Revista Nouă

- apare de saşe ori pe an -

În acest număr semnează: Florin DOCHIA, Liliana ENE, C. TRANDAFIR, Adrian BRAD, Theodor MARINESCU, Paulina POPA, Corneliu ŞERBAN, Serghie BUCUR, Florentina Loredana DALIAN, Mioara BAHNA, Cristina Gabriela DINU, Ion OCHINCIUC, Daniel NICOLESCU, Ioan TODERIŢĂ, Christian CRĂCIUN, Gheorghe A. STROIA, Mircea TECULESCU, Iulian MOREANU, Maria DOBRESCU, Ioan LILĂ, Ani BRADEA, Octavian LUPU, Diana TRANDAFIR, Victor STEROM, Dumitru ICHIM, Baki YMERI, Alexandru ANDRIŢOIU, Ionuţ CARAGEA, Mihai TUDOR, Ana HÂNCU, Constantin DOBRESCU, Alensis DeNobilis, Gherasim RUSU TOGAN, Adrian ALUI GHEORGHE, Florina ISACHE, Constanţa COMAN, Raul COLDREA, Alexandru JURCAN, Petru SOLONARU, Georgian GHIŢĂ, Dan RĂDULESCU, Ştefan AL.-SAŞA

Fondată de Bogdan Petriceicu HASDEU la 15 decembrie 1887 S e r i a a I V- a , e d i t a t ă d e C e r c u l L i t e r a r « G e o B o g z a » d i n a p r i l i e 2 0 0 4 Anul X nr. 5 (78) /2013 http://revistanoua.servetown.com

Apare la CÂMPINA, ROMÂNIA

CUPRINS: editorial - Florin DOCHIA - Scriitorii şi Cetatea lor / 3 u Pentru o Cetate internaţională a literaturii. Un manifest lansat de 33 de scriitori (Traducere din limba franceză de Liliana ENE) / 5 u memento - C. TRANDAFIR - Grigore Hagiu 80. Scurtă notă despre receptare / 7 u eveniment Festivalul teatrelor de proiect din Câmpina la a doua ediţie şi a doua reuşită (Adrian BRAD) / 9 u eveniment - Theodor MARINESCU - Biblioteca Municipală la ceas aniversar / 14 u la aniversară Paulina POPA / 16 u semne din trecut – 1966 - Un act anticultural (Corneliu ŞERBAN) / 17 u in memoriam - Nicolae BOARU – 19 u actualitatea - Serghie BUCUR - Câmpina - Izvor & Cetate pentru Limba Română – 20 u eveniment - Florentina Loredana DALIAN - Nenumărate minute la Mizil / 24 u cronica literară - Mioara BAHNA - Multiplicitatea şi potenţialităţile sinelui: Norman Manea – Întoarcerea huliganului / 28 u cartea străină - Cristina Gabriela DINU - John Fowles - «Colecţionarul». O alegorie a destinului / 32 u note de lectură - Ion OCHINCIUC - Adevărul umblă cu capul spart / 35 u note de lectură - Daniel NICOLESCU - Hierofanie omaneză / 38 u note de lectură - Ioan TODERIŢĂ Două cărţi, un poet: Andrei Gheorghe Neagu / 41 u note de lectură - Christian CRĂCIUN – Pointilisme / 45 u note de lectură - Gheorghe A. STROIA - Lirica lui Victor Burde - Cântul destrămării şi al reînvierii prin Iubire / 47 u orientalia - Mircea TECULESCU - Când timpul vine peste tine (T-Haibun) / 50 u ethica minima - Iulian MOREANU - A şaptesprezecea povestire cu un copil – 52 u note de lectură Serghie BUCUR - Marama de Sălaj / 56 u poem - Maria DOBRESCU / 58 u note de lectură - Ioan LILĂ - 111 POEZII – Eugen Dorcescu / 59 u note de lectură - Theodor MARINESCU - Parfumul amintirilor / 61 u momente - Ani BRADEA - O zi de leac / 63 u proză - Octavian LUPU - Un Răsărit de Soare pentru Fiecare Zi / 65 u note de lectură - Diana TRANDAFIR - Jocul oglinzilor la ora adolescenţei / 68 u note de lectură - Adrian BRAD - Cătălina Grigore, noua speranţă a poeziei câmpinene / 70 u breviar - Cărţi comentate de Victor STEROM (Emanoil Toma - Coama cântătoare a zorilor; Serghie Bucur - Apter) / 71 u poezie - Poezi rumune nga Kanadaja - Dumitru Ichim (Kitchener, Ontario) / 72 u remember Alexandru ANDRIŢOIU / 74 u reporter - Serghie BUCUR - Prin TÂRGURI & SALOANE DE CARTE / 75 u citate noi - Ionuţ CARAGEA - Sindromul nemuririi / 78 u la anticar - Mihai TUDOR - Din vechiul Bucureşti, de George D. Florescu / 80 u historia mirabilis - Ana HÂNCU - Valori şi origini princiare. Alteţa Sa, Enea Eugen Caraghiaur / 83 u historia mirabilis - Constantin DOBRESCU - A. D. Xenopol - un istoric cetăţean (1847-1920) / 87 u iubiri de scriitori - Gherasim RUSU TOGAN - Poetul plecat cu lira pe umăr / 92 u momente - Alensis DeNobilis - Oamenii-umbre / 100 u poezie - Ana HÂNCU / 103 u poezie - Adrian ALUI GHEORGHE / 104 u poezie - Ani BRADEA / 106 u poezie - Florina ISACHE / 108 u poezie - Constanţa COMAN / 110 u poezie - Raul COLDREA / 112 u proză - Alexandru JURCAN / 114 u poezie - Petru SOLONARU - Tetrade / 118 u poezie - Georgian GHIŢĂ / 120 u folclor Gherasim RUSU TOGAN - Universul ritualurilor tainice: Tămăduirea prin cuvânt / 122 u proză - Diana TRANDAFIR - O zi din viaţa Sofiei / 129 u proză - Iulian MOREANU - Vânzătorul de vise (II) / 128 u cronica muzicală - Serghie BUCUR - MOROŞANU – LUPAŞCU / 145 u cronica plastică - Dan RĂDULESCU - Tabăra de ceramică de la Kamen-Bryag, Bulgaria, august 2013 / 146 u cronica plastică Serghie BUCUR - O „dragoste” a pictorilor / 147 u parodii - Ştefan AL.-SAŞA: Virgil DIACONU / 148

Cercul Literar «Geo Bogza»
al Casei Municipale de Cultură Câmpina

Revista Nouă
Florin DOCHIA (redactor-şef)
Ştefan Al.-Saşa (secretarul redacţiei) Corectură: Iulian MOREANU
Acest număr apare cu sprijinul financiar al Consiliului Local Câmpina
5 lei ISSN 1223 - 429X

Textele propuse spre publicare se trimit în format digital, cu menţiunea «Pentru Revista Nouă» prin e-mail fdochia@gmail.com sau florindochia@yahoo.com Sediu: Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza», str. Griviţei, nr. 95, cod poştal 105.600 Câmpina, jud Prahova, email: casabogza@gmail.com

DTP: Flowerin Flow
Materialele nepublicate nu se înapoiază. Responsabilitatea pentru conţinutul textelor aparţine în exclusivitate autorilor.

Tiparul executat la PREMIER Ploieşti

editorial

Florin DOCHIA

Florin DOCHIA
Scriitorii şi Cetatea lor
acem ce facem şi ne întoarcem înspre modelul cultural francez, acolo unde se mai înregistrează câte un succes literar (minor) cu texte de origine română, la mari răstimpuri. Ne mai amintim vag de premiul obţinut de Vasile Alecsandri la concursul literar al întregii latinităţi, organizat în oraşul francez Montpellier, la 19 mai 1878, de către Societatea pentru studiul limbilor romanice. O, tempora… Trăitori la Paris ori prin preajmă, artişti de origine română au dat câte ceva culturii hexagonului. Superfluu un inventar aici şi acum. Impactul cu ceea ce a rămas acasă a fost adesea cel mult nesemnificativ. Deceniile din urmă au mai marcat câteva prezenţe ale literaturii române pe piaţa francofonă şi europeană, în general, fie şi prin eforturile Institutului Cultural Român, fie prin cele ale universitarilor „infiltraţi” în lumea Sorbonei şi în alte campusuri cu activitate recunoscută. A se vedea ultima „ispravă” încurajatoare a Ioanei Pârvulescu, din septembrie trecut, la Goeteborg: unul din cele 12 Premii Europene pentru Literatură. Pe de altă parte, problema prezenţei traducerilor este foarte delicată nu din pricina ofertei, ci din pricina cererii, a cutumelor de pe fiecare piaţă. Este deja un truism că piaţa americană domină de departe tot ceea ce înseamnă consum de literatură în lume. A fi prezent acolo, întrRevista Nouă nr. 5 (78) /2013

F

un spaţiu eminamente ostil (cu expresia sociologului Gisèle Sapiro), autorepoducător, este, pentru un european, echivalent cu a atinge piciorul Zeului! Minţi lucide din spaţiul american văd în această situaţie o pierdere de varietate şi încearcă, după propriile puteri, să completeze o imagine adesea derutantă a unei literaturi minate de destulă suficienţă, orientată către profitul financiar rapid, facil şi prea puţin interesată de durată. Pe acest fundal general şi acceptat, câte o întâmplare izolată mai îndulceşte sentimentul neputinţei . Cum ar fi Festivalul Scriitorilor Lumii (Festival des écrivains du monde) pe care l-a organizat Universitatea new-zorkeză Columbia, în colaborare cu Bibliothèque nationale de France (BnF) în septembrie (20, 21,22, la Paris şi 23, 24 la Lyon), care a adunat la un loc peste 30 de scriitori veniţi din toată lumea (vezi: http://festivaldesecrivainsdumonde.fr/. De ce în Franţa? Pentru că piaţa editorială franceză este foarte deschisă literaturilor străine, cu precădere celei anglo-saxone. Un roman din trei este o traducere şi trei sferturi dintre romanele traduse sunt din engleză. Va duce Columbia University la New York un portbagaj plin de cărţi franceze pentru cititorii americani? – se întreabă Florence Bouchy, în Le Monde. Nimic nu e sigur, mai cu seamă că, după 1970,
3

Florin DOCHIA

Florin DOCHIA

traducerile au cunoscut o marginalizare crescândă, ocupând azi între 2 şi 4% din producţia editorială anuală, din care numai 1% este ficţiune. E adevărat, există şi un motiv de mândrie: pe primul loc se află traducerile din limba franceză, înaintea limbii germane! Festivalul Scriitorilor Lumii, se afirmă în scrisoarea de prezentare a organizatorilor, „este fructul unui parteneriat novator între o universitate prestigioasă… şi o bibliotecă de asemenea prestigioasă… Această formidabilă iniţiativă… întăreşte ideea conform căreia New York şi Paris sunt capitale intelectuale şi culturale, dar şi nucleul dur al lumii editoriale…” De altfel, relaţiile privilegiate ale universităţii newyorkeze cu Franţa sunt vechi de mai bine de două secole – primul profesor francez la Columbia fiind numit la 1984, cu cinci ani înainte de Revoluţie, tradiţia studiilor franceze înflorind neîntrerupt până azi. Un exemplu semnificativ ar putea fi gerarea de către Universitate, începând cu anii şaizeci ai secolului trecut, a centrului Reid Hall din Montparnasse, unde mii de tineri au putut veni să studieze limba şi cultura franceze, „să intre în contact cu omologilor lor din Hexagon, să reflecteze împreună asupra viitorului unei lumi din ce în ce mai interconectate.” Această temă de reflecţie a fost propusă şi Festivalului desfăşurat în septembrie la Paris şi la Lyon. Dar cel mai spectaculoasă întâmplare, plină de semnificaţii cu posibil impact cultural în viitor, mi se pare lansarea Manifestului pentru o Cetate Internaţională a Culturii, cu sediul la Paris. Serge Guérin, preşedintele MOTif (= „Observator al cărţii şi al culturii scrise, în Ile-de-France, organism menit să
4

întărească legăturile între profesioniştii cărţii şi politicile publice pertinente, adaptate evoluţiilor în curs”) observă, pe bună dreptate: „Creaţia literară suferă de o lipsă de vizibilitate, practica lecturii regresează în ansamblul societăţii. Această regresie participă direct la adâncirea inegalităţilor sociale şi culturale. În plus, numeroase persoane care lucrează în domeniul cărţii sunt victimele creşterii insecurităţii sociale şi este urgent un răspuns nu numai în logica subvenţiei, ci şi inventând noi forme de activitate care să susţină o politică activă de acţiune culturală şi de democratizare a accesului la cultură, cu precădere la literatură.” Opiniilor li se alătură şi aceia care animă „Maison de la poésie / Scène littéraire”, un spaţiu (1300 mp, Passage Molière, 157 rue SaintMartin, 75003 Paris) care face să trăiască literatura în inima Parisului, cu activitate finanţată de Ville de Paris. Este inevitabilă aderarea deplină a semnatarului acestor rânduri, atâta vreme cât observaţia se potriveşte în întregime lumii culturale româneşti. Concluzia lui Serge Guérin şi a lui Philippe Robinet, (preşedinte al Labo des histoires, parte a Maison de la poésie) este că o cetate internaţională a literaturii există deja, ea se re-inventează în fiecare zi, prin iniţiative venite de la societatea civilă şi susţinute de colectivităţile teritoriale. Textul Manifestului pentru o Cetate Internaţională a Culturii las să fie comentat de cititori, drept pentru care este accesibil mai jos, în traducerea amabilei noastre prietene de la Biblioteca Municipală, „C. I. Istrati”, Liliana ENE.
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Lliliana ENE

Lliliana ENE

Pentru o Cetate internaţională a literaturii Un manifest lansat de 33 de scriitori
Există în Franţa saloane, târguri, sărbători, centre, politici ale cărţii, dar cuvântul „carte” a sfârşit prin a absorbi şi a cam ascunde în limbajul comun faptul că obiectul pe care-l desemnează este mijlocul unei arte majore, literatura. Cartea este un vector al ştiinţei, al educaţiei, al culturii şi al emancipării, dar este de asemenea acela al unei arte complet aparte, care se numeşte „literatură”. O artă a cărei difuzare este în criză, a cărei transmitere, în mod esenţial încredinţată şcolii, se degajează cu greu de confuzia stabilită de „cursul de franceză”. Ca orice formă de artă, literatura nu este, totuşi, reductibilă nici la comerţul, care decurge din ea, nici la propria istorie, însă învăţământul şcolar şi universitar inoculează tuturor situarea ei pe lângă cultură. La ora actuală, doar două universităţi franceze au iniţiat un master consacrat creaţiei literare. În ceea ce priveşte educaţia artistică şi culturală, pe care politica actuală pune din nou şi din fericire accent, nu literatura figurează în catalogul său de arte, ci „cartea şi lectura”. Societatea uită uşor că literatura este o artă vie, fruct al muncii autorilor, adică a artiştilor, plecând de la un material la fel de viu, deoarece este vorba despre limbă – limba noastră de astăzi. Societatea uită că operele literare structurează propria sa existenţă şi propria maturizare şi uită
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

cu atât mai mult faptul că descoperirea acestor opere este adesea solitară, astfel încât este dificil a împărtăşi plăcerea, tulburarea intimă pe care acestea o provoacă. Dar ar trebui să renunţăm la a da literaturii vizibilitatea pe care ea o cere, ar trebui să renunţăm la a-i recunoaşte o existenţă colectivă şi modernă, pe motiv că ea nu va fi spectaculoasă? Parisul a ştiut să dea această vizibilitate în câmpul social altor arte, şi cât de bine! Capitala s-a dotat cu o Cetate a arhitecturii, a muzicii, a designului şi a modei, şi chiar cu un Palat al oraşului Tokyo. Există o Cetate internaţională a benzii desenate la Angoulême, a circului la Mans... Ştiinţele şi industria au şi ele Cetatea lor în La Villete... Şi nicio Cetate a literaturii! Ce anomalie, când multe alte ţări europene şi-au construit structuri comparabile, cum ar fi Casa Literaturii a marilor oraşe din Germania, Casa literaturii din Roma, Casa cititorului din Madrid... Dar niciuna la Paris, capitala unei ţări a cărei literatură a strălucit în mod istoric în lume, a ridicat popoare, o ţară care a ştiut să devină o placă turnantă a schimbărilor artistice, pământ de primire a atâtor scriitori, poeţi, gânditori iluştri, care au găsit aici refugiul în exil, adopţia şi recunoaşterea, aducând în schimb bogăţia francofoniei şi a culturilor străine. LOC PRESTIGIOS ŞI PRIMITOR Cu siguranţă, există deja multe structuri în Paris: Biblioteca Naţională a Franţei asigură conservarea şi valorificarea patrimoniului, Centrul Naţional al Cărţii susţine creaţia, Societatea Oamenilor de Litere apără
5

Lliliana ENE

Lliliana ENE

autorii, în timp ce alţii vizează promovarea şi mediatizarea – precum Casa poeziei, Casa scriitorilor şi a literaturii... Dar niciuna nu are ca scop această misiune cu miză naţională şi internaţională, şi anume un oraş aşa cum ar trebui să fie: o Cetate internaţională a literaturii contemporane. Un oraş deschis lumii, care oferă toate formele de literatură contemporană, fără a modera nimic din exigenţa care le poartă sus în toate domeniile, poezie, teatru, roman, idei, literatură a tinereţii, arte grafice ale povestirii... Loc de prestigiu şi de primire permanent destinat tuturor genurilor de public şi mai ales tinereţii, această cetate onorează scriitorii străini rezidenţi sau în trecere; fără niciun reper operând în parteneriat cu structurile existente din Paris sau de altundeva (MEET, Villa Gillet, CIPM), cetatea găzduieşte expoziţii temporare, unele dedicate autorilor majori care nu sunt neapărat cei mai cunoscuţi, altele consacrate la fel de bine literaturilor din Caraibe, dar şi legăturilor întreţinute de literatură cu artele plastice sau cu cinematografia; această cetate propune un program de dezbateri, seminarii, cursuri de formare, ateliere destinate profesioniştilor şi mai ales amatorilor, încurajaţi să treacă la actul de a scrie şi, bineînţeles, de a citi. La momentul răsturnării numerice pe care o însoţeşte, Cetatea este o vitrină cu atât mai vie cu cât ea se afirmă ca laborator de creaţie, dar şi ca un laborator în materie de moduri de difuzare sau de mediatizare, adică al criticii literare sau al reţelelor sociale pe Internet. Şi apoi, el este pur şi simplu un loc unde oamenii se pot plimba, pot cumpăra sau schimba o carte, pot să bea
6

un pahar, să discute, să se informeze: fiecare poate veni aici pentru a-şi construi în mod liber propriul raport cu creaţia contemporană. A oferi publicului, dar şi însăşi literaturii, o Cetate internaţională, înseamnă a da o dovadă vie şi determinantă a faptului că această creaţie este înfloritoare, că ea se adresează tuturor, că aparţine tuturor. În timp ce se deschide campania electorală a autorităţilor din Paris, îndrăznim a formula acest manifest care poartă semnătura a numeroşi scriitori: fondarea unei Cetăţi care să aducă în sfârşit literatura în inima Parisului şi reciproc. Care ar reaminti ce far mondial al creaţiei artistice este capitala Franţei şi faptul că este capabilă să îşi asume voinţa politică. Semnatarii manifestului: Gwenaëlle Aubry, Paul Auster (Etats-Unis), Pierre Bayard, Pierre Bergounioux, Geneviève Brisac, Javier Cercas (Espagne), Hélène Cixous, Patrick Deville, Annie Ernaux, Péter Esterházy (Hongrie), Arlette Farge, Jérôme Ferrari, Pierrette Fleutiaux, Philippe Forest, Anne-Marie Garat, Nancy Huston, Linda Lê, Bertrand Leclair, Claudio Magris (Italie), Alberto Manguel (Canada), Pierre Michon, Cécile Moscovitz, Marie Nimier, Lorette Nobécourt, Véronique Ovaldé, Boris Pahor (Slovénie), Jacques Roubaud, Lydie Salvayre, Gisèle Sapiro, Ersi Sotiropoulos (Grèce), Lewis Trondheim, Paul Vangelisti (Etats-Unis), Dominique Viart LE MONDE DES LIVRES | 19.09.2013

Traducere din limba franceză de Liliana ENE
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

memento

C. TRANDAFIR

C. TRANDAFIR Grigore Hagiu 80 Scurtă notă despre receptare
rigore Hagiu face parte dintre poeţii de frunte ai „Generaţiei de aur, ’60”, împreună cu Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Marin Sorescu, Ion Gheorghe, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Gheorghe Pituţ, Constanţa Buzea, Gabriela Melinescu, Adrian Păunescu ş.a. Sentimentul de prietenie între componenţii acestei generaţii a rămas unic şi legendar. Născut în acelaşi an cu Nichita Stănescu, 1933, Grigore Hagiu ar fi împlinit acum 80 de ani. Cei mai mulţi dintre confraţi au trecut în lumea umbrelor. A rămas, cum se spune, opera lor. De o discreţie ieşită din comun, fără ambiţii concurenţiale, poetul Descâtecelor de gravitaţie n-a fost şi nu este un răsfăţat al criticii. Dimpotrivă, ori e ignorat, ori subestimat. Are întrucâtva soarta lui Ştefan Petică („întâiul simbolist declarat şi veritabil”, cum îl califica G. Călinescu). Fără să fie o valoare de raftul întâi, el face parte din categoria acelor creatori care, prin aşa-numitul efect de rezonanţă, participă la declanşarea unei serii istorice sau contribuie la o mutaţie a conştiinţei estetice. Criticii generaţiei sale au văzut ce-i aparţine, înainte de toate, poetului: „permanenţa elementului dinamic”, „preferinţa pentru culorile pure, chiar violente (Matei Călinescu); dar şi „puterea de a produce
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

G

un moment paradoxal de absenţă şi de tensiune”, „un univers căruia i se retrage impulsul iniţial încremeneşte într-o aşteptare fără nume” (Mircea Martin); „Unde Grigore Hagiu este un poet remarcabil este în erotică”, „pare a-şi ignora (sau a-şi dispreţui) un puternic simţ al picturalului” (Nicolae Manolescu): „În poemele mai noi Grigore Hagiu revine la un lirism de tip expresionist. El merge în natură să surprindă explozia celulelor în arbori şi să audă torsul astrelor” (Eugen Simion). Şi un poet, camarad de generaţie: „E o nouă promisiune, e un nou început de redempţiune pe care această poezie din ultimul volum al lui Grigore Hagiu, unul din cei mai importanţi poeţi ai Generaţiei ’60, dispărut prematur ca şi Nichita Stănescu, o deschide spre noi, mărturisind mereu şi mereu un mit nedomolit al Eternei Reîntoarceri a poeziei către ea însăşi, către izvoarele Spiritului…” (Cezar Baltag). În plenitudinea vârstei, s-a stins din viaţă şi poetul Răsfrângerilor. Aceiaşi comentatori de mai sus şi alţii i-au găsit lui Grigore Hagiu şi neajungeri sau excese: abstracţiunile glaciale şi retorismul, speculaţiile filosofarde, încifrarea meditaţiei în limbaj, discursivitatea, teme mari tratate modest cu materie săracă. Totuşi artele
7

C. TRANDAFIR

C. TRANDAFIR

sale poetice sunt moderne şi personale, poezia patriotică e de nivel mediu, meditaţiile – abstracte, discursive, lumea elementelor induce o respiraţie suficient de proaspătă. Cel mai bine realizată e poezia erotică a lui Grigore Hagiu. Mai ales cu această temă se vede statura lui literară, care nu-i deloc neglijabilă, ba chiar destul de vizibilă. Poetul cu o conştiinţă estetică de nivel superior pictează puţin mai bine decât cânta Ingres la vioară şi are bune scrieri de artă plastică. Admiratorii contraatacă hiperexigenţa critică: „Toate cărţile pe care Grigore Hagiu le-a publicat sunt scântei exaltate, fulgere ajunse de tunet şi inundând cu ploi misterioase câmpiile sufletului” (Fănuş

Neagu); „Grigore Hagiu, scriitor mai original şi mai valoros decât se crede îndeobşte – se deosebeşte în fond de poeţii pe care uneori îi imită la suprafaţă, prin aceea, în primul rând, că nu doreşte să ne convingă cu tot dinadinsul că suferă cumplit şi metafizic” (Valeriu Cristea, 1968); „Descântece de gravitaţie confirmă în Grigore Hagiu un poet de primă mărime în literatura română de azi” (Dan Cristea, 1980); „Grigore Hagiu îşi aşteaptă – încă – inspiratul comentator care să pună în lumină o excepţională, densă şi originală experienţă artistică” (Traian T. Coşovei, 1989). Am citat mai mult în această notiţă pentru a nu se crea bănuiala de părtinire, comemorativă şi coregională.

8

Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Pictură de Ion ŞINCA

eveniment

Adrian BRAD

Festivalul teatrelor de proiect din Câmpina la a doua ediţie şi a doua reuşită
e la primele elemente dramatice, în fapt, elemente de spectacol, întâlnite la oamenii primitivi, trecând prin perioada apariţiei primilor germeni ai teatrului din vechea Eladă, până la apariţia teatrului clasic şi a celui contemporan, arta dramaturgiei a trebuit să parcurgă mii de ani şi să cunoască multe transformări. Teatrul a cunoscut, la începuturile lui, o evoluţie strâns legată de ritualul religios, care implica folosirea anumitor formule, chiar a unor texte dialogate rostite de preot, executarea unor mişcări sugestive, cu o mimică accentuată. Primii actori ni i-au dat grecii antici, reprezentaţi în mod absolut de triada Eschil - Sofocle - Euripide. Spre finalul secolului trecut, teatrul a început să fie puternic concurat de televiziune. Astăzi, televiziunea este concurată şi ea serios de internet şi de reţelele de socializare. S-a întors roata. Dar pentru ca roata istoriei artei să fie întoarsă complet şi sănătos, oamenii ar trebui să se întoarcă la teatru. De doi ani, odată cu înfiinţarea unui teatru proiect, câmpinenii sunt invitaţi să lase televizorul şi să vină la teatru, la Casa de Cultură, cea mai veche instituţie culturală a oraşului. Un festival la început de tradiţie Asociaţia “Teatrul Proiect Câmpina”,
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

D

fondatoarea teatrului de proiect local care poartă, de câteva luni, numele marelui actor Mircea Albulescu, a organizat, la sfârşitul săptămânii trecute, la Casa de Cultură “Geo Bogza”, a doua ediţie a Festivalului Internaţional al Teatrelor de Proiect din Câmpina. Chiar dacă a doua ediţie a fost mult mai reuşită decât prima, la care a participat şi un teatru din Bulgaria, “internaţionalizarea” evenimentului nu a reuşit şi anul acesta. Însă particula “internaţional” nu a mai putut fi ştearsă de pe afişe şi flyere, întrucât nereuşita s-a produs cu puţin înaintea începerii festivalului, când trupa de actori englezi ce fusese invitată - şi care confirmase, iniţial, participarea -, nu a mai putut face deplasarea la Câmpina. Acest prim incident (care nu poate fi imputat organizatorilor festivalului: regizorul Dan Tudor şi omul de afaceri câmpinean Adrian Dochia, cei care conduc, de fapt, Asociaţia “Teatrul Proiect Câmpina”), nu a tulburat nicidecum desfăşurarea evenimentului şi nici nu a ştirbit valoarea acestuia. Cum un incident, chiar dacă nu a fost o nenorocire, nu vine niciodată singur, organizatorii au fost puşi la încercare şi în a doua zi a festivalului, vineri 27 septembrie, la un spectacol al teatrului de proiect din Târgu Mureş, când actorul din piesa Hess (o piesă-monolog), nu a mai putut veni din cauza unei luxaţii suferite cu o zi înainte. Regizorul Dan Tudor a salvat situaţia, invitându-l pe actorul bucureştean Lari Georgescu. Acesta, plin de înţelegere, a acceptat invitaţia şi a sosit la timp pe scena Casei de Cultură, unde a prezentat publicului tot o piesă-monolog, “L-V, 8:00 - 16:00”, cu un titlu mai încifrat, care înseamnă
9

Adrian BRAD

Adrian BRAD

“de luni până vineri, de la ora 8.00 la ora 16.00”. A fost un spectacol plin de dinamism şi umor, din care spectatorii au înţeles la câte încorsetări ale libertăţii sale individuale este supus un om pe tot parcursul existenţei. Tot în aceeaşi zi, spectatorii câmpineni au putut vedea o comedie spumoasă, “Floare de cactus”, scrisă de Barillet şi Gredy, în care actorii principali au fost Adela Mărculescu, Damian Crâşmaru şi Cristiana Răduţă-Bobic. Teatrul românesc trebuie să redevină ceea ce a fost Înainte de ridicarea cortinei la „Floare de cactus”, actorul Damian Crâşmaru a avut amabilitatea de a ne împărtăşi câteva gânduri despre teatrul românesc, în general, şi despre festivalul câmpinean de teatru, în special: “Un festival este un fel de ştachetă care arată celor din sală, care vin să vadă aceste manifestări tot

mai rare, literatura dramaturgiei, istoria, arta, în general. Este bine venit oricând un festival de teatru, care are capacitatea să developeze stadiul în care se găseşte o mişcare culturală într-un oraş sau într-o ţară. Este foare bine când are loc un asemenea eveniment, care sporeşte ideile, râvna, talentul actorilor. Arta teatrului este complicată, pentru că are ca obiect omul, care este foarte şanjabil, şi la care, de mii de ani, tot se incearcă să se adauge ceva bun. Teatrul îl poate face pe om mai bun, mai înţelept, mai sensibil. Un festival de teatru poate educa spectatorul, dar arta de a aduce spectatorii la teatru ne revine nouă, actorilor. Dacă piesele prezentate sunt valoroase şi jucate bine, orice om iubitor de frumos ar trebui să vină la teatru, chiar dacă se confruntă cu o anumită comoditate generată de televiziune. Televiziunea este un concurent

10

Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Adrian BRAD

Adrian BRAD

ameninţător al teatrului, dar care nu te învaţă nimic. De dragul ratingului, există un limbaj oribil şi nişte manifestări comerciale deşănţate care nu au nicio legătură cu arta. De aceea mesajul „lăsaţi televizorul şi veniţi la teatru” ar trebui să-i pună pe mulţi pe gânduri. Din păcate, nici teatrul românesc nu mai este ce a fost cândva, când venea lume de la Paris ca să vadă piese de teatru la Bucureşti. Teatrul românesc trebuie să redevină ceea ce a fost, trebuie să revină la strălucirea de altădată.” Un juriu exigent şi un public avizat Revenind la începuturile festivalului, trebuie să amintim cele două piese jucate în prima zi: „Escroci în aer liber” de Ion Băieşu, cu Monica Davidescu şi Dan Tudor, prezentată publicului în sala mică a Casei de Cultură, urmată de „Marfa vie” de A. P. Cehov, cu Florin

Busuioc, Ana Covalciuc şi Tudor Smoleanu, care s-a jucat în sala mare de spectacole. Sâmbătă, a treia zi a concursului, pe scena Casei de Cultură s-au desfăşurat două spectacole de teatru. Primul a fost asigurat de câştigătorii Galei Tânărului Actor Costineşti, iar al doilea a fost reprezentat de piesa „Părinţi teribili” de Jean Cocteau, cu Magda Catone, Diana Lupescu, Marius Bodochi ş.a. Juriul festivalului câmpinean a avut următoarea structură: preşedinte – Mircea Albulescu, membri – actorul Costel Constantin, regizorul Victor Ioan Frunză, actorul George Mihăiţă - directorul Teatrului de Comedie, şi actorul George Ivaşcu - directorul Teatrului Metropolis. Au fost acordate premii în bani (sponsorii acestor două premii fiind firma Lemet şi Consiliul Local). Sala de spectacole nu a fost niciodată plină, dar ţinând cont de capacitatea ei

Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

11

Adrian BRAD

Adrian BRAD

apreciabilă (este cea mai mare din judeţ, cu peste 750 de locuri), dar şi de faptul că spectatorii au fost mai numeroşi decât anul trecut, se poate spune că această ediţie a festivalului câmpinean a fost o reuşită, organizatorii declarându-se mulţumiţi de eveniment. Directorul Teatrului Proiect „Mircea Albulescu” din Câmpina, Adrian Dochia, ne-a declarat la începutul ultimei zile a festivalului: „A fost o ediţie mult mai reuşită decât precedenta, nu doar prin numărul mai mare de spectatori. După chinurile facerii acestui festival, sunt convins că vom reuşi să trecem cu bine şi de chinurile popularizării şi tradiţionalizării acestui eveniment. Noi de dorim, în continuare, ca festivalul să fie internaţional, iar anul viitor vom invita din nou trupe de teatru din afara ţării. Nu sunt prea multe teatre proiect în ţară. Pentru ediţia de anul acesta am invitat Teatrul Metropolis, cu

care avem o colaborare foarte bună, Teatrul Arcub şi Teatrul „Maşina de vise”, toate trei din Bucureşti, plus teatrele proiect din Buzău şi Târgu Mureş. Ca spectacol de gală, dar în afara concursului, am invitat Teatrul Naţional Bucureşti cu piesa „Omul care-a văzut moartea”, pentru această ultimă zi a festivalului, în care va avea loc şi gala de premiere.” În cadrul galei de premiere, s-au acordat cinci premii. Premiul „Cea mai bună actriţă” a fost câştigat de Cristiana Răduţă-Bobic pentru rolul din „Floare de cactus”, regie, decor, ilustraţie muzicală: Alice Barb. Premiul „Cel mai bun actor” i-a revenit lui Marius Bodochi, pentru rolul din „Părinţi teribili”, piesă regizată de Diana Lupescu. „Cel mai bun spectacol” a fost considerat cel oferit de Teatrul Metropolis, cu piesa „Floare de cactus”. „Premiul special al juriului” a fost oferit tânărului actor Lari Georgescu de către consilierul Florin

12

Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Adrian BRAD

Adrian BRAD

Frăţilă, preşedintele Comisiei de cultură din legislativul municipal. La finalul piesei “Omul care-a văzut moartea” (cu Costel Constantin, Adela Mărculescu, Marius Bodochi, Lari Georgescu, Răzvan Oprea, Florentina Tilea), actriţei Adela Mărculescu, pe care câmpinenii au admirat-o în două spectacole, de-a lungul festivalului, i-a fost înmânat „Premiul de excelenţă”, din partea Teatrului „Mircea Albulescu” Câmpina. După ce luminile scenei şi ale sălii de spectacole s-au stins, actorul Costel Constantin ne-a declarat următoarele: „Festivalul de la Câmpina se întâmplă din nou, iar acest lucru este de salutat, chiar de lăudat. Pentru că într-o lume atât de stresantă şi de angoasantă ca cea în care trăim astăzi, unde bătăliile pentru existenţă sau, la polul opus, pentru înavuţire se duc din ce în ce mai dur şi mai urât, cultura este din ce în ce mai marginalizată şi mai neglijată. Iar teatrul

românesc se încadrează poate cel mai bine în această marginalizare. Într-o lume în care oamenii aleargă de dimineaţă până seară după ce ştiu ei că este mai bine, nu mai este loc de teatru. Iar teatrul nu poate decât să-i îmbogăţească şi să-i înfrumuseţeze pe oameni, să le aducă o linişte sufletească numai bună de a le limpezi şi curăţa gândurile, de a le lumina viaţa. În aceste împrejurări, un festival de teatru este un eveniment rar. E lesne de ghicit cât de mult de implicăm noi, actorii, într-un asemenea eveniment cultural. Mai ales că la Câmpina, într-un oraş atât de frumos şi de curat, în faţa unui public atât de cald, noi nu ne facem doar meseria, ci ne bucurăm realmente, pentru că reuşim să-i simţim atât de aproape de noi, pentru că reuşim să le înseninăm chipurile şi să le câştigăm aplauzele. Şi, mai ales, dragostea.” Adrian BRAD / Oglinda de azi

Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

13

eveniment

Theodor MARINESCU

Theodor MARINESCU Biblioteca Municipală la ceas aniversar
64 de ani de lectură şi informare 20 de ani de la atribuirea denumirii Biblioteca „Dr. C.I. Istrati” Pe 19 şi 20 septembrie, într-un cadru ideal, s-au desfăşurat „Zilele Bibliotecii Municipale «Dr. C. I. Istrati»”, o admirabilă întâlnire a personalului instituţiei cu iubitorii de carte de pretutindeni. Salutând prezenţa numeroşilor invitaţi, Liliana Ene, directoarea instituţiei, a remarcat, cu satisfacţie, aniversarea a 20 de ani de la atribuirea denumirii „Dr. C.I. Istrati”, precum şi împlinirea a 64 de ani, de lectură şi informare, de la înfiinţarea acesteia. Programul, deosebit de bogat şi variat, a debutat cu o proiecţie de film comentată de Roxana Angheloiu, privind istoria şi rezultatele bibliotecii locale (peste 80.000 de volume, biblionet, sală de lectură, secţie de limba engleză etc) şi a continuat cu constituirea fondului de carte „Ion şi Daniela Tomescu”. Activitatea propriu-zisă a fost marcată de lansarea cărţii “Viaţa ca un poem”, autor ing. Dan M. Cristescu, avându-i ca prezentatori pe Liliana Ene („Cartea, o lucrare interesantă, cuprinde trei capitole referitoare la urbea noastră: «Câmpina, leagănul copilăriei mele», «Grădiniţa şi şcoala primară» şi «Şcoala
14

primară»”) şi pe ing. dr. Teodor Moisin, care s-a referit la calităţile literare ale lucrării. Un alt moment important al reuniunii l-a constituit expunerea colecţiei Biblioteca de Câmpina, apreciată unanim de către specialişti: „Prima dată trebuie să felicit Biblioteca pentru realizările inedite - Revista Biblioteca de Câmpina, editarea unor cărţi ale scriitorilor care au trăit pe aceste meleaguri, concursul Cartea Anului etc., toate realizate cu sprijinul Comisiei de Cultură a Consiliului Local, al Casei de Cultură şi al Bibliotecii Municipale” (Constantin Trandafir). Pentru început, colecţia cuprinde 4 volume, prezentate, de asemenea, de criticul literar C-tin Trandafir: 1. George Văleanu – „Jurnal de ducă”; 2. Mihai Lupşcu – „Poetul cu secolul în spate”; 3. Florin Dochia – „Elegiile căderii”; 4. Ştefan Al. Saşa – „Parfumuri şi delicatese”. „Încălzit” de frumoasele şi competentele aprecieri, „imbatabilul” Ştefan Al. Saşa a smuls, ca de obicei, ropote de aplauze pentru epigramele sale: „Lui Florin Dochia - Elegiile căderii: M-am lămurit de ce poetul/ De titluacesta a fost atras,/ Citindu-i pe trotuar versetul/ Căzui cu elegia-n nas”, iar autorului cărţii «Parfumuri şi delicatese»: „Această carte cu parfum/ Pe care mândru îl respir,/ Constat, remarca mi-o asum,/ Că are iz de cimitir”. Programul cele de-a doua zile a cuprins două momente importante: lansări de carte şi maratonul poeziei. Cele trei cărţi lansate s-au bucurat de numeroase aprecieri: 1. Cătălina Grigore – „Poeme de la ora optişpe”. „Mă mândresc cu descoperirea
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Theodor MARINESCU

Theodor MARINESCU

Cătălinei Grigore la un concurs de poezie. Are o poezie a inocenţei, a eleganţei. Cătălina se cenzurează, este cumpătată în marea de cuvinte” (Gherasim Rusu Togan); „Nu sunt de acord cu titlul cărţii. Totuşi, trebuie să dăm Cezarului ce e al Cezarului. Totul este dureros de real. Să aibă o facultate uşoară.” (Luminiţa Mischie); „Cătălina este o speranţă, o certitudine. Scrie cu cruzime, îşi chinuieşte sinele, este dură cu sine şi cu realitatea exterioară” (Florin Dochia); ]Cătălina este simplă... şi cartea este subţire. Nu trebuie să aibă un volum impresionant, ci să fie de calitate. Merită să fie autoarea unei cărţi.” (C-tin Trandafir). 2. Iulian Moreanu – „Febra”. „Prozele sunt nişte studii de caz. Toate au un personaj, există un narator - capabil să discearnă şi situaţia care, aparent, este banală. Este un prozator foarte concis, se vede munca, se fereşte de metafore” (Christian Crăciun); „Faţă de unii grafomani, Moreanu a scris numai trei volume. Dar scrie bine, pentru că are

talent, pentru că are cunoştinţe literare. Bun observator” (C-tin Trandafir); „Sunt un rău/ prost vorbitor. Sunt mai bun la clasă. Cartea, descinsă din paginile Revistei Noi, la rubrica «Ethica minima», este structurată în două părţi: Ethica minima şi zece povestiri cu un copil.” (Iulian Moreanu). 3. Florin Dochia – „Prins în lumea cuvintelor” (vol. II). „Activitatea d-lui Dochia este deosebit de bogată. Este sufletul Revistei Noi, care fără el n-ar exista. Este una dintre cele mai bune reviste din ţară.” (G. R. Togan); „Cartea cuprinde articole de critică şi eseuri formidabile. Eseurile sunt o forţă. Teme fierbinţi şi foarte spinoase.” (Ch. Crăciun). Cele două zile de cultură autentică oferite de Biblioteca Municipală s-au încheiat cu Maratonul Poeziei (ediţia a III-a), susţinut de: Emanoil Toma, Maria Dobrescu, Emil Sude, Ruxandra Stoian, Diana Trandafir, Constanţa Coman, Elena Victoria Gloden, Cătălina Grigore, Florin Dochia şi Ştefan Al. Saşa.

semnal u semnal u semnal u semnal u semnal u semnal u semnal

Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

15

lamemento aniversară

Paulina POPA
CA ULISE în drum spre Itaca, prin adâncul de foc si lava topita a sinelui, alunecat-am pe scarile abrupte si-am plâns atâta doar cât sa m-auda poemul si-acela îmbracat în haine din cârpe, nu blanuri bine lucrate, de oi si de vite. Ca Ulise în drum spre Itaca, prin marile învolburate, în lupta cu sarea si valurile înalte cât muntele si-acelea doar cât sa prefigureze spaima, purtata am fost de Poseidonul poemului. Ca Ulise în drum spre Itaca, preschimbata în cersetor pe scarile poemului, am rabdat pâna sa vina o ploaie cum n-am mai vazut, sa ma spele de sare pâna la piele. Ca ulise în drum spre Itaca, am carat dupa mine iubirea, atât cât sa-mi ajunga mie si nepotilor mei, pentru zilele când în bratele sinelui, Penelopa cuvintelor tresaltând, ma voi odihni, multumita ca am luptat, protejata de poemul meu, ca Ulise protejat de Athena. DIN PRIMA PÂNĂ ÎN CEA DIN URMĂ ZI am stat cu ochii atintiti, am stat, acolo-n iarba, tot sperând sa vina, îngerul, sa cânte peste sat. Si cum stateam, cu fata catre cer, iarba crestea si florile, de-a valma. De ce stai nemiscata ma-ntreba Îngerul,
16

Carmen Paulina BĂJENARU POPA

plecând pâna sa-mi dau, din iarba, seama. M-am ridicat deasupra ierbii si-am privit. Speram, în zare, Îngerul, sa-apara. Am tot scrutat îndepartata zare si n-am vazut ca se facuse seara. De ce vin toate acestea ca o singura strigare în tot trupul, aici, în apropierea Muntelui Athos, când pe umerii mei de lut s-a asezat o pasare? FIOR Frumos si bun ca Unul care vine în ceasul serii si întinde mâna. Asa te stiu, barbatul din cuvinte, venind spre seara, aprinzând lumina. Frumos si bun, cu zâmbetul de floare, cel care musca timpul spre-al ridica usor. Barbatul ce întinde mâna trecând încet prin parul tau un necuprins fior. Frumos si bun, barbatul din cuvinte, cel ce ridica sus pe brate noaptea apoi, cântând, dispare-n zori cu visul, luându-si din trezire partea. Frumos si bun ca sarpele ce-si trece prin stânca, luciul sau ce creste, apoi brutal reface lumea lui de sarpe si vii senzatii o punte recladeste. Frumos si bun ca sarpele ce-si lasa pe frunze, numele, sa-l stie. Frumos si bun, o, daca materie ai fi, în lumea-ncremenita si pustie.
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Carmen semne dinBĂJENARU trecut - 1966

Carmen Corneliu BĂJENARU ŞERBAN

Un act anticultural
JUBILEUL UNEI REVISTE CARE S-A TIPĂRIT, DAR N-A AJUNS LA CITITORI
Un vechi vis al prahovenilor cu preocupări în domeniul literaturii, artei şi culturii părea să-şi afle, în sfârşit, împlinirea! După tot felul de tatonări şi tergiversări, petrecute într-o atmosferă pe care, astăzi, am numi-o „lipsită de transparenţă”, a văzut, cum se spune, „lumina tiparului”, publicaţia lunară REVISTA NOUĂ, apărută sub egida Comitetului de Cultură din fosta regiune Ploieşti. Pe frontispiciul respectivei apariţii, cum se observă şi din reproducerea de mai jos, datarea este cât se poatede clară: Nr. 1, Ploieşti, Decembrie 1966. Aşadar, ar urma să marcăm împlinirea

a trei decenii de la evenimentul enunţat mai sus. Numai că, deşi îndelung şi minuţios pregătit, ba chiar întâmpinat cu o „Scrisoare de salut” din partea „forurilor locale de partid şi de stat” (cum se obişnuia în asemenea festive împrejurări!), evenimentul ca atare pur şi simplu n-a mai avut loc. Deţinem unul dintre exemplarele „de probă” şi păstrăm încă vie uimirea tristă încercată acum 30 de ani, când am luat cunoştinţă de hotărârea brutală prin care se anula ideea difuzării întâiului număr al „Revistei Noi”. Se cuvine precizat că şi hotărârea s-a aflat, defapt, cum să zicem?, „pe ferite”, nu dintr-o comunicare motivată în vreun fel, cât de cât. Ce a determinat o asemenea măsură şi cine şi-a asumat răspunderea ei poate abia acum putem cunoaşte cu adevărat. „«Revista Nouă» apare pe locurile lui Caragiale şi porneşte de la tradiţia frumoasei publicaţii «Revista Nouă» din 1887 a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu” menţiona scriitorul Ştefan Bănulescu, redactor responsabil, alături de Nicolae Manolescu şi Ion Bălu, al ediţiei preconizate pentru 1966, subliniind astfel o descendenţă onorantă, ce

Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

17

Carmen Corneliu BĂJENARU ŞERBAN

Carmen Corneliu BĂJENARU ŞERBAN

impunea îndatoriri deosebite, în consens cu cerinţele majore ale contemporaneităţii. Colectivului redacţional şi tuturor colaboratorilor li s-a urat „succes deplin în nobila muncă de dezvoltare şi difuzare a culturii în rândul maselor de cititori”, dar ele, „maseledecititori„, n-au avut niciodată sub ochi publicaţia lunară ce li se destinase, iniţial, cu atâtea mărinimie! Parcurgând cele 16 pagini ale primului şi, totodată, ultimului număr „scos” la Întreprinderea Poligrafică Ploieşti, întâlnim semnăturile unor colaboratori precum Ion Alexandru, Marin Sorescu, Taşcu Gheorghiu, Adrian Marino, Dinu Pillat, Nichita Stănescu, Mircea lorgulescu, Laurenţiu Ulici, Cezar Ivănescu, Horia Pătraşcu, Mariana Costescu, Dumitru Dinulescu, Dumitru Micu, C. Stănescu şa. Machetarea revistei era asigurată de Radu Georgescu, secretar general de redacţie fusese solicitat Mircea Popescu, sediul

publicaţiei se stabilise într-o zonă centrală a oraşului, pe bulevardul ploieştean, în clădirea care adăposteşte, în momentul de faţă, Comisia judeţeană de statistică, iar numărul [de telefon al] redacţiei (1.59.82) îşi şi găsise locul în „cartea de telefoane” a municipiului... Am dat toate aceste detalii pentru a se vedea până unde avansaseră lucrurile şi cât de barbară a fost decizia renunţării la apariţia „Revistei Noi”. Cum s-ar fi înscris aceasta în peisajul cultural al ţarii, ce ar fi însemnat ea pentru spiritualitatea acestor locuri, pentru destinul unor creatori, este greu să ne dăm seama. Sigur este, însă, că zădărnicirea „din faşă” a unei astfel de prezenţe nu poate fi considerată decât un act anticultural, acuzator prin el însuşi la adresa celor care l-au săvârşit. Corneliu ŞERBAN Sursa: ALMANAH PRAHOVA - 1996, pag. 16

18

Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Pictură de Ion ŞINCA

Carmen BĂJENARU in memoriam

Carmen Nicolae BĂJENARU BOARU

Nicolae Boaru

Profesorul Nicolae Boaru, directorul Bibliotecii judeţene „Nicolae Iorga“ din Ploieşti, a murit miercuri după-amiază, în urma unei suferinţe îndelungate, la vârsta de 63 de ani, la Spitalul Judeţean din Ploieşti, unde era internat de câteva zile din cauza unei afecţiuni cronice. Cunoscut ca un mare orator şi iubitor al cuvintelor, pentru care nutrea un respect profund, dar pe care nu ezita să le atragă în jonglerii semantice, totdeauna surprinzătoare pentru public, profesorul Nicolae (Nicu) Boaru a fost, pentru viaţa culturală din Prahova, o redută încăpăţânată, care a refuzat să se predea în faţa imposturii şi

lipsei de valori. Şi a încercat mereu, prin editoriale, pledoarii şi numeroase emisiuni, să educe şi să readucă în sufletul publicului dragostea pentru cărţi, istorie şi limba română, taxând cu severitate derapajele. Iar ca director al Bibliotecii judeţene Nicolae Iorga, funcţie pe care a ocupat-o până în momentul morţii, timp de 17 ani, a avut mereu uşa deschisă pentru tinerii sau mai vechii autori, găzduind numeroase lansări de cărţi. Iată cum caracteriza Nicolae Boaru instituţia în care s-a străduit să atragă cât mai mulţi cititori. „Biblioteca Judeţean «N. Iorga» este o instituţie de cultură puternică şi (deci) vie. Asta înseamnă că în pofida deceniilor care îi stau în spate este întemeiată în 1921, 20 martie - se vrea conectată la toate ritmurile prezentului. Veniţi şi o să constataţi acest lucru! Veţi vedea carte din secolul XVI şi ultimele succese ale marilor edituri, un cenaclu literar şi o conferinţă a unui savant, o lansare de carte şi o întâlnire cu un mentor spiritual. Biblioteca Judeţeană «N. Iorga» este, aşa cum v-am spus şi cum puteţi constata, o redutabilă citadelă a cărţii“.

Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

19

Carmen BĂJENARU actualitatea

Carmen Serghie BĂJENARU BUCUR

Serghie BUCUR
Câmpina - Izvor & Cetate pentru Limba Română
âmbătă, 31 August 2013, la orele însorite ale amiezii, Terasa Casei de Cultură „Geo Bogza” a fosta scena Zilei Limbii Române, actorii ediţiei fiind membri Cercului Literar omonim şi câţiva invitaţi la evenimentul organizat şi moderat de tandemul Florin Dochia – Ştefan Alexandru Saşa. Încă o pagina a Cronicii acestei semimilenare aşezări (510 ani la 8 ianuarie 2013) pe versanţii râului Prahova, în sacra vecinătate a spiritelor universale Hasdeu-IstratiGrigorescu. Aşezătorii Câmpina, situată între vadurile râului Prahova şi ale afluentului său, pârâul Doftana, a atras, pe lângă negustori, funcţionari, meseriaşi şi comercianţi, încă de la începutul secolului a XIX-lea, şi intelectuali – unii în treacăt pe aici, spre Braşovul numit când Kronştdat, când Korona, alţii, să adaste undeva, prin arealul fostei Vămi, spre a-şi limpezi în scris, gânduri şi sentimente înalte, „De realţare (înălţare) a Patriei”, 1848 desăvârşind câte ceva din urmările zaverei lui Tudor Vladimirescu de la 1821. Răsfoim prin Cronica începută de Stoica Teodorescu (1924), continuată de Silviu Dan Cratochvil (1990 şi 2002), Jenica Tabacu (2006) şi apoi de Alin Ciupală & Şerban Băleanu (2013), spre a ne aminti cine au rămas întâii stătători ai
20

S

Limbii Române pe aceste meleaguri: „Ion Heliade Rădulescu, de-a lungul verilor anilor 1862-1867, Cezar Bolliac, George Bariţiu, Dimitrie Bolintineanu, Alexandru Vlahuţă şi George Coşbuc”; „Cezar Bolliac în vara 1836, găzduit la conacul său de colonelul Ion Câmpineanu (1798-1863), unde scrie poezia „O dimineaţă pe malul lacului”; „Dimitrie Bolintineanu la 1862, care, în romanul său, „Elena” îşi plimbă personajele prin Telega şi Brebu, în drumul spre Poiana descriind lacul Curiacul, redactând şi volumul „Din ţara Basarabilor”; „Trinitatea” Bogdan Petriceicu Hasdeu-Constantin IstratiNicolae Grigorescu”; „Alexandru Vlahuţă care, din prieten al marelui nostru Pictor, prin relaţia uneia din fiicele lui, Ana cu fiul impresionistului de la Barbizon, Gheorghe, devine cu acesta curscru”. Caragiale – vizită la reşedinţa lui Hasdeu, Castelul Julia Hasdeu, pentru interviu şi reportaj; „Delavrancea şi Vlahuţă şi Caragiale ore la rând, împreună cu Grigorescu, la taclale, în sufrageria casei memoriale de azi; Nicolae (Neculai, în actul de naştere) Iorga, îndurerat de moartea lui Nicolae Grigorescu, în ferparul publicat în ziarele scoase la Vălenii de Munte” (Silviu Dan Cratochvil); „Boierii Lupoieni şi Câmpineni, Gheorghe Hristodulo, Domnica Gheorghiu, prinţul Barbu Ştirbey şi urmaşii, Profesorul Danielopolu, scriitorul Anton Bacalbaşa,
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Carmen Serghie BĂJENARU BUCUR

Carmen Serghie BĂJENARU BUCUR

artista Maria Ventura, Anghel Saligny, Dumitru Hernia” (Jenica Tabacu). Încoace vreme, au propăşit cuvântul epic, politic, poetic şi istoric Al. Tudor Miu, Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Ion Lăncrănjan, Ion Miclescu, Theodor-Zank Chiriacopol, Petruş Luncaşu, Vasile Ilinca, Mihai Lupaşcu, Ovidiu Bogza – continuaţi de Ion Bălu, Viorel Cernica, Ion Şovăială, Constantin Trandafir, Gherasim Rusu Togan, Florin Dochia, Theodor Marinescu, Cristina Dinu, Codruţ Constantinescu, Christian Crăciun, Gheorghe Dinulescu, Iulian Moreanu, Ştefan Alexandru Saşa etc. Parada De pe la 1834, când Alecsandri asistă, cu Vodă sub acelaşi acoperiş, la reprezentaţia lui teatrală de debut, cu „Iorgu de la Sadagura”, Limba Română devine Măria Sa Spiritul Principatelor Dunărene. Pe malul cărui lac îl va fi prins acea „O Dimineaţă” a anului 1836, pe Cezar Bolliac, să-i inspire poezia cu acest titlu, nu ştim; ea durează 25 de strofe (o sută de vresuri) din care, dacă deschidem volumul I al Operelor lui, putem citi la pagina 302: „De-a dreapta-mi stau Carpaţii ascunşi afund în ceaţă, / Din aburi cu încetul încep a se ivi; / Zăpada lor cea veche, ce vara n-o dezgheaţă, / Îşi suie-n cer troienii, sau stă a-i prăvăli!”; imediat, în 303: „Iar Prahova devale în mii de gârli se-mparte, / Şi-ntinsă argintează ăst prunt al ei pietros; / În văile afunde s-aude îndeparte / O eco îngânată pe malul cel râpos”. Theodor Zank-Chiriacopol, fragment din evocarea „Maica Mare” în volumul „Curiacul – Monografia romanţată a Câmpiniţei”, pagina 133, circa 1995: „Mică, rotundă,
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

purtând basma pe cap, îmbrăcată în strai ţărănesc cu ie înflorată, cu fusta groasă din lână maronie împletită cu andrelele şi căreia i se mai zicea şi handroc – poate din nemţescul Hand = mână şi Rock = fustă, adică Handrok, fustă împletită cu mâna – încinsă cu betele, purtând mereu sub braţ sau la brâu furca de tors cu caierul de lână şi fusul în cealaltă mână. Niciodată sau foarte rar ne-a fost dat să o vedem şi altfel, fără aceste două scule. Ea torcea lână pentru tot neamul ei, pentru toţi vecinii sau clientele din oraş. Harnică, blândă dar mai ales povestitoare, ea ne primea oricând, după anotimp, fie pe prispa cea dată cu lutişor, caldă ca o vatră, fie în camera ei de la stradă, lângă acea sobă zidită, dată cu var şi în care focul ardea blând ca şi vorba ei. De loc, Maica-mare era din Cornu, un sat din sus de Câmpiniţa, peste valea Ceairului”. Parohia Sfântul Nicolae, ridicată pe promontoriul Slobozia, ce coboară deasupra Băneştilor, a intrat pe răbojul istoriei municipiului Câmpina, graţie preotului ei paroh, precucernicul Petru Moga şi arhitectei Livia Câlţia, diriguitorii acestui megaproiect creştinesc: „Un document din 25 iunie 1714 semnat de domnitorul Ştefan Cantacuzino se referea la înfiinţarea Schitului „Sfântul Nicolae” şi înzestrarea lui prin dania preotului Preda, fiul lui Petraşcu Postelnicu din Câmpina, cu moşia Slobozia şi închinarea acestora Mânăstirii Sinaia. Schitul aşezat la capătul sudic al plaiului câmpinean dominând confluenţa râurilor Prahova şi Doftana, devine după 1896 biserică de parohie. Astăzi este parte a cartierului Slobozia. Biserica veche a schitului datează probabil din 1714, dar „a suferit
21

Carmen BĂJENARU Serghie BUCUR

Carmen BĂJENARU Serghie BUCUR

pe parcursul timpului completări sau chiar modificări mari şi pe de altă parte o slăbire a rezistenţei întregii construcţii” (arh. R. Grigoropol, Memoriu tehnic pt. restaurarea Bisericii Sf. Nicolae Câmpina, 22 Mai 1977)”. Dinamicul publicist Codruţ Constantinescu, enciclopedică memorie, cu o suculent-maliţioasă aducere aminte din anii de şcoală în Câmpina, într-una din minunatele d-sale cărţi, „În labirint sunt umbre şi lumini”, capitolul 18, pag. 168-169, intitulat „Vizită dinastică”: „Ce emoţii au avut târgoveţii mei atunci când au fost vizitaţi de Măria Sa... Cel atât de prezent, lumina călăuzitoare, raza de speranţă, încarnarea genialităţii carpatine, Conducătorul, deschizătorul unei noi ere, cine altul decât Nicolae Ceauşescu. (...) Cu câteva săptămâni înainte, activitatea economică şi nu numai a oraşului a fost paralizată. Motivul era simplu. Maşinăria propagandistică locală avea nevoie de carne de tun, de cât mai multe capete şi cât mai multe palme înroşite de atâtea aplauze, de mii de braţe bine dresate, de florile şi steguleţele din carton şi lemn agitate la comandă, de buzele gata să stea întredeschise într-un zâmbet angelic. La început, noi, elevii de-a şasea, am fost fericiţi. Chiuleam în mod oficial şi organizat de la şcoală, în frunte chiar cu dirigintele nostru, un bărbat înalt, chiar uriaş pentru nişte puşti într-a şasea, şi rigid, în felul lui un bun militar educaţional. Eram mici, nu aveam şanse să rezistăm fizic. După două-trei zile eram epuizaţi, storşi de entuziasmul chiulului, obosiţi de statul în picioare timp de şapte-opt ore, însetaţi şi înfometaţi, pentru că, evident, nu ni s-a pus la dispoziţie nici apă şi nici
22

sandviciuri bine asortate. Într-o primă fază am fost folosiţi drept materie primă (umplutură) pentru un porumbel uriaş, un porumbel uman din mii şi mii de capete, mâini, piepturi, unul din marii porumbei ai păcii mondiale pe care regizorii momentului îi aranjau, pieptănau, machiau de la înălţimea macaralelor de-a lungul întregii RSR. Până la urmă am cedat ispitei. Într-o după-masă de miercuri, una însorită, am dezertat împreună cu alţi colegi şi am luat-o la goană spre stadion, acolo unde avea loc un sfert de finală a Cupei RSR la fotbal între cele două mari rivale de mâna a doua: Flacăra Moreni (echipa unui puternic grup de presiune nomenclaturistă care avea pesemne origini în micul oraş dâmboviţean) şi Victoria Bucureşti (echipa Securităţii, rapid desfiinţată în 1990 alături de F. C. Olt, printre puţinele măsuri radicale ale Revoluţiei din decembrie 1989)”. O altă secvenţă a parăzii Limbii Române contemporane ne-o rezervăm din eminenta lucrare a dr. Jenica Tabacu, „Amurgul Demiurgului” editura Saeculum Vizual 2007, o carte despre „Ultimii ani de viaţă ai lui B.P.Hasdeu”. Într-o minunată scriere românească, autoarea spune la paginile 77-78: „Primele manuscrise aşa-zis „spiritiste, ce poartă scriitura lui B.P.Hasdeu, arată că modul de scrie şi iscălitura aşezată de câteva ori dedesubtul mesajelor sunt apropiate de scrisul şi semnătura Iuliei. În prologul cărţii „Sic cogito” savantul menţiona faptul că primul mesaj însemnat pe foaie de mâna lui, într-o stare care nu era nici somn, nici veghe, „era scris şi iscălit cu slova fiicei mele”. Pe acest document găsim întrebările lui
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Serghie BUCUR o carte, două păreri

Al.D. Serghie FUNDUIANU BUCUR

B.P.Hasdeu, care dezvăluie dorinţa sa imensă de a o regăsi pe Iulia şi mai ales, de a cunoaşte cum îi este dincolo: „Eşti bine?”, „Eşti la fel de veselă?”. Răspunsurile scrise de savant au calitatea de a-l consola: „Dragă tată, te rog să vii mai repede căci mă vei vedea fericită”, „Tată, nu dispera”, „Noi doi vorbim continuu”. Alături de acestea pot fi aşezate mesajele scurte, de genul „Da tată, sunt foarte bine” (...) Între ele, un răspuns care vine să întărească ideea despre starea starea psihică în care se afla omul de ştiinţă: „Tată, ştiu că eşti foarte nefericit...” Limba Română rostită Reuniunea de pe Terasa „Geo Bogza”, de altfel cordială, ca între slujitori ai Ei, de caracter şi sensibilitate abundentă, a ocazionat un veritabil „maraton” poetic, pe care magistrul Constantin Trandafir l-a deschis cu o suită de „Reflecţii şi Maxime” din volumul omonim al lui

Constantin Bădescu. Au citit din operele lor Florin Dochia, Saşa, Constanţa Mezdrea Coman, soţii Elena Buldum şi Romeo Tarhon - prezenţi în antologia (donată Bibliotecii municipale Dr.Istrati) „Cu Patria în Suflet”, recent întorşi din Spania, Diana Trandafir, Corneliu Cubleşan şi Cătălina Griogore. Emanoil Toma a declamat câteva fabule iar Saşa a făcut un final incendiar cu parodiile lui de un excepţional umor. Subsemnatul a schiţat în câteva cuvinte prezenţa activă a jurnaliştilor autohtoni, în reflectarea fenomenului cultural şi educativ, prin Limba Română, grupaţi de un sfert de veac, în redacţiile publicaţiilor PUBLIC, Jurnalul de Prahova, apoi Oglinda Câmpinei, Zarva, Partener, de 10 ani la Informaţia Prahovei şi Revista Nouă – acestea două, cu ecouri curente în Capitala Ţării, în Ploieşti, Mizil, Sinaia, Buşteni, Slănic, Piteşti, Braşov, Moreni şi Târgovişte...

Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Pictură de Ion ŞINCA
23

Al.D. FUNDUIANU eveniment

Florentina Al.D. FUNDUIANU DALIAN

Florentina Loredana DALIAN Nenumărate minute la Mizil
Festivalul-concurs „Agatha Grigorescu Bacovia”, 04 octombrie 2013 „Minutul 175. Trenul porneşte. Trec la fereastra din partea cealaltă, spre câmp. Sub lumina lunii, Bărăganul se întinde nesfârşit şi în depărtare devine haotic. E luni, 10 octombrie 1938, mă cheamă Geo Bogza, am treizeci de ani şi am vizitat pentru prima oară în viaţa mea Mizilul. Viaţa şi lumea mi se par fantastice şi de neînţeles. P.S. În direcţia Buzăului, trenul străbate ca un balaur câmpia fantastic luminată de lună” (1940) (Geo Bogza – „175 de minute la Mizil”) Minutul... care-o fi. Opelul porneşte. Nu pot să trec la fereastra cealaltă, că eu sunt şoferul. Sub lumina unui soare zgârcit, Bărăganul de întinde nesfârşit, dar n-am timp să-l studiez, că trebuie să mă uit la şosea. E vineri, 04 octombrie 2013, mă cheamă Florentina Dalian, am patruzeci şi cinci de ani şi am vizitat pentru a treia oară în viaţa mea Mizilul. Viaţa şi lumea mi se par fantastice şi de neînţeles. P.S. În direcţia Sloboziei, automobilul străbate câmpia oarecum luminată de soare... Prima dată, şi eu am vizitat Mizilul tot într-o zi de 10 octombrie, doar că la 70 de ani diferenţă faţă de Geo Bogza, adică
24

în 2008. Şi nu aveam 30, ci 40 de ani. Dar, la fel ca şi pe scriitorul GB, şi pe mine m-a impresionat drumul către Mizil. Parcă mă aflam într-o altă lume, parcă picasem în alt veac. Şoseaua, pe care întâlneai rar câte o căruţă (de maşini, nici vorbă!), înfăţişa privirii, de o parte şi de cealaltă, câmpia încremenită, presărată, din loc în loc, cu fântâni cu cumpănă. Pe una chiar am fotografiat-o, iar fotografia am folosit-o, ulterior, la coperta cărţii „Aceeaşi lună peste sat”. A doua oară, am fost în octombrie 2009. Şi acum iată-mă pentru a treia oară, în 04 octombrie 2013, străbătând drumul Mizilului, cu aceeaşi încântare, cu prilejul Festivalului-concurs de literatură „Agatha Grigorescu Bacovia”, aflat la a VII-a ediţie. La mai multe! Mizilul este oraşul în care au loc două festivaluri/ concursuri literare pe an, care adună nu doar câştigătorii concursurilor, ci şi personalităţi marcante ale lumii culturale româneşti. La Mizil i-am văzut şi ascultat pe Grigore Vieru, Adrian Păunescu, Tatiana Stepa, iar anul acesta ivitaţii de onoare au fost actorul şi scriitorul Dan Puric şi regizorul Dan Piţa (care nu mai au nevoie de nicio prezentare). Ceea ce se petrece, cu consecvenţă, la Mizil, îmi întăreşte convingerea că, atunci când se doreşte, se poate. Dar acolo se poate, deoarece
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Florentina DALIAN o carte, două păreri

Gherasim Florentina RUSU DALIAN TOGAN

există implicarea puternică a doi oameni: domnul Primar Emil Proşcan, om de cultură şi scriitor, este cel care susţine financiar şi care se implică personal în organizare, primeşte invitaţii, moderează festivalul, face prezentările, oferă premiile. Dacă România ar avea numai astfel de primari, cultura ar fi repusă în locul ei de cinste cuvenit; un alt truditor al festivalului este poetul Lucian Mănăilescu, cel care se ocupă atât de concurs, cât şi de revista „Ferestra”, apărută tot cu susţinerea fianciară a domnului Emil Proşcan. Domnul Mănăilescu nu a lăsat revista să nu apară nici măcar atunci când ar fi avut un motiv întemeiat, numărul din septembrie a.c., dedicat concursului, fiind redactat de pe patul de spital. Alte cuvinte ar fi de prisos. Oricine ştie cum stau lucrurile pe ici, pe colo, poate înţelege de

ce există „fenomenul Mizil”. În deschiderea evenimentului din 04 octombrie, domnul Emil Proşcan a prezentat invitaţii: Dan Puric, „omul frumos”, actor şi scriitor, Dan Piţa, regizor bine cunoscut şi îndrăgit pentru filmele sale, doamna profesor Margareta Labiş, sora regretatului poet Nicolae Labiş, Virgil Diaconu, poetul care „locuieşte într-o bătaie de inimă”, director al „Cafenelei literare”, Preşedinte al juriului la concursul de anul acesta, Ivan Pilchin, lector la Universitatea de Stat din Republica Moldova (Catedra „Literatură universală”), absolvent al aceleiaşi universităţi, facultatea de limbi străine, secţia engleză-germană. Domnul Proşcan a propus şi o temă de discuţie (generoasă): despre viaţă. Fiecare a spus ce a crezut de cuviinţă, spectatorii (în când au fost lansate cărţile sale „Elegiile căderii” (poezie) şi „Prins în lumea cuvintelor - 2” (eseuri). O altă prezenţă câmpineană remarcată a fost Diana Trandafir (Marinache), care a obţinut Premiul revistei Cafeneaua literară – Piteşti, la secţiunea proză. „La o asemenea valoare ridicată a participanţilor la această ediţie, premiul primit, apreciere dincolo de genurile în concurs, mă onorează în mod deosebit. Se cuvine să felicit organizatorii că au puterea, în condiţii financiare dificile, să organizeze un asemenea eveniment de anvergură. Dedic acest Mare Premiu autorilor câmpineni de literatură şi cititorilor mei de oriunde, celor care nu pregetă să participe la o viaţă culturală efervescentă a oraşului!! – ne-a ieri declarat scriitorul. (Red.)
25

Marele Premiu pentru scriitorul Florin Dochia
La cea de-a şaptea ediţie a concursului de literatură „Agatha Grigorescu-Bacovia” organizat la Mizil, Prahova, Marele Premiu a fost acordat scriitorului câmpinean Florin Dochia, membru al Uniunii Scriitorilor din România, redactor-şef al publicaţiei culturale „Revista Nouă”, pentru poeme dintr-un posibil volum viitor prezentate sub titlul „orb pe mare”. La concurs au participat 192 de scriitori (137 de manuscrise la secţiunea Poezie şi 80 la secţiunea Proză). Cu Florin Dochia, iubitorii de literatură din Câmpina s-au putut întâlni pe 19 şi 20 septembrie, cu prilejul „Zilelor Bibliotecii Municipale”,
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Gherasim RUSU TOGAN Florentina DALIAN

Gherasim RUSU TOGAN Florentina DALIAN

proporţie de 80% elevi de liceu, cinste lor!) au adresat întrebări, ca, de altfel, şi telespectatorii, evenimentul fiind transmis în direct de televiziunea locală. Domnul Primar a dat numărul său de telefon la care puteau fi adresate întrebările, pe care, ulterior, le transmitea invitaţilor. Virgil Diaconu a exprimat un gând frumos: „Mizez pe cei care trag lumea înainte, în primul rând pe artişti.” Dan Piţa a vorbit despre recentul său film „Ceva bun de la viaţă” şi ne-a anunţat că lucrează la o ecranizare a nuvelei „Chira Chiralina”, de Panait Istrati. Personal, fiind o pasionată admiratoare a operei marelui scriitor, aştept cu interes filmul. Domnul Piţa ne-a spus că a mai existat o singură ecranizare, rusească, a romanului, foarte veche, fără sonor şi având o peliculă deteriorată. Doamna Margareta Labiş a spus lucruri interesante, de istorie literară, despre fratele său, poetul trecut la cele veşnice la numai 21 de ani, în condiţii încă neelucidate. Dintre „trăznăile” pe care le făcea, ne-a spus-o pe cea cu Ateneul. Revoltat de snobismul unora, care se îmbrăcau în haine de lux (gen frac şi rochii lungi de seară) când majoritatea erau sărăcuţi şi prost îmbrăcaţi, fiind vremea teribililor ani de după război (aici mi-am amintit personajul Ladima al lui Camil Petrescu, care umbla îmbrăcat în uniforma militară, deoarece nu avea altă haină), într-o zi, Labiş a cumpărat, cu nişte bani câştigaţi pe poezii, locul în loja regală de la Ateneu şi s-a dus acolo îmbrăcat cu un cojocel ponosit şi o căciulă ţărănească pe cap. Când dirijorul orchestrei, George Georgescu, s-a întors să salute publicul, căutând disperat personajele importante
26

din lojă, a dat cu ochii de Labiş, acesta şi-a scos căciula şi a salutat, obligându-l şi pe Georgescu să salute. „Moartea căprioarei”, una dintre capodoperele poeziei româneşti, i-a fost inspirată poetului de împuşcarea unui cerb de către tatăl său. Doamna Labiş ne-a spus că acea „soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte” era chiar ea şi a făcut o descriere a foametei cumplite din acel an. În 1954, când a scris-o, Nicolae Labiş avea 19 ani. A plecat la Bucureşti, în fugă, să publice poezia şi a uitat-o acasă. Doamna Margareta a găsit-o, a citit-o („şi am înţeles, atunci, că fratele meu e poet”) şi i-a expediat-o. În amintirea poetului Nicolae Labiş, în special pentru tinerii care astăzi nu-l mai găsesc prin manuale, doamna Labiş a recitat trei poezii scrise de acesta: „Mioriţa”, „Moartea căprioarei” şi „Noi, nu!”. Dan Puric, foarte aplaudat şi ovaţionat de tinerii din sală, a avut o prestaţie excelentă (ca de obicei) şi, pentru că tot fusese numit „specialist în viaţă”, a început cu îndemnul „Să vă feriţi întotdeauna de specialişti în viaţă!”, adăugând că viaţa ne prinde mereu nepregătiţi, mereu cu garda jos. Prin tot ce a spus, a transmis o infuzie de optimism sălii şi m-am bucurat enorm, mai ales pentru tinerii prezenţi, întrucât discuţiile porniseră într-o notă oarecum pesimistă. Trebuie să-i încurajăm şi să le dăm speranţe acestor tineri. Despre toate lucrurile spuse de artist nu voi scrie, întrucât ele au farmec povestite de el. Voi menţiona numai răspunsul său la întrebarea adresată de un telespectaor: „Aveţi cont de facebook?” Răspunsul a fost: „Nu. Am avut. Dar l-am închis. Aveam vreo 90.000 de like-uri, adică d-ăia
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Gherasim Florentina RUSU DALIAN TOGAN

Gherasim Florentina RUSU DALIAN TOGAN

care mă iubesc. S-a întâmplat că a ars cantina acolo, la Părintele Tănase* şi nu mai aveau copiii ăia unde mânca. Am scris pe facebook rugând pe admiratori să dea fiecare câte un euro ca să poată fi refăcută cantina. Vă daţi seama ce s-ar fi putut face cu 90.000 de euro? Dar câţi credeţi că au donat? Trei! Am înţeles atunci că din cei 90.000, doar trei erau adevăraţi. Şi tot atunci am hotărât să închid contul.” Mărturisirea lui Dan Puric mi-a amintit titlul cărţii unui alt Dan (Mircea Cipariu): „Singurătatea vine pe facebook”. Din păcate, artistul Dan Puric a trebuit să plece la o repetiţie, astfel că nu a rămas cu noi până la sfârşit. A urmat momentul premierii câştigătorilor, repede, repejor, că se cam scursese timpul alocat festivităţii. Toate momentele evenimentului au fost presărate cu muzică de calitate interpretată de cvartetul „4 Art” (http://cvartet4art.ro/), având în componenţă artiştii: Diana Pîrgaru (vioară), Radu Barabancea (vioară), Georgiana Munteanu (violă) şi Andrei Frîncu (contrabas). Invitaţii au continuat discuţiile la o agapă. M-am bucurat să-i revăd pe Florin Dochia (Marele premiu – poezie), Florina

Isache (Premiul I poezie), pe Virgil Diaconu (Preşedinte juriu), Lucian Mănăilescu (organizator), Emil Proşcan (Primar), Niculai Tăicuţu (membru în juriu; din păcate plecat mai devreme, cu treburi importante, dar am apucat să schimbăm câteva impresii în biroul domnului Primar înainte de începerea festivităţii) şi să-i cunosc pe Cecilia Moldovan (locul III poezie) şi pe regizorul Dan Piţa. Au fost oferite cărţi şi reviste („Ferestra” – Mizil, „Spaţii culturale” – Rm. Sărat, „Helis” – Slobozia, „Revista Nouă” - Câmpina). Ora 14:30. Articolul se încheie aici. E 05 octombrie, 2013, mă cheamă Florentina Dalian şi mă gândesc deja când voi revedea a patra oară Mizilul. Până atunci, mulţumiri organizatorilor şi juriului pentru bucuria pe care am trăit-o la acest eveniment cultural. Felicitări! Viaţa şi lumea mi se par atât de frumoase, cu tot fantasticul şi neînţelesul lor... Slobozia, 05 octombrie 2013 * Părintele Nicolae Tănase găzduieşte şi hrăneşte, în Valea Plopului, în jur de 400 de copii, unii dintre ei salvaţi de la avort.

Virgil Diaconu, Florin Dochia, Ion Tomescu, la Mizil
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

27

Gherasim RUSU TOGAN cronica literară

Gherasim Mioara RUSU BAHNA TOGAN

Mioara BAHNA
Multiplicitatea şi potenţialităţile sinelui: Norman Manea – Întoarcerea huliganului

C

u o structură aparent polifonică, prin trecerea de la naraţiunea la persoana a treia, omniscientă, la persoana întâi, cartea lui Norman Manea Întoarcerea huliganului – Editura Polirom, Iaşi, 2011 –, al cărei titlu aminteşte de cel al cărţii coreligionarului său, Mihail Sebastian, Cum am devenit huligan, este o scriere densă, sub toate aspectele (al materialului epic, al personajelor, al perspectivelor narative, al planurilor etc.), amestec de memorialistică şi ficţiune, de implicare şi detaşare, care dezvăluie destinul propriului autor, al neamului său, dar subliniază, totodată, şi tribulaţiile celor care, indiferent de etnie, din varii motive, au ales ori li s-a impus, în momente diferite ale existenţei lor sau a ţării, exilul, pentru ca, apoi, să se confrunte cu toate rigorile presupuse de acest statu-quo. Este o carte-eseu despre condiţia evreului, în ansamblu, şi în societatea modernă, în special, despre avatarurile lumii iudaice, trăind sub presiuni multiple, sociale, politice, culturale etc., dar şi despre condiţia scriitorului, a intelectualului, în general, confruntat cu un regim politic absurd, discreţionar, despre neliniştile, acutizate prin confruntarea cu situaţii bizare, care bulversează traiectul existenţial, propus ori măcar sperat, acţiunea propriu-zisă rezumându-se la două momente majore: pregătirea revenirii în ţară a personajului central,

căruia scriitorul îi împrumută propria date ale biografiei sale, şi ceea ce numeşte comedia Imposibilei Întoarceri, pentru a se încheia cu înapoierea în Statele Unite, patria de după ce a părăsit Patria, complexul de factori la care i se întoarce gândul mereu cu dor, dragoste, disperare, durere, sfâşiere etc. Mai mult, „întoarcerea” este, pentru personajul central, sinonimă cu „naşterea” sau „renaşterea”, catalizând mare parte din preocupările sale, devenind, în plan artistic, unul dintre laitmotivele romanului. Construit ca o povestire în ramă, romanul lui Norman Manea debutează cu un capitol-prolog, care punctează atmosfera americană, în care scriitorul şi-a fixat existenţa, urmat de Preliminarii, unde domină culoarea locală şi temporală din Jormania, nume preluat de la Ioan Petru Culianu, pentru a prezenta, apoi, în cele două părţi propriu-zise ale sale, Prima întoarcere (Trecutul, ca ficţiune) şi A doua întoarcere (Posteritatea), cele două exiluri – în lagărele de concentrare din Ucraina, unde au fost deportaţi evreii din Bucovina, în timpul lui Antonescu (1941-1945) şi, apoi, în Europa Occidentală şi în Statele Unite (începând din 1986), unde a decis să trăiască autorul cărţii, împins de regimul comunist – pentru ca, în cele din urmă, personajul să fie readus în lumea de dincolo de ocean, spre a-şi evalua impactul reîntâlnirii cu Patria.
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

28

Mioara BAHNA ethica minima

Iulian Mioara MOREANU BAHNA

Preliminariile se dezvoltă, eseistic, în jurul câtorva motive literare, între care cel al huliganului, al huliganismului, al victimei, al victimizării, al comunismul şi, desigur, al relaţiei complicate cu ţara de baştină: Grandioasa mea ţară... (...) măreţia ţării Dada pe care nu doream să o părăsesc şi în care nu doream să mă întorc. De aceea, în continuare, sunt surprinse, pe larg, neliniştile – care precedă, întoarcerea, în vizită doar, în ţara părăsită în 1986, în plin comunism – şi amintirea unor episoade din viaţa personajului, care i-au punctat devenirea, în primul rând spirituală, socială, având, în acelaşi timp, rolul de a tergiversa emoţiile reîntâlnirii cu prezentul acesteia, dar şi cu spectrul trecutului. În acest sens, discuţiile cu prietenii, români sau străini, sunt menite să-i faciliteze ori măcar să-i limpezească, pe cât posibil, sensul/raţiunea gestului, venind dintr-o conştientă dragoste incomensurabilă faţă de Patrie, în ciuda indeciziei susţinute sau induse de cei care vor să-l protejeze, arătându-i, de pildă, că, spre deosebire de alţii, are, în relaţia cu spaţiul românesc, un avantaj, distanţa, ceea ce i-ar oferi o marjă de invulnerabilitate. Pendulând între emoţia apartenenţei şi, poate, şansa detaşării de o lume căreia îi datorează bunele şi relele trecutului, dar şi configuraţia prezentului, personajulnarator, într-un limbaj adesea dur, neiertător în orice caz, ironic, dar şi autoironic (micul cabotin, trăind duplicitatea reinterpretată zilnic, vârstă după vârstă), atât faţă de înainte, cât şi faţă de după – mascarada de după mascarada comunistă –, analizează cu atenţie şi cu patimă istoria neamului său, construind o frescă, ale cărei începuturi îi au în prim-plan pe bunici, în jurul cărora reconstituie atmosfera patriarhală a epocii în care au trăit aceştia, în Burdujenii
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Sucevei, într-o lume ale cărei valori sunt anulate, ulterior, de alta, tulbure, unde statutul de vinovaţi fără vină al evreilor se perpetuează, subtil sau evident, lucru demonstrat prin referiri la istoria ştiută, consemnată în documente, şi, mai ales, la evenimente particulare. La nivelul construcţiei textului, secvenţele temporale relatate decurg unele din altele, firesc, ordinea nefiind cronologică, ci determinată de memoria afectivă, încât, ca între oglinzi paralele, naraţiunea merge pe scara timpului înainte şi înapoi, pentru ca, în planul conţinutului, tema antisemitismului să fie omniprezentă, amplificată, demonstrată, subliniată sau atenuată circumstanţial, câtă vreme sentimentul scriitorului-personaj e incurabil: Masca mi se lipise de faţă. Clasicul inamic public. Alogenul! Fusesem dintotdeauna „celălalt”, conştient sau nu, demascat sau nu, chiar dacă nu mă identificam cu ghetoul mamei mele şi cu niciun ghetou al identităţii. Un asemenea context îl determină pe nepotolitul Ariel, vărul mamei, să întrebe şi se întrebe dacă nicio nelegiuire antisemită nu clatină iubirea faţă de ţinutul natal. Icoana mamei – cu mai multe atribuţii în carte –, oarbă, un fel de Homer, mutatis mutandis, pentru neamul ei, pare a fi aceea care domină textul, nu doar prin locul pe care îl are în viaţa fiului, ci şi prin statutul de depozitară a celei mai importante părţi din tezaurul de amintiri care, indirect, îi privesc pe toţi, fiind, astfel, un personaj excepţional. Martor, aşadar, al trecutului, ea relatează, la îndemnul fiului, scene, întâmplări ştiute de cei din preajmă, încât confesiunea capătă astfel nuanţă ritualică. Toate episoadele, ample sau restrânse, reliefează vocaţia de ctitori – pionieri ai comerţului cu cărţi, cu ziare etc. –, a celor din neamul personajului, aflat în ipostaza
29

Iulian MOREANU Mioara BAHNA

Iulian MOREANU Mioara BAHNA

de ax al romanului, subliniindu-i-o însă şi pe cea de victimă. Dar înaintaşii personajului lui Norman Manea se definesc şi prin tenacitate, corectitudine în relaţiile cu ceilalţi, trăsături în schimbul cărora sunt trataţi nedrept, abuziv, uneori chiar de către unii coreligionari, iar notarea unor asemenea manifestări exprimă o abordare care se doreşte cât se poate de obiectivă a universului uman prezentat de către narator În privinţa termenului „huligan”, în roman, cuvântul nu e doar un atribut al personajului, în felul acesta, eponim, ci are învestitură polisemantică, aproape pletorică, fiind, de aceea, aplicat, pe larg, anilor, epocii în ansamblu, oamenilor, situaţiilor etc., totul bucurându-se de o focalizare multiplă, ceea ce sporeşte veridicitatea cărţii. Materialul epic mixează visuri, revelaţii, amintiri, fapte prezente şi trecute, personajul căutând astfel justificarea opţiunii de a se întoarce în locurile pe care le-a părăsit la o vârstă – cincizeci de ani – la care, de cele mai multe ori, omul nu mai e tentat să ia viaţa de la capăt. E mărturisită permanenta luptă cu sine, cu sentimentele, de care e conştient, pe care nu doreşte să şi le refuleze, ci doar să nu se lase dominat de ele, motiv pentru care, în mare parte, Întoarcerea huliganului se dezvoltă introspectiv. Gânduri, imagini, scene cu încărcătură afectivă sunt suportul, punctul de plecare pentru o continuă analiză pe care naratorul o face ca document pentru sine, în primul rând, iar târgul Burdujenilor se constituie, în prima parte a naraţiunii mai ales, în leagăn al unei civilizaţii care promitea enorm, dar care a fost aneantizată exabrupto, odată cu instaurarea comunismului. Fiind însă vorba de un personaj-scriitor, referirile implicite şi
30

explicite la literatură, cu tot arsenalul care o caracterizează, traversează, în mod firesc şi aproape permanent, romanul, relevându-se ideea statutului destinal al scrisului: Nu există leac pentru boala asta, scrisul! Nici măcar familia nu te vindecă, ştiu. Banii, nici atât. Nici libertatea, nici democraţia. Norman Manea face din povestea unui neam, cu firele ei complicate, ezoterice şi exoterice, povestea unei lumi, pentru că universul ebraic, în general, este extrem de complex, de întins peste tot, căutând nu doar să supravieţuiască, ci şi să se impună, să-şi valorifice inteligenţa, înţelepciunea, toate calităţile latente, însemnând, în acelaşi timp, atuuri şi blestem. Odiseea întoarcerii în Patrie a personajului e temporizată prin retrăirea, în special alături de mamă şi de umbrele trecutului, a istoriei scrise, dar, mai ales, a celei nescrise, la care a luat parte familia sa, membrii ei constituindu-se în adevărate şiruri de păpuşi Matrioska, închise, la rândul lor, în cea reprezentată de stirpe. Ca urmare, referirile ori aluziile la Joyce şi la Ulise al său sunt simptomatice. Cu detaşarea conferită de distanţa temporală şi spaţială, mai ales cu prilejul vizitei din 1997, în ţară, însoţit de o personalitate a lumii americane, scriitorul remarcă aspecte care, altădată, păreau organice, ca, de pildă, construirea / impunerea unor toposuri, un fel de antidot sui-generis la o realitate devastatoare, aşa cum e cel despre scriitorii Estului comunist care ar fi fost mai profunzi în ceea ce creau faţă de confraţii lor occidentali, de vreme ce condiţiile lor de viaţă erau înspăimântătoare: Provinciala frustrare şi megalomanie le trăiam mai toţi scriitorii din Est. Superficialii noştri colegi din Occident, feriţi de suferinţele şi dilemele socialiste, erau incapabili, aşa ne plăcea să
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Iulian Mioara MOREANU BAHNA

Iulian Mioara MOREANU BAHNA

credem, de opere comparabile cu necunoscutele noastre grandioase scrieri complicate, tragice şi obsesive, fidele adevăratei literaturi. Scriitorul observă, tot acum, spre exemplu, într-o convorbire, de pe poziţii socio-profesionale distincte faţă de înainte, cu o cunoştinţă din ţară, că-i e dificil chiar şi lui să-şi definească starea identitară, în ciuda timpului care a trecut şi a fireştilor achiziţii spirituale: Să-i vorbesc, cumva, despre dublul caricatural, despre chipul în care mă simt încastrat, ca o babă puberă expusă în piaţa publică, pe scena arsă de napalmul trecutului. Călătoria în ţară, la Bucureşti, Cluj şi Suceava, în primul rând, îi demonstrează însă că, în linii mari, lumea românească s-a schimbat, dar că are şi elemente de permanenţă, fireşti, în care se regăseşte. Miza scrierii lui Norman Manea nu e, în consecinţă, alcătuirea rechizitoriul unei lumi, fiindcă el nu incriminează – nici în masă, nici individual –, ci doar contribuie la realizarea unui dosar consistent al unei epoci ai cărei actanţi sunt surprinşi în manifestări de o amploare mult mai puţin importantă decât efectul ei, inclusiv asupra propriei imagini. O astfel de perspectivă, deloc favorabilă, aduce, de exemplu, scriitorul, asupra fostului rege Mihai, pe care, chiar dacă nu-l caracterizează astfel, lasă să se înţeleagă că a fost mereu o marionetă care n-a putut sau n-a ştiut niciodată să se impună cu adevărat, având alte preocupări decât cele pe care le presupune demnitatea sa, fiindcă îi plăceau automobilele şi avioanele mai mult decât mecanica puterii şi a luptei politice. Pierderea carnetului albastru, cu însemnările din timpul vizitei în ţară şi prefigurata imposibilitate de a fi recuperat dintre gunoaiele din aeroport e un moment semnificativ, o sugestie a
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

imposibilităţii întoarcerii definitive, nu doar în Patrie, ci şi în trecut. Este, prin urmare, o carte în care scriitorul se manifestă uneori reflexiv, meditativ, iar alteori, aplecat, cu acribie, asupra propriei vieţi, pentru a face bilanţul acesteia, dar şi al vieţii celor cu care a interacţionat şi al existenţei unui neam, trăind în ghetou sau în libertate, două feţe ale aceleiaşi medalii, care-şi schimbă între ele „obrăzarele”, cu laturile lor bune şi rele. Notaţii directe, aluzii, adnotări, analiză, introspecţie, încercarea de a-şi găsi locul într-o lume în/din care e dezrădăcinat, dar, paradoxal, puternic ancorat, toate aceste manifestări par a deriva dintr-un incurabil sentiment ancestral al dezabuzării. De aceea, peste mai mult de un deceniu de la căderea cortinei de fier, scriitorul încearcă o insolită detoxifiere, reevaluând întâmplări minore sau majore din existenţa sa, fără a căuta neapărat o concluzie sau o soluţie retrospectivă la tot ce i-a traversat existenţa, dându-i unicitate ori, măcar, creându-i această impresie, cu fireşti conotaţii pozitive, dar, fără îndoială, şi negative. Pluriperspectivism, memorie involuntară, flashback sunt doar câteva dintre tehnicile literare la care apelează scriitorul, într-o carte-sinteză a vieţii trăite şi a celei imaginate, a realităţii şi a ficţiunii determinate de o lume complexă, receptată de o personalitate care, chiar referindu-se la sine, nu ezită să-şi evidenţieze nu doar calităţile, ci şi inerentele slăbiciuni.

s
31

Iulian MOREANU cartea străină

Cristina Iulian Gabriela MOREANU DINU

Cristina Gabriela DINU «Colecţionarul » O alegorie a destinului
olecţionarul” (1963) este cartea ce conferă recunoaşterea internaţională a lui John Fowels, deschizând seria unei pleiade a romanelor de succes: „Magicianul (1965)”, „Iubita locotenentului francez” (1969), „Daniel Martin” (1977), „Omida” (1985), „Găuri de vierme “, „Turnul de abanos” (2003). Roman captivant prin fluxul naraţiei, „Colecţionarul” revalorizează în termeni contemporani tema destinului mânat de forţe oarbe, pe care individual nu le poate stăpâni. Senzaţionalul poveştii nu anulează filozofia existenţială, care se construieşte, la modul sartian, din însăşi esenţa mărturisirii celor doua voci narative. Protagonista, Miranda Gray, este răpită de un aşa zis entomolog şi sechestrată o lungă perioadă de timp. Motivul „întemniţării” este deconspirat gradual, prin largi ezitări şi încercări de „trompe l’oeil” ale naratorului: nu victimizarea, nu uciderea, ci iubirea. Protagonistul masculin, Frederick Clegg (Caliban), este în aparenţă omul inofensiv, functionar la primărie, care duce o existenţă plată, fără o ideatică personală, însă arborând convingeri de împrumut. Ideea de a colecţiona fluturi îi

John Fowles

C

este indusă de unchiul Dick, ca un paliativ al singurătăţii (tatăl, alcoolic, murise, iar mama îl părăsise în copilăria fragedă). Minuţia şi rigoarea demersului se transformă în manie, lipsită de orice atracţie pentru domeniul ştiinţific. Obsesia de colecţionar se desfăşoară ca un ritual: prinderea, ţintuirea în ace a fluturilor şi apoi contemplarea lor morţi, ca frumuseţi inutile, depăşite. Miranda construieşte„ la modul tragic„ o verigă din traseul cotidian al colecţionarului: este prinsă, sechestrată şi apoi admirată. El găseşte în fiinţa feminină apanajul obiectului decorativ care epatează prin frumuseţe fizică. Fluturii şi geobul neînsemnat, maieutica existenţială a mătuşii Anne, infirmitatea lui Mabel, fondează termenii unui orizont anost al personajului. Prins în plasa propriilor frustrări generate de ironiile mărunte ale colegilor şi de plictisul cotidian, îşi examinează cu luciditate infirmitatea sufletească într-un cerc social în care valorile cunosc o permanentă fluctuaţie. Inadaptabilitatea la mutaţiile noii lumi generează o crescândă nevoie de autoizolare şi sentimentul unei privaţuni voluntare. Gândirea plată, uzura sentimentelor, lipsa unei educaţii adecvate, îi suspendă neîncetat accesul
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

32

Cristina poezie Gabriela DINU

Cristina Florin Gabriela DOCHIA DINU

la existenţa reală: legăturile cu oamenii devin tot mai rare. În orizontul acestei vieţi ponosite, biletul câstigator la loterie îi va oferi iluzia alterităţii. Posesia unei averi considerabile şi ideea de a cumpăra cu bani un exponat de preţ cum este Miranda contrabalansează temporar traseul obişnuit al personajului. Colivia în care va închide cel mai valoros exemplar viu al colecţiei îi oferă extazul de a conserva şi de a contempla îndelung obiectul posesiei. Paradoxale sunt, însă, în cazul personajului, absenţa conştiinţei maleficului, ingratitudinea şi manifestarea unui maniheism schematic, fără substanţă morală; teoria mercantilă pe care se fondează gândirea lui Caliban îi întreţine autosugestia de a putea stăpâni prin dragoste sufletul Mirandei. Miranda Gray nu este însă numai o fată frumoasă, studentă la Arte, ci şi o artistă (pictoriţă) care s-a modelat pe sine, costruindu-şi un sistem propriu de valori, în totală opoziţie cu al familiei din care provine: îşi dispreţuieşte mama alcoolică şi tatăl abulic, incapabil de a o părăsi. Opţiunea de viaţă îi este canalizată de către G. P., pictor care îi devine reper moral şi artistic, mai apoi, prin restituirea amintirilor, iubit. Strategia narativă a jurnalului propusă de autor luminează resorturile interioare, tribulaţiile şi revelaţiile successive în conştiinţă ale Mirandei, care pendulează între reticenţă şi infatuare. Conştientă de propria superioritate, Miranda trăieşte drama victimei care încearcă, surprinzător, să exocizeze maleficul din sufletul răpitorului ei. Componenta melioristă a oricărui spirit superior se manifestă în
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

cazul artistei printr-o dorinţă acerbă de a cunoaşte şi de a înţelege slăbiciunile şi frustările bizarului admirator, încercând să-şi asume transformarea lui. Deşi temperamente diametral opuse, Miranda şi Caliban manifestă o latură comună a personalitaţii: ignoranţa lumii exterioare. Turnul de fildeş în care trăieşte Miranda ca artistă îi centrează energiile către sfera binelui, către încrederea în salvare şi libertate. Caliban ignoră cu seninătate inocentă răul făcut femeii, crezând, în suficenţa sa, că poate fi iubit printr-o determinare gregară. Universalul motiv al incopatibilităţii dintre două lumi este pe larg ilustrat în roman: Caliban încearcă să o coboare pe fată în lumea tenebrelor lui care, din păcate, nu poate fi luminată cu mulţimea banilor pe care îi posedă. Jurnalul inserat al Mirandei reprezintă o formă de evadare din mediul opac în care a avut neşansa de a fi translatată. Amintirile o învaţă să-şi valorizeze trăirile, dar să se şi gândească la o soluţie salvatoare. Maturizarea rapidă, aşteptarea perpetuă a libertăţii, autosugestia iubirii pentru G. P. punctează reperele unui portret interior al Mirandei, ca alternativă la cel tern al lui Caliban. Forma de tragism cotidian pe care o trăieşte Miranda nu-i amputează psihicul, dimpotrivă, îi propulsează trăirile către reveria iubirii cu mentorul său G. P., flatată fiind de posibilitatea unei iubiri totale, chiar dacă acesta este cu 21 de ani mai în vârstă. Dar iluzia se frânge uşor, ea nu-i mai poate mărturisi iubirea, reuşind numai să mângâie în somn rama tabloului care îi poartă semnătura.
33

momente Cristina Gabriela DINU

Ani Gabriela BRADEA Cristina DINU

Finalul romanului este şocant: Miranda nu este ucisă sau maltaratată de temnicerul ei, ci moare de pneumonie, moarte inutilă, în primul rând prin incapacitatea lui Caliban de a o împiedica. În spatele egocentrismului feroce, Caliban afişează aceeaşi minuţie rapace, aceeasi curiozitate devorantă ca în faţa unui fluture minuscul străbătut de acul morţii. Umanitatea lui măruntă nu este tulburată de nefiinţă, conştiinţa sa lipsită de o anume dimensiune etică este strivită doar de o eventuală spaimă faţă de consecinţele penale ale actelor sale. Speranţele şi trăirile în faţa Mirandei sunt îngropate alături de ea, sub merii din grădină, fără încercarea vreunui resentiment faţă de sine. Timpul însă va continua să strivească oamenii cu povara lui uriaşă, iar fluturii să fie colecţionaţi cu acelaşi atavism feroce. Placiditatea personajului masculin, încrederea lui că va avea o şansă „de data asta” subscriu romanul definiţiei „opera aperta”. Similitudinea femeiefluture nu este superfluă; ambele specii
34

au un comun frumuseţea, fragilitatea şi nestatornicia. Protagonistul masculin este omul de tip serial, fără perspective şi fără un sistem propriu de valori, cu idei gratuite, de împrumut, trăind din iluzii mercantile, colecţionar de sentimente. Captivantă prin senzaţionalul narativ, cartea poate fi citită ca un caz de intertextualitate (Caliban şi Miranda sunt personaje celebre în „Furtuna” shakespeariană), ca hologramă a unor probleme existenţiale specifice lumii contemporane. Romanul reiterează teme vechi ale literaturii universale: destinul, dragostea, creaţia, timpul, libertatea şi determinismul, prinse în plasa unei metafore esenţiale: fluturele, văzut prin lentila frumuseţii, dar şi a fragilităţii. Asocierea permanentă fluture-femeie în conştiinţa lectorului se înscrie parcă în sintagma marelui Will a „visului unei nopţi de vară”, invitând la o profundă meditaţie asupra raportului omului cu timpul şi a relaţiilor interumane intrate în declin, într-o societate de consum. Roman al sugestiilor, are un mesaj subsidiar ca avertisment: cicatricele sufleteşti şi frustrările generează psihopatie. Pretextul jurnalului inserat, al sincerităţii celor două voci narative construieşte impresia de viaţă clădită pe o amplă alegorie grefată pe tumultul frământărilor lumii contemporane. Resentimentele, privaţiunile copilăriei şi lipsa de educaţie pot deforma individualitatea umană, canalizând-o spre monstruos şi gregar. Marketizarea modernă, iluzia puterii prin acumulare materială, mimetismul moral şi de gândire debusolează fiinţa umană. Câmpina /octombrie 2013
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Ani BRADEA note de lectură

Ion Ani OCHINCIUC BRADEA

Ion OCHINCIUC Adevărul umblă cu capul spart
(Însemnări pe marginea volumului „Rămân să disper printre ai mei”, ce poartă semnătura lui Florin Frăţilă) ndiscutabil, aşteptam această carte, pe care autorul ei mi-a trimis-o printrun curier la „reşedinţa mea de vară” (aşa cum îmi place să mă laud), cocheta casă cu etaj a soţilor Corina şi Leo Buldan, durată în strada Griviţei, la numărul 30A, din atât de râvnita Câmpină, unde sunt primit ca musafir de trei veri încheiate. Amintesc această adresă pentru că tot aici (pe terasa acoperită din grădina pe care alt publicist şi cărturar prahovean, Serghei Bucur, a botezat-o, într-o cronică, „gura de rai buldonian”) l-am cunoscut pe autorul acestui incitant titlu: „Rămân să disper printre ai mei”. Şi mai adaugă Florin Frăţilă un subtitlu care ascunde, cumva, acel „disper” al autorului: „Jurnalul unui ziarist incomod”. Or asta-mi dovedeşte că avem de a face cu un ziarist autentic. Să-mi fie iertată lipsa de modestie, dar pentru că nu-mi vine în aceste clipe în minte alt argument, voi forţa nota şi mă voi autocita. Am să reproduc o scurtă scenă din piesa de teatru cuprinsă în trilogia pe care am intitulat-o „Bastardul”. E vorba de „Un vis destrămat”. Iar una dintre eroine este indignată de duritatea unui crainic de televiziune manifestată în
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

I

comentariul său: „Suzy (resemnată): Ăsta-i prost ca noaptea! Vlad (înţelegător): Mânâncă şi el o pâine. Autorul: Fiţi şi voi mai îngăduitori... Pentru că în profesiunea asta ca să fii bun trebuie să fii rău!” Mi-am îngăduit atunci această replică, bazându-mă pe faptul că aveam în spate vreo patru decenii de jurnalism profesat paralel cu cea de condeier. Şi-o susţin în continuare. Era, deci, în vara anului 2011 când „am coborât la munte”, în căutarea unui loc mai propice unuia ca mine, care se numără de acum printre octogenari. Şi-am poposit în pitoreasca aşezare subcarpatică. Iar când am pus piciorul în această Câmpină încărcată de istorie, ca orice scrib care se respectă (este, dacă vreţi, şi-o deformaţie profesională), am luat în mâini prima publicaţie care mi-a căzut sub ochi: săptămânalul „Valea Prahovei”. Mi s-a părut o publicaţie modestă. N-am reţinut decât o notă literară despre cea mai recentă apariţie editorială a venerabilului critic şi istoric literar Constantin Trandafir. Am urmărit apoi ieşirea pe piaţă a altui săptămânal, „Oglinda de azi”. Publicaţia mi-a stârnit pe loc interesul. Mai cu seamă cele două
35

Ani BRADEA Ion OCHINCIUC

Ani BRADEA Ion OCHINCIUC

editoriale. Stăteau, două tabere, faţă-n faţă. Primul era menţionat explicit ca editorial. Deschidea pagina a doua şi purta semnătura lui Christian Crăciun. Abia mai târziu aveam să aflu că acest nume era al profesorului, doctor în litere, cronicar literar şi publicist. Parcurgând rândurile acelui editorial mi-am dat seama că aveam de a face cu un condei de primă mână. Cea de-a treia pagină a săptămânalului „Oglinda de azi” se încheia cu foiletonul (autorul lui îl socoteşte mai curând pamflet) de la rubrica :”Cuvântul care înţeapă”. Semnatar: Florin Frăţilă. Mai tânăr binişor decât opozantul său, Christian Crăciun, autorul „cuvintelor care înţeapă” are, la rându-i, înscrise în CV-ul său, cursurile de jurnalism BBC, cărora li s-au adăugat facultatea de istorie şi filozofie. Iar în prezent – masterand la Relaţii Internaţionale – Situaţii de criză şi conflicte. Posesor al unui condei ţeapăn, mânuit cu incontestabil talent publicistic, „ţepele” sale n-au trecut neobservate de cătrei cei care luau în mână „Oglinda de azi”. Dimpotrivă! Christian Crăciun recunoaşte că nu este un comentator politic. În „Circumstanţiale”-le sale (apărute în 2012 la concurenţă cu volumul lui Florin Frăţilă, „Rămân să disper printre ai mei”) dumnealui socoteşte că este mai mult moralist. Pe când cel care „înţeapă” cu folos se dovedeşte a fi un tribun cu chemare. Regretata Carmen Negreu, jurnalistă dotată, l-a întrebat pe Florin Frăţilă în cadrul unui interviu pe care i l-a luat în 2011: „- Te consideri un jurnalist dur? Hm! Exclamă Florin Frăţilă. Uneori, da. Sunt momente când îmi reproşez că
36

am fost prea caustic... Dar cred că acesta este stilul jurnalistic autentic în care trebuie să lucrăm azi, având în vedere că atâtea lucruri sunt nelalocul lor în societatea românească. N-am fost niciodată necuviincios, scrierile mele alunecând mai mult, poate, în zona pamfletului... Răspunsul la întrebare e, mai curând, da. Sunt uneori dur”. Dacă mă gândesc bine, Florin Frăţilă e, „ca duritate”, un mieluşel pe lângă Pamfil Şeicaru. Şi, har Domnului, nici societatea românească „dintre cele două Războaie” nu ducea lipsă de „lucruri nelalocul lor”. Ca mai toată lumea, autorul „ţepelor” din „Oglinda de azi” a sperat, în Decembrie ’89, că Morala şi Valoarea îşi vor intra în drepturi. Dar şi-a dat repede seama că s-a înşelat. Că tot ce s-a obţinut prin sacrificii sângeroase s-a prefăcut în mijloace tipice legii junglei. Mulţi îi strecoară mai printre dinţi, ori doar se gândesc la cel ce semnează cele vreo 90 de pamflete cuprinse în volumul „Rămân să disper printre ai mei”, că publicistul câmpinean „se luptă cu morile de vânt”. Însă Florin Frăţilă ştie că orice apă curgătoare care sapă cu perseverenţă la poalele stâncilor, izbuteşte până în cele din urmă să-şi croiască un spectaculos defileu. Încât nici el nu face pasul înapoi. Dimpotrivă! Acum trudeşte nu numai ca director al săptămânalului „Oglinda de azi”, dar şi-n calitate de consilier municipal, ales de concetăţenii săi, ca staroste al vieţii culturale câmpinene. Aceeaşi harnică jurnalistă, regretata Carmen Negreu, l-a întrebat la sfârşitul interviului de care am amintit: „- Eşti membru PNL. Nu rişti să-ţi pierzi obiectivitatea jurnalistului?
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Ion amOCHINCIUC fost acolo

Camelia Ion OCHINCIUC Iuliana RADU

- Da, admite Florin Frăţilă. Este un risc pe care mi l-am asumat. Sunt liberal din anii ’90, cu mici sincope. Şi nu o să renunţ la această calitate... Într-adevăr, uneori mi-e greu să trec cu vederea lucruri pe care ar trebui să le scot în evidenţă, când vine vorba de PNL. Dar am încercat să păstrez un echilibru şi să fiu cât se poate de obiectiv. Mulţi mi-au pus întrebarea: «Bine, dar dacă ajung liberalii la putere, ce vei scrie?» Le-am răspuns că voi face acelaşi lucru. Dacă liberalii vor acţiona precum cei aflaţi azi la putere (interviul era din noiembrie 2011), voi fi la fel de acid şi cu ei, indiferent despre cine va fi vorba. Aşa mi se pare normal! Nu vreau să amestec rolul de publicist cu rolul de om politic. Cel puţin încerc! E clar că n-aş putea să aduc elogii părţii adverse, dar aş putea să-i recunosc meritele”. În cele vreo 90 de foiletoane apărute în „Oglinda de azi”, între 13 iulie 2010 şi 14 august 2012, la rubrica devenită populară „Cuvântul care înţeapă”, acestea incită chiar de la o simplă citire a titlurilor. Multe dintre ele au chiar umor ca, de pildă, „Implant de silicoane pentru babe fără dinţi”. Celelalte sunt, însă, mai acide: „Cum să încasezi chiria de la o moartă”, „Laşitatea la români”, „Demagogii noştri nu seamănă cu ai lor” ş.a.m.d. Autorul volumului „Rămân să disper printre ai mei” şi-a ales pentru „ţepele” sale şi-un moto din Marcus Aurelius: „Că mă dispreţuieşte cineva? Este treaba lui. Datoria mea este doar să nu fac ori să zic ceva ce merită dispreţ”. Şi după opinia mea, Florin Frăţilă nu se abate de la această „datorie”. Îmi stăruie, totuşi, în minte acel „disper” din titlul volumului. Ce-l împinge către acest gând? Coperta a patra cuprinde
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

această mărturisire: „Voi încerca prin forţa cuvântului scris să mai îndrept câte ceva aici, în jurul meu, în zona în care m-am născut şi-am ales să trăiesc”. I-aş aminti că Benjamin Franklin îndemna la rândul său: „Cea mai nobilă întrebare în lume este aceasta: cât bine pot face aici?” La rându-i, Florin Frăţilă conchide: „Nu accept gândul că fiul meu va ajunge, peste câţiva ani, să regrete că s-a născut român”. Undeva am întâlnit următoarea opinie: „Îndoiala este protoplasma artei”. Dar nu numai în artă, aş adăuga. Creaţia, de orice natură, stă sub semnul îndoielii. În „Revista Nouă” (cea plăsmuită de B. P. Hasdeu în 1887) şi care apare, în format câmpinean, de vreo zece ani, am întâlnit deseori şi versuri semnate de Florin Frăţilă. E deci şi poet. Poet autentic. Iar îndoiala, de care am amintit, nu-l ocoleşte nici pe autorul acestor versuri. Iat-o prezentă în poezia „Ce rămâne din noi”, apărută în acest an, 2013, în „Revista Nouă”: „Îmbătrânesc cu inima în dinţi /Ca o curvă bătrână legată de pat. / Şi asta îmi dă dreptul să cuget”. / Iar în final ajunge la concluzia: / „Restul este doar o luptă fratricidă / A unor orgolii de specialişti în cauze pierdute”. Am mai amintit de venerabilul istoric şi critic literar câmpinean care-şi încheie astfel interviul dat aceleiaşi Carmen Negreu: „Nu se poate face literatură dacă eşti partizan al unei orientări stricte, dacă nu ştii să iei distanţa estetică. Dacă eşti fanatic, oportunist, mizerabil, ai terminat-o cu scrisul!” Or, Florin Frăţilă ştie să ia această „distanţă estetică”.
37

Camelia Iuliana RADU note de lectură

Camelia Daniel NICOLESCU Iuliana RADU

Daniel NICOLESCU Hierofanie omaneză
Aşa cum Iisus Hristos, biruitor în confruntarea cu ispititorul, este slujit în pustiu de către înger, poeta Camelia Iuliana Radu este ajutată de har divin şi inspiraţie, (scriind volumul de poeme, intitulat Oman, apărut în 2012 la Editura Karta-Graphic, din Ploieşti), să intuiască, cu sufletul ei de artist sincretic, că deşertul, în care a vieţuit o vreme, poate fi un loc propice revelaţiilor; ea descoperă că sacrul se manifestă prin hierofanii, iar acestea, la rându-le, întemeiază ontologic lumea. Folosinduse de elementele, în aparenţă profane, deşertul, nisipul, cămilele şi curmalii, arborele de tămâie, plaja, povestea săgeţii, toiagul, oraşele şi palatele, istoria şi credinţele oamenilor, femeia deşertului, miresmele şi culorile specifice locului, autoarea realizează prin imagini originale un spaţiu liric în care acestea încetează să mai aparţină profanului, iar sacrul poate fi trăit şi ca transcendent, şi ca imanent, stări contrare ce dau nastere, prin cele patru secvenţe lirice ale cărţii (Peisaje din Oman, Povestea deşertului, Fire de nisip, Confesiuni) unei tensiunei lirice paradoxale din care ţâşneşte poezia, născătoare de vise în cuvinte (Plimbare prin Matrah, noaptea) Deşi nu transpune grafic imaginea poetică, cele 33 de crochiuri, aparţinând autoarei, sensul/ sugestia poemelor intră în
38

rezonanţă cu semantica desenului, creând cititorului momente superbe de reverie şi încântare estetică. Ralitatea ultimă şi beatitudinea, la fel ca în Coran ,natura readusă la starea originară a fiinţei sunt poemizate/ trăite în termeni de grădină: Binecuvântate sunt stelele prezentului/ când stau de veghe în nisipuri./ Desenate între munţi,/ semnele lor zămislesc albe grădini/ ale păcii/ în care foşnesc proaspete/ proiecte (Sharia); Priveam grădinile nopţii/ cum scăpărau şi ardeau bucuria/ înfoiate/ de parcă lumea creştea/ în fiecare felinar aprins (Plimbare prin Matrah, noaptea). Aidoma misticii creştine, poeta mută simbolismul rodiilor în plan spiritual, asociindu-l cu dispoziţia aproape magică a cuvintelor, care aduc în mintea receptorului o suită de ecouri, ce deschid o largă vedere ochiului interior şi, exaltând spiritul ,îl ridică deasupra lumii materiale: umbra în poveşti e asul printre rodii de cuvânt,/ stele de vrăjit adâncul are magul în cuvânt (Arabesc); Fără cuvânt/ nici o pasăre/ doar pietre uriaşe/ povârnite/ în oala deşertului (Fire de nisip-3). Sărutarea dintre cuvânt şi natura umană, ca simbol al întrupării, sugerează ideea că hierofania nu indică un sens unic, aşa cum pare la prima vedere: Șal cu model omanez
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Daniel NICOLESCU

Daniel NICOLESCU

(.......)sărut/ brodat cu soare pe o faţă/ (.......)/ Când îl întorc/ scriu pe cer poeme/ te chem/ sub acoperişul unui sărut / cuvintele încolţesc galaxii. Stim că la început a fost Cuvântul, acel Cuvânt care devine sinonim cu creaţiunea, cu eternitatea : Cuvântul tău să fie al eternităţii (Învăţătorul). La Camelia Iuliana Radu Cuvantul devine sinonim cu duhul său, deci cu ceea ce simte, iar în cele din urmă cu gândul său, devenit poezie prin transfigurarea realităţii, a profanului într-o zonă de sacralitate prin aceeaşi hierofanie. Povestea deşertului ne învaţă, dacă poezia ne poate învăţa ceva,că nu există o mai bună cale de a ne alina condiţia trecătoare, de a opri scurgerea timpului, decât puterea de a ordona visuri şi de a le întrupa prin Poveste. Lumea trecătoare se resoarbe, ca o vrajă, în Poveste, oferindu-ne iluzia de a avea ce nu avem, dar mai ales de a fi ceea ce , în realitatea profană nu suntem: Azi/ ramele scrîşnesc şi se sparg/ din ele se revarsă pietre şi ramuri de curmal/ nisipul/ în care a rămas lumina/ şi o voce necunoscută/ povestind (Despărţire de Nizwa). Visul, iluzia, realizează comunicarea dintre sacru şi profan, trecerea obiectului în hierofanie devenind transubstanţiere: Cufărul nopţii se deschide,/ şiraguri de iluzii/ zornăie în palme/ cumpărători ştiutori se tocmesc/ pentru un vis ( Bazar); arome rare înnoadă/ aerul cu funde înstelate/ pe creştetul viselor/ cântec de mir (Al Sawadi); La marginea nopţii/ întâlnesc marea/ cu spatele la ţărm o găsesc/ atât de fragilă de parcă/ e doar închinare/ şi vers (Bandar-Al Jissah). Eul liric al Cameliei Iuliana Radu are o
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

imperioasă nevoie de a se instala în structura cosmică a fiinţei, nevoie ilustrată prin încercarea recuperării şi consacrării legăturii dintre microcosmos şi macrocosmos, dintre om şi univers. Cosmomorfismul se manifestă prin dorinţa ardentă de a sta de vorbă cu îngerii, creaturi în care apare deja desăvârşită transformarea vizibilului în invizibil, proces hierofanic prin excelenţă: aş sta / sub poleita cupolă/ de vorbă cu îngerii/ până la răsărit (Al Sawadi); Un înger bătrân/ sădeşte seminţe în nisip./ (........)În Salalah,/ Dumnezeu lăcrimează/ din arborele de tămâie/ doar cer albastru (Salalah). Prin hierofanie se manifestă şi complementaritatea timpului sacru, echivalent cu eternitatea, cu timpul profan, ireversibil, însemnând devenire: Cândva, lumina venită din soare/ era un paliativ/ dar despre acele vremuri nu mai ştie nimeni/ chiar şi pietrele au pe deasupra/ giulgiul altei istorii./ Pe muchia timpului se întrezăreşte/ marginea dospită a unei oglinzi/ peste ea trec stranii cuvinte/ în colonii de lumină bălaie (Trecerile timpului). O nostalgie a Paradisului, pierdut odată cu căderea în timp, bântuie universul liric din Oman; se produce nediferenţierea originară, sterilă, întinderea superficială simbolizată în Islam de Deşert. Poeta simte dureros cum Omul devine un orb ,incapabil să întrezărească Fiinţa divină ascunsă înăuntrul aparenţelor domestice.Liniştea, care cade grea peste lume, devine un preludiu al deschiderii spre revelaţie, un adevăr primordial, prin care Fiinţa poate regasi starea adamică dintru începuturi: Glasurile se topesc fără amintire,/ nici firele de nisip de sub paşi/ nu se aud,/ eşti singurul locuitor de
39

Ioan VINTILĂ FINTIŞ Daniel NICOLESCU

Ioan VINTILĂ FINTIŞ Daniel NICOLESCU

pe Terra,/ eşti primul . Tăcerea poate conferi lucrurilor măreţie şi poate reînvesti Omul, desacralizat, comparat cu casa mobilată greoi, înghesuită de cultură, cu atributele divine, dăruite acestuia la Facere: tăcerea eşti chiar tu,/ Devii fântână înecată în cer, din care urcă zvonurile/ începutului (Plaja Shatti-al Qurum – versiunea pentru europeni). Puterea de simbolizare a culorilor se asociază fericit cu sentimentul de dezmărginire, ca experienţă interioară provocată de întâlnirea cu spaţiul omanez. Pescarul, ca apostol al Domnului, Mai tânăr ca oricând, albastrul va locui în el/ peştii vor veni singuri/ fără năvod .Albastrul, cea mai imaterială dintre culori, sugerează drumul fiinţei către infinitul, în care realul, printr-un demers hierofanic, se transformă în imaginar. Culoarea verde, asociată cu Islamul, este glorificată în monumentele religioase ridicate de strămoşi în deşert, iar pentru creştini conotează ideea de speranţă: Palmele mele sunt pasărea/ cu pene de vânt/ născoceşte toate atingerile zilei/ Unele

albe,/ ......../ Am atingeri albastre, amestecate nostalgic/ sau verde mugur indecis,/ Sunt şi atingeri de foc sau tăcere,/ dragoste pentru tine,/ măiastre pene negre de cerneală,/ aduse în scris./ Gri citadin, de prin pieţe şi târguri,/ ........ / (Culori pentru pasărea depărtării). După cum se poate lesne observa, la poeta-graficiană, culorile – albastru, verde, negru, gri - implică o exprimare cromatică a trăirilor, lucrurile spirituale fiind întrupate în semne vizibile. Ultima secvenţă intitulată Confesiuni este un elogiu adus perechii bărbatfemeie, în care fiecare, printr-o iubire mistcă, este capabil să trăiască viaţa celuilalt: Bem amândoi aceeaşi cafea/ a ta amară, a mea dulce/ sorbim diferit/ tu vrei fierbinte/ eu mai rece,/ tu pui lapte/ eu prefer simplă/ ....../ între două mări/ una de apă şi alta de nisip/ un poem echivoc (Gusturi). Hierofania sugerată de poemele Oman(ului) ne propune, nouă cititorilor, un acolo - spaţiul arab real - situat într-o zonă imanentă şi un aici etern, situat în transcendentul din noi.

semnal u semnal u semnal u semnal u semnal u semnal u semnal

40

Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

note de lectură note lectură

Ion Raul TODERIŢĂ BRIBETE

Ioan TODERIŢĂ Două cărţi , un poet: Andrei Gheorghe Neagu
Motto: Templu e un zigurat părăsit de zei la naşterea noastră (T. I.) na dintre posibilităţile de fiinţă ale Dasein-ului (Omului) e situarea lui afectivă în sine pentru o desluşire ontică a fiinţării, ne spune Martin Heidegger. Specific, desigur, şi Omului – sensibil, poetului Andrei Gheorghe Neagu, care, astăzi, îmi umple bucuria de a-i savura „lacrima iubirii” şi a călători în „templul poemelor sale”. Postmodernist iertător al clasicului, indecis să-i fie supus. Alergând între relevarea detaliului ca simbol grotesc şi semnificant, ca semnificaţie impact al percepţiei şi armoniei, ca meditaţie şi reflecţie asupra lumii străbătută cu piciorul. Fuga din sine şi fuga din faţa lumii, două căi de situare afectivă, de desluşire ontică a eu-lui său: „În toate-i minciună, mă tem/ că toate în mine-s blestem/ Trăim peste lumea ce cheamă/ uitarea de sine cu teamă [...]/ Trăim un secol de ger/ În noi, sentimentele pier...” (Frig). Stările afective, situate în porţile sinelui şi ale lumii, sunt împovărate de „desluşiri ontice”, care provoacă analizele concrete ale „căderii”. „Căderea”, mai înainte de fuga din faţa sinelui, în „Lacrima iubirii”, emană regretul locuirii în sine ,ca „nerostit” ce face posibilă fuga fiinţei spre sine, un alt „sine”, eliberat: „O, istovitele mele cuvinte/ Cum vă uscaţi ca nişte ierburi care mor [...]/ Nu v-am crezut/ şi nu v-am vrut/ spre cerul vieţii mele înălţate/ V-am vrut veşminte/ pentru gânduri şi v-am stricat (croite-n rânduri)/ şi v-am
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

U

ciuntit (la forfecare)/ O, istovitele mele cuvinte (barbare)!” (Alte cuvinte). Desigur, „căderea”, această stare psihică, ne îndepărtează de sine. Există, în mod deosebit în literatură, o cale de întoarcere spre sine, o fugă retrogradă pe acelaşi fir al îndepărtării, fuga spre sine: contopirea cu lumea prin intermediul prenumelui impersonal „se”. „Strângeam în pumnii goi de frunze/ cohorte de alcool şi de idei/ Din alambic, curgea pe buze/ o mare (aspră) de scântei [...]/ Eu vă strigam să fiţi mai buni/ dar strigătul strivit de ceruri/ se prăbuşi din zborul ciung [...]/ Pământul însuşi se crăpase...” (Plecări); „Se doarme încă după toate/ Din amintiri se naşte vântul/ Din depărtări se naşte noapte/ Şi-n mine moare un cuvânt” (Moartea cuvântului). În „cădere”, de asemenea, deturnarea, îndepărtarea de sine, este un prizonierat provizoriu, un germene al dorinţei de eliberare a sinelui individual din sinele comun. „Din carnea mea/ s-au scos cuvinte/ ce sau încins pe jar;/ s-au redeschis morminte/ Din ochii mei s-au scurs idei [...]/ Din mâna mea au răsărit statui [...]/ Cu dinţii am crestat cuvinte[...]/ Din gând, am zămislit urmaşi/ s-alerge pentru tine/ iar trupul meu/ a mirosit a pâine” (Din mine). Poemele, intitulate „Lacrima iubirii”, capătă rang nobil, de nobleţe izomorfă cu „Poemele din templu”. Iubirea, tema predilectă, excelează şi abundă cele două înfăptuiri livreşti, estetice. Fuga în romantic, întoarcerea la armonie, 41

Ion TODERIŢĂ se face cu mare izbândă eminesciană, în/ la gura şoaptelor prea pline ,când dă în fruct cuvântul să-şi cânte taina-n rime. Lirism exprimat clar. „Eul” se implică total pentru a reda stări de suflet şi tensiuni... sentimentale. Eul liric care se „autoreflectă” în versul liber îşi contemplă fizionomia şi fiziologia în poezia cu prozodie clasică. Nota postmodernistă se menţine ,însă, la nivelul consemnării concrete a iubirii. Eul liric este de multe ori un eu fizic, deşi cel înfăţişat coincide cu cel ce înfăţişează. „Când noaptea-ncepea să miroasă a zori,/ m-am (eul fizic) trezit cu pantofii în mână (autoreflecţia)/ iar în adâncul lui am ascuns o lacrimă (eul liric)/ în suspin şi o adiere senină (contemplaţie I)/ mi-am unplut visele/ cu flori la poarta ta (eul fizic + eul liric + contemplaţie II)/, apoi am aşteptat. Eram lumină (contemplaţie III)/ Eram un copac de argint (contemplaţie IV)/ Ce în pantofi a rătăcit (detaliu grotesc) o lacrimă deplină. (detaliu, liric, catahreza)” (Lacrima). De reţinut, şi acest lucru face parte dintr-o intenţie stilistică a autorului, aşezarea cuvintelor în text, de reţinut figura de stil numită „anaforă”: „Eram lumină/ Eram un copac de argint”. Precum şi alunecarea în vers clasic a „lirismului epic postmodernist”, aşezarea lui pe edificiu romantic. Ultimele patru versuri constituind o strofă...rimată, cu ritm proteic: „Eram lumină (5 silabe)/ Eram un copac de argint (8 s)/ Ce în pantofi a rătăcit (8 silabe)/ O lacrimă deplină (7 silabe)”. Figură preferată de autor şi în poemul: „Marama”: „Marama din privirea/ Ce moare în cetate [...]/ Maramă, azi, privesc prin gândul din care mă îmbrac...” În poemul „Respiraţii”:„Ne credem infiniţi şi buni/ Ne amăgim chemarea sfântă...” În poemul „Norii”:„Ca un zid pe faţa lumii/ ca un semn de trecător”. În: Vina”:„Şi ninge cu boabe de foc/ Şi ninge banal...” 42

Ion TODERIŢĂ În „Lumină cernită”: „De-atâta lumină, stelele mor [...]/ De-atâta-ntristare visele dor” În „Ochii mei”: „Mai ştii de câte ori ai murmurat/ Cu ochi de muribund în agonie/ Cu glas fierbinte de poet/ că m-ai iubit”. În „Împlinire”: „Din fiecare cugetare [...]/ Din fiecare geamăt/ din fiecare floare de cireş/ din care fug [...]/ din arborii ce-mbată ochii/ [...] din porţile în care bat/ din gura-n care mai încap/ din milioane de secunde [...]/ Devin un fluviu...” „Anafora” este „recurenţa mărturisirii”, cântecul „lanţului semantic al imaginilor izomorfe”. În „Împlinire” imaginile sunt: Cugetare →geamăt →floare de cireş →arbori →ochi →porţile →gură →secundă →fluviu”. Axa, „lanţul semantic”, constituie o „matrice semantică”, care, vom vedea, este invariantul diegesis-ului său poetic. Figura numită „anaforă” este de mare succes, din începuturile „versului liber”. Iată cum Walt Whitman o folosea în „Leaves of Grass” (Frunze de iarbă”), în poezia „Certitudini”: „Nu mă îndoiesc că sunt mărginit/ şi că universurile sunt nemărginite, dar în zadar mă gândesc că sunt nemărginite. Nu mă îndoiesc că [...] vederea are o altă vedere, că auzul are un alt auz şi vocea are o altă voce”. Deci, „repetiţie” în două direcţii stilistice: un discurs asupra nemărginirii şi un discurs al „diviziunii senzoriale”. Fără grabă ,ori teamă de risipire, în „nemărginire”, într-un simţ suveran. Făcând, prin opera sa, mare diferenţă între to talk, to say, to speak, to voice,to sound off,to worm somebody’s ear. Poetul Walt Whitman, totuşi, crede în sacralitatea poeziei, în suveranitatea ei: „Pe dinafară şi pe dinăuntru sunt dumnezeiesc şi sfinţesc orice lucru pe care-l ating sau care mă atinge”. Această conştiinţă artistică o are şi Andrei Gheorghe Neagu ,sub „lacrima iubirii lui” ori
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Ion TODERIŢĂ în „ziguratul poemelor lui”. Conştient de treptele existenţiale ale „iubirilor lui”: fizice, estetice, raţionale, Andrei Gheorghe Neagu diversifică, modelează, etalează romanţele iubirii la vedere. Am ales pentru dumneavoastră, posibilii lui cititori, câteva catrene ce mi-au înflorit inima. Desigur ,în metrică clasică, în stil romantic: a năzuinţei spre absolut, mai puţin - la Andrei Gheorghe Neagu – supusă expresionismului, ci declamaţiei baudelairiene, intonaţiei versului popular, cum îi stă bine unui vrâncean iubitor de mioritic. Sentimentele poetului sunt ancestrale ca şi arhetipurile. Simbolistica Ascensiunii, Căderii, a Centrului şi a Luminii, a Iubirii, se conjugă, clar şi totodată maiestuos, într-o sintaxă a unui limbaj metaforic cu dimensiuni mistice recuperabile de/ în concret. O (ne)îndepărtare de obiectul iubirii şi detaliile „anatomice” ale înfăptuirii iubirii. Detalii ce abundă şi învrăjbesc simbolurile pentru o înfăptuire: tristeţea şi teama de a nu fi iubit. Iată o iubire în ritm popular şi eminescian: Ritm: 8/ 7; 8/ 7 „Cad frunze moi în părul tău/ şi se scufundă-n plete(teza)/ iar visul meu, din visul tău,/ se-mbată pe-ndelete(antiteza)” În ritm 7 / 8 , 8 / 7: „Câte stele se topesc(teza)/ în iubirea care moare/ Sub sărutul unui soare(antiteza)/ Nu se văd, nu se zăresc(sinteza, dubla negaţie)” Atenţie deci la teză şi antiteză, la sinteza hegeliană, prin dublă negaţie. Pe cât de simplu, pe atât de complet, de judicios cumpănite. Şi, din nou, în ritm 8/ 7, rimă împerecheată. „Şi părul tău pluteşte-n vânt/ şi-mi limpezeşte calea,/ când vocea ta ca-ntr-un descânt/ şi-a alinat plecarea” (Mama). În toate aceste catrene, tresaltă Luceafărul şi Cătălina, Hiperion şi Demiurgul, într-o conversaţie „peste lume” şi… dincolo de ea. Dar Andrei Gheorghe Neagu se întoarce la discursul poetic-vers liber. Îşi alege în „templul singurătăţii” un idol: „mirajul iubirii inocente”.
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Ion TODERIŢĂ „Din când în când sub priviri/ îmi aduci mirajul naivităţii mele/ şi mă faci să cred/ că nu-s singur/ în templul singurătăţii” (Cu mine). Apoi,se „transformă” în „sfătuitorul” iubitei, într-o frumoasă renunţare la „omul iubit”, dăruindu-i drept de maternitate, dar şi de noi iubiri. „să poti să ţii de mană, copilul cu ochi mari/ să poţi să ai în brate speranţele de jar /să nu urăşti destinul,nici ochii care vin,/să-ţi poarte-n trup lumina” Şi nu uită de „maniere cotidiene”: „E ora douăzeci şi două/ O stare de asediu de-ntuneric/ pe străzile pustii/ nendeamnă ferm/ să ne culcăm copiii!” (Risipa). Ori de realităţile (ne)poetice ce sugrumă reveria şi… selecţia naturală a speciilor: „Pământul e un OZN/ Trandafirul e o păpădie/ Raţa a început să latre/ Un pitic a luat Ceahlăul în braţe/ şi l-a turtit [...]/ O muscă s-a dat cu parfum…/ Tu n-ai minţit niciodată...” (Pseudo-realităţi). Cum observam şi în „Împlinire”, „matricea imaginilor izomorfe” cuprinde întreaga întindere a cărţilor „Lacrima iubirii” şi „Poemele din templu”. Numai în „Lacrima iubirii”, sunt şase poeme intitulate „Flori”: la pg. 30, 150, pg. 132, Flori de tei, pg. 94, Risipa florii, pg. 156, Florăreasa, pg. 122. Poeme intitulate „Lacrimi”: la paginile 26, 194, 202, intitulate „Ploaia”, la pg. 142, 148, 110 (Norii), 148. În cartea „Poemele din templu”, „matricea” se zideşte în jurul imaginii „templu”, care nu este altceva decât o reverie a posibilităţii de a trăi „impetuos”, dar şi...”misterios”. Întâlnim aici poemele: Templier, Templul cuvintelor, Prefacerea templului, Revolta templierului, Aleile templului, În templu, Umbrela din templu, Lespezile templului, Copiii templului... Templierul e: „un ram bătrân, crăpat, uscat”; Păstorul templului : „la fiecare dangăt/ bunul părinte tresare şi aşteaptă/ să-l strige la poartă urmaşul”. 43

Ion TODERIŢĂ „Decadenţele din templu”,sunt: „ne murdărise luna templu/ cu pete de rugină violente/ şi ne duru-n lumină-ntregul/ iubirii noastre decadente”. „Tainele templului”:„de ochii mei se răstignesc tăcerile stelare [...]/ Pe gura mea a înflorit amărăciunea unui surâs”. „Spargerea templului”: „iar templu se sparge/ în cărămizi şi regrete/ în vise frânte/ şi în poeme nerostite”. „Intrarea in templu”: „Cuvântul meu se strecoară timid/ împotriva unui război fraticid”. Templu semnifică „Centrul lumii”, dar şi locul de fugă a omului în lume. O individualizare a fiinţei ca solus ipse, un „solipsism existenţial” din care „punem careuri întregului făcut bucăţi/ şi adunăm [...] întruna durerea despărţirii noastre.” Da! Templu este măreţia misterioasă a cuvântului poetic, dar şi a Cuvintelor profane: „Ca un brici cu lama tocită/ cuvântul a mai retezat/ o urmă din degetul mare, care/ arată spre lume acuzativ./ Mormane de cuvinte moarte/ se-nalţă pană sub ferestre ude/ aşteptând să-nfunde rigolele/ în timpul ploilor erotice.” Foarte frumoase momente şi …maniere de a înfrunta o lume bârfitoare de iubiri profane. Şi iubirea este profană cât durează în… ochii lumii. Reţinem, şi în acest poem, tehnica rimei interioare: „mare – care”, „ude- să-nfunde”, dar şi gradul mare de libertate în dezbatera vremii (timpului) bune (bun) de făcut copii: ploaia erotică. Optând forma romantică, m-aş alătura poetului cu sărmana mea conciziune a acestei teme: „Cu un brici cu lama de frunză/ tai tăcerea ce mă acuză/ Urma degetului arătător/ odihneşte-n ochii lor/ Mormane de cuvinte stau la sfat/ şi se-nalţă, sub fereastra rece/ Aşteptarea morţii sfârşeşte curat./ Cu diluvii lumea schimbă omu-n peşte”. Sunt adeptul frumosului relativ. Relativ la gust. Al gustului dirijat de intelect. Frumosului acceptat ori respins de cât trăirea 44

Ion TODERIŢĂ empirică a unui poet îşi doreşte călătoria în eufemismele epifanice ale imaginaţiei, reveriei, reprezentării, întâmplării ,legendei, hazardului, certitudinii, raţiunii transcendentale. Gheorghe Neagu poate fi interpretat în oglinda acestor relativităţi. Spontaneitatea ca şi instinctul fiind manifestări ale subconştientului ... închipuit. Nu poţi intui cuvântul negând cuvântul, infinitul, negând finitul, iubirea, negând ura, întunericul negând lumina. Sunt multe de adăugat unui gen proxim, mai întâi, ca diferenţele sale specifice să prevadă o nouă entitate: a „frumosului revelat”. Aceste relative sintagme: „poem frumos”, „poezie pură” „operă de valoare”, nu-şi au rezolvare la nivelul pretinsei critici profesionale. Ele sunt „modulo lector” definibile infinit. E un exemplu de problemă transcendentală. Poezia fiind o călătorie in nimic şi oriunde Spiritul uman fiind fiul „Marelui Anonim Transcendental”. Totuşi ,în „Poezia” Gheorghe Neagu (după gustul meu) găsesc urcuşuri şi coborâşuri, amplitudini paroxistice. Şi aşa se cuvine să înfruntăm „suiş – coborâşul sisific”, al creaţiei literare. Prin libertate de scriere, necenzurată de critici baroni, conţi, sărmani histrioni festişti. Pusă, această eliberare de angoasă, de frustrare şi de „amintiri vorbitoare”, în competiţie cu cartea citită la gura inimii de lectori anonimi, vom şti împlinită trinitatea: genul, geniul, cartea. Şi câtă religiozitate – trudnicie, Doamne, are crucificarea noastră în cuvinte rare, flămânde, însetate, pârâcioase, bârfitoare... estetice, filozofice, curate, murdare, amare, dulci...,oricând luminătoare de întuneric. Gheorghe Neagu este un om iubit de literaţi, dar nu a uitat să iubească literatura – marea dragoste şi… a unora dintre noi. Să-i omagiem „Oglinda Sufletului”, citindu-i neliniştea conştiinţei timpului pierdut şi regăsit în argintul lacrimilor sale poetice.
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

note de lectură note lectură

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN Pointilisme
iscursul poeziei recente a devenit, prin abundenţă şi repetiţie, inflaţionist, la limită se pare că avem în România mai mulţi poeţi decât cititori de poezie. Simetric, discursului despre poezie i se rarefiază substanţa până la totala evanescenţă, nu mai ai ce să spui cu sens. Quand même… Reducând la ultima limită formularea despre acest volum1 aş spune atât: este poezie! Evident, cititorul s-ar declara jignit de lapidaritate. Dar, în marasmul valorilor, o astfel de axiomă simplă are măcar meritul de a oferi un teren suficient de ferm pentru meditaţie. Căci, paradoxal, îţi trebuie un teren solid pentru a vorbi despre această poezie de ceţuri şi dantele arachneene. Lectura Pixelmelor mi-a reactualizat aceste dileme. Sunt poezii scurtisime, la limita haikuului şi vorbind mai mult prin tăceri. Pare o poezie care plăteşte tribut unui minimalism la modă, dar epurarea ei de zgura imaginilor vine din altă parte. Nici măcar din voinţa de stilizare, de artificializare, prin reducere la forme simple, şlefuite metaforic la maximum. Am auzit un ilustru critic de azi interpelându-l pe unul dintre marii noştri poeţi, pe care evident nu-l avea la suflet, cu o idee de genul: m-am săturat (sic!) să urmăresc angoasele, disperările, dilemele poetului… Dar despre ce altceva
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

D

ar putea fi vorba în poezie? – m-am întrebat nedumerit şi suspendat în indeterminat. Spun asta pentru că poezia Ioanei se fereşte să numească, ea arată. Este o antiretorică educaţie a simţurilor, o şcoală a percepţiei, şi asta, mărturisesc, s-a pliat cel mai bine pe „filosofia” mea, iertat fiindu-mi cuvântul prea greu. Sensibilitatea „japoneză” de a înţelege (acesta e verbul) ce înseamnă o frunză căzând pentru a se întâlni cu imaginea crengii în apă, cum urcă primăvara pe furiş în mugurii castanilor sau cum apusul incendiază cerul, purificându-l de păcatele noastre, este adevărata miză a acestei poezii. Adică o regăsire necrispată, plină de graţie, a rostului originar al poemului. Textele sunt, poate, fragmente dintr-un continuum fără fisură. Numai înţelegând acest limbaj al elementelor, poezia îşi atinge puritatea şi tăria diamantine (cum spune cu dreptate prefaţatoarea). Aş observa că sonul francezei, limbă a sintezelor rafinate până la concizii inepuizabile semantic, se potriveşte foarte bine unui asemenea tip de poezie epurată de zgurile psihologismlui sau experimentalismului vulgar. Poeta este, înainte de toate, un senzorium dilatat peste fire şi care astfel poate fi atins de lucruri care, nouă, muritorilor de rând, ne străbat fiinţa fără a lăsa nici o urmă,
45

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN

precum nu ştiu care neutrino intergalactic. Sigur că starea aceasta de ascuţire a simţurilor se traduce într-o singură imagine care explodează pe retină: „aujourd’hui/ je suis un être tactile/ mon horizon se finit sur la peau de mes doigts”. Poetul ca fiinţă tactilă… excelentă definiţie/artă poetică! Sunt texte în care, ca într-un Orient nongeografic, ci doar spiritual, golul este la fel de important ca şi plinul, spaţiul enorm de ne-spus al acestor poeme punctuale se condensează în jurul celor câtorva cuvinte care desenează cu o peniţă rapidă o imagine. Imagine care, indiferent de starea numită: singurătate, tristeţe, nostalgie… ce rost are să epuizăm un dicţionar cunoscut… este, finalmente, una a liniştii şi a liniştirii. Condensarea imaginii marchează nevoia de refugiu într-un univers de purităţi atemporale. „de plus en plus/ je me retire dans mon âme / pour résister aux vagues de tristesse/ qui me frappent par saccades”. Se vorbeşte într-un loc despre timpul paradiziac şi despre bule de aer care se sparg. Iată o adevărată viziune poetică, fiecare dintre aceste poeme-pixeli se instituie într-o astfel de artă a efemerului. O suspendare a clipei. Fiecare poem-clipă echivalând cu eternitatea. Iar tabloul final, alcătuit din aceste mici puncte de culoare, este biata noastră existenţă poetică şi efemeră, poetică pentru că efemeră. Este mult mai dificilă decât pare la prima vedere o astfel de condensare într-o singură imagine a unei stări sufleteşti şi spirituale. E vorba nu numai de tehnică poetică, dar şi de o tehnică a spiritului. Aş face o menţiune specială pentru prefaţa volumului, un adevărat studiu
46

serios asupra poeziei Ioanei Geacăr, obişnuit cu prefeţele convenţionale şi rapide care sunt frecvente la plachetele noastre de versuri, am fost impresionat de temeinicia analizei. Pe care poezia delicată şi puternică a Ioanei Geacăr o merită din plin. .................... 1 Ioana Geacăr, P.I.X.E.L.M.E.S., ed. Clairdeplume34, Préface: Angela NacheMamier

E
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

note de lectură

Gheorghe A. STROIA

Gheorghe A. STROIA
Lirica lui Victor Burde - Cântul destrămării şi al reînvierii prin Iubire*
Moto: „Nici un om nu poate să intre în apa aceluiaşi râu de două ori, deoarece nici râul şi nici omul nu mai sunt la fel.” HERACLIT din Efes (535 – 475 î.H.) oet prin vocaţie, Victor Burde reprezintă în lirica română contemporană o voce specială, de factură neo-romantică, reuşind să îmbine în versuri pline de fantezie şi romantism iubirea, sub multiplele sale forme: balsam după insipidă otravă, iubirea ca dor după îndelungi căutări ale perfecţiunii (dragostea pentru poezie, în speţă), iubirea de Dumnezeu - prin transgresarea spaţiilor sacral-mitice, iubirea de ţară (promotor al tradiţiilor populare, cărora le atribuie rosturile fiinţiale ale propriului său eu). Volumele sale de versuri - „Se roagă pădurea” (volum de debut, 2010), „Sub zodia peştilor” (2010), „Aşternut pe frunza toamnei” (2010), „Legenda Panaghiei Fata care s-a îndrăgostit de soare” (2011) şi „Descântec de rouă” (2011) îl consacră pe Victor Burde în şirul poeţilor ardeleni de profundă simţire şi trăire românească şi înzestrat cu o vitalitate demnă de admiraţie. Metamorfozele poeziei sale sunt evidente, prin apariţia fiecărui nou volum, lirica lui Victor Burde suferă nu atât schimbări radicale, cât extinderea
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

P

universului ideatic, valorizarea mijloacelor de expresie, rafinarea formelor, distilarea sensurilor, adăugarea la spectrul „cromatic” recognoscibil ale altor nuanţe de gând. Două sunt temele predilecte ale lucrării: iubirea şi toamna, ca anotimpuri ale trecerii către apus, spre căutarea aşternuturilor calde ale zăpezii, însă cu speranţa reînvierii într-o primăvară a sufletului, care va deveni eternă. Iubire sau toamnă, uneori „rece”, alteori cu „frunza veştedă, brumată” de amintire, sau chiar cu aspiraţii de ev târziu, aprinsă de cerurile înalte – zburătoare care în flăcări: „Legănată barca ce mi-a dus iubirea,/ Prinsă-n vântul serii lunecă aiurea/ Şi pe vâsla veche ce găsea limanul,/ Mai pluteşte numai sufletul sărmanul” (Toamnă rece). În această iubire, uneori plină, împlinită, apar vagi umbre ce transformă această febrilă nevoie de regăsire într-o dorinţă sterilă, neîmplinită, ostentativă, chiar. Căutarea iubitei, de dincolo de viaţă sau de poveste, poate fi dureroasă, stârnind furtuni şi generând melancolii, într-o frustrare aproape iraţională: „Dorurile s-au prefăcut în ninsori,/ Cina de taină a sufletului - s-a terminat/ Şi-adorm flămând de amintirea ta....” (Nelinişte) sau „Iubito, aminteşte-ţi/ Că rana deschisă de cel drag/ Poate frânge
47

Gheorghe A. STROIA

Gheorghe A. STROIA

aripile sufletului,/ Ucigând zborul visurilor/ În cumpăna nopţii,/ Pe o ultimă lacrimă,/ De bun rămas…” (Să nu răneşti). Poetul îşi asumă natura umană, cu limitele şi slăbiciunile ei, dar încearcă perpetuu să regăsească în sine sclipirea divinului, mâna caldă a Creatorului care alină, mângâie şi mai presus de toate înzestrează omul cu simţire, conştiinţă şi har. Dilema este legată nu atât de o dorinţă de apartenenţă la cer (pe care într-o zi îl vom întâlni ca patrie veşnică), ci de apartenenţa telurică la firavul bob de humă din care a fost creat.: „Cine sunt eu?/ Cum cresc şi mor/ Fără de vină,/ Biet muritor, cu chip de zeu?” (Cine sunt eu?). Acestei dorinţe de reîntâlnire cu sacrul i se subjugă o alta - nevoia de îndumnezeire a umanului, prin „aruncarea” în eter a gândurilor proprii, transformate în unde pulsatorii, ce pot transmite divinităţii cântecul său liric transformat în rugăciune. Această fuziune eterică se petrece în ubicua toamnă a poetului, conştient de frumuseţea dar şi de efemeritatea sa, ca anotimp al trecerii: „Doamne,/ Acoperă-mă cu toamna ta/ Şi prinde-mi mâinile/ Ca pe două lumini/ Ce nu au ars niciodată!/ Cheamă apoi, te rog,/ Toamna ca martor/ Să facem logodna/ Odihnei frunzei ce cade -/ Cu pământul mire -/ În care va cuibări/ Până în primăvară...” (Rugă). Aceeaşi toamnă, acelaşi sentiment de amurgire, de înserare a marginilor universului, cântând o iubire târzie, o târzie iubire de toamnă: „Întoarce-te iubite, căci grâu-i secerat,/ S-au strâns şi strugurii, livezile-s pustii,/ Nu ştiu nimic de tine, din ceasul ce-ai plecat/ Mă rog mereu, dar cred că… nu mai vii!” (Scrisoare). O uimitoare similitudine de
48

idei cu poezia lui Umberto Saba (n. 1883 - d. 1957): „Singurătăţii mele rândunelele/ îi vor lipsi – şi anilor târzii, iubirea”. În acest spectru al iubirii, icoanele părinţilor, de dincolo de uitare, se coboară din veşnicie, spre întruparea viselor de aur ale copilăriei fericite şi întru deplină bucurie. Aici, la poarta sufletului, chipul mamei se înfiripă ca o melodie de demult, dintr-o antică epopee, precum cea a preafrumoasei Damayanti de Vidharna şi a viteazului Nala din Nishada. Rememorăm că numele sacru al mamei este rostit de prunc – în leagănul de mătase, de adult în momentele cruciale ale existenţei, de bătrân - refugiat în amintire sau ca ultimă strigare a ostaşului căzut în tranşeele unei odioase deflagraţii. Însă, această icoană din lemn de trandafir, ce generează o dulce aducere aminte, este
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Gheorghe A. STROIA

Gheorghe A. STROIA

umbrită de asprul sentiment al dezrădăcinării, din nefericire atât de actual şi de omniprezent în contemporaneitate: „Ieri am fost acasă mamă,/ Căutând lângă cărare/ Poarta ta, cândva deschisă,/ Ca să intre orişicare.// Nu mai este casa, şura/ Şi nici gardul din nuiele,/ Numai zmeurul sălbatic/ Prinde seara-n ruguri stele.// Nu sunt case prin vecini/ Iar prin sat, lumini puţine;/ Doar bătrâni cu ochi străini/ Şi-au mai amintit de tine…” (În satul mamei). Imaginea sugerată de poet ar dori să rememoreze, opozant parcă, figura maternă dintr-o poezie a lui Jorge Carrera Andrade (n. 1903, d. 1978 ): „Mama, cu haine de amurg îşi păstra/ într-o chitară adâncă, tinereţea/ şi fiilor le-o arăta doar câteodată seara/ Iluminată-n cântec şi-n cuvinte”. Ca extensii ale valenţelor iubirii, aşa cum îi stă bine unui părinte, cu glasul domol, dublat de versul calin, poetul se opreşte din zborul său către înalt, să mângâie creştetele copiilor, să le fie sfatul şi sprijinul pe lunga şi anevoioasa cărare a vieţii. Această dragoste paternă este dublată de dragostea resimţită pentru portul şi tradiţiile româneşti, pentru incredibila spiritualitate românească, din care au crescut viguroşii copaci şi se vor mai naşte, fără îndoială, mlădiţe purtătoare de speranţă. Spiritualitate îndelung cântată de marii poeţi ai Ardealului: O. Goga, L. Blaga sau G. Coşbuc şi frumos sugerată de Victor Burde: „Aşa vei duce mai departe,/ Portul şi graiul cel bătrân,/ Frumos, cum nu-i în altă parte;/ Căci azi, te-am botezat, român!” (Nume). Deşi, per ansamblu, registrul volumului este grav, precum un preludiu în fa minor, metafora creează tablouri
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

virtuale atent creionate, împletind tristeţea cu bucuria, zăpezile curate cu imaculatele flori de primăvară. Pasteluri de gând, în care râul de simţăminte se transformă în fluvii, pornind furtunos către ţărmurile învolburate ale Mării Iubirii. Pe acest ţărm dintr-un tablou de Aivazovski, cu alba spumă din care s-a născut Afroditis, perechea de îndrăgostiţi vibrează la unison, devenind un singur trup dar şi o singură dorinţă de împlinire prin iubire: „Vibrând în dulce armonie,/ Minuni să ningă peste noi/ În tril suav de ciocârlie,/ Ce scaldă roua din zăvoi” (Un singur trup) sau „Dar nici balsam nu pare-a fi/ Căci ard de dorul buzei tale/ Şi mor încet, cu orice zi/ Pierdută-n nopţile astrale.” (Întrebări). În tot acest ansamblu arhitectural, rdicat de poetul albean, cu versuri pline de romantism, cu parfumuri de clasicism, printre ritmurile cu îndemânare ţesute, se întrezăreşte povestea unei vieţi, ce nu trebuie percepută ca pe o poveste tristă, ci ca pe o bucurie zidită întru cuvânt, spre zămislirea poeziei autentice. Şi petru ca urcuşul poetului să fie ascendent, reiterăm concluzia lui Octavian Paler: Uneori, omul e în situaţia lui Cortes, de a arde toate corăbiile care l-ar putea duce înapoi, ca să poată merge înainte. Adjud - 2013 *(Iubiri de toamnă târzie – versuri, 2013)

w
49

orientalia

Mircea TECULESCU

Mircea TECULESCU Când timpul vine peste tine
(T-Haibun)
ocmai îşi dăduse seama că atunci când priveşti un album cu fotografii sau intri în folder-ul din computer, regăsind imagini adunate de-a valma, vezi de fapt timpul ce-ţi învăşmântează trupul, într-o anumită clipă a vieţii; timpul copilăriei, al grădiniţei şi primei zi de şcoală, secvenţe din trecutele zile de naştere sau cu foşti colegi, de la nunţi, din vacanţe ori Sărbătorile de Crăciun şi de Paşte. Vestigiile, desigur preţioase, ale trecutului. Era deja jumătatea lunii iunie când răspunsese la apelul telefonic din trecutul îndepărtat; o fostă colegă de clasă din liceu îl anunţa că se pune la cale o revedere. Acum medita la asta, cu cele câteva poze din anii ’80, anii adolescenţei sale, în faţă; trecuseră mai bine de treizeci de ani, în care se întâmplaseră atâtea, pentru fiecare din tinerii de atunci. Desigur, confirmase prezenţa. Trebuia să aibă curajul de a sta, cu istoria proprie, în faţa parcursului celorlalţi. Oare câţi fuseseră în clasă, până la urmă, douăzeci şi şapte sau douăzeci şi opt? Apoi, atunci, în luna lui Cireşar, chiar de ziua de naştere a fratelui său, sosi vestea că a murit Victor, vărul lor primar din partea mamei. ploaie de vară petrecând suflet la cer cu clopotarul
50

T

Vacanţa fiicei sale mai mici, Miruna, se derula. Tocmai ce urmăriseră pe Discovery News, detaliată, celebra teorie din 1916 a lui Paul Langevin, numită „Paradoxul gemenilor”: „Imaginaţi-vă o pereche de gemeni - unul stă pe Terra (Geamănul A), în timp ce celălalt (Geamănul B) se îmbarcă pe o navă spaţială şi călătoreşte în spaţiu cu o viteză foarte mare, relativistă. În comparaţie cu intervalul de timp trăit de A pe Terra, intervalul de timp trăit de B în spaţiu se micşorează. Dacă timpul curge mai încet pentru B, atunci, când acesta va reveni pe Terra, unde timpul a curs mult mai repede, îl va găsi pe A mult îmbătrânit. Mecanismul din spatele acestui fenomen se numeşte ‚dilatarea timpului’ şi el are efecte cu atât mai puternice, cu cât oamenii vor călători în spaţiu cu viteze care se apropie tot mai mult de viteza luminii”. Mda, parcă exemplul ăsta era şi în manualul lui de fizică, din clasa a XII-a, mai bine de treizeci de ani doar formele de comunicare a informaţiei s-au diversificat. Acum se tot spune că o călătorie în timp este posibilă, însă doar într-o singură direcţie - în viitor, pe baza teoriei generale a relativităţii. „Oamenii vor putea să călătorească câteva sute de ani sau chiar câteva mii de ani în viitor, dacă vor călători cu o viteză foarte mare,
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Mircea TECULESCU

Mircea TECULESCU

apropiată de viteza luminii” (Brian Cox). Totuşi, sunt încă speculaţii, se gândi, ce poate însemna o viteză apropiată de viteza luminii, când tot Einstein, prin teoria relativităţii restrânse, demonstrează că este imposibil ca ceva material să fie accelerat până la viteza luminii. Cât pentru a merge în trecut, ar fi nevoie de o „gaură de vierme’’, a cărei existenţă nu a fost totuşi demonstrată. Şi, chiar dacă o presupusă „gaură de vierme” ar fi descoperită sau creată, cine poate să garanteze că oamenii ar putea într-adevăr să o folosească pentru a călători în timp? Prostii… Deocamdată îi rămânea distanţa dintre evenimente, timpul pământesc - segmentat fin, liniar, în nişte „fotografii’’ ce-s mişcate pe repede înainte, după modelul cadrelor de film; aşa îi fusese de fapt timpul – un „spaţiu’’ prin care iar şi iar se mişcase sau, de câteva ori, încremenise. Era conştient că timpul în lumea aceasta, a lui, nu curge la fel pentru toate formele de viaţă şi nici măcar la fel pentru indivizii dintr-o specie; nu mor toţi de bătrâneţe, la aceeaşi vârstă. Pe de altă parte, existenţa „găurilor negre’’, cu atracţia fantastică ce o exercită, inclusiv asupra luminii, dovedise că da, timpul este o manifestare a materiei. Se gândi că timpul nu este deloc independent de evenimentele ce au loc în cadrul său. Apoi, atunci, în prima zi din luna lui Gustar, chiar de ziua de naştere a tatălui său, sosi vestea că a murit Alexandra, verişoara sa primară din partea mamei. aproape amurg umbrele dispar încet în sălaşul lor Pregătirile privind revederea după peste trei decenii de la absolvirea
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

liceului avansau cu rapiditate; se schimbau e-mail-uri, se dădeau telefoane, voci cu timbre străine, dar parcă totuşi familiare, îşi confirmau numele, schimbau informaţii despre viaţa lor de până atunci. El chiar scanase două fotografii de la petrecerea de absolvire din 1980 şi le trimisese câtorva foşti colegi. Era, erau nostalgici şi desigur egoişti. Timpul, secvenţa ,,fotografică’’ de demult, le aparţinea lor şi atât, erau doar ei în ,,timpul’’ de odinioară. Evident, nu exista nimeni care să-şi amintească cu precizie toate figurile din clasă, toate numele, reînviaseră însă încet-încet afinităţile din trecutul atât de îndepărtat. Din păcate, pentru mulţi dintre profesori, aceasta reuniune venea prea târziu şi asta îi făcuse să se simtă oarecum vinovaţi; era clar că unele fotografii, chipuri, nu mai puteau fi actualizate, deşi poate era mai bine pentru memoria, amintirile lor. Oricum, nu puteau decât să meargă înainte şi stabiliseră ca întâlnirea să aibă loc pe paisprezece septembrie, sâmbăta; era Ziua Crucii. Îşi aduse deodată aminte de spusele ieromonahului Arsenie Boca: „N-ai să găseşti Sfinte Moaşte mai sfinte decât Sfânta Cruce.” Va fi, era deja, o sărbătoare. Apoi, atunci, în a cincea zi din luna lui Răpciune, chiar de ziua de naştere a vărului său primar din partea mamei, îi sosi vestea că aceasta a murit. sfârşit de sezon în cutia poştală câteva frunze – petrecând suflet la cer umbrele dispar încet Câmpina, 20 septembrie 2013
51

ethica minima

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU A şaptesprezecea povestire cu un copil
espre cum sunt pedepsiţi cei care fură, copilul a aflat într-o zi fierbinte din prima sa vacanţă de vară. Trecea deci în clasa a doua. Era cu Mirel în curte şi nu ştiau cum să scape de Luminiţa care se ţinea scai de ei, bâzâind că de la toamnă vrea să vină şi ea la şcoală. Fiind cu doi ani mai mică decât cei doi, ea urma să devină şcolăriţă de-abia din toamna cealaltă, însă Luminiţa nu voia să accepte pentru nimic acest lucru. Băieţii tocmai terminaseră cu meşteritul la nişte arcuri pe care le făcuseră din lemn de corn - două bucăţi de mărime egală pe care le adusese din pădure Dincă Florin (un coleg de clasă, cel mai bun la învăţătură) care avea curaj să se ducă singur în pădurea „mare”, aflată undeva dincolo de dealul râpos care din când în când se surpa punându-i în pericol pe cei ce se aventurau pe acolo ca să caute nisip fin, aproape la fel de fin ca şi făina. Le zisese Florin că din acest lemn se pot face cele mai rezistente şi tari arcuri. Într-adevăr, cele două beţe erau greu de îndoit, şi abia au reuşit să lege între capetele lor, pe care crestaseră câte un mic şănţuleţ, trei fire de aţă cauciucată desprinse din nişte curele de transmisie de la sonde, găsite în magazia comună în care nu era lucru de care să ai nevoie şi să nu dai de el. Se pregăteau să meargă în grădina, de
52

D

asemenea comună, ca să facă săgeţi din nuiele tăiate dintr-un arbust de sânger, când au auzit zarvă mare venind dinspre stradă. Au dat fuga spre poartă, cu Luminiţa alergând împiedicat după ei, ţipând s-o aştepte şi trăgându-şi din mers chiloţii al căror elastic se rupsese. Prin mijlocul străzii, pe care doar în urmă cu o zi o maşină a Schelei împrăştiase păcură printr-o ţeavă fixată la spate şi având o mulţime de găuri, trecea un ciudat alai gălăgios. Amestecată cu praful, păcura mai adăugase un strat cenuşiu străzii, de ziceai că e asfaltată. În faţa acestei mulţimi pestriţe mergeau doi inşi îmbrăcaţi ca vai de lume, târşind nişte bocanci fără şireturi, şi purtând pe ei doar o pereche de pantaloni ponosiţi, ca cei de militari şi o cămaşă zdrenţuită, descheiată de tot. În faţă şi pe spate aveau prinse prin nişte bucăţi de sfoară două bucăţi de carton pe care scria, pe faţă, „hoţ”, iar pe spate, cu litere mai mici, că abia se înţelegea, „cine face ca mine, ca mine să păţească”. Cei doi păşeau spăşiţi, cu capul în pământ, nici măcar lor nu-şi aruncau câte-o privire cu coada ochiului, şi ai fi zis că se temeau ca nu cumva sudălmile venite de la mulţimea care-i însoţea de-o parte şi de alta a drumului să se transforme cumva în bolovani. Din când în când, chiar îşi duceau mâinile, legate şi ele cu sfoară,
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

la frunţile ce nu li se vedeau. Îşi ştergeau nişte broboane de sudoare, apoi îşi lăsau mâinile la loc, în faţă, într-o poziţie care le îngreuna şi mai mult mersul. „Huooo!... La ocnă cu voi!... Nenorociţilor!...” Cineva vru chiar să se desprindă din grupul de curioşi şi să-l lovească pe unul dintre ei, fără alegere, dar fu oprit şi împins într-o parte de nea Sipică. Cei doi hoţi, care mergeau aproape umăr lângă umăr, erau flancaţi de câte trei elevi de la şcoala de miliţieni, aproape nişte puştani, timizi, care nu aveau nici un fel de tresă pe epoleţii de la cămăşile de vară. Aceştia păşeau uşor stingheriţi pe lângă ei, purtând în cumpănă câte o puşcă demodată, din acelea cum văzuseră în filmul „Setea”, care rulase de curând la cinematograful „Munca”. „Aa-dio, mă, aa-dio!...!” spunea un personaj din filmul acela, şi replica asta deja se folosea cu un fel de mişto, la despărţirea dintre doi cunoscuţi. Pe lângă elevii de pe partea cu casa copilului, Nea Sipică, zelosul miliţian al oraşului păşea ca un cocoş, cu tresele de tablă lucind parcă mai mult ca altă dată, şi privindu-şi din când în când cizmele lustruite de ziceai că le pregătise pentru paradă. Încerca să le ridice puţin tonusul elevilor cu câte o glumă care nu le stârnea acestora nici măcar un zâmbet palid, şi din când în când le spunea celor de pe lângă el că elevii respectivi i-au fost repartizaţi lui pe perioada practicii, ca să înveţe „pe teren” cum e cu responsabila muncă de miliţian, apărător de nădejde al liniştii publice şi al drepturilor cetăţenilor. Copilul auzise că acum două săptămâni unei vecine îi dispăruseră toate rufele lăsate la uscat peste noapte pe culmea din curte, dar la câteva zile aceasta îşi găsise toate lucrurile puse întrRevista Nouă nr. 5 (78) /2013

un sac de hârtie, lângă uşa de la intrare. S-a bănuit că hoţul făcuse fapta la beţie, şi după ce se trezise acasă cu lucrurile străine pe care nu-şi mai aducea aminte de ce şi de unde le luase, aflând, din vorbite de unde dispăruseră, şi mustrat de conştiinţă le adusese înapoi, azvârlindu-le peste gard, în sacul acela pe care-l găsise păgubaşa. Aceasta s-a dus la miliţie, a zis că gata, îşi recuperase lucrurile, pentru că le-a găsit aruncate lângă uşă, şi-şi retrăsese reclamaţia. De alte cazuri recente de furturi nu se mai auzise, aşa că, ce putuseră face cei doi amărâţi? „Ce scrie pe cartoanele alea?” întrebă Luminiţa ţinându-şi chiloţii cu mâna dreaptă, după ce încercase în zadar să le facă un nod. „Că sunt hoţi”, îi răspunse Mirel şi încercă să se îndepărteze de ea. Dar Luminiţa îl prinse cu cealaltă mână: „adică au furat ceva?” „Da”. „Şi ce-au furat?” „Nu ştiu, îi răspunse iritat Mirel, care nu-l mai vedea lângă el pe copil, dispărut pe partea cealaltă a drumului. De ce nu te întorci tu la păpuşile tale? Şi poate-ţi schimbi şi chiloţii, că mai au un pic şi cad de pe tine”. Pe Luminiţa n-o deranja deloc treaba cu chiloţii şi-şi strânse şi mai tare de mână fratele: „păi, nu scrie pe spate?” „Nu. Pe spate scrie că cine face ca ei, ca ei să păţească.” „Adică să-i plimbe tot aşa, prin oraş?” „Da”, aproape că strigă Mirel. „Înseamnă că dacă se află că-mi iei banii din puşculiţă, o să te plimbe şi pe tine aşa?” Mirel se opri în loc şi o privi înmărmurit. Vru să zică ceva, dar nu fu în stare să scoată nici un cuvânt. Când observase piticania asta că-i lipseau bani din puşculiţă? Ar fi vrut să infirme acuzaţia şi să o ia tare, că ce e cu minciuna asta, dar privirea candidă a soră-sii îl descurajă de
53

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

tot: „hai să-l găsim pe…” Nici copilul, pe care cei doi fraţi îl găsiră repede nu aflase ce furaseră hoţii aceia. De fapt, se părea că nu avea nimeni habar. Cineva însă, tot insista zicând că parcă l-ar şti din vedere pe ăla mai micuţ (deşi ambii aveau cam aceeaşi înălţime), că precis e din G.O. Din satul acesta aflat la poalele unui deal plin de sonde, aproape că nu era sărbătoare de Sfântu Gheorghe de unde să nu vină o gaşcă de inşi puşi pe harţă şi care în mod devenit tradiţional se luau la bătaie cu ţiganii ce-şi aveau „colonia” mizeră pe malul stâng al Cricovului Dulce. Ce aveau ei de împărţit nu se ştia, dar cele două găşti se pregăteau din timp, pentru că altfel nu ar fi apărut de fiecare dată, la mare repezeală „arme” de ciomăgeală din ce în ce mai sofisticate şi mai rezistente, care numai a improvizaţie nu arătau. De regulă, miliţia nu se amesteca, nebunii fiind lăsaţi să-şi tragă la măciuci pe spinare şi să-şi spargă căpăţânile în voie. O singură dată, chiar în primăvara aceasta, comandantul miliţiei a ieşit în balconul clădirii şi a tras cu pistolul un foc în aer, şi asta numai pentru că toată cafteala se mutase uşor, uşor spre centrul oraşului. Fusese şi copilul prin preajmă, se lăsase luat de val, şi a văzut cum unuia dintre cei mai activi bătăuşi, i s-au udat brusc pantalonii în faţă. „Bine, bine, o fi el din G.O., dar ce-or fi furat?” zise altul privindu-l oarecum enervat pe cel ce zicea că-l mai văzuse pe unul dintre hoţi. Pe măsură ce se îndepărtau, dar apropiindu-se de marginea dinspre G. a oraşului, alaiul de curioşi se împuţina şi spectacolul parcă nu mai prezenta nici un interes. De altfel, la un ordin ferm al lui nea Sipică, după ce doar ce trecuseră de
54

Clubul 1, cei doi hoţi şi elevii-practicanţi se opriră şi o luară înapoi. Mergeau, acum, mai repede, jena din ochii elevilor era parcă şi mai mare, iar hoţii îşi ridicară ca vorbiţi privirile şi se uitau în jurul lor cu o trufie şi un aer de parcă ar fi vrut să întrebe pe cei ce încă mergeau pe lângă ei dar se mai opriseră din înjurături: ei, e bine, v-aţi săturat? acum că aţi văzut cum arată nişte hoţi, căraţi-vă, naibii, acasă! Buzele lor nu scoaseră însă nici un sunet. Aveau puţin peste vârsta elevilor ce-şi atârnaseră puşcoacele antice pe umerii plăpânzi şi erau frumuşei foc, dacă ar fi fost spălaţi şi îmbrăcaţi cum se cuvine ar fi trecut drept nişte tineri respectuoşi şi onorabili. Dar în halul în care arătau acum, nu dădeai doi bani pe ei. Ce-i salva erau ochii blânzi, nevinovaţi; amândoi aveau ochi albaştri, ceea ce se potrivea de minune cu părul blond, căzut în dezordine peste feţele acoperite de broboane de transpiraţie de care nu se mai sinchiseau şi nu mai încercau să le şteargă. Copilul auzi lângă el o fetişcană adresându-i-se alteia: „fată, da’ e frumoşi rău de tot, amărâţii… şi mai şi seamănă, de zici c-ar fi fraţi…” Se făcea din ce în ce mai cald, parcă soarele avusese şi el o tresărire de orgoliu, ia să vă mai împrăştii pe la casele voastre… Cei trei copii se întoarseră în curte, lăsând alaiul să se îndrepte în pas tot mai săltat spre centrul oraşului. Începură apoi să comenteze ceea ce văzuseră. Luminiţa, după ce se duse în fugă şi-şi schimbă chiloţii, zise că ăia doi precis furaseră ceva dintr-o alimentară. Mirel se uită la ea ca la o ciudăţenie: „Şi, mă rog, ce să fure dintr-o alimentară?” „Ştiu eu?... eugenia, ciocolată, bomboane, alviţă…” „Ţie tot nu ţi-e mintea la altceva decât la păpuşi şi la
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

dulciuri? o întrebă Mirel şi dădu din mână a lehamite. Şi mai vrei să mergi la şcoală… N-or să te primească nici peste trei ani! Păi, zdrenţăroşii ăia, de dulciuri crezi că ar fi avut nevoie dacă ar fi furat din alimentara? Hai că mai dat gata!...” Luminiţa fu cât pe ce să înceapă să plângă, dar o opri tot frate-său: „hai, nu începe cu prefăcătoriile că ştii că nu-ţi merge cu mine…” Apoi continuă: „Eu aş zice mai degrabă că ăştia doi au furat ceva animale şi le-au vândut la târg…” „Şi cam ce animale să fi furat?” îl opri Luminiţa. „Ştiu eu? Vaci, porci, poate găini…” Fu rândul fetei să-l privească pe Mirel cu interes: „Crezi tu asta… De unde până unde?...” „Dar tu, ce crezi?” se trezi copilul întrebat. Nu-l interesa câtuşi de puţin ce ar fi putut fura cei doi. Apoi nici nu înţelegea la ce i-ar fi folosit dacă ar fi ştiut sigur asta. Atunci, de ce doar să-şi dea cu părerea? N-avea nici un rost. Mai bine ar merge în grădină, după săgeţile alea, apoi poate o să aleagă o cracă din zarzăr şi o să-i facă şi Luminiţei un arc mai plăpând. „Hai să ne facem săgeţile…” zise, dar Mirel voia să afle şi părerea lui: „Tu ce crezi că au furat ăia?” Copilul ridică din umeri: „habar n-am!” „Dă-ţi o părere!...” „Păi… ştiu şi eu? zise copilul amuzat de mutra Luminiţei care părea a se pregăti să afle tainele Universului. Eu mai degrabă aş vrea ca ei să nu fi furat nimic…” „Cum adică ai vrea să nu fi furat?” întrebă Mirel şi se scărpină în creştetul capului, uimit de un asemenea răspuns. „Adică i-a plimbat prin oraş şi i-a făcut de râs degeaba?” întrebă şi Luminiţa nedumerită, şi se trase de nas parcă vrând să nu mai pară cârn. „Cam aşa…” răspunse copilul şi o porni spre grădină, „hai să facem săgeţile alea”. „Îmi
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

faci şi mie un arc?” îl întrebă Luminiţa uitând de mirările de până atunci. „Îţi fac!”, îi promise copilul. „Uite, d-aia am zis că mă mărit cu tine când o să mă fac mare!” Era vorba ei. De câte ori copilul îi dădea dreptate, o ajuta cu ceva sau îi făcea un obiect cât de mărunt – după toate refuzurile venite de la Mirel -, Luminiţa îi zicea că o să se mărite cu el când o să fie mare. „Da’ tu nu te întrebi dacă şi el o să vrea să se însoare cu tine?” o întrebase o dată Mirel. „Eşti un nesuferit şi un urât!” Au tăiat câteva nuiele din sânger, dar nu prea s-a dovedit a fi bune de săgeţi. Copilul i-a făcut Luminiţei arcul promis, pe care aceasta l-a rupt după două folosiri nereușite şi apoi l-a abandonat. Până seara şi-au mai făcut de joacă, apoi au mers la Club ca să vadă „Sfântul”. Peste o săptămână, tatăl lui Mirel a adus acasă o veste neaşteptată. Cei doi aşa zişi hoţi chiar fuseseră plimbaţi degeaba prin tot oraşul cu cartoanele alea ruşinoase atârnate de gât, pentru că se dovedise că nu furaseră nimic, iar adevăraţii hoţi fuseseră prinşi în raionul vecin, P. Copilul a aflat asta de la Mirel, care a venit într-un suflet la el ca să-i spună ce aflase taică-su. „Băi, dar de unde ai ştiut tu că ăia nu erau hoţi?” l-a întrebat apoi, după ce termină ce avusese de spus. Copilul îl privi cu un aer de parcă încerca să-i aducă aminte prietenului său exact ce spusese el. Şi îi şi zise: „Eu nu am spus că nu furaseră, ci că aş fi vrut ca ei să nu fi furat, adică să nu fie hoţi, asta am zis…” Luminiţa, care nu se ştie de unde răsărise lângă ei, îl apucă de mână pe copil: „uite, d-aia o să mă mărit cu tine când o să mă fac mare, pentru că tu ai mereu dreptate!...”
55

note de lectură

Serghie BUCUR

Serghie BUCUR Marama de Sălaj

Î

n conştiinţa neamului românesc, Transilvania rămâne un tărâm covârşitor prin istoria lui, de o mândrie naţională exemplară şi de o melancolică aducere aminte, iar când este vorba de marii ei oameni, în cazul de faţă, de Corneliu Coposu, evocat în contextul familiei, de către Doamna Flavia Coposu-Bălescu, sora mai mică a marelui patriot ardelean, în cele peste 230 de pagini ale volumului AMINTIRI POVESTITE, AMINTIRI TRĂITE, ţi se relevă povestea arborelui din care au răsărit şi au stat, precum coloana lui Brâncuşi, neclintiţi în calea ciumei roşii, Corneliu Coposu şi rădăcinile lui. Apărută la editura clujeană DACIA XXI, în 2011, cu prefeţe semnate de Ana Blandiana, Romulus Rusan şi de îngrijitorul ediţiei, Ioan Călăuz, cartea Doamnei Flavia Coposu-Bălescu aduce înapoi vremurile copilăriei sale, în vălmăşagul de acum, cu pioşenie şi candoare, cu sentimentul paradigmei încheiate totuşi cu fruntea sus! Cu valoare de reper, câteva expresii din prefeţele acestei cărţi cu accente de basm, merită menţionate, substanţa lor dând nerv şi durată AMINTIRILOR. Ele provin odată din prefeţele celor trei diriguitori, al doilea, din titulatura capitolelor ce conţin scene din viaţa Sălajului de pe la 19301940. „Cartea doamnei Flavia Coposu-Bălescu, scrisă cu dragoste şi nostalgie, cu naturaleţe şi simplitate, este o fermecătoare poveste de viaţă, parcă

visată, a unui sat ardelenesc în amiaza libertărţii de după Marea Unire”, scrie poeta Ana Blandiana; „Fascinant este micul univers în care părinţii, unchii şi mătuşile, copiii şi prietenii lor de joacă îşi trăiesc viaţa pe cât de ingenuă, pe atât de pătrunsă de reguli morale imuabile”, conotează Romulus Rusan, iar autoarea cărţii aşează flacăra intensă a senectuţii în arcada unui curcubeu etern: „Nu mi se pare greu să recurg la amintirile copilăriei, fiindcă peste ele nu s-a aşezat niciodată colbul. La ele am recurs adesea în viaţă – o oază de pace şi de lumină”, mărturiseşte autoarea într-o scrisoare adresată d-lui doctor Ioan Călăuz. Elemente ale structurii etice a AMINTIRILOR Doamnei Flavia CoposuBălescu, capitolele, în succesiunea subiectivelor evocări, autoarea panoramează Sălajul copilăriei, prin montajul secvenţelor petrecute în localitatea Bobota – „comuna mea natală”, în adaus cu: „O comună mare, care îngloba şi două sate; Derşida şi Zalnoc, situată pe coama lină de deal din ultimele ramuri ale Măgurei Şimleului (Munţii Meseşului)”. „Zidiri” ale castelului sentimental care alcătuiesc AMINTIRILE Doamnei Flavia Coposu-Bălescu, episoadele dau cărţii ritmurile existenţiale coposiene, în maniera unică, prin particularităţi de o fenomenală conduită. „Tata Mare” este preotul catolic Gavrilă Vaida” care „A venit
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

56

Serghie BUCUR

Serghie BUCUR

la Bobota fiind numit protopop al arondismentului Şamşod cu sediul „Tractului” (diviziune administrativă în epocă), „în urma insistenţei antecesorului său, preotul Dumitru Coroianu, de care îl lega o lungă şi bună prietenie”; „Marea Unire” e poate cea mai scumpă Amintire a autoarei, timbrul emoţional conservând prin vremuri cel puţin una din istoricele imagini ale momentului edificator al României Mari: „Aş începe cu 1 Decembrie 1918 (...) povestită de tatăl meu, care a plecat la Alba Iulia în fruntea delegaţiei comitatului Silvania. (...) Tata spunea că nu crede că românii au mai trăit vreodată atât de puternic sentimentul frăţiei, (...) În mai multe locuri, de pe Platoul Românilor, au citit simultan Declaraţia de Unire cu Ţara episcopul Iuliu Hossu, Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Vaida Voievod şi tribunul Grigore Pop de Băseşti, care a rostit apoi celebrele cuvinte: „Acum slobozeşte Doamne pe robul tău...” La aniversarea a 10 ani de la „Marea Unire”, autoarea îşi aminteşte: „Tata a fost chemat să participe la această mare sărbătoare, în fruntea Comitatului Silvaniei. Întâlnirea a avut loc în Gară. Toţi reprezentanţii aveau rezervat un vagon de tren, împodobit cu crengi de brad şi steaguri tricolore”. „Pe vagon (...) – un mare poster: „Comitatul Silvaniei” (...)”. Au urmat „Sărbători şi bucurii”, una fiind „Carul alegoric (...)” cu „tineri îmbrăcaţi în costume naţionale şi înzestraţi cu goarne şi buciume”, o alta, dramatică: „...în aşteptarea anunţului sosirii maşinii oficiale, strada a fost înecată de un nor de praf: sosea maşina legiunii de jandarmi Sălaj, comandată de colonelul S. Bărnuţiu, văr cu mătuşa noastră Elena Bărnuţiu şi văr de-al doilea cu mama. Mătuşa mea, supărată pe „Şimi” (cum îi spunea ea) că a stârnit praful şoselei în nasul primului ministru (Iuliu Maniu – n. red,), l-a apostrofat cu cea mai
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

„cumplită” înjurătură pe care o spunea Şimi; „Risipească-te Dumnezeu”!” Doamna Flavia Coposu-Bălescu evocă „Jocurile copilăriei” – „aparatul de proiecţie, care funcţiona cu baterii, şi în faţa lentilei măritoare, alunecau pe o şină desene ale poveştilor „Albă ca Zăpada”, „Cocorii”, „Familia Roade Mult” (...) aparat manevrat de vărul nostru Iliuţ”, care „pentru cei care nu aveau un leu (la intrare – n. red.) accepta şi contravaloarea în ouă”, astfel că „La sfărşitul unei zile ne-am trezit cu un coş de ouă” (...) „trimis la prăvălia Domnului Samuel să le vândă. Spre ghinionul nostru, Domnul Samuel a recunoscut coşul şi a trimis servitoarea să o întrebe pe mama ce e cu ouăle trimise spre vânzare. Mama l-a anunţat pe tata care, foarte supărat, ne-a trimis pe toţi să ducem ouăle acasă la părinţii copiilor păgubiţi”! Şirul AMINTIRILOR Doamnei Flavia Coposu-Bălescu captivează, încântă sau întristează (= Fugit irreparabile tempus!); savoarea lor aduce zâmbete sau umbre în priviri şi-n inimi: „Scrisoarea de la Cornel (Coposu, elev la Blaj – n. red.), adresată Mamii şi Măicuţei, în care le ruga frumos să nu-i mai trimită prăjituri împachetate în cutie, ci mai bine gogoşi împachetate, în „straiţă”; Romantism de sorginte nobilă, AMINTIRILE Doamnei Flavia Coposu-Bălescu ţes o imensă şi emoţionantă maramă din fir de Sălaj aurit! Încrustată cu portrete precum „Bunica”, „Măicuţa”, „Oameni adevăraţi”, „Protagoniştii”, „Martorii trecutului”, evenimente ca „Plecarea în larg”, „Presimţirea nenorocirii”, „Ultima sărbătoare la Bobota” şi „Refugiu”, cartea „povestită şi trăită” de Doamna Flavia Coposu-Bălescu rămâne o zestre istorică pentru tezaurul spiritual al Transilvaniei şi al României. Primiţi, vă rog, Distinsă Doamnă, admiraţia noastră plină de respect!
57

poem

Maria DOBRESCU

Maria DOBRESCU
Mereu te-am căutat. „Cine eşti tu? - îl întrebă ea, în şoaptă. Eu nu sunt din această lumespuse el, simplu. Sunt doar un călător”. Nu trebuia să-l citesc pe Artur Silvestri ca să înţeleg asta. Te văzusem cu mult înainte de a citi, stând pe o stâncă, privind marea până departe, spre lumile tale închipuite, care mi-au devenit atât de dragi şi mie, şi am ştiut că nu te pot opri. Erai gânditor, îţi sprijineai capul cu mâna la tâmplă aşa cum te văzusem atunci, demult, prima dată, când, fără să găsesc o explicaţie nici acum după atâţia ani, m-ai fascinat cu o privire. O singură privire în care eu am descoperit mai mult decât lăsai tu să se vadă. Niciodată nu m-ai crezut, deşi ţi se întâmplase şi ţie la fel în alte circumstanţe. Asta m-a durut. Era, sunt sigură acum, ceea ce căutăm toată viaţa şi atunci când în fine găsim, nu putem controla: misterul acelei secunde care ne schimbă iremediabil existenţa. Din clipa aceea am înţeles că suntem slabi, ne supunem întâmplării, incapabili să facem ceva pentru a o opri. Tot atunci am înţeles că iubirea nu are nevoie de cuvinte. Nu există nici unul care să egaleze acele trăiri care te fac să te întrebi la nesfârşit dacă mai
58

există o cale de ieşire. Neputinţa de a întreprinde ceva ca să te salvezi măcar în ultimul moment, înainte ca prăbuşirea să fie iminentă. Altfel, nu-ţi rămâne decât să-ţi iei porţia zilnică de otravă până când vei reuşi să găseşti puterea de a te desprinde în vreun fel. Îmi doream într-un mod straniu să mă apropii de tine. Nu mai regăsisem niciodată curajul acela nebunesc din tinereţe, care îmi crescuse aşa peste noapte şi de care nu mă mai credeam în stare. Aveam nevoie de o lumină, o aşteptam acolo, în carapacea construită cu atâta răbdare şi într-un fel al meu ciudat şi chinuit speram. Sau nu. Nici nu făcusem mare lucru pentru asta, dintr-o comoditate pe care nu încercam să mi-o explic, abia apoi am înţeles că era de fapt o încremenire din care mă lăsam smulsă cu greu. Tatăl tău mi-a spus odată că, deşi cu toţii deţinem lumina, nu oricine ştie să o sădească şi să o dăruiască. Crezusem atâta timp că nu ştiu să o primesc, sau poate, nu eram pregătită pentru asta. Nu înţelesesem de ce trebuie să depindem mereu de alţii, în ciuda faptului că nu ne dorim. Aşteptasem, cumva, fără să ştiu, ceva ce aveam.
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

note de lectură

Ioan LILĂ

Ioan LILĂ 111 POEZII – Eugen Dorcescu*
„Pe rampa de azur şi de argint, Învăţ să plec, să uit, să mă desprind” Aşa începe, sfîrşind şi renăscînd în şi din neantul vieţii, care pe unii îi scufundă în alcoolul veşniciei, iar pe alţii îi sublimează în tainele cele de nepătruns ale metaforei poeziei ! Eugen DORCESCU este un poet cu o structură sensibilă aparte, care mi-a tulburat existenţa cu aripile graţioase ale gîndirii sale poetice! Pentru că, ce sesn are existenţa noastră? Şi Eugen DORCESCU revigorează gîndirea şi, mai încolo, o să vedeţi cum se ancorează în golful primitor, plin de candoare, al poeziei! „Mă tăvăleşte-n brazde, ca pe-o grapă, / un demon, cu pulpanele de apă” Şi de aici începe discursul poetic, de la un izvor etern ca visul îngerilor: „Copacii înfloriţi pînă la poale / Sub revărsări de soare şi azur, / Cu păsări şi albine împrejur, / Sunt chipul pur al amintirii Tale.” Delicatul poet Eugen Dorcescu nu pleacă în discursul său poetic de la simpatie, care este o simplă întîmplare afectivă, pentru că el simte cum: „Dar iată, ca o molimă, pătrunde / Coşmarul şi pe insula din vis.” Nu vă inundă gîndul ăsta benefic sufletele ce navighează debusolate? Asta face poetul, cu sensibilitate şi talent, descifrează taina tainelor, sîmburele
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

cunosşterii este pur material, metafora pătrunde dincolo de gîndirea adeasea oblică peste ea însăşi. Care sînt punctele de sprijin ale Universului său poetic ? Ştiinţa pleacă de la fenomene observabile, concretizînd cunoaşterea imediată ! Şi, brusc, interivine pe scena cunoaşterii hazadrdul, cu profunzimile sale inimitabile ! Cine e capabil să prevadă rezultatul studierii în profunzime a legilor naturii? Nimeni, desigur, pentru că, de aici încolo, întervine o altă lege care emoţionează sufletele primare: haosul! Dar poetul, scriitorul Eugen DORCESCU, îşi croieşte propria sa dimensiune conigtivă: „Secretul libertăţii mele e / Un suflet chinuit hieroglific.” Dar, dincolo de rigoarea ipotezelor, el are şi percepte morale fidele credinţei că eternitatea este transcedentală: „Mă zguduie dezgustul. Trec pe stradă / Şi tremur ca o coardă, ca un ram. / Calc pe obrazul bietei Miriam / Acoperit de lepră şi zăpadă.” Şi viaţa, aparenţa ei, concretul, visul, privirea... ce imagini suav-concrete izvorăsc din gîndirea poetică a lui Eugen Dorcescu! „Un fals, o aparenţă, o părere… / De-aici, numai iluzii şi durere, / Antipatii, amoruri
59

Ioan LILĂ

Ioan LILĂ

inutile, / Stupide fragmentări în nopţi şi zile.” Dar eternitatea spiritului are pentru poet alte potenţiale resurse: „Te circumscrie : infinit de mic, / Atol de duh pe-o mare genuină.” Ce frumos se arcuieşte gîndirea poetică a lui Eugen DORCESCU în miezul poetic al metaforei sublime: „Iată stejarii şi plopii se prăbuşesc şi / se frîng, aidoma unor lujere, aidoma / plăpîndelor flori răsădite în glastre.” Cîtă graţie, ziceam, curge ca mierea într-o avalanşă de imagini graţioase: „Beţivii aspiră alcoolul luminii, / se-mbată, / cu ochii-n văzduh, gîlgîind.” Dar concretul, aparenţa, nu pot explica singure realul delicat: „Şi vei avea, drept sprijin, sub picioare, / Pămîntul de aramă arzătoare…” Iată cum simte la modul absolut frumuseţea interioară a simţirii poetice: „Noaptea, / pe cerul vînăt şi-nalt, / stele mari, stele mici, ca / nişte candele, ard.” Invadat de senzaţii, dezvăluind secretul sufletului său delicat de poet: „Stînd pe banca de / lemn, în aroma de mere şi fîn, / m-am simţit, dintr-o / dată, bătrîn.” Aici începe scufundarea într-un ocean de vise: „Vine somnul, vine coşmarul, dar şi / dramul acela divin / de odihnă. / Voi cădea, lin, adînc, în ghimpatele visuri, / voi pluti, cum sentîmplă, / mereu.” Dar, pe lîngă noi curge un rîu care ne topeşte în dulceaţa meditaţiei: „Plouă peste biserica veche, de / lemn, plouă peste ierburi şi / cruci, peste scheletele celor vii, plouă / după o
60

misterioasă măsură.” Şi: „Lumina, / ca o maree, / inundă casa, / răvăşeşte grădina, / urcă, împreună cu / soarele, / pe rîu, pînă-n munte / Pentru că: „Peste suflet / se lasă, uşor, / vulturul nopţii, / cu sufocantul său / zbor.” Dar: „Toate aceste-ntrupări iluzorii / Îi dau primăverii un aer / dement şi-un zadarnic avînt.” Însă poetul rămîne în sfera poeziei absolute, nu se simte decît atins vag de aripa melancoliei iluzorii: „În lumea iluzorie, şi eu / Am rătăcit. Asemeni lui Orfeu.” Şi iată cîntecul de lebădă al delicatului poet Eugen Dorcescu: „Şi te-am zărit. Departe, în amurg, / Fixai curbura unui spaţiu care / Înainta treptat prin înserare / Cu soarele şi neclintitul burg. / Stăteai pe pod, sub ziduri. Te-am iubit / Acolo chiar, pe dalele curbate, / Şi am rămas cu tine în cetate, / Şi cred că tot acolo am murit... / Uitasem totul: codrii, lungul drum, / Cetatea, podul, gustul gurii tale... / Şi brusc, mi leam reamintit acum, / Cînd mi-ai zîmbit, ca şi atunci, pe dale.” Fin *Antologie de autor, Ed. Calameo, 2013, cu o „Notă asupra ediţiei”

B
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

note de lectură

Theodor MARINESCU

Theodor MARINESCU Parfumul amintirilor
Moto: „Cartea vieţii se citeşte lângă lampa amintirilor” (Tr. Demestrescu) Duminică, 26 mai 2013, ora 6 dimineaţa, la postul Radio România Actualităţi, vocea inconfundabilă a crainicului Gheorghe Verman comunică: ~Astăzi, pe o secetă cumplită (34-35oC), la emisiunea «Iarba verde de acasă», avem un invitat deosebit, un ostaş al radioului, pe care l-a slujit peste 20 de ani, scriitorul Ion Ochinciuc. Vă cunosc de la emisiunile realizate de dvs.: «De toate pentru toţi», «Radio-magazinul femeilor», «Radio-vacanţa», «Anchete sociale». Domnul Ochinciuc se află la anii de odihnă, când a scris şi cartea «Viaţa ca o anecdotă». Care este subiectul volumului?!~ Ion Ochinciuc: ~Este o carte absolut adevărată, care se referă la amintiri despre radio, despre cărţi, oameni de seamă în carne şi oase~... Şi dialogul, palpitant şi util, curge, dezvăluind ascultătorilor lucruri deosebit de interesante. Bucureşti, 2013, 372 pagini, este proiectată după o structură originală, atipică (fără a respecta cronologia evenimentelor), asigură un farmec deosebit lecturii. Ea cuprinde: „Sine ira et studio” (Fără ură şi fără părtinire. Introducere) de Gh. Verman; „Viaţa ca anecdotă”; „Anexă” (CD - primul interviu cu Ion Ochinciuc, din 3 iunie 2012); „Farmecul amintirilor” (cronică literară) de Theodor Marinescu; „Lansare de carte” (T.M.) şi „Anexă cu prieteni” (20 de desene şi epigrame ale prietenilor autorului). Subiectul lucrării – „oameni şi întâmplări” - este guvernat de dialogul autorului cu spiriduşul său, Asmodeos. Construit cu multă migală, rafinament şi subtilitate, dialogul constituie un veritabil catalizator al întregului jurnal. Asmodeos limitează divagaţiile autorului, amănuntele nesemnificative, exagerările narative, intervine în unele probleme de ortografie, ortoepie şi de punctuaţie, asigurând supleţea şi eleganţa întregului demers. De exemplu: „Asmodeos ridică ochii spre tavan: - Ce e? îl iscodesc. Să nu spui că iarăşi am început să bat câmpii? Tu ai zis-o! îmi face el «sâc»” (p. 17) sau „Asmodel se uită la mine de parcă a văzut o stafie: - Ce-i asta? Te-ai apucat şi de epigrame? - Nu, Asmodică! Numai asemenea păcat n-am avut. - Celelalte, însă, nu ţi-au lipsit! - Nimic din ce-i omenesc nu m-a ocolit” (p. 241) sau „- Ştii ce m-ar mai interesa? - Ce anume, Asmodel? - În afară de gafe, n-ai prea amintit în acest volum şi de poznele din viaţa ta. - Har Domnului!” (p. 247). Întâlnirile autorului cu Asmodeos nu se 61

S

criitorul Ion Ochinciuc*) - autorul unui număr impresionant de cărţi publicate (unele bucurându-se de un tiraj considerabil: „Îngerul negru”, 1969, tipărit în 140.000 de exemplare, a stârnit nemulţumirea lui Marin Preda, care a obţinut pentru cartea sa, care urma să apară, un tiraj mult mai mic – „Nu prea cunoştea «Moromete» cum stă treaba cu «economia de piaţă»/ p. 146) continuă seria „Jurnalului anapoda” cu partea a doua, intitulată „Viaţa ca o anecdotă”. Cartea, apărută la Editura „Tracus Arte”,

Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Theodor MARINESCU limitează la un dialog banal, facil, ci la stimularea apetitului literar, la dezvoltarea spiritului analitic, de exemplu, la perceperea unor cerinţe minimale pentru o piesă de teatru reuşită: conflictul dramatic, caracterele personajelor şi arta dialogului (p. 101). Personajele jurnalului, raportate la mediul lor social, sunt alese cu grijă şi prezentate cu multă elocvenţă: „Un strălucit cărturar, pe care l-am cunoscut la Câmpina, prof. dr. Christian Crăciun” (p. 93); „Poetul câmpinean Ştefan Al. Saşa, un argint viu, n-a scăpat ocazia să-mi încondeieze longevitatea literară: «Mă întreabă Ştefan cel Mare,/ Adus prin spiritistul truc:/ Mai scrie-n România, oare/ Un domn ce-şi spune Ochinciuc?» (p. 102); „Florin Frăţilă, înalt, spătos, trăsături frumoase, privire îndrăzneaţă (...) Poet autentic. Aveam să-i citesc versurile în «Revista Nouă»” (p. 320-321); „Florin Dochia, director la Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza», autor al unor liste cuprinzătoare de volume, este un autentic cărturar informat la zi cu mişcarea literară din ţară, dar şi din Apus, cu precădere din Franţa” (p. 321); „Serghie Bucur, unul dintre cei mai harnici cronicari ai săptămânalului «Informaţia Prahovei» Ploieşti, nu-i scapă niciun domeniu: muzică, artă plastică, literatură. Este el însuşi grafician de real talent” (p. 321); „Profesorul Theodor Marinescu, cronicarul literar al celor două publicaţii câmpinene, (...) mi-a umplut sufletul de emoţie. Rar mi-a fost dat să întâlnesc un om atât de dotat, de delicat, de generos şi de inimos” (p. 321-322). Marea diversitate a personajelor a determinat restrângerea la cele din zona Câmpina. Remarcabilă este, de asemenea, capacitatea autorului de alegere/ valorificare a titlului „Viaţa ca anecdotă” pe parcursul întregii cărţi. Astfel, scurta naraţiune hazlie, cu final imprevizibil, este impecabil amplasată, asigurând din plin frumuseţea şi poezia amintirilor: „Din crugul celor 85 de ani - se confesează autorul - am, zic eu, ce povesti. Asmodeos, cu îndoială în suflet: 62

Theodor MARINESCU Sunt tare curios să văd cu ce-ai să-ncepi! - Cu un calcul renal buclucaş!” (p. 11) sau „Ziaristul Dumitru Popescu Dumnezeu primea în biroul său tot felul de persoane. Care şi cum venea cu câte un manuscris, şpalt, desen sau fotografie, lua decizii pe loc: «Ia-l şi dă-l în lucru!» Într-o zi a fost anunţat: «- Tovarăşe redactor şef, v-a venit soţia». «Ia-o şi dă-o în lucru!»” (p. 236) sau “Într-o zi, când mama na mai suportat tăcerea fetiţei ei, la bineţele unei vecine, i-a strecurat copilei printre dinţi: «Zi săru’mâna, vită încălţată!»” (p. 55) Critica de specialitate a apreciat calitatea deosebită a cărţilor maestrului Ion Ochinciuc: „Scriitorul Ion Ochinciuc s-a afirmat în genul literaturii de aventuri şi a policier-ului într-o perioadă în care acest tip de literatură putea oferi autorului şansa evitării canoanelor oficiale” (Titus Vâjeu); „Ochinciuc mânuieşte cu abilitate sforile unei intrigi întortocheate, are umor, ştie să-şi coloreze personajele, înzestrându-le cu trăsături insolite” (Vlad Muşatescu); „... Pieseler dumitale mă fac să visez. Şi zău că aveam nevoie” (Lucian Muscurel); „Fin observator al mentalităţilor româneşti, autorul conduce cu talent, dar şi cu mult realism, dialogul personajelor sale, din care cititorul constată cu uşurinţă trăsăturile de caracter ale acestora” (Theodor Marinescu); „E dramaturg prin vocaţie, îi place spectacolul lumii” (Christian Crăciun). O carte strălucită, pe care o recomandăm cu multă căldură cititorilor noştri. *) ION OCHINCIUC (n. 1927, com. Sculeni, jud. Bălti), romancier, dramaturg, publicist. Membru U.S.R. Opera: Răzbunarea Ofeliei (1967), Îngerul negru (1969), Masca burgundă (1971), Egreta violetă (1972), Nopţile colonelului Bârsan (1973), O noapte în “Venus” (1974), Eroul necunoscut (1977), Fotografia de nuntă (1981), Norocul era şchiop (1983), Capcana din bulevardul Primăverii (1994), Bastardul (2008), Secrete în alb şi negru (2011), Jurnal anapoda (2012), Viaţa ca anecdotă (2013).
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

momente

Ani BRADEA

Ani BRADEA O zi de leac

P

e 14 septembrie, s-a sărbătorit Înălţarea Sfintei Cruci, cea mai veche dintre sărbătorile ortodoxe, după cum citeam deunăzi pe site-ul unei publicaţii. Dar nu despre istoricul sărbătorii vreau să vorbesc aici, circulă mai multe variante, de la o bătălie a împăratului Constantin împotriva lui Maxenţiu, un persecutor al creştinilor (307-312), la înălţarea pe muntele Golgotei a crucii pe care a fost răstignit Isus, la un 14 septembrie 335 (şi vor mai fi fiind şi alte importante momente ce pot fi trecute la istoric) şi nici despre semnificaţia zilei, din punctul de vedere al doctrinei creştine, ci despre tradiţiile şi obiceiurile acestei zile, pe care eu le-am trăit în copilărie şi pe care doresc să le scrijelesc undeva, într-o pagină mai fidelă decât memoria mea. Sunt convinsă că nu doar eu, ci oricine a avut privilegiul să trăiască în preajma bunicilor, ar spune acelaşi lucru: că sunt cele mai minunate fiinţe de pe pământ, cele mai ocrotitoare şi că cele mai importante lucruri de la ei le-am aflat. Eu am crescut în preajma a două bunici, niciun bunic din păcate, iar cea pentru care am aproape un cult a

plecat de lângă mine acum mai bine de douăzeci de ani. Sunt atât de numeroase amintirile mele din anii petrecuţi în preajma ei, încât mă tot gândesc de la o vreme să scriu mai mult despre ea. Asta adăugat la ceea ce se spune, că noi ne moştenim spiritual şi chiar genetic bunicii şi nu părinţii, ar constitui până la urmă o datorie, un mod de a-i mulţumi pentru lumea de basm în care mi-a învelit copilăria. Ziua crucii a avut întotdeauna o importanţă aparte, plină de mister, pe care bunica l-a întreţinut an de an, şi care a rămas intact pentru mine pânăn ziua de azi. Era sfârşitul vacanţei de vară, nu-mi amintesc de zile de 14 septembrie cu ploaie, de fiecare dată un soare blând îşi curgea razele cu moliciunea mierii pe sticla ferestrei şi sărbătoare fiind plecam cu bunica să colindăm câmpiile şi livezile. Adunam plante de leac, fiindcă ea spunea că toate plantele culese şi puse la uscat în această zi au proprietăţi magice. Dar nu numai plantele, şi fructele toamnei, mere, prune, uscate şi puse în podul casei erau păstrate cu sfinţenie pentru afecţiuni neprevăzute. De ziua crucii bunica
63

Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Ani BRADEA

Ani BRADEA

alegea un dovleac mare şi sănătos, pe care îl tăia în felii nu prea subţiri şi-l punea deasemenea în pod. Acesta avea mai multe roluri şi cea mai mare insemnătatea între toate plantele, fructele şi legumele culese. Dacă se întâmpla ca peste iarnă, sau până la următoarea sărbătoare a crucii, cineva din familie să sufere din cauza unei arsuri sau a unui accident casnic, în urma căruia ar fi răsturnat un lichid fierbinte, bunica se urca în pod, lua câteva felii uscate de dovleac şi le înmuia în apă, apoi le aplica direct peste rană, după care înfăşura locul cu un bandaj. Suferinţa înceta în scurtă vreme şi partea afectată se vindeca repede! Deasemenea seminţele sale, consumate ca atare, calmau nevralgiile. Dovleacul însă mai avea o utilitate. Pus în podul casei el apăra locuinţa de trăznete, scop în care era ajutat şi de crenguţele de tei, cu care ne împodobeam casa şi poarta la Rusalii şi care după ce se uscau se păstrau din acelaşi motiv, protejau casa de nenorociri. Pentru mine participarea la culesul din ziua crucii, aşezatul plantelor la uscat, cu mare grijă, bunica se comporta ceremonios tot timpul, era un fel de ritual şi mă simţeam extrem de importantă că sunt făcută părtaşă, pentru că nimeni altcineva din familie nu o însoţea în acea zi. Parcă o văd aievea, înaltă, zveltă, frumoasă (bunica mea a fost o femeie frumoasă până la cei şaptezeşi şi şase de ani ai săi când a plecat...), aplecată asupra unei plante, luminoasă, surâzătoare,
64

mângâind frunzele şi soptind ceva ce doar ea ştia, eu nu am reuşit să înţeleg niciodată şi nici nu am întrebat-o, din păcate. Acum aş întreba-o, şi multe altele aş vrea să ştiu, dar ea nu-mi mai poate răspunde, pentru că ea e un înger. Odată cu ziua crucii înceta şi frica mea teribilă pentru şerpi. Bunica spunea că în această zi toate târâtoarele intră în pământ până primăvara, aşa că nu mai exista pericolul de a le întâlni pe fâneţele cosite, unde, uneori, de sub talpa încălţării ţâşnea pe neaşteptate o şopârlă. Primăvara, în postul paştelui, era interzis să pomenim de şerpi, pentru că, zicea ea, de câte ori vei pomeni un şarpe de atâtea ori vei întâlni unul în timpul verii. Mă temeam foarte tare de avertizarea asta, până într-atât încât îmi imaginam că şi gândul nerostit poate fi o încălcare a interdicţiei. Anul acesta, ziua de 14 septembrie a vrut parcă să-mi aducă aminte că de multă vreme s-a sfârşit copilăria, a plouat mare parte din zi. Dar eu tot am reuşit să fac rost de un dovleac, pe care l-am feliat ceremonios, l-am pus la uscat şi-l voi păstra cu mare grijă încă un an, pentru că magia trebuie reinventată, iar şi iar.

o
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

proză

Octavian LUPU

Octavian LUPU Un Răsărit de Soare pentru Fiecare Zi
e pe terasa hotelului priveam valurile mării cum brăzdau suprafaţa orizontului până departe în zare. Strigătele pescăruşilor sfredeleau liniştea zorilor de zi înainte de apariţia zgomotului produs de nenumăratele autovehicule ale oraşului. Mirosul sării se amesteca în bătaia vântului răcoros, însă totuşi plăcut la atingere, pe măsură ce rafale dinspre mare veneau asupra mea. Şi amestecate cu aceste nenumărate senzaţii, o mulţime de imagini îmi veneau în minte din vremuri de mult apuse, dar care prin alchimia misterioasă a memoriei, mai stăruiau cu prospeţimea experienţelor din nou trăite la o aceeaşi intensitate dureroasă. Îmi aduc aminte, când copil fiind, veneam în tabără pe litoral, de regulă la Eforie Nord, cu dorinţa de a mă bucura de experienţa atingerii mării. Valurile nu mă speriau, ci dimpotrivă, îmi generau o atracţie aproape irezistibilă. Ştiam să înot, puteam să mă deplasez cu uşurinţa pe suprafaţa apei, dar cel mai mult îmi plăcea să simt nisipul călcat sub picioare şi curentul puternic ce mereu îşi schimba direcţia ce te împingea înainte şi înapoi fără nicio regulă. Dialogul cu marea se rezuma la un fel de joc al atracţiei şi respingerii într-o
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

D

succesiune imprevizibilă. Cam în felul acesta percep curgerea timpului în momentul de faţă, ca o scufundare întrun ocean de particule ce alterează regulile spaţiului. Acesta din urmă ajunge să se fărâmiţeze sub acţiunea picăturilor eterice ale vremii ce transformă mereu chipul lucrurilor văzute. Imaginile trecutului apar şi dispar înşiruite caleidoscopic; trăirile asociate apasă cu putere asupra harpei sufletului; noi impresii ies la suprafaţa cu intenţia unei clarificări necesare, dar imposibil de realizat. În cele din urmă, dificultatea integrării fragmentelor de memorie ajunge să mă obosească fiindcă etalonul logicii nu poate să pună ordine în trăirile ce s-au acumulat în nenumărate straturi de-a lungul vieţii. Şi atunci, mă las în voia valurilor timpului, care mă poartă pe drumuri ce mereu se schimbă în jocul dantelat al iluziei sau realităţii efemere. Dar pe măsură ce dansul imaginilor se încheie, reverberaţiile armoniei îi iau locul. Cu vibraţii ce transcend orizontul imediat şi pe măsură ce orizontul privirii devine mai clar, lumina sensului ce străbate veacurile începe să se facă simţit, chiar dacă el nu poate fi redat prin cuvinte. Fiindcă undeva, dincolo de înţelesul obişnuit al vorbirii se aşterne infinitatea combinaţiilor posibile, ce
65

Octavian LUPU

Octavian LUPU

niciodată nu va fi epuizat pe deplin. Din nou, disting profilul nisipului de pe plajă, undeva în Mamaia, loc prin care am trecut de multe ori. Disting valurile mării, care macină, asemenea timpului, stâncile adâncului şi le transformă în particule fine pe care le aruncă pe mal împreună cu o puzderie de cochilii ale diferitelor animale marine. Iar acest lucru mă conduce să contemplu efemeritatea tuturor lucrurilor până la punctul în care se pare că distrugerea va deveni universală, fără putinţă de evitat. Însă imediat, gândul îmi este atras de imaginea răsăritului de soare, care m-a fascinat de fiecare dată când am venit pe aceste meleaguri. Din fericire, de pe litoralul românesc este imposibil să vezi asfinţitul în mare al soarelui, însă răsăritul său se profilează magnific în fiecare dimineaţă. Prin raze strălucitoare de culoare galben-portocalie, astrul generator de lumină se ridică din mare înconjurat de raze ce se proiectează magnific pe fundalul cerului. Acest spectacol se desfăşoară pe durata câtorva zeci de minute, până când intensitatea sa devine prea puternică pentru privirile noastre. Acest salut oferit de soare întregii naturi pune totul în mişcare şi determină uitarea instantanee a nopţii care a trecut împreună cu visele, himerele şi umbrele ei. Însemnătatea răsăritului de soare a fost mereu avut în vedere în toate culturile majore ale lumii. De exemplu, egiptenii se temeau ca nu cumva soarele să nu mai răsară pe cer după trecerea timpului nopţii. Această viziune a propulsat cultul acestui astru în centrul întregului sistem religios de la acea dată, iar acest gând mă determină să reflectez
66

din nou, dar într-o direcţie diferită. Amintirile se transformă într-un nisip dens sub acţiunea devoratoare a timpului, însă imaginea răsăritului de soare îmbracă mereu viziunea prezentului şi perspectiva viitorului. Cumva, noi, fiinţele omeneşti, avem această vocaţie a viitorului şi mai puţin, sau chiar deloc, a trecutului. O senzaţie de zădărnicie ne va întâmpina ori de câte ori încercăm să ne cantonăm în experienţele şi evenimentele din decursul timpului ce s-a scurs. Aceasta este o dimensiune insondabilă a realităţii prin care trecem, iar a insista asupra ei reprezintă o greşeală. Mult mai importantă rămâne capacitatea de a trăi în fiecare zi experienţa răsăritului de soare; să iei viaţa de la capăt zilnic reprezintă un act de înţelepciune; să trăieşti la maximum clipa prezentă înseamnă să te bucuri mereu de darul vieţii; să ignori feluritele umbre ce încearcă să se aşterne în inima ta îţi oferă posibilitatea de a fi cu adevărat fericit. Şi de aceea, în acea dimineaţă în care priveam superbul răsărit de soare de pe terasa unui hotel de pe litoral, am înţeles că dincolo de crepusculul dimineţii se află, cu siguranţă, o nouă zi. Bineînţeles, există un crepuscul al asfinţitului asupra căruia stăruie involuntar mintea noastră, o viziune ce se termină cu întunecimea impenetrabilă a nopţii. Asemenea unor tentacule invizibile, această imagine ne sfredeleşte inima şi ne tulbură emoţiile prin aşteptări negative pline de neprevăzut. În această perspectivă dureroasă mi-am petrecut o mare parte a vieţii până când am ajuns să sondez adâncimea acestui
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Octavian LUPU

Octavian LUPU

abis existenţial, ce tinde să distrugă complet bucuria vieţii. Din fericire, ceva din interiorul meu a refuzat să meargă până la capăt pe acest drum şi astfel, am intuit realitatea celuilalt crepuscul, de dimineaţă, care are un cu totul alt înţeles. Este ca şi cum ai intra pe un alt tărâm în fiecare zi. Realitatea poate fi oarecum similară, dar de fapt ea se schimbă de fiecare dată. Ziua de astăzi poate să semene cu cea de ieri, dar are multe lucruri schimbate, cel mai important factor fiind timpul, care a alterat creativ spaţiul pe care l-am părăsit o dată cu începerea nopţii. Şi astfel, am părăsit terasa de pe care priveam tăcut naşterea unui nou spaţiutimp cu hotărârea fermă de a nu mai lăsa niciodată ca perspectiva apusului să mai îmi umbrească ziua continuă pe care mereu doresc să o trăiesc de acum înainte. Acest salt de perspectivă m-a determinat să împărtăşesc impresiile ce

m-au condus la intuiţia începutului ce se desfăşoară în fiecare experienţă prin care cumva trebuie să trecem. A distinge germenul naşterii vieţii în ţesătura prezentului reprezintă fundamentul înţelepciunii practice pe care fiecare dintre noi ar trebui să o aibă. De aceea, puterea de a privi dincolo de întuneric ascunde în ea vocaţia de a fi capabil să distingi răsăritul soarelui în fiecare zi şi de a înţelege că un nou continuum spaţiu-timp ne este pus la dispoziţie. Trecutul s-a fărâmiţat în particule de nisip, dar prezentul şi viitorul se desfăşoară larg înaintea noastră. De fapt, aici se află capacitatea de a trăi fiecare zi în perspectiva renaşterii şi regenerării interioare. Cât de înălţătoare ar fi gândurile noastre dacă le-am lăsa să se prindă de tabloul luminos al zilei ignorând noaptea ce se aşterne mereu în urma noastră! Constanţa

Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Pictură de Ion ŞINCA
67

note de lectură

Diana TRANDAFIR

Diana TRANDAFIR Jocul oglinzilor la ora adolescenţei
19.09.2013 e 20 septembrie 2013, într-o atmosferă caldă, relaxată, în care tumultul tinereţii părea că dă în clocot la flacăra mică a poeziei, cu ocazia Zilelor Bibliotecii Municipale „C. I. Istrati”, a fost lansat, printre alte evenimente culturale, şi volumul de poeme al unei proaspete absolvente de liceu, bine cunoscută câmpinenilor ce sunt prezenţi în număr tot mai mare la manifestările de acest gen ale urbei. Profesorul de literatură, îndrumătorul de cenaclu sau criticul literar nu pot aspira la performanţa, nefirească de altfel, de a„învăţa” un poet să scrie poezie. Indiscutabil, multe sunt beneficiile pe care le are şi le-a avut Cătălina Grigore de pe urma factorilor mai sus numiţi, însă tânăra se prezintă, chiar de la acest volum de debut*, ca un poet „născut” şi, doar mai apoi, „făcut”. Inspiraţia de care face dovadă Cătălina se pliază aşadar pe o cunoaştere temeinică a legilor poeziei. Sunt de remarcat, în mai toate poemele, libertatea expresiei, trimiterile livreşti, jongleria delicată cu tumultul cuvintelor. Primul volum de poezie al Cătălinei Grigore se constituie într-o surpriză ...oarecum „aşteptată”. După cum se ştie, tânăra poetă are la activ numeroase premii şi este membră a

P

cenaclului de poezie aparţinând Cercului Literar „Geo Bogza”, de pe lângă Casa de Cultură cu acelaşi nume. Cu mai sus pomenitul scriitor, Cătălina Grigore are în comun spiritul profund novator şi faptul că încearcă să ridice experimentul poetic la nivel de artă. „Maeştrii” sau„mentorii” săi sunt,după cum s-a mai spus, optzeciştii, nouăzeciştii, douămiiştii,poeţii posmoderni în genere, selecţionaţi de debutantă după propriile sale criterii (în frunte aflându-se, se pare, ploieşteanul Ion Stratan). Originalitatea stă cel mai bine unui adevărat poet, lumea înconjurătoare, cu toate esenţele sale (tari), trece prin lentila deformatoare în sens estetic, a celor „optişpe” ani, reapărând mai vie, mai proaspătă, secţionată decis de raza tăioasă a lucidităţii poetei Cătălinei Grigore. Această luciditate devine, pe alocuri, o adevărată încrâncenare „apoi ai trage cu dinţii de carne/ demonică urmă ar fi cea a buzelor tale/ într-un pântec abia folosit”( „există în noi ceva inexplicabil”), „ visez ploaia în acest deşert planificat... o să mergem împreună printre coastele pământului/ îmi arăt dintr-o mişcare totul” („plimbare prin labirint”), „sunt nopţi când îmi e frig şi/ tocmai frigul ăsta îmi găseşte durerea/ în cel mai urât nud”
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

68

Diana TRANDAFIR

Diana TRANDAFIR

(„zâmbet nocturn”) , „toată lumea suferă uneori numai eu/ sufăr tot timpul” („dacă”), sau „gunoaiele ne sunt parapet”, după cum se atrage atenţia în poemul „deplângeri”. Temele pe care le abordează volumul sunt - cum ar putea fi altfel? cele general umane, începând cu iubirea, moartea, fericirea sau nefericirea, timpul, creaţia, şi terminând cu zbaterea întru neant a fiinţei noastre de humă. Multe dintre texte sunt încercări de „ars poetica”, mai mult sau mai puţin camuflate, Cătălina scormoneşte cu bisturiul prin măruntaiele lumii, „buzele nu au aflat ce e cuvântul/ braţele nu ştiu ce e mişcarea”, iar „nefericirea înmugureşte sub limbile oamenilor” („cadrul întâi”). Deşi „tot ce se mai poate face e să închizi ochii/ şi să oftezi”...totul „e simplu de tot”. Poezia este, în toată alcătuirea sa, simţire şi artefact, „maşinărie cu pene şi scobitori sunt/ chiar dacă miros a carne din când în când”, iar creatorul un „păpuşar” sau „actor”, cum aflăm din „poem fără titlu”. În multe dintre poeziile volumului, dar cu precădere în textul „despre răni şi poeţi”, artistul apare ca un imens receptacul al durerilor şi deznădejdilor umane. Este cel care „dă glas”, cel căruia i se întind pe tavă toate rănile şi care, indiscutabil, „are de unde alege”. Cătălina „cea de azi”, faţă în faţă cu „cea de mâine” operează un joc al oglinzilor ce se dovedeşte mântuitor şi eliberator. În vremurile pe care le trăim, vremurile post- modernismului, timpul „nu mai are răbdare”, pare a spune poeta, iar lucrurile, obiectele, se află
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

într-un perpetuu balans, în total dezechilibru. Artistul este acela care descoperă forţa recuperatoare, centripetă, a virtuţilor magice ale materiei, iar acest fapt se petrece în solitudine. După cum se ştie, singurătatea este fertilă îndeosebi pentru actul poetic „o păpuşă de ceară/.../îmi va cânta singurătatea” („abia ieri mi-am cumpărat un înger”). Zicerea la persoana a II-a apare relativ frecvent , tânăra poetă caută cu obstinaţie un interlocutor, un „tu”, un alter-ego, sau poate un raisonneur (dublu al fiinţei sau pereche astrală), aşa cum se poate remarca şi în textele„meditaţie”, „aclimatizare, „ultima privire spre Eden”, sau în cel intitulat „ dacă nu ai încă o rană în suflet”. Nu putem nicidecum să o „condamnăm pentru plictiseală/ pentru îndrăzneală/ pentru aerul care îi iese pe gură”, pentru că poeta Cătălina Grigore este un prestidigitator care ţine într-o mână un „aparat de fotografiat”, fabricaţie proprie, în spatele obiectivului căruia „animalul aşezat la marginea întâmplării”, „sângele dispreţuitor” şi „fluturii de mare”(„no name”) - se împletesc şi se balansează într-un dans în ritm alert, dirijat de poetă cu cealaltă mână, în care bagheta nu tremură. *Poeme de la ora optişpe, CĂTĂLINA GRIGORE, Ed. Premier, 2013

r
69

note de lectură

Adrian BRAD

Adrian BRAD Cătălina Grigore , noua speranţă a poeziei câmpinene

Î

n cadrul evenimentului cultural intitulat „Zilele Bibliotecii Municipale”, au avut loc mai multe lansări de carte, autori fiind scriitori cunoscuţi de mult în lumea câmpineană a literelor: Florin Dochia, Ştefan Al. Saşa, Iulian Moreanu, George Văleanu, Mihai Lupaşcu etc. În colecţia „Biblioteca de Câmpina”, printre nume celebre pe plan local, s-a aflat şi numele Cătălinei Grigore, care şi-a lansat cu acest prilej volumul de poezii „Poeme de la ora optişpe”, prima sa carte, apărută la Editura Premier: Cea mai tânără poetă locală cu operă editată, Cătălina Grigore este considerată noua speranţă a poeziei câmpinene. Absolventă a Colegiului Naţional „Nicolae Grigorescu”, promoţia 2013, Cătălina a reuşit să fie admisă la Facultatea de Litere din Bucureşti. Poeziile

sale au o sensibilitate dezarmantă şi sunt străbătute toate, ca de un fir roşu, de o undă de melancolie puternic impregnată de parfumul unei tristeţi fără margini. A unei tristeţi care nu are însă nimic comun cu deprimarea şi apatia morbidă, a unei tristeţi care te învăluie şi te atrage într-un vârtej inefabil de visare, de care nu scapi minute bune după lectura poeziilor sale, chiar dacă suferi de cel mai exuberant optimism. Şi cel mai incurabil optimist din lumea asta, citind poeziile Cătălinei Grigore, poate simţi pe şira spinării fiorul rece al izolării întru pregătirea unei perpetue visări pline de melancolii. De altfel, poeta chiar recunoaşte că nu poate scrie atunci când este fericită. La nici 19 ani, Cătălina este câştigătoarea unor importante concursuri de poezie. În anul 2011 a obţinut premiul I la concursul judeţean „Alexandru Tudor Miu – Întâlnire cu Pasărea Phoenix”, în acelaşi an mai câştigă Marele Premiu la concursul de literatură „Geo Bogza”, apoi, în 2012, primeşte premiul I la Concursul „Laudă seminţelor – celor de faţă şi-n veci tuturor” din cadrul Festivalului Internaţional „Lucian Blaga”.

semnal u semnal u semnal u semnal u semnal u semnal u semnal

70

Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

breviar

Victor STEROM iubire/ e rugăciunea dinainte de somn/ sau poate e timpul/ adunat orbitor sub pleoapele mele/ aşa încât/ pot vedea totul deodată/ dar lumea-i prea mare pentru irisul meu/ şimi clatin a neîncredere/ capul somnolenţă/ capul singurătate.” (POATE)

Cărţi comentate de Victor STEROM
Emanoil Toma Coama cântătoare a zorilor
Ed. Armonii culturale, Adjud, 2013 Prefaţă de Gh. A. Stroia „Poezia lui Emanoil Toma se dovedeşte a fi de factură (neo)modernă prin ritm şi prozodie, filonul lirico-meditativ, nevoia de revoltă, elemente ale sublimei descoperiri a realităţii printr-o « ploaie a stelelor”. (Gheorghe A. Stroia) Iar din suita de semnatari de pe coperta a patra, m-am oprit la ce consemnează succint scriitorul Florin Dochia: „Pentru Emanoil Toma, poezia e o stare de a fi. El scrie pentru că trebuie să reverse preaplinul vieţii interioare, ascuns de tumultul vieţii cotidine.” Reflecţia metatextuală conturează o gnoză dualistă: meditativ-reflexivă în poezia din această carte, intelectualizantă, vecină ermetismului temperat. Astfel, poezia cultivată de Emanoil Toma înseamnă deopotrivă laxitate în discurs cum şi ridicarea la ceremonialuri şi însumări abstracţioniste. Vocaţia metaforică, transpersonalizarea mallarméană, cad sub incidenţa spiritului, cutremurându-ne fiinţa, scufundându-ne sufletul în verbele şi-n tăcerile intrinseci din care au izvorât. În fine, apelând la stări imnice, unde elanul spre puritate, cunoaştere şi sentimentul plenitudinii se declină cu atâtea alte stări şi propensiuni afective pe un ton distinct, oferindu-ne un vădit şi insolit spectacol armonios cadenţat, elegiac şi nostalgic totodată... „E poate/ despărţirea de toamnă/ iubirea ce-şi ia rămas bun de la
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Serghie Bucur Apter
Ed. Minerva, Bucureşti, 2012 Prefaţă de C. Trandafir „Timpul istoric al acestui roman se axează în preludiul Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească şi, evident, personajul principal este Nicolae Bălcescu. Tehnica este aceea a colajului, o succesiune de segmente nu neapărat cronologice, cu dispersii şi montaje cinematografice; gros-planuri, detalieri şi derulări rapide.” (C. Trandafir) Trecutul care a înnobilat fiinţa umana, care a făcut din orice act al vieţii un element de succesiune şi a devenit o verigă dintr-un lanţ infinit şi simbolic, romancierul Serghie Bucur ni-l relevă în acest prim roman al său, remarcând trăiri sub dimensiunea amplă a timpului. Esenţialul pentru o documentare mi se pare a fi, nu atât rodul ştiinţific, ci ceea ce lasă scriitorul pentru mai târziu, pentru toată viaţa, adică, ceea ce îmbogăţeşte memoria timpului şi implicit memoria noastră. Astfel, după lectură, să trăim totul cu atâta pasiune încât „destinul ca un trăsnet” (Cioran) să despice obscurităţile vremii. În fine, să devenim mai interesaţi, să acceptăm viaţa cu marile ei negaţii ori cu marile ei afirmaţii. Şi mai spune atât de sugestiv Cioran: „Dacă nu ne arde conştiinţa misiunii, nu ne vom merita nici viaţa şi nici moartea”. Astfel, romanul lui Serghie Bucur reflectă cunoştinţele acumulate, descoperite şi ia poziţie în problemele importante pe care ni le înfăţişează; Iar scriitorul se poate socoti martor al timpului acela, al trecutului pe care-l evocă şi cere în subsidiar să nu fie îngropat în uitare, niciodată. 71

poezie

Dumitru ICHIM

Poezi rumune nga Kanadaja

Dumitru ICHIM
CULOARE Universul e o culoare la fel ca şi mărul şi spinul. Timpul e iarăşi culoare la fel ca şi dorul şi frica.

(Kitchener, Ontario)

KOHË BINJAKE Në vatrën e çdo bërthame Pulson në flakërime të bardha Erëtima e Blirit të parë. ... kurse ylli lundron luginave të qiellit Dhe tani përmbi ujëra Vezullon syri i peshkut. Grunaja të zjarrta dhe shkëndijat e natës Janë gadi të më lindin, Por nuk ma binjakësojnë orën E dritës Së posazgjuar në kokrrën e mustardës. TIMP ALB Lumina nu-i lumină ci doar un grai uitat. Când noaptea-i peste lucruri şi vrea să intre’n mine îi las ce nu-s mutând din spaţiul negru, ca la şah, un mugure în timpul alb. Lumina nu’i lumină, ci doar un grai uitat, încetul cu încetul chemând întru a fi. KOHË E BARDHË Drita s’është dritë Por vetëm një gjuhë e harruar. Kur nata ësht’ mbi gjëra Dhe don të hyjë në mua Ia lë ato që s’janë Duke e zhvendosur Nga hapsira e zezë, porsi në shah Një mugull në kohën e bardhë. Drita s’është dritë Por vetëm një e folme e harruar Dalëngadalë Duke të ftuar për të qenë.
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Mă duc la izvor cu toate culorile mele murmurătoarele în şipotul-cuvânt de-a albul spre alb spre mai foc. Mi-e albul culoare, sau frica de moarte? NGJYRË Universi është një ngjyrë Njësoj si molla e gjembi. Koha është përsëri ngjyrë Njësoj si malli dhe frika. Po shkoj drejt burimit Me të gjitha ngjyrat e mia – Murmurimtare në gurgullimë të fjalës Nga bardhësia kah e bardha drejt zjarrit. Më është e bardha ngjyrë, apo frika nga vdekja? TIMP GEAMĂN Pe vatra fiecărei seminţe pulsează’n flăcări albe mireasma Teiului primar. ... iar steaua a purces prundul de ceruri şi-acum deasupra apei e ochiul de peşte. Grâne de foc şi constelândul nopţii sunt gata să mă nască, dar nu mi-i geamăna oră a luminii trezită încă în bobul de muştar.

72

Dumitru ICHIM COPACUL DE SOARE Pe crengile copacului de soare noaptea’şi sfârşeşte’nceputul, frica - ispita primei secunde. Copac al suferinţei! Doar o singură dată ai înflorit sângele, apa, lumina, iar de atunci ne-ai lăsat mireasma albastră Spre-Alt-Unde şi gustul sărat al lacrimii şi al focului. DRURI I DIELLIT Mbi degët E drurit të diellit Nata e mbaron fillimin Frika – sprovim i sekondës së parë. Druri i vuajtjes! Vetëm një herë pat lulëzuar Gjaku Uji Drita Dhe prej atëherë na e le Erëtimën e kaltërt Drejt Valëve Tjera Dhe shijet e njelmët Të lotit dhe zjarrit. DIN SCRIPTURILE GRÂULUI Pământul începutul somnului mic Cerul începutul marelui somn. Soarele începutul spicului mic. Spicul începutul Marelui Soare, ce inima şi-a frânt-o la Cina cea de Taină împărţindu-o egal în fiecare bob din Scripturile Grâului.
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Dumitru ICHIM NGA MBISHKRIMET E GRURIT Dheu – Fillimi i gjumit të vogël. Qielli – Fillimi i gjumit të madh. Dielli – Fillimi i gjumit të vogël. Kalliri – Fillimi i Gjumit të Madh, Që zemrën e këputi Në Darkën e Fshehtë Duke e përpjestuar Barazisht në çdo kokër Nga Mbishkrimet e Grurit. VINOVAT PENTRU ARIPI Macul îl ceartă pe fluture: Oprește-ți petalele! Nu te juca prea mult cu ispita de zbor de-a lungul clipei înflorind creanga, sau tina. S-ar putea să te scuture. Si eu ca tine am fost, dar din greșală-am atins lumina cu vârful aripei. FAJTOR PËR FLATRA Lulëkuqja E qorton fluturën: Ndali petalet! Mos luaj për tepër Me tundimin e fluturimit Përgjatë çastit Duke lulëzuar degët, apo qetësinë. Ka mundësi të të shkundin. Edhe unë si ti kam qenë, Por gabimisht e pata prekur Dritën Me majën e flatrës.

(Shqipëroi: Baki Ymeri)
73

remember

Alexandru ANDRIŢOIU

(1929-1996) 8 Octombrie - 1 Octombrie Creaţia lirică a poetului Alexandru Andriţoiu stă sub semnul descendenţei sale ardeleneşti, mai ales în latura ei estetică, iar în latura ei tematică se apropie de realităţile concrete ale timpului. Astfel, poetul Andriţoiu devine un neoclasic livresc şi sentimental, pe când temele abordate sunt cele din arsenalul obişnuit: eroziunea clipei, iubirea, vârstele şi nostalgia... Senzualitatea în versurile create de Alexandru Andriţoiu, este angelică, purificată printr-un ritual aproape magic. Chemarea întru mântuire este autentică, iar înclinaţia către meditativ şi elegiac se regăseşte adesea în poemele înfiorate ale orizontului cognitiv şi ontologic. Aşadar, meditaţia îşi are sursa în reflecţia asupra ideilor şi implicit în contemplarea razelor unui sens de ordin simbolic. Modernismul expresiei poetice se distinge vădit în sintagma: Toamna

Alexandru ANDRIŢOIU

femeii - o paradigmă a cunoaşterii într-o orânduială continuă. Alexandru Andriţoiu a poetizat structural universul extazic şi entazic al fiinţei, întrebuinţând marile simboluri lirice. Tot ce i s-a întâmplat în afară s-a cutremurat înlăuntru, antrenând stările poetice ale Sinelui. Invocarea esenţelor întru purificare interioară prin monolog subsidiar, se remarcă în arhitectura uşor descriptivă, articulată cu rigoarea construcţiei lucide a viziunilor sublimate.

Victor STEROM FILĂ DE CALENDAR
Lună filtrată prin plopi, stele stilate sclipesc – tristă şi limpede noapte de sâmbătă, prag obosit de firesc. Caii de goană ai gândului, tropotul lor e de vânt. Ce nicovală ciudată şi inima! în noapte ascult-o cântând! Tremură mâna scriind ca la bătrânii miopi. Plânge prin noapte o pasăre sinceră

74

Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Pictură de Ion ŞINCA

reporter

Serghie BUCUR

Serghie BUCUR Prin TÂRGURI & SALOANE DE CARTE
sub luna filtrată prin plopi nul 2013 mi-a prilejuit popasuri prin câteva Târguri şi Saloane a căror marfă au fost Cărţile, Revistele şi Muzica. Am păşit în atmosfera acestora, fie ca autor, fie ca jurnalist.

A

Braşov, 23 Martie Debutul editorial l-am trăit în aula Târgului Internaţional de Carte şi Muzică de la Braşov, în 23 martie 2013, invitat al doamnei Ana Munteanu, directoarea editurii MINERVA, să lansăm romanul meu istoric intitulat APTER (FĂRĂ ARIPI). Afişul anunţa participarea domniei sale, a dr. Christian Crăciun şi a subsemnatului. Joi, 22 martie, înainte de prânz, emoţia m-a lăsat fără grai! În rafturile editurii Minerva vedeam în premieră cartea mea, oferită dr. Christian Crăciun (martorul scrierii ei, vreme de 38 de ani - câţi numără şi prietenia noastră literară, artistică şi, deun sfert de veac, aceea gazetărească) şi – înainte de finalul său nebănuit şi tragic – poetului, pictorului şi publicistului ardelean Ioan Suciu! Pe la ora 11 şi ½ a fost rândul meu. În faţa a doar 7 spectatori, dr. Christian Crăciun a vorbit despre APTER. Pledoaria sa a aşezat cartea, păstrând măsura, lângă romanele cu Nicolae Bălcescu personaj principal, scrise de Camil Petrescu,
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Viorel Ştirbu şi Dana Dumitriu, dar n-a stârnit interesul dorit. Să trec totuşi hopul pe care îl intuisem, am găsit de cuviinţă să vorbesc despre prietenia mea – de 20 de ani – cu poetul Ioan Suciu, în contextul literar al reportajului „Preste Munţi” (pe care tocmai mi-l publicaseră Informaţia Prahovei şi Revista Nouă), Ioan Suciu fiind o marcantă personalitate a Braşovului cultural, ca şi a Ploieştiului şi Câmpinei de peste Carpaţi. Citesc apoi un capitol din roman, preţ de 3 minute şi i-l ofer sincer confratelui braşovean. Urmează Doru Dogaru, blonda Camelia din Brăila şi poeta Gilda Bularda, care a urmat după mine, cu volumul de versuri (extraordinare!) ISPITIREA ALDINELOR. În vorbă cu Ioan Suciu, intervine George Savin, un simpatic localnic, care îmi recită „Zdreanţă” cu o dicţie şi intonaţie admirabile, promiţându-mi să-mi povestească despre Arghezi întâmplări inedite. Regia tehnică a Târgului înregistra sonor şi video toate scenele, postându-le pe Internet. Mai târziu, grupul nostru s-a retras la Cafeneaua Târgului, unde, euforic, Ioan Suciu ne-a antrenat într-un Cenaclu literar instantaneu şi aprins: „Sunt fericit în compania dumneavoastră, scumpi colegi de „Preste Munţi”! O asemenea întâlnire mă onorează profund! Mi-aţi oferit o zi
75

Serghie BUCUR

Serghie BUCUR

excepţională!”. În restaurantul Express al Târgului, acelaşi expansiv Ioan Suciu a ţinut să ne simţim cât mai bine, acaparându-ne cu o debordantă camaraderie, când, fulgerător, o mână nevăzută l-a împins sub masa la care ne aşezaserăm să mâncăm...! După ce l-am ridicat vreo 5-6 inşi, la câteva minute buşitura s-a repetat la fel de violent! A urmat a treia prăbuşire – fatală pentru nefericitul nostru prieten, clipă în care braţele şi picioarele i s-au blocat complet. Panică generală, disperare totală! Îl lovise apoplexia!!! Internat la un spital din oraş, Ioan Suciu s-a stins din viaţa extrem de boem trăită, pe 4 aprilie 2013, lăsând în urmă o impresionantă corespondenţă, aproape 20 de cărţi de poezie şi o imensă operă publicistică. Grupul de la Ploieşti şi Societatea Scriitorilor Târgovişteni pierdeau – brutal! – un însemnat membru al său. Filiala Braşov a Uniunii Scriitorilor din România, al cărui component activ, unic şi valoros a fost, Salonul Literar „Darie Magheru” fiind creaţia Lui, de circa 15 ani, au datoria să îi valorifice opera şi să-i eternizeze memoria, împreună cu Biblioteca municipală „George Bariţiu”! Bucureşti, 1 Iunie Ediţia 2013 a Târgului de Carte BookFest a fost găzduită în pavilionul de lângă rotonda Rom-Expo, vecină cu fosta Casă a Scânteii. Impresionantă cetate a editurilor din România, BookFestul a reunit peste 300 de Case de Editură, printre care şi editura MINERVA – care, în prima zi de Iunie, m-a invitat să lansez din nou romanul APTER. Până la ora 14, când eram programat, am pornit printre
76

standuri cu amicul Sandu Chivu. La al editurii ALL, lume puzderie. Porta-vocile anunţau lansarea cărţii ÎNTRE ACTE, autor, venerabilul actor Radu Beligan! Puhoiul de lume, cât pe ce să-l calce în picioare pe marele nostru Beligan, sub impulsul prinderii unui autograf! Mitocănia a fost anevoie stăvilită, pe când Maestrul, împovărat de ani, se străduia să aştearnă patru cuvinte, pe pagina de gardă a cărţii Domniei sale: „Pentru Sandu, cu drag”, „Pentru Serghie, cu drag” şi să se iscălească. Momentul meu a fost precedat de lansarea volumului de poeme semnat de Horia Roşca, intitulat „O linie de plutire la orizont”. Prezentat de scriitorul Dan Mircea Cipariu, Horia Roşca a avut norocul unei asistenţe alcătuite din numeroşii prieteni, colegi şi rude. „O poezie care nu îşi revendică revoluţiile postmoderne, textuale şi anticanonice, fără a fi desuetă ori vetustă, cu o nevoie de lumină şi metafizică”, cităm de pe coperta a IV-a a volumului, din alocuţiunea cipariană. Onorat de prezentările maeştrilor Ion Ochinciuc, scriitor consacrat şi celebru om de Radio, şi dr. George Mirea – personalitate a Literelor româneşti, redactor şef al vechii „Reviste Literare Radio” şi al ciclului de emisiuni „Cenacluri Radiofonice” (în care au citit membri talentaţi ai Cenaclului „Cezar Petrescu” de la Floreşti-Prahova, între anii 1974 şi 1985), romanul APTER a fost comentat apoi de d-na Ana Munteanu şi dr. Christian Crăciun, iar autorul, schiţând câte ceva din travaliul documentării şi redactării lui, mulţumind amfitrionilor, a adăugat: „Îl rescriu, sub titlul iniţial: „Ascunzătoarea”.
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Serghie BUCUR

Serghie BUCUR

Sinaia, 14 August Invitat să participe la Salonul de Carte, Presă şi Muzică, impecabil organizat în Casinoul din Sinaia (vom vedea de cine) între 13 şi 16 ale lunii August 2013, Cercul Literar „Geo Bogza” al Casei de Cultură omonime din Câmpina a fost prezent pe 14 Gustar, cu lansări de Carte şi Recitalul susţinut de autorii care au realizat, sub egida acestei instituţii, Festivalul „Primăvara Poeţilor – 2013”. În Sala Oglinzilor, alături de poeţii Codruţ Radi, Diana Trandafir, Emil Sud, Corneliu Cubleşan şi jurnalistul Theodor Marinescu, faţă cu un public eterogen, despre starea vieţii editoriale şi condiţia cărţii în România 2013 au comentat: Claudiu Istrati, preşedintele Asociaţiei socio-culturale Prahova Excelsior, Ion Tomescu, patronul editurii LIBRA, Gherasim Rusu Togan, Florin Dochia şi editorul Marian Ruscu, membru al USR, care apoi şi-a lansat noul roman, „Fiul Vampirului”. Au urmat volumele „Tinereţea, Cătănia, Războiul”, „Hasdeu şi Iorga”, „Pământul şi Ordinea lumii”, „Apa-Stare de oglindă”, de Gherasim RusuTogan; „Starea de lectură” şi „Elegiile căderii”, de Florin Dochia; „Circumstanţiale”, de Christian Crăciun, „Rămân să dispar printre ai mei”, de Florin Frăţilă, „Saşa-Rondeluri”, de Ştefan Alexandru. În partea a doua au citit sau recitat din scrierile lor, poeţii „Primăverii 2013”, acompaniaţi de muzică stereo şi de proiecţii de film. În Salonul Oficial al Cărţii, de Presă şi Muzică, interesului nostru i-a răspuns cu o eleganţă emoţionantă doamna ingineră în Economie Maria Stancu, directoarea AMPLUS International LTD Bucureşti. „Mă onorează dorinţa
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

dumneavoastră – v-am văzut atentă! – arătată standurilor ce alcătuiesc această Expoziţie de Carte şi de Presă”, ne-a întâmpinat d-na Stancu. „Observăm o suprinzătoare paradă a editurilor etniilor din România”, remarcăm noi. „Aţi văzut întradevăr o astfel de paradă – a Tradiţiilor şi obiceiurilor etniilor din România, domnule reporter. Veţi ştii că, din 2009, Compania noastră organizează asemenea Saloane sub tutela Secţiei de „Relaţii Internaţionale de pe lângă Guvernul României”. Avem un palmares elocvent: 18 ediţii realizate în Capitală şi în provincie. La Ploieşti suntem prezenţi din 2009, 2010, 2012 şi în anul curent, în asociere cu celebra dumneavoastră bibliotecă judeţeană „Nicolae Iorga” şi neobositul ei manager, dl prof. Nicolae Boaru, cu Asociaţia socio-culturală Prahova Excelsior şi Primăria Sinaia!”. „Încântă zestrea folclorică, prin vestimentaţie, încălţări şi obiecte de podoabă expuse laolaltă cu cărţi şi publicaţii în limbile atâtor etnii!”. „Exact aşa este, fiind vorba de Etnii conduse de Uniuni şi Asociaţii oficiale reprezentând populaţii din Croaţia, Grecia – Uniunea Elenă din România, Germania, Uniunea Democrată a Tătarilor turco-musulmani, Ungaria-UDMR-ul, Polonia,-Dom Polsky, Comunitatea ruşilor lipoveni, Partida Romilor, Albania, Turcia, Ucraina, Serbia, etnia Rutenilor”, ne-a zâmbit tot timpul distinsa doamnă Maria Stancu. Mulţumindu-i pentru oportunitate şi elevaţie, consemnăm şi prezenţa unor edituri din Capitală, precum Corint, BookMarket, Saeculum, Burda, Orizonturi, Semne, a O.S.I.M. şi a M.A.I., iar din Prahova, a Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă.
77

citate noi

Ionuţ CARAGEA

Ionuţ CARAGEA Sindromul nemuririi
* Oamenii nu au nevoie de utopii nesfîrşite, ci de lucruri tangibile în care se pot regăsi. * Falsul deştept îi condamnă adesea pe oamenii care îi par inferiori, din neputinţa de a se ridica la nivelul unui deştept autentic. * De dureri nu ne plictisim niciodată. Ele ne sînt şi blestemul, ele ne sînt şi salvarea... * Nu rîde de moartea altui om, tot moartea îţi va îngheţa şi ţie zîmbetul la colţul gurii. * În viaţa asta lungă cît un anotimp dureros, unii oamenii înfloresc prin iubire şi creaţie. Ei sînt adevăraţii vestitori ai nemuririi. * Răzbunîndu-te pe răul din tine, distrugi şi binele care ţi-a mai rămas. * Dragostea ne învaţă mereu să facem dragoste, dar pînă la dragoste sînt atâtea lecţii despre comunicare... Cine sare peste aceste lecţii, nu va ajunge expert în dragoste ci în disimulări şi himere, iar omul pe care a pretins cîndva că l-a iubit
78

va deveni un simplu accesoriu al vanităţii. * Poţi fi superior în lumea în care te naşti, zeu eşti numai în lumea pe care o creezi singur. * Înţelege revolta omului aflat în suferinţă. Este ultimul bastion pe care moartea încă nu l-a cucerit. * Oferindu-vă tristeţea pe tavă, nu văndemn s-o folosiţi ca otravă. * Omul trist este mai viu decît omul care se plictiseşte de bine. * Cînd începem să uităm, o invităm pe moarte să îşi aducă aminte de noi. * Din depresie-n depresie, o să-i faci morţii impresie... * Cîinele, chiar dacă este lovit, îşi iubeşte stăpînul. Omul, chiar dacă este iubit, îl ignoră pe Dumnezeu. * Degeaba scrii lucruri frumoase dacă nu arăţi nimănui ceea ce te defineşte. Să fii sincer şi apreciat pentru sinceritatea ta este mai important decît să fii înconjurat de numeroşi adulatori pe care i-ai minţit constant, înşirînd cuvinte goale.
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Ionuţ CARAGEA

Ionuţ CARAGEA

* Sînt tăceri mai ucigătoare decît otrava cuvintelor. * Unii cititori sînt atît de sensibili încît ar sări din fotoliul lor comod pentru a-l salva pe autor de la sinceritate spunînd: „Mai minte-ne, mai minte-ne frumos!” * Iubirea este un time-out prin care încercăm să ducem meciul vieţii în prelungiri infinite. * Să nu-i faci pe alţii responsabili pentru suferinţa care te încearcă zilnic, să fii tu marele responsabil pentru binele pe care l-ai făcut celorlalţi. * Fericirea este locul de joacă pentru sufletele neprihănite, pe atlasul unei lumi care stă cu degetul deasupra butonului de autodistrugere. * Sufletul călătoreşte spre inima oamenilor, trupul călătoreşte spre inima pămîntului. * Nici măcar cimitirele nu pot ţine în loc hoardele pustiitoare ale timpului. * Visul nostru e dezmorţirea de aripi a îngerilor care ne veghează. * Viaţa noastră este doar un oftat care răscoleşte praful uitării. * Nu uita trupul care a sîngerat pentru viaţa ta şi nici sufletul care a lăcrimat pentru fericirea ta. * O operă demnă de un mare poet este aceea care, chiar dacă e scrisă în
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

singurătate, este îndreptata mai mult către iubirea de oameni şi mai puţin către iubirea de sine. * Există momente în viaţa noastră cînd ajutorul celor morţi este mai important decît ajutorul celor vii. * Iubirea îşi găseşte naivitatea pretutindeni. * Să nu-ţi plîngi de milă în faţa oamenilor, poetule. Datoria ta este să mergi cu iubirea pînă dincolo de nori, chiar dacă durerea îţi pune lanţuri la fiecare pas, chiar dacă amintirile îţi toarnă plumb în oase şi-n inimă. septembrie 2013

Notă: Ionuţ Caragea este unul dintre cei 20 de autori publicaţi în Antologia aforismului românesc contemporan (Editura Genesi, Torino, 2013). În iunie 2012, Ionuţ Caragea cîştigă premiul de creativitate la concursul internaţional „Naji Naaman” cu aforisme din volumul „Dicţionarul suferinţei”, traduse în limba franceză de Prof. Univ. Dr. Constantin Frosin. Biografia autorului: www.ionutcaragea.ro http://usriasi.ro/2013/06/06/carageaionut/

f
79

la anticar

Mihai TUDOR

Mihai TUDOR
Din vechiul Bucureşti de George D. Florescu
Biserici, curţi boiereşti şi hanuri între anii 1790 -1791 după două planuri diferite

Î

n fondul de carte al casei memoriale „George Enescu” din Sinaia se află o carte veche, extrem de valoroasă, scrisă de George D. Florescu, secretarul Muzeului Municipal din Bucureşti, în anul 1935, şi apărută la editura Institutul de Arte Grafice „Lupta”, proprietar fiind N. Stroilă. De altfel, în bogata bibliografie a cercetătorului, se găsesc nenumărate lucrări şi articole documentare dintre care amintesc : „Divane domneşti din Muntenia în secolul al XV-lea (dregători şi boieri) (13891496) în „Revista arhivelor”, ed. 1927 „Divane domneşti din Muntenia în secolul al XV-lea (dregători şi boieri) (14961501) în „Revista arhivelor”, ed. 1929 „Boierii Mărgineni din secolele XV şi XVI (studiu genealogic) în „Buletinul comisiei istorice a României”, 1929-1930 „O ctitorie necunoscută a Cantacuzinilor din veacul al XVII-lea (Mihăeştii de Jos, jud. Olt) în „Convorbiri literare”, ianuarie 1931 „O scrisoare istorică în legătură cu unirea Principatelor în 1859 (scrisoarea lui lancu G. Florescu către sora sa Alexandrina G. Florescu la 24 ianuarie 1859), în ziarul „Universul”, anul XLVII, nr. 20, 25 ianuarie 1929 „Vechi proprietăţi în Bucureşti în veacurile XVII şi XVIII în revista „Arhitectura”, 1934 şi în extras.

Această adevărată piesă de muzeu ne poartă în timp la sfârşitul veacului al XVIIIlea şi reconstituie cu migală şi rigoare ştiinţifică Bucureştiul acelor vremi. Dezvoltată şi construită sub forma unei cronici, se întemeiază şi desfăşoară planurile cartografice ale ofiţerului austriac Ferdinand Enst, făcând parte din regimentul de infanterie nr. 51 şi baronului Franz Purcel, locotenent colonel la Statul major al cartierului general, şi descrie istoricul bisericilor bucureştene, „al vechilor stăpâniri boiereşti”, topografia uliţelor şi a căilor de comunicaţie ce legau Bucureştiul cu satele învecinate. Tot la capitolul planuri cartografice se mai regăseşte şi cel mai vechi plan al capitalei Ţării Româneşti, aparţinând fostului căpitan austriac Franz losef Sulzer din 1781, anexă a primului volum al însemnatei sale lucrări istorice asupra principatelor române: Geschichte des transalpinischen Daciens (istoria Daciei transalpine). Franz Sulzer a căutat în planul său să înfăţişeze porţiunea mai interesantă din capitala ţării, anume cea din jurul curţii domneşti. Deşi considerat la început ca o schiţă fără nici o valoare cartografică, indicând doar câteva edificii civile şi bisericeşti din centrul oraşului Bucureşti al acelor vremuri, planul original al lui Franz Sulzer, cu toate neajunsurile sale, rămâne totuşi un preţios document, primul cunoscut până astăzi (la data apariţiei cărţii). Informaţiile lăsate în el sunt bogat completate de către cei doi cartografi amintiţi mai sus, care între anii 1789-1791 ne-au lăsat primele documente cartografice de o reală valoare pentru cunoaşterea oraşului. Găsim aici lămuriri de un interes capital asupra locului pe care au fost aşezate cele
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

80

Mihai TUDOR

Mihai TUDOR

89 de lăcaşuri bisericeşti, aşa cum există ele în legenda planului, precum şi a mânăstirilor Cotroceni şi Văcăreşti şi a întinselor proprietăţi ale celor mai de vază boieri ai vremii. La redactarea cărţii au mai contribuit atât informaţiile din lucrarea „Memoriu asupra lucrărilor cartografice privitoare la războiul din 1787-1791”, aflată în Analele Academiei române, seria II, tom XXXIV, editată în 1912 aparţinând răposatului Nicolae Docan, fost ministru plenipotenţiar, precum şi cartoane ale arhivelor de război din Viena şi alte planuri ale Bucureştilor dintre care merită amintite cele ale maiorului baron Rudolf Arthur de Borroczyn din 1852 şi cele ale lui Jung din 1856. Scopul alcătuirii planurilor celor doi este unul pur militar, ele având să servească necesităţilor trupelor austriece, statul major austriac ţinând să cunoască arterele de comunicaţie şi legăturile lor cu provincia, precum şi a trupelor sale în eventualitatea unui atac din partea turcilor retraşi la Giurgiu. Ne mai sunt dezvăluite şi alte informaţii importante referitoare la originea celor două planuri cartografice. Aflăm aşadar că în 1929 muzeul municipal al oraşului Bucureşti a achiziţionat de la decedatul Nicolae Docan un document cartografic interesant, acesta fiind de fapt un plan inedit alcătuit de mânâ în cerneală neagră şi în acuarelă ce reprezenta întreg oraşul Bucureşti cuprins între Obor, biserica Mavrogheni şi mânăstirile Cotroceni şi Văcăreşti. Muzeul municipal al oraşului Bucureşti se adresează în acest sens arhivelor de război din Viena, cu ajutorul cărora descoperă şi planul inginerului austriac F.B. Purcel. Traducerea în româneşte a titlului său este următoarea : „Plan al capitalei şi al oraşului de reşedinţă Bucureşti din Valahia mare,
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

care a fost luată în stăpânire la 9 Novembre 1789 de către trupele imperiale şi regale austriece de sub comanda Alteţei Sale mareşalului principe de Saxa-Coburg”. Lucrarea cuprinde în primul capitol date care ţin de apariţia sa, prefaţa, cu amănunte legate de istoria şi evoluţia arhitecturală a Bucureştiului, o scurtă introducere cu prezentarea celor doi cartografi străini şi a planurilor lor, în continuare fiind trecute primele documente cartografice asupra Bucureştilor -planul Sulzer şi planurile Ernst şi Purcel, bisericile Bucureştilor dintre anii 1789-1791, însemnate cu numere roşii de către Ernst şi Purcel, bisericile Bucureştene dintre anii 1789-1791, însemnate cu numere roşii, însă greşit identificate de către Ernst şi Purcel, bisericile Bucureştene dintre anii 1789-1791 neînsemnate de către Ernst şi Purcel, proprietăţile boierilor mai de vază dintre anii 1789-1791, însemnate cu numere de ordine negre de către Ernst şi Purcel, hanurile bucureştene dintre anii 1789-1791, însemnate cu litere minuscule negre de către Ernst şi Purcel, uliţele bucureştene, arterele de legătură ale Bucureştilor cu provincia între anii 17891791, încheierea, cu consideraţii asupra valorii documentare a planurilor, indicele alfabetic al bisericilor şi caselor de boieri, precum şi a hanurilor bucureştene, bibliografia, tabla de materii şi anexele: planul original al lui Franz losef Sulzer din 1781, planul lui Franz I. Sutzer alcătuit de către Dimitrie Berindei la 1861, planul lui Ferdinand Ernst din 1791, planul lui Franz baron Purcel din 1780-91, planul actual al centrului oraşului Bucureşti în comparaţie cu cel al Bucureştilor, sfârşitul veacului al XVIII-lea. Expunerea este făcută într-o manieră tipic documentară, cu stil concis şi sigur, condeiul autorului surprinzând şi înfăţişând exact şi fără amănunte de prisos numeroasele edificii, multe dintre ele
81

Mihai TUDOR

Mihai TUDOR

rămase istorice, care împodobeau şi cu care se putea mândri capitala sfârşitului de secol 18. O interesantă, inedită şi cred eu utilă întoarcere în timp, pentru a putea înţelege şi crea atmosfera, locurile şi oamenii vremii, oglindite prin viguroasele şi neobositele cercetări şi mărturii la care, prin deosebitele eforturi documentare, nu putem să nu luăm parte. Munca de cercetare laborioasă şi vastă, generoasă în abordare şi conţinut, ne aduce în faţa ochilor minţii sub forma unei fresce, portretul Bucureştiului, pe atunci doar capitală a Ţării Româneşti, impregnat şi puternic influenţat de spiritul, puterea şi obiceiurile încă vii ale balcanismului fanariot. Abundenţa de domnitori, boieri şi dregători apăruţi în cuprins, concentrează

şi îngemănează, lucru lesne de remarcat pe parcursul lucrării, totalul control şi dominaţia absolută, exercitate autoritar şi despotic, asupra a tot ceea ce i-ar fi ajutat să-şi sporească şi să-şi consolideze rangurile şi averile dobândite. Merită menţionată totodată şi excepţionala relatare a topografiei străzilor şi uliţelor, chiar dacă nu în totalitate corect surprinsă în planurile celor doi cartografi datorită măsurătorii cu pasul din acele timpuri, prin care cititorul îşi poate face o idee asupra modelului urbanistic al Bucureştiului acelor ani. Îmi fac datoria până la capăt atrăgând atenţia asupra acestui exemplar de colecţie, importantă chezăşie a trecutului înaintaşilor noştri, adresând cu această ocazie un pios gând memoriei acestora.

82

Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Pictură de Ion ŞINCA

historia mirabilis

Ana HÂNCU

Ana HÂNCU
Valori şi origini princiare Alteţa Sa, Enea Eugen Caraghiaur
au curs convingerii că nimic nu este întâmplător în această lume, cu atât mai mult în spaţiul nelimitat ca diversitate, valoare şi mod de exprimare al spiritualităţii şi nobleţei sufleteşti. Mă aflu în faţa unui magnific personaj, care poartă pe umeri o întreagă istorie, o enciclopedie a vieţii, tradiţiilor şi originii poporului român, un chip cu o înfăţişare îngemănată a domnitorului Vlad Ţepeş, transmisă genealogic prin sevă şi rădăcini. În sala arhiplină a Muzeului Literaturii Române, sunt invitată de unul din colegii de breaslă, scriitorul Mihai Antonescu, la acest spectacol inedit - lansarea celei dea 60-a carte, odată cu aniversarea venerabilei vârste de 90 de ani, a Alteţei Sale, Principele Enea Eugen Caraghiaur de Panciu. Atmosferă incendiară, spectacol de poezie, volumul de versuri ZBOR DE CUVINTE este comentat, recitat, autorul fiind ovaţionat de întreaga audienţă, atât pentru valoarea incontestabilă a cărţii, dar mai ales pentru tot ce reprezintă domnia sa, ca personalitate în viaţa poporului român. Păcat că avem atât de rar ocazia unor astfel de manifestări şi mai ales, este un mare păcat că mediatizarea valorilor culturale, spirituale, nobiliare din ţara noastră sunt atât de sărace în cuvinte de laudă binemeritată. În programele
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

D

media, mult mai importante au ajuns faptele reprobabile provenite mai ales din sărăcirea şi îndobitocirea maselor, divergenţele politice, disputele pentru funcţii, îmbogăţirea prin înşelătorie, manipulare, furt, corupţie, distrugerea sau degradarea patrimoniului, a adevăratelor valori material-spirituale spre deznădejdea conştiinţelor adevăraţilor patrioţi români. Mă bucur că am avut această şansă şi onoarea să fiu în astfel de momente în preajma atâtor oameni cu înaltă ţinută spirituală şi să cunosc o legendă vie a nobleţei domneşti, care dăinuie peste timp ca o flacără olimpică. La dorinţa şi cu acordul Alteţei Sale, Eugen Enea Caraghiaur, voi încerca să îl prezint celor care din păcate nu au avut această oportunitate. Mă folosesc de cronici, documente atestate de istorici, academicieni, scriitori, profesori pe care îi voi cita în modesta mea portretizare care păleşte,desigur, sub strălucirea de diamant a modelului. Profesorul doctor Victor Crăciun, în postfaţa volumului de versuri ZBOR DE CUVINTE scrie: „Eugen Enea Caraghiaur împlineşte 90 de ani. Este, astfel, martorul direct al unui secol atât de zbuciumat pentru istoria României, îndată după Primul Război Mondial (s-a
83

Ana HÂNCU

Ana HÂNCU

născut la Comrat, la 15 August în 1923), devenind cetăţean al României Mari, care îşi începuse drumul uluitor al dezvoltării interbelice, pătimind apoi din cauza noului război, tot mondial, dar dezastruos pentru ţara noastră. Ca orice fiu provenind dintr-o familie de intelectuali (tatăl profesor de matematică), are sădită în suflet dragostea de neam, cu atât mai vie din momentul în care îşi limpezeşte conştiinţa originii cumane pe care o aşează istoriceşte, ca marii noştri părinţi ai naţiei, între seminţiile care au sădit virtuţile româneşti. De altfel, toată această implicare în trecutul României de astăzi formează cea de-a doua direcţie de acţiune a sa, creată atât în calitate de poet şi romancier cât şi în aceea de sociolog, economist, istoric, aşa cum rezultă din cele peste 60 de titluri de cărţi, o bibliotecă spirituală cu care a îmbogăţit scrisul românesc din tumultosul secol XX pe care, iată, că l-a depăşit, având şansa de a se impune şi în mileniul trei”. „Ansamblul scriiturilor este unic în literatura română, prin surprinderea uriaşului dezastru la care era supusă omenirea încleştată în încrengătura de interese economico-politice, în ură până la demenţă şi autodistrugere. Lumini şi Umbre - titlul generic al ciclului ( peste 10 volume), încearcă să evidenţieze rolul scriitorului în reţinerea faptelor clădite pe un optimism lucid şi constant, care i-a dat forţa să reziste, să ajungă în Occident şi să reconstituie un nou spaţiu românesc în Canada, acolo unde trăieşte de câteva decenii.” „Refugiat din Basarabia în România, după studiile făcute la Calafat şi Craiova
84

(unde tatăl său continua să fie profesor), Eugen Caraghiaur devine voluntar la Cotul Donului, în vara anului 1942, motiv pentru care sovieticii aveau să-l deporteze, iar la 17 august 1945 este condamnat la moarte de Tribunalul Militar Timişoara. După incredibile peripeţii, trece ilegal Dunărea şi, prin Serbia, ajunge în Occident. Aici continuă acţiunile întreprinse anterior de Uniunea Moldovenilor, organizaţie fondată de Ştefan şi Ana Holban... Eugen Caraghiaur a devenit apoi conducătorul organizaţiei şi a întreţinut activitatea ei în străinătate până în 1990.” „În timpul activităţilor desfăşurate mai ales în Canada, Eugen Caraghiaur a propagat cultura şi interesul pentru România, a călătorit în ţară în 1968 tocmai în zilele evenimentelor din Cehoslovacia, a avut legături strânse cu exilul românesc, cu Ion Raţiu şi Corneliu Coposu, a susţinut ideile PNŢ, activând mai întâi în organizaţia de tineret, a transmis conducătorului României să se alăture conceptului gorbaciovist şi să-l aplice în societatea românească. Eugen Caraghiaur devie preşedintele fondator al Congresului Canadian-Român. A creat Televiziunea Română din Montreal şi ora de radio românesc şi a fost sufletul iniţiativei şi mai cu seamă a construirii Bisericii Comunităţii Româneşti de aici, vizitată şi de Patriarh Teoctist, cu care s-a aflat în aleasă prietenie.” Toate aceste fapte rămân înscrise ca dovezi privind ansamblul desfăşurării vieţii sociale româneşti în Canada, unde Eugen Caraghiaur a avut un rol esenţial în menţinerea trează a conştiinţei naţionale a comunităţii noastre vreme de peste o jumătate de secol. Postamentul
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Ana HÂNCU

Ana HÂNCU

cel mai înalt îl formează numărul impresionant de cărţi, care acoperă un secol de viaţă spirituală românească, opere care au avut şi au un rol hotărâtor în formarea conştiinţei generaţiilor ce i-au fost contemporane şi a celor care se formează în acelaşi spirit, mai ales a tineretului din Canada, pentru a-şi iubi credinţa, neamul, limba, tradiţiile. obiceiurile, întregul specific românesc.” Gheorghe Baciu, Preşedintele Fundaţiei Adevăr Istoric şi Concordie Naţională face o remarcabilă cronică a romanului PĂIENJENIŞ. În loc de prefaţă, atestă sub semnătura domniei sale următoarele: „Considerăm necesar înserarea unor note marginale explicative la textele Domnului Eugen Enea Caraghiaur, acest autor de naraţiuni aspirând spre exhaustivitate care a irumpt relativ recent în scrisul românesc. Ciclul românesc Lumini şi umbre, cuprinde volumele Visuri şi tentaţii(1998), Caleidoscopul amarului(1998), La răscrucea destinului (1999), Sub teasc (2000) şi Păienjeniş (2001). Ţinem a preciza de la început o particularitate a autorului naraţiunilor de mai sus, şi anume faptul că este acceptat de cercuri tot mai largi ca Şef al Casei Hanale Cumane de Panciu, aspect deloc neglijabil în perceperea şi înţelegerea respectivului autor şi a operei sale... ca exemple, citez aici pe contele Lev Tolstoi şi pe Tomasso Principe Di Lampedusa; cheia de boltă a viziunii pusă în operă de cei doi mari autori menţioaţi mai sus, cu titlu nobiliar, fiind chiar condiţia lor nobiliară. Fluviul narataiv al acestui scriitor proteic, de o vigoare puţin obişnuită al scriitorului care este Eugen Enea Caraghiaur, continuă să-şi poarte
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

apele - apele? mai degrabă magma în stare arzândă, fumegândă - însoţite de uimirea încântată a celor care-l cunosc şi-l preţuiesc.Limba folosită de Eugen Enea Caraghiaur evită neologismele acceptate de societatea noastră, deoarece evoluţia şi-a spus cuvântul cu rezultate de multe ori negative. Plecat peste graniţă în calitate de persecutat politic, autorul vorbeşte şi scrie româneşte cu intonaţii interbelice. Cuvintele vechi, neaoşe româneşti, sunt un pretext pentru a sublinia importanţa influenţelor scitice vechi. Pe de altă parte sensul unora din cuvintele autorului oscilează între arealurile culturilor de expresie franceză, engleză, rusă sau spaniolă, pe care le-a cunoscut şi practicat ca un poliglot veritabil.” Eugen Eni Khan Carghiaur este al 51-lea Şef al Casei Cumane de România, Moldova şi Gagauz Yeri, descendent pe fir direct al Casei Cumane de Panciu. Un erou legendar viu, deşi fusese condamnat la moarte de Tribunalul Militar din Timişoara la 17 August 1948, pentru lupta antibolşevică şi de susţinere a Basarabiei. A trecut prin toate închisorile din Italia ca deţinut politic şi a avut tăria să organineze greva generală pentru cei peste 4500 de prizonieri, obţinând desfiinţarea lagărului la cererea şi intervenţia Statelor Unite ale Americi, Marii Britanii şi la stăruinţa Papei Pius al XII-lea. Eni Khan Caraghiaur este decorat cu Cruce Patriarhală (1976) fiind fondatorul, co-ctitorul principal, primul preşedinte fondator al Bisericii Sf. Ioan Botezătorul din Montreal, Quebec, Canada (19721976). Personalitatea, nobleţea spiritualităţii domniei sale este
85

Ana HÂNCU

Ana HÂNCU

covârşitoare, de-a lungul vieţii a fost încununat cu merite, titluri, medalii: - coredactor (1973-1982) al ziarului DREPTATEA din New-York, oficios al Partidului Naţional Ţărănesc din Refugiu, cu sediul la Paris (iulie 1984); - Preşedinte-fondator al Congresului Canadian Român(1984), fost Preşedinte Fondator al Partidului Naţional Canadian; - Distins de trei ori cu Medalia de aur Mihai Eminescu decernată la Chişinău 1998, de Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni şi de către Uniunea Scriitorilor din Moldova; la Bucureşti în anul 2008 şi 2010 de Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni. Este distins cu medalia Marii Uniri decernată la Bucureşti în anul 2011 de către Congresul Spiritualităţii Româneşti. - Cetăţean de Onoare al oraşuluicapitală al Găgăuziei, Komrat-Comrat.Acceptat în mod oficial

de Conducerea Găgăuziei drept şef Moral şi Ilhan Moral al Poporului Român din România, din Moldova şi din Găgăuzia. - Principe al Casei Imperiale Ruse Rurikovich prin recunoaştere oficială şi reciprocă de Casa Hanală de România şi Casa Imperială Rusă de Rurikovich. În faţa unui astfel de personaj magnific prin dăinuire în timp, trăgând după sine nobleţea princiară a destinului unui popor cu rădăcini şi seve de legendă, voi încheia citându-l pe Acad. Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova, scrise în postfaţă la romanul PĂIENJENIŞ: „Eugen Enea Caraghiaur demonstrează că atât în viaţă cât şi în scris este un adevărat prinţ, şi că toate acţiunile sale şi faptele culturale sunt princiare.” Alteţă, primiţi omagiul meu, alături de toate omagiile care v-au încununat viaţa şi cariera.

86

Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Pictură de Ion ŞINCA

historia mirabilis

Constantin DOBRESCU

Constantin DOBRESCU A. D. Xenopol - un istoric cetăţean (1847-1920)
. D. Xenopol s-a născut la Iaşi în anul 1847 într-o familie modestă, fiind primul copil dintre cei şase pe care i-au avut părinţii săi. Tatăl său Dimitrie, care iniţial se numea Brunswick, nume schimbat în Xenopol (fiul străinului) a fost, în anul 1842, dragoman la consulatul prusac din Iaşi, de unde demisionează în anul 1843 pentru a intra în „tovărăşie de cherestea de tot felul” cu postelnicul Vasile Pogor. Mama istoricului, Maria Vasiliu, era fiica unui fabricant de ţiglă din Păcurari. În copilărie, viitorul istoric a beneficiat de o îndrumare aleasă, menită să-i orienteze interesul spre istoria şi cultura lumii, creându-i o atmosferă de „muncă şi întreţinere intelectuală” cum va mărturisi Xenopol în Istoria ideilor mele. Studiile liceale le-a făcut la Institutul Academic din Iaşi cu profesori care vor ilustra ştiinţa românească : Grigore Cobălcescu, Petru Poni, Titu Maiorescu, I. Caragiani. După absolvirea liceului, obţine o bursă pentru studii universitare la Berlin, unde va rămâne patru ani (1867-1871), unde va face studii de drept şi filozofie. În ambele domenii obţine titlul de doctor în anul 1871. Mintea sa s-a îndreptat de timpuriu şi spre preocupări superioare acelora legate mai mult de viaţa trecătoare. Încă înainte de a scrie teza sa în latină de la Berlin, A.D. Xenopol debuta strălucit
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

A

în „Convorbiri literare” ale Junimii în primii ei ani cu două studii remarcabile. Studiul său Cultura naţională, publicat în Convorbiri literare (1868), este dus de o comisie de mari personalităţi ale epocii T. Maiorescu, Vasile Alecsandri şi V. Pogor pentru a fi rostit la marea sărbătoare naţională de la Putna (1871) prilejuită de aniversarea a patru secole de la fondarea mânăstirii de către Ştefan cel Mare, care avea să fie înmormântat aici. Acest loc a căpătat o valoare de simbol, la acest eveniment participând însuşi M. Eminescu, precum şi profesorul ploieştean Zaharia Antinescu. Al doilea studiu care a reţinut atenţia Junimii este Istoria civilizaţiilor în legătură cu faimoasa, pe acele vremuri, „Istoria civilizaţiei în Anglia” a lui Henry Thomas Buckle. Studiul anunţa de pe atunci o latură a personalităţii aceluia care avea să fie unul dintre teoreticienii şi filozofii Istoriei nu numai de la noi, ci din toată lumea. Concepţia sa aparte despre principiile fundamentale ale Istoriei îşi cucerise un loc aparte alături de acelea ale marilor cugetători contemporani asupra aceleiaşi probleme. A practicat şi avocatura şi s-a integrat în viaţa culturală şi politică a oraşului. În anul 1875 îşi găseşte făgaşul de istoric. A fost una din personalităţile de seamă ale societăţii „Junimea”, fiind secretar al ei. De
87

Constantin DOBRESCU

Constantin DOBRESCU

menţionat că intră în „Junimea” în anul 1871 odată cu Mihai Eminescu. Înainte de a ajunge secretar, Xenopol era în această societate „om la toate.” A colaborat la reviste prestigioase ca Revue Historique, Revue critique şi a întreţinut o vastă corespondenţă cu diverşi savanţi, a participat la diferite reuniuni ştiinţifice. Este primul istoric român invitat să colaboreze la o sinteză străină- cunoscuta Histoire Generale, publicată sub redacţia lui E. Lavisse şi A. Rambaud. A fost rector al Universităţii din Iaşi (1898-1901), membru corespondent (1889) titular (1893) şi preşedinte al Academiei Române. La Academie a fost ales în locul lăsat liber prin decesul lui Mihail Kogălniceanu. A. D. Xenopol s-a înscris pe linia tradiţiei unui enciclopedism ce-şi avea începuturile la Dimitrie Cantemir, fiind autorul unei opere impresionante, ca volum şi profunzime, rod al unei activităţi cu adevărat debordante. Chiar istoricul remarca că „tendinţa naturală a spiritului meu au fost întotdeauna studiile istorice”. A. D. Xenopol a pregătit Istoria Românilor din Dacia Traiană în şase volume. Precursoarea ei, amintita Hronică a lui Şincai mergând până la 1739. Istoria lui Xenopol este o premieră a istoriografiei româneşti. Pentru prima dată este expusă istoria românilor până la Unirea din 1859. Printre alte lucrări publicate de Xenopol amintim Domnia lui Cuza Vodă (1903), Istoria partidelor politice (1910). Paralel cu activitatea didactică a ţinut prelegeri la Sorbona şi la College de France. A fost membru al unor instituţii ştiinţifice străine ca Academie des Scientes Morales et Politiques (corespondent din 1901, titular din 1910), Societes de arheologie din Bruxelles, Institutul
88

Internaţional de Sociologie etc. Prin activitatea sa, a fost o personalitate ştiinţifică de dimensiuni europene. A militat pentru răspândirea culturii naţionale în rândul unei largi categorii sociale activând în cadrul unor societăţi de cultură şi totodată a contribuit şi la realizarea idealului naţional. A. D. Xenopol va publica cea mai mare parte a studiilor sale în revista Arhiva Societăţii ştiinţifice şi literare din Iaşi, unde era membru din 1888 alături de Grigore Cobălcescu şi tânărul de 18 ani N. Iorga. A. D. Xenopol a fost preşedintele Societăţii Studioase înfiinţată la Iaşi în anul 1866, când încă era elev. Societatea era înfiinţată de elevii clasei a V-a de la Academia Mihăileană cu scopul de a contribui la dezvoltarea gustului pentru studiul istoriei. Sub influenţa scrierilor lui F. Guizot acesta elaborează la 22 aprilie 1866 lucrarea Importanţa şi utilitatea istoriei pe care Xenopol o considera „învăţătoarea vremurilor”. Istoricul este cel care va înfiinţa secţia ieşeană a Ligii Culturale, care se va impune ca una din cele mai active filiale. La 24 aprilie 1894 secţia va organiza un miting impunător de protest împotriva procesului memorandist de la Cluj. La acest miting, Xenopol rosteşte un discurs acuzator, străbătut de un cald sentiment naţional şi patriotic. Îl găsim pe AD Xenopol ca membru al Societăţii Amicii literaturii şi Artei române, care fusese înfiinţată la Bucureşti în anul 1895 după ce părăsise „Junimea.” Aici va activa alături de B. P. Hasdeu, G. Enescu, I. L. Caragiale, G. Coşbuc, N. Iorga, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Duiliu Zamfirescu etc. Societatea a pregătit apariţia şi afirmarea semănătorismului şi poporanismului prin revista Literatura şi arta română. Istoricul s-a implicat şi în activitatea
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Constantin DOBRESCU

Constantin DOBRESCU

Societăţii Universitare române, înfiinţată la Iaşi în anul 1898 în calitate de rector al Universităţii ieşene. De asemenea, a contribuit la înfiinţarea la Iaşi în 1892 a societăţii studenţeşti „Datoria” fiind şi preşedinte de onoare, care milita pentru luminarea poporului prin intermediul cărţii, precum şi a societăţii „Solidaritatea” şi „Zorile” care activau la Iaşi din 1893. A.D. Xenopol a conferenţiat la Universitatea de la Vălenii de Munte de sub conducerea lui N. Iorga un ciclu de conferinţe din Istoria Românilor. Astfel, în anul 1911 va vorbi despre unitatea sufletului românesc. De asemenea, istoricul a fost principalul iniţiator al ridicării monumentului lui Al. I. Cuza la Iaşi, în anul 1912. Va ţine numeroase conferinţe publice în folosul ridicării acestui monument în diferite oraşe ale ţării ca Iaşi, Turnu Severin, Focşani, Bârlad, Bacău, Dorohoi, precum şi la Ploieşti la solicitarea colegului său Grigore Tocilescu. Nu putem să nu arătăm că istoricul s-a declarat împotriva reprimării sângeroase a răscoalelor ţărăneşti arătând că „gloanţe şi numai gloanţe nu sunt îndestulătoare” sugerând mijloace de îmbunătăţire a stării sătenilor. Trebuie să amintim că istoricul a avut chiar legături în județul Prahova. Era vărul industriaşului liberal Emil Costinescu din Sinaia, iar fratele său Nicolae Xenopol a fost membru în consiliul de administraţie al societăţii „Vega” din Ploieşti. Istoricul a iniţiat în anul 1918 înfiinţarea Comitetului pentru oferirea unei săbii de onoare generalului Eremia Griorescu, eroul de la Mărăşeşti, lansând un apel către Corpul Profesoral. În anul 1914 îl găsim pe A. D. Xenopol ca vicepreşedinte al societăţii Liga reformelor înfiinţată la Iaşi în 1914, creată
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

din iniţiativa lui C. Sion, care era preşedinte. Societatea avea scopul de a pregăti opinia publică în vederea iniţierii unor reforme revendicate de societatea românească ca cea agrară şi electorală. În anul 1917 la Iaşi îl găsim ca membru al „Asociaţiei profesorilor universitari”, care funcţiona în cadrul Universităţii, cu scopul de a contribui la dezvoltarea ştiinţei româneşti, iar în anul 1918, când se înfiinţează la Iaşi asociaţia pentru studiu şi reforma socială, îl găsim pe Xenopol în comitetul de conducere alături de C. Rădulescu-Motru, N. Titulescu, Ana Conta, Kernbach etc. Paralel cu activitatea de istoric a publicat şi studii economice începând din anul 1879. Xenopol era adept al protejării şi încurajării industriei naţionale alături de P.S. Aurelian şi B.P. Haşdeu. În domeniul politic a activat din anul 1878 la liberali şi a debutat în parlament între anii 1885 şi 1887. Ulterior se va înscrie în partidul lui Take Ionescu, alături de I. L. Caragiale, dr. C. I. Istrati şi alţii. Va participa la mitingurile naţionale pentru intrarea în acţiune, iniţiate de Federaţia Unionistă a lui N. Filipescu. Xenopol a fost iubitor de oameni şi de viaţă, a fost unul dintre cei mai entuziaşti şi muncitori ai generaţiei sale iubind pe cei mai tineri, încurajându-i, ajutându-i, gândindu-se a fi printre cei dintâi care să le recunoască lumina talentului şi când a fost a geniului răzbătător apoi deasupra tuturora. Bolnav, fără resurse, apelează prin soţia sa Riria, la sprijinul fostului său student N. Iorga. Casa din Bucureşti îi fusese devastată în timpul ocupaţiei. Pentru a putea trăi şi-a vândut lucrurile mai de preţ. Pensia era ridicol de mică, 375 lei. Ion Petrovici solicită Parlamentului acordarea unei pensii onorabile istoricului aflat în
89

Constantin DOBRESCU

Constantin DOBRESCU

mizerie, bolnav şi uitat. La 27 februarie 1920, în ziua în care Parlamentul îi votează o pensie viageră, istoricul se stinge din viaţă la Bucureşti după o lungă suferinţă. A murit în anul 1920 având fericirea să vadă întrupată România Mare, pentru care a luptat şi el cu pana şi cuvântul. A fost înhumat la cimitirul Belu. Amintim că istoricul a fost căsătorit de două ori. Prima dată în anul 1877 cu Elena Golu, fiica lui Irimia şi a Veronei Golu din Iaşi şi a doua oară cu Coralia Gotovski (Riria) născută Biberi la 16 aprilie 1908. Pe a doua soţie o cunoscuse în 1904, care era o publicistă şi poetesă destul de cunoscută în epocă, pe care istoricul o diviniza, ceea ce îl făcea pe IL Caragiale să-l ironizeze pe Xenopol. Riria era născută la Bacău. Aceasta l-a cunoscut pe M. Eminescu la Repedea (Iaşi) în perioada 1877-1888. Convorbirile cu Eminescu le-a fixat şi publicat numai după stăruinţa lui Xenopol sub formă de scrisori în revista ieşeană „Arhiva” în 1902. Printre operele sale amintim şi Ultima roză din Viaţa lui Eminescu, dialog dramatic în cinci scene. A publicat şi în revista Românul literar în perioada 19051908. A fost distinsă cu Benemerenti cls. I şi Meritul Cultural cls.I şi II pentru opera sa literară. Nu putem încheia acest modest omagiu adus istoricului, fără a aminti un episod legat de istoric după moartea sa, dar să lăsăm documentul să vorbească. La 10 martie 1921, d-na Riria AD Xenopol a adresat d-lui ministru al Muncii următoarea scrisoare. „Altora îndemn la muncă a fost deviza marelui muncitor intelectual care a fost Alexandru Xenopol. Această deviză stă scrisă de mâna lui pe harta României Mari pe care a ţinut cursurile la College de France, cursuri cari
90

au avut de scop să arate lumii civilizate dreptul la o viaţă unitară a întreg neamului românesc. Credinţa ce a avut în destoinicia neamului i-a călăuzit viaţa. Munca i-a sprijinit credinţa. Cred că îndeplinesc o datorie sfântă trimiţând pământului desrobit isvoarele din care a adăpat timp de 50 de ani toate nădejdile. O parte din biblioteca lui a lăsato Iaşului; partea aceasta cu toate cărţile vechi şi noui, sunt fericită că v-o încredinţez D-voastră, să o duceţi acolo unde văd că trimiteţi solii dorinţelor lui. Când aţi sărbătorit, înălţarea statuei lui Eminescu în casa lui Cuza Vodă, în Galaţi unde graiul românesc începuse să fie uitat şi unde începuse desnaţionalizarea i-aţi dăruit bucuria de a vedea că veţi pune odată toată puterea de muncă în slujba neamului.” Printre altele aceasta mai scria că „Soţul meu, neavând nici părinţi nici copii, marea lui moştenire e cultura română, care a fost mamă şi fiică a marelui său cuget.” Pentru că Ministerul Muncii tocmai dăruise cărţile trebuincioase deschiderii unei biblioteci populare la Cluj s-a hotărât ca donaţia Xenopol să fie repartizată oraşului Arad, în înţelegere cu soția defunctului. La această alegere au îndemnat mai multe fapte: legătura lui AD Xenopol cu ziarul „Românul” din întâile timpuri, trebuinţele culturale româneşti ale oraşului care are un mare palat cultural, dar numai cu cărţi ale foştilor stăpâni. Pentru înfăptuirea acestei hotărâri, au fost chemaţi la o consfătuire toţi d-nii deputaţi şi senatori din judeţul Arad. S-a luat cunoştinţă de donaţie cu însufleţire şi s-a ales chiar atunci un comitet cu scopul îndoit, să pună la cale un parastas în amintirea marelui istoric răposat şi să ia în primire şi să facă să ajugă la Arad
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Constantin DOBRESCU

Constantin DOBRESCU

biblioteca dăruită. Comitetul s-a alcătuit din d-nii: Protopop Procopie Givulescu, senator de Arad; Iuliu Grofşoreanu, senator de Arad; Dr. Iancu, deputat de Arad; Em. Bucuţa, directorul publicaţiilor şi bibliotecii din Ministerul Muncii; Stavri C. Cunescu, directorul învăţământului în Ministerul Muncii. Pentru îndeplinirea primei însărcinări,comitetul a făcut următorul APEL S-a împlinit un an de când una din ele mai strălucite figuri ale ştiinţei şi geniului românesc, marele istoric AD Xenopol, s-a stins. Cu acest prilej d-na Riria AD Xenopol a donat Ministerului Muncii şi Ocrotirilor Sociale partea din biblioteca Xenopol aflată în Bucureşti ca să fie aşezată în oraşul Arad, pentru luminarea miţilor la această fruntarie a românismului. Comitetul, căruia i s-a dat în seamă aducerea la îndeplinire a acestor sarcini, crede de a sa datorie să ia iniţiativa ţinerii unui parastas în amintirea lui AD Xenopol şi roagă toate Corporaţiile ştiinţifice, academice şi universitare, precum şi pe toţi cei care înţeleg însemnătatea comemorării înaintaşilor noştri de seamă, să ia parte la această sărbătoare. Parastasul va avea loc în Biserica Sfintei Mitropolii, Sâmbătă 19 Martie a.c., orele 10 dimineaţa. Parastasul s-a ţinut la data hotărâtă. Au luat parte la el şi reprezentanţi ai Guvernului, ai Camerei şi Senatului, ai Universităţilor, corp profesoral, studenţime ş.a. Au vorbit, din partea Aradului, d-l deputat Ştefan Cicio Pop, reprezentantul studenţimei ieşene şi d-l Ministru Gr. Trancu-Iaşi. Pentru îndeplinirea celei de a doua
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

însărcinări, comitetul a purtat grijă de inventarierea preţioasei biblioteci şi transportul ei la Arad. În cursul lunii mai, biblioteca A.D. Xenopol a fost inaugurată şi deschisă publicului arădean. Câteva volume, de valoare mare bibliografică şi documentară de specialitate, vor pleca la Cluj, în biblioteca institutului istoric de acolo, la cererea, acceptată de donatoare şi de comitet a d-lor profesori Lupaş şi Lepădatu , care afirma că „o bibliotecă ca aceea a lui Alex. D Xenopol trebuie să fie şi să rămână pentru generaţiile viitoare un instrument de lucru şi de învăţătură.” De menţionat că o donaţie similară a făcut pentru Arad şi Vasile Goldiş. În semn de recunoştinţă faţă de donaţia făcută de soţia lui Xenopol, arădenii vor ridica istoricului un bust de bronz opera sculptorului Gheorghe Groza, care va fi dezvelit în anul 1929 care a fost aşezat în faţa Palatului Cultural, iar Riria a fost declarată cetăţeană de onoare a oraşului Arad. BIBLIOGRAFIE 1) Al. Zub, A.D. Xenopol, biobibliografie, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1973; 2) Al. Zub, Istoriografia română la vârsta sintezei. AD Xenopol, Iaşi, Institutul European, 2004; 3) Buletinul Muncii, 1921; 4) Marga Miller Verghi, Ecaterina Săndulescu, Evoluţia scrisului feminin în România, Bucureşti, Editura Bucovina, 1935; 5) V. Cristian, Istoria la Universitatea din Iaşi, Iaşi, 1985.

x
91

iubiri de scriitori

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN Poetul plecat cu lira pe umăr
Sau de la iubiţi-vă pe valuri, pe frunze de pădure; de la iubirile din grâne la cele de pe tunuri
Dar marele fior îi stăpâneşte Poetului ceasul destrămării: „Aş fi curios să ştiu, totuşi, ce iarbă va răsări în timp pe mormântul meu!” Apoi, în aplauzele unei mulţimi povară, este purtat la Biserica Boteanu, întru oficierea gestului magic al despovărării de cele lumeşti, întru încredinţarea sufletului său ocrotirii Divine… Mai apoi, l-am pierdut pe Poet, confiscat fiind pe platoul de la intrarea în cimitirul Belu, unde şiruri imense de pelerini au fost supuşi unui potop de vorbe, de gesturi gălăgioase, explozii colerice, acuze, aruncate de la o tribună neavenită momentului… Respectul ce se cuvenea păstrat în datină creştinească şi identitatea Poetului au fost eclipsate de cele ce nu s-ar fi cuvenit să fie: discursuri fulminante, gălăgie, lipsa sentimentelor de sobrietate şi decenţă în faţa marii dureri... De neiertat nici zgomotul infernal, produs de acel elicopter ce servea grupul de jurnalişti certaţi cu decenţa şi regula tăcerii impuse de lege şi de datini! L-am regăsit mai apoi, în valul de fior ce i-a învăluit primirea în Spaţiul Sacru, acolo unde, de pe soclul veşniciei Maeştrii Slovei Aurite îl acceptau şi pe Poetul Adrian Păunescu în Panteonul Aleşilor cu toate ale sale…! De-acum, peste paşii săi se vor aşterne ultimele frunze din toamna răbdătoare, iar poezia lui îşi va croi neprevăzutul destin în Cartea Eternităţii noastre spirituale. Vă mărturisesc, aşadar, că l-am văzut pe Poetul Adrian Păunescu, în pragul Marii Sale Treceri, bătând la Poarta
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

P

e drumul Dalbului Pribeag aurit de toamna întârziată, parcă anume să-l învăluiască, ocrotitor, în linţoliul ei, a plecat şi Poetul… Vestea căzuse greoaie, înmărmurind suflete, accentuând conflicte… Pornisem pe urmele Poetului. În holul cel mare de la Uniunea Scriitorilor, într-un sicriu îmbrăcat în flori, sub straja lumânărilor, se odihnea Poetul. Iar cei cu el dintr-un sânge şi mănunchiul de prieteni îşi vegheau Dragul… Şi pe alături, într-un şuvoi parcă fără de sfârşit, se scurgeau, îndoliaţi, admiratorii săi. Nu se comenta, nu se grăbea nimeni, şuvoiul se scurgea în adâncă reculegere, simţindu-se parcă duhul Poetului, plutind peste geana de apus cenuşiu… M-am integrat în această curgere, revăzându-l o clipă. Venisem să mă aplecmătanie în faţa Poetului pregătit de marea plecare, aşa cum se cuvine în lege şi datină… În zorii duminicii îndoliate, îl mai caut o dată. Dar, uluială, de ce n-a fost lăsat acolo, în Templul Scriitorilor, acolo de unde atâţia înaintaşi din Breasla Aleşilor şi-au rânduit Eternitatea! Şi-mi trec prin minte frânturi din al său cântec-spovedanie de lebădă: „Va fi interesantă postumitatea mea… scrisul meu se va despovăra de biografia autorului în circulaţia lui printre oameni…!”

92

Gherasim RUSU TOGAN Veşniciei, cu lira pe umăr! Iar marea despărţire mă dezleagă de cele lumeşti ale Poetului, lăsându-mi deschisă calea nesfârşită, la intersecţiile căreia să-mi ţes linţoliul poveştilor de dragoste, aşa cum s-au derulat ele pe firul vieţii sale năvalnice, lăsându-le drept motiv de adulare, ori pretext acrit de nedreaptă contestare, atâta vreme cât pe învăluitele lumii sunt în bune şi rele posibile: „Să ne-ntâlnim, cândva, întâmplător / Şi să nu ştiu, să nu mai ştiu cine eşti, / Să încerc să mă recomand şi să nu ştiu cine sunt. / Şi tu să nici nu mai fii aceea pe care o iubisem.” (Să nu ştiu cine eşti şi cine sunt). De câte ori acest strigăt n-o fi răsunat prin timpi, în viaţa Poetului, prins la anii bătrâneţii de aceeaşi sete veche de transfer în cântec poetic a ceea ce tulburătoarea sa viaţă a înregistrat cu-nsetare, imaginea femeii carnală apetisantă, provocatoare de drame apocaliptice! Gustul pentru femeie, Adrian Păunescu l-a simţit, după ale sale mărturii, încă e la o vârstă fragedă, cu transferuri ocazionate de mediul şi măsura în care el intră pe scena vieţii ca unicul. Dacă-i vom urmări paşii săi în dragoste, reactualizaţi din aduceri-aminte, la şase decenii de ardere vom avea revelaţia redescoperirii „vinovatului de iubire” din totdeauna. Întrebat de către realizatorul interviului dacă se poate vorbi despre „morală în iubire”, poetul răspunde învăluindu-se în giulgiul moralizator al prezentului, aşa, ca să dea bine la vârsta părului alb, chiar dacă năzdrăvanii cai încă încearcă s-o ia la galop: „Da, dacă prin dragostea faţă de o persoană calci în picioare demnitatea altei persoane, căreia i-ai făgăduit că nu-i vei părăsi niciodată umbra, se poate vorbi despre morală”. Dar poetul adaugă grăbit şi la obiect: „Dar iubirea are morala ei, iubirea are legile ei”. De-aici îşi trage felul propriu în care se comportă, grijuliu ca arderile să se topească în metaforă poetică: „Fără acest fel
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Gherasim RUSU TOGAN de a gândi, nici una dintre femeile care mi-au devenit muze şi alături de care am fost, n-ar fi ajuns lângă mine. Eu puteam rămâne un pustnic. Dar felul meu năvalnic de a fi, mai ales în primii 60 de ani de viaţă, şi felul meu destul de substanţial de a mă exprima şi acum, în orice domeniu, inclusiv în dragoste, m-au ajutat să le ajut să existe. Aşadar, n-am să-mi fac remuşcări pentru nimeni. Eu nu mam închiriat cu ziua, cel mult m-am dăruit cu un destin întreg unei situaţii sau alteia. Dar rău n-am făcut nimănui” (1). Interesantă spovedanie, într-o retorică ce naşte, însă, rezerve, în mintea celui pentru care, din admiraţie pentru poet sau pur interes filologic, îi cunoaşte cursul vieţii, cu atâtea şi atâtea convulsiuni şi cedări, în felurite chipuri! În fapt, ca orice vârstnic (bătrân?), cu sinceritatea dusă până la confesiune, înşiruind nume scoase de la naftalină: «În clasa I, întâlnire cu o fată ce n-a venit la întâlnire fiindcă „Nu ştia!” Clasa a VIIIa i-a adus „începutul cel mare al dragostei”, cum se mărturiseşte autorul, după care este „violat… de o tutungioaică”. Starea tragică o trăieşte în anii liceului, cu Sanda, fiică de academician, îndepărtată la ordinul părintelui. „Tatăl ei era academician, dar mie, din păcate, mi s-a întâmplat nenorocirea ca tată meu să fie din nou arestat…” În „Vinovat de iubire”, pentru Sanda am scris: „Nu prea demult, nu prea departe/ Nu prea profund, nu prea banal, /Treceam serafic şi voal /Pe sălile de marmuri moarte / Ale Liceului Central/ Elev al secţiei real/ Iubind mereu o mai frumoasă / Elevă gata să-i rezist/ Şi singur eu, bărbat din clasă, / Dau clasei caracterul mixt”… Dar de curând am aflat că Sanda a murit… A fost una dintre puţinele blonde pe care le-am iubit… O altă blondă pe care am iubit-o mi-a devenit soţie, Carmen» (2). Totuşi, poetul rămâne în spaţiul discreţiei, motivându-şi gestul, aforistic: „Toate femeile pe care le-am iubit sunt Sfintele calendarului meu”. Întrebându-ne, retoric, cum şi-a trăit 93

Gherasim RUSU TOGAN Adrian Păunescu tinereţea, răspunsul ni-l dă el însuşi, deschis, chiar autoflagelându-se: „Eu am început o viaţă socială foarte palpitantă, cu pierderea nopţilor, cu plecări prin ţară, probabil că s-a petrecut ceea ce era aproape firesc să se petreacă. A apărut o neîncredere, la început nemotivat, o înstrăinare şi, probabil, eu, după aceea, mam străduit s-o motivez”, recunoştea el. Iar versurile din tinereţe îi justifică de asemenea rosturile: „Eu n-am să mă fac bine niciodată,/ Mereu voi suferi de - o boală grea, / Simţindu-mi conştiinţa vinovată,/ Că nu e totul gata-n ţara mea.” Cu o asemenea pătimaşă angajare în rosturile ţării, se victimizează: „ Mi-am investit şi nervi, şi timp, şi viaţă/ În drumul care m-a ademenit/ I-am acceptat să dorm pe copci de gheaţă/ Şi să trăiesc e muchie de cuţit” (Manifest pentru sănătatea pământului). Aşadar, iubirile îi vor fi izvor nesecat, ce va ţâşni mereu şi mereu din inima pământului. Şi totuşi, apusul adolescenţei l-a lovit cu vipia celei mai pasionale poveşti de dragoste: Constanţa Buzea. Demult legenda se transformase într-o banală poveste de dragoste, ratată, a doi poeţi plecaţi cu mintea hai-hui ! La 17 ani, Păunescu s-a îndrăgostit nebuneşte de poeta Constanţa Buzea, cu doi ani mai mare decât el… „Nu mai puteam unul fără altul. Aveam 17 ani, ne-am îndrăgostit, eu şi Constanţa Buzea, şi ne-am dus la primărie. Şi acolo ăla, când a aflat că aveam 17 ani şi câteva luni, a spus să aduc de la tata hârtie că e de acord, că eu nu eram major. Şi-am zis: «De l-aş putea găsi eu pe tata...». Tata era în puşcărie (n.r. Constantin Păunescu, tatăl poetului, a fost deţinut politic în perioada 1949 - 1964). Am avut răbdare şi, la 18 ani, ne-am dus şi neam căsătorit. Simplu”, îşi amintea Păunescu despre femeia ce i-a fost soţie vreme de 15 ani. În 1967 şi în 1969 aveau să se nască doi copii, Ioana şi Andrei. Generaţia de poeţi apărută în deceniul 94

Gherasim RUSU TOGAN şase al veacului trecut era acompaniată de vedeta vremii, Adrian Păunescu, ce se declara noncomformist; poet ce cuteza să ajungă egalul lui Eminescu. Declaraţia a fost făcută la Braşov, sub beţia succesului avut, uluind asistenţa, apoi repetând-o şi la „Antena vă aparţine”, prima formă propagandistică prin care poetul se înşurubează în sistem, pentru a-şi umbri generaţia. Cine urmăreşte şuvoiul de apariţii păunesciene rămâne uluit de cantitatea lor industrială, dar şi de audienţa sa la publicul tânăr, care creştea de la o zi la alta! Cui se datora această relaxare? Epocii, cu schimbările ei. Apariţia în arena comunismului românesc a lui Ceauşescu dă înşelătoarea senzaţie a unei schimbări profunde, iar osanalele nu întârzie să apară. Bineînţeles că vocea tânărului de la Berca suna distinct şi promiţător! Mai mult, aripile i-au crescut şi urmare a criticilor laudative, tot mai crescânde chiar de la colegii de generaţie, printre ei chiar şi universitari. Dar mai mult decât autoritatea în cauză, diabolica propagandă comunistă îl învălui în mrejele ei, potopindu-l cu onoruri: funcţii de şefie, la cele mai importante reviste şi ziare, casă de nabab şi o autoritate, i-am spune „subterană”, ce-i subordona fără crâcnire pe şefii locali şi nu numai! Din aceste unghiuri, considerăm posibilă înţelegerea fenomenului păunescian, atotcuprinzător, dar cu atâtea repercusiuni contradictorii! Dar noi să urmărim efectele faunului în rândul admiratoarelor sale; multe la număr, unele ajunse chiar poete de seamă, altele doar „modeste mame”, deplânse de poet şi nu puţine compătimite drept victime de-a lungul timpului! Desigur, o doză de discreţie ni se impune, lăsând nealterate mărturiile aceleia ce i-a fost soţie sau prietenă, autoarea memorialului „Creştetul gheţarului. Jurnal 1969-1971”, Constanţa Buzea, poetă şi prima soţie a lui Adrian Păunescu (3). Despre caracterul elevat a acestei poete, soţie şi mamă, criticul literar Cosmin Ciotloş , de ea
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Gherasim RUSU TOGAN descoperit, îşi aduce aminte: „Era un om de o rară delicateţe şi de o rară severitate”. Cine deschide Jurnalul poetei, un seismograf al vieţii sale-calvar, alături de acest tumultuos şi orgolios poet care a fost Adrian Păunescu, rămâne siderat de câte a trebuit să îndure: „Energia celuilalt, agitaţia lui fără istov, dar şi absenţele nenumărate”, care lasă dâre adânci în sufletul ei irascibilizat. De o mare tulburare sufletească rămâne până azi motoul jurnalului, coşmar ce se aşterne peste sufletul soţiei-poet. Desprindem câteva rânduri, din vaierul său: „…nu adormi nunchide ochii stai / şi uită-te la mine cum adorm aşa mă aperi de-acel stol enorm / de monştri despre care povesteai / nu stinge lampa de la capul tău / mai bine ia-mă în braţe, sufocă-mă cu tine / şi leagănă-mă crâncen când de atâta rău / mai bine să-ţi simt gheara ca unei mari feline / şi nu vorbi coşmarul parcă-i din gura ta / s-ar revărsa ca moartea din care mă ridic / călăul meu de taină şi ispăşirea mea / ia-mi sufletul dar fără să spui nimic nimic” (Coşmarul, 1969). Surprinzător, cum încă de la începutul mariajului, poeta se simte izolată, incapabilă de a purta „fără suferinţă măştile ce mi le propune ca în joacă” (4), rămânând distanţată chiar şi de prietenii lor, sinceri de altfel: „Răzbătea până la mine veselia celorlalţi. Soreşti, Dimisieni, Cociaşi, Fănuşnegi şi nişte necunoscuţi…” (5). Desprindem din jurnal, chiar dacă suntem conştienţi de latura lui subiectivă, câteva din aspectele comportamentale specifice unui poet cu suflu vulcanic, de necontrolat,uitând pentru creaţie de sine şi de ci dragi. Să fie fost starea creatorului situat în dincolo de legile şi datinile normalului? Lăsăm răspunsul în suspans! Pentru soţia-poetă, uimitor, totuşi, crizele creaţiei soţului sunt învăluite în trăiri fizice, bântuite de presiuni erotice situate la hotarul inaccesibilului: „Fântâna somnambulă: a scris la ea bolnav de o lingoare ce nu se mai istovea. Se ridica din reverii şi se apuca de
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Gherasim RUSU TOGAN scris. Scria şi mă chema să mi le citească” (6). Poeta-soţie cunoaşte demult însă cine-i muza inspiratoare: „Ofta cu ochii strânşi aproape să plângă, refăcând în minte scenele cu Nana îmbrăţişându-se şi prelungind agonia unei dorinţe apocaliptice” (7). Tumultosului său soţ şi poet, Constanţa îi solicită să treacă printr-o cură de purificare; „un timp separat de rest, un timp de austeritate, de studiu în bibliotecă, de regim alimentar, de viaţă ordonată. Măcar de probă. Mă reţin lângă el din dorinţa de a-l şti un poet mare”, se justifică poeta (8). Starea lui e însă în dincolo de normalitate, de ceea ce se poate explica printr-un comportament firesc, decent şi lipsit de ambiţii oarbe. Dar poetul nostru se răstignise deja pentru crezul său demonic, acaparator şi fără hotar, indiferent de preţul ce urma să-l plătească! Şi, încă din start, soţia îi citeşte cu dezinvoltură cartea destinului: „El nu visează, ci acţionează febril, pătimaş, nesăţios, irascibil, nerăbdător, fascinant”. Deaici, presimţirea „unui final catastrofal” uşor de prevăzut pentru familia sa! (9). În fapt, tânăra soţie era la curent cu escapadele soţului, luat de val, de femei şi de prieteni, cohortă netemătoare ce bătea judeţele ţării, bucurându-se de onoruri, concretizate în petreceri pantagruelice, condimentate cu fâţe poetese sau folkiste bântuite de geniu şi de seducţii ademenitoare. Iar poetul nostru, în peregrinările sale cu rol „apostolic”, respectiv de esenţă legionaro-comunistă, în formă cenacliste, se preschimbase într-un Rasputin modern, adulat şi temut, de la portar de hotel şi până la director de casă de cultură de întreprinderi, activişti superiori de partid şi chiar secretari! De cine se mai temea şi cine-i mai putea frâna patimile senzuale, exploziile narcisiste, demenţa dezlănţuirilor din cor de osanale, mistificări şi adulaţii! Pasul înspre asemenea treceri comportamentale îl fac adeseori pe poet să piardă din atenţie existenţa vegheată de 95

Gherasim RUSU TOGAN norme cotidiene, considerând-se deţinătorul unor norme proprii, lipsite de cenzură cotidiană şi redactate de societate pentru binefacerea mofturilor dar mai ales a pasiunilor sale proprii, de dincolo de lege şi morală. Cum se poate altfel judeca felul comportamentului acestui „monstru conjugal”, care-i mărturiseşte soţiei faptul că mai are o iubită, devenită mamă. Când soţia descoperă existenţa dublului maternal concretizat în imaginea a două fetiţe inocente, cele două mame apar „Timorate, uluite de absurdul situaţiei”. Ruptura dintre cei doi soţi devenise iremediabilă! Cea de a doua soţie este un produs cenaclist. Ani la rând, Carmen Antal cântase în Cenaclul Flacăra, excelând prin talent dar şi admiraţie peste măsură, din partea poetului… Istoria acestui fenomen unic în peisajul românesc născând până şi azi punte de vedere contradictorii. Exemplificăm. În mod cert, Cenaclul „Flacăra” a marcat o generaţie şi multe destine, prin simpla prezenţă în viaţa oamenilor din acele vremuri, într-un moment în care contraoferta nu exista. „În acea perioadă, când lumea era doritoare de „altceva”, Cenaclul „Flacăra” a constituit una dintre alternativele pentru „altceva”. Erau prezentate spectacole care nu erau cenzurate aproape deloc, cu toate că se rosteau lucruri îndreptate clar împotriva regimului de la acea vreme”, a spus Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” din Baia Mare. În opinia dânsului, cenaclul avea şi o latură mai puţin pozitivă, care ţinea, în special, de o anumită pedagogie socială. „De multe ori, spectacolul se întindea până târziu în noapte şi mulţi copii fugeau de acasă ca să stea la spectacol, lucru care nu era prea benefic pentru educaţia lor. Însă, per total, cenaclul era o sărbătoare de suflet, care promova valorile naţionale ale poporului român”, a precizat Teodor Ardelean (10). La rândul său, Sorin Ileşiu îşi amintea: „Am filmat aproximativ 25 de 96

Gherasim RUSU TOGAN spectacole din cadrul unui turneu al Cenaclului Flacăra. Spectacolele aveau loc pe stadioane sau, dacă vremea nu permitea, în marile săli ale Caselor de cultură a sindicatelor. Audienţa era incredibilă. Spectatorii care nu mai aveau loc pe scaune sau pe bănci, stăteau pe jos sau în picioare. Datorită charismei de necontestat a poetului de curte al dictatorului, în conştiinţa pervertită şi-n sufletul hipnotizat al spectatorilor înghesuiţi până la refuz, se năştea realmente câte ceva din omul nou comunist. Nu-mi venea să cred că acesta era chiar omul nou din viaţa reală, nu omul nou din ficţiunea cinematografică despre viaţa reală. Filmând zeci de mii de spectatori naivi, neştiutori, înspăimântaţi, înfriguraţi, înfometaţi, îndoctrinaţi, lipsiţi de speranţă, veniţi de bună-voie şi nesiliţi de nimeni în tribunele arhipline ale stadioanelor fără instalaţie de iluminare nocturnă dar iluminate de către noi (echipa de filmare) cu o sută de mii de waţi, spectacolele prelungindu-se până în zori, am fost realmente uimit să văd cum în aceşti oameni, aflaţi parcă în transă, se năştea cu adevărat ceva din esenţa sufletului corupt al omului nou. Povestea omului nou povestită nefiresc în filmele de ‘ficţiune’ de falsă actualitate, se derula în faţa ochilor mei – nu ca o poveste inventată şi comandată politic, ci ca o poveste ireală şi totodată un neverosimil coşmar preschimbat într-o realitate uimitoare în nopţile Cenaclului Flacăra (11). Revenim la cele de poet mărturisite: „În cazul domnişoarei Carmen Antal, eu sunt o victimă. Ea m-a întâlnit pe mine, ea ma căutat pe mine, ea m-a oprit din drum. Sigur, eu, când m-am oprit, am constatat că e o fată divină, şi era chiar o fată divină, cum e acum: o femeie minunată, chiar dacă au încercat-o drame insuportabile. A fost nemaipomenit de diafană. Avea nişte ochi halucinanţi. Cunoaşterea noastră s-a petrecut în ’83, la Deva”. Carmen Păunescu avea s-o aducă pe lume, de Crăciun, în 1990,
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Gherasim RUSU TOGAN pe Ana Maria, fiica cea mică a „bardului de la Bârca” (12) . De asemenea, niciodată Adrian Păunescu nu s-a ferit în a-şi recunoaşte infidelitatea şi faţă de a doua soţie. Poetul chiar a devoalat un gest neobişnuit al acesteia: îndemnul de a întâlni una dintre iubite chiar în casa familiei. „Eu aş face, aşa, pentru istorie, o mărturisire: într-o altă situaţie de viaţă, când mi s-a întâmplat să fiu împreună cu o fată, care era drăguţă şi despre care Carmen, pe vremea când nu devenise soţia mea, ştia, mi-a zis: «Uite ce te rog, pentru că am impresia că trebuie să umbli prin tot felul de locuri ca să te întâlneşti cu ea, uite ce e, plec eu pentru o jumătate de zi şi vede-te cu ea aici». Sigur că aşa ceva e aproape imposibil şi de gândit, dar a făcut-o” (13). În privinţa ultimei lui mari iubiri (n.r. este vorba de Carmen Bogorodea), Păunescu mărturisea că a fost profund îndurerat când aceasta a decis ca relaţia lor să se rupă. „În 2003 am suferit enorm. De fapt, în 2003 a fost singura situaţie în care eu n-am avut un rol decisiv în separare, în sensul că, după ce fiinţa la care vă referiţi a înţeles că mi-e imposibil să sparg unitatea de familie în care trăiam şi să mă despart de soţia mea şi de fetiţa mea, ea a acţionat. Trebuie să recunosc, a avut tăria de caracter, nebunia şi, aş spune eu, nedreapta iniţiativă de a mă părăsi. (...) S-a grăbit. De aceea am fost, în plus, amărât. Dar nu pot să o condamn, nu pot să murdăresc un episod lung din viaţa mea, care mi-a dat foarte multă forţă de creaţie”, declara el în interviul menţionat (14). „Ai să mă ierţi în fiecare noapte / Şi-am să te mint în fiecare zi / Şi cât putea-va sufletul să rabde / Cu cât îţi voi greşi te voi iubi” („Iertările”) Asemeni unui vraci din alte timpuri, poetul înspre bătrâneţe, se credea deţinător de forţe magice, respectiv, prin versurile sale să-şi manifeste nemăsurata-i forţă tămăduitoare. „Am scris pentru Ioana, de exemplu, sunt câteva poezii nemaipomenite;
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Gherasim RUSU TOGAN pentru Elena, pe care am iubit-o – am descoperit-o bolnavă grav de cancer la Lugoj, într-o casă de cultură, şi am luat-o lângă mine, s-a vindecat, după aceea ne-am despărţit. Sunt momente de vârf… Pentru soţia mea Carmen am scris… O poezie extraordinară este: „Carmen minutare/ Carmen seculare/ Te-au trimis părinţii/ Carmen la culcare”. Sunt şi altele, dar nu toate înseamnă acelaşi lucru” (15). Dar poţi să-l imaginezi pe poet aşezat, aşa, în banca liniştei sale, doritor doar de a fi ascultat? Deşi în declaraţiile sale pare să fie un pacifist model, de tipul: „Mulţumesc, în special, domnului Mircea Ioan din Câmpina, ale cărui cuvinte… m-au emoţionat prin pulsul lor de tandreţe şi solidaritate”, cum declara poetul în una din intervenţiile sale. Şi totuşi, stările pe care le trăieşte sunt complet opuse: de exaltare, în explozii vulcanice, alteori victimizându-se căutând îndurare, şi ocrotire. Dar dincolo de toate, câştigător în dragoste: „N-a nimic de reproşat nimănui şi sunt recunoscător norocului pe care l-am avut de a iubi poate o ficţiune, poate o femeie reală, cu o construcţie interioară atât de complexă, cu o capacitate de a se educa şi de a se instrui fenomenală, cu ambiţia de a fi egală celui de la care a învăţat” (16). Lipsit de instinctul decenţei, al intimităţii, la anii senectuţii, poetul erupe, prin nimic controlat, în crize viscerale, cuprins de volbura dragostei, dar şocant rămas în spaţiul căutării şi al iertării, ca o veşnică scuză pentru păcatul iubirii. Recurgem din nou la vestitul interviucântec de lebădă, unde poetul îşi susţine viziunile metaforice din care a explodat poezia ultimelor sale ţesături aurite: «Regina neagră a fost cea mai inspiratoare muză? Ea a fost cea mai recentă ploaie torenţială. Sunt capitole întregi din cărţile mele dedicate unor mari iubiri, iar aceasta este comparabilă cu restul marilor iubiri. Pentru că e o mare iubire. N-am clasament. Nici nu se ştie care dintre aceste poezii e mai durabilă. Mi-a spus 97

Gherasim RUSU TOGAN un om deosebit al vremii noastre: „Măi, scrie poezie de dragoste”. „Dar ce-ţi place ţie aşa de mult?”. „Nu ştii câtă dragoste am făcut eu pe poeziile tale”. La asta nu mă gândisem. „Păi, cum?”, zic. „Nu în timp ce făceam dragoste, dar înainte şi după. Iar unele femei le-am cucerit cu poeziile tale. Bineînţeles, leam spus că sunt ale tale după ce le-am cucerit.” Unele dintre aceste poezii au intrat chiar în folclor, sunt fapte de uz comun. Eu nam făcut însă niciodată din poeziile mele vechi un instrument pentru cucerirea unei femei noi. Dacă mi-a plăcut, dacă m-a tulburat, dacă m-a emoţionat, am scris poezii noi. „La adio”, „Totuşi iubirea!” Am văzut oameni îndrăgostiţi care le recită în delir. Eu am uitat cărţile astea două pe care le-am scris pentru Regina neagră. Uneori sunt surprins de versurile pe care le aud din ele. Am avut atunci o stare de graţie care a durat câteva luni şi am reuşit să transcriu ceea ce nici eu n-aş putea recompune, redescoperi sau restitui. Sunt lucruri care m-au depăşit. Ele au lucrat, faptele acelea, starea mea de graţie, nu eu. Ca om sunt în orele ultime de la clasă, când se fac recapitulări.» Şi astfel „Poetul plecat cu lira pe umăr” îşi salvase onorabil pregătirea rătăcirii sale pe drumul „dalbului pribeag”! Dar să ne purificăm la despărţire cu vraja emanată de aceste bijuterii: „Desigur, nu acum, Şi asta, pentru că nu pot, nu / Pentru că nu vreau. Încerc disperat să te uit. / dar nu pot să te uit şi te port cu mine peste tot. / Nu sunt în stare să te uit. Dar am un proiect / De uitare. Lucrez la descoperirea unui virus teribil, / De care să mă las contaminat, asumându-mi lucid / Riscul de-a uita totul. Inclusiv alfabetul. / Inclusiv respiraţia, inclusiv cum mă cheamă. Să ne întâlnim cândva întâmplător Şi să nu ştiu, să nu mai ştiu cine eşti, Să încerc să mă recomand să nu ştiu cine sunt. / Şi tu să nici nu mai fi aceea pe care-o iubisem” (Să nu ştiu cine eşti şi cine sunt) 98

Gherasim RUSU TOGAN Cine o fi fost „Regina neagră”, oare, pentru care, la 59 de ani, poetul s-a plâns că a fost părăsit? s-a întrebat mulţimea de reporturi chinuiţi de taina poetului. Enigma s-a prelungit şi după a sa plecare, lăsându-ne însă deşirata salbă poetică din care mai culegem: „Veneam ca prizonierul de război / Către căldura propriei lui case / Şi am bătut la uşă în zadar / Femeia mea de-acolo se mutase…/ Şi nu mai am pe nimeni pe-aici, / Treptat , treptat, puterile mă lasă / Şi cred c-a fost coşmar de om rănit/ Credinţa-ntr-o femeie şi o casă / Aleg împleticindu-mă pe străzi, / Iubirea ucigaşă mă apasă / Sunt prizonierul de război căzut / În pacea criminală de acasă” (Prizonierul de război…). Şi lamentaţiile ar putea continua! Dar să reproducem şi fragmente dintr-un ultim strigăt disperat al poetului, cufundat în obsesiile sale, el care a fost un adevărat taumaturg, un şaman care vrăjea cu puterea vocii, privirii şi gesticii, creând acea interferenţă de umbre şi lumini ce fascina publicul ascultător, înecându-l fulgerător în vertijul hipnozei. De altfel aşa cum asistenţa de la cenacluri, trăitoare a unui scurt-circuit comportamental, unindu-şi vocile într-un torent incontrolabil, acelaşi proces se petrece şi în lectura unor anume producţii poetice, depuse de către poet pe marginea drumurilor sale fără de întoarcere. Ne despărţim, amânându-ne plecarea cu fragmente dintr-un ultim poem: „Testament de dragoste”: „Astfel îţi dedic eu ţie, / care te-ai purtat nedrept cu mine, / acest poem de dragoste, scris aproape de, / finalul unui mileniu în care n-a existat / probabil nici o dragoste fericită îţi dedic o criză personală, În plină criză mondială, trista mea Principesă Neagră, / blestemată să nu devii niciodată regină, / nici umbra din bucătărie/ şi din gospodărie, / care se face uitată trebăluind cu nişte / pantaloni strânşi pe picioruţe/ cu nişte ciorapi traşi până la gleznă, / în veşnica hăituială a unei trivialităţi / mult îndrăgite
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Gherasim RUSU TOGAN care se numeşte familie, /şi n-au gunoierii timp s-o ia şi s-o ducă / unde ar trebui” (17). Şi ce i-am putea răspunde rapsodului atât de contestat: „Sunt toate-n vechiul rost, cu rău şi bine, / Mai învechit ceardacu-i de la casă / Din cât se trece, tot atâta vine, / Sămânţaneam e tot aici rămasă!” Bibliografie 1 Carmen Dragomir, Cele mai frumoase poezii de dragoste ale lui Adrian Păunescu, în Jurnalul naţional, 28 februarie 2011. 2 ibidem 3 Creştetul gheţarului. Jurnal 1969-1971, Editura Humanitas, 2009. 4 ibidem 5 ibidem 6 ibidem, p. 84 7 bidem, p. 83

Gherasim RUSU TOGAN 8 ibidem, p.10 9 ibidem, p. 11 10 www.glasul.ro/view-Cenaclul Flacăra. 11 http: www. Agerpres.ro/ media/index.php/comunicate/ item/36950comunicat-de-pres-Sorin Ilieşiu… 12 Adrian Păunescu: Am avut trei mari iubirii/ Libertatea.ro. 13 ibidem 14 ibidem 15 ibidem şi în Carmen Dragomir, op. cit. Regretăm faptul de a nu putea oferi spaţiu pentru mărturiile prietenului câmpinean al poetului, dar poate vom recurge curând la un interviu… 16 ibidem 17 Reprodusă în Jurnal naţional, marţi, 1 martie 2011, ediţia 1.

Pictură de Ion ŞINCA

Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

99

momente

Alensis DeNobilis

Alensis DeNobilis Oamenii-umbre
e trezesc de foarte dimineaţă, se îmbracă pe întuneric, fără zgomot, să nu îşi trezească soţiile, soţii sau copiii, îşi dau sumar cu un căuş de apă pe faţă şi merg în staţiile de autobuze care abia au plecat de la capăt de linie. Urcă greoi cu ochii după un loc liber, se aşează cu repeziciune şi moţăie obosiţi până la coborâre. Se apucă de muncă cu sentimentul că munca e inutilă dar o fac de sila şefului care îi presează toată ziua să lucreze bine şi repede, lucrează absenţi cu gândul la datoriile de la bloc, la şcoala copiilor, la pantofii rupţi şi la ziua de mâine. Ziua trece greu ca o zi din postul Paştelui cu gândul la cozonaci şi friptură de miel, colegii sunt absenţi şi tăcuţi, trăncăne câte ceva în răstimpuri egale, în zgomotul strungului, al frezei, în fâşâitul măturilor, ţăcănitul asurzitor al maşinilor de cusut şi malaxoarelor din brutării. O altă zi trecută din viaţă fără nicio bucurie, fără nicio speranţă de mai bine. Se întorc după-amiaza absenţi de la muncă în aceleaşi autobuze ale tăcerii şi morţii lente ale conştiinţelor, ale luminii vieţii şi bucuriei de a trăi. Privesc la fel de absenţi pe fereastra autobuzelor, daca îi întrebi ceva nu te aud, le e gândul departe, la aceleaşi datorii, scumpiri ale mâncării, gazelor şi traiului. Privesc lung la aurolacii şi boschetarii
100

S

din autobuzele Mercedes care put de îi fac şi pe sfinţii din cer să se întoarcă cu spatele. S-au obişnuit cu ei, nu îi mai deranjază, îşi spun în sinea lor că sunt la fel ca ei, nişte oameni care trăiesc ca să bage în gură, atâta că nu au nicio grijă, îi consideră nişte fericiţi ai sorţii pentru că nu au datorii faţă de nimeni şi nu plătesc impozite. Dacă îi priveşti şi le vorbeşti ceva, îi întrebi despre o staţie sau altceva privesc prin tine, sunt atemporali şi aspaţiali, nu sunt în lumea aceasta pe care nu o mai vor şi ar dori să se scape de ea.... Cum să mai vrei să trăieşti în această lume, îşi spun în minte, în care buchetele de flori şi cadourile trebuie să se strângă la grădiniţele şi şcolile copiilor, eşti călcat în picioare pe stradă, poliţia prinde infractorul şi judecătorul îi dă drumul? Cum poţi spera într-o lume mai bună când tot salariul tău de 3-400 de euro se duce pe mâncare? Fericiţi cei săraci cu duhul sau cei care trăiesc în puşcărie, îşi spune omulumbră. Nu plătesc statului nimic, nu sunt datori nimănui. Ba mai mult, trebuie să îţi asigure condiţii de trai, lumină, căldură, televizor şi ziare, bibliotecă şi apă curentă. În libertate cât te costă acestea? Cam 1500 de lei dacă eşti singur, dacă mai ai o soţie/soţ şi doi copii cu banii aceştia abia respiri, strângi datorii...
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Alensis DeNobilis

Alensis DeNobilis

Ce să cauţi în parcurile amenajate luxos dacă abia îţi târâi picioarele de oboseală şi sfârşeală, nu ai bani să iei o gogoaşă sau un suc la copii? De ce ai mai citi o carte, să ai iar speranţe, să visezi la o lume mai bună? Nu, totul e în zadar! Oamenii umbre sunt nişte cadavre vii, cadavre ambulante care au materialitate dar nu există. Nişte trupuri care se comportă instinctual, reacţionează doar la stimulii care privesc strict nevoile de existenţă: foame, frig, oboseală, întuneric. Omul-umbră nu există ca individ ori ca persoană, abia în turma capătă contur, este conturat ca o entitate. Oficial nu există decâ în statistici. Este tot viermele Elenei Ceauşescu, boul care trebuie să cadă pe brazdă ucis de istov. El este prostul care trebuie să plătească fiţele boarfelor şi hoţilor din fotoliile Parlamentului, extravaganţele miniştrilor, incompetenţa politicienilor, nepriceperea şi lacomia lor de a fura până când cetăţeanul este în pragul leşinului. Omul-umbră nu mai are demnitate. Omul-umbră nu mai are talent, nu mai are har, nu mai are valori, nu mai are repere. Nu mai are nimic şi nu mai vrea nimic. Nu mai are discernământ şi educaţie politică, simţ civic şi pasiune pentru adevăr, dreptate şi frumos. Creierul îi este spălat prin metode moderne de intoxicare, diversiune mediatică, furt şi sfidare în faţă, el nu mai vrea dreptate ci ajutor social, şomaj, ajutor la căldură, ajutor de orice fel. E un om gata să cadă pe stradă leşinat; de ce ar vrea dreptate când el are nevoie de perfuzii? Nu mai deschide o carte, nici măcar pe cele ale fiului care merge la şcoală,
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

nici nu mai crede că ar ajuta cu ceva cartea când atâţia boi sunt pe sticlă, în fotolii la Strassbourg, în partide şi în vistierii...Cartea e nocivă, politica îi dă depresii, spectacolele îl scot din sărite. Obsesia burţii pline face din omul-umbră un om melancolic şi instinctual, reacţionează şi visează doar la material, imediat, uitând că mâna întinsă înseamnă ruşine. Fără speranţă şi fără idealuri , fără dorinţă de a se autodepăşi, omul-umbră se transformă încet şi sigur în omul bou. Boul de jug care trebuie să mănânce de primavara până toamna coceni uscaţi şi mucegăiţi de ploi şi să are de când mijeşte prima rază de soare şi până în noapte târziu. Un bou pe lângă care stau 5 stăpâni cu bice cu sfârcuri de plumb şi îl bat până la sânge! Neputincios, omul-umbră se uită lung la fiul său când îi spune că va termina liceul, face o facultate, merge în străinătate şi rămâne acolo. Nu are ce să îi spună încurajator, tăcerea se aşterne peste el ca o piatră peste un fir de iarbă abia răsărit. 30-40 de ani de muncă pentru a îmbătrâni desfigurat de singurătatea copilului plecat peste Ocean, o umbră care se plimbă pe aleile dintre blocurile cenuşii cu punga de medicamente în buzunar şi bastonul împleticit pe lângă trup. Oamenii-umbre sunt morţi din timpul vieţii fără să ştie. Unii pricep, alţii nu. Sunt nişte stafii, nişte numere în statistici, nişte condamnaţi la o viaţă fără emoţie, fără frumuseţe şi fără bucurie. Casele lor sunt triste, sunt case de oameni morţi, visele lor sunt vise de oameni morţi, imaginile lor sunt ale unor stafii umblătoare.
101

Alensis DeNobilis

Alensis DeNobilis

Trăim într-o ţara tristă, copleşită de o tăcere apăsătoare. Nu mai suntem un popor de oameni, ci 19 milioane de umbre. Fiecare umbră îşi poartă în spate crucea sa pe această golgotă a istoriei portocalii, curvite şi deşanţate de aceşti satiri ai morţii şi genocidului. Flegma uricioasă şi cheală, figura pocită şi malversata, acest Satan hăhăie neîncetat peste 19 milioane de umbre ca într-un iad aplecat peste noi. Dealurile sunt triste fără cântecele fetelor duse să culeagă mure, fără doinele ciobanilor care urcă turme în munte, fără ciripitul nevestelor care cară apă de la râu să ude grădini. Peste ogoare cresc mărăcini, ca nişte umbre ale lanurilor de porumb de altădată, câte un copac ici colo stă chircit într-o margine de câmpie de parcă şi-ar cere iertare... În satele vesele altădată de zumzetul oamenilor harnici la câmp sau deal muncind pământul, de cântecele lăutarilor la hora de duminică, domneşte o tristeţe neînchipuit de sumbră şi bolnăvicioasă. La 10 case vezi un ţânc privind în tăcere de-a lungul drumului pustiu parcă aşteptând ceva, poate pe cineva, poate parintii care lucreaza in Spania sau Italia, Germania, Canada şi Noua Zeelandă. Furişate pe poteci

lăturalnice, umbre răzleţe de babe şi moşi clatină ierburile crescute pe garduri de trecerea timpului şi lipsa mâinii omului tânăr. Umbrele oamenilor de altădată s-au închis în amintirile şi poveştile celor care aşteaptă, în pragul ros, cu ochii în zare, copilul dus la oraş să îngroaşe rândurile oamenilor-umbre care trăiesc să mănânce, cu gândul înfricoşat la Satan, deznădăjduiţi şi amanetaţi pe viaţă de bănci, corporaţii şi escroci-puternicii zilei. O tristeţe sumbră şi o tăcere de convoi mortuar acoperă o Românie vândută oricui a vrut ca să care din ea peste graniţă ce a mai fost de cărat şi furat. Oamenii-umbre stau cerniţi în casele lor de ciment triste pe care le plătesc 30 sau 40 de ani şi ne privesc pe ferestre neputincioşi. Pare că Dumnezeu şi-a întors faţa de la oamenii noştri, a lăsat pe Satan să hăhăie şi să îi transforme în umbre. Oamenii-umbre revin la viaţă numai primind lumina împărtăşaniei în prag de mânie. Ei trebuie întâi să facă 3 cruci şi să aştepte cântatul cocoşilor în pragul plin de flori de primăvară, când Necuratul o să dispară înfricoşat de lumina credinţei care încet-încet luminează poporul.

Dan Mocănescu

Ion Stratan

Florin Dochia

102

1983

Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

poezie

Ana HÂNCU
sfat o tot întreb pe mama, cine sunt, unde mă aşează printre amintiri? ea nu mai vede viul, decât în vise, a pierdut lampa cu sori ce o purta prin valea gândurilor ninse... îi lipsesc serile cu tine, tată! tachinarea, sfatul, somnul dulce... Din culori, doar galbenul o mai cheamă spre lanul de grâu copt, secerat în tandem, tu cosind, ea legând snopii... mâinile ei cuminţi, împreunate a rugă, aşteaptă aroma dulce, de coajă rumenă a pâinii pe care tu o rupi, lângă cana cu lapte... te caută în fiecare umbră din odaie, te strigă uneori, apoi şoptit îţi cere sfatul! Ce să facă, în lume se voia numai cu tine! mereu îmi spune că i-ar fi mai bine, dac-ai primi-o pe poteca dintre cruci... a obosit să te aştepte, mâna ei întinsă stă la pândă, să o prinzi şi înlănţuiţi să mergeţi la cules de grâne coapte, albăstrele, flori de câmp din lunci, pe care să le împletiţi cu şoapte...
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Ana HÂNCU

serile înşirate precum mărgelele agate sidefii, luminate de lună se alungă, se cheamă în cunună, însoţesc amurgul până în hotar, cu clipele şi ziua fac schimb, nu au zeu, nici culoare, doar anotimp. Serile vin cu şoapte de dor, cu pasul gândului şi tihna umbrelor, duc turma în staul, aprind licurici, mângâie iarba cu perdeaua de rouă, şi hăituiesc aricii în deziluzia nouă. Serile reci, cu furtună şi ploi ne trezeşte instinctul de-a fugi de noroi. Te chem în cuibul sidefiu al nopţilor, pe lujerul sufletului, să înflorească mângâierile, să amuţească biciuirea depărtărilor...

E
103

poezie

Adrian ALUI GHEORGHE

Adrian ALUI GHEORGHE
A intrat Poezia în oraş
A intrat Poezia în oraş cum intră toamna mai întîi: stîrnind o frunză. Apoi greierii au dat semnale, lungi ţîrîituri care au trecut aproape neobservate prin cartiere, dar care au făcut să tremure de-nfiorare pielea apei. Ziarele au scris cu litere de-o şchioapă că fenomene stranii s-au abătut asupra lumii noastre, că inimile cetăţenilor din oraş au înregistrat brusc spasme inexplicabile ca la apropierea cometei, unii s-au îndrăgostit fără motiv iar oftaturile lor au alungat cîrdurile de ciori din plopii care stăteau ca nişte indicatoare la intersecţia dintre pămînt şi cer arătînd fără odihnă drumul spre Nicăieri. A intrat Poezia în oraş ca funcţionarul de la fisc care a adus o veste de la Dumnezeul Impozitelor: pentru două mii de ani nimeni nu mai e dator nimănui, se prescriu toate datoriile, cetăţeanul nu mai trebuie să plătească pentru lumina soarelui, pentru clipocitul stelelor, pentru cîntecul privighetorilor, nu mai trebuie să plătească pentru nuca
104

din nuc, pentru mărul din măr, pentru pruna din prun, viaţa e gratis, moartea e gratis, spectacolul străzii e gratis, poţi să mergi pînă la capăt pe gratis, poţi să eziţi pe gratis, poţi să disperi pe gratis, pînă şi orbecăitul prin paradisul de sub osul frunţii e gratis. A intrat Poezia în oraş. Unii spun că era dimineaţa devreme şi gunoierii au dat onorul intimidaţi de freamătul pe care îl stîrnea prin materie. Era ca un curent care nici nu te zgîlţîia, dar nici nu te lăsa amorţit în sine. Un beţivan ar fi sărutat-o pe frunte, zic unii, iar buzele i s-ar fi lipit ca şi cum ar fi atins cu pielea o bucată de fier înroşit. Alţii au spus nu, poezia nu e fierbinte în aşa hal, că se ştie: ea e rece ca un cristal în care s-a oglindit luna. Vînzătoarele de flori s-au jurat că poezia le-a colorat petalele trandafirilor de pe tarabă încît şi Dumnezeu a încercat să se admire în strălucirea lor. Păreri. A intrat Poezia în oraş. Pompierul a anunţat imediat Comenduirea că lucrurile nu sînt chiar aşa de paşnice, că un foc tainic arde pe unde trece nu are flacără, ce e drept, nu lasă cenuşă, ce e drept, nu frige, ce e drept, nu face răni pe partea vizibilă a trupurilor,
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Adrian ALUI GHEORGHE

Adrian ALUI GHEORGHE

ce e drept, şi totuşi se simte pîrjolul în aer, în priviri, în cuvinte. Ce e de făcut?, a mai întrebat pompierul. Dar Comenduirea a devenit pentru prima dată melancolică de la descoperirea focului pentru om de către Prometeu şi a decretat pentru cîteva mii de ani un incendiu universal care va arde lucrurile şi fiinţele aşa cum face viaţa dintotdeauna. Cetăţenii au fost, pentru o clipă, îngroziţi. A intrat Poezia în oraş. Hingherii au prins-o – se zice şi au înghesuit-o într-un sac şi cînd au scos-o ca să o arunce la un loc cu ceilalţi cîini capturaţi de pe maidan au descoperit că înăuntru era Moartea. Da, Moartea! Pssst! Au dus-o la loc, au aşezat-o cu grijă la marginea drumului, primul trecător a suspinat: Oh, cereşetorii ăştia! şi i-a strecurat o monedă în palmă. Palma era rece. A intrat Poezia în oraş. Un comunicat din partea Primăriei, lipit pe toate gardurile şi la scările de bloc, lipit pe frunzele de
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

podbal şi pe toate măceşele din parc, lipit pe palmele cerşetorilor şi lipit pe urechiuşele doamnelor, lipit pe sfîrcurile căţelelor în călduri şi lipit pe borurile pălăriilor domnilor, lipit pe bastoanele orbilor şi pe medaliile veteranilor din războiul rece preciza că toţi cetăţenii cu drept de vot care vor simţi că poezia le afectează drepturile lor bine stabilite prin legea gravitaţiei şi prin legea compensaţiei, prin legea transmutaţiei perpetue a energiei şi prin legea relativităţii, prin legea polarităţii şi prin legea ubicuităţii pot depune plîngerile în tomberonul special amplasat în faţa primăriei. Fiecare caz va fi analizat de o comisie special înfiinţată care va acorda despăgubiri în funcţie de mărimea daunelor. Celor care le-a trecut viaţa pe degeaba - lucru stabilit în urma unei analize profunde primăria le va mai acorda o viaţă second hand din fondul de rezervă. A intrat Poezia în oraş. Piatra Neamţ, octombrie 2013

105

Ani BRADEA
Cronică Aici nimic nu se întâmplă în secret, viaţa cetăţii e mereu la vedere. o singură stradă îi taie miezul putred, cu două sensuri de mers, între care se sapă un şanţ adânc ca o venă îngroşată, prin care curg, deopotrivă, fluidele aromate şi cele pestilenţiale. Aici femeile nasc numai noaptea, pentru a-şi putea plimba pruncii dimineaţa devreme, cât încă e răcoare, în căruţuri colorate, încolonate frumos, pe ambele sensuri. în faţa porţilor, pe băncuţele păzite cu străşnicie chiar şi pe timpul nopţii, aşteaptă cu nerăbdarea tremurându-le sub unghiile negre, ursitoarele bătrâne. ele se pricep cel mai bine să stoarcă veninul din întrebarea: „al cui o fi maică?” şi să se întreacă la proba de aruncat săgeţi din ochi spre mogâldeţele ce se iţesc sub broderii dantelate. La prânz trec miresele, cu mijlocul rotunjit deja sub rochiile lungi, de un alb murdar. vor naşte prematur noaptea, şi-şi vor abandona de dimineaţă pruncii comunitari, pe strada principală, pradă ursitoarele însetate de otrava din limbă.
106

poezie

Ani BRADEA

Aici carele mortuare trec întotdeauna seara, când se mai potoleşte fierbinţeala matrimonială, iar şanţul adânc, ca o venă îngroşată, e spălat în urma lor într-un singur sens. În oraşul acesta, nimic nu se întâmplă în secret. viaţa şi moartea, sunt mereu la vedere! Peisaj de doamnă Mă privesc în oglindă numai de la gât în jos, nu vreau să văd cum dimineaţa îmi deschizi ferestre-n ochi la care toată ziua vor fâlfâi perdele, spuneai că-mi iubeşti tristeţea ramificată spre tâmple, dar te pierzi mereu pe câmpiile netezi iar ploaia nu mai e de-ajuns să ne închidă în acelaşi vis. Mă fotografiez în oglindă numai de la gât în jos, sânii mei nu au învăţat să citească ridurile din colţurile gurii, picioarele nu se înmoaie de plânsul inimii şi paşii nu cunosc alte cărări. Nasc, prea târziu, sub gândirea palidă a unei veioze, cuvintele, din care-mi ţes veşminte şi mă gătesc în aşteptarea ta, chiar dacă mi s-a spus
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Ani BRADEA

Ani BRADEA

că nu e de ajuns: „dă tot din tine, tu prea scrii ca o doamnă!” SQUASH Dormitez ca o insectă la soare, pe treptele care sfârşesc, mereu, într-un zid. Nu se deschide nicio uşă acolo, dar eu continuu să le calc spinările crăpate, pline de cocoaşe verzi de la muşchiul crescut în rănile de piatră, cu speranţa că într-o dimineaţă, dragostea mea, anorexică după greva prin care a fost înfometată de tine, va tăia o nişă, cât să treacă dincolo trupul deformat de aşteptare. Dormitez ca o insectă la soare, o treaptă mai jos un melc uscat îşi urcă propria Golgotă. N-a mai plouat de mult şi-ncet, de pe obrazul ridat al peretelui, în vârful degetelor, lumina se prelinge vâscos în pământ. Se vorbeşte atât de mult despre moarte în poezie, şi atât de puţin despre viaţa care încearcă o evadare prin gaura de şarpe. După trei Viaţa mea începe după trei. beau dimineţile, deja tăiate în părţi egale, dizolvate în multă apă numai pe stomacul gol. nu le strâng niciodată firimiturile, chiar dacă, uneori, curge prea mult sânge.
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Eu n-am văzut cerul altfel decât pictat în culoarea jertfei, dar nu mă plâng! e lumină suficientă pentru a-ţi scrie epistole, pe care le închid, cu grijă, ca pe gutuile copilăriei, între ferestre, windows, cea mai nouă versiune. Aud că poezia umblă goală cu metroul şi brusc mi se face de noapte. Statui de sare Putem continua să trăim în epistole, pe iarba cărora să păşim desculţi, rănindu-ne tălpile în cioburi de litere, să umblăm goi sub ploile de cuvinte şi să ne prefacem că nu ne îngrijorează marea când ne muşcă zilnic din ţărm. Putem continua să aşteptăm corăbii în pântecele cărora să dispărem, ca sclavi pe galerele existenţei noastre. Sau am putea să înfruntăm furtunile de sare, cu trupurile albe, împietrite după biciuirea în piaţa publică, am face geloase statuile din forum. Frumuseţea e doar o aparenţă, mi-ai spus, cine să ne mai vadă dacă ochii noştri îndrăgostiţi vor orbi?
107

poezie

Florina ISACHE

Florina ISACHE
Întâlnirea cu mine este o poezie Mergeam şi drumul era greu, alunecos, doream să mă întorc, dar nici urmă de drum înapoi. Mergeam şi nu recunoşteam nimic, deşi mai trecusem odată pe aici. Lumea venea cu mine şi lumile ei veneau şi oamenii ziceau : Ia uite şi asta ! Vrea să ajungă la ea. Drumul se închidea şi se deschidea ca o carte. Până la mine mai era o pagină ca o ploaie albă, prin care poţi trece neobservat, credeam. Rămâneam fără aer. Tot ce erai tu mă ţinea în viaţă. Drumul tot mai greu. Inima o lua înaintea trupului, mâinile o luau înaintea inimii, se vedeau prin ele teritorii abandonate. Miriapode se ascundeau sub unghii. Nemaiîntâlniţii mă aşteptau cu flori. Iubirea e un traseu nemarcat. Apele canalelor colectoare se infiltraseră până aici, descopereau oase translucide – semn că a fost o luptă sau un sat de pescari şi din rana aceasta creştea câmpia. Aceasta a fost ce mai frumoasă zi. Uite ! a zis. De aici începi tu. Ascultă !
108

Nimic nu e necunoscut Ne aşezasem în jurul focului, în cerc, comunicam tactil... O femeie se ridica din flăcări şi toţi o cunoşteam sub un alt nume. Doar Diodor îi ştia toate numele, dar nu zicea nimic. Se înţelegeau din priviri, apoi Diodor se topea, se scurgea în pământ şi în locul lui creşteau trei fraţi pătaţi. Ea se spăla pe mâini după fiecare îmbrăţişare, privea prin noi. Afară bătea un vânt rece dinspre al cincilea anotimp. croazieră Robinetul rămăsese deschis. Tu îţi lingeai degetele de ketchup( făcut în casă), cum linge o căpuşă sângele direct din vene. ,,vâsleşte mai departe’’! ai zis. Un gândac mare, negru, încremenise în mijlocul bucătăriei, privindu-ne. ,,vâsleşte mai departe’’ ! ai zis. Şi am auzit vertebrele, trosnind sub încălţămintea noastră comună. Apa intra în ghete şi nu ştiam ale cui erau
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Florina ISACHE

Florina ISACHE

degetele care îngheţau şi nu ştiam ale cui erau mâinile care trăgeau la rame. Căutam un pat cald. Patul în care să dormim patruzeci de zile până când vor veni cei dragi şi ne vor spune că este timpul să închidem Ca într-o oglindă Ea s-a ridicat, a tras jaluzelele, a deschis fereastra, aerul s-a înfăşurat în jurul simţurilor… Ziua aceasta a mai fost. Poftim, a zis. Scrie! Scrie cum ţi-ai injectat aer în plămâni, cu seringa. Să nu te asfixiezi aşteptând să nu se întâmple nimic. Oamenii nu trebuie să-i respiri. În oameni trebuie să priveşti, să îţi aranjezi părul şi să mergi mai departe. Apoi a trecut în camera cealaltă, s-a aşezat lângă mine şi nu ştiu cât de departe ajunsese. Tehnici de identitate M-am oprit şi am ascultat zgomotul unui avion galben, apoi al unui automobil, apoi un cal alb, traversând în galop sensul giratoriu. Mi-a plăcut. Şi ei i-a plăcut. Am ocolit de trei ori camera şi nu am ajuns la capătul ideii. Avea un program identic cu al meu, înainte de culcare. Dacă nu ar fi avut părul lung, foarte lung, aş fi zis că sunt eu.
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Şi totuşi... Îmi copia fiecare mişcare, fiecare gest, mă urmărea ca o umbră, privea în oglinzi o gară părăsită, năpădită de bălării, în spatele căreia se afla o grămadă de peturi şi numeroase alte lucruri necesare celor aflaţi în suferinţă. Gândea ca mine. Degetele poetului amintesc o primăvară de Vivaldi- la sfârşit de anotimp. Se jucau cu cuvintele: adunau, scădeau, înmulţeau, împărţeau... La tine, mulţimea vidă rămâne tot vidă, a zis. Tac.

E

109

poezie

Constanța COMAN

Constanţa COMAN
A iubi. Torent de nelinişti ce curg în joc de lumini Dând visului farmec şi vieţii sclipiri! În preajmă doar susur ce urcă în tulpini Cu seva şi dorul, ce ajunge în priviri! Se unduie în seară crenguţa de brad Răsună cântări de vioară-n neştire Se îngână izvorul cu frunze ce cad Se strigă aceia ce cred în iubire! Căci totu-i chemarea ce-n inimă bate Tăcerea ,o şoaptă,un gând ce străbate Cătând împlinirea găsită sub pleoape În vremea de viaţă,sau vis,atât de aproape! Martie, 1974. Bolero. Totul a început cu zambilele! Înfloreau din pământ Roze şi parfumate Cu parfum de zambile roze! Narcisele, cu parfum de Narcise galbene... Bujorii au stăruit Până prin iunie... Trandafirii? Păstrez buchetul nedăruit Cu încântare Sub soare...
110

Celor din septembrie Elegia! Tomnatică Doamnă! În preajmă? Tresare o rimă Tot versul tresare... Seniorii Poeţi În ritm „Bolero” (de Ravel) Răspund cu-o înclinare! 2000. Elegia pomenitelor mituri. Încă rănite şi nevindecate Tălpile şi pământurile... Terminată doar truda alor mei Îngropat pentru totdeauna Luciul arăturii privirilor lor... Răzimată masa rotundă,joasă Cu trei picioare, de la bunicu... Rece şi dărâmat cuptorul Vatra fără colatră Tuciul fără pirostrii Lanţul fără cârlig Pâinea nefrământată Ne mai la-ndemână Cârpătorul... Eu? Visul împlinit Al copilei de ţară Cu părul împletit În cozi lungi şi grele! Mă ştiu pe e-a întregul Cei care,ca şi mine Au pomenit foamea de la Gura cuptorului Încins cu paie...
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Constanța COMAN

Constanța COMAN

Au simţit setea topindu-se Pe buza ulciorului! Elegia Tainei Sunt fiica şi sunt mama femeii născătoare Şi port aievea în destinul meu Magia vieţii date, de viaţă dătătoare Prin legea rânduită de însuşi Dumnezeu! Eu sunt aceia hărăzită în stare De cine crede altfel să mă îndoi Să dovedesc putere pe câtă apărare Fereşte Omenirea, ce ţine de-amândoi! Trăind întocmai,în adâncul meu Magia vieţii în sine,de viaţă dătătoare Slujesc şi apăr Taina atotbiruitoare Cu harul dat de însuşi Dumnezeu! La un zarzăr. La un zarzăr stingher,lângă drum M-am oprit într-o seară d-april Diafan,încărcat de parfum M-a atras cu un zâmbet subtil... Tresărind, fiecare din flori Plămădea aidoma fructul Împrejur era alb, înspre zori Se simţea în rotire, Pământul! 9 mai, 1981. Oricum. Oricum voi revede odată Livada cu meri înfloriţi Potecile înguste,grădina săpată Plăpândele fire din bobii abia sădiţi!
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Oricum voi ajunge iar cucul s-ascult Devreme,în crângul atât colindat... Şi pasul lăsa-voi,desculţă,prin lut Iar slobod acolo,spre lunca din sat! Oricum simt şi acuma cum coşul purtat Cu prânzu-aburind tot câmpul de soare Îmbie pe aceia...trudind neîncetat Pe vatra străbună,la sfinte izvoare! Alger, iulie, 1973. Popas. Voi adormi în sâmburele meu Ca-n miezul de caisă aromată... Pământul,împrejuru-mi şi în adâncu-i eu De harul încolţirii ...apărată... Va fi fost noapte când m-am mai trezit Fără să ştiu a câta,fără să vreau să ştiu Printre atâtea,stranii,al adormirii mit Nu-mi apărea devreme,nu-mi apărea târziu... Era împrejur doar taină şi în pământul bun În parte crăpătura vestise că încolţesc... Pentru-a înlesni rodirea,mă supun În somnu-acesta tainic,eu încă poposesc! 2 iulie, 2000.

E
111

poezie

Raul COLDEA

Raul COLDREA
Scrisoare

PREMIUL REVISTA NOUĂ LA CONCURSUL «AGATHA GRIGORESCU- BACOVIA», MIZIL, 2013
încredinţa cheia şi apoi ai închide lacătul. Mi-am trimis la adăpat tristeţile şi nu s-au mai întors. La miezul nopţii, focurile din vârful dealului prind chipurile celor care au murit şi camera se umple toată de lumină. Azi nu îmi e frică de nimic. Va veni un timp al dimineţilor în care ne vom găsi cu toţii odihna. Departe de noi râul de argint curgând din luna în amurg, departe de noi pieile care vor îmbătrâni şi toporul de aur care va sparge lacătul clopotniţei. Vom lustrui împreună uşa de la verandă, apoi vom bate în ea cuie pentru fiecare cuvânt rostit de vreunul din noi şi vom agăţa de ele fotografii ale liniştilor prospăt ruinate. Ikea Era seară şi toate oglinzile erau sparte. Şi-a scos inima din piept şi a pus-o în farfurie. Apoi m-a privit tăcută ani în şir. Stăteam acolo cu furculiţa în mână. A stors cârpa umezită în sânge în paharul de vin şi mi-a spus să beau. Bea, mi-a spus, în timp ce în stradă copiii noştri se jucau de-a morţii. Cuvintele pe care le spuneam ieşeau din gurile noastre ca din două trompete dezacordate. Am încercat să o ating, dar în loc de mâini îmi crescuseră cuţite. Bea, mi-a spus, în timp ce şoarecii ieşeau cu
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Am ajuns. În jurul meu e plin de semafoare care dirijează liniştea. De aici până la tine, ca nişte imense animale cu burţile despicate, fricile mele. Dorul de tine crestează pielea. Mă urâţesc. Nicio femeie nu îndrăzneşte să mă privească. Îşi învelesc toate ochii în batiste de hârtie şi îi ascund prin buzunare. Nimănui în faţa căruia să îmi pot proclama imensa victorie. Traversez oraşul acesta ca un învingător şi mă aplaud singur. Mă urmează un batalion de clovni tăcuţi şi absenţi, aruncând confetti. În vârful cupolei, noaptea unge cu vaselină încheieturile cerului, fluierând de parcă nimic din toate astea şi mai ales nimeni. Cuie Noaptea îşi întinde pieile peste dealuri şi peste piele. Mâinile mele frământă apropierea. Viaţa pulsează în fântâni şi în găurile de şarpe. Îmi spăl în apa dulce ochii din palme, întunericul începe să işi lingă lăbuţele din faţă apoi se aşază pe preş şi ne păzeşte. Să locuieşti lângă pielea ei e ca şi cum ai ascunde moartea în clopotniţă, i-ai 112

Raul COLDEA miile din podea şi ne ronţăiau mobilele. Somn, frică bucăţi de mişcare, developate şi prinse cu ace de gămălie. am în buzunarul paltonului o bucată de nylon murdar prin care mă uit spre cer în fiecare dimineaţă. în staţiile de autobuz, frunţi încreţite şi suflete care se încălzesc de la ţigară. iarna asta e seacă şi proastă. apa se chinuie să îngheţe în pahar. fotografiile cu tine stau întinse una lângă alta şi poartă urme de dinţi. drapeluri curate şi triste stau înfipte în garduri, în trotuarele proaspăt turnate, ţara asta a mea e populată de pictori orbi şi de semafoare ca nişte fructe târzii, ciorile atârnând în tăcere în copaci. Poveşti romanţioase regizate dumnezeieşte

Raul COLDEA oricum se construiesc alte biserici. îţi scriu din această casă plină de borcane goale. noaptea vorbesc cu charles manson despre libertate. am săpat cu unghiile în pâine până am găsit şobolanul, apoi l-am împărţit frăţeşte. sunt zile când nici măcar nu mă gândesc la tine. Recuzită Nu am nicio frică. Sunt aici şi acolo. Între noi stau înşiruite mii de catedrale de sticlă. Oameni cu ochi goi şi genunchi zdreliţi. Întuneric care a coborât din carne. Copii care adorm ascultând poveşti. Vinovaţi cu trupuri chircite, ca nişte chiştoace. Totul e numai speranţă.

pe atunci gările erau mecanisme complexe. liniştea făcea tumbe în noi. din tot albul acela şi din toată rostogolirea nu sărutasem încă nimic. babele mânjeau peroanele cu naftalină. aşa nu vom rămâne singuri niciodată. aşa ghemul de sârmă va fi împărţit altora mai urâţi. în tot acest timp controlorul perfora tot ce era viu. am fi putut să facem fără probleme teoria chibritului. până la adânci bătrâneţi. până la prima eclipsă de lună. sau până când ploaia şi-ar fi dat jos cagula. dar cui îi pasă până în final,
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Îţi desenez cu pixul melci care ţi se plimbă pe spate. Mă trezesc când se crapă de ziuă, privesc în pielea ta plină de cute lăsate de cearşaf ca într-o oglindă. Acolo se tăvălesc mânjii toată noaptea, din apa aceea beau căprioarele înainte să fie mitraliate. Încerc să pun lucrurile într-un context logic şi credibil. Milioane de insecte perforează stomacul serii. Întind dorul de tine pe pâine, ascund borcanul pe raftul cu gemuri Şi privesc felia aceea minute în şir.

113

proză

Alexandru JURCAN

PREMIUL REVISTA NOUĂ LA CONCURSUL «AGATHA GRIGORESCU- BACOVIA», MIZIL, 2013

Alexandru JURCAN
FLOARE ROŞIE PENTRU CÂINE NEGRU Astăzi îţi voi spune toate adevărurile ascunse, aşa să ştii, Claudia, n-are rost să ţin în mine un balast care mă sufocă. De ceva vreme, nu mai ţin la tine, e adevărat. Totul a început cu un gest neînsemnat, în aparenţă. Ai cumpărat o floare roşie de ziua câinelui nostru…adică al tău, deoarece eu l-am repudiat mereu dintr-o gelozie justificată: pe el îl sărutai, pe el îl răsfăţai! Devenea totul insuportabil, crede-mă! De câte ori te-am rugat să-mi faci ciorbă de burtă cum ştii tu! Degeaba! Însă la aniversarea câinelui ai preparat. Atunci mi s-a declanşat ura liberă, perversă, dominatoare. Acum sunt capabil să-ţi spun ceea ce nu ştii… Îţi mai aminteşti de menajera noastră, de Sorina? Ştii că are un băiat, nu? Cine e tatăl? Ghiceşti? Nu, nu e ceea ce crezi, nu m-am culcat cu ea, dar copilul e al…meu. Ciudat, nu? Destinul ne joacă feste, ne umileşte amarnic. Pe la începutul căsniciei noastre făceam dragoste cu multă grijă, să nu ne complicăm prea devreme cu creşterea copiilor. Mai apoi, nu am reuşit să avem vreunul. Aşadar…atunci când eram nebuni unul după altul ne epuizam în partide nocturne de amor şi aruncam prezervativele folosite pe unde apucam. Sorina a recuperat unul dintre ele şi s-a însămânţat. Nu mă întreba cum sau cine a ajutat-o. Cert este că băiatul e al meu. După ce mi-a spus ea, am făcut analizele necesare. Acum aş dori să divorţăm şi să fiu cu Sorina. Ce spui? Aud bine? Că aşteptai acest moment? Că vrei să rămâi în sosul tău existenţial alături de câinele tău? Să îl plimbi, să îi cumperi jucării de pluş, să plângi când digestia lui nu e clară? Am priceput, însă puteai să-mi spui, ca să-mi fie mai uşor acest discurs penibil. Ce zici? Că 114

…ai un iubit care ţi-a dăruit câinele? Aha… de asta… Atunci merg mai departe şi spun: am făcut dragoste cu Sorina de câte ori refuzai tu, ipocrită penibilă ce eşti!! FULARUL ROŞU Mera s-a hotărât să-l vadă în carne şi oase pe Cosmin, după ce au dialogat pe internet trei săptămâni. I s-a părut puţin suspect că el nu voia să vină în orăşelul ei, însă şi-a luat inima în dinţi şi a plecat ea în satul lui, cu o maşină a unui coleg de clasă, care conducea bine. Cosmin a rugat-o să meargă seara, că el e mai timid şi ar fi dorit o plimbare romantică nocturnă. Mera avea deja 18 ani, iar Cosmin 19. Sate înnoptate brusc se strecoară discrete dincolo de lumina pătată a farurilor. Mera ţine pe braţe fularul roşu, cumpărat pentru Cosmin. Colegul Răzvan trage din ţigară, răsucind volanul în direcţii doar de el ştiute şi mestecând filosofic o lamă de chewing-gum. Ardea în el ceva misterios, ca o aroganţă stăpânită, dar pregătită să acţioneze la stimulul potrivit. Opreşte aici, trebuie să telefonez!- zise Mera. Aici în întunecimea asta? se miră Răzvan. Cosmin doreşte discreţie, ţi-am mai spus. Dacă vine, tu aştepţi în maşină, asculţi muzică…Doamne, ce emoţii mă apucă! Eu nu pricep cum te poţi îndrăgosti de cineva la distanţă. Poate că ţi-a trimis poze false. Vezi ce nu pricepi tu, Răzvane? Mie îmi place cum scrie, cum gândeşte. Aiurea! Aşa zic toate fetele, însă vor băieţi frumoşi. Eu sunt o excepţie, crede-mă! Ai mai vorbit cu el vreodată la telefon? Niciodată în astea trei săptămâni. Cum aşa?
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Alexandru JURCAN Pentru mine vocea e esenţială…Nu voiam o decepţie imediată. Şi dacă acum…auzindu-l, n-o să-ţi placă vocea lui? Ei, nici chiar aşa! Sunt optimistă. Mera sună. Nimic. Ba da! O voce! Tu eşti, Cosmin? Da…eu sunt…Răzvan! Acolo la un pas, lângă ea, Răzvan îi spune la telefon că el vorbise cu ea pe internet, că se dăduse drept altul de spaima unui refuz, că… Mera scoase fularul roşu si i-l aruncă în faţă, apoi izbucni în plâns. O ploaie cu gheaţă izbi parbrizul şi noaptea deveni crudă şi tăioasă. GRATII FĂRĂ ÎNTOARCERE Ştiam că într-o zi omul acela o să apară şi nu-mi va adresa nici un cuvânt. Eram sigur că va veni exact atunci când nu mă voi gândi la el, când lucrurile din jurul meu îşi vor primeni dimensiunile. Urma să intru pe poarta instituţiei, unde lucram de o viaţă. Atunci l-am zărit şi l-am recunoscut, deoarece îmi bântuia visele de câteva decenii. Stătea imobil la volan. Ochelari fumurii. N-a trebuit să facă vreun semn. Am urcat îndată, aruncând o ultimă privire spre clădirea care-mi pecetluise viaţa. Ştiam că niciodată nimic nu va mai fi ca înainte. Omul conducea calm. M-am aşezat pe bancheta din spate, unde era aşezată o biblie învelită în scoarţă negricioasă. Aveam la mine o sticlă plină cu cafea amară.L-am servit.N-a schiţat vreun gest, doar a zâmbit cu o vagă tristeţe. Treceam prin localităţi inundate de un soare generos, blând. Mai apoi am urcat o culme stearpă şi primii stropi de ploaie au atacat parbrizul. Imediat după aceea s-a iscat o vijelie sumbră şi zăpada a apărut învingătoare. Maşina gâfâia pe o serpentină periculoasă, înaintând pe buza hăului, în care zăceau trupuri putrede de brazi. La un moment dat, la o curbă perfidă, maşina s-a împotmolit. Omul a coborât calm şi a
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Alexandru JURCAN meşterit ceva, apoi am pornit din nou. Urcuşul părea interminabil. Undeva, sus de tot, pe o culme viorie, am oprit pe un mic platou, cât o scenă îngustă. Omul mi-a strâns mâna, apoi m-a îmbrăţişat fără o vorbă. A urcat în maşină şi a dispărut. În faţa mea rânjea un desiş umed, din care răzbăteau ochii flămânzi ai lupilor. M-am întors speriat spre drumul ce cobora, dar am rămas uluit: gratii metalice, solide, fără întoarcere, se rezemau vitrege de straja brazilor foşnind a verde livid. MIRON ŞI APOCALIPSA Autobuzul cobora spre vale cu o viteză îngrijorătoare. Miron îşi făcea cruce după cruce, în timp ce sudoarea îi invada trupul. Şoferul a reuşit să activeze frânele exact în faţa gropii din cimitir, unde se desfăşura înmormântarea. Preotul a amuţit pentru o clipă. Miron a coborât speriat, în timp ce călătorii ceilalţi dormeau duşi. Autobuzul aluneca imperceptibil, iar Miron încerca să-l oprească disperat cu umărul. Şoferul dispăruse. Miron s-a trezit brusc din visul alunecos şi straniu. Seara trecută vorbise prea mult despre apocalipsa anunţată. Se ştia data şi ora, totul era stabilit. Soţia sa, Petruţa, fusese de acord să ia bani din bancă şi să construiască buncărul pe dealul de la capăt de oraş. Iată că buncărul îi aştepta pe ei, fericiţii supravieţuitori peste puţin timp, când totul avea să devină o ruină jalnică. Cumpăraseră provizii pentru un deceniu, iar banii la bancă… nicio bancă! Gândiseră logic, corect, genial. N-avea cum să nu fie apocalipsă, pentru că oameni iluştri au afirmat-o cu credibilitate maximă. Băncile se vor prăbuşi în neant, asemenea datoriei lor. Miron ieşi în oraş, să mai vadă o dată ceea ce avea să dispară definitiv peste două zile. Din pivniţa imobilului se auzea jalea unui căţel căzut prin ferestruica exterioară în mocirla adunată acolo. Nimeni nu avea 115

Alexandru JURCAN vreme pentru el. Unii se rugau, alţii beau. Vecinul cu trei pitbuli pusese un afiş straniu la colţul străzii, unde scrisese că îşi împrumută câinii pentru alungarea Apocalipsei spurcate. Magazinele erau aproape goale. Mulţi omeni plecaseră la ţară ori în vârf de munte. A sosit şi clipa instalării în buncărul umed, dar confortabil. Prima cină la lumânări, stropită cu vin roşu de casă. Noaptea va fi crâncenă, pe măsură ce apocalipsa va prinde puteri. Petruţa credea că nu ar fi fost indicat să doarmă , deoarece nu se puteau bănui efectele secundare ale seismului. Să nu fie cumva vreo alunecare de teren- orice era posibil. Prima zguduire a fost decentă, apoi au urmat zgomote ciudate, nedesluşite. Au aflat abia a doua zi că fuseseră ceva focuri de artificii. Soarele strălucea la fel, iar în vale oraşul se trezea la viaţă. „Mama mă-sii de apocalipsă şi de cine te-a declarat, băga-mi-aş banii…în bancă! În bancă!!!”. Astfel a început să înjure Miron, aruncând pietre spre vale. Petruţa a deschis prudentă o sticlă cu vin spre potolirea durerii năvalnice şi ticăloase. ORAŞUL CIORILOR SPERIATE Trei băieţi tatuaţi coboară dintr-o maşină şi încep să mănânce seminţe, scuipând cojile pe parbriz. Oraşul de-abia respiră sub apăsarea ciorilor speriate şi flămânde. Uneori, ghearele lor scot sunete metalice din atingerea acoperişurilor ruginite. Oraş de carton!- zise unul. Oraş de şampon! Ba de beton! Hai, valea, gata cu rimele voastre de căcat! Pornim! Maşina pufăi nărăvaşă, apoi goni spre ieşirea din oraş. Un cal speriat se izbi de partea dreaptă a maşinii, apoi dispăru spre orizont. Maşina amuţi, cu câteva organe atinse. Să-mi bag! Se zice…să-mi bag banii la CEC! 116

Alexandru JURCAN N- am chef de tâmpeniile tale! Haideţi la împins! Nu vezi că e moartă de tot? Muri-ţi-ar familia! Boule răblăgit! Au lăsat acolo maşina şi s-au întors spre oraş. Se însera. Cărăbuşii cădeau lin, ca pietricele molatice şi înaripate. În stânga tăcea un cimitir. O femeie în negru ştergea mozaicul negru de pe mormânt. N-ai nevoie de ajutor?- răcni unul. N-ai ceva de băut? N-ai ceva de…dat? Femeia nu răspunse. În dreapta, pe un teren improvizat, nişte copii jucau fotbal, cu strigăte animalice. Ne băgăm şi noi în joc? Hai! Puradeilor, ieşiţi de pe teren! Dăm şi noi o tură! O să daţi la mă-ta-n gură! Apoi au zburat pietre prin văzduh, iar ciorile speriate s-au refugiat pe turla unei biserici. Cărăbuşii orbi se opreau în frunzele crude ale lunii mai. PASĂREA ŞI PLANTA-PAGODĂ Trec nori vineţii cu viteza melcului peste clădirile cenuşii din periferia oraşului. Ştefan Spătar îşi plimbă câinele pe-acolo în fiecare seară. Mai ales prin grădina părăsită, cu nisip dur, unde tronează o plantă înaltă, un fel de brusture stilat, etajat, o plantă-pagodă, simplă dar sofisticată în acelaşi timp. Atâtea flori parfumate, snoabe, infatuate, dincolo de modestia de granit a acestei plante!- aşa gândeşte Ştefan, admirând rezistenţa pagodei verzi, cu nisip presărat peste frunzele etajate într-o simetrie labirintică. Clădirea unei cantine şcolare. Vacanţă, oricum. La un geam, o pasăre tristă, rătăcită şi închisă acolo, cu ciocul obosit, peste sticla murdară. Ştefan vrea s-o elibereze, se informează… Du-te şi te tratează la spital!- îi spune o
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Alexandru JURCAN femeie. Pasărea! Asta te interesează, când oamenii nu au ce mânca… Totuşi… Gata, domnule! Administratorul e în concediu, e dus la mare, ce mai vrei?? Un număr de telefon… O ştiu pe nevastă-sa…stai să-ţi dau numărul…eşti cu siguranţă dus cu pluta… Ştefan a notat numărul. Sună. O voce catifelată, plictisită. Da, zice doamna, are cheia cantinei, dar ar prefera să nu se deplaseze…eventual are încredere, îi dă cheia, desigur, să se descurce, apoi s-o aducă… Ştefan sună la uşă. Doamna poartă un halat din mătase albastră. Îi dă cheia, spunând : O să te coste asta… Ştefan dă drumul păsării flămânde, care se aşează pentru câteva clipe pe plantapagodă. Restituie cheia, apoi acceptă o cafea, dar şi o zbatere erotică cu doamna înfierbântată, care strigă dezordonat „oricând pentru dumneata…aşa…aşa…alte păsări vor intra…”. CĂLĂTORIE PE MARGINEA ZĂPEZII Apoi a priceput că n-avea sens să mai meargă prin mijlocul zăpezii şi a găsit o cale îngustă pe margine, printre smocuri de ierburi îngheţate. Câinele îl urma cu mişcări vioaie, amuşinând uneori plantele zidite în gheaţă. - Vino, Gruişor, hai că ajungem!- îl îndemna Aurel pe bietul câine plin de umezeală. A început coborâtul dealului exact când înserarea a cedat nopţii. Casa mamei se zărea în vale, ca o poticnire întunecată în albul omătului. - Tu eşti, Relule? se miră mama Anuţa, apărută deodată în prag. - Eu…Hai în casă… Dă o coajă de pâine câinelui! - Mai întâi să mănânci tu, că ai făcut drum, nu glumă.
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Alexandru JURCAN Femeia locuia singură de câţiva ani, de când îi murise soţul. Aurel venea rar pe acasă, din cauza slujbei. Autobuzul nu ajungea până aici. Coborai cu patru kilometri înainte şi o luai pe scurtătură. Anuţa şi-a dorit un câine, iar Aurel a făcut rost de Gruişor. - Nu ţi-am adus altceva nimic, să ştii, mamă. Cornelia e pusă pe economii… Zice să cumpărăm o maşină. - Da…copii nu îţi face? - Nu cred, e greu în ziua de azi, mamă! - D-apoi mie nu mi-o fost greu? - Alte vremuri... Câinele tace lângă soba în care geme straniu o bucată de lemn umed. Femeia aşează cu grija farfuria fumegândă pe un ştergar alb, după care îndrăzneşte: - Iartă-mă că te întreb… de ce nu mai vine Cornelia să mă vadă? - Apoi…musai să-ţi zic adevărul. - E un adevăr pe care nu-l ştiu? - Da… Cornelia mi-a spus că tu îi transmiţi energie negativă. - Îi ceva …ca o boală? - Lasă, mamă, că …adică nu te suportă. O deochi, probabil. - No, la asta nu m-am aşteptat… - Aşa sunteţi voi femeile, mamă… - Da tu…o să mai vii, nu? - Apoi şi acum am tras o minciună, nu iam spus, nu vreau s-o supăr, înţelege şi dumneata… - Oi înţelege pe lumea ailaltă. - Şi…m-a rugat Cornelia să vindem terenul şi casa de aici. Sper că faci asta pentru noi. - Şi unde sfântu să stau, dacă io transmit… aia? - Sunt acum aziluri moderne şi dotate. Nu e o ruşine. Aurel a terminat de mâncat. Aprinde o ţigară. Anuţa merge afară să aducă nişte lemne. Trec greu clipele, ca şi cum s-ar târî sub dărâmături de gânduri sparte. După o vreme Aurel iese . Intră în şopronul de lemne. De grinda rece şi înaltă atârna trupul mamei, ca o adiere neprihănită. 117

poezie

Petre SOLONARU

Petru SOLONARU Tetrade
Totuşi noaptea vine.... Prin dyadă-începe stihial colind ce’în rotaţii creşte creşteri tot rotind spre desăvârşirea omului ca vis fără să se vadă vremea-şi vremurind. Pe aceeaşi cale aşezat şi plan armonii constrânge cu un număr van, dând din struna-i scurtă sunetul înalt, liric al tăcerii marelui noian.... Consonând oglinzii chipul divergent se petrece-acuma, însă neprezent, cum un involucru peste flori ce nu-s.... Vas deşertăciunii, însetat, latent varsă-în trup iluzii, dar măsură’în gând şi lumină ţese melancolizând de sub geana’închisă-a ultimei scântei.... Totuşi noaptea vine blând, atât de blând.... Dintr-o rădăcină... Dintr-o rădăcină toate-şi au destin cât, părând mişcare, de repaus ţin.... Unele într-alte fost-au, dar difuz s-au tăiat părtimii sub cucernic chin.... Trup de nemurire, osemintei să-i dăruie cununa luminoasei căi, le-însoţeşte sfera înzecitei lumi sub obscure somnuri, fluvii fără văi. Lor, ca singulare, vor pieri curând.... Însă duc cu sine suflet şi, frângând
118

cosmica’îndoială, stau orândui cele drept asemeni, altceva-însemnând.... Spre-a-împlini minunea doară unui fir tremurat ca aur dintru hidrargir au închis prin Oul haric athanor.... -Om, ce le contempli, ştii că-s elixir!.... Peste foc şi gheaţă Cunoscând lumina înlăuntrul său omul trece criptic binele de rău şi îşi vede-într’însul sâmbure divin cum apururi tace spre isteric hău.... Ou, sub coji himere, dar tivit cu smalt din întunecatul înmirării nalt, află astfel calea clipei către Punct unde el devine umbra-şi, celălalt.... Peste foc şi gheaţă numere îl cer Numărului însuşi din adânc eter, însă nuntă-l ţine lumii mult prea mult. Și-l ajută visul scaldei prin mister.... Totuşi vine ceasul fără timp, dintâi.... De la vortex mintea-i până la călcâi cel Nimic i-arată a fiind a Tot, înspunându-i: - Pleacă! Dar plecând, rămâi!... Iniţiere Ca himeră-a minţii sub fecundul joc, reicul tăciune se ascunde-în foc devenind corolă unui stins nadir unde-oglinzi pe Nimeni spre zadar îl coc. După cum el râde vrerii nalte i-s dumerite semne că-i dintâi promis
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Petre SOLONARU

Petre SOLONARU

a purcede căii celui avatar de-a primi enigma din arheic vis. Sub discursul sacru de va fi ales va putea nuimea între cele ce-s a iubi-o veşnic drept un cumpăt clar amintind uitarea fără de exces. Când ajuns la geana ce pe-adânc s-a pus, în sfârşit, tăcerea-şi va vedea de sus.... Despărţind cu sine calmele undiri, va spori pustia arselor cenuşi.... Sub perdeaua vorbei Sub perdeaua vorbei, unde zei se-abat, stăruie în noimă cine-i temperat. Blând, acesta-îndreaptă pasul necesar a-învăţa ce-i moartea cugetându-i hat. Respectându-şi sinea sub smerelnic nimb, ştie strânge-avere şi a pierde-o-în schimb chiar atunci când cerne sorocitu-i chin soarelui prin cercul – stâmpăr, tainic limb – Veghe’în spovedanii primenitu-i tiv de călăuzire peste iluziv îl redă ascezei spre a nu lăsa gingăşiei lumii auster motiv.... Demon – mântuinţă, ape vii îl cer disperat să spere vămilor din Cer sub o gnomă veche despre irosind.... „timpul e nimicul: mâine, astăzi, ieri....” Maithuna Sacrul nu există în afara ta, tantrică femeie!.... Dacă-ai absenta,
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

chiar absenţa înseşi un nimic ar fi.... Zeul şi zeiţa’în tine au ceda pura frenezie din Heptameron.... Labiale focuri, vulvei ca advon, torc bunavestire-a sinelui ascuns.... Însă a accede pragu-ţi exciton, necesară-i scalda de la tălpi la culmi, ungerea cu smirnă roşul să adulmi prin sămânţa mantră, bând din sfântul vin.... Miez de nucă, voalul, preschimbat sub ciulmi, lampa viorie mângâindu-ţi nud, deşi timp, de-odată număr îl exclud. Doi topit în Unul şti-va cel extaz, preţ înţelepciunii milostiv de crud.... mai-iunie 2013.

E
119

poezie

Georgian GHIȚĂ

Georgian GHIŢĂ
1. Plimbare nocturnă Sângele nopţii umblă roşu în vitralii Parfumul adânc al vântului îmi inundă nările Sunt în centrul universului de vârtejuri În podul rafalelor grave În lumina vie a sumbrei sticle Păsări mici ca lego-urile de bronz Străbat faţa-mi care suflă greu Păsări mari ca turme de lupi Liniştesc repede vânturile. Eu nu mai stau Cobor privirea şi observ frământarea ei atmosferică Îmi imaginez un arc, o clepsidră Degeaba vreau să strig Parcă aş rupe spătarul unei confesări Şi parcă mereu am trăit aşa Într-o parte mândru, într-o parte melancolic 2. Pe străzile noastre Pe străzile noastre corbul se zbate-n pleoape de câini falnice cresc iluziile după borduri mirosind a lună plină, din parfumul lor născându-se alţi oameni. Sub felinare ceasurile nu dorm ci socotesc zilele aşa cum le vedem la fel, seacă arşiţe în palme de plopi şi mângâie gândurile să nu plece altundeva decât în minţile noastre
120

ca nici o colivie să nu le captiveze. Pe străzile noastre ura ţine sceptrul iar mila se târăşte zdrenţuroasă precum cerşetorii uitaţi de lume praful îşi mută ecoul dintr-o parte în alta căutând un strop de ploaie care să-l culce 3. Raze de praf Îşi scutură-n amiază plopii alama frunzelor târzii blocurile aruncă-nspre mine acoperişuri norii se usucă, iar singurătăţii i-am dat să bea din sticla ce o ţineam pe deget Cele mai ieftine sunt străzile încrustate cu praf pozele şi dorul ca un amanet de colţ, îşi usucă mâinile zbârcite Un urlet de pisică neagră se risipeşte sub geana cartierului trezind furtuni goale în tristeţi Sub greul aruncat se zbat căile vieţii, unite rând pe rând cântă amarul precum lăutarii în bodegile de chirpici În liniştea supusă, felinarele tresar. Aruncă raze de praf peste gropile ce niciodată nu se cicatrizează. 4. Paşii din spate Începuse să bea din ţigară cu coada ochiului prizonier între vene şi lună, căuta alt colţ de chin mai aproape de himerele pe care cei fără şansă le numesc moft
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Georgian GHIȚĂ

Georgian GHIȚĂ

Ideea despre viaţă i se părea doar o cuşcă de ceară soarta ruginită alerga spre intersecţiile în care umbrele dansau printre farurile nopţilor de august O ultimă adiere altruistă îi strecura printre gratii zâmbetul la acea oră inexactă, când greierii devin tenori Dincolo de înţeles stăteau cuvintele nerostite ca un pas alungat de pe strada neputinţei ochii plini de ciudă lăcrimau pe tricoul ce tocmai îşi aruncase logo-ul În urma paşilor trecuţi nu a mai rămas decât suveniruri de sare note de ieri, azi şi mâine 5. Ieri Seara se scurge peste clorofilele noi ca un strop de sudoare pe liniile palmelor urc în gol ochi rigizi şi grei cerul se umflă în jgheaburile frunzelor slute oamenii-n ceaţă stau muţi şi neputinţa îi năruie plouă... pe pervaz alunecă toţi norii în suflet... pustiu... şi plouă... ca şi ieri îmi adun chipul pierdut plouă... cristale curg pe el şi timizi, cei fără vină mă îmbrăţişează
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

6. Fulg de grabă Clepsidra trântită îmi rupe un sfert din moment îşi amăgeşte propriul nisip să întindă mâinile ce le înnoadă şi le părăseşte lângă mine ca şi când eu aş fi un sanatoriu în care medicii condamnaţi să schimbe macazul zilei pe coridoarele ştirbe se prăbuşesc uşile semideschise şi-au spart vizoarele orice secundă a pierit între pleoapele de sticlă nu mai stau să ascult caseta a cărei bandă răspândeşte ultimul răspuns pe faţa pustie a negrului oraş răsăritul împinge oamenii aruncaţi la pieptul de gheaţă a necunoscutei vieţi lângă blocuri un zvâcnet şi-a deschis aripile a mai căzut o picătură de nisip de nicăieri iar mâine nu ştie nimeni dacă vor cădea mai multe sau dacă le va prinde cineva

E
121

folclor

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN Universul ritualurilor tainice: Tămăduirea prin cuvânt
e fundamentează pe credinţa că însăşi lumea s-a fiinţat pe porunca divină, respectiv cuvântul primind, prin zicerea Dumnezeiască forţă creatoare: „Dumnezeu a zis: „Să fie lumină! Şi a fost lumină” ; „Dumnezeu a zis: „Să fie o întindere de ape şi ea să despartă apele de ape” ; „Dumnezeu a zis: Să se strângă la un loc apele care sunt dedesubtul cerului şi să se arate uscatul. Şi aşa a fost”(1) Aşadar, prin voinţă divină, cuvântul şi luat rosturi magice, dispunând de forţa creatoare de lumi dar şi de distrugerea lor! De-aici convingerea că şi procedurile magice prin care sunt învinse forţele ostile , pricinuitoare de distrugeri morale şi fizice, în existenţă umană, uneori ducând chiar la pieire, se bazează în fapt pe dezlănţuirea forţei magice a cuvântului. Respectiv cuvântul cu forţa sa de seducţie şi starea sufletească ce înveleşte pe individ, devin capabili de a pune stavilă avalanşei de energii negative, vizând, deopotrivă, mintea şi sufletul, concept operabil în sistem zamolxean, evidenţiat de Platon în Charmides… „Păi cum să-ţi spun, eu am vorbele mele, eu nu le zic pe-ale altuia şi altcineva nici că mi-ar înţelege zicerea, că aşa este făcut descântecul să nu-l înţelegi dumneata, care eşti lângă mine. Vreau să zic că degeaba auzi vorba, ea numai de mine ascultă ca să plece şi să facă bine cuiva care mi-o cere! / - Dar eu te aud când descânţi! / _ Mi-auzi vorbele şi nu împlinirile. Pe ele nu le vezi, făr’ dacă vreau eu! / Şi când se poate auzi ? / _ Păi, vezi dumneata, atunci când eu dau cu inimă alteia darul şi care să-l ducă mai departe; 122

S

darul acesta mi l-a dat Dumnezeu, cu tot încântecul ce-l duc cu mine, dar încă n-a venit vremea să-l împart la alţii!” (2) Discuţia de mai sus a fost înregistrată de către autor, cu ani în urmă, într-o convorbire cu una din cele mai pricepute descântătoare ale satului. Fără cea mai ,mică ezitare, descântătoarea îşi mărturiseşte forţa de care dispune şi caracterul inviolabil al tainei de ea purtată. De excepţie pare să fie viziunea sa asupra cuvântului şi forţa lui magică. În fapt, se adevereşte afirmaţia lui Theofil Magus, cu referire la forţa magică a cuvântului şi rostul ce-l împlineşte în planul beneficului: „ Fără incantaţii şi invocaţii, deci fără farmece, descântece şi vrăji, doftoroaia satului, şi vraciul, şamanul şi vrăjitorul, magul însuşi- ar fi lipsiţi de unul dintre cei mai importanţi catalizatori ai verbului magic, aşa cum este el omeneşte înţeles. Creaţia magică umană a început astfel şi tradiţia aceasta e neîntreruptă, nesfârşită” (3) Forţa „încântecului”, în expresia descântătoarea mai sus menţionată, este astfel ordonată pentru distrugerea „făcăturii” iar încântecul ( incantaţia, în formă modernă) îşi valorifică propriile sale legi de ordonare curatică, cunoscute doar descântătoarei, care ştie cum şi când să-şi cheme „nălucirile” . Fiindcă numai aşa se realizează armonia celor doi factori, respectiv activizarea lor:„De la mine descântat, de la Dumnezeu bun leac!”, sună deviza acesteia. De asemenea, obsedaţi de termenul „încântec”, cu sinonimul „încântare”, ne întrebăm dacă nu se poate stabili o intersectare cu procedurile din diversele
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Gherasim RUSU TOGAN practici liturgice ? Departe gândul de a-i desacraliza valenţele magice, considerăm că slujba însăşi este un proces incantatoriu prelung şi tensionat, prin intermediul căruia, la o dată anume sau solicitare directă, se oficiază procesul de purificare a faptelor şi trăirilor de spaimă şi disconfort fizic. Iar printr-o retorică specifică fiecărui act magic în parte, se apelează la forţe divinatorii. Revenim, acelaşi drum îl urmează şi descântătoarea, dar primul se oficiază într-un templu anume, pe când exorcizările de tip descântec, ferecătură, farmec ,în general actul „încântecului” îşi are legile regizorale specifice, bineînţeles, cu rost e de a solemniza momentul şi în aceiaşi măsură de a-i descoperi „câmpii activi”. Apoi curăţenia şi puritatea ritualică par de asemenea să fie condiţii comune celor două universuri, readucând astfel universul atacat în spiritul normalităţii, din cel al degringoladei în care la aruncat invidia, ura, întâmplarea. Dar, pentru a da viaţă acestei incursiuni, într-un spaţiu atât de contestat şi compromis fiind de mulţimea „priceputelor” în a scoate relele din om, respectiv făcutele şi nefăcutele firii, pe talanţi de aur şi argint, desigur, să retezăm această descindere, abordând descântecul de dragoste, în ţinuta sa arhaică. Ne vom folosi de cercetările întreprinse de către autor, pe plaiuri sud-transilvănene, respectiv zona sibiană a Hârtibaciului. Cu referire la acest univers, se poate spune că nici o altă categorie a incantaţiilor „desferecătoare” nu oferă o mai mare varietate imagistică, nu cuprinde mai mult fior şi de ce nu, bogăţie estetică, în asamblările verbale ce-i dau viaţă şi forţă exorcizată. De reţinut faptul că nu se cunoaşte stare mai încărcată de dramatism pentru conştiinţa feminină din lumea satului, peste cea în care este implicată drama rătăcirii bărbatului de la casă şi copii. Gospodăria se ruinează, copiii îşi pierd rostul şi firea, vitele încep să se rărească, nevasta cade într-o disperare soră cu moartea, ; pe scurt, toate se deturnează
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Gherasim RUSU TOGAN din fiesc, încât convingerea dereglării lumii pare firească şi neprevăzută. Desigur, cei apropiaţi, respectiv părinţi, fraţi, surori, prieteni încearcă să-l readucă pe „însemnat” în fiescul vieţii, dar uneori nici cu binele, nici cu răul, calea armoniei rămâne de negăsit… Şi totuşi, descântecul, precum rugăciunea, în acest moment al degringoladei fizice şi sufleteşti ce bântuie casa din rosturile ei fireşti, se manifestă ca o stare gravă şi salvatoare, respectiv considerată drept o ultimă procedură cu rost recuperator. Urmează să urmărim deci „stenograma” unui asemenea descântec cu rostul întoarcerii bărbatului rătăcit, aşa cum i-a fost relatat de către mama sa cu ani în urmă. Menţionăm însă că practica în sine a fost desfăşurată de către Ana Bela, cunoscută în sat pentru practicile magice pe care le desfăşura în casa bătrânească din curtea casei noastre părinteşti, fiindu-ne mătuşă. Mamei i-au fost destăinuite dar dânsa nu le-a practicat niciodată, dăruindu-le fiului, cu rost de a le face publice. Momentul în care s-a înscenat descântecul: seara, după apusul soarelui, iar obiectele cu care se lucrează sunt de asemeni diverse, precum şi procedurile. Peste apa din oala de pământ, aşezată pe cămaşa bărbatului, după ce s-au stins nouă cărbuni, victima, nevasta părăsită, îşi întinde mâna, la îndemnul descântăreţei: „Pune mâna de stânga, aşa , ca să meargă la inimă!” Apoi motivaţia: „Că, uite, s-arată în umbră de plop o surată de a ta, să-l încetluiască cu ochii şi sufletul”. Asistăm la un întreg spectacol. Preambulul a fost rostit, urmează actul propriu-zis: „Ptiu, ochioaso! Să se desfacă, De făcătură, De urâtură! Se aude rostită într-o solemnitate încărcată de taină voinţa descântătoarei. Urmează apoi înşiruirea forţelor magice, invocate în magia desfacerii: „Măr frumos, 123

Gherasim RUSU TOGAN măr găunos, drum cu praf, drum de-ntors, că se cerne şi se-aşterne umbra lui , pe unde nu-i! Ochi de vântoase, neostoase, nesetoase, De-s adunaţi Să-i dezlegaţi! Nuieluşe de alun, Sâmbure de prun, Apă de fântână, Ce-l tot duce Şi-l tot mână ? Urmează invocarea directă a agentului dezbinator: Arată-te, ochioaso, Duso şi ne-ntoarso, Sloboade-l, Întoarce-l, Lasă-i mâinile, Nu-i goli fântânile, Lasă-i ochii, Ce-l apropii, Fugi de el, Are inel, Nu-l mai frânge, Nu-l mai strânge, Că-i acrit, Că-i nărăvit, Rău la suflet Şi sucit!” Dar tensiunea actului magic nu-i încheiată, doar o primă lumină: „S-arată copilo s-arată!… Făcătură ca i-a făcut o ochioasă, apă din căuşul palmei că i-a dat şi nebunul şi-a vânturat drumurile şi o caută!” Imaginea bărbatului victimă apare în alegoria poetică, fiind absolut necesară pentru amplificare tensiunii situaţiei: „Uite, călăreţ pe cal pintenat bate la poartă ruginită şi se şterge ruina 124

Gherasim RUSU TOGAN şi străluceşte fereastra din care s-arată ochi verzi şi gură zâmbăreaţă iar calul bate din copite, gata de plecare. Dar l-oi întoarce eu, De nu i-or mai plăcea niciodată ochioasele!” Dar oare acest descântec nu-i şi de blestem, nu-i şi de ursire? Dovadă: „Ptiu, ochioasă, de griji roasă, griji pustii, de ele fii bătută, durută! Ochii de ţi-s făcătură Să te prindă urâtură, Desfacă-se ferecătură! Gându-i toarce, Şi-l întoarce, Uite-i glasul Piară-i pasul Uite-i locul, Aducă-l norocul!” Şi astfel s-a pus în mişcare un întreg univers: „Să-i despartă, rupă-se nodul legăturii, la cap de pod să-şi lase gândurile, şi-n noapte să-i bată luna iar el să-şi adune în braţe nevasta! primiţi şi legaţi, văzutelor şi nevăzutelor, bunătatea cu bunătatea şi răutatea să se ducă pustiului! Iar tu, nevastă oropsită, ia apa aiasta şi trei picături varsă-n apa ce el o va bea, să i e potolească setea de ea şi pune-i praf de susai sălbatic în mâncare, să rămână flămândă de tine şi-n căptuşeala hainei coase-i capete de aţă să ţi-l legi de tine pentru vecii vecilor!” Iar după o pauză, descântătoarea îşi adună pentru sine gândurile: „Şi cu asta s-o împlini descântătura, dacă nu mi-i uita ca atâtea alele, la care le-am adus binele!” După cum se poate uşor observa, descântătoarea - poet pare să fie avut o capacitate de invenţie excepţională, dovadă
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Gherasim RUSU TOGAN că descântecul dintr-o asemenea categorie sa bucurat de o aderenţă incontestabilă la fete şi femei tinere. Ai mult, puterea de expresie a unor asemenea formule s-a îmbogăţit mereu, formulele tip fiind foarte variate. Reproducem, ca adaos, câteva frumuseţi: „Lună şi luciri de stele adunate-ntr-ale mele, cu bici de foc să-l bată, pustietăţile şi străinătăţile!” Sau: „Apă bună, măgenea, tu mă face frumuşea, el la mine să vină, pe noapte de tăciune şi pe lună plină!” (4) Desigur că viaţa însăşi durează în această lume prin reprezentări arhaice precreştine şi mai târziu, continuate de creştinism, contradictorii în multe din faţetele ce le oferă, cu jocul contrariilor mereu activ: viaţămoarte, bine-rău, boală-sănătate ş.a. Ca proces vitalizator, într-o asemenea lume, atât fizic cât şi psihic, a individului, „se realizează cultural la acest nivel al mentalităţilor ţărăneşti tradiţionale magico - mitico – religioase prin descântec ca factor mediator (descântec terapeutic, psihico- terapeutic)” (5) Ca adaos la aspectul în discuţie, menţionăm faptul că un cunoscător poate uşor observa comportamentul indivizilor în asemenea situaţii, chiar şi în lumea urbană a zilelor noastre, când se apelează, în disperare din varii motive, la o tagmă întreagă de vrăjitoare, mai ales ţigănci, care s-au profesionalizat, recurgând la practici şocante prin doza de şarlatanie şi seducţii pecuniare ce o conţin., atunci când victimele, naive sau stresante, le cad în plasă. Câteva mostre par grăitoare: „Regina de C. are de la Dumnezeu harul să redea pacea şi liniştea soţilor pe care răutatea lumii le-a lovit fericirea şi i-a înstrăinat. Scoate răul (de găsit o reclamă dar şi o replică de mulţumire). Desigur că în asemenea cazuri, practica rituală, complexul poetic ce conţine un
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Gherasim RUSU TOGAN asemenea text, cât şi acţiunea magică sunt cu totul străine, precum şi credinţa sinceră în valenţele vindicative. Totul nu este altceva decât foame pecuniară. Revenind la problema vrăjii, ca procedură ritualică, s-a constatat de către cercetători faptul că din valul lor mozaical ca prezenţă, „Cele mai obişnuite vrăji sunt stricarea caselor, despărţirea soţilor sau a celor ce se iubesc”, cărora li se adaugă vrăji legate de mediul domestic-gospodăresc, precum „luarea somnului de la copii, trimiterea bolilor asupra vitelor, luarea laptelui de la vaci, luarea manei câmpului, legarea ploilor” (6), universuri în contra cărora atâtea şi atâtea măsuri cu valenţe expiatorii se cer să intervină. Cât priveşte mijloacele desfacerii unor blesteme, cercetătoarea mai sus nominalizată ne oferă următoarele: Ritualul de desfacere a magiei şi de ridicare a blestemului se face în a treia zi cu Lună plină, dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui sau seara târziu”, într-un consemn total şi de fapt prezent şi într-ale practici magice: „fără ca nimeni să ştie, să audă, sau să vadă” (7). Motivaţia acestui comportament este cauzată de încărcătura cu energie malefică a victimei, fapt ce-ar putea să dăuneze mediului în totalitatea lui. Mai mult, victima duce răul pricinuit de un altul, urmare a unei dereglări de relaţii reală sau închipuită. Ca reciprocitate, soluţia ar fi o confruntare fizică, în cazul bărbaţilor sau o păruială, în cazul femeilor! Ne amuzăm, desigur, dar atâta vreme cât au loc, din pricini puerile, diverse ciocniri, de ce să se ocolească în cazul unor situaţii mai aparte, recurgându-se la asemenea măsuri draconice! Fiindcă prin această conştientizare a forţelor magic se recurge la vrăji dezvoltate prin proceduri diverse, precum: aruncarea de stârvuri, cranii de animale, mână de mort, ciozvârcă de iepure, broască etc. , obiecte, precum seceră, cleşte, foarfeci peste care, „omul calcă fără a observa, în aruncătură, îmbolnăvindu-se şi putând să moară în chinuri grele” Explicaţia este clară: „ Vraja făcutului are la bază sugestia indirectă 125

Gherasim RUSU TOGAN provocată de prezenţa lucrurilor ce i s-au aruncat celui vrăjit” (8). Făcăturile îmbină adeseori obiecte diverse, asociate cu produse cerealiere, băuturi sau vieţuitoare ce includ în semantica lor o diversitate de funcţii. Exemplu, pentru despărţirea prin farmece a bărbatului de femeie sau, invers, bărbatul să cadă victimă, în discursul narativ folosit, se implică elemente de ordin imperativ, în asociere cu o gestică diversă, care să impresioneze. Astfel, sub pagul casei se ascund fire de păr de iepure, picioare de broască, lemn din sicriul unui spânzurat, cuie din coşciugul unui moroi ş multe alte obiecte sau însemne a căror provenienţă, cu cât e mai şocantă, cu atât se consideră că-i amplifică efectul. Nu lipseşte nici procedeul ocultării prin intermediul unor cifre aşezate într-o ordine descrescătoare, în asociere cu ale „făcături” de natură alimentară sau băuturi. Felul combinării şi utilizării acestor ingrediente diverse dă, credem, acea undă semantică urmărită. Dar de efectele bune sau rele ale vrăjitului ne vom convinge folosindu-ne de un caz ieşit din comun, notat de către V. Lăpuşianu (9) în mica sa broşură, acţiune la care şi-a adus contribuţia directă. „La curtea unui mare proprietar din comuna Câmpanii de Pomezeu (jud Bihor), era angajat flăcăul Ciuta Vasile care deşi era harnic, ba chiar şi frumos, nu putea să se căsătorească, întrucât se zvonea prin sat că n-ar fi tocmai normal. Cam prin anul 1924, acesta se îndrăgostise de o fată din acea comună, intenţionând chiar să se căsătorească cu ea. Acest plan nu i-a reuşit, deoarece fata, între timp, s-a căsătorit cu un altul, din care cauză apoi, Ciuta Vasile a rămas cu totul decepţionat …deoarece au fost „fermecaţi” atât el cât şi fata şi că tot din cauza „farmecelor” el nu va mai putea sta mult timp în comună… îl neliniştea în continuu gândul că a fost fermecat. După cum el spune, îşi imagina că cineva îi stă mereu în cale aşa că, chiar în acea zi a părăsit satul său, venind la Beiuş. De atunci trecuseră 11 ani şi el nu s-a mai 126

Gherasim RUSU TOGAN putut întoarce în satul său. Într-o i, un intelectual din Beiuş, cunoscând efectele mari ale autosugestiei, provocate de credinţa în vrăjit, mi-a atras atenţia asupra stării psihologice a acestuia şi m-a rugat să fac ceva cu el ca să se poată întoarce în satul său. După ce l-a chemat la mine…acesta a început să se destăinuiască cu lacrimi în ochi despre toate suferinţele sale şi apoi că din cauza farmecelor el nu are nici chiar puterea să se apropie de comuna sa.” Interesant că însuşi autorul este subiectul care intervine în vindecarea tânărului, traumatizat de marea încercare prin care trecuse , având ca punct de pornire ideea că „vrăjitul nu are la bază altceva decât autosugestia”. Procedura sa, pe cât de simplă, pe atât de eficientă: „…a doua zi am chemat o bătrână pe care am rugat-o să joace rolul unei vrăjitoare, ca astfel Ciuta Vasile să creadă că îl va „dezlega” de farmece. Am chemat apoi şi pe muncitorul… căruia i-am spus că baba e o vestită vrăjitoare, care îl va dezlega de farmece, ca astfel să se poată înapoia în comuna sa”. Efectul intervenţiei acelei babe, crezute de către fecior, cu adevărat, o temută vrăjitoare, a fost total: „ a rămas deplin convins că a fost „dezlegat” şi chiar atunci şi-a exprimat dorinţa de a pleca în comuna Campanii de Permezeu. În ziua următoare… l-am luat cu mine, ducându-l până în comuna sa. Apropiindu-se de satul său plângea de fericit e era… mi-a mulţumit de marele bine ce i-am făcut, după care, s-a îndreptat spre casa-i părintească” (10). Dar stările terapeutice sunt diverse şi cu referire la cazuri şi cazuri. Astfel este cazul aşa-zisului „deochi de pământ”, care este o veche tradiţie, atât la români, cât şi la saşi din arealul Văii Hârtibaciului - jud. Sibiu, cândva o lume încărcată de adânci reverberaţii magico-ritualice, deopotrivă accesibilă celor două populaţii. Conform tradiţiei, una dintre cele mai grave boli a copiilor este „deochiul de pământ”. El apare atunci când cel care posedă forţe de penetrare a celui de lângă sine, priveşte în acelaşi timp victima şi
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Gherasim RUSU TOGAN pământul de la picioarele sale. ,,Că de cum so aşezat pe copilă cu ochii din cap, până la pământul bătut de picioruşele ei, mai mult nam mai văzut-o, un pas făcând!”, îşi explica mama cauza paraliziei unicei sale fiice. (11) Aici îşi avea cauza şi frasul copiilor. Dacă pruncul se îmbolnăveşte de „fras”, „tremurici”, „aia rea” sau „neputinţa picioarelor” (paralizia infantilă), procedurile magice cu rol vivicativ sunt diverse. Se aşează de-a latul leagănului, deasupra pruncului bântuit de boală, un lemn dintr-o troiţă putrezită şi căzută la pământ, ori o stinghie de la fereastra camerei în care s-a născut copilul. Se spune o rugăciune, apoi se bate cu degetul arătător de nouă ori în fereastră. Boala îşi va căuta astfel, ,,cărare de ducă”. Sau doar în caz de „neputinţă a picioarelor”, se aduce de la o mânăstire, unde s-au dat 70 de pomelnice, lumânări şi anafură. Nouă nopţi la rând se vor aprinde în camera în care zace copilul, câte patru lumânări deodată, vegheate de membrii familiei în mătănii şi rugăciuni. La încheierea oficiului procedural, i se dă copilului anafură sfinţită. Oricât de mică evoluţie în bine este considerată intervenţie miraculoasă a divinului. De asemenea, ca să fie apărat de când se naşte, copilului i se prinde la braţ „un ciucuraş roşu”, sau i se aplică un zbenghi în frunte, făcut cu salivă şi cenuşă din os uscat pe câmp. Revenind la persoana suspectă de a provoca deochiul sau răul de pământ, acestuia i se atrage atenţia de către o persoană cu rol proteguitor să ia măsuri proteguitoare, bunăoară este îndemnată să spună cu voce tare: „ptiu, ptiu, să nu te deochi”, scuipând ,,mărunt” în direcţia copilului, sau să lase ,,urmă”; respectiv fir de păr, sau de lână pe leagăn! În fine, se apelează şi la descântece, recurgându-se în unele cazuri la practica aşezări copilului, gol-goluţ, pe pământ, turnându-i-se pe creştet ,,apă descântată”, pe care ,,s-o soarbă pământul”, apă dintr-un izvor sau fântână ,,neîncepută”. Şi astfel, râul „va fugi prin sat/ ca un câine turbat” (12)
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Gherasim RUSU TOGAN În sinteza asupra raportului chirurgului Georg Pallar, privind „Credinţele românilor asupra moroilor”, efectuată de Valeriu Bologa (13) apărut în 1784, la Viena şi Lipsca, printre mulţimea credinţelor combătute de eminentul chirurg, Valeriu Bologa în rezumatul său publicat în Anuarul Institutului de Istorie Naţională, Cluj, IV, 1924, consemnează şi modul în care îşi tratează valahii bolile: „Începutul curei la orice fel de boală se face cu repetarea de 5-6 ori a unui descântec...” Cu referire la acest concentru, drept procedură proteguitoare, autorul readuce în atenţie, de astă dată prin procedura comentariului, un frumos descântec reprodus şi-ntruna din cărţile anterioare (14)cărui valori benefice erau utilizate pentru performarea actului curativ, în diverse ocazii. Aşadar, apelăm în continuare la o procedură mai puţin cunoscută, de a dovedi existenţa unor forme conceptual poetice de intersecţia remediului medical ca cel ritualic, cu scopul ca boala să-şi piardă urma. Revenim, însă, la procedura noastră, pentru a-i dimensiona structura şi înţelegerea. Semnificăm în deschidere existenţa spaţiului proteguitor de gândire pozitivă: un copil sănătos, cu rol prevenitor, sau bolnav, după botezul religios, ori mai înainte de acest ritual, este adus în faţa descântătoarea ca să-l scape de „pocitură”. În revenirile sale asupra acestor proceduri, autorul adaugă modului de a concepe semantica , văzută în ideea că descântătoarea deţine puteri magice asupra forţelor malefice şi de aici viziunea de interferenţialitate, anume că forţele acvaticului şi ale teluricului acţionează deopotrivă asupra copilului. Bolnav fiind, el va prelua forţe vivicative, respectiv energice din apa şi pământul locului, redevenind în starea iniţială şi redevenind sănătos, el va fi asimilat acestor forţe şi prin sugestie şi autosugestie curativă, se reîntronează armonia lumii (15). „Aşa să treacă boala, cum a trecut ziua” De la obiecte, substanţe şi participare 127

Gherasim RUSU TOGAN magică, în lanţul descântecelor, cel mai important univers în practicarea sa, pare să fie segmentul dedicat tratării magice a copiilor. O întreagă suită de practici, de forma verbalizatoare, într-un joc imaginativ de mare forţă emulativă este pus în scopul salvării copilului, de „relele lumii, de răii ca tăciunii” Iar Maica Luminată este imaginea idealului comun, Maica Salvatoare, înspre care se îndreaptă invocaţiile. De altfel, descântatul, observă George Pavelescu, „este plin de elemente religioase, nu are nimic de el demonic şi el seamănă mai degrabă cu un ritual liturgic” (16) şi mai ales, adăugăm noi, acele proceduri puse la cale întru salvarea copiilor în caz de boală. Iar exorcizarea întru salvarea copilului pune în mişcare o întreagă lume imaginară, proces însoţit de practici care se desfăşoară într-o ordine impusă de importanţa agenţilor chemaţi în ajutor. Dar să urmărim, pentru starea ce o avem în vedere, desfăşurarea acestui scenariu: descântătoarea foloseşte o oală de pământ nouă, în care a turnat apă neîncepută, adusă în acea dimineaţă de la un izvor, de către „o fată curată”. În ea se aruncă nouă cărbuni încinşi, procedându-se la numărătoarea inversă. Ceva trebuie să redevină la starea iniţială! Se spune formula de descântec abia după stingerea cărbunilor. Până atunci se amestecă apa cu cuţitul, o dată de la stânga la dreapta, apoi în sens invers. Incantaţia versurilor este aglutinată de rostirea lor în şoaptă. Cuvântul însă devine element cu efect curativ. Salba verbală conţine un şir de imprecaţii, în scopul eliminării neprevăzutului. Starea e prezumtivă: „De l-o vătămat” urmată de o întreagă gamă de referinţe la adresa subiecţilor dăunători, cărora li se doreşte răul, în scopul readucerii victimei la starea normală: „De l-o vătămat/ o nevastă buzată, holbată/ Ori de l-o vătămat, un bărbat, crăcănat şi buzat, lacom şi cu toţi certat...” Ambilor li se doreşte răul: Femeii, „pice-i părul ca fuiorul”, iar bărbatului: „Crăpa-i-ar maţele, curgă-i sângele, de-o făcut vătămătură, de 128

Gherasim RUSU TOGAN umblătură, curgă-i şi dinţii din gură!” Survolând un asemenea teren magic, prin urmare, dincolo de ideea ce o urmărim, observăm că prin asocierile ce se pot stabili, respectiv în limbajul ciudat de semne şi de gesturi, descoperim modalităţi incipiente de transmis mesaje, care învelite în coaja cuvântului primesc valoare cumulativcurativă. Cuvintele, de altfel, s-au sacralizat, şi dor al aleşii, doar ei pot să aducă speranţa ca viaţa să-şi reintre în normalitate, prin alungarea necazului. Note 1 Biblia sau Sfânta Scriptură: Vechiul Testament 2 Niţa Varvara, Ghijasa de sus- Sibiu 3 Leonard Oprea, Magia transilvană…, Editura Polirom, 2000,p. 137. 4 ibidem 5 Emilia Coralia Pop, Descânecul-corolarul magicului, în Memoria etnologică, nr. 11-13, 2004, p. 1272. 6 ibidem. 7 ibidem 8 ibidem 9 V Lăpusianu , Ghicitul- Vrăjitul, Farmecele şi blestemul, Editura Dosoftei, 1990,p.23. 10 ibidem 11 Era prin anii 1985, când în Transilvania bântuise paralizia infantilă. Pentru mama îmbolnăvirea unicei sale fiice şi a noastră soră s-a satorat unor cauze de ordin magic. 12 Familiarizat din familie cu respectivele proceduri, determinate de situaţia dramatică existentă, autorului îi pare firesc „să creadă” şi să le reactualizeze, din negura timpului. 13 În Cornel Dan Nicolae, „Leacuri şi remedii magice din Carpaţi”, editura Carpatia Rex, colecţia Arhetipuri, Bucureşti 2005, pag. 197 şi urm. 14 Vezi Gherasim Rusu Togan, „Apa, stare de oglindă” 15 Idem-descântecul fântânii 16 Gheorghe Pavelescu, Magia la români, Editura Minerva, 1998, p. 87.
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

proză

Diana TRANDAFIR

Diana TRANDAFIR
O zi din viaţa Sofiei
2. Când nu e în debaraua ei, Sofia e în anticamera refectoriului. Aceasta a fost transformată în birou pentru desfacerea corespondenţei. E aproape opt şi un sfert. Pe fosta măsuţă de luat cafeaua i se aduce acum, la îndemână, cutia de scrisori. Asta se întâmplă zilnic, însă astăzi cutia este destul de goală. Deşi rudele au obligaţia să scrie, nu prea se obosesc. Bineînţeles că există un plan, sau un pact. Cât ea desface scrisorile, bătrânii sunt la programul de somn, până pe la 8.30, iar toaleta matinală le va mai lua ceva timp. Personalul cunoaşte bine politica stabilimentului, care indică abordarea problemelor simplu, fără stres inutil. Sofia modifică ceea ce e de modificat în conţinutul scrisorilor, mai precis elimină veştile neplăcute. Este nevoită apoi să rescrie. Pentru toate astea trebuie să fie informată cât de cât, cât de puţin. Nu poate greşi dacă elimină din start tot ceea ce ar avea legătură cu socialul, tot ceea ce se întâmplă în afară. Renunţă în special la veştile acelea proaste. Seara, acasă, ascultă radioul cu buletinul de ştiri, isprăvi cu şi despre Al-Qaida, vizite diplomatice şi altele asemenea lucruri. Bătrânii nu au aşa ceva… Doar difuzoare micuţe, montate în perete, la care se aud romanţe sau câteodată muzică simfonică. Unii s-au plâns că ar fi de dorit şi ceva muzică populară. Se aşteptau la cu totul altceva, însă doctorul a selectat pentru ei folclor din muzica tuturor popoarelor. Sofiei i s-a părut că zăreşte pe chipul lui un zâmbet ascuns, uşor ironic, de câte ori se pornesc difuzoarele. Uneori, prin uşa deschisă a
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

vreunui salon se aud nişte miorlăituri. „Miaaauuu… Miiiiii…aaaau!” Este muzica aceea chinezească sau, după caz, vietnameză. Bătrânii dispun de un buton aşezat strategic la marginea patului, pe care pot oricând apăsa. Dacă apasă, muzica se opreşte. După preferinţă, ei stau sau câte unul, sau câte doi într-o cameră. Chiar şi când sunt plasaţi câte doi, Sofia nu prea îi aude sporovăind. Bărbaţii care joacă şah, remi sau altceva s-au căutat încă de la început. S-au găsit. Dar nici ei nu vorbesc mai deloc. Dintre toţi, numai femeile în pereche obişnuiesc săşi aranjeze singure patul. Discută mai mereu despre ordine sau despre florile din ghivece. Ar fi în stare să spună de zece ori pe zi că florile sunt frumoase şi chiar sunt. Când muzica din ultimul difuzor încetează, liniştea se aşterne peste stabiliment. Imperiul tăcerii îşi întinde tentaculele fine până aici. În birouaşul său, îmbrăcat cam aiurea într-un tapet înflorat, cu nuanţe de roz, Sofia rescrie. Zâmbeşte. Chiar acum povesteşte ceva plăcut şi duios, ceva despre un pisoi pierdut şi apoi regăsit de familie. La ce le-ar folosi să ştie? Cu ce i-ar mai ajuta? Dar pe ei, cine să îi mai ajute? Nimeni pe nimeni, cu nimic… O femeie corpolentă de la bucătărie îi aduce ibricul cu apă fiartă şi un cuţit cu lama foarte lată. În uniforma ei galbenă, arată ca un ardei gras, gata umplut. Se fâţâie de pe un picior pe altul, ambele groase. Vrea să vadă şi i se uită peste umărul drept. „Nu ar ajuta un coupe-papier? ” „Nu… Plicurile s-au desfăcut foarte uşor.” „Ce vă mai pricepeţi la imitaţii”, se miră asistenta de la bucătărie, „de la cine aţi învăţat?” 129

Diana TRANDAFIR Sofia a lucrat un timp şi ca suplinitoare a unei învăţătoare de ţară, într-un sat din apropiere. Asta nu a mai trecut în CV, pentru că totul a durat doar o lună. Clădirea şcolii era veche, copiii mereu noi, proaspeţi, crocanţi, fiecare avea scrisul său, înclinat spre stânga, spre dreapta, citeţ sau nu. I-a îndrăgit pe toţi, le-a recitat aproape toate poeziile pe care le ştia, a interpretat rolurile ursului şi ale vulpii, apoi a fost nevoită să plece. Unora li sar părea naiv, desuet, ceea ce face Sofia acum. Desface scrisori. Bucătăreasa e singura care îi zâmbeşte sincer, cu ochii. Chiar se minunează că poate imita orice scris… Şi aproape orice personaj… „Totuşi personajele din piese cer o pregătire specială, cer timp… cer… Pasiune? ” „Şi una şi alta.” Are la dispoziţie o săptămână. De joi până joi. Duma nu a fost de acord chiar de la început. Două luni ea a fost pe post de clovn bun la toate, un fel de entertainer. Clovneriile şi jongleriile. După aceea, a urmat lectura cu intonaţie. Apoi lecturile creative, când încerca să interpreteze mici scenete, sau să combine din piese mai mari lungi pasaje disparate. Într-o vreme făcea un fel de rezumat al piesei, păstrând câteva dialoguri în original, iar în final făcea adaptările necesare. În sfârşit, au fost puse în scenă micile roluri de compoziţie şi multe altele… Sofia a observat cum că şi el se pricepe la teatru, la artă, în general. Din Shakespeare sigur a citit foarte mult, au şi vorbit despre asta. Femeia de la bucătărie se află tot lângă ea, însă o urmăreşte discret. Îi admiră cu sinceritate talentul de a descifra şi apoi de a imita diverse grafii. Când îi spune asta, bucătăreasa are modulaţii aproape tandre în voce, iar Sofiei îi place mult vocea ei. În interpretările teatrale, vocea contează enorm. Contează! Contează şi talentul, bineînţeles. Talentul... Puterea artei constă în fond în virtuozitatea de a imita perfecţiunea sau imperfecţiunea naturii. Dar şi în… Sofia îşi crispează mâna şi scrie, scrie, iar mâna ei e ca o gheară. Prea o năpădiseră gândurile, e 130

Diana TRANDAFIR prea multă risipire în jur. Atunci când scrie, mintea parcă i se limpezeşte. Numai bătrânii nu sunt obligaţi să ştie nimic, nici să vorbească atunci când nu vor să o facă, nici să zâmbească celor din jur în mod forţat. Cei mai mulţi însă zâmbesc, fac asta în cea mai mare parte a timpului. E un zâmbet automat, autosuficient, devenit ca o a doua natură. Supraveghetorii nu ar avea cum să-i oblige să facă asta, ei zâmbesc pentru că poate nu le mai pasă. Afişează nonşalant proteza sau dinţii naturali îmbrăcaţi în porţelan impecabil, şi asta în cea mai mare parte a timpului. Zâmbetul vorbeşte de la sine. Şi nu e acel zâmbetul stas. Zâmbetul spune că totul e în deplin acord. Derularea proiectului merge bine, pentru că în biroul doctorului Duma e analizată sintetic, aproape zilnic, cu minuţiozitate, fiecare activitate, e trasat fiecare pas. Aşa a fost şi cu atelierele de creaţie şi cu sala de vizionări, cea schimbată mai apoi şi în sală de spectacol. Au fost programate pentru ceva şi s-au transformat în altceva. După ce îşi fac programul de somn, Sofia va urca să le citească scrisorile. Astăzi sunt trei, destul de scurte. Mai adaugă câte ceva despre starea vremii, pentru că intenţionează ca pagina să pară mai plină. Gata, a şi terminat. Iarăşi trebuie să meargă la baie, străbate rapid coridorul principal. Toate băile de pe paliere au culori care îi vorbesc. Îi spun cel mai adesea că trebuie să respecte cele trei segmente de rezistenţă la efort: apt, parţial apt, însoţit. Sofia intră repejor în baia grena, destinată celor inapţi în a se deplasa. Da, face exact aşa, însă Sofia e aptă, neobosită. Fizic, ea se simte puternică, gata pentru orice efort. Aptă şi pentru a face faţă omului din debara, pentru a-şi face faţă ei înseşi. Cu ea nu se prea împacă, dar se iubeşte totuşi puţin, de fapt, cel mai mult îşi iubeşte vocea. I se pare că vocea ar fi cea mai bună parte din ea. Nu s-a schimbat şi nu a trădat-o mai deloc în atâţia ani. Sună aproape perfect. Auzindu-se dinăuntru, Sofia percepe o anume sonoritate, dar e convinsă că în afară, vocea sună cu totul diferit. Timpanul se
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Diana TRANDAFIR arcuieşte şi se închide ca o cochilie albă, de melc. Începe să se asculte, se aude. Când se aude pe ea, nu îi mai aude pe ceilalţi. Mereu s-a întrebat în surdină câte ceva despre ea, de pildă dacă viaţa mai înseamnă şi altceva. Dacă adevărul ei e acesta de aici sau cel de dincolo, din afara zidurilor. Se va dovedi, îşi zice în gând, că nu e vorba nici despre una, nici despre alta. „Dacă mă bazez pe însuşirile mele native? Nu. Nu numai.” Nici să nu se bazeze, îi spunea bărbatul în costum bleumarin, fumând cu un aer absent. „Mai e multă nevoie de studiu, e necesară o muncă asiduă cu textul, sunt necesare…” Ştie. „E nevoie chiar şi de ceva noroc…!” „Da, şi de altele… Să nu intrăm totuşi în dedesubturi… Să nu intrăm în detalii… ” „În primul rând, ar trebui să te poţi imita pe tine, încearcă numai, ai să vezi că este destul de greu”, adaugase el, savurându-şi pipa de abanos, de care rămăsese lipită tot timpul discuţiei privirea Sofiei. Pupilele lui rămăseseră şi ele lipite de pulpele Sofiei. * Se spală îndelung pe ambii obraji, îi masează îndelung. Apa şiroieşte cu presiune constantă în chiuvetă. Apa nu are calcar, altfel ar lăsa dâre albe. Oglinda e curată. Sofia îşi freacă ambii obraji în egală măsură, îndelung. Faţa începe să o usture. Carapacea îi explodează şi cade pe gresie cu un zgomot sec. Se bucură că i-a ieşit scamatoria cu amprentele… Da… Când oglinda vine în contact cu aerul cald, amprentele se pot distinge. Asta numai şi numai dacă oglinda e rece. Ia încălzeşte-o dinainte, să vezi atunci. S-a angajat atunci pe singurul post vacant, cel de clovn. Cine ar fi fost mai potrivit, mai bun decât un actor ratat? Însă acestor bătrâni chiar nu le plac clovneriile… Au declarat chiar că îi indispun, pentru că le amintesc despre ceva oarecum derizoriu. Poate le displace săşi amintească despre copilărie. Oricum, ar fi mult prea mult pentru ei. După două luni, Duma i-a acceptat cererea sa oarecum ciudată de a interpreta
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Diana TRANDAFIR numai scene shakespeariene. Îşi alegea cu grijă pasajele, actele, scenele, uneori numai simple fragmente. De cele mai multe ori selectează două personaje, acele personaje puternice, care transmit. Îşi schimbă la repezeală costumul improvizat, în sala destinată spectacolelor, chiar acolo, după perdeaua de pluş. Va fi, pe rând, regele Lear, pajul, scorpia Catharina, Julieta, Richard al III-lea, alţii şi alţii… Doar Shakespeare, a zis ea atunci, la început. De ce numai Shakespeare? General-umanul se pliază bine la vârsta a treia, a încercat să argumenteze. Intră perfect în planul terapeutic… Frazele lungi stimulează în egală măsură şi partea cognitivă, şi pe cea afectivă. Şi să nu mai amintim de paleta de sentimente, de capacitatea de a surprinde… L-a convins până la urmă pe Duma să-i facă pe plac. Apoi au început pregătirile şi repetiţiile. Se ascundea în biroul debara şi repeta ore în şir. Îi plăcea mult ceea ce făcea, se simţea emulaţia începutului, ar fi stat ascunsă în debara şi două zile la rând. Oglinda s-a aburit acum, ca şi atunci, în adolescenţă. Nu este decât efectul propriei sale răsuflări. Uneori o aude râzând. Vine încetişor pe la spate şi îi strecoară în urechea dreaptă cucută. Îi toarnă toată deznădejdea, toată ura de care este capabilă. Din oglindă îi face semn scurt din ochi. Sofia se înroşeşte brusc. De ruşine, crede ea. Nu bănuia că are o soră geamănă. Îi e ruşine că a descoperit-o abia acum. E cam târziu pentru asta, iar ea este tare fâstâcită. Nici nu ştie ce să facă cu mâinile. Ar putea să o atingă uşor pe părul înfoiat, care foşneşte ca mătasea de porumb, toamna. Ar dori să o mângâie. Dar nu… Regretă doar că nu s-au întâlnit mai demult. Regretă şi mai mult că ei stau în după-amiaza asta la pat. Jumătate plus unu. Spectacolul nu se poate ţine în seara acestei zile. * Spectacolul face parte din experiment, aşa e regulamentul, doar cu jumătate plus unu se poate juca. Cu o sală aproape goală, nu s-ar mai antrena fluidul, nu s-ar mai simţi magnetismul. Magnetismul universal este cel 131

Diana TRANDAFIR care ţine celulele împreună. După-amiaza toridă i-a moleşit pe bătrâni. Spectacolul se poate şi el odihni… Arşiţa şi incidentul acesta au făcut-o pe Sofia îngrozitor de melancolică, chiar tristă. I se văd pe la tâmple nervurile sinelui şi asta nu e bine, nu e bine deloc. Nervurile albastre prevestesc mereu despre alte şi alte vieţi. Numai aici vieţile se sfârşesc frumos. Chiar dacă niciun sfârşit nu poate fi acceptat, ar trebui să nu se vorbească despre aşa ceva, nici în şoaptă. Ce mă mai supără minciunile astea care se nasc între mine şi tine. Să nu-mi mai funcţioneze mie instinctul de apărare? Şi nici nu mi-am făcut testamentul. Aici toţi şi-l fac la timp şi din timp. Nimeni nu ar putea trăi ducând o asemenea cruce în spate. În fiecare dimineaţă, în timp ce-mi beau ceaiul în refectoriu, din cana albă înghit deodată cu lichidul dulce, fierbinte, lacrimile mele reci, destul de sărate. Lacrimile curg pe dinăuntru, sunt izvoraşe subterane care ajung drept la inimă. Iar acolo sapă adânc, adânc. Cred că ai fost foarte cuminte anul acesta. Ai tu acolo pe cineva căruia să-i spui cât îţi plac napolitanele trase în ciocolată? Sau că ai visat să te dai pe gheaţă, pe patine, în costumul ăla alb de blăniţă? Acela care imită ursul polar? Nu…Nu…Nu vreau să te ţin în braţe. Ştiu că nici tu nu vroiai. Aş dori numai să simt cum mă priveşti lung, lung, drept în ochi, cu privirea ta de bărbăt matur. Dar tu continui să înveţi să mergi. Înveţi paşii despărţirii. Îi tot repeţi, mereu, iar şi iar. Umbrele ei ajung până aici. Îmi pătrund pe sub piele. Şobolani albi, animale vâscoase, la care privesc cu scârbă, atunci când le simt cum îmi pătrund prin toţi porii. Ajung mult prea mult înăuntru, mi-au asediat trupul, iar eu nu mă mai regăsesc. Australia e cel mai îndepărtat continent, însă asta nu ar conta prea mult. Telefonia mobilă şi internetul funcţionează perfect şi aici, ca oriunde în lume. Sofia primeşte telefon numai de trei ori pe an: Paşte, Crăciun şi cu ocazia zilei sale de naştere. În acelaşi timp şi cele trei scurte e-mailuri, tot cu urări. Fabian a plecat nu 132

Diana TRANDAFIR prea de mult, în urmă cu trei ani. O părăsise de fapt chiar de când a intrat cu brio la Academie. Şi-a petrecut o vreme în cămin, apoi şi-a închiriat o locuinţă. Chiar de pe atunci venea rar să o vadă. Era rece, distant. Un copil care nu-şi iubeşte mama? S-au pomenit cazuri, dar mai degrabă invers, mamele îşi abandonează uneori pruncii. Iar copiii le caută ani în şir, le duc dorul… Cam de când Fabian a împlinit zece ani, au început acuzele celuilalt. Mai întâi neformulate concret, manifestate prin încruntare forţată, tăcere sau mofturi diverse. Apoi direct, spus aşa, drept în faţă. Vinovată pentru tot, chiar şi pentru lungile ei drumuri prin ţară, la volanul acelei maşini. Aşa era serviciul, Fabian rămânea cu bunicii. Pe bunica, Fabian nu a prea îndrăgit-o prea mult, sărmana mamă a şi murit la scurt timp, problemele ei de sănătate au măcinat-o uşor şi s-a topit în faţa ochilor săi. Pe bunic, da, se vedea clar că-l iubeşte. Îl găsea întotdeauna la sosirea de prin peregrinările sale urcat pe genunchii bătrânului sau uneori dormind îmbrăţişaţi amândoi în patul lui de copil. La Academie tot bunicul mergea, mai târziu, să-i aducă veşti de la el. Vinovată? Vinovată că nu l-a mai putut suporta pe tatăl lui Fabi, vinovată că nu s-au mai iubit? Mai întâi el. Apoi ea… Orice ar fi spus ea era nelalocul său, orice ar fi făcut, nu era aşa cum trebuie. Când era nemulţumit, bărbatul îşi răsfrângea buza inferioară într-un fel de rânjet sau într-un început de plâns, ceva între şi între. Drumurile, părinţii săi, rugăciunile de fiecare seară, orice ar fi fost, deveneau pentru el subiecte presante, pe care le întorcea împotriva ei. „Da, parcă numai tu te îngrijorezi din cauza copilului, toate mamele sunt îngrijorate, dar nici chiar aşa… şi nu mai aud nimic în afară de bârfă. Vorbeşti mereu cu ai tăi pe la spate...” „Dar cum s-a aflat?” „Ce-are a face asta?” „Ce-are a face ailaltă?” „Ce tot îmi umbli mie cu scuze?” Şi aşa, mizeria a început să se scurgă prin
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Diana TRANDAFIR toate crăpăturile. Avea un anumit stil, când îţi vorbea te simţeai imediat ţintuit la perete şi judecat, de parcă ai fi avut scame pe umerii hainei, fermoarul pantalonilor descheiat sau pastă de dinţi uitată în colţul gurii. Scursurile musteau pe lângă canatul ferestrelor, printre plăcile distanţate ale parchetului galben, de fag, din apartamentul lor vechi. Sofia a simţit renunţarea şi ura bărbatului ca pe o haină rece si udă, ce i se lipea veşnic de coaste. I-a fost prea frig. Apoi a urmat şi ea calea aceasta...Cale renunţării. Oare nu există o viaţă care să se trăiască după alte legi, mult mai simple? Oare... nu? Nu ştia. Nici eu nu te mai iubesc, nu iubesc pe nimeni, nici pe mine nu mă mai iubesc. El a plecat, şi dus a fost. Copilul nu ar avea nicio vină şi nici ea, poate… Indiferent de întorsătura pe care au luat-o lucrurile, Sofia consideră totuşi că ea a greşit cel mai mult. Pentru că a tăiat în carne vie, pentru că ar mai fi putut suporta o vreme umilinţa, tortura? Îi aducea lui Fabi de prin peregrinările sale tot felul de dulciuri, maşinuţe, avioane şi alte jucării. Îi plăceau cel mai mult avioanele. A colecţionat o mulţime de machete micuţe, pe care într-o vreme i le trimitea o prietena pe care şi-o făcuse în tinereţe în ţară, dar care se mutase în Belgia. O pasionată şi ea, stewardesa. Avioanele acelea ca nişte bijuterii preţioase lau ajutat să viseze. Sofia îl înţelegea. Compania Aeriana din Sidney l-a şi angajat imediat. Era bun, chiar foarte bun, cu CV-ul său impresionant şi cu câteva zboruri lungi la activ, plus referinţele, foarte bune. I-a trebuit doar o şansă şi a avut-o şi pe aceea. În ţară, oricum avea puţini prieteni, nicio iubită. Doar mama, bunicul, câţiva colegi din liceu. A plecat într-o noapte, fără regrete. Acolo muncea mult. Sofia s-a străduit să accepte că ceva, undeva, s-a împotmolit între ei. Se obişnuise şi cu faptul că Fabian al ei nu e ca toţi. Că nu va dori niciodată sprijinul său. De l-ar fi ştiut însă mai aproape, măcar în spaţiu, dacă nu şi cu sufletul. Sofia ar fi vrut să-şi măsoare timpul său după anii lui tineri. Ar fi căutat şi
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Diana TRANDAFIR poate ar fi găsit. Ce? Repere. Da, sigur, repere… Când dormea, trupul lui longilin de adolescent se adâncea în cearşafuri şi Sofiei i se părea că e şi mai departe de ea. În somn, băiatul intra într-o lume nouă, numai a lui. Braţele împreunate deasupra capului nu-i amorţeau, altfel şi-ar fi schimbat poziţia aceea incomodă. Îl privea şi se gândea că nici nu e fiul ei, că nu are niciun drept să-i ceară ceva. Era de pe atunci atât de frumos, atât de matur, stăpân pe sine chiar şi în somn. Şi doctorul Dima e veşnic stăpân pe situaţie... Numai ea nu stăpâneşte nimic. Întorc spatele oraşului, pentru că în afara oraşului, totul e altfel, schimbat. Acolo e o gradină, grădina e vara asta frumoasă… Arşiţa nu a pârjolit aproape nimic. Vara a ronţăit treptat toată zăpada care mi se aşezase direct peste inimă. Pomii verzi, câţiva butuci de viţa de vie, iată marginea oraşului. Marginea nu este limita. Limita e numai între viaţă şi moarte. Dincoace. Dincolo. Noţiunile îmi scapă printre degete ca făina. Îmi scapă cum îmi scapă adesea şi obiceiurile mele, bune sau proaste, nu contează. Există şi posibilitatea de a declanşa o furtună. Absorb peisajele, le inspir deodată cu aerul cald. Le trag adânc în piept, ca să pot rezista. Aşa se înmulţesc celulele mele albe şi cele roşii. Maş mulţumi numai şi numai cu soarele. El alintă şi mângâie blând. Nu trebuie să ştii chiar tot-tot ce se întâmplă în jur. Sunt multe lucruri pe care nu o să le aflu niciodată. Numi pare rău. Nu-mi rămâne decât să simt spaţiul, căci timpul e o piramidă de aer, spânzurată veşnic cu vârful în jos. Nu-l pot nicicum găsi în bâjbâielile astea cotidiene, în cotrobăiala oarbă printre obiecte. Am adormit pe pajişte ca vestitul botanist, cu faţa spre cer şi cu o floare în mână. * Pijamale roz, pijamale bleu, somnul de noapte şi de după-amiază. Halatul alb, flauşat, gata pregătit după baie. Pe noptieră, micile buline galbene pentru insomniaci, cu substanţele clar calculate pe kilogram/corp. Mai sunt acolo şi multe alte pastile, 133

Diana TRANDAFIR supozitoare, drajeuri, prafuri în pliculeţe minuscule. Sofia îşi simte pulsul. Pulsul îi palpită chiar şi în cerul gurii, iar patul pe care stă e tare sub şale. Lenjeria impecabilă, ce foşneşte a nou, o deranjează, nu e ca cearceaful său plic de acasă. Conform programului, i se permite să doarmă în sala de tratamente de la parter, care este foarte aproape de biroul-debara. Cum Sofia a sosit mai târziu la stabiliment, acest aşa-zis birou al ei nu era încă prins în schemă. I-a fost repartizat un spaţiu de depozitare dezafectat. Fuseseră acolo rafturi cu dosare vechi, prăfuite. O debara. Au depozitat mături, mopuri si găleţi, înainte. Frumos curăţat şi lustruit, a devenit locşorul său preferat, refugiul. Spaţiul în care îşi păstrează costumele, perucile şi măruntele sale accesorii. Spaţiul în care şi-a înghesuit existenţa constă în vrafuri de dosare voluminoase legate cu sforicele de cânepă. Aici are rolurile. Cel mai greu a fost cu alegerea repertoriului, cu textele, cu selectarea fragmentelor. Mai ales că toate trebuiau adaptate. A adus de la biblioteca municipală tot ceea ce a putut găsi bine tradus, bun de prelucrat. Nu foarte multe cărţi, însă mulţumitor. A selectat apoi pasajele, personajele. Munca de documentare, pentru care doctorul Duma îi acorda o săptămână, ia solicitat voinţa, determinare şi timp. Sofia îşi îndeasă pe cap o perucă mare, miţoasă, cu părul cărunt. Regele Lear… Apoi peruca galbenă de paj. Ştiţi doar cum arată o perucă de paj… Asistenta-şefă se apropie pâş-pâş, aşa merge ea, ca o pisică. Sofia tot mai crede că asistenta bondoacă, asta care afişează aere de mare doamnă, e pusă special de Duma să o supravegheze pe ea. Şi o face în mod nu tocmai discret. Prefăcându-se că nu pricepe nimic, Sofia se apropie de fereastra care dă spre curtea interioară. În realitate, Sofia o ignoră. Asistenta îi spune ceva, însă Sofia nu aude nimic. Ştie că e vorba despre o sarcină de serviciu, va afla mai târziu ce anume. Poate de la o altă colegă, trimisă în acelaşi 134

Diana TRANDAFIR scop de către şefă. Să nu se piardă timp preţios. Crede că e vorba de o sarcină fără importanţă, ea oricum se descurcă, aşa că se cufundă fără grijă în mirajul dulce al zgomotului sacadat de afară. La intervale egale, din când în când, pe lângă stabiliment trece câte un tren. Ţăcănitul şinelor sună ca dintr-o altă lume. Cine să mai plece atât de departe? Plecarea lor e aproape. Blugii de culoare neagră ai Sofiei sunt aspri, pentru că abia i-a spălat. Cele două cusături întărite, ca două şine de tren, strivesc pulpele Sofiei. Uneori ar pleca la drum. Dar nu. Depărtarea e în ea însăşi, stă la pândă în spatele retinei. În ochi. Sofiei nu-i obosea privirea nici după ce parcurgea sute de kilometri. Conducea bine, fără probleme, fără să poarte ochelari. Pneurile maşinii rotindu-se. Dar roţile trenului? Au spiţe? Nu. Bicicletele au roţi cu spiţe. Ridurile din jurul ochilor au spiţe şi ele, iar liniile curg. Sunt mai pronunţate între gură şi nas. Linii drepte. Obrajii sunt tot acolo, gura este strânsă mereu, cu buzele apăsând peste dinţi. Dacă dinţii clănţăne, e pentru că trebuie. Trebuie mereu să spui câte ceva. Să spună… Să spună… Să spună… Cu asta s-a împăcat mai demult, de când drumurile i sau retras de sub tălpi. Pe atunci ochii îi erau obosiţi din cauza depărtărilor, tot căutând să vadă norii, autostrada, podurile, fumul furnalelor. Aici o dor ochii de prea multă apropiere. Ferestrele stabilimentului îi par foarte mici. Iar ei o privesc mereu de aproape, pe zi ce trece, tot mai de aproape, ochi în ochi. Nu pentru că nici unul nu ar mai vedea bine. Nu. Ci pentru că majoritatea nu mai pot auzi. Aud slab. Slab, se aude şi ţăcănitul roţilor pe şine. Țaca-ţaca, ţaca-ţaca, ţaca-ţaca…Într-o dimineaţă din iarna ce tocmai trecuse, Sofia a apucat-o aşa, peste câmp. Voia să vadă cu ochii ei cât de aproape e calea ferată. Sau cât de departe. Ninsese, era foarte frig. Aerul scrâşnea sub gerul de foc. S-ar fi aşteptat să vadă aşchii micuţe şi ascuţite de gheaţă cum zboară haihui prin văzduh. Gerul îi spărgea pielea obrazului. Dar nu s-a întors din drum.
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Diana TRANDAFIR Sub înţepeneala de nicăieri, câmpul se întindea alb, lăptos, cenuşiu. Lupi cu boturile mânjite de sânge călcau drept peste oasele sale şi îi căutau înfriguraţi măruntaiele calde. A mai înaintat câţiva paşi. Frigul îi pătrundea în vintre, adânc, apoi şedea acolo încolăcit. Coada cenuşie i se făcuse covrig, scheunatul lugubru îi rănea bătăile inimii. Când a văzut şiragul alb de lumină caldă, strălucitoare, genunchii i s-au înmuiat brusc. S-a minunat de unde îşi lua ea atâta putere. Ea, Lumina! A numărat douăsprezece luminiţe în casavagon, făclii aprinse în candelabrele enorme ale unui castel în plin bal, ruguri arzând pentru sacrificiile aşteptate de secole întregi prin templele lumii. Doar ferestrele trenului… Douăsprezece, undeva, lângă linia orizontului, care dintr-o dată părea foarte aproape. S-au stins şi totul s-a scufundat din nou într-o ceaţă deasă. S-au mai aprins apoi de câteva ori. Bătăile inimii se înteţeau, iar se opreau... Trenul intra prin zone cu pâlcuri de copaci încărcaţi de zăpadă, care nu făceau niciun contrast cu lumina sleită. Câmp fantomatic… Trenul ascuns între pâlcuri, pierdut la răstimpuri egale şi din nou regăsit. Ceaţa lăptoasă cobora lent până aproape de sol. Trenul era totuşi o certitudine, atât de prezent, atât de viu cu licăririle sale intermitente…Întoarsă la stabiliment, Sofia nu ştia ce să-şi răspundă. Calea ferată era aproape? Departe? Tehnicianul de la poartă, nea Fane, a întrebat-o pe sub mustaţă: „Aţi văzut trenul, duduie? Nu-i aşa că-i frumos?” Sofia nu i-a răspuns, a zâmbit doar, pierdută. 3. Simte, cam de zece minute, un miros de mâncare gătită în nări. Li se pregăteşte masa de prânz. La stabiliment e foarte bine în privinţa mâncării. Bine întocmită, ca tot ceea ce există aici. Clădirea mare, albă, cu două etaje, e locul cel mai potrivit pentru bătrâni şi pentru Sofia. Are o curte interioară micuţă, iar o parte din această curte are un acoperiş
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Diana TRANDAFIR de sticlă. Acelui loc i se spune Sera, deşi nu e tocmai o seră. Grădina adevărată e în exterior. Aproape un parc, numai potrivită pentru plimbări scurte, de agrement. Există în grafic un program strict de plimbări. Sofia profită şi ea, iese când ies toţi bătrânii. Altfel, de una singură, s-ar plimba la aer, afară, destul de rar. Vara asta e mult prea fierbinte… Uneori părea răcoroasă pe sub castani. Toamna a fost roşiatică, cenuşie, cu mâzgă. Iarna rece şi albă. Primăvară nu e, ferestrele sunt mai mici chiar şi decât ochii. O privesc totuşi la fel, impasibil, nu ţin cont de anotimp. La fel de sincer, direct, ca şi ochii bătrânilor. Ochii nu au nimic de ascuns, nu sunt laşi, nici cruzi, nici indiferenţi. Uneori imobili. Poate doar împăcaţi. Laşitatea, cruzimea, invidia să le lăsăm pentru sala micuţă, destinată spectacolelor. Acolo ochii aceştia devin adesea iscoditori, vor să o surprindă pe Sofia dacă greşeşte, o spionează. Aşa, ca într-un joc, nu cu răutate, nici din vreun interes. Bătrânii nici nu s-ar supăra, nici nu ar râde, nici nu ar reclama cuiva ceva. Se testează mai ales pe ei înşişi. Dar şi pe ea, într-un fel… Nici reprezentaţiile nu durează prea mult, doar douăzeci de minute. Ei vin în grupuri mici, cuminţi, singuri sau însoţiţi. Sunt apoi plasaţi pe scaune, cam mereu în aceeaşi formaţie. Se face semiîntuneric, se face linişte. Atenţi să nu păteze scaunele capitonate. Nu, nu ar fi posibil. Au scutece absorbante pentru adulţi. Aici le poartă obligatoriu, mai ales că emoţia e puternică. Aşa speră şi Sofia. Ea este extensia naturală a acestei realităţi, un fel de apendice, un adaos… Îi plac si bluziţele de vară cu bretele, dar şi pantofii cu botul rotund. Şi fustele care se mulează pe şolduri, însă şi costumele fistichii de demult. Numai să fie cu toţii într-un acord deplin. Realitatea nu o absoarbe. Atâta vreme cât ştie să o ţină strâns, bine, în lesă, atâta vreme cât o supraveghează îndeaproape… Aşa, pe ascuns, a înfăşurat cureluşa de piele neagră pe mâna stângă, strâns, de două ori. Prizonieratul l-au ales ei, cu toţii, în 135

Diana TRANDAFIR cunoştinţă de cauză. Sofia pleacă de dimineaţă din casa ei de acolo de sus şi se mai întoarce abia seara, târziu, fără să aibă mai nimic de făcut. Prin ce se justifică orele petrecute aici? Frigul e intermitent. Pentru că frigul intermediat de buzele lui dispare pentru un timp. Sofia ar dori să respire mai mult, de aceea a ales acest loc. Zilele sunt scurte pentru că ea nu respiră destul, ci doar între mâine şi azi. Dinspre mâine, spre azi. Senzaţia vagă că în altă parte nimic nu mai poate trezi un cât de mic interes. Dar aici ce o interesează? Nu are nimeni nevoie de compătimire… Nici bătrânii nu au… Când vorbesc între ei, privirile le alunecă sprinţar printre cuvinte. Se discută multe, se discută religie, logică, zootehnie, filosofie, literatură, artă, agricultură, sport, muzică. Aproape orice… Fără fasoane, gen: „consider asta o mare şi nouă provocare.” Cuvintele se rostogolesc pe jos cu zgomot sec, par mari mingii de biliard ce îşi ating mereu ţinta. Iar doctorul Duma e un chelner care aleargă cu şervetul alb spânzurat pe mâna stângă, sus, chiar lângă cot. Se învârte ca un titirez printre mese, dornic să-i mulţumească pe toţi. * Astăzi au la masă din nou salată verde şi proaspătă, în meniu. Masa o iau împreună, ca de obicei, în refectoriu, cadre medicale, tehnicieni şi asistenţi, bătrânii şi Sofia, toţi la un loc. Membrii personalului care au calitatea de însoţitori vor mânca ceva mai târziu, pentru că doi bătrâni sunt astăzi la pat. Sala e deja plină, fiecare şi-a ocupat locul. Supa e limpede. Tăiţeii de casă recomandaţi atât de călduros şi-au atins scopul. Bătrânii mestecă tacticos, înghit tot cu mare conştiinciozitate. Fiecare priveşte în farfuria lui. Cici e astăzi ceva mai înceată. Îşi vede chipul tulburat de scufundarea lingurii. Ca şi când însăşi bătrâneţea ar avea ceva dea face cu asta. Când scoţi lingura, revii la pungile de sub ochi, la gâtul încreţit, la rictusul moale al gurii, la ochii apoşi. Dar cu salata ce faci? Au aşezat-o pe aceeaşi 136

Diana TRANDAFIR farfurie cu felul al doilea. Carne de pui cu orez. Carnea e bine fiartă şi moale. Toţi au dantura intactă, chiar dacă e falsă, cu mici excepţii. Sofia nu. Dinţii ei scrâşnesc nemulţumiri vechi printre frunzele verzi de salată. „De ce le-au tăiat aşa mari?” Lăptuca… Aşa îi zicea ea în copilărie. Are în cap vâjâit de maşini. Din vremea din urmă, de la călătoriile lungi, şi mai din urmă, din copilărie, când locuia pe bulevard, căci aşa i se spunea străzii principale. Strada lor, destul de largă, întotdeauna aglomerată cu ambreiaje, claxoane, motoare turate la maxim. Blocul înalt, prima serbare, bunica Sofiei… Ce mai vacarm şi în capul ei, chiar la masă… Până la urmă, tot ea singură asistă ca la spectacol la acest vacarm infernal. Simte sub pleoape o furtună cu lilieci gri, plutind în derivă. Lasă ceafa pe spate. Cealaltă furtună a ascuns-o undeva, în buzunarul de la piept al cămăşii, găurit de atâta resemnare. Să nu se scurgă pe jos cumva…Vor veni imediat să şteargă cu mopul. Şterg tot, orice urmă. Mai ales urmele galbene, acelea care prind miros greu de urină. Curăţenia, ordinea, disciplina, toate au efecte benefice. Toate au scop foarte precis. Fac bine la trup şi la suflet. Indiscutabil, la trup. În camera mortuară, dezinfecţia e absolut necesară. E un fel de morgă, dar şi laborator. Temperatura e joasă, imediat simţi cum îţi clănţăne dinţii. Asta numai până ce vin rudele. Refrigerare, haine noi, machiaj şi chiar coafură. Totul septic, mai puţin ritualul. Şi doar în ritual mai poţi întrezări câte ceva din purul adevăr. De aceea ritualul ar trebui respectat cu stricteţe. Nu mai funcţiona bine fierea. Leneşă ca un arici somnoros, mergea aşa, din plictiseală. Intervenţie chirurgicală, programare din timp, recuperare în trei săptămâni. Destul de bine, pentru că organismul e tânăr. La început s-a speriat. Patru, trei, doi, unu. Întuneric. Pace. Uite acum cum mănâncă lăptuci. Ceapă, varză, spanac. E bine, funcţia e redirecţionată,
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Diana TRANDAFIR tegumentele refăcute. Embolie pulmonară? Destul de grav. Accident vascular cerebral. Nu. Nu… Mă tem că vezica nu mai funcţionează corect. Blocaj renal… Nu se mai poate face nimic. Chiar nimic. Burta bătrânului e un pat imens, cu aşternuturile în dezordine. Sofia urăşte dezordinea. Marginea saltelei are două cusături zdravene, iar abdomenul stă umflat ca un balon gata să plesnească, plin cu aer. „Bine, băiete. Mulţumesc! Pentru moment, poţi să pleci…” Asistentul brancardier e pentru el „băiete”. Iar Sofia e „doamna Sofia”. Are pentru toţi cuvinte amabile, e politicos, strict, fără ridicări inutile de ton. Pentru el chiar nu contează dacă împingi o targă, sau dacă aştepţi răbdător să se facă odată şi odată şi primăvară. Oricum, primăvara nu vine aici. De sub cearşaf îi iese genunchiul gol. Osul poros, proeminent, e o moluscă mare şi albă. Sofiei îi rămăsese privirea lipită de acel genunchi inert, lăsat într-o parte. Abia sosise de câteva zile, într-o dimineaţă din toamna anului trecut. Stigmatul stătea ascuns sub cămaşă, strâns bine de sâni. Era luni. Ea iubeşte ziua de luni. Pentru că de o viaţă tot aşteaptă să se întâmple ceva într-o zi de luni. Tot ceea ce se întâmplă este bine sau rău, sau cum vrei s-o iei. Când Sofia se întinde să doarmă, tot trupul i se retrage sub pleoape, aproape, tot mai aproape, la suprafaţă. Pentru că pleoapele sunt translucide, nişte vitrine luminoase, mintea poate să-şi facă de lucru în vis cât pofteşte. Poate să caute acel fir pentru care 48 de ani s-a trezit în fiecare dimineaţă, şi-a pus inima la locul ei din piept şi a ieşit pe o uşă. Cămaşa umflată ca un clopot, iar sub cămaşă a devenit treptat om. A văzut zi de zi cum îi înfloreşte o aşa-zisă frumuseţe pe chip. Apoi, zi după zi, cum i se scurge de pe faţă, în măşti fluide, alunecoase, reluate mereu. Jos, pe podea, în apartamentul ei s-a făcut o ditamai balta. Când păşeşte peste prag, este nevoită mereu să o ocolească. O baltă de frumuseţe? Cine a mai văzut aşa ceva? Nu…
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Diana TRANDAFIR Erau doar cojile lustruite de măr. Se decojea treptat, pentru că n-o interesau maşinile bărbaţilor parcate chiar sub nasul ei, capotele lor, strălucind pe orice vreme, pe soare sau nor. Parcările erau pline cu aşa ceva. De la un timp, Sofia, în timp ce rotea globii oculari pe sub pleoape, dădea la o parte continent după continent, ape, ţări şi oraşe. Rotunjimile feminităţii nu erau decât o mănuşă de piele cu care făcea mişcări de adio, şi acestea, aşa, total aproximative. Apoi împingea tot aerul în pătuţul lui de copil. Oxigenul te poate sufoca uneori. În boxa acuzaţilor stătea dreaptă, ţeapănă, prezumţia de nevinovăţie, la pândă mereu. Este copia aceea care târăşte originalul după sine, prin sălile de judecată. Până când moartea ne va despărţi… Uite, ia puţina carne şi pâine. Carnea e a mea, ţi-o dau ţie. Între timp, norii se transformau în stane de piatră şi nici nu mai puteai privi înapoi, nu te mai lăsau, pentru că nu era spaţiu. Copilul dormea sau poate se prefăcea numai că doarme. Copilul ei, pe care toţi îl numesc frate bun. Toţi ceilalţi, care trag în plămâni aerul de afară şi străbat străzile oraşului, zilnic, cu sacoşa sub braţ, nu contează pentru Sofia. Când sorb din cafeaua de dimineaţa, se gândesc profund la Dumnezeu. Li se pare că îl zăresc pe fundul ceştii, desenat în zaţ, cum le face cu ochiul. Cu ei nu e misterios, terifiant sau ascuns. E aşa cum trebuie să fie. Numai cu Sofia e altfel… Şi Sofia soarbe acum încetişor din supa fierbinte. De pe pereţi se scurg firişoare de apă, fine, fine de tot… Cum aşa? N-au avut ei în vedere că aburul de la gătitul mâncărurilor poate produce condens? Ce păzeşte oare doctorul Duma? De ce arde gazul tot personalul? Ce fac tehnicienii de la subsol? Sofia are o privire piezişă, rea, bănuitoare. Nu o observă nimeni, pentru că astăzi la masa de prânz, ca şi altădată, stă singură la masa din colţ, morfolindu-şi odată cu pâinea şi monologul său fără sfârşit. 137

proză

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU
Vânzătorul de vise (II)
(Continuare din numărul anterior) şa cum a promis, „domnul Laurenţiu” s-a întors după o săptămână, cu dubiţa cu care se făcea de obicei aprovizionarea farmaciei. A fost descărcată marfa obişnuită, iar în rafturi au fost aşezate şi câteva cutii mai aparte, pe care scria într-o limbă străină, şi în dreptul cărora s-au pus bucăţi mici de carton: „Tablete de vise”. Vestea că „domnul Laurenţiu” adusese în sfârşit pastilele alea despre care Ştirbu împuiase capul la toată lumea s-a răspândit ca fulgerul, şi în scurtă vreme farmacia era plină ochi. S-a vorbit ce s-a vorbit, noul produs (căci pentru el se venise în număr aşa de mare) fu prezentat ca o premieră mondială şi se preciză că nu va fi vândut decât de către „domnul Laurenţiu” personal, care tot făcea menţiunea că nu era totuşi vorba de pastile de somn, cum înţeleseseră unii. Tot însă nu era destul de clar ce voia să spună acesta. - Adică, zise Ştirbu care se prinse primul cum stătea treaba, dacă vreau să visez, să zicem… să zicem… căuta un vis „frumos”, că sunt un bogătaş şi am o viloaie la… la… - Las Vegas! îi sugeră Puiu care era şi el printre cei din preajma „domnului Laurenţiu”. - Bine, mă, acolo unde zici tu, că eşti deştept! Mersi că nu mă trimiţi pe cine ştie ce coclauri nasoale, făcu o glumă Ştirbu. Atunci, continuă acesta, dacă iau pastila, asta o să visez? - Dacă avem în stoc pastile de-astea, atunci, da, i se răspunse. - Şi dacă vreau să mă visez cu o gagică

A

mişto, cu o artistă d-alea?… întrebă unul, jumătate în glumă, jumătate în serios. - Nu, asta nu! i-o reteză „domnul Laurenţiu”. Pastile cu tentă sexuală, ca să zic aşa, nu există. Ar fi total imoral… Ar însemna că toată lumea şi-ar satisface fanteziile sexuale cu cine-ar dori… Persoane publice, faimoase, soţiile mai ştiu eu cui… nu, nici pomeneală… - Păcat, că aveam şi eu ocazia să i-o trag lu’… zise Murguleţ numind o prezentatoare de la ProTv, şi toţi se puseră pe hohotit. - Taci, mă, dracului din gură! Când ţi-am spus eu că eşti bou, nu m-ai crezut, îi trase Ştirbu un ghiont mai tăricel fostului portar de fabrică. Acesta se opri din gesturile obscene pe care începuse să le facă agitându-şi degetul mijlociu şi îl privi apoi ruşinat pe „domnul Laurenţiu”. - O iau ca pe o glumă, zise acesta serios, şi râsetele încetară şi ele brusc, de parcă fură retezate cu bisturiul. Se poate cere, cum să spun, un vis… „decent” (Ştirbu se întoarse spre Puiu aşteptând ca acesta să facă pe traducătorul, dar atotştiutorul satului ieşise până afară). - Şi care-ar fi chestia? Adică, de ce-ar vrea cineva să viseze un anumit lucru? întrebă un tânăr pe care nu-l ştiau, venit probabil din M. şi care cumpărase mai devreme nişte medicamente pe o „compensată.” „Domnul Laurenţiu” îl privi cu interes şi se apropie de el: - Din mai multe motive. De pildă, în scop terapeutic. Sau pentru satisfacerea anumitor dorinţe irealizabile altfel, ca în cazul reveriilor. Pentru readucerea aminte a unor momente fericite trăite într-un trecut mai
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

138

Iulian MOREANU recent sau mai îndepărtat. Sau din curiozitate, pur şi simplu… Însă, aşa cum, ca să fac o analogie, unui pacient aflat în transă hipnotică nu i se poate sugera să facă o faptă rea (să bată sau să omoare pe cineva, de pildă, cum se credea, greşit, la un moment dat), tot aşa nici în cazul acestor pastile nu există posibilitatea unor vise… mă rog, cum v-am mai spus, sau, ca să mă exprim altfel, revanşarde, violente… - Şi eu care mă gândeam să cer o pastilă pentru un vis în care să te bat să te zvânt pentru toată poşirca pe care am băut-o la cârciuma ta, zise un altul, mai din spate, referindu-se evident la Ştirbu, şi de data asta se râse fără reţinere, râse chiar şi „domnul Laurenţiu”, ceea ce se întâmplase destul de rar, de când îl cunoşteau ei. Se părea că discuţia tindea să se destindă, şi totuşi în aerul şi-aşa devenit irespirabil plutea un apăsător sentiment de curiozitate şi neîncredere faţă de pilulele „minune” care, iată, îşi găsiseră deja locul în rafturile doldora de medicamente. Mai degrabă, sătenii prezenţi ar fi preferat ca „domnul Laurenţiu” să spună că totul nu fusese decât o glumă, etichetele de pe acele cutiuţe frumos colorate vor fi date jos şi va rămâne numele real care oricum deocamdată nu ar interesa pe nimeni. Dar chiar şi numai gândul la existenţa, în faţa lor, a unor pastile cu efectul pe care îl anunţase şi îl susţinea, iată, şi acum, „domnul Laurenţiu”, nu avea cum să nu producă nişte fiori de teamă pe şina spinării celor de faţă. Şi-apoi, cine va fi primul cumpărător? Probabil că azi nu va cumpăra nimeni, ca să nu ştie ceilalţi ce intenţii are. De mâine însă, probabil vor veni pe rând, dar şi-aşa, s-ar putea să aibă anumite rezerve, întâlnirea dintre doi cumpărători creând un moment de stânjeneală (ca le sex-shopuri, în majoritatea cazurilor, gândi „domnul Laurenţiu”, când oricine cumpără ca să facă un cadou sau o farsă cuiva, însă niciodată pentru el), dar încet, încet, inhibiţiile vor dispărea, vânzarea pastilelor se va pune pe roate, va deveni un
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Iulian MOREANU fapt banal, şi se va ajunge probabil să-şi şi povestească unii altora visele. - Văd eu că vă cam codiţi. N-aveţi încredere. Am uitat să spun, dacă asta o să vă dea mai mult curaj, că aceste pastile nu au efecte secundare. Fiind produse numai din plante, ele au şi o, cum să-i zic?, „toxicitate” zero. Hai, cine face „safteaua”? „Domnul Laurenţiu” îi privi zâmbind, sesizând neîncrederea şi jena sătenilor. - Cumpăr eu! Puiu apăruse de afară şi se strecură până în faţa „domnului Laurenţiu”. - Toate pastilele au acelaşi preţ? întrebă şi duse mâna la buzunar cu intenţia de a scoate nişte bani din care să aleagă apoi suma necesară. - Bună întrebare, zise „domnul Laurenţiu”. Toate au într-adevăr acelaşi preţ şi nu se vând decât la bucată, şi cel mult două pe săptămână de persoană. De-aia o să vă şi rog să vă înregistraţi într-un registru, să nu fie probleme… - Păi, zise Puiu, aş vrea şi eu una… şi începu să-şi plimbe privirea peste rafturile cu medicamente. Toţi îl priviră cu atenţie. - Şi… ce vrei să visezi? îl întrebă „domnul Laurenţiu”. - Vreau s-o visez pe mama! răspunse băiatul dintr-o răsuflare, ceea ce însemna că venise totuşi chitit pe treaba asta. Nimeni nu s-ar fi aşteptat ca puştanul să spună în public ce anume voia să viseze, fapt pentru care merita toată stima. În acelaşi timp, însă, dacă ar fi fost după ei ca să-i preţuiască această dorinţă, nu ar fi fost de acord cu ea şi nici nu ar fi putut s-o înţeleagă, şi asta pentru gestul maică-sii, pe care unii nu se jenaseră s-o facă în toate felurile, inclusiv „căţea”, mai ales după ce trimisese vorbă că rămâne în Oltenia, cu pulărăul ăla pe care şi-l găsise pe-acolo. Pentru că asta era totuna cu abandonarea băiatului, şi uite că lui îi era dor de ea şi voia s-o viseze! Păi, asta merita ea? Mai degrabă o dare în judecată, un proces de abandon, să-i meargă fulgii şi să-i aşeze la loc 139

Iulian MOREANU capul pe umeri. Că trebuie să aibă grijă mai întâi de propriul copil pe care l-a căcat ea, şi nu de ai altuia, fir-ar el al dracului să fie, cu sula lui cu tot! Cam aşa gândeau sătenii. Şi totuşi, şi copilul era de înţeles, da, parcă-parcă ar fi de înţeles, că nu e uşor să trăieşti fără părinţi, amândoi în viaţă fiind. Vine Crăciunul, vine şi Paştele, are şi copilul o zi de naştere, o onomastică… Alături de cine petrece el toate aceste zile mai aparte? Nemaivorbind de restul timpului… Doar cu mătuşi-sa? Nu era cam puţin? Dar iată că, vorba proverbului, „sângele apă nu se face”, băiatului chiar că îi era dor de ea, ce altă dovadă mai bună decât dorinţa asta disperată? - iar ce-o fi mai târziu, când o să vină vremea s-o judece, sau să-şi dea ea singură ce a făcut, asta numai bunul Dumnezeu ştie. - Bravo! îl bătu „domnul Laurenţiu” pe umăr în semn de apreciere şi de încurajare, puteam să jur că tu o să fii cel mai curajos şi uite, pentru asta, o să-ţi dau pastila gratis. Restul, însă, se vor plăti, şi vreau să spun că nu sunt, totuşi, prea ieftine. Nici exagerat de scumpe, dar nici… şi „domnul Laurenţiu” se ridică puţin pe vârfuri, trecu prin faţa raftului unde fuseseră aşezate noile pastile şi după ce citi cu atenţie cutiile, alese una din care scoase o tabletă frumos învelită într-un ambalaj poleit şi i-o întinse lui Puiu: - Poftim, vise plăcute! Apoi, către ceilalţi: cine mai doreşte? Nu mai dorea nimeni. Îşi întindeau gâturile ca să vadă mai bine cum arăta, însă, din păcate, Puiu n-a ţinut-o prea mult la vedere - doar până ce a băgat-o repede în buzunar înainte de a se face nevăzut, astfel încât curioşii nu au reuşit să zărească decât ceva ca un fel de bomboană puţin mai mică, învelită într-o hârtie lucioasă, cum erau şi la market-ul nevestei lui Ştirbu şi din care ea mai dădea clienţilor în loc de rest. Aceasta a fost singura pilulă „minune” vândută în ziua prezentării ei. „Domnul Laurenţiu” înţelegea destul de bine reţinerea sătenilor, le-a şi spus-o, de altfel, şi a întărit încă odată ce 140

Iulian MOREANU spusese mai demult, şi anume că în curând o să fie bătaie pe aceste pastile, lumea începând să vină din colţuri din ce în ce mai îndepărtate ca s-o cumpere. - Dar… dumneavoastră nu luaţi una? îl întrebă mânzeşte cineva mai ferit, şi toată asistenţa izbucni în râs. Curajos, tipul! Râse şi „domnul Laurenţiu”: - Ba da, cum să nu, atâta doar că eu nu o să plătesc! Îi răspunsese temerarului tot printr-o glumă pe care o gustară cu toţii, iar cel cu întrebarea de mai înainte o duse mai departe: - Normal! Ce, Ştirbu plăteşte când bea la cârciumă? Numai că el îşi scoate banii punându-ne nouă apă în băuturi! - Bă, pârlitule, cine bagă, bă, apă-n băutură? De ce mă calomniezi? se stropşi cârciumarul la acesta, în veselia generală. Păi, ia zii, îţi mai dau eu de băut pe datorie? Futu-l p-ăla… Ceilalţi, să se prăpădească şi alta nu. - Domnule Ştirbu, să vorbim, totuşi, cuviincios, mai sunt şi doamne pe-aici, şiapoi… îl potoli „domnul Laurenţiu” punându-l în acelaşi timp la punct pentru ieşirea sa, arătând spre cele două angajate din spatele tejghelei, care însă se prefăceau a nu fi auzit nimic. - Mă scuzaţi… zise pleoştit Ştirbu, dar mă enervă deşteptul ăsta. Şi ce pastilă o să luaţi? Iată o întrebare la care nu se aştepta nimeni şi nici să i se răspundă nu prea trăgeau mulţi nădejde. Însă, spre surprinderea generală, „domnul Laurenţiu” dădu răspunsul imediat: - O să iau o pastilă care o să-mi inducă un vis în care am să fiu foarte bogat. - Adică, mai bogat decât acum? îl întrebă cam nepoliticos Mielu Pieluţ, pentru care evident „domnul Laurenţiu” era un om foarte bogat, fie şi dacă aveai în vedere maşina pe care o poseda şi care trebuie să fi costat o avere. Toţi sesizaseră această întrebare neinspirată. - Bă, Mielule, ţie ţi-au mai zis şi alţii că
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Iulian MOREANU eşti cam prost… îl apostrofă Ştirbu. - Da’ ce-am zis? se apără fostul impiegat. - Hai, nu vă mai certaţi! îi domoli „domnul Laurenţiu”, a zis şi omul o vorbă, n-a dat cu parul. Apoi i se adresă direct lui Pieluţ: să ştiţi că nu sunt deloc bogat, ba aş zice chiar că sunt înglodat în datorii. Toate reparaţiile la casă au fost făcute din banii partenerului străin care-mi livrează şi marfa, şi care are şi cea mai mare participaţie la firmă şi deci şi la profit, iar maşina, dacă vă referiţi la ea, este cumpărată în leasing… - Adică, un fel de rate puţin mai mari, îi zise Ştirbu lui Pieluţ. - Oi fi ştiind şi eu măcar atâta lucru… răspunse acesta auzind pentru prima dată cuvântul respectiv. - Ştii pe dracu! Atmosfera risca să se strice, de unde până atunci domnise veselia şi buna dispoziţie, acum parcă nu mai aveau ce să spună, de cumpărat oricum nu aveau de gând să cumpere pastila până nu vor mai trece câteva zile, să aibă timp să-l tragă de limbă pe Puiu ca să le spună dacă a visat ce anume „comandase”, aşa că nu ştiau ce pretext să găsească pentru a pleca acasă. Cel care îi scoase din această situaţie fu însă chiar „domnul Laurenţiu”, care făcu o propunere generală, acceptată pe loc şi cu mult entuziasm de toţi cei prezenţi care uitară pe dată gafa lui Mielu Pieluţ. Şi ce altceva mai binevenit putea fi decât o invitaţie de a sărbători „lansarea pastilei” la cârciuma lui Ştirbu, chiar aşa, deşi nu se vânduse nici una? *** A doua zi de dimineaţă, Ştirbu merse la farmacie ca să-l întrebe pe „domnul Laurenţiu”, mai în glumă, mai în serios, dacă a visat că ajunsese bogat, aşa cum ar fi trebuit să se întâmple după ce luase pastila aia pe care el însuşi şi-o alesese, însă una dintre vânzătoare îi spuse că „patronul” plecase încă din noaptea trecută, o sunase pe mobil chiar pe ea, pe la unu noaptea, zicându-i că l-a chemat doamna Helga,
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Iulian MOREANU verişoara lui, şi a pornit-o imediat la aceasta, la Cluj. Ca un făcut, tot plecat era şi Puiu, pe care de asemenea voia să-l întrebe ce a visat în noaptea trecută. Mătuşa Lizeta îi spuse că băiatul se sculase în zori şi i-a zis că trebuie să plece undeva, şi să nu-l aştepte să vină decât după vreo trei, patru zile. - Şi cu şcoala? întrebă Ştirbu. Bătrâna dădu din umeri, habar n-avea. Curioasă această „dispariţie” a celor doi, îşi zise Ştirbu, şi îi trecu prin minte ca o părere de-o secundă, dacă nu cumva pastila asta avea un efect d-ăsta, cum îi zice, „secundar”, de-a ţi se face dor de ducă… Dar dacă în cazul lui Puiu s-ar fi putut bănui treaba asta, atunci în ce-l privea pe „domnul Laurenţiu” nu se punea problema din moment ce fusese chemat de „patroana mare.” Şi-apoi, chiar el zisese că pastila nu dădea nici un altfel de efect. Ca atare, Ştirbu nu mai insistă în presupunerea asta şi nici nu o mai împărtăşi şi altcuiva. După aproape o săptămână, Puiu se întoarse din Oltenia. Când află vestea, era dimineaţa, Ştirbu ieşi în fugă în stradă, îl întoarse din drum pe Gicu Foiţă – ca să aibă şi un martor - care tocmai venea cu ochii cârpiţi de somn de la Consiliul popular unde „efectuase” serviciul de pază de noapte fără ca „în timpul serviciului său să se întâmple ceva deosebit” (cum îi dădea de fiecare dată raportul primarului, cu o expresie ce-i rămăsese în reflex de pe vremea satisfacerii serviciului militar) şi se înfiinţară la casa mătuşii Lizeta spre a-l întreba pe băiat ce şi cum fusese cu visul după ce îi dăduse „domnul Laurenţiu” pastila aia. Puiu, doar ce se spălase puţin şi se schimbase de hainele de pe drum iar mătuşisa îi aşezase o farfurie cu mâncare în faţă, pe care însă el a refuzat-o spunându-i că avusese un pachet făcut de maică-sa şi îşi potolise foamea încă de pe drum. Deja Ştirbu holbă ochii cât cepele când auzi asta dar îl întrebă mai întâi cum fusese cu visul – deşi se subînţelegea că o visase pe Nuţa, maică-sa. 141

Iulian MOREANU Păi, cum să fie? începu să istorisească Puiu, amabil, ca de obicei, deşi se vedea că era puţin obosit. În seara aceea, după ce a ajuns acasă, a luat pastila şi imediat a simţit că-l apucă un somn căruia nu a putut să i se împotrivească nici măcar un minut. Cum a adormit, i-a şi apărut în vis maică-sa. Era aşa cum şi-o amintea el că arăta atunci când plecase de acasă, şi ei i-a părut tare bine când l-a văzut. Între timp i-a născut şi şoferului cu care se „luase”, doi gemeni, aşa că acum avea în grijă cinci copii care îi tocau toată ziua, nemaivăzându-şi capul de treabă. Îi părea rău că nu mai era lângă el (dar oricum cu taică-su adevărat nu mai era de trăit – o să-i spună altă dată de ce) şi l-a întrebat chiar dacă nu vrea să vină la ea în Oltenia pentru că noul ei bărbat nu ar avea nimic împotrivă. Om deosebit de cumsecade fiind, i-a zis de mai multe ori să-l aducă şi pe Puiu acolo. Ea însă nu i-a trimis vorba asta de ruşinea satului, şi ştiind că mătuşa Lizeta se ocupă cum trebuie de el, dar rămânând ca să-l cheme când o mai creşte puţin şi o să înţeleagă mai bine nişte lucruri. Apoi i-a zis să-i facă totuşi o vizită cât mai curând pentru că îi e tare dor de el. Să vină chiar mâine, dacă poate, ba chiar insistă, mai ales că bărba-su abia se întorsese din Turcia şi adusese nişte lucruri frumoase de acolo, inclusiv pentru el. - Stai puţin, interveni Ştirbu nelămurit, stai puţin… Cum ţi-a zis să vii… adică să te duci la ea?... Adică… ea ştia că voi vă întâlniserăţi, ca să zic aşa, în… vis?... Mătuşa Lizeta îşi făcu o cruce largă: - Măi băiete, ce tot vorbiţi voi, aicea?... Puiu însă nu o luă în seamă: - Habar n-am! Uite că la asta nu m-am gândit. Da, aşa se pare… Dintre cei patru, numai Gicu Foiţă nu avea nici un fel de probleme cu ce spusese Puiu – de fapt nici nu auzise ce povestise acesta, moţăind pe un scaun şi deschizând din când în când ochii pe care şi-i rotea vigilent în toate părţile după care intra iarăşi 142

Iulian MOREANU în starea aceea de picoteală, atât de bine exersată şi pe care o controla ca un profesionist, de ani de zile, noapte de noapte în postul său de la intrarea în Primărie. În schimb, Ştirbu rămăsese cu gura căscată şi se gândea ce întrebări să-i mai pună lui Puiu ca să se lămurească dacă pastila avusese într-adevăr un efect real, şi nu cumva visul cu maică-sa nu fusese decât o „coincidenţă”, cumva. Mătuşa Lizeta înţelesese că ceva nu era în regulă şi fugi în camera cealaltă ca să spună o rugăciune la icoană, iar în ceea ce-l priveşte pe Puiu, acesta îşi dădu seama că până atunci chiar că nu-şi pusese problema dacă visul fusese indus de pastila aceea sau se produsese ca un rezultat al autosugestiei. În orice caz, zise, o să meargă la „domnul Laurenţiu” şi o să ia altă pastilă ca să verifice efectul acesteia, o să vadă el ce fel de vis o să-şi aleagă. - Dacă pot să zic aşa, făcând o analogie, e ca în presă, domnu’ Ştirbu, orice ştire trebuie verificată din cel puţin două surse… zise Puiu, în continuarea gândului său, de care Ştirbu nu avea cum să ştie. Acesta făcu iar ochii mari, nelămurit: - Ie-te, fleoşc! Mai lăsaţi-mă dracului cu analogiile voastre!... Ce-are sula cu prefectura!? Apoi către Gicu Foiţă: Haide, bă, scoală şi hai acasă! Foiţă se ridică anevoie de pe scaun, se întinse de-i trosniră oasele ca o mobilă veche şi o luă voios spre ieşire, bucuros că o să ajungă în sfârşit acasă ca să se culce ca lumea şi neavând habar, dar şi fără a-l interesa ce căutase el în casa ţaţei Lizeta. Aceasta îşi făcu apariţia din camera în care se retrăsese câteva minute, era mai liniştită acum şi-şi conduse musafirii nepoftiţi până la poartă, după care se întoarse ca să-l convingă pe Puiu să mănânce totuşi ceva şi ca să-l mai întrebe câte ceva despre întâlnirea cu Nuţa, maică-sa. Puiu însă deja adormise pe recamier, aşa îmbrăcat cum era. Ajunşi în stradă, Ştirbu îl salută pe Foiţă, îi trase o palmă uşoară pe umăr şi îi ură „somn uşor” apoi o luă la pas grăbit spre casă, care
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Iulian MOREANU era de fapt o anexă mult lărgită după ’89 a cârciumii pe care o mandatase de când se ştia. Pe drum se tot gândi la ce-i povestise isteţul ăsta de Puiu şi chiar îşi reproşă că mersese la el – de unde să ştie că acesta îi spusese un adevăr şi nu cumva îşi bătuse joc de el? Mai ales că-l cam repezise de câteva ori până atunci şi iată, îi oferise o ocazie nesperată de-a se răzbuna pe el. Chiar, dacă slăbănogul ăla inventase tot ce spusese, iar acum râdea de el împreună cu mătuşi-sa pe care intenţionat o lăsase să se înfricoşeze, ca totul să fie cât mai credibil? Atâta îi trebuie… Cât nu prea îl înghiţea el, că prea era deştept, dar de data asta îi trage şi vreo două… Însă, cum să afle totuşi dacă pastila aia chiar avea efectele de care vorbise atât de convingător „domnul Laurenţiu”? Că şi pe acesta, dacă-l întreabă, bineînţeles că tot nu o să fie sigur de adevăr, că doar n-o fi prost („pardon!” adăugă imediat la gândurile ce i se învălmăşeau în minte, ca şi cum l-ar fi auzit cineva) să-i zică, „domne’ n-are nici un efect, totul e o minciună!”, că altfel n-ar fi început „afacerea”. Aşa că, ceva tot trebuie să fie, şi cel mai bine ar fi s-o încerce el însuşi. Dar când s-o întoarce „domnul Laurenţiu”, să i-o înmâneze el cu mâna lui, între patru ochi. Şi ca să nu râdă eventual cineva de el, dacă cine ştie cum ar afla, o să mintă spunând că o cumpără pentru o cunoştinţă, ca să-i facă o surpriză de ziua sa, deşi cu siguranţă că acesta nu va înghiţi gogoaşa asta. *** Ştirbu, care era cel mai curios om din sat cu privire la „pastila minune”, mai avea de aşteptat însă, până va reveni „domnul Laurenţiu”, şi cu toate acestea, deşi vizita la Puiu acasă nu-l lămurise deloc, ba, dimpotrivă, parcă îi strecurase în suflet un pui de neîncredere şi de teamă, nu l-a mai căutat ca să-i ceară şi alte lămuriri. De asemenea, nici clienţilor obişnuiţi ai cârciumii nu le ceru părerea, ca nu cumva acestora să le treacă prin cap să-l întrebe ei de data asta de ce e atât de curios; şi atunci, ce le-ar fi răspuns?
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

Iulian MOREANU În schimb, trecu de câteva ori pe la farmacie, dar nu în timpul aceleiaşi ture şi, după ce cumpăra te miri ce, un fleac, acolo, o folie de Paracetamol sau un pachet mic de vată ori vreo fiolă de apă distilată întreba la plecare, aşa, într-o doară, dacă s-a înscris cineva ca să cumpere, când s-o întoarce „domnul Laurenţiu”, pastile d-alea, şi le arăta cu degetul. De fiecare dată i s-a răspuns că nu, deocamdată, nu, şi că de lucrul ăsta şi „domnul Laurenţiu” întreba când suna de la Cluj, de unde încă nu putea spune când se va întoarce, părând şi dânsul contrariat că pastilele respective încă nu aveau căutare. Motivul pentru care Ştirbu era curios să ştie precis ce era cu pastilele astea şi dacă ele într-adevăr aveau efectul de care se zicea, era viaţa lui de familie care de câtva timp devenise de-a dreptul mizerabilă. Se însurase cu Florica dintr-o dragoste atât de mare încât a furat-o pur şi simplu de acasă, cu complicitatea unor amici care după aceea au fost cât pe ce să facă şi puţină puşcărie sub acuzaţia de „răpire şi sechestrare de persoană”. El era pe atunci un amărât ajutor de ospătar în M. şi n-avea nici un fel de rost, în timp ce ai ei aveau oarece pojghiţă de avere. Dar timpul a început să treacă, iar femeia nu rămânea deloc grea, şi, fără copii, dragostea lor a început treptat să pălească. Aveau de toate - el ştie cum pusese mâna pe Bufet-ul din Buruieni pe care, încet, încet l-a transformat într-un local aspectuos şi bine aprovizionat, în care ajunsese să organizeze chiar şi diferite „evenimente” pentru clienţi din tot judeţul - bunăstarea lor, fără a fi ostentativă creştea fără contenire, Ştirbu scăpa întotdeauna de tot felul de controale mai mult sau mai puţin „inopinate”, dar ce folos!? Lipsa unui moştenitor îi întrista tot mai mult viaţa, cu fiecare zi care trecea, cei doi soţi se înstrăinau din ce în ce mai tare, iar relaţiile dintre ei au ajuns să fie atât de afectate până la a-i transforma în două persoane care locuiau sub acelaşi acoperiş, care se respectau în continuare mai mult din 143

Iulian MOREANU politeţe, ca şi dintr-o inerţie a vechii lor iubiri incandescente din care acum dacă mai fumegau câţiva cărbuni. Florica urmase tot felul de tratamente, inclusiv cu medicamente aduse din străinătate, pe bani grei, la care bărba-su nu se uita, o consultaseră o grămadă de doctori vestiţi, fusese şi la băi, aproape că le luase la rând pe toate, iar bietul Ştirbu îndurase cu multă amărăciune şi stoicism glumele nesărate ale celor ce-i spuneau că nevastă-sa trebuie să schimbe „cocoşul”, şi câte şi mai câte. Altul în locul lui ar fi căutat în faptul că Florica era stearpă, un motiv de divorţ, dar lui nici prin gând nu i-a trecut aşa ceva, niciodată. Deşi cătrănit de supărare, nu s-a apucat nici de băutură, şi nici de femei uşoare nu s-a atins, deşi nu erau puţine muierile din sat care pentru bani i-ar fi sărit imediat în pat. După ’90 i-a cumpărat Floricăi fostul magazin mixt pe care l-a rebotezat Mini market şi i l-a trecut pe numele ei făcând-o patroană, el fiind în fapt cel care se ocupa şi de aprovizionare, şi de scripte şi de toate celelalte. Magazinul era un fel de cadou pe care i-l făcuse, dar pe undeva şi un mod de a o ţine ocupată, cât mai departe de el, pentru că, deşi continua să o iubească, ceva nu mai mergea, nu mai era cum fusese, o răceală se aşezase între ei ca o perdea transparentă ce-i împiedica să se mai aproprie unul de celălalt ca altă dată, două flăcări. Se mai apropiau, totuşi, din când în când, cam la două luni, ca bărbat şi femeie, dar unirea asta era una foarte scurtă, iar după eliberarea de acele tensiuni nervoase ce-l trimiteau în patul ei, simţea o cumplită stare de epuizare, deşi nu mai era zguduit în fiecare celulă a lui, ca înainte. În loc de exaltarea aceea vulcanică, de la început, bărbatul mai simţea doar aşa, ca un curent de la cele două lamele ale unei baterii descărcate puse pe limbă, în timp ce femeia nu mai încerca nimic, nici o senzaţie, şi participa la actul acela cu o ruşine interioară ce creştea din ce în ce mai mult. Ştirbu încerca o mare stare de vinovăţie, 144

Iulian MOREANU parcă săvârşea de fiecare dată un viol, iar nemişcarea supusă a Floricăi îl jignea şi-l făcea să urle. Florica însă vedea în asta un drept al lui de bărbat al ei şi o obligaţie a ei ca femeie a lui, şi ca atare lua lucrurile aşa cum ieşeau ele, doar că îi părea rău, în sinea ei, că nu se mai putea încinge sub el şi nu-l mai putea însoţi nici chiar pentru câteva clipe în acel simulacru de iubire trupească. Ei bine, aflând de acele pastile ce-ţi puteau livra visul pe care-l doreai, Ştirbu se gândi că iată, găsise modalitatea prin care, cel puţin pe timpul nopţii, pe parcursul a câtorva ore, putea să plonjeze într-o lume în care se părea că e posibil mai orice, din moment ce-ţi puteai alege visul. Şi bine făcuse „domnul Laurenţiu” când precizase că pastilele nu pot avea, cum zisese el?, parcă, „tentă sexuală” – ca să nu creadă lumea, aflând că vrea să cumpere astfel de pastile, că urmăreşte s-o înlocuiască pe nevastă-sa, cu care, mai toţi ştiau că „nu mai avea treabă”, cu vise erotice, aşa cum alţii făceau uitându-se la filme scârboase care se găseau şi la chioşcurile cu ziare din M. sau la reviste deocheate ce se aflau de asemenea pe toate drumurile. Nu, Ştirbu ar fi vrut să retrăiască, visând, anii primi de iubire nebună cu Florica lui, să ia seară de seară aceeaşi pastilă, să aibă seară de seară acelaşi vis (dar parcă „domnul Laurenţiu” spusese că o să vândă maximum două pastile de persoană pe săptămână! – ei, o să vadă el cum o să se descurce!) şi dacă ar fi posibil, să nu se mai trezească niciodată din el. Dar pentru asta trebuia să fie sigur că pastilele „minune” aveau într-adevăr aceste efecte cu care îi zăpăcise de cap „domnul Laurenţiu.” Deocamdată însă, acesta încă nu revenise în sat, iar în ceea ce-l privea pe îngâmfatul ăla de Puiu, parcă nu-i venea să pună prea multă bază pe vorbele lui. Cea mai bună dovadă nu o va avea decât odată cu încercarea de către el însuşi a pastilelor. Însă pentru asta, iată, mai trebuia să aştepte, şi nimeni nu putea să spună cât. (Urmare în numărul viitor)
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

cronica muzicală

Serghie BUCUR în mâinile maestrului Alexandru Moroşanu a devenit un viu şi acaparant vrăjitor! Alura de violoncelist-maestru mi-a relevat asemănarea – fizionomică şi instrumentalsolistică – cu marele său predecesor, Jan Sibelius (1865-1957). Variaţiunilor inspirate lui Paul Constantinescu, de muzica bizantină, maestrul Alexandru. Moroşanu le-a subliniat cu vizibilă vervă şi pasiune, contrastele substanţei tematice şi accentele gândirii ce a consonat în elaborarea lor. Bagheta dirijorului Alexandru Ganea am urmărit-o acum doi ani, concertând pe scena Casei de Cultură Geo Bogza din Câmpina, ocazie să mă asociez aprecierilor colegului de breaslă Adrian Simeanu. Dar, undeva, pe parcursul partiturii, la un fortissimo de corn, acesta a acoperit sonurile violoncelului solist; maestrul Moroşanu a schiţat un semn de refuz către dirijorul său, nemulţumit de accentul sonor scăpat de sub control. În splendoarea execuţiei solistice se strecurase jenant, dureros, în dauna fluidului sonor şi a emoţiilor transmise cu elan superb, sălii. A fost şi a rămas ca un fulger ivit din senin. Fiind de-o clipă, încerc să cred că Maestrului i-a trecut supărarea iar Dirijorului (de-şi va fi dat seama), mâhnirea. Vraja Variaţiunilor a făcut firească empatia public-solist, strălucirea sonorităţilor a adăugat încă o medalie pe violoncelul maestrului Alexandru Moroşanu! Cu acest sentiment am ascultat-o din stalul meu, pe impozanta Ioana Maria Lupaşcu, interpretând (ce zic: interpretând!, însufleţind!), Concertul nr. 1 în Mi bemol major pentru pian şi orchestră, de Frantz Liszt (1811-1886), imprimându-i, de-a lungul celor patru părţi – una dintr-alta, fără oprire – dinamismul cu accente eroice, acea forţă imperturbabilă care a înnoit mijloacele de exprimare comună pian-orchestră, capabile să-l influenţeze pe viitorul său ginere, furtunosul Richard Wagner. Elevaţie şi virtuozitate, frazare limpede, expresivitate, desen sonor elocvent după secretele măiestriei construit, pianistica Ioanei Maria Lupaşcu consolidează şi sporeşte, într-un vizibil crescendo, valoarea concertelor Filarmonicii Paul Constantinescu! 145

Serghie BUCUR MOROŞANU – LUPAŞCU
Seară simfonică de referinţă în viaţa Filarmonicii Paul Cosntantinescu, aceea a zilei de joi / 13 iunie, rămâne o pagină impresionantă în finalul stagiunii concertistice 2012-2013, un regal cu profunde, unice reverberaţii în rândul melomanilor pasionaţi de violoncel şi de pian. Toată preţuirea cronicarului, faţă de acest eveniment muzical cu dublă performanţă, învederând profesionalismul Orchestrei ploieştene şi, strălucit, al celor doi maeştri – ai arcuşului şi claviaturii! Întâlnirea cu maestrul Alexandru Moroşanu, în postura de solist al acestei magnifice seri, în „Variaţiunile libere asupra unei melodii bizantine din secolul XIII, pentru violoncel şi orchestră”, lucrare a compozitorului Paul Constantinescu, din 1946, îmi întreţine şi acum amintirea apariţiilor domniei sale, în câteva din Seratele Muzicale – patrimoniu creat de marele Paul Sava, pe platoul TVR, înainte de 1989 şi, cu câtă ardoare şi patimă de mare maestru, şi după 1990! Câteva asemenea apariţii, senzaţional comentate de ilustrul redactor al emisiunii, cu verva şi pasiunea extreme, intempestive adesea, ale maestrului Alexandru Moroşanu m-au captivat într-atâta încât, dumnealui şi soţiei d-sale le-am schiţat prezenţele în studioul tv, notând chiar numele lucrărilor interpretate laolaltă! Sub bagheta dirijorului Alxandru Ganea (foarte apreciat la Piteşti, în interiorul Filarmonicii locale, printre admiratori aflându-se confratele jurnalist Adrian Simeanu – în egală măsură şi al membrilor Fialrmonicii ploieştene), maestrul Alexandru Moroşanu a confirmat valoarea sa solistică, prin virtuozitatea şi precizia execuţiei „Variaţiunilor” constantinesciene! Instrument de intensă şi indispensabilă coloratură sonoră, violoncelul sună totdeauna grav, iar
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

cronica plastică

Dan RĂDULESCU

Tabăra de ceramică de la Kamen-Bryag, Bulgaria, august 2013
Obişnuit fiind cu taberele de artă din România (prin urmare, neavând cea mai bună părere despre modul lor de organizare, iată şi de ce: selecţia nu se face pe baza unui portofoliu, c.v., ci pe temeiul prieteniilor, afinităţilor, astfel ajungându-se, de multe ori, să fie expuse, la final, lucrări de o calitate îndoielnică, excursii de documentare nu prea se fac, de obicei tabăra se transformă-ntr-un prilej bahic, cu vagi conotaţii dionisiace şi, în sfârşit, în ultimele zile, cam două să fie aşa, la număr, artiştii se pun pe treabă, isprăvesc câteva opere, pe care le explică mândri, cum c-ar fi apărut dintr-o… joacă. Desigur, uită că arta e o chestie cât se poate de serioasă, nu o joacă şi, cât se poate de rar, o întâmplare), am fost oarecum sceptic primind invitaţia. Din cele opt zile, patru, puse cap-la-cap, au constat în excursii de documentare, tema fiind dealul, iar zona litorală dinspre nordul Bulgariei, nu duce lipsă de faleze spectaculoase. Prin urmare, caietele de schiţe s-au umplut rapid, ideile au început să prindă formă, discuţiile având ca subiect principal tehnicile de ardere, glazurile şi experimentele. S-a muncit mult, cei şase artişti, Maria Militaru, Liliana Marin Ciprian Ariciu, Vladimir şi Ina Vencharsky şi Radko Vlacev sau retras în turnuri de fildeş, unde au modelat, bătut, crestat, spart şi refăcut lutul. Metoda de ardere a pieselor a fost una tradiţională, japoneză, numită raku, ce îşi are originea în evul mediu, prin secolul al XVIlea. Tehnica este spectaculoasă: dacă în mod firesc, lucrările se ard în cuptor vreme de 1112 ore, după care se aşteaptă răcirea acestuia şi, abia apoi, sunt scoase, în raku, obiectele se ard la peste 900 de grade, după care se scot brusc din cuptor şi se aşează, aşa-ncinse, roşii-irizând, într-o groapă plină cu rumeguş, acoperindu-se cu o pătură. În acest moment oxigenul dispare şi încep nişte 146

Dan RĂDULESCU

reacţii chimice, piesele sunt stropite ulterior cu apă rece, şocurile termice preschimbând practic suprafeţele; iau naştere culori în nuanţe şi combinaţii neobişnuite, crăpături fine, iar fumul intră adânc în structura materialului de lucru. Închipuiţi-vă, deci, o astfel de ardere, pe malul mării, noaptea… Şi organizarea expoziţiei, la muzeul din Kavarna (oraş cam cât Mizilul nostru) s-a constituit într-o lecţie usturătoare pentru multe galerii de-acasă. Sala, bine luminată, prin spoturi, materiale adiacente îndestulătoare (socluri de diferite mărimi, pânză), lume bună, cum se zice, mulţi văzându-ne şi cu o seară-nainte, pe plajă, două televiziuni, interviuri, muzică discretă pe fundal. Nu tu elevi aduşi încolonaţi, plictisiţi, nu tu pişcotari, nu tu personal ţâfnos că stă o juma de oră peste program. Şi toate astea-ntr-o zi de luni, dup-amiaza… Artiştii au fost şi ei încântaţi. Unul, Ciprian Ariciu, spre exemplu, tocmai venise din Japonia, unde a fost singurul român invitat vreodată la Goshogawara International Woodfire Festival. Altuia, nu-i venea să creadă că nu s-a pierdut timpul, iar mie, profanului, că, din aproape nimic, da, am uitat să vă spun că tabăra este una particulară, unde organizatorul aleargă după fonduri, parteneriate ş.a., dar cu multă dăruire, poţi face nişte lucruri minunate. Cât despre tabere de ceramică în România…
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

cronica plastică

Serghie BUCUR Magului din Câmpina! Artista a fixat pe pânză una din reveriile avute de Savant în camera lui spiritistă. Fire sadoveniană, Emil Comşa ne-a relevat un colţ din Muscelul Câmpinei – meleag al primei şcoli de Zbor fără Motor, edificiul dispărând sub buldozerul unui ins rapace, potrivnic, prin şetrgerea clădirii de pe pământ şi, astfel, a uneu pagini glorioase din istoria şi cultura Câmpinei. Un sugestiv Castel al Juliei Hasdeu ne-a lăsat prin lucrarea ei Daniela Deaconu, sublimându-l într-un simbolic-mistic univers guvernat de legi necunoscute muritorilor de rând. Viziune cu izbucniri geometrice, în nota unei secrete matematici, Elena Dinu s-a prezentat cu un ciudat Mozaic – pe care oricât am căutat să îl decriptăm, strădania noastră n-a reuşit. Un „sunet” cât de cât filozofic ni s-a părut a vibra şi atunci parcă „ceva” a ricoşat din rigida noastră obişnuinţă cu clasicismul. Pe când cele două umbre feminine din lucrarea semnată de Vioara Dinu, dezlănţuiseră o acută metaforă a inocenţei. Exuberanţa Alinei Dumitrescu flutura de pe balconul Mansardei muzeului Grigorescu, în suplul edificiu creştinesc redat prin turla uneia din bisericile Câmpinei, de pe Lac sau dintre Brazi sau din piaţa BIG-ului, aidoma unei emblematice flamuri a ortodoxismului. Alegoricul ulei al Floricăi Ionescu amplifica semnificantul grigorescianism, prin desenul legendarei Case memoriale cu rezonanţă universală. Credem că aceeaşi clădire pe care Tiberiu Adet a surprinso în uleiul său cu accente romantice, există şi în pânza lui Augustin Lucici, evident însorită de o dimineaţă primăvărateică cum numai la Câmpina putem vedea. Cu ecouri din versurile lui Macedonski, pictura lui Aurel Manole – o stufoasă buchetă florală – aminteşte de versul „veniţi, privighetoarea cântă / şi liliacul anflorit”! Companie, „Hortensiile” Adrianei Mocanu, minuscule „Boule de neige” augustale. Resurecţie la „Muzicanţii” epicei pictoriţe care este Lidia Nicolae, creatoarea unor personaje de o factură villonbaudelaireană, o paradă excepţională de fiinţe din galeria lui La Bruyere. În dragostea lor pentru Câmpina, personajele Lidiei Nicolae opresc o clipă să respire aerul citadin – eliberat de noxele industriei pierite sub tăvălugul privatizărilor, în tihna Peisajului Mariei Pelmuş, în luminişul căruia Scutul cruciat (sugerat nouă) al Irinei Tudose revigorează semnificaţia celor 510 ani de durată ai Câmpinei – Dragoste căreia artiştii trecuţi aci în revistă, i-au arătat-o şi în 2913, cu sinceritate şi ataşament. 147

Serghie BUCUR

O „dragoste” a pictorilor
De ani buni, scriitorul Florin Dochia diriguieşte, pe multiple planuri, treburile Casei de Cultură „Geo Bogza” a municipiului Câmpina. În relaţia domniei sale cu lumea artiştilor plastici autohtoni şi străinezi, în vara tocmai trecută a gestionat un fenomen artistic vizual emblematic pentru urbea marilor Hasdeu-Istrati-Grigorescu: Tabăra „Câmpina, dragostea mea”, ediţia 2013, pe care au alcătuit-o un grup de doamne, domni şi domnişoare – membri ai Uniunii Artiştilor Plastici din România. Sâmbătă / 13 Julie 2013 ora 11 a. m., Expoziţia a reunit majoritatea taberiştilor, în spaţiul Mansardei casei muzeale „Nicolae Grigorescu”. Deschiderea oficială a aparţinut criticului de Artă Dan Rădulescu şi maestrului Florin Dochia, oficiată mai întâi la parterul Muzeului, în ambianţa solemnă a Atelierului marelui nostru Pictor. Din spatele uriaşei ferestre, am avut tot timpul senzaţia că, „Ghiocel” râcâie cu corniţele în geamuri, să bine-voim a trage perdelele, să ne vadă şi că ne audă... Personaj inspirator pentru generaţii de pictori, graficieni şi sculptori, ca şi pentru muzicieni şi scriitori, Câmpina a fost generoasă şi în 2013, între 1 şi 15 iulie, în „a se dărui cu trup şi suflet” combatanţilor şi combatantelor Taberei. Simezele Mansardei „Nicolae Grigorescu” au jubilat prin culorile şi stilurile autorilor. „îndrăgostiţi lulea” de „Bătrâna Doamnă”. Fireşte că Mansarda nu avea cum să primească în intimitatea ei toate lucrările, de aceea câţiva au folosit gazonul din curtea Casei muzeale, Alina Dumitrescu fiind cea mai ferventă expozantă a lucrărilor sale, de grafică, sub cerul la unison cu bucuria celor de faţă la eveniment. Surprinzător ca totdeauna, Tiberiu Adet a semnat tabloul în care el a pictat terasa cu stâlpi şi balustradă e unei Case de la începutul secolului XX, sugerând clipa melancolică a unei înserări către care soarele se uită nehotărât înapoi. Purificând secundele cu un colţ de Natură - locuinţă de la ţară înconjurată de pomi fructiferi, Sterică Bădălan s-a încumetat să discearnă discreţia mutării secvenţei din realitate, pe pânză. Sentimentală, Lucia Călinescu a rechemat spiritul Juliei Hasdeu, închizându-l în umbra statuară a Poeziei, pe ordonata sinistră a morţii angelicei urmaşe a
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013

parodii

Virgil DIACONU
NINETA sau COMPENDIU DE NINETOLOGIE Trupul tău strică fără efort zilnic cântare electronice. Turul pantalonilor bombat imens în amiaza plimbării avea să fie un baraj pentru ploaia prognozată, şi mi-a pălmuit tensiunea arterială. Cunosc potenţialul exploziv al provei tale. Ori jarul de sub patul şifonat,Nineta, cunosc beligeranţa bikinilor XXL. Şi că sânii cât baloanele meteorologice vor ateriza accidental în rucsacul dragostei. Nineta, nu mi-am imaginat Că pedala pulsului va fi apăsată de tine şi te va face să zbori. Nu mi-am imaginat că voi fi zdrobit de îmbrăţişările-ţi supraponderale. Sânii tăi au explodat corabia beată de sub patul şifonat,Nineta tu reprezinţi sentinţa mea cu două variante.
148

Ştefan AL.-SAŞA

ALUNĂ Te chem într-o alună Proteza din borcanul meu e activată. Dacă doreşti, poţi împuşca dorinţa. Cu degetul tău poţi s-o împuşti. Te chem într-o alună. Deja cartuşele revolverului tău sunt la mine în buzunar. Delicvento! INFANTĂ CU CIULINE De la un timp, Spicul ciulinelui nu mă mai vizitează. Nicio problemă în a-i cuprinde masochist, ghimpii şi cârligele senzuale. Îţi dedic prietenia mea cu diavolul, infantă perversă dansând din buric! Mi-ai apărut în vis cu un şoricel subnutrit în păr. Eu eram şoricelul acela. Atenţie să nu-l calci! Ciulinele meu subnutrit este în părul tău.
Revista Nouă nr. 5 (78) /2013