Psihologie şi pedagogie Răspunsurile marelui psiholog la problemele învăţământului Jean Piaget Evoluţia pedagogiei.

Aş vrea să încep prin a menţiona ca acest prim studiu,datat în 1935, reprezintă o muncă de pionierat,aş spune chiar “munca” de pionierat în ceea ce priveşte corelarea dintre experimentele empirice şi descoperirile genetice din acea perioadă.Această lucrare a lui Jean Piaget a adus o contribuţie semnificati-vă la înrădăcinarea pedagogiei ca ştiinţă de sine stătătoare prin simplul fapt că se axează pe o bază experimentală solidă,spre deosebire de cele anterioare. Al doilea studiu,mult avansat primului,merită analizat mai îndeaproape nu numai datorită faptului că depăşeşte aproape în orice privinţă problemele abordate în studiul din 1935 ci pentru că pune sub semnul întrebării pedagogia actuală atât din punct de vedere al metodelor,cât şi din cel al programelor. #n zilele noastre ca şi în 1965 nu trebuie tratată cu indiferenţă disproporţionalitatea dintre imensitatea eforturilor depuse şi absenţa unei reînoiri fundamentale a metodelor,a problemelor şi chiar a modului de a pune probleme-le,a pedagogiei în ansamblul ei ca disciplină călăuzitoare.Nici în prezent,şi mai ales în România,unde importanţa pedagogiei a fost oarecum subestimată până acum,nu ştim mai mult ca în 1965 în legătură cu ceea ce se păstrează după cinci,zece sau douăzeci de ani la reprezentanţi ai diferitelor pături sociale ale populaţiei,din ansamblul cunoştinţelor dobândite în scoala generală.#ntr-un fel deţinem unele rezultate,dar parţiale,indirecte,cum ar fi acelea pe care ni le furnizează examenele de capacitate şi de admitere în facultate,deşi acesta din urmă este şi mai ambiguu,deoarece se bazează pe cunostinţe dintr-un singur domeniu,maxim două şi nu verifică cultura generală a elevului în ansamblu.Nu se ştie nimic exect,de pildă,despre cunoştinţele de geografie sau de istorie,care rămân în capul unui ţăran de treizeci de ani,sau despre cunoştinţele de chimie,de fizică şi chiar de geometrie achiziţionate în liceu,pe care le păstrează un avocat. Una din multitudinea de dileme care bântuie şi astăzi învăţământul se referă la faptul că memorarea cunoştinţelor nu are legătură cu cultura achiziţio-nată.Cu legătură la acestă dilemă Piaget a pus următoarea întrebare: “dar cum am putea oare să evaluăm această cultură,dacă nu vrem să ne limităm la judecăţi extrem de globale şi de subiective?“.Această

întrebare deschide calea pentru o multitudine de abordări şi interpretări;cultura care conteză la un individ oarecare este mereu aceea care rezultă din pregătirea propiu-zis şcolară,deşi au fost uitate amănuntele conform cerinţelor examenului final,sau este cea pe care şcoala a reuşit s-o dezvolte în virtutea unor incitări sau interese provocate independent de ceea ce părea esenţial în aşa zisa pregătire de bază? #n acest context educatorul este pus în situaţia de a da sfaturi asupra unor subiecte atât de importante,sprijinindu-se nu pe o ştiintă,cum ar fi dealtfel normal, ci pe consideraţii de bun simţ,fapt întru-totul subiectiv. O altă problemă întâlnită şi în această carte,de o actualitate covărşitoare este promovarea de învăţăminte lipsite în mod evident de orice valoare formativă şi pe care continuăm să le impunem fără a şti dacă ele ating sau nu scopul utilitar care le este atribuit.Este clar ca studierea limbilor moarte are o valoare formativă,şi are o multitudine de semnificaţii,deşi numi vine în minte decât o semnificaţie raţională.Dar problema este că nu cunoaştem deloc în mod cert, că o predare specializată a acestora favorizează această învăţare,rămâne indiferen-tă sau devine dăunătoare. Cu toate acestea pentru a aprecia randamentul metodelor şcolare,nu dispunem decât de rezultatele examenelor de absolvire a şcolii şi,în parte,ale unor examene de concurs.#n acest caz avem de-a face cu o “petitio principaii “ şi cu un cerc vicios pe care ni-l explică Piaget mai jos. “O petititio principali,în primul rând,deoarece se postulează că reuşita la la examene constituie o garanţie a unei însuşiri trainice a cunoştinţelor,în timp ce problema,de loc rezolvată,constă dimpotrivă în a stabili ce se păstrează după câţiva ani din cunoştinţele testate cu ajutorul examenelor şi ce anume se menţine independent de amănuntele cunoştinţelor dispărute.” Acest cerc vicios este creat de pretenţia,absurdă aş putea spune,prin care apreciem valoarea învăţământului şcolar pe baza reuşitei la examenele de absolvire,în timp ce de fapt o bună parte a muncii şcolare este influenţată de perspectiva acestor examene şi,după părerea unor specialişti competenti, aceas-tă munca este chiar în mod grav deformată de preocuparea menţionată,care a devenit dominantă. Foarte important în evoluţia învăţământului,şi în acelaşi timp trist,este faptul că profesorul nu este considerat de către altii şi - ceea ce este mai grav - el înşuşi nu se consideră,în general un specialist din dublul punct de vedere al tehnicilor şi al creaţiei ştiinţifice,ci e privit doar ca un simplu transmiţător de cuno-ştinţe aflate la îndemâna oricui.Cu alte cuvinte,se consideră că un bun profesor dă ceea ce se aşteaptă de la el,dacă posedă o cultură generală elementară şi câteva reţete învăţate care-i permit s-o transpună în mintea elevilor.

#n felul acesta,se uită,pur şi simplu,faptul că învăţământul în toate formele, ridică trei probleme centrale,ale căror soluţii nu sunt nici pe departe cunoscute.}i ne putem întreba în continuare cum vor fi ele rezolvate altfel decât cu colabora-rea profesorilor sau a unei părţi dintre aceştia: 1.Care este scopul acestui învăţământ?Acumularea de cunoştinţe utile? (dar utile în ce sens?) A învăţa să înveţi? A învăţa să inovezi,să produci noul într-un domeniu oarecare,în măsura în care-l cunoşti? A învăţa să controlezi,să verifici sau doar să repeţi? etc. 2.Aceste scopuri fiind alese (dar de către cine,sau cu consimţământul cui?) rămâne apoi să determinăm care sunt domeniile (sau elementele acestor domenii) necesare,indiferente sau contraindicate pentru atingerea acestor scopuri:domenii de cultură,domenii de raţionare (gândire?) şi mai ales (ceea ce lipseşte dintr-un număr mare de programe),domenii de experimentare,care formează aptitudinile pentru descoperire şi control activ? 3.După alegerea acestor ramuri rămâne în sfârşit să cunoaştem suficient legile dezvoltării mintale pentru a găsi metodele cele mai adecvate tipului de formare educativă dorită. Deşi,ca români,ne putem mândri cu o programă şcolară preuniversitară foarte bună,ce s-a concretizat în obţinerea de rezultate bune şi foarte bune atât pe plan naţional cât şi mai ales pe plan internaţional,nu putem spune acelaşi lucru si despre învăţământul universitar.Una din problemele care a dus la această situaţie o reprezintă poziţia corpului profesoral în raport cu cercetarea şi a obstacolelor sociale care-i impiedică pe profesori să se ocupe cu această cercetare a cunoştinţelor elementare şi nu numai. Un obstacol major constă în faptul că,ignorând complexitatea acestor probleme,publicul nu ştie (şi până la urmă publicul cuprinde anumite autorităţi şcolare şi chiar un număr apreciabil de profesori) că pedagogia este,între altele,o ştiinţă şi încă una foarte grea,dată fiind complexitatea factorilor aflaţi în joc. De la bun inceput trebuie să înţelegem că societatea este cea care fixează telurile educaţiei pe care o oferă generaţiilor tinere,fixându-le mai întâi spontan prin constrângerile limbajului,ale obiceiurilor,ale opiniei publice,ale familiei,adică prin numeroase forme de acţiune colectivă,prin intermediul cărora societatea se păstrază şi se transformă,modelând fiecare generaţie nouă după mulajul static sau mobil al celor precedente. Cu toate că programele şi metodele didactice sunt impuse de stat,fie că sunt lăsate la iniţiativa profesorilor,este cât se poate de limpede că nu putem trage nici o concluzie întemeiată asupra randamentului lor efectiv sau asupra multiplelor efecte neprevăzute pe care ele le pot avea asupra formării

generale a indivizilor,fară un studiu sistematic dispunând de toate mijloacele de control atât de bogate pe care le-au elaborat statica moderna.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful