaptea trecută. când sunt afară în furtună. — Nu spun la nimeni. îl liniști Brad pe băiat. Robby aprobă evaziv. dar nu se întâmplă nimic. Dar îmi place mai mult când plouă. dar nu sunt. Dar vreau să știu ce se-ntâmplă când mergi afară pe furtună. îl stimulă ușor Brad. E incitant și relaxant în același timp. Câteodată mă duc singur. — E bine. când nu mai puteau fi auziți de cei din casă. Așa că. cu toate că Brad nu formulase întrebarea care îi trecuse prin gând. — E drăguț aici. — De fapt nimic.

un străin? Cum putea să fie locul lui aici? • De îndată ce Brad se întoarse în casă. Și dacă îl incită pe el. 230 . ca și cum recunoașterea faptului l-ar fi durut. zise Brad încet.— Dar în noaptea în care te-am întâlnit eu pe plajă? Missy nu era cu tine atunci. E ceva legat de furtuni. doctorul Bradford Randall își aținti privirea spre Pacific și încercă să rămână liniștit. Cum lumina după-amiezei pălea. cu o expresie de curiozitate amestecată cu grijă. Măcar până avea ocazia să vorbească cu Missy. dorindu-și să vină cu o explicație ușoară la evenimentele care se țeseau în Clark’s Harbor. — L-am întâlnit o dată pe bătrânul Riley. — Nu ți-e frică când ești singur și e furtună? Robby Palmer păru nedumerit. Pentru moment hotărî să țină pentru el. — Mai vezi pe altcineva când umbli prin furtună? Robby se gândi și decise că singura dată când văzuse cu adevărat pe cineva fusese acum câteva săptămâni. Brad îl privi plecând și se întrebă ce voise să spună. — Știu și eu. — Nu. Merseră o vreme în tăcere. Robby arăta mâhnit. — Îl căutam pe Snooker și Missy n-a vrut să vină. — Cred că avea dreptate. Brad era sigur că era ceva dincolo de aparențe. Și totuși. Doar că pe alții nu îi calmează. Robby spune că „îl incită”. Zicea că a dispărut. Dar atât. Furtunile. până să priceapă Brad ce spusese sau să-l întrebe de noaptea trecută. Ne-a spus povești despre indieni. timp în care Brad încercă să dea un înțeles celor pe care le spusese Robby. zise el moale. Se hotărî să mai pună o singură întrebare. zise el în cele din urmă. Robby se întoarse și începu să alerge înapoi spre casă. Brad nu-i pomeni lui Glen ce îi spusese Robby despre Missy. în schimb. părea că nimic neobișnuit nu se întâmpla. Nu era oare Robby. ca și restul familiei. că nu se mai întoarce și că n-are rost să-l mai căutăm. îi transformă în monștri. probabil că așa li se întâmplă și altor oameni. Apoi. În aparență. De ce mi-ar fi? Aici mi-e locul. Glen îl trase deoparte. cum obișnuiau să ucidă oameni pe plajă și organizau ceremonii și tot felul de chestii. în ciuda temerilor care începuseră să-l macine.

vânt. Spre dimineață se scufundase într-un somn agitat. Focul se aprinse constant. dar era prea concentrată să pornească focul ca să mormăie mai mult decât „bună dimineața”. Dar aici. Se sculase din pat de două ori. apoi niște vreascuri. în Clark’s Harbor? S-ar putea să nu aibă sens. luptându-se cu lemnele din sobă. Ionizare. Era senin și văzuse Carul Mare strălucind cu putere pe cerul întunecat. Și se gândise. Nu sunase logic. Împinse cu furie în bucata cea mai mare de lemn rămasă în cutia focarului și fu surprinsă să vadă că se crapă în două și dezvăluie jarul. Sufli prea repede și focul se stinge imediat ce s-a aprins. zise el. ațâțând jarul. Îl auzi pe Brad venind din bucătărie. în cazul că s-ar fi iscat vreo flăcăruie. — Forțezi prea mult. Cu toate astea. dar nimeni nu face nimic în privința ei. cuprinzând hârtia. dar era înfricoșător.Exista o explicație pentru ceea ce se întâmplă în jurul lui. Dar. Niște foaie mici se aflau sus pe sobă. El ar putea s-o găsească. de fiecare dată fără să-l deranjeze pe Brad. apoi îi luă foalele din mână. Își aminti vechea zicală: toată lumea vorbește despre vreme. Rebecca îi arătase seara trecută cum să îngrădească focul. 231 . Manevră ușor foalele și un moment mai târziu o flacără mică țâșni. Era nefamiliarizată cu locurile. dar Elaine nu era sigură că reușise. chiar dacă ar găsi-o. Brad puse foalele deoparte și aruncă câteva surcele în flacăra mică. și privise țintă plaja. • Capitolul 23 Elaine Randall nu dormise bine. n-ar fi sigur ce ar putea face cu ea. Poate chiar nu era nimic de făcut. ascultând urletul constant al valurilor. Luă vătraiul în mâna dreaptă. Acum era în picioare. Înghesui un ghemotoc de ziar în focar. dar mai era ceva în plus – ceva ce le spusese Brad cu o seară în urmă. Așa că stătuse trează toată noaptea. Fă-o încet. Luna făcea ca plaja să aibă culoarea cositorului ars. apucă foalele și începu să pompeze frenetic. Brad se uită la ea câteva minute. genul ăsta de lucruri. știa că vremea putea influența oamenii.

zise Whalen cu gravitate. adăugă Chip. zise Rebecca. intră. oftă ea. În primele zile n-am putut să facem deloc cafeaua. uitându-se cu acreală peste raportul pe care i-l lăsase acolo cu o seară în urmă. sugeră Brad. Dă-mi cafeaua. zise Whalen indiferent. — Parcă-mi mai vine să trăiesc. Se uită întrebătoare la Rebecca. 232 . — Nu. E un dezastru. zise Elaine. ce-i așa de grav? — Vrei să spui că n-ai de gând să faci nimic? Lui Chip nu-i venea să creadă ce auzea. când se auzi o bătaie în ușă. Dar nu cred c-o să găsească ceva. anunță el. N-o să fac. zise ea plină de voie bună. — Ei. Scoase capacul de la termos și camera se umplu de aroma cafelei proaspete. Dacă nu s-a furat nimic. — M-am gândit că ați putea folosi ăsta. — Asta ne e treaba. în faza asta. se plânse ea. — Te aștepți să iau o măsură? întrebă el. Ai idee cât îi trebuie să fiarbă. — I-au furat ceva? — Glen nu-și dă seama. urmată de o voce. tari. — Nu e pe plajă. răspunse Brad. dacă o să fiarbă vreodată? — Până când e gata. așa se-ntâmplă uneori. — L-ai văzut pe Jeff? — Jeff? Nu-i aici? — Cred că l-am auzit ieșind chiar înainte să mă scol.— Nu-i mai trebuie nimic. fără să aștepte un răspuns. răspunse Elaine. — Norocul începătorului. Ducea un termos. spuse Chip. Ea măsură cu atenție cantitatea de cafea apoi o puse în filtrul de aluminiu care aștepta pregătit pe sobă. dar ar trebui să vezi locul. — E cineva acasă? Era Rebecca Palmer și. Poate că s-a dus afară ca să caute epava. — Probabil că a luat-o în partea opusă. — Aș putea să mă învăț și fără cafea. Șeriful ridică privirea spre el și împinse deoparte dosarul. Era gata pornit când teai apucat tu de el. • Chip Connor îl găsi pe Harney la birou. Elaine turnă în trei cești și sorbi imediat dintr-una.

— Mie mi se pare că orașul ăsta e mai periculos pentru ei decât sunt ei pentru noi. — Nici măcar nu încerci. cu o tonalitate pe care nu i-o mai auzise înainte. — Ei. Indienilor nu le plăcea ce se-ntâmpla și au făcut tot ce-a fost mai rău ca să scape de albi. — Când au venit întâi bunicii mei. zise Whalen. Bunicul mi-a povestit tot. nu vreau străini să bântuie prin oraș. Necazul se întoarce împotriva lor. — Nu dau doi bani pe ce li se-ntâmplă străinilor. așa a fost mereu de-atunci. zise Chip. Dar ar fi trebuit să plece atunci. Și n-a fost. N-o să uit niciodată. Ura apăru în glasul lui Whalen. E ca și cum în ultima vreme nu dai doi bani pe ce se petrece pe-aici. Și am motivele mele. Totul s-a petrecut acum ani de zile. — Cunosc motivele tale. Lucrurile se schimbă. — Ei bine. Harn. zise Chip cu tristețe. Eu n-am uitat ce li s-a-ntâmplat bunicilor mei. Unele lucruri pot fi uitate. atâta tot. răspunse Chip. Tata chiar s-a măritat cu o fată care era pe jumătate indiancă. întrebându-se unde voia să ajungă Whalen. Dar trecutul e trecut. a fost periculos pentru ei. dar cred că știi asta. Dar întotdeauna au zis că locul nu era prielnic străinilor. apoi din cauza ta. Altele nu. în ce mă privește. Sunt periculoși. — Asta din cauza ta. Și știi ceva. — Am auzit. — Unele lucruri se schimbă. — Așa stau lucrurile. Chip? Nu putem face nimic. Harney. — Nu știu ce-i cu tine. zise Whalen cu indulgență. Întâi din cauza bunicului tău. Chiristigiii au încercat să vină aici. nu-i așa? Chip aprobă dând din cap. Din când în când vin străini și mereu aduc necazuri. Și. indienii au plecat după un timp spre nord și am rămas singuri.Ochii lui Chip se îngustară de furie. dar nici lor nu le-a priit. 233 . — N-am vrut să reînnoiesc un contract. Dar e exact cum au zis indienii. contracară Chip. Au vrut să rămână și să se-apuce de pescuit. Și n-a mers. Dar bunicii mei au rezistat și s-au învățat să locuiască aici. altele nu. îl corectă Whalen.

de ce nu voia să-i spună lui Chip despre „momentele lui de vrajă” și hotărî că nu era treaba lui Chip. zise Chip. Nu m-am simțit prea bine noaptea trecută. Dar. Spune-i lui Palmer doar că. — Nu văd de ce. Văzu în schimb chipul lui Chip. Nam să aflu nimic – ar fi putut s-o facă oricine și n-am ce să caut. N-aș zice că mă deranjează în mod special. fără s-o vadă cu adevărat. dar fără niciun folos. Pe urmă. Trase un dosar din sertarul de sus al biroului și îl deschise. Dacă te-ncurci cu Palmer. ar fi bine să se aștepte la astfel de lucruri. consimți Whalen. dar nu era chipul pe 234 . ca și cum ar fi vrut să-l trimită la plimbare pe Chip. Dacă aș fi în locul tău. Ochii lui se ațintiseră pe ușă. Obișnuiam să o fac. zise Harney sec. supărat pe Whalen. Dacă Phelps n-a putut afla ce anume le provoca. Probabil c-a fost o indigestie. — Deci. Harney Whalen ridică privirea din dosarul pe care se prefăcea că-l citește. Așa că m-am învățat să trăiesc cu asta. n-avea niciun rost să vorbească despre ele. își aminti ceva și se întoarse: — Ai fost la doctorul Phelps astăzi? — Da. dacă vrea să rămână în Clark’s Harbor. Luă dosarul care conținea raportul lui Chip despre atacul asupra galeriei lui Palmer. ca și cum n-ar fi fost nimic de adăugat. dar Chip îl forță să continue: — Ai ceva? — Nu mi-a găsit nimic. nu te aștepta să iau vreo măsură în privința asta. înainte să ajungă la ușă. Chip aprobă din cap absent și dădu să plece. Mă duc să-l ajut pe Palmer astăzi. așa că m-am hotărât să mă duc la un control.— Acum nu. Dar. dacă ai nevoie de mine. Whalen rosti cuvântul fără nicio inflexiune. de îndată ce ușa biroului se închise după ajutorul de șerif. aș uita. dai de bucluc. — Ei bine. Whalen se întrebă pentru o clipă de ce îl mințea pe Chip. cheamă-mă prin radio. — Așa se-ntâmplă. „momentele de vrajă” nu erau ceva serios. și asta e. Whalen îl privi încruntat pe ajutorul său. — Presupun că nu mă privește ce faci în zilele tale libere. dar cred că-ți pierzi vremea. dar o să las stația deschisă.

în afară de una. E vorba de ce s-a întâmplat aici. zise Brad încurcat. — E legat de furtuni. — El ce crede că se-ntâmplă? întrebă Glen precaut. dacă te descurci fără el. Dar se pare că prea multe accidente s-au petrecut aici. de câinele meu. — S-a tot agitat pe-aici. — Nu știu ce crezi c-o să afli. dar n-a vrut. Apoi renunță la gândul ăsta și se întoarse la dosarul din fața lui. o să-l car după mine la bibliotecă. — Nu doar la înecuri.care îl cunoștea așa de bine. Ceva ciudat. — Te referi la înecuri? întrebă Chip. El și Chip se sprijineau de o vitrină admirând ce lucraseră. — Cred că nu era așa de rău cum am crezut. rafturile erau puse la loc și toate vitrinele fuseseră reparate. I-am spus să se ducă afară și să picteze un tablou. Eu încerc să aflu dacă au fost chiar „accidente”. își spuse el. zise Brad. Harney Whalen nu pare în niciun caz prea interesat. Dezastrul fusese curățat. Se pare că îl afectează pe băiatul lui Glen și mă întreb dacă nu mai afectează și pe altcineva. zise Chip. zise Brad. Ce e la bibliotecă? Brad îi aruncă o privire lui Glen și acesta aprobă din cap. — Dacă nu crede că-s nebun. — Brad are o teorie despre ce se-ntâmplă aici. Chip se încruntă nedumerit. nu va crede asta nici despre tine. — Nici eu nu sunt prea sigur că înțeleg. • — Vrei o bere? întrebă Glen când Brad intră pe ușă. stându-mi în cale. de Miriam Shelling. Mi se pare prea mult. — Nu înțeleg. Se întoarse spre Chip. răspunse Glen. bine. răspunse Glen puțin cam prostește. — Parcă ziceai că a fost distrusă galeria. Chip mi-a devenit străin. zise el. 235 . Asta e. — Ei. — La bibliotecă? întrebă Chip. zise Chip. Era ceva diferit la fața pe care o vizualiza Harney Whalen.

sau să te doboare printr-un fulger. să arunce peste tine o linie de curent. te înspăimântau. te răsuceau. conștienți de ceea ce însemna o furtună în Clark’s Harbor. Dar ar putea furtuna să dezlege o barcă? Ar putea să trimită pe cineva la galerie ca să-i distrugă exponatele? Ar putea spânzura o femeie de ramura unui copac în mijlocul pădurii? 236 . De două ori fusese tentat să se ducă jos și să bată la ușa soților Randall. — Da. Zice că ori de câte ori vin străini în Clark’s Harbor. Stătuse treaz toată noaptea și de câteva ori auzise pe cineva jos. • Jeff Horton își petrecuse întreaga zi plimbându-se pe plajă. dar asta se întâmpla fățiș. Dar nu de companie avea nevoie. iar apoi. dacă spiritul le stârnea. Cei trei bărbați se cutremurară. doar pentru companie. — Simplifică lucrurile oricum. umblând înspre nord fără țintă. îi sugeră el lui Glen. nu știa unde se ducea. Veneau asupra ta. sau de un blestem al indienilor Klickashaw. când de fapt încerca să afle din bucăți ce se întâmplase. Sau ce căuta. zise Chip. Cerul se întunecase în momentul când încuiau galeria și Chip aruncă o privire la orizont spre vest. — El crede că e vorba de soartă. cu toate că o furtună ar putea să-ți facă praf casa. Dacă Brad vrea să-l ajuți. dar că necazul se întoarce împotriva lor. Plecase din casă dimineața devreme. de asemenea treaz. spunându-și că se afla în căutarea unui rest de pe Osprey. simțindu-se nelalocul lui. Știa că furtunile puteau omorî oamenii. dacă erai pe mare. în plus. — Se pare că furtuna se pregătește să lovească. comentă Brad. ce-ar fi să terminăm pe ziua de azi? Eu mă voi duce la Blake la magazin și voi lua tot ce e nevoie ca să terminăm și o s-o facem mâine. Avea nevoie să înțeleagă ce se întâmplase. aruncau un val gigantic asupra ta și te zdrobeau. — Știi ce.Învățase să fie atent cu Chip pe tema Whalen. Aruncă o privire prin galerie și își puse cutia de bere goală jos. ai fi mai în siguranță. Dacă ai fi pe pământ. aduc necaz. fără să spună nimănui unde se ducea – era sigur că soții Randall vor înțelege și.

Și pe urmă. cu furtuna în spate. dar îi fu teamă. Vru să se întoarcă tocmai când ajunse la reciful de bușteni care se afla aproape de marginea apei. ca să nu-i dea fratelui ei ocazia să o convingă să rămână pe nisipul neprotejat. apoi se convinse că fratele ei o necăjea. Abia dacă sesiză glasul tânguitor al lui Missy. pe urmele ei. când Jeff trecu pe lângă cabana familiei Palmer se opri. se întoarse către sud și porni înapoi spre Clark’s Harbor. — Începe să plouă. — Ei. teamă că. apoi zâmbi fericit la vederea valurilor înspumate. — Vreau să merg acasă. Mai devreme sau mai târziu. insistă ea. hotărâtă să nu se uite înapoi. iar Missy niciuna și era sigur că Missy voia să-i strice bucuria. Robby nu mai era pe plajă. când vântul porni să bată și norii începură să se adune la orizont. la adăpostul pădurii și o să-l urmărească. Și n-o să alerge după el. dacă Robby nu venea în spatele ei. — Atunci hai să mergem acolo. Plaja părea părăsită. așa cum voia el. Ei bine. se rugă Missy. Valurile începură să crească și mareea se porni. și ce? zise Robby. • Missy și Robby se aflau pe Sod Beach când furtuna lovi țărmul. ar ceda și s-ar întoarce înapoi la marea agitată și la furtuna în creștere. dar. — Nu e nimeni acasă. amurgul cenușiu fiind întunecat de furtuna dezlănțuită. fără să-și ridice privirea de la porțiunea de nisip pe care o cerceta cu atenție. Și totuși. Nu vreau să stau aici și să mă ud până la piele. începutul furtunii făcea plaja mai interesantă. Robby avea să vină s-o caute… • Jeff Horton ajunse la capătul de nord al lui Sod Beach pe jumătate ascuns în umbră. Până ajunse cu bine la pădure nu riscă să se uite înapoi. încercând s-o sperie. Aruncă o privire în sus spre nori. n-o să se sperie. sublinie Robby. Missy renunță la căutatul scoicii perfecte în nisip și îl strigă pe fratele ei. Missy avu un moment de panică. Porni de-a curmezișul plajei. Până acum găsise cinci scoici întregi. Tata e încă la lucru și mama e la doctorul Randall. Putem să mergem prin pădure.Toate simțurile lui Jeff Horton îi spuneau că nu. Când căzură primele picături de ploaie. O să stea acolo pe loc. străbătut de un ciudat 237 .

dar rezistă tentației. apoi își dădu seama că era prea mare. îl scăpară. la adăpostul relativ al pădurii. un pocnet de undeva de dedesubtul capului. Se întrebă 238 . dar mâinile lui. Dar. Când începu din nou să meargă. când lumina albă a fulgerului dezvălui deodată pe plajă nu doar o siluetă. alunecoase de la apă. furtuna lovi cu toată forța și plaja fu luminată de fulgerări instantanee. să-i fure energia. nimic de care să se teamă. ajunse să-și dea seama că nu mai era singur pe plajă. Încercă să se forțeze să se grăbească. în timp ce le privea. Era prea întuneric ca să poată să-și dea seama cine era. dar descoperi că putea doar să meargă și cu fiecare pas mersul lui devenea tot mai greu. I se zbârli părul pe ceafă și sentimentul lui de neliniște se transformă brusc întrun sentiment de primejdie. începu să-și piardă cunoștința. Ceva ce apăruse din furtună. simți nevoia să o ia la fugă. când simți un braț masiv alunecându-i în jurul gâtului și o forță împingându-i capul de la ceafă în față. Missy de-abia putea să distingă silueta care se mișca neîntrerupt în josul plajei. Și cum pasul lui încetinea. dar fără folos. Ultima lui amintire fu aceea a unui sunet. când se întunecă de-a binelea. De fiecare dată când plaja devenea vizibilă preț de un moment. Simți cum traheea i se închide sub presiunea forței și începu să se zbată. bătând aerul cu brațele. Jeff avu o senzație ciudată: fulgerele care tot se descărcau în jurul lui păreau să-l încetinească. mai avea câțiva metri până să fie bine mersi în casa soților Randall. Erau strâns lipite și. Nu era de văzut nicăieri. ceva înspăimântător. La un moment dat chiar îl apucă pe atacatorul nevăzut. Dar. ci două. se încleștară… • Jeff Horton simți atacul înainte să se producă. Până să se elibereze.sentiment de neliniște. Mai întâi crezu că era Robby. și într-adevăr. Tocmai se întorcea să înfrunte dușmanul nevăzut din spatele lui. Missy se uita plină de teamă după fratele ei. • Din poziția ei avantajoasă. spunându-și că nu era niciun pericol. Mai era ceva acolo. silueta începu să dispară complet. Câteva minute mai târziu își pierdu curajul și se furișă în pădure. când noaptea fu deplină. Voia să alerge. cum se mișca așa prin furtună.

Aproape că am terminat. până să găsească un răspuns. De ce te-ai ascuns? Missy se opri din fugă și se holbă la fratele ei. șopti femeia cu părul cărunt. — E ora închiderii. — Am văzut ceva. — E-n regulă. Nedumerit. hai acasă. E un fel de proiect de cercetare a istoriei orașului. zăcea singur pe plajă. — Verific niște lucruri. — A. bâigui ea. E bine să ai ceva de făcut din când în când. Robby se așeză lângă ea și își petrecu brațul în jurul ei. valurile lingândul ca un animal sălbatic adulmecându-și prada căzută. — N-ai văzut nimic. dar. Și atunci îl văzu. — Te căutam. • Missy alerga de-a lungul potecii prin pădure. așteptând-o. zise Robby cu blândețe. bibliotecara Bibliotecii Publice din Clark’s Harbor – care ocupa două camere în sediul primăriei – îl bătu pe umăr pe Brad Randall.ce ar putea fi. Îi zâmbi trist femeii. În majoritatea timpului stau degeaba. Te așteptam. zise Brad. zise Brad moale. nu-i nimic. îl asigură bibliotecara. Se așeză cu greutate pe un buștean și începu să plângă. cu inima bătându-i cu putere. ploaia curgând peste el. 239 . cu pasul sigur și repede. Emoția furtunii îl cuprinsese. Brad încetă să scrie în carnețelul pe care aproape că îl umpluse în cele cinci ore în care el și Glen lucraseră împreună și își ridică privirea. dar nu putu. la ora nouă. Pe plajă – era cineva pe plajă și pe urmă încă cineva – și – ah. Câteva secunde mai târziu. Începu s-o conducă pe potecă. Robby o luă de mână și o trase în picioare. Robby. cu vocea ei mică strigându-i pe frate-său. se văicări ea. cu toate că nu mai era nimeni altcineva în preajmă. • În seara aceea. E prea întuneric. Încercă să vorbească printre gâfâieli și accese de teamă. o liniști el. Va trebui să reveniți luni. întunericul coborî asupra lui și el se relaxă. dar nu veneai și am văzut ceva. Cu toate că mă depășește ce vreți să faceți cu toate ziarele alea. — Sper că nu v-am dat prea multă bătaie de cap. stând pe poteca din fața ei. Își dorea să nu se termine niciodată. gâfâind.

Când porniră spre drumul principal. Missy credea că a văzut ceva pe plajă. Trăim și murim. Ochii bibliotecarei se măriră. Suntem aici și suntem teferi. Erau uzi până la piele și Missy era înfricoșată. 240 . — Totul e bine. Ne vedem acolo. La o jumătate de oră după ce a izbucnit furtuna. Dacă se petrecea ceva. De îndată ce Brad și Glen plecară. dar. Le găsiră pe Rebecca și Elaine în camera de zi. ținându-i companie lui Elaine. Cred că avem destule informații. Glen Palmer veni din camera cealaltă. — Unde sunt? întrebă Brad. Glen clătină din cap. — Vrei să trecem pe la mine? Nu m-aș mira dacă Rebecca și copiii ar fi acolo. vântul care sufla cu toată forța furtunii bătu în Volvo și Brad avu greutăți în menținerea ei pe drum. — I-am băgat în pat. bibliotecara începu să pună la loc ziarele vechi pe care le consultaseră. Își puse în cap să vorbească despre asta cu Merle Glind. pe o noapte ca asta s-ar putea verifica. el știa sigur ce anume. — Chiar asta mă interesează. strâmbând din nas. — Ce-ar fi să lăsăm microbuzul tău la galerie? sugeră el când o luară pe șosea.— N-are cine știe ce istorie. Nu trebuie să arătați de parcă v-a lovit vreo tragedie. atâta tot. zise bibliotecara. zise ea calmă. le liniști Brad. zise Brad misterios. dar nu era sigură ce anume. Zâmbetul lui nu reuși să șteargă încruntarea de pe fețele lor și se uitară una la alta cu teamă. Dacă e ceva adevărat în teoria ta. — Cam asta e. Cele două femei se ridicară cu fețe îngrijorate să-i întâmpine. — Bine. le explică Rebecca. răspunse Glen. — Nu pe vremea asta. Elaine zise: — Copiii au venit cu puțin timp în urmă. până să pună întrebări. Brad chicoti aprobator și trase cât mai aproape de Volkswagen putu. Am cercetat toate dosarele. — Bine. • Furtuna se pornise și ploaia cădea în rafale când Glen și Brad dădură fuga la mașina lui Brad. Era nedumerită.

Își apucă haina și începu s-o îmbrace din nou. dar se hotărî să nu spună nimic. zise Glen calm. — Jeff? N-a fost cu noi. Lucrurile astea mă sperie. Nu l-am văzut toată ziua. Cuvintele lui Robby îi răsunară în minte. — Aș vrea să nu-mi fi povestit asta. Și e ciudat. Jeff fusese probabil pe plajă. știați că soții Shelling nu sunt singurii care au murit aici? — Ce vrei să spui? întrebă Rebecca. — Unde e Jeff? Glen și Brad se uitară unul la altul neputincioși. aproape ezitant. S-a întâmplat în timpul unei furtuni de trei zile. — Ați găsit ceva la bibliotecă? întrebă Elaine cu un glas moale. — De exemplu. zise Elaine moale. Se entuziasma de subiectul lui acum. Vocea lui Glen se pierdu când își dădu seama ce spusese. se pare că. cu cât mai puternică e furtuna.Lui Missy i se pare că vede lucruri. Baron a căzut din barca lui și s-a prins în propriile năvoade. nu deocamdată. pălind dintr-o dată. Brad se mișcă pentru a-și pune un braț pe după umerii ei. dar ea se trase brusc înapoi când îi trecu prin cap un gând. — Să mergem. dacă n-ar fi mers pe marginea apei. ignorând privirea de panică de pe figura soției lui. dispărând în întuneric. doamna Baron s-a spânzurat. În orice caz. Am consultat o grămadă de ziare în seara asta. Tânărul pescar zăcea în nisip și. nu l-ar fi găsit deloc. continuă el. Și bătea furtuna. cu atât sunt mai groaznice lucrurile. aici era furtună. • Capitolul 24 Aproape că se împiedicară de Jeff. îi zise lui Brad. De fiecare dată când s-a întâmplat ceva. După câteva zile. 241 . Brad aprobă din cap. O furtună puternică. — Ceva se întâmplă într-adevăr. — Oamenii care au construit casa asta au murit în același fel. Luă o lanternă din sufragerie și plecă. Ploaia purtată de vânt ascunse până și lumina slabă de la lanterna lui.

când puse lumina lanternei pe trupul lui Jeff. să-l tragă mai sus pe plajă. Dumnezeule. Isuse. Avea gâtul rupt. Ceea ce crezuse că era un semn de noroc îi părea acum un semn rău. Jeff Horton. dar nu-i ieși niciun sunet. Capul lui Jeff stătea într-un unghi ciudat. Apoi știu. strâns de data aceasta. șopti Glen când lumina lui Brad juca pe fața lui Jeff. Ochii i se rotiră prin cameră și se întrebă repede ce căuta oare. frica făcându-i stomacul ghem. Un minut mai târziu era din nou în picioare. Ochii se deschiseră. ca și fratele lui. Își adună ultimele puteri pentru a trage aer adânc în piept. e mort. cu toate că trecuseră doar câteva săptămâni. oprindu-se la fiecare câteva secunde să privească zadarnic în întunericul nopții. Ochii i se închiseră din nou. respirația i se preschimbă într-un horcăit care îi cutremură sufletul și sfârși într-un suspin prelung. Ah.— Ah. își dădu seama că ceva era în neregulă. înainte de a putea rosti cuvintele. De câteva ori se forță să stea jos în fața focului. dar niciun sunet nu veni dinspre el. • Elaine Randall se plimba de colo-colo între bucătărie și sufragerie. dar fără folos. Bila albastră. cu nervii încordați. Apoi pleoapele lui Jeff se zbătură din nou și încercă încă o dată să vorbească. Gura lui Jeff încerca să spună ceva. ca să nu-l mai atingă valurile. Luă bila de la locul ei de pe policioară și se uită fix în adâncurile ei. Glen se aplecă aproape de buzele lui Jeff. Pluta. Jeff? Ce s-a întâmplat? Jeff se strădui cât putu. — Ce e. întrebându-se ce să facă cu ea. strălucitoare pe care o găsise pe plajă – cu cât timp în urmă? Păreau ani întregi. Gura îi era schimonosită într-o grimasă dureroasă. își zise Glen. dar. murise pe Sod Beach. iar apoi făcu un efort disperat să vorbească. Nu mai era frumoasă. E mort. atingându-i brațul lui Jeff. O răsucea în mână. Brad vru să-l miște. Dar apoi pleoapele i se zbătură și Glen se lăsă în genunchi. 242 . Dar. când se crispă de durere. Că Jeff mai era încă în viață era un miracol.

O aduc pe Rebecca. Elaine simți o furnicătură în braț. șopti Elaine. știu. cu fața palidă și mâinile tremurânde. mormăi Glen. Glen aprobă mut și se cufundă într-un scaun de la masa din bucătărie. Înspăimântată dintr-o dată. Cuvintele lui Missy îi dădură lui Elaine fiori pe șira spinării. Aș vrea să-l pot trimite pe tăticul tău să te sărute. — Unde-i tati? întrebă ea. mestecând într-o oală cu cidru fierbinte. Elaine. nu să te certe că ești trează. A văzut cum s-a întâmplat. iar Elaine păși în camera unde Robby și Missy ocupau patul ei. Se uită curioasă încă o dată la plută. Micuța se făcu mică sub ochii ei. — L-ați găsit. se întoarse și fugi înapoi spre casă.Se hotărî să o dea înapoi mării. Se încruntă. S-a dus să raporteze ce-am descoperit. De cum îl văzu pe Glen. șopti ea. Elaine își puse haina și ieși grăbită din casă. o înveli pe Missy și o sărută pe frunte. În schimb. — Acum culcă-te la loc. • Glen Palmer intră împleticindu-se pe ușa de la bucătărie. — Nu trebuia să facă asta. — Se întoarce imediat. Plaja e un loc rău. Până să apuce să se răzgândească. nu-i așa? șopti ea. A trebuit să meargă pe plajă. aproape ca un curent. se duse în camera de zi și-i făcu semn Rebeccăi să treacă în bucătărie. Robby dormea liniștit. șopti ea. — Unde e Brad? — S-a dus în oraș. apoi ridică brațul și o azvârli în valurile care se băteau de țărm. Merse chiar de-a curmezișul plajei și când ajunse la marginea apei se opri. — Stai aici. Îl atinse pe Glen ușor pe umăr. Elaine se afla la sobă. luându-și capul în mâini. dar nu zise nimic. — Eu mă duc să văd ce fac copiii. Rebecca se grăbi spre bucătărie. Bine? 243 . care nu voia încă să afle ce anume descoperiseră. Missy a văzut. Când plecă din mâna ei. dar Missy era trează de-a binelea. își zise Elaine.

E mort. — La dracu’! zise Chip. Apoi. Ea examină cu atenție fereastra. N-am vrut să-l mișcăm. — Bine. Vrei să te aștept aici? — Nu. e alta. — Nu te lasă în pace niciodată. L-ai sunat pe Harn? Avu loc o pauză scurtă până ce Brad vorbi din nou. Dumnezeule mare. zise Chip. ascultându-l pe Glen cum povestea fără vlagă ce se întâmplase pe plajă. — Bine. vin imediat. întrebă: — Glen e bine? 244 . așezând sticla pe jumătate goală pe tejghea. Dacă n-aș fi putut să te găsesc. — Bine. Unde-i cadavrul? — Tot pe plajă. lângă paharul lui Chip. • Merle Glind îi turna lui Chip Connor a treia bere când telefonul ascuns la capătul barului începu să sune. După un minut era la bucătărie. sper că nu. zise el aproape ezitant. dar ochii ei se închiseră strâns și ea se vârî mai adânc în pat. Trebuie să-l sun pe Harney și să-i spun ce s-a întâmplat. — M-am gândit să te sun pe tine mai bine. Mai ești în formă? — Sunt la a treia bere. răspunse Chip. cloncăni Merle. ne-ntâlnim la tine. l-aș fi sunat eu însumi. apoi trase ușa în urma ei.Missy nu răspunse. dar zâmbetul îi pieri când omulețul agitat ridică receptorul în sus și îl strigă: — E pentru tine. dar nu știu cine e. — Știu. Dacă nu e una. Chip rânji când Merle se repezi la telefon. Ce s-a-ntâmplat? — E vorba de Jeff Horton. Du-te înapoi acasă. Oare chiar a văzut? se întrebă Elaine. Glen și cu mine l-am găsit pe plajă cu puțin timp în urmă. — Chip? Sunt Brad Randall. Era cel mai apropiat telefon. — Unde ești? — La benzinăria lui Pruitt. Apoi făcu o pauză și se încruntă ușor. ca și când atunci i-ar fi venit ideea. — Alo! zise Chip la telefon un minut mai târziu. zise Brad. mormăi Chip. O să ajung și eu cât de repede pot.

• Pe la miezul nopții se terminase totul. — Te-am sculat din pat? întrebă Chip. vocea lui Whalen se făcu auzită. așteptând să vină o ambulanță să-l ridice. Chip. îi spuse lui Brad. La revedere. tocmai când Chip era gata să renunțe. Chip puse receptorul în furca telefonului aflat sub bar și nu fu surprins când se trezi cu Merle Glind învârtindu-se în spatele lui. ai face bine să cobori până la Sod Beach chiar acum. s-ar ocupa el și nu l-ar anunța pe Harney până dimineață. zise Brad obosit. Rebecca și Elaine. când Brad răspunse în sfârșit. Urmă o tăcere și Chip nu fu sigur dacă șeful său îl auzise. O să fie vai de fundul lui. Chip își mușcă buza gânditor și se întrebă ce s-ar întâmpla dacă. zise el. — L-am avertizat pe nenorocit. Doamne. — Ce e? întrebă el. — Depinde ce fel de întrebări. zise Glind. Dar Chip nu asculta. Jeff Horton e acolo și e mort. — Ei. Nimeni nu poate să spună că nu l-am avertizat. Mă uitam la televizor. Apoi. — Va putea răspunde la întrebări? Urmă o tăcere lungă și. — Nu. înfiorate de apropierea mortului. — Trebuie să-l sun. Știam eu. E pe Sod Beach. vocea lui Whalen se auzi pe fir. mort. Apoi își plescăi limba și dădu din cap plin de înțelegere. Bine. vocea lui sunând cam ezitantă. Era din nou cu telefonul în mână și forma numărul lui Harney Whalen. Chip Connor și Brad Randall aduseseră cadavrul lui Jeff Horton înăuntru. 245 . pur și simplu. El e șeful. dacă vrei. Ocupă-te tu. Cred că am ațipit. — Știu. dar o să-și revină până ajungi. Telefonul era mut în mâna lui. De-asta te-am sunat pe tine și nu pe Whalen. Zăcea în sufragerie.— E puțin șocat. Chip. Ce s-a întâmplat? — Jeff Horton. Harney închisese. asta o să fie. cu ochii măriți și plin de curiozitate. chiar când se pregătea să repete. — Știam eu că ar fi trebuit să plece. acoperit cu o pătură. decise el. vocea lui era precaută. După ce sunase de zece ori. răspunse Whalen. — Mamă.

— Nu sunt sigur. 246 . Nu pare genul. Dar are șaizeci și opt de ani. — De ce? — După cum avea gâtul frânt. dar expertă a cadavrului. — Cât a mai trăit? Brad clătină nesigur din cap. — Cum adică? — Ieri și-a luat liber. — Faptul că Glen l-a atins i-ar fi putut provoca moartea? — S-ar fi putut. Se uită curios la Chip. Apoi l-a tras de cap. Chip Connor se învârtea în jurul lui. chiar dacă nu-i arată. Probabil că traheea a rămas deschisă. Și mă îndoiesc că vor găsi altceva. Cred că nu se simte prea bine. ca să fie sigur că și-a făcut treaba. dar asta nu e treaba mea. Ar fi trebuit să moară din clipa când i s-a rupt gâtul. Ce motiv ar avea cineva să facă una ca asta? — Aș vrea să știu și eu. Asta-i tot ce pot găsi. Mi-a spus să mă ocup eu în locul lui. Desigur. s-ar părea că cineva l-a lovit cu ceva – ceva destul de tare și i-a zdrobit oasele gâtului. — Indigestie? repetă Brad. Și așa fiind. — Whalen nu vine? — Nu. simțind că-i vine rău de la stomac. Glen n-a făcut decât să-i oprească suferința. va trebui făcută o autopsie completă. — Și ce s-a întâmplat? întrebă Chip.evitau sufrageria ca și cum acel ceva care îl omorâse pe Jeff ar fi putut încă să pândească în sufragerie. — Șaizeci și opt? Credeam că n-are nici șaizeci. Mă mir că era încă în viață. dar ar fi murit oricum. — Cristoase. dar coloana vertebrală a fost distrusă. pomenea de o indigestie. gemu Chip. Arată puternic ca un taur. zise Chip. Când termină trase pătura peste fața lui Jeff și-i spuse lui Chip calm: — Are gâtul rupt. fu de acord Chip. în timp ce Brad procedă la o examinare rapidă. Probabil că l-a pocnit și-n seara asta. — Este. Când am vorbit cu el azidimineață. când l-a găsit Glen. N-ar fi avut cum să supraviețuiască după ce i s-a întâmplat. Ai putea să spui? — După contuziile de la ceafă. Pură întâmplare.

inundând parbrizul mai repede decât puteau ștergătoarele să-l curețe. ca să-l aibă Harney mâine dimineață. — Probabil că indienii-s de vină. Atunci. Când Brad și Glen intrară cu mașina în Clark’s Harbor. Chip se holbă la el. până să stabilească exact conexiunea. răspunse Chip. Tot ce îți pot spune e că e ceva legat de furtuni. — Mai ești de serviciu sau pot să-ți ofer o băutură? — Mai bine nu. Mintea lui făcea o asociere între vârstă și încă ceva… Dar. Trebuie să mă întorc la sediu și să scriu raportul ăsta. Își închise carnețelul și se pregăti să plece. cred. — De furtuni? repetă Chip. asocierea îi fugi din minte. se întoarse către Brad. Brad dădu din cap admirativ. 247 . • Capitolul 25 Dimineață. Brad închise ușa de ploaie chiar când ambulanța dispăru în furtună. — N-am mai văzut așa ceva niciodată. zise cu blândețe Brad.— Nu. furtuna nu cedase. apoi încercă să facă o glumă. — Știu. ploaia lovea în mașină. chiar când voia să deschidă ușa. ai idee ce se întâmplă aici? Ce anume provoacă balamucul ăsta? Brad clătină din cap plin de amărăciune. Dumnezeu știe ce lucruri teribile au făcut pe-aici. — Brad. zise el. — De-aș arăta și eu așa bine la vârsta lui. Mai avea o ultimă întrebare. comentă Glen. Credeam că cele mai rele furtuni lovesc iarna. sosi ambulanța și. Dar am avut furtuni dintotdeauna. Se concentra asupra vârstei. după ce terminară cu cadavrul lui Jeff Horton. — Aș vrea să știu. Apoi își puse pălăria și dispăru în întunericul de-afară. Face șaizeci și nouă în august. Și se pare că ați avut balamuc dintotdeauna. Dar mintea lui nu mai era preocupată de înfățișarea lui Whalen.

— Niciodată nu poți să știi. — De ce îl căutați? Curiozitatea din vocea lui Whalen suna mai mult a dușmănie. zise Brad. Când un om e omorât. Poate unul din voi. — Se pare că de câte ori sunt necazuri. Brad i-l înapoie lui Whalen. A murit imediat. Uneori cred că i-au dat Pacificului un nume nepotrivit. zise Whalen. Palmer? Glen simți primele accese de furie ca pe un nod în gât și în stomac și își reaminti că n-ar rezolva nimic dacă și-ar pierde cumpătul. Ne-am dus afară să-l căutăm pe Jeff și l-am găsit. nu-i așa. 248 . zise Whalen cu răceală. — Se făcea târziu. — Vreți să vă uitați prin ăsta și să-mi spuneți dacă e exact? Glen urmări cu privirea de sus până jos raportul și i-l înmână lui Brad. afară era furtună. Mai multe persoane care așteptau în hol își ridicară privirile când intrară ei. Whalen dădu tonul conversației. contracară el. incapabili să priceapă ceea ce auzeau. poate amândoi. Ceva nou în Clark’s Harbor. de obicei e omorât de ceilalți oameni. După ce îl citiră amândoi. — Eu cred că a fost altceva. răspunse Glen. Până ca unul din ei să zică ceva. Furtuna asta arată de parcă ar putea să țină zile-ntregi. din josul culoarului. se grăbiră spre sediul poliției. Harney Whalen pufni și aruncă dosarul spre Glen și Brad. tu te afli în mijlocul lor. zise Brad când traseră în fața primăriei. poate celălalt. — Altceva? Ce anume? — Cred că voi l-ați omorât. — Nu vrei să-mi povestești tu? Whalen îl întrebase pe Glen. — Se pare că ori de câte ori sunt necazuri pe aici. ele sunt pe Sod Beach. Ignorând privirile întrebătoare. își zise cu ironie Brad. Brad și Glen rămaseră cu gura căscată la șeful poliției. — E un bărbat în toată firea – era un bărbat în toată firea. Dar în mod sigur nu cred că ați ieșit la o plimbare pe plajă și ați găsit un muribund. Harney Whalen îi aruncă lui Glen o privire fioroasă când intrară în biroul lui. ignorându-l pe Brad. examinându-i cu o expresie cercetătoare pe față. — N-am nimic de povestit. — Asta e povestea. Nu ne plăcea să-l știm în furtună.

holbându-se pe fereastră la ploaia torențială. Porni încă o dată spre ușă. dar știu al naibii de bine. Îi privi pur și simplu plecând. — Atunci plecăm. când vorbi. — Nu m-am hotărât încă. Cu furia și enervarea în plină creștere. Nu sunt avocat. În lipsa unui avocat. dacă aș fi în locul tău. cei care așteptau în hol se împrăștiară repede. Dar. Să zicem că „se ocupa de ele”. mânia părea să-i scadă. Se uita pe rând. Când ajunse la chei porni spre nord și începu să meargă pe plajă. Dar Brad Randall îi întoarse lui Whalen privirea ca de gheață și. Whalen își puse pardesiul și gluga de ploaie și păși afară din biroul lui. Până să ajungă la ușă vocea lui Whalen îi opri: — N-am terminat cu voi. Ne acuzi. zise Brad calm. Hai. și presupun că știi și tu. Whalen. glasul lui era la fel de rece cum fusese al lui Whalen. Whalen. urându-i. Horton nu se purta cu nevestele voastre ca un musafir onorabil. tocmai la calmul acesta nu se așteptase Whalen. până ca unul din ei să-i răspundă. ca o provocare. Tu nu ne pui niciun fel de întrebări. — N-ai terminat? Ba cred că ai terminat. Brad se întoarse către șeful poliției. Porni spre chei. cum mergea așa prin ploaie.— Aș fi mai atent la ce spun. Glen. dorindu-și să-l lase în pace pe el și orașul lui. mormăi Whalen. nu? Ei. se pornea refluxul și. Mareea atinsese punctul maxim. Când ieși pe ușa secției de poliție. De data asta Whalen nu încercă să-i oprească. să zicem că în timp ce voi erați plecați. fără să zică nimic. — Ne învinuiești? întrebă el calm. dorindu-și să nu fi venit niciodată în Clark’s Harbor. Glen Palmer stătea tremurând de furie. în bătaia vântului. Când vorbi. Whalen continuă: — Ce zici de asta? Voi doi erați la bibliotecă aseară. 249 . cu Glen după el. așteptând o reacție. ghicindu-i proasta dispoziție. că nu poți să vorbești cu noi dacă noi nu vrem să vorbim cu tine. — Ai fi? Ironia din vocea lui Harney Whalen plutea în aer. Se întoarse și îl forță pe Glen să se întoarcă odată cu el. când la Brad. nefiind sigur unde să se ducă și pentru ce. când la Glen.

Mă duc singur. dar mai mult de fâstâceală că își recunoscuse teama. Ne ducem până jos la familia Randall și ne întoarcem cu tati. insistă Missy. — Nu putem să facem asta. Vreau să mut și eu. Se întâmplă lucruri rele. — Cui îi pasă? zise Robby cu voită nepăsare. stărui Missy. replică Missy. furtuna creștea în intensitate. amenință Robby. Plouă. — Mie nu. zise el deodată. De pe podea. — Mută. Missy se holbă la el. în parte de frică. — Nu cred că trebuie să facem asta. — Dacă spui. haide. cu ochii mijiți. — Ai dreptate! exclamă Missy. îl provocă Missy. — Ei bine. Orice-ar fi încercat. — Vii sau nu? 250 . Nu când plouă în halul ăsta. Pot să cedez partida. — Nu merg. Se ridică și se duse să se uite pe fereastră. Îmi place afară! Robby scoase impermeabilele lor din dulap și începu să-l îmbrace pe al lui. — Mâță fricoasă. — Nu vreau să mai joc. Gura îi tremura. zise Robby. — Ba n-ai să mă bați! Robby își trase ghetele-n picioare. — Câștigi oricum. — Nu trebuie. • Robby și Missy stăteau pe podeaua micuțului lor dormitor. am să te bat. În timp ce se plimba. mie nu mi-e frică. — O să te spun. Și ar trebui să-ți fie și ție frică. Missy avea să sară peste ultimul lui pion și avea să câștige al treilea joc consecutiv. cu ochii măriți de teamă. în tăcere. Putem să ne cățărăm pe fereastră. cu o tablă de șah între ei. Robby privi țâfnos la tablă. — Îmi place când plouă. zise el. — Hai să mergem afară. Se plimbă singur. — Ei. Mami a zis că trebuie să stăm în casă astăzi. Nu e nici măcar șase. cum am făcut eu data trecută.Se plimbă pe plajă toată dimineața și după-amiaza până târziu. o imploră Robby. — Trebuie să muți.

De cum dispăru. Tu stai aici. Robby. Vreau să merg și eu. întrebându-se ce să facă. — Singură? întrebă Missy îngrozită. — Robby? Robby! strigă ea. sperând că fiica ei îi joacă o farsă. apoi o ajută pe Missy. o asigură Rebecca. dar gândul că amândoi copiii vor fi singuri o înspăimântă mai tare decât ideea de a o lua pe Missy cu ea. strângând într-o mână felinarul și cu cealaltă ținând-o pe Missy. s-a dus afară. — Nu vreau să stau singură. întoarce-te aici. îi spuse lui Missy. — N-am să lipsesc decât câteva minute. De-ar fi Glen aici. o deschise cu putere și încercă să pășească afară. — Mă duc după el. Rebecca încercă să găsească o soluție. Va trebui săl găsească singură pe Robby. — Afară? Cum adică. unde stătea Rebecca. De nu s-ar fi dus la soții Randall. dar era prea necăjită. Missy se năpusti în dormitor și se întoarse cu haina și cu ghetele pe care Robby le scosese deja din dulap. — Atunci. Se gândi disperată. Își făcu mâna pavăză și încercă să vadă în întunericul care se lăsa. Rebecca azvârli lucrul și alergă în micuțul dormitor. dar furtuna o împinse înapoi. — Robby s-a dus afară. Apoi se duse în camera cealaltă. zise Missy. Deschise fereastra și se cocoță pe ea. stărui Missy. îi explică Missy. — Robby? Robby. unde ești? — Ți-am spus. tricotând în fața căminului. se văicări Missy. Instinctele ei îi spuneau s-o determine pe Missy să stea singură.— Nu. s-a dus afară? — Și-a pus impermeabilul și a sărit pe fereastră. dar grăbește-te. — Bine. Un minut mai târziu. zise ea. Până-l găsesc pe Robby. Missy alergă la fereastră. își zise ea. cum vrei. și știu imediat că va trebui să se ducă să-l găsească. Dar vântul și zgomotul făcut de fluxul în creștere îi înecară cuvintele. Rebecca își trase haina pe ea. o închise și o ferecă. zise ea. Dar se dusese. Rebecca alergă la ușă. 251 . Pune-ți impermeabilul și ghetele.

Știa doar că se îndepărta. De acel cineva care era cu mama ei. Acum Missy alerga ca să poată ține pasul cu Rebecca. era sigură. dar recunoscu vocea. și Missy și Rebecca. 252 . Missy se opri deodată și smuci de mâna mamei ei. Încercă să lovească în braț cu felinarul. Nu. raza lui reflectându-se difuz în aversa de ploaie. dispersându-se în mii de puncte care nu luminau nimic. o prezență străină. Felinarul era aproape inutil. Prezență care – știu imediat – nu era fiul ei. Te rog. Stăteau cât mai aproape de marginea apei.Rebecca părăsi cabana. — Trebuie să-l găsim pe Robby. — Vreau acasă. plângând în întuneric. — Missy? Tu ești? Nu vedea cine o striga. simți cum i se strecoară ceva în jurul gâtului. O rafală îi stinse felinarul chiar înainte de a închide ușa. Nu răspunse nimeni. Nu așa. nu… • Missy alerga prin beznă. — Fugi. pe plajă. ceva se afla în spatele ei. — Robby? strigă ea. dar glasul nu o asculta. Era un braț. erau ude până la piele. Robbeeeee! Se întoarse cu spatele în bătaia vântului și strigă din nou. Rebecca mișcă felinarul de jur împrejur cu o mână tremurată. dar făceau ca întunericul să pară mai negru decât era. Missy! Fugi cât poți de repede! Și atunci. zise ea. Vântul o biciuia și abătea ploaia torențială în fiecare deschizătură a impermeabilului. își zise ea. grăbindu-se în josul plajei. însă strânsoarea din jurul gâtului ei se intensifică. amândouă. Încotro a luato? — Zicea că se duce afară. — E cineva aici. Lăsă mâna lui Missy. un braț puternic care o strangula. dar simți înțepătura șocului electric când un fulger lumină cerul și se scurse în pădurea apropiată. Și. se tângui Missy. strigă Rebecca. Doamne. Apoi se împiedică și căzu în nisip. în timp ce o privea pe Missy fugind în întuneric. De mama ei. Încercă să țipe. Până să facă o sută de metri de la casă. neștiind încotro s-o ia.

— Cațără-te. Gâtul meu e rupt. imobilizându-l. Apoi. Stătea în genunchi și în spatele ei era o siluetă. Era ca și cum ar fi pierdut contactul cu trupul ei. — Ce se-ntâmplă? — E mami. • Zbaterile Rebeccăi slăbeau din ce în ce.— Robby? Unde ești? — Aici. apoi căzu la pământ și se stinse. Lumina de pe cer se stinse și urletul tunetului se rostogoli asupra lor. zise Missy. inundă cu lumină casa soților Randall. Apoi fu lângă el. Atunci auzi un pocnet ascuțit. ghemuită în spatele bușteanului. împingându-i capul înainte. o îndemnă Robby. prinzându-i gâtul. trăgând-o pe Missy după el. Missy. — Hai să mergem acasă. cercetând cu privirea întunericul de deasupra lui. E cineva acolo… Un fulger spintecă întunericul și cei doi copii își văzură mama. Era ca și cum furtuna l-ar fi ținut strâns pe Robby. începu să alerge. chiar în momentul în care același fulger. și își dădu seama că nu se mai putea mișca. și își simți fiecare mușchi din corp încordat de așteptare. Își pierdea cunoștința. șopti Robby. care dezvăluise moartea Rebeccăi la o sută de metri depărtare. Înaintă cu greutate înspre glasul acela și se trezi că se împiedicase de un buștean. ițindu-se peste ea. Timpul se mări pentru ea și i se păru că își simte vasele de sânge încercând să-și ia oxigen din plămânii sufocați. își zise în mod ciudat. Se forță să o ia de mână pe sora lui care plângea și să o conducă în pădure. Gâtul meu. Un fior de emoție îl făcu pe Robby să tremure. • Capitolul 26 Lampa de pe masa din sufragerie începu să se stingă și Glen Palmer se întinse să o aprindă din nou. O clipă mai târziu. Vino. În 253 . În depărtare. înecând strigătul ce izvora din gâtlejul lui Missy. plângând cu suspine. Rebecca Palmer zăcea moartă pe Sod Beach. când plaja dispăru din raza lor vizuală. lumina felinarului juca nebunește. aproape de urechea ei.

Dacă e adevărat. Glen își retrase mâna de pe lampă și chicoti. furtunile îi omoară pe oameni. iar apoi lovește în oameni. Glen se gândi o clipă. de obicei în apropiere de Sod Beach. În aparență. Dar până acum nu avem decât morți. zise Brad cu șmecherie. dar să fiu al naibii dacă știu unde s-o găsesc. dacă nu chiar toate. erau străini în Clark’s Harbor. — Poate că ar trebui să o lăsăm baltă pe ziua de azi. Brad Randall își ridică privirea de pe harta pe care o studia atent. Mai este o explicație. dar mie mi-au obosit ochii.mod reflex. Nu sunt obișnuit cu lumina de la lampă. E ca și cum însăși plaja nu-i vrea pe străini aici – ca și cum așteaptă. Dar nu rezolvă problema. — Dar Robby? — Robby? — Ziceai că plaja are un efect asupra lui. zise Brad. atunci n-ar putea să aibă un efect și asupra altcuiva? Brad zâmbi strâmb. de la moartea lui Pete și Miriam Shelling. În decursul anilor se petrecuseră mai multe nenorociri în zonă. — Sigur. Dar nu cred nicio clipă. întotdeauna în nopțile cu furtună când țărmul era bătut de valuri mari. — Aș fi vrut. Străini care veniseră în Clark’s Harbor din diferite motive și intenționau să se stabilească acolo. în timp ce se uitau fix la hartă. înapoi în timp până la moartea la fel de înspăimântătoare a lui Frank și Myrtle Baron acum câțiva ani. Se ocupaseră de hartă toată după-amiaza. majoritatea victimelor. — Dar Missy? N-a vorbit nimeni cu ea? 254 . — Ați ajuns la vreun rezultat? Arăta slăbită și obosită. Nu știu ție cum îți e. din câte își dădeau seama. își adună forțele. Elaine apăru în ușă. ceea ce e ridicol. cum pot să-mi dau seama cine ar mai putea fi afectat? Până acum n-am nici cea mai mică idee care ar putea fi numitorul comun. — E ca în legendele indienilor. — Ceea ce înseamnă o poveste frumoasă. comentă Glen. Și. Până nu știu în ce fel îl afectează pe Robby. însemnând pe ea toate evenimentele care se petrecuseră în Clark’s Harbor. zise Brad.

Mă duc să-i aduc pe Rebecca și pe copii aici. — Cred că Missy a văzut cum a fost omorât Jeff Horton. O amintire străfulgeră mintea lui Brad. Lui Missy i se pare că vede lucruri. — Asta din cauza a ce s-a întâmplat azi-noapte? Se spune că. Ce fel de lucruri? — N-a spus ce. îl înspăimântă pe Glen.Cei doi bărbați se holbară neputincioși la ea. mulțumesc. Termină de încheiat nasturii hainei și deschise ușa. accentua cuvintele. dar apoi au început să se-ntâmple toate și… Glen se ridică și își trase haina pe el. — N-am vorbit cu ea. murmură el. Asta-i tot ce-a zis. cu o nuanță de isterie în voce. Lucrurile rele se petrec acolo. Glen își recapătă glasul. dar zicea că a văzut ceva azi-noapte. Brad aruncă o privire în întunericul furtunii. într-un fel. — Sigur nu vrei să te duc cu mașina? Glen zâmbi șmecher. răspunse Brad calm. Aveam de gând să vorbesc cu ea despre asta. Tonul vocii. — Lucruri? Ce fel de lucruri? întrebă el. Era o hotărâre în glasul acela care. cea mai bună treabă e să te urci să-l încaleci 255 . — Vrei să te duc cu mașina? Se întunecă bine afară. dar Brad clătină din cap gânditor. Afară nu mai arată chiar așa rău. Brusc. — Nu. dacă pici de pe cal. seriozitatea cu care pusese întrebarea. răspunse Glen. Vântul o prinsese și o trânti de peretele bucătăriei. — Robby mi-a spus acum câtva timp că lui Missy i se pare că vede lucruri pe plajă. — Atunci o să vorbim cu ea acum. Eu i-am spus că tatăl ei ieșise pe plajă și mi-a zis: n-ar fi trebuit să facă asta. zise ea. dar răspunsul lui Elaine îl înspăimântă și mai tare. întrebându-se ce voia să spună. amintirea discuției cu Robby pe plajă. Oare știe și Elaine ceva despre asta? — Ce-i cu Missy? întrebă el calm. dar am ciudatul sentiment că văzuse ce i s-a întâmplat lui Jeff sau cel puțin observase ceva. O să merg de-a lungul plajei. Glen tăcu buimăcit.

mâna lui dreaptă barând căderea doar în parte. ar fi putut face să apară în fața lui lumina slabă a felinarelor. așezat în nisip. Dar întunecimea persista și îngrijorarea lui deveni teamă. Începu să alerge. fără să mai simtă vântul. începu să se îngrijoreze și grăbi pasul. cum strălucirea întârzia să apară din întuneric. se întinse în nisip cât era de lung. Glen se ghemui lângă ea. Simți gustul sălciu al apei sărate în gură și zgârietura nisipului pe față. mângâindu-i fața. La început fu ca și cum mintea lui ar fi refuzat să accepte. ținând aproape de linia țărmului. Simți cum mintea îi era cuprinsă de toropeală. n-am s-o mai fac niciodată. privind nisipul de la picioare. Pe când bâjbâia așa. Apoi. Se mișcă încet. ștergându-și gura cu mâneca. Se împiedică. ca și cum. aceeași toropeală care îl cuprinsese și noaptea trecută. mâna lui stângă – inutilă. dar forțându-și ochii să descopere cabana unde îl așteptau Rebecca și copiii. Mâna stângă. stătea în aceeași poziție nefirească cum fusese și al lui Jeff Horton noaptea trecută. aproape fără voie. Își croia drum încet. iar ochii căutau atent în ploaie. Ceva moale. căutând în întuneric strălucirea blândă care trebuia să vină de la fereastra cabanei. Când mersese de-acum aproape o sută de metri și simți că ar trebui să se vadă clar cabana. O atinse pe Rebecca încet. băgată adânc în buzunarul hainei. cu capul în jos. era făcută pumn. blocată în buzunar. fără să se mai uite la pași. încercând să-și elibereze mâna stângă. Trase ușa în urma lui și dispăru în ploaie. dacă s-ar fi concentrat destul. ploaia scurgându-i-se nestingherită prin guler. • Glen se apleca înaintea vântului. Chiar dacă era caldă încă.din nou. piciorul lui se lovi de ceva. Dacă nu merg în noaptea asta pe plajă. cu mâna dreaptă strângând gulerul hainei într-o încercare zadarnică de a se feri de ploaie. se opri și privi fix în beznă. el știu că murise. La fiecare câteva secunde își ridica privirea. Capul ei. legănându-se înainte și înapoi. 256 .

nu putea s-o lase pe ploaie și vânt. apoi copiii se aruncară pe el. Acolo unde zăcuse Rebecca. plângând cu suspine la pieptul ei. Zăcea fără viață în brațele lui. Apoi îi repetă numele. Suferința lui Glen se transformă – din chinul zdrobitor pe carel simțise în momentul când o descoperise pe Rebecca – într-o durere surdă. Nu era nimic care să-i spună că acolo era cineva. izbindu-l cu intensitatea neașteptată a unui val puternic. tati. Până să se ducă să-i caute pe copii va trebui să se ocupe de soția lui. de un albastru închis. pe care era sigur că avea s-o îndure toată viața. Dacă sunt afară. dar un moment mai târziu știu. nu fu sigur ce era. Așeză trupul Rebeccăi încet pe verandă. Chiar dacă nu se auzea niciun sunet. trebuie să fie în pădure. nu mă părăsi. 257 . Cabana nu era goală. capul rostogolindu-se încet dintr-o parte în alta. — Robby? Missy? Tata e. Se ridică și se uită nesigur spre pădure – o umbră neagră pe fundalul întunecat al nopții. Dar nu putea s-o părăsească pe Rebecca. iar el se aruncă peste ea. — Rebecca. cu valurile clipocindu-i la picioare. nu i-ar fi lăsat niciodată singuri.— Rebecca. rosti Missy printre suspine. S-a întâmplat ceva îngrozitor. era sigur că de fapt copiii lui erau acolo. O ridică și începu s-o care spre cabană. înainte de a se gândi la cei în viață. De ce se dusese Rebecca pe plajă? Se gândi la copii. cuprinzând-o cu brațele. Când ajunse la cabană se opri. Unde erau copiii? Ar trebui să-i caute. doar un sentiment imperceptibil. La început. Ah. Probabil că părăsiseră cabana și Rebecca se dusese să-i caute. — Rebecca… Suferința îl lovi. ochii ei ațintiți pe cerul nopții fără să vadă. Rebecca. ceva îl reținu să se ducă înăuntru. Auzi un zgomot șovăitor. nu rămăsese decât nisipul – și forma strălucitoare a unei plute de pescuit. se tângui el. zise el moale. mintea lui preocupată la fiecare pas de moartă. apoi deschise ușa. — Tati.

îi spuse Glen fiului său. — Îmi pare rău. Pune niște haine curate într-o geantă pentru amândoi. Trebuie să am grijă de mami și vreau să faceți ceva pentru mine. Nu ieșiți până nu vă chem eu. — Eram pe plajă. — Nu mă mai smuci! țipă Missy. apoi se întoarse să verifice ce făcuse. cu ochii mari și tremurând. dar care rămăsese rece și întunecat când noaptea se lăsase peste plajă. scumpa mea. — N-are de ce să-ți pară ție rău. În dormitor. Ceva a prins-o pe mami. Robby. Când termină. — Robby. bine? — Te duci undeva? întrebă Missy. Am vrut să mă duc afară și m-am dus. se întoarse la ușa de la intrare. Nimic din ce s-a întâmplat nu e din vina ta. camera păru că se încălzește ușor și Robby și Missy începură să se potolească. — Nu. Când flacăra pâlpâi. Apoi închise cu grijă canapeaua și se întoarse pe verandă. Nimic. Și mami și cu Missy au venit să mă caute. De cum se închise ușa care separa camera lor de restul casei. zise Glen. zise el. și atunci… atunci… Se înecă și începu să plângă neajutorat. Se desprinse de copii și aprinse micul felinar care ar fi trebuit să lumineze lucrul Rebeccăi când îl aștepta pe el să vină acasă. eu am fugit și… și… — Ssst! Liniștește-te! șopti Glen. ei n-ar observa că zăcea ceva 258 . Missy încercă să mai pună o întrebare. spune-i să înceteze. — Haide. Glen desfăcu canapeaua pe care el și Rebecca o împărțiseră împreună și scoase o pătură de sub ea. Dacă ar scoate copiii destul de repede de pe verandă. Și tu stai acolo cu fratele tău. tati. îmi pare rău. stărui Robby. Nu trebuie să-mi spuneți acum. O mută pe Rebecca cât mai departe de ușă și o înfășură cu atenție în pătură. mi-a spus să fug.Glen se prăbuși în genunchi și își trase copiii aproape. vreau s-o duci pe Missy în dormitor. Tati. zise Missy. — N-o mai smuci. — Bine. cu suspine. repeta Robby întruna. bineînțeles că nu. Am să fiu aici. o povățui el pe Missy. — Dar m-am dus afară. Poți să faci asta? Robby aprobă din cap cu gravitate. Apoi așteptați-mă. dar Robby o apucă de mână și începu s-o tragă spre dormitorul lor mic.

pentru copii era încă o întâmplare abstractă. plină de lucruri. O să stau și eu acolo. așa că vreau să vedem care din voi ajunge primul la mașină. Primul care ajunge la mașină primește o surpriză. răspunse Glen. — Eu deschid ușa și voi vă întreceți. întrecându-se să ajungă la vechea furgonetă Volkswagen. zise Glen. Glen ridică geanta lor cu haine. n-ar mai fi o surpriză. Glen se întoarse în cabană. Glen își dădu pentru prima oară seama că moartea Rebeccăi nu însemna nimic pentru ei deocamdată. — Plecăm acum? — Chiar acum. — Mama a murit. străduindu-se să zâmbească. zise el blând. așa-i. Isuse. — De ce? întrebă Missy și figura ei trăda mai mult curiozitate decât orice altceva. Între ei stătea o geantă maro. cu mâinile petrecute în poală. concentrați numai asupra concursului. Luptându-se să-și păstreze stăpânirea de sine. Acum plouă torențial afară. nu-i așa? — Da. ieșiră cu iuțeala fulgerului pe ușă și pe verandă. dar mai am niște lucruri de făcut și nu vreau să vă las singuri. Se mai întâmplă și lucruri din astea. — Ce surpriză? vru să știe Robby. zise Glen încetișor. — Să plecăm? — De-asta am pus hainele în geantă? Pentru că trebuie să plecăm? — Am să vă duc să stați cu Brad și Elaine în noaptea asta. În timp ce pentru el era dureros dincolo de limita suportabilă. • — Ah. Start! strigă el. Robby și Missy stăteau liniștiți pe marginea pătuțului de jos. 259 . nu-i așa? Îi conduse în cealaltă cameră și-i ținu în spatele ușii când o deschise. — Dacă ți-aș spune.la câțiva pași mai încolo. cu fețele serioase. — Trebuie să plecăm? întrebă Robby. oftă Brad Randall când le deschise ușa lui Glen Palmer și copiilor. iar copiii. Fiți gata. închise ușa și îi urmă. — Pe locuri. bine? Cei doi copii aprobară nerăbdători. Lacrimile îi curgeau pe față. — Nu știu.

Un moment mai târziu cei doi bărbați dispărură în noapte. Când focul se aprinsese. Apoi zăvori ușile. — Ah. Dar. apucându-și haina. Se lăsă în genunchi și-i strânse pe copii în brațe. Elaine îi conduse pe copii în camera de zi și îi așeză pe canapea. • Glen și Brad o cărară pe Rebecca în cabană și o așezară pe podea. trecu rapid prin toată casa și verifică ferestrele. du-te cu el. Așa va fi. când Elaine se lăsă lângă ea. până să se apuce de altceva. zise ea. tremurând. Auzindu-i cuvintele din camera de zi. apoi la copii și atunci știu și ea imediat. Ajută-l. Probabil că a fost groaznic pentru ea. dar Elaine înțelese. — O să fie bine. Și are gâtul rupt. 260 . Brad începu o examinare atentă. fetița îi luă o mână și începu s-o mângâie. Cum îi ținea așa pe copii. În timp ce Glen ațâța focul. își ridică privirea spre fața lui Glen. — A fost sugrumată. cuvintele lui Missy o făcură să plângă. Elaine se grăbi să afle ce se întâmplase. el terminase. zâmbindu-i. asigurându-se că erau bine închise și încuiate. trăgând de fiecare ca să se asigure că era solidă. — Voi avea grijă de ei. Missy se uita fix la foc. — Îmi pare rău. Brad stătuse tăcut în apropiere. Pe urmă. pierdută într-o lume numai de ea știută. Brad.Privirea din ochii lui Glen și fețele plânse ale copiilor îi spuneau că se întâmplase ceva groaznic. Putea ghici ce anume. zise ea. Nu-i luă mult timp. Doamne. dar își veni în fire imediat. Când se întoarse în camera de zi. — Glen? S-a întâmplat ceva? Se uită întâi la Glen. urmată de Robby. Ei se agățară de ea. Îmi pare atât de rău… Glen înghiți în sec și se strădui să rămână coerent: — Poți… poți…? Nu putu să-și termine propoziția. zise el. aproape cu timiditate. Dintr-un motiv de neînțeles pentru Elaine. dorindu-și să o poată aduce la viață pe Rebecca așa cum făcea cu tăciunii. zise Glen. apoi Missy. uscată de lacrimi. izbucni în lacrimi și amândoi își îngropară fața la pieptul ei.

Nu te las cu ea. vii cu mine. zise Brad. — Nu de mult. Pune-ți haina. Când erau deja în mașină. • Chip Connor era singur în secția de poliție când Brad și Glen ajunseră acolo. Știm că intrăm în stare de șoc imediat ce ni se întâmplă ceva brusc și pe neașteptate.— Asta nu știm. așa ar trebui să fie. abia un scâncet. Poate două. zise Brad cu asprime. Dac-aș fi plecat un pic mai devreme. zise Glen. deodată. nu aici. poate cu câteva minute înainte… — Nu. Am face mai bine să mergem în oraș. Vreau să cred că același lucru se întâmplă cu muribunzii. chiar când se pregăteau să investigheze. cel mult. Scooter dormea adânc. Oricum. auziră un sunet din camera copiilor. Glen se uită prin camera mică. — Eu am adus-o aici. Acesta se aplecă. apoi începu să dea din codiță și se îndreptă împleticindu-se spre Glen. Dar nu se știe niciodată. — La dracu’. o să sfârșești prin a te învinovăți pentru ce s-a întâmplat. Un mecanism automat se declanșează și ne face să ne simțim mai bine. Se pregăteau să plece când. zise Brad. Acum haide. Îmi place să cred că trupul are regulile lui de a face față unor situații de astea. Nu în noaptea asta. cu codița băgată între picioare. se furișă în camera de zi. Va trebui să-l sun pe Harn. — E moartă? — Da. îi iscodi pe cei doi cu privirea pierdută. — Nu vreau să o las aici. zise Brad calm. luă pe sus cățelușul și-l scarpină pe burtă. 261 . Nu începe așa. — E vorba de Rebecca. Și nu ești tu de vină. — Unde e? — Pe plajă. Se opri. Un sunet mic. De o oră. zise Glen. Lui Chip i se contractară mușchii feței și el se lăsă în scaunul de la biroul lui Harney Whalen. — Și ai fi putut foarte lesne să fii tu afară în noaptea asta. Apoi. Scooter. nu? — De cât timp e moartă? întrebă Glen. — Dacă n-aș fi stat atât de mult. singură… — Nu.

Dar nu era un somn bun. zise el când termină. — Ai făcut-o tu? Brad se pregătea să dea un răspuns nervos. Dar înainte să o faci trebuie să-ți spun că nam să-l las pe Glen să vorbească cu el în noaptea asta. — Nu crezi? Brad zâmbi blând. Apoi se întoarse spre Brad. Glen Palmer se trezi și întinse mâna după Rebecca. Înainte de ivirea zorilor. zise Brad. — M-am răzgândit. N-avea să mai fie niciodată acolo. — Bineînțeles. Omul ăsta are nevoie de un somn bun în noaptea asta mai mult decât orice. Chip nu dădu niciun semn că auzise măcar ce-i spusese Brad. — Încearcă să faci față. așa că ajutămă. zise Glen cu greutate. Harney vrea să vorbească cu el. pot să te întreb ceva. dacă nu-i face rău. îl trec în îngrijirea mea. Nu cred că s-ar aștepta cineva la altceva. Nu era acolo. Apoi închise telefonul și se uită la Glen. dă-i ceva. zise Chip. — Ne vedem acasă la Palmer.— Știu. zise Brad. 262 . oprindu-l. — Nu. n-am făcut-o. care nu vorbise încă. Am să-l găsesc. Glen Palmer începu să plângă încet. — Glen. Îl sună în schimb pe Harney Whalen și-i raportă ce se întâmplase. — Poți să-i dai un medicament să doarmă? Brad se încruntă ușor. — Aș vrea să pot să-ți împărtășesc gândul. Ca doctor. Glen. dar Glen puse mâna pe brațul lui. — Aveai dreptate cu ce spuneai înainte. Cei doi bărbați se priviră fix în ochi și în cele din urmă Chip se ridică și veni în fața biroului. — Ei. vrei? Urmă o pauză și Chip clătină trist din cap. ca prieten? — Sigur. — Nu sunt sigur că are nevoie. Chip. aproape cu oboseală.

o răcoare paralizantă care se lăsase peste Clark’s Harbor ca un strat invizibil de ceață. Elaine refuzase. • În vechea casă de pe Sod Beach. învăluind orașul. nu atât de teama că li s-ar fi întâmplat ceva. nimeni nu se holbă la el și nu fu obiectul privirilor insistente. Știa ce va urma. Când vorbeau de Rebecca Palmer și de Jeff Horton nu o făceau cu exclamații de compătimire și cu o expresie de îngrijorare pe față. ca și cum ce i se întâmplase nu ținea de Clark’s Harbor deloc. Elaine Randall făcea tot ce putea să-i țină pe Missy și Robby ocupați cu ceva. Când Glen Palmer ajunse la secția de poliție în mijlocul dimineții. — Acum ești pregătit să discutăm? Cuvintele sunau mai mult a provocare. Glen își luă inima-n dinți. Doar când se află în secția de poliție. decât a întrebare. așa cum se așteptase. cât mai degrabă din neputința ei de a înfrunta plaja în dimineața aceea. salutându-se cum făcuseră dintotdeauna. copiii doriseră să iasă pe plajă. După ce Glen plecase din casă. ocupându-se de magazine și de bărci. privind țintă la Glen. cum ar fi fost de așteptat. să-i rețină de la a stărui asupra pierderii mamei lor. stăruind să se ducă singur la Whalen. nu era un eveniment care să afecteze viețile locuitorilor. 263 .• Capitolul 27 Era un aer curat în dimineața următoare. Oamenii din localitate își vedeau de treburile lor. Mai degrabă – și cu atât mai înspăimântător pentru Glen – era ca și cum nu s-ar fi schimbat nimic. Harney Whalen stătea impasibil la biroul lui. cu sprâncenele încruntate. realitatea tulbură atmosfera de suprarealism care îl înconjura. în biroul lui Harney Whalen. ci mai degrabă cu expresii de cunoscători. ca niște oameni care fuseseră în sfârșit martori a ceea ce știuseră că se va întâmplă. Nu-și exprimă nimeni compasiunea pentru moartea soției lui.

tacâmurile și un borcan cu murături. — Poftim? — Copiii.Nu era sigură că s-ar mai fi putut bucura de frumusețea nisipului. — Bine. n-ar vrea. apoi i le întinse lui Elaine spre aprobare. Ar spune același lucru ca și mama – mănâncă ce-ai în față. Era gata să zică „mama”. Chiar dacă e pateu de ficat. zise Robby. dar schimbă imediat. Brad își ridică privirea de pe hărțile pe care le studia. dar se opri imediat. Tatăl tău ar vrea ca tu să mănânci. Ea le cercetă cu atenție și aprobă din cap. observă ea. — Sigur. Masa. Trecură cincisprezece minute și atunci Robby apăru în bucătărie. apoi se duse la bucătărie să pregătească prânzul. o asigură Missy. de-o parte și de alta. fusese în mod miraculos curățată. 264 . îi explică Elaine. bâigui Brad și se întoarse la treaba lui. sfârși ea. — Se întoarce cât de repede poate. Eu am să beau niște lapte. — Tata nu vine? întrebă Missy când Elaine se așeză. Elaine zâmbi în sinea ei și-și continuă drumul spre bucătărie. — Sunt convinsă că… începu Elaine. zise Missy moale. care pentru ea va fi în permanență pătat. Îi înmână puștiului o tavă cu sandvișuri. — Când luăm masa? — În două minute. cu toții așteptând răbdători sosirea ei. Ar fi putut să cadă casa pe el fără să observe. — Pot să păstrez sandvișul meu pentru el? — Tu ce-o să mănânci? — Mie nu mi-e foame. — N-ai vrea să te uiți tu la copii. Uită-te tu la ei în locul meu până pregătesc prânzul. apoi îl urmă după câteva minute cu șervețelele. iubitule? îl rugă ea pe Brad când trecu prin sufragerie. Ai mâinile curate? Robby își examină cu solemnitate mâinile. adăugă el mai mult în barbă. iar Missy și Robby stăteau lângă Brad. Du astea în sufragerie și vezi dacă Brad vrea să ne facă loc. — Ba ar vrea. — Nu. Ațâță fără tragere de inimă focul din soba veche și hotărî că un prânz rece ar fi la fel de bun. Pe la prânz îi puse pe copii să lucreze la un joc de cuburi. zise Elaine.

— Da. doar înăuntrul meu. Avu dreptate. Robby clătină din cap cu hotărâre. fiind sigur că pe acesta îl preocupă ceva. nu simțeam. cu intenția de a o potoli pe fetiță. apoi Robby puse restul sandvișului jos și se uită cu coada ochiului la Elaine. căci Robby puse pe neașteptate sandvișul jos. nu știu. După ce spuse ultimele cuvinte. — Spirite? Ce fel de spirite? — Indieni. — Vrei să vă mutați? întrebă Brad. — Plaja e un loc ciudat pe timpul furtunilor. — S-ar putea. după ce s-a întâmplat cu mama? — Păi. zise Missy cu îmbufnare. dar Brad îi făcu semn să rămână pe loc. Elaine o urmă imediat. Domnul Riley ne-a spus că obișnuiau să omoare oameni pe plajă și uneori se întorc și o mai fac și azi. Elaine se ridică pe jumătate din scaun. răspunse cu precauție Elaine. Depinde de tatăl vostru. Iar eu i-am văzut. Chiar dacă ploua tare. Brad îl privi pe băiat cum mănâncă. Era distractiv până să înceapă să se petreacă toate lucrurile rele. mușcă o înghițitură mare și mestecă gânditor. I-am văzut în aceeași zi când ne-a povestit despre ei domnul Riley. Era ca și cum aș fi fost singur pe lume și-mi era bine. sugeră Robby șovăitor. Eu le-am văzut. venind de la Robby. continuă Robby. Missy fugi suspinând de la masă. Robby păru netulburat de izbucnirea lui Missy. Copiii mestecară în liniște un moment. Sprâncenele i se uniră brusc. 265 . a uimire. — Poate că ea chiar vede lucruri. Nu simțeam nimic. Își luă din nou sandvișul. presupun. — Va trebui să plecăm? — Să plecați? Ce vrei să spui? — Va trebui să ne mutăm. liniștit și neinfluențat de sentimentele lui.Mușcă cu hotărâre din sandviș și în momentul următor Missy făcu la fel. Dar e ciudat. Nu prea îmi amintesc ce se întâmplă când sunt pe plajă. vreau să spun. dar Missy fu cea care vorbi. — Da? Brad simți că urma ceva și el chiar voia să urmeze. i-am văzut în noaptea când a fost omorât domnul Horton și i-am văzut noaptea trecută. Urăsc locul ăsta! Domnul Riley ne-a spus de mult că sunt spirite pe plajă și are dreptate. — Îmi plac furtunile. Au ucis-o pe mami și pe domnul Horton și or să ucidă pe toată lumea.

266 . nu s-ar fi întâmplat nimic. În mintea lui. îl asigură Brad. altcineva o ia razna. Dar n-ai vrea să meargă unul din noi cu tine? — Aș prefera să mă duc singur. gemu Glen. zise Glen. — Robby. Vreau să spun că nu-mi amintesc să mă fi dus undeva sau să fi făcut ceva. Îmi amintesc cum mă simțeam. când Brad îl întrebă cum decursese discuția cu Whalen. dar. Probabil că nici nu știe ce face. dar vom afla ce se întâmplă și vom opri povestea asta. dar cred că făceam. răspunse Brad înțelegător. Se opri și păru pe punctul de a plânge. zise Robby. își puse mâna pe umărul lui și-i vorbi cu blândețe: — Dacă asta poate să-ți ofere vreo alinare. află că aceia care i-au ucis pe Rebecca și Jeff Horton nu știau ce fac. Trebuie să mă gândesc la ceva și cred că pot s-o fac cel mai bine acolo. privindu-l cu îngrijorare. Dar Robby nu păru convins. — M-aș mira. îi explică el. — Mă voi duce sus la cabană. considerând-o imaginație de copil. Glen păli ușor și se uită buimăcit la Brad. E-n regulă dacă las copiii aici? — Desigur. Mă întreb chiar dacă mai contează. Își amintește doar că se simțea bine.— Ce e? îl îndemnă Brad. zise el. — Ce înseamnă asta? — Păi. nu fu prea comunicativ. Brad aprobă din cap cu înțelegere și îl însoți pe Glen până la ușă. — Aș vrea să nu fi ieșit noaptea trecută. ce i se întâmplă lui Robby i se mai întâmplă cuiva. de neluat în seamă. nu e vina ta. • Glen Palmer se întoarse la casa soților Randall pe la mijlocul după-amiezei. Dar cu efect invers: Robby se simte bine. dar nu pot să-mi amintesc ce făceam. Totul pare atât de absurd! — Știu. aprobă Elaine. — Doamne. — Am avut o discuție cu Robby adineauri. Jeff și Rebecca s-au aflat pur și simplu acolo. Dacă n-aș fi ieșit. Nu-și amintește ce-a făcut pe plajă azi-noapte. — E ciudat. Când fu sigur că nu mai puteau fi auziți de copii. el înlăturase povestea lui Missy.

Vino. dar Brad îl strigă: — Încearcă să te-ntorci înainte de lăsarea întunericului. — Ce-i cu el? — Nu sunt sigur. dar trebuia să vorbesc cu cineva și erai singura persoană la care m-am putut gândi. Chip se lasă într-unul din scaunele din jurul mesei și Elaine părăsi repede camera. Ridică privirea când o auzi pe Elaine intrând în cameră. — Ce te-aduce aici? Dacă îl cauți pe Glen. voia să-i spună doar lui Brad. După câteva minute dispăru după colțul casei și Brad nu-l mai urmări. căutând o explicație pentru nebunia din jurul lui. • Chip Connor sosi la casa soților Randall la cinci și jumătate în după-amiaza aceea și ezită emoționat înainte de a ciocăni la ușa de la intrare. zise Chip. simțind că. zise ea cu căldură. nesiguri. Brad era la masa din sufragerie. sigur. — Bine. cu pașii rari. Când o deschise Elaine după câteva secunde. orice ar fi avut Chip de spus. S-a-ntâmplat ceva? — Nu sunt sigur. Brad o să lucreze. Brad îi aruncă lui Chip o privire cercetătoare. zise Elaine. răspunse Chip. Dar trebuie să vorbesc cu Brad. zise Chip nefericit. fu de acord Glen. îl găsi pe Chip frământându-și pălăria în mâini și arătând foarte supărat. Cât Glen o să se plimbe și o să se gândească. — Ce e? S-a mai întâmplat ceva? — Nu știu. cu umerii lăsați. — Trebuie să vorbesc cu tine. foindu-se în scaun. Soțul tău e aici? — Da. nici nu sunt sigur dacă trebuie să fiu aici. — Ce e? îl îndemnă din nou Brad. răspunse Chip automat. pierzându-și zâmbetul.Dădu să plece spre plajă. înconjurat de teancuri de cărți. Când plecă ea. — Mulțumesc. Apoi se întoarse și porni în susul plajei. — E în sufragerie. cred că e acasă la el. 267 . da? Ca să nu se mai întâmple nimic. — Chip. De fapt. apoi puse cartea deoparte când își dădu seama cine era cu ea. Intră. E-n legătură cu Glen? — Doar indirect. Cred că mai mult cu Harney Whalen.

Chip aprobă din cap cu un aer ursuz. Atitudinea lui Harn. — Ceva mă tot preocupă de la un timp încoace. Aș vrea să știu la ce. rău? Fizic. — Dar s-a întâmplat ceva ce ți-a schimbat părerea? — Glen Palmer. În schimb. De atunci m-am tot gândit la asta și singurul cuvânt cu care pot s-o numesc e nebunie. I-a spus el în schimb lui Glen ce sa întâmplat. aprobă Chip. — Cum adică. Zicea că trebuie să se gândească la ceva. — Cred că s-a-ntâmplat ceva rău cu el. aș putea să spun. — Sunt convins. A venit acum câteva ceasuri. — Era o nebunie. zise Chip. — Cam așa. — Poate că o să mă duc mai încolo. l-a acuzat pe Glen că el însuși a ucis-o pe Rebecca. Harn nu i-a pus deloc întrebări lui Glen. zise Brad până la urmă. ca și cum ar fi vrut să schimbe subiectul. îi sugeră sec Brad. — Pai. zise Chip. — Ziceai că vrei să vorbești despre Whalen. — Chiar așa? întrebă Brad. nu mai contează care erau cuvintele pe care le-a folosit. A venit să-i spună lui Harn ce s-a întâmplat azi-noapte. dar a ieșit din nou. Dar până astăzi am fost în stare să mă conving că nu era nimic serios – că era doar o trăsătură de caracter. se decise să spună Chip. să-l lase să ajungă la subiect cum voia.Apoi. — Nu înțeleg ce vrei să spui. zise el în cele din urmă. ai putea să te duci să-l întrebi. Nu fu surprins când Chip se ridică brusc în picioare și începu să bată camera cu pasul. zise: — Ți-a povestit Glen despre ce s-a întâmplat azi? — Nu. Tăcerea se lăsă între cei doi. Degetele lui Brad băteau darabana pe masă și se hotărî să-l aștepte pe Chip. — Și…? — Și Harn nu i-a dat ocazia. Probabil că și-a petrecut toată noaptea trecută inventând o poveste despre cum Glen i-a găsit pe Rebecca și Jeff Horton 268 . — E vorba de ce simte el pentru străini? — Asta e. Voi doi păreți să vă aveți destul de bine. aprobă Chip. vrei să spui? — Aș fi vrut să fie atât de simplu.

Când vorbi din nou. Brad făcu ochii mari. De exemplu. — Vrei să mai spui o dată. iar apoi înghiți în sec. tu nu ești amestecat. — Vrei să-mi povestești? — E o poveste destul de urâtă.făcând dragoste și l-a omorât pe Jeff. mi-a spus de ce Harn îi urăște așa de mult pe străini. Îl tot încolțea pe Glen. — Ce fel de lucruri? — Povești. Un timp am crezut că așa e. dar Harn nici nu era interesat să audă ce s-a întâmplat noaptea trecută. bâigui Brad. ca și cum încerca să-l convingă pe Glen. apoi pe Rebecca. repetându-și ideea la nesfârșit. zise Chip. dar am vorbit cu bunicul acum câteva zile și mi-a spus niște lucruri care m-au făcut să mă îndoiesc. adăugă el. n-ar fi contat. — Dar de ce? De ce-ar vrea să pună toată treaba pe seama lui Glen? — Nu cred că are ceva împotriva lui Glen personal. După cum se purta Harney. Făcu o pauză de o clipă. După câte s-ar părea. Brad nu luă în seamă comentariul. Harney a văzut ce s-a întâmplat. orice tribunal din lume ar fi suspectat toată treaba. zâmbind fără umor. Cred că voia ca Glen să mărturisească. Și chiar dacă ar fi făcut-o. — Sigur că nu. 269 . Cu mult înainte de a mă naște eu. vocea lui era încordată. — Sfinte Dumnezeule. Poate a fost chiar omul care a construit casa asta. — Nu s-a dovedit niciodată. — Harney a văzut cum au fost bunicii lui omorâți când era mic. — Ce-a avut Glen de zis? — Ce putea să spună? A spus că e ridicol. opt ani – bunicii lui au fost omorâți pe plajă. — Sper că n-a făcut-o. dar toată lumea pare să creadă că e vorba de un grup de oameni care erau interesați în exploatarea forestieră a zonei. zise Chip. te rog? — Când Harn era mic – de șapte. Povești despre lucrurile care s-au întâmplat prin împrejurimi cu mult timp în urmă.

M-am gândit că ai putea să te duci până acolo – poate să spui că ceva nu e-n regulă la casă – și să-l atragi. în discuție. chiar și refuzul lui Whalen de a vorbi ar putea să-i spună ceva. cum părea Chip să creadă. Poate că ți-ai da seama dacă e sănătos sau nu. Brad întoarse sugestia pe toate părțile. Dacă șeriful era obsedat. într-un fel. Doar că i-a adus o mulțime de acuzații violente. Dar asta nu înseamnă că e nebun. fu el de acord fără prea mare convingere. Dar nu pot să-ți promit nimic. — Mă întreb dacă ai putea să vorbești cu el. Înseamnă că e dificil. — La fel ca Pete Shelling. Vreau să spun că nu l-a acuzat oficial pe Glen de nimic. cred că aș putea încerca. au fost niște străini. cu prejudecăți foarte puternice. Mă rog. răspunse Chip. zise Chip agitat. Nu cred că Whalen e echilibrat. — Ce pot face eu? întrebă Brad. Whalen nu și-ar da drumul în fața lui. — Dar ai putea să îți dai seama dacă e echilibrat sau nu. întrebându-se dacă ar putea să meargă. Să nu te aștepți să mă duc până acolo să vorbesc cu el cinci minute și apoi să-ți pot spune dacă e sau nu zdravăn. — Nu. Și nici măcar n-a făcut-o oficial. 270 . dar cred că are de gând să o facă. Sau a făcut-o? Chip clătină din cap. Tot ce înseamnă este că din punctul meu de vedere e o persoană rigidă. nu-i așa? — Pot să-ți spun asta chiar acum. Dar ce cred nu constituie nicio părere medicală. Nu e chiar așa simplu. Și probabil că m-ar da afară din birou. — Dar Glen? Și ce îi face Harney? — Până acum nu i-a făcut nimic. și de atunci încolo Harn i-a urât pe străini. oricine ar fi fost aceia care i-au omorât pe bunicii lui Harn. Și niciodată n-am crezut-o. Numai că acum și-a pierdut controlul. A murit prins în năvoadele sale. — Eu? N-ai uitat ceva? Și eu sunt străin. Ce te face să crezi că Whalen ar vorbi cu mine? — Nu știu. Pe de altă parte. și abia ieri m-a acuzat și pe mine de crimă.— Baron? Am crezut că era pescar. niciuna juridică. — Păi. aprobă Chip. Dar s-a făcut pescar numai după ce Harn a anulat contractul de închiriere.

și numai apoi. de obicei. Chip se hotărî să aibă o discuție cu doctorul Phelps. Apoi. Fusese chiar indigestie? Și alte lucruri. dar fu sigur că era una importantă. admise Brad. Totuși. Vizita lui Whalen la doctorul Phelps. dar nicio umbrelă nu se ridica deasupra capetelor din micul grup de persoane care asistau la înmormântarea Rebeccăi. dar nu-și amintește ce face în timpul lor. Lucas Pembroke închise Biblia și începu să se roage pentru odihna sufletului Rebeccăi. mărunte: ziua în care lucrase cu Glen fără să fie deranjat. Nu cred că Whalen are nici cea mai mică idee de ce se petrece și cu siguranță nu are nicio dovadă împotriva lui Glen sau a altcuiva. Tot ce știu e că furtunile de pe aici îi provoacă ceva lui Robby Palmer. — Ce i se întâmplă lui Robby? — Nu sunt sigur. Și nu-și putu aminti. Fusese furtună în ziua aceea și Whalen nu-l sunase deloc. va vorbi cu Brad Randall. Atâta că… Cine știa dacă era acasă sau în altă parte. Nici Robby nu e sigur de ce i se întâmplă. Și să-ți mai spun ceva – nu cred că o să descurce vreodată această încurcătură. Iar în noaptea aceea barca fraților Horton intrase în stânci. localnicii erau uniți. Arătă cu un gest larg spre cărțile din jurul lui: — Am încercat să găsesc ceva asemănător. acasă.— Crezi? Eu nu cred. Tot ce știa era că Harney fusese. încercând să-și aducă aminte unde fusese Harney Whalen de fiecare dată când se întâmplase ceva rău în Clark’s Harbor. Randall era străin și Harney Whalen era unchiul lui. În Clark’s Harbor. nu doar din evlavie. Ceva îi veni în minte lui Chip – o legătură făcută doar pe jumătate. Și află că îi stârnesc același lucru și altcuiva. Conexiunea se făcu de-a binelea în mintea lui Chip. Își scormoni mintea frenetic. Nu sunt sigur că are vreun sens. 271 . cu ochii închiși. dar până acum nam găsit nimic. Furtunile îl stârnesc. • Capitolul 28 Din cerul plumburiu de deasupra Peninsulei Olympic cădea o burniță ușoară peste micul cimitir cu vedere spre Clark’s Harbor.

înregistrând reacțiile tuturor celor de acolo. iar Robby. cu fața încremenită într-o resemnare stoică. La câțiva metri mai încolo. Mac Riley. pentru viitoarele discuții și informări. strângându-i mâna lui taicăsău. Merle Glind și bibliotecara orașului stăteau trăncănind împreună sub protecția unui ziar. sperând să vadă cine – sau ce – era acolo. trăsăturile lui exprimând un amestec de confuzie și chin.ci și ca să nu se vadă mâhnirea pe care o simțea pentru Rebecca. cu Brad și Elaine Randall alături. La marginea grupului. Missy Palmer. Stăteau la capătul mormântului deschis și. Robby. ca și cum și-ar fi încurajat prietenul. Dar. cu ochii cercetători ațintiți asupra fiecărei fețe. când sicriul fu coborât încet în groapă. Chip Connor stătea împreună cu bunicul lui. pastorul se întrebă cât timp o să mai vină la Clark’s Harbor. Elaine îngenunche imediat lângă copilă și o strânse în brațe. înclinându-și ușor capul. Glen se lăsă repede jos lângă el și-l ținu. cât o să mai tolereze răceala care emana din localitate și câte slujbe o să mai oficieze până să întoarcă spatele micuței așezări de la port. Glen Palmer. privea impasibil. când sicriul dispăru din vedere. nu văzu nimic. Pembroke își mușcă buza. o lacrimă îi izvorî din ochi. dar cuvintele i se înecară când începu să tremure și să suspine. izbucni brusc într-un plâns cu suspine adânci și se agăță de Elaine Randall. — Eu… eu… începu el să spună. stătea cu capul descoperit în ploaie. în țărână ne întoarcem… În timp ce cuvintele îi ieșeau automat din gură. fără să facă parte din el. observă o mișcare printre copacii de dincolo de cimitir. dar observând totul. La fiecare câteva secunde Chip îi arunca o privire lui Glen. i se prelinse și începu să-i curgă neluată în seamă pe obraz. A fost ca și cum ar fi apăsat pe un trăgaci. Când reverendul Pembroke își termină rugăciunile și ridică un bulgăre de pământ ca să-l arunce peste sicriu. Ochii lui Glen rămaseră ațintiți asupra sicriului în care se afla soția lui. privi brusc în sus. Missy începu să plângă încetișor. care plângea încet. mișcând nervos din degetele mâinilor înmănușate. dar. zdrobi bulgărele de humă și-l azvârli peste mormânt. 272 . Din țărână am venit. când se uită mai cu atenție. Gestul trecea neobservat. ținându-i aproape pe Missy și Robby.

Mac Riley. — Nu-i mare scofală. Unele ard mai repede decât altele. răspunse Chip. cu vechile lui sensibilități. zise el cu o voce tremurată. fiule. Pentru ea. Nu pot să spun că mă așteptam cu adevărat să fii aici. iar acum nu era momentul s-o facă. După câteva minute ajunseră la mașini. Trebuie să ai bucăți mici. O dată ce știi care cum arde. • 273 . Nu știu ce găsim pe-acolo. — Mulțumesc că ai venit. Nu după ce mi-a făcut ieri Whalen. Află doar cine a omorât-o. fiind sigur că ceilalți îi vor urma. — Tot te mai chinui cu soba aceea veche? — Mă străduiesc. dar încropim noi ceva. Chip îi aruncă o privire rapidă lui Brad. O să fie totul bine. șopti el. lăsând-o pe Rebecca Palmer să se odihnească în pace sub pământ. preluă imediat sugestia. Împreună. • — Îmi pare rău. Dacă pot să fac ceva – orice… — Află cine a făcut-o. Niciunul din ei nu-i spusese încă lui Glen suspiciunea lui Brad. zise atunci Glen. de toate felurile. Se făcu brusc tăcere și Elaine o ridică pe Missy și încercă să zâmbească vesel: — Ce-ar fi să mergem cu toții la noi acasă? sugeră ea. dar tot mă depășește. — Ne străduim. i-l puse în mână lui Robby și-l conduse spre marginea mormântului. Glen Palmer se mai uită o dată înapoi și pentru o fracțiune de secundă aproape că o invidie pe Rebecca. Începu s-o conducă pe Elaine afară din cimitir. — Ce crede Harney e treaba lui. groaza trecuse cu adevărat. Te-am întrebat ce ai făcut duminică noaptea și mi-ai spus. Apoi luă în căușul palmei o mână de pământ jilav. N-am avut niciun motiv să-mi schimb părerea. imploră Glen. Cortegiul se îndepărtă încet de cimitir. Glen. e floare la ureche. zise încet Chip când se termină totul. tatăl și fiul își luară rămas-bun de la Rebecca. care clătină din cap la fel de repede. — Am folosit toată viața o chestie de genul ăla și secretul stă în lemn. îl asigură Chip. Se întreba dacă va trece și pentru el vreodată.— Nu-i nimic.

pretextând că avea treburi în oraș. Doar unii oameni pot vedea spiritele și nici aceia întotdeauna. zise el în cele din urmă. Într-o bună zi o să afli adevărul. Aruncă o privire pe fereastră. dar plaja asta a fost întotdeauna plină de nebuni. Poate că despre asta era vorba în toate legendele. — Și urechi mai bune pentru poveștile bătrânilor? — Crezi ce vrei. Unii spun că mai sunt încă acolo. — Începe iar ploaia. Riley se scărpină gânditor în cap și întoarse pe toate părțile ideea în minte. marea e de vină. răspunse calm Riley. Tot te prind odată și odată.Adunarea din casa soților Randall era tăcută. Riley asculta răbdător ce-i povesteau ei despre efectul ciudat pe care îl aveau plaja și furtunile asupra lui Robby și cum ajunseseră la concluzia că Robby nu era singurul afectat de furtuni. i-am fi văzut. — Mă tem că nu pot să-nghit povestea asta. totuși. încercând să-i explice bătrânului ce credeau ei că se întâmplă. știu și eu. remarcă el. — Păi. — Nu m-ar surprinde niciun pic. Sunt prea bătrân pentru ideile astea noi. poate că nu. Apoi clătină din cap. soții Randall și Glen se cutremurară. Marea și trecutul. Copiii au ochi mai buni pentru astfel de lucruri. Sau ar putea fi indienii. — Poate că da. Când terminară. Riley îl țintui trist cu privirea. pe plajă. — S-ar putea. scârțâi glasul bătrânului. În timp ce Elaine se lupta cu soba. încurajată puțin doar de sfatul lui Mac Riley. protestă Glen. Dacă mă întrebi pe mine. Chip se scuzase imediat. Mie îmi sună a nebunie. Era un moment dificil pentru amândoi: Chip încerca să se poarte ca 274 . — Crezi că marea poate să frângă gâtul oamenilor? întrebă Brad neîncrezător. Brad se hotărî să facă jocul bătrânului: — Lui Missy i se pare că vede lucruri pe plajă. zise el. Fără să vrea. — Vine furtună mare. N-ai cum să scapi. — Dacă ar fi fost. Brad și Glen stăteau în bucătărie. • Chip Connor își petrecu după-amiaza cu Harney Whalen.

zise el cu insistență. — Tu n-ai decât să-ți cumperi una. niște lucruri pe care aș vrea să le verific. dar Whalen nu se lăsa păcălit. Nu s-a simțit prea bine. În cele din urmă. — Pentru mine? Ar trebui să fii îngrijorat pentru prietenul tău. Îl găsi la han. Arăți cam palid. — Ei. Nu-i ceva care să nu-mi treacă. — Whalen? zise Chip cu grijă. i-am cerut să vină să-și facă niște teste. cu o halbă de bere pe jumătate plină în față. — Ce fel de teste? întrebă Chip. încercând să-și ascundă nerăbdarea din voce. — Mă întrebam cum te simți.și cum totul ar fi fost neschimbat între ei. îl tachină Chip. lăsându-se în scaunul de lângă Phelps. Cred că se simte mai bine. dar n-a apărut. Dar la naiba. când Phelps întrebă de Harney Whalen. — Uite ce. apoi Whalen continuă. Ce-i cu el? — Ei. dacă ar fi un pic de pace și liniște pe aici. se răsti Whalen. Chip nu luă în seamă zeflemeaua. după-amiază îl acuză pe Chip că se zgâiește la el și vru să știe ce se petrecea. Sunt doar puțin îngrijorat pentru tine. — Indigestie? 275 . de pe scaunul din partea cealaltă a doctorului Phelps. dar acesta îi făcu semn să rămână pe scaun. Halbele fură umplute și așezate în fața lor. — Nimic. așa că părăsi secția de poliție – fără prea mare tragere de inimă – și se duse să-l caute pe doctorul Phelps. — Mă simt bine. îl asigură Chip. Glen Palmer. stând pe taburetul pe care îl ocupa de obicei Chip. știi… — Mie mi-a spus că e doar indigestie. răspunse doctorul cu precauție. Urmă o pauză. zise el vesel. absolut nimic. de ce nu-ți iei liber câteva ceasuri ca să te întorci pe la ora mesei de seară să mă înlocuiești? Chip nu vedea de ce n-ar face-o. vrând să evite cât mai mult conversația despre Glen Palmer. El e acela care s-a băgat într-o mare încurcătură. — Dar cu mine cum rămâne? vorbi cu glas pițigăiat Merle Glind. Pot să măresc cheltuiala. — Comand una pentru mine și ți-o umplu și pe a ta. Căută să se ridice când intră Chip.

în așteptare. Chip își dădu seama că-i bătea inima mai repede și simți. Voiam să țin asta pentru mine și probabil că așa ar trebui. Cei mai mulți oameni țin minte o indigestie. Mi se pare că am încălcat deja confidențialitatea consultației lui Harn… — La naiba cu confidențialitatea. trebuie să știu ce e cu pierderile alea de memorie. Mi-a spus că are. bodogăni Phelps. În principal. — Domnule doctor. — Vrei să spui că are probleme cu memoria? Are pierderi de memorie? — Asta mi-a spus mie. spune-mi ce-i cu pierderile de memorie. — Nu mi-a spus prea multe. și era să-i calce pe cei doi puști care locuiesc acolo. a încremenit la volan. — Păi. — Cea mai a naibii formă de indigestie de care am auzit. Era în ziua când se mutau oamenii aceia nouveniți – soții Randall – și presupun că Harn îi ducea la casa lor. Nu-i plăceau puștii ăștia care încercau să-l tragă de limbă. se răsti Chip. — Păi. — Știi ce anume le provoacă? 276 . știu și eu. Harney s-a necăjit destul și a venit la mine. Oricum. Oricum. cu toate acestea. Dar. ceea ce-i atrase atenția lui Chip. Mâinile încep să i se contorsioneze și apoi nu-și mai amintește nimic timp de o oră sau mai mult.Doctorul Phelps pronunță sarcastic cuvântul. care atinse o coardă sensibilă în doctor. mi se pare că ar trebui făcut ceva. ezită el. presupun. Foarte important. era supărat din cauza a ceea ce s-a întâmplat zilele trecute când mergea cu mașina spre Sod Beach. în glasul tânărului ajutor de șerif era o notă presantă. Phelps se încruntă la tânăr și își trase buza în jos. cum le zice el. „stări de vrajă”. zise Phelps. aprobă doctorul. dacă nu are de gând să respecte sfatul medicului. — Robby și Missy? Puștii familiei Palmer? — Aceia trebuie să fie. nu știu prea multe. Ar putea fi important. Domnule doctor Phelps. Nu-i convenea să-i ceară Chip să vorbească. cum i se pune un nod în stomac. Chip nu auzi ce spusese Phelps – mintea lui se gândea la altceva.

Știu eu că nu. Totul o să fie bine. — Nu. Missy își încolăci deodată brațele pe după gâtul ei. M-aș mira. Nimic n-o să mai fie bine niciodată. când ajunse la secție. chemați-mă. — Dar n-a făcut-o. zise Elaine. Furtuna de afară. Tatăl tău. Aș fi vrut să se ducă până la Aberdeen pentru niște teste. Chip se uită prin birou și văzu haina de ploaie atârnând în cuierul din colț. — Dacă aveți nevoie de ceva. imediat după apusul soarelui. ascultând ploaia care bătea în geam.— N-am nicio idee. ridicând din umeri. — N-a făcut-o? mormăi Chip. — Chiar trebuie să dormim aici? șopti ea. își declanșase acum furia. eu și cu Brad. biroul lui Harney Whalen era gol. nu? zise Phelps cu blândețe. cu intenția de a se confrunta cu șeriful. — Și n-ai încercat să-l convingi? vru să știe Chip. blândă de dimineață. Furtuna se intensificase și sunetul ploii răpăind în geam îi părea amenințător lui Elaine. Vom fi cu toții în camera alăturată. Oriunde s-ar fi dus și în ce scop anume. Elaine îi duse pe Missy și Robby în dormitorul de jos și începu să-i pregătească de culcare. Dar nu te îngrijora. dar îl știi pe Harn – încăpățânat ca un catâr. dar avu grijă să nu le comunice copiilor sentimentul ei. În noaptea asta va fi un flux mare. Elaine îmbrățișă copila liniștind-o și o sărută pe frunte. n-o să fie. le spuse. apoi Missy tresări. Tu? 277 . Pentru numele lui Dumnezeu. Nu putem să dormim acasă? — Doar în seara asta. Și se întuneca. Ei stăteau întinși în pat. scumpa mea. Dar. Mult timp rămaseră tăcuți. — Dormi? — Nu. Alunecă de pe taburet și se îndreptă înapoi spre secția de poliție. zise Phelps. • Când amurgul începuse să se lase. Când îi băgă în pat. Apoi trase ușa în urma ei și părăsi camera. domnule doctor. ar fi putut să omoare pe cineva. Apoi îl sărută și pe Robby și luă lampa de lângă pat. haina nu și-o luase. cu glasul ei mic și înspăimântat. zise Missy. nevenindu-i să creadă.

— E o casă ca toate altele. Privea drumul dinaintea lui și avea o intensitate a privirii care ar fi înspăimântat pe oricine ar fi văzuto. — Te înfiorează. nu le putea ignora. chiar dincolo de parbriz. Când se apropie de plajă începu să audă voci. chemându-l. voci din copilărie. Părea că încearcă să-l strige pe Harn. Nu e cu nimic diferită de alta. — Am putea merge prin pădure? șopti ea. putem să mergem acasă. băteau ritmic înainte și înapoi în fața ochilor lui. Pe plajă ar fi mai bine. apoi zise: — Mi-e dor de mami. zise Robby disprețuitor. După câteva momente. Se răsuci și închise ochii și se prefăcu că doarme. aproape inutile în fața ploii torențiale. își zise el. îl zeflemisea. fu de acord Robby. Ștergătoarele. — Dacă chiar vrei.— Nu. conducând spre nord. către Sod Beach. Vreau acasă. Sunetele păreau să-l cheme și. Robby ridică fereastra și cei doi copii se furișară în noapte. făcea ca haosul din capul lui să se amestece cu ura. Dar auzea sunetul ploii și vântul și valurile în creștere ale mareei. iar el știu că îl auzise. Plutind în întunericul dinaintea lui. stărui Missy. Dar era singur. — Bine. Cel puțin va fi lângă furtună. cu fața contorsionată de frică. — Ah. oricât s-ar fi străduit. i se păru că vedea fețe – bunica lui era acolo. nu-mi place casa asta. dar glasul era pierdut în urletul furtunii – tot ce ajungea până la el era sunetul slab al unui râset. cu mâinile albe de încordare și fața începând să i se schimonosească spasmodic. 278 . șopti el. dar și prin pădure merge. dar nu dădea niciun semn că le vedea. Missy tresări lângă el. un râset care îl batjocorea pe Whalen. Missy făcu o pauză de o clipă. zise Robby nervos. cu ochii exprimând panica unui animal prins în capcană. culcă-te. • Capitolul 29 Harney Whalen stătea la volanul mașinii de poliție. doar că e mai bună decât a noastră.

Atunci m-am dus și l-am găsit pe doctorul Phelps. calmează-te. probabil că bântuie pe undeva pe plajă. Pentru numele lui Dumnezeu. Harney Whalen dispăru în noapte. teama se risipi și se grăbi spre ușă. Chip se trânti într-un scaun și încercă să-și tragă sufletul. dar plecase. până când pădurea îi apăru în cale. A fost bolnav în ultimul timp. dar el nu mai e. m-am întors la secție. Mi-a spus că Harn are pierderi de memorie. Casa e încuiată? — A fost încuiată toată seara. 279 . Harney Whalen deschise brusc portiera și păși afară în furtună. zise Chip. sugeră Glen. Dar. primul impuls pe care îl simți Brad Randall fu unul de teamă – teama care te cuprinde brusc când auzi un sunet neașteptat în noapte. Dacă e adevărat ce credeți. făcându-i semne. zise Chip. — Phelps? întrebă Glen. blocându-i drumul. zise Chip gâfâind. Sunt sigur. Un minut mai târziu mașina poliției rămase abandonată în pădure. chemându-l. apoi motorul. Bați câmpii. Ce fel de pierderi de memorie? — La fel cum are Robby. Ce naiba are el de-a face cu asta? — Mi-a spus despre Harn. — Dumnezeule! gemu Elaine. — E vorba de Harney Whalen. Așa că m-am gândit că e mai bine să vin aici și să vă previn. — Acolo m-am dus prima dată. — Nu-l găsesc! strigă Chip Connor când veni din furtună. zise Brad. nu-și pierde cunoștința. iar astăzi s-a înfuriat pe mine. De îndată ce mi-a spus Phelps. dar nu-și aduce aminte ce face.Întoarse mașina pe o porțiune îngustă de drum la jumătatea distanței spre Sod Beach și își făcu drum cu grijă prin noroi. Opri luminile. când auzi o voce strigând afară. uitând de realitate. deși era convins că nu era adevărat. A dispărut și cred c-o să se întâmple din nou! — Pe cine nu poți să găsești? întrebă Brad. Haina e tot acolo. vântul șuierând pe lângă el și urletul valurilor bubuind asupra lui. — Pierderi de memorie? repetă Brad. cu ploaia răpăind în mașină. Ascultând doar vocile dinăuntrul lui. • Când se auzi bătaia din ușa de la intrare. — Poate că s-a dus acasă.

răspunse Brad. — Poate că nu.— Am să verific oricum. — Trebuie să-l găsim. apoi pocnetul tunetului scutură casa. mânată de vânt. Lasă-mi copiii. Lângă șemineu stătea Mac Riley. Mac Riley scormoni în foc. iar doamna Randall n-ar trebui să rămână singură. Luă un felinar și porni spre sufragerie. apoi plecă într-un control prin casă. imploră el în tăcere. răspunse Chip. zise Chip imediat ce ieși Elaine din cameră. Brad porni spre ea. zguduind ferestrele. Ca și cum ar fi venit să confirme ce spusese el. Brad și Glen ieșeau în noapte. cu lanternele în mână. iluminând scurt încăperea. bunicule. Nu poți să te miști la fel de repede ca înainte. dar Mac Riley îl opri cu mâna. 280 . apoi se duse la fereastra deschisă. Când tunetul încetă. Nu în seara asta. Când se întoarseră în sufragerie. cu hainele pe ei. ploaia rece. Nu te îngrijora. Chip și Brad îl așteptau. nesigur pe el. verificând ușile și ferestrele. Dacă se întâmplă ceva cu el… — Nu. — Duceți-vă. săgeata unui fulger lovi. Îl cunosc pe Harney de când era mic. imploră ea. cu fata palidă și vocea sugrumată. Dacă trebuie să aștept singură. Găsiți copiii. se cufundă într-un scaun. — Te rog. golul rămas dintr-o dată fu umplut de țipătul de groază scos de Elaine Randall. rămâi cu mine. vă promit. zise el. încercă s-o liniștească pe Elaine. Te rog. Suspinând ușor. Copiii au plecat. o să-nnebunesc. O secundă mai târziu apăru în ușa dormitorului. ciupindu-l de față. Stai aici. Atâta timp cât suntem cu toții aici. Pe când Chip. cu intenția de a controla tot parterul. — Cred că ar trebui să merg și eu. Căută frenetic cu privirea prin cameră. Știu eu. — Îi vor găsi pe copii. Noi o să ne descurcăm. Când se întoarse în camera de zi. zise el cu blândețe. — Au plecat! strigă ea. — Te rog. Glen Palmer porni spre dormitor și Elaine se dădu la o parte ca să-l lase să treacă. sunt prea mici șansele să găsească Whalen pe cineva pe plajă.

siluete ciudate. E ceva în pădure și ne caută. în spatele ei. întinzându-se spre ea. cu buzele lipite de urechea lui. zise Robby. aflată între marea furioasă și grămada de bușteni uzi care trosneau și erau deplasați de furtună. iar ea începu să plângă cu suspine. Râsul 281 . Porni din nou înainte. strălucitoare. Era un sentiment pe care nu prea îl înțelegea. împleticindu-se orbește în urma lui. în același timp calmându-l. Cum înaintau de-a lungul plajei. Dacă o auzise. Plaja se micșorase cât o panglică îngustă de nisip. apropiindu-se. oferind un contrapunct straniu la urletul valurilor. mergând alături de ea. tăișul vântului care șuiera pe deasupra vârfurilor copacilor. Te rog. în timp ce el mergea repede prin noapte. Robby nu dădu niciun semn. • Capitolul 30 Furtuna tuna în jurul lor. Începu să țipe. ea începu să vadă forme. în sinea lui. absorbind energia dezlănțuită a furtunii. în fața ei. Simt eu. dar îl accepta și era plin de recunoștință pentru el. copleșită de spaimă. pe când marea se afla în plin flux. insistă Missy. • Harney Whalen se ghemui în spatele grămezii de bușteni care separa plaja de pădure și ascultă sunetele din capul lui. Hai să ne întoarcem. — E ceva aici. ținându-se de mâna fratelui ei. • Missy se opri brusc și Robby aproape că-și pierdu echilibrul când ea îi smuci mâna. — Nu putem să ne întoarcem. — Nu văd nimic! strigă Missy. Corpul lui se umplea de o ciudată voioșie care îl incita. Doar noi. Acum nu se mai poate. Starea de agitație pe care i-o dădea plaja îl stăpânea și simțurile lui preferau sălbăticia elementelor naturii.Dar. îi spuse Robby. — Nu-i nimic aici. trăgându-se aproape de Robby. — Ba este. trăgând-o pe Missy după el. șopti Missy. bătrânul însuși era îngrijorat.

— Tu mergi pe linia țărmului. Răzbună-te. ridicând glasul în ploaie. Dar nu putea. lumina de la lanternele lor jucând pe nisip. așa cum făcuse cu mulți ani în urmă. — N-o să-i găsim niciodată! strigă Brad. spuse Chip. Ne-ar putea auzi și. în plus. Un fulger lumină și șeriful văzu două siluete venind spre el dea curmezișul plajei. Eu merg spre pădure. aproape netrebuincioasă în ploaie. nepregătiți pentru pericolul care îi aștepta în pădure. cu ochii ei întunecați. Simțea cum îl prindea ceva. • 282 . Brad Randall și Glen Palmer mergeau repede prin furtună. Bunica lui.devenea tot mai puternic și țipetele bunicii lui păreau să dispară. cu vârtejul vântului împrejurul lor. Glen. Erau siluete mici. dar știu cine erau. cu trăsăturile ei puternice. Începură să strige numele copiilor. Nu cred că trebuie să ne distanțăm prea mult. Ea îi vorbea de relele de demult… Pe plajă. În timp ce ploaia îl uda. Harney rămase în spatele bușteanului și așteptă ca ei să se apropie. ea îi șoptea cuvintele care răsunau pe fundalul zgomotului ritmat al valurilor. stilizate. se afla lângă el. Dacă stăm împreună. făcându-se mic. iar vântul îi sfâșia hainele. Străinii îi omorâseră bunicii în timp ce el privea neputincios. înfiorândul. scăpărând. • Jos pe plajă. vizibile doar pentru câțiva metri. Hai să ne împrăștiem. Se întoarse și în noapte. stai pe la mijlocul plajei. și ascultă cuvintele bătrânei Klickashaw de lângă el. Se împrăștiară și cele trei puncte luminoase se risipiră pe plajă. Vru să fugă. Erau străini. strălucind în noapte. Și strigați-i. lângă el. era cineva. Nu fugi. Răzbună-te. Robby și Missy. Se ghemui și mai mult. putem să ne ținem urma unul celuilalt. forțându-l să rămână unde era. Chip Connor. să plece și să se ascundă. dar luminând drumul căutătorilor. mergeau grăbiți.

liniștindu-l. nevăzând doi copilași înspăimântați. străduindu-se să audă mai bine. Ești un copil al furtunii. • Harney Whalen auzise și el vocile care strigau. două forme de neidentificat. purtând cu el mirosul înțepător al apei sărate. Trebuia să le distrugă. Un sunet slab plutea în noapte. — Missy! Robby! Copiii se ghemuiră nesiguri în nisip. înfruntând furtuna. E mai sigur acolo. treziți la realitate. — Cineva ne strigă. Porni peste bușteni. râzând de el. holbându-se unele la altele peste bușteni. Suntem cu tine. Missy îl opri pe Robby. Vântul crescu. Te vom ajuta. Lumina fulgerului se stinse și se auzi trăsnetul. ci doar sunetul lor. E aici. îndemnându-l. Îmi aud numele. smucindu-i mâna. urlând dinspre ocean. ci două siluete din trecut. Răzbunare! Răzbunare! Fulgerul lovi. șuieră el. aproape pierdut în furtună. Și Missy știu. • 283 . Se uită cu răutate la cele două siluete. Harney Whalen nu auzi cuvintele pe care le țipă Missy. și exaltarea îl cuprinse. — El e! țipă ea. șoptindu-i. Încă o dată sunetele slabe răsunară în noapte. Cei doi copii. începură să alerge în sus pe plajă. Robby. Bunica lui striga la el. Ești al nostru. Robby se uită fix la sora lui. dar era zadarnic. nevăzând altceva. Dar în mintea lui era mai puternică vocea bunicii lui. întinzându-se spre ea. — Trebuie să mergem în pădure. râzând de ceea ce le făcuseră bunicilor lui. decât siluetele ciudate din jurul ei. O să ne omoare. cu ochii ei înspăimântați. Se ridică în picioare. Strălucirea de o clipă păru să țină o eternitate și cele trei siluete înghețară.Robby începu s-o tragă pe Missy spre pădure dar ea dădu înapoi. Începură să se cațăre pe grămada de bușteni.

ochii ei se măriră de teroare și țipă în întuneric. Apoi auziră țipetele înspăimântate ale lui Missy. încercând s-o liniștească. nepăsători la ceea ce se petrecea în jurul lor. Missy îl văzu prima. Apoi Robby se împiedică și căzu. dar mintea lui era prea confuză și nimic nu avea vreun sens pentru el. până să se hotărască. cu respirația întretăiată. îi prinse din urmă și se lăsă peste ei. Nu-l găsesc. Harney Whalen. uitându-se neajutorat la sora lui care se zbătea. Chip vru să-l urmărească. La nord! Sunt la nord. conducându-i în noapte. dar nefiind sigur că ar face bine. luptându-se cu disperare cu atacatorul lui nevăzut. 284 . Whalen se eliberă din strânsoarea lui Chip și fugi. apoi urletul nereținut al lui Robby. Și atunci îi găsiră. Apoi simți o mână astupându-i gura și țipătul ei fu curmat. Și atunci. • Copiii o rupseră la fugă în întuneric. mângâind-o pe cap. dar Whalen dispăru în întuneric. Robby se eliberă din strânsoarea brațelor. încruntându-se la ei ca un uriaș fioros. apucându-l pe șerif de ceafă. Cei trei bărbați alergau acum împreună. Se dădu la o parte.— Îi văd! strigă Brad. De o parte și de alta a lui. Chip Connor se aruncă în spatele lui Harney Whalen. iar Missy se răsturnă peste el. și cei trei se ținură unul de altul. luminând cu lanternele întunericul. Glen o prinse pe Missy și o ținu pe copila care plângea aproape de el. apoi începu să strige. rugându-se să ajungă la copii înainte de a fi prea târziu. — Încotro a luat-o? întrebă Chip. chiar lângă pădure. i-a prins! strigă Glen când auzi mai întâi strigătul de teroare al lui Missy. Apoi Robby se aruncă în brațele lui Glen. Whalen îi dădu drumul lui Missy și se întoarse spre Chip. auzind ritmul pașilor în spatele lor. vrând să-i vină în ajutor lui Chip. căci cei trei bărbați o luară la fugă. punctele luminoase care îi anunțau pe Chip și Glen începură să se miște în întuneric. când îl cuprinse din nou întunericul. Brad stătea neputincios. — Dumnezeule.

Chip se opri. — E mai bine așa. Începură să alerge. — Lasă-l să se ducă! strigă Brad. începea refluxul. Harney Whalen era în valuri.— Spre apă! strigă Brad. Apoi dispăru. Chip porni după el. ascultând instinctiv ordinul. Brad lumină în față. Apoi se întoarseră de la mare și porniră înapoi spre Glen Palmer. răspunse Brad. Atunci îl văzură. dar Brad îl opri. ținându-și lumina pe silueta șerifului. un val imens apăru din mare. Așa știm că se termină. luat de mare. care ținea încă lumina pe locul unde dispăruse Harney Whalen. spărgându-se peste capul lui Harney Whalen. El se luptă cu forța apei preț de o clipă. • Chip păși încet înapoi unde stătea Brad. Peste o oră furtuna se dezlănțui. străbătând apa. 285 . În timp ce cei doi bărbați priveau. în timp ce vântul se agăța de hainele lor. — De ce m-ai oprit? întrebă Chip moale. Sod Beach era liniștită. cu brațele zbătându-ise fără folos în aer. În spatele lor. bătând în retragere.

— Și ce-ar fi rău în asta? întrebă Elaine. morțile care îi pătau istoria ca o ciumă. — Și ai de gând să accepți? întrebă Brad. zise Chip când termină să le povestească rezultatele anchetei. două săptămâni în care oamenii din oraș ajunseseră să accepte ceea ce se petrecuse. sugeră Glen Palmer. Nu se pomenise nimic de celelalte morți din Clark’s Harbor. Prea multe amintiri. dar nu știu dacă vreau postul. Brad și Elaine se uitară la el întrebător. E vorba de amintiri. dar și pentru Whalen care. — Ai fi bun pentru el. răspunse Chip. oamenii vorbeau. Trecuseră două săptămâni în care ciudata poveste a lui Harney Whalen străbătuse în șoaptă Clark’s Harbor. Chip clătină din cap. Dar. Pare rezonabil. Compasiune pentru cei care muriseră. dar lui Glen Palmer păru să nu-i pese. — Nu știu. Aș face probabil prea multe lucruri altfel decât Harn. după toate evidențele. — Vor să preiau eu postul lui Harney. Ancheta procurorului avusese loc. zise Chip nesigur. Mult timp se pierduse în speculații. în afara anchetei. se întrebau și scoteau exclamații de compasiune. — Nu asta mă preocupă. În cele din urmă se stabilise că moartea lui Harney Whalen fusese sinucidere. Fusese o anchetă ciudată.• EPILOG — S-a terminat. îi omorâse. zise Chip când intră în camera de zi a familiei Randall. Astăzi se terminase. Existaseră câteva fapte discutabile. 286 . încercându-se că se stabilească exact ce se întâmplase cu șeful poliției.

dar se potrivește cu faptele. — Cum de nu te-ai gândit la asta dinainte? vru să știe el. Chip Connor se ridică brusc în picioare. Nu se putea face nimic. Chip se holbă la psihiatru. Exista o legătură între Robby și Harney Whalen. De fapt. Ochii lui rătăciră pe fereastră. zise el blând. cuplat cu trauma pe care o suferise când era copil. — Ce s-a întâmplat? întrebă el. Harn ar fi putut fi… Brad îl întrerupse din nou. Și cu bioritmurile mai ales. efectul a fost dezastruos. Un lucru e sigur în privința plajei – întotdeauna a fost un loc bun pentru cugetare. zise Brad. — Cred că o să mă duc să mă plimb. aproape cu indiferență. ce-i rezerva plaja lui Robby? Ca și cum i-ar fi ghicit gândurile. dar Brad îl opri. E ceva legat de bioritmuri și bioritmurile sunt niște lucruri imprecise. Dacă știai că o să se întâmple așa ceva. zise el.— Asta nu știu. ei bine. efectul era benefic. dar nu știm de ce. Renunță la gând. Nu poți preciza ce se va întâmpla. și sistemul se repetă la cincizeci și opt de ani și șaizeci și șapte de zile o dată. dar adeseori ele explică ce s-a întâmplat. La orizont. exact cu atât era mai bătrân Whalen decât Robby. În timp ce-și trăgea haina pe el. Pentru Robby. de când se naște. Băiatul mergea încet pe plajă. amândoi aveau un bioritm afectat de furtunile de aici. apoi se opriră asupra lui Robby Palmer. Dar în viitor? Acum că Harney dispăruse. Știm că ne controlează. Dar n-o voi putea dovedi niciodată. Nu există nicio explicație? — O teorie. Harn nu era rău în totalitate. De aceea nu știm nici ce sunt. părea să se 287 . Cuvintele îi reveniră în minte. — Îmi pare rău Chip. nici nu știu dacă teoria mea e corectă. ca întotdeauna. Dacă n-ar fi mers totul atât de rău pentru el. Întâmplător. Ai putea să le consideri un instrument pentru „mintea cea de pe urmă”. În mod evident. Multă vreme a condus bine lucrurile. studiind nisipul de sub picioare. Dar pe viitor? se întrebă el. — Nu înțeleg… începu să spună Chip. Nu e decât o teorie. Chip aruncă o privire la calmul de la Sod Beach. apoi se întoarse către Brad. — Nici eu nu sunt sigur. Pentru Whalen. adăugă el cu o grimasă. Fiecare are un sistem determinat de ritmuri.

nici pe plajele din nord. nu mai trezea teama că ceva teribil era pe cale să se întâmple… Și totuși. Chip începu să tremure. l-ar fi înspăimântat. Curios. Privea nisipul ridicându-se. putu să-l vadă pe Robby. reflectă Chip. și încercă să-și organizeze lucrurile în minte. ceva ce fusese îngropat în plajă. Când soarele coborî și vântul începu să bată mai tare. cea a lui Harney Whalen a cărui minte era chinuită. mai recentă. Îl recunoscu instantaneu. Poate că. stând acum nemișcat. • Părăsi casa veche și porni spre nord. până ajunse în punctul în care Harney Whalen dispăruse în valuri. dar nu mai constituia o amenințare. privind fix la orizontul care se întuneca. Un fior îl străbătu pe Chip în tot corpul și își încheie haina strâns la gât. Voia să creeze două imagini ale lui Harney Whalen: cea pe care o cunoscuse atât de bine. păstrând amintirile bune și renunțând la cele rele. Era cald încă. coborî de pe buștean până la acel ceva.pregătească o furtună. căutând fără să-și dea seama cadavrul șefului poliției. încercă să separe amintirile – încercă să le repartizeze pe categorii. și cealaltă. pe de-o parte de amintiri mai vechi. Chip se întoarse cu spatele la mare și porni spre pădure. Ochii lui Chip scrutau marea. Nu fusese găsit. Cu două săptămâni în urmă. 288 . Se așeză pe un buștean lung. cea pe care ajunsese s-o respecte și s-o admire. bunicul lui avea dreptate – marea era cea care îl luase pe Harney. Era Scooter. Când își croi drum spre vârful grămezii de lemne. care fuseseră toate inspectate cu regularitate. nici aici. cu cățelușul țopăind la picioarele lui. nu apăruse pe plajă. cățelușul lui Missy și Robby Palmer. vântul începu să bată. departe în josul plajei. Văzu ceva. argintiu. fără să se oprească. purtat de vânt pe plajă. pe de alta de aceleași elemente ale naturii care acum răsuceau bușteanul pe care stătea Chip. dar acum era descoperit de vânt.

Robby nu prea înțelegea cuvântul. Întreaga forță a furtunii se dezlănțui asupra țărmului. spunându-i să li se alăture la dans. Era sigur că nu l-ar crede nimeni în afară de Missy. Cărând corpul cățelușului. iar Robby îl urmări din pădure. Chip urcă din nou până la buștean. Silueta se apropie. Și o dată cu starea aceea veneau și siluetele și vocile.Gâtul îi fusese răsucit. dar nici pe ea n-o crezuseră. Când crescu furtuna. spuseră vocile. iar vocile șoptiră din nou. Locul străinilor nu era acolo. Trădare. șfichiuind copacii în timp ce mareea înainta. • Robby Palmer simți primii stropi de ploaie stropindu-l pe față și fu bucuros. Așteptă și ascultă vocile. Dar pe Robby nu-l înfricoșau pentru că știa că era de-al lor. Robby sesiză deodată o siluetă care își croia drum peste bușteni. Răzbunare. care se terminau întotdeauna cu îngroparea cuiva pe plajă. 289 . Luă un băț greu și se furișă în spatele copacului. Dar nu știa cum. Așteptase furtuna toată după-amiaza și acum venise. Când furtuna izbucni asupra lui. Ai să știi. De obicei. Încă nu era sigur exact cine erau oamenii de pe plajă sau de ce se aflau acolo. dar de data asta trecu peste el și intră în pădure. începu dansul. O dată cu furtuna venea și starea lui de surescitare. Nu povestise nimănui despre lucrurile pe care le vedea acum pe plajă. Trădare. executau dansuri ciudate. dar știu ce să facă. Atunci se porniră vocile. înspăimântat dintr-o dată. Chip se întoarse spre pădure. venind înaintea norilor ca un mesager al morții. Străinii care veniseră și luaseră plaja de la oamenii cărora le aparținea și pe care îi trădaseră. El aparținea plajei și plaja îl iubea. Răzbunare. șoptiră vocile.

Robby Palmer. când ceremonia ajunse în punctul culminant. croindu-și drum printre resturile albe de bușteni răspândiți pe plajă. virtual-project. La început nesigur. Robby Palmer se lăsă în seama lor.eu 290 .Când valurile crescură. dar apoi cu sentimentul că făcea ceea ce trebuia. ieși din pădure. dansatorii furtunii întinseră mâinile spre el și îl rugară să li se alăture în strigătul lor pentru străini. care nu vedea în ochi altceva decât furtună. Se afla în mijlocul lor și.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful