JAMES PATTERSON
ANDREW CROSS

BUFONUL
Traducere: CLAVA TREFIL

EDITURA LIDER EDITURA STAR 2005

Coperta: CLAUDIA COSTACHE

THE JESTER Copyright © by Andrew Numberg

3

Prolog DESCOPERIREA

4

Purtând un costum din tweed maroniu, obişnuiţii lui ochelari de soare închişi la culoare, ca nişte carapace de broască ţestoasă, doctorul Alberto Mazzini îşi făcu loc prin mulţimea de reporteri agitaţi şi gălăgioşi care ocupau scările din faţa Muzeului de Istorie din Borée. — Ne puteţi spune ceva despre artefact? Este autentic? De aceea vă aflaţi aici? insistă, blocându-i trecerea, o femeie pe al cărei microfon era inscripţionată sigla CNN. Sau făcut teste ADN? Doctorul Mazzini era deja iritat. Cum de fuseseră alertaţi şacalii din presă? Încă nu se confirmase nimic în legătură cu descoperirea. Le făcu semn cu mâna reporterilor şi cameramanilor să se îndepărteze. — Pe aici, domnule doctor, îl îndrumă unul dintre angajaţii muzeului. Vă rog, intraţi. O femeie mignonă, cu părul închis la culoare şi care purta un costum cu pantaloni, îl aştepta pe Mazzini înăuntru. Părea să aibă cam patruzeci şi ceva de ani şi aproape că făcu o reverenţă în faţa distinsului oaspete. — Vă mulţumesc că aţi venit. Eu sunt Renée Lacaze, directoarea muzeului. Am încercat să controlez presa, dar… ridică din umeri. Jurnaliştii simt un eveniment de la mare distanţă. E ca şi cum am fi descoperit o bombă atomică. — Dacă artefactul pe care l-aţi descoperit este autentic, răspunse Mazzini pe un ton neutru, atunci veţi fi descoperit ceva mult mai important decât o bombă atomică. În calitate de director al Muzeului Vaticanului, Alberto Mazzini avusese autoritatea cu care expertizase orice descoperire de importanţă religioasă făcută în ultimii treizeci şi ceva de ani. Tăbliţele gravate păreau să dateze de pe vremea discipolului Ioan şi fuseseră descoperite în
5

vestul Siriei. Prima Biblie Vericotte. Ambele se aflau acum printre comorile Vaticanului. Doctorul fusese de asemenea implicat şi în investigarea a sute de falsuri. Renée Lacaze îl conduse pe Mazzini de-a lungul holului îngust, de secol XV, acoperit cu ţigle preţioase. — Ziceaţi că relicva a fost descoperită într-un mormânt? întrebă Mazzini. — Într-un complex comercial… Lacaze zâmbi. Chiar de aici, din Borée. Săpăturile continuă zi şi noapte. Buldozerele au dezgropat ceea ce pare să fi fost odată o criptă. Am fi ratat-o complet dacă nu se deschideau câteva sarcofage. Domnişoara Lacaze îl însoţi pe importantul oaspete întrun lift îngust, ce îi duse la etajul trei. — Mormântul a aparţinut unui duce de mult uitat, care a murit în anul 1098. Am făcut imediat teste cu acid şi fotoluminescente. Vechimea pare să corespundă. La început, ne-am întrebat de ce o relicvă de acum o mie de ani, şi de la celălalt capăt al pământului, ar fi îngropată întrun mormânt din secolul XI? — Şi ce aţi descoperit? întrebă Mazzini. — Se pare că ducele nostru a luptat în cruciade. Ştim că vânătoarea de relicve a început încă din vremea lui Hristos. Ajunseră în sfârşit în biroul ei. Vă sfătuiesc să inspiraţi adânc. Sunteţi pe cale de a vedea ceva cu adevărat extraordinar. Pe o masă de expertiză, artefactul era aşezat pe un cearşaf alb, simplu, într-un mod atât de umil cum numai unui lucru de o asemenea valoare i se putea potrivi. În cele din urmă, Mazzini îşi scoase ochelarii de soare. Nu trebuia să îşi ţină respiraţia, pentru că se oprise pur şi simplu. Doamne, asta chiar este o bombă atomică! — Priviţi mai de aproape, are şi o inscripţie pe el. Directorul Muzeului Vaticanului se aplecă asupra lui. Da, ar putea fi. Avea toate semnele corecte. Era şi o inscripţie. În latină. Se apropie şi mai mult ca să o poată citi. Acre, Galilee… Cercetă artefactul cu multă atenţie. Vechimea era corectă. Însemnele corespundeau de asemenea descrierilor din Biblie. Şi, totuşi, cum ajunsese să fie îngropat aici?
6

— Cu toate acestea, tot nu dovedeşte mare lucru. — Este adevărat, desigur. Renée Lacaze ridică din umeri. Dar… eu mă trag din aceste locuri. Tatăl meu s-a născut în această vale. Ca şi tatăl tatălui său, şi aşa mai departe. Cu sute de ani înainte de a se descoperi acest mormânt, aici sau spus poveşti cu care a fost crescut fiecare copil din Borée. Toate vorbeau despre faptul că această relicvă se află aici, în Borée, de nouă sute de ani. Mazzini văzuse sute de astfel de relicve, dar puterea acesteia îl copleşea şi îl tulbura. O forţă nevăzută îl determină să îngenuncheze reverenţios pe podeaua de piatră. În cele din urmă, o făcu – ca şi când s-ar fi aflat în prezenţa lui Iisus Hristos. — Am aşteptat să veniţi dumneavoastră înainte de a-l suna pe cardinalul Perrault, zise Lacaze. — Lasă-l pe Perrault, spuse Mazzini umezindu-şi buzele. O să îl sunăm pe Papă. Alberto Mazzini nu îşi putea lua ochii de la impresionantul artefact. Acesta era mai mult decât un moment crucial din cariera lui. Era un miracol. — Mai e ceva, zise domnişoara Lacaze. — Ce? se bâlbâi Mazzini. Ce altceva mai este? — În folclorul local se pomeneşte despre existenţa unei relicve foarte preţioase, doar că se spune că ea nu ar fi aparţinut unui duce, ci unui om cu origini mult mai modeste. — Ce om de origine umilă ar fi putut pune mâna pe un asemenea trofeu? Un preot? Poate un hoţ? — Nu. Ochii căprui ai lui Renée Lacazze se măriră. De fapt, chiar un bufon.

7

Partea întâi ORIGINILE COMEDIEI 8 .

când ni s-a comunicat că murise fiul regelui. Sophie. care lucra un lot de pământ pe malul râului. Ce se întâmplă? M-am grăbit spre fereastra de la etajul doi al hanului pe care îl ţineam împreună cu soţia mea. O dată. auzisem clopotele sunând numai de două ori în miezul zilei. Apoi. Şi. Am clipit de mai multe ori. Antoine. Soţia mea. cu care eram căsătorit de trei ani. în timpul războaielor. arătând înapoi spre drum.Capitolul 1 Veille du Père. era ceva rar prin aceste locuri. Şi când te gândeşti că un vânzător ambulant. 1096 Clopotele bisericii sunau. trecu podul călare pe măgarul lui şi. Iisuse. — Ce se întâmplă? Cine are nevoie de ajutor? strigau ei. cărându-şi uneltele. lăsând în urmă opt morţi şi aproape toate casele arse până în temelii. nici nu o să îţi vină să crezi. Dangăte puternice. În cei patru ani de când venisem să locuiesc în acest oraş. Oamenii fugeau spre piaţă. — Sophie. cu un cărucior. mi-am zis. Am privit printre copaci şi am încremenit. luând oraşele la rând. atunci când rivalul stăpânului nostru din Digne a dat o petrecere ruşinoasă. un sat în sudul Franţei. spuse: — Vin. vino să vezi. am strigat. Aproape au ajuns. visez. Dinspre est răsunau voci puternice. răsunând în mijlocul zilei. O asemenea mulţime de oameni nu mai văzusem vreodată! Înaintau pe drumul îngust ce ducea spre oraş. se grăbi 9 . într-o coloană lungă cât vedeai cu ochii. intonând un cânt. a doua oară.

femei. Aici nu se întâmpla niciodată nimic! Erau încă pradă uimirii. Armata Cruciaţilor. am zis clătinând din cap. bărbaţi şi femei. Dar ce armată! Mai degrabă o gloată. Sophie şi cu mine ne uitam la coloana ce traversa podul de piatră. ca acelea din profeţiile lui Isaia sau Ioan. copii înarmaţi cu unelte şi cu bâte. Şi iată-i… armata Cruciaţilor. în apropiere de Avignon. Maica Domnului. Şi erau mii! Nu gătiţi în uniforme sau cu armuri. cu topoare. cu părul ei auriu strâns sub o căciuliţă albă. — Turcii o vor lua la fugă nu de teama săbiilor lor. ci doar la auzul acestui cântec înfiorător. — Doamne. pictate sau cusute direct pe cămăşi. ci aproape în zdrenţe.spre fereastră. Hugh… — Este o armată. Auzisem că grupuri mari de oameni îşi părăseau familiile. adunându-se sub semnul Crucii. Ce mulţime ciudată! Tineri şi bătrâni. având cruci roşii. purtat de o caleaşcă. îmbrăcat cu o robă cusută în casă. Ci un omuleţ mărunt. căruţe. măgari obosiţi şi cai jigăriţi. cu o coroană din ramuri împletite. Bărbaţi. tu ce vezi? 10 . Cărucioare. cu veşminte bogate decorate cu cruci. — Sophie. chel. bătrâni cavaleri purtând armuri ruginite. ca într-o zi obişnuită de lucru. cu picioarele goale. mărşăluind prin Veille du Père. spune-mi. Cu miile! Tot oraşul stătea şi se holba. furci şi săbii vechi. Niciunul dintre noi nu mai văzuse ceva asemănător. călare pe un măgar amărât. am mormăit eu. Capitolul 2 Chiar şi în Veille du Père ajunsese vestea despre chemarea Papei. abia venindu-mi să îmi cred ochilor. Iar în fruntea acestui alai nu se afla vreun duce sau un rege în armură. Copiii ieşeau din case şi dansau în jurul călugărului care se apropia.

Cine vrea să vină. Numai oameni obişnuiţi. mai mult decât orice. moaştele sfinţilor. Cele mai sfinte comori ale credinţei noastre. Părintele Leo. ori cea mai nevolnică. Oricum. Sfinţia sa Urban le promite recompense de neînchipuit. El însuşi se va îngriji de familiile voastre. distruse. Ucideţi-i pe păgâni şi mergeţi în rai. Bogăţii. preotul oraşului. Există credincioşi în acest oraş? Era palid şi avea nasul lung. rosti călugărul cu un glas surprinzător de puternic. Câmpiile pe care curgea lapte şi miere sunt acum arse şi înecate în sângele creştinilor care s-au jertfit. niciun nobil. lângă Domnul. golite de un vin stricat şi umplute cu excremente. asemenea măgarului său. şi sunt desemnat de Sfinţia Sa Urban să conduc o armată de credincioşi spre Pământul Sfânt. continuă călugărul pe nume Petru. Tuturor celor care îşi lasă bunurile de pe pământ şi pornesc cruciada alături de noi. în timp ce vorbea părea că se înalţă. Cu toate acestea. — Mi se spune Petru Eremitul. Coloana imensă se adună în piaţa mare. priveşte. ca să eliberăm Sfântul Mormânt de hoardele barbare. cea mai prost echipată. veţi fi eliberaţi de orice datorii. jerpelită. Şi. Te aşteaptă o eternitate în rai. venise în întâmpinarea lui. au fost aruncate la câini. la întoarcerea acasă. 11 . iar roba lui era găurită. la picioarele Domnului nostru. o dată cu vocea ce i se ridica puternică şi convingătoare. ciudatul călugăr trase de hamul măgarului iar acesta se opri.— Ce să văd? Ori cea mai sfântă armată pe care am văzut-o vreodată. Cântecul se întrerupse. — Pământul ce a cunoscut sacrificiul Domnului nostru călcat de păgânii turci. — Alăturaţi-vă nouă. cimitirele sfinte. Toţi orăşenii se adunară în jurul pieţei. Ca noi. Un cavaler bărbos îl ajută să coboare. Bisericile au fost arse şi jefuite. nicăieri. potirele ce păstrau sângele Mântuitorului. strigară cei din mulţime. care vă va fi recunoscător. armele şi bâtele au fost puse deoparte. mirodenii şi onoare în bătălii. — Dar.

Şi pe Jean. în semn de rămas-bun. băcani. dar nu îngropase cu totul. Cete de fermieri. au fugit să îşi ia lucrurile şi s-au alăturat mulţimii. unii dintre ei foarte tineri. îmi doream libertatea pentru Sophie şi pentru copiii pe care urma să îi avem împreună într-o zi. Călugărul Petru încălecă pe măgarul lui. într-o invitaţie aproape irezistibilă. Apoi. Toată lumea striga: Dei leveult! Dumnezeu o vrea! Sângele îmi fierbea. Fusesem crescut de actori ambulanţi. care putea zdrobi fierul cu mâna. simţind cum acea poftă pe care o credeam domolită de mult fusese stârnită. M-am gândit la libertatea mea şi la bunurile pe care le puteam căpăta în cruciadă. cu o desagă în spate şi cu armele pregătite. băiatul cel mai mare al morarului. Dar am simţit mâna lui Sophie apăsându-mă. O şansă de a-mi schimba soarta dintr-o singură lovitură. Aproape că am ridicat mâna şi am vrut să strig: „Merg şi eu! Iau şi eu Crucea“. Ce aventură glorioasă ne aştepta! Comori şi bogăţii pe care le vom dobândi în calea noastră. I-am privit cu jind. jongleri şi infractori. fierarul. Şi alţii.suflete dragi? Călugărul întinse braţele. în vârstă de numai şaisprezece ani. studenţi şi ucenici care umblau din oraş în oraş şi dădeau spectacole. menajere. Şi îmi lipsea ceva din acele zile ale copilăriei mele. îngenunchind şi primind Crucea. Mi-a pierit graiul. Din piaţă s-au ridicat urale puternice. Am simţit cum sufletul meu prinde viaţă. târfe. aruncându-se în braţele mamei sale. începură să cânte. mai mult decât atât. Oameni pe care eu îi cunoşteam de ani de zile strigau: „Eu. eu vreau să vin!“ L-am văzut pe Matt. Ceva ce traiul meu în Veille du Père calmase. 12 . procesiunea porni din nou la drum. Îmi era dor de libertate şi. Călătorisem în tinereţea mea. binecuvântă mulţimea cu un gest al mâinii şi arătă spre est. zidari.

Pe platoşele lor uriaşe am văzut însemnele alb cu purpuriu ale ducelui Baldwin de Treille. Oare unde o fi Sophie? Norcross descălecă. cu inima bătând puternic. Cercetă oraşul din înălţimea calului său şi întrebă tare: — Suntem în Veille du Père? — Aşa trebuie să fie. Am pornit încet către piaţă. la noi în oraş îşi făcură apariţia alţi vizitatori. urmat de ceilalţi. Norcross. tropotiră pe pod spre centrul oraşului. de război. lordul Baldwin. Dinspre vest. Castelanul avea ochii întunecaţi. — Vin cu salutări de la stăpânul vostru. răspunse un cavaler însoţitor. când toate sticlele şi borcanele începură să cadă. castelanul stăpânului nostru. stăpânul nostru. Avea şi o urmă de barbă rară. Panica mi se cuibări în inimă. strâmbând din nas. Opt cai masivi. apoi să ne îndreptăm direct într-acolo. însoţit de un nor de fum şi praf. în timp ce caii lor sforăiau tare. A ajuns la el vestea cum că pe aici ar fi trecut o mulţime 13 . Se auzi un ţipăt.Capitolul 3 Două zile mai târziu. L-am recunoscut pe conducătorul lor. şi din ei răzbătea numai un licăr ca o lună mică. Călăreţii veneau în galop mare! Eu tocmai urcam un poloboc în magazie. Copiii care se jucau în stradă se împrăştiară şi dispărură. Ni s-a spus să mergem înainte până simţim miros de rahat. Fiecare casă din sat fusese arsă sau prădată. înfundaţi în orbite. apoi un altul. Se putea întâmpla orice. zise el păşind în centrul pieţei ca să îl poată auzi toţi. căpetenia lui militară. Prezenţa lor aici nu putea indica decât un pericol. stăpâne. Grupul de călăreţi se opri în piaţă. se auzea un murmur ca de cutremur. Nu mă puteam gândi decât la raidul devastator al prădătorilor de acum doi ani.

Lângă ea. care venea în grabă de la fântână. Alo. În cele din urmă. Cum se face că ştiau… Norcross părea chiar încântat. Baldwin. Se apropie de băiat şi îi luă faţa în palma lui puternică. cavalere. Marie. Sunteţi neputincioşi. Norcross scrută mulţimea din piaţă. Părintele Leo vorbi: — Pe sufletul tău. Putem face orice dorim. rahaţilor. Este o blasfemie. ca şi când acestea erau proprietatea lor. cu un eremit zdrenţăros în frunte. În timp ce el vorbea. nu îi insulta pe cei care acum luptă întru gloria lui Dumnezeu. Faţă de ceea ce vă oferă el. târându-i de păr pe Georges. am dat cu ochii de Sophie. Acum înţelegeam ce căutau Norcross şi oamenii lui aici. morarul. cavalerii lui începură să se împrăştie prin oraş. părinte? chicoti. S-au auzit strigăte entuziaste. Aimée. Pe feţele lor aspre se putea citi: La o parte din calea mea. Nu compara protecţia Papei cu a ta. — Protecţia Papei zici. Ce ar fi să vedem cât valorează protecţia lui? 14 . şi fiul lui mai mic. Verificau dacă propriii supuşi ai lui Baldwin se alăturaseră cruciadei. protecţia Papei e un nimic. şi fiica lor.acum vreo două zile. se aflau nevasta lăptarului. cu găleata în mână. Creierul lui este singurul lucru mai bleg decât o sculă. Îi aruncară pe amândoi în mijlocul pieţei. — Stăpânul vostru m-a rugat să vă transmit speranţa lui că niciunul dintre voi nu s-a lăsat amăgit de şarlatanul acela. I-am făcut semn din ochi să rămână departe de privirea lui Norcross şi a șlehtei lui. este cel care are nevoie de serviciile voastre şi nu un eremit mâncat de molii. Doi dintre cavalerii lui Norcross se întoarseră în piaţă. Este o onoare şi o plăcere să fii în slujba lui. Dădeau la o parte femei şi copii şi îşi băgau capul pe uşa caselor. — Stăpânul vostru. Am simţit un gol în stomac.

În cazul acesta. Rânjiră şi o luară pe biata fată care ţipa şi se zbătea cu sălbăticie. — Pe cuvântul meu. în timp ce copilul se zbătea şi striga cerând ajutor tatălui său. — Şi acum că fiul tău mai mare a plecat. îl ridică pe băiatul lui Georges ca pe un sac de fân. îl legă pe Alo de doagele roţii mari a morii. ce cobora adânc în râu. când rodul muncii ţi-a scăzut cu o treime? Ochii lui Georges ardeau. — Băiatul meu Matt a plecat la Vaucluse. morarule. Mă întrebam ce arme s-ar putea găsi la mine în han şi cum am putea să ne luptăm cu aceşti cavaleri. Norcross trecu mai departe. dispărând cu ea înăuntrul morii. către băiat.Capitolul 4 Neputinţa noastră era atât de evidentă. stăpâne. nu? Întro secundă. Georges era prietenul meu şi inima mea era alături de el. — Foarte bine. Dezastrul de dezlănţui chiar sub ochii mei. Voi munci mai mult. Zâmbi ca şi când ar fi spus „Ştiu că mănânci rahat”. Norcross le făcu semn oamenilor lui: — Simţiţi-vă ca acasă şi serviţi-vă din recolta bogată a morarului. cum îţi vei plăti dările datorate ducelui. dacă ar fi fost nevoie. Trecând pe lângă fiica morarului. ce şedea ghemuită. — O voi face cu uşurinţă. — Nu i-am fost întotdeauna credincios stăpânului nostru 15 . că mi se făcea ruşine. Norcross îşi agita sabia în timp ce îşi croia drum spre morar. Norcross luă o frânghie şi. săptămâna trecută nu aveai doi băieţi? zise el zâmbind. cu ajutorul unui servitor. ăstuia nu îi vei simţi lipsa foarte tare. insistă Norcross. spuse Georges şi se uită spre mine. — Comerţ cu metal… dădu Norcross din cap strâmbând din buze. Georges se aruncă la picioarele castelanului. Ca să deprindă meşteşugul comerţului cu metal.

Norcross începu să învârtă roata. Tot ce am mai văzut a fost scânteierea unei mănuşi de fier. oricât de prostesc. Hugh. — Cap de morcov ăsta pare să ţină foarte mult la morar. — Şi morcovi. şuieră Norcross. o auzeam pe Sophie strigând. eram la pământ. Josnicul cavaler râse către preotul nostru. De dincolo de uşa morarului. am spus păşind înainte către Norcross. cap de morcov? se întoarse cavalerul jubilând spre claia mea de păr roşcat. Alo ajunse dedesubt. — Ce părere ai. imploră Marie aruncându-se în genunchi. numai ca să îi distrag atenţia. Îl voi ajuta eu pe morar să îşi sporească partea de dări cu o treime. — Vă rog. orice îmi trecea prin minte – când. părinte? Asta aştepţi de la protecţia Papei? Coborî din nou roata şi băieţelul dispăru iarăşi. Copilul reapăru căutând aerul cu disperare. apoi o ridică încet. răzbăteau urletele înnebunitoare ale lui Aimée. striga bietul Alo îngrozit. Am numărat până la treizeci. unul dintre cavaleri porni spre mine. — Domnule. Am mai făcut un pas.Baldwin? Nu am făcut ceea ce mi s-a cerut? — Vei fi liber să te rogi în faţa Sfinţiei Sale. În secunda următoare. Cu o 16 . — Tată. Norcross ţinu roata un moment. O să vă aducem două care pline cu morcovi. Norcross începu în sfârşit să ridice roata. Trebuia să fac ceva. dacă domnul nostru vrea. Eram gata să spun orice. Nu este decât un copil. legând încheieturile mâinilor băiatului de roata morii. Sau poate la nevasta morarului. tată. în timp ce mânerul sabiei se izbea de capul meu. În urletele îngrozite ale lui Georges şi ale lui Marie. chiar dacă asta mi-ar fi pecetluit soarta pentru totdeauna. Norcross râse. o prostie. — Hugh. Eu însumi abia mai puteam respira. Alo tuşea şi scuipa apa afară din plămâni. Tot oraşul murmură înspăimântat. — Şi cine eşti tu. Eram gata să continuu – o glumă.

O să acord o atenţie deosebită taxei tale. L-am auzit pe Alo luptându-se. întrerupt doar de suspinele lui Aimée care a ieşit abia mergând din moară. — Nu uita de datoria ta. Falca mică i se căsca lipsită de viaţă. Norcross ţinu roata sub apă mai mult timp. Se lăsă o tăcere apăsătoare. iar Georges începu să suspine. îţi accept oferta. Dacă este vorba de bogăţii. Foarte bine. Din mulţime se ridică o rugăminte agonizantă: — Vă rugăm… scoateţi băiatul la suprafaţă. Toţi cunoaşteţi legea. care eram încă întins la pământ. Apoi. Când Alo ieşi la suprafaţă. dând drumul roţii de care atârna trupul lipsit de viaţă al lui Alo. — Să mergem. un moment teribil de vid şi de agonie. Marie urlă. Douăzeci… Treizeci… patruzeci. Mi-am încordat pumnii numărând clipele pe care Alo le petrecea sub apă. Norcross suspină. — Ce păcat. faţa îi era umflată şi ochii holbaţi. — Doamne… am uitat de timp? Ridică încet roata. pe chipul lui Norcross apăru un zâmbet amuzat. atunci munceşte şi mai mult. până la urmă. Norcross îşi adună cavalerii. zici. Norcross urlă: — Dacă vrei o bătălie. Apoi îşi apăsă cizma grea pe gâtul meu. se opri lângă mine. atunci luptă pentru legiunea ta atunci când eşti chemat. În acelaşi timp. cap de morcov. Se pare că. Consider că punctul de vedere al ducelui a fost făcut cunoscut cum se cuvine. sufocându-se şi intrând în apă încă o dată. nu-i aşa? De data asta. 17 . coborî din nou roata. În timp ce o lua înapoi prin piaţă. Dar legea este lege. tot nu i-ar fi fost de folos morarului.treime mai mult. Poți să consideri că de-acum dările tale au crescut.

iar când înfloreşte îşi înclină capul? Făcuse ochii mari şi roşise. Îmi compusese un cântecel cu care mă tachina: 18 . după ce mama mea murise. recitându-ne repertoriul. — Ce răsare mare şi tare. la Nîmes. cu ochii albaştri timizi ce nu reuşeau să se ascundă de ai mei. Fusese iubita unui preot. În fiecare an reveneam aici şi. nu i-am putut ascunde adevărul. fie rea. M-au crescut ca pe unul de-al lor. Călătoream prin oraşele marilor catedrale. să scriu şi să citesc. fie bună. m-au învăţat latină. nu făcea decât să îmi amintească cât de mult o iubeam. În acea noapte. fetişcana firavă. mai presus de orice. Îi mângâiam încet părul lung şi blond. gramatică. Cluny. era să zic. A fost dragoste la prima vedere în cazul nostru. La vârsta de 10 ani! Îmi petrecusem copilăria cu o trupă de artişti ambulanţi. Fiecare mişcare a ei. Apoi fugi. cântând şi făcând jonglerii pentru marele public. Dar. Le Puy. întotdeauna. deveni cea mai frumoasă femeie pe care o văzusem vreodată. în timp ce stăteam alături de Sophie în pat. În fiecare vară treceam prin Veille du Père. m-au învăţat arta spectacolului. Am văzut-o pe Sophie acolo. O varză. Eram sigur că la mine se uita… Am luat o floarea-soarelui şi m-am apropiat de ea.Capitolul 5 Acea după-amiază îngrozitoare mi-a schimbat viaţa. iar acesta nu mai putea ascunde existenţa mea. cărora le fusesem încredinţat la o vârstă fragedă. de fiecare dată când îşi încreţea nasul. Mai târziu. la hanul tatălui ei. Ne împărtăşiserăm întotdeauna orice veste. Stăteam întinşi pe salteaua de paie. Sophie. logică. îi aduceam o floarea-soarelui. cum o iubisem din momentul în care o văzusem pentru prima dată. — Cum e posibil ca altcineva decât diavolul să aibă un păr de un roşu atât de aprins? zise ea. în cămăruţa din spatele hanului. am zărit-o trăgând cu ochiul la o repetiţie.

ceva îmi spunea că nu mai pot trăi aşa. — Sophie. Dar. Şi eram foarte îndrăgostit. Furia ce îmi ardea sufletul din cauza ororilor petrecute în ziua aceea mă ucidea. pentru prima dată în viaţa mea. În fiecare an promiteam că mă voi întoarce şi mă ţineam de cuvânt. băiatul spânzurat de roată ar fi putut fi copilul nostru. iar ea îmi zicea că. prindeam rădăcini. probabil. nesiguri. în timp ce o ţineam pe Sophie în braţe. Libertate. Dar Raymond a promis libertate tuturor acelor care li se vor alătura. Oricând putea să mai apară un alt Norcross. Simţeam că. Aproape că adormise. Sophie… Ai văzut ce s-a întâmplat astăzi. Sophie se ridică în capul oaselor. Speranţa lor era-n zadar. — Nu putem vorbi altă dată. — Vrei să iei Crucea? — Nu Crucea. 19 .În lumina pură a lunii clare O fecioară a întâlnit un hoinar Şi deşi s-au iubit din prima clipă. Mi-am pus capul pe umărul ei. nu aş lupta pentru asta. în noaptea aceea. Într-un an. aveam câte una în fiecare oraş. Cei trei ani de când eram căsătoriţi fuseseră cei mai fericiţi din viaţa mea. Îi spuneam „prinţesa mea“. uluită. Până când vom fi liberi. trebuie să vorbesc cu tine despre un lucru important. Pleacă spre Pământurile Sfinte în câteva zile. Dar. — Trebuie să mă duc. Sau va exista un alt Alo… Într-o bună zi. Hugh? Ce poate fi mai important decât ceea ce tocmai am trăit? Am înghiţit în sec. am rămas de tot. am spus. de fapt. — Raymond de Toulouse strânge o armată. pentru mine nu exista decât ea. Paul cărăuşul mi-a spus. şi un alt bir va cădea pe capul nostru. Sophie se răsuci în braţele mele şi mă privi cu ochii împietriţi.

— Sunt puternic şi agil. Raymond şi Baldwin sunt aliaţi. — Nu este adevărat. Nu poţi să crezi aşa ceva. îi voi alunga pe păgâni cu părul meu roşu aprins. Şi întotdeauna m-am întors. Am luat-o în braţe şi i-am mângâiat părul. iar eu am pătruns cu 20 . Am prins-o de mijloc şi ea se ridică peste mine. Hugh. Aprobă din cap cu oarecare reţinere. — O să mă întorc. Nici măcar pentru o clipă. Am văzut-o schiţând un zâmbet. dar şi mie îmi era. Şi-a desfăcut picioarele. Ai putea să mori. — De data asta. Te iubesc mai mult decât orice pe lume. Ori de câte ori dau cu ochii de tine. îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru norocul pe care mi l-a dat. zise ea întorcându-şi faţa de la mine.— Am văzut. nu are de ales. Ca şi atunci când eram copii. şuieră Sophie. Cine ştie ce aş putea găsi acolo? Se vorbeşte despre bogăţii ce aşteaptă doar să fie luate. nici pe oricare dintre noi. pentru că nu ţi-am dăruit un fiu. trebuie să accepte. Vedeam în ochii lui Sophie că şi ea simţea acelaşi lucru. Un amestec de pasiune şi durere. trebăluind prin jurul hanului sau chiar în mijlocul grăsimilor şi al fumului din bucătărie. Hugh. Mă voi întoarce la tine mai repede decât crezi. Şi am mai văzut că Baldwin nu te va elibera nici pe tine. Sophie. — Pleci. Gândeşte-te cum s-ar putea schimba vieţile noastre. Îi era frică. Nimeni din jurul meu nu poate face giumbuşlucurile pe care le fac eu. — Atunci. Mă cuprinse un fel de nelinişte. În afară de mine. Nu puteam să îmi dau seama de ce anume. Şi relicve sfinte care valorează cât o mie de hanuri ca al nostru. — Nu eşti soldat. Am prins-o de umeri şi am privit-o în ochi. — Nimeni nu vrea să îţi asculte glumele prosteşti. Hugh. am protestat eu. Am fost sortiţi să fim împreună. Sophie înălţă capul şi mă sărută. Ea dădu din cap fără convingere. întotdeauna ţi-am spus că mă voi întoarce.

Cum am putut să o părăsesc? Cum am putut să fiu aşa de nesăbuit? — Te vei întoarce. — Voi găsi şi de mâncare. — Cavalerul meu. Am oprit-o. salvie pentru curăţarea dinţilor. zise Sophie tresărind. Se făcuseră tot felul de urări şi ne-am luat rămas-bun în toate chipurile. În pragul uşii hanului. Mam trezit devreme. şopti ea. Cu bogăţii de neimaginat şi cu faimă. — S-ar putea să fie frig. Se mişcă exact în acelaşi ritm cu mine. Cine ştie? am zâmbit. Mi-am umflat pieptul. orăşenii au dat o petrecere de despărţire. Cu o singură excepţie. Se opri şi zâmbi privindu-mi tunica simplă din cânepă şi vesta din piele de viţel. În ea pusese un rând de haine. Vei fi nevoit să treci munţii… Stai să îţi aduc cojocul. — Ar mai fi ceva. O să am mai multă nevoie de el la întoarcere. — Atunci. — Sophie. — Jur. Hugh? Ochii ei mă fixau. Se grăbi spre 21 . pâine. Stăteam în faţa ei. iar eu. chiar înainte de ivirea zorilor. gata de plecare şi zâmbeam la rândul meu.tandreţe. suntem. Oamenii vor fi dornici să dea de mâncare unui cruciat. zise ea. gemând uşor de plăcere şi dorinţă. În seara precedentă. Am întins mâna şi am şters o lacrimă ce strălucea pe obrazul ei. regina ta… Capitolul 6 Dimineaţa în care urma să plec era însorită şi senină. — Sophie a mea… am şoptit. Sophie mi-a întins desaga. — Nu arăţi tocmai ca un cruciat. Poate voi fi cavaler la întoarcere. în plină vară. Trupul mi se aprinse de căldura ei. ar trebui să îţi dau mai multă mâncare la drum.

scânteietori. — Deci… am tras aer adânc şi am zâmbit. Pe podul de piatră. Am pornit la drum. rupse preţiosul pieptene în două. dragostea mea. m-am întors şi am privit îndelung. albaştri înotau în lacrimi. pentru ultima oară. — Mulţam. Ştiam că se străduia să fie curajoasă. Spre surprinderea mea. Sophie. reîntregindu-l. şopti. Mi-a întins una dintre jumătăţi. Petrecusem acolo cele mai fericite zile din viaţa mea. — Niciodată nu mi-am închipuit că mi-aş putea lua rămas-bun de la tine. spre Toulouse. cu dinţi lungi. — Mă voi întoarce. apoi mi-am adus aminte de darul meu. Din buzunarul de la piept al vestei am scos o floareasoarelui. — Ia-l cu tine. Se întoarse o clipă mai târziu cu pieptenele la care ţinea cel mai mult. 22 . Stătea acolo. I-am simţit trupul zvelt tremurând în braţele mele. hanul. Am tras-o spre mine şi am sărutat-o. acolo vei avea cea mai mare nevoie de el. Luă floarea. Ne-am privit lung. Spre vest. ca să o culeg. ştiam că era lucrul la care ţinea mai mult ca la orice altceva. Credeam că vom fi toată viaţa împreună. Mă dusesem pe câmp devreme în acea dimineaţă. şi am pipăit marginea neregulată a pieptenului rupt. pe care erau pictate flori. — Acolo unde te duci tu. Nu mai era nimic de spus. — Te iubesc. dar acolo unde merg eu un pieptene de femeie poate părea ciudat. Sophie. ca să-mi rămână în minte ochii ei frumoşi. ca să culeg pentru tine floarea-soarelui. Hugh. Mi-am aruncat desaga pe umeri şi am privit-o pentru ultima oară. ţinând floarea-soarelui în mână. Fusese al mamei sale. Am făcut cu mâna pentru ultima dată către Sophie. În afară de han. am încercat să glumesc. străduindu-se din răsputeri să nu plângă. iar ochii ei mari. Apoi a apropiat bucata ei şi le-am atins marginile.masă. Fusese căminul meu în ultimii trei ani. unul subţire din lemn.

altminteri nu veţi mai apuca să vedeţi sânge de turc. în căldura năucitoare şi ne târguiam pentru puţina hrană de care dispuneam. Capitolul 7 Un an mai târziu. făcând o piruetă pentru a o vedea pentru ultima dată râzând. Apoi. ne împleticeam ca nişte vite bătute. cu tunicile curate. Râsul ei cristalin şi vesel. cu mult înainte de a vedea vreun turc în faţa ochilor. Părul auriu până la brâu. ori mureau din pricina săgeţilor trase de maghiari. şi am luat-o din loc. având căşti ce sclipeau în soare. A fost imaginea ce m-a însoţit în următorii doi ani. Zâmbetul acela curajos. fiecare culme plină de pericole. 23 . Am văzut atâtea suflete credincioase.Apoi am sărit peste o mică piatră pentru a depăşi momentul apăsător. în formaţie compactă. prinţeselor. pe care le puteam număra numai după bătăturile din tălpi sau păduchii ce îmi colcăiau în barbă. — Mărşăluiţi. Luni lungi şi anevoioase. Mărşăluisem prin toată Europa şi peste Alpi. măcelărind păgânii şi însuşindu-şi toate bogăţiile. în munţii stâncoşi ai Serbiei – fiecare pas era dificil şi nesigur. iar noi. dornice să lupte pentru gloria lui Dumnezeu. întâmpinaţi cu urale în fiecare oraş prin care treceam. La început. pe puntea abruptă. ceilalţi. lipsite de toate cele necesare. Mărşăluiţi… Mărşăluiam de luni de zile. împodobite cu cruci de un roşu aprins. în timp ce nobilii noştri se băteau şi se hărţuiau între ei. Mereu ni se spunea că armata lui Petru era cu mult înaintea noastră. undeva în Macedonia Cavalerul cu barbă stufoasă îşi struni armăsarul în faţa noastră. cum se prăbuşeau urlând în prăpăstii adânci sau cădeau în capcanele puse de sârbi.

ori de câte ori unul dintre soldaţi se trezea înjurând. Nico? Ăsta este pelerinajul nostru la Sfântul Petru. nu-i aşa? tună Mouse. cu nasul foarte mare. ar trebui să zărim Roma. dar toată lumea strigă la el. Ca şi cântecul nostru.Mă voi întoarce peste un an. şi ştiinţele. în sfârşit. — Ştim. la următorul pod. — Unde ne aflăm. Profesore?“. ce se strecurase între noi. 24 . Nico fusese în pelerinaj la Pământul Sfânt şi cunoştea limba turcilor. „Unde naiba ne aflăm. Hortense. Mă învăţă şi pe mine s-o vorbesc. Cu o faţă de copil. un hispanic mărunt. vorbind întruna. îmi făcusem doi prieteni buni. am râs eu. care studiase greaca. Şi mai era şi Robert. un grec bătrân. Acum era doar un refren sâcâitor în mintea mea. Din acel moment. Unul era Nicodim. cu gâsca lui. din cauza bărbii sale albe şi a robei roase de molii. Reuşea să ţină pasul. I-am dat o bâtă. începe cu asta. din munţi. — Am să îi crestez pe turci. — După calculele mele… am început. Profesore. Hugh? scânci Robert în timp ce în faţa ochilor noştri se mai lungea o vale nesfârşită. de care să se sprijine în mers. dar nu trebuia să fii geniu ca să îţi dai seama că minţea. îi promisesem lui Sophie. nu? Sau. Se alăturase cauzei în calitate de tălmăcitor şi. Nu-i aşa. O fecioară a întâlnit un… Pe drum. Era deja miezul verii atunci când am ieşit. şi limbile străine. într-o zi când treceam prin Apt. în timpul multelor ore de marş. suntem aproape. Robert pretindea că are şaisprezece ani. Îi spuneam Profesorul. să fie chiar cruciada? Se auzi un hohot general printre soldaţii obosiţi. avea reputaţia unui părinte spiritual. Dar. — Uite. în pofida volumelor groase din Aristotel. Nicodim dădu să răspundă. la naiba. încercând să par vesel. ale lui Euclid şi Boethius pe care le purta cu el. el şi gâsca lui ne-au fost tovarăşi buni. La dreapta. el nu reuşea să spună decât: „Aproape…“ şi reputaţia lui de învăţat avea de suferit. se lăuda el agitând stângaci un cuţit de bucătărie.

În faţa noastră. — Dacă va fi o bătălie. — Ce se întâmplă? întrebă Robert uitându-se în jur. din faţa noastră. — Vezi dealurile alea de colo? i-am arătat cu degetul dincolo de canal. Brusc. m-am minunat şi eu. Părea să se întindă la nesfârşit. Iisuse. am uitat de rănile de la picioare. nu se apărau. Aici erau adunaţi sute de oameni. strălucind în ceaţă. Apoi l-am ridicat pe Robert în braţe. — Bosforul! strigau oamenii. El aprobă din cap. Strigau. M-am lăsat în genunchi. Mulţi cavaleri căzură în genunchi şi înălţară o rugă. prea obosiţi să se mai roage. linia cenuşie a dealurilor se îngusta până devenea o dungă de un albastru strălucitor. Mi-am luat scutul şi m-am grăbit în urma băiatului. Nobilimea călare dădu bice cailor obosiţi şi se repezi înainte. Toată lumea arăta spre zidurile unui oraş cuibărit pe marginea unui istm. şi-au plecat capetele şi. se băteau pe spate. Robert alergă şi el. Alţii. am luat o mână de pământ şi l-am pus în raniţă în amintirea acelei zile. cavaleri şi soldaţi la un loc. Răsună un urlet de bucurie. o deschidere largă. Eu şi Robert ne-am făcut loc prin mulţime şi ne-am uitat peste marginea văii. — Ascute-ţi cuţitul. cum nu o făcuse niciunul din lucrurile pe care le văzusem până atunci. — Ce se întâmplă…? am repetat şi eu. ridicându-şi săbiile spre cer şi aruncându-şi coifurile în aer. băiete… Acolo sunt turcii! 25 . pur şi simplu. Hugh. am ajuns. De data asta. Constantinopol. Îmi tăia respiraţia. au plâns. Bosforul…! — Doamne.Deodată am auzit strigăte venind de sus. o să îţi ţin şi ţie un loc. În depărtare. în mijlocul munţilor.

Între zidurile lui încăpeau zece oraşe cât Parisul. Pieţele şi tarabele erau ticsite cu cele mai neobişnuite bunuri. uşoare şi viu colorate. vă aflaţi aici în slujba lui Dumnezeu şi nu pentru arginţi şi săpun. — Cruciaţi. înfăşuraţi în veşminte din pânză de bumbac şi mătase. şi străzi pavate cu piatră şlefuită. Ne-am luat adio de la Constantinopol traversând Bosforul pe pontoane din lemn. aveam să mă întorc plăcut mirositor şi liber! Apoi. am trecut prin oraşe arse şi jefuite. Am adulmecat arome noi. În sfârşit. Şi oameni care se spălau şi miroseau a parfum. ne aflam pe pământurile temuţilor turci. Europeni. Primele fortăreţe pe care le-am întâlnit erau deja pustii. M-am târguit pentru o cutie mică de parfumuri pe care să i-o duc lui Sophie. părăsite. aurul era ca porţelanul. nobilii şi cavalerii ne-au adus cu picioarele pe pământ. Aveam să fim primiţi ca nişte eroi şi aproape fără să fim nevoiţi să luptăm. dar nu mai văzusem în viaţa mea un asemenea loc! Aici. cu domuri uriaşe ce sclipeau în soare. ruine romane şi temple. Şi oamenii… o puzderie. închipuindu-mi cum aveam să i-o descriu lui Sophie. gătiţi în robe bogat împodobite. şi mai erau şi fructe pe care. chimen şi scorţişoară. Savuram fiecare imagine. vociferând bucuroşi. Chiar şi bărbaţii! În copilăria mea. Toate neamurile se aflau aici.Capitolul 8 Timp de două săptămâni. în nuanţe de roşu şi violet. — Iată o relicvă! râse Nico. sclavi negri din Africa. ne-am odihnit în afara zidurilor Constantinopolului. Dacă aşa urma să fie. Nu mai văzusem în viaţa mea un asemenea oraş. până atunci. nu le mai gustasem: portocale şi smochine. galbeni din China. 26 . călătorisem prin Europa şi dădusem reprezentaţii în toate marile oraşe unde existau catedrale. cum nu mai văzusem niciodată. cu sute de turnuri.

aşa că ne-am hotărât să intrăm în oraş. fără îndoială. o duhoare puternică îmi pătrunse în nări. 27 . După toate semnele. La început. fug ca nişte bunicuţe. cruci roşii desenate… cu sânge. Sigur sunt rude cu gâsca ta. dar aveam nevoie disperată de apă. râdeau soldaţii. la relicve şi glorie. Ne coceam ca aricii. Lângă Civetot. În oraş erau cadavre peste tot. De la îngroparea morţilor. Câţiva călăreţi răzleţi. oraşe păgâne. sânge curgând deja în albii pe pământul arid. mirosul. — Trimite-o pe Hortense în urmărirea lor. Un masacru. ca lemnele. acum închinate Domnului. apoi au fugit între dealuri. Se ascund în vizuinile lor ca veveriţa. leneşilor sau vreţi ca micul eremit să ia totul? Şi ne grăbeam. Dar ăsta era de o mie de ori mai pătrunzător. cum fac copiii după ce aruncă cu pietre. Civetot părea pustiu. Pe ziduri. înfipte în suliţe. o grămadă de locuinţe din piatră. neau înconjurat aruncând câteva săgeţi inofensive spre noi. la marginea unei păduri dese. armata lui Petru trecuse pe aici. Nobilii ne îndemnau: — Haideţi. am dat pentru prima dată ochii cu duşmanul. Hugh? Am dat din cap. Capete dezgolite şi rânjind. — Simţi. Vedeam cruci roşii pictate peste tot. ţipă Robert. capete carbonizate. Cunoşteam mirosul. nu-i aşa. iar nobilii visau. am cotcodăcit şi eu ca o găină. haideţi. cu gândul la misiunea lor. — Uite. cu turbane şi şalvari. am observat că Civetot ardea ca o torţă vie. am crezut că erau doar câţiva morţi sau animale dar. Cei mai pioşi dintre noi delirau. membre tăiate şi adunate în grămezi. Nimeni nu voia să întârzie în goana noastră pe urma armatei lui Petru. torace dezvelite şi descărnate.— Păgânii sunt nişte laşi. deşi noii noştri duşmani erau soarele arzător şi setea. în timp ce ne apropiam de oraş. La periferii. Nicodim îmi aruncă o privire. Bărbaţi şi femei măcelăriţi ca nişte vite bolnave.

ci de sete. Am pornit şi noi într-acolo. zise unul cu o voce frântă. strigă Robert. Toţi aveau aceeaşi expresie. supravieţuiseră. Fortăreaţa nu avea niciun strop de apă. ale unor oameni care văzuseră cele mai groaznice atrocităţi şi. zise Nicodim mohorât. — Armata lui Petru i-a zdrobit pe păgâni. Era imposibil de spus dacă erau turci sau creştini. ziceau toţi. Lansată de spionii păgâni. Ne-am împărţit în grupuri. „Ajungem în Ierusalim până la vară“. Ceilalţi au rămas pe loc. Ne-au lăsat oraşele lor. Dintre copaci apăruseră câţiva soldaţi rătăciţi. Templele lor. printr-un miracol. feţele întunecate de sânge şi jeg. îşi aminteau ei. Unii vomitau şi îşi întorceau capul. Capitolul 9 În noaptea aceea.— Ce s-a întâmplat aici? bâlbâi un soldat. O hoardă de câteva 28 . La început au fost şi unele mici victorii. — Turcii fugeau ca iepurii. Se răspândise zvonul că pe acolo se păstrau nişte relicve sfinte pentru a fi răscumpărate. bucurându-se de puţină mâncare şi povestind despre soarta armatei lui Petru Eremitul. Oamenii împărţeau între ei Sandalele Sfântului Petru. Au luat-o înainte spre Antiohia. — Totul fusese o minciună. dar nu în asediu. ca o prăpastie fără fund. După o lună. Ceea ce a mai rămas din ea. Dar nici măcar unul dintre noi nu se bucura. Hainele le erau rupte şi zdrenţăroase. zise un bătrân cavaler. nerăbdători ca nu cumva să pierdem ceva de preţ. Eu îmi simţeam stomacul gol. — Asta este armata lui Petru. cei câţiva supravieţuitori se adunară în jurul unui foc. după cum se spunea. Armata care pornise spre Xerigordon fusese decimată. a venit vestea că fortăreaţa ar fi căzut. O armată de şase mii de soldaţi a apărut să ia cu asalt fortăreaţa turcească de la Xerigordon. ochii holbaţi şi privirile goale.

mii de selgiucizi înconjurase oraşul şi îi aşteptase în faţa porţilor. Iar când oamenii noştri au deschis în sfârşit porţile, răpuşi de sete, au fost pur şi simplu măcelăriţi până la ultimul om. Şase mii. Toţi s-au dus. Apoi diavolii au venit spre noi. — Mai întâi a fost un urlet ce răzbătea dinspre dealurile care ne înconjurau…, îşi aminti un alt supravieţuitor, atât de înfiorător că am revăzut că intrasem în valea diavolilor. Am rămas pe loc şi am cercetat dealurile. Apoi, deodată, lumina zilei a scăzut, iar soarele a fost ascuns de o ploaie de săgeţi. Nu voi uita niciodată urletele asurzitoare. Jumătate dintre oameni se chirceau, ţinându-se de gât şi căzând în genunchi. Călăreţii cu turban năvăleau, val după val, şi tăiau la capete şi membre până când rândurile noastre se subţiară. Cavalerii, deprinşi cu lupta şi cu armurile grele, o luau la fugă înapoi spre tabără, îngroziţi de călăreţii care îi urmăreau. Femeile şi copiii, bolnavii şi bătrânii lipsiţi de apărare au fost ciopârţiţi în corturile lor. Cei mai norocoşi au fost ucişi pe loc, ceilalţi au fost legaţi, siluiţi şi tăiaţi în bucăţi, unul câte unul. Pe noi ne-au lăsat în viaţă, sunt sigur, pentru a putea povesti cele întâmplate. Mi se uscase gâtul. Morţi… Toţi? Nu era posibil. Gândul mă duse înapoi la feţele vesele şi la vocile voioase ale armatei eremiţilor, atunci când trecuseră prin Veille du Père. Matt, fiul morarului… Jean, fierarul… toţi acei tineri care se înrolaseră, atât de curajoşi. Nu mai rămăsese nimic din ei? O furie neliniştitoare îmi fierbea în stomac. Toate lucrurile pentru care venisem – libertate, bogăţie – parcă nici nu existaseră vreodată. Pentru prima dată voiam nu numai să lupt pentru propriul meu câştig, ci să îi ucid pe aceşti mişei. Să le dau plata cuvenită! Trebuia să plec. Am fugit, pe lângă Robert şi Nico, pe lângă focuri, către marginea taberei. Ce mă îndemnase să ajung în locul ăsta? Traversasem toată Europa pentru a lupta în numele unei cauze în care nici măcar nu credeam. Dragostea vieţii mele, tot ceea ce contase cu adevărat pentru mine, se afla la un milion de
29

mile distanţă. Cum se putea ca toate acele chipuri – toate acele speranţe – să fi dispărut cu totul?

Capitolul 10
Ne-au trebuit şase zile în cap ca să îngropăm morţii. Apoi armata noastră descurajată se îndreptă către sud. În Caesarea, am întâlnit armatele contelui Robert de Flandra şi a lui Bohemond de Antiohia, un nobil luptător. Cuceriseră de curând Niceea. Prinsesem viaţă auzind poveşti despre turci care fugeau în goana mare, lăsându-şi oraşele în mâinile creştinilor. Armata noastră, cândva doar o adunătură de fricoşi, număra acum patruzeci de mii de voinici. Nimic nu ne stătea în cale în drumul nostru spre Pământul Sfânt, în afară de cetatea musulmană Antiohia. Se spunea că acolo creştinii erau ţintuiţi de zidurile oraşului, iar cele mai preţioase relicve ale creştinătăţii – un giulgiu pătat cu lacrimile Mariei şi piroanele cu care a fost ţintuit Iisus de cruce – erau păstrate pentru răscumpărare. Cu toate acestea, nimic nu ne-ar fi putut pregăti pentru iadul pe care aveam să îl îndurăm. Mai întâi căldura, cea mai ucigătoare pe care am simţit-o în viaţa mea. Soarele devenise un demon furios, cu ochii roşii, ce nu se ascundea niciodată, pe care îl blestemam şi îl înjuram. Cavaleri în zale, preţuiţi pentru vitejia lor în bătălii, se tânguiau, ruginind în armuri, cu pielea acoperită de băşici dureroase, căpătate la atingerea de metalul încins. Oamenii cădeau din mers, iar ceilalţi treceau mai departe, părăsindu-i acolo, fără îngrijiri. Şi setea… Fiecare oraş în care ajungeam era pustiu şi pârjolit, secătuit de provizii de către turcii înşişi. Beam puţina apă pe care o aveam, ca nişte beţivi nesăbuiţi. Am văzut oameni bătându-se pentru propria urină, de parcă ar fi fost animale.
30

— Dacă ăsta este Pământul Sfânt, remarcă hispanicul, atunci Dumnezeu şi-l poate păstra. Trupurile noastre urlau şi, cu toate astea, am continuat să mergem înainte, dar entuziasmul şi voinţa noastră scădeau, ca şi proviziile de apă. Pe drum, am cules câteva săgeţi turceşti şi capete de suliţă ce mi-ar fi folosit la întoarcerea acasă. Făceam tot posibilul să-i îmbărbătez pe ceilalţi, dar nu prea erau multe lucruri amuzante în jur. — O, nu te plânge, zise Nicodim, străduindu-se din răsputeri să ţină pasul. Când vom ajunge în munţi, ai să crezi că ăsta a fost paradisul. Nico avea dreptate. Munţi stâncoşi se iviră în faţa noastră, înfiorător de abrupţi şi lipsiţi de orice urmă de viaţă. Trecători înguste, doar atât cât să permită trecerea unui cal şi a unei cotigi, se deschideau printre crestele pline de capcane. La început, ne-am bucurat să lăsăm infernul în urmă dar, în timp ce urcam, în faţa noastră se deschidea un nou iad. Cu cât urcam, cu atât încetineam mersul şi cu atât era mai riscant fiecare pas pe care îl făceam. Oi, cai, căruţe supraîncărcate cu provizii trebuia să urce pe un singur şir pe coasta abruptă. La cea mai mică poticnire, la cea mai mică piatră ce o lua la vale, un om dispărea în abis, uneori trăgând cu sine încă un însoţitor. — Haideţi, daţi-i zor, ne îndemnau nobilii. În Antiohia, Dumnezeu vă va răsplăti. Dar, după fiecare culme pe care o treceam, descopeream o alta, şi mai primejdioasă decât precedenta. Cei ce fuseseră odată cavaleri făloși, acum se împleticeau umili, cu caii lor neputincioşi, târându-şi armura, cot la cot cu soldaţii de rând, ca mine şi ca Robert. Undeva, pe culmi, a dispărut Hortense, lăsând în urma ei doar câteva pene într-o căruţă. Nu s-a aflat niciodată ce s-a întâmplat cu ea. Mulţi ziceau că nobilii trăseseră un ospăţ pe cheltuiala lui Robert. Alţii spuneau că pasărea avusese mai multă minte decât noi şi o luase la sănătoasa cât încă mai era în viaţă. Băiatul era tare supărat. Pasărea aceea traversase Europa împreună cu el! Cei mai mulţi ziceau că
31

o dată cu ea zburase şi norocul nostru. Cu toate acestea, continuam să urcăm, pas cu pas, asudând în tunicile şi armurile noastre, ştiind că de partea cealaltă se întindea Antiohia. Şi, dincolo de aceasta, Pământul Sfânt. Ierusalimul!

Capitolul 11
— Spune-ne o glumă, Hugh! îmi strigă Nicodim în timp ce mergeam pe o coastă deosebit de periculoasă. Cu cât mai obscenă, cu atât mai bine. Coasta părea să fie ruptă din munte, şerpuind peste un hău imens. Un singur pas aiurea, şi înfruntai o moarte groaznică. M-am legat de o capră şi m-am încredinţat paşilor ei măsuraţi. — Păi aia cu preotul şi cu casa de toleranţă, am zis eu, întorcându-mă cu gândul la perioada în care fusesem hangiu. Un călător mergea pe un drum liniştit când, deodată, văzu pe un copac un însemn: „Surorile Mănăstirii St. Brigit, Casă de Prostituţie, la două mile“. — Da, am văzut-o şi eu! exclamă un soldat. Ceva mai înapoi faţă de ultimul pod. Primejdia urcuşului mai scăzu puţin la cele câteva hohote de râs bine venite. — Călătorul îşi închipui că este o glumă, continuai eu, şi merse mai departe. Dădu de un nou însemn, despre acelaşi stabiliment, aflat la distanţă de o milă. Deveni curios. Ceva mai departe, apăru un al treilea însemn. De data asta, pe el stătea scris: „Mănăstirea Bordel, prima la dreapta“. De ce nu? se gândi călătorul şi se întoarse luând-o la dreapta, până ajunse la o biserică din piatră pe care scria „St. Brigit“. Se duse, sună la uşă şi îi răspunse o stareţă. „Ce putem face pentru tine, fiule?“ „Am văzut însemnele pe drum“, zise călătorul. „Foarte bine, fiule, urmează-mă, răspunse stareţa.“ Îl conduse pe nişte holuri lungi şi întunecate, de-a lungul cărora întâlni mai multe călugăriţe tinere care îi zâmbeau.
32

— Unde se ascund călugăriţele astea când am nevoie de ele? bâigui un soldat în spatele meu. — În cele din urmă, stareţa se opri în faţa unei uşi, continuai eu. Călătorul intră şi văzu o altă călugăriţă cernită care îl instrui. „Pune o monedă de aur în ceaşcă.“ El îşi goli buzunarele în grabă. „E foarte bine, îi spuse ea. Acum, ieşi pe uşa aceea.“ Aţâţat, călătorul ieşi grăbit pe uşă, dar se pomeni afară în faţa unui nou însemn ce spunea: „Mergi în pace şi consideră că ţi-am tras-o!“ Izbucni un hohot de râs general. — Nu înţeleg, zise Robert în spatele meu. Credeam că acolo era un bordel. — Nu contează, mi-am dat eu ochii peste cap. Trucul lui Nico funcţionase. Timp de câteva minute, povara ni se păruse mai uşoară. Nu voiam decât să scap de această potecă. Deodată, am auzit un huruit de deasupra. Câteva pietre şi bolovani se prăvăleau spre noi. L-am prins pe Robert şi lam împins spre peretele muntelui, în timp ce bolovanul imens mă şterse şi mă făcu una cu zidul. Ne holbarăm unul la altul cu un fel de uşurare, înţelegând cât de aproape fuseserăm de moarte. Apoi, auzirăm răcnetul unui măgar pe care Nicodim încerca să-l potolească. Pietrele, în cădere, probabil că îl speriaseră. — Potoleşte animalul acela, urlă un cavaler din spate. Cară mâncarea voastră pe următoarele două săptămâni. Nicodim apucă frânghia. Picioarele din spate ale animalului încercau să rămână pe potecă. M-am repezit la hamul animalului, dar măgarul se zbătu din nou. Nu îşi putea menţine echilibrul pe poteca îngustă. Ochii lui arătau că era conştient de pericolul ce îl pândea. Piatra cedă. Cu un răget hidos, bietul animal se prăvăli în hău, tras de carul ce se prăbuşea. Am văzut dezastrul care ameninţa. — Nico, am strigat. Dar bietul bătrân era prea încet şi prea împovărat ca să aibă timp să se ferească de cădere. Ochii mei îl priveau
33

neajutoraţi în timp ce el se împiedică de roba lui lungă. — Nico! am urlat, văzându-l pe bătrân alunecând pe margine. M-am întins spre el şi l-am prins de braţ. Am apucat să prind şi cureaua sacului de piele de pe umărul lui. Doar asta l-a salvat de căderea fatală. Bătrânul se uită în sus la mine şi dădu din cap. — Dă-mi drumul, Hugh, altminteri vom cădea amândoi. — Nu pot. Dă-mi cealaltă mână, i-am strigat. Alţi câţiva, printre care şi Robert, s-au strâns în jurul meu. Dă-mi mâna, Nico. M-am uitat în ochii lui căutând o urmă de panică, dar avea o privire senină şi limpede. Aş fi vrut să spun: Rezistă, Profesore, Ierusalimul este aproape. Dar sacul îmi alunecă din mână. Nicodim, cu barba şi părul lui alb pieri în gol, o dată cu el. — Nu! m-am întins încercând să îl prind şi strigându-l pe nume. Într-o clipită se dusese. Mărşăluiserăm împreună o mie de mile dar, pentru el, nu fusese niciodată departe, era întotdeauna aproape… Nu mi-l aminteam pe tata, dar durerea pe care mi-a provocat-o pierderea lui Nicodim îmi arătase că îmi fusese cel mai apropiat tată pe care l-am avut vreodată. Un cavaler urcă pe coastă, înjurând şi întrebând ce naiba se întâmpla. L-am recunoscut pe Guillaume, un vasal al lui Bohemond, unul dintre nobilii care ne erau căpetenii. M-am uitat peste muchia prăpastiei şi am înghiţit în sec. — Un ghicitor care nu a fost în stare să prevadă nici măcar propria moarte? scuipă el cuvintele. Mare pierdere, ce să zic!

Capitolul 12
În următoarele zile, pierderea prietenului meu mă apăsă foarte greu. Continuam să urcăm dar, la fiecare pas, în faţa ochilor, nu-l vedeam decât pe înţeleptul grec.
34

Cufundat în gânduri, n-am observat că, de la o vreme, cărările începuseră să se lărgească. Mi-am dat seama că acum mărşăluiam prin văi şi nu pe coaste, coborând. Ritmul nostru crescu şi prinserăm curaj, anticipând ceea ce ne aştepta. — Hispanicul zice că aici creştinii sunt ţintuiţi de ziduri, vorbi Robert în timp ce mărşăluiam. Cu cât ajungem acolo mai repede, cu atât mai iute îi vom elibera pe fraţii noştri. — Amicul tău este tare inimos, Hugh, îmi strigă Mouse. Ar trebui să îi spui că, dacă ajungi primul la petrecere, nu înseamnă că te poţi culca cu stăpâna palatului. — Vrea să participe la o bătălie, l-am apărat eu pe Robert, şi cine poate să îl învinuiască pentru asta? Din spatele meu se auzi galopul unui cal de luptă ce se apropia. — Faceţi loc! Ne-am dat la o parte şi l-am văzut pe acelaşi Guillaume, acelaşi nenorocit arogant care luase în râs moartea lui Nico, zăvorât în armură, călare pe armăsarul lui. Aproape că ne dărâmase trecând indiferent printre noi. — Pentru ăsta luptăm noi, nu? am mormăit eu, făcând în bătaie de joc o plecăciune exagerată. Curând, am ajuns la un podiş vast, înconjurat de munţi. Un râu destul de larg se întindea în faţa coloanelor noastre. I-am auzit pe nobili contrazicându-se în legătură cu locul prin care ar fi trebuit să traversăm. Raymond, comandantul nostru, insista că locul potrivit se afla mai la sud. Alţii, nerăbdători să dea ochii cu turcii, printre care şi încăpăţânatul Bohemond, protestau, susţinând că astfel pierdeam o zi. În cele din urmă, l-am văzut pe acelaşi Guillaume ţâşnind din mulţime. — Vă fac eu o hartă, îi strigă el lui Raymond. Dădu pinteni calului, se repezi pe povârnişul abrupt, în jos spre râu, şi-şi îndemnă calul să intre în apă. Armăsarul lui Guillaume se afundă sub greutatea armurii stăpânului său. Bărbaţii se aliniară de-a lungul malului, unii râzând, alţii chiuind, văzând încercarea lui de a se da mare
35

scrută suprafaţa apei căutându-l pe Guillaume. ridicând trupul greu al cavalerului. batjocuri. — Oh. strigă el. Din înălţimea calului. neisprăviţi… am râs şi eu. Un alt cavaler galopă spre râu. Căzu în apă. Pe măsură ce înţelegeam acest lucru. Deodată. Cu numai câteva zile în urmă. în agitaţia şi nerăbdarea lui. Oamenii şi-au plecat capul făcându-şi cruce. — Mare pierdere. Trecu un minut întreg înainte ca acesta să poată ajunge la locul respectiv. Deşi înaintase mai mult de treizeci de yarzi. Dar.în faţa superiorilor. şi aflându-se pe teren nesigur. nu putu să îşi stăpânească armăsarul. curând. după ce Nicodim fusese înghiţit de hău. Chiote. Apoi. cu faţa în jos. ce să zic! rosti el cu un zâmbet discret. ne-am dat seama că nu ruşinea. comentă cineva. i-am zis eu lui Robert. care ridică din umeri. zarva încetă. Dar nu mai apăru. dar plin de sine. 36 . Cavalerul. Neisprăviţii îşi notează asta? — Nu am bănuit niciodată că un asemenea înfumurat poate intra aşa în apă. — Rămâne la fund de ruşine. în mijlocul râului. M-am uitat la Robert. Luaţi notiţe? Hohotele continuară în timp ce aşteptam ca oşteanul să apară din nou la suprafaţă. scheuneli. ci greutatea armurii lui Guillaume îl împiedica să revină la suprafaţă. apa nu trecea de gleznele calului. Trupele de pe malul râului izbucniră în râs. acest Guillaume stătea în spatele meu. Guillaume se întoarse şi zâmbi discret. armăsarul lui Guillaume păru să se împiedice. — Chiar şi mama mamei mele poate trece râul pe aici. strigă spre noi: — S-a înecat! Se auzi un murmur de uimire dinspre cei de pe mal.

cu nişte inscripţii pe care eu nu le înţelegeam. Noi trebuia să cucerim acest loc! — Nu văd niciun creştin ţintuit de zid. continuarăm drumul pe potecă în jos. nu îţi face griji. albă ca oasele şi… iat-o! Antiohia. — Dacă martirii sunt ceea ce cauţi.Capitolul 13 Ajunserăm la un pod înalt ce dădea într-o câmpie întinsă. Se vorbea din nou despre comori şi despre bogăţii. Nu aveam niciun fel de maşinării pentru a dărâma asemenea ziduri zdravene. Părea de nepătruns. ce părea clădită într-un munte de granit. Priveliştea mă făcu să mă înfior din creştet până-n tălpi. Poate că este în limba ebraică… 37 . scânci Robert aproape dezamăgit. îi promisei eu. Foarte veche. Mă aplecai să ridic obiectul strălucitor şi nu îmi veni sămi cred ochilor. niciun fel de scări care să ne poată ajuta să urcăm atât de sus. Aş fi vrut ca Nico să fi fost aici. în mod sigur bătăliile ce aveau să urmeze. — Ce este asta? mă întrebă Robert. Părea să fie din bronz. Sute de turnuri fortificate străjuiau fiecare segment al zidului exterior ce părea să fie gros de vreo zece picioare. Era o teacă de cuţit. nu ne puteau încerca mai mult decât ceea ce înduraserăm deja. Era construită pe o culme ascuţită. Aveam sentimentul că ce fusese mai greu se terminase. Ştiu că acelaşi gând ne trecea tuturor prin minte şi ne îngrijora. Unul câte unul. O fortăreaţă cu ziduri masive. observai ceva ieşind de sub ea. El ar fi putut să desluşească aceste semne. vei fi satisfăcut. Mai mare şi mai copleşitoare decât orice castel pe care îl văzusem pe meleagurile natale. Cavalerii îşi scoaseră coifurile şi cercetară oraşul uluiţi. Că orice ne-ar fi rezervat Dumnezeu. eram sigur de asta. Împiedicându-mă de o piatră. — Nu ştiu.

Bărbaţii începură din nou să vorbească despre câţi turci ar fi putut zdrobi ei într-o bătălie. pe măsură ce se apropia. într-adevăr. băiatul încetini şi apoi se opri locului. strigă Robert. Mă simţeam ca un om care tocmai a dat peste cea mai mare comoară. Deodată. ci… cranii. Nu îmi venea să cred cât de norocos fusesem.Doamne. bogat. Prietenul meu este bogat. În depărtare. albe. Pusei teaca în buzunarul ce începuse să se umple. ascultaţi ce vă spun! — Gura. — Hugh este bogat. Îşi băteau joc de noi. poteca era marcată cu pietre mari. Şirurile de cruci roşii mă făcură să mă înfior. relicvele cad din copaci. Poate că. — Aici. un asemenea obiect ne-ar fi asigurat hrana pentru o iarnă întreagă. Abia aşteptam să i-o arăt lui Sophie! Acasă. Pe fiecare se afla pictată o cruce de un roşu aprins. ar fi fost cuvintele ce ar fi exprimat mai bine realitatea. şuieră un soldat. Robert fugi înainte să împingă una dintre pietre spre ziduri dar. — Nenorociţii ne urează bun venit. aveam să fiu bogat. zise cineva. Numai dacă ar exista copaci! Panta era netedă şi uşor de coborât. pare atât de veche. După ce găsisem acel obiect. Alţi soldaţi care ajunseseră la pietre îşi făceau cruci. atât cât se putea vedea cu ochiul. bâigui Mouse. Dacă te aude vreunul dintre iluştrii noştri comandanţi. Apoi… linişte apăsătoare. Mii! Capitolul 14 Erau printre noi nebuni care credeau că Antiohia ar putea 38 . Nu erau deloc pietre. la intervale egale de o lungime de braţ. nu vei mai fi bogat multă vreme. coloana se opri. toate visele despre comori şi bogăţii reînviară şi acum păreau realiste.

Raymond şi Bohemond. iar noi începurăm să alergăm. Dumnezeu va fi de partea voastră. Şi. Tânărul Robert. înalt cam de treizeci de picioare. puternici. — Eşti gata. 39 . ca să aibă grijă de noi. Robert părea sigur de asta. Luptaţi cu onoare. M-am rugat ultima oară la Sophie. se auzi un urlet înfiorător din spatele zidurilor. M-am uitat lung la faţa unuia care stătea deasupra porţii principale. alte sute. să rămâi lângă mine. după cum eram convins. am auzit şuieratul săgeţilor ce veneau prin aer.cădea într-o singură zi. ne îndemnau. Armata Domnului. Faceți-vă datoria. Un contrafort din piatră cenuşie. Şi la Dumnezeu dar. care părea pregătit. Eram de două ori mai în vârstă decât băiatul ăsta. mai sus. de dragul lui Robert. — Când vom ataca. spre ziduri. Fiţi soldaţi curajoşi. Ne-am concentrat pe zidul dinspre est. dar picioarele mele păreau să se fi înţepenit în pământ. căzând apoi cu zgomot pe pământ. — Fii liniştit. deodată. În ziua aceea. Din cine ştie ce motiv îmi jurasem să îl apăr cu orice preţ. zâmbind nerăbdător. la fel. Din spate. Am şoptit numele lui Sophie ca şi când m-aş fi rugat. stătea alături de mine. Dumnezeu va avea grijă de mine. Nu ştiu ce era în mintea mea în timp ce alergam în formaţie. Ştiam că din clipă în clipă aş fi fost nevoit să atac. galopau pe armăsarii lor. chiar dacă încerci să negi asta. Şi de tine. câteva mii. trompeta sună din nou. Alergam luat de valul atacului. dar se loveau de ziduri ca nişte biete beţe. l-am instruit. pe pantă în jos. O trompetă sună chemarea la arme. Hugh. în armuri grele. Turcii ne zeflemeau şi ne batjocoreau. Apoi. Apoi. ne-am aliniat. pe turnuri. înarmaţi cu arcuri ce sclipeau în soarele dimineţii. ticsit cu apărători îmbrăcaţi în robe albe cu turbane albastre la fiecare post. O mare de tunici albe şi cruci roşii. Inima îmi zvâcnea. Hugh? mă întrebă el.

dar fără niciun rezultat. o barieră mare din lemn. Ricoşă ca o pietricică izbită de un zid. ci se întorceau o dată cu focul şi săgeţile turceşti. dar ele nuşi atingeau ţinta. Mi-am ridicat scutul. Oamenii care călătoriseră atât de departe. în vreme ce catranul clocotit îi acoperea pe tovarăşii lui. ţinându-se de gât sau de cap. Cei care se opreau pentru a-i ajuta erau cuprinşi pe dată de aceleaşi flăcări. iar din gât le ieşeau horcăituri cumplite. chinuindu-se cu ambele mâini să şi-o scoată. fie încercând să îşi oblojească rănile. Pedestraşii aruncau cu săgeţi în sus spre ziduri. M-am uitat în sus şi. Au căzut şi alţii peste el. ploua peste noi cu pietre grele şi cu săgeţi aprinse. Ceilalţi continuam să înaintăm. L-am văzut pe bietul Mouse cum cădea în genunchi cu o săgeată înfiptă în gât. Urlau ducându-şi mâna la ochi. spre groaza mea. În faţa mea. Robert îi luă locul şi începură să lovească din nou în poartă. De deasupra. Era un măcel. înduraseră atât de multe – cu chemarea lui Dumnezeu răsunând în inimile lor – erau puşi la pământ ca spicele de grâu. şi plumbul topit curgeau peste noi din toate părţile. cazând în genunchi şi emanând o putoare insuportabilă de carne arsă. nu era decât o chestiune de noroc. Unul dintre oamenii care mânuia berbecul căzu la rândul lui.O sută de yarzi… Un val de săgeţi. Eram convins că voi muri şi eu. Pentru o clipă. Soldaţii cădeau la pământ urlând şi zbătându-se. iar Robert era încă lângă mine. ca răspuns dinspre ziduri. L-am înşfăcat pe Robert la timp pentru a-l lipi de zid. Să eviţi moartea. fie să stingă flăcările ce le cuprindeau trupurile. Săgeţile şi pietrele. Primul berbec se lovi de poarta grea. în timp ce săgeţile se înfigeau în scuturile şi armurile din jur. am văzut primul berbec apropiindu-se de poarta principală. Oamenii cădeau. Oamenii ţipau şi se chirceau. am văzut doi turci uriaşi pregătindu-se să răstoarne un cazan cu smoală topită peste cei care duceau berbecul. Oamenii se adunară şi loviră din nou. 40 . cu tunicile arzând. Sângele le ţâşnea din răni. Căpitanul nostru ne ordonă să îl urmăm. L-am ţintuit pe Robert de zid. de greutatea a trei oameni.

ca şi când aş fi fost născut şi crescut în acest scop. ca spatele să nu îmi fie pătruns de vreo săgeată a sarazinilor. Unul câte unul. În jurul nostru. înfigând sabia în gâtul războinicului şi văzând cum îi ţâşnea din gură un şuvoi de sânge. Au luat-o spre noi ca nişte copoi la vânătoare de iepuri. şi am tăiat primul val de călăreţi. înconjuraţi de un nor de praf. Am sărit la el înainte de a se dezmetici. sarazinul căzuse. L-am tras de lângă perete şi am luat-o la fugă. poarta grea a fortăreţei s-a deschis şi. în câmp deschis. Berbecii erau aruncaţi şi abandonaţi. oamenii se întorceau şi fugeau departe de ziduri. nu aveam altă opţiune decât să rămânem pe loc şi să ne luptăm. atacul se transformă într-o goană nebună. iar trupul meu se cutremură. Un altul se repezi printre noi ca şi când ar fi vrut cu tot dinadinsul să moară. Un sarazin tuciuriu roti sabia şi capul celui de lângă mine se rostogoli ca o minge de joc. M-am uitat în jos aşteptându-mă să îmi văd picioarele desprinse de trup dar. din spatele ei. În spatele meu. Auzind alarma. Dacă aşa era să fie. L-am înjunghiat şi l-am tăiat cu sete. Brusc. în timp ce alergam. conştient că fiecare suflare a mea putea fi şi ultima. Lam prins pe Robert de tunică şi l-am tras mai departe. Mi-am scos sabia. — Trebuie să ieşim de aici. Între timp. soldaţii se zvârcoleau şi gemeau. Implorându-l pe Dumnezeu. În ciuda inferiorităţii numerice. atunci aşa să fie. Mă rugam.îndepărtasem de el pericolul. 41 . Săbiile noastre se încrucişară. au apărut călăreţi cu turbane albastre. Am rămas în faţa băiatului şi l-am întâmpinat cu sabia întinsă. oamenii de care eu şi Robert ne legaserăm începură să se împuţineze. slavă Domnului. eram întreg. Suliţele şi săgeţile îi urmăreau şi îi secerau din goană. cal şi călăreţ. dar acum tăiam şi măcelăream tot ce mişca în jurul meu. încovoiate. înarmaţi cu săbii lungi.“ Dumnezeu e mare. fuseseră despicaţi de turci. i-am spus lui Robert. Până atunci nu mai ucisesem pe nimeni. Am văzut un călăreţ repezindu-se la noi. urlând sălbatic: „Allahu Akbar.

eram mândru. Se părea că glorioasa noastră cruciadă se va termina în Antiohia şi nu în Ierusalim. fericit că încă mai eram în viaţă. pe porţi ieşeau tot mai mulţi călăreţi. Acum ieşisem din bătaia săgeţilor. că era imposibil de ghicit unde era un cruciat şi unde era doar o baltă de sânge. L-am împins pe Robert prin fum şi praf spre rândurile alor noştri. Deşi aş fi vrut să-i plâng pe prietenii mei morţi. Se apropiau şi îi tăiau pe ai noştri. Asediul dură luni de zile. Atac după atac. — Am avut dreptate. Câţiva cavaleri încercară să-i înfrunte. Capitolul 15 Aşa s-a întâmplat aproape în fiecare zi. În cele din urmă. dar nu puteam şti al cui era. atacurile frontale nu făceau decât să sporească numărul morţilor. Am observat că propria mea tunică era tăiată şi pătată de sânge. aşa cum jurasem. Şi Robert la fel.În fiecare clipă. am reuşit să construim adevărate maşinării de asediu. Dar incursiunile întâmpinau o 42 . Şi picioarele mă usturau de la stropii de metal topit. Hugh. la fel de înalte ca unele dintre cele mai înalte turnuri ale lor. Val după val. Mă luptasem vitejeşte. iar turcii îi tăiau în bucăţi atât de mici. Iar eu îl apărasem. Părea că toată armata noastră era măcelărită. am căzut la pământ. Apoi. se întoarse Robert spre mine rânjind. abia dacă lăsau o urmă pe pereţii masivi. printre care şi Mouse. totuşi. dar fură copleşiţi de numărul turcilor. lăsă capul în jos şi îşi vomită sufletul pe câmpie. Dumnezeu chiar ne-a protejat până la urmă. într-un fel. Moarte după o altă moarte la fel de zadarnică. Pe câmp încă mai mureau oameni. Sângele se îmbiba în pământ. Catapultele noastre aruncau uriaşi bolovani aprinşi şi. Văzusem mulţi oameni murind dar.

striga: Acesta este giulgiul târfei care i-a dat viaţă. Se spunea că erau cavaleri dezonoraţi. Am privit dezgustat cum aceşti porci se repezeau la luptătorii musulmani şi cât erau încă vii. se comportau chiar ca nişte eroi. Toate vitele şi boii fuseseră măcelăriţi. chiar şi crinii fuseseră mâncaţi. numai pentru a fi tăiaţi în bucăţi. Din când în când. Iată cum vă salvează acum.rezistenţă atât de înverşunată dinspre ziduri. Apa era la fel de rară ca şi vinul. — Ăsta este sângele Mântuitorului vostru inutil. Cu cât Antiohia rezista mai mult. urla el. Mâncarea aproape că se terminase. Sau. Erau neînfricaţi. arătânduşi dinţii ca şi când ar fi vrut să îşi devoreze duşmanii de vii. acoperite de mizerie şi de răni. încât maşinăriile au devenit cimitire pentru cei mai temerari dintre oamenii noştri. aceştia se distingeau prin uniformele zdrenţuite ca nişte saci şi sălbatica înverşunare cu care luptau. În bătălie. Cu picioarele goale. care se numeau tafuri. Păgânii care nu erau suficient de norocoşi ca să moară pe câmpul de luptă erau daţi lor aşa cum resturile sunt aruncate câinilor. Îi atacau pe războinicii noştri ca într-o misiune sfântă. cu atât sporea deznădejdea noastră. le 43 . un războinic musulman împrăştia cenuşă din înălţimea turnurilor şi vărsa sânge pe pământ. Ne făceau să ne dăm seama că nu vor ceda uşor. La urechi ne ajungeau poveşti despre torturarea şi violarea creştinilor în interiorul zidurilor şi despre profanarea relicvelor. care urmaseră un stăpân misterios şi juraseră să trăiască în sărăcie până când îşi vor răscumpăra rangul în ochii lui Dumnezeu. turcii făceau incursiuni în afara zidurilor oraşului. Cei pe care reuşeam să îi capturăm erau predaţi unui grup de luptători franci. La fiecare două zile. aprinzând o cârpă şi aruncând-o jos. aceşti tafuri se luptau de parcă erau posedaţi de diavol. Tuturor le era frică de ei. agitând în aer bâte şi securi de plumb. urlând şi scheunând la cei care le opuneau rezistenţă. Chiar şi nouă.

Toate acestea s-au întâmplat. Intrăm. înnegrit de supărare şi de sânge păgân? Ar mai râde ea la glumele mele sau m-ar mai tachina pentru inocenţa mea. de data asta este altfel. Ei chiar cred că putem vedea noaptea ceea ce ziua nici măcar nu putem zări? — Nu. Capitolul 16 Vestea se întinse ca un foc de la un batalion la altul. cu zâmbetul ei curajos. la noapte! — La noapte. Se împliniseră optsprezece luni de când plecasem de acasă. o visam şi ziua: o revedeam ca în ultima zi. în timp ce mureau. În interiorul Antiohiei exista un 44 . nu nou atac? Obosiţi şi speriaţi. şi multora dintre noi li se părea că la fel ar fi procedat şi în faţa oricărui Dumnezeu. Aceşti tafuri nu dădeau socoteală în faţa nici unuia dintre comandanţii noştri.scoteau măruntaiele şi li le îndesau în gură. după toate câte am văzut şi am cunoscut? Dacă i-aş fi adus o floarea-soarelui. În noaptea asta. ci a dorinţei de a provoca durere. cântam încet în fiecare noapte. slab ca un par. acum. Tabăra se învioră. adesea. şi altele şi mai şi. — Pregătiţi-vă… Asalt hotărâtor în noaptea asta. Erau însemnaţi cu o cruce făcută cu fierul pe gât. când mă privea cum plec. veţi merge la culcare după ce i-o veţi trage nevestei emirului. în lumina pură a lunii clare. O visam pe Sophie în fiecare noapte şi. Cu cât asediul se prelungea mai mult. înainte de a adormi. soldaţii din jurul meu se mirau nevenindu-le să creadă. cu barbă lungă. cu atât mai departe mă simţeam de tot ceea ce cunoscusem în viaţă. ceea ce era dovada nu a credinţei lor. M-ar mai fi recunoscut oare. mi-ar mai fi sărutat părul roşu aprins plin de păduchi şi ploşniţe? Regina mea… Cât de departe mi se părea acum! — O fecioară a întâlnit un hoinar. ne promitea căpitanul.

până la sfârşitul ei. Asta era! Oamenii noştri pătrunseseră înăuntru. în sfârşit. la turnul dinspre nord. Ni se dădu semnalul. Chiar în faţa ochilor noştri. La atac! Armata noastră atacă. i-am zis eu. Apoi. în altă direcţie. — Poate că ai început ziua încă un băieţandru dar. Dar. se deschise marea poartă. lăsând impresia că ne îndreptam spre un atac. — Arătaţi-le al cui Dumnezeu e Unicul. Libertate. La răsărit abia se zărea o lumină portocalie. Apoi urma Ierusalimul. am pus o mână pe umărul lui Robert. ci trădată de lăcomie. pentru aceeaşi cauză. cu un singur gând. Neam retras două mile. am rămas locului până aproape de ivirea zorilor. toţi. — Probabil că amândoi vom fi bărbaţi. unul lângă altul. Apoi. Dinăuntru se auzeau ţipete şi zgomote de luptă aprigă. Astăzi avea să cadă Antiohia. până la râul Oronte. în sfârşit. în loc să apară de acolo călăreţi musulmani năpustindu-se să ne atace. Raymond ordonă armatei să părăsească tabăra. o torţă fu agitată. Chiar le vom plăti. normanzii. unde ne aşteptau scările.trădător. i-am spus eu bietului puşti. — Este adevărat? întrebă Robert punându-şi nerăbdător cizmele. de zidurile oraşului. fără zgomot. Antiohia va cădea. ne-am apropiat din nou. Toată lumea să fie pregătită… La adăpostul întunericului. — Să mergem! strigară nobilii. El avea să vândă oraşul. deodată. Sângele îmi vâjâia prin vine. pentru tot ce au făcut? — Ascute cuţitul ăla. Rânji prosteşte. tafurii. — Emoţii? Băiatul scutură din cap. În timp ce aşteptam semnalul. iar oamenii noştri urcară val după val. vei fi un bărbat în toată firea. Nu îngropată sub propriile ziduri prăbuşite. — Nu mi-e frică. i-am făcut cu ochiul. armata noastră se 45 . Batalioanele se îndreptară spre turnul dinspre nord. francii. Apoi. strigau nobilii.

Omul se împletici. care i-au rupt hainele şi au posedat-o cu rândul chiar în mijlocul străzii. Am văzut un apărător tăiat în două de o lovitură de topor. o femeie ţipând ţâşni dintr-o casă în flăcări. Am reuşit să îngaim: — Nu eu am făcut asta… Dar chiar în clipa în care suliţa lui era aproape să-mi atingă gâtul. Bărbaţi însetaţi de sânge. Clădirile ardeau ca nişte torţe. Doamne Sfinte. dar pregătit să mă lupt cu oricine mi-ar fi stat în cale. îmi făcu el cu ochiul. m-a atacat urlând. i-au smuls brăţara de la mână şi au lăsat-o fără viaţă într-o baltă de sânge. Am rămas stană de piatră. După ce au terminat. când un alt turc cu turban se repezi la el agitând o sabie lungă.strecură înăuntru. M-am uitat îngrozit la trupul ei însângerat. — Robert! am urlat eu. cu ochii bulbucaţi. era creştină. Strigăte răsunau de este tot: „Moarte păgânilor“ şi „Dei leveult. Băiatul era cu spatele. atacul i-a fost zădărnicit de Robert. Faţa încă îi mai era luminată de acel zâmbet inocent. un turc cu ochii roşii. Alergam în pluton. O clipă mai târziu. A fost prinsă de tafuri. În pumnul încleştat. iar eu mi-am dat seama că nu aş fi putut ajunge la timp lângă el. unde erau tăiaţi în bucăţi înainte de a apuca să ridice spada. care înfipse cuţitul în pieptul turcului. nu numai Dumnezeu te veghează. În mintea mea îşi făcea loc imaginea propriei mele morţi. În faţa noastră. fără să-mi urăsc prea tare duşmanul. Abia terminase de rostit aceste cuvinte.“ Dumnezeu o cere. din aceeaşi clădire în flăcări. Apoi căzu mort peste soţia lui. Oameni cu turbane se zoreau în stradă. tăiau capete pe care apoi le păstrau ca pe nişte comori. Ci şi eu. cu tunici pe care erau pictate cruci. Am înaintat încet-încet până în centrul oraşului. Robert! 46 . Se chinuia să scoată pumnalul din pieptul turcului. poate soţul ei. — Vezi. am văzut o cruce.

Nu am avut decât o clipă pentru a interveni. prădând şi pârjolind. şi încă o dată. Am auzit trosnetul oaselor sfărâmate. de gâsca lui. dar am fost împiedicat de turc. am îngenuncheat lângă Robert. Deşi se prăbuşise la pământ. m-am holbat îngrozit. eu am continuat să îl tai. Nu era decât un băieţel… Totul în jurul meu fierbea. Trupul i se îngreunase. îndesând tot ce găseau de valoare în buzunarele tunicilor lor murdare. înainte de a li se da foc ca unor lumânări. înţelegând că nu mai avea nicio putere să se împotrivească propriei morţi. Am încercat să pivotez în jurul băiatului. spre amuzamentul tuturor. Tot ce am putut face a fost să ţip: — Nu…! Sabia îl nimeri pe Robert exact sub gât. Nu îmi 47 . Orice credinţă ce m-ar fi determinat să lupt. La început. Expresia feţei lui îmi va fi alături câte zile voi trăi. părând că îl despică în două. scăpând de sub control. dar faţa îi era la fel de copilăroasă ca atunci când ni se alăturase. trecând din casă în casă. Şi nu era nimic în loc. recăpătându-mi forţele. Soldaţi însemnaţi cu crucea roşie goneau pe străzi. urmat. nebuni de lăcomie. am atacat şi l-am înjunghiat pe turc. Tafurii.Capitolul 17 Atacatorul sări asupra lui Robert ţinând sabia cu ambele mâini. în loc să se întoarcă şi să îşi înfrunte atacatorul. Şi încă o dată. Copiii plângeau după mămicile lor. orice vis de libertate sau bogăţie care mă adusese aici se risipise. se întorsese către mine. măcelăreau musulmani şi creştini deopotrivă. şi umărul i se desprinse în timp ce sabia uriaşă îi pătrunsese adânc în piept. Băiatul. Apoi. Apoi. de parcă cruzimea mea ar fi putut să-mi readucă prietenul la viaţă. Ce fel de Dumnezeu o fi inspirat o asemenea oroare? Să fi fost oare vina lui Dumnezeu? Sau a omului? Ceva se rupse în mine. M-am luptat cu lacrimile.

în timp ce preotul speriat încerca să se apere cu un toiag de lemn. Regimentul meu înaintă. Nu mă lega nimic de acest preot dar. doi turci în robe negre chinuiau un preot. Nu voiam decât să plec acasă. Sanctum Christi… Sf. Liber de iluziile mele. Nici de eliberarea Ierusalimului. m-am aruncat la atac cu toată puterea. ştiam doar că nu mai puteam lupta alături de tovarăşii mei. Şi îmi murise un prieten. Pavel… Aproape că mi se păru amuzant: acest… acest mormânt… vechi era cauza bătăliei noastre. Pe treptele altarului. Carnagii şi ţipete peste tot. alergam cu sabia scoasă. În cele din urmă. Aş fi vrut să spintec această biserică cu sabia mea. — Dumnezeu vrea asta? am urlat. lovindu-l. am urcat treptele dure de piatră. târându-mă printre clădiri în flăcări. Era lăcaşul minciunilor. Cu o clipă înainte ezitasem. Venisem aici ca să mă eliberez. Sau de eliberarea mea.păsa de Antiohia. că am şi auzit un urlet de groază venind de undeva din faţa mea. cuprins de un val de mânie. M-am împleticit. Nu aveam habar încotro să mă îndrept. Urlând. trecând de la o oroare la alta. dar eu am rămas în urmă. Acum eram liber. Dumnezeu vrea aceste crime? Capitolul 18 Nici nu apucasem bine să intru în naosul întunecat şi răcoros al bisericii. Nebunia asta pur şi simplu nu se va opri niciodată. Pe străzi. sângele curgea şiroaie până la glezne. Să o mai văd încă o dată pe Sophie. Venisem să eliberăm acest bloc gol de piatră. Să îi mai spun încă o dată că o iubesc. înjurându-l pe limba lor. măcinat de durere şi de ură. numai să o mai pot strânge încă o dată în braţe. chiar în timp ce unul 48 . Puteam să îndur asprimea birurilor şi cruzimea stăpânului nostru. de data asta. Am dat de o biserică creştină.

braţele aproape de două ori mai groase ca ale mele. Chiar în clipa aceea. exact peste ceea ce ar fi trebuit să fie faţa păgânului. M-a atacat şi. agitând pumnalul care era încă mânjit de sângele preotului. dar lovitura lui a fost atât de puternică încât m-a dărâmat peste preotul mort. Văzându-şi camarazii ucişi. dacă se mai putea. Dar agresorul meu tocmai făcuse un pas uriaş. Sceptrul din lemn îi căzu din mâini. În timp ce îngenuncheam lângă el. Turcul răcni înfiorător. am ridicat sabia. Prea târziu… Nu eram un erou. călcând 49 . Nici eu nu mai ştiam cine sunt. doar un prost.dintre agresori înfipse un pumnal în abdomenul preotului. printre înjurăturile lui. am auzit: „Ibn Kan…“. fiul lui Cain. De data asta. ochii i se înnourau. Când m-a atacat. M-am întins după ea. Mi-am înţeles neputinţa. Lama sabiei mele pătrunse în carnea lui. un uriaş. Celălalt păgân se întoarse să mă înfrunte. sabia mi-a zburat din mână prăbuşindu-se cu zgomot pe podeaua bisericii. M-am întors şi am văzut un alt atacator. Nu aveam nicio şansă de a-l învinge pe acest monstru. am auzit în spatele meu un foşnet. Am privit uluit trupurile chinuite ale turcilor. Cu un ultim efort. Celălalt se ridică şi se năpusti la rându-i asupra mea. dar turcul m-a oprit cu o lovitură în abdomen ce mi-a tăiat respiraţia. Îşi dădu ultima suflare. se avântă spre mine. Ce făceam aici? Ce se alesese de mine? M-am dus către preotul căzut ca să îi dau o mână de ajutor. retezându-i gâtul ca şi când ar fi fost o creangă. de două ori cât un om normal. Omul era cât un urs. am apucat toiagul de lemn al preotului. sticlind. cu pieptul dezgolit. Aveam să mor… o ştiam. Nu puteam să îl ţin în loc mai mult decât aş fi putut ţine o tornadă. iar capul i se rostogoli departe de trup. Mă animă o infimă licărire de speranţă: poate că aş fi reuşit să îi pun piedică cu el. M-a atacat din nou. Turcul căzu în genunchi. cu ochii ficşi. cu sabia pregătită. Apoi se prăbuşi şi trupul. M-am ferit şi l-am lovit cu sabia în ceafa.

Capitolul 19 Sabia turcului se abătea asupra mea. într-o cruciadă sfântă în care nu crezusem niciodată cu adevărat. Mă uitam adânc în ochii turcului. sau că m-am gândit la ea până în ultima clipă. Dumnezeu mă adusese unde mă aflam acum. frica mă părăsi cu totul. Urma să mor… Oare ce imagini mi-ar fi trecut prin minte în timp ce aşteptam încordat ca lama să cadă asupra mea? Nu mi-a trecut prin cap să mă rog la Dumnezeu ca să îmi ierte păcatele. Nu mă puteam abţine. nu-mi puteam stăpâni hohotele. În timp ce îmi priveam călăul. Îmi luam rămas-bun de la dulcea mea Sophie. Râdeam de cauza pentru care muream. Mi-era ruşine că o părăseam astfel. Am crezut că văd în ei ceva ce oglindea propriile mele gânduri. Mă aflam în faţa unui altar al lui Iisus şi eram pe moarte. M-am uitat în ochii lui întunecaţi şi. Nu. pur şi simplu nu mă puteam abţine. În orice clipă. De ridicolul situaţiei. sabia lui avea vâlvătăile unei torţe. Nu mai aveam nicio ieşire. şi nici nu am cerşit îndurare. În schimb. Mă copleşi o senzaţie foarte ciudată. De scumpa libertate ce avea să-mi fie redată la final. M-am uitat atent în ochii negri ai păgânului.peste toiag cu sandala lui mare. cu sabia ridicată deasupra capului 50 . deşi ştiam că era probabil ultima mea suflare. Deasupra mea. cu toate astea. La fel şi dorinţa de a rezista. Nu avea să afle niciodată cum am murit sau unde. Ceea ce îmi trecea prin faţa ochilor era întreaga ironie a faptului. Râdeam în continuare… Agresorul meu ezită. am început să râd. putea să mă lovească de moarte şi. Nu m-am rugat şi nici nu am închis ochii. Nu credeam… şi totuşi muream pentru această cauză.

— E de-adevăratelea? Mă laşi în viaţă? Degetele mi se descleştară încet de pe toiagul preotului. rosti el. Uriaşul turc. Era cu putinţă? Era posibil ca în mijlocul unui asemenea carnagiu să găsesc un suflet asemenea mie? M-am uitat în ochii lui. nedumerit. Gura i se strâmbă într-un rânjet prostesc. Nu ştiam dacă mă va lovi sau va vorbi. Probabil se gândea că trimitea un nebun de-a binelea la Atotputernicul. se holbă la mine. — Nici eu. Clipi către mine. Fără să înţeleg de ce. Turcul mă măsură din priviri. Te rog. m-am bâlbâit: — Po… poanta este că nici măcar nu sunt credincios. — Probabil că te-ai gândit că te afli în faţa unui nebun de 51 . ca să îi spun ceva în limba lui. Încercam să îmi amintesc cele învăţate de la Nicodim. — Suntem şi aşa destul de puţini. Ştiam că fiecare moment putea să fie ultimul. Doamne. i-am zis. cu sprâncenele ridicate. apoi dădu din cap aprobator. l-am privit în ochi şi am zis: — Atunci. Eşti gata să te predai? Apoi. un suflet de om… Nu îmi venea să cred. — Este ultimul avertisment. bestia asta care cu numai un minut în urmă era gata să mă despice în două. turcul coborî sabia. Am văzut acolo ceva ce nu văzusem în toată noaptea asta sângeroasă: virtute. Uriaşul ezită din nou. am văzut ostilitatea de pe chipul lui topindu-se încet. M-am ridicat în coate. sper că nu este o glumă sadică. Aşteptam lovitura morţii. Oprindu-mă din râs. Nu am niciun motiv să contribui la împuţinarea asta. trebuie să mă ucizi în numele celui în care nu credem niciunul. umor. i-am zărit pe chip o urmă de zâmbet. am izbucnit din nou în râs. Apoi. cu ochii încinşi ca nişte cărbuni.meu. Orice. Sabia lui încă mai tremura ameninţătoare deasupra mea. Spre marea mea uimire. mă rugai în sfârşit. zise el. de la necredincios la necredincios.

Unde să plec? Pe chipul lui nu se mai putea citi nici ura. şi se întoarse să îi înfrunte. Apoi chiţăi înveselit. Apoi îmi făcu cu ochiul. apoi începu să scotocească în robele turcilor după obiecte de valoare. Eşti liber! 52 . nici mirarea. cruţaţi-i viaţa acestui om! Reuşi să omoare unul din ei cu o lovitură puternică de sabie. căci sălbaticii aceştia mar fi ucis cu siguranţă. roşcovanule. Eşti în pericol. Am auzit voci. ci tunici murdare. Să plec…? Turcul suspină. Oamenii ăştia nu îţi vor arăta niciun pic de milă. Tafuri. până când corpul lui masiv ajunse să semene cu o grămadă diformă de carne din care dispăruse sufletul nobil.legat. — Mi-a trecut prin cap. Au trecut pe lângă mine în căutările lor prin biserică. Şeful lor îşi trecu sabia peste pieptul meu ca şi când s-ar fi întrebat dacă să mă lase în aceeaşi stare în care mă găsise turcul sau nu. fără să scoată măcar un sunet. Tremuram de oroare. Dar apoi fu copleşit. Tafurii se năpustiră asupra lui cu bâtele şi cu săbiile lor îngrozitoare. Armata noastră se află peste tot. Apoi mi-am adus aminte de primejdia ce îl păştea. O resemnare deplină. Doar resemnare. Negăsind mare lucru. — Nu… am strigat eu. l-am îndemnat pe turc. le spuse camarazilor săi: — Haideţi să căutăm nenorocita aia de criptă. Căpetenia tafurilor lovi pentru ultima dată în masa de carne sângerândă. — Ar fi mai bine să pleci. şi zise: — Nu fi aşa trist. rânji el. În clipa aceea. am zis eu. În biserică năvăliră soldaţi. — Ieşi de aici. Aruncă o privire atacatorilor lui. Începu să râdă. se auziră paşi apăsaţi şi zgomotoşi. Nu purtau cruci. căzând sub armele lor. Am avut nevoie de multă stăpânire pentru a nu mă năpusti eu însumi asupra tafurilor.

liber. Şi un copil l-ar fi văzut. Numai cu Sophie mă simţeam cu adevărat liber. Liber! Am început să râd din nou. Ai dreptate. Am îngenuncheat şi i-am atins mâna. Trebuia să plec de acolo. 53 . Ce altceva mai conta? Am fost un prost că am părăsit-o.Capitolul 20 Eram liber. Ştiam că nu mai pot lupta. Ce ai văzut tu? Râsul mă salvase. Cu toate astea. adevărul mi se dezvălui atât de limpede. sau aş fi putut trăi o viaţă lungă. sălbaticii aceştia uciseseră în mine şi ultimele rămăşiţe de omenie. Pentru libertate? Deodată. Acum. împărtăşisem un moment de luciditate şi adevăr cu turcul acela. în sfârşit. tafurule… Sunt. La ce bun? De ce mi-ai cruţat viaţa? M-am uitat în ochii lipsiţi de viaţă ai turcului. Ne atinseserăm sufletele. În toată nebunia asta. trebuia să o văd din nou pe Sophie. spusese tafurul. De ce…? Aş fi putut ieşi din biserică. totuşi. Acum mă eliberau! Dacă turcul nu ar fi ezitat cu numai un minut în urmă. Trebuia să mă întorc. M-am străduit să mă ridic în picioare. râsul se cuibărise în sufletul meu. Iar viermele tafur îmi spusese că sunt liber. altul decât în urmă cu o clipă. Mă cuprinse liniştea. Aş fi fost tăiat imediat ce aş fi ieşit în stradă. În iadul în care mă aflam. şi eu aş fi fost mort. În mijlocul acestor lupte. mă cruţase. al cărui nume nici măcar nu îl ştiam. Simţeam ironia sorţii prin toţi porii. Râsul care îl impresionase cumva pe turc. Aş fi fost în acea baltă de sânge ce se scurgea pe trepte. Eram la numai o răsuflare distanţă de moarte şi. Eram un alt om. în locul fricii şi al panicii. iar eu eram încă în viaţă. Mi-am rupt-o de pe piept. M-am dus spre omul care mă cruţase şi m-am uitat la trupul însângerat. pur şi simplu l-am făcut să zâmbească. el era mort. Crucea de pe tunica mea nu însemna nimic pentru mine.

I-am făcut cu ochiul. către porţile oraşului. Strigătele muribunzilor mă izbiră de îndată ce am ieşit afară. M-am aplecat peste turcul mort. Dar părea zdravăn. Ar fi putut fi oricine. Nu aveam să văd niciodată Ierusalimul. Ridicându-mi privirea. curăţând tot ceea ar fi putut fi musulman. Spiritul cuceritor se răspândise adânc în Antiohia. Pe străzi încă se mai dădeau lupte. dar nu am pornit-o într-acolo. Mă îndreptam spre casă. Câţiva întârziaţi trecură pe lângă mine. Atât câştigasem şi eu. Părea să fie aurit şi bătut cu ceea ce puteau să fi fost rubine. — Ai dreptate. Avea să fie prietenul meu pe drum. la Sophie. Trupurile însângerate zăceau peste tot. Am auzit voci afară. un suvenir. un inel. Era un băţ grosolan. tot restul vieţii mele. Departe de regimentul meu. M-am sprijinit în toiagul preotului şi am făcut un pas înainte – în cealaltă direcţie. alţi tafuri căutând bogăţii. Ceva care să-mi amintească toată viaţa de această clipă. Strigăte de moarte se auzeau şi pe dealuri. O cruce din aur. prietene. Am ridicat toiagul ce fusese în mâna mea în momentul când turcul îmi cruţase viaţa. Bietul războinic nu avea nimic asupra lui. nerăbdători să se repeadă la bogăţii. 54 . Înapoi. suntem şi aşa destul de puţini. tovarăşul meu în timp ce voi traversa din nou munţii.Voiam să iau ceva din biserică. L-am dat jos şi mi l-am îndesat în buzunar. Trebuia să găsesc ceva. M-am întors la preot. Am privit în jur. M-am uitat la turcul întins ia pământ şi mi-am luat rămasbun. lung de aproximativ patru picioare şi subţire. Păgâni. Departe de crimele fără nicio noimă. Am jurat să îl iau cu mine oriunde aveam să merg. am observat un mic crucifix pe altar. cavaleri.

Partea a doua CRUCE NEAGRĂ 55 .

Fără îndoială că echipajul avea anumite bănuieli în ceea ce mă privea. în schimbul unei recompense. Veneţia… Mai era încă o veşnicie până la micul meu sătuc. până am reuşit să conving un negustor grec să mă ia până în Malta la bordul vasului său. Mi-am câştigat existenţa recurgând la trucurile învăţate pe când eram jongleur. Toate promisiunile de libertate făcute de Raymond de Toulouse erau acum revocate. Dezertori erau peste tot. mi-am oferit serviciile unui vas veneţian ce transporta zahăr şi mătăsuri spre Europa. în timpul meselor. turnat de căpitanul bănuitor. m-am îndreptat către coastă. Călătoream noaptea. Voiam să ajung cât mai departe cu putinţă de batalionul meu de criminali. Simeon. plătindu-mi astfel călătoria. Acelaşi pământ ce ducea şi spre Veille du Père. înainte de a fi aruncat într-o groapă împuţită. către St. inima îmi zvâcnea la gândul că puneam din nou piciorul pe pământ european. Am renunţat la tunica mea pătată de sânge şi am luat hainele unui pelerin peste al cărui cadavru am dat pe drum. De acolo. Visam cozile ei blonde şi râsul ei şăgalnic. Din Antiohia. Eram un dezertor. cum îi aduc daruri frumoase. către vest. fericit.Capitolul 21 Îmi luă şase luni ca să găsesc drumul către casă. Îmi ţineam privirea aţintită la orizont. cu glumele mele deocheate. de pe Pământul Sfânt? În fiecare noapte o visam pe Sophie. fără niciun sfanţ. Dar am fost aruncat în închisoare. ca un cerşetor. imaginea ei purtându-mă ca un vânt uşor spre casă. Acolo am dormit pe chei. un port stăpânit de creştini. traversând munţii stâncoşi. plină de hoţi şi de 56 . Abia am apucat să îmi ascund punguţa cu preţioasele comori pe punte. Când am ajuns în Veneţia. Am recitat poveşti din Cântecul lui Roland şi am înveselit publicul. şi de ce altceva ar fugi un om în toată firea ca mine.

franţuzule. în cele din urmă. Avignon. la gândul revederii. şi niciun cuvânt mai mult. te sfătuiesc să faci o baie. Nîmes… Veille du Père era la numai câteva zile distanţă. şi am luat-o la picior. Câteva săptămâni mai târziu. ieşindu-i de sub boneţică. avea să rostească. Oare mă va recunoaşte în vagabondul cerşetor care devenisem? Îmi imaginasem de atâtea ori chipul ei când aveam să apar lângă ea. Dar. Doar Hugh. despre atrocităţile turcilor şi despre sfârşitul lui Nicodim. drept despăgubire pentru o ofensă. aşa că l-au ales pe nebunul de Ieremia. în cozi. sprijinit în toiagul lui. mai întâi. Digne. Am urcat dealurile. în timp ce coboram crestele. — Un monstru păduchios ca tine are şi o soţie? Dar norocul încă nu mă părăsise. zise nobilul în timp ce mi se dădea înapoi toiagul. am auzit graiul franţuzesc. mi-am găsit trăistuţa cu comorile. ştiind că sunt aproape de casă. Hugh. Dar. apoi Alpii. Şi Sophie. Apoi. Paznicii îmi spuneau Ieremia – un bărbat cu o tunică jerpelită. spunându-le că nu voiam decât să ajung acasă la soţia mea. Am început să îmi fac griji. cu părul frumos pieptănat. În fiecare oraş în care ajungeam spuneam o poveste sau o glumă. Îmi luă o lună să îi traversez. fierbând supa sau bătând untul. Vânturile reci suflau cu putere. pentru a întregi numărul.criminali de toate neamurile. Franceză! Inima îmi tresălta. pentru o masă cu pâine şi bere. Spre casă. Oraşele începură să mi se pară cunoscute. Prea mirată ca să se poată mişca. — Întoarce-te la soţia ta. la un han. va sări în braţele mele. În noaptea aceea. Ea va trebălui. un nobil a plătit pentru eliberarea a zece prizonieri. Fermierii şi beţivii ascultau uluiţi poveştile despre asediul asupra Antiohiei. Spre vest. Râdeau. iar eu o voi îmbrăţişa de parcă nu aş fi 57 . M-am îndreptat spre Italia. Unul dintre ei a murit în timpul nopţii. Făceam tot posibilul să îmi păstrez optimismul şi mă rugam de paznici. spre drumul mare. acolo unde o ascunsesem. peste terenul mlăştinos.

— Deci… se va strădui să zâmbească. Veille du Père… Am stat acolo. la rănile mele.plecat niciodată. la picioarele goale şi Sophie va şti pe loc prin ce am trecut. am ajuns la periferia satului. Antiohia. la zdrenţele de pe mine. Eram acasă. Cu toate acestea. Am încercat să uit toate clipele cumplite prin care trecusem. Îmi va atinge faţa şi mâinile. Feţe bine 58 . Supliciul meu se terminase. Câmpurile de mei mi se aşterneau în faţa ochilor. de numeroasele mile străbătute şi luni în care călătorisem. şi care ducea spre oraş. zâmbetul ei. peisaje de care eram obişnuit şi unde mă simţeam în largul meu. Am zărit pârâul atât de familiar. în sfârşit. visând numai chipul lui Sophie. Nu ajunsesem nici cavaler. Cât îmi doream să fi fost iulie ca să pot intra în oraş cu o floarea-soarelui în mână. Apoi. nu te-ai întors chiar cavaler nu-i aşa? Ploua mocăneşte când. ca un cerşetor la un ospăţ. Începusem să recunosc drumurile pe care călătorisem. să nu mai aibă nicio legătură cu mine. Nico. numai câteva clipe. pentru a savura priveliştea. Eram plin de toate cele întâmplate. Aproape că am alergat pe toată această distanţă. ca să fie sigură că nu eram doar un vis. Am scrutat zarea. Civetot. de ororile pe care le lăsasem în urmă. O privire la faţa mea. nici mare bogătaş şi nici măcar nu îmi câştigasem libertatea. Robert. atingerea ei. apoi mă va acoperi cu sărutări. ce făcea bulbuci şi zidul de piatră care îl mărginea. Capitolul 22 Erau ultimele mile. mă simţeam cel mai bogat om din lume. o vale pe care o cunoşteam atât de bine… şi podul de piatră. Toate suferinţele păreau să se îndepărteze acum de mine.

Copiii se uitau la mine. nu era posibil… Într-o clipită. — Unde este Sophie? am murmurat. Totul părea exact aşa cum îmi aminteam eu. Oamenii veneau în grabă spre mine. mai întâi către ruinele negre ale hanului şi apoi spre mulţimea de feţe care se adunase în jurul meu. vecinii pe care îi recunoşteam. şi Georges. calcinată se afla acolo unde odată fusese hanul nostru. Odo. înaintam pe o potecă ce ducea direct la hanul nostru. Nu. O gaură neagră. Am trecut de la unul la altul. apoi fugeau spre casele lor. Capitolul 23 Am cotit spre piaţa satului. Tot ceea ce li se părea familiar la mine era coama de păr roşu. Inima începu să îmi bată nebuneşte. Unde este soţia mea? Fratele mai mare al lui Sophie apăru în sfârşit din 59 . — E Hugh. abia luându-i în seamă. Casa noastră… Inima mi se opri de îndată ce am ajuns la locul cu pricina. S-a întors din război. Hanul nostru fusese ars din temelii. — Hugh. Dar i-am lăsat în urmă. morarul… biserica părintelui Leo… Hanul nostru… Hanul nostru! M-am uitat la el îngrozit. sigur că ar trebui să o văd în orice moment apărând de la fântână. Dar toţi au rămas tăcuţi. strigau ei. fierarul. pe care nu îi văzusem de doi ani. lăudat fie Domnul.cunoscute ce îşi vedeau de treburile zilnice. înaintând ca o stafie. — Unde este Sophie? am strigat eu. mi-am dat seama că totul se schimbase. Hugh De Luc. construită de mâinile tatălui soţiei mele. Din cenuşă se ridica un singur stâlp ce cândva susţinuse o structură dublă. Vechii mei prieteni. cu chipuri ce exprimau ceva între şoc şi bucurie. chiar tu eşti.

doisprezece… au dat năvală în inima nopţii. O voce din depărtare 60 . Mă conduse de braţ la ruinele casei noastre. — Nu mai e? — A încercat să fugă. — Călăreţi…? Sângele îmi îngheţase de groază. Nu. Doamne. Matthew? Spune-mi unde este soţia mea. Matthew? Ce i-au făcut lui Sophie? Puse încet o mână pe umărul meu. Era ca un corp lipsit de viaţă. am încercat. strigă el. Nu acum… — Nu mai este. Nu era posibil. Zece. Au făcut şi mai rău. Hugh… Strâmbă din buze şi îşi lăsă capul în piept. Nu ştiu cine erau. Apoi au venit la han. Eram sigur că o vor lăsa să moară. O adâncă tristeţe apăru pe faţa lui. Paul. Aveau cruci negre pe piept. Cavalerii au distrus locul. — Ce s-a întâmplat. dar au dus-o înăuntru. Mathew scutură din cap. soţiile şi copiii lor. Numai crucile. Ştiam că se întâmplase ceea ce putea fi mai rău. Am încercat să îi opresc. Mă ţineau. Făcu un pas în faţă. arzând tot. — Hugh. Of. — Au ars trei locuinţe în drumul lor. bătrânul Gilles. toţi au fost ucişi în timp ce fugeau. L-am apucat de umeri. — Au fost nişte călăreţi. Slavă Domnului că te-ai întors. nu îmi vine să cred. dar căpetenia lor o aruncă pe calul lui în timp ce ceilalţi tovarăşi ai lor au aruncat torţele. Am auzit-o ţipând. Sam.mulţime. — Şi Sophie? Ştiam că tot ceea ce putea fi mai rău se întâmplase. Hugh. Când mă văzu. Atunci s-a întâmplat… Abia dacă mai puteam să îl ascult. Hugh. abia se mai mişca. Ce fel de călăreţi. arzând fiecare cameră în parte. în timp ce pe ea o băteau şi o violau. căruţaşul. ca diavolii. expresia i se schimbă cu repeziciune de la uimire la îngrijorare. Au bătut-o. aproape că nici nu doream să îmi spună şi restul. I-am căutat privirea. punându-şi braţele în jurul meu. Hugh. Apoi au scos-o afară. Nu aveau niciun steag.

Capetele le erau plecate în pământ. Matthew? — Au târât-o cu ei. Am luat un pumn de cenuşă de jos şi am lăsat-o să mi se prefire printre degete. mi-au luat singurul lucru pe care l-am iubit cu adevărat. Îşi puse o mână pe faţa mea. Am căzut în genunchi.îmi răsuna în urechi: „Nu! Asta nu este cu putinţă!” Ochii mi se umplură de lacrimi. Oh. m-aş fi dus după ei eu însumi. Casa ta a fost singura în care au intrat. Hugh. asta nu este totul… — Mai e şi altceva? Ce ar mai putea fi? M-am uitat în ochii lui. Erau barbari. — Biata mea Sophie… Matthew îngenunche lângă mine. — După plecarea ta. Matthew scutură din cap. Nu purtau panaşe. — Hugh. eu şi Sophie ne străduiserăm să avem 61 . Era ca şi când ar fi venit special pentru tine. Capitolul 24 Cuvintele lui Matthew mă loviseră de parcă un zid din piatră s-ar fi prăbuşit peste mine. Un fiu… Timp de trei ani. Străbătusem în marş peste jumătate de lume şi văzusem cele mai groaznice lucruri. — Atunci ce. — Norcross a făcut asta. Ştiu că e moartă. Doamne. Dacă aş fi ştiut. dar nu aveau chipuri. Toată lumea a fugit în pădure să se ascundă din calea lor. Şi. Toată vlaga mi se scurse din picioare. Pentru mine… Barbarii aceia. nu? Baldwin…? — Nu ştim cu siguranţă. Sophie a născut un băiat. Timp de doi ani luptasem în legiunile lui Baldwin însuşi. cum e cu putinţă să se fi întâmplat asta? Cum am putut să o las pradă unei asemenea sorţi? Sophie a mea nu mai era… M-am holbat la ruinele acoperite cu cenuşă ale vieţii mele de odinioară. cu toate acestea.

— Îl botezase Phillipe. Am simţit o gheară prinzându-mă de gât. Am trecut prin cele mai crâncene bătălii. Mulţumeşte-te cu faptul că îţi spun că este mort. Din ochi îmi ţâşni un şuvoi de lacrimi. — Cum? am bâlbâit eu. de data asta privindu-l ţintă în ochi. căpetenia le-a spus celorlalţi: „Nu avem loc pentru o asemenea jucărie. Faţa lui Matthew avea culoarea cenuşii. Am repetat întrebarea. în mijlocul ruinelor ce reprezentau viaţa mea de altădată. Şi fiul meu la fel… Aş fi vrut să mor chiar atunci. Nici măcar nu împlinise un an. Cum a murit fiul meu? — Nici nu pot să îţi spun. — Cum? Vorbi cu o voce stinsă: — În timp ce a aruncat trupul lipsit de viaţă al lui Sophie pe calul său. Acum mă scuipa cu cea mai cruntă dintre batjocuri. Un fiu… un fiu pe care nu aveam să îl cunosc sau să îl strâng în braţe vreodată. prin cele mai mari orori. Ne binecuvântase cu un fiu. fără măcar să ştiu vreodată că urma să am un fiu. O părăsisem. Phillipe fusese numele actorului ambulant care mă crescuse. pe loc. aruncaţi-l în flăcări“. Dumnezeu ne zâmbise în sfârşit după atâta vreme. nu mai eşti. — A murit. Am simţit cum parcă îmi smulgea măruntaiele. pielea. M-am întors către Matthew cu un licăr de speranţă în inimă. Dar nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru aşa ceva. Era tributul ei către mine. Dulce Sophie. Nenorociţii l-au ucis în aceeaşi noapte. L-au smuls din braţele lui Sophie în timp ce ea încerca să fugă. — Cum îl chema? Matthew înghiţi în sec. Hugh. Cum am putut să îi părăsesc? Cum de eu încă mai trăiam în timp ce ei erau morţi? M-am uitat la Matthew şi l-am întrebat. 62 . Chiar am şi vorbit despre asta în acea ultimă seară când am fost împreună. dar fără niciun rezultat. Ne doriserăm un copil mai mult decât orice.un copil.

la o moviliţă de unde privisem oraşul. durerea mea începu să se transforme în furie. fiul lui Hugh şi al lui Sophie“. pe care nu aveam să îl văd niciodată. vino cu mine. Ştiam că totul se făcuse la ordinele lui Baldwin. Îmi pare atât de rău. nişte monede vechi. nici măcar o singură dată în viaţa mea. Mă conduse pe potecă. mă gândeam. Sunt un nimic. Oare de aceea fusesem cruţat? Oare de aceea turcul nu îşi înfipsese sabia ucigătoare în mine? Ca să trăiesc şi să văd cum piere tot ce am iubit? Oare de aceea mă salvaseră hohotele mele de râs? Ca Dumnezeu să poată râde de mine? Am luat traista în care erau toate lucrurile pe care le adusesem pentru Sophie: o sticlă de parfum. Părintele Leo. Am netezit pământul şi mi-am pus din nou capul pe jos.“ Mi-am pus capul pe pământ şi am plâns. Dar un sclav care te va vedea murind. Încet. Odo. „În anul Domnului nostru MXCVIII. crucea de aur – şi am făcut o groapă lângă mormântul fiului meu. alţi prieteni ai mei… Toţi voiau să mă îmbărbăteze şi să mă 63 . Pentru soţia mea. teaca. Acum nu mai aveau nicio valoare pentru mine. în timp ce eu şi Matthew ne-am întors în oraş. Dar de ce? De ce? Nu sunt decât un hangiu. stătea scris pe piatră. M-am aşezat la umbra unui pâlc de plopi înalţi. Iar Norcross le îndeplinise. Pentru micul meu Phillipe. „Phillipe De Luc. care era moartă. zise Matthew ridicându-mă. Am pus cu grijă „comorile“ mele acolo.— Hugh. Doar un sclav. i-am şoptit lui Phillipe. O placă mică de piatră însemna mormântul fiului meu. Phillipe şi Sophie. Capitolul 25 În jurul nostru se adună o mulţime măricică. Scumpul meu copilaş. — Sunt ale tale.

Ei bine. aproape că mi se sfărâmă 64 . sunt sigur că a murit curând după aceea. M-am lăsat în genunchi. Hugh. Inima aproape că mi-a explodat de bucurie. — Deci s-ar putea să nu fi murit. Totul era cenuşă. — Frate. dulapul cu sertare… Pe podea. Dar. eşti sigur că e moartă? — Sunt sigur. am văzut ceva sclipind în soare. Tu zici că ea nu s-a îndoit niciodată de mine. Jumătatea pe care o păstrase ea. o ultimă amintire a ceea ce pierdusem. şi eu simt la fel în ceea ce o priveşte. am dat cenuşa la o parte. Trebuia să mă duc la han. I-am întâlnit privirea. te implor.binecuvânteze. Mathew ridică din umeri. — Trebuie să accepţi asta. pe drum. Matthew? Se uită la mine disperat. căutând ceva care mi-ar fi putut aminti de ea – Sophie a mea –. Când au luat-o. nu te amăgi singur cu iluzii deşarte. Era ars. Toţi eram convinşi că ai pierit în bătălii. — Ai căutat pe drum? Ai găsit-o? I-a găsit vreun drumeţ rămăşiţele? — Nu. La ruinele lui… Am răscolit prin rămăşiţele de lemn şi scrum. Eu sunt de acelaşi sânge cu ea. rupt. M-am pomenit pe ruinele a ceea ce fuseseră camerele noastre. în timp ce pe cealaltă mi-o pusese în mână în ziua în care plecasem. era deja mai mult moartă decât vie. Şi mă rog să fi murit în timp ce o târau cu ei. Hugh. Dar am trecut pe lângă ei. — Atunci. o farfurie. Îi era tare dor de tine. îmi spuse Matthew. dar nu şi Sophie. o bucată de veşmânt. — Dar nu ai văzut-o murind? Nu eşti absolut sigur? — Nu sunt sigur. Dacă nu era moartă atunci. frate. există o şansă. — Vorbea despre tine tot timpul. Lacrimile îmi inundară ochii. Era pieptenele lui Sophie. Că ştia că mă voi întoarce. Nimeni. Patul nostru. Trupul ei poate să fi fost aruncat undeva. Şi să îmi asculte poveştile din cei doi ani de război.

M-am îndreptat spre podul din piatră. În rai. Hugh. — Pentru tine. — Aţi văzut-o moartă? Am aşteptat ca fierarul să îmi răspundă. pe acest pământ. şi Odo. dar nu şi pentru mine. — Sophie trăieşte aşa cum trăieşte şi fiul meu Alo. sau nişte bere. — Ce vei face. — Cavalerii aceia. până la urmă. Odo. — Ştiu. zise Georges. Sophie a reînviat pentru mine – ochii ei. Afară mă aşteptau prietenii mei. Se uitau la Matthew. Mi-am pus o mână pe umărul morarului. din traistă. Am văzut cu ochii noştri. Ştim cine este vinovatul. Dar în sângele meu o simţeam pe ea! L-am ridicat şi. Hugh. Merită să moară. Încă mai bei bere. vinovaţi.între degete. Mi-am ridicat privirea către el. ţinând pieptenele strâns. o să îi baţi cu toiagul ăla? veni Odo spre mine. mă rugă Odo. Cu toate că totul părea mai degrabă coşmar decât realitate. Dar mai întâi trebuie să o găsesc pe Sophie. fără armură sau sabie. — Spune-ne un cuvânt. Promit. am scos repede cealaltă jumătate. — Soţia ta e moartă. Matthew. Hugh? Armata nu te-a lecuit şi de asta? Următorul lucru pe care o să îl aflu o să fie 65 . Mi-am luat traista şi toiagul şi mi-am atârnat de gât o ploscă de piele cu apă. râsul ei… la fel de vii ca atunci când am văzut-o pentru ultima dată. nu au lăsat-o să moară în flăcări ca pe fiul meu. ai văzut-o? Amândoi ridicară din umeri. M-am uitat apoi la Georges. O voi găsi pe Sophie. Poate că. nu sunt tocmai deşarte speranţele mele. Georges. Georges. — Sau tu. — Stai să îţi aduc ceva de mâncare. Au luat-o cu un scop anume. O simt. — Am să o găsesc. Eşti singur. Sophie este încă vie. nu. Toţi am avut de suferit. O ştiu. Îi vom căuta pe nenorociţi împreună cu tine. răspunse Odo. În clipa aceea. cerându-i sprijinul. Le-am potrivit cât am putut de bine. morarul. zise morarul.

Gândul la acel nenorocit de Norcross sau oricare dintre servitorii lui. mă rugam să nu dau peste cadavrul ei. sediul legiunii mele. Odo. nu o viaţă nouă. După o zi de mers. Nu libertatea. Mi-am luat toiagul şi m-am îndreptat spre pădure. Spre Treille. — O voi aduce înapoi. Nu aveam mâncare şi rămăsesem şi fără apă. În timp ce alergam. Apoi. Mă îndreptam oare spre nord sau spre est? 66 . am căzut la pământ. Îşi ferea privirea. dar îmi dădeam seama că se gândea că nu mă va mai vedea niciodată. Capitolul 26 Am luat-o la goană nerăbdător. în timp ce ei ucideau şi violau în numele lui Dumnezeu. vei vedea. în direcţia dinspre care venisem. Ştiu cât de mult ai suferit. Şi faptul că acest lucru nu se întâmpla. M-am uitat la soare.că te duci la biserică duminica. Te voi vindeca eu. epuizat şi orbit de furie. Tot ceea ce îmi dădea puteri era furia. mi se strecură în minte un gând amar. necunoscând locurile în care mă aflam. Ştiu că eşti încă în viaţă. Durerea mă chinuia ca un câine turbat. şi urmasem chemarea Papei. Eu mărşăluisem şi ucisesem. Am alergat până când m-au lăsat picioarele. posedând-o pe biata mea Sophie… Eu luptasem pentru aceşti nobili pe Pământurile Sfinte. m-am uitat în jur. Trebuia să o găsesc pe Sophie. La fiecare colţ. ci durerea şi batjocura. Fusesem un prost că mă încrezusem în cei bogaţi. Iar aceasta îmi era răsplata. Fiul meu murise din cauza mea. acoperindu-mi rănile cu ţărână. Din cauza prostiei şi mândriei mele. Spre castelul din Treille. îi şopteam în gând. îmi dădea speranţa că ea era încă în viaţă. Din caza nebuniei mele.

M-am apucat de un tufiş. Mulţumesc. m-am poticnit. am rostit. cu toate astea. ceva. o bucată de lemn. Capul mi se izbi de ceva tare. ci într-un loc în care se auzea un zgomot grav. Picioarele îmi erau ca de plumb. iar eu tremuram. Capitolul 27 Am ajuns – nu la râu sau în ceruri. în noaptea asta. O meritam. Aşa să fie. „Sosesc“. Spre Treille…? îi întrebam eu. Noaptea era rece. Voi muri aici. Pământul dispăru de sub mine. Am încercat să mă apuc de o creangă. Era mult mai bine aşa.Nu aveam nici cea mai vagă idee. Pelerini. Deodată. Eram ameţit şi stomacul mă rodea de foame. lumea reveni în jurul meu. 67 . alergam. Ochii îmi erau împăienjeniţi de lacrimi şi. Un nebun cu un toiag. O strigam pe Sophie în timp ce mă prăbuşeam în prăpastie. Din adâncul pădurii. Doamne… Cădeam. Doamne. se lăsă întunericul. periculos şi asurzitor. am auzit clipocitul unei ape curgând repede. Nu ştiam dacă trecuse o zi sau două. negustori. Către Sophie. Către noaptea copleşitoare… Apoi. chiar şi răufăcătorii îmi făceau loc văzând furia din ochii mei. urmând sunetul apei. dar mâna mi-a alunecat. În timp ce încercam să îmi revin. Am alergat până când picioarele m-au lăsat din nou. Dar continuam să alerg. Am simţit un firicel cald şi vâscos prelingându-mi-se din gură. Dinspre tufişuri se auzeau sunete ciudate. Se grăbeau să se dea la o parte din calea mea. Trecătorii de pe drum mă priveau ca pe un nebun. Am început să mă rostogolesc. M-am depărtat de drum şi am luat-o spre pădure.

Doamne. Căzusem într-o prăpastie adâncă. Singurul sunet pe care îl mai auzeam în afară de grohăitul bestiei era cel al inimii mele ce zvâcnea. Ochii lui galbeni se opriseră asupra-mi. Apoi creatura se mişcă. îngustaţi. Ochii mistreţului nu mă slăbiră nicio secundă. era un mistreţ! La nici douăzeci de paşi distanţă de mine. 68 . — Cine e acolo? am strigat. dar mari ca nişte pietre de rugăciune. Am încercat să îmi limpezesc gândurile. turbată. atrăgându-mă în cursă. Mar fi ajuns de la primii paşi. Cine e? Niciun răspuns. Bestia părea să mă măsoare. Îi simţeam răsuflarea fierbinte. Nu erau deloc ochi de om. Apoi se lăsă o linişte mormântală. galbeni. Am căutat cu privirea un copac înalt în care să mă urc. Creatura era pe cale să atace. Cu ce? Numai coama îi era de două ori cât a mea. Apoi mi-am dat seama că privesc ţintă doi ochi. mult sub nivelul drumului. Nu aveam pe cine să strig în ajutor. Pe o parte a capului aveam o rană foarte dureroasă. Eram sigur de asta. ajută-mă! Cum să mă apăr? Nu puteam fugi. Am auzit crengile trosnind sub picioarele sale. Am privit spre acel loc prin întuneric. plecându-şi capul şi grohăindu-şi intenţiile ucigaşe. noaptea? Nimeni dintre cei pe care aş fi vrut să îi întâlnesc. Mi-a îngheţat sângele în vine. lacomi. Făcu un pas dinspre pădure şi ieşi în luminiş. Am auzit din nou zgomotul groaznic venind dinspre pădure. încercând să disting ceva. Nu aveam nicio şansă în lupta cu o asemenea bestie. cercetându-mă de parcă aş fi fost următoarea lui masă. Cine să fi fost aici. Mă făcea bucăţi doar cu colţii ca două tăişuri. Era încă noapte. A mai făcut un pas spre mine. dar mi-era teamă să mă mişc ca să nu îl stârnesc. Spatele îmi era lipit de trunchiul unui copac şi abia mă puteam mişca.Am deschis ochii. Întunecată şi păroasă… Sfinte Iisuse Hristoase. Am auzit un sforăit.

Eu o înţepam cu cuţitul. Nu aşa… Te rog. aşteptând sfârşitul. Am căzut pe o parte şi m-am sprijinit de un alt copac. cu fălcile roşii. dar picioarele mele nu mai aveau niciun pic de vlagă. M-am eliberat. Colţii mistreţului se înfipseră în coapsa mea şi am urlat. am şchiopătat până dincolo de luminiş. Am încercat să fug. bestia păru să fi înţeles şi ea cât eram de neajutorat… şi atacă. Nu ştiam dacă gestul meu ar fi trecut neobservat de privirea ageră a creaturii. scăpând ca prin minune de colţii lui lungi. Doamne sfinte. Vino şi termină ce ai început. M-am holbat la mistreţul ce horcăia furios. Tot ce am putut face a fost să mă reped spre un copac. făcând tot ce puteam pentru a-i anihila fălcile ucigătoare. — Haide. de data asta căutându-mi abdomenul. mai mult mort decât viu. Am urlat de durere. pline de salivă. Doamne. nu mă pune să lupt cu această bestie. Am înfipt cuţitul în el cu sălbăticie. Bestia urla îngrozitor. M-am întins după el chiar dacă nu era cine ştie ce armă. Mistreţul grohăi de două ori şi îşi arătă colţii ascuţiţi către mine. Apoi. ascunzându-mă apoi după copac. M-a atacat o dată şi încă o dată. Îmi simţeam abdomenul de parcă ar fi fost în flăcări. Nu aveam timp să îmi cercetez rana. Sângele se împrăştia peste tot. vino. eram găurit. scutură sălbatic din cap ca şi când ar fi vrut să îmi smulgă piciorul cu totul. tăindu-i faţa şi gâtul. mi-am văzut toiagul. De data 69 . Plămânii mi se goliră de aer. Trebuie să fi ajuns acolo când am căzut.avea pe rât sânge închegat. Cumva. cu o ultimă grohăitură. Nu voiam să mor. Mintea îmi zbură la turcul care îmi cruţase viaţa. Am lovit din nou cu cuţitul. Mă simţeam teribil de singur. Se dădu înapoi şi se întinse la pământ. din alte lupte. Lângă copac. Am pus mâna pe cuţitul de la brâu. Bestia mă lovi din nou. Cu colţii înfipţi în coapsa mea.

Se împletici. Din gura lui cu dinţi înfiorători se auzi un grohăit de moarte. cu fiecare înţepătură de cuţit. Cavalerii întunecaţi îşi aduseseră caii aproape de periferie. Am dat un strigăt cu ultimele forţe. Trebuia să ies cumva din râpă. Câteva cocioabe cu 70 . Monstrul căzu pe o parte cu zgomot. Dar eram foarte grav rănit. în ochi. Capitolul 28 Era linişte. Am îngenuncheat acolo. Sângele bestiei se amestecă tot mai mult cu al meu. ca în orice oraş adormit. clătinând în continuare din cap pentru a se elibera de toiag. Ţineam toiagul ca pe o suliţă. Suliţa i se înfipsese în ochi. Mam întins ca să o ating. ia-mă. În minte îmi apăru chipul lui Sophie. Chiar o rănisem.aceasta. Respiraţia îmi era calmă. niciun hohot de râs nu ar fi putut să mă mai salveze. — Vino. Am luat toiagul şi l-am înfipt adânc în craniul mistreţului. i l-am înfipt în gât. Sunt gata. decât ca să întorc toiagul spre mine. „Vino la mine“. Nu am opus niciun fel de rezistenţă. Ştiu că zâmbeam. şoptea ea. Învinsesem. — „Pe aici“. cu toată puterea. mistreţul atacă din nou. în timp ce eu loveam cu cuţitul. picioarele din spate îi cedară. Mi-am luat cuţitul şi. Ia-mă. Şi uluit. În cele din urmă. în fălci. Din stomac şi din coapsă îmi şiroia sângele. i l-am înfipt ca pe o suliţă cât am putut de adânc. Grohăiturile lui se mai domoliră. altminteri aş fi murit acolo cu siguranţă. Adunândumi toate puterile. tăindu-i blana. Sângele şiroia din blana lui. Ca şi când şi-ar fi făcut datoria. sleit de puteri. Mistreţul se împletici şi scutură din cap cu sălbăticie încercând să se elibereze de toiag. am urlat la mistreţ. Bestia urlă înfiorător. în orice nimeream.

Erau înarmaţi până în dinţi – cu săbii de luptă. fug şi mor ca muştele. Purtau doar armura întunecată de bătălie. Cruce Neagră tropoti nepăsător pe stradă spre casa mare din piatră. şuieră Cruce Neagră. bizantină. lătră Cruce 71 . fără panaşuri şi apărători pentru faţă. Prea târziu! Primele cocioabe se aprinseseră. Femeile fugeau năucite ca să îşi salveze copiii. Avea părul alb. pentru asemenea oameni. Îşi priveau căpetenia nerăbdători. evreule. pregătiţi. care vânau pentru bogăţii. Era urmat de cinci dintre călăreţii lui. O singură lovitură de secure deschise larg uşa. Dinăuntru se auziseră sunete de panică – o femeie ţipând. aşa cum alţii vânau pentru hrană. Un bărbat.garduri strâmbe. purtând un şal cu alb şi albastru. la drum! Noaptea era străbătută de zgomot infernal de copite. Asta era tot. — Dărâmaţi-o! le ordonă Cruce Neagră alor lui. O nimica toată. Doar ca să nu uităm de ce ne aflăm aici. — Ţăranii ăştia demni de milă. animale dormind în adăposturile lor. pentru a le fura vitele şi a le lua târfele. topoare şi măciuci. protejându-şi micile creaturi căcăcioase. — Dă-te la o parte din calea mea. Ei cred că suntem soldaţi care atacă. Acum. Oraşul adormit prinse viaţă. lung şi o barbă deasă. Nimeni nu ştia ce hram poartă. Cea mai arătoasă din oraş. — Distraţi-vă. Oricine va găsi relicva va fi un om bogat. Nici măcar nu ştiu pentru ce ne aflăm aici! Foc şi urlete peste tot. Şeful lor pufni. locuitorii oraşului se străduiau să iasă din case pentru a scăpa cu viaţă. copii treziţi din somn. stingând felinarul. Îşi alesese numai oameni care ucideau din plăcere. apăru în cadrul uşii. Pe coif avea o cruce neagră. Nu am făcut nimic rău. însetaţi. zise Cruce Neagră râzând uşor în timp ce dădea comanda. dar erau doborâţi de săbii sau călcaţi în picioare de caii mânaţi nebuneşte de călăreţii necunoscuţi. — Ce vreţi de la noi? întrebă omul umil. Ar fi destul de uşor. Sună un clopot de avertizare. Treziţi.

Neagră. 72 . Băiatul tresări. Călăreţii înfigeau săbiile în ziduri. plini de teamă. spărgeau dulapuri şi cufere. urlă Cruce Neagră la oamenii lui. cu ochii negri. Nevasta bărbatului. — Faci comerţ cu lână. jegosule. Au dat peste un bătrân ce încerca să protejeze cu braţele doi copii care tremurau chirciţi. Unde este comoara? — Vă implor. Cruce Neagră îl ridică pe bătrân de guler. dacă îţi pasă câtuşi de puţin de viaţa lui. se plânse bărbatul speriat. banii sunt în curte. Sunt negustor. se răsti Cruce Neagră. — Ce vrei să spui? se târî tatăl în genunchi. Dărâmaţi toate zidurile. sub rezervorul de apă. ţâşni afară şi vorbi precipitat: — Suntem oameni liniştiţi. Relicva preţioasă a creştinătăţii. şi o dâră de sânge i se prelinse pe piept. Cruce Neagră îşi înfipse mâna în gâtul femeii şi o ţintui pe perete. care arăta deja ca aceia din rasa lui şi o fată. Un băiat cam de şaisprezece ani. poate cu un an mai tânără. — Dar banii… v-am spus… — Nu am venit pentru bani. Luaţi tot ce vreţi. Nu avem relicve. Cruce Neagră aprobă din cap uitându-se la fiul negustorului. — Vă rog. zise omul tremurând. Am venit după bijuterii. Luaţi-i. Scoase un cuţit şi îl apăsă pe gâtul băiatului. — Căutaţi peste tot în casă. Arată-mi. Puteţi lua orice doriţi. Arată-mi comoara dacă nu vrei ca fiul tău să moară. îi porunci el. casa fu distrusă. numai să o găsiţi. Nu avem obiecte de preţ. nu avem nicio comoară. — Vatra… sub ţiglele de pe vatră. O să vedem. — Nu mai am chef să bâjbâi. săpau piatra cu securile. Într-un cufăr. Bucată cu bucată. — Arată-mi unde este. Tatăl îşi lăsă capul în mâini. cu un şal de lână pe umeri. Oamenii lui năvăliră înăuntru. Eu fac comerţ cu lână.

neamul tău nici măcar nu merită să îl atingă. Trebuie să o am mai târziu. îi imploră tatăl. dar au fost împiedicaţi de alţi călăreţi. Îi aruncă o monedă luată din cufărul în care se aflase comoara. nu furat…? Ochii lui Cruce Neagră scânteiară. — Mi-e teamă că nu pot. Ia să îmi spui cum e. — Nu…? Cruce Neagră rânji. Îmbrânci fata spre un alt cavaler. zise Cruce Neagră. în sfârşit. Era o fată drăguţă. Acesta străluci puternic. Îşi plimbă mâna înmănuşată pe obrazul fin al fetei. Lăsaţi-ne copila. aţi luat totul. — Nefrem… ţipară negustorul şi soţia lui. Sămânţa lor a murit.În grabă. urlând îngrozită. Din aceasta scoaseră un cufăr în care se aflau monede. spuse evreul cu ochii în lacrimi. Cruce Neagră rânjea. Nu mai pot popula pământul. doi dintre călăreţi se repeziră la sobă şi o zdrobiră cu lovituri de topor descoperind o ascunzătoare secretă. coliere. Tu îl furi. Luaţi-o. ci o cumpăr. evreule. Este sigiliul lui Pavel. — Vă rog. — Daţi foc locului. Nu vei mai fura niciodată de la Domnul nostru. 73 . Cavalerul îl ridică. — Nu ai nici cea mai vagă idee ce este asta. Se auzi un horcăit şi din gura copilului ţâşni sângele. broşe de aur şi argint. În aceeaşi secundă. scutură Cruce Neagră din cap. Şi. Atunci este o pierdere foarte mică în comparaţie cu ceea ce ne-au furat cei din neamul tău. A fost scoasă din casă. Se întoarse din nou către fiu. — Eu nu l-am furat. îşi înfipse cuţitul în pântecele băiatului. incrustat într-o manieră bizantină. Cruce Neagră o smuci şi o măsură din priviri. — Nu fi aşa de trist. Aşa cum ai spus tu. i se adresă Cruce Neagră omului care suspina. Mie mi-a fost vândut. eu nu îţi fur fata. Şi sunt sigur că aşa va dori şi grăjdarul ducelui. — Şi fata? întrebă unul dintre cavaleri. — O asemenea cuvertură… Negustor de lână… mă întreb cum o fi să te înveleşti cu o asemenea ţesătură. Au încercat să ajungă la fiul lor. — Vândut. un rubin de mărimea unei monede.

Numai nişte umbre ce se mişcau. Femeia zâmbi din nou. — Vă asigur. Dar rănile tale sunt foarte grave. Mi-am încordat privirea şi am văzut o femeie bine îmbrăcată. O voce de femeie… Am deschis ochii. atunci asta trebuie să fie. doamnă.Capitolul 29 — E mort? Se auzi o voce în tufiş. — Sophie. — Nu ştiu. Am simţit mâini cuprinzându-mi capul. da. Nu era Sophie. Totul era mult prea confuz şi dureros. — Deocamdată. Am clipit şi creierul începu să mi se limpezească încet. Dar nu puteam distinge nimic. Eram mort? O faţă drăguţă se aplecase peste mine. — Eşti rănit. ci o fiinţă drăguţă. fără îndoială. zise femeia cu o voce ca un cântec de pasăre. Zâmbi. Părul blond şi des îi ieşea de sub o pelerină purpurie. am spus încercând din răsputeri să 74 . Eşti de pe aici? Ai familie? Am încercat să fiu atent la întrebările ei. cu accent de undeva din nord. — Ce păr ciudat… remarcă prima voce. Am clipit din nou. — Dacă raiul este o lume în care toţi cavalerii răniţi seamănă cu legumele. — Ăsta este raiul? am întrebat-o. am murmurat. am zis suspinând. Trebuie să te ducem la un spiţer. doamnă. Asta mă încălzi ca un soare. călare pe un armăsar alb. dar rănile lui sunt foarte grave. minunat. — Eşti un proscris? răsună vocea celei de a doua femei. Paris. Nu simţeam niciun fel de durere. Nu mai are mult de trăit. spuse o alta. Am spus doar „Nu“. — Încă mai sunt în viaţă. de viţă nobilă. Mi-e teamă că mă confunzi. Am întins mâna şi i-am atins faţa.

Am răspuns cu un accent cât se putea de curat: — Nu aveţi nicio teamă. — Încotro vă îndreptaţi. nu-i aşa? mă întrebă uitându-se în ochii mei. Eşti inofensiv. Dar este în grija ta. — Numai faţă de tine. zise domniţa blondă. — Pare inofensiv. suspină marea doamnă. Va fi găsit de cei asemenea lui. Doamna avea dreptate. Uită-te la el. Încercă să mă ridice. copilă. Făcu un semn cu mâna şi gărzile se supuseră. Nu mai văzusem un chip aşa drăguţ de multă vreme. — Dacă trebuie. am spus. După toate prin câte trecusem. domnule Roşu? întrebă femeia cu părul auriu. Dacă îmi pierdeam din 75 . Sau cât de mult mersesem. Este plin de sângele cine ştie cui. tânăra îmi făcu cu ochiul. — Nu te mai chinui. — Vezi? zise ea. Nu aveam nici cea mai vagă idee unde mă aflam. mi-e teamă că ai muri pe drum înainte de a ajunge acolo. Unul dintre însoţitorii înarmaţi mă ridică de braţe. — Mă duc spre Treille. zise fata îngrijorată. Apoi mi-am adus aminte de mistreţ. Garantez eu pentru el.zâmbesc. copilă. Dincolo de felul cum arăt. Mă săgeta durerea în stomac şi în coapsă. sunt un om bun. doamnă. viaţa mea era cântărită de nişte nobili sclifosiţi. Mi-am văzut tunica plină de sânge. Cu gura căscată. — La Treille! exclamă ea. Miroase a pădure. roşcatule. Lasă-l. Şi dacă îţi pasă atât de mult. — Să îl luăm? se îndoi femeia mai în vârstă. dar eram secătuit de puteri. Am încercat să mă ridic pe picioarele mele. poate renunţi la calul tău. am căzut din nou pe spate. cea mai vârstnică dintre femei. pajul meu ar trebui să sosească din clipă în clipă. Nu aveam niciun pic de vlagă. Rănile mele erau grave. Îi aruncară o privire stăpânei lor. Am zâmbit slab. Apoi. Chiar dacă am putea să te luăm cu noi. chemând în ajutor doi însoţitori cu căşti şi cu uniforme. Îmi venea să râd.

Poate că acest străin pătat cu sânge are ceva de mărturisit. Capitolul 30 M-am trezit. râse fata. Dar şi Dumnezeu probabil că vrea la fel… Mi se spune Emilie. şi o masă mai bună. şi cu căldura unui foc în jurul meu. Cine te va lua în grijă – el sau eu. — Se trezeşte. am plecat. bărbos. Louis. poate veţi obţine una mai completă de la mistreţul ce m-a atacat. Mi-am umezit buzele. într-o cameră mare cu pereţi de piatră. în dreapta mea. — Nu îl lua în seamă. Desigur. era un vas cu apă. — Propriul tău zâmbet te salvează. Mă aflam într-un pat confortabil. Îşi puse pălăria pleoştită. Ridică din umeri. Se vedea clar că nu îi plăcea să fie obiectul batjocurii. de data asta cu un sentiment de pace.nou cunoştinţa. Poţi să te întorci la mănăstire acum. Preotul plecă şi medicul care părea amabil se aşeză pe pat lângă mine. Asta îl făcu pe spiţer să râdă. Dacă doriţi o mărturisire. rânji satisfăcut către preotul umil de lângă el. — Atunci. în cazul în care voi muri. Dar mai este şi problema sufletului. Ca să ştiu pe cine să binecuvântez din rai. — Cine mă salvează? am întrebat-o. Auguste… cu trupul. — Ai făcut o treabă bună. părinte. Pe o masă. Un om într-o robă roşie. Se pare că nu ai de lucru aici. Preotul îşi aplecă faţa umflată spre mine. Pusesem un pariu. roşcovanule. 76 . — S-a întors printre noi numai acum o secundă şi te-a şi pus la zid. — Îmi pare rău. Preotul se strâmbă. nu ştiu dacă m-aș mai fi trezit vreodată.

— Aici de patru zile. Unde ne aflăm? Medicul mă bătu uşor pe umăr. Nu l-am contrazis. Dar simţeam că era în viaţă. că dumneata eşti cu adevărat bolnav. — Că inima ta nu este întreagă. domnule. Şi nu îmi mulţumi mie. Borée era unul dintre cele mai puternice ducate din Franţa. — Şi unde mă aflu? El ridică din umeri. Ai ţipat de foarte multe ori. — Nu eşti încă destul de întremat ca să poţi pleca. zise spiţerul. poţi să fii sigur. Borée.M-am ridicat în coate. La o săptămână de mers pe jos. dar nu din cauza muşcăturii mistreţului. Încă două pe drum. Porţi o mare povară. dar spre nord. Deodată. prin faţa 77 . Şi mai era şi la patru zile de mers călare de Treille. — Mi-e teamă. Spiţerul mă trase înapoi. dar trebuie să plec. Unde mă aflu? — Pe mâini bune. domnule. De trei ori mai mare decât Treille. — Mă bucur că am fost obiectul distracţiei voastre. băiete. — Ştiam. Sophie a mea zăcea undeva – în Treille. Cum ajunsesem aici? — De cât timp mă aflu în Borée? am întrebat în cele din urmă. — Şi ce spuneam? Auguste scoase o cârpă din vasul cu apă şi o puse pe fruntea mea. — Emilie… da… Din ceaţa memoriei mi-a apărut în minte chipul ei. Ochii mi se măriseră de uimire. Te afli la Borée. Crezusem că era Sophie. Se spune că eu nu am pierdut niciun pacient care să nu fi fost într-adevăr bolnav. — Ai toată recunoştinţa mea pentru că mi-ai vindecat rănile. Auguste. M-am ridicat. — Mă refeream la loc. M-am străduit să zâmbesc. Eu doar am pus bandaje şi am ars rănile. Doamna Emilie este cea care merită recunoştinţa ta.

Auguste se duse să vadă cine era. Trecuse mai bine de o săptămână de când pornisem în căutarea nevestei mele. — Fără pelerinii ei. Se auzi o bătaie în uşă. al ducesei Anne. ucigaşule de mistreţi. Soţia lui Stephen. zise spiţerul. — Grija dumneavoastră mă îndatorează profund. purtând o rochie de pânză. Auguste? — Un suflet milostiv. Nu meritam asta. Doar un om obişnuit. — Îi poţi mulţumi doamnei tu însuţi. — Aveţi dreptate.ochilor mi-au trecut frânturi din călătoria mea. doamna renunţase la calul ei şi mersese pe jos. — Te-ai făcut bine. îmi spuse spiţerul. Argatul făcuse un culcuş pentru mine. chiar îi datorez mulţumiri. Eram în grija unui văr al regelui Franţei. Nu îmi venea să cred. M-am ridicat din pat. De către cine? În serviciul cui te afli? — Păi. răspunse el. transmiteţi-i bunei gazde mulţumirile mele. Dar trebuie să plec. Şi încă unul destul de norocos ca să nu fie sfâşiat în bucăţi de o bestie. dar durerea nu m-a lăsat să fac mai mult de doi paşi. Cine este această doamnă. Despre ce fel de curte vorbim? Mi-ai spus că ţi-am fost dat în grijă. Acum te odihneşti în castelul ducelui. Vă rog. ducele de Borée. nici cavaler. ai fi murit cu siguranţă. 78 . Şi o doamnă de onoare la curte. Iat-o! Era Emilie. Dar mi-am adus aminte de nenorocirile mele – soţia şi copilul meu. Nu eram nici nobil. văr de al doilea cu regele şi care este plecat în cruciadă. Spiţerul zâmbi. Capitolul 31 M-am ridicat în capul oaselor uluit. — Curte? Ochii mi se măriseră de uimire. tivită cu auriu.

doamnă. am spus. Nu obişnuiam să vorbesc cu nobilii decât dacă mi se adresau ei. Doar că ochii verzi îi scânteiau blând. doamnă. Sau haine potrivite…? Am simţit o gheară în gât – din cauza a ceea ce părea a fi o mare prostie din partea mea. oricât de tare te-ai fi grăbit. — Dacă trebuie să îţi exprimi recunoştinţa. Deşi spiţerul mi-a spus că o luasem total aiurea. întrebaţi-mă. — Văd că pacientul nostru s-a ridicat din pat! exclamă Emilie evident încântată. Hugh De Luc. Fără mâncare. În plus. am spus. Nu ştiam dacă trebuia să mă înclin sau să îngenunchez. dacă matematica nu mă înşală că. după ce ai ucis un mistreţ.Doamne. Am făcut o plecăciune. Doamna Emilie zâmbi. — Te grăbeai? Emilie încuviinţă politicos din cap. dacă nu cumva era un sadic. Auguste? — Nu are nimic la urechi. — Aşa se pare. poţi să o faci permiţându-mi să îţi pun câteva întrebări. — Aş fi fost mort dacă… — Am făcut ceea ce ar fi făcut oricine. — Orice. nu avusesem halucinaţii. una simplă. nu făceai decât să măreşti distanţa către 79 . — Mă grăbeam. Sau apă. Şi ai pornit singur în această călătorie. roşcatule? — Mă cheamă Hugh. Hugh De Luc. Ce face roşcatul nostru astăzi. când te-ai întâlnit cu mistreţul cel rău? — Da. zise spiţerul arătând spre mine. Cum te cheamă. — Mai întâi. Vă rog. Era la fel de frumoasă ca apariţiile din visurile mele. se pare. Nu întâlnisem în viaţa mea un nobil cu un simţ al umorului deosebit. Auguste trase un scaun şi Emilie se aşeză. — Şi călătoreai spre Treille. Şi nici la limbă. Dar. Dar ceva mă făcu să o privesc în ochi. Asta mă surprinde. Mi-am dres vocea. ar fi fost mare păcat să fi devenit cina vreunei alte fiare.

Vedeam compasiune în ochii ei. Expresia lui Emilie se schimbă şi ea.destinaţia ta. aproape mort. Aţi făcut deja prea mult. — Poţi să ai încredere în mine. starea de linişte mă părăsi. Mi-am plecat capul. 80 . nu? Mă simţeam ca un idiot în faţa acestei doamne care mă salvase. — Nu caut distracţie. răspunse privindu-mă ferm în ochi. domnule. dacă nu te deranjează…? Brusc. Poate v-aş putea ajuta. Ai strigat în delir de multe ori în timpul călătoriei. am răspuns eu. Sunt sigur că roşisem. ca şi când mi-ar fi simţit supărarea. Cu asta mă prinsese. Nu vă dispreţuiesc deloc. — Este adevărat. Ştiu că porţi o mare povară. Toată bucuria momentului se risipi. — Aflaţi atunci că acestea nu sunt poveşti spuse de nobili pe care sunteţi obişnuită să le ascultaţi. Şi scopul unui asemenea zor… şi a rătăcirii. domnule. — Să ştii că nu îmi bat joc de tine. — Mă tem că nu mă puteţi ajuta. Cum aş fi putut să îi vorbesc despre ororile prin care trecusem? Acestei femei care nu mă cunoştea? Mi se uscă gâtul. dar sigur ai o misiune. Nu îmi venea să cred. Mi se adresase cu „domnule“ — Sunteţi foarte tulburat. Poate că nu eşti cavaler. Dar ea părea altfel. — Aşa se pare. pe când stăteam întins pe drum. şi la crimele întâmplătoare. şi la totala lor indiferenţă faţă de suferinţele noastre. şi eu nu eram o jucărie pentru distracţia ei. Am o misiune. stimată doamnă. Cum aş putea să vă dovedesc mai mult decât am făcut-o deja? Am zâmbit. O simţisem când îi întâlnisem prima dată privirea. — Vă rog să îmi spuneţi. — Grăbit şi rătăcit. Mi-am plecat capul. dar nu pot vorbi despre asta. Experienţa mă învăţase să fiu atent cu cei de viţă nobilă. şi la birurile ridicate. Nu era o joacă. oricât de mult i-aş fi datorat. Făcu ochii mari.

Totul. De păţania mea cu turcul… cum fusesem salvat. doamnă. punând o mână peste a mea. De călătoria mea spre Pământurile Sfinte. Cu toate acesta. Apoi i-am spus lui Emilie despre realitatea crudă ce m-a întâmpinat la întoarcerea acasă. eliberat. şi de satul nostru. înţeleg. Văd că ai fost cu adevărat nedreptăţit. Şi. Dar ce ai de gând să faci? Te duci acolo de unul singur? Fără arme şi fără să poţi pătrunde în cercul ducelui? Baldwin este bine cunoscut aici pentru ceea ce face: un vampir care suge sângele oamenilor lui. că vei descoperi că sunt foarte îngăduitoare. Emilie păruse copleşită de povestea mea şi nu mă întrerupse nici măcar o singură dată. să o revăd pe Sophie. De aceea trebuia să ajung la Treille… În tot acest timp. Hugh. — Într-adevăr. dacă încă nu ai observat. chiar dacă aş fi şi foarte mâhnită. Capitolul 32 Aşa că i-am spus. şi nici nu m-a învinuit pentru ura pe care o nutream faţă de Baldwin şi Norcross. Sper numai să nu vă mâhnească. că i-am zguduit lumea viselor din copilărie.— Vă voi spune. Se aplecă înainte. De aceea bântuiam prin păduri când m-au găsit. Vocea mi se topi şi lacrimile îmi umplură ochii în timp ce îi povesteam. când am ajuns la motivul pentru care trebuia cu orice preţ să ajung la Treille. ochii ei scânteiară. Un lucru ştiu sigur. Dar ce vei face. nu a reacţionat nici măcar o singură dată ca o bogătaşă răsfăţată. — Te asigur. de luptele crâncene de acolo. V-aţi câştigat acest drept. îl vei chema afară pe câmpul de luptă? Îl vei provoca? Nu vei reuşi decât să te vâri singur într-o celulă sau să te înfigi în sabia lui… 81 . De Sophie. ca să mă întorc acasă. Trebuie să te duci la Treille şi să îţi găseşti soţia. zise doamna Emilie cu un zâmbet. Nu m-a condamnat nicio clipă pentru faptul că dezertasem din armată. Hugh.

dacă îmi dai voie. — Cum de ţi-ai dat seama? am întrebat-o. Ce altceva mai poţi face în afară de acel straşnic simţ de orientare pe care am observat că îl ai? Am râs la ironia ei. Ai fi putut să mă laşi pe drum. eu ţi-am povestit totul. — Preţul dumneavoastră este acceptabil. — Aşa cum ţi-am spus şi prima dată. când voia ea. Hugh De Luc. De data asta nu am de ales. chiar dacă pare o nebunie. M-am uitat la ea nedumerit şi în acelaşi timp copleşit de încrederea şi hotărârea ei. Dacă vrei să te târguieşti. Hugh. am contrazis-o eu. zise ea. Necazurile mele s-ar fi sfârșit odată cu mine. — Nu cred. oricât de înţepătoare era. o cale de a intra la duce. Hugh. — Bine. oricare ar fi motivele dumneavoastră. — Ăsta este preţul meu. Vă sunt profund îndatorat. şi cu puţin talent. — De ce faci asta pentru mine? Tu însăţi eşti de viţă nobilă. Emilie îşi feri privirea. — Cu toate acestea. zise Emilie. te voi ajuta. — Vom vedea. iar eu… — Ca majoritatea hangiilor. — Îţi voi spune. dar nu acum. — Atunci. şi am îndrăznit să o privesc în continuare. 82 . Dar. zâmbetul tău este cel care te salvează. Aspiri la un rang regal. Era amuzantă. şopti Emilie. — Sunt unul dintre aceia care se pricep la multe. Mi-am plecat capul şi am zâmbit. tu turnai berea şi le ţineai companie clienţilor. Cu ce te ocupai la tine în sat înainte de război? — Aveam un han. Atunci trebuie să începem prin a-ţi căuta un pretext. i-am spus. te voi duce frumuşel acolo de unde te-am luat. trebuie să încerc.— Vorbeşti aşa cum ar fi făcut-o Sophie. Sophie se ocupa de mâncare şi de paturi. doamnă Emilie.

dar întotdeauna m-a ajutat să îmi fac prieteni noi. Hugh De Luc. În cele mai crâncene momente. Vă rog să rămâneţi. — Jignit?! exclamă ea. 83 . I-am povestit cum crescusem. talentele tale mi-au dat o idee foarte bună. — E un dar modest. Voi vorbi cu Emilie în camera mea. unde se afla o masă mare pentru pregătirea veşmintelor. repetă Emilie. — Am luptat. Până una alta. M-a cuprins îngrijorarea. recitind versuri şi cântând cântece deocheate cu actorii ambulanţi. Emilie roşi. m-am priceput să îi amuz pe prietenii mei şi să le iau gândul de la bătălie. Îmi zâmbi larg. apoi se ridică. — Da. — Acum trebuie să te odihneşti. Am zâmbit ca să îi arăt despre ce vorbeam.— Nu contează. Emilie ciocăni la uşa încăperii cu pat mare din aripa cuplului regal a castelului. Am învăţat să lupt chiar binişor. îmi cereau întotdeauna să le spun o glumă. sper că nu v-am jignit prea tare. doamnă. doamnă? întrebă Emilie. Cele cinci doamne se opriră şi aşteptară un semn pentru a pleca. — Poate că până la urmă aş avea un talent. trebuie să plec. — M-aţi chemat. zise ea. răspunse Anne. — Un jongleur. Ducesa îi făcu semn către camera alăturată dormitorului. sigur nu erai iscoadă. — Vă rog. Şi în timpul războiului? Din câte am văzut. mai curând. Ducesa Anne şedea la o masă supraveghind un grup de doamne care se îndeletniceau cu broderia. Şi cum pe drumul meu de întoarcere îmi câştigasem traiul ca jongleur şi circar pe la hanuri. călătorind prin toată ţara. De fapt. Nu putem face nimic până când nu ţi se vor vindeca rănile. Îşi îndreptă rochia şi luă o mină demnă. Dar. Capitolul 33 În după-amiaza următoare. În niciun caz.

Anne se aşeză pe un taburet. — Nu îl voi alunga. Da. Acum aş vrea să îl laşi să plece. spiţerul mi-a spus că vrea să plece. lăsându-i să-i cadă pe umeri. o întrerupse Emilie. indiferent de poziţia lui socială. doamnă. 84 . de unde ţi-au venit asemenea idei? — Ştii foarte bine. — Baldwin. de ce am plecat din Paris şi am lăsat toate necazurile mele acolo. nu este unul dintre prietenii curţii noastre. Cum nu se afla în jeţul ei din sala de judecată. îşi pieptănase părul închis la culoare spre spate. zise ea. îi era ca o mamă lui Emilie. Emilie.vase cu apă parfumată şi o oglindă. Oricum. nu ne privesc pe noi. Ştii foarte bine cum am ajuns aici. se cuvine să o ia din loc. doamnă. Baldwin. — Se vindecă repede. Omului ăstuia i s-au făcut nişte nedreptăţi groaznice. nu este pajul meu. cu siguranţă. că se vindecă. Şi. şi încearcă să repare unele lucruri. Cel care i-a făcut rău este Baldwin de Treille. Anne îşi puse cu blândeţe o mână pe umărul lui Emilie. doamnă. doamnă. Avea numai treizeci de ani dar. aşa umile cum sunt. Ai depăşit orice aşteptări. te rog. — A avut de suferit foarte mult. — Soţia! Şi asta făcea acolo unde l-am găsit noi zdrobit de copaci? Ce ritual ciudat de curtoazie! Anne zâmbi. Anne veni spre ea. — Acum. că s-a făcut bine… — Nu este tocmai bine. orice om are dreptul la onoare. Să îl ajuţi să ce? Să îşi recâştige titlurile? Onoarea? Un rând de haine? — Te rog. Dar. Ai o inimă generoasă. sub mai multe aspecte. — Să îl ajuţi? Anne părea şocată. — Draga mea Emilie. Dar treburile acestui om. răspunse Emilie. De fapt. Vreau să îl ajut să îndrepte aceste lucruri. — Aş vrea să vorbim despre sănătatea pajului tău roşcat. Anne se strâmbă ca şi când ar fi băut un vin acru. este deja căsătorit şi vrea să îşi regăsească soţia.

Cu toate acestea. O iubeşte foarte mult. Mă simţeam bine ieşind afară din camera mea de bolnav. zise ea. O luă spre uşă şi eu m-am grăbit. — Să îţi vedem noul pretext. Imediat ce va deprinde ceea ce vreau să îl învăţ. Emilie a bătut la uşa mea. — Eşti pe atât de bună. părând aproape încântată. Capitolul 34 M-am mai odihnit încă trei zile. Părea mulţumită. de îndată ce va fi în stare să călătorească. decorate cu tapiserii frumoase. sper. Mă conduse pe holurile înalte şi largi. încăperile erau mari. am sărit din pat ca să îi demonstrez. copilă. Avem deja prea mulţi angajaţi. Nu mă mai aflasem în viaţa mea atât de aproape de viţa regală. o va lua din loc. La catul principal. — Unde mergem? am întrebat străduindu-mă să ţin pasul. Am ajuns într-o altă aripă a castelului. Apoi. — Dar nu pentru aici. pe cât eşti de pripită. răspunse Emilie. cu şiruri lungi de mese uriaşe şi şemineuri impresionante. — E suficient. — Eşti gata de drum? — Da. deşi mă împleticeam puţin. apoi în jos. — Nu. Se interesă de sănătatea mea. Roşcatul ăsta are şi o meserie? Alta decât luptele cu mistreţii? — Îl învăţ eu. să ţin pasul cu ea.Chiar o iubea pe fată. Dacă soţul meu ar fi aflat despre lucrurile astea. pe o serie de trepte din piatră. sigur. iar la fiecare uşă 85 . va trebui să plece. sper. până când cea mai mare parte din rănile mele s-au vindecat aproape complet. doamnă. Atunci. s-ar fi întors din cruciadă şi m-ar fi învineţit. nu pentru aici. vino cu mine. Trebuie să îşi regăsească soţia. şchiopătând uşor. începând de azi.

stăteau de pază soldaţi în uniformă. Cavalerii se foiau şi ei de colo-colo, în tunicile lor obişnuite, făcând schimb de impresii şi jucând zaruri. Sălile erau luminate de torţe înalte. Apoi am trecut prin bucătăria dominată de un apetisant miros de usturoi, plină de menajere şi valeţi mişunând printre cupele cu vin şi bere. Ne-am continuat drumul, de-a lungul unui coridor îngust, ce ducea la subsol. Aici, pereţii erau din piatră brută. Aerul deveni stătut şi umed. Ne aflam într-un fel de magazie. În beciurile castelului. Unde mă ducea oare Emilie? Ce voia să spună prin noul pretext? În cele din urmă, când sălile deveniră atât de prost luminate, că singura fiinţă vie ar fi putut fi o creatură a întunericului, Emilie se opri în faţa unei uşi mari din lemn. — Noul meu pretext este o cârtiţă, am zis râzând. — Nu fi nepoliticos, zise ea şi ciocăni. — Intră, gemu o voce din adâncuri. Intră, intră. Mai repede, înainte de a mă răzgândi. Curios, am urmat-o pe Emilie într-o cameră răcoroasă. Semăna mai mult cu o celulă sau cu o temniţă, dar era destul de mare şi luminată cu lumânări; pe pereţi se aflau rafturi pline cu ceea ce mie mi se păreau păpuşi şi jucării. Într-un colţ, pe un scaun mare şi ornamentat cu sculpturi, şedea un bărbat cocoşat, purtând o tunică roşie, pantaloni verzi, strâmţi şi o fustanelă în carouri. Coborî privirea galbenă asupra lui Emilie. — Intră, mătuşică. Pot să iau o duşcă? Doar o duşcă mi-ar fi de ajuns… — Taci din gură, Norbert, răspunse Emilie, dar nu cu severitate. Acesta este omul despre care ţi-am vorbit. Îl cheamă Hugh. Hugh, el este Norbert, bufonul ducelui. — Pe legea mea! Norbert sări din scaunul lui. Era îndesat, arăta ca un gnom şi, cu toate acestea, se mişca cu o agilitate uimitoare. Sări spre mine, aproape netezindu-mi părul roşu cu ochii lui imenşi, punându-şi o mână pe capul meu şi trăgându-l uşor pe spate. Aveţi de gând să mă ardeţi, doamnă? Ce este asta, o torţă sau un om?
86

— Cu siguranţă, nu este un prost, Norbert, îl potoli Emilie. Cred că ţi se va înjumătăţi norma de lucru. Am privit-o pe Emilie cu consternare. — Pretextul meu va fi un bufon, doamnă? — Şi de ce nu? răspunse Emilie. Zici că ai un talent deosebit de a amuza oamenii. Ce alt rol ar fi mai potrivit? Norbert mi-a spus că bufonul de la Treille este bătrân ca oţetul. — Iar umorul lui este şi mai acru, croncăni bufonul. — Şi că a cam ieşit din graţiile duşmanului tău, Baldwin. Nu ar trebui să fie mare scofală pentru ca un tânăr isteţ ca tine să îi atragă atenţia. Ar trebui să fie mai uşor decât să îi dărâmi castelul într-un acces de furie. Începusem să mă bâlbâi. Doar ce mă întorsesem din război, unde luptasem cu aceeaşi vitejie ca orice om. Încercam să îmi răzbun o nedreptate care îmi mânca sufletul. Nu mă consideram un erou. Dar un bufon? — Nu vă pun la îndoială judecata, doamnă, dar nu sunt nebun. — A, tu crezi că un asemenea comportament este natural? sări gnomul la mine. Fără antrenament, fără învăţătură…? Crezi tu, cap de morcov – îmi lovi faţa cu palmele lui bătucite şi îşi flutură pleoapele spre mine –, că eu nu am fost niciodată la fel de tânăr şi de naiv ca tine? Sări înapoi, mijindu-şi ochii. — Doar pentru că o faci pe prostul, băiete, nu înseamnă că şi eşti cu adevărat. Planul doamnei este foarte bine pus la punct. Trebuie doar să ai curajul să îl pui în aplicare. — Nimic nu m-ar putea motiva mai bine decât dorinţa de a-mi găsi soţia, am insistat eu. — Nu am spus voinţa, băiete. Am spus curajul. Doamna spune că ai aşa ceva. Că te consideri jongleur. Jongleurii… oh, ei pot înmuia sângele fecioarelor timide şi al boierilor ameţiţi de bere. Dar adevărata provocare este să intri într-o sală plină de ţâfnoşi şi snobi şi să îl faci pe rege să râdă! M-am uitat la Emilie. Avea dreptate. Trebuia să găsesc o cale de intrare în castelul lui Baldwin. Sophie, dacă era încă în viaţă, ar fi fost gătită la curtea regală, nu? Trebuia să mă
87

învârtesc pe acolo, să câştig încrederea lordului. — Poate că aş putea învăţa, am răspuns.

Capitolul 35
— Să înveţi… Norbert clătină din cap şi râse încet. Învăţarea ţi-ar lua ani. Cum ai putea să înveţi într-o perioadă aşa de scurtă să faci asta? Gnomul luă o lumânare aprinsă, îşi flutură mâna goală prin flacără, fără să ţipe măcar o dată, apoi pocni din degete, iar flacăra se stinse ca prin minune. — Trebuie să ştiu ce faci. — Să fac…? am bâiguit. — Da, răspunse bufonul. Ce fel de învăţăcel mi-ai adus, mătuşică? I-a căzut o piatră în cap? Ce faci? Jonglerii, tumbe, căzături? M-am uitat în jur. Am văzut sprijinit de masă un toiag, cam de mărimea celui pe care îl aveam. I-am făcut cu ochiul lui Norbert. — Asta pot să fac. Am pus unul dintre capetele toiagului în palmă, echilibrându-l, apoi l-am trecut pe un singur deget. Rămase nemişcat un minut întreg. — A, e biiine, încuviinţă Norbert. Dar asta poţi să faci? Îmi luă toiagul din mână. Într-o secundă, îl echilibră pe degetul arătător, exact ca şi mine. Apoi, aproape fără nicio ezitare, îl aruncă în aer şi îl prinse pe acelaşi deget. Şi iar, pe un singur deget. Sau asta? Apucă toiagul şi începu să îl răsucească având o asemenea repeziciune de parcă ar fi fost dotat cu şase perechi de mâini. Nici măcar nu îl puteam urmări. Apoi îl opri şi mi-l întinse cu acelaşi gest. Să văd cum faci asta. — Nu pot, am recunoscut. — Atunci, asta… Îmi făcu cu ochiul. Doamna spune că eşti iute. Într-o clipită, omuleţul ăsta cocoşat şi îndesat sări pe deasupra într-un salt spectaculos, apoi în aceeaşi secundă
88

sări din nou revenind exact de unde plecase. — Dar glume? Doamna spune că poţi să mă faci să râd. Trebuie să ştii nişte glume foarte bune. — Ştiu câteva, am spus. Norbert îşi încrucişă braţele. — Dă-i drumul, băiete, fa-mă să mă cocoşez de râs. Fămă să râd până fac pe mine. Acum voiam să accept provocarea, voiam să îi demonstrez bufonului ceea ce puteam să fac. Mi-am recapitulat cel mai bun repertoriu. — Ăla cu ţăranul care este atât de leneş încât când vede o monedă căzând din punga unul cavaler trecând călare… — Îl ştiu, mă întrerupse Norbert. I-a spus amicului său: „Dacă se întoarce pe acelaşi drum, aceasta ar putea fi ziua noastră norocoasă.“ — Păi, mai e şi ăla cu călătorul şi casa de prostituate, am început eu. Mergea un om pe drum… — Îl ştiu, zise din nou bufonul. Pe pancartă scria: „Ti-am tras-o cum nu se poate mai bine.“ Am mai enumerat alte două poveşti ce stârniseră întotdeauna râsul. „Îl ştiu“, spusese de fiecare dată. Părea să le ştie pe toate. Emilie se abţinea să nu râdă. — Deci asta este tot? Ăsta este tot repertoriul tău? Bufonul clătină din cap. Poţi măcar să faci rime? Niciun rege nu refuză o glumă picantă despre nevasta lui, dacă este spusă într-un mod amuzant. Lucrurile astea sunt uşoare, nu-i aşa? Să îţi contorsionezi trupul, să sari înainte şi înapoi, ca o maimuţă, în timp ce toată lumea râde de se prăpădeşte. Haide, Roşcovanule, trebuie să poţi face ceva. Vrei un pretext? Eu vreau să fiu mentor. Se răsuci şi scânci ca un copil răsfăţat. Ştii ceva, poate că, dacă mă gândesc mai bine, cred că ţi-ar fi mai uşor să îi dărâmi castelul lui Baldwin decât să îl faci să râdă. Cuprins de frustrare, m-am uitat prin cameră. Nu era deloc o glumă pentru mine. Nu era o probă uşoară. De asta depindea soarta soţiei mele. Apoi, într-unul din colţurile camerei, am văzut o minge şi un lanţ. — Asta, am indicat eu.
89

— Ce? Vrei să te joci? întrebă bufonul ironic. — Nu, bufonule, dă-mi lanţul. Îmi amintisem ceva ce văzusem în cruciadă. Un sarazin captiv făcuse ceva ca să îşi distreze paznicii şi reuşise atât de bine, că îl lăsaseră în viaţă. — Leagă-mă cu el, i-am spus. Înfăşoară-l pe tot în jurul meu, cât poţi de strâns. O să mă eliberez. Aceasta o făcu pe Emilie să se îngrijoreze. Lanţul era greu. Legat prea strâns, ar fi putut sufoca un om. — Cum vrei, zise Norbert ridicând din umeri. Îmi aduse lanţul. Am inspirat adânc de câteva ori, întocmai ca sarazinul, când făcuse poanta. Apoi bufonul începu să îl înfăşoare. Încet, lanţul prinse să mă strângă. Am ridicat braţele şi bufonul îmi legă umerii. Îl trecu şi printre picioarele mele, ca să îmi poarte noroc. — Prietenul tău rubiniu are o înclinaţie spre sinucidere, chicoti Norbert. Mi-am scos pieptul în afară cât am putut de mult, în timp ce bufonul mă înfăşură cu lanţul. Trebuia să îmi ţin respiraţia. Văzusem cum trebuia făcut. Îl întrebasem chiar eu pe turc cum proceda. Speram doar să pot reda acum efectul. — E pierdere de timp, zise Norbert după ce se asigură că lanţul este bine legat. Se dădu la o parte. Legăturile îmi atârnau greu pe umeri. Încet, am eliberat aerul pe care îl strânsesem în plămâni. În jurul pieptului meu s-a creat un spaţiu foarte mic. Era loc doar de un deget sau două. Apoi, mi-am mişcat umerii înainte şi înapoi. Apoi, treptat, şi mâinile. Fiecare minut trecea ca o oră. Greutatea lanţului mă apăsa spre podea. Mâinile îmi erau prinse la spate dar, în sfârşit, am reuşit să scot una. Am răsucit-o ca pe un şarpe, printr-o deschizătură, şi am scos-o pe deasupra. Emilie pufni. Bufonul se uita la mine, în sfârşit impresionat. Mi-am adunat toate puterile ca să îmi eliberez un braţ. Piciorul şi burta încă mă mai dureau de la confruntarea cu mistreţul. Fiecare efort era un chin dar, încet, din momentul
90

în care mi-am eliberat braţul, am putut să desfășor lanţul. Dintre picioare, de sub braţe, din jurul pieptului. M-am eliberat de fiecare verigă. Apoi mi-am eliberat celălalt braţ. În timp ce îmi scoteam ultima verigă, Emilie scoase un chiot fericit. M-am aplecat, lac de sudoare. M-am uitat la mentorul meu. Norbert îşi trecu degetele peste faţă. Îi zâmbi lui Emilie. — Cred că am putea scoate ceva din asta.

Capitolul 36
Am studiat împreună cu Norbert timp de aproape două săptămâni, până când rănile mi se vindecară complet. Îmi petreceam zilele jonglând, făcând tumbe şi privindu-l cum dădea reprezentaţii în faţa întregii suite, iar nopţile spunând neîncetat glume şi rime. Pas cu pas, am asimilat meşteşugul bufonului. Cu cele mai multe lucruri mă descurcam cu uşurinţă. Fusesem jongleur şi eram obişnuit să distrez lumea. Şi întotdeauna am fost agil. Mi-a arătat cum se fac salturile înainte şi echilibristica; în schimb, eu l-am învăţat poanta cu lanţul. La început, cădeam întruna şi mă loveam cu capul de salteaua de paie, chircindu-mă de durere. — Mereu găseşti o modalitate de a te răni singur, Roşcatule, zicea mentorul meu clătinând din cap. Apoi, încet dar sigur, am prins încredere în mine. Uneori cădeam în fund dar, în ultima zi pe care urma s-o petrec acolo, am reuşit să aterizez exact în locul din care pornisem. I-am întâlnit privirea. Faţa lui era luminată de un zâmbet larg. — Te vei descurca bine, încuviinţă el. În sfârşit, antrenamentul meu se încheie. Lucrurile trebuiau urgentate; imaginea lui Sophie nu mă părăsise nicio secundă. Dacă voiam să o găsesc în viaţă, trebuia să plec cât mai curând. La sfârşitul ultimei noastre şedinţe, Norbert trase un
91

cufăr greu din lemn. — Deschide-l, Hugh. Este un dar din partea mea. Am ridicat capacul şi am scos un rând de haine împăturite. Pantaloni verzi şi o tunică roşie. O tichie cu moţ ascuţit. O fustanelă în carouri colorate. — Emilie l-a făcut, dar după indicaţiile mele, zise el mândru. M-am uitat îngrijorat la costumul bufonului. Norbert rânji. — Ţi-e frică să o faci pe nebunul, ai? Atunci mândria este duşmanul tău şi nu Baldwin. Am ezitat. Ştiam că trebuia să joc acest rol, pentru Sophie, dar îmi era greu să mă văd purtând asemenea haine. Am ridicat tunica şi mi-am lipit-o de trup. — Îmbrac-o, insistă Norbert, bătându-mă pe umăr. Vei fi unul dintre clasici. Am scos din cufăr o pereche de clopoţei. — Sunt pentru tichie, spuse Norbert. Niciun senior nu vrea să fie răpus de bufonul lui. N-aveam încotro, costumul trebuia să-l port dar, în niciun caz, nu mă puteam închipui zăngănind la fiecare pas. — Pe ăştia ţi-i las ţie. — Fără clopoţei…? exclamă bufonul. Fără buzdugan? Fără cocoaşă? Mă bătu din nou pe umeri. Eşti într-adevăr un novice. Am îmbrăcat costumul bufonului. Încet, încet am simţit cum mă cuprinde din nou încrederea. Purtasem hainele actorilor ambulanţi, tunica soldatului în cruciadă. Acum asta… M-am privit din cap până-n picioare şi am zâmbit larg. Mă simţeam un alt om. Eram pregătit. — Mă faci să plâng, zise Norbert devenind nostalgic. Lipsa de vlagă mă îngrijorează într-o oarecare măsură – un bufon are nevoie de o ţinută corespunzătoare. Oh, dar vei avea succes la femei! Am făcut un salt sprinţar, am rămas locului şi apoi am făcut o reverenţă. — Eşti gata, Hugh, zise bufonul. Îmi ajustă fustanela şi
92

— Te-ai trezit devreme. Asta o poate orice prost. — Şi eu sper. apoi se uită la mine cu un fel îndoială. fir-ar să fie. Emilie mă întâmpină pe drumul pavat cu piatră de dincolo de poarta castelului. Ea zâmbi cu curaj. prietene. sper. orice bufon adevărat este. Purta o pelerină maro. Iar eu stăteam în faţa ei în costumul meu caraghios de bufon.tunica. Îmi pare rău că v-am trezit în zori. Am 93 . i-am promis eu. de parcă ar fi încercat să mă scoată din ale mele. băiete. — Du-te atunci. doamnă. am răspuns. Marea încercare a unui adevărat bufon este să câştige încrederea curtenilor. Apoi am să îi tai urechea şi am să ţi-o aduc. poţi să vorbeşti în rime sau să spui snoave. O să facem o supă din ea! rânji bufonul. — Este pentru o cauză nobilă. Din partea mea. nu? Îmi făcu cu ochiul. dar trebuie să atingi şi o coardă sensibilă. Nu este de ajuns să îţi faci stăpânul să râdă. ca în fiecare dimineaţă. Eşti un visător. Hugh De Luc. M-am uitat în ochii lui. Dă-i un pupic din partea mea. El îşi ridică sprâncenele stufoase şi zâmbi. să îi faci pe curteni să râdă pur şi simplu. băiete dar. — O să îl fac pe Baldwin să mă asculte. — Şi dumneavoastră. Eşti sigur că soţia ta trăieşte? — O simt cu toată inima. Mă apucă de mână cu încredere. — Bine. Trebuie să îl faci să te asculte. Hugh? De asumarea acestui mare risc? Ar fi păcat să fi risipit atâta învăţătură pe un cadavru. Capitolul 37 Era o dimineaţă răcoroasă şi soarele abia se ivise din ceaţă. — Eşti sigur de asta. prietene… Porneşte la drum… Găseşte-ţi iubita. Ar mai fi un singur lucru… Nu este de ajuns.

decât să îţi urmăreşti scopul şi să ai grijă să îl îndeplineşti. femeia din faţa mea făcuse atât de multe pentru mine. Fata asta frumoasă făcuse atât de multe pentru mine. Am zâmbit privind în ochii ei verzi şi blânzi. Între noi era ceva ca o scânteie. — Vă datorez atât de mult. — Mă simt ca un bufon în faţa dumneavoastră. I-am ţinut mâna într-a mea mai mult decât aş fi putut visa. Un bufon nu îşi poate juca rolul dacă nu intră în pielea personajului. nelămurite. am încuviinţat eu. — Bufonul cel arătos… Nu e tocmai cum se cuvine. că simt o plăcere deosebită de a nu face tocmai ceea ce se cuvine? — Da. Ochii lui Emilie scânteiară. Voiam să o îmbrăţişez şi să îi spun ce simţeam. Îmi iubeam soţia şi. ca o căldură. Mă asaltau sentimente amestecate. tremuram din toate mădularele. aş fi fost mort. mi-ai spus. Ne-am privit mult timp fără cuvinte. iar mâinile mele parcă tânjeau de dorinţa de a-i mai atinge pielea o singură dată. — Nu în faţa mea. — Am auzit că dumneavoastră trebuie să vă mulţumesc pentru noul meu costum. zise Emilie în cele din urmă. hainele tale aveau un miros ca de sălbăticiune. — Sper din toată inima ca Sophie a ta să fie încă în viaţă. Pentru mine nu exista decât Sophie. Hugh. o grămadă sângerândă pe marginea drumului. — Pentru ce să îmi mulţumeşti? zise ea politicoasă. În plus. Am întins mâna către a ei. în pofida dimineţii răcoroase.făcut o săritură şi o răsucire ce o făcură să râdă. — Nu îmi datorezi nimic. doamnă. — Ţi-am spus vreodată. adormeam cu o mie de imagini despre traiul nostru în minte. Şi nu primise nimic în schimb. Nu şi-o retrase. Am făcut o reverenţă. O mare tulburare mă chinuia. doamnă Emilie. pot să spun. cu toate acestea. zise ea. Eşti destul de arătos. cu bărbia ridicată. 94 . Dacă nu ar fi fost ea. Mă tem că nu aş putea să vă răsplătesc în veci. În fiecare seară. Nu ştiam ce altceva aş mai fi putut spune.

se afla o casă mare din piatră. I-am dat drumul şi mi-am aruncat desaga pe umeri. cu toată distanţa care ne despărţea. Capitolul 38 Călăreţii în armuri treceau prin aşezările adormite. Hugh. iar vocea îi era hotărâtă. îşi jură Cruce Neagră. în sfârşit. Hugh De Luc. Pieptenele lui Sophie. Niciun om nu este suficient de curajos pentru a fura de la Dumnezeu. Mi-a luat mâna. şi eu sper să te revăd. Mi s-a părut că am văzut şi buzele ei mişcându-se şi rostind: — La revedere. la mile distanţă de cel mai apropiat oraş. M-am întors ca să îi arunc lui Emilie o ultimă privire. I-am strâns şi eu mâna cu toată puterea. Încă mă mai privea şi zâmbea cu curaj.— Este în viaţă. Mă doare că pleci. — În toată lumea asta. — Du-te şi caut-o. Era pieptenele rupt pe care îl găsisem în cenuşa hanului nostru. Întrun ducat învecinat. Când mi-am retras-o. — La revedere. Ochii lui Emilie erau umezi. — Am găsit asta în hainele tale. dar am simţit în palmă un obiect înfăşurat într-un petic de pânză. Ştiu asta. 95 . Mâna ei încă o mai ţinea pe a mea. — În toată lumea asta. pe adevăratul drum spre Treille. dar curajoşi. Am desfăcut pânza. am avut senzaţia că pierd ceva. Am încuviinţat. am şoptit. Răsuflarea mi s-a oprit. pe dumneavoastră sper să vă revăd. Hugh De Luc. Mă întrebam cum de ajunsesem să merit o asemenea prietenă. zise Emilie. Miam luat toiagul şi m-am îndreptat către sud. doamnă. Cred cu adevărat că de aceea ai fost salvat. Îi voi face să plătească.

Din ultima ta campanie. — Edessa? Ochii bătrânului scânteiară. soţia se zgribulea într-o cămaşă de noapte. şuieră Cruce Neagră. De unde ştiţi asta? — Faima nobilului Adhémar este foarte mare. Ultima mea campanie a fost în slujba Papei. — Nu sunt bancher. unde se mai văd încă urmele lăsate de sângele meu. Călăreţii dădură foc la grajduri. 96 . încă în deplinătatea puterilor. — Ştim toate aceste lucruri. Cruce Neagră dădu buzna înăuntru. caii se zbăteau şi nechezau speriaţi. în timp ce călăreţii tropoteau în noaptea liniştită. Se auzi un câine lătrând. ăsta este şi motivul pentru care ne aflăm aici. înseamnă că ştii că am luptat alături de William la Hastings. zise Cruce Neagră. Se numea Adhémar. De fapt. Câţiva muncitori care adormiseră acolo. Că port Floarea de Aur. Toată Franţa auzise de acest bătrân. — Cine sunteţi? îi întâmpină Adhémar pe călăreţi. În spatele lui. de acest luptător. dar au fost făcuţi bucăţi de săbiile ascuţite. Cavalerul îşi îmbrăcase în grabă tunica în culorile regelui. — Atunci. Conacul se trezi la viaţă. zise Cruce Neagră. intrusule. Apoi se aprinseră torţe în întuneric şi totul deveni o vâlvătaie.Mai ales nu veritabilele relicve ale creştinătăţii. — Atunci nu ar trebui să îţi fie atât de greu să îţi aminteşti. care îi făuriseră trecutul glorios. Că am apărat credinţa la Acre şi la Antiohia. Şase călăreţi descălecară şi doi dintre ei doborâră uşa din lemn masiv cu topoarele lor grele. care mi-a fost înmânată de însuşi regele Philip. Stăpânul conacului apăru în prag. au ieşit în fugă îngroziţi. iluminat dintr-o dată. purpuriu cu flori de crin aurii. Ce vreţi de la noi? — Ceva din aur. moşule. urmat de oamenii lui. Ceea ce căutăm e un obiect dintr-un mormânt din Edessa.

De sub lemnărie se ivi o mică ascunzătoare. Cavalerul închise ochii. Nu îţi arăţi faţa şi nici culorile. spuse Cruce Neagră. — În Edessa ai pângărit mormântul dintr-un altar creştin. — Atunci. La ţipătul soţiei acestuia. Piatra cedă sub puterea loviturii. veşminte şi monede. Acolo ai găsit cruci. Înăuntru se afla un altar din bronz deasupra căruia atârna un crucifix. Au trecut pe sub o arcadă din piatră ce ducea la curtea din spate unde exista o capelă mică. Unul dintre oamenii lui Cruce Neagră îngenunche şi îl ridică. — Du-ne la relicvă. Înăuntru era un chivot de aur înfăşurat într-o pânză. Doar o cutie cu cenuşă… Cruce Neagră luă o secure de război de la unul din însoţitorii lui şi o ridică deasupra capului cavalerului. zise bătrânul cavaler răguşit. 97 . Zdrobi chivotul preţios ca şi când ar fi fost o tinichea. îl vom lăsa pe El să decidă. Deschise capacul şi rămase mut. dar fu împiedicat de lama unei săbii ce îi atinse gâtul. care se repezi la soţia cavalerului şi îi răsuci braţele la spate. zise Cruce Neagră ridicându-şi coiful de pe ceafa şi dezvăluind o cruce neagră făcută cu fierul încins pe o parte a gâtului. Cruce Neagră îşi roti privirea prin capela distrusă. Bătrânul cavaler rămase mut de uimire recunoscând semnul. — Este o blasfemie să-ţi doreşti un asemenea lucru în numele Lui. Acoliţii lui îi târâră pe cei doi prin încăperile casei. Ochii lui Cruce Neagră scânteiară de furie. ca să te pot recunoaşte când ne vom întâlni în iad. — Reţine asta. intrusule. — Mă insulţi. Cine eşti? Cine te-a trimis? Spune-mi. Asta este ceea ce căutam.Făcu un semn către unul dintre oamenii lui. Scoase o cutie simplă din lemn. Se mai afla şi o cutie din aur în care era cenuşă. Cruce Neagră mânui securea astfel încât să nu-l nimerească pe cavaler şi o abătu asupra pardoselii de piatră de sub altar. Adhémar sări să o apere. cu ochii la nisipul negru din interior.

până la lăsarea completă a întunericului. pelerini care se întorceau acasă. Nu avem bani. Ia marfa dacă trebuie. eu. Cel care răspundea la numele de Piticul şuieră: — Hai să facem un târg. satele deveniră mai mici. — Câtă pioşenie. la asfinţit. cavalere! Trebuie să ne asigurăm că toată lumea va afla de profunda ta credinţă. Lăsaţi-i şi plecaţi. — Lăsaţi-i. Apoi strigăte şi ţipătul unei femei. soţie şi copil – atacată de doi hoţi. În cea de a treia zi. Sângele îmi fierbea. — Te rog. Capitolul 39 Călătoria mea spre Treille dură şase zile. m-am adăpostit la umbra unui copac ca să îmi iau masa alcătuită din pâine uscată şi brânză. În cea de a patra zi. îl imploră negustorul. Îţi dăm vasul înapoi dacă ne laşi să îţi înjunghiem soţia. Nu îi cunoşteam pe aceşti oameni. Dar nu puteam să stau nepăsător şi să privesc cum erau prădaţi şi poate chiar ucişi. am spus. Am grăbit pasul şi am dat de o familie de negustori – soţ. M-am hotărât să merg încă puţin. un bol. iar drumurile erau mai puţin umblate. Am auzit voci. Nu puteam zăbovi mult.oprindu-se la crucifixul ce atârna pe perete deasupra altarului. — Ce avem aici? Hoţul rânji fioros la mine. muncitori purtându-şi uneltele. — Uite ce am eu. Şi aveam treburi urgente în Treille. cu gura lui 98 . iar nerăbdarea de a ajunge acolo şi de a o găsi pe Sophie îmi făcea sângele să clocotească prin vine. În primele două am întâlnit pe drum nenumăraţi călători – negustori care îşi cărau marfa. Unul dintre prădători luă un bol de ceramică. Piticule. Treille se afla la doar o zi de mers.

apoi ridică din nou bâta. I-am strâns mâna. Luaţi mărfurile. Piticule? Am strâns toiagul în mână. — Tu chiar eşti prost. Am un atelier de ceramică în Treille. L-am lovit direct peste gură şi l-am pus la pământ. Eu sunt Geoffrey. Le puteţi vinde în oraşul următor. Apoi i se aprinseră şi hainele. întrebă soţia lui. — Ai auzit ce a spus omul. Eu aşa aş face. urmat de Pitic. Vă puteţi da seama? — Spune-ne. i-am spus păşind înainte. Hugh. — Ce aş face eu. Un bufon. Înainte de a fi apucat să sară la mine. nu-i aşa? Până să termine de spus aceste cuvinte. Omul urlă şi încercă să stingă flăcările. Am văzut cum i se îngustează ochii de răutate. Glumele tale proaste nu au ce căuta aici. Ce zici de asta? Din care poziţie de împreunare ies cei mai urâţi copii? Piticul şi partenerul lui se priviră ca şi cum nu ar fi înţeles ce se petrecea. Păi. fiul meu Thomas. încotro te îndrepţi? 99 . M-am apropiat cu toiagul în mână. — Nu ştii. Piticul se ridică. iar el. — Vă mulţumim foarte mult. Negustorul şi soţia lui se apropiară. făcându-l să se chircească. Se apucă de falcă urlând.ştirbă. iar el o luă la fugă spre pădure. ai? Te dai mare? Ce aş face eu în locul tău ar fi s-o iau la sănătoasa. — Lasă-mă să încerc altfel. l-am lovit din nou cu toiagul. dar Piticul îi făcu semn din priviri să tacă. Isabel. Ridică bâta deasupra capului. Ea este soţia mea. Negustorul întinse mâna. greu de convins să se retragă în faţa ameninţărilor unui bufon. negustorul se repezi la el şi îi băgă torţa în faţă. între timp. mi-am agitat toiagul. ce ar fi să o întrebăm pe maică-ta? Cel înalt râse zgomotos. O zână bună care a ieşit din pădure. — Eu sunt Hugh. L-am mai lovit o dată şi el răcni de durere. Celălalt veni spre mine dar. Tot capul îi fu cuprins de flăcări.

Mai fusesem în Treille de două ori. dar te invităm să guşti împreună cu noi din ceea ce mai avem. Oare chiar se afla Sophie acolo? Pe culmea înaltă se vedea un pâlc de clădiri vopsite în ocru. cum zac părăsite. îmi dădeam seama că oraşul se schimbase. am spus eu. apoi. — Iată-l. cu două turnuri înfigându-se în cer. Lucrurile mele sunt chiar aici. strălucind în soare. O dată ca să depun o plângere împotriva unui cavaler care nu voise să îşi achite consumaţia şi a doua oară la târg. se oferi Geoffrey. Thomas. — Poate că aşa este. — De ce nu? am încuviinţat eu. De când nu ai mai trecut prin oraşul nostru? — De trei ani. castelul mare şi cenuşiu. — Mi-e teamă că nu îţi va fi uşor să îi faci pe oamenii de acolo să râdă. Fiul lui Geoffrey mă întrebă: — Te duci la Treille ca să fii bufon la curtea noastră? I-am zâmbit băiatului. 100 . Dar cred ar fi bine să ne îndepărtăm puţin de locurile astea primejdioase. Oraşul Treille. — Priveşte la câmpurile fermierilor. cocoţat pe culmea unui deal. Pe măsură ce ne apropiam de Treille. Nu ne-a rămas foarte multă mâncare. putem merge împreună restul drumului. abia dacă ieşisem din pădure când Geoffrey arătă cu degetul înainte. împreună cu Sophie. pe pisc. Geoffrey apucă mânerele căruciorului său. Am auzit că actualul bufon a cam ruginit. — Aşa sper. Dar vei avea o sarcină foarte grea.— Şi eu merg tot spre Treille. Geoffrey ridică din umeri. Geoffrey avea dreptate. Capitolul 40 Două zile mai târziu. — Atunci.

Va avea grijă să îţi păstreze cele mai bune bucate. mărginite de garduri masive din piatră. Şi. oamenii trebuiau să scape de mizeria lor aruncând-o pur şi simplu în stradă. Cea mai mare piaţă din tot ducatul. dacă voi obţine slujba. Am urcat dealul abrupt spre castel. iar deversările de la castel se scurgeau pe marginile drumului. Eram mut de uimire. Un loc de veselie şi de sărbători în timpul verii. verişoara soţiei mele lucrează la castel. Peste un pârâu se întindea un pod din lemn atât de găurit încât abia am putut trece. Oamenii pe care îi întâlneam se holbau şi chicoteau uitându-se la mine. În urma mea se adunară o mulţime de copii zdrențăroși 101 .zise el. În fiecare dimineaţă. Le-am făcut cu mâna şi i-am lăsat în urmă. Într-adevăr. veseli şi gălăgioşi. Geoffrey mă anunţă: — Atelierul nostru se află pe strada aceasta. dacă nu ai unde merge. apropo. Trebuia să îmi încep misiunea. apoi am început să urc dealul. cu atât vedeam tot mai multe semne de decădere. trebuia să ajung la castel. Într-un loc mai aglomerat. Să veniţi să mă vizitaţi. loturile mici de pământ rămăseseră nemuncite. Sosirea unui nou bufon era ca apariţia unei noi trupe de artişti. I-am făcut cu ochiul şi am ţopăit un pic în jur până am smuls un hohot de râs. Străzile miroseau îngrozitor. Porcii umblau liberi. — Întotdeauna vei avea aici un prieten. Negustorul mă îmbrăţişă. Apoi era suficient să vezi hrana porcilor alcătuită din resturile putrezite. Am refuzat. ca să ţi se întoarcă stomacul pe dos. Gardurile erau rupte şi căzute. — Mulţam. Cu cât ne apropiam. Hugh. în vreme ce câmpurile ducelui. Îmi aminteam de oraşul Treille ca fiind înfloritor şi prosper. Îi voi spune ce ai făcut pentru noi. în timp ce moşiile stăpânului sunt foarte bine lucrate. înfloreau. Eşti bine venit la noi.

bufonule? Ai treburi pe aici? Căpitanul mă măsură din cap până în picioare cu o privire aspră. controlându-i pe cei care intrau. Şi din nou o simţeam pe Sophie. Am continuat: El mă 102 . cu căşti albe ca laptele şi purtând însemnele alb cu purpuriu ale lui Baldwin. Era momentul să folosesc pretextul… primul meu test.dansând şi râzând în jurul meu. Unii dintre cei ce aşteptau la rând începură să chicotească. — Domnul? Te aşteaptă pe tine? — Domnul ne aşteaptă pe toţi. supravieţuia şi ea. ci treaba domnilor. — Domnul Baldwin. Soldatul ridică o sprinceană. Oamenii se îmbulzeau. Sophie era aici… O simţeam. inima mi se strângea la gândul greutăţii sarcinii ce mă aştepta. nebunule. adică. Am tras adânc aer în piept şi am făcut un pas spre poartă. râsul… — Tacă-ţi gura. Şi Sophie a mea. Am rânjit şi i-am făcut cu ochiul. Am venit cu treabă şi voi face treabă. Undeva. se răsti soldatul. Te rog. Cu toate acestea. — Da. Capitolul 41 — Ce este. ajută-mă să pot face asta. Am făcut o reverenţă către soldat şi am zâmbit. Am mers aproape o oră pe străduţele întortocheate până să ajung în sfârşit la porţile castelului. atunci. Treabă importantă… Nu atât de importantă ca a dumneavoastră. în acest loc stâncos şi dezolant. O trupă de soldaţi în uniforme. Stomacul mi se strânse. Cine te aşteaptă înăuntru? — Domnul mă aşteaptă. Unii erau lăsaţi să intre. stăteau de pază la capătul podului coborât. Înălţimea Ta. alţii erau daţi la o parte cu brutalitate. Doamne.

nu? am exclamat eu. — Ce zi tristă. Îmi aruncă sacul înapoi pe spate. ar cam fi nevoie de puţină uşurare pe aici. dacă există un spirit ca al dumneavoastră. Ar cam fi nevoie de puţină uşurare aici. — Trece-ţi fundul înăuntru. haide. nasul şi am pocnit din degete dând la iveală o prună uscată. Băiatul chiţăi încântat. Nu e tocmai ziua ta norocoasă. — Da. I-am dat sacul meu. Acum îmi e mult mai bine. — Aveţi dreptate. I-am atins bărbia. ţine un pic. Martorii aplaudară. Albert. chiar aşa! Să nu-mi spui că lordul Baldwin se teme de râs. Am îngenuncheat în faţa băiatului unui fermier. înainte de a te trezi cu o sabie în el. bufonule. Drept ce mă iei? Un nebun? zise el pufnind în râs. urlă gardianul la mine. Uite. Mi-am încrucişat braţele. Înălţimea Ta. Vreau să spun. Ce rău ar putea face? Chiar şi soldaţii din preajmă părură să se înmoaie. băiete. — Ei. nu-i aşa? Când râsul e curmat de spadă. M-am aplecat umil. Îl cheamă Palimpost. — Domnul Baldwin? Soldatul se încruntă la mine. zidurile castelului se înălţau 103 . Mă simţeam mai liniştit. Are dreptate omul. Chiar şi morocănosul ăsta ar fi putut fi păcălit să scoată un zâmbet. acum sunteţi îndoit înnebuniţi. M-am mai uşurat. doar că încă nu o ştie. Albert. dă-i voie nebunului să intre. Intrasem. — Lasă-l să intre. făcându-le cu ochiul şi mulţumind femeii şi băiatului fermierului în timp ce intram pe poartă. am adăugat eu. domnule. cavalere. M-am înclinat pentru ultima dată. — Avem deja un nebun. Trebuia să spun ceva care să îmi aducă un avantaj. Podul scârţâi sub paşii mei. zise o femeie drăguţă şi durdulie. nu? Se pare că suntem toţi înnebuniţi. nu e nevoie de mine aici. Probabil că îi faceţi pe soldaţi să se prăpădească de râs.aşteaptă. — Ei bine.

Eu. La curte încă se mai ţinea sfat. Unora li se spunea să se aşeze şi să aştepte. şi pene la pălării. care dădeau pe dinafară de 104 . Capitolul 42 Curtea lui Baldwin era adunată în sala cea mare. la care ducea coridorul principal. o căutam pe Sophie. altora.deasupra mea. Eram bufon. Aveam treabă. le răspundeam făcându-le cu ochiul sau cu o jonglerie. oameni cu plângeri – fie nobili. în care oamenii forfoteau de colo-colo. străjuit de arcade mari din piatră. Am simţit un nod în gât. Baldwin se afla de partea cealaltă. Un bărbat purtând o fustanelă. sculptate cu scene ce descriau cele patru anotimpuri. M-am îndreptat spre intrarea în castel. îmi îndeplinisem rolul perfect. Era înainte de prânz. carouri şi pantaloni strâmţi. blocând trecerea. Nu ştiam încotro s-o iau. Şi. Am intrat într-o curte mare. Soldaţi cu halebarde în mâini stăteau înaintea lor. Oamenii mă vedeau şi zâmbeau. Nu ştiam dacă Sophie se afla aici sau măcar dacă era în viaţă. paji agitându-se pe lângă ei. în schimb. Inima îmi zvâcnea. se deschideau de fiecare parte a intrării. aruncând şi prinzând nişte mingi… cine şi-ar fi închipuit că un asemenea om ar putea reprezenta un pericol? Luat de mulţime. Eram aici. având scutul cu leu. Tot ce trebuia să fac era să îi conving să mă lase să intru. curteni cu veşminte colorate şi pelerine. blazonul seniorului. părea să ţină socoteala programărilor. fie simpli orăşeni. Un uşier. Am urmat drumul oficial: cavaleri purtând obişnuitele tunici şi pantaloni. ţinându-le armurile şi coifurile. ori cu un gest rapid al mâinii. am ajuns la sala cea mare. Până acum. Două uşi mari de stejar. Soarele era sus. pe oriunde treceam.

Dar ţine-te departe cât timp se discută chestiuni importante. ridicat pe un postament deasupra podelei. Când mi-a venit rândul. La privirea cercetătoare a uşierului. Uşierul pufni. Era plină de o mulţime de oameni. neagră. Părea cu totul lipsit de interes. Părul negru îi cădea pe umeri. Baldwin! Stătea mai degrabă răsturnat. Mă privi iute din cap până în picioare. Purta o mantie cu alb şi purpuriu peste o cămaşă largă şi pantaloni strâmţi. Încăperea era imensă – înaltă cât cel puţin trei caturi. purtând aceleaşi veşminte ca şi mine. Un vechil purtând haine galbene arăta spre un şerb şi 105 . — Ai să îl găseşti fără îndoială dormind laolaltă cu câinii. Din spatele unui grup de negustori şi creditori care discutau gălăgioşi pe tema dobânzilor.îngâmfare. visasem că voi face mai mult decât să îmi trec cuţitul pe la baza gâtului lui. mă împinse înăuntru. La picioarele lui îngenunchease un om simplu. decât aşezat într-un jilţ mare. li se permitea să intre. Palimpost. Baldwin…! La vederea lui mă trecură fiori pe şira spinării. şi făcea jonglerii. Am păşit într-o sală mare. Mi-am zărit noul rival. văr al lui Palimpost caraghiosul. am trecut pe o treaptă mai înaltă de unde puteam vedea mai bine. din partea ciudaţilor din familia mea. Şedea pe o treaptă. din stejar masiv. lungă şi dreptunghiulară. Spre uluirea mea. ca şi când aceste proceduri plicticoase îl împiedicau să aibă o zi excelentă la vânătoare. venit cu o doleanţă. alături de Baldwin. am păşit înainte şi m-am anunţat îndrăzneţ: — Sunt Hugh din Borée. Vă rog. De undeva de sus se auzi o voce. Mi s-a spus că o să îl găsesc aici. Timp de săptămâni. iar bărbia ascuţită era acoperită de o barbă scurtă. am şoptit: Probleme de familie. aşteptând la rând să poată vorbi cu ducele sau şezând în jurul unei mese lungi.

În cazul în care turma se va pierde. încuviinţă sfătuitorul. cel care moşteneşte toate proprietăţile? — Aşa este. nu ne va aduce niciun fel de beneficiu. şambelane…? — Sunteţi stăpânul pământului meu. Şi pentru aceasta. dar noi suntem doar nişte fermieri umili. La petreceri. 106 . Se uită prin sală. Nu a mai muncit nici măcar o singură zi la fermă de ani de zile. nu-i aşa. Baldwin zâmbi larg. îl dojeni ducele. de pildă. pentru oameni cu proprietăţi. Eu sunt cel mai mare… Reclamantul rămase cu gura căscată. — Dar. — Dumneavoastră. se uită Baldwin la el. de sărbători… ezită fermierul neştiind cum să răspundă. — Deci. sire. Legea trebuie să fie respectată. Nu primul născut este. Mi se pare totuşi că ar exista o posibilitate. — De aceea. se pare că sunt nevoit să împart aceste oi între doi beţivi. obiecţiile tale sunt întemeiate. zise reclamantul. Un hohot general de râs făcu ocolul sălii. sire. Turma asta de oi este tot ce avem. Cel dintâi dintre cei dintâi născuţi. declară Baldwin. privind disperat în jur. se înclină şambelanul. da. Baldwin rânji. cred că legea ar fi foarte bine aplicată dacă aceste preţioase oi îmi vor fi date mie. continuă el. fermierule. — Tu. Nu este aşa? Cu toate acestea. nu faci decât să munceşti? Tu nu bei la rândul tău? — Poate.spunea: — Reclamantul încearcă să nege dreptul de proprietate. Fermierul căută ajutor. — Stai potolit. — Dreptul de proprietate? Baldwin se întoarse către unul dintre sfătuitorii lui. sire? — Da. atunci când ne-am sărbătorit aniversarea căsătoriei. Fratele meu mai mare este un beţiv. turma de oi trebuie dată celui mai mare dintre copii. — Pentru nobili. sire. prin lege. se ridică fermierul. Aşa ne plătim datoriile faţă de dumneavoastră. Pentru mine şi soţia mea… ferma asta este totul.

La început timid. Înălţimea Ta. Dă reprezentaţie. sire. — Un cavaler. zise cineva. Asta era şansa mea. sire. Dar trebuia să mă stăpânesc. — Este un nebun. Un paj se înclină spre Baldwin. — Cine vorbeşte? întrebă Baldwin tresărind. cu aceeaşi uşurinţă cu care acum îl ruina pe bietul fermier. Mă cuprinse furia. insistă fermierul. — Bine.— Aşa că le iau eu. am strigat. De aceea venisem. sire. — Dar în vest nu avem niciun fel de duşmani… Am tras aer în piept şi mi-am luat avânt. râsul se însufleţea. Am înghiţit în sec nervos. Pe măsură ce devenea tot mai clar că era o glumă. nu să mă răzbun pe acest porc. am spus eu din rândul petiţionarilor. Mi-am făcut loc până în faţă. Se sprijini de jilţ. Mai sunt şi alte pricini de judecat? întrebă Baldwin pe un ton ce arăta că nu mai avea chef de aşa ceva. un hohot de râs cuprinse întreaga sală. Acesta era omul care îmi furase totul. Capitolul 43 — Este o problemă legată de pământurile dumneavoastră din vest. Aş fi vrut să mă reped la Baldwin şi să îmi înfig cuţitul în gâtul lui. dar mi-e teamă că acum aveţi. — Vă aşteaptă alaiul de vânătoare. Baldwin 107 . — Îmi pare rău. în numele patrimoniului. — Aş avea eu ceva. oile astea sunt tot ceea ce avem. declară Baldwin. Din rândul petiţionarilor se ridică un freamăt de surpriză. Am făcut o incursiune rapidă şi i-am tăiat şi i-am ars pe toţi duşmanii dumneavoastră din vest… Baldwin se ridică în picioare. sire. Venisem aici pentru Sophie. — Dar.

Nu-i aşa. zise nobilul. Am auzit că aici. am auzit că Palimpost nu mai poate smulge un zâmbet nici de la o scroafa beată. Mi-am făcut studiile cu Norbert. Cu siguranţă că eşti nebun din naştere.se holbă la mine şi păşi înainte. — Băiatul ăsta te provoacă. Să vedem cu ce anume vine din Borée. Palimpost. — Cu tot respectul. M-am înclinat din nou cu toţi nervii încordaţi. — Mi se pare cinstit. 108 . Că şi-a pierdut hazul. — Cine eşti. voi pleca imediat. dragul meu bufon adormit. M-am înclinat. — Fă-ne să râdem. te asigur de asta. Privirea lui rece îmi îngheţă sângele. la curte. — Aşa este. animăluţul meu preferat? Bufonul se ridică. Dacă dai greş. ce parcă tocmai fusese trezit din somn. Şi ai mai şi venit atâta drum din marele oraş doar ca să ne înveseleşti. faimosul bufon de acolo. şi mai discutăm despre viitorul tău. Un bătrân cu picioarele ca nişte butuci. zise Palimpost. nebunule? Cine ţi-a dat voie să vorbeşti? — Sunt Hugh. ar fi nevoie de un pic de voie bună. — Ei bine. Baldwin coborî de pe platforma pe care se afla jilţul şi veni către mine. într-adevăr. sire. Avem deja un nebun. rânji Baldwin la bufonul lui. sire. — Voie bună? Curtea tânjeşte după voie bună…? Baldwin se încruntă fără să înţeleagă. Nu îl ascultaţi. am zis eu mergând în mijlocul sălii şi adresându-mă adunării. ai venit degeaba. e dată de glumele tale răsuflate. Din Borée. îţi vei exersa talentele în faţa şobolanilor din temniţele noastre. — Singura noastră nelinişte. M-am înclinat. cu părul alb şi nişte buze groase. Vrea să aducă nelinişte în ducatul dumneavoastră. Poate că băiatul are dreptate. Ascultaţi. dacă nu o să vă înveseliţi. Vă voi face să râdeţi. — Potoliţi-l. sire.

doamnele.Capitolul 44 Stăteam în mijlocul acelei încăperi imense. — În cele din urmă. Îi câştigasem. Aşa că au căutat în sat şi au găsit cel mai bun taur. În curând aveau să se îmbogăţească. — Doi ţărani aveau un singur denar şi. Oamenii se uitau unul la altul şi clătinau din cap. am continuat eu. ştiţi toţi povestea cu vaca din Amiens. Doar cât să fiu considerat amuzant. Am putea avea de două ori mai mult lapte şi de două ori mai mulţi bani“. îi vindeau laptele. vaca s-a îndreptat spre stânga. Şi. Le captasem atenţia. au adus taurul. în loc să se lase 109 . am croncănit eu. Într-o zi. se apropie de ea din stânga. Toţi păreau atenţi la cuvintele mele. Am zâmbit şi am imitat taurul. deşi el nu se uita în direcţia mea. Când a venit dinspre dreapta. Dar. s-au hotărât să cumpere o vacă aşa încât să poată vinde lapte în fiecare zi. a strigat cineva. Vaca asta din Amiens nu voia cu niciun chip să se împerecheze. — Cu siguranţă. În mijlocul unui grup de cavaleri l-am văzut pe Norcross. spune-o tu. — În ziua stabilită pentru împerechere. Apoi. Toţi zâmbeau… cavalerii. am avea două. unul dintre ei a zis: „Dacă am putea să împerechem vaca asta. bufonule. ţăranii şi-au pus mâinile în cap disperaţi. Am zărit o doamnă atrăgătoare şi m-am dus spre ea. Am privit la cei din încăpere. ca să îşi mărească averea. dar vaca se îndreptă spre dreapta. — Nu o ştim. acesta încercă să se urce pe vacă pe la spate. dar vaca s-a foit. Mulţimea şuieră de plăcere. Şi toată lumea ştie că vacile cele mai bune de pe aici sunt cele din Amiens. în fiecare dimineaţă. L-am privit îngrozit. chiar şi ducele însuşi. castelanul lui. Mai întâi. căpetenia armatelor ducelui. O sută de perechi de ochi erau aţintite asupra mea. Toate simţurile îmi spuneau că acesta era omul care mi-a ucis fiul. Aşa că s-au dus şi s-au târguit pentru cea mai bună vacă pe care au găsit-o şi care dădea foarte mult lapte.

Sala era în culmea veseliei. — Deci. „Nu ştiu dacă vă pot rezolva problema. — La cineva ca dumneavoastră. Ai obţinut slujba. dar un lucru este sigur. apoi am revenit la locul meu. am spus eu. am răspuns eu. şi cu vederi atât de largi încât întotdeauna ştia de ce lucrurile sunt aşa cum sunt. doamnele. L-am văzut pe Norcross rezemându-se în coate şi ascultându-mi povestea. Dar. Baldwin se apropie şi mă bătu pe umăr. 110 . Poţi rămâne. Oamenii izbucniră în hohote de râs. dacă încerci să umbli după o ţăcăneală. o ia în partea cealaltă?“ „Da!“ au strigat ei. Mulţimea râdea în hohote. le-a răspuns: „Ziceţi că dacă taurul încearcă să se împerecheze cu ea dinspre stânga. Cavalerii.păgubaşi. sala cea mare răsună de aplauze. — Eşti într-adevăr amuzant. Mai ştii poveşti din astea? — Multe. o ia încolo. cum de v-aţi dat seama?“. Pentru a fi mai convingător. L-au întrebat: „Ce ar trebui să facem?“ Cavalerul cel înţelept. nu?“. bufonule. şi dacă încearcă din dreapta. — Povestea ta se opreşte aici. am făcut un salt şi m-am răsucit în aer. M-am întors din nou către Norcross. da“. ducele. de dragul poveştii. cavalere. „Este într-adevăr din Amiens. M-am înclinat către duce. Apoi. zise Baldwin. şi soţia mea este şi ea tot din Amiens. — Aşa cred şi eu. s-au hotărât să ceară sfatul celui mai înţelept om din ducat. Cavalerul se gândi un pic. Veselia lui Norcross începu să pălească şi se uită la mine cu faţa roşie de furie. în afară de Norcross. Un cavaler atât de înţelept. — Probabil că în Borée se râde foarte mult. M-am dus spre el. au strigat ţăranii. ţăranii au venit la acest cavaler foarte înţelept şi i-au spus păţania lor cu vaca. este bun şi el. „Da. noul meu tovarăş. Vaca voastră este din Amiens. M-am urcat pe masa de lângă el şi am continuat: — Păi. Toţi. zise el.

Mi-am ridicat braţele triumfător. — Să mă retrag? Dar nu vreau. Baldwin anunţă un mare banchet la palat. Nu v-am slujit cu toată fiinţa mea? — Cu ceea ce ai tu mai puţin. Am fost anunţat de şambelanul ducelui că eu aveam să joc rolul principal la festivităţi. La cimitir. Atunci. Mi-am petrecut vremea exersând. Acesta avea să fie primul meu test adevărat! În ziua întâlnirii. din acest moment poţi să te retragi. îl răsuceam. porc şi oaie se împrăştiau în tot castelul. Dar în sinea mea ştiam că mă aflu la câţiva paşi de omul pe care jurasem să îl ucid. auzise de reprezentaţia mea şi era nerăbdătoare să mă vadă la lucru. Menestrelii repetau pe peluză. purtând cele mai bune uniforme. Era primul meu spectacol adevărat. Trebuia să strălucesc. În vatră se puneau buşteni groşi. veni şi seara banchetului. Soţia ducelui. Arată-i noului bufon unde îţi este culcuşul. îmi făceam săriturile înainte şi înapoi. cavaleri şi alţi nobili din toată regiunea. În cele din urmă. declară Baldwin. aceleaşi tunici în alb şi purpuriu duceau platouri şi candelabre în marea sală de baluri. am înaintat spre sala cea mare. Vezi dacă îi poţi înveseli pe cei de acolo. Sala mă aplauda. tot castelul fierbea de pregătiri. recapitulam toate glumele. fiecare dintre ele fiind acoperită 111 . — Palimpost. Emoţionat ca un însurăţel. la care a invitat conţi. doamna Heloise. Aromele apetisante de gâscă friptă. Patru mese lungi umpleau încăperea. Aruncam toiagul. O armată de servitori. Capitolul 45 La două zile de la sosirea mea. Ducele ştia cum să risipească ceea ce aparţinuse supuşilor săi săraci. stăpâne. pentru a rămâne în graţiile lui Baldwin. îţi ofer o nouă slujbă.

nebunule. — Desigur. Am făcut o tumbă spre ea. acum două zile nu ţi-ai auzit 112 . îşi făcură intrarea ducele şi soţia sa. am strigat sărind din braţele omului. — Doamne. lady Kate.cu cea măi fină pânză şi având pe ea candelabre pe care era încrustat un leu – emblema ducelui. — Bun venit tuturor. Se auzi un râset uşor. nebunule. Astă-seară avem multe de sărbătorit. — Voi fi onorat să dau o reprezentaţie în cinstea dumneavoastră. doamnă. zise lady Heloise. O singură privire mă făcu să înţeleg că ducele nu o luase de nevastă de dragul frumuseţii ei. Curtea a fost îmbogăţită cu o nouă turmă de oi. Cuplul făcu turul încăperii. lady Heloise. zise lady Heloise. Toată lumea se prindea în joc. Totul era menit să ridiculizeze bărbatul şi să măgulească nevasta. Poate va da el tonul cu câteva giumbuşlucuri. Desigur. Baldwin se ridică şi închină o cupă. Oaspeţii care soseau erau întâmpinaţi cu mare pompă. Au luat loc la cea mai mare dintre mese. Am rânjit atingându-i barba. — Am auzit că noul animal de companie al soţului meu este o adevărată nebunie. Numai după ce încăperea se umplu. — Voi face tot posibilul. Sunt aici. După ce toţi invitaţii lor s-au aşezat. dar am aterizat în braţele unui bătrân gras care şedea pe acelaşi rând. indiferent cât ar fi fost de urâtă. stăpână. Heloise înclinându-se şi primind complimentele lor. Şi mai e şi sosirea unui bufon din Borée. Hugh ne va face să râdem. Eu mă înclinam în faţa fiecăruia şi îi prezentam cu aprecieri glumeţe: — Obscenitatea sa ducele de Loire şi minunata lui nepoată… ă soţie. probabil că am fost orbit de frumuseţea dumneavoastră şi nu am văzut bine. Eu… — Aici. Baldwin îmbrăţişând bărbaţii şi făcând glume cu ei.

Am sărit pe masă în faţa lui. aprobă preotul. din nou. — Atunci. „Un lucru îl scuză pe altul. M-am repezit la un servitor care ducea o tavă cu friptură. zise preotul. La celălalt capăt al mesei. striga lady Heloise. încântat de provocare. Am luat o halcă de carne. părinte. a rostit: „Am avut-o pe sora dumitale. Omul simţea că avea să înfrunte furia divină. zise preotul. Preotul se uită în sus: — Mie? — Să vedem. acesta… Un om se duse la un preot să îşi mărturisească numeroasele păcate. „Iar eu pe mama dumitale de câteva ori“. părinte“. la rândul lui. 113 . — Este adevărat. un preot cu burta mare dădea pe gât o halbă de bere. încă un păcat. A zis că mai avea ceva de mărturisit. râdea şi el uitându-se în jur. Se servea mâncarea – lebede şi gâscă. păcătosul ăsta simţea că ar fi putut scăpa de orice. „Pe sora mea!“ se miră preotul. Unde ai ţinut ascunsă o asemenea comoară? Toţi hohoteau bine dispuşi. Preotul. ce părere o să ai despre asta la sfârşit. Halbele şi paharele erau umplute de servitorii care forfoteau întruna. zise preotul. omul a zis că îşi bătuse prietenul cu o bâtă. Nu îi datorezi nimic lui Dumnezeu. Poate că eu sunt cea care a fost orbită. astea două se anulează reciproc. Cel de colo este Hugh sau Palimpost? Cei de faţă chicoteau la gluma gazdei. dar adăugă că acesta. una o exclude pe cealaltă. eşti iertat“.“ Acum. ruşinat. Suntem iertaţi amândoi.“ Oaspeţii aplaudau şi râdeau. am continuat eu. După ce preotul l-a încurajat. Chiar şi eu m-am înclinat. Zicea că avea multe de mărturisit. omul i-a zis că furase de la un prieten. „Păi. îi furase ceva la fel de valoros pentru a fi chit. Se întoarse către Baldwin. dar că primise lovituri de acelaşi fel în schimb. dar îi era mult prea ruşine. — Apoi. „Aşa că. — Mai zi.numele strigat cu atâta încântare. şi porc. Mai întâi. nebunule. făcând să se zguduie paharele şi farfuriile.

Cine ştie diferenţa între mediu şi rar? Oaspeţii din jurul meselor se uitau în jur şi ridicau din umeri. Spre oroarea mea. un şir de servitori ieşiră din bucătărie purtând platouri cu diferite preparate. L-am văzut pe Baldwin acceptând felicitări şi arătând încântat de reprezentaţie. Hohotele se auzeau tot mai tare. 114 . Îmi intrasem în mână. — Delicios. sângele mi se înfierbântă de furie. mi-am dat seama că servitorul era de fapt fermierul căruia i se confiscase turma cu numai două zile în urmă. am auzit chiar că bunul nostru cavaler este atât de îngâmfat. onoraţi oaspeţi. la un loc cu mai mulţi cavaleri. — Acela nu este cavalerul Norcross. am suspinat eu. se înclină servitorul. Dar optsprezece e rar. bufonule. doamnă. — Te rog. Se holba la mine. Cu şi mai multă pompă. dar cum faţa cavalerului se înăsprea. — Aşa voi face.— Minunat. Care dintre noi ar putea fi iertat de mai multe ori pentru îngâmfare? De fapt. stăpâne. am spus făcând o plecăciune. Pe loc. — Treisprezece centimetri este medie. stăpâne. Hohotiră din nou. zise Baldwin cu gura plină. continuă. înfundându-şi faţa pe acolo? Norcross miji ochii la mine. La capătul aceleiaşi mese la care şedea Baldwin l-am văzut pe Norcross înfigându-şi cuţitul în carne. încât îşi strigă propriul nume de câte ori e în culmea plăcerii. — Miel. Baldwin înfipse un cuţit într-o halcă de miel şi înghiţi o bucată chiar sub ochii servitorului său. cine este mai curajos decât bravul nostru cavaler Norcross? m-am adresat oaspeţilor. iar din gură firicele de sos i se scurgeau în barbă. — Spuneţi-mi. din noua noastră turmă. Norcross îşi puse cuţitul pe masă. Baldwin se ridică. M-am dus către o doamnă care roşea. nu ţi pare? — Aşa este.

— Şi mai sunt şi cei care întreabă. L-am evitat cu uşurinţă ocolind masa. nemailuându-şi nici măcar o secundă ochii de pe mine. nu mai chicotea nimeni. Şi ne amuză foarte tare. spre încântarea oaspeţilor care păreau să facă deja pariuri dacă Norcross mă va prinde şi îmi va tăia gâtul sau nu. Nebunul a făcut totul la rugămintea mea. Norcross. Hugh. glăsui cavalerul roşu la faţă. rosti lady Heloise ridicându-se. răspunse Baldwin. Norcross mă urmări greoi şi uşor ameţit de băutură. Am făcut o săritură în aer şi am fugit spre Baldwin. Dacă i se va întâmpla vreodată ceva. — Veţi constata că. — Ţi-ai ales un adversar pe care nu e bine să îl înfurii. ce au în comun cavalerul nostru şi podoabele sărbătorii. Se întoarse la locul său. În aer plutea o linişte încordată. Norcross răsufla frustrat. clopoţeii lor sunt doar de frumuseţe. Linişteşte-te. Vreau să lupt cu bufonul. în centrul atenţiei întregii curţi. M-am prefăcut că fug. — Ba nu o va face. — V-am servit cu credinţă. — Ajutor. nebunule. voi şti cine este autorul. zise el.acestea încetară. zise Baldwin. m-am aruncat în braţele protectoare ale lui Baldwin. — Vrea să mă ucidă. De data aceasta. La aceasta. Încet. — Dar ăsta nu este un bărbat. cavalerul ţâşni în picioare trăgându-şi sabia. se pare că l-am înţepat cam adânc. Ocoli masa şi se repezi spre mine. Noul nostru nebun tocmai ţi-a intrat pe sub piele. Nu am nicio sabie şi. sire. ajutor. am continuat eu. — Mă insultă. îşi împinse sabia grea înapoi în teacă. Un hohot sănătos şi nu o crimă ar trebui să te vindece. — Ba nu vei face asta. stăpâne. am continuat eu. În fine. eu voi fi cel care va râde. Nu îngădui aşa ceva din partea nici unui bărbat. ci doar un nebun. stăpâne. totuşi. Eşti în siguranţă. 115 . — Data viitoare.

bucătăreasa. Ia şi tu. Şi Jacques. dintre gărzile de la palat. prefăcândumă un client pretenţios. un sergent mai vesel. Cei care îl serveau pe duce numai din obligaţie sau de frică îmi şopteau cuvinte de încurajare. Capitolul 46 Nu aveam timp de pierdut. care se crăcăna de râs la glumele mele. bucătăreasa. M-am uitat spre celălalt capăt al încăperii. care făcea ca bucătăria să pară ca o corabie proaspăt lansată la apă. Bette.bâigui Baldwin cu gura plină de carne de miel. Hugh cel Curajos. Dar. Aruncă apoi câteva bucăţi de grăsime de pe farfuria lui pe podea. Am trecut pe la toate. fiind tot timpul atent. Printre aceştia. am câştigat un anume statut în rândul personalului castelului. Şi am căutat şi acolo. observă Bette. Ştiam. Din momentul în care nobilii nu mai au nevoie de ele. o femeie cu faţa roşie şi umflată şi cu o limbă ascuţită. valetul care avea în grijă camerele de sus. I-am întrebat pe toţi dacă auziseră cumva de o tânără blondă care să fi fost ţinută captivă la castel. Era în viaţă. în timp ce făcea 116 . Trebuia s-o găsesc pe Sophie. În urma înfruntării dintre mine şi Norcross. — Ai încercat la bordeluri? îmi făcu cu ochiul sergentul. acolo le trimit. Dar şi el îşi făcuse. Ştiam că de acum îmi făcusem un duşman pe viaţă. Şi mai era şi Henri. — Pari să ai o faţă cam lungă pentru un bufon. Mi se dăduse o poreclă. Îmi făcusem deja câţiva prieteni utili. niciuna care să corespundă descrierii lui Sophie nu se afla printre târfele de la Treille. şi care mânca alături de mine în bucătărie. într-o dimineaţă. Sau mi se mai spunea Hugh cel Scurt. Nimeni nu ştia de aşa ceva. slavă Domnului.

Sunt întotdeauna pline de guri de hrănit. 117 . — De unde să cunoască un necioplit ca mine pe cineva de viţă nobilă? am rânjit. Taverna. Am ridicat privirea: — La Tavernă? Se ridică pe vârfurile picioarelor pentru a ajunge la un bol cu usturoi cocoţat pe un raft înalt. Eu sunt sânge din sângele ducelui însuşi. totuşi. Cel puţin pentru o vreme. Am privit-o pentru a-i mulţumi. zise în barbă.aluatul. zici tu. Bucătăreasa mă privea neîncrezătoare. scumpule. E de viţă nobilă sau o femeie simplă? Mi-am ridicat capul din castronul cu supă. Poate în afară de tine… — A. se furişă în spatele meu şi îmi spuse în şoaptă: — Poate că. Râse şi îşi văzu de treburile ei. — A unui prieten. — Nu a mea. Părea că se juca cu mine. Dar când se întoarse cărând un butoi. este nevoie de patru inşi pentru a-i scoate. Nu am obţinut mai mult de un zâmbet furiş. Iar te gândeşti la iubita ta? Aş fi vrut să pot avea încredere în ea. am minţit eu. ci a unui prieten. curăţându-şi usturoiul pentru supă. M-a rugat cineva să întreb. Am făcut un mic truc de magie. am iscodit prin curtea castelului în timpul plimbării de după-amiază. O dată sau de două ori m-am aventurat mai aproape. da. Le spunem Taverna. încercând să îi înveselesc pe paznici. dar Bette o ştersese repede spre cealaltă parte a bucătăriei. am aruncat nişte mingi în aer. ceea ce cauţi se află la Tavernă. Bette. eu… Bette îmi făcea jocul. În zilele următoare. — Pivniţele. Toţi ajung acolo pe propriile picioare dar. de regulă. mi-am răsucit toiagul. De aceea slugăresc în vatra asta până noaptea în fiecare zi. Am observat o uşă grea de fier ce era întotdeauna păzită de cel puţin doi soldaţi din garda lui Baldwin.

O simt cu tot sângele meu. Niciunul dintre cei de aici nu îşi mai aminteşte cum e să râzi. De ce crezi că ţi-am păstrat întotdeauna cele mai bune bucăţi de carne? Doar nu crezi că eşti chiar aşa de amuzant. — Eşti tare ciudat. Bette nu părea surprinsă. Într-o noapte. am spus disperat. Am încercat chiar să îl păcălesc pe Baldwin. urlă un paznic la mine. Expresia lui Bette se schimbă. dacă ai nevoie de aşa ceva. Dar noaptea te întristezi şi te perpeleşti ca un iubit părăsit. sări un altul. Pe soţia mea o caut. Dar de ce o faci? — Te asigur că nu pentru glumiţele tale proaste. adăugă. Geoffrey şi Isabel… Ei sunt prietenii mei. Bette se aşeză alături de mine. Bette. Trebuie să intru. — Taverna. după ce terminase judecarea plângerilor. Bette. — Dacă vrei să arunci o privire înăuntru. deveni mai prietenoasă. în timp ce îmi luam cina în bucătărie. I-am luat mâinile. i-am spus într-o doară: — E timpul pentru ceva de băut. Hugh. Cum aş putea intra? Cine m-ar putea ajuta? Am încercat cu şambelanul.— Cară-te. De ce am eu impresia că iubita asta pierdută nu este a prietenului tău? Nu mai puteam să îmi ascund tristeţea. stăpâne. — Ştiam eu că nu eşti nebun. nebunule. — Ai dreptate. zise ea. sau pentru cuvintele tale măgulitoare. Am încercat în toate 118 . Hugh. „sunt sigur că Norcross ţi-ar găsi un loc acolo“. Într-o zi. Doar zâmbi. prefăcându-mă că auzul acestui nume mă face să tremur. De cavaleri călare. Toată ziua nu eşti decât zâmbet şi giumbuşlucuri. Iar eu aş putea să fiu prietena ta. Ce-ar fi să vă fac o cinste la… Tavernă? Baldwin râse şi îi spuse pajului său: — Nebunul e aşa de disperat după ceva de băut că este dispus să rişte să ia vărsat. nu? Ţie îţi datorez vieţile lor. — Am nevoie de un prieten mai mult decât ai putea să îţi dai seama. Dar am continuat să complotez. A fost luată din satul meu. Hugh. Ştiu că este aici. Am şters-o.

doamnă. la acelaşi chip. Doar un nebun ar putea să vrea să intre în Tavernă. Nu te pot minţi. Peste grădini sufla o boare rece. Alături de ea era şi bufonul. În noaptea aceea. Lady Emilie se înfăşură în mantie. Dar e o vorbă pe aici. doamnă. Revenea mereu la acelaşi lucru. Şi mie îmi este. iar gândurile îi zburau undeva. poate că nu. Simt că înnebunesc. — Nu e cu putinţă? Bucătăreasa se holbă la mine o bună bucată de vreme. Emilie încercase să citească din cartea cu poveşti eroice. — Râsul îmi este familiar. departe. Bufonul se aşeză în faţa ei. — Nu este nevoie de un medic pentru a vedea ce anume se întâmplă cu tine. obositori şi mereu bâzâind în 119 . Inima o durea. încercând să îmi ghicească intenţiile. Cea mai sigură cale de a intra în ciorbă este să îl rogi pe bucătar. Pentru un nebun. bufonule. dar întorcea paginile fără să le priceapă înţelesul. Se obişnuise cu gândul că bărbaţii erau ca muştele. mai devreme în noaptea aceea. Rimele poeţilor şi poveştile cu eroi imaginari nu o mai captivau. Norbert observase frământarea ei. şi de aceea şi melancolia trebuie să îmi fie familiară. nu-i aşa? Faţă de oricine altcineva. Asta era ceva nou pentru Emilie. — Îmi este dor de el. Ce se întâmplă cu mine? se întreba ea. Îţi este dor de prietenul nostru. Norbert. Bufonul bătuse la uşa ei. şi-ar fi muşcat limba. — Nu eşti singura. pradă unor sentimente nelămurite pe care nu le mai încercase niciodată. ci spiţer? se prefăcu ea că îl ceartă. — Acum nu mai eşti doar bufon.felurile. dar nu a fost cu putinţă. Capitolul 47 Era răcoare pentru o noapte de vară în Borée.

— Simt că eu l-am trimis în misiunea asta. cu tot respectul. Hugh De Luc. Emilie îşi încordă auzul. Pur şi simplu… le am. ştii şi tu. O lume îi despărţea dar. Îşi va găsi şi soţia. ci prieteni. Îi luă mâna. apoi zâmbi. Aşa că se frământa în grădină. Hugh De Luc. aici. Îi promisese preotului că se va trezi devreme pentru rugăciunea de dimineaţă. — Îţi asumi foarte multe riscuri nutrind asemenea sentimente. cu toate acestea. răzbătură voci. din aripa locuită. sub aceeaşi lună. doamnă. Dar mă rog să se întâmple. — Dumnezeu să te aibă în pază. — Nu îţi face griji. Era aproape sigură că nu avea să îl mai vadă vreodată. Vocile se auziră mai tare. Cum era posibil? Îl cunoştea pe Hugh de doar câteva săptămâni. doamnă. Norbert avea dreptate. îi spuse Norbert. nu au mai fost stăpână şi servitor. — Se pare că inima mea aparţine tuturor bufonilor. şopti ea apoi se îndreptă spre loja de deasupra grădinilor. Emilie roşi. Apoi îl urmări cu privirea în timp ce acesta se întorcea în castel. undeva. Mulţumesc. — Nu tu l-ai trimis. Roşcatul nostru este şiret şi plin de resurse. Prin nu ştia ce minune. Pentru o clipă. îi zise ea lui Norbert. L-am învăţat. Un bărbat şi o femeie. în noaptea aceea. Cumva. 120 . Era târziu. Şi. Avea nevoie să simtă aerul rece biciuindu-i faţa. iar acum mai eşti şi clarvăzător? Emilie îl îmbrăţişă pe bufon. De dedesubt. Sunt sigur că este în siguranţă. se simţea mai aproape de el. ea ştia totul despre el. de data asta. Un prieten din vechea gaşcă. — Nu mi-am propus aşa ceva. Dar. Iar acum aş vrea să îl pot aduce înapoi. Cine ar fi putut să fie aici la o asemenea oră? Emilie se ascunse în spatele unei coloane şi privi spre umbrele ce se distingeau cu greu prin întuneric. nu este al tău ca să îl poţi aduce înapoi. prea preocupaţi ca fumurile şi faptele lor să fie luate în serios. afară.jurul ei. Nu ştiu dacă te voi mai revedea vreodată. Norbert. Grădina era liniştită. — Bufon. Hugh nu era al ei. era altfel.

Acolo. — Există o cale. În fiecare seară se duce mâncare din bucătărie în pivniţă. — Asupra ta se va abate doar recunoştinţa mea. zise Bette. Dacă soţia ta e înăuntru va fi nevoie de mai mult decât de noroc pentru a o scoate de acolo. 121 . soldaţii. în timp ce mâncam. în întuneric. Zâmbi şi puse un capac peste oală.— Nu aceasta. Nebunul care făcea treburile bucătăresei. — Ştii ce vrea soţul meu. nu-i aşa? Gărzile. Nu o mai auzise niciodată pe stăpâna ei vorbind pe un ton atât de aspru. Anne era furioasă. Restul depinde de tine. I-am luat mâna şi i-am strâns-o. Nu părea să fie un cavaler. zise ea. — Dar am sentimentul că într-un fel este vorba şi de altceva decât de ceea ce am făcut eu pentru Geoffrey. Găseşte-o! Capitolul 48 Câteva zile mai târziu. Nu aceasta este comoara. Dar ai grijă să nu abaţi furia oarbă a ducelui asupra mea. — Cum? am întrebat-o aplecându-mă spre ea. Emilie se gândi că acolo se petrecea ceva ce ea nu ar fi trebuit să ştie. Ar putea să meargă. Dacă încă mai vrei să intri în Tavernă. Oamenii trebuie să se hrănească. În robă. Era Anne. Şi cât de curând? — Nu e tocmai o taină. Îţi datorez aşa de multe. — Ţi-am spus deja. zicea ea. fii sigură. Isabel şi Thomas. dar cu sabie. Semăna mai mult cu un călugăr. Pe cine ar deranja dacă ar fi dusă de un nebun? Ochii mi se aprinseră. cu un bărbat. bufonule. — O să încerc. chiar şi… prizonierii. zicea femeia. cavalere. ţie îţi datorez viaţa verilor mei. Bette. Bette bucătăreasa îmi făcu cu ochiul şi mă luă deoparte.

Hugh. Mai întrebat dacă se află vreo femeie în temniţă. Mâine seară. Capitolul 49 Toată ziua următoare. şuieră ea. Ceea ce atât de mult timp fusese doar o speranţă. Bette se încruntă. n-am făcut altceva decât să număr orele scurse. Le-am ciocnit. Sophie era aici! Acum eram sigur de asta. — Simt că mă ia durerea de cap. Probabil că mâinile astea sunt dure şi urâte. — Este chiar aşa de evident? — Nu-ţi fie teamă. Este una în Tavernă care s-ar potrivi descrierii soţiei tale. Ce ticălos! Am fost nevoit să îl înveselesc în timp ce mă gândeam cum o să îi înfig un cuţit în inimă. şi care vorbeşte întruna despre un copilaş. Timpul trecea îngrozitor de încet. Văd de ce te afli aici.— Baldwin este stăpânul nostru. dar nici eu nu sunt străină de treburile inimii. — Vom păstra amândoi secretul celuilalt. Baldwin mă chemă ca să îl distrez în timp ce el proba nişte cizme noi. Văd că eşti îndrăgostit. Începui să roşesc. În rest. Să fii aici pe la asfinţit. Am verificat. Ca să înrăutăţească lucrurile. Şi încă ceva. Sunt prea preocupaţi să îşi primească partea lor şi să râdă de glumele tale proaste. ceea ce 122 . Aveam să o văd mâine seară. Bette. Am ridicat o ceapă aşa cum cineva ar fi ridicat o cană pentru a ţine un discurs. Ea ridică un nap. Cuvintele acestea… Ele au avut efectul unei magii pentru mine. Îmi tot repetam în sinea mea cuvintele lui Bette. Dar niciodată nu ne va putea stăpâni inimile. În sfârşit! Am îmbrăţişat-o pe Bette. nimeni altcineva nu va mai observa. acum devenise realitate. scumpete. aproape dărâmând-o pe biata femeie în oala ei de supă. cu părul blond. nu am făcut decât să aştept asfinţitul.

Spre uşurarea mea. temnicerul. — Probabil că ducele a intrat în faliment din moment ce te trimite pe tine. Bette trebăluia. am anunţat eu ceremonios. Mi-ai făcut foarte mult bine. Unul deschise uşa cea grea. Încă mai am de pregătit masa ducelui. Îmi imaginam cum vom fi din nou împreună la hanul pe care îl vom reconstrui din ruine… luându-ne viaţa de la capăt. La poarta temniţei stăteau doi paznici. Nu vrei să fii aşa de drăguţ? — Nu am decât două mâini! am glumit eu arătând spre toiag. ding. Este un loc tare nenorocit acolo unde te duci.aveam de făcut. şi un… am ridicat un deget şi am pufnit strâmbând din nas…Îl folosesc pentru scărpinat. nu m-au luat la întrebări. Era timpul să o văd pe Sophie. Ai grijă doar să nu le bagi pe celelalte în supă. ce noroc! exclamă ea zărindu-mă. Cum aveam să mai facem un copil. Hugh. 123 . şi se plângea servitorilor: — Trebuie să mă întind. lumina de la geamurile mele scăzu. Am străbătut curtea cu blidul şi cana de vin în mâini. În sfârşit. Şi dă-i şi cana aia cu vin. Cheltuielile ducelui trebuie onorate. ding… sună clopoţelul pentru cină. Apoi visam la chipul lui Sophie – cea pe care o ştiam din copilărie. Şedeam pe salteaua mea privind cum cobora soarele la asfinţit. E iadul. nebunule. zise celălalt paznic. — Eu aduc… glume la desert. — Ding. Braţele îmi tremurau uşor. Apoi mă apucă de braţ şi-mi şopti: Îţi urez noroc. Fii atent. — Asta este tot ce îmi trebuie. insistă Bette. Cine o să ducă supa la Tavernă? Hugh. Luă un blid acoperit din cuptor şi spuse: — Dă-i-l lui Armand. M-am îndreptat către bucătărie. Îşi legase o pânză în jurul capului ca să fie mai convingătoare. alţii decât cei care mă izgoniseră de acolo acum două zile. — Pe cine naiba au pus la treabă în bucătărie de data asta? întrebă unul dintre ei.

Am văzut o vatră şi instrumente de fier cu vârfurile înroşite în flăcări. Coboram cu grijă câte o treaptă. din piatră. M-a trimis pe mine în locul ei. care făcu să mă gândesc la Civetot. Uşa se trânti cu zgomot în urma mea. Este un blid de la prânz pe care poţi să îl duci sus. gemete şi ţipete agonizante. Zgomotele îngrozitoare deveniră mai puternice. Chiar în seara asta. luminat numai de lumânări. Dinăuntru se auzeau strigăte. Stomacul mi se strânse. te-aş fi ajutat să le duci jos. Am pus blidul pe masă. un ţipăt ascuţit. Dacă se afla aici. uite cine ne aduce cina. El ridică din umeri. — Câţi oaspeţi sunt azi în Tavernă? 124 . de carne arsă. ca acelea ale nebunilor.— Dacă ai fi avut nişte sfârcuri mai apetisante. — Ne-am dat dracului. cu blidul care se lovea uşor de pereţii de piatră şi carafa de vin pe care o strângeam la piept. — Lasă mâncarea aici. Doi soldaţi şedeau la o masă de lemn. rânji când mă văzu. Am simţit un miros înţepător. Brusc. ducele probabil că lea copt-o bieţilor nenorociţi. — Iar dacă tu eşti noul bucătar-şef. apoi am auzit zgomote – zăngănit de metal. coridorul dădu într-o platformă ca de temniţă. Plutea un miros greu de excremente. O scară îngustă ducea în jos. Am simţit un curent. purtând doar pantaloni scurţi. Bette unde este? — Are o durere de cap. Am tresărit. cu mânecile suflecate. — Tu eşti Armand? am spus întinzându-i blidul. lângă altele câteva din lemn. Am coborât cu băgare de seamă. nu mai ştiam ce ar fi trebuit să fac… dacă aş fi găsit-o. şuieră el. cu umerii laţi. Intrasem! Mă aflam într-un coridor îngust. În cele din urmă. cineva striga. Mă simţeam foarte uşurat. Unul dintre ei. Biata Sophie. trebuia să o scot. cu inima bătându-mi gata să-mi iasă din piept şi cu sudoarea şiroindu-mi pe gât.

Scoase de acolo o limbă de porc. Ţi-ai făcut treaba. E vesel aici. E gratis.— Ce te interesează pe tine? întrebă celălalt. Am început să torn lături în boluri. Şansa îmi scăpa. Capitolul 50 Am dat un colţ şi am ajuns la celule. Sophie… Am pus în sfârşit jos ceaunul cu supă şi am început să îmi fac treaba. niciun sunet. — Voi chiar vă atingeţi de lăturile astea? Armand trase încet blidul spre el. De ce să nu îl laşi şi pe bufon să simtă o plăcere. Oamenii aceştia trebuiau hrăniţi. Inima mi se zbătea ca un clopot de primejdie. Du-te şi serveşte-te cu ce vrei de acolo. Acum. Am dus două boluri în prima celulă. apoi o dădu celorlalţi. Doamne. săpată în stâncă. celula părea goală. Nicio lumină. ignorându-l. Ridică din umeri şi îi făcu cu ochiul tovarăşului său. iar între timp eu aveam să o caut pe Sophie în fiecare colţ întunecat. — Ei hai. Le duc eu blidele. cară-te. am văzut sclipirea unor ochi. lasă-mă să le duc mâncarea. Am pus carafa de vin pe masă în faţa lui. Îmi tremurau mâinile şi supa se scurgea pe podea. adâncă de numai câteva picioare. Un şobolan ud trecu prin faţa mea. Aproape de nesuportat. tremurători 125 . M-am uitat în jur. — La naiba. Te deranjează dacă arunc o privire? — Asta nu este o piaţă. Lasă-mă să arunc o privire. Au licărit. Mi-am petrecut ziua făcând glume proaste şi învârtindu-mă ca un titirez. La prima vedere. Era ca o peşteră. Apoi. Doar mirosul greu. — Nu am mai fost niciodată aici. nebunule. Simţeam că mai am o singură clipă ca să îmi fac treaba. Putoarea de aici depăşea orice închipuiri.

Abia dacă se uită la mine. Părea să ţină în braţe o păpuşă sau o jucărie.şi speriaţi. am apucat mânerul cuţitului. se uitau la mine cu ochii galbeni. Gemeau. Sophie? Nu ştiam dacă puteam să merg mai departe. i-aş fi ucis pe paznici. am zis punând bolul sub gratii. Vorbi într-o limbă pe care nu o înţelegeam. — Du-te la ea. O femeie! Trupul mi se încordă. iar şobolanii se serveau din rănile deschise de pe picioarele lui. se auzi un vaiet. Are o limbă fermecată. un bărbat chircit la podea. bătrâne. Nu ştiam de ce anume se făcuse vinovat ca să fi ajuns aici. Am tras aer în piept. Mâna lui slabă. oamenii arătau mai mult ca nişte animale hăituite. Dar eu nu mă aflam aici pentru el… În celula următoare. Mi-am strâns pumnii şi am pornit călăuzit de strigătele femeii. — Curaj. ceasul tău aproape că a sosit. galbenă ţâşni şi luă bolul de lemn. de undeva din adânc. Am îngenuncheat şi am pus un bol sub gratii. zise Armand de la locul lui. înseamnă că am murit. — Mai bine un nebun decât Sfântul Petru. Din întuneric apăru un cap. Apoi. Ca şi primul prizonier. Prizonierul se târî spre mine. Şi pe Norcross. O rază de lumină trecea peste părul ei lung şi ciufulit. Dacă aceasta era Sophie. dacă te mulţumeşte. trişti. în pofida dorinţei de a vomita. — Iată-ţi partenera. nebunule. Am trecut la următoarele celule fără ca măcar să mă întorc să mai iau supă. Eşti liber să faci ce vrei. Ţipătul femeii se auzi din nou. Fără păr. 126 . o faţă trasă acoperită cu răni care supurau. În Treille nu era necesar să fi făcut ceva ca să fii azvârlit în temniţă. Mi-am ţinut respiraţia când am ajuns în faţa celulei femeii. cu ochii sticlindu-i. Sub curea. — Dacă a venit un bufon după mine. urlă Armand. nebunule. Târfei nu îi place să i se tragă clapa. cu ochi sălbăticiţi. Mă cuprinse tristeţea.

am auzit-o încă o dată. Copilul are nevoie de lapte. O parte din mine se bucura. Sophie? Răsuflarea mi se opri. mort fără îndoială. Mi-am făcut curaj şi am întrebat: — Tu eşti. Dar ochii i se aţintiră pe mine. iar ochii ei mă văzură în sfârşit. Îmi întinse păpuşa ca să o privesc. Ce pot să fac? Sânii îmi sunt secaţi. Respiraţia îmi îngheţă în piept. Păreau trăsăturile ei. zicea ea abia şoptind. Nu era o păpuşă. născut mort. apoi ţipă atât de ascuţit de parcă mi-ar fi înfipt un cuţit în ureche. M-am lipit de gratii. Doamne! M-am îngrozit. Cum? — Nu vezi? zise ea dându-mi copilul. — Lasă-mă să te ajut. Nu puteam să îi disting faţa sau vârsta. Femeia bâiguia fraze de neînţeles. Ce îi făcuseră? — Sophie? am strigat. Nu era ea. — Copilul meu. — Copilul meu… striga femeia. Decât să fi fost ţinută aşa… mai bine ar fi murit. Lacrimile îmi umpleau ochii. implorând. 127 . — Sophie. Hrăneşte-l. O. Nasul plat şi umflat. — Cel mic are nevoie de lapte… îngăimă din nou. silabisi ea. Cu vinişoare galbene trecând prin ei. Era adevărat.împleticindu-se ea însăşi ca un copil părăsit. Apoi zise ceva ce părea a fi… Phillipe. ca paiele. Lasă-mă să te văd. Abia dacă o puteam vedea. M-am apropiat mai mult de gratii. cealaltă era dezamăgită. părul ei. Un bebeluş mic. îi cădea pe ochi. Vă rog… copilaşul meu are nevoie de lapte. — Bietul copil are nevoie de lapte. O. — Cum aş putea să te ajut? am şoptit. Am întins mâna. legat cu un şal. — Lapte! strigă femeia. Te rog. Părul. nu era ea! Picioarele mi se înmuiară. Doamne! Am îngheţat. întoarce-te către mine. Doamne. — Copilul are nevoie de lapte. Tot nu o puteam vedea. am zis din nou.

Un nebun mai mare nu existase niciodată. Pentru prima dată ştiam ceea ce înţeleseseră de la bun început fratele lui Sophie şi chiar şi Norbert. fusese cea mai întunecată lecţie din viaţa mea. M-am mai uitat o clipă la ea. M-am aruncat pe saltea. brun. — Pleci aşa de curând. apoi m-am avântat din nou în sus pe scări. soţia şambelanului. 128 . Hugh? Am ridicat capul şi am văzut-o pe… Estella. năpădit de o sudoare rece. Respiram ca un animal sălbatic. Îmi făcuse cu ochiul în adunare. Mi-am smuls tichia de bufon şi am aruncat-o pe podea. Acum ştiam. Capitolul 51 Am fugit.Nu puteam face nimic. iar cum acea speranţă murise. apoi o voce. violată şi lăsată să moară pe drum. probabil că iubita mea Sophie era moartă. la culcuşul meu de sub scară. Mă agăţasem de o speranţă. — Tu eşti. Trebuia să plec. Nu eram un bufon. iar părul des. Mi-am îngropat capul în mâini. pe care până acum îl văzusem numai strâns. Doar un nebun. Am rămas acolo mult timp. În cele din urmă. Această stupidă şaradă se terminase. Nu era ea. avea doar un şal pe umeri. nebunule? strigă Armand. Temnicerii râdeau în timp ce eu treceam pe lângă ei continuând să urc. Nu exista nicio speranţă. Mă sâcâise şi mă urmărise. Ochii rotunzi şi înşelători. lăsându-mă pătruns de adevăr. nu mai ştii nicio glumă? Am ieşit din temniţă şi m-am repezit pe scări. Biata femeie înnebunise. În această noapte. Am auzit paşi lângă patul meu. apoi. mentorul meu. Ce. îngrozit. îi acoperea gâtul. De multe ori. înapoi la castel şi. Fusese luată de lângă copilul ei.

Ce este. Mă pipăi. E culoarea focului. — Nu am mai văzut în viaţa mea un asemenea păr. doamnă. — Poate că nu am venit pentru lucru. Sânii ei se ridicară. Aproape. doamnă. apoi îşi băgă mâna în pantalonii mei. Cum poate un bufon atât de focos să fie atât de trist? — Vă rog. nu sunt bun de glume în această noapte. Hugh. — Vă rog. — Nu am nevoie să râd acum. O voce tună: — Peste ce trădare am dat eu? 129 . o să spun ducelui că te-ai legat de fustele mele. dacă nu o faci. riscam să fiu arestat pentru hărţuire. În acel moment. doamnă. Nu lucrez. când nu trebuie să te prosteşti? Veni şi mai aproape. Lasă-mă să te simt şi altfel. Se aşeză lângă mine. am simţit lama unei săbii atingându-mi gâtul… Am rămas liniştit. roşcatule? şopti ea. — Este târziu. Piciorul ei apăsându-l pe al meu. Trupul ei era parfumat cu lavandă şi liliac. Hugh. Hugh.iar momentul – nu ar fi putut fi mai prost ales. Îşi legănă umerii lăsând să îi cadă bluza. Îşi lăsă şalul să cadă dezvăluind un trup sumar acoperit. zise Estella intrând în spaţiul în care se afla salteaua mea. I-am simţit plinătatea sânilor pe pieptul meu. Cum eşti tu în realitate. Dar Estella insistă. Dimineaţă voi fi din nou amuzant. Ia-mă. Întinse mâna şi îmi atinse faţa. Apoi am simţit vârful limbii ei fierbinţi alunecând pe gâtul meu. Părea că are o fixaţie. Un om de rând care atinge fustele nevestei unui nobil… nu e deloc o postură de invidiat… Eram prins într-o capcană. Dacă i-aş fi rezistat. M-am îndepărtat de ea. — Pun pariu că şi alte părţi ale trupului tău sunt la fel de focoase ca şi părul.

Norcross apăsă lama şi am simţit căldura sângelui ce se scurgea pe gâtul meu. — Ne-ai ars hanul. dar unde? Unde ţi-am mai văzut faţa înainte? — Veille du Père. nebunule? Spune-mi. — O situaţie foarte neplăcută. De unde. îşi aminti Norcross. am rostit eu. L-am privit la rândul meu drept în ochi. Mă cuprinse panica şi sângele îmi zvâcnea. domnule. — Nu am făcut nimic. suspină Estella. Se pare că singura ardoare a nebunului nostru este în părul lui. — Părul lui… Te cunosc de undeva. Norcross mă apucă de tunică şi mă ridică cu sabia sub bărbie. — Văgăuna aia mizerabilă. Phillipe. un membru al curţii. Ce să fi făcut eu cu soţia unui nebun josnic? În afară de a-i fi tras-o? M-am întins spre el. nebunule. — Ascultă-mă cu atenţie. recunoscândumă. Trebuie să fii nebun să îţi scoţi scula în faţa unei asemenea femei. Buzele i se desfăcură într-un 130 . nebunule. Mi-am dat seama că eram pierdut. obligându-mă să îngenunchez. dar mi-am dat seama că mi se întinsese o cursă. Brusc. — Soţia mea… Ce i-ai făcut lui Sophie? — Soţia ta. Încerca să îşi amintească. Monstrul rânjea la mine. — Amărâta de sculă nu avea nicio nevoie. Mi-ai ucis soţia şi copilul. ochii ticălosului se luminară. şuieră cavalerul.Capitolul 52 Lama se retrase încet şi am văzut faţa lui Norcross. Te-am văzut. Lady Estella este soţia şambelanului ducelui. dar m-a prins de păr şi m-a lovit tare cu mânerul sabiei sub bărbie.

M-am ridicat la el din nou. cu atât mai bine. Acum poţi pleca să te plângi de jignirea adusă. Lady Estella avea să joace rolul celei agresate. Tu? Tu eşti proprietarul hanului? Un escroc. cu mâinile legate. Acum nu m-ar mai fi putut salva tot râsul din lume. doamnă. nebunule? Se pare că eu râd la urmă. Mi-ai aruncat fiul în flăcări. — Acum îmi amintesc… Tu eşti veveriţoiul acela roşcat care a încercat să mă împiedice să îl înec pe fiul morarului. aşa cum mă păcălise în noaptea precedentă. Acolo mi-am petrecut noaptea. îi făcu cu ochiul Estellei. — Şi cum e cu marele Hugh? Bufonul bufonilor. într-o celulă întunecată. vierme josnic ce eşti. Trei gardieni cu piele de culoare 131 . Dedesubt se vedea o dâră de lumină.zâmbet uşor. Gărzi… am auzit ecoul strigătului ei. Norcross ridică din umeri. goală. Apoi o luă la fugă. Mi se pare că ai fost foarte jignită. — Ajutor! Gărzi! Norcross se întoarse din nou către mine. dar sabia lui îmi pătrunse în gât. care şi-a făcut şcoala cu Norbert din Borée? Rânjetul i se transformă într-un hohot brutal. Zâmbetul lui Norcross se lărgi. Era ziuă. Apoi. Vă mulţumesc că v-aţi făcut apariţia. — Ce părere ai. Norcross era eroul răzbunător. Capitolul 53 Am fost vârât. Ea îşi ridică bluza şi se strecură afară. Ochii lui erau ficşi şi victorioşi. Am fost trezit de o mare zarvă la uşă. Am simţit-o tăindu-mi pielea. — Mi-ai luat soţia. — Aşa voi face. Era cuvântul meu împotriva aceluia al nobililor. de la primul cat al castelului. domnule. Ştiam că soarta mea fusese hotărâtă. — Dacă am făcut toate astea.

Vrei să spui că a fost luat din propriul pat de către bandiţi? — Jefuitori. Căpitanul mă ridică. — Nu cunosc aşa ceva. Baldwin se foi în jilţul lui. — O cruce neagră? Ochii lui Baldwin se măriră. Ochii lui Baldwin scânteiară. Nu purtau niciun fel de însemne. Doar o cruce neagră. Lancea înmuiată în sângele Mântuitorului. — Cenuşa lui Matei. ce fel de comori căutau aceşti laşi? — Nu ştiu. Baldwin se ridică încet. Norcross. — Faimosul Adhémar… ucis în propria lui casă? — Nu doar ucis. — Mai există o singură relicvă mai valoroasă. acum ar fi momentul… Am fost împins cu brutalitate în marea sală. cu bărbia în palme. unde fusese rănit. cu soţia alături.închisă. Spune-mi. Erau adunaţi toţi cavalerii şi curtenii exact ca în ziua în care sosisem. spuse Norcross. Baldwin înghiţi în sec. Purta o haină de luptă roşie şi la brâu îi atârna sabia. cu feţele ascunse de coifuri şi măşti. stăpâne… Mesagerul era evident nemulţumit că trebuia să aducă o asemenea veste… Ţintuit de mâini şi de picioare de pereţii propriei capele. Un asemenea trofeu ar fi valorat cât tot regatul. cercetându-l pe omul din faţa lui. mesagerule. Solul anunţa că un cavaler renumit fusese măcelărit de oameni din afara legii. tu ai vreo idee despre o asemenea bandă? Norcross făcu un pas înainte. — Lancea lui Longinus. purtând uniforma cu însemnele lui Baldwin. zise Baldwin. cap de morcov. Au venit călare. — Crucificat. — Bietul Adhémar. — Dacă ştii vreun banc bun. într-un ducat din apropiere. Adhémar tocmai se întorsese de pe Pământurile Sfinte. Se spunea că se întorsese cu nişte bogăţii inestimabile. Cavalerul a fost crucificat. Am auzit că luase chiar cenuşa Sfântului Matei. au intrat în încăpere. mai bine zis. Mesagerul clatină din cap. Nu aş putea spune dacă era cu adevărat surprins sau se prefăcea. cu armuri de luptă. 132 . stăpâne.

Împotriva cuvântului unui nebun… din câte mi se spune acum. pârjolind şi măcelărind. continuă Norcross. Avea faţa acoperită. fostule bufon. sire. — Şi ai făcut-o. — Tu? Cum aşa? chicoti Baldwin. Norcross scutură din cap. — Sincer. I-am aruncat o privire lui Norcross. — Cavalerul nu îşi aminteşte. aparenţele spun altceva. ca şi atunci când a năvălit asupra cavalerului despre care s-a vorbit astăzi. Soţia şi copilul… În mulţime se auzi un sâsâit. sire. dar ar mai fi ceva de rezolvat. Norcross păşi spre mine. Cum aş fi vrut să îi tai gâtul! — Sire. Se auzi un hohot general în întreaga încăpere. mi-a ucis soţia. că mica ta sculă s-a ivit pe unde nu avea niciun drept. — Nebunul îşi închipuie că l-am ruinat drept pedeapsă că. 133 . nici măcar un adevărat nebun. Baldwin îl lăsă pe mesager să plece. soarta lui Adhémar a fost pecetluită. Norcross abia ridică din umeri. Se pare că ai reuşit să jigneşti foarte mulţi oameni în scurta ta şedere la noi. scoţând sabia. — Nu am atins-o pe acea doamnă nicio clipă. am arătat către Norcross. a fugit şi s-a alăturat Cruciaţilor. Smucindu-mă în legăturile mele. Îl contrazici? — El a fost. soarta micului nostru nebun. da. nu îmi amintesc deloc. cu toate acestea. Contrazici mărturia unui membru al curţii mele. — Acest nobil din suita dumneavoastră. apoi se aşeză la locul lui şi îmi făcu semn cu degetul să mă apropii. Soţia lui Briesmond a fost atât de dezagreabilă? Luă un pumn de alune dintr-un bol şi începu să mănânce. Nu aveam nicio îndoială că tot Norcross se afla şi în spatele acestor crime. — A. — Mi s-a spus. pentru a scăpa de obligaţiile faţă de Înălţimea Ta. nebunule. cavalere? întrebă Baldwin. — Eu sunt cel care a fost jignit. sire. Şi pe cea a celei jignite.Călăreţi mascaţi. — Şi.

Baldwin dădu din cap cu tristeţe. Mâine la prânz poţi să îi scurtezi capul. — Şi vei pune mâna pe el. nebunule. Ducele ridică mâna. sire. Vei avea şansa ta. Baldwin dezvălui un zâmbet. e un mare păcat. nebunule. Luaţi-l. cu toate acestea jignirile tale par să se înmulţească. oamenii ducelui mă trântiră la pământ. Şi… Norcross. înainte de a fi făcut un pas. că armatele lui Raymond şi Bohemond au ajuns acum la porţile Oraşului Sfânt. cavalere. — Mă simt onorat. La crimele de adulter şi fraudă trebuie să adăugăm şi dezertarea. se înfăşură în mantie şi se pregăti de plecare. Te voi despica în două.— Mă provoci din nou. spion… oricine ai fi. Am dat să mă reped spre Norcross dar. te afli aici. Pe durata şederii tale aici. nebunule. Cu toate acestea. se înclină cavalerul. — Şi eu vreau să pun mâna pe el. dacă îl provoci la luptă. Faci o acuzaţie foarte gravă. Va trebui să ne mulţumim din nou cu Palimpost. zise ducele. În sală se lăsă o tăcere apăsătoare. 134 . Mânia îmi creştea. Mi se pare că l-am mai lăsat o dată pe acest veveriţoi să te jignească. — Te plângi de injurii. Miam plecat capul. Se ridică. Spune-mi. sire? — Nu este nevoie să strici o lamă ascuţită pe gâtul bufonului. prin cine ştie ce miracol. cum de ai fost scutit de datoria ta de pe câmpul de luptă atât de curând? La o asemenea acuzaţie. Norcross. tu. — Da. nu aveam niciun răspuns. — Nebunul vrea să ajungă la tine. Dar te înjoseşti. Făcu un semn cu mâna. — Stai calm. Totuşi. mi se spune că această cruciadă continuă. hangiu. — Bufon. ne-ai făcut să râdem cu poftă. Apoi se întoarse.

cu o forţă animalică. Mă ciupi de gât. — Eşti un bufon norocos. bufonule. temnicerul. Armand. pentru o şedere atât de scurtă… Dar ducele a plătit pentru camera cea luxoasă. bufonule? Probabil că până la urmă ţi-au plăcut condiţiile de aici. — De data asta. 135 . Boaşe sparte. Îţi desfundă sinusurile fără nicio îndoială. l-am Văzut pe Armand. — Deci trebuie să te legăm. — Te-ai întors atât de curând. rânjind batjocoritor. Numai târfe şi adulterini. — Întotdeauna îmi aduc numai nenorociţi. Doar o zgârietură… aici. Făcu un semn din cap spre tovarăşul lui. pe scări în jos. în timp ce doi paznici mă luară şi mă vârâră într-o celulă. pângăritori de biserici. şi m-au izbit cu genunchii şi coastele de podeaua dură din piatră. câţiva evrei… Dar un bufon… Asta este ceva nou. Tovarăşul lui Armand intră ţinând în mână nişte lanţuri grele. Când mi se limpezi privirea. Niciodată un nobil acuzat de vreo crimă. Nările mele erau obligate să inspire aceeaşi duhoare ca şi cu o noapte în urmă. care începu să înfăşoare lanţul mai întâi în jurul pieptului meu. mi-e teamă că noi vom aduce supa. Îngenunche lângă mine şi clătină din cap. cerşetori. Armand mă ridică. Dacă ai fi stat aici o vreme. aşa că iată lanţurile. Era cât pe ce să îi spun să se ducă la dracu’. ţi-aş fi putut arăta nişte distracţii pe cinste. dar mă lovi în pântece şi plămânii mi se goliră de aer. nări lărgite.Capitolul 54 Am fost aruncat în temniţă. Am auzit râsete şi scârţâit de uşi. Paznicii râseră. Lama nu doare. Şi. mă ridică şi mă aşeză în capul oaselor. prinzându-mi mâinile la spate. ochi scoşi… cleşti înroşiţi vârâţi în fund.

Am simţit cum lanţurile slăbesc puţin. apoi încă puţin. Ştiam doar că dacă aş mai fi fost în celulă a doua zi. — Ştiu. Prizonierii vociferau. aş fi fost un om mort. am scos legătura peste cap. bufonul alungat. Pentru prima dată după câteva ore. Aşteptaţi o clipă. la sfârşit. Am dat afară tot aerul din plămâni. vei dormi buştean. ţinând în mână lucrurile mele. apoi i-am aruncat un zâmbet de mulţumire. Apoi paşi… şi o ultimă cină pentru mine. Am simţit cum tot pieptul mi se dilata. suspină Armand. se pare că am revenit la locul de muncă. strigau. umplându-mi plămânii. Mi-am strâns umerii şi mi-am vârât bărbia între lanţuri. Am ridicat o mână pentru a le distrage atenţia. împingând cu braţele în lanţurile grele. Am mai tras aer adânc de trei ori. 136 . Mi-am ridicat mâna din nou. Paznicii mâncau şi păreau bine dispuşi. Dar nu destul. Apoi pe celălalt şi. La început este un pic cam strâns. Am auzit ca un ecou răsunând în jos pe scări. care stătea în faţa celulei mele. Între trupul meu şi lanţuri rămase un spaţiu extrem de mic. am răsuflat cât de cât uşurat. — Vă rog. — Gata? Temnicerul îşi arcui sprâncenele. Cineva aducea cina. Nu aveam nici cea mai vagă idee cât era ceasul. Dar după ce te obişnuieşti. pentru a-mi mişca braţele.Mintea mi se încordă. de cât timp mă aflam acolo. Era Palimpost. Am încuviinţat. Mi-am strecurat un braţ printre legături. Am ridicat privirea. — Deci. Am tras aer adânc. — Gata. m-am răsucit şi m-am întors pe spate. se auzi o voce familiară şi un suspin. Capitolul 55 În celula strâmtă. Orele treceau.

Scutură o legătură de chei. Eram sigur că asta avea să fie o glumă proastă. pregătit să mă taie în două. Răzbunarea… Mă aşteptam să apară paznicii şi să râdă de mine. iar uşa se deschise. am alunecat dintre legături. — Nicio problemă. Apoi am început să desfac lanţurile până când căzură la picioarele mele. — Tu şi… Bette? — Ce este aşa de greu de crezut. spuse bufonul ridicând din umeri. ieşi de aici. — De ce? De ce faci asta pentru mine? — Din curtoazie profesională. Mi-am scuturat umerii şi braţele şi. Acum hai. exclamă el. am venit să te eliberez. Am căscat ochii surprins. Acesta era omul pe care îl dădusem la o parte. — Eu şi Bette am pus în supa paznicilor prafuri de dormit. am murmurat eu simţind gustul amar al înfrângerii.— Ai venit să te împăunezi. zise Palimpost. de ce…? Se uită la mine cu ochii îndureraţi. Repede… hai. — Ba deloc. Acum. dacă poţi să îţi ridici fundul. Tot nu îmi venea să cred. am spus. — Trebuie să te scoatem cumva şi din lanţurile alea. omule? Pe de altă 137 . Crezi că eşti singurul om care ar risca totul pentru cineva drag? Mă holbam la el nevenindu-mi să cred. repede. el avea cheile libertăţii mele în faţă. — Tu şi Bette…! Nu îmi venea să cred ce auzeam. Dar nu conta. chiar eşti bun. Mi-am pus o mână pe umărul lui. — I-ai salvat pe cei dragi cuiva drag mie. Dar nu veneau. De fapt. sub ochii lui. — Să fiu al naibii. Băgă o cheie în broască şi o răsuci. — Te rog să nu faci glume. chiar dacă Norcross ar fi stat ascuns la câţiva paşi depărtare. Bufonul mă privea uluit. E pe bune? — Este. Spune-mi. oricum a doua zi aveam să mor. Chiar dacă ar fi fost o glumă proastă.

Eram sigur că sunt şobolani morţi. Caverna se lărgea. Data viitoare eu voi fi cel care atacă. Am luat-o la dreapta. Înapoi spre castel… Mai aveam totuşi ceva de rezolvat. Pe întuneric. Apoi mi-am pus mantaua şi m-am îndreptat către scări. la o deschizătură nu mai mare decât o peşteră micuţă. — O. Iao spre pădure. Îmi dădu desaga cu lucrurile mele. Picioarele îmi erau afundate în apă până la glezne. Spune-i lui Norbert să nu se culce pe o ureche.parte. spusese Palimpost. Într-un loc doar de el ştiut. Am luat-o pe culoarul întunecat. Dar când am ajuns la răscruce. În faţa mea se deschise un tunel. ce contează un mic risc al vieţii cuiva când dragostea pluteşte în aer? rânji. Chiar nu erai rău deloc. sub tunică. Palimpost îngenunche şi trase de o piatră din perete. Urmează-mă. mă opri Palimpost luându-mă de braţ. Mă loveam de obiecte ce pluteau. o să dai peste o răscruce. Dacă o iei la dreapta. apoi se îngusta din nou până. Ţine minte – stânga. mi-am luat traista şi am început să înaintez. — Eşti un om bun. aflată aproape de podea. Am făcut un semn cu mâna de rămas-bun. Duce la şanţul cu apă. Şi libertate. Mi-am scos cuţitul din traistă şi mi l-am pus la curea. toiagul şi o manta închisă la culoare. — La jumătatea drumului. pe lângă pereţii mucegăiţi. Tunelul era destul de strâmt şi scund. Mă duse mai adânc în pivniţă. Mă împinse înainte şi m-am sprijinit în toiag. Spre pădure. Stânga. Când ajungi acolo. 138 . şi colţuros. M-am aplecat spre tunel. nu am ezitat nicio clipă. ar fi fost păcat să te pierdem. — Nu pe acolo. Mirosea urât. Îmi pare rău că ţi-am făcut neplăceri. vei ajunge înapoi la castel. fa-o la stânga. dincolo de zidurile castelului. vei fi în siguranţă.

Am ajuns la uşă. Pe podea zăcea o grămadă de haine. Peste tot. M-am furişat fără zgomot prin încăpere şi am luat sabia unuia care dormea dus. Ştiam în ce cameră dormea Norcross. iar un cavaler se îndepărtă în galop. Ale lui Norcross şi ale unei doamne… Se auzi sunetul unei curele şi gemete. Am scos sabia de sub manta. Capitolul 57 Am împins uşa grea a camerei lui Norcross. 139 . Ticăloşii erau înăuntru. Se auzi un nechezat de cal. Pe pereţi atârnau lumânări aprinse. Am ridicat o bucată de brânză de pe podea şi am mâncat-o pe furiş. Dacă se trezea vreunul. Apoi am tras aer adânc de mai multe ori. Chicoteli şi ţipete uşoare. Cu atât mai bine. Încăperea era slab luminată. eram ca şi mort. Am traversat în grabă curtea. Dincolo de intrare. Am dat la o parte o piatră şi mi-am făcut loc.Capitolul 56 Tunelul întunecos ducea chiar în inima marii săli de întrunire din centrul castelului. La ea ducea o scară îngustă din piatră. atent să nu fiu zărit de cineva. cavaleri dormind. Nu ştiam cât era ceasul. Soldaţii forfoteau prin curtea întunecată. luminată de torţe pe fiecare parte a zidurilor. cea de lângă cazărmile trupelor. M-am grăbit spre intrarea principală în castel. bătăile inimii mi se mai liniştiră. Din cameră se auzeau zgomote ciudate. nu fusesem văzut. Mă trecu un fior pe şira spinării. dar zidurile castelului erau întunecate şi cufundate în tăcere. Gărzile patrulau. Apoi am ieşit în grabă din sală. Pentru soţia şi pentru copilul meu.

Apoi aş putea dormi până târziu. Era un luptător talentat. nebunule. Estella îşi luă hainele şi fugi. Se ridică cu scula încă bălăngănindu-i-se şi se şterse brutal cu propria cămaşă. fă-ţi dreptate. am răspuns cu un zâmbet. — Nu fugi. Norcross chicotea. Estella. dar Norcross mânuia sabia ca şi cum ar fi fost uşoară ca un fulg. — Haide. — Eu. pe jumătate goală. Am rămas pe loc şi sabia lui se lovi de a mea cu zgomot. Îmi luă o clipă să o recunosc pe lady Estella. spre uşă. — Tu… rosti Norcross. — Doamnă. m-am înclinat. Norcross schiţă un zâmbet. M-am împleticit puţin. Ea şi Norcross erau atât de absorbiţi unul de celălalt că nu mă văzură decât când intrasem în cameră de-a binelea. cel puţin unul dintre noi are. se pare că sunteţi din nou jignită. — Bine. Nu părea să se grăbească deloc în timp ce ocolea patul scoţându-şi pieptul înainte şi privindumă ca pe o insectă pe care era pe cale să o strivească. se întinse după sabie. cu mâinile pe tăblia patului. Apoi scoase un strigăt fioros ţintindu-mi gâtul cu sabia. Cavalerul se întoarse primul. ce se acoperi cu cearşafuri.Pe patul burduşit cu aşternuturi am văzut o femeie pe jumătate dezbrăcată. ai boaşe mari ca să apari aici. zise Norcross. — Cine este? Am păşit în lumină şi i-am făcut cu ochiul Estellei. O să te pătrund din nou înainte de a-ţi trece cheful. Fără grabă. Norcross o lăsă pe Estella. am spus uitându-mă în jos la el. Nimic nu mă întărită mai tare decât să îi scot maţele unui nenorocit. Norcross. Atunci. Ochii i se aprinseră de parcă s-ar fi holbat la o bucată de friptură bine rumenită. Mi-am dat seama de la primele 140 . care purta numai tunica. după cum se vede. o ciocănea pe la spate. — Aş putea să îţi tai capul în noaptea asta. Destul de des. — Indiferent prin ce mijloc ai reuşit să te eliberezi.

Voiam să îl ucid. Am parat lovitura şi l-am silit să se lase la podea. mă înghesui într-un colţ. Rana s-a înroşit. nu îmi era frică de nimeni –. Din frecarea oţelului de oţel săreau scântei. în timp ce Estella încerca să se dea la o parte din calea mea. ochi în ochi. Nu ştiu cum i-am parat ambele lovituri. Apoi. În cele din urmă. de parcă ar fi vrut să mă taie în două. aproape fără efort. dar îmi trecu prin minte într-o clipă că era de departe mai experimentat decât mine. Adunându-mi puterile. Mirosul transpiraţiei lui mă înfurie. în braţul meu. M-a străbătut o durere ascuţită. cu săbiile ridicate. asta se va întâmpla şi cu gâtul tău. rânji el. Norcross îmi blocă sabia cu uşurinţă. Voiam să moară. m-am ridicat o ultimă dată. — Du-te în mormânt. Apoi o înfipse pe a lui adânc.lovituri. — Lupţi ca o femeie. Îmi simţeam braţele slăbind. Mi-am pus sămânţa în ea. rânji Norcross încrezător. Am parat loviturile de trei ori. M-am tras înapoi. Veni spre mine. M-am aplecat spre pat. iar când am terminat. — Cunoşti sentimentul. M-am dat înapoi. Norcross mă atacă din nou. Cu fiecare lovitură. Rânjetul oribil de pe faţa lui ar fi putut fi ultimul lucru pe care îl vedeam. Era cavaler! Şi ucigaş de femei şi copii. mă lovi în frunte şi mă făcu să mă chircesc. Într-o clipă. de data aceasta lovindu-mă peste umeri. îmi reveneam tot mai greu. dar puterile începeau să mă părăsească. Dar pierdeam. Am fost la numai o fracţiune de secundă de lovitura ce putea să-mi fie fatală. Îi simţeam respiraţia direct în faţă. Învăţasem şi eu ceva în cruciade – desigur. Încleştarea morţii îmi răsuna în urechi. iar fiecare clipă putea fi şi ultima pentru mine. agitându-şi sabia. Norcross icnea şi lovea cu sabia cu atâta furie. încredinţat că i-am tras-o nevestitii. Stăteam aşa. Am urlat. Râdea. ştiind că mă învinsese. iar el mă blocă cu uşurinţă. a cerut 141 . desprinzând o bucată de carne. Norcoss atacă din nou.

— Eşti foarte norocoasă. dar privirea lui cădea pe mine neclintită. Se poticni. — Nu ţipa şi nu striga după ajutor. Norcross se străduia. ţinându-şi măruntaiele în mână. De această dată. iar în ochii ei rotunzi se putea citi groaza. Apoi făcu un pas înapoi. apoi de tristeţe. Acesta este ultimul lucru pe care îl vei mai auzi. I-am tras capul pe spate şi i-am trecut sabia peste gât. 142 . să îşi recapete echilibrul. Aproape că mă făcuse să plătesc cu viaţa. Am simţit cum îi trosnesc oasele. şi mai adânc. mi-am scos cuţitul de la brâu… ultima mea şansă. Se împletici. — Pentru Sophie… pentru Phillipe! i-am urlat în faţă. spre mine. Mi-am ridicat sabia. ţâşni un şuvoi de sânge. Sabia îmi scăpă din mână. Apoi. Privi în sus. Am luat-o pe Estella de păr. gata să-mi taie oasele. Apoi se prăbuşi mort. dar pe chip nu i se mişcă niciun muşchi. Cu mâna liberă. Îi răzbunasem pe Phillipe şi pe Sophie. am înfipt cuţitul în pieptul lui. Trebuia să plec de acolo.şi mai mult. mai întâi de uşurare. i-am spus. Am împins cuţitul mai adânc. încercând să zâmbesc. În acea clipă. nevenindu-i să creadă. dar acum pierdusem totul. că sunt un blând-nebun. ca un om beat. Estella ţipă ca şi când cuţitul ar fi nimerit-o pe ea. L-am împins. — Ascultă-mă cu atenţie. apoi căzu în genunchi. Ea îmi întinsese capcana. cu cuţitul înfipt în pieptul lui. Mă simţeam copleşit. înţelegi? Aprobă din cap. Incredibil! Continua să îşi apese sabia pe gâtul meu. Norcross deschise gura ca şi când ar mai fi avut un singur lucru de adăugat. Ochii lui Norcross erau sticloşi şi hotărâţi. Am văzut cum mâinile îi slăbeau pe sabie. A lui se apropia de gâtul meu. nebunule.

Dar unde să mă duc? M-am ascuns în pădure. dar eram mulţumit ştiind că iam răzbunat pe Sophie şi pe Phillipe. După o zi de mers. Trecusem pe aici de curând. Braţul îmi atârna. Veille du Père. în timp ce un pluton de soldaţi în culorile lui Baldiwn trecu în fugă pe lângă mine. Spre Veille du Père? Răscoleau drumurile şi satele? Am luat-o spre est. Baldwin avea să mă urmărească. refăcut. Fără îndoială. şi mormântul bietului 143 . aşa că l-am trecut cu uşurinţă. M-am ascuns în tufişuri. afundat cât mai adânc în pădure. Am ajuns la un pârâu şi am spălat-o cât am putut de bine. numai la o zi de mers. am dat peste o răscruce de drumuri pe care de această dată o cunoşteam foarte bine. ţinându-mă departe de drumul mare. ci un ucigaş de nobili. nu doar un dezertor din războiul ce se purta departe. am auzit zarvă. Georges… şi amintirea lui Sophie. apoi am legat-o cu fâşii din tunică. de data aceasta un criminal. Am fugit până am ajuns în pădure. Trebuia să mă îndepărtez cât mai mult de Treille. Acum eram un criminal. în timp ce veneam spre Treille. urmând drumul mare.Capitolul 58 Vlăguit şi speriat că Estella va da alarma. La est se afla vechiul meu sat. rana sângera profund. Nu ştiam încotro se îndreptau. Evitam orice călător. Acolo se afla şi hanul meu şi Matthew. Şanţul era golit de apă. am ieşit împleticindu-mă din camera cavalerului mort. Braţul mă durea şi îmi zvâcnea. Mi-am luat toiagul şi sabia şi am coborât meterezele pe partea neluminată de lângă de camera lui Norcross. Nu ştiam încotro mă îndreptam. singura rudă care îmi rămăsese şi prietenii mei… Odo. Apoi am rupt-o la fugă spre umbrele străzilor încă întunecate ale satului. Mă simţeam împlinit. Îmi era foame şi frig. Speram ca Dumnezeu să mă ierte. cumnatul meu. La primii zori. Eram din nou în afara legii.

un fiu rătăcitor ar fi fost bine venit. Mi-am luat toiagul şi am tras adânc aer în piept. Cu siguranţă. viaţa este alcătuită din versuri. Acolo aveau să mă caute. dacă stai să te gândeşti. aşa cum mă învăţaseră actorii ambulanţi. Dar acum trebuie să plec… Trebuie să te las. înseamnă că versul tău de suflet îţi încântă auzul. Nu mă puteam întoarce acasă. Satul meu era domeniul lui Baldwin. spre orice m-ar fi aşteptat în viaţă. tu vei fi întotdeauna acel vers. Sophie… pentru mine. atunci când pe buze îţi înfloreşte un zâmbet. La fel ca un cântec. Era nevoie de toate pentru a întregi un cântec. Fiecare vers trebuia cântat. Am ales poteca spre nord. Dar. Apoi mă cuprinse o tristeţe adâncă. cel care spunea poveşti. Doar un loc în care amintirile mi-ar fi bântuit visele.meu copilaş… Aş fi fost bine primit acolo. Eu îi făceam pe toţi să râdă. Şi nu mai aveam un cămin. Spre Borée… 144 . Eu eram Hugh.

Partea a treia ÎNTRE PRIETENI 145 .

Gândul că un miracol ar fi putut s-o ţină în viaţă a fost doar o iluzie. ocolindu-i pe ai prietenului meu. ţipă el. Faţa i se lungi de parcă ar fi văzut o stafie. mă bucur că te-ai întors.Capitolul 59 Uşa se deschise. Bufonul trase un taburet scund şi îmi făcu semn să iau loc. Norbert. Îşi drese din nou glasul. apoi se repezi la mine cu buna lui dispoziţie molipsitoare. — Ai avut dreptate. zise făcând un semn de nepăsare. am răspuns. Vreau să îmi povesteşti totul în amănunţime. Aşa. spunemi… Ai găsit-o? Care este soarta lui Sophie a ta? Mi-am plecat ochii. aplecat peste un bol. Am petrecut prea mulţi ani târându-mă împreună cu gândacii în văgăuna asta. Rânji larg. Aprobă din cap. Bufonul Norbert. — E din cauza vremii. prietene! — Şi eu mă bucur să te văd. apoi se aplecă şi mă îmbărbătă părinteşte. tot te-ai întors. băiete. Norbert tuşi violent. — Pe toţi sfinţii!… Hugh! Până la urmă. Noi. Sunt sigur că a murit. Spunemi. cum au decurs lucrurile la curte cu Baldwin? Ai primit postul? 146 . Dar intră. îmbrăţişându-l cu braţul meu sănătos. trăim din asta. Norbert. — Cât mă bucur să te văd. Apoi turnă vin într-o cană şi se aşeză în faţa mea. — Se vede în ochii tăi că nu eşti prea vesel. Îmi pare rău că ai pierdut-o. — Orice om are dreptul să viseze din când în când. Hugh. — Eşti bolnav? l-am întrebat îngrijorat. se scobea între dinţi cu un pai. cei mărunţi. — Rănit din nou? Eşti ca o ţintă vie.

Mi-am tras scaunul mai aproape. Glumele de care mă folosisem… Cum îl concediase ducele pe bietul Palimpost. Te-am antrenat bine. Hugh. băiete. Cum intrasem în palat şi cum profitasem de ocazie pentru a mă înfăţişa în faţa curţii. îmi salvase viaţa. am spus eu aplecându-mă spre el şi susţinându-l cu braţul. Unde era să mă duc în altă parte? Ce 147 . am protestat eu. apoi se încovoie din nou tuşind. — Chiar eşti bolnav. Ştiam eu că aşa va fi. Deodată. — Deci. Merita să fie înlocuit. în Borée? — Şi de ce nu? Acum eşti în branşă. poate că întoarcerea ta este bine venită. Dar. Unul adevărat… Mi-am continuat povestea. Cred că de acum şi tu faci parte din ea. — Ştiam eu! Bufonul sări în sus de bucurie. totul s-a petrecut exact aşa cum plănuisem împreună. Norbert ţopăia. Zice că sunt o scuză destul de proastă pentru om vesel. Chiar aveam nevoie de un loc unde să pot sta. am avut chiar un mare succes. aveam un motiv să zâmbesc. — Să îţi ţin locul?… Aici.În sfârşit. Un profesionist. Mă gândii la oferta lui. faţa mi se lumină şi trupul mi se învioră la amintirea reprezentaţiilor pe care le dădusem. Hugh. de mai să-şi scuipe plămânii. Există o frăţie a noastră. cu încăierarea mea cu Norcross. Trebuie să aflu totul. nu? Povesteşte-mi. chicotind de încântare. I-am povestit totul. De fapt. şi cum Palimpost. De ce să nu îmi ţii locul până când mă voi vindeca? Este de lucru destul. — Da. hodorogul încă mai are ceva virtute. cum mi se înscenase totul. Mă bătu pe umăr cu căldură. — Nu. — Împuţitul ăla… Ştiam eu că tipul a rămas fără repertoriu. Dar nu te strădui prea mult. Bine. s-a dovedit a fi un bun prieten. cu toate astea. acelaşi bufon pe care eu îl făcusem de ruşine. — Spiţerul spune că nu e decât din cauza aerului umed de aici.

fără să mă fi văzut. — Nicio problemă. Şuviţele blonde i se revărsau de sub boneta albă. Dar ştii cum se spune. Nu avea seamăn. Se afla în mijlocul celorlalte doamne de onoare. Emilie era frumoasă. Văd că încă mai porţi toiagul ăla imens cu tine. râse Norbert. clopoţeii. prietene. am spus punându-i mâinile pe umeri. calul de dar nu se caută la dinţi. Am văzut ceea ce văzusem şi în acea primă zi. Sunt absolut sigur de asta. Emilie se ridică. Scormoni prin cufărul lui şi îmi aruncă o bonetă de fetru. cu o politeţe desăvârşită. Ochii i se măriră ca nişte bulgăraşi proaspăt înfloriţi. Şi încă mai porţi costumul. Ne-am strâns mâinile cu căldură. — Croitorul meu personal nu m-a putut servi într-un timp atât de scurt cu un nou rând de haine. când se repezi la mine şi îmi luă mâinile. Pasul ei devenea tot mai grăbit pe măsură ce se apropia. dar sângele mi se înfierbântă de mândrie. dar ţi-ai pierdut tichia. îşi 148 . — Atunci. Zăngănea. dar numai până când te faci bine. Mi-am pus boneta pe cap. Şi mă mai atrăgea încă un avantaj de necontestat al ofertei.altceva era să fac? Aici aveam prieteni de încredere. se scuză şi veni spre mine. aclamaţiile… toată această nouă ipostază… îmi plăcea foarte mult. Bufonul rânji. rămâne stabilit. aplecate asupra broderiilor lor. — Îţi voi ţine locul. Ştiu. dar ignorasem datorită prieteniei ce ne lega. Norbert. — O să îi dai gata. punându-şi broderia pe masă şi. Capitolul 60 O priveam pe Emilie de afară cum şedea în cameră. Năsucul ei părea la fel de moale ca un mugur. I-am făcut cu ochiul din pragul uşii şi i-am aruncat un zâmbet. Abia în hol. aplauzele. Mulţimea. Îmi plăcea. Şi mai ştiu la fel de sigur că mai este cineva aici care se va bucura foarte mult că te-ai întors. Mă simţeam ciudat.

Şi. am reuşit să pătrund la curte aşa cum pusesem la cale. uită-te la tine… Încă mai porţi costumul de bufon. şi mi-am băgat nasul peste tot. — Te rog. Emilie mă conduse de-a lungul holului. I-am promis că îi voi ţine locul. Întinse mâna către a mea. observă braţul meu. — Sper să nu te obosesc. — Nu mă refeream la şarada noastră. — E acelaşi pe care mi l-aţi făcut dumneavoastră. Te-ai întors la noi. — Hugh De Luc… Este adevărat! Mi-a spus cineva că te-a văzut. Lumina din ochii plini de speranţă ai lui Emilie începu să pălească. Ce ai aflat? Spune-mi. Arăţi bine. Hugh. — În ceea ce o priveşte pe soţia mea… Am înghiţit în sec. unde nu se aflau gărzi şi ne-am aşezat pe o bancă. — Nici nu mă îndoiesc că vom fi toţi mai veseli de acum… Dar. Norbert s-a îmbolnăvit. Scumpa ta Sophie. — Iar eşti rănit. Ochii ei. dar… trebuie să îmi spui totul. verzi şi bucuroşi. — Planul tău a fost excelent. totul a mers foarte bine. Zâmbi. Am rămas acolo tăcut câteva clipe. Hugh. Se vindecă. Apoi.arătă adevărata încântare. doar ceva mai uzat. — Sunt cât se poate de încântată. Hugh. văd că eşti foarte tulburat. Mă refeream la misiunea ta. — Îmi pare aşa de rău. vorbeşte-mi despre misiunea ta… Cum a mers? Mi-am plecat capul fără să îmi ascund nici măcar pentru o secundă dezamăgirea sau adevăratele sentimente. Acum sunt încredinţat că a murit. — Nu-i grav. Văd cât de mult te întristează. Hugh. În ceea ce priveşte pretextul meu. păreau să ilumineze sala întunecată. doamnă. Am luat locul bufonului din Treille. Am dat peste cel care poartă 149 . Şi că nu eşti nemulţumită.

Şi mă bucur şi mai mult să aflu că vei rămâne aici o vreme. apoi l-am ridicat cu un zâmbet uşor. Hugh. Hugh. Am plecat capul din nou. Faţa i se lumină. Ochii ei îi întâlniră pe ai mei. Eu sunt aici… El… nu este. Dar mi-e teamă că pe lumea asta nu se poate face dreptate unui om de rând care a ucis un cavaler. Sau când apără reputaţia soţiei lui? — Pentru nobili.vina pentru moartea lui Sophie şi a fiului meu. Pe dată. Şi rezultatul? — Rezultatul? Am plecat din nou capul. — S-ar putea să fie cum spui. Mai mult decât cavaler. Dar nu va fi aşa întotdeauna. Eram surprins să văd cât de repede ajungeam din nou în grija ei. — Întotdeauna ai grijă să mă vindeci. Dar omul era un nobil. — Iar eu mă bucur. Emilie se uita fix la mine. — Vei fi întotdeauna bine venit aici. de fapt. — Să îl înfrunţi… În ochii ei apăru îngrijorarea. Apoi am rostit cu mult calm: — Dar mi-e teamă că am mai multe de spus. simţii cum mi se ia de pe umeri cea mai grea 150 . lady Emilie… Jur. Asta trebuie tratată. A pierit în încăierarea noastră… L-am ucis. Am sfârşit prin a fi nevoit să îl înfrunt. Bărbatul cu care m-am luptat… era un cavaler. Îmi ridică mâneca şi cercetă cicatricile de pe braţul meu. Mă simţeam bine că mă aflam din nou acolo. — A fost. Era castelanul lui Baldwin. Voi vorbi eu cu lady Anne. da. am spus. Chiar dacă a făcut-o pe drept. Mi-a ucis soţia şi fiul. — Nu am nicio îndoială că tot ceea ce ai făcut a fost îndreptăţit. Aproape fără să-mi dau osteneala. iar eu… — Nu se consideră că se face dreptate atunci când cineva primeşte o recompensă pentru pierderea a ceea ce i-a aparţinut? Emilie se aprinse.

şi îţi bagi nasul unde nu e treaba ta. — Cu toate acesta. şi chiar strânsese o legătură între ele. în camera ei de toaletă. Se poate să fii un om simplu după cum spui. doamna o tolera. Hugh De Luc. dar scopul tău este unul foarte nobil. Mă obligi să iau parte la povestea asta cu bufonul care recunoaşte că l-a ucis pe castelanul unui duce. Emilie reuşea de fiecare dată să o liniştească prin câteva cuvinte frumoase şi câteva chicoteli. 151 . Cum de câştigasem o prietenă atât de bună? Cum se face că în această fiinţă pură toate limitele şi legile după care trăisem erau lăsate deoparte? Mă simţeam atât de recunoscător că ajunsesem aici. Şi care îşi caută adăpost aici. doamnă. I-am prins mâna. Emilie pieptăna părul lung al stăpânei sale. — Castelanul ducelui. Se pare că întotdeauna sfârşeşti unde nu ar trebui. de îndrăzneala mea. — Nu mai sunt o copilă. — Nu v-aş putea mulţumi niciodată îndeajuns. Apoi mi-am dat seama de greşeala mea. în faţa oglinzii mari. într-un fel ciudat. doamnă. dar nu schiţă niciun gest de a şi-o retrage pe a ei. spui… În sfârşit. replică Emilie. Ochii ei căzură pe mâna mea. ci pentru că aici se simte între prieteni care înţeleg ce este dreptatea. zâmbi. copilă. — Nu a venit pentru a se ascunde de oamenii legii. Gândirea pripită a lui Emilie fusese întotdeauna un subiect sensibil între ele dar. aşa te comporţi uneori. Dar nu şi de data aceasta. Anne părea să nu fie deloc în apele ei. o certă lady Anne pe Emilie mai târziu. În trecut. Nu şi de când se împrăştiase vestea că soţul lui lady Anne se întorsese de curând din cruciadă. de prostia mea.povară. Capitolul 61 — Nu te comporţi cum se cuvine.

— Ca să dovediţi un spirit de dreptate în această cauză. Emilie? Această prietenie cu un om de rând care îşi găseşte refugiul aici ori de ori dă de greu? Merită să ne pierdem privilegiile şi să ne trădăm tradiţia? — Cavalerul a fost ucis într-un duel cinstit. Dar preţul pe care mi-l ceri este mult prea mare. — Înapoi… Emilie tresări. Anne nu o mai ameninţase niciodată. Un senior îşi stăpâneşte vasalii cum consideră el de cuviinţă. Ochii lui Anne se înăspriră. — Te afli aici pentru a primi o educaţie. Emilie. 152 . — Un lord nu are nevoie de martori. Mult iubita soţie a acestui om a fost siluită de el. Anne văzu în oglindă privirea fixă şi aspră a lui Emilie. Poţi să fii convinsă că e plăcerea mea să îl fac de râs pe Baldwin în absenţa soţului meu. depinde de alegerea pe care o veţi face. Soarta ta este pecetluită. fie că sunt oameni simpli. copilă. O cuprinse teama. apoi îşi înfig nasul în pernă şi dorm trăgând vânturi. Nici nebunul tău nu se va dovedi a fi altfel. Poate că ar fi vremea să te trimitem înapoi. continuă Anne. — Uite ce. doamnă? Hoţii înarmaţi? Pentru cruzimea şi lăcomia lui nu este nevoie de martori. Îţi desfac picioarele şi îşi plantează sămânţa. doamnă. doamnă. Emilie.— Şi ce reprezintă pentru tine o asemenea prietenie. — Ce dovadă există în acest sens? Cine garantează pentru el? Brutarul? Fierarul? — Dar pentru Baldwin cine garantează. nu pentru a rămâne. ştii că Baldwin nu ne este prieten. Îi lua mâna. Nu îmi cere să aleg între mojici. — Nu îmi vântura mie ideile tale ciudate pe sub nas. Anne se întoarse şi îşi dădu seama că o jignise pe Emilie. Dar nu mă pune să aleg între ceea ce îţi spune ţie inima şi ceea ce ne cere nouă legea. Emilie. apoi Anne păru să fi cedat un pic. oricât de mari ţi-ar fi pasiunile. Bărbaţii s-au dovedit întotdeauna lacomi. fie că sunt nobili. Eşti încă oaspete la curtea noastră. Nu o poţi schimba. Între ele se lăsă o tăcere stânjenitoare.

totuşi. — Mi-e teamă că ai prea multă încredere. doamnă. Ci dreptatea. Averile lor nu înseamnă nimic pentru mine. — Cu toate astea. copilă… Şi încăpăţânată. ca să te întoarcă atât de rău împotriva celor asemenea ţie? — Nu sunt împotriva lor. Întinse mâna cu tandreţe către faţa lui Emilie. Sper că. Emilie se trase înapoi. — A fost bine antrenat. i-o întoarse Anne. — Ceea ce învaţă de la tine este ceea ce mă îngrijorează. în absenţa lui Norbert. Anne o privi fix pe Emilie. Emilie îngenunche şi-şi puse mâna pe braţul lui Anne. Tu cunoşti numai un vis. Până acum. Cel puţin până când Baldwin va întreba de el. — Ce a făcut viaţa din tine. — I-am promis. Doar că văd că mai este o lume dincolo de asta. permiteţi-i să rămână. continuă ea. doamnă. Nebunul tău poate să rămână. promise Emilie înveselită. nu ţi-ai găsit un soţ aici. O jignise pe Anne. Pentru că întotdeauna m-ai învăţat să fac ceea ce este bine. — Asta pentru că am avut întotdeauna încredere în tine. Această altă lume despre care vorbeşti tu poate părea 153 . doamnă. Emilie lăsă capul în jos. Îngăduiţi-i să stea aici. Anne se ridică. — Sunt nişte boi îngălaţi şi tot aşa şi miros. Ce te face să crezi că poţi să te aştepţi la mai mult din partea lui? Trebuie să încetezi cu prietenia asta.— Nu inima mea este problema. Eşti oarbă. — Ridică-te. — Şi. căutând să îi întâlnească ochii. căţeluşul ăsta umil înseamnă ceva. Anne păru să se înmoaie. Nu voi merge mai departe de atât. nici dumneavoastră nu aţi fi mai înţeleaptă. biata mea copilă. conştientă că mersese prea departe. în ciuda eforturilor unora dintre cei mai curajoşi cavaleri ai noştri. După o vreme. va fi foarte distractiv. doamnă. Vă rog. niciodată nu ţi-a lipsit curajul de a mă înfrunta. Acum. Vă asigur. — Tu nu cunoşti dreptatea. Dacă nu v-aş impune eu asta. Întinse mâna către a lui Emilie.

Un sunet de trompetă anunţă intrarea lui lady Anne. Dar. În ziua aceea. Şi îţi poate cuceri inima. Emilie… Nu va fi niciodată a ta. Nu numai din cauza sălii imense şi a faptului că Treille părea un sătuc în comparaţie cu aceasta. Pe Emilie o cuprinse un tremur. Sosirea alaiului nu îmi domoli emoţiile. cu trena ei lungă de mătase. Norbert era un bufon de cea mai mare clasă. Văzusem marea sală a curţii din Borée din spatele lui Norbert. în faţa curţii. sau pentru noua mea stăpână în graţiile căreia trebuia să intru. era o onoare ce mă măgulea foarte tare. Îşi frecă obrazul de al stăpânei sale. în faţa curţii. urmată de suita de doamne. ci şedeau la mesele oficiale. — Ştiu. cu arcadele masive. ascultă-mă. Acum. la prima mea vizită. doamnă. sala părea mult mai impunătoare decât mi-o imaginasem vreodată. Să îi ţin locul aici. Poate să îţi stârnească periculos curiozitatea. încercând să-i prind meşteşugul. Consilierii mişunau în jur străduindu-se să se facă remarcaţi de lady Anne. Dar şi din cauza celui pe care îl înlocuiam. mi-am făcut debutul în faţa curţii lui lady Anne. Inima îmi zvâcnea. s-a înfăţişat o pricină minoră. Capitolul 62 În dimineaţa următoare. care aduceau perne şi răcoritoare pentru stăpâna lor. verde cu auriu. Pajii în tunici verzi cu auriu pe deasupra anunţau treburile zilei. înalte. purtând veşminte în culorile doamnei. la picioarele cărora se aflau cavalerii şi curtenii îmbrăcaţi în haine bogate. ca în Treille. Suitele de cavaleri nu lâncezeau în tunici oarecare.reală. printre ele fiind şi Emilie. 154 . în timp ce îi urmăream reprezentaţia.

Te cunosc. doamnă! am spus făcând o plecăciune. era nevoită să conducă astfel de treburi neplăcute. — Nu voi fi.un vătaf avea o dispută în legătură cu dările pe care i le datora morarul de pe fieful său. Pari ceva mai întremat 155 . — Norbert m-a anunţat că trebuie să facă o pauză. obosi. — Doar dacă nu cumva eşti la fel de plicticos ca şi ei. — Eu sunt Hugh. doamnă. zise ea. Bufonule. Anne asculta nepăsătoare dar. — Cămaşa unui vătaf. Spune-ne tu care este. Vino mai aproape. nu-i aşa? Am îngenuncheat în faţa ei şi mi-am luat tichia de pe cap. Pe drumul spre Treille. răspunse ea. Ce zici? Vino aici şi judecă pricina. Ne-am mai întâlnit o dată. bună doamnă. În absenţa soţului ei. nebunule. Dar am s-o fac în felul meu. — Ziceţi că este treaba mea. Mă privi ca şi când ar fi fost surprinsă să vadă o altă faţă în acest costum. Strânge gâtul unui hoţ în fiecare zi. Un şuşotit se răspândi în întreaga sală şi toată lumea se întoarse către vătaf pentru a auzi răspunsul lui. Am păşit înainte din mulţimea din spatele jilţului ei. Privirea lui Anne începu să hoinărească. am promis. asta este treaba ta. Anne mă privi fix. Şi vătaful era cel care câştigase întotdeauna. Văzusem asta de sute de ori la mine în sat. la un moment dat. — O asemenea dispută este subiect de comedie. exclamă ea. Care este lucrul cel mai strâmt din lume? — Ăsta este tot domeniul tău. — Domnul Roşu. vătaful avea senzaţia că morarul îl fura. Aşa cum era obiceiul în toate oraşele. cu o expresie ce arăta că ştia foarte bine cu cine vorbea. Dar nu mi-a zis că îşi lasă treburile în seama unui spirit atât de ascuţit. amintindu-mi de câte ori mi-am văzut prietenii înşelaţi. În cameră se auziră râsete uşoare.

Am fost crescut de actori ambulanţi. Sper că nu mi s-a simţit lipsa prea tare. acest toiag. Simţeam cum creşte încordarea în încăpere. Ultima dată când te-am văzut îţi pregătiseși armura şi plecaseși într-o misiune. Din poziţia cu capul în jos am 156 . — Aceasta a fost singura mea armură. din moment ce nu mai pleci. mă pricep doar la hoţi. I-am arătat tunica mea din petice colorate. mi-am ţinut echilibrul într-o mână. Iar sabia. În sală se auziră câteva râsete. Ştiu o grămadă de lucruri inutile. — Un bufon care citează din Augustin? Ce fel de nebun eşti tu? — Un nebun care nu ştie latină. restul a fost doar o bănuială. la primul tău pas. Şi ţi-ai găsit şi o meserie. Din nou câteva aplauze şi aprobări. M-am înclinat respectuos. Am arătat spre vătaf. Chiar şi Anne zâmbi uşor. — De fapt. — Norbert zice că îi vei ţine locul cu pricepere. — Dreptate… Ce poate să ştie un nebun despre dreptate? Aceasta este o chestiune de dreptate şi lege. zise Anne cu un zâmbet discret. nu este altceva decât un nebun şi mai mare. Şi iată cum te prezinţi… Aici.decât atunci când te-am văzut ultima dată. Multe dintre doamne începură să chicotească. — Dumneavoastră reprezentaţi legea aici. M-am înclinat ceremonios la ironia ei fină. ţi-ai şi mânjit cizmele. Şi încă un zâmbet de la Anne. Am sărit pe mâini. Iei partea morarului în această chestiune? — Iau partea dreptăţii. la curtea noastră. Şi mai e cineva la curte care îţi ţine partea. domnule. — E destul de greu să ţi se ducă dorul. doamnă. Oare nu a fost Augustin cel care a spus „Daţi dreptatea la o parte şi veţi vedea că regatele nu sunt altceva decât bande de criminali mai mari“? — Te pricepi şi la regate după câte văd… din vasta ta experienţă de viaţă. doamnă. doamnă. apoi am ridicat-o încet pe cealaltă. Şi cea care puteţi spune ce anume este drept. doamnă.

zis: Şi câteva destul de utile. Necazurile mele din Treille începeau să rămână în urmă. Norbert te-a pregătit bine. am lucrat liber la curte încercând să o distrez pe lady Anne. Anne se întoarse către mine. apoi se înclină. Prietenii tăi au dreptate. — Sunt de acord. ucigaşule de mistreţi. doamnă. — Vă mulţumesc. încât am determinat-o pe lady Anne să fie în favoarea părţii agresate. Te rog să mă ierţi. Şi trebuie să te avertizez. doamnă. De câteva ori reuşisem să tratez o situaţie cu atât haz. Mă simţeam împlinit. Sunt sigură că data viitoare balanţa va înclina în favoarea ta. atunci prin spirit. Se ştie că el este mult mai greu de impresionat decât mine de cunoştinţele de latină ale unui nebun. Eşti bine venit aici. Se pare. 157 . I-am făcut cu ochiul lui Emilie. Trupul mi se umflă de mândrie când îmi întoarse zâmbetul: — … Cel puţin până la întoarcerea soţului meu. Evoluasem în faţa celui mai exigent auditoriu de până acum şi reuşisem. vătafule. adăugă Anne fermă. — Deci. — Destul de utile. Anne dădu din cap în semn de încuviinţare. Mă pomenii chiar că ţin la rolul meu şi la puterea pe care mi-o dădea – aceea de a fi în atenţia doamnei. sper. Dacă nu prin lege. Simţeam că mă asculta. Aplaudă. dându-i sfaturi ridicole oricând apela la mine şi avea chef să râdă. nu vă voi dezamăgi. Am sărit şi am aterizat în picioare. recitându-i poveşti şi cântece din vremea când eram actor ambulant. părerile lui despre lege şi dreptate sunt cu totul diferite de ale mele. Vătaful îmi aruncă o privire furioasă. că ţinea la părerea mea. că sunt nevoită să fiu de acord cu acest nebun. Pentru prima dată după multă vreme mă simţeam în afara pericolului. Capitolul 63 În zilele următoare.

— Călăreşti. la trap. aşteptând suita de curteni în veşminte de gală. Anne se ţinea bine în şa. — Atunci. Norbert mă sâcâia: — Nu te aşeza prea comod în locul meu. Spre est. Într-o zi. chiar în faţa gărzilor. O ieşire… cu ducesa… Era o onoare deosebită. i-am răspuns. şi căpitanul gărzilor ei. Am luat-o imediat spre sud. Voi reveni în curând. Ce voia oare de la mine? Printre accese de tuse. În zorii zilei următoare. Simţeam că fac şi eu un bine. bufonule? — Da. Porţile s-au deschis şi am pornit călare din Borée la ivirea zorilor. Şi Emilie părea mulţumită. Nu ne-am oprit până când n-am 158 . Am zărit-o în mijlocul celorlalte doamne de onoare. chiar în mijlocul alaiului ei de sfătuitori. Dar se vedea clar că aceasta nu avea să fie doar o plimbare la ţară. privindu-mă aprobator. eram pregătit la grajduri. pe nume Gilles. Anne purta un costum de călărie şi o manta şi era însoţită de încă doi cavaleri pe care i-am recunoscut ca fiind consilierul ei politic. Grupul era escortat de un pluton de vreo doisprezece soldaţi. se vedea o dungă de lumină argintie pe deasupra dealurilor. Vreau să fii de faţă la o ieşire. Din când în când schimba câte un cuvânt cu consilierii ei. lady Anne îmi făcu semn să mă apropii. după judecată. Bernard Devas. Dar singură nu am mai văzut-o niciodată după acea primă zi. Călăream în urma grupului de nobili. Să fii gata în zori. Mai era cu ei şi cel care mă ridicase în şa în ziua în care m-au găsit în pădure şi care părea că nu o părăsea niciodată. Toată noaptea m-am perpelit pe salteaua mea de paie. un cavaler cu părul blond. Nu aveam nici cea mai vagă idee încotro ne îndreptam.oricât de ascunsă ar fi fost în glume de bufon. călărind în fruntea însoţitorilor ei. voi cere să se înşeueze caii. a spus-o chiar Norbert. dar cea mai mare parte a drumului am parcurs-o în tăcere.

temându-mă că în orice secundă. M-am dus spre ea. Dar încotro? Nu aş fi ajuns prea departe dacă ar fi vrut să mă prindă. Pe la miezul zilei. Am călărit alături de ea o vreme. Plutonul încetini în pas de voie. Sângele mi-o luă razna. Oare era în stare să mă trădeze? În sfârşit. din păduri. Eram puţin emoţionat. Acum ne aflăm în ducatul Treille.dat de un pârâu. Cu toate acestea. Nu îndrăzneam să îmi arăt temerile. Ne îndreptam direct spre Treille – domeniul lui Baldwin. Pe un copac cineva scrijelise: St. vor apărea soldaţii lui Baldwin şi mă vor ucide. cam la o oră de mers spre sud. emoţionat. Trebuia să am încredere în această femeie. La un moment dat. Simţeam un imbold să fug. Ne aflam pe drumuri pe unde nu mai trecusem niciodată. Cécile. am dat pinteni calului şi am ajuns-o pe Anne. nebunule. nici supravegheat. el anunţă: — Domeniul nostru se sfârşeşte aici. am recunoscut. Anne îmi făcu semn să mă apropii. zise cu faţa încordată. — Iată răspunsul tău. Gilles deschidea drumul. — Vrei să ştii de ce te-am luat şi pe tine? — Da. până când ea văzu mirarea de pe chipul meu. plutonul o luă spre sud-vest. De ce oare mă luase Anne în această călătorie? Dacă urma să fiu predat celor din Treille? La o răscruce de drumuri. Nu îmi răspunse şi continuă să călărească. încât soarele abia putea pătrunde printre ramurile lor. Cu toate acestea. ne-am continuat drumul. Dacă vom da peste ceea ce mi s-a spus că se petrece în 159 . traversând din când în când sate adunate între dealuri şi văi. Drumul trecea printre locuinţe şi aşezări ferme. Nu ştiam sigur ce se petrece. În sfârşit. doamnă. dar mă cuprinse un mic tremur de îngrijorare. ne-am afundat într-o pădure cu copaci atât de înalţi şi de deşi. Nu eram nici păzit. de câte ori avusesem încredere într-un nobil sfârşisem cât se poate de rău. Anne călărea în frunte.

cred că pe drumul de întoarcere vom avea toţi nevoie să fim înveseliţi. carne. Nu mă mai simţeam eu însumi în pericol. Frunzele erau la rândul lor mânjite cu fumul provenit din arderea trupurilor. Anne era tot în faţă. Gândul m-a dus în urmă… Civetot. Îşi 160 . Primul lucru ce ma izbit a fost mirosul. cu expresii pe chipurile cenuşii. doamnă. am văzut dâre de fum alb ridicându-se deasupra copacilor. Drumul se lărgi. aparent fără să-i pese de duhoare. Se aplecă şi se uită la acele trupuri şi. Culoarea îi dispăru din obraji şi trase de frâul calului. dar numai pentru o clipă. — Sunt copii. pentru o clipă. Oamenii stăteau în jurul lor năuciţi. doar că acum ne apropiam de ceva îngrozitor. Ţepuşele semănau cu nişte avertismente păgâne – animale cu măruntaiele scoase. Eram la marginea unui oraş. lipsite de viaţă. a ceea ce fusese cândva un oraş. sânge arse. înaintea noastră. — Ce sunt acestea? întrebă Anne. Capitolul 64 M-am liniştit. mai bine spus. am crezut că se va clătina.acest sat. Dar Anne se îndreptă. În faţa celor mai multe se aflau suliţe înalte. înfipte în pământ. oprindu-l. Duhoare de putrefacţie… de cadavre. de care atârnau trupuri de nerecunoscut. ca pentru a alunga demonii din casele ce nu mai existau. Sau. Apoi un pod de piatră. Gilles. răspunse încercând să-şi ţină respiraţia. Un luminiş. ca şi când s-ar fi aflat încă în faţa morţii. Ciudatul amestec de mirosuri îmi întorcea stomacul pe dos – păr. Apoi. Fiecare locuinţă părea să fi fost arsă din temelii. Se vedeau case şi colibe cu acoperişurile căzute din cauza focului. Am intrat în sat. căpitanul gărzii. încă fumegând.

aşteptând porunca. unde rămase respirând greu şi fără să mulţumească. — Au venit noaptea. Ce s-a întâmplat aici? La aceasta. — Furat? Ce anume? întrebă Anne. unul dintre soldaţi îl lovi peste picioare şi atacatorul se prăbuşi la pământ. Oamenii rămăseseră cu privirile în gol. se auzi un urlet cum nu se poate mai înspăimântător. Le-au dat foc… Ţipetele lor încă ne mai răsună în urechi. Aceasta era lucrătura lui Baldwin. o ştiam. I-au tras în ţeapă sub ochii noştri. Unul dintre ei îi puse sabia la bărbie şi se uită la Anne. venind din spate. casa… strigă o voce.controlă expresia feţei şi strigă tare către locuitorii oraşului: — Ce s-a întâmplat aici? Nimeni nu răspunse. Bărbatul nu se întoarse către ea. Soldatul era cât pe ce să îl ucidă pe uriaş. — Şi-a pierdut fiul. cu hainele înnegrite şi rupte. şi aparţinea unui bărbat cu părul alb. — Ce s-a întâmplat aici? Spuneţi-mi. Alţi doi soldaţi se repeziră la el. M-am uitat în jur. Toate capetele se întoarseră şi am văzut un bărbat vânjos îmbrăcat în haine zdrenţuite. dar fu oprită. Mă temeam că li s-or fi tăiat şi limbile. o comoară. O femeie ţipă şi alergă spre el. ameninţându-ne cu un topor. se holba la Anne cu ochii plini de jale. Venea dinspre o cocioabă. Au luat fiecare copil de lângă mama lui. Ziceau că purifică oraşul în numele Domnului. Când ajunse aproape de noi. dar Anne scutură din cap: — Lăsaţi-l. Gărzile îl împinseră către soţia lui. Căpitanul le strigă: — Vi se adresează lady Anne din Borée. Aceeaşi cruzime care îmi luase soţia şi îmi aruncase 161 . — Ceva sacru. ceva ce nu au găsit. Că am furat de la El. Se ascundeau sub măşti. zise Anne către bărbatul cu părul alb. Bărbatul fu ridicat în picioare. Nişte laşi cu feţele acoperite şi cruci negre.

Capete tăiate şi arse. Am mers prin oraşul devastat. — Şi ce au găsit aceşti ucigaşi? întrebă Anne. Două trupuri atârnate de mâni. Ne-au trecut prin foc şi au plecat. O moară mai mult cenuşă decât piatră. un cavaler la curtea din Toulouse. Locul era răvăşit. Cu toate acestea. Se duse direct către primar şi îl privi în ochi. la Robert… la baia de sânge de la Antiohia. Norcross era mort. Cu toate acestea. — Cine este Arnaud? Bărbatul pufni fără niciun pic de curtoazie. Poate ar trebui să îl întrebaţi pe Arnaud. Orice mobilă ar fi fost acolo fusese despicată ca lemnele de foc. Nu mai puteam respira.băiatul în flăcări. Acum sunt primarul a nimic. Grajduri fumegânde. — Arnaud s-a născut aici. Dinăuntru venea un miros de măcelărie. Primarul se opri lângă o colibă mică din piatră. Era cel mai curajos om pe care l-a cunoscut oricare dintre noi. mânjită cu sânge. l162 . Mă gândeam la: Nico. Da. şi zicea că aici este căminul lui. Intrarea era mâzgălită cu sânge – nu întâmplător. Anne descălecă. începu să meargă. un bărbat şi o femeie. trupuri jupuite de piele. La picioare se aflau capetele lor. cu cruci mari. Fără să răspundă. cu gărzile în jurul ei încercând să îi facă loc. dar iadul continua. roşii. singura clădire lăsată în picioare. — Mergeţi şi vorbiţi cu Arnaud. O biserică din lemn. am intrat înăuntru. iar podeaua era distrusă. Le mai văzusem. dar nu voiam să îmi amintesc. Anne îl urmă. Poate vă va răspunde el la întrebări. Trupul mi i se încovoie de oroare. Stăteam acolo îngroziţi. Sunt primarul acestui oraş. ducesă. Ţinându-ne respiraţia. cu piepturile golite de carne. M-am întors. zise primarul. Anne icnea. un asemenea carnagiu părea mai mult decât orice ar fi putut face Baldwin. Bărbatul cu faţa cenuşie răspunse: — Nu ştiu. dezvăluind cadavrele cailor. întrebaţi-l pe Arnaud. Mai văzusem asemenea lucruri îngrozitoare.

căutând nu ştiu ce comoară. Satele lor erau arse şi distruse – ca şi hanul meu. mi-am spus în sinea mea. Arnaud tocmai se întorsese de acolo. Bărbaţi şi femei atârnaţi şi arşi. Totul începea să se lege. răspunse primarul. Le mai văzusem pe toate înainte. mi-am adus aminte de ceva. — Din Cruciadă. Tocmai se întorsese din luptă. Să fi fost acestea faptele lui Baldwin? Norcross era mort. Groaza îmi îngheţă şira spinării. părţi ale trupurilor lor împrăştiate ca şi când aceste crime nu ar fi însemnat nimic. Civetot. Antioh. căpitanul. Au tăiat uterul soţiei sale. Matthew spusese că totul se petrecuse ca şi când casa mea sau hanul meu era 163 . — Din ce luptă? întrebă Gilles. Capitolul 65 Am ieşit din colibă şi am încercat să îmi alung din minte imaginile îngrozitoare. Adhemar. Era posibil ca oamenii lui să fie încă liberi şi să terorizeze satele? Ce fel de comoară căutau? Încearcă să le pui cap la cap. Ce semnificaţie are această ghicitoare? De ce nu o pot rezolva? Cruciada… Brusc. Apoi. Nimeni nu ştia de unde vin şi ce caută. măcelurile. era prezentă peste tot. Oraşele arse. ziceau ei. Aceşti cavaleri fără chipuri. Cruciada… Aceşti călăreţi ai nopţii care nu purtau niciun fel de însemne şi nu îşi arătau feţele. Mai văzusem ororile astea şi înainte. „Furată de la Dumnezeu“. dar nu puteam răspunde. Ştiam.au tăiat ca pe un porc. ci doar o cruce neagră. la fel. de a cărui moarte îngrozitoare am auzit la curtea lui Baldwin. Ucigaşii nu purtau însemne. Ştiam. care ucideau cu sălbăticia turcilor… erau aceiaşi care îmi uciseseră soţia şi copilul? Răceala îmi cuprindea încet tot spatele.

urma să se întoarcă din clipă în clipă. Faţa ei era încordată şi aspră. — Înţeleg. prin tot ceea ce-mi făcuse. Tot timpul crezusem că Norcross. Înveseleşte-mă puţin. nu înţelegi. mă pedepsise pentru faptul că plecasem în Cruciadă. ci la Borée? Nu mai puteam rămâne acolo. 164 . am urmărit-o pe Anne. mă străbătu un fior. mă gândeam. Din Cruciadă… Anne ştia. Vechea teacă inscripţionată pe care o găsisem în munţi? Crucea pe care o luasem din biserica din Antiohia? Nu avea niciun înţeles! O priveam pe Anne cum călărea în frunte. Nu. Spune-mi o glumă sau două. — Nu pot. Era posibil să fi fost Anne? Era posibil ca răspunsurile pe care le căutam să nu se afle la Treille.ceea ce căutau ticăloşii. Nici nu eram departe de adevăr. încercând să înţeleg ce fel de legături ar fi putut avea cu cavalerii ucişi. am răspuns. vino aici. Capitolul 66 În următoarele câteva zile. Soţul lui Anne. ducele. am rămas tăcut. Stomacul mi se strânse. Am călărit restul drumului fără niciun cuvânt. Exista un anume pericol pe care nu îl puteam numi. mi-am zis în sinea mea. De ce veniserăm până aici? Ce voia ea să vadă? Apoi. Ce voiau de la mine? În timpul lungii călătorii spre casă. Mă prefăceam că vederea acelor lucruri groaznice mă îngreţoşase prea tare. Ştia că astfel de atrocităţi vor continua. Ceva nu era în regulă. M-am tot gândit. ca şi când s-ar fi luptat cu o dilemă. Ce aveam eu ca să mă lege de aceste crime? Pusesem câteva nimicuri în traista mea. — Nebunule. Şi cu uciderea lui Sophie şi a lui Phillipe. strigă Anne. încuviinţă Anne.

Ştiu că sunteţi devotată stăpânei cu toată inima. — De ce îmi spui mie toate astea? mă întrebă în cele din urmă. Am tras aer în piept şi i-am vorbit despre ororile văzute în călătoria mea spre St. Amândoi se întorseseră de curând din Cruciadă. negustorii îşi scoteau din cufere cele mai bune haine. iar satele lor fuseseră pârjolite. Nu ţi-am dovedit destul încrederea mea? — Ba da. — Nu ai auzit vorbindu-se despre asemenea fapte? La curte? În jurul castelului? 165 . Se încruntă. Îmi arătă o bancă de rugăciune într-o capelă alăturată. nu am niciun drept să vă cer ceva. despre a cărui soartă similară auzisem la curtea lui Baldwin. am spus eu. În cine aş fi putut avea încredere? Am aşteptat-o pe Emilie în timp ce ieşea de la capelă împreună cu celelalte doamne de onoare. Căutam cuvintele potrivite pentru a începe. I-am spus totul în amănunt: grămezile de cenuşă. Cécile. — Te rog să nu ai niciun fel de reţineri faţă de mine. De multe ori. dacă nu ar fi fost absolut necesar. şi tot palatul din Borée era în febra pregătirilor şi a nerăbdării. I-am spus despre Adhémar. — Ce s-a întâmplat. castelanul îşi pregătea trupele pentru întâmpinarea lui.Soţul ei urma să se întoarcă în câteva zile. exact ca şi mine. — Fiţi încredinţată că nu v-aş fi pomenit niciodată despre toate astea. Ambii cavaleri fuseseră măcelăriţi. ca şi când acele grozăvii nu ar fi trebuit povestite niciodată. — Doamnă. De parapete se atârnau steaguri. Se aşeză lângă mine şi îşi dădu jos gluga mantiei. I-am prins privirea şi am aşteptat până când celelalte au dispărut. cavalerul cu pieptul spintecat… Cuvintele aproape că-mi îngheţau pe buze. Dar am nevoie de ajutor. Am luat-o deoparte. Hugh? Era foarte greu.

aceşti oameni par a avea o misiune specială. Doar că umblă vestea că Stephen a trimis un corp de soldaţi ca să se ocupe de afacerile lui înainte de întoarcerea sa. Emilie. Hugh? Emilie mă privea în ochi. — Nu ştiam de niciuna dintre aceste grozăvii. Îi vedeam teama şi mă simţeam groaznic pentru că o speriasem. O vedeam cum se străduia să pună totul cap la cap. De ce toate aceste crime oribile? De ce acum? Trase adânc aer în piept. Zici că pentru tine aceasta este o chestiune mai importantă decât orice pe lume. L-a servit pe duce cu credinţă ani de zile. Zice că s-ar cuveni să doarmă cu porcii. Lucrurile pe care le-ai descris… sunt cum nu se poate mai groaznice. Simte că nu sunt destul de bine pregătiţi ca să fie cavaleri. dar Anne ştie ce misiune au. Nu ştiu ce anume. şi. De ce să fi auzit? — Despre cavaleri care dispar şi reapar? Sau vorbindu-se despre relicve sfinte de pe Pământul Sfânt? Lucruri mult mai valoroase decât cele despre care ar putea şti un nebun ca mine. — Nu pot să cred aşa ceva. totuşi. Dar stăpâna ta… nici ea nu este străină de aceste lucruri. Ea zâmbi încercând să-mi schimbe starea sufletească. vor da socoteală în faţa lui Dumnezeu pentru ceea ce s-a întâmplat. — Nepregătiţi? — Lipsiţi de onoare. — Tu eşti singura mea relicvă de pe Pământul Sfânt. din moment ce au asemenea inimi. — Aceşti soldaţi – se află aici? La castel? — L-am auzit pe castelan vorbind despre ei cu oarecare nemulţumire. De ce mă întrebi toate aceste lucruri. zice el.— Nu. şi dacă sunt din vina lui Anne sau a lui Stephen. Sângele îmi pulsa. odioasă. Emilie sări în picioare. Aceştia or fi oamenii lui Stephen. Sunt groaznice. am spus eu 166 . Dar de ce sunt atât de importante pentru tine? Tu de ce te expui riscului? — Nu pentru Anne sau pentru Stephen. O simt în glasul tău. Că nu se supun nici unei reguli. — Oamenii ăştia caută ceva.

Hugh. Venea spre ea ca un peţitor şi. pentru că cred că vei putrezi în iad. în numele Domnului. Se afla în labirintul din gard viu de sub balconul ei când auzi paşi furişându-se spre ea. atunci când erai plecat. Eu fac pace cu Domnul în stilul meu. M-am rezemat de bancă încercând să pun lucrurile cap la cap. Faţa îi era bine acoperită de gluga neagră. Purta tunica unui cavaler. — Este prea târziu. Şi Arnaud. cu faţa însemnată de cicatrici căpătate în bătălii. Se întoarse şi îl văzu. ca o pală de vânt. Ci ochii lui. Aceşti soldaţi făcând voia ducelui. adevărul este că. nu în biserică? îl apostrofa ea ironic. Te împiedică să îţi îndeplineşti ţelul pe care ţi l-ai propus. zise Anne acuzator. Şi. Sunt sigur. Nu îngrijorată. Şi eu. Morgaine. întunecate. zise Emilie. Veniseră din Cruciadă. Dar nu acestea o făceau să se înfioare. Metodele tale sunt foarte crude. Neclintirea lor – nişte bălţi nemişcate. era nevoită să trateze cu el. acei ucigaşi sunt oamenii lor. emana cea mai mare cruzime. Vocea lui rece se strecura de sub gluga trasă peste cap. Ca şi Adhemar. Pe glugă o cruce mică. — Trebuie să o înfrunt. totuşi. Emilie. Dacă Anne se află în spatele unor asemenea fapte.înghiţind în sec. totuşi. este posibil să fi văzut şi eu ceva. îmbrăcat în zdrenţe. — Nu îţi face griji pentru mine. Ci pentru soţia şi copilul meu. — Cavalere. dar a unuia căzut în dizgraţie. O prezenţă misterioasă. Ei ucid fără să clipească. ci uluită. — Îmi fac griji pentru tine. Capitolul 67 Anne tresări. Era masiv. neagră. nu mai pot rămâne în slujba ei. Emilie se uita la mine cu o privire sticloasă. — Nu trebuie să spui nici măcar un cuvânt! Sunt lucruri grave. 167 .

am fost acolo. misterios. coşciugul Sfântului Pavel însuşi. doamnă. Se uită în ochii lui lipsiţi de adâncime. El se înclină fără să se simtă jignit. Deşi ar fi vrut să scuipe pe ea şi să o arunce cât mai departe în tufişuri. — Nu a vrut să se supună. Gura i se uscă. Cécile… Am văzut ce ai făcut. Mâinile lui Anne tremurau. dar voi lumina calea pentru aceia care se vor odihni alături de Domnul. stimată doamnă. Faptul că eşti în slujba soţului meu. Arnaud. doamnă? Cavalerul miji ochii. zise cavalerul. Pe faţă i se ivi un zâmbet. doamnă. Crucea asta a schimbat mersul istoriei. Iată de ce nu mai e nevoie să te rogi pentru mine. Am văzut în ce hal ai lăsat acel oraş. Morgaine. — A rămas un loc mai bun decât cel pe care l-am găsit. zise ea. doamnă. Vreo trei sute de ani a dormit într-un coşciug. Nici creaturile iadului nu comit asemenea cruzimi. Cavalerul. cavalere. mă face să mă înfior. doamnă.— S-ar putea să ard în iad. — Acolo. Poate chiar pentru dumneavoastră. să mă crezi pe cuvânt. — Şi copiii… nici ei nu au vrut să se supună? Spune-mi. Din Roma la Bizanţ. Trebuie doar să ştiţi că lucrurile merg bine. — Am văzut cât de bine merg. pentru ce comoară de nepreţuit au fost arşi aceşti nevinovaţi ca nişte fripturi de vită? — Doar pentru asta. — Soţul meu va fi desigur onorat. Băgă mâna sub mantie. flecuşteţul ăsta. Scoase o cruce din lemn de mărimea palmei sale. Mai aproape de căile Domnului. Cu toate 168 . doamnă. — Nu vă faceţi griji pentru felul în care îmi fac treaba. — St. — Mai aproape de căile Domnului? făcu un pas spre el. — A călătorit foarte mult. O mie de ani. respiraţia lui Anne îngheţă. O puse încet în mâna lui Anne. — Nu te amăgi cu ideea că ai fi Trimisul lui Dumnezeu. Până când a fost dezgropată de împăratul Constantin. şuieră Anne. Iar acum e în mâna ta. Lam văzut făcut bucăţi.

cu siguranţă. Capitolul 68 Nu am găsit nicio urmă a soldaţilor lipsiţi de credinţă pe care îi căutam sau nimeni nu ştia nimic despre cavalerii misterioşi înfăşuraţi în robe întunecate. Stephen era aşteptat la castel din zi în zi. În seara aceea. ştii foarte bine că este doar un aperitiv pe lângă ospăţul pe care îl aşteaptă. 169 . O petrecere a burlacilor. Cum merge adevărata misiune? — Lucrăm. Se află în Nîmes. avea să se însoare în zilele următoare. Şi o nouă sarcină. la numai câteva zile distanţă. Odată întors. Dacă Stephen va afla că ai dat greş. Timpul se scurgea tot mai repede. Morgaine. Anne se înfăşură în mantie şi porni spre castel. Vor avea garda jos. urma să aibă loc un banchet. la castel. — Atunci voi zâmbi. mă anunţă Emilie. Gilles. — Am aranjat ca tu să îi înveseleşti.acestea. Gândindumă cum putrezeşti în iad. soldaţi. ştiind că voi avea o viaţă veşnică. cavalere. Două zile mai târziu. ca să spun aşa. bufonule. îmi explică ea. zise ea zâmbind. doamnă. Văzuse că nu eram prea vesel. Am ceva de lucru pentru tine. membri ai gărzii. Şi nici nu aveam nicio şansă de avea acces la cazărmi. — Ar fi bine să lucrezi mai repede. — Nu mai fi aşa de trist. Vor fi prezenţi cavaleri. Emilie mă luă deoparte în timp ce mă jucam cu fiul lui Anne. ar fi fost mult prea periculos pentru mine să îmi susţin cauza. Chiar şi aceasta este doar o jucărie în comparaţie cu adevăratul trofeu. căpitanul gărzilor. William. Multe discursuri şi băutură. — Pari să ai un talent deosebit la lucruri de genul ăsta. Toate celelalte sunt doar simple podoabe. capul tău va fi cel pe care îl vom vedea înfipt într-o ţepuşă. — Eu voi fi cea care va zâmbi. grăi cavalerul întunecat.

a văzut o femeie teribil de frumoasă. Orice poţi spune unui bărbat ne poţi spune şi nouă. În noaptea aceea. Am făcut tot felul de trucuri uşoare pentru a-i încălzi. a cărui sculă era mereu sculată. Ca un nenorocit de armăsar. zise cel cu problema. Dar. Pe urmă tropote de cai ce tocmai se opriseră. dar eu eram atent la cavalerii cerniţi. scoteam tot felul de obiecte din tunicile lor. chiar trebuie să mă dai de gol în faţa tuturor? — Oricât de mult ar fi încercat. Uite. spuse femeia. nu putea să-şi calmeze năbădăiosul mădular cu niciun chip. „Eu îl înlocuiesc împreună cu sora mea. s-a băut foarte mult vin şi s-a ascultat multă muzică de proastă calitate. din nou 170 . Hugh. Apoi urmară glumele. Ce poţi să îmi dai pentru asta? „Hmmm“. — Mă flatezi. pe care le învăţasem de la Norbert. sub ochii lor uimiţi şi împăienjeniţi de băutură. „Tatăl meu a murit“. Şi. Trebuia să îi fac să râdă. fii cu băgare de seamă. „trebuie să mă consult cu sora mea. am zis alunecând pe un stâlp şi aterizând pe masă în faţa viitorului ginere. te rog. Şi din nou îţi datorez mulţumiri. — Ştiu pe unul. — Mai spune-ne… Începusem un altul – pe cel cu preotul şi vaca ce vorbea ca un om –. Acolo. Neavând de ales.“ „Bine“. — Mulţumeşte-mi găsind ceea ce cauţi. În cele din urmă. se prefăcu Gilles că roşeşte. lucruri simple.doamnă. acceptă el. Apoi. zise ea şi îmi atinse mâna. îşi scoase pantalonii. se întoarse cu o bocceluţă şi zise: „Ce zici de o sută de galbeni şi o jumătate din afacere?“ Sala bubui de hohote de râs. Prietenii lui Gilles se ridicau şi ţineau discursuri îndrăzneţe şi batjocoritoare până când li se împleticea limba şi cădeau înapoi pe bănci. când se auzi un strigăt îngrozitor dinspre ziduri. glumeţule. „Aş vrea să vorbesc cu tatăl dumitale“. o am tot timpul ridicată. făcu femeia. am continuat eu. se prezentă la spiţerul locului. Eu urma să dau ultima reprezentaţie înainte ca ei să îl târască pe Gilles la un bordel din oraş.“ Într-un minut.

strigătele lui după ajutor răsunând dincolo de ziduri. ajută-mă. În picioare aveau sandale uzate. M-am dus şi eu. — Nu e treaba noastră. Mai mulţi petrecăreţi se repeziră la fereastra ce dădea spre curtea interioară. Cei întorşi… — Întorşi…? am murmurat eu. Strigătele de moarte ale prizonierului se pierdură în noapte. Mă omoară. Trebuia să vorbesc cu primarul din St. Se retrase de la fereastră. ci doar robe. El ar fi putut şti de ce erau ucişi cavalerii şi erau arse satele. Nu purtau armuri. te aşteaptă frumoasele în oraş. Râsetele beţivanilor încetară. Gilles. I-am recunoscut imediat! Aveau coifuri şi săbii de război la cingători. Ochii mei îi urmară pe ai soldatului şi am văzut cum cei doi îl târau pe primar în temniţă printr-o uşă masivă din lemn. suspinând. — Cine sunt aceşti oameni? l-am întrebat pe unul dintre soldaţii de lângă mine. Şi ucigaşii ăştia nemernici… Cei întorşi… Aveam impresia că îi mai văzusem pe undeva. Prin deschizătura mică am văzut doi bărbaţi târând pe un al treilea de braţe. Ce ar fi să îţi mai scoatem sabia aia încă o dată? Inima îmi bătea în galop. Prizonierul urla îngrozitor.strigătul unui bărbat. Dar unde? 171 . castelanul. Apoi am aruncat o privire la faţa lui. Doamne. Cécile – care o înfruntase pe Anne cu numai două zile înainte. zise Bertrand. Exact aşa mi-i descrisese Emilie. — Câinii ăştia? Noii tovarăşi de afaceri ai ducelui. M-am îngrozit. Haide. Era primarul din St. Cécile. — Te rog. L-au târât pe bietul om spre temniţă.

bun. M-am grăbit într-acolo. apoi m-am strecurat înăuntru. Castelul era construit în formă de U. În faţă se aflau garnizoanele ducelui. Holurile erau întunecate şi răcoroase. Pe urmă. am simţit un curent. până la urmă. Unul era înalt şi părea leneş. am dat peste doi paznici care stăteau de o parte şi de alta a unei arcade. pe scări. unde se aflau cazărmile. de la încăperile destinate curtenilor până la capătul celălalt. Stomacul mi se strânse. în timp ce alţii sforăiau înfăşuraţi în mantii. gândeam în sinea mea. Păi. vorbind. Era mirosul morţii. M-am ridicat încet şi am ascuns un cuţit în încălţări. am aşteptat mult timp după căderea întunericului. Făcliile agitate ale torţelor stârneau umbre ce dansau pe pereţi. Eram în turn. eu eram bufonul. La catul al treilea. Cu fiecare cat. iar o lojă din piatră înconjura curtea interioară. celălalt gras. Eram bufonul stăpânei lor. Norbert sforăia în patul lui.Capitolul 69 În noaptea următoare. Mi-am urmat liniştit drumul pe toată lungimea catului principal. respiraţia mi se opri. cazărmile şi temniţa. pe care îl cunoşteam atât de bine. dar niciunul nu mă opri. am văzut înălţându-se turnul misterios în care îl duseseră cei doi pe primar. Trebuia să traversez întregul castel. încăperile ofiţerilor. bând. întâlneam câte un paznic. Nu erau tocmai gărzile de onoare ale ducelui. mirosul devenea din ce în ce mai greu. atent la cele 172 . dar nu ştiam încotro să o iau sau cine ar fi putut să mă oprească. Am ieşit pe furiş din camera lui Norbert şi am luat-o grăbit pe scările din spatele bucătăriei către etajul principal. La mese încă mai lâncezeau câţiva cavaleri. Şi să duc cu vorba pe oricine m-ar fi putut opri. luminat numai de lună. Din loc în loc. cu ochi vicleni. în sus. Am trecut în grabă de uşile uriaşe ale sălii principale. Ajuns afară.

Oricum. Abia dacă aveau o înălţime de patru picioare. Închisoarea era umedă şi întunecată.câteva suflete nefericite. Apoi să îţi duci fundul înapoi unde ţi-e locul. — Mulţumesc. domnule. — Ei. o lungă eşarfa de mătase. Privi de-a lungul coridorului. — Nu am fost niciodată pe aici. Spre încântarea mea. O torţă îşi agita flacăra luminând slab un şir de celule. am spus. din pumnul meu strâns. Să ai o viaţă plină de bărbăţie. am chicotit. căpşună? bâigui cel viclean la mine. asigurându-se că nu era nimeni. — Doar o privire. — Te-ai rătăcit. erau închise cu gratii de metal ruginit şi strâmte ca nişte coşciuge. Pot să arunc o privire? — Plimbarea s-a încheiat. Prizonierii se chirceau pe podele ca nişte câini. nu este nimic aici. şi-o îndesă în uniformă. căutândul pe bărbatul pe care îl văzusem târât înăuntru. Înaintea mea se întindea un culoar cu celule înguste de o parte şi de alta. Speram ca primarul din St. prin spatele lui. Mă rugam 173 . pe scări. Mânat de miros şi de îngrijorarea de a nu fi găsit de paznici. M-am apropiat de el şi. decât purici. spuse el şi se ridică. Mirosul de putreziciune mă făcea să îmi ţin respiraţia. am dat la iveală. ca şi cum i-aş fi smuls ceva din ureche. o luă – mita pentru el. Capitolul 70 M-am strecurat înăuntru. Am luat-o pe sub arcade. m-am grăbit de-a lungul şirului de celule. Cécile să fie încă în viaţă. se întinse şi pipăi eşarfa. Apoi. haide… Chiar şi un suflet pierdut are dreptul la un ultim hohot de râs. Speram ca omul pe care îl căutam să se afle aici. şi apoi în sus. Întoarce-te pe unde ai venit. zise el.

Cuvintele pe care le murmura – la început încet. Trebuia să aflu. Am sâsâit spre ea să tacă. nu îmi puteam da seama dacă era viu sau mort. cu răni şi vânătăi pe braţe şi pe faţă. în lumina pură a lunii clare… 174 . apoi din ce în ce mai tare. gol. Ce privelişte! Ce păcat o fi comis să fie lăsată să putrezească în felul acesta? M-am întors iar la primar. Un şobolan lingea un blid chiar sub ochii mei. Şi mai tare. aproape imperceptibil. Doamne! Nu îmi venea să cred ceea ce auzeam: — O fecioară a întâlnit un hoinar. M-ar fi recunoscut? Mi-ar fi vorbit sau ar fi ţipat? Deodată. M-am înfiorat. Pielea îi era acoperită de răni ce supurau. albă. Cécile. Cécile. am şoptit. În următoarea. Spre disperarea mea. cu pielea albă ca a unei stafii. În cea de a treia celulă se afla cel pe care îl căutam: primarul din St. aproape un schelet. Am păşit într-acolo şi am văzut o fiinţă jalnică – o femeie. Bietul om zăcea chircit. un bărbat cu o barbă lungă. cu piele de culoare închisă – măsliniu ca un turc – se chircea sub o manta ruptă. Celulele duhneau. Ce voiau acei cavaleri ai întunericului? În căutarea a ce arseseră tot oraşul? Ce comoară merita pierderea atât de multor vieţi? Vă rog… am şoptit iar. murmurând în barbă ca o vrăjitoare nebună. precum cânepa putrezită. cu părul lipsit de viaţă. Dar murmurul vrăjitoarei se auzi tot mai tare. îmi îngheţă sângele în vine. un geamăt înfiorător venit din celula alăturată îmi atrase atenţia.să fie încă aici. stătea culcat pe spate în mijlocul propriei mizerii. domnule? V-am văzut în St. Deodată. — Vă amintiţi de mine. un bărbat masiv. neagră. Nu aveam prea mult timp. În prima celulă. — Domnule… M-am furişat mai aproape. Niciunul nu ridică ochii. aproape implorându-l.

Nici măcar turcul. străduindumă să îi desluşesc trăsăturile. Părul ei. Cum putea să fie aici? Cum putea să fie în viaţă după atâta vreme? Lacrimi de recunoştinţă îmi umplură ochii. — Sophie…? am şoptit. deşi se chircea în faţa mea ca un animal cuprins de febră şi plin de răni. — Sophie? am strigat întinzând mâinile printre zăbrele. totuşi. alunecându-mi din mâini şi prăbuşindu-se în prăpastie.Capitolul 71 Inima îmi bătea foarte tare. îi atârna sălbatic. — Sophie! am strigat simţind cum mi se frânge inima. Se întoarse în sfârşit spre mine. lucioşi şi ficşi. Nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru ceea ce am văzut… Nici Nico. Mă holbam la soţia mea. Şi. Lumina slabă a unei torţe din apropiere îi sublinia trăsăturile osoase. Nu se mişcă şi nici nu vorbi. nasul… linia fină a bărbiei ce se continua cu cea delicată a gâtului… erau aceleaşi. 175 . Din ochii ei înfundaţi. curgea un puroi galben. tu eşti? Zăcea în întuneric şi nu puteam să îmi dau seama dacă era ea sau nu. — Sophie. fără niciun fel de îndoială. care se uita cum propriul lui trup era despicat în două. Pur şi simplu nu îmi venea să-mi cred ochilor. Nu putea fi adevărat! Nu era posibil! Am fugit spre celula ei şi m-am lipit de gratii. care odată mirosea a miere. O parte din mine se ruga ca ea să nu se întoarcă. iar lumina slabă îi căzu pe faţă. Chiar ea era! Eram sigur de asta. smuls pe alocuri şi alb. Am încercat so ating – oase macerate acoperite cu zdrenţe murdare. ea îşi întoarse faţa către mine. Nici bietul Robert. Apoi. care se repezise la mine cu sabia ridicată în aer.

Am încercat să vorbesc, dar eram prea copleşit. Era Sophie. Nu era moartă. Cel puţin atâta lucru ştiam sigur. — Sophie… sunt eu, Hugh. Încet, îşi ridică faţa cu totul spre lumină. Era ca o imagine sluţită a figurii frumoase pe care o aveam în minte: străvezie, ca o stafie, acoperită de răni. Ochii îi scânteiară la auzul vocii mele. Se vedea că era bolnavă, că abia mai rezista în această putreziciune. Nu eram sigur că ştia cine sunt. — Trebuie să le-o înapoiem, zise în cele din urmă. Te rog, te implor. Dă-le ce le aparţine. — Sophie. Acum strigam. Sunt aici… Hugh! Ce îi făcuseră? Mă cuprinse mânia. Îi vedeam suferinţa şi o simţeam şi eu. Eşti vie. Sfinte Doamne, eşti vie… Lacrimile îmi şiroiau pe faţă. — Hugh…? Clipi. Apoi păru să zâmbească. Hugh se va întoarce. Este în Orient, se luptă… Dar îl voi revedea, iubitul meu. Mi-a promis. — M-am întors, Sophie. Degetele mele încercau să îi atingă faţa. Te rog. Vino mai aproape. Lasă-mă să te iau în braţe. O, Doamne, lasă-mă să te iau în braţe, Sophie. — Se va întrista din cauza hanului, continuă să murmure. Dar mă va ierta; vei vedea. Vei vedea. — Am să te scot de aici. Ştiu de Phillipe, de han. Mă durea inima. Te rog, vino aici. Lasă-mă să te strâng în braţe. Sophie se mişcă în direcţia vocii mele. Obrajii îi ardeau de febră, ochii îi sticleau. Se vedea că era foarte bolnavă. Nu voiam decât să o strâng în braţe. Doamne, voiam să o strâng în braţe. Clipi ca un iepure speriat, pipăind peretele. — Hugh…? şopti. — Sophie, eu sunt… eu sunt, draga mea. Am şoptit cuvintele din cântecul nostru. — Acum trebuie să o dai înapoi, murmură din nou. Ei spun că este a lor. Am încercat să le spun că Hugh se va întoarce. Au promis că ni-l vor reda pe Phillipe, copilaşul nostru. Tot ce trebuie să facem este să le dăm ce e al lor.
176

Am îngenuncheat şi mi-am pus braţele în jurul ei. Draga mea soţie! I-am mângâiat faţa. I-am şters sudoarea, îmi era atât de dragă chiar şi acum, în halul în care era. — Ei vor ce este al lui Dumnezeu, zise ea, şi trupul i se zgudui de tuse. Te rog. Dă-o înapoi. — Ce să le dau? am întrebat. Ce credea ea că aveam? Nu ştiam dacă febra era de vină sau nebunia. Sau măcar dacă Sophie era conştientă că vorbea cu mine. Deodată, se smulse din braţele mele şi se ascunse din nou în umbră. Îmi sfâşie inima. Ochii ei piereau dincolo de mine, plini de groază. Am simţit că pierdeam încă o dată tot ceea ce iubisem în viaţă. Apoi am înţeles ce o alungase. Inima aproape că mi se opri. Unul dintre cavalerii negri ai ducelui stătea lângă mine.

Capitolul 72
L-am recunoscut pe unul dintre cei care îl târâseră pe primar în temniţă. Capul îi era acoperit de o glugă neagră; i se zăreau doar ochii, la fel de negri ca nişte hăuri. Avea sabia la brâu, peste o robă simplă şi stătea cu mâinile înfipte în şolduri, rânjind către noi doi. — Haide, trage-i-o. Târfa nu se va supăra, bufonule. Oricum va muri într-o săptămână. Vezi să nu iei şi tu mâncărime la sculă. Mă holbam la faţa lui batjocoritoare, sugrumat de o ură incontrolabilă, clocotitoare. Am întins mâna după o bară de fier ce zăcea pe podea lângă mine. În mintea mea, şopârla asta care rânjea era întruchiparea tuturor cruzimilor îndurate de soţia şi copilul meu, a tuturor suferinţelor la care fusesem martor din momentul în care plecasem să lupt în cruciadă. Lumea mea fusese întoarsă cu susul în jos.
177

Cu un urlet sălbatic, m-am repezit la el. L-am lovit cu fierul în cap, înainte ca el să fi apucat să scoată sabia. Tresărind, cavalerul ridică un braţ pentru a se apăra, dar fierul i-l zdrobi cu zgomot. Scâncea şi se împleticea de durere, cu un braţ atârnându-i. Nu m-am oprit. L-am lovit iar şi iar, ca un nebun, cu o singură dorinţă – să-i înfig bucata de metal în ţeastă. L-am zdrobit de gratiile celulei. Mi-am pus genunchiul pe gâtul lui şi l-am simţit gemând şi înecându-se. I-am înfipt fierul în gât. — De ce? i-am urlat în faţă. Soldatul gâfâi, rotindu-şi în cap ochii bulbucaţi. De ce este ea aici? Din gâtul lui ţâşni un urlet înfundat, dar în furia mea nu aşteptam niciun răspuns de la el. Am înfipt fierul şi mai adânc în el. Eram mânat de o forţă pe care nu o puteam stăpâni. Voiam să îl ucid. — Cine eşti? i-am strigat. De unde ai venit? De ce ai adus-o aici? De ce mi-ai ucis fiul? Degetele mi se încleştaseră pe gluga lui în timp ce îi înfigeam fierul în gât, lăsându-l fără suflare. Încet, încet, gluga îi căzu de pe cap. Ochii mi se opriră pe semnul înfricoşător. Crucea neagră bizantină. Semnul mă duse înapoi, pe Pământurile Sfinte, la ororile pe care le văzusem acolo. Ticăloşii aceştia erau tafuri.

Capitolul 73
M-am dat înapoi uluit. Ochii ni s-au întâlnit şi am avut senzaţia că devenisem amândoi conştienţi de acelaşi lucru teribil. Tafurul profită de clipa de surpriză şi îşi înfipse mâinile în faţa mea. Am apăsat şi mai tare fierul în gâtul lui. Apoi am auzit zgomot de oase fărâmate. Ochii i se dădură peste
178

cap, o ultimă rezistenţă, un fir de sânge îi ţâşni din gură. O clipă mai târziu, picioarele îi cedară. Când i-am dat în sfârşit drumul, tafurul se prăbuşi pe podeaua murdară a închisorii. Am stat lângă el, respirând furios. Tafuri… i-am văzut cum îşi chinuiau prizonierii în corturile lor. I-am văzut măcelărindu-l pe turcul care îmi cruţase viaţa, apoi îmbulzindu-se ca bivolii spre criptă să ia bogăţiile. Ce căutau aici, în Borée? Ce voiau de la mine? De la Sophie? Deodată, am auzit strigăte şi izbituri. Prizonierii trăgeau de gratiile celulelor lor. În puţinul timp de care dispuneam, trebuia să o scot pe Sophie. Am pipăit febril trupul tafurului în căutarea unei chei. Am aruncat o privire spre paznic. Cheile ar fi trebuit să fie pe aici pe undeva. M-am întors către Sophie, nerăbdător să îi spun că aveam să o eliberez. Dar vederea ei mă făcu să încremenesc. Stătea lângă gratii, cu faţa albă şi îngheţată. Privirea ei, care cu o clipă în urmă fusese plină de groază, părea calmă. Părea că nu mai respiră. O, Doamne, nu…! M-am târât spre ea şi, i-am luat faţa în mâini. — Sophie, rămâi cu mine. Nu poţi muri. Nu acum. Clipi. Un tremur uşor. O scânteie de viaţă apăru în ochii ei. — Hugh…? — Da, Sophie… Eu sunt. I-am şters sudoarea de pe frunte. Pielea ei era rece. — Ştiam că ai să te întorci, zise ea părând în sfârşit să îşi dea seama cine eram. — Îmi pare atât de rău, Sophie. Am să te scot de aici. Promit. — Am avut un fiu, zise ea şi începu să plângă. — Ştiu. Ştiu totul. I-am şters obrajii. Era un băieţel tare frumos. Phillipe. M-am uitat disperat în jur căutând o modalitate de a o scoate de acolo.
179

— Vor veni paznicii, am spus. O să găsesc o cale de ieşire. Rezistă. Te rog, Sophie. Te rog! Îi ţineam mâinile între ale mele printre gratii. Am şoptit: — Te voi lua acasă. O să îţi culeg floarea-soarelui. Îţi voi cânta. Gura i se strâmbă şi trecu mult timp până respiră din nou. Dar când o făcu, i-am văzut şi zâmbetul – unul slab, lipsit de teamă. — Nu am uitat niciodată, Hugh. Rosti cuvintele încet, unul câte unul: „O fecioară a întâlnit un hoinar…“ — Da, am spus. Şi ţi-am fost credincios încă de când eram copii. — Te iubesc, Hugh, şopti Sophie. Tresări în braţele mele. I-am simţit inima zbătându-i-se foarte tare. Ochii i se deschiseră larg. Nu ştiam ce să fac pentru a o ajuta. Începu să se agite neliniştită. Tot ce puteam face era să o strâng puternic. — Te iubesc, Sophie. Nu am iubit niciodată pe nimeni altcineva. Ştiam că aveam să te găsesc din nou. Îmi pare rău că te-am lăsat singură. Mâna ei mă apucă de tunică. — Hugh… atunci, nu… — Nu, ce, Sophie? Printre buze îi scăpă un ultim suspin. — Nu le da ceea ce vor.

Capitolul 74
Apoi, dulcea mea Sophie muri în celula închisorii. Îşi dădu sufletul în linişte. Pe buze îi flutura un zâmbet uşor, poate pentru că mă întorsesem în sfârşit, aşa cum promisesem. Pe obraji îmi curgeau lacrimi. Aş fi vrut să ţip: De ce a trebuit să moară Sophie? De ce ea? L-am înşfăcat pe tafurul mort de gulerul robei sale şi l-am
180

izbit de gratiile celulei. — De ce, nenorocitule? Spune-mi, ce a reprezentat ea? De ce mi-ai ucis fiul? De ce mor oameni nevinovaţi? Apoi m-am prăbuşit cu capul în mâini. Voiam să o iau pe Sophie acasă. Ăsta era singurul lucru la care mă puteam gândi, să o îngrop alături de fiul ei. Îi datoram atâta lucru. Dar cum? Tafurul mort zăcea în faţa mea. În orice moment, paznicii ar fi putut să apară. Nu puteam nici măcar să deschid celula ei. Realitatea mă izbi: Sophie se dusese. Nu mai puteam face nimic pentru ea de acum. Cu excepţia unui singur lucru – „Nu le da ceea ce vor”. Orice ar fi fost acel lucru. Am dat de o zdreanţă prin acel loc. Am revenit şi am pus un colţ al ei sub capul lui Sophie. Cu restul i-am acoperit trupul, de parcă s-ar fi aflat în patul nostru de acasă, cu toate că ştiam că acum nimic nu o mai putea deranja. Pentru ultima dată, am privit-o cu o dragoste nemărginită pe Sophie, fiinţa care fusese totul pentru mine de la vârsta de zece ani. Mă voi întoarce după tine, promit. O să te duc acasă. Apoi, m-am împleticit pe scări în jos şi am trecut de paznicii indiferenţi. Am fugit spre camera mea, traversând sălile întunecate ale castelului. Tremuram din tot trupul şi mă chinuiam să înţeleg cum ajunsese ea aici?! Nu era un vis – soţia mea murise. Putrezise ca un câine mort. Aici, în Borée… Şocul îmi zdruncină creierii. Nu ar fi trebuit să o părăsesc. Aş fi vrut să mă întorc în celulă, să o iau de acolo şi să o duc acasă. Dar nu mai puteam face nimic. Apoi un nou gând mi se furişă prin ceaţă în minte… Aveam ceva de făcut. Trebuia să îndrept răul. Ştiam, în sfârşit, cine era în spatele acestor grozăvii. Vinovatul nu era la Treille, ci aici. Anne! Furios, am alergat spre încăperile de locuit ale castelului. Nu se dăduse alarma. Gărzile îmi zâmbeau compătimitor – un bufon caraghios care, probabil, se îmbătase prea tare, împleticindu-se spre camera lui ca să doarmă. În minte, aveam un singur gând: Anne ştia!
181

Am urcat scările spre apartamentele ei. Doi paznici stăteau în faţa uşii. Se priviră unul pe altul. Ce rău puteam eu să fac? Eram bufonul doamnei lor. M-au lăsat să trec. Aşa cum făcuseră întotdeauna. Pe hol se aflau camerele de zi ale stăpânului şi ale stăpânei. Un alt paznic mă opri. Un tafur. — Stai, nebunule, nu ai voie să intri, lătră el. Nu m-am oprit ca să îi dau explicaţii. Am zărit o halebardă atârnată pe perete. Am smuls-o din cui şi am alergat spre paznicul abia trezit, luându-l prin surprindere. Am lovit cu toată puterea, lama nimerindu-l chiar la baza gâtului. Scoase un geamăt neomenesc şi căzu imediat la podea, aproape despicat în două, ca un animal. Acum ucisesem şi pe unul dintre paznicii lui Anne. Unul dintre tafuri.

Capitolul 75
Din spatele meu se auziră strigăte, voci profunde, bărbăteşti, ce dădeau alarma. M-am năpustit înainte ca un nebun. Unde era? Anne! Nu aveam decât un singur gând: să aud adevărul din gura ei, chiar dacă ar fi însemnat să mor pentru asta. Doi paznici alergau dinspre scări spre mine, cu săbiile ridicate. Am împins cu putere o uşă grea şi mi-am continuat goana spre încăperile princiare. Nu mai fusesem niciodată aici. Ştiam că era locul în care voi muri. Mă aşteptam ca în orice moment o sabie să îmi străpungă spatele şi să îmi văd propriul sânge curgând pe podea. Dar tot ce mai conta pentru mine era să ajung la lady Anne şi să o întreb: De ce? Am înaintat şi mai mult în apartamentele doamnei. Dormitorul. O masă din lemn, sculptată, cu un lighean pentru spălat. Pereţi împodobiţi cu tapiserii. Un pat mare, din stejar, cu aşternuturi, mai mare decât oricare altul pe care îl văzusem.
182

Pentru o clipă. de ce. — Ce s-a întâmplat. Sophie a fost aici… Nu în Treille. Gărzile lui 183 . Ea făcu ochii mari la hainele mele pătate de sânge. — Ba da. Emilie.Dar gol. Mă vedeam în costumul de bufon. Ce privelişte de groază trebuie să fi oferit eu! Cu hainele rupte. Jocul s-a terminat. aşteptându-mă să o văd pe Anne sau pe unul dintre paznicii tafuri. La uşa pe care eu o zăvorisem se auzeau strigăte şi îmbulzeală. Emilie. Aici se sfârşeşte totul. am şoptit. printre prietenii mei. am urlat frustrat. De ce. Trebuie să aflu de ce a îngăduit acestor oameni să îmi distrugă familia. am avut sentimentul că mă aflu din nou pe drumul spre Treille. ci aici. — Nu este cu putinţă. M-am sprijinit cu spatele de perete. nedumerită. cu nebunia în priviri. Cécile. în turn. ce ai păţit? Capitolul 76 — Sophie a murit. spune-mi! — Oamenii ducelui au ţinut-o închisă în tot acest timp. Nu mai e nevoie de niciun fel de pretext. — Să te ia naiba. am bâiguit. terori ce puteau fi spulberate cu o lovitură de sabie. Am ridicat cuţitul. de ce? Deodată. stropit pe faţă cu sânge. plin de sânge. Apoi s-a apropiat. moartea lui Sophie – fragmente dintr-un vis. De ce familia mea? De ce noi? Să îmi spună cineva! Am stat acolo. — Anne. şi am retrăit toate întâmplările petrecute de atunci: Norcross. St. Dar nu apăru niciunul dintre ei. Nu era nimeni aici. se deschise o uşă. Priveam chipul lui Emilie. fugind ca un sălbatic. Se holba la mine. cu duşmanii mei. Ţi-am spus… Ea se află în spatele tuturor acestor fapte. — Dumnezeule. descumpănit. Este adevărat.

Zarva de la uşă spori. Mă holbam la ea.Stephen… am chicotit. dacă Anne este în spatele acestor lucruri. Emilie mă apucă de braţ. Ai prieteni aici. nu 184 . Dar familia mea… noi nu aveam nimic. Sincer. Genunchii mi s-au înmuiat. zise Emilie şi mă trase de guler spre ea. să nu te îndoieşti de asta. — Este prea târziu. părea să fie una de călugăr. care. vei avea nevoie de ea ca să poţi ajunge în turn. ci călugăr. — Noul tău pretext. — Ia-o… M-am gândit că. — Orice ai fi făcut. voi avea grijă să ţi se facă dreptate. încât îi simţeam respiraţia pe obraz. la o privire mai atentă. Nu te pot ajuta dacă mori. pe un coridor îngust din aripa princiară. Mă împinse într-o cameră mică şi baricadă uşa. Aceştia nu sunt cavaleri. Ei pradă Pământurile Sfinte. Vino cu mine. Ei caută relicve. — Atunci. apoi. Şi-a apropiat faţa de a mea. Oamenii lui Anne încercau să intre. Acum nu mi-a mai rămas nimic decât să îi înfrunt oamenii. uimit că făcea asta pentru mine. cu gluga trasă peste faţă. Emilie mă zori afară din cameră. Emilie. S-a dus să îşi întâmpine soţul în La Thanay. du-te. Să îmi dai de veste. Sângele mi se opri. mă sărută repede şi apăsat pe buze. bogăţii. nu mai aveam aer. Cea mai josnică speţă de măcelari. Buzele ei moi şi îndrăzneala atingerii ei. O clipă mai târziu. Se vedea că îi era frică. Dar trebuie să vii cu mine. — Mă tem că acesta va fi mai greu de urmat decât celălalt. Vor căuta în fiecare cameră. spre surprinderea mea. grea. Pune-o pe tine. Anne nu se află în castel. şi asta mă înduioşă adânc. Am oftat adânc. Chiar şi turcii fugeau de frica lor. Vremea pentru politeţuri a trecut. la un moment dat. Emilie scoase dintr-un sertar o mantie maronie. lasă-mă să mai adaug ceva. nu mai eram bufon. Prin Norbert. — Acum. — Acum nu mai contează. zâmbi Emilie curajoasă. Acesta este motivul pentru care cei doi cavaleri au fost căsăpiţi.

Steaguri cu însemnele verde cu auriu fluturau în briza uşoară. Hugh De Luc. de atunci. Dacă nădăjduieşti…. — Ştiu că suferinţa ta este adâncă. Mi se învârtea capul. Şi. du-te. am auzit-o spunând. I-am făcut cu mâna lui Emilie. în La Thanay. Acum. doamnă. Mă privi în ochi. sper din tot sufletul să te revăd. Era măritată cu el de la şaisprezece ani. chiar acum! În această clipă! Am zâmbit. Am văzut asta de când te-am privit în ochi prima dată. Pe Anne o trecu un fior de teamă. Ştiu că toată fiinţa ta doreşte răzbunarea morţii soţiei şi a copilului tău. Deasupra patului ei se afla o ferestruică. Se auziră zgomote la uşă. De acolo. Am privit afară şi am văzut în depărtare umbrele întunecate ale acoperişurilor. De o parte şi de alta stăteau aliniate două corpuri de infanterie din Borée. ai ceva deosebit în tine. Capitolul 77 Soarele de după-amiază scălda câmpia.ştiam ce ar fi trebuit să simt în acel moment. v-am câştigat prietenia? — Pleacă. — Mă vei mai vedea. — Prin ce minune. Dar. om de rând sau nobil. Îi fusese promisă în semn de alianţă 185 . M-am întors spre Emilie. grădinile… Mi-am luat avânt şi am ridicat un picior împingându-mă în celălalt. apoi am sărit pe fereastră. Fuseseră clipe în care se rugase ca el să fi pierit în război. Anne stătea în picioare lângă cortul ei. nu mam îndoit niciodată. — În toată lumea asta. Se pregătise pentru acest moment săptămâni întregi: întoarcerea soţului ei. mă vei vedea. aproape jumătate din viaţa ei. Vom găsi o cale să îndreptăm ceea ce este greşit. Era nevoie doar de o mică săritură pentru a ajunge în curtea interioară.

desigur din pricina cărnii şi a gloriei cu care se împăunase în Cruciadă. Capitolul 78 Soldaţii stăteau încordaţi. castelanul ducelui. doamnă. De după o colină. nu simţea decât ură faţă de Stephen. Ridică braţul 186 . şi cel al tatălui lui Stephen. Când i se împotrivea. Cât timp fusese plecat.între ducatul familiei ei. S-a întors. cu coifurile de război uzate. ştiindu-l aproape. Ei sunt! Ducele s-a întors. căutând-o numai atunci când se sătura de târfele lui din oraş. duce de Borée. abia mai scânteind în soare. dacă această alianţă contribuise la dezvoltarea comerţului şi întărise încrederea între cele două ducate. Dar. strigă castelanul. Anne simţea cum i se strânge stomacul de silă. Din momentul în care i-a născut un fiu. se simţise aproape liberă. — Dumnezeu să îl binecuvânteze pe Stephen. cu mult mai bătrână decât îi era vârsta. pentru ea nu fusese decât o lungă şi profundă izolare. îi simţea degetele puternice înfigându-i-se în gât sau lovitura dosului aspru al palmei lui. Deşi păstra aparenţele la curte şi în familie. simţea cum teama i se cuibăreşte din nou în suflet. Ducele galopă în mijlocul lor. apăru un grup de vreo douăzeci de soldaţi. Un călăreţ se desprinse din formaţie şi porni spre ei. Deci. înaintând încet. Anne făcu un semn din cap şi trompeţii sunară. îi spuse Bertrand Morais. Se simţea bătrână. cu săbiile şi lăncile ridicate în semn de salut. Normandia. — Priveşte. Dinspre trupe se auzi un strigăt de bucurie. anunţând sosirea ducelui. s-a întors. Anne suspină. ceea ce era de datoria ei. Dar acum. prefăcându-se că zâmbeşte. Stephen a uitat de ea. prinsă în închisoarea căreia îi erau sortite femeile – chiar şi ducesele şi reginele. Era mai gras.

— Iar tezaurul chiar mai bogat decât era când ai plecat. — Vă asigur că frumosul dumneavoastră oraş a rămas la locul lui. că ai strălucit atât de tare şi m-ai călăuzit spre casă. Suntem toţi la fel de înfometaţi ca nişte cerşetori. veni spre ea. Apoi. se grăbiră consilierii lui Stephen să îl întâmpine. Cu toate acestea. adăugă trezorierul. — Am numărat şi eu zilele. bărbate. Bănuiesc că nu aţi venit până aici să mă întâmpinaţi ca nu cumva să rătăcim drumul spre frumosul nostru oraş. mai târziu. sări de pe cal. răspunse ea rece. zise Stephen zâmbind. încercând să pară că-şi aţâţă soţul în faţa oamenilor lui. pe un ton de parcă ar fi vorbit despre sănătatea armăsarului său. bărbate. ca al unui got. — Bun venit. — Bertrand. Obrazul îi era aspru şi cenuşiu. rânji castelanul. — Mi-a fost dor de tine. — Despre toate astea. Marcel. Am călărit fără odihnă de când am debarcat. Mai puternic ca oricând. trebuie să vorbesc cu minunata mea soţie. Voi încerca să te împing spre Paris. Laudă Domnului că te-a adus înapoi sănătos. Aşa cum era de datoria lui. O sărută pe ambii obraji. Iar eu…. Anne îl conduse spre cortul lor mare. De când îl văzuse ultima dată. La fel şi oamenii mei. administratorul moşiei sale. Odată intraţi. Îmi simt fundul de parcă aş fi primit şuturi pe tot drumul de la Toulon până aici. — Bun venit. dar îmbrăţişarea era lipsită de căldură. stăpâne. — Laudă Domnului. tot mai avea acea sclipire severă în ochi. — Haide.să îi salute. Aproape ca într-o amintire se întoarse către Anne. Trecuseră aproape doi ani. privi spre Anne. îmbrăcat în mătase verde cu auriu. Anne făcu un pas înainte. astfel încât fundul tău să nu sufere vreo lipsă de simetrie. Întinse braţele spre ei. Stephen îi făcu semn cu mâna. zise el. părul îi crescuse lung şi sălbatic. apoi rânji triumfător spre Bertrand şi Marcel Garnier. Toţi cei din jur râseră. zise Anne. Anne. 187 .

— Am văzut ce te preocupă în ultima vreme. remarcă Anne. nevastă. Se aşeză pe un taburet şi îşi scoase mantia. Era de datoria ei să se îngrijească de el. — Războiul are arareori un asemenea efect. Dar pentru nimic în lume nu l-ar fi lăsat să o atingă. Hoardele întunericului pe care le-ai trimis de pe Pământul Sfânt. Vino încoace. trezeşte-te acum. — Nu m-am referit la putoarea ta. Îi simţi buzele aproape de ale ei. Mirosea ca un mistreţ. gras şi albit. De dragul fiului tău. oameni de rând şi nobili deopotrivă. — Arăţi de parcă războiul nici nu ar fi avut loc. răspunse Stephen. Îl puse pe o banchetă apoi. Mai ales dacă te-ai întors un om mai bun. Stephen. zise Anne hotărâtă. — Atunci. 188 . Nu îl privi. zise ea. de parcă o insectă i se târa pe spinare. Apoi Anne simţi mâinile lui mângâindu-i gâtul. Faţa îi era murdară şi trasă de oboseala drumului. Ajută-mă să îmi scot cizmele. Mă bucur că te-ai întors. Stephen încă îi mai zâmbea. — Nu am jucat. — Joci bine. Îi scoase cizmele. se grăbi să iasă. Anne se înfioră. Nu am stat singură timp de doi ani ca să fiu călărită de un porc. Nobilii tăi în slujba crucii negre. Se trase în lături. — Atunci. — Iar tu. Stephen rânji: Voi fi proaspăt ca un porumbel. Guvernarea ta a coborât mai jos cu o treaptă. El se ridică şi se apropie încet de ea. Anne. O să îţi arăt ce căţeluş iubitor am devenit. Părul îi cădea peste tunică.privirea drăgăstoasă a lui Stephen dispăru. simţind încordarea din aer. reci şi lipsite de dragoste. Îşi scoase încet mănuşile. îi dădu pelerina la o parte din jurul gâtului. care ucid şi măcelăresc femei şi copii. Stephen îi dădea ocol ca şi cum ar fi inspectat un armăsar. dă-mi vasul şi mă voi spăla. În cort intră un servitor aducând un coş cu fructe. arăţi ca un vis din care încă nu vreau să mă trezesc. Stephen întinse mâna şi o trase spre el.

Stephen rânji. bărbate. nevastă. Durerea o săgetă. niciodată… La fel de repede. Îi smulse corsetul. la curte. iar el îşi lăsă saliva pe gâtul ei. Am jurat. zise ea întorcându-se spre el. dar Anne întoarse capul. — Să nu mă înţelegi greşit. nici când vei avea mai mare nevoie de mine. zâmbind tandru în tot acest timp. Încercă să ţipe. nu ar fi venit nimeni. Stephen o împinse la pământ. desfăcându-i brutal picioarele cu coapsele lui. apoi îi desfăcu jupoanele. O urmă şi el. el îşi înfipse mâna în ceafa ei. Apoi se lăsă pe pântecele ei. S-ar fi crezut că ţipă de plăcere. Îi mângâie obrazul. iar ea se trase înapoi. — De când te chinui. Nici când voi fi lipsită de apărare. Vreau să spun că nu mă interesează păsărica ta… Mă refeream la relicvă. îi şuieră el în ureche. că nu vei mai pune mâna pe mine niciodată.— Sunt soţia ta. Inima îi bătea puternic. Mâinile tale nu mă vor mai pângări niciodată. Voi fi alături de tine. tremurând. dar nu avea putere. — Haide. Încet. Anne se abţinu să nu vomite. şi de aceea. dar el o ţinea prea strâns. Nu. Încercă să o sărute. lăsând-o tremurând. îmi refuzi ceea ce vreau? Ea încercă să se elibereze. 189 . ca şi când ar fi fost impresionat. aşa cum îmi este datoria. frumoasă Anne. apăsându-şi degetul mare pe gâtul ei. Îi simţea bărbăţia… şi era hidos şi grotesc… şi îl ura. pregătind acest discurs? Înainte de a-şi da seama. voi avea grijă de sănătatea şi bunăstarea ta. aproape pătrunzând-o. el sporea apăsarea. şopti el. Plămânii i se goliră de aer. încăpăţânata şi puternica mea Anne… După atâta vreme. De dragul fiului meu. oricum. Îşi apropie buzele umede de faţa ei. Zvâcnetul sângelui îi răsuna în urechi. asta nu se poate întâmpla. Şi. Dar află. Stephen. el se retrase râzând.

Partea a patra COMOARA 190 .

purtând încă veşmintele de bufon rupte şi cu mantaua pe care mi-o dăduse Emilie. — Aş putea spune acelaşi lucru despre tine. Apoi. dacă asta ţi-ar secătui vlaga din sculă. dacă nu ţi-ai ţine-o tot timpul în mână. Cu excepţia zvonurilor despre moarte mea.Capitolul 79 Omul cu o piele de oaie aruncată peste vestă lovea în gard cu lovituri bine ţintite şi ritmate de baros. Odo. Fierarul mătăhălos mă scrută cu privirea. ţi s-a înmuiat şi creierul precum pântecele. am răspuns. în straie de zână. Hugh. L-ai ucis pe castelanul ducelui? 191 . — Am auzit că ai fi murit. Cât este adevăr în toate astea? — Toate sunt adevărate. Omul puse barosul jos şi îşi arcui sprâncenele groase şi stufoase. vierme de pământ? — Da. vechi prieten. M-am furişat din pădure. Nici măcar o para sau ceva de valoare. Odo. — Ia uite ce a ieşit din pădure… o veveriţă ciudată. Că l-ai fi ucis pe ticălosul ăla de Norcross. Înfometat. am zis eu cu îndrăzneală. Nu aveam nimic. încercând să nu fiu văzut. Apoi s-a zvonit că ai fi fost în Borée. că ai fi fost în Treille purtând un costum de bufon. Ne-am îmbrăţişat şi Odo m-a ridicat de la pământ. Doar dacă nu cumva. Făcu un pas înainte la provocarea mea. Arăţi de parcă nu ai munci o zi în viaţa ta. de când ne-am văzut ultima dată. — Hugh…! exclamă fierarul. — Nu vei dărâma un gard bătând din copite ca o vacă grasă. — Spune-mi sincer. bucuros şi uluit. Mă ascundeam în păduri de o săptămână. — Te cunosc de undeva.

Matthew. dar numai atât cât să îmi moară în braţe. Mi-am plecat capul. Odo. Au ţinut-o ostatică. Hugh. Nu este la fel de confortabil ca pernele lui Baldwin… Ne-am rezemat de el. văd că ai apărut din pădure de unul singur. urmărind fantoma soţiei tale. — L-am ucis. Ochii i se luminară de încântare. Odo? 192 . — Blestematul! înjură fierarul. — Şi noi. Cu toate acestea. — A ce miroase. Hugh. Şi multe de regretat. — Am găsit-o. stai jos. Te căutau pe tine… Ziceau că eşti un ucigaş şi un laş. Vino.Am tras aer în piept şi am zâmbit. Odo. Odo. ca un frate mai mic stânjenit de laudele primite. ce s-a întâmplat cu ea. — Ultima dată când te-am văzut ai fugit în pădure ca un diavol. ceva de foarte mare valoare. Apoi se uită în ai mei cu seriozitate. Odo clătină din cap. Tot ce pot să îţi ofer este acest gard nenorocit. Odo clătină din cap. după cât se pare. — Nu era o fantomă. ameninţând că oricine te-ar fi ascuns va avea parte de o moarte groaznică. — Îmi pare rău. — Am multe de povestit. — Ha. Odo? — Oamenii lui Baldwin au trecut din nou pe aici. Ştiam că supravieţuise şi aşa a fost. ştiam eu că ai să fii mai şmecher decât ei. râse fierarul. că ai fugit din Cruciadă şi că l-ai ucis pe castelanul ducelui. Câţiva dintre noi s-au împotrivit… Un miros greu de ars îmi stârni un fior de panică şi mi se făcu un gol în stomac. — De ce? Ce s-a întâmplat. Într-o celulă în Borée. N-o să poţi face asta. Apoi au răscolit satul. M-am întors ca să îi spun fratelui ei. crezând că aveam ceva care le aparţinea lor. — Sophie este în viaţă? — Am găsit-o. Ochii lui Odo se făcură mari de uimire.

— Au dat foc oraşului. şi îţi luase soţia. Zicea că ţi se făcuse o nedreptate. atunci o merita din plin pentru ceea ce făcuse. Un grup de copii strigau şi arătau spre mine. Că Norcross dăduse foc casei tale şi îţi aruncase copilul în flăcări. Hugh? Chiar te-ai întors? 193 . câmpii. — Priviţi. Este Hugh! Toţi se uitau la mine. Oamenii aceştia au fost îngrozitori. iar acum – doar o grămadă de ruine. continuă fierarul. — Tu eşti. altele începeau să fie reconstruite. şi că dacă era mort. De unde vine mirosul ăsta? Odo dădu din cap. Oamenii îşi lăsau jos ciocanele. se opreau din cioplirea lemnelor. cu gâtul vârât într-un ştreang şi cu picioarele legate de caii lor. Le-a arătat hanul. nevenindu-le să creadă. locul pe care cu numai doi ani în urmă îl numisem căminul meu. colibe şi lanurile de grâu nu mai erau acum decât nişte grămezi de cenuşă şi de piatră. apoi le-au dat bice. — Nu mi-ai răspuns. Am ridicat capul. Acest coşmar trebuia să ia sfârșit. Hugh. L-au atârnat. Unele locuinţe erau prăbuşite şi transformate în scrum. Capitolul 80 Am mers cu Odo în oraşul părăsit. pe care începuse să îl reconstruiască. Hugh. Oamenii alergau spre mine.— Matthew a fost unul dintre cei care ţi-au luat apărarea. O teamă cumplită îmi zvâcnea în stomac. Totul împrejur. Bietul Matthew! De ce el? Acum mai murise unul… din cauza mea. Am trecut pe lângă moară. ce odinioară fusese cea mai arătoasă clădire din oraş. O greutate părea să îmi zdrobească inima. iar el a fost rupt în două. S-a întors. este Hugh. — Nu! O durere ascuţită îmi săgetă pieptul.

lăsându-mă să jelesc. aproape toţi cei din oraş. sprijiniţi în coloane de piatră. Se auziră aclamaţii zgomotoase: „Laudă Domnului. aşa cum nu mai plânsesem de pe vremea când eram copil. nu ale tale. Să îl ia naiba pe Baldwin! Şi să mă ia naiba şi pe mine pentru orgoliul meu prostesc. Hugh. Mă cuprinse un val de mânie. Apoi. Eşti diavolul. Să îi ia naiba! Eu îl ucisesem pe Norcross. Am căzut în genunchi. Acum. — Da. am simţit o mână pe umăr. Atâţia oameni muriseră. Până să ajung în piaţă. Matthew se străduise să îl clădească. Ce privelişte trebuie să fi oferit. Nu este vina lui. Mă holbam la hanul nostru. Uite ce ai adus pe capul nostru“. Mi-am înghiţit suspinele şi am privit în sus. fiul meu… Matthew… Totul se dusese de râpă. totul era nou. Fuseseră ridicaţi doi pereţi noi din bârne masive. Preotul îmi strânse uşor umărul cu afecţiune. Orăşenii stăteau în jurul meu. urlând de ruşine şi de durere. Soţia mea. strigă o femeie. — Ne plătim dările şi iată cum ne răsplăteşte ticălosul. strigă cineva din mulţime. Acum mă rugam să nu îşi ia mâna de pe mine pentru că era singurul lucru ce mă oprea să nu mă tăvălesc pe jos. Capul lui mic şi predicile sale mă făcură să nu îi dau prea multă atenţie. zise un altul. sunt faptele lui Baldwin. Hugh. S-a întors!“ În timp ce alţii scuipau în calea mea: „Pleacă. Era părintele Leo. în jurul meu se adunaseră cam vreo şaptezeci de oameni. — Acestea sunt faptele lui Baldwin. — Hugh trebuie să plece. El l-a ucis pe 194 . în tunica zdrenţuită. Hugh nu a vrut să ne facă niciun rău. este Hugh. aflasem îngrozit despre soarta soţiei şi a copilului meu.Se strânseră în jurul meu. ireal şi atât de trist. am plâns. Eu eram cel care se strecurase la curte. Ce drept aveau să se răzbune pe acest oraş? Ochii mi se umplură de lacrimi. cu pantalonii verzi rupţi! Am mers pe străduţele înguste direct spre piaţa mare. Şi am plâns. Ultima dată când fusesem aici. mai solid decât fusese înainte.

se auzi limpede o voce de femeie. în timp ce alţii începură să arunce cu pietre în mine. întări şi Martin. Toţi s-au întors şi au rămas tăcuţi. Pentru o clipă se lăsă o tăcere mormântală. — Ai milă de noi. zise soţul ei. Îmi aminteam faţa ei drăguţă. croitorul. Stăpânul nostru este vinovat. Vom fi arşi toţi. îndemnau la înţelepciune. — Noi am pierdut mai mult decât oricare dintre voi. 195 . soţia morarului.Norcross. Georges. — Atunci. Era Marie. am văzut neajutorarea şi teama vecinului meu. — Marie are dreptate. Hugh. Câţiva. — Să sfărâmăm jugul? întrebă croitorul uluit. — Da. Plus moara noastră… Dar Hugh a suferit mai mult decât oricare dintre noi! Arătaţi cu degetul cu ură către el pentru că tuturor ne este prea frică să arătăm cu degetul către cel care o merită cu adevărat. Dar ce putem face? Suntem proprietatea lui. nu pe Hugh. spuse Odo cu vocea lui ca tunetul. strigă altcineva. printre care Odo şi preotul. Hugh. Ea şi Sophie fuseseră cele mai bune prietene. într-adevăr. — Şi eu. te rugăm. Dumnezeu să-i dea sănătate. Unul ucis în război. strigă cineva. nu Hugh. Doi fii. Pe Baldwin ar trebui să îl facem să plătească pentru suferinţele noastre. Am fost izbit de vorbele lui. alţii împotrivă. Unul ucis de Baldwin. În acel moment. sfărâmaţi jugul. am spus eu. înainte de a se întoarce cavalerii! În miezul larmei generale. Mă bucur că te-ai întors. Hugh este cel care l-a ucis pe Norcross şi mi-a răzbunat fiul. merseseră împreună la fântână în ziua în care fiul ei fusese înecat. Ştiam ce aveam de făcut. Care dintre noi a mai avut un asemenea curaj? Se auzeau tot mai multe voci. Privi mulţimea. M-am săturat să tremur ori de câte ori aud tropote de copite de cai apropiindu-se de oraş. Se iscase o zarvă – unii erau în favoarea mea. morarul. l-a ucis pe Norcross. — Ai dreptate. Pleacă. Mă ajută să mă ridic şi îmi întinse mâna.

ci Anne. ajutase pe cineva care ucisese pe unul dintre membrii gărzii ducelui. O tăcere apăsătoare umplu piaţa. Toată dimineaţa. De data aceasta. data viitoare. Putea fi întemniţată pentru asta. Ştia că încălcase o limită. răspunsul fusese acelaşi. dacă depăşesc o astfel de limită înseamnă că sunt pregătită să pierd totul? Binecuvântarea familiei mele. Unul dintre gardieni o reţinu. Baldwin se va întoarce. Ştiam că aceste cuvinte aveau să ne elibereze. clar şi răspicat: Cum să nu? Deschise uşa masivă a camerei lui Anne. persoana pe care o slujea. în vârstă de nouă ani. nu ne va pârjoli numai casele. poziţia mea la curte. Dumnezeule. fiul lui Anne. Mă uitam la ei şi strigam: — Sfărâmaţi jugul! Capitolul 81 Emilie se năpusti pe lângă gărzi către dormitorul lui Anne. William. Ducele se întorsese cu o noapte în urmă. Numele meu… Şi. Sângele îi vâjâia în urechi. doamnă.Oamenii se întorceau unii către alţii şi clătinau din cap ca şi când cuvintele mele ar fi fost o dovadă că eram nebun. stăpâna ei. dragi prieteni. Să iei un trofeu 196 . Te aşteptă tatăl tău. era pe cale să iasă din încăpere. gata îmbrăcat. — Du-te. vom fi pregătiţi săl întâmpinăm. Se întrebase de nenumărate ori. am spus privindu-i pe fiecare în ochi. Anne îi făcu semn să plece. fiule. — Vă rog. cea care pierduse simţul dreptăţii. Oamenii aceştia mă priveau ca şi când cuvintele pe care le rosteam ar fi fost erezii ce aveau să aducă blestemul asupra tuturor. — Atunci. Emilie se rugase ca Domnul să-i arate ce avea de făcut. Stăpâna se odihneşte. — Dacă sfărâmăm jugul. de fiecare dată. dar nu Stephen era în gândurile ei.

— Aşa voi face. — Ştiu un singur lucru. Şi. Nu ştiu pe cine atacă şi ce lucruri îngrozitoare fac. zise Anne întorcându-şi faţa. alergând afară. — De unde era să ştiu? ripostă Anne. I-au ucis fiul. — Dai buzna în camera mea. vom vorbi despre protejatul tău. pleacă. Îţi sunt acum atribuite ţie. — Te-am nedreptăţit pe tine? Anne râse brutal. ca de fiecare dată. după câte înţeleg. — Aceste fapte. doamnă şi. prin aceasta. Avem multe de discutat. mamă. Un criminal şi un dezertor în aceeaşi măsură. Acum e moartă. — Vă aud vocea. — E adevărat. mai nedreptăţit şi pe mine. În închisoarea ta. Anne era în pat la această oră târzie. De unde era să ştiu că o târâtură neînsemnată. Dar numai pentru că a avut încredere în tine. 197 . Ştiai de toate astea. doamnă. A murit. copilă… Fără îndoială că şi acum. nebunul. Hugh al tău este un om căutat acum. i-au răpit şi închis soţia şi au întemniţat-o. Nu îmi ţine predici despre lucruri pe care nu le cunoşti. dar cuvintele nu par să vă aparţină. — Sunteţi bolnavă. era de fapt soţia acestui om? Tafurii nu sunt în slujba mea. — Să discutăm. va fi spânzurat în piaţa mare. doamnă… Emilie o privi în ochi. ci în a soţului meu. aruncată în temniţa noastră. doamnă. Te rog. spuse Emilie.pentru mine. încă înfăşurată în aşternuturi. zise Emilie. odată prins. doamnă? o întrebă Emilie. Este căutat în două ducate şi va fi prins. zise băiatul. La fel ca mine. Este vorba de noi două… — L-ai nedreptăţit foarte rău. copilă. Că oamenii tăi i-au prădat oraşul. — Deci nu mai este vorba despre el. Ce s-a întâmplat cu femeia care mi-a fost ca o mamă? Unde este Anne aceea care l-a înfruntat pe soţul ei? Care a domnit în absenţa lui cu atâta cumpătare şi milostenie? — Du-te. este un nebun. — Dimpotrivă. de parcă n-ai avea nimic altceva de făcut.

Anne se cufundă din nou în aşternuturi. Vrei să vezi? Ei bine. în pofida protestelor lui Anne. roşie. Ce e cu rana de pe faţa ta? Anne inspiră adânc. Şi ia cu tine şi afurisitul ăsta de spirit de dreptate. Adevărul unei femei. priveşte! Emilie ţipă uşor. pentru că este adevărul golgoluţ pe care vrei atât de mult să îl afli. nu te ascunde de mine. Lasă capul în jos. — Te rog. Asta te-a făcut să te îndepărtezi de tatăl tău. Emilie se înfioră de groază. — Rămâi acolo. — Stephen ţi-a făcut asta? — Ar trebui să ştii copilă. — Pleacă. la curtea noastră. rănit. Obrazul lui Anne era umflat. doamnă. părând de două ori mai mare. dând la iveală ceea ce ascunsese. Capitolul 82 Primul lucru pe care l-am făcut a fost să urc pe dealul unde se afla mormântul fiului meu. Şi ceva mai rău. Pentru Dumnezeu pentru ce? — Pentru că bufonul deţine cel mai de preţ lucru al creştinătăţii şi nici măcar nu este conştient de asta. bufonul tău ar mai fi hoinărit acum. — Ce anume? Nu are nimic. îi mângâie rana. Se năpusti şi. dar viu? Ar fi fost mort ca şi soţia lui. — Este propria mea temniţă. în Borée. 198 . copilă. I-ai luat totul. O crestătură mare. şuieră Anne chircindu-se în aşternuturi. Am îngenuncheat la mormântul lui. Anne se întoarse spre Emilie. Phillipe. Crezi că dacă aş fi ştiut că persoana pe care am căutat-o în tot acest timp a fost de fapt aici. — Îl căutai pe Hugh? Emilie clipi. Pleacă.— Pleacă. — Ce este asta? Emilie înaintă. să fugi de destinul tău. o alungă Anne. Emilie! În furia ei.

Să nu le dau ce. aşezând la loc pământul peste ele. Nu le da ceea ce vor. Acestea să fi fost comorile? Obiectele ce aduseseră blestemul pe capul meu? Dacă leaş da înapoi. — Ce să nu le dau? şopteam iar şi iar. Prostii! Tâmpenii! Nimic nu valorează vieţile soţiei şi a fiului meu! Apoi m-am tras înapoi. am scos obiectele pe care le adusesem din cruciadă şi le-am întins pe iarbă. sleit de puteri. Numai gândindu-mă la toate cele întâmplate – Nico. smulgându-mi părul din cap. În cele din urmă. Care dintre ele a provocat moartea fiului şi a soţiei mele? Am luat crucea şi m-am dus să o arunc înspre copaci. m-ar lăsa în pace şi pe mine şi oraşul unde locuiam? Mă cuprinse o furie amestecată cu durere. luată pentru Sophie din Constantinopol… Cât de sigur fusesem că aveam să i-o dau. şi cât de mândru. Am luat lucrurile şi le-am pus înapoi în groapă. crucea de aur pe care o luasem din biserică. M-am uitat la semnele incrustate de pe teaca pe care o găsisem atunci când trecusem munţii. Apoi. Sophie – îmi simțeam ochii umplându-se de lacrimi. aducându-mi aminte ultimele cuvinte ale lui Sophie: „Nu le da ceea ce vor“. pentru Dumnezeu.— Mama ta a vorbit despre tine cu ultima ei suflare. Robert. am şoptit. Sophie. Dragul meu Phillipe! Tot nu înţelegeam ce voiau aceşti ticăloşi de la mine. Sophie? Ce să nu le dau? Am rămas lângă mormânt şi am plâns. De ce muriseră soţia şi copilul meu? Am săpat lângă mormânt. nu ştiam ce să nu le dau. m-am ridicat. Am inspirat adânc şi mi-am luat rămasbun. Cutia aurită pentru parfum. nu le voi da. Fiindcă. 199 . — Care dintre voi este? am urlat la lucrurile mele. Apoi m-am aşezat pe pământul tare. Oare ce credeau ei că aş avea? Şi era limpede că nu aveam. Bine.

Ce dar minunat fusese prietenia ei. Şi. Şi de câte ori mă salvase! Aş fi fost o grămadă sângerândă 200 . până când am reclădit locuinţa din spatele hanului. Negustorii aduceau bani. Îndeletnicirea de bufon mă învăţase această importantă lecţie. Iar eu am ajuns un mic erou. Reconstruiam. Vremea recoltei avea să aducă în oraş negustorii. Vorbeam cu Sophie ca şi când şi ea s-ar fi odihnit acolo. Oraşul reveni la viaţă. ca să înalţ pereţii. le fixam şi le legam una de alta. Casele dărâmate erau ridicate din nou din mortar şi piatră. îmi reluai viaţa în oraşul meu. Da. râsul vindecă într-adevăr. Cum se unise oraşul în jurul meu. Şi mai ieşi o dată din lanţuri. Hugh. cu o funie. În scurt timp. uneori. început de Matthew. Toată ziua încărcăm bârne grele. Am reluat lucrul la han. Noaptea dormeam în coliba lui Odo. Îmi simţeam sufletul mângâiat de râsetele lor. În fiecare zi. Oamenii râdeau din nou şi priveau spre viitor. încet-încet. împreună cu el şi cu soţia acestuia şi cei doi copii ai lor. Scoteam pietre sau monede de după urechile lor.Capitolul 83 Vara făcu loc toamnei şi. înainte de asfinţit. Îi povesteam cum înaintau lucrările la han. Copiii se agăţau de mine: Fă o piruetă. Şi o plângeam pe biata mea Sophie. Cum văzuse ea în mine. Fermierii se pregăteau de recoltat. povestirile despre felul cum pătrunsesem la Treille şi mă luptasem cu cavalerul Norcross deveniseră parte din folclorul local. le spuneam poveşti despre război. îi povesteam despre Emilie. Iar banii ne asigurau hainele şi hrana. urcam colina de la marginea oraşului şi mă aşezam lângă mormântul fiului meu. adunaţi în jurul vetrei într-o singură încăpere. Îi distram cu trucurile mele. ceva deosebit. încă din prima zi. cum nu văzuse la niciunul dintre nobili.

l-am privit pe vechil înaintând călare pe armăsarul său. Hugh. M-am ghemuit să nu fiu văzut şi m-am îndreptat spre pădurile dinspre est. M-am ascuns în spatele unui pâlc de copaci. maiestuos ca Cezar. Mă pomeneam gândindu-mă la sărutul nostru. — E vechilul lui Baldwin. în culorile alb şi purpuriu ale curţii de la Treille. căutând în gând o scăpare. — O sabie? îi vezi pe soldaţii aceia. Hugh? Trebuie să pleci. Ceilalţi erau soldaţi. numai dări mărite şi decrete nemiloase. Un vechil nu venea niciodată cu veşti bune. Patru călăreţi se apropiau pe podul de piatră. i-am spus lui Odo. 201 . Oraşul tot ar fi fost în pericol. în timp ce mă îndreptam spre oraş venind de la mormânt. simţeam chiar că roşesc. Inima mi se opri. Fugi ca şi când ţi-ar fi luat cineva punga. purtând haine viu colorate şi o pălărie cu pene. Dar dacă mă dăduse cineva de gol? Nu ar fi fost de ajuns să fug. Într-o astfel de după-amiază. Puţini oameni mă văzuseră furişândumă. Dacă te va găsi aici. Nici nu ştiam dacă fusese menit să mă readucă definitiv cu picioarele pe pământ după o zi foarte agitată sau fusese un ultim bun-rămas de la un prieten adevărat. Trebuie să te ascunzi! Am privit în spatele lui.lipsită de viaţă dacă ea nu ar fi dat peste mine în ziua aceea. după lupta cu mistreţul. Odo avea dreptate. Ce văzuse la mine ca să fi riscat atât de mult? Ceva deosebit… Ceva deosebit. Din apropierea pieţei mari. O mulţime neliniştită se adună în jurul lui fremătând. zise Odo. Nu îmi scăpa pasiunea ce mă cuprindea ori de câte ori vorbeam despre Emilie. Am trecut pârâul printr-un loc ferit şi m-am strecurat în desiş. nu te poţi întoarce. l-am văzut pe Odo alergând spre mine pe cărare. suntem morţi toţi. nu puteam să mă întorc acolo. — Repede. — Adu-mi o sabie. Unul era un trimis al ducelui. Sophie! Uneori.

Îşi drese vocea. orăşeni…? Oare inima vă dă ghes să mărturisiţi ceva? Se lăsă o tăcere apăsătoare. Nu se poate. ne arată cât este de milostiv şi de înţelept. Baldwin. datând de pe vremea lui Philip Capet. vor fi consideraţi complici ai susnumitului fugar şi vor fi pedepsiţi conform legii. Stăpânul vostru Baldwin vă transmite salutări. — Aproape că uitasem…. O soţie. dă următorul decret: toţi aceia care vor ajuta sau vor adăposti pe fugarul cunoscut cu numele de Hugh De Luc. pământ şi alte bunuri. — Îmi pare rău. deţinute sau date în arendă de către duce. recolta proastă… Apoi. ca din senin. cu legile locului. continuă el. În plus. — Sunt măsuri ce trebuie luate. — Ce! se auzi din mulţime. — Staţi pe gânduri. rege al Franţei. un unchi. Un copil neştiutor… Vechilul privi lung şi scrutător în jurul său. stăpânul nostru.. toate proprietăţile lui. de teamă să nu piardă şi mai mult. — O dată în plus. care nu înţelegeţi întru totul. Nici măcar unul. duce de Treille. — Ce veşti bune ai mai adus şi în celălalt decret? strigă cineva. înseamnă că veţi fi atârnaţi de gât până veţi muri. vor fi confiscate pe loc.Scoase două documente ce păreau oficiale. părintele Leo făcu un pas înainte. Sângele îmi clocotea. — Onorabili cetăţeni ai Veille du Père. copiii. Toate cu zece procente. nepoţii vor fi legaţi pe viaţă în serviciul ducelui. Baldwin. Vechilul ridică din umeri. Apoi. Ceea ce pentru voi. Se spune că nenorocitul s-ar fi întors pe aceste meleaguri. Ştiţi şi voi motivul… vara secetoasă. continuă el. Am aşteptat aproape fără suflare ca o voce să se ridice şi să mă dea în vileag. un criminal laş. iar toţi urmaşii. zâmbi el şi înălţă capul. Desfăcu pergamentul şi fără a-l citi îl bătu în cuie pe zidul bisericii. Oraşul era pedepsit pentru crimele mele. Dar nimeni nu spuse nimic. porcari nenorociţi. O majorare a dărilor. părinte. În conformitate. Vechilul ridică din umeri. Ceva îi atrăsese 202 . se opri din vorbit. Nu este cinstit.

— Nu este acela hanul care numai cu câteva săptămâni în urmă a ars din temelii? Cel ce aparţine celui pe care îl căutăm? Nimeni nu răspunse. Inima mi se opri. Ochii vechilului se aprinseră. din moment ce nu păreţi să aveţi angajat pe nimeni să se ocupe de moară. Am ieşit din desiş. Dar am văzut că starea 203 . Vechilul continua să scruteze mulţimea. să zicem… sfâşiat de durere. cine îl va avea în grijă? O altă tăcere. Pufni şi trase frâiele calului. stăpâne. strigă o voce. Se vedea că nu prea îi venea să creadă un cuvânt. o voce răsună din mulţime. Abia aştept să mă bucur de ospitalitatea voastră. — Eşti foarte întreprinzătoare. ultimul lui proprietar a fost. recunoscător că nimeni nu mă dăduse în vileag. doamnă. Sunt foarte mulţumit să aud asta din gura ta. Era sfârşitul pentru mine. — Prea milostiv părinte. Apoi aruncă piatra pe care o ţinuse în mână şi se îndreptă spre cal. Capitolul 84 De îndată ce vechilul cel detestat de toţi nu se mai zări. Era părintele Leo. — Cine îl reconstruieşte. cred. Cine îl reconstruieşte? Dacă nu mă înşală memoria. Poate că la viitoarea mea vizită voi sta mai mult. — Este nevoie de un han. Privea hanul. Stătea acolo neclintit. Marie. soţia morarului. — Eu. am spus? Vechilul ridică o piatră. Deci. Apoi. — Oraşul îl reconstruieşte. Eu voi servi la han în timp ce soţul meu se va ocupa de moară. O alegere bună.atenţia. peste oraş se lăsă panica. un om al cărui cuvânt este dincolo de orice îndoială. doamnă. spune-mi. Câteva perechi de ochi se rotiră neliniştite. Am început să tremur. — Sper ca toate acestea să fie adevărate.

— Da. — Să ne apărăm? Oamenii îşi şopteau cuvântul unul altuia. suntem ruinaţi. Oamenii s-au adunat în jurul meu. Dar îi suntem cu toţii supuşi pe viaţă. speriaţi. Murmurele încetară. strigă nevasta brutarului. — Dacă pământul pe care l-am muncit se întoarce la arendaş. Cât timp am putea să îi ascundem adevărul? Jean Dueux. aşa cum i-am promis soţiei mele. — V-am mai spus şi înainte… Sfărâmaţi jugul. i-am spus. — Credeţi că eu car la pietre în fiecare zi pentru a reconstrui hanul. L-aţi auzit. depinde de acest pământ. am spus din nou. Hugh. croitorul. să ne apărăm. — Dar asta ar fi trădare. — Dacă vreţi să plec. — Acum ce facem? Martin. Ajunge! Înfruntaţi-l! Arătaţi-le că nu vor mai fi stăpâni pe vieţile noastre. M-am întors către morar: 204 . voi pleca. Se vor întoarce iar şi iar. Viaţa noastră. fie că plec. scutură din cap speriat. se uită pieziş. un fermier. Acum ce vrei să mai facem? M-am dus la han şi am simţit sufletul soţiei mele rătăcind printre dărâmături. — Nu tu eşti de vină. — Sfărâmaţi-l. Mi-am înclinat capul. nenorocitul bănuieşte ceva. niciodată. uitându-se în jur după susţinători. Dacă oamenii lui Baldwin se întorc… — Chiar se vor întoarce. zise croitorul. obiectă croitorul. Toţi ne-am reclădit casele. Hugh. am strigat. numai pentru a fi din nou dărâmat? — Toţi simţim la fel. — Te-am primit printre noi. Tuturor le este frică. Martin. zise croitorul. a tuturor. fie că rămân. Eu fusesem cauza nenorocirii lor. Dar ce am putea face pentru a ieşi din situaţia asta? — Putem să ne apărăm.de spirit se schimbase. — Să ne luptăm? Cu stăpânul nostru? Oamenii păreau înmărmuriţi. Ne-am ridicat în sfârşit din ruine.

nu la militărie. — Da. Fermieri. M-am săturat să tremur în aşternut ori de câte ori aud tropote de cai. Făcu un pas către mine şi ridică din umeri. pot să fac un ciocan al naibii de bun. Georges. Sute. pe care tu vrei să le înlături. Arme. Mă pricep la topit fier. Georges. — Putem reuşi. Dacă îi învingem o singură dată. părinte? se rugă croitorul sperând la 205 . Noi nu suntem decât fermieri şi fierari. Eu sunt fierar. soţia morarului. Şi ce a ieşit din asta? Umilinţă şi moarte. decât uciderea fiului tău? Tu ce zici. pentru alţii. — Hugh are dreptate. zise Marie. Dar dacă ai nevoie de mine. pentru ca apoi să vă duc la ruină. şi în fiecare sat dintre noi şi Treille sunt alţi cincizeci care îl urăsc pe Baldwin la fel de mult ca şi voi. care au îndurat aceleaşi umilinţe şi opresiuni. Odo făcu un pas înainte. Ne va strivi ca pe nişte molii. care a fost aruncat în flăcări când nici măcar nu ştia să vorbească? — Baldwin este un ticălos. — Tu ce părere ai. toţi aceşti oameni ni se vor alătura. cizmari… oameni care pur şi simplu ajunseseră la capătul răbdării. Marie – soţul tău zace îngropat nu departe de fiul meu. — Şi eu la fel. Am văzut cum un detaşament mic şi umil se poate organiza şi apăra luni întregi împotriva unei forţe mai mari. Dar aceste obligaţii ale noastre. căruţaşi. Cum ar putea Baldwin să lupte împotriva tuturor? Unii dădeau din cap aprobator. ideea de a se ridica împotriva stăpânului era aproape imposibil de înţeles. Ne-am închinat acestui nenorocit pentru tot restul vieţii. Dar îl putem învinge dacă ne împotrivim. Un orăşel – cincizeci de oameni. vocile se ridicau aprobator. — Ducele are oameni bine antrenaţi. Toţi am pierdut soţi şi copii. Nu încerc să vă înflăcărez ca micul eremit. răspunse morarul. Poţi conta pe mine! Una câte una. sări Odo. Când a fost ucis în timp ce îşi apăra căminul a fost o trădare mai mică? Sau propriul meu fiu.— O trădare mai mare. Casele noastre au fost ruinate. Baldwin va veni asupra noastră cu toate forţele lui. reprezintă legea.

dogarul şi alţi câţiva fermieri împietriseră la gândul că şi-ar putea pierde pământurile. Chiar dacă îl vom învinge pe Baldwin. Croitorul mă măsura din cap până în picioare.un aliat. Croitorul clătină din cap. când vor veni trupele lui Baldwin. De la vizita vechilului. data viitoare. ai clopoţei la bonetă şi vrei să spui că ne vei învăţa cum să luptăm? — Aşa voi face. deasupra drumului. Croitorul. Puţin mai la dreapta. — Dau drumul calului. i-am spus. Părintele Leo ridică din umeri. — Oricine a făcut asta. Jean ridicase un sac pentru grâu plin cu bolovani şi pietre. Veţi reclădi şi veţi plăti până când palmele voastre se vor umple de băşici. Pădurarii aduceau buşteni şi îi plasau de-a 206 . a făcut o treabă bună. să contezi pe mine – pot să arunc şi eu o piatră sau două. să dai drumul pietrelor. Legă sacul cu o funie lungă şi înnodă celălalt capăt de două ori de o creangă solidă. Dar ei se vor întoarce de fiecare dată. Unde se îngustează drumul. — Pot garanta un singur lucru… Oamenii lui Baldwin vor veni oricum. care era cocoţat în vârful unui copac. Tot ce pot spune este că. Apoi îmi strânse mâna. Îmi atinse tunica. Dumnezeu să ne ajute. vom supravieţui unui iad numai pentru a pieri în altul? — Nu pot spune nimic. Sus. Strigăte de aprobare peste tot. — Tu porţi o fustanelă din petice colorate. Dar satul era tot împărţit. Până când le vom arăta că n-o mai pot face. L-am privit în ochi. Când ajunge în dreptul meu. Capitolul 85 — Aici! i-am strigat lui Jean Dueux. începuserăm să ne pregătim pentru apărare. declară el. M-am dus către croitor.

Pe drum. Pădurarii puteau trage cu arcul. 207 . Nici cel mai masiv dintre călăreţi nu ar fi rezistat forţei unei asemenea lovituri. Odo le lustruia şi le ascuţea în atelierul lui. câteva suliţe şi arcane.lungul marginii de vest a oraşului. am strigat: — Dă-i drumul! Sacul porni spre pământ cu viteză. dar nu mai luase parte la o bătălie. ce se bâlbâia. Fiecare putea face ceva folositor. fuseseră îngropaţi pe jumătate. zise el. M-am întors către fiul cel mai mare al tăbăcarului. Nu ai voie să şovăi. Alphonse. Înfigeam adânc în pământ ţepuşe ascuţite. astfel încât nici cei mai îndrăzneţi cai de război nu ar fi avut curajul să le înfrunte. fiul brutarului. ca o lance aruncată cu putere. Nu îţi f-face griji în p-privinţa mea. Luă bâta şi lovi cu sete în pământ. Ţâşnise ca şi cum fi fost aruncat de o catapultă. bolovani mari din piatră. Cavalerul căzut va fi uluit. Cu toate acestea. Restul arsenalului nostru era alcătuit din bâte şi arcuri. înclinate. Câţiva bătrâni şi-au scos săbiile vechi şi ruginite. încuviinţă băiatul. L-am privit în ochi şi am agitat bâta ca şi cum aş fi lovit un trup căzut la pământ. Pentru câteva clipe. dădu bice calului şi-l lăsă să pornească spre mine. Vâjâi deasupra calului cam la nivelul la care ar fi trebuit să se afle un trup omenesc. M-am dat la o parte şi am făcut un semn. Trebuie să fii pregătit s-o faci. Fiecare dintre noi era ca un David care se pregătea să îl înfrunte pe Goliat. Se apropia de cincisprezece ani şi muşchii abia începeau să i se dezvolte. unelte din oţel. — Acum este rândul tău. Din acestea am făcut săgeţi care să poată trece prin armuri. îşi văzuse fratele mai mic tăiat în bucăţi de oamenii lui Baldwin. Apples. Era mare şi puternic. Mă simţeam atât de bine văzând oamenii uniţi. făcând vânt sacului. Şi am început să ne facem arme. — V-voi f-fi. Jean şi Apples chiuiră. Când calul a trecut pe lângă mine. I-am pus o bâtă în mână. va fi ţintuit la pământ de armura sa. Am dat din cap aprobator. Jean se ţinu mai strâns de copac.

Zice că a venit tocmai din Borée. — Cine? Pentru o clipă. Şi încă unul drăguţ. Cu toate acestea. — Hugh! am auzit o voce strigându-mă din direcţia oraşului. Mă rugam la Dumnezeu să ne ajute. Am simţit un fior de panică. — A venit cineva. ochii îi 208 . ce bucurie imensă îmi faci. Nu ştiam dacă trebuia să alerg spre ea şi să o ridic la cer sau să rămân pe loc. Pipo. Mă gândisem la ea de multe ori.copiii puteau arunca cu pietre. fiul mai mic al lui Odo. Era aici! Am apărut de după hambar şi m-a văzut. Capitolul 86 Emilie! Am alergat pe drumul prăfuit până în oraş. la un măcel sigur. am zis în sfârșit. Trebuia să simtă nevoia de a lupta. Doar nu îi conduceam ca. Cine ştia că sunt aici? — Un vizitator. era nevoie de mult mai mult decât de entuziasm şi nerăbdare. zise băiatul. Zâmbea. este chiar Hugh De Luc. iar cei mai maturi puteau face armuri din piele şi săgeţi. zise dintr-o suflare. Petru Eremitul. inima mi se strânse. alerga spre mine. Pe faţă avea o expresie gravă. — Măi să fie. cu inima zvâcnindu-mi de bucurie şi de nerăbdare. purta o rochie simplă de pânză şi o mantie de călărie obişnuită. — Nu ai nici cea mai mică idee. doamnă. era atât de frumoasă! Trebuia să îmi spun mie însumi că nu era un vis. printre grajduri şi atelierele de fierărie şi am văzut-o în piaţă – împreună cu camerista ei. Am luat-o pe o scurtătură. Dar pentru a-i izgoni pe oamenii lui Baldwin. Avea părul prins sub o boneţică. deşi îmi spuneam că speranţa de a o revedea era doar un vis prostesc.

— Îmi pare rău pentru necazurile tale. din Toulon. A fost aşa o agitaţie în Borée de la întoarcerea lui Stephen. Şi tot mai mult spre sud. Îi făcu semn însoţitoarei sale. doamnă. Cât de mult doream să o strâng în braţe! Nu ştiam ce sentimente o aduseseră aici – şi nici măcar ce sentimente aveam eu însumi. încât am crezut că o să aud vorbindu-se în spaniolă. Probabil că vă referiţi la Hugh. promisesem că te voi revedea. Dar eşti o imagine de vis de oricât de departe ai fi venit. Aşa că am mers direct către locul în care te-am găsit zăcând pe drum şi apoi mi-am continuat drumul spre sud. spune-mi. Dar cum…? Cum de m-ai găsit? — Ziceai că eşti din sud. te-am văzut în Borée. Camerista se înclină la rându-i. am spus înclinându-mă. — Şi ai călătorit tot timpul singură? Doar voi două? Vă daţi seama de riscul la care v-aţi expus? — I-am spus lui Anne că am plănuit o vizită la mătuşa mea. Am fost escortate pe o bucată de drum de un grup de preoţi plecaţi în pelerinaj. iar eu eram în zdrenţe. cum de ai venit aici? Şi de ce? — Păi. Că voi face tot ce îmi va sta în putinţă ca să îţi aduc răspunsurile pe care le căutai. Şi tot spre sud. — Elena. Pentru că mi se pare că am străbătut întreaga lume ca să te găsesc. Ea este Elena. Emilie îşi ridică bocceaua şi se îndreptă spre mine. Îţi voi explica mai târziu. cu o cămaşă peticită. Isabel.sclipeau. — Deci.“ I-am mulţumit lui Dumnezeu în clipa în care am auzit acest nume pentru că nu mai eram în stare să facem niciun pas mai departe. Aşa că m-am tras înapoi. Era totuşi de viţă nobilă. În fiecare sat prin care treceam întrebam: „Există în satul acesta un om foarte ciudat ce spune că vine din Borée şi care poartă un costum de bufon?“ Am mers atât de mult spre sud. încât sunt sigură că s-a bucurat să scape de mine. 209 . evident bucuroasă de sfârşitul călătoriei lor. Mi-a fost alături în această călătorie. M-am întors din nou spre Emilie. când băiatul acesta deosebit de săritor mi-a spus: „Da.

Lisette. Le-am dus pe Emilie şi pe Elena la han. ajutată de Marie. Nu crezi. — Acesta a fost hanul nostru. fiţi bine venite. — Ai înfruntat lumea pentru a mă vizita. Toată lumea ieşise din case şi se holba la noi. Veţi fi primii mei oaspeţi! Capitolul 87 În acea noapte. mare cât aproape toată casa. cu acele haine ciudate. Hugh. Am zâmbit larg. Am început să-l reclădesc. Nu a fost vorba despre nicio vizită. — Nu este un castel. Mă tem că prin aceste locuri nu există castele. soţia 210 . Emilie îşi muşcă buza vinovată. Dar va fi cald şi confortabil şi pentru tine. Am observat o scânteie de aprobare luminând ochii lui Emilie. Soţia lui. — Este o treabă foarte bună. ştiu. Are un acoperiş bun şi o vatră. Şi înfometate. — Atunci. O femeie de viţă nobilă. Dar destul cu întrebările. ştiu eu un loc. Şi încă una foarte frumoasă. a gătit. Dar nu ducem lipsă de ospitalitate. — Sunt onorată. vei fi dată dispărută.— Dar mătuşa ta? Dacă nu vei ajunge în Toulon. Am inventat totul. Am mâncat la masa lui Odo. Şi se spune că şi hangiii sunt drăguţi. în oraş a fost o mare sărbătoare. Am zâmbit. La Château De Luc. doamnelor. Am aruncat sacul ei din piele pe umărul meu şi am traversat împreună cu ele piaţa. Trebuie să fi fost o imagine de necrezut: Hugh. care se întorsese din peregrinările sale fără nicio leţcaie în buzunar. rupte. alături de un oaspete atât de distins. — Mătuşa mea Isabel nu ştie. Elena? Am auzit că mulţi călători poposesc prin locurile astea. Vino. Tu şi Elena trebuie să fiţi obosite.

nu puteam să îmi iau privirea de la strălucirea ochilor lui Emilie. şi la fel de puri. — Stephen şi Anne. Toată lumea râdea şi dansa. În tot acest timp. Nu aveam vin. Erau la fel de luminoşi ca luna. zise Emilie. desigur. Şi.morarului. era ceva rar. Timp de câteva ore. ca şi când aceasta ar fi fost cea mai naturală postură din lume pentru ea. Aerul era rece. Tafurii sunt peste tot şi ducele este în spatele lor. o alta tremura de emoţie. raidurile. Emilie. Printre nori se arăta o lună strălucitoare şi rotundă. chiar şi Emilie. cu morcovi şi napi. şi ne-am alăturat toţi cu cântece. Cred cu toată inima că nu a acţionat din voinţă proprie. Era o seară scăldată într-o lumină aurie. iar Emilie se înfăşură mai strâns în mantia ei. Le povestea despre viaţa la castel. Am mers însoţiţi de zgomotele nopţii – vaietele bufniţelor şi bătăile de aripi ale păsărilor prin copaci. Dar lucrurile s-au schimbat de la întoarcerea lui Stephen. dar preotul a adus o carafa de bere belgiană pe care o păstra pentru vizita episcopului. Eu am făcut câteva giumbuşlucuri. măcelurile şi distrugerile nu au fost făcute la porunca ei? 211 . o tumbă sau două. Am întrebat-o: — Ce face Norbert? Cum stă cu sănătatea? — S-a făcut din nou bine. Odo cânta la flaut. Copiii dansau de parcă ar fi fost sărbătoarea recoltei. o supă de legume cu aromă de usturoi. şi pâine proaspătă pe care o înmuiam în supă. doar că tot nu este în stare să facă poanta aia cu lanţurile. Bătea din palme şi râdea în timp ce copiii lui Odo încercau să mă imite. O parte din mine ar fi vrut să o înconjoare cu braţul. am uitat de trecut. ne-am înapoiat împreună la han. — Anne… Emilie se opri ezitând. în care viaţa părea să curgă nestingherită. Pentru posibilităţile noastre. S-au pregătit mâncăruri deosebite: gâscă gătită în vatră. şi mazăre. — Vrei să spui că în lipsa ducelui. am spus eu. Au fost Odo şi Georges. cei mai buni prieteni ai mei şi părintele Leo. După aceea.

măcar pentru o clipă. Cenuşă. Aş fi dat orice să o ţin în braţe. Mi-a spus ceva. Nu înţelegeam. iar eu tânjeam să o strâng în braţe. Era gravată de o mână de artist. — De ce? Pentru numele lui Dumnezeu. în Cruciadă. strânsă la gură. Puse cutia în mâinile mele şi se dădu înapoi. Dar pretinde că nu ştia că era vorba despre tine. frumos decorată. Hugh. Emilie se duse la sacul ei. iar pe capac se afla litera C. Nu îi caut scuze. — Cel mai de preţ lucru al creştinătăţii… Am început să râd. bufonul tău ar fi fost la fel de mort ca şi soţia lui“. Dar ai fost acolo. Am rămas acolo cercetând cutia o vreme. apoi am ridicat clapa mică şi am deschis capacul. Tot ce am avut mi-au luat deja. Am insistat. Cenuşa lui Sophie… 212 . — I-am spus şi eu acelaşi lucru. Şi nu ştii. întrebând-o de ce a îngăduit să se întâmple asemenea lucruri şi mi-a spus: „Dacă aş fi ştiut că persoana căutată a fost tot timpul în Borée. Emilie îşi înclină capul spre mine. ce vor de la mine? — Pentru că deţii cel mai de preţ lucru al creştinătăţii. Hugh. Ajunseserăm la han. Se întoarse cu o legătură din piele de viţel.— Am vrut doar să spun că a acţionat de frică. Aşa mi-a spus Anne. — Te numea hangiul din Cruciadă. Hugh. De aceea ţi-au luat soţia. Am intrat pe uşă. Emilie tremura în aerul rece al nopţii. — Ţi-am adus ceva. De aceea am venit. Elena dormea deja pe salteaua ei. ce nu pot să înţeleg. Chiar şi „cel mai de preţ lucru al creştinătăţii“. Nu am nimic. Hugh. Am ştiut imediat ce conţinea cutia. din care scoase o cutie din lemn de mărimea celor două palme ale mele. Sunt nebuni? Uite-te bine în jurul tău. Ochii mi se umplură de lacrimi fierbinţi. — Este a ta. Poate că te confundă cu altcineva. În spatele vetrei încinse.

Avea să se odihnească pentru totdeauna. viaţa ei avea să fie împlinită. Pe vârful dealului. Gândul că sufletul ei nu-şi găsise liniştea. curând. Acolo dormea Emilie. mă tulbura. Preoţii spun că nu va ajunge în rai până nu va fi înmormântată. Acum. M-am îndreptat spre colina ce străjuia oraşul. m-am apropiat de un ulm stufos. îţi aparţine. Lângă magazia de lemne. am găsit câteva unelte uzate. Am tras aer în piept cât am putut de adânc. unde 213 . Visasem la această clipă de atâtea ori din momentul în care Sophie îmi murise în braţe. Am văzut piaţa şi hanul. Soarele încerca să încălzească prin ceaţă. Am luat săculeţul din piele de viţel de lângă patul meu şi m-am strecurat afară din han.— Trupul ei a fost ars a doua zi. cu fiecare fibră a trupului meu. În gât mi se puse un nod. Hugh. M-am dus şi am adunat cenuşa. I-am simţit inima bătând lângă a mea. Alţi oameni treziţi cu noaptea în cap îşi vedeau deja de treburile lor. mirosul de pâine proaspătă înmiresma aerul. m-am trezit înainte de a răsări soarele. Am şoptit. — Nu ştii cât de mult preţuiesc acest dar. Cocoşii nu cântaseră încă. astfel încât să aud numai eu: — Mă refeream la tine. am început să urc dealul. Să o aduc acasă. — După cum ţi-am spus. Dimineaţa era însufleţită de ciripitul păsărelelor. Un căruţaş înhăma catârul şi se pregătea de plecare. M-am uitat înapoi la valea ce se trezea la viaţă. Mi-am pus braţele în jurul ei şi am tras-o aproape. zise Emilie încet. mă aflam mult deasupra oraşului. Capitolul 88 În dimineaţa următoare. Am luat o lopată. Din coliba brutarului. lipsit de slujbe şi binecuvântări. Am urcat o vreme. Emilie. Pe lângă pârâu.

Borée avea să fie unul dintre cele mai puternice ducate din Europa. dar el nu se putea concentra. acum i se păreau neînsemnate. Ce măiastră catedrală avea să construiască pentru a-l slăvi! Ce însemnau oasele sfântului său patron ce se odihneau în relicvar? Nimic. în comparaţie cu acest trofeu. vistierul îi dădea raportul cu privire la bunurile sale. Tânjea după ea cu o lăcomie pe care nu o nutrise faţă de nicio femeie. Am făcut o groapă în pământ. Îi lipsea ceva. Trofeul. Îl bântuia. Sufletul tău se poate odihni. Eşti acasă. Buzele i se uscau numai la gândul atingerii ei. Oamenii 214 . Cu un asemenea trofeu. Ceva ce îl atinsese pe El. cu trupul scăldat în sudoare. Sophie. îi invadase visurile. lucruri ce altădată fuseseră totul pentru el. Tu şi Phillipe. Am îngenuncheat şi am pus jos săculeţul din piele de viţel. o lumină aflată la mare distantă. Gândurile îi zburau departe. Am deschis săculeţul şi am luat cutia marcată cu litera C. În mintea lui era un singur lucru. proprietăţile lui. fără valoare. Slujbaşii ăştia turuiau întruna. De când se întorsese. Comoara. Lacrimile se adunau în ochii mei. Se trezea adesea noaptea visând relicva. Această relicvă sfântă supravieţuise în mod miraculos timp de secole în mormintele din Pământul Sfânt. Stăteam la mormântul ei şi mă uitam înapoi spre oraşul ce prindea viaţă. Apoi am împrăştiat cenuşa ei în groapa săpată şi am acoperit-o cu pământ. am şoptit. În spatele lui. — În sfârşit. lângă Phillipe. Capitolul 89 Stephen de Borée şedea în scaunul lui cu spătar înalt în mijlocul curtenilor. Sophie. treburile moşiei.era mormântul fiului meu. O mulţime de linguşitori încercau să-i intre în graţii în timp ce vechilul său îl informa despre o nouă taxă. eşti acasă. Apoi am început să sap.

cu bunăstarea lui. Prostii! Simţea că ia foc. Împinse cu mâna o tavă cu pahare aflată pe masă şi acestea. — Emilie? Stephen făcu o strâmbătură. încercă să îl facă să râdă. am venit să vă înveselesc. Toţi se retraseră în grabă. zise ridicându-se în picioare. Scaunul tău stă pe mâna mea. Ochii lui urmară dâra lăsată de vin. Ochii lui Stephen se măriră. împreună cu o carafa de vin. Morgaine. Norbert se zvârcolea. surprinşi. Lasă-mă. Cine avea curajul să se apropie? se gândea Stephen. ce ducea la cizmele cuiva. Un servitor se apropie să cureţe cioburile şi vinul vărsat. zise Cruce Neagră cu un zâmbet şiret. sire. se răsturnară pe podea. şeful tafurilor. Ce are a face Emilie cu acest trofeu? Ea este în Toulon. buzele îi tremurau. m-a dus direct la ea. bufonul. Şi ştia şi cine îl deţine. Nu vedeţi decât ce e aici. — Unde? — Verişoara dumneavoastră. Supuşii îi dădeau înainte cu proprietăţile lui. sau mai aproape de Dumnezeu. Norbert. — Degeaba. cu vestea că ştiu unde se află comoara. Înălţă privirea şi văzu chipul lui Morgaine. iar bufonul credincios îşi trase mâna umflată. 215 . cu vestea despre încă un sat distrus fără a fi găsit trofeul? — Nu. ţinându-se de picioarele scaunului. Stephen îi făcu semn să dispară. Nu îţi irosi gluma. pe pământ. Eu visez la viaţa veşnică. lady Emilie. Cei doi se uitară unul la altul. Cruce Neagră. — Nu glumesc. — Ieşiţi afară. Niciun preot nu va fi mai adulat decât el. Ieşiţi afară! Lăsaţi-mă în pace! Tot vorbiţi de noua taxă sau de noua turmă de oi. rămase locului şi. — Ai venit să mă deprimi şi mai tare.aveau să vină din întreaga lume în pelerinaj la Borée. Stephen îi zâmbi. În pieptul lui Stephen creştea furia. temători. Numai Norbert. În sfârșit. şi tremurând ca un om aflat în primejdie.

Că. Capitolul 90 Spre uimirea şi încântarea mea. mi-am pus uneltele deoparte. făceam plimbări prin locurile cele mai plăcute. Am crezut că ai răscolit deja… — Da. Urma în curând să plece. zise Cruce Neagră. I-am arătat cum întăream oraşul pentru confruntare. totuşi. Apoi i-am scrijelit iniţialele în lemn: Em. Mă simţeam ca în rai. — Veille du Père? Mi se pare cunoscut acest nume. Câmpul dintre dealuri. Morgaine încuviinţă din cap văzând că Stephen înţelegea în sfârşit. Că Emilie nu va fi căutată şi că nu i se va simţi lipsa. ea este acolo împreună cu hangiul. în afara oricărui pericol. Mai rămase şi în zilele următoare. câteva zile mai târziu. avanposturile instalate în copaci. Că aici era în siguranţă. ceva la care nu îndrăzneam să mă gândesc se petrecea între noi doi. 216 . Se apropie şi şopti: E într-o mică gaură de şarpe. părea fericită. Heleşteul din pădure în care îmi plăcea să mă scald. Veille du Père. înainte de prânz. Şi mă ajuta la treburile de la han. Aşa că mi-am permis sămi fac iluzii. Şi mă aproba cu entuziasm. Ştiam că acest vis avea să se sfârşească. Şi acolo este şi comoara. Între timp. în ducatul Treille. totuşi. ce vara era plin de floarea-soarelui. C. Chiar în acest moment.— Nu este în Toulon. de unde puteam prăvăli o ploaie de săgeţi şi pietre asupra invadatorilor noştri. A văzut înflăcărarea cu care îi încurajam pe prietenii şi vecinii mei. Într-o după-amiază caldă. Îi arătam cum să fixeze bârnele ca să alcătuiască o coloană solidă de susţinere. Şi. Emilie nu plecă de îndată ce îmi dădu acest dar. Porţiunea cu ţepuşe destul de puternice pentru a rezista unui atac neaşteptat. Mă ajută să ridic o bârnă ca să fac o grindă.

am doi fraţi şi o soră. doamnă. moale îi cădea pe umeri şi se vedea linia fină a sânilor din decolteul rochiei. dincolo de colina pe care se odihneau Sophie şi Phillipe. şi în ochi îi luceau toate nuanţele de albastru şi de verde. Mult deasupra oraşului se întindea sub cerul albastru o pajişte largă. Nu ştiu nimic despre tine. Vino şi tu. că nu sunt destul de demnă de tine? — Bineînţeles că nu. Şi educat. — E minunat! exclamă Emilie. M-am întins lângă ea. Tatăl meu este un om puternic. Hugh. Membru al curţii regale? — Este o persoană importantă.— Vino. — Te temi. Te rog. Se aruncă pe iarbă. atât lucru ştiu. — Este de viţă nobilă. cu iarbă înaltă aurie. — Spune-mi. Dar. Emilie privi în depărtare. uneori. Şi. doar că… — M-am născut la Paris. Cine eşti… De unde eşti… Care este familia ta. Sângele mi-o luase razna şi mă îngrozea din motive evidente. — Tu eşti copilul. ai fugit din cuib. Soarele ne încălzea plăcut. Aici este raiul. să spunem doar atât. zise ea râzând. În ziua asta nu pot lucra. de la ce vine iniţiala C? — C-ul? — Numele tău de familie… era incrustat pe cutia pe care mi-ai dat-o. Vreau să îţi arăt un loc frumos. Am dus-o sus pe dealuri. i-am spus lui Emilie luând-o de mână. I-am făcut cu ochiul. Părul blond. sprijinindu-mă în coate. vederile lui sunt la fel de înguste ca ale unei muşte. Sunt al patrulea copil la părinţi. iar iniţialele tale sunt scrijelite şi la han. dar nu din motivele pe care ţi le închipui tu. Ce aş avea altceva de făcut decât să 217 . Cel puţin nu pentru o femeie care trebuie să se supună regulilor. toţi mai mari decât mine. dacă vrei să ştii. am rostit. cu toate acestea. — Cuibul nu este întotdeauna locul cel mai sigur.

I-am simţit inima bătând. Suntem numai noi. cu toate acestea. Oare avusesem acelaşi simţământ de la bun început? Din primul moment când deschisesem ochii şi îi zărisem chipul? Am continuat mângâierea spre umărul ei şi mi-am lăsat mâna să alunece uşor pe rotunjimea sânilor. tăcuţi. iată-mă simţind-o din nou. Emilie închise ochii şi rămase cu bărbia ridicată. am protestat eu. spatele îmi tremura. Emilie îmi dădu un brânci: — Fă-mă să râd. Ochii îi luceau. Deodată. bătând. Nu ar trebui să îţi fie greu. şi care să fie şi una bună. Mă uitam la faţa ei. Haide. şi deşteaptă. 218 . Apoi. O să închid ochii. am mângâiat-o. Îşi puse mâna într-a mea. vrei? — Să te fac să râzi? — Da. Vreau să spun că nu scoţi o glumă din mânecă pur şi simplu. am spus clipind. Am simţit cum mă cuprindea cea mai ciudată dorinţă. Respiraţia îmi era precipitată. Nu ar trebui să îţi fie atât de greu să îţi dai seama ce anume m-ar face să râd. înaintând spre talia ei. la părul delicat ce îi cădea pe umeri. — Nu este chiar aşa de uşor. — Te sfieşti? De mine…? Haide! Mă ciupi de braţ. Şi. doar două inimi. şi generoasă.fiu instruită în artele nobile şi să mi se vâre în cap o mulţime de concepte pe care nu le voi folosi niciodată? Sau să mă mărit pentru avere cu un bărbat care are de două ori vârsta mea. Am pus mâna pe şoldul ei. Era incredibil de frumoasă… şi bună. ale noastre. Mă vezi amuzându-mă cu vreun libidinos bătrân şi primind cadouri de la el? — Am întâlnit numai două ducese. între noi nu mai exista nimic: nici cuvinte. Nu mai simţisem asta decât o singură dată înainte. Emoţionat – mă rugam să nu se simtă jignită –. şi am rămas aşa o clipă. într-un asemenea loc. nici bariere. Am simţit că mi se taie răsuflarea. mi-am pus gura pe buzele ei. Ai fost bufon cândva. Încet. Chiar unul bun. Nu se opuse. iar tu le depăşeşti şi în ceea ce priveşte inima şi în ceea ce priveşte frumuseţea.

— Atunci. deschizând uşor gura. Am alergat în josul dealului cât am putut de repede. Capitolul 91 Ştiam că era un semnal de alarmă. Apoi. Îmi luă mâna şi o puse peste inima ei. Am alergat împreună cu Georges spre piaţa 219 . Am ridicat-o pe Emilie. De îndată ce am ajuns în apropierea oraşului. Pe tine te caută. ne-am îndepărtat. Nu eram atacaţi. Nu am văzut niciun fel de călăreţi. M-am ridicat grăbit în genunchi şi am privit spre oraş. cu respiraţia la fel de grea ca şi a mea. Am fost avertizată în legătură cu flăcăii din provincie. ci doar veni mai aproape.Emilie nu se împotrivi. Hai repede la biserică. — Profiţi de mine. Georges veni în fugă spre mine. Am revenit la realitate. Nu îmi venea să cred ce se întâmpla. trezeşte-te. Oamenii din Borée sunt pe drum. M-am uitat la Emilie. — Vorbeşte-mi ca să mă trezesc. Limbile noastre păreau să se înlănţuiască precum dansul norilor pe cer. Îşi puse mâna pe obrazul meu. Ştiu foarte bine că visez. Ceva se întâmplase. am auzit rostindu-mi-se numele. Pielea îi mirosea a lavandă şi a răşină. — Haide. Dar în piaţă se aduna mulţimea. — De unde ştii? — Un mesager ne-a avertizat. Propria mea inimă aproape că se făcu bucăţi de bucurie. În intimitatea caldă a sărutului nostru. Trebuie să ne întoarcem. vin. am simţit cum o nouă lume se deschidea în faţa mea. Şi află că aceasta este ceva adevărat. Încă niciun semn de panică. am auzit dinspre oraş dangătul puternic al clopotului de la biserică. Brusc. Ea zâmbi. — Hugh. am spus. apoi din nou la Georges.

Alergară spre locurile stabilite. unul câte unul. croitorul. zic Alphonse. Mi-am făcut loc prin mulţimea din jurul bisericii şi am dat de un tânăr care se odihnea pe treptele ei. Ne aşteptam la aşa ceva. Mi se părea oarecum cunoscut. — Norbert te-a trimis? M-am apropiat de el. Când mă văzu. Am alergat tot drumul. am spus. Teroarea cuprinse întreaga mulţime. Hugh. Apoi îi urmară şi alţii. Apoi. O femeie leşină. Că Stephen ştie că eşti aici. arătă spre mine. strângându-mă de braţ. Vor fi aici la noapte. M-a trimis prietenul tău. Nu ne vom înclina în faţa lor. Ce veşti aduci? — Mi-a zis să îţi spun că vin. — Sunt alături de voi. Cel târziu mâine. În mulţime se auziră ţipete alarmate. Te recunosc după părul roşu. se ridică şi mă privi: — Tu eşti Hugh. Privi în jurul lui şi lovi cu ciocanul de pământ. Trebuie să le spun că este o greşeală. Odo făcu un pas înainte. Oamenii aceştia vin să ne ia ce este al nostru. — Eu sunt. 220 . Ce trebuie să facem? — Să luptaţi. — Acum ce facem? Asta este opera ta. Băiatul scutură din cap alarmat. Gărzile ducelui sunt pe drum. iar vocile răsunau îngrozite. am răspuns. — Nu poţi. Martin. zise Emilie. zise băiatul. în timp ce mulţimea încremeni. Soţiile îşi căutau bărbaţii şi îşi strângeau copiii la piept. bufonul. — Suntem pregătiţi. Norbert. Vii din Borée? — Da.principală. băiatul încuviinţă. Norbert a spus că nu trebuie să te întorci. — Ar trebui să mă întorc. — Şi eu. Oraşul se adunase acolo. i-am răspuns. Şi toporul meu ascuţit. Ai fost urmărită. Şi ciocanul meu la fel! — Ş-şi eu s-sânt cu t-tine. Nu avea mai mult de şaisprezece ani şi răsufla greu din cauza alergăturii. strigă Apples. poate. Forfotă şi feţe îngrijorate. Să fiţi toţi pregătiţi.

Am încercat să învăţ meserie de la Norbert. Dar. Nu îl mai văzusem din momentul în care plecasem din Borée. dar pregătiţi. pe treptele bisericii. Planul era ca bătrânii. alţii stăteau pregătiţi cu sape şi bâte. — Învăţăceii pot fi mituiţi. să împart arme. când sosi clipa. În spatele lui. Lucien ţinea în mână toiagul meu. Hugh. în miez de noapte. Ce adusese băiatul era într-adevăr de o mare valoare pentru mine. — Îmi cunoşti chipul. Eu sunt Lucien. Aş putea să aduc săgeţi. I-am spus lui Emilie că şi ea trebuia să se ducă. 221 . toţi eram încordaţi.M-am întors din nou către mesager. — Oamenii aceştia sunt ucigaşi. am spus. l-am provocat în continuare. tot oraşul fu cuprins de o mare fierbere. Îşi sfâşiase mânecile şi corsetul pentru a se mişca mai uşor. Sacii erau umpluţi cu pietre şi urcaţi în copaci. Nu vor face niciun fel de deosebire între nobili şi oamenii de rând. Emilie scutură din cap. Ţepuşe ascuţite erau înfipte în pământ chiar lângă pod. Capitolul 92 În următoarele câteva ore. — De unde ştiu că eşti cine spui că eşti? Că vii din partea lui Norbert? Zici că lady Emilie a fost urmărită. Pe faţă mi se ivi un zâmbet. se afla o învelitoare de lână. cum nu mai văzusem până atunci. încercând să o conving. La căderea nopţii. Ar putea fi o capcană. ce nu ar fi putut veni de la nimeni altcineva decât de la el. Aşa că a trimis şi o dovadă. băiatul brutarului. O despături. Unii îşi ascuţeau săgeţile şi îşi întăreau arcurile. nimeni nu plecă. — Norbert mi-a spus că mă vei pune la încercare. Ceva de valoare pentru tine. femeile şi copiii să se ascundă în pădure înainte de începerea luptei. Nu este lupta ta. — Rămân cu tine.

credeam că destinul meu era acela de a-i face pe oameni să râdă. mai aprins. aproape de intrarea în oraş. Că ea se afla acolo unde îi era locul. Nu ştiu cum să îţi explic. mă bucur că sunt aici. Mulţumită ţie. Câţi este nevoie pentru a face treaba asta. Aveam o sabie ascuţită şi un scut. Am chicotit. Ca întotdeauna. — Nu te voi lăsa să mori. zise ea. — Nu ştiu. Ţie. dar simt că îţi este hărăzit un mare destin. Tot ce aveam de făcut acum era să aşteptăm. Şi a devenit şi lupta mea. I-am strâns pumnul în mâna mea. — Când turcul mi-a cruţat viaţa. Emilie se depărtă şi mă privi. cuibărindu-se în mine. ci mai profund. ca şi atunci când mă salvase în Borée. simţindu-i sânii pe pieptul meu. am spus. Şi eu la fel. Doisprezece. — Şi ai devenit bufon.— Te înşeli. — Nu mie. Ne-am sărutat. poate mai mulţi. şi ritmul inimii. cu tine. 222 . — Da. Nu ca prima dată. Cred că aceasta este. şi ea şi-a rezemat capul de umărul meu. Am lăsat-o să adune pietre şi am alergat spre primele linii de rezistenţă de la pod. răspunse ea cu aceeaşi hotărâre de nezdruncinat. Ne-am uitat unul la celălalt şi ceva îmi spunea că aşa trebuia să se întâmple. cu fiorul prieteniei devenind ceva mai mult. Mi-am ocupat poziţia la catul al doilea al casei croitorului. — Nu vreau să mor. Tu eşti cel care i-a făcut pe cei de la curtea din Borée să îţi mănânce din palmă. îmi dădea puteri. Am strâns-o tare la piept. douăzeci. şi să nu ştiu cum este să fiu cu tine. Ne-am apropiat de un zid. Dar acum cred că Dumnezeu ţi-a găsit o menire mai nobilă. Alphonse şi Apples strângeau funiile. — Orice s-ar întâmpla. — Câţi vor veni? întrebă Alphonse. zise Emilie. Emilie a venit la mine pe la asfinţit. Deosebirea între nobili şi cei de rând este foarte limpede aici şi acum. Stomacul mi se strânse. Nutream o dorinţă disperată. De acolo puteam supraveghea apărarea.

Ne priveam în ochi şi nu ezitam nicio clipă. Îşi lipi pântecele de al meu. — Te iubesc. Se mai înfioră o dată în braţele mele. — O. cu trupul tremurând. Te iubesc. Trupul meu se însufleţi cu totul. Curând. O zarvă îndepărtată. De la început. zise suspinând. Nu a existat nicio îndoială. Visez cel mai frumos vis. legănându-ne împotriva timpului. Mi-am vârât mâinile sub rochia ei şi i-am simţit pântecele plat. Veni peste mine şi gemu când am pătruns-o. Îşi îngropă faţa în pieptul meu. M-am uitat la Emilie. Ochii i se aprinseră de plăcere. Era semnalul de avertizare. aşa cum şi ea riscase totul pentru a mă apăra pe mine. — Nu mă trezi. Am alergat spre fereastră. al cărei calm de acum o clipă fusese înlocuit de o groază imensă. — A existat o îndoială. iar ea zâmbea şi strălucea de patimă. iar pielea mea se încinse şi se umezi pe măsură ce măream ritmul. — Au venit! 223 . şopti ea. O ţineam de coapse şi am început să ne legănăm. de parcă nu aş fi vrut să îi mai dau drumul niciodată. Am strâns-o de umeri atât de tare. şi aş fi stat aşa o veşnicie. Oare de aceea fusesem salvat? Nu aş fi putut să cer un scop mai bun. Se ridică în poala mea. La sfârşit. Hugh. înfiorătoare venind de sub noi. dar şi eu te iubesc. Eram ochi în ochi.Respiraţia i se înteţi. se linişti. ţipă uşor. Apoi am auzit un strigăt şi un ţipăt alarmat. Mă uitam la lună şi mă gândeam că era un miracol că o întâlnisem pe această femeie. i-am spus. Voiam să o strâng în braţe şi să o apăr cu toată fiinţa mea. O săgeată aprinsă zbură pe deasupra noastră.

călcând oameni şi animale în drumul lor prin păduri şi oraşe mici. Într-o clipă. Cruce Neagră ştia că această călătorie nebună nu făcuse decât să le crească apetitul pentru sânge. aveau să transforme această grămadă adormită de gunoi într-o mocirlă de sânge. niciunul nu rămâne 224 . Fiecare casă. Copii ucişi în somn. Cel mai preţios dintre toate. şi-au acoperit pieptul şi umerii cu platoşe. Acum îl mai despărţeau doar câteva minute de clipa în care îşi va lua trofeul. domnule? — Faceţi totul una cu pământul. Noaptea fără lună le ascundea apropierea. Ucideţi pe oricine trebuie. O iscoadă se întoarse din pădure. Ochii le scânteiau prin deschizătură. Ochii oamenilor se aprinseră.Capitolul 93 Oamenii lui Cruce Neagră se aflau chiar la porţile oraşului adormit. Gângania asta nu va scăpa din nou. peste armurile din piele. zise Morgaine. Morgaine chicoti. dar găsiţi-l pe roşcat. Au înălţat grămezi de rahat pe drum. Băgaţi-i o sabie în fund şi aduceţi-l pe vierme la mine. — Oraşul doarme. Îl căutase pe acest gândac tot drumul dinspre Antiohia. — Doar una. suliţe şi săbii grele. — Şi apărarea lor? întrebă Morgaine. Şi-au ales armele – iatagane. Şi-au pus coifurile. Locotenentul lui Morgaine întrebă: — Care sunt ordinele. Ar putea fi o joacă de copii. Cu simţurile aţâţate de perspectiva bătăliei. Este numai bun de atacat. În afară de hangiu. încât caii noştri să nu mai poată înainta. fiecare copil. Vreme de aproape două zile călăriseră la galop. Cercetaşul rânji compătimitor. trageţi-i-o oricui vreţi. Morgaine le spuse oamenilor lui: — Cel care va găsi trofeul va fi răsplătit cu un castel. Şi-au tras mânuşile bătute în oţel.

i-am îndemnat. dar cuvintele mele se pierdură în vacarmul iscat de caii ce se apropiau. Leam spus: — Aduceţi-vă aminte ce le-au făcut prietenilor şi familiei voastre ultima dată când au trecut pe aici. Nu puteam să îmi dau seama dacă zbuciumul pe care îl simţeam crescând în mine venea de la copitele cailor ce se apropiau sau de la bătăile propriei mele inimi. cu torţele în mâini. Doisprezece sau paisprezece. şi asta o include şi pe lady Emilie. În sfârșit. Când Morgaine aprobă din cap. — Nu intraţi în panică. Amintiţi-vă ce aţi jurat în sinea voastră să le faceţi dacă veţi avea vreodată ocazia. acesta dădu semnalul de atac. Tropotul de copite se auzea din ce în ce mai tare. Am alergat în stradă. — Rămâneţi pe poziţii. M-am grăbit spre Alphonse şi Apples. Vreau să nu mai rămână nimic.în viaţă. i-am văzut – un nor negru năvălind peste noi din păduri. În inimă îmi scânteie speranţa. Oraşul era întunecat. Simţeam gheara fricii care acum probabil că îi cuprindea pe fiecare din ce în ce mai tare. drept peste frânghia întinsă. Caii căzură învălmăşiţi. Primii călăreţi dădură buzna peste pod. am strigat. Ţineţi toţi minte planul. Oamenii îşi scoteau capul din posturile lor. Tafurul încuviinţă. strângând funia de ambele părţi ale podului. Ei cred că aceasta va fi o joacă de copii. urlând ameninţări de moarte. Capitolul 94 Podeaua se zgudui sub picioarele mele. Ştiam că nu ne puteau vedea liniile de apărare. iar teroarea le sporea în ochi. Acum aveţi această ocazie! Zgomotul ca de tunet se auzea acum îngrozitor de tare. Unul dintre ei urlă când fu azvârlit în 225 . Călăreţii au fost aruncaţi din şa. ca o avalanşă ce se apropia cu repeziciune.

ţepuşele care îi străpunseră pieptul. Celălalt fu luat în copitele cailor ce înaintau. Văzând ambuscada, linia următoare de călăreţi încercă să se oprească, dar viteza lor era prea mare. Un al treilea călăreţ căzu urlând, apoi altul. În timp ce unul încerca să se ridice, l-am văzut pe Odo ieşind de sub pod, agitându-şi bâta grea şi năpustind-o peste capul bărbatului. Coiful i se turti ca o tigaie. Aţâţat de privelişte, Apples ţâşni şi el, înfigându-şi sabia în gâtul celuilalt călăreţ. Torţele pe care le purtaseră cavalerii aprinseră întăririle din lemn. Caii nechezau şi se opreau. Săgeţile zburau dintre copaci şi alţi doi călăreţi căzură la pământ loviţi în gât şi în cap. Ceilalţi prădători, văzând ce se întâmplase, se regrupară pe pod. Apoi au intrat în grup compact, printre întăririle aprinse, în oraş. Acum, tafurii străbăteau străzile, aruncând cu torţe în casele noastre. Mi-am agitat sabia spre copaci. — Acum, Jean, acum! O formă neagră zbură din cer, izbi un călăreţ, iar acesta căzu de pe cal cu un urlet îngrozitor. Rămase acolo, uluit, ţintuit la pământ de armura grea. Mi-am ridicat sabia şi am urlat: — Asta este pentru Sophie, ticălosule. Să vezi şi tu cum este să fii ucis de un nebun. Am lovit cu sabia chiar în locul descoperit de deasupra pieptului. Rămase adâncită acolo. N-am mai putut s-o scot. Pentru o clipă, chiar şi fără sabie, m-am simţit triumfător. Mergea. Oamenii luptau. Şapte dintre prădători erau la pământ, poate chiar ucişi. Alţi doi, traşi de pe cai, erau înconjuraţi de localnici care îi tăbăceau cu bâte şi cu pietre. Încercau să se apere, copleşiţi din toate părţile, dar se zbăteau în gol. L-am văzut pe Alphonse căţărându-se în spatele unuia şi înfigând un cuţit în viziera coifului. Tafurul se opinti. Se împletici înainte şi înapoi, rotindu-şi iataganul şi încercând să se descotorosească de băiat. Un alt băiat îl lovi peste genunchi şi tafurul căzu la pământ. Apoi Alphonse îi trecu
226

sabia peste gât şi omul se rostogoli mort. Peste tot urlete, învălmăşeală. Câţiva călăreţi au reuşit să intre în oraş, aruncând torţe peste acoperişuri, care se aprindeau pe loc. Am numărat numai şapte invadatori în viaţă, dar cinci erau înarmaţi şi înverşunaţi, încă pe cai. Dacă dădeam înapoi acum, ar fi putut distruge oraşul. Am început să alerg – fără armă – spre piaţă. — Prinde, strigă Emilie şi îmi aruncă toiagul. Pe drum, am văzut-o pe biata Jacqui, lăptăreasa cu faţa roşie, aruncând cu pietre în unul dintre agresori, în timp ce altul veni din spate şi o puse la pământ cu o lovitură de iatagan. Săgeţile continuau să curgă din copaci, şi căzu un al doilea prădător. Imediat fu înconjurat de localnici, lovit şi tăiat cu uneltele lor. Deodată, piaţa fu cuprinsă de flăcări. Aimée, fiica morarului şi părintele Leo dăduseră foc gardului viu din jurul ei. Caii atacatorilor se agitau. Unul dintre ei fu aruncat din şa şi căzu în flăcări. Ceilalţi se smuceau şi tropoteau în cercuri, incapabili să înainteze. Călăreţul căzu şi apoi se ridică, cuprins de flăcări. Se zbătea înnebunit, iar prin crăpăturile armurii ieşea fum. Focul îl cuprinsese pe dedesubt, pielea îi fierbea ca un vas pus pe foc. Alţi doi călăreţi rămăseseră prinşi în cercul de flăcări. Unul încercă să iasă, dar Martin alergă şi împiedică picioarele calului. Călăreţul se repezi la el, însă fu aruncat de pe cal. Căzu la pământ, cu arma departe de el. Din întuneric, ţâşni Aimée. Ridică o secure şi izbi cu putere capul bărbatului. Câştigam! Oraşul continua să se lupte aşa cum numai nişte oameni care se agăţau de ultima lor speranţă ar fi fost capabili să o facă. Totuşi, doi sau trei prădători tot mai erau în picioare. Apoi, spre oroarea mea, ultimul dintre tafurii care fuseseră prinşi în cercul de flăcări reuşi să scape. Îşi struni calul şi porni învârtind securea spre Aimée ce rămăsese privind la bărbatul pe care tocmai îl ucisese.
227

— Ai grijă, Aimée, am strigat. Am pornit spre ea urlând disperat, din toţi rărunchii. Nu aş fi putut suporta să îl văd pe morar pierzându-şi şi ultimul copil. Fata nu se mişcă, nevăzând moartea ce se apropia de ea. Eram la douăzeci de yarzi distanţă, şi alergam cât puteam de tare. Călăreţul se ridică în şa şi înălţă toporul. La douăzeci de picioare distanţă… Am urlat: — Nu… Am reuşit cu greu s-o prind, chiar când tafurul coborî securea. Am pus-o pe Aimée la pământ, acoperind-o cu trupul meu şi aşteptând în orice clipă să simt lama toporului înfigându-mi-se în spate. Dar nu veni nicio lovitură. Tafurul se apropie, apoi se întoarse. Aşteptă o clipă strângând frâiele, cântărind şansele tovarăşilor lui. Ştiam ce avea de gând, văzusem asta de o mie de ori în Cruciadă. Era momentul când îţi dai seama că totul este pierdut; singura şansă care îţi mai rămâne este să lupţi cu înverşunare, aproape orbeşte, cu orice îţi venea la îndemână şi să omori orice fiinţă întâlnită în cale, până când îţi venea şi ţie rândul. Am împins-o pe Aimée afară din piaţă şi m-am ridicat în picioare. Am rămas acolo înfruntându-l pe atacator, fără a avea altă armă în afară de toiagul meu din lemn. Nu voiam să mor aici. Dar nici nu voiam să fug. Călăreţul îşi struni calul uriaş. Am rămas locului în timp ce silueta întunecată porni spre mine. Mi-am îndreptat spatele şi am strâns toiagul.

Capitolul 95
Cavalerul ridică securea. M-am ferit din calea armei sale şi am lovit cât am putut de tare picioarele armăsarului. Animalul se zbătu de durere, apoi îşi azvârli călăreţul. Tafurul căzu greoi, izbindu-se de pământ, apoi se rostogoli de mai multe ori şi se opri la zece picioare de locul în care mă aflam. Scăpase din mână toporul lui uriaş de război. Am alergat
228

să apuc arma. Până să ajung la ea, tafurul apucă să se ridice în picioare şi să îşi scoată sabia. — Deus adjuvat, tună el în latină, Dumnezeu să mă ajute, să îl trimit pe şobolanul ăsta amărât înapoi la creatorul lui. — Doamne, întoarceţi privirea spre noi, Doamne, am rostit eu. Se repezi la mine cu un urlet înfricoşător. Armele noastre s-au întâlnit, într-un scrâşnet cumplit. Ne priveam în ochi, fiecare încercând să înfigă sabia în gâtul celuilalt… Deodată, tafurul mă izbi cu genunchiul. Plămânii mi se goliră de aer. Am gemut şi m-am încovoiat, în aceeaşi clipă, l-am simţit că îşi îndreptă sabia spre genunchii mei şi m-am încordat să-i ţin piept. Din nou ne-am privit în faţă, cu ochii sticlind. A încercat să mă taie cu creasta ascuţită a coifului său, dar m-am ferit. M-am împiedicat şi tafurul a venit spre mine, agitându-şi sabia cu furie. Îşi dădea seama că mişcările mele se domoliseră. Râse. — Vino încoace, frumoaso. Arăţi de parcă ai vrea să simţi o pereche de boaşe adevărate. M-am tras înapoi prevăzător. Sabia lui era prea iute. Întro astfel de luptă, nu mă puteam măsura cu el. Toporul era greu şi nu-l puteam mânui cu repeziciune. — Vino… Îmi trimise o bezea. L-am privit în ochi, mişcându-mă cu greutate. Ştiam că nu mă mai puteam împotrivi multă vreme. Simţeam cum mi se împleticesc picioarele; eram sleit de puteri. Am încercat să mă gândesc la toate trucurile pe care le văzusem în război. Îmi amintii de unul. Era nebunesc, disperat, nu era demn de un soldat, ci de un bufon. — De ce să mai aştept? am zis coborând toporul, prefăcându-mă învins, scos din luptă. De ce nu acum? M-am întors cu spatele la el. Speram că nu-mi pierdusem minţile. M-am aplecat mult, mi-am ridicat tunica şi i-am arătat fundul. — Haide… am spus. Am aşteptat un bărbat adevărat, dar
229

tu eşti singurul de pe aici. Am aruncat toporul la vreo cinci picioare înaintea mea. Aşa aplecat cum stăteam, l-am văzut ridicând sabia şi pornind spre mine. Chiar când se pregătea să mă străpungă, am făcut un salt înainte. Tafurul tăie aerul şi sabia lui se înfipse în pământ. Am aterizat în picioare şi, în acelaşi moment, am întins mâna şi am luat toporul. Am făcut un salt înapoi în timp ce tafurul, surprins, se chinuia să îşi elibereze sabia. Pe faţa lui se citi panica. De această dată, era rândul meu să râd şi i-am trimis o bezea. Am ridicat toporul şi am zburat capul tafurului ca pe o minge. M-am prăbuşit în genunchi, fără suflare. Fiecare muşchi mă durea. Am lăsat toporul să cadă şi am tras cu disperare aer în plămâni. Apoi m-am ridicat şi mi-am luat toiagul. Deodată, o voce şuieră. — Bine lucrat, hangiule. Dar trebuie să îţi păstrezi bezelele. S-ar putea să mai ai nevoie de una sau două pe aici… M-am întors. Alt tafur. Cu o cruce neagră pe coif, cu vizeta ridicată, dezvăluind o faţă rece şi însemnată de cicatrici, pe care mă gândeam că o mai văzusem. Dar nu pe faţa lui mi se oprise privirea. Ticălosul o ţinea strâns pe Emilie.

Capitolul 96
— Dă-i drumul, i-am spus. Ea nu are nicio vină. Tafurul era bine clădit şi puternic, şi o ţinea pe Emilie de păr, cu sabia la gâtul ei. Părul lung şi negru cădea în plete pe faţa plină de cicatrici. Pe gât avea un semn, o cruce, făcut cu fierul înroşit. — Să-i dau drumul? Tafurul râse, strângând-o pe Emilie şi mai tare. Dar este atât de frumoasă şi de dulce. Ce
230

delicatesă va fi pentru mine. Îi mirosi părul. Ca şi tine, nici eu nu sunt obişnuit să îmi înfig scula în târfe de viţă nobilă. Am făcut un pas spre el. — Ce vrei de la mine? — Cred că ştii, hangiule… Cred că ştii şi unde ne-am mai întâlnit. M-am uitat mai bine la ochii lui răi şi batjocoritori. Brusc, trecutul îmi reveni în minte. Biserica din Antiohia. El era nenorocitul ce îl ucisese pe turc. — Tu eşti cel care comite aceste grozăvii? Tafurul rânji, recunoscând. — Eşti liber… hangiule. Nu îţi aminteşti? Când te-am văzut ultima dată, un păgân era gata să îţi pătrundă fundul. Dar destul cu vremurile de odinioară. O împinse pe Emilie în genunchi. Voi fi bucuros să îi dau drumul. Nu trebuie decât să îmi dai ceea ce mi se cuvine. — Spune-mi ce vrei! am strigat. Ai luat deja tot ce am avut. — Nu totul, hangiule. Mişcă sabia pe gâtul lui Emilie ridicându-i bărbia. Ea trase aer în piept şi rămase nemişcată. Unde este? E-n joc viaţa ei. — Unde este ce? am strigat. O vedeam pe Emilie atât de neajutorată. Sângele îmi fierbea de furie. — Nu te juca cu mine, Roşcatule. Tafurul îmi aruncă o privire. Ai fost în Antiohia, în biserică. Te-am văzut. Nu te rugai mai mult decât mine. Grăbeşte-te sau îmi trec sabia prin capul ei frumos. Da, fusesem acolo… brusc, mi se limpezi totul. Crucea. Crucea de aur pe care o furasem din biserică. Acesta era motivul pentru care se întâmplaseră toate astea. Motivul pentru care muriseră atât de mulţi oameni. — Este îngropată pe deal, am spus. Dă-i drumul, ai ceea ce căutai. — Nu mă târguiesc cu tine. Faţa tafurului se schimonosi de furie. Dă-mi ceea ce vreau, altminteri o voi tăia ca pe o scroafa şi apoi vei urma tu. — Atunci, ia-o. Am furat-o din biserică. Nu era decât o tinichea pentru mine. Nici măcar nu ştiu ce însemnătate
231

are. Dă-i drumul şi îţi aduc crucea de aur. Dă-i drumul. — Cruce…? Nu îmi puteam da seama dacă mânia sau nedumerirea îi strâmba buzele atât de tare. O împunse pe Emilie cu sabia şi scuipă. Nu vreau nenorocita ta de cruce, nici dacă ai fi scos-o din fundul Sfântului Petru. Ştii foarte bine ce trofeu deţii. — Ba nu ştiu! Capul mi se învârtea. Mă cuprinse panica. Altceva nu mai am. — Trebuie să ai. Împinse capul lui Emilie pe spate. — Nu! am strigat. Ce altceva ar fi putut fi? Mă uitam la acest monstru. Cruce Neagră. El o ucisese pe Sophie. El îmi aruncase fiul în flăcări. Îmi luase tot ce iubisem. Iar acum avea să o facă din nou. Pentru ce? Pentru un lucru pe care nu-l aveam! — Orice ar fi fost, merită să mă fi urmărit tot drumul înapoi, de pe Pământul Sfânt până aici? Să măcelăreşti sate întregi de nevinovaţi şi copii? Copilul meu şi soţia mea? — Merită! Ochii i se aprinseră. Sufletele acelea, ca şi o mie alţii ca soţia şi copilul tău, sunt neînsemnate în comparaţie cu asta. Acum, hangiule! urlă el. Sau voi pune capăt vieţii încă unei fiinţe pe care o iubeşti. — Nu. Am scuturat din cap, mai întâi fără să îmi dau seama, apoi cu furie. Nu îmi vei mai lua nimic altceva. M-am uitat la Emilie. Mă privea cu curaj. Ştiam că dacă îl atacam, nu o va omorî. Tafurul pe mine mă voia. Eu eram calea spre trofeul lui preţios, nu ea. Nu ar fi riscat să rămână descoperit. Am strâns toiagul în mână. Era tot ce aveam, băţul acesta împotriva sabiei lui. Şi mâinile mele, şi voinţa mea.

Capitolul 97
L-am atacat cu toate puterile mele. O împinse pe Emilie deoparte şi se pregăti să mă întâmpine. Era masiv şi iute, şi îmi pară lovitura cu uşurinţă.
232

rotinduşi sabia numai pe jumătate şi obligându-mă să îi parez loviturile cu toiagul. Te înşeli. — Ai fost acolo. moartea ta este justificată. bufonule? Îţi baţi joc de mine cerându-mi să îţi explic importanţa trofeului pe care l-ai furat? Mă forţă să mă retrag şi începu să înainteze. pe spate. în timp ce loveam cu înverşunare. şi mai ciopli o bucată din toiagul meu. Fiecare lovitură cădea fără a provoca nici cea mai mică pagubă sabiei lui. aveam să simt sabia lui pătrunzându-mi în pântece. Biserica din Antiohia. De această dată. Mă atacă din nou. dar nu era decât o chestiune de timp până când avea să îmi dea lovitura fatală. Pentru Sophie. am strigat. bufonule. pe care abia îl mai ţineam în mână. Nu l-am avut niciodată. şi aproape îmi rupse toiagul în două. Crezi că aceşti nobili au luptat pentru sufletele câtorva călugăriţe? Pentru ce te aflai acolo. M-am dat înapoi. — Ţi se pare o glumă. Jur! Mă lovi din nou. pentru care ai ucis atâţia oameni care nici măcar nu au auzit de el? A meritat viaţa soţiei mele. 233 . din clipă în clipă. am urlat eu lovind cu toiagul. — Nu este la mine. Mă gândeam că toiagul meu avea să se despice în orice moment sau că. mă trânti la pământ. Îmi sângerau încheieturile degetelor. — Ai vândut-o? Ai profitat de vreun evreu? Dacă ai făcuto. M-am ferit din nou şi lama mi-a pătruns în braţ. Pentru Phillipe. relicva care a stat secole întregi în acel cavou. a fost folosită pentru a-l jertfi pe Domnul nostru şi poartă numele sângelui Lui sfânt? Nu aveam nici cea mai vagă idee despre ce vorbea. Ştiam că nu ar mai fi rezistat decât la vreo două lovituri. bufonule. Ţinti la picioarele mele. Sabia lui tăia bucăţi din toiagul meu. S-a repezit să mă lovească în piept. a fiului meu? Sau măcar cel mai umil suflet pe care l-ai ucis în calea ta? M-am repezit la el iar şi iar. pentru rugăciuni? Vrei să spui că nu ştii că relicva pentru care te-ai luptat cu păgânul. — Nu e la mine.— Ce este acest trofeu. Toţi am scotocit-o.

dar fiecare dintre ele pătrundea încă puţin în toiag. Mă holbam la lama lungă. pentru Phillipe –. — Dacă voi fi. din mâna preotului ce murea… Nu era deloc un toiag. pentru că ştiam că această ultimă încercare disperată de a mă apăra nu avea soţi de izbândă. Mânerul suliţei era modelat în forma unui vultur. am strigat la el. dar nu mai aveam putere. Îi param loviturile. Am privit în jur după o armă. va fi numai pentru a te întâmpina pe tine. toiagul rezista în chip miraculos. acum. Tafurul se opri transfigurat. şi iar şi. Nu mai aveam nici putere. Ridică sabia deasupra capului meu. — Dă-mi-o. orice. ca să mă asigur că nu mă aflam deja în rai. Cred că am închis ochii. Cruce Neagră mă lovi iar. — Nu am nimic. ruginită – era pătată de ceva ce părea a fi sânge. — Îţi dau o ultimă şansă. Fier. Am clipit de două ori. Emilie ţipa. nici suflare. de fiecare dată. Învelişul din lemn se crăpă ca o stinghie. Încerca să sară pe el şi să îl îndepărteze de mine. totuşi. Mă aruncă într-un şanţ de pe marginea drumului. Încă mai poţi scăpa cu viaţă. Eram sfârşit. Din toiagul meu sări o porţiune mare. Nu înţelegi? Năpusti sabia peste mine. hoţule.Am auzit strigăte în spatele meu. Toiagul meu… toiagul de lemn pe care îl luasem din biserica din Antiohia. tocită. Ochii tafurului scânteiară. Voiam din tot sufletul să îl ucid pe acest om – pentru Sophie. De sub el se ivi ceva. Surprins. Era lancea. am spus agitându-mi băţul către el. Lama ce ieşea din el – întunecată. dar el o azvârli ca pe o jucărie. 234 . tună el. am zărit o bucată de metal. un vultur roman. ruginită a unei suliţe vechi. Sfinte Dumnezeule! m-am auzit rostind. Dă-mi-o. Pentru că în următoarea clipă vei fi în iad.

atât de aproape. cu ochii negri bulbucaţi. uimit că mai eram încă în viaţă. Apoi. iar el îngheţă. Deodată. ci râdea. Dar. de priveliştea de necrezut. avea să îmi străpungă pieptul cu siguranţă. cu lancea înfiptă în trup. Doar a tuşit: sânge şi fiere. mâinile i se lăsară în jos. Înălţă sabia până în dreptul capului strângând mânerul cu ambele mâini. Nu răspunse. Lama îi tăie platoşa şi îi pătrunse în coaste. Ce este lucrul ăsta? Fiul şi soţia mea au murit pentru ea. dintr-o dată. se întinse după ea! Am ferit-o de atingerea lui. Ai fost orb tot 235 . Am tras lancea din trupul lui şi i-am apropiat-o de ochi. Deşi era ruginită şi tocită. nevenindu-i să creadă că pierdea totul chiar acum. dar chiar şi aşa. După uluirea tafurului. dar din gura deschisă îi ţâşni sângele. Mai încercă o dată. Am stat aşa o secundă. De această dată. Cruce Neagră urlă. Acum. ochii i se reîntoarseră în cap. — Ce este asta? am strigat.Capitolul 98 Nu aş şti cum să explic ce s-a întâmplat apoi. când avea trofeul în faţa ochilor. — Ce este asta? l-am întrebat. mi-am dat seama că lancea fusese ceea ce căutase tot timpul. ridică sabia din nou. Am atacat cu singurul lucru pe care îl aveam – lancea. Eram încă sub ameninţarea tafurului. Cruce Neagră se clătină şi căzu pe spate. Am rămas împietriţi. M-am străduit să mă ridic în genunchi şi m-am târât până la cel care murea cu mâinile încleştate pe mânerul lancei. Am mai împins o dată lancea. se afla chiar în faţa lui. din ea părea că izvorăşte o lumină strălucitoare. Părea că ar fi vrut să spună ceva. dar de această dată nu tuşea. — Nu ştii? Pieptul îi hârâi. cu un ultim geamăt. Îşi trase sabia. De data aceasta. apoi zâmbi uşor. Timpul părea să se fi oprit. Scoase un horcăit. Am împins lancea în el şi mai adânc. în chip miraculos. vrăjiţi.

atent la sângele întărit de pe ea. — Eşti un prost. Rosti cuvintele scripturii: „Doar unul dintre soldaţi îl străpunse cu lancea în coastă şi de acolo ţâşni sânge şi apă. Lumea se aduna în jurul nostru. — Sfântă Marie! Georges făcu un pas înainte. Odo şi părintele Leo alergară spre mine. dansând de bucurie. Mâinile începură să îmi tremure. Hugh are lancea sfântă. Sabia lui Longinus. — Sfinte Dumnezeule! Scutură din cap cu o expresie de uimire în ochi. ţinând preţioasa relicvă în mâini.timpul? — Spune-mi! L-am tras de platoşă. cu vârful puţin ciobit. — Lancea sfântă? repetă cineva. Aveam în mână lancea sfântă. cu tunica pătată de sânge. Părintele Leo privea lancea fără să o atingă. — Este un semn. Emilie veni în grabă şi îşi aruncă braţele în jurul gâtului meu. Înainte de a muri. Toţi ochii s-au aţintit pe lama ruginită. — Toiagul meu… Abia dacă eram în stare să vorbesc. Nu ştii ce a stat îngropat în acele morminte timp de o mie de ani? Nu recunoşti sângele propriului tău Mântuitor? M-am holbat la lancea pătată de sânge. În sfârşit. Murmure de mirare şi de bucurie. 236 . Am rămas fără grai. Capitolul 99 M-am ridicat în picioare. Eşti cel mai bogat om din toată creştinătatea şi nici măcar nu o ştii.“ — Este o minune! exclamă cineva. veseli. veche de secole. Bătălia se terminase. am spus eu. Georges. iar noi câştigaserăm. dar eu nu îmi puteam dezlipi privirea de la lance. am îngenuncheat toţi. centurionul care îl străpunsese pe Hristos în timp ce El murea pe cruce. Oamenii se opriră uluiţi. Era de fapt lancea sfântă. S-au apropiat şi alți oameni. Horcăi din nou.

Jacqui. Pentru prima dată în viaţa oricăruia dintre noi. Nu doar o dată. iar eu mi-am aruncat capul spre spate. Toţi aclamau şi strigau. am îndepărtat urmele pârjolului şi neam luat rămas-bun de la bravii noştri prieteni care pieriseră în luptă. — Hugh. îi învinseserăm. Hugh. şi Martin. şi un fermier.Odo vorbi cu vocea răguşită. Ne învinsesem teama că eram neputincioși în faţa lor doar pentru faptul că ei se 237 . Ci de mai multe ori. Oamenii îmi strigau numele. Hugh. Dar. Henri. Când fumul se împrăştie. ca Georges şi Alphonse. Cine ar fi putut înţelege? Ce misiune îmi fusese încredinţată? Ce voia Dumnezeu de la un hangiu? De la un bufon? — Sabia sfântă. vasalii se împotriviseră unui senior. oare ce mai urmează?“ Capitolul 100 Au urmat vremuri mai măreţe decât mi-aş fi putut imagina vreodată. strigară cu toţii. trupul tafurului pe care îl înjunghiasem nu mai fu de găsit. Treisprezece dintre mercenarii lui Stephen zăceau morţi. Mulţi alţii. aproape râzând: — Doamne sfinte. tu chiar ai încercat să o păstrezi până când am fi avut cu adevărat nevoie de ea? Nu puteam vorbi. Victoria noastră fusese deplină. croitorul. curajoasa şi vesela lăptăreasă. Ştiam… “ Am întins mâna spre a ei. Măcelarii lui Stephen erau morţi. Nu ştiam dacă a fost voinţa noastră sau lancea a fost cea care făcuse totul dar. Fusesem salvat. În zilele următoare. dar avusese un preţ foarte mare. îmi spuneam: „Doamne Sfinte. Sabia lui Dumnezeu. în sinea mea. Lancea Dei. M-am uitat la Emilie. Zâmbea ca şi când ar fi vrut să spună „Ştiam. oricum. îşi îngrijeau rănile grave. De fapt. dar şi noi pierdusem patru dintre ai noştri: Apples. nu murise.

născuseră având toate drepturile. deţineam acum un trofeu ce valora cât regate întregi. În următoarele câteva zile. dar pentru ea răspunsul era limpede. este în mâna ta. în Treille. De ce fusesem ales eu? Ce voia Dumnezeu de la mine? Şi o teamă mai adâncă se lăsă asupra mea. Cu puţin timp în urmă. — Te-am văzut de multe ori în acel costum. — Trebuie să îi conduci. Să fi avut oare dreptate bietul croitor ? Îi salvasem oare de un măcel doar ca să îi conduc spre un altul? Emilie fu alături de mine în tot acest timp. Hugh. Că eu luasem lancea din mâna preotului mort în biserica din Antiohia. Că eu. Despre luptă şi despre lance. Ai vrut un destin mai înalt. nu am stat prea mult să petrec. — Să îi conduc? Să îi conduc încotro? am întrebat-o. Nu va permite o asemenea revoltă pe domeniul lui. am rămas pe vârful dealului frământat de gânduri. Hugh De Luc. Eu rămâneam cu ochii la lance şi nu ştiam ce să fac. Voi sfârşi ca unul dintre cei mai mari nebuni ai tuturor timpurilor. — Cred că ştii încotro. va trimite şi mai mulţi oameni. Şi nu m-am gândit nici măcar o singură dată la tine ca la un nebun. Cu toate acestea. Ce avea să se întâmple mai departe – când vestea bătăliei avea să ajungă la urechile lui Stephen? Când avea să afle că deţineam într-adevăr trofeul pe care el îl râvnise cu atâta patimă. care a găsit un flecuşteţ antic. am spus. Piatra a fost pornită. iar noi nu. La început. Vestea se întinse rapid. — Eu sunt doar un nebun norocos. Nu puteam munci la han. Acum 238 . Când Stephen va afla. un suvenir. Trebuia să înţeleg ce se petrecuse. Iată-l. Ochii lui Emilie scânteiau puternic. Hugh. Sau când vestea avea să ajungă la Baldwin. nimeni n-a crezut că fermierii şi negustorii se ridicaseră împotriva unui nobil şi a oamenilor lui. ai plecat din acest sat pentru a te elibera. care nu aveam o leţcaie. Ea înţelesese. Şi Baldwin… Oraşul vostru îi este supus. Oamenii din satele din vecinătate veneau să o vadă.

Dacă pe mine m-ar fi vizitat o doamnă atât de distinsă. soţia 239 . Baldwin ne va ataca. — Chiar vă datorez o bere. n-ai mai băut nici măcar o bere. Tuturor vă datorez o bere. Stăteam în faţa lor. Când va afla vestea. Toţi am petrecut. Mi-am rotit privirea prin încăpere. Toţi râdeau. am adunat toţi sătenii în biserică. — Unde ai fost. interveni părintele Leo. cu aceleaşi haine însângerate pe care le purtasem în bătălie. ţinând lancea în mână. Nu te vei răzgândi atunci când ne vom ridica împotriva lui Baldwin. nici eu nu mi-aş pierde vremea bând cu nişte caraghioşi ca voi. Se ridică şi Odo. — Dacă ai avea tu o asemenea doamnă. Hugh? Georges se ridică de la locul lui. zise ea. — Da. Râseră din nou. Nu puteam rămâne aici. lancea aceea trebuie să fie sfântă. am spus. Din clipa în care te-a găsit. pentru curajul vostru. Cred că ştii şi tu asta. — Nu îl învinuiţi pe Hugh. toţi am fi venit la biserică mult mai des. Până şi Emilie zâmbi. Marie. Era plină – morarul. Nu am terminat încă. — Vei fi alături de mine? I-am luat mâna şi am privit-o în ochi. Să îi conduc împotriva lui Baldwin? M-ar urma cineva? Emilie avea dreptate într-o privinţă. Stephen va trimite şi mai multe trupe. Am luat lancea. Odo şi chiar oameni care nu mergeau niciodată la biserică. îngenunchind lângă mine. — Este foarte adevărat că nu am terminat. Toţi am făcut un lucru măreţ. Dar berea trebuie să mai aştepte. Ceva se pornise şi nu mai putea fi oprit. şi am cântărit-o în mână. Capitolul 101 În ziua aceea. chicoti Odo.pleacă din nou şi eliberează-i pe toţi. şi vom fi doar noi doi? — Nu vom fi numai noi doi.

Jean. Baldwin v-a făcut tuturor o promisiune pe care şi-o va ţine. 240 . — Şi ni se vor alătura? întrebă femeia. am de gând să îi prepar o mâncare cu atât de multă cucută. se ridică. se plânse Jean. aşa cum ne-a promis vechilul lui. Râsetele se potoliră. — Sper din tot sufletul că nu v-am târât în treaba asta împotriva voinţei voastre. — Dar acesta este căminul nostru. Când Baldwin îşi va trimite trupele şi vor năvăli asupra noastră cu toată furia. — Vorbeşti despre marşul împotriva oraşului Treille. Încotro? — La Treille. Acum sunteţi luptători. Dar vezi vreun cal de luptă sau vreo maşină de război? Suntem doar fermieri şi văduve. după cele petrecute aici. — Iar eu voi fi fericit să îl servesc. Trebuie să plecăm noi împotriva lui Baldwin. zise Jocelyn. — Oricum îmi va lua pământurile. Este prea târziu pentru a mai da înapoi. Baldwin va dori să se răzbune. va şterge oraşul de pe faţa pământului. încât să dea pe dinafară până moare.morarului. — Lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel. — Să plecăm? Vocile răsunau nedumerite. soţia dogarului. Atunci observară toţi expresia de pe chipul meu. Jean Dueux. — Nu. Şi în fiecare oraş sunt alţii. când vechilul acela gras se va întoarce. unul câte unul. Ţin un han şi. Dar şi hanul trebuie să mai aştepte. dar nu mai putem rămâne aici. Apoi. se auzi vocea profundă a lui Odo. oamenii începură să vorbească. care au muncit pământul şi s-au chinuit toată viaţa numai pentru a ceda totul stăpânului lor. am spus. am răspuns. În biserică se lăsă o tăcere adâncă. I-am zâmbit lui Marie. protestă un fermier. Trebuie să plecăm. Viaţa nu va mai fi niciodată cum a fost. Sau doar îşi vor face cruce şi ne vor binecuvânta în timp ce trecem pe lângă ei? — Hugh are dreptate. Am scuturat din cap. Nu vrem decât ca lucrurile să revină la normal. nu sunteţi.

Câţi oameni ai? Speram să fi fost mai mult decât aceştia trei. scoţânduşi pălăria. am spus. Am venit din Morrisaey. Iar aceasta este furca lor. Bărbatul din Morrisaey rânji din nou către însoţitorii lui. zise un bărbat corpolent. Eu sunt Alois. împotriva stăpânului nostru. pe treptele din faţa bisericii se auziră paşi grei. — Uitaţi-vă în jur. un pădurar. Nu putem să stăm cu degetul în gură în timp ce în jurul nostru se dau lupte. i-am arătat lancea. Şaizeci şi şase. am spus eu. — Lancea cea sfântă. În uşă au apărut trei bărbaţi. — Aceasta este o veste bună. — Am auzit despre lupta voastră. zise unul dintre ceilalţi doi. Păreai să fii mai mult o poveste. Ochii lui Alois se bulbucară. — Îl căutăm pe Hugh. au făcut semnul crucii. — Întoarce-te în satul tău şi spune-le alor tăi că acum sunteţi o sută zece. dacă nu cumva se răzgândesc nenorociţii de zidari. Apoi. — Eu sunt Hugh. Pieptul mi se umflă. Toţi orăşenii erau înăuntru. dar celor mai mulţi le era teamă. Că ar fi un semn. M-am uitat în jurul meu în biserică. Biserica se umplu de murmure şi strigăte. Cel cu lancea. Oare sunt soldat? Sunt în stare să lupt? Dacă plecăm. ne vor urma şi alţii? Deodată. Voiam să ştim dacă este adevărat. Aceştia sunt diavolii voştri. Alois. Bărbatul rânji faţă de tovarăşii lui. Fermieri şi șerbi luptându-se ca nişte diavoli.— H-Hugh are lancea. Umblă vorba că ea va schimba starea noastră. Apoi se întoarse: 241 . Este o armă mai bună decât toate săgeţile din Treille. Au îngenuncheat. Oamenii s-au privit speriaţi. — Şaizeci şi doi. Se vedea pe chipurile lor. O sută paisprezece dacă ni se alătură şi nenorociţii de zidari. Erau îmbrăcaţi în haine de lucru şi tunici. Morrisaey? Morrisaey se afla la jumătatea distanţei spre Treille. aparent uşurat. zise Alphonse. strigă pădurarul mândru. Unii erau de acord. — Mă bucur că exişti cu adevărat.

fermieri cu sape şi spade. în sfârşit. cântând imnuri şi jurând că nobilii nu îi vor mai asupri niciodată. oricât ar fi durat bătălia. — V-aţi săturat să fiţi asupriţi? continua refrenul în timp ce noi treceam pe lângă o turmă de capre. fermieri. am început marşul spre Treille. Aceeaşi speranţă şi promisiune ce îmi câştigase sufletul în urmă cu doi ani. Da. cu toate acestea. 242 . Oameni simpli – uniţi de dorinţa de a-şi recâştiga dreptul la viaţă. îşi luau în grabă lucrurile şi ne urmau. Totul se petrecea exact ca în marşul eremitului. — Da. Că dacă ne ridicam. Alois zâmbi: — I-am adus deja. cu armele în mâini şi cu desagi cu mâncare în spate. Dar până să ajungem la următorul oraş. Până în Sur le Gavre. Cu credinţa că venise vremea. ţărani îmbrăcaţi în zdrenţe cărând coteţe cu găini şi gâşte. Am văzut o mulţime de oameni în piaţă: pădurari cu topoare.— Prea târziu pentru asta… Deschise larg uşile bisericii. eram deja două sute. ni se mai alăturau mereu alţii. prin puterea numărului nostru. şi la răscrucea dintre nord şi sud. Capitolul 102 Aşa începu totul. croitori şi ciobani. purtând lancea. Eu mergeam în frunte. Îngenuncheau – soţii şi soţi – sărutând lancea şi sângele lui Iisus. ne mai aşteptau încă o mie. puteam să devenim liberi. toată viaţa mea am fost sătul de asta. înarmaţi cu bâte şi topoare şi cu scuturi din lemn. numărul nostru crescuse la trei sute. Steaguri cu însemnele alb cu purpuriu de la Treille erau întoarse cu susul în jos şi rupte. Nu îmi venea să cred că toţi aceşti oameni mă urmau pe mine. în costum de bufon şi. Aproape o sută dintre noi. veni răspunsul păstorului. Oamenii îngenuncheau în faţa lăncii.

— Dar abia acum urmează adevăratul miracol. cu un pas în urmă. — Bineînţeles că Hugh are un plan. oftă el şi rămase din nou în rândurile din spate. Am luat-o în braţe. Ştiam că nu am fi rezistat unui asediu prelungit. striga un altul. Tu m-ai urmat. zise ea. Hugh? Mă privi cercetător. am stat cu Emilie lângă foc. Nu îi mai puteam hrăni. Treille este la două zile de aici. Cu toate acestea. pentru a-ţi dobândi libertatea? — Tot ce am. Până în Montres. Urmaţi lancea. — Ţi-am spus că nu a fost doar o întâmplare. În spatele nostru se formase o coloană de ţărani numărând cel puţin o mie de suflete. — Bineînţeles că am un plan. — Eu nu am avut de ales. Fierarul cel corpolent rânji mergând în pas cu mine. era îndemnul. Se juca cu ciucurele tichiei mele de bufon. Apoi l-am auzit şoptindu-i lui Georges morarul. În spatele nostru. I-am mângâiat părul. ei te vor urma. Ţiam spus că dacă vei lua conducerea. Nu m-am îndoit niciodată.— Şi ce ai fi dispus să rişti. cu toate acestea. — Ai un plan. — Mi-ai spus. nu mai aveam provizii. cerul era luminat de sutele de făclii ale oamenilor noştri. Am râs. De ce crezi că mă aflu aici? Rândurile ni se îngroşau cu oameni venind din toate părţile. adevăratul miracol nu vine de la ei. Se cuibări lângă mine. pierdusem socoteala. Până la St. Felix. devenisem şapte sute. În noaptea aceea. Aproape de Moulin Vieux. Am o mie de oameni şi numai 243 . Odo îşi făcu loc în faţă. ci de la tine. nu-i aşa. Lancea pe care o deţine nebunul. Treille se afla la două zile de mers. adică nimic. Tu crezi că i-am adunat pe toţi aceşti oameni pentru o petrecere în pădure? — Bine. Întotdeauna am avut o slăbiciune pentru uniforme. De la Moulin Vieux. oamenii continuau să ni se alăture.

— Şi. Pentru asta este nevoie de alimente şi arme. Nu va ceda niciodată. Va aştepta. Asta te frământa când eram la Veille du Père. nu-i aşa? Ai ştiut că ducele nu va ceda niciodată. Emilie se ridică în capul oaselor.cincizeci de săbii. Baldwin ar trebui să cadă la pace. — Da. am recunoscut eu. — Am auzit că ai avea un plan. ţi-am spus. atunci. Emilie mă scutură. Hugh. Ne va vâna şi ne va arde casele şi satele încât nu va mai rămâne nicio urmă că acolo ar fi fost vreodată ceva. Am clătinat din cap. Cel puţin nu imediat. — Ceea ce înseamnă… Mi-am pus capul în poala ei pe jumătate adormit… că trebuie să îl învingem. Ştie că noi nu putem întreţine o asemenea armată într-un asediu prelungit. — Ai ştiut aceste lucruri de la bun început. Părintele Leo zice că ar trebui să ne facem o petiţie cu toate doleanţele: că dările trebuie reduse de îndată. — Nu face glume cu mine. — Priveşte câţi sunt. spuse Emilie arătând spre mulţime. Ne va face să aşteptăm. — Nu se va lupta cu noi toţi. M244 . Abia atunci va deschide porţile şi-şi va trimite câinii să ne măcelărească. Am căscat. că toate fiefurile ar trebui să cedeze o parcelă de pământ pentru a putea fi răscumpărată de cel ce o munceşte. Îi lipseşte un singur lucru. zise Emilie. — Să îl învingem? Ca să îl învingi pe Baldwin trebuie să pătrunzi în castel. Nu se poate lupta cu noi toţi. dacă ştii toate astea. că orice nobil care participă la raiduri trebuie adus în faţa sfatului. Cunosc strategia lui Baldwin. până când se va termina mâncarea şi oamenii îşi vor pierde răbdarea şi vor începe să plece acasă. ce facem? Aceşti oameni şi-au pus speranţa în tine şi ţi-au încredinţat vieţile lor. — O schiţă de plan. până când cântecele vor amuţi. Ai un plan pentru asta? — Doar o schiţă. Cam asta ar fi ideea. Am aprobat din cap.

— Sper că este o veste crucială. Baldwin se însufleţi. zise castelanul. Îşi spunea că a fi în serviciul ducelui nu însemna să fii şi porc. Baldwin îşi trase pantalonii ca şi când ar fi fost lucrul cel mai firesc din lume. făcându-i cu ochiul. cu pantalonii în vine. — Voiai veşti despre roşcat. apoi îşi puse tunica. — Ducele va considera această veste mai importantă decât orice întâlnire. Bufonul care a fugit după ce l-a ucis pe Norcross. Se pare că a 245 . doamnă. Din fericire. Daniel îşi drese glasul. Îşi şterse gura cu mâna. Daniel vedea în poziţia lui la curte o şansă de a-şi sluji oraşul natal. lângă un perete. Ducele ţine sfat. este lucrul la care tu te pricepi cel mai bine. M-am uitat la ea şi i-am făcut cu ochiul. Baldwin nu îl plăcea pe tânărul castelan.am încolăcit în jurul ei. — Stăpâne. Ce este cu el? Vorbeşte. până la urmă. — Nu ai voie să intri acolo. şi nu de a jefui şi a ucide oameni nevinovaţi. în oraşul lui. zise un paj. — Un pretext. Femeia tresări şi îşi trase fusta. dispărând pe o altă uşă. Hugh? Mă zgâlţâi de umăr. zise Daniel şi trecu de paj. — Şi care ar fi acesta. — A revenit. Era noul castelan al lui Baldwin. trăgându-i-o unei cameriste tinere. Stăpânul lui era în picioare. Măscăriciul ăla mic. — Îmi pare rău că te deranjez. castelane. — Hugh. luându-i locul lui Norcross. pentru că mia luat luni de zile să o lipesc pe scrofiţa aia mică de zid. Capitolul 103 Daniel Gui se grăbea spre camera de întrunire a ducelui şi sabia îi zăngănea în mers. dar am veşti pe care trebuie să le auzi.

ştiind că cealaltă parte a veştii îl va înfuria pe Baldwin. Mesagerul nostru spune că toţi oamenii lui Stephen au fost ucişi. — Lancea sfântă? Ducele îşi strâmbă buzele neîncrezător. sire.condus o revoltă împotriva unei trupe de călăreţi care au năvălit din Borée. Un fel de lance. Adună oamenii. se pare că era o relicvă furată în timpul Cruciadei. dar asta nu este decât o parte din veste. — Nu e înţelept…? Baldwin înaintă spre el cu ochii mijiţi. Este o copilărie fie şi să te gândeşti că a ajuns în mâinile acelui şoarece de bucătărie. Culoarea din obrajii lui Baldwin păli. — Revoltă? Ce vrei să spui prin revoltă? Acolo nu este nimic în afară de şoareci de câmp şi buruieni. dacă tot este atât de sfânt. dacă există. Asta înseamnă de trei ori cât 246 . conduce o armată de peste o mie de astfel de viermi. Pe domeniul meu nu există revolte. — O mie… Nu este posibil. — Nu cred că ar fi înţelept. castelanule. Lancea sfântă. Aceasta înseamnă toate oraşele din ţinutul împădurit. — Atunci. Lancea sfântă aparţine unui bufon? Probabil că te înşeli. e mai valoroasă decât toate bogăţiile mele. sire. se pare că este o poveste pentru copii pe care o cred copiii de pretutindeni. râma asta mică. Întregul ţinut s-a revoltat. Vom porni în această noapte călare şi îl vom răstigni pe micul nenorocit de o cruce. castelane. spuse castelanul. Pe Daniel îl cuprinse un tremur de bucurie. Şi adulţii deopotrivă. Şi de ce nu ar fi înţelept? — Deoarece. — Se pare că aceşti şoareci de câmp s-au apărat destul de bine. cum îi spuneţi dumneavoastră. Baldwin ţâşni de pe scaunul său. — Revoltă! Ochii lui Baldwin se înceţoşară. — Vrei să îmi spui că râma asta a condus nişte fermieri şi cosaşi împotriva luptătorilor lui Stephen? — Exact. Pentru că îl urmează ca într-o Cruciadă. Ceea ce căutau oamenii lui Stephen… aceasta vă va amuza….

Cu un cleşte. în veci. Şi Alois. pentru trupe suplimentare. — Poate chiar mai mulţi. — Oricum. Se pare că vin ei la tine. Îmi făcusem un plan. Se pare că fiecare ţăran din ducat i s-a alăturat. Vreau să îi deschid ochii lui Baldwin. această cohortă este în Moulin Vieux. Şi Georges. fiind înlocuită de o tăcere încordată. — Nu. mi se alătură Odo. dar depindea de ajutorul din interior. 247 . Iată-l. Buna dispoziţie a trupelor noastre se diminuă. zise Daniel. pregăteşte oamenii. în depărtare – cu multe turnuri ce păreau să atârne de undeva din cer. dacă trebuie să cucerim acest castel. şi nu prin forţa armelor. Acum. cred că ar trebui să te grăbeşti. Capitolul 104 Am ajuns la marginea pădurii. le-am spus. — Dar cum ai de gând să pătrunzi acolo? mă întrebă Georges. Am să intru singur. Odo. nu îi mai puteam păcăli. Toţi cei de la Treille – inclusiv Baldwin – ştiau că suntem aici. Georges. Faţa îi era palidă.garnizoana noastră. cu soarele reflectându-se din zidurile lui cărămizii. castelane. Emilie. părintele Leo şi Alois. Veştile sunt de acum câteva zile. — Trebuie să intru în Treille. o putem face numai prin şiretlicuri. Să te strecori printre gărzi în timp ce Odo va jongla cu nişte bile? Nu te vor lăsa să intri. pădurarii din Morrissaey. la numai o jumătate de zi de Treille. Pentru că în acest moment. — Ascultaţi. I-am adunat în jurul meu pe toţi. — Atunci. În palat am prieteni care mă vor ajuta. Baldwin se aşeză pe o banchetă. de culoarea fructelor stricate. Am zâmbit la gluma lui. Împreună îi vom tăia în pădure ca pe nişte dobitoace. zise Daniel. Voi apela la vărul meu din Nîmes. — Şi eu.

tu vezi cel mai limpede. Hugh.Baldwin are puţini prieteni. şedeam cu Emilie lângă un foc. Trimite pe altcineva. — Deci. care e măreţul tău plan? Am arătat spre oraş. Fierarul aruncă o privire în jur. Toată lumea izbucni în râs. dar este un mare risc. O strângeam în braţe şi o simţeam neliniştită. Ochii i se măriră de uimire. — Părinte. Am ridicat din umeri. — Unde? întrebă părintele Leo. — Bine. Nu văd pe nimeni. noi ceilalţi nu mai avem altceva de făcut decât să arăm pământul din nord cu sapa dată de Dumnezeu. Trebuie să agit spiritele în interior. i-am întins mătăniile pentru rugăciune pe care i le scosesem de sub tunică. 248 . cumpănind posibilitatea lipsită de sorţi de izbândă. i-am spus. — Cum aş putea să nu îmi fac? Te duci în vizuina leului… Şi mai sunt şi alte lucruri care mă frământă. Aceia sunt călăreţi care vin spre noi? Toţi întoarseră capul. Odo şi Georges înghiţiră în sec şi se priviră. Decât să înconjurăm castelul cu sapele şi furcile noastre şi să ne năpustim asupra armatei lui Baldwin. Nu crezi că aş fi capabil să intru acolo cu un truc sau două? Odo mormăi neîncrezător: — Trucurile tale pot fi destul de măiestrite aici. încuviinţă Alois. dacă înţelegi ce vreau să spun. Deci. — Sunt bufon. Când părintele îşi întoarse din nou capul spre mine. — Nu văd nicio altă soluţie. când pleci? Capitolul 105 În noaptea aceea. dar dacă acolo scapi o bilă. chiar şi în interiorul zidurilor sale. Emilie zâmbi. apoi mă bătu pe spate. — Nu îţi face griji pentru mine.

I-am simţit 249 . e ca şi când sar afla în spatele gratiilor. — Cum poţi fi atât de pătimaş. Pe sub rochie. Hugh. Este o legătură pe care nu o pot rupe cu uşurinţă. I-am gâdilat coastele. Hugh. Fără să vorbim. Dar şi Anne este o prizonieră. cuibăriţi într-un mic pat de frunze. nu îţi bate joc de mine. Va dori această lance mai mult ca niciodată. Noi suntem aici. Mi-am simţit bărbăţia înviorându-se la rândul ei. M-am aplecat spre ea şi am sărutat-o. ne-am lepădat hainele. Ştiu un loc. Emilie se ridică într-un cot. Furia lui Stephen va fi mare. Deschise gura sămi primească sărutul. — Nu îţi împărtăşesc grija. uşor misterios. Emilie se răsuci în braţele mele. — Vino cu mine. Îmi mângâie faţa. dar păru să ezite puţin. Numai pentru noi. — Unde? Suntem în pădure. iar trupurile noastre se înfierbântau la fiecare atingere. am spus. ne-am aruncat unul în braţele celuilalt. În jurul nostru erau alţi o mie de oameni. când ştii ce te aşteptă mâine dimineaţă? Ajunşi într-un luminiş. Suspină şi mă sărută pe frunte. Îmi fac griji pentru ea. — Încrede-te într-un băiat de ţară. tari şi dornici. de care nu pot fugi. I-am făcut cu ochiul. printre trupurile adormite.— Cum ar fi? Stelele s-au stins. — Borée…? — Anne. Este stăpâna mea. De asta poţi să fugi? — Nu. Trebuie să înţelegi asta. mă întrebă Emilie prefăcându-se că dă înapoi. — Acum eşti cu mine. acum că oamenii lui au dat greş. Îţi simt bătaia inimii… — Te rog. Emilie îmi luă mâna şi o puse pe pieptul ei. — Ştiu că nu ai sentimente prea bune pentru ea. Mintea mi se tot întoarce la Borée. la lumina focurilor. Am tras-o după mine şi ne-am furişat în noaptea adâncă. sânii i se înviorară la atingerea mea. Nu mă pot stăpâni. Pe asta nu o voi rupe niciodată.

— Şi eu m-am gândit la asta. Pământurile acestea au aparţinut familiei lui de generaţii întregi. Se ridică în poala mea şi îmi puse capul între sânii ei moi. ca şi când nu ar fi fost convinsă. Emilie se odihnea cu capul pe umărul meu.inima bătând ca a unei căprioare. — Nu îmi fac griji numai pentru tine. cu bărbia pe pieptul meu. după ce Baldwin va fi învins? Lucrurile nu vor mai putea fi ca înainte. Mă gândeam să îi scriu regelui. i-am spus. Nu avem de gând să furăm titlurile nimănui şi nici teritoriile. Apoi ne-am strâns în braţe. Sfârcul i se întări la atingerea mea. dar apoi o străbătu un fior. da… l-am întâlnit. — Zici că îl cunoşti pe rege. iar eu ştiam că era fericită. Tu m-ai făcut puternic. Iar pentru tine am o vrajă secretă. dar… — Atunci ai putea interveni. am continuat. ci pentru tot ce va urma. Parcă fiecare fior şi tremur de pasiune se aduna într-o izbucnire unică. — Şi care este această vrajă care mă va proteja? Am râs şi i-am mângâiat părul. I-am întors faţa către mine. 250 . — Depinde. Am strâns-o în braţe. — Păi. În momentul plăcerii. Nu am nicio dorinţă să cârmuiesc. zâmbindu-ne. Ai putea să îi spui că suntem oameni simpli care nu vor decât să îşi reia viaţa de dinainte şi să muncească în pace. iar focurile din depărtare luminau noaptea. Despre care loc vorbeşti? Mă sărută. zise îngrijorată. zâmbi ea. — Îţi convine locul meu? am întrebat-o. Numai să îndrept aceste nedreptăţi. Zici că tatăl tău a fost membru al curţii. Am simţit-o pe Emilie încuviinţând. — Nu îţi face atâtea griji pentru mine. Ea suspină. — Ce se va întâmpla. dar părea distantă. limba ei căutând-o pe a mea cu o ardoare pe care nu o mai simţisem din partea ei până acum. am ţipat amândoi. Am auzit că ar fi un om cinstit.

Îi ştiu pe ţărani. armata bufonului tău se apropie. — Atunci trebuie să îi atacaţi. zise Daniel. — Dar noi avem cai şi arcuri cu săgeţi. Merg cu tine. — Dacă îi atacăm în pădure. — Ce? Am îndepărtat-o puţin de mine. Apoi îşi lăsă din nou capul pe pieptul meu şi mă îmbrăţişă ca şi când nu ar fi vrut să îmi mai dea drumul vreodată. Nici să nu te gândeşti. Le întăreşte hotărârea. observă Daniel. Niciodată. Să le promiţi câştiguri neînsemnate cu 251 . Curajul lor va dispărea la primul semn de luptă. Bufonul are lancea.— Vin cu tine. — Vrei să spui gloata. Vechilul chicoti. Ţiam spus. — Castelanul are dreptate. Ei nu au decât unelte şi scuturi din lemn. Chiar dacă ai câştiga. sire. ai transforma fiecare trup într-un mormânt de erou. dar mă opri punând un deget pe buzele mele. Am hotărât. cu orice preţ. zise Baldwin. Oamenii tăi ar fi măcelăriţi ca şi ai lui Stephen. Consilierii lui. Trebuie să le asculţi doleanţele. la marginea pădurii. vechilul şi şambelanul păreau încântaţi de această veste. Hugh De Luc. suntem împreună. Capitolul 106 Daniel Gui năvăli în sala sfatului. Sunt implicată în asta la fel de mult ca şi tine. zise şambelanul. zise ea fără să clipească. Am încercat să o conving. Ne depăşesc numeric de trei ori. toţi caii şi săgeţile noastre vor fi de prisos. Să te prefaci că le iei în seamă. Hotărârea lor este la fel de puternică precum ultima halbă de bere. Emilie. iar destinele noastre sunt îngemănate. Se află la o jumătate de zi de oraş. — Sire. — Ba da. Bufonul ăsta le-a dat speranţă. şuieră Baldwin. — Se pare că hotărârea lor s-a întărit.

Tu şi cu mine. Lui Daniel i se puse un nod în gât. ne vom asigura că niciun bunic cu părul alb din gloata asta nu va pleca viu din Treille. — Eşti înţelept. încât acesta abia se stăpânea să nu ţipe.condiţia să se întoarcă pe pământurile lor. sire. Când vor ajunge întăririle. — Vino. Baldwin se ridică încet. Baldwin îi făcu semn către foc. zise Baldwin. Ţăranii ăştia nu au provizii pentru un asediu prelungit. Vreau să vorbesc cu tine la lumină. — Tu crezi că eu intenţionez să le dau acestor trădători nenorociţi măcar o cană cu grâu? Aş fi bătaia de jos a întregii Franţe. Vor renunţa la ea pentru un sac de grâu. rânji Baldwin. mai strâns. Daniel. cu atât mai puţin vreunul dintre aceşti mizerabili. şambelane. că vă asumaţi un risc forţând un astfel de asediu. Ei cred că asta le dă drepturi. insistă Daniel. Şi îl vor vinde şi pe acela. vom deschide porţile şi îi vom zdrobi. îl trase aproape de flăcări. Mersese oare prea departe? Îl înfuriase oare pe stăpânul său căruia îi datora supunere? Ducele îşi încolăci braţele pe după umerii lui Daniel. Se vor plictisi şi vor obosi de îndată ce nu vor mai avea nimic de mâncare. că bufonul are lancea. — Nu uita. Voi avea capul bufonului în vârful lăncii sale preţioase şi îl voi aşeza înaintea scăldătoarei mele. — Nimeni nu îmi ameninţă domnia. castelane? Inima lui Daniel zvâcnea cu furie. Îmi trimite o mie de soldaţi. — Lancea asta va ajunge la Treille înainte de încheierea negocierilor. Baldwin apropiase mâna lui Daniel atât de mult de flăcări. Lasă-i pe proşti să înceapă asediul. — Am vrut să spun. continuă Daniel. Gura îi era uscată. Am luat legătura cu vărul meu. Ce zici de un astfel de plan. Noi ne vom ospăta cu carne în timp ce ei vor fierbe rădăcini. Se uită în ochii stăpânului său şi nu văzu decât nişte găuri 252 . apoi zâmbi. Vechilul şi şambelanul pufniră aprobator. Înconjură masa şi îşi puse mâinile pe umerii lui Daniel.

Roussillon. Mă uitam de sub boneta mea. Eu şi Emilie ne-am grăbit să trecem. Paznicul îl opri pe negustor când acesta ajunse la poartă. Şi italieni. Haide. sire. şalul cu franjuri al sefarzilor. Am aruncat o privire împrejur. ciumelor ce sunteţi? Zici că vii din Roussillon? Ce ai văzut acolo? Am auzit că pădurile sunt pline de rebeli. — Şi în sac ce ai? — Tot felul de lucruri pentru bucătărie.negre. Alături de el era tânăra lui soţie. buşteni grei fixau porţile pentru a nu ceda la un eventual atac. decât un eventual câştig. Oricum. o ustensilă nouă numită furculiţă. un negustor evreu. se apropie de porţile ce începeau să se închidă. dar în sud sunt numai veveriţe. poate. evreilor. 253 . — De unde vii? — Din sud. Vrei să vezi una? — Ce-ar fi să o înfigem în tine. O înfigi în carne. Mişcă-ţi fundul înăuntru. Erau înarmaţi până în dinţi cu halebarde şi lănci şi priveau spre est. Dincolo de zidurile din piatră. o bonetă pe cap. Punctul de trecere era păzit de un grup de soldaţi cu coifurile decolorate. — Căraţi-vă. Purta o tunică din lână închisă la culoare. îmbrăcată în haine modeste. cu părul prins sub o basma neagră. oale. — În est. la intrarea în Treille. Ulei de măsline. urlă unul dintre paznici. — Foarte înţelept. nu e treaba noastră. cărându-şi sacul cu marfa în spate. ce îi zoreau pe călători ca pe nişte vite într-un ţarc. — Nu. Turnurile şi parapetele erau ticsite cu zeci de soldaţi. Capitolul 107 În noaptea următoare. Ne împinse brutal. pe voi nu vă priveşte nimic. iar în mână ţinea un toiag ruginit.

am râs scoţându-mi boneta. — Geoffrey. În jur. — Aici… pe aici. ce închideau şi o curte mică. — Emilie. Ni s-a spus că vom găsi prieteni pe aici. Spre pereţii exteriori treceau căruţe cu pietre şi scuturi. — Unul pe nume Piticul. şi unelte şi haine. Era strada pe care se afla piaţa. Ochii omului se măriră. Dar cine ţi-a spus asta? — Doi oameni din pădure.De sub boneta mea. Omul ridică o sprânceană. Am bătut la uşă. apoi zâmbi. am zis. tropăind pe piatra brută. M-am oprit în faţa unei locuinţe cu două caturi. — Am călătorit drum lung. câteva foşnete. Altele. încă îşi mai aşteptau muşteriii. Dughenele brutarilor şi ale măcelarilor. Am urcat dealul ce ducea spre centrul oraşului şi spre castelul lui Baldwin. i-am spus: „Întreab-o pe maică-ta“. Eu şi Emilie am zorit printre ceea ce părea a fi locuinţele acestor negustori. pline de muşte. — Dacă ai necazuri. i-am răspuns. apoi uşa se întredeschise. erau deja închise pentru noapte. O faţă cunoscută s-a ivit de sub o căciuliţă. ci şi case din piatră. am spus. Mirosul de slănină friptă se întindea peste tot. se poate să nu îţi aminteşti de bufonul tău? 254 . suntem prieteni. Cum nu a ştiut răspunsul. — Haide. în care se vindea cositor. am ajuns. cu un mic sul de aramă drept ornament pe ciocănaşul de lângă uşă. Dinăuntru se auzi un strigăt. L-am întrebat din ce poziţie ies cei mai urâţi copii. i-am făcut cu ochiul lui Emilie. soldaţi călare. Se pregătea apărarea. răspunse bărbatul. încurcat. În aer plutea un miros înţepător de sulf şi smoală topită. Nu erau numai colibe. unele prevăzute cu porţi din fier.

Se vorbeşte despre o răscoală pe undeva. Ne-am îmbrăţişat din nou. Şi totul se înrăutăţeşte. şi ne împinse pe mine şi pe Emilie înăuntru. — Proastă. Am auzit şi eu despre o astfel de răscoală. ciobani.Capitolul 108 Negustorul a cărui viaţă o salvasem pe drumul spre Treille zâmbi larg. — Te referi la asta? Am scos toiagul. ca nişte vechi prieteni. — Noi suntem evrei din aceia care se hrănesc cu carne de porc. Geoffrey ne pofti să ne aşezăm pe o banchetă. Mă apucă de umeri. de o armată de ţărani care şi-au luat armele şi au pornit-o încoace. zise Geoffrrey. apoi mă îmbrăţişă. Se încruntă. conduşi de un nebun care are un fel de relicvă pe care a căpătat-o în cruciadă… O lance cu sângele Mântuitorului pe ea. care odată a ajutat la salvarea vieţii mele. Fermieri. Ochii negustorului se măriră. El este Geoffrey. pentru că Hugh o salvase deja pe a mea. — Cum mă vezi şi cum te văd. — Mi-am spus eu că nu arăţi ca niciunul dintre evreii pe care i-am văzut până acum. Apoi am zâmbit. — Care este starea de spirit a oraşului? l-am întrebat. acum nu este decât o crescătorie de porci ce îl hrăneşte pe duce. Ea este Emilie. — Tu eşti… Tu eşti bufonul… Hugh. Geoffrey râse. Pe a noastră… Isabel şi Thomas veniră din cealaltă încăpere. E o prietenă apropiată. Mi-am scos boneta şi mi-am scuturat părul roşu. ca pisica. Ceea ce cândva a fost un oraş viu. Am fost conduşi într-o cameră de odihnă în care erau împletituri şi covoare vechi. 255 . Mi-am pus toiagul jos şi mi-am desfăcut tunica. — Şi am fost în stare de asta. iată bufonul care are şapte vieţi. pădurari. exclamă ea.

dar poate că nu o să fie întotdeauna? “ — Într-o zi sau două. ca să nu atrag atenţia soldaţilor. Am pornit la ivirea zorilor. Când a venit vremea de plecare. Îţi aminteşti când râdeai de mine şi mi-ai spus: „E posibil. se întindeau cât vedeai cu ochii. spre oraş. Mergând în fruntea mulţimii. dogarii şi fierarii. Acum îmi e teamă să te las să pleci. Tot ce iubeam rămăsese în acel loc. Hugh. I-am luat faţa în mâini şi i-am zâmbit. Când m-am întors în pădure. Dumnezeu să te binecuvânteze. Apoi i-am povestit lui Geoffrey planul meu. sper să te revăd. Emilie a fost de acord să rămână în oraş. Se contrazise cu mine în joacă. treaba mea se terminase şi mă îndreptam spre pădure. probabil că vom afla. am îmbrăţişat-o şi i-am spus că ne vom revedea în câteva zile. i-am găsit pe oamenii mei aşteptând şi gata de luptă. Un fior de panică m-a străbătut la gândul că s-ar putea să nu o mai văd pe Emilie niciodată. Ochii i se umplură de lacrimi. În toată lumea asta. Capitolul 109 În dimineaţa următoare. oamenii 256 . zise ea. Fermierii. dar de această dată nu am vrut să cedez. Mi-am ridicat sacul şi am luat-o pe câmpie. Era mai sigur pentru ea acolo. purtând arcuri făcute în casă şi scuturi de lemn. având în vedere bătălia cruntă ce avea să urmeze. — Frumoasa mea Emilie. făcându-i pentru ultima oară cu mâna. tăietorii de lemne. am privit o dată în urmă. îmbrăcaţi în tot felul de haine. când ne-am întâlnit prima dată mi-era teamă până şi să îţi vorbesc. Mi-am îngropat faţa în mantie şi m-am ascuns sub şal.Am încuviinţat. încercând să pară curajoasă. îmi simţeam sângele zvâcnind cu mândrie. Oricare ar fi fost rezultatul. Mă sărută. Durerea îmi sfâşia inima. Am ajuns pe deal.

Când am ajuns la distanţă de o aruncătură de săgeată. Pentru mine. îmbrăcaţi sărăcăcios. În fiecare aşezare prin care treceam. am făcut semn coloanei să se oprească. am văzut grupuri de soldaţi. Nimeni nu ştia ce să facă. Turnurile sale ajungeau până la cer. erau toţi de viţă nobilă. exclamau toţi. Pe măsură ce ne apropiam mai mult. Oamenii deveneau tăcuţi. — Haide. soarele era în tării. Uite-l. În schimb. Când am ajuns la periferia oraşului. şi din St. şi din toate oraşele din ducat. oamenii din oraş. cu zidurile lui de culoarea arămie a amurgului. Am păşit în faţă. Felix.aceştia se ridicaseră cu demnitate. Ni se alăturau din ce în ce mai mulţi oameni. Îşi aduceau şi copiii să vadă. îţi vei aminti întotdeauna că ai văzut lancea sfântă. copile. Erau oameni curajoşi şi oneşti. Du-te şi spune-le pentru ce suntem aici. în rândurile noastre îşi făcea loc îngrijorarea. Încă nu ieşiseră niciun fel de trupe ca să ne atace. există! Este adevărat! Zidurile masive din piatră se ridicau deasupra noastră. La fiecare deschidere. Cu toate acestea. — Priveşte. stăteau deoparte şi ne priveau. cu meterezele lor crenelate. Avem treburi de discutat cu lordul Baldwin. cu coifurile sclipind. încercând să îmi potolesc bătăile inimii. dacă să strige sau să atace. Ne lăsau să ne apropiem. Am dat ordin să fie înconjurat perimetrul. zise Georges zâmbind. şi din Morrisaey. — Uite. Vestea se împrăştie ca un foc de paie. — Este bufonul. este bufonul. Treille era tot mai aproape. Hugh. Am strigat către cei ce apărau porţile: — Suntem din Veille du Père. şi s-a format un cerc gros de circa douăzeci de oameni. nu ne atacau. 257 . eram înconjuraţi de localnici ce ne încurajau.

Întoarceţi-vă la soţiile şi la fermele voastre. Mă gândeam: Acum ce fac? Repet aceleaşi cuvinte? Apoi. Din mulţime începură să se audă înjurături şi blesteme. Nu ştie să aibă vreo întrunire de judecată astăzi. se aplecă peste ziduri. bine îmbrăcat. Băiatul se chirci la pământ. nemernicilor. prieteni. — Porcul doarme? rosti cineva. Altul se prinse cu mâna de cap. Un băieţel ţâşni şi aruncă o piatră. strigă el. — Căraţi-vă acasă. Se auzi un hohot general. Să fim atenţi să nu îl trezim. ce brăzdau cerul şi se loveau de ziduri fără să provoace nici cel mai mic rău. De pe metereze veni. care căzu la jumătatea înălţimii zidului. Drept răspuns. am strigat. o ploaie de săgeţi. Baldwin. Mă urmaseră zile întregi. aproape înfometaţi. Un singur gând le dăduse putere: să lovească zdravăn cu furcile. Un bărbat înaintă şi îşi trase pantalonii jos. cu pielea sfârâind. În minte îmi reveneau imagini din Cruciadă. Armele zăngăniră şi se auziră din nou strigăte. dar era prea târziu. — Haide. uite-mi fundul. Încearcă să mi-o tragi acum. şuierând. Un bărbat horcăi cu gâtul străpuns de o săgeată. valuri de săgeţi şuierau peste noi. Acum. Un val de smoală topită se prăvăli peste el.Capitolul 110 Nu veni niciun răspuns. Unii erau furioşi şi voiau să atace. — Rămâneţi pe loc. — Stăpânul trage un pui de somn. un bărbat cu o figură distinsă. şi treceau atât de uşor prin scuturile de lemn încât îi despicau pe oameni în două. toţi înaintau furioşi. Unii dintre noi trăgeau cu săgeţi aprinse. Făceam semne disperate ca toată lumea să dea înapoi. scuipă un soldat de sus. pe care îl cunoşteam din perioada şederii mele aici ca fiind şambelanul ducelui. ciocanele şi săbiile lor în zidurile 258 . Unii se repeziră la ziduri scuipând şi înjurând.

Tot ce trebuia Baldwin să facă era să deschidă porţile. Un fermier. Adunaţi călăreţii. oameni curajoşi şi în care puteam avea încredere. dar nu şi armele pentru a o face.castelului Treille. întrebându-se de ce se aflau acolo? 259 . Niciun călăreţ nu ieşi în goană. Încrederea oamenilor în izbândă era pusă în cumpănă. Să ne arate că armele făcute de mâna noastră nu ne foloseau la nimic. iar eu ştiam că până şi cei mai înverşunaţi luptători ar fi făcut cale întoarsă şi ar fi fugit mâncând pământul. Cum o să cucerim castelul? Cu astea? Aruncă sapa pe jos ca şi când ar fi fost o buruiană. Înconjurasem oraşul. Erau Odo şi Alphonse din oraşul nostru. Alţii. Dar porţile rămâneau zăvorite. cu o sapă ruptă în mână. în timp ce majoritatea luptătorilor moţăiau. Sângele îmi vâjâia. şi să-l sfărâme bucată cu bucată. Unul câte unul s-au adunat în jurul focului. veni spre mine. Asta voia şi Baldwin. bufonule. ce nu s-ar fi sfiit să ucidă chiar şi cu mâinile goale. văzând sânge şi moarte pentru prima dată în viaţă. Mi-am apăsat pieptul în dreptul inimii. — Nu. O să cucerim castelul acesta cu asta. Toţi ochii erau îndreptaţi spre mine. Furia creştea şi noi nici măcar nu începuserăm asediul. Aveam voinţa să luptăm. Alois şi patru dintre cei mai buni ai lui din Morrisaey. Restul. Mi-am îndreptat spatele şi am spus cu hotărâre: Atacăm în noaptea asta. i-am strâns în jurul meu pe cei mai curajoşi doisprezece oameni care erau dispuşi să intre în castel. i-am spus lui Odo. Adusesem o mie de oameni aici. Capitolul 111 În noaptea aceea. se dădeau înapoi speriaţi. Probabil că Baldwin se amuza văzând lipsa noastră de hotărâre. — Ne-ai adus aici.

Veniţi cu mine acum sau întoarceţi-vă la somnul vostru. La adăpostul întunericului. — Şi ce s-a întâmplat cu ei? Mi-am lipit spatele de zid. am zis şi m-am prefăcut că râd. Ne-am furişat ceva mai departe. căutând semne de viaţă. Când tu nu poţi să clinteşti o piatră din el cu o mie de oameni? — Va trebui să îl cucerim fără pietre. — Dacă cumva nu mă mai întorc… Am privit în jur la oamenii mei. — Au fost prinşi în timp ce şuşoteau pe sub ziduri. — Vorbeam de zid. — Cred că au fost măcelăriţi până la ultimul. Faţa i se albi. Ştiu o cale de a intra. gura! Am continuat să ne furişăm de-a lungul laturii de est a oraşului. Ne-am înarmat cu săbii şi cuţite. Apărătorii de pe metereze luminau cu torţele. I-am ciufulit părul. Am dat peste o mică adâncitură. — Sunteţi gata? Luaţi-vă adio de la prieteni.— Cum ai de gând să cucereşti castelul ăsta numai cu noi? mă întrebă Alois. s-a mai auzit vreodată despre aşa ceva? — Despre ce? — Despre oameni ca noi. I-am dat lancea. Puţea a apă stătută şi a mizerii deversate. 260 . i-am spus. Părintele Leo ne binecuvântă. — Vorbim cumva de rai? întrebă Odo. Părea mai mult un şanţ. Odo mă bătu pe umăr. am ieşit din tabără şi ne-am furişat prin spatele locuinţelor dărăpănate şi pe străzile înguste de lângă zidurile oraşului. — Aşadar. — Ah. — Un grup de fermieri s-a ridicat împotriva ducelui de Bourges. gemu fierarul. Hugh. Mă bătu din nou pe spate. supuşi care să se ridice împotriva stăpânului lor. Acum. Neam chircit la umbra zidurilor. Rugaţi-vă să ne revedem de cealaltă parte. Fierarul păru satisfăcut. am spus.

Ştiam că toţi cei care mă urmau îşi simţeau la rândul lor inimile în gât.puteam să îl trecem dintr-o săritură. Şi plin de mucegai şi mirosuri grele de la apele ce se scurgeau prin el. întunecos şi împuţit. prea înalte pentru orice fel de atac. Dar unde naiba era afurisitul de tunel? Am început să mă îngrijorez. am ajuns la o răscruce. Am suspinat uşurat. În curând avea să se lumineze. am şuierat. Era ca şi când ne furişam în iad – rece. abia dacă se putea târî un singur om. din moment ce castelul se afla pe 261 . — Nu m-am îndoit de tine nici măcar o clipă. râse Odo. Hugh? întrebă Odo. — Eşti sigur că ştii ce faci. Cercetam cu atenţie baza zidului. la stânga. pe malul şanţului. Am hotărât să merg înainte. Minutele ni se păreau ore. Exista posibilitatea ca Baldwin să îşi trimită trupele să ne slăbească voinţa. — Acolo! Am coborât şi am îndepărtat pietrele. Era bine. Nimic… În timp ce înaintam. înaintând în întuneric. Am dat de intrarea tunelului. aici nicio santinelă nu ar fi păzit zidul. eram tot mai puţin sigur că ne aflam pe drumul cel bun. Apoi am găsit locul: o îngrămădire de pietre. — Ţi-ai găsit un moment al naibii de bun ca să mă întrebi. Nu existau torţe care să ne lumineze drumul. Trebuia să mă încred în instinctele mele. Capitolul 112 Locul era aşa cum mi-l aminteam – întunecos. strâmt. căutând semnul ce marca intrarea în tunelul ce îmi fusese arătat odată de către Palimpost. Cu fiecare pas. terenul deveni mai dur şi zidurile se ridicau mult deasupra noastră. După nenumărate rugăciuni. Rahat plutitor şi alte mizerii ni se lipeau de picioare. iar o alta. O altă zi. pipăind pereţii stâncoşi şi reci. O potecă o lua înainte. în spatele unui tufiş.

— Îţi aminteşti de mine? I-am făcut cu ochiul. Armand era al meu. Le-am făcut semn lui Odo şi lui Alois. Temniţa. La semnul meu. Apoi l-am lovit în faţă cu mânerul sabiei. am spus. Cuvântul trecu din gură în gură. apoi o faţă cunoscută rânjind la el. Frecându-şi ochii. Am grăbit pasul şi am ajuns într-un loc pe care mi-l aminteam vag. Un al treilea paznic sforăia pe scări. păşi înainte. Dar nu eram chiar aşa de sigur. dărâmând masa. şi ei se furişară pe nesimţite în spatele paznicilor. François. În curând. Deodată. am tăbărât pe ei.dealul din faţă. Întinse mâna în spatele lui. cel care se amuzase chinuindu-mă cât timp stătusem închis aici. am şoptit. Apoi am apăsat o piatră din peretele grotei. era încă înaintea zorilor. Se mişcă. Locul rămânea întunecat. şi îşi încolăci braţele musculoase în jurul gâtului bărbatului. Odo îl luă pe cel de pe trepte. Treille dormea. Trebuia să scăpăm repede de ei. unul dintre oamenii din Morrisaey. La zgomotul loviturii. Piatra cedă. încercând să apuce un drug de fier rezemat de perete. Doi paznici dormeau pe o masă. se trezi ameţit. străbătând muntele pe care era construit castelul lui Badwin. toţi cei douăzeci de oameni ieşiră din tunel. şi căzu pe spate cu gura plină de sânge. Se dădu înapoi poticnindu-se. Picioarele paznicului se zbătură ca într-un spasm. Am urcat tot mai sus şi mai sus. După bănuiala mea. 262 . — E bine. — Pregătiţi-vă armele. Dădu să strige. Deasupra noastră. dar pădurarul îi trecu o sabie ascuţită peste gât. Pe unde Palimpost mă dusese în tunel. Alois astupă cu mâna gura unuia dintre cei care dormeau pe masă. Unul era porcul de Armand. Am împins un pic mai tare. Orice zgomot ar fi fost la fel de rău ca şi o alarmă. unde se strecura lumina. Am observat o lumină căzând pe zid. se ridică şi îşi văzu tovarăşii trântiţi la pământ. mă lovi un curent de aer din faţă. Ochii acestuia se deschiseră.

Amestecă terciul până când ajunse la consistenţa potrivită. atunci când la porţi aştepta o gloată ameninţătoare. delicios. le-am spus lui Odo şi lui Alois. Deodată. Bette ştia că vor fi morţi de oboseală. îşi văzuse de treburile ei obişnuite. un condiment dulce. Hei. şi că pântecele îi vor durea de foame. după un minut. Leneşii de Pierre şi Imo. Armand îşi agită braţele dar. pregătind masa de dimineaţă. Tăietorul de lemne ridică din umeri şi îl trânti pe Armand la pământ cu bâta. — Repede. Pregătea carne de porc la foc mic. Mirosurile mâncărilor de dimineaţă aveau să îi mâne ca la târfe. puneţi-vă uniformele lor. Bette legă doi saci plini cu resturile de cu seară. până în zori. După câte ştia ea. I-am dezbrăcat pe paznici şi ne-am pus hainele lor alb cu purpuriu şi coifurile şi ne-am înarmat cu săbiile lor. adus din Orient. E aproape ziuă. Se grăbise spre bucătărie şi. paznicii care stăteau la uşă ar fi trebuit să iasă din schimbul de noapte. Am tras trupurile înapoi pe coridor. bucătăreasa ducelui. şi o presără în ceaun. Apoi scoase 263 . Să păzeşti bucătăria princiară nu era o sarcină tocmai uşoară. nu mai mişca. Luă dintr-un bol scorţişoară. Apoi făcu budinca cu stafide. somnoroşilor. nou. oprindu-i respiraţia cu talpa lui mare.— Nu e nevoie să fii politicos. se trezise devreme în dimineaţa aceea. a strigat cineva. — E timpul să vă treziţi. Voci care coborau în jos pe scări. În timp ce soarele se strecura prin ceaţa dimineţii. gata să adoarmă. Apoi îşi puse piciorul pe gâtul lui. iar încăperea se umplea de mirosul gras. se auzi scârţâind o uşă ce se deschidea deasupra noastră. ce se întâmplă aici? Capitolul 113 Bette.

dacă găsesc pe cineva să îmi facă un serviciu. dacă Hugh i-ar fi cerut-o. Da. cel mai gras dintre paznici. 264 . Şi în dimineaţa asta este un pic mai multă. Din spatele lor. ne întoarcem imediat.capul din bucătărie. trecuse peste o limită periculoasă… dar ce altceva ar fi putut face? Suspină. bucătăreaso. — Orice mâncare ar fi. Ochii lui Pierre şi ai lui Imo se bulbucară în timp ce erau rostogoliţi la pământ. Bette îi făcu cu ochiul. rânji Imo ridicând sacul. când trebuia să alegi între un nebun şi un tâmpit. Teddy. De data aceasta trecuse peste o limită periculoasă. ca pe o hoaţă. alţi doi soldaţi îmbrăcaţi cu haine alb cu purpuriu le-au sărit la gât. să nu îi vărsaţi. îi instrui Bette. fusese confiscată. — Mai pune nişte stafide. — Desigur. pentru că luase un pic de salvie din camera spiţerului şi atunci când turma vărului ei de al doilea. — Arată-ne. căpetenii de război ce sunteţi. Bette zâmbi mulţumită şi îi conduse prin bucătărie. Le arătă cei doi saci mari cu gunoi. În inimă i se cuibări un fior. Cei doi soldaţi se duseră în spate şi goliră cu nepăsare cei doi saci peste grămada de gunoi. zise Pierre. Dar aveţi grijă. zise Pierre. Atunci când ducele o spânzurase fără nicio remuşcare pe prietena ei. salivând de nerăbdare. L-ar fi otrăvit pe nemernic ea însăşi. — Ce găteşti? Miroase nemaipomenit. — Goliţi-i în spate. Bette îşi şterse mâinile pe o cârpă. Natalie. iar el fusese silit să o dea de bună voie ducelui. încuviinţă Bette. Se uită pe fereastră. şi ar fi făcut-o cu plăcere. ducele pare să o aprecieze. Erau vremuri tulburi. dar în mintea ei o trecuse cu mult timp înainte.

Se scărpină în cap. Ai timp să stai la îndoială când avem veşti atât de importante pentru duce? În sfârşit. îmbrăcaţi în uniformele lui Baldwin. am spus arătând spre cei care nu aveau uniforme de soldaţi. Ne-am făcut loc prin mulţimea din curte. unii încă în hainele lor. îmbrăcaţi precum soldaţii lui Baldwin. apoi îmi făcu semn. Inima îmi bătea cu putere. privindu-ne uniformele. strigând şi ameninţând. — E timpul. protejaţi de uşa temniţei. Oamenii noştri.Capitolul 114 Într-o oră. Eu şi Odo stăteam de pază la uşa temniţei. Ne-am apropiat de paznicii castelului şi unul dintre ei îşi coborî halebarda în faţa noastră. Odo o deschise. Paznicii au ezitat. — Astăzi în castel intră numai personalul militar. — Oamenii aceştia vor să-i vorbească ducelui. — Am venit de pe zid. paisprezece dintre oamenii noştri stăteau în curtea castelanului. am spus bătând uşor în lemnul uşii. nimeni nu observă nimic. Alţii mişunau dintr-o parte în alta. În curte. Ceilalţi erau ascunşi. trei dintre prietenii lui Geoffrey ne-au ajutat să îi atragem pe soldaţi în capcană. În învălmăşeala ce domnea peste tot. îi auzeam pe ai noştri adunându-se în jurul zidurilor oraşului. doi soldaţi cu halebarde stăteau lângă intrarea în castel. au ieşit afară. aşteptând semnalul când ducele se ducea la sfat. am spus cu o voce mai fermă. grăbiţi. Au venit din păduri şi au veşti despre bufon. paznicul retrase halebarda şi ne lăsă să trecem. agitând tot felul de arme spre metereze. În sfârşit. l-am zărit pe Geoffrey intrând în curte. aşa cum le ordonasem. Am condus grupul cu curaj spre sala 265 . Ca şi Bette. Am intrat în castel. Ne-au măsurat din cap până în picioare. Ni s-au alăturat ceilalţi. De pe drum.

— Cine aduce această petiţie? Baldwin se uită în jur. Poate că îi este frică să se dea jos din pat. doar că atunci fusese plină cu oameni care veneau să ceară un favor sau cu alte treburi. Auzeam vocea ducelui. sălile nu erau chiar aşa de populate cum m-aş fi aşteptat. Purta o tunică militară şi cizmele înalte din piele. Purtam haine alb cu purpuriu. Le-am arătat drumul spre marea sală. Spre uimirea mea. Porcul! Un ofiţer de rang înalt citea un raport despre situaţia de dincolo de ziduri. Cei mai mulţi dintre oamenii ducelui apărau zidurile. Alois şi alţi doi din Morrisaey şi-au ocupat posturile lângă castelan şi şambelan. Oamenii mei făceau înconjurul camerei. lângă paznicii de la uşă. gloata a făcut o petiţie pe care. zise şambelanul. — O petiţie? Baldwin ridică din umeri. Dar fă aşa cum te-am sfătuit. — O listă de doleanţe. Odo şi Alphonse au luat poziţie în spatele ducelui. Doi dintre oamenii mei au rămas în urmă. îi explică noul castelan care. Am pătruns în sala cea mare. Lasă-i să îţi prezinte plângerile. Era exact cum mi-o aminteam de pe vremea când fusesem bufonul curţii. Sabia era vârâtă într-o teacă frumos ornamentată. De câte ori fusesem pe aici înainte. — Sire. Bufonul tău nu este de găsit. Am dat din cap către paznici. Nimeni nu schiţase niciun gest ca să ne oprească. ar trebui să o iei în seamă. iar astăzi se vedeau mai mult soldaţi şi cavaleri ai lui Baldwin. cică. sire. — Suntem aşteptaţi înăuntru. Nenorocitul de bufon al nostru? — Nu. Ajunsesem până aici. Stomacul mi se încordă. probabil. îi luase locul lui Norcross. fiecare cu câte o doleanţă. sălile acestea erau pline de oameni. Ducele şedea în jeţul lui. Alţi doi paznici stăteau la posturi în faţa intrării.principală. Şi dă-le impresia că le vei lua cu adevărat în seamă. zise şambelanul. 266 .

cel mai slab pregătit soldat. — Iar te plângi? Şambelane.— În seamă… Baldwin îşi mângâie barba. Am rămas în haina şi pantalonii mei obişnuiţi. Cred că ar trebui să atacăm. să nu îţi baţi joc de aceşti oameni. holbându-se prin sală. crezi că poţi da o fugă până la ziduri ca să transmiţi acest decret? Omul din fruntea trupelor mele pare să aibă o sculă bleagă. Acum. după ce omul tău se va întoarce în siguranţă. — Te implor. — Aşa. Grasul se târî afară. — Sigur că pot. din mulţime. alege-l pe cel mai mic în grad dintre ai tăi. grăbeşte-te şi găseşte-l pe acel spălător de latrine. sire. Cine a spus asta? Cine este acest bărbat? Arată-te! Am păşit în faţă. Mi-am scos şi coiful. urcă-l pe un măgar şi trimite-l afară să ia această petiţie. Doar ca să îi asigurăm că petiţia lor se află în fruntea priorităţilor noastre. sire. Pune-l să le promită că ne vom ocupa de plângerile lor cât putem de repede. Gui. toţi rămaseră fără grai la auzul împotrivirii castelanului. Atacaţi duşmanii din vest. — Nu avem niciun fel de duşman în… Apoi rămase complet nemişcat. Şi. Castelane. am strigat din spatele sălii. ezită castelanul. Baldwin se ridică. omoară câţiva dintre ei. Câţiva dintre cavaleri chicotiră. Se întoarse către castelan. Capitolul 115 Baldwin lovi cu pumnul. ei vor fi protejaţi de starea de armistiţiu. sire. I-am privit ochii care mă 267 . deci. Ochii i se bulbucară ca nişte prune negre. şi am lăsat tunica militară să cadă de pe umerii mei. În sală. — Protestul tău a fost consemnat. — Dar. Mai e cineva aici care are un plan asemănător? — Da. Castelanul se ridică.

Castelanul făcu o mişcare spre mine. presupunând că vor să-şi vadă copiii trăind în pace. cu muşchii gâtului încordaţi. Apoi dădu din cap aproape imperceptibil. Se ridică şi arătă cu degetul spre mine. oamenii loiali ducelui erau ţinuţi pe loc de cuţite. Furia i se citea în priviri. mulţi dintre ei repezindu-se la arme. dar Alois îl opri înainte de a apuca să tragă sabia. Mă auziţi? le ordonă Baldwin gărzilor din spatele jilţului său. Baldwin păli. uitându-se la Baldwin pentru încuviinţare. Ar fi plăcerea mea. i-am spus. Baldwin nu răspunse. dacă eu cobor mâna. în puterea cărora eşti acum. te urăsc chiar mai mult decât mine. săbiile 268 .cercetau. — Dacă atacă. — Spune-le să arunce armele. Baldwin privi în jurul lui. mai mult decât vor să vadă maţele tale împrăştiate pe jos. i-am spus. stăpâne. încercând să cântărească sorţii de izbândă ai unei eventuale lupte. — Ba ştii… I-am făcut cu ochiul. spune-le cavalerilor să pună armele jos. În jur. oamenii mei. Gărzile porniră spre mine dar. — El este. oamenii ăştia. Bufonul! Soldaţii se repeziră la arme. — Crede-mă pe cuvânt. Altminteri. Unii dintre cavaleri scoaseră săbiile. atât de tare vor să îţi verse maţele. Ochii lui Baldwin se măriră de uimire. care le puseseră săbiile în gât. Una câte una. vei fi un ticălos mort. eşti un om mort. aproape în aceeaşi clipă. Odo era unul dintre ei. Odo apăsă cuţitul şi făcu să apară o şuviţă de sânge nobil. te implor. dar au fost imediat opriţi de bărbaţi purtând aceleaşi uniforme ca şi ei. Dar. Puse un cuţit la gâtul lui Baldwin. — Luaţi-l. Baldwin privi disperat de la unul la celălalt. Se uita la cavalerii lui. puseră mâna pe duce. Nu ştiu nici măcar dacă mă vor asculta. i-am zis. Alphonse îl înghionti pe duce cu sabia în spate. ci continuă să se uite în jur.

stăpâne.cavalerilor fură aruncate la pământ. Soldaţii se holbau pur şi simplu la noi. Probabil că se considerau ameninţaţi. — Şi tu pari un pic lovit de nebunie. mi-am dat seama că vestea trebuie să se fi răspândit. la vederea ochilor trişti ai lui Baldwin. ai castelanului şi ai vechilului care îl urmau. L-am împins pe Baldwin înainte. apoi Alphonse. Este exact ceea ce meriţi. Unii. îşi priveau stăpânul aşteptând un semn dar. obligându-l. Din piept îmi scăpă un suspin de uşurare. cu armele atârnându-le pe lângă trup. — Oraşele vor veni în apărarea mea. îşi coborau armele. 269 . Cum ne apropiam de ziduri. nu face decât să intri în istorie ca fiind cel mai mare nebun. — Acum mergem afară. Le vei spune oamenilor tăi de pe ziduri să lase armele. dacă nu te superi că observ. Baldwin îşi înfipse privirea de foc în ochii mei. Spune-le să pună armele jos şi să deschidă porţile. Unii au început să strige: — Uitaţi-vă la Baldwin. fără îndoială nerăbdători să sară la luptă. — Spune-le că bătălia s-a sfârșit. Odo îmi întoarse un zâmbet. scuipă el cuvintele. — Eşti nebun. În încăpere se auziră chicote. Oamenii se îmbulzeau pe marginea străzilor să ne vadă trecând. porc lacom. Râdeau şi aruncau cu resturi de mâncare în el. să iasă la porţile castelului. Mi-am rotit privirile încet în jurul încăperii. stăpâne. am răspuns. Să te ridici împotriva unui stăpân în felul acesta. şi ai şambelanului. — Poate al doilea ca mărime. — Vei fi mort până la căderea nopţii. Fiecare soldat pe lângă care treceam se uita uluit la noi. Ducele înghiţi în sec. Capitolul 116 L-am târât pe lordul Baldwin afară. cu sabia la gât. apoi Alois.

— Puneţi armele jos. victorioşi. îţi garantez eu asta. — Scuzele mele. pufni Baldwin. Ne-ai mărit dările. Deschideţi porţile. am continuat. galbenă pe faţa ducelui. Georges se uită la ducele captiv. doi dintre oamenii mei alergară şi dădură la o parte bârnele mari ce blocau porţile. apăsând sabia mai tare. Hugh. L-am înghiontit. desigur. Nu le venea să creadă. Vor fi făcuţi bucăţi. Deschiseră poarta. oamenii noştri se împrăştiaseră pe străzi şi se urcaseră pe metereze. Fără nicio îndoială că se gândise de nenumărate ori la acest moment. Între timp. în frunte. — Puneţi armele jos. zise scrâşnind din dinţi. morarul. am rânjit eu. Soldaţii coborâseră şovăind de pe turnuri şi fugeau îngroziţi cât mai departe de ziduri. morarul din Veille du Père. Zicând aceasta. şi un grup dintre oamenii noştri. Şi bănuiesc că pe niciunul dintre ei nu îi va deranja acest lucru. — Acum iată ce vreau eu. — Mai tare. Toţi rămaseră nemişcaţi. Castelul e pierdut. Baldwin înghiţi în sec. Hugh… “ M-am uitat cu mândrie la Odo şi la morar şi ne-am ridicat braţele în aer.— Doar nu te aştepţi să stea nepăsători şi să lase gloata asta să intre. au dat buzna înăuntru. Eu sunt Georges. stăpâne. — Nimeni nu va avea de suferit. cu Georges. Îşi apropie faţa de a ducelui. Îmi vreau fiul înapoi. Câţiva începuseră să îmi scandeze numele: „Hugh. cred că îţi datorez ultima mea proprietate. — Stăpânul nostru a fost atât de absorbit de analizarea fiecăreia dintre doleanţele noastre că am pierdut noţiunea timpului. Ochii lui Georges rămaseră pe el o vreme. dacă tu nu te supui. — De ce v-a luat aşa de mult? zise morarul. venind spre mine. Cu excepţia ta. Apoi. în timp ce scuipatul curgea încet spre bărbia lui Baldwin. strigă Baldwin. 270 . scuipă o flegmă groasă.

expresia i se schimbă şi deveni gravă şi alarmată. am crezut că s-a dus să te caute pe tine. Ceva nu era în regulă! Pasul mi se iuţi pe măsură ce mă apropiam de piaţă. Şi castelanul. încercând să păstrez aparenţele. dar eu i-am ignorat şi am ajuns în sfârşit la strada pe care se afla casa lui Geoffrey. chiar dacă. 271 . Oare unde era? Trebuia să împărtăşesc aceste lucruri cu ea. Victoria noastră era în aceeaşi măsură a mea. Oamenii mă opreau să mă felicite.Capitolul 117 L-am azvârlit pe Baldwin în propria lui temniţă – în celula întunecată în care zăcusem eu însumi. Unii dintre negustori mă strigau pe nume. În acele prime ore trebuia să mă ocup de foarte multe lucruri. care cu siguranţă complotau. iar şambelanul şi vechilul. murmură ea. — A plecat. uşa se deschise. ceva mă îngrozea de-a dreptul. dar eu continuam să merg. Am ieşit din castel şi am luat-o grăbit pe străduţele înguste spre casa lui Geoffrey. inima luându-mi-o razna la fiecare bătaie disperată. ca şi a ei. dar în sinea mea îi imploram să mă lase să trec. Şi în rândurile noastre trebuia menţinută ordinea dacă voiam să-i prezentăm în pace petiţiile noastre regelui. Hugh. Isabel era aici! La început. Ştiam că se întâmplase ceva. Mă trecu un fior de îngrijorare. În sfârşit. trebuiau puşi sub pază. nu îl simţeam ca pe un duşman. — La început. Soldaţii ducelui trebuia dezarmaţi. Am bătut la uşă. în mod ciudat. Gândul îmi zbura la Emilie. Acum. — A plecat? Unde a plecat…? Cum? Mă părăsiseră puterile. Am lovit cu pumnul în uşă. fu mulţumită să mă vadă teafăr apoi. brusc.

însângerând victoria şi bucuria. 272 . Ai urcat o treaptă spre propriul tău destin. după ce se întâmplaseră atât de multe. victoria trebuie să fi fost definitivă. şi nici măcar Stephen nu va îndrăzni să îmi facă vreun rău. că mi-ai întărit convingerea că ai acel ceva special pe care l-am văzut la tine de la prima întâlnire. Până acum. Nu o puteam pierde. Îmi ridic palma. Te rog să nu îţi faci griji. Anne îmi este ca o mamă. Dar trebuie să plec. Ochii mi se umplură de lacrimi usturătoare. Nu m-am înşelat. Dar acum trebuie să mă întorc în Borée. scris de o mână grăbită. nu? Ce a fost odată va fi întotdeauna. în timp ce mă bucur de triumful tău. Sunt câteva lucruri pe care nu ţi le-am împărtăşit.dar numai acum puţin timp am văzut asta. străduindu-mă să citesc şi sfârşitul: Ai fost adevărata mea dragoste din clipa în care te-am văzut pentru prima dată. pentru că inima mea îţi aparţine – pentru totdeauna. Hugh. Dar pierdusem femeia pe care o iubeam. Nimic în lumea asta nu mă face mai mândră decât faptul că te-am văzut împlinind acest lucru. Nu o pot părăsi. Am înghiţit cu greu. Să nu te sperii când vei citi asta. Era atât de dureros. Nu acum. Isabel îmi dădu un bilet. Eu îmi voi face datoria. Nu fi supărat. Adu-ţi aminte cuvintele. Curajosul meu Hugh. În toată lumea asta… Emilie Mă cuprinse o durere sfâşietoare. Ştiu că îţi voi mai spune asta şi când ne vom revedea. Fă ca victoria ta să fie definitivă şi adevărată. Scrie-i regelui. Câştigasem lupta.

Ai riscat foarte mult întorcându-te. Încet. doamnă. privi cu suspiciune silueta înfăşurată în mantie. La început. Apoi. — Ce bucurie să te revăd. Emilie îl strânse şi ea la piept. după ce ea îşi dădu jos gluga. Norbert privi afară. ţopăi în jurul ei şi se rostogoli pe saltea. Norbert? îl întrebă la rândul ei. apoi se încruntă. de parcă nu-i venea să creadă. cu tunica deschisă la piept şi părul răvăşit. dând din picioare de 273 . — Şi eu mă bucur să te văd. Închise uşa. Ţâfna bine cunoscută era ca o veche prietenie şi o făcu să zâmbească. Despre Treille. — Ai devenit la fel de nesărat ca şi glumele tale. Norbert o băgă repede înăuntru. uşa se deschise. Când i-a povestit despre capturarea lui Baldwin. apoi întinse mâinile şi o îmbrăţişă.Capitolul 118 — Cine e acolo? întrebă o voce răstită de dincolo de uşă. ochii i se măriră. — Acelaşi toiag pe care tu i l-ai trimis lui Hugh. despre incredibilele evenimente ce se petrecuseră după aceea. şi chicotea din ce în ce mai tare de bucurie. Mai întâi îi spuse de raidul asupra oraşului Veille du Père şi despre existenţa lăncii. Dar. Răspunde! Emilie îşi trase mai bine gluga întunecată. bufonule. spune-mi repede – ai fost cu Hugh? Emilie îi vorbi despre toate cele întâmplate. Despre oamenii care s-a răsculat o dată cu el. — Mă bucur că te văd. ochii bufonului se măreau. Cu fiecare veste pe care i-o dădea. dar nu neapărat aici. — Lady Emilie! Norbert aruncă o privire pe coridor şi se asigură că era singură. Apoi.

ai bătut drum lung fără niciun folos. încetând să mai râdă. Acum se punea întrebarea ce era de făcut cu el. doamnă. Mai ştie cineva că ai venit? — M-am amestecat printre nişte călugări care se întorceau dintr-un pelerinaj. gărzile lui Stephen te-ar fi căutat. Mai erau câţiva cavaleri încăpăţânaţi care îi erau loiali lui Baldwin. — Pentru stăpâna mea. Alois 274 . spune-mi. — Ştiam eu că băiatul ăla avea un dar de la Dumnezeu.bucurie. — Foarte înţelept. La tine am venit mai întâi. Este datoria mea. Dar se dovedi neîntemeiată. petele roşii din obraji. Şi mari rezerve de grâne şi de animale care trebuia împărţite oamenilor în mod cinstit. ce sporiseră pe spinarea celor care acum ocupau acest oraş. Georges zicea să le dăm cheile de la hambarele de grâu. Ultima ta fugă a fost descoperită. Să ia fiecare câte un sac de grâu şi o găină. dar asta… Se ridică din nou. — Stăpâna ta! Atunci. Ducele visează să îl ucidă pe Hugh cu nerăbdarea cu care un câine salivează la o friptură proaspătă. — Dar. Lucrurile s-au schimbat foarte mult pe aici. Îi privi cu atenţie faţa. Capitolul 119 Ne luă câteva zile pentru a pune totul la punct în Treille. Între cei care fuseseră de partea noastră de la bun început şi cei care ni se alăturaseră mai târziu se iscase o dispută. S-a presupus că ai fost cu Hugh. Treille era în mâinile noastre. acum? Emilie coborî ochii. Şi se împrăştiase vestea despre o reprimare din partea presupuşilor aliaţi ai ducelui. Dacă nu ar fi protestat lady Anne. de ce eşti aici. Mai era şi problema comorilor ducelui.

cu sigiliul lui Baldwin şi o sticluţă cu cerneală groasă. eu îi spun mulţime de fermieri. Într-o noapte. spuneau ei. de fapt. nici pe departe. M-am aşezat şi am început să scriu cea mai importantă scrisoare din viaţa mea. Nu ştiam exact ce ar fi fost drept să fac. Mă rog ca Dumnezeu să îmi ajute să găsesc cuvintele potrivite ca să vă scriu această scrisoare. Să punem mâna pe comoară şi să împărţim toţi banii. trebuia neapărat ca şi copiii lui şi copiii copiilor lui să se supună aceluiaşi stăpân? Cineva trebuia să judece aceste lucruri. Dreptul de a alege unde vor să trăiască. Nu suntem trădători. şi numai în momentul în care ne-au fost ameninţate siguranţa şi 275 . cu cruzime. Oamenii deveneau tot mai nerăbdători. Nu aveam talentul de a cârmui şi nici dorinţa de a o face. Era doar o chestiune de timp până să îmi pierd armata. în timp ce eu aştept un cuvânt de la Înălţimea Voastră cu privire la ce trebuie să fac mai departe. Când vom primi ceea ce ni s-a promis? Şi nu numai mâncare şi bani. Voiau să se întoarcă la casele lor. dogari. Regele Franţei. pădurari – toţi în slujba Domniei Voastre – care neam ridicat împotriva stăpânului nostru după ce ne-a atacat. Unii îi spun gloată. Să îi punem nemernicului ştreangul de gât. Îmi doream ca Emilie să fi fost aici. Vă scriu din Treille. care este ţinut prizonier. pe cine vor să servească. Maiestatea Voastră. Dacă un om îi era supus unui stăpân. Se spune că aş fi conducătorul unui grup de oameni curajoşi. Ne-am unit pentru a lupta împotriva nedreptăţilor apăsătoare. deoarece sunt doar un om de rând. unde stau chiar la masa ducelui Baldwin. Philip Capet.zicea că nu trebuia să ne oprim aici. — Este vremea recoltei. Aveau nevoie de legi care să îi protejeze. un ţăran. roşie. am găsit o coală de hârtie. de mai multe ori. Maiestăţii Sale.

chiar aşa un vis deşart faptul ca toţi oamenii lui Dumnezeu. Am aşteptat să se usuce cerneala. Am acţionat paşnic şi cu respect. Este o comoară pe care merită să o ai dar. unul foarte valoros: cea mai sfântă comoară a creştinătăţii. fie că este nobil sau nu. dreptul de a avea parte de un proces cinstit împotriva unui atacator. Ne-am unit pentru a cere legi. turcul. cred. să fie guvernaţi de legi drepte? Mulţi dintre cei care au venit cu noi v-au slujit în războaie ori s-au alăturat Sfintei Cruci în lupta împotriva turcilor. Nico. Robert. trimiteţi-ne o veste. umilul dumneavoastră slujitor. Aşteptăm răspunsul Maiestăţii Voastre. fie nobili. copilaşul meu. oricât ar părea de uluitor. Nu cerem decât ceea ce ni s-a promis pentru aceste servicii: dreptul la dări cinstite. Cu credinţă. Ne-am unit pentru a ne elibera de o sclavie fără sfârșit. asupra părerilor dumneavoastră despre aceste lucruri. Muriseră atât de mulţi. Am făcut toate astea cu puţină vărsare de sânge. În schimbul judecăţii Domniei Voastre. Maiestate.bunăstarea. prin anii de trudă şi chin. ajunsă în posesia mea în Antiohia. nu este la fel de mare ca inimile acestor oameni care vă slujesc. fie de rând. şi să nu ne mai fie distruse proprietăţile fără niciun motiv. Vă rog. Lancea care l-a străpuns pe Domnul nostru Iisus Hristos pe cruce. din Veille du Père. Matthew. dreptul de a deţine pământ. Mi se puse un nod în gât. vă ofer singurul lucru pe care îl am – da. Să fie oare. Dar oamenii noştri au început să obosească. Maiestatea Voastră. hangiu. dreptul la petiţii şi recompense pentru nedreptăţile care ni se fac. plătit cinstit stăpânului nostru. Sophie. Hugh De Luc. ca să ajung eu aici? 276 . Toate. care să nu permită să fim ucişi şi siluiţi fără ca niciun răufăcător să-şi primească pedeapsa.

un ţăran. am împăturit scrisoarea şi am pecetluit-o cu sigiliul ducelui. Eu. un om fără casă. Ce s-ar fi întâmplat dacă în biserica aceea aş fi murit de mâna turcului? Ce ar fi fost dacă nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat? În sfârșit. 277 . Mi-am văzut mâinile tremurând. fără nicio proprietate… Tocmai îi scrisesem o scrisoare regelui Franţei. Tocmai se întâmplase un lucru cât se poate de minunat.Lancea era sprijinită de masă. un bufon.

Partea a cincea ASEDIUL 278 .

îi predase castelul lui. desigur. domnule? — Da. Se uita la el. stăpâne. încât îi creştea febra. irosise cea mai mare şansă de a pune mâna pe lance. lancea încă mai putea fi luată! Se gândise să pornească o cruciadă ca să elibereze Treille. Stephen pufni. blestematul acela arogant avusese curajul de a mărşălui spre Treille. pieziş. În Borée. — Nici toate lipitorile din lume nu mi-ar putea lua suficient sânge pentru a mă putea binedispune. Deci. Spiţerule. lasă-mă o clipă cu soţia mea. Dar cine ştie unde avea să se afle până atunci? În Paris. idiotul idioţilor. stăpâne… nu s-a terminat încă… 279 . tresări când spiţerul îi aplică încă o lipitoare greţoasă pe spate. Stephen căzuse într-o melancolie adâncă. De când atacul lui Morgaine dăduse greş. În momentul acela. şi îşi dădu capul pe spate zâmbind înveselită. Roma sau poate chiar înapoi în Antiohia. Clocotea atât de tare de mânie. ducele de Borée. să ia trofeul ce fusese furat de acel dezertor şi să îl readucă acolo unde îi era locul. lucrurile se înrăutăţiră şi mai mult – Anne intră în cameră. primise vestea de necrezut că nebunul chiar reuşise să cucerească Treille.Capitolul 120 Stephen. Spiţerul îşi văzu de treabă. Cei mai valoroşi şi cei mai de încredere oameni ai lui fuseseră ucişi. chiar ieri. — Dacă îmi mai iei mult sânge. Mai rău. — Dar lipitorile. Apoi. că Baldwin. Apoi. ca să înrăutăţească şi mai mult lucrurile. — Te plângi de proastă dispoziţie. — Ai trimis după mine. va fi mai mult în lipitorile astea decât în mine. cu faţa plină de vânătăi. dar te plângi în aceeaşi măsură şi de leac.

rumenă în obraji după cum îţi spun. — Lipitorile astea par să fi supt destul de mult. plin de mici dungi roşietice. Stephen tresări. trebuie să ştii preţul pe care îl vei plăti dacă va suferi cel 280 . Anne întindea salvia. Să pun salvie? — Dacă nu te deranjează prea mult să mă atingi. zise Anne apăsând pe o rană anume. mi-e teamă că este mult prea obosită pentru a putea da foarte multe detalii. când suferi din atâtea alte motive. — Destul. — Bineînţeles că nu. Dar mai ştii şi că ea rămâne în grija mea. întinzând-o la întâmplare pe spatele lui. De acum încolo mă voi trata de indispoziţie în felul meu. Sper că vizita la mătuşa ei i-a priit. Rumenă… amândoi ştiau că nenorocita nu mersese nici câţiva paşi în direcţia vizuinii găinii aceleia bătrâne. În ceea ce o priveşte pe Emilie. Obosită… zise ea apăsând din nou şi. — Aşa bănuiesc. bărbate. — Mă mir că fiinţele astea mici te supără atât de tare. Ce voiai de la mine? — Speram să vorbim despre bunăstarea verişoarei tale Emilie. Starea asta de linişte nu pare să îţi priască. Stephen îi prinse braţul. Sunt chiar obişnuită cu deranjul. — După cum arată astea. Se apropie şi îşi trecu mâna pe spatele lui. Anne îi aruncă o privire. nu ca un vindecător. Şi chiar şi tu. bărbate. Ştii că nu am nevoie de aprobarea ta.Stephen sări în sus. cu toate acestea. soţul meu uneltitor. Îşi băgă mâinile adânc în pomada unsuroasă şi albă. Anne îl privea cu un zâmbet uşor. Stephen îi susţinu privirea. Era chiar rumenă în obraji. indispoziţia ta trebuie să fi fost foarte gravă. — Nu ai. scuturând micile creaturi de pe spatele lui. Poate ar trebui să te reîntorci pe Pământul Sfânt pentru ceva distracţie. — Te porţi ca un călău. Ia creaturile astea de aici. mătuşa sa.

Sau pot chema una dintre cameriste. închipuindu-ţi că micul tău jurământ de a o proteja m-ar face să ezit fie şi o secundă. dacă faţa mea ţi se pare prea aspră. Te rog să te aşezi aproape de mine. vei regreta această batjocură. episcopul de Borée. sau chiar să îşi ţină slujbele. Tu şi târfa cu obrajii trandafirii care te serveşte. Nu te mai minţi singură. Ştia că episcopul nu suporta să fie ameninţat. zise Stephen împingând-o la o parte. Stephen aproape se prăbuşi de pe masă. strigă el. Ce drăguţ din partea dumitale să vii atât de curând. Anne zâmbi ironic. Stephen se mira cum de un asemenea om putea să facă un pas sau să urce o treaptă. Capitolul 121 — Sfinţia Ta! Stephen îngenunche şi sărută inelul cu rubin al lui Bartholomeu. — Ieşi afară. — Sunt aici. deşi îl considera cel mai înfumurat şi bine hrănit slujbaş din Franţa. Anne nu tresări. Apoi trecu uşor la zâmbet. La încuviinţarea lui Stephen. Ridică braţul ca şi când ar fi vrut să lovească. — M-ai luat din paraclis pentru asta? şuieră episcopul.mai mic rău. bărbate. În schimb. un paj tânăr umplu două 281 . În final. În Paris sau chiar în Roma. Anne. Îşi înfipse vârful unei unghii într-o rană deosebit de umflată. dacă vrei să mă loveşti. şi nenorocitul de bufon cu care şi-o trage cu atâta patimă. — Atunci. ura arzându-i în ochi. cu ochi de bufniţă şi o guşă ce părea să se confunde cu veşmântul lui purpuriu. poate că ar fi înţelept să mă mut. aproape atingându-i faţa cu mâna. Episcopul Bartholomeu era corpolent. — Nu îţi permit să-ţi baţi joc de mine în propria mea casă. Se credea prea bun pentru această dioceză şi tânjea după o poziţie mai bună. abia dacă se uită la el.

— Te-am chemat. Stephen îşi ridică pocalul. — Am auzit că se făleşte cu o suliţă despre care se spune că ar fi lancea sfântă. suspină episcopul. — Dacă este vorba despre lucrul lui Dumnezeu. Cu toate acestea. Este foarte dulce. ci despre toiagul lui. zise episcopul. Clericul încuviinţă din cap. Episcopul catadicsi să zâmbească. Amândoi au sorbit îndelung. giulgiul de înmormântare al Sfintei Fecioare. — Ai auzit de răscoala asta din sud. Cu toate acestea. Este făcută de călugării de lângă Flandra. Ştii ce poartă cu el bufonul ăsta. deoarece există un mare gol în sufletul meu pe care numai Sfinţia Ta mă poate ajuta să îl umplu. — Deci.cupe cu bere. Stephen se aplecă spre el. Nu te interesează că un băiat de târfa de la ţară se foloseşte de numele Domnului nostru pentru a ridica oamenii la revoltă? — Profeţii ăştia locali. ştii care este izvorul curajului său? — Mesajul despre o viaţă mai bună. atunci nu cred că am bătut un drum prea lung. Dar profeţeii ăştia afirmă întotdeauna că deţin una sau alta… apă sfântă de la botezul Sfântului Ioan. Bartholomeu pufni. sire? Stephen îşi puse pocalul jos şi se uită la episcopul care zâmbea batjocoritor. unde un bufon a condus o gloată de ţărani. nu te interesează? îl întrebă Stephen. — Nu despre mesajul lui vorbesc. Bartholomeu încuviinţă şi ascultă mai departe. se mai spune că omul ăsta a fost şi bufonul tău odată. — Ştiu că un om mai prost decât Baldwin nu există. Apar şi dispar ca 282 . aşa că nu e greu de crezut că a putut fi înşelat de un nebun. zise Stephen. am sentimentul că nu m-ai chemat ca să îţi spun părerea mea despre bere. Sfinţia Ta. — Aaah! Clericul îşi linse buzele. Eliberarea de sclavie. Are gust de mere şi mied. — Se cheamă alambic. — Să trec la subiect.

Stephen se înclină. Iar tu eşti cel care îmi poate garanta acest lucru. 283 . cu fiecare zi ce trecea. Pe faţa episcopului se lărgi un zâmbet. Episcopul îşi puse băutura jos. cu un zâmbet jucăuş. iscoadele zăriră un grup îndreptându-se. Bartholomeu aştepta. Mai mult decât stomacul sau dorinţele lor. este să îi lovim pe aceşti maimuţoi unde îi doare mai tare. — Sufletele lor. Vreau să le sfâșii sufletele. — Şi ce anume vrei să fac eu? Capitolul 122 De la rege nu veni niciun răspuns şi. ca Biserica să se ocupe de bătăliile tale? Să ne plângem Romei şi să începem o cruciadă împotriva unui nebun? — Ce vreau eu. negustori. oamenii deveneau din ce în ce mai nerăbdători şi mai obosiţi. Sfinţia Ta. — Şi nu te preocupă faptul că acest ţăran umblă încolo şi încoace. soţi şi taţi. — Ce vrei.şi gerul. Sfinţia Ta. în numele lui Hristos. Pe de altă parte. într-o zi. am auzit că băiatul ăsta nu caută graţie divină. Erau fermieri. zâmbetul unui jucător de zaruri ce ştie care va fi rezultatul. la răsturnarea stăpânilor? — Mi se pare că tu eşti cel îngrijorat. dar nu venea niciun mesager. Pe drumul spre nord fuseseră postate santinele. incitând mulţimea. în fiecare an. Stephen. sau visurile lor idioate despre mult râvnita libertate pe care tânjesc să o guste. Tânjeau să ajungă acasă. Aceştia nu erau soldaţi. De ce? Oare dacă Emilie i-ar fi scris şi ea? Dacă ar fi putut… şi dacă nu putea? Apoi. Stephen. Trecu de la amuzament la îngrijorare. pregătiţi să ocupe un oraş ca Treille. ci grâu pământesc.

oamenii din Morrisaey. Alphonse dădu buzna. Par să fie trimişii regelui! Am luat-o spre zidurile oraşului cât de iute ne duceau picioarele. Majoritatea rânjeau optimişti. episcopul Bartholomeu. cu ochii limpezi. pădurari. emisar al Eminenţei Sale. — H-Hugh.spre castel. Nu pierdu nicio clipă şi se adresă mulţimii: — Sunt părintele Julian. purtând hainele închise la culoare ale clerului. veneau şase călăreţi în galop. coborî încet de pe cal. Regele nu ar trimite un preot ca să ne atace. să vă risipiţi. Un cleric uscăţiv. În piaţă s-a adunat o mulţime de oameni. — Eminenţa Sa episcopul Bartholomeu vă dojeneşte pentru falsa voastră răscoală şi vă îndeamnă. se apropie o trupă de soldaţi. negustori. să renunţaţi pe dată la toate 284 . începu clericul cu voce tare şi limpede. L-au însoţit pe călăreţul din centrul grupului. zise părintele Leo. — Cred că e de bine. Eram în sala cea mare. zise preotul. Georges. — Mesajul meu trebuie ascultat de toţi. Mulţimea amuţi. Din nord. Cu toţi ai noştri – Odo. — Eu sunt Hugh. Aduc un decret urgent. — E de bine sau de rău? întrebă Alphonse. şerbi şi oameni liberi. toţi cei ce îl urmaţi pe cel cunoscut sub numele de Hugh De Luc… un dezertor din Armata Crucii care încă mai poartă bătălii şi astăzi pentru eliberarea Pământului Sfânt… Un fior de îngrijorare îmi îngheţă sângele. astăzi. fixându-mă cu privirea. 17 octombrie 1098. Veţi vedea. — Ocupanţi ai castelului Treille. i-am spus. Fermieri. Cavaleri ce purtau un steag. M-am urcat pe metereze şi m-am uitat la grupul care se apropia. Ci cu o cruce pe el. Am deschis porţile exterioare şi grupul intră în oraş. Cavaleri ai Bisericii. dar nu cu purpuriul şi auriul regal. Scoase un sul rulat din tunică şi îl desfăcu. cu inima bătându-mi cu putere. M-am înclinat şi am făcut semnul crucii în semn de respect.

Bătu în cuie edictul pe peretele bisericii. vorbi părintele Leo. episcop de Borée. Dar nu sunt pregătit să fiu blestemat pentru vecie. Stephen făcuse asta! Un şuşotit speriat plutea prin mulţime. — Atunci. să confiscaţi orice relicvă sau simboluri ce se pretind a fi de origine divină şi care se află în posesia lui.doleanţele şi la pământurile luate ducelui Baldwin de Treille şi să vă întoarceţi în satele voastre. — Nu. — Îmi pare rău. Am venit să lupt. inclusiv al meu. clătinând din cap. sub supravegherea mea. — Acesta este şantajul lui Stephen. dă-i-o. şi să se întoarcă la fermele lor înainte ca sufletele să le rămână flămânde pentru totdeauna. Unii coborâră 285 . cu orice preţ. Preotul se opri pentru a privi chipurile uluite. continuă el. Şi tu la fel. Borée! mă gândeam eu. unul la altul. Nu au luptat decât pentru hrana familiilor lor. să vă lepădaţi de toate sfaturile şi promisiunile ereticului Hugh De Luc. Oamenii noştri păreau îngroziţi şi copleşiţi. zise tânărul preot. Edictul este semnat de Eminenţa Sa abatele Bartholomeu. — Atunci. — Este o nebunie. strigă cineva. Hugh. şi să nu credeţi niciunul din argumentele pe care le prezintă. altminteri veţi suporta consecinţele imediate ale acţiunilor voastre: excomunicarea definitivă din Biserica Romei şi despărţirea pentru totdeauna a sufletelor voastre de cele sfinte. — Eminența Sa insistă. Oamenii scuturau din cap. cum că ar fi trimis al Domnului Iisus Hristos. Aceşti oameni nu sunt eretici. le-am strigat celor din jurul meu. popă de ţară. Vrea lancea. Tânărul preot le strigă: — În speranţa că veţi urma acest decret şi pentru ca sufletele voastre să poată primi din nou la Sfânta împărtăşanie. reprezentant al Sfântului Scaun. să-i negaţi legitimitatea. le sugerez să mestece mai repede. se declară o perioadă de două zile de punere a lui în aplicare. spuse un altul. Nu este posibil… Se uitau speriaţi. dacă ne răscumpără sufletele. apoi la mine.

286 . Cum aş fi putut lupta împotriva unui atac atât de veninos? Oamenii aceştia curajoşi au crezut că fac un lucru bun atunci când m-au urmat. Cei mai mulţi dintre cei care au fost de partea noastră de la bun început. zise Odo. Capitolul 123 În noaptea aceea. nu aş spune asta. dar numai dacă vă supuneţi pe dată. — Câţi oameni dintre ai noştri au mai rămas? l-am întrebat. Odo mă găsi ghemuit. în capelă. de unul singur. Dacă exista într-adevăr un Dumnezeu. — Aşa este. — Încă mai cred în mine? — Nu. Să zicem că dacă fac un rămăşag cu Dumnezeu au mai multă încredere în lancea cea sfântă decât în şoarecele acela de biserică. să le slăbească hotărârea. — Ştiu că eşti în rahat rău de tot. O furie şi mai apăsătoare îmi clocotea în piept. Întoarceţi-vă la fermele şi la soţiile voastre. Am văzut cum un grup de prieteni vechi trece pe lângă mine îndreptându-se spre porţile oraşului. băieţii din Morrisaey… chiar şi părintele Leo. Biserica vă primeşte cu drag. — Jumătate. Un lucru ce l-ar fi bucurat pe Dumnezeu. poate mai puţini. Ne-au mai rămas totuşi câţiva de nădejde. căruia nu îi păsa nici cât negru sub unghie dacă oamenii mei trăiesc sau mor. Georges. nu ar fi permis unui grup de fanfaroni bine hrăniţi. Tocmai pierdusem războiul. dacă tu ai ajuns să te rogi. Mă rugam la Dumnezeu să îmi arate ce trebuia să fac. Până mâine… cine ştie? Poate nu destui pentru a stăpâni oraşul. Mă rugam.de pe ziduri şi şerpuiră încet către porţile oraşului. I-am aruncat un zâmbet slab. Alphonse. încuviinţă preotul. ca părintele Julian.

Nu am de ales. — Să te duci? Odo începu să râdă. Dar alte lucruri – oraşul răsculându-se. i-am răspuns. Lui Odo îi luă câteva clipe ca să hotărască dacă să obiecteze sau să îşi dea ochii peste cap. — Ajunge. Fierarul corpolent chicoti. Le-am zâmbit. Hugh. Chestia aia ţi-a dat vreun răspuns? Ce urmează? — Urmează. Să îl ţinem pe Baldwin în temniţă până când primim veşti. Regele este nobil. Apoi se uită drept în ochii mei. 287 . prietene. lancea… şi nu sufletele voastre. Va fi de partea lui Baldwin şi a lui Stephen fără ca măcar să ne audă păsurile. Mi-a ucis soţia şi copilul. Eu sunt alături de tine. — Te duci la Borée? Doar tu şi lancea aia? — Nu vezi ce mesaj îmi trimite. Mi-ai fost un prieten de nădejde. Dar acum e lupta mea. Am clătinat din cap. înmulţesc armatele pentru a purta războaiele lui. comentă Odo. mândria cu care am mărşăluit spre Treille.Am tras lancea de pe banca de lângă mine şi am strâns-o în mâini. Aţi avut încredere în mine mai mult decât ar fi visat orice nebun. faţa lui Baldwin – au fost bucurii. Odo. — Ai devenit un filosof destul de prost de când ţi-ai pus fusta aia. urmează că Stephen mă vrea pe mine sau. toţi miaţi fost. cel puţin. Ce altceva aş putea să fac? — Putem aştepta. Edictul este o provocare: „Vino şi înfruntă-mă dacă ai curajul“. Acum o are pe Emilie. până la sfârşit. Odo? A ars sate ca să pună mâna pe lancea asta. — Vorbim despre cuvântul regelui. Noi… înmulţim găini? — Chiar şi un rege poate fi înduplecat cu o omletă bună. Voi pleca spre Borée de unul singur. trebuie să mă duc. L-am prins de încheietura mâinii. Te duci spre Borée cu oamenii care au mai rămas? — Nu. Regele va pune cu siguranţă capăt acestei nebunii. Oamenii aceştia îi sunt credincioşi. — Aşadar…? zise Odo. Lucrul ăsta… mi-a adus în cea mai mare parte numai necazuri.

mi-am pus lancea cea sfântă subraţ şi am plecat. Am stat o clipă cufundaţi în tăcere. Dar şi ceea ce aveam de făcut acum era drept. M-am ridicat şi l-am bătut pe spate. ci să rămână acolo şi să păstreze oraşul în bună ordine. Odo. Apoi s-a uitat în jur. — Suntem doi de aceeaşi părere. În timp ce mă pregăteam să urc pe cal. — Cred că am fi sorbit o bere. — Atunci. părintele Leo şi Alphonse m-au întâmpinat la porţile oraşului. i-am răspuns râzând. Odo se uită spre fereastră. Sigur există o cârciumă pe aici. Şi trebuia să o fac singur. — Păi. — Dumnezeu să vă binecuvânteze pe amândoi. Le-am mulţumit pentru faptul că m-au urmat. hai. unde am fi fost acum dacă nu aş fi plecat în ziua aceea în Cruciadă? Dacă nu aş fi plecat niciodată. i-am îmbrăţişat cu drag pe Odo şi pe Georges. Le-am mai spus că tot ceea ce făcusem noi era un lucru drept şi că într-o bună zi vom primi răsplata. Nu văd ce te atrage. I-am îndemnat să nu se predea. mi-am luat rămas-bun de la prietenii mei care fuseseră alături de mine de la bun început. iar Sophie şi Philipe ar fi fost încă în viaţă. am spus. cu orice preţ. Odo nu mi-a răspuns. Georges. mi-am pus tunica de bufon uzată. aşa e pe dinăuntru o biserică. Capitolul 124 A doua zi în zori. Şi tot mai ştiu câteva glume pe care nu le-ai auzit încă. pentru că au 288 . doar a oftat adânc şi a zâmbit. Iar tu ai fi continuat să munceşti cinstit zi de zi. Şi părintele Leo ar fi continuat să ţină slujbe plictisitoare.— Poate… dar plec singur. prietene. Şi ţi-am fi ascultat glumele caraghioase. Scaunele sunt tari şi nu e nimic de mâncare. — Deci.

A sosit din nou clipa ta. Trebuie să mă folosesc de talentele tale. iar mica rană încă mai supura. Am întors spatele oraşului Treille pentru ultima dată şi am dat pinteni calului. — Vino. Dar Baldwin rămânea acum în urma mea. Mintea îmi era deja la Boree. Faţa damblagită a lui Baldwin mi se ivi în minte – fie şi numai pentru acel moment unic. Acum se restrânsese la ceva mai profund. Hainele rupte şi murdare ascundeau locul în care îl pătrunsese sabia. S-ar putea să nu ne mai vedem niciodată. am simţit apăsarea unei tristeţi.crezut în mine. zâmbind şi făcându-le cu ochiul. am coborât dealul. Îmi venea să pufnesc în râs. Şi care acum o deţinea pe cea pe care o iubeam. Capitolul 125 Tocurile cizmelor grele ale lui Stephen răsunară tare atunci când intră într-o încăpere mică. La poalele dealului. Oraşul ce nu putea fi cucerit. O ultimă provocare mă aştepta. Stephen deschise larg uşa. Confruntarea cu cel care ne arsese satul. Am privit în urmă la zidurile de nepătruns şi la turnurile înalte de neurcat. meritase totul. Pentru că au riscat. O scânteie de mândrie îmi încălzi sângele. de lângă cazărmi. care îmi ucisese soţia şi copilul. Ştiam că acum această luptă nu mai era legată de drepturi şi libertate. aruncând o ultimă privire în urmă. nu-i aşa? Cavalerul dezonorat îşi ridică încet trupul musculos de la podea. Am jurat să nu mai privesc niciodată înapoi. În îmbrăţişarea lor fierbinte în lacrimile ce stăteau să curgă. mi-am încălcat promisiunea. 289 . Şerbii şi fermierii cuceriseră castelul stăpânului fără nicio luptă. ocupantul ei se întoarse – un bărbat murdar şi plin de răni. Apoi am urcat pe cal şi. Morgaine. Încă mai eşti cavaler. Înghesuit într-un colţ întunecat. ceva personal.

— Bine. Pentru că. vei avea o a doua şansă ca să te răzbuni. Tafurul îşi ridică tunica de război de la podea. — Respir numai în speranţa unei asemenea şanse. mai întâi. Ochii tafurului scânteiară. apoi înfipse mânerul propriei săbii în rana lui Morgaine. Stephen rânji. ridică-te. Instinctele nu îl înşelaseră. dacă vrea Dumnezeu. au venit tot felul de ticăloşi în Borée. şuieră Stephen. dar acum o latrină ar mirosi ceva mai puţin decât încăperea asta. Trebuie să aeriseşti locul acesta. zise tafurul arătându-şi dinţii. revenind la tonul anterior. — Mă bucur că amintirile tale sunt vii. apoi se uită la propria lui mână cu dezgust. Morgaine.— Sunt aici ca să te servesc. Îl voi pune pe spiţer să îţi acopere rana aia. ca să moară cunoscând această otravă. şi voi lăsa rănile mele să supureze peste ale lui. Acesta gemu. În lipsa ta. Igiena ta a lăsat întotdeauna de dorit. Dar cum? — Evenimente mai mari decât îţi poţi tu imagina îl vor aduce pe nebun înapoi la mine. zise Stephen. — Aşa te vreau. încă ruptă şi pătată de sânge în locul în care îl pătrunsese sabia bufonului. Dar. — Nebunul! Vine în Boree? Eşti sigur? — Crezi că mi-aş murdări cizmele în groapa asta infectă din alt motiv? Acum. zise Stephen. ar mai fi ceva de făcut. — Gândul răzbunării te-a adus din nou la viaţă. De aceea am nevoie de tine. războinicule. — Mirosul îmi păstrează vie în amintire rana mea şi pe nenorocitul josnic care mi-a provocat-o. Îşi linse buzele. aşa cum un om înfometat ar fi făcut-o. — Îl voi spinteca. — De data asta să ai grijă să te întorci cu lancea. stăpâne. În cine altcineva aş putea avea încredere? 290 . continuă Stephen. Se plecă spre războinicul rănit. ca şi când ar fi fost tovarăşi de pahar. Făcuse bine că îl salvase pe acest animal bălos şi nu îi tăiase capul când se târâse înapoi fără lance. Stephen îl bătu peste umăr. aşteptând o friptură proaspătă.

291 . ce se afla la două zile de mers călare. mă ghemuiam într-un tufiş. La prietenii pe care i-am lăsat în urmă. se apropia încet un călăreţ. poate un călugăr. Arăţi ca un om care ar avea nevoie de un pic de distracţie. pentru a străbate aceste păduri de unul singur. când se lăsa întunericul. din urmă. la siguranţa lui Emilie. — Bun. de ce să nu o invităm şi pe lady Emilie? Capitolul 126 Mersesem prin pădure două zile. Morgaine? Ce-ar fi să vedem dacă reuşeşte să ne facă să râdem? Morgaine încuviinţă din cap. Morgaine. Dacă tot este vorba de petrecere. Ce-ar fi să îl chemăm pe bufonul Norbert. călărind de la ivirea zorilor până când spatele mi se încovoia de durere apoi. ori mort de beat. iar Stephen ştia că acesta înţelesese perfect. nu-i aşa. La ce voi face când voi ajunge în Boree. Morgaine… zise Stephen în timp ce părăsea încăperea împuţită. tocmai terminasem de înghiţit câteva guri de pâine şi brânză şi mă pregăteam să pornesc la drum când mi-am dat seama că. acoperit de veşmântul lui cernit. În dimineaţa aceea. am strigat către silueta care se apropia. M-am liniştit şi am păşit afară din ascunzătoare. — Trebuie să fii ori nebun. M-am ascuns după un copac şi mi-am scos cuţitul. Călăreţul singuratic apăru la vedere. Asta speram să şi aud din partea ta. Mă gândeam la toate necazurile mele. Omul Bisericii se opri. Nu conta al cui sânge avea să fie pe sabia lui.— Spune-mi doar ce trebuie făcut. Un om al Bisericii. iar mintea îmi rămânea trează în timp ce trupul se cufunda într-un somn agitat. atâta vreme cât ducea la nebun. călărind de unul singur prin păduri periculoase. — Şi. Privirea lui Stephen se lumină. părinte.

am spus. Am râs cu inima încălzită. Bea! I-am întins părintelui Leo plosca mea din piele de viţel. cu un zâmbet de la o ureche la alta. şi l-am văzut pe părintele Leo. bătrâne prieten. Am râs şi l-am ajutat să se scuture de praful de pe drum. Am zâmbit. Adevărul este că am aşteptat atât de mult un adevărat semn de la Dumnezeu.— Ăsta este un avertisment neobişnuit. că nu am putut suporta ideea de a mă despărţi de lance. — Ştiam că există pericole. aşa că sper că nu te superi că am mai cerut ajutorul unui prieten. timid. — Da. mărşăluieşti către Boree ca să ataci castelul de unul singur. — Ai ceva bun de mâncare? mă întrebă o altă voce din 292 . zise preotul şi îşi şterse gura. — Vom alcătui o adevărată armată atunci când vom ajunge în Boree. — M-am gândit că un om cu o misiune ca a ta ar avea nevoie să fie îndrumat în sufletul său. — Ce cauţi aici?! am exclamat. Ştiu că nu vom speria pe nimeni. vocea mi se părea cunoscută! Îşi ridică gluga. părinte. — Un prieten…? De pe drum se auziră copitele unui alt cal. Îmi aruncă zâmbetul lui ciudat. — Nu. — Ei bine. Spre mirarea mea. străduinduse să coboare de pe cal. foarte impunătoare. În timp ce se apropia. Nebunul şi preotul. — Să mă supăr? Mă bucur de companie. — Pari obosit. şi ne spui nouă că suntem nebuni? mormăi părintele Leo. răspunse de sub gluga lui. Ba nu. iar el o dădu peste cap. eşti îmbrăcat. — Priveşte. Tropoti către mine îmbrăcat ca de luptă. Alphonse pufni şi scutură din cap. nu suntem. am clipit de două ori şi am recunoscut în călăreţ pe Alphonse. venind de la un om îmbrăcat într-o tunică din petice. zise părintele scuturându-şi tunica de praf. Sper că nu te superi. acum suntem trei nebuni. Suspină. — Sunteţi nebuni amândoi.

Team lăsat cu Baldwin şi cu patru sute de oameni. De după cotitură. Unii pe cai. din Sur le Gavre. Nu am spus nimic. În spatele lui. — Aşa ai făcut. legat fedeleş. şi ciocanul lui greu. Georges. 293 . castelanul. — V-am spus că aceasta este lupta mea. oameni care încă mai credeau în mine. am spus încercând să par aspru. din Morrisaey şi alţi trei dintre oamenii lui. Apoi alţi patruzeci. eu cred că este hotărârea mea. Orice mi se pare bun după ce am alergat după veveriţe şi şopârle. Din josul drumului. — Patru sute patru. Cărora nu le mai rămăsese nimic altceva decât sufletele lor. alţii pe jos. imediat în urma lui. purta armura lui din piele. Era Alois. se afla Baldwin şi. Mi se puse un nod în gât. tăcuţi. Continuau să vină. — Odo! M-am uitat la fierar. zise Odo. — Ştiam eu că tu trebuie să fii în spatele chestiei ăsteia. Paşii unei mulţimi de oameni care mărşăluiau. mândri. Le recunoşteam chipurile. am protestat prefăcându-mă supărat. Aşa că. — Ne-ai mai spus şi că eram liberi. Dacă vin şi zidarii. Am pufnit. Cei patru oameni ai lui Alois deveniră patruzeci. iar una dintre tunicile în alb cu purpuriu ale lui Baldwin îi atârna pe un umăr. Coloana devenea din ce în ce mai mare. Cu feţele arse. val după val. pe un armăsar obosit. Arătă cu capul. din Moulin Vieux.pădure. Din Morrisaey. nu? îmi făcu cu ochiul. morarul îşi croia drum prin pădure. apăru primul dintre ei. — Da’ de unde! rânji Odo. Apoi. — Te-am însărcinat să răspunzi de cetate. Clătină din cap. Râse. se auzea limpede acum târşâitul paşilor grei. Nu îmi venea să cred ce vedeam! — Au venit toţi? Toţi cei patru sute? l-am întrebat pe Alois. El a fost. cu topoare şi scuturi.

Capitolul 127 Aşa cum se întâmplase şi cu câteva săptămâni în urmă. privind coloana cum se mărea. — Cum poţi merge mai departe? se întrebau oamenii miraţi. iar eu am dat din cap. De data asta. generale. a spus Odo ridicând din umeri. mergeam în hainele mele rupte de bufon. ar fi bine să ai un plan adevărat dacă vrei să cucereşti şi acest loc. se vedeau patru bărbaţi grăbindu-se să ţină pasul. — Cred că ne îndreptăm spre Borée. purtând lancea sfântă. Am rămas acolo. mormăi el. Aveam săbii adevărate şi 294 . ce mai avem de pierdut? Inima aproape că îmi plesnea de mândrie. ţinând un steag pe care era pictat un ochi – semnul breslei zidarilor. Fermierii de pe câmpuri. Unii mă salutau: „Hei. mă bucur să te văd din nou“. şi n-am mai putut rosti alte cuvinte.Odo îmi spuse: — Ne-am gândit că dacă sufletele noastre sunt oricum pierdute. Mi-am pus un braţ pe umărul morarului. Multora nici nu le ştiam numele. Simţind voinţa comună a acestor oameni. când am mers spre Treille. La sfârşitul coloanei. uitându-mă la coloana ce se întindea pe drum. în fruntea unei mulţimi. dulgherii. Dar de această dată armata era bine înarmată. Alţii dădeau pur şi simplu din cap. în fiecare sat prin care treceam. Încă o dată. Ni se dusese vestea. Stephen v-a blestemat sufletele. Am vrut să le spun cât de mândru eram de ei. De fiecare dintre ei. ciobanii cu turmele lor alergau spre garduri pentru a vedea un lord ca Baldwin legat în spatele unui nebun. — Este foarte posibil. le răspundeam noi. la fiecare răscruce de drumuri ni se alăturau şi alţii. Le-am spus doar: „Mulţumesc“ lui Odo şi lui Georges. din moment ce doar atât ne-a mai rămas.

Ducele mă privi cu ură. Stephen nu va permite armatei noastre de pârliţi să se apropie fără să o atace. Mai auzisem şi alte lucruri bune despre el. Abia dacă am clătinat din cap şi am râs. Este mai adevărată decât judecata oricărui episcop. care credeau în chemarea mea. la un măcel. îmi dădeam seama că aceasta nu avea să fie o bătălie la fel de uşoară ca ultima. Nu s-a plâns niciodată că era prizonier. care scuipa ameninţări şi înjurături la adresa oricui l-ar fi privit în ochi. Aveam. 295 . vaci şi provizii de mâncare pentru a susţine o armată întreagă. culorile noastre. m-am avântat spre locul unde erau ţinuţi Baldwin şi oamenii lui. de asemenea. zicea Alphonse. Nicio mie de oameni nu ar putea cuceri Borée. nu-i aşa? le răspundea Odo batjocoritor. Acum. eu nu eram chiar un general. Şi. Am îngenuncheat lângă castelanul Daniel Gui. — Avem încredere în lance.armuri. Singurele talente militare pe care le aveam erau cele pe care le deprinsesem în Cruciadă. Era chipeş şi se ţinea semeţ. El însuşi era un luptător vestit. — Nu puteţi cuceri Borée. Şi. cu toate acestea. şi scuturi rezistente. Aveam nevoie de un conducător de oşti. ni se alăturau tot mai mulţi recruţi. Erau fermieri şi pădurari. Avea o armată mult mai mare şi mai înspăimântătoare decât a lui Baldwin. arcuri şi arcane pentru asediu. ne râdeau în nas unii. „Vin şi eu. bineînţeles. Şi mai bine antrenată. pe care le luaserăm de la soldaţii lui Baldwin şi pe care le vopsisem în roşu cu verde. sau oricare dintre oamenii noştri. Este o lume nouă din moment ce un lord este târât de un nebun!” Tineri şi bătrâni îngenuncheau în faţa lăncii şi ni se alăturau. dar de unde să-l fi luat? În cea de a treia noapte. Şi nici Georges sau Odo. Iar vechea grijă reîncepu să mă chinuie: că aş putea conduce oameni nevinovaţi. catapulte. — Nu am putut cuceri nici Treille. pe măsură ce înaintam. spre deosebire de Baldwin.

Într-adevăr. legat. Dacă ne ducem la Borée. Treaba mea era să le dau ordin să apere oraşul. Treille înseamnă Baldwin. Baldwin abia aştepta prilejul să dea vina pe cineva. răspunse el hotărât. dar ştiu foarte puţine despre felul cum se poartă o mare bătălie. — Ale mele mai întâi. De care sunt acum. — Doar o şansă. Mai luă o gură de bere. nu îi vom învinge pe cei de acolo cu un semn al mâinii. nu cred că aş mai putea reveni la aceeaşi slujbă. — Am nevoie de un general. lasă-mă să ghicesc. — Ai o problemă? Castelanul râse. bufonule? Dacă este. Aceeaşi şansă ca pentru oricare dintre noi. nu să măcelărească oameni nevinovaţi în care ducele nostru nu avea încredere. — Problema mea. ca de la bărbat la bărbat. — Cel mai sigur. arătându-mi legăturile lui. Eu ştiu să port o bătălie. — Oricum. L-am privit pe Daniel Gui în ochi. chicoti castelanul. I-am oferit o gură de bere. părând să se gândească la asta. Castelanul zâmbi. am zis aşezându-mă pe jos lângă el. dar armata mea este dezarmată şi risipită. Am zâmbit. din nefericire. — Este un fel de ironie pe aici. dar în tabere diferite. — Cu toate acestea. Până 296 . — Este cumva o ghicitoare. Daniel Gui rânji. Îmi arătă încheieturile mâinilor sale. nişte probleme cu vechiul tău stăpân. castelane. Încearcă să le separi şi nu vei reuşi. — Eu conduc armatele oraşului Treille.— Am o problemă. Dar tu conduci armatele ducelui. Sunt în fruntea unei armate. i-am răspuns. — Ce primesc dacă vă ajut să cuceriţi acest oraş? Am zâmbit. ca oameni liberi. Să ne cerem drepturile şi să ne întoarcem să ne vedem de vieţile noastre. — Se pare că încă mai suntem de acord.

Nu îl mai văzusem în viaţa mea pe Odo atât de speriat. în semn că înţelege. eretici şi nebuni. zise Odo. chiar în dreptul nostru. Am ordonat trupelor noastre să se oprească. ne-ai cucerit castelul şi l-ai pus pe stăpânul meu în lanţuri. — Deci. Sunt din Languedoc. Un fior de panică trecu prin rândurile noastre. Capitolul 128 Am ieşit din pădure în ziua următoare şi ne-am pomenit în faţa unui râu. pentru nişte rebeli. Nu pari un soldat tocmai rău pentru un om care poartă un costum de bufon. Erau gata de luptă. Cornii sunară. Cariera ta s-ar putea să nu aibă nimic de câştigat. Câteva căruţe se îmbulziră. Se spune despre ei că trăiesc în peşteri şi că îşi mănâncă propriii copii atunci când recolta nu este bună. — Grohăie ca saxonii. Nu purtau însemne. Caii nechezară. Mulţimea din faţa noastră părea neliniştită. La naiba. Din 297 . ci doar piei tari şi cizme înalte. Înaintea noastră se întindea o privelişte cu adevărat înfricoşătoare. ne ajuţi? Ştiu că asta înseamnă să-ţi renegi cuvântul dat stăpânului tău. săbii şi scuturi scânteind în lumina soarelui. mă aşteptam să ne atace. În orice moment. i-am spus.acum. oare condusesem oamenii într-o capcană? Odo şi Daniel veniră spre mine. — Nu sunt saxoni. — Cred că voi reuşi destul de bine să fac parte din ea. spuse Daniel. nu suntem o gloată chiar aşa de rea. Baldwin. Pe o movilă înaltă de pământ. — Am fost la Antiohia şi Civetot. Cu toate acestea. ne aştepta o hoardă de războinici. în Cruciadă… Castelanul dădu din cap. Aveau părul lung şi murdar. Sunt nişte bestii. Să fi fost vreo trei sute. Şi prin mine la fel. şi ne priveau ieşind din pădure fără niciun fel de teamă. Daniel inspiră adânc şi zâmbi.

Odo îşi încercă ciocanul. Apoi doi călăreţi se desprinseră din rândurile lor şi galopară către noi. Dar părea la fel de rău. vor veni pe jos. Îi vedeam cum se uitau la noi. Doamne. m-am întors spre Odo. zise Daniel. Pentru un om din Languedoc. i-am spus. Toţi cei cu săbii în faţă. nimeni nu vorbi. Speram să dau o dovadă de curaj. cu inimile încordate. Dintr-o dată. — Tu eşti băşina aia mică şi curajoasă ce i-a condus pe 298 . Această ameninţare venise asupra noastră dintr-o dată. zise Daniel. — Vor să ne vorbească. Eu şi Daniel am mers călare între cele două armate.sud. — S-ar putea. Descrierea lui îmi dădu fiori. este o laşitate să nu o facă. Ridică din umeri. Taurul tună câteva cuvinte într-o franceză pe care abia o înţelegeam. fără să le pese că eram mulţi. Iată. Doar ne-am privit. — Păstraţi caii la urmă. i-am spus. — Vin cu tine. Dacă ticăloşii ăştia se năpustesc asupra noastră. Toţi se grăbiră în formaţie. Dacă mă mai asculţi. am răspuns. strângându-ne scuturile. Celălalt. Doi dintre mercenari aşteptau nepăsători să ne apropiem. Mercenari. — Mi se pare o zi destul de bună pentru a mă întâlni cu creatorul meu. în caz că ne atacă. ţine lancea. Mi-am luat sabia. Oameni de la munte. Unul era mare şi solid. — Sunt ai lui Stephen? l-am întrebat. mai subţire. Dar este recunoscut că îşi mănâncă propriii copii chiar şi când recolta e bună. — Pune oamenii să se împrăştie prin râpă. Apoi noi am rămas pe loc. — Mă duc eu. I-a mai folosit şi cu alte prilejuri. în tabăra celor din Languedoc se simţi mişcare. clădit ca un taur. Pe câmpie se aşternuse liniştea. zise Daniel. — Tu eşti bufonul Hugh? Cel cu lancea? — Da. În sfârşit. Timp de o clipă. rotindu-ne în cerc.

— Borée? zise cel mai tânăr. Am venit să ne alăturăm ţie. i-am spus. M-am uitat la Daniel şi am început să râdem. — Asta este o veste bună… Dar aţi ajuns prea târziu. Ridică sabia către trupele lui şi aceştia au izbucnit – înălţând săbiile şi suliţele – într-un chiot general. Ni s-a spus că ai opt picioare înălţime. Suntem duşmani de moarte ai blestematului ăla de Baldwin. — Dacă va trebui să ne luptăm. Apoi Taurul se uită înapoi spre mine şi ridică din umeri. Mercenarii mă măsurară din cap până în picioare. nebunule. Taurul pufni. Apoi se uitară unul la altul şi pufniră în râs. Acum ne îndreptăm spre Borée. aşa vi se va părea. 299 . Ne duşmănim de două sute de ani. — Bine. — Să ne luptăm cu tine? chicoti Taurul. — Ai noroc. Adică împotriva ticălosului de Stephen? Am încuviinţat din cap. Timp de un minut. Capitolul 129 Stephen era în odaia cu haine când Anne dădu buzna peste el şi îl găsi şezând pe un scaun şi decojind un măr. Abia dacă înţelegeam limba în care vorbeau.şerbi şi pe fermieri la răscoală împotriva stăpânilor lor? grohăi celălalt. într-un fel pe care nu îl puteam înţelege. rânji Taurul în barbă. — Ne-am ridicat împotriva crimei şi a opresiunii. — Nu pari aşa de mare. i-am răspuns. Treille a fost deja cucerit. mergem la Borée. cei doi languedocieni se apropiară călare unul de altul. Suntem duşmanii celor din Borée de trei sute de ani. Am auzit că vrei să ataci Treille.

ocupată cu scula lui. Anne suspină. se înclină. — Asta este vestea despre care credeai că mă va dezarma? Stephen căscă. zise Stephen ridicându-se. Se aplecă la urechea lui şi şopti: — Nu bufonul mă gândeam că te interesează. Şi nu te arăta ofensată. apoi muşcă din nou cu poftă din măr. o doamnă de la curte. Lui Stephen nu părea să îi pese. Da. vino. Sări. nu budoarul tău. — O.Annabella. trăgând violent pantalonii lui Stephen. stăpâne. — Acesta este apartamentul meu privat. de ce să nu hrănim nevăstuica? Anne i se furişă pe la spate şi îşi lipi mâinile de pieptul lui. se pare că îl urmează o armată chiar mai mare decât cea dintâi. chiar dacă aparenţa unei asemenea afecţiuni i se părea la fel de respingătoare ca şi când ar fi sărutat un şarpe. din moment ce masa este întinsă. zise el arătându-i umflătura din hainele lui. — Ce? Stephen se răsuci. Annabella se înecă. La vederea lui Anne. Că amărâtul ăla de nebun mărşăluieşte spre noi? De ce ar însemna asta pentru mine mai mult decât o muşcătură din acest măr? Dar. — Nu sunt ofensată. Cu lancea. Care este marea surpriză? — A venit un sol de la Sardoney. era aplecată peste el. — Deci. Annabella. spune-mi. Când stăpânul va auzi ce veste îi aduc. Se strâmbă nevenindu-i să creadă. s-a întors nevăstuica în mica ei vizuină? Anne râdea. Doamna îşi îndreptă hainele mototolite. O armată de suflete pierdute. Aduce vestea că micul tău bufon este pe drum. bărbate. apoi o şterse pe uşă afară. draga mea soţie. de 300 . Regret doar că te-am întrerupt de la o treabă atât de urgentă. îşi frecă mâna pe lângă scula lui. — O. nu te deranja. Ci cei o mie de oameni care vin cu el. doar ştiai foarte bine ce vei găsi aici. La două zile de aici. Anne îi aruncă o privire ascuţită. ca şi când ar fi vrut să ascundă dovezile. ne vom distra toţi văzând la ce dimensiune i se va reduce bărbăţia.

Am reţinut-o numai pentru propria ei siguranţă. — Nu. Sus pe deal. Stephen sări de la locul lui clocotind de furie. — De ce aş vrea să îi fac vreun rău. 301 . — De necrezut! Am atras blestemul asupra sufletelor lor ca să îl urmeze pe el. bărbate. Pe măsură ce ne apropiam. cu donjoanele ce ajungeau la cer – unde se afla şi Emilie. înarmaţi până în dinţi. — Dă-te la o parte din calea mea. şi o să-i strâng până când vor face câte un ou. trântind-o la podea. Se ridică îndreptându-şi tunica. nerăbdarea creştea: — Îi voi lua pe Stephen într-o mână şi pe găina aia mare a lui în cealaltă. O plesni pe Anne peste faţă. Aceea era faţada faimoasei catedrale. chiar între aceste ziduri. Iată-l. mulţumită ţie. striga un fermier înfuriat. având venele de pe frunte acum întinse. Oamenii arătau cu mâna. — Dacă îi faci vreun rău. Dacă mai ai vreo speranţă pentru nenorocita aia mică pe care o numeşti verişoara ta. Stephen… Anne se sprijini în palme. sufletul tău este cel blestemat. Nu ştii asta? Capitolul 130 — Priviţi. Şi mulţumită lui Baldwin. culoarea îi reveni în obraji. de un alb sclipitor. Apoi. cu acoperişuri albastre ca azurul se ridicau în soare. turnurile din piatră. şi el se potoli şi îngenunche. Ea nu tresări. draga mea soţie? Este parte din tine. Stephen o săgetă cu o privire de foc. Se mişcă de parcă ar fi vrut să o lovească din nou. şi castelul în care stătusem eu.eretici. În jurul nostru sunt destui complotişti care vor să ne facă rău. Castelul Borée! Deasupra dealurilor acoperite cu podgorii şi ferme. Stephen ridică mâna. nu îţi vei mai râde de mine. prinzându-i faţa tremurândă în palme.

Cavalerii care îl apărau erau de două ori pe câţi eram noi. vite nu se vedeau pe nicăieri. ca la Treille. Coloana groasă cuprindea oameni şi cai. Unii vorbeau chiar dialecte diferite. şi căruţe trase de boi greoi. Câţiva se grăbiră înainte. cu încărcăturile lor grele. Solia de întâmpinare…? Ce voia să spună cu asta? Pe măsură ce ne apropiam de oraş. mulţi dintre ei încurajaţi de victoriile sângeroase din Cruciadă. Peste tot. 302 . Cu cât ne apropiam mai mult. răzvrătiţilor. Sunteţi blestemaţi de Dumnezeu! — Uite ce aţi adus asupra noastră. fermele erau distruse şi părăsite. şi aruncătoare de pietre. şi bâte. Dar ameninţările ghiduşe şi înjurăturile încetau pe măsură ce ne apropiam de Borée. Trebuia să cucerim acest loc! Era protejat de cercuri de ziduri. cu atât mi se păreau mai înalte turnurile. se văicări o femeie cerând de mâncare. Haideţi.În spatele meu. fiecare păzit de soldaţi înarmaţi. — Plecaţi acasă. şi arcuri în spinare. în apropierea oraşului. Toţi lăsau în urmă un nor gros de praf ce părea să întunece cerul. ereticilor. Stephen nu voia să ne lase niciun mijloc de subzistenţă. pădurari şi fermieri. solia de întâmpinare vă aşteaptă. Aveau sape şi furci. oamenii începeau să arate spre ceea ce părea să fie un şir de cruci pe marginea drumului. cel mai mare pe care îl văzuseră cei mai mulţi dintre noi. Acesta nu mai era un muşuroi de furnici în frunte cu un duce care nu voia să îşi mânjească mâinile cu o bătălie. Croitori. dar cu platoşe şi coifuri asemănătoare. Spre cer se ridicau şuviţe de fum din căpiţele de fân şi carele cu grâne ce fuseseră arse. Se pregătea pentru un asediu. fiecare în portul lui caracteristic. pe care le luaseră de la Baldwin. şi catapulte. Acesta era un oraş. noua mea armată se întindea pe distanţă de o milă. Oamenii pe lângă care treceam nu ne salutau. Ne scuipau său îşi întorceau capul. Ştiam că aceeaşi încredinţare îşi făcea loc în sufletele tuturor: mulţi dintre noi vor muri aici.

Unii erau pătrunşi prin anus. — Îngropați-o. Erau cam treizeci. Era în zdrenţe. apoi am luat-o pe Elena şi am pus-o uşor jos. tineri şi bătrâni. mişcându-se încet. Sângele mi se opri.Cu cât înaintau. dezbrăcate de haine ca nişte târfe. ascuţită ca un cuţit. Am sărit de pe cal şi. am strigat. spunând ce le vor face ei celor din Borée. sufocându-se. 303 . Ochii mi se împăienjeniră. aproape incapabil să îi privesc. Dacă asta era Elena. Tot ce făcuse biata fată era să o fi servit pe stăpâna ei. unele încă în viaţă. Inima mi se opri ca şi la Civetot sau ca în raidul din satul St. cu sabia. ci trupuri. Nu erau cruci. gemând. Bărbaţi. M-am întors către omul din spatele meu. Era Elena. ţărani. am început să tai ţepuşa până când aceasta cedă. Şi femei. gemând. Capitolul 131 Ne-am continuat drumul şi am ajuns la un pod de piatră ce traversa râul de-a lungul periferiilor oraşului. Apoi am rămas pe loc lângă unul dintre trupuri. înfipte în ţepe lungi ce aproape le despicau. I-am ridicat capul în mâini şi m-am uitat la faţa ei albă. Alţii. ce i se întâmplase lui Emilie? Ce fel de avertisment îmi trimitea monstrul acela? Abia mai puteam să respir. cu atât feţele lor păleau. Furia îmi cuprindea pieptul. schingiuită. Cécile. printre şuviţele de păr pline de cheaguri de sânge. Solia de întâmpinare. Însoțitoarea lui Emilie. erau ţintuiţi cu capul în jos. Ce făcuseră amărâţii aceştia oare? Am trecut printre ei. — Daţi-i jos. şi mai rău. cu ochii sticlindu-le în agonie. Tăcerea se abătu asupra oamenilor care acum o clipă făcuseră zarvă.

Printre arcaşi se aşternu haosul. Este o adunătură de ţărani care nu poate face diferenţa între o bătălie adevărată şi o băşină. — Gloata asta o numeşti tu armată? strigă unul. Rămâneţi pe loc. Săgeţile şuierau spre ei. în turn au apărut arcaşi înarmaţi cu arbalete. Am oprit oamenii cam la şaizeci de yarzi distanţă. purtând hainele stăpânului lor. Patru oameni căzură imediat. cu verde şi auriu. El şi grupul său alergară curajoşi spre turn. lovit în coapsă. arcaşii duşmanului nostru dispărură. lovindu-se de scuturile lor. Câţiva dintre oameni. O clipă. ceilalţi se traseră înapoi. punându-ne la îndoială mărimea boaşelor. încă pătrunşi de grozăvia priveliştii pe care tocmai o văzuseră. Mai căzu unul. apoi i-am văzut cum coboară din turn şi fugiră cu arbaletele lor grele spre 304 . am strigat. Arcaşii noştri ripostară şi ei cu săgeţi aprinse. o vor avea! — Nu. Dar. în timp ce flăcările se întindeau. ghemuiţi sub scuturile din lemn. l-am auzit pe Alphonse strigând: — Dacă vor o bătălie. Acum. Când erau la numai vreo douăzeci de yarzi. Primul semn din partea duşmanului. — Vor să ne îndemne să facem ceva prostesc. gata să se lupte cu săbiile şi bâtele lor. îl ignorară şi se luară după soldaţii care îi sâcâiau. nu ne putem permite să mai pierdem oameni. el o luă din loc. Se vor retrage pe măsură ce înaintăm.Era păzit de un turn din piatră. Trei sau patru dintre cavalerii lui Stephen aşteptau aici călare. ţinându-se de gât. Au început să ne batjocorească. în pofida strigătului meu. Îşi ridică piciorul aşa cum se uşurează un câine. oamenii noştri erau prinşi. L-am văzut pe Alphonse ţâşnind şi scoţând un bărbat rănit dintre rânduri. Oamenii noştri începură se chiuie. Apoi una dintre săgeţile noastre lovi acoperişul din lemn al turnului. ne atenţionă Daniel. În spatele meu. Un rând de săgeţi a şuierat spre noi.

Oamenii noştri porniră în urmărirea lor. Se afla în încăperea întunecată şi rece din turn. În ultimele câteva ore. dar Alphonse îl pocni cu bâta. Deschiderea mică. Unul îngenunche. Soldaţii lui Stephen erau doborâţi de pe cai şi măcelăriţi cu bâte şi săbii. Alphonse trecu pe lângă mine şi aruncă o arbaletă într-un car. Până la ultimul. În rândurile noastre se auzi un chiot. abia dacă lăsa să pătrundă o rază de lumină de afară.zidurile oraşului. Îmi aruncă o privire pocăită. Nu ştia sigur dacă era zi sau noapte. Un urcior cu apă de băut şi o farfurie de mâncare din 305 . gata să tragă pe la spate o săgeată întrunul din oamenii noştri. ajungându-i la râu. A fost primul nostru atac. Ceva se întâmpla. în curând. cu Alphonse în frunte. făcută sus de tot în zid. târându-i pe cei morţi şi pe cei răniţi. Trupa noastră de salvatori se întoarse. Dar. arcaşii au fost făcuţi bucăţi. auzise hărmălaia iscată de soldaţi şi de carele grele ce erau trase de-a lungul zidurilor. ce îi fusese adăpost în ultimele zile. şi îi arătasem lui Stephen că eram aici ca să luptăm. Patru dintre ai noştri erau morţi. Mai mulţi au luat urma arcaşilor care se retrăgeau. au fost copleşiţi de numărul luptătorilor noştri. Inima îi spunea că toată această zarvă avea legătură cu Hugh. La început. pentru a se încălzi. aşa-i? Capitolul 132 Emilie se acoperi mai bine cu pătura. care sau luptat cu curaj. adunând totodată arbaletele şi armele lăsate în urmă. şi-a dat seama că eram furios. au fost întâmpinaţi de cavaleri călare. — Nu aş putea face diferenţa dintre o bătălie şi o băşină zdravănă. Deşi eram uşurat să-l văd teafăr şi m-am abţinut să îl dojenesc pentru nesăbuinţa lui.

o măcina în nopţile de singurătate. soldaţii în uniforme verde cu auriu se agitau pe metereze. Maşini de luptă! Emilie aruncă pătura de pe pat. Dedesubt. Întinse gâtul pentru a putea vedea peste marginea ferestrei mici. I se umplu inima de bucurie. lăsase deoparte orice onoare şi respect pentru lege.care consumase numai jumătate stăteau pe o masă lângă ea. Tremurul maşinăriilor mari ce erau împinse la locul lor. Se auzea un freamăt în depărtare. odioşii lui tafuri. Ceea ce se petrecea afară era o privelişte ce îi tăie răsuflarea. Trebuia să ştie ce se întâmpla. Pentru a o reţine. — Nu veni. cât vedeai cu ochii. Hugh… nu veni. Emilie se întinse şi mai mult. se ruga ea în şoaptă. Blestemat fie edictul lui Stephen! 306 . Pregătiri de război. Şi orice simţ al raţiunii. Apoi ridică o banchetă şi o puse pe masă. Dar astăzi ceva era schimbat. cu arme. arcaşii şi maşinile lui de ucis. împreună cu câteva din cărţile şi broderiile ei. cuibărită în sufletul ei. Îşi pregătea armata. Cai. strigăte. O mulţime imensă de oameni dincolo de ziduri. Da. Dar grija pentru Hugh. În haine ţărăneşti. nu avea poftă de mâncare şi nici chef să citească sau să croşeteze. Hugh… Stephen nu va îndrăzni să îi facă ei niciun rău. Stephen era un câine hăituit de lăcomie. În copilărie se jucase de-a „regele dealului“ cu băieţii. boi şi arbalete. Şi voci aspre în apropiere. apoi pe banchetă şi se ridică pe vârfurile picioarelor. Te rog. O armată întreagă. dar îl va ucide pe Hugh cu cruzimea unui copil care smulge aripile unei muşte. între zidurile interioare ale castelului Borée. Zgomotul de afară devenea din ce în ce mai copleşitor. Emilie se înfăşură în pătură şi trase masa în dreptul ferestrei. bătaia neîntreruptă în lemn. Se urcă pe masă.

cu faţa spre Borée. Ar fi vrut să strige din toţi rărunchii. Da. uitându-ne peste planurile de asediu. şi a strigat. Fiecare ţăran din păduri! Apoi. Era posibil? Inima aproape că îi sărea din piept. a făcut cu mâna. înaintând călare în sunetul clopotelor de la biserică. Aruncătoarele de pietre. Stătea acolo cu aceeaşi tunică pe care i-o croise ea însăşi. pe pod apărură doi preoţi. am împins maşinile noastre de război chiar sub ochii soldaţilor lui Stephen. dar ştia că era mult prea departe şi nu ar fi putut să o audă. când afară se auzi un strigăt. şi altele mai mici. Capitolul 133 În dimineaţa următoare. Se pomeni chicotind fără să îşi dea seama. Totuşi. Am ieşit în grabă şi am văzut că toţi se repezeau să pună mâna pe arme şi arătau spre porţile oraşului. În timp ce se deschideau porţile. Nu se putea abţine. mai departe de trupe. şi a chiuit. şi adăposturi umezite care să îi protejeze pe oamenii noştri de ploaia de săgeţi şi de smoală topită. Am început să construim turnuri din lemn la fel de înalte ca şi zidurile exterioare. 307 . altceva îi atrase privirea. Părea că toţi cei care mărşăluiseră cu Hugh erau acum aici. urmate de carele pline cu bolovani uriaşi.Începu să râdă. Venise clipa! Ne aşteptam ca în orice moment să iasă o trupă de soldaţi cu însemnele verde cu auriu şi să se năpustească asupra noastră. Se ridică pe vârfuri atât cât putu de mult. un cap cu părul roşu ca focul. Eram în cortul lui Daniel. ca şi când ar fi ştiut exact unde se afla ea – era Hugh. bârne imense făcute din trunchiuri de copac. Podul era coborât. cu corzile întinse.

iar la cingătoare îi atârna sabia grea. ai cea mai bună şansă să te afli pe poziţii de egalitate cu preoţii din Borée. când la lance. Făptura lui mă făcu să mă înfior. Apoi. — Mai curând. Şi. Stephen trase de frâiele armăsarului. Mâinile îi erau acoperite de mănuşi din oţel. zise Daniel. după el. măsurând distanţa dintre el şi arcaşii noştri. I-am găsit şi lui un cal. 308 . Capitolul 134 — Vrea să vorbească. privind când la mine. Bertrand Morais. — Nu uita. de cruciat. Mi-am pus tichia de bufon. Stephen a aşteptat să ajungem într-un anumit loc. Ai fi un prost. Ne ocoli. Stephen însuşi. Pe pieptul platoşei din zale se vedea însemnul lui: dragonul. Şi. ca şi când numai prezenţa lui ar fi fost de ajuns pentru a-i face pe toţi cei de pe câmp să îngenuncheze. un nobil cu armura de luptă. zise Odo. Plin de ură. Apoi. îi urmă. Îi foloseşte pe preoţi ca pe o flamură albă. călare pe un armăsar alb. Daniel? Vrei să ai privilegiul să vezi un duce cum face în pantaloni? Am încălecat pe cai şi am pornit la drum spre jumătatea de teren neutru ce despărţea cele două tabere. Zâmbi amabil. vrea să îţi întindă o cursă. Am luat-o înainte. mi-am găsit calul şi l-am strigat pe părintele Leo: — Vino. părul negru îi atârna lung şi slinos. — Deci tu eşti laşul dezertor care ridică oamenii împotriva stăpânilor lor în numele unei erezii. Nu purta coif. abia aşteptam să dau ochii cu acel ticălos. îşi îndemnă propriii companioni să mă întâmpine. nu îşi opri calul. Sunt un nebun. castelanul lui Stephen.După un răstimp. Când ajunse la noi.

Mă îndoiesc că ar pleca acasă chiar şi la cererea mea. zise Stephen.— Iar tu eşti ticălosul care mi-a ucis soţia şi copilul. Fiul meu. Plecaţi acasă. Vreau să plăteşti despăgubiri fiecărui bărbat. Nu are nimic împotriva ta. Am întins lancea. Toţi. şi să ne înfruntăm. am spus. Sunt Hugh De Luc. rebel. — Iar tu ai? Bufon. doar eu şi el. desigur. va fi nevoie de mai mult de un sobor de preoţi pentru a te salva. Soţia mea a fost Sophie. — Izbăvirea sufletelor lor nemuritoare nu contează deloc pentru ei? interveni unul dintre preoţi. dacă încă un suflet drag ţie ar avea aceeaşi soartă. Ridici oamenii în numele unei relicve sfinte ce aparţine Bisericii şi. — Oamenii aceştia sunt aici de bunăvoie. se numea Phillipe. — Ce păcat ar fi. M-am înclinat în faţa preoţilor: Cu tot respectul. eretic… Cum ar trebui să îţi spun? — Hugh. să aflăm despre arborele genealogic al familiei tale. Ducele se uită la acoliţii lui ca şi când s-ar fi abţinut să nu râdă. M-am întors către oamenii noştri. i-am spus. Vreau să o trimiţi pe lady Emilie la mine. 309 . femeie şi copil pe care i-ai ucis în căutarea acestui lucru. — Suntem toţi încântaţi. — Am auzit că ai fi amuzant. care nu a apucat un al doilea an de viaţă. Vrei ca un lord să fie un grăjdar. — Dacă îi faci vreun rău. Vreau să recunoşti nedreptăţile pe care le-ai făcut. Dar acum mă amuzi şi pe mine. Puneţi armele jos. Hugh? — Ce vreau? O parte din mine ar fi vrut să îl tragă de pe cal chiar acolo. rişti sufletele a o mie dintre ei. cu toate acestea. Lupta s-a terminat. am răspuns. acum. Lady Emilie s-a întors aici de bunăvoie. Hai să vedem. Mi s-a promis că ducele vă va cruţa sufletele. Mi-am îndemnat calul să facă un pas către el. — Nu ştiu. Furia mă strângea de gât. dar ce vrei de aici. din dragoste şi recunoştinţă faţă de stăpâna ei. privindu-l drept în ochii reci şi aroganţi.

Cuvintele mele răsunară peste câmpie. lordule. Daniel? I-am aruncat o privire lui Gui zâmbind. va fi scăldată în sânge de mâna ta. Ai văzut soarta satelor şi-a oamenilor care deţineau ceea ce voiam eu. M-am întors din nou către preot. tot ceea ce ţi-am descris ar putea fi evitat. precum ereticii. te afli în pragul unei băi de sânge. Ca să te vadă cum te pleci în faţa lor. aş spune că eşti un mincinos. — Ştii că dacă mă întorc cu asta. nu de a mea. Iar în ceea ce îi priveşte pe oamenii tăi. Problema este că oamenii mei nu s-au adunat aici pentru lady Emilie. ci pentru simplul fapt de a vedea nelegiuirile tale pedepsite. — Atunci. Stephen. ce părere ai. ca nu cumva să dezamăgim. Ţi-ai primi mica târfa şi ai putea să te duci cu ea până la capătul pământului. ne vom asuma riscul pentru sufletele noastre. chiar fără să i-o cer eu. — Şi dacă aş spune că lady Emilie se află aici tot de bunăvoie? şuieră Stephen. Stephen rânji. Între timp. — Foarte ispititor. 310 . dacă va avea loc. cu tot respectul pentru episcop. dar nici măcar un singur om nu se mişcă. Stephen pufni în râs. Că este alegerea ei să rămână. — Suntem pregătiţi. — Să ştii doar că eu nu voi fi la fel de blând cu voi cum a fost blegul de Baldwin. Asta este oferta mea. voi avea grijă ca sufletele lor să fie salvate. Apoi îţi voi da lancea. Chiar şi Dumnezeu îşi va întoarce privirea! — Atunci. bufonule. smucindu-şi calul. din partea mea. Apoi îşi aruncă privirea spre lance. — Bufonule. Bătălia asta. i-am răspuns prefăcându-mă a cântări oferta lui. Ar trebui să avem grijă să pornim această bătălie cu burţile pline. Îţi voi arde inima din pieptul tău de trădător. Veţi fi atârnaţi cu capul în jos. Sau un prost fără leac. zise el. Să te aştepţi la aceeaşi soartă. Noul tău castelan poate să îţi spună. toţi… şi măruntaiele vi se vor scurge pe faţă spre pământ. Ca să te vadă plătind pentru crimele tale. pierzi timp preţios pe glume. Am ridicat din umeri.

la numai două sute de yarzi de zidurile ce înconjurau Borée. atenţi la ziduri. în aşteptare. Arcaşii şi-au strunit arcurile. ca o bucată de sticlă lovită cu o bâtă. Atunci. aşteptau un semn. pregătindu-şi armele. O mie de oameni. strângând de furca lui enormă. Într-o oră. domnule. În orice clipă. — La ce te gândeşti acum? întrebă Odo. — Şi ai mei la fel. — Că Emilie este dincolo de aceste ziduri… Dar tu? — Că sunt cele mai înalte afurisite de ziduri pe care leam văzut vreodată. Capitolul 135 Armata noastră a rămas pe loc. — Înţeleg de ce curtenii te îndrăgesc. Am tras aer în piept. şoptind ultimele rugăciuni. Fierarul ridică din umeri. doar o tăcere apăsătoare ce plutea ca o ceaţă între cele două armate.— Aş putea să o iau foarte uşor. În depărtare. Îţi voi răspunde. i-am spus. Nu se strigau cuvinte grele dintr-o parte în alta. săgeţile au fost înmuiate în ulei. Unii purtau nişte scări ca pe nişte cruci. apropiindu-i sabia de faţă. la un simplu semn de-al meu. Arcaşii mei tear putea tăia în două. Dădu pinteni calului şi se îndreptă către poartă. către noi. se putea auzi ciripit de păsări. Stephen trase de frâiele calului şi râse. Pregăteşte-te. Dumnezeu ar trebui să hotărască. — Crezi că mi-aş pune în joc demnitatea numelui meu. tăcerea încordată putea să fie spartă. Apărătorii lui Stephen au împânzit zidul cu arcurile îndreptate în jos. din moment ce deja l-ai terfelit numai pentru a ajunge atât de aproape de ea. Odo se aplecă spre mine. ştii bine. fie şi pentru o comoară ca această lance? — Nu ar trebui să ţi se pară atât de greu. bufonule. Un fir de păr tremură pe nasul lui Stephen. la şirul de apărători îmbrăcaţi în verde cu auriu. 311 .

de dincolo de ziduri. în acelaşi timp diabolic şi neruşinat. nu-i aşa. Ai timp să asculţi? Mi-am ţinut ochii aţintiţi spre poartă. Faţa părea să se holbeze la mine. Mi se strânse stomacul. Fierarul corpolent scutură din cap.— Unul dintre cei din Languedoc mi-a spus una bună. Apoi îmi dădu un cot şi rânji. Urechile îmi bubuiau asurzitor. strigă cineva. băiete? Asta este tot ce poţi face…? Uite aici!“ Am ieşit din rând şi am îngenuncheat lângă rămăşiţe. Proiectilul se lovi de pământ şi se rostogoli oprindu-se la numai câţiva paşi de locul în care mă aflam. — Nu ştiu. Aşa te vreau. Toţi erau pregătiţi. stă drept şi ridicat în aşternut. Odo mormăi: — A. — Pregătiţi-vă! Vine. Aproape că mă aşteptam să îmi facă cu ochiul. are pielea roşie şi poate face chiar şi o măicuţă să plângă? M-am uitat la trupe. Avea un rânjet. — Dacă pui problema în felul ăsta… Mi-am aplecat capul către el. Norbert! Ochii lui mă priveau cum o făcuseră în acea primă zi. Se simţi forfotă între rânduri. Deodată. — Nu ştii? Ce fel de rahat de bufon eşti? E de mirare că încă îmi mai încredinţez viaţa în mâinile tale. Am ţipat de scârbă. oamenii arătând spre un obiect ce cobora spre linia noastră din faţă. este o ceapă. — Dacă trebuie… — Ce are păr dedesubt. Se auziră murmure. un bubuit de catapultă rupse tăcerea şi un proiectil negru se ivi pe cer. Ochii se retrăseseră în momentul morţii şi mi se păreau familiari. dincolo de orice îndoială. pe asta o ştii. Avea trăsături umane… păr ars şi însângerat… ochi bulbucaţi şi rotunzi ieşiţi din orbite. Nenumărate imagini cu tot 312 . Atunci. când Emilie mă dusese în camera lui. „Te-am păcălit.

am strigat. oameni buni. Optzeci de yarzi. Urmat de un al treilea. acum este momentul! Apoi. Alţii alergau de colo-colo cu găleţi. 313 . Acum. lănci şi arcuri. Săriră bucăţi de piatră. cu atât zidurile se făceau tot mai mari. unde aprindeau focuri mici. zguduind posturile de pază şi aruncând trupurile şi armurile ca pe nişte lucruşoare neînsemnate. — Acum. Dar. Cu cât ne apropiam mai mult.ceea ce se schimbase de când plecasem de acasă pentru prima dată îmi treceau prin faţa ochilor. ţinându-se de părţile de trup lovite. iarăşi catapultele. Mirosul de gudron şi de carne arsă sufoca aerul. Unele s-au lovit de ziduri. amândouă izbind zidul la înălţime. şi scântei. îmi aminteau de caii ce nu voiau să fie opriţi. poate pentru prima dată. aşa cum stăteau în aşteptare. Un bolovan imens porni spre cer şi apoi se prăbuşi cutremurând pământul şi izbind poarta principală. Apărătorii se chirceau. Am ridicat braţul. Bubuitul încetă în sfârşit. de această dată cu o încărcătură de smoală topită. Capitolul 136 Primul sunet al bătăliei fu vuietul catapultei. Atacaţi! Oamenii noştri alergară către ziduri ca un val uriaş de oţel – săbii. M-am uitat la oamenii mei care. stingând flăcările. Apoi. am crezut în ea. am văzut că zidul era încă în picioare. — Libertatea voastră se află în spatele acelor ziduri. strigătul meu fu înăbuşit de urletele a o mie de oameni care s-au năpustit urlând spre zidurile cetăţii Borée. înfigându-se în apărătorile din lemn. după ce praful se împrăştie. Încă un bolovan şuieră spre cer. unii urlau de durere. un val de săgeţi aprinse. Ceea ce vă aparţine se află între acele ziduri. altele cădeau la pământ fără să fi provocat vreo pagubă. Apoi. Am ridicat lancea sfântă şi. şi pământ.

I-am văzut pe Odo şi pe Daniel. M-am împiedicat de unul dintre languedoci. Înaintarea noastră rapidă se domoli până când am ajuns să ne târâm. Oamenii cădeau în genunchi. aşteptând să venim în bătaia armelor lor. De deasupra noastră cădea o ploaie de săgeţi. Oamenii care înaintau ne împingeau din spate. cu ochii bulbucaţi. Cincizeci de yarzi… Apoi. urlând de durere şi rugându-se. Trebuie să cuceriţi zidul.Şaizeci de yarzi… Se puteau distinge feţele apărătorilor – gata să ne atace. La stânga mea. — Aduceţi pisicile. chircit la pământ. l-am auzit pe Daniel strigând. Pisicile înalte fură aduse în faţă. şi pe Georges în prima linie a atacului. Ca răspuns. Războinicii noştri se poticniră. strigătul: „Trageţi!“ Săgeţile şuierară în jos de la înălţime. Se apucau cu mâinile de părţile neacoperite. Sub acest adăpost. Arcurile trăgeau acum chiar de deasupra noastră. Un bărbat de lângă mine. S-au aruncat zeci de arcane peste ziduri. iar şi iar. Oamenii se căţărau. în timp ce peste noi se prăvăleau valuri de smoală topită. încordaţi. care nu purta 314 . Apărătorii se străduiau să îi împingă înapoi. Cei din faţă încercau să se urce pe ziduri. am strigat. Urletul nostru de luptă fu înlocuit de strigăte de durere. cu o săgeată ieşindu-i din genunchi. urmate de urlete şi de miros de carne arsă. împroşcându-i cu sânge din rănile deschise. Unii apărători se apucau de piept. se zbătea un bărbat cu o piele de oaie pe el. ţinând ambele capete ale unei săgeţi care-i străpunsese faţa. Pentru moment. icneau şi cădeau urlând de pe metereze. dar erau întâmpinaţi cu catran topit şi cu săbii. bărbaţii loveau poarta cu o bârnă. ne-au ferit de catranul topit. urmate de gemete şi horcăieli de moarte. Cădeau în braţele celor care veneau din urma lor. se agitau săbii. Apăraţi-vă cu scuturile. dar am continuat. deodată. cu piepturile şi gâturile străpunse de săgeţi. La douăzeci de yarzi de zid. — Nu vă opriţi.

Una dintre pisici se sfărâmă sub greutatea lor. am văzut că vârful turnului se prăbuşise. Unde era Odo? Aceia dintre oamenii noştri care reuşiseră să se urce pe scări erau împinşi înapoi sau se străduiau să îşi facă loc tot înainte. fu izbit de o săgeată chiar în creştetul capului. La mai mulţi yarzi distanţă. Din spate. începând să urle atunci când îşi dădeau seama că erau prinşi în capcană. — Unde este băutura? întrebă unul care îşi pierduse minţile. iar trupurile sfârtecate cădeau ca nişte crengi. Se ridică un fum gros şi. — Odo! am strigat. trăgându-l pe adversarul său peste zid. o voce strigă: „Fereşte!” Un val imens de pietre se prăbuşi peste noi. Nu aveam nici cea mai vagă idee dacă învingeam sau eram pe cale de a fi făcuţi una cu pământul. catapultele continuau să lovească poarta şi turnul imens. Apoi. apoi Odo câştigă. dar a fost în zadar. Oamenii se ascundeau sub scuturi. săgeţile cădeau cu o forţă ucigătoare. smoală şi sânge. În învălmăşeală. Am văzut cum voinţa oamenilor începea să cedeze. conducând atacul. îşi înfipse sabia în piciorul fierarului. 315 .coif. urla un altul. ajută-mă. apoi a căzut pe spate izbindu-se de zid. spre zid ca să ajung la el. L-am văzut apucând de tunică doi soldaţi din Borée. l-am văzut pe Odo căţărat pe o scară. strivit de o mulţime de oameni. am pierdut legătura cu toţi cei pe care îi cunoşteam. De sus. erau acum pline de noroi. Am înţeles că pierdeam. dar vuietul bătăliei făcea ca strigătele să nu se poată distinge de la unul la celălalt. Apoi apăru un altul şi. Am încercat să îmi fac loc prin mulţime. Urletele şi groaza domneau peste tot. — Doamne. ţinându-şi într-o mână celălalt braţ. alergând. după ce acesta se împrăştie. Îşi încleştase mâinile pe lancea unul cavaler şi se lupta cu el. altădată strălucitoare ale castelului Borée. Zidurile. prinzându-i sub ea şi pe cei cu bârna.

primele rânduri. tuşeam în mijlocul unui nor de praf. Pământul era acoperit de cadavre. nu soldaţi. Oamenii au început să îşi împingă propriii tovarăşi înapoi. Nu îmi venea să cred ce pierderi suferiserăm. strigă cineva. în timp ce oamenii o luau la goană ca să îşi salveze vieţile. dintr-o dată fără apărare. altminteri veţi fi striviţi. Oamenii de pe ziduri chiuiau.— Turnurile înseşi se dărâmă. Nu îi puteam opri. Ceea ce odată fusese o câmpie înfloritoare era acum o mlaştină de sânge. — Înapoi. Prietenul meu cel mai bun era încă acolo. Daţi-vă înapoi. Ochii mă usturau de la fum. Dar nu erau turnurile. cât mai departe de ziduri. Apoi. Am încercat să îl zăresc pe Odo. Nici Odo. L-am văzut pe Georges şchiopătând. Am cercetat câmpul şi m-am uitat după Odo. Dinspre apărători se auzi un strigăt de bucurie. Nici măcar un om nu trecuse zidul viu. înapoi! se auzeau de pretutindeni strigătele de panică. şi ţesători. Soldaţii lui Stephen răsturnau peste margini care cu pietre grele. Oameni în toată firea plângeau şi bolboroseau rugăciuni. Neliniştea mi se cuibărea în stomac. Trăgeau cu săgeţi în tot ce mişca. în timp ce săgeţile îmi şuierau pe lângă cap. şi Daniel la fel. ieşind din bătaia săgeţilor. M-am întors înapoi către castel. răniţi care mureau repede. 316 . În sfârşit. m-am împleticit înapoi. — L-aţi văzut pe Odo? i-am întrebat. Dar fierarul nu era de găsit. amândoi albi ca nişte stafii. Dinspre câmp se auzea un geamăt îngrozitor. sprijinit de umărul lui Daniel. Au clătinat din capete şi au mers mai departe şchiopătând. Oamenii fugeau mâncând pământul. — Rămâneţi! am strigat cu toată puterea. — Nu renunţaţi la luptă acum! Nu cedaţi teren! Dar am înţeles că pierdusem. căzură. Niciunul. Erau fermieri şi tăietori de lemne.

M-am uitat în ochii lui. — L-a văzut cineva pe Odo? am întrebat pe cei din jur. atunci acela este el. că probabil că s-a pitit în spatele zidului ca să fure o bucată din cel mai fin mied al lui Stephen. Poate mai mulţi. Stephen ar putea să îşi trimită călăreţii la noapte. sleiţi de puteri. aşa cum eram toţi ceilalţi. Dumnezeu ne-a dat tuturor câte 317 . — Oameni buni.Capitolul 137 Pierduserăm! Alphonse îşi trânti sabia la pământ. duceţi-i pe ceilalţi acasă. — Castelanul are dreptate. Se lăsa întunericul. — Astăzi au murit mulţi. Dacă vreunul ar fi în stare să se întoarcă. Oricât de întemeiat ar fi fost avertismentul lui. Luptătorii noştri se aşezară în jurul focurilor. ungânduşi cu salvie rănile deschise şi arsurile. Plecaţi. În Languedoc se spune că o adevărată bătălie nu este adevărată decât dacă se varsă ceva sânge. incapabil să vorbească. Taurul se uită la mine jignit. zise în sfârşit Georges. Din fericire. Îl cunoşteam pe Odo de când eram un băieţaş. — Da. — Oamenii tăi au dat dovadă de curaj când au hotărât să ni se alăture. încuviinţă Alphonse încercând să pară optimist. — Cine a zis ceva de plecat acasă? rânji el. trebuie să rămâneţi pe poziţii. strigă Daniel. Alois şi Georges abia dacă dădură din cap. Georges se aruncă la pământ. Nu ne mai putem permite să pierdem niciunul. suspină Daniel. vlăguit. Vă eliberez de promisiune. dar şi faţa lui era la fel de tristă ca a oricui. Dar acesta nu este războiul vostru. încuviinţă Taurul. Părintele Leo se străduia să îi consoleze pe toţi. alţii îi mulţumeau lui Dumnezeu că erau încă vii. Era a-atât de ap-proape. Unii îşi plângeau prietenii. părea la o mie de mile distanţă. — Este un luptător. căci mantia lui neagră oferea un pic de intimitate. Treizeci dintre oamenii mei au murit. întinzând o hartă a castelului Boree.

veselia încetă. nu? — Ai strâns multă ură. — Eu am fost crescut să cultiv grâu. ce facem acum? M-am uitat la oameni. prietene. Barba lui brună şi stufoasă era plină de Dumnezeu ştie ce. O siluetă uriaşă se apropia şchiopătând. Stephen şi-a pârjolit propriile pământuri. la naiba. Băiatul meu. Toţi am izbucnit în râs. La început. am crezut că era o iluzie. se vor prăbuşi. Ne-am ridicat toţi privirile. Fierarul corpolent şchiopăta spre focul nostru. Ştii foarte bine că un asediu nu se hotărăşte într-o singură zi. nu să fiu soldat. Georges ridică din umeri. Dar mâine ai putea să fii tu cel care zace gemând acolo. în curând. Taurule… Odo. Tu ai fost în Antiohia. oricum unul nu e bun decât la scărpinat boaşele. — Vom continua să lovim zidurile. insistă Daniel.două braţe dar. continuă Daniel. Apoi. Nu veni decât tăcerea. — Continuăm lupta. Pielea lui Odo era jupuită şi plină de sânge. Mai devreme sau mai târziu. spuse Georges. Stephen ne-a masacrat oraşul. În sfârşit. Am întâlnit privirea lui Odo şi am văzut oroarea cu care 318 . Georges se ridică de la pământ. Hugh. Alo. vom primi şi veşti de la rege! — Este toamnă. zise Alphonse. — Deci. Părintele Leo interveni: — Poate. La ce ar servi sacrificiul lor dacă ne-am întoarce acum? — De a cui moarte vorbeşti tu acolo? lătră o voce din întuneric. Dar toţi am făcut o alegere. nu sunt la fel de bine fortificate… Le-am putea lovi cu catapultele noastre toată ziua. aşteptându-le răspunsul. Nu au putut să-şi facă provizii de hrană şi apă pentru toată iarna. Trebuia să îi întreb: — Este cineva de acord să acceptăm condiţiile impuse de Stephen? M-am uitat în jur. la fiecare chip. — Sfinte Dumnezeule! Morarul scutură din cap. De-a lungul râului. Toţi am pierdut pe câte cineva. De aceea am venit aici. Prietenii tăi.

cum zâmbeam nevenindu-ne să credem. Nu contează. oamenii ajungeau la metereze numai pentru a fi îndepărtați şi ucişi. Cineva îi puse în mână o cană pe care el o goli dintr-o singură înghiţitură. speranţa în izbândă scădea. l-am îmbrăţişat cu căldură. am lovit Borée iar. sleit de puteri. Suspină. Ridică din umeri la privirile noastre prostite. Aveţi ceva de băut? În sfârșit. De la rege nu venea niciun răspuns. — Ce dracu’ ţi-a luat atât de mult? — A fost al dracului de greu să îţi faci loc printre rahaţii ăia în verde şi auriu care au căzut peste mine. Mă temeam că nu vom putea cuceri oraşul. iar rana îl făcu până şi pe Taur să se strâmbe. Dădu din cap. Zelul nostru începea să se domolească. sâsâind de durere. Apoi se uită la noi. Atac după atac. Capitolul 138 În zilele următoare. Cele mai groase bârne loveau porţile. Nu mai era nevoie decât de un raid al cavalerilor săi asupra trupelor noastre demoralizate şi am fi fost terminaţi. că nici măcar nu eram în stare să mă ridic să îl îmbrăţişez. Catapultele noastre izbeau zidurile cu bolovani grei. Cu fiecare atac respins. Trupurile tovarăşilor noştri formau grămezi mari de-a lungul zidurilor. — Păi… Odo îşi întinse piciorul. iar unul dintre picioare îi sângera. m-am ridicat. Luă a doua cană şi o turnă peste rană. l-am bătut pe spate. Eram atât de obosit. cerând o alta. Mâncarea şi apa de băut se împuţinau. I-am adunat pe comandanţii noştri la grânarul pe care îl 319 . nu? Ne-am holbat şi noi la el. prea bine fortificat.se confruntase. cu pielea jupuită. Îi simţeam umerii largi încordaţi. şi iar. Mi-am dat seama că pe asta contase Stephen. O să le tăbăcim fundurile mâine. — A fost o zi proastă. Era prea puternic. Braţele îi erau pline de arsuri.

Toţi. la naiba. Hugh? — O să cucerim acest oraş. — Şi noi. 320 . Taurul se uită la mine cu îndoială. — Şi le veţi primi. Falca lui Odo se lăsă. — Atunci.foloseam pentru sfat… Oamenii erau îngrijoraţi. cu vocea înviorată. Mulţi prieteni fuseseră lăsaţi pe câmpie. am declarat. am spus în sfârşit. Care este planul tău. Hugh. uitându-mă în ochii lui Odo şi ai lui Alphonse. Veţi avea şansa pe care au căutat-o prietenii voştri care au fost făcuţi bucăţi. Stăteam în mijlocul grupului. — Să renunţ? Să îl las pe ticălosul ăsta să câştige? Nu am răspuns. sunt bufon… Şi. chiar general dar. Ne-am câştigat meritele. vreau să îi iei… în noaptea asta. Dar sunt dispus să te ascult. — Nu sunt sigur că mi-aş încredinţa bucuros viaţa acestei revelaţii. Hugh. M-am dus către cel din Languedoc. Se uită la mine ca şi când ar fi încercat să înţeleagă. dar nu în calitate de soldaţi. Taurul scutură din cap. ca bufon. Lui Emilie trebuie să îi cerem socoteală pentru asta. Am încercat să fiu soldat. Spune-ne despre ce e vorba. — Da. M-am întors şi i-am privit pe fiecare în ochi pentru a le mulţumi. zise mohorât. chiar şi pe a lui Daniel. câţi oameni mai ai? — Două sute. şi tu să îţi iei oamenii. Pe fiecare chip se citea dezamăgirea. şi să pleci din tabără. văzându-i dezamăgiţi şi furioşi. din câţi au fost. — O. nu ca să fugim. de fapt. Încă un pretext din acela afurisit. — Am venit de departe ca să luptăm. Am dat din cap. — Taurule. protestă Alois. Se holbau la mine. aşa este. între nedumerire şi îngrijorare. Şi cei din Morrisaey… Alois. nici Carol cel Mare nu m-ar putea învinge. Taurul şi Alois au înmărmurit.

a isprăvi cu gloata asta de tăietori de lemne şi fermieri era ca şi cum ar fi făcut puţină curăţenie. La strigătul pajului său. cum stă de parcă încă ar mai avea ce să comande. Cu lancea! Pentru oamenii lui. Şi. în fruntea lor. repede. Rămăseseră doar câţiva amărâţi. nu putea înţelege dorinţa lor de a muri. stăpâne. aproape la jumătate. scrâşni Morgaine. de două săptămâni. cu braţele cât picioarele boilor şi cu hainele lor din păr de cal. Cu numai câteva minute în urmă. În plus. la fereastră. Dormise singur. ducele se trezise într-o dispoziţie foarte proastă. Stomacul lui gol se umplu de bucurie. laşii au renunţat. Ţi-am promis asta. Băiatul avea dreptate! Rândurile rebelilor se subţiaseră. stăpâne. — Aşa am spus. ce putere crezi că mai au? Castelanul examină câmpul. se grăbi spre fereastră. Toţi pe jos. tot acolo. Rebelii se dovediseră mult mai rezistenţi decât socotise el. cocoşul în verde şi roşu însuşi. Bertrand. Gloata a fugit. — Ai spus că atunci când se va ivi ocazia.Capitolul 139 Stephen se pregătea să înfulece o bucată de şuncă la micul dejun. fugiseră. castelanul. Stephen dezvălui un rânjet de bucurie. Anne se mutase în apartamentele doamnelor. — Sunt aproape trei sute. Nu ar trebui să fie foarte greu să îi încercuim cu 321 . care stăteau adunaţi ca nişte găini gata să îşi piardă capul. Uită-te la cocoşul ăla fudul. când pajul lui strigă: — Priveşte. Veniseră asupra lui val după val. chicoti Stephen. urmat de Morgaine. Bertrand. Spune-mi. Blestemaţii aceia din Languedoc. — Uite. nebunul va fi al meu. în toată splendoarea lui. În încăpere dădură buzna ajutoarele lui. cu arme puţine.

Gândurile mele nu s-au îndepărtat niciodată de acest trofeu. Morgaine are dreptate. Cum îţi sună asta. nu? Ai auzit sfatul castelanului. galopând pe două şiruri. Castelanului i se strânse stomacul. stăpâne. Acum se pare că le voi avea pe amândouă. Chestia asta cu predatul… Nu mi-a plăcut niciodată foarte mult. Oamenii aceştia şi-au lepădat deja sufletele. Ştiam că până şi cei mai puternici 322 . Apoi.călăreţii noştri şi să îi obligăm să se predea. Nu-i aşa. Lancea nenorocitului încă îţi mai dă dureri în coastă. am auzit tropote de copite grele pe podul coborât şi am văzut oameni în armuri călare pe armăsari uriaşi. — Lancea sfântă sau demnitatea mea – aceasta a fost alegerea lui. Nu la asta m-am gândit. neştiind la ce să ne aşteptăm. Capitolul 140 — Priviţi! Un strigăt de alarmă străbătu rândurile. Porţile oraşului se deschiseră dintr-o dată. ce mai aştepţi? Stephen îl lovi în piept. interveni Stephen. castelane? Şi Morgaine… încă ceva. îi întrerupse Bertrand. Ia-i pe cavaleri cu tine. stăpâne. Toţi ochii erau aţintiţi într-acolo. — Atunci. — Stăpâne. — Lancea sfântă. nu? Ochii lui Stephen se luminară. Nu mai are niciun sens să le lăsăm să bântuie pe lumea asta. — Ştii. Sunt gărzile castelului nostru. I-am face un serviciu lui Dumnezeu tăindu-le capul. aceia sunt oamenii mei. În tăcere. dar nu uita adevăratul scop pentru care te duci acolo. Ştiu cât de mult îţi place ceea ce faci. Morgaine? Să se predea? — Oamenii aceştia nu au suflete. — Să se predea? Ochii lui Stephen se măriră. Bertrand. priveam grupul de ucigaşi. Mai mulţi arătau spre castel. Ar fi bine să le întindem o mână de ajutor şi să le dăm acestor amărâţi prost conduşi ceva mai mult sânge. Nimeni nu se mişcă.

Şi-au ocupat locurile în tăcere. — Şi. înălţă sabia. dacă nu doar o afurisită de garnizoană întărită? adăugă Odo. apoi. — Câţi crezi că sunt? — Două sute.dintre noi se întrebau dacă să lupte sau să arunce armele. trăgând aer în piept. Daniel ridică din umeri. Apoi. — Hugh. ce este acest oraş. ca o falangă romană. acoperiţi de scuturi. Odo înghiţi în sec. Mă rugam ca acest ultim truc să ne ajute. apărătorii în verde cu auriu ai castelului Borée stăteau tăcuţi. Dar dacă nu… ce 323 . dar nu era el. în sfârşit. — Fiecare la locul lui! am strigat. se aliniară şi ceilalţi. un singur călăreţ îşi conduse calul pe poartă afară şi se aşeză în fruntea armatei. Apoi. Georges şi Daniel sau înarmat. Să zicem trei sute. ieşiră toţi soldaţii. castelanul. Încă o dată îl înfruntam pe omul care îmi ucisese soţia şi copilaşul. încet. ştiu că te-am mai întrebat şi înainte… — Da. privind spre războinicii care deveneau din ce în ce mai mulţi. — Nu contează. Toţi înarmaţi până în dinţi. Pe coiful călăreţului am văzut conturul negru al crucii bizantine. Oricum. Mă aşteptam să fie Bertrand. Oamenii rămaseră pe loc. Ocupaţi-vă poziţiile! am strigat din nou. în timp ce cavalerii îşi strângeau mai bine armurile şi îşi pregăteau săbiile. la rândul lor. Sângele îmi îngheţă. ce înseamnă un cal de război şi o suliţă faţă de o bâtă bună? Oamenii râseră uşor. i-am spus. pufni Daniel. Se aplecă spre mine. tot mai încrezători pe măsură ce rândurile călăreţilor lor se îngroşau. cred că vom reuşi. Alphonse trase aer în piept. Caii nechezau şi zornăiau ţinuţi în frâu. Când. Ne-am strâns într-o formaţie compactă. Pe ziduri. Odo îşi ridică bâta uriaşă. Şi Alphonse. Unul câte unul. ridicându-şi arma. Continuă să îi numere în timp ce ieşeau întruna pe poartă şi îşi ocupau poziţiile pe câmp. — Şi noi câţi suntem? întrebă băiatul.

Pământul începu să se cutremure. — Iar tu. Picioarele mi se împleticeau de puterea loviturilor. — Rămâneţi adunaţi. Scuturile! Un murmur grăbit şi disperat. Oamenii îşi rosteau ultimele rugăciuni. mai potrivit ca bufon decât ca general. Se înfipse chiar deasupra apărătorii genunchiului. şi armuri. În jurul meu. În aer fluturau săbii şi scuturi. Ne-am retras. ca o alunecare de teren. Patruzeci de yarzi… treizeci… Apoi erau deasupra noastră! Capitolul 141 Valul de călăreţi se năpusti asupra noastră cu forţa unor talazuri uriaşe ce ar fi înghiţit o corabie. am strigat. Am început să râd. Un cavaler se năpusti asupra mea. Mi-am trecut pe spate cureaua de care atârna lancea sfântă şi am apucat o sabie grea. Cavalerul urlă. îmi replică el. De pe zidurile castelului izbucniră chiote şi strigăte. — Vin! strigă Daniel.mai ai de pierdut? Eu te-am considerat întotdeauna mai potrivit ca soldat decât ca fierar. nechezatul cailor. urletele soldaţilor. sub geamătul căruia scuturile se fărâmau. lovind furios în scutul meu cu o suliţă lungă. clănţănitul înfiorător al oţelului. dar vocea îmi fu acoperită de un tropot îngrozitor. cu scuturile ridicate deasupra capului. Apoi am împuns cu sabia sperând să nimeresc ceva. doar sunetul terorii şi gemete. Am reuşit să îndrept vârful suliţei atacatorului meu în calul unui cavaler din apropiere. Tropotul de copite grele se auzea tot mai aproape. Oţelul scrâşnea lovindu-se de ele. iar armăsarul se 324 . apăraţi de un zid de scuturi. Ne-am strâns unii în alţii. dar oamenii nu se împrăştiară.

Acum! Am început să ne retragem încet. Am început să îi lovim noi. folosindu-ne săbiile ca pe nişte bârne. Copacii au părut să prindă viaţă. Caii lor se zbăteau şi îşi aruncau călăreţii din şa. iar călăreţii lui Stephen se apropiară gata să ne ucidă. apoi le înfigeam în trupurile lor. Mulţi îşi pierduseră caii şi. Oamenii mei gemeau şi cădeau pe loc. Ştiam că mă căuta pe mine. în armurile lor greoaie. iar ei erau îngroziţi. am strigat. În curând. Am ajuns înapoi în pădure. Mă cuprinse un sentiment de uşurare. rândurile se subţiau. încă luptând în formaţie. erau atacaţi de doi sau trei de ai noştri deodată. încercând să ne facem loc spre adăpostul pădurii. cu privirile aţintite asupra mea. luptânduse cu un duşman ce îi lovea din toate părţile. se confruntau cu un duşman care îi ataca din spate. Brusc. îndepărtându-şi propriii cavaleri din calea lui. Am fost încercuiţi. Nu mai puteam rezista mult acestui asalt. L-am văzut pe Cruce Neagră luptând cu furie. Eram deja înconjuraţi pe două treimi. Dintr-o dată. Armele le cădeau la pământ. L-am văzut pe Cruce Neagră apropiindu-se. Unii au încetat să lupte şi au ridicat mâinile. abia dacă mai rezistau jumătate din oamenii lui Stephen. Oamenii lui Stephen erau acum prinşi la mijloc. calm. până când îi rostogoleam de pe cai şi le zdrobeam armurile. Urletele lor de nimicire au fost înlocuite de strigăte de îndurare. Tot mai mulţi cavaleri piereau. Sabia unuia îmi pătrunse braţul. Cavalerii prinşi între noi şi pădure se rotiră uluiţi. Am continuat să rezistăm în formație. De după ei şi din tufişuri au năvălit călăreţi şi bâte. — Înapoi. 325 .împletici. Era un masacru – dar nu cel pe care îl plănuiseră ei. L-am tras de pe şa şi l-am aruncat sub copitele propriului cal. Sorţii se schimbaseră. ca prinşi într-un laţ care ne sugruma. tăind oameni dintr-o singură lovitură. din pădure se ridică un urlet. la fel de ascuţit ca şi sabia mea.

dar forţa loviturii lui aproape că îmi înfipse propria mea sabie în coapsă. Mă ataca din nou. Capul tău va zăcea la picioarele patului târfei tale. L-am atacat iar. Cu un urlet îngrozitor. mă străfulgera cu privirea. Capitolul 142 Îşi ridicase viziera şi i-am văzut privirea îngheţată pe faţa plină de cicatrici. M-a respins de fiecare dată. — M-ai făcut de râs. Numai iuţeala mea făcea să nu fiu tăiat în două. — De două ori ce.— Te bucuri prea devreme. Când te voi ucide. M-am uitat fix în ochii aspri ai lui Cruce Neagră. şi am avut nevoie de toate puterile mele pentru a-l respinge. M-am apropiat de el. Mă simţeam ca un băieţel luptându-se cu un bărbat în toată firea. Am parat. se avântă şi îşi năpusti sabia asupra mea cu forţa unei catapulte. Înainte de sfârşitul zilei. Prin crăpăturile strâmte ale vizierei. şi iar. o să vedem câtă putere are micul tău toiag. — Îţi meriţi din plin reputaţia de nebun. încercând să îmi trag răsuflarea. Stephen va lua o dată cu lancea şi viaţa oamenilor tăi. cu sabia îndreptată către gâtul lui. M-am tras înapoi. omul pe care îl uram mai mult decât pe oricine altcineva pe lumea asta. M-am ferit spre stânga. Tafurul îşi coborî viziera şi rămase pe loc parându-mi cu uşurinţă lovitura. chicoti Cruce Neagră. hangiule? — De două ori trebuie să mântui lumea de ticălosul care mi-a ucis soţia şi copilul. am scrâşnit. încercând să îmi taie picioarele. Am rămas aşa. Se năpusti din nou. zise Cruce Neagră. cu săbiile încrucişate. — De două ori. Dar 326 . Tafurul nu se opri nici măcar să îşi tragă răsuflarea. şi îmi era tot mai greu să-i ţin piept. bufonule. sabia lui aproape atingându-mi faţa.

Stephen avea să capete lancea sfântă. Respiraţia îmi era grea. În sinea mea o voce implora: Te rog. Eram nebun. Pentru o clipă. ce gând este atât de amuzant încât să îl iei cu tine în mormânt? — Cea mai veche glumă din carte. Nu ştiu de ce mi se păruse amuzantă. iar eu mă poticnii. viaţa în ducat avea să rămână aşa cum era? Că aveam să mor în haine de bufon? Prin minte îmi trecu un vers dintr-o glumă proastă. bufonule. arată-mi calea. „Brr… ce rece este apa asta“. — Mori fără niciun pic de creier. am fost orbit de soarele ce se reflecta din armura lui. Cruce Neagră stătea în faţa mea. am spus. Nu ştiam de ce. holbându-mă la turc. cu picioarele ridicate. Până la urmă. fiecare încercând să îi arate celuilalt a cui este mai mare. Că ultimul cerc se închisese. într-adevăr. tăvălindu-mă. Mi-am dat seama că nu îl puteam învinge pe Cruce Neagră. „Da“. zice 327 . încercând să scap. nu? — Este adâncă. plină de cicatrici. Doi bărbaţi se pişau de pe un pod. Spune-mi.agilitatea îmi scădea. M-a lovit cu coiful în frunte. Am început să râd. Nu aveam nicio posibilitate de a scăpa de el. trăgând ultimele guri de aer din viaţa mea. Apoi am început să râd din nou. în Antiohia. Îşi ridică viziera ca să îi văd faţa îngrozitoare. Doamne. trimiţând trupul tău la El. M-am tras înapoi împleticindu-mă. Mi-am tras răsuflarea. Mă simţeam în alt loc. Unul îşi scoate scula. — Sufletul tău este deja pierdut. M-am târât pe malul râului. că mă întorsesem din nou la momentul morţii mele? Că. ştiind că voi fi mort peste numai câteva secunde. dar nu mă puteam abţine. Pufni. Eu nu fac decât treburile murdare ale lui Dumnezeu. Încă o dată. mă apucă cea mai nebunească dorinţă. zice. în pofida tuturor speranţelor mele. cu creierii zguduiţi de lovitură. Tafurul se apropie şi mai mult. Nu ştiam dacă ceea ce mă cuprinsese era şiretenie sau o nebunie totală.

Stătea pe malul râului gata să mă trimită în iad. N-a fost decât o fracţiune de secundă. dar ştiu sigur că am văzut pe faţa lui că a înţeles că nimic nu era ceea ce părea. ultimul gând care îi trecu prin minte a fost acela că se va ridica şi va veni să mă ucidă. în privirea lui nu era teamă. apucându-se de pietrele şi de buruienile de pe margine ale râpei. Lupta se potolise. am spus din nou. au chiuit toţi. cu un sunet metalic. Am încercat să mă târăsc spre marginea malului. gemând. Oamenii îmi strigau numele de parcă aş fi fost vreun erou. Mai trecu ceva timp. Şi. de această dată cu o siguranţă nouă în glas. probleme mici. Nu ştiam dacă să râd sau să plâng. — Şi este şi foarte adâncă. În sfârşit. Pe luciul apei au apărut bule de aer. Câştigasem! Stephen fusese învins. cu mâinile ridicate. Tafurul nu apăru la suprafaţă. lacrimile îmi umplură ochii. 328 . Sigur.celălalt. Lovitura îl trimise chircit pe malul râului. Apoi. l-am lovit puternic între picioare. ca şi când ar fi vrut să spună: Om mic! Asta este tot ce poţi? Deodată. totuşi. Apoi. încercând să apuce ceva. era mort. Dar tafurul nu se mai ridică niciodată. ci iritare. “ Cruce Neagră se uita prostit. îl trăgea înapoi. oamenii se adunau în grabă. lacrimi de bucurie şi de sfârşeală. iar el prinse a se rostogoli. Şi a reuşit! pufni plin de dispreţ. Noi câştigaserăm! În jurul meu. rotindu-şi săbiile deasupra capului. Mănuşa continua să se agite. până când se prăbuşi în apă. se înecase. Au trecut câteva clipe. Cruce Neagră se dusese. Om mic. începu să cadă. Alunecă la fund. Armura îl apăsa şi. Cruce Neagră se străduia să îşi ţină echilibrul. Unii dintre ai noştri chiuiau. Oamenii lui Stephen îngenuncheau. „şi este şi foarte adâncă. nu se mai putu ţine pe picioare şi începu să se clatine. Nici mie nu îmi venea să cred. că îi scăpa ceva. Înainte de a-şi da seama. O mănuşă se ridică în aer şi se agită.

Auzise tropotele puternice de copite. asta nu poate să însemne decât că Stephen a atacat. Cum putea Dumnezeu să îl lase pe acest tiran nemilos să câştige? Luptă. După trecerea primului val de călăreţi. Apoi. Stephen pufni şi o apucă de braţ. se gândea. Asta însemna că ucigaşii plătiţi de Stephen îşi făcuseră treaba. Armata lui Hugh se lupta acum pentru a supravieţui. zăvorul zbură şi uşa se deschise larg. Stephen stătea în prag. nu se auzi decât clinchetul de metal şi hărmălaia îndepărtată a luptei.Am întins mâna la spate după lancea cea sfântă. Hugh. Doi soldaţi îl urmară în celulă. Aştepta urletul care să anunţe victoria. — Nu aud niciun chiot de pe ziduri. cu ochii fioroşi. Zidurile se zguduiseră de galopul cavalerilor care ieşeau din oraş. am ridicat-o cât am putut de sus. Încercă să zâmbească. În curte este un ştreang ce aşteaptă gâtul tău delicat. după un timp. De ce? Ştia că jos se dădeau lupte crâncene. Mâine dimineaţă. Capitolul 143 Emilie nu auzise strigătele de bucurie. Dar nu veni niciun urlet. Cu ultimele puteri. Emilie nu se putea ridica pentru a privi pe fereastra celulei sale. Spre rai. De ce am impresia că bătălia nu s-a încheiat în favoarea ta? — În favoarea nici unuia dintre noi. O. în sfârşit. luptă! Dar ştia că sorţii erau împotriva lui. în capul oaselor pe salteaua ei. Că Hugh era mort. Doamne. un chiot general. târfă trădătoare! 329 . De ce trupele de pe ziduri erau atât de tăcute? Se ridică. Să fi câştigat Hugh? Ar fi fost posibil? Brusc.

O. Bineînţeles că va veni să te ia. — Ţi-ai pierdut minţile? Nu mai ai niciun pic de demnitate? Te-ai vândut cu totul diavolului pentru o bucată de metal? Pentru lance? — Lancea aceea. proastă mică. Cei care supravieţuiseră îşi căutau prietenii şi îi îmbrăţişau. dar învingători! Aceiaşi apărători care ne respinseseră atacurile ne 330 . Stephen râse. Se uitau în jurul lor. fie că mă spânzuri. Georges şi cei din Languedoc. acum îl urmează o armată. valorează pentru mine mai mult decât tine şi nebunul tău. Emilie încercă să scape. fermierii şi zidarii. Stephen scutură din cap şi suspină. nici cu titlurile tale şi nici cu mercenarii tăi. — Va veni să mă ia de aici. Destul cu sângele. Stephen. şi toate amărâtele de „suflete“ părăsite din Franţa. Destul cu luptele. sleiţi de puteri. a nenorociţilor de eretici… Stephen le enumeră ridicând din umeri. Emilie strigă: — Nu îl vei învinge. amărâtul tău de bufon. — Uneori. Odo şi părintele Leo. Capitolul 144 Oamenii deveniră conştienţi că bătălia se sfârşise.— Nu ai niciun drept să faci o asemenea judecată. cu o privire scânteietoare. cred că voi doi chiar vă meritaţi unul pe altul. Mi-am condus oamenii înapoi spre zidurile castelului. Nu îl poţi opri. A venit la tine de unul singur. da. Cu ce acuză mă condamni la moarte? — Răzvrătire. Exact pe asta contez. înmărmuriţi şi exaltaţi. încurajarea rebelilor. bucurându-se toţi că erau în viaţă. acum chiar că îmi tremură genunchii. fie că nu. — Da. oricât de mulţi oameni ai trimite împotriva lui. Alphonse şi Alois. zise Stephen.

Dacă totul merge bine. — Trebuie să vorbeşti cu el. îmbrăcat într-o tunică de ceremonie purpurie. pe un parapet de deasupra porţii. Poţi să fii sigur că Stephen îşi va recunoaşte semenii. în curând vei purta din nou mătăsuri. — Este ziua ta norocoasă. Li se luaseră armurile şi erau obligaţi să îngenuncheze. calul lui Baldwin fiind legat de al meu. Mă uitam la Stephen. Ne privea de parcă nu îi venea să creadă că gloata asta de amărâţi îi înfruntase şi îi învinsese pe soldaţii lui. Nu aveam încredere în ticălosul ăsta. În sfârşit. Spune-i ticălosului că îşi poate păstra afurisitul de grâu. — Supuneţi-vă. zise Daniel. Mă gândeam la altcineva. Ne-am oprit cam la o aruncătură de săgeată.priveau acum întristaţi. Vezi dacă au ceva bere pe aici. — Vin cu tine. ci un cântec. până când se alăturară toţi. Soldaţii de pe ziduri ne priveau în tăcere. — Cum vrei. am spus. Aruncă pălăria. zise morarul. cu mâinile legate. — Nu cred. L-am adus pe Baldwin. Fusese dezbrăcat de tunica lui şi purta acum un veşmânt ca orice om de rând. altminteri cavalerii lui îşi vor pierde capul. Cineva îmi aduse un armăsar. — Vin şi eu. Se auzi un strigăt. — Nu e nevoie să mă îmbraci tu. Cavalerii capturaţi din armata lui Stephen erau împinşi în faţă. Am scuturat din cap. Stephen se 331 . Mi-am luat lancea. apăru Stephen. faţa îi era răvăşită şi avea nevoie de un bărbier. Este legat prin jurământul de onoare. — Du-te. cântau ei. supuneți-vă. o voce care devenea tot mai puternică. Nu un strigăt de victorie. trântindu-i o pălărie cu pene pe cap. indiferent cât de tare ar fi fost legat prin jurământul de onoare. — Acum ce se va întâmpla? l-am întrebat pe Daniel. Am dat din cap solemn. Ne-am făcut loc printre rânduri. Stephen trebuie să se supună. Odo mă împinse înainte. Mâinile îi erau legate.

replică ducele. I-am tras gluga peste cap. cap de morcov. trebuie să îţi văd faţa. Ochii lui Baldwin se măriră. bufonule. — Omul tău. Nu vezi? Tot ce se putea vedea era o siluetă îmbrăcată galopând spre porţi. Ducele. Nu te-am apreciat îndeajuns. Supunete! — Eu îţi ordon ţie. — Uite. Sper că nu te superi dacă îmi trimit înainte reprezentantul. a încercat să prindă frâul calului şi să îl strunească. Pe faţa lui Stephen îşi făcu loc un zâmbet. — Cruce Neagră a murit. Vocea ducelui deveni mai nervoasă. — Iată şansa ta. ceea ce a mai rămas din ei. Vino. cu mâinile legate. — Cred că te lauzi cu ceea ce nu ai. aşteaptă cuvântul tău. abia băgându-mă în seamă. Stephen. Broboane de sudoare apărură pe fruntea lui. — Eu sunt Baldwin. — Mi se pare mie. Arată-ne cum te recunoaşte semenul tău. — Condiţiile tale? Pe ale noastre eşti obligat să le asculţi. Uită-te la mine. duce de Treille! Câţiva paznici începură să arate cu degetul şi să râdă. Trecu de terenul neutru. astea sunt condiţiile mele.holba în jos. — Să mă duc? se oferi Daniel. Te-ai dovedit un luptător la fel de bun pe cât de bun ai fost şi ca bufon. atunci. ca şi când ar fi fost întrerupt în mijlocul unei mese. Nu mai vrem altă vărsare de sânge. bufonule. Şi eu îl voi trimite pe al meu. — Nu… el. Începu să strige: — Eu sunt Baldwin. strigă Stephen. Soarta celor mai buni cavaleri ai tăi. Nu luaţi în seamă aceste veşminte. Îţi voi prezenta condiţiile mele. proştilor. Am clătinat din cap şi m-am uitat la Baldwin. l-am anunţat. bufonule. Se auzi un şuierat înfiorător şi pieptul lui Baldwin fu 332 . sau nu mă consideri un om de onoare? Înaintează şi cere-ţi răsplata. I-am dezlegat calul care ţâşni înainte.

fără ca măcar să aştepte vreun răspuns. Apoi o alta şi o a treia săgeată se înfipseră în el. Ducele se lăsă pe spate. Poate că reuşeam să o văd pe Emilie dacă mă apropiam suficient de ziduri. Apoi îşi înfăşură tunica purpurie în jurul umerilor şi plecă. Am văzut amărăciunea din ochii lui. Dacă nu ne supunem. nu mai simţeam o greutate pe umeri. fără să scoată săgeata. Bucură-te de victoria ta. şi nu îi dăm lancea lui Stephen. Trebuia să fiu singur. Ia-o. — Lady Emilie a fost acuzată de trădare. flăcările a o sută de focuri sclipeau în noapte. Capitolul 145 În noaptea aceea. cu pieptul fierbându-mi de mânie. Mai ai o singură zi. cât trec pe lângă poartă.străpuns de o săgeată. Trupul lui Baldwin se clătină în şa. zise Stephen de pe zid. desfăcu hârtia. Doar o secundă. Daniel ieşi în faţă să întâmpine calul ce se întorsese. Daniel sări de pe cal şi. va fi spânzurată. nebunule. Am trecut de semnele ce ne marcau teritoriul. simţind că nu era ceva în regulă. m-am dus pe câmpul din spatele taberei noastre. Avem o zi să depunem armele. se întoarse din drum şi o luă înapoi spre noi. Citi. 333 . Gândul că s-ar putea să îi mai văd măcar o dată chipul frumos mă învioră. Calul. Pe una din săgeţile din pieptul lui era înfăşurat un pergament. oamenii mei moţăiau sau făceau pariuri despre ce avea să se întâmple a doua zi: luptă sau capitulare. — Acestea sunt condiţiile mele. Trupul lipsit de viaţă al lui Baldwin se rostogoli la pământ. Începeam să mă însufleţesc. Ce îmi păsa dacă eram sau nu în pericol? Voiam să arunc nenorocita de lance spre zidurile castelului. Stephen! Viaţa mea nu a fost decât durere şi suferinţă din momentul în care am găsit-o! În spatele meu. apoi se uită la mine.

cu ajutorul lor. M-am întors încet şi m-am pomenit faţă în faţă cu Moor. — Nu zâmbi încă. dar soţia mea a murit în temniţa ei. zise el. ci de la a ta. Anne. Şi mi-a spus să îţi zic „ Că e posibil. Aproape că auzeam vocea lui Emilie. Pe cine altcineva? Ei erau cei mai curajoşi şi. Apoi am urmat cursul râului 334 . Pe la miezul nopţii. şuieră o voce în urechea mea. — Mesajul nu e de la doamna mea. bufonule. vei pierde un prieten foarte bun. cel care era mereu în preajma lui Anne. Deodată. — Iar dacă strigi. am plecat furişându-ne prin tabără şi spre pădure fără să fim văzuţi. Înăuntru. ajunsesem până aici. Cei mai buni. Va fi drum lung până la ea. Iam spus că niciun om întreg la minte nu ar trece de aceste ziduri în noaptea asta. — Bun moment. nu îmi este prietenă. Încrederea îmi revenea la gândul licărului curajos din ochii ei. — Am văzut deja mesajul doamnei tale. şi o vedeam ca în ziua aceea în care am pornit spre Treille în costumul meu de bufon. Trebuie să mă asculţi. Doi alături de care ai fi fericit să mori. Alege doi oameni.Am strâns lancea în mâini. Am simţit în spate vârful unei săbii. Capitolul 146 I-am ales pe Odo şi pe Taur. — Vin cu un mesaj. cu ochii la zidurile groase. vei deveni carne pentru câinii noştri. — Ce cauţi aici. mă avertiză Moor. Acum. Nici tu nu eşti bine venit.” La auzul acestor cuvinte. vânătorule de mistreţi. Apoi va trebui să intrăm. mi se tăie respiraţia. Moor? Stăpâna ta. Emilie. Te roagă să vii cu mine în noaptea asta. am simţit un braţ vânjos în jurul gâtului meu. — Nu şi locul pe care l-ai ales pentru crimă. zise Moor zâmbind. dar poate să nu fie întotdeauna. Dacă strig. Am tras aer în piept în timp ce strânsoarea devenea tot mai puternică.

Aş fi sugerat poarta principală. am auzit o voce venind dinspre celălalt capăt. 335 . şi mi-am dat seama că nu era o fereastră. În zid se deschideau ferestre mici. Am ajuns într-o încăpere luminată de torţe. i-au aşteptat aici pe fugari şi i-au măcelărit pe toţi. Nu ştiam unde mă aflam şi nici spre cine mă îndreptam. Despre fiecare dintre cei care au trecut pe aici se spunea că este un nebun. Moor se căţără spre una din deschizăturile înguste. doar de lungimea unei clădiri. O voce îi şopti ca răspuns. Deschizătura se lărgea cu fiecare cărămidă. — Cine este acolo. cu săbii mari. dar anjevinii au aflat.spre locul unde acesta se apropia de zidurile oraşului. Îl împinse pe Odo înainte. Repede. drept cale de salvare. Ne-am târât prin deschizătura îngustă. îndreptându-ne spre o parte a oraşului pe care nu o cunoşteam. Braţele acelea aparţineau unui bărbat cu barbă albă. Tunelul nu era lung. zise Moor. Am traversat râul printrun vad spre care ne-a îndrumat Moor. — La porte du fou. Ne-am ţinut aproape de râu. şi am simţit nişte braţe ajutându-ne. zorindu-ne să trecem. Odo înghiţi în sec. Deodată. repede. dar e păzită de oameni în tunici verde cu auriu. am ajuns lângă ceea ce părea a fi exteriorul unei clădiri mari din piatră cu mai multe caturi. Târându-ne de-a lungul zidului. Poarta nebunului. Nu aveam nici cea mai vagă idee unde mă aflam. Zgârie cu unghia în zid. altminteri vom fi toţi spânzuraţi mâine. ci un tunel. am fi toţi regi. — Foarte încurajator. — Scuzele mele. dă-ne drumul. rege sau nebun? Moor zise: — Dacă nebunii ar purta coroane. — Ce naiba este asta? am întrebat. În faţa noastră apăru o lumină palidă. A fost săpată în timpul războaielor cu Anjou. departe de poarta principală. — Haide. zise Moor. Mă rugam ca aceasta să nu fie o capcană. M-am gândit că vei aprecia aluzia. bucăţile de zid începură să se mişte.

de pereţii din piatră. De jur împrejur pereţii erau plini de manuscrise grele. este să ne rugăm ca lancea aia sfântă a ta să aibă măcar o parte din puterile pe care se spune că le-ar avea – dacă intenţionezi să salvezi viaţa femeii pe care o iubeşti. Mă holbam la lady Anne. zise o voce din umbră. Abia dacă am avut timp să îi mulţumesc lui Auguste pentru ajutorul dat. — Acum ce facem? M-am întors către Moor. Acesta era locul în care îşi îngrijea bolnavii. apărând dintr-un colţ. pe jumătate dezbrăcaţi. M-am întors şi am văzut o siluetă cu faţa acoperită de o glugă. închizându-ne acolo. spiţerul care mă vindecase după ce fusesem atacat de mistreţ. Auguste ne conduse de-a lungul coridorului într-o încăpere alăturată. Inima îmi bătea cu putere. O cameră de lucru. — Ce facem acum. Oameni în agonia bolii erau întinşi pe saltele sau se sprijineau.îmbrăcat cu o robă de un albastru profund. 336 . L-am recunoscut imediat: Auguste. că acesta dispăru. Nu ştiam dacă să ridic cuţitul sau să mă înclin.

ULTIMELE ÎNDREPTĂRI 337 .

soldaţii se aliniaseră pe parapete. Inima mi se zbătea în piept. strigă cineva. Toţi ştiau că aveau să vadă ceea nu mai văzuseră niciodată până acum. doamnă. din turn. stând ghemuit în locul în care mă adusese Moor. de parcă se pregăteau pentru un festin. — Iat-o. are şi pentru tine. Dacă are loc pentru noi. Mulţimea murmura. Venise clipa! Se deschise uşa donjonului. Focul urma să ardă trupul lui Emilie. — Te implor. l-am văzut pe Odo în mulţimea de lângă spânzurătoare. în cazul în care rebelii ar fi atacat. copiii se jucau de-a v-aţi ascunselea prin mulţime. iar flăcările erau agitate de un vânt iute. înainte ca un hoţ sau un criminal să fie spânzurat. atmosfera era cu totul diferită. de unde să poată batjocori sau scuipa. roagă-te. se văicări o femeie. Raiul Domnului e mare. O femeie de origine nobilă.Capitolul 147 În curtea castelului se auzea un răpăit de tobe. sperând să prindă un loc în rândurile din faţă. doar la vederea lui Emilie 338 . Liniştea apăsătoare fu spartă de sunetul cornului. De obicei. În piaţă. O mulţime de oameni nerăbdători începuseră să se adune ca să asiste la ceea ce urma să se întâmple. oamenii se adunau râzând şi bârfind. îndreptându-se spre poarta principală. Un nobil avea să fie spânzurat. Vânzătorii ambulanţi îmbiau cu prăjituri şi acadele. Dar astăzi. după ce ea ar fi murit. Pe ziduri. În piaţă se aprinsese un rug. având-o în mijloc pe Emilie. la posturi. Priveam de deasupra curţii. Şi pe Taur având pe umeri o vergea de care atârnau două găleţi. Un detaşament de soldaţi înaintă.

nu le ai decât pe aceste biete femei să îţi ia apărarea. Nu împotriva ei luptăm. dar un bărbat mascat o ridică de braţe şi o împinse pe scări către ştreang. Să îi spun că eram acolo. Ştiam cât de speriată trebuia să fi fost. O. zise Emilie. cu un zâmbet pe faţă. Vechilul scoase un pergament şi începu să citească: „În conformitate cu legile ducatului de Boree. iar trupurile lor vor fi arse. aşa cum prevede legea“. Mulţimea striga. cerând să-i fie cruţată viaţa. dar un soldat o împinse către eşafod. Faţa lui Stephen se înroşi. să o strig. Dinspre intrarea în castel apăru Stephen. ci doar la fel ce curajoasă cum o ştiusem dintotdeauna. Mulţimea tăcu. Ştreangul e mai potrivit pe gâtul lui Stephen decât pe al ei. vechilul şi şambelanul. Lady Emilie. Doamne. doamnă? Păşi spre eşafod şi se adresă tuturor: — I-am dat şansa să îi salveze viaţa. — Unde este bufonul tău acum. Cum aş fi vrut să mă ridic şi să strig: Sunt aici! Apoi. consfinţite de către arhiepiscopul diocezei şi de Sfântul Scaun. Mă rog din 339 . şi de aceea vor fi spânzuraţi. cu toate acestea. Tobele răpăiră din nou. el nu apare. ştiam cum trebuia să îi fi zvâcnit inima. cornul sună din nou – de data aceasta anunţa alaiul ducelui. făcându-i semn: Stai! La fel şi către Taur. Părul ei blond era prins la spate şi îi cădea pe gât. Purta o cămaşă simplă din bumbac şi un şal înfăşurat strâns în jurul umerilor. strigă o voce din mulţime. cum aş fi vrut să îi întâlnesc privirea. flancat de lacheii lui.după o perioadă atât de lungă. să scutească oraşul de vărsare de sânge dar. Emilie se opri o secundă. vă facem cunoscut că toţi cei care adăpostesc eretici rebeli sau sunt complicii acestora vor fi consideraţi trădători atât de către ducat cât şi de către Biserică. — Faptele tale îmi iau apărarea. — Daţi-i drumul. — Lăsaţi-o să trăiască. Am privit spre Odo. Nu părea nobilă. strigă în sfârșit cineva.

Au aruncat armele. purtând costumul şi tichia mea de bufon. strigă Stephen. dar doar câteva minute. I se puse o glugă neagră peste faţă. A făcut semn paznicilor de la porţi şi doi bărbaţi ridicară poarta grea din fier. bufonule.tot sufletul să nu vină. Odo se uită la mine pregătit. Se pare că îşi merită din plin reputaţia de nebun. Călăul cu masca pe ochi puse ştreangul în jurul gâtului lui Emilie. confirmă castelanul de pe meterez. Nu mă mai puteam abţine. doamnă. — Prostia bufonului mă surprinde până şi pe mine. Trebuie să lovim acum. M-am uitat la Odo şi la Taur. te rog. Deodată. — Rămâneţi pe loc. din ascunzătoarea mea. întoarce-te. Nu i-am dat niciun semnal. Au coborât steagurile. protestând. Stephen urcă scările şi se aplecă peste zid. sergentul are dreptate. Peste drum de mine. de pe ziduri o santinelă strigă: — Sire. Le-am făcut semn. Întoarce-te! Stephen râse zgomotos: — Îmi pare rău să te dezamăgesc. De sus. — Vom aştepta. Avea să se întâmple ceva rău. Ce cavaler! Vino în faţă. Se predau într-adevăr. spuneau ochii lui. l-am văzut pe Moor. Se predau. strigă Emilie către oamenii care se apropiau din afara zidurilor. Am ceva ce vei dori să vezi. Stephen ordonă: — Călău. armata bufonului. sergent? Se predau sau atacă? Trebuie să ne asigurăm că nu e vreo şmecherie la mijloc. Faţa lui Stephen se lumină de bucurie: — Eşti sigur că aşa e. — Nu. Hugh. care se agitau pe lângă poarta deschisă. Vom deschide porţile. Stephen miji ochii. Acum! 340 . aşezând-o deasupra trapei. verifică ştreangul. Acum. Iar Alphonse era în fruntea lor. Şi bufonul este în fruntea lor. la un balcon de deasupra pieţei. În acelaşi timp. Mulţimea se agita. — Renunţă la orice pentru o femeie. am văzut trupele alor mei apropiindu-se cu armele lăsate în jos.

Dar. Am ridicat lancea. care trăgeau cu săgeţi asupra lor. Norbert mi-a spus că ai avea nevoie de un bufon. Am ridicat lancea. am spus privindu-l fix pe Stephen. Uite. Stephen strigă: — Nu este el! Se aplecă peste zid cu ochii ieşindu-i din orbite. — Mi-ai aruncat fiul în flăcări. Stephen coborî de pe zid şi o luă la fugă spre eşafod. Alergă ca un nebun spre rug. Este o capcană! Bufonul nu este acolo! Închideţi porţile! Capitolul 148 Săgeata lui Moor străbătu piaţa. — Nu…! urlă Stephen. Acesta căzu în genunchi. am strigat eu. domnule. I-au copleşit pe soldaţii de la porţi. Stephen. — Unde este bufonul tău? o întrebă el pe Emilie. cu Alphonse în frunte. Privirile ni se întâlniră. Taurul lăsă jos găleţile şi vârî vergeaua în scripetele porţii. — Ba vine. Cinci sute! Gărzile începură să se îndrepte spre mine. oprindu-i coborârea. Te lasă să mori? Nu vine să te salveze? Făcu semn din cap călăului. — Luaţi-l! urlă el. Sunt aici. Se duse la Emilie. Atunci Odo se strecură printre doi paznici şi înfipse cuţitul în trupul călăului. Înfipse cuţitul în spatele celuilalt paznic. începând o luptă corp la corp cu oamenii lui Stephen. dădură buzna înăuntru. O sută de galbeni pentru cel care îmi aduce lancea. pline de ură. ia-ţi lancea. deodată. Am aruncat-o cu toată puterea în rugul aprins. lovindu-l pe unul dintre paznici în spate. trăgând disperat de crengi 341 . Pe chipul lui Stephen fiorul victoriei se transformă în furie. Un grup de oameni. aruncându-l de pe eşafod.

Mă ajunse în balcon – la zece paşi distanţă. încercând să o îndepărteze. l-am împuns cu sabia. Ochii îi erau injectaţi. Apoi se trase înapoi.şi de lemne. Flăcările au muşcat lacome din carnea lui. Cu ultimele puteri. Apoi se întoarse spre mine. Unul dintre soldaţii lui încercă să mă oprească. Stephen gemu 342 . Se năpusti spre mine cu sabia ridicată. cap de morcov. aruncându-l la o parte. Stephen se răsuci şi. alergând ca turbat spre mine. îi simţeam respiraţia fierbinte pe faţă. încălecă parapetul şi porni să se caţere spre mine cu o viteză şi o agilitate de necrezut pentru un bărbat atât de corpolent. Ai vrut despăgubiri pentru rahaţii de soţia şi copilul tău? Haide! Lovi din nou. Mi-am luat sabia şi am sărit într-un balcon de la catul al doilea al castelului. şi sabia lui trecu aproape de gâtul meu. fulgerat de o durere cumplită. Ochii îi ardeau. alungat de căldura cotropitoare. cu ochii plini de o ură ucigătoare. — Haide. — Tu! strigă el. Am simţit o zguduitură în tot trupul. Acum să vedem dacă eşti în stare să lupţi. obligându-mă să mă retrag. şi i-am înfipt sabia în piept. zise el venind spre mine. nebunule. Lama îmi pătrunse în coastă. Arunca bucăţi de lemn spre lance. credeam că îţi place lupta. înroşită şi începând să îşi piardă forma. Vei vedea că a fi nobil înseamnă mult mai mult decât să îţi înfigi scula într-o păsărică de viţă nobilă. Este nebun de legat! Capitolul 149 Stephen sări treptele de piatră câte două odată. cu ambele mâini. şuieră el. în timp ce param lovitura. Ducele mai urcă un cat. Se holba la lancea care se înfipsese în centru. M-am împleticit. — Mintea ta nu a fost niciodată surprinzător de sclipitoare. îndreptă sabia spre mine.

Am intrat pe o uşă spre camerele lui Stephen şi a lui Anne. Mă uitam în jur înnebunit. Am alergat în castel. — Stephen. Stephen apăru râzând. Nu eşti de acord. zise rânjind. — Unde eşti? am strigat. Spune-mi o glumă. după cum spui tu. — Să ştii că dacă ajung la ea înaintea ta. am strigat. Vocea lui veni din spate: — Mă vrei. Şi nici pe Odo. Ochii i se bulbucară. Nu o vedeam nicăieri. Râdea. Mă aflam în apartamentele princiare. Ticălosul nu se vedea nicăieri. aşteptându-mă să dau peste Stephen şi să ne luptăm pe viaţă şi pe moarte. e moartă! Sări în balconul următor. privind-o cum zbura peste parapet. uitându-mă în curte. A rămas fără apărare. Sări pe un balcon ce dădea în piaţă. dar nu a făcut decât să şi-o tragă cu una de rang înalt. Numai ecoul mi-a răspuns. Am alergat spre marginea balconului. — Ce zici? A rămas bufonul nostru fără poante? Visează să devină nobil. cu o arbaletă grea în mână. dar orbit de mânie. făcându-l să o scape din mână. L-am împins într-o parte şi am izbit în sabia lui. zise el. bufonule. sunt aici.şi se împletici. nevastă? Nevastă…? Anne? 343 . Pe tunica mea se întindea o pată umedă de sânge. căutând-o pe Emilie. Apoi intră în castel. după ce o găsisem pe Sophie în temniţă. Mai fusesem aici în noaptea când o căutasem pe Anne. Sângele îmi şiroia din rană. totuşi. La naiba. Mă trecu un fior pe şira spinării. S-ar putea să am nevoie de un bufon. vino şi luptă-te cu mine. îndreptată spre pieptul meu. M-am retras cu spatele la zid. Nu aveam unde să fug. dar se pare că ţi-am secat glumele. Păcat de lance.

nevenindu-i să creadă. De această dată. sunt un nebun. răsună vocea lui Anne din spatele lui. Apoi Anne îşi apropie gura de urechea lui şi şopti: — Şi află cât de lipsit de valoare este acum sângele Mântuitorului nostru ce s-a amestecat cu al tău. Picioarele mă lăsau. Stephen icni îngrozitor dar. este a mea. Anne împinse cu putere. — Da. Lancea sfântă… Nu cea pe care o aruncasem în flăcări. căutându-i privirea. Stephen. sclavule. Aşteptam încordat să mi se verse măruntaiele în palme. Sabia pe care i-o încredinţasem cu o noapte în urmă! I-o încredinţasem. În mâna ei se afla lancea. vulturul roman şi vârful însângerat al lăncii sfinte ieşindu-i din gât. Moartea ta nu are nicio importanţă pentru mine. Prin voinţa lui Dumnezeu. Aveam un gol în stomac. bărbate. Pentru prima dată mă simţeam pregătit să mor. din gură îi ţâşni un râu de sânge. rămânând în spatele lui Stephen. Deodată. 344 . în loc de cuvinte. Îşi încordă degetul pe trăgaciul arbaletei. — O ultimă întrebare. Cum putea Emilie să se fi înşelat atât de amarnic în privinţa lui Anne? Dar eu. pufni Stephen.Capitolul 150 Anne păşi în lumină. Ce ai fi putut face tu cu aşa ceva? Nu ai de unde să ştii ce puteri are. Numai lancea conta. — Atunci. am spus. Stephen se clătină şi ochii i se bulbucară. Dar din arbaletă nu veni nicio săgeată. ia-o. Am auzit cel mai îngrozitor sunet – oase sfărâmate şi carne sfâșiată. — Ia-o. Şi la rânjetul batjocoritor al lui Stephen. lama pătrunse la baza gâtului lui şi ieşi pe sub ochi. cum am putut? Mă uitam la arbaleta îndreptată spre pieptul meu. bufonule. Stephen privea. Am străbătut întreaga lume în căutarea ei.

prăbuşit pe podea. zise ea. — Iar tu ai grijă să mă vindeci întotdeauna. observând sângele ce şiroia din coasta mea. doamnă. cu răsuflarea tăiată. Emilie alergă spre mine şi se aruncă în braţele mele. La toţi cei care muriseră. sărutări pline de speranţă şi de recunoştinţă. — Eşti rănit. Mă holbam la Anne ca lovit de trăsnet. Cum se face că. Am ridicat-o în braţe şi am strâns-o cum nu strânsesem niciodată pe cineva. nici carieră. fără să fie vreodată nevoie de cuvinte. Apoi am văzut privirea înmuindu-i-se şi dădu din cap. Capitolul 151 Cei din Languedoc au fost primii care au plecat. Ochii mi se umezeau pe măsură ce mă gândeam la tot ceea ce se întâmplase de când plecasem pentru prima dată din Veille du Père. am murmurat. Apoi iarăşi la mine. că atunci când te-am cules din şanţ. ca şi cum între noi ar fi fost o înţelegere. — Cred că putem spune. Am sărutat-o iar. Apoi la Anne care îl privea de sus. nu ştii ce înseamnă pentru mine să te văd. Doamne. niciodată nu ne-a trecut prin cap un asemenea deznodământ. mă simt cel mai bogat om din lume? Emilie îmi luă mâna şi şopti: — Pentru că eşti liber. zise ea. Emilie dădu buzna în cameră. Emilie. Privirile ni se întâlniră şi inima aproape îmi sări din piept de bucurie. Pentru prima dată mi-am dat seama că era cu adevărat a mea. totuşi. Abia dacă se uită la mine. Se uită la Stephen. am spus. Am auzit paşi apropiindu-se de pe hol. — Aşa este. devreme. şi iar.Apoi căzu la podea. în dimineaţa următoare. O. Nici bani. — Ba da. Niciunul dintre noi nu spuse nimic. — Nu mai am nimic. gemu. Taurul îmi spusese că 345 .

Abia dacă mai era suficient spaţiu pentru a aprinde o torţă. — În cazul acesta… L-am bătut pe umăr şi am aruncat o privire plină de înţeles la farfuria de aur ce avea gravat blazonul lui Stephen şi pe care intenţionam să i-o dau ca amintire. cu fiul lor. când nu a mai rămas niciun pic de vin. ne aflam în biserică. Doar Anne. Taurul se uită în jur. i-am spus. Sicriul ducelui a fost dus într-o criptă. Era ultimul lucru pe care îl aveam de făcut. Ce altceva near mai trebui? Dacă ne-am întoarce încărcaţi cu potire de aur. apoi o băgă în desaga de pe şa. El şi oamenii lui s-au adunat la porţi în zori. spuse el râzând. bufonule. Câţiva dintre oamenii mei erau de faţă atunci când sicriul a fost adus în catedrală. ai noştri le-ar folosi pentru a se uşura în ele. zăceau rămăşiţele ultimilor episcopi şi ai ultimilor membri ai familiei stăpânitoare. zise Taurul. Ce mai era de zis? Că Stephen îşi vânduse onoarea din cauza lăcomiei şi a 346 . împreună cu episcopul. Meritaţi mult mai mult. În acest spaţiu îngust şi întunecat. L-am îmbrăţişat. dacă o să ai vreodată intenţia de a înapoia lancea aceea. Anne a promis să se ocupe de toate păsurile voastre. — Caută-ne. M-am dus în lumina zorilor să îmi iau rămas-bun de la ei. cu caii încărcaţi cu saci de grâu. câţiva porci şi găini fluturând pe urmele lor. şi depus într-un sarcofag. Stephen avea să fie îngropat mai târziu în acea după-amiază. Nu era o slujbă în onoarea unui duce care murise în luptă. — Ar trebui să rămâneţi. I-am privit până când ultimul dintre ei a ieşit pe porţile oraşului. Nu e nevoie să pleci cu aşa ceva. Dădu pinteni calului şi îşi îndemnă oamenii la drum. aflat mult sub pământ. Slujba fu scurtă şi simplă. adânc în inima castelului. — Cred că va trebui să îi învăţ ceva despre maniere.prin pădurile din părţile lor era o vorbă: Nu mai are niciun sens să ţii de cupa goală. Emilie şi eu. bătându-l pe umerii largi. Îmi făcu cu ochiul. — Mai mult? Suntem fermieri.

iar episcopul se împletici urmând-o îndeaproape. Un lucru miraculos. Ţineam în mână lancea sfântă. Anne îşi scoase fiul din criptă. Anne se aplecă peste sicriul lui Stephen şi îl sărută cu nepăsare pe obraz. — Lasă-mă o clipă. abia deosebindu-se de piatra din jur. ce cunoscuse atingerea lui Dumnezeu. Nu părea să fi priceput. — Trebuie să spun ceva pentru soţia şi fiul meu.dorinţei de putere. Avea să zacă acolo pe vecie. Am aşezat lancea sfântă în sarcofag. acela ai fost tu. Am zâmbit. mi-ai adus mai mult sânge decât pace. dar eu i-am făcut semn să îşi vadă de treburi. de la Phillipe şi de la turcul din Antiohia care îmi cruţase viaţa. — Dacă a existat vreodată un ticălos în lumea asta. Sarcofagul fu sigilat pentru totdeauna şi împins în zid. Am rămas doar eu şi Stephen. Paznicul criptei veni spre mine. murmură în grabă rugăciunile. Urmă o ultimă rugăciune. Emilie privea ţinându-mă de mână. M-am uitat la ochii întunecaţi. Episcopul de Borée. m-am gândit. Poate că peste mulţi ani de aici înainte. Că jefuise Pământul Sfânt în căutarea relicvelor. 347 . o va găsi cineva. Într-un alt timp. când va fi onorată cum se cuvine pentru ceea ce a reprezentat. Am stat acolo şi mi-am luat rămasbun de la Sophie. Apoi am pus capacul greu la loc. ochii alunecându-i tot mai des către lance. am spus. Am închis sicriul. Sau până când ar fi fost nevoie de ea din nou. Odihneşte-te în iad. Ai fost un toiag foarte de bun. Dar ca relicvă. Ea a dat din cap în semn de înţelegere şi s-a îndepărtat. apoi în crăpături se turnă mortar. După binecuvântare. blestematule. Îmi aducea aminte de toţi cei care muriseră din cauza ei. la nasul lui de vultur. i-am spus lui Emilie. acelaşi care ne excomunicase pe noi. Că fusese un tiran pentru soţia sa şi un necunoscut pentru fiul lui.

Arhiepiscopul de Paris! Acesta era un lucru foarte solemn. — Presimt că va fi bine. Încet. intră o coloană de soldaţi purtând haine stacojii. Nu conta că Anne voia să ne facă dreptate. cu părul sur şi rărit. Când am ieşit din criptă. După o clipă. Biserica ne excomunicase. iar la gât o cruce mare din aur. Un căpitan al gărzii sări de pe cal şi puse un taburet în faţa portierei trăsurii. mai mult morţi decât vii. fără Biserică eram în afara legii. Inima îmi zvâcnea. Anne era acolo. Dacă acest lucru avea să rămână în vigoare. apăru o caleaşcă trasă de şase armăsari puternici. — Avem oaspeţi. Şi episcopul Bartholomeu. Hugh! Arhiepiscopul Velloux se află la porţi. care avea cam şaizeci de ani. M-am grăbit spre curte. aşteptând. Oamenii mei se apropiau şi ei: Odo. Emilie mă strânse de mână. Georges. apăru arhiepiscopul. toţi cei din jurul lui 348 . Purta crucea Romei. părintele Leo. rosti episcopul Bartholomeu. În timp ce porţile se deschideau. purtând o robă de asemenea stacojie. Paris! Nu ştiam dacă era de bine sau de rău.Capitolul 152 Clopotele de la biserică sunau. Când se deschise. El şi preoţii lui căzură în genunchi. — Din Paris. însemnul Sfântului Scaun. şopti ea. călărind doi câte doi în şir. coborâră doi preoţi purtând bonete stacojii. Aş fi vrut să pot spune şi eu acelaşi lucru. — Eminenţa Voastră. — Velloux? Nu cunoşteam numele. Emilie alergă spre mine plină de însufleţire. însemna că lupta noastră fusese în zadar. În spatele lor. în urma lor.

— Ei bine. Anne făcu un pas înainte şi îngenunche. brodată cu flori galbene de crin. înveşmântată întro mantie purpurie. Regele! Răspunsese 349 . la îndemnul tău. — A fost. nu pari prea speriat. Sfinţia Ta. să îşi impună propria voinţă. În mulţime se auzeau exclamaţii de uimire. — De aceea am şi venit. — Regele… Toţi cei din piaţă îngenuncheară. zise episcopul arătând cu degetul către oamenii mei. eretici şi hoţi. Este o mare onoare. niciun stăpân. Biserica este încă în putere. zise episcopul. fapt cu totul neobişnuit. dar sunt şi chestiuni de lege civilă ce trebuie rezolvate. zise arhiepiscopul politicos. Sper că nu aţi avut o călătorie neplăcută. Şi. — Ducele a simţit… — Evident că ducele a simţit. Evident. În schimb. Arătă spre mine. am găsit numai pace şi ordine. De lângă trăsură. În piaţă se auziră câteva chicote. îl întrerupse Velloux. Cuvinte pe care abia dacă îmi venea să le cred.făcură la fel. draga mea. Pentru prima dată încordarea mea a început să se domolească. Pe dată. Bartholomeu. Arhiepiscopul ne privi cu atenţie. Mi s-a spus că acolo s-a dus o bătălie. — Nu am fi avut. Şi aici. cu ochii în pământ. exclamă Anne. sunt aici. Se ridică repede şi făcu o reverenţă. aşteptându-ne să găsim acolo o răscoală. dacă nu ar fi trebuit să trecem mai întâi prin Treille. toţi soldaţii căzură în genunchi. albind la faţă. răsună o voce. — Sfinţia Ta. Îşi făcu apariţia o siluetă impunătoare. — Înălţimea Ta. Sunteţi bine venit. observă arhiepiscopul. Faţa episcopului păli. — Oamenii aceştia par destul de cumsecade pentru nişte eretici şi proscrişi. că legile Bisericii îi permiteau. aşa cum îi permiteai şi tu. Aratămi unde sunt aceste fioroase suflete pierdute? — Păi.

Vorbesc în numele arhiepiscopului Velloux. A murit. Ochii regelui se opriră asupra lui Emilie. Nu aş fi putut spune dacă era revoltat sau mulţumit. Rămăsesem cu gura căscată. — Arată-mi-l pe nebunul rătăcit despre care mi se spune că ar fi provocat această tulburare. — De propria sa mână… Regele aruncă o privire arhiepiscopului şi pufni. Vă puteţi considera mântuiţi. 350 . cu ochii umezi. Emilie veni spre mine şi mă prinse de braţ. după toate câte s-au întâmplat. — Ducele e mort. conştient de ruşinea lui. — Tată! exclamă Emilie. de propria lui mână. tată. cu cine vorbeşti? — Nu. Apoi îi ridică. Îngenunche şi îşi plecă ochii. — Absenţa de la curte te-a făcut să uiţi. el este cel care a ieşit din graţia lui Dumnezeu. o întrerupse regele ridicând vocea. nu afurisitul tău de bufon. Nu Hugh este de vină pentru… — Taci. Tată… adăugă ea şi zâmbi. Atunci. Regele ne făcu semn să ne ridicăm. Iar în ceea ce vă priveşte pe voi. sire. Oamenii se îmbrăţişau şi ridicau mâinile spre cer. continuă. răspunse Emilie. copilă. Se auzi un chiot de bucurie. ceilalţi eretici… Se întoarse cu faţa spre oamenii mei. sire. desigur. Apoi ceea ce am auzit m-a făcut să rămân stană de piatră. — Te înşeli. Capitolul 153 Tată! Auzisem bine? Trupul îmi îngheţă.chemării mele. Emilie. Mă refeream la Stephen. zâmbi roşind. presupusul duce. A trebuit să clipesc de două ori ca să fiu sigur că nu visez. Anne făcu un pas în faţă. Mă luă de mână.

căci ştiu că Emilie îţi datorează mult… dar. Dar mai întâi trebuie să vorbesc ceva cu flăcăul tău. Uită-te în jurul 351 . — Sire. — Şi. Mă tem că nu a mai rămas nimic. în scrisoarea ta. în ceea ce te priveşte. va trebui să primeşti educaţie. Veni spre mine. Am îngenuncheat. Regele trase aer în piept. Nebuni sunt peste tot. — Nu vreau să par nerecunoscător. — Trebuie să fii educat precum nobilii. fiule. — Fiica mea vorbeşte asta de ani de zile… Poate că ar fi timpul. ştiu. ai pomenit de o lance. bufonule… Regele se întoarse din nou către mine. A fost aruncată în flăcări în timpul luptelor de aici. Dreptatea trebuie să fie aceeaşi pentru toţi. Regele privi atent. — Tată! exclamă Emilie şi mă trase în picioare. Mi-am plecat capul. am fost jongleur şi hangiu. Apoi alergă spre rege şi. Doar speranţa de a ne întoarce la casele noastre în pace şi câteva legi care să pună capăt unor nedreptăţi la care am fost supuşi. M-am uitat în jur. Dacă ţi-aş împlini doleanţele. Pentru o clipă. Regele suspină adânc. — Nu am doleanţe. măsurându-mă din priviri. fără prea multă curtoazie. Eşti sigur.— Acum. Înălţimea Ta. ar însemna ca jumătate din ţară să fie cuprinsă de neorânduială. Am ridicat capul încet. — Ştiu. sunt mai departe ca oricine de nobilime. Simţeam că avea să urmeze o dojană. am crezut că se va înfuria. chiar şi aceia care poartă mantia regală. îl îmbrăţişă. cu un zâmbet pe faţă. Emilie mă împinse în jos. Apoi puse o mână pe umărul meu şi mă luă deoparte. Dacă ai intenţia de a te căsători cu fiica mea. spuse regele. — Chiar era lancea cu care a fost înjunghiat Mântuitorul nostru? O asemenea relicvă este mai valoroasă decât coroana mea. băiete? — Sunt sigur doar că a făcut un miracol. Apoi se linişti. Am tras aer în piept. apoi am vorbit: — A fost distrusă. totuşi.

Înălţimea Ta. la ochii fiicei lui.tău. apoi încuviinţă din cap. umezi de fericire –. 352 . — Ce comoară ar fi fost aceea! Dar poate că este la fel de bine şi aşa… Asemenea lucruri este mai bine să rămână în legende şi mituri. Se uită – la oamenii bucuroşi.

Păi. Despre oamenii care am luptat pentru libertatea lor. — Arată-mi.EPILOG — Bunicule! Nepotul meu cel mic. s-a aflat şi în mâinile mele. — A spus ea asta? M-am prefăcut surprins. 353 . Despre bătăliile ce se purtau atât în apropiere cât şi în locuri îndepărtate. Atunci. Deşi urcatul dealului mi se părea un pic cam obositor acum. Acum eram proprietarii a un sfert din terenul care odată îi aparţinuse lui Baldwin. care avea cinci ani. — Mama mi-a spus că ai să îmi spui povestea însemnului nostru. I-am povestit lui Jack despre vremurile când tot ce aveam era un mic han. Despre ziua când pe aici a trecut o armată condusă de un eremit. Tocmai mă întorsesem de pe deal cu un braţ de floarea-soarelui. Mi-a spus că odată ai fost bufon. cu patruzeci de ani în urmă. şi unele avantaje). aproape de locul unde erau îngropaţi Sophie şi Phillipe. În jurul nostru. Arăta spre însemnul de la poarta hanului nostru. Micul Jack. Căsătoria cu fiica regelui aduce. Era o dimineaţă însorită de vară târzie. trebuie mai întâi să îţi spun povestea. aşa cum făceam în flecare dimineaţă de vară. în grădină. Jack. dacă a spus-o. înseamnă că trebuie să fie adevărat. pentru scurtă vreme. fiul fiicei mele Sophie. câmpurile era pline de floarea-soarelui. şi despre cel mai mare trofeu din istoria omenirii care. insistă Jack clipind din ochii lui albaştri. se aruncă în braţele mele şi aproape că mă doborî. veni spre mine. — Să îţi arăt? L-am luat de mână. desigur. L-am dus pe banca de pe care se vedea oraşul în care trăiserăm în ultimii patruzeci de ani. (Bineînţeles că hanul acesta era ceva mai mare decât primul.

într-o străfulgerare. Apoi îmi trecu un gând prin minte. — Ce am învăţat? I-am atins năsucul pistruiat. 354 . a început să râdă. I-am mângâiat părul lung şi blond şi am zâmbit.Nepoţelul meu cel blond mă asculta. Asta este totul. ca un tril. bunicule? Tu ai făcut toate astea? — Eu şi Odo. Fiecare oscior din trupul meu părea să fi sărit de la locul lui. — Tu erai acela. M-am ridicat de pe bancă şi i-am făcut cu ochiul ca şi cum i-aş fi spus: „E micul nostru secret. — Priveşte! Am făcut un salt în aer. Nico şi Robert. mă aştepta acolo. cel mai frumos sunet din întreaga lume. Ochii îi scânteiau în lumina soarelui. Un adevărat râset de copil. Atunci. Arată-mi ce ai învăţat. Mă rugam să nu mor. Râsul. Mi-am luat nepoţelul de mână şi am pornit amândoi către han. şi Alphonse. Mi-am tras burta şi mi-am ţinut respiraţia. şi nu armurierul nostru. Cu o tumbă. Norbert. Emilie. Să îi fac pe oameni să râdă. În ochii aceia. Nu mai făcusem aşa ceva de treizeci de ani. — Asta am învăţat. Asta este povestea însemnului nostru. abia respirând. o mie de amintiri mi-au trecut prin minte: Sophie. Şi aveam floarea-soarelui pentru ea. — Arată-mi. deodată. Apoi. Orice s-ar întâmpla să nu îi spui bunicii“. Pentru ultima oară. Norbert ar fi fost mândru de mine! M-am uitat la Jack. Dar am reuşit să rămân pe loc! Eram întreg. Am făcut saltul pentru fiecare dintre ei. regina mea. Şi turcul. M-am ghemuit. am aterizat pe picioare. Pe vremea când unchiul Odo nu era decât fierarul oraşului. Ridică o sprânceană ca şi când aş fi glumit. am văzut-o pe frumoasa mea Emilie.

Norman. Bishop. Tradusă de Albert Wimmer. Evul mediu. 2000. Bartlett. George. New York: Checkmark Books. Cântecul Goliardic. Boston: Houghton Mifflin. Cantor. Goetz. Evans. 2001. Ambrose. Lacey. 1999. 1968. W. 1988. Cohn. Notre Dame. Gloucestershire: Sutton Publishing. 1993. Atlas al Europei Medievale.SURSELE Următoarele cărţi despre cruciade şi despre Evul Mediu au constituit surse de informaţie şi fundalul pentru intriga şi personajele din această carte: Armstrong. Gregory de Tours. New York: Oxford University Press. New York: Oxford University Press. Indiana: University of Notre Dame Press. Anul 1000. Magna Carta. William de Tyre. Angus. Norman. Viaţa în Evul Mediu: Din secolul al şaptelea până în secolul al treisprezecelea. Războiul medieval: o istorie. Keen. Maria a Franţei. Istoria ilustrată a Europei Medievale de la Oxford. editor. Dumnezeu o vrea! O istorie ilustrată a Cruciadelor. Cititorul medieval. Morris. Chemarea mileniului. Peter Abelard. 2000. Maurice. Holmes. Hans-Werner. New York: Oxford University Press. E. New York: Counterpoint Press. New York: 355 . Robert şi Danny Danziger. Karen: Războiul Sfânt: Cruciadele şi impactul lor asupra lumii de astăzi. Bernard Gui. Connell. St. Konstram. B. New York: Cărţile Ancorei. Inclusiv operele originale: Cântecul lui Roland. 1974. Deus lo Volt! Cronica Cruciadelor. 2000. New York: Harper Collins 1994.

New York: St Martin’s Press. 356 . Templierii.Little. O oglindă îndepărtată: calamităţile secolului al paisprezecelea. Londra: Penguin Books. New York: Ballantine Books. Geoffroi de. 1999. Read. Memoriile Cruciadelor. Ladurie. Brown şi Compania. et al. Barbara. 1978. Tuchman. 1979. Montaillou: Pământul Făgăduinţei din Greşeală. 1999. Piers Paul. 1963. Emmanuel Le Roy. New York: Vintage Books. Villehardouin.

de divertisment.Precizări Autorii ar dori să precizeze că Bufonul este. 357 . dar că. din când în când. o operă de ficţiune. mulţumim lui Sue şi lui Lynn. s-au făcut ajustări şi rectificări de dragul povestirii. îi mulţumim şi lui Mary Jordan. Kristen şi Matt şi Nick şi Jack. Mulţumim lui H. D. Şi. şi că s-a acordat o atenţie deosebită adevărului şi detaliilor istorice. care a menţinut o constantă a spiritului naraţiunii pe desfăşurarea acesteia. Miller de la Universitatea Yale pentru abordarea educativă şi totuşi amuzantă a lecturii manuscrisului. De asemenea. din toate punctele de vedere. mai mult decât oricui. ale căror căldură şi simţ al umorului s-au regăsit în spiritul mai multor pagini din această carte. în speranţa că sunetul râsului nu va înceta niciodată să le fie un tovarăş călăuzitor şi un prieten drag în viaţă. Şi copiilor noştri.