You are on page 1of 148
Revista Nouă

Revista Nouă

- apare de saşe ori pe an -

În acest număr semnează:

Florin DOCHIA , Liliana ENE, C. TRANDAFIR, Adrian BRAD, Theodor MARINESCU, Paulina POPA , Corneliu ŞERBAN, Serghie BUCUR, Florentina Loredana DALIAN, Mioara BAHNA , Cristina Gabriela DINU, Ion OCHINCIUC, Daniel NICOLESCU, Ioan TODERIŢĂ , Christian CRĂCIUN, Gheorghe A. STROIA , Mircea TECULESCU, Iulian MOREANU, Maria DOBRESCU, Ioan LILĂ , Ani BRADEA , Octavian LUPU, Diana TRANDAFIR, Victor STEROM, Dumitru ICHIM, Baki YMERI, Alexandru ANDRIŢOIU, Ionuţ CARAGEA , Mihai TUDOR, Ana HÂNCU, Constantin DOBRESCU, Alensis DeNobilis, Gherasim RUSU TOGAN, Adrian ALUI GHEORGHE, Florina ISACHE, Constanţa COMAN, Raul COLDREA , Alexandru JURCAN, Petru SOLONARU, Georgian GHIŢĂ , Dan RĂDULESCU, Ştefan AL.-SAŞA

F o n d a t ă d e B o g d a n P e t r i c e i c u H A S D E U l a 1 5 d e c e m b r i e 1 8 8 7 S e r i a a I V - a , e d i t a t ă d e C e r c u l L i t e r a r « G e o B o g z a » d i n a p r i l i e 2 0 0 4

Anul X nr. 5 (78) /2013

http://revistanoua.servetown.com

Revista Nouă - apare de saşe ori pe an - În acest număr semnează: Florin DOCHIA
Revista Nouă - apare de saşe ori pe an - În acest număr semnează: Florin DOCHIA

Apare la CÂMPINA, ROMÂNIA

Revista Nouă - apare de saşe ori pe an - În acest număr semnează: Florin DOCHIA
C U P R I N S : editorial - Florin DOCHIA - Scriitorii şi Cetatea
C U P R I N S : editorial - Florin DOCHIA - Scriitorii şi Cetatea

C U P R I N S : editorial - Florin DOCHIA - Scriitorii şi Cetatea lor / 3 u Pentru o Cetate internaţională a literaturii. Un manifest lansat de 33 de scriitori (Traducere din limba franceză de Liliana ENE) / 5 u memento - C. TRANDAFIR - Grigore Hagiu 80. Scurtă notă despre receptare / 7 u eveniment - Festivalul teatrelor de proiect din Câmpina la a doua ediţie şi a doua reuşită (Adrian BRAD) / 9 u eveniment - Theodor MARINESCU - Biblioteca Municipală la ceas aniversar / 14 u la aniversară - Paulina POPA / 16 u semne din trecut – 1966 - Un act anticultural (Corneliu ŞERBAN) / 17 u in memoriam - Nicolae BOARU – 19 u actualitatea - Serghie BUCUR - Câmpina - Izvor & Cetate pentru Limba Română – 20 u eveniment - Florentina Loredana DALIAN - Nenumărate minute la Mizil / 24 u cronica literară - Mioara BAHNA - Multiplicitatea şi potenţialităţile sinelui: Norman Manea – Întoarcerea huliganului / 28 u cartea străină - Cristina Gabriela DINU - John Fowles - «Colecţionarul». O alegorie a destinului / 32 u note de lectură - Ion OCHINCIUC - Adevărul umblă cu capul spart / 35

  • u note de lectură - Daniel NICOLESCU - Hierofanie omaneză / 38 u note de lectură - Ioan TODERIŢĂ -

Două cărţi, un poet: Andrei Gheorghe Neagu / 41 u note de lectură - Christian CRĂCIUN – Pointilisme / 45 u note de lectură - Gheorghe A. STROIA - Lirica lui Victor Burde - Cântul destrămării şi al reînvierii prin Iubire / 47 u orientalia - Mircea TECULESCU - Când timpul vine peste tine (T-Haibun) / 50 u ethica minima - Iulian MOREANU - A şaptesprezecea povestire cu un copil – 52 u note de lectură - Serghie BUCUR - Marama de Sălaj / 56 u poem - Maria DOBRESCU / 58 u note de lectură - Ioan LILĂ

- 111 POEZII – Eugen Dorcescu / 59 u note de lectură - Theodor MARINESCU - Parfumul amintirilor / 61 u momente - Ani BRADEA - O zi de leac / 63 u proză - Octavian LUPU - Un Răsărit de Soare pentru Fiecare Zi / 65 u note de lectură - Diana TRANDAFIR - Jocul oglinzilor la ora adolescenţei / 68 u note de lectură - Adrian BRAD - Cătălina Grigore, noua speranţă a poeziei câmpinene / 70 u breviar - Cărţi comentate de Victor STEROM (Emanoil Toma - Coama cântătoare a zorilor; Serghie Bucur - Apter) / 71

  • u poezie - Poezi rumune nga Kanadaja - Dumitru Ichim (Kitchener, Ontario) / 72 u remember -

Alexandru ANDRIŢOIU / 74 u reporter - Serghie BUCUR - Prin TÂRGURI & SALOANE DE CARTE / 75 u citate noi - Ionuţ CARAGEA - Sindromul nemuririi / 78 u la anticar - Mihai TUDOR - Din vechiul Bucureşti, de George D. Florescu / 80 u historia mirabilis - Ana HÂNCU - Valori şi origini princiare. Alteţa Sa, Enea Eugen Caraghiaur / 83 u historia mirabilis - Constantin DOBRESCU - A. D. Xenopol - un istoric cetăţean (1847-1920) / 87 u iubiri de scriitori - Gherasim RUSU TOGAN - Poetul plecat cu lira

pe umăr / 92 u momente - Alensis DeNobilis - Oamenii-umbre / 100 u poezie - Ana HÂNCU / 103 u poezie - Adrian ALUI GHEORGHE / 104 u poezie - Ani BRADEA / 106 u poezie - Florina ISACHE / 108

  • u poezie - Constanţa COMAN / 110 u poezie - Raul COLDREA / 112 u proză - Alexandru JURCAN /

114 u poezie - Petru SOLONARU - Tetrade / 118 u poezie - Georgian GHIŢĂ / 120 u folclor - Gherasim RUSU TOGAN - Universul ritualurilor tainice: Tămăduirea prin cuvânt / 122 u proză - Diana TRANDAFIR - O zi din viaţa Sofiei / 129 u proză - Iulian MOREANU - Vânzătorul de vise (II) / 128 u cronica muzicală - Serghie BUCUR - MOROŞANU – LUPAŞCU / 145 u cronica plastică - Dan

RĂDULESCU - Tabăra de ceramică de la Kamen-Bryag, Bulgaria, august 2013 / 146 u cronica plastică - Serghie BUCUR - O „dragoste” a pictorilor / 147 u parodii - Ştefan AL.-SAŞA: Virgil DIACONU / 148

Cercul Literar «Geo Bogza»

al Casei Municipale de Cultură Câmpina

Revista Nouă

Florin DOCHIA (redactor-şef )

Ştefan Al.-Saşa (secretarul redacţiei) Corectură: Iulian MOREANU

Acest număr apare cu sprijinul financiar al Consiliului Local Câmpina

5 lei

ISSN 1223 - 429X

Textele propuse spre publicare se trimit în format digital, cu menţiunea «Pentru Revista Nouă» prin e-mail fdochia@gmail.com sau florindochia@yahoo.com Sediu: Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza», str. Griviţei, nr. 95, cod poştal 105.600 Câmpina, jud Prahova, email:

casabogza@gmail.com

DTP: Flowerin Flow

Materialele nepublicate nu se înapoiază.

Responsabilitatea pentru conţinutul textelor

aparţine în exclusivitate autorilor.

Tiparul executat la PREMIER Ploieşti

editorial Flor in DOCHIA Scriitorii şi Cetatea lor F acem ce facem şi ne întoarcem înspre
editorial
editorial

Flor in DOCHIA

Scriitorii şi Cetatea lor

F acem ce facem şi ne întoarcem înspre modelul cultural francez, acolo unde se mai înregistrează

câte un succes literar (minor) cu texte de origine română, la mari răstimpuri. Ne mai amintim vag de premiul obţinut de Vasile Alecsandri la concursul literar al întregii latinităţi, organizat în oraşul francez Montpellier, la 19 mai 1878, de către Societatea pentru studiul limbilor romanice. O, tempora… Trăitori la Paris ori prin preajmă, artişti de origine română au dat câte ceva culturii hexagonului. Superfluu un inventar aici şi acum. Impactul cu ceea ce a rămas acasă a fost adesea cel mult nesemnificativ. Deceniile din urmă au mai marcat câteva prezenţe ale literaturii române pe piaţa francofonă şi europeană, în general, fie şi prin eforturile Institutului Cultural Român, fie prin cele ale universitarilor „infiltraţi ” în lumea Sorbonei şi în alte campusuri cu activitate recunoscută. A se vedea ultima „ispravă” încurajatoare a Ioanei Pârvulescu, din septembrie trecut, la Goeteborg: unul din cele 12 Premii Europene pentru Literatură. Pe de altă parte, problema prezenţei traducerilor este foarte delicată nu din pricina ofertei, ci din pricina cererii, a cutumelor de pe fiecare piaţă. Este deja un truism că piaţa americană domină de departe tot ceea ce înseamnă consum de literatură în lume. A fi prezent acolo, într-

Florin DOCHIA
Florin DOCHIA
editorial Flor in DOCHIA Scriitorii şi Cetatea lor F acem ce facem şi ne întoarcem înspre

un spaţiu eminamente ostil (cu expresia sociologului Gisèle Sapiro), autorepoducător, este, pentru un european, echivalent cu a atinge piciorul Zeului! Minţi lucide din spaţiul american văd în această situaţie o pierdere de varietate şi încearcă, după propriile puteri, să completeze o imagine adesea derutantă a unei literaturi minate de destulă suficienţă, orientată către profitul financiar rapid, facil şi prea puţin interesată de durată. Pe acest fundal general şi acceptat, câte o întâmplare izolată mai îndulceşte sentimentul neputinţei . Cum ar fi Festivalul Scriitorilor Lumii (Festival des écrivains du monde) pe care l-a organizat Universitatea new-zorkeză Columbia, în colaborare cu Bibliothèque nationale de France (BnF)

în septembrie (20, 21,22, la Paris şi 23,

  • 24 la Lyon), care a adunat la un loc peste

  • 30 de scriitori veniţi din toată lumea (vezi:

http://festivaldesecrivainsdumonde.fr/. De ce în Franţa? Pentru că piaţa editorială franceză este foarte deschisă literaturilor străine, cu precădere celei anglo-saxone. Un roman din trei este o traducere şi trei sferturi dintre romanele traduse sunt din engleză. Va duce Columbia University la New York un portbagaj plin de cărţi franceze pentru cititorii americani? – se întreabă Florence Bouchy, în Le Monde. Nimic nu e sigur, mai cu seamă că, după 1970,

Florin DOCHIA traducerile au cunoscut o marginalizare crescândă, ocupând azi între 2 şi 4% din producţia
Florin DOCHIA
Florin DOCHIA

traducerile au cunoscut o marginalizare crescândă, ocupând azi între 2 şi 4% din producţia editorială anuală, din care numai 1% este ficţiune. E adevărat, există şi un motiv de mândrie: pe primul loc se află traducerile din limba franceză, înaintea limbii germane! Festivalul Scriitorilor Lumii, se afirmă în scrisoarea de prezentare a organizatorilor, „este fructul unui parteneriat novator între o universitate prestigioasă… şi o bibliotecă de asemenea prestigioasă… Această formidabilă iniţiativă… întăreşte ideea conform căreia New York şi Paris sunt capitale intelectuale şi culturale, dar şi nucleul dur al lumii editoriale…” De altfel, relaţiile privilegiate ale universităţii newyorkeze cu Franţa sunt vechi de mai bine de două secole – primul profesor francez la Columbia fiind numit la 1984, cu cinci ani înainte de Revoluţie, tradiţia studiilor franceze înflorind neîntrerupt până azi. Un exemplu semnificativ ar putea fi gerarea de către Universitate, începând cu anii şaizeci ai secolului trecut, a centrului Reid Hall din Montparnasse, unde mii de tineri au putut veni să studieze limba şi cultura franceze, „să intre în contact cu omologilor lor din Hexagon, să reflecteze împreună asupra viitorului unei lumi din ce în ce mai interconectate.” Această temă de reflecţie a fost propusă şi Festivalului desfăşurat în septembrie la Paris şi la Lyon. Dar cel mai spectaculoasă întâmplare, plină de semnificaţii cu posibil impact cultural în viitor, mi se pare lansarea Manifestului pentru o Cetate Internaţională a Culturii, cu sediul la Paris. Serge Guérin, preşedintele MOTif (= „Observator al cărţii şi al culturii scrise, în Ile-de-France, organism menit să

Florin DOCHIA
Florin DOCHIA

întărească legăturile între profesioniştii cărţii şi politicile publice pertinente, adaptate evoluţiilor în curs”) observă, pe bună dreptate: „Creaţia literară suferă de o lipsă de vizibilitate, practica lecturii regresează în ansamblul societăţii. Această regresie participă direct la adâncirea inegalităţilor sociale şi culturale. În plus, numeroase persoane care lucrează în domeniul cărţii sunt victimele creşterii insecurităţii sociale şi este urgent un răspuns nu numai în logica subvenţiei, ci şi inventând noi forme de activitate care să susţină o politică activă de acţiune culturală şi de democratizare a accesului la cultură, cu precădere la literatură.” Opiniilor li se alătură şi aceia care animă „Maison de la poésie / Scène littéraire”, un spaţiu (1300 mp, Passage Molière, 157 rue Saint- Martin, 75003 Paris) care face să trăiască literatura în inima Parisului, cu activitate finanţată de Ville de Paris. Este inevitabilă aderarea deplină a semnatarului acestor rânduri, atâta vreme cât observaţia se potriveşte în întregime lumii culturale româneşti. Concluzia lui Serge Guérin şi a lui Philippe Robinet, (preşedinte al Labo des histoires, parte a Maison de la poésie) este că o cetate internaţională a literaturii există deja, ea se re-inventează în fiecare zi, prin iniţiative venite de la societatea civilă şi susţinute de colectivităţile teritoriale. Tex t u l M a n i fe st u l u i p e nt r u o C e tate I nte r n aţ i o n a l ă a C u l t u r i i l a s s ă f i e co m e ntat d e c i t i to r i , d re p t p e nt r u c a re e ste a c c e s i b i l m a i j o s , î n t ra d u c e re a a m a b i l e i n o a st re p r i e te n e d e l a B i b l i o te c a M u n i c i p a l ă , „C . I . I st rat i ”, L i l i a n a E N E .

Lliliana ENE Pentru o Cetate internaţională a literaturii Un manifest lansat de 33 de scriitori Există
Lliliana ENE
Lliliana ENE

Pentru o Cetate internaţională a literaturii Un manifest lansat de 33 de scriitori

Există în Franţa saloane, târguri, sărbători, centre, politici ale cărţii, dar cuvântul „carte” a sfârşit prin a absorbi şi a cam ascunde în limbajul comun faptul că obiectul pe care-l desemnează este mijlocul unei arte majore, literatura. Cartea este un vector al ştiinţei, al educaţiei, al culturii şi al emancipării, dar este de asemenea acela al unei arte complet aparte, care se numeşte „literatură”. O artă a cărei difuzare este în criză, a cărei transmitere, în mod esenţial încredinţată şcolii, se degajează cu greu de confuzia stabilită de „cursul de franceză”. Ca orice formă de artă, literatura nu este, totuşi, reductibilă nici la comerţul, care decurge din ea, nici la propria istorie, însă învăţământul şcolar şi universitar inoculează tuturor situarea ei pe lângă cultură. La ora actuală, doar două universităţi franceze au iniţiat un master consacrat creaţiei literare. În ceea ce priveşte educaţia artistică şi culturală, pe care politica actuală pune din nou şi din fericire accent, nu literatura figurează în catalogul său de arte, ci „cartea şi lectura”. Societatea uită uşor că literatura este o artă vie, fruct al muncii autorilor, adică a artiştilor, plecând de la un material la fel de viu, deoarece este vorba despre limbă – limba noastră de astăzi. Societatea uită că operele literare structurează propria sa existenţă şi propria maturizare şi uită

Lliliana ENE
Lliliana ENE

cu atât mai mult faptul că descoperirea acestor opere este adesea solitară, astfel încât este dificil a împărtăşi plăcerea, tulburarea intimă pe care acestea o provoacă. Dar ar trebui să renunţăm la a da literaturii vizibilitatea pe care ea o cere,

ar trebui să renunţăm la a-i recunoaşte o existenţă colectivă şi modernă, pe motiv că ea nu va fi spectaculoasă? Parisul a ştiut să dea această vizibilitate în câmpul social altor arte, şi cât de bine! Capitala s-a dotat cu o Cetate a arhitecturii, a muzicii, a designului şi a modei, şi chiar cu un Palat al oraşului Tokyo. Există o Cetate internaţională a benzii desenate la Angoulême, a circului la Mans... Ştiinţele şi industria au şi ele Cetatea lor

în La

Villete...

Şi nicio Cetate a literaturii!

Ce anomalie, când multe alte ţări europene şi-au construit structuri comparabile, cum ar fi Casa Literaturii a marilor oraşe din Germania, Casa literaturii din Roma, Casa cititorului din

Madrid...

Dar niciuna la Paris, capitala

unei ţări a cărei literatură a strălucit în mod istoric în lume, a ridicat popoare, o ţară care a ştiut să devină o placă turnantă a schimbărilor artistice, pământ de primire a atâtor scriitori, poeţi, gânditori iluştri, care au găsit aici refugiul în exil, adopţia şi recunoaşterea, aducând în schimb bogăţia francofoniei şi a culturilor străine.

LOC PRESTIGIOS ŞI PRIMITOR

Cu siguranţă, există deja multe structuri în Paris: Biblioteca Naţională a Franţei asigură conservarea şi valorificarea patrimoniului, Centrul Naţional al Cărţii susţine creaţia, Societatea Oamenilor de Litere apără

Lliliana ENE autorii, în timp ce alţii vizează promovarea şi mediatizarea – precum Casa poeziei, Casa
Lliliana ENE
Lliliana ENE

autorii, în timp ce alţii vizează promovarea şi mediatizarea – precum Casa poeziei,

Casa scriitorilor şi a

literaturii...

Dar niciuna

nu are ca scop această misiune cu miză naţională şi internaţională, şi anume un oraş aşa cum ar trebui să fie: o Cetate internaţională a literaturii contemporane. Un oraş deschis lumii, care oferă toate formele de literatură contemporană, fără a modera nimic din exigenţa care le poartă sus în toate domeniile, poezie, teatru, roman, idei, literatură a tinereţii, arte grafice ale povestirii... Loc de prestigiu şi de primire permanent destinat tuturor genurilor de public şi mai ales tinereţii, această cetate onorează scriitorii străini rezidenţi sau în trecere; fără niciun reper operând în parteneriat cu structurile existente din Paris sau de altundeva (MEET, Villa Gillet, CIPM), cetatea găzduieşte expoziţii temporare, unele dedicate autorilor majori care nu sunt neapărat cei mai cunoscuţi, altele consacrate la fel de bine literaturilor din Caraibe, dar şi legăturilor întreţinute de literatură cu artele plastice sau cu cinematografia; această cetate propune un program de dezbateri, seminarii, cursuri de formare, ateliere destinate profesioniştilor şi mai ales amatorilor, încurajaţi să treacă la actul de a scrie şi, bineînţeles, de a citi. La momentul răsturnării numerice pe care o însoţeşte, Cetatea este o vitrină cu atât mai vie cu cât ea se afirmă ca laborator de creaţie, dar şi ca un laborator în materie de moduri de difuzare sau de mediatizare, adică al criticii literare sau al reţelelor sociale pe Internet. Şi apoi, el este pur şi simplu un loc unde oamenii se pot plimba, pot cumpăra sau schimba o carte, pot să bea

Lliliana ENE
Lliliana ENE

un pahar, să discute, să se informeze:

fiecare poate veni aici pentru a-şi construi în mod liber propriul raport cu creaţia contemporană. A oferi publicului, dar şi însăşi literaturii, o Cetate internaţională, înseamnă a da o dovadă vie şi determinantă a faptului că această creaţie este înfloritoare, că ea se adresează tuturor, că aparţine tuturor. În timp ce se deschide campania electorală a autorităţilor din Paris, îndrăznim a formula acest manifest care poartă semnătura a numeroşi scriitori: fondarea unei Cetăţi care să aducă în sfârşit literatura în inima Parisului şi reciproc. Care ar reaminti ce far mondial al creaţiei artistice este capitala Franţei şi faptul că este capabilă să îşi asume voinţa politică.

Semnatarii manifestului: Gwenaëlle Aubry, Paul Auster (Etats-Unis), Pierre Bayard, Pierre Bergounioux, Geneviève Brisac, Javier Cercas (Espagne), Hélène Cixous, Patrick Deville, Annie Ernaux, Péter Esterházy (Hongrie), Arlette Farge, Jérôme Ferrari, Pierrette Fleutiaux, Philippe Forest, Anne-Marie Garat, Nancy Huston, Linda Lê, Bertrand Leclair, Claudio Magris (Italie), Alberto Manguel (Canada), Pierre Michon, Cécile Moscovitz, Marie Nimier, Lorette Nobécourt, Véronique Ovaldé, Boris Pahor (Slovénie), Jacques Roubaud, Lydie Salvayre, Gisèle Sapiro, Ersi Sotiropoulos (Grèce), Lewis Trondheim, Paul Vangelisti (Etats-Unis), Dominique Viart LE MONDE DES LIVRES | 19.09.2013

Traducere din limba franceză de Liliana ENE

memento C. TRANDAFIR Grigore Hagiu 80 Scurtă notă despre receptare G rigore Hagiu face parte dintre
memento
memento

C. TRANDAFIR

Grigore Hagiu 80 Scurtă notă despre receptare

G rigore Hagiu face parte dintre poeţii de frunte ai „Generaţiei de aur, ’60”, împreună cu Nichita

Stănescu, Cezar Baltag , Marin Sorescu, Ion Gheorghe, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Gheorghe Pituţ, Constanţa Buzea, Gabriela Melinescu, Adrian Păunescu ş.a. Sentimentul de prietenie între componenţii acestei generaţii a rămas unic şi legendar. Născut în acelaşi an cu Nichita Stănescu, 1933, Grigore Hagiu ar fi împlinit acum 80 de ani. Cei mai mulţi dintre confraţi au trecut în lumea umbrelor. A rămas, cum se spune, opera lor. De o discreţie ieşită din comun, fără ambiţii concurenţiale, poetul Descâtecelor de gravitaţie n-a fost şi nu este un răsfăţat al criticii. Dimpotrivă, ori e ignorat, ori subestimat. Are întrucâtva soarta lui Ştefan Petică („întâiul simbolist declarat şi veritabil”, cum îl califica G. Călinescu). Fără să fie o valoare de raftul întâi, el face parte din categoria acelor creatori care, prin aşa-numitul efect de rezonanţă, participă la declanşarea unei serii istorice sau contribuie la o mutaţie a conştiinţei estetice. Criticii generaţiei sale au văzut ce-i aparţine, înainte de toate, poetului: „permanenţa elementului dinamic”, „preferinţa pentru culorile pure, chiar violente (Matei Călinescu); dar şi „puterea de a produce

C. TRANDAFIR
C. TRANDAFIR
memento C. TRANDAFIR Grigore Hagiu 80 Scurtă notă despre receptare G rigore Hagiu face parte dintre

un moment paradoxal de absenţă şi de tensiune”, „un univers căruia i se retrage impulsul iniţial încremeneşte într-o aşteptare fără nume” (Mircea Martin); „Unde Grigore Hagiu este un poet remarcabil este în erotică”, „pare a-şi ignora (sau a-şi dispreţui) un puternic simţ al picturalului ” (Nicolae Manolescu):

„În poemele mai noi Grigore Hagiu revine la un lirism de tip expresionist. El merge în natură să surprindă explozia celulelor în arbori şi să audă torsul astrelor ” (Eugen Simion). Şi un poet, camarad de generaţie: „E o nouă promisiune, e un nou început de redempţiune pe care această poezie din ultimul volum al lui Grigore Hagiu, unul din cei mai importanţi poeţi ai Generaţiei ’60, dispărut prematur ca şi Nichita Stănescu, o deschide spre noi, mărturisind mereu şi mereu un mit nedomolit al Eternei Reîntoarceri a poeziei către ea însăşi, către izvoarele Spiritului…” (Cezar Baltag). În plenitudinea vârstei, s-a stins din viaţă şi poetul Răsfrângerilor. Aceiaşi comentatori de mai sus şi alţii i-au găsit lui Grigore Hagiu şi neajungeri sau excese: abstracţiunile glaciale şi retorismul, speculaţiile filosofarde, încifrarea meditaţiei în limbaj, discursivitatea, teme mari tratate modest cu materie săracă. Totuşi artele

C. TRANDAFIR sale poetice sunt moderne şi personale, poezia patriotică e de nivel mediu, meditaţiile –
C. TRANDAFIR
C. TRANDAFIR

sale poetice sunt moderne şi personale, poezia patriotică e de nivel mediu, meditaţiile – abstracte, discursive, lumea elementelor induce o respiraţie suficient de proaspătă. Cel mai bine realizată e poezia erotică a lui Grigore Hagiu. Mai ales cu această temă se vede statura lui literară, care nu-i deloc neglijabilă, ba chiar destul de vizibilă. Poetul cu o conştiinţă estetică de nivel superior pictează puţin mai bine decât cânta Ingres la vioară şi are bune scrieri de artă plastică. Admiratorii contraatacă hiperexigenţa critică: „Toate cărţile pe care Grigore Hagiu le-a publicat sunt scântei exaltate, fulgere ajunse de tunet şi inundând cu ploi misterioase câmpiile sufletului ” (Fănuş

C. TRANDAFIR
C. TRANDAFIR

Neagu); „Grigore Hagiu, scriitor mai original şi mai valoros decât se crede îndeobşte – se deosebeşte în fond de poeţii pe care uneori îi imită la suprafaţă, prin aceea, în primul rând, că nu doreşte să ne convingă cu tot dinadinsul că suferă cumplit şi metafizic” (Valeriu Cristea, 1968); „Descântece de gravitaţie confirmă în Grigore Hagiu un poet de primă mărime în literatura română de azi ” (Dan Cristea, 1980); „Grigore Hagiu îşi aşteaptă – încă – inspiratul comentator care să pună în lumină o excepţională, densă şi originală experienţă artistică” (Traian T. Coşovei, 1989). Am citat mai mult în această notiţă pentru a nu se crea bănuiala de părtinire, comemorativă şi coregională.

Pictură de Ion ŞINCA
Pictură de Ion ŞINCA
eveniment Festivalul teatrelor de proiect din Câmpina la a doua ediţie şi a doua reuşită D
eveniment
eveniment

Festivalul teatrelor de proiect din Câmpina la a doua ediţie şi a doua reuşită

  • D e la primele elemente dramatice, în fapt, elemente de spectacol, întâlnite la oamenii primitivi,

trecând prin perioada apariţiei primilor germeni ai teatrului din vechea Eladă, până la apariţia teatrului clasic şi a celui contemporan, arta dramaturgiei a trebuit să parcurgă mii de ani şi să cunoască multe transformări. Teatrul a cunoscut, la începuturile lui, o evoluţie strâns legată de ritualul religios, care implica folosirea anumitor formule, chiar a unor texte dialogate rostite de preot, executarea unor mişcări sugestive, cu o mimică accentuată. Primii actori ni i-au dat grecii antici, reprezentaţi în mod absolut de triada Eschil - Sofocle - Euripide. Spre finalul secolului trecut, teatrul a început să fie puternic concurat de televiziune. Astăzi, televiziunea este concurată şi ea serios de internet şi de reţelele de socializare. S-a întors roata. Dar pentru ca roata istoriei artei să fie întoarsă complet şi sănătos, oamenii ar trebui să se întoarcă la teatru. De doi ani, odată cu înfiinţarea unui teatru proiect, câmpinenii sunt invitaţi să lase televizorul şi să vină la teatru, la Casa de Cultură, cea mai veche instituţie culturală a oraşului.

Un festival la început de tradiţie

Asociaţia “ Teatrul Proiect Câmpina”,

Adrian BRAD
Adrian BRAD

fondatoarea teatrului de proiect local care poartă, de câteva luni, numele marelui actor Mircea Albulescu, a organizat, la sfârşitul săptămânii trecute, la Casa de Cultură “Geo Bogza”, a doua ediţie a Festivalului Internaţional al Teatrelor de Proiect din Câmpina. Chiar dacă a doua ediţie a fost mult mai reuşită

decât prima, la care a participat şi un teatru din Bulgaria, “internaţionalizarea” evenimentului nu a reuşit şi anul acesta. Însă particula “internaţional” nu a mai putut fi ştearsă de pe afişe şi flyere, întrucât nereuşita s-a produs cu puţin înaintea începerii festivalului, când trupa de actori englezi ce fusese invitată - şi care confirmase, iniţial, participarea -, nu a mai putut face deplasarea la Câmpina. Acest prim incident (care nu poate fi imputat organizatorilor festivalului:

regizorul Dan Tudor şi omul de afaceri câmpinean Adrian Dochia, cei care conduc, de fapt, Asociaţia “ Teatrul Proiect Câmpina”), nu a tulburat nicidecum desfăşurarea evenimentului şi nici nu a ştirbit valoarea acestuia. Cum un incident, chiar dacă nu a fost o nenorocire, nu vine niciodată singur, organizatorii au fost puşi la încercare şi în a doua zi a festivalului, vineri 27 septembrie, la un spectacol al teatrului de proiect din Târgu Mureş, când actorul din piesa Hess (o piesă-monolog), nu a mai putut veni din cauza unei luxaţii suferite cu o zi înainte. Regizorul Dan Tudor a salvat situaţia, invitându-l pe actorul bucureştean Lari Georgescu. Acesta, plin de înţelegere, a acceptat invitaţia şi a sosit la timp pe scena Casei de Cultură, unde a prezentat publicului tot o piesă-monolog , “L-V, 8:00 - 16:00”, cu un titlu mai încifrat, care înseamnă

Adrian BRAD “de luni până vineri, de la ora 8.00 la ora 16.00”. A fost un
Adrian BRAD
Adrian BRAD

“de luni până vineri, de la ora 8.00 la ora 16.00”. A fost un spectacol plin de dinamism şi umor, din care spectatorii au înţeles la câte încorsetări ale libertăţii sale individuale este supus un om pe tot parcursul existenţei. Tot în aceeaşi zi, spectatorii câmpineni au putut vedea o comedie spumoasă, “Floare de cactus”, scrisă de Barillet şi Gredy, în care actorii principali au fost Adela Mărculescu, Damian Crâşmaru şi Cristiana Răduţă-Bobic.

Teatrul românesc trebuie să redevină ceea ce a fost

Înainte de ridicarea cortinei la „Floare de cactus”, actorul Damian Crâşmaru a avut amabilitatea de a ne împărtăşi câteva gânduri despre teatrul românesc, în general, şi despre festivalul câmpinean de teatru, în special: “Un festival este un fel de ştachetă care arată celor din sală, care vin să vadă aceste manifestări tot

Adrian BRAD
Adrian BRAD

mai rare, literatura dramaturgiei, istoria, arta, în general. Este bine venit oricând un festival de teatru, care are capacitatea să developeze stadiul în care se găseşte o mişcare culturală într-un oraş sau într-o ţară. Este foare bine când are loc un asemenea eveniment, care sporeşte ideile, râvna, talentul actorilor. Arta teatrului este complicată, pentru că are ca obiect omul, care este foarte şanjabil, şi la care, de mii de ani, tot se incearcă să se adauge ceva bun. Teatrul îl poate face pe om mai bun, mai înţelept, mai sensibil. Un festival de teatru poate educa spectatorul, dar arta de a aduce spectatorii la teatru ne revine nouă, actorilor. Dacă piesele prezentate sunt valoroase şi jucate bine, orice om iubitor de frumos ar trebui să vină la teatru, chiar dacă se confruntă cu o anumită comoditate generată de televiziune. Televiziunea este un concurent

Adrian BRAD “de luni până vineri, de la ora 8.00 la ora 16.00”. A fost un
Adrian BRAD ameninţător al teatrului, dar care nu te învaţă nimic. De dragul ratingului, există un
Adrian BRAD
Adrian BRAD

ameninţător al teatrului, dar care nu te învaţă nimic. De dragul ratingului, există un limbaj oribil şi nişte manifestări comerciale deşănţate care nu au nicio legătură cu arta. De aceea mesajul „lăsaţi televizorul şi veniţi la teatru” ar trebui să-i pună pe mulţi pe gânduri. Din păcate, nici teatrul românesc nu mai este ce a fost cândva, când venea lume de la Paris ca să vadă piese de teatru la Bucureşti. Teatrul românesc trebuie să redevină ceea ce a fost, trebuie să revină la strălucirea de altădată.”

Un juriu exigent şi un public avizat

Revenind la începuturile festivalului, trebuie să amintim cele două piese jucate în prima zi: „Escroci în aer liber ” de Ion Băieşu, cu Monica Davidescu şi Dan Tudor, prezentată publicului în sala mică a Casei de Cultură, urmată de „Marfa vie” de A. P. Cehov, cu Florin

Adrian BRAD
Adrian BRAD

Busuioc, Ana Covalciuc şi Tudor Smoleanu, care s-a jucat în sala mare de spectacole. Sâmbătă, a treia zi a concursului, pe scena Casei de Cultură s-au desfăşurat două spectacole de teatru. Primul a fost asigurat de câştigătorii Galei Tânărului Actor - Costineşti, iar al doilea a fost reprezentat de piesa „Părinţi teribili” de Jean Cocteau, cu Magda Catone, Diana Lupescu, Marius Bodochi ş.a. Juriul festivalului câmpinean a avut următoarea structură: preşedinte – Mircea Albulescu, membri – actorul Costel Constantin, regizorul Victor Ioan Frunză, actorul George Mihăiţă - directorul Teatrului de Comedie, şi actorul George Ivaşcu - directorul Teatrului Metropolis. Au fost acordate premii în bani (sponsorii acestor două premii fiind firma Lemet şi Consiliul Local).

Sala de spectacole nu a fost niciodată plină, dar ţinând cont de capacitatea ei

Adrian BRAD ameninţător al teatrului, dar care nu te învaţă nimic. De dragul ratingului, există un
Adrian BRAD apreciabilă (este cea mai mare din judeţ, cu peste 750 de locuri), dar şi
Adrian BRAD
Adrian BRAD

apreciabilă (este cea mai mare din judeţ, cu peste 750 de locuri), dar şi de faptul că spectatorii au fost mai numeroşi decât anul trecut, se poate spune că această ediţie a festivalului câmpinean a fost o reuşită, organizatorii declarându-se mulţumiţi de eveniment. Directorul Teatrului Proiect „Mircea Albulescu” din Câmpina, Adrian Dochia, ne-a declarat la începutul ultimei zile a festivalului: „A fost o ediţie mult mai reuşită decât precedenta, nu doar prin numărul mai mare de spectatori. După chinurile facerii acestui festival, sunt convins că vom reuşi să trecem cu bine şi de chinurile popularizării şi tradiţionalizării acestui eveniment. Noi de dorim, în continuare, ca festivalul să fie internaţional, iar anul viitor vom invita din nou trupe de teatru din afara ţării. Nu sunt prea multe teatre proiect în ţară. Pentru ediţia de anul acesta am invitat Teatrul Metropolis, cu

Adrian BRAD
Adrian BRAD

care avem o colaborare foarte bună, Teatrul Arcub şi Teatrul „Maşina de vise”, toate trei din Bucureşti, plus teatrele proiect din Buzău şi Târgu Mureş. Ca spectacol de gală, dar în afara concursului, am invitat Teatrul Naţional Bucureşti cu piesa „Omul care-a văzut moartea”, pentru această ultimă zi a festivalului, în care va avea loc şi gala de premiere.” În cadrul galei de premiere, s-au acordat cinci premii. Premiul „Cea mai bună actriţă” a fost câştigat de Cristiana Răduţă-Bobic pentru rolul din „Floare de cactus”, regie, decor, ilustraţie muzicală: Alice Barb. Premiul „Cel mai bun actor ” i-a revenit lui Marius Bodochi, pentru rolul din „Părinţi teribili”, piesă regizată de Diana Lupescu. „Cel mai bun spectacol” a fost considerat cel oferit de Teatrul Metropolis, cu piesa „Floare de cactus”. „Premiul special al juriului” a fost oferit tânărului actor Lari Georgescu de către consilierul Florin

Adrian BRAD apreciabilă (este cea mai mare din judeţ, cu peste 750 de locuri), dar şi
Adrian BRAD Frăţilă, preşedintele Comisiei de cultură din legislativul municipal. La finalul piesei “Omul care-a văzut
Adrian BRAD
Adrian BRAD

Frăţilă, preşedintele Comisiei de cultură din legislativul municipal. La finalul piesei “Omul care-a văzut moartea” (cu Costel Constantin, Adela Mărculescu, Marius Bodochi, Lari Georgescu, Răzvan Oprea, Florentina Tilea), actriţei Adela Mărculescu, pe care câmpinenii au admirat-o în două spectacole, de-a lungul festivalului, i-a fost înmânat „Premiul de excelenţă”, din partea Teatrului „Mircea Albulescu” Câmpina. După ce luminile scenei şi ale sălii de spectacole s-au stins, actorul Costel Constantin ne-a declarat următoarele: „Festivalul de la Câmpina se întâmplă din nou, iar acest lucru este de salutat, chiar de lăudat. Pentru că într-o lume atât de stresantă şi de angoasantă ca cea în care trăim astăzi, unde bătăliile pentru existenţă sau, la polul opus, pentru înavuţire se duc din ce în ce mai dur şi mai urât, cultura este din ce în ce mai marginalizată şi mai neglijată. Iar teatrul

Adrian BRAD
Adrian BRAD

românesc se încadrează poate cel mai bine în această marginalizare. Într-o lume în care oamenii aleargă de dimineaţă până seară după ce ştiu ei că este mai bine, nu mai este loc de teatru. Iar teatrul nu poate decât să-i îmbogăţească şi să-i înfrumuseţeze pe oameni, să le aducă o linişte sufletească numai bună de a le limpezi şi curăţa gândurile, de a le lumina viaţa. În aceste împrejurări, un festival de teatru este un eveniment rar. E lesne de ghicit cât de mult de implicăm noi, actorii, într-un asemenea eveniment cultural. Mai ales că la Câmpina, într-un

oraş atât de frumos şi de curat, în faţa unui public atât de cald, noi nu ne facem doar meseria, ci ne bucurăm realmente, pentru că reuşim să-i simţim atât de aproape de noi, pentru că reuşim să le înseninăm chipurile şi să le câştigăm aplauzele. Şi, mai ales, dragostea.”

Adrian BRAD / Oglinda de azi

Adrian BRAD Frăţilă, preşedintele Comisiei de cultură din legislativul municipal. La finalul piesei “Omul care-a văzut
eveniment Theodor MARINESCU Biblioteca Municipală la ceas aniversar 64 de ani de lectură şi informare 20
eveniment
eveniment

Theodor

MARINESCU

Biblioteca Municipală la ceas aniversar

  • 64 de ani de lectură şi informare

  • 20 de ani de la atribuirea denumirii

Biblioteca „Dr. C.I. Istrati ”

Pe 19 şi 20 septembrie, într-un cadru ideal, s-au desfăşurat „Zilele Bibliotecii Municipale «Dr. C. I. Istrati»”, o admirabilă întâlnire a personalului instituţiei cu iubitorii de carte de pretutindeni. Salutând prezenţa numeroşilor invitaţi, Liliana Ene, directoarea instituţiei, a remarcat, cu satisfacţie, aniversarea a 20 de ani de la atribuirea denumirii „Dr. C.I. Istrati ”, precum şi împlinirea a 64 de ani, de lectură şi informare, de la înfiinţarea acesteia. Programul, deosebit de bogat şi variat, a debutat cu o proiecţie de film comentată de Roxana Angheloiu, privind istoria şi rezultatele bibliotecii locale (peste 80.000 de volume, biblionet, sală de lectură, secţie de limba engleză etc) şi a continuat cu constituirea fondului de carte „Ion şi Daniela Tomescu”. Activitatea propriu-zisă a fost marcată de lansarea cărţii “ Viaţa ca un poem”, autor ing. Dan M. Cristescu, avându-i ca prezentatori pe Liliana Ene („Cartea, o lucrare interesantă, cuprinde trei capitole referitoare la urbea noastră:

«Câmpina, leagănul copilăriei mele», «Grădiniţa şi şcoala primară» şi «Şcoala

Theodor MARINESCU

primară»”) şi pe ing. dr. Teodor Moisin, care s-a referit la calităţile literare ale lucrării. Un alt moment important al reuniunii l-a constituit expunerea colecţiei Biblioteca de Câmpina, apreciată unanim de către specialişti: „Prima dată trebuie să felicit Biblioteca pentru

realizările inedite - Revista Biblioteca de

Câmpina, editarea unor cărţi ale

scriitorilor care au trăit pe aceste meleaguri, concursul Cartea Anului etc., toate realizate cu sprijinul Comisiei de Cultură a Consiliului Local, al Casei de Cultură şi al Bibliotecii Municipale” (Constantin Trandafir). Pentru început, colecţia cuprinde 4 volume, prezentate, de asemenea, de criticul literar C-tin Trandafir: 1. George Văleanu – „ Jurnal de ducă”; 2. Mihai Lupşcu – „Poetul cu secolul în spate”; 3. Florin Dochia – „Elegiile căderii ”; 4. Ştefan Al. Saşa – „Parfumuri şi delicatese”. „Încălzit ” de frumoasele şi competentele aprecieri, „imbatabilul” Ştefan Al. Saşa a smuls, ca de obicei, ropote de aplauze pentru epigramele sale: „Lui Florin Dochia - Elegiile căderii:

M-am lămurit de ce poetul/ De titlu- acesta a fost atras,/ Citindu-i pe trotuar versetul/ Căzui cu elegia-n nas”, iar autorului cărţii «Parfumuri şi delicatese»:

„Această carte cu parfum/ Pe care mândru îl respir,/ Constat, remarca mi-o asum,/ Că are iz de cimitir ”. Programul cele de-a doua zile a cuprins două momente importante:

lansări de carte şi maratonul poeziei. Cele trei cărţi lansate s-au bucurat de numeroase aprecieri:

1. Cătălina Grigore – „Poeme de la ora optişpe”. „Mă mândresc cu descoperirea

Theodor MARINESCU Cătălinei Grigore la un concurs de poezie. Are o poezie a inocenţei, a eleganţei.

Theodor MARINESCU

Cătălinei Grigore la un concurs de poezie. Are o poezie a inocenţei, a eleganţei. Cătălina se cenzurează, este cumpătată

în marea de cuvinte” (Gherasim Rusu Togan); „Nu sunt de acord cu titlul cărţii. Totuşi, trebuie să dăm Cezarului ce e al Cezarului. Totul este dureros de real. Să aibă o facultate uşoară.” (Luminiţa Mischie); „Cătălina este o speranţă, o certitudine. Scrie cu cruzime, îşi chinuieşte sinele, este dură cu sine şi cu realitatea exterioară” (Florin Dochia);

]Cătălina este

simplă...

şi cartea este

subţire. Nu trebuie să aibă un volum impresionant, ci să fie de calitate. Merită să fie autoarea unei cărţi.” (C-tin Trandafir). 2. Iulian Moreanu – „Febra”. „Prozele sunt nişte studii de caz. Toate au un personaj, există un narator - capabil să discearnă şi situaţia care, aparent, este banală. Este un prozator foarte concis, se vede munca, se fereşte de metafore” (Christian Crăciun); „Faţă de unii grafomani, Moreanu a scris numai trei volume. Dar scrie bine, pentru că are

Theodor MARINESCU

talent, pentru că are cunoştinţe literare. Bun observator ” (C-tin Trandafir); „Sunt un rău/ prost vorbitor. Sunt mai bun la clasă. Cartea, descinsă din paginile Revistei Noi, la rubrica «Ethica minima», este structurată în două părţi: Ethica minima şi zece povestiri cu un copil.” (Iulian Moreanu). 3 . F l o r i n D o c h i a – „ P r i n s î n l u m e a c u v i n t e l o r ” ( v o l . I I ) . „ A c t i v i t a t e a d - l u i D o c h i a e s t e d e o s e b i t d e b o g a t ă . E s t e s u f l e t u l R e v i s t e i N o i , c a r e fă ră e l n - a r e x i s t a . E s t e u n a d i n t r e c e l e m a i b u n e r e v i s t e d i n ţ a ră .” ( G . R . To g a n ) ; „ C a r t e a c u p r i n d e a r t i c o l e d e c r i t i c ă ş i e s e u r i fo r m i d a b i l e . E s e u r i l e s u n t o fo r ţ ă . Te m e f i e r b i n ţ i ş i fo a r t e s p i n o a s e .” ( C h . C ră c i u n ) . Cele două zile de cultură autentică oferite de Biblioteca Municipală s-au încheiat cu Maratonul Poeziei (ediţia a III-a), susţinut de: Emanoil Toma, Maria Dobrescu, Emil Sude, Ruxandra Stoian, Diana Trandafir, Constanţa Coman, Elena Victoria Gloden, Cătălina Grigore, Florin Dochia şi Ştefan Al. Saşa.

semnal u semnal u semnal u semnal u semnal u semnal u semnal

Theodor MARINESCU Cătălinei Grigore la un concurs de poezie. Are o poezie a inocenţei, a eleganţei.
Theodor MARINESCU Cătălinei Grigore la un concurs de poezie. Are o poezie a inocenţei, a eleganţei.
Theodor MARINESCU Cătălinei Grigore la un concurs de poezie. Are o poezie a inocenţei, a eleganţei.
la aniversară memento Paulina POPA CarPmaeunli nBaĂ PJOENPAARU plecând pâna sa-mi dau, din iarba, seama. CA
la aniversară memento
la aniversară
memento

Paulina POPA

CarPmaeunli nBaĂ PJOENPAARU

plecând pâna sa-mi dau, din iarba, seama.

CA ULISE

în drum spre Itaca, prin adâncul de foc si lava topita a sinelui, alunecat-am pe scarile abrupte si-am plâns atâta doar cât sa m-auda poemul si-acela îmbracat în haine din cârpe, nu blanuri bine lucrate, de oi si de vite.

Ca Ulise în drum spre Itaca, prin marile învolburate, în lupta cu sarea si valurile înalte cât muntele si-acelea doar cât sa prefigureze spaima, purtata am fost de Poseidonul poemului.

Ca Ulise în drum spre Itaca, preschimbata în cersetor pe scarile poemului, am rabdat pâna sa vina o ploaie cum n-am mai vazut, sa ma spele de sare pâna la piele.

Ca ulise în drum spre Itaca, am carat dupa mine iubirea, atât cât sa-mi ajunga mie si nepotilor mei, pentru zilele când în bratele sinelui, Penelopa cuvintelor tresaltând, ma voi odihni, multumita ca am luptat, protejata de poemul meu, ca Ulise protejat de Athena.

DIN PRIMA PÂNĂ ÎN CEA DIN URMĂ ZI

am stat cu ochii atintiti, am stat, acolo-n iarba, tot sperând sa vina, îngerul, sa cânte peste sat.

Si cum stateam, cu fata catre cer, iarba crestea si florile, de-a valma. De ce stai nemiscata ma-ntreba Îngerul,

M-am ridicat deasupra ierbii si-am privit. Speram, în zare, Îngerul, sa-apara. Am tot scrutat îndepartata zare si n-am vazut ca se facuse seara.

De ce vin toate acestea ca o singura strigare în tot trupul, aici, în apropierea Muntelui Athos, când pe umerii mei de lut s-a asezat o pasare?

FIOR

Frumos si bun ca Unul care vine în ceasul serii si întinde mâna. Asa te stiu, barbatul din cuvinte, venind spre seara, aprinzând lumina.

Frumos si bun, cu zâmbetul de floare, cel care musca timpul spre-al ridica usor. Barbatul ce întinde mâna trecând încet prin parul tau un necuprins fior.

Frumos si bun, barbatul din cuvinte, cel ce ridica sus pe brate noaptea apoi, cântând, dispare-n zori cu visul, luându-si din trezire partea.

Frumos si bun ca sarpele ce-si trece prin stânca, luciul sau ce creste, apoi brutal reface lumea lui de sarpe si vii senzatii o punte recladeste.

Frumos si bun ca sarpele ce-si lasa pe frunze, numele, sa-l stie. Frumos si bun, o, daca materie ai fi, în lumea-ncremenita si pustie.

Carmen BĂJENARU semne din trecut - 1966 Un act anticultural JUBILEUL UNEI REVISTE CARE S-A TIPĂRIT,

Carmen BĂJENARU

semne din trecut - 1966

Un act anticultural

JUBILEUL UNEI REVISTE CARE S-A TIPĂRIT, DAR N-A A JUNS LA CITITORI

Un vechi vis al prahovenilor cu

preocupări în domeniul literaturii, artei şi

culturii părea să-şi afle, în sfârşit,

împlinirea! După tot felul de tatonări şi

tergiversări, petrecute într-o atmosferă

pe care, astăzi, am numi-o „lipsită de

transparenţă”, a văzut, cum se spune,

„lumina tiparului ”, publicaţia lunară

REVISTA NOUĂ, apărută sub egida

Comitetului de Cultură din fosta regiune

Ploieşti.

Pe frontispiciul respectivei apariţii,

cum se observă şi din reproducerea de

mai jos, datarea este cât se poatede

clară: Nr. 1, Ploieşti, Decembrie 1966.

Aşadar, ar urma să marcăm împlinirea

CaCromr neenli uB ĂŞEJERNBAARNU

a trei decenii de la evenimentul enunţat

mai sus. Numai că, deşi îndelung şi

minuţios pregătit, ba chiar întâmpinat cu

o „Scrisoare de salut ” din partea

„forurilor locale de partid şi de stat ”

(cum se obişnuia în asemenea festive

împrejurări!), evenimentul ca atare pur şi

simplu n-a mai avut loc.

Deţinem unul dintre exemplarele „de

probă” şi păstrăm încă vie uimirea tristă

încercată acum 30 de ani, când am luat

cunoştinţă de hotărârea brutală prin care

se anula ideea difuzării întâiului număr al

„Revistei Noi ”. Se cuvine precizat că şi

hotărârea s-a aflat, defapt, cum să

zicem?, „pe ferite”, nu dintr-o

comunicare motivată în vreun fel, cât de

cât. Ce a determinat o asemenea măsură

şi cine şi-a asumat răspunderea ei poate

abia acum putem cunoaşte cu adevărat.

„«Revista Nouă» apare pe locurile lui

Caragiale şi porneşte de la tradiţia

frumoasei publicaţii «Revista Nouă» din

1887 a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu” -

menţiona scriitorul Ştefan Bănulescu,

redactor responsabil, alături de Nicolae

Manolescu şi Ion Bălu, al ediţiei

preconizate pentru 1966, subliniind

astfel o descendenţă onorantă, ce

Carmen BĂJENARU semne din trecut - 1966 Un act anticultural JUBILEUL UNEI REVISTE CARE S-A TIPĂRIT,
Carmen BĂJENARU Cor neliu ŞERBAN impunea îndatoriri deosebite, în consens cu cerinţele majore ale contemporaneităţii. Colectivului

Carmen BĂJENARU

Cor neliu ŞERBAN

impunea îndatoriri deosebite, în consens

cu cerinţele majore ale

contemporaneităţii.

Colectivului redacţional şi tuturor

colaboratorilor li s-a urat „succes deplin

în nobila muncă de dezvoltare şi difuzare

a culturii în rândul maselor de cititori ”,

dar ele, „maseledecititori„, n-au avut

niciodată sub ochi publicaţia lunară ce li

se destinase, iniţial, cu atâtea mărinimie!

Parcurgând cele 16 pagini ale primului

şi, totodată, ultimului număr „scos” la

Întreprinderea Poligrafică Ploieşti,

întâlnim semnăturile unor colaboratori

precum Ion Alexandru, Marin Sorescu,

Taşcu Gheorghiu, Adrian Marino, Dinu

Pillat, Nichita Stănescu, Mircea

lorgulescu, Laurenţiu Ulici, Cezar

Ivănescu, Horia Pătraşcu, Mariana

Costescu, Dumitru Dinulescu, Dumitru

Micu, C. Stănescu şa. Machetarea

revistei era asigurată de Radu Georgescu,

secretar general de redacţie fusese

solicitat Mircea Popescu, sediul

CaCromr neenli uB ĂŞEJERNBAARNU

publicaţiei se stabilise într-o zonă

centrală a oraşului, pe bulevardul

ploieştean, în clădirea care adăposteşte,

în momentul de faţă, Comisia judeţeană

de statistică, iar numărul [de telefon al]

redacţiei (1.59.82) îşi şi găsise locul în

„cartea de telefoane” a municipiului...

Am dat toate aceste detalii pentru a

se vedea până unde avansaseră lucrurile

şi cât de barbară a fost decizia renunţării

la apariţia „Revistei Noi ”.

Cum s-ar fi înscris aceasta în peisajul

cultural al ţarii, ce ar fi însemnat ea

pentru spiritualitatea acestor locuri,

pentru destinul unor creatori, este greu

să ne dăm seama. Sigur este, însă, că

zădărnicirea „din faşă” a unei astfel de

prezenţe nu poate fi considerată decât

un act anticultural, acuzator prin el însuşi

la adresa celor care l-au săvârşit.

Corneliu ŞERBAN

Sursa: ALMANAH PRAHOVA - 1996,

pag. 16

Pictură de Ion ŞINCA
Pictură de Ion ŞINCA
Carmen BĂJENARU in memoriam Nicolae Boaru Profesorul Nicolae Boaru, directorul Bibliotecii judeţene „Nicolae Iorga“ din Ploieşti,

Carmen BĂJENARU

in memoriam

Nicolae Boaru

Carmen BĂJENARU in memoriam Nicolae Boaru Profesorul Nicolae Boaru, directorul Bibliotecii judeţene „Nicolae Iorga“ din Ploieşti,

Profesorul Nicolae Boaru, directorul

Bibliotecii judeţene „Nicolae Iorga“ din

Ploieşti, a murit miercuri după-amiază, în

urma unei suferinţe îndelungate, la

vârsta de 63 de ani, la Spitalul Judeţean

din Ploieşti, unde era internat de câteva

zile din cauza unei afecţiuni cronice.

C u n o s c u t ca u n m a re o rato r şi

i u b i to r a l c u v i nte l o r, p e ntr u ca re n u tre a

u n re s p e c t p ro f u n d , d a r p e ca re n u

ezi ta s ă l e atra gă î n j o n g l e ri i s e m a nti c e ,

to td e a u n a s u r p ri n zăto a re p e ntr u

p u b l i c , p ro fe s o r u l Ni co l a e ( Ni c u ) B o a r u

a fo st, p e ntr u v i aţa c u l t u ra l ă d i n

P ra h ova , o re d u tă î n că p ăţâ n ată , ca re a

ref u zat s ă s e p re d e a î n faţa i m p o st u ri i şi

CaNrmiceonla eB ĂBJOEANRAURU

l i ps e i d e va l o ri .

Şi a încercat mereu, prin editoriale,

pledoarii şi numeroase emisiuni, să

educe şi să readucă în sufletul publicului

dragostea pentru cărţi, istorie şi limba

română, taxând cu severitate derapajele.

Iar ca director al Bibliotecii judeţene

Nicolae Iorga, funcţie pe care a ocupat-o

până în momentul morţii, timp de 17 ani,

a avut mereu uşa deschisă pentru tinerii

sau mai vechii autori, găzduind

numeroase lansări de cărţi.

Iată cum caracteriza Nicolae Boaru

instituţia în care s-a străduit să atragă cât

mai mulţi cititori. „Biblioteca Judeţean

«N. Iorga» este o instituţie de cultură

puternică şi (deci) vie. Asta înseamnă că

în pofida deceniilor care îi stau în spate -

este întemeiată în 1921, 20 martie - se

vrea conectată la toate ritmurile

prezentului. Veniţi şi o să constataţi acest

lucru! Veţi vedea carte din secolul XVI şi

ultimele succese ale marilor edituri, un

cenaclu literar şi o conferinţă a unui

savant, o lansare de carte şi o întâlnire cu

un mentor spiritual. Biblioteca Judeţeană

«N. Iorga» este, aşa cum v-am spus şi

cum puteţi constata, o redutabilă

citadelă a cărţii“.

Carmen BĂJENARU in memoriam Nicolae Boaru Profesorul Nicolae Boaru, directorul Bibliotecii judeţene „Nicolae Iorga“ din Ploieşti,
Carmen BĂJENARU actualitatea Serghie BUCUR Câmpina - Izvor & Cetate pentru Limba Română S âmbătă, 31

Carmen BĂJENARU

actualitatea

Serghie BUCUR

Câmpina - Izvor & Cetate pentru Limba Română

S âmbătă, 31 August 2013, la orele

însorite ale amiezii, Terasa Casei de

Cultură „Geo Bogza” a fosta scena

Zilei Limbii Române, actorii ediţiei fiind

membri Cercului Literar omonim şi câţiva

invitaţi la evenimentul organizat şi

moderat de tandemul Florin Dochia –

Ştefan Alexandru Saşa. Încă o pagina a

Cronicii acestei semimilenare aşezări

(510 ani la 8 ianuarie 2013) pe versanţii

râului Prahova, în sacra vecinătate a

spiritelor universale Hasdeu-Istrati-

Grigorescu.

Aşezătorii

Câmpina, situată între vadurile râului

Prahova şi ale afluentului său, pârâul

Doftana, a atras, pe lângă negustori,

funcţionari, meseriaşi şi comercianţi,

încă de la începutul secolului a XIX-lea, şi

intelectuali – unii în treacăt pe aici, spre

Braşovul numit când Kronştdat, când

Korona, alţii, să adaste undeva, prin

arealul fostei Vămi, spre a-şi limpezi în

scris, gânduri şi sentimente înalte, „De

realţare (înălţare) a Patriei ”, 1848

desăvârşind câte ceva din urmările

zaverei lui Tudor Vladimirescu de la

1821. Răsfoim prin Cronica începută de

Stoica Teodorescu (1924), continuată de

Silviu Dan Cratochvil (1990 şi 2002),

Jenica Tabacu (2006) şi apoi de Alin

Ciupală & Şerban Băleanu (2013), spre a

ne aminti cine au rămas întâii stătători ai

CaSrmeregnh ieB ĂBJUECNUARRU

Carmen BĂJENARU actualitatea Serghie BUCUR Câmpina - Izvor & Cetate pentru Limba Română S âmbătă, 31

Limbii Române pe aceste meleaguri: „Ion

Heliade Rădulescu, de-a lungul verilor

anilor 1862-1867, Cezar Bolliac, George

Bariţiu, Dimitrie Bolintineanu, Alexandru

Vlahuţă şi George Coşbuc”; „Cezar Bolliac

în vara 1836, găzduit la conacul său de

colonelul Ion Câmpineanu (1798-1863),

unde scrie poezia „O dimineaţă pe malul

lacului ”; „Dimitrie Bolintineanu la 1862,

care, în romanul său, „Elena” îşi plimbă

personajele prin Telega şi Brebu, în

drumul spre Poiana descriind lacul

Curiacul, redactând şi volumul „Din ţara

Basarabilor ”; „Trinitatea” Bogdan

Petriceicu Hasdeu-Constantin Istrati-

Nicolae Grigorescu”; „Alexandru Vlahuţă

care, din prieten al marelui nostru Pictor,

prin relaţia uneia din fiicele lui, Ana cu

fiul impresionistului de la Barbizon,

Gheorghe, devine cu acesta curscru”.

Caragiale – vizită la reşedinţa lui Hasdeu,

Castelul Julia Hasdeu, pentru interviu şi

reportaj; „Delavrancea şi Vlahuţă şi

Caragiale ore la rând, împreună cu

Grigorescu, la taclale, în sufrageria casei

memoriale de azi; Nicolae (Neculai, în

actul de naştere) Iorga, îndurerat de

moartea lui Nicolae Grigorescu, în

ferparul publicat în ziarele scoase la

Vălenii de Munte” (Silviu Dan Cratochvil);

„Boierii Lupoieni şi Câmpineni, Gheorghe

Hristodulo, Domnica Gheorghiu, prinţul

Barbu Ştirbey şi urmaşii, Profesorul

Danielopolu, scriitorul Anton Bacalbaşa,

Carmen BĂJENARU Serghie BUCUR artista Maria Ventura, Anghel Saligny, Dumitru Hernia” (Jenica Tabacu). Încoace vreme, au

Carmen BĂJENARU

Serghie BUCUR

artista Maria Ventura, Anghel Saligny,

Dumitru Hernia” (Jenica Tabacu). Încoace

vreme, au propăşit cuvântul epic, politic,

poetic şi istoric Al. Tudor Miu, Geo

Bogza, Eugen Jebeleanu, Ion Lăncrănjan,

Ion Miclescu, Theodor-Zank Chiriacopol,

Petruş Luncaşu, Vasile Ilinca, Mihai

Lupaşcu, Ovidiu Bogza – continuaţi de

Ion Bălu, Viorel Cernica, Ion Şovăială,

Constantin Trandafir, Gherasim Rusu

Togan, Florin Dochia, Theodor

Marinescu, Cristina Dinu, Codruţ

Constantinescu, Christian Crăciun,

Gheorghe Dinulescu, Iulian Moreanu,

Ştefan Alexandru Saşa etc.

Parada

De pe la 1834, când Alecsandri asistă,

cu Vodă sub acelaşi acoperiş, la

reprezentaţia lui teatrală de debut, cu

„Iorgu de la Sadagura”, Limba Română

devine Măria Sa Spiritul Principatelor

Dunărene. Pe malul cărui lac îl va fi prins

acea „O Dimineaţă” a anului 1836, pe

Cezar Bolliac, să-i inspire poezia cu acest

titlu, nu ştim; ea durează 25 de strofe (o

sută de vresuri) din care, dacă deschidem

volumul I al Operelor lui, putem citi la

pagina 302: „De-a dreapta-mi stau

Carpaţii ascunşi afund în ceaţă, / Din

aburi cu încetul încep a se ivi; / Zăpada

lor cea veche, ce vara n-o dezgheaţă, / Îşi

suie-n cer troienii, sau stă a-i prăvăli!”;

imediat, în 303: „Iar Prahova devale în

mii de gârli se-mparte, / Şi-ntinsă

argintează ăst prunt al ei pietros; / În

văile afunde s-aude îndeparte / O eco

îngânată pe malul cel râpos”. Theodor

Zank-Chiriacopol, fragment din evocarea

„Maica Mare” în volumul „Curiacul –

Monografia romanţată a Câmpiniţei ”,

pagina 133, circa 1995: „Mică, rotundă,

CaSrmeregnh ieB ĂBJUECNUARRU

purtând basma pe cap, îmbrăcată în strai

ţărănesc cu ie înflorată, cu fusta groasă

din lână maronie împletită cu andrelele

şi căreia i se mai zicea şi handroc – poate

din nemţescul Hand = mână şi Rock =

fustă, adică Handrok, fustă împletită cu

mâna – încinsă cu betele, purtând mereu

sub braţ sau la brâu furca de tors cu

caierul de lână şi fusul în cealaltă mână.

Niciodată sau foarte rar ne-a fost dat să

o vedem şi altfel, fără aceste două scule.

Ea torcea lână pentru tot neamul ei,

pentru toţi vecinii sau clientele din oraş.

Harnică, blândă dar mai ales

povestitoare, ea ne primea oricând, după

anotimp, fie pe prispa cea dată cu lutişor,

caldă ca o vatră, fie în camera ei de la

stradă, lângă acea sobă zidită, dată cu

var şi în care focul ardea blând ca şi

vorba ei. De loc, Maica-mare era din

Cornu, un sat din sus de Câmpiniţa, peste

valea Ceairului ”. Parohia Sfântul Nicolae,

ridicată pe promontoriul Slobozia, ce

coboară deasupra Băneştilor, a intrat pe

răbojul istoriei municipiului Câmpina,

graţie preotului ei paroh, precucernicul

Petru Moga şi arhitectei Livia Câlţia,

diriguitorii acestui megaproiect

creştinesc: „Un document din 25 iunie

1714 semnat de domnitorul Ştefan

Cantacuzino se referea la înfiinţarea

Schitului „Sfântul Nicolae” şi înzestrarea

lui prin dania preotului Preda, fiul lui

Petraşcu Postelnicu din Câmpina, cu

moşia Slobozia şi închinarea acestora

Mânăstirii Sinaia. Schitul aşezat la

capătul sudic al plaiului câmpinean

dominând confluenţa râurilor Prahova şi

Doftana, devine după 1896 biserică de

parohie. Astăzi este parte a cartierului

Slobozia. Biserica veche a schitului

datează probabil din 1714, dar „a suferit

Carmen BĂJENARU Serghie BUCUR pe parcursul timpului completări sau chiar modificări mari şi pe de altă

Carmen BĂJENARU

Serghie BUCUR

pe parcursul timpului completări sau

chiar modificări mari şi pe de altă parte o

slăbire a rezistenţei întregii construcţii ”

(arh. R. Grigoropol, Memoriu tehnic pt.

restaurarea Bisericii Sf. Nicolae Câmpina,

  • 22 Mai 1977)”. Dinamicul publicist

Codruţ Constantinescu, enciclopedică

memorie, cu o suculent-maliţioasă

aducere aminte din anii de şcoală în

Câmpina, într-una din minunatele d-sale

cărţi, „În labirint sunt umbre şi lumini ”,

capitolul 18, pag. 168-169, intitulat

„Vizită dinastică”: „Ce emoţii au avut

târgoveţii mei atunci când au fost vizitaţi

de Măria

Sa...

Cel atât de prezent, lumina

călăuzitoare, raza de speranţă,

încarnarea genialităţii carpatine,

Conducătorul, deschizătorul unei noi ere,

cine altul decât Nicolae Ceauşescu. (...)

Cu câteva săptămâni înainte, activitatea

economică şi nu numai a oraşului a fost

paralizată. Motivul era simplu. Maşinăria

propagandistică locală avea nevoie de

carne de tun, de cât mai multe capete şi

cât mai multe palme înroşite de atâtea

aplauze, de mii de braţe bine dresate, de

florile şi steguleţele din carton şi lemn

agitate la comandă, de buzele gata să

stea întredeschise într-un zâmbet

angelic. La început, noi, elevii de-a şasea,

am fost fericiţi. Chiuleam în mod oficial şi

organizat de la şcoală, în frunte chiar cu

dirigintele nostru, un bărbat înalt, chiar

uriaş pentru nişte puşti într-a şasea, şi

rigid, în felul lui un bun militar

educaţional. Eram mici, nu aveam şanse

să rezistăm fizic. După două-trei zile

eram epuizaţi, storşi de entuziasmul

chiulului, obosiţi de statul în picioare

timp de şapte-opt ore, însetaţi şi

înfometaţi, pentru că, evident, nu ni s-a

pus la dispoziţie nici apă şi nici

CaSrmeregnh ieB ĂBJUECNUARRU

sandviciuri bine asortate. Într-o primă

fază am fost folosiţi drept materie primă

(umplutură) pentru un porumbel uriaş,

un porumbel uman din mii şi mii de

capete, mâini, piepturi, unul din marii

porumbei ai păcii mondiale pe care

regizorii momentului îi aranjau,

pieptănau, machiau de la înălţimea

macaralelor de-a lungul întregii RSR.

Până la urmă am cedat ispitei. Într-o

după-masă de miercuri, una însorită, am

dezertat împreună cu alţi colegi şi am

luat-o la goană spre stadion, acolo unde

avea loc un sfert de finală a Cupei RSR la

fotbal între cele două mari rivale de

mâna a doua: Flacăra Moreni (echipa

unui puternic grup de presiune

nomenclaturistă care avea pesemne

origini în micul oraş dâmboviţean) şi

Victoria Bucureşti (echipa Securităţii,

rapid desfiinţată în 1990 alături de F. C.

Olt, printre puţinele măsuri radicale ale

Revoluţiei din decembrie 1989)”. O altă

secvenţă a parăzii Limbii Române

contemporane ne-o rezervăm din

eminenta lucrare a dr. Jenica Tabacu,

„Amurgul Demiurgului ” editura

Saeculum Vizual 2007, o carte despre

„Ultimii ani de viaţă ai lui B.P.Hasdeu”.

Într-o minunată scriere românească,

autoarea spune la paginile 77-78:

„Primele manuscrise aşa-zis „spiritiste,

ce poartă scriitura lui B.P.Hasdeu, arată

că modul de scrie şi iscălitura aşezată de

câteva ori dedesubtul mesajelor sunt

apropiate de scrisul şi semnătura Iuliei.

În prologul cărţii „Sic cogito” savantul

menţiona faptul că primul mesaj

însemnat pe foaie de mâna lui, într-o

stare care nu era nici somn, nici veghe,

„era scris şi iscălit cu slova fiicei mele”.

Pe acest document găsim întrebările lui

Serghie BUCUR o carte, două păreri B.P.Hasdeu, care dezvăluie dorinţa sa imensă de a o regăsi

Serghie BUCUR

o carte, două păreri

B.P.Hasdeu, care dezvăluie dorinţa sa

imensă de a o regăsi pe Iulia şi mai ales,

de a cunoaşte cum îi este dincolo: „Eşti

bine?”, „Eşti la fel de veselă?”. Răspunsurile

scrise de savant au calitatea de a-l

consola: „Dragă tată, te rog să vii mai

repede căci mă vei vedea fericită”, „Tată,

nu dispera”, „Noi doi vorbim continuu”.

Alături de acestea pot fi aşezate

mesajele scurte, de genul „Da tată, sunt

foarte bine”

(...)

Între ele, un răspuns

care vine să întărească ideea despre

starea starea psihică în care se afla omul

de ştiinţă: „Tată, ştiu că eşti foarte nefericit...”

Limba Română rostită

Reuniunea de pe Terasa „Geo Bogza”,

de altfel cordială, ca între slujitori ai Ei,

de caracter şi sensibilitate abundentă, a

ocazionat un veritabil „maraton” poetic,

pe care magistrul Constantin Trandafir l-a

deschis cu o suită de „Reflecţii şi

Maxime” din volumul omonim al lui

ASl.eDr. gFhUieN BDUUCIAUNRU

Constantin Bădescu. Au citit din operele

lor Florin Dochia, Saşa, Constanţa

Mezdrea Coman, soţii Elena Buldum şi

Romeo Tarhon - prezenţi în antologia

(donată Bibliotecii municipale Dr.Istrati)

„Cu Patria în Suflet ”, recent întorşi din

Spania, Diana Trandafir, Corneliu

Cubleşan şi Cătălina Griogore. Emanoil

Toma a declamat câteva fabule iar Saşa a

făcut un final incendiar cu parodiile lui

de un excepţional umor. Subsemnatul a

schiţat în câteva cuvinte prezenţa activă

a jurnaliştilor autohtoni, în reflectarea

fenomenului cultural şi educativ, prin

Limba Română, grupaţi de un sfert de

veac, în redacţiile publicaţiilor PUBLIC,

Jurnalul de Prahova, apoi Oglinda

Câmpinei, Zarva, Partener, de 10 ani la

Informaţia Prahovei şi Revista Nouă –

acestea două, cu ecouri curente în

Capitala Ţării, în Ploieşti, Mizil, Sinaia,

Buşteni, Slănic, Piteşti, Braşov, Moreni şi

Târgovişte...

Pictură de Ion ŞINCA
Pictură de Ion ŞINCA
Al.D. FUNDUIANU eveniment Florentina Loredana DALIAN Nenumărate minute la Mizil Festivalul-concurs „ Agatha Grigorescu Bacovia”, 04

Al.D. FUNDUIANU

eveniment

Florentina Loredana DALIAN

Nenumărate minute la Mizil

Festivalul-concurs „ Agatha Grigorescu

Bacovia”, 04 octombrie 2013

Minutul 175. Trenul porneşte. Trec la

fereastra din partea cealaltă, spre câmp.

Sub lumina lunii, Bărăganul se întinde

nesfârşit şi în depărtare devine haotic. E

luni, 10 octombrie 1938, mă cheamă Geo

Bogza, am treizeci de ani şi am vizitat

pentru prima oară în viaţa mea Mizilul.

Viaţa şi lumea mi se par fantastice şi de

neînţeles.

P.S. În direcţia Buzăului, trenul

străbate ca un balaur câmpia fantastic

luminată de lună” (1940) (Geo Bogza –

„175 de minute la Mizil”)

Minutul...

care-o fi. Opelul porneşte. Nu

pot să trec la fereastra cealaltă, că eu sunt

şoferul. Sub lumina unui soare zgârcit,

Bărăganul de întinde nesfârşit, dar n-am

timp să-l studiez, că trebuie să mă uit la

şosea. E vineri, 04 octombrie 2013, mă

cheamă Florentina Dalian, am patruzeci şi

cinci de ani şi am vizitat pentru a treia

oară în viaţa mea Mizilul. Viaţa şi lumea

mi se par fantastice şi de neînţeles.

P.S. În direcţia Sloboziei, automobilul

străbate câmpia oarecum luminată de soare...

Prima dată, şi eu am vizitat Mizilul tot

într-o zi de 10 octombrie, doar că la 70

de ani diferenţă faţă de Geo Bogza, adică

FAlol.rDe.n FtUinNaD DUAIALINAUN

Al.D. FUNDUIANU eveniment Florentina Loredana DALIAN Nenumărate minute la Mizil Festivalul-concurs „ Agatha Grigorescu Bacovia”, 04

în 2008. Şi nu aveam 30, ci 40 de ani.

Dar, la fel ca şi pe scriitorul GB, şi pe

mine m-a impresionat drumul către

Mizil. Parcă mă aflam într-o altă lume,

parcă picasem în alt veac. Şoseaua, pe

care întâlneai rar câte o căruţă (de

maşini, nici vorbă!), înfăţişa privirii, de o

parte şi de cealaltă, câmpia încremenită,

presărată, din loc în loc, cu fântâni cu

cumpănă. Pe una chiar am fotografiat-o,

iar fotografia am folosit-o, ulterior, la

coperta cărţii „Aceeaşi lună peste sat ”. A

doua oară, am fost în octombrie 2009. Şi

acum iată-mă pentru a treia oară, în 04

octombrie 2013, străbătând drumul

Mizilului, cu aceeaşi încântare, cu prilejul

Festivalului-concurs de literatură „Agatha

Grigorescu Bacovia”, aflat la a VII-a

ediţie. La mai multe!

Mizilul este oraşul în care au loc două

festivaluri/ concursuri literare pe an, care

adună nu doar câştigătorii concursurilor, ci

şi personalităţi marcante ale lumii

culturale româneşti. La Mizil i-am văzut şi

ascultat pe Grigore Vieru, Adrian

Păunescu, Tatiana Stepa, iar anul acesta

ivitaţii de onoare au fost actorul şi

scriitorul Dan Puric şi regizorul Dan Piţa

(care nu mai au nevoie de nicio

prezentare). Ceea ce se petrece, cu

consecvenţă, la Mizil, îmi întăreşte

convingerea că, atunci când se doreşte, se

poate. Dar acolo se poate, deoarece

Florentina DALIAN o carte, două păreri există implicarea puternică a doi oameni: domnul Primar Emil Proşcan,

Florentina DALIAN

o carte, două păreri

există implicarea puternică a doi oameni:

domnul Primar Emil Proşcan, om de

cultură şi scriitor, este cel care susţine

financiar şi care se implică personal în

organizare, primeşte invitaţii, moderează

festivalul, face prezentările, oferă

premiile. Dacă România ar avea numai

astfel de primari, cultura ar fi repusă în

locul ei de cinste cuvenit; un alt truditor al

festivalului este poetul Lucian Mănăilescu,

cel care se ocupă atât de concurs, cât şi de

revista „Ferestra”, apărută tot cu

susţinerea fianciară a domnului Emil

Proşcan. Domnul Mănăilescu nu a lăsat

revista să nu apară nici măcar atunci când

ar fi avut un motiv întemeiat, numărul din

septembrie a.c., dedicat concursului, fiind

redactat de pe patul de spital. Alte cuvinte

ar fi de prisos. Oricine ştie cum stau

lucrurile pe ici, pe colo, poate înţelege de

GhFelroarseimnt iRnaU SDUA TLIOAGNAN

ce există „fenomenul Mizil”.

În deschiderea evenimentului din 04

octombrie, domnul Emil Proşcan a

prezentat invitaţii: Dan Puric, „omul

frumos”, actor şi scriitor, Dan Piţa, regizor

bine cunoscut şi îndrăgit pentru filmele

sale, doamna profesor Margareta Labiş,

sora regretatului poet Nicolae Labiş, Virgil

Diaconu, poetul care „locuieşte într-o

bătaie de inimă”, director al „Cafenelei

literare”, Preşedinte al juriului la concursul

de anul acesta, Ivan Pilchin, lector la

Universitatea de Stat din Republica

Moldova (Catedra „Literatură

universală”), absolvent al aceleiaşi

universităţi, facultatea de limbi străine,

secţia engleză-germană. Domnul Proşcan

a propus şi o temă de discuţie

(generoasă): despre viaţă. Fiecare a spus

ce a crezut de cuviinţă, spectatorii (în

Marele Premiu pentru scriitorul Florin Dochia

La cea de-a şaptea ediţie a

concursului de literatură „Agatha

Grigorescu-Bacovia” organizat la Mizil,

Prahova, Marele Premiu a fost acordat

scriitorului câmpinean Florin Dochia,

membru al Uniunii Scriitorilor din

România, redactor-şef al publicaţiei

culturale „Revista Nouă”, pentru poeme

dintr-un posibil volum viitor prezentate

sub titlul „orb pe mare”. La concurs au

participat 192 de scriitori (137 de

manuscrise la secţiunea Poezie şi 80 la

secţiunea Proză). Cu Florin Dochia,

iubitorii de literatură din Câmpina s-au

putut întâlni pe 19 şi 20 septembrie, cu

prilejul „Zilelor Bibliotecii Municipale”,

când au fost lansate cărţile sale „Elegiile

căderii ” (poezie) şi „Prins în lumea

cuvintelor - 2” (eseuri).

O altă prezenţă câmpineană

remarcată a fost Diana Trandafir

(Marinache), care a obţinut Premiul

revistei Cafeneaua literară – Piteşti, la

secţiunea proză.

„La o asemenea valoare ridicată a

participanţilor la această ediţie, premiul

primit, apreciere dincolo de genurile în

concurs, mă onorează în mod deosebit.

Se cuvine să felicit organizatorii că au

puterea, în condiţii financiare dificile, să

organizeze un asemenea eveniment de

anvergură. Dedic acest Mare Premiu

autorilor câmpineni de literatură şi

cititorilor mei de oriunde, celor care nu

pregetă să participe la o viaţă culturală

efervescentă a oraşului!! – ne-a ieri

declarat scriitorul. (Red.)

Gherasim RUSU TOGAN Florentina DALIAN proporţie de 80% elevi de liceu, cinste lor!) au adresat întrebări,

Gherasim RUSU TOGAN

Florentina DALIAN

proporţie de 80% elevi de liceu, cinste

lor!) au adresat întrebări, ca, de altfel, şi

telespectatorii, evenimentul fiind transmis

în direct de televiziunea locală. Domnul

Primar a dat numărul său de telefon la

care puteau fi adresate întrebările, pe

care, ulterior, le transmitea invitaţilor.

Virgil Diaconu a exprimat un gând

frumos: „Mizez pe cei care trag lumea

înainte, în primul rând pe artişti.” Dan

Piţa a vorbit despre recentul său film

„Ceva bun de la viaţă” şi ne-a anunţat că

lucrează la o ecranizare a nuvelei „Chira

Chiralina”, de Panait Istrati. Personal,

fiind o pasionată admiratoare a operei

marelui scriitor, aştept cu interes filmul.

Domnul Piţa ne-a spus că a mai existat o

singură ecranizare, rusească, a

romanului, foarte veche, fără sonor şi

având o peliculă deteriorată.

Doamna Margareta Labiş a spus

lucruri interesante, de istorie literară,

despre fratele său, poetul trecut la cele

veşnice la numai 21 de ani, în condiţii

încă neelucidate. Dintre „trăznăile” pe

care le făcea, ne-a spus-o pe cea cu

Ateneul. Revoltat de snobismul unora,

care se îmbrăcau în haine de lux (gen

frac şi rochii lungi de seară) când

majoritatea erau sărăcuţi şi prost

îmbrăcaţi, fiind vremea teribililor ani de

după război (aici mi-am amintit

personajul Ladima al lui Camil Petrescu,

care umbla îmbrăcat în uniforma

militară, deoarece nu avea altă haină),

într-o zi, Labiş a cumpărat, cu nişte bani

câştigaţi pe poezii, locul în loja regală de

la Ateneu şi s-a dus acolo îmbrăcat cu un

cojocel ponosit şi o căciulă ţărănească pe

cap. Când dirijorul orchestrei, George

Georgescu, s-a întors să salute publicul,

căutând disperat personajele importante

Gherasim RUSU TOGAN

Florentina DALIAN

din lojă, a dat cu ochii de Labiş, acesta

şi-a scos căciula şi a salutat, obligându-l

şi pe Georgescu să salute. „Moartea

căprioarei ”, una dintre capodoperele

poeziei româneşti, i-a fost inspirată

poetului de împuşcarea unui cerb de

către tatăl său. Doamna Labiş ne-a spus

că acea „soru-mea-i flămândă, bolnavă şi

pe moarte” era chiar ea şi a făcut o

descriere a foametei cumplite din acel

an. În 1954, când a scris-o, Nicolae Labiş

avea 19 ani. A plecat la Bucureşti, în

fugă, să publice poezia şi a uitat-o acasă.

Doamna Margareta a găsit-o, a citit-o („şi

am înţeles, atunci, că fratele meu e

poet ”) şi i-a expediat-o. În amintirea

poetului Nicolae Labiş, în special pentru

tinerii care astăzi nu-l mai găsesc prin

manuale, doamna Labiş a recitat trei

poezii scrise de acesta: „Mioriţa”,

„Moartea căprioarei ” şi „Noi, nu!”.

Dan Puric, foarte aplaudat şi ovaţionat

de tinerii din sală, a avut o prestaţie

excelentă (ca de obicei) şi, pentru că tot

fusese numit „specialist în viaţă”, a

început cu îndemnul „Să vă feriţi

întotdeauna de specialişti în viaţă!”,

adăugând că viaţa ne prinde mereu

nepregătiţi, mereu cu garda jos. Prin tot

ce a spus, a transmis o infuzie de

optimism sălii şi m-am bucurat enorm,

mai ales pentru tinerii prezenţi, întrucât

discuţiile porniseră într-o notă oarecum

pesimistă. Trebuie să-i încurajăm şi să le

dăm speranţe acestor tineri. Despre toate

lucrurile spuse de artist nu voi scrie,

întrucât ele au farmec povestite de el. Voi

menţiona numai răspunsul său la

întrebarea adresată de un telespectaor:

„Aveţi cont de facebook?” Răspunsul a

fost: „Nu. Am avut. Dar l-am închis.

Aveam vreo 90.000 de like-uri, adică d-ăia

Florentina DALIAN Gherasim RUSU TOGAN care mă iubesc. S-a întâmplat că a ars cantina acolo, la

Florentina DALIAN

Gherasim RUSU TOGAN

care mă iubesc. S-a întâmplat că a ars

cantina acolo, la Părintele Tănase* şi nu

mai aveau copiii ăia unde mânca. Am scris

pe facebook rugând pe admiratori să dea

fiecare câte un euro ca să poată fi refăcută

cantina. Vă daţi seama ce s-ar fi putut face

cu 90.000 de euro? Dar câţi credeţi că au

donat? Trei! Am înţeles atunci că din cei

90.000, doar trei erau adevăraţi. Şi tot

atunci am hotărât să închid contul.”

Mărturisirea lui Dan Puric mi-a amintit

titlul cărţii unui alt Dan (Mircea Cipariu):

„Singurătatea vine pe facebook”.

Din păcate, artistul Dan Puric a

trebuit să plece la o repetiţie, astfel că nu

a rămas cu noi până la sfârşit. A urmat

momentul premierii câştigătorilor,

repede, repejor, că se cam scursese

timpul alocat festivităţii. Toate

momentele evenimentului au fost

presărate cu muzică de calitate

interpretată de cvartetul „4 Art ”

(http://cvartet4art.ro/), având în

componenţă artiştii: Diana Pîrgaru

(vioară), Radu Barabancea (vioară),

Georgiana Munteanu (violă) şi Andrei

Frîncu (contrabas).

Invitaţii au continuat discuţiile la o

agapă. M-am bucurat să-i revăd pe Florin

Dochia (Marele premiu – poezie), Florina

Florentina DALIAN

Gherasim RUSU TOGAN

Isache (Premiul I poezie), pe Virgil

Diaconu (Preşedinte juriu), Lucian

Mănăilescu (organizator), Emil Proşcan

(Primar), Niculai Tăicuţu (membru în

juriu; din păcate plecat mai devreme, cu

treburi importante, dar am apucat să

schimbăm câteva impresii în biroul

domnului Primar înainte de începerea

festivităţii) şi să-i cunosc pe Cecilia

Moldovan (locul III poezie) şi pe regizorul

Dan Piţa. Au fost oferite cărţi şi reviste

(„Ferestra” – Mizil, „Spaţii culturale” –

Rm. Sărat, „Helis” – Slobozia, „Revista

Nouă” - Câmpina).

Ora 14:30. Articolul se încheie aici. E

05 octombrie, 2013, mă cheamă

Florentina Dalian şi mă gândesc deja

când voi revedea a patra oară Mizilul.

Până atunci, mulţumiri organizatorilor şi

juriului pentru bucuria pe care am trăit-o

la acest eveniment cultural. Felicitări!

Viaţa şi lumea mi se par atât de frumoase,

cu tot fantasticul şi neînţelesul lor...

Slobozia, 05 octombrie 2013

* Părintele Nicolae Tănase găzduieşte

şi hrăneşte, în Valea Plopului, în jur de 400

de copii, unii dintre ei salvaţi de la avort.

Virgil Diaconu, Florin Dochia, Ion Tomescu, la Mizil
Virgil Diaconu, Florin Dochia, Ion Tomescu, la Mizil
Gherasim RUSU TOGAN cronica literară Mioara BAHNA Multiplicitatea şi potenţialităţile sinelui: Norman Manea – Întoarcerea huliganului

Gherasim RUSU TOGAN

cronica literară

Mioara BAHNA

Multiplicitatea şi potenţialităţile sinelui:

Norman Manea

Întoarcerea huliganului

C u o structură aparent polifonică,

prin trecerea de la naraţiunea la

persoana a treia, omniscientă, la

persoana întâi, cartea lui Norman Manea Întoarcerea huliganului – Editura Polirom, Iaşi, 2011 –, al cărei titlu aminteşte de cel al cărţii coreligionarului său, Mihail Sebastian, Cum am devenit huligan, este o scriere densă, sub toate aspectele (al materialului epic, al personajelor, al perspectivelor narative, al planurilor etc.), amestec de memorialistică şi ficţiune, de implicare şi detaşare, care dezvăluie destinul propriului autor, al neamului său, dar subliniază, totodată, şi tribulaţiile celor care, indiferent de etnie, din varii motive, au ales ori li s-a impus, în momente

diferite ale existenţei lor sau a ţării, exilul, pentru ca, apoi, să se confrunte cu toate rigorile presupuse de acest statu-quo. Este o carte-eseu despre condiţia evreului, în ansamblu, şi în societatea modernă, în special, despre avatarurile lumii iudaice, trăind sub presiuni multiple, sociale, politice, culturale etc., dar şi despre condiţia scriitorului, a intelectualului, în general, confruntat cu un regim politic absurd, discreţionar, despre neliniştile, acutizate prin confruntarea cu situaţii bizare, care bulversează traiectul existenţial, propus ori măcar sperat, acţiunea propriu-zisă rezumându-se la două momente majore: pregătirea revenirii în ţară a personajului central,

Gherasim RUSU TOGAN

Mioara BAHNA

Gherasim RUSU TOGAN cronica literară Mioara BAHNA Multiplicitatea şi potenţialităţile sinelui: Norman Manea – Întoarcerea huliganului

căruia scriitorul îi împrumută propria date ale biografiei sale, şi ceea ce numeşte comedia Imposibilei Întoarceri, pentru a se încheia cu înapoierea în Statele Unite, patria de după ce a părăsit Patria, complexul de factori la care i se întoarce gândul mereu cu dor, dragoste, disperare, durere, sfâşiere etc. Mai mult, „întoarcerea” este, pentru personajul central, sinonimă cu „naşterea” sau „renaşterea”, catalizând mare parte din preocupările sale, devenind, în plan artistic, unul dintre laitmotivele romanului. Construit ca o povestire în ramă, romanul lui Norman Manea debutează cu un capitol-prolog, care punctează atmosfera americană, în care scriitorul şi-a fixat existenţa, urmat de Preliminarii, unde domină culoarea locală şi temporală din Jormania, nume preluat de la Ioan Petru Culianu, pentru a prezenta, apoi, în cele două părţi propriu-zise ale sale, Prima întoarcere (Trecutul, ca ficţiune) şi A doua întoarcere (Posteritatea), cele două exiluri – în lagărele de concentrare din Ucraina, unde au fost deportaţi evreii din Bucovina, în timpul lui Antonescu (1941-1945) şi, apoi, în Europa Occidentală şi în Statele Unite (începând din 1986), unde a decis să trăiască autorul cărţii, împins de regimul comunist – pentru ca, în cele din urmă, personajul să fie readus în lumea de dincolo de ocean, spre a-şi evalua impactul reîntâlnirii cu Patria.

Mioara BAHNA ethica minima Preliminariile se dezvoltă, eseistic, în jurul câtorva motive literare, între care cel
Mioara BAHNA ethica minima
Mioara BAHNA
ethica minima

Preliminariile se dezvoltă, eseistic, în jurul câtorva motive literare, între care cel al huliganului, al huliganismului, al victimei, al victimizării, al comunismul şi, desigur, al relaţiei complicate cu ţara de

baştină: Grandioasa mea

ţară...

(...)

măreţia

ţării Dada pe care nu doream să o părăsesc şi în care nu doream să mă întorc. De aceea, în continuare, sunt surprinse, pe larg, neliniştile – care precedă, întoarcerea, în vizită doar, în ţara părăsită în 1986, în plin comunism – şi amintirea unor episoade din viaţa personajului, care i-au punctat devenirea, în primul rând spirituală, socială, având, în acelaşi timp, rolul de a tergiversa emoţiile reîntâlnirii cu prezentul acesteia, dar şi cu spectrul trecutului. În acest sens, discuţiile cu prietenii, români sau străini, sunt menite să-i faciliteze ori măcar să-i limpezească, pe cât posibil, sensul/raţiunea gestului, venind dintr-o conştientă dragoste incomensurabilă faţă de Patrie, în ciuda indeciziei susţinute sau induse de cei care vor să-l protejeze, arătându-i, de pildă, că, spre deosebire de alţii, are, în relaţia cu spaţiul românesc, un avantaj, distanţa, ceea ce i-ar oferi o marjă de invulnerabilitate. Pendulând între emoţia apartenenţei şi, poate, şansa detaşării de o lume căreia îi datorează bunele şi relele trecutului, dar şi configuraţia prezentului, personajul- narator, într-un limbaj adesea dur, neiertător în orice caz, ironic, dar şi autoironic (micul cabotin, trăind duplicitatea reinterpretată zilnic, vârstă după vârstă), atât faţă de înainte, cât şi faţă de după mascarada de după mascarada comunistă –, analizează cu atenţie şi cu patimă istoria neamului său, construind o frescă, ale cărei începuturi îi au în prim-plan pe bunici, în jurul cărora reconstituie atmosfera patriarhală a epocii în care au trăit aceştia, în Burdujenii

Iulian MOREANU

Mioara BAHNA

Sucevei, într-o lume ale cărei valori sunt anulate, ulterior, de alta, tulbure, unde statutul de vinovaţi fără vină al evreilor se perpetuează, subtil sau evident, lucru demonstrat prin referiri la istoria ştiută, consemnată în documente, şi, mai ales, la evenimente particulare. La nivelul construcţiei textului, secvenţele temporale relatate decurg unele din altele, firesc, ordinea nefiind cronologică, ci determinată de memoria afectivă, încât, ca între oglinzi paralele, naraţiunea merge pe scara timpului înainte şi înapoi, pentru ca, în planul conţinutului, tema antisemitismului să fie omniprezentă, amplificată, demonstrată, subliniată sau atenuată circumstanţial, câtă vreme sentimentul scriitorului-personaj e incurabil: Masca mi se lipise de faţă. Clasicul inamic public. Alogenul! Fusesem dintotdeauna „celălalt ”, conştient sau nu, demascat sau nu, chiar dacă nu mă identificam cu ghetoul mamei mele şi cu niciun ghetou al identităţii. Un asemenea context îl determină pe nepotolitul Ariel,

vărul mamei, să întrebe şi se întrebe dacă

nicio nelegiuire antisemită nu clatină

iubirea faţă de ţinutul natal. Icoana mamei – cu mai multe atribuţii în carte –, oarbă, un fel de Homer, mutatis mutandis, pentru neamul ei, pare a fi aceea care domină textul, nu doar prin locul pe care îl are în viaţa fiului, ci şi prin statutul de depozitară a celei mai importante părţi din tezaurul de amintiri care, indirect, îi privesc pe toţi, fiind, astfel, un personaj excepţional. Martor, aşadar, al trecutului,

ea relatează, la îndemnul fiului, scene, întâmplări ştiute de cei din preajmă, încât confesiunea capătă astfel nuanţă ritualică. Toate episoadele, ample sau restrânse, reliefează vocaţia de ctitori – pionieri ai comerţului cu cărţi, cu ziare etc. –, a celor din neamul personajului, aflat în ipostaza

Iulian MOREANU Mioara BAHNA de ax al romanului, subliniindu-i-o însă şi pe cea de victimă. Dar

Iulian MOREANU

Mioara BAHNA

de ax al romanului, subliniindu-i-o însă şi pe cea de victimă. Dar înaintaşii personajului lui Norman Manea se definesc şi prin tenacitate, corectitudine în relaţiile cu ceilalţi, trăsături în schimbul cărora sunt trataţi nedrept, abuziv, uneori chiar de către unii coreligionari, iar notarea unor asemenea manifestări exprimă o abordare care se doreşte cât se poate de obiectivă a universului uman prezentat de către narator În privinţa termenului „huligan”, în roman, cuvântul nu e doar un atribut al personajului, în felul acesta, eponim, ci are învestitură polisemantică, aproape pletorică, fiind, de aceea, aplicat, pe larg, anilor, epocii în ansamblu, oamenilor, situaţiilor etc., totul bucurându-se de o focalizare multiplă, ceea ce sporeşte veridicitatea cărţii. Materialul epic mixează visuri, revelaţii, amintiri, fapte prezente şi trecute, personajul căutând astfel justificarea opţiunii de a se întoarce în locurile pe care le-a părăsit la o vârstă – cincizeci de ani – la care, de cele mai multe ori, omul nu mai e tentat să ia viaţa de la capăt. E mărturisită permanenta luptă cu sine, cu sentimentele, de care e conştient, pe care nu doreşte să şi le refuleze, ci doar să nu se lase dominat de ele, motiv pentru care, în mare parte, Întoarcerea huliganului se dezvoltă introspectiv. Gânduri, imagini, scene cu încărcătură afectivă sunt suportul, punctul de plecare pentru o continuă analiză pe care naratorul o face ca document pentru sine, în primul rând, iar târgul Burdujenilor se constituie, în prima parte a naraţiunii mai ales, în leagăn al unei civilizaţii care promitea enorm, dar care a fost aneantizată ex- abrupto, odată cu instaurarea comunismului. Fiind însă vorba de un personaj-scriitor, referirile implicite şi

Iulian MOREANU

Mioara BAHNA

explicite la literatură, cu tot arsenalul care o caracterizează, traversează, în mod firesc şi aproape permanent, romanul, relevându-se ideea statutului destinal al

scrisului: Nu există leac pentru boala asta, scrisul! Nici măcar familia nu te vindecă,

ştiu. Banii, nici atât. Nici libertatea, nici democraţia.

Norman Manea face din povestea unui neam, cu firele ei complicate, ezoterice şi exoterice, povestea unei lumi, pentru că universul ebraic, în general, este extrem de complex, de întins peste tot, căutând nu doar să supravieţuiască, ci şi să se impună, să-şi valorifice inteligenţa, înţelepciunea, toate calităţile latente, însemnând, în acelaşi timp, atuuri şi blestem. Odiseea întoarcerii în Patrie a personajului e temporizată prin retrăirea, în special alături de mamă şi de umbrele

trecutului, a istoriei scrise, dar, mai ales, a celei nescrise, la care a luat parte familia sa, membrii ei constituindu-se în adevărate şiruri de păpuşi Matrioska, închise, la rândul lor, în cea reprezentată de stirpe. Ca urmare, referirile ori aluziile la Joyce şi la Ulise al său sunt simptomatice. Cu detaşarea conferită de distanţa temporală şi spaţială, mai ales cu prilejul vizitei din 1997, în ţară, însoţit de o personalitate a lumii americane, scriitorul remarcă aspecte care, altădată, păreau organice, ca, de pildă, construirea / impunerea unor toposuri, un fel de antidot sui-generis la o realitate devastatoare, aşa

cum e cel despre scriitorii Estului comunist care ar fi fost mai profunzi în ceea ce creau faţă de confraţii lor occidentali, de vreme ce condiţiile lor de viaţă erau înspăimântătoare: Provinciala frustrare şi megalomanie le trăiam mai toţi scriitorii

din Est. Superficialii noştri colegi din Occident, feriţi de suferinţele şi dilemele socialiste, erau incapabili, aşa ne plăcea să

Iulian MOREANU Mioara BAHNA credem, de opere comparabile cu necunoscutele noastre grandioase scrieri complicate, tragice şi

Iulian MOREANU

Mioara BAHNA

credem, de opere comparabile cu necunoscutele noastre grandioase scrieri complicate, tragice şi obsesive, fidele

adevăratei literaturi. Scriitorul observă, tot acum, spre exemplu, într-o convorbire, de pe poziţii socio-profesionale distincte faţă de înainte, cu o cunoştinţă din ţară, că-i e dificil chiar şi lui să-şi definească starea identitară, în ciuda timpului care a trecut şi

a fireştilor achiziţii spirituale: Să-i vorbesc, cumva, despre dublul caricatural, despre chipul în care mă simt încastrat, ca o babă

puberă expusă în piaţa publică, pe scena

arsă de napalmul trecutului. Călătoria în ţară, la Bucureşti, Cluj şi Suceava, în primul rând, îi demonstrează însă că, în linii mari,

lumea românească s-a schimbat, dar că are şi elemente de permanenţă, fireşti, în care se regăseşte. Miza s crierii lui Norman Manea nu e,

în consecinţă, al cătuirea rechizitoriul unei lumi, fiindcă el nu incriminează – ni ci în masă, ni ci individual –, ci doar contribuie la realizarea unui dosar consistent al unei epoci ai cărei actanţi sunt surprinşi în manifestări de o amploare mult mai puţin importantă decât efectul ei, inclusiv asupra propriei imagini. O astfel de perspectivă, deloc favorabilă, aduce, de exemplu, s criitorul, asupra fostului rege Mihai, pe care, chiar dacă nu-l caracterizează astfel, lasă să se înţeleagă că a fost mereu o marionetă care n-a putut sau n-a ştiut ni ciodată să se impună cu adevărat, având alte preocupări decât cele pe care le presupune demnitatea sa, fiindcă îi plăceau automobilele şi avioanele mai mult decât mecani ca puterii şi a luptei politi ce.

Pierderea carnetului albastru, cu însemnările din timpul vizitei în ţară şi prefigurata imposibilitate de a fi recuperat dintre gunoaiele din aeroport e un moment semnificativ, o sugestie a

Iulian MOREANU

Mioara BAHNA

imposibilităţii întoarcerii definitive, nu doar în Patrie, ci şi în trecut. Este, prin urmare, o carte în care scriitorul se manifestă uneori reflexiv, meditativ, iar alteori, aplecat, cu acribie, asupra propriei vieţi, pentru a face bilanţul acesteia, dar şi al vieţii celor cu care a interacţionat şi al existenţei unui neam, trăind în ghetou sau în libertate, două feţe ale aceleiaşi medalii, care-şi schimbă între ele „obrăzarele”, cu laturile lor bune şi rele. Notaţii directe, aluzii, adnotări, analiză, introspecţie, încercarea de a-şi găsi locul într-o lume în/din care e dezrădăcinat, dar, paradoxal, puternic ancorat, toate aceste manifestări par a deriva dintr-un incurabil sentiment ancestral al dezabuzării. De aceea, peste mai mult de un deceniu de la căderea cortinei de fier, scriitorul încearcă o insolită detoxifiere, reevaluând întâmplări minore sau majore din existenţa sa, fără a căuta neapărat o concluzie sau o soluţie retrospectivă la tot ce i-a traversat existenţa, dându-i unicitate ori, măcar, creându-i această impresie, cu fireşti conotaţii pozitive, dar, fără îndoială, şi negative. Pluriperspectivism, memorie involuntară, flashback sunt doar câteva dintre tehnicile literare la care apelează scriitorul, într-o carte-sinteză a vieţii trăite şi a celei imaginate, a realităţii şi a ficţiunii determinate de o lume complexă, receptată de o personalitate care, chiar referindu-se la sine, nu ezită să-şi evidenţieze nu doar calităţile, ci şi inerentele slăbiciuni.

s

Iulian MOREANU cartea străină Cristina Gabriela DINU J ohn Fowles - «Colecţionarul » O alegorie a

Iulian MOREANU

cartea străină

Cristina Gabriela DINU

J ohn Fowles -

«Colecţionarul » O alegorie a destinului

C olecţionarul” (1963) este cartea

ce conferă recunoaşterea

internaţională a lui John Fowels,

deschizând seria unei pleiade a

romanelor de succes: „Magicianul

(1965)”, „Iubita locotenentului francez ”

(1969), „Daniel Martin” (1977), „Omida”

(1985), „Găuri de vierme “, „Turnul de

abanos” (2003).

Roman captivant prin fluxul naraţiei,

„Colecţionarul” revalorizează în termeni

contemporani tema destinului mânat de

forţe oarbe, pe care individual nu le

poate stăpâni.

Senzaţionalul poveştii nu anulează

filozofia existenţială, care se

construieşte, la modul sartian, din însăşi

esenţa mărturisirii celor doua voci

narative.

Protagonista, Miranda Gray, este

răpită de un aşa zis entomolog şi

sechestrată o lungă perioadă de timp.

Motivul „întemniţării ” este deconspirat

gradual, prin largi ezitări şi încercări de

„trompe l’oeil” ale naratorului: nu

victimizarea, nu uciderea, ci iubirea.

Protagonistul masculin, Frederick

Clegg (Caliban), este în aparenţă omul

inofensiv, functionar la primărie, care

duce o existenţă plată, fără o ideatică

personală, însă arborând convingeri de

împrumut. Ideea de a colecţiona fluturi îi

Cristina Gabriela DINU

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU cartea străină Cristina Gabriela DINU J ohn Fowles - «Colecţionarul » O alegorie a

este indusă de unchiul Dick, ca un

paliativ al singurătăţii (tatăl, alcoolic,

murise, iar mama îl părăsise în copilăria

fragedă). Minuţia şi rigoarea demersului

se transformă în manie, lipsită de orice

atracţie pentru domeniul ştiinţific.

Obsesia de colecţionar se desfăşoară ca

un ritual: prinderea, ţintuirea în ace a

fluturilor şi apoi contemplarea lor morţi,

ca frumuseţi inutile, depăşite.

Miranda construieşte„ la modul

tragic„ o verigă din traseul cotidian al

colecţionarului: este prinsă, sechestrată

şi apoi admirată. El găseşte în fiinţa

feminină apanajul obiectului decorativ

care epatează prin frumuseţe fizică.

Fluturii şi geobul neînsemnat, maieutica

existenţială a mătuşii Anne, infirmitatea

lui Mabel, fondează termenii unui

orizont anost al personajului. Prins în

plasa propriilor frustrări generate de

ironiile mărunte ale colegilor şi de

plictisul cotidian, îşi examinează cu

luciditate infirmitatea sufletească într-un

cerc social în care valorile cunosc o

permanentă fluctuaţie.

Inadaptabilitatea la mutaţiile noii lumi

generează o crescândă nevoie de

autoizolare şi sentimentul unei privaţuni

voluntare. Gândirea plată, uzura

sentimentelor, lipsa unei educaţii

adecvate, îi suspendă neîncetat accesul

Cristina Gabriela DINU poezie la existenţa reală: legăturile cu oamenii devin tot mai rare. În orizontul

Cristina Gabriela DINU

poezie

la existenţa reală: legăturile cu oamenii

devin tot mai rare. În orizontul acestei

vieţi ponosite, biletul câstigator la loterie

îi va oferi iluzia alterităţii. Posesia unei

averi considerabile şi ideea de a cumpăra

cu bani un exponat de preţ cum este

Miranda contrabalansează temporar

traseul obişnuit al personajului. Colivia în

care va închide cel mai valoros exemplar

viu al colecţiei îi oferă extazul de a

conserva şi de a contempla îndelung

obiectul posesiei.

Paradoxale sunt, însă, în cazul

personajului, absenţa conştiinţei

maleficului, ingratitudinea şi

manifestarea unui maniheism schematic,

fără substanţă morală; teoria mercantilă

pe care se fondează gândirea lui Caliban

îi întreţine autosugestia de a putea

stăpâni prin dragoste sufletul Mirandei.

Miranda Gray nu este însă numai o

fată frumoasă, studentă la Arte, ci şi o

artistă (pictoriţă) care s-a modelat pe

sine, costruindu-şi un sistem propriu de

valori, în totală opoziţie cu al familiei din

care provine: îşi dispreţuieşte mama

alcoolică şi tatăl abulic, incapabil de a o

părăsi. Opţiunea de viaţă îi este

canalizată de către G. P., pictor care îi

devine reper moral şi artistic, mai apoi,

prin restituirea amintirilor, iubit.

Strategia narativă a jurnalului propusă

de autor luminează resorturile

interioare, tribulaţiile şi revelaţiile

successive în conştiinţă ale Mirandei,

care pendulează între reticenţă şi

infatuare. Conştientă de propria

superioritate, Miranda trăieşte drama

victimei care încearcă, surprinzător, să

exocizeze maleficul din sufletul

răpitorului ei. Componenta melioristă a

oricărui spirit superior se manifestă în

Cristina Gabriela DINU

Florin DOCHIA

cazul artistei printr-o dorinţă acerbă de a

cunoaşte şi de a înţelege slăbiciunile şi

frustările bizarului admirator, încercând

să-şi asume transformarea lui.

Deşi temperamente diametral opuse,

Miranda şi Caliban manifestă o latură

comună a personalitaţii: ignoranţa lumii

exterioare. Turnul de fildeş în care

trăieşte Miranda ca artistă îi centrează

energiile către sfera binelui, către

încrederea în salvare şi libertate. Caliban

ignoră cu seninătate inocentă răul făcut

femeii, crezând, în suficenţa sa, că poate

fi iubit printr-o determinare gregară.

Universalul motiv al incopatibilităţii

dintre două lumi este pe larg ilustrat în

roman: Caliban încearcă să o coboare pe

fată în lumea tenebrelor lui care, din

păcate, nu poate fi luminată cu mulţimea

banilor pe care îi posedă.

Jurnalul inserat al Mirandei reprezintă

o formă de evadare din mediul opac în

care a avut neşansa de a fi translatată.

Amintirile o învaţă să-şi valorizeze

trăirile, dar să se şi gândească la o soluţie

salvatoare. Maturizarea rapidă,

aşteptarea perpetuă a libertăţii,

autosugestia iubirii pentru G. P.

punctează reperele unui portret interior

al Mirandei, ca alternativă la cel tern al

lui Caliban.

Forma de tragism cotidian pe care o

trăieşte Miranda nu-i amputează

psihicul, dimpotrivă, îi propulsează

trăirile către reveria iubirii cu mentorul

său G. P., flatată fiind de posibilitatea

unei iubiri totale, chiar dacă acesta este

cu 21 de ani mai în vârstă. Dar iluzia se

frânge uşor, ea nu-i mai poate mărturisi

iubirea, reuşind numai să mângâie în

somn rama tabloului care îi poartă

semnătura.

Cristina Gabriela DINU momente Finalul romanului este şocant: Miranda nu este ucisă sau maltaratată de temnicerul

Cristina Gabriela DINU

momente

Cristina Gabriela DINU momente Finalul romanului este şocant: Miranda nu este ucisă sau maltaratată de temnicerul

Finalul romanului este şocant:

Miranda nu este ucisă sau maltaratată de

temnicerul ei, ci moare de pneumonie,

moarte inutilă, în primul rând prin

incapacitatea lui Caliban de a o

împiedica. În spatele egocentrismului

feroce, Caliban afişează aceeaşi minuţie

rapace, aceeasi curiozitate devorantă ca

în faţa unui fluture minuscul străbătut de

acul morţii. Umanitatea lui măruntă nu

este tulburată de nefiinţă, conştiinţa sa

lipsită de o anume dimensiune etică este

strivită doar de o eventuală spaimă faţă

de consecinţele penale ale actelor sale.

Speranţele şi trăirile în faţa Mirandei

sunt îngropate alături de ea, sub merii

din grădină, fără încercarea vreunui

resentiment faţă de sine. Timpul însă va

continua să strivească oamenii cu povara

lui uriaşă, iar fluturii să fie colecţionaţi cu

acelaşi atavism feroce.

Placiditatea personajului masculin,

încrederea lui că va avea o şansă „de

data asta” subscriu romanul definiţiei

„opera aperta”. Similitudinea femeie-

fluture nu este superfluă; ambele specii

Cristina Gabriela DINU

Ani BRADEA

au un comun frumuseţea, fragilitatea şi

nestatornicia. Protagonistul masculin

este omul de tip serial, fără perspective

şi fără un sistem propriu de valori, cu idei

gratuite, de împrumut, trăind din iluzii

mercantile, colecţionar de sentimente.

Captivantă prin senzaţionalul narativ,

cartea poate fi citită ca un caz de

intertextualitate (Caliban şi Miranda sunt

personaje celebre în „Furtuna”

shakespeariană), ca hologramă a unor

probleme existenţiale specifice lumii

contemporane. Romanul reiterează teme

vechi ale literaturii universale: destinul,

dragostea, creaţia, timpul, libertatea şi

determinismul, prinse în plasa unei

metafore esenţiale: fluturele, văzut prin

lentila frumuseţii, dar şi a fragilităţii.

Asocierea permanentă fluture-femeie în

conştiinţa lectorului se înscrie parcă în

sintagma marelui Will a „visului unei

nopţi de vară”, invitând la o profundă

meditaţie asupra raportului omului cu

timpul şi a relaţiilor interumane intrate în

declin, într-o societate de consum.

Roman al sugestiilor, are un mesaj

subsidiar ca avertisment: cicatricele

sufleteşti şi frustrările generează

psihopatie. Pretextul jurnalului inserat, al

sincerităţii celor două voci narative

construieşte impresia de viaţă clădită pe

o amplă alegorie grefată pe tumultul

frământărilor lumii contemporane.

Resentimentele, privaţiunile copilăriei şi

lipsa de educaţie pot deforma

individualitatea umană, canalizând-o

spre monstruos şi gregar. Marketizarea

modernă, iluzia puterii prin acumulare

materială, mimetismul moral şi de

gândire debusolează fiinţa umană.

Câmpina /octombrie 2013

note de lectură Ani BRADEA Ion OCHINCIUC Adevărul umblă cu capul spart Ion OCHINCIUC Ani BRADEA
note de lectură Ani BRADEA
note de lectură
Ani BRADEA

Ion OCHINCIUC

Adevărul umblă cu capul spart

Ion OCHINCIUC Ani BRADEA
Ion OCHINCIUC
Ani BRADEA

(Însemnări pe marginea volumului

comentariul său:

„Rămân să disper printre ai mei ”, ce

„Suzy (resemnată): Ăsta-i prost ca

poartă semnătura lui Florin Frăţilă)

noaptea!

Vlad (înţelegător): Mânâncă şi el o

ndiscutabil, aşteptam această carte,

pâine.

  • pe care autorul ei mi-a trimis-o printr-
    I un curier la „reşedinţa mea de vară”

Autorul: Fiţi şi voi mai îngăduitori...

Pentru că în profesiunea asta ca să fii

(aşa cum îmi place să mă laud), cocheta

casă cu etaj a soţilor Corina şi Leo Buldan,

durată în strada Griviţei, la numărul 30A,

din atât de râvnita Câmpină, unde sunt

primit ca musafir de trei veri încheiate.

bun trebuie să fii rău!”

Mi-am îngăduit atunci această replică,

bazându-mă pe faptul că aveam în spate

vreo patru decenii de jurnalism profesat

paralel cu cea de condeier. Şi-o susţin în

Amintesc această adresă pentru că

tot aici (pe terasa acoperită din grădina

pe care alt publicist şi cărturar prahovean,

Serghei Bucur, a botezat-o, într-o cronică,

„gura de rai buldonian”) l-am cunoscut

pe autorul acestui incitant titlu: „Rămân

să disper printre ai mei ”. Şi mai adaugă

Florin Frăţilă un subtitlu care ascunde,

cumva, acel „disper ” al autorului: „Jurnalul

unui ziarist incomod”. Or asta-mi dovedeşte

că avem de a face cu un ziarist autentic.

continuare.

Era, deci, în vara anului 2011 când

„am coborât la munte”, în căutarea unui

loc mai propice unuia ca mine, care se

n u m ă ră d e a c u m p r i n t r e o c t o g e n a r i .

Şi-am poposit în pitoreasca aşezare

subcarpatică. Iar când am pus piciorul în

această Câmpină încărcată de istorie, ca

orice scrib care se respectă (este, dacă

vreţi, şi-o deformaţie profesională), am

luat în mâini prima publicaţie care mi-a

Să-mi fie iertată lipsa de modestie, dar

pentru că nu-mi vine în aceste clipe în

minte alt argument, voi forţa nota şi mă

voi autocita. Am să reproduc o scurtă

scenă din piesa de teatru cuprinsă în

trilogia pe care am intitulat-o „Bastardul”.

E vorba de „Un vis destrămat ”. Iar una

dintre eroine este indignată de duritatea

unui crainic de televiziune manifestată în

căzut sub ochi: săptămânalul „Valea

Prahovei ”. Mi s-a părut o publicaţie

modestă. N-am reţinut decât o notă

literară despre cea mai recentă apariţie

editorială a venerabilului critic şi istoric

literar Constantin Trandafir. Am urmărit

apoi ieşirea pe piaţă a altui săptămânal,

„Oglinda de azi ”. Publicaţia mi-a stârnit

pe loc interesul. Mai cu seamă cele două

Ion OCHINCIUC Ani BRADEA editoriale. Stăteau, două tabere, faţă-n faţă. Primul era menţionat explicit ca editorial.
Ion OCHINCIUC Ani BRADEA
Ion OCHINCIUC
Ani BRADEA

editoriale. Stăteau, două tabere, faţă-n

faţă. Primul era menţionat explicit ca

editorial. Deschidea pagina a doua şi

purta semnătura lui Christian Crăciun.

Abia mai târziu aveam să aflu că acest

nume era al profesorului, doctor în litere,

cronicar literar şi publicist. Parcurgând

rândurile acelui editorial mi-am dat

seama că aveam de a face cu un condei

de primă mână.

Cea de-a treia pagină a săptămânalului

„Oglinda de azi ” se încheia cu foiletonul

(autorul lui îl socoteşte mai curând

pamflet) de la rubrica :”Cuvântul care

înţeapă”. Semnatar: Florin Frăţilă. Mai

tânăr binişor decât opozantul său, Christian

Crăciun, autorul „cuvintelor care înţeapă”

are, la rându-i, înscrise în CV-ul său,

cursurile de jurnalism BBC, cărora li s-au

adăugat facultatea de istorie şi filozofie.

Iar în prezent – masterand la Relaţii

Internaţionale – Situaţii de criză şi

conflicte. Posesor al unui condei ţeapăn,

mânuit cu incontestabil talent publicistic,

„ţepele” sale n-au trecut neobservate de

cătrei cei care luau în mână „Oglinda de

azi ”. Dimpotrivă!

Christian Crăciun recunoaşte că nu este

un comentator politic. În „Circumstanţiale”-le

sale (apărute în 2012 la concurenţă cu

volumul lui Florin Frăţilă, „Rămân să

disper printre ai mei ”) dumnealui

socoteşte că este mai mult moralist. Pe

când cel care „înţeapă” cu folos se

dovedeşte a fi un tribun cu chemare.

Re g r e t a t a C a r m e n N e g r e u ,

j u r n a l i st ă d o t a t ă , l - a î n t r e b a t p e F l o r i n

F ră ţ i l ă î n c a d r u l u n u i i n t e r v i u p e c a r e i

l - a l u a t î n 2 0 1 1 :

„- Te consideri un jurnalist dur?

Hm! Exclamă Florin Frăţilă. Uneori,

da. Sunt momente când îmi reproşez că

Ion OCHINCIUC Ani BRADEA
Ion OCHINCIUC
Ani BRADEA

am fost prea

caustic...

Dar cred că acesta

este stilul jurnalistic autentic în care

trebuie să lucrăm azi, având în vedere că

atâtea lucruri sunt nelalocul lor în

societatea românească. N-am fost

niciodată necuviincios, scrierile mele

alunecând mai mult, poate, în zona

pamfletului...

Răspunsul la întrebare e,

mai curând, da. Sunt uneori dur ”.

Dacă mă gândesc bine, Florin Frăţilă

e, „ca duritate”, un mieluşel pe lângă

Pamfil Şeicaru. Şi, har Domnului, nici

societatea românească „dintre cele două

Războaie” nu ducea lipsă de „lucruri

nelalocul lor ”.

Ca mai toată lumea, autorul „ţepelor ”

din „Oglinda de azi ” a sperat, în

Decembrie ’89, că Morala şi Valoarea îşi

vor intra în drepturi. Dar şi-a dat repede

seama că s-a înşelat. Că tot ce s-a obţinut

prin sacrificii sângeroase s-a prefăcut în

mijloace tipice legii junglei.

Mulţi îi strecoară mai printre dinţi, ori

doar se gândesc la cel ce semnează cele

vreo 90 de pamflete cuprinse în volumul

„Rămân să disper printre ai mei ”, că

publicistul câmpinean „se luptă cu morile

de vânt ”. Însă Florin Frăţilă ştie că orice

apă curgătoare care sapă cu perseverenţă

la poalele stâncilor, izbuteşte până în

cele din urmă să-şi croiască un spectaculos

defileu. Încât nici el nu face pasul înapoi.

Dimpotrivă! Acum trudeşte nu numai ca

director al săptămânalului „Oglinda de

azi ”, dar şi-n calitate de consilier

municipal, ales de concetăţenii săi, ca

staroste al vieţii culturale câmpinene.

Aceeaşi harnică jurnalistă, regretata

Carmen Negreu, l-a întrebat la sfârşitul

interviului de care am amintit:

„- Eşti membru PNL. Nu rişti să-ţi

pierzi obiectivitatea jurnalistului?

Ion OCHINCIUC am fost acolo - Da, admite Florin Frăţilă. Este un risc pe care mi
Ion OCHINCIUC am fost acolo
Ion OCHINCIUC
am fost acolo

- Da, admite Florin Frăţilă. Este un risc

pe care mi l-am asumat. Sunt liberal din

anii ’90, cu mici sincope. Şi nu o să renunţ

la această

calitate...

Într-adevăr, uneori

mi-e greu să trec cu vederea lucruri pe

care ar trebui să le scot în evidenţă, când

vine vorba de PNL. Dar am încercat să

păstrez un echilibru şi să fiu cât se poate

de obiectiv. Mulţi mi-au pus întrebarea:

«Bine, dar dacă ajung liberalii la putere,

ce vei scrie?» Le-am răspuns că voi face

acelaşi lucru. Dacă liberalii vor acţiona

precum cei aflaţi azi la putere (interviul

era din noiembrie 2011), voi fi la fel de

acid şi cu ei, indiferent despre cine va fi

vorba. Aşa mi se pare normal! Nu vreau

să amestec rolul de publicist cu rolul de

om politic. Cel puţin încerc! E clar că n-aş

putea să aduc elogii părţii adverse, dar

aş putea să-i recunosc meritele”.

În cele vreo 90 de foiletoane apărute

în „Oglinda de azi ”, între 13 iulie 2010 şi

14 august 2012, la rubrica devenită

populară „Cuvântul care înţeapă”,

acestea incită chiar de la o simplă citire a

titlurilor. Multe dintre ele au chiar umor

ca, de pildă, „Implant de silicoane pentru

babe fără dinţi ”. Celelalte sunt, însă, mai

acide: „Cum să încasezi chiria de la o

moartă”, „Laşitatea la români”, „Demagogii

noştri nu seamănă cu ai lor ” ş.a.m.d.

Autorul volumului „Rămân să disper

printre ai mei ” şi-a ales pentru „ţepele”

sale şi-un moto din Marcus Aurelius: „Că

mă dispreţuieşte cineva? Este treaba lui.

Datoria mea este doar să nu fac ori să zic

ceva ce merită dispreţ ”. Şi după opinia

mea, Florin Frăţilă nu se abate de la

această „datorie”.

Îmi stăruie, totuşi, în minte acel „disper ”

din titlul volumului. Ce-l împinge către

acest gând? Coperta a patra cuprinde

Camelia Iuliana RADU

Ion OCHINCIUC

această mărturisire: „Voi încerca prin

forţa cuvântului scris să mai îndrept câte

ceva aici, în jurul meu, în zona în care m-am

născut şi-am ales să trăiesc”.

I-aş aminti că Benjamin Franklin

îndemna la rândul său: „Cea mai nobilă

întrebare în lume este aceasta: cât bine

pot face aici? ”

La rându-i, Florin Frăţilă conchide:

„Nu accept gândul că fiul meu va ajunge,

peste câţiva ani, să regrete că s-a născut

român”.

Undeva am întâlnit următoarea

opinie: „Îndoiala este protoplasma artei ”.

Dar nu numai în artă, aş adăuga. Creaţia,

de orice natură, stă sub semnul îndoielii.

În „Revista Nouă” (cea plăsmuită de

B. P. Hasdeu în 1887) şi care apare, în

format câmpinean, de vreo zece ani, am

întâlnit deseori şi versuri semnate de

Florin Frăţilă. E deci şi poet. Poet

autentic. Iar îndoiala, de care am amintit,

nu-l ocoleşte nici pe autorul acestor

versuri. Iat-o prezentă în poezia „Ce

rămâne din noi ”, apărută în acest an,

2013, în „Revista Nouă”:

„Îmbătrânesc cu inima în dinţi /Ca o

curvă bătrână legată de pat. / Şi asta îmi

dă dreptul să cuget ”. / Iar în final ajunge

la concluzia: / „Restul este doar o luptă

fratricidă / A unor orgolii de specialişti în

cauze pierdute”.

Am mai amintit de venerabilul istoric

şi critic literar câmpinean care-şi încheie

astfel interviul dat aceleiaşi Carmen

Negreu: „Nu se poate face literatură dacă

eşti partizan al unei orientări stricte,

dacă nu ştii să iei distanţa estetică. Dacă

eşti fanatic, oportunist, mizerabil, ai

terminat-o cu scrisul!”

Or, Florin Frăţilă ştie să ia această

„distanţă estetică”.

Camelia Iuliana RADU note de lectură Daniel NICOLESCU Hierofanie omaneză Aşa cum Iisus Hristos, biruitor în

Camelia Iuliana RADU

note de lectură

Daniel NICOLESCU

Hierofanie omaneză

Aşa cum Iisus Hristos, biruitor în

confruntarea cu ispititorul, este slujit în

pustiu de către înger, poeta Camelia

Iuliana Radu este ajutată de har divin şi

inspiraţie, (scriind volumul de poeme,

intitulat Oman, apărut în 2012 la Editura

Karta-Graphic, din Ploieşti), să intuiască,

cu sufletul ei de artist sincretic, că

deşertul, în care a vieţuit o vreme, poate

fi un loc propice revelaţiilor; ea

descoperă că sacrul se manifestă prin

hierofanii, iar acestea, la rându-le,

întemeiază ontologic lumea. Folosindu-

se de elementele, în aparenţă profane,

deşertul, nisipul, cămilele şi curmalii,

arborele de tămâie, plaja, povestea

săgeţii, toiagul, oraşele şi palatele,

istoria şi credinţele oamenilor, femeia

deşertului, miresmele şi culorile specifice

locului, autoarea realizează prin imagini

originale un spaţiu liric în care acestea

încetează să mai aparţină profanului, iar

sacrul poate fi trăit şi ca transcendent, şi

ca imanent, stări contrare ce dau nastere,

prin cele patru secvenţe lirice ale cărţii

(Peisaje din Oman, Povestea deşertului,

Fire de nisip, Confesiuni) unei tensiunei

lirice paradoxale din care ţâşneşte

poezia, născătoare de vise în cuvinte

(Plimbare prin Matrah, noaptea) Deşi

nu transpune grafic imaginea poetică,

cele 33 de crochiuri, aparţinând autoarei,

sensul/ sugestia poemelor intră în

Camelia Iuliana RADU

Daniel NICOLESCU

Camelia Iuliana RADU note de lectură Daniel NICOLESCU Hierofanie omaneză Aşa cum Iisus Hristos, biruitor în

rezonanţă cu semantica desenului,

creând cititorului momente superbe de

reverie şi încântare estetică.

Ralitatea ultimă şi beatitudinea, la fel

ca în Coran ,natura readusă la starea

originară a fiinţei sunt poemizate/ trăite

în termeni de grădină: Binecuvântate

sunt stelele prezentului/ când stau de

veghe în nisipuri./ Desenate între

munţi,/ semnele lor zămislesc albe

grădini/ ale păcii/ în care foşnesc

proaspete/ proiecte (Sharia); Priveam

grădinile nopţii/ cum scăpărau şi ardeau

bucuria/ înfoiate/ de parcă lumea

creştea/ în fiecare felinar aprins

(Plimbare prin Matrah, noaptea).

Aidoma misticii creştine, poeta mută

simbolismul rodiilor în plan spiritual,

asociindu-l cu dispoziţia aproape magică

a cuvintelor, care aduc în mintea

receptorului o suită de ecouri, ce deschid

o largă vedere ochiului interior şi,

exaltând spiritul ,îl ridică deasupra lumii

materiale: umbra în poveşti e asul printre

rodii de cuvânt,/ stele de vrăjit adâncul

are magul în cuvânt (Arabesc); Fără

cuvânt/ nici o pasăre/ doar pietre uriaşe/

povârnite/ în oala deşertului (Fire de

nisip-3). Sărutarea dintre cuvânt şi

natura umană, ca simbol al întrupării,

sugerează ideea că hierofania nu indică

un sens unic, aşa cum pare la prima

vedere: Șal cu model omanez

Daniel NICOLESCU Daniel NICOLESCU brodat cu soare pe o faţă/ imperioasă nevoie de a se instala

Daniel NICOLESCU

Daniel NICOLESCU

brodat cu soare pe o faţă/

imperioasă nevoie de a se instala în

Când îl întorc/ scriu pe cer

structura cosmică a fiinţei, nevoie

poeme/ te chem/ sub acoperişul unui

sărut / cuvintele încolţesc galaxii. Stim

că la început a fost Cuvântul, acel Cuvânt

care devine sinonim cu creaţiunea, cu

eternitatea : Cuvântul tău să fie al

eternităţii (Învăţătorul). La Camelia

Iuliana Radu Cuvantul devine sinonim

cu duhul său, deci cu ceea ce simte, iar în

cele din urmă cu gândul său, devenit

poezie prin transfigurarea realităţii, a

profanului într-o zonă de sacralitate prin

aceeaşi hierofanie.

Povestea deşertului ne învaţă, dacă

poezia ne poate învăţa ceva,că nu există

o mai bună cale de a ne alina condiţia

trecătoare, de a opri scurgerea timpului,

decât puterea de a ordona visuri şi de a

le întrupa prin Poveste. Lumea

trecătoare se resoarbe, ca o vrajă, în

Poveste, oferindu-ne iluzia de a avea ce

nu avem, dar mai ales de a fi ceea ce , în

realitatea profană nu suntem: Azi/

ramele scrîşnesc şi se sparg/ din ele se

revarsă pietre şi ramuri de curmal/

nisipul/ în care a rămas lumina/ şi o voce

necunoscută/ povestind (Despărţire de

Nizwa). Visul, iluzia, realizează

comunicarea dintre sacru şi profan,

trecerea obiectului în hierofanie

devenind transubstanţiere: Cufărul nopţii

se deschide,/ şiraguri de iluzii/ zornăie în

palme/ cumpărători ştiutori se tocmesc/

pentru un vis ( Bazar); arome rare

înnoadă/ aerul cu funde înstelate/ pe

creştetul viselor/ cântec de mir (Al

Sawadi); La marginea nopţii/ întâlnesc

marea/ cu spatele la ţărm o găsesc/ atât

de fragilă de parcă/ e doar închinare/ şi

vers (Bandar-Al Jissah).

Eul liric al Cameliei Iuliana Radu are o

ilustrată prin încercarea recuperării şi

consacrării legăturii dintre microcosmos

şi macrocosmos, dintre om şi univers.

Cosmomorfismul se manifestă prin

dorinţa ardentă de a sta de vorbă cu

îngerii, creaturi în care apare deja

desăvârşită transformarea vizibilului în

invizibil, proces hierofanic prin excelenţă:

aş sta / sub poleita cupolă/ de vorbă cu

îngerii/ până la răsărit (Al Sawadi); Un

înger bătrân/ sădeşte seminţe în nisip./

(........)În

Salalah,/ Dumnezeu lăcrimează/

din arborele de tămâie/ doar cer albastru

(Salalah). Prin hierofanie se manifestă şi

complementaritatea timpului sacru,

echivalent cu eternitatea, cu timpul

profan, ireversibil, însemnând devenire:

Cândva, lumina venită din soare/ era un

paliativ/ dar despre acele vremuri nu mai

ştie nimeni/ chiar şi pietrele au pe

deasupra/ giulgiul altei istorii./ Pe

muchia timpului se întrezăreşte/

marginea dospită a unei oglinzi/ peste ea

trec stranii cuvinte/ în colonii de lumină

bălaie (Trecerile timpului). O nostalgie a

Paradisului, pierdut odată cu căderea în

timp, bântuie universul liric din Oman;

se produce nediferenţierea originară,

sterilă, întinderea superficială

simbolizată în Islam de Deşert. Poeta

simte dureros cum Omul devine un orb

,incapabil să întrezărească Fiinţa divină

ascunsă înăuntrul aparenţelor

domestice.Liniştea, care cade grea peste

lume, devine un preludiu al deschiderii

spre revelaţie, un adevăr primordial, prin

care Fiinţa poate regasi starea adamică

dintru începuturi: Glasurile se topesc

fără amintire,/ nici firele de nisip de sub

paşi/ nu se aud,/ eşti singurul locuitor de

Ioan VINTIL Ă FINTIŞ Daniel NICOLESCU pe Terra,/ eşti primul . Tăcerea poate conferi lucrurilor măreţie

Ioan VINTIL Ă FINTIŞ

Daniel NICOLESCU

pe Terra,/ eşti primul . Tăcerea poate

conferi lucrurilor măreţie şi poate

reînvesti Omul, desacralizat, comparat cu

casa mobilată greoi, înghesuită de

cultură, cu atributele divine, dăruite

acestuia la Facere: tăcerea eşti chiar tu,/

Devii fântână înecată în cer, din care urcă

zvonurile/ începutului (Plaja Shatti-al

Qurum – versiunea pentru europeni).

Puterea de simbolizare a culorilor se

asociază fericit cu sentimentul de

dezmărginire, ca experienţă interioară

provocată de întâlnirea cu spaţiul

omanez. Pescarul, ca apostol al

Domnului, Mai tânăr ca oricând,

albastrul va locui în el/ peştii vor veni

singuri/ fără năvod .Albastrul, cea mai

imaterială dintre culori, sugerează

Ioan VINTIL Ă FINTIŞ

Daniel NICOLESCU

albe,/

......../

Am atingeri albastre,

amestecate nostalgic/ sau verde mugur

indecis,/ Sunt şi atingeri de foc sau

tăcere,/ dragoste pentru tine,/ măiastre

pene negre de cerneală,/ aduse în scris./

Gri citadin, de prin pieţe şi târguri,/ ........

/ (Culori pentru pasărea depărtării).

După cum se poate lesne observa, la

poeta-graficiană, culorile – albastru,

verde, negru, gri - implică o exprimare

cromatică a trăirilor, lucrurile spirituale

fiind întrupate în semne vizibile.

Ultima secvenţă intitulată Confesiuni

este un elogiu adus perechii bărbat-

femeie, în care fiecare, printr-o iubire

mistcă, este capabil să trăiască viaţa

celuilalt: Bem amândoi aceeaşi cafea/ a

ta amară, a mea dulce/ sorbim diferit/ tu

drumul fiinţei către infinitul, în care

vrei fierbinte/ eu mai rece,/ tu pui lapte/

realul, printr-un demers hierofanic, se

eu prefer simplă/

între două mări/

transformă în imaginar. Culoarea verde,

una de apă şi alta de nisip/ un poem

asociată cu Islamul, este glorificată în

echivoc (Gusturi).

monumentele religioase ridicate de

strămoşi în deşert, iar pentru creştini

conotează ideea de speranţă: Palmele

mele sunt pasărea/ cu pene de vânt/

născoceşte toate atingerile zilei/ Unele

Hierofania sugerată de poemele

Oman(ului) ne propune, nouă cititorilor,

un acolo - spaţiul arab real - situat într-o

zonă imanentă şi un aici etern, situat în

transcendentul din noi.

semnal u semnal u semnal u semnal u semnal u semnal u semnal

Ioan VINTIL Ă FINTIŞ Daniel NICOLESCU pe Terra,/ eşti primul . Tăcerea poate conferi lucrurilor măreţie
note de lectură note de lectură note de lectură Ioan TODERIŢĂ Două cărţi , un poet:
note de lectură note de lectură note de lectură
note de lectură
note de lectură
note de lectură

Ioan TODERIŢĂ

Două cărţi , un poet: Andrei Gheorghe Neagu

Motto: Templu e un zigurat părăsit de zei

la naşterea noastră (T. I.)

U na dintre posibilităţile de fiinţă ale

Dasein-ului (Omului) e situarea lui

afectivă în sine pentru o desluşire

ontică a fiinţării, ne spune Martin Heidegger.

Specific, desigur, şi Omului – sensibil,

poetului Andrei Gheorghe Neagu, care, astăzi,

îmi umple bucuria de a-i savura „lacrima

iubirii” şi a călători în „templul poemelor sale”.

Postmodernist iertător al clasicului,

IRoanu Tl OBDRIEBREITŢĂE
IRoanu Tl OBDRIEBREITŢĂE
note de lectură note de lectură note de lectură Ioan TODERIŢĂ Două cărţi , un poet:

ciuntit (la forfecare)/ O, istovitele mele

cuvinte (barbare)!” (Alte cuvinte).

Desigur, „căderea”, această stare psihică,

ne îndepărtează de sine. Există, în mod

deosebit în literatură, o cale de întoarcere

spre sine, o fugă retrogradă pe acelaşi fir al

îndepărtării, fuga spre sine: contopirea cu

lumea prin intermediul prenumelui

impersonal „se”.

„Strângeam în pumnii goi de frunze/

cohorte de alcool şi de idei/ Din alambic,

curgea pe buze/ o mare (aspră) de scântei

indecis să-i fie supus. Alergând între

Eu vă strigam să fiţi mai buni/ dar

relevarea detaliului ca simbol grotesc şi

strigătul strivit de ceruri/ se prăbuşi din

semnificant, ca semnificaţie impact al

zborul ciung

Pământul însuşi se

percepţiei şi armoniei, ca meditaţie şi

(Plecări); „Se doarme încă după

reflecţie asupra lumii străbătută cu piciorul.

Fuga din sine şi fuga din faţa lumii, două

căi de situare afectivă, de desluşire ontică a

eu-lui său: „În toate-i minciună, mă tem/ că

toate în mine-s blestem/ Trăim peste lumea

ce cheamă/ uitarea de sine cu teamă [...]/

Trăim un secol de ger/ În noi, sentimentele

pier...”

(Frig).

Stările afective, situate în porţile sinelui şi

ale lumii, sunt împovărate de „desluşiri

ontice”, care provoacă analizele concrete ale

„căderii ”. „Căderea”, mai înainte de fuga din

faţa sinelui, în „Lacrima iubirii ”, emană

regretul locuirii în sine ,ca „nerostit ” ce face

posibilă fuga fiinţei spre sine, un alt „sine”,

eliberat: „O, istovitele mele cuvinte/ Cum vă

uscaţi ca nişte ierburi care mor

[...]/

Nu v-am

crezut/ şi nu v-am vrut/ spre cerul vieţii mele

înălţate/ V-am vrut veşminte/ pentru gânduri

şi v-am stricat (croite-n rânduri)/ şi v-am

toate/ Din amintiri se naşte vântul/ Din

depărtări se naşte noapte/ Şi-n mine moare

un cuvânt ” (Moartea cuvântului).

În „cădere”, de asemenea, deturnarea,

îndepărtarea de sine, este un prizonierat

provizoriu, un germene al dorinţei de

eliberare a sinelui individual din sinele comun.

„Din carnea mea/ s-au scos cuvinte/ ce s-

au încins pe jar;/ s-au redeschis morminte/

Din ochii mei s-au scurs idei

[...]/

Din mâna

mea au răsărit statui

[...]/

Cu dinţii am

crestat

cuvinte[...]/

Din gând, am zămislit

urmaşi/ s-alerge pentru tine/ iar trupul meu/

a mirosit a pâine” (Din mine).

Poemele, intitulate „Lacrima iubirii ”,

capătă rang nobil, de nobleţe izomorfă cu

„Poemele din templu”.

Iubirea, tema predilectă, excelează şi

abundă cele două înfăptuiri livreşti, estetice.

Fuga în romantic, întoarcerea la armonie,