1

JOHN SAUL

STRIGĂT ÎN NOAPTE
Original: Cry for the Strangers Ediția I

Traducere din limba engleză: DANIELA OANCEA

virtual-project.eu Editura FAHRENHEIT 1998

2

„Stăteau cât mai aproape posibil de linia țărmului, grăbinduse în josul plajei. Felinarul era aproape inutil, raza lui refractându-se difuz în rafalele de ploaie, dispersându-se în mii de puncte luminoase care nu luminau nimic, ci făceau întunericul să pară și mai negru decât era. Missy se opri brusc și smuci mâna maică-sii. — E cineva aici, zise ea. Rebecca lumină în jur cu o mână tremurată. — Robby? strigă ea. Robyiiii! Se întoarse cu spatele în bătaia vântului și strigă din nou. Nu veni niciun răspuns, dar simți deodată unda șocului electric, când fulgerul brazdă cerul și se scurse în pădurea din apropiere. Și, fu sigură, ceva era în spatele ei: o prezență străină. O prezență care, înțelese în clipa aceea, nu era fiul ei. Îi dădu drumul mâinii lui Missy. — Missy, fugi! Fugi cât poți de repede! Apoi, când o văzu pe Missy năpustindu-se în întuneric, simți cum i se încolăcește ceva în jurul gâtului. Nu, își zise ea. Nu așa. Te rog, Doamne, nu…”

3

• PROLOG
Pocnetul unui tunet îl trezi pe băiat și el râmase nemișcat în pat multă vreme, dorindu-și să treacă furtuna, savurând în același timp emoția stârnită de ea. Pe măsură ce fiecare străfulgerare de lumină umplea rapid dormitorul, începu să numere secundele, așteptând zgomotul exploziv al tunetului. Furtuna se lăsase pe țărm – intervalul dintre lumină și sunet se făcu tot mai mic. Când perioada dintre descărcarea de lumină și sunet se reduse la câteva secunde și băiatul știu că furtuna ajunsese la depărtare de o milă pe plajă, se ridică din pat și începu să se îmbrace. Câteva minute mai târziu, deschise ușa și păși afară, în ploaia torențială. Îl șfichiuia prin haine, dar el părea să nu observe. Se îndepărtă încet de casă, în urgia furtunii. Auzi urletul puternic al talazurilor chiar de la o depărtare de un sfert de milă de plajă. Zgomotul ritmat al valurilor, de obicei blând și liniștit, era intensificat de furtună și bătaia lor neîntreruptă era purtată de vânt. Băiatul începu să alerge în direcția zgomotului. Un fulger lumină cerul, când el părăsi drumul și o luă pe poteca ce îl ducea, printr-o fâșie îngustă de pădure, la plaja de dincolo. Când lumina fulgerului se stinse, tunetul îi pocni în urechi; furtuna era peste tot în jurul lui. Se apropie încet de plajă, aproape cu evlavie. Dincolo de pădure, un morman de bușteni zăcea aruncat pe plajă, blocându-i trecerea. Își croi drum printre ei cu grijă, dar temeinic, cercetând cu picioarele, fără să se mai uite. Era pe punctul de a escalada ultimul buștean, când furtuna se opri pe neașteptate și luna plină ilumină plaja. Instinctiv, băiatul se lăsă în genunchi, ghemuindu-se, în timp ce inspecta fâșia de nisip și stânci din fața lui.
4

Nu era singur pe plajă. Drept în fața lui văzu formele, siluetele întunecate ale unor dansatori, contorsionându-se în lumina lunii, ca într-un fel de ceremonie. Îi urmări fascinat. Apoi își dădu seama că mai era ceva acolo. Ceva neclar. Pe când privea, îi atrase atenția o mișcare de lângă dansatori. Alte două forme se mișcau în lumina lunii; nu atât de grațios și de precis ca dansatorii, ci zbătându-se, rostogolindu-se pe nisip, luptându-se cu frânghiile care le legau mâinile și picioarele. Băiatul își aminti legendele și poveștile pe care bunica i le spusese despre plajă și, o dată cu amintirea lor, îl străbătu un fior de frică. Privea la un dans al furtunii și știa ce avea să se întâmple. Se ghemui mai mult, ascunzându-se în spatele bușteanului. Dansatorii își continuară ritmurile ciudate încă puțin și apoi se opriră brusc. În timp ce băiatul îi privea, dansatorii înconjurară siluetele legate care se agitau la picioarele lor – un bărbat și o femeie, își dădu el seama. Îl puseră mai întâi pe bărbat în groapă, iar apoi, lângă el, pe femeie. Părea să le fi scăzut forțele pentru că împotrivirile lor erau slabe, iar vocile nu li se auzeau din cauza talazurilor. Dansatorii îi puseră în groapă, cu fața la mare. Apoi începură să umple groapa. O făceau cu grijă, imperturbabili. Niciun fir de nisip nu cădea pe fețele victimelor, nici lopețile nu le loveau. Dar, pe măsură ce clipele treceau, groapa se umplea. În scurt timp, nu mai rămăseseră la suprafață decât formele capetelor celor doi în bătaia valurilor înspumate. Dansatorii aruncară o scurtă privire asupra rezultatului muncii lor, apoi izbucniră tare în râs – un râs ridicat deasupra valurilor, până la urechile băiatului, alungându-i amintirea tunetului și a vuietului mării. În timp ce mareea creștea, dansatorii porniră spre pădure în direcția băiatului. Luna dispăru la fel de repede cum apăruse și ploaia începu să se reverse din nou. Scena macabră de pe plajă dispăru în întuneric, rămânând doar în amintirea băiatului, pentru totdeauna. Sub acoperirea furtunii, băiatul își părăsi ascunzătoarea din spatele bușteanului și o luă la goană prin pădure. Când
5

Restul era însă neclar. casa încă țiuia de liniște. erau împrăștiate pe podea în această dimineață. Își spuse că. ascultând. Stătu mult timp în pat. ca întrun vis. Și mareea care se apropia. Ar fi o zi bună de plajă. Dansatori care îngropau doi oameni în nisip. Începu să asculte sunetele dimineții. strigând după ei. dacă ar asculta destul de mult. Probabil că nu se treziseră încă. Își aminti cum număra secundele care treceau între străfulgerările de lumină și pocnetele tunetelor. Probabil că fusese un vis. dezmințind cu seninătate furtuna recentă. 6 . Liniștea îl înspăimântă. Nu fusese deci un vis. Își puse haine curate. Bunica probabil că se învârtea prin bucătărie. Băiatul se scutură. iar bunicul stătea la masă bând cafea și citind cu voce tare de unul singur. dormind adânc. iar copilul zâmbi fericit când se uită la cerul albastru. Soarele se revărsa pe fereastră. Își aminti furtuna și momentul când se trezise. Trebuia să fie. Resturile de la masa de dimineață a tatălui său erau tot acolo. hainele pe care și le așezase ordonat pe scaun aseară. Asta era. în pădure. Dar unde erau bunicii lui? Porni în sus pe scări. • Băiatul se trezi devreme în dimineața următoare și se întinse în căldura plăcută a așternutului. Își aminti vag cum se dusese pe plajă și văzuse ceva. Dar. că o va auzi pe bunica lui zăngănind vasele în chiuvetă și vocea bunicului său mormăind monoton în spate. erau încă în pat. Mareea continua să crească. îmbrăcându-se încet și sperând în fiecare clipă că sunetele dimineții vor începe. Tatăl lui pesemne plecase deja la lucru. În cele din urmă se ridică și începu să se îmbrace. sunetele obișnuite ar reîncepe și coșmarul ar dispărea din mintea lui. Asta era bine. ude. Se duse la bucătărie. Dar în dimineața asta era liniște. el aproape că ajunsese acasă. Dar hainele lui. senin. Plaja… Noaptea îi reveni în minte ca o confuzie întunecată de forme și sunete.dansatorii trecuseră de bariera de bușteni. când fu gata îmbrăcat.

văzând valurile cum se apropiau fără milă de ei. Nimic neobișnuit. Fața lui se încordă de grijă când păși în pădure. așteptând neajutorați. Ar fi ceva de adunat de pe plajă în dimineața asta! Cu puțin noroc. Băiatul îi privi neajutorat. încetini. cu ochii căscați. Trase mai tare. Băiatul se uită rapid în jur. Părăsi casa și începu să alerge spre plajă. fie că se prinseseră de ceva. orice ar fi fost. pe măsură ce se apropia de algele maronii. Își făcu drum cu grijă prin grămada de bușteni nu pentru că drumul i-ar fi fost străin. Începu să tragă de alge. îngropate până la gât. cu trăsăturile schimonosite de frică. Aproape că îi veni să se întoarcă din drum când ajunse la bariera de trunchiuri de copaci. Fie că erau îngropate adânc în nisip. două fețe se holbau grotesc la el.Camera lor era goală. • Se opri la marginea pădurii și se uită printre copaci. Furtuna acoperise plaja cu resturi: algele zăceau amestecate în grămezi peste tot și o nouă recoltă de bușteni era împrăștiată într-un talmeș-balmeș pe întinderea de nisip și stânci. Porni nerăbdător. Lângă apă văzu un morman uriaș de alge și se îndreptă spre el. Putea să vadă pe fețele lor cum muriseră. De sub alge. ar putea găsi niște sticle printre ierburile de mare. Visul reveni. Nu fusese un vis. cu mintea răvășită. apoi retrăgându-se pentru a porni un alt atac. 7 . ce l-ar fi așteptat pe plajă. Trebuie să fi fost o moarte înceată și înfricoșătoare. înțelegând. dar. înghețat. sperând că ar putea într-un fel să vadă printre ei ceva. Câteva minute mai târziu escaladă încet ultimul buștean și ajunse pe plajă. acoperindu-le fețele. Algele cedară. Dar trebuia să știe. Atunci i se luă o piatră de pe inimă și îngrijorarea de pe față făcu loc unui zâmbet. ci pentru că dorea să-l prelungească. Bunicii lui. prelingându-se. să amâne clipa când va ajunge la fâșia de nisip.

i se păru că aude ceva. apoi mai tare. ținându-și respirația și scuipând apă sărată. Dar nu uită nicicând. Băiatul se mai uită o dată în ochii bunicului mai întâi. țipând neauziți în vânt și ploaie.Probabil că tușiseră și se înecaseră. Mai întâi încet. În timp ce privea mâhnit fața netedă și întunecată a bătrânei.” Băiatul țipă și se îndepărtă. 8 . „Să plângi…” se tânguia vocea în mintea lui. apoi în ai bunicii. „Plângi pentru ei… și pentru mine.

• CARTEA ÎNTÂI • Clark’s Harbor 9 .

• Capitolul 1 Pete Shelling se uita fix la mare. povești devenite legende mai mult datorită imaginației bogate a generațiilor de pescari decât ferocității furtunii. Ochii lui Pete Shelling măsurară orizontul și apoi el se hotărî. Renunță imediat la tentație. Dar el nu văzuse niciodată o astfel de furtună – părea un lucru ce ținea de trecut. Chiar și cu tamburul era o muncă grea. care ar putea să ridice o ambarcațiune ca Sea Spray și s-o răsucească pe suprafața apei ca pe un titirez. probabil o exagerare. Ceilalți dispăruseră. dorindu-și să fi luat pe cineva cu el – era prea bătrân și anii începuseră să-și spună cuvântul. Mareea va fi în toi și va avea de luptat cu refluxul la întoarcerea în port. Pete Shelling rămase singur pe mare. Departe. citindu-i unduirile ca pe o hartă. Încă o dată se gândi să se întoarcă în port. restul bărcilor se îndrepta spre port cu luminile aprinse. 10 . păstrând năvodul pliat cu grijă. spre sud. Se uită cu un ochi critic la mare și își aminti de toate poveștile pe care le auzise despre această zonă a Pacificului – despre furtunile neașteptate care se abăteau asupra acestei întinderi a țărmului statului Washington. pregătit pentru a fi rearuncat. Vântul se înteți și Pete se întoarse pentru a ridica năvoadele. biciuind marea într-o dezlănțuire a urii. Va arunca din nou năvoadele și va mai încerca o captură până să considere că se încheiase ziua. Nu era genul lui Shelling să-i urmeze pe ceilalți. Nu fusese niciodată și n-avea să fie nici acum. furtuni care păreau să vină din senin. Năvoadele prinseră să se adune necontenit și el strângea peștele în cală. Se strâmbă pe tăcute. sclipind vesel în noapte. Pete fu tentat să se abată din drum și să urmeze flota. o treabă care îi îndoia spatele. dar nu erau probleme. Când termină și peștele prins fu pus în siguranță la locul lui în cală. Pete Shelling era obișnuit să lupte.

Năvoadele se strângeau încet. Câteva minute mai târziu. grăbind etapele. era mai bun decât ei. el rămăsese așteptând ultima captură. Cu ani în urmă. țărmul sălbatic se contură în lumina albă a fulgerului. când toate năvoadele fură lăsate la apă. trăgând de plasă. fără să-și mai bată capul cu împachetatul plasei. Aruncă o frânghie și tamburul începu să scârțâie monoton. Preț de o clipă. aruncă ancora și-și aprinse pipa. care bătuse constant. Ajunsese pescar. se schimbase dintr-o dată. îl făcuse la fel de încăpățânat ca și pe ei. Dar nu fusese așa. când flota se întorsese. Îndreptă barca spre nord și începu să lanseze încet năvoadele. când își dădu seama că ceva nu era în regulă. Până atunci valurile se îndreptau spre țărm. Pescarii abia îl tolerau pe Pete Shelling și el se obișnuise să trăiască așa. Nici zvonurile de vad bun la pește nu ajungeau până la el. Suprafața apei era altfel. Se mișcă repede. Pete dădu barca înapoi. 11 . Talazurile creșteau și vântul începu să-i umfle hainele. cu intenția de a ridica năvoadele. suflând împotriva bărcii. Tocmai își scutura pipa și se pregătea să verifice poziția năvoadelor. acum deveneau agitate și creșteau sub ochii lui. Lucrul cel mai important acum era să tragă peștele în barcă și să pornească spre port. înainte să se dezlănțuie furtuna asupra lui. Vântul. când se hotărâse să se stabilească în Clark’s Harbor. o să aibă destul timp dimineață să o îndrepte. nici glumele făcute la o bere. Mai avea de fumat o pipă sau două până să înceapă să ridice ultima captură din noaptea aceea. cel puțin nu de la început. manevrând traulerul în cerc. furtuna izbucni cu un fulger și se auzi zgomotul unui tunet. să se alăture comunității de pescari și să-și petreacă restul anilor într-o companie binevoitoare. Clark’s Harbor nu îl primise bine și își petrecuse cincisprezece ani simțindu-se ca un străin. care să le demonstreze că. direcționând peștele în cală. Pete Shelling lucra cu furie. Acum. astfel încât curentul să aducă prada cea mai bogată în plasă. dar nu făcea parte din flotă. Apoi. Ultima și cea mai mare. Roti tamburul mai repede. Dar asta îl înăsprise. strângând plasa. la Harbor Inn. indiferent ce credeau despre el.Nu fusese în intenția lui să se lupte. plănuia să ia viața ușor.

Își smuci brațele. forțânduse să ajungă la piciorul prins. Pete Shelling înjură cu glas tare. Încet.Dezastrul lovi când tunetul se stinse. nereușind cu zbaterile lui să facă față greutății plasei. Mușchii lui refuzau categoric să 12 . Cu toate acestea. iar tamburul se învârtea în gol. Apoi își aminti că nu mai avea cum să tragă aer în piept. Poate doar apă. Frica îi puse un nod în gât. reuși să se elibereze. Simți cum plasa i se înfășură în jurul brațelor. calculat. De îndată ce va trage aer în piept. începu să dea aerul afară din plămânii gata să plesnească. i se înfășură de picior și se răsuci. devenite inutile în strânsoarea plasei. Înghiți în sec. Pescarul fu tras în sus și se simți azvârlit peste bord. apa rece îi ajunsese deja deasupra capului. luptând cu dorința copleșitoare de a se ridica la suprafață. Se încordă ca pentru a trage toată marea în plămâni și fu ușor surprins când văzu că nu putea. Dar era prea târziu. când reuși să se ridice deasupra apei. Pete Shelling știa că avea să moară. apoi fu aruncat de greutatea apei care trăgea plasa cu putere. Trase cu disperare aer în piept. Un ochi al plasei veni peste el. nu era nimic de văzut în întuneric. Shelling se mai scufundă o dată. deschise ochii și își văzu barca. Pe urmă începu să-și croiască drum în sus. ducând aerul înghețat în plămâni. Plasa încă atârna pe o parte a bărcii. Pipăi ochiul de plasă din jurul gleznei și. Deschise ochii și îi închise repede la loc. se băgă tot mai la fund. Se zbătu și mai tare și brusc ieși cu capul la suprafață. și se scufundă din nou în apă. Simți cum își pierde vlaga și pentru o clipă teama îl părăsi. cu o smucitură puternică. cu plasa care îl trăgea. Încercă să-și elibereze mâinile din corzile care îl strângeau. revărsându-se înapoi în mare. Timpul părea încremenit în loc și se împotrivi panicii care creștea în el. făcându-l prizonier. De data aceasta. Plasa era toată adunată în jurul lui și nu mai putea să dea din picioare. își va recăpăta suflarea. se ținu o fracțiune de secundă. Până să apuce să țipe. Scârțâitul tamburului încetă și năvoadele se răsturnară. eforturile lui nu rezolvau nimic. dar curând trebui să renunțe și să-și facă din nou drum spre suprafață. dar cu picioarele legate. înțelese pericolul și încercă să se ferească sărind într-o parte. Se prinse cu mâinile de marginea punții.

aproape ca un miracol. ca fustele unei femei epuizate care dansase prea mult. până târziu în noapte. Se agită din nou. dar acesta nu exista. Sea Spray plutea liniștită pe o mare calmă. Nu voia să moară. Dar desigur. Pete Shelling dispăruse de mult. nu pun nimic altceva pe hartă în afară de numele orașelor. Vezi ceva promițător pe-aici? Elaine se întinse după harta din torpedo. singură pe ocean. pe neașteptate. Sea Spray. ca de indian. ieși la suprafață. — Din nefericire. Se stingea singur. ci una mai mică. brațele lui slăbite luptând cu strânsoarea legăturii. ghicindu-i gândul. ce frumos e aici! 13 . spuse ea sec. Și o figură. spuse Brad. Era o barcă. singur în furtuna care se dezlănțuise din senin. În timp ce se stingea.îl asculte. Începu să simtă cum i se apropia sfârșitul. Brad. Nu era barca lui. părea să îl jelească. Pete Shelling se răzgândi. Nu era nimic acolo – în afară de speranța deșartă a unui om care murea. Ochii lui căutară deznădăjduiți după ajutor. Părea să fie o barcă. Când în sfârșit pieptul i se relaxă și trase apa. Marea înecă speranța și omul deopotrivă. apoi privi pe fereastră. dar m-aș indispune. — Doamne. nu putea fi adevărat. Sea Spray. însă era prea sufocat de apa sărată ca să mai poată scoate vreun sunet. Apoi. Încercă să strige. încercă să interpreteze acea vedenie ciudată care era ultima lui privire asupra lumii. N-avem ce alege. — Aș mai putea merge încă o jumătate de oră. Dar era prea târziu. Se scufundă din nou. Era singur pe mare. cu năvoadele împrăștiate. Marea n-o săl învingă. Când soarele răsări după câteva ore. perfecta sincronizare dintre mecanism și stomacul lui. Se mai uită o dată la hartă. ca de obicei. O să se lupte din nou. • Capitolul 2 Brad Randall aruncă o privire la ceas și văzu. se zbătu cu sălbăticie împotriva plasei care îl ținea. — E vremea prânzului? îl întrebă soția lui. O figură întunecată. I se blocă tractul respirator.

Cum putuseră să-și croiască drum prin ele ca să construiască autostrada? Apoi pădurea lăsă loc plajei și. care stătea ca o barieră impozantă între ocean. Era la câțiva metri de ea când Elaine scoase un strigăt victorios. ea se cățăra peste trunchiuri. mereu prezentă. știind din experiență că va fi nevoie de ajutorul său pentru a căra înapoi la mașină ceea ce găsise. am dat de una! 14 . Și Elaine era insistentă.Se îndreptau spre sud pe Șoseaua 109 de-a lungul Coastei de Vest a Peninsulei Olympic. pentru a le păstra pe cele care erau perfecte azi și urmau să fie aruncate mâine. drumul șerpuia printre păduri verzi. — Bine. Brad privea amuzat. comparându-le în gând cu cele pe care deja le adunase. În dreapta lor. chiar înainte ca Brad să înconjoare mașina. pădurea urca brusc spre semețele înălțimi ale Masivului Olympic. adunând resturi. o briză aspră stârnindu-i valurile înspumate. De o oră. Între drum și nisip. La stânga. Și reține că nu mai avem loc în portbagaj pentru lemne. și Puget Sound. apoi își îndreptă toată atenția spre plajă. în speranța că va găsi ceva mai bun în următorul ascunziș. de când trecuseră de Crescent Lake. spuse deodată Elaine. Începu să se apropie de ea. în ultimele opt săptămâni. Era într-adevăr frumoasă. El viră în afara drumului și opri. — Am găsit una! țipă ea. la vest. încât Elaine se mirase de câteva ori cu voce tare. doar câteva minute! Brad stătu să se gândească. iscodind ici și colo. Elaine umpluse și golise portbagajul mașinii de cel puțin trei ori – aruncând bucățile de lemn care păreau perfecte ieri. Te rog. de îndată ce ajunseră la țărm. apoi abandonându-le. În sfârșit. — Hai să ne oprim. Oceanul Pacific se întindea strălucind sub soarele dimineții târzii. grămada de bușteni. înțesate cu tufișuri atât de dese. la est. dar ține minte: doar câteva minute. apoi se mai uită o dată la ceas. luxuriante. perdeaua de nori se destramă. alcătuia o barieră argintie ce promitea comori ascunse pentru sârguincioșii căutători de pe plajă.

spuse ea ușor. — Haide. strălucitor. nu? — Da. Eu am să mă uit pe hartă. Și desigur. — Ai putea să-mi spui și de ce? — Ți-am spus – pluta e un semn. Și. iar Brad știu imediat că era vorba de o plută de pescuit japoneză. — Clark’s Harbor? repetă Brad. — Minunat! strigă el. Și pun pariu că primul loc pe care-l aleg va fi exact ceea ce căutăm. 15 . Ea zâmbi șmecheră. — Clark’s Harbor anunță ea. — Bineînțeles. îmi sună bine. ea împachetă cu grijă globul albastru în poșetă.” Sună foarte… profesionist. — Un semn? se miră el. zise Brad morocănos. „Sunt în Clark’s Harbor și scriu o carte. care se așeză lângă ea pe un buștean. Unde e? — Douăzeci de mile sud. Înseamnă că azi vom găsi tocmai locul potrivit. Brad ridică din umeri.Ținea în sus un obiect albastru. pe care ea își jurase să o găsească înainte de a se întoarce acasă. — Merge pentru prânz. Elaine se uită fericită spre soțul ei. Dar era perfectă. Porni motorul. spuse Brad. Dacă nu o facem. vei scrie o carte profesionistă. Acum putem mânca? Dar ea nu dădu niciun semn că l-ar fi auzit – era absorbită complet de cercetarea plutei pentru a-i descoperi vreun mic defect pe care l-ar fi putut avea. declară ea. — Nu-i nici măcar ciobită. băgă în viteză și apăsă pe accelerație. Elaine se ridică hotărâtă. să găsească una perfectă ar fi fost un noroc prea mare. am dat de bucluc. apoi luă harta. Lângă el. — Ar cam trebui. În mașină. Nu au mai rămas prea multe locuri de văzut. — E un semn. O ridică în lumină și privi licăririle soarelui care se reflectau în sticla albastră. — Pari al naibii de sigură. Elaine se așeză sigură în scaun. mai mult. zise ea. Înapoi la mașină cu tine. Și te gândești la ceva mai mult decât la un loc pentru prânz.

ar fi ajuns aceeași absurzi monotoni din Aberdeen și Haquiam. — Și cum rămâne cu pacienții mei? — Ce-i cu ei? spuse Elaine degajată. Brad se cufundă în tăcere. 16 . Deci. să-mi iau un an întreg să scriu o carte care s-ar putea nici să nu se vândă? — Sigur o să se vândă. întrerupând tăcerea. Elaine avea dreptate. spuse deodată Brad. Poate că Elaine are dreptate. Elaine râse și-l bătu pe genunchi. dar asta nu înseamnă că îți va omorî pacienții. căutând cel mai potrivit oraș unde să-și petreacă anul în care Brad să-și poată termina cartea. zise Elaine moale. spuse Brad întunecat. iar eu nu-mi pot imagina un loc mai bun să ne petrecem timpul decât aici. dacă ar fi continuat. tot merită. mai degrabă. Bătuseră peninsula preț de două săptămâni. căci. Poate Clark’s Harbor este locul cel mai potrivit. ori vor renunța să mai caute. — Chiar înainte. Era o tăcere convenabilă. conducând mai mult din reflexe decât concentrânduse. Fac o mare greșeală? Adică. Brad își dădu seama că nu acordase prea multă atenție drumului. Avea o sonoritate drăguță.— Mă întreb. chiar dacă această carte ar fi numai un pretext pentru a petrece câteva luni la mare – ceea ce nu e – adăugă ea repede. Acum văzu că se aflau la marginea unui oraș. ci mai degrabă pentru că nu e nevoie. făcând circuitul complet al peninsulei. Atunci vor fi doar sute de mii. aceea dintre doi oameni care se iubesc și se înțeleg reciproc. prea pitorești sau prea mândre. Brad știa că azi ori vor găsi orașul potrivit. erau prea comerciale sau prea modeste. declară Elaine. O să le supravegheze Bill Carpenter nevrozele. Dar era ceva în neregulă în fiecare dintre acestea. ca numele unui vechi oraș pescăresc din New England. și care apare nu din neputința de a avea ceva de spus. cu un simțământ de neîncredere. cui îi pasă? Ne putem permite să ne luăm liber un an. Milioane de oameni o vor devora. — Sute. — O carte despre bioritmuri? — În regulă. Își plimbă prin minte numele orașului. Clark’s Harbor. spuse ea fără grijă. — Chiar dacă nu se vinde deloc. își zise Brad. Nu e un psihiatru de talia ta.

Nu părea să fie unul mare. Panta se precipită și ajunseră rapid în centrul satului. Volvo-ul verde închis i se păruse totuși familiar. și părea să fie bine îngrijit. Exista o stradă care pornea perpendicular de pe autostradă. spuse Elaine încet. Ce-ai zice dacă am mânca ceva? • Rebecca Palmer observase mașina străină trecând când era pe punctul de a intra la Blake’s Dry Goods. Elaine îl privi scurt și preocuparea lui îi îngândură chipul. era o clădire veche în stil victorian. Unul sau doi oameni priviră mașina familiei Randall. 17 . unele vopsite îngrijit. Câțiva oameni erau pe străzi. ceea ce era bine. Întotdeauna atentă la soțul ei. Dar chiar și structurile mai vechi stăteau drepte. Casele erau răspândite dea lungul drumului – case de lemn. dar era absorbită cu alte lucruri. Își scoase din minte însă gândul acesta. suficient ca orașul să pară aglomerat. Niciunul nu se opri să se zgâiască. Era un pic mai mare ca un sat. Clădirile răspândite de-a lungul apei erau toate la fel: șindrile netede. dar fără să arate vreun interes deosebit. înflorind vesel în aerul primăvăratic. iar el și Elaine se uitară curioși împrejur. dar nu foarte animat. Brad opri mașina. ceea ce era și mai bine. Conduceau în jos pe o pantă ușoară spre inima orașului. — S-a întâmplat ceva? întrebă ea. Și chiar arăta ca un oraș dintr-o vedere din New England. — Arată a ceva din New England. vizibil mai impunătoare față de restul caselor. Separat. rezistente. Îmi place. Ar fi vrut ea să fie așa. spuse Brad. să facă vreun gest sau să comenteze. simțind o ciudată lipsă de curiozitate la oamenii care îi priviseră atât de dezinteresat. cu gazonul și grădina legate printr-un gard alb de lemn. cu grădini îngrijite. construite solid. parcă îngânându-l pe Brad. Brad coti la dreapta pe ea. vopsite în culori vii. Brad se încruntă ușor. Acum o interesau mai mult cumpărăturile decât să știe cine erau cei ce sosiseră în oraș. altele având o patină argintie de la vântul mării. iar apoi îi zâmbi. — Nu știu. Un înscris de mână te avertiza că era Harbor Inn. Strada se termina la chei.

— Dar n-am făcut nimic. pictate pe marginea farfuriilor. chiar și pentru un serviciu chinezesc de mâna a zecea. Era pe punctul de a renunța când îl auzi pe Blake chiar în spatele ei. Clătină tristă din cap văzând panseluțele de un roz țipător. spune Blake acuzator. Dumneata ai lovit stiva. — Te-am văzut uitându-te la porțelanuri. — Pe mine să nu mă minți. Rebecca se încruntă supărată. În afară de ei doi. Se întoarse și-l văzu pe George Blake repezindu-se spre raftul cu porțelanuri. insista ea neconvingătoare. Incidentul se petrecu în timp ce se oprise în fața unui suport cu rochii ieftine. copleșitoare. — Dar nu am nimic de-a face cu treaba asta. luând diverse lucruri de ici și colo și așezându-le în coșul căruciorului. și trecu mai departe. Rebecca se întoarse și-l privi timidă. aranjate. Rebecca privi iute în jur și văzu că avea dreptate. așteptându-se să fie contrazisă. Stăteam aici și mă uitam la rochii. Și de mine. Rebecca avea o înfățișare de femeie fragilă și era greu să găsească haine care să nu fie prea mari. — Poftim? — Porțelanurile.Trase un cărucior din șirul de la intrarea în magazin și începu să-l care încet printre rafturi. Nici măcar nu le-am atins. se justifică Rebecca. Vocea lui era aspră. în magazin nu se mai afla nimeni. V-am spus. Nu e nimeni altcineva în afară de dumneata. Va trebui să plătești lucrurile pe care le-ai spart. 18 . Rebecca se întoarse înapoi la suportul cu rochii și căută mai departe ceva ce s-ar fi potrivit cu genul ei eteric de frumusețe. grosolană. — O să trebuiască să plătești pentru marfa aceea. Mulțumită că incidentul nu o privea. oprindu-se să privească un raft de porțelanuri ce-i atrăsese atenția din pricina prostului gust. Blake se uită la ea. — Dar asta a fost acum cinci sau zece minute. nu eram lângă raftul acela. zise Blake imperturbabil. doamnă Palmer. Fața lui Blake se întunecă și Rebecca aproape că dădu înapoi văzând ostilitatea lui.

— Ba nu sunt! izbucni Rebecca. cu toții am știut că e ceva ciudat cu dumneata. dar asta nu înseamnă că trebuie neapărat să cumperi de la mine. Barul era aproape gol – doar doi bătrânei stăteau la o masă de stejar scrijelită și aveau câte o halbă de bere și tăblița de șah între ei. 19 . Localul era la etajul de sus al unei clădiri cu două etaje. — Bine. spuse Blake. În tăcere. la fereastră. deasupra unei cârciumi. Presupun că ai dreptul de a locui în oraș. spuse Elaine Randall. Dacă aș fi făcut-o. aș fi recunoscut și aș fi plătit. Exista doar o masă liberă. avea să-l facă să izbucnească. încheie el. Acum cred că știu ce e – ești o mincinoasă. Ce s-a întâmplat? se întrebă ea. era aproape plină. — Ce să faceți? — Nu vreau să mai faci cumpărături aici. dar. Cafeneaua. Îi zâmbi în semn de aprobare lui Elaine și o urmă la etaj. De când ai venit cu familia aici în oraș. replică Blake. dedicându-se ocupației sale favorite: studierea atentă a oamenilor. Brad citi meniul. știa ea sigur. Nu prea bine. Rebecca plecă din magazin. Dar n-am făcut nimic. apoi lăsă meniul din mână. era sigură. aș prefera să pun înapoi în raft toată marfa din coșul dumitale.— Nu știu de ce susții asta. Rebecca Palmer își mușcă buza și se strădui să nu izbucnească în lacrimi. săți faci cumpărăturile în altă parte. Te cred pe cuvânt. Iar asta. întrebându-se cum avea să-i explice soțului ei acest incident și cum avea el să reacționeze. Glen Palmer își controla bine temperamentul de artist. în contrast cu barul. dar uneori izbucnea. De-acum înainte. dacă nu te superi. • — Uite o cafenea acolo. hotărându-se asupra unei salate de crabi fără să se gândească prea mult. și cei doi se îndreptară spre ea. Cei doi soți Randall trebuiau să treacă prin cârciumă ca să ajungă sus și Brad se uită împrejur după ce ochii lui se obișnuiră cu întunericul. Ce e cu orașul acesta? Dar știa că n-avea niciun rost să-l întrebe pe Blake și cu atât mai puțin să se certe cu el.

o chelneriță apăru și le luă comanda. își vârî adânc mâna în portofel. acolo. lăsă câțiva bani pe masă și se pregăti să plece. privirea lui Brad se îndrepta curioasă spre bărbatul cu hainele asortate și care tocmai își dăduse jos barba. trebuie să fie cel care stă singur. cu toate că. Știu ce vrei să spui.Câteva minute mai târziu. Și o persoană pe care nu o pot cataloga. Brad dădu aprobator din cap și privi încă o dată la bărbatul despre care vorbeau. — Foarte inteligent. Era aproape sigur că-l știa. bine. și își împreună mâinile. mâncarea le sosi și soții Randall începură să mănânce. Asemenea celor pe care-i mai văzuseră. ce? — Spune-mi cine sunt ăștia. Chelnerița binevoitoare îi turnă. dar le purta oarecum diferit. bine? — Ei. câțiva negustori și câteva gospodine. Și îl mai izbi ceva pe Brad: impresia că îl cunoștea de undeva. continuă Brad. acolo unde soarele nu ajunsese. în spatele șervețelelor. O dată făcu semn după cafea. Înainte să o fi putut întreba pe Elaine. — Ei. dar nu se opri să stea de vorbă cu el câteva secunde. 20 . Elaine puse meniul înapoi în suportul său. Ce era cu fața lui? Apoi Brad înțelese: omul își dăduse barba jos recent. Era vorba de cum se asortau. — Unde? întrebă Elaine. — Nu e cine știe ce de spus. Când termină. făcând abstracție de ironia ei. hotărî Brad. Se pare că mai mult pescari. Bărbatul se uita în farfurie și mânca liniștit. Când omul își termină masa. Și fața. zise Brad. și acesta purta jeanși și o cămașă de lucru decolorată. Era ceva în legătură cu hainele lui și cu fața lui. lăsând o paloare în partea de jos a feței. Aha. îl întrerupse Elaine. din când în când. — Zău? Ce vreau să spun? — E diferit de ceilalți. uitându-se împrejur. fără să se grăbească. — De asemenea. având în vedere că poți vedea cheiul afară pe fereastră. așa cum făcea cu toți ceilalți din cafenea. Arată de parcă nu-i în largul lui și o știe. dar totodată fără să tragă de timp. spuse Elaine.

impulsiv. — Domnule doctor Randall? Chiar dumneata ești? Brad îl recunoscu atunci și se ridică în picioare: — Glen Palmer! Pentru numele lui Dumnezeu! Tot stăteam aici de-atâta timp. — Desigur.Cum porni înspre scări. cumpărate când abia și le putea permite și care fuseseră zdrobite ireparabil. zâmbind. Brad îl privea nerăbdător. Robby Palmer. ochii i se întâlniră dintr-o dată cu ai lui Brad și se opri puțin. dar cel mai adesea distructiv. vorbind întruna. dânsul e Glen Palmer. cu mâna întinsă. Aceasta e soția mea. una pe care n-o putea uita curând. — Datorită bărbii. — Ia loc. uneori doar nervos. dar abținându-se. așezându-se. fu de acord Palmer. Brad avea o amintire. Un zâmbet îi lumină fața și traversă repede camera. favoritele lui. răspunse Glen Palmer. — E cel mai potrivit cuvânt. spuse ea. tatăl lui Robby Palmer. Nițel 21 . Copilul fusese obiectul a numeroase accese de mânie și în cursul lor violența lui ieșea la suprafață. care îl făcea să se miște neîncetat. dar nu știam de unde să te iau. fusese sub îngrijirea lui Brad Randall în ultimii trei ani. Un băiețel cu o figură de înger. într-o după-amiază. băiatul de nouă ani al lui Glen. pentru a nu-l supăra. Robby avea șase ani și nu putea sta locului mai mult de o secundă-două. spre perete sau în persoana cea mai apropiată. Am dat-o jos când m-am mutat aici. câteodată amenințător. Elaine își ridică sprâncenele a mirare. Cum se mai simte? Brad îmi spune că a fost un miracol. suferind de hiperkinezie. o disfuncție a sistemului nervos. Iubito. mișcându-și mâinile și picioarele încontinuu. dar având pe dracul în el. Fusese un caz deosebit de grav. Brad învățase rapid să ia toate obiectele fragile din biroul lui când venea Robby Palmer. Elaine. Era ceva înăuntrul lui. Prima oară când îl văzuse pe băiat. sigur că te recunosc. mânuțele lui întinzânduse să apuce cel mai apropiat obiect – oricare ar fi fost – și să-l arunce spre fereastră. legată de două piese de cristal Steuben. apoi înțelese și întinse mâna. de Robby Palmer. vrând să-l bombardeze cu întrebări pe Palmer.

E încă activ. Degetele lui Brad băteau ușor darabana pe masă. Așa. reflectă Brad. înainte ca agitația să pună stăpânire pe el din nou. — De ce nu? spuse Glen amabil. în timp ce el întorcea pe toate părțile în minte declarația lui Glen. Am venit aici într-o excursie și ne-am oprit în partea de nord a orașului. — N-ai să mă crezi. Robby Palmer nu mai venise la Brad Randall. Așa că ne-am mutat aici. De-a binelea. E calm. Glen Palmer ridică din umeri. zise el. Dar nu ne-am întrebat. încercând să înțeleagă ce ar fi putut să-i vindece boala lui Robby. Glen se uită la ceasul din perete. Și deatunci a rămas calm cât am stat pe plajă. care nu înțelesese niciodată de ce. pocnindu-și degetele. — N-am idee. în locul numit Sod Beach. Orice demoni ar fi fost în el. — Dar de ce? întrebă Brad. Doar o răceală. Întotdeauna te-a plăcut. Asistenta trăise sub teroarea vizitelor lui Robby la cabinet și adeseori își găsea nenumărate motive pentru a lipsi când venea copilul. hohoti Brad. Acum e ca și ceilalți copii. pur și simplu. Nu avusese nicio urmă de regret și nici teamă de pedeapsă. acum câteva luni. aceasta se uitase apoi la cioburi dezorientat. — Dar nu are sens.supărat. În tăcere. Brad Randall se întrebă dacă orașul Clark’s Harbor avea vreo legătură cu acest miracol. Dar într-o zi. Prea mult timp fusese un caz problematic și Brad era întotdeauna sceptic în ceea ce privea miracolele. acum au plecat. dar nu ca înainte. ei îi spuseseră doar că era un miracol și așa rămăsese. spuse el. zise el. — Mă întreb dacă aș putea să-l văd. de ce nu veniți la noi astă seara ori mâine dimineață? Stați în oraș? 22 . Schimbarea lui Robby este absolut incredibilă de când l-am adus aici. o detașare preț de o secundă. Și Robby s-a potolit. Când încercase să discute cu familia Palmer. — Poate că nu. ca și cum statuetele distruse nu avuseseră nicio legătură cu el. spuse el. ca și cum s-ar fi întrebat ce se întâmplase cu ele. aprobă Palmer. Acum Glen îi confirma. — Spune-i asta și asistentei. — Știți ceva. domnule doctor Randall.

dar Palmer i-a răspuns că nu o distruge.— Cred că am putea. Fiecare. Ce-l face să creadă că poate trăi dintr-o galerie de artă în Clark’s Harbor? Și nevastă-sa aia – face niște oale de lut care arată ca niște bucăți de noroi și crede că oamenii le vor cumpăra. spuse Brad. — New England. în schimb. o auzi Brad pe Elaine. Până să mai spună ceva. spuse Elaine neîncrezătoare. se strâmbă Brad. spuse cealaltă. zise prima femeie. — Nu știu. — E cam înfricoșător. nu? întrebă Elaine. da? — Sigur. Joe i-a zis că mai bine ar vinde cât mai poate. spuse puțin cam tare o femeie de la masa vecină partenerei de prânz. fu de acord Brad. Nici așa nu se integrează aici. — Mă rog. pufni prima femeie. Nimeni. Din cele câteva cuvinte pe care le putu surprinde Brad. înțelese că vorbeau despre aceeași persoană – Glen Palmer. Apoi observă că. Este vreun loc ca lumea pe acolo? — Harbor Inn. — Știți. înainte de a o distruge complet. Glen Palmer plecă grăbit de la masa lor și dispăru pe ușă. spuneai. — Joe al meu s-a gândit să cumpere clădirea chiar ieri. Dar nu-i 23 . Conversația continuă în jurul lor. Mi se pare că ai nimerit-o. nu? comentă Elaine. Brad ridică din umeri. Toți cei ca ei au priceput imediat și ne-au lăsat în pace. o animație a conversației îi cuprinse pe cei din cafenea. — Ai spune că a înțeles mesajul. — A fost cam neașteptat. — Nu că ar conta. — Într-o galerie de artă. Acești oameni nu par să agreeze deloc străinii. spuse Glen. Se ridică. Cred că-i mai mult sau mai puțin previzibil. de îndată ce Palmer plecă. vorbea despre el. ci că o transformă. replică cealaltă femeie. nu vorbise cu el. E singurul loc. Și știi ce i-a răspuns Glen Palmer? I-a spus că nu e de vânzare. Ne vedem mai târziu. mai am destule de făcut în după-amiaza asta. neștiind dacă Brad ar fi vrut. Ne vom bucura poate de același tratament oriunde vom merge. — Într-adevăr. Cel puțin și-a dat jos barba aia oribilă. Ascultă și ea comentariile de la alte mese. — Poate că m-am înșelat. în mod evident. lângă apă.

— Hai să aruncăm o privire la chei. Elaine tăcu și continuă să mănânce. Pariez că oamenii de aici văd rar pe cineva pe care nu-l cunosc. ca și cum n-ar fi știut ce să mai facă. Niciunul din ei nu dădu vreun semn că îi observase pe soții Randall. năvoadele. — Cred că trebuie să aruncăm o privire împrejur.decât o chestiune de timp. doar cinci sau șase bărci de pescuit erau ancorate și oamenii lucrau la ele. Dar. Majoritatea danelor erau goale. sugeră Brad când ieșiră la lumina soarelui. De pe locul șoferului se ridică 24 . — Ciudat. Brad încercă să-i dea asigurări. în schimb. Nu vorbi nimeni cu ei și odată. iar celălalt pe fereastră. știai când te-ai măritat cu el că e așa. Brad nu mai vorbi deloc. Psihiatrul din Brad se bucură în sinea lui. răspunse Brad. Merseră pe toată lungimea cheiului. Soția lui. Se concentră privind pe fereastră și făcu tot posibilul să ignore flecăreala din jur. nu era sigură că era de acord. în fiecare orășel e la fel și dacă vom locui într-unul ca ăsta un an. se auzi zgomotul unei sirene și o mașină a poliției se opri pe chei. Depinde de loc. — Vrei să ne plimbăm? Până să răspundă Elaine. dacă vrei să stai într-un oraș mic. Se pare că imaginea pescarului fericit n-a ajuns încă în Clark’s Harbor. nu-i așa? remarcă Elaine pe când se apropiau de capătul cheiului. — Nu prea vorbesc. Iar când o fac. n-ai de ce să te plângi. — Dragă. reparând plasele. trebuie să te acomodezi cu obiceiurile unui oraș mic. oprindu-se să inspecteze fiecare barcă pe lângă care treceau. Jos în cârciumă. găsind că atitudinea ostilă a localnicilor era interesantă. mai ales în locuri ca acesta. Se uită în jur. meșterind la motoare și verificând echipamentele de pescuit. — Știu și eu?… începu Elaine. Brad plăti și ieșiră din cafenea. își aminti ea iute. când Brad avu o tentativă de salut. devin suspicioși. Unul dintre bătrânei se uita atent la tablă. nu îi răspunse nimeni. va trebui să tolerăm ostilitatea și suspiciunea la început. Oamenii trebuie să se obișnuiască cu tine. Până când își terminară cafeaua. Brad văzu că jocul de șah nu părea să fi progresat deloc.

fără să-și oprească privirea asupra vreunuia dintre ei. șerifule? întrebă o voce. — Întotdeauna e ceva în neregulă dacă vine Harney Whalen pe chei. — Ești polițist? — Sunt șeriful. dar n-a mai venit. Se uită repede în jur. Ar ști că îmi fac griji. Probabil că a găsit un banc de pește și vrea să ia tot ce poate. prinsă și legată de tachet. șeful poliției. aici de față. Oamenii avură un schimb de priviri. Zicea că o să se întoarcă pe la patru dimineața. strângând cu o mână brațul polițistului. Miriam Shelling își încleștă degetele pe brațul șefului de poliție. de vreo șaizeci de ani. — N-ar face asta. — E ceva în neregulă. dar nu s-a întors când m-am întors eu. era în spatele meu când am ieșit seara trecută. până când dădu cu ochii de Harney Whalen. S-a întâmplat ceva? Omul dădu din cap. Harney Whalen nu arăta în largul lui. Miriam Shelling. ca și cum s-ar fi întrebat ce era de făcut. — Da. Coborî din mașină. pare să nu-l găsească pe Pete. zise ea. nu luă în seamă cea de-a doua voce. M-ar fi chemat măcar prin radio. uitându-se de la un bărbat la altul. Miriam Shelling clătină din cap. băieți? Se auziră murmure negative dinspre pescari și ei începură săși părăsească bărcile pentru a se aduna lângă șerif. L-a văzut careva dintre voi. Șalupa se opri la una din danele goale și o frânghie fu aruncată. Un bărbat sări din barcă. iar în cealaltă având o batistă mototolită. 25 . Toată lumea se întoarse cu fața spre port. zise Whalen.un bărbat cu pieptul lat. care ocoli mașina pentru a-i deschide portiera unei femei voinice. ci alese să răspundă primeia: — Nu știu. strigă el. când se auzi sunetul unei sirene. Unul dintre pescari confirmă din cap. Harney Whalen. de unde venea cu toată viteza o șalupă cu motor. Toată activitatea de pe chei se opri când oamenii de lângă bărci se uitară la noii veniți. — A ieșit aseară. cu fața palidă. Miriam Shelling încă se sprijinea de brațul lui Whalen și își tampona ochii cu batista. rosti o altă voce.

ca și cum ar fi fost încurcați de prezența morții. Nu au vorbit cu ea deloc. N-am vrut să le trag înăuntru. — Unde e? întrebă Whalen. — L-am adus cu mine. Pescarii se îngrămădiră în jur. Elaine îl apucă de braț. E ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. așa că m-am urcat pe punte. Și nu erau goale. nici între ei. Trecură de Miriam Shelling în tăcere. vocea îi era scăzută. și plecară. Bărbatul se holbă la ea un moment. Când vorbi din nou. Când am strigat. Priviră în tăcere jos în barcă. fără să spună vreun cuvânt sau să facă vreun gest de consolare. spuse ea. apoi îl trase pe Whalen la câțiva pași mai încolo. după care se aruncă în brațele lui Harney Whalen. Brad aprobă din cap. ajutând-o să se urce în mașina poliției. oftă Elaine. — Năvoadele erau aruncate. — Doamne. — Ai observat? întrebă el. Barca era părăsită. murmură numele lui. Whalen se duse spre barcă și urcă în ea. Îngrozitor. Miriam păși în sfârșit spre soțul ei și îl privi curioasă. soții Randall urmăreau cum reacționau pescarii în fața morții. — E ancorată la o milă depărtare spre nord. Te rog. În cele din urmă o duse pe Miriam Shelling de lângă golf. Brad păru că nu o aude. Poartă numele Sea Spray. Pete Shelling se uita țintă la ei cu o privire goală. — Hai să mergem de-aici. La o depărtare de zece metri. privind în continuare către golf. apoi unul după altul se îndepărtară. la trei sute de metri de aici. în timp ce Whalen trase înapoi prelata ce stătea împachetată la pupa. nu mi-a răspuns nimeni. — E vreun cadavru? Omul dădu afirmativ din cap. spuse el încet. După ce plecară și nu mai rămaseră decât Harney Whalen și proprietarul bărcii. Înmărmuri un moment. iar apoi vorbi în liniște cu bărbatul care-l adusese acasă pe Pete Shelling. n-au întrebat 26 . apoi înapoi spre străin. — E barca lui Pete! strigă Miriam Shelling. El o ținu o clipă. Whalen aruncă o privire rapidă spre Miriam.— Am găsit o barcă plutind în derivă acolo în larg.

Știa ce urma. Ca și cum se așteptau sau ca și cum n-avea nimic de-a face cu ei. te-ai fi simțit în largul tău. Parcă privea suspicios spre ape. Și încercă să evite continuarea. Când ploaia începu să stropească fereastra. 27 . Nu au reacționat deloc la moartea bărbatului. uitându-se prin cameră. Brad. la orizont. — Bineînțeles. — Hai să plecăm. nici măcar nu păreau mirați. ricană el. • Capitolul 3 Harbor Inn. bine legate împotriva furtunii. Haide să găsim acea tavernă. Dar ce i s-a întâmplat lui i se putea întâmpla oricăruia dintre ei. săltau atât de ușor în apa agitată a golfului. Departe. zise ea neîncrezătoare. — Presupun că ne ajunge pentru o noapte. imitând inconștient postura hotelului. se înălța semeț în centrul unei peluze bine îngrijite. spuse el. spuse ea. justificată sau nu. cu fațada în stil victorian împodobită cu un ornament albastru cu alb. — Rămânem? întrebă Elaine. zâmbi Brad. Elaine privi atentă spre soțul ei. se pregătea o furtună. ca și cum se aștepta să-i fie smulsă în orice clipă. — Pescarii. zicându-și că nu era justificată. — Haide odată. Nu-mi place Clark’s Harbor. Asculta șuierând vântul pe sub streșinile clădirii vechi și se mira că bărcile de pescuit. Îi luă mâna lui Elaine și o strânse. Dacă nu ar fi fost înecul. Dar adânc înăuntrul ei teama rămase. Elaine simți o crampă de teamă în stomac și vru să o alunge. — Îți place și o știi.nimic. Din camera de la etajul doi Elaine privea marea. — Poftim? întrebă Elaine absentă. Ca și cum se așteptau să se întâmple așa ceva. Brad îi zâmbi. Brad se îndepărtă. Te rog. ea se întoarse spre soțul ei.

se forță să mai privească o dată camera. Nu de lux. — Eu? spuse Brad cu inocență. Dar nu vreau să stau. încântată despre cameră. — E cam dărăpănat. dacă stejarul ăla nu e lustruit de mână. Numai că aș dori să nu fie în Clark’s Harbor. Elaine examină lavoarul cu atenție și trebui să admită că Brad avea dreptate – era un obiect vechi veritabil. stărui Brad. Dar moartea pescarului îi alungase entuziasmul și acum se uita posomorâtă la decorațiunile vechi ale hotelului. Uită-te la lavoarul ăla. e foarte bine întreținut. Marmura nu e deloc ciobită și. fără defecte. — Dar dacă n-ar fi în Clark’s Harbor. — Dacă îți plac lucrurile de genul ăsta. replică Elaine. să știi. Dacă n-ar fi fost pe chei când fusese adus corpul bărbatului. nimic care să nu aducă cu dormitorul confortabil al unei case particulare. încercând să-și păstreze tonul sever. Știa că Brad avea dreptate. — Nu mă vei prinde în discuția asta veche. Dacă aș face-o. Trebuia să recunoască – era încântătoare. și toată mobila era din stejar masiv. despre oraș. Încercând să renunțe la resentimente. Și știi foarte bine ce vreau să spun. spuse ea cu acreală. Nu exista nici urmă de banalele decorațiuni de hotel. Dar nu mă prinzi. nu-i așa? raționă Brad. — Ba deloc. doamnă. pocnindu-și călcâiele și salutând. Se simți incapabilă să adune vreun gând bun. o contrazise Brad. spuse soțul ei. Numai că vrei să mă enervezi. — Și ție îți plac. îl mănânc. Patul dublu etala o cuvertură țesută de mână. — Desigur.Elaine se așeză greoaie în scaunul cu brațe acoperite cu o husă ce ocupa un colț al micuței camere de hotel și încercă să-și analizeze sentimentele. — Bine. evident. 28 . E frumos și exact așa cum vreau eu. acum ar fi turuit. cedă Elaine. dar primitoare și funcțională. și ar fi făcut planuri cum să locuiască aici un an. n-ar exista. ai face-o. Ce te face să crezi asta? Aș face eu așa ceva? — Da. Vreau înapoi în Seattle și asta mâine dimineață. Una peste alta. în următoarele clipe m-aș răzgândi și te-aș ruga să stăm aici măcar câteva zile.

nu-i așa? — Nu știu. Se întinse pe pat și-și desfăcu brațele chemător. Elaine înțelese imediat. 29 . — De ce să nu scrii despre amândouă? sugeră Elaine.Îi zâmbi soției și se miră cât era de serioasă – și cât avea să se certe cu ea ca să o convingă să stea un timp în Clark’s Harbor. o carte despre Robby Palmer ar putea avea o căutare mai mare decât una despre bioritm. Elaine se încolăci senzuală și-și lipi nasul de gâtul lui Brad. vânătă și umflată. pescarii se îneacă mai mereu. — Cum ai să-ți numești cartea? Paradisul regăsit? — Mă rog. — Cartea. Iar el știa că era pe punctul de a învinge. dacă e ceva în legătură cu locul ăsta. Brațele lui o strânseră la piept. — Atunci merită să aflu și eu. — Chiar atât de mult urăști acest loc? întrebă el după o clipă. Îmi tot spun că același lucru se putea întâmplă oriunde. — Am spus ceva rău? întrebă ea cu teamă. Începu să-și desfacă șireturile la pantofi. cum spunea Glen. O problemă ca a lui nu dispare cu una cu două. înfiorându-se ușor. Doamne. Ți-ar aduce public și de colo și de colo? Începu să râdă de propria-i glumă. cu zona asta care îi influențează pe copiii ca Robby și îi ajută. — Dar dacă e așa? întrebă Elaine. nu? zise ea. dar îi tot văd fața. Te-ai hotărât să scrii cartea despre el. Se opri și-l simți pe Brad mișcându-se. — Mă tot gândesc la Robby Palmer. Își aruncă pantofii departe. Elaine se mută de pe fotoliu pe pat și se cuibări lângă el. și cred că mi-am asociat imaginea aceasta cu Clark’s Harbor. apoi șosetele după ei. spuse ea. Pur și simplu nu se întâmplă așa. spuse Brad apărându-se. atunci lumea trebuie să știe. Răpăitul ploii în fereastră deveni o bătaie continuă. Aș vrea să știu ce s-a întâmplat cu el. încercând încă o dată să clarifice ceea ce simțea. spuse el. spuse el. apoi se opri când văzu expresia feței lui Brad. — Știu și eu? zise Brad. o mână o mângâie ușor pe ceafă. dimineață nu se vor întoarce acasă. Decise să abordeze treptat problema. — Cred că e mai mult din cauza cadavrului.

mie îmi place aici. Un orășel mic. șopti ea. Elaine se smulse de lângă soțul ei și se ridică. spuse Brad. și totuși nimeni nu pare să aibă vreo legătură afectivă cu altcineva. E obligatoriu ca măcar ceva din lucrurile astea să se petreacă oriunde ne ducem. Cred că ține de cum a fost tratat Glen Palmer în cafenea după-amiaza asta. Și pare perfect pentru ceea ce vrem. ascultând furtuna. aprobă Brad. spuse Brad încet. nu? — Bine.— Tu vrei să rămâi aici. — Pariez că tumultul societății se reduce la mersul la biserică o dată pe lună. îmi vine să fac dragoste. Ca la comandă. — Dar eu chiar iubesc această vreme. — Sau poate e intuiția ta feminină? — Dacă vrei să-i spui astfel. dacă mă înțelegi. E izolat. chicoti Elaine. tresări. Stătu goală în fața lui Brad. Probabil că se ascund mult. — Un lucru plăcut la o furtună. Au o anume detașare. — Poate că nimeni nu-l plăcea pe sărmanul om care s-a înecat. mic și nu prea sunt șanse să ne lăsăm prinși de tumultul societății ca să nu apuc să scriu nimic. e că niciodată nu auzi ce se întâmplă în camera alăturată. Elaine. strâns unit. aproape o contradicție. o scurtă iluminare umplu camera și pentru moment ropotul ploii fu acoperit de zgomotul tunetului. E un fenomen interesant. sugeră Elaine. nu le pasă cu adevărat unii de alții. Se opri și amândoi se cuibăriră în pat. 30 . Zâmbi dulce spre el. — Poate. mai profund. Afară vântul se întețise și hotelul începu să scârțâie ușor. de parcă. Cred că mă interesează din punct de vedere profesional. Ceva ce nu e în regulă. — Ei bine. Fusta îi căzu pe podea. e evident cel mai drăguț loc pe care l-am văzut până acum. Dar cred că e altceva. căreia de obicei îi plăceau furtunile. — Știu și sunt de acord cu tine. arcuindu-și spatele și împingându-și pieptul înainte. Dar nu știu. Cel puțin nu la vedere. deși trăiesc împreună. Cred că locul ăsta este fascinant. sublinie Brad. Brad. Poate că e din cauza furtunii ăsteia. — Dar am mai trecut prin asta. Oamenii mă intrigă. Îmi tot zic să-l uit pe omul acela. dar chiar atunci când reușesc. tot e ceva cu locul ăsta. urmată de bluză. Dar am o presimțire rea față de locul ăsta.

Dacă nu poți spune că sunt curate. Nu pot vedea nici măcar dacă vasele astea sunt curate. de-abia dacă răzbătea prin întunericul dens al copacilor care aproape că înconjurau cabana. spre capătul de nord al unei dune de nisip ce era numită Sod Beach. Care e? — Nu contează.Apoi se strecură în pat. Oricine îl spune pe ăla. nici noi nu putem spune în mod sigur că sunt murdare. Missy se întoarse spre tatăl ei. Rebecca Palmer. — Care? întrebă ea. îl întrerupse vocea surorii sale. — Nu-l știu pe ăsta. nu? observă el blând. — Și de ce te enervezi? spuse Glen încet. Missy. fața ei de copil de șapte ani fiind animată de curiozitate. dragă? Rebecca își mușcă buza. Glen își luă soția în brațe și o strânse. Prea slabă ca să ilumineze chiar și colțurile camerei. înjură mai mult pentru ea. dar. Când copiii plecară. care se străduia să vadă vasele pe care le spăla la lumina unei lămpi. nu? Apoi. Robby o luă de mână pe sora sa și o conduse în micuța lor cameră ce le servea ca dormitor. Mama a spus un cuvânt urât. — Presupun că trebuie să facem ceva cu treaba asta. iar apoi își îndreptă atenția spre soția sa. spuse blând Glen. — Nimic. aproape șoptit. 31 . • La două mile de Clark’s Harbor. înfrânându-și pornirea bruscă de a plânge. astfel încât cuvintele ei să nu fie auzite. presupun. Robby clătină din cap. L-a zis pe ălălalt care înseamnă futu-i. Aș fi vrut să avem curent electric. înainte de a mai spune ceva. Ce s-a întâmplat. Glen își ridică privirea de la jocul pe care îl juca cu fetița lui și se uită cu seriozitate la băiat. Dar auzul fiului ei era mai ascuțit decât credea ea. — Nu ăla. Acela care înseamnă găgăuță? Robby o privi disprețuitor. o singura lumină palidă ardea în întunericul dinăuntrul unei mici cabane. simțind că gluma lui era una proastă. — Tată! țipă Robby Palmer cu toată vehemența puritană a celor nouă ani și jumătate. se ridică în picioare și se apropie de Rebecca.

încerca 32 . dar nu le fusese ușor. dar se hotărî să înjure mai bine. hiperkinezia lui Robby începuse să-i distrugă pe toți. cum ar fi lămpile astea mici cu kerosen care nu dau lumină niciodată. Era de fapt bolnav și. spuse el încet. să se concentreze.— E cam primitiv. poate că ar fi plecat. Glen găsea că îi era din ce în ce mai greu să lucreze. cum presupuneau. Chiar de la un an. Glen simți o undă de eliberare la apariția copiilor. adăugă ea. Dacă n-ar fi fost Robby. La început Glen și Rebecca își spuseseră unul altuia că ostilitatea ce o simțeau în oraș era ceva obișnuit și că lucrurile aveau să se schimbe și pentru ei. căci tensiunea care creștea în amândoi trebuia să fie dezamorsată. nici măcar cât un bec de patruzeci de wați. Dar Clark’s Harbor rămăsese rece și neprimitor și de multe ori avuseseră de gând să plece. — La dracu’ cu tot! — La dracu’. Și Rebecca avea timpul ocupat de ceea ce credea ea că era supravegherea copilului. O să-mi fie bine – precis. Se gândi o clipă că era să-și piardă controlul și să dea drumul lacrimilor. chiar dacă am fi avut curent electric. Familia Palmer era în Clark’s Harbor de cinci luni. pe măsură ce creștea. — Îmi pare rău. Cred că pot să mă descurc cu lucrurile mari. Missy se cățără în brațele tatălui său. se smulse de lângă Glen și zâmbi nesigură. Robby nu fusese niciodată un copil cuminte. Curăța după el. să creeze. doar precoce. boala devenea tot mai grea. spuse ea. Apoi simțindu-se parcă mai bine. când o străfulgerare de lumină le umplu camera și îndată pocnetul tunetului îi goni pe copii din camera lor. Dar nu știa cum. care se agita încoace și încolo. Dar numai în ultimii trei ani ei au început cu adevărat să înțeleagă că Robby nu era doar diferit. Nu putea să spună nici că-l crește. Oricum nu am fi avut lumină în seara asta. în timp ce Robby rămase în ușă. Glen și Rebecca și-au dat seama că era altfel. Încet. însă există întotdeauna un lucru mic și prostesc care mă scoate din sărite. cu brațele încrucișate tandru în jurul spanielului pătat alb cu negru. insidios. nu? spuse el. Știa însă că dispăruse doar temporar. Fața ei îi apăsa pieptul și Rebecca aprobă din cap. nici că îl supraveghează. ușurare ce vine când un moment tensionat dispare brusc.

săpându-i șanțuri de apă. Doar Missy era neafectată. înțepândo pe sora lui. Și nu l-a stricat. Ei așteptau clipa când va sări deodată în picioare. spuse Rebecca blând. după care îl chemă pe Glen. Rebecca se opusese. Acolo se petrecuse miracolul. Când Glen a sugerat pentru prima oară că o vacanță i-ar putea ajuta pe toți. Rebecca era mai obosită. 33 .să-l anticipeze. Era adevărat. și va începe să țipe și să urle. va împrăștia construcția pe toată plaja. știind că fratele ei avea necesitați speciale pe care ea nu le avea. — Privește. construindu-și castelul. sora mai mică cu doi ani a lui Robby. spusese ea în după-amiaza aceea. „E ceva în neregulă cu Robby”. văzându-și părinții. Stătea liniștit în nisip. le făcu semn cu mâna. fiind sigură că nu va fi deloc o vacanță și că ea va avea parte de același tratament ca până atunci – Robby vorbind încontinuu. mai disperată. Rebecca îl urmări înmărmurită pentru un minut. Glen privi. Rebecca aruncase jeanșii pe care-i spăla și alergă pe plajă. Nu observase niciunul din ei la început. luptându-se să fie înaintea lui. Missy fusese cea care le atrăsese atenția. ridicându-i ziduri și parapete. era mereu calmă și învățase repede să aibă grijă de ea însăși. chiar pe plajă. Îl văzu pe Robby jucându-se lângă apă. Dar Glen insistase. revărsându-și frustrările pe orice sau oricine era în apropiere. El continuă să lucreze până când castelul fu așa cum dorea el. mai iritabilă. construind sisteme de drenaj împotriva mareei. pretinzând lucruri și devenind dintr-o dată violent. apoi se uită în sus și. Cu fiecare an. construind cu răbdare un castel de nisip. — Uitați ce-am construit! le strigă el. Ea. În cele din urmă au venit pe marginea plajei la nord de Clark’s Harbor și s-au așezat. Ce-i așa deosebit la un copil care construiește un castel de nisip? — E Robby. Părăsiseră Seattle și poposiseră în peninsulă. — Și? întrebă el. Ceva îi întrerupsese lui Robby neastâmpărul. mișcându-se. îi spuse când apăru pe plajă. Dar nu se întâmplă. Apoi au venit la Clark’s Harbor.

Glen și Rebecca îl priveau cum mergea. fie 34 . Înapoi în Seattle. Nu apăru până când nu părăsiră Sod Beach și plecară înapoi la Seattle. necesitând o stimulare continuă. De două ori Glen angajase localnici să-l ajute la lucru.Glen și Rebecca cu Missy în spatele lor inspectară serioși munca lui Robby. în dimineața după ce plecară spre sud. o coincidență. Dar Glen și Rebecca nu putură accepta. apoi să-l distrugă și imediat să treacă la altceva. Dar norocul nu veni. copilul fusese un copil normal. dar descoperise nu după mult timp că. mai încolo. îi spuseră lui Brad Randall ce se întâmplase la Sod Beach. Aveau să deschidă o mică galerie de artă și cu puțin noroc ar fi putut locui acolo. Reușiseră să cumpere cabana de pe Sod Beach și să dea un avans la o clădire pe care se pregăteau să o transforme într-o galerie. Dar nu se întâmplă așa nici măcar o dată cât petrecură cele cinci zile pe plajă. un labirint de ziduri și șanțuri cu apă ce se întindeau pe aproape cinci metri de-a lungul plajei. Dar transformarea era lentă. Curând descoperiseră că în Clark’s Harbor nimeni nu era interesat de ei și de planurile lor. Pot să ridic un altul. Începu în mașină. Ei știau doar că acolo. Robby deveni acel personaj nervos și agitat. livrarea părea să dureze o veșnicie. Un noroc. — E-n regulă. dar el nu avusese nicio explicație. atât erau de obișnuiți ca Robby să înceapă ceva. era acolo. astfel încât pașii lui să se potrivească cu pașii mai mici făcuți de Missy. — Mareea îl va șterge. mergând încet. care o necăjește pe sora lui. Așa că. întrebându-se ce se întâmplase și așteptând ca teroarea să reapară. spuse Robby. Aveau să ia cele câteva mii de dolari pe care Rebecca îi moștenise de la bunica ei și să se mute în Clark’s Harbor. se hotărâră să părăsească Seattle. Materialele necesare lui Glen nu erau niciodată de găsit în stoc. spuse el. după o noapte lungă de sfat. la Sod Beach. sublinie Glen mai mult pentru a reduce explozia inevitabilă decât pentru a-i discredita munca. Își luă sora de mână și porniră în jos pe plajă. Cu toate acestea. neinteresat de nimic. fie din răutate. despre care aflară că se numea Sod Beach. Nu știau ce să facă. spuse Missy cu mândrie. — A lucrat la el toată dimineața.

Dacă ne gândim bine. Robby. întrebându-se ce vor crede cei doi Randall. — Pe cine? întrebă indiferent Robby. — E adevărat că se puteau întâmpla lucruri mai rele. izbucni Rebecca. dar cred că trebuie. nu cred să se schimbe ceva. Glen se pregătea să răspundă. Când termină povestirea. Ea îi povesti incidentul de la magazinul Blake’s Dry Goods. aceștia erau mai degrabă o pacoste decât un ajutor.din nepricepere. Văzând grimasa lui Glen. Glen își privea fiul. protestă Glen. jucându-se liniștit cu câinele. Stătea turcește pe podea. Ea dădu din cap. el ridică din umeri. Glen se hotărî să-l distragă. El și soția sunt în vacanță. îi păru rău. Văzând că voia să întrebe ceva despre ce se întâmplase cu mama lui și nedorind să răspundă. 35 . în timp ce Glen asculta ciudata istorisire în liniște. Dar stăteau pentru el. Dacă nu ar fi fost Robby. — N-aveam de gând să-ți spun. Hiperkinezia ce-l devastase în scurta sa viață dispăruse de îndată ce se mutase în cabana de pe Sod Beach și nu dădea semne de recidivă. Răspunsul Rebeccăi fu mai prompt. — O să avem companie… zise Rebecca. — Ghici pe cine am văzut azi? Robby îl privi curios. Glen și Rebecca ar fi plecat de-acolo. — S-a întâmplat ceva azi? o întrebă deodată Glen pe Rebecca. apoi privi repede împrejur în camera micuță. în timp ce Missy se uita. A fost caraghios. — Doctorul Randall? De ce n-ai spus? Unde era? Mai e în oraș? — Întreabă și tu pe rând. Și cred că se vor întâmpla. Stau la hotel și le-am spus să treacă pe la noi deseară sau mâine. S-a întâmplat să fie în local când am intrat să iau prânzul. pe de altă parte. se dezvolta din plin. când Robby intră deodată în cameră. — O să fie o bătaie de cap groaznică. — Pe cine? — Pe doctorul Randall. — N-o să mai facem cumpărături la Blake’s.

vânt și fulger. — Este numai zgomot. apoi îi vârî în paturile suprapuse. stătea în ușă.Robby căsca încă gura la tatăl lui. Nu se poate. spuse el autoritar. — Dar o să se ude tot. — Tu niciodată nu-ți amintești nimic. iar jos Missy. — E prea devreme. apoi se răzgândi. — Ne vedem dimineață. Îți ridică fetița în brațe și pe băiat îl luă de mână. — Nu. îl luă Missy peste picior. Dar nu eram îngrijorată de asta. Tocmai îi săruta de noapte bună când Missy vorbi. 36 . încolăcindu-și un braț în jurul ei. Știți foarte bine că locul câinilor e afară. În spatele lui. protestă Missy. Nu-mi place furtuna. O clipă mai târziu erau toți în micul dormitor pe care-l împărțeau cei doi copii. tot e prea devreme. spuse. — Ei. apoi se așeză lângă Rebecca. spuse Rebecca. căprui. spuse Glen. Înainte să mai poată copiii să protesteze. Glen aproape că cedă. — Nu ceda. iubito. insistă Robby. Robby deasupra. protestă Robby automat. — Dar Snooker? adăugă Robby. — Nici nu știi cât e ceasul. Robby. dând din coadă plin de speranță. Glen îi ajută să-și pună pijamalele. iar apoi trase ușa imediat după el. spuse Glen. — Ți-l vei aminti dimineață. alb cu negru. Glen îi sărută pe amândoi și luă lanterna. — Ei. încheind rapid cearta incipientă. se auzi vocea pițigăiată a lui Missy. Mâine bătrânul Blake va fi uitat totul despre farfuriile lui nenorocite. cu ochii săi calzi. spuse el ușor. spanielul mic. Nu-ți fac niciun rău. nu înăuntru. Haideți. — Tăticule. Cred că e timpul să fiți în pat. oricât ar fi. Îl scoase pe Snooker afară. — Hm. imploră Missy. implorând. — Cine-i doctorul Randall? întrebă el încă o dată. a fost doctorul tău. De Robby e vorba. — Dar nu și în seara asta. Întotdeauna stăm mai târziu decât acum. amândoi. Nu-ți amintești? — Nu. N-ar putea să doarmă cu noi în noaptea asta? Snooker. putem avea o lumină aici? — O lumină? De când vă trebuie o lumină? — Doar astă seară.

Chiar și când nu mai știu dacă o să fac față încă o zi. ridică Glen din umeri. Dincolo de geam. Tăcură apoi amândoi și se așezară în liniște în fața focului. — Dar. Ceva acolo. Puțin mai târziu. Glen se duse la mica fereastră și trase draperia la o parte. — Atunci. zise Rebecca după un timp. dragă? o întrebă blând Rebecca. ignorându-l pe Robby. — A fost altceva. Doar că ia ceva timp. — Ca și cum s-ar frânge ceva? Fetița dădu din cap. adăugă Robby. — Sau poate că Snooker caută ceva. dar ostentativ se uită într-o parte. dar era ceva. timp de aproape trei ani de zile. Missy stătea dreaptă ca o săgeată în patul ei de jos. spuse Glen încurajator. nu am decât să ascult zgomotul valurilor și știu că totul va fi bine. s-a blocat. — Am auzit ceva afară. întunericul era aproape deplin. — Ce ai auzit. — Probabil doar o ramură lovindu-se de casă. o voce mică îi chemă în dormitor. când Glen și Rebecca se îndreptau spre pat. spuse Glen. ce copil ești. apoi în cealaltă. 37 . Missy nu păru convinsă. Glen. Apoi trase draperia înapoi și se întoarse spre fetița care îl privea speriată din pat. afară. zise Rebecca. Mi se pare ciudat. — Nu sunt sigură. — Nu-i așa? — Bineînțeles. declară Missy.— Robby? — Cum a putut să-l uite pe doctorul Randall? — Copiii fac asta. — Pot să dorm cu tine și cu mama noaptea asta? — Vai. — Îmi place aici. a petrecut în fiecare săptămână două-trei ore cu Randall. în timp ce Robby se uita la ea de sus. Ce e atât de misterios în asta? — N-am zis că e misterios. — I-am spus să nu vă strige. Se apropie mai mult. spuse Robby supărat. zise Robby cu importanță. — Nu-i nimic acolo. Dumnezeule. așa cred. insistă Missy. ascultând sunetele făcute de vânt și de valurile ce se spărgeau.

poți să ne chemi și vom fi aici. iar mami și tati vor fi în cealaltă cameră. — Ba este. O străfulgerare de lumină umplu camera. După ce își sărută copiii încă o dată. Dacă ți-e frică. Dar Rebecca se întinse spre ea și o sărută tandru. — Snooker? chemă încet Robby. în întuneric. adăpostindu-se de vânt și ploaie. — Nu cred că Snooker e acolo. spuse el. — Va fi distractiv. — Mâță fricoasă! — Nu-i adevărat! — Atunci vino cu mine. — Putem să ne luăm pelerinele. — Aș vrea să se oprească. urmată imediat de zgomotul de tunet. cu siguranța celor nouă ani ai lui. Nu-i nimic afară.Missy renunță. — Ai adormit? șopti Robby. — Dar nu-mi plac aventurile. Robby se îmbrăcă repede. chinuinduse să vadă în beznă. — Îmi place. — Nu. Începu să escaladeze pervazul. Se făcu liniște. Tata spunea că doarme lângă casă. Glen își urmă soția. — E în regulă. Missy se furișă afară din pat și se duse la fereastră. O clipă mai târziu. Missy începu de asemenea să-și tragă hainele pe ea. Ne vom uda fleașcă. replică Robby. 38 . — Hai afară să-l căutăm pe Snooker. gândind că spanielul o să apară imediat din întuneric mișcându-și coada și lingându-le fețele. scumpo. — Nu ne vor auzi. Robby se coborî din patul lui și se aplecă spre sora sa. îi răspunse Robby. Mă face să mă simt bine. îi făcu cu ochiul băiatului și plecă din cameră. murmură ea. copiii erau afară. — Plouă. Vocea lui Missy sună ca un ecou. Ea se îndreptă. Vino aici. Așteptară. simțindu-se vinovată din cauza reproșului fratelui ei. spuse Missy neîncrezătoare. sprijiniți de peretele cabanei. După ce-l privi câteva secunde. după care băiețelul vorbi din nou. Snooker. O să fie o aventură. se plânse Missy. — Și dacă ne aud mama și tata? îl întrebă pe Robby. pe când el deschidea fereastra. afară.

realizând că nu era el. ca de ramuri rupte. se plânse Missy. înspre plajă. 39 . nu e. Ezitând. Un trosnet. îi urmărea vocea care chema câinele neascultător. În spatele lui. De îndată ce ieși din pădurice. cu pașii mici. — Nu. șopti Robby. dar nu voia să știe sora lui. — Ascultă! Ascultă cât de atent putea. ascultând sunetul valurilor ca o chemare în noapte. Missy alerga cât putea de tare să țină pasul cu fratele ei. Copiii se uitară apoi unul la altul. Se apropie mai mult de Robby. Missy îl urmă. șopti ea. — Mai bine mergem să-l căutăm. Silueta întunecată nu mai înaintă spre ei. Era speriat. luându-i mâinile în ale ei și strângându-le tare. Haide. Începu să alerge prin furtună. — Tata? îngână Missy cu vocea ei subțire. — Snooker! Snooooooooker! Dintr-o dată Robby se opri și Missy îl ajunse. — Cine-i acolo? spuse el cu un curaj prefăcut. — L-ai găsit? — Sst! Missy tăcu și își privi fratele. dar pentru început nu desluși decât vântul și valurile. — E prea beznă. Decizia o luă Robby. apoi tăcu. — E cineva acolo. spuse Robby mecanic. forța vântului și ploaia îl loviră din plin pe Robby în față. neclară în întuneric.Nimic. se deplasă dinspre copaci și începu să vină de-a lungul plajei înspre ei. — Ce s-a întâmplat? șopti ea. Robby începu să caute printre copaci. apoi o voce răgușită și tremurată veni de-a curmezișul plajei. — Cine ești de stai afară în ploaie? — Robby Palmer. neștiind ce să facă. auzi ceva aparte. Apoi. Cu toate că ea de-abia îl putea vedea. — Ce ne facem? — Nu știu. O siluetă întunecată. călcând nisipul răvășit. dându-i o ciudată stare de voioșie.

se apropie de bărbat. 40 . Robby și Missy se uitară unul la altul. Trebuia să doarmă lângă casă. — Le-ați văzut vreodată? întrebă Robby. cu maree puternică și când bate vânt tare. spuse încet. — Cine ești dumneata? — Mac Riley. trăsăturile lui fiind mai distincte. apoi se întoarse și porni înapoi spre pădure. Robby. nu spuseră nimic. spuse el încet. Omoară pe străinul care nu e precaut. Dar cred că fac ore suplimentare în noaptea asta. Și întotdeauna în nopți ca asta. — Omoară. — Ei. stând nemișcat pe plajă. spre cer. frica dispărându-i. — Ce faceți aici? — Ne căutăm câinele. se uită la marea agitată. Dacă n-ai văzut ceva. nu înseamnă că nu există. dar țâșniră simultan și o luară la fugă spre casă. Ploaia încetă dintr-o dată și Riley se uită în sus. Plaja asta e înțesată de fantome. — Atunci spirite. spuse Missy. vântul prinzându-i în ghearele lui. zise Riley. dumneavoastră de ce sunteți aici? întrebă Missy.— Bine. — Ei. — De multe ori. fir-aș al naibii. dar nu e acolo. dar nu mai sta acolo. Atunci vin aici și fac ceea ce trebuie să facă. nu stă pe plajă. apoi își ridică ochii. Ceva nedefinit în spatele lui pe plajă se mișcă. Bătrânul era în fața lor acum. îi privi cum dispar în noapte. răspunse Robby. Vino mai aproape să te văd. — Ce fac? întrebă Robby. Copiii se traseră mai aproape unul de altul și se uitară speriați în jur. — Nu există fantome. Și nu spune că nu există. zgomotul valurilor bătându-le în urechi. Bătrânul îi privi pe cei doi copii. Mac Riley. spuse Riley. spuse Riley misterios. trăgând-o pe Missy după el. Nu e o plajă unde să stai. — Cine? Riley întinse mâna și îi ciufuli lui Robby părul ud. se corectă Riley. — Atunci. dacă e deștept. Nu într-o noapte ca asta. — Supravegheam lucrurile. — Fantomele.

și se strecură afară din cameră. Lângă ea. oprindu-se când și când să se uite la câte o bucată de lemn. Tremură și își strânse mai bine puloverul pe ea. dar amintirea pescarului mort o invadă și se hotărî în schimb să coboare scările ce o duceau spre plajă. apoi. Numai după ce mersese cam treizeci de metri pe nisip își dădu seama că nu se găsea în locul cel mai potrivit să scotocească plaja. Suflul unui curent de aer o trezi la realitate și își aminti unde era. Stătea liniștită în pat. bucurându-se de sunetul valurilor și de căldura din ce în ce mai puternică a soarelui dimineții. Se îmbrăcă repede. privind fix în tavan. Își croi drum cu grijă pe terenul nesigur. același omuleț care îi înregistrase după-amiaza trecută îi zâmbi cu toată gura și dădu din cap în semn de salut. Un moment fu tentată să exploreze cheiul. lângă soțul ei. Brad tresări în somn. în dimineața senină. Dădu roată împrejur și se trezi pe o plajă plină de stânci și de bușteni. trează de-a binelea acum. Furtuna trecuse la est și. albastrul cerului senin se îmbina cu albastrul oceanului. se ridică din pat și se duse la fereastră. Elaine se grăbi să o traverseze apoi o porni pe mal spre debarcader. înfrângându-și impulsul de a-l trezi pe Brad.• Capitolul 4 Elaine Randall se trezi devreme dimineața următoare. Elaine. Când trecu de recepție. Se uita la un trauler mic care se îndepărta pufăind de chei. strălucitoare. Deasupra ei. Elaine îi zâmbi și ea. se răsuci și își reluă sforăitul. se decise să înceapă cutreieratul plajei de dimineață. Ea se îndreptă hotărâtă spre capătul nordic al golfului. apoi ieși repede pe ușa de la intrare în aerul sărat și proaspăt de afară. Strada era pustie. de fiecare dată fiind aproape sigură că va descoperi una din acele incredibile 41 . amintindu-și furtuna din noaptea trecută. așteptând să depășească starea de confuzie. pentru un moment dezorientată. Portul era prea bine protejat pentru a fi udat de valuri. iar briza abia dacă stârnea valuri înspumate. Clark’s Harbor părea să o salute.

peisajul stâncos se schimbă radical. dărăpănată se ridica pe nisip. o examina. cutreierând plaja în timp ce Brad ar fi scris. ridica o piatră ori o scoică. dar găsind în loc doar cutii de bere ruginite. La capătul îndepărtat al fâșiei. neatinsă. Căutarea făcea jumătate din amuzament. apoi o arunca înapoi în nisip. ochii ei căutând dintr-un unghi într-altul. Privi valurile mult timp. Valurile de dimineață erau ușoare și ea putu să deslușească șapte rânduri de valuri pe toată întinderea dinspre plajă până la linia orizontului. despărțită de două golfulețe cu ieșire la mare. Se cațără atentă peste bușteni. Avea aerul însingurat și gol al locului părăsit. se oprea. Începu să meargă de-a lungul plajei. Simțul lui de a ști ce e bine și ce e rău îi permitea să facă lucruri pe care ea nu le putea face niciodată. Seninătatea calmă a plajei pustii o înconjura și începu să viseze la cum ar fi să trăiască acolo. cauciucuri vechi sau resturi de plase de pescari. iscodind prin mormanele de alge ce fuseseră aruncate de maree. De fiecare dată era dezamăgită – dar pentru scurt timp. cu lemnăria albită de vânt și sare. abia se zărea o micuță cabană ascunsă după copaci. 42 .biluțe de sticlă. Dincolo de el spre nord. După vreo patruzeci de minute ajunse la un alt capăt. Poate că. În cele din urmă renunță la căutarea de pe marginea apei și își croi drum spre grămada de bușteni aruncați peste tot peste nivelul unde bătea mareea. dacă sugestia ei era bine țintită. Când era la jumătatea plajei. aproape ascunsă în pădure. se așeză pe un buștean ca să privească marea. o casă veche. Își notă în minte să-i povestească lui Brad despre casa aceea veche. Elaine stătea și contempla plaja magnifică. dar Elaine simți nevoia să o exploreze. Era o ridicătură de nisip lungă și albă. el o să insiste să vină să dea târcoale pe-acolo. și își dădu seama că neliniștea nopții trecute dispăruse cu totul. care formau o barieră între plajă și pădurea de dincolo. ascultând pulsul lor ritmic. Din când în când. sperând să descopere comori ascunse. Doar bunul ei simț de orășean o împiedică să facă asta. tăiată. Mult mai aproape și în contrast puternic cu cabana depărtată. Entuziasmată de descoperirea ei.

Începu să dea la o parte nisipul. așa ar fi făcut. dar încă simțea nevoia să se convingă. deveni din ce în ce mai conștientă că plaja era. apoi cu mâinile. cu excepția acelei neregularități. nu e chiar mort. Dacă soarele ar fi fost mai sus. Elaine privi fix la el. Primul ei impuls fu să-l lase în pace. Ar putea să vorbească singură ore în șir și nu ar trebui să-și facă griji că o auzea cineva. nu era tare. poate. zăcând moale în nisip. O focă își spuse ea. am descoperit o focă moartă. Elaine. Un câine era altceva. Arăta jalnic. își spuse ea. Era aproape la mijlocul distanței dintre bariera de bușteni și mal și pe măsură ce se apropia de ea. Până când apăru coada. Încercă câteva minute. apoi acesta se roti într-o poziție nefirească. Împinse. apoi țâșni înapoi când ea îl lăsă liber. Dar tot privind așa. Bățul intră ușor în nisip apoi se opri. cu blana acoperită cu mâl. Era animalul favorit al cuiva. cuiva avea să-i lipsească acest animal. Ea îl împunse și în cap. apoi o lovi cu bățul. Privi fix în jos spre ea un moment. Degetele ei atinseră ceva. mai întâi cu bățul. dar capul nu. Orice ar fi fost. apoi se cufundă din nou în tăcere și își continuă căutarea leneșă pe plajă. Și asta o încântă. Ea știu imediat că murise de câteva ore. cadavrul era descoperit. temându-se că o să i se facă rău. Elaine nu știu ce găsise. Cu bățul împinse corpul animalului mort. Dacă ar fi fost o focă. lumina puternică ar fi nivelat-o de tot – o grămăjoară la depărtare de un metru și ea n-ar mai fi văzut-o deloc. ezitând.Începu să se imagineze încercând să picteze și apoi râse tare de dorința ei de a picta peisaje marine. dar. complet dreaptă. Cu un tremur. Nu era mai mult decât o ridicătură ușoară pe plaja dreaptă. Curiozitatea ei ar fi fost satisfăcută și ar fi fost mulțumită să-l lase acolo. ca blana. pentru ca natura să-și urmeze cursul. aproape că dispărea. Câteva minute mai târziu. Și continuă să sape. Un câine. cu cât privea mai mult. dar bățul se afundă și mai mult. Sunetul valurilor înghiți râsul ei solitar. Ceva moale. Găsi un băț și începu să se îndrepte spre o movilă ușoară de nisip. La început nu fu sigură că zărește ceva. pe care o consideră mai întâi ca făcută de valuri. Corpul i se mișcă. nu o focă. Undeva. Poate. Apucă iarăși bățul și începu să sape serios. își dădu seama că 43 . cu atât era mai sigură că ceva îngropat zăcea în nisip.

înecându-se. Plaja era încă pustie. — Acum liniștește-te. Văzându-i fața palidă. n-am fost. Dar tot ce putea să facă era să-l reîngroape. spuse Elaine. — Îngropat. Vreau acasă. Nu dramatiza. Apoi începu să alerge orbește înapoi în josul plajei. sperând că imaginea creaturii moarte o va părăsi când ea va pleca din locul unde îl găsise. Brad îi luă mâna și o trase în pat. înlănțuindu-și brațul în jurul ei. — Ei bine. Urăsc locul ăsta. Avea gâtul rupt și. lui Brad i se încordă și lui stomacul. — Ce era? întrebă el moale. ca și când ar fi dorit să oprească agitația de acolo. Dar cum poți fi sigură că cineva l-a omorât și l-a îngropat în nisip? — Ce altceva s-ar fi putut întâmpla? întrebă Elaine. apoi își dori să nu o fi făcut. Se așeză greoi pe pat. motivă Brad. și mâinile i se duseră instinctiv la stomac. Un cățeluș îngropat în nisip. — Nu. Se uită din nou la câine. O urmă în sus pe scări. Brad se încruntă uimit. spuse el. spre camera lor. căutând ajutor. l-a îngropat în nisip. — Am găsit ceva pe plajă. comentă el. 44 . N-ai văzut. Zâmbetul lui dispăru când văzu privirea încordată a soției sale. Se așeză lângă ea. Elaine trase adânc aer în piept. făcu repede treaba. — Îngropat? Cum adică? Elaine sări în picioare și se uită furioasă la soțul ei. oricine a făcut asta. Folosind bățul. apoi îi spuse ce s-a întâmplat. hai să plecăm deaici. • Brad stătea la recepție sporovăind cu proprietarul când Elaine intră brusc pe ușă la Harbor Inn. Cred că o să mi se facă rău. alături de el. Spune-mi ce ai găsit. spuse Elaine încordată. Adică era mort și îngropat. Când termină. Brad. și spune-mi ce s-a întâmplat. își reveni. Aruncă bățul și se uită disperată în jurul ei. — Un câine. Ochii lui erau încă deschiși și o priveau ca și cum ar fi rugat-o să facă ceva. era îngrozitor. — Ce s-a întâmplat? întrebă el. — Nu pare așa de îngrozitor. Brad ridică din umeri. N-ai fost acolo.animalul avea gâtul rupt. Arăți de parcă ai văzut o fantomă.

Crezu o secundă că nu era 45 . Cred că. înroșindu-se puternic. spuse el. Îi zâmbi naiv lui Brad. Și apoi valurile să facă restul. nu? Elaine aprobă în tăcere. • Rebecca Palmer parcă microbuzul în fața clădirii pe care soțul ei o renova și intră grăbită înăuntru. pescarii se îneacă. când treceau prin hol. încălzindu-se. Dar Elaine știa că era mai mult de-atât. nu ți-a trecut prin cap că s-ar fi putut juca pe plajă și a fost lovit de un lemn? Asta ar fi putut să-i rupă gâtul. nu? Elaine se simți ridicolă. Oricum. Zâmbi șmecher. dar nu o fac în fiecare zi. Soarele încă strălucea puternic și Clark’s Harbor. Elaine începu să se simtă mai bine. Imaginea pescarului mort și cadavrul frânt al cățelului se estompară în mintea ei și Elaine începu să se întrebe dacă n-ar fi plăcut să petreacă un an acolo. nu pentru soți. dacă eu am tendința de a nu reacționa.— A fost furtună noaptea trecută. Ne completăm bine. — Vom mai sta câteva zile. bălmăji el. Era doar o coincidență. dar Brad o strânse de mână. Evită ochii lui Elaine. — Vreau să-l văd puțin pe Robby Palmer. după ce mâncaseră. părea încă o dată la fel de fermecător ca acum o zi când îl descoperiseră. Nu te-ai săturat de reacțiile mele exagerate față de orice? — Nu chiar. plaja e ultimul loc unde l-ar îngropa. — Ei bine. N-ai auzit de confidențialitatea relației dintre pacienți și medic? — Asta e pentru tribunal. dacă cineva ar omorî cu răutate un câine. • O oră mai târziu. — De ce te-ai însurat cu mine? întrebă ea. proprietarul îi întrebă dacă pleacă în dimineața aceea. vino să luăm micul dejun. îngropându-l în nisip. — Poate că de-aia sunt un psihiatru bun. Elaine începu să-i spună că așa vor face. își spuse ea. Dacă îngropi un câine. Puțin mai târziu. Haide. spuse Elaine. o faci undeva unde să rămână îngropat. Ascult cele mai grozave istorisiri ale pacienților și nu reacționez deloc. care îl fixau acuzator. zise cu ușurință Brad. Vrei sa asculți câteva? — Evident că nu.

scoase raftul cu o lovitură. nu? — Vrei niște cafea? Fără a aștepta un răspuns. — Pe Snooker? — Nu l-ai luat cu tine dimineață? întrebă Rebecca. Câteva secunde mai târziu. Zilele astea. luă un ferăstrău și înlătură cu grijă cam un centimetru dintr-un capăt al scândurii. Îl strigă. apoi făcu cu ochiul către Rebecca. ultimul tău lot de ceramică a sosit fără nicio zgârietură. sublime Rebecca. — Nu mi-ai cerut niciodată. Am un lot nou. vrei? Transferară ceramica neprelucrată pe rafturile din jurul cuptorului. Glen se uită cu admirație la soția lui. iar eu de renovare. voi aranja locul ca să putem începe să vindem câte ceva. așa că ea trecu prin fața panoului pe jumătate terminat. — Sunt aici. apoi aruncă ciocanul alături. apoi spațiul în care trebuie să intre și încă o dată placa. spuse Glen cu un rânjet. cu puțin noroc. răspunse Glen. aceasta stătea perfect și sigur la locul ei. în spate! Vocea lui îi spuse că nu avea de gând să vină la ea. El lovi încă o dată raftul. măsură mai întâi placa. la lucru.nimeni acolo. Când n-a apărut pentru micul dejun. — Acum nu mai trebuie decât să-l recuperez pe Snooker și mă pot întoarce acasă. — Asta-i ciudat. Glen turnă o ceașcă pentru fiecare. intrând într-un fel de nișă care ar fi putut servi drept birou. am presupus că l-ai luat cu tine. Ea ridică ciocanul. Apropo. apoi puseră cu grijă deoparte și celelalte piese gata lucrate de seara trecută. — Ești încărcată de curent electric. Asta ar da un subiect de discuție în Clark’s Harbor. — Te-ar putea ajuta dacă ai măsura înainte de a tăia. spuse Rebecca când terminară. — Ai încercat să-l chemi? 46 . — Ai face bine. — Nu știam că poți să faci așa ceva. — Nu l-am văzut deloc în dimineața asta. — Nenorocitul ăsta nu se potrivește. dar un zgomot din camera din spate îi spuse că Glen era acolo și lucra. în camionetă. Fixă placa pe o capră de tăiat lemne. Ajută-mă și tu. Poate că de-acum încolo ar trebui să te ocupi tu de casă. o tachină el.

altfel copiii se vor necăji. — Cam așa e. Nu că ar folosi vreodată. poate că e dură viața aici. în timp ce se îndreptau spre camera din față. Acesta era cu totul neașteptat. Vizitatorii în galerie erau rari. apoi o voce care încerca să-i strige. dar cel puțin amândoi pot să meargă la aceeași școală. chiar nu-mi pare rău. Orice ne-ar pricinui locul ăsta. Și lucrurile vor merge bine de îndată ce vom termina locul ăsta și vom porni. — Le-am spus că l-ai luat tu. hai. 47 . — Ei. ar fi trebuit să-i las să-l caute pe plajă. Ne va lua probabil cinci ani. auziră ușa galeriei deschizându-se. — Și să fie necăjiți de aceeași copii. ținând mâna pe zăvor. spuse Glen. Dar primii cinci sute de dolari din profit vor fi alocați pentru a pune curent electric în cabană. Părul îi cădea dezordonat. nu-i așa? — Sigur. — Căutatul pe plajă ar fi fost mult mai instructiv. iar în ochi avea o privire rătăcită. Nu-mi pare rău că am venit. care aproape că o înspăimântă pe Rebecca. merită doar pentru a-l vedea pe Robby devenind un băiat normal. în loc să se ducă pe la școală.— Desigur. Rebecca și Glen schimbară o privire. Rebecca arăta exasperată și lui Glen îi păru rău imediat că începuse să vorbească de școală. nu? Rebecca zâmbi ușurată. — Mă întreb ce o să se întâmple dacă Clark’s Harbor ne vine de hac la amândoi în aceeași zi? — O să trecem noi de asta. înăuntru. școala nu-i chiar așa de rea. — Bună ziua. Cu toate astea. Și e frumos aici în zile ca aceasta. — Cred că azi eu sunt paranoic. — Dacă nu. după cum o văd eu. Dar sper că o să fie gata după-amiază. spuse Glen. cu mâinile la spate. Urma o simplă discuție în contradictoriu. Poate nu-i chiar atât de bună ca aceea din Seattle. Miriam Shelling stătea lângă ușă. dar nu la fel ca atunci când Robby era bolnav. Înainte ca Rebecca să poată răspunde. Cred că va apărea când îi va fi bine și pregătit. Glen. Rebecca ridică din umeri.

repetă ea. — Isuse. Glen. Or să vă ia și pe voi. spuse ea repede. O clipă mai târziu plecase. De ce să vină să ne spună nouă așa ceva? — Cine știe? ridică Rebecca din umeri. — Ce crezi că a vrut să spună cu „l-au luat”? Crede că cineva l-a omorât pe Pete? Și că la fel ne vor prinde și pe noi? Cred că e nebună.— Doamnă Shelling. • Miriam Shelling mergea hotărâtă de-a lungul aleii. vorbind de una singură. Luați aminte la cuvintele mele. Ea nu se opri până ajunse la primărie. — De ce n-ar fi? izbucni Rebecca. Cei câțiva oameni care o vedeau venind se dădeau la o parte. Mă bucur că vă văd. Se uită de la Rebecca la Glen și de la Glen la Rebecca. Urcă mai 48 . Ce va face sărmana femeie. Le va lua ceva timp. Miriam Shelling o întrerupse. Ce-a fost asta? Rebecca privea încă în cadrul ușii unde stătuse femeia. dar ne avem unul pe celălalt. Dar ar fi dorit să știe. să fie chiar acolo pe chei când l-au adus. — Și noi zicem că ne e rău. Oamenii spun lucruri ciudate când li se întâmplă așa ceva. Apoi ridică mâna și arătă cu degetul spre ei. răsuflă Glen. — Dar de ce să vină aici? se miră Glen. zise Glen. spuse ea în sfârșit. spuse ea răgușit. acum că soțul ei s-a dus? Glen alese să nu răspundă la întrebare. Trecură câteva secunde până să răspundă. unde era sediul poliției. fără să vadă nimic. — Părea puțin cam nebună. — Poate e doar necăjită. Îmi pare rău de… Înainte de a putea termina propoziția. Doamna Shelling nu mai are nimic acum. Ar trebui să ne consideram binecuvântați. N-avem curent electric și ne simțim cam singuri. spuse cu compasiune Rebecca. dar era greu de spus dacă o făceau din teamă sau din respect pentru durerea ei. — Am venit să vă previn. cum l-au luat pe Pete. dar până la urmă vă vor prinde. Probabil că a fost îngrozitor pentru ea. — Luați aminte la cuvintele mele.

Părea că nu-l aude. Pescarii se îneacă mai mereu. Dacă ar fi fost ceva acolo. spuse el liniștit. Am fost destul de norocoși că n-au pățit-o mai mulți dintre ai noștri. Ieri noapte. — Nu avem nicio dovadă. era în pat acasă. — Nu știu exact ce vrei să spui. Harney încercă să-i explice ce ar fi putut să i se întâmple soțului ei. — Miriam. de el e vorba. Se retrase la biroul lui din nou și se așeză. se oferi el. — Ce aveți de gând să faceți? mai întrebă ea o dată. Se uită iute împrejur. Cine l-a omorât? Apoi. cu mulți ani în urmă. locuiești aici de cincisprezece ani. Harney Whalen se ridică și. de după birou. dar era singur cu femeia supărată. — Pete. Mai fusese altă femeie care spusese aceste cuvinte. — Dar omul care l-a adus? — Este un avocat din Aberdeen. — Nimeni nu l-a ucis pe Pete.departe și intră în clădire. Ce o să faceți ca să-i găsiți pe cei care l-au ucis? O amintire îl făcu pe Harney Whalen să tresară și un fior îi străbătu șira spinării. A căzut de la bord și s-a prins în plase. am fi găsit. Chip Connor și cu mine am petrecut aproape două ore pe Sea Spray. Ea ignoră gestul și rămase țeapănă în picioare. pe de alta din cauza problemelor pe care o să i le facă. Știi cum e în larg. Harney își scutură întristat capul. Cum Miriam nu făcu nicio mișcare. dar băieții 49 . Miriam. M-am dus eu însumi pe barca lui. pe de-o parte din cauza femeii din fața lui. Crede-mă. Apoi se uită la Miriam Shelling. El îi văzu privirea sălbatică din ochi. — Să-ți aduc un scaun. câteva zile mai târziu. Whalen decise că cea mai bună cale ar fi să se poarte ca și când ar fi în starea ei. — A fost omorât. — Ce aveți de gând să faceți? întrebă ea. când Pete s-a înecat. ieri după amiază. întinse mâna spre Miriam. se străduise să îndepărteze amintirea. spuse Whalen. oprindu-se doar în fața biroului lui Harney Whalen. A fost un accident. — Miriam. a fost primul lucru pe care lam verificat. spuse el sigur. începu el.

Miriam. Furtunile vin repede și sunt neiertătoare. — Miriam pare să creadă că ce i s-a întâmplat lui Pete n-a fost un accident. — Cineva a văzut. Miriam. Toți în afară de Pete au crescut aici și știau bine că nu trebuie să iasă singuri în larg. — N-o să faceți nimic. A fost un accident. replică Harney. Toți. O privi cum pleacă. Asta e tot. Chip. Chip părea zăpăcit. când am fost pe chei ieri. — Ei și? — Nu știu. — Ce ne pasă nouă? 50 . — Pete a fost singur acolo și nimeni n-a văzut ce s-a întâmplat. ia spune. Whalen ridică din umeri. — Ce-a fost asta? întrebă Chip. — Nu știu ce mai pot face. S-a terminat. bine? Du-te direct la hotel și întreabă-l pe Merle dacă mai sunt aici și. Chip se încruntă. Miriam. Dar n-a făcut-o. ridicându-și vocea amenințător. în afară de Pete. spuse Whalen întrebător. spuse Miriam. la rândul lui. — Am făcut tot ce-am putut. N-ar fi trebuit niciodată să iasă singur. când flota s-a întors. — Ce așteaptă să facem noi? — Întreabă-mă. — Asta e tot ce ai de spus? zise prostește Miriam. Pentru o clipă lui Harney Whalen i se făcu frică că ea voia să facă ceva necugetat. spuse Miriam încet. Dar fă-mi un serviciu. — Am făcut ce-am putut ieri. era un cuplu de străini jos acolo. Am vorbit cu fiecare din flotă și toți spun același lucru. și nimic altceva. Au plecat împreună în larg și s-au întors împreună. Dar ea doar se întoarse și ieși din birou. — Nu sunt sigur. — E treaba voastră să aflați. Cineva era acolo când s-a întâmplat. Păreau orășeni. — Cine? întrebă cu blândețe. cât au de gând să mai stea. Și Pete știa asta. Știu că nu s-a terminat. El a rămas singur. Furtuna deja creștea și ar fi trebuit să se întoarcă cu ceilalți. dacă sunt.noștri sunt mai atenți. — Nu s-a terminat.

ochelarii cu lentile groase aproape zburându-i de pe șaua nasului său mic. — Chip. Când Whalen își ținea bărbia așa. de fiecare dată când Chip apărea la Harbor Inn. de când devenise asistentul lui Harn Whalen cu trei ani în urmă. Totuși Merle Glind sări în sus. și vârându-și mereu capul pe ușa barului – sursa lui majoră de venituri – pentru a-și număra clienții. de parcă ar fi sperat să descopere o dovadă de fraudă. Merle începuse să dea semne de acută nervozitate. Buzele i se contractară spasmodic o clipă și Chip așteptă răbdător ca ciudatul omuleț să-și revină. ca și cum s-ar fi așteptat să descopere o crimă care se petrecea chiar sub nasul lui. cineva a murit și în oraș sunt străini. Dar. de când și-l amintea Chip. agitându-se prin hotel zi și noapte. pentru că nu putu să-l ducă la capăt. — În niciun caz.Harney Whalen își privi sever adjunctul. inspectând fiecare cameră de obicei nelocuită ca și cum ar fi fost apartamentul prezidențial al unui mare hotel. Merle Glind rămăsese același. zâmbetul nu avu efectul scontat. se duse să vorbească cu proprietarul hotelului. O mână se grăbi să netezească ce mai rămăsese din părul lui și încercă să-și ascundă jena provocată de propria-i nervozitate cu un zâmbet larg. • Capitolul 5 — ’Neața. Din nefericire. — E ceva în neregulă? întrebă Merle. nu era loc de argumente. controlând iarăși și iarăși. Merle. Ochii lui de iepure fricos se rotiră în jurul holului hotelului. Când Chip era copil. amplificată de nervozitatea obișnuită și nemodificată deloc de 51 . dorindu-și să poată să-l liniștească pe Merle. Simțindu-se oarecum prostește. spuse Chip ușor. Chip presupunea că era o îngrijorare naturală față de poliție. dar. Îi recunoscu de îndată vocea lui Chip Connor. Merle fusese mereu bucuros să-l vadă. dar o privire aruncată lui Whalen îl făcu să-și schimbe gândul. Nu crezi că trebuie să aflăm ce caută aici? Chip Connor încercă să discute cu șeful lui.

Privi holul hotelului fără cusur. — Cine sunt clienții? zise Chip ca din întâmplare. Merle Glind împinse registrul pe tejghea. Cine lustruiește… scuipătoarele? — Eu. Nu poți avea încredere în nimeni altcineva. Câteodată mă întreb de ce mai țin locul ăsta. dar nu murdară. dar de data asta are un motiv. și Chip se simți dator să facă un comentariu liniștitor. Imagini cu reputația hotelului distrusă îi jucau în cap. — Ei bine.faptul că proprietarul hotelului îl știa pe Chip Connor de când se născuse. Poate veche. Nimic nu e mai rău pentru reputația unui hotel decât o alamă zgâriată. — Harney ar vrea să știe? Și ochii lui Merle se micșorară imediat. Ușurat. ori Harney se opreau 52 . întorcându-l cu fața la Chip. Harney doar își face treaba. citind gândurile omulețului. — Îl știi pe Harn. Chiar nimic. nedorind nici măcar să rostească gândul acela teribil. spuse Chip. verificând totul. apoi înțelese importanța a ceea ce zisese Chip. arătând o cutie de Brasso pe care o scosese într-un mod misterios de undeva din spatele tejghelei. își spuse el. — Doar Harney nu crede că… începu el. Merle bombăni înțelegător. Și nu mă deranjează să spun că în treizeci și cinci de ani n-am închiriat nicio cameră cu lenjerie murdară. Zgârie alama. Doar că Miriam Shelling a fost azi la noi de dimineața pretinzând că Pete a fost omorât. E atent la toate. cu mândrie. Niciodată nu se întâmplă nimic aici. La o cameră ocupată patru goale. presupun. răspunse prompt Merle. completă el cu o încercare de ușoară glumă. îl voi ține până când am să mor. Ceva în legătură cu Pete Shelling. răspunse Chip. De treizeci și cinci de ani am locul ăsta. apoi se opri. Nu era nimic neobișnuit. — Arată frumos locul. spuse el. Chip râse admirativ. se grăbi Merle să-l asigure. Îmi dă ceva de făcut. ori Chip. — Harney nu crede nimic. Asta și lenjeria murdară. De fiecare dată când erau oaspeți la hotel. — Câte camere sunt ocupate? — O cincime. răspunse Merle cu mândrie. nu se petrece nimic pe aici.

dacă poți afla ce fel de doctor e Randall și de ce a ales Clark Harbor. care servise orașului de trei generații. copiii îi urăsc. Totuși. coborându-și vocea: — Am observat că au bagaje. — Bine. Până la urmă se trezi apropiindu-se de micuța școală. Doctorul și doamna Bradford. Dar îl știi pe Harn. sigur nu știu. deși Chip știa că o făcea. — Mă îndoiesc. Crezi că e important? adăugă el nerăbdător. El însuși mersese la școală cu părinții lor. răspunse mândru Merle. Crezi că poți afla câteva pentru mine? — Pot să încerc. niciunul. — Stau mult? — Câteva zile. de vreme ce nimic nu ar fi putut să se întâmple. Apoi. Îi recunoscu pe toți și îi știa foarte bine pe mulți. Harn vrea să știe. Știu și de ce stăteau deoparte – nu fuseseră încă acceptați de ceilalți copii din Clark’s Harbor. Știu cine erau noii veniți. Mi-a zis el de dimineață. Și îi făcu cu ochiul lui Glind. spuse Merle. împinse înapoi registrul pe tejghea și ieși din hotel. copiii familiei Palmer. așa că presupun că sunt într-un fel de excursie. citi Chip cu voce tare. râse scurt Chip. fără să caute ceva în particular. • Chip conducea încet prin Clark’s Harbor. Nu-i niciun motiv să aibă emoții. În vacanță? — Eu nu pun astfel de întrebări. Dacă părinții 53 . Mă întreb ce fel de doctor? — Ei. — Zice că-i doctor. Ridică privirea spre Merle. Opri mașina și stătu să privească la copiii care se jucau în curtea mică de lângă clădire. din Seattle. Dacă părinților nu le plac străinii. se simțea mai neliniștit și se uita pe furiș la Chip cum examina ultimele intrări în registru. Tot restul anului? O parte din anul care vine? Mai mult? El știu că și copiii sunt ca părinții.și-i verificau. asta-i tot ce pot să fac. bine. Nu contează că merită sau nu să știm. Deși presupun că aș putea să aflu. Chip se întrebă cât va trece până când Robby și Missy Palmer se vor integra în grup. — Randall. anunță-ne și pe noi. Ochii îi căzură pe doi copii ce stăteau separat de ceilalți. un băiețel și sora lui mai mică. Dacă nu cumva sunt și mai răi.

Poartăte ca și cum n-ar fi aici. Jimmy. nici nu-și făcea probleme. Știa că și Missy se uitase. jignitoare. fără să spună nimic. Robby Palmer privi mașina poliției dispărând în depărtare și întrebându-se de ce se oprise. Știa că n-ar fi trebuit să sară la el – părinții nu l-ar lăsa. Jimmy Phipps. Jimmy era mai mare de statură decât Robby și mai în vârstă cu un an. — Nu spune nimic. — Taică-tău e homosexual. fiind mai mic. — Robby! Micuțul Robby! Vocea era ironică. Porni motorul și demară. zise Robby cu un ultim efort de a evita disputa. Înainte chiar de a se întoarce Robby știu cine era. ar fi trebuit să fie într-o clasă mai mică și că o să-i facă zile negre lui Robby. De fapt. — Ești un laș. Robby nu știa prea bine ce însemna cuvântul acela. dar și el și Robby erau în aceeași clasă.fac remarci vizavi de familia Palmer. Jimmy Phipps se înroși. — Prinde-l. Robby scutură capul. Missy. Chip nu putea să facă nimic. 54 . — Nu vreau să mă bat. dar simți că trebuia să nege acuzația. dar înainte să zică ceva. — Tatăl meu e artist. Acum. • În curtea școlii. Dar altfel cum să se apere de ironiile lui Jimmy Phipps? Făcu un pas în față și văzu încă trei băieți aliniindu-se în spatele lui. sărind în apărarea fratelui ei. Robby îl privi sever pe băiatul mai mare. — Și taică-meu zice că toți artiștii sunt homosexuali. El îi spusese lui Robby încă din prima zi de școală că. îl văzu pe Jimmy Phipps la câțiva metri depărtare. îi spuse Robby surorii sale. zise Jimmy. își auzi numele strigat. când Robby se întoarse. Tata zice că părinții tăi sunt vagabonzi și că ar trebui să vă întoarceți de unde ați venit. răspunse Jimmy. încruntându-se la el. — Vrei să te bați? îl provocă Jimmy. declară el. copiii îi vor lua peste picior pe copiii familiei Palmer. de asemenea. îl îndemnă Joe Taylor. — Nu e! replică furioasă Missy. ochii lui străfulgerându-l cu furie. Freacă-i mutra cu noroi. strigă el.

— Asta pentru că ești un laș! țipă Jimmy. Dar taică-tău tot e homosexual… Așa zice tatăl meu. dar Robby o opri. — Bine. ai hainele murdare și cred că or să ți se învinețească ochii. — Lăsați-mă în pace. îți vei petrece după-amiaza făcând curat prin școală. Du-te acasă. domnișoară Peters. dar învățase de mult că a afla întregul adevăr de la șase puștani de zece ani era ceva mai greu decât să desfaci nodul gordian. La îndemnurile prietenilor lui. Jimmy Phipps nu rezistă fără o ultimă ricană. — Tu. Robby se apără și reuși. Nu ești fricos. apoi porni spre poarta școlii. 55 . spuse ea. în aparență mic. Ce se întâmplă aici? — E vina lui Robby. Dați-i drumul lui frate-meu! Vru să dea cu piciorul într-unul dintre băieți. James. spuse Robby. Cel mai bun lucru în astfel de situații era să nu-l asculți pe niciunul. într-un fel. în timp ce Jimmy Phipps își reveni. dar se îngrămădiră și ceilalți băieți. Nasul acestuia începu să sângereze imediat. să treacă deasupra lui Jimmy. Și tu retrage-ți cuvintele. Robby se încruntă la agresorii lui un moment. apucându-i pe fiecare de umăr și despărțindu-i cu forța. spuse Jimmy Phipps. O luă pe Missy de mână și intrară înăuntru. dar lupta se opri deodată când apăru profesoara lor. dându-i un pumn lui Joe Taylor. sări pe Robby. dar domnișoara Peters îi scurtă repede triumful. se opri și se uită și el. Robby se aruncă pe băiatul mai mare. — Ajunge. gata să se arunce iarăși asupra lui Robby. În urma lui. iar el fugi spre clădirea școlii. Robby. Jimmy Phipps. dând cu pumnii în el. dintr-o dată nesigur pe el. urlând de durere și ținându-și mâna la față. Jimmy Phipps rânjea malițios. Știa că povestea era mai lungă. spuse ea. părea să se bată bine. spunându-i să stea deoparte. Ceilalți continuau să privească surprinși. — Nu mă interesează ce s-a întâmplat. apucându-l pe Robby și ținându-l. iar voi ceilalți îl veți ajuta. Apoi sări deodată și se eliberă. Robby. Domnișoara Peters era profesoară la școala din Clark Harbor de treizeci de ani. — Dați-i drumul! țipă Missy. L-a lovit pe John Taylor la nas și a sărit asupra lui Jimmy Phipps.

chemătoare. Părea cel mult să se fi lăsat. • Rebecca împinse în roata de olărit pentru ultima dată. unul dintre ele era să facă pâine. Ceramica grea și mare era stilul ei – faptul că era mai ușor să o execute era un câștig – și de ce să-și asume un risc dacă nu avea motiv? Își îndepărtă un fir lung de păr din ochi. îndepărtând cu grijă lutul dintre degetele mâinii stângi și de pe palma stângă. cu toate rafturile ușor curbate. era pierdut definitiv. Dar într-un fel nu i se părea cinstit să-și acorde timp pentru asta. Robby Palmer. Își inspectă rezultatul muncii cu un ochi critic. Ceea ce era ciudat. Rebecca îl considera pe Glen un sculptor în lemn mai bun decât pictor. Îl împinse. oricât de potrivnice ar fi lucrurile.— O să te prindem noi. izbucni în lacrimi și alergă spre casă. în timp ce Glen ora închis în galerie. Însă. dar nu i-o va spune niciodată. ca măsuratul și tăiatul unui raft. apoi luă cu grijă vasul de pe roată. Părăsi imediat unealta veche ce fusese convertită într-o roată de olărit și păși încet spre cabană să verifice aluatul de pâine. Examină cu tristețe aluatul de pâine. Nu. Își zâmbi sieși. În dreapta ei plaja se arcuia spre sud. având în vedere faptul că ar fi putut face orice cu unealta de dulgherie. căutând ceva ce ar fi putut fi eventual vândut în galerie. simțul artistic al lui Glen va face galeria să arate bine. Totuși. hotărî ea. imaginându-și galeria terminată. Ca să-i facă dreptate lui Glen. Ai să-ți dorești să nu fi venit niciodată în Clark’s Harbor. nisipurile albe sclipind și pentru o clipă fu tentată să plece la o cercetare pe plajă. luptându-se cu rafturile ce refuzau să-i facă pe plac. Apoi. cu un oftat. cu ochii ce începuseră să i se umfle. Aluatul care ar fi trebuit să crească până atunci stătea așa cum îl lăsase. apoi își șterse mâinile în timp ce roata se oprea. când era vorba de lucru mărunt. poate puțin mai adâncită. Gura vazei ar fi trebuit să fie mai subțire. ea își continuă treaba în cabană. care lar face să se umfle așa cum trebuie. reflectă ea. Cu o ultimă privire plină de jind spre plajă. aluatul era rezistent la împunsătura degetului și arăta de parcă ar fi respins orice 56 . De fapt. se hotărî că ar fi cazul să le lase așa. erau lucruri la care nici ea nu se prea pricepea. ca și cum ar fi sperat să dea drumul unei supape mici și secrete dinăuntrul lui.

Mami e aici și totul o să fie bine. E-n regulă. La început nu fu sigură că era vocea lui. — Ce s-a întâmplat. pe măsură ce strigătele lui Robby se apropiau. la timp ca să-l vadă pe Robby ieșind din pădure. Era pe punctul de a trece la una din nesfârșitele sale treburi când auzi vocea lui Robby. Și din nou: mami. Plângea. te rog. nu acasă. gândi Rebecca. Dar ce? Ar trebui să fie la școală. plin de sânge și plângând. În cele din urmă. zise ea. Mare parte din teamă o părăsi: nu era o criză de hiperkinezie. zise Robby supărat. Cuprinsă de teamă. când sângerarea se oprise și când îi îndepărtase toate petele de pe față. sperând la ceva mai bun. Niciodată nu se pricepuse să potolească accesele de violență ale fiului ei. cum nu se putea gândi la nimic. nu-l mai primesc înapoi și ce ne facem acum? Aproape avu un șoc când își dădu seama cât de proaspete erau vechile temeri. Acum. Te rog. Era altceva. Dumnezeule. și mai aruncă o bucată de lemn în soba „antică”. se rugă ea. mami. mami! Vocea copilului venea din pădure. Credea că le îngropase. dar Robby tăcu cât îl spălă pe față. aruncă pur și simplu coca într-o tavă. Robby se lăsă purtat în cabană. Apoi sări spre ea cu brațele în jurul ei. 57 . simți un brusc sentiment de panică. o puse în cuptor. — Mami. fă să fie totul bine. Robby? zise ea.amestec. Rebecca se luptă să se controleze. să-ți lase gura apă. cu capul în poala ei. — E-n regulă. Rebecca se gândea ce alternativă de folosit coca avea – din moment ce era evident că niciodată nu o să iasă din cuptor o pâine pe cinste. Încă plângând cu suspine. De când veniseră acolo. lui Robby îi fusese atât de bine și ea crezuse că le lăsase deoparte pentru totdeauna. văzu că nasul îi sângera și că hainele erau făcute praf. galben-brună. Doamne! De ce nu era Glen acolo? — Mami! Rebecca se năpusti afară din cabană. Doamne. dar când aceasta crescu în intensitate. Rebecca se pregăti pentru ce era mai rău în timp ce îl curăța. — M-am bătut. iar începe. A făcut ceva îngrozitor la școală. Simțea cum teama creștea în ea. cu care trăise atâția ani de zile.

— Din ce motiv? — Tu și tati. Hotărî să nu-i spună că fusese trimis acasă. nu-i așa? — Suntem mai fericiți decât oriunde în altă parte. — Eu și tati? Ce-i cu noi? — Vă porecleau și spuneau că n-ar fi trebuit să venim aici. zise Robby abătut. — Dar vor crede că sunt laș și n-or să se mai joace cu mine. Se uită rugător la mama lui. Spuneau lucruri despre tine și tata. dar la vârsta ei uitase la ce nivel gândeau copiii. — Dar nu suntem prea fericiți aici. — Dar dacă sar ei iar la bătaie? — Dacă nu răspunzi. șopti Rebecca. Și lucrurile se vor îndrepta. zise ea. Rebecca se trezi dintr-o dată gândindu-se dacă nu cumva îmbătrânea din moment ce nu era în stare să găsească un răspuns la ceea ce afirmase Robby. Ce spusese el era adevărat. — De ce n-am rămas în Seattle? — Îți era rău acolo. — Dar nu despre mine spuneau.— Te-ai bătut? Robby aprobă din cap. apoi abandonă. Îi examină zgârieturile de pe față cu un ochi critic. N-o să le fie deloc pe plac și te vor lăsa în pace. nici tati. Missy sau eu. — E același lucru. n-au ce să-ți facă. — Cred că n-are niciun rost să-ți spun să te întorci la școală în după-amiaza asta. Rebecca îi zâmbi fiului ei și îl îmbrățișă. — Te simți în stare să mă ajuți sau ai vrea să te joci pe plajă? 58 . Se hotărî să lase baltă toată povestea și să-l lase pe Glen să o descurce când venea acasă. Acum vreau să-mi promiți că n-ai să te mai bați. Robby se încruntă. Nu erai prea fericit când erai bolnav. — Nu mă duc. Dar nu-i lua în seamă când îți spun așa ceva. — E foarte bine că nu îți amintești. — Da? Nu-mi amintesc. nu? zise ea.

Încă o dată Rebecca se minună de faptul că îl putea lăsa să se joace singur. Pe urmă. — Ei.? — O. privind la soarele care apunea. O. — Asta înseamnă treizeci de metri. Rebecca se întoarse la treburile ei. Abia dacă-i știm. veni prompt răspunsul lui Robby. fără să fie nevoită să se îngrijoreze în permanență de ce ar putea să pună la cale. Și nu te duce la bușteni. — Și nu intra în apă. — Haide. Ai putea. Stătea în prag și își privea fiul rupând-o la fugă spre plajă.K. acum e prea târziu. Adică. • Brad Randall parcă în fața hanului. — Fir-ar să fie. — Știam eu că asta ai să vrei. — Te-am cam făcut bucăți. ori stai aici și mă ajuți. Acum sunt frântă. Să nu treci de copac. nu ne sunt prieteni vechi. te rog. Robby aprobă din cap solemn. — Haide. vreau s-o văd eu însumi. — Dar vreau să-l mai văd pe Robby. — Poți să-l vezi mâine. — Ce anume? întrebă Elaine. Dar iată care sunt regulile. Și ca să nu zici că nu știi cât înseamnă asta – vezi copacul acela mare? Arătă spre un pin imens care domina bucata de pădure de dincolo de plajă. opri motorul.— Mai bine m-aș juca pe plajă. Am uitat complet. — Să nu te depărtezi mai mult de treizeci de metri de casă. Fericită. zâmbi Rebecca. sugeră Elaine. răspunse Elaine. poate că a fost doar politicos. zise el. apoi se pocni pe frunte când își aminti. Ori asculți regulile și le aplici.K. Am zis că trecem pe la ei. Petrecuseră toată ziua scotocind prin Clark’s Harbor și ea nuși putea imagina ce ar fi putut să uite. 59 . Expresia de pe fața lui Robby îi spuse că o să asculte regulile. Dacă a avut loc o vindecare miraculoasă. mamă… Dar protestul lui încetă văzând degetul ridicat al Rebeccăi. mami! — Niciun haide. să aluneci și să-ți rupi piciorul. — Și să vii când te chem. nu? jubilă Brad. — Familia Palmer. zise Brad.

— A fost o coincidență. — Poate chiar asta mă atrage. zise ea.— Dar tu ce crezi? Adică. — Ne place. Acest loc pare să-și fi croit ascunzătoarea din pădure și să se fi ghemuit acolo. E aici de ani de zile. E atât de curat. chiar frumos. Elaine era gânditoare. de îngrijit și de bine așezat. — Hai să trecem peste asta. Dar așa. Coborâră din mașină și merseră până la poarta hotelului. Apoi se domoli puțin. n-am să fiu o amenințare pentru el. chiar aș fi încântată. pe undeva. — Dar avem deja un doctor. Ca și când și-ar fi delimitat granițele și n-ar avea de gând să le depășească. zise Elaine cu încăpățânare. În spatele tejghelei. — Ei. și dacă n-ar fi fost sărmanul om de ieri și câinele de azi dimineață. oricum. răspunse Brad. — Dar s-a întâmplat aici. Nu sunt genul acela de doctor și nu plănuiam să practic. — Ați avut o zi bună? — Plăcută. Elaine se opri. dar nu pot să mi-l scot din minte. — E frumos. mă îndoiesc că aș avea clienți pentru specialitatea mea. răspunse Glind. renasc și se sting din nou. Se plimbară pe alee braț la braț și intrară în hotel. — Eu tot mai cred că hotelul nu e pe coasta care trebuie. — Într-un fel. nu știu. căutăm un loc unde să locuim o vreme. Clark’s Harbor era frumos și știa că Brad se îndrăgostise de el. Aveți un orășel drăguț. Îmi place. Brad zâmbi. Nu e vorba numai de hotel. Cred că îmi atinge o coardă sensibilă. Urmă o pauză și Brad porni pe scări. și îmi pare rău. Brad se întoarse. Același lucru se putea întâmplă oriunde. argumentă Brad. Nu e ca majoritatea orășelelor din peninsulă care par să se stingă. De fapt. ce crezi tu cu adevărat? — Nu știu. zise Merle grăbit. uitându-se în sus la clădire. — Sunteți în vacanță? întrebă deodată Merle. Merle Glind îi salută din cap. 60 . iubito. Sincer vorbind. Doctorul Phelps. Frumos chiar. zise el. De întreg orașul.

ai? Merle Glind nu încercă să-și ascundă suspiciunea din glas. dacă n-o să lucrezi. Și petrec și beau și fac toate lucrurile pe care n-ar trebui să le facă dacă vor să-și facă treaba. rânji Brad. de întrebările inevitabile și fără sfârșit despre bioritmuri. Cu fiecare cuvânt spus de omulețul acela ciudat. oricine avea mai puțin de șaptezeci și cinci de ani și nu muncea cinstit în fiecare zi era un chiulangiu.— Păi. În ceea ce-l privea pe el. Merle se încruntă și mai tare. Copiii noștri rămân aici majoritatea. la Moclips sau într-unul din locurile acelea. Majoritatea caselor sunt moștenite de la o generație la alta. zise el acum. — Știu și eu? zise Merle gânditor. Dacă nu și-ar fi cunoscut destul soția. — O carte tehnică. — Mi s-a părut că ar fi un loc perfect pentru a o scrie. — Nici nu e. Brad s-ar fi simțit jignit. el îi aruncă o privire admirativă. zise Glind cu emfază. — Așa este. — O carte? Ce fel de carte? Brad încercă să explice. — M-am uitat prin preajmă azi. majoritatea. Mi se pare că v-ar fi mai bine în Pacific Beach. ce-o să faci. până să scoată un cuvânt. 61 . zise ea. E un oraș liniștit și ne place să-l păstrăm așa. Niciuna și nici nu prea vor fi. dar. Dar Clark’s Harbor nu pare genul ăla de orășel. Nu sunt prea multe case libere pe-aici. zise Brad cu seninătate. — Dar de închiriat? Sunt ceva case de închiriat? Merle păru să se gândească un minut și Brad nu fu sigur dacă făcea o trecere în revistă sau încerca să evite întrebarea. Clark’s Harbor nu e ca alte orășele. Din acelea pe care nu le citește nimeni. Suntem niște oameni muncitori noi cei de-aici și ne vedem de treabă. În schimb. Elaine oftă. Elaine îl întrerupse. Pe acolo se învârt artiștii. Elaine tocmai îl salvase de la o lungă explicație despre subiectul cărții. decât poate alți câțiva psihiatri. hotărârea lui Brad de a se muta în Clark’s Harbor se întărea. — M-am gândit să încerc să scriu o carte. nu-i așa? — Nu. zise Merle. Următoarele lui cuvinte aveau să-i dea dreptate. E destulă liniște și pace.

— Chiar la noi. se întrebă Elaine cu voce tare. — Ne recomanzi vreun local pentru masa de seară? întrebă el. Nu știu dacă e de închiriat. — A. • Merle Glind stătea nervos la masa lui și-și aruncă privirea către scară în timp ce forma numărul de telefon. E mai mult decât perfect. O să fie plin. Harney Whalen. răspunse Elaine.— Singura de care știu eu aparține șefului poliției. — Ce crezi acum? întrebă el. în camera lor. Știi. incredibil! Brad stătea întins în pat lângă soția lui și o sărută delicat. Brad renunță la subiect. Mâncarea vine direct de la bărci în fiecare zi. — Nu. zise Merle. nu e nevoie. Am să fac eu rost de o masă pentru voi. La ce oră vreți să mâncați? — La șapte. — Gata. strigă ea. Când o văzu pe Elaine uitându-se pe furiș la sala de mese goală și la barul gol. O băutură la șaizeci de cenți lângă cea mai proaspătă salată de mare pe care o puteți găsi. din câte știu eu. Dacă a adus pe cineva acolo. dar stai să vezi mai târziu. Începu să descheie nasturii de la cămașa lui Brad. — Acum locuiește cineva în ea? insistă Brad. Trebuie să vorbiți cu el. Două minute mai târziu. — Poate că ar trebui să facem o rezervare. Brad. cred că de fapt nu-și dădea seama că făcea o rezervare. nu-i așa? Dându-și seama că era puțin probabil să obțină vreo informație de la bătrânel. — Nu-mi vine să cred. Merle zâmbi nerăbdător. Harn nu mi-a spus. La șapte și jumătate. — Cred că mai avem destul timp până la masa de seară. totuși. Avem grijă de tot. Cea mai bună mâncare și băutură din oraș. vedeți? Nu e nevoie de rezervare – lăsați totul în seama mea. Merle Glind își notă în pripă și le zâmbi celor doi Randall. Dar atunci n-ar mai fi treaba mea. adăugă: — Nu e nimeni acolo încă. Elaine se aruncă pe pat și izbucni în râs. 62 . Nu e deloc nevoie. desigur. Absolut plin.

îi dădu raportul lui Harney Whalen despre ce aflase în legătură cu cei doi Randall. și acum soții Randall care se purtau de parcă voiau să se mute în Clark’s Harbor. Apoi se reașeză la biroul lui. Adjunctul lui întârzia și asta era neobișnuit. Harney se îndepărtă de la fereastră și își relaxă necontrolat corpul solid. 63 . nu? Ei. apoi se ridică și păși spre fereastră. • Capitolul 6 Harney Whalen se uită la ceas. Pe scurt. Când termină. E ceva de făcut? — Nu chiar. Mulțumesc. — Deci plănuiesc să stea o vreme. Merle Glind. urmă un moment de tăcere și șeful poliției vorbi. luă dosarul subțirel despre Pete Shelling și-l puse în fața lui. uitându-se la Chip. Merle. răspunse moale Chip. mângâindu-și burta cu palma mâinii drepte.Sună de două ori și apoi. doar că am primit un telefon de la Merle Glind. — Am crezut că-ți iei liber în seara asta. apoi intră în sala de mese. desigur. poate vor sta. — Se pare că se gândesc să se stabilească aici o vreme. Pe ea scria „rezervat”. citindu-l din nou. zise el. Mai întâi Pete Shelling – nimic mai mult decât un accident nefericit. Sprânceana lui Chip se arcui curioasă. acum câteva minute. bătu darabana cu degetele în masa de stejar. unde stătu și se holbă în stradă. i se răspunse. în timp ce aștepta ca șeful poliției să continue. când apăru în sfârșit Chip Connor. încruntat. unde puse o notă pe una din mese. Orice era neobișnuit îl îngrijora pe Harn Whalen și prea multe lucruri neobișnuite se petreceau în Clark’s Harbor în ultimele zile. puse din nou receptorul în furcă. poate nu. mi-ai fost de mare folos. încântat de sine. — Am luat doar masa de seară. ca și cum privirile lui l-ar fi putut aduce mai repede pe Chip Connor. Asta chiar era supărător. zise Harney. Încă citea.

dar ia să-i faci cunoștință cu un străin și s-ar închide în el imediat. Îi trebuiseră lui Harney cinci ani doar ca să-i salute dând din cap. Aduc întotdeauna zgomotul cu ei. ei erau partea cea mai dificilă. după ce Pete și Miriam ajunseseră la Clark’s Harbor. uneori. o neîncredere care. Străinii stricau echilibrul orașului. Ca Palmer și nevastă-sa. Și el simțea cam tot așa. — Ei bine. — Bocănind tot timpul? — Ei. nimeni nu reacționa cum s-ar fi așteptat el și asta îi făcea viața și mai grea lui Harn Whalen. adică de o viață întreagă. S-ar uita la el cu precauție. Chip presupunea că asta nu era totuși prea neobișnuit. zise Harney. Harn avusese o aversiune pentru străini. medită Chip. Lui Chip i se părea că înțelege totuși. asta în mod sigur. insinua Chip. aprobând neconvingător. — Și așa și îmi place să fie. Îi știa pe de rost – care erau scandalagiii. trebuie să recunoști că e liniște aici. — Nu ne-au deranjat prea mult. — Merle zice că tipul are de gând să scrie un fel de carte și crede că ăsta e un loc potrivit. Hotărî să schimbe tactica. Era adevărat. Pentru Harn. Între oamenii lui se descurca. de la distanță. Dar Harn pregătea ceva acum. Și mai erau și intrușii. depășea sentimentele obișnuite ale celor din Clark’s Harbor. Dar nu va mai fi așa dacă se umple de orășeni. Așa fusese mult timp și cu familia Shelling. Randall și nevasta lui. Whalen mormăi. Harn îi știa pe toți din oraș – era înrudit cu jumătate din ei. ca și când s-ar fi așteptat să-i facă ceva. cu care era cel mai greu să tratezi. Când o să fie la fel de bătrân ca și Harney. inclusiv cu Chip. 64 .— Să se stabilească? — Tipul acela de la hotel. și cu tabieturile lui. dar asta nu însemna că trebuia să-i și placă. — Ce caută aici? zise Chip în sfârșit. care erau bețivii și care era cel mai bun mod să tratezi cu ei. nu poți să renovezi o casă fără să bocănești. și faptul că îi cunoștea îi ușura munca. De când îl cunoștea pe Harn Whalen. Asta anunța necazuri. probabil că va avea aceleași reacții ca și șeful. Un timp. Dar străinii erau partea necunoscută și lui Harn Whalen nu-i plăceau părțile necunoscute. Chip se încruntă.

— Așa le-am spus și familiei Palmer. asta-i tot. aș fi cumpărat eu baraca înaintea lor. Dacă bătrâna ar fi vorbit cu mine mai întâi. — Ce-ar fi de făcut? — Întreabă-mă. dacă mă înțelegi. o să le închiriez vechea casă Baron. cu cât deschide mai repede galeria. Spune-le că vechea casă nu e de închiriat. — Nu sunt viclean deloc. Și nu-mi mai ține prelegeri despre cum nu pot să țin orașul așa mereu – poate că nu reușesc. Dacă nu ține. nu? Harney se uită acru la subalternul lui. O lună de zile pe Sod Beach în dărăpănătura aia le va schimba hotărârea. cred că cel mai bun lucru este să le scoatem ideea din cap. dar nu se putu abține să nu zâmbească. — Atunci e simplu. a fost doar un accident. atâta timp cât sunt șeful poliției. • 65 . Nu. Așa că. cu atât mai repede o să dea faliment. Harn. zise Harney făcând cu ochiul. zise Whalen. — Și atunci n-o să stea prea mult aici. Mă deprimă. În definitiv. sugeră Chip. De departe prea isteț.— Nu înțeleg ce-or să realizeze deschizând o galerie de artă aici. — Ești prea isteț pentru mine. zise Harney. Dar nu-mi plac străinii. Acum. Cred că o să fii toată ziua aici să-i ajuți. dacă vine Miriam Shelling pe-aici. ce facem cu familia Randall? Nu sunt sigur că pot să mai înghit încă un rând de străini acum. În ce mă privește. — Acum mai spune că nu ești viclean. n-ar fi rău deloc să „lucrăm la caz”. — Și unde-or să-și găsească să stea? — Merle le-a spus să vină să vorbească cu mine. — Bătrânul câine știe câteva șmecherii. o să fac tot posibilul. zise Chip cu un zâmbet. protestă el. N-o să-i cumpere nimeni vechiturile. Plecă un moment mai târziu și Chip Connor rămase singur la micul post de poliție. de ce nu te apuci să lucrezi la cazul lui Pete Shelling? Dosarul e aici. Chip. nu? rânji Chip. Au convins-o pe bătrâna doamnă Pruitt să le vândă cabana aia sărăcăcioasă de la capătul celălalt al plajei. ridicând din umeri. dar asta nu i-a oprit. dar presupun că. — Ești un om viclean. dar. Chip râse zgomotos. spune-mi.

66 . Glen ajunsese să creadă că. se hotărî să-și calce pe mândrie și să-i ceară Rebeccăi să se apuce serios de treabă. dacă ar fi putut obține aprobarea șefului de poliție. vor oferi un contrast plăcut. Glen era sigur. nu făcea decât să se uite. Dacă ar termina-o în săptămânile următoare ar putea s-o deschidă de Ziua Memorială – și nu conta cum avea să arate biroul. bine finisate și lustruite. ar începe să fie acceptat în Clark’s Harbor. Și acum trecuse încă o dupăamiaza fără să fi făcut destul. iar sculpturile. Dar până acum nu fusese în stare să pătrundă scutul de ostilitate al șerifului. se dădu jos din mașină și ridică ușor capota ca să se uite la motor. Ar fi trebuit să i-o ceară acum câteva săptămâni. dar camera de expoziție nu. trebui să recunoască faptul că ajutorul ei va accelera lucrul măcar de cinci ori. După trei încercări. Chicotind. Atitudinea șefului de poliție părea simbolică pentru întreg orașul. Dar știa despre motoare mai puțin decât știa despre dulgherie. încuie clădirea și urcă în bătrânul Chevrolet. De mâine va începe să-și petreacă tot timpul cu expoziția. Își puse uneltele deoparte. toate la timpul lor. cu speranța caracteristică celor care nu știau nimic despre mașini. La ce bun? Whalen nu răspundea niciodată la salut. își spuse a suta oară. Se uită prin camera de la intrare. așa cum făcea în fiecare zi. Biroul putea să mai aștepte. dar știa că nu îi plăcea treaba asta. Această atitudine încerca s-o adopte și în privința galeriei. — La naiba. Glen nu era sigur dacă asta era o impolitețe controlată sau dacă bărbatul era pur și simplu preocupat. Nu voia să pornească. cu gestul neterminat. Va fi o galerie drăguță. Trânti la loc capota și. dar orgoliul nu-l lăsase. urcă și încercă din nou. Pe panoul din lemn cioplit va expune avantajos tablourile lui din tinerețe. Dar se răzgândi dintr-o dată și lăsă mâna în jos. dar îi era din ce în ce mai greu în fiecare zi.Glen Palmer îl privi pe șeful poliției trecând cu mașina pe lângă galerie și ridică mâna să salute. Răsuci cheia din nou și ascultă cârâitul nervos al electromotorului. Era timpul să încheie ziua de lucru. cea de-a doua mașină a lor. Toate la vremea lor. Fără tragere de inimă. zise el tare.

dar renunță curând la această idee. Își puse la treabă mintea. studiind-o. Miriam îl fixă mult timp. lângă casa veche pe care el și Rebecca doriseră s-o închirieze inițial. Îi plăcea să meargă și acest exercițiu era relaxant. Ar putea să se ocupe de ea mâine dimineață. — Bună. Glen se eschivă să răspundă.Se auzi din nou scrâșnetul. apropiindu-se de ea. Atunci păruse pitorească. Și avea o înfățișare de clădire abandonată. unde nisipul era bătătorit și putea să meargă mai ușor. când ea își ridică mâna din nou și făcu un gest vag. zâmbind într-o doară. — Nu m-ai crezut. acum o găsea amenințătoare. fu încântat să vadă lumina slabă a felinarului din fereastra casei lui. Glen se hotărî să renunțe înainte de a distruge și bateria. dar de data asta mai slab. Acum era bucuros că Harney Whalen refuzase să i-o închirieze. dacă s-ar fi dus la patronul unicului service din oraș. așa că părăsi drumul și o luă prin pădure spre ocean. 67 . Glen era sigur și că. În depărtare. care începuse să bată în contrast cu lumina ștearsă a serii. Fumul ieșea în rotocoale din amândouă hornurile cabanei și el se întrebă dacă Rebecca pregătea cina. deși casa era mai mare decât baraca familiei Palmer. Stația de benzină a lui Pruitt ar trebui să fie închisă acum. fără aprobarea lui Bill. Trecu pe lângă Miriam Shelling aproape fără s-o vadă și poate că așa ar fi fost dacă ea nu i-ar fi făcut cu mâna. coti de lângă apă pentru a se îndrepta spre plajă. Înconjură rapid casa și își făcu drum până la mal. Glen era pe punctul de a pleca de lângă ea. Se gândi să-l caute pe Bill Pruitt să discute cu el să vină să se uite la mașină. zise el. Va lăsa Chevrolet-ul acolo și va merge pe jos. nu-i așa? Suna ca o acuzație. o înfățișare pe care n-o sesizase când văzuse prima dată locul. mai ales de când mama lui le vânduse cabana – bineînțeles. tot l-ar fi trimis la plimbare. ieșind la capătul de sud al lui Sod Beach. Apoi merse pe drum. La semnul ei. din cauza orei târzii. La ce bun? Pruitt nu fusese niciodată prea prietenos. mai întâi gândindu-se să-și încerce norocul la autostop. era expusă pe plajă. fără să vorbească. neprotejată de pădurea ocrotitoare care aproape că înconjura căsuța pe care o ocupau el și familia sa.

Acum nu-i mai poate face rău lui Pete. — Aștepți? Pe mine? — Poate. — Va fi bine. încercând să înțeleagă ce se petrecea în mintea ei. Deodată ochii i se umplură de îngrijorare când se uită la Glen. Glen dădu să plece. când am venit la… cum îi zici tu? — La galerie? Miriam confirmă. Cred că pot să aștept acolo la fel de bine cum aștept aici. Nu e plaja mea. — Vine o furtună. acum nu arăta altfel decât a femeie între două vârste. Ai grijă. zise el. zise ea. — Tinere. zise blând Miriam Shelling. — La galerie. Părea mai stăpână pe ea acum decât înainte. Glen se uită cu atenție la femeie. zise el. Ar fi trebuit să mă crezi. repetă ea mohorâtă. Ceva o să se întâmple și aștept. apoi se gândi la copii. Când în sfârșit se întoarse. Nu știu. Merse mai departe și nu se mai uită în urmă până nu ajunse lângă cabană. Aștept doar. dar se întoarse când o auzi pe Miriam Shelling strigându-l. Intră în cabană când ultimele raze ale soarelui se stingeau pe plajă. auzi? Va fi o furtună mare. Dar curând se va face frig. Dar nu se știa niciodată cu oameni ca ea. Mi s-a părut un loc bun de așteptat. ca și când trecuse o amenințare de moment. zise Miriam încet. — Dar de ce aici? insistă Glen. Se întrebă dacă ar trebui s-o invite pe doamna Shelling acasă la el. — E-n regulă. nu-i așa? Nu te superi dacă aștept aici? — Nu. Glen îi zâmbi și făcu cu mâna. Una mare. Privirea aceea sticloasă dispăruse din ochii ei. Glen simți un sentiment ciudat de ușurare. Nu voia să audă prostiile astea amenințătoare pe care le îndruga întruna. — Aștept. Nu mai contează. — Nu știu. — Mă voi duce acasă în curând. — Ce faci aici? întrebă el. Miriam Shelling plecase. — Astăzi. — Dar ție? întrebă Glen cu blândețe.— Nu sunt sigur că înțeleg ce vrei să spui. sigur că nu mă supăr. 68 .

— N-am venit cu mașina. Nu mai vine înapoi niciodată. — Ce-a pățit mașina? întrebă ea. spuse Glen.— N-am auzit mașina. De ce n-ar faceo? — Nu știu. zise el dintr-o suflare. când intrară copiii. Așteaptă până dimineață. Patru tipi au sărit pe mine și mi-au umflat ochiul. Rebecca se înecă. L-ai adus pe Snooker acasă? Glen se uită la Rebecca. M-am gândit să trec pe la Bill Pruitt. dar ea ridică neajutorată din umeri. Robby se uită la tatăl lui. O lăsă la loc pe Missy și îngenunche lângă Robby. nu-i așa? întrebă el cu tristețe. începu Rebecca. Glen o săltă în sus pe fetiță și apoi se uită la băiat. Missy cerând să fie luată în brațe și Robby zicând: — Uitați-vă la mine. Rebecca era pe punctul de a-l presa cu amănunte. cu ochii înlăcrimați. zise el. dar el te taxează dublu după ora șase. — Sigur că vine înapoi. uitați-vă la mine. — Aș vrea să știu și eu. dar ochii lui se îndreptară imediat către Rebecca. — Vine înapoi. nu l-am adus. — Ce e cu tine? îl întrebă pe Robby. — Sigur. Missy. — Nu. zise Missy. ai să vezi. sigur că vine. 69 . Rebecca se uită neputincioasă la Glen. — Ba vine. venind din dormitorul lor mic. Dar se întoarce el. Nu voia să pornească și mă știi cum mă pricep la mașini. spuse Rebecca. dar Robby o întrerupse: — M-am bătut. Lacrimile îi curgeau și ea fugi în dormitor. Trebuie să fie pe-afară într-o expediție vânătorească. în timp ce prin fața ochilor îi flutură cecul lor ajuns la limită. — Ei. replică Glen. zise Robby acuzator. apoi se duse după fată. am venit pe jos. Părea gata să plângă. unde se aruncă pe pătuț. — Niciodată n-a fost afară toată ziua. Dar nu vine și o sămi fie dor de el. dar i-am învins. fiule. poate că a devenit aventuros ca stăpânul lui. zise încetișor Missy. zise Rebecca când intră Glen. replică Robby. — Ne-a apărat onoarea. — Nu mai vine înapoi.

— Zicea că așteaptă ceva. Apoi râse ușor. Cred că Missy are dreptate. — A venit din nou la galerie? — Era pe plajă când m-am întors acasă. mai ales cu Robby. îmi plăcea liniștea și pacea. Rebecca se uită la el dar nu vorbi până ce el nu termină de scormonit în foc și se așeză din nou. ce-i cu tine? — Nu știu. căutând un nasture. Așa că ar trebui să-ți îmbunătățești și tu starea de spirit. Îmi place să locuiesc lângă apă și pădure. Era sinistru. cred. Rebecca lăsă jos lucrul de mână și se uită la Glen. Scotoci prin cutia de lucru. Orice va spune. — Acum vorbești și tu cum vorbeam eu ieri. Cred că nici ea nu știa. eu am scăpat de teama mea. Stătea pe buștean și se uita la mare. pentru că m-am 70 . — Știi ceva? În timp ce făceai ceea ce făceai de te-ai speriat astăzi. Am decis că îmi place cu adevărat locul ăsta.Dar pe neașteptate avu sentimentul că Snooker nu se va mai întoarce. Rebecca se relaxă. — Ce aștepta? — Nu știu. îmi plac schimbările care se petrec cu copiii mei. — Am văzut-o pe Miriam Shelling în seara asta. va fi important. — Glen. Dintr-o dată Rebecca înțepeni. Nu cred că mai vine înapoi. galeria și acum Snooker. Urmă o pauză lungă și apoi: — Poate că ar trebui să renunțăm. Ai să treci peste asta. Dar zicea că vine o furtună mare și mi-a spus să am grijă. și tu. Nimicuri. — Și eu fac asta. Ce ar fi putut să i se întâmple? Sigur că o să se întoarcă. Putea să o spună după privirea din ochii lui. — Mai e ceva. — Nu fi prostuț. — Mulți oameni fac asta. spuse Rebecca. După cină îi puseseră pe copii în pat și Glen mai aruncă un buștean în foc. zise Rebecca. Mașina. — Asta are sens. E una dintre bucuriile vieții trăite aici. dragul meu. A mai zis și altceva? — Nu.

fundația menținându-se la un nivel perfect. apoi se duse la fereastră. • Harney Whalen se întinse. n-o va avea aproape destul de mult. Casa lui. împotriva a orice ar fi venit dinspre mare. fără să vadă mobilele. și asta foarte rar. îmi va fi bine. continua să coasă. Harney ura furtunile și uneori se întreba de ce stătea în peninsulă. Rebecca. în care crescuse și în care fără îndoială avea să și moară. Dar acolo era acasă și. și gândindu-se leneș cum ar fi să fie ca unul dintre acei oameni care își petreceau viața ca țiganii. nu era cu adevărat singur – familia era peste tot în jurul lui și nu se simțea singur aici. Și tu la fel. o strânse cu putere și încercă să nu plângă. spre cerul fără stele al nopții. Se uită la luminile orașului cum sclipeau împrejurul golfului. fără să știe ce emoții se stârneau în soțul ei. apoi privi în sus. Atâta timp cât o am pe ea. Un strat de nori se apropiase și ceva care plutea în aer îi spunea că se pregătea o furtună. Doar acoperișul mai necesitase atenția lui Harney. 71 . indiferent ce se întâmplă. Își petrecu brațele în jurul ei. să duc lucrurile la bun sfârșit aici. Apoi avu o premoniție și știu că n-o va avea mereu pe Rebecca. Îi plăcea să știe că trecutul era întotdeauna cu el. dădu turul obișnuit al casei. Chiar dacă locuia singur în casă acum. era pe o movilă care oferea o priveliște frumoasă asupra orașului Clark’s Harbor și a oceanului care se întindea dincolo de el. Totuși. dar simțindu-le prezența confortabilă. aprinse televizorul. rătăcind. asta nu era pentru el. traversă camera mică și îngenunche lângă soția lui. se obișnuise cu ea. casă în care se născuse. gândi el. Străbătea cameră cu cameră. chiar dacă niciodată nu apreciase vremea.decis. Se ridică de pe scaun. Ei bine. Rezistase în fața vânturilor dinspre nord-est mai bine de un secol și structura ei era mai rezistentă ca niciodată. Bunicul lui construise casa și o construise bine. mai înainte să se așeze și să se uite la filmul de la ora nouă. Atâta timp cât o am pe ea. Glen Palmer se uită la soția lui cu ochi plini de dragoste și îi mulțumi lui Dumnezeu pentru tăria ei. verificând dacă toate ferestrele erau bine închise.

când se pregătea să muște din ultima bucată de sandviș. — Nu l-ai crezut pe bătrânul ăla. Harney Whalen simți cum i se zbate obrazul și se întrebă dacă nu cumva avea din nou starea aceea de vrajă. Bucățica de sandviș îi căzu pe podea lângă scaun și Harney Whalen sări în picioare. — E acolo afară. așteptându-se să găsească pe cineva acolo. Furtuna creștea. și mâinile începură să i se contracteze spasmodic. apoi desfăcu o cutie de bere. ascultând ploaia care împroșca fereastra. nu? Missy se răsuci și evită să-l privească pe fratele ei. fața i se contorsionă dintr-o dată. — De ce-ar minți? 72 . Pe când se întorcea în sufragerie. nu-i așa? șopti Missy în întuneric. filmul începuse și se așeză să-și mestece sandvișul în liniște și să se uite la film.Își făcu un sandviș. treji. se redresa și își reîndrepta atenția. — Pe Snooker. De fiecare dată când își dădea seama că nu înțelegea ce se petrecea pe ecranul televizorului. — Pe cine? întrebă Robby. Observă că vântul se întețise și se ridică de pe scaun ca să se mai ducă o dată la fereastră. Robby coborî din pătuțul de deasupra și se așeză pe pătuțul sorei lui. — Vrei să te duci să-l cauți. — Dar ce ne facem cu spiritele? — Nu există așa ceva. simți că îl cuprinde o neliniște și se uită prin cameră. zise Robby cu o siguranță de care nu era convins. Harney Whalen clătină din cap și se întoarse la scaunul lui din fața televizorului. făcând o grimasă urâtă. Încercă să se concentreze asupra filmului. La un moment dat. După o clipă. cu o undă de reproș în glas. • Robby și Missy stăteau întinși în pătuțurile lor. începuse să plouă și apa de pe geamuri făcea ca luminile din Clark’s Harbor să pară șterse și încețoșate. nu-i așa? — L-am putea găsi? — Sigur. Chiar înainte de finalul filmului. în timpul reclamelor. dar din ce în ce mai des se trezi ascultând vântul care bătea în casă.

profilată pe unduirile oceanului. Ar fi vrut să nu spună astfel de lucruri. Privea fără țintă în noapte. Doar întunericul nopții și zgomotul vântului și al valurilor. Se împinse în Robby. Robby ezită. se lăsă împins la adăpostul unui buștean. lui Missy i se păru că vedea ceva. apoi se uită în jur. șopti ea. străini cu ochii ciudați. apoi se hotărî să meargă cu sora lui. De cum ajunseră pe plajă. — Acolo. Miriam Shelling tresări ușor și o senzație ciudată își făcu loc în conștiința ei. — Se întâmplă ceva. Missy se uită cu teamă la fratele ei. 73 . dorindu-și tot timpul să rămână în pat. — Uite. Chiar lângă apă. ea îl urmă. Era o formă. mintea ei confuză încercând să potrivească sentimentul straniu cu imaginile teribile pe care le văzuse pe plajă. Missy se uită la el o clipă. cu brațele ridicate. cu fețele înghețate într-o agonie mută. Străini. — Ce e? Nu văd nimic. apoi începu și ea să-și tragă hainele. mare și întunecată. șopti Missy. șopti ea. — Dă-mi drumul. dar strânsoarea continua. Dar. • La câțiva metri mai încolo. Se furișau peste bariera de bușteni când deodată Missy smuci brațul lui Robby. unindu-se într-un urlet neîntrerupt. Dacă Snooker era pe undeva prin preajmă. dar era prea întuneric ca să fie sigură. Hai să ne ascundem. de parcă ar fi fost electrizat. strângându-i mâna atât de tare. care părea să se miște pe linia valurilor. — Hai în pădure. cu mâinile atingând sau apucând ceva ce Miriam nu putea să vadă. când Robby deschise geamul și se strecură afară. Robby nu o luă în seamă și începu să se îmbrace. când Missy îl trase de braț. atunci probabil era în pădure. Robby înțepeni. O să fie mai sigur acolo. imploră Missy. Totuși. încât îl durea. îi ordonă Robby. — Hai să dormim.— Cei mari îi mint pe copii tot timpul. O furnicau degetele și părul i se ridicase. Apucă mâna lui Robby. aproape dansând. dar nu era nimic. ca să ne pună să facem ce vor ei. Robby încercă să străpungă întunericul cu privirea. ca de mort. dar nedefinit.

cu ochii mari. dormind liniștit. chiar dacă Missy nu dormea. dar nu se deslușeau. silueta clară. Se întinse să apuce mâna lui Robby. Plaja era goală. Când acea unică siluetă dispăru. mareea aflată în creștere spăla nisipul depus pe corpul câinelui și. Missy își reveni și o copleși teama. Robby plecase. să tulbure scena ciudată care se desfășura în tăcere prin vârtejul de zgomote care umplea noaptea. silueta despre care știa că era omenească. Robby era în pătuț. • Capitolul 7 În dimineața următoare. Când ajunse acolo. Cuprinsă de panică. Missy vru să strige în întuneric. Era a cincea oară când le 74 . înconjurau încet cealaltă siluetă. siluete care păreau să strălucească pe fundalul format din cer și mare. acum era numai întunecime și nori în mișcare. privea transfigurată cum siluetele ciudate. Înfricoșată. un val umflat prea mult de vânt trase după el rămășițele lui Snooker în mare. Acolo unde acum câteva minute noaptea fusese plină de animație. câteva minute mai târziu. cu excepția uneia care se îndrepta spre ocean. Se apropiau de silueta omenească. ocupat fiind cu încasările din ziua precedentă. încet.Se ridică și începu să meargă de-a lungul plajei. Dar nu-și găsea vocea. Missy se forță să se mai uite o dată pe plajă. iar Miriam Shelling dispăruse de pe plajă. Dar atunci amândoi copiii erau în pat. fără să clipească. până când Missy nu le mai putu distinge una de cealaltă. Missy se iți temătoare de după buștean. cu siluetele înfricoșătoare mișcându-se în ceață. • Pe Sod Beach. nu putea să se adune să strige. Erau mai multe siluete pe plajă acum. atrasă spre tabloul fascinant de o forță pe care nu o putea controla. Missy fugi spre casă. În schimb. Merle Glind aruncă o privire speriată spre Brad și Elaine Randall care coborau scările. înconjurând-o tot mai strâns. dar sigur. deschiși.

nu știu cum îl cheamă. — Prefer la poliție. — Și bănuiesc că nu va fi singurul. nu-i așa? zise Harney blând. totuși. El nici nu-i invită să ia loc. — Poate că a avut o noapte proastă. trase în piept aerul proaspăt al dimineții. Brad și Elaine schimbară o privire rapidă. și n-ai să câștigi nimic în fața lui dacă nu ești în stare să-ți amintești măcar numele. Brad avu grijă să nu-și pună titlul înaintea numelui când se prezentă. Și ea e soția mea. strângându-i brațul. Ei bine. Brad decise imediat că Whalen era mai mult decât un „dictator de orășel”. Merseră până la marginea apei. nici nu le spuse cine erau aceia. Dacă e vreo casă de închiriat. În mod clar știa câte ceva despre cum să manipuleze oamenii și cum să se pună într-o poziție de superioritate. — Nu cred că ne place. Dar în curând fu evident că în Clark’s Harbor nu prea erau secrete. un dictator de orășel. Elaine. Din ce tot spunea Glind ieri. ar putea să ne ia o zi întreagă să vorbim cu. să plănuiești să-ți petreci tot anul doar scriind o carte? E scandalos. — Adică. sugeră Brad. — Voi oți fi familia Randall? întrebă șeful poliției fără să se ridice. și dac-aș fi în locul tău aș ține minte. nu? îl întrebă Elaine pe Brad când coborau treptele verandei. — Sunt Brad Randall. — Ai avut impresia că domnul Glind n-a fost prea bucuros să ne vadă. — Numele lui e Whalen. și se uită în jur. ochii i se ridicară de pe registre și îi urmăriră pe cei doi până la ieșire. 75 . doi oameni i-ar putea face față. De îndată ce trecură pe lângă biroul lui. — Doctorul Randall. — Mergem să mâncăm? Mi-e foame. Mi-au spus că sunteți psihiatru. să ne-o închirieze. Se prefăcu că oftează. apoi o luară în sus pe deal până la Harbor Road. am putea foarte bine să începem cu asta. Mi se pare un comunist. Harney Whalen arăta de parcă i-ar fi așteptat. replică Brad. iubitule. Câteva minute mai târziu găsiseră deja sediul poliției. zise Elaine. apoi intrară în cameră.verificase.

am hotărât că. — Depinde. dacă o să ajung vreodată să scriu. oameni buni. răspunse Whalen. micșorându-și ochii: De ce vreți să plecați de-acolo? — Nu vrem. când nu era decât un orășel forestier. Dacă nu pescuiești. Acel sentiment îl sâcâia. zise șeful poliției. trebuie să plec din oraș. Dumneata pescuiești? Brad clătină din cap. Avu o anumită plăcere răutăcioasă să folosească același ton impersonal pe care îl folosise șeful poliției cu el. — Nu vă pot condamna. În cele din urmă. deși știa foarte bine de ce se aflau acolo. explică. — Păcat. dar Elaine îi aruncă o privire care îi spunea să înceteze să facă pe deșteptul și să spună ce avea de spus. Apoi zise. nu prea ai ce face. simțindu-se oarecum nervos. în dimineața aceasta? întrebă el. la capătul de sud.— Nu vă deranjează dacă ne așezăm. zise Whalen. comentă neutru Whalen. — E pe lac. Aici m-am născut. Când Whalen privi nedumerit. Cred că aș vrea să stăm de vorbă mai întâi. Știi cum e – dacă nu e una. răspunse Elaine. Nu era sigur ce se întâmplase. — Ce pot să fac pentru voi. dar presupunea că pierduse superioritatea. Elaine. continuând. dar cea mai mare companie s-a închis de mult. Aș avea și n-aș avea. nu-i așa? întrebă el blând. schimbând brusc subiectul. 76 . Whalen îi studie câteva minute. — Ne-au spus că aveți o casă de închiriat. — De-asta suntem aici. zise Brad. Nu de tot. zise Brad. Bunicii mei au contribuit la ridicarea orașului. așezându-se înainte ca Whalen să aibă ocazia să-i răspundă. Ne place orașul. își luă un scaun și se așeză lângă Brad. Și mie îmi place Clark’s Harbor. cu un zâmbet. De câtva timp am întors pe toate părțile o idee de a scrie o carte și în Seattle nu pot să mă apuc de ea. e alta. — Lângă Seward Park. Acum se pescuiește. — Frumos. Și părinții mei. urmând indicația lui. Locuiți în Seattle? întrebă el deodată. Se mai prelucrează cheresteaua și astăzi.

dar în Port Townsend sunt prea mulți oameni care își petrec tot timpul dând petreceri și vorbind despre cărțile pe care le vor scrie. Vă spun cum e în oraș. De ce atâta interogatoriu? E ca și când nu ne-ar vrea aici. 77 . În ce ne privește.— Și de ce în Clark’s Harbor? îl descusu șeful poliției. Dar nu vreau să veniți peste șase luni să-mi spuneți că nu v-am zis una. în Port Townsend. Mi se pare că sunt o mulțime de alte locuri mai bune decât ăsta. — Se pare că știți bine ce vreți. zise Harney când ea termină. sau poate sus. să se stabilească în Clark’s Harbor și să-i facă pe oamenii aceia s-o accepte. E prea frig. că locuitorii din Clark’s Harbor nu sunt prea prietenoși. dar nu prea mult. zise ea. Îi zâmbi scurt. Și pot să vă spun. și doar un singur canal de televiziune. la fel ca și domnul Glind. Dacă are o casă de închiriat. de ce nu spune? gândi ea. Moclips. — Spune-ne cum e. de asemenea. aveți o casă de închiriat? întrebă Brad. că nu v-am zis alta. Avem nevoie de un loc liniștit. Așa au fost dintotdeauna și vor rămâne așa. Ascunzându-și supărarea cu grijă. — Ne spui cu alte cuvinte să nu venim în Clark’s Harbor? întrebă Elaine. zise simplu Whalen. E o umezeală care îți intră în oase. — E frig. Eu cred în jocul cinstit și cred că oamenii trebuie să știe în ce intră. Nici nu prea ai ce face iarna – poți să te plimbi pe plajă. — Dacă putem s-o numim casă. Nu un frig din ăla suportabil cum e pe continent. la fel de hotărâtă ca și Brad. A nu fi binevenită era o experiență nouă pentru Elaine. — Nu. Dintr-o dată fu hotărâtă. dar începuse să se enerveze din cauza întrebărilor. vorbi cu căldură: — Dar tocmai în locuri ca alea nu vrem să ne ducem. nici filme. unde Brad să poată să se concentreze. dacă nu te-ai născut aici. Nu știu nimic despre Pacific Beach. Pacific Beach. ridicând din umeri. Suntem foarte uniți – majoritatea ne înrudim – și nu ne purtăm blând cu străinii. te tratăm ca pe-un străin. Elaine îi zâmbi prietenos. Puteți hotărî singuri dacă vreți să veniți. — Atunci. Nu există cursuri de golf. — Ați mai fost în peninsulă în timpul iernii? Soții Randall clătinară din cap. zise Harney. Și plouă tot timpul – practic în fiecare zi.

Oricum nu contează. — Acolo? repetă Brad. Cei din neamul Klickashaw aveau un obicei nemaipomenit – ar fi o poveste al naibii de bună de speriat copiii. — Nisipurile Morții. dar au lăsat totul aici și nu sau mai întors. Dacă o vreți. Nu-mi amintesc cum îi ziceau indienii. și se rugă ca Brad să nu râdă prea tare. încercând să lase deoparte sarcasmul din voce. recunoscu Elaine. Ce vrei să spui? — Au fugit. răspunse Whalen. Îi zâmbi apăsat lui Elaine. zise Brad încet. A fost goală ceva vreme. căldura se ridică pe scări. I se spune așa întâmplător. Ce contează e că îi ziceau Nisipurile Morții. E din cauza plajei. Au rămas în urmă cu chiria și într-o zi m-am dus să le spun să plătească ori să plece. Așa că e și ceva mobilă. De ce? E bântuită de stafii? — Unii oameni așa cred. dar nu e nevoie. Sus nu există. Se pare că aveau un 78 . dar nu avea să recunoască asta în fața lui Whalen. dar ei plecaseră deja. — Va trebui. Și-au luat hainele și mașina. — Ce e cu plaja? — Nu se numea Sod Beach. — De când n-a mai locuit cineva acolo? — De aproape un an. dacă oi fi știut vreodată. — E vechiul nume al plajei dat de indienii Klickashaw. Acolo nu există nici gaz. Cu ochii minții văzu casa veche pe care o zăriseră ieri. — Mă descurc. toate lucrurile lor au rămas acolo. zise ea moale. Whalen aprobă. dar numai rece. — Dar apă curentă? întrebă Brad. Se numea Sands of Death. De fapt. — Este. Apă caldă încălziți pe sobă.— E pe Sod Beach. îmi închipui. — Nu faci să sune prea promițător. cred că puteți s-o folosiți. fiind aproape sigură că de ea vorbea șeful poliției. Deși nu cred că o s-o vreți. Pentru încălzire există un șemineu mare în sufragerie și unul mic în dormitorul mare. fără să reușească pe deplin. Apoi pe hartă au trecut-o prescurtat SOD. — Ați gătit vreodată pe sobă? Nu gătise. zise Whalen. — Zău? întrebă Elaine. nici curent electric. Pun pariu că e și o poveste legată de asta. care s-a transformat în Sod Beach.

Zâmbetul lui Whalen era sardonic. Vocea lui devenise plată. zise Harney Whalen. simțind apa sărată lovind în ei. 79 . chiar dacă nu-i facem să se simtă bineveniți. Cel puțin noi îi tolerăm. — Dumnezeule! Elaine trase aer în piept. — Nu sunt sigur nici eu că înțeleg. îngână Elaine cuvântul cu un glas înecat. luptânduse să-și capete respirația convulsivă în intervalul scurt dintre un val și altul. zise Elaine moale. apoi acoperindu-i. Apoi așteptau fluxul. — Vrei să spui că îi duceau pe plajă și îi omorau? întrebă Brad. Putea să vadă cu ochii minții – victimele înspăimântate așteptând moartea. — Legenda spune că oamenii aceia încă zac îngropați în nisip și că spiritele lor bântuie plaja în timpul nopții. zise el. lăsându-se pe spate în scaun ca să privească fix în tavan pentru o vreme. apoi puneau victimele în groapă și le acopereau cu nisip până ce nu li se mai vedeau decât capetele. și în cele din urmă. adăugă el. adăugă Brad. — Nu cred că înțeleg. înainte de a vorbi din nou. aproape că putea să le audă respirând. Avea ochii fixați pe șeful de poliție cu părul cărunt. — Ceea ce ar putea avea o legătură cu lipsa ei de farmec. — E groaznic. — Îi îngropau în nisip. Dar Brad părea că nu o aude.cult – își spuneau dansatorii furtunii – și foloseau plaja pentru ritualuri de sacrificare. — Nu chiar. ca și când ar fi repetat povestea pe de rost. nefiind sigură că voia să audă povestea. Nu știu dacă e vreun adevăr în asta. ca să-i avertizeze pe străini. — Povestea spune că celor din tribul Klickashaw nu le plăceau străinii mai mult decât ne plac nouă. zise ea. inevitabilul… Alungă imaginea înfricoșătoare din minte și se scutură. — Sacrificări. privind valurile care înaintau necontenit. Îi duceau pe plajă și îi lăsau în seama mării să îi ucidă. — Nu văd care e legătura cu oamenii care nu locuiesc în casa de pe plajă. Indienii nu îi tolerau. dar știu precis că nimeni nu locuiește prea mult în casa aia. — Așteptau până când scădea mareea.

— Știi ceva? zise el. Și Brad și Elaine fură siguri că fața lui se albise. zise Brad când Whalen nu se mai vedea. — Bine. aruncând o privire peste umăr. ce crezi despre asta? — M-a înnebunit. Brad și Elaine se ridicară. Și ea unde e? Se făcu tăcere. — Treaba asta o să mai aștepte. poate să vă spună cum să ajungeți acolo. Merle Glind. șeful poliției. se poartă de parcă întreg orașul ar fi un 80 . în afară de Brad. zise el moale. Whalen se încruntă. Ridică receptorul. apoi păru că se răzgândește. cred c-o să vă placă. — Când putem vedea casa? întrebă Brad. zise Elaine. Soții Randall stăteau singuri pe trotuar privind mașina îndepărtându-se. — Dacă chiar vreți să vă uitați la ea. Mai înainte ca Brad să poată răspunde. — Isuse. Whalen scoase deodată capul pe geam.— S-ar putea. dar. își montă girofarul și demară cu un scrâșnet de cauciucuri. Cei doi Randall îl urmară spre mașină. după-amiază? începu Brad să spună. încercă să spună ceva. — Poate mai târziu. presupun că putem să mergem acolo chiar acum. zise el. Dar Whalen era deja ieșit pe ușă. Preț de o secundă. ca să vadă dacă era potrivită sau nu. vin acolo cât de repede pot. — Whalen. S-ar putea să ne placă mai mult decât credeți. Doamne. Brad crezu că uitase de ei. Sincer. Apoi ascultă un moment. Se vor uita la casă. Haideți să ne întâlnim la casă pe la ora trei. Puse receptorul la loc în furcă și se ridică în picioare. — Ei bine. zise el. — De ce nu ne lăsați pe noi să hotărâm asta? zise Elaine. ca să se asigure că nu era nimeni în apropiere s-o audă. de la han. zise el. Porni motorul. Brad. forțându-se să pară veselă. Nu avea rost să mai discute. — Nimic care să vă privească. pe când pornea motorul. sună telefonul. — Ceva grav? întreba Brad. A intervenit ceva. aproape tăios. apoi Whalen vorbi din nou.

ideală pentru un om priceput. întoarceți-vă de unde ați venit. — Te-a cam făcut bucăți. apoi vor merge pe plajă să se întâlnească cu Harney Whalen la casa veche. se avântă spunând: — Desigur că n-ați auzit. doar ca să-i arăt că nu-i ies lucrurile întotdeauna cum vrea el. unde am găsit câinele mort. Sunt sigură că se află pe plaja unde am fost ieri. Apoi. când ajunseră la hotel. — Nu e groaznic? îi întrebă el. Am să gătesc pe afurisita aia de sobă cu lemne a lui toată viața dacă e cazul. nu-i așa? zâmbi Brad. 81 . Ca și când nimeni n-ar avea dreptul să locuiască în zonă. necesită reparații. Am trecut chiar pe lângă ea. buzele formând o linie subțire. dacă bunicii și străbunicii lui nu sau născut aici. — S-ar putea să nu-ți placă deloc casa aia. Îi zâmbi tendențios. Până la urmă zise: — Nu e treaba voastră. Porniră pe jos. Oricum n-ar însemna nimic pentru voi. asta aș putea să spun. Dar. nu? — Ce anume? întrebă Brad. nu glumesc. înapoi la hotel. — Nu. — Te cred. îl găsiră pe Merle Glind într-o stare de agitație extremă.fel de proprietate particulară. — Nu sună prea promițător. nefiind în stare să se abțină. plin de pitoresc. — Vrei să ți-o descriu sau vrei să fie o surpriză? — Despre ce vorbești? — Despre casă. o avertiză Brad. Imediat după ce Brad puse întrebarea Merle Glind rămase înțepenit. — Cum arată? — Cred că un anunț imobiliar ar descrie-o drept „un miracol al plajei. preț negociabil”. Vor lua o masă de prânz ușoară. — Glumești. Urmați-mi sfatul. Ochii i se îngustară și gura i se încleștă. Ce s-a întâmplat? A fost ca și cum s-ar fi trântit o ușă. le povesti. Aceea trebuie să fie. Era singura casă de pe plajă și arăta de parcă nu locuise nimeni în ea de ani de zile. Când ei îl priviră total nedumeriți. — Domnul Whalen nu ne-a mințit. Am văzut-o.

După un timp se opri și își ciuli urechile. — Nu te apropia. dar nu era sigură. se încruntă puțin. Câteva minute mai târziu își dori să o fi luat pe drum. Nu-i luă prea mult să se hotărască. îngropat sub pământ. încântată să vadă că gărdulețul improvizat pe care i-l făcuse în jur își făcuse datoria: micul pin nu dădea semne să fi servit drept desert căprioarelor din vecinătate. când auzi primele sunete ale sirenelor. strigă vocea. dar acolo nu se vedea nimic. atât de clar. gândindu-se ce să facă. dar când zgomotul crescu. doar cabana lor. Rebecca își scoase șorțul. ieși din nou afară. încercând să prindă sunetele vocilor care plutiseră pe plajă. Erau voci care se auzeau venind din pădure. Se pregătea să intre din nou în cabană. În cele din urmă strigă: — Hei. e cineva acolo? — Aici. când sirena încetă brusc. Putea fi mașina pompierilor? O ambulanță? Zgomotul era mai intens acum. sub pinul tânăr pe care îl plantase lângă atelierul de olărit. O să vină cineva în curând. Zicând că Harney Whalen trebuia să fi fost acela. enervată că i 82 . I se păru că aude pe cineva strigând „pe aici”. își făcu drum cu grijă peste bariera de bușteni și se îndreptă spre pădure. intră în cabană.• Rebecca Palmer termină de curățat resturile de la micul dejun și luă tigaia cu apă murdară folosită ca s-o golească afară. după ce o mașină trecuse în viteză fără să se sinchisească că intrase în zona de restricție de viteză din Clark’s Harbor. mai apropiat de ea. iar ei i se păru că aude niște strigăte. La început nu fu prea sigură ce era. Cercetă cu atenție planta cu aspect fragil. îl aruncă din ușă pe un scaun și porni pe plajă. Se avântă spre vocea necunoscută. — Întoarce-te acasă și rămâi acolo. îi răspunse o voce. Dar. Terenul era aproape acoperit cu ferigi și mușchi și pretutindeni pe unde călca părea să fie câte un buștean vechi și sfărâmat. Cine e acolo? — Rebecca Palmer. câteva secunde mai târziu. Rebecca se opri. Când crezu că era destul de aproape de locul unde se auziseră strigătele.

conducând-o de-acolo. Șeriful Whalen. se gândi Rebecca. Întoarceți-vă acasă și eu o să trimit pe cineva acolo cât pot de repede. ochii Rebeccăi urmară privirea lor. își dori să fi făcut ceea ce îi spusese Whalen. era proprietatea ei. Ce i s-a întâmplat? Ce i s-a întâmplat? Noaptea trecută… și se opri dintr-o dată. Ochii îi erau ieșiți în mod grotesc din orbită și limba îi atârna din gură. repeta Rebecca întruna. am dreptul să știu ce e. Chip Connor și un alt bărbat pe care Rebecca nu-l recunoscu stăteau în luminiș. — Ce e cu noaptea trecută? întrebă el. stupefacția nefiind întreruptă de strigătele Rebeccăi. Automat. dar Chip o încurajă. a familiei Palmer. Înaintă prin desiș până când ieși într-un luminiș. — Cine e acolo? întrebă ea. Și deodată. Harney Whalen. iar apoi zise cu voce tare: Ai grijă de ea Chip. undeva la stânga. Naiba să o ia dacă Harney Whalen îi spunea ei ce să facă. O să mă întorc pe naiba. mai mult ca sigur. Începu să strige. într-un loc care. privind în sus. • Capitolul 8 Trupul lui Miriam Shelling atârna lipsit de viață la zece picioare deasupra pământului. Mirosul respingător de excremente umane era purtat de briză – Miriam își golise intestinele în momentul în care i se frânsese gâtul. se întâmpla pe proprietatea lor. Chip Connor se desprinse de grup și păși spre Rebecca. Doamne. Dacă se întâmplă ceva. bine? Ia-o de aici. Își mută privirea de la Rebecca și se mai uită o dată în sus la copaci. 83 . Doamne. Un grup mic de persoane se uita la ea fără să înțeleagă. După câteva secunde. — O. — O. La ordinul șefului de poliție. i se păru că poate să deslușească o mișcare. Indiferent ce se întâmplă.se spunea ce să facă. — Eu sunt doamnă Palmer. Ieșiră din pădure și Chip o ajută să treacă peste o grămadă de bușteni. mormăi Whalen pentru sine. apoi o conduse spre cabană. pe același drum pe care venise ea. îi răspunse vocea.

O să-mi port de grijă singură. având o bănuială neașteptată. așteptând să vină moartea și să o ducă la soțul ei. de la nord spre sud. întrebându-se dacă nu cumva ceea ce văzuse o adusese într-o stare de șoc. Și apoi. înăbușindu-și un oftat. Bănuiala lui era corectă – Miriam alesese un loc de pe țărm care se afla aproape în dreptul locului unde Pete Shelling fusese prins în 84 .— Nimic. Nu nemaipomenit. părăsi luminișul și își făcu drum printre copaci. Păstră tăcerea în timpul mersului. Stătea pe un buștean și aștepta ceva. Își scotoci mintea. Harney Whalen se întreba același lucru. privind plaja. îi spusese Glen seara trecută. Dar de ce pe plajă? se miră Rebecca. — O să mă descurc. Bătând-o ușor pe mână și asigurând-o că o să fie totul bine. își dori să-i fi spus că nu se simte bine. apoi. dându-și seama că probabil n-ar recunoaște o stare de șoc dacă ar vedea-o. nu voia să-i spună ajutorului de șerif că soțul ei o văzuse și chiar vorbise cu Miriam pe plajă. Chip se uită cu atenție la Rebecca. Chip o să-l roage să o vadă pe doamna Palmer. Miriam zicea că aștepta ceva. se hotărî să se întoarcă la luminiș. Deodată. De ce acolo? • În luminiș. Rebecca îl privi cum pleacă. Ea nu ceruse decât să-l descopere pe acela care îi ucisese soțul. încercând să-și amintească fiecare amănunt din ceea ce îi spusese ea. Dar nu găsea nimic. Când va veni doctorul Phelps. încercând să găsească ceva – orice – care să-l fi avertizat că avea să facă ceva drastic. dar duceți-vă și vedeți-vă de treabă. foarte nefericită. Rebecca avu iluzia că o vede pe Miriam Shelling stând jos liniștită. Fusese nefericită. zise Rebecca. cerându-i să facă ceva. — Vă veți descurca? întreba Chip când ajunseră înăuntrul cabanei. când Miriam Shelling apăruse în biroul lui. Își amintea și el ziua trecută. Privi de-a lungul întinderii de nisip. și ațâță focul până când începu să ardă cu putere. Dintr-un motiv anume. seara trecută. spre plajă. Chip porni înapoi spre luminiș. orientându-se rapid. chiar dacă ziua era senină și călduroasă. Tremura puțin și își puse un pulover. De îndată ce-l pierdu din vedere. răspunse Rebecca cu voce slăbită.

— Ei bine. Simți două smucituri când nodul cedă. Luă colacul de sfoară și îl aruncă.propriile-i năvoade. frânghia stătea colac între ramificațiile copacului. — De ce n-ați dat-o jos? întrebă bătrânul doctor. Se uita fix și acuzator la Whalen pe deasupra ramelor de ochelari. tăind mai întâi frânghia din jurul gâtului lui Miriam Shelling. cu ajutorul șefului său. din sfoară. Chiar dacă nu se vedea de dedesubt. Se agață de frânghia care acum atârna liber de copac și trase de ea. În sinea lui se întreba cum o să fie în stare să coboare corpul pe pământ fără să… Își întrerupse gândul și începu să urce în copac. deși stomacul i se întorcea pe dos de fiecare dată când dădea cu ochii de fața lui Miriam. Tot ce o ținea pe Miriam de copac era un nod dublu. Chip examină nodul de care atârna Miriam. Whalen era tot copil. Era ușor de urcat – ramurile parcă formau o scară. Harn? întrebă el. îl tratase pe Harney Whalen când era copil și nu-i dădea ocazia să uite niciodată că. deși văzuse dintr-o privire cum s-o dea jos. zise el cu voce tare. Întrebându-se dacă asta avea vreun sens sau dacă era o simplă coincidență. — Nu-i nicio problemă. în vârstă de optzeci și șase de ani și încă în putere. — Îmi dai o mână de ajutor. încercând să nu pară că se apără. nu? zise Phelps acru. în ceea ce-l privea pe el. Cu grijă. din cele pe care le fac și puștii când descoperă cum se împletește o frânghie. apoi examinându-i întreg trupul 85 . Doctorul Phelps o examină încet. coborî ușor corpul neînsuflețit din copac. zise Whalen. — Am vrut să te aștept. Trebuie să mă urc chiar eu până acolo ca să văd ce s-a întâmplat? Whalen se pregătea să se urce el în copac. Doctorul Phelps îl aștepta. Apoi își dădu drumul în jos. Examină cu atenție crăcile. Dar doctorul. Și. — Chip? Crezi că poți s-o dai tu jos? Chip se forță să se mai uite o dată la copac. se întoarse din nou în luminiș. e destul de evident că e moartă. când apăru Chip Connor. Un minut mai târziu se afla la același nivel cu craca de care atârna Miriam.

Bătrânul doctor se holbă derutat la Whalen. Dar era convins că Whalen nici măcar nu se gândea la ordinele pe care le dădea. — De ce fac unii asta? mormăi el în barbă. se ridică în picioare. bat cu o furie oarbă și pe urmă dispar. zise Whalen sec. nici la nord. ridică din umeri și clătină cu tristețe din cap. Doar aici. — Sinucidere.cu atenție. Ce mă miră pe mine e că a ales tocmai proprietatea lui Glen Palmer ca să se sinucidă. — Probabil că nu. Whalen se uită la bătrânul doctor și Phelps zâmbi sigur pe sine. îi influențează. la sud. Te uimesc. — Și noi avem afurisitele astea de furtuni. • Abia dacă schimbaseră două vorbe în timpul prânzului. Dar pot să încerc. Dar al naibii de ciudată. În unele locuri. — Așa se pare. Cred că îmi amintesc ceva asemănător. Îi determină pe oameni să facă lucruri ciudate. de mai demult. Nu se văd nici pe țărmul continentului. Se gândea la altceva. dacă mă întrebi pe mine. în Elveția și în alte locuri. Phelps își dorea să știe la ce anume. Dacă s-a sinucis. În spate. nici la sud. s-a sinucis. Nu te uimesc. bombăni Whalen. Nu poți da vina pe nimeni. 86 . vântul – mai jos. Un pescar care a murit și soția lui care s-a spânzurat câteva zile mai târziu. nu-i așa? — Nu. continuă: — Ei bine. Făcu o pauză plină de înțeles. potrivindu-și ochelarii de fiecare dată când îi alunecau de pe nas. Harney Whalen făcuse o afirmație în loc să pună o întrebare. îl auzi pe Whalen dând ordine să se facă fotografii și să fie îndepărtat corpul. zise doctorul. Furtunile astea afurisite sunt de vină. Se pornesc din senin. Fără să aștepte un răspuns. fu de acord Phelps. — S-a sinucis. îl asigură Phelps. apoi porni spre mașină. nici pe altcineva. În cele din urmă. — Nu știai că vremea îi influențează pe oameni? zise el. — Ciudată? Ce vrei să spui? — Nu sunt prea sigur. Nici pe Palmer.

chiar dacă n-am fi fost noi aici. convins că Elaine știa despre ce era vorba. cred că ai să vrei să-ți strângi lucrurile și să te muți. Dacă s-ar fi întâmplat cu două zile mai devreme sau mai târziu. nu sunt grozav de surprins de ce s-a întâmplat. Brad. Goli paharul cu vin. Suntem aici de două zile și au murit doi oameni și un câine. îl puse jos și oftă. Brad se hotărî să abordeze problemele așa cum erau. 87 . Poate că soarele o să-mi facă bine. n-am fi aflat niciodată. — Atunci să ne rezumăm la oameni. nu-i așa? întrebă el brusc. — N-ar trebui? replică tăios Elaine. Pun pariu că rata mortalității aici este considerabil mai mică decât în Seattle.Când își termină cafeaua și își turnă ce mai rămăsese din sticla de vin în pahar. femeile rămân mereu văduve. Doamne. Atunci ce-i rămânea unei femei în situația ei? Mila publică? În orașele mici sunt foarte mândri în astfel de privințe. fără asigurare de viață. pe întreaga coastă? — Știu. Deodată se ridică. dar nu se sinucid din cauza asta. — Nu ți se pare cam ciudat? — Sigur că e ciudat. Elaine se uită tăios la Brad. Tu te porți de parcă ar fi – nu știu – un semn rău. — Te deranjează. Chiar este? Aș vrea să cred asta. zise Elaine sumbru. Și asta-i o prostie. Oricum sar fi întâmplat. Probabil că nu primea nici ajutor social. respingând logica folosită de soțul său. zise Brad. — Nu știi de când a murit câinele. — Ar fi putut vinde barca. ceva. — Hai să ieșim. dar locul ăsta are ceva care îmi dă o stare de nervozitate. — Chiar este? întrebă Elaine moale. — Bine. și probabil fără o pensie de care să beneficieze văduva. Și sincer să fiu. — Nu ești? — Gândește-te cum a fost pentru ea. Dar trebuie să fii înțelegătoare. zise Elaine cu încăpățânare. Soțul ei era pescar. — Atunci. Câți oameni crezi că mor la Seattle în fiecare zi? Sau poate că nu știi că Seattle-ul e pe locul doi la rata sinuciderilor.

uite! strigă ea. Apoi văzu o mișcare și arătă spre ea. Nu? Elaine. cu năsucul ei mic contractându-se de curiozitate. — Nu. Dacă nu e. apoi cealaltă. alte patru mai mici apărură pe neașteptate. Poate că până ajungem noi la casă. — Brad. — Aerul în Seattle e destul de bun. Whalen o să fie deja acolo. Soarele încălzise aerul după-amiezei și zgomotele de dimineața dispăruseră de mult. ca și când ar fi primit un mesaj de la părinții lor că totul era în ordine. în nord? — Nu știu. îl luă de mână. — E o vidră. Ce e? O creatură mică. Soții Randall se-așezară pe o bucată de lemn și cele două mici animale se uitară la ei cu atenție. se apără Elaine. Nu e și eu sunt prostuță. În restaurant aceiași oameni în vârstă de ieri jucau șah. rânji Brad. în căutare de hrană. așa cum făcuseră și alaltăieri. Regăsiră poteca pe care fusese Elaine în dimineața trecută. Am să încetez cu asta. — O vidră? Aici. apoi coborâră scările. zise Brad. de mărimea unei nevăstuici.Brad plăti și ieșiră din cafenea. căreia îi părea rău că se răstise la el. — Ce drăguțe sunt! exclamă Elaine. Tot ce voiam să spun e că nu e ca aerul din Seattle. Brad inhală mirosul de apă sărată amestecat cu miros de pin. dar lui Elaine i se părea complet diferită acum. — N-am zis că nu e. Simți cum Brad îi strângea mâna și ea îi răspunse la fel. mai e una. De îndată ce perechea de vidre începu scormonitul. creaturile mici. cu un picior pe stâncă. — Haide să mergem pe plajă. Uite. comentă el. presupun că putem să intrăm acolo singuri – casa nu părea să fie încuiată. zise ea. zise Elaine. și așa și e. promit. 88 . totuși. Niciunul din ei nu se uită la soții Randall. După ce lui Elaine i se păru că trecuse o eternitate. Când ajunseră la locul care separa portul de plajă. E un fel de vidră. uitându-se la ei. mai întâi una. stătea perfect nemișcată. se întoarseră la treburile lor și anume la scormonitul printre pietricele. — Nu-i ca în Seattle.

dar continua să meargă. putem s-o luăm prin pădure. Următoarea plajă. 89 . Dădură ocol crestei și Brad se opri atât de brusc.Din cauza sunetului. zise Brad. strălucire accentuată de bucățile argintii de bușteni de lângă pădure. — Dacă vrei să-i spui așa. Era prea târziu. Știa că nu avea niciun rost. nu? Elaine aprobă din cap și arătă în direcția aceea. probabil că sunt la Sod Beach. mai bine rămânem pe plajă. — Dar nu m-am putut abține. zise Brad sec. În felul acesta voi vedea totul dintr-o dată. Se opri și îl așteptă pe Brad. — Nu. — S-au dus. — Morala. Crezi că trăiesc aici? — Probabil că au un Winnebago parcat în drum și s-au oprit să ia prânzul. alegându-și cu grijă drumul pe plaja stâncoasă. nu-i așa? Veni lângă el și împreună cercetară fâșia de pământ care era Sod Beach. zise Brad. vidrele ar fi putut foarte bine nici să nu fi existat. Sunt minunate. zise Brad cu un zâmbet. termină! Haide să vedem dacă le găsim. — Un fel de vedere de ansamblu? întrebă Elaine cu un zâmbet. — Dincolo de creasta aia. — Doamne. ce frumos e. dispăruse când porni după vidre. — O să le mai vezi. e să nu vorbești niciodată în prezența vidrelor. încât Elaine aproape că dădu peste el. jucăușă. — Ah. protestă Elaine. cei patru pui dispărură și părinții lor își îndreptară din nou atenția asupra celor doi oameni. ceea ce ea numise nervozitate. Dacă nu sunt pe plaja asta. Sentimentul vag de neliniște. sperând să mai zărească o dată creaturile fermecătoare înainte să dispară în pădure. apa de un albastru închis și pădurea de un verde intens erau despărțite de o fâșie de nisip care strălucea în lumina soarelui puternic. Cerul lipsit de nori. Dacă vrei. Apoi dispărură și ei. oftă ea. o asigură Brad. Elaine se agăță de el.

răspunse Brad. spulberate de vântul mării și de zgomotul valurilor. — Haide. ceva care să-i îndepărteze pentru totdeauna de Clark’s Harbor și de plaja aceasta frumoasă. — Locul ăsta pare destul de solid. care curând se contopeau. îngropate până la gât. căbănuța. Brad își strecură brațul peste umărul lui Elaine și o trase aproape de el. Nu era nicio mașină pe drum. ca și când ar fi mângâiat plaja. Nici măcar n-am făcut curat de când… au plecat ultimii oameni. — Nu e într-o stare prea bună. întinzând mâna spre șeful poliției care se apropia. răspunse Whalen. Brad și Elaine schimbară o privire la ușoara lui ezitare. — Nu credeam că sunteți deja aici! le strigă el. Pentru scurt timp își dori să poată nega și să spună. udau țărmul. remarcă Brad pe când Harney deschidea ușa de la intrare. presupun. nu? zise Brad în cele din urmă și Elaine simți un gol în stomac. în schimb. urcând în schimb scările verandei și scotocindu-se în buzunare după chei. în număr de opt. Cu mâna liberă îi arătă: — Și aceea este. Dăduseră deja roată casei o dată. dar niciunul din ei nu comentă nimic. Pentru o secundă i se păru că vede victimele de la Nisipurile Morții. apărând pe neașteptate din pădure. vaietele lor demne de milă. — Am mers de-a lungul plajei. Am putea oricum să vedem cum e. Ea se eliberă din strânsoarea brațului și începu să urce pe plajă. casa? Capul lui Elaine se mișcă imperceptibil în semn de aprobare. — Toate casele vechi sunt solide. Brad se hotărâse deja. — Înseamnă că n-o să avem prea mulți vecini. Apoi iluzia dispăru. Știam să construim pe vremuri.Șirurile de valuri. ignorând tonul negativ al vocii ei. când veni Harney Whalen. Doar casa învechită de vreme rămase pe plajă și la capătul celălalt al ei. Whalen ignoră gestul. cu trecutul ei bizar. zise ea. — Cât de veche? 90 . Brad o porni tăcut și cu pași mărunți după ea.

Brad se întrebă cât mai rămăsese nespus din poveste și de ce șeful poliției nu voise să le-o spună pe toată. Dar Elaine intră în discuție: — Familia dumitale a construit-o? Whalen se uită brusc la ea. Dacă n-ar fi fost stratul de praf care acoperea totul. mai ales dacă ții focul în amândouă camerele. apoi am cumpărat-o înapoi când a plecat familia Baron. începu să le vorbească despre casă. Nu era prea multă mobilă – doar o sofa și două scaune – și cea care era evident fusese luată la mâna a doua. am putea spune că nu. Brad ar fi jurat că era locuită. Din nou avu o ezitare ușoară și soții Randall schimbară o privire. Apoi se uită în jur și văzu că Whalen nu glumise când spusese că locul nu fusese curățat. zise Elaine și își vârî capul pe ușa dormitorului. ai putea chiar să crezi că vor s91 . Nu știu de ce nu se mai construiesc case din astea – cu toate problemele despre economisirea energiei electrice. Ușa aceea dă spre un dormitor. stătea stingher pe masă. Am vândut pământul pe care se află casa și bunicul meu a ajutat la construirea ei. între ele. apoi fața lui se lumină. — Am putea spune că da. arsă până la capăt. — Au plecat în grabă. Dacă aveți. Dacă vreți. Îl auzi pe Whalen în spatele ei. O parte dă în bucătărie. camera de jos stă foarte bine. — Cum vă spuneam.— Cincizeci. au șters-o fără să spună. șaizeci de ani. cu un perete parțial din cărămidă. explicând: — Cărămida e de la șemineu. cred că v-aș putea spune exact. Era o cameră mare. ca să fie feriți în caz de incendiu. și un rest de lumânare. Toată casa e construită în jurul șemineelor. — Nu avem copii. eu i-aș pune în dormitorul ăsta. Apoi. Tonul vocii lui îi spunea clar lui Brad să nu-l mai deranjeze cu întrebări prostești. care dădea spre plajă. mai înainte ca Brad să poată să comenteze ceva. O să fiți surprinși câtă căldură transmit cărămizile. pe care presupun că o să vreți să-l folosiți dacă nu aveți copii. — Acolo e un șemineu dublu. Reviste și ziare zăceau deschise pe scaune și pe podea. E mai simplu să ieși pe ușă de la etajul unu decât de la etajul doi. nu? întrebă Brad. Cu toate că nu văd ce sens are.

— De ce nu mergem să vedem și sus? îi întrerupse Elaine. în caz că închiriau casa. pe jumătate neatinse. ei le fac cu șemineele pe peretele exterior și poți să-ți iei adio de la căldură. Dar nu. Bucătăria era la fel de împuțită ca și baia. oricum. În primul rând că a fost o greșeală când tata a vândut pământul. dar tot se putea vedea că era o masă de la care se plecase în grabă. unde se uită fix la soba cu lemne. Părea să o provoace și se uită la sobă. Nu e prea convenabil pentru musafiri. Whalen ridică din umeri și arătă cu mâna drumul spre scările care separau camera de zi de sufragerie. Sunt rudă cu jumătate din oraș. Mâncarea se stricase de mult. Oalele și cratițele care fuseseră folosite la prepararea ultimei mese de către ultimii locuitori erau claie peste grămadă. care dă și spre bucătărie. foarte mare și voluminoasă. într-un fel sau altul. — Atunci. și se îndreptă grăbită spre bucătărie. 92 . dar fu ușurată când auzi răspunsul lui Whalen. Dar nu era prea sigură. El rămase jos. pur și simplu se stinsese singură. răspunse Harney. zise Brad. Dacă intri pe aici. zise el pe un ton care nu mai lăsa loc de tocmeală. Dumnezeu știe când. Elaine înghiți cu greu. o să-i vină de hac. continuă el. Nu m-ar surprinde dacă adjunctul meu o să se aleagă cu locul ăsta – îmi e un fel de nepot. în chiuvetă. întrebându-se dacă se aștepta de la ea să curețe toată murdăria. Intră în ea și în bucătărie. dar pentru oricine locuiește aici e foarte bine. în timp ce Brad o urmă pe Elaine la etaj. Lui Elaine i se strânse stomacul. Elaine urmă indicațiile lui și se trezi într-o baie mică și incredibil de prăfuită. În mijlocul mesei se afla o lampă cu kerosen și oricine locuise acolo plecase din mijlocul mesei fără să stingă lampa. fie ce-o fi. Masa era pusă și în fața fiecăruia erau resturi de mâncare. Dar am destule rude. dai de baie. — Cât ați vrea. spunându-i pe tăcute că.o facă. hai să discutăm despre închiriere. Lampa. nespălate. dacă ar fi să vindeți locul? întrebă el. Se pregătea să-l întrebe pe Whalen ce se întâmplase – de ce chiriașii o șterseseră din mijlocul mesei – când își dădu seama că Brad vorbea deja cu șeful poliției. Eu n-am să repet greșeala. — Vrei să o lași moștenire copiilor tăi? — Nu sunt însurat. — Nu e vorba de vânzare.

dar am un sentiment special față de ea. — Nu atât de simplă. Dacă Brad o voia așa de mult. cu încrederea unui om care nu sa îngrășat niciun gram de zece ani de zile. — Îmi place foarte mult. Nu trebuie decât vopsită înăuntru și va arăta minunat. El aprobă din cap. — Brad. Nu știu de ce. E ca și cum întreg locul ăsta m-ar chema. aici am s-o scriu. — Normal că e harababură și pun pariu că o luăm ieftin. zise Brad. nu-i așa? întrebă ea încetișor. Elaine. e o harababură… începu ea. Pace. — Vrei asta foarte mult. — Dar nu e curent electric. zise ea. Brad râse. la privirea plină de dezamăgire a soțului ei. Am putea să aruncăm o privire prin jur și să vedem cât de rău este. uitându-se adânc în ochii lui. — Dacă trebuie să gătesc pe soba aia. o necăji Brad. și în vocea lui era o undă rugătoare. Dar închipuiește-ți-o curățată perfect. — Chiar vrei? întrebă Brad nerăbdător. ai să slăbești și mai multe. renunță. liniște și un peisaj de neînlocuit. Apoi. pe care rareori o auzise Elaine în cei doisprezece ani de căsnicie. Elaine nu se amuză. — Poți să înveți. — Doamne. E zdravănă și poziția e perfectă. încât n-o să lucrezi nimic la carte săptămâni întregi. — Foarte bine. — Mi-ai spus totdeauna că tânjești după o viață simplă. o să fie atâta muncă. Brad.Când rămaseră singuri. așa cum făcea mereu. dacă o să scriu cartea aia vreodată. o să se obișnuiască cu ea. protestă Elaine. 93 . — Pot să mă gândesc când vopsesc. Își mângâie abdomenul plat. Și spartul lemnelor e un exercițiu bun. zâmbind cu o încredere pe care nu o simțea. zise ea. Aș putea slăbi vreo câteva kile. zise Brad. Ea cedă. încruntându-se. zise el. unde trebuia să mă concentrez asupra muncii mele în fiecare minut. N-o să fie ca la Seattle. Elaine se întoarse către soțul ei.

Îl găsiră pe plajă. care părea că abia atârnă în fața ochilor lor. păstrând-o pe cealaltă. dându-i una înapoi lui Whalen. Elaine înțelese că voia. iar pe urmă se întoarse către soții Randall. Whalen se întoarse ca să se uite la ei. Brad și Elaine nu văzură nimic altceva decât apa și cerul. — Asta e chiria. apoi o porniră spre sud. Randall. — Vrem casa. Familia Palmer. Dar Brad nu-l luă în seamă. Când îi urmăriră privirea. zise el. în fața casei. Elaine îi dădu un stilou și el semnă repede ambele copii.Și. neluând în considerare restul contractului. — Haide. o puse la loc în buzunarul interior. 94 . pentru că n-o vând. Whalen luă chitanța semnată fără prea mare interes. — Domnule Whalen? întrebă Brad moale. O luați sau nu? Brad se uită la plata chiriei. încât pe Elaine o deranjă. cu pumnii încleștați și cu încheieturile mâinilor albite de încordare. apoi arătă dintr-o dată spre nord. apoi desfăcu încet pumnul și-și duse o mâna sub haină. Vocea lui avea atâta intensitate. văzându-i privirea. de data aceasta mai tare. nu contează. Whalen aprobă scurt. — Domnule Whalen? repetă Brad. Și oricum. deja completat. să vedem cât avem de muncă până o să facem locul ăsta civilizat. Brad și Elaine îl priviră cum pleacă. cu ochii fixați asupra orizontului. — Ba nu. Două sute de dolari pe lună. zise Brad. Apoi o porni spre pădure. De la polițist nu veni niciun răspuns. către Harbor și către hotel. întâlnindu-se într-un strat de ceață. — Și soții Palmer sunt străini aici. Era un formular standard. Whalen păru să răsucească în minte chestiunea. Se uită la cabana îndepărtată multă vreme. — Vă simțiți bine? întrebă Elaine. zise el mohorât. Harney Whalen nu îi aștepta jos. — Vrem s-o închiriem. Zâmbetul ei era neprefăcut. — Vedeți cabana de colo? Aproape acoperită de copaci? Aceia sunt vecinii voștri cei mai apropiați.

— Da. Pentru o secundă. așteptând clienți. Restul meselor. Elaine aprobă gânditoare. pregătite. Locul e al nostru. acum e prea târziu. încât era imposibil să-i auzi. cercetând încăperea liniștită. nu-i așa? 95 . Pe masă. în timp ce în Elaine se dădea o luptă între greutate și poftă. • Capitolul 9 În sala de mese de la Harbor Inn era liniște în seara aceea: Brad și Elaine luau masa singuri. Ei. Brad se hotărî să-l atace pe micul proprietar: — Cam multă liniște pe aici. era același cartonaș cu „rezervat”. Dar. îl ajută Elaine. iar când o făceau șopteau atât de încet. dar nu prea discutau. — Asta a fost și impresia mea. Brad refuză și. — Nu prea înțeleg. Nu cred că știe că am închiriat locul. ceilalți meseni păreau absorbiți să-și mănânce crabul fiert. Acum vorbele ei păreau să se ciocnească de pereți și Elaine aruncă o privire în jur ca să vadă dacă n-o auzise cineva. — Dacă îți ciulești urechile mai mult. doamna Shelling. Părea că nu o auzise nimeni. avu impresia că vede ceva la o fereastră – o siluetă. Mai mult o umbră. Se întoarse să se mai uite o dată la vechea casă. dar nu chiar. A semnat. nimeni nu pare câtuși de puțin interesat de ea și de ce s-a întâmplat cu ea. Fu convinsă că avea vedenii. Mă așteptam să fie plin în seara asta. De câteva minute. Era ca într-un fel de transă. o să cazi de pe scaun. Câțiva oameni stăteau la bar. Ca și cum soții Randall s-ar fi conformat. zise Brad. rămâneau goale. Chiar atunci intră precipitat Merle Glind ca să le recomande plăcintă cu afine la desert. niciunul dintre ei nu scosese o vorbă. ca și în seara trecută. în seara asta. plin de oameni care să sporovăiască despre – cum o chema? — Miriam Shelling. dar nu avea niciun sens să se afle acolo – mai era o singură masă ocupată. tăcerii care învăluia încăperea. din cât am reușit să aud. iar cei de la bar să se uite morocănoși în pahare.— Știi ceva? zise Brad după o tăcere lungă. fără să vrea. zise în cele din urmă Elaine.

— Cât îți ia? Cât îți ia ca să fii din Clark’s Harbor? Gândurile lor nerostite fură întrerupte de veselia forțată a lui Merle Glind. dacă ții cont de lucruri. Când constată că toate erau la locul lor. părând să studieze în minte problema. Vocea lui Brad era sigură. — Aș fi zis că o să aveți ceva aglomerație în seara asta. pierdută. Nu mai mult. Adică. — E aproape la fel ca întotdeauna. Cei doi Randall se uitară fix unul la celălalt peste masă. nu este puțin cam neobișnuit pe aici ca o femeie să se sinucidă? — Păi. dacă ai adus vorba. Elaine se încruntă ușor și se holbă la omul acela ciudat. îi sugeră Brad. zise el neliniștit. ca și când ar fi știut dinainte răspunsul. — Eu aș zice că ar trebuie să preocupe pe toată lumea. — Nou-veniți? De cât timp locuiau aici? Glind ridică din umeri. La fel ca întotdeauna. Acesta o 96 . se întoarse spre Brad. fără să se mai gândească. Elaine tresări ușor. răspunse Glind. Am crezut mereu că într-un oraș ca ăsta oamenii își poartă de grijă unul altuia. — Despre doamna Shelling. eu știu… zise Glind vag. mie mi se pare că oamenii ar vrea să discute în seara asta. vreau să zic. — Despre ce? întrebă pierdut Glind.Capul lui Glind avu o mișcare spasmodică și el trecu în revistă întreaga sală. zisa ea moale. acceptă propunerea lui Glind. — Dacă ții cont de lucruri? repetă omulețul. douăzeci de ani. presupun că este. — Cum rămâne cu plăcinta aceea? Garantez pentru ea. și. având același gând. ca și când ar fi fost ceva relevant: — De cincisprezece. — Locuiau aici. Nu țineau de locul ăsta. Urmă o pauză și Glind vorbi din nou: — Nu că ne-ar privi pe noi. desigur. Ce lucruri? — Păi. expresia feții lui arătând teama că s-ar fi putut întâmpla ceva. ca și când fusese undeva. dar erau nou-veniți. Numai că soții Shelling nu erau chiar din oraș. — Păi așa și facem. Dar acum. — Dar credeam că locuiau aici.

— Eu nu mi-aș face atâtea probleme. o consolă Brad. — Dar ce zici de copii? Să presupunem că în drum spre școală. — Cum poți să spui asta? replică Rebecca. zise el zâmbind. zise ea crispat. Când rămaseră singuri. dar apoi îmi și închipuiam placa cu „bine ați venit în rândul nostru”. Brad și Elaine își zâmbiră fără vlagă. cred că da. sunt străini aici. — Familia Palmer! exclamă ea. imitându-l surprinzător de bine pe Harney Whalen. și se bucură să vadă că era pe măsura așteptărilor ei. Au găsit-o pe proprietatea noastră. Încerca să zâmbească. — Cincisprezece sau douăzeci de ani. Glen. continuă ea. — Undeva în Clark’s Harbor trebuie să existe unii care să ne primească bine. Dar tot nu ne privește pe noi. dar privirea pierdută și goală din ochii soției sale îl înspăimânta. Brad înțelese numaidecât. insistă și mai mult: — Poienița aia este pe proprietatea noastră. cu vocea lui de bass: — Știți. ce ai avea în comun cu oamenii ăștia? Întotdeauna am fost destul de mulțumiți cu noi înșine… — Să fim destul de mulțumiți cu noi înșine e una. zise Glen Palmer pentru a patra oară. 97 . lipsită de vlagă. — Nu poți să-ți închipui cum era. nu-i așa? — Da. Apoi o trăsni un gând. Treaba e doar să-i găsești. — Sigur.zbughise. Mă gândeam la câteva luni de singurătate. — Poți s-o iei și în alt fel: în fond. Elaine mușcă din plăcintă. Robby și Missy se hotărau s-o ia prin pădure și o descopereau? Era evident că soțul ei nu înțelegea ce voia să zică și căuta cu disperare să-l facă cumva să priceapă. • — Nu e treaba noastră. îl întrerupse Elaine. Apoi își coborî vocea. dar să fim niște paria e cu totul altceva. Cum el nu-i răspundea. Elaine râse și mâncă plăcinta cu poftă. admise fără voie Glen. în timp ce sosea plăcinta.

Robby. Rebecca tresări. Mintea lui de copil știa că ceva nu era în regulă cu părinții săi și era. chiar dacă ar fi fost dureros pentru ea și era sigură că așa ar fi fost. Robby judecă problema. zise Rebecca cu blândețe. când îi auzi intrând pe copii. — Nu contează cum arata. dar Robby se dădu înapoi și se așeză lângă tatăl său. ca și când problema ar fi fost doar de competența unui bărbat. Acum. — Și eu mă simt așa uneori. Rebecca își întinse brațele către fiul ei. Poți să înțelegi asta? Robby aprobă grav. În mintea lui. dar vin furtunile și mă simt mai bine. Robby. zise ea domol. atras de partea tatălui. — Da. — Chiar s-a scăpat în pantaloni? întrebă el. — Vrei să spui. — E ceva ce li se întâmplă oamenilor când mor. Tu chiar ai văzut-o? Pentru o fracțiune de secundă Rebecca se gândi să nege. strigă Rebecca. Am văzut-o. instinctiv. zise ea aproape cu disperare. 98 . Robby. — Ah. Pe fața lui Robby apăru un rânjet. — Jimmy Phipps s-a dus acasă la masă și mama lui i-a povestit tot. Amintindu-și. doamna Shelling? — De unde știi de ea? întrebă Rebecca cu respirația tăiată.Era pe punctul de a-i descrie încă o dată scena înspăimântătoare. Pentru Jimmy Phipps contase în mod cert. și a hotărât că nu mai vrea să trăiască. Rebecca trebui să-și reprime contracțiile stomacului. Ochii lui Robby se dilatară. Se întoarse către tatăl lui. — Era foarte nefericită. — Cum arăta? Jimmy Phipps spune că avea fața vânătă și că îi atârna limba. Dar și ea și Glen fuseseră întotdeauna sinceri cu copiii lor. dar Glen se văzu nevoit să-și ascundă un zâmbet. — Cum era? vru să știe Robby. simți că trebuia să discute cu Robby ceea ce s-a întâmplat. — Ce i s-a întâmplat? întrebă el grav. încercând să-și dea seama de ce felul în care arăta corpul ei nu conta.

Dacă ai o problemă. o înspăimântă. — Asta spui întruna. Răspunsul păru să-l mulțumească pe băiat. ideea de a-l ști pe fiul ei pe plajă. — N-o să-l găsești. zise Robby. zise el nerăbdător. 99 . — Ba știu. dacă nu mai voia să trăiască. se răsti Rebecca aproape fără să vrea. Apoi. — De ce nu vă duceți să vă certați în dormitor? Copiii o fixară pe mama lor. Niciodată! Ce ne-am face fără tine? O încruntătură ușoară ridică sprâncenele lui Robby și el se desprinse din brațele mamei lui. Și oricum. Într-un fel. — Ar trebui să fiți în pat amândoi. după încordarea pe care o simțise toată ziua. reduși la tăcere chiar de faptul că ea nu reușise să medieze conflictul dintre ei. Dar nu știi sigur că-i așa. Ridică din umeri. — Nu e cel mai bun lucru de făcut. dar dintr-o dată cearta dintre copii păru o ușurare binevenită. — Nu prea se mai întâmplă. el mai puse o întrebare: — Doamna Shelling a făcut un lucru rău? Vreau să spun că. în timp ce Robby bătea în retragere. zise ea repede. Rebecca vru să intervină. de ce-ar fi trebuit să trăiască? Rebecca și Glen schimbară o privire. replică Missy cu vocea ridicată. înainte ca părinții să poată urmări mai departe subiectul. nu este un sentiment chiar așa de rău. vorbi și Missy. E dus și n-o să-l mai vedem niciodată. — Pot să mă duc să-l caut pe Snooker? — Nu. e chiar incitant. — E prea târziu.Se așeză în genunchi lângă fiul ei și îl trase mai aproape de ea. zise el cu grijă. apoi se uită la tatăl său. pe plaja pe care Miriam Shelling își petrecuse ultimele ore. Să mori nu te ajută la nimic. Pe neașteptate. Dar pentru prima oară de când intraseră. e mult mai bine să găsești o cale s-o rezolvi. — Am să mă duc afară peste puțin timp și am să arunc o privire. îi promise Glen fiului său. zise ea. — Nu trebuie să mai simți așa ceva niciodată. iar Glen știu că el trebuia să răspundă la întrebarea băiatului său. încercând să îndepărteze tonul aspru din vorbele ei.

Luă mâna lui Brad. El râse. Elaine încercă să protesteze. — Cel puțin acum știm ce aștepta. îl imploră Rebecca. Începu să-și îmbrace haina. cearta încetă. blânde în liniștea nopții. ridicând din umeri. micuța cabană fu liniștită. zise ea. Un timp. — Și nu vreau să te duci nici tu afară. zise Glen. — Nu e altceva. dar nu era nicio urmă de veselie în râsul lui. dar se răzgândi. Se purtase prostește destul timp. venise vremea să se poarte ca un adult. — Asta era înainte de seara trecută. sugeră Brad în timp ce el și Elaine ieșeau afară din sala de mese. și nu are nicio legătură cu noi faptul că ea s-a sinucis. E minunat în seara asta – nu e furtună și e lună plină. Iam promis lui Robby și n-am cum să scap. 100 . de luni de zile mergem pe plajă noaptea. punându-și mâinile pe umerii ei și obligând-o să se uite la el. ei se îngrămădeau spre micuțul lor dormitor. zise ea. cu un tremurat. Câteva minute mai târziu erau pe plajă și ea privea lumina lunii strălucind în apă. — Nu prea am de ales acum. Rebecca se întoarse spre Glen. încălziți de ceartă. zise ea. — Cea mai bună idee de când am venit aici. zise Glen. — Te rog. Acum e altceva. zise Rebecca. Rebecca. făcând cu ochiul. Elaine era bucuroasă că renunțase la neliniște. lângă soția lui și o trase lângă el. Și știi la fel de bine ca mine că e în siguranță deplină. Măcar așteaptă până mă calmez. Pe de altă parte.Un moment mai târziu. Și n-am mai avut un moment romantic pe o plajă de ani de zile. • — Haide să mergem la o plimbare. chiar mai înainte ca o expresie de îndoială să-i întunece chipul. râse el sugestiv. — Haide să mergem până la casă. Glen își puse haina deoparte. se așeză. Pun pariu că e minunată în lumina lunii. În dormitor. Problemele lui Miriam Shelling n-aveau nicio legătură cu noi. Ritmul regulat al valurilor. o calma. De îndată ce plecară. pe canapea.

Se așezară pe nisip. N-am mai văzut niciodată ceva atât de frumos. încercând să pătrundă frumusețea aproape nepământeană a locului și ascultând muzica blândă a valurilor. bine impregnate pe nisipul moale. ca să vadă silueta unei cucuvele zburând în jos. Nisipul părea să strălucească cu o fluorescență aparte în lumina argintie a lunii. convinși că resturile lăsate de ultimii chiriași vor strica vraja nopții. — Ca să planeze mai bine. reducânduse la un joc de lumini și umbre. Locul ăsta e paradisul. retrasă din lumina ciudată a lunii care scălda împrejurimile. În schimb. continuară să meargă pe plajă. după ce terminară de inspectat noua lor casă. Când ajunseră la întinderea de stânci. merseră cu mare grijă. Se uitară la timp. șopti Elaine.Mergeau încet. chiar înainte de Sod Beach. sperând să zărească familia de vidre. — Îmi retrag toate cuvintele. dar de la distanță. comentă Brad. Dădură roată promontoriului și dintr-o dată Sod Beach apăru înaintea lor. — N-o să prea vedem vidrele în seara asta. În cele din urmă merseră până la plajă. pentru ca apoi să plutească deasupra plajei. În mijlocul întinderii albe de nisip stătea casa cea veche. zise Elaine. lăsând două șiruri de urme de pași. Brad nu spuse nimic. iar șirul de bușteni aliniați de-a lungul plajei lucea în alb. întunecată de umbră. altfel neatins. Rămaseră așa multă vreme. 101 . — E atât de mare. sprijinindu-se de unul dintre trunchiurile de copac. bucurându-se de liniștea nopții. zise Elaine când cucuveaua dispăru. înțelegându-se reciproc fără săși vorbească. Dar nu era nimic altceva decât un foșnet venit de undeva de deasupra. — E o feerie. Făcură înconjurul casei. culorile vii fiind estompate de întuneric. Probabil că aripa ei e de vreo șase picioare. Așa încât prada să nu fie avertizată înainte de a plonja. ca și când n-ar fi vrut să se apropie prea mult. ca să nu-i descopere defectele din structura veche. Niciunul din ei nu sugeră să intre în casă. Are niște aripi imense. dar își trase soția mai aproape de el.

Brațele lui Elaine se strecurară în jurul lui Brad și ea îl strânse cu putere. Oameni ca Miriam Shelling. — Ce noroc pe tine că. Mai ales dacă îl pot folosi pe Robby Palmer să lege subiectul. sau poate Harney Whalen. Am vrut să spun că până la urmă. dar fă ce dorești.Brad întinse mâna spre buzunarul hainei și scoase o pipă și niște tutun. Din mai multe puncte de vedere. — Asta da schimbare. întâmplător. o aprinse. — Ce te-a făcut să te gândești la asta? — O mulțime de lucruri. de obicei. zise Elaine sarcastic. Robby locuiește un pic mai sus pe plajă. Umplu pipa. într-un fel sau în altul. — M-am tot gândit. faci ceea ce vrei tu. — Nu neapărat. Așa e bine să fie și nu am nicio obiecție. E ceva cu locul ăsta. o să fie o carte mare. 102 . Elaine zâmbi în întuneric. Cine știe? Poate că are vreo legătură cu bioritmurile. zise Brad blând. — O femeie iremediabil neeliberată. Robby Palmer. zise el. dar ăsta e adevărul. locul ăsta. — Întotdeauna faci așa. Și ceva de valoare. — Știi ce ești? — Ce? întrebă Elaine. puse tutunul înapoi în buzunar și se uită fix spre mare. — Robby Palmer? Elaine se ridică. chiar dacă nu îl vedea. Și dacă aș putea face o mulțime de bani dintr-o carte… Vocea lui tărăgăna și lăsă gândul neterminat. — Ar putea fi o carte foarte valoroasă. uitându-se scrutător la soțul ei. — N-am vrut să spun asta. Am să schimb structura cărții. știind că Brad îi va simți zâmbetul. Elaine tresări și se trase mai aproape de el. — Adică un bestseller? — Nu doar un bestseller. de la bioritm la Robby Palmer. ceva care afectează pe toată lumea de aici. — Asta nu e prea frumos din partea mea. Și dacă voi afla ce. Gândește-te: un loc – locul ăsta – în care ceva pare să-i scrântească pe oameni. — Mie tot nu-mi place ideea. Dar Brad ignoră zeflemeaua.

Uite! Fără tragere de inimă. șopti Elaine. dar pe sub copaci văzu lumina argintie jucând pe apă. — Nu e acolo. — Totul la tine este destul de la modă pentru mine. contracară Robby. Dar pentru toate e un început. zise Robby. răspunse Elaine. Missy se furișă înapoi în pat și își trase așternuturile sub bărbie. O chem pe mama. trăgându-se sub pături. Mă duc afară să-l caut pe Snooker. șopti Brad. Se întoarse în pătuțul ei de jos și-și îngropă capul în pernă. Robby ridică din umeri. Se cuibări în ea. — Dormi? — Încetează. Umbra întunecată se întindea în fața cabanei. Dar să nu mai spui la nimeni – nu prea mai e la modă. Mâna lui alunecă sub haina ei și începu să-i mângâie sânul. șopti ea. trăgându-și blugii pe el. — Nu mai ies încă o dată acolo afară. — E prea întuneric. îi șopti Missy. — Tu poți să stai în pat dacă vrei. Se uită cu ochi mari cum Robby termina de îmbrăcat. Missy își părăsi pătuțul și se uită iscoditor afară pe fereastră. Degetele ei începură să-i caute cureaua. zise Missy. E lună pe cer și strălucește peste apă. și să-i pipăie umflătura din pantaloni. Missy se ridică și îl privi atent pe fratele ei. — Nu e. A dispărut și n-o să-l mai vedem niciodată. Se lăsă să alunece în jos din pătuțul de deasupra și se uită la Missy. uitându-se la fereastra acoperită de draperii.— M-ai descoperit. — Nici așa. • — Cred că ar trebui să mergem să-l căutăm din nou. îi șopti Robby Palmer surorii lui. 103 . se plânse Missy. — Ar trebui să stăm în pat. și îl trase deasupra ei. hotărî ea. probabil. insistă Robby. apoi îi șopti în ureche: — Când am făcut dragoste ultima oară pe plajă? — Niciodată. E prins în vreo capcană din pădure. — Destul de la modă pentru mine. Se răsuci pe nisip.

apoi se hotărî. Cum plecă el. Urmă poteca ce l-ar fi dus la drumul principal. dar se răzgândi. — Nu poți să dormi. își zise el. — Nu e nimic. zise ea blând. Își dori să nu fi plecat. Ceva din interiorul lui îi spunea că acela era locul unde se spânzurase doamna Shelling. — Când a plecat? — Chiar acum. Nu după ce se întâmplase noaptea trecută. zise Missy. Apoi ajunse la o poieniță și se opri. Și totul părea altfel noaptea. sora lui o să-l pârască. sigur că nu e. Rebecca își puse lucrul deoparte și o strânse pe Missy în brațe. Fratele ei nu se mai vedea. Un sunet neașteptat îl 104 . dorindu-și să fi avut un frate. — A plecat Robby. Știa că poteca o să îl ducă spre pădure. întrebându-se de care cracă se folosise. zise Missy. Peste tot erau umbre – umbre care ascundeau complet poteca și făceau copacii să pară mai mari și mai amenințători decât în timpul zilei. aproape că se întoarse. Rebecca își ridică ochii de la tricotat și se uită la fiica ei care apăru în ușa micuțului dormitor. când degetele de la picioare i se agățau de rădăcinile care zăceau ascunse în întuneric. — Sigur că nu e. Missy o să râdă de el. Missy sări din pat și alergă la fereastră. mai înainte ca să ajungă la șosea. Se grăbi pe potecă. Așa sunt fetele. Mai rămase un minut la fereastră. împiedicându-se la fiecare câțiva pași. tată! strigă ea. privind cu ochi strălucitori cum tatăl ei se năpustea pe ușa de la intrare.Apoi el deschise cu grijă fereastra și se strecură afară. dar tot a plecat. dar nu știa unde o să-l scoată. Se uită în jur privind copacii. Rebecca simți un fior de frică în inimă și se întoarse către Glen. nu era sigură. Apoi uită de Missy și se concentră asupra drumului prin pădure. în ciuda luminii lunii. dar Glen plecase. Cum a plecat. • Robby se avântă dând colțul casei și intră în pădure. scumpo? întrebă ea. în sinea ei. încercând să vadă ceva. dar o luă la dreapta. Când auzi vocea tatălui său strigându-l câteva minute mai târziu. nu o soră. S-a dus afară să-l caute pe Snooker. Dar. El era deja în picioare și își punea fâșul pe el. I-am spus să nu se ducă.

Mai aproape. Brad ascultă un moment. îndreptânduse spre ei. O pasăre. — Nu aud nimic. — Nu fi prostuță. cu atenție. Sunt o destrăbălată dacă mă gândesc că sexul e întotdeauna mai bun afară? — Destrăbălată. murmură Elaine. șopti ea. Un nor acoperise fața lunii și întunericul nopții crescu. Își strânse haina peste ea și se ridică. Aud ceva în pădure. Deodată. Liniște. Sări în picioare. Doar senzuală. rostogolindu-se în nisip și chicotind. cu un braț protector peste umeri. — A fost bine. Părea să fie în pădure. Auzi un strigăt de pe plajă departe și din nou pârâitul. — Ai auzit ceva? — Sunt doar valurile. Merse mai repede. — Nu. o trase pe Elaine lângă el. Apoi auzi și el pârâitul ramurilor. Un strigăt. și mai tare acum. Apoi începu să alerge. În spatele lui i se păru că aude pașii tatălui său. bucurându-se de intimitatea pe care o simțeau mereu după ce făceau dragoste. așa încât oricine și orice ar fi ieșit din pădure să aibă de-a face cu el mai întâi. doar vreun animal. altceva. Nu e nimic. nu. apoi vorbi din nou. răspunse Brad. o umbră căzu asupra lor și Brad se uită în sus. Începură să se gâdile. Elaine se uită la el și el la Elaine.sperie și apoi o umbră imensă trecu peste poieniță. dar nu auzi nimic altceva decât zgomotul valurilor. 105 . Dar ochii lui căutară înspre pădure. până când Elaine se opri și râmase nemișcată. Dar părăsi poienița și urmă poteca. își zise Robby. urmându-l. — Cine e acolo? strigă el. — Cine e? strigă Brad din nou. — E ceva acolo. străpungând cu privirea întunericul. chiar în dreptul lui. E doar o pasăre. Zgomotele se auziră din nou. O trase pe Elaine în spatele lui. • Brad și Elaine Randall stăteau unul în brațele celuilalt. — Ssst! Ascultă intens. zise Brad.

— Sunt doctorul Randall. — Nu mă recunoști? Robby clătină din cap. răspunse Robby. zise el. 106 . — I-ai răspuns? Robby clatină din cap. Apoi sprâncenele lui se încruntară. Absolut deloc. — Părinții tăi știu unde ești? — Cred că da. Vino-ncoace. din spatele lui Brad. înainte ca Brad să poată continua. — Îmi caut câinele. Parcă l-am auzit pe tata strigându-mă cu puțin timp în urmă. Oricine ar fi fost oamenii aceștia. — De unde știți câți ani am? — Dar cum aș putea să uit așa ceva? zise Brad. Majoritatea copiilor de nouă ani sunt acasă în pat. începu să înainteze printre bușteni. • Capitolul 10 Robby ezită pe vârful grămezii de bușteni. Robby Palmer. Chiar nu-ți amintești de mine? — Sunteți doctorul la care am fost când eram bolnav? — Chiar așa. — S-ar fi putut să nu fie tata. Nu se simțise în siguranță în pădure.Norul care acoperise luna se deplasă și plaja fu încă o dată scăldată de lumina strălucitoare. Când Elaine păși înainte. — E-n regulă. uitându-se la el. S-ar fi putut să fie altcineva. — Nu-mi amintesc nici când eram bolnav. ci mai în sus pe plajă până la lumina blândă care se vedea de la cabană. Robby își ridică scrutător capul. era o siluetă mică și foarte înfricoșată. — Nu e cam târziu pentru asta? întrebă Brad. zise Brad moale. zise el timid. Dar. simțindu-se deodată nesigur pe el. ușurat de teamă. nu înapoi în pădure. Pe partea cealaltă a buștenilor. va fi mai în siguranță cu ei. Preț de o secundă fu tentat să o ia din loc. de la Seattle. Elaine se apropie de Robby și îngenunche lângă el. Robby se hotărî.

zise Robby posac. — Nici noi nu suntem aici decât de puțin timp. Robby părea gata să izbucnească în lacrimi și Elaine îl îmbrățișă. apoi își mușcă buza. — N-ați văzut niciun câine pe aici. uitându-se neajutorat la soții Randall. te căutam! — Încercam să-l găsesc pe Snooker. — Cred că mai bine te-am duce acasă. Pe plajă. Robby se uită neîncrezător la tatăl lui. nu? întrebă el fără speranță. așa că eu… Alergă la tatăl lui și își îngropă fața la pieptul lui. Nu-ți mai face griji de nimic. Glen îl ținu așa un moment. Probabil că s-a rătăcit pe undeva. dar nu l-ai căutat. de cum am fi terminat.— Cine? întrebă Brad. Până ca cei doi soți Randall să poată descifra ce voia să spună Robby cu afirmația lui ciudată. Ai zis că o să-l cauți. — Domnule doctor Randall? Ce faceți aici? Nu l-ați văzut pe Robby pe aici? Se opri când îl văzu pe fiul său și urcă cu grijă. — Dar trebuie să-mi găsesc câinele. Se așeză în genunchi și se uită în ochii plini de lacrimi ai băiatului. până ajunse pe plajă. Ochii lui Elaine se îndreptară spre copil. 107 . — Aveam de gând să ies să-l caut. apoi se desprinse de băiat. auziră o chemare din pădure: — Robby! Robby! — Veniți aici! strigă Brad. protestă Robby. iar Glen își mută privirea spre Brad Randall. dar o să vină acasă. Deodată fu sigură că acel câine ce-l găsise pe plajă fusese al lui. se bâlbâi Robby. — Missy spune că n-o să vină. aș fi venit să-l caut. Nu vrea nici să mă ajute să-l caut pe Snooker. îl consolă ea. Stăteam de vorbă și. E plecat de două nopți și tata nu vrea să-l caute. vrând să-l creadă. cam în același loc unde apăruse Robby cu câteva minute mai devreme. pentru că zice că s-a dus. zise ea. — Eu… nu sunt sigur. îi explică el. se smiorcăi Robby. Un minut mai târziu Glen Palmer ieși din pădure. — Gata. — Robby. evitând total întrebarea. dar mama avea nevoie de mine. Pun pariu că părinții tăi sunt îngrijorați de moarte de lipsa ta. gata.

dar nu exagerat. întrebându-se ce anume se întâmplase cu Robby 108 . Se trezi în schimb mergând de-a lungul plajei cu un copil de nouă ani remarcabil de normal. Rebecca n-a zis nimic. ce-ar fi să mergeți cu mine în susul plajei? Mă așteaptă Rebecca – foarte îngrijorată din cauza lui Robby – și ar fi mai bine să mă întorc. Apoi se însenină. — Sod Beach? — Casa. un copil care era evident activ. În timp ce mergea. dar nu delirant. Glen se uită la ei nedumerit. Să fiu al naibii! — Nu părea prea dornic. dar a cedat. care vorbea cu ușurință. Brad se simți nedumerit față de această schimbare profundă. Și pe urmă ați promis ieri că o să treceți pe la noi și n-ați trecut. dându-și seama imediat că soția lui urma să-i spună lui Glen despre câine. — Desigur. fără efort. — Am vrut să vedem cum arată locul acesta noaptea. Brad. Și în acest timp îl observă. zise Glen aproape cu amărăciune. dar nedumerirea lui Glen păru să sporească. zise imediat Elaine. explică Elaine. — Mie n-a vrut deloc să mi-o închirieze. Arătă în direcția construcției dărăpănate. Dar n-a fost prea politicos din partea noastră. — V-a închiriat-o Whalen? întrebă el și scutură din cap. chiar înainte de a semna contractul de închiriere. zise Brad cu un chicotit. cum o făcuse cu numai câteva luni în urmă. Am închiriat astăzi casa cea veche. îl reținu pe Robby. Schimbarea din Robby era fundamentală. Sincer. așa cum o descrisese Glen. dar cred că e dezamăgită. dar nu-i pomeni nimic lui Glen. Dar chicotitul lui încetă când își aminti comportamentul ciudat al șefului poliției. Ar fi trebuit să trecem astăzi dar am fost foarte ocupați.Îi va spune lui Palmer vestea cea rea când copilul nu va putea să audă. nu prea are cu cine vorbi pe aici. Vreau să spun că să iei o hotărâre ca cea pe care tocmai am luat-o noi îți concentrează toată atenția. Îl luă pe Glen de braț și o porni în sus pe plajă. Nu rămăsese nici urmă din copilul acela agitat și chinuit de care Brad Randall își amintea așa de bine. lăsându-l pe Brad cu Robby. — Ia spuneți-mi.

Glen își strigă soția. apoi reluă: — Zici că era îngropat în nisip? — Nu foarte adânc. zicând că se simte bine. • Când fu sigură că nu o aude nici soțul ei. și în cele din urmă Rebecca îl eliberă. — Pare a fi Snooker. răspunse Elaine. nu în fața copilului. — Frânt? Cum adică? — Nu sunt sigură. Era o corcitură. și când se apropiară. Am găsit un câine mort îngropat în nisip. Cred că marea s-ar fi putut să-l îngroape. desigur. Brad găsea asta puțin supărător. Ca și când i-ar fi ghicit gândurile. negru cu pete albe. lângă vechea casă a familiei 109 . — Rebecca! Vino încoace – avem musafiri! Rebecca apăru în ușă și. — Ți-l amintești pe doctorul Randall. Ieri dimineață am făcut o plimbare pe plajă. O să le găsesc alt câine care o să-i facă să uite de Snooker. Avea gâtul frânt.Palmer sau ce i se întâmpla încă. nu? — Nici eu n-am crezut. Ea e soția lui. O să mai las o zi. Elaine se întoarse dintr-o dată către Glen. Se opri. văzându-și băiatul. aprobă Glen. dar avea destul dintr-un cocker. Robby se zbătu. — Cred că da. — Câinele vostru era alb cu negru. un fel de cocker? — L-ai văzut? întrebă Glen nerăbdător. două – poate o să încerc să le găsesc copiilor un alt cățeluș și o să le spun după aceea. zise Elaine. cu o voce tristă. I-am găsit pe plajă. imediat îl trase la pieptul ei. Glen se opri și își întoarse fața către Elaine. dar n-am vrut. zise Glen. Glen clătină din cap. se îndreptă de spate și se uită surprinsă la Elaine și Brad. Brad zice că s-ar fi putut să fi fost lovit de o bucată de lemn adusă de valurile de noaptea trecută. Băiatul era chiar prea normal. zise Elaine cu tristețe. dar avea gâtul frânt. nici băiatul lui Glen Palmer. Nu părea să aibă alte răni. Era de statură mijlocie. Presupun că aș fi putut săți spun dinainte. Elaine. gândindu-se că povestea suna prea nesincer. Sau poate că n-am să le spun deloc. presupun. zise Glen. dar nu sunt sigură. — Nu sună prea plauzibil. Robby și Brad îi prinseră din urmă la copacii din fața cabanei lui Palmer. Tăcu o clipă. — Bineînțeles. protestând.

zise ea. în timp ce Glen turna patru pahare de vin. — Nu-i chiar așa de greu cum pare. Brad nu părea îngrijorat. ce-ar fi să deschizi sticla de vin? Dispăru în dormitorul micuț și. Și chiar dacă am putea. Elaine și Brad inspectară cabana. Au închiriat-o și o să fim vecini. Cel mai rău lucru e spălatul. zise ea. spuse ea în final. — Chiar poți să gătești pe soba aia? întrebă ea. dar e destul loc pentru toată lumea. Chiar dacă nu-mi face plăcere să recunosc. întrebarea sunând mai mult provocator. închizând ochii ca și când voia să nu mai aibă o viziune hâdă. de fapt îmi place să gătesc pe ea. Nici nu m-am gândit la asta. Elaine se întoarse către soțul ei. așa că i-am adus acasă. Elaine era pregătită. — Ai auzit. — O să ajungi să visezi la așa ceva. — Secretul e să menții flacăra destul de mică. Elaine clătină din cap neîncrezătoare. Îi pofti pe Brad și Elaine în camera principală și îi îndemnă să ia cele două scaune pe care de obicei stăteau ei. Altfel se încinge atât de rău. Brad? — Am auzit. la un pahar de vin. n-am face-o. îi pofti Rebecca.Baron. Brad curios. n-o să ai nicio problemă – n-o să fie niciodată destul lemn ca să faci un foc mare cu adevărat. Elaine foarte atentă. arătându-i cum funcționează și cum se putea regla flacăra așa încât să dea căldura mai mare sau mai mică. — Știu și eu. zise Rebecca. Ceva îmi spune că o să mâncăm mai mult în oraș. — Haideți înăuntru. — Dumnezeule! trase Elaine aer în piept. Glen. 110 . — Noi nu putem. Se aplecă peste sobă împreună cu Elaine. că nici nu poți să te apropii de ea. Dar dacă și soțul tău seamănă cu al meu. așa încât să poți s-o reglezi. râse Rebecca. — Dați-mi voie să-l culc pe Robby. Când Rebecca apăru din nou. Vino aici și o să-ți arăt ce se întâmplă. Nu e chiar atât de mare cum e casa pe care ați închiriat-o voi.

Elaine căscă gura la el. apoi clătină din cap. pot să mă și bărbieresc. — Casa aia veche? zise Rebecca. Cred că am să scriu o carte despre asta. întări Brad. Mi-am închipuit că nu vrea. pur și simplu? întrebă Rebecca. Dă-mi câțiva litri de apă fierbinte și sunt mulțumit. — Așa. Așa că. — O carte? Glen se uită la Brad cu un ochi scrutător. Nu vreau să fiu răutăcioasă – pentru Dumnezeu. — Asta chiar că e ciudat. Cred că m-am înșelat. Am crezut că e ceva în legătură cu noi personal la început. zise Elaine sarcastic. de ce nu? contracară Brad. dar nu e un loc în care copiii pot să strice prea mult. Cum naiba l-ați convins pe Harney Whalen să vă închirieze vechea casă Baron? Noi am încercat și ne-a refuzat categoric. — Nu. nu arăți a scriitor. — Nici nu sunt. A-ți plăcea un lucra cu a trebui să-l faci sunt două lucruri diferite. Acum mi se pare că i-a sosit timpul și Sod Beach pare locul potrivit. O să încălzești câte un litru o dată și eu o să folosesc ce mai rămâne.— Și știu foarte bine că sunt în stare să mă spăl impecabil într-un lighean cu apă caldă. Nu sunt sigur ce anume. Dar tot cochetez de câtva timp cu ideea de a scrie o carte. Nu era prea dornic să neo închirieze nici nouă. — Poate că n-a vrut să închirieze la cineva cu copii. zise Glen. iată-ne. ca și când s-ar fi gândit la cu totul altceva. dar pe urmă mi-am schimbat părerea. îi întrerupse Glen. mai ales unor străini. zise Brad gânditor. — Tu? Tu care consumi toată apa cu dușurile tale de douăzeci de minute? — Dacă se poate. 111 . sugeră Elaine. — Nu sunt sigur. Iar după ce m-am spălat. că pur și simplu nu vrea să închirieze. se vede că e mult mai bună decât a noastră. Când a făcut-o se purta ciudat. comentă Rebecca. — Bine. am și eu o întrebare. — Înainte de a ne implica în modul de viață primitiv. — A fost altceva. — Întreg locul ăsta e ciudat.

De fapt. nu cunoaștem niciun suflet pe-aici. zise Rebecca vag. zise cu un zâmbet curios. nu? — E groaznic. dar Brad se hotărî să o provoace. Rebecca arăta cam stânjenită. — De fapt nimic. dar o auziră toți din cameră. vreau să spun ceva. care spera o să o facă pe Rebecca să se simtă în largul ei. — Nu prea înțeleg ce vrei să spui. Acuma n-o să mai fiu singura. dacă nu laș fi văzut chiar eu. Știu exact despre ce vorbești. Avem aproape toți banii băgați aici – și nu sunt prea mulți. Suntem singuri aici și uneori mie frică. Habar n-aveți ce fericită sunt că o să locuiți mai jos. — Schimbarea lui e aproape de necrezut. Dar cred că ne vom muta aici în câteva săptămâni. — Două săptămâni. dar Brad preluă subiectul plin de nerăbdare. — Și voi sunteți străini aici. Trebuie să ne întoarcem la Seattle și să închidem casa. — Și pe urmă mai e și Robby. începu ea. Și n-aveți nicio idee ce anume a provocat-o? 112 . răspunse Elaine. dar uneori locul ăsta mă dă gata. — Și de ce n-ai făcut-o? — Din multe motive. doar pentru ea. zise Rebecca. pe plajă. Nu intenționase să o spună cu voce tare. spuse liniștit Glen. pentru că de-abia vă cunosc. în afară de voi și nu suntem înrudiți cu nimeni. Rezist eu până atunci. aproape că nu v-aș fi crezut. pur și simplu am vrut să strâng și să plec. Îi zâmbi Rebeccăi. Cred că sună ciudat. nu chiar. — Ba da. nam mai rămâne cu nimic. zise Rebecca. zise Elaine. — Nu. Apoi se uită de la Brad la Elaine cu o expresie de panică. Nu e ușor să fii străin în Clark’s Harbor. — Singura străină de pe-aici. Apoi se răzgândi. lăsându-se pe spate. zise Rebecca moale.— Ei. Glen părea stânjenit. Uneori. Dacă am pleca acum. nu-i așa? Nu aveți rude în Clark’s Harbor? — Înțeleg. relaxată. — Singura? repetă Elaine cuvintele Rebeccăi. Rebecca se înroși puternic și încercă să se adune.

— O. a fost dimineața asta… — Dimineața asta? Elaine se gândi o clipă. — Nu prea. doamne. măcar să știm în ce ne-am băgat. Și copiii! Dacă ar fi văzut-o unul din ei? — Dar voi n-aveați nimic de-a face cu treaba asta. Îmi pare atât de rău. haide acum. fie ce-o fi. dacă nu eram străin aici.— N-avem nici cea mai mică idee. De fiecare dată când închid ochii o tot văd. — O cunoșteați? vru să știe Brad. zise Elaine. De fiecare dată când ceva nu e în regulă există o explicație logică – cu excepția faptului că am avut mereu sentimentul inexplicabil că. — O văd tot timpul. Dacă nu pentru altceva. Sau sunt prea curioasă? — Nu ești prea curioasă. zise Brad. șopti Rebecca. Dar sincer. De fapt. zise moale Elaine. vrei să spui de doamna Shelling? Glen aprobă din cap. zise Glen. Uneori devenim paranoici în legătură cu locul ăsta. zise Glen. Se pare că exact înainte de a o face. Am dat peste ea noaptea trecută pe plajă. zise Rebecca stăruitor. apoi paralel cu strada cam vreo sută de metri. Miriam Shelling s-a spânzurat de unul din copacii noștri. Dar nici nu vrem să ne punem problema. ridicând din umeri. o să stăm în Clark’s Harbor. Și pe urmă. să vedem ce crede și altcineva. Rebecca le explică cum ajunseseră să creadă că întreg orașul se unise cumva împotriva lor. Rebecca. — Ei. — Oare? 113 . ca și când i-ar fi fost rușine. n-aș vrea să vă împărtășesc și vouă – e atât de deprimant. Atâta timp cât Robby rămâne așa. probabil c-a fost teribil pentru tine. zise Glen. — Exact înainte de a o face? repetă Elaine. — Dar cât de rău e aici? întrebă Elaine. Luă sticla de vin și umplu paharele tuturor. iar fața Rebeccăi se înăspri. — Ah. Doar nu vrei să spui că… — S-a întâmplat pe proprietatea noastră. nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. încheie Glen. Terenul nostru se întinde prin pădure. Cu un glas moale. până la stradă. cred că ne-ar prinde bine să vorbim despre asta. — Dar nu e niciodată nimic concret.

— Vorbeau? zise Glen. Știi al naibii de bine cum este Clark’s Harbor pentru străini. Soții Palmer se holbară la el. se repezi Brad să spună. chiar sunt puțin înaintea planului. Se vede peste tot. Dar „pare” e cuvântul cheie aici. Mi-am permis ceva timp și pentru greșeli. de fapt da. nu vorbeați voi de paranoia și să fiu sincer. spuse Elaine. Am vorbit cu Miriam ieri. — Înseamnă că ceea ce v-a afectat pe voi a fost atitudinea pe care ați întâlnit-o sau mai exact pe care voi aveți impresia că ați întâlnit-o. Cât de rău stau lucrurile în realitate? Veți fi în stare să deschideți galeria înainte să rămâneți fără bani? — Așa s-ar părea. — Hai. dacă te gândești bine. zise Brad. speram să deschid galeria până acum… — Sperai. Cele care ar părea mărunte în situații obișnuite capătă brusc importanță. Dar ce-ți plănuiseși? Glen râse încurcat. — Păi. Și cu cât durează mai mult. — Ei haide. totul a cam mers conform planului. — Tot zicea că l-au prins pe soțul ei și că ne vor prinde și pe noi. dar nu știu cum am reușit. Brad. — Mă tot întreb. cu atât pare să se înrăutățească totul. Iar în spațiile goale se întâmplă lucruri ciudate. neputând să-și rețină amărăciunea din voce. — De fapt. De fapt. că v-am făcut o primire… Să vă tot vină să vă stabiliți aici. Și ai auzit la fel de bine ca și mine ce vorbeau acei oameni despre Glen în prima zi când am venit în oraș. noaptea trecută… Rebecca își întrerupse fraza și se luptă să nu izbucnească în plâns. Și pe urmă. În timp ce se chinuia să-și țină firea. chiar așa.Figura Rebeccăi era mohorâtă. Râse încrezător. soțul ei spuse: — După cum vedeți. 114 . — Vrei să-ți spun eu? Muncind încontinuu și făcând față la orice s-a întâmplat. Lucrurile par să ia proporții. fii corect. nu sunteți chiar departe. sublinie Brad. nu? — Ei. nu? — Pai. Am crezut că e doar supărată… — Evident că era. Voi doi ați trăit într-un spațiu cam gol aici. A venit la galerie și a început să peroreze. nu ne-a fost ușor.

va trebui să alerg eu doar ca să aflu cum supraviețuiți fără curent electric. — De ce nu vorbiți cu Whalen să vă pună instalație electrică? zise Glen. Poate că reușim astfel să alungăm blestemul locului unii prin ceilalți. — Ei. dacă poți s-o numești așa. Elaine își luă seama și se uită de la unul la altul. spuse Elaine cu o seninătate ce nu i se simțea în voce. — Așa să faci. zise ea cu blândețe. doar tipica bârfă despre artiștii dintr-un orășel. întorcându-se la timp să audă ultimele cuvinte. — Trebuie să fi fost ceva mai mult. o să alerg în sus și în jos pe plajă.Elaine îi evită privirea. miezul conversației. continuă ea. Presupun că mai la început. doar ca să mă conving că sunteți acolo. încep să vorbesc ca Miriam Shelling. Habar n-aveam ce dependentă am devenit de oameni. Mai este vin în sticlă? Glen turnă fiecăruia încă un rând. spuse Elaine. din cinci în cinci minute. până când ne-am mutat aici și dintr-o dată n-am avut cu cine vorbi. — Îmi pare rău pentru asta. Dar până în seara asta nu credeam. Ce ziceau? — Ei. toată lumea amuțește. Acum o cred. — Chiar că mă bucur că o să fiți aici. — Nu-ți face probleme. era că nimeni din orașul ăsta nu pare prea încântat că sunteți aici. Dar Rebecca nu voia să abandoneze subiectul. spunându-ne unul altuia că o să fie bine. apoi ieși să mai caute un lemn pentru foc. zise Rebecca. Am rezistat atâta timp. cu câțiva oameni în jur și cu câteva pahare de vin. Dar eu sunt încântată. Altfel nu ți-ai fi amintit. zise Rebecca în lipsa lui. din aceleași motive pentru care voi vă bucurați că venim noi. Dar cu o oră în urmă nu o aveam. asta e ceva nou. le spuse Elaine. — Ei bine. Linia principală trece chiar pe lângă casa voastră. că era mai mult o mâncătorie. Uneori simțeam că înnebunesc și cred că și Glen simțea la fel. încep să cred că îmi găsesc o motivație. 115 . Râse brusc: — Sper că nu voi ajunge o pacoste. Când sunt eu prin preajmă. dorindu-și să nu fi vorbit atât de curând. N-ar trebui să coste prea mult până acolo unde stați. continuă el. Brusc. Dacă nu.

uscătorul de păr? o întrebă el. • Capitolul 11 — Ei. zise Brad. o auzi Brad. Și chiar dacă ar fi meritat. Nimeni altcineva n-a fost implicat și cu siguranță n-a fost îngropată în nisip ca în povestea pe care ne-a spus-o Whalen. — Ce. Nu-i spuse Rebeccăi ce sentiment ciudat avusese când fusese după lemne. mă îndoiesc că Whalen ar face-o. A făcut mare caz să ne povestească vechea legendă indiană. iubita mea. Câteva minute mai târziu. ridicându-se însă și dându-i să înțeleagă lui Brad că era timpul să plece. — Cred că am să-l arunc pur și simplu pe bancheta din spate. Nu zise nimic. — Asta nu e prea amuzant. Se uită cu un aer ursuz la valiza de pe pat. — Da. își zise brusc Elaine. Glen și Rebecca se uitară după ei până când nu mai erau decât niște umbre în lumina lunii. Dintr-un motiv anume. Nu. — Ce altceva? răspunse Elaine. porniră înapoi. sentimentul ciudat că era urmărit. Azvârli uscătorul pe pat și se lăsă cu greutate pe unul din scaune. zise Elaine în timp ce închidea ultima valiză. — Afurisit să fie.— Nu merită. uitându-se de jur împrejurul camerei. cred că da. inventariindu-i conținutul în gând. trăgând sertarele afară. — De acum va fi bine. în josul plajei. ca și cum s-ar fi 116 . Începu o ultimă inspecție prin cameră. zise Glen blând. remarcă Elaine. spuse Brad. având în vedere ce s-a întâmplat noaptea trecută. — Numai că doamna Shelling s-a sinucis. trăgându-i clapele. într-o plimbare lungă. nu-i așa? șopti Rebecca. apoi trecu la baie. chibzui ea. asta a fost. despre Nisipurile Morții. dar câinele a fost. Apoi închiseră ușa cabanei și se petrecură cu brațele unul pe celălalt. ca să vadă dacă mai încăpea uscătorul buclucaș. pare ancorat în trecut. întorcându-se în cameră cu obiectul cu pricina în mână.

lăsând ușa deschisă. dar sarcasmul lui nu fu sesizat de micul proprietar de han. întinzând mâna după haina pe care i-o ținea Brad. Brad își suprimă un zâmbet când observă că nota lor fusese singura din cutie și se întrebă ce s-ar fi făcut Glind dacă numerele nu s-ar fi potrivit. În cele din urmă Glind îi înapoie cartea și îi zâmbi larg. Ce facem cu el? Îl punem pe scaunul din spate? Elaine îi aruncă în glumă o privire amenințătoare și deschise din nou valiza. — Oare o să am nevoie de ea astăzi? Privi neîncrezătoare pe fereastră. zise ea deodată. Cu puțin efort. apoi trase nota lor dintr-o cutie de pe tejghea. 117 . să terminăm odată. Haide. Merle Glind se uită în sus și îi văzu venind.așteptat ca din colțul acela să mai apară un alt lucru pe care ea îl scăpase din vedere. valiza se închise. — Ca și când nu știai… Rearanjă lucrurile din geamantan. — Cum se face că întotdeauna uscătorul sfârșește prin a-mi strica hainele? — Ale tale sunt mai ieftine și pe urmă ție nu-ți pasă cum arăți. — O să ne întoarcem. ca să-și facă loc pe scări. verifică numărul de la cameră cu numărul de pe notă și începu să adune. — Da. zise el. — Cam pișcă frigul. — Nu. dar nu aici. Este o cameră frumoasă. zise Brad și luă uscătorul. Într-un fel. nu vreau s-o părăsesc. Oftă și se ridică în picioare. de fapt ne mutăm bagajele. dar nu se oferi să-i ajute la bagaj. soarele strălucea puternic și portul se întindea albastru și limpede înaintea ei. — Plecați? întrebă el. răspunse Brad. Glind o luă și o examină cu atenție. mai bine zis înghesuind câteva cămăși de-ale lui Brad într-un colț. — Am auzit că ați închiriat vechea casă Baron. Puse bagajul jos și azvârli cheia pe tejghea. îndesând și uscătorul. Îi înmână lui Glind o carte de credit care fu inspectată minuțios. Nu fu surprins când Glind compară cu atenție semnătura de pe chitanță cu cea de pe cartea de credit. Amândoi apucară câte două valize și părăsiră camera. — Aveai dreptate. îl necăji Elaine. apoi semnă chitanța când îi fu prezentată.

zise el. Dacă știi. Nu are curent electric. Adevărul e că mă surprinde că v-a închiriat-o vouă. se vede imediat. Brad și Elaine ridicară valizele și părăsiră Harbor Inn. fără îndoială. Dar tonul exprima o slabă speranță. zise Brad. o să locuim mai mult la primul etaj. Cu siguranță nu arată. E un loc rău acolo. 118 . Și dacă aș fi fost în locul vostru l-aș fi lăsat să mă descurajeze. De-asta nu vrea să închirieze casa de acolo. m-aș gândi de două ori înainte să mă mut acolo. — Le-am auzit. Merle se uită cu ochii mari la Brad. — Sper să aveți dreptate. — Asta chiar că mă face să iau foc. — Nu e cine știe ce de casa aia. dacă aș fi în locul vostru. Râse sigur pe sine. nevenindu-i să creadă. — Ei bine. — Uită-te mai bine. așa că nu cred să ne deranjeze câteva spărturi. — Ce vrei să spui mai exact? întrebă ea. el crede că e ceva cu legenda asta. bombăni Elaine. — Cine știe? Dar Harney Whalen crede în legendă și el e de origine indiană. Privirea lui Glind se posomori și el aproape că se uită cu severitate la ei. apoi se convinse că era luat peste picior. Nu m-aș mira dacă ar fi spart acoperișul. se bâlbâi el. în timp ce își strecura cartea de credit înapoi în portofel. în timp ce puneau cu grijă geamantanele în mașină. Oricum. Sunt doar povești. Tonul ei părea să-l sperie pe omulețul nervos și el dădu un pas înapoi în spatele tejghelei. — Presupun că știți ce faceți. — Ei. — Din cauza legendei? Glind ridică din umeri. și sincer nu punem mare preț pe ele.— Exact. nu părea prea dornic. răspunse Merle. — Nici să nu vă închipuiți că era. dar. E ca și cum ar fi încercat să ne sperie. — Șeful poliției? întrebă Elaine. zise Brad pe un ton neutru. Probabil că ați auzit poveștile. — De fapt nimic. remarcă Merle. zise Brad direct.

râzând dintr-o dată. — Speram că o să apăreți. hai să ne oprim și să-l vizităm pe Glen Palmer înainte de plecare. am pus de cafea.— Asta e exact ceea ce încerca să facă. încercând să-și închipuie cum o să arate când va fi gata. știind că reacția ei instinctivă la manevrele lui Glind va fi să demonstreze că omulețul se înșela. • Brad și Elaine stăteau în fața galeriei. doar ca să ne luăm la revedere. încercând să construiască o vizualizare. zise ea veselă. spre drumul principal. explicându-le ce lucruri vor fi acolo și unde va fi locul lor. Așteptă până când Brad se așeză la volan înainte de a vorbi din nou. zise Brad fericit. — Deja plănuiam să facem asta. — Nu. Îi pofti în galerie. Ei. — Așa cum mă simt acum. — Văd că Rebecca nu s-a înșelat. — Ticălosule! zise Elaine. zise Brad. dacă m-aș fi gândit. privind prin parbriz. Un minut mai târziu. — Dar n-o să țină. O păsărică mi-a spus că s-ar putea să vă opriți din drumul spre Seattle. aș fi făcut-o. nu? Îi zâmbi încrezător soției. Auzi ceva trosnind înăuntru. Glen apăru pe ușa din spate. Câteva minute mai târziu se opreau în dreptul galeriei. ce părere aveți? Soții Randall se uitară în jurul lor. zise Elaine sfidătoare. întinzându-se s-o mângâie pe genunchi. zise Brad dezinvolt. Brusc Elaine se uită suspicioasă la el. trântind capota portbagajului. n-o să țină. De-asta am venit aici azi dimineață. zise Brad sincer. — Dar. în timp ce urca în mașină. Nu reușise 119 . Dădu colțul străzii și înaintă pe șosea. în timp ce Glen îi conducea prin încăpere. mi-aș dori să fi fost în stare să îl convingem pe Whalen să ne vândă casa. Apoi se întoarse zâmbind către ea. cu ochii micșorați și cu un zâmbet în colțul gurii: — Tu l-ai pus să facă asta? Doar ca să mă stârnești pe mine? — Categoric nu. — Așa îmi placi. Poftiți înăuntru. dar nu luă în seamă. când la intrare apăru Rebecca Palmer. Știi ce.

Nu știam ce altceva să fac. El ne-a găsit pe noi. Îmi pare rău. un cățeluș se uita cercetător la ei. dar Brad și Elaine îi admirară munca oricum. Haideți în spate. stând pe picioarele de dinapoi. — Ți-a spus Glen? Rebecca aprobă din cap. zise Glen. dintre marginile unei cutii de carton. Imediat acesta se zbătu să iasă. Elaine o privi scrutător și își mușcă buza. zise Elaine blând. — Snooker chiar avea gâtul rupt? întrebă Rebecca deodată. Unde l-ați găsit? — Nu l-am găsit. Ziceați că aveți cafea? — Și niște bere. — Nu prea vă puteți imagina. cu un zâmbet mic. răspunse Rebecca. Snooker să se aleagă cu gâtul rupt și apoi doamna Shelling… 120 . Stătea în fața ușii azi dimineață când am sosit. Dar e o coincidență prea mare. nu mai e nimic de făcut acum. — Ei. Am întrebat pe câțiva oameni despre el în dimineața asta. Sunt sigură că era mort de mai multe ceasuri. dând furios din coadă. habar n-aveam că era câinele vostru. nu? zise Elaine. Bill Pruitt de la stația de benzină de jos a zis că uneori vin oamenii din Aberdeen și Hoquiam ca să abandoneze cățeluși. Cum ar putea un cățeluș așa de mic să nu se rătăcească noaptea? — Întreabă-mă să te-ntreb. nu? — Că nu-mi pot imagina nu-nseamnă că nu vor exista. nu? — Nu mai era nimic de făcut nici când l-am găsit. se oferi Glen. — Ce-ai făcut cu el? — L-am lăsat acolo unde era. protestă Elaine. Glen părea descurajat. să vedeți ceam găsit azi dimineață. luându-l în brațe și strângându-l la piept. e al nostru. — Ei. e adorabil! strigă Elaine. protestă Elaine. dar nimeni nu știa de undear fi putut să vină. scâncind jalnic. În camera din spate. — Știu. zise Glen. Cred că. — Dar nu pare să aibă mai mult de opt săptămâni. dacă nu vine nimeni să-l caute astăzi. Elaine puse cu grijă cățelușul înapoi în cutie. — Vreau să o văd din nou când e gata.decât pe jumătate. — Ah. Rebecca. atunci nu mai are rost să mint.

pătrunzându-l cu privirea. Dar două lucruri? E înspăimântător. a reușit să ne sugereze că e ceva cu legenda lui Whalen. apoi se adună și încercă să zâmbească. E o plajă frumoasă și ai fost foarte fericită acolo. — Peste câteva minute o să începi să vorbești ca Merle Glind. — Ce naiba pune la cale? mormăi Glen. Glen își urmă soția. zise Rebecca. cu un picior pe bara de protecție. Harney Whalen stătea lângă mașina soților Randall. Glen. Whalen îi aruncă o privire. scriind ceea ce părea a fi o amendă. vorbești de lup și lupul la ușă. Șeful politiei nu-i răspunse. și grupul tăcu deodată. dar fu oprit de vocea lui Brad. Porni spre ușa de la intrare. O să fiu așa bucuroasă când te vei întoarce. zise. apoi termină de scris și rupse o foaie din carnețel. spuse Brad. — Merle? Glen rosti numele tăios și atenția lui Brad fu distrasă de la Rebecca. Și dacă ar fi fost numai un lucru – chiar dacă era doar Miriam Shelling – cred că n-aș fi avut nimic. 121 . zise Elaine cu o siguranță pe care nu o simțea. Lucrurile astea ne-au dat gata. A îndrugat niște prostii despre cum că facem o greșeală mutându-ne pe plajă. zise el direct. Se duse la ușă și ieși afară. — Amenda. — Mă ocup eu de asta. — Bună dimineața. E absolut prostesc să lași să te dea gata lucrurile astea. zise Rebecca. zise ea. Rebecca se ridică și se duse să se uite afară. — Îmi pare rău. — Ei. Cum nu se întâmplă așa. I-o înmână lui Brad.Lăsă fraza neterminată. zise el vesel. Afară se opri o mașină. Ia zi. — Astea-s prostii. zise Brad. Dar acuma că o spui. — Ce avea de spus? — Nu mare lucru. Fără s-o spună neapărat. Afară. — S-a întâmplat ceva? întrebă Brad. Dintr-o dată nu îmi mai place ideea de a fi singură la Sod Beach. Pe mașina mea și-a pus piciorul. știai că Whalen e de origine indiana? — Eu nu. așteptând să se deschidă ușa. cred că arată a indian. Încruntându-se ușor. — Știu.

zise el cu ușurință. Nu era niciunul. zise el. Polițistul se întoarse și se holbă la el. așa că te-am amendat.Brad zâmbi parșiv. în sfârșit. — Nu-i nicio problemă. Dacă voiam să te țin departe de Clark’s Harbor. — Șerifule Whalen! îl strigă Brad. zise polițistul. vârând banii și tichetul în buzunar. Brad duse pur și simplu mâna la portofel. — Dacă crezi că poți să mă sperii cu un tichet de parcare fals. — Domnule doctor Randall. apoi se duse în mașina lui. vocea lui era la fel de liniștită ca și a lui Brad Randall. Cât de neatent am fost. — Am nevoie de o chitanță pentru asta. te înșeli. scoase o bancnotă de zece dolari și i-o înmână polițistului. ca și cum s-ar fi așteptat ca Brad să protesteze. O să-ți ia mult mai mult decât atât ca să mă ții departe de Clark’s Harbor. zise Brad. — Nu e ilegal să parchezi aici. Cât mă costă? — Zece dolari. dându-i chitanța lui Brad. Ce tot îndrugi? — Mașina este parcată ilegal. Volvo-ul nu trecea mai mult de doi centimetri peste trotuarul care oricum nu se vedea de praf. — Presupun că pot să-ți plătesc ție? întrebă el politicos. Pe fața lui apăruse un zâmbet obraznic. Partea din spate a mașinii se află pe trotuar. deschise gura. zise șeful poliției. Când. Șeful poliției se uită cu severitate la el preț de o secundă. Mașina e parcată ilegal. — O amendă? repetă el cu un aer distrat. Brad păși în jurul mașinii. răspunse el. credeți-mă. Harney Whalen își strâmbă buza de jos și păru că răsucește în minte problema. Brad aruncă o privire în jur. apoi se întoarse pe locul unde îl aștepta Brad. Se așeză în spatele volanului și mâzgăli în grabă o chitanță. Apoi porni înapoi spre mașina lui albă cu negru. Deodată înțelese despre ce era vorba. În schimb. domnule Randall. eu nu dau tichete false. — Data viitoare să fii mai atent. — Îmi pare rău. puteam s-o fac. puteam 122 . cu tichetul. în căutarea unui indicator care săi spună că încălcase legea. declară Whalen. zise Brad liniștit. — Nu există marcaj. zise Whalen. E vorba de cum ai parcat.

Și sper să găsesc locul acesta gata atunci. că ai să dai de necaz! Mai înțeles? Brad se simțea prostește. se urcă în mașină și se îndepărtă. îmi cer scuze. Dar dintr-o dată lucrurile par să ia o întorsătură bună. Ne-a dat amendă? — Ne-a dat și am plătit-o. dar n-am insistat. — E timpul să plecăm. — Câteodată nici nu știu dacă se poate păși și cu dreptul. — Dă-ne aproximativ o săptămână și ne vom întoarce. Pe neașteptate. Se pare că mașina trece cu partea dreaptă din spate doi-trei centimetri peste trotuar. fără să scoată un cuvânt. dacă vreți să veniți aici sau dacă nu. era atât de banală. cel puțin pe moment. — Să nu te răzgândești. Polițistul aprobă scurt din cap și. — S-ar părea că am parcat ilegal. dacă fusese într-adevăr o încălcare. 123 . zise Brad. cu o expresie îngrijorată pe față. Se făcu tăcere și Rebecca se apropie de el și-i luă mâna. o asigură Elaine. apoi intră înapoi în galeria familiei Palmer. e treaba ta. — Și te-a amendat pentru asta? E ridicol! — Și eu am zis la fel. Orașul ăsta m-a scos din sărite. Dar nu veni să-mi faci mie necazuri. va trebui să mă pun și eu pe treabă. N-are rost să plecăm cu stângul. Se smulse din brațele Rebeccăi. îi șopti ea. zise Glen cu amărăciune. Acuma. — Așa vom face. Brad îl privi cum pleacă. Bine? Rebecca aprobă din cap. — Despre ce era vorba? întrebă Elaine. — Nicio grijă. zise Brad gânditor. zise ea blând.să te țin. Dacă am greșit. Ne va lua cel puțin trei ore să ajungem acasă. — Foarte clar. Și cu toate astea așa trebuia să fie – încălcarea regulii. îi promise Glen. Grăbiți-vă să vă întoarceți. așa cum presupusese el. Rebecca o luă în brațe pe Elaine și o strânse cu putere. — Mă simt prostește. — Pentru ce? întrebă Rebecca. Dacă nu. Elaine se uită la ceas. zise el. zise ea. Se hotărî să renunțe la subiect. — O să-ți păstrez asta. Poate că se înșelase și că tichetul de parcare nu fusese o hărțuială.

sublinie Brad. Și ca soții Shelling. Soții Palmer intrară împreună înapoi în galerie. Nu pot să-i văd plecând. savurând o ceașcă de cafea fierbinte. Chip îi turnă șefului imediat o ceașcă de cafea. alta e să n-aibă curent electric și să fie într-un oraș care pare că nu ne vrea. gândi ea. se uită spre oraș. Când întoarse s-o ia spre Harbor Road.El și Rebecca merseră cu cei doi Randall la mașina lor și se uitară după ei cum pleacă. Acum orașul se întindea înaintea lui. Elaine se cufundă din nou în tăcere. Dacă se răzgândesc și nu mai vin înapoi? — Se vor întoarce. una e o casă pe plajă. Sunt o mulțime de treburi de făcut și trebuie să avem grijă și de un cățeluș. • — La ce te gândești? o întrebă Brad când se îndepărtară de galerie. îi spuse Glen. un sentiment pe care îl cultiva. — Îmi pare rău că pleacă. zise Rebecca. Poate că ne-am pripit. Glen și Rebecca ne doresc foarte mult. hai înăuntru și să uităm o vreme de ei. Avea un sentiment de proprietate asupra orașului. Străini ca și noi. Când intră Harney. Orașul lui. Apoi. Dar. Vreau să zic. Și ei sunt străini. • Harney Whalen așteptă până când mașina familiei Randall nu se mai putea vedea. zise Elaine. gândurile reveneau întruna. și se îndreptă înapoi spre oraș. 124 . nefiind sigură dacă voia săi împărtășească lui Brad gândurile ei. — Nu e vorba de întreg orașul. Chip Connor era deja acolo. Trase în fața primăriei și intră cu pași mărunți în biroul lui. E vorba de Harney Whalen și Merle Glind. pe măsură ce se îndepărtară mai mult și mai mult de Clark’s Harbor. lăsând în urmă galeria cu pricina. aruncă o privire supărată spre galeria familiei Palmer. înainte de a ieși cu mașina din spatele panoului. Se hotărî să renunțe la gândurile astea. Dar nu-și păcăli soțul. senin și liniștit sub soarele dimineții. dorindu-și încă o dată să fi acceptat oferta lui de a le cumpăra galeria. — Iar ești îngrijorată? o ghici el. — La nimic important. Îi era teamă să nu fie proastă. Acum. — Cred că da.

Au plecat chiar acum. nu-i așa. zise Harney. comentă adjunctul lui. savurându-și ceașca de cafea și așteptând furtuna.— Ei bine. zise Harney tărăgănat. — Probabil. răspunse Whalen. sublinie Chip. — Dar se întorc. Mă dor oasele. Poate că nu. — E o zi frumoasă. Chip? — Deocamdată. Dar vine o furtună. — Știu. Harney Whalen zâmbi. Se așeză și-și puse picioarele pe birou. 125 . — Au plecat? Cine? — Soții Randall. Una mare. au plecat.

• CARTEA A DOUA • Valurile nopții 126 .

așa că se hotărâse să țină o slujbă ca să le spună adio. Doar câțiva (plictisiții și curioșii) veniseră la înmormântare. iar reverendul Pembroke voia să creadă că vremea îi ținea departe de oameni. poate pentru că nici ei. Îi lipseau soții Shelling. că dacă ar fi fost acolo trupurile celor doi… Lăsă gândul neterminat și se mustră singur pentru lipsa lui de milostenie. După câte se părea. Lucas sperase că vor veni mai mulți la slujba aceasta. asemenea lui. trebuiau să aibă un pastor la biserica lor. nu prea mulți oameni din Clark’s Harbor îi împărtășeau sentimentele. altceva era. nu fuseseră prea bine primiți acolo. în fața a mai puțin de zece persoane. însă un străin era un străin și nu putea fi complet acceptat. Din toată comunitatea fuseseră singurii care îi arătaseră că apreciau venirile lui la Clark’s Harbor. Lucas Pembroke crezuse că ajunsese la o relație neutră cu cei din Clark’s Harbor. O simțise de la început: o răceală printre membrii comunității pe care nu putuse s-o învingă niciodată. reflectă el. Nu. Era ca și cum. 127 . Poate. ceva de care devenise tot mai conștient de când își arondase și orașul Clark’s Harbor la parohia lui. vrând nevrând. dar moartea lui Pete și Miriam Shelling îl lovise puternic. Plouase aproape neîntrerupt în ultimele cinci zile de când fuseseră înmormântați Miriam și Pete Shelling.• Capitolul 12 Reverendul Lucas Pembroke privea atent pe deasupra ochelarilor la adunarea răzleață care se strânsese în micuța biserică metodistă și încercă să dea vina pe vreme pentru lipsa de audiență. I se păru aproape fără rost să fi făcut tot drumul cu mașina din Hoquiam până acolo ca să țină o slujbă pentru doi oameni pe care abia dacă-i cunoștea.

Aruncă o privire la ceasul pe care îl plasase deasupra ușii de la intrarea în biserică. aproape chel. Nu mai fuseseră la biserică până atunci și Lucas se întrebă ce anume îi adusese astăzi acolo. Dar pe banca din față. la jumătatea drumului între ușă și altar. Răspunsul lui Pembroke era călduros. dar m-am 128 . arătând ciudat de neaveniți. Cred că îi înțeleg. Cum plecă. îi spuse el Rebeccăi. mai mult întrebător. • O oră mai târziu. De fapt. cred că n-am vorbit niciodată cu domnul Shelling. Rebecca Palmer păși spre el. Nu știam că îi cunoșteați pe soții Shelling. Slujba dumneavoastră m-a ajutat. răspunse Glen. să-i amintească de timpurile în care tendința lui de a divaga dădea tot ce era mai bun din el. Chiar îmi e. Lucas Pembroke clătină din cap înțelegător. — Nu-i cunoșteam cu adevărat. dar întotdeauna mă fac să mă simt singur. Merle Glind se opri pentru scurt timp să-i strângă mâna lui Lucas. mica adunare părăsea biserica. Dacă pot să vă ajut cu ceva… — Acum mi-e bine. zise ea timid. Nu se oprise să stea de vorbă. apoi o șterse mormăind că trebuia să se întoarcă la han. Glind stătea în banca a patra. dar Lucas era sigur că prezența lui Glind acolo se datora mai mult curiozității lui naturale decât vreunui sentiment pentru Pete și Miriam. Dar am vorbit cu doamna Shelling în noaptea când a murit și am simțit că trebuie să venim. — A fost o slujbă foarte frumoasă. adăugă el. Începu slujba. În afară de Glind. și decise că întârziase prea mult. doar alți trei pescari și Harney Whalen reprezentau orășelul la slujba lui. îl asigură Rebecca. — Au venit atât de puțini și întotdeauna mă afectează când nu sunt oamenii la o înmormântare. Știu că sună ciudat. domnule Pembroke.Merle Glind era acolo. se rotea întruna când observa cine era acolo și cine nu. iar capul lui mic. — Mă bucur că ați venit. nici măcar preț de un minut sau două. stăteau Rebecca și Glen Palmer cu copiii lor. Harney Whalen plecă primul și Pembroke observă că șeful poliției se grăbea. desigur. — Cred că v-a fost destul de greu. într-o parte.

— Tad. I-am spus lui Mac Riley. dar pastorul fu sigur că nu aveau să vină. presupun. Și cred că așa o să fie. Nu putea preciza dacă îi învinuiește. îi îndemnă Lucas. zise Tad Corey binevoitor. — Nici că o să mă vedeți prea des. glumi el. Cel mai tânăr dintre ei era unul din enoriașii cei mai buni ai lui Pembroke. — N-a fost ideea mea. întrebându-se ce anume încerca să-i spună Riley. îi făcu el observație. Pembroke simți că era o comunicare tăcută între pescarul bătrân și cei doi copii. continuă bătrânul. Soții Palmer îl asigurară că vor veni. — Ei. Lucruri de care dumneata nu știi nimic. Ce bine că ai venit! Cu toate că. Fără îndoială că simțeau și ei aceeași răceală pe care o simțise și el când venise prima oară în Clark’s Harbor. — Să mai veniți. Nu i129 . dacă o să venim. Bătrânul. domnule Riley. trebuie să-ți spun. uitându-se plini de curiozitate la el. Mă face să mă simt neimportant. apoi își îndreptă atenția asupra celor trei pescari. care stăteau la câțiva pași mai încolo. La slujbele obișnuite. și bănuia că vor continua să stea mai mult singuri. aici de față.gândit că. domnule reverend. — Pete Shelling era un pescar bun. dar nici n-a vrut să audă. mă bucur că ai reușit să vii astăzi. Îi privi cum ies din biserică. Lucas Pembroke chicoti aprobator și își îndreptă atenția asupra celui mai bătrân dintre cei trei pescari. — Nu te văd prea des. vreau să zic. După șaptezeci de ani de pescuit în apele astea. Aici se petrec lucruri. și Pembroke se bucură că reveniseră pe un teren mai sigur. zise cu căldură Lucas. știu prea multe lucruri. cu ochii aproape pierduți între ridurile feței asprite de vreme. Nu era nici urmă de răutate în glasul lui Corey și-i făcu cu ochiul pastorului când vorbea. Nu suntem o comunitate mare și nu-mi place să predic într-o biserică goală. zise Lucas Pembroke stingherit. sunt surprins. o să mă ajute să nu mă mai gândesc la asta. provenind dintr-o experiență comună pe care și-o evocau acum și pe care o țineau doar pentru ei. îl necăji el. Privirea lui era în schimb concentrată asupra lui Missy și Robby Palmer. că sunt lucruri mai bune de făcut decât să ne petrecem ziua la biserică. Riley întrerupse jocul și îi zâmbi pastorului. nu păru să-l audă pe Pembroke.

nu-i așa? întrebă Whalen în cele din urmă. Lucas Pembroke îi privi cum pleacă. aveți de gând să vă pierdeți toată ziua? Tad Corey și al treilea pescar. E o rușine. Ca și cum. — Asta vrea să fie o aluzie? — Cred că da. Harney ridică privirea spre el. băieți. și se lăsă pe speteaza scaunului. — Ești cam tăcut. apoi renunță scârbit la idee – oamenii din Clark’s Harbor n-ar prea aprecia gestul. apoi se hotărî să-și îmboldească șeful.am cunoscut soția prea bine. Dar dacă le-ar lua cu el acasă în Hoquiam. dacă i-ar scăpa una. următoarea ar fi a lui. — Liniște ca la înmormântare. proprietăreasa lui ar fi încântată. Uneori cred că are un fix cu înmormântările. E liniște. Se întoarse cu spatele la pastor și se îndepărtă de biserică. Presupun că Tad și Clem erau cu el? — Da. Ar pregăti poate și o masă de seară ca lumea. dar îl știam pe Pete. Cu toate că e prima dată când mă duc la una de două persoane. adăugă el. Făcu o pauză. 130 . — Da. — Lume multă? — Nu prea. — N-am nimic de spus. Clem Ledbetter. apoi intră înapoi în biserică. • Harney Whalen intră în biroul lui și se așeză în scaunul de la birou. zise blând Chip. ale căror corpuri lipsesc. rânji Chip. aprobă caustic Riley. Începu să strângă cărțile care fuseseră folosite în timpul slujbei și se întrebă ce să facă cu florile pe care le adusese cu el pentru ceremonie. îl consolă Lucas. se mai întâmplă și accidente. Bătrânul Riley… — Străbunicul? Pe mine nu mă surprinde. După câțiva pași strigă: — Voi. Se gândea Harney la ceva. O rușine strigătoare la cer! — Ei. Cum a fost? — Înmormântarea e înmormântare. își luară la revedere de la pastor și porniră grăbiți după Riley. Dar n-ai să ghicești cine erau ăștia patru. Răsfoi câteva hârtii. Ei trei și cu mine și încă alte patru persoane. Dar nu așa des. schimbară o privire rapidă. dar Chip Connor nu se lăsă păcălit. zise Whalen. asta este. Se gândi să le țină pentru slujba de duminică.

Chip își forță mintea. După cum vorbea Whalen, nu erau unii la care s-ar fi putut gândi el. Apoi își dădu seama. — Nu cumva familia Palmer? întrebă el. — Ai nimerit-o, zise el. Acuma spune-mi. De ce să vină soții Palmer la înmormântare? Ce naiba, nu era mai nimeni acolo, deși oricine din oraș îi cunoștea mai bine pe cei doi Shelling decât ei. Așa că, de ce-au apărut? — De unde să știu? zise Chip. De ce-au apărut? — Bună întrebare, zise Whalen sarcastic. Ia ghici, cine o să-i afle răspunsul? — Înțeleg, zise cu greutate Chip, ridicându-se. Vrei să mă duc acolo și să am o mică discuție cu Palmer? — Exact, răspunse Whalen. Dar nu e nicio grabă. Până mâine ai tot timpul. Îl privi pe adjunctul lui cum pleacă și se întrebă cum o să se descurce Chip; întrebându-se, pe bună dreptate, de ce ar vrea să-l interogheze pe Palmer. Doctorul Phelps zisese că Miriam Shelling se sinucisese. Dar Harney Whalen nu credea. Mai era ceva – se mai întâmpla ceva și Harney era sigur că îi va implica și pe soții Palmer. Era doar o bănuială, dar Harney Whalen avea încredere în bănuielile lui. • Soții Palmer merseră până la stația de benzină, achitară nota de plată umflată fără să comenteze și porniră în tăcere înapoi cu mașina spre Sod Beach. Liniștea era respectată până și de copii, care păreau să știe că deocamdată trebuiau sa tacă. Chevroletul lui Glen se abătu de pe șoseaua principală și intră pe ultima sută de metri care ducea la luminișul unde se afla cabana lor. — Putem să mergem pe plajă acum? se rugă Robby, când el și Missy se dădură jos de pe locurile din spate. — Nu credeți că ar trebui să mergeți la școală? le sugeră Rebecca. — Ah, a trecut deja de prânz… Fata lui Robby se schimonosi și Rebecca se înduioșa imediat. — Ei, cred că o zi n-o să vă strice. Ce-ar fi să-l scoateți afară pe Scooter până nu dă casa peste cap? Până să termine ea de zis, Missy și Robby alergau spre ușa cabanei. Un minut mai târziu, cățelușul se agita în spatele lor să-i prindă pe copii. Glen și Rebecca asistară la scenă până când cei trei dispărură după colț, spre plajă, apoi intrară.
131

— Câinele ăsta afurisit, zise Rebecca, văzând murdăria din mijlocul covorului. Renunțaseră la încercarea de a-l ține închis într-o cutie de a doua zi, când își câștigase și numele de Scooter, după ce găurise toate cutiile în care îl puseseră, luând-o la goană să se ascundă sub prima mobilă, așteptând apoi să vină cineva să-l alunge. Pe urmă, numele era destul de apropiat de Snooker, cel dispărut, așa încât cățelușul să răspundă chiar dacă copiii uitau și îl strigau pe numele predecesorului său. Una peste alta, cățelușul aranjase bine lucrurile și soții Palmer fuseseră scutiți de sarcina de a le spune copiilor ce se întâmplase cu cockerul lor; de când cu sosirea lui Scooter, amândoi păreau că uitaseră de potaia negru cu alb. Singura problemă era încăpățânarea lui Scooter de a învăța regulile elementare ale creșterii în casă. Rebecca găsi o bucată de ziar și ridică plină de zel murdăria, o duse afară și o aruncă într-o ladă de gunoi.. — Vrei să ieși pe plajă? îl întrebă pe Glen când veni înapoi. Soarele e gata să apună și știi cum mă simt când copiii sunt acolo singuri. Glen se uită întrebător la soția lui. Astăzi era prima oară când îi lăsase să se joace pe plajă de când murise Miriam. Se hotărî să atace subiectul pe ocolite. — Ești bucuroasă că ne-am dus la slujbă? întrebă el. Rebecca păru surprinsă de întrebare. — Ei, sigur că sunt bucuroasă. Eu am fost cea care a insistat să mergem, nu mai știi? Apoi își dădu imediat seama la ce voia să ajungă. Instinctiv, o porni spre ușă, apoi se opri. — Acum chiar s-a terminat, nu-i așa? — Se terminase de cum s-a întâmplat, draga mea, zise Glen cu blândețe. Dar aveai nevoie de slujba aceea ca să te convingi. — Știu, răspunse Rebecca. Și nu mă deranjează să-ți spun, deși acum mi se pare destul de prostesc acest lucru, chiar m-a zguduit. — Ei, acum îi lași pe copii din nou pe plajă. Nu știu cum era pentru tine, dar pe mine începuse să mă cam înnebunească cu cățelușul ăla în picioarele mele tot timpul. Deschise lada frigorifică. — Știi ce? Hai să facem niște sandvișuri și să punem de un picnic pe plajă. Eu am să uit de galerie și tu de tot ce aveai de
132

făcut în după-amiaza asta și o să facem un praznic pentru soții Shelling, doar noi patru. — Nu suntem irlandezi, protestă Rebecca. — Putem să pretindem că suntem, râse Glen. Pe urmă, știi și tu la fel de bine ca și mine că puștii vor avea un milion de întrebări de pus. Așa că putem să și petrecem în timp ce le răspundem. Pentru prima dată în ultimele zile, starea depresivă a Rebeccăi dispăru și își dădu seama că era din nou bucuroasă că se afla pe plajă. Îl îmbrățișă pe Glen și îl sărută apăsat. — Ăsta pentru ce-a fost? zise, după ce o sărută și el. — Pentru nimic anume. Doar ca să-ți arăt cât de mult apreciez faptul că am un soț minunat. Se uită pe fereastră tocmai la timp ca să vadă cum norii se destramă și iese soarele. Marea, până atunci gri-cenușie, deveni dintr-o dată de un albastru-închis și verdele pădurii se trezi la viață. — A trecut furtuna, zise ea. Nu prea-mi vine să cred. — În locul tău, nici eu n-aș crede, zise Glen. După cum ziceau bătrânii din oraș, ultimele zile n-au fost decât un preludiu. Adevărata furtună a stat ascunsă acolo în larg, pregătindu-se să vină. Rebecca strâmbă din nas. — N-oi fi tu cel care prevede sfârșitul lumii. — Nu fac decât să repet ce-am auzit, zise el. — Și crezi tot ce auzi? îl necăji Rebecca. Hai să profităm cât e soarele sus. • Clem Ledbetter puse deoparte năvodul la care lucra și scoase o țigară din pachetul mototolit pe care îl pescui din buzunarul pantalonilor. — Ce crezi? zise el, vorbind ca pentru sine, în timp ce-și aprindea țigara și trăgea puternic în piept din ea. — Ai de gând să lucrezi sau să fumezi? întrebă Tad Corey. Știi că nu poți să le faci pe amândouă odată. — Mă gândeam la Miriam Shelling, zise Clem, ignorându-l pe Tad. — Nu prea înțeleg. Multe lucruri nu au înțeles.

133

Mac Riley lasă lucrul și-și scoase pipa. În timp ce îndesa în pipă tutunul dintr-o punguță învechită, din piele de focă, îl privi iscoditor pe Clem. — Despre ce e vorba mai exact? — Despre Miriam Shelling. Nu prea înțeleg faptul că s-a sinucis. Nu era genul de femeie care să facă așa ceva. — Cum de ești așa expert? întrebă Corey. Tu și Miriam erați mai apropiați decât știm noi? — Pe dracu’, nu! Dar nu părea genul, asta e tot. Eu și Alice îi știam pe Pete și Miriam la fel de bine ca toți ceilalți și, dacă mă întrebi pe mine, nu prea văd cum vine toată treaba asta. — Pete Shelling era un prost, zise vehement Tad Corey. Oricine rămâne singur în larg așa e un prost. — S-ar putea, zise Clem. Dar Pete era un pescar bun și știți asta. Avea o barcă bună și n-am văzut niciodată nimic în neregulă la Sea Spray. Nu ca la alții pe care aș putea să-i numesc, ale căror bărci arată ca niște cocini de porci. Tad nu mușcă momeala. — Își ținea barca prea curată, după mine. — Poate că da, zise Clem cu încăpățânare. Dar cineva care își ține barca atât de curată ca Pete nu prea se lasă prins în propriile năvoade. Și Miriam, ei bine, știa ce face când s-a măritat cu Pete. Orice femeie care se mărită cu un pescar știe. Așa că, atunci când se întâmplă astfel de lucruri, nu se sinucide. — Orice s-ar fi întâmplat, deja a trecut, răspunse Tad. Nu știu de ce ne pierdem vremea discutând despre astea. Pete Shelling nu s-a încadrat niciodată în comunitate și eu unul nu dau doi bani pe ce s-a întâmplat. În ce o privește pe Miriam, ei bine, Harn Whalen zice că s-a sinucis și gata. — Oare? zise Mac Riley cu glasul lui tremurat. M-aș mira. Lăsase pipa deoparte în timp ce îi asculta pe cei doi bărbați mai tineri vorbind, dar acum o apucă din nou și o aprinse. — Îmi amintesc de ceva ce s-a întâmplat de mult, puțin după ce v-ați născut voi. Era o pereche aici, un bărbat și femeia lui. Nu știu de unde veniseră, probabil că nici n-am știut vreodată, dar oricum, era pescar. Și odată am găsit barca lui plutind pe apă, la Sod Beach, cam pe unde i-a găsit tipul ăla barca lui Pete Shelling. Era prins în plasele lui, tot ca Pete. — Și? întrebă Corey. Nu văd ce-i așa de ciudat în treaba asta. Curenții de la plaja aia devin foarte puternici uneori și nu-i chiar
134

atât de greu să pierzi controlul năvoadelor dacă nu știi ce să faci. Deci, doi oameni mor în același loc la diferență de patruzeci de ani. Nu văd cum asta ar putea să însemne ceva. Dacă erau doi oameni într-o lună sau poate într-un an, asta ar fi fost ceva. Dar în patruzeci de ani? Pe dracu’, Riley, singurul lucra care mă surprinde pe mine este că n-au fost mai mulți. — Nu m-ai lăsat să termin povestea, zise bătrânul calm. La câteva zile după ce l-am găsit pe bărbat, a murit soția lui. — A murit? întrebă Tad. Ce s-a întâmplat cu ea? — S-a spânzurat, zise Riley liniștit. Acuma n-am să vă spun că tot de copacul de care s-a spânzurat Miriam, dar mă puteți crede când vă spun că nu era prea departe de el. Cei doi bărbați se holbară la bătrân și se așternu o tăcere lungă. Până la urmă vorbi Clem. — Și au fost siguri că era sinucidere? — Nimeni n-are nicio îndoială, zise Riley, dar, dacă mă întrebi pe mine ce s-a întâmplat cu ei, este prea asemănător ca să te consoleze. — Dar nu înțeleg, zise Clem Ledbetter încet. — Nu-i așa? reflectă Riley. Sunt și eu curios. Doar curios. Tad și Clem schimbară o privire îngrijorată, dar Riley îi observă. — Credeți că sunt un bătrân senil, nu? zise el. Ei bine, pot sa fiu sau pot să nu fiu. Dar vă pot spune un lucru: marea aia deacolo e vie. Și are personalitatea ei. Indienii știau asta și o respectau. Ei credeau că în mare locuiește un spirit și că el trebuie îmbunat. — Prostii, zise Corey. — Crezi? Poate că ai dreptate. Dar ce ziceau indienii are sens, dacă stai să te gândești. Noi luăm o grămadă de lucruri de la mare, dar ce dăm înapoi? Aproape nimic. Și fermierii iau o grămadă de lucruri de la pământ, dar ei pun și înapoi ceva. Indienii gândeau că același lucru e valabil și pentru mare. Trebuie să-i oferi ceva în schimb pentru tot ce ți-a dat. Și ei așa făceau. Acolo unde sunt Nisipurile Morții. — Am auzit poveștile, zise Clem. — Despre ce le făceau străinilor acolo? Sigur, toată lumea a auzit poveștile alea. Dar sunt și altele despre care nu se vorbește prea mult. — De exemplu? zise Clem.
135

timp în care Corey și Ledbetter analizau ce le spusese el. Dacă cineva murea. — Ce făceau? — Făceau o jertfă. — Da. Riley se uită aspru la bărbatul mai tânăr decât el. o duceau la Nisipurile Morții și o jertfeau mării. dar nu-i așa. răspunse Riley.— Când eram mic. — Vrei să spui că tu crezi în poveștile alea indiene? zise Tad cu gura căscată de mirare. cel mai adesea era un spirit supărat. îmi amintesc că tata mi-a povestit de obiceiurile tribului Klickashaw. Indienii le spuneau valuri de noapte. Presupun că nu poți să dai vina pe mare dacă. îngăimă Clem. când e flux și bate vântul. — Te face să te miri. Așa cum l-a luat pe Pete Shelling și pe celălalt pescar mai demult. — Și pe nevestele lor? îl luă în râs Tad. Trăim din ce ne dă marea și ce-i dăm în schimb? Vărsăm gunoiul în ea. — Isuse. din când în când. Să n-o subestimez. mai ales noaptea. Poți să crezi că o ai la degetul mic. Te-a umflat. M-aș mira dacă indienii n-ar ști niște lucruri pe care noi nu le știm. Vocea i se pierdu și urmă o tăcere lungă. zise Riley. Luau femeia pescarului. cred. o puse la loc în buzunar și se ridică. — Asta face plaja. În semn că discuția luase sfârșit. zise Riley liniștit. Riley își scutură pipa. în sfârșit. Unul din ele are legătură cu pescarii care mureau pe mare. vei crede și tu. totdeauna exista un motiv. — Chiar crezi toate astea? întrebă Ledbetter în cele din urmă. Când veneau valurile nopții. — N-am niciun motiv să nu cred. Dar mă mir. Și e la fel de periculoasă ca și oceanul. nu-i așa? zise el. Vrea să te facă să te simți relaxat. Am trăit pe mare aproape un secol și am învățat un lucru. 136 . Bătrânul își fumă pipa o vreme și se uită fix la mare. până când a murit Miriam Shelling. vrea mai mult de la noi. Și dacă vei trăi destul de mult. făceau jertfe. Uneori o spânzurau acolo în pădure. Indienii nu credeau în accidente. alteori o strangulau sau îi rupeau doar gâtul și o lăsau pe plajă. Și pe urmă nu-i trebuie decât un val și gata. — Nu m-am gândit ani de zile la povestea asta.

zise el. nu? • Capitolul 13 Chip Connor se trezi devreme în dimineața următoare. Harney Whalen tăcu și păru că se gândește. — Hei. făcându-și cu atenție nod la cravată. răspunse Riley. Iar noi nu suntem străini. Whalen îl studie pe bătrân și păru să cântărească bine cuvintele. își părăsi patul. strigă el. zăcea în pat cu respirația grea. Dar nu ajunse la nicio concluzie – erau pur și simplu vise. Tocmai își luaseră paharele și se așezaseră la o masă. De fiecare dată când se trezea dintr-un vis. după o noapte întreruptă de vise în care văzuse fețele soților Shelling holbându-se la el cu ochii lor de mort și acuzându-l. Harn. Și puteți să vă liniștiți. Valurile nopții sunt periculoase doar pentru străini. terminăm? Clem și Tad împachetară năvoadele și cei trei bărbați părăsiră cheiul. și se observă în oglindă. Vino aici un moment. Whalen aprobă din cap. La nouă se hotărî ca era timpul să-și înceapă ziua. cu un aer distrat. nu-i așa? îl întrebă Tad. — Ești de origine indiană. când își dădu seama că înfățișarea lui întunecată. Riley ne-a spus niște vechi legende indiene. — Despre valurile nopții. Și despre cât sunt de periculoase. își turnă o ceașcă de cafea. se potrivea 137 . Apoi le zâmbi lui Corey și Ledbetter. sorbindu-și cafeaua și încercând să deslușească ce însemnau visele.— Ce ziceți. Se îmbrăcă încet. Își puse uniforma. când Tad Corey arătă deodată spre Harney Whalen. pe când soarele se ridica. — Despre ce le povesteai? întrebă el. aproape cu reținere. Își zâmbi sigur pe sine. — Ei bine. — Știu de valurile nopții. privind umbrele care jucau pe tavan până când era aruncat într-un alt coșmar. Șeful poliției se apropie de masă și își trase un scaun. îndreptându-se spre cârciumă pentru o băută de dupăamiază. apoi se așeză la fereastră. Până la urmă. Visele naveau înțeles.

Nu era nerăbdător să-l interogheze pe Palmer. De fapt. Mă uitam la picturi. În mod inconștient își slăbi nodul de la cravată când intră în galerie. Brusc. Glen Palmer privi peste șevaletul la care picta și simți cum îl năpădește un val de ostilitate când îl recunoscu pe Chip Connor.perfect cu uniforma ca să-i dea aerul unei caricaturi de afiș pentru recrutarea polițiștilor. Dar acum. ca și când cineva ar fi stat ascuns vederii. nu era decât o umbră. Se retrase de pe autostradă și stătu câteva minute în mașină să se gândească. dar artistul i-ar fi perceput prezența. Se gândise și să meargă cu mașina până la Sod Beach. Sunt ale tale? — Toate. și la început Chip nu fu în stare să-și dea seama ce anume îi atrăsese atenția. Apoi înțelese că era ceva în legătură cu casa. știu că nu mai putea să amâne. Știuse. Harn o să sară pe el la prima oră în dimineața asta să-l întrebe ce-a avut Glen Palmer de zis și Chip nu putea să-i raporteze că nu-l găsise. dar că nu-l găsise pe Palmer. dar. dar numai când se apropie de răscrucea spre Harbor Road și văzu galeria familiei Palmer înțelese de ce avusese sentimentul acela ciudat toată dimineața. zise el. — Din câte știu eu. Erau bune. văzând ușa galeriei deschisă și un șir de tablouri sprijinite frumos de peretele din față. dacă nu cumperi tu una. 138 . Coborî din mașină. spunându-și că urmase ordinul lui Whalen. când se uită mai îndeaproape. Se simțise ușurat ieri după-amiază. o umbră care venea dinăuntrul casei. le-ai pictat tu? zise Chip sigur pe sine. îi era groază de asta. — Am vrut să zic. Era o pictură în ulei. Atunci ar fi a ta. Chip fu sigur că înțelegea cine era silueta și recunoașterea ei îl făcu să tremure. când se îndrepta spre oraș. reprezentând vechea casă Baron de pe Sod Beach. care era motivul pentru care nu se dusese cu mașina până la plajă. Examină și restul tablourilor. dar renunțase rapid la idee. iar Glen Palmer părea să fi plecat pentru toată ziua. Conducea mai încet decât de obicei. O umbră din spatele uneia dintre ferestre. răspunse Chip. desigur. o pictură îi atrase atenția și se opri să se uite la ea. trânti ușa fără chef și porni spre galerie. când găsise galeria încuiată. Se ridică și încercă să zâmbească. nu. Preț de o clipă. — Să nu-mi spui acum că am încălcat legea.

— Ai observat asta? Ai un ochi ager. Și a mers. Dar astăzi e prima zi când am expus și e încă devreme. își aminti când o considerase gata și deodată. Și majoritatea oamenilor nu se oprește aici. Dar nu era sigur de ce. Când o terminase. mi se pare destul de firesc. — Nu e trafic prea mare la vremea asta. Harney Whalen. Nu știa cum să pună întrebarea. Doar o umbră. Știu că ar putea suna prostește. când m-am uitat mai de aproape. Își aminti când pictase tabloul cu câteva săptămâni în urmă. apoi se lumină la față. așa că abandonă. — Aceea cu vechea casă Baron… începu Chip. Se hotărî să mai tragă de timp. comentă Chip. Glen se încruntă ușor. — De ce întrebi? contracară el.— Da. 139 . — Nu știu. dar cine e în casă? Glen zâmbi dintr-o dată și simți că ceva din ostilitatea de la început dispăruse. — Vinzi mult? — Până acum nimic. M-am gândit să expun câte ceva în caz că trece cineva pe aici. nu știu. Mă întrebam la cine te-ai gândit când ai pus umbra acolo. am văzut că nu era nimic. Vreau să cred că o mulțime de clienți se vor năpusti încoace dintr-o clipă în alta. Chip ridică din umeri stingherit. pusese umbra în fereastră. eu. Cu ramă cu tot. — Ar trebui să se îmbunătățească luna viitoare. zise Chip dezamăgit. — Când m-am uitat prima dată la pictură mi s-a părut că recunosc persoana. își dăduse seama că acolo îi era locul. Glen se uită apreciativ la Chip și se întrebă ce anume îi determinase întrebarea. Chip se mută de pe un picior pe altul și se întrebă cum să aducă vorba de scopul vizitei – scop pe care i-l ordonase Harney Whalen. Doar că mi s-a părut că era Harn. Cred că e cine vrei tu să fie. nu? Dar nu m-am gândit la cineva anume. — Două sute de dolari. Tu te-ai oprit. fără să se gândească. Se făcea de râs. dar. zise Glen. E casa lui. — E prea mult pentru mine. — Ei. Chip nu luă în seamă complimentul și repetă întrebarea. Dar are ceva pictura asta.

— Ei. sigur că nu. trebuie să-ți pun câteva întrebări. ai înțeles? — Înțeleg. ci pentru altceva. domnule Palmer. — Ei. nu contează dacă întreabă el sau dacă întreb eu. Deodată deveni furios pe Palmer. Dar nici nu prea știu ce ar trebui să te întreb. Dar sunt unele lucruri pe care ar trebui să le înțelegeți. — Nu cred că are vreo importanță. nici a lui Harney Whalen. zise Chip repede. nici a orașului Clark’s Harbor. zise Chip calm. Acum. Glen lăsă din nou pensula jos.Chip confirmă din cap și își mută din nou greutatea pe celălalt picior. — Poate că ar trebui să-i spui lui Whalen că. Se hotărî să aștepte până când Chip făcea prima mișcare. — Uite ce e. — Domnule Palmer. E împotriva legii să mergi la o înmormântare? — Nu. — Pentru că nu există niciun motiv de pe pământ să nu mă fi dus. zise Chip. Dacă Harney Whalen vrea să afle răspunsul la niște întrebări. — Despre ce? — Ați fost ieri la înmormântarea familiei Shelling. dacă vrea să vorbească cu mine. la dracu’! Ochii lui Palmer se micșorară și Chip putu să vadă țâșnind din ei o ostilitate egală în intensitate cu forța fizică. ce facem și unde mergem nu e treaba ta. și? — Nu știam că erați așa de apropiați. Atâta timp cât eu și familia respectăm legea. — Ei. stai puțin. — Așa că de ce nu-mi spui de ce tu și familia ați fost la înmormântare și gata cu povestea asta? Glen simți cum îi crește furia. domnule Palmer. așa că iată-mă aici. dacă nu pot să te mai ajut cu ceva. fiind foarte conștient că Chip nu se mișcase. Nu vă integrați aici și cred că toată lumea din oraș o știe. Voi v-ați mutat aici. dacă vreți să cooperați 140 . Glen fu dintr-o dată foarte sigur că Chip nu se oprise pentru tablouri. am să mă întorc la lucru. Harn mi-a cerut să vin și să discut cu dumneata. Se întoarse cu spatele la polițist și apucă pensula. zise Connor. E doar că… Ah. zise Chip. ar trebui să o facă chiar el. inclusiv voi. controlându-și furia. Eu execut niște ordine. Nu noi.

Dar sincer. îmi parvine cu o întârziere de săptămâni. Nu văd de ce Whalen e atât de interesat de motivele mele. El ia tot ce se întâmplă în oraș ca pe ceva personal. el a murit într-un accident la pescuit și ea s-a sinucis. de când am venit cu familia mea aici. Dar mâna lui Connor se relaxă și culoarea feței îi reveni la normal. — Așa e. Chip Connor se făcu roșu la față. dacă orașul ăsta ar fi avut o altă atitudine față de mine în ultimele luni. Chip Connor clătină din cap și se întrebă de ce Glen Palmer nu părea să priceapă ce-i spunea. Trebuie să înțelegi. Mâna lui se încleștă. ni s-a intentat proces pentru ceva… Nu. zise el moale. Dar se pare că aveți o atitudine nepotrivită. m-aș fi putut simți altfel. Am fost găsiți vinovați și n-a fost niciun proces. Glen se gândi un moment că ajutorul de șerif o să-l lovească și se pregăti să riposteze. — Ți-a cerut să vorbești cu toată lumea prezentă la înmormântarea soților Shelling? — Nu. Acum. — De unde să știu că nu sunt? replică Glen. Dacă Harn îmi cere să fac ceva. și atunci cu defect. zise Chip. dar cred că de-acum așa e. că băiatul meu e atacat la școală. Connor. dacă nu-mi dai un singur motiv pentru care să-ți răspund la întrebări. și noi vom coopera cu voi. Tot ce-am făcut a fost să intru și să vă pun câteva întrebări și te porți de parcă ați fi într-un proces sau așa ceva. Se hotărî să mai încerce o dată. — De ce? De ce sunt suspectat? Dumnezeule. Vrei să știi cum mă simt? Mă simt de parcă. zise Connor răbdător. de fiecare dată când comand ceva la depozitul de cherestea. — Încerc doar să-mi fac datoria. o fac. chiar dacă momentul de furie trecuse. Și sunt sigur că numi convine să vină poliția la mine pur și simplu pentru că am fost la înmormântarea unei femei care s-a sinucis pe proprietatea mea. poți să te duci învârtindu-se la Harney Whalen. Connor. Nu-mi convine că nevasta mea e acuzată că a spart ceva în magazinul lui Blake. — Atunci ar trebui să vină el însuși și să vorbească cu mine. Palmer. sigur că nu. Nu-mi convine faptul că. Numai cu voi. Respira greu.cu noi. Vrea să știe de ce se întâmplă lucruri și singurul mod în care poate să afle e cunoscând pe toată lumea. 141 . N-am venit aici să sfidez pe cineva. nu așa.

— Cred că da. oricum. dă-i drumul. nici măcar n-a fost ideea mea. apoi Chip vorbi din nou. și continuă să vorbească. încearcă să-ți amintești unde te afli și cine sunt. Cei doi bărbați rămaseră tăcuți un timp. nu? — Așa se pare. Cred că am făcut caz din nimica. Rebecca era foarte tristă. De când a văzuto pe doamna Shelling.— Uite ce e. zise Glen. Nu suntem cei mai prietenoși oameni din lume. Știu că. Tot ce vrea să știe e de ce ați fost la înmormântarea familiei Shelling. E un fel de târg. Noi ne obișnuim cu voi și voi vă obișnuiți cu noi. apoi continuă: — Ei. Sunt doar ajutorul de șerif dintr-un orășel și nu vreau să-ți creez necazuri nici ție. A fost ideea soției mele. — Ei. Îți amintești că eu am dus-o acasă. zise Chip. știi tu… — Știu. Zâmbi prostește. N-avea nimic de ascuns și începuse să devină isteric. n-am pe ce să mă sprijin. ideea Rebeccăi. — Te superi dacă te întreb ceva? — Trebuie să răspund? — Nu. Și s-a gândit că dacă merge la înmormântare o să se sfârșească și pentru ea. ca pentru a opri protestul lui Glen. dacă înțelegi ce vreau să spun. Glen îi zâmbi ușor. legal. zise Connor. nici altcuiva. nu vrea să aibă de-a face cu ei. — Ei bine. zise Chip. În cele din urmă. Dar. hotărî că Chip Connor avea dreptate. te rog. dar nu suntem chiar așa de răi. În orice caz. aprobă Chip. dacă nu vrei. — Cred că v-o dăm. E o întrebare chiar așa de grea? Întinse mâna. aprobând din cap. — Te superi dacă-mi spui și mie de ce-ai făcut atâta caz? De ce nu ne dai și nouă o șansă? — Mi se pare că și orașul ăsta ar putea să ne dea nouă o șansă. sigur. dacă chiar vrei să știi. lui Harney nu-i plac străinii – nu-i place să vorbească cu ei. Așa că m-a trimis pe mine. nici măcar nu vrea să fie în preajma lor. 142 . Asta e? — Asta e. — Da. — Și nu începe din nou să mă întrebi ce drept am să-ți pun întrebări. e chiar așa mare secret? Glen Palmer tăcu un minut. Nu putea să și-o scoată din minte.

În plus. Merseră împreună până la ieșirea din galerie. zise el. apoi intră din nou în galerie.Se întoarse să plece. dar sper să greșesc. Își scoase mâna pe geam. El va scrie o carte și de-abia așteptăm să avem vecini. — Nu. cred că nu i-am fost prea pe plac lui Harney. Chiar vor locui acolo oamenii ăia? — Soții Randall? Cu siguranță. răspunse Chip. răspunse Chip. zise Glen. n-o să mai fim singurii străini din oraș. — Ei bine. 143 . râse Glen. Sincer. noroc. — Spune-i că ai scos informația de la mine cu furtunul de apă. reflectă Chip. dar așa li se spunea mereu. dar sunt sigur că n-aș vrea să trăiesc în casa aia. nu cred că o să câștigi ceva de pe urma galeriei. Tu și Whalen sunteți înrudiți? — Sigur. trânti ușa și deschise geamul. n-am prea avut de ales. — Mai bine mă duc în oraș să-i raportez lui Harn. E un fel de unchi. Mereu zice că atunci când au transmis cinstea în familie. De acolo avem și sânge indian. Dar n-o să creadă niciodată că mi-am petrecut un ceas aici. Apoi porni motorul și un minut mai apoi o luă pe șosea. luând mâna lui Chip și strângând-o cu putere. întoarse și se îndreptă spre oraș. Din acest motiv. Chip se urcă în mașină. Tu și familia ta nu sunteți singurii cărora vă e greu aici. Și tot ce-am să-i raportez e că te-ai dus la înmormântare doar pentru că așa a vrut soția ta. — Probabil că le-a fost destul de greu. eu eram plecat. — Îmi place tabloul. e dărâmată. comentă Glen. Surorile erau metise. — Din familie? întrebă Glen. Îmi pare rău că ți-am dat de furcă. Cred că ai făcut o mare greșeală când ai ales Clark’s Harbor pentru așa ceva. Chip se mai opri o dată să se uite la pictură. — Îmi închipui că da. Sau n-ar crede nici asta? — În niciun caz. din partea lui tata. Glen îl urmări cu privirea până dispăru din vedere. — Nu-mi spune că e bântuită. Mama lui era sora bunicii mele. — Ei. Desigur că nimeni nu le mai spune acum așa. — Ăsta să fie necazul. Afară.

chiar așa fiind. Dar cu Miriam Shelling fusese altceva. Așa că o luă de la capăt. Te vot prinde și pe tine! • Capitolul 14 Dosarul despre moartea lui Pete și Miriam Shelling zăcea deschis în fata lui. tulburând ordinea lucrurilor. luând în calcul și motivele mai puțin plauzibile. 144 . îi explică Chip. răsunându-i în urechi. de fapt. Și. Tocmai se pregătea să-l sune când. Chip apăru în ușă. ar fi putut să spună pe de rost. Aruncă o privire la ceasul din birou. Chip își scuza sieși minciuna. se gândi la conversația pe care o avusese cu Connor și hotărî că greșise. Dar Whalen nu găsea niciun motiv pentru ca cineva să vrea s-o omoare pe Miriam Shelling. cum făcuse în mod regulat în ultimele zile. Ceva îl frământa în dimineața aceea. Sinuciderea se potrivea cu Miriam Shelling. iritat că de azi-dimineață Chip Connor încă nu apărase. ca întotdeauna. Poate că era el paranoic și nu tot orașul era pornit împotriva lui. Cineva o strangulase. — Vii târziu. dar Harney Whalen nu îl citea. — Am încercat.În timp ce continua să lucreze la șevalet. apoi la cel de la mâna lui. — Mi-a luat mai mult decât mă așteptam să vorbesc cu Palmer. În ciuda insistențelor lui Miriam Shelling că era exact pe dos. pe neașteptate. îi venea în cap numele lui Glen Palmer. dacă ar fi fost nevoie. cuvintele acelea îi reveneau în minte. nimic din dosar n-avea sens. Te vor prinde! Așa cum l-au prins pe Pete. Dar. — Îmi pare rău. Whalen ridică din sprâncene neîncrezător. Cuvintele se strecurau afară din străfundurile minții lui. zise Chip repede. Cu toate astea. n-ar fi fost exclus ca ei să nu fi fost acasă ieri după-amiază. De-acum știa ce conținea dosarul. Dar galeria era închisă și când m-am dus la ei acasă nu era nimeni. crima. ca la bancă? bombăni Harney. Dar atunci cuvintele lui Miriam Shelling îi reveniră în minte. Whalen era sigur că moartea lui Pete Shelling fusese un accident. Cineva o strangulase. nu.

— Nu-i nimic de înțeles. Whalen începu să-i explice: — El a fost ultimul care a vorbit cu ea. — Când locuiești într-un oraș toată viața. n-avea niciun sens – nimic n-avea sens. Și din câte știu. Chip rămase cu gura căscată la el și Whalen rânji. în decursul anilor. — Nu înțeleg – începu să spună Chip. — Sincer. poate chiar mai mult. ajungi să-i cunoști pe oameni. Așa că trebuie să fie un străin. poate că l-a și atacat. așa că s-au dus. Dar.Whalen părea mulțumit. — Vrei să-mi spui ce-ai aflat? — Nu mare lucru. nu văd ce-i așa de important la înmormântarea asta. el a fost 145 . nimeni din oraș n-ar fi omorât-o pe Miriam Shelling. Whalen se holbă la Chip. Palmer e străin… Chip se simți năucit. — Am aflat și alte lucruri. Asta a fost și nimic mai mult. Ea spunea niște nebunii… Probabil că se purta nebunește. Se hotărî să schimbe puțin discuția. — Și crezi că Glen Palmer are ceva de-a face cu asta? Whalen se lăsă pe spătarul scaunului și se roti în el ca să privească pe fereastră în timp ce vorbea. Ca și cum ar fi ghicit gândurile lui Chip. Harn. cum a făcut cu o zi înainte când a venit aici. zise Whalen sec. încântat că putuse să tulbure calmul obișnuit al ajutorului său. se răsti șeriful. apoi tăcu când Whalen făcu un gest nervos. La naiba. De unde să știu? Dar s-a întâmplat pe proprietatea lui. Soția lui a vrut să meargă la înmormântare. De ce te preocupă așa de mult cine a fost acolo? — Pentru că nu cred că Miriam Shelling s-a sinucis. zise Chip stânjenit. dar n-au legătură cu înmormântarea. Nu e decât o bănuială. Se uită nerăbdător la Chip. — Și tot ce-ai aflat a fost că nevastă-sa a vrut să meargă la înmormântare și s-au dus? Tonul lui Whalen era sarcastic și Chip se crispă. — Cât timp ai vorbit cu el? — O oră. Știi ce-ar face și ce n-ar face. m-am învățat să dau atenție bănuielilor mele și acum am bănuiala că moartea lui Miriam Shelling e mai mult decât o sinucidere.

nici n-am zis că a făcut-o el. — Cred că ar trebui să ne purtăm cu mai multă grijă față de el. — Și atunci el a sugerat că ar putea și cei din oraș să coopereze cu el. Și până când o să știm. O să-mi țin gura și o să fiu ochi și urechi pe Glen Palmer. protestă Chip. — Același lucru pe care ai să-l faci și tu. Cu noi. Pretindea că n-aveam niciun drept să i le pun. se corectă el. — Nu știu. Și ce-ai avut de spus la treaba asta? — I-am spus că n-am niciun drept să-l interoghez. încercă să-i ia apărarea lui Palmer. dar curios să afle. Nu înseamnă că a făcut-o cineva. deci ar fi putut s-o facă. Nu prea cred că Palmer ar fi făcut-o. Fața lui Harn se albi și mâinile i se încordară ușor. Palmer e străin. dar Whalen era prea prins de „bănuiala” lui ca sa-i iei gândul de la ea. zise Chip. Apoi fața i se schimonosi într-o grimasă. Nu prea mi se pare genul să facă una ca asta. dacă Miriam a fost omorâtă. Chip vru să protesteze. — Nici n-a crezut cineva că o să meargă. zise Chip precaut. zăpăcit de logica lui Whalen. La naiba. — N-are și după cum vezi. E furios că nu-i cumpără nimeni gunoaiele? 146 . Și acum își spuse gândul cu voce tare: — N-are niciun sens. Galeria lui n-a mers prea bine. replică Whalen. aproape că n-a vrut să-mi răspundă la întrebări. — Dar asta nu înseamnă că a făcut-o Palmer. nu? N-am zis că are vreun sens. Chip. Tot ce-am zis e că. — Și ce-ai de gând să faci? întrebă Chip. — Cu mai multă grijă? Cum adică? — E cam supărat acum. nu l-am acuzat de nimic. asta a făcuto un străin. — Asta a zis? se răsti el. clătinând neîncrezător din cap.ultimul care a vorbit cu ea și nu văd cine altcineva din oraș ar fi făcut așa ceva. dar cred că poate să coopereze cu mine. spunând că nu era nevoie de niciun suspect. Așa că. De fapt. în loc să protesteze. Palmer o să fie un suspect al naibii de sigur. — Dar nu știi.

De fapt. aproape că a terminat galeria. Îl fixa pe Chip Cu privirea. Chip se încruntă și se holbă suspicios la șerif. Dacă expune afară. Dar tot am să scot picturile alea de pe șosea. ca să se vadă când treci cu mașina pe acolo. dacă o să o aplici în cazul lui Palmer. — Mda. Simți cum își pierde răbdarea și se întrebă de ce-o fi Harn așa ostil față de Palmer. zise Chip. De fapt. Unele chestii nu sunt chiar rele. — E o viață dură. Ce-l face să creadă că e un caz special? — Nu crede că e un caz special. — Așa că n-am să-l amendez. na. Avem o lege aici pentru cei care comercializează fără autorizație. Orice necesită timp aici și toată lumea mai primește lucruri stricate din când în când. — Ce-ai de gând să faci? — Vino cu mine și-ai să afli. răspunse Chip. Pentru ce Dumnezeu? — Comerț ambulant! se răsti Whalen. E ridicol. Chiar dacă există o astfel de lege.— Nu. e o pictură cu vechea casă Baron care pun pariu că ți-ar plăcea. întrebându-se ce putea să fie rău în asta. Ceva dinăuntrul lui îi spunea lui Chip că n-ar fi vrut să ia parte la ce plănuia Whalen. 147 . aprobă Whalen. Doar că crede că tot orașul încearcă să-i pună bețe-n roate. zise Chip moale. Clătină din cap. — Și nu l-ai amendat? — Să-l amendez? Chip era total derutat acum. — Oricum. fii sigur că așa ar vrea să facă. replică Whalen. face comerț ambulant. — Am zis ceva ce nu trebuia? — Își expune marfa afară? zise Whalen. zise Chip. Ar trebui să te duci să arunci o privire. căci pun pariu că Palmer o să înceapă să te urmărească. — Păi mie mi se pare că. Dar Harney Whalen nu mai asculta. Apoi îi apăru un zâmbet pe față. a expus ceva afară în dimineața asta. — Ei. trebuie să fii gata s-o aplici pentru oricine din oraș care o încalcă. când am mai aplicat-o? — Nu așa se pune problema. zise Whalen cu încăpățânare. Are vreo cincisprezece sau douăzeci de pânze înșirate pe peretele casei. Crede că oamenii îi întârzie livrările și că îi trimit lucruri proaste – chestii de genul ăsta. — Mda.

încuind sertarul după ce îl trânti. Dar îl văzu doar pe Glen Palmer ieșind din galerie cu o figură zăpăcită. aruncă o privire asupra lui. zgomotul creștea și deodată Chip văzu mașina poliției gonind pe șosea. Dar dacă te răzgândești. 148 . Nu avu mult de așteptat. — Ah. Până să priceapă ce se întâmplase. Dar roțile de pe dreapta mașinii intrară într-o băltoacă lungă și îngustă și apa plină de noroi îl stropi pe Glen. la distanță. vino și tu spre șosea în zece minute. chiar când fu să treacă pe lângă galerie. cu sirena vuind. parcă undeva de unde putea să vadă bine galeria soților Palmer și așteptă. așteptând să vadă mașina urmărită de Whalen dispărând la prima curbă. păru că accelerează și Chip își smulse ochii de la ea să privească în față. Atunci Chip își dădu seama ce urma să se întâmple. cu luminile aprinse. sperând să-l poată avertiza pe Glen. Se aplecă spre claxon. În spatele lui. O să stau pe-aici. Când sunetul crescu. trase pe dreapta. îl închise și îl puse în fișet.— Nu. ieșind de pe șosea. se îndrepta spre Harbor Road. Câteva secunde mai târziu. se gândi că probabil Whalen urmărea pe cineva care depășise viteza. Când ajunse la intersecția cu șoseaua. dar era prea târziu. se gândi la tablouri. udându-l până la piele. bombăni pentru sine în cele din urmă. — Cum vrei. mișcarea fusese rapidă și ușoară. De fapt nici nu era sigur dacă era intenționată. Whalen făcu o mișcare spre dreapta. Atunci. mulțumesc. Când mașina intră pe porțiunea de drum drept. Își puse pălăria. Până să-și dea seama că mașina nu se îndrepta spre el. Mașina urma să apară în orice moment. Chip îl văzu ieșind din clădire și urcându-se în mașina poliției. Whalen trecu vâjâind pe lângă el în mașina negru cu alb și zgomotul făcut de claxonul lui Chip nu se mai distinse de țipătul sirenei. O clipă mai târziu. Se învârti prin birou câteva minute. Glen Palmer sărise într-o parte. În schimb. Dar nu apăru nimic. Își puse pălăria. Chip luă dosarul de pe masa lui Whalen. Trage pe dreapta și așteaptă. Chip auzi sunetul slab al sirenei de pe mașina lui Harn Whalen. se privi în oglinda de pe dosul ușii și plecă. închise ușa biroului după el și se duse la mașină. drace. zise Whalen. căutând ceva de lucru.

spălatul vaselor și aranjarea. Își făcu. intrarea pe ușa din bucătărie. În apropiere de Sod Beach se hotărî să oprească să arunce o privire la vechea casă Baron. Nu conta prea mult dacă nu era desfundată chiuveta. Era sigur de asta. dacă soba cea veche nu era curățată și dacă podeaua era încă pătată destul de rău. apoi renunță. casa arăta neschimbată și nu se mai obosi să inspecteze terasa care se întindea de jur împrejurul ei. reflecta Whalen. Nu că i-ar fi păsat cu adevărat. smulgându-le din noroi. întorcându-se după altele. apoi întinse mâna după ea. Mai lăsă sirena să sune încă o clipă. Palmer recepționase mesajul. Whalen clătină din cap. când Chip Connor trecu în fugă pe lângă el și începu să ridice picturile. apoi privi din nou la drum. Ajută-mă să duc astea înăuntru. N-o să coste prea mult căratul gunoiului în putrefacție. savurând urletul care se propaga de pe capota mașinii. dacă nu l-ar fi recepționat. Se uita fix la ele. încercând să identifice amintirea vagă. pentru numele lui Dumnezeu. • Harney Whalen se uită la timp în oglinda retrovizoare ca să vadă ultimele șiroaie de apă căzând peste picturi. Rătăci pe la parter și ridică un pulover care zăcea la întâmplare pe unul 149 . încetinind viteza mașinii cât s-o mențină pe drum când luă curba care îl scotea dincolo de galerie. Porni mașina pe aleea care tăia pădurea ducând înspre plajă și se opri acolo unde nu se mai putea trece. și. Glen fu sigur că erau distruse. — Ei.Zăceau în noroi. Ceva în legătură cu familia Randall. Își mută piciorul de pe accelerator pe frână. Fără să le privească măcar. O amintire vagă i se trezi în minte. nu sta acolo! strigă Chip. în schimb. văzându-și munca de săptămâni distrusă într-o secundă. Și din nou tresări ușor. majoritatea răsturnate de șiroiul de apă. De afară. Stătea încă acolo. închizând ușa în spatele lui. ducându-le în galerie. Refuzase să le închirieze casa. nu locuia nimeni acolo și Whalen nu avea nicio intenție să lase pe cineva să locuiască. Își notă în gând să angajeze o echipă de puști să curețe casa. ar fi putut oricând să repete figura. țintuit locului. dar el refuzase. Ei voiseră să închirieze locul.

Harney Whalen era șeful și unchiul lui. lovind în geamurile bătrânei case și estompând imaginea oceanului. privind flăcările și ascultând ploaia.dintre scaunele uzate. oferi Chip o explicație. Nu înțelegea de ce Harn făcuse ce făcuse. — Îmi cer scuze. Se întrebă ce s-ar întâmpla dacă artistul l-ar forța să spună. zise Glen. era sigur că Palmer știa. zvârli cârpa plină de noroi într-un colț și examină pictura cu atenție. Connor? — Cred că Harney a pierdut controlul mașinii pentru o clipă. Își concentră atenția asupra picturii din fața lui. mormăi Chip. Încercam doar să ajut. Înainte de a-și putea defini această neliniște. Chiar când îl mințea pe Glen. Și totuși. știa că n-o să-i spună. îl cuprinse frigul și aprinse impulsiv focul. și se porni să răspândească în cameră căldură. • Glen Palmer se ridică. Când flacăra prinse viață. Nu e chiar atât de fragilă pe cât pare. Apoi văzu lemnele pentru foc în cămin și se simți ușor neliniștit. 150 . Trase unul din scaunele vechi aproape de cămin și se așeză în el. dar știa că n-o să-i spună lui Palmer adevărul despre asta. o ploaie slabă începu afară. Erau dungi maronii pe suprafața unde el încercase fără îndemânare să șteargă apa murdară. nu-i distrusă. Crescuse lângă Whalen și avea încredere în el. Dacă n-ai fi fost aici. zise el. Cele șaptesprezece pânze erau împrăștiate pe podeaua galeriei și Chip Connor se așeză în genunchi lângă una dintre ele – cea cu bătrâna casă Baron de pe Sod Beach – îndepărtând cu grijă stropii de noroi care atârnau de ramă. Harney Whalen stătea singur. apoi încercă să-și păstreze echilibrul în voce. Știa că nu era adevărat. știa că ar trebui să-i spună lui Palmer ce se întâmplase: că Harney Whalen încercase în mod deliberat să distrugă picturile. lăsându-și trupul pe speteaza scaunului. zise Glen. — Ce naiba a fost asta. oricum. Își ridică privirea spre Chip și crezu că vede o undă de stânjeneală pe fața tânărului ajutor de șerif. — M-ai ajutat deja. — Ei. Îi era tot frig. probabil că aș fi stat acolo ca un urs împăiat ziua întreagă. — Lasă-mă pe mine să fac asta. Simțea cum se apropia furtuna.

— Nu cred că-i chiar așa de rău. îl îndemnă el. Picturile în ulei sunt destul de rezistente la apă. Gura lui se mișcă o clipă. Altfel. apoi se închise din nou. Mai puțin la sfârșit de săptămână. Glen se forță să zâmbească și încercă să-l liniștească pe ajutorul de șerif cu o minciună proprie. — Cristoase. Simți nevoia de a-l provoca pe ajutorul de șerif ca să scoată adevărul de la el. Connor mințea. — Da. un sandviș și-o bere? Am câteva în spate dacă ți-e foame. Știi. — Nu cred că… începu Chip. Chip simți cum îi dispare nodul din stomac. Simți o nevoie neașteptată de a-i spune lui Palmer adevărul și deschise gura. — Deci poți foarte bine să mănânci un sandviș și să bei o bere. asta e tot ce pot să fac. două. știi că muncim de o oră? Ce-ai zice să mâncăm ceva de prânz? — Prânz? Chip repetă cuvântul fără intonație. Chip chicoti: — Slujba mea e mai mult să stau la secție și să-i țin companie lui Harney. dar stabilise în dimineața aceea un fel de armistițiu cu Connor și nu voia să-l strice. — Toate sunt distruse? întrebă el. se ridică. nimic nu se întâmplă pe aici. cred că nu contează exact ce s-a întâmplat. Când fu sigur că poate să se uite la Chip Connor cu o privire calmă. Luă mâna întinsă a lui Palmer și i-o strânse. ca și cum n-ar fi avut niciun înțeles. Paguba ar fi fost mult mai mare dacă ar fi fost așezate cu fața la perete. când avem de curmat vreo bătaie. 151 . Aruncă o privire la ceas. — Uite ce e. dar Glen îl întrerupse.În ce-l privește pe Glen Palmer. Dacă nu cumva ai altceva de făcut. Apa ar fi căzut pe pânza goală și ar fi fost un dezastru. nod pe care nici nu știuse că îl avea acolo. prânzul. — Ei bine. Dar nu putu să spună nimic. Așa că se concentră la ștergerea petelor urâte de pe pictură și se strădui să se potolească. nu? S-a terminat și niciunul dintre noi nu prea mai are ce face acum. se întoarse și-i dădu mâna. acesta se străduia să continue să lucreze neîntrerupt asupra pânzei.

ci pentru că avea nevoie de companie. Și pe urmă. El și Glen împărțiră prânzul pe care îl pregătise Rebecca și consumară o parte mare din lădița de bere. zise Chip. m-ai putea folosi. — Cel mai ușor a fost să hotărăsc ce e de făcut. 152 . împărțind acoperișul în două. N-am avut decât să prelungesc linia de la grinda de colo. zise Glen. Avea o formă ciudată. apoi se răzgândi. Problema e că nu știu cum o să susțin acoperișul. Glen examină peretele preț de un minut. Știu că a fost un accident. Am tăiat un stâlp de susținere ca să fac fereastra. — Fereastra asta. Glasul lui Glen avea ceva care pătrundea până în adâncul lui. Mi-a ieșit o fereastră interesantă. Chip începu prin a refuza. o expresie de îngrijorare luându-i locul zâmbetului de pe față. întrebând câte ceva despre renovări. — Nicio problemă. trecând stinghia pe deasupra ușii. totuși… — Așa că. nu prea des – dar în nopțile când Whalen se simțea singur și voia ca Chip să mai întârzie puțin. — Ei. ca să-l susțină pe cel pe care l-ai tăiat. — Lasă-mă să trag mașina mai aproape. zise Chip. cred că nu te pot condamna. de dragul lui Whalen. care dă impresia că face parte din construcția inițială. o să-mi petrec tot restul zilei înfuriindu-mă pe șeful tău. În felul acesta. apoi clătină din cap. nu lăsa un cetățean să se înfurie pe el. acoperișul va fi sprijinit suficient și nu se strică forma ferestrei. la care lucra Glen. Stăteau sub o fereastră mare. și își dădu seama că era același lucru pe care-l auzise în glasul lui Harn Whalen din când în când. • Chip își petrecu mai toată după-amiaza la galerie.Apoi adăugă: — Dacă nu rămâi. de exemplu. Chip se plimba prin galerie. Ca să aud stația dacă mă sună Harn. Mai taie treizeci de centimetri din stâlp și fă un prag între el și celălalt. dar părea să se potrivească în locul pe care i-l destinase Glen. nu pentru că ar fi plănuit ceva. În timp ce mânca.

— Mai bine mi-ai arăta tu. o potrivi și se urcă pe ea. fire de paie. folosind pensule subțiri. – în timp ce-i explica lui Glen. Se mișca încet și metodic. — Ce faci? strigă Glen. Chip continuă să le scoată din perete. Imperturbabil. — Aveai de gând să folosești rafturile astea? — Sunt rafturi de expoziție pentru obiectele din ceramică ale soției mele. tot ce găsea ca să îndepărteze stropii de noroi. dându-i lui Chip o bancnotă de cinci dolari. văzând nedumerirea de pe fața lui Glen. O vreme Glen se strădui să ajute. — Ai auzit vreodată de bolțuri? Cuiele astea vor susține rafturile. Scotoci în buzunar și scoase portofelul. 153 . Chip terminase de făcut pragul și se apucase să scoată rafturile pe care Glen se străduise atât de mult să le ridice. Apoi. Ia uită-te. se dădu jos și își scoase haina de la uniformă. fără să strice culorile de pe pânză. — Ajunge atât? întrebă el. Mi-a luat o săptămână să pun rafturile alea. dar curând își dădu seama că ajutorul de șerif n-avea nevoie de asta. — Ce-are să zică soția ta când o să-i cadă pe jos toate vasele? Ai bolțuri? — Nu cred. dar rafturile n-au să țină nimic pe ele. Curățatul lor mergea mai bine decât sperase – doar câteva pânze vor avea nevoie de retușuri. Se întoarse la picturile pătate și începu munca exasperantă de curățare a petelor. Eu știu ce vreau să fac din punctul de vedere al artistului. dar ca tâmplar sunt o catastrofă. — Ce cont? Fii serios! Nu ți-am spus azi dimineață ce-a pățit soția mea acolo? Chip păru deodată stânjenit și Glen își dori să nu fi spus nimic. — Ai un ferăstrău? N-o să-mi ia mai mult de o oră să ți-l aranjez. — Dau o fugă până la prăvălia lui Blake să iau câteva. Chip găsi o scafă. Apucă cu mâna stângă unul și-l trase afară din perete. Ai cont acolo? Glen făcu ochii mari. zise el până la urmă. Când aranjase o mare parte din stricăciuni.

Chip deschise ușa și păși afară în ploaie.— Ajunge. răspunse Missy. — Nu știu de ce faci toate astea pentru mine. se bosumflă Missy. E frig și au început să-mi intre picături de apă pe gât. se plânse Missy. dar Glen îl opri. am putea avea una ca lumea. — Ploaia n-o să se oprească. — Și pe urmă. — Chip. Sau am putea să mergem la casa veche și să așteptăm să se oprească ploaia. dar oricum. Sod Beach se întunecă prevestitor de rău. Nici Glen. Nu locuiește nimeni acolo. îți mulțumesc. să nu se dărâme din prima săptămână. E cineva acolo. Din nou Chip păru jenat. • Ploaia ușoară care căzuse întreaga după-amiază se intensifica pe măsură ce furtuna se îndrepta neabătut spre țărm. nici Chip nu observară că toată după-amiaza stația din mașina poliției rămăsese tăcută. Înainte ca Glen să poată răspunde ceva. O luăm pe poteca din pădure ca să nu ne udăm. se stârni vântul și mareea se porni. Și pe urmă. Fața i se înroși ușor. — Și pe urmă. — Nu e nelocuită. — Ar trebui să mergem acasă. — Asta-i o prostie. Robby o apucă de mână pe sora lui și începu s-o conducă spre pădure. dacă tot o să avem o galerie de artă în oraș. Ajutorul de șerif se opri în ușă și se întoarse. n-avem voie să ne apropiem de casa aia. Robby se opri și se întoarse spre fetiță. cred că într-un fel ți-o datoram. Mama spune că sunt primejdioase casele nelocuite. insistă Missy. porniră spre pădure. — Dar acasă mergem. dar apoi zâmbi. — Aș vrea mai bine să mergem de-a lungul plajei. 154 . Nu-mi place prin pădure. A fost cineva acolo toată după-masa. zise Chip. Ce-ar fi să termini de scos rafturile cât sunt eu plecat? Își luă haina și porni spre ușă. zise el. iar Robby și Missy. cum ai ști dacă e cineva acolo? — Știu eu. — Ei. cu impermeabilele deja ude leoarcă. îi explică Robby.

— Ai auzit de Clark’s Harbor? îl întrebă el pe Jeff. — Haide. tata o să vină să ne caute. exista șansa sa încerce săși croiască drum în port în plină furtună. dar era riscant. apoi răsuci de cârma spre tribord. • Capitolul 15 Max Horton aruncă o privire la cerul amenințător. apoi marcă poziția lor exactă. apoi aprobă din cap. ca să contrabalanseze bătaia vântului înspre trauler. mai tare. sumbră și amenințătoare în lumina slabă a înserării. uitându-se în fiecare clipă înapoi. Au totuși un chei. Jeff se gândi o clipă. mai speriată de rămasul în urmă decât de copaci. Un minut mai târziu se afla deja la cârmă. Probabil că ar fi reușit să ajungă la Grays Harbor. — Jeff! Așteptă câteva secunde. un sat. și o trase din nou pe Missy după el. — Ei. mișcă-ți fundul încoace! Fratele său scoase capul de dedesubt. — E un loc mic. Probabil că am ajunge și până la Grays Harbor. — Jeff. Jeff preluă cârma. Ruliul fu lung și domol din cauza apei și a vântului la pupa. ca să se asigure că Missy era în spatele lui. Vino aici să mă înlocuiești. apoi strigă din nou. iar Max se duse jos ca să studieze o hartă. Missy. Dacă furtuna avea să crească în ritmul în care crescuse în ultima oră. Întoarse cârma vasului – Osprey – la babord și simți cum raliul îi apleacă înainte. Începu să-și facă drum printre bușteni. se strecura după el. — Ce se întâmplă? — Furtuna asta o să fie o adevărată pacoste. Dacă nu ajungem repede acasă.Robby aruncă o privire la casa veche. Deschise harta pe care și-o instalase cu o lună în urmă. dar nu-mi place cum arată lucrurile. Căută ceva mai apropiat și găsi. vasul răspunzând la comanda cârmei. și Max își mușcă buza tare în timp ce încerca să evalueze cât timp mai 155 . cât stabilesc unde să ancorăm. cred că mai bine ne-am îndrepta într-acolo.

Flerul lui Max îi adusese astăzi acolo. mormăi Jeff. în strâmtoare.avea până să trebuiască să arunce ancora și să iasă cu bine din furtună. Restul flotei din Port Angeles rămăsese în siguranță. nu mai erau prietenii lui. Dar marea fusese bună cu ei. fiind sigur că împrumutul imens o să-i bage la apă. Era o diferență de doi ani între ei. iar Max părea să aibă fler pentru pește. când Osprey începu să-și schimbe direcția. un vas de pescuit comercial. Max era căpitanul – mereu fusese și mereu o să fie – iar Jeff era un coechipier mulțumit. și Jeff nu se supărase niciodată. apoi își reașeză mâna pe cârmă. ci pentru că îi plăcea de Jeff. răspunse Max. Am auzit poveștile despre furtunile ciudate de aici. Traulerul. chiar și atunci când erau copii. Max luă țigara și zâmbi. era proprietatea lor comună. Avem cafea jos? Arătă cu degetul mare înspre bucătărie. dar întotdeauna cu afecțiune. Asta e o surpriză. nu pentru că i-o cereau părinții. dar fuseseră mereu mai mult prieteni decât frați. fără să se supere că fusese numit „puști”. nu de sus. puștiule? Jeff îi întoarse zâmbetul. Jeff dispăru și se întoarse cu o cană de metal fierbinte. Avem vântul și mareea de partea noastră și putem să ajungem la Clark’s Harbor în treizeci de minute. dar Jeff o considera întotdeauna a lui Max. când Max avea douăzeci și cinci de ani și Jeff douăzeci și trei. — Nu e o tragedie. dacă n-o făcea marea. dar Max se 156 . Cumpăraseră Osprey acum patru ani. Max îi zisese mereu așa. ți-am spus că ar fi trebuit să stăm mai la nord. așezând-o pe un suport în dreapta lui Max. chiar dacă acum se apropiau amândoi de treizeci de ani. și părea că împrumutul va fi plătit până la sfârșitul sezonului – tot ce le trebuia erau patru sau cinci capturi bune. — Ți-am spus că n-ar fi trebuit să venim până aici la sud. Oriunde se dusese. Apoi aprinse două țigări și-i oferi una fratelui său. — Ce? — Am zis. Max îl luase și pe Jeff cu el. Dacă prietenii lui Max protestau că puștiul se ținea după ei. — Ți-e frică. Jeff fusese foarte îngrijorat în primul an.

comentă Jeff. cu o mână odihnindu-i-se pe timonă și zâmbind vesel. Se forță să vadă prin lumina palidă a înserării. apoi. Se agăță de parâmele care se întindeau pe toată lungimea vasului și își croi drum încet până la postul de observație de la prova. — Ai fi putut să treci mai departe de ele. — A fost suficient de departe. După ce trecuseră vreo douăzeci de minute în liniște. amestecată cu stropii de apă sărată loveau în ferestrele cabinei de comandă. fără să le dea răgaz să-și termine treaba aici la sud.trezise în dimineața aceea și anunțase că „mirosea” un banc de pește ton la sud. Ar trebui să fie departe de prova. Și atunci le văzu acolo. și i se făcu ghem stomacul cu gândul la ce se putea întâmpla dacă nu reușea să vadă stâncile. Că se vor duce după el și-și vor petrece noaptea la Grays Harbor înainte de a se întoarce spre nord. întinzându-se să-i prindă pe cei neprevăzători. ca niște degete de granit. Max își termina cafeaua. Jeff își verifică nasturii de la impermeabil și își puse pălăria de ploaie. Se năpustise asupra lor ca din senin. N-are rost să-l strivim de stânci când aproape că l-am plătit. Privi cum se învolburează și se învârtejește apa în jurul stâncilor când treceau ei. dar Max urma drumul folosinduse de busolă și aruncând doar din când în când câte o privire la întunericul care se lăsa. Cu excepția furtunii. dar încet pe marea agitată. Ploaia torențială. rosti: — Va trebui să te trimit afară. Acum mergeau neîntrerupt. chiar mai înainte de a le face. Cala era plină de pește ton și totul mersese conform planului. dar veghează tu. Jeff făcu semne frenetice cu mâna. Jeff părăsi cabina de comandă și simți vântul cum îl înghiontește. dar. Vrei să preiei comanda? 157 . simți cum Osprey se balansa ușor spre tribord: probabil că Max văzuse stâncile în același timp cu el. se întoarse la cabina de comandă. Avusese dreptate. răspunse Max. — După ce mă duc? Ce să caut? — Harta îmi indică niște stânci la intrarea în port. când pericolul rămăsese în urma pupei. ițindu-se ascuțite deasupra apei.

Jeff tocmai terminase de legat barca. Avem o regulă aici care interzice asta. — Pe vas. când simți că cineva din apropiere îl privește. Max aruncă o privire peste umăr și văzu valurile cu creasta înspumată. — Ai vreo sugestie? — Hanul e chiar acolo. Pe vas. zise Riley. Așa că n-o să dormiți pe barcă. cu vântul și briza sărată biciuindu-le spatele. proptind-o împotriva furtunii. deplângându-și captivitatea. prea periculos? îl întrebă el provocator. Holul hanului era gol. Mă pregătesc de acostare. zise Riley aspru. Jeff sări de pe punte pe chei și începu să lege parâmele. — Cum adică. 158 . — Furtuna se va înrăutăți înainte de a se potoli. — N-am zis asta. — Ați putea s-o scufundați chiar aici. Jeff și Max schimbară o privire și aprobară din cap. dându-și tacit acordul. Jeff și Riley porniră spre țărm. bătute de vânt. Nu cred că puteți s-o faceți. Se îndreptă de spate și salută din cap. Max ieși din cabina de comandă la timp ca să audă ultimele cuvinte și sări de pe punte ca să i se alăture lui Jeff pe chei. Avem un port bun aici. — S-o facem? Ce anume? — Să vă petreceți noaptea pe vas. Merle Glind apăru din ușa sălii de mese. răspunse Jeff. celelalte bărci se balansau și scârțâiau neîncetat. În jurul lui. Dar pe o furtună ca asta se poate întâmpla orice. E prea periculos. arătând cu degetul mare în direcția țărmului. În timp ce Max pregătea barca pentru noapte. așa bine legate cum erau. dar. zise Riley imperturbabil. spuse el. Max se holbă îngrijorat la bătrân. dar nu cred că vreți. — Aș putea s-o duc în mijlocul portului și să arunc ancora. Clipi repede din ochi și se holbă la Jeff pe deasupra ramei de la ochelari. un fulger țâșni din cer și urletul tunetului se rostogoli peste marea agitată. Max opri motoarele. În timp ce mergeau grăbiți spre Harbor Inn. când traulerul se strecura într-un loc liber din doc.— Te descurci bine. — Furtună adevărată. Câteva minute mai târziu. când Jeff bătu nerăbdător în clopoțelul de pe tejghea. care acopereau tot golfulețul. — Aveți de gând să vă petreceți noaptea aici? zise Mac Riley.

Apoi îl privi cercetător pe tânărul bărbat și se încruntă. anunță el victorios. îi luă banii și îi înmână cheia. Glind aprobă din cap prietenos și îl privi pe pescar urcând scările. zise Merle. Chip alunecă de pe taburetul lui și aruncă doi dolari pe tejgheaua de la bar. Merle își iți capul și o zbughi spre capătul tejghelei. Eu și fratele meu ne îndreptam spre Grays Harbor. — Cu o cameră. Doar o noapte? — Depinde cât ține furtuna. ca și cum ar fi avut de căutat o contramandare puțin probabilă. — Unul dintre ei e încă afară.— Pot să vă fiu de folos cu ceva? zise el îngrijorat. zise Jeff. — Nu pot să zic că-i condamn. explică Jeff. Apoi se întoarse la sala de mese și se urcă pe unul dintre scaunele de la bar pe care stătea când îl întrerupsese sunetul clopoțelului. — N-aveți bagaj? — Nu suntem în vacanță. zise Glind. deschise cu un bobârnac registrul și îl studie îndeaproape. Se duse la capătul barului și pescui telefonul de pe raftul de dedesubt. Dacă se potolește în noaptea asta. Știi cum e. — Am o cameră. Am nevoie de o cameră pentru o noapte. Merle Glind împinse registrul spre el. — Oaspeți? întrebă Chip Connor. cu o voce pițigăiată. zise Jeff. Chip își reținu un zâmbet și nu-i spuse lui Merle că nici nu intenționase să folosească alt telefon. Se încruntă ușor. fără să vadă altceva decât luminile din sală reflectate în șiroaiele de apă care se scurgeau de pe geam. dar vremea s-a înrăutățit într-atât încât a trebuit să tragem aici. vrei? Eu mai bine l-aș suna pe Harn. — Mai comandă-mi un rând. N-avem nevoie decât de un loc de dormit. — Doi pescari care se adăpostesc de ploaie. — Folosește telefonul din spate de la bar. Nu poți lăsa un câine afară. o să pornim mâine. 159 . Se uită scrutător pe fereastră. darămite un om. Scutește și tu un ban.

Repara întruna lucrurile. Glen își reveni din reverie și își cercetă soția. îl sună pe Harney Whalen acasă. Era ca și cum ce-am făcut eu era un afront personal. cu un zâmbet care cerea iertare. — Rebecca? Tresări ușor și îi zâmbi sigură pe ea. dar Glen fu sigur că nu pe el. Cum nu-i răspundea nimeni. — Scuză-mă. protestă Glen. — Mai întâi am crezut că vrea să-l acopere pe Whalen. Apoi. zise el gânditor. apoi îl trânti înapoi în furcă. 160 . Dacă nu i-aș fi cerut să ne oprim. zise ea. Amintindu-și. zâmbi. desfăcând tot. A. refăcând ce am făcut eu. — Ei. apoi încercarea lui Whalen de a distruge intenționat tablourile și în final ajutorul pe care i-l dăduse Chip la galerie în după-amiaza aceea. Lăsă telefonul să sune de zece ori. murmură: — Cred că e din cauza furtunii. zise el. S-ar părea că. Părea că asculta ceva. Chip își însemnă în minte să-l sune pe șeful poliției mai târziu. — Ar fi trebuit să-l vezi. Nu ascultam. dar nu scotea nicio vorbă. de fiecare dată când e furtună. cred că ar fi și acum acolo. Nu voia să admită că Whalen a făcut-o intenționat și mi-am închipuit că o să mai stea o vreme doar ca să mă potolească pe mine. dar acuma nu știu ce să cred. luând băutura proaspăt pregătită. Încă sunt cam agitată. Abia terminase de povestit Rebeccăi șirul de evenimente din acea zi – mai întâi interogatoriul lui Chip Connor adus până în punctul de a se lua la bătaie. se întâmplă ceva groaznic. Și am sentimentul că n-am văzut tot. Cum Rebecca nu răspundea. amintindu-și ce spusese Harn în dimineața aceea. Se simțea foarte bine și nu voia s-o lase pe soția lui să-i strice dispoziția.Mai întâi formă numărul postului de poliție. • — Deci asta s-a întâmplat. Apoi. Cel puțin am încercat. și acum am cont la prăvălia lui Blake. Sprâncenele ei erau încruntate. când îi raportase că nu avea prea multe informații de la Glen Palmer. zise Glen Palmer. — Nu-i adevărat și știi asta. am încercat.

când Robby îl puse jos în sfârșit. Robby. în timp ce se străduia să astâmpere cățelușul. Vreau să știu doar de unde știi că era cineva acolo. hai. — Nu știu de unde. Missy. Presupun că am să trec peste asta. — Altceva? Vocea lui Glen căpătă un ton îngrijorător și el se întrebă ce anume îi ascundea. nu vorbi așa. — Ei. zise Robby sigur pe el. protestă Glen. Veniră din dormitor. Fețișoara ei se schimonosi și arăta gata să se pornească pe plâns. 161 . zise ea. nu s-a întors. Știu și gata. Glen se încruntă. comentă Robby. Poate că a văzut sau a auzit ceva și a uitat ce anume. — Ba nu știi. Missy zicea că cineva era acolo. — Fum. Cățelușul se zbătea în brațele lui și. nu-i așa? întrebă ea. — Dar nici eu n-am fost. Missy vru să argumenteze. se cățără în poala lui și începu să-i lingă fața. fața ei arăta confuzie. ridicând neajutorată din umeri. apoi îi chemă pe copii. că ar fi cineva în rasa familiei Randall? întrebă Glen. Robby ducându-l pe Scooter. Am văzut fum ieșind de pe coș. zise Rebecca. — Nici asta n-ai văzut. ca și cum asta ar fi fost dovada sincerității ei. potolită de vorbele tatălui său. — Eu n-am zis că cineva era acolo. el se repezi la Glen. cântări problema în minte. zise Robby disprețuitor. Casa familiei Randall. — Am zis că Snooker nu se mai întoarce și nu s-a întors. zise Missy pe neașteptate. — E vorba de Missy. — Nu. Robby zice că nu s-au apropiat de casa aia în niciun fel. Fumul are culoarea norilor și nu l-ai văzut chiar dacă exista. — De unde știe? — Întreabă-mă să te-ntreb.— Știu. dar Rebecca îi întrerupse pe amândoi. Zice că era cineva în casa cea veche în după-amiaza asta. dar se înșela. Când. zise Missy cu căldură. zise Glen cu răbdare. — Ce-i chestia asta pe care-am auzit-o. aprobă Rebecca cu tristețe. vorbi. Și nu zic că n-a fost nimeni în casa familiei Randall astăzi. Dar mai e ceva. dar Missy insistă că era cineva în casă. în sfârșit.

Acum Rebecca aprobă din cap. nici Rebecca nu se putură abține să nu izbucnească în râs. zise Robby. Nici Glen. — Ei. Nu vreau să-mi distrugă toate păturile. — Asta înseamnă că nu vrei să vii cu mine? întrebă Glen cu inocență. apucă cățelușul și îl certă cu asprime. folosi acel moment ca să se lase jos pe podea și să facă ceva. nici Glen naveau inima să-l țină afară. pe de-o parte din cauză de ce i se întâmplase lui Snooker și. — Unde te duci? — Cred că o să fac o plimbare în jos pe plajă și o să arunc o privire la casa familiei Randall. încât nici Rebecca. dându-și seama că pierduse orice argument. Mi se pare că tot ce pot face este să arunc un ochi la casa lor. Dragule. — Scoate-l de-aici. pe de altă parte. o să te uzi până la piele. Scooter îl mai linse puțin pe față. și Robby. Dacă o să fim vreodată plecați. 162 . Acum duceți-l pe Scooter înapoi în cameră și pregătiți-vă de culcare. am să-i raportez lui Chip Connor. — Ei. a văzut fumul. Când termină de făcut asta.— Ajunge. strigă Rebecca. — Pe ploaia asta? protestă Rebecca. își dădu seama că Glen își îmbrăca impermeabilul. pentru că Scooter era atât de mititel și de drăguț. Ceruse asta din prima noapte de când aveau cățelul și îi fusese acceptată cererea. — Poate să stea înăuntru în noaptea asta? vru să știe Robby. Rebecca se uită cu ochii mari la el. afară toarnă și vântul stă să smulgă acoperișul. Dacă e cineva acolo. Și dacă Missy crede că a văzut pe cineva… — N-a zis că a văzut pe cineva. Din nefericire. — N-are și el casa lui. Glen o îmbrățișă scurt și o sărută pe nas. sperând că mai câștigă ceva în campania lui de a-și face cățelul tovarăș de pat. eu mă duc și gata. — Dar aveți grijă să stea în cutia lui. ea îi trimise pe copii și pe cățel înapoi în camera lor și șterse murdăria de pe covor. bătând în retragere. sper că soții Randall se vor uita și ei la casa asta. Râzând.

bucurându-se de singurătatea lui și de barcă. vreau să știu ce se petrece. Te rog. apa era prea puternică. Era deja prea departe de chei ca Max să mai încerce să sară și. Dar suna a copac trântit. înfundat și aproape maniacal. Dar n-a pomenit nimic despre asta după-amiază. Max văzu silueta de pe chei. Era slab. cu mâinile pe șolduri. Mă întorc într-o jumătate de oră. știind că orice argument în plus era inutil. Ajunsese deja prea târziu. pe când lovitura unui fulger biciuia cerul. dar ai grijă. argumentă Rebecca. făcând o ultimă inspecție înainte de a se duce pe țărm. Dar furtuna îl înghiți și ea ramase singură să aștepte și să se îngrijoreze. — N-ai de ce să-ți faci griji. Sentimentul unei primejdii iminente îl furnică pe șira spinării și se îndreptă repede spre punte. Strălucirea fulgerului se stinse când prăbușirea tunetului scutură traulerul aflat în tangaj. poate chiar mai repede. Rebecca se strădui să-l vadă pe fereastră.— Asta a zis în seara asta. chiar dacă ar fi fost mai aproape. și indistinct. ca și cum ar fi râs. aproape înăbușit de furtuna dezlănțuită pe mare. și dacă e așa. După un minut plecă. iar efectul râsetului. — Dar ar fi putut să vadă fumul. Un zâmbet ușor îi trecu pe față când își închipui căldura strălucitoare pe care ar da-o un coniac tare și apa fierbinte. când i-am spus că poate a văzut ceva. îl înfioră pe Max. Atunci. 163 . Poate că eu i-am băgat ideea asta în cap. Apoi auzi un sunet. Lucrase neîntrerupt o jumătate de oră. lucrând pe îndelete. Se mocăise. cu capul dat pe spate. cum pășește în noapte. deși ar fi putut aranja barca în zece minute. Stătea absolut nemișcată. Dar acum treaba era terminată și nu mai putea să întârzie să-l urmeze pe fratele său la han. • Capitolul 16 Max Horton cercetă cabina traulerului. Osprey era luată de valuri. — Bine. o asigură Glen. Cred că încerca să ne convingă pe noi că era cineva acolo. contracară Glen. Șuieratul vântului acoperea orice sunet. Rebecca oftă.

chiar dacă pantofii lui trăgeau apă din pământul îmbibat. Apăsă pe celălalt starter. Intenționase să meargă de-a lungul plajei și să ajungă la casă dinspre mare. Stătea tăcut la cârmă și trăgea adânc din țigară. Izolația era distrusă. Desfăcu închizătorul ancorei și îl aruncă peste punte. ca și cum ar fi fost solicitată prea mult sau stricată de scurtcircuit. Apoi privi cum se desfășoară zece picioare din frânghie și cum capătul ei destrămat dispare în întunecimea apei. Vântul care șuiera peste 164 . să analizeze situația și să facă apoi tot posibilul să-și salveze barca. bâjbâind după chei. la una se observă ceva. părăsi cabina de comandă și se mișcă cât mai repede cu putință spre pupa. • Glen Palmer se apropie cu precauție de vechea casă Baron. Din nou imaginea stâncilor ca niște degete ridicându-se la intrarea în port îi veni în minte. dar furtuna îl mânase rapid spre pădurea care oferea un adăpost mai bun. către stâncile care îl așteptau.Max coborî din nou la cabină. și apăsă pe starterul de la motor. scoase un pachet mototolit de țigări și își aprinse una. Când și aceasta refuză să răspundă comenzii. Vârî cheia în broască. Se strecură afară din compartimentul motoarelor și așeză capacul la loc. Circuitul electric… Noul circuit pe care el și Jeff îl instalaseră cu numai o săptămână în urmă era modificat. La prima vedere totul părea normal. Bâjbâi prin buzunare. Nu se întâmplă nimic. Măcar ceva mersese! Max smuci capacul de la compartimentul motoarelor și coborî pe orbecăite între cele două motoare Chrysler. Abia atunci își dădu seama că tremura de enervare și de mânie. Aruncă o privire pe fereastră tocmai la timp ca să vadă cheiul dispărând în întuneric și își dădu seama că barca era în voia mareei. Apăsă din nou pe butoanele starterelor care refuzau să-l asculte. străduindu-se să se liniștească. o răsuci violent. arsă. Era tras spre ieșirea portului. dar. apoi ridică maneta care arunca ancora mare. Mersese repede. când lumină mașinile. Din nou nimic. licăreau slab în lumina lanternei. Se întoarse la cabina de comandă și încercă să evalueze situația. Sârmele de cupru. arse și uzate.

Nicio lumină nu se strecura afară prin ferestrele ei întunecate. Sau fusese doar o găselniță norocoasă? Se mișcă încet prin restul casei.vârfurile copacilor de deasupra lui îi înghețase sufletul. Focul se aprinsese de-a binelea. mărturie a oamenilor. era un miros ușor dulceag. Oricine fusese acolo nu intenționase să facă vreun rău casei. nu de teama de nu a speria pe cineva care s-ar fi putut afla în casă. Era cel puțin cu zece grade mai cald și aerul era mai uscat – umezeala din casă se risipise în camera de zi. Nu erau urme de distrugere. Stratul fin de cenușă se risipi și focul se aprinse din nou. Găsise în cele din urmă cărarea care îl ducea înapoi la plajă – aceeași potecă pe care o folosiseră și copiii lui în după-amiaza aceea – și ieșise din pădure. Glen se scutură. Glen se încruntă privind la el. Casa însăși se armoniza perfect cu întunericul nopții și doar străfulgerările sporadice o descopereau stând neclintită. Pe când dădea o tură în jurul ei. Atunci știu că cineva fusese acolo. care o construiseră. Apoi intră în bucătărie. întrebându-se dacă Missy chiar văzuse fumul care s-ar fi putut ridica de pe coș doar acum câteva ore în urmă. luminând rapid cu lanterna în jur. Intră sigur pe el în sufragerie. Se afundă într-un scaun cu fața spre cămin și se întrebă dacă ar fi sigur să plece atunci. lada frigorifică și ușa de la sufragerie. niciun fel de indiciu despre ce s-ar putea afla înăuntru nu răzbătea prin pereți. luminând mai întâi un perete. Glen lovi cu piciorul în rămășițele focului. iar în întunericul lăsat brusc roșeața slabă a focului strălucea ușor. Dar. Glen se întoarse în sufragerie. apoi chiuveta. de mult dispăruți. se uită în jur după un vătrai. nu atât de frig. Intenționând să-l stingă. ci din convingerea că nu se afla nimeni acolo. se hotărî să aștepte o vreme. apoi trecu în camera de zi. până și focul părea să fi fost făcut cu grijă. dar nu găsi nimic. cu mai multă grijă. Nu strigă nimic. convins că ceva nu era în ordine. cel puțin până când se 165 . o santinelă tăcută a plajei. examinând încet totul. ascultând vuietul furtunii. așa cum ploaia care se strecura prin frunzișul des îi înghețase trupul. cât de liniștea ca de moarte ce emana din casă. mutând lanterna de pe un colț în altul. Se opri când găsi ușa de la bucătărie neîncuiată. niciun semn că ar fi fost ceva clintit de la locul lui. doar la cincisprezece metri de casă.

Exista o șansă slabă ca defecțiunea să poată fi reparată și Max să poată să facă măcar unul dintre motoare să meargă. Dacă s-ar întâmpla așa. ar fi rămas singur. cu condiția să evite stâncile de la gura portului. lui Max i se păru că abia dacă vedea vârfurile colțuroase ale șirului de stânci și își spuse că. le va lua pe la tribord. Apoi începu să evalueze posibilitatea de a abandona barca. • Pe vasul de pescuit. Max Horton se întoarse la compartimentul motoarelor pentru a face o investigație mai amănunțită. În depărtare. având puțin noroc. La o examinare atentă. Așa că se hotărî să rămână pe vas. și-ar pierde cunoștința în zece minute și ar muri în următoarele douăzeci.stingea focul. s-ar putea să ajungă în siguranță înapoi. sperând că ar putea s-o prindă curentul apei cu destulă putere ca să întoarcă traulerul. dacă pânza nu ar sta. Furtuna ar avea timp să se potolească. dar combinația dintre vânt și maree sigur l-ar răsturna. Dacă ar putea să ridice o pânză pe barca de salvare. Se ridică și se îndreptă spre fereastra care dădea spre nord. contând pe cineva care ar putea veni să-l salveze. ar vedea că el era bine. Dacă Rebecca s-ar uita atunci. Îndreptă în față raza lanternei și imediat își dădu seama că barca se răsucise pe loc și acum era cu pupa înainte. Ancora ținuse și acum traulerul înainta o dată cu mareea. Într-adevăr. exista șansa să iasă din furtună. Această posibilitate îl determină să se hotărască. apoi se întoarse la scaunul din fața focului. o altă străfulgerare de lumină brăzdă cerul și el încercă să evalueze situația. Dar. Vântul nu părea să-și modereze viteza – ba chiar creștea în intensitate și bătea în direcția țărmului. speranțele i se spulberară și se întoarse pe punte. Dar noaptea. iar el ar avea timp să se usuce și să se încălzească. unde legă găleata de una din frânghiile ancorei. vântul l-ar putea purta spre țărm. făcând semn cu lanterna de cinci ori. 166 . Apucă o găleată mare și alergă la prora. Aruncă ancora primitivă peste punte. cu prora în vânt. Dar în barca de salvare nu avea nicio șansă. Pe când tocmai se hotăra. refluxul l-ar putea purta în larg. pe furtună. Pe timpul zilei ar fi riscat. Dacă rămânea pe trauler și ancora ținea.

mergând prin furtună. ceva dincolo de închipuirea lui. nu putea să-și explice de ce uniforma îi era udă fleașcă. stătuse în fața focului. Pe măsură ce apa fierbinte curgea peste el și senzația de frig îi dispărea încet. conducând spre casă. Dar Phelps ar insista să-l examineze în întregime și Harn nu era sigur că voia să treacă prin asta. Dar totul era confuz și Whalen nu se putea hotărî dacă era o amintire sau dacă era pur și simplu în imaginația lui. Dar tot nu era prea sigur de ceea ce se întâmplase. O imagine îi fulgeră prin minte. mașina fusese parcată la zece-douăzeci de metri de casa Baron. Dar probabil că adormise. sau poate era unul din momentele lui de „vrajă”. și cântări oportunitatea de a discuta momentele lui de „vrajă” cu doctorul Phelps. Și mai era ceva. 167 . ceva mai slabă de data asta. Ascultase furtuna cum se lăsa în josul țărmului. o dată chiar se ridicase să se uite cum se adunau norii de furtună înainte de a se scutura peste Clark’s Harbor. înainte de a aprinde luminile. Își dezbrăcă hainele de pe care șiroia apa și îmbrăcă un halat. privind marea. pentru că următorul lucru pe care și-l amintea era că se afla în mașina lui. Uniforma lui era înmuiată de apă și simțea frigul până la oase. apoi dispăru: crezu că se vedea pe plajă. care îl chemau. iar apoi închizândo. Își prepară o a treia băutură. Tot ce putea să facă era să aștepte. Făcuse focul. • Harney Whalen își parcă mașina în fața casei și grăbi pașii spre ușa de la intrare. pulsul îi încetini. Își aminti că fusese pe Sod Beach. și când ieși din duș se uscă și se așeză în fața focului ca să-și bea al doilea pahar: se simțea deja mai bine. făcu focul în cămin și își pregăti un coniac și niște apă. hainele nu i s-ar fi udat în așa hal nici dacă sar fi târât pe distanța aia. se așezase înapoi în scaun și începuse să viseze cu ochii deschiși. siluete familiare. Îl bău. deschizând-o cu forță. Sigur. apoi își pregăti un altul și se duse la baie. Siluete. Și oricât ar fi încercat. Inima îi bătea cu putere.Se întoarse la cabina de comandă și își aprinse o altă țigară. bucurându-se de ploaie și de singurătate. pentru o fracțiune de secundă.

Era gata să repete întrebarea când ajutorul său spuse: — Încerc să mă port ca și când ar fi fost un accident. îi spuse Chip. zise el. Liniște ca de mormânt. nimic. — Păi. deodată. Harn. — Aș fi vrut să nu-i spui. — Au probleme? întrebă el. Aș fi vrut să-l lași așa. Chip cedă primul. zise el automat. Urmă o pauză ușoară și Harney se simți mai bine când simți stânjeneala lui Chip de la celălalt capăt al firului. Whalen ridică din umeri cu indiferență. nu din câte știu eu. zise el sec. — Harn? Unde-ai fost? Vocea lui Chip Connor suna aproape acuzator și Whalen se încruntă. ne vedem dimineață. — Whalen. șefule. — Am încercat să te prind toată seara. — Pescari? repetă Whalen. — Doi tipi din Port Angeles. — S-a întâmplat ceva azi? — Nu. — I-am spus lui Palmer că a fost un accident. dar furtuna i-a mânat încoace. să-și facă griji. Am vrut doar să știi că sunt aici. Sunetul telefonului îi întrerupse firul gândirii. când ridică receptorul. 168 . — Probleme? Nu. zise Harn. Chip se hotărî să abandoneze subiectul. Mulțumesc că m-ai sunat. — Afară. o tăcere mai lungă decât prima oară. — Cum ți-a plăcut ce i-am făcut lui Palmer? Se făcu liniște și pentru o clipă Harn nu fu sigur că Chip îl auzise. zise Chip cu o voce împăciuitoare. M-am gândit că ai vrea să știi că doi pescari au tras la han. presupun că nu. Se făcu din nou tăcere. Merle zice că se îndreptau spre Grays Harbor. Se pregătea să închidă când. timp în care fiecare bărbat aștepta ca celălalt să vorbească. — Chip? — Da.Niciodată nu știai ce puteau găsi doctorii și Harn mai avea doar câțiva ani până la pensie. — Dar n-a fost. — A. bombăni Harn. se gândi la altceva. — Da. zise Whalen.

când întunericul nopții se animă de lumina unui fulger. aproape de intrare. lui Max nu i-ar fi trebuit mai mult de zece minute ca să lege barca.— Da. Una peste alta. fusese o zi împuțită. O rupse la fugă. Jeff ieși în furtună. Ne vedem dimineață. hotărî el. Uitând de furtună. gândindu-se că nu contau acele momente pe care nu și le amintea – probabil că nici n-ar fi meritat să și le amintească. cercetând cu privirea fiecare barcă când ajungea în fața ei. Își spuse că se înșală. văzu silueta unei bărci. și își făcu drum spre capătul cheiului. își îmbrăcă impermeabilul și părăsi camera. înaintând împotriva vântului. cocoțat pe un taburet. dar Max nu era acolo. furia furtunii îl orbi și se mișcă încet. Străfulgerarea îl făcu să se uite în larg – departe în port. Barca era Osprey și se îndrepta spre stânci. Era pe punctul să se întoarcă și să meargă pe chei încă o dată. Încercă să vadă cheiul aflat la o sută de metri depărtare. ochii lui străduindu-se să pătrundă întunericul. fără s-o vadă de fapt. Se întoarse de la fereastră. și sprâncenele i se încruntară. Se mai uită o dată la ceas. Chiar de pe chei. și nici urmă de Osprey. mintea lui dorindu-și un alt fulger care să-i permită să vadă că barca trecuse de stâncile ca niște degete chemătoare. dar Jeff prinsese rădăcini pe doc. Și cel mai rău era că existau momente ale zilei pe care nu și le putea aminti. Apoi chicoti gros pentru sine. pălăvrăgind prietenește cu un polițist tânăr de lângă el. Se holbă la furtuna de afară. apoi se îndreptă spre fereastra camerei de hotel. zise scurt Whalen. Apoi ajunse la cheiul gol. Era doar Merle Glind. Se opri jos și aruncă o privire la bar. că legaseră vasul mai departe. Lăsă receptorul în furcă. o fâșie albalbastră care lumină orizontul. Lumina albă se stinse în întuneric. Pentru Jeff nu încăpea discuție. dar prin furtună nu se vedea nimic. își luă băutura și se duse la fereastră. Jeff se uita la locul gol care era sigur că fusese ocupat de Osprey. • Jeff Horton aruncă o privire la ceas. Stătuse în cameră patruzeci și cinci de minute. 169 . Nu erau alte dane goale.

apoi știu că era altceva. La început crezu că se datora faptului că era purtat de maree. măcinând-o de stânci. Dar era prea târziu. de lângă ceea ce ar fi putut fi adăpostul stâncilor. cutremurându-se când carena se desfăcu în două. Se iveau inerte chiar în față. Vasul se scufundă în apă gemând și tânguindu-se când marea presă asupra ei. îi ceru iertare lui Jeff pentru ce se întâmplase. Simți cum îl cuprinde frigul. Apoi epava începu să dispară din ochii lui. dar începu să înoate de îndată ce ajunse la suprafață. Până la urmă Osprey fu cuprinsă de curenții furioși și se răsuci la pupa. apa învolburându-se în jurul lor. legând-o în jurul taliei. apoi începu s-o coboare până o eliberă în marea agitată. Trase copertina de pe ea și desfăcu frânghiile care o susțineau de gruie. rupând-o în bucăți. Traversa se izbi de stânci. Max Horton fu aruncat peste bord de forța exploziei. apoi se lăsă în voia mării. Dar nu fu decât o simplă mișcare a brațelor – mareea îl umflă. Osprey explodă. rămânându-i la suprafață doar rama. În tăcere. Pericolul iminent îl trezi din letargia în care se cufundase în ultimele treizeci de minute și înșfacă vesta de salvare. Ochii i se închiseră și brusc furtuna nu mai 170 . • Max Horton se holba prostit de după parapetul cabinei de comandă la fâșia de fulger care rupea cortina de întuneric din fața ochilor lui și într-o secundă înțelese că barca se îndrepta spre stânci. cum îl copleșește moleșeala. Micuța barcă atinse apa și fu imediat prinsă de curenții din jurul recifului. Fu cuprinsă de apă și râmase acolo. Apoi părăsi cabina de comandă și începu să pregătească barca de salvare pentru lansare. Sub apă unul dintre rezervoarele de combustibil cedă presiunii și deodată carena se umplu de spumă. prefăcându-se în spumă când se lovea de bariera veche. se opri din înotat și se rostogoli pe spate ca să vadă traulerul în flăcări. De îndată ce își dădu seama ce se întâmpla. Câteva secunde mai târziu. îl smulse de lângă epava în flăcări. năucit rapid de apa rece ca gheața.Secundele treceau.

aproape cu tristețe. În loc să se ducă la han. când unda de șoc atinse casa veche de pe plajă. Atunci flăcările arătau deja ca un far incandescent. dar. El înțelese ce se întâmplase doar când bubuitul exploziei ajunse la el. El aștepta nerăbdător somnul. silueta neagră a unui bărbat stătea în tăcere. Porni spre ei. Atunci explodă și celălalt rezervor de combustibil și o a doua minge de foc se ridică pe cerul nopții. deși știa că nu se va mai trezi niciodată. dar. cu privirea fixă la mare. Era în afara portului. un infern de roșu aprins amestecat cu fuioare de fum negru. își spuse el încet. Careva s-a băgat în necaz în seara asta. sări în picioare și alergă la fereastră. Se duse în dormitor. Acum îl alina. Mingea de foc care se ridica din mare nu fu sesizată de Jeff imediat. Până când furtuna nu se potolea. Nu se grăbea – trăise în Clark’s Harbor destul ca să știe că. lacrimile amestecându-i-se cu picăturile de ploaie și de apă sărată. văzu că era cineva acolo. Văzu imediat roșeața incandescentă și se holbă la ea când cea de-a doua explozie sfâșie liniștea nopții. când aruncă o privire peste chei la incendiul din depărtare. cu mintea paralizată de șoc. departe. alergând de-a lungul plajei spre chei. O barcă intrase în stânci. se grăbi spre chei. Și atunci știu. Abia când ajunse în punctul care separa Sod Beach de scurta întindere de țărm stâncos își dădu seama că explozia nu fusese pe chei. nu era mare lucru de făcut în seara aceea. își scoase halatul și începu să îmbrace uniforma curată. Nici în seara aceea. la intrarea în port. uleios. 171 . nici mâine. — Ticălosul. • Glen Palmer nu văzu prima explozie. Goni pe întinderea lungă de nisip care alcătuia brațul dinspre nord al golfului și ajunse la chei în același timp în care Merle Glind și Chip Connor ieșeau pe terasa hanului. indiferent de ce se întâmplase acolo. Jeff Horton. Împietrită în fața infernului. Harney Whalen privi atent focul care ardea strălucitor în port. începu să plângă încet. Apucă lanterna și ieși precipitat din casă. • De la fereastra lui. legănându-l să adoarmă.constitui o amenințare.

Uneori lui Harney Whalen i se părea că la Clark’s Harbor furtunile nu se potoleau niciodată. Se pregătea să iasă din casă când sună telefonul. Nu se sinchisi să răspundă. Știa deja de ce suna.

• Capitolul 17
Glen Palmer întinse mâna și îl atinse pe Jeff Horton pe umăr. Jeff se întoarse și Glen se sperie puțin de privirea goală din ochii tânărului și de expresia buimacă care îi ștersese orice urmă de emoție de pe față. — Ce s-a întâmplat? întrebă el cu blândețe. Jeff clipi de două ori și gura lui vorbi spasmodic: — Fratele meu… zise el. Max… barca… Realitatea îl izbi cu forță și el căzu în genunchi și își îngropă fața în mâini. Umerii i se scuturau de plânsetul cu suspine care îi sfărâma corpul. Glen își mușcă nervos buza, neștiind ce să facă. Se gândi că ar trebui probabil să se ducă la han și să raporteze ce se petrecuse, dar nu voia să-l lase singur pe omul îndurerat. Atunci auzi un sunet de pași bătând cheiul. Se așeză în genunchi lângă Jeff și îl apăsă pe umăr. — Acolo e barca ta? Jeff aprobă din cap, nefiind în stare să vorbească. — Și fratele tău? Jeff își ridică atunci privirea, iar inexpresivitatea de pe fața lui se schimbă într-o grimasă de confuzie și durere. — Nu urma decât să lege barca și să ia niște hărți, încercă să explice Jeff. A zis că vine imediat. Dar n-a venit… Se lăsă cu greutate peste Glen, cu corpul scuturat de plâns. — Glen? Îl chemă un glas și Glen ridică privirea ca să-l vadă pe Chip Connor în picioare deasupra lui. — M-am gândit că tu ești. Ce naiba se petrece? Glen clătină din cap. — Nu știu. Abia am ajuns și eu. — I-am spus lui Merle să-l sune pe Harn Whalen, zise Chip. Apoi se lăsă și el în genunchi lângă Jeff Horton. — E barca ta acolo, băiete?
172

Jeff aprobă trist din cap. Chip privi atent în întunericul nopții. Incendiul se potolea, ploaia care turna și vântul îl vor stinge în câteva minute. — Haideți să mergem la han, zise el liniștitor. N-are rost să mai stăm aici. Ținându-l pe Jeff Horton la mijloc între ei, Chip și Glen o porniră pe chei înapoi. După câțiva pași Jeff păru să-și mai vină puțin în fire și putu să meargă nesusținut. La fiecare câțiva pași se oprea, se întorcea și se holba la vâlvătaie preț de câteva secunde. Apoi, până la urmă, când se întoarse să se uite, văzu doar întunericul nopții. Focul se stinsese, iar Osprey dispăruse. Jeff nu se mai uită în urmă. Merle Glind se repezi la cei trei când intrară în han. — L-am sunat pe Harney, zise el dintr-o suflare. N-a răspuns. — Nu-ți face griji. Probabil că a văzut focul de sus de pe deal și a plecat când ai sunat tu. Ce-ar fi să-i dai băiatului ăsta o gură de coniac? S-ar părea că are nevoie. Jeff era prăbușit într-un scaun. Lumina intensă din han scotea la iveală o față de paloare cadaverică, o barbă nerasă și niște ochi înroșiți, care îl făceau să pară bătrân și distrus. Privirea goală pe care i-o observase Glen când îl găsise reapăruse și încă o dată fața lui devenise inexpresivă. — Cred că mai bine am chema un doctor, zise Glen. E în stare de șoc. — Sună-l pe Phelps, zise Chip. Glen dădu imediat telefon și tocmai se întorcea în hol când Harney Whalen apăru greoi în cadrul ușii. Whalen aruncă o privire în jur, apreciind situația, apoi se apropie de ajutorul său. — Ce naiba se petrece? întrebă el, repetând întrebarea pusă de Chip cu câteva minute în urmă. E toată lumea bine? — Nu știm încă, răspunse Chip. Eram în bar cu Merle și beam ceva, când am auzit explozia. Am crezut că e un tunet, dar apoi am văzut focul. Merle te-a sunat și m-am dus la chei. Glen Palmer era acolo cu tipul ăsta. Arătă cu capul înspre Jeff Horton, care privea țintă la podea, cu mâinile încleștate pe paharul de coniac pe care i-l adusese Merle Glind de la bar. Nu dădea niciun semn că ar fi conștient de conversația dintre șerif și ajutorul său. Ochii lui Whalen se micșorară puțin când privi la Jeff, apoi se apropie de tânăr.
173

— Vrei să-mi spui ce s-a întâmplat? întrebă el. Vocea lui nu trăda nici ostilitate, nici preocupare, era tonul lui profesional, pe care îl folosea în mod obișnuit înainte de a-și face o părere. — Nu știu ce s-a întâmplat, zise Jeff absent. Privea încă fix în podea. — Ajutorul meu îmi spune că erai afară pe chei când a explodat barca aceea. Jeff se încruntă ușor, ca și cum ar fi încercat să-și amintească. — Îl căutam pe fratele meu. Îl căutam pe Max… Pierdu șirul, apoi brusc luă o înghițitură mare de coniac și puse jos paharul gol. Whalen se așeză lângă el. — De ce nu începi cu începutul? — Nu e nimic de spus, zise Jeff încet, făcând un efort să-și păstreze controlul. Eram în camera noastră și îl așteptam pe Max. El urma să asigure barca pentru noapte – nu trebuia să stea mai mult de zece minute. După patruzeci și cinci de minute l-am căutat acolo la bar și m-am dus jos pe chei. Barca dispăruse. La început n-am crezut, dar atunci s-a produs fulgerul și s-a luminat tot portul. Și am văzut-o pe Osprey. Se îndrepta spre ieșirea din port, chiar înspre stânci. Se întrerupse, văzând explozia încă cu ochii, auzind bubuitura, privind traulerul care ardea. Se luptă cu el și își recâștigă stăpânirea de sine pe care o pierduse. — Trebuie să mă duc acolo, zise el încet. Trebuie să mă duc afară să-l caut pe Max. — Nu te duci nicăieri în seara asta, băiete, nici tu și nici altcineva, zise Whalen pe un ton categoric. N-are niciun sens să avem două bărci strivite de stâncile alea. Atunci sosi doctorul Phelps și începu imediat să-l examineze pe Jeff Horton. În timp ce se apleca asupra tânărului, Whalen își îndreptă atenția spre Merle Glind. — Cine e? îl întrebă repede pe Glind. — Îl cheamă Jeff Horton, zise Glind. A luat o cameră pe la cinci jumate-șase. E din Port Angeles. Glind se încruntă, ca și cum și-ar fi amintit ceva. — Nu te-a sunat Chip? Eram sigur că a sunat. — M-a sunat, zise Whalen liniștit. Dar asta nu înseamnă că acesta era unul dintre tipii de care mi-a spus. Ai auzit ce mi-a povestit Horton.
174

Glind clătină din cap. — Nu am tras cu urechea, dacă nu te superi. Doar mă știi, Harney, niciodată n-aș încerca să ascult ceva ce nu m-ar privi. Dar el e oaspete la hotel și mi-am închipuit. Dar înainte să poată continua, Whalen îl întrerupse: — E-n regulă, Merle. Tot ce vreau e să știu dacă poți verifica ceva din ce-a spus. Glind se gândi profund și în cele din urmă confirmă din cap. — Pot să confirm când a ieșit. Stăteam cu Chip și eram cu fața la ușă. L-am văzut vârându-și capul pe ușă și uitându-se în jur. Apoi a ieșit și după cinci minute s-a produs explozia. Nu are nimic de-a face cu ea, Harn. N-avea când. O barcă n-ajunge imediat de la țărm la stânci. — Nu mai spune, zise Whalen, privindu-l amenințător pe omuleț. Merle se înroși și privirea lui se întoarse spre bar. — Mai bine m-aș întoarce la treabă, zise el, nerăbdător. Probabil că o să avem o mulțime de clienți aici în seara asta. Navem în fiecare noapte o asemenea distracție. Frecându-și mâinile în anticiparea banilor pe care îi va primi la bar în seara asta, plecă în grabă. Whalen îl privi cum pleacă și clătină trist din cap, deplângându-l pe omulețul care încerca din răsputeri să se facă folositor și nu reușea sub niciun chip. Dar Whalen îi ierta defectele: el și Merle Glind crescuseră împreună. Se pregătea să-l întrebe pe Phelps de starea lui Jeff Horton, când îi făcu semn Chip Connor. El și Glen Palmer stătuseră de vorbă lângă recepție. Whalen se uită întrebător la Chip. — Ai cumva nevoie de mine? îl întrebă Chip. Dacă nu, l-aș duce pe Glen acasă. Se teme că soția lui își face griji pentru el. — Păi, mă tem că o să tot fie îngrijorată o bună bucată de vreme, zise Whalen, cu o voce aspră, intransigentă. Am să-ți pun niște întrebări, Palmer. Glen începu să protesteze, apoi se răzgândi. Protestele n-ar fi făcut decât să-l întărite pe Whalen. În schimb, se întoarse spre Chip. — Știu că îți cer un lucru al naibii de greu, dar crezi că ai putea să dai o fugă până acolo să-i spui doar că sunt bine? — Nicio problemă, zise Chip. Numai dacă n-are Harn ceva urgent să-mi dea de făcut.
175

Se întoarse către șeful poliției și Whalen își mușcă buza în timp ce se gândea. În cele din urmă aprobă scurt din cap. — Bine, dar să nu lipsești toată noaptea. O să am nevoie de tine mai târziu. — Mă întorc într-o jumătate de oră, promise el. Se duse la bar și se întoarse peste un minut cu impermeabilul. — Vrei să-i transmit ceva în mod special? îl întrebă pe Glen. Glen clătină din cap. — Spune-i doar ce s-a întâmplat și să nu se îngrijoreze. Spune-i că ajung după ce termin aici. Chip aprobă din cap și ieși în furtună. Glen așteptă să plece, apoi se îndreptă către Whalen, care vorbea cu doctorul Phelps. — Putem începe? întrebă el cât putu de prietenos. S-ar putea să nu rămân aici toată noaptea. A fost o zi lungă. — Precis că a fost, răspunse Whalen. E foarte probabil că încă nu s-a încheiat. De ce nu stai jos? — E-n regulă dacă stau la bar? întrebă Glen. — Fă cum vrei. Dar să nu încerci să părăsești hotelul. Glen hotărî să ignore amenințarea camuflată și confirmă din cap. Comandă o bere și se pregăti s-o bea încet. Avea mult de așteptat. • Rebecca Palmer stătea în fața căminului și încerca să se concentreze asupra croșetatului, dar nu fu în stare să ducă la capăt decât un rând sau două, până când puse lucrul deoparte și se mai duse încă o dată la fereastră, străduindu-se să vadă dincolo de întunericul bătut de ploaie și de vânt. Trecuse aproape o oră și jumătate de când Glen plecase din cabană și ar fi trebuit să se întoarcă cel puțin de o oră. Stătuse la fereastră după ce plecase el și, după cincisprezece minute, văzuse lumina de la lanternă slabă, dar distinctă, aprinzându-se și stingându-se. Atunci se liniștise și așteptase să se întoarcă, fiind sigură că descifrase corect mesajul lui. Dar apoi – nu știa precis peste cât timp – auzise explozia și alergase la fereastră unde văzuse mingea de foc departe, dincolo de plajă. Urmase o a doua explozie, o a doua minge de loc și o vâlvătaie în larg. De atunci, nimic. Nenumăratele drumuri până la geam. Impulsurile de a se duce afară pe plajă să-l caute pe Glen. Și teama în continuă creștere.
176

M-a rugat să vin aici și să vă spun că e bine. dar genunchii i se înmuiară. — Un accident? întrebă ea uluită. Lui Glen nu i s-a întâmplat nimic. furtuna nu dădea semne să se domolească. Închise ușa după ce intră el. — Cine e? întrebă ea moale. Ce s-a întâmplat? — Nimic. ascultând cu atenție. zise ea. dar. — Chip Connor. Dacă ar fi avut telefon… Dacă n-ar fi fost furtuna atât de puternică. — Ce s-a întâmplat? Unde e Glen? — E bine. Ăsta era? Chip aprobă din cap. A explodat. — A fost un accident. 177 . apoi se duse la cămin. Pot să intru? Rebecca simți cum încordarea îi dispare. dar Rebecca îl întrerupse. înainte de a întinde mâna să deschidă. — Ce e? strigă ea. începu el. — Desigur. în mintea ei sună un clopoțel de alarmă. Se uită la foc și apoi se întoarse către Chip. Se va întoarce cât poate de repede. nedorind să-i trezească pe copii. Rebecca își simți inima cum bate când se duse la ușă. Se pregătea să se ducă la fereastră din nou când i se păru că aude o ușă trântită. Dar ce anume? Cel mai rău era că nu știa nimic. O barcă care era ancorată în port pentru noapte s-a ciocnit de stâncile de la gura portului. cu o teamă crescută. dându-se înapoi ca să-i facă loc ajutorului de șerif.Ceva se întâmplase. Dacă ar fi fost copiii destul de mari ca să stea singuri. Rapid. Rebecca deschise ușa și se holbă la ajutorul de șerif. — Ăsta era. Încă nu știu exact ce s-a întâmplat. Îngheță pe locul pe care se afla. Atunci se auzi o bătaie în ușă. Până și cățelușul era prea mic ca să poată să-i păzească. iar copiii nu puteau să stea singuri. Dar telefon nu avea. doamnă Palmer. doamnă Palmer. Ce fel de accident? Focul acela? Am văzut un incendiu pe apă. Văzu privirea uimită de pe fața Rebeccăi și se hotărî să-i explice lucrurile. veni răspunsul. dar era sigură că exploziile aveau legătură cu absența prelungită a lui Glen. Nu știa de ce.

tot ce vă amintiți că ați discutat. când am ajuns pe chei. nu e nevoie să-mi răspundeți la întrebări dacă nu vreți. Unde era? — Se dusese pe plajă să controleze casa veche – cea în care se vor muta soții Randall. începu să spună Rebecca. Oricum. — Doamnă Palmer. E cineva rănit? — S-ar putea să fi fost cineva în barcă. Nu știm sigur încă. doar nu crezi că Glen avea de-a face cu exploziile alea. rosti Rebecca. Scoase un carnețel și un creion. — Mulțumesc lui Dumnezeu. A văzut mai bine decât toată lumea ce s-a întâmplat. înainte ca dumneavoastră și Glen să fi putut vorbi unul cu celălalt. — De cât timp era plecat? înainte de explozii. apoi văzu expresia de teamă din ochii Rebeccăi. Rebecca se tot gândi și încercă să-și dea seama cam ce ar vrea Glen să facă ea. așa că Glen s-a dus să verifice. Missy – fetița noastră – credea că a fost cineva în casă în după-amiaza aceasta. Apoi își dădu seama unde voia să ajungă Chip. de ce a ieșit afară. Vreau să-mi notez în carnețel. Ar fi trebuit să se întoarcă. Nu v-a spus? — Nu mi-a spus mare lucru. — Adică vreți să spuneți că nu era aici când s-a petrecut explozia? — Da.— Dumnezeule. chiar acum. Nici nu știți ce îngrijorată am fost. Îi zâmbi ca s-o liniștească. pentru că o să am aceeași poveste de la dumneavoastră. la ce oră a ieșit – totul. Și-l aminti pe Glen vorbind de omul ăsta – 178 . — Nu știu sigur. Probabil că a văzut exploziile de acolo și s-a dus pe chei. Așa că Whalen l-a rugat să mai rămână un timp. Dar sper să vreți. Dar vreau să-mi spuneți exact ce s-a întâmplat. Și atunci îl voi putea susține. Chip nu vedea niciun rost să-i spună Rebeccăi că soțului ei i se ceruse să rămână la locul faptei și nu că fusese rugat. Sunt absolut sigur că tot ce îmi veți spune se va potrivi întocmai cu ce îi spune Glen lui Harn Whalen. sigur că da. Glen era deja acolo. zise Chip imediat. oftă Rebecca. — Dumnezeule. apoi am văzut exploziile alea îngrozitoare și… Se opri când văzu expresia de pe chipul lui Chip. aceeași teamă pe care o văzuse în ochii lui Glen mai devreme. zise Rebecca. nu? — Sigur că nu. răspunse Chip. vreau să spun.

spunându-i că-și petrecuse aproape toată ziua ajutându-l. Iată-l acum aici, oferindu-se să-i mai ajute o dată. Oare? Se uita în ochii lui, încercând să-i ghicească intențiile. Ochii lui erau senini. — Spune-mi Rebecca, zise ea moale. Glen mi-a spus ce ai făcut astăzi. Vreau să-ți mulțumesc. Chip roși și își ținu ochii pe carnețel. — Cu plăcere, zise el. M-am simțit foarte bine. Apoi se uită la ea: — Cum rămâne cu întrebările? Vrei să-mi răspunzi? — Desigur, zise Rebecca. De unde începem? • A treia bere stătea neatinsă în fața lui Glen, când pe ușa barului intră Harney Whalen și îl strigă. — Palmer, vrei să vii acum încoace? Glen se lăsă în jos de pe scaun și se duse în hol. Phelps plecase, după ce hotărâse că Jeff Horton suferea de o stare ușoară de șoc care avea să treacă până dimineață. Doctorul îl asigurase pe Whalen că nimic din starea pescarului nu l-ar împiedica pe Harn să-l chestioneze și Whalen se pregătea să facă întocmai. Când apăru Glen în hol, își ridică privirea. — Vreau ca tu și Horton să veniți la sediu. Am putea să completăm procesele verbale, când totul este încă proaspăt în minte. Glen zâmbi și zise: — Nu cred că e totul proaspăt în minte. Beau bere de aproape o oră. Apoi se uită prin cameră și zâmbetul dispăru. — Unde e Connor? — N-a venit încă, îl informă Whalen. Ești gata? Glen ridică din umeri, ca și cum ar fi vrut să arate că n-avea încotro, apoi îi urmă pe Jeff Horton și Harney Whalen în mașina neagră a lui Whalen. După câteva minute se aflau la sediul poliției. — Ei bine, Palmer, zise Whalen fără introducere. Hai să-i dăm drumul, să auzim. — Ce să auzim? întrebă Glen. Mă tem că m-ai reținut degeaba toată noaptea. N-am nicio idee despre ce s-a întâmplat, — Poate că vrei să-mi spui cum de erai pe chei?
179

— Am văzut exploziile și am alergat în port. Atunci l-am văzut pe omul ăsta la capătul docului. M-am dus să văd dacă avea nevoie de ajutor. Asta e tot. Whalen îl studie cu ochii micșorați câteva secunde. — Dar repede mai alergi. Cheiul e la mare distanță de casa ta. — Nu eram acasă, zise Glen, fără alte explicații. — De ce nu-mi spui unde erai exact? se răsti Whalen. — De fapt, eram în casa ta, la capătul opus al lui Sod Beach față de unde stau eu. De acolo nu e prea departe de chei. Chiar în preajma punctului de întâlnire dintre plaja stâncoasă și fâșia de nisip. Degetele lui Whalen băteau darabana pe masă. Părea să se tot gândească la ceva. — Cum de-ai fost singurul care s-a dus pe chei? Merle și Chip erau și ei afară, dar nu s-au dus. — Probabil că n-au avut motiv să se ducă. De unde stăteau nu-l puteau vedea pe Jeff. Eu l-am văzut pentru că întâmplător era între mine și foc. Dacă nu l-aș fi văzut, m-aș fi dus la han. Dar l-am văzut, așa că m-am dus pe chei. — Ce naiba făceai în casa mea? zise Whalen brusc, schimbând subiectul conversației atât de violent, încât preț de o secundă Glen râmase fără replică. Apoi își reveni. — Ai putea să consideri că îți făceam o favoare, zise el, stăpânindu-și mânia. Cine credea Whalen că era? — Fiica mea credea că a fost cineva în casă în după-amiaza asta și m-am gândit să verific. Sau nu-ți pasă cine intră și cine iese din proprietatea ta? — Ce-mi pasă și ce nu-mi pasă e treaba mea, domnule, înțelegi? Data viitoare când ai să crezi că ar fi putut fi cineva în casă îmi spui mie. Nu-ți mai băga nasul de unul singur. Glen simți cum îl îneacă furia, dar se stăpâni. — Bine, zise el apăsat. Dar, dacă te interesează, deși se pare că nu, cineva a fost în casa aceea astăzi. Și nu plecase cu mult înaintea mea. Era un foc care încă mocnea în cămin. Fusese stins, dar nu de mult. — Ai dreptate, zise Whalen degajat. Eu am fost în casă în după-amiaza asta. Apoi arătă cu degetul mare spre Jeff Horton.
180

— L-ai mai văzut până în noaptea asta? — Nu. — Dar tu, Horton? L-ai mai văzut vreodată pe tipul ăsta? — Ți-am spus deja, șerifule, n-am mai văzut pe nimeni de aici până în noaptea asta. Nici pe tine, nici pe el, pe nimeni. Acum, pentru numele lui Dumnezeu, n-ai de gând să faci nimic cu fratele meu? — Ți-am mai spus, îl imită Whalen, nu putem face nimic cu fratele tău. Dacă era în barca aia, a murit când a explodat. Dacă a sărit peste bord, n-a rezistat mai mult de douăzeci de minute în apă. În zece minute, omul se duce acolo. Peste încă zece minute e mort de-a binelea. Așa că mai bine ți-ai dori ca fratele tău să nu fi fost în barca aia. Și asta e puțin probabil, din moment ce spui că barca se îndrepta direct spre stânci. — Ce naiba vrei să spui? strigă Jeff. — Vreau să spun că, dacă nu cumva unul din voi minte, atunci fratele tău s-a urcat în barcă și s-a ciocnit de bunăvoie de stânci. — Asta-i o minciună ordinară! strigă Jeff. Lega barca pentru noapte. Max n-ar face niciodată așa ceva. Niciodată. Un zâmbet domol apăru pe fața lui Whalen. — Atunci ce spui? Că l-a omorât cineva? A dat drumul bărcii? A îndreptat-o spre recif? — Cam așa ceva, răspunse Jeff. Nu știu de ce și nu știu cine, dar așa ceva e. Dar n-o să știm nimic despre asta până când n-o să ne ducem acolo. — Da, fu de acord Whalen, n-o să știm. Între timp, Horton, cred că ar fi bine să te gândești să mai stai pe-aici ca să mai răspunzi la niște întrebări. Și tu, Palmer. Până la urmă, furia lui Glen explodă: — Ai înnebunit? strigă el la șeful poliției. Whalen, ia spune-mi, sunt arestat sau nu? — Nu ești, zise Whalen blând, aproape bucurându-se de furia celuilalt. Nu încă. — Și nici n-am să fiu, declară Palmer. N-aveam niciun motiv și nici n-am fost acolo. Pe dracu’, nici nu știu ce fel de barcă era. La naiba, Whalen, tot ce-am făcut a fost să încerc să ajut. Ieși cu pași domoli, așteptându-se ca Whalen să-l oprească. Dar acesta nu-l opri. În schimb, când rămaseră singuri, Whalen se întoarse spre Jeff Horton.
181

— Nu-mi place ce s-a întâmplat aici în noaptea asta, zise el blând, dar amenințător. Nu-mi place deloc. Totuși, am de gând să aflu ce s-a întâmplat și să fac în așa fel încât să nu se mai repete. Și, de îndată ce-am descoperit, vreau să pleci imediat din Clark’s Harbor. Așa că stai pe-aici doar atât cât îți spun eu. Apoi pleci. Ai înțeles? Jeff Horton, încă mut din cauza șocului celor întâmplate, aprobă din cap și își spuse că nu auzise cu adevărat ceea ce credea că auzise. Pe când mergea încet spre hotel, Jeff blestemă furtuna ce îl adusese în Clark’s Harbor, blestemă Clark’s Harbor și pe Harn Whalen. Impulsul lui fu să plece. N-avea bagaj, nimic. Putea pur și simplu să predea camera, să ajungă pe șoseaua principală și să facă autostopul spre nord. Dar știa că nu avea cum. Trebuia să stea în Clark’s Harbor. Trebuia să-l găsească pe Max. În timp ce furtuna îi arunca rafalele de ploaie în față, Jeff încercă să-și spună că o să-l găsească pe fratele lui, că Max o să fie bine. Dar instinctul îi spuse că se înșela. Instinctul îi spunea că Max nu era bine; nimic n-avea să mai fie bine de atunci înainte. • Glen Palmer încă tremura de furie când părăsi secția de poliție. Începu să meargă spre port, înainte de a se opri să reflecteze. Se întrebă dacă Rebecca ar veni să-l ia cu mașina, dar decise că n-ar face asta – nu i-ar plăcea să lase copiii singuri. Apoi își aminti de Chip Connor. Ajutorul de șerif încă nu se întorsese, dar, dacă ar merge pe drum, Chip ar putea trece pe lângă el și l-ar putea duce cu mașina. Se întoarse în loc și începu să meargă în sus pe Harbor Road. Ajunsese deja la intersecția cu șoseaua principală când lumina a două faruri apăru la nord. Glen ieși în fața drumului și făcu cu mâna. Mașina opri lângă el. — Urcă, îi strigă Chip. Am întârziat atât de mult, că nu mai contează câteva minute în plus. S-a supărat Harn pe mine? Glen se urcă recunoscător în mașină și, când Chip întoarse și o luă înapoi spre nord, îi ceru o țigară. — M-am lăsat acum câțiva ani, zise el aprinzând-o. Dar, după ce s-a întâmplat, cred că o să mă apuc din nou. Chip îi aruncă o privire, apoi se uită din nou la drum.
182

— Dacă ai de gând să-l înjuri pe Harn, zise el, n-ai vrea să aștepți până ajungi acasă și plec eu? — Cum adică? — Ah, la naiba, nu știu, zise Chip. Apoi zâmbi răutăcios. — Știi, ți-ar fi fost mult mai ușor în seara asta dacă nu te-ai fi dus să faci pe bunul samaritean. — Rebecca ți-a spus unde am fost? — Eu am întrebat-o. Și nu-ți face griji, i-am spus că nu trebuie să răspundă la nicio întrebare. — Dar de ce-ai pus întrebări totuși? — Doar așa, zise Chip. Ieși de pe autostradă și intră pe poteca spre cabana familiei Palmer. Trase cât mai aproape de căsuță, dar nu opri motorul. — Nu intru. Mă întorc în oraș să văd ce face Harn. Făcu o pauză. Glen se pregătea să iasă din mașină, când Chip vorbi din nou. — Glen? Glen se întoarse către ajutorul de șerif. — Nu știu cum să-ți spun, dar îmi placi și tu și soția ta. De asta n-am vrut să te aud cum îl înjuri pe Harn. Știu cam ce s-a întâmplat acolo și am sentimentul că încă nu s-a terminat. Făcu o pauză, nesigur pe el dintr-o dată, apoi continuă: — De asta am vrut să am versiunea Rebeccăi, înainte să vorbești tu cu ea. Uite ce e, încearcă să-ți ții cumpătul, bine? Cu Harney te-nțelegi cam greu, mai ales dacă nu te cunoaște. Dar e corect. Știu că tu nu crezi, dar este. Sau, oricum, încearcă să fie, adăugă Chip, amintindu-și de picturile împroșcate de dimineață. Glen trase adânc aer în piept apoi răsuflă și mai tare. — Știu și eu… oftă el. Dar presupun că n-am încotro. Întinse mâna spre ajutorul de șerif. — O să fiu pe fază să văd ce se mai întâmplă. Mulțumesc că m-ai adus. Și pentru restul. Cei doi bărbați își strânseră mâinile și Glen se dădu jos din mașină. Ploaia se mai oprise și Glen așteptă până când Chip dispăru în noapte, înainte să intre în casă. Rebecca îl aștepta. Își aruncă brațele în jurul lui și îl îmbrățișă strâns. — Ce se-ntâmplă? Dumnezeule mare, Glen, ce se-ntâmplă aici?
183

— Eu eram bine… sau eram iar bolnav? — Erai… începu să spună Missy. zise el vag. Se făcu din nou liniște și copiii ascultară vuietul furtunii de afară. zise Robby simplu. 184 . Ai făcut o barcă să se scufunde și râdeai. — Nu-mi amintesc nimic. • În micuțul dormitor din prelungirea camerei principale a cabanei. Robby se strecură din pătuțul de deasupra și se ghemui lângă sora lui. șopti blând Glen. Ar fi vrut să fie la fel de convins pe cât o spunea. Urmă un moment de liniște. se hotărî să-l sune pe Brad Randall de dimineață. dar Missy stătea cu ei larg deschiși. Foarte mare. — Aș vrea să se oprească.— Nu știu. — Ți-e bine? șopti ea. Robby ținea ochii închiși. Făceai niște lucruri. Dar m-am simțit ciudat multă vreme. apoi vocea lui Robby coborî până la ea. — Cred că da. — Era înspăimântător. amândoi treji. Robby se încruntă și așteptă ca Missy să continue. fu de acord Robby. puse el o întrebare. — Și de ce nu te-ai dus? întrebă Missy. Poate că nu. Și nu semănai. orice-ar fi. Se urcă înapoi în pat. — Cum era? — Nu știu exact. Vocea îi tremură. dar se opri când nu-și găsi cuvintele. zise fetița timid. — Și eu aș vrea. apoi continuă. Cel puțin cred că tu erai. Dar ceva se întâmpla și simțea că el și familia lui se lăsau prinși. Cum ea tăcea. privind țintă spre patul de deasupra ei. zise Missy încet. Niciuna. Cred că nu dormeam. Am avut un vis. zise Missy. — Știu. Dar. Missy și Robby stăteau în pătuțurile lor. zise ea plină de speranță. vocea ei sună sec în întuneric. Cred că tu erai în vis. Robby clătină din cap pe întuneric. — Le-ai fi spus lui mama și tata. dar păreai mare. Când vorbi. n-are nicio legătură cu noi. Nu puteam dormi și voiam să mă duc afară. Fără să-i spună Rebeccăi.

185 .Brusc. ploaia și vântul încetară. fără niciun avertisment. Liniștea se lăsă peste Sod Beach.

• CARTEA A TREIA • Dansatori în furtună 186 .

Cu acestea era ușor – pe cele vechi. Cum gluma nu stârni niciun efect. În cele din urmă abandonă problema. — Unii fac mereu pauză. — Dar noaptea trecută a fost senină și liniștită. — Uite ce e. unde punea cărțile în cutii de carton. unde multe din lucrurile lor urmau să fie depozitate cât timp vor fi plecați. Ultimele rămășițe de discriminare sexuală. destul de tare ca să fie sigură că o aude Brad. Păreau atât de multe. — Răspund eu. bombăni Elaine. — Nu. încât nu se putu hotărî dacă să le împacheteze într-o cutie ca să fie duse la Clark’s Harbor sau să le ducă într-o debara mai mare de la subsol. nici cel mai mic chicot.• Capitolul 18 Elaine Randall se holbă neajutorată la vasele îngrămădite în chiuvetă. — Bună. — Brad? Tu ești? Sunt Glen Palmer. — Alo? zise Brad când ridică receptorul. uzate. rosti călduros Brad. în Clark’s Harbor n-a fost. le luau cu ei. pe cele bune le lăsau acasă. 187 . — S-a întâmplat ceva acolo? — Nu știu. strigă Brad din camera de zi. dar mai șovăitor. Am avut o afurisită de furtună. Se pregătea să împacheteze cam a nouăzeci și cincea cutie când sună telefonul. Ce e? După o ușoară ezitare. ai putea să zici. concentrându-se asupra cratițelor și tigăilor. scoase acum din dulap. glasul lui Glen se auzi din nou. Brad se încruntă ușor. răspunse Brad. O barcă s-a ciocnit de stânci aici azi-noapte. voi mai aveți de gând să vă mutați aici? — Neapărat. răspunse cu greutate Glen. Eu împachetez cărțile și Elaine face treabă în bucătărie.

vrei? Vino să mă vezi în după-amiaza asta sau diseară. numai că nimeni nu știe cum a ajuns barca acolo. Proprietarul tău zice că eu am o legătură cu treaba asta. îl asigură Brad. — Ei. de fapt. n-are rost să mai lungim convorbirea. — Ce voia? 188 . poate pe la cinci. fă-mi o favoare. — Ce se-ntâmplă? Cine era? — Glen Palmer. Ești sigur că nu ți-ai lăsat imaginația să zburde? — Nu știu. Nu mai știu nimic. sunt acasă. Camionul vine în jurul prânzului. Aici lucrurile au luat-o razna și naveam cu cine să vorbesc. își dădu seama că Elaine stătea în cadrul ușii care separa sufrageria de camera de zi. Astăzi. — Împachetăm ultimele lucruri. Orice s-ar întâmpla. — Parc-ai vorbi de un fel de conspirație. — Ei. Ne vedem mai târziu. — Da. zise el. cu o expresie curioasă pe față. dar aici ceva groaznic se petrece. oricine iese cu barca pe o „afurisită de furtună” merită să intre în stânci. dar vocea îi tremura ușor. Cât mai e până când vii? — Nu mai e mult. Îmi pare rău că trebuie să-ți spun asta. sunt convins că are o explicație logică. Când Brad își luă la revedere. mulțumit de sine. aproape scuzându-se. zise Brad. apoi vocea lui Glen continuă. Și uite ce-i. — De asta te-am sunat. dar apoi dădu din umeri. zise Glen. mă bucur că ești convins. cu o curiozitate stârnită. — Tu? Cum i-a venit ideea? — Nu știu. Dacă nu sunt la galerie. sper că n-o să crăp până atunci. Brad. E-n regulă. — Ei.Sprâncenele lui Brad se ridicară în semn de uimire. De câte ori am mai spus asta? Uite ce. Cred că o să ajungem acolo pe la patru. ezitant. — Astăzi? Era o nerăbdare în glasul lui Glen care îl deranjă pe Brad. Se făcu tăcere. — Oricum aveam de gând. nu te necăji prea tare.

poate chiar se întâmplă ceva acolo. — Mi se pare că n-ar trebui să mergem acolo. Brad se hotărâse și cu asta basta. Și pe de altă parte. încercând să accepte ce se întâmplase. Dar nu vreau. Noi de ce n-am putea? — Presupun că am putea. • Jeff Horton stătu în pat cât de mult putu. Dar își dădu seama că n-o să mai aibă niciun argument. zise Brad gânditor. Destui oameni reușesc să trăiască în mijlocul orașului ca niște pustnici. — Mă întreb dacă nu facem o greșeală. Fusese o noapte de somn întrerupt de coșmaruri cu incendiul și mai ales spre dimineață stătuse treaz. zise Elaine. ca să-i poată citi îngrijorarea de pe față. Ca la comandă. E foarte necăjit de ceva. încercând să găsească o explicație. dar la ora zece hotărî că era zadarnic și se sculă. nu vreau să iau parte. Elaine rămase pe loc și îl privi pe Glen trebăluind. Termină în bucătărie când Brad sigila ultima cutie cu cărți. care se întindea în fața lor. Așa că îi făcu cu ochiul. Ridică din umeri și începu din nou să împacheteze cărți. eu vreau. Atâta tot. Max asigura barca. — O greșeală? Tonul vocii lui Brad părea preocupat. Un vas pescăresc s-a ciocnit de stânci azi-noapte și Glen pare să creadă că Harney Whalen vrea să-l învinuiască pe el. Adică. camionul care urma să-i ducă la Clark’s Harbor trase pe alee.— Nu știu exact. răspunse Brad. nu? Avem cu siguranță o vedere la fel de bună ca aceea de pe plajă și nu te distrage nimeni. — S-ar părea că nu era barca lui. zise ea fără să se întoarcă. așa că n-a intrat în amănunte. — Ei bine. Elaine se întoarse spre el. 189 . Apoi se duse la fereastra camerei de zi și își fixă privirea pe Seward Park. Dar părea foarte supărat. nu ai niciun motiv pentru care să nu poți scrie aici. încercă săși alunge din minte frământările și se întoarse la împachetat. — Dacă e așa. Cine știe? Poate că am să scot un bestseller din toate astea. — N-am știut că Glen avea o barcă. — Sau poate că ai să dai de bucluc. — I-am spus că o să fim acolo în după-amiaza asta.

Dar când veni dimineața Jeff evită fereastra. și se grăbi să iasă din han fără să-i adreseze niciun cuvânt. — N-a fost din cauza furtunii. Apoi își îndreptă ochii spre chei. ca și cum ar fi fost amintirea unui fapt care era preferabil să fie uitat. În schimb. epava ar trebui să fie încă aici. zise Riley cu o voce blândă. mai ales pe furtună. zise moale Mac Riley. — S-a dus. E nesigur. Nimic n-avea sens. Jeff se întoarse și-l privi pe bătrân. zise Jeff. Jeff merse încet către debarcader în locul unde ar fi trebuit să fi fost ancorat vasul. Se opri pe terasă și se forță să privească dincolo de port. căutând s-o vadă pe Osprey încă legată de chei. Stătu acolo mult timp. iar el se simțea neajutorat. amânând momentul când va trebui să înfrunte adevărul crud că locul din doc era gol. formațiunea de stânci ieșea la iveală din marea calmă. Riley nu îl contrazise. ca și când ar fi încercat doar prin puterea voinței să-l facă să reapară. plutind liniștită în portul calm. Jeff simți o undă de speranță. dar pe Jeff îl costase scump. mărturia mută a dispariției vasului Osprey. — Te-am prevenit. barca de asemenea. Oricât de rea a fost furtuna. În depărtare. 190 . fără urmă de răutate. frânghiile astea n-au cedat. dar acolo dana era goală. Merle Glind îl iscodi cu o privire tristă când coborî scările. părând inofensivă în lumina zilei. nu? medită el. fiule. altfel ar fi venit la han. — După toate aparențele. Nu era nici urmă de vas de pescuit care să se fi zdrobit de stânci doar cu câteva ore în urmă. Nu de unul singur și nu pe furtună.N-ar fi scos-o el în larg. Văzând stâncile goale. Fratele lui dispăruse. Deci nimeni n-ar fi avut niciun motiv de sabotaj. își mută privirea de la Jeff spre ieșirea din port. Cineva le-a aruncat. apoi auzi o voce în spatele lui. Dar dacă era în barcă. De câteva ori în timpul nopții se dusese la fereastră și încercase să pătrundă întunericul cu privirea. de ce a intrat în stânci? De ce n-a pornit motoarele? Nu exista decât un singur răspuns logic: motoarele fuseseră scoase din uz. Dar fusese în barcă. nu cunoșteau pe nimeni. De către cine? Și de ce? Erau străini aici.

Atâta timp cât nu apare niciun corp. Nu era răutate în glasul lui. aș pleca și aș da uitării totul. Uneori aruncă vasele în stânci. Dacă nu știi ce faci. nu? — Tot ce știu. zise Riley. apoi le lasă acolo ani de zile ca și cum ar încerca să te avertizeze. ca noi toți ceilalți. — Dacă aș fi în locul tău. ai să înțelegi. E din cauza mării. zise Jeff. — Cum vrei. păstrează. aproape fără să se audă. a plajei. — Ai să poți. 191 . Se întinse și îl bătu pe umăr pe Jeff. Dar n-aș conta pe asta. Apoi se întoarse. bătrânul continuă: — Așa e marea. fiule. fiule. Vor apărea undeva. lucrurile funcționează diferit aici? — Uite-așa. răspunse Jeff. atunci e mort. Aici lucrurile funcționează diferit. când ia ceva. era doar o constatare. — Asta a zis și șeful poliției azi-noapte. Într-o zi. Cel mai bun lucru ar fi să te obișnuiești cu gândul. nu? — Nu. zise el. dacă aș fi în locul tău. m-aș întoarce acolo de unde am venit și aș lua-o de la capăt. dar nu și aici. zise Riley. — Dacă îi apare trupul. Clark’s Harbor nu e ca alte locuri. Cum adică. Indienii știau totul despre asta și credeau că este un loc sfânt. dar presupun că știi asta. — Întotdeauna există resturi. — Am de gând să aflu ce s-a întâmplat. Presupun că și noi gândim la fel.Înainte ca Jeff să poată răspunde. zise Riley netulburat. și Jeff crezu că mai voia să spună ceva. dar acesta se trase înapoi furios. nu pot. Nu m-aș mira dacă n-ar mai ieși nimic la suprafață. N-ai ce-i face. — Uneori e mai bine să nu știi. nu prea târziu în viață. fiule. Dacă era în barcă. e mort. Dar. Aici. e că barca mea e o epavă și că fratele meu lipsește. dar acesta păru să se răzgândească. zise Jeff. — E mort. Cred că așa a făcut și cu barca ta. Fără un cuvânt. Bătrânul îl bătu pe umăr încă o dată și o porni spre mal. fiule. Ei. zise Jeff cu încăpățânate. — Poate că ai să afli. Străinii trebuie să aibă grijă aici. zise Jeff furios. Și aș sta departe de Clark’s Harbor. dar bănuiesc că nu poți să înțelegi. își continuă drumul. — Nu pot. se întâmplă lucruri rele. nu e mort.

doar colțurile strălucitoare ale stâncilor de granit. 192 . niciun fragment din barca sfărâmată de ele. ochii lui căutând un obiect cunoscut. Jeff exploră plaja micuță cu atenție. Pe undeva. zeflemisindu-l cu aerul lui de nevinovăție. se lipea de ghetele lui Jeff în timp ce mergea spre brațul de sud al portului. ar fi probabil undeva la nord. ca și cum apropierea de scena dezastrului l-ar fi ajutat într-un fel să stabilească ce se întâmplase. Urmă în schimb poteca care tăia plaja până la golfulețul presărat cu stânci de dincolo. unul din ele ar putea furniza vreun indiciu. Acest peisaj magnific i se părea incompatibil cu evenimentele îngrozitoare care se petrecuseră. Dar reciful își bătea pur și simplu joc de el. orice rest purtat de valuri care ar fi putut face parte din vasul de pescuit dispărut. Nu era nicăieri vreun semn al distrugerii pe care ele o provocaseră azinoapte. ceva ce nu se vedea de pe chei. Furtuna de noaptea trecută lăsase un strat de humus pe plajă. Pentru prima oară. de la pădurea de deasupra. clar vizibile și neamenințătoare în marea calmă. purtat de maree în reflux. dar chiar și acestea. Până la urmă ocoli creasta și ajunse în partea cea mai de sud a lui Sod Beach. Doar lemnele ude împrăștiate la întâmplare păstrau dovada furtunii care bătuse țărmul noaptea trecută. ochii lui încetară să mai cerceteze țărmul care se întindea la picioarele lui și admirară frumusețea locului. Plaja se întindea scăldată în lumina soarelui și valurile libere să spele țărmul curățaseră humusul care încă acoperea nisipurile portului. sporeau frumusețea și pacea locului. Nu că s-ar fi așteptat cu adevărat. apoi începu să meargă spre fâșia îngustă de plajă de la marginea portului. Nu se vedea nimic. Nu găsi nicăieri vreo urmă de naufragiu. După treizeci de minute se întoarse și o porni înapoi pe plajă. Ud și dens. Jeff mai zăbovi o vreme pe creastă.Jeff mai rămase o vreme pe chei. Dar nu era nimic. inspectând bucățile de lemn ud care fuseseră aduse la țărm noaptea trecută. apoi cărat de curent pe mal. Dacă ar fi ceva de găsit. Poate că s-ar putea vedea ceva de acolo. Dar de la capătul crestei ar avea o vedere bună asupra stâncilor. răspândite peste tot pe plajă. Cu puțin noroc. Nu se duse până la fâșia de nisip de la nordul portului. resturile din Osprey trebuiau să fi fost aduse la țărm.

193 . Jeff își prinse fratele în brațe. trăgând de bucățile umflate de material ca să se desfacă. îl făcea să se simtă liber. Luptă înfierbântat cu corpul fratelui său. Alese o pietricică și o aruncă cu precizie într-unul din buștenii care pluteau purtați de maree și râse tare când forma maronie a unui pui de focă țâșni din spatele ei. Încă o dată și încă o dată îi presă toracele. Max zăcea inert pe nisip. străduindu-se să vadă mai bine. îl rostogoli și îl aruncă înainte. dar după primele eforturi nu mai ieși apă. cu fața la valuri. Fără să mai stea pe gânduri. dar mintea lui refuza să accepte. Se luptă cu curelele de la vestă. apoi renunță de tot și se așeză gâfâind pe un buștean. și îl așeză cu grijă pe spate. Jeff se aruncă în valuri. fără să mai caute rămășițele lui Osprey. stătea suspendat de vesta de salvare. Îl apucase bine înainte să-și dea seama că era Max. Apoi dădu la o parte vesta și îl apăsă violent pe Max pe piept. după ce Jeff slabi apăsarea. când valurile o purtară încet la țărm. dar până la urmă un val mare îl cuprinse.Jeff începu să meargă pe plajă. se uită cercetător la el un moment și o zbughi spre pădure. Un șuvoi de apă țâșni dintre buzele cadavrului și se auzi un bolborosit când apa fu înlocuită cu aer. tot ce ieșea la suprafață era o grămadă cenușie. Splendoarea nisipurilor albe îl copleșise și pentru moment uită de noaptea trecută și lăsă seninătatea locului să-l curețe. își dădu seama că era altceva. departe de valuri. Începu să alerge și alergatul îi făcea bine. Era la o depărtare de treizeci de metri în larg și aproape scufundat. strălucind udă în lumina soarelui. Simți că începe să se elibereze de tensiunea sub care se aflase și începu să alerge și mai tare. Când simți că-și pierde respirația și inima începu să-i bată. Arăta a pânză. Se uitase la obiectul care plutea în apă câteva secunde până să-și dea seama ce vedea. Știa că Max murise. cu mâinile întinse să-l prindă. îl trase pe plajă. fiind sigur că era de la Osprey. dar. Obiectul plutea pe valuri înainte și înapoi. Corpul. cenușiu și lipsit de viață. încetini și merse cu pași iuți. La început Jeff crezu că era o bucată de lemn. Jeff se ridică și înaintă spre apă.

Câteva minute mai târziu. uitându-se fix la el de jos. Pe văi era așternut un val de ceață joasă. O nouă furtună se stârnea. nu dădură decât de cer senin și în ultimele două ore se bucuraseră de căldura soarelui de primăvară. zise Elaine. zise Elaine sigură de sine. de pe nisip. Tot restul vieții va trăi cu amintirea ochilor lui Max. amestecat cu un spectru de verde de la ferigile care acopereau zona și întrerupt pe alocuri de maroniul trunchiurilor uriașe de cedru și albul-argintiu al plopilor înmuguriți. plaja era iarăși goală. ar fi trebuit să treacă prin furtuna care se abătuse asupra Clark’s Harbor noaptea trecută și Elaine făcuse pariu cu Brad că vor face tot drumul până acolo pe o ploaie torențială. aproape cu reproș. • Capitolul 19 — Cât mai e? — Cinci mile? Zece? Cam așa ceva. și începu să meargă în josul lui Sod Beach spre Clark’s Harbor. După câteva minute. îi închise ușor pleoapele. Dar departe în larg. Dar. cu excepția pescărușilor rotindu-se pe deasupra și a focii jucăușe. norii începuseră să se adune și se pornise vântul. 194 . Totul era liniștit. câștig eu. holbându-se la ochii lui deschiși. răspunse Brad. Jeff Horton luă trupul fratelui său. lacrimile curgându-i nestingherit. Brad se uită în sus la cerul senin și zâmbi. Te rog să observi că nu plouă. când ocoliră Olympia și porniră spre vest. totul încetă. cu soarele strălucind în picăturile de ploaie de pe petalele florii. strângându-l în brațe. — Am observat. Când nu mai suportă privirea. dincolo de orizont. — Vrei să-mi plătești acum sau aștepți s-ajungem acolo? — Am să aștept. Jeff începu să plângă cu suspine care îi zguduiau corpul. Ici și colo câte un rododendron răspândea culoare. Dacă pică un strop de ploaie cât descărcăm lucrurile. Nu știi când sennorează. După toate socotelile. care nu puteau să vadă.Jeff renunță până la urmă și se ghemui lângă fratele lui.

pare destul de calm. se întindea risipindu-se în jurul portului. — Ne oprim la galerie? întrebă Elaine când Brad încetini mașina. clădirile lui pictate strălucind pe fundalul cerului albastru și al mării.— N-am cum să pierd. Viră la o cotitură a drumului. — Ei. Înaintea lor se afla intersecția cu Harbor Road și dincolo de el galeria lui Glen Palmer. Elaine intervenise. — Bine. reamintindu-i că nu aveau curent electric în viitoarea lor casă. dar nu se putu abține să nu roșească ușor. Elaine nu putu să-l contrazică. răspunse Brad. Apoi poți să te duci la casă cu camionul și să supraveghezi descărcatul cât vorbesc cu Glen. protestă Elaine. răspunse Elaine cu șiretenie. Încă o 195 . vreau să-l văd și eu pe Glen. cel puțin își justificau banii plătiți pentru camion. Erau aproape de Clark’s Harbor. Pe urmă. Mai întâi biroul și scaunul lui. Dacă crezi că am să car toate boarfele alea în casă de una singură. bine. asigurându-se că în spate camionul îl urma. orice s-ar întâmpla pe-aici. Când lucrătorii începuseră încărcatul. Brad se apucase să adauge alte lucruri de încărcat. — Pe naiba. Când începuse să adauge televizorul și echipamentul stereo. așa cum făcuse din minut în minut în ultimele trei ceasuri și jumătate. după cum tot insista Brad. din câte-mi amintesc. Clark’s Harbor. zise Brad. pretindea Elaine. Brad ridică din umeri nepăsător. În cele din urmă fuseseră gata de plecare: camionul era aproape plin și camera de depozitare de la subsol era golită. — Nu-mi vine să cred câte lucruri târâm după noi. urmate de fotoliul capitonat care. — M-am gândit să opresc la secția de poliție mai întâi și să iau cheia. — Nu-mi vine să cred câte lucruri înghesuie în camioanele astea. încălzindu-se la soare. ești nebun. Dar. Trecuseră de cotitură și porniră pe panta ușoară care ducea în sat. Casa este mobilată. s-ar potrivi perfect cu mobila uzată deja existentă în casa de pe Sod Beach. comentă el. Se uită în oglinda retrovizoare.

care vorbea încă la telefon. se holbă la ei cu o vădită surpriză. Fratele tipului pierde vremea pe-aici și înnebunește pe toată lumea.dată. Deci. Și ce dracu’. Aruncă o privire la Brad și Elaine. Părea foarte trist. Apoi ascultă. și că lui i se întâmplase ceva oribil. oricum. Acuma. În timp ce asculta. Îl găsiră pe Harney Whalen în biroul lui. să vă uitați la cadavru sau altceva. dacă vreți să faceți ceva. zicea Whalen. Acesta ridică privirea. Oricine ar fi fost. Elaine își aminti de un sat de pescuit din New England. 196 . protestase la ceva spus de Whalen. Se pare că a sărit din barcă atunci când barca s-a ciocnit de stânci. zise el în cele din urmă. Brad socoti că era fratele celui mort. — Ascultă. N-are niciun rost să vii aici. în mod vădit întrerupândul pe acela care se afla la capătul firului. Am cercetat cadavrul și doctorul Phelps l-a cercetat și el. – fața îi era roșie și ochii îi scăpărau de mânie. aproape închiși. nu era din Clark’s Harbor. Harney Whalen îl privi pe tânăr măsurând încăperea nerăbdător. ar fi bine s-o faceți astăzi. dar doctorul Phelps este. Doar cadavrul. dar tăcu din nou și Brad presupuse că. iar eu m-am cam săturat de toată treaba. Și amândoi suntem de acord că tipul s-a înecat. apoi își îndreptă atenția spre șeful poliției. Elaine își aprinse o țigară și își făcu de lucru privind jenată spre fereastră. — Îți spun. — Ei bine. Chiar atunci se deschise ușa secției de poliție și intră un tânăr pe care Brad nu-l recunoscu. eu n-oi fi specialist. Nici urmă de epavă. Părea pe punctul de a spune mai multe. oricine ar fi fost la capătul celălalt al firului. nimeni nu rezistă prea mult în apă la vremea asta. am de gând să trimit cadavrul în Port Angeles mâine. Nu e nimic de investigat. fără să blocheze traficul. Traseră în fața secției de poliție și Brad îi spuse șoferului de camion să găsească un loc de parcare pentru camion câteva minute. cum spusese Glen Palmer la telefon în dimineața aceea. Dar Brad nu ascunse faptul că ascultase ultima parte a conversației lui Whalen. nimic mai mult. vorbind la telefon. ca și când ceea ce auzea nu merita atenție. cu ochii spre tavan. A fost un accident. o imagine intensificată și de mica flotă frumos ancorată la chei. apoi se întoarse la convorbirea telefonică.

bine. declară Whalen. Și aș vrea să știu de ce nu mi-ai spus că te dispensezi de el. zise el. dar e mai bine decât să vomiți. — Dacă nu te așezi o să leșini. uitându-se fix la șeful poliției. Brad îl apucă de braț. răspunse Whalen. — Cine te crezi? vru el să știe. — Sunt doctor și tipul ăsta nu e într-o formă prea bună. Jeff Horton se opri și stătu drepți în fața biroului lui Whalen. Trânti receptorul și se uită posomorât la tânăr. se răsti Whalen. N-are legătură cu tine. zise Whalen cu ușurință. zise el blând. întinde-te pe jos. — Ce mai e. 197 . De ce întrebi? — Și asta îți dă dreptul să hotărăști ce să faci cu cadavrul fratelui meu? — Ai aflat? — Am aflat. ridicându-se în picioare. Brad se ridică și se postă lângă tânăr. Credeam că te scutesc de deranj. Am nevoie să mă ajute cineva să aflu ce s-a întâmplat cu Max. bucurându-se de dificultatea în care se afla tânărul. Îl împinse pe Jeff în scaunul de pe care se ridicase el și îl făcu să-și țină capul pe genunchi. — Mă scutești de deranj? exclamă Jeff. Are să ți se pară prostesc. fața lui își pierdu culoarea și deveni cenușie. Pot să-l duc eu însumi acasă. Fața i se făcu roșie și pumnii i se strânseră convulsiv. Mă întreb de ce oare. Am să aștept până veniți încoace. — A cui treabă ar fi? zise Jeff. — Cred că sunt șeful poliției. — Și eu îți spun că nu e treaba ta. zise Whalen în cele din urmă. Acum respiră adânc. Brad își îndreptă apoi atenția spre Whalen: — Ce se-ntâmplă? — E treaba mea și a lui. — Dacă simți că ți se face rău.— Bine. — Stai jos. ridicându-se în picioare. — Bine. Apoi. Când Jeff vru să se împotrivească. Horton? zise el calm. — N-am nevoie să mă scutească cineva de deranj. la fel de repede cum se făcuse roșie. dar cu fermitate.

— Individul acesta susține întruna că a fost un accident. exact așa cum intenționase. Jeff. Nu e treaba mea. Cum Jeff se uita la el întrebător. Brad își mușcă buza. întinzându-i mâna. — Sunt psihiatru. — Bine.Se uită la Brad. zise el. Și acum a plănuit să-l trimită pe Max acasă și nici măcar nu mi-a spus. Elaine se auzi din nou. — Max presupun că e fratele tău. — Ai cheile? îl auzi pe Brad întrebându-l pe Whalen când ieși pe coridor. Jeff. zise el. domnule doctor Randall? zise el insinuant. când la celălalt dintre soții Randall. atunci ne vedem peste câteva minute. 198 . Îl prinse de braț pe Jeff Horton și îl trase în picioare. — Îmi pare rău. zise Brad. — Ce-ar fi să-l iau pe Jeff la o cafea până rezolvi tu aici cu șeriful? sugeră ea. — Dumneavoastră cine sunteți? — Brad Randall. înainte să poată spune ceva. Dar Jeff pare destul de necăjit și oamenii necăjiți sunt preocuparea mea. — Bine. Se întoarse către Whalen și îi zâmbi. Harney Whalen interveni: — E cumva biroul tău. Jeff Horton. — E ceva ce ar trebui să știu despre casă chiar acum? Whalen clătină încet din cap. Elaine se ridică brusc și mișcarea ei îi atrase atenția lui Brad. Îi zâmbi recunoscător. Brad îi făcu cu ochiul. Presupun că fratele tău e cel care a murit? Jeff aprobă din cap. Acum spune. nu opuse rezistență și ea îl conduse afară din birou. Dar. ce s-a întâmplat? Dar. E-n regulă? Brad înțelese imediat că soția lui încerca să dezamorseze situația. încurcat. Sunt doctor în Seattle. dar nu cred. știind că nu s-ar supăra și că de fapt ea preluase controlul situației. Căci cu siguranță te porți ca și cum ar fi. desigur. uitându-se când la unul. înainte să apuce să-i spună. îi spuse ea lui Brad. — Dacă nu te superi. — Sigur că nu mă supăr. N-ai vrea să-mi spui numele tău? — Jeff.

întotdeauna grijuliu. Poate că psihiatrul era persoana nelalocul ei din familie. și profund afectat. — Dacă i-ar fi folosit la ceva. Ca și noaptea trecută. Era întotdeauna metodic. sugeră Elaine. după ce Jeff îi povestise lui Elaine ce se întâmplase. — Cred că nici nu-i pasă. Dacă fratele lui fusese atât de grijuliu pe cât pretindea Jeff – și nu avea niciun motiv să se 199 . — Să fi fost oricine altcineva în locul lui Max. dar nu pot să-l determin pe acest șerif să facă ceva. dacă n-ar fi reușit. șeful poliției o să lase baltă toată treaba. — Și ar fi avut dreptate. Trebuie să aflu de ce. Stăteau în cafenea. Oricine altcineva în locul nostru ar fi încercat să ajungă în Grays Harbor și. ceea ce îi spusese avea sens. — Puțin spus. Osprey n-ar fi putut să fie dezlegată accidental. La naiba. dar cineva l-a omorât. Nu știu cine. ea schimbă subiectul. să aflu ce s-a întâmplat cu Max. nu? îl întrebă Elaine pe Jeff. zise Jeff cu amărăciune. Dar Max făcea parte dintre acei oameni care nu au accidente. — Ce-ai să faci acum? — Cred că o să mă întorc acasă și o s-o iau de la capăt. aprobă Elaine. întotdeauna zicea că nu există accidente. Mai pot plăti o singură noapte la hotel și cu asta gata. Dar Max ar fi spus că e o prostie și ar fi dat vina pe timonier. — S-ar putea să fi fost chiar un accident. — N-ai putea să mai stai aici o vreme? — Sunt falit. E încă sub stare de șoc. • — Nu ți-a fost ușor. Oricum. doamnă Randall.Se felicită. Dar vreau să rămân. și. atunci s-ar fi putut numi un accident. aș fi fost de acord. a făcut-o deja. își zise ea. Cineva i-a tăiat funiile de legătură de la doc. zise încet Elaine. Dar fără Max n-o să-mi fie ușor. Elaine îl studie pe tânărul din fața ei și încercă să evalueze ce îi spusese. E ca și cum nu i-ar păsa. — Cineva l-a omorât pe Max. cum o să plec. Totuși. bându-și a doua ceașcă de cafea. când ne-a prins furtuna. Înainte ca Jeff să apuce să întrebe ce voia să spună cu asta. Ce-i mai rău e că n-o să mai pot sta aici multă vreme. Se uită adânc în ochii lui Elaine și vocea lui căpătă o intensitate care aproape că o înspăimântă.

am stat destul aici. dar nu cred până nu văd. și ai putea foarte bine să fii primul nostru oaspete. am ajuns în oraș doar de o jumătate de oră. — Ce s-a întâmplat? întrebă ea. — N-ai să crezi. Casa pe care am închiriat-o nu e mare și n-are curent electric. nici tu nu ne cunoști. Elaine se uită la ceas și se ridică. Cred că am avut dreptate când am zis că era într-un fel de transă când ne-a arătat locul. foarte bine. Mă rog. Dacă e atât de important pentru tine să mai stai aici o vreme. Crede-mă. poți să stai cu noi. îl conduse afară. Oricum. — Lucrătorii? — Ți-am spus doar că tocmai ne mutăm. apoi râse spart. — Dar nici măcar nu mă cunoașteți. dar e pe gratis. — Haide. zise el. • Aproape că dădură nas în nas cu Brad când cotiră pe strada principală și Elaine știu după figura lui că ceva nu era în regulă. A trebuit să-i arăt contractul de închiriere înainte de a-mi da cheile casei. a fost un fel de minciună. — Dacă n-ai fi spus asta. Mi s-a spus că instalațiile sanitare merg.îndoiască – atunci părea puțin probabil că dezlegatul vasului de pescuit să fi fost un accident. Până să-i răspundă Jeff. Și probabil lucrătorii cred că am murit. — Nu-și amintea? Vorbești serios? Brad aprobă din cap. Brad se uită o clipă la ea inexpresiv. Sunt condiții minime. Elaine îi zâmbi cald. 200 . — De-asta a părut așa surprins când am intrat la el în birou. — Cu voi? Jeff părea complet nedumerit. în câteva zile o să ne cunoaștem foarte. înseamnă că ceva n-a mers bine. Nu ne-am mutat încă. două camere de oaspeți. Whalen nu-și amintea când ne-a închiriat casa. m-aș fi îngrijorat. zise ea deodată. Luându-l de braț pe Jeff. Sunt vreo două dormitoare sus. De fapt. Credea că am plecat pentru totdeauna. suntem chit. Dacă Brad n-a terminat cu domnul Whalen. — Uite ce e.

stârnind necazuri. fără să zică nimic. la o mică distanță. zise Elaine categorică. În spate. care se afla deja în mașina poliției. Dacă nu le-ar fi invitat ea. De unde-au apărat? Își scotoci mintea. Dar conducea mecanic. Îi zâmbi în schimb sincer lui Jeff Horton. — O să fim chiar în spatele tău. Vreți să mă urmați? — Sigur că da. — Nu plec nicăieri. zise Jeff moale. Harney Whalen ieși din secția de poliție și se holbă posomorât la cei trei. • Harney Whalen conducea încet mașina de poliție cu ochii fixați pe drum. va sta în Clark’s Harbor. — Așa. ar trebui să plecăm. domnule doctor Randall. Soții Randall și Jeff Horton îl urmară. Se întoarse și făcu semn lucrătorilor. Până nu aflu ce s-a întâmplat cu fratele meu. — Mă cheamă Brad și desigur că sunt de acord. În schimb porni motorul și se îndepărtă de curbă. ca să pună capăt discuției. — Presupun că Elaine te-a invitat să stai cu noi? — Dacă sunteți de acord. Whalen ne va conduce acolo. zise Brad. fu evident că i se adresa lui Jeff. Whalen își plimbă limba în gură în timp ce cugeta. 201 . — Mai stai la hotel? — O să stea cu noi. Totuși. — Credeam că ai plecat deja. Whalen le făcu un semn aprobator cu mâna lui cu mănușă neagră. doar ca să ne asigurăm că locul e-n regulă. aș fi făcut-o eu. cu fața lipsită de orice expresie când trecu pe lângă ei. mai mult din instinct. Când vorbi. camionul încheia coloana. încercând să-și aducă aminte că semnase contractul. Jeff Horton nu se ducea acasă. Aceștia își stinseră țigările și urcară în cabina camionului.O văzu pe Elaine pălind și hotărî că nu era cazul să continue subiectul. altfel lucrătorii ne vor arunca lucrurile în stradă. În schimb. îi strigă Brad lui Whalen. Cred că nu mă privește. Și soții Randall. care leneveau sprijiniți de aripa camionului. Ca la un semn. Mintea lui era tulburată. deci? zise Whalen.

trecu de galeria familiei Palmer și dispăru după curba care îi ducea aproape de țărm. În spatele lui erau soții Randall. Harney Whalen mări viteza și mașina din spate și camioneta accelerară. incapabil să se miște.Avea un gol în minte. Convoiul se îndrepta pe șosea spre nord. dar toți trei erau preocupați de gândurile lor. lăsând în urmă satul. mașina venind spre ei cu toată viteza. dar el se concentra asupra drumului. cu o expresie stranie pe față – expresie care ar fi spus oricui ar fi văzut-o că mintea lui Whalen era departe. Elaine făcea încercări sporadice de conversație. Își aminti că le arătase casa. își zise Elaine. când 202 . Apoi. cu ochii ferm ațintiți la drumul dinaintea lui. în frunte cu Harney Whalen la volan. care lăsaseră totul ca să se uite la noii veniți făcându-și intrarea. Absolut nimic. Mergeau aproape de viteza limită când Whalen îi observă pe cei doi copii în față. Se întrebă ce-ar fi de făcut. observându-le ciudata impasibilitate. Și totuși. apoi o luară spre Harbor Road. o teamă pe care încercau să o ascundă. Nu fusese și nici nu avea să fie vreodată. Fețele lor îi păreau lui Elaine impasibile. E aproape ca un straniu cortegiu funerar. Preț de câteva secunde păstră viteza. Lui Harney Whalen nu-i plăceau necazurile. dar despre contract – nimic. îndreptându-se spre Robby și Missy Palmer. dar care nu le-ar fi schimbat viața în niciun fel. pe drum. ca și cum sosirea soților Randall nu le-ar fi stârnit niciun fel de reacție – ceva care trebuia remarcat. Alt necaz. Whalen se simți înțepenit la volan. Camioneta era la coadă. cu Jeff Horton pe locul din spate. • Capitolul 20 Convoiul oferea un spectacol neobișnuit trecând prin Clark’s Harbor: mașina poliției. fără să țină cont de trecători. Nu fusese niciodată un loc bun pentru străini. Elaine începu să simtă că mai era ceva. Îi aruncă lui Brad o privire rapidă. Și se întrebă de ce tot veneau străinii în Clark’s Harbor. așa că tăcură în scurt timp. Aruncă o privire afară pe fereastră și văzu câțiva oameni stând pe trotuar.

Au pățit ceva? Până să-i răspundă Brad. o alină Elaine. — Nu. Harney Whalen sări de pe scaunul șoferului și porni spre Robby. și îl fixă pe Whalen cu privirea. până când mașina începu să derapeze. Aproape că a dat peste ei.distanța dintre el și copii se micșoră. Elaine o trase aproape de ea pe Missy. Dar Robby râmase în drum. întorcându-se încet să se holbeze la mașina care venea. — Dumnezeule. În sfârșit. iese de pe șosea și se oprește pe partea cealaltă a drumului. Brad Randall se pregătea și el să oprească aproape de locul unde se aflaseră copiii. apăsă pe frână. apoi privi agale cum derapează în cerc. Atunci claxonul fu urmat de scrâșnetul frânelor pe șosea. Era o mișcare lentă și metodică. — Aceia sunt copiii soților Palmer. când opri mașina. Elaine ieșise în grabă din mașină și se așezase în genunchi lângă Missy. în picioare deasupra lor. copii? întrebă el. De îndată ce se opri. ca și cum nu și-ar fi dat seama că se afla în pericol. zise el. Nu i-o fi văzut? — Ar fi trebuit. Nimeni n-ar face asta intenționat. — E-n regulă. Făcu o pauză și în vocea ei se strecură o tonalitate ciudată. cu sprâncenele adunate de furie. — Ce naiba făceați voi. viră și apăsă pe claxon. Atunci Harney Whalen ajunse acolo. care plângea. Se dădu calm la o parte din fața mașinii poliției în viteză. își ridică piciorul drept de pe accelerație. N-a făcut nimeni asta. 203 . rosti Missy printre suspine. Totul e bine. Fetița plângea cu suspine și Elaine o strânse în brațe. cu fața palidă și mâinile tremurate. Doar în ultima clipă o văzuse pe Missy sărind din drum și pe Robby dându-se încet la o parte din calea mașinii. Nu observase nimic până când nu văzuse luminile de la mașina lui Whalen și zgomotul claxonului îl asurzise când derapase mașina poliției. — A făcut-o intenționat. A încercat să ne calce. Missy țâșni de pe șosea în șanț chiar înainte ca zgomotul claxonului să răsune. Nu-i nimeni rănit. zise Elaine. — Robby! țipă Missy. Robby se mișcă.

— Nu i-ai văzut? vru ea să știe. Trebuie să fi fost chiar în fața ta. Aruncă o privire rapidă în jur, căutându-l pe Brad, având nevoie de sprijinul lui. Apoi îl văzu ghemuit lângă Robby, controlând starea băiatului. — E bine? îi strigă ea. — E bine, răspunse Brad. N-are nicio zgârietură. E doar speriat. — Nu sunt speriat, răspunse Robby. — Dacă nu ești, ar trebui să fii, zise Brad, ciufulindu-l pe băiat. Nu ți-a spus nimeni niciodată să nu mergi pe stradă? Apoi se întoarse către Whalen. — Nu i-ai văzut? întrebă el, repetând întrebarea lui Elaine. — S-a întâmplat repede, zise Whalen. Au apărut acolo dintr-o dată. — Dar ai avut destul timp să-i vezi, protestă Brad. Whalen înțepeni și se uită sever la Brad. — Ei bine, n-am avut. Dar i-am văzut destul de repede. Nimeni nu e rănit; nimeni în afară de mine nu e măcar tulburat. Și cu asta basta, nu? — Mașina ta e-n regulă? — Da, îl asigură Whalen. Porni spre mașină, dar Brad îl opri. — Nu crezi că ar trebui să-i ducem până acasă pe copiii ăștia? Whalen se uită de la Missy la Robby și încă o dată la Missy. — Ce ziceți? Vreți să mergeți cu mașina poliției? Fața lui Robby se însenină imediat, dar Missy se încruntă. — Nu, zise ea cu hotărâre. — Putem să vă ducem noi acasă, se oferi Elaine. — Mulțumim, zise Missy. Vrem să mergem pe jos. — Ești sigură? Elaine se uită îngrijorată la fetiță, de parcă ar fi crezut că nu era în stare să meargă. Missy nepăsătoare se trase de lângă ea. — N-avem voie să mergem cu străini, zise ea precaută. — Noi nu suntem străini, contracară Elaine. Missy se uită la ea gânditoare, apoi clătină din cap. — Nu vrem, zise ea. Buza ei începu să tremure, ca și cum ar fi fost gata să plângă iar. Elaine se ridică, dădu din umeri și oftă.
204

— Ei bine, dacă sunteți siguri că vă e bine… începu ea. Se uită neputincioasă la Brad, dar el nu se băgă, ușor amuzat de eforturile pe care le făcea soția sa cu copiii. Whalen, acceptând hotărârea lui Missy ca fiind definitivă, se întoarse la mașina lui și începu să facă manevre ca s-o scoată din nou pe șosea. Fără tragere de inimă, Elaine îl urmă pe Brad la mașină, unde Jeff Horton stătea tot pe bancheta din spate. Ea se mai uită de două ori la copii, dar nu se mișcau. Robby se uita la mașina poliției, dar Missy nu părea să vadă nimic. Era ca și cum ar fi așteptat ceva, dar Elaine n-avea nicio idee ce anume. Se urcă alături de Brad, chiar atunci când Harney Whalen reușise să redreseze mașina poliției. Un minut mai târziu convoiul era din nou la drum. • — A vrut să dea peste noi, îi spuse Missy lui Robby după ce cele două autoturisme și camioneta dispărură din vedere. — Ba nu, răspunse Robby. Se uită sever la sora lui, dorindu-și să nu mai fie așa de încăpățânată. — Cum de n-ai vrut să mergem cu mașina poliției? — Nu-mi place omul ăla. Vrea să ne facă rău. — Asta-i o tâmpenie. De ce-ar vrea să ne facă rău? — Nu știu, zise Missy arțăgoasă. Dar vrea. Robby hotărî să nu aducă argumente. — Ei, măcar am fi putut să mergem cu soții Randall. — Mami și tati nu vor să mergem cu străini. — Nu sunt străini. A fost doctorul meu și se mută în casa de pe plajă. — Ei bine, eu nu-i cunosc, insistă Missy. Deci sunt străini. Apoi se uită întrebătoare la fratele ei. — Cum de stăteai în stradă? — N-am stat, răspunse Robby. — Ba da, ai stat. Am strigat la tine și tu tot stăteai acolo. Robby se scărpină în cap gânditor. — De fapt nu prea-mi amintesc, zise el. S-a întâmplat atât de repede. Oricum, m-am dat la o parte din drum, nu? N-am sărit ca un iepure fricos, cum au sărit alții. Hai să o luăm prin pădure și să mergem acasă pe la plajă, sugeră el. — Nu vreau, se opuse ea. Nu-mi place plaja.
205

— Tu nu vrei să faci niciodată nimic, zise Robby disprețuitor. Dacă nu vrei să mergi pe la plajă, poți să stai aici pe drum singură. Ochii lui Missy se măriră de indignare. — Nu poți să mă lași aici. Mama zice că trebuie să rămânem împreună. — Dar nu zice să facem mereu numai ce vrei tu. Începu să traverseze strada, dar Missy rămase pe loc. Când ajunse pe partea cealaltă Robby se întoarse și se uită sever la sora lui. — Vii sau nu? Missy era derutată; nu voia să meargă prin pădure, nu voia să meargă nici pe plajă. Cumva plaja o speria, deși știa că pe Robby nu-l speria. Dar cel mai mult nu voia să meargă singură acasă. Se întrebă care ar fi reacția mamei ei dacă ar vedea-o apărând singură. Mama ar putea să-l pedepsească pe Robby dacă ar lăsa-o singură, dar ar putea s-o pedepsească și pe ea pentru că n-a stat cu fratele ei. Hotărî că era mai bine să fie un pic speriată decât să fie pedepsită. — Bine, zise ea și se grăbi să traverseze șoseaua ca să-l prindă din urmă pe Robby, care căuta deja cu înfrigurare o potecă în pădure. • Harney Whalen trase cât putu mai departe de aleea îngustă ca să lase loc și soților Randall și camionului să treacă înaintea lui. Opri motorul, dar nu coborî imediat din mașină. Era încă supărat de ce se întâmplase. Încercase să se poarte de parcă fuseseră neatenți copiii, dar el știa că nu fuseseră. Știa că îi văzuse din timp. Înghețase la volan. Aproape să-i omoare. Și nu știa de ce. Pentru un minut se purtase ca înainte de a cădea într-unul dintre momentele stării lui de transă. Timpul parcă se oprise în loc – și mușchii trupului nu-l mai ascultau; pierduse controlul lor, ca și cum trupul lui ar fi fost ceva separat de el, mânat de o voință proprie. Dar până acum fusese bine: de obicei era singur când se întâmpla așa ceva. Singur, undeva unde nimeni să nu sufere.
206

În după-amiaza asta fusese cât pe-aci să fie omorâți doi copii. Se hotărî să aibă discuția pe care o amâna de atâta timp cu doctorul Phelps. Odată luată această hotărâre, se dădu jos din mașina poliției și merse până la soții Randall, care îl așteptau împreună cu Jeff Horton. — Ai pățit ceva? îl întrebă Brad Randall. — Nu, sunt bine. Mi s-a părut că aud ceva la motor. Fără alte cuvinte, o luă înainte pe poteca ce îi scotea din pădure, printre grămezile de bușteni. Deschise ușa de la bucătărie, surprins că nu era încuiată, și apoi îi înmână cheia lui Brad. — Nu e decât o cheie, zise el. Se potrivește la amândouă ușile și am un duplicat. Dacă mai vreți una, va trebui să-i cereți lui Blake să v-o facă. — Mă îndoiesc că o să încuiem vreodată, zise Brad. — Cum vreți, zise Whalen evaziv. Orășenii cred întotdeauna că sunt mai în siguranță în provincie decât la oraș. Dar nebuni sunt peste tot. Ochii îi căzură pe Jeff Horton, iar Jeff simți cum se înroșește de mânie, dar rămase tăcut. Whalen îi conduse în casă, scuzânduse pentru deranj cu jumătate de gură, dar fără să se ofere să curețe. — Uneori mă gândesc că ar trebui să demolez casa, mormăi el. — Și de ce n-o faci? îl întrebă Brad. Harney păru surprins și Brad își dădu seama că șeful poliției nu intenționase să o spună cu voce tare. — Nu știu, zise Whalen meditativ. Probabil că nu ajung niciodată. Sau poate că nici nu vreau. Vin aici din când în când. Mă scoate din casă. Se pregăti să plece, apoi se opri și se întoarse cu fața spre soții Randall încă o dată. — Să vă spun ceva, zise el apăsat. Clark’s Harbor este un oraș în care toată lumea se cunoaște. Toți suntem înrudiți unii cu alții și nu-i acceptăm ușor pe străini. Și nu e doar faptul că nu suntem prietenoși. Mai e ceva – ori de câte ori străinii vin în oraș, totul se dă peste cap. Deci să nu vă așteptați să vă fie prea bine aici. Nu o să vă fie.
207

— Ei, dacă n-o să căutăm să dăm de bucluc, nu văd de ce ar da el peste noi. — Nu vezi? răspunse Whalen. Mai întreabă în jur, domnule Randall. Ce zici de Horton, aici de față? El și fratele lui au venit și a dat buclucul peste ei în câteva ceasuri. Și mai sunt și prietenii tăi, familia Palmer. Și ei erau cât pe-aci s-o pățească acum o jumătate de oră. Mă rog, nimic din ce-o să vă spun n-o să vă convingă. Aruncă o privire la ceas. — Mai bine m-aș întoarce în oraș. Nu mai am ce face pe-aici. Locul e tot al vostru. Chiria la începutul fiecărei luni. — Nenorocitul ăsta, șuieră Elaine după plecarea șerifului. — Așa vorbești despre proprietarul tău? întrebă Brad. Apoi chicoti: — Cred că îi place să facă pe profetul. Jeff Horton clătină din cap. — Sunt de acord cu soția ta, zise el. E un nenorocit. Până să se continue discuția, apăru o matahală în ușa bucătăriei. — Oameni buni, vreți să mai descărcăm lucrurile astea sau le ducem înapoi la Seattle? • Din ascunzătoarea lor din pădure, Robby și Missy îl urmăriră pe Brad cum pleca din casă. Urmăriseră totul, îi văzuseră pe lucrători cărând cutie după cutie în casa veche, îi urmăriseră cum se duceau. Acum pleca și Brad. — Credeam că și el o să locuiască aici, zise Missy plângăcios. Așa ziceai. — Ei, și cine zice că nu? întrebă Robby. Probabil că doar se duce după ceva în oraș. Ce-ar fi să ne ducem să-i dăm bună ziua doamnei Randall? — Nu vreau, se plânse Missy. Nu-mi place casa aia. — Asta spui tot timpul, sublinie Robby. Ce nu-ți place la ea? — Nu știu. Se întâmplă lucruri rele aici. Se întâmplă peste tot pe plaja asta. Vreau acasă. — Păi, du-te acasă. — Vino cu mine. — Nu vreau. Mie îmi place plaja. — E târziu, sublinie Missy. Mami o să se-nfurie pe noi. — Nu, n-o să se înfurie, răspunse Robby.
208

— Gata. Se îndepărtă de fratele ei. Smuci de mâna lui Robby și aproape involuntar el începu să alerge cu Missy. respectând ordinul dat de mama lui. Missy se uită în sus și. • Brad trase în fața galeriei și se asigură că nu parcase pe trotuar. — Bine. acum. De când femeia aceea se sinucisese. dar eu merg prin pădure. dar Missy îl opri. ca ei doi să stea împreună. După câteva minute. — Mi-e frică. căsuța era acolo. vizibilă între copaci. destul de clar. — Poți să o iei pe acolo dacă vrei. Porni spre ieșirea din pădure. Haide. Missy îl prinse de mână. Când ajunseră lângă căsuță. — Haide să nu mai mergem pe plajă. — Ba știu. dar o urmă oricum. amintindu-și de amenda pe care i-o dăduse Harney Whalen ultima oară când fusese acolo. nu era convins că Missy navea dreptate. — Glen? Ești aici? — În spate. Robby o privi curios. dar nu zise nimic. zise Robby supărat. în ciuda vorbelor curajoase. sublinie Robby. — De unde știi? — Știu și gata. Nu-mi mai e frică. strigă Glen. Apoi se duse la ușa galeriei și își vârî capul înăuntru. În timp ce parcurgeau ultimii câțiva metri până la casă. se rugă ea moale. zise el. — Haide să mai mergem prin pădure. insistă Missy. Missy se opri brusc. — Asta pentru că suntem aproape ajunși acasă. mama lui se purtase foarte ciudat în ultimul timp și Robby nu putea să-și dea seama de ce. Cedă insistențelor surorii lui. Missy îl luă pe Robby de mână și i-o strânse tare. — Ba nu știi.Dar. mama lui păruse îngrijorată. — Ce e? întrebă Robby plictisit. 209 . Hai să fugim. — De ce? — Acesta e locul de pe plajă unde a ieșit la suprafață omul acela. Robby hotărî că sora lui era o adevărată pacoste. zise Missy.

— Brad. Fu și mai surprins că Glen nu era singur în camera din spate. lui Chip îi pieri zâmbetul. — Nu prea înțeleg. Brad se uită la galeria aproape terminată. nepotul lui. — Ai primit ajutor în cele din urmă? Glen se ridică de la planșeta unde lucra la niște schițe și zâmbi. ma ajutat cu mult mai mult.Îndreptându-se spre fundul clădirii. precum și despre insinuările absurde ale lui Harney Whalen cum că Glen ar fi fost implicat în moartea tui Max Horton și poate 210 . Brad se uită în jur. îl corectă. zise Glen. Brad îi ascultă în liniște pe Glen și Chip explicând ce se întâmplase în ultimele zile. — Ești în exercițiul funcțiunii? — De vreun ceas nu mai sunt. — L-ai cunoscut pe Chip Connor când ai mai fost pe-aici? întrebă el. mai mult sau mai puțin. Se uită cu un ochi critic la Chip. dacă toată lumea din oraș vrea să mă acuze că îmi neglijez datoria. zise el cu un zâmbet. zise el. — E evident că iese. Apoi privirea lui Brad se mută asupra lui Glen și când vorbi păru complet derutat. — Doar ești adjunctul lui Whalen. — Vrei să vorbești numai cu Glen? — Cum vrea el. Mă așteptam să te găsesc înghesuit într-un colț sau mai rău. Cum Brad se fâstâci. Chip știe ce s-a întâmplat. surprins de progresul făcut. ce-ar fi să mă pui la curent cu ce s-a mai petrecut? Glen desfăcu trei cutii de bere și se așezară cu toții cât mai comod posibil pe câte o bucată de lemn. Când ai sunat azi dimineață păreai îngrozit. s-ar putea să aibă dreptate. Ajutorul de șerif puse deoparte ferăstrăul pe care îl ținea și-i întinse mâna lui Brad. — E-n regulă. Probabil să sunteți doctorul Randall. Dar. nu? — Și. Îi aruncă o privire lui Chip. zise el. De fapt. — Încântat să vă cunosc. Acuma. zise Chip. contracară Brad. în niciun caz lucrând fericit cu ajutorul de șerif.

gustă din ea și dădu din cap mulțumit. lucrurile îi păreau mult prea complicate. Apoi se uită la Chip iscoditor. Când terminară. La început am crezut că pur și simplu nu-i plac străinii. — Se vede pe fața ta. răspunse Brad. Ceva mult mai complicat. Ochii lui Glen se micșorară când înțelese insinuarea. Dar Merle Glind nu se lăsa ușor. Dintr-o dată nu mai era nimic de spus. zise Brad. — Ai vrea să-mi spui la ce te gândești? — Nu cred că mă gândesc la ceva. — Mai complicat? întrebă Chip. Dar lucrurile care nu par a avea o legătură unele cu celelalte uneori au. dar am început să cred că e altceva. În schimb. nici măcar nu părea să fi auzit ce-l întrebase Chip. frecându-și mâinile. Era derutat și supărat. Ce-ar fi să-mi spui? 211 . Glind se cățără pe taburet lângă Chip. — Nu-l înțeleg pe omul ăsta.chiar și a lui Miriam Shelling. Termină berea. Cred că mai bine m-aș ocupa un pic de Robby. Cei trei bărbați tăcură. zise el. — Vrei puțină companie? întrebă el. trânti paharul gol pe masa de la bar și mai ceru unul. Ce vrei să spui? Brad nu răspunse. sărată. îi puse o întrebare lui Glen aparent irelevantă. Adăugă cu grijă un vârf de sare la berea pe care o pregătise. — Încerci să spui că Robby e implicat în ce se întâmplă? — Eu nu încerc să spun nimic. • Capitolul 21 Chip Connor stătea la barul din Harbor Inn în seara aceea. încercând să pară detașat. — Da. dă-mi voie să-ți cumpăr o bere. — Nimic nu încheie mai bine ziua ca o bere bună. sorbind încet dintr-o bere și încercând să-și facă ordine în gânduri. Dar știm că ceva s-a întâmplat cu el aici și acum li se întâmplă altor oameni. — Dar Robby? — Robby? Ce legătură are el cu toate astea? — Nu știu. Merle Glind apăru lângă el. Brad clătină din cap cu tristețe. răspunse Chip evaziv.

dar când păși pe chei își dădu seama că cineva era deja acolo: o luminiță se ivi în întuneric. — Nimic palpabil. Porni spre chei. repetă Chip cu acreală. Era aproape ca stropii din apa mării. — Chip? Tu ești? Chip recunoscu imediat vocea stridentă. ca și cum ar fi fost de neînțeles pentru el ca cineva să-și facă grijă pentru șeful poliției. — Hei! strigă Chip. cloncăni el. aproape cu indiferentă. Sunt o grămadă de lucruri care s-au adunat. dar mai ușoară. Chip ridică instinctiv mâna să-și acopere ochii. căci lumina îl orbea. Probabil că sunt agitat. genul de ploaie care împrospătează aerul și nu-ți cere umbrelă. Apoi îl bătu pe umăr pe Glind și plecă. Sau începe ploaia. mai blândă. aproape mângâietoare. Aruncă două bancnote pe tejghea și rânji când Merle le adună. din câte știu. gândindu-se că ar putea să verifice legăturile bărcilor. zise Chip stingherit. — Nu. — Mereu se pregătește să plouă pe-aici.— N-am ce să-ți spun. — Cred că o să mă duc să mă plimb. asta nu pot să-mi închipui. sau se oprește. — Da. asta am zis. când își dădu seama că n-o să afle la ce se gândea Chip. dar Glind nu păru să audă. Cred că sunt îngrijorat din cauza lui Harn. — Ce fel de lucruri mărunte? Ochii hangiului sclipiră de nerăbdare și Chip Connor se hotărî brusc că nu voia să i se destăinuie lui Glind. — Păi. — Ne mai vedem. strângând din buze și încruntând din sprâncene. Luminița se roti. — Harn? Harn Whalen? Vocea lui Merle Glind era plină de neîncredere. — Afară începe să plouă. zise el încet. Era o ploaie ușoară. — Bunicule? 212 . Își termină berea care-i fusese pusă în față și se ridică. E ceva-n neregulă cu el? Chip ridică din umeri. Chip o simți rece pe față și îi plăcu senzația. îi atrase Glind atenția. amestecată cu ceață. zise el. răspunse Chip. Sunt niște lucruri mărunte.

nu e omul negru. o să știi la ce mă refer. Totul e asigurat. Am păstrat niște whisky special pentru o noapte ca asta. Nu prea apuc să te văd cât mi-aș dori. Vin la tine numai când au o problemă. — Mulțumesc. Chip se grăbi spre chei. Când sprâncenele lui Chip se ridicară în semn de scepticism. Ei cred că sunt un bătrân senil. bombăni Riley. zise sec bătrânul. — Dacă ar fi fost să fac pneumonie. Du-mă până acasă cu mașina și hai să vorbim despre asta.— Ei da. Vrei să stai aici în ploaie toată noaptea sau mergem? Se întoarseră la han. — Te gândești la ceva anume? Te preocupă ceva? — Nu sunt sigur. se răsti Riley. — Tu? Chip râse zgomotos. așa-s nepoții. Pot să stau să pălăvrăgesc cu Tad Corey și Clem Ledbetter toată ziua și nu-mi e de niciun folos. Bunica ta e în casa asta. treaba e făcută. Riley pufni din nas. se plânse Riley. Chip chicoti. aș fi făcut-o de ani de zile. bine legat. — Tu n-ai să apuci să ajungi senil. E vorba de amintiri. — Nu mă refeream la vreo stafie sau așa ceva. — Ce faci aici în ploaie? Ai să faci pneumonie. și merseră până la casa lui Riley în liniște. — Ei. — Dar ce-i așa special la noaptea asta? — Tu. — Ar trebui să vinzi casa sau să-ți iei o mașină. — Sunt prea bătrân. Nu pot să obțin carnetul de conducere și nu pot să mă-nvăț să locuiesc în altă parte. Ei. Pentru mine fiecare cameră din casa asta 213 . Apoi se încruntă la Chip. zise el neliniștit. pe care Riley o construise pentru soția lui cu șaizeci de ani în urmă. dacă la asta te-așteptai. — Asta voiam să fac și eu. — Cum de ai venit să verifici? Nu faci asta de obicei. Verific bărcile. Când o să ajungi la vârsta mea. — Am fost la han și am simțit nevoia să mă plimb. în stil victorian. comentă Chip când intrară în casa mare. — Ba ești sigur. unde era parcată mașina lui Chip.

Și pe urmă el a 214 . turnă în două pahare mari – fără gheață. În afară de noi și de Harn Whalen. — Toți simțim la fel. care atârna deasupra șemineului. E o poveste mai veche. — Poate că acum. Glen mi-a spus ce căutau el și ai lui la înmormântare și eu i-am spus lui Harney. Se aflau în micuțul salon chiar de la intrarea în hol și Chip se uită la portretul bunicii. Nu era niciun secret.are amintirile ei. cu Corey și Ledbetter. din nu știu ce motiv. fără apă minerală – și îi întinse unul lui Chip. — Și cine te preocupă? Harn Whalen? Chip dădu din cap și luă o înghițitură de whisky. Spune-mi ce se-ntâmplă cu Harney. Găsi sticla de whisky. răspunse Riley. soții Palmer au fost singurii care au venit. zise el. simțind cum arde când îi alunecă pe gât. — Știu. remarcă el. nu gândesc niciodată așa. L-am cunoscut după înmormântarea lui Miriam și Pete Shelling. Era mătușa lui. — Prin locurile astea nu-i mare diferență. zise Riley. — Îl vânează pe Glen Palmer. chicoti Riley. M-a trimis să vorbesc cu Palmer. Râmase pe gânduri câteva minute. Dar motive sunt. — Oricum. Totdeauna mă gândesc la Harn ca la o rudă prin alianță. — Nu-l cunoșteam până acum câteva zile. Ai aflat? — Sigur. nu ca la o rudă de sânge. Apoi îi explică: — Sunt multe chestii mărunte… Dar mai ales felul în care reacționează față de străini. zise Chip. doar că Glen crede că nu era treaba noastră. despre mama ta și chiar și despre tine. — Dar se pare că nu are niciun motiv. Dar. zise bătrânul. — De ce n-ar semăna? replică Riley. — Asta nu e ceva de neînțeles. Dar mai ales despre bunica ta. nu. — Mă îngrijorează. zise Riley. Despre bunica ta. continuă Chip. — Seamănă foarte mult cu Harney Whalen. Voia să știe ce căuta Glen acolo. — Așa zicea și Harney. — Palmer? Nu știam nici măcar că îl cunoști. Riley confirmă scurt din cap. — Am fost și eu acolo. — Într-un orășel ca ăsta totul privește pe toată lumea.

Se aplecă în față. înțeleg că e suspicios cu străinii. Dacă și-ar găsi timp să-l cunoască și el pe Glen. poate să deseneze orice. Nu vrea să facă nimic ca să afle ce s-a întâmplat cu tipul acela. ca pentru a spune un secret. — Nu chiar. păru că își făcuse o părere. Îmi tot spun că e doar în închipuirea mea. zise Riley. — Stai numai să vezi galeria. — M-am simțit groaznic din cauza aia. dar a cam pierdut controlul. zise el. dar e prima oară în viața mea că am ajuns să cunosc pe cineva care nu s-a născut aici. o să iasă la fix. — N-aș garanta. zic eu. Aflu o mulțime de lucruri pe care nu le știam înainte. Și uneori. Îi zâmbi bunicului. Mă gândesc să-mi dau demisia. Am petrecut ceva timp cu el. Și cu cât îl cunosc mai mult pe Glen. dar lucruri ca cele ce i s-au întâmplat lui Harney când era mic le porți cu tine și când te-ai făcut bărbat. — Ei. În cele din urmă. amintirile mai vechi sunt mai puternice decât cele mai noi dacă înțelegi ce vreau să-ți spun. El face planurile și eu le execut. dar treaba se agravează. Riley se încruntă și-și cercetă nepotul. Dar mă răsplătește cu ceva. zise el la sfârșit. Viața n-a fost prea ușoară pentru el și mai toate greutățile au venit de la străini. Acum Glen nu are bani deloc. în afară doar să creadă că Glen e implicat – Dumnezeu știe de ce – și toată treaba asta mă depășește. e un tip cu adevărat drăguț. Am rămas pe-acolo și l-am ajutat pe Glen. Chip se foi încurcat. cu atât înțeleg mai puțin atitudinea lui Harney. nu cred că ar mai fi așa dur cu el. dacă-i pui un ferăstrău în mână. zise el. S-au petrecut cu mult timp în urmă. Horton. A încercat să distrugă toată munca lui Glen. — Poate că ar trebui să-ți spun câte ceva despre Harney. l-ai terminat. Nimic extrem de important. — Te plătește ceva? vru să știe Riley.făcut o chestie pe care nu mi-o pot explica. — S-o distrugă? Ce vrei să zici? Chip îi povesti bunicului său ce se întâmplase. dar. 215 . Ce ciudat.

furtuna nu ajunsese încă la țărm. de cum luă paharul. dar apoi ochii lui Riley se deschiseră și acesta se uită fix la Chip. cu o forță nebună. îl stăpânea și-atât. Nimeni nu a aflat exact ce s-a întâmplat în noaptea aceea. A revenit. văzând cu ochii minții întreaga scenă în timp ce o povestea. — Nu sunt sigur dacă trebuie să-ți spun povestea – s-a întâmplat cu mult timp în urmă și nu e prea plăcută. începu să vorbească. Pe când tânărul îl umplea. privirea lui Riley se întoarse în altă parte.— Să nu mai zici la nimeni. cam la jumătatea distanței unde sunt casele acum. Bătrânul termină de vorbit și închise ochii încă o dată. A doua zi dimineața s-a dezlănțuit iadul. Îi întinse paharul lui Chip și îi ceru să-l umple din nou. Pe Sod Beach. Chip crezu că bunicul adormise. dar nu a mai fost niciodată ca înainte. în noaptea ploioasă. Dar te-ar putea ajuta să înțelegi de ce Harn are sentimentele pe care le are față de străini. începu Riley. așa că au încercat să-l determine să le livreze dreptul de a folosi cheresteaua. îl îndemnă Chip. Preț de câteva secunde. — Ei bine. era într-o noapte ca aceasta. Apoi. spune mai departe. mai ales în pădure. — I-a găsit pe plajă. bunicul lui Harn avea destul pământ în zona asta. ochii lui păreau aproape închiși. dar până la urmă au apărut marii chiristigii din Seattle și au încercat să-l cumpere. Oricum. concentrându-se undeva dincolo de cameră. Mama lui – sora bunicii tale – a murit când s-a născut Harn și tatăl lui a luat-o din loc la puțin timp după aceea. dar în timpul furtunii s-au petrecut lucruri teribile. Harney s-a trezit și casa era goală. dar uneori îmi amintesc lucruri care s-au întâmplat acum șaizeci. — Haide. I-a căutat pe bunicii lui prin preajmă. Dar. Bătrânul Whalen nu voia să-l vândă. Plaja 216 . șaptezeci de ani mai bine decât îmi amintesc lucrurile care s-au petrecut luna trecută. dar când Harney – pe atunci avea șapte sau opt ani – s-a dus la culcare. Așa s-a făcut că bunicii lui Harn aveau grijă de amândoi. locuia cu bunicii lui. Riley închise ochii. Când Chip îi dădu paharul plin. a izbucnit. Așa că a-nceput să-i caute. Nu se folosea prea mult de el. Niciuna dintre case nu era atunci. Dar atunci s-a întâmplat ceva. noaptea târziu. — Când Harney era copil. Se pregătea de furtună. Nici asta n-a mers. și o vreme părea că s-a terminat așa. dar nu erau acasă.

și ce s-a întâmplat ulterior n-a fost de niciun ajutor. zise Riley scurt. dar pur și simplu îmi dispăruse din minte. I-am văzut și eu puțin mai târziu. Nu i-a păsat nimănui de aici – toți credeau că era implicat în uciderea bătrânului Whalen și a nevesti-sii. înecați. Bătrânul n-a vrut. zise Riley. A murit înecat. iar fețele le erau vinete. tatăl lui murise și lui Harney i-a revenit pământul. Ochii le erau ieșiți din orbite. — S-a mai întâmplat ceva? — Cam la o săptămână de la înmormântare. desigur. Contractul de închiriere nu era pe termen lung – doar pe zece-cincisprezece ani – dar. — Cum a obținut-o Harney? — A crescut.era doar plajă și-atât. Nu mai vorbi câteva minute. Apoi a închiriat plaja tipului ăla. — Ciudat că îi zic bătrânul Whalen – cred că era cu douăzeci de ani mai tânăr decât sunt eu acum când a murit. tatăl lui Harney a cedat și a semnat un contract de închiriere cu chiristigiii aceia. — Ce chestie. Baron. dar nu i-a mers. Din glasul lui reieșea dezgustul. El a refuzat să-l reînnoiască. În orice caz. zise Chip moale. dar de data asta nu mai era o poveste. când s-a terminat. Zicea că fusese o înțelegere nescrisă. Le povesteam lui Tad și Clem despre Baron ieri și nu-mi aminteam cum îl chema. A așteptat. Îi știu numele la fel de bine cum mi-l știu pe al meu. dar tatăl lui Harn a făcut-o. Dar Harn a adus un avocat mare din Olympia care să susțină cazul. Era ca în poveștile tribului Klickashaw. Erau bunicii lui Harn. Dar erau acolo – îngropați în nisip până la gât. Au aflat cine a făcut-o? — Nu. A mai rămas o vreme și a încercat să pescuiască. până să-i scoată din nisip pe cei doi Whalen. — Isuse. un fel de liberă opțiune. În orice caz. care a construit casa pe care o are Harney acum. Bunicul chicoti. Și expresia fețelor – n-ai fi crezut. care i s-a întâmplat 217 . apoi îi zâmbi nepotului. — Toți aveau suspiciunile lor. cred. același lucru s-a întâmplat și cu nevasta lui Baron. Groaznic. Baron era furios – foarte furios. Oricum. Tot orașul s-a dus acolo. el a terminat cu închirierea și cu Baron. după cum îi spuneam lui Tad și Clem. Harn s-a dus acolo și la început nu i-a văzut. asta a făcut.

Ciudat cum se întâmplă lucrurile astea. din câte știu. Missy stătea nemișcată. cu pumnii strâns încleștați. În vis. chiar dacă n-a dovedit-o nimeni niciodată. Din pătuțul de deasupra nu veni niciun sunet. cu fața chinuită de teamă. ca de ramuri rupte. S-ar putea să fi fost chiar același copac. comentă Chip. — S-a spânzurat? După ce s-a înecat soțul ei? — Da. nu era nicidecum o asemănare fizică.și lui Miriam Shelling. Câțiva străini i-au omorât bunicii. Chip sorbi ce mai rămăsese pe fundul paharului de whisky și se uită țintă. S-a spânzurat în pădure. acel ceva de la fereastră o fugărea. din ce în ce 218 . Fața ei întunecată avea o expresie stoică. Când studie portretul. Expresia de impasibilitate. de-asta Harney îi urăște așa de mult pe străini. Era ceva la fereastră? Ceva care o urmărea? Visul reveni. Cred că tipul care-a zis că „istoria se repetă” avea dreptate. Era vorba de expresie. • Missy Palmer dormea. Apoi i se păru că aude ceva. Își îndreptă privirea spre fereastră și bătăile inimii i se accelerară. Ploaia răpăia pe acoperiș și Missy începu să se zvârcolească în pat. cu mult înainte să te naști tu. La zgomotul de ramuri rupte venit de-afară deschise ochii. Un zgomot. dar erau urmăriți. la portretul bunicii lui. La fel ca Pete și Miriam. încercând să se ascundă. patruzeci de ani. Se refugiaseră în pădure. aproape impasibilă. Chip începu să-l înțeleagă pe Harney Whalen și sentimentul de îngrijorare îi spori. — De ce-ar fi făcut-o? Ce s-a întâmplat cu soții Baron a fost acum treizeci și cinci. Chip se holbă la bunicul lui. își dădu seama că asemănarea dintre ea și nepotul ei. cu amintirea coșmarului încă proaspătă în minte. — Ciudat e că Harney nu mi-a povestit asta. Ea era pe plajă cu Robby și pe amândoi îi fugărea. Riley făcu un gest nervos. — Robby? șopti ea. Harney Whalen. ascultându-și bătăile inimii. Oricum. Se trezise brusc. întinsă în pat. de parcă ar fi vrut să sugereze că viața fusese grea pentru ea și îi supraviețuise. gânditor.

Missy a avut un vis urât. Atunci. îl liniști Rebecca. L-am văzut la fereastră. Nui nimic acolo. luminând cu lanterna înspre pădure. o alină Rebecca. — O să arunc o privire. Scooter țâșni printre picioarele lui. Dar Missy continua să plângă. dar venea după noi. Ai visat. Tipă. Culcă-te la loc. Nu era nimic. nu putea să fugă. insistă Missy. Glen se aplecă și îl luă pe sus. lătrând din răsputeri. Simți brațele mamei în jurul ei și începu să plângă cu suspine. Robby. gata. Eu și Robby fugeam de el. Și atunci am căzut… Se cufundă încă o dată în plânsul ei și Rebecca îi mângâie părul încet. Oricât ar fi încercat. agățându-se de Rebecca. se opri din lătrat. — E bine. A visat urât. Era adevărat. suspină Missy. încercând s-o doboare. — Gata. dominând-o. Picioarele îi erau prinse în ceva cleios. Își puse o pelerină de ploaie peste pijama și deschise ușa căsuței. se aplecase peste pat cu o privire curioasă pe fața lui somnoroasă. este. Capul lui Robby dispăru sub cearșaf când Glen intră pe ușă. — E bine? întrebă el îngrijorat. — Pe cine ai văzut. • 219 . Totul e bine. — N-am visat! strigă ea. Încerca să ne prindă. zise Glen. nu e nimeni afară. — Ce s-a-ntâmplat? întrebă el amețit. zise Missy. — Ba da. îi spuse Rebecca. liniștit fiindcă fusese scărpinat. Picioarele nu i se mai puteau mișca. întinzându-se spre ea. — Dar era cineva aici. Dar nu i-am văzut fața. zise Rebecca. cu codița agitându-se furioasă. — Ai visat. draga mea? întrebă Glen.mai aproape. E doar un vis. trezit de strigăt. îi zise el cățelușului. atâta tot. — Nimic. Capul lui Missy se ridică din poala maică-sii. — E-n regulă. scărpinându-l pe burtă. chiar când să-nchidă ușa. care o trăgea în jos. — Un bărbat. Era acolo. Scooter. Atunci căzu și deodată silueta aceea fu deasupra ei.

când vântul se porni să urle. uitându-se în urmă la fiecare clipă. • Capitolul 22 În dimineața următoare. apoi așeză din nou cățelușul jos. ca să se asigure că nu îl pierduse din vedere pe Glen. Grozăvia se stârni. în fața camerei copiilor. dar terenul era pietros. — Mai lasă-i să doarmă un pic. S-ar fi putut să nu fie. dac-o fi fost ceva aici. E o adâncitură în pământ. — Ai găsit ceva? — Ce te face să crezi că am căutat ceva? — Căutai. deschise ușa căsuței și-i dădu drumul lui Scooter. Ridică stângaci un picior lângă un tufiș. Rebecca puse jos paleta pe care o ținea și începu să așeze masa. ridică ușor câinele care se zvârcolea și cercetă cu atenție pământul. — Vrei să iei copiii? întrebă ea. devreme. unde începu să hămăie ca să fie lăsat înăuntru.La două mile depărtare. și presupun că aș putea pretinde că e o urmă de pas dacă aș vrea. Eu nu m-aș crede. — Ei bine. acum nu mai este. — Ce grabă ai în dimineața asta? 220 . Ai găsit? — Nu fără o anumită doză de imaginație. bombăni el către Scooter. când Glen îl urmă. o șterse repede printre copaci. ștearsă de ploaia ce continua și care ar fi putut fi o urmă de pas. îl găsi adulmecând pe sub fereastra copiilor. Cățelușul o zbughi după colț și. pierzându-și interesul pentru ceea ce adulmecase mai înainte. Scooter. Când Glen intră în casă după cățeluș. Rebecca se uită curioasă la el de la soba unde prăjea niște ouă. îmbibat de apă și acoperit de ace de pin. Glen se așeză pe vine. dar cred că nimeni nu m-ar crede. Îi iau cu mine când plec și-i las la școală. Glen Palmer își puse mantaua impermeabilă. Glen se încruntă ușor și încercă să mai găsească o adâncitură asemănătoare. Era o adâncitură ușoară. ușa din spate a galeriei lui Palmer fu dată de perete. apoi alergă la ușa de la intrare.

M-a întrebat dacă poate să-l examineze pe Robby. — Cu Robby? Ce-i cu Robby? — Mai nimic. Se pare că doar atât pot să fac pentru el. își pierde vremea. — Și mie. — Ceva te preocupă. Doar nervii mei. apoi zise: — Când a mai avut Missy coșmaruri? Glen se încruntă. Rebecca dădu din cap. probabil că nimic. o corectă Glen. zise Rebecca. — Pictura? Care din ele? — Cea cu casa veche. dacă ții minte. — Cred că da. Au o imaginație bogată. Un coșmar nu înseamnă nimic. Dar tot am sentimentul ăsta. — Doar că ea zicea că cineva a fost afară azi-noapte și ai găsit o urmă de picior. Făcu o pauză. dar nu era o tăcere convenabilă. zise Glen zâmbind. zise ea neconvinsă. în care stau soții Randall. Apoi vocea îi deveni mai serioasă. cu toate că tonul vocii contrazicea afirmația. — Dar i s-a părut că vede pe cineva afară. — Îmi place de el. — Cred că niciodată. O să deschidem galeria la sfârșitul săptămânii. — Așa se-ntâmplă cu toții copiii. răspunse Glen. Dar asta nu dovedește nimic. — Am găsit ceva ce ar fi putut fi o urmă de picior. Tăcură amândoi. încercând să-și amintească. Îi place cu adevărat. doar că s-ar putea să apară Chip și nu vreau să-l pierd. încercând să treacă peste asta. Cred că vrea să priceapă ce s-a întâmplat cu el când am venit aici. — Mai bine te-ai duce cu Robby la Brad Randall.— Nu mare lucru. presupun. Hai să nu facem din țânțar armăsar. Dar. Rebecca oftă. Știi asta la fel de bine ca mine. Glen râse. — Tot am sentimentul că ceva s-a întâmplat sau că e pe cale să se întâmple. dacă m-ar întreba pe mine. 221 . Îmi place mai ales cum lucrează. — Dar tu? Ce simți tu? — A. zise Glen în cele din urmă. Și o să-i dau lui pictura aceea.

Fără să se oprească la mașină. Rafturile pe care se aflaseră aranjate vasele de ceramică ale Rebeccăi erau goale. cuvintele de salut îi înghețară pe buze și se ridică în picioare. — Presupun că o să-mi treacă. părând toate și mai grotești în ramele neatinse. terminate cu o zi înainte. Fiecare pânză era făcută bucăți.Apoi zâmbi forțat. apoi se duse la galerie. Erau în ramele lor. 222 . ciopârțite cu răutate. Stătea tremurând în fața lui Chip. privind drept înainte. Și picturile. apoi răsuflă. încercând să se controleze. dar și acestea fuseseră distruse. toată ceramica era pe podea. Făcu stânga-mprejur. adunată grămadă lângă perete. trăgând aerul în plămânii lui congestionați. Simți cum furia se ridică în el și cum o indignare crescândă punea stăpânire pe ființa lui. Vorbele îi rămâneau în gât și se opri. străbătu galeria și ieși pe ușa din față. Chip își apucă pălăria și porni spre ieșirea din birou. După un sfert de oră intră în secția de poliție. încercând să se forțeze să nu strige și să nu plângă. Știu că ceva era în neregulă de cum deschise ușa. bine ancorate în perete de Chip Connor acum câteva zile. — Cineva a spart galeria azi-noapte. Rafturile. dând drumul unui oftat greu. Au făcut-o praf. — Unde te duci? vru să știe Glen. fiecare piesă fiind făcută zob. — Vreau s-o văd. La vederea expresiei de pe fața lui Glen. Au ruinat-o. — Haide. Respiră adânc. Camera din spate era și mai rău. zise Chip. De ce nu scoli copiii din pat? • Glen lăsă copiii la micuța școală din Clark’s Harbor o oră mai târziu. fuseseră smulse. porni pe jos spre sat. Toată sticla fusese spartă și scheletul fusese rupt și împrăștiat prin cameră. fuseseră sfărâmate. începu Glen. — Galeria. Vitrinele. Chip Connor ridică privirea când auzi ușa deschizându-se. zise el în cele din urmă.

Cât privește galeria. Dacă aș fi făcut-o. — Ai niște cafea pe-aici? Sau poate ceva de băut? Răceala dispăru imediat din purtarea lui Chip.Era un ton glacial în vocea lui. Am intrat înăuntru și locul e distrus. îi turnă lui Glen niște cafea din filtrul uriaș care era deja pregătit și se așeză din nou la birou. — Ai venit încoace ca să raportezi ce s-a întâmplat sau ca să țipi la Harney Whalen? Întrebarea îl luă prin surprindere pe Glen și trebui să se mai gândească. — Ai venit pe jos? — Eram atât de înnebunit. Și picturile mele. — Îmi pare rău. — Pot să te întreb ceva? zise el. Și una și alta. — Desigur. Mai e cafea acolo? — Servește-te. Sigur că trebuia să vă spun ce s-a întâmplat. — Mă bucur că nu-i aici. o să știi mai bine ca mine. Am venit până aici de îndată ce am văzut ce se întâmplase. zise Glen cu voce voalată. Cât de rău este? — Ceramica și tablourile sunt distruse complet. Închise ușa biroului. probabil că aș fi intrat în vreun copac. pe care Glen nu-l mai auzise niciodată înainte. Ceramica Rebeccăi. Ce s-a întâmplat? — Nu știu. Apoi se încruntă ușor. — La dracu’! înjură moale Chip. — Unde-i Whalen? — Nu-i aici. zise Glen dezgustat. zise el. presupun. urma să-mi vărs puțin furia și pe Whalen. dar. — Pe cuvânt că nu știu. Cred că n-a fost prea profesional felul în care m-am purtat. zise Glen. încât nu puteam să mai văd clar și nici nu m-am mai gândit să mă urc în mașină. Probabil că miaș fi dat drumul la furie dacă ar fi trebuit să vorbesc cu el. S-a dus până la doctorul Phelps în dimineața asta. Chip vorbi din nou. — Nu încă. în timp ce Glen își umplu din nou ceașca. 223 . Se simți brusc neputincios și se scufundă în scaun. probabil. zise el în cele din urmă. nici nu prea am stat să mă uit. Sincer să fiu. Când Glen se mai așeză o dată. Lasă-mă să stau jos un minut. Amândouă camerele. Așteptă. mușcându-și buzele gânditor.

Zâmbi fără tragere de inimă. Chip nu putea să se uite în ochii lui Glen. Poate că nu. zise el cu o voce pierdută. zise el. zise Glen. Mai făcu câteva însemnări. Haide să mergem să vedem. — E vreo cale să le repari? Glen clătină din cap. — O să se întâmple din nou. probabil că nu. Zâmbi scurt. — Presupun că știi ce cred. — Au intrat pe aici. Își scoase carnețelul și începu să facă în scris o descriere a pagubelor. remarcă Glen. dar vitrinele le putem reface. Ești gata să mergi la galerie? O să fac un proces-verbal și o să hotărâm ce să mai facem. cu o balama complet smulsă din toc. — E făcută praf. — Să facem ce? Ce ar mai fi de făcut? Totul e distrus. • — Sfinte Cristoase! zise Chip când cei doi intrară în galerie. 224 . zise Chip. — Pot să-ți sugerez ceva? întrebă Chip. Apoi hotărî că ar putea fi și el sincer. N-o să aflăm cine a făcut-o și știi asta. cu o figură lipsită de orice expresie. — Am putea afla. — Nu știu dacă e de vreun folos. — Cred că-i mai bine că nu-i aici. — Poți să repari o ruptură mică uneori. dar așa ceva nu. se duse în cea din spate și repetă procedeul. aprobă Chip. — Nu. dar putem repara galeria. zise el. Arată de parcă cineva a dat drumul unui urs aici. O să trebuiască să aducem geamuri noi. Atârna grotesc. — Poate că da. Glen se uita la fragmentele de tablouri. — Așa se pare. ignorând în mod deliberat remarca lui Glen. apoi puse carnețelul deoparte. pornind spre ușa din spate. Și dacă aflăm cine a făcut-o… — Ei. zise Glen înăbușit. La naiba. ai dreptate. hai. Chip. fu de acord Chip. — Nu și dacă punem un sistem de alarmă. Când termină în camera de la intrare. dacă tot nu mai avem nimic de vânzare. nu știm nici măcar de ce au făcut-o. — Nu-i chiar așa. apoi adăugă: — Rafturile au mai fost smulse din perete până acum.

Phelps asculta cu răbdare. — S-o iau? Ce tot vorbești? — Aveam de gând să ți-o dau în ziua când am fi terminat galeria. Chip. zise Glen. cu silueta ciudată la fereastră. Așa că am pus-o deoparte. Ai înțepenit la volan preț de câteva secunde. Am momente de vrajă. zise Harney ezitant. O să începem să strângem. — Rebecca zicea că o să se întâmple ceva. îi explică Glen. când părăsiră galeria câteva minute mai târziu. continuă. — Dar e mai mult decât atât. — Vrajă? Cum adică. Zicea că s-a întâmplat ceva sau că e pe punctul de a se întâmpla. S-ar putea să nu mai stea mult pe aici. 225 . Când termină Harney. protestă Chip. Sunt liber. — Nu înțeleg de ce-ai venit la mine. Du-te acasă și povestește-i Rebeccăi ce s-a întâmplat. Chip se uită curios la el când Glen întoarse pictura pe care o ținea. al doctorului Phelps și îi descria ce se întâmplase în după-amiaza zilei precedente. zise el. când ne-am trezit. e tot ce ți-a rămas… Dar. să facem curat mâine. — N-au luat tot. Dar cred că mai bine-ai lua-o acum. — Ia-ți o zi liberă. domnule doctor.Fără să mai aștepte un răspuns. — Nu pot s-o iau. Oricui i se-ntâmplă din când în când. Era o pictură pe care o pusesem deoparte și n-au găsit-o. înghesuit. Chip ducea cu el pictura și își făcea planuri unde s-o atârne. vrajă? Parc-ar fi un simptom băbesc. După un minut se întoarse înapoi. Am pus-o deoparte pentru că o păstram. Chiar azi dimineață. zise el. Oricum murdăria trebuie curățată. ridică din umeri. ca să fii sigur. dar brusc Glen se întoarse în atelier. iar apoi hotărâți ce vreți să faceți. ca să nu fiu tentat s-o vând. • Harney Whalen stătea în biroul dezordonat. Plecaseră din camera din spate în galerie. — Mă bucur că asta e. Dar mai bine-ai lua-o acum. Era pânza care ilustra plaja Sod Beach și casa dărăpănată. Doamne. Fața lui Glen se întunecă amintindu-și ceva. zise el triumfător. — Bine.

Oricum. Nu-mi amintesc nimic. până acum. — Hm. Randall îi cheamă. Mă uitam la televizor și am simțit că se va întâmplă. Dacă nu apare nimic la analize. totul pare normal până acum. Acum interesul lui Phelps era stârnit pe deplin. încercând să găsească cea mai bună explicație pentru ce se întâmplase. S-au mutat în vechea mea casă de pe plajă. Când am fost vreodată bolnav? Phelps aprobă din cap. în Aberdeen. murmură Whalen. avem necazuri. îi testă reflexele și îi ascultă cu stetoscopul. zise Whalen. mâinile încep să-mi tremure și mă simt ciudat. Tu și cu mine suntem cei mai nemunciți oameni din oraș. dar. — Străinii ăștia. — Când ai avut așa ceva ultima oară? — Noaptea trecută. Phelps dădu ochii peste cap. — Va trebui să trimit astea la laborator. cel puțin nu cred că se întâmplă des. au apărut cu un contract de închiriere semnat și eu nu mi-amintesc să-l fi semnat. — Casa Baron? Credeam că n-o s-o mai închiriezi. La fel ca întotdeauna. — Ei. haide. Sau eram. — Ei și ceilalți. recunoscu Whalen. Și nu mai știu nimic până mă trezesc. ce-ai zice să te internezi vreo câteva zile? — Las-o baltă. 226 . Ar fi bine dacă te-aș examina. Am prea multe de făcut. De fiecare dată când vin străini.— E singurul mod în care le pot descrie. Dar se pare c-am făcut-o. Nu mi se întâmplă prea des sau. Se încruntă. Apoi îi făcu analiza sângelui și a urinei. — La soții Palmer te referi? întrebă Phelps. — N-o mai închiriam. — Ei. dar nu mi-amintesc când m-am dus. E ca și cum mi s-ar întuneca mintea pentru puțin. făcu Phelps nedecis. noi. dar o să aflăm dacă e ceva în câteva zile. Îi luă lui Whalen tensiunea și îi măsură pulsul. Harn. În afară de stările de vrajă – cum te simți în rest? — Bine. Eram în pat. când se întâmplă. — Cred că am avut unul din momentele mele de vrajă când iam arătat casa lui Randall și nevesti-sii. decât de azi dimineață. Phelps se încruntă. Whalen zâmbi cu amărăciune.

— Poate că n-am nimic. rotindu-se între ei. zise Whalen prietenos. — Nu am făcut-o. Pentru că era încă devreme. Îl îngrijora foarte tare. Dar ce-ai spus mă preocupă. Glen se hotărî să facă o plimbare în josul plajei. Dar ceilalți oameni? Ai putea să faci rău cuiva – aproape că ai și făcut-o ieri. Poate că doar îmbătrânesc. Ideea că Harney Whalen avea „momente de vrajă” îl îngrijora. apoi o luă spre sud. Dacă nu găsești nimic în neregulă. — Poate că da. — Nicio șansă. ca și cum s-ar fi grupat pentru un atac asupra țărmului. aproape fără tragere de inimă. contracară Phelps. Sau poate că ceva nu e în regulă cu tine și nu vrei să afli ce.Se ridică și începu să-și încheie cămașa. zise Phelps încet. asta este. găsi cabana goală. răspunse Phelps cu asprime. îi reaminti Whalen. — Ce nu cunoști nu-ți poate face rău. Mă gândesc să te trimit la Aberdeen chiar acum. Dar nu era. Phelps își dori să fie la fel de încrezător cum părea Whalen. lăsând nisipul îndesat și tare. — Ei. Glen merse spre linia valurilor. Whalen clătină din cap. • Când Glen Palmer ajunse acasă. Un bilet de la Rebecca spunea că se dusese până la soții Randall să vadă dacă putea să le dea o mână de ajutor. — Cum vrei. Ploaia ușoară care căzuse toată noaptea și toată dimineața se menținea domoală. Dar. după ea. spuse Phelps. Cerul plumburiu nu dădea semne de înseninare. la vest era aproape negru și la orizont norii de furtună alergau de colo-colo. infiltrându-se în plajă imediat. Și n-o s-o fac. mișcânduse încet. lucea udă. expusă valurilor mai mult decât în mod obișnuit. Când Harney Whalen părăsi biroul. N-am fost niciodată în spital. Încerca să decidă în ce fel să-i dea vestea Rebeccăi și care ar fi fost reacția ei. să nu mă-ntrebi ce e-n neregulă cu tine. Ar putea să-și pregătească singur prânzul sau să vină după ea. — Dar nici nu te poate ajuta. Nu vreau să mă duc acum. cum e? O să trăiesc? — După mine. 227 . Mareea era departe și plaja dreaptă. da. dacă nu-mi urmezi sfatul.

știu ce vom face: vom rămâne aici. vrei? Vom discuta problema și cu Brad și cu Elaine. totul pare posibil. — Hai să nu ne preocupăm acum de asta. — Care? întrebă Rebecca irelevant și Glen își dădu seama că ea refuza să asculte ce îi spusese. apoi vom considera că nu s-a întâmplat nimic pentru tot restul zilei. — Atunci așa să fie. Din toate reacțiile posibile. — Într-un fel. bine? • Haosul din casa soților Randall era doar puțin mai ordonat decât în galerie și Glen încercă să pară vesel când făcu această comparație. Apoi își strecură brațul sub brațul lui Glen și se uită fix în ochii lui îngrijorați. Glen ridică privirea. Oricum. Se înșela. Dacă o să trebuiască să mă hotărăsc acum ce să facem. gata să arate că nu putea fi intimidată. îi spuse Glen. când ascultă povestea lui Glen despre ce se 228 . Glen o trase mai aproape și o sărută ușor. au distrus galeria. — Ce-a fost? — Galeria a fost distrusă. Dar hai să nu mai discutăm despre asta acum. — S-a întâmplat. probabil că aș lua cea mai proastă hotărâre. nu-i așa? întrebă ea moale. au spart vasele de ceramică și au sfâșiat toate pânzele. preocupat. Rebecca îl văzu venind de la o depărtare de cincizeci de metri de casa veche de pe plajă și ieși să-l întâmpine. Aprobă mut din cap. Rebecca se întoarse încet și se holbă la bătrâna casă care făcea obiectul singurei pânze care supraviețuise. Așa că hai să așteptăm. Sau s-ar pregăti să lupte. la picioare. — Pe cea pe care i-am dat-o lui Chip. comentă ea. murmură Rebecca. Când suntem în pat. speriat. Dar. pare drept. Și diseară când vom fi în pat o să ne hotărâm. doar pe asta nu o luase în considerare. — Distrusă? Vrei să spui că cineva a pătruns înăuntru? — Au pătruns înăuntru. nu în clipa asta.S-ar da bătută și ar cere să părăsească imediat Clark’s Harbor. Aceasta din urmă ar fi fost o reacție tipică pentru Rebecca. în afară de una. N-o văzuse venind – privise în jos. — Dacă vom hotărî în pat. zise el moale.

îl imploră el. — De ce? Robby răsuci în minte întrebarea. nu le-ar plăcea. Acum.întâmplase ieri noapte. E ca o mâță speriată. Dar Missy nu vrea să meargă totdeauna și eu tot timpul trebuie să o conving. zise el încetișor. Ar crede că mai sunt bolnav. îi explică el. Dar vreau să știu ce se-ntâmplă când mergi afară pe furtună. Brad se întrebă dacă Robby stătuse în pat noaptea trecută. Uneori. E ceva ce simt în corpul meu. Dar e o incitare ciudată. — E bine. dar nu se întâmplă nimic. cu sinceritatea pe care o aveau copiii. începu să se gândească cu voce tare. Așa că. când sunt afară în furtună. — Să nu le spui lui mama și tata. am chef să mă așez pe pământ și să las ploaia să cadă peste mine. — De fapt nimic. Dar nu e o stare rea – e ceva care trebuie să se petreacă. de îndată ce sosiră Robby și Missy. dar nu sunt. Brad găsi repede un pretext ca să-l ia pe Robby la o plimbare lungă pe plajă. Se holbă la Brad. E incitant și relaxant în același timp. descrierea făcută de Glen galeriei semăna prea mult cu prăpădul pe care era știut că îl făcea băiatul în trecut. — Cred că mă incită când vine furtuna. îl liniști Brad pe băiat. dar uneori Missy vine cu mine. Lui Missy i se pare că vede lucruri când suntem împreună afară. Nimeni nu-l mai întrebase asta înainte și nici el nu se gândise. — E drăguț aici. cu ochii mari și speriați. E ca o ardere și uneori mi-e greu să mă mișc. când nu mai puteau fi auziți de cei din casă. — Ieși afară pe furtună? Brad încercă să pară dezinvolt. nu? zise el degajat. cu toate că Brad nu formulase întrebarea care îi trecuse prin gând. atunci când știu că o să se întâmple ceva bun. Dar îmi place mai mult când plouă. — Nu spun la nimeni. — Tatăl tău îmi spune că ție îți place foarte mult aici. îl stimulă ușor Brad. Furtunile îmi fac bine. Câteodată mă duc singur. Robby aprobă evaziv. strecurânduse printre bușteni în drumul lor înapoi de la școală spre casă. dar era un ton de preocupare în vocea lui pe care Robby îl detectă imediat. Nu e ca de Crăciun sau ca de ziua mea. 229 .

cu o expresie de curiozitate amestecată cu grijă. Doar că pe alții nu îi calmează. De ce mi-ar fi? Aici mi-e locul. — Nu ți-e frică când ești singur și e furtună? Robby Palmer păru nedumerit.— Dar în noaptea în care te-am întâlnit eu pe plajă? Missy nu era cu tine atunci. — Cred că avea dreptate. — Știu și eu. în ciuda temerilor care începuseră să-l macine. cum obișnuiau să ucidă oameni pe plajă și organizau ceremonii și tot felul de chestii. Glen îl trase deoparte. că nu se mai întoarce și că n-are rost să-l mai căutăm. Dar atât. un străin? Cum putea să fie locul lui aici? • De îndată ce Brad se întoarse în casă. în schimb. zise Brad încet. Măcar până avea ocazia să vorbească cu Missy. Robby spune că „îl incită”. Brad era sigur că era ceva dincolo de aparențe. Furtunile. Apoi. Robby arăta mâhnit. Robby se întoarse și începu să alerge înapoi spre casă. până să priceapă Brad ce spusese sau să-l întrebe de noaptea trecută. — Îl căutam pe Snooker și Missy n-a vrut să vină. Cum lumina după-amiezei pălea. părea că nimic neobișnuit nu se întâmpla. — Mai vezi pe altcineva când umbli prin furtună? Robby se gândi și decise că singura dată când văzuse cu adevărat pe cineva fusese acum câteva săptămâni. Și dacă îl incită pe el. dorindu-și să vină cu o explicație ușoară la evenimentele care se țeseau în Clark’s Harbor. 230 . Nu era oare Robby. Pentru moment hotărî să țină pentru el. Brad îl privi plecând și se întrebă ce voise să spună. Ne-a spus povești despre indieni. îi transformă în monștri. ca și restul familiei. — Nu. Brad nu-i pomeni lui Glen ce îi spusese Robby despre Missy. Și totuși. În aparență. timp în care Brad încercă să dea un înțeles celor pe care le spusese Robby. zise el moale. doctorul Bradford Randall își aținti privirea spre Pacific și încercă să rămână liniștit. — L-am întâlnit o dată pe bătrânul Riley. ca și cum recunoașterea faptului l-ar fi durut. Se hotărî să mai pună o singură întrebare. Merseră o vreme în tăcere. Zicea că a dispărut. zise el în cele din urmă. E ceva legat de furtuni. probabil că așa li se întâmplă și altor oameni.

luptându-se cu lemnele din sobă. în cazul că s-ar fi iscat vreo flăcăruie. Își aminti vechea zicală: toată lumea vorbește despre vreme. Luna făcea ca plaja să aibă culoarea cositorului ars. Brad puse foalele deoparte și aruncă câteva surcele în flacăra mică. • Capitolul 23 Elaine Randall nu dormise bine. Luă vătraiul în mâna dreaptă. dar mai era ceva în plus – ceva ce le spusese Brad cu o seară în urmă. Așa că stătuse trează toată noaptea. Niște foaie mici se aflau sus pe sobă. n-ar fi sigur ce ar putea face cu ea. Brad se uită la ea câteva minute. apucă foalele și începu să pompeze frenetic. genul ăsta de lucruri. știa că vremea putea influența oamenii. Manevră ușor foalele și un moment mai târziu o flacără mică țâșni. Înghesui un ghemotoc de ziar în focar. în Clark’s Harbor? S-ar putea să nu aibă sens. dar era prea concentrată să pornească focul ca să mormăie mai mult decât „bună dimineața”. Îl auzi pe Brad venind din bucătărie. Fă-o încet. apoi îi luă foalele din mână. ațâțând jarul. dar era înfricoșător. Focul se aprinse constant. — Forțezi prea mult. apoi niște vreascuri. Poate chiar nu era nimic de făcut. Ionizare. dar nimeni nu face nimic în privința ei. Sufli prea repede și focul se stinge imediat ce s-a aprins. Dar aici. Se sculase din pat de două ori. Și se gândise. Rebecca îi arătase seara trecută cum să îngrădească focul. ascultând urletul constant al valurilor. Acum era în picioare. de fiecare dată fără să-l deranjeze pe Brad.Exista o explicație pentru ceea ce se întâmplă în jurul lui. vânt. dar Elaine nu era sigură că reușise. Spre dimineață se scufundase într-un somn agitat. 231 . Era senin și văzuse Carul Mare strălucind cu putere pe cerul întunecat. Dar. chiar dacă ar găsi-o. zise el. Cu toate astea. Era nefamiliarizată cu locurile. El ar putea s-o găsească. Nu sunase logic. și privise țintă plaja. cuprinzând hârtia. Împinse cu furie în bucata cea mai mare de lemn rămasă în cutia focarului și fu surprinsă să vadă că se crapă în două și dezvăluie jarul.

— Asta ne e treaba. În primele zile n-am putut să facem deloc cafeaua. Dă-mi cafeaua. zise Elaine. — L-ai văzut pe Jeff? — Jeff? Nu-i aici? — Cred că l-am auzit ieșind chiar înainte să mă scol. tari.— Nu-i mai trebuie nimic. — Parcă-mi mai vine să trăiesc. sugeră Brad. Era gata pornit când teai apucat tu de el. • Chip Connor îl găsi pe Harney la birou. fără să aștepte un răspuns. urmată de o voce. când se auzi o bătaie în ușă. — Ei. adăugă Chip. răspunse Brad. zise Rebecca. — Nu. intră. anunță el. Se uită întrebătoare la Rebecca. ce-i așa de grav? — Vrei să spui că n-ai de gând să faci nimic? Lui Chip nu-i venea să creadă ce auzea. în faza asta. așa se-ntâmplă uneori. uitându-se cu acreală peste raportul pe care i-l lăsase acolo cu o seară în urmă. — M-am gândit că ați putea folosi ăsta. — Te aștepți să iau o măsură? întrebă el. Ea măsură cu atenție cantitatea de cafea apoi o puse în filtrul de aluminiu care aștepta pregătit pe sobă. Șeriful ridică privirea spre el și împinse deoparte dosarul. Elaine turnă în trei cești și sorbi imediat dintr-una. zise ea plină de voie bună. Scoase capacul de la termos și camera se umplu de aroma cafelei proaspete. răspunse Elaine. spuse Chip. zise Whalen cu gravitate. E un dezastru. 232 . Dacă nu s-a furat nimic. — Norocul începătorului. dacă o să fiarbă vreodată? — Până când e gata. N-o să fac. — Nu e pe plajă. Dar nu cred c-o să găsească ceva. Ai idee cât îi trebuie să fiarbă. oftă ea. — Probabil că a luat-o în partea opusă. Poate că s-a dus afară ca să caute epava. — Aș putea să mă învăț și fără cafea. — E cineva acasă? Era Rebecca Palmer și. se plânse ea. dar ar trebui să vezi locul. — I-au furat ceva? — Glen nu-și dă seama. zise Whalen indiferent. Ducea un termos.

întrebându-se unde voia să ajungă Whalen. nu vreau străini să bântuie prin oraș. Harney. — N-am vrut să reînnoiesc un contract. atâta tot. Lucrurile se schimbă. dar cred că știi asta. — Nici măcar nu încerci. contracară Chip. Și. Harn. a fost periculos pentru ei. Dar trecutul e trecut. — Așa stau lucrurile. — Nu știu ce-i cu tine. cu o tonalitate pe care nu i-o mai auzise înainte. altele nu. zise Whalen cu indulgență. nu-i așa? Chip aprobă dând din cap. Altele nu. Din când în când vin străini și mereu aduc necazuri. — Când au venit întâi bunicii mei. îl corectă Whalen. — Ei bine. Întâi din cauza bunicului tău. — Mie mi se pare că orașul ăsta e mai periculos pentru ei decât sunt ei pentru noi. Indienilor nu le plăcea ce se-ntâmpla și au făcut tot ce-a fost mai rău ca să scape de albi. 233 . zise Chip cu tristețe. în ce mă privește. indienii au plecat după un timp spre nord și am rămas singuri.Ochii lui Chip se îngustară de furie. — Asta din cauza ta. Și n-a fost. — Cunosc motivele tale. — Ei. dar nici lor nu le-a priit. Au vrut să rămână și să se-apuce de pescuit. Chiristigiii au încercat să vină aici. N-o să uit niciodată. așa a fost mereu de-atunci. Sunt periculoși. Bunicul mi-a povestit tot. Și am motivele mele. — Nu dau doi bani pe ce li se-ntâmplă străinilor. Ura apăru în glasul lui Whalen. Și știi ceva. apoi din cauza ta. Dar întotdeauna au zis că locul nu era prielnic străinilor. Eu n-am uitat ce li s-a-ntâmplat bunicilor mei. Unele lucruri pot fi uitate. Tata chiar s-a măritat cu o fată care era pe jumătate indiancă. Și n-a mers. — Unele lucruri se schimbă. E ca și cum în ultima vreme nu dai doi bani pe ce se petrece pe-aici. Dar ar fi trebuit să plece atunci. Chip? Nu putem face nimic. Dar bunicii mei au rezistat și s-au învățat să locuiască aici. Totul s-a petrecut acum ani de zile. Dar e exact cum au zis indienii. — Am auzit. zise Chip. zise Whalen. răspunse Chip. Necazul se întoarce împotriva lor.

— Presupun că nu mă privește ce faci în zilele tale libere. ar fi bine să se aștepte la astfel de lucruri.— Acum nu. consimți Whalen. Pe urmă. Whalen se întrebă pentru o clipă de ce îl mințea pe Chip. supărat pe Whalen. ca și cum n-ar fi fost nimic de adăugat. N-aș zice că mă deranjează în mod special. — Nu văd de ce. — Deci. Văzu în schimb chipul lui Chip. — Ei bine. Whalen îl privi încruntat pe ajutorul său. dar o să las stația deschisă. de ce nu voia să-i spună lui Chip despre „momentele lui de vrajă” și hotărî că nu era treaba lui Chip. Nam să aflu nimic – ar fi putut s-o facă oricine și n-am ce să caut. Harney Whalen ridică privirea din dosarul pe care se prefăcea că-l citește. Mă duc să-l ajut pe Palmer astăzi. și asta e. Dar. Dar. n-avea niciun rost să vorbească despre ele. nu te aștepta să iau vreo măsură în privința asta. Obișnuiam să o fac. Luă dosarul care conținea raportul lui Chip despre atacul asupra galeriei lui Palmer. Dacă te-ncurci cu Palmer. Dacă Phelps n-a putut afla ce anume le provoca. Trase un dosar din sertarul de sus al biroului și îl deschise. ca și cum ar fi vrut să-l trimită la plimbare pe Chip. dar fără niciun folos. cheamă-mă prin radio. Nu m-am simțit prea bine noaptea trecută. fără s-o vadă cu adevărat. Whalen rosti cuvântul fără nicio inflexiune. dacă vrea să rămână în Clark’s Harbor. zise Chip. Spune-i lui Palmer doar că. dar nu era chipul pe 234 . își aminti ceva și se întoarse: — Ai fost la doctorul Phelps astăzi? — Da. zise Harney sec. Așa că m-am învățat să trăiesc cu asta. dar Chip îl forță să continue: — Ai ceva? — Nu mi-a găsit nimic. de îndată ce ușa biroului se închise după ajutorul de șerif. Chip aprobă din cap absent și dădu să plece. „momentele de vrajă” nu erau ceva serios. Probabil c-a fost o indigestie. dar cred că-ți pierzi vremea. aș uita. înainte să ajungă la ușă. — Așa se-ntâmplă. așa că m-am hotărât să mă duc la un control. Dacă aș fi în locul tău. dacă ai nevoie de mine. dai de bucluc. Ochii lui se ațintiseră pe ușă.

Asta e. — Nu înțeleg. bine. Dezastrul fusese curățat. zise el. — S-a tot agitat pe-aici. Era ceva diferit la fața pe care o vizualiza Harney Whalen. — Brad are o teorie despre ce se-ntâmplă aici. Ceva ciudat. rafturile erau puse la loc și toate vitrinele fuseseră reparate. Eu încerc să aflu dacă au fost chiar „accidente”. — E legat de furtuni. zise Chip.care îl cunoștea așa de bine. dar n-a vrut. Se pare că îl afectează pe băiatul lui Glen și mă întreb dacă nu mai afectează și pe altcineva. I-am spus să se ducă afară și să picteze un tablou. — Cred că nu era așa de rău cum am crezut. zise Chip. își spuse el. — Dacă nu crede că-s nebun. El și Chip se sprijineau de o vitrină admirând ce lucraseră. zise Brad încurcat. — La bibliotecă? întrebă Chip. — Nu doar la înecuri. — Ei. stându-mi în cale. zise Brad. E vorba de ce s-a întâmplat aici. dacă te descurci fără el. — Nici eu nu sunt prea sigur că înțeleg. răspunse Glen puțin cam prostește. nu va crede asta nici despre tine. de câinele meu. Harney Whalen nu pare în niciun caz prea interesat. — Nu știu ce crezi c-o să afli. • — Vrei o bere? întrebă Glen când Brad intră pe ușă. în afară de una. Apoi renunță la gândul ăsta și se întoarse la dosarul din fața lui. Dar se pare că prea multe accidente s-au petrecut aici. Ce e la bibliotecă? Brad îi aruncă o privire lui Glen și acesta aprobă din cap. — Te referi la înecuri? întrebă Chip. răspunse Glen. — Parcă ziceai că a fost distrusă galeria. Chip se încruntă nedumerit. 235 . o să-l car după mine la bibliotecă. Chip mi-a devenit străin. de Miriam Shelling. Mi se pare prea mult. Se întoarse spre Chip. — El ce crede că se-ntâmplă? întrebă Glen precaut. zise Brad.

când de fapt încerca să afle din bucăți ce se întâmplase. să arunce peste tine o linie de curent.Învățase să fie atent cu Chip pe tema Whalen. Veneau asupra ta. Dar nu de companie avea nevoie. conștienți de ceea ce însemna o furtună în Clark’s Harbor. Aruncă o privire prin galerie și își puse cutia de bere goală jos. nu știa unde se ducea. cu toate că o furtună ar putea să-ți facă praf casa. fără să spună nimănui unde se ducea – era sigur că soții Randall vor înțelege și. zise Chip. te înspăimântau. — Se pare că furtuna se pregătește să lovească. comentă Brad. dacă spiritul le stârnea. Zice că ori de câte ori vin străini în Clark’s Harbor. ce-ar fi să terminăm pe ziua de azi? Eu mă voi duce la Blake la magazin și voi lua tot ce e nevoie ca să terminăm și o s-o facem mâine. Sau ce căuta. îi sugeră el lui Glen. Dacă ai fi pe pământ. dar că necazul se întoarce împotriva lor. — Da. Plecase din casă dimineața devreme. aduc necaz. — Simplifică lucrurile oricum. Avea nevoie să înțeleagă ce se întâmplase. spunându-și că se afla în căutarea unui rest de pe Osprey. Cei trei bărbați se cutremurară. Dar ar putea furtuna să dezlege o barcă? Ar putea să trimită pe cineva la galerie ca să-i distrugă exponatele? Ar putea spânzura o femeie de ramura unui copac în mijlocul pădurii? 236 . simțindu-se nelalocul lui. De două ori fusese tentat să se ducă jos și să bată la ușa soților Randall. Dacă Brad vrea să-l ajuți. dar asta se întâmpla fățiș. doar pentru companie. ai fi mai în siguranță. de asemenea treaz. sau să te doboare printr-un fulger. sau de un blestem al indienilor Klickashaw. Cerul se întunecase în momentul când încuiau galeria și Chip aruncă o privire la orizont spre vest. aruncau un val gigantic asupra ta și te zdrobeau. Știa că furtunile puteau omorî oamenii. Stătuse treaz toată noaptea și de câteva ori auzise pe cineva jos. umblând înspre nord fără țintă. dacă erai pe mare. — El crede că e vorba de soartă. te răsuceau. iar apoi. în plus. • Jeff Horton își petrecuse întreaga zi plimbându-se pe plajă. — Știi ce.

— Nu e nimeni acasă. așa cum voia el. n-o să se sperie. se întoarse către sud și porni înapoi spre Clark’s Harbor. Abia dacă sesiză glasul tânguitor al lui Missy.Toate simțurile lui Jeff Horton îi spuneau că nu. iar Missy niciuna și era sigur că Missy voia să-i strice bucuria. fără să-și ridice privirea de la porțiunea de nisip pe care o cerceta cu atenție. străbătut de un ciudat 237 . — Atunci hai să mergem acolo. ca să nu-i dea fratelui ei ocazia să o convingă să rămână pe nisipul neprotejat. dar îi fu teamă. Și totuși. Când căzură primele picături de ploaie. • Missy și Robby se aflau pe Sod Beach când furtuna lovi țărmul. Porni de-a curmezișul plajei. începutul furtunii făcea plaja mai interesantă. încercând s-o sperie. Valurile începură să crească și mareea se porni. O să stea acolo pe loc. când Jeff trecu pe lângă cabana familiei Palmer se opri. hotărâtă să nu se uite înapoi. Robby avea să vină s-o caute… • Jeff Horton ajunse la capătul de nord al lui Sod Beach pe jumătate ascuns în umbră. Putem să mergem prin pădure. Missy avu un moment de panică. dar. Ei bine. Și n-o să alerge după el. cu furtuna în spate. apoi se convinse că fratele ei o necăjea. Tata e încă la lucru și mama e la doctorul Randall. când vântul porni să bată și norii începură să se adune la orizont. Missy renunță la căutatul scoicii perfecte în nisip și îl strigă pe fratele ei. teamă că. Și pe urmă. amurgul cenușiu fiind întunecat de furtuna dezlănțuită. Aruncă o privire în sus spre nori. — Vreau să merg acasă. Vru să se întoarcă tocmai când ajunse la reciful de bușteni care se afla aproape de marginea apei. sublinie Robby. apoi zâmbi fericit la vederea valurilor înspumate. dacă Robby nu venea în spatele ei. Plaja părea părăsită. se rugă Missy. Până acum găsise cinci scoici întregi. — Ei. insistă ea. Nu vreau să stau aici și să mă ud până la piele. și ce? zise Robby. Robby nu mai era pe plajă. Până ajunse cu bine la pădure nu riscă să se uite înapoi. Mai devreme sau mai târziu. ar ceda și s-ar întoarce înapoi la marea agitată și la furtuna în creștere. — Începe să plouă. la adăpostul pădurii și o să-l urmărească. pe urmele ei.

ajunse să-și dea seama că nu mai era singur pe plajă. când noaptea fu deplină. dar rezistă tentației. silueta începu să dispară complet. Când începu din nou să meargă. Era prea întuneric ca să poată să-și dea seama cine era. un pocnet de undeva de dedesubtul capului. să-i fure energia. când se întunecă de-a binelea. Jeff avu o senzație ciudată: fulgerele care tot se descărcau în jurul lui păreau să-l încetinească. De fiecare dată când plaja devenea vizibilă preț de un moment. I se zbârli părul pe ceafă și sentimentul lui de neliniște se transformă brusc întrun sentiment de primejdie. când lumina albă a fulgerului dezvălui deodată pe plajă nu doar o siluetă. Dar. Ceva ce apăruse din furtună. La un moment dat chiar îl apucă pe atacatorul nevăzut. Nu era de văzut nicăieri. simți nevoia să o ia la fugă. Erau strâns lipite și. • Din poziția ei avantajoasă. în timp ce le privea. bătând aerul cu brațele. dar fără folos. Câteva minute mai târziu își pierdu curajul și se furișă în pădure. ci două. ceva înspăimântător. dar mâinile lui. Mai întâi crezu că era Robby. îl scăpară. apoi își dădu seama că era prea mare. Și cum pasul lui încetinea. Se întrebă 238 . Încercă să se forțeze să se grăbească. Dar. Ultima lui amintire fu aceea a unui sunet. spunându-și că nu era niciun pericol. și într-adevăr. Tocmai se întorcea să înfrunte dușmanul nevăzut din spatele lui. începu să-și piardă cunoștința. mai avea câțiva metri până să fie bine mersi în casa soților Randall. cum se mișca așa prin furtună. Mai era ceva acolo.sentiment de neliniște. furtuna lovi cu toată forța și plaja fu luminată de fulgerări instantanee. Simți cum traheea i se închide sub presiunea forței și începu să se zbată. dar descoperi că putea doar să meargă și cu fiecare pas mersul lui devenea tot mai greu. Până să se elibereze. Voia să alerge. se încleștară… • Jeff Horton simți atacul înainte să se producă. Missy se uita plină de teamă după fratele ei. când simți un braț masiv alunecându-i în jurul gâtului și o forță împingându-i capul de la ceafă în față. la adăpostul relativ al pădurii. nimic de care să se teamă. Missy de-abia putea să distingă silueta care se mișca neîntrerupt în josul plajei. alunecoase de la apă.

— E ora închiderii. cu pasul sigur și repede. nu-i nimic. așteptând-o. — Sper că nu v-am dat prea multă bătaie de cap. — Te căutam. dar. dar nu veneai și am văzut ceva. Și atunci îl văzu. Robby se așeză lângă ea și își petrecu brațul în jurul ei. zăcea singur pe plajă. Brad încetă să scrie în carnețelul pe care aproape că îl umpluse în cele cinci ore în care el și Glen lucraseră împreună și își ridică privirea. se văicări ea. Câteva secunde mai târziu. cu inima bătându-i cu putere.ce ar putea fi. întunericul coborî asupra lui și el se relaxă. Încercă să vorbească printre gâfâieli și accese de teamă. cu vocea ei mică strigându-i pe frate-său. — A. Nedumerit. Își dorea să nu se termine niciodată. bâigui ea. cu toate că nu mai era nimeni altcineva în preajmă. 239 . Va trebui să reveniți luni. stând pe poteca din fața ei. îl asigură bibliotecara. ploaia curgând peste el. Cu toate că mă depășește ce vreți să faceți cu toate ziarele alea. Robby o luă de mână și o trase în picioare. — E-n regulă. zise Brad moale. Aproape că am terminat. până să găsească un răspuns. Se așeză cu greutate pe un buștean și începu să plângă. Te așteptam. Pe plajă – era cineva pe plajă și pe urmă încă cineva – și – ah. Emoția furtunii îl cuprinsese. Începu s-o conducă pe potecă. — Verific niște lucruri. dar nu putu. bibliotecara Bibliotecii Publice din Clark’s Harbor – care ocupa două camere în sediul primăriei – îl bătu pe umăr pe Brad Randall. hai acasă. — Am văzut ceva. • Missy alerga de-a lungul potecii prin pădure. • În seara aceea. E un fel de proiect de cercetare a istoriei orașului. zise Brad. De ce te-ai ascuns? Missy se opri din fugă și se holbă la fratele ei. E prea întuneric. zise Robby cu blândețe. valurile lingândul ca un animal sălbatic adulmecându-și prada căzută. Robby. — N-ai văzut nimic. gâfâind. În majoritatea timpului stau degeaba. E bine să ai ceva de făcut din când în când. șopti femeia cu părul cărunt. Îi zâmbi trist femeii. la ora nouă. o liniști el.

240 . Dacă se petrecea ceva. Nu trebuie să arătați de parcă v-a lovit vreo tragedie. — Chiar asta mă interesează. răspunse Glen. pe o noapte ca asta s-ar putea verifica. ținându-i companie lui Elaine. — Bine. Glen Palmer veni din camera cealaltă. dar. Era nedumerită. — Ce-ar fi să lăsăm microbuzul tău la galerie? sugeră el când o luară pe șosea. Trăim și murim. dar nu era sigură ce anume. Missy credea că a văzut ceva pe plajă. Glen clătină din cap. Am cercetat toate dosarele. zise bibliotecara. Își puse în cap să vorbească despre asta cu Merle Glind. Ochii bibliotecarei se măriră. zise Brad misterios. Erau uzi până la piele și Missy era înfricoșată. — I-am băgat în pat. până să pună întrebări. — Totul e bine. — Vrei să trecem pe la mine? Nu m-aș mira dacă Rebecca și copiii ar fi acolo. De îndată ce Brad și Glen plecară. le explică Rebecca. zise ea calmă. Zâmbetul lui nu reuși să șteargă încruntarea de pe fețele lor și se uitară una la alta cu teamă. Elaine zise: — Copiii au venit cu puțin timp în urmă. La o jumătate de oră după ce a izbucnit furtuna. Dacă e ceva adevărat în teoria ta. — Bine. el știa sigur ce anume. Ne vedem acolo. Cele două femei se ridicară cu fețe îngrijorate să-i întâmpine. vântul care sufla cu toată forța furtunii bătu în Volvo și Brad avu greutăți în menținerea ei pe drum. Le găsiră pe Rebecca și Elaine în camera de zi. Suntem aici și suntem teferi. • Furtuna se pornise și ploaia cădea în rafale când Glen și Brad dădură fuga la mașina lui Brad.— N-are cine știe ce istorie. atâta tot. — Unde sunt? întrebă Brad. Când porniră spre drumul principal. bibliotecara începu să pună la loc ziarele vechi pe care le consultaseră. — Cam asta e. Cred că avem destule informații. le liniști Brad. Brad chicoti aprobator și trase cât mai aproape de Volkswagen putu. strâmbând din nas. — Nu pe vremea asta.

— Aș vrea să nu-mi fi povestit asta. cu atât sunt mai groaznice lucrurile. Cuvintele lui Robby îi răsunară în minte. continuă el. pălind dintr-o dată. — Ceva se întâmplă într-adevăr. Am consultat o grămadă de ziare în seara asta. ignorând privirea de panică de pe figura soției lui. Lucrurile astea mă sperie. zise Glen calm. aproape ezitant. Baron a căzut din barca lui și s-a prins în propriile năvoade. Și e ciudat. O furtună puternică. Jeff fusese probabil pe plajă. zise Elaine moale. De fiecare dată când s-a întâmplat ceva. — Să mergem. dar ea se trase brusc înapoi când îi trecu prin cap un gând. 241 . — De exemplu. Și bătea furtuna. Luă o lanternă din sufragerie și plecă. Se entuziasma de subiectul lui acum. știați că soții Shelling nu sunt singurii care au murit aici? — Ce vrei să spui? întrebă Rebecca. dispărând în întuneric. Își apucă haina și începu s-o îmbrace din nou. doamna Baron s-a spânzurat. cu cât mai puternică e furtuna. S-a întâmplat în timpul unei furtuni de trei zile. Vocea lui Glen se pierdu când își dădu seama ce spusese. dacă n-ar fi mers pe marginea apei.Lui Missy i se pare că vede lucruri. Tânărul pescar zăcea în nisip și. Ploaia purtată de vânt ascunse până și lumina slabă de la lanterna lui. • Capitolul 24 Aproape că se împiedicară de Jeff. Brad se mișcă pentru a-și pune un braț pe după umerii ei. dar se hotărî să nu spună nimic. îi zise lui Brad. Brad aprobă din cap. nu l-ar fi găsit deloc. Nu l-am văzut toată ziua. aici era furtună. După câteva zile. se pare că. — Ați găsit ceva la bibliotecă? întrebă Elaine cu un glas moale. — Oamenii care au construit casa asta au murit în același fel. — Jeff? N-a fost cu noi. nu deocamdată. În orice caz. — Unde e Jeff? Glen și Brad se uitară unul la altul neputincioși.

242 .— Ah. Dar. Apoi pleoapele lui Jeff se zbătură din nou și încercă încă o dată să vorbească. Ochii i se închiseră din nou. Isuse. ca și fratele lui. Ah. Luă bila de la locul ei de pe policioară și se uită fix în adâncurile ei. dar niciun sunet nu veni dinspre el. Gura îi era schimonosită într-o grimasă dureroasă. atingându-i brațul lui Jeff. Un minut mai târziu era din nou în picioare. • Elaine Randall se plimba de colo-colo între bucătărie și sufragerie. își dădu seama că ceva era în neregulă. când puse lumina lanternei pe trupul lui Jeff. iar apoi făcu un efort disperat să vorbească. O răsucea în mână. dar fără folos. Jeff Horton. ca să nu-l mai atingă valurile. cu toate că trecuseră doar câteva săptămâni. Apoi știu. să-l tragă mai sus pe plajă. e mort. Glen se aplecă aproape de buzele lui Jeff. respirația i se preschimbă într-un horcăit care îi cutremură sufletul și sfârși într-un suspin prelung. Nu mai era frumoasă. dar. Dumnezeule. Avea gâtul rupt. Ochii i se rotiră prin cameră și se întrebă repede ce căuta oare. De câteva ori se forță să stea jos în fața focului. Ochii se deschiseră. Își adună ultimele puteri pentru a trage aer adânc în piept. își zise Glen. Gura lui Jeff încerca să spună ceva. E mort. dar nu-i ieși niciun sunet. cu nervii încordați. întrebându-se ce să facă cu ea. Brad vru să-l miște. Dar apoi pleoapele i se zbătură și Glen se lăsă în genunchi. Bila albastră. Jeff? Ce s-a întâmplat? Jeff se strădui cât putu. strâns de data aceasta. când se crispă de durere. murise pe Sod Beach. Capul lui Jeff stătea într-un unghi ciudat. frica făcându-i stomacul ghem. Că Jeff mai era încă în viață era un miracol. strălucitoare pe care o găsise pe plajă – cu cât timp în urmă? Păreau ani întregi. — Ce e. șopti Glen când lumina lui Brad juca pe fața lui Jeff. Ceea ce crezuse că era un semn de noroc îi părea acum un semn rău. oprindu-se la fiecare câteva secunde să privească zadarnic în întunericul nopții. Pluta. înainte de a putea rosti cuvintele.

o înveli pe Missy și o sărută pe frunte. Înspăimântată dintr-o dată. — Se întoarce imediat. Merse chiar de-a curmezișul plajei și când ajunse la marginea apei se opri. Glen aprobă mut și se cufundă într-un scaun de la masa din bucătărie. care nu voia încă să afle ce anume descoperiseră.Se hotărî să o dea înapoi mării. se întoarse și fugi înapoi spre casă. Elaine. iar Elaine păși în camera unde Robby și Missy ocupau patul ei. • Glen Palmer intră împleticindu-se pe ușa de la bucătărie. nu-i așa? șopti ea. își zise Elaine. Elaine simți o furnicătură în braț. Îl atinse pe Glen ușor pe umăr. Plaja e un loc rău. se duse în camera de zi și-i făcu semn Rebeccăi să treacă în bucătărie. — Unde e Brad? — S-a dus în oraș. Robby dormea liniștit. În schimb. mormăi Glen. O aduc pe Rebecca. nu să te certe că ești trează. Se încruntă. De cum îl văzu pe Glen. — Nu trebuia să facă asta. dar nu zise nimic. luându-și capul în mâini. A trebuit să meargă pe plajă. dar Missy era trează de-a binelea. Când plecă din mâna ei. Micuța se făcu mică sub ochii ei. șopti Elaine. apoi ridică brațul și o azvârli în valurile care se băteau de țărm. — Eu mă duc să văd ce fac copiii. mestecând într-o oală cu cidru fierbinte. Elaine își puse haina și ieși grăbită din casă. — Stai aici. Cuvintele lui Missy îi dădură lui Elaine fiori pe șira spinării. — Unde-i tati? întrebă ea. S-a dus să raporteze ce-am descoperit. aproape ca un curent. Bine? 243 . Aș vrea să-l pot trimite pe tăticul tău să te sărute. — L-ați găsit. Elaine se afla la sobă. Se uită curioasă încă o dată la plută. șopti ea. — Acum culcă-te la loc. Rebecca se grăbi spre bucătărie. știu. Până să apuce să se răzgândească. cu fața palidă și mâinile tremurânde. șopti ea. A văzut cum s-a întâmplat. Missy a văzut.

așezând sticla pe jumătate goală pe tejghea. vin imediat.Missy nu răspunse. — M-am gândit să te sun pe tine mai bine. zise Chip. — La dracu’! zise Chip. — Bine. — Nu te lasă în pace niciodată. lângă paharul lui Chip. • Merle Glind îi turna lui Chip Connor a treia bere când telefonul ascuns la capătul barului începu să sune. ca și când atunci i-ar fi venit ideea. — Chip? Sunt Brad Randall. dar ochii ei se închiseră strâns și ea se vârî mai adânc în pat. zise el aproape ezitant. Vrei să te aștept aici? — Nu. sper că nu. Ea examină cu atenție fereastra. Dacă nu e una. Era cel mai apropiat telefon. l-aș fi sunat eu însumi. mormăi Chip. Glen și cu mine l-am găsit pe plajă cu puțin timp în urmă. răspunse Chip. zise Brad. E mort. Unde-i cadavrul? — Tot pe plajă. Oare chiar a văzut? se întrebă Elaine. Dumnezeule mare. N-am vrut să-l mișcăm. cloncăni Merle. Ce s-a-ntâmplat? — E vorba de Jeff Horton. Dacă n-aș fi putut să te găsesc. ne-ntâlnim la tine. ascultându-l pe Glen cum povestea fără vlagă ce se întâmplase pe plajă. — Unde ești? — La benzinăria lui Pruitt. apoi trase ușa în urma ei. O să ajung și eu cât de repede pot. — Bine. Apoi făcu o pauză și se încruntă ușor. Mai ești în formă? — Sunt la a treia bere. — Știu. dar nu știu cine e. Du-te înapoi acasă. După un minut era la bucătărie. L-ai sunat pe Harn? Avu loc o pauză scurtă până ce Brad vorbi din nou. Apoi. Trebuie să-l sun pe Harney și să-i spun ce s-a întâmplat. dar zâmbetul îi pieri când omulețul agitat ridică receptorul în sus și îl strigă: — E pentru tine. întrebă: — Glen e bine? 244 . e alta. — Bine. — Alo! zise Chip la telefon un minut mai târziu. Chip rânji când Merle se repezi la telefon.

— Va putea răspunde la întrebări? Urmă o tăcere lungă și. Ocupă-te tu. Harney închisese. • Pe la miezul nopții se terminase totul. Urmă o tăcere și Chip nu fu sigur dacă șeful său îl auzise. înfiorate de apropierea mortului.— E puțin șocat. — Ei. Chip își mușcă buza gânditor și se întrebă ce s-ar întâmpla dacă. 245 . După ce sunase de zece ori. Nimeni nu poate să spună că nu l-am avertizat. cu ochii măriți și plin de curiozitate. Jeff Horton e acolo și e mort. Cred că am ațipit. îi spuse lui Brad. Chip. s-ar ocupa el și nu l-ar anunța pe Harney până dimineață. Zăcea în sufragerie. Apoi. acoperit cu o pătură. așteptând să vină o ambulanță să-l ridice. zise Glind. Apoi își plescăi limba și dădu din cap plin de înțelegere. Chip Connor și Brad Randall aduseseră cadavrul lui Jeff Horton înăuntru. asta o să fie. decise el. mort. vocea lui Whalen se auzi pe fir. O să fie vai de fundul lui. Rebecca și Elaine. dar o să-și revină până ajungi. Dar Chip nu asculta. — L-am avertizat pe nenorocit. zise Brad obosit. dacă vrei. Doamne. La revedere. ai face bine să cobori până la Sod Beach chiar acum. — Ce e? întrebă el. El e șeful. vocea lui sunând cam ezitantă. Telefonul era mut în mâna lui. — Nu. E pe Sod Beach. vocea lui Whalen se făcu auzită. Era din nou cu telefonul în mână și forma numărul lui Harney Whalen. Chip. pur și simplu. — Depinde ce fel de întrebări. Mă uitam la televizor. zise el. — Știu. răspunse Whalen. — Te-am sculat din pat? întrebă Chip. — Știam eu că ar fi trebuit să plece. când Brad răspunse în sfârșit. tocmai când Chip era gata să renunțe. — Mamă. De-asta te-am sunat pe tine și nu pe Whalen. Știam eu. Ce s-a întâmplat? — Jeff Horton. Bine. vocea lui era precaută. chiar când se pregătea să repete. — Trebuie să-l sun. Chip puse receptorul în furca telefonului aflat sub bar și nu fu surprins când se trezi cu Merle Glind învârtindu-se în spatele lui.

când l-a găsit Glen. Glen n-a făcut decât să-i oprească suferința. Dar are șaizeci și opt de ani. — Cât a mai trăit? Brad clătină nesigur din cap. chiar dacă nu-i arată. ca să fie sigur că și-a făcut treaba. Pură întâmplare. Ce motiv ar avea cineva să facă una ca asta? — Aș vrea să știu și eu. va trebui făcută o autopsie completă. Ai putea să spui? — După contuziile de la ceafă. Ar fi trebuit să moară din clipa când i s-a rupt gâtul. Asta-i tot ce pot găsi. fu de acord Chip. N-ar fi avut cum să supraviețuiască după ce i s-a întâmplat. 246 . — Cristoase. dar asta nu e treaba mea. — De ce? — După cum avea gâtul frânt. — Cum adică? — Ieri și-a luat liber. Se uită curios la Chip. dar expertă a cadavrului. Desigur. Apoi l-a tras de cap. Mă mir că era încă în viață. în timp ce Brad procedă la o examinare rapidă. — Șaizeci și opt? Credeam că n-are nici șaizeci. Chip Connor se învârtea în jurul lui. Și așa fiind. — Faptul că Glen l-a atins i-ar fi putut provoca moartea? — S-ar fi putut. Când am vorbit cu el azidimineață. Când termină trase pătura peste fața lui Jeff și-i spuse lui Chip calm: — Are gâtul rupt. — Nu sunt sigur. Arată puternic ca un taur. pomenea de o indigestie. Mi-a spus să mă ocup eu în locul lui. Cred că nu se simte prea bine. — Indigestie? repetă Brad. zise Chip. gemu Chip. Probabil că traheea a rămas deschisă. Nu pare genul. — Este. Probabil că l-a pocnit și-n seara asta. s-ar părea că cineva l-a lovit cu ceva – ceva destul de tare și i-a zdrobit oasele gâtului. — Whalen nu vine? — Nu. Și mă îndoiesc că vor găsi altceva. dar ar fi murit oricum.evitau sufrageria ca și cum acel ceva care îl omorâse pe Jeff ar fi putut încă să pândească în sufragerie. dar coloana vertebrală a fost distrusă. — Și ce s-a întâmplat? întrebă Chip. simțind că-i vine rău de la stomac.

• Capitolul 25 Dimineață. Își închise carnețelul și se pregăti să plece. cred. Tot ce îți pot spune e că e ceva legat de furtuni. — Probabil că indienii-s de vină. 247 . inundând parbrizul mai repede decât puteau ștergătoarele să-l curețe. — Știu. asocierea îi fugi din minte. — Mai ești de serviciu sau pot să-ți ofer o băutură? — Mai bine nu. ploaia lovea în mașină. Se concentra asupra vârstei. se întoarse către Brad.— Nu. ca să-l aibă Harney mâine dimineață. Mintea lui făcea o asociere între vârstă și încă ceva… Dar. ai idee ce se întâmplă aici? Ce anume provoacă balamucul ăsta? Brad clătină din cap plin de amărăciune. răspunse Chip. Dumnezeu știe ce lucruri teribile au făcut pe-aici. Dar am avut furtuni dintotdeauna. furtuna nu cedase. zise cu blândețe Brad. Mai avea o ultimă întrebare. după ce terminară cu cadavrul lui Jeff Horton. Credeam că cele mai rele furtuni lovesc iarna. Atunci. Și se pare că ați avut balamuc dintotdeauna. — De furtuni? repetă Chip. Chip se holbă la el. sosi ambulanța și. — N-am mai văzut așa ceva niciodată. — Aș vrea să știu. Brad dădu din cap admirativ. zise el. până să stabilească exact conexiunea. Brad închise ușa de ploaie chiar când ambulanța dispăru în furtună. comentă Glen. chiar când voia să deschidă ușa. apoi încercă să facă o glumă. Când Brad și Glen intrară cu mașina în Clark’s Harbor. Face șaizeci și nouă în august. Apoi își puse pălăria și dispăru în întunericul de-afară. Dar mintea lui nu mai era preocupată de înfățișarea lui Whalen. — De-aș arăta și eu așa bine la vârsta lui. — Brad. Trebuie să mă întorc la sediu și să scriu raportul ăsta.

— De ce îl căutați? Curiozitatea din vocea lui Whalen suna mai mult a dușmănie. Până ca unul din ei să zică ceva. ignorându-l pe Brad. Whalen dădu tonul conversației. incapabili să priceapă ceea ce auzeau. Brad și Glen rămaseră cu gura căscată la șeful poliției. A murit imediat. Ceva nou în Clark’s Harbor.— Niciodată nu poți să știi. poate celălalt. — Se pare că de câte ori sunt necazuri. din josul culoarului. nu-i așa. Ignorând privirile întrebătoare. Poate unul din voi. Ne-am dus afară să-l căutăm pe Jeff și l-am găsit. Uneori cred că i-au dat Pacificului un nume nepotrivit. — E un bărbat în toată firea – era un bărbat în toată firea. — Se pare că ori de câte ori sunt necazuri pe aici. — Nu vrei să-mi povestești tu? Whalen îl întrebase pe Glen. tu te afli în mijlocul lor. contracară el. Palmer? Glen simți primele accese de furie ca pe un nod în gât și în stomac și își reaminti că n-ar rezolva nimic dacă și-ar pierde cumpătul. 248 . de obicei e omorât de ceilalți oameni. ele sunt pe Sod Beach. Mai multe persoane care așteptau în hol își ridicară privirile când intrară ei. zise Brad. — Vreți să vă uitați prin ăsta și să-mi spuneți dacă e exact? Glen urmări cu privirea de sus până jos raportul și i-l înmână lui Brad. — Asta e povestea. Harney Whalen pufni și aruncă dosarul spre Glen și Brad. Brad i-l înapoie lui Whalen. După ce îl citiră amândoi. afară era furtună. poate amândoi. își zise cu ironie Brad. zise Whalen. se grăbiră spre sediul poliției. — Eu cred că a fost altceva. Dar în mod sigur nu cred că ați ieșit la o plimbare pe plajă și ați găsit un muribund. răspunse Glen. zise Whalen cu răceală. Când un om e omorât. zise Brad când traseră în fața primăriei. — N-am nimic de povestit. — Altceva? Ce anume? — Cred că voi l-ați omorât. examinându-i cu o expresie cercetătoare pe față. Furtuna asta arată de parcă ar putea să țină zile-ntregi. — Se făcea târziu. Nu ne plăcea să-l știm în furtună. Harney Whalen îi aruncă lui Glen o privire fioroasă când intrară în biroul lui.

Brad se întoarse către șeful poliției. ghicindu-i proasta dispoziție. când la Brad. în bătaia vântului. cei care așteptau în hol se împrăștiară repede. fără să zică nimic. urându-i. și presupun că știi și tu. — Atunci plecăm. holbându-se pe fereastră la ploaia torențială. Ne acuzi. până ca unul din ei să-i răspundă. Horton nu se purta cu nevestele voastre ca un musafir onorabil. Se întoarse și îl forță pe Glen să se întoarcă odată cu el. nefiind sigur unde să se ducă și pentru ce. Whalen își puse pardesiul și gluga de ploaie și păși afară din biroul lui. Whalen. Glen Palmer stătea tremurând de furie. Când ajunse la chei porni spre nord și începu să meargă pe plajă.— Aș fi mai atent la ce spun. — Nu m-am hotărât încă. cum mergea așa prin ploaie. nu? Ei. Se uita pe rând. Whalen continuă: — Ce zici de asta? Voi doi erați la bibliotecă aseară. că nu poți să vorbești cu noi dacă noi nu vrem să vorbim cu tine. Porni spre chei. Mareea atinsese punctul maxim. 249 . glasul lui era la fel de rece cum fusese al lui Whalen. ca o provocare. Când vorbi. Tu nu ne pui niciun fel de întrebări. cu Glen după el. Glen. să zicem că în timp ce voi erați plecați. Dar. Până să ajungă la ușă vocea lui Whalen îi opri: — N-am terminat cu voi. mormăi Whalen. se pornea refluxul și. mânia părea să-i scadă. tocmai la calmul acesta nu se așteptase Whalen. Când ieși pe ușa secției de poliție. Nu sunt avocat. De data asta Whalen nu încercă să-i oprească. Porni încă o dată spre ușă. — N-ai terminat? Ba cred că ai terminat. Să zicem că „se ocupa de ele”. Whalen. În lipsa unui avocat. Îi privi pur și simplu plecând. Cu furia și enervarea în plină creștere. — Ne învinuiești? întrebă el calm. așteptând o reacție. când la Glen. zise Brad calm. dorindu-și să-l lase în pace pe el și orașul lui. dar știu al naibii de bine. Dar Brad Randall îi întoarse lui Whalen privirea ca de gheață și. dorindu-și să nu fi venit niciodată în Clark’s Harbor. dacă aș fi în locul tău. când vorbi. Hai. — Ai fi? Ironia din vocea lui Harney Whalen plutea în aer.

— Mută. în parte de frică. Mami a zis că trebuie să stăm în casă astăzi. — Hai să mergem afară. Nu e nici măcar șase. zise el. — Nu putem să facem asta. Se plimbă singur. — Câștigi oricum. Gura îi tremura. Missy se holbă la el. insistă Missy. — Ba n-ai să mă bați! Robby își trase ghetele-n picioare. mie nu mi-e frică. — Ai dreptate! exclamă Missy. — O să te spun. Missy avea să sară peste ultimul lui pion și avea să câștige al treilea joc consecutiv. — Mie nu. Robby privi țâfnos la tablă. îl provocă Missy. haide. amenință Robby. — Dacă spui. — Cui îi pasă? zise Robby cu voită nepăsare. — Nu trebuie. — Mâță fricoasă. Se ridică și se duse să se uite pe fereastră. zise Robby. furtuna creștea în intensitate. dar mai mult de fâstâceală că își recunoscuse teama. • Robby și Missy stăteau pe podeaua micuțului lor dormitor. cu ochii măriți de teamă. Și ar trebui să-ți fie și ție frică. o imploră Robby. am să te bat. Mă duc singur.Se plimbă pe plajă toată dimineața și după-amiaza până târziu. — Vii sau nu? 250 . Vreau să mut și eu. Orice-ar fi încercat. Plouă. stărui Missy. Ne ducem până jos la familia Randall și ne întoarcem cu tati. cu ochii mijiți. în tăcere. În timp ce se plimba. cum am făcut eu data trecută. Se întâmplă lucruri rele. — Nu merg. — Ei. — Nu cred că trebuie să facem asta. zise el deodată. — Nu vreau să mai joc. Pot să cedez partida. Îmi place afară! Robby scoase impermeabilele lor din dulap și începu să-l îmbrace pe al lui. — Trebuie să muți. — Îmi place când plouă. Nu când plouă în halul ăsta. De pe podea. Putem să ne cățărăm pe fereastră. — Ei bine. cu o tablă de șah între ei. replică Missy.

— Mă duc după el. zise ea. unde stătea Rebecca. Rebecca azvârli lucrul și alergă în micuțul dormitor. cum vrei. zise Missy. dar furtuna o împinse înapoi. o asigură Rebecca. — Afară? Cum adică. De nu s-ar fi dus la soții Randall. și știu imediat că va trebui să se ducă să-l găsească. Missy alergă la fereastră. Robby.— Nu. întrebându-se ce să facă. — Bine. îi explică Missy. — N-am să lipsesc decât câteva minute. își zise ea. — Robby? Robby! strigă ea. dar era prea necăjită. Un minut mai târziu. — Atunci. tricotând în fața căminului. s-a dus afară? — Și-a pus impermeabilul și a sărit pe fereastră. Se gândi disperată. Apoi se duse în camera cealaltă. De cum dispăru. se văicări Missy. stărui Missy. 251 . Rebecca încercă să găsească o soluție. strângând într-o mână felinarul și cu cealaltă ținând-o pe Missy. — Robby? Robby. unde ești? — Ți-am spus. îi spuse lui Missy. zise ea. Își făcu mâna pavăză și încercă să vadă în întunericul care se lăsa. Missy se năpusti în dormitor și se întoarse cu haina și cu ghetele pe care Robby le scosese deja din dulap. s-a dus afară. dar grăbește-te. Va trebui săl găsească singură pe Robby. o deschise cu putere și încercă să pășească afară. Rebecca își trase haina pe ea. Dar se dusese. Instinctele ei îi spuneau s-o determine pe Missy să stea singură. apoi o ajută pe Missy. întoarce-te aici. Rebecca alergă la ușă. Până-l găsesc pe Robby. sperând că fiica ei îi joacă o farsă. Tu stai aici. — Singură? întrebă Missy îngrozită. Dar vântul și zgomotul făcut de fluxul în creștere îi înecară cuvintele. Vreau să merg și eu. — Robby s-a dus afară. — Nu vreau să stau singură. De-ar fi Glen aici. Deschise fereastra și se cocoță pe ea. dar gândul că amândoi copiii vor fi singuri o înspăimântă mai tare decât ideea de a o lua pe Missy cu ea. o închise și o ferecă. Pune-ți impermeabilul și ghetele.

simți cum i se strecoară ceva în jurul gâtului. Acum Missy alerga ca să poată ține pasul cu Rebecca. Până să facă o sută de metri de la casă. — E cineva aici. ceva se afla în spatele ei. Încotro a luato? — Zicea că se duce afară. amândouă. Știa doar că se îndepărta. o prezență străină. Te rog. 252 . Încercă să țipe. Era un braț. erau ude până la piele. Încercă să lovească în braț cu felinarul. — Trebuie să-l găsim pe Robby. Robbeeeee! Se întoarse cu spatele în bătaia vântului și strigă din nou. dispersându-se în mii de puncte care nu luminau nimic. dar glasul nu o asculta. era sigură.Rebecca părăsi cabana. Nu. zise ea. raza lui reflectându-se difuz în aversa de ploaie. își zise ea. O rafală îi stinse felinarul chiar înainte de a închide ușa. Nu așa. — Robby? strigă ea. un braț puternic care o strangula. se tângui Missy. pe plajă. în timp ce o privea pe Missy fugind în întuneric. și Missy și Rebecca. dar făceau ca întunericul să pară mai negru decât era. Stăteau cât mai aproape de marginea apei. nu… • Missy alerga prin beznă. — Fugi. Rebecca mișcă felinarul de jur împrejur cu o mână tremurată. Nu răspunse nimeni. dar recunoscu vocea. — Missy? Tu ești? Nu vedea cine o striga. De acel cineva care era cu mama ei. Missy se opri deodată și smuci de mâna mamei ei. Prezență care – știu imediat – nu era fiul ei. grăbindu-se în josul plajei. Apoi se împiedică și căzu în nisip. De mama ei. Missy! Fugi cât poți de repede! Și atunci. Vântul o biciuia și abătea ploaia torențială în fiecare deschizătură a impermeabilului. Și. Felinarul era aproape inutil. Lăsă mâna lui Missy. însă strânsoarea din jurul gâtului ei se intensifică. dar simți înțepătura șocului electric când un fulger lumină cerul și se scurse în pădurea apropiată. strigă Rebecca. — Vreau acasă. plângând în întuneric. neștiind încotro s-o ia. Doamne.

își zise în mod ciudat. inundă cu lumină casa soților Randall. În 253 . Era ca și cum furtuna l-ar fi ținut strâns pe Robby. Un fior de emoție îl făcu pe Robby să tremure. Era ca și cum ar fi pierdut contactul cu trupul ei. — Hai să mergem acasă. ițindu-se peste ea. Înaintă cu greutate înspre glasul acela și se trezi că se împiedicase de un buștean. Se forță să o ia de mână pe sora lui care plângea și să o conducă în pădure. plângând cu suspine. • Capitolul 26 Lampa de pe masa din sufragerie începu să se stingă și Glen Palmer se întinse să o aprindă din nou. Rebecca Palmer zăcea moartă pe Sod Beach. În depărtare. Gâtul meu e rupt. și își simți fiecare mușchi din corp încordat de așteptare. șopti Robby. trăgând-o pe Missy după el. Își pierdea cunoștința. — Cațără-te. când plaja dispăru din raza lor vizuală.— Robby? Unde ești? — Aici. Missy. o îndemnă Robby. Vino. Gâtul meu. O clipă mai târziu. Apoi. • Zbaterile Rebeccăi slăbeau din ce în ce. aproape de urechea ei. lumina felinarului juca nebunește. care dezvăluise moartea Rebeccăi la o sută de metri depărtare. chiar în momentul în care același fulger. cercetând cu privirea întunericul de deasupra lui. și își dădu seama că nu se mai putea mișca. apoi căzu la pământ și se stinse. înecând strigătul ce izvora din gâtlejul lui Missy. Lumina de pe cer se stinse și urletul tunetului se rostogoli asupra lor. imobilizându-l. împingându-i capul înainte. E cineva acolo… Un fulger spintecă întunericul și cei doi copii își văzură mama. începu să alerge. zise Missy. — Ce se-ntâmplă? — E mami. ghemuită în spatele bușteanului. prinzându-i gâtul. Atunci auzi un pocnet ascuțit. Timpul se mări pentru ea și i se păru că își simte vasele de sânge încercând să-și ia oxigen din plămânii sufocați. Apoi fu lângă el. Stătea în genunchi și în spatele ei era o siluetă.

Străini care veniseră în Clark’s Harbor din diferite motive și intenționau să se stabilească acolo. furtunile îi omoară pe oameni. Mai este o explicație. — Ceea ce înseamnă o poveste frumoasă. — Dar Robby? — Robby? — Ziceai că plaja are un efect asupra lui. comentă Glen. însemnând pe ea toate evenimentele care se petrecuseră în Clark’s Harbor. zise Brad cu șmecherie. înapoi în timp până la moartea la fel de înspăimântătoare a lui Frank și Myrtle Baron acum câțiva ani. — Sigur. de la moartea lui Pete și Miriam Shelling.mod reflex. Dacă e adevărat. Glen își retrase mâna de pe lampă și chicoti. Până nu știu în ce fel îl afectează pe Robby. — Dar Missy? N-a vorbit nimeni cu ea? 254 . E ca și cum însăși plaja nu-i vrea pe străini aici – ca și cum așteaptă. În aparență. dacă nu chiar toate. În decursul anilor se petrecuseră mai multe nenorociri în zonă. cum pot să-mi dau seama cine ar mai putea fi afectat? Până acum n-am nici cea mai mică idee care ar putea fi numitorul comun. în timp ce se uitau fix la hartă. Nu știu ție cum îți e. majoritatea victimelor. Elaine apăru în ușă. iar apoi lovește în oameni. Dar până acum nu avem decât morți. Brad Randall își ridică privirea de pe harta pe care o studia atent. de obicei în apropiere de Sod Beach. din câte își dădeau seama. — Ați ajuns la vreun rezultat? Arăta slăbită și obosită. Se ocupaseră de hartă toată după-amiaza. Dar nu cred nicio clipă. atunci n-ar putea să aibă un efect și asupra altcuiva? Brad zâmbi strâmb. zise Brad. dar mie mi-au obosit ochii. își adună forțele. Dar nu rezolvă problema. întotdeauna în nopțile cu furtună când țărmul era bătut de valuri mari. — Aș fi vrut. zise Brad. Și. ceea ce e ridicol. — Poate că ar trebui să o lăsăm baltă pe ziua de azi. dar să fiu al naibii dacă știu unde s-o găsesc. — E ca în legendele indienilor. Glen se gândi o clipă. erau străini în Clark’s Harbor. Nu sunt obișnuit cu lumina de la lampă.

dar zicea că a văzut ceva azi-noapte. mulțumesc. seriozitatea cu care pusese întrebarea. — Atunci o să vorbim cu ea acum. dar apoi au început să se-ntâmple toate și… Glen se ridică și își trase haina pe el. răspunse Glen. Oare știe și Elaine ceva despre asta? — Ce-i cu Missy? întrebă el calm. Vântul o prinsese și o trânti de peretele bucătăriei. — Cred că Missy a văzut cum a fost omorât Jeff Horton. Asta-i tot ce-a zis. Glen își recapătă glasul. — Lucruri? Ce fel de lucruri? întrebă el. dacă pici de pe cal. dar Brad clătină din cap gânditor. Ce fel de lucruri? — N-a spus ce. Eu i-am spus că tatăl ei ieșise pe plajă și mi-a zis: n-ar fi trebuit să facă asta. Termină de încheiat nasturii hainei și deschise ușa. cea mai bună treabă e să te urci să-l încaleci 255 . îl înspăimântă pe Glen. cu o nuanță de isterie în voce. O amintire străfulgeră mintea lui Brad. Aveam de gând să vorbesc cu ea despre asta. Brad aruncă o privire în întunericul furtunii. — Sigur nu vrei să te duc cu mașina? Glen zâmbi șmecher. Mă duc să-i aduc pe Rebecca și pe copii aici. într-un fel. Tonul vocii. Lucrurile rele se petrec acolo. întrebându-se ce voia să spună. Brusc.Cei doi bărbați se holbară neputincioși la ea. — Nu. Glen tăcu buimăcit. — Asta din cauza a ce s-a întâmplat azi-noapte? Se spune că. răspunse Brad calm. murmură el. dar răspunsul lui Elaine îl înspăimântă și mai tare. amintirea discuției cu Robby pe plajă. Afară nu mai arată chiar așa rău. — N-am vorbit cu ea. Lui Missy i se pare că vede lucruri. zise ea. — Vrei să te duc cu mașina? Se întunecă bine afară. Era o hotărâre în glasul acela care. accentua cuvintele. dar am ciudatul sentiment că văzuse ce i s-a întâmplat lui Jeff sau cel puțin observase ceva. — Robby mi-a spus acum câtva timp că lui Missy i se pare că vede lucruri pe plajă. O să merg de-a lungul plajei.

dar forțându-și ochii să descopere cabana unde îl așteptau Rebecca și copiii. cu mâna dreaptă strângând gulerul hainei într-o încercare zadarnică de a se feri de ploaie. ținând aproape de linia țărmului. n-am s-o mai fac niciodată. aproape fără voie. Apoi. Simți cum mintea îi era cuprinsă de toropeală. se opri și privi fix în beznă. Își croia drum încet. iar ochii căutau atent în ploaie. Simți gustul sălciu al apei sărate în gură și zgârietura nisipului pe față. Glen se ghemui lângă ea. Se mișcă încet. Capul ei. băgată adânc în buzunarul hainei. blocată în buzunar. La fiecare câteva secunde își ridica privirea. ar fi putut face să apară în fața lui lumina slabă a felinarelor. cum strălucirea întârzia să apară din întuneric. mâna lui dreaptă barând căderea doar în parte. se întinse în nisip cât era de lung. O atinse pe Rebecca încet. ștergându-și gura cu mâneca. încercând să-și elibereze mâna stângă. cu capul în jos. Când mersese de-acum aproape o sută de metri și simți că ar trebui să se vadă clar cabana. dacă s-ar fi concentrat destul. Dar întunecimea persista și îngrijorarea lui deveni teamă. La început fu ca și cum mintea lui ar fi refuzat să accepte. el știu că murise. fără să se mai uite la pași. stătea în aceeași poziție nefirească cum fusese și al lui Jeff Horton noaptea trecută. așezat în nisip. Trase ușa în urma lui și dispăru în ploaie. Chiar dacă era caldă încă. • Glen se apleca înaintea vântului. piciorul lui se lovi de ceva. Începu să alerge. privind nisipul de la picioare. începu să se îngrijoreze și grăbi pasul. Pe când bâjbâia așa. 256 . ploaia scurgându-i-se nestingherită prin guler. fără să mai simtă vântul. era făcută pumn. mângâindu-i fața. Se împiedică. Dacă nu merg în noaptea asta pe plajă. Ceva moale. aceeași toropeală care îl cuprinsese și noaptea trecută. mâna lui stângă – inutilă. legănându-se înainte și înapoi. ca și cum. căutând în întuneric strălucirea blândă care trebuia să vină de la fereastra cabanei.din nou. Mâna stângă.

De ce se dusese Rebecca pe plajă? Se gândi la copii. izbindu-l cu intensitatea neașteptată a unui val puternic. iar el se aruncă peste ea. dar un moment mai târziu știu. — Robby? Missy? Tata e. Probabil că părăsiseră cabana și Rebecca se dusese să-i caute. Suferința lui Glen se transformă – din chinul zdrobitor pe carel simțise în momentul când o descoperise pe Rebecca – într-o durere surdă. mintea lui preocupată la fiecare pas de moartă. Cabana nu era goală. Unde erau copiii? Ar trebui să-i caute. Acolo unde zăcuse Rebecca. Apoi îi repetă numele. La început. rosti Missy printre suspine. cuprinzând-o cu brațele. nu mă părăsi. se tângui el. plângând cu suspine la pieptul ei. cu valurile clipocindu-i la picioare. S-a întâmplat ceva îngrozitor. Rebecca. apoi copiii se aruncară pe el. doar un sentiment imperceptibil. era sigur că de fapt copiii lui erau acolo. — Rebecca. ochii ei ațintiți pe cerul nopții fără să vadă. Auzi un zgomot șovăitor.— Rebecca. nu rămăsese decât nisipul – și forma strălucitoare a unei plute de pescuit. Când ajunse la cabană se opri. tati. ceva îl reținu să se ducă înăuntru. Zăcea fără viață în brațele lui. nu i-ar fi lăsat niciodată singuri. — Tati. Chiar dacă nu se auzea niciun sunet. 257 . — Rebecca… Suferința îl lovi. trebuie să fie în pădure. Ah. Dacă sunt afară. O ridică și începu s-o care spre cabană. Până să se ducă să-i caute pe copii va trebui să se ocupe de soția lui. Dar nu putea s-o părăsească pe Rebecca. Așeză trupul Rebeccăi încet pe verandă. de un albastru închis. capul rostogolindu-se încet dintr-o parte în alta. Se ridică și se uită nesigur spre pădure – o umbră neagră pe fundalul întunecat al nopții. zise el moale. nu putea s-o lase pe ploaie și vânt. înainte de a se gândi la cei în viață. nu fu sigur ce era. Nu era nimic care să-i spună că acolo era cineva. pe care era sigur că avea s-o îndure toată viața. apoi deschise ușa.

O mută pe Rebecca cât mai departe de ușă și o înfășură cu atenție în pătură. vreau s-o duci pe Missy în dormitor. — N-o mai smuci. Ceva a prins-o pe mami.Glen se prăbuși în genunchi și își trase copiii aproape. Apoi așteptați-mă. Poți să faci asta? Robby aprobă din cap cu gravitate. se întoarse la ușa de la intrare. bineînțeles că nu. Nu trebuie să-mi spuneți acum. De cum se închise ușa care separa camera lor de restul casei. bine? — Te duci undeva? întrebă Missy. Am vrut să mă duc afară și m-am dus. — Eram pe plajă. Dacă ar scoate copiii destul de repede de pe verandă. apoi se întoarse să verifice ce făcuse. și atunci… atunci… Se înecă și începu să plângă neajutorat. Tati. cu suspine. — Bine. zise Missy. — Haide. Nu ieșiți până nu vă chem eu. Nimic. Glen desfăcu canapeaua pe care el și Rebecca o împărțiseră împreună și scoase o pătură de sub ea. Am să fiu aici. mi-a spus să fug. dar care rămăsese rece și întunecat când noaptea se lăsase peste plajă. — Îmi pare rău. dar Robby o apucă de mână și începu s-o tragă spre dormitorul lor mic. — N-are de ce să-ți pară ție rău. cu ochii mari și tremurând. Și tu stai acolo cu fratele tău. — Robby. ei n-ar observa că zăcea ceva 258 . spune-i să înceteze. îi spuse Glen fiului său. Robby. o povățui el pe Missy. — Nu mă mai smuci! țipă Missy. Când flacăra pâlpâi. În dormitor. eu am fugit și… și… — Ssst! Liniștește-te! șopti Glen. scumpa mea. Missy încercă să mai pună o întrebare. îmi pare rău. repeta Robby întruna. Nimic din ce s-a întâmplat nu e din vina ta. zise Glen. Pune niște haine curate într-o geantă pentru amândoi. Apoi închise cu grijă canapeaua și se întoarse pe verandă. stărui Robby. camera păru că se încălzește ușor și Robby și Missy începură să se potolească. Și mami și cu Missy au venit să mă caute. — Nu. — Dar m-am dus afară. Când termină. Se desprinse de copii și aprinse micul felinar care ar fi trebuit să lumineze lucrul Rebeccăi când îl aștepta pe el să vină acasă. Trebuie să am grijă de mami și vreau să faceți ceva pentru mine. zise el. tati.

— Mama a murit. plină de lucruri. iar copiii. — Nu știu. — Să plecăm? — De-asta am pus hainele în geantă? Pentru că trebuie să plecăm? — Am să vă duc să stați cu Brad și Elaine în noaptea asta. — Eu deschid ușa și voi vă întreceți. Isuse. n-ar mai fi o surpriză. oftă Brad Randall când le deschise ușa lui Glen Palmer și copiilor. zise el blând. cu fețele serioase. — De ce? întrebă Missy și figura ei trăda mai mult curiozitate decât orice altceva. — Dacă ți-aș spune. Luptându-se să-și păstreze stăpânirea de sine. O să stau și eu acolo. Primul care ajunge la mașină primește o surpriză. Lacrimile îi curgeau pe față. Între ei stătea o geantă maro.la câțiva pași mai încolo. Robby și Missy stăteau liniștiți pe marginea pătuțului de jos. • — Ah. așa-i. Start! strigă el. În timp ce pentru el era dureros dincolo de limita suportabilă. — Plecăm acum? — Chiar acum. zise Glen încetișor. întrecându-se să ajungă la vechea furgonetă Volkswagen. — Ce surpriză? vru să știe Robby. nu-i așa? Îi conduse în cealaltă cameră și-i ținu în spatele ușii când o deschise. 259 . Glen ridică geanta lor cu haine. zise Glen. Glen se întoarse în cabană. dar mai am niște lucruri de făcut și nu vreau să vă las singuri. ieșiră cu iuțeala fulgerului pe ușă și pe verandă. Glen își dădu pentru prima oară seama că moartea Rebeccăi nu însemna nimic pentru ei deocamdată. răspunse Glen. Fiți gata. Acum plouă torențial afară. străduindu-se să zâmbească. așa că vreau să vedem care din voi ajunge primul la mașină. concentrați numai asupra concursului. nu-i așa? — Da. — Trebuie să plecăm? întrebă Robby. — Pe locuri. închise ușa și îi urmă. pentru copii era încă o întâmplare abstractă. cu mâinile petrecute în poală. bine? Cei doi copii aprobară nerăbdători. Se mai întâmplă și lucruri din astea.

— Ah. — Îmi pare rău. zâmbindu-i. izbucni în lacrimi și amândoi își îngropară fața la pieptul ei. fetița îi luă o mână și începu s-o mângâie. zise el. uscată de lacrimi. zise ea. urmată de Robby. dorindu-și să o poată aduce la viață pe Rebecca așa cum făcea cu tăciunii. Așa va fi. Dar. Doamne. Probabil că a fost groaznic pentru ea. • Glen și Brad o cărară pe Rebecca în cabană și o așezară pe podea. Ei se agățară de ea. zise Glen. dar Elaine înțelese. își ridică privirea spre fața lui Glen. trecu rapid prin toată casa și verifică ferestrele.Privirea din ochii lui Glen și fețele plânse ale copiilor îi spuneau că se întâmplase ceva groaznic. Brad începu o examinare atentă. Elaine se grăbi să afle ce se întâmplase. când Elaine se lăsă lângă ea. tremurând. apoi la copii și atunci știu și ea imediat. — Voi avea grijă de ei. dar își veni în fire imediat. cuvintele lui Missy o făcură să plângă. Cum îi ținea așa pe copii. aproape cu timiditate. Și are gâtul rupt. Brad. — O să fie bine. Când focul se aprinsese. apoi Missy. Putea ghici ce anume. Missy se uita fix la foc. — A fost sugrumată. Un moment mai târziu cei doi bărbați dispărură în noapte. zise ea. — Glen? S-a întâmplat ceva? Se uită întâi la Glen. Îmi pare atât de rău… Glen înghiți în sec și se strădui să rămână coerent: — Poți… poți…? Nu putu să-și termine propoziția. du-te cu el. el terminase. Ajută-l. Se lăsă în genunchi și-i strânse pe copii în brațe. Apoi zăvori ușile. Auzindu-i cuvintele din camera de zi. apucându-și haina. În timp ce Glen ațâța focul. Dintr-un motiv de neînțeles pentru Elaine. pierdută într-o lume numai de ea știută. până să se apuce de altceva. trăgând de fiecare ca să se asigure că era solidă. 260 . Nu-i luă mult timp. Când se întoarse în camera de zi. Brad stătuse tăcut în apropiere. Pe urmă. asigurându-se că erau bine închise și încuiate. Elaine îi conduse pe copii în camera de zi și îi așeză pe canapea.

Nu te las cu ea. Vreau să cred că același lucru se întâmplă cu muribunzii. poate cu câteva minute înainte… — Nu. Se pregăteau să plece când. nu? — De cât timp e moartă? întrebă Glen. auziră un sunet din camera copiilor. Nu începe așa. Scooter. cu codița băgată între picioare. Pune-ți haina. Îmi place să cred că trupul are regulile lui de a face față unor situații de astea.— Asta nu știm. Apoi. Acesta se aplecă. — Eu am adus-o aici. Se opri. — La dracu’. Un sunet mic. zise Glen. — Dacă n-aș fi stat atât de mult. vii cu mine. Poate două. o să sfârșești prin a te învinovăți pentru ce s-a întâmplat. — E vorba de Rebecca. — Și ai fi putut foarte lesne să fii tu afară în noaptea asta. Știm că intrăm în stare de șoc imediat ce ni se întâmplă ceva brusc și pe neașteptate. Când erau deja în mașină. Dar nu se știe niciodată. Un mecanism automat se declanșează și ne face să ne simțim mai bine. chiar când se pregăteau să investigheze. singură… — Nu. luă pe sus cățelușul și-l scarpină pe burtă. Va trebui să-l sun pe Harn. îi iscodi pe cei doi cu privirea pierdută. • Chip Connor era singur în secția de poliție când Brad și Glen ajunseră acolo. Scooter dormea adânc. — E moartă? — Da. zise Brad calm. — Nu de mult. 261 . Acum haide. cel mult. deodată. De o oră. Nu în noaptea asta. zise Glen. Glen se uită prin camera mică. zise Brad. Dac-aș fi plecat un pic mai devreme. Am face mai bine să mergem în oraș. așa ar trebui să fie. zise Brad cu asprime. Oricum. zise Brad. apoi începu să dea din codiță și se îndreptă împleticindu-se spre Glen. nu aici. abia un scâncet. Lui Chip i se contractară mușchii feței și el se lăsă în scaunul de la biroul lui Harney Whalen. se furișă în camera de zi. Și nu ești tu de vină. — Unde e? — Pe plajă. — Nu vreau să o las aici.

— Ei. Dar înainte să o faci trebuie să-ți spun că nam să-l las pe Glen să vorbească cu el în noaptea asta. dă-i ceva. care nu vorbise încă. pot să te întreb ceva. n-am făcut-o. Glen Palmer se trezi și întinse mâna după Rebecca. Glen Palmer începu să plângă încet. — Nu crezi? Brad zâmbi blând. oprindu-l. Harney vrea să vorbească cu el.— Știu. Glen. Am să-l găsesc. Nu era acolo. — M-am răzgândit. Ca doctor. Apoi închise telefonul și se uită la Glen. zise Brad. ca prieten? — Sigur. 262 . N-avea să mai fie niciodată acolo. Chip nu dădu niciun semn că auzise măcar ce-i spusese Brad. — Ne vedem acasă la Palmer. — Bineînțeles. — Poți să-i dai un medicament să doarmă? Brad se încruntă ușor. dar Glen puse mâna pe brațul lui. Apoi se întoarse spre Brad. vrei? Urmă o pauză și Chip clătină trist din cap. îl trec în îngrijirea mea. Dar nu era un somn bun. Înainte de ivirea zorilor. — Glen. aproape cu oboseală. — Nu. așa că ajutămă. — Aveai dreptate cu ce spuneai înainte. zise Brad. zise Glen cu greutate. — Încearcă să faci față. zise Chip. Nu cred că s-ar aștepta cineva la altceva. dacă nu-i face rău. Cei doi bărbați se priviră fix în ochi și în cele din urmă Chip se ridică și veni în fața biroului. Chip. — Nu sunt sigur că are nevoie. Îl sună în schimb pe Harney Whalen și-i raportă ce se întâmplase. — Ai făcut-o tu? Brad se pregătea să dea un răspuns nervos. Omul ăsta are nevoie de un somn bun în noaptea asta mai mult decât orice. zise el când termină. — Aș vrea să pot să-ți împărtășesc gândul.

— Acum ești pregătit să discutăm? Cuvintele sunau mai mult a provocare. nu atât de teama că li s-ar fi întâmplat ceva. Elaine Randall făcea tot ce putea să-i țină pe Missy și Robby ocupați cu ceva. Doar când se află în secția de poliție. ca niște oameni care fuseseră în sfârșit martori a ceea ce știuseră că se va întâmplă. să-i rețină de la a stărui asupra pierderii mamei lor. • În vechea casă de pe Sod Beach. salutându-se cum făcuseră dintotdeauna. Oamenii din localitate își vedeau de treburile lor. cum ar fi fost de așteptat. Când vorbeau de Rebecca Palmer și de Jeff Horton nu o făceau cu exclamații de compătimire și cu o expresie de îngrijorare pe față.• Capitolul 27 Era un aer curat în dimineața următoare. privind țintă la Glen. învăluind orașul. Când Glen Palmer ajunse la secția de poliție în mijlocul dimineții. așa cum se așteptase. decât a întrebare. Harney Whalen stătea impasibil la biroul lui. ci mai degrabă cu expresii de cunoscători. Mai degrabă – și cu atât mai înspăimântător pentru Glen – era ca și cum nu s-ar fi schimbat nimic. Nu-și exprimă nimeni compasiunea pentru moartea soției lui. ca și cum ce i se întâmplase nu ținea de Clark’s Harbor deloc. 263 . realitatea tulbură atmosfera de suprarealism care îl înconjura. După ce Glen plecase din casă. în biroul lui Harney Whalen. copiii doriseră să iasă pe plajă. Elaine refuzase. nimeni nu se holbă la el și nu fu obiectul privirilor insistente. cât mai degrabă din neputința ei de a înfrunta plaja în dimineața aceea. o răcoare paralizantă care se lăsase peste Clark’s Harbor ca un strat invizibil de ceață. ocupându-se de magazine și de bărci. Glen își luă inima-n dinți. nu era un eveniment care să afecteze viețile locuitorilor. Știa ce va urma. stăruind să se ducă singur la Whalen. cu sprâncenele încruntate.

cu toții așteptând răbdători sosirea ei. — Bine. de-o parte și de alta. Uită-te tu la ei în locul meu până pregătesc prânzul. Era gata să zică „mama”. — Ba ar vrea. 264 . îi explică Elaine. Ai mâinile curate? Robby își examină cu solemnitate mâinile. tacâmurile și un borcan cu murături. zise Elaine. — Nu. o asigură Missy. iar Missy și Robby stăteau lângă Brad. n-ar vrea. observă ea. — N-ai vrea să te uiți tu la copii. Eu am să beau niște lapte. dar se opri imediat. Trecură cincisprezece minute și atunci Robby apăru în bucătărie. Ar spune același lucru ca și mama – mănâncă ce-ai în față. apoi se duse la bucătărie să pregătească prânzul. — Poftim? — Copiii. zise Missy moale. — Sigur. — Pot să păstrez sandvișul meu pentru el? — Tu ce-o să mănânci? — Mie nu mi-e foame. Ea le cercetă cu atenție și aprobă din cap. — Când luăm masa? — În două minute. Chiar dacă e pateu de ficat. Ar fi putut să cadă casa pe el fără să observe. — Se întoarce cât de repede poate.Nu era sigură că s-ar mai fi putut bucura de frumusețea nisipului. — Sunt convinsă că… începu Elaine. Tatăl tău ar vrea ca tu să mănânci. adăugă el mai mult în barbă. Masa. iubitule? îl rugă ea pe Brad când trecu prin sufragerie. care pentru ea va fi în permanență pătat. — Tata nu vine? întrebă Missy când Elaine se așeză. fusese în mod miraculos curățată. Ațâță fără tragere de inimă focul din soba veche și hotărî că un prânz rece ar fi la fel de bun. sfârși ea. bâigui Brad și se întoarse la treaba lui. Pe la prânz îi puse pe copii să lucreze la un joc de cuburi. dar schimbă imediat. apoi i le întinse lui Elaine spre aprobare. Du astea în sufragerie și vezi dacă Brad vrea să ne facă loc. zise Robby. apoi îl urmă după câteva minute cu șervețelele. Brad își ridică privirea de pe hărțile pe care le studia. Elaine zâmbi în sinea ei și-și continuă drumul spre bucătărie. Îi înmână puștiului o tavă cu sandvișuri.

Brad îl privi pe băiat cum mănâncă. sugeră Robby șovăitor. presupun. 265 . cu intenția de a o potoli pe fetiță. nu simțeam. Copiii mestecară în liniște un moment. — Plaja e un loc ciudat pe timpul furtunilor. Eu le-am văzut. nu știu. — Îmi plac furtunile. — S-ar putea. După ce spuse ultimele cuvinte. doar înăuntrul meu. mușcă o înghițitură mare și mestecă gânditor. — Va trebui să plecăm? — Să plecați? Ce vrei să spui? — Va trebui să ne mutăm. i-am văzut în noaptea când a fost omorât domnul Horton și i-am văzut noaptea trecută. I-am văzut în aceeași zi când ne-a povestit despre ei domnul Riley. Missy fugi suspinând de la masă. Era distractiv până să înceapă să se petreacă toate lucrurile rele. Urăsc locul ăsta! Domnul Riley ne-a spus de mult că sunt spirite pe plajă și are dreptate. Avu dreptate. — Spirite? Ce fel de spirite? — Indieni. Sprâncenele i se uniră brusc. Robby păru netulburat de izbucnirea lui Missy. apoi Robby puse restul sandvișului jos și se uită cu coada ochiului la Elaine. dar Missy fu cea care vorbi. Chiar dacă ploua tare. Depinde de tatăl vostru. — Da? Brad simți că urma ceva și el chiar voia să urmeze. dar Brad îi făcu semn să rămână pe loc. fiind sigur că pe acesta îl preocupă ceva. — Da. a uimire. Își luă din nou sandvișul. Elaine o urmă imediat. Era ca și cum aș fi fost singur pe lume și-mi era bine. zise Missy cu îmbufnare. Domnul Riley ne-a spus că obișnuiau să omoare oameni pe plajă și uneori se întorc și o mai fac și azi. Nu simțeam nimic. Nu prea îmi amintesc ce se întâmplă când sunt pe plajă. Dar e ciudat. Au ucis-o pe mami și pe domnul Horton și or să ucidă pe toată lumea.Mușcă cu hotărâre din sandviș și în momentul următor Missy făcu la fel. — Poate că ea chiar vede lucruri. venind de la Robby. Iar eu i-am văzut. — Vrei să vă mutați? întrebă Brad. Robby clătină din cap cu hotărâre. continuă Robby. vreau să spun. după ce s-a întâmplat cu mama? — Păi. Elaine se ridică pe jumătate din scaun. răspunse cu precauție Elaine. liniștit și neinfluențat de sentimentele lui. căci Robby puse pe neașteptate sandvișul jos.

Jeff și Rebecca s-au aflat pur și simplu acolo. Glen păli ușor și se uită buimăcit la Brad. 266 . — Am avut o discuție cu Robby adineauri. — M-aș mira. • Glen Palmer se întoarse la casa soților Randall pe la mijlocul după-amiezei. când Brad îl întrebă cum decursese discuția cu Whalen. Totul pare atât de absurd! — Știu. nu fu prea comunicativ. — Robby. Dar Robby nu păru convins. nu s-ar fi întâmplat nimic. considerând-o imaginație de copil. În mintea lui. Se opri și păru pe punctul de a plânge. dar vom afla ce se întâmplă și vom opri povestea asta. Îmi amintesc cum mă simțeam. dar. — Mă voi duce sus la cabană. gemu Glen. Când fu sigur că nu mai puteau fi auziți de copii. aprobă Elaine. Brad aprobă din cap cu înțelegere și îl însoți pe Glen până la ușă. — E ciudat. Probabil că nici nu știe ce face. ce i se întâmplă lui Robby i se mai întâmplă cuiva. Mă întreb chiar dacă mai contează. — Doamne. — Ce înseamnă asta? — Păi. Dar n-ai vrea să meargă unul din noi cu tine? — Aș prefera să mă duc singur. E-n regulă dacă las copiii aici? — Desigur. Vreau să spun că nu-mi amintesc să mă fi dus undeva sau să fi făcut ceva. îl asigură Brad. dar cred că făceam. — Aș vrea să nu fi ieșit noaptea trecută. își puse mâna pe umărul lui și-i vorbi cu blândețe: — Dacă asta poate să-ți ofere vreo alinare. privindu-l cu îngrijorare. nu e vina ta. dar nu pot să-mi amintesc ce făceam. el înlăturase povestea lui Missy.— Ce e? îl îndemnă Brad. altcineva o ia razna. de neluat în seamă. zise Robby. Dacă n-aș fi ieșit. răspunse Brad înțelegător. află că aceia care i-au ucis pe Rebecca și Jeff Horton nu știau ce fac. zise el. Nu-și amintește ce-a făcut pe plajă azi-noapte. Dar cu efect invers: Robby se simte bine. Își amintește doar că se simțea bine. Trebuie să mă gândesc la ceva și cred că pot s-o fac cel mai bine acolo. zise Glen. îi explică el.

pierzându-și zâmbetul. Vino. — E în sufragerie. — Trebuie să vorbesc cu tine. îl găsi pe Chip frământându-și pălăria în mâini și arătând foarte supărat. De fapt. simțind că. — Ce-i cu el? — Nu sunt sigur. — Ce te-aduce aici? Dacă îl cauți pe Glen. foindu-se în scaun. Soțul tău e aici? — Da. Ridică privirea când o auzi pe Elaine intrând în cameră. Brad îi aruncă lui Chip o privire cercetătoare. • Chip Connor sosi la casa soților Randall la cinci și jumătate în după-amiaza aceea și ezită emoționat înainte de a ciocăni la ușa de la intrare. Când o deschise Elaine după câteva secunde. Dar trebuie să vorbesc cu Brad. — Ce e? îl îndemnă din nou Brad. nesiguri. înconjurat de teancuri de cărți. nici nu sunt sigur dacă trebuie să fiu aici. voia să-i spună doar lui Brad. S-a-ntâmplat ceva? — Nu sunt sigur. cred că e acasă la el. orice ar fi avut Chip de spus. Brad o să lucreze. căutând o explicație pentru nebunia din jurul lui. zise Elaine. Intră. zise ea cu căldură. — Mulțumesc. fu de acord Glen. — Chip. sigur. apoi puse cartea deoparte când își dădu seama cine era cu ea.Dădu să plece spre plajă. cu umerii lăsați. — Ce e? S-a mai întâmplat ceva? — Nu știu. Brad era la masa din sufragerie. Cred că mai mult cu Harney Whalen. E-n legătură cu Glen? — Doar indirect. dar Brad îl strigă: — Încearcă să te-ntorci înainte de lăsarea întunericului. Cât Glen o să se plimbe și o să se gândească. zise Chip. cu pașii rari. da? Ca să nu se mai întâmple nimic. Chip se lasă într-unul din scaunele din jurul mesei și Elaine părăsi repede camera. zise Chip nefericit. dar trebuia să vorbesc cu cineva și erai singura persoană la care m-am putut gândi. 267 . răspunse Chip. Când plecă ea. răspunse Chip automat. — Bine. După câteva minute dispăru după colțul casei și Brad nu-l mai urmări. Apoi se întoarse și porni în susul plajei.

Atitudinea lui Harn. — Cum adică. rău? Fizic. aprobă Chip. aprobă Chip. — Nu înțeleg ce vrei să spui. Nu fu surprins când Chip se ridică brusc în picioare și începu să bată camera cu pasul. Tăcerea se lăsă între cei doi.Apoi. De atunci m-am tot gândit la asta și singurul cuvânt cu care pot s-o numesc e nebunie. zise Brad până la urmă. ai putea să te duci să-l întrebi. zise Chip. vrei să spui? — Aș fi vrut să fie atât de simplu. — Cam așa. Dar până astăzi am fost în stare să mă conving că nu era nimic serios – că era doar o trăsătură de caracter. Aș vrea să știu la ce. zise: — Ți-a povestit Glen despre ce s-a întâmplat azi? — Nu. — Cred că s-a-ntâmplat ceva rău cu el. Degetele lui Brad băteau darabana pe masă și se hotărî să-l aștepte pe Chip. zise el în cele din urmă. Zicea că trebuie să se gândească la ceva. Chip aprobă din cap cu un aer ursuz. să-l lase să ajungă la subiect cum voia. — Și…? — Și Harn nu i-a dat ocazia. Probabil că și-a petrecut toată noaptea trecută inventând o poveste despre cum Glen i-a găsit pe Rebecca și Jeff Horton 268 . zise Chip. îi sugeră sec Brad. A venit acum câteva ceasuri. În schimb. l-a acuzat pe Glen că el însuși a ucis-o pe Rebecca. — Ceva mă tot preocupă de la un timp încoace. Harn nu i-a pus deloc întrebări lui Glen. nu mai contează care erau cuvintele pe care le-a folosit. — Chiar așa? întrebă Brad. aș putea să spun. — Poate că o să mă duc mai încolo. I-a spus el în schimb lui Glen ce sa întâmplat. dar a ieșit din nou. Voi doi păreți să vă aveți destul de bine. — Era o nebunie. se decise să spună Chip. — Sunt convins. — Dar s-a întâmplat ceva ce ți-a schimbat părerea? — Glen Palmer. ca și cum ar fi vrut să schimbe subiectul. — Pai. — Ziceai că vrei să vorbești despre Whalen. — E vorba de ce simte el pentru străini? — Asta e. A venit să-i spună lui Harn ce s-a întâmplat azi-noapte.

Brad făcu ochii mari. vocea lui era încordată. — Ce-a avut Glen de zis? — Ce putea să spună? A spus că e ridicol. iar apoi înghiți în sec. ca și cum încerca să-l convingă pe Glen. — Ce fel de lucruri? — Povești. — Vrei să mai spui o dată. mi-a spus de ce Harn îi urăște așa de mult pe străini. bâigui Brad. zise Chip.făcând dragoste și l-a omorât pe Jeff. dar toată lumea pare să creadă că e vorba de un grup de oameni care erau interesați în exploatarea forestieră a zonei. Harney a văzut ce s-a întâmplat. Poate a fost chiar omul care a construit casa asta. zise Chip. — Vrei să-mi povestești? — E o poveste destul de urâtă. — Sfinte Dumnezeule. tu nu ești amestecat. — Dar de ce? De ce-ar vrea să pună toată treaba pe seama lui Glen? — Nu cred că are ceva împotriva lui Glen personal. te rog? — Când Harn era mic – de șapte. — Harney a văzut cum au fost bunicii lui omorâți când era mic. Povești despre lucrurile care s-au întâmplat prin împrejurimi cu mult timp în urmă. Și chiar dacă ar fi făcut-o. Când vorbi din nou. Brad nu luă în seamă comentariul. 269 . Făcu o pauză de o clipă. apoi pe Rebecca. De exemplu. dar Harn nici nu era interesat să audă ce s-a întâmplat noaptea trecută. opt ani – bunicii lui au fost omorâți pe plajă. orice tribunal din lume ar fi suspectat toată treaba. După câte s-ar părea. După cum se purta Harney. — Nu s-a dovedit niciodată. zâmbind fără umor. Îl tot încolțea pe Glen. — Sigur că nu. Cu mult înainte de a mă naște eu. repetându-și ideea la nesfârșit. adăugă el. — Sper că n-a făcut-o. Cred că voia ca Glen să mărturisească. n-ar fi contat. Un timp am crezut că așa e. dar am vorbit cu bunicul acum câteva zile și mi-a spus niște lucruri care m-au făcut să mă îndoiesc.

Dar nu pot să-ți promit nimic. Dar ce cred nu constituie nicio părere medicală. — Eu? N-ai uitat ceva? Și eu sunt străin. — Dar ai putea să îți dai seama dacă e echilibrat sau nu. Ce te face să crezi că Whalen ar vorbi cu mine? — Nu știu. dar cred că are de gând să o facă. Și probabil că m-ar da afară din birou. Whalen nu și-ar da drumul în fața lui. Și nici măcar n-a făcut-o oficial. răspunse Chip. Vreau să spun că nu l-a acuzat oficial pe Glen de nimic. Numai că acum și-a pierdut controlul. Dacă șeriful era obsedat. aprobă Chip. zise Chip agitat. Brad întoarse sugestia pe toate părțile. Tot ce înseamnă este că din punctul meu de vedere e o persoană rigidă.— Baron? Am crezut că era pescar. și de atunci încolo Harn i-a urât pe străini. nu-i așa? — Pot să-ți spun asta chiar acum. cred că aș putea încerca. întrebându-se dacă ar putea să meargă. oricine ar fi fost aceia care i-au omorât pe bunicii lui Harn. 270 . într-un fel. — Ce pot face eu? întrebă Brad. Să nu te aștepți să mă duc până acolo să vorbesc cu el cinci minute și apoi să-ți pot spune dacă e sau nu zdravăn. A murit prins în năvoadele sale. — Mă întreb dacă ai putea să vorbești cu el. Sau a făcut-o? Chip clătină din cap. — La fel ca Pete Shelling. Nu e chiar așa simplu. Pe de altă parte. în discuție. cum părea Chip să creadă. Doar că i-a adus o mulțime de acuzații violente. Dar asta nu înseamnă că e nebun. Înseamnă că e dificil. fu el de acord fără prea mare convingere. — Păi. Mă rog. Nu cred că Whalen e echilibrat. niciuna juridică. au fost niște străini. Și niciodată n-am crezut-o. chiar și refuzul lui Whalen de a vorbi ar putea să-i spună ceva. M-am gândit că ai putea să te duci până acolo – poate să spui că ceva nu e-n regulă la casă – și să-l atragi. — Dar Glen? Și ce îi face Harney? — Până acum nu i-a făcut nimic. — Nu. cu prejudecăți foarte puternice. Dar s-a făcut pescar numai după ce Harn a anulat contractul de închiriere. și abia ieri m-a acuzat și pe mine de crimă. Poate că ți-ai da seama dacă e sănătos sau nu.

Randall era străin și Harney Whalen era unchiul lui. Tot ce știa era că Harney fusese. Și nu-și putu aminti. Chip se hotărî să aibă o discuție cu doctorul Phelps. mărunte: ziua în care lucrase cu Glen fără să fie deranjat. Atâta că… Cine știa dacă era acasă sau în altă parte. dar până acum nam găsit nimic. va vorbi cu Brad Randall. încercând să-și aducă aminte unde fusese Harney Whalen de fiecare dată când se întâmplase ceva rău în Clark’s Harbor. Nu sunt sigur că are vreun sens. nu doar din evlavie. Fusese furtună în ziua aceea și Whalen nu-l sunase deloc. În Clark’s Harbor. Vizita lui Whalen la doctorul Phelps. Nu cred că Whalen are nici cea mai mică idee de ce se petrece și cu siguranță nu are nicio dovadă împotriva lui Glen sau a altcuiva. de obicei. Iar în noaptea aceea barca fraților Horton intrase în stânci. • Capitolul 28 Din cerul plumburiu de deasupra Peninsulei Olympic cădea o burniță ușoară peste micul cimitir cu vedere spre Clark’s Harbor. Totuși. Apoi. cu ochii închiși. Și află că îi stârnesc același lucru și altcuiva. admise Brad. Fusese chiar indigestie? Și alte lucruri. Lucas Pembroke închise Biblia și începu să se roage pentru odihna sufletului Rebeccăi. Și să-ți mai spun ceva – nu cred că o să descurce vreodată această încurcătură. 271 . dar nu-și amintește ce face în timpul lor. Nici Robby nu e sigur de ce i se întâmplă. acasă. Conexiunea se făcu de-a binelea în mintea lui Chip. localnicii erau uniți. dar fu sigur că era una importantă. Arătă cu un gest larg spre cărțile din jurul lui: — Am încercat să găsesc ceva asemănător. Ceva îi veni în minte lui Chip – o legătură făcută doar pe jumătate. dar nicio umbrelă nu se ridica deasupra capetelor din micul grup de persoane care asistau la înmormântarea Rebeccăi. — Ce i se întâmplă lui Robby? — Nu sunt sigur. Își scormoni mintea frenetic. și numai apoi. Furtunile îl stârnesc. Tot ce știu e că furtunile de pe aici îi provoacă ceva lui Robby Palmer.— Crezi? Eu nu cred.

când sicriul fu coborât încet în groapă. cât o să mai tolereze răceala care emana din localitate și câte slujbe o să mai oficieze până să întoarcă spatele micuței așezări de la port. Ochii lui Glen rămaseră ațintiți asupra sicriului în care se afla soția lui. privea impasibil. pentru viitoarele discuții și informări. zdrobi bulgărele de humă și-l azvârli peste mormânt. Dar. ca și cum și-ar fi încurajat prietenul. în țărână ne întoarcem… În timp ce cuvintele îi ieșeau automat din gură. înclinându-și ușor capul. o lacrimă îi izvorî din ochi. Stăteau la capătul mormântului deschis și. Elaine îngenunche imediat lângă copilă și o strânse în brațe. Merle Glind și bibliotecara orașului stăteau trăncănind împreună sub protecția unui ziar.ci și ca să nu se vadă mâhnirea pe care o simțea pentru Rebecca. 272 . izbucni brusc într-un plâns cu suspine adânci și se agăță de Elaine Randall. La marginea grupului. când sicriul dispăru din vedere. Chip Connor stătea împreună cu bunicul lui. cu Brad și Elaine Randall alături. pastorul se întrebă cât timp o să mai vină la Clark’s Harbor. Glen Palmer. care plângea încet. stătea cu capul descoperit în ploaie. Mac Riley. i se prelinse și începu să-i curgă neluată în seamă pe obraz. înregistrând reacțiile tuturor celor de acolo. când se uită mai cu atenție. fără să facă parte din el. Robby. Gestul trecea neobservat. — Eu… eu… începu el să spună. cu ochii cercetători ațintiți asupra fiecărei fețe. Din țărână am venit. strângându-i mâna lui taicăsău. Glen se lăsă repede jos lângă el și-l ținu. Missy Palmer. sperând să vadă cine – sau ce – era acolo. dar cuvintele i se înecară când începu să tremure și să suspine. ținându-i aproape pe Missy și Robby. dar. Missy începu să plângă încetișor. trăsăturile lui exprimând un amestec de confuzie și chin. iar Robby. mișcând nervos din degetele mâinilor înmănușate. A fost ca și cum ar fi apăsat pe un trăgaci. nu văzu nimic. cu fața încremenită într-o resemnare stoică. Pembroke își mușcă buza. La câțiva metri mai încolo. privi brusc în sus. dar observând totul. observă o mișcare printre copacii de dincolo de cimitir. La fiecare câteva secunde Chip îi arunca o privire lui Glen. Când reverendul Pembroke își termină rugăciunile și ridică un bulgăre de pământ ca să-l arunce peste sicriu.

dar tot mă depășește. Începu s-o conducă pe Elaine afară din cimitir. — Mulțumesc că ai venit. Se întreba dacă va trece și pentru el vreodată. Află doar cine a omorât-o. dar încropim noi ceva. fiule. lăsând-o pe Rebecca Palmer să se odihnească în pace sub pământ. • — Îmi pare rău. de toate felurile. Nu pot să spun că mă așteptam cu adevărat să fii aici. imploră Glen. — Nu-i mare scofală. zise el cu o voce tremurată. Mac Riley. zise atunci Glen. preluă imediat sugestia. cu vechile lui sensibilități. — Ce crede Harney e treaba lui. Dacă pot să fac ceva – orice… — Află cine a făcut-o. care clătină din cap la fel de repede. zise încet Chip când se termină totul. O să fie totul bine. Glen Palmer se mai uită o dată înapoi și pentru o fracțiune de secundă aproape că o invidie pe Rebecca. Trebuie să ai bucăți mici. Cortegiul se îndepărtă încet de cimitir. Unele ard mai repede decât altele. Te-am întrebat ce ai făcut duminică noaptea și mi-ai spus. • 273 . Împreună. îl asigură Chip. groaza trecuse cu adevărat.— Nu-i nimic. N-am avut niciun motiv să-mi schimb părerea. iar acum nu era momentul s-o facă. e floare la ureche. — Ne străduim. șopti el. Pentru ea. i-l puse în mână lui Robby și-l conduse spre marginea mormântului. Nu după ce mi-a făcut ieri Whalen. Niciunul din ei nu-i spusese încă lui Glen suspiciunea lui Brad. Nu știu ce găsim pe-acolo. Se făcu brusc tăcere și Elaine o ridică pe Missy și încercă să zâmbească vesel: — Ce-ar fi să mergem cu toții la noi acasă? sugeră ea. — Tot te mai chinui cu soba aceea veche? — Mă străduiesc. Apoi luă în căușul palmei o mână de pământ jilav. După câteva minute ajunseră la mașini. tatăl și fiul își luară rămas-bun de la Rebecca. — Am folosit toată viața o chestie de genul ăla și secretul stă în lemn. Chip îi aruncă o privire rapidă lui Brad. răspunse Chip. O dată ce știi care cum arde. Glen. fiind sigur că ceilalți îi vor urma.

zise el. scârțâi glasul bătrânului. • Chip Connor își petrecu după-amiaza cu Harney Whalen. soții Randall și Glen se cutremurară. Riley se scărpină gânditor în cap și întoarse pe toate părțile ideea în minte. știu și eu. N-ai cum să scapi. Poate că despre asta era vorba în toate legendele. Doar unii oameni pot vedea spiritele și nici aceia întotdeauna. Într-o bună zi o să afli adevărul. Fără să vrea.Adunarea din casa soților Randall era tăcută. În timp ce Elaine se lupta cu soba. totuși. încercând să-i explice bătrânului ce credeau ei că se întâmplă. remarcă el. Brad și Glen stăteau în bucătărie. Aruncă o privire pe fereastră. răspunse calm Riley. Unii spun că mai sunt încă acolo. — Și urechi mai bune pentru poveștile bătrânilor? — Crezi ce vrei. — Poate că da. Tot te prind odată și odată. Când terminară. — Crezi că marea poate să frângă gâtul oamenilor? întrebă Brad neîncrezător. Apoi clătină din cap. — Nu m-ar surprinde niciun pic. — S-ar putea. marea e de vină. — Dacă ar fi fost. i-am fi văzut. încurajată puțin doar de sfatul lui Mac Riley. dar plaja asta a fost întotdeauna plină de nebuni. Riley îl țintui trist cu privirea. Brad se hotărî să facă jocul bătrânului: — Lui Missy i se pare că vede lucruri pe plajă. protestă Glen. — Păi. pe plajă. Mie îmi sună a nebunie. — Începe iar ploaia. Sunt prea bătrân pentru ideile astea noi. — Vine furtună mare. zise el în cele din urmă. Dacă mă întrebi pe mine. Riley asculta răbdător ce-i povesteau ei despre efectul ciudat pe care îl aveau plaja și furtunile asupra lui Robby și cum ajunseseră la concluzia că Robby nu era singurul afectat de furtuni. Marea și trecutul. Sau ar putea fi indienii. pretextând că avea treburi în oraș. Copiii au ochi mai buni pentru astfel de lucruri. Era un moment dificil pentru amândoi: Chip încerca să se poarte ca 274 . poate că nu. — Mă tem că nu pot să-nghit povestea asta. Chip se scuzase imediat.

El e acela care s-a băgat într-o mare încurcătură. — Mă întrebam cum te simți.și cum totul ar fi fost neschimbat între ei. Nu s-a simțit prea bine. încercând să-și ascundă nerăbdarea din voce. niște lucruri pe care aș vrea să le verific. Dar la naiba. dar Whalen nu se lăsa păcălit. În cele din urmă. i-am cerut să vină să-și facă niște teste. — Whalen? zise Chip cu grijă. zise el vesel. — Nimic. vrând să evite cât mai mult conversația despre Glen Palmer. — Pentru mine? Ar trebui să fii îngrijorat pentru prietenul tău. apoi Whalen continuă. de pe scaunul din partea cealaltă a doctorului Phelps. dacă ar fi un pic de pace și liniște pe aici. îl asigură Chip. zise el cu insistență. dar acesta îi făcu semn să rămână pe scaun. Arăți cam palid. — Indigestie? 275 . Urmă o pauză. dar n-a apărut. se răsti Whalen. cu o halbă de bere pe jumătate plină în față. lăsându-se în scaunul de lângă Phelps. — Ei. îl tachină Chip. — Comand una pentru mine și ți-o umplu și pe a ta. Îl găsi la han. Chip nu luă în seamă zeflemeaua. — Dar cu mine cum rămâne? vorbi cu glas pițigăiat Merle Glind. — Tu n-ai decât să-ți cumperi una. absolut nimic. Căută să se ridice când intră Chip. Pot să măresc cheltuiala. — Mă simt bine. Cred că se simte mai bine. de ce nu-ți iei liber câteva ceasuri ca să te întorci pe la ora mesei de seară să mă înlocuiești? Chip nu vedea de ce n-ar face-o. stând pe taburetul pe care îl ocupa de obicei Chip. știi… — Mie mi-a spus că e doar indigestie. Nu-i ceva care să nu-mi treacă. după-amiază îl acuză pe Chip că se zgâiește la el și vru să știe ce se petrecea. Ce-i cu el? — Ei. — Uite ce. așa că părăsi secția de poliție – fără prea mare tragere de inimă – și se duse să-l caute pe doctorul Phelps. — Ce fel de teste? întrebă Chip. Sunt doar puțin îngrijorat pentru tine. răspunse doctorul cu precauție. Glen Palmer. Halbele fură umplute și așezate în fața lor. când Phelps întrebă de Harney Whalen.

Oricum. Oricum. Mi se pare că am încălcat deja confidențialitatea consultației lui Harn… — La naiba cu confidențialitatea. Chip își dădu seama că-i bătea inima mai repede și simți. bodogăni Phelps. Nu-i convenea să-i ceară Chip să vorbească. a încremenit la volan. cu toate acestea. — Domnule doctor. Ar putea fi important. Mâinile încep să i se contorsioneze și apoi nu-și mai amintește nimic timp de o oră sau mai mult. — Robby și Missy? Puștii familiei Palmer? — Aceia trebuie să fie. nu știu prea multe. Era în ziua când se mutau oamenii aceia nouveniți – soții Randall – și presupun că Harn îi ducea la casa lor. În principal. — Știi ce anume le provoacă? 276 . — Cea mai a naibii formă de indigestie de care am auzit. Harney s-a necăjit destul și a venit la mine. care atinse o coardă sensibilă în doctor. Phelps se încruntă la tânăr și își trase buza în jos. era supărat din cauza a ceea ce s-a întâmplat zilele trecute când mergea cu mașina spre Sod Beach. în glasul tânărului ajutor de șerif era o notă presantă. Domnule doctor Phelps. Dar. ezită el. Voiam să țin asta pentru mine și probabil că așa ar trebui. cum i se pune un nod în stomac. știu și eu. și era să-i calce pe cei doi puști care locuiesc acolo. — Păi. spune-mi ce-i cu pierderile de memorie. zise Phelps. — Nu mi-a spus prea multe. presupun. — Vrei să spui că are probleme cu memoria? Are pierderi de memorie? — Asta mi-a spus mie. trebuie să știu ce e cu pierderile alea de memorie. se răsti Chip. ceea ce-i atrase atenția lui Chip. dacă nu are de gând să respecte sfatul medicului. mi se pare că ar trebui făcut ceva. — Păi. Cei mai mulți oameni țin minte o indigestie. Mi-a spus că are. Nu-i plăceau puștii ăștia care încercau să-l tragă de limbă. în așteptare. aprobă doctorul. „stări de vrajă”. Chip nu auzi ce spusese Phelps – mintea lui se gândea la altceva. Foarte important. cum le zice el.Doctorul Phelps pronunță sarcastic cuvântul.

— N-am nicio idee. Aș fi vrut să se ducă până la Aberdeen pentru niște teste. n-o să fie. scumpa mea. — Dacă aveți nevoie de ceva. Nimic n-o să mai fie bine niciodată. Pentru numele lui Dumnezeu. nevenindu-i să creadă. dar îl știi pe Harn – încăpățânat ca un catâr. Oriunde s-ar fi dus și în ce scop anume. Știu eu că nu. haina nu și-o luase. • Când amurgul începuse să se lase. dar avu grijă să nu le comunice copiilor sentimentul ei. Apoi trase ușa în urma ei și părăsi camera. Elaine îmbrățișă copila liniștind-o și o sărută pe frunte. — N-a făcut-o? mormăi Chip. ar fi putut să omoare pe cineva. Furtuna de afară. zise Elaine. nu? zise Phelps cu blândețe. zise Missy. își declanșase acum furia. — Chiar trebuie să dormim aici? șopti ea. — Dormi? — Nu. Dar nu te îngrijora. cu intenția de a se confrunta cu șeriful. M-aș mira. imediat după apusul soarelui. Ei stăteau întinși în pat. Totul o să fie bine. Apoi îl sărută și pe Robby și luă lampa de lângă pat. În noaptea asta va fi un flux mare. blândă de dimineață. le spuse. când ajunse la secție. Chip se uită prin birou și văzu haina de ploaie atârnând în cuierul din colț. Dar. Tatăl tău. Tu? 277 . — Și n-ai încercat să-l convingi? vru să știe Chip. Elaine îi duse pe Missy și Robby în dormitorul de jos și începu să-i pregătească de culcare. apoi Missy tresări. ascultând ploaia care bătea în geam. Vom fi cu toții în camera alăturată. Missy își încolăci deodată brațele pe după gâtul ei. Și se întuneca. biroul lui Harney Whalen era gol. chemați-mă. ridicând din umeri. Alunecă de pe taburet și se îndreptă înapoi spre secția de poliție. Când îi băgă în pat. zise Phelps. eu și cu Brad. Mult timp rămaseră tăcuți. — Nu. cu glasul ei mic și înspăimântat. Furtuna se intensificase și sunetul ploii răpăind în geam îi părea amenințător lui Elaine. Nu putem să dormim acasă? — Doar în seara asta. domnule doctor. — Dar n-a făcut-o.

Ștergătoarele. doar că e mai bună decât a noastră. dar și prin pădure merge. — Am putea merge prin pădure? șopti ea. 278 . Dar era singur. aproape inutile în fața ploii torențiale. zise Robby disprețuitor. — Te înfiorează. Nu e cu nimic diferită de alta. • Capitolul 29 Harney Whalen stătea la volanul mașinii de poliție. Sunetele păreau să-l cheme și. voci din copilărie. culcă-te. făcea ca haosul din capul lui să se amestece cu ura. Dar auzea sunetul ploii și vântul și valurile în creștere ale mareei. apoi zise: — Mi-e dor de mami. Se răsuci și închise ochii și se prefăcu că doarme. cu ochii exprimând panica unui animal prins în capcană. chiar dincolo de parbriz. — Ah. Părea că încearcă să-l strige pe Harn. cu fața contorsionată de frică. Plutind în întunericul dinaintea lui. fu de acord Robby. cu mâinile albe de încordare și fața începând să i se schimonosească spasmodic. zise Robby nervos. putem să mergem acasă. — Dacă chiar vrei. Missy făcu o pauză de o clipă. — Bine. îl zeflemisea. Vreau acasă. băteau ritmic înainte și înapoi în fața ochilor lui. către Sod Beach. Cel puțin va fi lângă furtună. Missy tresări lângă el. Robby ridică fereastra și cei doi copii se furișară în noapte. nu-mi place casa asta. își zise el. șopti el. oricât s-ar fi străduit. dar glasul era pierdut în urletul furtunii – tot ce ajungea până la el era sunetul slab al unui râset. dar nu dădea niciun semn că le vedea. Când se apropie de plajă începu să audă voci. un râset care îl batjocorea pe Whalen. stărui Missy. i se păru că vedea fețe – bunica lui era acolo. chemându-l. conducând spre nord. nu le putea ignora.— Nu. Pe plajă ar fi mai bine. După câteva momente. Privea drumul dinaintea lui și avea o intensitate a privirii care ar fi înspăimântat pe oricine ar fi văzuto. iar el știu că îl auzise. — E o casă ca toate altele.

chemându-l. Mi-a spus că Harn are pierderi de memorie. vântul șuierând pe lângă el și urletul valurilor bubuind asupra lui. — Nu-l găsesc! strigă Chip Connor când veni din furtună. sugeră Glen. m-am întors la secție. până când pădurea îi apăru în cale. făcându-i semne. Harney Whalen deschise brusc portiera și păși afară în furtună. zise Brad. Bați câmpii. dar el nu mai e. uitând de realitate. Harney Whalen dispăru în noapte. Haina e tot acolo. apoi motorul. cu ploaia răpăind în mașină. Sunt sigur. De îndată ce mi-a spus Phelps. • Când se auzi bătaia din ușa de la intrare. probabil că bântuie pe undeva pe plajă. Ce naiba are el de-a face cu asta? — Mi-a spus despre Harn. — Dumnezeule! gemu Elaine. — Phelps? întrebă Glen. Casa e încuiată? — A fost încuiată toată seara. calmează-te. Dar. Ce fel de pierderi de memorie? — La fel cum are Robby. Pentru numele lui Dumnezeu. 279 . iar astăzi s-a înfuriat pe mine. — Poate că s-a dus acasă. Dacă e adevărat ce credeți. Așa că m-am gândit că e mai bine să vin aici și să vă previn. Ascultând doar vocile dinăuntrul lui. blocându-i drumul. A fost bolnav în ultimul timp. nu-și pierde cunoștința. — E vorba de Harney Whalen. — Acolo m-am dus prima dată. deși era convins că nu era adevărat. dar nu-și aduce aminte ce face. zise Chip gâfâind. Chip se trânti într-un scaun și încercă să-și tragă sufletul. Un minut mai târziu mașina poliției rămase abandonată în pădure.Întoarse mașina pe o porțiune îngustă de drum la jumătatea distanței spre Sod Beach și își făcu drum cu grijă prin noroi. primul impuls pe care îl simți Brad Randall fu unul de teamă – teama care te cuprinde brusc când auzi un sunet neașteptat în noapte. — Pierderi de memorie? repetă Brad. zise Chip. A dispărut și cred c-o să se întâmple din nou! — Pe cine nu poți să găsești? întrebă Brad. dar plecase. teama se risipi și se grăbi spre ușă. când auzi o voce strigând afară. Atunci m-am dus și l-am găsit pe doctorul Phelps. zise Chip. Opri luminile.

cu lanternele în mână. Brad porni spre ea. Glen Palmer porni spre dormitor și Elaine se dădu la o parte ca să-l lase să treacă. — Te rog. imploră ea. Când tunetul încetă. se cufundă într-un scaun. iar doamna Randall n-ar trebui să rămână singură. încercă s-o liniștească pe Elaine. Dacă se întâmplă ceva cu el… — Nu. Noi o să ne descurcăm. Atâta timp cât suntem cu toții aici. apoi plecă într-un control prin casă. Știu eu. vă promit.— Am să verific oricum. Copiii au plecat. Stai aici. golul rămas dintr-o dată fu umplut de țipătul de groază scos de Elaine Randall. cu intenția de a controla tot parterul. săgeata unui fulger lovi. o să-nnebunesc. — Au plecat! strigă ea. ploaia rece. bunicule. Nu te îngrijora. — Îi vor găsi pe copii. — Cred că ar trebui să merg și eu. nesigur pe el. Găsiți copiii. Nu poți să te miști la fel de repede ca înainte. verificând ușile și ferestrele. ciupindu-l de față. Luă un felinar și porni spre sufragerie. Îl cunosc pe Harney de când era mic. cu fata palidă și vocea sugrumată. apoi se duse la fereastra deschisă. O secundă mai târziu apăru în ușa dormitorului. Când se întoarse în camera de zi. sunt prea mici șansele să găsească Whalen pe cineva pe plajă. iluminând scurt încăperea. Chip și Brad îl așteptau. răspunse Brad. zise Chip imediat ce ieși Elaine din cameră. zise el cu blândețe. apoi pocnetul tunetului scutură casa. Nu în seara asta. Lângă șemineu stătea Mac Riley. Lasă-mi copiii. dar Mac Riley îl opri cu mâna. — Trebuie să-l găsim. Suspinând ușor. Brad și Glen ieșeau în noapte. mânată de vânt. Mac Riley scormoni în foc. zise el. Dacă trebuie să aștept singură. — Te rog. — Duceți-vă. Te rog. Ca și cum ar fi venit să confirme ce spusese el. zguduind ferestrele. Când se întoarseră în sufragerie. imploră el în tăcere. Căută frenetic cu privirea prin cameră. — Poate că nu. răspunse Chip. Pe când Chip. cu hainele pe ei. rămâi cu mine. 280 .

oferind un contrapunct straniu la urletul valurilor. bătrânul însuși era îngrijorat. în fața ei. siluete ciudate. Era un sentiment pe care nu prea îl înțelegea. în spatele ei. Corpul lui se umplea de o ciudată voioșie care îl incita. • Capitolul 30 Furtuna tuna în jurul lor. • Missy se opri brusc și Robby aproape că-și pierdu echilibrul când ea îi smuci mâna. iar ea începu să plângă cu suspine. — Ba este. trăgându-se aproape de Robby. pe când marea se afla în plin flux. • Harney Whalen se ghemui în spatele grămezii de bușteni care separa plaja de pădure și ascultă sunetele din capul lui. Plaja se micșorase cât o panglică îngustă de nisip. insistă Missy. E ceva în pădure și ne caută. în timp ce el mergea repede prin noapte. Te rog. trăgând-o pe Missy după el.Dar. — E ceva aici. tăișul vântului care șuiera pe deasupra vârfurilor copacilor. — Nu putem să ne întoarcem. strălucitoare. în același timp calmându-l. Începu să țipe. ținându-se de mâna fratelui ei. Hai să ne întoarcem. Acum nu se mai poate. ea începu să vadă forme. Starea de agitație pe care i-o dădea plaja îl stăpânea și simțurile lui preferau sălbăticia elementelor naturii. Doar noi. apropiindu-se. zise Robby. — Nu văd nimic! strigă Missy. întinzându-se spre ea. Porni din nou înainte. șopti Missy. în sinea lui. mergând alături de ea. aflată între marea furioasă și grămada de bușteni uzi care trosneau și erau deplasați de furtună. copleșită de spaimă. cu buzele lipite de urechea lui. Robby nu dădu niciun semn. îi spuse Robby. Simt eu. Dacă o auzise. absorbind energia dezlănțuită a furtunii. dar îl accepta și era plin de recunoștință pentru el. împleticindu-se orbește în urma lui. Cum înaintau de-a lungul plajei. — Nu-i nimic aici. Râsul 281 .

Se împrăștiară și cele trei puncte luminoase se risipiră pe plajă. Bunica lui. Începură să strige numele copiilor. era cineva. Brad Randall și Glen Palmer mergeau repede prin furtună. Nu cred că trebuie să ne distanțăm prea mult. — Tu mergi pe linia țărmului. Răzbună-te. lângă el. Vru să fugă. ea îi șoptea cuvintele care răsunau pe fundalul zgomotului ritmat al valurilor. Nu fugi. Hai să ne împrăștiem. putem să ne ținem urma unul celuilalt. Ea îi vorbea de relele de demult… Pe plajă. forțându-l să rămână unde era. aproape netrebuincioasă în ploaie. Glen. dar luminând drumul căutătorilor. Și strigați-i. în plus. Străinii îi omorâseră bunicii în timp ce el privea neputincios. se afla lângă el. Harney rămase în spatele bușteanului și așteptă ca ei să se apropie. făcându-se mic. lumina de la lanternele lor jucând pe nisip. Robby și Missy. și ascultă cuvintele bătrânei Klickashaw de lângă el. așa cum făcuse cu mulți ani în urmă. Dar nu putea. să plece și să se ascundă. În timp ce ploaia îl uda. • 282 . Ne-ar putea auzi și. cu ochii ei întunecați. • Jos pe plajă. scăpărând. stilizate. Eu merg spre pădure. Simțea cum îl prindea ceva. Erau străini. strălucind în noapte. Erau siluete mici. vizibile doar pentru câțiva metri. stai pe la mijlocul plajei. înfiorândul. mergeau grăbiți. Răzbună-te. cu vârtejul vântului împrejurul lor. Se întoarse și în noapte. cu trăsăturile ei puternice. spuse Chip. Se ghemui și mai mult. Chip Connor. iar vântul îi sfâșia hainele. — N-o să-i găsim niciodată! strigă Brad. dar știu cine erau. nepregătiți pentru pericolul care îi aștepta în pădure. Un fulger lumină și șeriful văzu două siluete venind spre el dea curmezișul plajei. Dacă stăm împreună.devenea tot mai puternic și țipetele bunicii lui păreau să dispară. ridicând glasul în ploaie.

râzând de el. treziți la realitate. aproape pierdut în furtună. • 283 . șoptindu-i. râzând de ceea ce le făcuseră bunicilor lui. Se ridică în picioare. Robby se uită fix la sora lui. Încă o dată sunetele slabe răsunară în noapte. liniștindu-l. Cei doi copii. ci două siluete din trecut. purtând cu el mirosul înțepător al apei sărate. Și Missy știu. — Cineva ne strigă. O să ne omoare. înfruntând furtuna. Robby. Începură să se cațăre pe grămada de bușteni. Vântul crescu. urlând dinspre ocean. dar era zadarnic. două forme de neidentificat. Un sunet slab plutea în noapte. — Missy! Robby! Copiii se ghemuiră nesiguri în nisip. Îmi aud numele. Răzbunare! Răzbunare! Fulgerul lovi. smucindu-i mâna. cu ochii ei înspăimântați. Suntem cu tine. — Trebuie să mergem în pădure. nevăzând altceva. Missy îl opri pe Robby. • Harney Whalen auzise și el vocile care strigau. Te vom ajuta. Se uită cu răutate la cele două siluete. Strălucirea de o clipă păru să țină o eternitate și cele trei siluete înghețară. și exaltarea îl cuprinse. — El e! țipă ea. Harney Whalen nu auzi cuvintele pe care le țipă Missy.Robby începu s-o tragă pe Missy spre pădure dar ea dădu înapoi. holbându-se unele la altele peste bușteni. ci doar sunetul lor. E aici. decât siluetele ciudate din jurul ei. îndemnându-l. Porni peste bușteni. Ești al nostru. Lumina fulgerului se stinse și se auzi trăsnetul. întinzându-se spre ea. Trebuia să le distrugă. E mai sigur acolo. șuieră el. nevăzând doi copilași înspăimântați. Bunica lui striga la el. străduindu-se să audă mai bine. începură să alerge în sus pe plajă. Ești un copil al furtunii. Dar în mintea lui era mai puternică vocea bunicii lui.

căci cei trei bărbați o luară la fugă. 284 . când îl cuprinse din nou întunericul. La nord! Sunt la nord. luptându-se cu disperare cu atacatorul lui nevăzut. încruntându-se la ei ca un uriaș fioros. apucându-l pe șerif de ceafă. conducându-i în noapte. Whalen îi dădu drumul lui Missy și se întoarse spre Chip. Și atunci. Apoi auziră țipetele înspăimântate ale lui Missy. Apoi Robby se aruncă în brațele lui Glen. Brad stătea neputincios. Whalen se eliberă din strânsoarea lui Chip și fugi. rugându-se să ajungă la copii înainte de a fi prea târziu. Chip Connor se aruncă în spatele lui Harney Whalen. De o parte și de alta a lui. • Copiii o rupseră la fugă în întuneric. apoi începu să strige. Missy îl văzu prima. chiar lângă pădure. mângâind-o pe cap. Cei trei bărbați alergau acum împreună. dar mintea lui era prea confuză și nimic nu avea vreun sens pentru el. Se dădu la o parte. apoi urletul nereținut al lui Robby. punctele luminoase care îi anunțau pe Chip și Glen începură să se miște în întuneric. Și atunci îi găsiră.— Îi văd! strigă Brad. Apoi simți o mână astupându-i gura și țipătul ei fu curmat. i-a prins! strigă Glen când auzi mai întâi strigătul de teroare al lui Missy. Robby se eliberă din strânsoarea brațelor. Apoi Robby se împiedică și căzu. Chip vru să-l urmărească. luminând cu lanternele întunericul. vrând să-i vină în ajutor lui Chip. cu respirația întretăiată. Glen o prinse pe Missy și o ținu pe copila care plângea aproape de el. auzind ritmul pașilor în spatele lor. Nu-l găsesc. uitându-se neajutorat la sora lui care se zbătea. încercând s-o liniștească. — Încotro a luat-o? întrebă Chip. dar Whalen dispăru în întuneric. ochii ei se măriră de teroare și țipă în întuneric. iar Missy se răsturnă peste el. dar nefiind sigur că ar face bine. îi prinse din urmă și se lăsă peste ei. până să se hotărască. nepăsători la ceea ce se petrecea în jurul lor. — Dumnezeule. și cei trei se ținură unul de altul. Harney Whalen.

Chip se opri. — De ce m-ai oprit? întrebă Chip moale. Apoi se întoarseră de la mare și porniră înapoi spre Glen Palmer. răspunse Brad. • Chip păși încet înapoi unde stătea Brad. — E mai bine așa. 285 . un val imens apăru din mare. ascultând instinctiv ordinul. dar Brad îl opri. cu brațele zbătându-ise fără folos în aer. în timp ce vântul se agăța de hainele lor. În timp ce cei doi bărbați priveau. bătând în retragere. Harney Whalen era în valuri. spărgându-se peste capul lui Harney Whalen. În spatele lor. începea refluxul. Sod Beach era liniștită. luat de mare. Atunci îl văzură. — Lasă-l să se ducă! strigă Brad. străbătând apa. Începură să alerge. El se luptă cu forța apei preț de o clipă. care ținea încă lumina pe locul unde dispăruse Harney Whalen. Apoi dispăru. Așa știm că se termină. Chip porni după el. Peste o oră furtuna se dezlănțui. ținându-și lumina pe silueta șerifului.— Spre apă! strigă Brad. Brad lumină în față.

Mult timp se pierduse în speculații. 286 . — Ai fi bun pentru el. În cele din urmă se stabilise că moartea lui Harney Whalen fusese sinucidere. oamenii vorbeau. — Nu știu. E vorba de amintiri. îi omorâse. Nu se pomenise nimic de celelalte morți din Clark’s Harbor. zise Chip când termină să le povestească rezultatele anchetei. dar lui Glen Palmer păru să nu-i pese. încercându-se că se stabilească exact ce se întâmplase cu șeful poliției. Astăzi se terminase. Existaseră câteva fapte discutabile. Aș face probabil prea multe lucruri altfel decât Harn. după toate evidențele. — Și ce-ar fi rău în asta? întrebă Elaine. două săptămâni în care oamenii din oraș ajunseseră să accepte ceea ce se petrecuse. Dar. Pare rezonabil. se întrebau și scoteau exclamații de compasiune. Compasiune pentru cei care muriseră. Prea multe amintiri. Chip clătină din cap. Ancheta procurorului avusese loc. Brad și Elaine se uitară la el întrebător. sugeră Glen Palmer. morțile care îi pătau istoria ca o ciumă. răspunse Chip. — Nu asta mă preocupă. zise Chip când intră în camera de zi a familiei Randall. Fusese o anchetă ciudată. în afara anchetei. — Vor să preiau eu postul lui Harney. — Și ai de gând să accepți? întrebă Brad. dar nu știu dacă vreau postul. dar și pentru Whalen care.• EPILOG — S-a terminat. Trecuseră două săptămâni în care ciudata poveste a lui Harney Whalen străbătuse în șoaptă Clark’s Harbor. zise Chip nesigur.

— Nu înțeleg… începu să spună Chip. Ai putea să le consideri un instrument pentru „mintea cea de pe urmă”. apoi se opriră asupra lui Robby Palmer. dar adeseori ele explică ce s-a întâmplat. Ochii lui rătăciră pe fereastră. cuplat cu trauma pe care o suferise când era copil. ce-i rezerva plaja lui Robby? Ca și cum i-ar fi ghicit gândurile. Un lucru e sigur în privința plajei – întotdeauna a fost un loc bun pentru cugetare. aproape cu indiferență. adăugă el cu o grimasă. — Ce s-a întâmplat? întrebă el. studiind nisipul de sub picioare. Nu poți preciza ce se va întâmpla. Cuvintele îi reveniră în minte. Chip Connor se ridică brusc în picioare. Pentru Whalen. părea să se 287 . nici nu știu dacă teoria mea e corectă. Dar în viitor? Acum că Harney dispăruse. Dar n-o voi putea dovedi niciodată. Nu e decât o teorie. Dacă știai că o să se întâmple așa ceva. ei bine. — Îmi pare rău Chip.— Asta nu știu. Harn nu era rău în totalitate. E ceva legat de bioritmuri și bioritmurile sunt niște lucruri imprecise. efectul era benefic. Exista o legătură între Robby și Harney Whalen. — Nici eu nu sunt sigur. Multă vreme a condus bine lucrurile. dar se potrivește cu faptele. dar nu știm de ce. exact cu atât era mai bătrân Whalen decât Robby. dar Brad îl opri. zise Brad. La orizont. În timp ce-și trăgea haina pe el. Dar pe viitor? se întrebă el. Întâmplător. Nu există nicio explicație? — O teorie. Și cu bioritmurile mai ales. și sistemul se repetă la cincizeci și opt de ani și șaizeci și șapte de zile o dată. apoi se întoarse către Brad. Fiecare are un sistem determinat de ritmuri. De fapt. Chip se holbă la psihiatru. — Cum de nu te-ai gândit la asta dinainte? vru să știe el. de când se naște. Știm că ne controlează. Harn ar fi putut fi… Brad îl întrerupse din nou. zise el blând. efectul a fost dezastruos. ca întotdeauna. Pentru Robby. De aceea nu știm nici ce sunt. Băiatul mergea încet pe plajă. Nu se putea face nimic. amândoi aveau un bioritm afectat de furtunile de aici. zise el. Dacă n-ar fi mers totul atât de rău pentru el. Chip aruncă o privire la calmul de la Sod Beach. — Cred că o să mă duc să mă plimb. Renunță la gând. În mod evident.

coborî de pe buștean până la acel ceva. dar acum era descoperit de vânt. stând acum nemișcat. nici aici. reflectă Chip. păstrând amintirile bune și renunțând la cele rele. • Părăsi casa veche și porni spre nord. Îl recunoscu instantaneu. căutând fără să-și dea seama cadavrul șefului poliției. Poate că. cea pe care ajunsese s-o respecte și s-o admire. pe de alta de aceleași elemente ale naturii care acum răsuceau bușteanul pe care stătea Chip. încercă să separe amintirile – încercă să le repartizeze pe categorii. purtat de vânt pe plajă. și încercă să-și organizeze lucrurile în minte. Chip se întoarse cu spatele la mare și porni spre pădure. Era Scooter. cățelușul lui Missy și Robby Palmer. bunicul lui avea dreptate – marea era cea care îl luase pe Harney. dar nu mai constituia o amenințare. pe de-o parte de amintiri mai vechi. nu mai trezea teama că ceva teribil era pe cale să se întâmple… Și totuși. cu cățelușul țopăind la picioarele lui. și cealaltă. Un fior îl străbătu pe Chip în tot corpul și își încheie haina strâns la gât. Când soarele coborî și vântul începu să bată mai tare. Când își croi drum spre vârful grămezii de lemne. fără să se oprească. ceva ce fusese îngropat în plajă. 288 . Cu două săptămâni în urmă. nu apăruse pe plajă. Voia să creeze două imagini ale lui Harney Whalen: cea pe care o cunoscuse atât de bine. cea a lui Harney Whalen a cărui minte era chinuită. departe în josul plajei. putu să-l vadă pe Robby. Privea nisipul ridicându-se. privind fix la orizontul care se întuneca. l-ar fi înspăimântat. Văzu ceva.pregătească o furtună. Nu fusese găsit. Curios. vântul începu să bată. până ajunse în punctul în care Harney Whalen dispăruse în valuri. nici pe plajele din nord. argintiu. Era cald încă. Chip începu să tremure. mai recentă. Ochii lui Chip scrutau marea. care fuseseră toate inspectate cu regularitate. Se așeză pe un buștean lung.

dar de data asta trecu peste el și intră în pădure. Silueta se apropie. spunându-i să li se alăture la dans. Nu povestise nimănui despre lucrurile pe care le vedea acum pe plajă. Răzbunare. Locul străinilor nu era acolo. începu dansul. executau dansuri ciudate. dar știu ce să facă. iar vocile șoptiră din nou. șoptiră vocile. Și o dată cu starea aceea veneau și siluetele și vocile. Întreaga forță a furtunii se dezlănțui asupra țărmului. Era sigur că nu l-ar crede nimeni în afară de Missy. Robby sesiză deodată o siluetă care își croia drum peste bușteni. Încă nu era sigur exact cine erau oamenii de pe plajă sau de ce se aflau acolo. 289 . Străinii care veniseră și luaseră plaja de la oamenii cărora le aparținea și pe care îi trădaseră. Chip se întoarse spre pădure. Robby nu prea înțelegea cuvântul. șfichiuind copacii în timp ce mareea înainta. Atunci se porniră vocile. El aparținea plajei și plaja îl iubea. • Robby Palmer simți primii stropi de ploaie stropindu-l pe față și fu bucuros. Trădare. Când crescu furtuna. care se terminau întotdeauna cu îngroparea cuiva pe plajă. venind înaintea norilor ca un mesager al morții. De obicei. dar nici pe ea n-o crezuseră. înspăimântat dintr-o dată. Când furtuna izbucni asupra lui. Dar nu știa cum. iar Robby îl urmări din pădure. Trădare. Ai să știi.Gâtul îi fusese răsucit. O dată cu furtuna venea și starea lui de surescitare. Chip urcă din nou până la buștean. Cărând corpul cățelușului. Așteptase furtuna toată după-amiaza și acum venise. Răzbunare. Așteptă și ascultă vocile. Dar pe Robby nu-l înfricoșau pentru că știa că era de-al lor. Luă un băț greu și se furișă în spatele copacului. spuseră vocile.

care nu vedea în ochi altceva decât furtună. dansatorii furtunii întinseră mâinile spre el și îl rugară să li se alăture în strigătul lor pentru străini. când ceremonia ajunse în punctul culminant. Robby Palmer se lăsă în seama lor.Când valurile crescură. dar apoi cu sentimentul că făcea ceea ce trebuia. ieși din pădure. Se afla în mijlocul lor și.eu 290 . Robby Palmer. virtual-project. croindu-și drum printre resturile albe de bușteni răspândiți pe plajă. La început nesigur.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful